ACADEMIA ROMÂNĂ
FUNDAŢIA NAŢIONALA PENTRU STIINTÂ ŞI ARTA Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE"
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
MARIN PREDA
OPERE
III. Delirul Cel mai iuţit dintre pământeni
Ediţie îngrijită de VICTOR CRĂCIUN Prefaţă de EUGEN SIMION
univers enciclopedic
f sj Bucureşti, 2002
Redactor: Jilisabcta Simion Coperta: PODALV Tehnoredactor: Diana Tatu
DELIRUL (1975)
Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial", îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şî Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţa şi Ană
ISBN: 973-8240-85-9 ISBN: 973-8240-88-3
PARTEA ÎNTÂIA
I
Când mama lui Parizianu, sora mai mare a primei neveste a Iui Moromete, se întoarse de la Paris însărcinau, mulţi crezuseră că va ieşi din asta un copil care n-avea să semene deloc cu cei din sat; fiindcă ce deosebire ar mai fi fost atunci între Paris şi Siliştea-Guuieşti? Boieroaica, doamna Guma, îl boteză ea însăşi, iar Moromete, pe atunci flăcău tăcut, deschise gura şi îl porecli Parizianul. Dar nici nu se putea un copil mai şters şi mai siliştean decât cel pe care îl născu această viitoare cumnată a lui Moromete. Se pomeniră toţi cu cl că a ajuns flăcău, că se însura şi făcu la rândul său un copil» pe Ştefan. Avea un singur merit: ţinea la cei trei» Paraschiv, Nilâ şi Achim, ca şi când i-ar fi fost fraţi, şî la Guica, care era sora lui Moromete, ca şi când i-ar fî fost lui a doua mamă. De ce? Nimeni nu ştia.
Ceva din neînsemnătatea lui Parizianu se răsfrângea asupra fiului, cu toate că firea acestui băiat ar fi trebuit totuşi să atragă acenţia. Avea o veselie ciudată, inexplicabilă, din care nu răzbătea în afară, pe înţelesul celorlalţi, decât câte-un cuvânt sau câte o expresie pe care le repeta până te scotea din sărite. Odată l-a ţinut una o vară întreagă, zicea, orice i-ai fi spus, că n-are importanţa, cum n-are, mă, importanţă, se supăra omul, să-i spui lui tac-tău să vie să-şi ia putina, că i s-au uscat doagele pe-aici, să nu mă pună pe urmă să î-o plătesc când o vedea că
8
MARIN PREDA
DELIRUL
9
î sc scurge zeama de varză prin ca..„n-are importanţă" răspundea el tărăgănat» cum n-are, mă, importanţa, îşi ieşea ăla din pepeni, tu-ţi pâştcle mă^tiţvîţi]>aţi]oc de mine, că acuşî m dau vreo câteva, .^Alţeto'rî nis^^ra tăcut si aproape orb; trecea pc drum, întorcea capul şi te vedea, dar nu-ţi dădea bună ziua, oricine ai fi fost. Odată s-a întâmplat să se întâlnească chiar cu tat-său, care i-a spus ceva, şi băiatul nu 1-a recunoscut-..
De mulţi ani Ştefan lipsea de-acasâ toamnele, iernile şi primăverile, ca şi Niculae, văru-său dc-al doilea. Nu prea le venea însă la nimeni să creadă că un băiat aşa ca el urma liceul din Pălămida, Era îmbrăcat prost, umbla desculţ şi Parizianu îl lua la secere îndată ce venea acasă în vacanţă- Nu era văzut citind şi nici mi uimise pe cineva cu inteligenţa lui, care în şcoală trebuie să crească negreşit, şi nici prin cunoştinţele (ui, care ar fi trebuit de asemeni sâ-i rămână în cap în urma învăţăturii. Taică-său, cu toate că îi vedea bine notele mari cu care trecea clasa* parcă nici lut tiu-i venea să creadă că fi-său ştie carte. „Tu de ce nu citeşti, mă? îl întreba el cam supărat. O să creadă lumea că nu e nimic de capul tău!" în Ioc să răspundă, băiatul repeta rânjind într-o parte (şi în clipa aceea chipul lui se lumina ca un dovleac cu ochi şi gură în care s-ar fi vârât o lumânare) acel cuvânt sau expresie care îl apuca şi îl ţinea săptămâni întregi ca şi când n-ar fi fost întreg la minte.
Parizianu devenea tăcut, El îşi cunoştea copilul, îşi dădea poate seama că nu degeaba profesorii îi înscriau numai nouă şi zece în carnetul lui de elev, că pesemne băiatul lui citea mult în timp ce era la liceu şi că în vacante nu mai avea chef.t-ar fi plăcut totuşi sâ-1 vadă lumea cu cartea în mână şi să-l laude şi pe el oamenii cum îl lăudau pe Niculae...
II ura pe Niculae pentru acest lucru, dar şi pentru că îl ura pe tat-său, pe Moromete, în privinţa asta se dovedea că puterea unei muieri ca Guica era mult mai mare decât credea chiar ea, Guîca. Fără să recunoască, Parizianu nu avea în cap ca şl cei
trd, Paraschîv, Nilă şi Aeliim, altceva decât ea, că adică Moromete ar fi vinovat de toate, că s-a însurat a doua oară după ce Rădiţa, sora mijlocie a maică-sii a lui Parizianu, a murit şi că prin această însurătoare soarta lor s-a schimbat în râu. Asta putea fî adevărat în ceea ce îi privea pe copiii lui Moromete, cei trei dintâi, din pricina celor trei din urmă, dar întrucât aveau toate acestea legătură cu Parizianu, care stătea liniştit în casa lui de la maicâ-sa şi îşi muncea la fel de nestingherit cele câteva pogoane de pământ din care trăia? Zvonuri turburi, venite tot din partea Guichii, dădeau de înţeles că până şi de moartea Rădiţii era vinovat tot Moromete, fără să se spună însă în ce fel.
.. .Şi iată că pe la sfârşitul unei toamne cu aproape un an înainte ca războiul să se apropie şi de noi, şi după câţiva ani de Ia fuga celor trei, un fapt brutal şi neîndoielnic le sără inima lui Parizianu şi Guichii; trecuseră mai multe zile de când se începuseră şcolile şi Niculae stătea tot pe-acasă; şi, se află că Moromete îl oprea pe fi-sâu, pe Niculae adică, să-şi mai urmeze drumul lui, iar tat-său se pregătea să se ducă la Bucureşti. Dc ce, ce se întâmplase?
Parizianu stătea în curte cu Ştefan când află ştirea» Cioplea un ţăruş. Cu ciorapul de gât Guica intrase în casă sâ-i spună şi bătrânei. Parizianu era un om domol, abia mergea, abia deschidea gura, cu toate că nu-1 durea nimic. Odată a pus umărul sub brişcă şi a săltat-o să-i ungă o roată, în timp ce muierea lui şi Ştefan erau sus pe cutie şi s-au pomenit că se clatină căruţa cu ei cu tot... Nu s-ar fi putut însă spune că fecea cot ce putea cu forţa aceasta care zăcea în el, şi nu fiindcă n-ar fi fost vrednic, ci pentru că... Avea pe chip o expresie care o îndreptăţise, pesemne* pe Catrina Moromete, să-l asemene cu Guica: stau, parcă spunea, şi să vie altui să spună că nu stă şi el. Ce poţi să mai faci după ce îţî dai caii la apă?... Aceşti cai parcă semănau şi ei cu stăpânul lor: erau voinici, în putere şi intrau în curte foarte liniştiţi, cu Parizianu între ei, cu câte-o
10
MARIN L'RELDA
DEI IRUL
mână pe spinarea lor; stăteau, ce puteau să facă? Nimeni nu ştia că banii care-i trebuiau Juî fi-său la liceu nu făcea rost de ei Parizianu, erau de Ia maică-sa de demult, de când fusese ea la Paris cu stăpâna de pe arunci a moşiei, îi strânsese unul lângă altul de pe vremea când leul era cât roata carului şi avusese grijă încă de pe atunci să cumpere cu ei mahmudele... Târziu, când neporul sc făcu mare, şi preţul aurului urcă, începu să vândă din ele în fiecare an ca sâ-i plătească lui Fănică (aşa îi spunea bătrâna) taxele, cărţile şi gazda...
întâmplarea fâcea ca tocmai în acel an mica ei comoară să se topească, dar nimeni din familia lor nu avusese pretenţia ca Ştefan să termine liceul, de aceea îl şi ţinuseră în şcoala primară până ce terminase cursul complet, de şapte clase, ca pe urmă, cu treî, patru clase de liceu, cum spusese Parizianu, adică atunci când băiatul avea să aibă optsprezece, nouăsprezece ani, să plece Ia Bucureşti şi să se facă şi ei pe-acolo funcţionar,..
- Ei, uita-acuma să se ducă cineva înainte şi să Ic spună ălora să nu stea de vorbă cu el, zise Parizianu icnind parca de satisfacţie, cu tesla în mână.,. In locul lor cu n-as fi fugit numai cu caii şi cu oile, continuă el cu un resentiment atât de proaspăt încât ai fi zts că acest lucru se petrecuse ieri, aş mai fi luat şi ce era în lada aia, bănetul strâns de pe vânzarea grâului şi l-aş fi bătut eu pe el cu ciomagul, nu cum s-au lăsat ei de le-a înmuiat ăla oasele... Uite că au trecut anii şi nici unul n-a mai ridicat nici o pretenţie, şi ar fi putut să ridice, fiindcă era dreptul lor, au muncit pe-acolo şi şi-au făcut... Acuma ce caută la ei? Daca aş fi eu în locul lor ştiu eu ce i-aş face...
Parizianu se opri şi se uita la fi-său cu o privire în care mocnea atâta ură străină parcă de ef însuşi încât ai fi zis că o parte din vină din toate acestea avea şi Ştefan al lui, care sta pe pământul plin de troscot al curţii şi se uita la tat-său rânjind... Se vedea că nu mai putea de plăcere văzând ochii ca de cenuşă aprinsă ai tatălui si ascukându-i glasul care îi tremura. îi săreau
lui Parizianu stropi din gură şi vorbea la el, la Ştefan, cu tesla ca şi când ar fi vrut sâ-i dea cu ea în cap dacă ar fi îndrăznit să-i spună că nu-J crede.
- Pe ce te bazezi? zise atunci Ştefan pe neaşteptate. Parizianu deodată tăcu şi înghiţi de câteva ori, nemaiştiind
ce să spună,
- Cum pe ce mă bazez? zise el rotai nedumerit.
Asta era ceva proaspăt la fi-său şi nu băgase încă nimeni de seamă, i se răspundea fără doar şi poate la această întrebare, în timp ce el asculta răspunsul cu mintea rătăcindu-i prin salcâmi.
- Mă bazez pe faptul că ăia trei ar avea tot dreptul să-i dea un brânci din liftul unde lucrează Nilă, şi să-i spună: ai făcut ce-ai vrut cu averea mamei, ne-ai gonit dc-aeasă şi ţi-ai bătut joc de noi! Acuma ce mai cauţi?
Se lăsă o tăcere şt Parizianu, domol, reluă cioplitul ţăruşului. Ştefan nu zicea nimic. în curând însă mişcările mâinii lui Parizianu se încetiniră, apoi se opriră.
- Iar ăla să nu mă mintă el pe mine, nu-1 mai dă la şcoală fiindcă a rămas repetent. Parcă poate să iasă boier din orice prost. Ce şi-a zis el, ia să vând eu din pământul ălora şi sâ-1 dau la şcoală, parcă la şcoală poate să înveţe oricine! Trebuie să ai în tine sânge de om deştept. Trebuie să ai minte care să-ţi zbârnâie, nu să fii gurâ-cască!
Niculae nu rămăsese repetent, iar gurâ-ească părea mai degrabă să fie Ştefan al luî. Dar Parizianu inventase pe loc ideea cu rămasul repetent, fiindcă nu înţelegea ce se întâmplase cu Moromete, în timp ce n-avea nici o îndoială câ fi-său, desculţ şi dezbrăcat, strălucea,.-
- Pe ce te bazezi? zise Ştefan, uitându-se în jos, cu pleoapele lăsate şi cu sprâncenele ridicate, semn al unei absenţe a gândului aproape totală, deşi se vedea că asculta cu cea mai mare atenţie ceea ce spunea taică-său.
12
MARIN PREDA
DELIRUL
13
- Pe ce mă bazez? strigă Parizianu, Mă bazez pe chîon-doroşenia lui, se uită la tine ca şi când s-ar crede cel mai deştept din câţi există, în timp ce nu ştie nici măcar să ridice un pai de lângă el... Iar tat-său, dacă era ceva de capul lui, ajungea si cl primar, nu umbla să vândă pământul şi să râdă lumea de el- Nu mi-a spus mie Aristide? Mă, alde Parizianu, zice, vorbeşte tu cu Moromete, dacă e om deştept, îl fac primar... Eu mă retrag... Păi, de ce, domnule Aristide, zic, n-ai mai găsit pe nimeni în partidul liberal cât e satu ăsta de mare? E, dar e "oţi, zice, mie îmi trebuie unul care să nu fie oţ! Şi ce, se terminară oamenii cinstiţi? E cinstiţi, zice, da e proşti, mie îmi trebuie unu şi cinstit şi deştept-.. Dacă ar fi venit la mine i-aş fi spus şi ar fi ajuns şi el cineva.
Adică să fi venit Moromete la el, la Parizianu! Ştefan deschise ochii şi se uită ţintă la tatăl său. Părea sătul de o veselie pe care o păstra în el cu o lene asemănătoare întru totul cu a lui taică-său, deschise gura şi zise din gât, rânjind:
- Pe ce te bazezi?
Ai fi zis că Parizianu a băgat dc seamă că fi-său îşi bătea joc de el şi că acum o să-i cârpească una. Dar el se gândea cu un efort considerabil.
Scena avusese loc cu adevărat pe la începutul lunii. Se aflau în curte la părintele Provinceanu, Aristide şi Toderici, şi fiindcă mai erau şi alţii, intrase şi Parizianu şi se aşezase şi el jos mai la o parte, Toderici povestea cum ministrul nostru de externe, la Viena, adus în faţa unei hărţi care arăta România ciopârţită, leşinase. Trebuia să semneze dacă voiam să mai rămânem şi cu ce mai aveam... „Ce mai încoace şi încolo, domnilor, spusese Toderici, am fost trădaţi! Nimeni nu mai e cu noi, toţi s-au repezit şi au muşcat din trupul ţării, fiindcă am fost noi plini de cumsâcădenie şi n-am muşcat şi noi din alţii la momentul potrivit, să ne ştie de frică.
în clipa aceea, să fi fost orele şase seara, se lăsase soarele prin fundul grădinilor, aparatul mic de ebonită al părintelui anunţă prin vocea unei femei: Ascultaţi simfonia a şasea de Beethoven... Radioul începu să difuzeze printre salcâmii stufoşi şi înalţi, încremeniţi parcă de apropierea asfinţitului, şi printre hămăiturile de câini de prin apropiere, cunoscuta, în altă parte decât aici, simfonie beethoveniană.
Nu ascultă însă nimeni acea încurcătură de sunete care nu semăna cu nimic din ce ştiau ei că înseamnă muzică. Cât timp să fi trecut? Părintele tocmai povestea ce i s-a întâmplat unuia de prin Mozăceni, noaptea, doi inşi au vrut să-i ia caii, când băgaseră de seamă că muzica se întrerupe brusc şi unul începe să spună, adică să citească ceva, cu o voce înaltă şi încordată.., Trecu mult până înţeleseseră ce era; ceva grav, o răsturnare: cădea regele. ♦. Ia uite, rupse în cele din urmă, cineva, tăcerea, căzu şi regele... Ce-o să fie acuma?!... Alia... venea un general... Asta era bine, un general înseamnă armată, pe vremurile astea era exact ce trebuia, spusese Aristide, Dar cine o fi generalul ăsta?" (Aveau să afle câteva zile mai târziu, când acest general avea sâ-i aducă la putere, ca să guverneze cu eî, pe legionari şi statul român să se numească stat naţional legionar, în locul regelui care abdica, venea fiul său... Regii rămâneau...) „Mă tem, părinte, continuase Aristide, adică ce mă tem, sunt sigur că mâine-dimineaţă nu mai sunt primar... Pe mâna cui dracu o să ajungă satul.... E precis că generalul ăsta o să schimbe orientarea României spre nemţi şi atunci în mod fatal or să vie legionarii la putere. -. făcuse el această previziune, care se împlinise. Uite că le veniră şi ăstora ceasul... Cine ar fi crezut? Ce mai faci Parizianu?*1 zisese el apoi ca şi când ar fi schimbat vorba, sau ca şi când acum, în aceste ceasuri, gândul că era şi el ţăran ca toată lumea l-ar fi izbit cu putere şi şi-ar fi dat seama că nu e prieten de pildă cu vecinul său, Parizianu, si că ar fi cazul să devină.
14 MARIN PREDA
Atât fusese ceea ce îi spusese Aristide lui Parizianu şi nici un cuvânt despre Moromete şi nici pe departe nu avusese loc dialogul dintre ei pe chestia că Aristide l~ar fi făcut om pe Moromete, dacă bineînţeles acesta din urmă ar fi venit la Parizianu să se sfătuiască cu el... Erau născociri dc-ale lui, făcute fie să crească în ochii fiului, fie din nevoia pe care o simt în mod uimitor oamenii de a minţi sau de a se minţi fără măcar să şi dea seama că o fee... Da mai era ceva; ori de câte ori îf vorbea el de rău pe Moromete, Ştefan mai stătea ce mai stătea şi pleca de-aeasâ, se ducea pe la unchiu-său, pe la Moromete adică, lucru care îl scotea pe Parizianu din sărite. Ce era în capul lui Ştefan? Intra în curtea unchiului cu acea veselie a lui înţepenită pe faţă într-un rânjet şi ai fi zis că se aştepta sa-1 vadă pe Moromete schimbat în urma atâtor vorbe bune auzite cu câteva minute mai înainte de Ia taică-său şi vroia să-i contemple curios această nouă înfăţişare... „Ce te rânjeşti, mă, Ştefane?11 îi spunea atunci Moromete când îl vedea şi din glasul lui rece al Iu1 Parizianu înţelegea, desigur, că unchiul era acelaşi, nu ştia că tatăl său îl înjură şi că nici n-ar asculta dacă cineva s-ar apuca să-i povestească. Ştefan părea să înţeleagă bine acest lucru, dar parcă de fiecare dată uita, şi iar se ducea...
- Mă bazez pe faptul că Aristide e un om deştept şi n-a minţit, răspunse Parizianu reluând cioplitul ţăruşului în timp ce broboane de sudoare, din pricina efortului de gândire, îî apăruseră pe frunte. Uite, continuă el, cine veni primar? Ai fi crezut? Chiar Tudor Bălosu, chioru... Aristide a ştiut... Ei, dacă unchiu-tău...
Dar parcă Parizianu nu mai îndrăzni nici el să susţină că dacă Moromete venea la el, ar fi fost azi primar. Ar fi trebuit pentru asta să fi fost legionar sau să fi avut un băiat, ca Tudor Bălosu, care să fi fost... Ori... Şi în acest punct gândirea Iui Parizianu parcă sc întunecă, fiindcă nu mai ridică multă vreme privirea de pe vârful ascuţit al ţăruşului, iar când o ridică, nu văzu, nu-i pasă că fi-său Ştefan nu mal era acolo şi că ştia unde plecase.
DELIRUL 15 II
Al Iu' Parizianu era primit la Moromeţi cu o bunăvoinţă dispreţuitoare. Şi ar fi lipsit şi bunăvoinţa dacă el ar fi băgat de seamă dispreţul. De fapt nu prea înţelegeau ce căuta el pc la ei. Unchiu-său Ilie nu se vedea prin curte, dar erau mătuşa şi verişoarele. Catrina Moromete dărăcea nişte lână sau cânepă în pridvor (pridvorul ăsta fusese făcut de curând), iar Tita şi Ilinca dădeau la sucală ştim, rămăşiţe din fuioarele curate din aceeaşi lână sau cânepă pe care o dărăcea mama
- Aştezău, zise Şrefan, apropîindu-se agale de pridvor.
Ia uite, ăsta ştia cum îşi zic muierile, pe scurt, când se văd una pe alta muncind ceva deosebit: aştezău, adică „aşa să-ţi ajute Dumnezeu!" Mare deştept! Ca tat-său!
Nimeni nu-i răspunse. Al lu' Parizianu rânji, ca şi cum tăcerea cu care fusese întâmpinat i-ar fi sporit brusc veselia... Se aşeză jos pe ultima treaptă a scării pridvorului.
- Unde e unchiu, mătuşă? întrebă el.
Catrina se făcu că n-aude. Şi ea ştia că alde Parizianu o vorbea de rău pe ea şi pe copiii ei şi nu înţelegea ce mai căuta ăsta pe-aici... Venea să vadă ca să-i spună pe urmă lui taică-său să aibă ăla ce minţi şi ce râde?
- Vezi, Ilinco, că ăsta iar vine încoace, zise ea cu un glas care nu mai trăgea nădejde că ar putea avea pace cu cel despre care era vorba. Mă Sande, continuă ea, du-te, mă, de-aici, că îmi încurci caierele, du-te pe la bâtu prin grădină să te înveţe să beai tutun. Du-te şi-i ajută la păpuşît.
Desculţ, cu picioarele şi cu burta arse de soare, Sande, un băieţel de nici doi ani, se împiedică de pragul tindei şi se întinse cu braţele înainte lovindu-se cu bărbia de podea, începu să răcnească lung şi ascuţit. Era ultimul copil al Alboaicîi, fata dintâi a Catrinii, făcută cu primul ei bărbat, demult, în timpul războiului, pe vremea când şi Moromete îi făcuse pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, cu Rădîţa, sora
16
MARIN PREDA
DELIRUL
17
cea mai mică a mamei lui Parizianu, din Râca, o comună la şase, şapte kilometri de Siliştea, dincolo de Pământuri. Catrina îşi trase genunchii de sub darac şi îl luă pe Sande în braţe. Il ridică în aer, ca şi când o dorinţă uitată şi obscură ar fi împins-o, revenindu-i în minte, să se uite la copil ca odinioară când fusese şi ea fată şi făcuse primul ei copil, pe mama lui Sande... începu să-1 întrebe prîvindu-1 de jos cu capul dat pe spate, clipind rar, orbită parcă de o lumină care o vrăjea: vroia, sau nu, să se ducă Sande la bâtu în grădină? Să-j ajute lui bâtu la păpuşit tutun? îl puse apoi jos şi, fără să-i fi răspuns prin cuvinte, Sande începu să coboare şi cu mâinile şi cu picioarele scările din partea cealaltă a pridvorului şi o luă călcând ca un răţoî, cu picioarele în părţi, spre grădină.
Al Iu1 Parizianu se ridică şi o luă şi el spre poarta grădinii. Dincolo de ea într-adevăr Moromete stătea jos, dar nu păpuşea tutun, păpusitul se făcea prin iarnă, ci îşi făcuse pentru el o păpuşă din foi de tutun galbene ca lămaia, le scosese cotoarele, şi cu un cuţit ascuţit ca briciul tăia felii subţiri, fine, care cădeau de pe butucul de lemn pe care erau puse, jos pe un ziar întins. Grămada era mare, să fi umplut cinci tabacheri, dar Moromete continua liniştit să-şi facă de fumat.
- Uită-te, mă Ştefane şi tu pe drum, şi vezi dacă nu trece alde Gogu. - - pe mă-sa, zise el când băiatul lut Parizianu se aşeză jos, de astă dată fără să mai dea bună ziua,
Gogu ăsta era agentul casei autonome a monopolurilor, avea dreptul să-i amendeze pe cultivatorii de tutun dacă îi prindea fumând. Ştefan însă nu se uîtă, fiindcă nea Gogu ăsta nu prea îşi exercita acest drept, din când în când doar, te pomeneai cu el că începe să se răţoiască la câte unul şi să-1 ameninţe,.. Dar atât...
- Ce mat spune, mă, la radio, la părintele? zise Moromete.
- Unchiule, mai mult cântece şi rugăciuni, răspunse al lu' Parizianu.
Şi deodată expresia aceea de nătărău de pe chipul lui dispăru.
- Cum cântece şi rugăciuni?! zise Moromete nedumerir.
- Păi sunt religioşi, unchiule, zise Ştefan. Dar nu ca mine şi ca dumneata.
- Dar cum?
- Ei, altfel... Mai aşa, de! Mai intransigenţi!
- Ei, nu mai spune!
în tot acest timp, pe nesimţite, se mai apropiase de ei, venind din fundul grădinii, un om. Era Ion al Iui Miai, prietenul lui Ţugurlan. Sc aşezase şi el jos şi rămăsese într-un fel nesilir, nemişcat şi cu o expresie elocventă: „am venit şi eu, parcă spunea, şi nu dau bună ziua ca să nu vă turbur, ca să nu mai spun că bună ziua am dat şi ieri> aşa că.
- I-am văzut ieri cu mânecile sumese, spoiau primăria, zise ion al lui Miai, dar cu un glas care dădea de înţeles că lăsa altora dreptul de a interpreta în bine sau în rău ceea ce văzuse el,
- Cine, Ioane?! se miri Moromete, la auzul unei ştiri despre o îndeletnicire atât de paşnică.
- Legionarii» Victor Bălosu, cu Marin Tâlvan, studentul, şi cu mai mulţi, dracu să-i ia, că nu-i cunosc, răspunse Ion al lui Miai.
- Şi spoia şi Bălosu? Sau spoia numai fi-său? continuă Moromete curios.
- Nu, erau numai ei, Bălosu cică nu prea ar mai vrea să sc ducă pe-acolo, nu ştiu de ce, dar aşa am auzit, răspunse Ion al lui Miai. Cică ieri la biserică a vorbit unul» ăsta al lui Tâlvan, ce-o fi căutat el în biserică? Popa Provinceanu cică n-ar fi zis nimic, n-ar fi avut adică cum sâ-1 oprească. Regele, cică, cu şleahta lui de jidani!
- Ei, zise Moromete, văzând că Ion al lui Miai se oprise. Ce zicea că a făcut regele, cu şleahta lui de jidani? Care rege, ăsta micii, sau tar-său care a plecat?
- Ei, nu, ăla care a plecat, ăsta micu cică e cu ei> răspunse Ion al lui Miai supărat nu se ştie de ce» poate de faptul că auzise el maî multe dar nu ţinuse mînte.
MARIN PREDA
DE1 .IRUL
19
Se lasă o tăcere. Mâna Iui Moromete se opri din tăiat. Murmură ca un avertisment:
- Şi muierile de-acolo din biserică, ce-or fi zis?
Adîcă nenorocit ai ajuns să nu-ţi dai seama cui vorbeşti... Muierilor, ca şi când bărbaţii ar fi pierit din satu ăsta...
Ion al Iui Miai nu răspunse. Semăna cu o mică buturugă cenuşie, bătută liniştit de ploi şî arsă de soare. Al lui Parizianu, ca un mânz răsturnat, î se vedeau picioarele în aer, Moromete cu spinarea îndoită ca şi când ar fi mosît un animal întins jos lângă el şi caresechtnuiesă fete. Sande, în acest timp, trecuse pe lângă ei cu burta înainte şi pierise pe după şira de paie ignorându-1 complet pe bâtul, spre care fusese trimis...
- Unchiule, rupse înrr-un târziu al Iui Parizianu tăcerea, -în orice caz, zise Moromete în aceeaşi clipă, dacă se vor
rezuma la spoitul primăriei, ca şi când o muiere oarecare n-ar fi putut să facă chestia asta, atunci n-avem ce zice, dar cc-o fi căutat tâmpitu ala în biserică, nu înţeleg,.,
- Păi ţi-am spus, unchiule, că sunt religioşi, zise al luJ Parizianu parcă vexat- Au fost, dintre ei, şi în Spania, unde cică „s-ar fi tras cu gloanţe în obrazul lui Cristos".
- Şi s-au dus ei sâ-1 apere?! tresări Moromete.
Dar al lui Parizianu, care venise pe la unchiul pentru altceva, nu-i mai răspunse, şi după o nouă tăcere, reluă:
- Unchiule, am auzit că pleci pe la Bucureşti...
- Ei şi?
- Mă iei şi pe mine?
- De ce să nu te iau? se miră Moromete. Ce, îmi toceşti căruţa? Te iau, da ce cauţi tu pe la Bucureşti?
- Păi nu ştii? -Ce?
- Nici tata n-a mai putut să mă mai ţină la liceu, şi vreau să mă duc la Bucureşti...
- Ce să faci acolo?
Al luT Parizianu nu răspunse; Moromete însă parcă înţelese:
- Aha! făcu cl sarcastic. Şi continuă: Cum să nu, pregă-teşte-te! Stai de vorbă cu tac-tâu, cu alde mă-ta şi cu alde bâtă-ta şi fii gata! Şi nu mâine şi nici poimâine, şi nici poimâine ailal tă, că am treabă, cum ar fi sâmbătă să zicem, ca să ajungem acolo sâmbătă scara, plecăm...
- Unchiule, zise al lu Parizianu, parcă ar fi fost surd, redevenind cel care îl cunoştea toată lumea, aş vrea să vorbesc şi cu cu Niculae, să-1 întreb ceva, văz că nu e acasă, unde e?
Ca şi când cine ştie ce secret s-ar fi ascuns în faptul că Niculae nu era pe-acolo prin curte.
- Caută-1 şi tu prin grajd, zise Moromete. Vezi că buşumează caii, se duce cu ei pe la deal...
- Păi nu l-am văzut, zise Ştefan cu mintea aiurea.
Dar Moromete nu-i mai răspunse. Dacă nu l-a văzut, înseamnă că c plecat... Ce ţî-e şi cu băiatu ăsta al lui Parizianu... Când să zicî si tu ca e cel mai deştept băiat...
IU
Nu erau prieteni ei doi, deşi erau rude apropiate şi Niculae se arăta străin atât de duşmănia lui Parizianu, cât şi de dispreţul alor săt faţă de el. Nu scoteau însă mai mult de două vorbe când se întâlneau, în rarele daţi când Ştefan venea anume pe la el să-1 vadă. Asta se întâmpla mai ales la începuturile de vacanţă şi spre sfârşitul lor şi iniţiativa venea totdeauna de la Ştefan, niciodată de la Niculae. îl îndepărta, poate fără voia lui, faptul că Ştefan avea un astfel de tată ranchiunos şi că în ciuda faptului că Niculae ţinuse la cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, ca şi când i-ar fi fost fraţi buni, nu putea ţine şi la Parizianu, care o înjura pe mama lui, a lui Niculae, fără nici o ruşine?
Al Iu' Parizianu ieşi din sat călcând agale, întâlnindu-se cu oameni în ochii cărora se uita feră să le dea bună ziua, nepăsător şi surd când câte-o muiere îi spunea de la obraz, fără să î se
20
MARIN PREDA
DELIRUL
2\
adreseze, că degeaba s-a făcut mare şi îl ţine tat-său la liceu, nu e nimic de capul lui de trece el pe lângă un om bătrân şi aşteaptă ca ală să-şi scoată căciula la el şi nu el, că e mai mic... De vreun an nu mai umbla desculţ şi avea un pantalon mai bun pe el, şi purta cămăşi bine călcate, cu mâneci scurte. Părul însă îl ţinea tot claie pe cap, ai fî zis câ nu ştie ce e pieptenele şi n-a auzit de foarfecă» îi creştea şi pe ceafă...
Ajuns la gârlă al lui Parizianu se descălţă de pantofi, intră în apă, apoi dincolo, la poala dealului, se aşeză jos în iarbă, se încălţă şi îşi continuă drumul. Porumburile galbene, gata de cules, singure vorbeau de toamnă, soarele era viu, ca şi când faptul că grâul fiisese demult secerat nu însemna nicidecum că vara trecuse. Mărginind planurile de porumb, floarea-soarelui cu tipsiile plecate şi coapte era însă o mărturie că septembrie lăsase mult în urmă luna coacerii...
Câini şi oi umpleau însă câmpia înverzită a nu ştiu câta oară, cu orizontul ci îndepărtat ca un vis subţire, iar pâlcuri de băieţi şi fete stăteau în preajma a ceva de unde ieşea fum... Nu mai puteau coace decât dovleac alb, turcesc, adus.cine ştie de pe unde, ţxirumbul nu mai era crud, cu lapte în el. Un fiuierar îndelung şi gâlgâit îl întâmpină pe al lu1 Parizianu, când apăru înaintând pe drumul de plan care despărţea izlazul de loturi. Se auziră chiar strigăte: „Băi, a lu* Parizianu... Pe mă-ta..." îl înjurau în felul acesta nedefinit şi impersonal, Ia adăpostul depărtării şi amestecului de behăituri de oi şi râsete gâlgâite...
Pe chipul absent al lui Ştefan apăru o expresie silnică de ură. Se uită într-acolo şi îi înjură şi el global, de mamele lor, în şoaptă nepotolită. 1 se întâmpla adesea să nu-1 lase în pace oamenii, deşi nu Ie făcea nimic. Odată, tot pe izlaz, se ducea pe la gară, la un prieten, şi se oprise la marginea unor porum-buri ca orice fiinţă care simte o anumită nevoie şi începuse să urineze. Nu văzuse că din urmă veneau două muieri, care* în clipa când el se încheiase Ia panraloni şi-şi continuase drumul,
începuseră să-1 ocărască cu o pudoare veninoasă: ror aşa, că degeaba se duce la liceu dacă nu-i ruşine şi-i e lene să între măcar în porumb» când vede două femei. „Parcă voi mai sunteţi femei, fir-aţi ale dracului să fiţi, bolborosise el scos din sărite. Fîr-aţi ale dracului cu mama voastră. Parcă n-aţi mai fi văzut un ornau-. Parcă în viaţa voastră nu v-aţi tu.." Muierile tăcuseră, dar îl paraseră fiilor lor, care ăştia îl înjuraseră şi ei Ia fel de urât, şi îl ameninţaseră când trecuse pe drum pe la porţile lor. „Oamenii simpli» cine a spus că sunt frumoşi la suflet şi plini de cuviinţă? gândi Ştefan grăbindu-se s-o cotcască pe un drum mărginaş. Sunt nişte... fi,. muma în cur! Ce le-am făcut eu la ăştia de mă înjură? Nimic nu le-am făcut. Să fie la alţii idealismul popular, nu la mine", mal gândi el, ca şi când demult l-ar fi zgândărir acest idealism pe care îl ohservasc la unii şi nu găsise să le dea răspunsul bine meritau
îl găsi pe Niculae întins pe mirişte peste o dulamă, citind. Caii păşteau prin apropiere împiedicaţi, chiar foarte aproape de dulama întoarsă, H se vedeau frumoasele lor capete aplecate în iarba miriştii şi li se auzea măcinatul fălcilor. Acelaşi soare viu din sat albea şi aîcî văzduhul albastru, încărcat de nori liniştiţi şi înalţi. Frumoasă toamnă! Un singur ochi parcă îi aruncă Niculae vărului său de-al doilea când îl văzu, nici mirat, nici bucuros: „N-o să stai mult şi o să mă laşi în pace", parcă îi spunea el,
- Ce taci, Niculae, zise al lu1 Parizianu apropiindu-se şi aşezându-se pe dulamă. Ce citeşti?
Niculae se comportă ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea: se răsuci într-o parte şi continuă să citească. Trecură astfel minute lungi în care fila cărţii se întoarse, cu mişcarea sigură a tuturor celor care citesc în singurătate, de câteva ori. Apoi al luJ Parizianu reluă:
- Ce citeşti atâta? zise el- Acum când tac-tlu nu te mai lasă la şcoală mai bine te-ai apuca de agricultură...
22
MARIN PREDA
DELIRUL
23
Niculae îşi retrase cartea şi o închise. Se ridică în capul oaselor. Se aşternuse în aceste zile pe chipul lui o tăcere atât de grea» încât ai fi crezur că chiar dacă ar fi vrut să vorbească, n-ar fi avut puteri. Şi chiar aşa se întâmplă. Nu-i răspunse nimic lui Ştefan. în cei trei ani de când trecuseră din toamna aceea, când totuşi Moromete îl dăduse să urmeze mai departe la şcoala normală, Niculae, Ia cincisprezece ani, pierduse spontaneitatea de odinioară, de pe mirişri, când alerga şi plângea în urma Bisîsichii. Acelaşi băiat ar fi lăsat, astăzi, smintita oaie să se ducă. 1 rei ani de studii îl făcuseră să descopere în forul lui interior o voce care nu se auzea totdeauna, dar el ştia că ea există şi arăta veşnic atent la ea, s-o audă şi s-o urmeze. Această atenţie întoarsă în sîne se cirea aproape tot timpul în privirea lui care nu clipea. Ceva dur însă, ca de oţel, din luminile ochilor Iui arăta că poate oricând să audă şi vocile din afară, bineînţeles numai pe cele care meritau să fie auzite şi să Ie răspundă fără cruţare, cu îndrăzneala celui care a descoperit în el însuşi această a doua fiinţă careesingura care contează... gândul acesta înrim care înmugurise, gândul propriu, irezistibil în creşterea lui.
- Vezi, fii atent, continuă al lu' Parizianu, să nu ajungi să se semeni cu Cârstache al lui Dumitrache care are un cufăr naiv de cărţi din care nu dă la oricine... Să nu ajungi adică şi tu, ca el» un biet ţăran posesor al unui biet cufăr de cărţi...
- Nu există cufere naive... răspunse Niculae, ca în somn... Crezi că daca vrei să mă îeî pe mine la vale o să-ţi ascunzi" în felul ăsta, multă vreme, neghiobia? Fiindcă esti cam neghiob dacă ai venit pc la mine să-mi spui lucruri neplăcute...
Al lu' Parizianu nu se arătă surprins de acest răspuns, iar faptul că era făcut neghiob dădea chipului său o expresie bizară, de extremă încântare, ca şi cum cuvintele celuilalt îi produseseră o revelaţie. Dar n-o dădea la iveală...
- Adevărul e, zise al Iu' Parizianu grav, că trecând peste ura dintre familiile noastre, mă îngrijorează soarta ta...
- Şi de ce te îngrijorezi tu de soarta mea? zise el.
- Cum, răspunse al lu' Parizianu, de ce nu te mai lasă unchîu IMe să mergi mai departe? îţi retează drumul! De ce?
- Păstrează-ţi îngrijorările pentru tine, zise Niculae» şi dacă pentru asta ai venit, e mai bine să te cari. Cât priveşte ura dintre familiile noasrre, continuă Niculae parcă surprins, de unde ai mai născocit şi chestia asta?
- Ar fi bine să fie o născocire a mea... Multă vreme am făcut şi eu ca tine, m-am prefăcut că nu bag de seamă nimic,.. Dar acum constat că această ură există...
- Eu n-am timp să fac astfel de constatări...
- N-ai timp? Ce dracii faci? Dacă Ia ceea ce ţi se întâmplă nu eşti atent, atunci la ce eşti?
- Nu te priveşte...
Şi Niculae se uită într-o parte» curios mai degrabă de o furnică agitată, care tocmai i se urca pe picior decât de vărul acesta al său de-al doilea care şedea alături şi venise la el din simpatie...
- Pentru mine lucrurile astea există, şi trebuie să ţin seama de ele, continuă al lu* Parizianu, şi aş recunoaşte că tata e vinovat şi nu tuşa Catrina, dacă asta ar ajuta la ceva. Dar să ştii, în realitate tata e mai nevinovat decât ea, cu toate că ca e credincioasă şi se duce în fiecare duminică la biserică. De ce să zică despre tata că e „Guica al doilea mai prost"? Te-ai gândit la asta? Fără să mai vorbim că tu mă faci pe mine neghiob în faţă, când eu vin să te caut fiindcă îmi eşti văr şi că prefer să fiu străin cu un străin şi nu cu o rudă.
Niculae izbucni în hohote.
- Ei na! făcu el arătându-i pe a! Iu* Parizianu cu degetul. Ia uite Ia el ce patetic e!
Şi lumini ascuţite de ironie batjocoritoare ţâşniră din privirile ochilor săi verzi ca ai maîcă-sii. Al lu' Parizianu, izbit de reacţia celuilalt, la care se vedea că nu se aşteptase, tăcu un timp. Sinceritatea nu deschide totdeauna uşile, cum s-ar părea.
24
MARIN PREDA
DELIRUL
21
- Regret, zise el atunci. O să plec la Bucureşti şi n-o să ne mai vedem niciodată! Puţin o să-mi mai pese de soarta ta!
- Asta vrea să însemne, zise Niculae, cu unde de veselie pe chip, că soarta ta o să fie bună! Ei, nu mai spune! De ce? Prin simplul fapt că pleci la Bucureşti?
Si râse în hohore dându-şi capul pe spate.
- Eşti prea vesel pentru situaţia în care re afli, îl avertiza al Iu' Parizianu cu această idee care suna astfel: starea noastră sufletească şi gândurile noastre trebuie să coincidă negreşit cu sîaiaţia în care ne aflăm în mod obiectiv. Eşti când prea vesel, când prea ironic» continuă eh Te consideri nau-dessus de la mâlie" ş\ taxezî lumea fie cu râsete batjocoritoare, fie cu un zâmbet ironic din umbră...
Niculae îşi încreţi fruntea, jumătate în sus şi jumătate în jos. Un râs de astă dată stăpânit îi mişca în acelaşi timp în sus şi în jos colţurile gurii,
- Fugi dc-aici, îi spuse. Uire, fiindcă zici ca n-o să ne mai vedemt să-ţi spun, ca să şrii, că nu te simpatizez fiindcă parcă mă văd pe mine, când mă uit Ia tine, bleg! Şi parcă mi-e frică să nu ajung şi eu când o să am optsprezece ani, aşa ca tine.
Si se întinse din nou pe spate pe dulamă, cu ochii deschişi spre bolta cerului. Ceva însă îl cucerise la vărul său, simpatia pe care î-o refuza prin cuvinte i-o acorda fără să ştie printr~o expresie de surpriză şi uimire pe chip» că are totuşi un văr care, deşi e cam bleg, s-a schimbat mult în ultima vreme...
- Atunci să-ţi spun eu, zise al Iu* Parizianu, ca să şrii de ce n-o sa te mai simpatizez si o să te uit în satu ăsta. _
Şi tăcu, reflectând.
- Ei, ia să vedem! zise Niculae înţelegător» şi expresia de simpatie de pe chipul lui se accentua- Să auzim! Sunt gata să ascult foarte atent un lucru care mă plictiseşte...
Te întrebai cum ajunsese bâîatu ăsta a lui Moromete în numai trei ani de zile de când urma şcoala normală atât de
străin de cel ce fusese odinioară- Această ironie.,. E drept că nici înainte nu-l puteai apuca de flanelă şi să-i iai prin surprindere, dar re-ai fi aşteptat ca şcoala să-i fi dat acea superioritate linişrită si modestă pe care o are orice băiar sărac căruia surorile, muncind din greu, abia izbuteau să-i plătească de la un la altul taxele şi cărţile. Rămăsese tot mic, nu se deşirase ca văru-său şi n-avea ca el o claie de păr pe cap. Se tundea scurt.
— îmi plac oamenii superiori, zise al Iu' Parizianu, dar ce spectacol trist să vezi realitatea: cu cât sunt de superiori cu atât sunt de mici în felul cum se poartă cu alţii.
— Şi cu ce ocazie, zise Niculae, ai devenit tu atât de filozofi S-ar putea zice că comportamentul tău te îndreptăţeşte să te crezi şî superior şi mare!
— Da, afirmă al hi' Parizianu liniştit. Nu mi se poate reproşa nimic.
— Ei şi? Nici nu e rimp să ţi se reproşeze ceva. Cine are timp să te bage în scamă? îţi urez drum bun şi în momentele mele dc restrişte îţi promit că o să-mi aduc aminte de tine şi cine ştie... Poţi să ştii?! zise el ironic, o să-ţi cer sfatul...
Cuvintele îi erau rele dar glasul îi era în sfârşit mai apropiat.
— Nu, zise al Iu* Parizianu, cu nu eşti mic» retrag ce-am spus, dar poţi deveni datorită loviturilor pe care o să le primeşti. Adică nu numai tu» oricine poate deveni, daca loviturile primite vor fi mai mari decât puterea lui de a le suporta. Cum poţi şti care e puterea ta? Părerea mea e că puterea noastră stă în puterea unui gând care se naşte în noi şî care trebuie să rămână atât de ascuns încât nimic să nu-l smulgă dc-acolo chiar dacă am muri, vreau să spun dacă am întâlni moartea în faţă. îmi pare rău că noi doi nu suntem prieteni şi eu să-ţi spun gândul meu şi tu pe-al tău... Când ne-am speria că suntem singuri pe lume şi nimeni nu ştie de noi, ne-am aduce aminte... Tu îl ai pe raică-tău, dar eu n-am pe nimeni, vreau să spun câ tata nu-mî poate fi de nici un sprijin, deşi eu ştiu că e un om bun şi ţine
26
MARIN PREDA
DELIRUL
27
la mînc şî a făcut totul pentru... Dar asta e, că „totul" ăsta e prea puţin, acum că bâta nu mai arc nici o mahmudea să vândă, trebuie să întrerup liceul fiindcă tata stă şi nu munceşte, zice, cu patru clase de liceu potsă devin şi eu funcţionar.,. Fi bine, nici nu-mi trece prin cap! Funcţionar! rânji al hi' Parizianu batjocoriror, şi deodată tăcu.
Ajunsese la punctul în care trebuia să-şî spună acel gând al său ascuns şi îşi amintise că vărul său mai mic nu-i era prieten ca să i-l dezvăluie?
- Da, continuă eh dar iată că taică-tâu face la fel ca tata, fără să aibă justificarea pe care o are tata. Te-ai gândit? Ce are cti rine? Fiindcă văd că şi-a ridicat un pridvor în faţa casei si a cumpărat la loc pământul vândut acum trei ani. A devenit foarte acriv! exclamă al lu' Parizianu parcă uluit de această descoperire care o făcea chiar atunci. Fuga băicţitor> continuă el, parcă i-a dat noi puteri, în loc să-1 slăbească... Şi atunci de ce îţi taie ţie drumul? Ce poţi înţelege?... Aici, exclamă al lu' Parizianu din nou patetic, suntem părăsiţi de părinţii noştri şi de-aia noi rrebuie să tragem o punte secretă pe care să n-o ştim decar noi, fiindcă nimeni n-o să ne ajute şi nimeni ti-o să ne înţeleagă... Acceptăm să fim astfel aruncaţi în lume, continuă al Iu* Parizianu din în ce mai îmbătat de propria sa gândire şi glasul lui vibra intens în liniştea miriştilor pustii, în care nu se auzea decât sforăitul şi măcinatul fălcilor cailor, dar n-o să acceptăm fatalităţile mizerabile impuse de oameni.. -
- Ia ce te referi? zise Niculae surprins şi atent. Ai spus ceva adevărat despre tata... Cc-o fi în capul tău... Sunt curios să
ştiu...
- Nimeni n-o să ne ajute, zise Ştefan, din contră, o să fim curând trimişi în războiul care se apropie de noh..
- Ei şi? Dacă ai să mori tu, crezi că o să se facă gau ră în cer? zise Niculae parcă într-adevăr cu un zâmbet ironic din umbră... Crezi că cei mai bătrâni, dacă sunt bătrâni, merită
să moară? Tara c vinovat, dar nu c păcătos, zise cl îndârjit. Nu ştiu ce e cu el, în orice caz nu-l văd nici prin cârciumi, nici petrecând cu muieri de gât casă pot sâ-1 învinuiesc... E destul de posomorât.-. Ştiu cu de ce? Nu ştiu!
Glasul lui era din ce în ce mai potrivnic, si parcă îl dădea afară de pe mirişti pe al lu* Parizianu. Chiar îi zise:
- Şi tu când pleci?
Al Iu* Parizianu tăcea. Ultima sa tentativă de a sc împrieteni cu vărul său eşuase. Trăsăturile i se lăsaseră parcă în jos şi expresia sa arata o deprimare în care se ascundea însă şi o uitare de sine salvatoare. „E un băiat bun, gândi cl, nu-şi învinuieşte tatăl, n-are rost sâ-i mai sugerez ceva în plus despre această vinovăţie, al cărui secret mie îmi scapă... Poate că el ştie mai bine... Dar nu mă respectă,.. Ca şi alţîi din sat... Ce dracu am făcut sau n-am făcut eu de am ajuns aici?! Bine că plec..."
- Şi ai intenţia să-ţi pui în aplicare» la Bucureşti, gândul tău ascuns, de îndată, sau mai zăboveşti câtva timp? reluă Niculae cu aceeaşi ironie în cuvinte» dar cu uri glas blând şi îndepărtat, parcă absent. Şi fiindcă, posomorât si absent, şi al lu* Parizianu tăcea, reluă: în fine, să nu zici că nu ţin la rude, îţî spun şi eu: sunt prea mic ca să iau o hotărâre în ce mă priveşte. Stau pe-acasă! Ce aş putea face?! Tu eşti mai mare, poţi să te duci la Bucureşti şi cu ajutorul lui Paraschiv, Nilâ şi Achim, să ajungi portar cu şapcă pe cap, pe care scrie „portar".
Se uită într-o parte ca şi când ar fi uitat că vorbeşte. O linişte se aşternu între ei, pe care al lu' Parizianu o rupse în cele din urmă:
- Salvarea ta poate să vină, dacă ai puţin noroc, din faptul că, în ciuda aparenţelor, nu răutatea te stăpâneşte. Trebuie însă să fii foarte atent la ce se întâmplă pe lume ca să te poţi urca pe vasul care ţi-e destinat... Eu de pildă, dacă nvas lua dupâ ceea ce îmi spun ai mei, ar trebui să mă duc pe la primărie şi să mă fac secretar, să scriu acte de naştere şi deces şi să bag în
28
MARIN PREOA
DEIJRUL
29
buzunar, încântat, cei trei lei pe care omul necăjit mî i-ar pune în palmă după ce i-aş înmâna actul. Singura primejdie care mă pândeşte (de altfel ca st pe tine) e să jiu văd cu propriii mei ochi. Breugcl are un tablou cu nişre orbi care merg înainte şi dau într-o groapă. Curios e că cei care n-au căzut încă stau cu mâna întinsă şî înaintează încrezători, oriemându-se după cel din faţă, care în curând se va prăbuşi...
Această ultimă tiradă Niculae n-o mai auzi. Privirea îi rămăsese neclintită într-o parte, întoarsă în sine» ca şi când cei patru ani care îl despărţeau de vărul său de-al doilea ar fi apărut ca un zid şi cuvintele aceluia şi-ar fi pierdut, pentru el, orice înţeles. Al lu' Parizianu, el, înţelese: se ridică şi plecă uitând să mai spună ceva, la revedere sau noroc, sau rămâi cu bine... Se uita la pornmburi şi la floarea-soarelui, dar parcă nu le vedea. Venise anume Ia vărul său» la care ţinea, dar se despărţea de el fără să se uite înapoi... Nici amintirea! fi zis că nu avea, călca peste pământul negru ca şi când nimic nu i-ar fi spus nimic.-. Şi ajunse acasă ca şi când n-ar fi şriut că a ajuns.
IV
Se trezi a doua zi spre seară. Dormi lung... întâlnirea cu vărul său îl istovise? Parizianu, mama şi bâta încercară zadarnic să-I scnale la masă. Mârâia, dădea din picioare şi continua să doarmă. Era a doua zi când sc trezi, dar pentru el purea să fie şî a treia zi, nimeni nu-i spusese cât dormise... Se aşeză la masă...
Deodată rresăriră toţi. De undeva de-aproape se auzi răbufnitura unei goarne. Suna Bărăgan. Bătrâna, pe prispă» se opri din tors (cu toate că fusese în tinereţile ei la Paris, tot cu obiceiuri de ţărancă rămăsese), mama lui Ştefan iesi din tindă cu o expresie care spunea că singură acolo n-avea să înţeleagă ce-o să audă» iar Parizianu, cu toate că nimeni nu vorbea, zise:
— la râceţi! Să vedem ce mai spune Bărăgan!
Avea un glas care se auzea până la gară, acest Bărăgan, de aceea şi fusese porecl it astfel.. - Băâăăâaăâaî, făcea, $i acest strigăt gros şi spart clocotea prelung pesre toate uliţele, ai fi zis că nu ieşea din pieptul unui om, ci diutr-o hărăbaîe spartă. Până şi sunetul goarnei părea modificat, suna gros şi atât de lung şi puternic încât abia rezista vocii care îi dădea viaţă» şi te-aî fi aşteptat s-o auzi cum plesneşte în ţăndări. In sfârşit, Bărăgan se opri şi î se auzi vocea imensă;
- Toată lumea să sc strângă mâine la primărie» bâî! Are notarul şî primarul nu şriu ce să vă spună, e o întrunire, băăăăâăâăăî!...
Aşa îi dădeau ordine totdeauna cei care îl puneau să sune, să spună acolo cuvântul întrunire. Asta atrăgea oamenii, întrunirile însă încetaseră de câţiva ani, de când regele desfiinţase partidele şî înfiinţase unul al său... Acum căzuse şi regele... Ce putea fi?
- ,, .Şi percitoriu, bâî! Că ăia care nu şi-au plătit fonciirea, le ia păturile de pe ladă!
Asra cu fonciirea nu lipsea niciodată din urletele lui Bărăgan. Nu lipsea nici acum, după căderea regelui, semn că exista totuşi ceva stabil pe lumea asta.
- ...Tot mâine, bă, are să înceapă să treacă părintele Pruvinceanu pe la casele oamenilor cu căruţele să daţi câte-un coş cu porumb pentru zugrăvitul bisericii. Zicea că oamenii, bâî! Să nu închidă porţile, că e sfânta biserică, bă! Şi directorul Toderici zice să daţi copiii la şcoală, că vă amendează, bă! Băăăăăăăăăăî! Şi la întrunire să vie toată lumea, că vine prefectul, bâî, şi să nu vă pară rău pe urmă că n-aţi venit...
Bărăgan se opri şi o tăcere care pîuia în urechi se aşternu pe mica prispă a lui Parizianu. Bătrâna îşi reluă fusul. Muierea lui Parizianu intră în tindă şi îşi văzu de vatră cu o expresie neschimbată: nu înţelesese nimic! Ştefan se întinse ca un câine însoţindu-şi datul pe spate peste marginea parmalâcului cu un
30
MARIN PREDA
DEURUI,
31
căscat fără sfârşit, izbucnind în cele din urmă în râs fără rost-Vroia cumva să spună că nici istoria cu biserica si cu ameninţările lui Toderici nu erau noi şi nici sosirea prefectului care avea adesea acest obicei, să vină în sat din când în când, şi că murea de râs şi de plictiseală în curtea casei părinteşti?...
Ziua trecu şi se stinse pc nesimţite. Parizianu, muierea lui şi bătrâna dormeau, când o voce se auzi pe după gardul apropiat de prispă al micii curţi... Ştefan, care dormise mulr şi stătea treaz, o auzi, se ridică în capul oaselor, se dădu jos de pe prispă şi se îmbrăcă în câteva mişcări, l,a poartă, ca o momâie, îl aştepta o fată. Parcă îi vorbi întunericul când el ieşi şi se chiori la ea să vadă cine e: cerul era plin de stele, dar noaptea care se lăsase era încă neagră, ochiul care fusese în timpul zilei orbit de lumina soarelui încă nu se învăţase cu întunericul care se lăsase parcă pe neaşteptate...
- Vezi, mă, că te aşteaptă Ioana, du-te pe la ea...
Erau o fată, un reproş şi un gând vesel, amestecate: să ai un astfel de noroc să te aştepte o fată şi tu să stai ca un prost şi să trimeată ea pe cineva să te cheme... Al lu' Parizianu mârâi, uimit, şi neîncrezător, luat feră veste:
-A... Cum... Unde...
- I^a ea la poartă! Unde ai vrea?
Şi fata plecă pe lângă gardurile liniştite, spre casă, sau poate spre altă poartă unde o aştepta şi pe ea cineva, dar nu departe dc casa părinţilor, fiindcă... Trebuia să fi fost vreo vecină... Ştefan se urni de îndară şi plecă şi el pe drumul lung al satului. Era linişte mare, sporită de şoaptele care se auzeau de prin curţi sau tinzi. Nimeni nu vroia să fie auzit ce-i spune muierii sau copiilor şi de aceea vorbeau încet, uneori nu se auzea decât un fel de murmur-.. Şi de gâlgâitul câte unui fluierat care clocotea în depărtări topindu-se parcă într-o suferinţă fără speranţă. Era neliniştea dorinţei care ştie că e oprită în aceste fluierături scoase prin simpla îndoire a limbii între dinţi, încât fetele, asemeni
celei care fusese trimisă la poarta lui Parizianu, puteau merge liniştite în întuneric de la o poartă la alta, cu ştiri tainice apărate chiar de ei, flăcăii care le chemau astfel să iasă afară din casele părinţilor; o vorbeau urâr pe aceea dintre ele care le-ar fi făcut pe plac: se îngrămădeau pe ea la poartă, dar nu sc grăbea nici unul să se însoare cu ea... Ştefan nu vroia să se însoare, dar pusese şi cl ochii pe una, Ioana Radei» o fată dintre cele care atrag nu prin frumuseţea lor, deşi ea nu era chiar urâtă, şi nici prîn uşurătate, deşi nu-şi ţinea nasul pe sus. Nici n-ar fi avut de ce: era lipsită de apărare, maică-sa era văduvă. Şi sărac, si cu nasul pe sus, nu se mai uită nimeni la tine. Numele bărbatului acestei muieri, şi chiar numele ei de Rada, era adesea uitat şi înlocuit prin cuvântul Cărămidă. într-adevăr femeia vorbea greu şi lat, parcă i-ar fi ieşit din gură nu cuvinte, ci cărămizi. C-o fi, c-o păţi, făcea ea rar şi îndesat şi în clipa aceea vorbitul ei semăna şi cu statura, care era mică, dar noduroasă. Şchiopăta... Cu mulţi ani în urmă îi intrase în talpa piciorului un cui sau un mărăcine gros, nimeni nu ştia, si piciorul i se obrinrise. Nu mai avea formă, arăta ca o copită, „Nu te doare, ga Radă?" o întreba câteodată câte cineva. „Mai mă doare", răspundea ea cu vorbele ei grele... Şi nu mai adăuga nimic şi nici cel care o întreba nu mai avea vreun chef s-o compătimească, cu toate că femeia nu făcuse nici un rău nimănui. Era atât de săracă, încât vara aduna struguri de bozi de prin bălării. Cc făcea ea cu aceste fructe de iarbă negre şi otrăvite? N-avea nici măcar o capră! Avea însă vreo două oi şi creştea găini... Da, găinile astea îi ieşeau frumoase, grase şi cu pene srrălucitoare, ţi-era milă să le tai, se pricepea la ele şi la ouăle lor, cum le punea ea Ia lumină între uşă cu mişcări parcă ar fi îngenuncheat, să le descopere bănuţul... într-adevăr, ţinea oul în mână ca şi cum ar fi fost de aur, şi când îl dădea găzarului sâ-şi cumpere şi ea petrol pentru lampă gestul îi era reţinut, ezitant şi expresia prăpădită, ai fi zis că îi dă ăluîa cine ştie ce
32
MARTN PREDA
DELIRUL
33
avere şi ea eu ce mai rămâne? Trăiau muncind pentru alţii, adică fata, fiindcă mamei îi ajungeau trei colaci pe săptămână, pe care îi căpăta, ca orice muiere, duminica spre ziuă de la alte muieri, când se ducea la cimitir să-şi jelească bărbatul şi făcea schimb de colaci. Ai ei erau mici şi gloduroşi, negri şi tari... Se pricepea la găini, dar nu ştia să facă pâine, şi când muierea care îi primea îi găsea în cuşniţa ei acasă, îi recunoştea; ăştia sunt de la Cărămida!... Fata era mai pricepută, dar întâi trebuie să descoperi că un lucru nu e bun şi abia pe urmă să-1 faci tu altfel, şi cum poţi să-I descoperi dacă n-are cine să te înveţe? Ioana era mică, avea abia şaptesprezece!... Cu o vară în urmă o zăpăcise un băiat şoptindu-i că vrea să se însoare cu ea şi ca îl crezuse... Pe urmă, după ce acela o făcuse atât de timpuriu să nu mai fie fată mare, îl drăcuise, dar nu cu obidă prea mare, se vedea că tot mai ţinea la el, dar nu mai era atât de proastă încât, dacă el s-ar fi întors, să-1 creadă şi să se ducă iar cu el în grădină,., De-atunci nimeni n-o mai văzuse la poartă şi zadarnic o fluierase unul care zicea că ţine la ea şi ar fi vrut s-o ia... Putea fi adevărat, ei şi? Dacă ţinea la ea, de ce n-o căuta la horă, ca pe toate fetele? Băiatul auzi şi începu să stea lângă ea la horă. Dar ea se uita drept înainte. După horă ştia ea ce urma, luatul batistei şi fluieratul seara la poartă ca să ieşi să ţi-o dea. Şi ce poţi pe urmă să mai faci dacă pune mâna pe tine şi începe să te înghesuielii stâlpul porţii?... îţi pierzi capul, uiţi de tine, în timp ce el nu uită şî îţi ridică fusta... Un surâs batjocoritor îi întindea colţul gurii în timp ce el îi finea mâna şi juca alături de ea în horă. Nici măcar nu vorbea prea mult cu cl.., Ştia ea ce sunt vorbele, şi ele te ameţesc... Şi pe urmă, între ei, încep să se laude... Să se ducă să facă întâî armata, să-i scrie de-acolo, să le spună fraţilor şi surorilor lui să stea cu ochii pe ea, ei să nu i se simtă urma pe unde trece, sâ-i răspundă la scrisori, să-i trimeată o flanelă lucrată de mâna ei... Pe urmă, după ce se întoarce, dacă şi atunci după doi ani mai ţine la ea,
atunci poate să-1 creadă, nu când i-o şopti seara la ureche cu glasul fierbinte, ci ziua la prânz în casa maică-sii, că vrea s-o ia de nevastă, că o s-o ia... Ioana avea o prietenă, una din fetele lui Bîrică, cel cu mulţi copii şi cu fratele lor cel mare, Ion, care sc însurase cu Polina lui Bălosu. De la această fata învăţase Ioana cum să se poarte de aici înainte cu flăcăii, ţinea la ea fiindcă era curată şi deşteaptă fără să fî păţit nimic, deşi îi licăreau şi ei ochii şi i se făceau deosebit de frumoşi când băiatul cu care era în vorbă o lua de mână şi intra cu ea în horă. Aşa e când sunt mulţi într-o casă, unii învaţă de la alţii, în timp ce pe ea, pe Ioana, cine să fî învăţat-o? Maică-sa nu-i spusese nimic, n-o oprise să iasă seara la drum, de frică să nu rămână nemăritată. Fiindcă şi asta era adevărat... Multe se ţin mândre şi stau ele închise în casă, dar şi flăcăii parcă încep să aibă ponogul găinilor: se uită la ele, văd că sunt cuminţi, dar lc ocolesc... Şi într-o zi surata asta a lui Biricâ îi spuse: „Fă, tu te-ai uitat la ăsta al Iu* Parizianu, alde Ştefan? La toate horele vine aproape de noi şi face ce face şi zgâîeşte ochii la tine!!!" „De ce nu la tine?" se mirase Ioana. De unde ştii că la mine?" „Păi am vorbit cu el, l-am întrebat într-o zi: «Bine, Ştefane, asta înveţi tu Ia şcoală, să te utţi la fete? Ce crezi tu că e o fată? Să-ţi râzi tu de ea?» «N-are importanţă!» îl aud că zice. «Cum, mă n-are importanţă? N-are pentru tine, dar pe ea ai întrebat-o dacă îi place să te chiorăşti tu la ea?» «Dar tu ai întrebat-o, zice, dacă are nevoie de avocat?» Auzi al naibii!" „Lasă-1 în pace, răspunse Ioana, se uită şi el, e flăcău..."
Şî iată că deodată, la un an după aceste cuvinte, Ioana îi şopti acestei prietene a ci necruţătoare: „Surată, am să te rog ceva, dar să nu spui la nimeni". „Bine, n-am să spun." „Treci diseară pe la Ştefan al Iu' Parizianu şi spune-i că îl aştept la poartă." „Bine, dar dacă află Vasile, ce te faci? Nu-ţi mai place Vasile?" (Asta era băiatul răbdător care aştepta să-şi facă armară şi apoi să se însoare cu ea.) „Ba îmi place, îi răspunse Ioana,
34
MARIN PREDA
DELIRUL
.55
dar dacă tu n-o să spui nimic nimănui, n-are cum să afle..." „Eu n-o să spun, dar... treaba ta!"
Chemat la poartă dc cărrc această fată a lui Birică, al Iu* Parizianu nu era mai puţin uimit decât ea...
V
Pe drum sc întâlni cu grupuri dc băieţi care se băgau în el să vadă cine e. A, da, a! Iu' Parizianu, şi treceau mai departe. N-aveau nimic cu el. Nu auziseră până acum că se ducea pe furiş, ia vreo fată care nu era a lui... Toată lumea îi zicea „al Iu' Parizianu" cam în râs şi la şcoala primară fusese înscris în registru Parizianu Ştefan. Abia la liceu secretarul de-acolo sc înfuriase. „Cum Parizianu, când pe tine te cheamă Paul? Sau nu-ţi place? Crezi că Parizianu e mai breaz? Asta e numele bunică-tii, după numele lui taică-tău, din Râca, fiindcă n-a fost căsătorită." Ştefan însă, căruia nu-i displăcea porecla, tot nu se împăcase cu numele de Paul şi nu se ştie cum făcuse că fusese înscris în catalog cu numele de Paulescu. Crezuse că o sâ-i meargă, dar secretarul îl urmărise până în pânzele albe şi în cele din urmă Ştefan trebuise să accepte numele său adevărat... în realitate însă, şi nu în registre, pe bunică-sa, sora primei neveste a lui Moromete, o chema Pilea, după porecla tatălui. Ale lui Pilea, li se spunea în Râca, Paul fund un nume cu totul şters...
Ioana nu era în poartă, dar apăru îndată ce el se opri pe podişcă.
- Bună seara, Ştefane, sau n-ai gură, zise ea de lângă stâlp văzând că el tace.
Al Iu' Parizianu nu răspunse, dar sc apropie de ea până nu se mai văzu că erau doi. Urmă o tăcere pe care tot ea o rupse:
- Am auzit că pleci! Şi se miră cu o voce şoptiră şi batjocoritoare: Ei, cum, pleci, şi nu-mi spui şi mie?! Aştepţi să trimit cu pc cineva să te cheme?
- Cum să n-aştept? îi şopti Ştefan. Să spună pc urmă prietena ta că... De mai mult de-un an dc zile vin la horă să vorbesc cu tine şi tu te faci că nu mă vezi... De când te-ai făcut mare ai uitat».. Te faci c-ai uitat...
Drept răspuns fata se feri din faţa lui şi sări şanţul cu o mişcare iute şi liniştită, încât ai fi zis că şi-a ridicat şi şi-a lăsat brusc nişte aripi invizibile. O luă pe drum înainte fără să se uite îndărăt, şi Ştefan, după o şovăială, se urni din loc şi porni în urma ei. Merseră astfel multă vreme.
- Ce, zise fara întorcând la un moment dat capul, n-ai mâncat în seara asta, de abia te misri?
- Nu, de ce? murmură al lu' Parizianu.
- Păi mergi lângă mine, ce mergi în urma mea? zise fata. Unde îl ducea? După un timp ea coti pe cealaltă parte a
drumului şi se opri în dreptul unei porţi. Dar nu era o poartă de casă, ci de loc, fără nimic pe el, lat de vreo zece paşi şi lung dc se pierdea undeva în vâlceaua satului. Fata desfăcu un lanţ din spate, ridică poarra şi trecu dincolo. Ştefan o urmă. Locul era plin de trifoi şi pe margini avea salcâmi înalţi. Era al ei, rămas de la taică-său, singura avere pe care i-o lăsase...
De astă dată fata o luă înainte fără să-J mai îndemne, fiindcă numai ea ştia acum unde îl ducea. Merseră aproape tot locul la vale până ce prin apropiere nu se mai văzu nici un fel de casă sau curte a cuiva. Nu mai era decât puţin până la gâldăul care se ghicea în fundul acestei mici grădini, unde un dud mare cu coroana bogată împiedica parcă locul să nu se verse în râu. Ioana se opri, ezitând. Unde să stea? Se aşeză deodată jos şi îşi trase fiista. Ştefan se lăsă şi el în genunchi, şi din aceeaşi mişcare se întinse cu faţa în iarbă cu capul aproape de ea. îţi rezemă faţa în braţe şi rămase astfel clipe nesfârşite. Tăcerea se aşternu. Fata îşi ţinea genunchii cu mâinile. Minutele care urmară nu fură stingherite de nici unul. Tăcerea curgea liniştită peste capetele lor în noaptea mereu neagră, ca şi când s-ar fi întâlnit amândoi
MARIN PREDA
DELIRUL
37
acolo anume ca să nu-şi spună nimic prin cuvinte. în înaltul salcâmilor băteau ţânţarii şi încă ceva nedefinit, fiinţe misterioase care trăgeau de liniştea nopţii ca de o pradă care în zori avea să piară şi trebuia devorată înainte ca răsăritul să le-o smulgă din stăpânirea lor. în depărtare, într-un necontenit orăcăit, de parcă ar fi înghiţit neîncetat apa care gâlgâia, se auzeau broaşrcle, deşi apă era şi alături. Fata nu-şi schimbă cu un deget locul şi stătea atât de firesc şi dc îndelung nemişcată încât ai fi zis că e o statuie, care prin miracol era vie, dar nu putea să arate asta decât prin voce. Ori, voce nu avea. începuse să se audă însă cât era de vie: Respira uşor, rar şi regulat, si această respiraţie începu să crească pe nesimţite. Dar nu se mai ştia, era a lui sau a ei? Flăcăul lăcu deodată o mişcare nu arat bruscă, câr imperioasă, îi ridică fusta, i-o rrase peste genunchi. Liniştiră, cu o mişcare la fel de hotărâtă ca şi a lui, fata şi-o întinse la Ioc fără să-şi fi modificat şederea ei ciudată. El însă
0 apucă de umeri. I se supuse, încetinind uşor doar brutalitatea gestului Iui prirur-o împotrivire: nu ceda total impulsului care îl împingea pe cl s-o culce pe spate. Se lăsă, şi atunci el îi ridică iar fusta şi ea nu se mai împotrivi. în întunericul grădinii trupul ei, cu faţa în sus, avea lucirea pânzei de prin poieni, pe care el îl acoperi cu o mişcare violentă, ai fi zis că vrea s-o omoare. Pieriră parcă împreună în somnul ierburilor şi al salcâmilor neclintiţi.. - Nu se auzi nici o şoaptă, nici un murmur; tăcerea dintre ei doi începu să se consume într-o încordare şriută numai de pământul pe care spinarea fetei îl fiicea să ardă şi de ierburile strivite, care se încălziseră si ele şi îi învăluiau cu mirosul lor puternic, de sevă bogată, ţâşniră din tijele fragede... Curând zbaterea ierbii se potoli şi tata se ridică în capul oaselor şi începu sâ-şi dreagă părul în dezordine. Avea un bariş, se îmbrobodi cu el legându-l la ceafă. în felul acesta i se dezvelea obrazul şi
1 se vedeau ochii strălucind în întuneric, între timp noaptea se mai limpezise şi cerul plin de stele începuse să alunge
întunericul gros de seară, care acoperise curând după apusul soarelui, pământul. Se vedea bine oriunde te-ai fi uitat. Mult timp ţinu îmbroboditul şi dezbroboditul fetei. AJ lu' Parizianu părea să-şt fi pierdut graiul, îşi pusese capul în poala ei şi nu zicea nici el nimic, ca şi când mişcările ei liniştite şi parcă rituale nu trebuiau turburate. Deodată ea chicoti;
- .. .Şi pe-acolo pe la şcoală tu n-ai învăţat să săruţi, Ştefane? Nu era un reproş, ci o curiozitate în chicotitul ei. Sau poate
îşi dădea şi ea seama că atât dc mult se doriseră din clipa când el sosise la poarta ei, că uitaseră amândoi de asta?
- Cum să nu, zise Ştefan.
Ea aştepta cu un surâs în colţul gurii, care însă pieri sub sănitul lui, ca şi luminile ironice din ochi, peste care se lăsară pleoapele.
- Şi cc-o să faci tu acuma, Ştefane, că nu te mai dă tac-tău la scoală? zise ca făcându-sc că parcă n-a băgat de seamă că a fost sărutată şi că s-ar fi putut ca Iui să nu-i ardă în clipa aceea de altceva,
- Mă duc la Bucureşti! răspunse eh
- Asta ştiu. Nu eram noi doi acuma aici, adăugă ea, dacă n-aş fi ştiut că pleci la Bucureşti..,
- Aşa, murmură el. Şi eu care ţineam la tine de când erai mică.
- Nu mai spune! Cât de mare eşti acum? chicoti ea din nou. Mai bine zi că eu am ţinut la tine... De câte ori treceam pe drum spre biserică, te vedeam... într-o zi ai ieşit pe prispă cu pâinea în mână.
El începu să râdă;
- Ha, ha, ha!... Cu pâinea în mână! Mare brânză!
- Mare, exclamă ea cu un glas scurt, acoperind un gând. Ce anume? Poate vrusese să spună că ca // văzuse* în timp
ce cl nu ştia, n-o văzuse pe ea?
38
MARIN PREDA
DELIRUL
39
- Aveai o cane în mână şi te-aî dus sub salcâmi şi tc-ai întins cu spatele în sus. într-o mână ţineai carrea şi în alta pâinea. Tocmai o scosese maicâ-ta din ţest: „Nu tupe, mă, zice, că se încruzeşte", am auzit-o din tîndă, dar tu ai ieşit pe urmă cu colcovanul în mână...
- Şi tu unde te duceai? zise al Iu' Parizianu cu un glas intrigat de această amintire a ei care părea într-adevăr îndepărtată. Câţi ani aveai?
- Câţi aveai şi tu, răspunse ea ferindu-se, ca şi când n-ar fi vrur să dezvăluie un secret atât de nepătruns al vieţii ei.
- Şî dacă eu aş fi plecat la Bucureşti feră să afli tu, niciodată nu mi-ai fi spus că ţineai la mine? zise al lu' Parizianu.
- De ce? se miră ea. Crezi că lumea e aşa mare? Ai fi aflat tu! îi dăduse capul la o pane şî îşi reluase felul eî de a sta»
schimbând însă poziţia: ţinea picioarele retrase într-o parte, în timp ce corpul i se sprijinea într-o mână aplecat în cealaltă parte, dar la fel de nestingherit, fără alte mişcări; cuvintele îi ieşeau din gură la fel de firesc, ai fi zis de nesimţit, cum îi era trupul îndoit spre flăcău.
- Aşa este, zise al \\i Parizianu, dar dacă eu te-aş fi uitat?
- Cu atât maî bine, zise ea. Adică nu că ar fi fost bine, dar aş fi aflat şi eu că m-ai uitat şî te-aş fi uitat şi eu. Adică de uitat nu te-aş fi uîtat, de ce să mint, dar mt-aşi fî luat gândul de la tine... Şi-aşa o să mid iau, că tot pleci, adaugă ea deodată cu resemnare parcă veselă.
- Mai ţii minte cum ne-am jucat noi în toamna aia?!.,. Ea nu răspunse şi atunci el continuă să-i reamintească:
- Eram în grădina lui Marin al lui Matei şi alergam după voi printre glugile de coceni, să vă găsesc să vă ating cu coceanul de floricică,.. Nu ştiu de ce, ce căutam pe tine şi tu parcă ai fi ştiut, ai ieşit de tinde te pitiseşi, te-ai uitat la mine si ai luat-o la fugă spre fanarul lui nea Matei. M-am luat după tine şi am intrat amândoi în fanar. Am aruncat băţul, am început să vin
spre tine şi tu te-ai dat îndărăt dinaintea mea până ai ajuns cu spinarea de perete... M-am apropiat de tine... Ţi-am ridicat fusta... Să fi avut nouă sau zece ani..,
-Ce mai îmi bătea inima, mărturisi ea deodată. Aî zice că ce ştiam noi atunci!... Uite că ştiam,..
- Ştiam, zise el, dar nu puteam... N-aî să mă crezi... Acum parcă visez că se poate fece pe lumea asta ceea ce îţi luaseşi gândul pentru totdeauna că se poate.,, ceva... care nu trăieşte decât în visurile noastre. Până mai acum un an tot maî credeam că într-o zi o să ne întâlnim noi iar ca în fanarul lui nea Matei... Şi pe urmă când am văzut că parcă nici nu mă cunoşti, la horă când mă uitam la tine, îmi spuneam: ea nu mai ştie, e fată mare, a uitat un lucru petrecut într-o joacă de copii...
- Cum să uit, Ştefane? zise ea. Ai dreptate, uitasem, dar când ai începur tu să re uiţi la mine, aşa ca un flăcău, nu ca un copil, mî-am adus aminte de tot.. - Dacă te-ai fi grăbit aş fi vrut să... n-aş fi vrut să...
Ea tăcu» bâlbâindu-se, dar el înţelese: ar fi vrur să se întâmple prima oară cu el, şi n-ar fi vrut să se fi petrecut cu altul. Nu-şi mai spuseră nimic multă vreme...
în acea clipă satul sări parcă în sus de ţipete de cocoşi... Uncie erau treze şi rele, prevestitoare de cine ştie ce întâmplări care pândeau casele oamenilor, altele adormite, prelungiri ale somnului tuturor, a căror răguşeală ai fi zis că venea astfel din adâncul viselor...
- Ştefane, şopti ea speriată, agâţându-se de umărul lui, uite unul care se uiră la noi.
- Unde îl vezi tu?
- Uire-1 acolo!
- Nu e nimeni, o linişti el, e un brusture.
- Du-te şi te uită.
Când el se întoarse, ea nu mai era acolo, coborâse spre râu. Al Iu' Parizianu se aşeză jos şi se întinse cu ochii spre cer. Era
40
MARIN PREDA
DE] .IRUL
în puterea nopţii, Carul mare se mişcase, dar Găina nu se vedea. l:ata se întoarse şi de astă dată sc întinse alături de el. Sc îmbrăţişară amândoi în aceeaşi clipă, cu violenţă şi începură să se sărute. HI scoase înrr-o vreme un soi dc muget, parca de părăsire, o scăpă din mâini şi începu s-o muşte de şoldurile ci încă nedeplin arcuite. Ea râdea, chicotea cu un glas inocent, dar puţin tremurător, şi îl împingea să se dea la o parte, s-o lase, dar fără convingere...
- Ştefan, zise ea iarăşi înspăimântată şi se ridică într-un cot cu faţa spre micul deal al grădinii.
Se înveli cu gesturile hotărâte şi spontane care ne rămân multă vreme neatinse de ceea ce ni se întâmplă.
- Se face ziuă! murmură ca.
- Unde vezi tu? Mai e până la ziuă.
într-adevăr, o lumină stranie începuse să lucească peste satul adormit şi care era parcă a pământului, a salcâmilor şi a ierburilor, străină de cerul îndepărtat. Nu era lumina de ziuă de care se temea ca, albastră spălăcita, care vesteşte zorile.
- Sa ştii că mi-e frică să nu mă vadă cineva, dacă mă prinde dimineaţa pe-aici şi mă întorc singură acasă pe uliţe, zise ca. Ai grijă.
- Nici-o grijă, murmură'el cu răsuflarea încărcarâ şi se îmbrăţişară iar tăvălind iarba.
...într-un târziu ea râmase cu faţa în sus, în timp ce doar mâinile i se înfigeau în umerii lui şi rar trupul ei avea o ţâşnire care îl ridica pe el în sus cât era de greu. Nici gemete, nici şoapte nu ieşeau dîn gurile lor, ci lise auzea doar respiraţia înăbuşită, egală si trează. Ea chiar încetă curând orice mişcare si întinse braţele în lături, ai fi zis că nu i se maî întâmpla nimîc, dar nu-l gonea din pricina asta pe el, ar fi putut să stea astfel ceasuri întregi... Pesre ei cântară a doua oară cocoşii, în timp ce pe cerul înalt străluceau şi mai tare stelele, gonind cu lumina lor de pietre vinete lumina albicioasă care acoperea asemenea unei ceţe misterioase, satul prăbuşit în somn. Deodată, amândoi,
întâi el, apoi după el şi ea, scoaseră strigăte de uluire. Se agăţară unul de altul. Ea se arcui de la pământ de câteva ori tremurând şi murmură cu un glas care îi cerea lui parcă s-o apere de ceea ce simţea peiuru întâia oară:
- Ştefane, Ştefane!...
Şi feţele lor se striviră una de alta, ca într-un chin îndelung, care cerea unul de la celălalt eliberarea... închiseră ochii şl rămaseră îmbrăţişaţi, cu obrazurile lipite şi parcă nirate, în timp ce Găina, de care se temea ea, apăruse ca o spuză de lumini la marginea cerului,,. într-un târziu el ridică fruntea, apoi sc ridică în capul oaselor,
- Mai e niţel şi sc face ziuă, îi şopti cu un glas de ţăran care îsî trezeşte cu grijă tânăra lui muiere, la care rine atât încât ar dori din tor sufletul s-o cruţe de treburi, dar n-are încotro ş( trebuie s-o ia la deal, fiindcă îi aşteaptă porumbul şi îi aşteaptă grâul.,.
- Ei şi? zise ea deodată nepăsătoare. Sunt pe locul meu si stau pe el cât vreau. Ştefane, continuă ea cu un glas care parcă ar fi glumit... Să nu mă uiţi! Ştiu ca te dtici de tot şi că u-osă te mai întorci în sat, şî când tio fi bine n-o să te mai gândeşti la mine... Da măcar gândeşte-re şi tu când ţî-o fi râu şi adu-ţi aminte că...
Se opri şi chicoti. Nu mai vroia să-i spună gândul ei?
- Asta înseamnă că îmi doreşti răul, zise el. -Aha!
- Te lauzi! Eşti o fricoasă! Dacă nu plecam, în viaţa ta n-ai fi ieşit noaptea cu mine în grădina asta.
-Şi tu eşti un fricos. De ce nu-mi spui că te duci la Bucureşti şi când ţi-o fi bine o să mă chemi?
-îţi spun, zise el. Când mi-o fi bine te chem. Da' mă aştepţi?
- Te aştept doi ani, zise ea gânditoare. Se vedea că maî dinainte îi dăduse ea acest termen. Pe urmă, zise, nu te mai aştept. Mă mărit, mă!
42
MARIN PREDA
DELIRUL
43
Şi avu în clipa aceea, în glas, o bucurie care era parcă o promisiune pentru el.
- Aşa ar trebui să facem, zise şî el pe gânduri. Tu să mă aştepţi, eu să te chem... Dar cine poate şti ce-o să ni se întâmple? Mă duc la Bucureşti şi îţi spun că atunci când o să-mi fie bine o să te chem. Şi dacă n-o să-mi fie bine? înseamnă că nici pe tine n-o să pot să te chem...
- Aşa e, zise ea. Ce rost ar avea? -Ar avea un rost, zise el dibuind...
- N-ar avea nici un rost, Ştefane, spuse ea foarte hotărâtă. Ce o să fac eu pentru tine Ia Bucureşti?
Numai aici putea să facă, însemna glasul ei, şi anume sl-1 aştepte doi ani. Că ăsta era chiar timpul în care şi Vasîte acela, care stătuse şî el lângă ea la horă de un an, avea să-şî facă armata şi să se întoarcă în sat, era o potrivire de care putea fi învinuită? Nu era oare timpul ei să fie aleasă de doi flăcăi, oricât ar fi fost ca fata Radei al cărei nume după bărbat era adesea uirat şi i se spunea Cărămidă? Cea mai săracă din sar?
- Ce rost are o muiere dacă nu poate să facă nimic pentru un bărbat? Mai bine să stea nemăritată.
- Şi dacă eu aş rămâne în sat, cc-ai face, Ioana?!
- Aş munci, mă!
- Bine, ai munci, dar ce ţi-ar plăcea ţie să fiu eu în sat?
- Să fii şi tu învăţător! Ce» n-ar fi frumos? Ţi-aş face copii, pe care i-am da pe toţi la liceu, până ar ajunge oameni mari.
Avea o nostalgie în glas, ca şi când şi-ar fi dar seama chiar din clipa aceea că chiar şi aşa, chiar cu un astfel de vis împlinit, ei doi ar fi rămas oameni mici.,. El nu-i răspunse. Şi ar fi putut, măcar prin cuvinte dacă nu prin tot gândul, sâ-i spună că ar fi fost într-adevăr frumos să se întâmple aşa şi sâ-i explice că totuşi nu se putea fiindcă el nu avea studiile terminate şi nici nu le putea termina fiindcă n-avea cu ce. Dar el tăcea. în ce punct se oprise gândirea lui şi se despărţise de a ei?
- Să ajungem oameni mari? parcă mârâi cl.
- Da, Ştefane!
- Oameni mari, repetă el, şi deodată rosti parcă absent: Pe ce te bazezi?
- Cum pe ce mă bazez? se miră ea. Ileana Ruiu, învăţătoarea aia din Surduleşti, care a stat pe-aici vreo doi ani, are un frate care tor aşa, nu şi-a terminat liceul şi n-a mai putut nici ea să-1 mai susţină, dara fost numit învăţător şi aşa... Şi nici nu e ca tine, e un zăpăcit...
Fata se opri aşteptând. Dar el tot nu-i răspunse. Ea însă era senină şî în glasul şi în gândurile ei, fiindcă în clipele următoare, când cl ieşi din tăcerea Iui şi drept răspuns o întinse iar pe spare şi o dezveli, ea nu se opuse, nu zise nimic, şi îl luă în braţe ca şi când el ar fi continuat să fie alături de ea, ca şi când i-ar fî răspuns că da, aşa va face, se va strădui să-i împlinească, în cei doi ani cât avea sâ-I aştepte, acel vis care era atât de frumos şi atât de aproape de ea... Da, era aproape, îl ţinea chiar în braţe şi dacă n-ar fi fost nici o speranţă în tot ce gândea ea, ar strânge-o el atât de rare şi ar săruta-o atât de mult pe gură, încât îi tăia răsuflarea şi pe ochi dc era aproape s-o orbească?
...Totuşi nu-şi pierdu atât de tare capul încât să nu vadă uitându-se într-o parte pe cer, că se apropie zorile şi că trebuia, îndată ce el avea să se desprindă de ea, să se ridice negreşit şi să plece! Era pe locul ei, cum spusese înainte, dar prea departe de casă ca să nu înţeleagă cei care ar fi văzut-o plecând la un astfel de ceas al dimineţii, ce ispravă făcuse ea în noaptea aceea pe acel loc...
.. .Se înveli brusc» şi de astă dată nu mai pierdu atât de mult timp până îşi drese părul şi se îmbrobodi. Totuşi nu pleca... îşi luase obrajii în palme cu acea mişcare de mângâiere pe care o avem când ne ard, ca şi când am dori asdel să-i potolim şi stătea iar nemişcată,,. Se simţea, acum când trebuia să se despartă
44
MARIN PREDA
DELIRUL
45
de el» copleşită, dar nu de păreri de rău, ci de gânduri senine şi încrezătoare, care chiar dacă o apăsau puţin, puterea inimii, la anii ei, era atât de mare încât putea crede că şi râul era spre bine... Ei şi ce? Dacă ţi-era dat să-1 trăieşti, n-aveai încotro: pe această lume bucuria şi suferinţa sunt împărţite şi schimbătoare, nu se poate să aibă cineva tot binele sau tot răul, asra nu s-a văzut: cei bogaţi au grijile lor negre pentru averea lor, cei săraci uită mai uşor de ei, doborâţi de povara muncii, şi când vremurile sunt bune şi ies şi ei la porţile lor mici, speranţa care li se citeşte pe chipuri e mare şi curată. - * Dovadă ea, care era atât de săracă, o iubeau doi flăcăi şi dacă în anii care aveau să vie va trebui să şi pătimească, amintirea acestei nopţi o s-o ajute să mai şî surâdă. Şi unde era scris că partea ei va fi cea rea?
în clipa aceea, de pe o uliţă îndepărtată a satului, cineva, un flăcău întârziat care se întorcea şi el acasă tot aşa, dintr-o grădină, începu să cânte din foiţă. Era, pesemne, foiţă de leandru, care nu plesnea, fiindcă sc urca în noapte cu mare putere, în timp ce de sub tiparul ei înalt răzbătea o nostalgie sfâşietoare, dar întreruptă şi reluată cu o forţă sporită, tăcerea nopţii întârziate năvălea parcă asupra cânrecului şi parcă vruia să-1 înăbuşe... Flăcăul nu era fericit, sau era copleşit de o fericire prea grea, ameninţat de o temere obscură.-. Cântecul lui se pierdu în depărtare şi nu se mai auzi când se stinse: fu acoperit de cel al cocoşilor, care, de astă dată, izbucniră fără răguşeala adâncă dinainrc de miezul nopţii, ţipau şi ei, se făcea ziuă...
- Trebuie să plec, Ştefane, şopti Ioana hotărâtă- Mergi cu mine, dar nu alături, mergi mai în urmă şi ţine şi tu capul în jos dacă te întâlneşti cu cineva. Aşa cum mă îmbrobodesc eu, continuă ea dezbrobodindu-se şi acoperindu-şi apoi obrazul aşa cum fac muierile, legându-se sub bărbie şi nu la spate, nu mă cunoaşte nimeni, dar pe rine te cunoaşte, că ai părul marc..-Când ajungem la răspântie la Bibina, rămâi în urmă şi mă laşi... Să ajungi bine la Bucureşti, Ştefane, chiar dacă din
pricina asta o să mă uiti, continuă ca şi glasul îi tremura vizibil, de emoţie sau poate de răceala dimineţii. Poate nu mă uiţi! Să ajungi om mare, fiindcă am ghicit eu, de-aia nu vrei să mă iei cu tine, fiindcă vrei să ajungi mare. Să ajungi! îţi urez, na! Dar dacă nu ajungi, întoarce-te, Ştefane! Eu am să te aştept.
Şi se ridică şi o luă spre poartă, fără să se grăbească, dar şi fără să se mai uite înapoi. El o urmă îndeaproape, în tăcere, Nu-şi mai spuseră nici un cuvânt şi Ia răspântia despre care pomenise ea, el se opri şi o urmări nemişcat până ce silueta ei subţire coti deodată pe o uliţă şi nu se mai văzu,
VI
Ştefan dormi iar până după prânz. Dormea adânc băiaru ăsta, se mirau toţi cum nimic nu-l trezea, chiar dacă îl hâţânai tare de umăr să-1 scoli. Nu era însă ca tat-său: avea totdeauna un gând care îl punea în mişcare de îndată ce se trezea şi pe care nu i-1 ghicea nimeni. Dacă se aşeza lângă tine, n-o făcea degeaba, dacă pleca, se ducea undeva... Drumurile lui erau curioase. în general ocolea satul prin uliţele lui cele mai de pe margine, stârnind nedumerirea: nu căuta decât rar pe cineva şi ca de obicei se uira în ochii celor pe care îi întâlnea, ţintă, întorcând chiar capul după om, dar fără sâ spună el noroc, sau buna ziua, nene, ce mai faci... Dc ce colinda el astfel marginile satului? îi erau prea cunoscute drumurile dinăuntru? îl atrăgea cumva miateru! uliţelor mărginaşe, în care oamenii trăiau mat aproape dc singurătatea câmpiei, unde între ei şi soarele de pe cer nu se aşeza nici un obstacol omenesc? Ce sunt aşezările, decât paveze împotriva naturii nemiloase, a cărei viaţă n-arc sfârşir, în timp ce a noastră are? Şi atunci ne construim aşezări durabile, cu o viaţă mai lungă decât a noastră? Trebuie sâ fie oameni îndrăzneţi cei care nimeresc sau se aşează de bunăvoie la margine. Dar stătea al lu' Parizianu de vorbă cu vreunul din ei? Cu nici unul... Ii plăceau însă acesre uliţe care dădeau în
46
MARIN PREDA
DELIRUL
47
câmpie, i se citea pe chip bucuria care era atât de mare încât oamenii, care nu rămân niciodată nepăsători când unul din ei le reaminteşte astfel cum ar trebui sâ fie toţi, îl iertau. în sinea lor. Nu şi unii taţă dc alţii, când se prefăceau că nu înţeleg: „Unde s-o fi ducând ăsta al hf Parizianu?" se auzea câte-un glas nu prea mirat, totuşi iritat de o curiozitate care nu-i era satisfăcută. „S-o fi ducând si el pe undeva, i se răspundea, pe la vreun băiat din ăştia de prin şcoli.1* Dar nu era văzut cu nici unul din aceştia, se ferea chiar de ei, desculţ cum era şi ftră uniformă.
Această ciudăţenie a lui de a porni razna crescuse cu anii în loc să-1 părăsească şi fiindcă nimeni nu ştia dacă e prost sau deştept spuneau mat degrabă că e prost sau în orice caz tembel, aşa ca taică-său. Astfel devine incredibilă soarta de care au parte apoi unii băieţi ca al lui Parizianu, odată plecaţi din sat şi în care cei care îi cunosc continuă să nu creadă până mor: „cine, ăla mă? AJ Iu' Parizianu? F... în... pemă-sa?" Iar daca ajung rău nu se miră. Flăcăii, printre care n-avea de asemenea ntei un prieten, cum n-avea printre elevii satului, îi spuneau în faţă; „ba, al Iu1 Parizianul bă, n-auzi? Un te duci?" Cu un dispreţ nepăsător, Ştefan se prefăcea că n-aude şi nu se oprea, dar dacă cineva s-ar fi uirat la el să-1 vadă mai de-aproape şi-ar fi dat seama că se făcea crunt de o ură care i se aprindea ca un foc în priviri. Cand era mai mic i se spusese într-o vreme locan, de către vară-sa lliuca, fiindcă avea buza de jos lăsată, ca a aceluia, şi nasul şi gura date într-o parte. Şi urechile erau clăpăuge. începuse să şi le lege noaptea cu o basma, iar nasul şî gura să şi le îndrepre cu mâna la oglindă. Se îndreptaseră din voinţa asta a lui? Sau se îndreptaseră singure? Oricum căpătase un tic care îl părăsi târziu: îşi sugea mereu buza de jos. Când încetă, expresia chipului său se schimbă, deveni atentă şt scrutătoare şî numai absenţa privirii arăta că gândurile îi călătoreau totuşi aiurea şi expresia aceea era doar o mască: vedea doar când rânjea şi atunci inteligenţa care îi răzbătea pe chip
când era absent, pierea şi ceva neîmplinit si sringheritor apărea pe figura lui osoasă. Repede însă se împlini, arăta ca un bărbat, se rădea...
De astă dată, Ştefan, înainte de a se da jos de pe prispă, îl întrebă pe raică-său:
- Când a spus ieri Bărăgan să se adune oamenii la primărie? De dimineaţă sau după prânz?
Parizianu stătea pe prispă şi fuma. Cute de nemulţumire fără înţeles îi stăruiau în jurul gurii care trăgea din ţigare şî af ochilor care clipeau orbiţi de o lene iritată.
- Eu ştiu? -zise el. Dar de ce, mă, Ştefane? stărui, văzând că fi-său n-a auzit.
Vocea îi era blândă. Niciodată n-o ridica contra băiatului, deşt ar fi crezut, privindu-1, că nimic nu-l împiedica s-o facă. Totuşi nici când Ştefan era mic nu-l văzuse vreodată cineva bătându-1.
- N-ai auzit ce-a zis? răspunse Ştefan. Vine prefectul! şi exclamă: Care prefect?
Parizianul îşi luă ţigarea din gură cu mâna, buimăcit. Ce îl interesa pe fi-sau prefectul? Şi adică cum, care? îl cunoştea Ştefan?
- Ştii tu cine e? zise Parizianu.
-Tocmai că nu stiu. E unul vechi, sau unul nou, legionar? răspunse Ştefan încălţându-se cu pantofii, după ce îşi trăsese pantalonii.
El nici nu se gândea să ceară ceva să mănânce, se rrezisc cu gândul ăsra şi era gata să plece, când maică-sa îi puse înainte pâine şi brânză. Mancă flămând: îi tremurau mâinile.
- Hai, tată, hai să vedem, spuse el apoi plecând, fără să se uite dacă tată) său îl urma.
Nu-l urmaşi curând al lu' Parizianu ajunse la primărie; se vedea din depărtare că acolo se strânsese lume multă, dar nu atât câtă se aduna cu câţiva ani în urmă în faţa băncii din
48
MARIN PREDA
DEIJRUL
49
centrul satului când venea candidatul liberal sau ţărănist. Al Iu* Parizianu întârziase, aşa-zisa întrunire, sau ce era, începuse, vorbea unul de pe treptele primăriei în timp ce oamenii îl ascultau împrăştiaţi pe toată lungimea şoselei şi pe marginea şanţului. Căruţele care se întâmplau sâ apară pe panta care urca din vale unde sc afla primăria, se opreau încă din vârful dealului. Omul se da jos din căruţă şi cotea cu caii de căpăstru pe o uliţă din apropiere. în mod ciudat, primarul, care ar fi trebuit să fie dc faţă, lipsea. Erau însă alţii, printre care băiatul primarului, Victor Bălosu, singur dintre toţi îmbrăcat în cămaşă verde. Peste această cămaşă, care era uniforma lor, a legionarilor, Victor era încins cu o centură din piele şî de la umăr spre centură purta o diagonală tot din piele, Ia capătul căreia atârna tocul revolverului. Arăta degajat Victor, cum fusese el şi înainte, dar acum cu ceva triumfător şi liniştit în felul Iui de a fi. „Ei, iată, parcă spunea el, cine zicea că n-o să venim noi într-o zi la putere?" Ceilalţi însă erau mai crunţi, al lui Tâlvan, studentul întârziat pe care îl văzuse Ion al lui Miai spoind primăria cu bidineaua, înalt cum era, arăta un chip împietrit şi întunecat, plin de ameninţări.
Nu s-ar fi zis că c legionar acest prefect, după înfăţişare, dar după limbaj era. Scund şi subţirel, cu voce plină, îndelung exersată. Nu păreau prea potrivite cuvintele lui cu cei care îl ascultau, nu vorbea pe înţelesul lor, cum făceau unii, si se îmbăta de propriul discurs, bucurându-se de o victorie care era greu să crezi că îi aparţinea: vânturile timpului îl scoseseră la suprafaţă, cine ştie de pe unde, cum avea să se întâmple şi cu alţii, mai mari ca el, şi el se lăsase scos... Nu ne pasă de restul vieţii, dacă un timp mai lung sau mai scurt suntem puternici şi hotărâm soarta altora...
- .. -Guvernele diversiunilor şi echivocurilor, spunea el în clipa când al lu' Parizianu se opri şi se amestecă printre oameni, urmăreau adâncirea crizei prin care trecea ţara, cu deviza, după
noi potopul... Iată însă că ţara nu s-a lăsat mulţi ani sâ fie împinsă pe marginea prăpastie!: aceşti domni brătieni, tătăreşti şi inculeţi, cuzişti şî goghişti, în frunte cu regele, ca să nu mai vorbim de unii de teapa lui Madgearu şi Câlinescu (care şi-a primit pedeapsa), credeau că ţara va suporta la nesfârşit guvernele de amestecătură şi de jaf, lipsite de directivă şi dc disciplină, fără un program unitar, având la bază un echilibru instabil de forţe, ce se subminau reciproc, scăpând din mâini situaţia în apropierea vremurilor grele care se anunţau şi care au dus la ştirbirea frontierelor noastre, ameninţându-ne fiinţa naţională... Vântul istoriei i-a curăţat pe toţi şi a pus ţara faţă în faţă cu ea însăşi şi cu noi: ce avem de făcut, cum să ne salvăm, cum putem apăra vetrele strămoşilor noştri? Un om providenţial, generalul Antonescu, s-a pus în fruntea rării şi a armatei... Starul naţional legionar pe care 1-a creat e un scut în faţa vicisitudinilor care ne pândesc, a duşmanilor care ne-au rupt din trupul ţării şi trebuie să-1 urmăm pe general la bine şi la rău, el întruchipând, în aceste ceasuri grele prin care trecem, singura salvare...
Deşi pomenise cuvintele de „stat naţional legionar", se vedea că gândul acestui prefect era îndreptat spre general şi nu spic legionari. Idila dintre aceştia şi acest şef militar era însă la începuturile ei şi nimeni nu ştia ce-o să se întâmple, nu ştia nici el şi curând îşi încheie discursul, se urcă într-o maşină care îl aştepta ceva mai încolo, cu şoferul la volan, şi plecă lăsând adunarea pe mâinile celor din sat, ale lui Victor Bălosu şi ale lut Tâlvan.
— Am eu acuma ceva important să vă spun, începu Victor Bălosu când praful stârnit de plecarea prefectului se împrăştie. I,ocuitorl, continuă el cu glasul lui spălat, legiunea vrea să facă, aşa cum a spus căpitanul, o ţară ca soarele sfânt de pe cer. Dar cu cine s-o facă? Cu hoţii? Cu tâlharii? Această situaţie noi vrem s-o stârpim fără milă şi de aceea o sâ aducem acum în feţa
50
MARIN PREDA
DELIRUL
51
dumneavoastră pe unul care a îndrăznit, în timp ce noi ne străduiam sâ introducem în satul nostru gândul căpitanului, sâ fure de pe frânghia vecinului său, domnul Jugravu, o piele de oaie pe care acesta o pusese să se usuce de cu seară si azi-dimineaţă n-a mai găsit-o... Acest cetăţean se numeşte Pârvu llie, îi ordon domnului şef de jandarmi să-1 aducă aici în faţa satului...
Jandarmul, acelaşi care îl arestase pe Ţugurlan, ascultase totul dus pe gânduri. Cine îi dădea lui ordine aici? Unde era primarul? Ia plasă apăruse o aşa-numitâ „poliţie legionară", paralelă cu cea obişnuită, şi care acţiona pe cont propriu, cum se întâmpla şi aici: pe Pârvu llie ei îl arestaseră, Victor si Tâlvan, nu el, şeful postului. Jandarmul stătea ţeapăn ca un surd...
O mişcare srranie începuse în acest timp pe mica intrare de ciment a primăriei. Doi inşi scoaseră afară o masă mare şi grea şi îi căutau un loc unde s-o aşeze mai bine, mai în spate sau mai în faţă... în sfârşit găsiră de cuviinţă că stătea bine chiar lângă trepte» o vedea toată lumea. Alţi doi îl scoaseră afară din primărie pe acel Pârvu, care părea să fie gata să se facă cu cl orice-ar fi vrut cei care îl aduseseră aici: nu arăta nici o împotrivire, fiindcă nu ştia ce-aveau cu el şi era şi el curios... Fu împins lângă masă şî cu bruşte icnituri urcat deodată cu burta pe ea. în acelaşi timp, nu se ştie de unde, apăruseră încă doi, cu frânghii moi în mână, se vedea că fuseseră mai dinainte băgate la apă, în vreme ce i se trăgeau omului, cu precipitare, pantalonii şi izmenele de pe el. Si înainte ca oamenii adunaţi să se dezmeticească, cei doi cu frânghiile îşi luară avânt şi îl croiră pe cel întins cu burta pe masă peste fundul gol cu atâta violenţă încât carnea lovită se agită parcă împotriva voinţei omului, în spasme, brusc învineţită, în sus şi în jos, în timp ce cu întârziere Pârvu llie, cu ochii holbaţi, scoase un răcnet care se înfipse ca un cuţit în valea din apropiere şî se întoarse înapoi izbind auzul încă o dată... Cei doi îşi luară iar avânt şi loviră
din nou, în acelaşi timp. Cine erau ăştia? De unde ieşiseră? Nu-i cunoştea nimeni cu toate că se vedea, după pantalonii lor de aba neagră şi după flanelele cărămizii, că erau tot din sat, în orice caz tot ţărani... Pârvu IHe încercă sâ sară jos, acum când înţelesese şi el ce i se întâmpla, dar cei care aranjaseră masa îl ţinură pe loc, încălîcând peste grumazul şi picioarele lui- Ai fi putut crede văzând aceste zbateri, case tăia gâtul unui animal.
Se auziră strigăte scurte şî înspăimântate, acele strigăte gâtuite ale oamenilor în faţa unei nenorociri care se petrecea sub ochii lor şi când strigau îndemnându-se unii pe alţii cu încordarea din urmă, căreia trebuie să i re supui, dacă vrei să nu fie roată lumea în primejdie: săriţi! Mă, ce se întâmplă aici? Puneţi mâna!
- ...Asta e pedeapsa legionară pentru toţi hoţii care ar îndrăzni de-aici înainte să fure, striga în acest timp, cu vocea sa spălată şi fără să se teamă de răcnetele ameninţătoare care se ridicau din mulţime, Victor Bălosu, în timp ce frânghiile ude se ridicau şi cădeau peste trupul celui prins ca într-o menghine între picioarele celor doi. Aduceţi stâlpul infamiei, continuă Victor făcând un semn celor doi care loveau şi care se opriră.
Pârvu llie se ridică şi îşi trase pantalonii. Chipul îi era vânăt, împietrit, mâinile îi tremurau. Se lăsă moale şi căzu în patru labe... Loviturile primite îl leşinau abia acum, după ce încetaseră...
în acest timp» în mulţime, cineva care ştia, spuse că pielea aceea de oaie de pe frânghia lui Jugravu i se cuvenea Iui Pârvu, Jugravu îi datora acestuia de un an de zile o dulamă pe care n-avea cu ce, sau nu vroia sâ î-o mai plătească, şi Pârvu llie îşi făcuse dreptate singur, aşa cum se întâmplă des, neînţelegerile acesrea aranjându-se cu timpul între vecini, fără sâ se meargă maî departe. Legionarii aflaseră şi cum nici Jugravu nu ştia ce-o sâ isc întâmple vecinului său, se învoise să facă o reclamaţîe.
52
MARIN PREDA
DELIRUL
53
- Sâ vie Jugravu încoa, strigă cineva. Pârvu nu e vinovat.
Dar Jugravu nu era nicăieri. Se speriase, fugise? Doi inşi aduseră un stâlp lat pe care îl bătură cu cuie de masă şi pe care se afla sus o inscripţie, aşa cum îi spusese Victor Bălosu, stâlpul infamiei* îl ridicară pe Pârvu llie în picioare şi îl legară de el cu frânghii. Oamenii se uitau crunţi şi îngrijoraţi la acest spectacol, de care nu-şi mai amintea să se mai fi petrecut vreodată în satul lor. Jandarmul ducea câteodată din spate câte-un băiat care furase, cu cătuşele de mâini şi cu ceva scris pe o râbliţă, „cine-o face ca mine, ca mine să păţească", dar o făcea ca să-1 ferească de-un proces şi de-o condamnare: îi dădea pe urmă drumul. Aici însă nu se afla în faţa lor un băiat, ci un om ca ei, care avea familie, o muiere şi copii şi rude, care se aflau poate chiar printre ei şi se uitau îngroziţi.. - Cum se putea? Unde era judecata şi martorii, care să spună adevărul? Cu ce drept se făceau ei judecători, Victor Bălosu şi al lu1 Tâlvan?
Nimeni nu bănuia că înăuntru, în primărie, mai era unul care îşi aştepta rândul şi care el, nu Pârvu llie, avea sâ aibă o soartă tragică. Lumea se împrăştia, dar nici legionarii nu maî socotiră prudent să-1 aducă în faţa oamenilor şi pe celălalt. Aşteptară să se împrăştie toţi, apoi intrară înăuntru şi îl puseră pe acest al doilea cu burta pe un birou şi îl legară cu lanţuri. Era un ins atât de voinic şi de înalt încât după primele lovituri pe care le primi, corpul său uriaş se zbuciumă cu atâta putere încât biroul se mişca din loc gata să se prăbuşească într-o parte, 1-anţurile îi albeau trupul. Cine era acest om? Era Dumitru Iu' Nae, prietenul lui Moromete, cel care chiar când vorbea în şoaptă i se auzea glasul departe pe uliţi. Cine să-şi mai aducă aminte de o întâmplare de demult, petrecută pe poiana fierăriei lui locan, când într-o zi de duminică Victor trecuse pe drum pe-acolo şi fusese înjurat de cineva? „.. .în facultăţi pe mă-sa", se auzise până departe şoapta Iui Dumitru lui Nae. Era adevărat că în felul acesta ţâşnise din gura acestui om ura sa neputincioasă împotriva voiajorului Victor Bălosu care
reuşise împreună cu rar-său sâ pună mâna pe via lui, pe care o moştenise de la părinţi... Se pomenise încolţit, îi murise un copil şi i se mai întâmplase o altă nenorocire în casă, îi murise şi o vită şi se împrumutase pe vie, cu gândul că Ia sorocul cuvenit o să poată să înapoieze banii. Nu-i putuse înapoia şi pierduse via. E drept că Bălosu nu i-o luase numai pe cât îl împrumutase, ci i-o cumpărase Ie preţul ei. Cumpărare silită. Când se ducea în deal la vii şi îşi dădea seama că nu mai are ce căuta acolo, după ce toată copilăria verile şi Ie petrecuse săpând-o şi păzînd-o, îl apuca deznădejdea. Ura care începuse să crească în el cu anii împotriva lui Bălosu şi a lui fi-său, pe care, inocent (nebănuind ce îl poate aştepta din partea acestora, cândva, şriindu-sc voinic), nu şi-o ascundea şi nici nu scăpa prilejul să-i dea drumul, i se părea că c dreptul lui de om, împotriva unora, care au profitat de nenorocirea lui şi i-au pus mâna tocmai pe un loc care e atât de preţios pentru orice fiinţă omenească de pe pământ... Vîa.., Dar ce să înţeleagă şi cum, Victor Bălosu, ura aceasta şi cum s-o înghită? în special în acea dimineaţă de duminică în faţa oamenilor, când trecuse pe lângă fierăria lui locan... îi vorbise frumos să nu-l înjure, îl rugase aproape... între patru ochi mai metgea, ar fi putut să se îmbete împreună numai ei doi, deşi Victor nu punea niciodată băutură pe limbă, dar ar fî făcut-o şi pe asta, şi Dumitru lui Nae să-1 înjure o noapte întreagă... Nu s-ar fi supărat... Dar plăcerea aceluia era să-1 înjure de faţă cu oameni... De ce să-i facă asta lui, care în realitate îi făcuse un bine lui Dumitru Iui Nae? Bani pe gratis nu putuse să-i dea, nu-i era nici rudă, nici prieten şi nici nu-i dăduse pe vie mai puţin decât făcea... Şi acum îl luase. Avea să-I înveţe în sfârşit minte pe domnul Dumitru lui Nae, să-i piară cheful pentru totdeauna să-1 mai înjure şi să-şi mai bată joc şi de legiune cu aceeaşi ocazie...
- Treceţi doi într-o parte şi doi în alta, ordonă Victor, şi bateţi-1 ca la fierărie, la patru ciocane, toţi deodară, fiindcă ăsta
54
MARIN PREDA
DELIRUL
55
e voinic şi pe baza asta şi-a bătut el joc de mine atâţia ani. Să nu maî fie voinic...
începură sâ-1 bată astfel îndelung cu frânghiile, peste mijloc, peste fesele goale şi la tălpi. Era bine legat în lanţuri, se zbuciuma zadarnic. Gemea greu, dar nici o clipă, până leşină, nu scoase un strigăt. Aduseră două căldări cu apă de la puţul de lângă cârciuma lui Valache şi le turnă pe el. Dar omul nu e voinic în fibra lui, fiindcă e mare la trup. Dumitru lui Nae nu se trezea. Aduseră din nou apă şi cu greu îl făcură să scoată un geamăt,
- Dezlegaţi-1 şi puneţi-1 şi pe el la stâlpul infamiei, ordonă Victor.
Mai mult de o sută de lovituri primise Dumitru lui Nae până ce îşi pierduse cunoştinţa. Acum se mişca greu, ca şî cum de fiecare picior i-ar fi atârnat ghiulele de fier. „Ce fac ceilalţi oameni?" se întrebă el cu o gândire aproape senină aşa cum facem când stim că nu maî avem mult de trăit şi gândul ne stăruie la această lume pe care trebuie s-o părăsim, „Ce sâ facă, îşi răspunse tot el, ei nici nu ştiu ce mi se întâmplă mie aici. Doamne Dumnezeule, o sâ mor şi îmi rămân copiii pe drumuri... Cum de nu mi-am dat seama ce zace în ăsta? Proşti mai suntem, o viaţă întreagă.
îl urcară şi pe el sus şi îl legară de acelaşi stâlp cu Pârvu llie, spate în spate cu acesta. Dumitru lui Nae nu-şi maî simţea tălpile şi parcă stătea în aer. . Şi nici capul nu şi-1 putea tine drept din pricina suferinţei care îi sfâşia fiinţa. Călăii săi crezură că omul, de ruşine, îşi ascundea astfel faţa şi atunci îi trecură pe sub bărbie un lanţ care să-i ţină cu sila capul drept, pe care însă i-1 scoaseră, fiindcă trebuia sâ-1 strângă bine ca sâ-i ridice bărbia din piept, fapt care putea, zise unul din ei, să-1 stranguleze şi sâ-1 omoare... Veni un altul cu o idee mai bună şi forfotind în jurul lui îi puseră în schimb o ţepuşă de lemn cu un capăt sprijinit în piept şi cu celălalt sub bărbie... Căzu însă
şi ţepuşa, după ce îl răni. Avură o bănuială că într-adevăr nu mai e în stare sâ-şi ridice capul şi îl lăsară în pace...
în acest timp se dăduse drumul la copiii de la şcoală. Treceau în grupuri prin faţa primăriei şi se opreau şi se uitau. Tâlvan le spuse la un moment dat:
- Copii, loviţi cu pietre în aceşti ticăloşi. Nu vă fie frică! Şi repetă îndemnul până ce într-adevăr se găsiră câţiva care
se aplecară şi aruncară în cei doi oameni cu pietre. Una îl lovi pe Dumitru lui Nae în bărbia lui lată. Dar el n-o simţi. Oamenii la care el se gândea în acele clipe grele pentru cl, treceau pe drum, se opreau înspăimântaţi, îşi plecau apoi şi ei frunţile ca şi cei de la stâlp şi se îndepărtau cu paşi care deodată îşi pierdeau siguranţa lor de totdeauna, izbiţi de puterea gândului: „Ce ni se întâmplă? Ce putem face? Ce se apropie dc noi?"
Spre seară, cei doi fură dezlegaţi şi duşi din nou în primărie. Unul din legionari descinse un dulap 51 luă de-acolo o sticlă pe care scria rom. O duse la gură şi înghiţi de câteva ori. îî dădu apoi şi lui Dumitru lui Nae sâ bea, care bău, şi care apoi, clăti nan du-se, murmură:
- Dacă nu mor, o să vă omor eu cu parul, unul câte unul, ca pe guşteri» pe toţi...
legionarii râseră cu decenţă, ai fi zis cu oarecare respect, îl credeau, dar acum fie ce-o fi... Poate moare el, şi atunci... he, he...
Li se dădu drumul acasă.
VII
Dumitru lui Nae nu fusese adus cu sila la primărie şi nici ţinut cu sila până în clipa când cinci inşi năvăliseră asupra lui şi îl legaseră de masă. Venise şeful de post şi îl minţise: „du-te pe la primărie, i-a zis, ai nişte impozite de plătit..." „Dâ-le dracu de impozite, răspunsese, n-am bani acuma, n-am
56
MARIN PREDA
DELIRUL
57
vândut grâul..." „Tocmai de-aia7 du-te şi aranjează chestia asta cu precitorul. Da' du-te acuma că ăla pleacă mâine-dimineaţă şi-.„Bine, o să mă duc..."
Se dusese şi la primărie se uitase cu obişnuitul său dispreţ la Victor şi la pistolul lui şi nici nu-i dăduse bună ziua. Şeful de post nu născocise el istoria cu „percitoru" şi cu impozitele, aşa i se spusese, aşa transmisese şi eh Abil, Victor Bălosu îi arătase uşa pe care scria Perceptor şi îi spuse cu nepăsare: „aşteaptă acolo, că vine acuma domnul perceptor11.
Primăria avea ziduri groase şi de-acolo de lângă biroul perceptorului cu uşa închisă Dumitru lui Nae nu auzise nimic din ceea ce i se fâcea afară acelui Pârvu. Şi dacă ar fî auzit? l-ar fi trecut lui prin cap că pe el îl aşteaptă nu ceva asemănător, ci mult mai rău? Şi dacă i-ar fi trecut, nu era prea târziu? Feciorii lui, rudele, prietenii, erau la casele lor şi până să-i cheme cineva, până să vină... Abia când intraseră toţi peste el în odaie îşî dăduse seama: căzuse într-o cursă. „Ei şi?! gândise liniştit. Ce pot să-mi facă? Or să mă bată. I-a venit timpul lui Victor să sc răzbune pe mine. Sâ se răzbune, fiindcă ce-o să-i fac eu pe urmă, o să strige mamă de ce m-ai maî făcut..."
Se zbătuse când puseră mâna pe el, îi lovise, dar întâi că nici cel cinci nu erau nişte prăpădiţi şi al doilea nu prea îşi dădea seama ce vor de la eh să-1 bată sau doar să-1 lege... să-1 dea pe mâna şefului dc post, cum făceau întotdeauna ceî care aveau puterea: nu se răzbunau cu mâinile lor. încât nu se zbătuse cu toată fiinţa lui... Ce le-ar fi putut face el lor, sau direct lui Victor, daca ar fi ştiut ce soană îl aşteaptă? Le spusese abia la urmă, după ce băuse din sticla de rom, că o să-î omoare pe toţi ca pe nişte guşteri, unul câte unul, dacă... Dacă mai apuca...
Dumitru lui Nae veni dinspre primărie pe şapte cărări. Mai încolo cei care îl văzuseră pe drum se mirară: ce l-o fi apucat, de s-a îmbătat, pe Dumitru lui Nae, care nu are obiceiul? încetul cu încerul însă îşi reveni şi ajunse acasă de bine, de rău.
Toată fiinţa lui era un foc, se mira singur că putuse să ajungă până la curte, fiindcă nu mai simţea pământul sub picioare. îi săriră toţi înainte: ce s-a întâmplat, tată?
- M-au bătut legionarii, spuse el şi uimitoarea Iui voce care se auzea departe şi pe care crâncena bătaie nu o stinsese se auzi şl acum şi curând toată lumea află.
Dumitru Iui Nae nu intră în casă, rămase lângă prispă şi ceru muierii să-i aducă o pătură şi un căpătâi. Aşternu şi se aşeză cu faţa în jos. Din când în când, gemea, dar nu prea care. Fiinţa lui, în afară de unele semne (faprul că nu mai simţea pământul sub tălpi) nu luase în întregime cunoştinţă de ceea ce se petrecuse cu el, putea vorbi, putuse veni până acasă. îşi scoase cămaşa, care din pricina serii care se lăsase, nu se vedea că e plină de sânge...
- Pe spinare, zise el, pe spinare m-au bătut mai rău. Muierea aprinse lampa, veni cu o cămaşă nouă şi când se
uită, aducând lampa aproape, scoase un ţipăt... Nu era un ţipăt de groază, ci de uimire: iată, nenorocirea, răul, s-a abătut asupra casei; omul care o ţinea, bărbatul şî tatăl, fusese lovit... O mai scăpa? Spinarea lui lată şi puternică, spinarea care căra saci, spinarea care stătea primăvara şi toamna aplecată asupra coarnelor plugului, spinarea sa lângă care crescuseră ocroriţi copiii, era zdrobită şi dumicată în sânge. încremeniţi, nici copii caresâ nu înţeleagă şi să se cutremure, dar nici bărbaţi care să pună mâna pe topoare şi să se ducă să-şi răzbune tatăl, fiii lui stăteau alături tăcuţi, fără un gest, turburaţi de neînţeleasa întâmplare. De ce? Ce Ic făcuse tatăl lor acelor inşi? Când?
lihigă prispă apăruseră toate babele dc prin împrejurimi, care nu se lăsară impresionare de starea în care era Dumitru, începură să şuşotească: ce trebuia făcut? Una spuse că pentru răni trebuia dat cu unt de sunătoare. Dar, ca să ajungă, trebuia multă, că nici picioarele nu erau tefere şi plecară din casă în casă să caute. în acest timp o alta babă, uitându-se mai
58
MARIN PREDA
DELIRUL
59
de-aproape, clătină din cap şi spuse că Dumitru trebuia sâ bea numaidecât pietre roşii. Ce erau acestea? Chiar nişte pietre roşii cunoscute pentru efectul lor asupra rănilor căpătate prin bătaie, flăcăii, după încăierările lor, Ie foloseau şi ca prin minune se puneau repede pe picioare» Unde se găseau? Tot babele ştiau de pe unde sâ Ie culeagă, se găseau foarte greu şi le păstrau cu grijă: erau pietre rare, care tămăduiau...
Seara târziu sosiră leacurile: o babă turnă în palmă unt de sunătoare şi îl întinse cu grijă pe spinarea însângerată. Alături, o alta, freca două pietre deasupra unei străchini cu apă. Frecatul acesta dură mult: bolnavul gemea, în cele din urmă se turnă apă într-o cană, Dumirru lui Nae ridicat de pe căpătâi şi i se dădu să bea. Bău, dar jumătate din apă se întoarse înapoi şi începu să-i curgă pe lângă gură.--
— Ţined bine, înghire, Dumitre...
Dar Dumitru scoase deodată un geamăt lung, apoi un suspin ca de uşurare şi capul îi căzu pe căpărâi.
Muierea lui, care îi ţinuse fruntea şi care înţelese ca la lumina unui fulger că bărbatul ei nu mai era, îşi lovi amândouă palmele una de alta şi scoase un ţipăt înalt:
-'Dumitre, Dumitre, strigă ea dându-şi capul pe spate spre unica speranţă pe care o mai cunoştea, cerul unde era Dumnezeu; Dumitre, ce le făcuşi tu lor de te omorâră...
Dar înţelegerea morţii nu vine deodată, ca un trăsnet. Muierea lui Dumitru intră în casă, veni cu lumânări, le aprinse la capătul bărbatului ei, apoi deodată mişcările i se opriră şi scoase un urlet. De astă dată îşi pierdu firea şi căzu îmbrâ-ţişându-şi omul.
în lumina lămpilor agăţate în cuiul din tindă şi a focurilor din vatră pe stinse, uliţa în care glasul puternic al lui Dumitru lui Nae se auziseră atâţia ani în toate casele, află că Dumitru lui Nae a murit. Dar ca şi pe muierea lui şrirea nu-i lovi pe oameni chiar cu toată puterea: Dumitru făcea parte din viaţa
lor, ei trăiau, deci nici el nu murise... Se culcară şi adormiră. Abia dimineaţa când bocetele şi vaierele începură din zori să umple acea parte a satului înţeleseră pe deplin ce se întâmplase. Cum, Dumitru lui Nae?
— Dumitru, mă?! zise Moromete adresându-se fetei care îi adusese ştirea chiar acum (aseară se culcaseră toţi mai devreme).
- Da, Dumitru, l-au bătut la primărie până hau omorât. Aşa mi-a spus unul din băieţii ăia ai lui. A murit azi-noapte, pe prispă.
- Cine 1-a bătut la primărie?
— Victor cu legionarii lui.
- Şî el crede că o să scape viu de-atde Gheorghe şi llie ai lu' Nae? zise Moromete cu un glas turbure.
Ăştia erau fraţii lui Dumitru, oameni zdraveni care ţineau unii la alriî.
— Aşa zîcea şi llie Pipa, şi auzii că Victor ar fi fugit azi devreme, cu şareta, la gară. Dar că se întoarce eh., Aşa cică ar fi zis...
Moromete îşî pleca fruntea. „Cât, domnule, gândi el, a durat pacea şi liniştea în satu ăsta? De ce dacă nu e pace şi nu e linişte în altă parte trebuie să se ridice nişte smintiţi şi s-o strice şi aici? Cred ei, smintiţii ăştia, că pe urmă nu se face iar linişte şi pace pc pământ şi n-or să alerge alţii după ei cu furcile ca după nişte câini?!"
După-amiază curtea lui Dumitru lui Nae se înţesă de lume. Veniseră toţi prietenii lui, locan, Marmoroşblanc, Moromete, Cocoşilă, veni şi Ţugurlan, care era îmbrăcat militar, era în permisie, fusese concentrat pe primăvară. Copii şî fete tinere se urcaseră prin salcâmi şi fetele plângeau tot uhându-se la Dumitru, ca şi când ar fi fost un flăcău de seama lor. Dumitru lui Nae se odihnea acum în căruţă, acolo îl pusese familia, în mijlocul bătăturii, când îşi dăduseră seama câtă lume se
60
MARIN PREDA
DELIRUL
61
înghesuia să-1 vadă. Arăta frumos şi într-adevăr mult mai tânăr, deşi fusese omorât în floarea vârstei.
- Când ştii că ai un duşman de moarte, de ce te duci la el când te cheamă? zise Ţugurlan.
- I,-a minţit jandarmul, zise locan. 1-a spus că îl cheamă perei torul.
- Jandarmul, murmură Ţugurlan şi repetă: Jandarmul! Cine sâ-1 apere şi pe jandarm în ochii lui Ţugurlan şi să-i
spună că nici el nu ştiuse?
- Orice-ar fi făcut Dumitru, zise Moromete posomorât, tot punea mâna pe el. Doar dacă ar fî fugit.
- Ei şi? zise Ţugurlan. Tocmai! Să fi fugit din timp.
- Nici tu n-ai fugit, zise Cocoşilă, după ce l-ai bătut pe Aristide şi i-ai luat arma jandarmului. Ai stat acasă ca un miel şi au venit pe urmă şi te-a luat în aceeaşi seară si te-a băgat la puşcărie.
Ţugurlan tăcu. Aşa era, dar tiu erau aceiaşi oameni. Dovadă, la proces Aristide renunţase la plângere, sau dracu să-1 ta ce făcuse, că după mai puţin de un an îl scosese din închisoare. Trebuia sâ facă doi.
- Vicror vrea să ne spună că ştie să omoare oameni! zise în cele din urmă Ţugurlan. Să stea ei mult la putere că o să le arăt că şi eu ştiu.
- Barbar în înrregimea cuvântului, zise Moromete, sâ-1 omoare o stârpttură!
Şi, negru la faţă ca şî Ţugurlan, parcă nu putu suporta acest gând şi plecă imediat... Nici la înmormântare nu luă parte, care avu loc a doua zi dupâ-masă, cu amândoi preoţii satului şi cu o mulţime nesfârşita în urma căruţei în care Dumitru lui Nae, înconjurat numai de muieri, care aplecându-se asupra lui îl plângeau şi ţipau, şi de flori, care îi încadrau chipul, porni spre cimitir. îl opriră, după obicei, în dreptul fiecărei fântâni pe care o întâlniră în cale şi la mijlocul fiecărei răspântii. Nu
trecuse el pc acolo atâţia ani şi nu băuse apă din acele fântâni? l,a acele răspântii nu stătuse cl de vorbă cu oamenii? Nu prin ele trecuse, flăcău, spre fata cu care avea să facă apoi copii? Rugăciuni cântate cu deosebită putere se ridicau spre înaltul cerului: cei doi preoţi, auziseră si ci cum murise acest bărbat şi implorau pentru el forţele divine să-1 aibă în pază, în acea lume fără verdeaţă spre care se îndrepta...
...Nimeni nu depuse, mai târziu, printre oameni, împotriva ucigaşilor, mămjrie despre felul în care fusese omorât... Şi cu acest omor şi nu cu spoitul primăriei cu bidineaua pătrundea astfel în sat, prin legionari, prima adiere a furtunii stârnite în altă parte şi care culcase nu demult la pământ, sub urletul sirenelor avioanelor de asalt, populaţii întregi, care fugeau îngrozite...
VIII
Ploi bogate, care se opriră curând, îl împiedicară pe Moromete să plece la Bucureşti în sâmbăta aceea. Plecă de îndată ce pământul se uscă şi cerul se făcu frumos şi limpede.
Până la Bucureşti era cam o sură de kilometri de mers pe drumul care intra în oraş prin Bolintin şi Ciorogârla şi ca să n-ajungâ noaptea (nu se ştie de ce, dar nu e bine să ajungi nicăieri noaptea) trebuia să plece dimineaţa devreme, pe la orele trei sau parru.
Plecă pe fa orele trei şi când sc opri în dreptul lui Parizianu strigă o singură dată cu voce dramatică: - Ştefane!
Adică a doua oară n-avea să-1 mai strige şi dacă nu era gata, n-avea să-1 aştepte: drumurile nu sunt nevinovate şi cine nu ţine scama de vremea când pleacă pe ele, nu mai are dreptul să se plângă dacă din pricina asta o păţeşte. Dar al lu' Parizianu ieşi chiar atunci din casă. Se apropie de căruţă, se uită înăuntru ca
62
MARIN PREDA
DEMRUI,
63
ţi când ar fi vrut să vadă dacă nu cumva dormea cineva în ea şi şopti:
- Unchiule, uite-acuma, să-mi puie mama ceva în traistă. Ăstuia îi ardea de glumă, credea că se duce până colea, ia
deal, să culeagă porumbul. Drept răspuns Moromete sări jos din căruţă şi mai controla o dată hamurile pe cai, opritorile dacă erau bine trase, şleaurile dacă nu erau prea slabe, şuşlcţul dacă era bine strâns, să nu se desfacă în timpul mersului şi să cadă fără să-l auzi. Când termină, Ştefan ieşi iar din curte, de astă dată cu o valiză neagră de lemn în mână, şi se urcă în căruţă. Nimeni nu-l însoţi, nici maică-sa, nici taică-său, despărţirea se petrecuse pesemne înăuntru.
- Şi alde tac-tâu de ce n-a ieşit, mă, până afară, i-e frică să nu-l mănânc? spuse Moromete. Vai de capu-ăla al lui de prosr, ca mai bine nu ţi-aş mai zice...
-Aşaeel, unchiule, dar să ştii că ţine la dumneata, răspunse Ştefan din dosul spinării lui Moromete unde se tot foia, nici el convins de ceea ce îi ieşise din gură. Altfel, continuă el, crezi că m-ar fi lăsat să merg cu dumneata în căruţă?
Dar Moromete nu-l mai auzi, nu-i răspunse. Dădu bice la cai. Nu prea tare, ca s-o ia la trap mare, dar foarte decis ca s-o ia la trap mărunt: drumul era lung, trebuia mers fără grabă, sâ nu omoare caii, dar cu nădejdea să ajungă la timp. Primul sat în care intrară, Tătăreştii, era adormit, şi tot aşa şi cele care veneau după el. într-un târziu Ştefan se trezi şi dădu de pe el paltonul cu care se învelise ca să doarmă: se făcuse lumină, soarele se urcase pe cer.
- Unchiule, zise eh unde suntem?
Moromete râmase mai departe nemişcat pe cutia căruţii cu biciul rezemat de umăr şi cu hăţurile în mâini. N-auzea. Gândul drumului, gândul care îl mâna spre marele oraş, îl stăpânea atât de tare, încât îi înăbuşea cuvintele pe care le-ar fi putut spune? Nimeni nu mai ştia de-atunci, de când cei trei
fugiseră de-acasă luând cu ei caii, ce era cu eh.. Vorba îi era grea şi rara, şi o mască întunecară i se aşrernuse parcă pe chip. Ai fi zis că era la fel de mut ca şi caii pe care îi mâna, ca şi căniţa pe care ei o trăgeau. Aveau viaţă în ei, dar n-aveau grai,.. Se gândeau şi ei în timp ce îşi vedeau de acelaşi trap mititel, tare era mai mult decât mersul la pas şi mai puţin decât trapul cel mare? Mergeau în întâmpinarea soarelui, care îi aştepta în vârful unui deal, pe care ca să-1 urce, se opriră singuri la pas şi sforăîră cu putere si cu înţeles: nimeni, ai fi zis că spuneau ei, lovind în acelaşi timp aerul în toate direcţiile, cu cozile, nu poare avea pretenţie să urcăm dâmbul ăsta alergând... Şi îşi ridicară capetele în sus privind pe jumărare în urmă, mulţumiţi parcă de înţelegerea care exista între ei şi mogâldeaia de pe curie, a căreî voce şi voinţă o cunoşteau şi le era frică de ea, dar le şi plăcea sâ i se supună.
Al lu' Parizianu se urcă alături de Moromete. Se frecă la ochi şi se întinse... Satul prin care treceau parcă era tot Siliştea-Gumeşti şi asta te făcea să te întrebi dacă nu visezi, casele erau aceleaşi, acoperite de salcâmi, cu cele două odăi ale lor care priveau parcă lumea prin cele două ferestre mari, împreună cu uşa tindei, cu prispa cu parmalâc şi cu gardurile care înconjurau aceleaşi curţi mari, în care se şi treziseră raţele în timp ce omul şi toţi ai lui mai dormeau încă, împreună cu căruţa băgată în şopron, a cărei oişte se vedea ieşind afară, şi cu caii din grajd. -. Ieşiră dîn acest sat bîzar care îţi dădea iluzia că n-ai plecat de-acasă şi dincolo de deal îi întâmpina deodată o câmpie necunoscută. Soarele trecuse parcă la apus şi nişte văi se vedeau în depărtare ca nişre prăpăstii. Şoseaua se încolăcea şi ea în bucle uriaşe, care le scoase fără vesre înainte o pădure întunecată. Moromete îşi duse mâna la chimir apoi trase de hăţuri şi opri caii. Al lu' Parizianu se uită la el fără să înţeleagă. Ca şi când băiatul nici n-ar fi fost cu el, Moromete, posomorât, sări jos, se duse în spatele căruţii şi întârzie îndelung. în faţă, caii făcură acelaşi lucru, întâi unul, apoi
64
MARIN PREDA
DE1 .IR UI,
65
celălalt, cel din stânga, care era o iapă, desfacându-şi uşor picioarele şi udând toţi trei din belşug ţărâna albă a şoselei. Când porniră, al Iu1 Parizianu, cu ochii la chimirul umflat al lui Moromete, izbucni:
— Ăăăăă, îi e frică, ăăă, are bani în chimir...
Şi se lipi de el şi îl apucă de umeri într-o pornire de afecţiune ciudată care se retrase aproape în aceeaşi clipă în timp ce Moromete cu o mână biciuia caii şi cu cealaltă dibuia alături de curia căruţii un orie lung şi gros, cu care, se vede, era hotărât să se apere din fuga cailor lovind fără milă pe oricine ar fi încercat să-1 oprească. Trecură astfel în goană prin pădurea neagră, care de nenumărate ori arăta lungi luminişuri făcân-du-te să crezi că în curând avea sâ se sfârşească, dar nu se sfârşea. Copacii erau stejari deşi, cu frumoasa lor frunză care se vedea şi pc jos în straturi subţiri, colorând pădurea în roşu, deşi razele soarelui abia răzbăteau până sub coroana lor înaltă... Caii începură să gâfâîe aspru şi să-şi încetinească goana, în timp ce printre picioare le apăruse spume cu clâbucî. Dar omul îi biciui atât de năprasnic încât deodată parcă sc eliberă din muşchiu-loasele lor corpuri un obstacol, care până atunci îi împiedicase sâ fugă şi se puseră pe o goană nebună care aruncă de câteva ori căruţa într-o parte, apoi în alta, gata s-o răstoarne sau s-o sfărâme de trunchiul unui copac. Goneau acum uşor, ai fi zis că zburau şi Moromete începu să tragă de ei cu încordare, să nu-i scape din mâini. Al lu' Parizianu abia se mai ţinea pe cutie, nemaiştiind de ce să se agate. De câteva ori fu gata să cadă pe spate şi-şi ridică în aer picioarele şi se răsuci pe burtă, reuşind cu greu să se aşeze la loc pe cutia căruţii, care sărea aruncându-1 în toate părţile. în acest timp, într-un fel ciudat, Moromete, deşi trăgea de hăţuri, continua să biciuiască spinările cailor şi se ţinea în aer ridicat, dar nu ridicat de tot, cu genunchii îndoiţi fără să-şi mişte prea mult tălpile. Nici-un flăcău cu vinele tinere n-ar fi putut să ţină mai bine ca el hăţurile în mână...
Dar iată că ieşiră. Pădurea rămânea în urmaşi caii încetară singuri goana şi începură, acum gâfâind ca şi când ar fi tras sâ moară, să se uite iar pe jumătate înapoi: ei, au mers bine? „N-o să vrei acuma să fugim mai departe, fiindcă nu mai putem", parcă spuneau ei. Moromete puse biciul jos şi înfăşură hăţurile de loitră. Caii îşi înceriniră şi mai tare mersul lor vioi şi cu o încuviinţare pe care parca ştiau că o aveau se opriră în mijlocul drumului. Dar Moromete îi îndemnă blând:
~Die...
Adică nu chiar aici... Şi îi opri singur mai încolo, departe de pădurea primejdioasă. îi lăsă câtva timp, nu prea mult, sâ se odihnească, apoi îşi continuarâ drumul. După felul cum merseră te-ai fi aşteptat ca în curând să apară în zare marginile oraşului. Se şi vedeau parcă, la buza câmpiei, case mari, strălucind sub norii în grămezi care apăruseră pe cer. Dar părerea se topi, satele începură sâ semene între ele şi unul în care intrară la prânz şi în care opriră, se numea chiar Siliştea, dar fără Gumeşti... Traseră la o cârciumă care se afla în mijlocul satului, la o răspântie de drumuri, lângă o fântână. Moromete dădu cailor să mănânce ovăz în trâişti pe care li le agăţă de gât, apoi scoase din cutia căruţii pâine şi pui fripţi şi începu sâ mănânce şi el cu al lu' Parizianu chiar acolo, cocoţaţi pe cutie,
- Mă, ăia de-acolo, strigă la un moment dat cârciumarul, care din întâmplare la ora aceea n-avea pe nimeni pe mica lui terasa din faţa intrării, unde se vedeau patru, cinci, mese goale. De unde veniţi? înrrebâ el ca orice ţăran care dă cu ochii dc necunoscuţi, dar tot ţărani..,
Moromete strigă, deşi distanţa nu era mare şi cârciumarul nu se dovedise că era un surd:
— Ne ducem la Bucureşti!
Asta era de presupus. Asta era drumul. Dar de unde plecaseră? Moromete nu răspunse. în clipele următoare se aşternu tăcerea pesre acea răspântie de drumuri, turburată doar dc rosul
66
MARIN PREDA
DELIRUL
67
de fălci al cailor. Nici-un câine nu se auzi, nici-un copil, nici-un cocoş. Apoi din depărtare se zări înaintând un orn în cămaşă albă şi vestă şi în izmene, iar de alături se văzu cum trece o căruţă cu un om în ea şi cu o femeie cu gura parcă pecetluită de tăcerea acelui ceas, dar şi de tăcerea gândurilor ei care nu prea erau învăţate sau nu doreau cu tot dinadinsul să treacă în vorbire- Moromete vârî totul la loc în cutia căruţii şi când termină, fără să-i spună nimic lui Ştefan, care însă îl urmă, se duse şi se aşeză la o masă, unde îi ceru cârciumarului de băut. Să fi fost vinul care lumină deodată chipul lui Moromete? Se afla cu faţa spre drumul care mergea înainte spre Bucureşti şi într-acolo întinse el deodată braţul şi spintecă de sus în jos zarea îndepărtată:
- Fî-meu Paraschiv, zise el.., Apoi repetă cu aceeaşi voce înaltă cu care îi răspunsese cârciumarului, ca şi când era multă lume acolo şi se vorbea cu glasuri amestecate, prin care ar fi vrut să răzbată şi ca şi când ar fî ştiut că nimic nu poate fi înţeles dacă spui ceva numai o dată, fî-meu Paraschiv, uite-aşa a tăiat Bucureştiul pe din două: jumătate e al lui.
Şi nu mai spuse nimic. Al Iu1 Parizianu se uita la el cu o expresie din care se vedea că a auzit cuvintele, dar nu Ie-a înţeles. Cârciumarul se apropie însă şi-şi trase un scaun.
- Chiar aşa, nene? Ei cum, aşa fecior mare ai?... Dâ-rni voie atunci, continuă el văzând că după ce spusese cuvintele sale înalte, omul se posomorâse şi îşi pusese bărbia în piept, dă-mi voie, repetă eh pentru plăcerea mea, să bem împreună un chil de vin. Cine ştie? Am şi eu copii, poate am nevoie de un sprijin din partea unui om aşa de puternic, cum zici că a ajuns băiatul dumîtale.
Avea în glas o resemnare umilă şi o tristeţe care sc vedea că era veche. Uite că a găsit pe cineva cu care s-o împartă. Se duse şi se întoarse cu vinul. Şî îî aduse luî Moromete şi un pachet de ţigări făcute, pe care i-1 dădu. Băgase pesemne de
seama că omul se străduia cam prea îndelung să-şi lipească ţigara sa de mână, care se desfăcea mereu
— Aşa este, zise Moromere tot cu glas înalt, aprinzând şi învâluindu-se apoi într-un nor de fum, atât de tare trase din ţigare. Asa este! îţi spun ca să ştii cum să procedezi. Cât intri în Bucureşti, opreşti un om: unde stă, îl întrebi, Paraschiv al lui Moromete, din Siliştea-Gumeşti? Şi ai să vezi că toară lumea îl cunoaşte.
Cârciumarul tăcu el, acum dus pe gânduri. Deodată oftă şî turnă în pahare. îi era aşa de cunoscută povestea? ît era aşa de cunoscut omul, cu feciorul său ajuns atât de mare în marele oraş? Băură stîcla din în ce în mai înstrăinaţi, după ce în primele minute s-ar fî zis că mâhnirea adâncă pe care le-o pricinuia la amândoi soarta copiilor lor va face din ei doi prieteni... Moromete vârî pachetul de ţigări în chimir, strîvindu-1 şi cu capul în jos şi cu paşi mari se ridică de la masă şi o luă spre căruţă. Dădu caii la apă, îî înhamă şi porni fără să dea bună ziua celui care îl cinstise şi fusese alături de el bând un pahar devin...
Abia peste câteva ceasuri al Iu' Parizianu îşi veni parcă în fire şi îl apucă iarăşi brusc pe Moromete de umeri:
- Âăăăâă, făcu. A tăiat Bucureştiu pe din două. Jumate e al lui, ăăă!... Şi deodată îşi aduse aminte de ceva şi îl întrebă brusc: Pe ce te bazezi?
Moromete, surd, nu-i răspunse. într-un târziu, cât să fi trecut? Câte ceasuri? Arătă înainte cu biciul: acum nu mai era o părere, se vedeau, cu adevărat, în zare pe o colină, clădiri mici, dar dese, c^re anunţau, desigur, pe cele mari, ale oraşului. l£ ieşi însă în drum, ca un obstacol, un sat, apoi intrară într-un altul cu case mari şi foarte frumoase şi atât de lung încât ai fi zis că n-o să se mai termine niciodată. Ascultând de o pornire căreia nu i se putea împotrivi, al Iu* Parizianu se dădu jos de pe cutie şi se culcă iar pe fundul căruţii, mormăind că să-1 scoale şi pe el
68
MARIN PREDA
DELIRUL
69
unchiul când or să intre în Bucureşti... Si îşî vârî capul în paie şi adormi. Se prăbuşise atât de adânc în somn încât când căruţa pătrunse în mahalalele oraşului, cu străzi râu pietruite şi roţile începură să sune tare lovindu-se de pavaj şi să-i zgâlţaie scoarţele şi loitrele, el nu se trezi până ce Moromete nu îl împunse de mai multe ori cu codiriştea şi nu-l strigă sâ se scoale, cu aceeaşi voce dramatică cu care îl chemase dimineaţa, la plecare...
IX
- ScoaP, mă, strigă, sărac de maica ta.
Al lu* Parizianu sări în sus ca ars uitându-se în jur fără să vadă şi se urcă apoi la loc pe cutie. Moromete rrase de hăţuri şi opri căruţa în dreptul unui om care sta la o poartă asemeni unui ţăran, cu o expresie care căuta parcă un gând să-1 călăuzească, adică cc să facă, să mai stea acolo în dosul gardului sau să se duca undeva, şi unde anume?
- Mă, creştine, zise Moromete, unde e strada Cheia Roseti? Omul făcu un semn desluşit cu mâna: înainte! Şi ieşi din
poartă şi o luă într-o parte, nu atât de dispreţuitor, cât plictisit: să te apuci acum să-i explici unui ţăran, care pc deasupra te mai trage şi de brăcinari, zicându-ţi creştine, unde c o stradă din cenrrul Bucureştiului, când el nici n-a intrar bine în oraş! Să meargă el înainte!..,
înfuriat, Moromete înţelese parcă gândul nerostit al aceluia şi nu mai întrebă pe nimeni multă vreme, dar se vedea pe chipul Iui o expresie neliniştiră şi ţeapănă, ca a orbilor care nu văd unde merg. In cele din urmă se hotărî şi opri de-astă dată în dreptul uneî cârciumi în care intră. Nu sunt cârciumile locul unde poţi afla mai bine decât de la oricine ceva? Al \ii Parizianu îl văzu însă ieşind de-acolo cu biciul în mână la fel de furios cum intrase. Nu-l întrebă însă nimic. Moromete puse talpa pe vătraiul loitrei, cu acea mişcare sigură a ţăranilor care ştiu că ei sunt adevăraţii stăpâni ai lumii şi nu pot crede că au
nevoie de alţii ca sâ trăiască, se urcă pc cutie şi apucă decis hăţurile în mână, AJ Iu' Parizianu gândea: „Aşa trebuia să facă de la început, ce sâ mai tot întrebe?" Şi într-adevăr Moromete nu mai întrebă nimic şi în curând căruţa, cu caii ei mici şi cu cei doi de pe curie, pătrunse pc marile bulevarde ale oraşului. Al iu' Parizianu, deşi avea ochii deschişi, ai fî crezut câ nu se trezise bine din somn şi doar un singur lucru îl făcea să tresară din ce vedea: luminile ţâşnitoare ale reclamelor care spintecau cerul bucureştean în amurg şi după care întorcea capul în toate direcţiile. Mulţimea de pc trotuare, maşinile care îi claxonau din urmă fără să ştie de ce, tramvaiele ca nişte magazii care veneau spre ei gata să-i strivească, ai fi zis că îi sunt prea cunoscute şi nu-i stârnesc nici un interes. Caii mergeau înainte izbind din cozi. Erau foarte hotărâţi, lăsaţi în voia lor,.. Călcau cu nădejde pavajul şi era limpede că dacă cei doi de pe cutie nu ştiau unde merg, ei, cah, ştiau... Numai de câteva ori câte-un om în uniformă îi oprea şi le schimba direcţia: prima la stânga... a treia ia dreapta... înaînre până la piaţa cutare.., în curând clădirile se făcură foarte mari şi căruţa pătrunse pe un bulevard lat, abia îi zăreai partea cealaltă şi care era aproape în întregime plin cu lumini, de jos de la vitrine până pe vârful blocurilor înalte... Pe una din străzile acestui bulevard caii cotiră la dreapta şi chiar acolo la mică distanţă de colţ, Moromete opri şi sări jos din căruţă: aceea era Cheia Roseti! Dar numărul? Numărul era chiar acolo. Aveau voie să stea în acel loc şi să deshame? Aveau! Chiar alături se vedea un camion mare, la care erau înhămaţi tot cai, doi inşt în halate albe încărcau şi descărcau sticle de vin, sifoane şi lăzi pentru restaurantul de pe colţ. Moromete trase de opritori şi despuie caii de hamurile lor grele... Nu arătau trudiţi caii şi avură sforăituri proaspete când omul luă din căruţa trăiştîle cu ovăz şi li le puse în cap.
- Ei, mă, Ştefane, zise apoi Moromete întorcându-se spre al Iu' Parizianu şi vorbindu-î cu un glas parcă de avertisment,
70
MARIN PREDA
DELIRUL
71
acuma să vedem ce face Nilă! O luăm întâi cu el, că ălălalt, Paraschiv, trebuie să fie extrem de ocupat şi nu ştiu dacă o să aibă timpul necesar să stea de vorbă cu noi... Cât despre Achim...
Moromete tăcu, iar al lu' Parizianu nu zise nimic. Nici nu era sigur dacă înţelesese cuvintele, cu ironia lor întunecată. Ce căuta Moromete Ia Bucureşti, de ce făcuse el acest drum, ce voia el sâ le spună celor trei din moment ce, judecând după cuvintele sale, dor nu-i era de ei şi nici nu părea să-i fi iertat pentru fuga for de-acurn trei ani?
Al lu' Parizianu nu fu de faţa la toată întâlnirea care avu loc între tată şi feciori, povesti totuşi lui taică-său, cât ştia, câteva luni mai târziu, când Parizianu veni de Crăciun la Bucureşti să-şi vadă băiatul. Auzise lucruri bune despre el, el însuşi le scrisese că e bine sănătos şi că are servîci, dar Parizianu vroia să vadă cu ochii lui ce servicî era ăla, dacă n-o fi cumva un nenorocit de servîci, cum li se întâmpla multora, scriau acasă că sunt bine şî când colo eî erau măturători de stradă. Paraschiv, la început, nu fusese?...
X
- ...întâi că nea Nilă a căzut parcă pe gânduri, începu Ştefan să povestească, când s-a pomenit cu noi în hol. Se uita în jos cu şapca lui de portar în cap (pe care într-adevăr scria portar), se ferea de unchiu, care sta înaintea lui cu biciul în mână şi aştepta un răspuns la o întrebare pe care nici nu i-o pusese, dar care trebuia pusă... Dacă pe toate trebuie să le înţelegi numai după ce ţi se spune prin viu grai, atunci mintea la ce mai foloseşte? N-aş putea să susţin că unchiu şî-a ieşit din pepeni când a rostit cuvintele pe care o să vi le spun acuma, dar un străin care l-ar fi auzit ar fi putut crede, în realitate le-a spus cu multă îngăduinţă: „Tu ce crezi, Nilă, că Paraschiv vine singur încoace, fără să te ducî tu să-i spui?" Asta în loc de bine
te-am găsit!.,. Iar nea Nilă, drept bine-aţi venit, i-a năzărit sâ ne trimeată să ne plimbăm şi noi prin oras. După atâtea ceasuri de mers zdroncănind în căruţă (am plecat din Siliştea pe la ora trei noaptea) numai de plimbat nu ne ardea nouă. Că acuma nu poate să se ducă după Paraschiv şi Achim, că e în servicî, dar că peste un ceas îi vine schimbul şi,.. Bineînţeles că nu ne-am dus să ne plimbăm. Unchiu zice: „Tu n-ai aici o odaie unde să stăm să ne odihnim?" Nea Nilă, tot aşa, pe gânduri, zice „ba am". Dar a spus-o cu un glas îndoit, parcă nici el nu şi-ar fi dat seama dacă are sau nu. Am urcat sus cu liftul până la etajul unsprezece, unchiul mereu cu biciul în mână, şi nea Nilă deodată a rânjit, acuma, iată, 1-a prins şi el pe taică-său cu o chestie la care n-o să aibă ce să zică: „dă-1 nabiî de bici (tot aşa zicea, ca acasă, nabii în loc de naibii), dă-1 încoace că nu ţi-1 fură nimeni". Şi i-a luat biciul din mână şi i 1-a pus într-un colţ. Pe urmă ne-a lăsat în odaie şi a plecat, dar tot aşa, dus pe gânduri, întrebându-se dacă să plece sau nu. Pe urmă îl vedem că se întoarce şi zice aşa, moale, mereu cu ochii spre genunchi: „Bă, voi nu vreţi, până mă întorc eu, sâ faceţi şi voi o bae? Şî a adăugat, parcă s-ar fi justificat: e bae aici, pe coridor, cu apă caldă permanentă". „Şi de ce aî crede tu, i-a răspuns unchiu llie mereu parcă furios, că n-am vrea?" Nea Nilă şi-a încreţit fruntea în sus, a nedumerire. „Veniţi încoace", zice. Şi pe urmă în baie, mie: „Bă, ăsta al Iu Parizianu, tu ştii cum să umbli, fă tu aici, vedeţi să nu vă frigeţi, amesticaţi apa cum vă place, şi uite aici aveţi săpun şi şervete..Când neam întors pe urmă în odaie, unchiul a tras un pui de somn. Zice: „Mă ăsta, Ştefane... Deştept om ăla care a inventat baia!" Eu am plecat să mă plimb, dormisem chiar înainte sâ intrăm în Bucureşti şi baia îmi luase parcă oboseala cu mâna... Când m-am întors i-am găsit pe toţi la masă, aduseseră pâine, vin şi tot felul de salamuri, mâncau şi beau şi nimeni nu zicea nimic... M-am aşezat şi eu pe pat şi am început să mănânc. După un răspuns
72
MARIN PREDA
DELIRUL
73
pe care 1-a dat nea Nilă m-am întrebat mirat ce vorbiseră ei până să viu eu? Nu-şi spuseseră până atunci nimic? Sau îşi spuseseră totul şi acum, în timp ce înfulecau, sc gândeau? în realitate, cum mi-am dat mai pc urmă seama, stăteau la masă ca nişte străini şi numai faptul că unul era tată şi ceilalţi copiii lui îî împiedica să întrebe: „Bă, ce cauţi tu aicea? De ce ne mănânci pâinea şi ne bei vinul?" Iar el pe ei: „Bă, de ce m-aţi primit aici şi m-aţi aşezat la masă dacă nu mă mai consideraţi ceea ce sunt, cel care v-a dat viaţă şi a trudit să ajungeţi oameni?" Numai nea Nilă se vedea că era singurul care mai ţinea la unchiu şi el ar fî vrut să vorbească cu eh Nu-i plăcea ce s-ar fi spus dacă s-ar fi început vorba? Asta era sigur, în mintea lui se simţea mai aproape de el tăcând decât dacă s-ar fi vorbit... El se şi bucura de venirea Iui, nu ca nea Paraschiv şi Achim care erau doar miraţi, nu înţelegeau de ce venise şi neînţelegerea asta era singurul lucru care le srâtea pe cap ca un pietroi şi îi împiedica să vorbească.-. Ori pe nea Nilă nu-l împiedica nimic, dar parcă totuşi spunea: „Bă, e tata, tăceţi din gură!" Pc urmă cu un glas moale, spăsit, nu se ştie de ce, parcă împovărat de păcate, tot el a început să vorbească, dar cum? Hodoronc-tronc, mie mi-a vorbit, dându-mi cu cotul că, zice, ce nabiî caut eu la Bucureşti? Ce dacă am patru clase de liceu?! Adică Bucureştiul era acum al lor, puseseră stăpânire pe el şi nu mai dădeau voie să mai vie şi alţii... Nea Paraschiv a băur furios un pahar de vin şi a sărir sâ mă apare, că ştiu carte, nu sunt prost ca el, ca nea Nilă, la care Nilă i-a răspuns că prost e el, nea Paraschiv şi hî, mi-a dat mie cu cotul, ca şî când noi doi ne-am fi înţeles formidabil şi zice că o să ajungă nea Paraschiv să-şi facă în Colentina casă când şi-o vedea el ceafa fără oglindă. A ieşit o încurcătură, nu ştiu ce a mai spus nea Nilă, nea Paraschiv a înţeles ca i contestă carnetul lui de maistru sudor-autogen, ca să reiasă că vorba spusă se referea tot la mine, că o să ajung şomer în Piaţa Mare... Eu adică, nu nea
Paraschiv... Ne-am uitat toţi la nea Nilă cu ochii scoşi din orbite. De ce se mai încontrâse atunci cu toţi, dacă nu la nea Paraschiv se gândise? Ăsta a fost primul subiect formidabil de discuţie, care a fost mai lung, dar eu îl redau aici pe scurt. Al doilea a fost bazat tot pe încâlceală de cuvinte şi tot nea Paraschiv s-a înfuriat îngroziror. A fosr un duel care merita să-î auzi, o să ţi-1 povestesc mai târziu, îi zise al lu Parizianu lui taică-său, după care a urmat o foarte interesantă istorie cu un şobolan... Si asta meriră o relarare cât mai detailată, dar nu e acum timp de ea... în tot cazul era vorba de un şobolan dotat cu o mare vitalitate, dacă reuşise el să urce până la etajul al unsprezecelea, şi tocmai într-un bloc nou şi să-şi facă o gaură prin cimentul proaspăt... Probabil emigrase dintr-unul vechi şi se ştie că emigranţii sunt de fapt nişte mari aventurieri, mai zise al lu* Parizianu şi privirea îi sticli batjocoritor la amintirea acelei întâmplări pe care o păstra însă pentru sine... Fiindcă tot nu vroiau să arate că sunt fiii omului din faţa lor m-au luat pe mine iar cu întrebări, când respectuoase (cine ştie, dacă se va întâmpla să ajung şi eu să tai Bucureştiul pe din două?), când dispreţuitoare (dacă n-ajung nimic cc rost mai arc respectul?), în orice caz n-a lipsit inteligenta întrebare dacă nu cumva am auzit şi eu că la Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă... După care, binevoitori, ca rude bune ce-mi erau, au început să se certe la care din ei urma ca eu sâ rămân... Se termină cu cearta asta, cea mai potolită dintre toate, şi începură toţi să fumeze într-o tăcere care nu se mai sfârşea... Unchiul se străduia să înţeleagă: făcuse el bine că venise la ei? Se potrivea gândul cu care venise el cu ceea ce găsise? Erau măcar ei curioşi să afle ca tatăl lor avea în inima lui un gând pentru ei? Aveau măcar bănuiala, sau nu cumva îşi închipuiau că venise cu vechile lui pretenţii, să-i constrângă, sâ le poruncească, să-i bîciuie cu cuvintele lui usturătoare? Eu, care mersesem alături de el peste douăsprezece ore în căruţă, ştiam că da, avea un gând
74
MARIN PREDA
DELIRUL
75
pentru ei» la care ţinea cu tărie, deşi îndoieli rele îl asaltau... Şi acum, uite, să vorbeşti cuiva despre un lucru pe care dacă l-ai spune, îţi dai seama dinainte că celălalt nu te-ar crede în ciuda dovezilor pe care i le-ai înşira pe dinaintea ochilor? Fiindcă numai doritori să afle nu erau copiii lui... Ce să facă? Degeaba pusese hamurile pe cai şi venise până aici? Şi începu să clatine din cap. Clătina din cap a reproş, lucru care pe cei trei îi înfurie: iar a venit să... Fără să-şi dea seama el chiar aşa şi făcu, începând cu o constatare, ca şi când ar fi vorbit aşa în general, nu copiilor lui: „A fi portar într-un bloc e bine un timp, dar dacă la un moment dat te dă afară, ce-i faci? Ai tu casa şi munca ta sigură care sâ te ajute să te însori şi să-ţi faci familia ta? Unde? Nu zice nimeni că a fi sudor nu înseamnă că ai leafa asigurată, dar unde stai? Se compară o odăiţă de-asta cu o curte mare în care ai caii tăi şi îţi munceşti pămânrul, între oameni?" Şi tăcu posomorât şî dispreţuitor. Asta era? Nu era mulţumit de feciorii lui. Asta o ştiau ei bine! De-aia venise atâta drum ca să le reamintească motivul pentru care fugiseră de-acasă: dispreţul şi nemulţumirea lui pentru primii săi născuţi, pe care i-a luat totdeauna în râs, în timp cc pc ceilalţi i-a corcolit? între timp se terminase vinul şi mă trimiserâ Ia restaurantul dîn colţ după vin. Alături era o cofetărie şi m-am oprit lângă vitrină: mi-a lăsat gura apă. Ani uitat de unchiu şi verii de-al doilea şi am intrat şi am mâncat trei sarailii, atât de bune erau: în viaţa mea nu mâncasem aşa ceva. Pe urmă am plătit şi am ieşit şi mi-am adus aminte de vin. Am cumpărat un chil şi când m-am întors, unchiu arăta schimbat... Dar în rău, nu în bine... Nu mai vroia sâ stea, da din mâini şi spunea că şi-a luat mâna de pe copiii lui... Ce s-o fi întâmplat? spusese sau nu, unchiul, gândul care îl pusese pe drum sâ vie să-i vadă? îmi părea rău că uitasem de ei şi stătusem aşa de mult în cofetărie, fiindcă eram şi eu curios. Cel mai natural ar fî sâ credem că după mai bine de trei ani de zile i se făcuse pur şi
simplu dor de ei şi venise să-i vadă. Dar numai dor nu era în inima lui. Cui îî e dor nu are sufletul întunecat... Atunci? Uite, numai eî pot să ştie, încheie Ştefan arătându-i cu capul pe cei trei. „Ce v-a spus, nea Nilă?... Nea Achime?... Nea
! Paraschive?.
Aici, Paraschiv, care de multă vreme se toc uita la al lu* Parizianu cu ochii cât cepele (cine putuse să bănuiască până acum că ăsta, de când venise la Bucureşti, i se urcase la cap şi
|       făcea pe deşteptul vorbind despre ei trei aşa, ca despre nişte
i       nătărăi?) sări şi îl întrerupse:
- Opreşte-te, bă, şî nu mai bate câmpii! De când te ascult mă dor urechile de tâmpeniile care îţi ies din gură. Hai, bă, noroc Parizianu, se adresă apoi tatălui lui Ştefan.
Şi ciocniră toţi şi băură însetaţi. Fiindcă se aflau într-o cârciumă şi din clipa când al lu' Parizianu începuse să poves-
\       tească, uitaseră sâ mai ducă paharele la gură...
i
\
DELIRUL
77
PARTEA A DOUA
I
Al lu' Parizianu râse batjocoritor, sc sculă dc la masă şi lc plăti consumaţia, le puse apoi mâinile pe umeri, îl rugă pe Nilă sa aibă grijă de tatăl sâu, sâ-1 ia să doarmă cu el şi fără să le mai adreseze vreun cuvânt ieşi din cârciumă şi îi lăsă acolo să stea mai departe şi să se îmbete roţi patru pe cont propriu... Poate că tatălui său o să Ic spună cei trei, ce se întâmplase totuşi între ei şi Moromete, de plecase unchiul său în aceeaşi seară îndărăt...
Se dădu jos şi o luâ spre Belvedere. Pe-aproape se afla clădirea marelui cotidian în redacţia căruia fusese angajat de curând, de către chiar directorul şi proprietarul ziarului, stârnind neîncrederea celor care, pentru a fî acolo unde acest tinerel ajunsese dîntr-o dată, le trebuise ani lungi de ucenicie şi corvoadă: ce-o să facă, rânjiseră ei fără prietenie, cum o sâ sc descurce? Fiindcă nimeni n-avea chef sâ-1 înveţe sau să-1 cruţe. Nimeni nu ştia însă că imediat ce al lu Parizianu părăsise spaţiosul birou al patronului acesta îşi chemase imediat secretara:
- Să vie la mine Niki Dumitrescu.
Era secretarul general de redacţie, un ins scund şi corpolent, fără să fie obez, cu o expresie linişrită şi inteligentă pe chipul lui de asemenea rotund, fără sâ fie gras.
- Niki, îl luase imediat în primire patronul ridicându-şi în sus enormele sale sprâncene ţigăneşti, am trimis la tine un băiat
neîmbrăcat, neîncâlţatşi nemâncat, dar care... Nu mă întreba ce impresie mi-a făcut fiindcă n-am timp să-ţi răspund... Uite aici un ajuror pentru el, încasează suma de la casierie şi fă ceea ce ştii că e în obiceiul meu sâ fac în asemenea rarisime împre-jurări. Dâ-i restul de bani să-i ajungă până la prima chenzină şi ia-1 cu dumneata şi învacă-1 ce este un ziar, cum se scrie şi cum se tipăreşte. Nu-l pune pe el să scrie nimic, asta am s-o fee eu însumi, la timpul potrivit.Până atunci să n-auddeel, fiindcă înseamnă că o să aud de rău, strigase deodată patronul, şi vinovat vei fi dumneata, şt nu el, fiindcă nu mi-ai luat în serios recomandarea şi jiu te-ai ocupat de el cu toată sinceritatea şi toată căldura.
- E în regulă, domnule director, şoptise secretarul general de redacţie uirându-se direct în ochii patronului, nu înainte de a lăsa să se scurgă câteva clipe lungî până să răspundă,
Nu era o glumă! Se gândea! Se întâmplase ceva între acel tânăr şi patron şi nu întră în discuţie să pună la îndoială revelaţiile sale, tocmai el» Niki Dumitrescu, care nu numai că îl admira, asemeni sutelor de mii de cititori care îi urmăreau articolele de pe prima pagină, dar îî era şi devotat în adâncul sufletului, fiindcă într-un fel asemănător procedase şi cu el cu mulţi ani în urmă şi îl ajurase să ajungă mâna lui dreaptă în redacţie.
- E în regulă, repetase, vă promit că nu veţi mai auzi nimic despre el decât atunci când veţi considera că vă va fi util. Si atunci veţi găsi în el omul pe care l-aţi descoperit, gata sâ facă ceea ce o să-i cereţi.
în acest timp, cât vorbise, secretarul general de redacţie văzuse cum patronul îşi desface cravara sa de mătase de la gât şi o aruncă pe birou. „Da, gândi el, iată, acelaşi gest.,."
- Dă-Î asta din partea mea...
Şi ochii patronului se holbară spunând aceste cuvinte. Imediat, ca la un semnal, celălalt se ridicase în picioare: asta
78
MARIN PREDA
DELIRUL
79
era semnificaţia acelei uitări: că tot ceea ce trebuia spus se spusese şi că omul sau colaboratorul din fata lui trebuia să se ridice şi să plece. Niki Dumitrescu băgase cravata în buzunar şi se înclinase.
Ieşise apoi şi o luase pe un culoar lung şi într-adevăr în dreptul uşii care se afla Ia acelaşi etaj cu direcţia şi redacţia politică îl aştepta un tânăr care arăta chiar aşa cum spusese patronul său, nu atât neîmbrăcat şi neîncâlţat, cât slab, cu faţa emaciată şi cu o nelinişte adâncă în privirea lui matură (ai fi zis că arăta de treizeci de ani şi nu de nouăsprezece câţi avea).
- De ce stai aici? Hai înăuntru, îi spuse Niki Dumitrescu cu un glas şoptit, familiar şi aproape frăţesc (trebuia sâ-i alunge neliniştea: patronul îl angaja).
îi deschise o uşă şi îi făcu semn cu mâna să intre. în birou se aşeză şi continuă cu acelaşi glas ca şi când ei doi s-ar fi cunoscut demult şi acum se revedeau şi Niki era uimit:
- Ce e cu părul ăla de pe cap? Du-te şi te tunde colea la colţ. Uite aşa ca mine să arăţi, ca un bărbat, nu ca o fată. Ai bani? ... N-ai, du-te şi mănâncă şi întoarce-te aici, că avem treabă. Unde stai? Ai casă?
- Nu, răspunse al iu Parizianu.
- Unde dormi?
-Am un văr care e portar într-un bloc, pe C.A.Rosetti...
- Dormi pe jos?
- Nu chiar. Ne înghesuim.. -
- O sâ vină şi casa la rând. Cel mai bine e sâ-ţi iei o garsonieră mobilată, o să te coste mult, dar nu merită să faci economie la bani şî să stai într-o chichineaţă. Nu-ţi merge gândul bine decât într-o cameră bună, asta e teoria mea... la pentru moment mia asta şî du-te şi fă ce ţi-arn spus. Te întorci peste două ceasuri aici la mine în birou, fiindcă trebuie să mergem pe urmă undeva.
Al lu' Parizianu gândea: „Eu nici nu ştiu cine e acest om, dar trebuie să fac tot ce-mi spune el. Mă tratează ca pe-un orfan sau ca pe un ucenic, dar nu sunt oare şi una şi alta? Şi ieşise şi se întorsese peste două ceasuri. I se vedeau vinele gâtului şi urechile, deşi nu era nimic mare la el, nici urechile, nici gâtul. Dar Nki Dumitrescu arăta mulţumit când îi aruncă o privire şi îl văzu cât de golaş arăta acum, în timp ce al lu Parizianu gândea: „Asta e un om serios, sau care nu prea are simţul umorului (nu vede cât de urât arăt...)".
Nu, Niki Dumitrescu nu găsea că băiatul arăta caraghios, îl luă de braţ şi ieşiră imediat pe Calea Victoriei, ca doi vechi prieteni, care se bucură că sunr împreună şi care vorbesc puţin: plăcerea era că mergeau unul lângă altul, nu prea grăbiţi, cu un scop pe care îl ştia numai unul, dar pe care avea sâ-1 afle curând şi celălalt. în dreptul „Galeriilor Iaffayette" se opriră şi cel maî mic de statură, dar cu mersul mai sigur, de bucu-reştean şi care îşi cunoaşte de mic străzile şi marile magazine ale oraşului său, îl luă de braţ şi intră cu el înăuntru. Urcară Ia etaj prin mulţimea care se înghesuia peste tot şi în dreptul unui raion Niki Dumitrescu se adresă vânzătoarei:
- Vă rog să vedeţi ce număr poartă domnul la gât şi să ne daţi o jumătate de duzină de cămăşi, de toate modelele...
Şi în timp ce vânzâtoarea îi servea, cel mai scund de statură o interoga: cutare lucruri de lenjerie avea? Dar curare? Şi plăti şi o luă înainte, spre alt etaj, unde al luTarizianu încercă un costum nou, pantofi în picioare, un palton, o căciulă şi până şi mănuşi... Oricât se străduia să arate că e stăpân pe sine, se vedea cât e de fericit.., Nu fiindcă i se cumpărau toate acele lucruri, ci fiindcă i se dovedea în felul acesta că i se pregăteşte ceva decisiv în viaţa lui: intra undeva, într-o familie necunoscută dar puternică, de a cărei existenţă îşi lega soarta. Nu avea îndoieli: fusese primit pentru ceea ce ştia că e el şi nu din întâmplare sau dintr-o greşeală... Se întâmplase această minune...
80
MARIN PREDA
DEM RUJ,
- Ei bravo, îi zise apoi protectorul sau în stradă fără să-1 bată pe umeri, deşi al lu1 Parizianu avea exaci expresia stingherită
a celui care se aşteaptă tocmai la un gest de acest feb Dar gestul \ nu fu făcut; o expresie liniştită de respect sc citea pe chipul | celuilalt. Acuma, continuă eh ai să pleci sâ te îmbraci cu toate • astea şi să te obişnuieşti cu gândul că eşti angajatul ziarului nostru. Ţi s-a dat un avans din salariu, iată şi restul, şi uite şi adresa mea (şi îi dădu o carte dc vizită). Vino disearăpe la mine, luăm masa împreună şi stăm de vorbă sâ ne cunoaştem..-Acum, mai zise acest om scund} o să tc duc acasă, fiindcă ti-ai f să poţi face un pas cu toate chestiile astea în braţe. ţ Şi luară un taxi. I.a coborâre, ziaristul scoase din buzunar ^ o cravată de culoare verde şi î-o dădu spunându-i şi din partea cui venea. Era ca un talisman: Niki îi ură noroc...
II
- Povesteşte, zise apoi Niki seara, la masa, în ci mp ce sora acestuia servea (era o elevă cu chipul alb ca dc marmura şi pârul castaniu strălucitor îî cădea în valuri pe umeri şî era uimitor ca o fată atât de tânără să aibă o astfel de bogăţie de pâr), fiindcă după câte am dedus eu, adăugă gazda, nu eşti o rudă îndepărtată a patronului (pe cele apropiate le cunoaştem noi) şi nici nu i-ai fost recomandat de cineva, te-a descoperit singur, Cum s-a întâmplat?
- Ce rău îmi pare, răspunse Ştefan, că nu ştiu să povesresc despre mine... Tor ce ştiu despre mine, adăugă el cu însufleţire, ccă mă fascinează toţi ceilalţi. Dar cc sunt eu? Ce gândesc eu? Nimic, Am impresia că sunt nimic. Mă gândesc chiar ce-o sâ fac cu dacă.,.
Se poticni. Ii venise la timp gândul ca nu trebuie să spună
tot ceea ce îi trecea prin cap?
- Nu trebuie să-ţi faci complexe, zise ziaristul. Asa este, nu şrii nimic, dar o să te învăţ cu. Nu re gândi că te-am angajat
să scrii, ci sâ înveţi, să ajungi să faci ziarul nostru singur. Scrisul, asta numaî în cazuri de urgenţă-,. în orice caz mai târziu... Nu te gândi la asta ..
Chipul băiatului se destinse si o secretă îngrijorare pieri din luminile ochilor săi. O marc încredere şi o expresie rotalâ de recunoştinţă i se aşternu pe obraji, care de căldură se învâluiră parcă într-o ceaţă înmuindu-Ie asperităţile.
- în timpuri normale, patronul te-ar fi trimis fa Paris, continuă ziaristul cu aceeaşi voce şoptită, care favoriza destăinuirile (era ros de curiozitate să afle cum nimerise acest băiat în biroul patronului şi ce anume se petrecuse acolo între ei doi). Ştii franruzeşre?
- Atât cât se poate învăţa în patru ani de liceu, -Te descurci?
- Cred că da!
- Poate că chiar te trimite! Asra depinde dc cc-o să ni se întâmple!
- Dumneavoastră aţi fost?
- Desigur.
- Trimis de el?
- Da, răspunse ziaristul cn un glas care parcă adăuga: da, el poate face astfel de lucruri, şi le face! Bineînţeles, reluă Niki Dumitrescu, sâ nu crezi că a trimis pe mulţi la Paris, sau că toţi patronii de ziare fac acest lucru,
-Nu?
în acest timp, eleva, ignorată atât de frare câr si de musafir, după ce îi ţtntui cu priviri insistente, care seânteiau ca şi când ar fi avut ochi cu mii de faţete, ca ai furnicilor, Ic servi cafele şi se retrase.
- Mulţumesc pentru masă» I ,uchi, zise fratele, noapte bună. Ştefan se răsuci uimir, ca şi când abia atunci şi-ar fi dat
seama că masa nu se servise de la sine şi murmură şi el ceva..,
82
MARIN PREDA
DELIRUL
83
- Să vâ fie de bine, răspunse eleva ironic şi părăsi sufrageria fără să Ie arate chiar spatele, dar nici toată faţa care înrr-o fracţiune de secundă i se pani lui Ştefan că avea gura strâmbată într-un surâs bizar, numai din profil se mai lăsă văzută şi pieri urcând încet o scară interioară.
Niki Dumitrescu locuia pe bulevardul Banu Manta, într-o casă care din poartă şi de la distanţa pe care o crea o curte lungă semăna cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornişe şi faţada cu tot felul dc balcoane, iar acoperişul mici turnuleţe ţuguiate. Impresia pe care ţi-o crea era că trebuia să fi avut multe camere, când de fapt nu avea decât patru mai mari şî două mai mititele, sufrageria, holul şi biroul formau o singură încăpere, e drept, foarte spaţioasă şi care la nevoie putea fi despărţită prin glasvandurile care însă stăteau date la perete, iar deasupra erau dormitoarele. Niki Dumitrescu şi sora lui locuiau aici cu părinţii (tatăl colonel pensionar), care se retrăseseră într-una din cele trei camere de sus, unde aveau tot ce le trebuia pentru ca să nu-i sringherească pe copii; nu luau masa împreună decât duminicile la prânz sau când aveau ca musafiri rude sau prieteni comuni. Părinţii avuseseră această iniţiativă, cu gândul că Niki se putea oricând căsători, ca şi I ,uchi de altfel... Să-şi primească musafirii de vârsta lor fără sâ fie turburaţi de prezenţa bătrânilor, chiar invizibilă... Ştefan găsise uşor strada şi casa, al cărei număr era apropiat de bulevardul Filantropia, şi în costumul său nou şi cu cravata patronului la gât, sunase la intrare, în stradă. Casa i se păruse şî pe dinafară şi era şi pe dinăuntru, un vis. Mai ales acolo unde stăteau, jos, fără să mai ştie ce este în rest, i se părea că se află înrr-o curte, dar care avea ziduri (încărcate de trei, patru biblioteci scunde, fără geam, de aplice care ardeau cu lumânări electrice şi de tablouri nenumărate) şi un plafon alb luminat de candelabre cu lumina discretă, care nu te orbea, dar lumina tot... Ferestrele însă erau cam mici, abia puteai să le descoperi, pesemne că aşa fusese
moda pc vremea când se construise această casă. Bâuserâ ţuici şi mâncaseră la ele, măsline. Pe urmă eleva, care se vedea că era foarte pricepută în ale bucătăriei, adusese în nişte ceşti un lichid j       care ai fi zis că era ceai, dar care avea gust de carne şi înăuntru plutea un gălbenuş de ou nefiert. Pe urmă alte feluri, pe care ■       al lu* Parizianu le mânca întrebându-se cum se putea ca o fată să pregătească în felul acesta carnea cu ciuperci şi totul sâ fie '       atât de fraged şi de bun. Ia liceul dîn Pălămida, unde mâncase atâţia ani la gazda sa griş cu lapte felul întâi şi aproape invariabila mâncare de cartofi cu carne, carnea aceea, cu toate că ş       el era veşnic flămând, era de nemâncat, nu numai că trebuia ]       să tragi de ea, dar avea şi acel miros greoi, pe care îl căpăta din j       pricina alăturării cu cartofii râu gătiţi, mirosind şi ei a ceva care |       îţi amintea de originea lor de tuberculi crescuţi în pământ... |       Nici acasă, maică-sa şi nici bunica, aşa parizîancă precum j       fusese, nu ştiau să facă altceva decât friptură prăjită în tigaie... j       Bâuserâ vin alb şi pentru întâia oară îi plăcuse această licoare, |       pe care n-o cunoştea... Vinul de acasă nu-l deosebise niciodată |        de poşircă, acel scârbos preparat din prune şi apă, pe care îl '       cumpărau cei săraci, iarna (de la mocanii care îl aduceau în
putini), şi pe care îl mâncau cu mămăligă... j - Trebuie atunci sâ presupun, zise Niki, că dacă nu ştii să
povesteşti despre tine însuţi, poţî s-o faci despre ceilalţi..-| - Şi acolo mă poticnesc când intră în cauză simţirea mea,
!       răspunse Ştefan.
\ - încearcă, zise Niki. Cunoaşte-te pe tine însuţi, încercând
sâ povesteşti despre ceea ce ţi se întâmplă. Fiindcă n-o sâ te cred că te-a adus Dumnezeu din cer în biroul patronului şi Sfântul Duh i-a suflat lui pe urmă în ureche că tu eşti un băiat înzestrat.
Al lu' Parizianu râse în voie de aceste cuvinte şi spuse că e foarte ciudat, dar chiar că îi e greu să-şi dea seama şi sâ po-
L       vestească cum s-au petrecut lucrurile. O să încerce însă.
84
MARIN PREDA
DELIRUL
85
- Când ajung la această acţiune de care pomeniţi, dc a tc cunoaşte pe tine însuţi, mâ simt foarte descurajat, începu el. Nu văd înaintea mea decât cerul şi pământul, care îmî plac foarre mult. Pământul îmi place aşa cum c, negru şi tăcut. îmi place că ne duce în spinare pe roţi şi ne dă şi un adăpost final...
- Francezul are o expresie cu care te îndeamnă să explici până la urmă ce vrei sâ spui şi cu care te ia şî puţin la vale, zise Niki, văzând că bâiarut răcuse foarte filosofic: etpuis?Aş& este, şi? Et aton?
„E un şmecher, gândea ziarisul, nu vrea sâ spună cum a ajuns el deodată în biroul patronului şi cum de nu 1-a strivit patronul cu un răcnet şi nu 1-a dat afară-"
- N-ai pornir-o cum trebuie, zise Niki fără ironie, lasă chestia cu cunoaşterea de sine şi spune de ce ai plecat de acasă.
- Am plecat să mă arânesct zise al Iu* Parizianu. Adică să-mi fac un rost că nu mai puteau părinţii să mă ţină la liceu.
- Nu te cred, zise Niki reflectând şi tăind capătul unui trabuc pe care apoi îl aprinse şi începu sâ-1 ţină în gură. Pureai să te „arăneşti" şi în sat... în zilele noastre învăţătorul e chemat în concentrare. Puteai sâ ţii locul unuia ca suplinitor şi între timp să-ţî daî examenele în particular.
-Aşa aş fi făcut, recunoscu Ştefan surprins. Dar am plecat de acasă cu un gând. Numai că, să vedeţi, gândul acesta... hm...! Când am ajuns la Bucureşti, l-am pierdut!... Şi am început să rătăcesc pe străzi... O să mă întrebaţi cum se poate pierde un gând.-. Nici eu nu-mi dau seama, adică nu pot să răspund cum s-a întâmplat că, odată ajuns aici, am uitat de ce am venit... Să ştiţi, eu înţeleg greu, adăugă al lu' Parizianu cu glasul celui care cere, pentru viitor, protecţie... De pildă la cinema, când mergeam la liceu, şi chiar şi acuma, văd că lumea râde şi eu nu înţeleg de ce. Adică văd faptele, dar nu înţeleg ce e de râs.. - în acelaşi timp am plecat din sat cu două amintiri grele**. Una, o fată la care ţineam şi care tocmai când a aflat
că o să plec din sat s-a hotărât să-mi arare că şi ea ţine la mine. Gândul la ca, că o lăsam acolo (e o tată cu firea puternică, dar l       foarte săracă, adîcă n-are nimic, nu se are decât pe ea, asta e ■       toată averea ei, care însă te pune pe gânduri când o cunoşti), gândul ăsta deci că avea sâ se piardă pentru totdeauna pe uliţa ei într-un trecut tot mai îndepărtat, îmi apăsa inima, ca şi când... Poate că exageram, poate că nu ţinea ea chiar aşa de mult la mine, mi-a şi spus că mâ aşteaptă doi ani şi pe urmă \       se mărită, mi-a şi dar de înţeles câ are pc unul la care se ;       gândeşte, dar e ceva să ştii că fiinţa cuiva tinde spre tine şi nu e uşor să scapi de dorinţa de a te uni cu ea, orice-ar fi, Ia bine şi la rău. Am bănuiala, şi mâ simt si acum foarte trist când mă gândesc câ lucnirite acestea nu ni se întâmplă foarte des în viaţa, poate chiar rar de două ori şi foarte adesea chiar o dată si singurul gând care mâ nelinişteşte este calea lâsatâ deschisă de ea, că oricând aşi putea... Aşi putea? Nu prea cred, cum să ai grijă de cineva şî să-1 legi de viaţa ta> când propria ta viaţă... Dar ce? Adică cum? Fiindcă la ele munca c un rost mare, sunt i      fericite când muncesc, le-am văzut chipurile aprinse suh basma, :      în timp ce întorceau peste mână jerba de grâu... Grija de bărbat sâ-i gătească, să-i facă copii, nu le ajunge, sunt fiinţe umane, au nevoie să scape din când în când de jugul existenţei, care e mereu acelaşi, scularea, deretecatul, copiii să-i ştergi la \      fund, mâncarea, culcarea... Apoi iar, de la început...
Sărbătorile sunt puţine, petrecerile sărace... Mai mult sufletul l      petrece decât trupul... Câmpul e o sărbătoare mare, deşi trupul i      trudeşte. Se simt întregi în cântecul ciocirl iei şi al pitpalacului '      şi în răpăitul ploilor care le spală chipurile arse de soare... Mi-c |      drag de ea acolo, să-i văd mâinile vrednice înnegrite de arşiţă, dar nu aici, într-o cameră unde poate ar tânji după soare» după păsări şi animale.. - Poate câ mă înşel, dar dacă nu mâ înşel? Pot eu sâ risc?-.. Mâ plimbam de dimineaţa şi până seara pe l      străzi şi bulevarde şi oraşul orbitor mâ făcea s-o uit tot mai
36
MARIN PREDA
DELIRUL
87
mult,.. Numai seara gândul la ea mi se furişa în inimă ca amintirea gestului timid şi inocent al unui copil, o vedeam cum se culca şi ea cu mine în acelaşi gând şi apoi adormeam dus \ până dimineaţa târziu când o uitam cu totul... Dimineaţa îmi ■ venea în minte satul, aşa cum îl lăsasem, şi mâ întrebam ce s-o fi petrecând acolo? Fiindcă înainte dc a pleca am asistat la o ] execuţie publică, barbară, săvârşită de legionari, şi pe urmă am [ aflat câ în secret săvârşiseră şi o crimă, în aceeaşi zi, omorâseră [ în bătaie pe unul din cei mai interesanţi oameni din sat, nu ştiu f pentru ce, e o enigmă pentru mine. Lucrul care m-a turburat i era însă altul: satul era inert şi pregătit parcă pentru a da noi j victime. Cum e posibil acest lucru? Satul parcă era decapitat... Unde erau vechii conducători ai ţărănimii?... Unde se ascun-seseră, pe mâna cui lăsaseră ei pe foştii lor alegători? Rătăceam ; pe străzi şi din când în când îmi venea în minte Dumitru lui | Nae, un uriaş, întins în căruţă* mort, şi alaiul rudelor plângând i deasupra lui jelania eternă, din care nu se înţelegea nici o clipă \ câ moartea acelui om nu fusese firească, ci cumplită.-. într-o zi în plin bulevard se opreşte în dreprul meu un camion şi i şoferul îmi strigă să urc alături. Am urcat, era un om de Ia noi \-din sat pe care îl chema Popa Gheorghe, dar lumea îi spunea, \ nu se ştie de ce, Megherel. „Ce faci tu, pe-aici, mă, Megherel? ; îi zic. De când ai ajuns tu şofer la Bucureşti?" „Nu de mult", j zice ăsta şî pe urmă aflu câ era legionar şi că lucra la Casa verde, j M-am uitat la el în timp ce vorbeam şi eram şi atent la spusele lui sâ-mi dau seama de ce era el legionar. în câteva minute am aflat. „Păi dacă m-au chemat?" a zis el. Fusese chemat.Pentru un om pe care în general nu-l cheamă nimeni nicăieri, şi care nu ştie oe se petrece pe lume, prima chemare e ca prima muiere, n-o alegi. O ducea bine, avea leafă mai bună, îşi căutase altă casă-.. „Bravo, mâ, Megherel, îi zic, te-ai aranjat, ţuYte bine!" | între timp ajunsesem Ia destinaţie şi ne dădurăm jos. Casa verde ! am crezut că era chiar verde, când colo, era o clădire obişnuită.
„Aşteaptă-mă niţel, zise consăteanul meu, să dau în primire lăzile astea, plimbă-te şi tu niţel pe Chiogârli şi vin şi eu să mergem pe urmă să luăm ceva şi să bem o bere. (Aşa se spune la noi în sat la Cheiul Gârlei). Am ieşit spre chei şi am început să mâ plimb. Mâ gândeam. Casa verde arăta destul de paşnic, oraşul părea şi el liniştit, lumea se plimba pe străzi, nepăsâ-tOare... în timp ce ici, colo, în marile vitrine apărea portretul unui general cu chipul sever şi concentrat expresie a siguranţei de sine, care trebuia să ne fie transmisă şi nouă. Şi un alt portrer (ăsta mâ ţinuse minute în şir în faţa tui, era o pictură), o figura de bărbat chipeş, cu frizură înaltă, dar nu revărsată, cu ochii albaştri, chipul prelung, tânăr, cu un fel de şnur verde la gât în loc de cravată şi cu o bundă ţărănească în loc de haină. Sub acest portret ardeau lumânări. Hotărât, aceste lumânări aprinse erau menite să ne sugereze câ omul acela era un sfânt, sau un martir. Ştiam cine e. Era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu. Lumea trecea pe lângă el şi în afară de mine, în acele minute nimeni nu se oprea să se uite. Se uitaseră înainte? De câteva ori văzusem legionari în grupuri mari, o dată trecând pe Splaiul Unirii, cântând, alră dată pe Calea Victoriei, îi urmărisem până ia Palatul Regal. Nimic neliniştitor. Moartea lui Dumitru Iui Nae mi se părea că e o crimă izolată, bazată pe răzbunare, şi ca acum, după ce luaseră puterea, legionarii n-aveau sâ mai fie cei dinainte... Megherel veni şî intrarăm pe alături într-un bufet pe care scria Fraţii Rochus,.. în viaţa mea n-am mâncar mezeluri mai bune ca acolo cu Megherel ăsta, care a făcut cinste aşa cum promisese, am băut bere... Franzela moale, mezeluri de-astea de îţi tremurau fălcile când le mâneai şi bere... hm! Eram foarte flămând, fiindcă banii daţi de tata se terminaseră şi bietul nea Nilă, vâru-âsta al meu, tocmai îi născuse muierea, o trimisese Ia ţară şi păstra pentru ea aproape toată leafa, de unde sâ-mi mai dea şi mie... Pe urmă ne-am despărţit şi ne-am notat fiecare adresele şi el mi-a mai
«8 MARIN PREDA \ DELIRUL
dat şi adresa unui alt consătean de-al nostru, profesor la Liceul „Mihai Viteazul", mare legionar ăsta, un individ foarte distins ca intelectual şi care avea un picior equîn... Mi-aduc aminte că l-am văzut o dată într-o vacanţă de Crăciun în sat într-un pluton de legionari, mărşăluind pc şoseaua mare a comunei şi cântând Ştefan Vodă al Moldovei. El era în frunte şi din pricina şchiopă tarului său foarte adânc, plutonul mergea mai încet, dar asta parcă impresiona mai mult, rărea ritmul cântecului şi îi dădea o forţă stăpânită, fără greş... M-am dus chiar a doua zi şi am sunat la usa lui. Nu era acasă, dar nevasră-sa mi-a spus că ştie când se întoarce, să trec diseară pe la orele şapte, o să-i facă plăcere să vadă un consătean... „A, îl aud că mă întâmpină, deschizându-mi uşa, când am revenit şi am sunat din nou. Al lu' Parizianu, zice, ce e cu rine la Bucureşti?" Nu i-am răspuns, fiindcă denumirea al lu1 Parizianu, cum nu se spune în sat, deodarâ nva şocat. Fiindcă bunica 1-a fâcur pe tata cu un parizian când a luat-o cu ea boieroaica de atunci a moşiei şi şi-a petrecut o vacanţă Ia Paris, eu fiind, după cum vedeţi, un fel de nepot al unui fel de Fîgaro care mi-a rămas şi o să-mi rămână pentru totdeauna un necunoscut. Nu ni-a supărat niciodată porecla asta, care în sat, în cataloage, se transformase în nume. Aici însă parcă m-a rrezit dintr-o buimăceală, bineînţeles numai pentru câteva clipe, adică mi-am dar seama că deşi sunt la Bucureşti, de fapt n-am plecat încă din sat. Profesorul Cotigă (aşa îl chema, Traian Cotigă, nume de roman, cu prenume de unealtă agricolă) chiar mi-a spus: pCe mai e prin sar?" ca unuia care, fireşte, vine de-acolo şi se va reîntoarce acolo. „Nu mai ştiu nimic, i-am răspuns şi nici n-o să mai ştiu." „De ce, vrei sâ rămâi la Bucureşti? Dar ce-ai să faci?" „O sâ văd!"-.. Am intrat în casă şi profesorul m-a invitat sâ stau jos. Nu era grăbit, dar am înţeles că vroia să ştie dacă venisem la el cu un scop. Dacă da, era bine să intru direct în subiect, şi el o sâ-mî spună îndată, fără ocol, daca poate sau nu
sâ facă ceva pentru mine. Expresia sa spunea că mai degrabă nu, nu fiindcă n-ar fi vrut, ci pentru că mari posibilităţi nu avea. Mi-a şi spus preventiv: „Eu sunt acuma director al liceului, dacă vrei cumva să-ţi continui studiile în particular, pot să te ajut..." „Nu, dom* profesor, zic, nu mai pot sâ-mi continui studiile." „De ce?" zice el mirat. „Sunt prea mare, psihologic vorbind, pentru a mai face pe elevul. Am peste nouăsprezece ani. Ar trebui să fiu student, în timp ce eu abia aşi intra într-a cincea de liceu dacă aşi continua." „A, da, înţeleg, zice, te-a dat taicâ-tâu târziu la şcoală, mi-aduc aminte... Ei, exclamă el, atunci ar trebui să intri undeva... Dar unde?" „lisaţi, dom' profesor, zic, mă descurc eu. Dumneavoastră ce mai faceţi?" „Eu?" zice el surprins de tonul meu, care parcă spunea: eu, al lu' Parizianu, fac bine, dumneata ce faci! „Ce vtei să spui, zice el. Am impresia că ru îmi porţi grija, în loc să ţi-o port eu ţie. l-auzir „Dom' profesor, zic, ştiţi ce s-a întâmplat la noi in sar cu Dumitru lui Nae?" „Da, mâ, Ştefane, am auzit, şi ce te nemulţumeşte?" II văd că se ridică din fotoliu si începe să sc plimbe prin hol cu paşi rari şi adânci, deodată la pândă, fulgerându-mă din priviri. Piciorul său de cal parcă îmi bocănea în cap. „Cum, dom* profesor, zic, dc ce au înfăptuit legionarii de la noi această crimă? E o întâmplare care se va sfârşi până la urmă cu pedepsirea celor vinovaţi, sau este un început?1' „Toată lumea ne pune tot felul de întrebări, îl aud că zice. Si noi, trebuie să ţi-o spun din capul locului, nu răspundem decât celor de bunâ-eredinţâ. Celorlalţi nu le răspundem. Tu cum eşti?" „Dom' profesor, zic eu, toţi suntem oameni şi dacă sunrem de rea-credinţâ trebuie sâ ni sc spulbere temerile ca sâ devenim de bună-credinţă. Nu este ăsta scopul oricărui partid care vrea să guverneze? Cred că nu presupuneţi că e comod pentru dumneavoastră să guvernaţi peste duşmani. Şî nici nu e posibil să-i înlături pe toţi prin execuţii publice dacă ei sunt mulţi. Asta n-ar face decât sâ-i determine la prudenţă, dar v-ar
90
MARIN PREDA
DELIRUL
91
pândi tot timpul şi nu v-ar cruţa în momentul în care s-ar ivi E un prilej favorabil să vă răstoarne. Şi atunci soarta pe care v-ar f rezerva-o» odată învinşi, n-ar fî de invidiat... Ştiu asta din f istorie. Istoria a fost şi rămâne pasiunea mea... în prezent istoria I e foarte ameninţătoare cu noi, ne-a şi ciopârţir; sperăm toţi că [ nu ne rezervă, din umbră, noi nenorociri... îmi dau seama că sunteţi acuma împinşi pe crestele ei şi mâ întreb şi eu: Ce-o sâ se întâmple? Ce-o să fie?..Profesorul se plimba din ce în ce maî preocupat. în cele din urmă se opri în dreptul bibliotecii ; şi începu să caute nişte cărţi. Făcu un pachet din vreo trei şi veni cu ele spre mine. „Dacă te pasionează istoria, zise, ar trebui să cunoşti şi istoria Mişcării. După felul cum vorbeşti însă se vede câ n-o cunoşti. Uite, ia astea, citeşte-le şi pe urmă stăm de vorbă» Pentru moment, răspunsul meu e următorul: Nu există pe lumea asta deplină armonie. Nu e posibil. Legiunea are duşmani. E o realitate, n-avem ce face. Tinererul însă e cu noi şî viitorul ţării e al tineretului. Sper că eşti de acord cu acest lucru!14 „Dom' profesor» nu ştiu dacă tineretul este în întregime sau chiar în majoritate cu dumneavoastră şi chiar dacă ar fi, în istorie au apărut şi astfel dc generaţii care au stârnit numai | nenorociri. Toată chestiunea stă aici».," „Frecventarea istoriei \ te-a făcut prea de timpuriu matur şi sceptic, îl aud că îmi spune. I Unde ţi-e elanul? Care ţi-e credinţa? N-ai vrea totuşi să amânăm răspunsul la aceste întrebări fundamentale după ce ai să citeşti cărţile pe care ţi le-am dat?"... Am rămas pe gânduri, posomorât» cu cărţile în mână. Le citisem (erau Pentru legionari, de Căpitanul lor, Cărticica şefului de cuib şi Craii de lemn, de Ionel Moţa) şi mă întrebam de ce nu-i răspundeam, pe loc, că le cunoşteam conţinutul. Ie citisem în liceu şi fără să înţeleg | chiar bine de cc, nu aderasem la ceea ce se spunea în ele... \ Stăteam acum din nou cu acele cărţi în mână, tăcut şi îmi f. spuneam ce-ar fi sâ mâ uit o dată prin ele? Să le recitesc şi pe \ urmă să revin la discuţia cu acest om, care nu era un simplu [
legionar ca Megherel, şi de la care puteam să întrezăresc, discutând, ceva din viitorul care ne aştepta? „Bine, dom* profesor", i-am spus, şi m-am ridicat şi am plecat, M-a condus până la uşă, şi acolo a avut deodată o idee şi m-a apucat de braţ: „Ştii ce, ce-ar fi să mergi cu mine?" „Unde, dom' profesor?" „Poimâine, zice, se va întâmpla ceva în capitală, te iau cu mine". „Ce, dom' profesor?" „Ai să vezi! Vino la liceu la ora zece, plecăm de acolo!" „Bitie, dom* profesor, zic după o clipă de şovăire, am să vin. Până atunci termin şi de citit astea.v Şi îi arac cărţile. „Perfect, la revedere, pe poimâine!" Am ieşit în stradă şi am luat-o pc jos spre CA. Rosetri. Profesorul locuia pe undeva pe lângă Gara de Est. Pe drum mi-am adus aminte cum s-au petrecut lucrurile când am cîtît prima oară acele cărţi, prima în special, când am ajuns la următoarea frază: „Mişcarea noastră, înainte de a fi mişcare politică» sau economică, este o mişcare spirirualâ în care de va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou". Am ridicat capul şi am întrerupt lectura. Sâ iasă un erou pentru ce? m-am întrebat. în ce scop? Eroit apar în vederea a ceva sau pentru ceva. în ce scop, deci, aveţi voi nevoie de eroi? Răspunsul era inclus chiar în text... în scopul impunerii celorlalţi oameni a mişcării, care era înainte de toate, spirituală. Spirituală în ce sens? Primul sens era credinţa în Cristos. Dar credinţa în Cristos nu era ceva nou. Ce era atunci nou? Nou era o ameninţare la adresa celor de o altă credinţă, în special a evreilor, care îl răstigniseră pe naza-rinean. Asta era baza. Ce mai era? Mai era, în ceea ce se spunea în acele cărţi, ceva total, care sugera că vroia să ajungă la putere şi să-i nimicească pe toţi ceilalţi, care erau duşmani ai mişcării. De ce erau duşmani? Nu se spunea. în numele a ce trebuiau nimiciţi ceilalţi? în numele naţiei, din care vroiau sâ facă ceva „ca soarele sfânt de pe cer". Cum? La asta iar nu exista nicăieri răspuns şi de aici am înţeles că pentru ei nu era necesar sâ răspundă la o astfel de întrebare. Cum?! O să vedem noi! Să
92 MARIN PREDA
luam întâi puterea şi pe urma ne punem pe treabă. în ce fel? Cu braţele suflecate... Cu gândul Ia Căpitan. Am reluat lectura şi am citit altă carte şi până la urmă am descoperit rotuşi o idee care explica în ce fel s-a produs naşterea şefului, a Căpitanului. Nae lonescu, se spunea acolo, fundamentase această idee printr-o viziune a destinului românesc teologică şi metafizica a istoriei. Nu oamenii, se spunea» fac istoria, ci Dumnezeu. El este singurul „cârmaciu", „chivernisitor", „guvernator". El este păstor. El singur, pentru câ el singur transcende lumea. El singur poate fi stăpân. El, sau supuşii lui direcţi, care se cheamă fer sau Damhius (domn). Iar când „istoria e bolnavă", când reprezentanţii lui Dumnezeu refuză vrednicia misiunii (cum era cazul acum cu actualii politicieni, în frunte cu regele), se poare anume ca Dumnezeu să treacă peste rege sau domn şi să facă istoria prin popor. în acest caz, poporul hotărăşte si lucrează el singur. Poporul în totalitatea lui? se punea deodată această întrebare care m-a făcut sâ tresar. Nu. Ci poporul prin „aleşii" lui. Dar nu prin cei pe care „îi alege", ci prin cei care „se aleg*4.Sc alege deci din naţie un om care hotărăşte pentru popor (formidabil, mi-am spus, cum „se alege"?) dar nu dinafară acestuia, ci dintăuntrul lui, căci el este poporuh.. El nu reprezintă viaţa, ci învierea. Menirea lui: destinul şi ideea, ruperea istoriei şi saltul în absolut (asta ar fî deci destinul şi ideea: dar cum să rupi istoria? $i cum să sări în absolut?). Desigur, el wse alege din popor" şi face una cu ţara, dar nu cu ţara văzută, d cu cea ideala. Imaginea lui simbolică este fulgerul care despică, nu cercul care împlineşte. Sabia, nu coroana. De aceea în cântecele lor apăreau versurile: Ţara, Căpitanul şi Arhanghelul din cer (cel cu sabia care despică!). Fără ca să fiu chiar deplin conştient, în acei ani» eu aveam altceva în minte... Mie îmi plăcea credinţa simplă a părinţilor mei şî lacrimile, la fel de simple, dar adevărate, ale tatălui (care nu e un om deosebir de ceilalţi)» când i-am citit prima oară când
J DET IRUL 9.1
' eram mic o poezie din manual, intitulară „Câinele solda-[      tului"... suna asa, dacă mai mi-aduc bine anunţe:
s
Rănit în războaie, soldatul căzuse
Şi-n puţine zile, chinuit muri, 1 Departe de muma, care îl crescuse
\ Şi care-liubi.
Câinele însă nu-l părăseşte, se aşează pe mormântul lui şi moare şi el odată cu stăpânul. Astea sunt pentru mine valorile absolute: sacrificiul pentru patrie, dar când ea e în primejdia şi nu înainte, cu aiŢieninţări, devotamentul de care şi un câine e în stare (darmite un om), libertatea de a ieşi nestingherit pe câmp să-i \ culegem roadele, şi încă alte valori spirituale ale civilizaţiei noastre greco-creşune... Ajuns acasă la vâru-ăsra al meu, am pus cărţile pe masă fără nici un chef nu numai de a le reciti, dar nici măcar de a le răsfoi, Văru ăsta al meu» Nilă, zice, văzând cărţile: „Ce e, mă, vrei să te Iaci şi tu legionar?" Avusese un glas cam absent, înghesuit de griji... Contingentul lui din regimentul Dorobanţi era deja concentrat pe 'zonă, şi zicea că trebuie să-i vie şi lui, de la o zi la alta, ordinul... Săracul, se uita la mine cu grija asta în ochi» parcă mi-ar fi spus: ce-o să faci şi tu, cu ce-o să plăteşti şi tu chîrîa ca să mai stai aici... Dar nici o clipa nu mi-a făcut vreodată vreun reproş că de ce stau pe capul lui şi nu muncesc... în schimb mi-au făcut ceilalţi veri şi încă cum?!... Aceeaşi istoric, că ce fac, că de ce am venit, că să ies la muncă, să vin la el la ateliere, la S,T,B. să vorbească el cu inginerul, să mă ia ucenic... Bine, o sâ vin, dar nu acuma... De ce nu acuma, cât o sâ te mai ţină ăsta... „Hai, bă, q Sărit atunci văru-ăsta maî bun la inimă, daţi-vâ nabiu adică naibii, ce, îl ţineţi voi, deştepţilor? Asta ajunge mare, nu ca voi!" Formidabil, avea intuiţie, avea încredere în mine. De unde ştiu ei ce gândim, aceşti oameni buni? Bineînţeles, om mare pentru el însenina în orice caz altceva decât ucenic, adică funcţionar...
94
MARIN PREDA
DELIRUL
95
Posibilitatea de a intra ucenic, bineînţeles că n-o respingeam i din capul locului. în momentul acela eram însă preocupat de altceva: Unde vroia să mă ducă profesorul Cotigă?... Ce urma f să se întâmple în capitală?.-. „Mergem la biserica Sfântu llie Gorgani", mi-a spus el îndată ce am ajuns la ora la care ne înţelesesem. Era îmbrăcat cu o fianea pe dedesubt, iar pe deasupra purta cămaşa lor verde. Era cald şi frumos, era octombrie... La biserica Sfântul llie Gorgani n-am înţeles bine ce era, o slujbă, nimic deosebit.., în faţa bisericii mulţime de legionari, tot în cămăşi verzi. Ajunsesem târziu, nu mai 1 aveam loc în biserică sau profesorul n-avea acces, pentru că nici n-a încercat sâ intre. Un grup de ordine proteja intrarea şi spre sfârşitul slujbei am fost împinşi departe încât n-am văzut decât capetele celor care ieşeau. Am tresărit: recunoscusem în primii care apăruseră în pragul bisericii, pe generalul Antoneşcu şi alături de el pe şeful Legiunii» Horia Sima. S-au urcat în maşini şi au plecat. I-a întrebarea mea ce-a fost aici, profesorul mi-a răspuns câ o slujbă pentru Căpitan. legionarii s-au pus în mişcare şi am pornit şi noi -.. Mergeam printre cei care nu erau organizaţi şî pe drum, în timp ce ne îndreptam undeva, trecătorii se opreau şi se uitau. Câte unul, gură-cască zelos, sau simpatizant, sau chiar legionar, dar mai mic, nechemat adică la această manifestaţie pe care încă n-o înţelegeam, lua poziţie de drepţi şi saluta cu salutul lor legionar» cu mâna „de la inimă I la cer". Plutoanele cântau un cântec din care am reţinut h versurile: „Cei ce-au căzut ucişi de gloanţele duşmane, păşesc în rând cu cei ce au rămas". Asta mi s-a părut interesant, nu era rău zis. începeau să mă impresioneze, cu toate că acest efect pe care îl resimţeam îmi dădeam foarte bine seama că era în afara conştiinţei mele. Există vibraţii ale sufletului străine de r noi. Această stare s-a accentuat pe măsură ce asistam la ceea ce \ se petrecea. în primul rând mulţimea adunată e ca o masă [ magnetică, mai puternică decât a ta. Am simţit acest lucru prima oară la un meci de fotbal, sport care mă distrează şi pe |
mine ca pe toată lumea. I,a meciul acela am stat eu cuminte şi cam plictisit vreun sfert de oră cu văru meu Nilă, el m-a luat cu el, dar curând după aceea acest entuziasm al tribunelor m-a făcut şi pe mine să încep sâ răcnesc: Hai, Venus, hai, Ripensia, huooo... Profesorul era mulţumit, îmi citea probabil pe faţă că aceste cântece nu mâ lăsau indiferent. Ceea ce a urmat însă m-a zguduit de-a binelea. Să vedeţi în ce sens. Pe bulevardul Brătianu şi apoi la vale pe bulevardul Elisabeta ne-am unit cu alţi legionari care ocupau toată lăţimea bulevardului până la trotuare. Era o procesiune. în frunte era un cor, care cânta însă de astă dată ceva bisericesc, apoi veneau legionari purrând unii imense tăvi cu colivă, şi alţii cruci sinistre pe umeri... în urma lor înainta o troiţă uriaşă, vie, formată din oameni, care mergeau fără s-o strice nici măcar cu un pas... Apoi veneau preoţi în odăjdii, preoţi legionari, şî aproape amestecaţi cu ei, femei şi bărbaţi în doliu. Nu înţelegeam. Era o înmormânrare? Profesorul, care părea copleşit, mi-a făcut un semn: nu putea vorbi, era emoţionat... După câteva ceasuri de mers am ajuns la Casa verde şi acolo am văzut, câteva clipe după ce ne oprisem, cum sosesc unul după altul sicrie negre, lugubre, purtate pe umeri de legionari şi depuse pe un podium în faţa clădirii. „Sunt paisprezece", îmi şopteşte profesorul. „De ce tocmai paisprezece?" îl întreb. „E Căpitanul, zice el, Decemvirii şi Nicadorii". Am înţeles: Căpitanul unul, Decemvirii zece, fee unsprezece şi Nicadorii trei, în total paisprezece. Ştiam cine sunt şi ştiam şi cum muriseră, după ce ei cei dintâi asasinaseră pe Duca şi pe Stelescu! Auzisem câ pe Stelescu» după ce îl împuşcaseră pe patul lui din spitalul Brâncovencsc, îl ciopârţiseră în bucăţi şi începuseră într-un fel de dans primitiv, canibalic, al răzbunării, să ţopăie în jurul trupului mutilat; îl urau în mod sălbatic pe acest disident trădător. Am înţeles... Era o deshumare şi urma reînhumarea şi sanctificarea lor chiar acolo, la Casa verde. Pesemne că fuseseră găsiţi de legionari abia acum. Auzisem că pc Căpitan duşmanii săi îl îngropaserâ la opt
96
MARIN PREDA
DELIRUL
97
metri în pământ în adâncul unei păduri. Cum de dăduseră \ totuşi de oasele lui?... Legionarii au început apoi să defileze [ prin faţa sicrielor (eu cu profesorul am rămas pe loc sâ ne f uităm). Prapure enorme stăteau ridicare alături de coroane de | flori aduse de grupuri de legionari şi erau depuse la capătul f sicrielor. La un moment dat am văzut că se apropie un grup I de ofiţeri germani, cu zvasrici pe braţ şi depun şi ei o coroană | la sicriul Căpitanului. Generalul era şi el acolo, iar şeful Ixgiunii | s-a urcar pe podium şi a început să facă un fel de apel. Defilarea I se terminase. Ionel Moţa! prezent! zic ceilalţi, deşi respectivul I era de mult dus de pe această lume, Vasile Marin, prezent, I Sterie Ciumettî, prezent. Am auzit odată un astfel de apel în I pădure, la noi» într-o seară, adormisem acolo şi legionarii I veniseră şi ei tot acolo să-şi ţînâ şedinţa lor conspirativă... F Acum erau chemaţi la apel chîar cei ale căror rămăşiţe zăceau f în sicriele negre. Căpitanul, prezent» Caranica, prezent, l Belîmace, prezent... Ce nume! Caranica şi Belirnace nici nu I sunr români, ca şi Corneliu Zelea (Zelinsky) Codreanu. Cei mai răi naţionalişti sunt străinii! „Camarazi, zice şeful legiunii, ne vom îndrepta dupâ ceremonia înhumării spre Piaţa 6 Septembrie, pentru a ne aduce aminte, acolo, împreună, în faţa tuturor legionarilor şi a prietenilor lor, din capitală şi provincie, de Căpitanul nostru şi de ceilalţi marriri care se vor odihni | acum în veci la Casa verde1... Sicriele au fost ridicate şi I înhumate. Nu mai vedeam nimic. Ne-am urcat într-un camion * cu bănci şi ne-am întors în oraş. Ne-am dat jos pe Cheiul Gârlei şi apoi am luar-o pe Splaiul Unirii spre Piaţa 6 Septembrie... i Pe drum înaintau alţi legionari, cântând: De cădem cu toţii izbiţi în frunte, ni~e dragă moartea pentru Căpitan* ziceau ei. Mai [ văzusem în jurul Casei verzi o inscripţie pe o pancartă, ţinută de unul la capătul sicrielor: Pe locul unde au fost răpuşi legionarii, legionari stau de gardă. Asta avea un înţeles; legionarii, aşa credeau ei, biruiseră, mulţi căzuseră, dar iată, rămăseseră destui ca să stea acum de gardă pe locurile unde alţii căzuseră. Asta,
însă» cu moartea care le era dragă... Ce înţeles mai avea? Cine să-î mai izbească în frunte?... Pe Splaiul Unirii ne-a prins din urmă o coloană care avea şefii în faţă şi în faţa celor din faţă un singur şef. Acesta înainta ca şi când ar fi vrut să ia cu asalt ceva, deşi mergea normal. Unduirea umerilor sugera însă o agresivitate abia stăpânită. Capul gol, mongoloid, cu păr negru, bogat, tuns însă la tâmple, dar cu o meşă coborându-i pe o parte a frunţii.., în spatele lui am zărit unul cu o figură mai blajină, de intelectual ardelean, în cioareci albi, cu bundă în spate, cu micul şiret verde la butoniera cămăşii, în loc de cravată (şnurul aceia ailor...). Alături de el, un legionar înalt, cu odaie de păr cât toate zilele pe cap, cânta sau striga ceva şi expresia lui devenea în acele clipe stupidă... Ceilalţi şefi nu aveau în înfăţişarea lor nîmic neobişnuit... în Piaţa Mare, sau 6 Septembrie, cum o botezaseră ei, se vărsau toate coloanele.,. Profesorul m-a dus cât a putut mai aproape de tribună. Mult prea aproape nu se putea. Ani dat de un cordon care ne-a oprit. Dar se vedea bine. Am văzut cum au apărut şefii, profesorul îmi spunea cine sunt: ăsta e cutare, comandantul corpului MRăzleţi", ăsta e Radu Mironovici, comandant al „Bunei Vestiri", ăsta e Dumitru Grozea, comandant al muncitorilor legionari.. - Radu Mironovici purta cizme înalte, - pantaloni bufanţi şi cămaşă verde, cu centură. In spatele tribunei ridicate la marginea pieţei, un panou înalt, verde, pe care era zugrăvit, în această mărime uriaşă» chipul Căpitanului care privea parcă dincolo dc veşnicie spre acel absolut în care sărise ca sâ rupă istoria, cum spusese filosoful său.. _ N-a trecut mult şLau apărut Horia Sima şi Generalul, amândoi» ca şi Radu Mironovici, în cămăşi verzi şi cu centuri şi diagonală, fără nimic pecap... Aşadar Generalul îşi lepădase uniforma sa de general şî îmbrăcase cămaşa verde. Arăta parcă bătrân şi alb, generalul Antonescu, singur, ai fi zis chiar prizonier al celorlalţi în mijlocul cărora stătea, bărbaţi tineri cu chipuri dure, voinici, cu frizuri bogate şi negre... Mâinile Generalului erau aduse în
98
MARIN PREDA
DELIRUL
99
fală, ca la o slujbă, într-un reflex inconştient de supunere, sau umilinţă, sau poate dintr-o dorinţă de a fi firesc om, de a nu sta drepţi, el, un generai, Conducătorul statului, având în spate armate, în mijlocul acestor inşi care se supuneau altei discipline, a lor singură, a organizaţiei lor, ale cărui frâne nu el le ţinea,.. în timp ce Horia Sima începuse să vorbească şi o mare linişte se aşternuse peste marea de oameni,.. Nu ascultam, mă uitam Ia general, care nu ţinea capul chiar în jos, dar nici cu totul drept, trufaş şi triumfător, cum îl ţinea cel care vorbea... Ce se întâmpla cu el? mă întrebam. Chiar devenise, oficial, şî el legionar? Aerul vag împovărat şi expresia deloc senină a Generalului m-au impresionat, gândiri şi întrebări chinuitoare păreau că turbură mintea Iui de militar care îşi luase cu de la sine putere răspunderea de a fî instaurat dictatura sa militară împreună cu o mişcare cu un trecut pătat de crime. I-am ascultat la radio discursul, când a luat puterea: „vă chem la muncă şi la ordine şi vă chem să mâ ascultaţi". Te ascultăm, mi-am spus, dar ce-ai sâ faci? Ce ne spui? $i ne-a spus: o săptămână mai târziu, i-a adus pe legionari la putere. „DonV profesor, zic eu, la un moment dat, am obosit, aş vreasâ plec acasă..." Nu eram obosit, dar mă plictiseau discursurile, care nu spuneau nimic. Aceeaşi frazeologie ca şi în ziarele şi cărţile lor, câ anii trecuţi au fost ani de tiranie, că armata germană, cea mai puternică din lume, garantează destinul nostru, că există două lumi care stau faţă în faţă, democraţiile cu tot cortegiul internaţionalismului şi revoluţiile naţionale cu idealul unei noi ordini în această Europă bătrână,.. Căpitanul a spus la Schitu Rarău: „Dăruind această condică sfântului schit reînnoim jurământul nostru de a lupta uniţi până Ia moarte pentru Cristos, Rege şi Naţiune, împotriva tuturor jidanilor, şi de a rămâne uniţi şi dincolo de mormânt... în momentul în care se va pune chestiunea de a primi fiecare ce-i revine, în concertul european România va primi drepturile sale. Noi trebuie să înţelegem că dacă acum scăpăm momentul, l-am scăpat pentru
| veacuri întregi. Europa ce va veni nu va fi de douăzeci de ani, ci de secole. Să intrăm în luptă şi vom învinge. în fata generaţiei
i noastre se prăbuşeşte o lume întreagă şi se înalţă alta. Tiranul înainte de revoluţie era unul, după revoluţie au fost mai mulţi. E clar că doi oameni pe lume nu pot fî egali, cel care munceşte, cu cel care nu munceşte. Libertatea nu s-a realizat, au profitat însă unii: evreii. Politica secolelor 18 şi 19 era o luptă a iudeo-masonilor cu poporul! Ei au falsificat istoria..." Hodo-ronc-tronc! Aşa vorbeau toţi. Când să se închege ceva în mintea lor, apărea deodată ţicneala asta: evreii, jidanii,.. Şi dacă n-ar fi fost evreii? Ce s-ar fi ales de „mişcarea" lor? Mă gândeam să-i spun chîar atunci profesorului, dar nu era acolo locul unei discuţii. M-am înţeles cu el sâ-1 vizitez după ce citesc cărţile,
t mi-am luat la revedere şi am plecat... Am uitat însă de el, multe săptămâni, aveam alte griji» banii pe care mi-i dăduse tata Ia plecare se împuţinaseră şi dacă aveam ocazia sâ mănânc pe la siliştent de-aî noştri, nu ezitam, bineînţeles la ei acasă, la fami-
■     lişti... Mă duceam pe la ei şi la plecare eram reţinut ta masă,
I deşi eu protestam... Erau unii care lucrau pe la Malaxa, alţii pc la Grivîţa, toţi erau bucuroşi să mai audă ce mai e prin sat...
\ I-a toţi, e clar, Ie spuneam că sunt funcţionar la o editură, fiindcă ştiam câ ei vor scrie în sar la rudele lor sî vor spune şi ce e cu mine,.. Dacă le spuneam că încă n-am găsit de lucru,
Ice ieşea? îl amaram degeaba pe tata... Aşa i-a venit rândul din «. noului Megherel, pe la sfârşitul lui noiembrie, după ce plătise consumaţia aceea de Ia fraţii Rochus. M-a primit foarte bu-âttfos, numai că după masă muierea lui ne-a pus pe masă vin şlvinul ăsta nu ştiu de ce, parcă nu i-a priit lui Megherel... Din □na din alta, deodată îmi dădui seama că Megherel vorbea în dodii... Nu ştiu ce spunea... Sunt oameni care nu pot ţine în ahceea ce ştiu, pesemne fiindcă au un sentiment obscur de solidaritate cu toţi oamenii în mâna cărora se predau să-i judece pentru ce-au făcut... Povestesc totul primului venit vrând parca î     să afle de la unul care nu e implicat, dacă faptele pe care le va
100
MARIN PREDA
ACADEMIEI *j DEIJRULV    ROMÂNE >10i
povesti i-au schimbat cumva soarta şi nu mai seamănă cu oamenii obişnuiţi, spre care acum aspiră cu un soi de deznădejde. .. Hotărât, Megherel nu-mi mai apărea acum ca un biet om simplu care săvârşise cu simplitate un act simplu, rămânând mai departe ceea ce fusese înainte... Era foarte neliniştit, aşî putea spune îngrozit, dar nu în aşa fel încât să ia în mod firesc hotărârea sâ se desprindă de lucrul care îl neliniştea şi îngrozea, era parcă o spaimă abstractă, care e foarte neliniştitoare când apare la oameni ca el» fiindcă îţi dai seama că le lipseşte curajul să ia vreo hotărâre şi suportă pasiv teroarea obsesiei... Umbre întunecate apăreau şi dispăreau în povestirea lui, cu mare forţă de sugestie, parcă vedeam totul, întregeam cu gândul ceea ce lipsea, refăceam singur legăturile în chiar clipele când povestirea lui incoerentă se poticnea.., Câ într-o zi („ştii când, zice Megherel, în noaptea când a fost omorât şi Iorga, ştii câ Iorga a fost omorât", „ştiu", zic) ei, camarazi de la Casa verde, l-au chemat înăuntru şî s-au uitat la el în tăcere: o să plecăm, i-au zis, la noapte, undeva. Pe la miezul nopţii. Sâ se ducă pe-acasă, să mănânce şi să se întoarcă la ora douăzeci şî trei. Noaptea asta a fost acum câteva zile, a adăugat Megherel cu o memorie ciudata, ştia precis ziua, era în noaptea de douăzeci şi şase spre douăzeci şi'şapte noiembrie. N-am înţeles la început ce importanţă avea data, de ce o memorase el atât de bine. De anumite fapte cumplite se lipesc lucruri lipsite de importanţă, ziua precisă când au avut loc, dacă ploua sau era cer senin, dacă era sau nu lună pe cer, ce oameni ai întâlnit, cum mergea motorul maşinii, dacă făcusei plinul de benzină înainte de a pleca... „Făcusem plinul, nici eu nu ştiu de ce, povestea Megherel, cu toate câ mi se spusese că nu vom merge departe, nu ne vom îndepărta mult, ba chiar deloc de Bucureşth.. Unde? N-au vrut să-mi spună. Camarade, o iai pe strada cutare. Mergi, camarade» drept înainte... Era o noapte întunecoasă. Nimeni nu vorbea. Dacă aşi fi fost singur cu ei m-aşi fi oprit şi aşi fi întors, chit câ... Dar nu eram singur.
Mi-am dat seama că şi înaintea şi în urma mea mai erau maşini, mergeau la distanţă, dar avusesem timp să le văd la plecare demarând din curtea prefecturii poliţiei, una câte una. Fiindcă de-aeolo am plecat. Cât să fî mers? Când m-am oprit m-am uitar la ceas, era ora douăsprezece şi jumătate. Maşinile s-au strâns cu întârziere cam de un minut una faţa de alta, înaintea unei porţi mari din care porneau ziduri cu sentinelă la poartă şi uşile au început să se deschidă fără să fie trântite şi din ele să se dea jos oameni. Erau în raglane şi s-au apropiat de poartă şi au intrat înăuntru fără ca sentinela să-i oprească... Am auzit cocoşii cântând, nu ştiu pe unde, undeva departe... Mă uitam bine să văd unde eram... Numai eu şi cu încă doi rămăsesem la maşini, ceilalţi şoferi făceau parte din grup, se duseseră şi ei înăuntru... „Măi frate» ce închisoare sau cazarmă e asta?" l-am întrebat pe unul din ei. Ieşiserăm toţi trei din maşini şi ne aprinseserâm ţigări. „Jilava!" zice. „Şi de ce am venit, zic. huăm niscaiva deţinuţi?" „Nu ştiu, zice. Camarade, îl aud pe urmă că mă mustră, nu cunoşti secretul, dc ce pui întrebări?" Şi după câtva timp, tot el aşa în şoaptă: „Aici sunt strânşi cei care l-au omorât pe Căpitan... Cei care au dat ordinul» miniştri mari, dar şi ăia care hau executat... Erau la Văcăreşti... Ei» acum sunt aici, sub pază legionară..." Vorbele astea au fost spuse cu linişte. Adică totul e în ordine, paza e mai sigură, soldaţii, cine ştie» cum sunt ei, băieţi de la ţară» habar n-au pc cine păzesc, pot să le dea şi drumul, adică din neglijenţă să-i facă scăpaţi.,. Au fost cazuri... Hm! Va sâ zică cei care l-au omorât pe Căpitan au fost prinşi şi sunt chiar aici... Bun! Şi ce căutam noi acuma acolo la unu după miezul nopţii?,.. N-am apucat să-mi termin gândul... Din închisoare, tot aşa, ca dintr-o îndepărtare, am auzit împuşcături... Răpăituri neîncetate, pâr-pâr, pâr-pâr, pâr-pâr, apoi s-a lăsat linişte... „S-a terminat cu ei", zice tot ăla care ştia cine e înăuntru. Şi aruncă ţigarea. Arat durase... năvala .peste ei, pregătirea, împuşcarea» cât am fumat oţigate... Pteiurmă s-au auzit cântece... Voci înalte, ca nişte urlete. Mai
102       1 r ■ :.--.y.     MARIN PRF.DA
DELIRUL
103
pe urmă, a continuat Megherel, am aflat că pregătirea fusese făcută dinainte cu gardienii legionari, lacătul celulelor Risese scos din timp, au deschis uşile şi au tras cu pistoalele în ei până le-au descărcat complet.,. Pe urmă cântecele au încetat şi i-am văzut că ies şi vin spre noi. Ani dat drumul la mnror. S-au urcat câte patru în fiecare maşină şi dâ-i drumul înapoi spre prefectură, camarade. Toţi tăceau şi la un moment dat unul îini spune: „Camarade, ştii cum pedepsim noi trădarea!" N-am răspuns nimic fiindcă n-am înţeles câ mie îmi spuneau vorbele astea, adică eu să nu trădez, apoi ani înţeles şi i-am răspuns: „Ştiu, cumsânu ştiu!..." Un om când povesteşte, el retrăieşte totul în fiiţa noastră, continuă Ştefan. Altfel de ce-ar povesti? Nu ceea ce îmi destâinuise Megherel mă impresionase, ci un sentiment care îl trăise el atunci când fumase acea ţigare şi îl retrăia acum în faţa mea, fără să-1 numească: jocul expresiei lui în care se întipărea, apărând şi dispărând, un gând fără scăpare, m-a urmărit pe urmă şi pe mine stârnindu-mi aceeaşi nelinişte, deşi eu nu eram implicat, dar mâ simţeam fără să-mi dau seama cum... Ce retrăia fără putinţă de scăpare Megherel, în timp ce îmi povestea, dincolo dc cuvinte? Nu era chiar aşa, că se făcuse legionar pentru simplul motiv că i se ceruse să fie, că adică fusese chemat, şi el răspunsese la chemare fără să ştie ; ce face. Dacă i s-ar fi cerut acest lucru înainte ca legionarii sâ ia puterea, hotărât că n-ar fi răspuns la chemare. Dar acum răspunsese... De ce? Pentru că era conducător al statului un general care garanta pentru ei, un general care îi chemase să conducă ţara cu el şi în ţară erau legi, era o ordine... Ei, legionarii adică, împreună cu generalul, erau statul... Nu guvernaseră atâţia până atunci, ducând ţara în impas? Acum a venit generalul... l-a adus şi pe legionari; înseamnă că ştie el ce face... Şi deodată din chiar prefectura poliţiei, adică a statului, porniseră într-o noapte în cel mai mare secret maşini înţesate cu ucigaşi, se duseseră cu ele undeva şi asasinaseră oameni... Cum aşa? De ce în secret? Unde era judecata? De
cine se fereau? Cum adică, la putere fiind, faci lucruri care nu trebuiau aflate? Dar după ce se vor afla? Ce va fi... Când o afla Generalul... Şi aici spaima Iui Megherel îi aducea umbre rătăcite în priviri. In ce se băgase? Şi dacă va trebui sâ răspundă? Ei, eu, consăteanul lui, ce credeam? Ce-o să se întâmple? „Nu ştiu, mă, Megherel, de unde să ştiu? Cine poate să ştie", i-am răspuns. Avea încredere în mine sau îşi pierduse busola. Am plecat şi de-atunci nu l-am maî văzut... Era la prânz. Am trecut pe-acasă, am luat cărţile şi m-am dus să-1 văd pe profesorul Cotiga. „Ei, mă întâmpină el avansând asupra convertirii mele un entuziasm pe jumătate» acum înţelegi?" „Nu înţeleg, dom' profesor, îi spun eu cu toată sinceritatea, nu mi-aţi răspuns la întebârile pe care vi le-am pus data trecută. Nu pot trece pesre ele. Sunt realităţi brutale. Vedeţi, lângă Dumitru Iui Nae zace acum Nicolae Iorga. Şi ştiţi ce-a răspuns al lui Tâlvan când l-a întrebat cineva {Megherel îmi spusese, auzise şi el de Ia unul din sat): «Şi cum te simţi acuma dumneata, când ştii că aţi omorât un mare om al acestei ţări?» Tâlvan a răspuns: «Mă simt extraordinar de satisfăcut». Va să zică nici o scuză, nici un regret... Va să zică nu se aruncă vina pe un grup de fanatici, crima e însuşită..." „Ştefane, mi-a răspuns el, în orice mişcare sau partid, apar, fie că ne place sau nu ne place, tendinţe extremiste.., In revoluţia franceză, montagnarzii şi Gironda, în timpurile noastre Hitler dă ordin sâ fie omorâţi Roehm şi toţi partizanii Iui cu tendinţe extremiste de stânga jhrâproces, la noi în partidul naţional- ţărănesc a apărut stânga lui lunian care a simpatizat cu comuniştii, în timp ce partidul cu Maniu în frunte au făcut cartel electoral cu noi, ca să-1 înfrângă pe Tâcărăscu în alegeri. l,a ruşi, partidul social-democrat s-a rupt în două şi au apărut bolşevicii, de stânga, şi menşevicii, mai de dreapta, care au fost pc urmă striviţi. Dar nu cu proces, ci în timpul fierberii revoluţiei... Nu trebuie să te sperii. Politica unui partid, oricât de ideale i-ar fi principiile, în practică naşte opoziţie, duşmani, pe care ori îi nimiceşti, ori tc nimicesc ei
104
MARIN PREDA
DELIRUL
105
perine. înţelegi?" „Ce vină avea aici largaşi Dumitru lui Nae?" l-am întrebat. „După ştirea mea, zise profesorul, Iorga era vinovat direct de moartea Căpitanului. Cine l-a pus să-1 dea în judecată pe Căpitan? In orice caz, trebuie că ştii, regele a informat dinainte un număr de personalităţi despre intenţia sa de a-i da ordin lui Armând Călinescu să-1 lichideze pe Căpitan, şi Iorga a fost printre ei şi a acceptat. A fost pedepsit. Cât despre Dumitru lui Nae, ăsta totdeauna ne-a înjurat în sat la noi... Era şi el un duşman al Legiunii. Desigur, unul mai mic, dar acolo în sat era mare..." „Deci temerile mele sunt justificate: aveţi de gând să faceţi noi victime. Dacă un legionar are un duşman personal, cum lavut Victor Bălosu, jos cu el." Profesorul se uită la mine cu ochi măriţi: „Nici eu nu m-am înşelat cu tine, îl aud că îmi spune, şi tu eşti un om care tăgăduieşte şi nu unul de bunâ-credinţâ, căruia îi place sâ afle adevărul. Cunosc specia: ai mereu ceva de zis, cu toate că ţi se răspunde cinstit la toate întrebările. Tipul acesta de om din care taci parte o întoarce mereu cu obiecţii peste obiecţii, cu raţionamente, distincţiuni, diversiuni, denaturări, reprobări... în fundul inimii tale ne eşti duşman... ai un spirit negativ, care se pune imediat în mişcare îndată ce ţi se afirmă ceva înalr... Ai citit cărţile, dar n-ai înţeles nimic, în timp ce atâţia tineri de vârsta ta le înţeleg şi aderă la credinţa pe care o găsesc în ele... Nu vrei sâ pui umărul, sâ acţionezi cor la cot... Te consideri inspector din oficiu al istoriei contemporane, nu vrei să te încadrezi, ne pândeşti... Comunitatea de dragoste şi muncă ţi se pare servitute, eşti un individualist, veleitar al autonomiei totale a scumpei tale persoane... Absorbirea fiinţei tale într-un ideal (care te depăşeşte!) ţi se pare subjugare nedemnă... Din fericire, dragă Ştefane, cazul tău, pe măsură ce va rrece timpul, şi nu foarte târziu, se va simplifica mult.. Profesorul tăcu. Ultimele lui cuvinte sunaseră ca o promisiune. Am început să râd: „în ce fel, dom1 profesor? O să mă puneţi în piaţa publică şi o să-mi daţi douăzeci şi cinci la cur?1' „Nu,
asta nuT fiindcă te vei grâbi tu să re simplifici: în tara victoriilor noastre spiritul tău negativ te va face mic şi meschin. Nu vei conta! Fiindcă: cineva care stă pe dinafară nu poate să judece ce e înăuntru." „Cum să nu, i-am răspuns. După acţiunile care sunt rezultatul hotărârilor dinăuntru". „I jnia moralei legionare, zice el, îşi are apărătorii ei: sunt morţii noştri, martirii legiunii. Iar judecătorii ne sunt comandanţii noştri. Iar ei se ghidează de credinţa noastră comună, puterea noastră de abnegaţie... Incapacitatea ta de aderare, pe lângă laşitate, îţi va mai aduce şi alte daruri, fiindcă mintea îţi merge, e chiar uimiror că te pasionează istoria nu ca simplu şcolar, ci ca un om matur care se leagă de ceva care aparţine umanirătii cu toată puterea lui de gândire şi simţire... Dar, păcat de tine, ţi-o spun sincer, eşti lipsit de ideal.,, Conştiinţa ta va fi curând populată de viermi şi coropişniţe..." „Sunteţi prea sever cu mine, dom1 profesor, î-am răspuns. Nu sunt un tip viermănos. Vreau si vă mai pun o întrebare." „Pune-o, dacă crezi în mod sincer că răspunsul meu îţi va folosi la ceva." „Da, e o întrebare-cheie. Ar fi naiv din partea mea să vă întreb de pildă ce s-ar întâmpla daca, prin absurd, dar nu chiar atât de absurd, din moment ce lucrul e prevăzut chiar în Cărticica şefului de cuib, aţi fi judecat greşit de şefii dumneavoastră, care nu pot fi infailibili, şi condamnat la moarte? Dacă justiţia nu există şi judecătorii vă sunt doar şefii, şi din moment ce există şi pedeapsa legionară, eroarea e posibilă în stil mare, oricât de comună v-ar fi credinţa. Mi-aţi răspunde probabil câ e cu neputinţă ca şefii să greşească. Nu? Că nu se poate ca prezidentul consiliului de judecată legionar, camaradul Dumitru Grozea şi ceilalţi membri, Corneliu Georgescu, comandanrul «Bunei Vestiri», Papanace şî Vasile lovin, să greşească. Aşa scrie aici în ziar, că şedinţele vor fi 5ecreteşi vinovatul n-are dreptul la avocat." „Bineînţeles că aş răspunde, a exclamat profesorul, E absurd ceea ce spui/' „De ce? Singur aţi afirmat că într-un partid pot apărea tendinţe extremiste. Şi dacă aţi nimeri, fără să ştiţi, într-una asemănătoare
106
MARIN PREDA
DELIRUL
107
celei în care s-au pomenit partizanii lui Roehm, de care pomeneaţi şi pe care alţi şefi o reprimă fără milă? De unde ştiţi ce fel de legionar sunteţi? Nu sunteţi unul mic şi aveţi şefi la care ţineţi... Si dacă şefii ăştia, care n-au obiceiul să dea socoteală celorlalţi legionari, alunecă spre o tendinţă extremistă? Vreţi să spuneţi că o să aflaţi dumneavoastră dinainte şi o sâ vă orientaţi? încotro? Dacă ies victorioşi extremiştii? Teoria dumneavoastră cu extremismul dintr-o mişcare politică e foarte interesantă, dar am impresia, câ nu mergeţi cu concluziile până la capăt." „Nu e posibil, zice profesorul. Legiunea e unită." „De unde ştiţi?" Ştiu! afirmă profesorul cu tărie, deşi se vedea că nu ştie şi că întrebarea mea îl turburase. Ştiu foarte bine. Pune întrebarea ta cheie, continuă el, şi hai sâ ne despărţim. Nu ne înţelegem." „Mi-aţi spus că n-am un ideal Spuneţi-mi, am zis eu, consideraţi idealul dumneavoastră unicul ideal posibil?" „O să-ţi răspund... Da, îl consider unicul ideal posibil şi nu uita câ pe vremuri când Isus a coborât în mijlocul poporului său, unii s-au convertit, alţii l-au tăgăduit. Aceşti tăgăduitori, ai căror urmaşi sunt jidanii de azi, poartă asupra lor, în veşnicie, stigmatul ucigaşilor de Dumnezeu. Ei sunt o primejdie continuă pentru neamurile credinţei pe care vor să le dezbine şi să le prăbuşească, răzbunându-se astfel pentru hula dobândită prin tăgadă. Tăgăduitorul şi hulitorul în ascuns al legiunii este, faţă de legionari, ceea ce este jidanul faţă de creştini..." „Nu mâ ameninţaţi, donVprofesor, i-am răspuns, suntem consăteni şi o lege nescrisă spune că cei dintr-un loc, dacă se întâlnesc în alt loc, trebuie să se ajure înrre ei, ca să nu piară../4 „Nu te ameninţ, ci te avertizez, tocmai ca să nu pieri..." „Vă mulţumesc, donV profesor", i-am mai zis, şi m-am ridicat şi am plecat... Ce fac eu, mi-am spus pe urmă afară, neliniştit. Sunt singur, fără sprijin, într-o lume ameninţătoare. De ce am venit eu la Bucureşti? Şi deodată mi-am amintit: am venit la Bucureşti să mă duc la Grigore Patriciu să mă angajez ia ziarul lui. De ce nu mă duc? Şi am luat hotărârea să mă duc chiar a
doua zi. îl cunoşteam de mulţi ani din articole şi, încetul cu încetul gândul meu se fixase asupra lui ca şî când ar fi făcut parte din familia noastră... îmi devenise din ce în ce mai apropiat... Şi tata îi citea articolele şi spunea, dând din cap: „ăsta e un om...a Pe urmă mi-am dat seama, nu mâ dusesem la el de la început de frică să nu sufăr un eşec, pentru că ce-aş mai fi fâcut după aceea? Spaima care mi sc strecura în inimă la acest gând era atât de rece, încât am uitat până şi de gândul câ plecasem de acasă cu această idee în cap. Instinctul m-a ferit de primejdie şi o să vedeţi de ce. Dacă m-aşi fi dus atunci, aşa speriat cum eram, în mod sigur aş fi suferit un ^şec. Aşa, după ce am cunoscut puţin oraşul şi m-am simţit în el singur şi ameninţat, am căpătat o încredere. „Trebuie să mă ajute. El este aici singura fiinţă, după părinţii mei, care mă poate sprijini să ajung ceva." Eram sigur de mine în neliniştea mea. Secretara lui s-a uitat la mine puţin uimită, dar nu total. Cum credeam eu că o să mă primească? m-a întrebat, dar tot ea a dat din cap: Poate, să încercăm... „Să ştii că puterea lui e mai mare ca a unuî ministru. Uneori îl aud cum strigă la ei: «Domnule minisrru, bagă de seamă, am de două ori mai multe date decât am nevoie, ca să te dărâm...» Şi aşa şi este, a continuat secretara. Dar cu noi se poartă minunat... Nu e exclus să te primească, dar fii atenr, când ridică glasul, sâ nu mai întârzii nici o clipă în birou..." S-a întors imediat şî mi-a făcut semn cu capul: intră. Am intrat... Marele ziarist lucra. S-a uitat la mine, s-a întrerupt şi mi-a spus: „Stai jos şi spune fără ocolişuri ce doreşti." Fără ocolişuri! Dacă eram bun la ceva, atunci trebuia să arăt asta pe scurt, aceşti mari oameni n-au timp de digresiuni şi nici chef sâ fie impresionaţi de nefericirea personală a altora. Nu pot face ceva pentru noi decât dacă suntem utili la ceva. Gândul de a mă face ziarist încolţise în mintea mea ceva mai demult, de când mi se publicase un articol într-un ziar din Turnu-Măgurele despre tuberculoza care bântuia în oraşul Alexandria, unde avusesem o prietenă, o fată
108
MARIN PREDA
DELIRUL
109
care murise dc piept, asemeni tatălui ei, de la care şi luase boala. Era ca un focar acest oraş. Eram indignat. De ce nu se făcea nimic? Articolul mi s-a publicat imediat, aşa cum îi scrisesem eu, cu sentimentul de durere care mâ srăpânea. Toată lumea, tot oraşul unde eu eram elev, Pălămida, a cirir cu emoţie mărturia mea. Am fost, fireşte, încurajat de ziar sâ le mai scriu, ceea ce am şî făcut... încă de pe atunci am înţeles că acest mod de a merge direct la ţintă era înzestrarea mea şi m-am bucurat când Grigore Patriciu mi-a spus sâ fac tocmai aşa. Nu faptul că n-avea timp îl determina, ci era un examen hotărâtor. Nu m-am grăbit, M-am gândit puţin. Pe urmă l-am privit drept în ochi şi i-am spus: „Domnule Patriciu, sunt un tânăr ziarist care vine la dumneavoastră ca la un tată." Cui nu-i place să fie considerat un tată al cuiva? înseamnă că el este în inima lui1, ceea ce, în cazul meu, era perfect adevărat.. - „De ce, îl aud câ zice, şi din glasul lui cald, bărbătesc, am înţeles că am câştigat, eşti orfan?" „în această lume, da! i-am răspuns- Dar nici în satul din care am plecat nu mă mai simt în siguranţă", am adăugat cu cu un sentiment dramatic. „Ce e în sat?" mă întreabă tresărind. „Ce e şi aici!" îi răspund. A urmar o tăcere. „Presupun că ştii unde ai venit,.zice, „Cum sâ nu, vă citeşte toată lumea la noi, de atâţia ani..." „Bine, aşadar ştii câ un ziarist trebuie să scrie. Restul nu contează, dacă îţi sunt sau nu ca un tată. Scrie-mi un material despre ce e în sat şi adu-1 încoace. Un ziarist trebuie să scrie şi bine şi repede. îţi dau trei zile, fiindcă eşti începător." „Pot să scriu tot ce ştiu? Tot?" „Mai ales! a scos el un strigăt care m-a ridicat imediat în picioare. Mai ales! Dacă apare sau nu, decid eu, dar dumneata trebuie să-mi scrii tot ce ştii." M-am înclinat şi am ieşit. Eram fericit, îmi bătea inima aşa de tare încât mâ sufocam. Cât durase audienţa? Un minut... dar sunt minute decisive... M-am dus acasă şi am pus pe hârtie ce am povestit până acum, în altă formă, bineînţeles... Am găsit un titlu pentru neliniştea mea: Dacă ar şti generalul... L-am scris cu sentimentul că sunt inspirat şi am început să relatez totul,
călăuzit de această idee... Dacă ar şti într-adevăr generalul! Ştia oare? Făcea ceva, să ne alunge neliniştea de viitorul sumbru care ne ameninţa? Peste trei zile am venit cu articolul pe care marele ziarist mi l-a dat înapoi, doar uitându-se la titlu, să-1 bată la maşină la secretariatul dc redacţie. Pe urmă l-a citit... Nu l-a citit, aşi putea spune că l-a sorbit. Erau vreo zece pagini. Cât să fi trecut? Tot aşa, un minut, trei minute.., „Aşa este, a răcnit el bătând cu palma peste hârtii şi holbându-se la mine. Dacă ar şti generalul!Ştie sau nu ştie? Asta e întrebarea. Dumneata presupui că nu ştie... Rămâi la această presupunere... Dar articolul nu poate, bineînţeles, să apară, însâ te angajez! Unde ai mai scris?" „în foaia judeţeană Drumul nou." „Ce judeţ?" „Teleorman!" Şi-a vârât din nou capul în articolul meu, pe care îl tot sucea şi-1 întorcea ca pe-o ciudăţenie, în timp ce îmi făcea cu mâna semn să ies... M-am înclinat şi am ieşit...
III
Nikî Dumitrescu nu rupse tăcerea care se lăsă după ce Ştefan se opri. Arăta mulţumit, pe chip avea un joc de expresie ca şi când îi stătea pe limbă sâ-i spună băiatului imediat ceva. Dar nu-i spuse. îşi aprinse alt trabuc. în acest timp se auzi o uşă închisă undeva în apropiere, apoi liniştea casei reveni, blândă şi bogată.
- Nu fumezi? zice Niki.
- Nu, răspunse băiatul.
- De mâine vii cu mine în tipografie, reluă Niki, şi o să începi să înveţi întâi cum se paginează un ziar, pe urmă cum se citeşte şî se dă materialul la cules. Nu e greu, dar la telegramele şi evenimentele externe trebuie să le dai singur tidul, cu alte cuvinte să le rezumi. îmi pare bine, văd căştii sâ dai un titlu şi să rezumi. Ai stofă, cum se zice... Şi într-adevăr, ai dreptate, povesteşti bine despre alţii, aşa şi trebuie să fie, ziaristul nu trebuie să exprime în primul rând decât ceea ce
110
MARIN PREDA
DELIRUL
111
preocupă opinia publică. Aşa este, toţi suntem neliniştiţi şi toţi l
ne întrebăm dacă generalul ştie... Dar, are dreptate profesorul \
acela cu picior equin: fii prudent! Nu căuta să sfâşii singur \
perdeaua care ne împiedică să vedem viitorul. N-ai toate datele j
şî nici nu le poţi avea... stai pc lângă mine.,. Când vrei să faci f
ceva, chiar să scrii, spune-mi mai înainte. Acuma, mai zise \
ziaristul, apropo de versurile acelea legionare care ţi-au părut \
interesante. Nu sunt ale lor... \
Kameraden die Rotjront und Reaktion erschossen \ Marschiem in Geist in unseren Reiben mit. \
E un cântec naţional socialist al trupelor de asalr ale lui j| Hitler pe care l-am auzit în '37 la olimpiada care a avut loc în \ Germania şi însemna cam ce ai auzit; Camarazii pe care i-a împuşcat Frontul roşu şi reacţiunea mârşâluiesc în spirit în rândurile noastre... Comuniştii de la noi n-au omorât nici un | legionar, încât în versurile pe care le-ai auzit „Frontul roşu" a \ fost eliminat ca şi cuvântul reacţiunea. îmi pare bine că eşti un băiat atât de matur* Patronul nu s-a înşelat... Bine, acuma hai \ să mergem să ne culcăm... f
A doua zi Ştefan îşi începu ucenicia care se termină pe \ nesimţite în trei săptămâni. Adică într-o zi, fără să i se spună f ceva dinainte fu lăsat pe la orele opt seara singur în redacţie, cu materialele pe bîrou, articolul patronului, ştirile culturale şi din provincie şi cu telegramele externe pe care din oră în oră intrau nişte fete în biroul lui şi i le puneau pe masă în plicurile lor de la agenţii... Le citea, le dădea titluri şi le trimitea sus... Pe Ia orele zece urcă la etajul opt, unde era tipografia şi găsi aproape jumătate din ziar gata făcut. Aşa se întâmpla, paginatorii cam ştiau ei cum e cu pagina economică, cu pagina întâia (în stânga articolul patronului, în dreapta un alt articol mai mic, al unui ziarist cunoscur, în centru cea mai importantă ştire externă, jos începutul unui reportaj sau cea mai importantă ştire politică externă ori dc pe frontul războiului), afară de vreo f
indicaţie specială paginatorul purea face ziarul singur. Ştefan nu interveni decât ca să decidă care din cele două reportaje externe pe care le avea deja culese de o săptămână să fie preferat. „Luaţi o piatră în gură?" îi zise acest paginator jovial. Ştefan mai interveni la pagina externă, pe care o repaginară, din pricina unei ştiri care îi fu adusă sus şi pe care citind-o, o găsi cea mai interesantă, o dădu la cules şi o puse în capul paginii pe patru coloane. De obicei pagina aceasta era trimisă la calandru la sfârşit, tocmai pentru că în ultimul moment, până Ia miezul nopţii, mai putea sosi o ştire senzaţională care nu putea lipsi dintr-un ziar de mare tiraj. „Nea Gogule, zise Ştefan la urmă, aî fost atent? N-am făcur vreo prostie?" „Nici-o grijă, zise Gogu, am douăzeci de ani de când trag plumb pe nas prin tipografii. Pe răspunderea mea, puteţi pleca să beţi o bere la Gambrinus şi când vă întoarceţi vă dăm ziarul de semnal şi ne uităm toţi. Dacă eceva, recalandrăm... Dar fiţi liniştit..."
Al lu' Parizianu plecă la Gambrinus, căută o masă apoi ceni un debreţin şi o halbă. Berăria era de obicei aglomerată şi plină de animaţie. Oamenii erau veseli. „De ce nu? gândea Ştefan. Aşa am fost noi întotdeauna, încrezători în steaua noastră. E adevărat, dar cu această veselie pe chip mulţi dintre noi putem muri. Rămân ceilalţi, desigur, cărora istoria le va face dreptate. Dar dacă nu le va face? Această veselie nu ar deveni retrospectiv vinovată?" 1 se aduse halba şi debreţinul. O oră mai târziu, Ştefen, cu paginatorul, răsfoiau ziarul. Nu găsiră nimic care să Ie atragă atenţia că le-ar fi scăpat ceva...
în ziua următoare Ştefan se duse dimineaţa la redacţie. Dar parcă nimeni n-ar fi ştiut că tot ziarul fusese lăsat pe mâna acestui băiat de nouăsprezece ani, abia ieri angajat. Nu-l felicitară, dar nîci nu-i făcură vreun reproş.. _ Asta se întâmplase cu câteva zile înainte ca Parizianu să vină la Bucureşti. Era în preajma Crăciunului. Zăpadă bogată căzuse peste oraş şi se lăsase gerul. Ştefan îşi găsise o garsonieră foarte scumpă, dar
112 MARIN PREDA l
pe care nu ezită s-o închirieze, undeva în Cotroceni, pe strada Romniceanu, Ii plăcuse tocmai fiindcă era la marginea cartierului şi prin geam se vedea un mic deal... Parizianu nu-i \ ştia încă adresa lui fi-său dar i-o şria Nilă, care veni cu el şi cu j Paraschiv şi cu Achim şi după ce se minunară de luxoasa \ încăpere îl luară pe Ştefan cu ei şi se duseră undeva într-o [ cârciumă- Acolo îi povesti Ştefan tatălui, dar şi celor trei, ce ştia [ el despre felul cum decursese întâlnirea dintre Moromete şi [ feciorii lui... j
Ziua, cotidianul fa care intrase Ştefan, era un ziar rânâr, abia j îşi serbase zece ani de existenţă. *
Grigore Patriciu (era un pseudonim, îl chema llie Dobre) construise cu banii săi înalta clădire în care se afla acum, e drept, nu dîntr-o dată, ci, cum se spunea în lumea duşmanilor lui, | de fiecare dată când săvârşea un gros şantaj. „Etajul şi şantajul" [ formulase cineva această manieră de a parveni în lumea presei, şi publicul îl accepta pe marele ziarist, pe care îl citea totdeauna cu interes, cu şantajele lui cu tot, fiindcă era un îndrumător dc opinie bun. Numai la început o pornise sub tutela unui om politic, care îl subvenţionase pentru interesele lui,.. Se povestea că îndrumător spiritual îî fusese un mare poet cu care era ; prieten şi care avea un verb foarte coroziv, care, tot aşa, fusese într-o zi chemat de un puternic al zilei să-i dea bani să scoată o foaie. 1 se dăduse o sută de mii de lei. N-apucase el să publice primul număr, şi adversarul acelui om politic îi trimisese poetului un mesaj prin care îl invita la el să stea împreună de vorbă într-o chestiune importantă- Marele poet se dusese. „Domnule, cică i-ar fi spus acela, dumneata, poet atât de însemnat, să te înhami la carul politic al unor astfel de oameni?" | „Ce oameni?" a răspuns poetul indignat. „Cum, dar nu-ţi dai l seama? Sâ faci un ziar cu astfel de indivizi deocheaţi te com-promîţi definitiv". „De ce deocheaţi?! se mirase poetul candid, sunt băieţi buni, doctori Ia Paris, adăugase el, ehe!" „Ascultă,
DELIRUL 113
n-ar fi mai bine să nu te bagi dumneata în politică, ci să faci aşa o revistă literară, în care să discutaţi, voi ăsiia, oamenii de cultură, chestiuni aşa, literare şi culturale? Politica e murdară!" „Nu, de ce, răspunsese poetul senin, ne interesează şi politica. Ce, numai dumneavoastră sunteţi bărbaţi tic stat? Şi noi suntem! Nu ne lasă indiferenţi treburile ceraţii şi ale tării..." „Ascultă, exclamase atunci acel puternic al zilei şi îl numise pe poet pe numele lui mic, câţi bani ţi-a dat omul dumirale sâ-i scoţi foaia?" „O sută de mii de lei!" exclamase poetul admirativ... Ce, e o gluma? parcă spusese el încântat şi mulţumit. „Şi dacă îţi dau eu patru sute de mii de lei şi te subvenţionez să scoţi o revistă literară? Nu e mai bine?"... „Adu banii încoa şi dâ-i în p... mă-sii de lichele", a răspuns atunci poetul fără ezitare. Aşa se născuse o revistă literară şi murise un ziar politic. Patronul Zilei care pe atunci era un om foarte tânăr procedase într-un chip asemănător, dar devenise repede independenr şi temut, în rimp ce îşi cucerea cu hotărâre publicul său. Scopul nu scuză mijloacele, dacă avem altele la îndemână. Dar ce putea să facă un mare poet, pe care îl frigeau degerele să scrie? Ca şi un ziarist care îşi simţea vocaţia, dar banii erau la alţii? Îndată ce clădirea se înălţă la opt etaje, marele ziarist renunţă la sursele de câştig care î-ar fi ştirbit reputaţia şi se dedică în întregime informării opiniei publice. Pătrunsese la sate şi tirajul crescuse considerabil. Avea o cultură politică şi sociologică temeinică şi cu toate acestea stilul său rămăsese simplu şi direct şi de aceea dilemele şi interogările Iui erau atât de dramatice şi în forma lor, accesibilă, nu numai în fondul lor, pe care îl exprimau şi nenumăraţi aiti ziarişti (unii chiar în ziarul lui), dar cu un stil mai pretenţios şi mai sofisticat...
E tor ceea ce reţinu Ştefan din ceea ce colegii lui de redacţie nuîntârziară să-i povestească despre patron. Ei povestiră mai multe, fie admirativ, deşi relatau lucruri care nu erau deloc de admirat, fie cu aere de trădători care ştiau că trădarea e mică
114 MARIN PREDA
şi nu va ajunge la urechea patronului, chit câ acest băiat ar fi \ putut s-o facă, era ultimul lui protejat. Ei şi? Şi ei fuseseră, şi \ patronul îi iubea aşa cum erau, poltroni sau bârfîtori, fiindcă | îşi făceau bine meseria, nu trăgeau chiulul şî erau tot timpul I pe teren de unde se întorceau cu ştiri şi materiale interesanre. \ Intuind poate acest adevăr dar şi pentru că unica lui grijă era să înveţe mai repede să facă ziarul, Ştefan Ie uita spusele în aceeaşi clipă. Nu-i credea?... Adevărul era întrucâtva mai nuanţat... Prin 1929 actualul patron al Zilei era redactor la un | ziar procarlist (înaintea lui Caro!) cu orientare naţionalistă, de | dreapta, înfiinţat de un bogătaş şi condus de Nae lonescu, F filosoful, cel cu ruperea istoriei şi saltul în absolut, LG. Duca, liberal, cel care avea să fie asasinat câţiva ani mai târziu dc câtre legionqji pe peronul gării Sinaia, îl chemă într-adevăr înrr-o zi pe Patriciu cum îl chemase şi pe marele poet şi îî dădu acum l sâ înfiinţeze un ziar cu o orientare anticarlistâ. Aşa a apărut I Ziua. în 1930 Carol al 11-lea se întoarce pe tron şi întreabă: | „Cine e contra mea?" „Maiestate, î se răspunse, toată lumea e f procarlistă, în afară de banditu-ăla de Grigore Patriciu." „Să | vie la mine", a zis regele. Marele ziarist se prezentă la palat unde | nu se ştie ce s-a petrecut dar redactorii Zilei au simţit. Patro- \ nul devenise favoritul regelui. în mare, ziarul, desigur, apăra \ interesele partidului liberal, dar ca sâ mascheze ducea câte-o | campanie împotriva câte unuia din membrii lui marcanţi, cum | a fost cazul cu ministrul domeniilor, Constantinescu Porcu, care într-adevăr aşa era el, cam porc... Lumea zicea, uite domnule, ăsta e independent, dacă n-ar fi, nu s-ar lega de un astfel de potentat. Acum patronul redevenise anticarlist, dar abia f după abdicarea acestuia din septembrie. Cuvântul său părea I acum şi mai dramatic. Oricum, nicî-o şovăire nu-l clătinase | când partidul ale cărui interese te apărase până de curând căzuse odată cu regimul care fusese înlocuit de Carol cu unul al său personal. Căzuse şi acest regim. Marele ziarist se ridicase drept
DEIJRUL 115
ca un stâlp şi îl salutase pe general ca şi când demult ar fi aşteptat venirea la putere a acesruia. Ce se întâmplase? Cum de rămăsese în picioare? Nimeni nu ştia... După ce asculta în tăcere tot felul de supoziţii, Ştefan deodată rânjea: „Pc ce te bazezi?" exclama el. Redactorii îl înţelegeau dar erau şi derutaţi de veselia lui. Părea chiar cam ţicnit. Intra de pildă prin birouri şi îi spunea câre unuia cu mâna întinsă drept avertisment: „Eşti prea vesel pentru situaţia în care te afli!" Cuvinte fără noimă pe care le repeta în discuţie drept replică, îi scotea din sărite, dar tăceau, fiindcă Niki îl proteja. Dar şi acestuia îi răspunse de câteva ori la întrebarea „ce mai faci, Ştefane?" „Mă simt extraordinar de satisfăcut". „Chiar aşa? zise Niki uitând de unde veneau aceste cuvinte, la vezi, ia-o mai încet." Câţiva câutarâ şi găsiră explicaţia acestei euforii: băiatul ăsta de ţăran îşi idolatriza patronul, venea de-acolo de la ţară cu principii de devotament proaspete şî se simţea sigur pe el, îi lua în balon... Nici ei nu erau mai breji, lucru care, la rândul său, îl uimea pe Ştefan, aveau un limbaj corupt parcă de [igănisme, se înjurau fără jenă de mamă când se înfuriau şi Şrefan asistase din primele zile la o scenă bizară acolo, într-o redacţie din Bucureşti, şi nu undeva printre flăcăii din Siliştea. Niki îi convocase să macheteze împreună numărul de Crăciun şi de Revelion al ziarului. Cutare va scrie pagina cutare, cută-rescu pe cealaltă şi aşa mai departe. Unul din ei tăcea, fuma dintr-un trabuc prosr cu care împuţea pe toată lumea, şi parcă dormita» Era un ins mai vârstnic şi care avea o pleoapă căzută peste ochi, deşi ochiul n-avea nimic. Din pricina asta ţi se părea că picoteşte. Era blând, afabil, îl luase pc Ştefan, după Niki, sub protecţia lui, ieşiseră seara la un bar (de pe Brezoianu, la Arizona)y unde Băjenaru (aşa îl chema pe acest redactor) chemase şi aşezase pe fiecare picior câte-o damă şi le cântase deodată înviorat de un demon al deşuchelii, zbârnâind din buze ca şî când ar fi ţinut între dinţi un zdrâng...
116
MARIN PREDA
DEURUL
117
Foaie verde şi-o cucuta Ef alaref of of...
Te cunoşti câ eşti... Ef alarefi of of..
Niki se ridicase în picioare şi începuse sâ tragă cu creionul şî să însemne spaţiul rubricilor, cronică lirerară, cronică, nu ştiu ce, nu ştiu cum--, pagină umoristică de Revelion, Băjenaru... „Eu pagină umoristică de Revelion? sărise Băjenaru din amorţeala lui. Şi cuprins de o indignare uriaşă începuse deodată să-i înjure pe toţi de mamele lor, de muieri, de copii... Şi se ridicase şî părăsise şedinţa, în râsetele generale. Ştiau că totuşi îşi va face pagina, erau toţi ca nişte actori care îşi ascundeau parcă viaţa adevărată prii] violenţe dc acest fel, care erau, desigur, greu de imaginat că se puteau petrece şi acasă Ia ei, în familie, faţă de nevastă şi copii.
Şriau tot ce se putea şti pe atunci pe lume şi Ştefan află şi el de îndată de unde. Nu din telegramele de presă, ale căror rîrluri mari, pe ultima pagină, rezumau doar reflexul palid al vieţii cotidiene a istoriei car-e^se desfăşura în secrer faţă de oameni, deşi mişcările ei exterioare mari păreau spectaculoase. Hidcr a avut în ziua cutare, cutare întrevedere cu generalii săi. în ce scop? Nimeni nu ştia nimic. Anglia urmează să fie atacată prin Gibraltar, rezumase Ştefan o telegramă, dar nu se spunea nicăieri de ce rocmai pe-acolo şi nu direct din Germania spre Londra, în acelaşi timp, se spunea şi acest lucru (şi Ştefan dădea titluri mari) câte mii de bombe s-au aruncat în ziua precedentă asupra capitalei britanice. Hirler a avut o întrevedere cu MussotinL Dc ce? Avea asta vreo legătură cu dezastrul pe care tocmai îl suferiseră italienii în Grecia? Cine putea sâ stie? Şi ce-o să se întâmple? Nu se spunea nimic. Presa înregistra aceste semne ca nişte simboluri şi din când în când patronul le interpreta rezumând informaţii care nu apăreau nicăieri. De unde se informa? „Iţi spun eu, zise Niki, dar nu-i spuse, ci într-o
seară pc la orele zece, îl duse într-o încăpere mai feriră, pe care scria Radio ascultare şi care era plină de inşi de Ia redacţia politică şi de tehnicieni cu căşti la urechi, care aveau alături maldăre de foi stenografiate; erau ştirile din restul lumii neînvinse, cenzurate de marile agenţii controlare de învingătorii continentului, germanii, care la ora aceea cuceriseră Austria, Cehoslovacia, Polonia, nordul Europei, îngenuncheasera Franţa, se pregăteau să strivească Anglia, fuseseră primiţi cu trupele de Ungaria şî România şî toată lumea se întreba: cui îi va veni rândul? Şi va îndrăzni cineva să Ie reziste? Patronul cumpărase din străinătate şi făcuse să fie instalată în clădirea ziarului său o puternică şi modernă staţie de radio ascultare care recepţiona pe viu discursuri de ale lui Churchill, pe care nici o agenţie europeană nu le transmitea în întregime, sau recepţiona ştiri şi comentarii la evenimente din viata Europei subjugare, Transmise din Grecia sau Istanbul. Cele mai senzaţionale le afla de îndată şeful acestei staţii, un inginer poliglot, îşi lua din când în când casca de pe cap şi spunea: Molotov e la Berlin. Se prefigurează un conflict între Rusia si Germania din pricina trupelor germane pe teritoriul Finlandei, Şi a doua sau a treia zi dădea detalii: Hider flutura pe la nasul lui Stal in împărţirea prăzii sigure care va deveni curând imperiul britanic. Trimisul lui Stalin însă dorea să rămână, pentru moment, la problemele Europei, cum ar fi România, Bulgaria, Turcia... De pildă garanţiile date de Germania României reprezintă un act ostil faţă de interesele Rusiei. „în ce sens?" întrebau redactorii, aşteptând încordaţi răspunsul în semiîntunericul misterios al camerei plină dc aparate. Răspuns care nu venea. „E tot ceea ce am auzit, răspundea inginerul. Mâine poate mai aflăm ceva/ „Cine dă ştirea?" „Nu e o ştire, sunt ipoteze pe care le face B.B.C.-ul." A doua zi le spunea: „Rusia vrea sâ ajungă la Dardanele..." Citeau apoi textele stenografiate, descifrate şi bătute Ia maşină. Nu dădeau spre
118 MARIN PREDA
publicare nimic, ştiau că aceste ştiri nu puteau apărea. Singur patronul le putea comenta cu abilitate şi numai astfel îşi făceau drum spre cititor.
JV
Ştefan, cu gândul la tatăl său, pe care îl lăsase să petreacă acolo cu cei trei în cârciumă, nu observă când intră în birou că la cealaltă masă stătea Niki şi lucra. Ştefan era de serviciu de noapte şi secretarul general îl ajuta să pagineze numărul de Crăciun care trebuia să apară în ajun. „De ce boi fi lăsat pe tata să doarmă la Nilă? se întreba a lu Parizianu. O sâ mă duc după el să-1 iau cu mine... A, nu, nu, ştiu de ce... la ce m-am gândit în clipa aceea: până seara vor fl toţi beţi, cu tata în'cap... Lasă sâ stea acolo... Sunt prieteni, pe lângă că sunt rude... au multe să-şi spună"...
- Bună, Ştefane, zise Niki. Pe lângă faptul că intri de-afară şi trebuie totdeauna să dai bună ziua, sunt şi mai bătrân ca tine... Ce e cu tine, ţi s-a întâmplat ceva? Ai intrat în birou şi te-ai uitat Ia mine drept în ochi, mai adăugă eh semn că aştepta o explicaţie.
Nu era nicidecum supărat, ci doar curios.
- Mă scuzaţi, zise Ştefan... Odată nu l-am recunoscut pe tata pe drum, cu toate câ am dat nas în nas cu el. -. A trebuit sâ aud multe cuvinte până să-mi dau seama că mergeam pe şosea, că m-am întâlnit cu tata şi că mă întreba unde mă duc... „Bă, zice, Ştefane, ce e cu tine?11 Acuma tocmai mă gândeam la el. L-am lăsat într-o cârciumă cu verii lui şi nu-mî mai aminteam de ce i-am spus unuia din ei, cel la care şî eu am stat, să-1 ia la el să doarmă peste noapte, Mâ simţeam vinovat...
Ştefan se aşeză la biroul său, unde îl aştepta un maldăr de telegrame.
- Ti-am dat ieri un reporuaj, zise Niki, de ce nu î-ai dar drumul?
i
1 DELIRUL 119
— Mi s-a părut că e nepotrivit pentru ziarul nostru, răspunse Ştefan ezitând.
Spusese „ziarul nostru" firesc, ca şi când ar iî lucrat la el de cel puţin câţiva ani. Şi-1 însuşise.
— Cum nepotrivit? Ţi l-am dat eu! tresări Niki.
j Se lăsă o tăcere. Secretarul general, în ciuda faptului că sc
afla în faţa unei opoziţii, părea mai degrabă curios să afle motivele acestei opuneri decât să-şi impună autoritatea. Ştefan gândea: „De ce nu i-o fi dat drumul el şi mi l-a dat mie? I,a el a venit materialul, scris pe plic...11 Era trimis de agenţia Tmnsocean şi Ştefan aflase dc la ceilalţi că materialele acestei agenţii trebuiesc aruncare Ia coş fără măcar să te mai osteneşti să le citeşti conţinutul: puţine ştiri, şi acelea tendenţioase... restul, materiale germane de propagandă.
— Fii atent, îl preveni Niki, din când în când trebuie să dai drumul şi la câte-un material de-ăsta. Patronul s-ar supăra dacă ar afla...
„Nu cred", gândi Ştefan, deşi ştia şi el că marele ziarist se dăduse direct şi cu toată puterea talentului său de partea Generalului... Ori, generalul îi adusese la putere pe legionari, | ^ care, aceştia îl atacaseră cu violenţă pe patron în presa lor verde [ cerându-i capul... „E timpul să terminăm cu acest ţigan din Ciorogârla, care a otrăvit atâţia ani conştiinţele şi a făcut presa de râs cu şantajele lui", se ceruse. îl apărase Generalul şî Ziua apăruse mai departe. Grigore Patriciu ştiuse să fie recunoscător şi generalul avea acum în el un sprijinitor sigur al dictaturii sale. Dar generalul lăsase să intre pe teritoriul ţării „instructori" germani. Nu era deci de crezut că patronul îi simpatiza? „Nu e dc crezut", gândi Ştefan senin, deşi citise nu demult articole de-ale lui în care era învinuită de orbire şi condamnată politica vechilor partide, care nu intuiseră din vreme puterea Germaniei şi nu se orientaseră spre ea. Ştefan înţelesese că reproşul era altul: o politică mai clarvăzătoare de apropiere dar
120
MARIN PREDA
DELIRUL
121
nu dc supunere faţă de Germania putea să ne ferească de diktat-ul de la Viena, de care aliaţii noştri occidentali nu ne feriseră. Si gândul câ patronul ar fi germanofil nici măcar nu-l atinsese pe Ştefan.
- Ce cauţi, fă, aici? îl auzi în clipa aceea pe Niki apostrofând cu o violenţă neaşteptată pe cineva care tocmai intrase în birou.
Ridică fruntea din hârtii şî văzu în mijlocul încăperii o fată. Privirea sa se întâlni cu a ei, care i-o susţinu, clipe mai lungi decât ar fi putut-o fiice o necunoscută pe care o vezi prima oară. Era foarte frumoasă şi purta o haină de blană de oaie şi o căciulă foarte şic dată uşor pe ceafă. Ştefan rămase cu ochii pe ea înrr-un dialog mut. „Pe cine cauţi?" „Pc tine", spunea parcă privirea eî. „Chiar pe mîne?" „Da, chiar pe tine." „De unde mă cunoşti?" j\m auzit de tine şi am venit să te văd..."
~ Ieşi, fă, afară, tu-ţi dumnezeul mă-th, rupse Niki fulge-rătoarea vrajă care se abătuse asupra lui Ştefan. Ieşi afară, sâ nu mă ridic eu să te dau.
în mod ciudat, frumoasa fată nu protestă auzind cum i se vorbea şi se supuse, se dădea înapoi mergând cu spatele şi într-adevăr se topi repede din birou.
- E dama redacţiilor, zise Niki. Are şi sifilis şi sculament... Ţi le dă pe amândouă deodată...
Ştefan rămase mut. Părea neîncrezător. Apoi deodată se închină:
- Doamne păzeşte, zise el.
- E stilul ei, zise Niki- Iţi ia piuitul în câteva secunde. Nu-ţi vine să crezi că o fată aşa de frumoasă e o curvă. Să vezi ce-a păţit Cancea cu ea.,.
De fapt îl chema Cangea. Era un redactor care făcea rubrica palatului de justiţie, un băiat nu cu mult maî mare decât Ştefan şi foarte stricat. Fuma în permanenţă ţigare de la ţigare şî pc chipul său nu se stingea acească patimă pe măsură ce era satisfăcută, ci dimpotrivă, intoxicaţia îi făcea chipul aproape roşu
şi buzele i se învineţeau fripte de jarul care le aringea, fiindcă funia ţigările până la cotor... îi plăcea să bea şi îşi risipea leafa la hipodrom umblând apoi cu cerşitul prin redacţii fiindcă nu mai avea cu ce să mai mănânce. Scria însă bine, micile lui cronici erau totdeauna interesante. Ştefan se lisase tapat din primele ore de acest băiat frizat, cu chipul aprins şi în veşnică agitaţie după o sută de lei, care începuse să-î fie refuzată...
- Ai avut timp să-1 cunoşti pe ticălosul ăla dc Teodorovici? zise Niki. Tipul ăla scund, chel şi aproape damblagiu, care abia îşi târâie picioarele prin tipografie...
- Şeful corectorilor, exclamă Ştefan. Nici ăsta n-are bani... Ah, făcu el, acuma îmi dau seama, el mî-a trimis-o pe fata asta, fiindcă mî-a şi spus, după ce i-am dat o sută împrumut (vorba vine, a băgat-o în buzunar cu un aer neglijent, parcă mi-ar fi spus; o s-o mai vezi tu îndărăt la pastele cailor). O să-ţi trimit, zice, o fată foarte drăguţă... Va sâ zîcâ aşa, drept recunoştinţă că i-am dat bani, vroia să mă îmbolnăvesc..
- Am încercat să-1 dau afară, dar s-a opus patronul, zise Niki. El e codoşul ordinar al acelei dame. Acuma toată lumea ştîe, dar la început, primul care a păţit-o cu ea a fosr Cancea. L-a îmbolnăvit. Era să se cureţe. Să vezi de ce. S-a dus la un medic să se rrateze şi ăla i-a dat să ia sulfamide câte două din două în două ore şi dracul să-1 ia şi pe doctorul ăsta, ce i-o fi spus sau ce-a înţeles Cancea, că nu trebuie să bea... Şi tot înghiţea pe-aici prin redacţie pastilele, aşa pe uscat, până I-a văzut cineva: „Mă tâmpitule, zice, tu iai alea fără sâ bei nimic?" „Aşa mi-a spus doctorul", zice. „Du-te, idiotule, imediat şi bea un kilogram de apă, sau vrei să te ducem la Belu cu dricul primăriei?1*
Ştefan se posomorâse... Lucrară în tăcere timp de vreo oră, apoi deodată începu sâ-1 înjure de mamă pe şeful corectorilor şi îi spuse lui Niki că acum când vor urca sus în tipografie o
122
MARIN PREDA
DE1JRU1.
123
să sc ducă peste el şî o sâ-i tragă două perechi de palme, aşa bătrân cum e!
-I^asăd în pace, îl sfătui Niki. Aşa cum se întâmplă în mod curios, lumea ţine la păcătoşi. N-ai face impresie bună dacă ţi-ai pune mintea cu eh
- Au dreptate ţăranii să se uite cu un ochi foarre neîncrezător spre oraşe, pe care le consideră exact aşa» pline de hoţi, dc prostituate şt boli lumeşti, zise Ştefan.
Niki avea un fel de a fi vesel fără ca vreo trăsătura a chipului său s-o arate, ci doar semne imperceptibile, câte-o exclamaţie, hm, sau o privire insistentă şi fulgerătoare pe care ţi-o acorda, parcă îndemnându-te: mai zi, e hazliu ce-ai spus, amuzant...
Intră o curieră care aduse noi telegrame. Niki îi dădu material să-1 ducă sus şi Ştefan îi întinse şi el un teanc de hârtii tăiate cu foarfecă şi lipite cu pelicanolul nelipsit al oricărui secretar de redacţie. Pe uşa pe care ieşi fata intră Băjenaru. îşi încheiase pagina sa umoristica si acuma rătăcea fără treabă prin birouri pufăind din trabucul său prost. Niki îl întrebă dacă sunt noutăţi la Radio ascultare.
- Nu, şi nici nu cred câ vor fi, acum de Crăciun, răspunse Băjenaru. N-o sâ înceapă Hitler invazia Angliei chiar acum, de Anul Nou!
Şi se îndreptă spre uşă urându-le celor doi la mulţi ani. Era clar: se ducea acasă să-şi petreacă fericit sărbătorile, lăsând grija invaziei pe seama altora. Ia noi aici era pace! O obţinusem cu un preţ greu, totuşi eram în picioare, nu ca Polonia sau I Cehoslovacia (care încetaseră sâ mai existe). E drepr că îi aveam | pe legionari, dar o sâ vedem şi cu ăştia ce-o fi... Aşa gândeau ( toţi, aşa gândea şi Băjenaru. Patronul era puternic, protejat de general, lefurile erau mari., -
- Ţî-ai încasat gratificaţia? îl mai întrebă Niki.
- Cum să nu, de dimineaţă, zise Băjenaru încântat. Nu ştiu cine răspândise zvonul că anul ăsta patronul o să dea
gratificatiile noastre de sârbârori pentru înzestrarea armatei. Zvonuri! mai spuse tor el şi părăsi încăperea.
- Am primit şi eu gratificaţie, zise Ştefan încântat. Vâ mulţumesc, mi-a spus casierul câ dumneavoastră aţi intervenit pe lângă patron spunând că lucrez bine şi el a fost de acord.
Niki se uită la el drept, confirmând prin tăcere. Apoi zise:
- Ziaristul nu trebuie să fie chinuit dc griji materiale. în afară de cazul când îţi risipeşti toţi banii într-o singură zr, cum face Cancea.
- în viaţa mea, nici eu nici tata, n-am văzut atâţia bani deodată, exclamă Ştefan.
- Ce-ar fi să faci cinste, zise Niki cu gravitatea lui senină, atât de odihnitoare. După ce terminăm sus, în aşteptarea numărului special, mergem undeva într-un loc foarte plăcut, într-o bombă, ît spune Tunetulnorvegian. Eaici, pe bulevard....
Ştefan rresări de bucuros ce era câ i se cerea să facă cinste (şi urma cu adevărat sâ facă, sâ plărească adică el, ca un bărbat de seamă cu alt bărbat şi avea şi cu ce, fără sâ sc cunoască!) şi îî zâmbi protectorului său:
- E o marc plăcere pe care mi-o faceţi, va fi sărbătoarea mea de Crăciun...
V
Câteva ore mai târziu cei doi ziarişti ieşiră în frigul de afară al oraşului şi o luară spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numită Tunelul norvegian. Oraşul arăta feeric în jocul de lumini al reclamelor şi al cinematografelor, numeroase aici şi care ţâşneau albastre sau roşii prin noaptea albicioasă ftcând să se vadă ninsoarea sus, în înaltul cerului. Tramvaiele urcau spre Universitate şi coborau la vale spre Cotroceni pline de oameni înăuntru şi de zăpadă pe spinările lor de omizi uriaşe, cu capul încărcat de sârme din care ţâşneau din când în când câte o ploaie de scântei orbitoare. Oameni se aflau si
124
MARIN PREDA
DELIRUL
125
pe jos, intrând sau ieşind de prin localuri, înotând parcă în fulgii bogaţi care Ii se puneau pe căciuli şi paltoane. Bărbaţi. Iar femeile care apăreau ia această oră târzie erau duse dc braţ spre destinaţii necunoscute, cu chipurile ascunse în gulerul blănilor, cu privirile sriclind în noaptea de decembrie asemeni, parcă, animalelor a căror piele o purtau pe ele, pe corp şi la gât.
- Că i se spune tunel, înţeleg, zise Ştefan în timp ce se dezbrăca la garderobă, dacă mă lăsaţi singur nici nu ştiu dacă maî por ieşi de-aîci, dar de ce norvegian, nu înţeleg.
într-adevăr coborâseră ca printr-o hrubă în acest local pe nişte scări nesfârşite şi abia luminate pe care dacă se întâlneau două persoane se striveau până să poată trece. Jos însă deodată apărea, la acea adâncime unde n-ai mai fî crezut că e ceva, un bar circular, spaţios şi plin de candelabre orbitoare de lumini, în mijlocul lui orchestra de jaz îţi spărgea urechile, iar pe pisra de dans se dansa, în timp ce la mesele care o înconjurau se beau băuturi tari, cocteiluri care se preparau îndelung undeva în spate. Deasupra şi jur-împrejurul sălii se vedeau un fel de loji, separeurile, cu perdele de catifea roşie desfăcute, lăsând să se zărească domni eleganţi, la mese cu femei în rochii de seară decoltate, sau cu spinările goale. Chelneri în fracuri rurnau cu grijă în paharele acesror domni... Fumul de ţigări făcea aerul ceţos, în ciuda luminăţiei puternice. Niki fu recunoscut de îndată de un astfel de ins în frac şi condus înrr-una din loji. Aşczându-se, ziaristul îi puse mâna pc braţ şi îi spuse:
- Uite, îţî recomand pe domnul Paul Ştefan, şi adăugă ca şi când ar fi pronunţat o formulă magică: lucrează la noi!
Chelnerul se înclină cu un aer semnificativ cu faţa puţin într-o parte: când acest nou domn de la Ziua va veni aîd singur parcă spunea el, va fi bine servit... Niki se uita în sus laonu^l în frac fără să-i spună nimic, dar cu o privire interogativă, fără să cerceteze lista de pe masă, adică ce le dădea să mănânce şi să bea, ce aveau astăzi deosebit?
- Domnul sărbătoreşte intrarea sa la Ziua, spuse el.
- Am înţeles, zise chelnerul. Avem icre negre. Şampanie.
- Perfect, confirmă Niki. Pe urmă ce mai ai?
- Peşte proaspăt. Şalău. Pot să vă fac şalău meu ni fere sau Colbert. Pe urmă puţin curcan,
- EI în regulă, zise Niki, apoi adăugă, cu expresia sa gravă accentuată de o intimitate veche cu acest chelner: domnişoara Luminiţa?...
- Da! Să-i spun să vie?
- Spune-i! Şi pune şi pentru ea un tacâm.
Aceasta era una din cântăreţele barului. Chelnerul se înclină şi ieşi. Ştefan se uita în jos, acaparat de atmosfera de petrecere a bombei. Părea să nu fi auzit bine dialogul dintre Niki şi omul în frac. Arizona, unde fusese el cu Băjenaru, era o cârciumă cuminte, cu fete mari, faţă de acest loc de petrecere fascinant, ascuns la cincisprezece-douăzcci de metri în inima Bucureşti ului. In aparenţă totul părea decent şi civilizat, bomba însă îşi justifica numele: viaţa din ea trăia sub o mare presiune, simţeai acest lucru din sclipirile ochilor tuturor de pe Ia mese, bărbaţi şi femei, din expresiile parcă de triumf de pe chipurile lor care parcă spuneau, perrecem, moartea nu există, sau dacă există, scadenţa ei e îndepărtată, acum suntem învingători noi şi nu ne pasă de ea... Jazul dezlănţuit, cu instrumentele lui bizare, înteţea această tensiune de viaţă cu ţipete înalte, reluate până la paroxism, vrând parcă să alunge din toţi cei care erau acolo orice umbră de gând negru, orice strop de nelinişte, orice remere cu privire la viitor. Acum trăia prezentul. Clipa lui trebuia întâmpinată cu hohote de veselie, iar hohotele de veselie sporite prin zbieretele alămurilor. Şi aceste hohote se auzeau din când în când, însă repede reprimate. Nu venise încă ora când puteau gâlgâi fără frână. Nu se băuse destul. Trupurile nu se apropiaseră încă atât de tare cu ajutorul dansului, care era abia la început, pentru ca atât glasurile cât   mişcările, şi
126 MARIN PREDA
râsetele să devină uşoare, pentru ca plutirea gândului într-o lume fără bariere morale să dea iluzia visului... Lumea ideală e lumea visului... Trebuie s-o căutăm... Nu putem trăi fără ea...
-Formidabil, spuse Ştefan revenindu-şi parcă dintr-o buimăceală şi îşi trase scaunul mai aproape şi îi arătă lui Niki o faţă parcă lovită brusc de o mare tristeţe.
- I,a ce te gândeşti? îl întrebă Niki cu liniştea sa protectoare în glas.
- S-ar zice că ne entuziasmăm, că sărbătorim faptul că Ia această oră miî de bombe cad asupra altora şi îi îngroapă de vii în adăposturile lor. Dc fapt, spuneţi-mi, strigă Ştefan ca să se facă auzit printre ţiperele orchestrei, care e vina Angliei?
- Foarte mare, răspunse Niki.
Şi îi făcu semn să amâne discuţia puţin mai încolo. Orchestra îi împiedica. Şî apoi, iată icrele negre şi şampania... Şi iat-o şi pe cânrăreaţâ... Niki făcu prezentările şi Ştefan se ridică de pe scaun.
- Ce faci tu? o întrebă ziariarul cu o afecţiune de om care ai fi zis câ demult nu mai era el un tânăr şî acum doarle proreja pc femei, dar nu le mai iubea ca un bărbat. Ai? Ce faci? Mi-a fost dor dc tine, mai adăugă el în timp ce o trăgea uşor spre el şi o săruta părinteşte pe frunte.
Şi o ţinu strâns pe după umeri, ca şi când ar fi asigurat-o astfel că necazurile ei, dacă le-a avut, le va lua el asupra lui pe toate şi acum o invita să fie doar fericită. Chipul femeii, altfel nu prea expresiv, înflori şi într-adevăr îşi pierdu aerul ei puţin cam îngheţat de cântăreaţă care trebuia sâ placă la mulţi şi căpătă unul plin de însufleţire, menit sâ placă numai unuia.
începură să mănânce. Omul în frac răsucea ceremonios sticla de şampanie în frapieră. O ridică apoi şi învelind-o cu şervetul o destupă şi turnă în cupe. Lichidul fierbea ridicân-du-se spre buza cristalului.
DELIRUL 127
- Ştefane, zise Niki, în statul român au fost patru puteri: legiuitorul, adică parlamentul, executivul, adică guvernul, justiţia şi a patra, ghici!
- Presa, zise Ştefan.
- Ei, nu mai e, zise Niki coborând glasul fiindcă tocmai atunci orchestra se oprise şi membrii ei puneau instrumentele pe scaune, trebuie să-ţi temperez puţin entuziasmul tău de novice. Nu mai suntem ce-am fost! în septembrie, după ce a luat puterea, generalul ne-a chemat la el şi ne-a spus: s-a terminat cu dezmăţul presei (aşa a numit el libertatea noastră!). Trebuie să serviri Interesele poporului român şi nu ale jidanilor! Trebuie să simţiţi cotul! Cotul cu cine? Nu ne-a spus, dar era clar, cu el, cu armata! Presa îşi pierde dreptul de a mai fi în mod direct în serviciul opiniei publice! Dar să nu ne pierdem speranţa! într-o zi s-ar putea să ne recăpătăm libertatea pierdută! într-un viitor îndepărtat pe care nu-l întrevăd cu claritate. Când? După terminarea războiului? Se vor întoarce frumoasele zile din Aranjuez ale presei libere? Tu eşti tânăr, s-ar putea să le apuci, eu s-ar putea să mor în acest război al cărui sfârşit e nebulos... Sâ bem pentru această speranţă, în sănătatea ta!
Şi puse mâna pe cupă. Ştefan o luă pe a sa şi ciocniră amândoi între ei şi apoi cu cântăreaţa. Băură. în câteva clipe expresia tânărului ziarist, sub efectul băuturii pc care o sorbi toată, în loc să se tempereze, cum vrusese cel mai în vârstă, se lumină parcă pe dinăuntru, ca şi când acea speranţă (Tentai care băuseră era pentru el aproape, întrezărind-o sub o secretă revelaţie. Pentru el nu era nimic nebulos. Privirile îi scânteiau.
- Aceasră mărturisire pe care mi-aţi fâcut-o aşi fi vrut să v-o fac eu, zise Ştefan. Nu dumneavoastră, ci eu s-ar putea să pier în acest război care până acuma văd că ne-a cruţat şi speranţa de care vorbeaţi s-ar putea ca eu să n-o mai apuc împlinită.., Dar nu-mi pasă, am puţini ani, dar am şî gustat clipe de fericire
128
MARIN PREDA
DELIRUL
129
pc această lume. Pot să şi mor! Beau în sănătatea dumneavoastră, care m-aţi primit cu sentimente frăţeşti..,
Chelnerul tocmai le umpluse din nou cupele. Ciocniră şi băură din nou. Apoi continuarâ să mănânce.
-Anglia, spuse Niki în timp ce li se schimbau farfuriile şi tacâmurile, e principala vinovată de prăbuşirea alianţelor după pacea de la Versailles. în timp ce Germania se înarma şi nu-şi ascundea câtuşi de puţin intenţiile de a sfărâma aceste alianţe şi ase răzbuna pentru războiul pierdut în 1918, Anglia şi Franţa asistau fără sâ facă nimic la răspândirea ideilor naţional-so-cialiste în Europa. Ideile astea combinate cu altele, de exemplu cu mişcarea pacifistă foarte puternică după război, aveau să sape autoritatea armatei şi a guvernelor atât de mult, încât Franţa, de pildă, când a fost pusă în situaţia sâ lupte, s-a prăbuşit în şase săptămâni. Dar, adăugă Niki, fapte care nu ni se vor dezvălui decât târziu dacă o să apucăm să le mai citim, s-ar putea să arunce în ţăndări toate ideile noastre dc azi, care ne apar atât de clare şî logice.
- Munchcnul e un fapt, zise Ştefan. ;
- E adevărat. Şi mai sunt şi altele, dar, hm...
- Spuneţi-mi, l-aţi văzut pe Hitler de-aproapc?
- Bineînţeles, chiar în iulie, în seara zilei de 19, când ne-am dus, patronul şi cu mine, să-i ascultăm marele lui discurs din Reichstag... Dar apropo de Miinchen. Ştii cum a fost întâmpinat Chamberlain la întoarcere, la Ixmdra?
- Nu! zise Ştefan curios.
- Noroc, zise Niki, câ astăzi se vede, cu ajutorul radioului
şi al presei, că nu numai un om poate greşi, ci şi un popor | întreg. întâi un lucru uluitor s-a petrecut în Camera Comunelor. Chamberlain, acest om era pur şi simplu entuziasmat de ceea ce făcuse şi mulţimea îl aştepta cântând şi strigând: bravo, bătrâne Neville.,. „Dragii mei prieteni, le-a răspuns el, pentru a doua oară în istoria noastră pacea fără pierderea
onoarei a fost adusă din Germania pe Downing Street. Cred că, de astă dată, o să avem pace pentru cât vom trăi." Ziarul Times declară că „niciodată un cuceritor, în urma unei victorii repurtată pe câmpul de luptă, nu s-a întors încoronat de cei mai nobili Iaurt". Colosal! După ce au sedus o ţară atât de mică cu alianţele ei, Cehoslovacia adică, trădând-o, s-a considerat că trădătorul s-a încununat cu lauri. Intrând în Camera Comunelor, Chamberlain e întâmpinat cu acelaşi entuziasm şi în momentul în care Churchill, luând cuvântul, spune adevărul, că în realitate Anglia suferise o înfrângere absolută şi totală, el trebui să se oprească înainte de a continua, până când furtuna de proteste care se ridică în urma declaraţiei sale să se potolească.
- Şi?! zise Ştefan. Cum şi-au revenit?
- Şi-au revenit! zise Niki cu umor. S-au înfuriat că Hitler a călcat pactul, a ocupat şi restul Cehoslovaciei. Ei na! Pe Hider probabil l-o fi pufnit râsul când i s-o fi dat să citească protestul.
- Ziceaţi că l-aţi văzut pe Hitler de-aproape...
- Da, eram, cum ţî-am spus, cu patronul şi sute de ziarişti din lume să ascultăm acest discurs anunţat din timp. După căderea Franţei eram curios, ca toată lumea, să ştiu ce e în capul diabolic al acestui om care îşi fascinase atât de tare compatrioţii încât îl urmau cu atâta frenezie războinică oriunde îi ducea. Şi vroiam să-1 văd la faţă-.. Şi ascultasem alte discursuri la radio indirect... formidabil cum striga, eu ştiu limba germană, şi trebuie să-ţi spun că textul cirit ulterior nu redă efectele oratorice extraordinare pe care le resimţi ascultându-1.,. E o forţă dezlănţuită... Aveam locuri bune în Reichstag, noi, ziariştii, şi literalmente m-am uitat minute în şir holbat la el şi mi-a trebuit multă vreme până să scap de ochii lui bizari, albaştri dar şi violeţi, de o limpezime şi o putere de îmblânzitor de şerpi... De astă dată a strigat mai puţin... Era sigur de sine, după atâtea cuceriri, vorbea adresându-se cu abilitate genială la mai mulţi, spunând în esenţă că el nu vede nici un motiv de a prelungi
130
MARIN PREDA
DELIRUL
131
acest război. Englezilor: vă ofer pacea! Germanilor: vedeţi, dacă vom fi siliţi să luptăm mai departe nu e vina noastră, am făcut tot ce-am putut. Ţărilor eventual neliniştite de soarra lor: nu doresc noi cuceriri. Numai pe Cburchiil nu l-a cruţat (ăsta nu mai era naivul Chamberlain!) şi a încercat să sugereze englezilor că între ei şi germani, adică între pacea care s-ar putea stabili nu există decât un obstacol: acest om şi un pumn de politicieni. Că el nu ştie dacă aceşti politicieni şi-au făcut o idee justă de ceea ce ar însemna continuarea luptei. Ei declară, e adevărat, că chiar dacă Marea Britanie va trebui sâ piară, vor continua războiul din Canada. Trebuie presupus că singuri aceşti gentlemeni se vor duce acolo, poporul, teamă mi-e că va trebui să rămână în Anglia şi el va vedea războiul cu alţi ochi decât aceşti aşa-zişi şefi din Canada. Credeţi-mă, domnilor, eu simt un adânc dezgust pentru acest tip dc politicieni fără scrupule care pricinuiesc unor naţiuni întregi ruina. Mi-e aproape dureros să mă gândesc că aş fi fost ales de soartă să dau o lovitură finală structurii pe care aceşti oameni au şi zdruncinat-o... Domnul Churchill o fi fără nici o îndoială deja în Canada, unde banii şi copiii celor care au interes să tacă războiul au şi fost expediaţi. Pentru milioane de alte fiinţe, totuşi, un lung calvar o să înceapă. Domnul Churchill ar trebui, poate, să mă creadă, când eu prezic că un mare Imperiu va fi distrus, un imperiu pe care eu n-am avut niciodată intenţia să-1 distrug, nici măcar să-1 slăbesc... la această oră, cred că e de datoria mea, înaintea conştiinţei mele, să fee apel o dată mai mult la raţiune şi la bun-simţ în Marea Britanie şi aiurea. Mă consider în postura de a lansa acest apel fiindcă nu sunt învinsul care cerşeşte favoruri, ci învingătorul care vorbeşte în numele raţiunii... Impresionant, nu? S-a luat o pauză şi eu m-am dus la telefon să dictez ziarului prima informaţie despre acest senzaţional discurs. Pe urma am început să trag cu urechea: nemţii erau veseli. Propunerile Puhrerului erau atât de generoase încât
era imposibil ca englezii să nu le accepte. Ori tocmai atunci B.B.C.-ul anunţa că nici vorbă, Anglia respinge hotărât aceste propuneri. Bineînţeles nu era un răspuns oficial, dar oricum, era atât de brutal, încât militarii pe care îi vedeam prin imensa sală arătau pur şi simplu increduli, înainte de a deveni consternaţi. Cum? Ce e cu englezii ăştia? se întrebau. Ai auzit?! sunt ţicniţi... Patronul era şi el stupefiat, îi tremura mustaţa... „Casă vezi, zicea, cum se prăbuşeşte o civilizaţie. Asistăm la Preludiul unui dezastru. în fond, zice, toate imperiile au o viaţă mai mult sau mai puţin îndelungată, nu văd de ce cel britanic ar trăi la infinit"... Am mai stat la Berlin câteva zile. Pe 22 iulie, lqrdul Halifax răspunse oficial lui Hitler la radio că Anglia nu accepta propunerile de pace ale Germanici. Din increduli şi Stupefiaţi, nemţii arătau acum pe străzi chipuri mânioase şi îndârjite. Pe ei discursul Iui Hitler îi câştigase. Pe englezi, nu. MeineHerren, va fî deci război... Ca şi când până atunci nu fusese... Şi într-adevăr e cazul ca atâta cerbicie să te pună pe gânduri... Şi-aşa şi este, preparativele sunt lungi şi minuţioase, suntem în decembrie... Eu am crezur că în august, cel mult în septembrie, invazia va avea loc...
i: ■1 — Eu cred că la primăvară» zise Ştefan, tot aşa, prin mai. Până atunci îi distruge cu bombardamentele,
in timpul cât vorbise Nilci, intrase în separeu încă o femeie, care îi şuşotise ceva la ureche cântăreţei. Cântăreaţa se ridicase şi ieşise. Cealaltă ti luase locul, dar atenţia ei era îndreptată asupra luî Ştefan, nu a Iui Niki.
f*i - Ce mai faci tu, Aida? Aî mâncat şî tu ceva? o întrebă Niki.
$£ferâ să-i aştepte răspunsul o îndemnă: serveşte-te. Să-ţi torn
şiiuti pahar de şampanie.
Era foarte tânără, o brunetă, cu o expresie surâzătoare...
Se-uita Ia Ştefan cu această expresie pe chip. Tânărul însă se I uita la ea fără s-o vadă, rămânând binevoitor. Un ins apăru pe l    podium şî anunţă programul cântăreţei, care îşi făcu apariţia..,
132 MARTN PREDA
■
Ştefan se aplecă iar peste marginea pluşată a separeului şi începu
sa asculte...
_
De la mine la Ploieşti Nu-i departe când iubeşti,
începu Luminiţa cu o voce puternică, joasă şi voalată, foarte plăcută care parcă îţi sugera: dacă vrei, mă asculţi, dacă nu, eu n-o să te tulbur cu o voce ţipătoare, numai ca să mă fac admirată; ştiu eu că nu cânt rău... între timp ceaţa de fum de ţigări se îngroşase. Rumoarea crescuse. Veselia se înteţea. Toate mesele fuseseră ocupate,
- Nu te-ai purtat frumos, zise Nild după vreo jumătate de oră când Ştefan răsucindu-şi Ia loc umerii, văzu că fata nu mai era cu ei. Ea pentru tine venise, continuă Niki, ca sâ petreci seara cu ea şi pe urmă s-o iei cu tine acasă. Sunt fete bune şi curate, asta şi cu Luminiţa sunt cele mai drăguţe din câte cunosc eu...
- Da, zise Ştefan, îmi pare rău, dar eu mâ simt bine, n-am nevoie de vreo femeie când sunt fericit...
- Acuma eşti? îl întrebă Niki intrigat.
- Da... Mă simt aşa de bine! Şi sunt şi conştient de fericirea | mea şi îmi trece prin cap că asta e şi din pricina tinereţii mele. Parcă sunt beat, dar nu de şampania pe care am băute.. Cât despre Anglia, să ştiţi că a apărut o enigmă la orizont. Eu am dat titlul telegramei: Anglia va fi bătută în Gibrattar. De ce în Gîbraltar? Aţi citit-o?
-Da, nu văd nici o enigmă, zise Niki. E adevărat că | Gibraltarul e poarta prin care intră şi iese flota engleză din I Mediterana, eî şi? O bătălie pentru Gibraltar ar face necesară intrarea Spaniei în război. Nu ştim nimic de Spania...
Şi cei doî ziarişti continuară astfel pasionaţi discuţia lor, emiţând tot felul de ipoteze asupra viitorului. Cântăreaţa se întoarse după un ceas şi Niki îi spuse:
DELIRUL 133
— Acum noî trebuie sâ plecăm, mai avem creabă, dar ne întoarcem. Şi adăugă: Ştefan o roagă pe Aida să-1 scuze, el e un timid în fond, nu că nu i-ar fi plăcut de ea. I-a plăcut foarte mult, aşa să-i spui, şi data viitoare să vină iar la masa noastră.,.
- Bine, am să-i spun, zise cânrăreaţa zâmbind.
Ştefan plăti. Se ridicară apoi şi plecară să dea drumul ultimelor pagini ale numărului de Crăciun... După aceea însă, pe la orele unu, Nilă reveni singur la Tunelul norvegian: se dovedi totuşi că şampania băută îl cam ameţise pe băiat, Niki băgase de seamă şi îl trimisese acasă să se culce...
VI
„Şi dacă totuşi îi scriu acum Ioanei să vină la Bucureşti? se întrebă al lu' Parizianu acasă, înainte de a adormi. Oare au valoare cuvintele pe care le spunem când suntem fericiţi? De ce i-am spus cu că dacă îmi va fi bine am s-o chem? Am crezut că am s-o fac? Da, de-acolo am crezut... Pentru că în realitate. .. cu totul altceva, nu dacă îmi va fi bine, ci dacă îmi va fi aproape râu, în sinea mea gândind: cum e mai râu? Ceva din care nu mai poţi Ieşi,.. Când exişti doar ca să nu pieri, adică aşa cum li se întâmplă aproape tuturor oamenilor. Atunci o fată ca ea, care îţi inspiră cu fiinţa ei atâta bucurie, mai poate să te împiedice să nu disperi şi să-ţi termini viaţa în beţie, sau să te sinucizi. Ioana, Ioana! Frumos ar fi din partea mea să-ţi scriu Câ nu mi-e bine şi nici speranţe nu sunt şi să nu mă mai aştepţi. Şi totuşi nu, am forţat destinul şi mi-a reuşit, dar mai departe? Dacă legionarii îl ucid pe patron? Generalul întârzie să dea vreun semn ca n-ar lua în spinarea lui crimele lor... Ar fi timpul să vorbească, să treacă la fapte. Nu trece. în aceste tiândiţii, patronul Zilei, găsit mort în locuinţa lui, asasinat nu st ştie de cine... o crimă în plus de care opinia publică nu s-ar rftirâ... Nu s-ar mira... Ca şi când să zicem, dacă s-ar indigna, ăgtaar putea, în aceste timpuri, să însemne mare lucru. încât
134
MARIN PREDA
DELIRUL
135
s-o lăsăm pe Ioana în pace> ea e singura fiinţă din lume care se gândeşte la soarta mea şi care nu va suferi dacă nu-î voi da de ştire până ce flăcăul ei se va întoarce din armată... Atunci îl va lua pe el şî legătura dintre noi se va rupe definitiv.., Dar mai e până atunci..- Poate că generalul... Si atunci.
Ştefan adormi cu lumina aprinsă. Dimineaţa, când se trezi, o stinse nedumerit şi readormi până spre prânz, când se sculă şi se duse la redacţie. Nu mai aveau nimic de făcut până a doua zi de Crăciun, dar erau toţi acolo şî răsfoiau numărul special cu naşterea lui Cristos. Şaisprezece pagini. Ninsoarea se oprise şi un soare strălucitor bătea în fereastra biroului secretariatului de redacţie. Niki nu venise.
- Haideţi, zise Băjenaru îndreptându-sespre uşă. Hai după vîn! Haideţi să batem coca dc cozonac şi să pregătim caltaboşii...
Cancea, cu un aer grăbit» îl urmă. Plecară unul câte unul. Ştefan rămase singur, se pregătea şi el sâ plece... Curios, se apucase să citească telegramele sosite între timp, stătea m picioare în spatele biroului şi soarele îi ardea ceafa. Da, nici o noutate senzaţională... Deşi dormise aproape zece ore, starea pe care i-o mărturisise lui Niki aseară, când acesta îî reproşase că nu fusese atent cu fata aceea, nu-l părăsea. Ştefan se gândea puţin excitat că acum se va duce să-şi vadă tatăl şî pe cei trei, pe care cu o mare plăcere o sâ-i ia la vale, să-i sperie când o să deschidă portofelul şi o să-i dea lui taică-său, în faţa lor, înainte de a pleca acasă, câteva mii dc lei din maldărul pc care n-o să aibă cum să nu li—1 arare la toti... Pe urmă o să le propună să meargă iar undeva să mănânce şi să bea. Figura o merita în special Paraschiv, căruia rot nu-i venea sâ creadă că Ştefan nu mai trebuie să vină la el la ateliere ca ucenic.-. Ştefan nu uita cum îl primise Paraschiv la el acasă, intr-una din rătăcirile lui nesfârşite prin marele oraş.., Era cam a treia zi pe seară dc când terminase şi ultimul franc pe care îl mai avea în buzunar din ce îi dăduse Parizianu Ia plecare şi îi era foame... Careva zile
uitase câ nu mânca nimic, dar în cele din urmă simţise că nu-l mai ţin picioarele. Nilă cu o expresie care parcă primea dinainte semnele nenorocirii pe care o va simţi când va fi chemat în concentrare şî va pierde postul său atât de bun de portar şi o să-i rămână- nevasta pe drumuri, nu-l întreba nimic, parcă visa la ceva, cu privirea pierdută. -. Şi atunci Ştefan, fără să se gândească, se dusese la Paraschiv, aşa cum nimereşte un câine flămând locul unde poate înghiţi ceva. Şi într-adevăr, îl găsise pe Paraschiv la masă. Ixxuia undeva la marginea Bucureştiului, în Colentina, Ştefan făcuse drumul pe jos. „Ce e, mă, cu tine?" l-a luat Paraschiv în primire. „Ce să fie, nimic.. / „Cum nimic? Tu nu vezt că eşti mort de foame?14 „Chiar mort nu sunt.. .* „Nu eşti, dar nici mult nu mat ai! continuase Paraschiv cu dispreţ, şi se adresase muierii, o ţigancă voinică şi urată (te întrebai cum din atâtea fete care umpleau cartierele şi chiar S.T.B--ul unde lucra el, Paraschiv nu găsise şi el o nevastă mai ca lumea): Dă-i, fă, o strachină de mâncare" (tot strachină zicea, după aproape patru ani de când era bucureştean). Ţiganca, numai lapte şi miere, spusese: „De ce mă, Paraschive, vorbeşti aşa urât cu el? Ţi-e rudă, mă, Paraschive, neam dtn neamul vostru* vorbeşte-i, mă, frumos» Paraschive, că cşi el ostenit şi flămând, săracu... Tu până ri-ai făcut un rost, câte n-ai răbdat?" Paraschiv grohăise cu buzele lui împletite şi protestase: „Unde vezi tu câ vorbesc urât, dar de ce a venit la Bucureşti şi n-a stat acasă? Si nici la mine la ateliere sâ-1 fac lucrâror nu vine". „Treaba Iui, vine el, Paraschive, şi cum e băiat cu carte ce-o sâ zici când o să-1 facă mai mare ca tine?" „Da ce, tu crezi câ asa merge? se înfuriase Paraschiv. Câţi cu carte n-am văzut eu, şomeri bacaloriaţi... El nici măcar nu e bacaloriat. Eşti bacaloriat, mă?" „Nu sunt", răspunsese Ştefan în timp ce mânca din farfuria pe care ţiganca îi pusese din crariţâ câteva linguri de cartofi cu o părere de carne, care nu sc ştia dacă nu era un zgârci... „Ei, păi vezi! exclamase Paraschiv, uitându-se furios
136
MARIN PREDA
DELIRUL
137
la muierea luL Nu e bacaloriat! Ei, vezi?" „Ai, mă, Paraschive, se rugase ţiganca mieroasă şi ipocrită, totuşi mai bună decât el, lasă-l, mă, Paraschive, să mănânce liniştit, nu-l face sâ înghită cu noduri/ Paraschiv, cu toate că n-avea deloc chef sâ tacă, tăcuse. Ştefan terminase într-o clipire, lihnit cum era, nici măcar n-avusese timp să vadă ce mănâncă, atât de foame îi era. Ca maistru sudor autogen, Paraschiv avea leafă bună la S.T.B., totuşi mâncase şi el acelaşi fel de mâncare iluzoriu, pe care muierea lui i-1 dăduse lui Ştefan, din pricină că strângea bani să-şi facă o casă a iui în Colentina... Locul îl şi cumpărase. .. Totuşi era şi cl nemulţumit de cum se simţea, după o zi de muncă... Nu-i păsa dc Ştefan, dar se vedea că se simţea abătut... Desfăcuse tabacherea şi începuse, mohorât, să-şi răsucească o ţigare. O aprinsese, dar ţigarea nu e nici ea bună când ai mâncat puţin şi prost. Şi deodată Paraschiv îşi adusese aminte de ceva. Da, era o risipă, dar ce putea face. Nici aşa nu se putea trăi. Se uitase la muiere şi se hotărâse brusc, fie ce-o fi... „Ia fă, fă, o cafea", bolborosise el. Asta era! Cu asta se mai aranjau lucrurile... Dar una singură, pentru el. Pentru ea şi pentru văru-său de-al doilea, nu!
Ştefan, amintindu-şi, îşi dădu capul pe spate şi râse singur în hohote lungi în biroul secretariatului de redacţie... „Şi cu toate astea, gândi el, Paraschiv avea dreptate şi nu eu. Acuma zarurile sunt aruncate, dar arunci cine putea să ghicească? Nici eu însumi nu speram că în numai câteva săptămâni să ajung la acest mare ziar ceea ce alţii nu ajung niciodată..." Nu mai târziu decât acum câteva zile intrase în biroul lui un domn distins şi important care s-a recomandat cu infinit respect: „Cutare, corespondent al Zilei, din Iaşi". Ştefan lucra, i-a făcut semn, fără să se ridice, să ia loc, în timp ce nu-i acorda o privire. Abia întru târziu, după un sfert de oră, terminând ceea ce avea de citit, s-a îndreptat în scaun şi i-a strigat în stilul patronului: „Ei, care mai e atmosfera la Iaşi? şi nu l-a lăsat să răspundă:
Ştirile dumneavoastră, i-a zis, sunt prea administrative. Şi a bătut cu palma în birou, insistent: Nu e loc pentru corespondenţele dumneavoastră, cu roată bunăvoinţa..." Acela, parcă răpit de plăcere, i-a răspuns... Ştia deja cum îl chema,,. Câ dacă i-ar da ştiri politice senzaţionale, n-ar apărea... „Asta judecăm noi, i-a răspuns Şrefan, dumneavoastră scrieţi-le!" El a surâs încercând nu fără succes să-I seducă, s-a apropiat cu pieptul de birou şi a început să-i povestească... O defilare cu turburări.., Nişte purtători de zvastici, când au ajuns în dreptul tribunelor unde erau mulţi ofiţeri germani pe care acele zvastici mari ridicate în sus trebuiau să-i încânte, au fost împrăştiaţi şi bătuţi măr de legionari, arestaţi şi băgaţi Ia beci... Ei vedeau în zvastici (nu ştiau, adică, hm! ce însemnau ele pentru nemţi) semnul cuziştilor... O ironie subţire licărea în privirile impozantului domn, făcând această remarcă... Avea haz acest corespondent... Ştefan a devenit şi el mai amabil, i-a promis că o să-i facă pe cât posibil loc mai mult în numerele pentru provincie ale cotidianului şt acela a plecat mulţumit... Putea să-şi petreacă sărbătorile în tihnă...
Ştefan îşi duse mâna la ceafă încântat şi acum la amintirea întâlnirii cu impozantul corespondent... Se întoarse şi văzu soarele orbitor. Deschise fereastra şi se rezemă de pervaz. Era iarnă, cerul însă şi zăpada albă, feerică, aminteau de primăvară... Telefonul suna, Ştefan se desprinse alene de fereastră şi cu gesturi absente, în timp ce în ochi îî strălucea o lumină statornică şi parcă fanatică de bucurie fără nume, ridică receptorul:
-Alo da! Ziual
- Cu domnul Paul Ştefan, vă rog!
- Eu sunt!
- Bună dimineaţa, Ştefane! se auzi în clipa următoare în pâlnia neagră de ebonită o voce cristalină de femeie.
i
138
MARIN PREDA
DELIRUL
139
Glasul era îndepărtat şi în scelaşi timp apropiat, chiar lângă obrazul lui.
- Bună dimineaţa, răspunse Ştefan fără mirare, dar cu un glas moale, parcă în vis.
- Ce mai faci? 2isc femeia
- Ce să fac?. t. îmi văd de treabă...
- foarte bine, aproape că strigă cu un entuziasm bizar vocea, urmată însă de un chicotit pe o tonalitate mai mică. Cred şi cu, te duci la Tunelul norvegian, acest loc de perdîţie, şi petreci şi mănânci icre negre şi bei şampanie şi la alţii nu te gândeşti. L-ai invitat numai pe frati-meu! doar eu te-am primit la noi, să nu crezi că Niki a venit la bucătărie şi şi-a legat şorţul la spate, să gătească escalop cu ciuperci.
Glasul se opri. Urmă o tăcere. Ştefan zise:
- N-am îndrăznit...
-Asta nu înseamnă că de-aici înainte sâ îndrăzneşti, ripostă vocea. în cazul cu Tunelul însă poate câ ar fi mers. Ascultă, Ştefane, reluă glasul, ce faci dumneata de Revelion?
- Nimic, răspunse Ştefan.
- Nu eşti invirat nicăieri?
- Ar fi greu, zise Ştefan, Abia am trei luni de când sunt bucureştean.
- Bine, atunci te invit eu la noi de Revelion. Să nu te simţi stingherir câ nu mâ cunoşti decât pe mine si pe Niki. O să fie plăcut şî o să te simţi bine-
- Vă mulţumesc, domnişoară, e o surpriză frumoasă pe care mi-o faceţi.
-Arunci te aşteptăm, mai zise vocea şi spuse la revedere şi închise.
„Cum o cheamă pe fata asta? se întrebă Ştefan rămânând cu mâna pc aparat într-o nemişcare lungă. Şi cum arată la fâţâ? E frumoasă, urâtă?... A, da... Aspect de elevă... Luchi o cheamă.. - Hm! Fraţii îşi povestesc întâmplările.., I-a spus Niki
că am petrecut aseară la Tunetul norvegian... Asta e bună... Ar fi vrut s-o invit... Aiurea... M-a luat în balon.,."
Ştefan se smulse de lângă telefon şi îsi îmbrăcă paltonul. Coborî şi o luă pe jos spre Cheia Roseti (cum spuneau cei trei) sâ-1 întâlnească pe taică-său, care vroia sâ plece si să fie dc Crăciun acasă.
VII
Pe drum îşi numără banii. Ar fi vrut cl sa-1 dea gata pe Paraschiv, dar dacă cheful de aseară nu-l simţise, chiria pe care trebuia s-o plătească chiar în aceste zile avea să-i înghită cel puţin o treime din salariu. E drept că în asta intra totul şi lumina si căldura şi că timp dc o lună de zile (o veşnicie!) nu mai avea nici o grijă cu frumoasa lui garsonietâ, dar oricum, dacă îi mai dădea şi lui taică-său trei mii de Iei îi rămânea prea puţin ca să mai aibă cu cesa-şî cumpere cărţi, cum dorise îndată ce-ţi simţise buzunarul plin de bani. O carte: costa câr o masă! Chiar alăruri de ziar, în centrul pieţei, descoperise o clădire în formă de chioşc, numită Casa anticarilor. Alta în Bucureşti asemănătoare nu mai văzuse. Se aflau înăuntru, fiecare cu mica lui încăpere înţesată cu cârd, şase anticari, pe care îi puteai vizita circular şi găsi la ei orice carte ai fi dorit. Aşa cel puţin îi spusese unul din ei, un domn a cărui chelie şî figură căpătaseră parcă culoarea hârtiei prăfuite, şi care îî câştigase de îndată lui Ştefan simpatia, prin sugestia pe care i-o făcuse acesta că el nu era un simplu negustor de cărţi, cî un intelectual, fost profesor. „în trei zile vă fac rost de cartea pe care o căutaţi, îi şoptise el tânărului ziarist, ca şi când l-ar fi iniţiat astfel într-o taină în care nu erau iniţiaţi obişnuiţii şi vulgarii cititori dc rând. El ştia, pasionaţii cuvântului scris căutau lucruri rare, nu istorii de adormit Miţura. 11 Ştefan îi spusese cine e, unde lucrează şi că doreşte să-şi facă o bibliotecă. ,,Eu vă fac biblioteca", îi răspunsese anricarul, „Două mii îi ajung tatei, hotărî Ştefan în
140
MARIN PREDA
DELIRUL
141
timp ce liftul îl ducea sus în mansarda în care Nilă avea odaia lui de portar cu gândul că, chiar a doua sau a treia zi de Crăciun, să sc ducă la acest anticar si să-şi umple odaia cu cărţi. Tara nu se aşceaptă nici la o mie, ba chiar nu se aşteaptă ia nimic, la atât de scurt timp de când am plecat dc-acasă* aşa că mai bine renunţ la proiectul de a-1 da gata pe Paraschiv, ară-tându-le câţi bani am, le mai plătesc o masă si o să văd eu cât îi dau tateî. Bunicii mai degrabă ar trebui să-i dau, să-i cumpăr ceva. Fiindcă fără mamudelele ei ar fi fost imposibil să ajung ceva maî mult decât Oprescu, secretar de primărie, sătesc, plus darul beţiei, care ar fi venit şi el negreşit..."
Cei trei, cu Parizianu, îl aşteptau, cu toate câ nu se înţe-leseserâ asupra orei. în ajunul Crăciunului Paraschiv nu mai lucra, Achîm îl lăsase pe asociatul său să facă vânzare singur în micul lor consum alimentar pe care îl închiriaseră în apropierea pieţei Obor, şi venise şi el să-şi ia la revedere de la Parizianu, iar luî Nilă îi venise şi lui schimbul, era liber şi el.
Paraschiv arăta, nu se ştie de ce, abătut. Venise cu ţiganca de nevastă-sa şt cu încă o prietenă sau rudă a acesteia, tot ţigancă dar mult mai tânără şi mai frumoasă; abia aveau loc toţi în mica încăpere. în schimb, spre surprinderea lui Ştefan, Nilă arăta vesel ca şi cum cineva îi confirmase că lucrul pe care îl dorea el din tot sufletul (să nu primească adică acel ordin de chemare de care se temea) se împlinise; cineva, acolo la regimentul lui 5 Dorobanţi din Giurgiu hotărâse; uire, pe Nilă, dîn Siliştea-Gumeşti şi care are acum un post bun la bloc Algiu, pe Cheia Roseti, mai lăsaţi-l, câ i-a născut muierea copil mic şi cine să aibă grijă de ea dacă nu el? Achim, la fel ca şî Paraschiv, nu era în apele lui... Nu există secrete militare! în general totul se află şi aflase şi el că unitatea lui militară nu era nici ea la adăpost de concentrări, cu toate că era greu să înţelegi la ce-ar folosi: căile ferate, acolo îşi făcuse el armata, era un an de când o terminase şi fusese lăsat la vatră cu specialitatea
conductor de tren. Ei, atât de puţini câţi erau, îşi spusese un fost camarad pe care îl întâlnise întâmplător la piaţă, vor fi concentraţi. Să facă anume ce? se mirase Achim. I,a infanterie, da, o iei de la capăt cu mânuirea armei, la artilerie, la fel, pui mâna pe tun şi-i spui bine tc-am găsit, dar la CF.R. pc ce pui mâna? Pe...? Ceri ostaşului să-ţi arate biletul dc voie sau de lăsare la vatră, te uiţi bine la ştampilă şi-1 dai îndărăt... Ei?! De ce trebuie să fii concentrat pentru chestia asta? „De ce, de nece, răspunsese acela, pe primăvară aşa, ne cheamă şi pe noi!44 Şi, era mai rău, concentrările astea deveniseră mobilizări, trecea anul şi nu mai dădea drumul la nimeni acasă decât în permisie. Cincisprezece zile şi gata, înapoi, la companie, pe zonă.
- Ei, ce sunteţi aşa plouaţi? zise Ştefan fără să se mai dezbrace. Hai să mergem!
Dar nimeni nu zise nimic şi nu se urni de pe pat. „Iată nişte oameni care nu se grăbesc, îşi spuse Şrefan în sinea lui, rămânând în picioare lângă uşă, Chibzuiesc îndelung dacă e mai bine acolo unde le spun eu să meargă decât aici unde sunt si stau."
- Hai, bă, urniţi-vă, că n-am timp de pierdut, Ie spuse Ştefan cu brutalitate. Mergeţi, bine! Nu mergeţi, eu am plecat cu tata să-i cumpăr ceva bunicii. Hai, rată!
Parizianu avu o privire de supunere. Paraschiv beli ochih băiatu ăsta se schimbase de te apuca ameţeala. Acasă era cam... Aici să nu-l cunoşti,.. Aşa este, sunr oameni care în sat la ei sunt aşa cam cânţi, şi îndată ce pleacă din el ajung departe, te uiţi şi cu toate că vezi bine că tot ăla e, seamănă adică la ocht şi la nas, e alt om...
Parizianu se ridică imediat şi îşi îmbrăcă dulama. Paraschiv îşi desfăcu buzele lui împletite:
- Bă, staţi mult?!...
- Atât cât vă hotărâţi voi, zise Ştefan sarcastic.
142 MARIN T'RHDA
- Păi nouă ne e foame, zise atunci Paraschiv răguşit parcă de furie, totuşi cu un glas în care răzbătea o grea ascunsa umilinţă.
Dacă nu mai venea Ştefan? Ar fi trebuit atunci să bage toţi mâna în buzunar şi să se ducă sâ cumpere de mâncare. Totuşi Ştefan îi întrebase dacă merg sau nu... Ce era cu ci? I ^e mergea azi mintea mai greu decât auzeau cuvintele?
- Dacă vă e foame, zise Ştefan, mergeţi cu câinii la poame. Nu vă întrebai adineauri?
- Unde sâ mergem? zise Paraschiv.
-Cum unde? Tot la cârciumioara aia unde am fost ieri. Nu c bine acolo? Vinul nu e bun şi ieftin şi fleicile excelenre? Vă găsim acolo...
Parizianu nu ştia câţi bani are fi-său în buzunar şi de aceea se posomori când ajungând în marele magazin al Galeriilor I afayette de pe Calea Victoriei Ştefan începu să cumpere tot felul dc lucruri pentru bunîcă-sa si maicâ-sa. Şoşoni îmblăniţi, pieptare de oaie, broboade mari şi groase de lână, stămburi.. fc
-Tu de ce zici că faci figura asta? îl întrebă Ştefan cu nepăsare, intuind adevărul.
Aceste lucruri care costau atâţia bani erau, după părerea lui Parizianu, complet inutile. Atât mama, câr şi bunica puteau foarte bine trăi şi fără ele. Mult mai interesant ar fi fost dacă i-ar fi dat lui Parizianu alde fi-său, să Ie bage în chimir, toate hârtiile acelea foşnitoare pe care le cheltuia cu atâta uşurinţă... Şi nu se însenină decât atunci când Ştefan, dându-î să ducă acele lucruri vârâte într-un sac mare de hârrie, îi spuse, întinzându-i o mie de lei {în ultimă instanţă, prudent, Ştefan
îl arsese cu una):
- Şi asta pentru tine. Faci ce vrei cu ea, îţi cumperi ceva,
o păsrrezi, o bei...
- Bine, mâ Ştefane, şopti Parizianu şi în clipa aceea, în timp cc mulţimea care forfotea intrând şi ieşind din magazin îl
DELIRUL H.ţ
împingea ba într-o parte, ba în alta, vocea i se altera brusc. Bine, să trăieşti şi tu... să fii sănătos... Nu ne-am căznit degeaba,., ne pare bine la toţi că...
Tăcu câtva timp, apoi mută sacul de la dreapta Ia stânga.
- Numai să...
îşi revenise şi îi scăpase o îndoială, pe care Ştefan o şi prinse:
- Numai să ce, ce?
De la emoţie şi după ce se văzuse cu sacul plin şi o mie de lei în buzunar îi trecea prin cap să spună un anumit lucru care îi srârea înşurubat in creier cine ştie de când, poate chiar din sat.Dar, prevăzător» se opri la timp:
- ... Să nu păţeşti ceva...
- Ce să păţesc?
- Zic şi eu... Orice-ai spune, tu eşti băiat crud, cu roate că... Vezi şî tu cum cheltui banii, minţi el deodată înviorat că îi venise această idee. Să-ţi vezi, adică, de treabă şi să nu dai în darul beţiei...
Ştefan îl bătu protector pc umăr şi îl împinse să traverseze. Se întoarseră la Blocul Algiu sa lase sacul în camera lui Nilă. Dar Nilă încuiasc şi luase cheia cu el. Coborâră ţi îl rugară pe portar să aibă grijă de sac până sc întorc.
Cârciuma în care intrară arăta la fel ca şi ieri, ai fi zis câ se aflau în ea aceiaşi oameni: muncitori, camionagii, ţărani care făceau negoţ la Bucureşti, sau cu treburi, ca Parizianu. Cei trei, cu cele două ţigănci, cu toate că între timp mâncaseră zdravăn şi erau Ia a patra sticlă de vin, arătau ca şi maî înainte, foarte posaci, în afară de Nilă, a cărui încântare de sine chiar sporise puţin. Deşi nu era nevoie, Nilă îi îndemnă pe ceilalţi:
- Beţi, bă! Hai, bă, sâ bem!... Hai noroc!...
Euforia sa parcă avea acum un înţeles mai obişnuit: pastele mă-sii, parcă spunea, sâ bem şi să ne distrăm, ce-o mai fî pe urmă, mai vedem noi... Ştefan ceru chelnerului două
144
MARIN PREDA
DEHRU1.
145
fripturi de porc pentru taică-său si pentru eh şi două ţuici mari înainte. Ţigăncile se maî dezmorţiseră:
- Hai» mă, Paraschive, noroc, spuse muierea lui Paraschiv cu glasul ei mieros, punând mâna pe pahar... Şi nu mai fi supărat pe Ştefan, câ nu tt-a făcut nimic, mâi Paraschive-..
Şî îl luă de gât şi râse de el şi de posăceala lui. Paraschiv tresări:
-Eu supărat pe Ştefan? De unde p... mă-tii o mai scoseşi şi pe-asta?
- El, mă Paraschive, ar trebui sâ fie supărat pe tine şi nu tu! Şi uite că el nu e!
- De ce să fie el supărat pe mine? blodogări Paraschiv. Că ce? Că l-am îndemnat să vie la noi la ateliere? Mâi bine făcea!
Şrefan rresâri. Aşadar ăsta chiar era supărat pc el că nu-l ascultase şi nu venise să .se facă ucenic sub comanda lui.
- De ce, nene? zise eh De ce ar fi fost maî bine să vin la tine la ateliere?
- Cum de ce? la gândeşte-te şi tu, răspunse Paraschiv» şi îi arătă mâinile: poate cineva să-mi ia mic din mână aparatul de sudură? Pe cară vreme tu, ce faci? Acuma ţi-e bine» ai odaie frumoasă, ai bani, nimic de zis... Dar ceva al tău ai!?!
Şi fiindcă stătea alături îl apucă pe Ştefan de reverul hainei şi îl zgâlţâi în timp ce îi spunea, cu ochii ieşiri din orbite de o furie adâncă, stropindu-I cu salivă:
- Ai haine scumpe, ţî le-au dat, de unde ai ştofa asta?
- Ei, de unde o am? zise Ştefan.
Paraschiv însă deodată îşi reveni: întrecuse măsura. Dădu paharul pc gât.
Nilă râse în felul acela al lui pe care îl avea şi în sat, când te uitai la ei şi n-aveai ce să-i mai faci:
- El şi-a cumpărat Ioc de casă, zise el.
Adică asta vrusese să spună Paraschiv când zisese că Ştefan n-arc nimic al lui! O astfel de neghiobie rar a mai auzit, parcă spunea Nilă.
~ De unde să le aibă, mă, Paraschive, se miorlâi ţiganca, şi le-a cumpărat şi eh vezi sâ nu sc supere Ştefan pt: line şi de ce să trăiţi supăraţi, mă, Paraschive» când sunteţi rude?
Nilă îi da înainte cu veselia lui, ai fi zis câ nu auzea tot ce se spunea. Cealaltă ţigancă parcă era mută. Achim însă şi Parizianu aveau pe chip şi în priviri acea expresie care dă pe cineva de gol de partea cui ţine: de-a lui Paraschiv. „Ăştia au vorbit ceva între ci şi i-au spus şi lui tata şî i-au băgat îndoiala în suflet, gândi Ştefan intrigat: cuvintele lui ciudate pe care mi le-a spus Ia ieşirea dîn magazin, se leagă cu ale lui Paraschiv. Ce-o fi?"
Paraschiv însă nu-î dădu mult timp de aşteptat: furia îî juca iarăşi în priviri.
- Tocmai fiindcă suntem rude îi spun, zise el. Câţi ani mi-a trebuit mic ca să ajung maistru? Doi ani! Ei, lui i-ar fi trebuit mai puţin fiindcă are liceu la bază. Aşa, cât le dau eu legionarilor lui? Nîci şase luni nu Ie dau! O să vedeţi! Şi atunci, strigă el, ce-o sâ facă cu hainele astea? (Şi îl apucă iar pe Ştefan de stofa mânecii şi trase de ea cu dispreţ, avea ceva cu hainele lui, ca un taur care vede veşminte roşii.) O sâ lc vinzi şi o să mai trăieşti din vânzarea lor o lună, două, şi pe urmă? O să dormi pe sub poduri, cu milogii, că n-o să mai srai tu în odaie cu storuri la geam, cu cearceafuri albe colilie pe divan şi baie cu oglindă alături...
— De ce, mă, Paraschive, vorbeşti aşa, o să-1 primim la noi şi o sâ stea la noi până şi-o găsi şi el alt rost, zise ţiganca. Ce-ai mă, tu, cu el, Paraschive?!!
Parizianu arăta foarte neliniştit, uitase de friptură, pe care între timp chelnerul i-o pusese în ftiţă pe masa de lemn, îi arăta fiului o privire albă care parcă îl întreba: Nu e aşa, cum zice
146
MARIN PREDA
DEJ,IRUL
147
Paraschiv? Pori să zici că nu e asa? Ştefan, ca şi raicâ-său, uitase şi el de friptură.
- Adică părerea ta e că legionarii sunt ai mei, că, adică, eu sunt legionar, şi că legionarii mi-au dat şi bani şi haine! murmură Ştefan.
- Nu, că ţi-am dat eu banii şi hainele, murmură Paraschiv deodată abătut şi aproape negru la faţă.
-Şi chestia asta i-ai spus-o şi lui ta...
Paraschiv îşi lăsă capul îu pământ. Ştefan se posomori şi cl şi începu să mănânce îndârjit. Bău apoi două palia re de vin unul după altul şi rupse râcerea care se lăsase asupra mesei:
- Şi mă rog, de unde ai tras tu concluzia că legionarii sunt plini de bani şi de haine şi care cum se duce la ei îi primeşte şi le umflă portofelul cu mii de lei, şi îi îmbracă de sus până jos?
Paraschiv tăcea; răspunsese mai înainre la întrebarea asta: cine altcineva purea să-i dea?
- Mi-ai tăiat tot cheful, nene! zise Ştefan cu un glas îngheţat. Acuma îmi dai voie să ghicesc şi eu ceva, ca şi tine, în ce te priveşte?
- Vorbeşte cu el, mă, Paraschive, zise ţiganca văzând câ acela tăcea.
- Uite, zise Ştefan, eu am să scriu pe o hârtie cc-o sâ-mi răspunzi tu când o sâ te întreb.
Şi într-adevăr scoase din buzunar un carnet şi scrise în el ceva. Apoi zise.
- E adevărat că orice ţi-aş spune eu» că nu sunt legionar, nu m-ai crede?
Paraschiv se foi în scaun şi îşi aprinse o ţigare din care trase cu arata sete, încât hârtia se arse până la jumătate. Nu răspunse. Era deci adevărat. Ştefan Ic arătă ce scrisese: Nean-său Paraschiv n-o să răspundă fiindcă nu-i vine a crede că a putut el, Ştefan, să ajungă ce-a ajuns, în trei săptămâni, ce alţiî n-ajung nici în trei ani. Nilă rânji ca de-o mare comedie când
citi aceste cuvinte de pe carnet, Achim nici nu se uită 51 nici ţigăncile. Parizianu nu se lumina deloc la faţă.
- Ziarist, izbucni deodată Paraschiv scălămbăindu-se. Ce ziarist? Toţi sunteţi cu ei, ce-mi spui tu mie aicea...
$i Paraschiv îşî însoţi ultimele cuvinte cu izbituri cu dosul palmei în lemnul înnegrit al mesei, sub nasul lui Ştefan. Oricum, atâta duşmănie era de neînţeles... ha urma urmei se ştia că legionarii nu numai că nu se fereau, dar erau chiar mândri câ sunt legionari şi Ştefan, dacă ar fî fosr, i-ar fi putut răspunde pe faţă: da, aşa este, ei şi?
- Tată, ai mâncat? zise deodată Ştefan. Nu mâncase, dar Ştefan nu-l cruţă:
- Să mergem la gară. Mănânci acolo!
Şi chemă chelnerul şi plări ceea ce comandase pentru el şi taică-său şi ceea ce consumase Nilă.
- Voi plătiţt-vă singuri ce-aţi mâncat şi ce-aţi băut, Ie spuse celorlalţi. Chiar atât de prost nu sunt să vă bateţi joc de mine şi cu să vă mai şi plătesc masa.
- Vezi, mă, Paraschive, ce-aî făcut? zise atunci ţiganca speriată. Nu ţi-am spus eu mâ, Paraschive, de-acasă, să nu te legi de el?
O privire buimacă avu si Paraschiv, când văzu că Parizianu şi Ştefan ieşeau pe uşă, fără să se uite înapoi. Avea pe chip o expresie parcă paralizară a oamenilor dominaţi de stări patologice dc moment, care nu trec până nu se consumă. I a el se vedea că încă nu se consumase. Şi că dacă Ştefan n-ar fi plecat ar mai fi avut multe să-i spună. Ridică mâna asupra muierii:
- Când ţi-oi da una acuma, îţi mut fălcile în partea ailaltă! Toarnă mâ, Nilă, din sticla aia şi nu te mai rânji nici tu p-acilea...
Nilă însă rânji şi mai tare. Dar turnă vin.
- Hî! făcu el. Acuma trebuie să-ţi plăteşti consumaţia... El nu trebuia. Pe el nu se supărase Ştefan.
148
MARIN PREDA
DELIRUL
149
Parizianu luă un tren foarte aglomerat, acum, de sârbârori, roate erau Ia fel.
- Şi nu re maî lua după Paraschiv ăsta, îî spuse Ştefan pe peronul gării. Ştiu că ţii la ef dar când îti spun eu o vorbă, e cazul s-o crezi aşa cum ţi-o spun, că n-am nici-un interes să te mint,
- Bine, Ştefane, te cred, dacă spui tu, gata, nu mai e nimic de zis. dar nu te supăra nici tu pe el. Dacă asta e în mintea lui, ce să-i faci.
- Ba nicidecum, sa nu-l mai văz în ochi, răspunse Ştefan, scos dtn sărite. N-ai văzut că avea ceva cu mine?
- Eu ştiu, Ştefane? Se gândeşte şi cl. In vremurile astea trebuie să te uiţi bine pe unde calci!
- Da, şi crezi că tocmai el, care l-a gonit pe tar-său din casă, o să mă înveţe el pe mine cum devine cazul? Fiindcă de ce a plecat tat-său, unchiul llie, imediat? L-au gonir, asta e...
Parizianu nu mai zise nimic. Ştia că fi-său ţinea la Moromete şi n-ar fi vrut să-1 supere acum, la despărţire, spu-nându-i că Moromete a meritat cu vârf şi îndesat primirea care i-a fost făcută...
Abia după ce trenul plecă Ştefan uită şî el de Paraschiv, cu ochii Iui ieşiţi din orbite de ura sa turbure... „Hm! Cred că bcţîa l-a împins să-şi dea pe faţă nobilele-i sentimente. Cu toate că lui tata i-o fi spus când nu era beat. Cert este că sufletul Iui e ros de o nemulţumire care, se pare, n-are remediu. Nu cumva acest dezrădăcinat visează noaptea curtea părintească mărginiră de salcâmi şî aude, în somn, nechezatul cailor şi miriştea bătută de soare? Şi că numai ambiţia şi pornirea împotriva tatălui îl împiedică să se întoarcă acasă? Şi uite că şi eu5 stăpânit de furie, am uitat să-1 întreb pe tata: de ce o fi venit Moromete la cei trei?! Fiindcă nu se poare ca ei să nu-i fi spus vărului şî prie- I tenului lor de-o viaţa, ce căutase Moromete la Bucureşti..." I
VIII
în acest timp, în ajunul sărbătorilor, generalul Aiuonescu, „câinele roşu" cum i se spusese pc vremuri, si despre care doar puţini se întrebau dacă ştie sau nu ştie ce se petrece cu legionarii pe care îi adusese cl la putere să guverneze (populaţia, cu instinctul ei milenar care o face totdeauna sâ ghicească sigur adevărul asa cum ştie să nască şi sâ moară fără să-şi pună atâtea întrebări, era convinsă că, bineînţeles dictatorul ştia totul), se pregătea ca totdeauna la ora prânzului, în ziua de 24 decembrie 1940, sâ părăsească Preşedinţia Consiliului şi să se ducă acasă. Era îmbrăcar în uniforma sa de general şi se plimba cu o expresie posomorâtă de la un capăt Ia altul al vastului său birou, întârziase sâ dea ordin să î se tragă maşina cu paza care îl însoţea în faţa intrăm. Soţiei, care îl aştepta şi care îi telefonase, îi răspunsese că maî are treabă. Dar nu mai lucra. în cele din urmS, colonelul Eleftcrescu, aghiotantul şi şeful său de cabinet, aştepta şi cl sâ-1 vadă ca de obicei ieşind la orele 13* în cele din urmă generalul se opri şi puse mâna pe unul din telefoanele de pe biroul său.
- Mamă, zise el dupâ ce formă un număr şi un glas de femeie în vârstă îi răspunse de la celălalt capăt al firului. Eşti singură aca-sâ?
- Nu sunr, dar de ce?
~ Vreau să iau masa cu tine, numai noi doi. Stîi, femeilor, adică nevestelor, le place, când un bărbat trăieşte un moment greu, sâ-i dea ele sfaturi, poveţe... Nevastă-mea nvar stingheri şi m-ar irita--. Măria a şi intrat în rolul de soţie a conducătorului statului, şrii, are idei... N-am nevoie de ideile nimănui, ale mele mi-ajung...
- Bine, te-aşrept, zise bătrâna.
Jumătate de oră mai târziu conducătorul statului, U Conducător, cum i se spunea în revistele mondene din ţară scrise în limba franceză şi în ziarele străine din Europa, aşa cum i se
150
MARIN PREDA
DELIRUL
151
spunea lui Mussolini Duce sau lui Franco Caudillo, se afla în locuinţa mamei sale, fosta sa locuinţă, şi îşi scotea cizmele cu vădită uşurare.
- Nu ştiu ce să mai port în locul cizmelor, zise el parcă nedumerit, după câteva ore simt că îmi strâng picioarele ca într-o menghină, oricâr de largi ar fi. Am îmbătrânit, mamă.
- Ţi se pare, zise ea, aşa e cizma! Fă şi tu nişte băi, întreabă doctorul...
- Dar nu totdeauna păţesc chestia asta, se linişti generalul îmbrăcând un halat şi aşezându-se la masă.
Generalul nu împlinise încă şaizeci de ani, dar în şedinţele de consiliu era auzit adesea spunând cu deplină seninătate, ba chiar cu un soi de mândrie care însoţeşte adesea cuvintele celor mai în vârstă: „Ascultaţi-mă pe mine, câ sunt om bătrân"1.
într-adevăr, era. Avea în urma lui un război mondial, primul, şî douăzeci de ani de carieră în care, de la căpitan la general, nu călcase pe roze. în 1917 fusese şef al Biroului 3 Operaţii (post cheie în Marele Stat-Major, care se afla pe atunci în Moldova) şi era atât de neînduplecat cu cadrele militare, făcea sâ fie schimbaţi, mutaţi, pedepsiţi atâţia maiori, colonei şi chiar generali, încât, pentru aceste durităţi şi pentru fidelitatea sa faţă de mareşalul Prczan, asupra căruia avea o mare influenţă, fusese poreclit câinele, şi fiindcă avea părul şî chipul roşcat, „câinele roşu". Ce devenise după război, în România Mare? Se ştia câ prin 1924 fusese numit ataşat militar în Anglia. Dar pe urmă? Ca în orice profesiune unde celor buni li se face adesea loc prin forţa împrejurărilor şi jocul valorilor (nu poţi promova şef chiar totdeauna un individ recunoscut de toţi ca incapabil), precum şi prin jocul adversităţilor (aprobăm şi sprijinim un ins înzestrat ca sâ terminăm odată cu un altul, care deşi e la fel de dotat, e o canalie) fostul şef al Biroului 3 Operaţii, şef de promoţie la Saint-Cyr, unde foarte rar se întâmpla ca un străin să fie astfel recunoscut de profesorii
francezi drept cel mai bun, ajunse, zece sau cincisprezece ani mai târziu, general si şef al Marelui Stat-Major al armatei. Atunci, sau mai înainte, regele, neliniştit dc activitatea Gărzii de fier (denumire nouă a legiunii după dizolvarea ei), a vrut să ştie ce părere are acest militar neînduplecat despre legionari şi i-a pus întrebarea direct în cursul unei lungi audienţe: „Cc crezi despre Garda de fier? „Nu pot da un răspuns categoric, ar fi zis generalul, pentru că şi vechile partide au putregaiul lor". „Stiu firma, ar fi reluat regele, dar tiu ştiu ce este în spatele ei.. „Eu sunt cel mai mare adversar al acelora care turbură viaţa internă a statului, oricine ar fi. Avem nevoie de unire, altfel ne prăbuşim", ar fi răspuns generalul. Iată-1 deci pe acest militar încă necunoscut de corpul electoral, apărător al ordinii existente, deci şi al monarhiei, dar sugerând în acelaşi timp unirea forţelor politice dispersate. Intra şi Garda de fier printre ele? Asta vroia probabil să ştie şi regele. Dar generalul se feri sâ se pronunţe. Legionarii însă n-aveau nici o influenţă printre cadrele superioare ale armatei şi atunci au pus ochii pe el şi au început manevrele menite să-1 atragă de partea lor. N-au făcut-o însă direct. Cu câţiva ani mai înainte nişte rămăşiţe din fostul partid conservator constituiseră un nou partid denumit Liga Vlad Ţepeş, din care făceau parte, printre alţii, Grigore Filipescu, Alex. Perietzeanu, Emil Ottulescu, Nicolae Mareş, (prieten cu viitorul dictator) şi Zîzi Canracuzino, generalul isteric şi ramolit care maî târziu prin ţipetele lui patriotarde reuşise sâ influenţeze completul de judecată militar care judecase şi nu condamnase la moarte pe asasinii liberalului L Gh Duca. Liga Vlad Ţepeş a făcut parte din parlamentul Iorga, din 1931, până în 1932, după care şeful acestui partid fantomă, Grigore Filipescu, a făcut cartel cu ţărăniştii. Ceilalţi şi-au îndreptat atunci privirea spre Gardă, căreia, după părerea lor, tocmai asta îi lipsea, adică un stat-major de oameni cu experienţă politica, aşa cum erau ei, şefii gărzii fiind, după părerea
152
MARIN PREDA
DEURUI.
153
lor, prea tineri şi prea violenţi. Dar ci înşişi aveau nevoie de „un om de suprafaţă" şi s-au gândit că nu putea fi un altul mai potrivit şi mai nepătat decât generalul Antonescu. Doi ani au pândit ei un moment prielnic pentru a organiza o întâlnire între acesr militar prestigios şt Codreanu, şeful Gărzii de fier. Prima perioadă de întâlniri n-a dus la nici un rezultat. Generalul era reticent. întrebat ce program de guvernământ ar avea Garda dacă ar veni la putere, Codreanu s-a dovedit nepregătit sâ ofere un răspuns cât de cât coerent. „Nu doresc acum să iau puterea", a spus eh „Atunci de ce agiţi masele? s-a mirat generalul. Cine sâ ia puterea? Dacă împingi ţara la revoluţie, vei avea roadele culese de Keretisky, fără ca dumneata să fii un Kerensky". Iatâ-1 deci pe general cunoscător şi temător de consecinţele care pot surveni dacă ridici masele fără să ai un program politic pe care sâ li-1 oferi: masele fee atunci revoluţie cu program comunist. „Luaţi atunci dumneavoastră purerea şi noi vă sprijinim14, ar fi răspuns Codreanu. Propunere neclară! Ce însemna vă sprijinim? Si cum sâ ia? „Puterea nu e un obiect, domnule Codreanu, pe care pui mâna şi-1 bagi în buzunar, ea aparţine naţiunii şi trebuie s-o faci în numele ei şi al unui ideal de cinste şi dreptate,.. Altfel unde ajungi?" Era mult dispreţ în glasul generalului la adresa acelui extremist care agita tineretul fără sâ se gândească măcar la consecinţele actelor sale... Pe Ia sfârşitul anului 1937 Antonescu este solicitat să intre în guvernul Goga, survenit în urma căderii liberalilor, provocată de cartelul ţărăniştilor cu legionarii... Autorul acestui dezastru politic a fost luliu Maniu, a cărui patimă pentru combinaţii şi manevre de culise îl orbise atât de tare încât din dorinţa de a-1 învinge pe Tătârăscu în alegeri nu-şi mai dăduse seama cu cine se unise. Pentru acele timpuri un cartel nu obliga la mare lucru, era adevărat, puteai denunţa oricând actul, fără sâ ai coşmaruri că din punct de vedere moral ai încurajat un partid extremist periculos pentru naţiune sâ se afirme pe scena
politică. Mai târziu însă, această celebră figură a vieţii politice dintre cele două războaie din ţara noastră avea sâ plătească printr-un sfârşit tragic, pe patul unei celule, acest act al său de politician mărginit, care uitase că politica nu înseamnă joc pentru pucere, ci sacrificiu în slujba colectivităţii naţionale, care nu-ţi dă votul ca sâ manevrezi la nesfârşit, cu oricine şi în orice condiţii, numai ca să-ţi înfrângi adversarii. împăturîndu-şi buletinul cu semnul partidului tău pe el, omul aruncă în urnă o speranţă care îi smulge în acele clipe din inimă un adânc suspin: va fi mai bine? Lupta lui pentru existenţă va fi mai uşoară? Viitorul lui şi al numeroşilor lui copii va fi pus la adăpost? Va putea închide ochii liniştit că ţara e bine apărată, armata bine echipată şi urmaşii săi vor continua să trăiască liberi în ţara lor? Eşecul guvernării partidelor şî prăbuşirea prestigiului lor în mase în 1937, s-a datorat desigur tocmai faptului că au uitat cum arată privirea şi chipul unui alegător în faţa centrului de votare. Cât timp poţi minţi pe cineva? Uneori foarte puţin. Antonescu nu avea încredere nici în noul guvern în fruntea căruia se afla marele poet şî refuză să facă parte din el. Regele îl convocă la palat. „Suveranul României uită toc ce-a fost între el şi generalul Antonescu şi-1 roagă să facă şi el la fel", I-a întâmpinat Carol al II-Iea cu aceste cuvinte pe fostul şef al Marelui Stat-Major al armatei. O tăcere grea se aşternuse între cei doh Toată lumea militară ştia că generalul îl insultase pe suveran şi că acesta, ca să se răzbune, îl destituise din fruntea Marelui Stat-Major. Ce se întâmplase? Unii credeau că generalul ar fi refuzat o invitaţie la o recepţie la palat trimiţând regelui, în scris, următorul bilet: „Sire, dacă m-aţi fi invitat sâ vin singur, aş fi executat un ordin, cu soţia mea însă nu pot veni să facă conversaţie cu o ţiitoare". Regele trăia pe atunci, în văzul lumii, cu Elena Lupescu, o frumoasă evreică, şi se îngrijea prea puţin de faptul că presrigiul monarhiei era astfel grav atins. Citind biletul, Carol at ll-fea ar fi început literalmente
154
MARIN PREDA
DE3 IR UI
155
să urle, să vină imediac ministrul apărării naţionale şi să pregătească decretul de destituite. în realitate, marele public nu ştia, pc atunci, în fapt, care a fost cauza destituirii şi a celor două procese din viaţa sa, unul dc bigamie, câştigat uşor la casaţie, şi unul mai grav, de depăşire de atribuţii, unde a fost strălucit apărat dc o rudă a sa îndepărtată, un profesor universitar de drept, Mihai Antonescu, pe care generalul, recunoscător, avea să-1 facă mai întâi ministru şi apoi vicepreşedinte al consiliului. „Sire, i-ar ft răspuns generalul în acea zi când fusese chemat sâ facă parte din guvernul Goga, am fost târât în procese, dat afară din Marele Stat-Major şi acum sunt chemat aici. Nu maî am nimic de adăugat", antonescu, ar fi reluat regele, eşti soldat, îţi ordon sâ iei conducerea Ministerului Comunicaţiilor." „Maiestate, în faţa ordinului mă supun, dar maiestatea voastră ştie câte nereguli sunt la acest minister. Nu pot patrona necinstea cuibărită acolo şi deci nu voi putea accepta contractele oneroase şi scandaloase încheiate la Ministerul Comunicaţiilor, De ce mă trimiteţi tocmai pe mine acolo? Aş fi silit să plec curând. Socotesc deci că mult mai bine ar fi să mă numiţi la apărarea naţională, unde sunt atâtea lucruri de făcut pentru armată/ Regele a acceptat. Mai târziu, îngrijorat de ascensiunea legionarilor în alegerile care se pregăteau, l-a convocat din nou la palat şi l-a întrebat: „Cunoşti situaţia politică din ţară. în locul meu, ce-ai face?" „Una din două, maiestate, sau trebuie sâ respecţi constituţia şî în acest caz este necesar să te sfătuieşu cu cei care au dat jos guvernul Tătarăscu, domnii Maniu şî Codreanu, sau să dai o lovitura de stat şi să-ţi alegi un om cu care să faci ce vrei!" Regele i-a răspuns că preferă prima soluţie, adică să respecte constituţia. „în acest caz, a reluat Antonescu, cred câ ar fi bine să faceţi un guvern naţionalist cu baze lărgite, Goga, Vaida, Codreanu." „Te însărcinez, a spus atunci Carol al U-lea, sâ determini o cerere de audienţă la palar a domnilor Maniu şi Codreanu." Generalul a acceptat şi s-a adresat
prietenului său, Nicolae Mareş, să-i înlesnească întâi lui o întâlnire cu Codreanu. $i întâlnirea a avut loc la Predeal în vila generalului. Auzind despre ce e vorba, şeful Gărzii a refuzat sâ ceară audienţă regelui. Ce vroia de fapt? Nu-l interesa guvernul Goga-Cuza? Era cert, cuziştii erau de mult adversarii gărzii. „Rău faci, domnule Codreanu, ar fi zis atunci acel Nicolae Mareş, nu vezi cum generalul Antonescu îţi deschide drumul?" „Domnule Mareş, i-ar fi răspuns Codreanu, drumul mi-l deschid eu cu sabia/' $i ar fi schiţat cu braţul întins câteva mişcări ca şi când ar fi avut în clipa aceea cu adevărat o sabie în mână... Acest răspuns nu i-ar fi displăcut generalului, deşi acel Mareş a pretins ulterior că i-ar fi făcut o impresie penibila. Un lucru însă e cert: cei doi n-au rupt punţile între ei, dimpotrivă, se pare câ s-au simţit bine împreună, au ieşit în pădure cu schiurile şi s-au lăsat chiar filmaţi... Şi astfel regele nu reuşi sâ facă guvernul de coaliţie al partidelor de dreapta, sugerat dc general... S-a prăbuşit şi guvernul naţionalist Goga-Cuza din pricina presiunii internaţionale exercitate asupra regelui: măsurile rasiste ale acestui guvern indignaseră opinia publică democrarică din Europa. Carol al II-lea îl alungă de la putere şi cheamă pe patriarhul bisericii să formeze un nou guvern, în care generalul îşi păstra Ministerul Apărării Naţionale... Ce s-a petrecut însă în acei ani cu şeful GârziR Cum i-o fi venit şî de ce tocmai atunci, când era atât de aproape de ţelurile sale, după ce atâţia ani dovedise multă viclenie şi prudenţă, îmbinând asasinatul cu apărarea legală la bara justiţiei, ca în procesul Nîcadorilor când fusese achitat din lipsă de probe? Ce se întâmplase, deci, de îi venise ideea meschină şî fatală de a trimite lui Iorga o scrisoare ofensatoare? Marele cărturar, indignat, în loc s-o arunce şi el la coş, îi venise şi lui ideea la fel de nefastă pentru cl de a o aduce la cunoştinţa regelui, asupra căruia avea o influenţă neştirbită. „$i ce sâ fac eu cu ea, dom* profesor?" l-ar fi întrebat suveranul „Maiestate, cer arestarea şi
156
MARIN PREDA
DEMRUI,
157
judecarea autorului". Regele cere avizul guvernului şi al mai multor personalităţi politice care nu făceau parte din guvern. Antonescu se opune: „Maiestate, este un abuz de putere, legionarii vor reacţiona, maiestatea voastră veţi reacţiona din nou şi vom asista la asasinate şi execuţii". Regele însă nu-l mai ascultă şi se debarasa de acest militar pe care îl suporta din ce în ce mai greu. îi luă Ministerul Apărării Naţionale. Dar previziunea acestuia se împlini; generalul însă nu ştia că regele urmărea acum să realizeze cea de-a doua soluţie pe care tot acesta i-o sugerase, adică să dea o lovitură de stat- Pentru aceasra însă trebuia sâ nu mai respecte constituţia, să decapiteze garda, al cărei şef refuzase sâ ceară audienţă la Palat, să desfiinţeze complet regimul partidelor. Numai astfel putea apoi să guverneze ca dictator. Ocazia de a termina cu Codreanu, oferiră de Iorga, trebuia deci folosită fără ezitare. Şi regele o folosi... Ce-a făcut generalul în timpul dictaturii carliste care s-a prăbuşit după doi ani, la câteva luni după prăbuşirea Francei şi izgonirea Angliei de pe continent, resimţită de noi îndeosebi prin dictatul de la Viena, când o parte din Ardeal ne-a fost smulsă? O mare primejdie plutea pe deasupra întregii noastre ţâri. Pentru noi şi în general totdeauna pentru urmaşi rămâne o perpetuă enigmă faptul că fiecare oră a istoriei cheamă pe scenă omul eî, care adesea e menit unui destin tragic. De ce vine acel om pe scenă, când nenumărate indicii îi spun că ar trebui să se ferească? Fapt e că în iulie 1940 şefii marilor partide, goniţi demult de rege din viaţa politică a ţării, dar nu eliminaţi, au continuat, ei, să stea retraşi, deşi purtau o grea răspundere. Şi pe acest vid de putere a apărut generalul. Spre sfârşitul acelui iunie 1940 acest militar implacabil ceru o audienţă Ia palat care i se acceptă. lacheul îl întâmpină şi îl roagă să treacă pe la adjutantul de serviciu, ceea ce el, indignat, refuză. Atunci îşi făcu apariţia mareşalul palatului, Urdăreanu, care, uitandu-se la el ca prin sticlă, îi spuse: „Domnule general, vă rog să arătaţi
care e obiectul audienţei dumneavoastră la rege". „Şi la ce-ţi serveşte dumitale sâ afli?" „Aşa cere protocolul!11 „'Para se prăbuşeşte şi dumneavoastră vă ţineţi de protocol", i-a răspuns generalul şi a părăsir imediat palatul. Regele, fireşte, află de incident şi trimise un ofiţer adjutant după general, pe care îl primi îndată şi direct. „Antonescu, îi strigă el rămânând în picioare, spune la toţi cu care ai de-a face câ nu eu am consimţit la cedarea tericoriilor, ci Consiliul de Coroană," „Maiestate, strigă si generalul, am îndurat umilinţe peste umilinţe pentru ca armata noastră să fie bine înarmată şi sâ poară face faţă cu onoare în vremuri de vitregie. Aceste vremuri au venit şi eu am fost împiedicat de oamenii politici ai maiestăţii talc să-mi fac datoria. Vreţi măcar acum, când am ajuns numai la începutul catastrofei care a venit la scadenţă, sâ mă ascultaţi?" „Te ascult, Antonescu! Vorbeşte!" „Sire, o să spun fără patimă, însă deschis, ceea ce am de spus în acest ultim ceas, începu generalul însă deloc fără patimă, cum promisese, cer voie respectuos maiestăţii tale să arunc o scurtă privire înapoi pentru a urmări vinovaţii de azi de la sursă, vinovaţi ce n-au încetat, în ultimii zece ani, cea mai nedemnă persecuţie împotriva mea. Acest lucru e necesar fiindcă cel puţin în această clipă, dacă nu va dispărea ura cu care interesaţii şi vizaţii ţi-au prezentat deformat toate strigătele mele de alarmă din trecut, prezenţa mea la palat va fi şi ultima şi nu eu voi purta răspunderea în faţa istoriei şi a ţării de gravele consecinţe care vor decurge de aici. Pentru că, sire, documentele care se găsesc la Marele Stat-Major al armatei arată că a fost un om care a strigat cu disperare, la timp, de nenumărate ori şi la toate urechile, că se va aprinde casa. Cum însă maiestatea ta nu vei avea timp să citeşti aceste documente în aceste clipe grele în care prăbuşirile se vor succeda într-un ritm vertiginos şi colţii fiarelor duşmane şi ai lichelelor vor începe să apară chiar în capitala ţării, pe la toate colţurile şi poate nici nu vor mai fî existând aceste documente în
158
MARIN PREDA
DEMRUL
totalitatea lor, îmi iau eu, cu îngăduinţa maiestăţii tale, libertatea de a cica numai careva fuîgerătoarc dar edificatoare fraze. Sire, vă amintiţi mandatul imperativ pe care mi l-aţi dat în 1933 să organizez şi sâ redresez armata? Cu asigurările şi sprijinul regal am pornit la o muncă titanică. Dar chiar a doua zi forţele oculte, toţi beneficiarii incorecţi ai unor situaţii preponderente, toţi invidioşii, toţi cei care făcuseră dovada incuriei şi nepriceperii şi care se simţeau ameninţaţi de prezenta şi măsurile luate {fiindcă eram hotărât să-i scot cu biciul de pe unde sc aciuiaseră şi sugeau ca nişte căpuşe din trupul ţării) s-au coalizat între ei şi mi-au paralizat toate iniţiativele, cu scopul secret de a dovedi maiestăţii tale câ generalul Antonescu nu este ceea ce pretinde a fi, ci un însetat de putere care nutreşte doar ambiţia de a lovi în toata viaţa politică românească. După numai câteva luni de zbateri şi de umilinţe am ajuns la convingerea câ voi fi înfrânt, chiar dacă formal aveam sâ mai rămân încă un an sau doi în fruntea Marelui Stat-Major. Planul meu general de reorganizare a armatei a rămas literă moartă. Situaţia este cunoscută. Am declarat prîmului-ministru: ţara este astăzi într-o totală imposibilitate dc a se apăra dacă va fi atacată. Ce facem dacă acest lucru se va întâmpla? Adâpos-tindu-se în spatele alianţelor şi al Micii Antante, alianţe şi înţelegeri care sunt bune, dar care nu-si dovedesc eficienţa decât în clipa când vine furtuna (şi astăzi s-au văzut cât au fost ele de eficiente), primuhmînistru se uita la mine ca la orice militar care totdeauna a pus şi va pune înaintea omului politic veşnica placă: armata nu e înarmată! Armata aşa şi pe dincolo! Şi bineînţeles, bani, atac asupra bugetului, pe care cl, omul politic, trebuie să-1 ţină în echilibru, să nu cadă de la putere, l-am spus: se pot găsi în această ţară oameni care să nu fie neliniştiţi şi care să nu se întrebe în fiecare zi cu inima strânsă şi fruntea încreţită ce ne facem tkcâ ne surprind evenimentele nepregătiţi? Cohorta lor este nenumărată şi întreabă ce-au făcut atâţia ani
conducătorii? Răspund eu: S-au certat. Au discutat. Au făcut rând pe rând proiecte peste proiecte şi cu aceeaşi uşurinţă cu care le-au făcut unii, cu aceeaşi uşurinţă le-au rupt alţii. S-au acuzat şi continuă sâ se acuze reciproc de necinste, de hoţie şi de nepricepere. Ia fel s-a întâmplat la Roma, când ea ardea şi când barbarii răsturnau, unul după altul, hotarele imperiului. 1^ fel s-a întâmplat cu Bizanţul, când turcii erau deja pe străzile ConstantinopoluluL I,a fel au făcut nobilii polonezi şi curtenii, în timp ce alţii le tăiau cu spada vaste teritorii din frumoasa lor ţară. Ce e de făcut? m-a întrebat primul-ministru. Ce e de făcui? Nici măcar nu e nevoie de atât de mulţi bani, cum s-a spus. Trebuie însă înlăturaţi fără milă toţi şarlatanii, farseorii, feneanrii, toţi prevaricarorii care ridicându-se la treptele de conducere prin alte mijloace decât acelea pe care Ic dau trecutul, meritul şi munca lor, n-au făcut decât să anihileze acţiunea celor animaţi, desigur foarte mulţi, dc gândul datoriei. Primul-ministru a spus câ va lua măsuri. Dar cât de liber este în acţiunile lui un prîm-ministru într-un regim al partidelor? Gândul lui este fixat neîncetat la următoarea mişcare a adversarului, în timp ce interesele vitale ale ţării trec pc planul doi. Gândul domnului Tătârâscu era cum să câştige din nou viitoarele alegeri şi coşmarul lui era cu ce lovitură împotriva sa vine domnul Maniu de fiecare dată când se întoarce în capitală de la reşedinţa sa din Bădâcin. Sire, când un şef de stat-major spune cele arătate mai sus primului-ministru al ţării şj le lasă şi ca documente scrise, din trei una: ori este un nebun, ori este un calomniator, ori spune un adevăr. Faptul câ nu am fost imediat internat pentru demenţă şi faptul că nu am fost pus imediat sub acuzare de calomnie, cât şi faptul că nu am fost de asemenea imediat destituit din înalta funcţie pe care o deţineam, arată că spuneam un adevăr. Ministrul apărării naţionale, generalul Arlghelescu, a continuat să mâ saboteze. în cele din urmă consorţiul Uică, Glatz, colonelul Tătârâscu, Moruzof au reuşit să
160 MARIN PREDA
mâ dea arară în ciuda furtunoasei şedinţe a parlamentului, care aproba acţiunile mele. Rcflcereazâ cineva, acum, sire, din cei vinovaţi, la urmările acţiunilor lor? Eu, deşi cu nimic nu sunt vinovat, când văd unde am ajuns simt cum îmi sar tâmplele din loc de ruşine, dc durere şi de umilinţă. De la generalul Măldărescu până la generalul Samsonovici, de la generalul Uică până Ia generalul Anghelescu* de ia acesta până Ia Argeşanu, toti miniştrii de război, de la unul până la toţi şi de la toţi până la unul sunt vinovaţi. Toţi şefii de stat-major de la război şi până astăzi, toţi fără nici o excepţie, în cap cu mine, trebuiesc daţi în judecară." „La ce-ar folosi, Antonescu?" strigă regele văzând că generalul se oprise. Patima din glasul acestuia îl răscolise şi pe el, avea o voce parcă sălbatica, simţind u-se pesemne ameninţat şi hâirnit de violenţa gândirii generalului, zadarnic acoperită sub formulele protocolare. îl ţinuse şi stătuse şi el tot timpul în picioare, în sala tronului. „E prea tarzrti acum, reluă Carol al 11-lea. Important în ceasul de faţă e să întărim «Partidul Naţiunii» pe care abia l-am înfiinţat. Partidul meu! După cum bine ştii, am băgat pe domnul Horia Sima în guvern ca ministru al educaţiei naţionale, şeful de acum al Gărzii şi prietenul dumitale, în loc sâ ne ţinem de procese şi răzbunări, mai bine strângem rândurile.*1 „Sire, zise generalul fără şovăire, refuz să colaborez cu cei vinovaţi de situaţia dezastruoasă a armatei, situaţie care ne pune în pericol fiinţa neamului. Ar însemna sâ-mi leg numele de crimele lor.'4 „Aş putea să-ţi ordon, dar n-o fac", strigă regele...
De ce n-o făcuse? Era îndârjit şi nu vru sâ-1 mai lase pe general să continue: îşi întoarse faţa, şi militarul care jurase credinţă Coroanei îşi pocni scurt tocul cizmelor şi se retrase fără să mai rostească nici un cuvânt. El era şi maî Îndârjit decât suveranul său... Astfel se încheie audienţa.
Câteva zile mai târziu generalul fu ridicat de la vila sa din Predeal şi i se fixă domiciliu forţat. De aceea nu-i dăduse ordin
DELIRUL 1G1
regele să intre în guvern fiindcă îi venise chiar anmci ideea să-1 închidă pe acest militar primejdios care, era limpede dc la o poştă, vroia pureri rotale şi desigur o schimbare de regim totală.
Trebui să i-o cedeze nu mai târziu decât în septembrie şi sâ abdice. După dictatul de la Viena el pierdu Încrederea tuturor şi, încolţit, îşi aminti de general. Trimise şi-1 chema la palat şi fără şovăire de-astă dară îî încredinţa puteri dictatoriale şi misiunea de a forma guvernul. Acesta încerca, dar nimeni nu4 sprijini, toţi cereau abdicarea lui Carol al lblea, considerat vinovat, el si regimul său, de acceptarea dictatului de la Viena. Regele încredinţa Coroana fiului său Mihai, şi părăsi pentru a doua oară ţara împreună cu Elena Lupescu, de astă dată pentru totdeauna- O săptămână mai târziu generalul îi aducea pe legionari la putere.
IX
- Ce fee cu, mamă? începu generalul cu o voce semnă, aşezându-se la masă şi gustând din ţuica tare de Ardeal din care îşi turna un păhărel.
Starea aceasta de seninătate i-o transmitea maică-sa. Acasă la el il muşca aproape totdeauna, când intra pe uşă, sentimentul blestemului: fiul soţiei sale sc născuse paralitic. Acum era mare, umbla cu rotile. Nici nu-l ţinea acasă, vederea lui îl demoraliza, mai ales acum, când avea nevoie de toată puterea de credinţă în desrinul său; îi închiriase un apartamenr în altă parreşi plătea un om să aibă grija de eh Maică-sa, desi se apropia de optzeci de ani, el n-o vedea bătrână, lângă ea simţea că viata lui e curată, sau că se putea oricând îndrepra atâra timp cât ca trăia.
- Ce s-a întâmplat, Ioane?! zise bătrâna văzându-l că îi e greu sâ-i vorbească. Dacă aî fost cumva silit sâ te minţi pe rine însuţi, mai zise ea, să n-o faci cu mine, fii pe deplin sincer cum ai fost totdeauna.
162
MARIN PREDA
DELIRUL
163
- Mamă, începu generalul cu o voce dramatică, a trecut o lună de zile de la masacrul de la Jilava şi din beciurile poliţiei şi tot nu pot să mă împac cu gândul că am căzut într-o cursă pe care mi-am întîns-o singur şi din care n-o să mai scap. Cum sa mă împac? Sub numele meu se comit asasinate, la ce foloseşte justiţia unei ţări? Degeaba îmi spun că oamenii aceia erau vinovaţi dacă vinovăţia lor n-afost stabilită de justiţie... Ce să fac, mamă?
— Spune-mi şi mie, Ioane, de ce erau vinovaţi oamenii aceia? zise bătrâna uitându-se la fiul ei cu severitate.
Ţinea mâinile împreunate ţărăneşte în poală. Apoi, în timp ce el începu să vorbească, îşi despreună mâinile şi îi puse sarmale în farfurie. Fiul ei era credincios, ţinea obiceiurile, dar ea nu avea în clipa aceea altceva, nu se aşteptase că el o să vrea s-o vadă. Generalul mânca multă vreme în tăcere. Capul îi era plin de nume şi de crime comise de unii când erau la putere, apoi drept răspuns, de alţii când veniseră ei in locul acelora şi luaseră puterea. Ce să-i spună bătrânei? Să-i treacă pe dinainte filmul diavolesc al patimilor umane? Tocmai de aceea, pentru ca în sfârşit justiţia sâ-şi spună cuvântul, la două săptămâni după ce luase puterea, dăduse un decret lege de înfiinţarea unei comisiuni speciale de Anchetă Criminală, care să cerceteze şi să pună sub acuzare pe toţi cei care săvârşiseră crime împotriva legionarilor. Dar cum să-i explice maică-sii, fiindcă ea l-ar fî întrebat: crimele legionarilor aveau sâ fie şi ele judecate? Că aceste crime nu mai puteau fi judecate?! De ce? Pentru că sunt la putere! N-avea sâ înţeleagă că ăsta era jocul şi că nimeni, în istorie, venind la putere, nu-şi judecă propriu partizani. Bătrâna n-ar fi înţeles. I
Comisia aceea, ştia bine, s-a pus pe lucru şi în câteva ş săptămâni a emis treizeci şi trei de mandate de arestare, deci | foarte repede, şi nu cum i-a reproşat conducerea legiunii că I lucrările tărăgănau. A fost arestat generalul Gabriel Marinescu, I
fost prefect al poliţiei capiraleî, şt pe urmă sub dicrarura lui Carol al 11-lea ministru de interne, au fosr arestaţi generalul Ion Bengliu, fosr inspector general al jandarmeriei, generalul George Argeşanu, fost prim-ministru, Radu Pascu, fost prim-preşedinte al Curţii de Apel, colonelul Zeeiu, fost prim-procuror militar, maiori şi colonei din jandarmerie, directori de poliţie şi de siguranţă, agenţi de poliţie, ofiţeri şi subofiţeri dejandarmî... în luna noiembrie 1938, din ordinul lui Carol al II-lea, toţi aceştia au organizat uciderea lui Corneliu Codreanu şi a celor trei asasini ai fostului prim-mi nistru Ion Gh, Duca şi a celor zece asasini ai lui Stelescu, toţi paisprezece deţinuţi în penitenciarul special din Râmnicu-Sărat. Toţi fuseseră judecaţi şî nici unul nu fusese condamnat la moarte. Transportaţi într-o noapte în două camioane spre Bucureşti, Corneliu Zclea Codreanu şi ceilalţi treisprezece au fost ucişi pe drum, prin strangulare, de paisprezece jandarmi, în dreptul pădurii Tâncâbcsti, apoi duşi la închisoarea Jilava şi îngropaţi. Pe urmă au fost împuşcaţi avocatul Fâgădaru şi doi şoferi, lângă Cluj. A fost ucis locotenentul Nicolae Dumitrescu la prefectura poliţiei capitalei, prin srrangulare, în ianuarie anul următor» şi profesorul Vasile Cristescu. Generalul fusese apoi informat, în acei ani, de sinuciderea legionarei Constanţa Grecu, tot la prefectură, în realitate a fost ucisă, apoi aruncată de la etaj în curte. Alţi legionari în număr de şapte au fost tot atunci împuşcaţi în comuna Huedin, tot lângă Cluj. Pe urmă, o lună maî târziu au fost ucişi prin strangulare, pe drum, într-o camionetă, şapte legionari pe când erau transportaţi de la prefectura poliţiei capitalei la crematoriul Cenuşa, unde au şî fost incineraţi. Trei legionari din închisoarea legiunii de jandarmi Soroca au dispărut, spunându-se câ au evadat, în realitate au fost omorâţi şi băgaţi în pământ cu lopeţile, prin apropiere. A fost împuşcată Nîcoleta Nicolescu, o cunoscută legionară, îndrum spre Jilava, într-o noapte. Fuseseră împuşcaţi, în mod
164
MARIN PREDA
DELIRUL
165
public, în scara dc 21 septembrie 1939, pe locul unde fusese asasinat prîmul-ministru Armând Călinescu cel şase asasini ai lui, la care s-au adăugat trei legionari, omorâţi la prefectura poliţiei în aceeaşi zi. în urma acestui asasinat, Carol al H-lea dă un ordin de represalii, prin Urdăreanu, a doua zi, şi sunt prinşi şi executaţi peste o sută patruzeci de legionari din toate judeţele, câte trei din fiecare judeţ, şi tot atunci sunt împuşcaţi o sută de legionari din închisori, din întreaga ţară, printre care şefi legionari ca Gheorghe Cumă, Victor Dragomirescu şi Gheorghe Clement. Decapitarea Mişcării! De ce să-i spună toate astea bătrânei? Sâ nu mai poată dormi la noapte? Au fost implicaţi prefecţi de judeţe, miniştri, comandanţi de jandarmi, inspectori şi comisari de poliţie. Toate acestea au fost descoperite şi stabilite de comisiunea specială formară de el, de Antonescu. Comisia asta însă, nu se ştie de ce, nu era pe placul legionarilor, care urmăreau să se răzbune singuri şi direct, călcând peste legi şi peste ordinele lui. Si au şi făcut-o! Ia început a încercat să se liniştească spunându-şi că acei oameni au scăpat astfel de tortura judecăţii şi a execuţiei, dar pe măsură ce rrecea timpul şi detaliile care îi erau aduse la cunoştinţă se înmulţeau, şi-a dat seama că mâinile lui nu mai sunt curate, pentru că, şi-a spus, dacă unul singur dintre aceştia a fost nevinovat, şi numai justiţia şi dreptul lor la apărare l-ar fi ajutat sâ răspundă la această întrebare, şi în loc de aceasta el a fost executat, el, generalul Anronescu, e responsabil. La gândul că acest singur om a putut sa trăiască clipa când uşile celulelor s-au deschis şi a văzut pe asasini cu pistoalele în mâini, simţea ca întregul lui destin a luat-o pe un drum fatal, la capătul căruia, dacă mai trăia, va trebui să răspundă: ce a făcut, pe cine a adus la putere?
~- Copiii mei, mamă, zise generalul, pe care i-am crezut curaţi, a căror cămaşă verde am îmbrăcat-o şi pe care i-am ocrotit şi i-am îndrumat, sunt nişte asasini setoşi de sânge şi
nu nişte spirite capabile să înţeleagă ce e justiţia şi dreptatea, ca să poară guverna. Ia Jilava se găseau şaizeci şi cinci de deţinuţi, care trebuiau judecaţi. Nu roţi erau, poate, vinovaţi... Nu toţi, poate, aveau aceeaşi vină. Toţi au fost împuşcaţi mişeleşte, orbeşte, din sete dc răzbunare. Dintre aceştia numai douăzeci şi opt aveau mandate de arestare în regulă; restul erau arestaţi fără nici o normă, printr-un abuz scandalos al poliţiei, care e în mâna legionarilor, şi trimşi acolo unde aveau de asemeni în mână o închisoare a lor. Câţi nevinovaţi, nu unul, vor fi fost printre cei peste douăzeci deţinuţi fără mandate emise de comisiunea specială formată de mine? După ce au terminat cu cei din Jilava, au masacrat alţi deţinuţi la poliţie. Ia victime s-au găsit despîcături în cap, semn ca fuseseră folosite, pe lângă pistoale, şi topoarele. Mi s-a relatat că victimele şi-au pus păturile în cap, sâ nu vadă... Numai Gabriel Marinescu a stat drepţi şi a primit gloanţele înjurându-i. Âstuia nu-i păsa: ştia de mulr, încă de pe vremea când executase ordinele lui Carol al Il-lea, ce soartă îl aşteaptă; ce fac eu, mamă, acum când informaţiile mele duc spre vârfurile legiunii, care au luat această hotărâre? După săvârşirea faptei s-au adunat toţi la Casa verde şi au sărbătorit răzbunarea, au cântat cântecele lor, care acum nu mi se mai par sfinte, ci cântece lugubre de moarte, în jurul cadavrelor care stau lungite la picioarele lor...
- Iorga a fost omorât în acelaşi timp, nu e sşa, Ioane?
- Da, mamă.
- Cum s-a întâmplat? întrebă bătrâna, a cărei farfurie era albă.
Ea postea, ca toate bătrânele, care încep să se desprindă încetul cu încetul de această lume şi să se gândească din ce în ce mai mult la lumea cealaltă. Nu s-ar fi putut spune că înţelesese ce era cu toţi cei care uciseseră şi fuseseră apoi, la rândul lor, ucişi. Nu-i cunoştea şi ce nu cunoşti nu pricepi. Pe Iorga însă îl cunoştea. Era om cam din generaţia ei, cu care se
166
MARIN PREDA
DELIRUL
L67
mândrea, şi fiul ei ştia acest lucru. Cum de nu avusese grijă de cl? Ea nu-i punea această întrebare, îl întreba însă cum s-au întâmplat lucrurile: poate că n-a avut cum sâ-i împiedice pe acei oameni să facă ce-au făcut?!... Fiul înţelese şi începu să povestească:
-Până la cutremurul din noaptea de nouă spre zece noiembrie, profesorul, după rapoartele pe care le-am primit, locuia la Vălenii-de-Munte, cu doamna Rcaterina Iorga, nevastă-sa, şi cu cumnată-sa, doamna Lucia Bogdan, care nu-i era numai rudă, ci şi colaboratoare la instituţiile culturale unde el era conducător. Cât a stat la Vălenii-de-Munte a fost păzit de legionari tocmai ca, la ordinul meu, profesorul, pe care îl ştiam moralmente răspunzător de moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, să nu păţească ceva. Era răspunzător moralmente, dar nu în faţa justiţiei şi nu aveam de gând să influenţez comisia ca să-1 pună sub acuzare. Eu nu le-am spus nimic legionarilor, dar ar fi trebuit sâ-1 pun sub paza armatei şi nu a lor. Dar n-am putut bănui că vor trece peste lege şi peste mine... Cei deferiţi comisiei de anchetă la început au fost închişi fa Văcăreşti, conform legilor în vigoare, prefectul poliţiei însă, colonelul Zăvoianu, a resrituît mandatele spre a fi emise pe închisoarea Jilava. Comisia, pe drept cuvânt, a refuzat, dar s-au făcut demersuri la ministrul de interne, Constantin Petrovicescu, şi apoi şi în alte locuri, fără ştirea mea, eu nebănuind nimic şi fiind de bunâ-credinţă şi pe deasupra nici oamenii din jurul meu neavând vreun motiv să-şi închipuie ce se punea la cale, şi s-a obţinut modificarea regulamentului închisorilor militare, care mi s-a dat la semnat...
Dar generalul se opri; masacrele îl obsedau: mama lui îi puse o întrebare precisă şi el începuse din nou să sc gândească, de astă dată cu voce tare, la ceea ce mai făcuseră „copiii lui" în acea noapte. Da, conform acelui decret, pe care îl semnase fără să-i descopere dedesubturile, puteau să fie arestate la
închisoarea militară şi persoanele trimise în prevenţie de comisiunile de anchetă. Prin acest mijloc, comisiunea a fost silită să dispună transferarea deţinuţilor la Jilava, unde legionarii domneau pe deasupra legilor, refuzând de pildă sâ lase să pătrundă avocaţii celor întemniţaţi, spre a le apăra viaţa, deşi aceştia aveau în scris autorizaţia preşedintelui comisiei. Hm! Puţin le păsa lor de preşedintele comisiei. După execuţiile de la Jilava s-au întors la prefectură ca nişte bandiţi de codru, unde le-au continuat, oameni cu galoane de ofiţeri în poliţie, puşi acolo să apere populaţia de crime şi nu să le săvârşească ei. Fiindcă închisoarea Jilava era o închisoare militară, prim-pro-curorul militar a fost sesizat telefonic de comandantul închisorii despre măcelul petrecut acolo. Prim-procurorul a anunţat şî el telefonic, între alţii, pe comisarul de serviciu, un anume Tofan, de la prefectura poliţiei. Asta dă şi el telefon prefectului Zăvoianu, dar nu l-a găsit; era pesemne la Casa verde, să sărbătorească răzbunarea. I ,-a găsit în schimb pe maiorul Orăşeanu, care s-a înfuriat şi i-a interzis să raporteze cele întâmplate Parchetului civil. Peste puţin timp acelaşi comisar Tofan află şi de omorurile din aresrurile poliţiei şi îşi dă raportul celor doi, Zăvoianu şi Orăşeanu, care sosiseră şi ei între timp la prefectură. Âştia îi interzic să emită vreo hârtie oficială către Parchet. „Da, a zis acest Tofan, dar am şi anunţat telefonic pe procurorul de serviciu." în clipa aceea procurorul acela şi cu prim-procurorul tocmai intrau pe uşă. Au cerut să fie conduşi în beciurile politici. Au coborât jos şi acolo au văzut, prin gratii, cadavrele. în acest timp, Orăşeanu îi spunea acelui comisar Tofan: „Ţi-ai mâncat capul! Nu cunoşti răzbunarea legionară. O vei cunoaşte!" După aceea a coborâr în arest, unde a dat ordin şefului arestului să spele sângele şî să şteargă toate urmele, ameninţându-i pe toţi, chiar şi pe soldaţii care fuseseră de gardă, să-şi ţină gura. §i şi-o ţin! Nu toţi. Ancheta însă e îngreuiată,
168 MARIN PREDA
martorii principali neagă, indiciile sunt spulberate. Toate astea s-au petrecut în cursul nopţii de douăzeci şi şase noiembrie.
- ... A doua zi, după prânz, uşa camerei doamnei Iorga s-a deschis şi trei persoane au apărut în prag, zise generalul Alţi patru se găseau în camera alăturată. Din cauza cutremurului casa profesorului se dărâmase şi el se mutase în vila sa de la Sinaia unde lucra la o nouă operă, Istoria universala. După cele relatate de ai Iui, marele savant ştia că viitorul său este destul de sumbru şi că nu crede că legionarii îl vor lăsa multă vreme în viaţă? Dacă e aşa, i-ar fi spus ai lui, de ce nu pleca din ţară? Ar putea să se ducă în Italia şi să locuiască în Casa Românească din Veneţia, până la limpezirea situaţiei. El a răspuns atunci că nu e laş sâ-şî părăsească ţara. Să fi fost ăsta cu adevărat gândul lui? I-aş fi dat imediat paşaportul, căci nu voiam ca prezenţa lui în ţară să fie veşnic o ispită pentru cine ştie ce act nechibzuit din partea vreunui fanatic legionar- Din partea celor fanatizaţi te poţi aştepta Ia orice surpriză. Regret acum că nu i-am dat un ordin de exih l-aşi fi salvat viaţa. Dar eu cred mai degrabă că profesorul sc temea ca nu cumva printr-o cerere de plecare, să nu precipite răzbunarea duşmanilor săi, pc care prezenţa mea în fruntea statului îi putea ţine în frâu şi, cine ştie, până la urmă să poată astfel scăpa si să-şi vadă liniştit de lucrările lui. Şi evenimentele au dovedit că avea dreptate. Desigur, aşi fi putut să-i dau o escortă care să-1 însoţească până la ieşirea din ţară, murmură generalul izbit de acest gând care dacă i-ar fi venir la timp, crima nu s-ar mai fi comis.
- Si de ce nu hai dat-o, Ioane?
Mama şi fiul râmaseră năuciţi, uitându-se unul la altul fără să clipească- Iată, deodată, pusă în faţă, fără putinţă de a o mai ocoli, vina, fatala vină pentru care oamenii acestei ţări nu-l vor ierta niciodată. Şi încă, mama lui nu ştia cât de mare era această vină! Numai el ştia că totul se petrecuse fiindcă el, generalul, făcuse, în acele prime luni de guvernare, o fuziune şi spirituală
DELIRUL \&)
şi afectivă cu legionarii (deşi crimele lor anterioare ar fi trebuit să-1 îndemne la prudenţă) şi le dăduse, în fond, mână liberă. Cert, marele savant nu era un om pe care să-1 iubeşti ca politician, dar nu asta era valoarea lui în ochii poporului si el ar fi trebuit să nu-l uite, să-1 pună sub pază, da, să-l scoată din ţară şi sâ-i salveze viaţa.
- Mamă, îsi feri el privirea mohorât, am fost înşelat: mi-a plăcut elanul lor spiritual, sacrificiul lor de sine...
Care elan spiritual? Avea memorie bună fiul ei, uitase? Asasinatele anterioare dovedeau nu elan spiritual, ci cultivarea exaltată a terorismului... Fanatismul răzbunării poate duce si la sacrificiul de sine, dar poate oare, această stare de spirit sălbatică, sâ poarte numele nobil de sacrificiu de sine? Bătrâna însă îşi cruţă fiul:
- Bine, Ioane, ai fost înşelat, te cred, spune mai departe cum s-au petrecut lucrurile cu Iorga.
- In ziua aceea, când i-a văzut pe acei inşi barând uşa de la intrare, doamna Iorga s-a ridicat neliniştită de la biroul ei şi i-a întrebar cine sunt. Unul dinrre indivizi t-a răspuns: „Poliţia legionară a Capitalei. Am venit să-1 luăm pe domnul profesor Iorga pentru un interogatoriu". „Profesorul e bolnav, le-a răspuns femeia, nu poate ieşi nicăieri." „Bolnav?! s-a mirat unul dintre ei. După câte ştim noi, e perfect sănătos." în clipa aceea a intrat pe uşă bucătăreasa, cu tava cu ceai pentru profesor. Doamna Iorga i-a făcut un semn disperat să plece de-acolo, dar indivizii s-au luat după ca, care i-a dus în odaia unde Iorga lucra. Curând au coborât iarăşi în odaia doamnei, cu profesorul înainte. în vestibul savantul s-a îmbrăcat şi în timp ce vroia să-şi pună galoşii a avut presentimentul morţii şi a avut o ezitare: „Am voie, i-a întrebat el pe cei şapte, să-mi iau galoşii?" Adică voi rămâne în viaţă şi în acest caz galoşii îmi trebuiesc, sau mă veţi ucide şi în acest caz galoşii nu-mi mai sunt de folos? Fireşte, nu-i costa nimic pc aceia să-i spună că
170
MARIN PREDA
DELIRUL
171
da, da, îti vor fi strict necesari, dar s-ar fi putut sâ-1 tortureze şi sâ-i răspundă în doi peri, şî atunci soţia a alungat cu spontaneitate această clipă grea şi a răspuns ea în locul acelora: „Te rog să-ţi iei galoşii» fiindcă poţi să răceşti". Profesorul a vrut apoi să meargă la baie, dar cei sapte bau împiedicat: „N-avem timp*, hau sus ei. Au coborât şi au ieşit. Unul din ei îşi uitase pălăria în biroul profesorului şi I-a cerut servitoarei sâ i-o aducă, în acest timp, Iorga s-a adresat soţiei sale: „Te rog să ai grijă, i-a zis cl, de notele de la Istoria universală. Ştii cât ani muncit la ele, vezi sâ nu se piardă". Ce însemnau aceste cuvinte? Savantul spera, în acea cl ipă, că se va reîntoarce mai devreme sau mai târziu şi va putea din nou să utilizeze acele note? O maşină era garară ceva mai jos şi în drum spre ea grupul s-a întâlnit cu fiica profesorului, care, speriată, auzind că tatăl ei e dus la Bucureşti la un interogaroriu, a cerut să fie luară si ea. I s-a răspuns însă sec: „Nu e loc în maşină". Profesorul a fost aşezat în faţă împreuna cu unul din indivizi, restul în spate, în timp ce unul a rămas pe jos şi i-a salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar... A doua zi corpul savantului a fost găsit împuşcat pc câmpul de lângă comuna Strejnîc. S-au tras în el nouă gloanţe de pistol. înainte de a fi ucis, marele savant fusese torturat şi batjocorit, avea barba smulsă şi pe corp urme de lovituri, răni, tăieturi.. -
- Ioane, zise bătrâna palidă, de ce i-ai adus tu pe oamenii ăştia la putere?
Acum nu mai vroia sâ-1 cruţe. Povestirea o zguduise.
- Mamă, zise generalul imediat, semn că se aştepta ca ea să-i pună această întrebare, de ce am venit cu însumi la putere? Ca sâ salvez ţara! Şi i-am adus pe legionari cu mine fiindcă aşa cum îţi spusei am crezut câ martirii lor sunt pentru ei nu un prilej de răzbunări şi fărădelegi, ci un permanent imbold de sacrificiu pentru binele ţarii.
Expresia bătrânei era de surzenie» Răspunsul n-o mulţumea.
- Da, ai crezut, dar de ce ai crezut!? zise ea. Asta e întrebarea şi la ea trebuie să răspunzi.
Fiul rămase tăcut şi copleşit.
- De ce am crezut? Cum s-ar fi putut altfel? Nici în cei care se jertfesc nu mai putem crede? Atunci în cine să credem? în jidani şî masoni? în bolşevici?
- Ioane, cu mine nu vorbi aşa, că eu nu ştiu cine sunt nici jidanii, nici bolşevicii şi nici masonii, zise bătrâna, chiar dacă tu o sa încerci sâ-mi explici. Orice mi-ai spune, nu poţi învinui pe oameni de la Dumnezeu, ca evreii, că sunt evrei, ca şi când ei s-ar fi hotărât în burţile mamelor lor sâ fie jidani pe pământ, ca sâ poată alţi oameni, care nici ei n-au avut nici un rol când s-a hotărât, în burţile mamelor lor românce, să fie români, sâ-i împuşte pc urmă când s-or face mari pe cei care s-au născut din burţi de evreice.
Bătrâna era foarte indignată. Ea continuă, liniştită, însă fără milă.
- Nu de la mine aî învăţat toate astea, ci de la legionari. Şi nu de mic, şi nici de tânăr, ci de curând!
- N-am învăţat, mamă, nimic de la ei, dar m-am întâlnit cu ei în ideea că nimeni n-a câştigat în ţara româtiească aur din aer, nimeni n-a făcut averi din nimic, ci din sudoarea tuturor. Şi cei mai bogaţi oameni de Ia noi, posesori de aur şi dc industrii, sunt tocmai evreii.
- A<;ta e altceva, zise bătrâna, n-ai decât sâ cercetezi cine a făcut averi şi a îngrămădit aur din sudoarea tuturor şi să le iei averile şî aurul îndărăt, dar nu nu numai de la evrei, ci şi dc la români- Sau crezi câ hoţul român e mai breaz decât hoţul evreu?
Şi se ridică şi îi aduse fiului caltaboşi şi îî dădu să desfacă o sticlă de vin. Generalul avea umerii încovoiaţi.
- Dar eu am auzit, continuă bătrâna, şi nu de acum, dar mam vrut să-ţi spun fiindcă mi-am închipuit că ştii, că
172
MARIN PRRDA
DELIRUL
173
legionarii încă din primele zile au început să intre prin ca.se cu pistoalele în mână şi sâ înspăimânte copiii, să bată lumea în piaţa publică» să aresteze şi să omoare, să-şi însuşească prăvălii şi magazine cu forţa, silindu-i pe evreî cu revolverul în ureche să semneze ca le-ar fi vândut, să ocupe clădiri, sâ ia oamenilor maşinile de pe stradă. Asta de la început, Ioane. Si tu ai îmbrăcat cămaşa lor verde! Ce zice lumea asta?
- Mamă, şapte zile să fi fost pc săptămână în una singură şi tot n-aş fi putut, chiar de la început, sâ-mi dau seama de tot... Mi-era gândul la un singur lucru: cu cine să ne alîem acum? Ţara e în pericol. Si am hotărât: ne aşezăm pe Axa Ronia-Berlin şî mergem sută la sută în această direcţie. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa. Dacă vom cădea cu Axa, de pe hartă nu vom dispărea, o naţiune constituie o realitate, peste care nu se poate trece, cade doar regimul. Ce putem face după ce politica franco-cnglezâ ne-a adus unde ne-a adus? Să luptăm noi singuri cu toţi?
Dar pe bătrână n-o interesa orientarea externă a regimului,
ci cea internă.
- Ce-ai avut nevoie de legionari?
Aceeaşi întrebare necruţătoare» Bărrâna continuă:
- De Ia început trebuia să vezi ce faci cu ei- Ori, ori!
- Mamă, zise gcrieralul, le-am spus: uitaţi ce-a fost în trecut şi nu căutaţi sâ vă sustrageri de la răspundere în faţa legii, fiindcă eu aflu şi ţin minte...
Ei na! Mare lucru le-a spus! Şi dacă a aflat si a rinut minte, ce-a făcut?! Bătrâna era furioasă.
Generalul dădu farfuria la o parte şi îi turnă întâi mamei sale, apoi Iui, din sticla cu vin aib. între timp bătrâna mâncase şi ea puţină brânză.
-Sărut mâna, mamă, şi la mulţi ani de sfântul ajun... Nu ţi-am spus, dîsearâ trebuie să mă duc la preşedinţie să sărbătorim, membrii guvernului, cu Horia Sima, împreună cu
suveranul şi regina-mamă, pomul de Crăciun.. - Ţi-nchipui cu cc inimă mă duc...
Generalul bău şi umerii săi se mai ridicară, - - - .Le-am spus, mamă, de la început: noi sâ-i lăsăm pe cei care au comis ilegalităţi să-i condamne istoria. Eu nu i-am făcut lui Carol al II-lea nimic când am avut în mână puterea, deşi el e cel mai mare vinovat de represiunile care au fost ordonate împotriva voastră şi de situaţia ţârii, aşa cum ne-a lăsat-o moştenire. Sire, i-am spus, trebuie să pleci, ai pierdut încrederea poporului tău, generaţiile viitoare te vor judeca. Dar nu ham arestat şi nu l-am trimis eu în fata unui tribunal. Vă spun asta pentru binele vostru. Eu sunt bătrân si curând dispar. Voi rămâneţi.,. Şi vă mai spun ceva: n-am nici o ambiţie personală. Când am ajuns ce-am ajuns, nu sunt nebun sâ cred câ voi ajunge eu regele României sau al Rusiei... Nu m-au ascultat, deşi toate problemele le abordam împreună în Consiliul de Miniştri, îi povăţuiam, le puneam la dispoziţie întreaga mea experienţă de viaţă.
Da, era adevărat, dar vedea bine cu ochii lui cum îi răspundeau în doi peri, sau făceau pe naivii când le aducea fapte şi nu lua nici o măsură contra lor. 1 se raporta: comisarii de românizare fac abuzuri (şi încă ştia singur că stihia aceasta care începuse, cu românizarea, era străină de spiritul poporului, dar îşi dăduse aprobarea). Domnul ministru al economiei naţionale îi răspundea candid: „Ani auzit şi eu că s-au făcut abuzuri, însă nu mi s-au dat nume! Unii comisari, în loc să-î ţină în loc pe jidani, s-au pus de acord cu ei."
la uite! Să ie indignezi, nu altceva! Dacă i-ar spune mamei ar pufni în râs, cât e ea de bătrână şi severă. Şi ca să-i arate că sufletul lui fusese tor timpul chinuit de problemele tragice ale regimului său (asta vroia să arare, câ erau tragice, fiindcă el n-a vrut si se întâmple toate acestea) generalul continuă:
- . ..Lc-am spus: instituţiile noasrre fundamentale, hise-tfita* şcoala, magistratura, armata, trebuie să funcţioneze
174
MARIN PREDA
DELIRUL
175
înu-o noiJ dc continuitate şi legalitate. Dacă le perturbăm activitatea prin introducerea abuzivă a politicii, le abatem dc la menirea lor. Câlincscu, Carol al Il-lea, Gavrilă Marineseu s-au crezut eterni şi de aceea au făcut ce-au făcut. Eu nu pot urma drumul acesta căci nu vreau ca mâine să mâ duc în faţa comisiei de ancheta. Vreţi să suspendaţi inamovibilitatea pe timp de un an. Nu pot să aprob aşa ceva! Ce-ar ajunge magistratul? Un biet om hăituit de factorul politic si nu unul chemat sâ judece şi sâ aplice legile. Daca începeţi cu răzbunări şi loviri vă veţi ridica opinia publică în cap... fc-ani spus, preţurile cresc, luaţi măsuri. Resping ideea cartelelor, dar organizaţi aprovizionarea, dormiţi acasă, nu pierdeţi nopţile în şedinţe secrete de cuiburi. Ce secrete aveţi de ascuns?.Mi se aduce la cunoştinţă câ profesorul lacobovici, un mare chirurg, e destituit din funcţia de medic primar al Aşezămintelor Brâncovcneşti, ca sâ vină în locul lui un medic legionar. Am ordonat: Ministerul Justiţiei! Este o crimă sâ ne batem joc de puţinii oameni de ştiinţă pe care îi avem. Eu nu sunt o firmă închiriată de oameni care comit acte care depăşesc relele fostului regim. Rog pe domnul ministru lashischi să transmită această rezoluţie a mea domnilor de la spitalul Brâncovenesc, care dacă nu înţeleg aceasta, dovedesc că nu merită locurile pe care le-au ocupat şi trebuiesc schimbaţi fără întârziere.
Le Conducător citaşi el un caz în care intervenise. Dar hWa să-i spună maniei sale miile dc cazuri în care se săvârşiseră abuzuri asemănătoare, şi de care ei ştia bine.
- Degeaba mă învinuieşti, mamă, continuă generalul, că mâ port rău cu evreii. Eu n-am urmat nici exemplul domnului Hitler, să-i bag în lagăre. Le-am cerut doar celor care au venit în ţară în ultimii irei ani sâ plece în răstimp de două luni.
- Unde să plece, Ioane? zise bătrâna.
- De unde au venit.
- $i dacă au venît tocmai din Germania domnului Hider?
- Ce pot să fac eu? zise generalul. Să se ducă în Palestina. Acolo e ţara lor. Şi sunt şi englezi acolo, care pot sâ-i protejeze, în orice caz, am dat ordine severe să se înceteze cu samavolniciile împotriva lor, şi s-au încetat.
Nu L-ra adevărat, dar trebuia s-o liniştească pe bătrână!
- Dar vezi că ci nu pleacă şi mă silesc în felul ăsta să-i bag în lagăre. Si când pleacă duc cu ei mari sume de hani, aur, valută străină» costume de haine, câte douăzeci deodată! exclamă generalul indignat.
- Şi ce-ţi trebuie tie costumele lor? zise bătrâna cu dispreţ. Eşti şeful statului, ai timp să le numeri costumele? Şi zid că nu-i bagi în lagăre. De ce îi bagi?
Generalul se mohori şi maî mult.
- Pentru că s-au apucat de comerţ, de comunism, de tot felul de agitaţii.
-Da? zise bătrâna. Şi de când comerţul a devenit o agitaţie?
-Am vrut sâ spun speculă...
Se bâlbâia în faţa ei. Reluă, îndârjit:
- Să stea acolo, în lagăre, până se vor hotărî să plece din ţară. Eu trebuie să mâ ţin de cuvânt. Am anunţat un lucru pe care nu ham făcur, adîcă nu i-am băgat în lagăr până acuma, şi ei (jidanii) îşi bar joc de mine. Trebuie sl luăm această măsură ţi să-i silim pe jidani să muncească, pentru că numai asa îi vom face să plece. Şi măsura asta o s-o luam nu numai pentru eî( d şi pentru greci, armeni, ţigani, care au intrat clandestin în ţara.
Hotărât, acest lucru nu-i plăcea deloc bătrânei mame. Ridică vocea:
- - Cine ţi-a dat ţie dreptul sâ goneşri din ţară oameni care sc simt bine la noi? Niciodată nu s-a întâmplat asta în istorie. Suntem un popor ospitalier şi am rămas roruşi români de-a lungul veacurilor. Cine îri dă dreptul? repeta bârrâna. Ce lege? Unde s-a mai pomenit una ca asta?
- Mamă, şopri generalul, orice stat are dreptul să controleze imigrările. Nu e o noutate ceea ce facem noi. In Rusia de azi,
176
MARIN PREDA
DELIRUL
177
de pildă, nu intră nimeni. Şi mâinc-poimâine şi Statele Unite vor începe să nu mai primească cu braţele deschise chiar pe toţi aventurierii... După douăzeci şi şapte noiembrie am desfiinţat poliţia legionară si portul de armă individual, reluă generalul cu aerul că a convins-o pe mama lui în chestiunea evreiasca si poate acum să continue neturburar, si am convocat imediat Consiliul de Miniştri. Ştiam totul, şi n-aveam de ales: ori alung imediat mişcarea legionară de Ia putere şi o desfiinţez, ca partid jjohtic, şt atunci eram obligat ,ţâ trimit toarc vârfurile legionare în faţa comisiei speciale de anchetă, lucru care m-am hotărât că nu-l puteam fiice fără sâ provoc războiul civil în ţară, cu mari primejdii pentru hotarele noastre, ori mâ prefac că nu acord lucrurilor decar o gravitate de circumstanţă, folosind însă prilejui sâ le iau pentru început la toţi armele, să-i scot din politic şi treptat si din alte posturi cheie, de pildă să schimb încetul cu încetul pe toţi prefecţii dc judeţe legionari şi primarii de prin comune... în ce priveşte viitorul, vom mai vedea.
Fireşte, alesese ultima soluţie. Şedinţa începuse pc tema ordinii în ţară. Ministrul de interne, Petroviccscu, înrrebat fiind, răspunsese desigur câ rapoartele primite de la inspectoratul jandarmeriei arătau ca liniştea cea mai perfectă domnea în toata ţara. Nu s-a semnalat nicăieri vreun incident- De Ia Siguranţă a primit aceleaşi informaţii în ceea ce priveşte capitala, Auztndu-1 pe canalia asta vorbind astfel luase hotărârea ca la prima ocazie să-1 destituie pe cl, pe directorul general al Siguranţei, Ghika, şi pe ajutorul acestuia, Maimuca, Ăştia trei ştiau totul şi îi aruncaseră totdeauna în obraz minciunile cele mai neruşinate. „Dumncara, i-a spus, ai mai venit în consiliu cu astfel de rapoarte în timp ce noi ne-am pomenit cu ceea ce ştim cu toţii câ s^a petrecut. Te rog să iei imediat măsuri şi sâ schimbi toţi primarii legionari care nu sunt oameni de seamă, gospodari respectaţi în sat. în douăzeci de zile îmi raportezi de executare, I.a sate nu se face politică, ci sc face gospodărie, se
face administraţie. Vreau să ştiu ce primari erau la 6 septembrie, ce primari s-au schimbat, care este situaţia şi cc primari se schimbă în urma ordinului dar... în al doilea rând, să se înceteze cu răzbunările pe întreg teritoriul ţârii; foştii jandarmi, toţi comisarii şi agenţii care au comis acte de violenţă si bestialitate, să fie scoşi, dar să se înceteze cu execuţiile. Dacă mai aud de violări de domiciliu sau ridicări de persoane, pentru aceasta veţi trage roare consecinţele, domnule ministru de interne. Un ale punct: la gări, la autorităţi, nu mai ace cc căuta garda legionară. Avem pentru asta organele de siguranţă ale statului. Nici la radio, nici la poştă, nici la telefoane nu mai au ce căuta aceste gărri. Ele nu pot servi decât pentru serviciile lor legionare. Şi repet: cine mai poartă în mod individual şi izolat, pe străzi, armă, va fi dezarmat imediat şi dat pe mâna justiţiei. Nici dumneavoastră nu aveţi voie să purtaţi armă, cu atât mai mult ti-au dreptul s-o poarte adolescenţii de şaisprezece ani. Veţi evacua toate casele şî antreprizele ocupate ilegal, sau prin vânzări silite. Am auzit că şi miniştrii s-au instalat confortabil în case care nu le aparţin. Cine v-a dat dreptul sâ dispuneţi astfel de averea alruta? Această stare de anarhie trebuie să înceteze?* „Ari spus, domnule general, câ suntem responsabili de departamentele noastre, a luat cuvântul atunci Rioşanu, Ca să fiu responsabil eu, ca ministru al poliţiei si al siguranţei, ar trebui ca atât la poliţie car si la siguranţă să am oamenii mei. Ori, eu nu sunt sigur nici de domnul Mironoviei, prefectul poliţiei capitalei, nici de domnii Ghika şi Maimuca de la siguranţă. Pentru actele lor eu declar în mod oficial că nu pot răspunde.'* „Da, î-a confirmat, şi eu am auzit că domnul Ghika ar fî scos din vamă o mie două sute de revolvere, pe care le-a împărţit nu ştiu cui. Sâ anchetezi: pentru ce omul ordinii împarte arme, în ce scop şt pe banii cui le-a cumpărat?*4 „Domnul Ghika nici nu mai tratează cu mine, a zis Rioşanu. Iar domnul Mironovici, noul prefect de poliţie, nici până acum
178
MARIN PREDA
DELIRUL
179
nu s-a prezentat la mine să depună jurământul-" rtCheamă-l la minister şî dacă nu vine, vom pune în locul lui alt prefect. La fel şi cu şeful Siguranţei, domnul Ghika. Dacă nu intră în ordinea legală, să-mi propui alt sef de siguranţă. Spune-i domnului Ghika imediat că îl voi destitui în câteva ore dacă îşi mai permite să ignore guvernul generalului Antonescu/
Ştia că n-o va face, dar şcia în acelaşi timp că nici Ghika nu-l va sfida. Acest avertisment era dat pentru oameni ai aceluiaşi regim. în acelaşi timp însă, pentru a se asigura câ hotărârile acestea sc vor executa, l-a chemat după aceea pe ministrul armatei de uscat care nu era legionar, bineînţeles, atâta prudenţă avusese să rină acest minister sub mână şi i-a dat ordinele necesare.
- Ca să nu-i alarmez, zise generalul adresându-se iar mamei sale, în timp ce se ridica de k masă si se aşeza într-un foroliu, mai mulţumit acum de sine văzând câ maicâ-sa nu-l mai întrerupea, am trecut la chestiuni curente. Soţia mea a primit o scrisoare de la doctorul Costinescu..- Doctorul ăsta, prin munca lui, a realizat la Moroeni nişte sanatorii minunate, aşa cum nu a reuşit statul să facă niciodată. Am fost acolo şi am văzut. Rar găseşti, chiar în străinătate, condiţiuni mai perfecte şî mai proprii ca acestea- După atâtea decepţii pe care le-am avut vizitând alte spitale, am avut în sfârşit satisfacţia sâ găsesc o instituţie admirabil condusă, organizată şi utilată din toate privinţele şi ham lăudat public printr-un comunicat. Ei bine, tocmai când doctorul Costinescu citea rândurile mele, au venit şî l-au dat afară ca pe-un servitor, când acesta era tocmai opera lui de-o viaţă, „Domnule Iasinschi, i-am spus eu acestui incapabil, dumneata, ca ministru al sănătăţii, cum ai putut săvârşi o astfel de samavolnicie?41 „Domnule general, zice, cei care ne-au cerut acest lucru spun câ acolo sunt multe nereguli." „I £-ai constatat dumneata?" „Nu!" „Când vei avea mai multă experienţă şi vei trece prin ce-a trecut generalul Antonescu, vei
vedea ca sunt oameni care nu se dau în lături de la nimic, numai ca sâ ajungă cât mai sus. Aşa a ajuns generalul Argeşanu prim-ministru, acest om care nu era în stare să cireascâ un ziar,,. A făcut cineva anchetă ca să se vadă dacă există nereguli, cum ţi s-a spus dumitale?" ^Acum se face." „Procedura este inversă: întâi anchetă, şi apoi măsura. Dar eu m-am dus acolo şi te rog şi pe dumneata sâ pierzi o zi, sâ te duci, şi ai să te închini şi dumneata ca român în faţa acesrei opere. Dacă ai fi văzut dumneata această operă înainte, nu te-ai fi luat după toate şoaptele.*' Ştiam eu că nu se luase după şoapte. Era o hotărâre directă şi cinică a acestui Iasinschi. Ce mă interesa pe mine însă era să le adorm bănuielile: vederi, parcă le spuneam, discutăm, guvernăm împreună, Inrraţi în legalitate şi totul e în ordine. „As fi fericit ca măcar unul la sută din ce este acolo să fie la toate spitalele noastre, i-am mai spus. Numai aşa nereguli sâ ne dea Dumnezeu în ţara românească. Sub administraţia generalului Anronescu, nu urez să fie alte nereguli decât aceste nereguli de care spui dumneata că ar fî. Dacă prin aceste nereguli semnalate dc dumneata, s-a creat această situaţie înfloriroare, eu sunr fericit."
Luaţi din scurt, Ghika şi Maimuca şi Radu Mironoviei au inrrat în legalitate. Arătau foarte docili în şedinţa dc consiliu care a urmat. Ca şi generalul, jucau şi ci comedia înţelegerii. Dar între timp acel Rioşanu îi raportă că ministrul de interne, Petrovicescu, nu executa totuşi ordinele lui, ale Conducătorului, iar Horia Sima, care era vicepreşedinre de consiliu, deci mâna lui dreaptă şi care purea să-i vorbească direct, făcuse să se producă între ei un schimb de scrisori: avea nevoie de documente, ca să explice cu ajutorul lor ceea ce avea de gând să facă, adică să arunce vina pe el în cazul că va ajunge vreodată Să-ia puterea deplină. Ce spunea în prima scrisoare, dar şi în â doua? Că îi aşteaptă un faliment economic, deoarece un regim legionar nu poate să dăinuiască cu o structură economică
180
MARIN PREDA
DfcURUI,
liberală. Şi că aici e centrul nevralgic al problemei şi nicăieri în altă parte. Şi încă ceva: că e trist că orice îi semnala în acest domeniu el, generalul, privea totul cu neîncredere. Cum să nu primească? Atât în Germania cât şi în Italia domnul Hitler şi ducele Mussolini s-au sprijinit pe economia burgheză. El nu putea dărâma economia liberală, inclusiv pe cea evreiască, fiindcă această economie era a burgheziei româneşti. „Vreţi sâ conduceţi odată cu mine, dar două capete nu pot duce un singur corp, îi răspunsese lui Horia Sima, bineînţeles tot în scris... I asaţi-mă să guvernez, altfel nu va fi bine. Vă restitui scrisoarea.'1 A urmat o nouă scrisoare, în care se spunea câ e necesară o guvernare toralîtară, în spirit legionar, că un mare asalt al lumii vechi găseşte în el, în general, un om încrezător şi că duhul legionar îi depăşeşte pc toţi. Cu alte cuvinte, să se supună lui. l-a răspuns repetând că un organism politic, social şi economic rrebuie să asculte de o singură conducere. Şeful regimului legionar era el, generalul. De aceea îmbrăcase cămaşa verde,-.
- Riosanu însă, mamă, continua să-mi aducă rapoarte din care reieşea că legionarii se organizează şi se înarmează- în ce scop? Acum, în ajunul sărbătorilor mi s-a semnalat că există indicii că de Aiul Nou se pregătesc să comită în toată ţara astfel de omoruri încât cele de până acum sunt doar nişte exerciţii palide. Ax fi vorba să fie asasinaţi toţi foştii oameni politici din sate şi oraşe, pentru ca ţara să înceapă noul an purificată de „lepra trecutului". Am dat ordin lui Rioşanu sâ ia măsuri energice şi am alarmat armata să împiedice această noapte a Sfântului Bartholomeu legionar. Abil, Horia Sima a bătut în retragere şi a trimis o telegramă prefecţilor, că pe baza unei informaţii false s-a transmis un ordin din partea internelor ca să se vegheze la viaţa foştilor oameni politici care ar fi ameninţată- Nimic, a zis el, nu este adevărat, dar prefecţii să aibă totuşi grija ca anumiţi agenţi provocarori sâ nu profite de
sărbători şî sâ se dedea la turburărh Deci, mamă, aceşti oameni nici nu se gândesc să mă asculte. Ei vor ca eu să devin în mâna lor un om dc paie. Şî nici măcar asta pentru multă vreme. Continuă şi vor continua să pună la cale noi răzbunări. Dacă sunt şi eu pe listă? Dacă numele meu e deja trecut pe una din echipele lor ale morţii şi acea echipă a morţii a şi jurat sâ mă omoare? De-asta am venit la rine, să mai vorbesc cu mama mea înainte să cad, astăzi sau mâine, sau peste două săptămâni, sub gloanţele unei astfel de echipe. 1^ stau în cale, asta e limpede. Au legături directe peste mine, cu ambasada germană, şi în felul ăsta cu factori decisivi din frunrea Reichului german. Dacă mă ucid, ce va deveni, mamă, ţara şi armata? Pe nemţi eu îi rin la respect, fără mine ne vor ocupa spre a potoli dezordinele şi dezmăţul legionar care va domni. Poate că vom avea chiar soarta Poloniei!
- Dacă ştii asta, apără-te, şi apără şi ţara, zise bătrâna, ce mai stai? Goneşre-i!
-Şî să înceapă noi omoruri? Fiindcă ci nu se vor lăsa şi va trebui să dau ordin sâ sc tragă în ei.
- Nu da ordin sâ se tragă în ei decât dacă vor trage ei cei dintâi în armata. Atunci n-o să ai încotro şî o să trebuiască sâ dai ordin armatei să se apere. Ce poţi face? zise bătrâna fără şovăire.
în clipa aceea chipul ei semăna izbitor cu al fiului, în ciuda vârstei, şi al fiului cu al mamei- Aveau acelaşi gând şi aceeaşi voinţă. Fiul nu luase puterea fără şrirea mamei şi se spunea, puţini o ştiau, câ într-un anumit moment decisiv, când generalul şovăia dacă sâ împartă sau nu puterea şi cu alţii, ea îl îndemnase să n-o împartă. Era tăcută, dar destul de afurisită. Norei îi era frică de ea şi nu numai ei. Acum nu mai aveau de ales. Nici mama, nici fiul nu se gândeau că mai era încă timp să scape de angrenajul fatal în care intraseră, şi odată cu ei ţara, 5i pentru care el abia urina să răspundă.
182
MARIN PREDA
DELIRUL
183
- Eşti mai tare, continuă ea, ai armară dc partea Ta si populaţia atâr aşteaptă. Dacă taci acest lucru, lumea va răsufla.
Generalul turnă din nou vin în pahare.
- Şi dacă trupele germane îi vor apăra? zise el din nou, încovoiat de povara destinului său. Sunt în ţară unităţi şi instructori care pot interveni. Pot eu să intru în conflict cu Germania?
- Nu poţi, zise bătrâna după câteva clipe. Dar urcâ-te fără veste în avion şi du-te şi vorbeşte cu Hitler ăia. Spune-i că ţara e cu armata si nu cu legionarii!
- Mamă, si dacă Hitler...
- Prea mulţi dacă, zise bătrâna sigură pe judecata şi intuiţia eî. Nu te lăsa.
- Bine, mamă, parcă simt câ mi-e sufletul mai liniştit. Ai dreptate: nu eu voi fi vinovat dacă sc va dezlănţui un război civil Mâ duc! Mulţumesc că se adevereşte că noi cei mai tineri avem nevoie sâ fim încurajaţi de cei bătrâni... Sunt fericit că eşti mama mea. -. Şi n-ai nici o grijă. Evreii de la noi nu vor avea soarta celor din alte ţări... „Bineînţeles, gândi generalul, în lagăr tot îi bag şi la muncă tot îi pun, dacă nu vor să plece..
îşi lepădă halatul şi îşi trase cizmele. Se făcuse târziu.Trebuia sâ se mai ducă şî pc acasă şi să-si îmbrace un costum de gală, pentru pomul de Crăciun care îl aştepta la preşedinţie...
X
Plecând de la bătrâna mamă, le Conducător ajunse în câteva minute acasă si arătă soţiei un chip senin, fără să-i spună însă ce discutase el cu maică-sa, ceea ce nu însemna că generalul îşi ascundea totdeauna, faţă de ea, gândurile.
- Ce mai face mama? îl întrebă ea cercetându-i chipul destins cu acea gelozie pe care nici o femeie nu si-o poate reprima când ştie că bărbatul ei, într-un ceas greu, s-a dus la altă femeie, chiar dacă această femeie e maică-sa.
De unde scia soţia dictatorului că era vorba de un ceas greu? Tot de la cl. O întrebase cl însuşi de câteva ori: Ce facem cu legionarii ăştia? Adică şi ea, soţia lui, era chemară să se gândească şi sâ dea un răspuns şi avea chiar motive sâ creadă că nimănui, până atunci, nu-i mai dezvăluise el atest gând.,. „Cc se întâmplă?* îi întrebase ea, dar el, posomorât, rămăsese tăcut şi destăinuirea scontată nu se produsese.
- Mama e sănătoasă, zise generalul, unde dă Dumnezeu sâ fiu şi eu tot atât de tare şi cu mintea limpede ca ea.
- Nu poţi sâ te plângi de slăbiciune şi dc lipsă dc limpezime în judecata, zise Măria general Antonescu orgolioasă. Ai dat jos un rege pe care mulţi au vrut să-1 dea si au fost înfrânţi.
Dar dictatorul n-o încuraja să insiste, tăcu şi începu să se îmbrace. Asta era acum în mintea ei, că el dăduse jos un rege şi câ alţii nu reuşiseră s-o facă. Maicâ-sa nu-i spunea astfel de lucruri care acum nu mai aveau nici un rost şi care nici măcar nu erau întru totul adevărate. Regele era deja compromis prin prăbuşirea graniţelor, nimeni, nici el, generalul Antonescu, n-ar rezista în urma unor astfel de nenorociri...
O oră maî târziu, le Conducător se afla în marea sală de recepţii a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Memhrii guvernului şi Horia Sima, care nu se despărţea nici o clipă de cămaşa sa verde cu diagonală din piele, de la capătul căreia lipsea însă pistolul, sosiseră şî îl aşteptau pc general şi pe tânărul rege care în astfel de ocazii venea însoţit de regina-mamă. Era o compensaţie pe care dictatorul i-o acordase pentru anii ei trişti când, gonită de Ia palar de metresa regelui, trebuise sâ se întoarcă în Grecia, ţara ei de unde cu douăzeci de ani în urmă fusese peţită, după ce mai întâi (cel puţin aşa se spunea) rămăsese însărcinată. Tânărul Carol trecuse pe atunci pe acolo fără intenţia de a se căsători, avuSese cu ea o aventură cu torul negândită şî se pomenise apoi, spre uluirea lui, obligat s-o ceară...
Tânărul suveran şi regina-mamâ sosiră curând si ceremonia sfebătoririi pomului de Crăciun începu. Generalul, cu toate
184
MARIN PREDA
DELIRUL
185
că arăta senin, avu câteva clipe de neatenţie, pe care şi Ie scuză singur, înainte de a-şi rosri micul discurs.
- Deşi e sărbătoare, maiestate, tot nu pot să uit că mulţi dintre supuşii maiestăţii tale stau poate zgribuliţi într-o odăiţă fără foc şi nu pot şî ei, în aceste ceasuri, să trăiască clipe de bucurie simplă, din pricina lipsurilor şi a mizeriei.,.
-Să întărim „ajutorul legionar*, zise Horia Sima, şi să trimitem echipe prin cartierele şi casele sărace, cu daruri. Dacă domnul general ar propune maiestăţii voastre un decret prin care s-ar putea, în mod oficial, de pildă prin emiterea de timbre, spori fondurile acestei organizaţii, am avea timp ca chiar de Anul Nou să sărim în ajutorul a mulţi...
Generalul însă nu răspunse şi făcu pe un ton sobru urări de sănătate şi fericire familiei regale. I se făcură apoi lui însuşi aceleaşi urări de către miniştri şi aprinseră apoi pomul, care străluci încărcat de lumânări şi becuri colorate... „Voi da, la timpul potrivit, ordin generalului Şteflea să-mi urmeze la conducerea statului în cazul că aş muri şi sâ continue lupta cu legionarii până când îi va alunga definitiv de pe scena istoriei, gândea dictatorul. Hitler trebuie convins... Mă voi duce Ia cil Numai în lipsa mea să nu se întâmple ceva, deşi nici Iui Horia Sima nu-i c uşor să ia hotărârea de a transforma idila noastră într-o despărţire sângeroasă... Nu c destul de popular ca s-o facă... deşi smintiţii ăştia nu se mai întreabă ei dacă sunt sau nu populari..."
Generalul avea umor, care însă nu era deloc apreciat. Acum avusese în sinea lui şi răsese singur fără ca asistenţa să-şi dea scama care fusese pricina acelei exclamaţii nedesluşite şi aproape guturale care îi ieşise tui din gură, ceva care semăna cu un fel de da, da, da, desigur, hm, hm... Odată i se prezentase cererea familiei unui preot legionar, care murise. Familia vroia, conform dorinţei celui mort, să-1 îngroape pe preot pe un afet de tun. Cum însă acest lucru era un privilegiu
doar al militarilor cu grade mari, generalul trebuia să facă o excepţie şi să Ie dea dezlegarea şi ordinul respectiv. Avusese, ca şi acum, aceeaşi exclamaţie înăbuşită, ridicase ochii spre şeful lui dc cabinet ca să-1 ia martor al acestei stupidităţi şi scrisese pc hârtie rostind şi cu voce tare: „Popă pe tun, nici dracu n-a văzut. Aprob ca sâ se vadă". Şi semnase- Şeful de cabinet, colonelul Elefterescu, nu răsese însă deloc de această glumă reuşită a Conducătorului nici acolo, de faţă cu el, şi nici în birou, după ce ieşise şi rămăsese singur cu hârtiile...
XI
Noaptea se lăsase repede peste acest ajun de Crăciun şi oraşul îşi aprinsese luminile la ora când în iunie soarele scânteiază sus pe cer în plină după-amiază. Străzile erau pline de oameni care forfoteau mergând sau venind de prin pieţe şi magazine, încărcaţi cu pachere. Aveau expresii care semănau în mod ciudat cu a proaspătului bucureştean, Nilă, care la ora aceea, împreună cu Paraschiv şî Achim, continua să petreacă în cârciuma în care îi lăsase al lu' Parizianu şi rat-său cu cele două ţigănci: le-a spus lor cineva, bucureştenilor, că războiul îi va ocoli, câ suferinţele sunt pentru alţii şi că viitorul le va da dreptate, aşa cum Ie-a mai dat de-atâtea ori... Oricum, parcă îşi spuneau ei, să uităm ce-o fi, sâ nu luăm zadarnic aconto, când o fi să fie o sâ vedem atunci ce-o sâ facem... E plăcut si îndrăzneţ să gândeşti, dar dacă gândirea nu duce la acţiune, ce rost mai are? Ori, ce acţiune putea fi întreprinsă împotriva acestui vârtej satanic care începuse din mijlocul Europei şi în faţa căruia marile puteri ori se prăbuşiseră, ori căzuseră la înţelegere ca tartorul în care unii credeau că l-au descoperit, I pe Anticrist, şi care purta denumirea falsă de Adolf Hitler? 1 ha Jilava însă, unde cu o lună în urmă avusese loc
K masacrul care îl decisese pe general să deschidă lupta împotriva ■    „copiilor lui", domnea o noapte perpetuă, unde becurile din
186
MARIN PREDA
DEJ IRUL
187
celule nu se stingeau niciodată şi unde cei care scăpaseră de la moarte luaseră demult acel aconto de care bucureştenii sc fereau: erau deţinuţii comunişti, la care generalul nu se gândise în urările lui de Crăciun, şi care scăpaseră de la moarte nu datorită lui, ci hotărârii soldaţilor. „Cine sunteţi voi, le strigaseră ei legionarilor, când aceştia vruseseră sâ dea buzna şi dincolo de celula douăzeci unde într-adevăr stăteau de gardă nu legionari, ci soldaţi cu armele încărcate. Ce căutaţi voi aici, civili, sâ omorâri oameni dintr-o închisoare militară? De paza lor răspundem noi". Un legionar a dat atunci un ordin <;curt: „Mai târziu", a spus el si au plecat.
Deci cu acest mai târziu în minte întâmpinau aceşti încarceraţi sărbătorile acelui an, un aconto teribil, care oricând putea aduce după el restul promis, şi nu cu pachere în braţe şi cu nepăsarea pc chip... Aceşti oameni însă nu erau vindicativi decât cu autorităţile, dar nu cu oamenii, şi nici măcar cu soldaţii de pază pe care dacă i-ar fi acuzat, ar fi însemnat sâ se condamne implicit pe ei înşişi pentru că nu ştiuscrâ să-t atragă de partea lor, să le insufle acelaşi ideal şi aceeaşi voinţă de a-1 atinge şi să se ridice în masă cerând autorităţii represive eliberarea lor. întemniţarea era o dovadă că dacă ar fi fosr lăsaţi liberi, oamenii i-ar fi urmat... De ce, altfel, ar fi fost închişi, dacă nu erau primejdioşi pentru ordinea stabilită? Fuseseră condamnaţi de vechiul regim la închisoare, noul regim legionar ii ameninţa cu exterminarea.,. Ei, şi? Ce valoare are o viaţă petrecută în lanţuri? Pentru că, pe această lume, cei puţini care deţin roată puterea deţin şi toată libertatea, în timp ce lor, celor mulţi nu ie rămâne decar munca rău plătită şi jignirea şi umilinţa la care eşti supus daca vrei să-ţi păstrezi demnitatea, sâ nu-ţi pleci privirea în faţa slugii obraznice a celui bogat şi atotputernic, sâ sari în ajutorul celui oropsit şi exploatat şi să ceri o viaţă mai bună şi pentru el.-. Nu poţi face nimic dacă nu te gândeşti tu însuţi să sfărâmi această orânduire şi să
instaurezi alta, în care toţi oamenii să fie liberi si să se bucure roţi de şansa pe care natura o dă fiecăruia să fie el însuşi şi să guste fericirea Ia care are dreptul pe această lume... Nu vor reuşi să atingă acest ideal? Vor fi ucişi? Erau de mult obişnuiţi cu acest gând.-. Mai rele erau gândurile nedorite, nechemate, care cutreierau mintea în somn, care chinuiau sufletul cu doruri sfâşietoare; prezenţa zidurilor acelui fort întunecat şi umed, şi ameninţarea din afară, acel aconto pe care îl luaseră, era o dovadă a zădărniciei lor absolute-.. Când vor lua puterea, dacă nu vor muri până atunci, vor trebui să desfiinţeze închisorile împotriva oamenilor care luptă pentru un ideal.. - Dc ce sâ închizi un om care nu se gândeşte decât la alţii? Si când semenii săi îl ascultă şi îl susţin?-..
Tânărul revoluţionar, cu ochii deschişi în lumina sinisrrâ a becului care nu se stingea niciodată, gândea că întâmplările legate de recrutarea lui erau cele mai frumoase amintiri din cruda sa viaţă, când, văzute din afară, puteau sâ-i para mamei şi tatălui său cele mai triste şi umilitoare.., Fiindcă, şi-au spus cu ani în urmă autorităţile, cc poate să fie in mintea unui băiat de şaisprezece ani? Agitator comunist periculos! Haida-de! I-a vârsta lui alţii l-au sedus si apoi manevrat, cum putea el sâ ştie ce era aceea o grevă, cum fusese cea de la Griviţa în '33, ca să se ducă apoi după acei grevişti, la procesul lor, tocmai la Craiova, camânzul după iapă, cu petiţii şi semnături în buzunar...? Ia să-1 trimitem noi mai bine înapoi în sacul său narai, la urmă, să-1 dăm pe mâna părinţilor şi a rudelor, sâ audă plânsul mamei şi să vadă ruşinea pe chipul tarălui şi să-şi bage minţile în cap! Şi hau dat pe mâna jandarmilor să-1 ducă acasă din post în post, pe jos şi cu mâinile la spate. în cătuşe, ca pe un răufăcător.
Băiatul era mic de statură, dar avea forţă în el, a pornit-o la drum astfel, cu soldatul alături, cu arma la spinare şi cu ordinul de aducete în buzunar; curând a ostenit jandarmul. „Bâ, da tu n-ai picioare? i-a zis el binevoitor. Ia să stăm jos şi
188 MARIN PREDA
să-mî spui ce prostie aî făcur. Sau eşti un simplu vagabond? Ştii câ am ordin să te bat pc drum, ca să te înveţi minte să mai faci ce-ai făcut? Dar eu nu te bat câ mi-e milă de tine, dar când ne-om apropia de postul următor unde trebuie sâ te predau, o să-ţi dau doar una peste nas să-ţi curgă puţin sânge, să nu fiu eu pedepsit câ n-am executat ordinul. în tot cazul, tu sâ te plângi că te-am bătut, ştii sâ te plângi? la să te văd..." „Protestez, a zis atunci băiatul cu ochii scăpărând de furie, împotriva tratamentului barbar la care m-a supus acest jandarm în timpul drumului...11 „Mă, al dracu mai eşti, ţi-aş scoate carusele dacă nu mi-ar fi frică să n-o iei la goană.Ar trebui atunci să trag după tine, ferească Dumnezeu,.. Hi, hai să mergem şi spune ce-aî făcut../ „Nu sunt vagabond, a începur ei, sunt rrimis la urmă, fiindcă am fosr judecar dc Consiliul de război al corpului 2 armată» Am fost acuzat că răspândesc manifeste revoluţionare şi s-au gândit că dacă mă trimit la tăticul şi la mămica, o sâ mâ potolesc.
Era destul de semeţ când a rostit aceste cuvinte. în orice caz soldatul s-a posomorât şi n-a mai avut nici un chef sâ mai pălăvrăgească cu el, şi nici lovitura promisă nu i-a mai dat-o!... El însă, băiatul, care. la şaisprezece ani apăruse în faţa unei instanţe militare, n-a uitat să protesteze când a fost predat şefului noului post de tratamentul la care fusese supus pe drum. „Bine ţi-a făcut, te-n.., pe mă-ta, i-a răspuns şeful de post după ce a citit ordinul de trimitere la urmă. Şi a chemat un nou soldat, să-1 ducă mai departe spre postul tirmâror. Fir-aţi ai dracului cu agiraţiilc voastre, de mici vă intră bolşevismul în cap", a mai spus acest şef, care părea destul de avizat în legătură cu agitaţiile şi bolşevismul. Era însă maî mult filosof decât agresiv. Ai fi zis că o să-1 îa la bătaie pe cel adus, cum scria în ordin (tratament aspru!), dar nu i-a făcut nimic. „Sere ţi-e, mă? Picioarele nu te dor? s-a răstit şeful. Stai dracului şi te odihneşte în eolţu-ăla şi dă-i, mâ, o cană cu apă şi o buca1 de pâine..
DEl.IRUl. 189
Soldatul care l-a luat apoi în primire era un ins vesel, râdea fără motiv, îşi bătea joc de el şî îi dădea palme, nu prea rare, dar nici încet... „Na, făcea, să tc înveţi minte să-ţi mai faci de râs părinţii şi fraţii... De ce nu re ţii de meserie, mă? O, câ nu eşti iu frati-nieu, că ţi-aş arăta eu ţie, te-aş beli de piele, sâ mă faci tu să ştiu că eşti adus acasă din post în post..Si îl pocnea iar după ceafă...!Asta îşi ascundea plăcerea de a lovi făcând pe stâlpul familiei care n-ar putea suporra ca frati-său sâ-i facă lui o astfel de figură... Noroc că s-a lăsat noaptea şi întunericul parcă i-a mai închis, acestui ţăran tâmpit, gura... A doua zi, în zori, a pornit-o din nou, cu un altul. Ăsta ers un ins tăcut şi neprietenos, n-a scos o vorbă rot timpul, dar mai bine aşa decât cel dinainte, fiindcă nici nu l-a bătut, nici nu i-a făcut morală. Avea grijile lui. N-avca timp şi nici chef să se ocupe de-ale altora. Atâta doar că în clipa când l-a predat postului următor l-a îmbrâncit violent peste prag şi băiatul cu mâinile la spate cum era şi luat fără veste a căzut foarte rău cu faţa pe duşumea şi cu toate că a înţeles de ce fusese îmbrâncit, îl apucase o ură clocotitoare care ţinuse cel puţin câteva clipe. Pe urmase ridicase şi-şi înălţase semeţ fruntea. „Ce-ai cu el, mă?" spusese şeful blând, în timp ce citea ordinul. Apoi, la urmă, aproplindu-se de băiat: Ce-ai cu el?!" repetase la fel de blajin şi în clipa următoare îi cârpise două palme arât de grele încât băiatul se împleticise de câteva ori şi în cele din urmă căzuse izbindu-se cu spatele de unul din pereţii biroului. După care, plictisit parcă, acest jandarm cu părul alb, îl dăduse pc mâna altui jandarm, fără să-1 întrebe dacă îi e foame sau sete.
Mersese... Era mai puţin rău decât crezuse că poate fi rău. Aşa ni sc parc când întâlnim răul, că nu e arât de rău pe cât dc rău îl credeam... Şi deodată îl întâlnise... Era foarte rău, mult mai rău decât îşi închipuise, pentru că nu se mai oprea şi băiatul vedea moartea cu ochii. Tot om era şi acest jandarm, dar ăsta avea chipul posac, pleoapele parcă prăbuşite în jos de dezgust
190
MARIN PR1-DA
Si gura subrire de ucigaş care lovea fără încetare, fără înţeles şi fără sfârşit. O singură exclamaţie ieşea din gâtul său răguşit dc băutură: „De ce, mă?" 5i ridica laba si dădea cu toată puterea în chipul copilului din faţa sa, pc care îl aştepta cu răbdare sâ se ridice de jos după flecare lovitură. Era şef de post, dar nu semăna cu ceilalţi, se vedea că ura omul, să nu-l vadă, ca şi când ar fi fost bolnav de vederea lui, ca şi când această flintă numită om har ti torturat pe el mai înainte, l-ar fi răstignit, i-ar fi bătut cuie în epoleţii lui dc jandarm, i-ar fi deschis gura cu baioneta şi i s-ar fi urinat în ea... „De ce, mă?" făcea, cu o răguşeajă iritară si cinică, fără sâ se mai obosească să spună de ce, ce. „Ah, Doamne, Dumnezeule, gândise băiatul, dacă nu mâ rin tare ăsta o să mă trimită la urmă mort, într-o căruţă/' Şi se ţinuse tare. îşi spuse\c că lovirurilc cele mai rele n-au venit încă şi că în timp ce le suporta pc cele prezente trebuie sâ se pregătească să Ie primească pe cele viitoare, care vor veni mulr maî târziu şi vor fi mult mai cumplite decât cele pc care le primea tn clipele acelea. Şi pe urmă n-are rost sâ te arăţi, cu nemernicul ăsta, băţos. Şi nu se mai sculase şi rămăsese jos ca mort, cu braţele deschise a nepăsare... Nu asa arată cineva care nu mai trăieşte? ^Aruncă o căldare cu apă pe el", mormăise jandarmul neîncrezător, dar nemişcarea corpului de-pe jos îl trezise din furia sa rece şi ucigătoare şi încetă să mai dea în el. Dăduse ordin sâ-1 vâre Ia arest (era seara) şi sâ-i dea un colţ de pâine şi o cană de apă- îi era, pesemne, frică să nu moară arestatul, n-avea, desigur, chef, să se ocupe pe urmă de formalităţi pentru un mort şi proces-verbal şi anchetă...
„Ei, cum e, mă?*î1 întrebase după cc venise de la cârciumă şi îl trezise cu un picior. Băiatul nu răspunsese, dar privirea sa liniştită, neagră, lucea neclintit, fără sâ clipească, dar vie suh lumina lanternei.,, „Tu, mă, să te ridici contra statului? continuase jandarmul nepotolit, dar fără pofta de a mai lovi. A statului, mâ? grohăite răguşit. Tu ştii ce-{ âta stat? Stătuf e
r>l:J IRU1,
19J
ţara!... Contra ţării re ridici tu? Am văzut eu cum ai venit până aici... S-au uitat la tine câ eşri mic... Eşti mic, dar ai fi în stare sâ ne beleşti pe noi toţi, dacă bolşevicii tăi ar veni la putere. Eu vin de departe, mă, şi n-am nici o speranţă cu voi. Şei mai blăstămat cuvânt, mă nepoate, e cuvântul comunism... Să-ti iasă din cap, altfel o să mori si e păcat dc tinereţile tale... Am avut un frate, continuase jandarmul împuţind tot arestul cu mirosul de băutură, îl chema Plitoc Artimon... Se însurase şi el cu o frumoasă muiere din Smeri nea si într-o zi, când făcea o căpiţă de fân în grădină, aude o fată câ îl strigă la poartă: «Bădiţă Artimoanc!» «Ei, cc c?» «Bădiţă Anîmoane* zice, du-te până la Sil Soviet, câ vor să te întrebe ceva.» «Mă duc, zice, dar să mâ îmbrac, că sunt desculţ şi în izmene.» «Nu-u-u, zice, du-te aşa, nu e nevoie să te îmbraci, câ nu te duci la nuntă.» Si s-a dus. A înfipt furca în stog şi a plecat Ia Sil Soviet. Dus a fost! Auzi, nepoate!? strigase jandarmul cu ochii cât cepele. Dus a fost. Nu s-a mai întors. Ce făcuse bietul Plitoc? Nimic! Nimic!" Dar convins singur câ nu fusese şi nu putea fi auzit după ce îl bătuse atât de rău pe acest băiat şi crezând că prîntr-o zgâlţâi tură îi putea deschide urechile, îi apucase felcile ca la cai, îi rânjise dinţii şi îi uriaşe: „Şei mai blăstămat cuvânt, Ionică, mă, băiete, e cuvântul comunism..- O sâ fie vai şi-amar de pielea ta dacă nu bagi bine în cap ce-ţi spun..." Băiatul insă nu auzise nimic, deşi înţelesese totul, că ta mijloc era ceva cu un anume Plitoc Artimon... Asta nu era român, cu numele lui de lipovean, iar fratele lui, aici de faţă, un beţiv şi un călău... Bine câ trântise uşa şi plecase. Putea sâ doarmă..,
A doua zi, în zori, i se adusese un ceai dulce şi o jumătate de franzelă. Ce se întâmplase? Avea remuşcări fratele dispărutului Plitoc Artimon? O» ce dulce era ceaiul şi ce dumnezeiască era franzela albă şi pufoasă mirosind a grâu.,. îl uitase pe acest jandarm cu fratele său chemat la Sil Soviet şi care nu mi mai întors... Plecase mai departe...
\n MARIN PREIM
Şi cu astfel de alternări şi surprize (căci în satul următor plutonierul care îl primi, desi cirise ordinul în care i se spunea să-1 bată, îl mângâie pe cap şi îl întrebă simplu: „dc ce ai plecat de-acasă dacă n-ai nici un rost?"), mersese neîncetat timp de şapte zile, dc dimineaţă până seara.. t Ţăranii se uitau la ei, când trecea prin sate, unii cu asprime (cum să ai milă de-un hoţ?!), alţii cu bunăvoinţă, băiatul nu semăna a răufăcător, o fi fugit şi el de-acasă, de bine n-a fugit... Câte-o muiere îi dădea apă şi câte o felie dc pâine, pe care băiatul o mânca ţinându-şi cătuşele în faţa.
Şi s-a pomenit în micul lui sat natal. Ei şi? Ce ştie un sat? Bine că pe drum n-a mai întâlnit un jandarm, cu o istorie îndepărtată, care făcuse din el neom. Cel din satul lut şr-a tras cureaua armei mai spre spate, şi l-a luat şi l-a dus el singur la părinţi. „Domnule Dascălu, zice, uite ce-a ieşit din băiatul dumitale. Nu un meseriaş cinstit, ci un delincvent al consiliilor militare... Are noroc că e minor, altfel n-armat fi văzut lumina soarelui. Vezi ce faci cu el, că eu am ordin să mi se prezinte în fiecare zi la post să-mi iscălească o foaie de prezenţă-" Nu se adunase lume, cum se temuse băiatul pedrurn, deşi jandarmul întârzia la poartă tocmai dc aceea, ca să vină oamenii şi băieţii şi fetele de seama lui şi să-1 vadă. Nu venise însă nimeni. Ţăranii se fac că nu văd când unul din ei păţeşte ceva, nu aleargă, ca la mahala, să caste gura, şi băiatul spusese: „Ai ordin să mă aduci acasă, nu să mă ţii aici cu cătuşele la mâini". Şeful de post înghiţise. Tatăl nu se întindea la vorbă, aştepta şi el ca jandarmul să se ducă dracului... „Ce e cu rine, mă( băiete?" l-a întrebat apoi după ce au rămas singuri în timp ce mama izbucnise în plâns.
El însă era bucuros. îşi freca mâinile, care fuseseră atâta timp legate şi se uita liniştit şi surâzător la părinţi şi la fraţi. Mama e făcută să nu înţeleagă şi să plângă, gândise cl- Ba nu, e făcută să înţeleagă, dar sâ plângă că înţelege prea mult. Tatăl să fie aspru, fără sâ înţeleagă nimic, sau să fie blând, fără să
DELIRUL 193
înţeleagă însă totul, ci numai puţin. Fiindcă nu avea el dreptate? Dar neînţelegerea tatălui şi plânsul mamei nu ţinură mult. Ştiau ei câ hoţ nu era, le spusese lucruri bune despre cl chiar Anişoara, sora lui mai mare, care era muncitoare în Bucureşti.., Dar nu ştiau ei şi singuri că lucruri obişnuite nu sc petrecuseră cu el nici cât stătuse acasă şi fusese mic?... Nu-i era frică de întuneric, scorea caii, punea o pătură pe unul şi încăleca şi pleca pe tot. „Mă, îl întreba tatăl, la miez de noapte, singur pe câmp?" „Ce-are a face dacă e miez de noapte şi e câmp?" Sau alteori, chiar când cei mari ezitau să meargă în pădure: „Mergeţi cu mine!" zicea şi le insufla astfel curajul care nu le lipsea nici lor, dar care şovăiau, fiind seara, în faţa pădurii tainice. Sau se ridica de la masă când mâncarea n-ajungea: „Nu mi-e foame!" zicea şi chipul lui era senin ca şi când ar fi avut hrana sa secretă care îi dădea nepăsarea faţă de ceea ce are în el omul animalic şi forţa care rezulta din această renunţare.
I-a şcoală mergea desculţ încă de pe la sfârşitul luî februarie şi învăţa de pe cărţile altora fiindcă tatăl n-avea cu ce să i lc cumpere pe-ale lui; ieşea cel dintâi în clasă, avea o memorie deosebită, îi ajungea sâ citească o singură dată lecţia şi să reţină şi sâ nu uite nimic... Nu se ştia de unde şi cum citise atâtea lucruri... Fără ca părinţii să-şi dea seama de ei înşişi şi de fiul lor şi fără ca fiul să şrie de unde se adapase tânăra lui îndrăzneală, în anii în care se spun cuvintele grele şi copiii slabi nu le înţeleg, dar cei tari le primesc şt se întăresc cu ele ca şi când ar bea o licoare vrăjită, Ionică se împlinea în firea lui până într-acolo încât trebuia adesea pedepsit pentru încăpăţânarea în care persista după ce îşi forma o credinţă a lui, un sentiment al lui, o pornire a lui care îi făcea pasul ferm şi dârz, care îi ridica fruntea în mijlocul altora şi nu-i păsa dacă acest lucru se termina pentru cl prîntr-o pedeapsă. Nu putea fi altfel, chiar dacă tatăl şî învăţătorul, care îl învăţaseră aceste lucruri, copleşiţi de greutatea vieţii, îşi plecau adesea fruntea, şi mama plângea... Ştiau, după ce plecase de-acasă, din scrisorile lui, că învăţase
194
MARIN PREDA
DLI.1RUI.
195
o meserie, că micii patroni la care lucrase ţineau la el şi că nu era un băiat fora căpătâi. Dar o apucase pe acest drum al lui şi uite-1 că încăpuse pe mâna jandarmilor!
„Mâine plec de-acasă, tată, răspunsese el după ce şeful de post se îndepărtase, vinde ceva şi ajută-mă! Suntem mulţi cei ce suferim... O să învingem..Tatăl îsi plecase privirea. Nu întrebase mai multe. într-o zi, când Anişoara o să vină iar pe-acasa, o s-o roage să fie cu ochii pe el şi să-1 împiedice să facă un lucru pe care ar putea să nu-I facă, să-1 înveţe (căci ţinea ta ea) să fie mai cu băgare de seamă, sâ nu ia cl în piept singur această lume şi să-şi piardă viaţa. „A doua oară, Ionică, îţi dai seama? N-or să te mai aducă acasă, or sâ te bage la zdup, aşa mic cum eşti", îi spusese. „Ştiu, tată, o sâ mă feresc, n-ai nici o grijă- Nu sunt singur..." Tatăl oftase... Avea atâţia copii!... Zece. Unul era mai dârz decât toţi ceilalţi. Asta era Ionică... Trebuia ajutat! Şi îl ajurase, Vânduse cele două oi pe care le avea şi îl lăsase să plece acolo unde îl chema soarta...
Unde? într-un fort, într-o noapte fără sfârşit... Reuşise, tîmp de şase ani de activitate, ani care făcuseră din el un bărbat şî un revoluţionar, să se ferească de oamenii siguranţei şi ai jandarmeriei. Dar în acest an puseseră mâna pe eh., şi se încheiăseră astfel acei frumoşi ani ai primei tinereţi, în acest ajun de Crăciun, care îl despărţea desigur de moarte... Fiindcă era limpede, după sărbători, acel mai târziu, care ie fusese promis de către legionari tuturor celor care erau întemniţaţi dincolo de a douâzecea celulă a fortului Jilava avea sâ letie dat, şi cu astă o groapă din noroi negru, clisos, din curtea fortului, avea să le astupe gura şi ochii, şi odată cu asta toată îndrăzneala şi toate idealurile...
XII
în câteva zile Ştefan îşi umplu suprafaţa lăzii studioului cu cărţi. Anticarul său cu chelia de culoarea hârtiei învechite se
făcea că nu-l vede când mai erau şi alţi inşi înăuntru şi răsfoiau volumele din rafturi. îndată după aceea se apropia însă de cl şi îi băga în buzunarul paltonului o carte învelită în jurnal si legată cu sfoară ca un pachet oarecare. Purtarea lui îl înveselea pe Ştefan. De ce se temea de ceilalţi şi de el nu? îl cunoştea tot atât de puţin ca şî pe ei. „Dacă vreţî doar s-o citiţi, îi spunea, veniţi şi mî-o daţi tor mie, cititul vă costă □ nimica toată!"
Cartea însă era scumpă. Erau, spunea anticarul, dintre ultimele cărţi franţuzeşti scrise înainte, care mai pătrundeau în ţară. însă erau destule, şi după câteva zile Ştefan se opri. lectura . îl subjugă, dar încă mai demult, din liceu, observase, la un moment dat, un lucru care îl mirase. îşi făcea pentru perioade de luni întregi liste încărcare de autori şi cărţi şi îşi spunea: „după ce o să le termin şi tot ceea ce scrie acolo în ele o sâ iasă de pe hârtie şi o sâ intre în capul meu, e sigur ca mintea mea va fi alta, vot fi mult mai deştept şi mai inteligent.,/* Si se ducea în.biblioteca liceului şi a oraşului şî se punea pe citit. După ce termina, rămânea ţintuit locului de nedumerire; mintea îi era aceeaşi, absolut neschimbată şi din reacţia celor din jurul său îşi dădea seama că nu se înşela deloc, nimeni nu observa Ia el vreo transformare care sâ-i mire. Probabil câ e prea puţin, gândea el şi îşi făcea o nouă listaşi maî încărcată. în câţiva ani făcuse nenumărate astfel de liste, dar lăsase la o parte obiceiul . de a se mai controla daca de la un an la altul, după ararea lecturi, devenea sau nu mai inteligent. Citea acum doar din pură plăcere şî curiozitate, pe care ni le excită totdeauna gândirea sau fantezia altora.
Cărţile oraculare îl încântau, filosofiile îl ameţeau, marea literatura îl zguduia» dar, aşa cum îi spusese lui Niki, roate acestea nu reuşeau să-i dea lui o conştiinţă de sine care să-i alunge, dc pildă, senzaţia aceea care îl făcea adesea să-şi spună: iCesunteu? Ce gândesc eu? Am impresia câ sunt nimic". Când ^  «'întreba însă dacă această inconsistenţă a fiinţei sale îl făcea
1%
MARIN PREDA
să sufere, Ştefan îşi dădea scama cu aceeaşi nedumerire că dimpotrivă, se simţea uşor şî liber, în ciuda încărcăturii pe care o acumulase atâţia ani în biblioteci. Continua totuşi să-i invidieze pe cei care aveau o gândire a lor grea de importanţă. O dată, într-o bodegă, auzise pe unul din aceştia spunând: „Moartea e o chestie periculoasă pentru orîce cetăţean!" îl dră-cuîse şi îl admirase în sinea lui... într-adevăr... pe mă-sa, îl înjurase el printre dinţi, se putea spune mai mult despre moarte, şi cu o gândire a ta mai originală decât exprimase individul acela prin această propoziţie a sa» stând băţos în mijlocul altora cu paharul dc vin în faţă şi cu o expresie dc siguranţă de nezdruncinat pe chipul său solemn?
Totuşi Ştefan fu luac fără veste în ajunul Anului Nou de o carte care îl nelinişti. Citea la ea când se făcuse târziu şi era gata sâ uite că trebuie să se radă şi să se îmbrace: era invitat la Niki sâ petreacă acolo seara de Revelion. Posomorât, întoarse cartea cu coperţile în sus şi sări din pat Se îmbrăcă repede, aşa cum fac tinerii, cu mişcări rapide şi sigure, al căror secret mai târziu îl pierd şi se învârtesc de colo până colo prin casă încât totdeauna ajung cu întârziere nu numai la teatru sau la concerte, ci şi când au o întâlnire cu o femeie.
Jumătate de oră mai rârziu, Ştefan sună la uşa ziaristului. Aproape imediat se auziră paşi apropiindu-se şi deodată ŞEefan se pomeni ochi în ochi cu o fată cu chipul uşor prelung, cu pârul bine întins pe cap, îmr-o cărare, şi odihnindu-i-se în valuri pe gât şi pe umeri. Expresia ei îi luase pesemne tânărului piuitul, fiindcă ca izbucni brusc în râs când îl văzu cum arată ca şi cum ar fi ştiut sau chiar calculat că el va rămâne astfel uluit când o să-i deschidă uşa.
- V-aţi schimbat pieptănătura, mormăi Ştefan în antreu, dezbrăcându-şi paltonul.
Nu, era aceeaşi, dar bucuria iradia intens din întreaga ei fiinţă. Atâta tot. Data trecută, când luase masa cu ei, nu era
DELIRUL
197
astfel pentru că bucuria nu era în ea, să dea chipului ei atâta lumina.
- Am întârziar, mai spuse el. Vâ rog să mă scuzaţi.
Fata nu-i răspunse. Pieptânându-se în oglindă Ştefan văzu o inscripţie scrisă cu tuş pe o foaie de hârtie şcolărească: Păstraţi toate speranţele, voi ce intraţii Ce era cu versul acesta întors pe dos de pe poarta Infernului lui Dante? Din casă nu se auzea nimic şi când Ştefan intră în hol nu văzu ceea ce se aştepta, oameni adunaţi: nu era nimeni.
- N-ai întârziat deloc, din contră, ai venit prea devreme, zise fata. Ia Bucureşti Revelionul începe ceva mai târziu. E abia zece. Dar n-are nici o importanţă, ia Ioc, Niki tocmai sc îmbracă...
„Iar eu n-am adus nimic, flori sau ceva, gândi Ştefan. Ce să fac, am uitat, îşi mai spuse el în timp ce privirea t se rotea peste pereţii spaţiosului hol, uitând de fată. Ce-o fi cu prostiile astea?" continuă el în gând, cu dispreţ, observând noi inscripţii agăţate fie de tablouri, fie de aplicele cu lumânări dintre ele. Se ridică şi începu sâ treacă de la una la alta şi să le citească- N-aveau nici un sens, cel puţin cea din antreu avea unul. „Eşti palidă, I,iriza"* scria pe uşa din colţ care ducea probabil fa baie. „Ei şi, ce vrea să spună?" se strâmbă Ştefan. Mai încolo o bucăţică de sfoară era cică intestin de brontozaur pitic, descoperit în Valea Vinului, Ştefan ar fi dorit sâ zâmbească, dar avea sentimentul că a nimerit într-o casă unde urmau să-şi petreacă Revelionul nişte puşti. Nu se potrivea deloc cu starea de nelinişte pe care i-o stârnise cartea la care tocmai citea, sentiment care de când intrase sub protecţia ziarului la care lucra, scăzuse din intensitate, „O să stau până SC face miezul nopţii şi după ce începe noul an, când veselia o să fie în toi, o s-o şterg englezeşre", se hotărî el cu gândul sâ fcia şi sâ termine lectura întreruptă. Lângă un tablou zări o bucârică de os subţirel atârnând de o sfoară invizibilă.
198
MARIN PREDA
DEURUI,
199
„Fragment din papagal trac, descoperit în comuna Fîcaşca de jos", citi el; apoi: „Toată atenţia lui Golopenţia". Îşi ridică privirea şi renunţă, se întoarse în fotoliu şi se aşeză cu o stare de spirit de nerăbdare că pierde timpul într-un loc unde nu se simţea bine, în timp ce acasă... „Toată atenţia lui Golopentia! repetă. Cine pastele mâ-sii o mai fi şi Golopcnţia ăsta, căruia trebuia sâ i se acorde arata atenţie?"
Fata, care îl lăsase singur în acest timp, reintră şi se scuză,
prezentându-1 părinţilor:
- Nici cu nu sunt gata, zise ea» dar tata, care e un om foarte inreresanr, o sâ te distreze mai mult decât ce-ai citit pe pereţi. Mamă, adăugă ea întorcandu-se spre o femeie cu o înfăţişare energică, el este un coleg al Iui Niki de la ziar, domnul Paul Ştefan-1 se spune, în satul de unde tocmai a picar, adăugă ca fără urmă de ironie, al \u Parizianu...
Ai fi zis câ glasul ci era încărcat de nostalgie... Fusese, probabil, felul ei de a-1 lua peste picior, sugerând parcă unor ascultători absenţi că musafirului acesta posomorât îi zboară acum, probabil, gândul spre satul lui natal, de care îl legau atâtea amintiri...
„De unde şrie fara asta cum mi se spune în sat? se întrebă Ştefan mirat, ridicandu-se în picioare, dând mâna cu părinţii fetei, Oe ta Niki, desigur... Interesant pe dracu", continuă el aşezându-se şi aruncându-le bătrânilor, care tăceau, priviri pe deasupra.
Şi totuşi fata îşi cunoştea tatăl. Cel puţin pentru ea şi pentru maică-sa el era un om neobişnuit. Mama îl iubea si îl iubise totdeauna mai mult pc el decât pe copii, şi această dragoste pc care anii n-o stinseseră începuse încă de pe vremea când sc măritase cu cl, tânăr sublocotenent care îşi ţinea sabia lângă W piciorul bine strâns pe pantalonul eleganr, mulat perfect pe I pulpă, în cizmele înalte lustruite ca o oglinda, până azi, când B era colonel pensionar, apropiindu-se de şaptezeci, cu copii mari, 8
Niki trecut de treizeci şi cinci de ani şi Lucru ficută mult mai târziu, dar mare şi ea... îl îngrijea neobosita şi avea noroc că ea însăşi era o femeie care nu luase în viaţa ei o aspirină şi îşi crescuse copiii energic, fără să-i divinizeze, deşi ar fi avut de ce, fiindcă toate neamurile mureau după ei, etau frumoşi şi inteligenţi fără sâ fie precoci, rămânând tot timpul copii la vârsta lor şi plini de marele lor farmec, la care nu rezistă nimeni»., afară de mama lor. Cel puţin nu arăta. Nu arăta nici pentru soţul ei, dar apăreau bineînţeles semne izbitoare. De pildă, stăteau amândoi închişi in odaia lor zile întregi. Mama cobora în bucătărie şi lua cu ea mâncarea gătită (aveau o bucătăreasă) şi o ducea sus. Cc făceau ei acolo? Fata trăsese cu urechea curioasă- Nimic nu făceau. Vorbeau. Nu mai terminau de vorbit... Cc îşi spuneau, de era atât de pasionant să-şi audă glasurile atâta vreme? Greu de înţeles... Istorii de demult... Uneori, enervară, fata o scotea din odaia ei şi o trimitea Ia piaţă. Seducea, dar nu trecea mult şi suna tdcjomrj, „Tu eşti. mamă? răspundea fiica. Ei, ce este?" wDâ-mi-l pe tata!" cerea femeia cu energie şi fata îl chema şi nu se ştie ce-i spunea la telefon. El îi răspundea sibilinic, dar aşezându-se însufleţit în fotoliu s-o asculte. Odată* rot aşa, plecase de-acasă înti-una din acele vizite în care femeile se întâlnesc singure, fără bărbaţi. Doamna colond Dumitrescu intrase în casă ţi se dusese direct la telefon. „Ce faci, Petrică?", îşi întrebase ea soţul pe care abia îl părăsise. Şi se aşternuse cu el pe vorbit, fără să-i pese de priviriJe rele şi ascuţite ale celorlalte, care în ceea ce le privea, de mult le pierise cheful sâ mai ţină la soţii lor egoişti, plicticoşi, maniaci şi plini de ticurile cele mai enervante, urme din bărbaţii care fuseseră odinioară, fără de care, era adevărat, nici ele nu mai puteau trăi, dar la a căror moarte se gândeau adesea cu semnatare şi chiar cu uşurare-..
Colonelul Dumitrescu spărgea nuci cu un instrument special de spart nuci, oferea soţiei, tânărului din fata sa şi mânca în tfcere, dar cu aerul că face conversaţie şi numai mestecând îl
200
MARIN PREDA
DELIRUL
201
împiedica sâ i se audă cuvintele. Turnă apoi vin roşu în pahare, zicând câ e un lucru perfect, o combinaţie minunată, nucile cu puţină pâine şi sare şi sâ bei după ele un vin roşu mai sec,
- De-acolo de la ţară ne vin toace, continuă el vrând pc semne sad flateze pe musafir, ceea ce si reuşi.
Ştefan tresări şi îl întrebă pe acest domn în vârstă dacă nu cumva s-a născut sau are rude la ţară.
- Nu, zise colonelul, m-am născut în Bucureşti, dar avem rude la ţară şi eu si nevastă-mea.
- Mă scuzaţi că vă întreb, relua Ştefan, ce sunteţi, vreau să spun, ce faceţi... cu ce vă ocupaţi?
- Eu am fost militar de carieră, răspunse tatăl iui Niki cu neascunsâ mândrie.
Şi spuse gradul cu care ieşise la pensie.
- Formidabil, zise Ştefan, ce părere aveţi despre actualul război? Pe celălalt baţi făcut?
- Da, am fost şi în retragere, în Moldova. - - Actualul război, zise colonelul, nu mai e un război cum ştie toată lumea, cu atacuri de infanterie şi cu asalturi cu baioneta la armă, cum se arăta prin cărţile de cirire... O mitraliera, sau un cuib de mitraliere bine plasate într-o anume cotă, poate să toace o masa compactă în atac de zeci de mii de oameni... Dar ce zic eu o mitralieră! Arma asta apăruse şi în primul război. Elementul care a dus Ia prăbuşirea Franţei au fost formaţiile masive şt independente de tancuri, care au spart frontul într-un anume punct, au pătruns adânc în spatele trupelor inamicului şi le-a distrus tot ce rine de-un război, statele majore» căile de comunicaţii şi de aprovizionare, transmisiunile şî au băgat panica în ele, prin acţiuni de învăluire $i încercuire... Vă pasionează războiul? zise colonelul oferind nuci. Ce spun eu e simplu, dar e tragic, în felul acesta s-a prăbuşit o armată în care toată lumea îşi punea speranţele»
- Dom* colonel, zise Ştefan cu un efort de a înţelege bine acel lucru simplu pe care îl auzise, francezii nu aveau tancuri?
- Ba da, numeric nu erau inferiori nemţilor, dar tancurile lor erau împrăştiate pc la unităţi...
-Adică cum?
-Asta era concepţia lor, fiecare unitate de infanterie sâ aibă artileria şi tancurile ei. Cum să vă explic? Imaginati-vă o armată care n-ar acţiona ca unitare omogenă, ci s-ar împrăştia în fiecare sat. Nimic mai simplu pentru inamic decât sâ atace fiecare sat în parte, să-1 lichideze cu mase compacte de armară şi să câştige în felul ăsta victoria. Aşa au făcut nemţii, atacând cu mase compacte de tancuri pe cele ale francezilor, împrăştiate pe Ia unităţi. După asta victoria le-a căzut în gură ca o pară mâlăiaţâ...
- Eu credeam, zise Ştefan, că au câştigat datorită faptului ca au ocolir linia Maginot, prin nord, strivind Olanda şi Belgia şi câzându-le în felul âsra francezilor în spate...
- Da, aşa au făcut, admise colonelul, dar capacirarea de manevră a tancurilor e destul de rapidă. Dacă francezii ar fi avut si ei ca rezervă strategică unităţi mari de tancuri, uşor le-ar fi putut îndrepta spre inamic şi le-ar fi putut face faţă. Am fi asistat la o bătălie gigantică de maşini şi nemţii n-ar mai fi câştigat, francezii împreună cu englezii ar fi reuşit să stopeze ofensiva germană şi pe urmă să câştige... Aşa, a avut loc dezastrul de la Dunquerque.
- Dom' colonel, cum sunr posibile astfel dc erori?! zise Ştefan.
»        Colonelul îst desfăcu braţele neputincios, adică nici el nu înţelegea şi n-avea un răspuns la o astfel de întrebare.
- Şi acum?! reluă Ştefan. Ce-or să facă nemţii? Colonelul repetă gestul: N-avea nici-o idee.
- Nu pot să-mi dau seama, zise eh Probabil câ la primăvară \    or să invadeze şi or să le vină de hac şi Ia englezii ăştia!
-   - De ce vorbiţi aşa? Nu-i simpatizaţi? zise Ştefan. ■'■ -Nu! Din pricina lor^ură UAlULlUMţum ciopârtită, zise
colonelul. £BIBLIOTECa\ M I* ACADEJVUEI *)
■ ROMANE y
202
MARIN PREDA
DELIRUL
203
- Fiindcă n-am luptat, zise Ştefan, nu puteau să lupte alţii pentru noi. Şî nici nu eram aşa singuri, aveam Mica Antantă, care în realitate nîcî nu era aşa mică: România, Cehoslovacia, Iugoslavia.., Aveam şi un imn comun. De cc n-a funcţionat Mica Antantă? Vă închipuiţi că n-ar fi fosr o glumă! Trei ţări mobilizate toate deodată şi intrând hotărâte în război... Dar Mica Antantă n-a funcţionat. De cc?
- Cum ?! se miră bătrânul militar. Cum să funcţioneze?
- Foarte simplu, zise Ştefan, când Cehoslovacia a fost ameninţată de Hider şi pe urmă ocupată, România şi Iugoslavia ar fi trebuit să mobilizeze şi să declare război Germaniei. De ce n-au făcut acest lucru?
- Din pricina Franţei şi Angliei, care au ajuns cu nemţii la o înţelegere, la Munchen, şi Cehoslovacia s-a supus- Nu puteam să declarăm noi război nemţilor fără ca Cehoslovacia sâ ne-o ceară şi fără ca aliaţii noştri, Franţa şi Anglia, şă nu fie de acord. Or ei se hotărâseră să abandoneze pe cehi. Ce mai puteam face noi?
- Formidabil, exclamă Şrefan. Şi ce va fi în viitor? Vom avea o pace germană, o pax germanica*
Colonelul dădu iar din umeri: Nu ştia nimic. Cine putea să ştie? „A avut dreptate fi-sa, gândi Ştefan, colonelul e într-adevăr un om interesant, spune numai ce ştie, nu se aventurează în discuţie, cum fac de obicei oamenii bătrâni şi devin astfel obositori." Vru să-1 mai întrebe ceva, dar soneria zbârnâi şi fata îeşî în hol şi o luă spre uşă să deschidă.
XIII
Curând, casa se umplu de musafiri.
- Mamă, Luciiit ce facem noi aici? Unde e vestita ţuică pe care o păstrăm din,augnstrcars4-j^e delectăm cu ea acuma? Copii, la masă!     \ ; .
Şi Niki se duse şi dădu la o parre perdeaua trasă care acoperea sufrageria. Aprinse lumina. Şi atunci se văzu acolo masa întinsă, cu faţa de o albeaţă strălucitoare încărcată cu farfurii, pahare şi tacâmuri.
O femeie de vreo şaizeci de ani care nu semăna a bucu-reşteancâ, probabil o rudă de-a familiei colonelului de la ţară, fiindcă nu avea expresie de slujnică, intră cu un ibric mare în mână şi începu să toarne cu pricepere în nişte ceşti mici de pământ din lichidul gălbui. Apoî împreună cu alta (care era desigur bucătăreasa familiei, fiindcă arăta mai sprintenă şi mai veselă, vrând parcă tot timpul să spună: eu vă pregătesc sărbătoarea, dc pe urma mea mâncaţi toţi, dacă n-aş fi eu ce v-aţi tace?) aduseră cârnaţi de porc şi începură să servească. Ţuica era fiartă şi musafirii, după ce o duceau la gură şi sorbeau, tuşeau: Mirosul aţâţător dc cârnaţi ţărăneşti ardeiaţi umplu casa.
Ştefan avusese dreptate, musafirii lui Niki şi ai sorei lui, deşi nu erau chiar nişte puşti, erau toţi foarte tineri în jurul a douăzeci şi cinci de ani şi după cum înţelese el unii erau studenţi, colegi de-ai fetei de la medicină (aşa află că „eleva44 era în realitate studentă în anul trei, sâ fi avut prin urmare douăzeci şi doi sau douăzeci şi patru de ani şi nu şaisprezece cum i se păruse lui), iar alţii prieteni vechi, cel puţin doi dintre ei se purtau cu ea extrem de familiar, ceea ce lui Ştefan îi stârni un uşor dispreţ, fără să ştie însă de ce. Unul mai ales se insinua ca şi când ar fi fost de mult iubitul ei. Să fi fost! Ei şi? De ce trehuie să laşi să se vadă asta? îi punea mâna pe braţ, îi şoptea la ureche... Cerea de unul singur tc miri ce si fără rost, un pahar de sifon, ca şi când ar fi fost un tipicar dînrre cei care sunt foarte grijulii cu micile lor afecţiuni, o carte pe care i-o adusese el şi în care se uita apoi minute întregi, după care o închidea cu un aer semnificativ şi i-o dădea înapoi, dar fără să spună ce-1 determinase să caute tocmai atunci ceva în cartea m   aceea, dimpotrivă, intervenea în conversaţie cu o vorbă de spirit
204
MARIN PREDA
DELIRUL
205
exact în sensul în care sc discuta, sugerând însă că mintea sa are un mers paralel, dar care rămâne un secret rată de ceea ce el exprimă direct... Şi era ziarist, dar nu la Ziua, prieten cu Niki. Adrian şi mai cum? Aşa i sc spunea, Adrian, şi şoptindu-i discret, un vecin îi spuse? Popescul Aha, deci Adrian Popescu, mare brânza, gândi Ştefan cu ostilitate simţind instinctiv că acest personaj care îi era antipatic era, fără efort vizibil, centrul atenţiei tuturor, fără să înţeleagă de ce. Era mic de statură şi cu o expresie de mare sinceritate pe figura lui albă pe care briciul încă n-o înăsprise» cu ochi frumoşi albaştri care însă, când vorbea, se răsuceau într-o parte ca şi când ar fi vrut să se ferească cât mai mult de vreo complicitate cu ceea ce gura povestea... Gura vorbeşte! Treaba ei! Ochii au altă treabă! Şi dîn când în când doar, când începea sâ râdă de vreo comedie pe care propriile cuvinte o puneau sub văzul tuturor, participau şi ochii, care rămâneau deodată bulbucaţi, parcă ar fi văzut apă şi s-ar fi speriat să nu se înece,..
Celălalt era un taciturn, cu sprâncene negre şi groase. El nu era familiar cu fata, îi arunca însă din când în când priviri timide dar parcă mai sigure decât ale celui dintâi, în timp ce expresia feţei arăta o îndârjire înţepenită, pe care n-o schimba nici o glumă din câte se spuneau. Avea însă o voce blândă şi când deschidea rareori gura se vedea că e intel igent şi are simţul umorului, dar câ era ceva impropriu firii lui sâ râdă cu gura până la urechi, sau chiar să zâmbească: lucrurile comice, vorbele de spirit, toate te pot delecta fără să-ţi arăţi neapărat dinţii sau să-ţi întinzi gura într-un rânjet... Când Ştefan dăduse mâna cu el, nu-si spusese numele... Ceilalţi arătau în acele minute aşa cum arată totdeauna oamenii când sunt invitaţi si când, în mod curios, îi apucă o foame care e mai mare decât ar fi fost la ei acasă şi singuri: expresii în aşteptare, concentrate asupra farfuriei.
Carnaţii şi ţuica se topiră. Se aduseră iarăşi cârnaţi şi un nou ibric cu ţuică fiarta. Din când în când telefonul suna în birou
şi Luciii o lua într-acolo şi întârzia câtva timp. Alteori revenea imediat şi îl chema fie pe fratele ei, fie pe unul din părinţi. Erau felicitările care se ţeseau peste tot întinsul oraşului, prin reţeaua telefoanelor; toţi oamenii hotărâseră în acel ceas când de Anul nou nu-î mai despărţeau decât câteva minute să vorbească numai de bine, sâ nu spună nimic neplăcut, sâ ascundă tragediile pentru mai târziu, să-şi dorească toţi fericire,..
Când la radio se auzi bătând ceasul şi tânărul rege îşi începu mesajul se destupară sticle de şampanie şi se stinse lumina electrică, rămânând aprinse doar sfeşnicele de argint din mijlocul mesei ale căror lumânări galbene de ceară îi duse pe toţi cu mintea cu un secol în urma şi avură sentimentul că cei de atunci, care îşi luminau astfel casele, n-au murit, ci sunt aceştia, cei de azi, care stau în picioare în acele clipe şi vor trăi la fel şi în secolele următoare când lumina aceasta naturală le va reaminti în fiecare an dc viaţa lor din secolele trecute. Gongul bătu. Şi arunci năvăli în casă, de afară, zgomotul petardelor, cu plesnituri care izbeau parcă în ferestre cu pietre. Toată lumea ridică cupele şi toţi începură să se ducă de la unul Ia altul, să ciocnească şi să-şi facă urări- Ştefan se uita acum cu alţi ochi la sora lui Niki şi i se părea că într-adevăr arăta trecută de douăzeci de ani, părul ei atât de frumos şi chipul eî uşor prelung ca al copilelor de paisprezece ani nu mai puteau înşela pe nimeni. De ce credea el că fusese o înşelătorie la mijloc, nu se îtltreba, dar acum era convins câ ea, cu bună ştiinţă, îl înşelase acolo la uşă, când îî deschisese şi izbucnise în râs. Rasul acela!... Hm!...
f ' Se reaşezară ta masă şi începură să-şi taie fiecare bucăţi mari din tei doi purcei de lapte rumeni pe care cele două femei tocmai îi aduseseră pe tăvi. Ştefan mânca, dar o urmărea fără
o4£lse uite pe 1 ,uchi şi nu era atent la conversaţia care începuse Sădcvină însufleţiră. Nu înţelegea de ce chipul ei exprima o
a&Hcire atât de vie, fiindcă Ia mijloc nu puteau fi cei doi care
206
MARIN PRKDA
DtLIRUL
207
dădeau semne că o cunosc şi sunt familiari cu ea. De câteva ori observase câ sc uita la ei fără să-i vadă si îi asculta fără să dea semne câ e cel puţin atentă la ceea ce i se spune... La ce era ea atunci atentă? La ce se gândea? Chipul ci se lumina din interior atât de intens! Ce era în sufletul ei? Deodată Ştefan ridică paharul şi fu pe punctul de a-i face o urare de unul singur, din simpatie, sâ-şi exprime acest brusc sentiment care îi năpădise inima. în aceeaşi secundă privirea ei îl surprinse şi îl fulgeră: să nu îndrăzneşti, parcă îi spuse şi după ce văzu că braţul lui coboară cu paharul, îşi luă privirea de la el şi acea lumină peste care trecuse parcă un nor, reveni pe chipul ei şi în aceeaşi clipă izbucni în râs:
- Domnul Paul Ştefan e şi acum indignat de felul cum a fost primit şi parcă înghite cu noduri. A vrut să mă apostrofeze. Noroc că am băgat de seamă la timp şi i-am transmis prin telepatie că e periculos să mâ insulte.
Ştefan răspunse că e adevărat şi îşi exprimă gândul său, că ar fî nimerit la un Revelion al copiilor.
- Ei na! că taremai eşri tu în vârstă, răspunse Luchi. Mie trebuie să-mi spui tanti!
- Apropo dc telepatie, Niki, zise Adrian, anul ăsta văd că nu l-aţi mai invitat pc Dan I^tzarovici,
- Ba l-am invitat, zise Niki, o sâ vină mai târziu.
- Şi la drept vorbind, Luchi, ce ne-ai pregătit pentru anul ăsta cu Mihai? întrebă cineva. Să ştii că dacă ne mai faceţi figura de anul trecur cu reclamele, eu plec, pe cuvântul meu!
Luchi izbucni în hohote cu o satisfacţie molipsitoare. Se vedea că şi acum savura figura pe care le-o făcuse anul trecur.
- Dar ce-a fost cu reclamele astea? întrebă cineva care nu
sua.
-Luchi s-a aşezat la un moment dat la pian şî Mihai a venit lângă ea şi au început să cânte amândoi reclame, el din gură, ea acompaniindu-1 cu clapele. Toate reclamele care există,
despre bere, şampanie, vinuri, săpun, parfiimuri» sutienuri, mânuşi, medicamente anriveneriene, ciorapi Adesgo, stofe Serg, bocanci Dermata, pâine Gagel, biscuiţi Herdan, cafea Paşalică, o adevărată enciclopedie, dacă ar fi fost reprezentanţii acestor firme de faţă şi le-ar fi putut însuşi pe gratis fiindcă Mihai improviza versurile prins de o inspiraţie frenetică... A fost amuzant vreo oră, dar pe urmă Mihai nu se mai oprea. Ştiţi, pe el când îl apucă... Asră-vară, la Eforie, s-a aşezat în parru labe cu faţa spre mare şi a începuc să latre la valurile înspumate, care spălau plaja... Un minut a fosr amuzant, dar n-a ţinut un minute.
Şi Adrian îşi întoarse ochii într-o parte, care rămaseră astfel albi şi bulbucaţi, în rimp ce mesteca tacticos, Mihaî îl ascultase posomorât. El era taciturnul, despre el se vorbea, al doilea prieten al fetei. Numele său de familie pe care evita să-I decline, era Spurcaciu. Arăta complet străin de personajul care era astfel divulgat celorlalţi şi nu reacţiona, continuând sâ mănânce multă vreme în tăcere. Nu-i păsa că se putea crede că uriaşe la Valuri? Nu părea abstras, ascultase totul cu atenţie.
- Mă îndoiesc, zise el în sfârşit, că ai putut fi de faţă când am titlat eu la mare. După informaţiile mele, în acele clipe tu îi dădeai târcoale domnişoarei Filderman, a cărei cunoştinţă i-ai făcut-o când ea se afla pe closetul turcesc fără uşă al tătarului unde îşî închiriase o odaie. Gustul tău pentru astfel de situaţii paradoxale nu e încă binecunoscut.,.
Vt ' Obrajii lui Adrian se înroşiră brusc, urechile i se făcură iHlâchii. Numai ochii îî rămaseră albi şi liniştiţi, privind într-o [&tte. Era deci adevărat?
-^Nicicum sâ nu te temi de câinele ce latră, ci de cel ce tace, Sisfe^l şi se porni singur pe un râs care nu curgea, ci era, din «tindătn secundă, sugrumat.
'^^fefa orgoliul Iui: cîtea cărţi mari şî avea memorie bună; a&im, pesemne, citise, înainte de a veni, proverbe, fiindcă nu
208
MARIN PREDA
DELIRUL
209
era cunoscut ca admirator al înţelepciunii populare orale şi spontane. îşi pocnea în cap adversarii cu idei neaşteptate, din Saint-Simon, dacă citea din el (şi într-o vreme citise aproape un an), din Cardinalul de Retz, din Rivarol, Montaigne... Râdea cu satisfacţie, văzându-L dacă nu uluiţi, cel puţin surprinşi şi înghesuiţi fără replică. Numai Mihai era rezistent şi îşi rumega replicile neiertătoare fără grabă. Efectele lor se bazau cot pe o memorie bună, dar de alt gen, fapte din viaţă, alese bine şi spuse cu necruţare. Ca totdeauna la această vârstă tinerii nu se ţin minte unii pe alţii fiindcă abia de cunosc ceva din ei înşişi. Ziaristul vroia să scoată la iveală din taciturnul lor prieten lucruri compromiţătoare ca să-1 scadă, bineînţeles, în ochii fetei, dar uite că tăcutul Mihai nu era tăcut şi la minte, în mod curios, scena cu domnişoara Filderman se petrecuse aievea, o văzuseră amândoi din stradă în fundul curţii acelui tătar, în poziţia numită, şi spre seară Adrian Popescu se plimba cu ea pe faleză- Amicul său decî il văzuse cu ea. Când ştii că aî la activ astfel de întâmplări, de ce ataci?
Dându-şi seama câ nu avusese nici un efect compararea lui Mihai cu un câine tăcut, Adrian reluă:
- Măgarul când te loveşte, sâ fugi şi să-i mulţumeşti, că mai câştigat eşti!
Asta era mai bună, dar doctorul Spurcaciu nu-l lăsă sâ jubileze:
- Da, zise el, pot să te şi bat!
Luchi izbucni în râs. îi plăceau amândoi aceşti prieteni ai ei. Spurcaciu îi fusese coleg, el rerminase medicina chiar în anul care trecuse de câteva minute şi lucra la un spital din capitală, Urmase chirurgia. Se spunea câ el şi Luchi se logodiseră, dar logodna dura prea mult, fără să-i ducă la căsătorie, dar nici la ruptură. Se întâmplase ceva între ei? Nimeni nu reuşise să afle. în ceea ce îl privea pe Adrian Popescu, el era prieten cu Niki şi nu U se părea anormal că era intim şi cu sora lui.
Soneria zbâmâh Niki se duse şi deschise şi când aceşti întârziaţi intrară si luară loc la masă toţi ceilalţi îi întâmpinară cu auri şi curi, ştim noi şi ahauri ironice şi aluzii puerile, cum spunem roţi când suntem în vervă, ajutaţi de-un pahar devin, când unii dintre cunoscuţii noştri se află într-o situaţie neelucîdatâ..,
XIV
Era un triunghi! Doi bărbaţi şi o femeie, femeia voinică, tânără, de o frumuseţe care avea s-o facă celebră mai târziu pe Ingrid Bergman, plină de farmec, cu chipul rotund, gura cărnoasă şi fină, ochii imenşi, de vacă, dar sclipind dc o inteligenţă din adâncuri,.. Unul din ei intrase ţinând-o dc braţ, să n-o piardă, şi când, cu un surâs răutăcios, Luchi îi despărţi $i o aşeză pe ea lângă Ştefan şi pe eî aiurea, el avu, o clipă, o expresie descumpănită... Era de mulţi ani amantul ei şi nimeni nu înţelegea dc cc un tip aşa ca el, surd de-o ureche şi nu prea talentat, scria mici povestiri realisto-simbolice asupra cărora nimeni nu se pronunţa când le citea în cenaclul său (ţinea un cenaclu) fiindcă era gazdă, dar pe care revistele lîrerare i le publicau nu se ştie de ce, fără codeală, nimeni deci nu reuşea sâ priceapă drept cine se credea el că nu se căsătorea cu această adorabilă creatură care scria versuri (mai bune decât proza lui) şi care îl iubea statornic şi cu fidelitate de atâta vreme. „ Cora Petraşincu, căci aşa o chema, era un mister pentru toţi şi dacă se duceau la prietenul ei la cenaclu, se duceau numai ca s-o vadă pe ca... Individul, care era bucureştean de-a doua generaţie, avea, sau cum spuneau ceilalţi, era un bou cu nume de cal, îl chema Sebastian Murgu, totuşi nu era lipsit de o anume forţă din moment ce această femeie se învârtea şi ea în jurul lui ca şi când ar fi fost beată şi rezista la toate încercările prin care trecea, liberă fiind şi atâr de cunoscută, şi la care era supusă de toţi bărbaţii din generaţia ei, pictori care îi schiţau necontenit
210
MARIN PREDA
DEI-1RUI
211
portretul, poeţi care îi dedicau versuri sau chiar volume, tineri prozatori cu gâtul gros şi cu succes de public doritori să se însoare şi să aibă copii cu un asemenea exemplar rarisim-.. Ce-o ţinea legată de surdu-acela? 11 înjurau cu exasperări înalte, prin cafenelele literare, ridicând în sus un braţ şi izbucnind în hohote stupefiate: ce pastele mamei Iui îi făcea? îi dădea bani? De unde? Că la cenaclu nici măcar un ceai nenorocit nu servea, şi nici când luai masa cu el nu plătea, se făcea că n-aude nici cu urechea ailaltă. Era clar că n-avea, abia îi ajungea pentru el... Arunci?! îi doreau, şi nu în secret, sâ-1 vadă cu coarne, căci sâ fie părăsit nu mai aveau nici o speranţă, dar coarne da, şi încă cum, numai să apară unul... şi s-o trezească pe Cora din somnul ei... Căci cu frumoşii ei ochi mari deschişi fata asta parcă era lovită cu leuca, adormită şi parcă împrumutase ceva din surzenia parţială a nesăratului ei amant... Şi iată că într-o zi, să fi fost un an, un an şi ceva de-atunci, în cenaclul lui Sebi, căci aşa îi ziceau, apăru un ins care era chiar omul dorit de toţi... Bărbat cu o puternică personalitate, tânăr Inginer care câştiga bine, îmbrăcat cu grijă, cu nişte ochi care apăsau lucrurile şi oamenii să se dea ceva mai îndărăt dinaintea lui, Dan I^azarovici, căci aşa aflară că îl chema, puse stăpânire de îndată pe cenaclu, pe care îl deturna rapid de la naivele lui îndeletniciri literare şi îl abătu spre ocultism, ştiinţele esorerice... Σ lua minţile luni în şir, cu enigme care stăteau deschise, vizibile, pipăibile, în faţa oamenilor şi pe care nimeni nu le putea dezlega... îi luă încet cu misterul piramidei celei mari şi a marelui sfinx, arătând că astfel de cuburi de paisprezece tone, puse unul peste altul şi şlefuite la milimetru, nu puteau fî opera unor fiinţe de pe aceasră planetă-.. Că civilizaţia prebiblică a fost o realitate halucinantă... că uriaşele edificii dîn Tiahuanaco şi Sacsayhuaman... Câ Lemurienii şi Adantizii care au trăit în Pacific pe un vast continent şi care s-a scufundat în ape înaintea timpurilor istorice, ne-au lăsat, din acest leagăn al umanităţii,
semne şî enigme fantastice care sunt dovedite pe bază de documente arheologice irefutabile... Ce ştim noi cu ştiinţa noastră greoaie şi brutală? Barbault Armând a redescoperit în zilele noastre L 'Qrpotable* al lui Paracelse, aurul de băur, primul grad al elixirului de viaţă lungă... Are cartea acasă, unde acest alchimist al secolului XX povesteşte el însuşi istoria acestei descoperiri.. t „Aqua chiorenţia, îndrăzni unul întru târziu să-1 ironizeze. Mă I^azarovici, exclamă el, de unde dracu ai născocit tu toate chestiile astea? Pe cuvântul meu că mi-ai făcut capul cărindar.** Râseră. Asta era Ion Varlam, deburant ardelean, cu capul pătrar, apreciat pentru spontaneitatea reacţiilor lui, a căror tâmpenie care se ironiza pe ea însăşi, era cea mai gustată... Ţineau la el şi fiindcă era băiat bun, când avea un ban, nu-l punea la ciorap... îl înjurară însă să tacă din gură. „A reflectat vreodată cineva de ce primele cuvinte dîn Biblie încep prin a afirma existenţa cuvântului? reluase Lazarovici, care nici nu auzise întreruperea, la început a fost cuvântul si cuvântul era Dumnezeu..." S-au gândit? îi interogase el. Forţa cu care Dumnezeu crease lumea era cuvântul. Nu era extraordinar? Putea cineva să afirme că e vorba de o simplă metaforă? De cc pur şi simplu nu s-a spus: I,a început a fost Dumnezeu şi voinţa lui, care a creat lumea. De unde au luat înţelepţii care ne-au lăsat Biblia ideea despre cuvânt, dacă nu din lumea fantastica a civilizaţiei prebiblice, care a pierit, dar în care cuvântul, prin puterea lui magică, putea smulge munţii din loc? E oare de crezut că geniul lui Cristos a putut inventa el singur atât de minunate imagini, pe care le-a folosit în scopul noii sale doctrine, în timp ce ele exprimau realităţi uluitoare ale unei alte lumi ale cărei urme de neşters subzistă în Biblie, la Platon, în fftemorabilele lui exemplificări despre uriaşi şi în atâtea monumente miraculoase, anterioare potopului, şi care zăpăcesc pe savanţi? „Credeţi că vă pot explica de ce, de pildă, eu pun acuma fliâna pe Ion Varlam şi iată, pleoapele lui încep să se bată, se
212
MARIN PREDA
DELIRUL
213
închid? continuase Lazarovici ţinându-i mâna aceluia. Ţi-e somn, Ioane, dormi, gata, ai adormit, ia spune, nu-i aşa că te afli la Polul Nord? Ţi-e frig? Cum dracu de-ai plecat acolo fără palton şi căciulă de blană? Cred şi eu că sutli în pumni, văd câ dârdâi, dar n-am ce-ţi face...*
Şi dacă n-ar fi fost învineţeala pe care Ion Varlam începuse s-o capete pe obraz şi telul frenetic cu care îşi izbea şi îmbrăţişa coastele bâţâind de frig, ar fi crezut că Lazarovici se înţelesese cu el dinainte să se lase hipnotizat... Cora Petraşincu era fascinată... „Eu nu cred, spunea ea mereu, nu cred deloc, cred câ v-aţi înţeles, e imposibil, încearcă şi cu mine...", i se auzea tot timpul, în întâlnirile următoare, glasul iritat, când lazarovici îi transporta astfel şi pe alţii în ceie mai îndepărtate părţi ale globului, de la ecuator şi America de Sud, până în Asia Centrală şi Capul Bunei Speranţe. Lazarovici însă refuză să-i facă pe plac şi nimeni nu înţelegea de ce. „Ştiu eu de ceK, răspundea el, sporind astfel şi mai mult misterul comportării lui. I-o luase, sau nu, lui Sebi, pe Cora? Nimeni nu ştia precis, dar îi vedeau împreună, ieşeau la cafenea, la teatru.., Fără nici o îndoială Cora îl înşela, în sfârşit, pe surdul ei amant... Apariţia, în viaţa cuplului, a acestui personaj neobişnuit se datora, aşa cum aflarâ, lui Sebi însuşi.. _ Ceea ce pc cei care doriseră coarne groase pentru el îi nedumerea acum, când se întrebau de ce făcuse el acest lucru-.. Cică ar fi fost colegi în studenţie... Ridicau iarăşi în sus un braţ, stupefiaţi, înjurând furioşi de astă data câ în mintea unui semen de-al lor, un bărbat, poate locui ataca imbecilitate obtuză,., Fiindcă există şi imbecilitate mai sprintenă şi mai prudentă...
I-a cenaclu se ducea Adrian Popescu, prietenul lui Niki, care era, ia ziarul unde fusese angajat, redactor al paginii culturale. Era un descoperitor de talente, frecventa deci toate cenaclurile. O adusese cu el şi pe Luciii, pe care, deşi medicinista, o interesa literatura fără nici o aspiraţie secretă dc a o face, pur şi simplu
găsea că lumea literară şi artistică e mai interesantă decât restul, Luchi, la rândul ei, îl adusese în casa lui Sebi pe colegul ei, Mihai Spurcaciu, care tăcea stoic de la începutul până Ia sfârşitul şedinţei. Numai apariţia lui Lazarovici îl făcu să tresară. „Că are puterea dc a hipnotiza, asia o are şi un prăpădit de la Moşi, dacă intri într-o baracă şi dai doi lei, îi spusese el fetei, dar că are o inteligenţă în ebuliţie, toarte interesantă, asta e cert si e cu totul.altceva.44
XV
Surd, sau făcând perfect pc surdul, Sebi nu reacţiona la exclamaţiile cu care fu întâmpinat. I azarovici însă plimbă asupra tuturor, aşezându-se, privirea sa care te dădea puţin înapoi şi pălăvrăgeala căpăta în mod abil, alt sens: Sigur, pe noi ne-aţi dispreţuit, n-aţî vrut să fiţi aci când bate gongul, să ciocniţi cu noi si să ne urâm reciproc realizarea rururor dorinţelor... Sebi explică: părinţii lui făcuseră şi ei Revelion acasă, cu invitaţi şi îl rugaseră să stea cu ei măcar un ceas... Şi lazarovici? Această întrebare nu se puse, dar se citea pe chipuri. Curând însă se şterse: acela se uita la ei neclintit, cu o gravitate care nu era o morgă, cî expresia nealteratâ a fiinţei sale şi parcă le spăla creierul cu acea privire a lui care dezgolea totul fără impudoare, dar cu o forţă irezistibilă. Expresia sa era, în acest timp, elocventă: nu înţeleg aluziile şi exclamaţiile. Vreţi sâ-mi explicaţi? Nu-i explica nimeni, mâncau cu mare poftă şi multă vreme o tăcere care nu stingherea pc nimeni se aşternu asupra tucuror. Numai cele două femei intrau şi ieşeau, schimbând farfurii şi aducând feluri gătite.
& Pe Ştefan frumuseţea vecinei lui îl lăsă rece, dar şi pe ea prezenţa lângă umărul ei a acestui tânăr cu chipul emaciat parca aurita: nu-i arunca nici o privire şi mânca alături, din pricina U% cu scârbă parcă, fără pofta pe care ar fi avut-o dacă ar fi fotpusâ lângă amantul ei. Simţind că apropierea lui nu-i făcea
214
MARIN PREDA
DELIRUL
215
fetei nici o plăcere, Ştefan gândi: „E o idioatâ, ţine la individul cu care a intrat la braţetâ. Femeile sau bărbaţii care se iubesc prea mult unii pe alţii sunt indecenţi şi idioţi. Ce poţi găsi lâ celălalt, încât restul muritorilor să-ţi tacă silă? Şi Ştefan se hotărî să-i adreseze acestei femele ceva jignitor, păstrând Insă, dacă va putea, buna-cuviinţă. Nu avu însă timp. Cora Petraşinai se ridică de la masă şi rugă pe cineva, fără să roşească, sâ schimbe locul cu ea, jusrificându-se că se simţea penibil să stea în capul mesei ca o babă (căci acolo fusese aşezată).
- Mai am încă mult, zise ea cu un glas volubil, până să ajung să fiu aşezată cu respect, în capul mesei.
- Nu prea mult! zise Ştefan tare, simţind în acelaşi timp un junghi în inimă de emoţia necuviinţei rostite fără voie.
Spre uimirea lui, izbucniră râsete generale.
- Ti-a zis-o, Cora, rosti Luchi, care râdea cel mai rare. în acest timp de mult radioul aşezat în hol începuse sâ
transmită muzică de dans şi deodată Luchi trase cu urechea surprinsă. Se ridică de la masă ţi spuse:
- Bem cafelele în hol? Cine mă ajută să dăm covorul la o parte?
- Tanti, eu te ajut» zise Ştefan ridicându-se. Izbucniră din nou în râsete; hotărât, băiatu-âsta avea haz...
şi în timp ce răsuceau împreună covorul, el îi şopti cu timiditate:
- Nu ştiu să dansez decât ranga, dar tare aş dori să dansez cu dumneavoastră...
- Daca o să mâ inviţi la timp şi n-o să ţi-o ia altul înainte, zise Luchi, fără însă să te faci ridicol stând la pândă, de ce nu?
Credea că nu va avea loc de atâţia dansatori, când văzu că ţaristul, Adrian Popescu, nu dansa deloc, Cora Petraşîncu nu dansa nici ea fiindcă nu dansau nici cei doi bărbaţi cu care venise (asta era ceva nemaivăzut!), dansau în schimb Niki, sora Iui, domnul colonel şi alţî invitaţi pe care Ştefan nu-i cunoştea şt care îşi arătau abia astfel personalitatea lor care până atunci
rămăsese ştearsă: femeile se făceau frumoase şi pline de viaţă, partenerii lor căpătau contururi viguroase şi pline de farmec. Dansând, legăruri invizibile care ţineau nu numai gândul, dar şi trupul, înlănţuite, cedau. în nici un fel, decât aparţinându-ţi legal, sau printr-o legătură, nu puteai strânge în braţe şi privi atâr de aproape pe fota aceea frumoasă sau pe doamna aceea cu ochii încărcaţi de misterul feminităţii ei grele. Iată, acum se putea..- Apucând-o fără nici.o jenă de mijloc te lipeai deodară de ea şi prins brusc de o beţie începeai sâ pluteşti astfel cu trupul ei în braţe sub protecţia muzicii care se revărsa în aer ca o apă a paradisului-
- Ah, domnişoară, ti şopri Ştefan la ureche fetei, care îi acordă imediat chiar primul tango, nici nu ştii câr de fericit sunt că te-ai gândit la mine şi câ m-ai invitat aici...
- Sigur» zise Luchi, s-a văzut după felul cum ai intrat...
- Eram sub impresia unei lecturi neobişnuite, ceva teribil, şi inscripţiile de pe pereţi mi s-au părut copilăreşti.
- Şi pe urmă n-a fost ideea mea să te invit, ci a lui Niki, zise fata, dar glasul ei nu era rece şi Ştefan răspunse:
- Bineînţeles, nici nu m-am gândir, dar invitaţia pro-priu-zisă mi-aţi făcut-o totuşi dumneavoastră. Ce glas aveaţi! Dacă aţi şti cum am tresărit auzindu-mă chemat: Bună dimineaţa. Ştefane! Glasul venea parcă dintr-un tărâm minunat! îmi daţi voie să păstrez în suflet timbrul acelei voci?
- Ce şmecher eşti! Ce-ai fi vrut, sâ zic aşa (şi fata încercă sâ-şi îngroaşe glasul ca al unuî bărbat, sporindu-i în clipa aceea pentru Ştefan şi mai mult farmecul}: bună dimineaţa, Ştefane! i   El izbucni în râs,
- Şi pe urmă mă simt uluită de cât poţi fi de mincinos!
- De ce?
în acest timp el îi.simţea trupul ei subţirel numaî cu puţin maî mic decât al lui dansând neîncetat şi ritmic iîpît de al său.
- Stai mai întâi să-ţi spun ceva, zise ca. Esti un băiat voinic?
216
MARIN PREDA
DELIRUL
217
- Nu înţeleg.
- Poţi sâ te baţi cu cineva?
- Nu prea grozav, dar tac faţa-
- Faci faţa?
- Da, chiar exagerat, dacă mă gândesc bine. Adică semăn cu un englez, trebuie să mi sc dea două palme ca să reacţionez şi atunci furia mă face mai puternic decât celălalt.
- Fiindcă, zise ea în şoaptă, am impresia câ aî un corp prea uşor... Nu mi-ar fi plăcut dacă mi-ai fi spus că nu eşti şi voinic.
- Dacă vrei, zise el, mâ duc şi-i dau două palme ăluia care a venit uiumul şi nu-şi lasă prietena să danseze.
- Cine, Sebi?
- Sebi îl cheamă?..,
ŞI Ştefan se opri la timp ca sâ nu-l înjure de mamă. Ea înţelese ceva din ronul lui şi veselia îi spori pe chip.
- înainte să te întreb de ce nvai fecut mincinos, vreau să-ţi întorc complimentul pe care n-o sâ-1 uit niciodată. (Nu e de mirare că sunt prea uşor, asta coincide şi cu sufletul meu a cărui lipsă de greutate, deşi mă face să mă simt fericit, câteodată mă pune pe gânduri şi mă face invidios.,,)
- Invidios pe cine?
- Eu ştiu? Pc cei care sunt cineva... îmi permiteţi deci sâ vă întorc complimentul? Simt că dansez cu o minunată trestie care se încovoaîe mlădioasă la suflarea vântului...
Pe ea o cuprinse o poftă de râs atât de mare încât se opri din dans, ţinându-1 însă de mână mai departe, şi îşi dădu capul pe spate hohotind îndelung.
- Ani impresia, zise ea apoi, că e o farsă pretenţia ta că te-ai fi născut la ţară...
- Dar unde?
- Eu ştiu? Prîn vreun cartier de şmecheri de pe-aici...
- Aveţi dreptate, prin vinele mele curge sânge parizian...
- Ah, da, zise ea, al lu' Parizianu. Tata e din Paris?
- A fost făcut acolo...
Muzica încetă deodată, se opriră şi el îi sărută mâna. Se înclină înaintea ei şi vru să se retragă auzind cum radioul relua transmisiunea cu muzică de valsuri. Ea îi spuse:
- Te învăţ eu în cinci minute.
- Imposibil, zise el, în vals trebuie să conducă bărbatul şi cum ai să mă înveţi?
- Te învăţ.
- Nu aud muzica, zise el. N-aud ritmul...
- Ascultâ-1, îţi cânt eu, răspunse ea.
Si îi traduse prin graiul ei, care era surprinzător de timbrat, ritmul valsului.
- Formidabil, zise el, începând deodată să danseze.
Dar nu maî putură vorbi. în curând el obosi. Neştiinţa îl făcuse să se mişte cu încordare, broboane de sudoare îi apărură pe frunre. El îi şopti:
- Ne oprim, dar te rog, nu dansa cu altcineva... Pot sâ te rog?!
- Bine, zise ea, hai sâ ne aşezăm...
- Şî acum, zise el apoi, pot să tc întreb de ce mi-ai spus că sunt mincinos? Nu sunt, sunt curios sâ ştiu cum cineva ne poate judeca greşit.
Ea surâse enigmatic şi privirea îi alunecă spre cei doi prieteni ai ei care împreună cu Dan Lazarovici şi Cora Petraşincu făcuseră un grup. Prins în conversaţie părea Adrian. Arăta concentrat ca şi când ceva grav s-ar fi petrecur între el şi I-azarovicî. Aşa arăta el totdeauna, văzut de la distanţa, când discuta cu cineva. Doctorul Spurcaciu, cu sprâncenele lui groase şi negre, părea absent şi ai fi zis că avea gura pecetluită eb'o taină care îl obseda mereu. Starea însă liniştit cu taina lui, care era în realitate el însuşi,.. Cum ar fi putut deci s-o descifreze? Ce-ar mai fi rămas din el dacă această taină ar fi fost scoasă la lumina zilei?
218
MARIN PREDA
DELIRUL
219
- Uite că începe un tango, zise Luchi.
Şi Ştefan se ridică şi începură din nou să danseze.
- Pot sâ-ţi garantez, zise Luchi, că nu te-am judecat greşit. Eşti fericit? îl întrebă ea deodată.
-Da!
-Ai obiceiul să spui vorbe în vânt? -Nu!
- Ai stări de spirit Trecătoare şi contradictorii? -Nu.
- Tc-ai exprimat asa: N-am nevoie de-o femeie când mă simt fericit.
- Când?
- Ei, când!
Deodată el îşi aminti şi rămase mut de uimire. Asta se petrecuse la Tunelul norvegian, când Luminiţa, pricrena lui Niki, ti adusese la masă pe Fata aceea, pe care el o respinsese.
- Vezi cât eşti de mincinos, zise Luchi sarcastic, observând că el îşi amintise propriile cuvinte. Presupun că a doua zi după ce ai fosr )□ Tunelul norvegian nu ţi-a dispărut fericirea peste noapte. Şi atunci cum poţi să-mi spui mie că vrei să-mi păstrezi în suflet timbrul vocii mele pe care ai auzit-o a doua zi dimineaţa la redacţie când ţi-am telefonat... Fericit cum erai» cred că m-ai uitat imediat...
- V-am uitat, şopti el, dar vocea mi s-a întipărit în suflet,., Arăta foarte turburat. Nici fata nu mai râdea, dar expresia
chipului ei, luminat de marea ei bucurie interioară, nu se schimbase. Cu aceste dezvăluiri însă tăcerea se aşternu între ei.
- Nu maî spui nimic? zise ea întru târziu. Sau acum eşti nefericit?
Dar Ştefan nu era atent. Ca şi cum ar fi înaintat prea mult pe un teren primejdios, tăcea... „Niki i-o fi spus sau ea l-o fi tras de limbă?4* se întreba el> şi în clipa aceea luă hotărârea să trăiască astfel nu numai fata de alţii, ci mai ales faţă de el însuşi
şi să reziste tuturor ispitelor care l-ar face să semene cu toţi oamenii. Cât timp gândul lui fusese la Ioana, îşi mai spuse el, cum ar fi putut să-şi petreacă aoea noapte frumoasa cu o străină? Ioana nu l-a dus în grădina ei fără să ştie că băiatul cu care ea vroia să se mărite s-ar putea să afle. Dar ea îl iubea pe d şi n-a putut să-1 lase să plece fără să fie, măcar un ceas, fericită cu el, cu toate că exista primejdia să-1 piardă şi pe celălah, dacă nu l-o fi pierdut...
- Bine, cavalere, văd că ţi-am trezit amintiri melancolice cu indiscreţia mea, te rog sincer să mă scuzi,..
El tresări:
- Nu, exclamă turburat. Şî se hâlbâi: nu, cum, de ce...
- Şi să te previn de ceva, zise ea, acum o să mâncăm plăcinte, în care eu cu Cora am băgat răvaşe însulrătoare. Să nu te superi dacă îţi pică vreunul foarte dezagreabil.
„Ce drăguţă e! gândi Ştefan în timp cc muzica, oprindu-se, sedesprinseră. Şi se aşeză într-un fotoliu, singur şi îngândurat, în timp ce Luchi dispărea la bucătărie.
XVI
Răvaşele nu erau însă atât de insultătoare încât sâ nu stârnească răcnete şi râsete din toate părţile, Luchi umbla ea însăşi \cu tava cu plăcinte şi se oprea în dreptul fiecăruia să-şi aleagă. Era ruptă plăcinta, scos biletul şi după cc era mâncată, fiecare era obligat sâ citească el însuşi ceea cc i sc spunea. „Prezenţa ta, ne este foarte grea", se nimeri sâ-i cadă domnului colonel acest rext. Bătrânul se roşi şi Luchi se repezi la el şi îl sărută:
- Papa, nu te supăra, pregăteşte-te sâ râzi şi tu de alţii, nimeni nu va fi scutit.
Taciturnul Spurcaciu citi: „Pentru doi lei eşti in stare, sâ-ţi calci părinţii în picioare". Se strâmbă plictisit în timp ce toată lumea râdea. Nu era adevărat, bineînţeles, tânărul chirurg ţinea la părinţi şi nu era un zgârcir. „Sub aerul său trist,
220
MARIN PREDA
DELIRUL
221
se ascunde-un carierist", ciri Ştefan răvaşul său şi se strădui şi el să radă cu ceilalţi de această tâmpenie, care într-adevăr îl găsise, dacă nu chiar trist, cel puţin îngândurat. „Ai părul foarte mare, mai ales pe picioare", citi Adrian Popescu acest text care era desigur destinat unei femei. Scăpase ieftin.
- Nu se poate, protestă Luchi, trebuie să mai mănânci o plăcintă.
Şi îi aduse tava. Ziaristul se execută şi citi: „Cum să nu te sîmţi stingher, dacă nu ai caracter?" Nu râse nimeni, şi Adrian roşi brusc şi se posomori. Avea aerul că Luchi i-a pregătit anume răvaşul, desi el nu se simţea deloc stingher, iar în ce priveşte caracterul, nimeni nu-i reproşase vreodată că n-ar avea. „Dacă ai mânca mai puţin urât, nu te-am antipatiza atât", citi unul din invitaţi care tocmai mânca şi încetă brusc să mai mănânce stârnind o explozie de râs generală.
în acest timp Niki trăsese covorul la loc, parchetul gol dădea o impresie prea mare de nemobilat.
- Ce jucăm acum? întrebă Luchi. Ioachime sau întrebări şi răspunsuri?
- întâi Ioachime, strigă Adrian.
- Ba nu, ca să ne dezmorţim* întrebări şi răspunsuri, zise doctorul Spurcaciu, spre uimirea lui Ştefan, care deodată avea chef să se distreze.
- Cine pune întrebările? zise Luchi.
- Eu, zise Sebi, plecându-şî abia perceptibil capul înspre urechea cu care nu auzea.
- Ba nu, strigă amanta lui, eu pun întrebările. Bine, toată lumea acceptă.
- Staţi, ştie toată lumea jocul? zise Luchi. Ştefane, ai să înţelegi repede, întrebările sunt spontane şi răspunsurile trebuie să fie la fel. Nimeni n-are voie să se gândească, Dă-i drumul, Cora.
- Ce este singurăratea poetului: întrebă ea cu o voce a cărei sinceritate neafectată deodată îi plăcu lui Ştefan.
- Un număr de circ neanunţat în program, strigă în clipa următoare doctorul Spurcaciu.
Ia uite? îşi bărea joc de poeţi.Un număr de circ... Hm!
- Ce este o lacrimă? reluă imediat fata.
- Un cântar în aşteptarea greutăţilor, răspunse Adrian după o ezitare generală.
Adică? Lacrimile n-au semnificaţie dacă nu sunt cântărite? Sau ele sunt doar fondul durerii şi abia înţelesul lor le dă greutate?
- Ce este beţia? reluă fata.
Tăcere. Tocmai la un lucru atât de obişnuit se poticniseră.
- O filă albă între altele colorate, răspunse Sebi întru târziu.
- Prea simbolic! strigă cineva, slab...
- Ba nu, e foarte bun... Beţia e o uitare, ca o filă albă, excelent...
- Ce este uitarea? zise atunci pocta auzind cuvântul uitare.
- Un măr copt în care s-a înfipt o suliţă, zise lazarovici, şî urmară exclamaţii: formidabil, să-ţi vină atât de repede un răspuns atât de sugestiv.,.
- Ce este întoarcerea? reluă poeta cu sinceritatea ei pătimaşă.
- Aproape nimic, zise Niki, dar ar putea să fie un fulg de zăpadă.
Bravo! Frumos! întoarcerea e o iarnă care vine! Bravo, Niki.
- Ce este ultima seară înainte de plecare?
Ştefan tresări. Ar fi vrut sâ răspundă el la această întrebare, dar nu-i venea în minte nimic. înţelesese: trebuia totdeauna o metaforă câr mai criptică, dar în acelaşi timp cât mai adevărată şi expresivă.
- Ce este un an nou? reluă poeta nemaiaşteptând răspunsul.
- O poveste de dragoste care se sfârşeşte.
222
MARIN PREDA
DELIRUL
223
Slab, deşi anul comparat cu o femeie iubită nu era prea rău >..
- Ce este o tristeţe?
- Un drum care se împotmoleşte înainte de a ajunge la liman, răspunse doctorul Spurcaciu stârnind strigăte de admiraţie.
Cum îi venise? Doctore, dumneata eşti suspect, după ce căsăpeşti oamenii acolo la spital, ori citeşti poezie ermetică, ori o faci...
- Ce este un revelion?
Ştefan, care tocmai lăsase jos paharul pe care îl golise tot, se pomeni răspunzând:
- Un pahar de vin în care s-a turnat otravă.
Hm! De ce otravă? Aşa! Oricum, era foarte spontan...
- Ce este femeia iubită? întrebă deodată cu alt glas Cora Petraşincu.
Acum era acum! Ei, ce era femeia iubită? Clipele se scurgeau şi întrebarea risca sâ rămână fără răspuns.
- E ultima întrebare, anunţă poeta. Vă puteţi gândi şi la
mai multe răspunsuri...
Desigur, nu puteai răspunde spunând ceva total adevărat, n-ar ii avut nici un haz, trebuia totdeauna însoţit răspunsul de o ţicnealâ de limbaj care nu spunea nimic. O batistă care mai flutură încă, spuse cineva. Trezirea melancolică după o noapte fără constelaţii, zise un altul- Un vânt care începe să bată, se auzi un glas. Şi aşa mai departe. Toci se declarară mulţumiţi, acest joc încetă şi începu imediat celălalt. Luchi împărţea deja fiecăruia câte o foaie de hârtie şi creion. Noul joc consta, îi explica ea lui Ştefan, în a lăsa imaginaţia liberă pe un subiect dat. Subiectul însă îi era străin, spuse el când auzi despre ce era vorba, două nume de femei, care fură numite cele două orfeline.
- Nu-i nimic, zise Luchi, scrii ce vrei, va fi cu atât mai amuzant.
Odată scris trebuia să dai hârtia mai departe şi sâ continui ce-a scris celălalt.,. La această oră domnul colonel şi mama
copiilor, precum şi invitaţii lor mai în vârstă se retrăseseră. Sc puseră roţi pe scris, conştiincioşi ca nişte şcolati. Ştefan ar fi vrut sâ nu ia parte, nu înţelegea ce trebuie sâ facă, dar nici a doua oară nu voia sâ ceară sâ i se explice. Cine erau cele două orfeline? Era stupid, ci Ic cunoşteau, dar el habar n-avea... Nu scrise nimic, şi sc pomeni curând cu o hârtie care îi fu trecută. Citi: „Populaţia bucureşteană se obişnuise demult cu apariţia pe bulevard a două femei maiestuoase şi păguboase, pe care le chema pe una domnişoara Carapancea şi pe cealaltă Cămărăşescu. Nu va uita nimeni vreodată farmecul straniu şi stuficol al acestor orfeline. Viaţa nu avusese grijă de ele... La vârsta fragedă de..,41 Şi urma o istorie în acelaşi stil urmuzian care se oprea brusc şi Ştefan trebuia să-1 continue. Nu-i venea însă nimic în minte şi dădu foaia mai departe fârâ să fi scris nimic... Ia următoarea însă îşi aminti de un cântec pecare îl cântase anul trecut la revelionul pc care îl făcuse cu alţi tineri din sat, elevi ca şi el, invitaţi tot dc către unul din cei care era prieten cu ceilalţi.,. „Domnişoara Carapancea, văzând ce se întâmplă şi nemaîputând să rabde, scrise el, se apucă cu mâinile de cap si începu să zbiere, cântând:
Vai, vai, ce durere
Uite vaporul cum piere Si marinarii ce moare, Şi cere ajutoare!"
Era vorba de vasul Titanic! Iată cum trecerea timpului făcea dintr-o tragedie o comedie în gura celor tineri. După ce totul ie termină, Sebi adună hârtiile şî începu sâ le citească... Portretul celor două orfeline era grotesc, se spunea despre ele câîşi ungeau părul insistent cuopomadă făcută din seu de oaie şi sfeclă şî că aveau interese comune pe care le purtau înrr-o sacoşă murdară numita profesorul Golopenţia. (Trebuie să aflu şiheu ce e cu Golopenţia ăsta!" gândi Ştefan.) Aveau mersul
224
MARIN PREDA
DR1 .IRUL
22?
cuneiform. Erau strâns unite în afară de momentele când se certau pentru o bucată de iască pe care o prăjeau împreună într-o tigaie în mansarda lor de pe strada Puţul cu apă rece... Urma o scenă în care apăreau personagii şi aluzii pe care Şrefan nu le înţelegea, dar care Ie stârneau lor hohote de râs.
XVII
Profită de un moment în care nimeni nu-l luă în seamă, ieşi în antreu, îşi îmbrăcă paltonul, îşi îndesă căciula pe cap şi se pomeni afară. Nu voia sâ plece, ci sâ rămână singur... Nu ieşise încă din lunga curte, câ auzi paşi iuţi în urma lui.
- Ştefane, zise Luchi, fiindcă ea era. Avea o patimă în glas, dar şi un soi de avertisment: Nu se pleacă aşa, îî şoptL Niciodată nu vei mai fi invitat nicăieri dacă pleci astfel.
- Mă întorc, zise el, n-am vrut să plec. Cum ai crezut?!
- întoarce-te chiar acum şi pe urmă, după ce pleacă toată lumea, te invit eu la o plimbare prin cartierul nostru.
EI tresări:
- Mâ inviţi tu?
- Da, eu te invit.,.
- Bine, zece minute mâ plimb şi mâ întorc.
lectura acelei cărţi îl preocupa din nou şi veselia celor pe care îi lăsase în casă punea parcă un zid între el şi ei. „Ce ciudat, gândi teşind în stradă şi trăgând cu nesaţ în piept aerul rece al nopţii, legionarii nu exisră, nimeni n-a fost omorât, războiul se rezumă Ia nişte bombardamente pe undeva departe şi totul e cum nu se poate mai bine într-o lume în care puteam sâ ne distrăm senini legând cuvinte încrucişate..Pe urmă însâavu îndoieli: „Şi dacă ei au dreptate? Adevărurile acestei lumi nu le posedă unul singur, acest duşman al lui Hitler a fost înainte şeful guvernului din Dantzig şi intim al acestuia... Cine ştie ce s-o fi petrecut între ei şi acum strigă în faţa omenirii: Fiara ţâşneşte din adâncuri. Trebuie să ne coalizăm într-un singur
efort şi sâ închidem prăpastia. Dar, domnule Rauschning, cartea dumitale a apărut abia acum, nu crezi câ e prea târziu? Abisul e căscat şi fiara e pe pământ şi se pregăteşte, după ce a sugrumat pc atâţia, să sară iar în gâtul altora.., De ce n-ai fugit de îndată ce ai văzut-o şi sâ ne fi alarmat mai devreme?... în orice caz, îşi mai spuse Ştefan deodată, pierdut în faţa propriilor sale revelaţii, o să i-o dau şi lui Niki s-o citească şi să văd el ce crede?...
$i sc întoarse. Când intră în hol râmase ţintuit locului, într-un fotoliu stătea Cora Petraşincu, şi pe un scaun, în faţa ci, Lazarovici, care vorbea cu ea. Ceilalţi ascultau în tăcere, împrăştiaţi pe scaune, întorşi cu faţa spre cei doi. Ochii lui Dan Lazarovici stăteau ficşî, fără să clipească, îndreptaţi asupra fetei. Lui Ştefan i se păru că erau parcă gata să-i sară din orbite. Se aşeză încet, curios, cât mai aproape,.. Ce se întâmplase? Ştefan, care nu ştia nimic, îl întrebă în şoaptă pe Adrian Popescu; ce era, de ce leşinase fata? 1 se făcuse râu?
- Cora, zîse lazarovici, dacă nu faci un efort să mă auzi, te trezesc... Fă un efort... Suntem împreună, stăm de vorbă şi avem puterea să vedem şi să auzim lucruri pe care în stare de trezie nu le auzim şi nu le vedem niciodată... Tu ai vrur, de atâta vreme mi-ai tot spus că nu crezi şi că să încerc şi cu tine. Poftim! Ţi-am făcut pe plac! Dă un semn că mă auzi!
Fata, cu ochii închişi, gemu. Era ca un semnal de suferinţă.
- Sâ ştii câ nu mî-e nimic mai uşor decât să pun mâna pe braţul tău şi sa te trezesc. Dar ar fi mai interesant sâ călătorim puţin împreună, am vedea şî am auzi lucruri fascinante, pc care muritorii de rând nu le pot auzi şi vedea. Vrei? Da? Dă un semn!
Fata gemu din nou. Nimic nu arăta câ totul nu era decât o comedie. Ştefan înţelese: acest domn era un hipnotizator. O vie curiozitate puse stăpânire pe el. Nu văzuse niciodară un astfel dc fenomen.
226
MARIN PREDA
DEURUI.
227
- Cora, reluă acela, acuma trebuie să vorbeşti. N-o să ne înţelegem împreună dacă vorbesc numai eu singur.
Broboane mari de sudoare apăruseră pc tâmplele hipnotizatorului. Ochiul crescut nu clipea.
- Da, te aud, şopti deodată fata.
- Da, dar de ce aşa de greu!? Se poare? Unde ai fost?
- Aici am fost...
- Nu, n-ai fost aici, ai fost departe, în India, cu o mie de ani înainte de Cristos. Sâ ne înroarcem acolo...
- Da, zise fata, ce frumos e. văd elefanţi mulţi... Este o armată, exclamă ea nedumerită...
- Ei, spune-ini ce vezi,..
- Este un război...
- Da, bine, răzbate şi la noi,.. Unde îţi merge gândul? Să nu-mi vorbeşti de războiul de la noi... E un război acolo?
- Da, nişte oameni forfotesc în jurul unui fel de cal troian. Dar nu e un cal... E un proiectil... Soarele străluceşte pc cer... Armatele coboară un deal, precedate dc elefanţi care duc în spinare războinici cu turbane în jurul capului... In pădurea vecină mişună alţii... Proiectilul...
Fata gemu din nou, lazarovici îi luă mâna:
- Nu te nelinişti, spune ce vezi...
- S-a lăsat întunericul! strigă fata. Proiectilul e în cer, a fost lansat, urcă în flăcări... Bate vântul... Suflă, îndoaie copacii... Norii s-au înroşit, plouă cu sânge.,. Soarele se învârteşte pe cer... Apa fierbe, peştii din ea sunt fierţi...
- Perfect, zise hipnotizatorul, putem să-i mâncăm gata fierţi, rasol...
- Elefanţii cad din cer, continuă însă fata, alţii aleargă de colo-colo, chihăind de groază în pădurea prinsă de flăcări... Cai si căruţe zac în toate părţile, calcinaţi... Mii de căruţe zboară prin aer şi cad pe jos din toate părţile... F. întuneric mare si bat vânturi îngheţate.La orizont se face lumină-..
Corpul fetei suferea în fiinţa lui, mişcările îi erau însă stăpânite, nu părăsea fotoliul, nu da din picioare sau din braţe. Stătea liniştită, din gât doar îi ieşeau implorări inconştiente adresate omului care o ghida în acele adâncuri insondabile şi o făcea să vadă acel spectacol terifiant.
- Cora, zise Dan lazarovici, ce înseamnă asta? Spune exact ce s-a întâmplat, unde eşti, şi ce vezi.
~ Sunt în India, cu o mie de ani înainte dc Cristos,
- Mai trăieşte cineva din ce vezi?
- Da, zise fata, zeii s-au adunar deasupra armatelor şi sune apucaţi de groază văzând cum se prăbuşesc puterile universului,..
-Ei» pe dracu, zise hipnotizatorul, noi trăim, dacă se prăbuşeau acum trei mii de ani, nu maî vedeam noi acum lumina soarelui... Ia mai bine sa te fac eu pe tine sâ vii mai aproape de noi... Am să tc trezesc $L-. (sc uită la ceas) ai sâ uiţi totul şi exact peste zece minute să-i cârpeşti lui Sebi două palme atât dc ţepene încâc să-i muţi fălcile si 5â-î sară o măsea din gură pe care s-o scuipe în faţa noastră,..
Şi apropiindu-şi mâna de frumosul ei chip adormit, descrise în aer un cerc si-şî pocni brusc degetele de podul palmei. Ea clipi cu o mică nedumerire (se vedea că nu-si aminteşte nimic din clipa când fusese adormită) şi, veselă, se uita la cei din jur şi începu, firesc, sâ trăiască clipa reală,
- De cc nu-mi daţi şi mie un pahar cu vin? protestă ea şi în animaţia generală care urmă nimeni nu-i acordă o atenţie deosebită, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Nimeni nu-i puse vin în pahar dintr-o scăpare care se întâmplă adesea în mod ciudar.Fiecare vrea să spună ceva Copleşitor şi minţile se rătăcesc. Foarte interesant... în subconştientul nostru păstrăm viziuni apocaliptice ale unor războaie dc mult apuse.,. I.e-am primit supravieţuind, prin milenii. Şi războiul de acum va lăsa astfel de urme
228
MARIN PREDA
DEIJRUI
229
înspăimântătoare... De pildă ce trăiesc în aceste clipe englezii... Da, teribil... Franţa şî Anglia plătesc pentru lipsa lor de vitalitate. Franţa a şi plătit. Anglia a rămas singură. Dar cui îi vine să creadă că civilizaţiile occidentale vor pieri? Dar ce se va întâmpla? Cine poate să ştie? O să vedem! Hitler e mâna destinului, dar în ce scop, nimeni nu poate să descifreze... America!... America? S-a şi anunţat că nemţii au construit un avion care poate zbura peste Atlantic şi arunca asupra New-York-uiui bombe care să-i facă să sară în aer zgârie-norii.., Ăştia nici n-au armata, cu democraţia lor stupidă. .. Or să dea de dracu dacă se amestecă-..
- Bine, Sebi, dar de ce nu-mi pui şi mie vin în pahar!? zise Cora Petraşincu în mijlocul animaţiei generale şi Sebi n-o auzi, dar ea se ridică şî o luă spre el ferindu-se de fotolii şi picioare, ca o pisică uriaşă atrasă de pradă, şi îi cârpi amantului ei două palme îndesate care aproape că îl aruncară pe acesta jos de pe scaunul pe care şedea.
Si atunci toţi îşi amintiră că Dan lazarovici îi dăduse acest ordin pe care însă nimeni nu crezuse că ea, trează fiind, şi în toate minţile, îl va executa. Sebi, uluit, se redresa în scaun şi spuse;
- Ce este? Ce e cu tine? Eşti nebună?
Dar vorbind îşi duse mâna la gură şi supefiat şi-o privi plină de sânge. Nu scuipă însă nici o măsea, cum spusese hipnotizatorul. Indicaţia asta fusese pesemne un abuz... Mai bizar era câ fata arăta perfect liniştită, nu dădea nici o explicaţie şi nu cerea nici un fel de scuze.
- Cum adică, exclamă ea fără indignare, eu spun câ n-am vin în pahar şi el se face că n-aude!
El nu auzise se pare nici ordinul pe care ea îl primise, altfel s-ar fi grăbit sâ-i toarne vin în pahar... Deşi, orice-ar fi făcut, le şopri Lazarovici celor din jur, Sebi tot n-ar fi scăpat fără s-o încaseze...
Şi cu acest final şi maî grotesc decât jocurile lor groteşti a căror mărturie stătea risipită prin casă, hârtii aruncate pe jos şi prin fotolii, toată lumea se ridică şi începură toţi să-şi ia Ia revedere- Revelionul fusese foarte reuşit, îţi mulţumim, Luchi, dă-i lui Sebi o compresa, i s-au umflat obrajii... Pe curând, Nild, încă o dată succes în noul an, poate ne chemi la nuntă... Pa, Adrian, pa, doctore, vorbim la telefon.,. Sebi, nu fi supărat, ai înţeles ce s-a întâmplat, a făcut-o sub stare de... Nu-i spune nimic Corei, ea tot nu crede, nu ştie absolut nimic din ce i s-a întâmplat şi dacă insişti, ar putea să se simtă jignită,..
XVIII
Odată cu toată lumea plecă şi Ştefan, deşi nu uitase câ fusese invitat la plimbare. Nu căută să aibă cu Luchi nici un semn de înţelegere şi nici nu crezu în sinea lui că această fată îşi va rine promisiunea şî va teşi să se plimbe cu el. De ce ar face acesr lucru? Puţin îi lipsi să nu-şi continua drumul până ce ieşi în stradă şi o luă împreună cu ceilalţi spre piaţa Filantropiei, unde, spuse cineva, puteau găsi raxiuri.
Se întoarse.
Dar apoi, văzând o siluetă în mantou cu guler de blană ridicat şi cu capul gol înaintând fără grabă dar cu o sprinteneală de vieţuitoare tânără în mersul ei nestingherit de zăpada râu curăţată a curţii, inima începu să-i bată cu violenţă. Iată, îşi spuse, nici acel Adrian, nici acel docror Spurcaciu nu erau prietenii ei. Luchi era o fată care nu iubea pe nimeni şi acum îi ieşea lui înainte, să se plimbe cu eh
- Ai venit? îi şopti cu glasul sugrumat.
Multe minute după aceea, vorbind, glasul i se îneca şi suflarea î se tăia ca şi când ar fi urcat un deal. Această emoţie, ca un şoc neprevăzut şî inexplicabil, n-o avusese până atunci niciodată. Fiinţa de lângă el, prin voinţa ei de a fi hotărât să iasă din casă şi sâ meargă aproape de braţul lui, î se părea
230
MARfN PREDA
DEJJRUI,
231
coborând dintr-o poveste, cu chipul ei care nu înceta să fie ca un bulgăre de lumină chiar 51 afară, în întunericul încă gros al nopţii, şi cu bucuria ei care îi înflorea într-un surâs perpetuu; nu se stingea nici când trebuia să vorbească.
Mergeau încet spre Şosea, unul lângă altul, fără să se ţină de braţ, dar foarte aproape. El se uita drept înainte şi o asculta cu atenţie, fără să înţeleagă nimic din spusele ei, nici din propriile cuvinte. Dacă era adevărat câ domnişoara numită Cora Petraşincu... domnul numit Lazarovici.., Acel Sebi... Nu, nici o vorbă, sunt foarte buni prieteni, lumea e rea... Cora e o fată minunată... Am râs de m-am prăpădit când am văzut că nu ţi-a plăcut deloc, şi nici tu ei.., A tbst un episod imprevizibil ... două fiinţe care nu s-au mai văzut până atunci şi care n-au nimic să-şi reproşeze, si simtă o astfel de duşmănie făţişă unul faţă de celălalt...
- Foarte ciudat, Ştefane, de când te cunosc taci numai lucruri care mie îmi plac foarte tare, deşi nu mă cunoşti, ca sâ am bănuiala că eşti un cuceritor care lucrează abil... deşi cuceritor eşti... destul de şmecher, dar îţi spun, cu efect numai asupra mea...
- Ce lucruri care îţi plac am făcut eu? zise Ştefan liniştit.
- Tor ce-ai făcut! răspunse ea.
- Dc unde ştii? mat zise eh în timp ce îşi dădea seama de unde >i in timp ce ca răspundea:
- E atât de uşor să afli ce face un om...
Ieşiseră la Şosea şi Ştefan văzu troienele albe de zăpadă şi arborii negri despuiaţi de frunze. Toată fiinţa lui o pândea pe a ei, totul în jur era inexistent...
Se opri şi îi luă capul în mâini şi îşi lipi obrazul de el... Clipe nesfârşite rămaseră astfel şi el o luă apoi în braţe şi începu s-o sărute cu patimă pe ochi şi pe gură.
~Te iubesc, Luchi, îi şoptî el prins de o beţie care îi trecu şi prin faţa ochilor ca o fantasmă.
Se clătină.
- Şi eu re iubesc* Şrefane, îi răspunse ea îndată, însă cu un glas mai liniştit, Mha plăcut cât de frumos ai vorbit de ferele de la ţară! Am ascultat toată povestirea ta, în seara aceea, când Niki te-a invitat la noi, cu toate câ tu nu m-ai băgat în seamă deloc. M-am retras în camera mea şi am lăsat uşa deschisă. Am auzir totul...
Şi spunând aceste cuvinte şi fără ca el sâ-şi dea seama, ea făcu un pas ferm înapoi, îl apucă de braţ, sc lipi de el şi făcură cale întoarsă.
- Dar nu cred, Ştefane, că tot ceea ce am auzit şi tot ce-ţi spun eu că mi-a plăcut, ar fi fost de ajuns ca să-ţi deschid uşa aşa cum ţi-am deschis-o-..
Şi din nou glasul ci sună ca un avertisment; dacă el va crede acest lucru, nu va fi bine.
- Totul se va sfârşi înainte de a începe, dacă te îei după cuvintele mele, rosti ea cu patimă.
- Da, conveni el înfiorat ca de-o taină. Şi parcă îi făcu un jurământ: n-o să mâ iau după mărturisirile tale, Luchi, pe care s-ar putea să le regreţi, sau poate chiar le regreţi în clipa de faţă. Numai ceea ce simr eu e ceva adevărat şi numai după asta o să mă iau.
- N-o sa te gândeşti la mine? exclamă ea.
- Nu, zise el parcă cu o decizie dureroasă.
Şî se uita drept, de astă data sigur pe el, copleşit dar liniştit... Nu era ăsta singurul lucru care îl putea ghida, simţirea şi cutremurarea inimii lui când îi vedea chipul? Ea putea sâ spună orice, el va rămâne statornic şi o va păstra în inimă nu cu secretele sfâşiate, ci întregi. Sc opriră, dar numai o secundă. Luchi deschise poarta şi o luă înainte, fără să-1 invite, dar fără sâ-şi ia la revedere. Silueta ei care se îndepărta astfel prin curtea lungă, fără sâ se uire înapoi, îi aminti lui Ştefan de Ioana, care tot aşa, îl dusese undeva, luând-o singură şi tăcută înainte...
Şi în clipa aceea înţelese câ i se întâmplă în viaţă ceva decisiv si la fel de buimăcitor ca şî minutele care îi hotărâseră destinul
232
MARIN PREDA
DELIRUL
233
în biroui marelui ziarist. De ce se întâmpla aşa? Nici nu vroia sâ afle, era un fapt, mersul eî liniştit, neşovăielnic, dar fără grabă, arăta intenţia ei de a fi cu el fericită ca şi Ioana, acum, în aceste clipe, înainte de a se trezi marne ca dinrr-un vis, cu regretul acela adânc câ n-a putut trăi până la capăt, cum se întâmplă rotdeauna în vis, ceea ce ar fi fost un miracol dacă s-ar fi putut împlini,,. Se va împlini... Se luă după ea fără să se grăbească s-o ajungă şi aştepta să vadă dacă va deschide şi va închide uşa în urma ei. Bineînţeles câ n-o închise decât după cc el intră. Nu era uşa care da în hol, ci direct, printr-o scară laterală, în camera ei.
Ştefan n-o lăsă să-şi vină în fire, ca şi când ar fi ştîut mai dinainte, ghidat de instinct, că totul s-ar spulbera dacă ca ar fi lăsată să reia cunoştinţa cu viaţa ei anterioară, patul în care dormise până atunci singură şi se simţise, cine ştie, bine, şi s-ar putea, la apropierea unui intrus, să-I alunge pe el afară, cărţile ei din bibliotecă şi din raftul mic al studioului, dulapul ei unde îşi ţinea rochiile, lampa eî de pat pe care o stingea cu un gând plăcut înainte de a închide ochii fiirată de somn... O îmbrăţişa şi îi şopti cu respiraţia fierbinte că trebuiau să sc iubească fără să mai scoată nici un cuvânt şi fora să mai piardă nici o clipă... Ea îşi dădu capul înapoi şi îl privi de departe, uluită dar şi fascinată, în timp cc în priviri îi licărea o curiozitate intensă... Nu protesta nici măcar de formă, când cl, uitând că nu e Ioana în grădină, îi ridică, după ce o culca pe pat, rochia care îi dezveli picioarele şi dădu de obstacole pe care Ioana nu le avea, şi în faţa cărora el rămase câteva clipe dezarmat: îmbrăcămintea intimă, în care Luchi semăna iar cu fetiţa inocentă de paisprezece sau şaisprezece ani. Se ridicară în capul oaselor şi ea chicoti înveselită şi îi şopti la ureche că trebuie sâ se dezbrace amândoi. Ceea ce şi făcură, sub lumina galbenă, potolită, a veiozei. Ea se uită apoi la el gol şi curiozitatea din privirea ei crescu: îi şopti iarăşi, dar nu la ureche:
- Arăţi bestial!
Şi luminosul ei chip în loc sâ arate spaimă, rămase liniştit, privlndu-l. Surâsul îi spori, frumoşii ei dinţi albi sticleau în clar-obscurul încăperii. Corpul ei avea linii armonioase, dar abia uitându-se la ea Ştefan avu vag sentimentul câ gândul lui la Ioana trebuia să înceteze: fetei ăşteia îi era frică. Ce era cu ea? Tremura, deşi chipul ei rămânea mereu parcă în extaz. O luă în braţe şi începu s-o mângâie, cu toate că el însuşi simţea în adâncul fiinţei sale un tremur adânc...
- Nu mâ lua în seamă, îi şopti fata fără ca surâsul ei minunat s-o părăsească. Tremur ca o proastă, mi-e frică...
Şi tremurul ei spori şi mai tare, când văzu pe chipul lui ceva străin şi imperios. Ca să se apere parcă, îl luă în braţe, îl luă de gât şi în clipa următoare dinţii i sc înfipscră în umărul lui înâbuşindu-şi un ţipăt ascuţit. Nedumerit, Ştefan rămase o clipă nemişcat în fiinţa ci care nu vroise sâ-1 primească de bunăvoie, apoi înţelese: Luchi nu semăna cu Ioana pentru simplul motiv că pe la Ioana înaintea lui trecuse un altul, în timp ce el era pentru Luchi primul eî bărbat... „Doamne Dumnezeule, gândi, fata asta a aşteptat atâţia ani ca să vin tocmai eu? într-adevăr, ce i s-o fi întâmplat încât s-a hotărât, în prima seară când ne-am declarat că ne iubim, sâ nu mai fie fecioară? Cum se poate? Nimeni nu i-a declarat iubire până acum, ei, care e atât de frumoasă şî sufletul ei e atât de curat...?"
Luchi îl strângea mereu în braţe în timp ce el i se uita în ochii ei divini în care curioziratea licărea mereu, mai potolită dar nu stinsă: Da, înţelegea cum e, parcă spunea privirea ei, îşi dădea seama că încă nu putea fi pentru ea mai mult din pricina durerii... Dar printre durere, da, iată, corpul i se răsucea cutremurat şi nu mai prejos dc bestialitatea lui.,. O ştiinţă rapidă îi cutreiera mintea şi parcă îmbătrânea subit... Aşa i se părea, nu ştia că ea rămânea pentru el tot ca înainte. O tristeţe grea o împiedica sâ vadă pe chipul lui transformarea care prevestea sfârşitul! aproape strigând el se ridică jumătate peste corpul ei
234
MARIN PREDA
şi îi îmbrăţişa şoldurile, nemaiştiind ce să facă. îşi trăi complicitatea cu corpul ei într-o singurătate care nu-l părăsi nici după ce, mai târau, îi regăsi privirea şi surâsul şi îi vâiu iarăşi lumina apărând pe frumoasele ei trăsături. Da, dar lacrimi fierbinţi îi spălau ei chipul si surâsul ei era parcă înstrăinat. Tăceau. Cuvinrele nu mai aveau valoare, misterul pe care ele îl aco-periseră mai înainte nu mai exista, zburase parcă din preajma lor asemeni unei păsări al cărei ascunziş ar fi fost brusc descoperit.
- Acuma trebuie să pleci, zise ea stăpânindu-se deodată şi ştergându-şi lacrimile. Se luminează de ziuă şi n-ar fi bine să fii văzut străbărând curtea la o oră aşa de târzie.
Revenise cu picioarele pe pământ. Ştefan încercă timid câteva mângâieri zadarnice. Pământul parcă îi fugea de sub picioare. Ea ştia cine e el, arăra neschimbată, dar lumina chipului eî era acum glacială. „Nu trebuie să insist", gândi Ştefan şi se îmbrăcă şi plecă. în uşă ea avu un gest de tandreţe» îl apucă de gâc, îl sărurâ si îi spuse:
- Itiscripţia de pe poarra Infernului lui Dan te, cu care te-am întâmpinat, a fost scrisă special pentru-tine.
El dădu din umeri, nu înţelese, dar nu maî spuse nimic.
Se întoarse acasă şi se culcă. Avea sentimentul că î s-a întâmplat ceva copleşitor, dar straniu şi nefiresc- Câteva amănunte bizare dădeau parcă târcoale bucuriei care îi făcea inima să bată mereu cu pulsaţii înalte, care nu coborau. Dar nu reuşi să descifreze aceste amănunte: de ce se plimbaseră atât de puţin? Parcă se plimbaseră prea puţin, ca întrerupsese plimbarea. Şi de ce vocea ei fusese prea liniştită, când îi răspunsese că şi ea îl iubeşte? Şi ce era cu inscripţia aceea din Infernul\\n Dante? Valul fericirii, însă, îl urcă iarăşi sus pe crestele lui şi uită de aceste semne. Nu trebuia oare să se întâmple chiar aşa? Cui să i se întâmple, şi cine să trăiască un astfel de ceas dacă nu un băiat şi o fată? tl trăieşti acei ceas, chiar dacă nu tc-a.ştq>ţ.i» şi tocmai de aceea e cu atât mai minunat...
PARTEA A TREIA
I
în anul următor 1941, pe ziua de 18 ianuarie, generalul Antonescu se urcă pe neaşteptate în avion şi plecă, după o scurtă preparativă diplomatică de urgenţă, la Berlin, să-1 vadă pe Hider. îndată după plecarea si apoi după întoarcerea sa începu în rară <> activitate legionară foarte febrilă şi spectaculoasă. în uuiversirărt, în marile cenrre din provincie, capii legionari se deplasau pese ţot şi ţineau discursuri bombastice şi incoerente, din care nu lipsea însă o idee foarte clară, subliniată de mai multe ori: credinţa şi ataşamentul legiunii faţă de marele Rcich, de Fiihrer-v] Adoff Hitler, de care legiunea îşi lega soarta.
Ce-i spusese generalul lui Hitler şi cum îi primise acesta spusele? Mulţi ani mai târziu, cei care îl însoţiseră pe Antonescu în această călătorie şi când nimic nu-i mai lega de secretul ei, povestiseră, fie că luaseră parte la eveniment, fie câ generalul însuţi îl relatase, că dictatorul german îl primise pe Antonescu răcnind, cum făcea aproape totdeauna cu aliaţii pe care nu-i iubea şi pe care voia în felul acesta să-î intimidezeşi să-i domine înainte ca ei să deschidă gura. Căci el ştia că nimeni nu venea la el să ofere, ci să ceară ceva, fie o slăbire a puterii sale asupra lor, fie alungarea unui duşman care câştigase mai mult teren pe lângă eh Fiihrer-ul atotputernic. Numai că generalul nu era doctorul Hacha, nenorocitul preşedinte al republicii cehoslovace
236
MARIN PREDA
DELIRUL
237
care, cu un an în urmă, în 15 martie 1939, de la Hitler nu se întorsese decar după ce semnase actul de deces al ţării sale. Istoricul povesteşte că ceruse să-1 vadă pe Hitler ca sâ discute cu el chcsriunea represiunii trădătorului cu rang de monsenior, Tiso. Bătrânul Hacha vroia să aibă din partea Fiihrer-xAm acordul generos să ducă această represiune până Ia capăt. în loc de aceasta, dictatorul îi vorbi aspru, coplesindu-1 cu reproşuri şi ameninţări că armata sa era pregătită sâ se arunce asupra micii sale ţâri şi Lufiwajfe gata să facă din Praga un rug de flăcări... Hacha, care era un om în amurgul vieţii şi nu mai avea mult de sperat de la ea, sau ar fi trebuit sâ nu mai aibă, fiindcă fusese până atunci, în ţara lui, înainte de a ajunge preşedinte, membru respectat al curţii supreme, părăsi orice atitudine demnă şi se umili atât de tare încât tuturor celor de faţă nu Ie venea să-şi creadă urechilor: fondatorii republicii Cehoslovace, Beneş şi Masaryk, spuse eh împreună cu guvernarea lor î-au inspirat întotdeauna o astfel de aversiune, câ îndată după schimbarea de regim (adică după Munchen!), el s-a întrebat dacă foloseşre la ceva ca Cehoslovacia să fie un stat independent... Ce sperase înjosindu-se astfel? Guvernul lui, continuase el coborând ultimele trepte ale nemerniciei, încearcă, prin roate mijloacele, să-i reducă Ia tăcere pe partizanii lui Beneş şi Masaryk... Perfect! exclamase Hitler întrerupându-1 brutal sî î] dăduse pe mâna lui Gorîng şi Ribbentrop, care îl închiseserâ într-o odaie şi acolo îl somaseră să semneze o declaraţie care fusese pregătită dinainte şi în care se spunea în esenţă şî în mod cinic chiar ceea ce tocmai declarase el însuşi, Hacha, mai înainte, că adică nu folosea la nimic ca ţara sa să mai existe. Tot ce mai rămânea din ea era „o autonomie etnică conform caracterului eî propriu", adică doar faptul câ mai erau numiţi cehi şi nu ţigani, sau altă denumire. Hacha înţelesese în sfârşit în ce bârlog nimerise şi refuzase să semneze. îl înghesuiseră, se luaseră după el în jurul mesei, cu stiloul în mână. Bătrânul fugea, uitându-se cu groază înapoi la documentele de pe masă şi la cei doi care
nu-l slăbeau; asemeni unor bandiţi care ştiau că prada nu le poate scăpa, ei îî spuneau că nu Fuhrer-vA îl chemase acolo, nici ei doi, şî că venise singur, la cererea lui. Opinia internaţională nu s-ar fi alarmat prin urmare dacă ar fi auzit a doua zi că preşedintele Hacha a suferit un atac de cord şi a murit. Hacha chiar avu acest atac, dar doctorul fusese şi el prevăzut, îl reanimă cu o puternică injecţie si sc trezi între chipurile celor doi piraţi ai graniţelor, care îi vârau iar stiloul sub nas să semneze. Semnase! După spusele uneia dintre secretarele sale, povesteşte istoricul, Fuhrer-xA, după ce semnă şi el documentul, se precipită în biroul său, luă în braţe toate femeile care erau de faţă şi strigă: „Copii, c cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Numele meu va rămâne în istorie, voi fi considerat drept cel mai mare german care a trăit vreodată".
A doua zi trupele Reich-ului, fără să tragă un glonţ, ştergeaţi ţara doctorului Hacha de pe hartă.
Generalul Antonescu nu fu însă dat pe mâna celor doi. El ridică din primele dipe glasul şi începu şi cl sâ strige la individul care se agita ca o paiaţă de la un capăt la altul al imensei săli a Cancelariei Reich-ului.
Cei de faţă se uitau cu înfăţişări scofâlcite de atâta scepticism la acest general roşcat, care, se vedea după înfăţişarea lui, nu era mai puţin smintit decât celălalt, cu deosebirea că cel din urmă ar fi purut da imediat un ordin şi î-ar fi putut rezerva aceeaşi soartă ca nefericitului Hacha. Aşa şi credeau că o să se întâmple. Era însă acest militar care îşi lua chip de efigie un ins după care să fi fugit în jurul mesei, şi care, în cele din urmă, el şi ţara lui să sucombe dispărând de pe suprafaţa Europei?
Deodată Hitler încetă sâ mai strige şi se opri.
Se opri în secunda următoare şi Antonescu,
-Ce este, domnule general, zise Hitler, cu o voce joasă şi spartă, ameninţâcore dar liniştită. Ce se întâmplă în România?
Toată furia sa, adevărată dar şi simulată, se stinsese ca şi Când n-ar fi fost, şi acum generalul avea în faţa sa un om căzut
23H
MARIN rREDA
într-o tăcere bănuitoare si încărcată de primejdii, mult mai greu de înfruntat decât răcnetele dinainte.
- Domnule Hitler, începu generalul cu vocea sa sigură, plină de încredere în sine, persoana mea nu contează, ci numai destinul naţiunilor noastre, care cere ca legionarii să părăsească, treptat, în România, purerea pe care nu sunt pregătiţi s-o exercire şi această putere să rămână, în aceste vremuri în care pacea nu e încă încheiată şi armele n-au tăcut, armatei române, care se bucură de încrederea naţiunii, indiferent dacă eu sunt sau nu în fruntea ei.., Avem nevoie de linişte şi securitate în această parte a Europei, şi România, ca şi Marele Reich, reluă generalul, după ce interpretul sc opri, terminând de tradus, şî nu e nevoie decât să ne uităm pe hartă ca să înţelegem de ce. Vrea domnul Hitler să ignore pericolele care ar surveni în urma unor grave tulburări pe care guvernarea legionară n-ar întârzia să le provoace necontenit în ţară? Crimele lor sunt o dovadă, şi aceste crime-..
Hitler, în picioare, în spatele biroului, asculta căzut într-un mutism total, cu meşa de păr deplasată de la locul unde era văzută în toate ziarele şi jurnalele cinematografice» cu chipul posomorât, fără rază de lumină, care de alrfel nu apărea niciodată pe chipul lui nici când privirile îi luceau de o încredere fanatică în sine şi nici când, prin forţa personalităţii lui demonice, făcea mulţimile să strige cuprinse de isterie. Interpretul continua sâ traducă impecabil cuvintele dure ale acestui general cu voinţa extremă, gata să moară, dar nu să renunţe la convingerile sale, care erau expresii ale unor realităţi neîndoielnice de-acolo din ţara sa. Hotărât, gândea marele tartor furios şi stăpânit, ăsta nu era doctorul Hacha să alerge Goring şi Ribbentrop după el în jurul mesei. E drept că nici graniţele României nu erau aci, în inima Reich-utui, cum au fost cele ale acelor parveniţi de cehi, dar o lovitură în stomac tot au primit prin Dicktat-ul său din august de la Viena, Ungurii au dorit asta. Pur şi simplu le^a făcut pe plac, deşi Iui, aceasta
DELIRUL
239
sfârtecarc între vecini nici măcar nu i-a făcut cine ştie ce plăcere. Plăcere mare ar fi simţit dacă trupele sale ar fi efectuat ele această sfârtecare, în folosul Reieh-ului. Poate câ ar fi trebuir ocupată această ţară (cu petrolul şi grânele ei}. Desigur, mai târziu, de ce nu? Dacă se va ivi cea mai mică necesitate şi vor fi înlârurate pericolele unei intervenţii ruse... Vom vedea... Acest general gata la orice, de pildă, era el credincios marelui Reich şi lui, Fuhnr~u\m personal, după Diektat-\i\ de la Viena? Nu ascundea cl ranchiuna şi trădarea? îl privi pe sub sprâncene, cu un rictus pe care mustaţa îl ascundea, dar care îi întuneca cumplit chipul şi îl izbi sinceritatea pe care înfăţişarea acestuia o exprima. Mare actor? Nu, mare actor era el, Hitler, numai el şria să monteze şi să joace în aşa fel o comedie, încât omenirea să-1 creadă că a fosr şi este animat de cele mai bune intenţii, chiar şi arunci când în văzul tuturor a călcat în picioare toate tratatele. Răsese până la lacrimi înrr-o zi când i se pregătise drept cadou lui Ribbentrop de ziua lui, sau ceva în genul ăsta, o curie cu toate tratatele pe care Ie semnaseră şi se consratase Câ aproape nouăzeci la sută dintre ele fuseseră călcate...
Da, nu se putea înşela, gândea Hitler, acest general îi era sincer credincios, nu juca nici o comedie şi se bucura de încrederea poporului său. îşi aminti că rapoartele agenţilor săi secreţi din România vorbeau bine despre el. Nici acei mistici naţionalişti români, numiţi legionari (căruia lui Hitler nu-i plăceau deloc, erau prea mistici si prea naţionalişti), nu se plângeau de şeful statului care îi adusese la putere. El îi adusese! Dacă acum dorea îndepărtarea lor, înseamnă că avea de cc. Fâcu un gest şi, intimidat, interpretul opri relatarea pătimaşă şi rece a crimelor legionarilor, în care generalul se angajase şi care pe Hitler nu-l interesau...
-Nu pot accepta, domnule generat, zise el cu aceeaşi voce coborâtă şi parcă spartă, decât în caz extrem, ca legionarii sâ fie goniţi de Ia putere... încercaţi, dacă e posibil, să colaboraţi. St aduc în conştiinţa românească încrederea şi credinţa tărâ
240 MARIN PREDA
rezerve în mişcarea naţional-socialistă, pe care nici armata dumneavoastră şi nici poporul care o urmează nu le pot aduce în măsură suficientă, ca să cimenteze prietenia şi alianţa dintre popoarele noastre. Evitaţi turburările. Sunteţi conştient de pericolele care ar surveni!
Şi Hitler ridică fruntea, dominator. N-avea decât să studieze mai târziu, acest general, spusele sale, după minuta care îi va fi înmânată, dacă e atât de greu de cap şi n-a înţeles care este fondul răspunsului său. Fiindcă într-adevăr, generalul, cu toată siguranţa sa de sine, rămăsese îndârjit în faţa dictatorului: nu înţelesese clar. Ceru interpretului sâ i se repete, dar Hitler se apropiase, îi întinsese mâna, i-o strânsese şi ieşise grăbit din imensa încăpere însoţit de intimii săi, conducători ai partidului şi şefi ai Wehrmacht-ului.
întrevederea, cu toate urmările care aveau să decurgă din ea, şi penrru general şi pentru noi şi mai ales pentru Hitler însuşi, patru ani mai târziu, se încheiase.
Nici un protocol special de despărţire nu urmă, afara de foptul că musafirul fii reţinut de Hider la dejun. Generalul primi textul dacrilografiar al schimbului de cuvinte care avusese loc (în afară de răcnetele de la început ale Ftihrer-ului) şi care, recitit atent, dădea, nu însă fără un avertisment, mână liberă generalului. Da, în caz extrem îî putea goni. Dar nu trebuia sâ uite câ oricând Hitler îi putea aduce înapoi si da jos pe el, pe general, fiindcă legionarii aduceau credinţa fără rezerve etc. Cum putea, deci, să-i gonească pe legionari? se întrebă generalul în avionul care îl aducea, a doua zi, înapoi. Numai în caz extrem şi fără turburaţi. Cum s-ar putea întâmpla acest lucru? Se vor opune. -.
11
Le Conductor luă imediat cunoştinţă de activitatea febrilă a legionarilor, de întrunirile lor al căror sens nu-i scăpa, dc
DELIRUL 241
descinderile lor în lojile masonice de unde pretindeau că vor da la iveală lucruri senzaţionale: erau un avertisment pentni el, pentru general, care, se sugera, era sfâtuir şi influenţat de miniştri membri ai masoneriei... S-a dus la Hitler, ei şi? Ce-a putut obţine? Dacă ei vor divulga ceea ce ştiu, nimeni nu-l va mai putea salva,.. Cu vârfurile germane aveau şi ei legaturi...
Dar chiar în noaptea care urmă sc petrecu pe străzile capitalei unul din acele fapte care sunt parcă un semnal bizar, dat din adâncurile secrete ale întâmplării, protagoniştilor aflaţi în conflict: un grec ucise cu un foc de revolver un maior gennan care se plimba liniştit crezându-se în această ţară tn deplină siguranţă. Ce era cu acest grec? Parcă se poate şti ce e cu un grec? Aceşti urmaşi ai lui Ahile şi Agamemnon ţin mereu să ne arate că nu sunt nişte simpli urmaşi a căror gândire îndrăzneaţă a slăbit, prin secole, cu ceva. Sunt aceiaşi! Când i se aduse Ia cunoştinţă actul acestui grec ciudat, generalul scoase un adânc suspin: Iată mâna soartei! Cine era vinovat de acest asasinat, de faptul că el putuse fî săvârşit în plină stradă? Ministrul de interne, generalul Petrovicescu, bineînţeles. Şi mai cine? Şeful Siguranţei, Ghika, directorul general al poliţiilor, Maimuca, prefectul poliţiei capitalei, Mironoviei. Şi îi destitui imediat, pe toţi, şi astfel toată agitaţia legionarilor, în faţa acestui act grav» păli: lovitura fusese bine dată. Cine pierde internele, politia şi siguranţa şi nu are nici armata dc partea sa, poate să spună adio puterii. Fireşte, poate nu era o ruptură, se va vedea dacă generalul, în faţa reacţiei lor energice, a legionarilor, avea sâ revină asupra hotărârii sale, sau, în orice caz, să numească în locul celor destituiţi tot legionari*
Şi scoaseră în stradă manifestanţi care în după-amiaza zileî dc 20 ianuarie strigară lozinci în faţa Universităţii, a Palatului Regal şi a Ambasadei germane, cerând ca demişii să fie repuşi îa funcţiile lor şi: jos masonii (unii nu ştiau ce sunt ăştia şi siirigau nasoniiX jos jidovitul Rioşanu şi vrem guvern legionar.
242
MARIN PREDA
DEURUJ.
243
Această lozinca indica ceva nou, guvern legionar total, în orice caz fără indivizi ca ace! Rioşanu care de-acolo de la interne unde se cocoţase pusese la adăpost mulţi duşmani ai legiunii» ferindu-î astfel de răzbunarea legionara; în plus, acest jidovit îşi permitea el însuşi să se declare pc fata duşman a) Mişcării.
Pe ta orele nouă seara, câteva mit dc manifestanţi venind dinspre Bulevardul lascăr Catargîu şî conduşi de şefi care se expuneau cu îndrăzneală, intrară în Piaţa Victoriei şi strigară aceleaşi lozinci în faţa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Se cerea de asemenea îndepărtarea unor membri din guvern, precum şi a unor înalţi funcţionari ai statului care erau acuzaţi că fac parre din masonerie sau sunt protectori ai acesteia şi ai evreilor. Liniştit şi tăcut generalul privea totul prin fereastră, îi văzu în cele din urmă pe toţi ridicând mâinile si ovaţionând. Colonelul Elefterescu pârrunse în cabinet şi raportă că în Timişoara, Caracal, Târnava-Mare şi Târnava-Mîcă, Craiova şi laşi sunt atacare chesturile de poliţie, prefecturile şi telefoanele şi ocupare prin forţă.
- Şi ăştia ce striga acum? întrebă generalul mulţumit parcă de ştirile rele care i se raportaseră.
- în momentul de faţă vă aclamă pe dumneavoastră şi pe Horia Sima.
- Hm, făcu generalul nemulţumit. Şi cine e în fruntea lor?
- Viorel Trifa şi Dumitru Grozca-
- Dumitru Grozea, hm, comuniştii ăla? Asasinul de la
Generalul nu era deloc satisfăcut, ca şi când acel Grozea era chiar comunist şi» auzi, să te aclame un comunist şî un asasin, în curând manifestanţii se retraseră paşnic. Generalul rămase la Preşedinţia Consiliului până noaptea târziu, ţinând sub stare de alarmă toate marile unităţi militare de uscat, aer şi marină, dându-le însă ordine sâ se abţină de la orice iniţiativă, chiar daci, aşa cum se întâmplase în provincie, chesturile, preiecturile
şi telefoanele erau atacate şi ocupate. Nici o clipă însă nu se gândi sâ satisfacă cererile manifestanţilor, adică ale vârfurilor legionare, să revină asupra demiterilor pe care le operase şi să mai dea şi afară pe oamenii săi de încredere, acuzaţi de a fi masoni sau jidoviţi şi să pună în locul lor partizani de-ai )ni Horia Sima. Dimpotrivă, chemă la el pe noii titulari, îi instrui, le dădu ordine ca a doua zi dimineaţa să se prezinre la datorie şi să-şi îa posturile în primire. Erau toţi militari, generali cu tâmple cirunte, cărora le cunoştea aptitudinile şi credinţa, nu se înverziseră ca stupidul general Petrovicescu. Un tâmpit mai mare ca âsra nu-i fusese dat sa vadă în viata lui plină de peripeţii» afară, poate, de generalul Angeleseu.Dar parcă si ăla avea măcar darul dea-şi ascunde incapacitatea... Asta nici măcar la arâra nu sc pricepea...
A doua zi, 21 ianuarie, generalul Mitrea porni într-o maşină militară spre prefectura poliţiei, să-şi ia postul în primire. Prefectul însă, Radu Mironoviei, refuza sâ-1 predea. Din biroul său, generalul Mitrea raportă lui Antonescu că prefectul se împotriveşte şi nu vrea să părăsească prefectura. Le Conducător il chemă pe prefecr la aparat şi îl soma să se supună ordinului său, acesta promise că spre prânz va preda postul... Simultan însă centre vitale ale capitalei erau ocupate, clădirea Radio-ului, depozitele de benzină, comisariatele de poliţie, sediile obişnuite s't sediul central din strada Romei, cu tor cartierul, care cuprindea străzile Ix>ndra, Washington, Argentina, până la Calea Dorobanţi; din comunele suburbane veneau de asemeni ştiri proaste. Generalul Antonescu însă nu reacţiona, deşi de la o oră la alta i sc raportă că din capitală mai rămâneau sub controlul guvernului doar acele clădiri şi instituţii unde existau gărzi militare bine înarmate cum erau ministerele, poşta, gările, telefoanele şi, fireşte, cazărmile... Dimpotrivă, generalul sominua sâ ducă tratative cu prefectul politiei, care promitea bicreu câ va preda prefectura, însă fâră să se grăbească să pună
244
MARIN PREDA
DELIRUL
245
în practică această promisiune... încercă sâ ducă tratative şi cu ceilalţi şefi legionari, la urma urmei cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Horia Sima. Ce însemna asta? Se ridicau împotriva lui?! Ce se întâmpla? Astfel vorbea ei în marea sală de recepţie de Ia Preşedinţie, înconjurat de militari şi civili, paşnic, demonstrativ, liniştit, deşi pe chipurile celorlalţi nu întâlnea, răsfrântă, această linişte a sa al cărei substrat nu-l înţelegea nimeni. Militarii îl priveau preocupaţi, cu întrebarea în priviri: De ce nu Ie dădea ordin să scoată armata? Nu, nu, trebuia vorbit cu ei, să părăsească clădirile ocupate, sâ se retragă, să intre în ordine. Dar toţi şefii lor, în frunte cu Horia Sima, îşi părăsiseră posturile pe care le ocupaseră până atunci prin instituţii şi ministere şi dispăruseră fără urmă,.. Nu erau de găsit... Nu mai era nici o îndoiala, rebeliunea era totală si n-avea dc gând să dea, în mod paşnic, înapoi prin discuţii şi tratative...
III
In dimineaţa aceleiaşi zile, când hucurestenii, fără sâ ştie ce se întâmplă, începuseră să audă de peste tot pârâituri de arme automate şi focuri de puşti sau de pistoale, fără sâ vadă pe străzi clar cine erau cei care trăgeau şi în cine, Grigore Patriciu convocase pe toţi redactorii în biroul său şi, informat fiind» îi informă la rândul său câ în ţară şi în special în capitală, legiunea trecuse la luptă pe faţă împotriva generalului Antonescu.
- Domnilor, le spuse cl, cine a fost până acum în secret legionar, trebuie sâ se decidă şi să iasă la lumină. A sosit momentul critic pentru toţi: ori murim noi, ori mor legionarii, în orice caz, un lucru e clar, dacă ei înving, nu ne vor cruţa-încât armele pe care le-am găsit în pod şi prin W.C-uri, pitite şi bine împachetate, cu muniţia aferentă, vâ stau la dispoziţie, înarrnari-vâ şi trageţi ori în mine, ori în legionari.
O tăcere grea se lâsâ în spaţiosul birou, întreruptă doar din când în când, ca o părere, ca un lucru neverosimil, de
împuşcăturile care se auzeau din oraş. Neîncrederea se aşrernea pe chipurile redactorilor. Ei, chiar asa, vor trebui să pună mâna pe arme şi sâ tragă fie înn>o parte, fie în altar Adică cum, lucrurile asrea nu se puteau aranja îrur-un fel fără ei, sau, şi mai bine, fără arme? Şi într-adevăr, cine mama dracului adusese aceste arme în clădirea ziarului? Erau chiar arme adevărate, frumoase, cu ţeava proaspătă, prin care nu se trăsese încă, învelite în hârtie ceruită. l,e descoperise chiar ieri o femeie de serviciu, făcând curăţenie, după care, furios, patronul ordonase să se caute peste tot, şi căutările nu fuseseră zadarnice* Erau legionarii din interior care ajutaseră în timpul nopţii aceste depozitări? Fără îndoială. Din administraţie. Fiindcă din redacţie cine putea fi? Eî, ia să vedem! Dar nimeni nu se dădu pe faţă. Increduli, continuau să nu ia cunoştinţă de faptul că viaţa lor atingea un punct arzător din faţa căruia nu mai puteau da nici înainte, nici înapoi. O pârâiturâ de mitralieră foarte apropiată, ai fi zis câ venea chiar de sus, din tipografia ziarului, zgâlţâi biroul patronului.
- Se trage de Ia noi? strigă eh Cancea, fuga şi vezi! Cancea strivi în scrumieră cu o mişcare febrilă ţigarea care
îi fiigea buzele, sări şi dispăru pe uşă,
- Domnilor, continuă patronul, armele sunt alături. Cine vrea şi cine se pricepe să tragă cu ele, se înarmează. Cine nu, n-are rost să rişte. O armă în buzunar naşte întrebarea legitimă: împotriva cui vroiai să tragi cu ea?
Mitraliera care trăsese prin apropiere făcuse deodată sâ fie abandonată credinţa naivă câ evenimentele care au avut până acuma loc în lume si care izbucneau deodată $i aici puteau fi
i aranjate de alţii şi ei, redactorii acestui ziar, feriţi de vreo opţiune dramatică.
\.    v — Ştim împotriva cui sâ tragem! strigă deodată Niki şi toată
\     lumea tresări. Ne înarmăm, patroane! Bineînţeles, cine vrea,
|    poite să plece acasâJ
246
MARIN PREDA
DEURUI,
- Trebuie să ştiri că în aceste ore nu ne putem bizui, şan să ne aşteptăm sâ iui ne putem bizui pe sprijinul generalului, deşi chiar acum o să iau legătura cu şeful său de cabinet, zise patronul. Gând orele sunt decisive, şi când, probabil, partida se decide în altă paite, viata altora, aflată în primejdie, poate fi ignorată. Noi putem fî ăia, şt în caz de victorie, toată lumea sâ ne sanctifice pentru convingerile noastre. Prefer sâ trăiesc!
Foarte bine, se putea citi pe chipurile tuturor. Am înţeles, patroane! Gata! Toţi am fost militari, e război civil, ştim ce avem de făcut- Incertitudinea se spulberase şi se vedea cum gândirea lor, neliniştită până atunci, după decizie redevenise liberă şi erau mai veseli decât ieri sau alaltăieri. O sâ tragem, parcă spuneau ci. Cu legionarii ăştia nu c de trâir, f... muma'n ... O adică, numai ei ştiau să umble cu pistoale? Ştim si noi! Şî le întăreau şi umblau cu ele cu gesturi delicate şi sigure; aşa cum se cuvenea cu aceste jucării grele care puteau scuipa moarte din mica lor burtă. Şi le puneau piedica şi sc uitau încântaţi la ţevile lor brunate-.. Ştefan şi-1 vârîpe-al său în buzunarul de la spate şi ca şi când ar fi ştiut mai bine decât alţii câ fără muniţie chestia aia nu făcea doi bani îşi luă mai
multe încărcătoare decât alţii.
Cancea se întoarse şi spuse că 5-a tras din apropiere, dinspre prefectura poliţiei, dacă nu chiar dinăuntru... în orice caz, ceva se petrece acolo, trecătorii spun ci au văzut un tanc intrând în curtea prefecturii şi că după aceea au început împuşcăturile*.. Aşadar, tancuri?! Asra era un semn că armară intrase în acţiune? Patronul* înconjurat de redactorii săi, vorbea cu Preşedinţia Cahsiliuluî de Miniştri
~ Domnilor* spuse el apoi, aruncând receptorul în furcă* generalul ne transmite să ne fecem datoria ca ziarişti şi să ipunem gptaiti publice âdevămh în cazul în care am fi atacaţi, să eetem s|*i|muf armatei, care va sosi imtdiat la faţa locului. Notaţi-vă următorul număr de telefon, memorari-L.. Şî le
spuse un număr. Da, continuă el apoi, mrburârile au cuprins întreaga capitală, situaţia c foarte critică. Cine vrea să plece şi să scrie ce se întâmplă? Paul Ştefan!
- Da, patroane.
- f jL<â-ti arma în sertarul biroului şt înarmează-te cu stihsul şi bloc-notes-ul şi aruncâ-te în vâltoarea evenimentelor. Cu pistolul în buzunar poţi fi prins şi împuşcat pe loc fie de legionari, fie de militari» în timp ce fără el poţî sâ te strecori. A venit timpul să ne arăţi ce poţi.
- Am înţeles, patroane.
- Niki, rămâi în redacţie şi-mi aduci, din oră în oră, ştiri de pe teren. Cine mai vrea să plece?
Plecară toţi marii reporteri ai ziarului, după ce, dezamăgiţi, trebuiră şi ei să-si scoată pistoalele şi muniţia din buzunar şi să le pună pe loc de unde le luaseră. Tocmai după ce starea lor de spirit se schimbase făcând acel salt misterios care transformă un om paşnic, grijuliu cu viaţa sa şi chiar las, într-un luptător decis, care a înţeles că altă soluţie decât să lupte nu mai exisă, chiar dacă va trebui sâ moară,..
„Străzile sunt pustii, gândi Ştefan afară, cum să dau eu de vâltoarea evenimentelor?" Dar văzu câ în restauranre existau totuşi oameni care stăteau Ia masa şi mâncau, £ drept că nu arătau prra veseli, dar nici cine ştie ce speriaţi nu păreau. Ştefan împinse uşa Capsei şi vru să intre înăuntru, dar apariţia unui tanecare venea din josul Căii Victoriei îl făcu să iasă afară, în timp cc chipuri cu priviri sticlind de ironie din dosul geamului parcă î) îndemnau: du-te, dacă eşti de-a! lor! Sau eşti doar un gură-cască? Sâ nu te trezeşti cu un glonţ în cap...*
Ştefan sc luă dupft tanc care în apropierea Palatului telefoanelor încetini şi apoi Opri. Abia după aceea apărură înaintând în ondine şi cântând ceva în care se distingeau <uvu> tdk vU dusmami* două formaţiuni 4a bgioiwi Ia duda ordi-fttevşi poate din pricina cântecului $t mai aks t caracterului
248
MARiN PREDA
foarte amestecat al acestor două grupuri (pălării şi căciuli, şepci de elevi, oameni maturi dar şi adolescenţi), adunârura aceasta părea o haită întărâtară si mai ales foarte sigură că prada pe care o urmăreau le va cădea fără doar şi poate în braţe. Se auziră ordine, legionarii sc opriră şi începură toţi să tragă în ferestrele uriaşe de la parter şi în marea uşă a intrării Pahtului telefoanelor. Groasele geamuri sc umplură cu o spuză de găuri fără să sc spargă şi sâ cadă jos.Vrură apoi sâ dea navală în înalta clădire dar riposta neaşteptată dinăuntru îi culcă pe toţi la pământ: două mitraliere începură să tragă în ei amândouă deodată şi focul venea parcă de sus de la un etaj, oblic-.. Tancul nu mai era un adăpost sigur. Când se lăsă liniştea, se auziră nişte strigăte de groaza uluită, şi alergând spre unghiul de sub clădire, care îi ferea de tirul mitralierelor, toţi începură s-o ia la goană, Ia vale, în direcţia Cîşmigiuluh Tancul se căznea să-şi îndrepte turela cu ţeava tunului sus, de unde se trăsese, dar legionarii dinăuntru se parc câ habar u-aveatt cum sc face acest lucru. Ţâşni înainte şi viră la dreapta., * Atunci ieşiră afară din clădire soldaţi, şi Ştefan, care fusese cât pe-aei să fie curăţat de un snop de gloanţe în pasajul Vilagros unde se refugiase, auzi comanda unui ofiţer:
- După ei, trebuiesc prinşi toţi şi cine nu sc predă, trageţi. Ştefan ţâşni de la locul său, ocolind morţii şi răniţii.
- Domnule sublocotenent, zise, sunt de la Ziua, imi daţi
voie să vă însoţesc?
- I-egitimaţia, ceru ofiţerul, în timp ce îi pipăia rapid buzunarele, să vadă dacă n-are armă.
Şrefan îşi scoase legitimaţia,
- Pe riscul dumneavoastră şi, în orice caz, rămâneţi la disianţâ, zise ofiţerul grâbir si o luă la fugă cu soldaţii după eh urmârindu-i pe legionarii în dezordine.
Prinseră mulţi dintre ei înainte ca aceştia să iasă pe Bulevardul Elisabeca şi să-şi piardă urma. Rebelii se dădeau de
DEURUJ.
249
gol: fugeau. Se trăgea în ei, şi atunci, înspăimântaţi, se opreau şi ridicau mâinile.
Pistolul pe care îl găseau asupra lor le era luat şi erau strânşi unul câte unul chiar la poarta Cişmigiului. Pistolul acela era dovada ca sunt rebeli. Mulţi scăpaseră. Ştefan se uita la ei şi ar fi vrut să-t ia la întrebări, vroia să ştie ce gândeau, chiar crezuseră că Palatul telefoanelor o sâ se predea de îndată ce aveau să tragă ei în geamuri? Dar ofiţerul îi luă şi îi duse ji Ştefan rămase singur.
Din când în când, câte-o mitralieră toca. Apoi liniştea încordată revenea asupra oraşului. Tramvaiele totuşi mai circulau. „Hm! Ridicul atac!" gândi Ştefan nedumerit.
Urcă pe strada Sfântul Ionică din nou spre pasajul Vilagros, pe care îl străbătu şi ieşi departe traversând străzi si bulevarde aproape goale de trecători. Abia după un timp îşi dădu seama că mergea spre o direcţie de unde se auzeau împuşcături. Se oprea şî trăgea cu urechea. Nimeri pe Dorobanţi, unde la numai câteva minute după ce se adăposti văzu aceeaşi scenă ca la Telefoane. O altă instituţie era atacară şi atacul respins. Morţi şi răniţi acopereau Calea Dorobanţi. Strigătele celor vii, care cărau pe cei răniţi, avea pesemne o strânsă legătură cu tirul unei mitraliere aşezată undeva în clădirea imediată şi în spatele căreia se aflau soldaţi care ştiau să tragă şi ofiţeri să comande.
Ştefan vâzu, fără să-i vină sâ creadă parcă, un soldat izolat apărând de după un colţ şi luând-o liniştit de-a lungul Căii Dorobanţilor ca şi când nimic nu s-ar fî întâmplat pe-acolo. „Pesemne e un sol", gândi Ştefan» deşi acest sol nu purta nimic alb... Câtva timp merse liniştit, atâta vreme cât intra în unghiul de apărare al clădirii asaltate. Dar pe urmă el ieşi din acel unghi. Cine era? Un curier? Atât de imprudent? Sau era un ostaş în permisie, un ţăran care venea cine ştie de unde şi se ducea cine ştie încotro? Puţin îi păsa, îşi vedea de drum, spre destinaţia
250
MARIN PRKDA
DELIRUL
25:
pe care o ştia singur, unde trebuia negreşit să fie, pesemne, chiar astăzi, prezent... Oricum, zdravăn nu era! Credea că împuşcăturile şi morţii aceia de pe stradă nud priveau? C jvîlii năvăliră deodată asupra lui cu răcnete şi în câteva secunde îl trântiră jos în zăpadă, îl traserâ de picioare, îl loviră... Cineva se apropie cu un bidon şi începu să toarne apă pe el.
- Bă, ce e cu voi, sunteţi nebuni? srrigă soldatul. Bă, astâm-păraţi-vă, ce-aveti cu mine?
Un chibrit fu aprins si arurîcarpe e). Şi soldatul luă deodată foc si începu sâ ardă ca o pălălie. Nu apă, ci benzină sc turnase peste el. începu să urle, şi sâ se rostogolească pe jos, dar lichidul era îmbibat în mantaua şi în vestonul lui, până la piele. Dădea din mâini, inocent, contra flăcărilor, crezând că astfel le va stinge, necrezând parcă în ele, ca şi când nu le-ar fi simţit, deşi îl ardeau. In acest timp alte strigăte le acopereau pc ale lui, în timp ce din clădirea asalrară mitraliera trăgea în rafale scurte. Unghiul ferit sub care se petrecuse scena unde soldatul murea ars de viu fu reperat şi curând cei care mai rămăseseră prin apropiere şi vrură sâ fugă căzură seceraţi. Era curios cum, în isteria lor, aceşti rebeli încă nu înţelegeau că împotriva lor se putea trage. Din clădirea asediată trei militari ieşiră şi ridicară pe camaradul lor carbonizat.
„Ce să fac eu acum?!" se întrebă Ştefan simţind deodată o paralizie a voinţei, continuând sase uite de-a lungul străzii pe care zăceau, ici, colo, oameni morţi şi nemaiştiind dacă sâ mai stea acolo sau să se îndepărteze. Apoi voinţa îi reveni şi îsi spuse că trebuia să afle cum se numea instituţia atacată, ce era acolo. Fiindcă trebuia negreşit să scrie ce-a văzut, era, poate, singurul gazetar care nimerise şi văzuse ceea ce se întâmplase aici... Ieşi din gangul în care sc pitise şi o luă înapoi» spre Piaţa Romană, uitând că nu aflase încă numele instituţiei asediate. Intră încr*a bodegă, se a$e«l la masă, îşi scoase carnetul şi începu să scrie. Dar se opri, cei din bodegă se uitau la ei prea insistent şi cu
priviri în care era greu să ghiceşti ce gândeau. Rupse hârtia şi o aruncă, apoi ceru chelnerului" o gustare. „Am sa scriu (a redacţie, dacă legionarii mhar găsi în buzunar textul cu istorisirea scenei de pe Dorobanţi, m-ar împuşca pe loc", gândi el prudent. Se întoarse la redacţie.
- Scrie, îi spuse Niki după ce îl ascultă.
Alţi reporteri care se întoarseră spre orele patru după-amiază arătau posomorâţi. Nu înţelegeau: după informaţiile lor legionarii câştigau teren şi armata nu acţiona decât când era atacată. Ce făcea generalul? Ştiri alarmante veneau din provincie: doi comandanţi de nuri unităţi terestre trecuseră ele partea rebelilor şi porniseră spre capitală, unul din Braşov, altul de undeva din Moldova. Se cunoştea şi nunjele lor: generalii Dragaiina şi Coroamă.
- Din ce sursă e ştirea asta? întrebă Niki.
- Ai dreptate, zise reporterul, nu e o ştire, ci un zvon de pe stradă. Dar ştii, uneori zvonurile.,. Şi ăsta c foarte insistent-..
- O să verificăm, zise Niki şi puse mâna pc telefon. Avea cunoştinţele lui la Marele Stat-Major. De-acolo i se
răspunse că generalii în cauză sunt la posturile lor şi nici o mişcare de trupe fârâ ordin nu e în această clipă semnalată. Dar că, îi spuse ofiţerul de stat-major lui Nikî» îi mulţumeşte le-a telefonat şi acest zvon va fi raportat Conducătorului statului. V De ce nu reacţionează armata? mai zise Niki.
- Executăm ordinele domnului general, răspunse sec ofiţerul. Bineînţeles! Chiar dacă ar fi ştiut mai multe, cum să-i fi
spus? Pentru un ziarist însă şi întrebările naive pot avea succes. Poţîsâ ştii?
Ştefane, patronul A plecat acasă şi mi-a spus sâ trimit fltoediat Ia d reporterul oare a aflat lucrurile cek mai interesante. Ai terminat dc scris? " H- Da, răspunse Ştefan.
252
MARIN PREDA
DELIRUL
253
- Du-te! Lasă-mi manuscrisul dau la bătut la maşină şi fii atent pe stradă, n-arc nici un rost să te expui inutil. Dacă mori, n-o să mai fie nimic de făcut, nu uita chestia asta, fiindcă am impresia, după ochii tăi, că nu-ţi dai seama că după aceea totul s-a terminat,..
- îmi dau scama, murmură Ştefan.
Dar tot după privirea iui se vedea că nu-şi dădea. Ei cum! Chiar aşa?! Nu mai e nimic?... parcă întreba cl. nDupâ aceea totul se ia de la cap, asta se ştie, de ce vrei să mă sperii?"
IV
Ştefan nu ştia exact pc unde s-o ia ca să ajungă pc strada general Berthelot, unde stătea patronul, dar ştia direcţia, mai fusese la el o dată, era o catedrală prin apropiere. Străzile pe care le srrăbâtu, Brezoîanu şi Câmpineanu, erau liniştite, se vedeau chiar trecători paşnici mergând în toate direcţiile spre ţintele spre care îi chemau interesele lor. Prin apropiere era Palatul Regal dar nimic deosebit nu se auzea dintr-acolo. „Regele, pesemne, nu intră în discuţie", gândi Ştefan.
în apropierea casei patronului se dădu la o parte şi intră aproape în zid, gata să fie strivit de o coloană de maşini care parcă erau conduse de şoferi beţi: erau două autocamioane şi două turisme înţesate cu oameni. Camioanele barară strada în ambele sensuri, iar maşinile începură să manevreze să întoarcă spre direcţia din care veniseră. „Ce e cu ăştia, se întrebă Ştefan, dc ce fac asta? Sunt legionari, dar ce instituţie vor sâ atace?... Instituţie?!" se mîrâ eh între cele două camioane se afla doar casa patronului şi nici un fel de instituţie. Nu cumva ?L.. Văzu apoi că oamenii dîn maşini se dădeau jos şi se îndreptau într-adevăr spre casa marelui ziarist. în faţa porţii staţiona maşina lui, cu şoferul înăuntru, care deodată ţâşni din ea şi o luă la fugă ca scăpat din puşcă. Cineva trase în el şi îl culca la pământ, s-ar fi zis că a fost lovit în plin, dar în clipele următoare
îşi reluă goana cu şi mai mare putere şi se salvă pe după un colţ de stradă. „Ce să fac eu acuma?! se întreba Ştefan, cu aceeaşi senzaţie de paralizie a voinţei pe care o mai simţise astăzi o dată. îl vor omorî pe patron, Doamne, Dumnezeule..." Dar ca şi atunci această senzaţie îl părăsi aproape imediat» se dezlipi de lângă zid, traversă în goană strada şi întră alături într-un mic restauram aşezat pe colţ. Se căută în buzunare şi ceru cârciumarului o fisă. Se îndreptă spre telefon. Ce noroc, la telefon nu era nimeni. Eormă numărul patronului.
- Alo, da, se auzi vocea zbierată a marelui ziarist.
- Patroane, zise Ştefan în şoaptă, dar distinct, aici Paul Ştefan. Sunteţi atacat de legionari! V-âu înconjurat casa.
O secundă de tăcere urmă după acest mesaj dramatic, apoi Ştefan auzi:
- Sunt mulţi?
- Da, patroane, cincizeci, şaizeci...
- Telefonează armatei, strigă Grigore Patriciu fără ca vocea lui sâ fî trădat cea mai mică teamă.
Şî închise imediat şi formă el însuşi numărul Preşedinţiei Consiliului şi telefona şi eh După care se repezi în dormitor, îşi îmbrăcă Ia iuţeală haina, îşi trase pantofii şi coborî în vestibul cu două pistoale în mână. Era singur în casă, afară de socrii, care locuiau mai jos împreună cu doi servitori. Pe soţie şi fiică le trimisese încă în cursul dimineţii la un prieten mai sigur. Socrii locuiau într-un fel de parter mai scund, cu ferestrele cu apărătoare de metal. Acolo intraseră legionarii forţând uşa, înspâimântându-i pe aceşti bătrâni să spună unde se află Patriciu, pe unde pătrund circuitele telefonice în clădire şi dacă există vreo scară care să lege direct, prin interior, parterul şi etajul. Bătrânii, tremurând de spaimă, spuseră, e drept fără sâ se grăbească, pe unde intră firul telefonului în casă şi un legionar se duse şi îl tăie cu patentul. Scară spre interior? se mirară bătrânii. Nu exista. Intrările erau separate. Spre parterul
254
MARIN PREDA
DEURU1,
255
adevărat, cel mare, şi spre etaj se intra prin uşa din faţă. Ei, da, dădură legionarii din cap, văzuseră şi ei uşa aceea, dar cu ce s-o spargi? Ieşiră şi unul din ei aduse dinrr-un camion şi vârî o rangă groasă, cu vârful ascuţit, lângă broască, în timp ce alţii doi izbeau cu umărul, Lucrau Pâră graba, ca şi când ar fî fost inşi paşnici, meseriaşi tocmiţi să facă o treabă, în cazul de faţă sâ deschidă o uşă ale cărei chei fuseseră pierdute. Cu mijloace cam rudimentare, era adevărat, dar asta era situaţia... în sfârşit masiva uşă de stejar pârâu se rupse din broască dar rămase, spre enervarea ceJor de afară, într-un lanţ gros, pe dinăuntru, începură sâ izbească în el cu ranga. Zadarnic. Veni unul mai ingenios care înţelese că balamalele vor ceda mai uşor decât acel lanţ şi încr-adevăr în câteva minute aruncară uşa peste cap. Culcat pe burtă şi pitit în unghiul zidului, unde sc termina spirala scării interioare, cu pistolul în mână, marele ziarist aştepta. Ştia câ n-o să poată opri el singur cincizeci de legionari să intre în casă, dar daca îi oprea măcar un sfert de oră, poate că armata sosea. Ori, acest sfert de oră chiar trecuse şi viaţa lui era agăţată de o clipă... latâ-i în prag... Când umbrele lor negre de veniră ameninţătoare, fără să fi intrat cu totul în casă, ziaristul îndreptă pistoalele într-acolo şi ochi. Deodată însă trei din aceste umbre ţâşniră din vestibul şi se pitiră sub scară. Ce bine că nu trăsese, l-ar fi descoperit unde era şi l-ar fi lichidat, năvălind toţi pe scări. Ori, acum îi pândea ei să iasă de sub scara. Numai că alţi cinci dădură năvală în hol şi atunci ziaristul, fără să se maî gândească, trase în ei cu amândouă pistoalele, focuri neîntrerupte, realizând, fără să-şi dea seama, impresia că sunt mai mulţi în casă care se apără şi sunt bine plasaţi. Doi legionari fură loviţi si zăceau morţi pe uriaşul covor din hoh ceilalţi trei se ascunseră şi ei sub scară, de unde începură şi ei sâ tragă în direcţia de unde se trăsese în ci. Gloanţele găuri zidul din spatele ziaristului", care nu se ghemui, ci trase iar, ţinându-şi atacatorii sub scară, în timp ce afară,..
Afară se întâmpla ceva. Un ofiţer sosise cit parru-cincî soldaţi care fuseseră imediat dezarmaţi şi închişi împreună jos unde se aflau socrii ziaristului, dar în acelaşi timp un pluton de infanterie comandat de un căpitan îsi făcuse apariţia într-un fel mai prudent, adăpostindu-se chiar pe după autocamioanele care barau strada. Căpitanul vru să iasă si unul din atentatori întinse pistolul să-1 împuşte, dat căzu sub gloanţele unui sergent, care şi el fu omorât de un legionar în aceleaşi secunde. Se auzi un glas: „ne-a surprins armata, executarea în cinci minute".
Un grup de legionari dădu buzna prin uşa spartă. Dar Grigore Patriciu îi întâmpină cu gloanţe şi alţi câţiva dinrrc ci căzură; ceilalţi se retraseră. Un foc foarte intens venea din Interior, de sus, de la el, care îşi apăra casa şi viaţa, şi cei de sub scară nu ieşeau, în timp ce alţi soldaţi soseau si în stradă se încingea o luptă... Dar deja se vedeau legionarii sărind gardurile curţilor vecine şi pierind astfel şi soldaţi dezarmând pe cei care rămăseseră derutaţi în curte, neştiind dacă învinseseră sau erau învinşi.
Fură prinşi treisprezece, printre care, aşa cum declară fiecare la scurtul interogatoriu pe care ofiţerul IM luă, şeful acesrci bande, un „doctor*4 conferenţiar la Academia de înalte studii comerciale care se însărcinase personal cu executarea acestei acţiuni, un contabil, un student, un avocat, funcţionar la Ministerul Educaţiei Naţionale (domnul avocat se plictisise dc procese şi vruse să tragă şi el cu pistolul într-uu om), un funcţionar la Banca Naţională, şi ăsta se plictisise de cifre şi ieşise în stradă, un profesor care îşi părăsise catedra pentru a lua parte la atentate, un frizer, un tâmplat, un inginer... Soldaţii îi luară şi ofiţerii rămaseră în holul în care uşa de la intrare şi a vestibulului erau sparte. Ziarisrul coborî şi întoarse cu piciorul indivizii pe care îi omorâse... îi întoarse o dată, de două ori, îfcbind în ei cu violenţă, în chipurile lor moarte, înjurând
256
MARIN PREDA
DELIRUL
257
crâncen.., Cei prinşi fură scoşi afară de soldaţi cu baionetele la armă şi, marele ziarist le spuse, sfredelindu-i cu privirea:
- Canaliilor! Am trecut de parrea domnului general, care v-aadus la putere... Ar fi trebuit să ne veneraţi! In loc de asta... Ticăloşilor! în faţa plutonului de execuţie, acolo sâ sfârşească blestemata voastră guvernare... Afară cu ei, mai strigă el, ca şi când ar fi învins definitiv, în timp ce legionarii prinşi rânjeau.
- Sâ nu vă închipuiţi că aţi scăpat dc răzbunarea legionară, zise „doctorul", care nu credea' nici el, în ceea ce îl privea, că viaţa lui era în primejdie.
Continua s-o ameninţe pe-a altora.
Un sergent, care pesemne simţise el ceva gloanţe pe la urechi, foarre apropiate dc capul său (puţin lipsise să nu fie găurit) şi în orice caz văzuse că un camarad, tot sergent, zăcea pe trotuar fără viaţă, îi dădu „doctorului" un pat de armă în piept care aproape că îl dărâmă.
- Mişcă, bă, îi zise şi îl izbi din nou, de astă dată în obraz, cu pumnul său negru cu care acasă izbea vita în spinare, la care însă „doctorul" rezistă, deşi în clipa următoare sângele îl podidi pe nas si pc gură.
De unde apăruse Ştefan? Din micul restaurant de unde urmărise totul, comportarea bâlbâită a primilor soldaţi,' care costase viaţa unuia dintre ei, apoi intervenţia de astă dată eficientă a unui pluton.
- Mâi băiete, vino cu mine sâ bem un coniac, îi spuse marele ziarist în timp ce trupa ieşea. Vino încoace! Nu cred că legionarii au pregătit contra mea două echipe ale morţii... Acum putem asista liniştiţi la nimicirea acestor pitecantropi. Dacă nu cumva generalul a pierdut, undeva mai sus, partida şi atunci suntem pierduţi toţi, ca naţiune... Crezi că ar fi posibil? Crezi că ar mai fi putut, în acest caz, sâ mă salveze armata? Ce rost ar mai fi avut? Sâ apere un ziarist...
O noua maşină apăruse între timp, o dubă neagră, care oprise însă dincolo dc autocamionul care fusese pus de-a
curmezişul străzii şi dîn ea se dădură jos indivizi care dc departe semănau cu nişte medici, în realitate fiind simpli încărcători de cadavre. Oameni de la morgă... în câteva minute strada fu curăţată de aceste fiinţe umane care nu mai păstrau din viaţă dtcât formele, hainele care îi îmbrăcaţi si pc cei vii şi asemănarea cu ei, chipuri cu sprâncene şi păr pe cap, vinete însă ca pământul din care se născuseră...
Sus, la etaj, marele ziarist avea în biroul său un mic bar, din care scoase pahare şi coniac. Mâinile nu-i tremurau când turnă din sticlă, doar mustaţa îi tresărea şi nu se potoli nici după ce înghiţi deodată tot paharul, ca pe poşirca. Era totuşi coniac fin, franţuzesc. laba sa enormă nu părăsea umărul băiatului, pe care îl strângea fără sâ ştie. Se dezlipiră de lângă bar şi se aşezară în fotolii. Dar marele ziarisr, deşi aparent ai fi zis că e stăpân pe sine nu era. Pusese. Acum totul părea în dezordine în fiinţa lui... Tuşea sec, gâfaia, un picior îi sărise în sus izbind mica măsuţă pe care pusese paharul... Numai mâinile îi stăteau liniştire pe braţele fotoliului, mâinile cu care trăsese.
- Cine e? urlă el deodată, sărind în picioare agitat şi căutând pistoalele. Afară! răcni cl văzând cine era, cei doi bătrâni, socrii săi de la micul parter, care apăruseră în uşă ca două fantome, cu groaza şi vinovăţia pe chipuri, groază şi vinovăţie pe care ziaristul le descifra cu intuiţia fără greş a celor stăpâniţi de o mare surescitare. Afară, f.., muma în c..., să nu vă prind pe-aici, că n-am acuma chef de voi.. - în loc să... vă împuşc».. Căraţi-vă-. -
Avea chef să împuşre» îi plăcuse ce făcuse şi acum vroia, pesemne, să continue... $tefan îşi dădu capul pe spate şi izbucni în hohote, în timp ce Grigore Patriciu îşi turna din nou în pahar. Râse şi el şî în clipa aceea, cu dinţii rânjiţi, avu o expresie sălbatică.
- Mâ băiete, zise în timp ce încerca telefonul mort, ai văzut prin oraş nemţi?
258
MARIN PREDA
DELIRUL
259
- Nemţi? tresări Ştefan. Nici picior.
- Pe unde-ai fost?
- Am văzur cum au atacat Palatul telefoanelor. Pe urmă am văzut cum au prins pe o stradă, pe Dorobanţi, un soldat şi hau dat foc cu benzină.
Dar omul care trecuse pe lângă moarte nu era atent la moartea altora. Tăcu câtva timp, apoi îşi relua întrebarea sa care îl obseda: văzuse sau nu, Ştefan, nemţi prin oraş? Aşadar nemţii nu interveneau? Apoi: cladirea'ziarului în mâinile cui se afla? Apăruseră, cumva, din interior, legionari? Nu?
- Bine, mergem atunci la ziar, spuse el, şi coborâră, în timp ce îşi îmbrăca din mers paltonul cu guler lat de blană de oaie şi îşi luă căciula- Uite-1 şi pe-ăsta cum a fugit şi m-a lăsat singur, f... în c... pe mă-sa de şofer, care mănâncă de la mine pâine de ani de zile, zise el în stradă. Ştii sâ conduci?
- Nu, patroane, răspunse Ştefan--Mergem pe jos...
- Nu mergem pe jos, mi-e frică mie acuma... pentru dumneavoastră. Mă duc eu fuga şi mă întorc cu maşina de serviciu a ziarului.
- Bine, du-te!
V
în acest timp generalul continuă sa asiste, fără să ia nici o măsură represivă, la consolidarea cuceririi capitalei de către rebeli. Se apăra însă, trimise trupe sâ ferească Palatul Regal, gările, Marele Stat-Major al armatei, comandamentul militar al capitalei. Dar două apeluri ale sale către ţară nu fură difuzate: radioul era în mâna legionarilor, iar garda militară care îl păzea primise ordin să interzică doar intrarea şi ieşirea din clădire, dar nu şi să-i scoată pe rebeli din faţa microfoanelor.
încă înainte de căderea serii dirigintele oficiului poştal al Preşedinţiei, un om cu vederea bună, observă un du-te-vino
necontenit de civili şi gardieni în cazarma gardienilor publici, care se afla chiar în apropierea Preşedinţiei. Urcă sus şi raportă colonelului Elefterescu care raportă imediat generalului. Generalul ceru un binoclu şi verifică personal faptul. Ce făceau ăia acolo, atât de aproape de el?
Ordonă ca un ofiţer de jandarmi cu un pluton din garda Preşedinţiei să se ducă acolo, să vadă ce este, şi să ceară civililor sa părăsească imediat clădirea cazărmii. Fără incidente. Să nu se tragă. Trupa se deplasa imediat într-acolo şi rămase afară, intrară în curte doar ofiţerii, să transmită ordinul generalului» Ce bâlbâială! Fură imediat făcuţi prizonieri şi închişi într-unui dîn birourile cazărmii, unde se mai găseau şi alţii» un colonel, comandantul gardienilor publici şi ofiţeri instructori ai gardienilor, dezarmaţi şi închişi.
Trupa se retrase şi raportă cele întâmplate. Calm, generalul ordonă să fie trimise la faţa locului trei tanchete, cu aceeaşi misiune. Incidentul anterior se repetă: ofiţerul care comanda blindatele se dădu jos să-şi îndeplinească misiunea, şi drept orice răspuns legionarii îl făcură şi pe el prizonier, înconjurară carul şi începură să tragă cu pistoalele în vizoarele lui şi în uşa din spate, care rămăsese deschisă. Echipajul fii forţat sâ iasă afară şi tanchişth fură făcuţi prizonieri- Comportarea bizară a generalului şi caracterul paşnic al ordinelor lui fură înţelese cum se cuvine de şefii rebeli care ordonaseră ocuparea acestui punct apropiat de Preşedinţie: generalul se temea. Hm! Avea şi de ce! Şi de entuziasm, ieşiră afară şi începură să tragă în geamurile din spatele Preşedinţiei Consiliului, stârnind panică mare printre funcţionare şi telefoniste,.. Cele două tancuri primiseră ordin de la ofiţerul prizonier să tragă, dar acestea, potrivit pesemne unuî consemn anterior, traseră întâi cu proiectilele de un tun de manevră.
- Dacă nu încetaţi, le spuse ofiţerul legionarilor, salva următoare va fi cu proiectile adevărate.
J 2
260
MARIN PREDA
DELIRUI
261
Curtea sc goli şi Jocurile încetară. Tanchetele ieşiră si ele dîn curte, dar luară poziţie în faţa intrării. Generalul ordonă cabinetului său militar să i se trimită trupe (dar nu multe!) şi să se instaleze tunuri în jurul localului Preşedinţiei. Sâ fie blocate cu trupe bine înarmate toate bulevardele şi şoselele care dădeau în Piaţa Victoriei, l^câr Catargiu, Calea Victoriei, Şoseaua Bonaparte, Şoseaua Kiscleff.în acelaşi timp dădu ordin ca o companie de care de luptă dîn regimentul 1, care de luptă din Târgovişte sâ intre în acelaşi dispozitiv de apărare.
Urlere de indignare apărură repede în presa legionară, în ediţii speciale pe care scria cu titluri de-o şchioapă: S-a tras cu tunul în legionari! Nu-ţi venea să crezi. Parcă ar fi zis: s-a rras cu tunul în sfinţi. Bucurcşteniî trebuie să fi fost foarte impresionaţi citind informaţia. I-auzi! Cum o fi îndrăznit generalul să comică o asemenea fapta? în realitate nici măcar nu se trăsese, dar era clar, nu fuseseră aduse tunurile şi tancurile acolo numai de paradă: Ja ordin, aveau să tragă. Deci era ca şi
când s-ar fi tras...
Un maior care sosi cu trupele la Preşedinric primi si el acelaşi ordin blând, să se ducă La cazarma gardienilor publici şi să-i determine pe legionari să înceteze focurile şi să plece de acolo. Le Conducător era acum supărat, s-ar fi putut spune chiar jignit. Să sc tragă chiar asupra lui?! Dar în mod curios părea mulţumit de întâmplare. Dacă n-ar fi fost afrontul personal pe care îl primise ai fi zis că Ie mulţumea ălora de-act>lo că veniseră şi se instalaseră atât de aproape de el. Cum informariile care îi soseau arătau că si sediul legionar din strada Romei şi împrejurimi era înţesat de legionari înarmaţi şi cum strada Romei era aci, la doi paşi, putea să spună că stătea bine înconjurat de ei,.. Situaţia se clarifica: cine mai putea da acum înapoi şi scurta idilă sâ fie reluată?
Maioml trimis să transmită ordinul Conducătonilui fu primit cu gloanţe răzleţe, care nu-l nimeriră, el înainta prin curte fără
teamă şi focurile încetară. Ieşi un individ scund şi vânjos, pesemne şeful rebelilor, care îl întrebă pe maior ce doresre.
- Domnul general ordonă să vă predaţi, zise ofiţerul. Aţi tras asupra lui, sunteţi pasibili de pedeapsă. în caz contrar» tancurile vă vor nimici până la unul.
Individul stătu câteva clipe pe gânduri... Ce se întâmpla? îndrăznea generalul să tragă in legionari?! se citea întrebarea pe chipul lui. în loc să-l îa prizonier şi pe acest ofiţer, se pomeni răspunzând că ei nu pot evacua cazarma până nu vor primi un ordin de la camaradul Stanicei, care se afla la sediul din strada Romei-.. Şi că va trimite acum un curier sâ raporteze despre ameninţarea care se crease... Maiorul ieşi afară şi începu să aştepte. Curând sosi răspunsul lui Stanicei, că localul cazărmii nu putea fi evacuat decât cu ordinul scris al lui Horia Sima, Şi urmaşă vină, sau nu, acel ordin? Nu se ştia. Ofiţerul plecă.
- l^sâ-i în pace, zise generalul după ce i se raportă. Să li se transmită ca le dau răgaz până mâine la ora douăsprezece. Au timp până atunci să doarmă, să se trezească dimineaţa cu mintea mai limpede si sâ se gândească dacă vor să trăiască sau sâ moară.
...Marele ziarist, singur în casa sa cu uşile sparte şi cu telefonul tăiat, aştepta din ce în ce mai nerăbdător întoarcerea lui Ştefan, care însă înrârzia, trecuse mai bine de-o oră şi el tot m   nu venea. Ce s-o fi petrecând acolo? Se duse în cele din urmă ■   la bodega de-alâturi şi dădu telefon. O voce străină îi răspunse I   din propriul său birou. V . i - Cine e acolo? întrebă patronul-m       I se răspunse: Dumitrescu. I   ţ,'* - Cine, tu eşti, Niki? I       - Nu e Niki, spuse vocea, ci Ionel. Hj   io i- [one! Dumitrescu de (a personal? Ce cauţi dumneata în HgU fcţtoul meu? strigă patronul indignat.
262
MARIN PREDA
DEIJRUL
263
- Nu mai e biroul dumitale, dar n-ar fi rău sâ vii până aici si să-ţi iai la revedere, răspunse funcţionarul batjocoritor.
-Canaliilor, aţi pus mâna pe ziar, strigă patronul agăţând receptorul si înţelegând fulgerător dc ce nu mai venea Ştefan,
legionarii intraseră în redacţia /jarului şi puseseră mâna pe armele pe care cu o zi înainte )c ascunseseră- ocupaseră dădirea, pesemne nu le mai dăduseră voie nici redactorilor sâ iasă.
Unde să se ducă acum? Tot acasă era mai bine, cel puţin până vine, totuşi, unul din reporteri să-i spună ce s-a întâmplat. .. Oricum, chiar dacă ar vrea să se ascundă acolo unde o trimisese pe soţie $i fată, cum să ajungă pe jos? Sc făcuse de mult întuneric când sosiră, veseli nevoie mare, ca şi când ar fi venit de la o petrecere. Ştefan şi Niki,
- Ce e cu voi? zise patronul nedumerit.
- Nu mai avem ziar, răspunse Niki.
- Şi d-aia eşti dumneata aşa de încântat?
- Nu, răspunse Niki.
Şi povesti câ venind pe jos pe Brezoianu, văzuseră o scenă.
- Ce scenă?
- Au început devastările, zise Niki. O grămadă de ţîgani şi de ţigănci, cu gâşte îndopare pe umeri, ne-au ieşit înainte hâulind: hai la ribiliune! Hai la ribiliune! Şî au intrat în alt magazin... prin fereastră, adăugă Niki râzând- Ne-am uitat si
noi...
Patronul rânji:
- Ce crezi câ e de râs? Legionarii sunt pe srrâzi?
- Sunt, cu puştile (a umăr, dar nu ne-au făcut nimic... Ceî puţin pentru moment... Aveţi timp să vă ascunderi... Trebuie să plecaţi de-aici, nu sunteţi în siguranţă,
- Şî la ziar ce s-a întâmplat cu voi acolo? zise patronul. Cum aţi scăpat?
- Paginam, eram sus în tipografie, zîse Niki, când văd că intră doi tipi şi se apropie de mine. „Căraţi-vâ, rice, din această
clîpâ taraba voastră e răsturnată.'' Si arăta cu mâna spre masa de paginaţie. Am plecat roti, ce era să mai facem, clădirea era ocupată. Nc-au lăsat să plecăm.
- Deci n-au distrus maşinile în tipografic? zise patronul.
- Nu! Din biroul meu am mai dat careva telefoane să văd ce se petrece Ia celelalte ziare neînverzite: acekşi lucru, n-am mai găsir pc nimeni din cunoştinţele mele. Nu e bine! exclamă Niki. Radioul si toată presa în mâinile lor.., Generalul e mur în faţa ţării, nu i se aude glasul... Nu ştim ce e cu cl...
- Nu înţeleg, zise Patriciu. Trimit un pluton să mâ apere pe mine şi nu trimit nimic sâ elibereze Radioul, sau măcar sediul ziarului, sâ putem sâ-i tipărim ordinele către ţara...
Şoferul care fugise se întorsese şi starea în prag cu aerul cel mai firesc din lume. Patronul îl măsură cu o privire ucigaşă, dar nu-i zise nimic, avea nevoie de eh să plece de-aici şi să se ascundă la prietenii unde îşi trimisese soţia şi fata. îi spuse să aştepte afară în maşini, in câteva minute vor pleca.
- Ar fi o explicaţie, zise Niki, după ce şoferul dispăru si privirea sa inteligentă sticli. Dumneavoastră nu m-ati întrebat» aproape involuntar, dacă maşinile au fost distruse în tipografie? Poate câ la fel şi generalul, ca si dumneavoastră, se gândeşte la viitor, zise Niki. Dacă legionarii din Radio distrug instalaţiile?
- în cazul în care s-ar încerca scoaterea lor de-acolo?!
- Bineînţeles!
- Da, dar un ziar tot îî trebuie în aceste momente critice. Nu, se îndoi Patriciu, cu o privire stranie, ai fi zis rătăcită, de aibă ce era. Ceva grav se petrece în acesre ore.,. Şi noi stăm şi aşteptăm... Şi nu ştim nimic... Şi nu putem face nimic... Ca vitele la tăiere...
Cei doi îl priveau însă liniştiţi, parcă înţelegând: marele ziarist lua cunoştinţă abia acum de pericolul prin care trecuse. Exaltarea clipelor trăite apârându-şi viaţa, ca şi surescitarea care ^   x pusese dupâ aceea stăpânire pc el îl părăsiseră ca un val care se
264
MARIN PREDA
DELIRUL
265
retrăgea şi acum gândirea şi simţirea iui erau speriate de suflul rece al neantului, care fusese cât pe-aci sâ-1 îngheţe.
— Nu, nu, repetă el, nu e bine ce face acest general care ne ţine, fără sâ ne spună nimic, pe marginea prăpastieh.. Dacă după toate semnele e cu adevârat pierdut, ce-a făcut el cu tara?.,. Nu ştia ca poartă răspunderea? Mâine în zori s-ar putea sâ ne pomenim .şterşi de pe Iurtă, ca o naţiune incapabilă sâ-şi păstreze liniştea în interior... Astfel de turburări trebuiesc reprimate energic din primele orc şi rupr fără şovăire pactul politic încheiat cu nişte bandiţi pc care în mod imbecil i-ai adus la putere... Cc aşteaptă?!
Şi privirea sa, vizibil înspăimântată, rătăci pe chipurile calme ale celor doi tineri. Dar nu găsi la ei confirmarea pe care o aştepta şi atunci se linişti şi eh Pe oameni îi mai ghidează şi instinctul. Iacă, aceşti doi băieţi au aerul ca ei şriu câ nu va fî nimic din ceea ce se temea el. Or fi având dreptate. Poate că la această oră rebelii erau de mult puşi cu botul pe labe...
VI
Dar rebelii nu erau deloc puşi cu botul pe labe şi faptul câ din instituţiile rămase încă ncocupate erau, când vroiau să le ocupe, primiţi cu gloanţe, nu Ic spunea nimic. Presa lor de seară parcă urla: blestemata hidră masonica îşi arată colţii prin rânjetul sinistru al jidovitului Rjosanu...
Achim Moromete se opri din citit chiar la această frază. Era acasă la eh pe Calea Văcăreşti şi se pregătea să mănânce. Deşi auzise cu urechile lui ca în oraş se trage, nu-şî părăsise Consumul lui alimentar din Obor decar seara târziu, dar cumpărase un ziar să-1 citească acasă şi să-şi dea seama ce se întâmplă.
Achim Moromete nu era însurat, dar trăia de câtva timp cu o fată căreia îi spunea totuşi nevastă, ca un ţăran care face formele la oficiul scării civile abia dupâ câţiva ani după ce s-a convins câ n-a făcut o neghiobie, adică a luat una cu care nu
se potriveşte, sau nu se ţine de casă, sau dracu mai ştie ce poare să mai iasă din ea... încât doi, trei ani stat asa, poţi să faci si copii, care pc urmă, la nunta ta, pot fi destul de mari ca să-şi aducă aminte că au vâzut-o pe mă-sa mireasă,,. Fata cu care trăia Achîm nu era ţărancă de origine ca sâ înţeleagă toate acestea, dar pe vremea aceea în Bucureşti era cunoscut în toate straturile sociale cuvântul concubinaj, care exprima o realitate consfinţită ca un fel de a doua stare civilă, atât era de răspândită... Fata acceptase deci cu uşurinţă sâ devină femeia acestui tânăr negustor din Obor care îi plăcuse prin voinţa pc care o aduce cu el de la ţară de a-şi face un tost, deşi era atât de tânăr... Era, adică, un om serios, pe care te puteai bizui şi nu unul care dupâ trei luni te lasă şi te schimbă cu alta. Şi nu se înşelase. Angela, aşa o chema pe faţă, era frumoasă şi foarte săracă, nu avea nimic în afara salariului ei de ţesătoare, care nu era nici el prea ridicat» fiindcă abia învăţase această meserie, era mică, şi de curând părăsise casa tatălui ei cu patru copii, muncitor calificat la Lemetru* Se cunoscuseră chiar la Obor, când fata intrase în micul Consum alimentar al lui Achim...
Ştefan o văzuse de câteva ori şi îi plăcuse de ea şi aproape că îi părea rău că Achim n-o lua hotărât de nevastă.J^x putea s-o pierzi,*1 îi spusese el de faţă cu ea şi atunci Achim o luase pe fată de gât, şi trăsese de ea silind-o să se învârtească jur-îm-prejurul lui ca un titirez, în timp ce îi răspundea lui Ştefan: „Pe ane, pc Angela asta a mea s-o pierd? Păi nu găsesc alta?"
Fata râdea.
Aveau două camere într-o casă cu un singur etaj. Proprie-tarul ocupa şi el două camere jos, înrr-o curte destul de mare îft spate să ţină orătănii, în timp ce zidul opus creştea chiar din iftWuar, fără grilaj. Achim şi concubina lui treceau prin curte ,   jilircau la ei pe o scară complet separată- Ea spăla bine această \   Httrăcaşi odăiţe pe care le închiriaseră, şi le aerisea tot timpul, P tfti&rşi iarna, spre deosebire de proprietar, care era un bătrân
266
MARIN PREDA
DELIRUL
267
cam sordid, părăsit de copii, îl vizitau aşa, din an în paşti... Soţia lui, bătrâna, avea un aer de cotoroanţă, sub care se ascundea însă o fiinţa care păstra din tinereţe amintirea unei femei (ea era aceea) nu numai fără prejudecăţi, dar care se căsătorise de vreo trei ori şi nu ajunsese să se uite urât tocmai ea la o fată care trăia în concubinaj. „Treaba ta, îi spusese, riscul e sâ rămâi borţoasă şi să te lase cu copilul în braţe." „Nu mă lasă el, răspunsese fata cu o veselie al cărei secret îl ştia numai ca. Şi mai adăugase: şi cu acte, dacă e sâ te lase, tot te Iasă, chiar dacă ai un copil în burtă." «Asta asa e> răspunsese proprietăreasa, totuşi într-o zî, poţi să-i spui, dacă te ţin curelele: Mă iubeşti?' Da!? Atunci ne căsătorim. Nu vrei? Adio! înseamnă că nu mă iubeşti!" Fata răsese cu nepăsarea oamenilor naturali care nu iscălesc o hârtie privind soarta lor decât siliţi de împrejurări cu totul străine de adevărata lor viaţă, mai ales când nu există avere la mijloc (atunci devin cumpliţi), hârtie care nu valorează pentru ei mare lucru.
Trăiau mereu bine şi asta nu pentru că fota se străduia, se potriveau. Când Angela văzu că Achim nu citise decât un rând din ziar şi se oprise, o pufni râsul; îl cunoştea: daca citea mai mult îl durea capul...
- Cine p... mâ-sii e Roşianu ăsta?!! făcu el zgâlţâind ziarul ca şî când ar fi vrut sâ scuture din el în felul ăsta înţelesul care îi scăpa- „Blestemata hidră masonică îşi arată iar colţii", repetă Achim. Bă, f... muma în c..., nici cu ăştia nu mi-e frică, ha, ha, ha..."
Şi zvârli ziarul şi se uită la concubina lui triumfător. Ei doi, el adică în primul rând, fiindcă ea era un copil, era mai presus de toate acestea. Cum? Simplu: fiind mai prejos-., jos de tot, nu sus, unde sunt vârtejurile... Câ pot să treacă şi peste tine? Ei, na! Sigur câ pot să treacă! Dar întâi să te nimerească, adică să fii acolo pe unde trece el besmeric... fiindcă lumea e mare şi e loc să treacă şi prin altă parte, al doilea, când vine, te poţi I
agăţa de ceva, sau te poţi piti... N-o să stai ca prostu în picioare, tc trânteşri la pământ, câ n-ai galoane,.. îţi vâri faţa în pământ... S-ar putea să rămâi acolo?! P... mă-sii! Ce eşti primul?
Şi Achim izbucni în râs fără să-i spună fetei de ce, dar ea râse cu el ca şi când har fi înţeles,.. O trase aproape de pat, în timp ce tigaia sfârâia pe plită, şi o ocroti sub braţul său, legănând-o ca pe o fetiţă ce era, având încă pe chip şi o expresie elocventă ca şi când ar fi arârat cuiva o dovadă. Nu era?! Nu era ea frumoasă? Şi nu era a tui? Mai vrea cineva ceva? în filatura ei ea munceşte, el face negustorie... Mare, mică, asta e! Nu stă! Nu fură! Nu-şi bea banii, cum au spus unii în sat mai anii trecuţi, tâmpitu-ăla de Scămosu, care l-a văzut într-o zî de gât cu servitoarea aia a popii, se îmbâtase şi el o dată, şi ce? Singurul lucru de care îi pare şi lui rău acum e că nu i-a spus măcar el, Achim, care era mai mic, lui taîcă-său, o vorbă bună şt sâ nu-I fi lăsat să plece aşa întristat şl dând din mâini şi spunând câ şi-a luat mâna de pe ei. Cuvinte, care dacă stai să te gândeşti Ia ele, înţelegi ce spune Ştefan, că nu-i era lui bine în sufletul lui când Ic spunea. Dar ce se mai putea face? Adică ce-ar fi vrut? Să şi-o ţină mâna aia mai departe pe ei? Nu se mai putea, de mult ar fî trebuir şi el să-şi dea seama că trei copii pe şase pogoane şi o casă cu nouă inşi în ca nu era o soluţie, trebuiau să plece... Că el n-a înţeles şi n-a vrut, cine e de vină că au trebuit să fugă cu caii si cu oile şi alde Paraschiv să mai bage şi mâna în chichiţa lăzii? Rău! Dar ce era de făcut? Cu ce să fi început, singuri cum erau, fără un ban în buzunar? . - Să ştii, zise fata, câ poţi să-i scrii şi să le spui şi lui nea Paraschiv şi Nilă să scrie şi ci câte-o scrisoare tatălui vostru în care sâ spuneţi una, alta, vorbe bune... E păcat câ l-aţi lăsat sâ plece aşa, n-aveţi doi taţi...
Achim îşi păstră mai departe pe chip expresia aceea preocupată pe care o avusese prima oară când îi povestise
268
MARIN PREDA
DELIRUL
269
Angelcî toata istoria, expresie care revenind o făcuse pe fată să-i ghicească gândurile şi nu-i răspunse multă vreme.
- Dacă ar fi dupâ mine, continuă ea, ne-am urca în tren într-o sâmbătă şi ne-am duce noi doi acolo în sat, pe la el să-i arătăm câ ţinem la el, nu mi-ar fî ruşine. Să-ţi spun drept, nu e bine sâ te mai iei după nea Paraschiv, ce rost arc, treaba lui dacă nu poate sâ uite bătaia pe care i-a tras-o taică-său înainte dc a fugi... Şi pe nea Nilă l-a bătut şî uite câ el a uitat demult...
Achim rupse tăcerea.
- Şi Paraschiv a uirat, zise el pe gânduri, dar nu trebuia atunci să bem... El când bea începe sâ fiarbă, indiferent cu cine e la masă. Cu scrisoarea e aşa: noi i-am scris în toamnă, cuvinte bune, cum spui tu... nu mai ţii minte? Paraschiv şi Nilă au băgat în plic şi fotografii cu muierile lor de gât.,.
- Da, sigur şi pe mine nu m-ai lăsat, zise fata.
- Nevastă, zise Achim grav, sc apropie ceasul. Ţi-am mai spus: în primăvară facem formele şi atunci ieşim în lume... adăugă el ca şi când Bucureştiul ar fi fost al lui şt după căsătorie urma s-o arate pe Angela bucureş tenii or I-am spus lui taică-tâu: în martie căsătoria, la moşi nunta,.. Ne trebuie bani...
- Ştiu eu, zise fata, dar vreau sâ spun...
- Nu mă iau dupâ Paraschiv, continuă Achim ştergându-se !a nas cu primul deget al mâinii, un gest reflex care îi rămăsese din sar, de când era mic: nu-l mânca nasul, ai fi zis câ gestul îl ajuta să-şi adune gândurile. Dar în momentul ăla, continuă elt nici eu nu mai ştiam ce să zic. Cum adică, după atâţia ani şi după ce de bine, de rău ne-am făcut fiecare un rost aici la Bucureşti să ne întoarcem iar în sat şi să mâncăm nouă inşi dintr-o strachină? Fiindcă aşa am trăit noi până neam făcut mari, dar şi după ce ne-am făcut mari, aia e, nu c o simplă vorbă j pe care ţi-o spun, aşa e... Ce rost ar fi avut, unde să fi stat dacă j
ne-am fi însurat şi cu ce să-şi fi făcut fiecare casa Iui? Un om trebuie să aibă o casă, exclamă Achim. Bine face Paraschiv că adună bani, şi noi trebuie să adunăm. Nu? în casa ta faci copii, îi creşti, îi înveţi... Şi ce ne dădea tata? Odaia în care ţineam grâul. (( Aia era, alta n-avea... De ce n-a muncit el înainte, când eram mici, ar fi avut un rost, poate câ tot muncind aşa an cu an am fi ajuns şi noi ca alţii să ne cumpărăm locuri de case şi un pogon, două să ne ajungă. Dar el n-a muncit... Ne-a crescut, nu zic nu, dar nu ca alţii, care cu mai puţin de cincisprezece pogoane, cât am avut noi împreună cu ale mamei noastre de-a doua, au făcut copiilor un rost şi n-au stat la poartă pe podişcâ să se uite cum trece lumea pe drum... Fiindcă aşa făcea, te întrebai cum nu i se ura de atâta uitat. Ce să vezi la un om?! se miră Achim. Om ca toţi oamenii: cu nas, ochi, gât, urechi... Ce poate sl fie altceva? Nu, pentru el era cine ştie ce, să-1 fi vâ2uc cum se uita, ai fi zis că ăla pe care îl lua el în primire cu ochii de departe, e un ghîmpaşă şi nu un simplu ţăran desculţ şi cu Izmenite rupte... Intra cu el în vorbă, ce să spun, nu se maî văzuseră de dimineaţă, şi ce foci Stane, ce faci Gheorghe, c-o fi, c-o păţi, dandana mare... Scoteau tutun şi te uitai la ei din curte cum vorbesc ca şi când mare brânză ar fi avut să spună unul altuia, mai ales dacă mai venea încă unul tot aşa, să stea la taifas, că încolo nu mai aveau nimic de făcut, le terminaseră pe toate... A fosr bine... Pentru el. Pentru noi cum avea să fie bine?
- Da, Achime, zise fata, aşa este, dar sunteţi copiii lui.
- Asta am înţeles eu, are dreptate Ştefan. Dar nu sc poate ce vrea eh
-Sigur că nu se poate, dar nea Paraschiv ar face bine sâ nu mai bea, fiindcă din pricina lui v-aţi purtat toţi urât cu tatăl Vostru, v-aţî luat dupâ Paraschiv. Nici mie nu-mi place cum âtatâ când bea. Ţii minte în ziua aia când am fost pe la el şi m-a înjurat şi mi-a zis fă?
270
MARIN PREDA
DELIRUL
271
- A glumit şi eh zise Achim râzând» dar fata ieşi de sub braţul lui şi îi răspunse fără ranchiună, dar şi fără cruţare:
- Mie nu-mi plac glume de-asrea, fă n-are decât să-i spună ţigăncii lui şi s-o înjure cât vrea. Mie să-mi spună domnişoară, că asta sunt pentru el şi când o sâ-ţi fiu nevastă, sunt cumnată. Cumnată să-mi zică, nu fă. Şi sâ mâ înjure, Ti-o spun ca sâ ştii, sâ nu te mire sau sâ ţi se pară nu ştiu cum când o să i-o spun şr lui în faţă!
- Fă. ia vezi că acu nu re mai iau!
- Ei, nu mai pot eu că nu mă mai iei tu! zise ea totuşi potolită.
Fiindcă glumind, el o aproba în acest fel, altfel s-ar fi supărat. Foarte bine! Soţia fratelui trebuie respectată.
- Gata masa, nevastă? schimbă el discuţia.
- Gata!
- Păi arunci ce facem noi aici?
Fata scoase dintr-un dulap mic şi aduse pe masa pe care aşternuse o faţă de pânză cu broderii în formă de struguri, o farfurie cu varză acră care înota în zeama ei, o franzelă şi tacâmuri, luă apoi de pe plită tigaia cu carne de porc tăiată în bucăţele mici, adică în jumări, cum îi spusese el că îi place şi care demult umpluse odaia cu mirosul ei aţâţător, puse farfuriile şi începură să mănânce- Achim înfuleca direct din tigaie. Din când în când băga lingura în strachina cu varză, căuta zeama aeraşi sărată şi sorbea. îi cam plăcea mâncarea lui Achim! Nu se îngrăsase, dar ceva tot apăruse, la nici douăzeci şî cinci de ani, claviculele lui abia se maî vedeau şi gâtul i se îngroaşe sub bărbie cu o beregată mare care ieşea înainte. Avea însă un obraz rotund cu trăsături de flăcău care îl făcea sâ arate mult mai tânăr decât era, dacă la această vârstă cai avea el, cinci, şase ani în plus sau în minus puteau fî observaţi. Iar sub coşul pieptului nu avea nici un fel de rotunjimi, cum ai fi putut crede uirându-re la gâtul lui, avea burta suptă.
Deodată, de undeva, un zgomot de geamuri sparte trozni în fereastră cu violenţă. Tresărirâ. Apoi săriră în picioare şi deschiseră geamul. Fusese un zgomot de distrugere, care se repetă- Se uitară de-a lungul străzii pustii şt prost luminate. Un camion oprise în dreptul unei case şi sc vedeau oameni forfotind. Ce era? Ce se petrecea? Se vedea clar: ei loviseră în gemurile acelei case şi acum spărgeau uşa cu răngile.
- Achime, mi-e frică, zice fata. Cine-or fi? De ce sparg? Achîm nu-i răspunse. Cu o privire limpede şi lacomă se uita
să vadă ce-o să se întâmple, ca si când întreaga Iui fiinţă ar fi avut nevoie sâ vadă ce există, tot aşa cum avea nevoie de hrană.
- Intră în casă, zise el.
Dar fata nu intră. Curând uşa fii spartă şi nu trecu mult şi atacatorii, după ce dăduseră buzna înăuntru se întoarseră trăgând după ei de guler inşi pe care îi sileau cu lovituri de armă să urce sus pe platforma descoperită a camionului. Unul era în pijama, nu fusese lăsat sâ se îmbrace, ceilalţi, printre care şi un bătrân, apucaseră să ia ceva pe ei. Bătrânul se mişca greu, nu sc putea urca sus. Fu îmbrâncit cu înjurături, „mână, jidane1*, apucat dc cap şi de picioare şi aruncat sus ca un sac. Motorul mergea, dar nu plecă. Alţi indivizi, între timp, dăduseră foc casei. Se întoarseră cu bidoanele goale şi urcară. Camionul demară.
Scena durase puţin şi fusese aproape mută, cei luaţi, în mod straniu, nu scoseseră ţipete, nu se apăraseră, nu se zbătuseră. Numai flăcările care urcau încet spre geamurile de la craj erau o dovadă pentru cei care, ca şi Achim şt feta lui, se uitau printre crăpăturile uşilor şi ferestrelor, câ tot ceea ce se petrecuse, se petrecea aievea şi nu era o halucinaţie. Nu sări nimeni să stingă flăcările care ardeau parcă într-un oraş mort. î 1 - Achime, ce se întâmplă, unde îi duc pe oamenii ăia? spuse fota închizând fereastra.
* Nu-i mai era frică nici ei, dar în privire îi apăruse o îndoială: l       - Si dacă nimereau Ia noi?
272
MARIN PREDA
DELIRUL
273
- Nu, zise Achim, proprietarul nostru nu e jidan.
- Şi ce-o să le facă?
- Ce crezi?
- îi împuşcă?!
- Aia e, ai ghicii, zise Achim.
- Dar de ce?
- De ce crezi?
Şi Achim îşi arară capul, îl ciocăni.
- Sunt nebuni? zise fata.
- Mai râu, îi spuse Achim, dacă s-au ridicat ei chiar contra şefului statului? Ăla o sâ pună armata pe ei şi o să-î omoare pe urmă şi pe ei pe toţi. Cred câ mâine-dirnineaţă n-o să mai auzim de ei... Un prieten de-al meu din Obor, continuă Achim dând farfuria la o parte, nu» că să mă fac şi eu legionar. „Mâ băiete, zic (şi aici glasul lui Achim căpătă o tonalitate ca atunci când vorbim de o mare şî groaznică primejdie), mă băiete, nu te băga în chestia asta şi leapădă dracului cât mai e rimp cămaşa aia verde şi centura de pe tine, fiindcă (şi aici glasul îî deveni bătrân) nu ce văd bine, în nici trei luni se termină cu eh fiindcă nu trăieşte nimeni cu pistolul în spate.. Acuma, uite... Numai câ...
Şi Achim nu mai zise nimic. Ar fi vrut poate să spună câ până sâ sc termine cu ei mai aveau timp sâ facă ce-au văzut adineauri? Rămăsese nemişcat cu privirea sa limpede neclintită, ai fi zis că un gând neaşteptat îi tăiase glasul şi uitase să mai vorbească. Fata încerca să-i ghicească acest gând, dar de astă dată expresia lui nu-i mai amintea de nimic cunoscut et, nu i-o mat văzuse niciodată. Achim însă nu era stăpânit de un gând, ci de o stare, al cărei înţeles nu se traducea nici în mintea lui prin cuvinre, n-ar fi ştiut, dacă ar fî fost întrebat, sâ spună ce simţea; „Te gândeşti câ tu te-ai născut să trăieşti şi să vezi tot ce se întâmplă fără să păţeşti nimic?" Ar fi rămas uluit: „Nu! Cum!? De ce?!u Dar acesta era sentimentul adânc care dădea înţeles vieţii lui.
- Vezi, mâine nu deschide, stai acasă, zise fota foarte decisă. Să nu te întâlneşti pe stradă cu vreunul din ăştia şi cine ştie de ce, să te omoare.
Achim ridică spre fată o privire care jiu vedea, se uita totuşi la ca lung,,. Apoi privirea i se bulbucă treptat, arătând ca şi când ochii i-ar fi ieşit din orbite de furie.
- Să mă omoare?! făcu eh Pe mine, mâ?! Eu, mă!!? Cum, pe el, Achim Moromete, marele Achim din
Siliştea-Gumcşti?
- Da, pe rine, zise fata.
El se frânse atunci pe spate de indignare, îşi reveni, îşi lovi genunchii cu palmele şi zise (semăna, în acesr gest, fără ca el să ştie, cu tatăl său părăsit, al cărui fel de a fi îl privise de mic copil fără înţelegere; acum acest fel de a fi vorbea prin el):
- Cum, fă, exclamă el, tu nu ştii câ eu sunt scucir în păr? Ea râse, deodată, înţelegându-h sigur câ da, uitase, el era
scutit... Nu ştia cum în păr, ăsta era unul din multele lui cuvinte de la tară pe care nu le pricepea, dar semit, era clar...
- Achime, nu glumi, îi zise.
Achim întinse atunci mâinile spre ea. Nu era la el un gest care să însemne ceva mai mult decât ocrotire, dar ceva se întâmpla îndată ce o lua în braţe. Ea veni si el o culca pe pat. N-o mângâie. Se uita Ia ea. la chipul ei. de-aproape, lovit parcă de o mare nehotărâre. Asta i se întâmpla totdeauna. î$i pierdea graiul şi rămânea multe minute ca şi când ar fi fost lovit în cap pe la spate. îi venea s-o mănânce şi nu ştia ce să facă... Şi pe urmă deodată îşi aducea aminte şi se repezea asupra ei ca un lup. Aşa făcu şî acum... O iubi cu aceeaşi violenţă care parcă nu era a lui, păstra pe chip o expresie dc uluire... Da, iată, parcă spunea, fata asta, ptiu, de la ea vine totul, el la început nici nu s-a gândit... Da, dc la braţul cu care se încleşta de grumazul lui, de Ia sărutările ei ca focul... zvârcolirile ci care îl ameţeau.,.
274
MARIN PREDA
DEI.1RU1.
275
.. .Afară, în noapte, de pe Calea Văcăreşti şi Dudeşti alte case erau golite de evrei, jefuite acolo unde erau prăvălii, incendiate şi victimele urcate în camioane şi duse spre o destinaţie de unde n-aveau să se mai întoarcă. Cine ghida aceste ridicări? De unde ştiau legionarii cu atâta siguranţă în dreptul cărei case sâ se oprească? Desigur nu erau luaţi toţi evreii din acest cartier, cineva deci avea o listă de adrese? Ce ieşea la iveală? Ura împotriva evreilor care făcea parte din mentalitatea acestei mişcări extremiste şi care până atunci, până a nu fî venit la putere, mocnise în sufletul legionarilor timp de aproape două decenii, ţinută oarecum în frâu de general după luarea puterii, se dezlănţuia acum în această noapte, liberă de orice oprelişti.
...I,a câteva sute de metri, în linie dreaptă de casa în care Achim îşi îmbrăţişa femeia, un copil» bolnav de scarlatină, în casa bunicului, srătea îmbrăcar cu paltonul pe el... Apoi era dezbrăcat şi vârât sub plapumă... Apoi îar îmbrăcat-.. Maîcă-sa umbla şchiopătând prin casă, aruncând priviri neliniştite pe geam, prin care jocul reflexelor arătau câ de jur-împrejur casele ardeau în flăcări. De ce şchiopăta mama? se întreba copilul curios, şi ar fi întrebat-o şi cu glas tare dacă febra nu i-ar fi dat iluzia că a şi întrebat-o, că o şi văzuse, şi că el ştia de ce, numai ea se zăpăcise şi nu părea să-şi dea seama de unde îî venea şchiopătatul. Când se auzise cum afară geamurile erau sparte cu violenţă, ea îşi scosese un inel din deget (îî cunoştea acest inel, când îi săruta mâna îi vedea briliantul) şi îl vârâse într-un pantof. Pe urmă se încălţase cu acest pantof... Pe urmă se repezi sâ-1 îmbrace pe el iar, sâ fugă cu el. Dar unde? Tatăl încerca s-o liniştească. „Stai liniştită, îi spunea. Nu e nimic de făcut. Poate nu vin aici..." Dar curând uşa fit sparră dintr-o singură lovitură şi în casă năvăliră legionari cu pistoalele în mâini. „îl luaţi numai pe el", ordonă unul din ei. în clipa aceea, copilul îl vâzu pe taicâ-sâu cum îşi duce mâna în buzunar şi
apoi imediat la spate (amândouă mâinile) şi se înghesuie între şifonier şi perete. Se auzi un zgomot: cădea ceva, dar legionarii nu auziră nimic şi îl îmbrânciră pe om afară...
Totuşi, după două ore el se înroarse şi povesti cum scăpase ca prin minune. In stradă, în timp ce sc pregăteau să-l urce împreună cu alţii în camion, apăruse, mergând puţin cam împleticit, popularul actor C.G. care, vesel nevoie mare, ca si când ceea ce se petrecea era ceva sărbătoresc, se amestecase printre legionari şt îî felicita: „Bravo, băieţi, daţi-ţi înainte... A, Moscovici, strigase el când îl văzuse, tu vino cu mine să bem un şpriţ", şi îl luase de gât şi se îndepărtase astfel cu el cântând „sfântă tinereţe legionară". Se cunoşteau de douăzeci de ani... între lumea teatrelor şi lumea presei nu era un zid, dimpotrivă... Ştia el ce îl aşteaptă pe ziaristul Moscovici, om de stânga trecut, desigur, pe lista celor care urmau să fie exrer-minaţi? Pândise clipa şi se prefăcuse beat? lată că îi reuşise, legionarii îl recunoscuseră şi ştiau cumva că era un legionar important? Dar era? N-a reuşit să afle, nici n-a încercat, s-a lăsat dus de el într-o cârciumă, unde într-adevăr de asră dată marele actor s-a îmbătat tun...
Şi spunând acestea tatăl râmase apoi tăcut... Sc gândea la ceva... Da, îşi aminti. Se duse în colţul dintre şifonier şi perete unde se chircise mai înainte şi dădu şifonierul la o parte. Scoase de-acolo un obiect masiv, o tabacheră de aur... „Tată, zise băiatul, am văzut când ai aruncat-o... Şî mama, se lăudă el, spunând ceea ce văzuse că făcuse mama... Şi cu toate că era atât de mic, înţelese de ce: dacă scăpau, să nu piară de foame... Auzise ce spusese bunicul: „Au venit vremuri grele pentru neamul lui Israel.. .**
t- ,. .Camioanele soseau pe un loc viran din faţa Abatorului, erau descărcate şî începeau de îndată uciderile. Apoi camionul pleca şi sosea altul. Ai fî zis că această activitate tăcută nu avea în ea nimic sinistru: oamenii coborau liniştiţi, rudele îşi dădeau
276
MARIN PREDA
DELIRUL
277
mâna să nu cadă, săreau, şî mişcările lor erau fireşti, aşa cum sar în general oamenii care au făcut o călătorie de ocazie, au ajuns la locul unde aveau eî treabă şi se dau jos.., Mai rămânea, înainte de a se duce fiecare în ale lui, sâ-i mulţumească şoferului pentru că a fost amabil şi apoi să se îndepărteze,.. Deodată însă farurile se aprindeau şi îi orbeau. Duceau mâinile la ochi.,. Era ultimul lor gest de oameni vii. O mitralieră izbucnea de undeva din întuneric şi îi secera în careva secunde. Indivizi cu pistoale în mâini sc apropiau dupâ aceea ele ei şi trăgeau în cei care mai trăiau încă... Nu scăpa nimeni... Sadicii, cei care nu erau doar asasini, lepădăturile speţei umane care înotau in masa legionarilor ca pestele în apâs nu se mulţumeau numai cu atât» umileau apoi aceşti morţi, îi târau în abator şi cu rânjete infame îi agăţau în cârlige...
Bucureştenh nu ştiau nimic. Stăteau închişi în apartamentele lor şi credeau şi ei, stingând luminile veiozelor şi adormind, aşa cum credeau şi Achim Moromete şi Ştefan şi Niki că a doua zi când se vor trezi dimineaţa generalul îi va anunţa prin ziare şi la posturile dc radio câ acest coşmar, care începuse în septembrie anul trecut, a luat sfârşit şi că legionarii, cu cântecele lor tenebroase, care proslăveau moartea, de care nu se putea spune că jiu avuseseră parte şi pe care o şi dăduseră altora şi abia aveau de gând s-o dea dîn plin de-aici înainte, fiiseseră măturaţi şî împinşi înapoi şî zăvorâri în întunericul din care ieşiseră. Există însă coşmaruri care nu trec odată cu somnuh Deschizi ochii, clipeşti nedumerit şi viziunea care te-a înspăimântat nu se îndepărtează...
VII
Niculae Masă, strungar la Atelierele Griviţa, se trezise şi el ca toată lumea dimineaţa, dar nu clipise din ochi nedumerit. Ţăran de origine, el îi spusese demult muierii, nu de ieri de azi, ce trebuie să facă dacă i se va întâmpla să piară: „îţi vezi,
crestino, dc treabă. Dacă mai eşti tânără îţi găseşti un om ca şi tine, cu copil şi văduv şi îţi duci viaţa mai departe. Tot ce te rog e să-mi păstrezi în casă, într-un colţ, fotografia noastră de la cununie, să nu mă uite băiatul".
Niculae Masă era moldovean. Numele lui era o poreclă dată dc oameni bunicului, om cu stare, căruia îi plăcea să stea mult la masaşi să invite şi pe alţii. „Hai la masă, zicea, şi mulţi veneau şi se aşezau la masa lui, care nu se ştie cum făcea acest om, că îi dădea un aer de petrecere chiar când era zî de lucru. Fiul, tatăl strungarului, fu înscris în registrele primăriei, cum era obiceiul pe atunci, cu numele de Masă Ion. Băieţii acestuia printre care şi Niculae, la fel.
Ideea de a părăsi satul îi încolţi Iui Niculae de timpuriu. Erau fraţi mulţi, pământul nu mai ajungea. Prudenţa însă îl îndemnase să păstreze un călcâi în sat câtă vreme ambele picioare nu-i stăteau încă pe un teren sigur în oraşul Paşcani unde era ucenic. Copilărise în sat până la doisprezece ani împreună cu fraţii săi, asupra cărora avusese totdeauna pe vremea aceea o autoritate nu cu mult maî mică decât a tatălui. Desprinderea de ţărănime nu se făcu însă dintr-o dată, intră întâi la Depoul C.F.R. Paşcani, unde timp de patru ani învăţă strungâria, venînd acasă o dată pe an, în timpul verii, câteva săptămâni. Ia douăzeci şî patru de ani nu ştia încă dacă pavajul oraşului era foarte sigur pentru el, când înţelese că înapoi în sat drumurile îi şi erau răiate: fraţii se însurarâ şi împărţtră între eî partea lui de pământ. Ei ziceau, la modul cel mai ocolit care se putea închipui, că tot n-avea el cum să mai lucreze pământul şi ar fi fost „păcat de Dumnezeu" să-I vândă şi si ia bani pe el; banii se duc şi pământul nu se mai întoarce. Nu se discuta: era dreprul său şi dacă ridica un deget şi zicea nu, pământul îi revenea. Dar ar fi oare un frate mai în cinste ţinut, sau un unchi mai iubit de rude decât el dacă ar zice da şi l-ar lăsa în grija lor sări muncească?
278
MARIN PREDA
DELIRUL
279
A zis da, şi a rămas fără pământ. N-a fost însă chiar ruptura totală, căci oricând întorcându-se în sat ar fi putut să se adăpostească liniştit în familie cel puţin o lună de zile pe an dacă viaţa l-ar fi silit şi n-ar fi mai avur ce mânca şi unde se duce. Abia dupâ câţiva ani sc rupse ei cu totul de ai săi, silit fiind, căci locul naşterii îi era acum indicat în toate fişele de poliţie ce i se făcură după greva din '33, când fu atras de activitatea politică ilegală.
Hotărârea de a duce o activitate politică ilegală o luă într-o seară, înrr-o cârciumă din mahalaua Ciuleşti (părăsise între timp, de patru ani, depoul Paşcani şi venise la Griviţa, la Ateliere^ împreună cu un prieten al său, lăcătuş ca şi el). Era o cârciumă ordinară cu scară, cu talaş presărat pe jos, cu potcoavă la intrare şi cu clopoţel deasupra pragului, unde intrase furios să fiică sâ înceteze glasul supărător al instinctului care îi şoprea: „Drumul pe care vrei s-o apuci duce ta moarte sau la închisoare". Prima înghiţitură de alcool îi făcu greaţă, şi rămase tăcut ore în şir în faţa păhăruţului, de care nu se mai atinse. Nu există oare decât alternativa: moartea, sau pierderea libertăţii? Numai atât era? Cine putea sâ cunoască dinainte surprizele ce ni le rezervă schimbarea neîncetată a lumii?
îi veneau în amintire evenimentele din ultimii patru ani, de când părăsise depoul din Paşcani, precum şi schimbarea ce se petrecuse cu sine în acest timp. Greva fusese reprimată brutal, conducătorii comunişti şi greviştii fruntaşi arestaţi, şi fusese arestat şi prietenul său, sub bănuiala câ ar fi fost un agent de legătură trimis de comuniştii din Paşcani Ia Ateliere. ÎI bătuseră şi îl chinuiseră câteva zile, sâ spună numele celor care îl trimiseseră. „Bine, dar tu nu ştii nimic1", zise Niculae Masă indignat. „Da, dar ei n-au de unde să ştie că eu nu ştiu nimic Te vor aresta şi pe tine, mat bine fugi"-
Niculae Masă nu fugi, fu arestat şi suferi aceleaşi bătăi şi î se dădu de asemenea drumul, sub avertismentul „să sc
astâmpere". Observă un lucru curios care se petrecu cu sine în aceste zile. Teama şi aşteptarea arestării şi a bătăilor fuseseră mai chinuitoare decât arestarea şt bărăile înseşi şi, o dată ieşit de acolo, frica de poliţie încetă să-1 mai turbure.
Absenţa fricii îi eliberă brttsc gândirea şi îl făcu să ia cunoştinţă de evenimentele în care fusese implicat ca participant anonim: manifestarea conducerii comuniste a grevei, organizarea ei, legăturile cu centrele din provincie, amploarea politică şi răsunetul peste hotare al acestor acţiuni. Toţi aceşti conducători erau acum judecaţi şi închişi. Niculae Masă se pomeni gândindu-se la ei seri de-a rândul, înainte de a adormi, cu capul pe pernă şi cu privirea deschisă în întunericul micii odăiţe închiriate în care locuia.
Deveni tăcut şî meditativ şi ochiul său se făcu atent şi se deschise larg, scrutând oamenii. O întrebare se citea în privirea sa: „Vreau să ştiu despre ce e vorba! Cei arestaţi sunt muncitori simpli ca şi mine, care nu ştiu nici ei nimic şi s-au pomenit singuri în fruntea noastră fără să fie luminaţi de nici o idee, sau ei ştiu ceva care eu nu ştiu, şi ar rrebui să ştiu?*
Privirea sa întâlni o alta ca şi a Iui, care însă deţinea un soi de răspuns: o broşură subţire, strecurată cu grijă în buzunar la garderobă. Se duse în odaia Iui, încuie uşa şi începu sâ citească. In broşură se spunea că lumea nu e dată o dată pentru totdeauna aşa cum e, că în prezent cei ce stăpânesc marile bunuri şi marile mijloace de producere a lor au trebuit, la vremea lor, să lupte pentru a dobândi puterea. Câ această putere nu este nici ea dreaptă şi că trebuie răsturnată prin toate mijloacele, lectura aceasta îl turbură. Ceru imediat alta. înţelegea numai jumătate din ceea ce citea şi căuta în broşura următoare ceea CC îi scăpa în celelalte.
Astfel petrecu un an. Cel care îi dâdea broşurile dispăru . într-o zi, nu mai veni la Ateliere, şi nimeni nu ştiu daca a fost K    arătat, sau dacă s-a ascuns. Apăru unul nou, mult mai
280
MARIN PREDA
DELIRUL
281
hotărât şi îi ceru să îndeplinească o sarcină. Acceptă, turburat însă de instinct: ştia ced aşteaptă. Nu se temea decât de moarte, care ît privea parcă din faţă, de la zece metri distanţa, cu douăsprezece ţevi ridicate în aer: la o comandă ce ar fi fost executată cu precizia unui mecanism (ştia acest lucru din armată), foc!, n-ar mai fi fost nimic, n-ar mai fi aflat nimic despre nimeni, n-ar mai fi putut avea această bucurie fremătătoare ce îl stăpânea, de a se retrage în odaia lui şi a citi despre menirea şi rolul istoric al clasei muncitoare din care făcea parte.
Deveni prudent, sentimentul primejdiei îi crescu, dar nu renunţă să îndeplinească sarcinile de încercare ce i se trasau şi mai ales nu renunţă la lectura cărţilor interzise, în curând se trezi că posedă cunoştinţe sistematice de istorie, filozofie şi economie politică.
Prin 1935 se hotărî: „Ce mă aşteaptă pe mine dacă ocolesc activitatea comunistă? se întrebă. Pot eu, în odaia mea mucedă de trei pe doi, să întemeiez o familie? Şî dacă m-as însura, ce-aş mai putea să fac tot restul vieţii? Să smulg din salariul meu zece lei pe săptămână şi sâ-î beau împreună cu alţii în această cârciumă murdară? Şt pe urmă sâ îmbătrânesc şi să mă uit la copiii mei cum trăiesc roşi de dorind care nu pot fi împlinite şi îmbătrâniţi ei înşişi de timpuriu poate chiar înainte să mor eu? Ia ce i-aş putea eu îndemna la altceva decât să creadă în noroc şi cum l-aş putea cu împiedica să nu-şi scoată şapca în faţa slugii patronului şi să dorească şi ei să ajungă asemenea slugi sau sâ apuce pe drumul afacerilor murdare, în poliţie sau în jandarmerie? Sâ-1 văd pe copilul meu cu ochii sticlind de servilism, îndoindu-şi spinarea! Mai bine nu-l fac!"
.„Totuşi făcu unul, se căsători cu o rihtuitoare din secţia 32, care avea şi o căsuţă cu două odăi râmase de la o mătuşă, pe stradac.hr> 1, cartierul c.f.r. Se pomeniră chiar, că ei doi pot strânge şi ceva bani, dacă vor să pună pe jos podea
de scânduri şi dacă vor sâ mai construiască o odaie lângă cele două, unde să stea copilul lor când s-o face mare.
Cum aflarâ însă fraţii săi câ are ceva bani? Şi cum le veni lor ideea sâ-i facă o viziră şi sâ-i dea sfaturi? O adâncă mâhnire îl cuprinse după această vizită. îl chemau înapoi, îl îndemnau să cumpere pământ. Cum sâ iei puterea când milioane de oameni visau la micul lor pogon de pământ? Se îmbăta după plecarea lor şi îi spuse soţiei: „Vezi, pentru ei lumea toată e o lume de ţărani, oraşele nişte aşezări izolate şi în afară de ţărani nimic nu mai există- Şi asta merge până acolo încât.,. Eram odauă detaşat pe un şantier şi mâneam la un birt de la marginea oraşului. Aveam nouăsprezece ani. Mâneam pe credit eu şi un băiat de la mine din sat. Birtaşul ştia că e angajat sezonier, n-avea nici o grijă de plată, la leafă avea să plătească. La leafă însă s-a întâmplat să fim anunţaţi că conducerea şantierului mă retrimite la mine la depou, şi pe el liber. Aveam banii în mână, trebuia sâ ne urcăm în camion şi sâ plecăm. Ne-am urcat în camion. Şi birtaşul? „Dă-I în mă-sa, nu-i plătesc!" zice consăteanul meu. Şi nu i-a plătit. Explică-mi, dragă nevastă, această decădere! Beat nu era! Ceva cu birtaşul să fi avut, nici vorbă, era un om cumsecade, care ne făcuse credit fără nici o codeală; plăcere de bani la un băiat de nouăsprezece ani? Da, dar nu atât de exagerată încât să-1 ducă la astfel de faptă. O curvă pentru care să fi făcut o asemenea potlogărie nu exista şi nu putea fi vorba nici de plăcerea puşlamalei că i-a făcut birtaşului „figura". Abia acasă mi-am revenit: „Ce mama dracului a făcut ăla?" m-am întrebat şi m-am întors îndărăt şi i-am plătit eu birtaşului datoria. Putea să reclame la depou, eu trebuia atunci să spun din ce sat era băiatul şi ar fi venit jandarmul dupâ el şi ar fi fost vai de viaţa lui. Abia târziu, după ani de zile, am reuşit eu să descifrez sensul: el era ţăran şi birtaşul şi şantierul \ unde muncise, nu; orice faptă săvârşită în lumea asta de m      neţărani nu conta, dă-i în mă-sa, hoţia sau pungăşia sau alte
282 MARIN PREDA
păcate erau valabile numai dacă erau săvârşite acolo în sat. Din moment cc fapta era săvârşită în afara satului, era ca şi când ar fi săvârşir-o în pustiu, ca şi când ar fi înşelat un pom sau o groapă sau o buturugă. Asa gândise el! Dovada: la noi în sat era un băiat cinstit, nu săvârşise niciodată şi nici n-avea sâ săvârşească nici mai târziu astfel de ticăloşii... Fraţii mei, după ce au pus mâna pe pământul meu - adică după ce m-au dus cu vorba să li-1 dau lor - au zis (?m aflat mai târziu şi n-am mâncat trei zile, de trist ce eram): „Mare prost bădia, în loc sâ-şi fi păstrat pământul pc numele lui şi nouă să ne fi lăsat doar dreptul să-1 muncim şî cu banii Iui de lucrător sâ mai fî cumpărat altul, a ajuns la puşcărie!" De ce am ajuns la puşcărie, de ce am renunţat Ia pământ, dacă mai sunt sau nu pe lume alte drumuri mai bune decât cele ţărâneşri, întrebări zadarnice care nu treceau prin capetele lor orice le-ai face. Singurele mele îndoieli de la ei vin, de la ţărani şi nu din altă parte- Soluţia lor e pământul. Istoria lor e pământul, istoria pământului.,, în ziua aia, când am aflat ce părere au ei despre mine, îţi spun că m-am înfuriat aşa de rău că am vrur să le iau pământul pe care U-l dăruisem - nu era mult, două pogoane - dar aşa m-am înfuriat, că în noaptea aia nici n-am putut dormi. Eram în sat. A doua zi era sâ mâ mut de-acasa, noroc câ a sărit mama şi mi-a spus că trebuie să am grijă să nu afle lumea. Cât despre pământ, de ce aveau ei curaj să zică ce-ai auzit? Fiindcă nu mai aveam dreptul sâ-1 pretind, trecuseră prea mulţi ani de când se afla în folosinţa lor şi legea li-l atribuia. Vezi, pentru noi revoluţia înseamnă şi salt istoric. Noi am învăţat la şcoală, şi tu şi eu -primul lucru pe care l-am învăţat-că i-am bătut pe turci, la şcoala de ucenici aveam un profesor care chiar dacă nu ştiai lecţia, chiar dacă bălmăjeai indiferent ce, dar dacă la sfârşit ridicai glasul şi răcneai:.. - „şi i-am bătut pe turcT, „Bravo, zîcea, treci la loc, ţi-am dat nota zece, eu totdeauna am spus că eşti un băiat eminent!" Chiar şi Eminescu arăta cum un domnitor
DEl.IRUl. 2fi3
moşneag stă de vorbă cu Baîazid-fulgerul şi îi spune câ noi ne apărăm „sărăcia şi nevoile şi neamul". Ei, asta e, neamul mai înţeleg» într-adevăr ham apărat o mie de ani dat dc cc sărăcia? De ce nevoile? De ce, în această tară dintre cele mai bogate din Sume, „sărăcia şi nevoile"? Eram noi acum patru-cinci sute de ani cel mai sărac popor din Europa? Sâ presupunem că eram, aşa cum am învăţat, că năvălirile ratărilor şi ale altor barbari au sărăcit şî istovit în lupte sângeroase şi fără glorie - noi am învăţat că cu glorie - un popor de păsrori şî plugari, aşezat la o răspântie de drumuri. Dar pe urmă? Pe urmă cc-a mai fost, după ce n-au mai fost nici tătari şi nici turci? S-s întâmplat aşa cum se întâmplă cu fata care nu-şi dă seama că a ajuns mare şi câ trebuie să iasă în lume şî să se mărite: e frumoasă şi bogată dar nu se uită nimeni la ea. Cel mult vine un cavaler teuton, care te iaşi te duce cu carul lui de luptă, într-un război în care te mai bagă şi la apă. Iară aspectul dramatic al chestiunii... Se poate face saltul istoric fără ţărani? Este extraordinar să vezi cum se lasă ei de greu când aud de revoluţie. E vina noastră? A ţăranilor? Cine poate să ştie? Noi suntem un partid de acţiune. Un comunist care vegetează e orice vrei tu, dar nu comunist. Trebuie să ştii însă şi în ce sens să acţionezi, fiindcă un om de afaceri e şi el un om de acţiune. Nu? Ce părere ai?
Niculae Masă făcuse o pauză şi şi aprinsese de la ţigarea care era pe sfârşite una nouă. Fuma şi soţia lui şi fumu! se ridica vizibil spre tavan, împrăştiindu-se în cercuri ce se dilatau sau se rransformau în spirale de-a lungul grinzilor negre.
„Oamenii s-au frământat totdeauna, dragă nevastă, să dea acţiunii sensul care s-o împlinească aşa cum se umple vasul când curge apa în el. în ce sens să acţionezi? lată înrrebarea. Un aristocrat, un feudal, acţionează şi el. îşi măreşre castelul, îşi ftnovează mobilierul, lărgeşte terenurile de vânătoare, supune latifundiile vecine, sau le uneşte cu ale sale prin căsătorie; în del mai bun caz dă serbări, are maniere stilate şi gust aies.
284
MARIN PREDA
DELIRUL
285
simţuri rafinare şi, ai să râzi, fiind viteaz, îşi varsă cel puţin o dată în viaţă sângele pentru o prostie. Dacă mergem mai departe cu ideea, observăm cum în cel mai fericit caz un capitalist va eşua dacă se va lansa într-o acţiune în care concurenţii săi ar putea să întrevadă posibilitatea de a-I ruina. Aşa câ pentru ce ar încerca el să fertilizeze o regiune în care bântuie seceta şi în care fântânile, rare şi la adâncimi de ameţeşti când te uiţi în ele - cum ar fi Bărăganul nostru - silesc animalele şi oamenii să îndure setea, în timp ce Dunărea curge, cu ape adunate din jumătate Europa, la cincizeci sau o sură de kilometri apropiere? Ce bar putea atrage într-un pustiu? Mirajul unor comori ascunse? Mirosul petrolului? Aur, minereuri, zâcămînre rare, dacă sunt- Dacă nu, toţi cei ce sunt acolo n-au decât să fugă sau să crape. Un comunist va cere totdeauna să i se spună care sunt condiţiile concrete. El are în vedere ideea câ transformările pe care le urmăreşte trebuie sâ fie opera conştientă a oamenilor, sau să devină conştienţi de ea pe parcurs.
De ce îi vorbise ei atât de mult? Fiindcă era credinţa lui intimă. Şi fiindcă din pricina poliţiei şi a siguranţei reuniunile de partid la care lua parte erau scurte şi discuţiile, practic, extrem de reduse. I-egile conspirativi raţii nu permiteau discuţii nesfârşite, ca la social-democraţi. Asta, fără ironie dar şi fără nostalgic. Dîn acest punct de vedere, la ei era mult mai bine...
Spre norocul lui soţia sa avea o idee despre soartă. Intrase in joc şi se împăcase de la început cu gândul că are un bărbat care nu seamănă cu ceilalţi. Cât o fi! Era un bărbat întreg, printre atâţia beţivi şi fără căpătâi, merita să trăieşti pentru cl, chiar dacă zi şi noapte te puteai aştepta să bată poliţia în geam şi să intre să-1 ridice»
„Nu te mai necăji din pricina lor, ti spuse ea. Nu poţi tu să duci pe umeri ce nu ţi se cuvine, eşti un om! Urmează-ţi drumul tău, lasă-i pe alţii să-1 urmeze pe-al lor şi fii liniştit. Dacă
vă întâlniţi, bine, dacă nu, fiecare o sâ pătimească dupâ cum îi e scris.
Să rămâi tăcut după asemenea cuvinte! Să trăieşti fericit clipa prezentă, cât eşti liber! Să-ţi iai femeia în braţe şi să-i strângi chipul ei tânăr la piept. Clipa e lungă! Orele nesfârşite!
„Nu te duce! spusese ea totuşi în ziua când el o anunţă că are o sarcină, pe care comitetul central al partidului i-o încredinţase pentru a contribui Ia organizarea unei manifestaţii în capitală, care să facă prezentă în conştiinţa oamenilor, că la 7 noiembrie 1917 a avut loc pe lume revoluţia proletară. Nu te duce, acum ei, legionarii, sunt tari, au puterea, repetase ea. Un bărbat poate face şi o prostie. Să-i înfrunţi acum înseamnă să pieri," „Nu, răspunsese el, am garda mea, n-or să mă prindă.*
Avusese într-adevăr garda lui. Nu-l prinseseră. De altfel totul fusese pregătit cu grijă, ha Obor veneau oameni de toate condiţiile, mici negustori, oameni săraci din păturile de jos ale populaţiei, unde putea fi mai bine? Acolo se hotărâse deci sâ aibă loc manifestaţia şi anume în ziua de duminică, 3 noiembrie, duminica oamenii ies în mare număr în piaţă. Ceea ce ştie totdeauna să facă partidul când face, este să organizeze totul până în cele mai mici amănunte. Spontaneitatea poate costa vieţi de oameni.
întâi s-a adoptat ideea pregătirii unui material propagandistic care urma să fie răspândit în cantitate mare, al doilea s-a hotărât cui trebuia să fie adresat: către toţi muncitorii şi ţăranii care duceau greul acestei vieţi, către toate femeile trudite cărora le mureau copiii în braţe, tineretului care n-avea în faţă decât perspectiva războiului sau a mizeriei cumplite. Si cine erau vinovaţii de toate acestea: legionarii, regimul abia venir la putere, cu Antonescu şi Sima în cap.
în noaptea de 2 spre 3 noiembrie au fost astfel arborate pe firele electrice de pe străzile Foişor (colţ cu Viilor), Vespari, şi
286
MARIN PREDA
DELIRUL
287
în faţa fabricii „Hermes" trei steaguri roşii, mari, lungi de câţiva metri, cu secera şi ciocanul pe eie, pe care era scris: Jos trădătorii Antonescu şi Horia Sima". Şi: „Trăiască România liberă".
în Obor a avut loc manifestaţia. Neaşteptată, incredibilă, ea a putut ţine destul timp, până ce grupuri compacte de legionari au venit şi au împrâştiat-o. Niculae Masă, înconjurat într-adevăr de o gardă de câteva zeci de griviţeni, a vorbit oamenilor care se adunaseră în număr mare. „In ţară, le spunea el, au venit nemţii, care, ca nişte lupi flămânzi, golesc în câteva minute rafturile băcăniilor. Ei trimit mii de colete cu alimente pe zi în Germania. Dacă venirea lor ar avea ca scop pacea şi prietenia între popoare, noi am putea sâ le dăm acestor nemţi, în schimbul maşinilor lor la care se pricep, alimentele şi petrolul nostru. Dar scopul lor e războiul şi intenţia lor ascunsă e să ne lege la carul lor. Şi sute de mii din ai noştri vor muri pentru interesele lor, fără ca România să fie mai liberă şi mai fericită."
în acest timp au fost desfăşurate două mari pancarte pe care se putea citi: „Afară cu nemţii din ţară", „încetaţi jaful germano-gardist", „Vrem guvern popular", „Opriţi flirtul dc alimente, jos impozitele".
Ce ha interesat pe om totdeauna? Să fie liber şi să aibă cu ce să-şi hrănească copiii; dacă trebuie să-ţi duci copiii la groapă nu devine totul zadarnic? Ori viaţa începuse să devină din ce în ce mai grea.
Niculae Masă nu şi-a terminat cuvântul. Vedea bine cu ochii lui că dacă nu se retrage va fi prins de legionari şi de poliţie, care îşi făceau drum lovind în dreapta şi stânga, spre locul unde el, urcat pe câteva scânduri improvizate, vorbea mulţimii»
Când s-a întors acasă era vesel. Si veselia lui a sporit când a văzut câ trec săptămânile şi nu se întâmplă nimic. Ştia el. Prima arestare îl eliberase de frică. A doua arestare îl făcuse sâ
fie mai prudent. în spatele biroului celui care îl ancheta era un ins care credea atât de mult în veşnicia orânduirii existente, încât se cutremurase: „măi omule» dacă nu te potoleşti vei muri, îi spusese. îţi dau drumul, te las să te gândeşti un an. Eu voi fi aici. Dacă într-un an nu-ţi vezi de rreabă o sâ re trimit în faţa consiliilor militare care nu iartă si adio lumina soarelui". Nimic nu-l neliniştise maî mult decât acest avertisment, fiindcă era uman, omul nu-l bătuse, nu-l umilise şi îi dăduse drumul imediat.
Câteva luni trăise ca şi când ar fi fost bolnav. Până ce uită acest avertisment. Viaţa lui nu mai avea înţeles dacă nu-şi urma drumul ei. Răspunse la chemare şi avu un ghinion cum nu sc poate mai porcesc. Trebuia să ducă un geamantan cu manifeste la Ploieşti, printre petrolişti şi la gară scoase o bancnotă verde cu Peleşul pe ea şi i-o întinse casierului. Idîotu' ăsta în loc s-o arunce în sertar începu sâ se chîorască Ia ea, apoi ieşi şi lipsi câteva minute. Când reapăru îi făcu semn să se uite în spate. Se uîtă. Doi indivizi civili îl apucară fiecare de câte un braţ şi unul din ci îi spuse: „Vino încoace, nenică, sâ stăm niţel de vorbă". îl duseseră în biroul jandarmeriei gării şi îi ceruseră; „Desfă geamantanul!" „Dar eu i-am dat ăluia cinci sute de lei sâ-mi dea un bîlet, unde sunt banîî meî?" strigase el indignat. „Câre de-alea de cinci sute ai în geamantan?44 rânjise unul din cei doi şi el înţelesese. Hârtia lui de cinci sute de lei era falsă şi casierul anunţase poliţia. Iar ăştia doi credeau că are geamantanul plin. „Desfă, nenică!" „Nu desfac!" „Eî, Iasă câ desfacem noi!" Şi dăduseră peste manifeste- Fluieraseră, dar nu a pagubă. Nu era falsificator, dar ceva grav tot era, hai cu el la siguranţă. La siguranţă dăduse iar peste omul lui, „Ţi-am spus, i-a zis acela, să te astâmperî, văd că nu m-ai înţeles bine. Acuma te bag la apă şi nu poţi să mai scapi decât cu o singură condiţie: să-mi spui cine ţî-a dat manifestele. legătura dumitale superioară. Dar si inferioară." Nici el nu crezuse că acest Niculae
288
MARIN PREDA
DELIRUL
189
Masă sc va astâmpăra, nu părea mirat, nu se înfuriase că avertismentul lui fusese nesocotit. Intra în regula jocului, sâ dai astfel de avertismente, să te primesri, sâ le nesocoteşti. Probabil că nici cl nu putea altfel, era dintre cei care nu puteau, în timp ce se întâmplase sâ cunoască şi comunişti care nu rezistaseră şi spuseseră tot. De retras dintr-o asemenea istorie nu te poţi retrage, dacă Masă ăsta ar fî încercat, el, omul siguranţei tot l-ar fi chemat mai târziu sâ afle de la el rot ce stia.
îl bătuseră sâ spună. Pe atunci însă presa mai însemna ceva; şi un ziarist scrisese despre el, divulgând torturile la care fusese supus- Nu ştia cum dăduse dc cl> dar îl cunoscuse la vorbitor. Scăpase cu o condamnare de doi ani.
A patra arestare venise curând după ce ieşise din puşcărie. Nu făcuse ninric, dat tot aşa, să dea adrese. îl ţinuseră o zi şi o noapte şî îi dăduseră drumul. A cincea arestare îl prinsese pe drum, între Ateliere şi casă, a şasea îl luase de la cârciumă, dintre prieteni, a şaptea la miezul nopţii, din somn. Toate cu acelaşi scop: să spună, cu cine s-a întâlnit, cu cine a luat legătura după ce a ieşit din închisoare?
„Eu legătura?'1 protesta el de fiecare dată, ştiind că n-au ce-i face din moment ce nu l-au prins luând asemenea legături, deşi le luase şi între timp participase chiar la şedinţe conspirative...
Poate că l-ar fi prins în cele din urmă şî condamnat din nou, dar fu concentrat pe zonă, în regiunea Clujului. După şase luni unitatea sa primi ordin de dislocare. Era o unitate de artilerie. Şi deodată se răspândi vestea ca un trăsnet: Hitler şi Mussolini ne dictaseră la Viena smulgerea unei părţi din Ardeal. Iar ordinul de dislocare nu era un ordin de luptă, ci de retragere. Cum, vom părăsi pământul strămoşesc fără să ne batem? Era adevărat, în spatele Ungariei Iui Horthy stătea Hitler, cu toată forţa armatei lui de temut. Ei şi? Tunurile se retrăgeau pe drumurile mari în timp ce tunarii, disperaţi, aveau
lacrimi în ochi, iar populaţia le ieşea înainte, ridicând braţele: „Fraţilor, unde fugiţi?"
Secretele cabinetului unde ni sc dictase această smulgere ajunsese până jos: „Cedaţi, ar fi spus omul Iui Hitler, Ribbentrop, dacă vreţi să rămâneţi cu ce mai aveţi". Iar la Bucureşti Carol al II-lea, rămas singur şi cu toate alianţele sfărâmate, se speriase şi acceptase dictatul. Ei, cu toate astea, îşi amintea Niculae Masă, cu câtă sete ar fi luptat trupele! Şi cine poate să spună cu uşurinţă că cel ce preferă lupta are o soartă mai rea decât cel care acceptă înfrângerea fără sâ tragă un glonţ? „Ne întoarcem, fraţilor, strigau ofiţerii, acuma e greu de noi, dar să nu nc pierdem speranţa în dreptatea noastră-" Unii localnici plecau şî ei odată cu trupele, chiar atunci, pe loc, băieţi tineri, nelegari încă de o familie proprie şi de o casă şi călcau alături de soldaţi zeci de kilometri, împărţind hrana cu ei...
Asta se întâmplase de curând, în august. Niculae Masă fu desconcentrat şi se întoarse la strungul său. Dar îşi căută şi legătura de partid şi i se trasă sarcina să plece în Ardeal. Trebuia organizată lupta împotriva dictatului de la Viena. Dar nici soana lui nu era mai bună decât a refugiaţilor ardeleni. Fu arestat înainte de a pleca dar făcu dovada că în timpul cât lipsise fusese militar. I se dădu drumul. Nu mai plecă în Ardeal.
După organizarea manifestaţiei din Obor, prudent, Niculae Masă se ascunse timp de careva săptămâni în mai multe locuinţe succesive ale prietenilor săi, înformându-se în acelaşi timp dacă poliţia sau siguranţa l-au căutat acasă sau la Ateliere. Nu-l câutaseră şi atunci se întoarse acasă spunând la Ateliere că fusese pe la ţară în Moldova, unde avea o rudă grav bolnavă. Nu-i zîse nimeni nimic. îşi reluă legătura întreruptă şi în săptămânile următoare organiză o adunare la Malaxa, unde luară parte aproape o mie de oameni. Mai prudent, dispăru îndată ce muncitorii se adunară, după ce însă stabilise cu
rigurozitate programul adunării, împreună cu cei cu care o
290
MARIN PREDA
DELIRUL
291
organizase. Se crease o situaţie insuportabilă, salariile nu mai ajungeau, în uzină se instalase poliţia legionară, teroarea începuse să-şi facă simţită gheara până jos, nu numai faţă de duşmanii legiunii. Furioşi, muncitorii strigau, adăpostiţi în propria lor masă: Jos teroarea! jos poliţia legionară! încurajat de acest succes Niculae Masă pătrunse apoi în mijlocul muncitorilor de la „WolP, apoi de la „Leonida", apoi de la „Pirotehnia Armatei",..
Generalul se înfurie şi pe raportul prezentat de direcţia generală a poliţiei puse următoarea rezoluţie: „Orice manifestaţie de dezordine va fi reprimată cu armele. Se vor stabili instigatorii şi agitatorii. Aceştia sâ fie condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Dacă nu este lege sâ se facă imediat". Generalul ştie bine care sunt cauzele „manifestaţiilor de dezordine": abuzurile şi jafurile legionarilor; totuşi el nu pusese niciodată o rezoluţie atât de drastică pe vreun raport în care desmâţul legionarilor era scos la lumină fără putinţă de îndoială. Idila era încă mare! Ei, cum să ceri condamnarea unui legionar, şi dacă nu este lege să se facă imediat?
Şi deodată Niculae Masă îşi dădu seama că libertatea sa de până atunci fusese supravegheată, acţiunile sale urmărite îndeaproape şi că nu fusese arestat fiindcă se ştia că e un comunist din cei importanţi şi poliţia legionară vroia, prin el, sâ prindă şi pe alţii... Cel puţin aşa îî spuseseră legionarii înşişi, în aceeaşi noapte în care Achim văzuse case arzând şi oameni urcaţi în camioane şi duşi spre destinul lor tragic; tot aşa îl luară şi pe eh Trei inşi năvăliră în casa sa, trei legionari îmbrăcaţi în cămăşi verzi cu diagonale, care li se vedeau pe sub paltoane şi cu căciuli turtite într-o parte. în mâini aveau pistoale cu butoi şi lanterne.
— Domnule Niculae Masă, eşti arestat, zise unul din ei. îmbracâ-te şi urmează-ne.
Cine spune că simţim când nc paşte adevărata primejdie? Uneori o simţim prea târziu. „Ia uite, gândise Niculae Masă, în timp ce se îmbrăca, acuma s-a sfârşit cu mine, ăştia or sâ mă omoare. Nu puteam sâ fug de acasă să mă ascund? Şi într-o pivniţă aş fi putut trăi zece ani, dar eram viu şi cu speranţa în suflet, în timp ce acum eu nu voi mai fi, cu mine s-au încheiat toate socotelile. Eu zăpada n-am s-o mai calc! F^u soarele printre nori n-o să-1 mai văd! Eu ochiul curat al copilului meu n-o să-1 mai sărut. Doamne Dumnezeule, ce prostie am făcut! Arestările mele de până acum au fost doar o hărţuială, acum căsuţa şi nevasta mea vor rămâne pustii!" Fusese în floarea dintâi a vârstei când se împăcase cu moartea, credinţa îi dăduse o mândrie sălbatică: nu e liber cu adevărat, gândise el atunci, cel ce se bâţâie prea mult pe această lume să nu-şi piardă viaţa! Nu oricum merită să trăieşti. Da, dar iată, acum îi părea rău! Descoperise bucuria de a fi tată, de a avea prieteni, de a lupta şi a învinge.
- Trageţi-mî, bestiilor, un glonţ în cap, strigase el deodată, având presentimentul că înainte de a-1 ucide aceşti oameni vor încerca să-i smulgă întâi secretele şî îl vor tortura.
Se repezise asupra unuia şi vârându-i gheara în gât începuse să-1 dea cu capul de pereţi şi să-1 sugrume. L-ar fi omorât dacă n-ar fi fost lovit în cap cu pistolul de unul din cei doh
- Chemaţi ajutoare! ordonase cel sugrumat. Retragerea şi trageţi în plin dacă iese din casă. Plasari-vâ la ferestre. Eu stau la intrare.
Cine poate avea de două ori la rând impulsul de a se nimici pe sine? Dacă s-ar fi tras în el în clipa aceea ar fi murit liniştit. Acuma însă, treaz fiind din beţia sinuciderii, cu primul impuls consumat, găsea în sine puterea de a suporta calvarul. Xe mai contează tortura când ştii că oricum vei muri?1* gân~ &sc. Şi în liniştea care urmase găsise în sine mândria sălbatică de altădată.
292
MARIN PREDA
DELIRUL
293
- Nu tc speria, îî spusese soţiei. Alţii au murit mai tineri. Patruzeci de ani de viaţa jiu e o glumă. Strădui este-te sâ afli unde m-au omorât şî să mâ îngropi între oameni.
Ce noroc! Muierea îsi trăia şi ea din plin gândul ei despre soartă. Dar şi cu o lumină de speranţă.
- Cine ştie! Poate scapi! Dar dacă nu scapi fii liniştit. Eu numai cu tine în gând o să trăiesc de-aicî înainte. Iar copilul râu n-o să te uite nici el.
Ar fi fost bine acu să intre şi să-1 ia. Dar, sinistră, tăcerea înconjura casa. Niculae Masă îşi îmbrăţişa soţia. Începu sâ-i sărute chipul ei pe care ajunsese să-1 îndrăgească şi sâ-1 facă sâ iubească această lume, apoi deodată se ridică şi îşi îmbrăcă paltonul. îşi trase căciula pe cap. Puse mâna pe clanţă şi ieşi.
- Stai că trag, se auzi un strigăt.
- Am stat!
Trei inşi năvăliră asupra lui şi îi puseră cătuşe la mâini. Curând o maşină şi o motocicletă cu ataş se opriră în faţa casei. Şapte, opt inşi se dădură jos dinele şi Niculae Masă fu împins în maşină. Şoferul înroarse. Motocicleta vira, întoarse şi ea şi o luă înainte. întunericul gros domnea asupra cartierului.
ha prefectura politiei Niculae Masă fu supus unui interogatoriu neglijent şi bestial, în care intenţia de a chinui înainte de a ucide era mai vizibilă decât aceea de a smulge de la prizonier dezvăluiri. Poate câ îşi dădeau seama că tortura e zadarnică?
- De ce nu vorbeşti, domnule Masă? Acuma, pentru voi, comunişrii, totul e pierdut. Nimic nu vă mai poate salva şi o sâ încetaţi pentru totdeauna să turburaţi popoarele cu doctrina
voastră de atei.
Torturatorii aveau un şef, care doar se uita. Avea însă şi el pistol la diagonală. El vorbise.
- Pentru mine tot e o curiozitate, continuă el. Cum poate cineva să fie comunist? Spune dumneata! Să tragi cu gloanţe în chipul lui Cristos! Explică-mi!
- N-am tras niciodată cu gloanţe în chipul lui Cristos, răspunse torturatul. In schimb voi aţi tras şi trageri în chipul omului.
- A! Şi voi n-aţi tras! se miră şeful torturatorilor vesel. Domnul Troţky care se plimba într-un tren special de-a lungul şi de-a latul Rusiei şi îi împuşca pe loc pe roţi „contrarevoluţionarii". Asrea sunt cunoscute, domnule Masă!
- Voi sunteţi năpârci verzi, şi veţi fi curăţaţi mult mai devreme decât vă închipuiţi, zise Niculae Masă liniştit. Oricum, o să învăţaţi voi direct pe pielea voastră cum poate cineva sâ fie comunist. Va veni timpul şi n-o să vă fac eu acuma, înainte de moarte, declaraţii de principii. Noi am învins într-o puternică ţară, vom învinge şi aici şi pe întreg pământul
- Aici e toată chestia, răspunse celălalr. Că lumea n-o să înghită niciodată pilula pe care jidanul vostru de Karl Marx vrea să i-o ofere. Rusia va fi atacată de Adolf Hitler, şi se va termina cu toţi comuniştii şi toată jidănimea dc-acolo. Domnule Masă, nu-ţi face iluzii! Uite, dă o declaraţie câ renunţi la doctrina ta, spune-ne legăturile pe care le ai şi îţi declar că vei fi liber.
Şi îi întinse în faţă o hârtie şi îi oferi un stilou. însă rânjea. Nici măcar n-avea abilitatea perfidă de a fi înşelător, de a specula momentele grele când un om ar putea arunca, fie şi pentru o clipă, o privire de speranţă într-un întuneric care îi stătea în faţă. Fără sâ ştie el îî uşura celuilalt sufletul de chinul îndoielii care poate trece prin iniuia condamnatului. îndoială nu în credinţa sa, care era viaţa lui, ci în însăşi viaţa care îl lovea astfel. Indignare. Desnâdejde. Sfâşietoare păreri de rău că totul sc termina pentru el. Rămase dârz. încăpuse pe mâna unor asasini, nimic omenesc nu se putea stabili între el şi ei, nici-o
294
MARIN PREDA
DELIRUL
295
punte, ştia, simţea că nu vor avea respect nici pentru moartea lui, darmite pentru credinţa luL
îi apucară zorile. Niculae Masă răcea. 1 se întâmpla, în timp ce era lovit, să nu mai ştie de cl şi atunci avea înainte conştiinţa lucidă, când gândea: „Ia uite, moartea c un leşin, o turburare a vederii. Nemernici sunt şi vor rămâne toţi cei care vor tortura un om pentru credinţa lui../4
înainte de moarte însă avu parte de un drum şî dc clipe în care asasinii săi încercară în ultimele momente să-i smulgă mărturisiri. Maşina în care îl împinseseră nu era o dubă şi putu vedea prin geamurile ei că îl duceau în afara oraşului. Era clar. Era ultimul său drum. Bine că nu-l mai torturau. I,a un moment dat maşina încerini.
- Ce este? zise unul din poliţişti.
- Pană de motor, răspunse şoferul şi se dădu jos. Numai că pana de motor se potrivise sâ fie înrr-un loc
pustiu, plin de zăpadă. Iar şoferul sta liniştit, nu se grăbea sâ repare maşina în pană.
- Dă-te jos, zise acelaşi poliţist şi Niculae Masă coborî. Se simţi apucat de braţe. Merse cu ei cincisprezccc-douăzcci
de metri, pe poiana albită şi imaculată, apoi se opriră. Atunci văzu câ făcuseră semicerc în faţa Iui, vreo cinci inşi cu pistoalele scoase.
- Te maî întreb o dată, zise acelaşi care comandase tot timpul torturile, care sunt şefii tăi?
Nici un răspuns. Atunci individul îl apucă de braţul drept, ridică pistolul, î-l lipi de tâmplă şi trase. Niculae Masă se prăbuşi la pământ. Unul din indivizi se apropie şi trase şi el careva focuri de pistol în corpul lungit în zăpadă.
Se întoarseră apoi în maşină şi şoferul viră şi o luă înapoi spre oraş. Pana lui de motor fusese simulata, te întrebai de ce avuseseră nevoie de ea. în drum spre prefectură se opriră la un restaurant, unde mâncară şi băură zdravăn.
Zadarnic îl căută apoi soţia pe Niculae Masă la prefectură şi la toate secţiile de poliţie. Curând zăpada îl acoperi şi abia la câteva săptămâni de la asasinat ceferişti de-ai săi din capitală, curioşi de forma pe care o avea zăpada într-o poiană la marginea comunei Pantelimon îl descoperiră şi găsiră în buzunarul lui ultimul bon de salariu. Astfel aflară cine era şi femeia lui putu să-i împlinească ultima dorinţă: sâ fie îngropat printre oameni...
VIII
Ştefan întârzie să se ducă acasă, deşi ar fî trebuit sâ-şi dea seama că oamenii, puţini câţi mai avuseseră curajul cu câteva ceasuri înainte să mai circule pe strâzi sau să mai întârzie prin restauranre, dispăruseră şi oraşul era cu totul în mâna grupurilor înarmate de legionari, care patrulau aproape peste rot. Era oră târzie... După ce se despărţise de patron şi de Niki care plecaseră cu maşina, urcă dîn nou, ca la prânz, spre Calea Victoriei şi o străbătu pe jos, din Splaiul Unirii, până aproape de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde fu oprit de un ofiţer, legitimat şi sfătuit sâ se ducă acasă... Se întoarse şi în apropierea restaurantului „Capsa" fu oprit de un grup de legionari.
~ Unde fugi, jidane? zise şeful grupului scoţând pisrolul şî punindu-i-l lut Ştefan sub nas, care îi simţi în aceeaşi clipă ţeava recestrivindu-i nările.
- Nu fug... răspunse Ştefan, fârâ sâ-şi dea seama câ nu nega că era jidan.
- Nici n-ai avea unde, reluă individul, a cărui căciulă îi ascundea aproape figura. Ai fugit din cartier şi crezi câ ai să scapi pe Calea Victoriei? Nu scapă nimeni. în noaptea asta curăţăm ţara de voi definitiv... Ai nasul coroiat! strigă. Puneţi mâna pe el.
2%
MARIN PREDA
DELIRUL
297
Ştefan nu avea nasul coroiat, avea totuşi un nas care nu era câni şi care putea să-i pară acestui troglodit că era coroiat. Se băgă un altul care îl salvă, fiindcă în acele clipe fusese prins din nou de o senzaţie de paralizie a voinţei, care însă nu mai trecea, îşi dădea seama că moartea stătea în faţa Iui sub înfăţişarea unei căciuli trasă pe ochi şi că nimeni nu-l putea apăra de pistolul care îl putea găuri într-o secundă.
- Actele, zise acela.
Ştefan auzi, dar nu înţelese, nu făcu nici o mişcare şi nici nu spuse nimic.
- N-arc acte, zise şeful, e clar, duceţhl pe strada asta mai jos şi curăţa ţî-h
- N-ai acte, jidane? zise cel de-al doilea, însă cu o voce care în sfârşit îl trezi pe Ştefan.
Era vocea unui om care nu se grăbea să-1 omoare până nu-i vedea actele. Ştefan tresări, îşi veni în fire.
- Nu sunt jidan, zise. -Actele, ceru cel de-al doilea.
Şi Ştefan duse mâna la buzunar şi scoase buletinul de identitate de la poliţie, se feri să-1 arare pe cel de la ziar- Cei doi se traseră sub lumina unui stâlp, se uitară în el fară grabă, apoi i-1 înapoîară şi se răstiră la el să se ducă acasă, dacă nu vrea ca mă-sa, din Siliştea-Gurneşti, de unde scria în buletinul de identitate că s-a născut, să nu primească ştirea că fi-său a murit fiindcă era prost şi nu ştia ce se petrece în capitală...
„lata-mâ şi înjosit în proprii mei ochi, silit să spun ce nu vreau, ca sâ n-o păţesc", gândi Ştefan îndepârtându-se. Ocoli marile bulevarde şi ajunse acasă fără să mai fie oprit. în timp ce intra, auzi telefonul sunând. Alergă lăsând uşile deschise şi ridică receptorul. Dar nu răspunse nimeni. N-avea telefonul demult. (Niki îl ajutase, cu relaţiile lui peste tot, să i se instaleze şi iată că era chemat de necunoscuţi care nu vroiau să răspundă.) Cine putea fi? ...Aşadar, în noaptea asta, cine e evreu... Şt rămase înmărmurit. Ridică receptorul şi formă
numărul îui Niki. Vroia să-t povestească ce păţise şt ce presupunea câ se întâmplă acum în oraş. în clipa aceea îşi aminti că se înţelesese cu I .uehi cu o zi înainte să-i dea un telefon ia prânz, să stabilească o oră când sâ se vadă seara, Uitase. Formă numărul.
- Alo, da, îi răspunse chiar fata.
- Luchi, n-am putut să-ţi telefonez... începu el.
- Ascultă, domnule Paul Ştefan, îl întrerupse ea în clipa următoare şoprindu-i în ureche cu o violentă reţinută şî rece, tu la acest telefon sâ nu mă mai cauri şi de-aici înainte să uiţi că m-ai cunoscut. Nu vreau să te mai văd niciodată.
Şi închise. Ştefan rămase cu receptorul in mână, năucit. Apoi începu să se plimbe prin odaie, dus pe gânduri. Iată, aşadar, fata asta, pe care începuse s-o iubească, rupea cu eh.. De ce oare? într-adevăr, o uitase, dar... Hm... Ţara arde în foc şi unei fete nu-i pasă decât că are ea de primit un telefon... Foarte bine, dacă aşa e ea, bine că nu s-au aventurat amândoi mai departe, treaba ei, bine ca a pus punct şi şi-a dat cu această ocazie şi arama pe faţă... Cum e posibil să nu înţelegi că... Dar ea nici n-a ascultat vreo explicaţie... Dar dacă e vorba de altceva şi ăsta e doar un pretext?
Şi deodată îi veni în minte micul lor trecut şi mintea i se turbură. Se aşeză pe pat şi vru să întindă mâna spre receptor, sâ-i telefoneze şi sâ-i explice.,. Dar nu era clar? N u-i spusese ea câ nu vrea să-1 mai vadă niciodată? îşi retrase mâna şi rămase vreme îndelungată nemişcat, stăpânit dc o nedumerire amestecată cu un adânc regret: ce păcat, începuse să ţină la ea, şi iată câ o pierdea din pricină că... într-adevăr, o fi aşteptat $i într-adevăr ar fi putut să-i telefoneze... Dar gândul lui nu mai era, în orele acelea, la ea, vezi, orice ar fi, o femeie nu acceptă asra chiar dacă ai nimeri în infern... „Hm,-. Nu-mi trebuie o asemenea fată, gândi Ştefan liniştit. Foarte bine, să fie la ea acasă..
298
MARIN PREDA
DELIRUL
299
Dar apoi gândul îi reveni la întrebarea dacă nu cumva motivul ruperii era altul şi micul lor trecur în loc să se îndepărteze dc inima lui, continua s-o ţină trează, cu o bătaie mai puternică. Ce s-o fi întâmplat dc fapt? Nu cumva s-a decis totuşi să se mărite cu doctorul Spurcaciu? Btne, dar atunci ce-o mai interesa că cl nu-i mai telefonase? Frumos nu putea să-i spună: „Ştefane, vezi, trebuie să mă mărit, şi nu cu tine, aşa că păstrează-mi o amintire frumoasâlt Aiurea! A vorbi frumos nu era genul ei. Ajunsese s-o cunoască oarecum în acest punct.,. Ce să înţelegi? Fiindcă îşi dădea seama, istoria cu doctorul Spurcaciu era lichidată, o lichidase într-o zi cu mare pericol pentru el ca s-o piardă... Da, dar dacă acest pericol în realitate nu trecuse încă pentru el?
Se întinse pe pat îmbrăcat, cu paltonul pe el, închise ochii şi adormi brusc, asemeni unui om beat care când vine acasă uită sâ se mai dezbrace si îl prinde somnul unde nimereşte... Se trezi după o jumătate de oră şi sări în picioare. O dulce senzaţie de singurătate îl invada, surâse, senin, şi începu să se dezbrace. Da, probabil că acest pericol nu trecuse pentru cl.
Şi începu să-şi amintească,.. A doua zi de Anul Nou, când se trezise din somn spre seară i se păruse că tot ceea ce sc petrecuse în noaptea de Revelion era un vis care acum avea să se spulbere, şi bineînţeles nu el va fi acela care se va trezi din el şi nu va mai vroi să-şi amintească, ci fata furioasă, care fusese fată mare si nu mai era din pricina lui... Nici nu îndrăznise sâ-i telefoneze. Dar ea îl căutase la ziar după Anul Nou şi îl invitase ia masă. htunina dc pe chipul ei nu se micşorase, des! era mai rece ca în seara Revelionului. Totuşi vedea bine cum ochii ei frumoşi întârziau asupra lui cu o secundă mai mult ca înainte şi cu o sticlire în ei care trădau gândul neexprimat: „tu eşti Ştefan» un băiat care ai intrat în viaţa mea; eşti încă un necunoscut şi nu ştiu cc-osâ iasă de aici, dar e un fapt pe care nici unul nu-l poate nega!... Ai putea sâ-1 negt?" parcă spunea
apoi acea privire. Ştefan avea fruntea încreţiţi. Nu numai că nu putea sâ nege, dar dorea ca acest mesaj secret din privirile ei să prindă câr mai mult din fiinţa ei şi să nu se mai stingă.
Nu se stingea. începu să-i povestească... Era la o cotitură a vieţii ci şi nu ştia ce să facâ. Ei doi, se înţelegea dc la sine, nu se puteau căsători, ea era mai mare ca el şi mai târziu când ea va îmbătrâni, el va fi încă un bărbat în puterea vârstei si o va părăsi, sau şi mai rău, n-o va părăsi dar o va înşela făcând din viaţa ei un iad al cărei sfârşit era fărâ speranţă, fiindcă ştie ea, femeile se leagă mai tare decât bărbaţii şi nu-l va putea părăsi ea la rimp.., Dar ce să facă? Pe cine să ia? Pe doctorul Spurcaciu sau pe Ad rian Popescu? Ştefan, căzând în această dilemă căzuse şi într-o cursă, căci în clipa aceea înţelesese că fata asta nu ţinuse deloc Ia el şi că noaptea lor de Revelion nu mai avea, dacă avusese, nici o importanţă pentru ea, deşt nu cu unul dintre cei doi, cu care vroia să se mărite, o perrecuse. Era liniştit. Da, a ţinut atunci la el şi pe urmă iată încotro merg gândurile ci şî îl lua pe el drept confident şi sfătuitor. Sinceritatea şi simplitatea cu care ea îl scosese din postura de iubii şi îl împinsese în aceea de simplu prieten îl fascinase pe loc, sau mai bine zis îl anesteziase prin şocul violenr şi neaşteptat* fiindcă nu simţise nici o durere, nimic nu se clintise în el, era ca si când n-ar fi cunoscut-o deloc, sau ca şi când ea nu i-ar fi făcut declaraţia aceea care răsturna raporturile dintre ei doi, sau ca şi când el ar fi stiur totul dinainte şî acum nu arăta îiid o surpriză.
Se aflau ca şi în noaptea Revelionului în odaia ei şi era o Ofâ târzie din noapte. Dorinţa de a se destăinui o apucase pe Luchi brusc şi cu mare însufleţire după ce se iubiseră, ca şi când dragostea ar fi eliberat-o de orice calcul, determinând-o astfel să dea pe fată, cum ai trage o perdea, tot secretul existenţei ei de fată aflată, cum spunea ea, „la o răspântie". N-ar fi putut sft spună că nu era în pragul măritişului când totul devenise tfonîpficat şi chinuitor din pricina unei întâmplări, începuse
300
MARIN PREDA
Luchi. „Stai să vezi. Eu cu doctorul Spurcaciu ne cunoaştem de doi ani, din facultate bineînţeles şi nu e aşa că e suficient să te uiţi numai o dată la el şi să zici: iată un bărbat care îţi inspiră cea mai mare încredere şi în preajma căruia simţi cea mai mare siguranţă? Tăcerile lui, care nu par, la prima vedere, deloc elocvente, cât de elocvente ţi se par apoi după ce deschide gura şi vorbeşte. Cât calm îţi inspiră, cât de neroade devin sporovăielile altora în preajma lui... O forţă latentă, care nu se grăbeşte să se consume trăind ore mărunte, chiar dacă, la această vârsră, el încă n-a întreprins nimic mare. Dar va întreprinde. Un bărbat de viitor, o promisiune certă. Nici o panică pe chipul lui. Nici un semn că ar exista ceva pc lume care sâ-1 dea peste cap. Sfii, la vârsta noastră, asta se întâmplă des, nu avem încă echilibrul celor maruri, nu e asa? Se văd mai lesne la noi legăturile slabe ale fiinţei noastre interioare, isteriile, fanfaronada, marile defecte, pe care vârsta matură doar le va masca, sau cel mult le va atenua, dar nu le va şterge... Nu o dată mi-a fost dat sâ văd perfidia cea mai mare la o colegă cu ochii curaţi ca peruzeaua, stricăciunea până în măduva oaselor la alta cu chipul serafic, destrăbălarea, dezmăţul.-. Si nici o tresărire de nelinişte că ăsta e un drum pe care nu trebuie sâ apuci. Ei şi? Asta e drumul meu! Vezi-ţi de-al tău! Şi îţi întoarce un spate superb de pisică sălbatică şi somnolentă- Are forţa ei! Mihai o avea pe cea pură, cum să nu-ţi placă un astfel de bărbat? După cum ai avut norocul sâ afii, ne-am ţinut departe unul de altul, ca doi ţărani în a căror civilizaţie veche s-a mai păstrat obiceiul primitiv ca mireasa sâ fie găsită la nuntă fecioară. Chiar aşa şi vroiam sâ facem, sâ sărbătorim într-un singur eveniment, trei, căsătoria, nunta, şi noaptea nunţii, chiar în toamna trecută... Când deodată un bărbat mai puternic şi mai misterios apare în viaţa noastră şi să vezi ce se întâmplă. Să-ţi povestesc întâi cronologic lucrurile, aşa cum au fost trăite de mine, ca să vezi loviturile de teatru şi pe urmă să-ţi spun şi
DELIRlfe ACADEMIEI *J 301 V ROMANE/
ce s-a petrecut în afara mea, până ce am anat, prea târziu, totul, deşi mâ întreb: aş fi putut evita ceva dacă aş fi fost de la început în cunoştinţă de cauză? Poate că da. Dar poare că a fost mai bine aşa. într-o zi Mihai nu vine la o întâlnire. Ne înţelesesem însă mai demult că dacă unul din noi întârzie o jumătate de oră la o întâlnire, nici o alarmă, s-a întâmplat ceva şi rendez~vow-\A se amână automat pentru a doua zi, în acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Practic însă niciodată nu ni se întâmplase să ratăm o întâlnire. M-am întors totuşi liniştită acasă şi a doua zi am revenit la rendez-vous puţin cam supărată: Mihai avea numărul meu de telefon, ar fi putut fie să mâ prevină, fie să-mi telefoneze după, ca sâ-mi spună ce s-a întâmplat şi eventual să ne vedem totuşi în acea zi, şi anume seara. Aştept eu ce aştept, mă uit la ceas, nimic, nici acum Mihai nu venea. Eram nedumerită. O fi plecat fără veste din Bucureşti, dîn cine ştie ce pricini şi n-o mai fi avut timp să mă anunţe? Probabil! M-am dus la cinema. Seara când mă întorc acasă găsesc o scrisoare. Luchi, ştîu totul, îmi scria el în esenţă, nu vreau să te mai văd şi n-are rost să mă faci să sufăr şi mai mult prin explicaţiile pe care ai vrea să mi le dai. Ia ce bun? Şi-aşa torul între noi s-a terminat. încât cruţâ-mă de postura penibilă în care m-ai pune, silindu-mă să-ţi spun toate astea şi în faţă! Sâ uităm că ne-am cunoscut,.. Am ridicat din umeri, dar am uitat sâ-i maî cobor, atât de trăsnită am rămas... Ce era cu el? Ce să cred? Ei, ce puteam crede? Nebun nu era! Cum, Mihai sâ nu ştie cc face şi ce spune?! Era clar că ceva se întâmplase şi că în urma acelei întâmplări eu eram brutal eliminată. Am citit de mai multe ori scrisoarea şi n-am înţeles nimic. Pe urmă, treptat, un firicel de mânîe s-a născut în mine, pe urmă firicelul s-a făcut fluviu. Tremuram de furie, îmi venea să rod firul telefonului pe care el nu-l folosise fiindcă începeam să înţeleg: domnul doctor Spurcaciu renunţa la mine, îşi găsise, desigur, alta, pe-acolo prin Spitalul în care intrase, şi ce mai atâtea explicaţii şi scene
302 /, -'      '     / MARIN PREDA
sfâşicroare, câteva rânduri $i totul s-a terminau.. Probabil de aceea sc ferise sâ mă caute la telefon... Bineec! Am rupt scrisoarea în bucăţele şi am anmcat-o la coş.N-am dormit trei nopţi... N-am povestit nimănui nimic si am luptat din răsputeri cu gândul care mă îndemna să mâ duc la el la spital şi să-1 mai văd o dară pe trădător... Să-i spun: aşa deci, Mihai?! Şi să-1 aud cu urechile mele ce zice, E teribilă această dorinţă care ne împinge să ne umilim şi mai mult, după ce am fost odată umiliţii. E ca un drog, tc îndeamnă să-1 mai iaî dupâ ce ţi-a fost servit... îl iubeam, astae! Şi îmi spuneam cânu mai vreau nimic de )a el, n-o să ajung, bineînţeles, sâ mă agăţ de el, ferească Dumnezeu, dar păstram neatinsă în amintirile mele fiinţa lui de care mă legasem încetul cu încetul şi o scrisoare (care mi se părea, după ce o rupsesem, că nici nu-mi fusese în realitate rrimisă) îmi ordona totuşi sâ mă despart de el. Am pornit spre spital şi abia pe drum mi-am venit în fire şi m-am întors îndărâc. Ei fir-ar să fie! Când ţi se spune foarte limpede un lucru, învaţă sâ răspunzi tot aşa dc limpede, chiar dacă pe urmă dorinţa de a încurca lucrurile, tărăgănând şî provocând scene grele, ca să-ţi macini cu celălalt suferinţa, te va chinui zi şi noapte... Mi-a fost mai uşor după ce mi-am înfrânt în felul ăsta impulsul de a-1 căuta şi vedea, fiindcă îmi dădeam seama că nu dorinţa naivă şt curată de a-1 vedea, fiindcă îl iubeam, mă îndemna, eî furia mea... Da, vroiam sâ-i spun, bine, vrei sâ te desparţi, dar re-ai comportat ca un laş, nu eşti bărbatul care am crezut, ar fi trebuit să mi-o spui în faţă şi sâ suporţi surpriza şi suferinţa mea până la capăt, până la vindecare, căci dragostea pe care ti-o port tu mi-ai inspirat-o, nu m-am îndrăgostit singură şi fu ai stat ţeapăn şi nu m-ai încurajat cu nimic. Ce sâ fac eu acuma cu fiinţa ra de care mâ legasem, trebuie, dacă eşti cu adevărat bărbat, să mă convingi câ eu sunt de vină şi că m-am înşelai Ei, na! Auzi acolo! Să-i spun lui toate astea fiindcă nu mâ puteam obişnui cu gândul unui eşec!... O
DELIRUL 303
sâ mă obişnuiesc, n-o să am încotro şi primul lucru care trebuie făcut este să-1 rad pc Mihai din viaţa mea ca pc-un înşelător şi să trag, bineînţeles, concluzia care se impunea, că nu era omul care părea să fie. Dovada, mi-o oferise chiar el: scrisoarea! Un străin! Aşa se scrie unei fete cu care ai fost în pragul căsătoriei? Păcat c-o rupsesem. Trebuia păstrată şi recitită ori de câte ori o amintire tandra m-ar fi chinuit... Zilele au început sâ treacă şi noroc că hotărârea mea de a mă căsători cu doctorul Spurcaciu nu fusese anunţată solemn in familia noastră, încât faptul că zilele treceau şi eu nu mai spuneam nimic despre asta» arătând în acelaşi timp senina (mă străduiam!) sugera ideea că deocamdată măritişul meu se amână până după luarea licenţei. Le mormăiseni ceva în acest sens. Până atunci mai vedem... Foarte bine s-a purrat cu mine în acele zile Adrian Popescu. Mi-a făcut o vizită, mi-a adus flori... Un băiat delicat şi plin de sensibilitate. N-are nici un rost să suferi, parcă îmi spunea cl, fără sâ lase să se înţeleagă că ştie ceva; dc altfel nici n-ar fi avut de la cine. Nu era de crezut că i-ar fi spus chiar Mihai. Mi-a povestit cu o mină de un vesel scepticism blazat cum îl părăsiseră pe el până atunci rrei femei, la un mod destul de ofensator pentru orgoliul său dc bărbat. Cu ultima, de pildă, îmi povestea el, se întâmplase aşa: îi făcuse la o oră târzie o vizită pe neanunţate, avea cheia de la garsoniera ei, a deschis 51 a intrat. Primindu-1, femeia s-a arătat indignată: „Cum îţi permiţi, i-a zis, sâ vii la ora asta? Dacă rnâ găseai cu cineva?" Colosal! M-a pufnit râsul... Şi? ham întrebat. „Ne-am despărţit, mi-a răspuns el, şi a adăugat: Ei şi?!" Şi era foarte convingător. Nu merită, parcă îmi sugera el, sâ suferi absolut ddoc din pricină că nu te-ai înţeles cu cineva. Fiindcă de ce Ic despart doi inşi? Fiindcă nu se potrivesc, nu se înţeleg. în ultimă instanţa. Sigur câ, dupâ cum pretinde Frcud uneori, în ciuda potrivelii si a înţelegerii un mâl turbure de complexe ne rpqate chinui şi în cele din urmă despărţi de cineva căruia
304
MARIN PREDA
305
n-avem nici un reproş sâ-i facem, sî să ne atragă o fiinţă căreia îi oferim „mintenaş" gâtul la picioare să ne pună jugul şi pentru plăcerea asta să părăsim o fiinţă admirabilă cu care cerebral ne potrivim de minune, asta e pe deplin adevărat. Dar vezi, asta e... Cerebral.., Mai rrebuie si ceva care să nu fie cerebral deloc. Adevărul acesta m-a izbit, te pomeneşti, mi-am zis, că Mihai e un complexat şi de aceea nu a fost eh sub pretextul că viaţa noastră completă va începe dupâ căsătorie, un bărbat îndrăzneţ- lina pas iprouvikmotndrt desîr], cum ar spune o franţuzoaică, cu obiceiul lor de a pune punctul pe i. Şi m-am speriat, te pomeneşti, mi-am zis, câ eu sunt de vină... „N-ai văzut, mi-a spus Adrian mai departe, bărbaţi superbi şi înalţi ca brazii aplecându-şi supuşi grumazul ca să asculte ordinul unei biete muieruşti prăpădite? Aşa o vedem noi, dar ea nu c deloc prăpădiră../* Sugestia lui era că Mihai era un astfel dc ins, ca îşi găsise o astfel de prăpădiră şi că să-1 uit cât mai repede, într-un fel foarte confuz am început sâ-mi dau seama că Adrian era la curent cu despărţirea mea, dar mă întrebam de la cine ştie, fiindcă cu nu povestisem nimic nimănui, nici măcar lui Niki, care i-ar fi putut spune... Îmi telefona, mă scotea din casă, mă aştepta la ieşire la facultate, mă distra, dar nu cu anecdote sau cu acel fel superficial, uşor şi plăcui, pe care îl au unii bărbaţi şi care, când nu sunt nişte nătărăi, sunt foanc seducători... Adrian pur şi simplu şi fără nici un efort avea un umor irezistibil, care înviora torul în jurul lui sh desigur, în primul rând pe mine... începuse să-mi placă felul cum amesteca el cuvintele, ardelenisme, ca acel „mintenaş", aj oltenisme, cu expresii din cronici, avut-o el nu ştiu cej Varlaam şi losafam... Dar umorul lui ţâşnea şi din reacţiile hlj. neaşteptate, din stările lui,.. Odată, la Capsa, o cerşetoare ne* i pus pe masa un pachet de şerveţele de masă, adică vezi, ea nu 1
N-a simţit nici cea mai mică dorinţă.
e cerşetoare, vinde ceva şi Adrian i-a dat cinci lei.,. Dar automat, ce i-o fi venit, a pus mâna şi pe pachet şi ha reţinut... Cerşetoarea, ce era sâ mai facă, s-a îndepărtat si Adrian deotlată a roşit până după urechi şi a dat drumul pachetului. „Acuma* îl aud că zice, o să avem şerveţele să ne ştergem cu ele până la sânge." M-a pufnit un râs pe care nu mai puream sâ mi-1 opresc. Râdea şi el, dar cam sincopat, lucru care mâ făcea pe mine să râd şi mai tare. Curând începui sâ mă gândesc cu un senriment bizar de sărbătoare la întâlnirile cu el, ba nu, sârbă-roare e prea mult zîs, cu acel sentiment într-adevăr de sărbătoare, ăsta e totuşi cuvântul, pe care îl avem când păstrăm în buzunar un bilet la un spectacol deosebit, şi ne gândim cu plăcere la ora şi ziua când ne vom îmbrăca cu grijă şi ne vom duce în seara respectivă să-1 vedem. Fiindcă niciodată spectacolul promis nu era sub aşteptări. Dimpotrivă. Pentru mine era fascinant să văd cum străluceau imprevizibil toate feţele spiritului său, schimbându-şi însă gama, trăind si nu consumând ceva depozitat anterior. Asta e ceva rar la un intelectual, a cărui gândire cel mai adesea se exprimă cu atâtea rezerve şi frâne încât preferi un om simplu, ale cărui judecăţi şi prejudecăţi îl dezvăluie spontan şi nu controlat, cum se întâmplă cu unii intelectuali care sunt atât de fini.încât îţi vine cheful sâ auzi pe undeva o înjurătură grosolană dc mamă... Adrian aşa mi se dezvăluia, ca un om simplu, deschis şi spontan, şi avea un infinit farmec sâ-1 auzi vorbind despre o carte, despre un scriitor sau despre orice eveniment care se asocia în conversaţia noastră. Ce era însă uimitor şi ce mă făcea să mă gândesc că cic prierenia lui nu voi putea să mă lipsesc niciodată, orice mi •   s-ar întâmpla în viaţă, era faptul că el, cu o grijă şi o atenţie de ţ. &m superior» se ferea să mă subjuge, vrând parcă sâ-mi spună k dl îi plăcea de mine numai dacă mâ ştia absolut hberâ. K Ittcântător, nu? Admirabil, De ce nu durează aceste lucruri ILl&ult? Dragostea strică totul, dragostea e ceva impur, ceva
306
MARJN PREDA
DELIRUL
307
turbure... Nu există ceva care să scoată mai muit la iveală din ce are omul urâr ca dragostea... înrr-o zi mă pomenesc cu Adrian la picioarele mele... Eram aici, în această odaie.,. Câ el mâ iubeşte dc când m-a văzut, de când ne-am cunoscut, că vrea să mâ ceară de nevastă... Şi mă uitam cu de2gust la figura lui sluţita de pasiune, la ochii lui puţin exorbitanţi şi ascultam fără s-o cred declaraţia care era pentru mine o surpriză totală şi incredibila şi care mă neliniştea, fiindcă vedeam că am căzut într-o istorie din care nu-mi va fi uşor să scap, ăsta nu era ca Mihai, ghiceam din insistenţa cuvinrelor luî că era viclean şi că din prima cursă în care căzusem, a prieteniei, nu-mi va fî uşor să scap, dacă nu chiar imposibil şi că nu era ultima, îmi va pregăti altele până îşi va atinge scopul... Fiindcă deja, uuându-mâ la el cum sta m genunchi înaintea mea, m-am pomenit gândind: de fapt mă iubeşte şi e un bărbat atât de atractiv, ce râu oi ti găsind eu în faptul câ omul spune ce are pe inimă? „Adrian, i-am răspuns, daca nu redevenim prieteni, nu e tuci o speranţă pentru tine." Deci, dacă reuşea, dacă mai putea să fie iarăşi ca înainte de această declaraţie a lui de dragoste, hm! toate punţile nu erau tăiate. în fond era un fel de a-1 îndemna sâ mă cucerească, fiindcă eram departe de aşa ceva. §i de ce nu? Dacă mâ cucerea şi rămânea şi ceea ce fusese el ca prieten, ce-şi poate, la urma urmei, dori mai mult o fată de la tm bărbat, dacă nu se crede o prinţesă? „Bine, a zis el foarte palid (nu ştiu de ce se aşternuse pe faţa lui albă o paloare de ceară), bine, buchi!" Si şi-a luat la revedere şi a plecat. De ce a plecat? N-am înţeles! Aş fi vrut sâ râmână- Expresia lui era, plecând, neplăcută, foarte crispată, foarte murdăriră parcă, şi rămânând singură neliniştea mea a crescut şi mai tare. Doamne Sfinte, ce-o fi cu el? l-am spus doar, nici vorbă, că dacă redevenim prieteni apare şi speranţa unei astfel de apropieri... Nu l-am respins... Ba l-am respins. Asta era! Şi m-am înfuriat. Ce-a crezut? Că o să mă aplec asupra lui, să cad în
genunchi în aceeaşi clipa cu el şi să-i spun câ şi eu îl iubesc? Cum, dar nu-l iubesc deloc, e nebun? M-am simţii mizerabil» fiindcă îmi dădeam seama că Adrian avea să-mi retragă prietenia lui, care începuse sâ fie pentru mine un punct luminos de referinţă pe această lume în care e atât de greu sâ găseşti ceva care nu cedează la prima ciocnire, la prima neînţelegere. Era clar, în loc să mă cucerească, să mă farmece mai departe» bărbatul ăsta, stăpânii de-o vanitate smintită, îmi va retrage totul, fiindcă ceream dc la el mai mult.. fc Ori, pe aceasta lume, când primeşti ceva, repede trebuie să şi dai ceva în schimb, fiindcă altfel nu rt se mai dă nimic. Bănuielile astea ale mele s-au dovedit îndreptăţite. Adrian nu mi-a mai dat în săptămâna următoare nici un semn de viaţă. Ca şi Mihai, am luptat cu greu cu tentaţia de a-1 căuta eu, de a-i da un telefon, dar am rezistar... Am rezistat, dar iată cum în câteva luni an) pierdut doi bărbaţi, şi nu doi bărbaţi dintre cei obişnuiţi... Ce-am făcut? încotro să-mi mai îndrept privirile? Perspectiva că s-ar putea să fi apucat, cu aceste două eşecuri, pe drumul deocamdată încă nesimţit, dar sigur, al fetelor bătrâne, m-a făcut sâ mă întorc cu gândul la Mihai. La urma urmei o fi chiar adevărat câ şi-o fi găsir o „prăpădită1*, cum spusese Adrian, şi care t-a plăcut mai mult ca mine? m-am întrebat, la să verificăm. Gândurile şi presupunerile noastre sunt una şi realiratca poate fi alta. Iată o gândire liniştită, nu orgolioasă, ca înainte. Ce strică un pas pe care îl (aci? E un risc calculat, să ţi se confirme că presupunerile tale au fost adevărate. Bine, să se confirme, n-o sâ-mi cadă coroana... Şi m-am dus la el Ia Spiral. Mihai a fost atât de surprins de demersul meu, încât minute în şir n-a putut vorbi ca lumea, se bâlbâia, era foarte stingherit... „Mihai, am curmat eu toate acestea pe care nu le înţelegeam în comportarea Iui, ce-a fost cu scrisoarea ta? Am dreptul sa te întreb: te-aî îndrăgostit de alta, da» sau nu? Dacă da, plec imediat, dacă nu, trebuie, îmi datorezi o explicaţie/
308
MARIN PREDA
„Nu, a zis cl hotărât, nu m-am îndrăgostit de alta." „Atunci ce te-a apucat? Ce ţi s-a întâmplat?" Eî s-a posomorât. „Mie?! zice. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Ţie ţi s-a întâmplat. Trăiai de mult cu Adrian, în timp ce te pregăteai de nuntă cu mine. Nu găseşti câ perfidia ta a atins orice margini posibile?" Noroc că eram foarte linişrită şi am putut sesiza cuvintele de mult... Trăiam de mult cm Adrian... Nu putea/n să continui explicaţiile acolo în picioare, pe culoarele spitalului. I-am spus câ am bănuiala că e victima unei uneltiri şi că e absolut necesar sâ-mi povestească ce s-a petrecut, cine e acel I ago care l-a adus în stare să rupă o legătură care era pe punctul de a deveni fericiră. El a răspuns fără ezitare: acel aşa-zis lago e chiar Adrian. „Cum chiar Adrian?" am strigat eu. „Da, a strigat el, chiar Adrian, rni*a făcut o vizită şi mi-a spus totul.. _" „Şi tu l-ai crezut, fără să vorbeşti cu mine?" „Ce sâ mai vorbesc» v-am vă7,ut împrvună pe urmă tot timpul, crezi că după ce ţî-am scris scrisoarea aceea n-am venir pe la rine şi nu te-am căutat? Şi ce-am văzut? V-am văzut pe amândoi veseli şî fericiţi. Sau vrei să negi? Asta ar fi culmea! a strigat el iar. Şi la facultate am dat peste el, fiindcă voiam sâ am toruşî cu tine o explicaţie, deşi nu mai avea ntci un rost..." Auzind toate acestea mi-a fugit sângele din obraji... „Mihai, i-am spus, aceasiă explicaţie pe care o doreai, o doream şi eu... Trebuie s-o avem acum, am sâ-ţi povestesc totul, şi am să te rog să'ini povesteşti şi ul Ni s-a întâmplat o nenorocire. Să ne întâlnim undeva unde vrei tu şi să vedem ce mai putem salva." „Da, a zis el, bine", dar tot posomorât... I-am invitat la mine şî ne-am revăzut aici în odaie pe la orele opt seara. Ne-am despărţit la parru dimineaţa, fără să reuşesc să-1 conving că între mine şi Adrian n-a fost niciodată nimic. Era imposibil sâ-1 fac sâ înţeleagă că Adrian şi cu mine am început să ne vedem abia după ce el, Mihai, mi-a trimis scrisoarea sa neghioabă- Ce dracu a putut să-i spună Adrian de l-a pucut face sâ creadă că eu aş fi fost o trădătoare? Şi încă cum?!
DELIRUL
309
Din cc îmi povestea, imaginea mea în sufletul lui se modifica astfel: adevărata mea legătura fiisese Adrian, de care însă vroiam să mâ debarasez, şi sâ mă mărit cu cl, cu Mihai. Foarte greu am reuşit sâ smulg de la el amănunte care confirmau această impresie. Câ declaraţiile lui Adrian fuseseră sincere şi paterice. Câ nu se putea să nu-l crezi. Cum să-ţi spun? M-am speriat şi eu, fiindcă într-adevăr îmi dădeam seama ca Adrian putuse fi sincer şi pateric, fiindcă mă iubea, numai câ, vezi, cum sâ separi acesr cuvânt de minciuna că at fi trăit de mult cu mine? „Mihai, zic, şi tu ai stat si ascultat toate astea fără să-1 dai imediat afară? Cum ai putut să-1 asculţi ore întregi (fiindcă ore întregi a durat infama iui dezvăluire) tărâsăzici nimic, fără să reacţionezi? Şi mereu îl somam: povesteşte, ce ţi-a putut spune el atâtea ore?" Dar el se uita Ia mine cu tăcerea aşternută pe chipul Iui ca o lespede şi vedeam cum e chinuit de îndoială fără putinţă de scăpare, zdruncinat, cu echilibrul său inrerior dărâmat... Un bărbat care părea atât <ie sigur de el şi inspira atâta siguranţă,.. Sunt momente în care cuvintele nu mai înseamnă pentru cineva nimic fttţâ de imensa inerţie a unui sentiment care a pus stăpânire pe noi. Aşa arăta Mibai, îi vorbeam, îi povesteam ce s-a întâmplat, îi explicam cum a fost dus, nimic... „V-am văzut împreuna, răspundea el după ce mă asculta vreme îndelungată, când ai fi crezut că înţelegerea îşi făcea încetul cu încetul loc în mintea lui. Nu o dată, zicea, nu de două ori, aţi fost tot rimpul împreună. V-am văzut şi cum aţi intrat în casă, aici, în această odaie. L-aî adus aici!" „Din vina ta, îî răspundeam. Tu esti de vină. M-ai părăsit. Eram liberă? Cum ai putut să-1 crezi? Te-a dus de nas! De fapt ce dovezi ai avut ca sâ crezi ceea ce ţi-a spus?"... „Te iubea! zice» M-am convins!" „Bun, zic, şi ce e cu asta?" „V-am văzut împreună, zice, şi nu o dată sau de două ori/' „Bine, zic exasperată, bine, MihaiJ Nu eşti omul care credeam.. > Sâ ne despârţîmî" A plecat ros de îndoială dacă era adevărat sau nu ceea ce ii spusese Adrhnt iar eu nu l-am ajutat
310
MARIN PREDA
DEMRU1,
să-i spulber această îndoială deşi mi-ar fi fost atac de uşor s-o fac.., Eram fată mare! îl iubeam... Puteam deci să-i dovedesc, hotărându-mă să* transform întâlnirea aceea într-o noapte a nunţii, că n-am trăit niciodată cu Adrian... Eram însă îndârjită. Fiindcă bineînţeles am avut şi eu o revelaţie: dacă zicea că mâ iubeşte, cum a putut sâ se îndoiască de mine? Eram cu fata care prin purtările ei sâ-i justific o asemenea cădere, la prima cursă pe care un altul, mai abil, i-a întins-o? Aproape că îmi părea bine că Adrian pusese astfel la încercare legătura noastră... Acum au timp amândoi să se gândească la ticăloşia lor şi să ia o hotărâre... Am început să ne vedem din nou, bineînţeles eu considerându-i pe amândoi drept străini, până ce voi lua eu însămi o hotărâre. Fiindcă ceea ce a reuşit Adrian sâ focă a fost tocmai acest lucru, sâ-1 îndepărteze adică de mine pe Mihai suficient ca sâ se apropie el la distanţă egală. £u însă, fără sâ arăt, tot maî mult ţin la Mihai şi recunosc că şocul pe care ha trăit eh văzându-mă împreună cu Adrian, trebuie să fi fost mare,,. E uşor să judeci pe cineva fără să re pui tn situaţia lui, să pretinzi încredere absolută, în timp ce tu re plimbi cu altul pe străzi si-arâţi fericită.-. Tu ce zici?"
Şrefiin scuturase din cap, ameţit de această destăinuire. Minute lungt de tăcere se aşternuse între eh Ce sâ-i răspundă? Ce mai căuta el acolo, în odaia acestei fete, care se arăta sfâşiată de nehotărâre între doi bărbaţi la care ţinea şî nu ştia pe care sâ-1 aleagă? Se pomenise răspunzând cu un glas răguşit şi senin: „Da, cred că ai dreptate, doctorii ăsta Spurcaciu e un băiat foarte de treabă!...* „Da!? şuierase Luchi în clipa aceea ridicându-se pe jumătate şi plasându-se deodată de-a curmezişul patului, aşa? Bine! Mâine mâ duc la doctorul Spurcaciu şi îi spun că mă mărit cu el!" Ştefan sărise în capul oaselor, ca şi când deodată ar fi fost biciuit. „Nu, strigase, nu asta am vrut să spun... Luchi, nici nu m-am gândit!" BBa nu, i-a răspuns ea, ai spus-o prea clar, gata, zarurile au fost aruncate, mâine mâ
duc şi-i spun doctorului Spurcaciu că l-am iertat şi că mă mărit cu el." Şi a început să se învârtească şi sâ se răsucească în pat prinsă de o hotărâre încăpăţânată şi irevocabilă, repetând cu tot maî multă violenţă aceeaşi frază, în timp ce Ştefan striga şi el nu, nu, nu m-am gândit la asta, nu, ba, ba da, ba da, şi mâine mă duc şi mâ mărit cu doctorul Spurcaciu. -.
Rămăsese aşa, că zarurile fuseseră aruncate. Ştefan plecase cu această convingere, că o pierduse. Şi în sinea lui recunoscuse câ ea avusese dreptate, într-adevăr se gândise câ dintre cei doi doctorul era cel mai bun, dar se uitase pe sine, care stătea cu ea în pat şi uitase câ ea îi părăsise pe cei doi în noaptea de Revelion, pentru el, pentru Ştefan... Şî el îi dădea sfaturi... „Hotărât că sunt un nătărău, gândise el în aerul rece de afară, care îl trezise din narcoza în care destăinuirea fetei îl aruncase, mi-a întins o cursă şi eu am căzut în ea fără măcar să clipesc din ochi... Nu sunt mat breaz ca doctorul Spurcaciu..."
Şi simţise brusc o deznădejde care făcea parcă să i se scurgă toate puterile şî roată voinţa: nu se mai putea urni dc Ia poarta ei. Pe urmă îşi revenise şi o uitase» când a treia zi se pomenise cu glasul ei în receptor, la redacţie, acelaşi glas de atunci, din dimineaţa acea însorită şi geroasă, când ea îl invitase să-şi petreacă Revelionul Ia ei. „Bună dimineaţa, Ştefane? Ce faci? Tu nu mă inviţi şi pe mine după masă la un cinema?" „Cum sâ nu!" răspunsese Ştefan fără să se mai gândească măcar o clipă s-o întrebe ce-a făcut cu doctorul Spurcaciu- Dacă î-a telefonat, era clar că nu făcuse nimic...
Da, dar iată că făcuse, din moment ce acum îi spusese să n-o mai caute şi că nu mai vrea să-1 vadă niciodată. „Nu c posibil, gândi Ştefan, să nu înţeleagă dc ce am uitat sâ-i telefonez, în realitate nici nu m-a ascultat, e dar că motivul e altul... Bun! Şi de ce glasul ei era răzbunător? Ce vină am eu că vrea ea să se mărite cu doctorul Spurcaciu? N-are decât să se mărite..,"
Şi cu acest gând readormi fără să ştie şi uită iar sâ mai stingă lumina.
312
MARIN PREDA
DE.URUL
313
IX
Se trezi într~o clipă şi se ridică mirat în capul oaselor: geamul era alb, era dimineaţă. Unde se afla? A, da, era în Bucureşti, şi era ziarist, la Ziua... Rămase nemişcat minute lungi cu privirea pierdută spre fereastră, spunându-si că până diseară, când trebuia să se ducă sâ facă ziarul, avea înainte o zi întreagă, cu care putea să facă ce vrea. Ce sentiment sublim, să fii atât de liber... Se dădu jos din pat şi deodată rămase încremenit. Care ziar? Ziarul dispăruse, tar el nu mai era nimic, nu mai era ziarist... Ia uite, ce repede ajunseseră să se îndeplinească profeţiile lui Paraschiv... Dacă generalul cade, ce va face? Dacă legionarii înving o să se ducă să se angajeze la un jurnal de-al lor?! „Nu, hotărât, mai bine intru ucenic la Paraschiv, la S.T-B., îmi voi câştiga existenţa ca sudor autogen, şi în scurtă vreme voi ajunge şi eu maistru, n-o fi e! mai deştept ca mine... Şi Luchi? O! Adio, Luchi! Chiar adio, nu mai e nici-o speranţă... Şi dacă totuşi!?...
Puse mâna pe telefon.
- ...Alo, Nîki, noroc, aici e Ştefan, spuse el recunoscând glasul secretarului general al redacţiei (el îl îndemnase pc Ştefan să-i spună pe nume, nu suporta să i te adresezi nici cu domnule Dumitrescu, nici cu domnule Niki şi nici cu domnule Niki Dumitrescu întreg), spune-mi şi mie, Niki, ce se mai întâmplă, care e situaţia?
- Stai liniştit acasă, zise Niki, nu ieşi afară.
- Va sâ zîcă nu e bine!
- Nu, dar...
- Adică?
- Asta e răspunsul: nu, dar... In orice caz generalul e Ia postul Iui. E tot ce se ştie sigur. Ţi-nchtpui că n-ar mai putea fi la postul luî dacă n-ar mai avea situaţia în mână. E o concluzie logică, dar nimeni nu ştie dacă concluzia asta poate fi rrasâ şi din realirate.
- De ce?
- Fiindcă si legionarii sunt la posturile lor, zise Niki. Prefectura, de pildă, declară ei la radio (care continuă să fie în mâinile lor) s-a transformat într-un Alcazar românesc. De altfel cică, tot Bucureştiul e plin de alcazaruri...
- Astea ce dracu mai sunt?! zise Ştefan. Ziaristul chicoti:
- Incultule! N-ai văzut filmul Asediul Alcazarului, montare gigantică, realizare de un dinamism uluitor a studiourilor spaniole?
-Nu?
- Şaptezeci şi cinci de zile de eroică rezistenţă sub ruinele Alcazarului a căderilor legendarului Moscardo? O pagină dc zguduitor sacrificiu din istoria afirmării Spaniei naţionaliste?
- Nu, zise Ştefan.
- A rulat Ia Aro. Nu I-am văzut nici eu, zise Niki, dar asta pentru că mie nu-mi plac filmele de genul ăsta...
- De ce?! se miră Ştefan.
- Fiindcă ştiu câ totul e montat. Mi se pare tâmpit. Doar când apare pe ecran câte-o fată frumoasă, 1 ,ilia Silvi, Vîviannc Românce... sau un actor ca Hari Batir... Ai văzut Tragedia imperială'?
-Nu.
- Du-te sâ-1 vezi... Atunci, hm, cu astfel de actori şi actriţe frumoase, da, mă duc şi eu, dar la idioţenii din astea, pe care şi partea ailaltă le-ar face tot la fel, adică în favoarea lor, nu mă duc, pentru că ştiu că adevărul e în altă parte şi nu-l poate spune decât cineva neutru, care să fi avut însă posibilitatea să cunoască ambele tabere... în cazul Spaniei, domnul Franco cu cadeţii lui au fost ajutaţi copios de Germania şî Italia, în timp ce republicanii, hm... pe Stalin îl interesa mai mult cum sâ-i elimine pe aceia dintre republicani care erau troţlrişti, adevăraţi sau doar bănuiţi sau, nici măcar atât... Perspectiva unei
314 MARIN PRED'A
republici roşii spaniole, în care ar fi învins troţkiştîi vezi bine, cum putea să-i placă lui Stalin?
- Nu ocistâ în Bucureşti şl un cinema care se numeşte chiar Alcazar? zise Ştefan.
- Ba da, zise Niki. Păi noî ştim să botezăm, suntem la curent, avem toate denumirile... Avem simţul actualităţii... Ha, ha...
- Niki, după câte înţeleg eu, dacă legionarii au anunţat că Bucureştiul e plin de alcazaruri, înseamnă că ei sunt atacaţi, şi se apără... înseamnă câ generalul a scos armata...
- N-a scos-o, asta e. în orice caz se pare că ei se tem câ va fi scoasă, fiindcă presa lor scrie în felul următor cu litere de-o şchioapă: Prigoana a reînceput! ăsta e titlul. Şi acum să auzi restul, care e foarte semnificativ: „în România legionară de 48 de ore a izbucnit un conflict între Mişcarea legionară, condusă de domnul comandant Horia Sima şi între iudeo-maso-neria din slujba spionajului englez... A doua zi dupâ descinderile poliţiei legionare la lojile masonice şi la locuinţele principalilor conducători ai masoneriei, care au dovedit legăturile lor cu Tntelligence Service.., A doua zi după marile manifestaţii legionare din toată ţara, care au dovedit câ... Deci a doua zi nu ştiu ce, uneltele iudeo-masonice au făcut şi au dres... au reuşit chiar să intre în guvern, au indus în eroare pe generalul Antonescu, Conducătorul statului..." Ai înţeles? Generalul e scuzat... A fost indus în eroare... Şi textul, nesemnat, se încheie cam aşa, că duhul căpitanului pluteşte peste tot şi nu poare fi împrăştiat de nimeni (adică nici de general) şi câ vor învinge sau vor muri... Prefer a doua alternativă, zise Niki.
-Şi eu... răspunse Ştefan. Niki, spune-mi te rog, pot vorbi puţin cu Luchi? Daci n-o deranjez,..
Fratele fetei o strigă sâ vină la telefon. „Dacă la cei doi curtezani, gândea Niki, Luchi şi-a mai adăugat încă unul, şi anume pe Ştefan, treaba ei..."
DELIRUL 315
- Cine mă caută? auzi Ştefan vocea ei şi apoi, după ce Niki răspunse cine, Ştefan îi auzi iar, ca dintr-o depărtare, vocea ei subţire şi melodioasă: Sunt cu mama la bucătărie, am puţină
treabă, spune-i...
Apoi deodată vocea veni aproape şi posesoarea ei spuse în
receptor, parcă cu îngrijorare:
- Ştefane, ce faci?
- Te iubesc, spuse Ştefan.
- Da? Cât?! întrebă ea coborând deodată vocea.
- Mult!
- Cât de mult?!
Răzbătea din vocea ei o uitare de sine totală. îl iertase, gata, nu mai avea nimic contra lui?
- Luchi, zise el, aş vrea să te văd şi să-ţi spun cat de mult.., -Vino! răspunse ea- Vino la masă. Da?... Te aşteptăm!...
I*i revedere.
Ştefan însă veni cu mult înainte. Ocoli marile bulevarde şi centrul oraşului, ieşi prin Gara de Nord, pe Griviţei si străbătu tot bulevardul Banu Manta fârâ să fie oprit de nimeni, deşi întâlni şi pe acolo grupuri de legionari înarmaţi şi maşini,,. Se pitea într-un gang până ce grupul trecea, apoi o
lua din (oc cu paşi repezi.
Luchi însă nu-l iertase deloc, îl privi cu un ochi fix şi rece şi numai chipul ei plin de o mare lumină îl făcu pe Ştefan să creadă câ oricum nu era vorba de o ruptură, ci de o neînţelegere pe care el o va risipi chiar în clipa aceea...
- Sâ-ţi spun ce-a fost ieri, zise el înainte de a intra în hol.
- Nu mă interesează, îl întrerupse fata liniştită şi adăugă: Ţi-am spus, între noi totul s-a terminat, n-are rost să mai discutăm.
- Bine, Luchi, şopti Ştefan şi dupâ o clipă de descumpănire se apropie de cuier şi îşi luă paltonul, îşi puse căciula în cap.
316
MARIN PREDA
DELIRUL
317
Mă inviţi /a masă şi pe urmă mă dai pc usă afară, mai zise el indignat.
- Dar nu te dă nimeni pe uşă afară şi îmi menţin invitaţia, zise tata. Am vrut să fiu bine înţeleasă, la masă, nu în inima mea te-am invitat.Cum vrei... Vezi că te-aştcaptă Niki, mai adăugă ea ctt o voce absolut neutră,
- Bine, Luchi, zise şi Ştefan ferm. N-am înţeles eu bine, scuză-mă.
Şi îşi puse paltonul şi căciula la ioc în cuier. Niki, înfundat în fotoliu, cu un trabuc în gură din care pufăia, asculta radio.
- Am vorbit cu patronul la telefon, zise eh E informat, la ora asta armata a atacat cazarma gardienilor publici, care, conform ultimatumului dat de general ieri, trebuia să se predea azi la ora douăsprezece. Nu s-a predat, nici măcar n-au vrut să evacueze de bunăvoie clădirea şt să se împrăştie fără sâ Ii se facă nimic.. Acum s-a intrat cu tancurile peste ei,..
- Şi în rest? zise Ştefarr
- în resc, hm! Ai zice câ legionarii au mai multa credinţă câ vor învinge decât forţă. Cine ameninţă, în situaţia asta, cum fac ei tot timpul la radio, dă dc gândit câ îi lipsesc mijloacele de a-şi pune în practică ameninţarea. Eî. mai adăugă Niki, cum te simţi ca şomer?
- Tocmai mâ gândeam dimineaţă la tata; formidabil ce gândire au ţăranii, cum pipăie eî parcă evenimentele cu mâna si nu dau doi bani pc ele... Nici n-au trecut bine câteva săptămâni de când el şi cu verii lui m-au încolţit într-o cârciumă spunându-mi că legionarii mei aşa şt pe dincolo şi că o sâ ajung să dorm pc sub poduri, ca cerşetorii, că am şi ajuns... Nici măcar n*am fost prudent cu banii, m-am apucat să-i cumpăr bunicii tor felul de lucruri decaresepurea lipsi, î-am dat şî lui tata ceva, le-am plătit mese Ia toţi... După câte pot eu să înţeleg, proprietăreasa mea o sâ mă dea afară din frumoasa
mea garsoniera chiar a dona zi când îşi va da seama că n-am cu ce sâ-i plătesc chiria-..
- Nu chiar a doua zi, zise Niki-
- Nu chiar a doua zi?
- Nu! A treia zi! Ha, ha, ha...
Niki stinse radioul, care de Ia ameninţări începuse să zbiere cântece care erau şi acelea tot ameninţări şi se sculă din fotoliu: în sufragerie Luchi punea masa. Tot atunci intră în hol colonelul, domnul Dumitrescu, care spuse câ de la fereastra lui a văzut fum şi flăcări în direcţia primăriei.
- Hai în pod sâ ne uităm, zise Niki.
într-adevăr de-acolo văzură şi ei fum şi nu flăcări, şi nu dinspre primărie, ci dinspre Şoseaua Bonapane. Din când în când izbucneau nu prea departe pârâiruri de arme automate, care apoi tăceau...
După-masâ se lăsă repede întunericul şi Ştefan fu sfătuit sâ nu se aventureze spre casă, să doarmă !a eî, de astă data probabil ca nu mai e de glumit. Această aşteptare stranie în care generalul ţine toată tara se va sfârşi în cele din urmă şi e extrem de periculos să mai ieşi pc stradă, Luchi le aduse cafele şi se aşezară câteşitrei în hol să le bea pe îndelete, Niki deschise radioul. Cântece- îl închise. Nici ăştia nu ofereau cheia enigmei; cine era mai puternic? Cine ţinea în mână toate aruurile? Telefonul sună şi Niki se duse în birou şi răspunse.
- Luchi, zise Ştefan, după ce Niki se depărta, te rog să mă ierţi că n-am putut ieri si-rî telefonez, acuma îmi dau seama câ aş fi putur foarte bine sâ bag o fisă într-un aparat, chiar pe stradă si pur şi simplu sâ-ţi telefonez. Nu eram un general pe câmpul de (uptă, ca să nu pot sâ fac acest lucru, eram doar un jurnalist pe teren şi aveam timp destul, am avut şi ulterior, la redacţie.,. Dar, nu câ am uitat... Cum să-fi spun-.. Am uitat şi de mine... Ştii? Mie mi se întâmplă să uit de mine ceasuri întregi. Ca şi când nici n-aş fi eu, ci un altul. Pe urmă mâ
318 MARIN ?R£DA
trezesc ca dintr-o buimăceală şi îmi dau seama că viaţa mea s-a întrerupt, timpul meu a fost mort... Cum ar trăi un făt în burta mamei. Nu face nimic, nu ştie nimic, e hrănit de sângele mamei şi el doarme... Aşa sunt şi eu: dorm! Deşi mă mişc, umblu pe stradă, străbat bulevarde aglomerate, am o ţintă spre care mă îndrept... Când mă trezesc, mă pomenesc cu o surpriză: în rimpul acela când am uitat de mine, am uitat şi de oamenii care se gândesc la mine şi mâ aşteaptă undeva...
- Spuseşi că străbaţi bulevardele şi ai o ţinră, zise Luchi. Deci nu eşti atât de adormit încât să nu ştii ce faci. Ţinta aia, de ce n-ar fi faptul că trebuie sâ dai un telefon?
Ştefan îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. Aşa era! ÎI prinsese! Şi râse din nou, în timp ce fata se uita la el gânditoare, cântărindu-1 fără triumf. O expresie de înstrăinare i se aşternuse pe chip: hotărât, băiatu-ăsta nu-i plăcea, lată-l, râdea: pentru el era mai important faptul de a-şi trăi descoperirile şi surprizele lui decât de a se apropia de ea. Neserios. Un adolescent pe care nu te poţi bizui. Dar adolescentul deodată încetă să mai râdă, se ridică de la locul lui şi se lăsă alături lângă genunchii ei. Chipul pe care îl ridică spre ea era al unui bărbat grav şi patetic, cu trăsăturile Transfigurate.
- Luchi, îi şopti el, eu sunt fericit când te văd, ce vrei tu de la mine? Sunr sincer cu tine, îţi dezvălui sufletul aşa cum e. Nu te uita la mine prea de-aproape, fiindcă atunci am pierdut, şi nu numai eu, oricine. Ştii, oamenii au acest obicei funest, se holbează de-aproape unii la alţii şi se scârbesc unii de alţii cumplit.,. Dacă poţi să mă iubeşti, bine, dacă nu, eu tot fericit sunt că te-am cunoscut, dar nu pune lupa pe mine, că nu arăt frumos...
- Ba da, zise ea deodată îmblânzită, arăţî bine si de-aproape şi dc departe, dar nu mă face să stau lângă telefon şi să aştept, dacă aşa ne-am înţeles, ţine-te de cuvânt, chiar dacă treci prin foc. Când am vorbit cu Niki şi mi-a spus unde eşti, m-am
DELIRUL 31v
întrebar: înainte de a pleca, unde îi era gândul? Tc înţeleg, tu încă nu ce-ai despărţit de ţăranca aceea care ţi-a lăsat în suflet cine ştie ce amintiri, de satul şi părinţii tăi, dar aici ne-am cunoscut noi doi... Atunci el strigă:
- Nu e adevărat! La nimeni nu m-am gândit în acele clipe de care vorbeşti tu, în afară de rine.
Ea tăcu, parcă nici nu auzise această declaraţie, care ar fi trebuit să fie pentru ea ceva revelator: o iubea! Efectul ei fu catastrofal:
- Cine îşi trădează aşa de repede părinţii şi satul natal şi fata iubită, trădează mai departe, şopti ea şi se ridică şi părăsi holul, fără să-i arunce măcar o privire.
Ştefan rămase buimăcit lângă foroliul ei. Se ridică şi se aşeză. „Cu fata asta nu mâ înţeleg deloc, gândi el sumbru şi orice-ar fî, în casa ei eu nu mai dorm. Auzi, mi-am trădat părinţii şi satul natal! Fata iubită treacâ-meargă, dar părinţii şi satul natal... Eu sunt părinţii şi eu sunt satul natal... Dacă e vorba să nu înţelegi pe cineva, orice-ar face şi-ar zice, tot strâmb iese. Uite ce e, Luchi, te bag în p... mă-tii, şi eu de tine de-aici înainte nu vreau să mai aud-.."
Şi se ridică repede, îeşi în antreu, se îmbrăcă şi fară să-şi mai ia la revedere de la Niki (care continua să vorbească la telefon) plecă. îşi puse capul în piept şi nici măcar nu sc mai feri, mergea repede şi înainte ca un orb prin întuneric, fără să se uîte nicăieri. Se pomeni acasă fârâ să fi păţit nimic. Se duse la baie, dădu drumul la apă şi se dezbrăcă. Şi în timp ce intra în apa fierbinte: „Cu fata asta trebuie sâ rup, gândea. în loc să-mi spună dacă mă iubeşte sau nu, îi arde câ Ioana mi-ar fi lăsat cine ştie ce amintiri. Ei şi dacă mi-a lăsat, ce? Mă privesc pe mine aceste amintiri! Nu trebuie să facă ea aluzii şi sase mai şî solidarizeze cu Ioana, fiindcă aş fi trădat-o! în loc sâ-mi spună că... doctorul Spurcaciu,.. gândul la el.-. Sau la celălalt.-. Ce
320
MARIN PREDA
DELIRUL
321
mâ vâr eu în toată istoria asta?,.. Cc perfida! Vino, zice, să-mi spui cât dc mult mă iubeşti, pentru ca în pragsâ se uire la mine cu dispreţ...4
x ■
Vroia generalul ca reprimarea foştilor lui prieteni sâ nu se facă înainte ca toată lumea să-şi dea seama dc importanţa istorică a unui asemenea gest, vroia cumva ca aşteptarea lui să fie elocventă? Adică, priviţi la cc fărădelegi se dedau legionarii! Sati îşi calcula doar, cu grijă, mişcările? Sunt gesturi care pierd pe toţi partenerii în conflict» Se gândea el că putea să se prăbuşească odată cu legionarii, al căror eşec în guvernare era şi al său, ca unul care nu pregătise bine venirea lor la putere şi ulterior nu-i mai putuse controla? Alungarea lor acum va crea un vid politic. Ce fel de regim avea el să instaureze, lipsit de unica organizaţie politică pe care o admisese? Intransigenţa legionarilor, care nu sc bizuia în acele zile pe o forţă de luptă reală, dovedea că generalul se temea să lichideze regimul legionar: era propriul lui regim! Aşa se face că în cursul nopţii de 21-22 ianuarie un cunoscut profesor universitar, ideolog legionar şi director al principalului ziar al Gărzii de fier, în fruntea unei delegaţii, cerea generalului să rerragă armata de peste tot şi să formeze un guvern legionar pur, cu Horia Sima prim-ministru. Asta însemna capitularea celui care îi adusese la putere. Se întâmpla asta destul de frecvent în istorie ca omul pe care l-ai ridicat să vrea pe urmă şi să reuşească să se debaraseze în mod cinic de rine. Nu se putea spune că legionarii nu apăsau energic pe balanţa de forţe pe care vroiau în acele clipe s-o încline în favoarea lor. înrrebarea era: va ceda generalul?
Delegaţia care venise cu aceste cereri ameninţătoare era învestită cu depline puteri de a duce tratative de către şefii legiunii ascunşi nu se ştie unde şi conducătorul ei, acel profesor universitar (care era şi rector al Universităţii) era deosebit de
insolent. Alţi legionari însă. mai bătrâni, aşa-zişii „seniori", simţind că dacă nu se evită o ciocnire cu armata va închide definitiv capitolul istoriei şi guvernării Gărzii de fier, puseră mâna pe telefoane şi, alarmaţi, se adunară la sediul lor unde după ce căzură de acord că legiunea a încăput pe mâna unor inşi care o vor duce la prăbuşire dacă nu se va interveni pe lângă generalul Antonescu să nu se rupă roate punţile, formară şi ei o delegaţie, care plecă dc îndată Ia Conducătorul statului înarmată cu un apel.
l,a Preşedinţie colonelul Eleftercscu îi primi imediat şi îi întrebă ce anume doresc sâ-i comunice generalului,
- Mai e în cabinetul lui o delegaţie, zise el.
- Vrem să-î înmânăm un apel urgent şi să discutăm cu el posibilitatea dc a se evita o ciocnire sângeroasă între armară şi legiune, răspunse şeful delegaţiei (care era un general în retragere).
Colonelul intră în cabinetul Conducătorului şi sc întoarse
imediat.
- Poftiţi, zise el.
Generalul îi cunoştea pe noii-veniţi şi se arăta bucuros de prezenţa lor. îi invită să spună, fără jenă şi cu cea mai mare sinceritate, ce doresc.
- Domnule general, zise şeful „seniorilor", neamul românesc şi pământul strămoşesc este la cea mai grea răspântie la
care a fost vreodată.
- Ştiu, domnilor, zise generalul îndurerat, dar priviţi acţiunile mele. Nu fac decât să mă apăr.
- Domnule general, continuă individul, de astă dată scoţând din buzunar o hârtie şi citind de pe ea, ne pasc din umbră străinii şj cei înstrăinaţi care încă de la 6 septembrie 1940 ţintesc distrugerea neamului şi a noului stat naţional legionar, închegat şi construit prin atâtea jertfe. Firi alături de noi... Noi, cei bătrâni,..
322 MARIN PREDA
Si urmară astfel de fraze sforăitoare de acelaşi gen.
-Da, domnilor, zise generalul blând, luând hârtia şi punând-o pe birou, dar cum? Stau aici, fără somn si veghez şi aştept ca domnul Horia Sima să vină la mine şi să-mi explice: pentru cc toate astea? Dar el nu vine. El îmi trimite, prin aceşti domni, cuvinte imperative, dictându-mi condiţiile lor. Pot eu să Ie accept? Ce-o să facă atunci ţara? Ce obraz o să aibă conducăroru] statului silit să-1 repună în funcţie pe generalul Perrovicescu la interne şi sâ revină asupra înlocuirii prefectului de poliţie? Fiindcă asta mî se cere, asra se înţelege prin guvern legionar pur şi să-1 dau afară pe generalul Dobre, cel mai bun tehnician al armatei, şi pe alţii..,
-Domnule general, zise atunci profesorul universitar, pentru moment, ca sase poată începe tratativele, conducerea legiunii vă propune retragerea trupelor de pe străzi, dupâ care se vor retrage şi legionarii... şi ca o dovadă că suntem de bună-credinţă, vă oferim ostateci.
-Domnule profesor, ce să fac eu cu ostatecii dumneavoastră? Credeţi că generalul Antonescu o să împuşte ostareci?
$i cu o blânda indignare le Conducător începu sâ dea din cap cu reproş luând pe toată lumea martoră că era astfel tratat ca un individ sângeros, capabil dc asemenea acte.
- Nu cu ostateci se rezolvă problemele într-un stat, domnule profesor, ci cu încredere şi lealitate. Dumneavoastră veniţi aici la mine si nu ezitaţi sâ cereţi schimbarea domnului Mareş de la Domenii, deşi domnul Mareş e chiar aici de faţă şi vă aude si e prietenul generalului Antonescu. Unde e lealitatea?
- Principiile, domnule general, trebuie sâ primeze faţă de prietenii şi uzanţe.
- E>a, domnule profesor, aşa este, dar şi prietenia are principiile ei, mai ales când oamenii au aceeaşi credinţă. Si mai e încă ceva, care ar trebui sâ ştiţi şi sâ nu călcaţi în picioare: domnul Mareş e cunoscut pentru senrimentele lui legionare
DEI IRUL 323
şi naţionaliste. Numai Horia Sima şi dumneavoastră nu le cunoaşteri. Cum vreţi să guvernaţi cu asemenea mentalitate? Nici pentru oameni care vă simpatizează şi sunt alături de dumneavoastră nu aveţi cea mai mică consideraţie? Atunci pentru cine aveţi? în schimb, continuă generalul din ce în ce mai blând şi mai afectat, îmi cereţi să repun în funcţie nulităţi ca fostul ministru de interne, Petrovicescu, care nu execută ordinele conducătorului statului, sau pe Al. Ghika, să organizeze noi crime şi acte de teroare asupra cetăţenilor. Iată, domnule profesor, cum sunt tratat şi răsplătit pentru tot ce am făcut pentru legiune! Spune-i domnului Horia Sima că primesc să stau de vorbă să dăm o soluţionare conflictului, să formez chiar un guvern, dar din oameni de răspundere şi maturi cum sunt aceşti domni care au venit acum aici, animaţi de grijă pentru soarta regimului şt pe care dumneavoastră pur şi simplu i-aţi scos practic din activitatea politică, ignorându-i... Şi nu cu copii...
îndărătnic, universitarul tăcea posomorâr. Nu mai era nimic de spus, poziţiile erau clare. Se înclină şi ieşi împreună cu cel cu care venise.
- Sâ vă arăt ceva, domnilor, zise dupâ aceea generalul adresându-se „seniorilor" şi se îndreptă spre uşă.
Ii duse spre marginea de răsărit a clădirii Consiliului şi le arătă cu mâna cazarma gardienilor publici, în spatele Preşedinţiei. Se vcdeau'cu ochiul liber mitraliere îndreptate chiar în coasta palatului.
-Vedeţi, domnilor?! exclamă generalul jignit. Uitaţî-vă şi dumneavoastră.
Apoi se reîntoarse în cabinet şi generalul începu să discute cu ei ce era de făcut. în ceea ce îl privea, vroia şi dorea să nu existe în privinţa aceasta nici o îndoială, să evite ciocnirea şi vărsarea de sânge între fraţi. Dar să plece aceia de-acolo (care îi stăteau în coastă) şi să se retragă legionarii din instituţiile
324 MARIN PREDA
statului pe care le ocupaseră. După aceea se va retrage şi armata. Seniorii replicară că neîncrederea s-a insinuat şi că nimeni nu mai poate fî absolut sigur dc intenţiile celuilalt. I .egionarii rebeli vor răspunde că nu pot părăsi poziţiile fără riscul de a fi ulrerior nimiciţi.
-Aşa este, zise generalul, şi eu gândesc la fel când mi sc cere să retrag cu primul armata. Sâ ne retragem simultan şi armata şi legionarii, dar ăştia de-aici din cazarma gardienilor publici să se retragă primii. Pe urmă sâ vină Horia Sima sâ stăm de vorbă.
- Domnule general, zise şeful „seniorilor \ vom transmite lui Horia Sima aceste concesii pe care noi le considerăm ca maximum posibile. Şi câ doriţi un guvern legionar cu persoane de răspundere.
- Vă aştept cu răspunsul, domnilor, zise generalul con-ducându-i spre uşă.
XI
„Seniorii" trecură fără dificultăţi prin cordoanele militare care înconjurau Piaţa Victoriei şi îndată se zăriră cordoanele legionare. Aceştia, fără alte somaţii, scoaseră revolverele şi începură să tragă în eî cu un soi de entuziasm, manifestat şi prin răcnete, care fu cât p-aci să-i coste viaţa pe aceşti bătrâni sub ochii cărora crescuseră „băieţii", îndnimaţi chiar de ei, de aceşti seniori care îi încurajaseră să facă tocmai acesr lucru, adică în loc de orice argument să scoată afară pistolul. Şeful făcu deasupra capului un semn disperat cu o batistă albă în mână şi împuşcăturile încetară.
- Cine sunteţi? îi întrebă neprietenos, după ce se apropiară, un individ cu un pistol-mitraiieră la umăr şi cu căciula neagră, cu vârful turrit.
I se explică: erau o delegaţie a „familiei legionare general Gh. Cantacuzino-Grănicerur, cu misiunea de a transmite
DELIRUL 325
„Forului superior legionar" propuneri de conciliere din partea Conducătorului statului. Fură lăsaţi să treacă, după cc fură percheziţionaţi dacă nu aveau arme asupra lor. Sediul legionar din strada Roma, aproape de Preşedinţie, era înţesat de legionari înarmaţi şi postaţi la toate ferestrele, cu mitraliere şi grenade. Ia intrare fură din nou identificaţi şi percheziţionaţi.
- Cu cine vreţi să vorbiţi?
- Familia legionară „General Gh. Cantacuzino" face parte din corpul Răzleţi, zise şeful delegaţiei. Vrem să vorbim cu domnul Iasinschi, comandantul nostru.
- Camaradul Iasinschi nu e aici, i se răspunse aproape cu spatele.
- Atunci vrem să-1 vedem pe camaradul Horia Sima.
- Nici vorba!
-Avem un mesaj de transmis din partea generalului Antonescu.
- Oţi fi având!
- Unde e camaradul Horia Sima?
- Nu ştim!
- Şi mâ rog, cine e aici comandant?
- Colonelul Zăvoianu! Cu el puteţi vorbi. Transmiteţi-i lui aşa-zisul vostru mesaj.
Intrară $i rătăciră mult pe lungile culoare care îţi dădeau senzaţia că te învârteşti într-un cerc şi legionarul care îi conducea le deschise în cele din urmă o uşă şi pătrunseră într-un birou înţesat de legionari, toţi înarmaţi, ca şi cei de pe stradă. La o masă lângă un telefon stătea un om a cărui expresie trăda o intensă nervozitate: el era colonelul Zăvoianu, dar nu purta uniformă. Nu se ridică de pe scaun când „seniorii" se apropiară de el şî spuseră cine sunt.
- Da, şi ce doriţi, zise eh
Şi după cc auzi ce vroiau, nici mai mult nici mai puţin decât să vorbească cu şeful legiunii, se uită la ei parcă scos din
326
MARIN PREDA
DELIRUL
327
ţâţâni si le spuse ca asta nu se poate. Dar că puteau să-i spună lui cc-aveau de spus şi le promitea că va transmite maî departe.
- Ce vă amestecaţi dumneavoastră? strigă eL legiunea a fost pusă într-o situaţie în care numai lupta va decide, nu mai putem sa supouăm Lt iiofârşit umilinţe şî vexaţiuni şi jigniri... Am fost numit prefect al Poliţei Capitalei şi fără nici un motiv am fost dat afară ca un simplu golan, pe mine, colonel de carieră...
Şi colonelul de carieră continuă, furibund, să înjure şi să ameninţe în timp ce „seniorii" se uitau la ceasuri. Era târziu, aproape miezul nopţii, şi ăstuia îi ardea că fusese el jignit şi nu putea înghiţi ofensa făcută. Şeful „seniorilor4 îl întrerupse:
- N-am venit aici să auzim punându-se pe tapet mărunte chestiuni personale, ci am venit fiindcă avem de îndeplinit un mandat: vrem să împiedicăm o vărsare de sânge inutilă şi să înlesnim tratative de împăcare între general şi legiune.
Ultragiatul colonel îşi reveni din furia lui şi ordonă unui legionar să facă o listă cu numele tuturor membrilor delegaţiei.
- O să cer prin telefon instrucţiuni forului superior legionar dacă puteţi sau nu să fiţi primiţi în această noapte dc camaradul Horia Sima.
-Noi insisrăm sâ fim primiţi de îndată, zise şeful seniorilor cu o morgă subită.
Era clar că abia în clipa aceea îşi dădea el seama de importanţa demersului lor faţă de comportarea iresponsabilă a acestui colonel: pesemne toţi cei ca el şi poare chiar şi şefii din forul superior erau cuprinşi de aceeaşi stare de spirit isterică şi numai reci nu erau capetele lor la ora aceea din noapte. Colonelul puse mâna pe telefon şi fără să formeze vreun număr, spuse că o delegaţie a familiei seniorilor legionari doreşre să vorbească cu şeful Legiunii. închise şi ieşi din birou, trecând în altă cameră cu lista delegaţilor în mână. întârzie minute lungi. în sfârşit se întoarse.
- Domnilor, zise, am primit mandat să tratez cu dumneavoastră şi să-mi spuneţi mie despre ce e vorba, ce anume propune exact domnul generai Antonescu. Trebuie sâ vă spun că nu puteţi vorbi direct cu camaradul Horia Sima sau camaradul Iasinschi. Inutil să insistaţi.
„Seniorii", posomorâţi, nu păreau câ vor să se resemneze.
- Pe ce se bizuie fond superior în acesr conflicr deschis cu armata? zise şeful regăsindu-şî ceva din duritatea fostului soldat, E capabilă, la această oră, legiunea, să preia conducerea statului având armata împotrivă, chiar dacă am presupune că generalul Antonescu ar purea ceda, aşa cum doreşte forul superior? E cu putinţă să doriţi să luaţi puterea cu ajutorul nemţilor? Ar izbucni un război civil şi am fi ocupaţi şi desfiinţaţi ca stat în douăzeci şi patru de ore. V-aţi pierdut minţile? Numai cu generalul Antonescu putem guverna, cel puţin o anumită perioadă,
- Asta v-a spus domnul general să ne comunicaţi? rosti colonelul redevenind parcă fumuriu la faţă de ura care clocea în el. Nu mă interesează părerile dumitale personale, ci ce v-a spus generalul să ne transmiteţi. Averi cuvântul.
Şeful seniorilor avu o ezitare. Să mai spună sau nu? Era clar, colonelul ăsta, pe mâna căruia fuseseră daţi, ascundea ceva, ştia în orice caz lucruri care îi permiteau, cu aprobarea desigur a marilor şefi, să-i trateze cu dispreţ şi tn orice caz sâ nu dea doi bani pe misiunea lor. Totuşi vorbi, povesti pe scurt cum, îngrijoraţi, s-au adunat toţi membrii „familiei" la sediul lor din strada Doamnei (localul fostei bănci Marmorosch Blank) la care au luat în orice caz parte toţi şefii de secţie, Mârăşri, Răzoare, Porumbacu; Mărăşeşti, le spuse pc toate, ca să arate că în spatele lor se afla roată organizaţia, care nu putea fi ignorată, deşt fusese. Toţi s-au arătat surprinşi de gravele evenimente care se produseseră şi au hotărât în unanimitate această misiune de mediere şi împăcare. S-au prezentat Ia general, care i-a primit cu o extremă bunăvoinţă şi iată rezultatele
328
MARIN PREDA
DELIRUL
329
la care s-a ajuns: până la o întâlnire între Horia Sima şi Conducătorul statului, armata se va retrage odată cu grupurile de legionari, începând însă cei dintâi legionarii din cazarma gardienilor publici* Se va forma un guvern legionar, însă cu clemente înţelepte şi pregătite, care să garanteze ordinea în stat.
Nici că se puteau spune alte cuvinte colonelului care sâ-1 holbeze mai bine de furie. Parcă luase foc şi se agita pe scaun când într-o parte când în alta. Totuşi nu zicea nimic, asculra. Şeful seniorilor fu întrerupt de curieri care intrară în odaie şi raportară colonelului că grupări de legionari vin cântând spre Preşedinţia Consiliului prin toate bulevardele. Şeful seniorilor, fost general, înţelese cel dintâi ce putea sâ însemne, la această oră târzie, apropierea acestor grupări de clădirea unde se afla conducătorul statului: Era clar, vor ataca! Sosise pesemne ora înfruntării decisive, hotărâtă de conducerea legiunii. Dacă generalul nu va da ordin să sc tragă (şi acest ordin putea să nu fie dat, s-a mai întâmplat acest lucru în istorie când factori misterioşi au apăsat greu în balanţa luptei), atunci forul superior a calculat1 bine şt victoria îi va reveni, dar dacă ordinul va fi dat? Se va pierde totul, fiindcă sângele vărsat va face ruptura iremediabilă şi împăcarea imposibilă. în timp ce acum generalul era încă dispus sâ facă toate concesiile posibile.
- Domnule colonel, zise fostul general, opriţi înaintarea acestor coloane. Palatul Preşedinţiei şi intrările din Piaţa Vicroriei sunt păzite de tunuri şi care de luptă. Cunoaştem amândoi psihologia ostaşului; atacat, el nu va ezita să se apere: va trage în plin! îmi permiteţi sâ vorbesc cu generalul comandant al trupelor capitalei, să-1 rog să nu se tragă în cazul în care coloanele nu atacă? Dar trimiteţi imediat curieri să le oprească...
Colonelul ridică receptorul şi vorbi din nou cu cineva, fără să formeze vreun număr. Apoi închise. Da, era de acord: legionarii să fie opriţi, atâta timp cât pot avea loc tratative. Şi trimise curieri şi îl duse pe şeful seniorilor în altă cameră să
trateze la telefon cu comandantul trupelor capitalei, să prevină vreo ciocnire:
- Domnule general, zise comandantul trupelor capitalei, iau act de rugămintea dumneavoastră, însă legionarii trebuie să se upiească Ja o sută de paşi distantă dc trupe şi & nu atace. Altfel nu pot primi.
- O clipă, rosti şeful seniorilor. Domnule colonel, se adresă el fostului prefect al poliţiei capitalei, coloanele sâ se oprească la o sută de paşi în faţa trupelor, fără a ataca.
- De acord, zise colonelul Zăvoianu.
Şi crimise noi curieri. Se reîntoarserâ apoi în biroul acestuia şi acolo ranchiunosul colonel transmise prin acelaşi telefon în ce consta mandatul delegaţiei- Dispăru din nou în altă cameră şi se lăsă aşteptat aproape un ceas. Când reapăru, veni şi cu răspunsul:
- Domnilor, zise cl, generalul Antonescu trebuie sâ ne dea, prin fapte, şi tiu vorbe, un semn de bunăvoinţă. Acesta ar fi următorul, care c şi răspunsul nostru la mandatul dumneavoastră: întâi sâ se retragă armară şi apoi se retrage legiunea. După aceea şeful legiunii va veni spre a trata cu domnul general.
- Este ultimul dumneavoastră cuvânt? zise scful seniorilor. Nu puteţi cel puţin să evacuaţi cazarma gardienilor publici? Asta ar fi din partea dumneavoastră o dovadă câ doriţi tratative şi nu vărsare de sânge. Prezenţa dumneavoastră chiar în coasta Preşedinţiei lezează mult orgoliul generalului. Faceţi asta şi drumul spre împăcare se va degaja.
Colonelul răspunse câ trebuie să îa din nou contact cu forul superior legionar şi după altă aşteptare veni răspunsul; ceea ce se spusese reprezenta ultimul cuvânt," iar grupul ce ocupa cazarma se va retrage odată cu armata din faţa Preşedinţiei.
Delegaţia se întoarse la Preşedinţie şi locorencnt-colonelul Elefterescu îî introduse din nou la general. Acolo înţeleseră seniorii că demersul lor fusese aproape zadarnic, dacă n-ar fi intervenit să împiedice o ciocnire între coloanele de legionari
330 MARIN PREDA
si trupe: în cabinetul conducătorului statului sc afla o delegaţie trimisă de conducerea legionară nu să trateze, ci pur şi simplu sâ impună generalului un nou guvern, al cărui prirh-rninistru trebuia sâ fie Horia Sima. Ceilalţi, numai legionari, prinrre care şi cel demis de la interne. De aceea fuseseră ţinuţi la sediu atâta vreme „seniorii" ca să se dea timp conducerii legionare să prezinte generalului un ultimatum. Mişcarea coloanelor spre Preşedinţie, exact la acea oră, era menită nu numai să impresioneze, ci pur şi simplu sâ smulgă din mâinile generalului toată puterea.
- lată, domnilor, la ce duce răbdarea şi toleranţa mea! Si totuşi nu voi da ordin sâ fie împuşcaţi ccî pe care i-am numit copiii mei dragi, şi în a căror abnegaţie am crezut, ca să aflu cu durere, în aceste ceasuri cât sunt de mîcî şi răzbunători. Generalul părea sincer mâhnit şi înveninat. Tratativele încetară spre dimineaţă, în timp ce afară tunurile stăteau gata cu ţevile îndreptate implacabil asupra grupărilor de legionari care aşteptau şi ele la o sută de paşi distanţă un ordin. Delegaţia seniorilor se retrase.
A doua zi apărură aşa-zisele alcazaruri, şi legionarii, care stăpâneau strada, deveuiră din ce în ce mai ameninţaturi. Scoaterea celor din cazarma gardienilor publici se petrecu fără ca vreunul din legionari să fie ucis, în timp ce un ofiţer fu rănit şi doi soldaţi omorâţi. Asra pentru că ordinul generalului era mereu acelaşi, să se procedeze cu tact şi să fie puşi imediat în libertate cei „induşi în eroare". Puşi în libertate, aceşti induşi în eroare îngroşau rândurile celor de la sediul din strada Roma, de la Prefectura Poliţiei Capitalei, de la Siguranţa generală sau de la sediul legionar din Aleea Vulpache. Debarasat de această prezenţă supărătoare, generalul ceru ştiri din capitală şi din ţară. Vocea sa era calmă şi avea aerul să-1 întrebe pe şeful său dc cabinet: tot nu se potolesc? Ce vor, să pun armata pe ei? O pot face în orice clipă.
DELIRUL 331
- Domnule general, zise locotcncnr-colonelul Rlefterescu, în provincie situaţia e neschimbată, adică nicăieri legionarii nu sunt urmaţi în afara unor mici excepţii pc care o să vi le raportez detaliat, dar în capitală coloanele de legionari se îngroaşă în jurul Preşedinţiei. Stau la distanţă, e adevărat, dar sunt numeroşi şi sunt total isterizaţi. Rog să aveţi în vedere că dacă tunurile şi tancurile şi mitralierele doboară trei sferturi din ei, sfertul care ar rămâne ar pune în mare pericol garda Preşedinţiei.
Minute lungi se scurseră înainte ca generalul să dea semne câ a auzit şl a înţeles ce i s-a raportat-
~ Dă-mî-l pe generalul Ruseţeanu, zise el, ridicâmlu-se în picioare şi ieşind în faţa biroului spre fereastră.
Şi acolo stătu câteva clipe, aşteptând legătura. Se uita la cerul plumburiu şi ar fi vrut sâ nu fie el în acel loc, să apese asupra lui arata răspundere. Nu se îndoia de sine dar simţea de pe acum vidul politic care se crease în jurul său prin rebeliunea împotriva sa a foştilor prieteni. Ar fi vrut să nu fie singur în aceste clipe grele, când, printr-un singur cuvânt al său, legionarii urmau să dispară de pe scena politică a ţârii, îşi jucaseră carrea... în faţa unui război care nu era câtuşi de puţin terminat... Anglia era mereu tn picioare şi cât fusese ataşat militar la Londra avusese timp sâ-şi dea seama câ acest marc popor, ca oricare alt mare popor, nu va putea fi şters de pe hartă şi ca tn ultima vreme o mare enigmă apăruse în relaţiile Angliei cu domnul Hitler, care pronunţase un foarte ciudat discurs în Reichstag după căderea Franţei. Succesele se înlănţuiesc. Nu urma invazia Anglei? De ce n-a avut loc? Acestor fanatici ai răzbunărilor a căror cămaşă verde a îmbrăcat-o, puţin le păsa lor de aceste enigme dc care c legată şi soarta ţării. Nenorociţi, dezmăţaţi, orbi care cred că văd, care renunţă să vadă singuri, ferm convinşi că lumea merge într-o anumită direcţie, când se ştie că niciodată în istorie direcţia nu e foarte sigură. De ce s-a întors Atiladin drum când Roma îi stătea în faţă pradă sigură?
332
MARIN PREDA
DELIRUL
333
Uite că s-a întors! Mergem alături de Germania, Italia şi Japonia dar în ceea ce îl priveşte pe domnul Hitler... Hm! Ţările nu sunt ale unui singur om... „România nu e a mea şi nici a dumitale, domnule Horia Sima! Poate cineva să scoată România dîn istoric? Cum?! Pc mine, generalul Antonescu, chiar azi, dar nu o ţară.. Telefonul zbârnâi.
Generalul sc răsuci şi duse receptorul ia ureche.
- Ia ordinele dumneavoastră, domnule general-şef, auzi în receptor. La aparat Ruşeţeanu.
- Tratativele au eşuat, zise conducătorul starului.cu o voce groasă, confesivă, fără puncte dc interogaţie sau îndoieli. Cunoaşteţi instituţiile de stat ocupare de rebeli!
- Da, domnule general-şef.
- Trupele s-au odihnit după marşul lor din Piteşti?
- Da, domnule general-şef.
- Oamenii au mâncat bine?
- Da, domnule generahşef.
- Represiunea, ordonă le Conducător fără nuanţe şi rezerve după ce atâra vreme fusese atât de grijuliu cum să se facă şi cum sâ se dreagă cu rebelii. Represiunea energică, domnule general, şi vă ordon sâ puneţi mâna pe toţi legionarii, de la Horia Sima până la ultimul golan. ÎI veţi aresta şi închide imediat în închisorile militare. Ocupaţi clădirea Radlo-uluî şi de îndară puneţi să se cânte „Deşteaptă-te, române" să afle toată lumea că a scăpat de teroare.
-Am înţeles, domnule general-şef!
XII
Dupâ plecarea lui Ştefan, Luchi reveni în hol şi nici măcar nu se uită să vadă dacă el nu era cumva în birou cu fratele ei, ridică receptorul şt formă un număr
-Alo, Mihai, zise ea, ce faci tu?
- Luchi, tu eşti? murmură la celălalt capăt al firului vocea sugrumată a doctorului Spurcaciu.
- Mihai, zise ea, vino pe la mine, că am ceva sâ-ţi spun. El răspunse printr-o scurtă tăcere,
- Mă gândesc pc unde să viu, se scuză eh Şi cu ce! Oraşul e plin de legionari şi militari, care te opresc..
- Alţii au ştiut pe unde s-o ia şi nu i-a oprit nimeni, răspunse ea fârâ sarcasm, îndemnându-1 doar prin acest exemplu să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă la chemare.
-îţi spun, Luchi, e imposibil. Ca să ocolesc Piaţa Victoriei şi sâ cad pe Banu Manta ar trebui să ajung de-aici din Ferentari tocmai prin Piaţa Domenii şi .sâ cobor pe urmă prin Filantropiei. Cu ce? Tocmai de-aici? Că tramvaiele nu merg. - -
- E cu mult mai aproape prin Cotroeeni, pe la Gara de Nord şi prin Calea Griviţei? se informă ea cu o voce şoptită, blândă şi melancolică.
- Ce dracu sâ caut pe-acolo?! se miră el.
-Bine, Mihai, alrfel ce mai faci? Nu-i nimic, zisefara, dar fă-ţi totuşi timp zilele astea şi treci pe la mîne.
Şi închise. Melancolia din glas îi trecu şi în nemişcarea genelor, care uitaseră parcă să se mai închidă, şi pe chip lumina i se stinse.
- Ce e cu Ştefan, zise Nilu, ieşind din birou, a plecat?
- Da. Eu l-am gonit, zise Luchi, I-am jignit neintenţionat şi când m-am uitat pe geam din camera mea I-am văzut ieşind furios cu pieptu' nainte.
Deodată Luchi izbucni în hohote.
- Aî făcut o prostie, zise Niki, dacă păţeşte ceva?
- Nu păţeşte, zise ea sigură pe credinţa ei.
Şi avu în glas parcă o dorinţă ca el să păţească ceva. Şi s-ar fi putut chiar spune că regreta că această dorlnră a ei nu se va împlini.
334
MARIN PREDA
DELIRUL
335
- Nu trebuia chemi, dacă aveai de gând să te răzbuni pe el de ceva, mai zise Nikh E un băiat plin de calităţi mari, ţin la el, mi-ar părea rău dacă i s-ar întâmpla ceva.
- Care sunt calităţile acelea mari? zise Luchi.
- Va ajunge un foarte mare ziarist. Are toate darurile... Voinţă, talent şi mai ales instincte bune, care îl călăuzesc mai bine decât raţiunea, care la vârsta lui nu c decât o biată ispită.
-A, dă, zise ea... Instincte bune... Tocmai instinctele astea o să-1 ajute să ajungă acasă fără să se atingă nimeni de el. Tocmai asta voiam să-ţi spun, dar nu-mi venea în minte cuvântul instincte, mai spuse ea, de astă dată apăsând cu ironie pe ultimul cuvânt.
Si puse din nou mâna pe telefon.
- Alo, Adrian? zise ea apoi... Ia spune, tu cum stai cu instinctele?
-Stau destul de bine, răspunse ziaristul prompt, de la celălalt capăt al firului, şi începu să râdă cu râsul său sincopat. De ce mă întrebi?
- Poţi să vii pe la mine?
- Cum sâ nu!
- Stai departe. Cu ce vii?
- Cum cu ce? Perpedes apostobrurn...
- Si de legionari nu ţî-e frică?
- De cine?! De pretutindenarir! Cum să nu, şi nu ştiu dacă o sâ ajung la tine, dar o să încerc...
- Şi cu ce o sâ-mi dovedeşti, dacă n-o sâ ajungi, că în realitate n-ai stat acasă!?
- Prin faptul că ai asista ulrerior la înmormântarea mea. Luchi râse, dar ascultă liniştită, îndepărtând puţin receptorul de ureche, râsul sacadat al celuilalt,
- Şi de ce le zici pretutindenari? mai întrebă ea. Asta ce mai e?
-Ei îşi spun.., Am cîtit în presa lor. Sufletul nostru, zice, pretutindenar...
- Explică-mi!
- Ce să-ţi explic? Sufletul lor e pretutindeni, asta vrea să spună.
- .. .ridicol, aproape că strigă ea,
- Nu c ridicol când sunt morţi, spuse el.
- Vezi, dacă vii încoace, sâ nu ilustrezi cu propria ta persoană propria-ţi gândire.
- Ei şi? zise el râzând iarăşi. Vorba lui Hamlet: Dacă e acum, numai ealtâ dată...
- Nu eşti tu la capătul unor atât de negre decepţii ca nefericitul prinţ, ca să gândeşti aşa, zise Luchi.
- Am sentimentul că acum aş muri mai uşor, decât mai târziu, fără să fiu decepţionat de ceva. Nu avem dreptul să ne alegem moartea cea mai uşoară?
- Ba da, Adrian! Vino, te aştept.
Două ore mai târziu el suna la uşa ei. îi deschise Niki. Arăta îmbujorat şi foarte încântat dc ceva care îi răscolise întreaga fiinţă.
- Luchi, zise el în hol, cu o expresie fericiră, îmi faci o cafea? Cu năut cât mai puţin?! Preturindenariî vor deveni curând niciundenari, le spuse ei rămânând în picioare şi izbucnind într-un râs care nu se mai termina; şi în timp ce se aşeza în fotoliu se zbuciuma mai departe în el de încântare. Dinamica alianţelor şi a ruperii lor, continuă el, e o chestiune pe care precutiudenarii răsfăţaţi n-o cunosc, eî cred că fără a avea mijloace de a cuceri puterea, cineva care o are se va speria de ei şi le-o va ceda. De ce să se sperie? Mai ales când ştie ce soartă îl aşteaptă din partea lor daca le cedează? Aşa au fosr gâtuiţi Corneliu Zelînschi şi ceilalţi, crezând că nimeni nu va avea curajul sase atingă de craniile lor de lemn. S-au arins! Şi acuma se atinge generalul! Am văzut cum trupele atacă sediul lor din
336
MARIN PREDA
DELIRUL
337
strada Roma şi cum sc rrage cu tunul de-a lungul bulevardelor care duc spre Piaţa Victoriei,.. Lueht, zisccl chiar implorând, adresându-se fetei cu alt glas, fără năut nu s-ar putea?
- Nu, zise fata fârâ regret, a amestecat-o mama şi e bun amestecată! Nimeni nu bea cafea fără nâut... .
- Eu beau! zise tânărul ziarist cu aceeaşi poftă cu care ar fi vorbit un cunoscător de vinuri, despre vinuri. Ia vezi, poate găseşti într-o cutie...
Parcă era cerşetor! Ar fi putut, la urma urmei, să bea acasă câtă cafea ar fi vrut, cu sau fără alte ingrediente. Dar Adrian Popescu, deşi abîa împlinise douăzeci şi cinci dc.ani, avea ticuri de zgârcenie sordidă, ca şi când ar fi avut şaptezeci, pe care nu i le cunoşteau decât prietenii apropiaţi, pentru ceilalţi, ca şi pentru buchi, această trăsătură de caracter pretimpurie părând incredibilă. Luchi a râs când Mihai i-a povestit odată tot soiul de istorii despre ei, aşa cum râdem când cineva spune despre un prieten comun, dîn gelozie, lucruri neverosimile, spre a-1 discredita. Cum să crezi că un băiat atât de spiritual putea să vină la o întâlnire, la restaurant, fără bani în buzunar, chiar în ziua când îşi încasa leafa? Tocmai de aceea, se putea sugera ideea că şi-a uitat portofelul acasă. Plăteau ceilalţi. Unii spuneau chiar că, cu chenzina în buzunar, se împrumuta chiar acolo, la casierie, de Ia alţîî, cu mtcî sume pe care nu Ie mai restituia, spunând: „cu banii ăştia e o chestie!" şi povestea ceva, foarte spiritual şi filosofic, din care rezulta caracterul precar al celor care acordă banilor o importanţă exagerată... Dar doctorul Spurcaciu nu putea fi tras pe sfoară de multe ori şi într-o zi zise: „Uitaţi-vă câ vine Adrian.,/1
Erau la bar Ia Ath^n^e Palace, seara, îi servea un negru insolent şi dispreţuiror care, românizându-se, îşi alesese numele de Petrică*şi doctorul Spurcaciu avea deja în faţa lui un şniţel vienez auriu compus din trei bucăţi suficient de mari ca sâ ajungă la trei inşi. Niki, care era de faţă, mâncase acasă,
venise să bea un filtru, Sebi, alt zgârcit, dar de ah gen, mai decent, adică era zgârcit cu alţii, nu cu sine, ceruse pentru el si pentru Cora Petraşincu câte o benedictiuâ, „Sâ vedeţi ce-i fac eu acum lui Adrian", spuse doctorul Spurcaciu cu un aer preocupat. Ei, ce putea sâ-i facă? se mirase Niki. „O sâ vedeţi", promisese medicul. Adrian venise, se aşezase pe scaun şi cu un aer de client care e aşteptat şi ale cărui gusturi sunt cunoscute îi spusese barmanului negru care într-adevăr îl cunoştea şi stătea drept si nemişcat lângă umărul lui: „Domnu Petrică, un tacâm... Si apoi, cu farfuria în faţă şi furculiţa în aer, spre tava argintie, Mihai, îmi dai voie sâ iau şi eu o bucată?!..." Doctorul l-a lăsat câteva clipe cu furculiţa întinsă, apoi deodată» ca un dulău care îşî apără porţia, a tras tava maî spre el continuând să mănânce cu poftă, şi i-a răspuns: „Nu pot, că mi-c foame şi mic!"
Era pc deasupra mofturos şi pretenţios când venea în vizite, cu toate că nimeni nu era obligat să ţină seama de aceste râzgâîeli şi izmeneli, că sâ fie cafeaua farâ nâut, când cafeaua neamestecată nu se găsea decât la preţuri, desigur, duble, Luchi avea din amândouă, dar îi servi una cu nâut, spunându-i câ c naturală...
- Niciodată n-am putut să fac mai mult de o sută de metri pe jos fără să încep să visez, începu cl sorbind din ceaşcă pc deplin mulţumit de gustul şi caimacul cafelei şi lăsând ţigarea sâ-i ardă înainte pe scrumieră ca un adevărat turc care fumează dintr-o drăcovenie lungă de un merru. Ce să fac eu, m-am întrebat, pe o distanţă atât de lungă, dacă la mijlocul drumului, n-o să mai pot visa? Fiindcă aproape ca în somn, fără să-mi dau seama, când visurile mele se rup, automat mâ îndrept spre un tramvai, spre un taxi sau spre un autobuz. I,a rigoare iau şi o trăsura. Mişcarea mecanică ţine loc mişcării imaginaţiei mele care se retrage in mod misterios,,.
338 MARIN PREDA
Luchi se cuibări în fotoliu fascinată. Niki îşi aprinse şi el un trabuc. Totdeauna, cu astfel de lovituri de gong, îşi făcea apariţia Adrian în intimitatea, dacă nu avea în faţă un adversar. Necunoscuţii şi cei pe care îi simţea câ nu ţin la el îl inhibau atât de mult încât devenea o victimă uşoară pentru oricine. „Pentru că e un păcătos şî un seducător, protestase doctorul Spurcaciu când i se explicase că Adrian avea un farmec neîntâlnit al spiritului când nu sune străini de faţă. îi e frică să nu-i fie scoasă la iveală gândirea paralelă care la el se formează spontan şi poate fi surprinsă cu uşurinţă de oricine nu se lasă sau nu e deloc vrăjit de inteligenţa lui, atâta cât ei In timp ce se confesează şi ai zice că e sincer, îşi prepară o rezervă mintală pe baza căreia ar putea a doua zi să se confeseze altuia exact în sens contrariu, şi tot sincer", mai spusese doctorul impasibil, ca în faţa unui fenomen ştiinţific nu prea interesant, pe care doar naivii nu-l sesizează, deşi unul din naivii aceştia fusese şi el, când crezuseTluându-se numai după spusele lui, câ între el şi Luchi e o dragoste veche.
- Ce-o să fac, mi-am spus, dacă în mod curios, părăsit de visurile mele, n-o să mai pot merge? continuă Adrian. Dacă această gândire mi-ar fi apărut când I .uchi mî-a cerut să viu s-o văd, i-aş fi răspuns că distanţa mi-e necunoscută, fiindcă mi-cra, deşi mi s-a întâmplat să străbat prin cartierul meu una dublă, dar, cum am spus, asigurată de tramvaiul din apropiere, care oricând mâ putea duce mai departe spre direcţia întreruptă de imaginaţia mea: la o întâlnire cu un prieten pe care îl luam, neanunţat, prin surprindere... Mâ fascina şi pe minesă-î văd deschizând uşa şi ridicând braţele în sus: ce e asta, trăim într-o lume civilizată, avem telefoane, nu totdeauna poţi să primeşti Ia tine, neavertizat, chiar pe cel mai bun prieten. Parcă pe mine mă interesa ce putea sau nu omul pe care îl sileam să-mi deschidă? Prezenţa mea era mai importantă decât ceea ce făcea el atunci, sau dorea să facă în minutele următoare. Si asta nu
DELIRUL 339
pentru câ eu mă credeam superior Iui, ci pentru că eu veneam la el împins de un sentiment real şî Intens, în timp ce al lui era în mod sigur convenţional sau aranjat dinainte. Nu neg aranjamentele, dar nici nu accept ca ele să alunge ceea ce e spontan... Luchi a vrut să mă vadă, aveam de lucru în clipa aceea, mă simţeam bine acasă, dar am tresărit... Fiindcă eu nu iau numai pe alţii prin surprindere, dar mă las eu însumi luat când cineva are o trăire mai puternică decât a mea. M-am îmbrăcat şi am plecat... O sută de metri am fost mulţumit câ, deşi afară e frig, eu sunt maimuţa care a inventat tunsul oilor şi războiul de ţesut, precum şi belirea şî argăsirea pielei de vită şi în felul acesta încotoşmânaţi în paltoane şi încălţaţi cu bocanci, cu căciulă pc cap, schimbăm ce e rău în bine, fiindcă iarna, un anotimp neliniştitor prin ameninţarea cu îngheţul, a facur din noi oameni puternici şi învingători, construind sobe şi calorifere. Noi avem sobe cu lemne. Nu mă ocup eu, se ocupă mama... Odată mi-a spus: ^Adriane, pune şi tu mâna pe topor şi taie nişte lemne, mă ajuţi şi, eşti bărbat, te mai înzdrăveneşti şi tu". Aici avea dreptate. Mama e o femeie zdravănă, doctorul Popescu, soţul şi tatăl meu legitim „cât a trăit, n-a dus grijă de niciunele", cum s-ar exprima un mare nuvelist român din secolul trecut, dar moartea lui pretimpurie a zdruncinat-o foarte tare pe mama fiindcă acel bărbat care nu ducea grija de niciunele trebuia sâ fie prezent pentru ca mama să se simtă zdravănă. Existenţa mea, care i-am luat, ca bărbat în casă, locul, trebuia dovedită, cu alte cuvinte să devin cineva, dacă nu medic ca tata, atunci altceva, care să mă pună în situaţia ca o dată îa cincisprezece zile să viu acasă, să scot toată chenzina din buzunar, să î-o dau şi să nu-i mai cer pe urmă nici un leu îndărăt până la cea următoare. Foarte greu! Ai nişte prieteni cu care te întâlneşti la un bar. Cu ce plăteşti? Dar m-am ţinut de principiul moştenit de la tara şi care ilustrează şi forţa masculului care se duce în pădure şi aduce animalul vânat pe
340
MARIN PRLDA
DRIJRUL
341
gât, dar şi unele rămăşiţe de pe vremea matriarhatul ui, când mama era stăpână în casă. Pentru mine, ori mă pui să ridic un munte cu braţele, ori să-i cer mamei un ban după ce i-am dat toată chenzina e tot una, la fel de greu» dacă nu imposibil- Si cum spuneam in paranteza, mă îndeamnă mama să fiu bărbat şi în chestiunea tăierii lemnelor.., O abatere, o fi fost obosită, sau si-o fi spus că nu strica să ştiu să tai şi lemne, la un caz că aş rămâne fără ea. Si m-am dus în pimniţâ, aşa spunea, pimniţă în loc de pivniţă, am pus mâna pe secure şi am început sâ sparg lemne (nu sâ tai, cum mi-a spus mama, asta e o operaţiune prealabilă care se petrece în pădure)- întâi m-au trecut sudori reci de la primele încercări. Nu şriu de ce, n-aveam nevoie de ele. Pe urmă am început să gâfâi. Nici gâfâitul ăsta nu l-am priceput, era Ia fel de străin de mine ca şi transpiraţia de gheaţă. Pe urmă mi s-a fâcur cald. Mi-am scos haîna şi dă-iînainte. Cât să fi durar? Vreun ceas. Deodată securea din mâinile mele a nimerit complet aiurea şi în mod inexplicabil a trecut cu muchia ei ascuţită la un centimetru de fluierele picioarelor mele. Am aruncat-o şi atunci mi-am dat seama că îmi tremură într-un mod foarte independent şi mâinile. Am urcat sus şi i-am spus mamei că are lemne jos sparte... Şi m-am întins în pat fiindcă îmi venea să mor. La fel simte că moare un negru african dacă îi explici ce înseamnă cifrele şi îl întrcbixât face doi si cu doi: îl trec sudorile şi începe sâ tremure. Iată deci cum unii din noi, prin intelecr, adică prin dezvoltarea Iui unilaterală, ajung fraţi de cruce cu antropofagii... Declanşarea gândirii mele imaginative foarte intense în prima sută de metri de mers şi asta e ceva exagerat, ca şi oprirea, care mă lasă parcă străin în faţa unei lumi ostile şi indiferente, în timp ce eu simt nevoia de dragoste şi apropiere umană,.. Ca de obicei, după o sută de metri de mers, deodată gândul meu prinse aripi şi îşi luă zborul... Aerul era rece, eu mă simţeam bine, sentimentul care mă lega de voi pasionant... Visurile mele încep totdeauna de
la ideea, sau mai bine zis izvorăsc din sentimentul de beţie câ n-am decât douăzeci şi cinci de ani şî că totul este pentru mine posibil şi nimic tabu... Fireşte, nu chiar totul... Nu pot-asemeni luiTarzan, sâ umblu prin copaci şi să zbor din creangă în creangă, spre admiraţia unei englezoaice de care ar urma sâ mâ îndrăgostesc... Lemnele tăiate mamei îndepărtau de mine acest gen de vise, odată am dorit foarte tare să sugrum un individ care vindea covrigi calzi înşiraţi pc un băţ şi care a început să urle la mine să-i plătesc covrigul din care tocmai muşcam cu poftă, desi tocmai i-1 plătisem. Nu m-a apărat nimeni» eram mic, şaispe ani, şi a trebuit să mă supun, fiindcă zdrahonul, rânjind, mă ţinea cu o mână de guler şi mâ strângea să mă sufoce. Nici un imbecil civilizat care văzuse scena n-a sărit să mă apere. Pe-ăsta l-aş fi omorât cu mâinile mele şi niciodată de-atunci n-am putut privi scena cu superioritate şi dispreţ. Dar nu din pricină câ individul era vinovat, ci pentru că prin el, deşi gestul lui fusese meschin, avusesem revelaţia brutei laşe, care atacă pe unul mai slab, fiindcă eram şi sunt şi acum convins că el ştia (rânjetul lui sardonic era o dovadă) câ îi plârisem o dară. Ei bine, sâ mai plătesc o dată! Se potrivea ca la acea oră să port şi doliu după tată, eram adică un orfan... Recunosc că dacă aş fî avut portofelul plin de bani poate că... dar nu, aici nu era vorba de bani... E umilitor să te supui în faţa celui mai tare. Toată fiinţa ta se revoltă. Dorinţa de a-1 ucide e singura care te răcoreşte. E şi asta o revelaţie, că poţi ucide, practic, penrru nimic. Da, dar nimicul ăla,.. înlăuntru, în forul nostru interior, acolo e dezastrul...
- Ai spus că e umilitor sâ te supui în faţa celui mai tare, îl întrerupse Luchi. Tu, de pildă, în faţa a ce te-ai supune?
Adrian tăcu.
- în timpuri normale mă supun în faţa legilor, până nu mă decid sâ le schimb, zise el apoi.
342 MARIN PREDA
Se lăsă o tăcere. Să schimbi legile, iată o gândire uluitoare. Cum ai putea face asta, când tu eşti prins în mecanismul celor existente şî nu eşti nici şef al unui partid şi nici membru al unuia care ar proclama schimbarea legilor? Adrian nu mai spunea nimic şi astfel misterul vieţii lui creştea: Nu se dezvăluia. Nu spunea tot ce gândea şi făcea.
- Legile scrise sau nescrise? Că sunt şi legi nescrise, tresări în cele din urmă Luchi.
Avea şi ea gândul ei.
— A amândurora, răspunse Adrian fără şovăire şi fiindcă Luchi avea aerul că nu se gândeşte la ceva, continuă: Din fericire pentru mine astfel de înjosiri nu s-au repetat şi dacă s-ar mai repeta aş reacţiona la ele normal, fiindcă între timp am căpătat faţă de brutele laşe distanţa şi dispreţul necesar. Odată eram cu o fată Ia braţ, era seara târziu, veneam de Ia restaurant şi traversam Calea Victoriei la Athenee Palace, când dintr-o ceată de găligani eleganţi care ieşiseră probabil la vânătoare, şi care staţionau pe trotuar, siguri pe ei (erau vreo cinci), aud unul rânjind: „ei, cum a fost, mă, bine?" Vroia sâ spună că el ştie unde am fost cu fata şi ce i-am făcut şi hă, hă, hă... Am intrat între ei şi l-am pălmuit imediat pe cel care hăhăise. Pe urmă am început să-î înjur şî pe ceilalţi de mamă, dacă, le-am spus, nici în centrul Bucureştiului un om nu se poate plimba liniştit la braţ cu nevasta. „Fir-aţi ai dracului de golani cu ştaif, le-am spus. Impotenţilor! Nu sunteţi capabili să cuceriţi o femeie de unul singur şi vă adunaţi în grupuri şi vă legaţi de femeile altora. Vă dau pe mâna poliţiei," Era colosal sâ mă fi văzut cum mă fâţoiam la ei şi îi înjuram. M-am îndepărtat fără să fiu jenat de nici unul, vreau adică să spun că scena cu covrigarul era depăşita. Fata râdea, „Eşti nebun! mi-a spus, puteau să te bată." „Depinde, i-am răspuns. Există secrete pe care dacă le pui în practică fără şovăire poţi sconta în mod sigur pe o anumită reacţie, sau lipsă de reacţie, care te face sâ
DELIRUL 343
domini fără riscuri tot felul de situaţii grele în care eşti pus," Fii stăpân pe tine însuţi şi vei stăpâni lumea, a spus Dostoievski» având perfectă dreptate, nu atât că vei stăpâni neapărat întreaga lume, ci, oricum, lumea ta proprie, în care trăieşri şi din care va trebui să-ţi smulgi fericirea, prietenul devotat şi femeia Iubită. De unde ne vine sentimentul de fericire, dacă nu din convingerea că stăpânim lumea, fâră sâ fim neapărat nişte dictatori care au pus chiar mâna pe puterea fizică? Dacă ţi-ai cucerit maximum de posibilităţi de a face ce vrei, cu alte cuvinte, de a nu avea dorind pe care să nu le poţi împlini, feră să fii însă asemeni notarului din satul cutare, care la un pahar de ţuică spune unui amic care îl ascultă incredul, că nu vrea să fie ministru, fiindcă e greu să fii minisrru, ai tot felul de obligaţii, atunci poţi să-ţi spui că eşti mai liber decât un tiran care are în mână toată puterea fizică, dar doarme cu coşmaruri să nu fie asasinat. Cu cât urci mai sus, cu atât aerul se rarefiază, viaţa devine abstractă. Aici, deliciile notarului, care se pileşte paşnic, bucurându-se inconştient de contopirea sa cu apusul soarelui, sunt pierdute pentru totdeauna. Totul e să visezi lucruri care par imposibile, dar care se pot împlini. După moartea tatei visam, când mă plimbam singur pe străzi, cum să încep sâ câşrig bani, ceea ce la vârsta aceea mi se părea imposibil, şi să mă duc pe urmă acasă cu un aer firesc, să-i scor din buzunar şi să-î dau mamei. Adică ea să nu şrie, bineînţeles, că am început să câştig bani, ci sâ mă creadă mai departe student şi sâ-şi numere în continuare cincizeci din banii ei rezultaţi din drămuirea pensiei. Acest vis s-a împlinit în ziua când am încasat prima sumă pentru un articol polemic, publicat în „Universul literar", care plăcuse mult directorului revistei. I-am arătat întâi mamei revista, pe urmă i-am dat banii, să nu creadă că i-am câştigat cine ştie în ce mod. Reacţia ei a fosr cea din visul meu şi m-a făcut fericit, deşi visam de mult scena, şi ar fi trebuit să se fi tocit: bucurie pe chipul ei încă
■
344 MARIN PREDA
tânăr, nedumerire, convingere câ are un băiat care se va descurca în viaţă, deşi nu poare tăia lemne... A spus chiar şi cuvintele pe care eu mi le spusesem din partea ei atâţia ani: „Si nu-ţi păstrezi şi ui o sută de lei pentru tine, sâ te ducî cu o colegă la cofetărie?" Si răspunsul meu: „Nu, mama; eu n-am nevoie de bani!" Cum m-a îngrijit pe urmă! Cum gătea! Cum îmi spăla şi călca! Astea erau în plus, surprize, nu le visasem... Am dat acest exemplu nu ca să arăt câ Freud are dreptate cu complexul său oedipian, dimpotrivă, obsesia mea e tatăl şi nu mama, şi tatăl în sensul bun, nu că aş fi vrut să-1 dobor, cum am auzit că circulă ideea asta prin societăţile occidentale, cu tari opresivi care trebuiesc ucişi ca să te eliberezi de complexul parern, din contra, vroiam să semăn cu el, să produc aceeaşi impresie asupra altora cum producea el asupra mea, aceeaşi admiraţie când, formulând cu dispreţ idei despre puternicii zilei, le prorocea finalul destinului lor, care n-a întârziat să se adeverească, sugerându-mi mie, prin ani, în ce constă adevărata putere şi libertate a omului... Rămâne un secret al meu la ce am visat azi, plecând dc-aeasă.în orice caz e un vis care se repetă cu noi variante, .un vis recent şî inepuizabil... Nu credeam însă că mă va părăsi când am plecat de-acasă. Credeam că mă voi poticni cu el în pragul lui I.uchi când voi suna sâ-mi deschidă şi va trebui să-1 întrerup eu. Din Vatra Luminoasă şi până în Piaţa Brâtianu nici nu mi-am dat scama cum am mers... Aici însă m-am trezit deodată că sunt departe de casă, câ mi-e frig şi că dacă aş vrea să mă întorc aş putea să îngheţ pe drum şi sâ mor fiindcă nimeni nu mâ putea lua şi duce în spinare. Ţînra spre care mă îndreptam era departe, cum să ajung la ea? Omul golit de visele sale e o biată creatură la îndemâna fiarelor care au acelaşi chip cu al său, mi-am spus când un grup de legionari mi-a tăiat drumul în faţa blocului Aro. Actele, zice- Şi spionul cui sunt? Al jidanilor sau al englezilor? „Sunt ziarist român, le-am răspuns, şi locuitor al
DELIRUL 345
oraşului meu. Dumneata, cu căciula îndoită, ce cauţi aici, nu eşti din Bucureşti, cum îţi permiţi sâ-mi spui mie, acasă la mine, câ sunt spion?" Mi-au înapoiat actele fără sâ-mi răspundă, mi-au dat drumul. Frigul mi-a rrecut şi până în apropierea Pieţei Victoriei am mers cu o plăcere nouă, aceea de a merge fără să te gândeşti la nimic şi fără să te urci în ceva ca să te ducă acolo unde doreşti* Ceva nou pentru mine, fascinant. Aici m-am amestecat fără ezitare printre grupurile de legionari care pândeau Piaţa Victoriei şî clădirea Consiliului de Miniştri. Pretutindenarii erau veseli şi siguri de reuşită. Nu m-a întrebat nîmenj nimic şi am stat printre ei cam o jumătate de oră» La distanţă se vedeau tunurile militarilor păzind intrarea în piaţă şi cuiburi de mitraliere pe acoperişuri. „Şi dacă trag?" îi spun eu unui pretutindenar care n-avea căciulă îndoită, un fel de şef „He, he! face ăsra. Legionarii nu se tem de moarte!" „Da, bine, zic, dar eliminarea adversarului prin moarte, chiar dacă lui nu-i e frică de ea, rămâne un fapt la care trebuie sâ te gândeşti." „Avem, zice, şefii noştri, care sc gândesc şi care la ora actuală hau şi înlăturat pe general. Avem oamenii noştri în armată!11 „$i tunurile astea care se văd?" zic, „Va veni ordinul să fie retrase, n-ai nici o grijă, zice ăsta. Eşti legionar?" „Nu, sunt ziarist în misiune, să iau parte la evenimente." „De partea cui?" zice. „A ziarului, zic. «Universul» e un ziar care vă simpatizează. Stelian Popescu, patronul, era prieten cu Corneliu Codreanu." Tăcea, habar n-avea el de Codreanu la ora aceea, avea alţi şefi noi şi în viaţă, al căror ordin îl executa. Şi atunci am simţit pentru prima oară că plăcerea acţiunii în viaţa reală e o beţie la fel de mare ca şi visul: pur şi simplu am părăsit coloanele de legionari şi am luat-o hotărât spre tunuri. Aşteptam sâ se tragă asupra mea dîn ambele părţi, ceea ce s-a şi întâmplat, dar numai dinspre cei pe care îi lăsam în urmă. Nici n-am grăbit pasul, nici n-am fugit, şi nici nu m-a nimerit vreun glonţ, deşi Ic auzeam destul de aproape pe lângă
346
MARIN PREDA
DELIRUL
347
urechi, şuierând... Un ofiţer a sărit de la un tun: „Cine sunteţi? strigă la mine* Aveţi vreo misiune?" „Da, ham răspuns, să văd ce se întâmplă şi să povestesc publicului: sunt ziarist." „Actele, zice. Apoi, după ce se convinse câ era adevărat cc-i spusesem: sunteţi ziarist, dar nicăieri nu scrie câ nu sunteţi legionar!" „N-am pistol!" zic. Mâ pipăie de sus până jos. „E periculos, zice, pentru dumneavoasrră, să vă faceri acum meseria. Avem ordin, chiar acum l-am primit, să începem represiunea." „Să trageţi în ei?" zic. „Dacă nu se împrăştie, da! zice. Veniţi cu mine." Mă duce la baterie şi îl aud, spre uluirea mea, câ începe să le explice tunarilor ceva. Ei dădeau din cap. Si apoi: „Asupra coloanelor de manifestanţi, ochiţi, foc". Una, două, trei secunde şî deodată, implacabile, tunurile scuipară literalmente flăcări. Urlete bestiale se auziră din cealaltă tabără, când tăcerea se aşternu în urma salvei... „Ochiţi, foc!" strigă iar ofiţerul. Bulevardul Lascâr Catargiu, pe unde venisem eu, se goli de legionari fără ca aceştia să părăsească însă poziţiile, se dădură doar la o parte, intrară prin curţi, se îngrămădiră pe sub zidurile caselor. Atunci începură să toace, din toate părţile mitralierele. Curios însă, nu vedeam nici un mort nicăieri. în schimb, un artilerist căzu ucis lângă tunul său, atins de un glonţ care venise, bineînţeles, dinspre legionari, tras pesemne dintr-o puşcă cu bătaie lungă, nu dintr-un pistol. „Foc în plin, ghiulele adevărate", strigă atunci ofiţerul scos din sârire, de unde înţelesei că până atunci se trăsese cu muniţie de manevră. Mitralierele primiră şî ele ordinul sâ bage benzi adevărate şi sâ tragă în plin. începură să cadă îci-colo, seceraţi, legionarii şi în câteva minute ei goliră toate bulevardele şi şoselele care dădeau în Piaţa Victoriei. „Iată, domnule ziarist, îmi spuse ofiţerul, cum aceşti laşi, deşi noi n-am vrut să tragem în ei să-i omoram, ei au tras în noi. Aveţi ce scrie." „Da, zic, am văzut cu ochii mei," I-am întins mâna, el s-a recomandat, sublocotenent cutare şi am plecat... Nu mai m-a oprit nimeni, dar am
văzut trupe, plutoane înarmate pornind spre strada Romei. Am vrut să mă apropii şi arunci mi s-a interzis să trec. Vedeam însă de la distanţă cum erau atacate primele case din preajma sediului legionar, de unde pretutindenarii trăgeau asupra militarilor. Soldaţii aruncau atunci cu grenade şi o tăcere elocventă, însoţită de fum şi flăcări, se aşternea peste casa de unde armata era întâmpinată cu gloanţe. M-am apropiat de un ofiţer cu care am repetat acelaşi dialog ca şi cu arrileristul. Era pe punctul să-mi spună că nu mâ va împiedica sâ-1 urmez, când sosi un curier: „Domnule căpitan, spuse el, ordin din partea domnului general-şef: întreruperi atacul spre a evita să fie omorâţi soldaţii în condiţiile asaltului pe întuneric. Mâine-dimineaţă reluaţi atacul şi lichidaţi sediul legionar". Şi îi înmâna ordinul scris, pe care ofiţerul îl citi cU o lanternă. Trimise un curier să anunţe încetarea atacului. Iar eu am plecat şi am ajuns aici în zece minute. Totul e acuma decis, mai spuse tânărul ziarist sorbind cafeaua răcită, mâine-dimineaţă, Niki, cred că poţi sâ te duci şi să-ţî iai în primire secretariatul Zilei, Poate nu chiar dimineaţa, dar dupâ-masâ în mod sigur. Pretutindenarii au pierdut partida.
Niki îşi frecă palmele cu un gest nestăpânit de satisfacţie. Adrian ridică spre fată ceaşca goală de cafea şi spuse cu un glas excedat:
- Ştiu, zise eh că te agasez, dar,.,
- Nu, de ce, răspunse fata. Niki, să-ţi fac şi ţie una?
- Fă-mi şi mie, zise Niki. Cred că în noaptea asta n-o să pot dormi de nerăbdare. Adrian, tu nu te mai poţi întoarce acasă, dormi cu mine, mai stăm de vorbă. Formidabil! exclamă Niki, va să zică generalul s-a decis în sfârşit să alunge de la putere organizaţia politică cea mai agresivă din istoria României moderne şi pe care în mod sigur contau germanii şi la rândul lor legionarii se bizuiau pe ei. Ce s-o fi întâmplat?
Adrian dădu din umeri.
348 MARIN PREDA
- Cred câ n-o sâ murim, zise cl, până nu aflăm, fie chiar si în felul în care ne-au ameninţat legionarii: avem nevoie, au zis ei, de zece mii de capete. Când am auzit prima oară chestia asta, hm» mi-am frecat ceafa, am simţit că, pardon, capul meu nu mai stă aşa de bine la locul lui.
- Da, zise Niki, zece mii de bilete câştigătoare nu e o glumă. $i cu mi-am simţit niţel capul dezgărdinat, când am aflat prima oară de intenţia asta a lor...
- întrebarea e acum până unde va merge generalul cu represiunea, îi va urmări doar pe actualii şefi care s-au ridicat contra lui şi va păstra Legiunea, pe care o va modela după gustul lui si o va domina, sau va lichida definitiv Garda de fier şi va guverna ca dictator militar?
- \& întrebarea asta, zise Niki, o să afiăm răspunsul cel mai târziu poimâine. Fiindcă, probabil, la ora asta decizia e luată, am impresia că generalul a şovăit tocmai pentru că nu-şi dădea bine seama până unde să meargă, odată hotârându-se să rupă cu ei: de tot, cu toţi, nu numai cu actuala conducere? Dacă n-ani fi înclinaţi să luăm dorinţele noastre drepr realităţi, as zice câ experienţa conducerii legionare l-a pătat pe general şi ca *ă se spele în fara opiniei publice, va lichida definitiv Garda de fier. Dar putem şti ce surprize ne aşteaptă?
XIII
Luchi intră nu numai cu un ibric mare plin cu cafea fierbinte, ci aduse pe o tavă şi sandviciuri cu jambon şi o sticlă cu vin, pe care Niki o şi desfăcu şi turnă în pahare. începură să mănânce înfomeraţi şi băură din vinul ţărănesc rămas de la Revelion, golind sticla imediat. Luchi mai aduse una care fu de asemenea repede bâutâ şi gazda, tânăra faţă, fie că se gândea Ia ceva şi nu observase să mai aducă alta, fie că nu mai vroia să aducă, puse mâna pe ibric, Turnă în ceşti şi râmase la locul ei în fotoliu.
DELIRUL 349
- Cu cele scrise există teama de judecător şi de închisoare, dar ce faci cu legile nescrise?! se miră ea- Cc pedeapsă se dă celui care încalcă o lege nescrisă? De pildă cei mai nesuferit individ e mincinosul. El şrie bine că minte şi totuşi te minte în faţă cu o neruşinare de îţi vine să-1 iei la palme... Ei bine, îţi vine să-1 iei, dar nu-l iei, asta c!
- Minciuna poate fi şi ea un delict, când mincinosul se află sus pe scara ierarhiei sociale. Chiar un delict penal, zise Adrian, Dar ru vorbeşri de minciună ca delict moral, în lupta noastră pentru atingerea unui scop.
Luchi nu confirmă şi chiar se feri. Ai fi zis că terenul era mai alunecos pentru ea decât pentru el, ca şi când ca şi-ar fi montat intriga aceea care o împiedicase să se mărite şi nu Adrian.
- Eu ştiu, zise ea cu patimă neaşteptată, că adevărul nu e scos totdeauna la iveală de un gest virtuos...
Şi se poticni. Scutură din cap ca şi când ar fi vrut să alunge o ameţeală... Continua:
- Dc-aia te-am chemat, să discut chestia asta cu tine,.. Cum e cu putinţă?! Si ce să faci cu un asemenea adevăr, scos la iveală într-un asemenea mod?
- Te supui, zise Adrian, adevărul e adevăr, nu poţi trece peste el. Sunt momente când nu poate fi scos la Iveală decât cu mijloace inadecvate din punct de vedere moral, dar eficiente. Poate singurele în clipa aceea.
Aveau asupra ei, acesre descoperiri, o putere de şoc atât de mare încât fiecare cuvânt pe care îl pronunţa era parcă expresia unei uluiri care nu se limpezea? Intuind poate că la mijloc trebuie să fie ceva care se petrecuse între ei doi» şi care nu era numit, Niki, discret, stătea înrîns în fotoliu şi din când în când se apleca, lua chibritul şi îşi aprindea în tăcere trabucul deja aprins.
- Şi de unde suntem noi siguri, reluă fata, că am scos la iveală un adevăr şi din conrră, că n-am exploatat credulitatea
MARIN PREDA
DELIRUL
351
altora şi chiar prostia? Sunt Ia fel de uluită ca şi Ia zece ani când în clasă un băiat ne-a spus cum doi călători s-au oprit într-o piaţă să cumpere o găină» care costa douăzeci de lei şi cum au scos banii şi au plătit-o şi atunci negustorul le-a zis: „mâ, oameni buni, voi nu v-aţi tocmit, găina costă de fapt cincisprezece lei, na-vă cinci lei înapoi". Călătorii au luat banii şi unul, arunci, zise: „mă llie, bem şi câte-o bere?4' „Bem." Au băut şi au plătit trei lei, au băgat fiecare câte un leu tn buzunar şi au plecat. Pe drum, „Bă Gheorghe, zise llie, găina asta ne-a costat pe fiecare câte nouă Iei (din moment ce avem fiecare câte un leu în buzunar), de două ori nouă fac optsprezece, trei lei berea, douăzeci şi unu. Noi am scos douăzeci, de unde dracu a ieşit leul ăsta?!,.." De unde ştiu eu că adevărul tău nu seamănă cu leul ăsta în plus, care are doar aparenţele de adevăr, când în fond e rezultatul unui calcul fals? M-ai uluit, ăsta e adevărul, şi sunt încă uluită, dar dacă ţii la mine eşti obligat să-mi spui adevărul adevărat şi nu pe cel stors prin exploatarea naivităţii şi neghiobiei...
- N-am vrut să storc nici un adevăr în afară de cel care a ieşit la iveală: ăla e, altul n-am! zise Adrian parcă cu mâhnire.
- Care?
- l-ai spus singură pe nume: c naivitatea şi neghiobia. Naivitatea nu e ceva rău, dar dublată de neghiobie, se potenţează reciproc şi fac sâ apară adâncimea sentimentului. Te rog sâ mă ierţi, nu e obligatoriu ca un om naiv şi neghiob din fire să nu aibă sentimente adânci. Dacă neghiobia domină sentimentele, ei, asta e grav. Această revelaţie pune în umbră, dacă nu scoate chiar din discuţie procedeul folosit, care e doar expresia cazului de forţă majoră luat în totalitatea lui.
- Nu văd, zise Luchi, cazul de forţă majoră. Admit, deşi n-ar trebui să admit, mă revolt când mă gândesc că trebuie să admitem ca în caz de forţă majoră să folosim un anumit
procedeu. Dar ce se întâmplă când forţa majoră nu apare cu claritate? Sau nu apare deloc?
- Uite, Luchi, zise Adrian, forţa majora apare în cazul în care nu mai există nici un alt mijloc de a determina un anumit lucru să se producă. Adică ştim cu certitudine că de pe acoperişul acela o să cadă curând o cărămidă într-un loc de trecere, o vedem cum se desprinde, nu ne repezim în clipa aceea şi pur şi simplu îmbrâncim pe cei care n-o văd şi-i dăm asrfel la o parre? îmbrânceala asta e neplăcută, dar era mai plăcut să-ţi cadă cărămida în cap?
Aici ar fi rrebuit ca ca să dea cărţile pe faţă şi să-i spună câ această comparaţie era nepotrivită cu ceea ce făcuse el. Dar iarăşi era adevărat că cl i-ar fi putut răspunde că nu întorci o lată din drumul măritişului cu declaraţii de dragoste, oricât ar fi ele de patetice. Fiindcă unica armă nobilă de care putea dispune Adrian în acele zile tocmai asta era (în orice caz îi reproşa în gând de ce n-o folosise): declaraţia sinceră de dragoste.
Poziţie şubredă: i-o făcuse ulterior, după ce o fermecase săptămâni în şir cu prietenia lui şi ea îl respinsese. De ce îl respinsese? Prietenia precede dragostea, apoi o îmbogăţeşte. Nu trebuia să-1 respingă, oricum, poziţia ei putea părea nu numai şubredă ci şi vinovată, prin faptul că nu-şi stăpânise repulsia când el îi declarase câ o iubeşte.
-Nu, Adrian, eu continui să rămân uluită... La ce bun că un om se dovedeşte capabil dc cel mai frumos gest, dar şi de cel mai urât?
Aici el ar fi trebuit să-1 imite pe Ştefan şi să se ridice şi să plece. Pentru că, de ce îl chemase? Ca să-i spună ea singură că, la ce burii Dar Adrian nu schiţă nici un gest. EI era înarmat cu puterea gândirii, care o fascina pe fată.
- Nimic mare nu se face fără riscuri, răspunse el. Alţii ucid ca să fie fericiţi. Eu, ce-am făcut?
MARIN PREDA
DELIRUL
353
într-adevăr, ce făcuse? Ea avu o expresie ca şi când s-ar fi rătăcit între mai multe uşi deschise care o loveau» Parcă nu mai putea vorbi.
- Şi pe urmă nu e mai bine să simplificăm? zise el în şoaptă, în timp ce ea, ascuhându-I mai înainte, nu observase câ Niki nu mai era în fotoliul lui, se dusese pe undeva prin bucătărie. Te iubeam şi vedeam cum te îndrepţi cu paşi siguri spre altar sâ-ţi pună părintele pirostriile. Cum să te împiedic?
Ea sări în sus şi văzând că Niki nu mai era acolo, îi răspunse cu o voce pătimaşă:
- Mâ iubeai, mă iubeai, dar iubirea nu trebuie pătată! Şi atunci? îl întrebă ea cu frumoşii ei ochi strălucind de viaţă, cum sâ trăim săvârşind tor felul de ticăloşii, spune-mi, Adrian...
- Cine zice că trebuie să le săvârşeşti?! se miră el.
- Tu ai spus!
- Nu, şi viaţa pe care putem să ne-o construim se poate baza pe sinceritate. Ce-am făcut eu reprobabil? l-am spus pretendentului tău că te iubesc. Asta era adevărat. Mârşav ar fi fost dacă spuneam o minciună.
- Dacă aş şti că niciodată nu vei mat amesteca adevărul cu minciuna...
Şi era întâia oară când nu numai cuvintele propriu-zisc, dar şi glasul ei avea pentru el o promisiune în care putea crede şi spera, ca s-o poată cuceri. Ea se ridică în picioare ca o prinţesă, în timp ce el sări şi tî luă mâna să ho sărute.
- Acuma cu trebuie să mă duc! La revedere! Noapte bună. Şi urcă în camera ei. Se dezbracă, se culcă şi stinse lumina
cu regretul câ Mihai fusese atât de laş şi nu venise. Dar parcă îi părea bine că el avusese curajul acestei laşităţi, ar fi putut s-o păţească şi i-ar fi părut atât de rău câ niciodată nu şhar fi iertat că din pricina eî el ar fi murît... Adrian, ca şî Ştefan, era mai bine înarmat, în tîmp ce Mihai e atât dc prost, săracul, că a putut sâ se supere pe ea şi să-i trimită scrisoarea aceea, fără să
se întrebe dacă n-ar fi fost mai bine, înainte de a se fi aşezat s-o scrie, să-i dea un telefon şi să verifice: Luchi, e adevărat că...
I ,uchi adormi şi visă că era vară. Oraşul strălucea sub razele soarelui, în timp ce tramvaiele, parcă adormite, abia plecau de prin staţii; iar ziua n-avea sfârşit. Pe urmă se făcea că era Ia ştrand şi se repezea în apă cu capul înainte... Se făcea apoi că în altă zi, dar într-una mult mai frumoasă, dc început de vară, când primăvara n-a plecat de tot şi când seninul cerului şi puritatea aerului re fac fericit şi ştii că eşti, dar nu ştii de ce, când crezi că viaţa e o lumină din care nu pierim niciodată, plecase singură la plimbare, cu Inima parcă afânată de sentimente amestecate, de mîlă, de înţelegere şi îngăduinţă, dar şi de un dispreţ plin de simpatie faţă de babe, dc bătrânii cu fălcile tremurânde pe care îi întâlnea în cale şi care populau şi ei, în mod straniu, parcurile, în timp ce, gândea Luchi, moartea îi căuta pe-acasă... Moartea nu există, gândea Luchi, existăm noi, care suntem şi într-o zi nu mai suntem... Ei şi?!
Luchi se trezi cu acest gând în minte şi râmase liniştită în întunericul odăii. Deodată începu să plângă. „Şi dacă toate comorile fiinţei noastre le vom da tot aşa, primului venit, despre care nu ştim decât lucruri spuse de el, când în realitate nici nu-l cunoaştem şi asta numai pentru că marele explorator lipseşte, sau nu există?... Ce ticăloşi ăştia doi, ce m-au silit să fac.E adevărat că mî-au plăcut senrîmenrele pe care el le-a exprimat în seara aceea când ham lăsat singur cu Niki, despre tărăncile lui, niciodată n-am auzit un băiat vorbind atât de frumos despre fete... Şi faptul că la Tunelul norvegian s-a purtat ca un bărbat curat, fiindcă o iubea pe fata aceea a lui din sat... O iubea... Câţi nu iubesc şi în acelaşi timp, la o petrecere, comit, fără sâ ezite, tot felul de trădări şi murdării... Dar m-am grăbit, cu toate câ nu am devenit femeie printr-un simplu accident amoros cum ar fi putut să se întâmple şi se întâmplă foarte des cu noi, ci cu un băiat a cărui expresie în clipele acelea
354
MARIN PREDA
DELIRUL
355
era terifiantă... Era fericirea un îndrăgostit, nu triumfător ca un animal... Ce mar încoace şi-ncolo, m-a sedus fără să ştie, în timp ce eu descopăr acum că de fapt mi-e străin... El e îndrăgostit singur, nu de mine, Luchi, pe care nu mă cunoaşte, ci probabil de ochii mei. Ei şi? Nu pot să-ţi placă mult timp nişte ochi... Iar ăştelalţi doi nici măcar atât, în orice caz, unul m-a cucerit intelectual, dar ca bărbat îmi inspiră o stranie repulsie, iar celălalt m-a cucerit inspirându-mi o mare siguranţă că sunt ocrotită, ca să descopăr pe urmă că şi-a pierdut înere* derea în mine la prima uneltire. Numai siguranţă nu mai pot simţi eu lângă eh.. Doar dacă devin eu bărbat în locul Iui şi preiau eu toate iniţiativele, cum a făcut mama, subjugându-1 astfel pe ofiţerul ei pentru totdeauna! Dar cum pot să fac aşa ceva? Ce ştiu eu despre viaţă şi despre bărbaţi? Nimic! Dar e un gând! Aş putea afla dacă m-aş strădui. N-a fost rău că m-am lăsat sedusă de Ştefan. E primul pas... Eu am vrut... O să-mi iau examenele şi o sâ ajung medic... Şi atunci văd eu... Nu e nici o nenorocire că la douăzeci şi trei de ani nu sunt încă pe drumul măritişului. Şi dacă va fi ceva mai târziu? Nu va fi acelaşi lucru?"
Şi Luchi mai rămase încă minute în şir cu ochii deschişi în întuneric. Nu mai gândi nimic, ca şi când amânarea măritişului ei i-ar fi dezvăluit deodată o lume nouă şî necunoscută, plină de farmec prin libertatea pe care şî-o recăpăta, dar şi de primejdii, cărora trebuia, de-aici înainte, sâ Ic faci faţă sin-gură... Ce-o să fie cu ea dacă în cele din urmă tot nu apare bărbatul care să-i placă? Fiindcă trebuie să-1 găsească, amânarea nu înseamnă nepăsare* E un răgaz de cunoaştere şi nu unul de renunţare. Fiindcă dacă îl găsea, şi mâine se mărita cu cel care i-ar fi confirmat ceea ce ştia de mică, dar care nu-i confirmase nimeni până atunci: câ viaţa e lumina soarelui, frumuseţea pământului. Dar oamenii nu erau...
XIV
Se făcuse ora cinci dimineaţa şi cei doi continuau sâ srea în hol şi să asculte la radio mersul evenimentelor, chiar dacă difuzate numai din punctul de vedere al legionarilor. S-a aflat mai târziu că echipa care era de serviciu în acele zile în faţa microfonului era convinsă că transmite ordinele şi comunicatele generalului în timp ce afară, la ieşire, firul principal era tăiat şi branşat la un altul, de unde transmiteau legionarii şi care era singurul care se auzea. Ce se spunea? Că la 20 noiembrie diabolicul Alexandru Rioşanu a dat ordin scris ca un anume Davidescu, individ care l-a ştrangulat cu mâna lui pe comandantul legionar Victor Dragomirescu, sâ fie pus în libertate! Şi-a permis! 1^ 27 noiembrie, acelaşi mason satanic Rioşanu dă ordin să fie înlocuită garda de legionari de la Jilava, prin jandarmi, I-auzi! Mai erau înăuntru duşmani ai legiunii, comuniştii de pildă, care trebuiau masacraţi şi în orice caz era acolo un loc foarte potrivit unde puteau fi ucişi cu bâtele şi alţi duşmani ai legiunii (cu bâtele răzbunarea nu e atât de abstractă cum e cu pistolul) şi acest jidănit de Rioşanu avusese îndrăzneala să se atingă de camarazii care păzeau închisoarea şi pur şi simplu să-i gonească de-acolo.. La 31 decembrie se dă ordin Telegrafic (nu mai spuneau cine) să fie luaţi sub protecţie de către jandarmi şi poliţie foştii politicieni ai trecutelor regimuri Prin descinderile în lojile masonice s-au descoperit nu numai nişte inocente şorţuri de zidari, compase şi echere, ci pur şi simplu documente care arătau că mulţi demnitari în funcţiune se adunau în loji şi puneau la cale ruperea noastră de Axă! Asta era o crimă de o îndrăzneală nemaivăzută- Şi mai ce? Că ofiţerilor şi aviatorilor care erau bănuiţi că simpatizează cu legionarii lise lua comanda! Iarăşi nu se spunea cine comitea asemenea fărădelegi- Câ prefecţii legionari, printr-o perfidă diversiune, fuseseră convocaţi la Bucureşti şî opriţi, ca sâ nu se poată întoarce în capitalele lor şi lua acolo parte la evenimente. Dar „... vom reteza capetele
356
MARIN PREDA
DELIRUL
357
hidrei demoh'beralc si vom pedepsi pe toci trădătorii şi pe roate uneltele conspiraţiei masonice... Suntem informaţi că la cazarma gardienilor publici, unde sc găsesc câteva sute de legionari, a fost adusă armata, care a tras în plin cu tunurile şi mitralierele. întreaga populaţie a capitalei nu trebuie să se lase intimidată de ultimele zvârcoliri ale francmasoneriei şi a slugilor jidovimii.-."
- Nu, deloc, zise Adrian, cum sâ ne lăsăm noi intimidaţi?!
- Formidabil, exclamă Niki din când în când, aî zice câ victoria le stă la îndemână...
- Şi dacă le stă!? spuse la un moment dat Adrian.
- Ai dreptate! exclamă şi Niki înfiorat. Tot ce ştim e că generalul, după cum recunosc şi ci, a primit lupta, n-a cedat, dar dacă e învins?
- Să ascultăm, zise Adrian. Nu mă culc până nu văd ce iese. O voce anunţă că la microfon va vorbi acum cutare
personalitate culturală legionară...
-Români, începu el cu o voce dramatică, se sinucide naţia!...
Adrian începu să râdă 2gâlţâindu-se şî nu mai termina, încât Niki îi spuse să se oprească fiindcă vroia sa audă... Adrian însă nu mai vroia, ai fi zis că totul pentru el se limpezise: Dacă acest legionar important vorbea de sinucidere, era clar că legionarii erau aceia care se aflau în această postură. Că divizia III, din corpul 1 de armată din Piteşti a primit ordin să tragă în legionari, spunea personalitatea cu un glas tragic, ca şi când nu atât faptul în sine, că generalul nu ceda, ar fi fost un sacrilegiu, ci ordinul său, de a se trage în legionari... Ca şi când ar fi trebuit să Iasă generalul în stradă şi să zică: hai, măi, băieţi, fiţi cuminţi, nu sunteţi voi copiii mei, dticeţi-vă acasă, că o să vă satisfac toate cererile...
- Soldaţi, striga acela încheind, daţi mâna şi împreună, cu puteri uriaşe, să pornim lupta cea mare, de însănătoşirea neamului românesc, căzut în robia tâlharilor şi a curvelor...
Adrian izbucni din nou în râs şi de astă dată şi Niki se destinse si râse şi el. Când, o voce mistica şopti în aparat:
- Să trăieşti, căpitane! Gata de moarte, îţi vom executa ordinuh
Apoi alt glas anunţă câ generalii Uragalina şi Coroamă se apropie cu unităţile lor de capitală. Şi izbucni dupâ această veste un cântec pe care Ştefan îl auzise şi pe străzi înainte dc atacul Palatului Telefoanelor: „Urlă duşmanii!..."
Nild se uită Ia ceas. Era aproape şase.
- Ce-o fi? zise el. Ce s-o fi petrecând? Neliniştea îl stăpânea iarăşi.
Deodată fiorosul cântec se opri şi se aşternu tăcerea.
- A fost ocupata clădirea Radio-ului, zise dupâ câtva timp Adrian.
- Nu, zise Niki, microfoanele sunt deschise, s-ar fi auzit împuşcături. Când l-au asasinat pe Armând Câlinescu şi au pătruns în sala microfonului principal ca să-şi anunţe isprava s-au auzit împuşcături. Apropo, ştii cine i-a dezarmat pe urmă chiar în clipele când coborau pe scări? Directorul, cu mâinile goale, simulând câ are în spate garda militară. A strigat: Atenţiune gardă, ochiţi! Apoi asasinilor: sus mâinile! Jos pisroalele! Şi indivizii au aruncat pistoalele şi s-au predat. Ştii ce-au păţit pe urmă...
- Da, ştiu, au fost dusi la locul asasinatului, executaţi şi lăsaţi acolo să-i vadă populaţia.
Niki se uită la ceas;
- Mâ duc, zise, sâ vedem dacă nu găsesc vreun ziar la chioşc. Şi se întoarse repede şi radios cu un ziar legionar fluturând
în mână.
- Fii atent aici, strigă eh Şi începu să citească:
Pentru împiedicarea vărsării de sânge pe care noi nu am vrut-o şi care n-a servit decât duşmanilor comuni ai României şî Axei, cunoscând câ politica Germaniei ţi Italiei cer conditiuni speciale,
358
MARIN PREDA
DEIJRUL
359
pe care Mişcarea legionară le recunoaşte şi având în vedere că între conducerea statului şi Mişcarea legionară au început tratative pentru limpezirea situaţiei, ca să uşurăm mersul acestor tratative
ORDON
Ca să se înceteze imediat orice luptăt legionarii vor părăsi de îndată instituţiile publice ocupate şi vor reintra în viaţa normală.
Cer ca acest ordin să se execute fără şovăire şi cu cea mai mare stricteţe. Vreau ca în cel mai scurt timp ţara să-şi recapete aspectul normai
Horia Sima
Bucureşti, la 23 ianuarie 194 L orele cinci dimineaţa.
în acelaşi timp la radio izbucni deodată cu o forţă impresionantă vechiul cântec:
Deşteaptă-ter române,
Din somnul cel de moarte...
- Niki, zise Adrian întru târziu, Horia Sima a dar acest ordin în libertate sau capturat?
- Nu mi se pare clar, a pomenit de tratative care se duc cu conducerea statului.
Era însă o minciună, tratativele eşuaseră încă din noaptea trecută şi în cursul zilei se află, din manifestul dramatic către ţară al generalului care în sfârşit apăru în presă, ca el nu mai lăsa „copiilor" lui nimic, Ic lua totul şi tot ce mai zicea că va păstra era „spiritul legionar". Exact ca Ia morţi! Se plângea de nerecunoştinţa, zicând că în paginile istoriei şi ale omeniei nu credea sâ se poată înscrie o faptă de o ingratitudine mai mare... A fost silit să scoată armata... Şi el care a făcut lovitura de stat de la 6 septembrie fără o picătură de sânge, care a suferit ca nimeni altul chiar şi pentru netrebnicii de la Jilava (adică pentru cei care fuseseră masacraţi la 26 noiembrie!) a fost silit să lase
trupele să tragă în fraţii noştri... „Români, zicea el, voi pregăti noua aşezare politică a statului.. ,H Eradecî clar că se debarasa chiar şi de legionarii care nu se ridicaseră contra lui, aşa-zişii, „seniori"... „Ari, continua el, se toarce sub ochii noştri soarta de veacuri a lumii. Şi la împlinirea ei fiecare trebuie să vă simţiţi chemarea... Fiindcă eu n-am fost până ieri şi nu vreau să fiu nici mâine nici instrument de tiranie, nici punte de anarhie..
Avusese însă grijă, înainte să facă această declaraţie de efect, să spună că regimul său se sprijină pe suflul nou care s-a aşezat în lume, într-o comunitate cu Germania şi Italia. Acolo cc regimuri erau? De tiranie sau de anarhic? în acele ore însă bucureştenii, chiar dacă îşi puneau ei această întrebare, nu i-o puneau generalului: astea sunt vorbe, gândeau ei, istoria cu suflul şi cu comunitatea. Practic, acest om îi reprimase hotărât tocmai pc aceia care n-aveau nici o ezitare şi nici un scrupul să instaureze în ţară, cu orice mijloace, cum o dovediseră, acel suflu şi acea comuniune...
Vârfurile legionarilor care declanşaseră rebeliunea nu aşteptară sâ pună generalul mâna pe ei: cu ajutorul nemţilor, care îi adăpostiseră în acele ore, fugiră din ţară.
Şi astfel nici acel aconto teribil promis comuniştilor de la jilava, nu avu urmări... Legionarii nu puseseră mâna pe puterea deplină ca s-o facă. Şi nici în timpul rebeliunii nu avuseseră nici timpul, nici puterea sâ se răfuiască, în felul lor sângeros cu cei întemniţaţi dincolo de celula 20: de mult închisoarea era bine păzită de armată..,
Citind manifestul generalului (pe care i-I aduse pro-prietăreasa, o femeîe încă tânără şi de o serviabilitate rece, care îţi aminrea parcă tot timpul câ nu va ezita să te dea afară daca nu-i vei plăti la timp chiria), Ştefan sări în sus, se îmbrăcă în câteva minute şi o luă spre staţia de tramvai de pe Carol Davila. Da, iată, tramvaiele şi începuseră sâ meargă. Călătorii, nu prea
360
MARIN PREDA
mulţi, aveau chipurile vesele, alţii se urcau făcând glume, vorbind tare taxatoarei, „avansând înainte14, cum îi îndemna ea, desfâcând apoi ediţii speciale de ziare şi parcurgând cu grabă şi nervozitate manifestul generalului şi ştirile.
La redacţie Ştefan găsi toată lumea adunată în sala mare. Toţi erau bucuroşi. Nimeni nu comenta nimic. Marile bucurii nu au glas. Toţi îl aşteptau pc patron.
PARTEA A PATRA
I
lată cum se dovedea că nu există secrete militare: individul acela care îi spusese lui Achim într-o zi în Obor câ pe primăvară aşa, eh Achim, va fi concentrat, în ciuda (aptului că unitatea sa de ceferâ, în loc de armă avea pentru fiecare soldat sau gradat instruit câte un perforator de bilete, avusese dreptate. Nu chiar în primăvară, dar cu câteva săptămâni înainte de zilele babelor, Achim Moromete primi ordin de chemare.
Stătea cu hârtia în mână şi arăta încântat, în timp ce Angela se făcuse palidă, îşi şterse nasul cu un deget, gestul lui de la ţară care dădea parcă gândirii un impuls:
- Bă, f,.. în c... pe mâ-sa! exclamă el, de unde o fi ştiut? Câ nu era nici general, nici majur, era un simplu civil, ca mine, dar uite că se cam şrie, cine zice că nu se află...
- Achime, şopci fata cu alt glas decât al lui, slăbit de o panică bruscă, dacă nu te mai întorci?
Parcă dăduse deodată frigul peste ea, se apropie şi tremurând, se lipi de coasta lut. EI n-o luă în seamă,
- De ce, zise, e concentrare, nu e război. Unde vezi tu? Ea nu răspunse unde vedea, dar în clipa aceea înfăţişarea
ei se schimbă, chipul îşi pierdu veselia şi nepăsarea, iar ochiul îi rămase deschis asupra bărbatului, cu o expresie întrebătoare
362
MARIN PREDA
DELIRUL
363
pe care nu şi-o maî putea ascunde, „Nu mi-a spus rumeni nimic, parcă zicea ea, dar nu ştiu dacă ai să te mai întorci. Şi nimeni pe lume nu mă mai poate linişti până nu aflu: ori că e pace şi nimeni nu mai moare în război, ori câ ai murit şi nu mai am de aici înainte ce sâ mai aştept de la tine."
Trebuia sâ plece în parruzeci şi opt de ore. I,a început Achim se uită si el câteva ceasuri în şir la ea, mirat de schimbare, apoi se supără şi îi repetă că n-avea de ce sâ se sperie, război nu e, unitatea lui e în afară de orice pericol chiar dacă ar fi, linia întâi nu se formează pe căile ferate de transport... Ea se linişti, doar în aparenţă, fiindcă rămase pe chipul ei ce era mai râu, privirea cu care se uita la el, semnul acela de întrebare, frica aceea pe care n-o mai putea alunga nici o judecată, nici chiar faptul câ după câteva luni el s-ar fi întors. Cine putea să ştie cc semn misterios ascundea o astfel de hârtie, care te smulgea din casa ta şi îţi poruncea sâ te duci nu sc ştie unde?
Spre seară neliniştea ei crescu. Totul parca se stricase şi Achim se posomori. „Da, da, gândi, are şi ea dreptate. Plec, o las singură. Dacă se întâmplă ceva (poţi sa ştii?!}, ea cine a fost? A fost nevasta mea, atâta vreme, dar cine s-o creadă?"
A doua zi dimineaţă se duse cu ea la primărie sase însoare cu ea, dar era prea târziu, li se cereau tot felul de acte şî li se dădea un termen de cel puţin două săptămâni. Dar până să afle toate acestea ar fi trebuit ca neliniştea ci să dispară; iată, nu mai rămânea singura, era nevasta lui şi în acte şi dincolo de moarte. Dar nimic nu sc schimbă pe chipul ei şi nu avu nici un regret când află că nu se putea căsători cu el atât de repede. N-o interesa câtuşi de puţin evenimentul. Chiar se supără-- Nu-mi arde mie acum dc măritiş, spuse. Numai la gară, când trenul se apropie, parcă îşi mai veni în fire. îl prinse de gât şi cu faţa aproape de a lui îi şopti: -Nu fi supărat pe mine. îmi trece. Să-mi scrii.
- îţi scriu cu, zise Achim, dar vezi ce faci. Să nu te prind că... Ia vezi!
- Nu-mi duce tu grija mea, răspunse fata şi deodată se supără: Fii liniştit, îi zise, pe şeaua ta n-o să încalece nimeni. Şî adăuga: tu sâ nu incaleci pe-ale altora.
- Gura, fă, că te-aude lumea! Nu ţi-e ruşine?
Şi sări pe scara vagonului. Când trenul se puse în mişcare, ea se mişcă odată cu el şi îl petrecu fluturând o batistă, până ce trenul pieri golind peronul în care intrase pufăind apocaliptic.
II
Achim ştia câ din moment ce eşti dat la trenuri, trenuri vezi. Nu lua seama la ele. Le întâlnea în gări, se încrucişa cu ele pe câmpii si prin munţi pe unde linia era dublă, unele lungi, nesfârşite, de marfă, dar a dracului marfă, bâlţatâ, îndreptată în sus cu ţevi care nu puteau fi acoperite: tunuri antiaeriene. Dar şî tunuri cu ţeava scurtă şi groasă. Şi parcă tancurile nu erau şi ele o marfă? Unde mama dracului erau duse? ÎI vezi că merge încolo, spre Bucureşti, dar parca poţi să spui că aia e destinaţia?
în apropierea gărilor Achim deschidea uşa şi cobora pe ultima scară uttându-se cu o curiozitate lacomă la mulţimea care începea să se mişte în valuri, gata să ia trenurile cu asalt din mers. Unii, cei fără bagaje, aşa şi făceau, cu riscul să-şi rupă picioarele, sau să fie chiar tăiaţi de tren. Lui nu i se întâmplase sâ vadă, dar alţi şefi de tren povesteau că văzuseră. Parcă oamenii sunt în toată firea lor? Unde s-or fi ducând? Ei, chiar aşa, să scai şi sâ te întrebi ce îl face pe om să plece de-acasă şi să ia cu asalt trenurile? Nu numai oameni, bărbaţi zdraveni, dar şi muieri singure, fete, chiar şi bătrâni. Şi uneori şi mame cu copii în braţe. Când nu erau trenuri ce făcuseră? Trăiseră şi atunci, dar mai puţin înnebuniţi de cum arătau acum, mai liniştiţi, fără feţele astea care în îmbulzeală deveneau sălbatice... Da, aşa este. Avea dreptate Angela, ceva nu era în regulă, anul
MARIN PREDA
DEJJRUI
365
trecut peroanele erau liniştite, lume puţină... Ce se întâmplă? Se mută lumea dintr-un loc într-altul? Fuge de undeva?
într-o zi, în timp ce se plimba agale printre linii în aşteptarea orei sale, Achim Moromete se opri lângă o femeie care plângea de furie ca fusese îmbrâncită de toţi şi pierduse trenul, şi intră cu ea în vorbă.
- Unde te duci?
- Până la fi-mea, la Ploieşti, are nuntă mâine, şi uite că mă dădură Ia o parte şi n-o să fiu şi eu azi la ca sâ-i dau o mână de ajutor...
Dar deja o speranţă licărea în ochii ei uhându-se la acest om în uniformă... Poate ştia el ceva... Un alt tren decât cel de la miezul nopţii, care nu se anunţă oamenilor.,, Deşi avea farâ care făcea nuntă, era încă tânără şi mai ales- nu era grasă, cum Ii se întâmplă unor mame dupâ ce nasc şî pe care nu numai traiul bun le îngraşă, ci şi necazurile. „Asta precis că e văduvă, altfel ar fi cu bărbatul după ea", îşi spuse Achim si un gând îi veni şi îi luci în ochi şi femeia îl cîti în aceeaşi clipă şi luci şi în privirile ei acceptându-1.
- Şi bărbatul când ţi-a murit? zise Achîm în şoaptă, să nu turbure parcă simplitatea înţelegerii lor.
- Sunt opt ani de când s-a prăpădit, zise ea.
- Ce-a avut?
- Băutura.„ -Aşa de tânăr?
- Nu era aşa tânăr, zise femeia. A căzut într-un şanţ şi a dat viscolul peste el! Eşti om, nu eşti dc fier. I,-am găsit ţeapăn... S-a trezit el, dar mult n-a mai dus-o, câ a răcit la plămâni...
- Se purta urât cu tine?
- Nu, nici măcar nu bea din podul de porumb, nu era un beţiv, era un chefliu, bea şi el cu alţii mai bogaţi... Dar fie că bea râu, fie câ nu ţinea, că se cherchelea de i se făceau picioarele mai blegi ca la un olog. „Mâ, îi ziceam, nu mai bea." „Nu maî
beau!" zicea şi el şi se ţinea o vreme, dar era trist, săracu, mi se făcea milă de el, iot eu îl îndemnam: „Du-tc, îi spuneam, dar bea şi tu cu măsură..." „Păi cu măsură beau", zicea, adică cu sticla aia de măsurat. Ce puteam să-i fac?! Sc făcea alt om, îmi plăcea parcă şi mie mai mult de el când se întâmpla să nu se întoarcă acasă pe-o singură cărare, era vesel, glumea, cânta, şi cânta frumos, te şi mirai cum stătea veselia şi cântecul în el în celelalte zile şi numai vinul le scotea».. Era mai mare ca mine cu douăzeci de ani, adăugă femeia, cu o expresie bruscă de fericire care o întineri şi alunga cu totul de pe chipul ei grija si necazul pentru nunta fetei ei la care avea sâ întârzie.
- Hai cu mine, zise Achim mereu în şoaptă şi se urni din ioc fără sâ se uite să vadă dacă va fi urmat.
Mergea însă încet, parcă ar fi fost dus pe gânduri. Muierea îşi luă bocceaua şi îl urmă. Din pricina acestei boccele pierduse trenul, îi căzuse din mână, adică fusese smulsă şi fusese silită să se tragă îndărăt, Achim ar fi putut să facă doi pasi, să i-o ridice şi sâ î-o dea, dar se uitase nemişcat, la zbuciumul de pe scări şi nici măcar nu-i trecuse prin cap să sară şi s-o ajute. I-a început avusese reflexele obişnuite ale omului care nu poate rămâne indiferent când alţii suferă, dar pe urmă se gândise că în felul asia o să ajungă departe, un fel dc hamal al altora, în timp ce el avea alt grad, era şef de tren şi descoperise plăcerea de a te uita la chinurile altora si a rămâne impasibil... Fiindcă, uite... Gările sunt aglomerate şi lor le arde sâ se ducă la nuntă.,. Au dreptate, o nuntă face fi-ta, dar dacă asta e situaţia Ia gară, descurcă-te. Va sâ zică asta era, gândi el mai departe, în timp ce muierea mergea chiar lângă coasta lui cu acel mers nesimţit al ţărancelor de ai fi zis câ tălpile lor nu ating pământul, nunţi, botezuri, naşteri, morţi, poate vânzări, cumpărări, plecări de tot, sau întoarceri de ani; astea sunt prin urmare pricinile care îi trimit spre trenuri,.. „Dar de ce aşa mulţi?! se întrebă el rămânând ca într-o visare asupra acestui gând nedezlegat-.. Şi apoi: „Până la Ploieşti nu mă prinde nimeni
366
MARIN PREDA
DELIRUL
367
şi dacă mă prinde nu sunt funcţionar ia c.f.r. să mă amendeze. Am şi eu interesele mele, nu numai cefereul, dacă nu se întâmplă nimic o să-1 servesc şi eu cu inima mai uşoară".
Mergeau de-a lungul unui tren gol, trenul lui, care urma să fie tras în staţie şi să plece peste aproximativ un ceas. Se opri într-un loc, puse piciorul pe-o scară şi urcă. Muierea urcă după el. Trecură prin câteva coridoare şi într-un loc Achim scoase o cheie din buzunar şi deschise: era în apropierea coletâriei cuşeta lui proprie de şef de tren.
- Uite, îi spuse el muierii arătându-i banca pluşată, stai aici, am să te încui şi dacă avem norocul să nu vie vreun control până la Ploieşti, ajungi, bine a, la destinaţie şi pe deasupra fără sâ te mai înghesui cu alţii pe coridoare. Culcă-te şi dormi liniştită...
Era un tren militar care în câteva ore se umplu până pe acoperiş de soldaţi şi ofiţeri. Se făcuse noapte şi cele două locomotive gâfâiau prin văile şi prăpăstiile munţilor, fluierau însă victorioase, ai fi zis că chiuiau, în timp ce fumul le ieşea pe coş în ritmul urcuşului. Achim se uită la ceas. în curând va veni Sinaia, şi dacă nici de-acolo nu se va urca vreo echipă de controlori, călătoarea lui clandestină nu va mai fi în pericol sâ fie dată jos, fiindcă până la Ploieşti trenul nu mai oprea. Aplecat în afară şi ţinându-se cu o mână de bara neagră, Achim scruta liniştit lungul peronului când trenul opri. Nimeni. Numai soldaţi.
Când intră în cuşetă, neliniştită, muierea îl întrebă din priviri: ceva râu?
- Ai scăpat, zise el, până la Ploieşti nu mai oprim... Stau şi eu niţel şi mă duc să-î controlez pe-ăştia care s-au urcat la Sinaia. Când omul vrea, mai zise el, câte nu se fac.... Te duci acuma la nuntă... De ce n-am petrece şi noi?
- Păi să petrecem, şopti ea... Şi dupâ o tăcere, privindu-1 drept în faţă: de cc sâ nu petrecem?... O să mă duc şi eu cu inima uşoară la nuntă, câ am întâlnit un băiat bun... Ai nevastă, copii?
- Am nevastă, zise Achim.
- Mai bine că n-ai copii, pe vremurile astea,
- .. -Să ştii că de băut n-am decât două sticle cu bere, reluă Achim.
- Ne-ajung, răspunse muierea ca şi când ar fi fost mai mult decât încântată.
Achim însă nu se grăbi să scoată acele sticle, ci sc apropie de ea atât de mult încât, deşi îl aştepta, ea se dădu instinctiv înapoi. El însă o prinse şi o culcă încet de-a lungul băncii. Muierea ridică bărbia în sus... Apoi el o dezveli... Si se repezi asupra ei atât de flămând încât, simţind că bărbatul acesta nu va fi multe minute al ei, se agăţă şi ea de el şi îî ieşi repede în întâmpinare. în timp ce el era tăcut, ea avea respiraţia şuierată de bucuria pe care i-o pricinuia ei, femeie trecută de mult de treizeci şi cinci de ani, această întâlnire nesperată şi de teama câ totul se va sfârşi atât de curând... Ceea ce se şi întâmplă... Bărbat în putere, dar prea grăbit... Al ei, tatăl fetei (care avea acum nunta), era aşa de blând când se apropia de ea încât totul se dezlega şi se descătuşa în sufletul ei făcând-o sâ se simtă atât de uşoară, că îi venea să creadă câ ar putea zbura: grijile, teama de ziua de mâine, frica de boli, suferinţa sărăciei, gândul morţii, totul se topea, se îndepărta de patul lor... Simţea că ar fi putut muri fără nici o părere de rău...
- Şi în bocceaua asta ce ai? zise Achim vesel, destupând la uşă sticlele cu bere. Ia, îi întinse, stai sâ-ţi dau şi un pahar...
- Păi ce să am, răspunse muierea, hainele mele bune!
- A, da, sigur... Şi ce e bărbatul fetei la Ploieşti?
- Lucrează la sonde...
- Bun băiat!
Şi Achim duse sticla la gură şi o goli pe toată pe nerăsuflate. Apoi se ridică şi îşi luă chipiul.
- Eu trebuie să mă duc, zise... Când ajungi la Ploieşti, te dai jos şî gata...
368
MARIN PREDA
DELIRUL
369
Parcă ar fî spus: iată ce simplu e când totul începe bine! Femeia dădu din cap că a înţeles şi câ la fel gândeşte şi ea si îl urmări ieşind cu o privire mare care nu clipea.
Multe săptămâni după aceea trebuiră să treacă pentru ca Achim să descopere într-o zi ce era cu mulţimile acestea care aşteptau trenurile în gări şi se repezeau asupra lor ca nişte haite. De mult timp se întreba de ce unele trenuri de persoane aveau perdele la ferestre şi acesre perdele erau trase. Cine era înăuntru? Până ce într-o gară văzu un ofiţer neamţ dând perdeaua la o parre, trăgând geamul şi scoţând capul afară. De atunci începu să fie atent la numărul acestor trenuri. Tăcut, le căuta cu privirea sa, care părea» din pricina lăcomiei, uluită, deşi era senină ca o oglindă şi când le descoperea trase pe vreo linie de aşteptare, se oprea alături şi cu faţa spre ele se desfăcea la pantaloni şi urina abundent. Nici el nu înţelegea de ce îl apuca tocmai atunci şi când observă coincidenţa, se stăpâni. „Care era direcţia acestor trenuri mute înţesate dc nemţi muţi? Unde se deplasau? Şi în ce scop?" se întreba si rămânea nemişcat minute întregi cu aceste înrrebări deasupra capului. Dar curiozitatea lui era să descopere şi nu să afle. încât nu întreba pe nimeni, pe vreun şef sau camarad ceferist în concentrare ca şi cl. întrebările fără răspuns nu-l stinghereau... Le vine lor rândul, răspunsul, chiar dacă ar trebui să treacă mulţi ani. Si într-o dimineaţă se trezi din somn în legănatul vagonului şi gândi: „uite dc ce a apărut atâta lume pe perbane, lume îmbulzită... Nu fuge nimeni de nicăieri, e aceeaşi lume, dar nu mai au aceleaşi trenuri... Ii s-a împuţinat numărul, ca să-i ducă pe-ăştia... Domnule, ce de trupe, ce de mulţime de soldaţi, de săptămâni de zile tot trec... Unde mama dracului se duc?"
III
la ora aceea nimeni nu ştia, în România, să răspundă la această întrebare şi nici cei care erau deplasaţi astfel, nici măcar
ofiţerii superiori. Nu e absurdă afirmaţia acelora dintre ei care mal târziu, fiind puşi sub acuzare, au răspuns câ „n-am ştiut nimic", desi era evident absurd să crezi că alţii, care afirmau acelaşi lucru şi care se aflau chiar acolo alături de omul care punea în mişcare aceste mase uriaşe de oameni înarmaţi, nu ştiau nimic. Pe vremuri patriarhale, descrise de Tolstoi, întrebarea cine îi împingea pe oameni de la apus spre răsărit îşi păstra toată forţa ei de sugestie mai ales în faţa unui astfel de artist care nu putea să admită în intimitatea marelui său spirit ideea că un singur om, Napoleon, putea fi cauza unui eveniment atât de copleşitor şi cu consecinţe atât de mari pentru o mulţime dc ţări, cum a fost invazia pe care împăratul francez a condus-o împotriva Rusiei- In zilele noastre însă, în faţa documentelor uluitoare care au fost capturate şi puse sub ochii istoricului, îndoiala nu mai c posibilă şi misterul sfâşiat: da, un singur om a gândit totul dinainte, a păstrat mai mult sau mai puţin secretă gândirea lui şi cei care au aflat-o din timp n-au crezut în ea, şi şi-a pus-o în aplicare cu o consecvenţă care a provocat nenorocirea unei întregi civilizaţii şi atât de mult a marcat istoria popoarelor europene încât unele din ele ţin şi astăzi, drept sărbătoare a lor naţională, ziua când au pus mâna pe arme (sau au întors armele printr-o mişcare insurecţională) şi s-au eliberat de tirania acestui om, a regimului său şi a acelor mişcări interne care se aliaseră cu el. O astfel de amintire, o astfel de amprentă de care nu ne putem dezice arată că istoria nu e o zeiţă fără pată în fata căreia să ne închinăm cu smerenie, din moment ce şi-a ales ca erou un singur om şi i-a dat o astfel de putere încât să mişte mari popoare unele împotriva altora şi să-1 favorizeze în aşa măsură încât, aşa cum ne dezvăluie documentele, să-1 ferească de toate atentatele (care au fost puse la cale împotriva lui aproape tot timpul), sâ-1 ajute să-i prindă şi sâ-i ucidă pe atentatori, sâ zdrobească mişcări de revoltă şi să tortureze partizani care se ridicau împotriva lui în ţările căzute sub
370
MARIN PREDA
DELIRUL
371
robie. Numele acestui om, pe care noi, europenii, ca să putem trăi cu totul liberi ar trebui sâ-I uităm, este Adolf Hitler.
în istorie un gest poate fi făcut şi de către un om care nu s-a născut să-1 facă? Noi vedem câ e gestul lui care nu e expresia nici unei cauze şi urmările pe care le provoacă nu sunt câtuşi dc puţin expresia, fie şi îndepărtată, a unui ţel ascuns al istoriei. Căci ultimul război a fosr o cădere a -umanitarii, ţelul nu se vede nici azi, când el demult s-a consumat. Şi asta pentru că firea, caracterul unei personalităţi nu se poate modela pe evenimentul istoric într-atât încât să semene cu o etichetă pe o sticlă, care arată doar denumirea conţinutului sticlei, dar care n-are nici o legătură cu ceea ce e înăuntru. Indignat de excesul istoricilor care prea explicau totul numai prin gesturile şi cuvintele lui Napoleon, Tolstoi era îndreptăţit să afirme că viaţa de roi a omenirii se conduce după legi cărora Ii se supun populaţii şi şefi în mod egal. Noi însă am descoperit în secolul nostru ceva nou şi nu prin primul, ci prin al doilea război mondial, că roiul poate fi dus într-o văgăună şi asta nu prin voinţa lui colectivă, ci a unuia singur sau a câtorva. Istoricul de mai târziu, care se afla în Germania în ajunul atacului asupra Poloniei şi care studiase de mulţi ani firea şi obiceiurile poporului german, avea Să scrie că populaţia Berlinului era departe de a fi entuziasmată de comunicatul pe care avea sâ-1 citească a doua zi în zori şi din care afla câ fără sâ fi fost întrebată era târâtă fără putinţă de întoarcere pe drumul războiului... Cine*era acest om care hotăra astfel soarta unui popor?
Ornitologii români au descoperit în Delta Dunării o pasăre cu penaj roşu şi cu comportament bizar: vulpea îi mânca în fiecare an ouăle şi îi punea, tn lipsa ei, pietre în cuib, pe care ea, apoi, Ie clocea toată vara fără sâ simtă că sunt pietre. Ca să salveze specia, ornitologii au gonit vulpea. Atunci pasărea, spre uluirea acestor specialişti care o supravegheau de departe cu binoclurile, a început să ţipe cuprinsă de o stranie isterie şi şi-a
spart ouăle cu ciocul, bătând din aripi şi dansând demenţial. Ce era cu ea? Ce instinct obscur o împingea astfel spre dispariţie? De ce vroia ea să nu-şi mai supravieţuiască? Cine putea să ştie? Natura vroia s-o elimine şi nimeni nu putea interveni ca această poruncă a ei să nu se înfăptuiască,,.
în viaţa poporului german, Hitler, încă de la început, semăna cu această pasăre, dar numai prin sfârşitul ei şi nu prin poziţia în mijlocul speciilor. Căci Hitler era ca o pasăre ucigaşă, foarte dotată şi vicleană, având geniul marilor cuceritori şi reprezentând o mare primejdie pentru toţi semenii săi... Trebuia să piară; cu toace acestea poporul german a dorit, şi majoritatea militarilor lui cu mintea rece au încercat de nenumărate ori să-i forţeze voinţa şi să-1 ferească şi pe el şi pe ei de prăpastia spre care se îndrepta. Putem noi să spunem astăzi câ înclinaţiile războinice ale poporului german şi-au găsit un exponent în acest personaj satanic? De ce trebuia să se sinucidă poporul german, care de altfel i-a supravieţuit, si nu s-a sinucis singur, ca atâţia alţii? Mai degrabă putem spune că acest om şi-a găsit în sânul potirului german elemente pe care Ic-a selecţionat şi cu ajutorul cărora a pus stăpânire pe alţii şi nu i-a lăsat din mâini până nu i-a dus la înfrângerea totală, după ce i-a biciuit mai întâi să obţină strălucitoare victorii şi să comită nesfârşite crime. Franţa prăbuşită a făcut să apară în fruntea ei doi oameni, un trădător, mareşalul Petain, şi un salvator, care a făcut pe atunci un gest doar simbolic, căci armata nu mai avea: a vorbit de la Radio, de pe teritoriul britanic şi a spus francezilor că Franţa continuă lupta. Acesta era generalul de Gaullc. Cehoslovacia, puternic înarmată şi dispunând de fortificaţii greu de trecut la graniţa ei cu Germania, se prăbuşea în faţa lui Hitler, cuprinsă de o panică iraţionala, fâră sâ tragă un glonţ. Din sânul eî nu s-a găsit un om care să-şî dea seama că lupta avea maî mult sens decât capitularea. Asta înseamnă câ poporul ceh şi slovac n-ar fi luptat până la sacrificiu, dacă ar fi fost
372
MARIN PREDA
DfcURUI,
373
mobilizat şi ar fi primit ordinul s-o facă? De alrfel atunci nu numai în Cehoslovacia nu s-a găsit un astfel de om, ci nicăieri în Europa. In acele zile, aşa cum s-a dovedit mai târziu, agresorul era vulnerabil la graniţa sa din vest. Totuşi nimeni nu t-a deranjat acolo: tiu s-a găsit nici un om în sferele dc conducere franceze care să dea ordin armatelor să-1 atace cu energic pe Hitler şi să pătrundă fără şovăire pe teritoriul său. Putem de aici să tragem concluzia că armata franceză nu şi-ar fi făcut datoria şi nu s-ar fî luptat eroic dacă acest om ar fi existat, ca să explicăm de ce n-a existat el realmente? în Anglia acest om exista, a venit la putere, gonindu-1 pe acel Chamberlain neputincios, înainte ca ţara sa să rămână fără soldaţi, îl chema Winston Churchill Ei i-a declarat imediat lui Hitler război nemilos, pc viaţă şi pe moarte şi a fost în deplin consens cu poporul său, care gustase totuşi mai înainte, sub un alt om, lipsit dc clarviziune şi hotărâre, din ruşinea umilinţei de a se fi bucurat o clipă că războiul a putut fi îndepărtat din lume prin nedemne şi zadarnice concesii...
IV
Suntem astăzi în posesia unor date care ne arată că asemenea acelei păsări stranii Hitler şi-a schimbat singur soarta spre sinucidere, ca şi când faptul câ totul era prea logic şi totul mergea prea exact spre victoria doriră <$k el l-ar fî neliniştit. Şi totuşi, după căderea Franţei, nu venise şî căderea Angliei... Dar acest semn în loc să-1 împingă spre o concluzie firească şi anume mobilizarea tuturor forţelor în vederea invaziei, gândurile sale războinice se întoarseră în altă parte. Ce se întâmplase?
Nu cu mulţi ani înainte un om stătea singur într-un birou în faţa unei planşe şi proiecta ceva. Nu-i era uşor să facâ ceea ce dorea, sau mai bine zis ceea ce i se comandase, fiindcă asupra Iui apăsa o mare răspundere: obiectul de proiectar era un mic avion cu un singur Ioc, cu o mitralieră care trebuia să tragă prin
raza elicei, şi sâ fie mai rapid si cu bătaie mai lungă decât a adversarului. De unde ştim cât de rapidă si câr de lungă e bătaia adversarului? Alte servicii au avut misiunea să afle si au aflat. Iată: Această jucărie trebuie să intre fără întârziere în dotarea aviaţiei ţării (R.A.F.), trebuiesc apoi recrutaţi vreo două mii de băieţi cu vederea şi reflexele bune, vârâţi în ele şi antrenaţi. Dar de ce? Războiul abia s-a terminat, marii Iui mutilaţi se văd încă pe străzi, toată lumea vorbeşte de pace. A apărut chiar în lume o mişcare numiră pacifistă, condusă de intelectuali şî scriitori mart, care au scris şi descris războiul cu toate ororile lui. Nu trebuie sâ se mai repete- Nu trebuie să mai aibă loc. Şî această mişcare e atât de simpatizată încât în ţara de dincolo de canal, în Franţa a apărut în starea de spirit a oamenilor, şi fireşte şi a soldaţilor, un fel de frenezie a păcii, în orice caz. o marc relaxare, o mare euforie.
Yes Sir! O să încercăm să-i trezim pe aceşti oameni la realitate, dacă bineînţeles o să reuşim. Fiindcă îi avem întâi pe-ai noştri, care gândesc la fel cu vecinii. Dar cel mai bine ne-am face datoria daca am construi câr mai repede o mie din aceste jucării. De ce? Vă voi explica, Sir! Să nu uităm că Marea Britanie care a fosr atâtea sute de ani stăpână peste mări, acum nu mai esre. Cum, dar nu e posibil. Flota noastră maritimă este încă cea mai puternică! Yesy flota în sine continuă să fie cea mai puternică, dar ea nu mai poate apăra Marea Briranie dacă deasupra el apare un roi de avioane încărcate cu bombe şl începe să i le arunce în cap: o scufundă! St după aceea nimic nu mai poate opri flota inamică, intactă, să se apropie de coastele noastre şi să ne invadeze. Da, aşa este şi atunci ce este de făcut? Păi iată, tocmai această jucărie cu un băieţaş în ea se poate urca sus, poate veni cu botul din roare direcţiile posibile şî doborî bombardierele. înainte însă să ajungă la ele, va trebui să dea o luptă cu jucăriile adversarului cu care îşi va trimite el bombardierele, sâ le păzească. Yes S/V, am putea spune câ de
374
MARIN PREDA
DELIRUI,
375
rezultatul ciocnirii acesteia, la care nimeni nu se gândeşte în prezent (în afară de omologul dumitale neamţ, care demult a făcut să iasă din biroul Iui aceleaşi planuri pe care vi Ie cerem noi acum), depinde soarta unui imperiu şi a actualei aşezări în lume. Asupra noastră apasă o mare răspundere, nu numai aceea de a ne apăra pe noi, dar şi pe alţii... Apucaţi-vă deci de lucru, şi cuvântul urgenţă să vă obsedeze seara înainte de a adormi, Yes Sir!
Si din această obsesie, în timp ce omul politic căsca gura neputincios la tartorul de pe continent, a apărut micul avion de vânătoare de a cărui însemnătate numai puţini îşi dădeau seama. Tot arunci oameni cu salarii mici, ingineri modeşti, dar inspiraţi în orele lor de lucru, au descoperit că bombardierele inamicului pot fi văzute pe un ecran care s-ar forma pe principiul radiolocaţiei, adică al înapoierii undelor radio îndată ce ar întâlni un obstacol şi anume cu mult înainte ca bombardierele să se apropie de coastă, aproape chiar de la decolare şi întâmpinate pregătiţi, în timp ce populaţia nu mai putea fi nici ea luată prin surprindere. Bizar! Sc vedeau ţărmurile Franţei pe acest ecran, aşa cum sunt ele desenate în cărţile de geografie. Şi puncte mici, care se deplasau perceptibil, vasele mai mari care alunecau în realitate pe suprafaţa oceanului. Yes Siry construiţi din astea multe de jur-împrejurul Marii Britanii! Şi mijloacele necesare de a dirija pilotul de jos, de lângă această minune a tehnicii şi dc a-1 preveni când este atacat şi dimpotrivă, de a-i arăta ţinta când trebuie la rândul tui să atace. Şi toate aceste descoperiri să rămână strict secrete.
I,a 30 iunie 1940 generalul Jodl scria că victoria decisivă asupra Angliei nu mai era decât chestie de timp, Hider trimise la vatră 40 de divizii de infanterie şi motorizate. După căderea Franţei marele tartor nu mai proiecta pentru moment nici o cucerire care să-i ţină toată armata mobilizată. Dar Anglia? A, Anglia! gândeau generalii. Anglia va fi cucerită cu aviaţia şi
marina. La 17 iulie, cu două zile înainte de discursul de pace al Iui Hirlcr, pe care îl auzise Niki în Reichstag, înaltul comandament german trimise 13 divizii de elita pe coasta Mării Mânecii, care trebuiau primele să invadeze insula. Fnrre blindate în valoare de 6 divizii, înrărite de 3 divizii motorizate şi 2 aeropurtate, ar fi urmat primului val. Planul era minuţios întocmit şi operaţiunea aceasta purta denumirea de Otarie\ scopul ei era un Todesstos* adică o lovitură dc graţie, dată unui inamic deja paralizat de aviaţie şi aflat în pragul unei prăbuşiri economice. Dar arunci ce rost mai avea, două zile mai târziu, discursul de pace al lui Hitler? Nu era el hotărât sâ pună în mişcare operaţiunea Otarie? Nu, dacă Anglia capimla, ar fi vrut ca această operaţiune să nu aibă Ioc, au declarat generalii lui după război. Anglia însă nu se lăsa ameţită de discursul înşelătorului şi atunci Hiticr ordonă acţiunea prealabilă operaţiunii Otarie, adică distrugerea aviaţiei de apărare a insulei. Operaţiunea căpăta denumirea de Adlerangrijfe* „Atacul Vulturului* şi începu la 15 august. De realizarea ei depindea succesul celeilalte. Miza era decisivă şi şeful aviaţiei germane, Goering, nu se îndoia că va pune el singur Anglia în genunchi şi că o invazie va deveni inutilă. Şi avea şi de ce să fie atât de îngâmfat. Trei mari flote aeriene îi stăreau la dispoziţie, cu comandanţi buni şi piloţi neîntrecuţi. Flota a Il-a sub comanda feld-mareşalului Kesselring putea ataca dîn Olanda şi nordul Franţei, a 111-a comandară de alt feldmareşal, Sperie, tot din nordul Franţei, şi a V-a, sub comanda generalului Stumpff, se afla în Danemarca şi Norvegia. împreună, aceste flote numărau aproape 1000 de avioane de vânătoare şi tor atâtea bombardiere, dintre care pe deasupra câteva sute care bombardau urlând în picaj şi îngrozind populaţiile chiar în adăposturile unde se ascundeau. Contra acestei forţe aeriene pe atunci înfricoşătoare ca număr, aviaţia engleză (RAF-uI) reuşise sâ fabrice pentru apărarea insulei aproape 800 de avioane de
376
MARIN PREDA
DELIRUL
377
vânătoare. Nu era puţin, dar în comparaţie cu inamicul, era rotuşi insuficient. In luptă egală, gândea probabil Goering, crezând desigur în acelaşi timp că această ipoteză e exagerată, insularii rămân fără apărare, în timp ce lui îi mai rămân câteva sute. Şi atunci nimic nu va mai putea opri bombardierele germane sâ distrugă marina engleză şi să deschidă drumul capitulării sau invaziei.
V
O fiinţă umană suportă presiunea întregului univers. Ar trebui s-o apuce spaima şi să se sinucidă. O superbă nepăsare se citesre însă în ochii oamenilor în faţa dezastrelor şi dacă se întâmplă ca unul din ei să-şi piardă această nepăsare, tatăl bate totuşi cu energie singur cuiele în sicriul fiicei lui care s-a sinucis. Omul e făcut să domine universul şi îl şi domină, chiar dacă fizic este pentru moment complicat pentru el să părăsească planeta pe care s-a născut. De ahfel nici nu e prea clar de ce ar trebui să facă acest lucru, când cerul negru de catran de dincolo de atmosfera noastră nu promite nimic bun.
Şi cu toate astea oamenii nu sunt sănătoşi la cap, sau în orice caz, aşa cum îi domină în anumite epoci istorice microbii şi virusurile, tot aşa îî apucă pe unii din ei din când în când pe o anumită suprafaţă a globului ranchiuna nedomolită împotriva altor popoare, dorinţa de răzbunare pentru umiliri vechi, obsesia că locul lor în lume nu e cel care li s-ar cuveni, sentimente şi obsesii care la un moment dat devin paroxistice şi pe care unul din ei, cel mai puţin sănătos la .cap, dar dotat cu însuşiri, cum ar fi darul de a vorbi în faţa mulţimilor şi a le vrăji prin verbul lui, unite cu dorinţa de puteri şi dominaţie, le amplifică monstruos şi îi fiice pe toţi complici ai tuturor evenimentelor care survin, chiar dacă nu toţi sunt de acord să participe şi nici nu participă la ele. într-o lume paşnică sminteala unei naţiuni provoacă o furtună în întreaga lume. Ideile,
armele automate şi motoarele au fost instrumente pe care Hitler a pus mâna şi şha înarmat compatrioţii săi să cucerească dominaţia asupra lumii. Cu ideile a subminat state întregi, asupra cărora trupele au năvălit apoi fără să tragă un glonţ, cu armele automate şi motoarele au învins pe cei care n-au fost fascinaţi de idei. Frumoase motoare! Admirabile avioane! la 15 august 1940 Goering, comandantul Luftwaffci era atât de convins că nimeni nu mai are altele la fel încât şi pe el şi pe Hitler îi apucase un fel de milă de Anglia» un soi de sinceră părere de rău că sunt siliţi sâ continue războiul când el s-ar putea termina aşa de uşor printr-o simplă capitulare. Iată Franţa! A semnat documentul şi gata, a încheiat socoteala.
O bănuială însă exista şi bătălia cu Anglia începu printr-o cursă. Goering dădu ordin sâ fie atacată marina engleză din Marea Mânecii şi porturile din sud. Nu aşa trebuia să înceapă invazia, dar aceste atacuri îi vor sili pe englezi sâ-şi aducă pe cer aviaţia de vânătoare, să-şi apere marina şi atunci va începe în realitate lupta decisivă. Dar englezii se eschivară şi nu uimiseră în ajutorul marinei decât o parte din avioane, drept care patru contratorplloare şi optsprezece nave comerciale fură trimise la fund. în schimb Luftwafie pierdu, spre enervarea lui Goering şi a lui Hitler, aproape 300 de avioane şi peste 100 atinse. Iar inamicul, după mărturiile piloţilor care se întorseseră, numai o sută şi ceva. Asta se datora desigur acelei invenţii care făcea să se vadă cerul luptei pe un ecran şi piloţii să fie dirijaţi de jos. Dar cum să accepţi că un asemenea fleac avea o importanţă prea mare, din moment ce calitatea şi numărul sunr de partea ta? Se dădu ordin să fie bombardate aceste staţiuni, fără să se insiste însă în mod deosebit. Toate astea se petrecuseră înainte de 15 august.
Marea bătălie aeriană începu de fapt în această zi. Pe ecranele radar de pe coasta engleză începură sâ apară şi să înainteze inexorabil spre cerul insular atâtea avioane încât ai fi zis câ acele
378 MARIN PREDA
puncte mici şi negre erau în realitate o invazie de muşte sau dc lăcuste pe care în mod bizar radarul le înregistra. Fără să-şi piardă cumpătul» comandanţii RAF-ului le luară însă drept ceea ce erau, şi nu muşte sau păsări migratoare, şi le numărară: bombardiere, aproximativ 800, avioane de vânătoare peste 1000. Acest fantastic atac venea din direcţii diferite, dar şi acele ecrane erau dispuse în diferite locuri ale coastelor şi şefii RAF-ului utilizară din plin acest avantaj pe care inamicul îl subapreciasc, faptul de a putea elabora de jos şî din timp, cu ajutorul radarului, tactica de apărare. Dinspre Scandînavia, de pildă, se apropia o flotă de circa 100 de bombardiere, escortată de un număr de trei ori mai mic de avioane dc însoţire. Era evident că inamicul socotea nordul insulei fără apărare şî de aceea numărul avioanelor de însoţire era aşa de mic. 51 at fi fost, dacă această flota n-ar fi fost „văzută" din timp. Se trimise împotriva ei şi pe neaşteptate şapte escadrile din acele mici avioane iuţi cu câte un băiat în ele şi pe care constructorii le botezaseră Hurrlcane şi Spitfire şi această a V-a flotă aeriană a Iui Goering fu nimicită. Isroricul spune că din această loviriiră flota a V-a scandinavă nu şi-a mai revenit niciodată.
în sud aviaţia germană atacă cu grosul ei încercând să pătrundă spre Londra şi chiar reuşi să aringă 4 uzine de aviaţie şi câteva terenuri. Pierdură însă aproape o sută de aparate, în timp ce adversarul, jumătate mai puţin. Pentru început, nu era prea bine. Adolf Galand, un vestit pilot de vânătoare german, a declarat mai târziu: faptul că în timpul luptelor piloţii englezi erau conduşi de la sol graţie unui nou procedeu şi care îi făceau să audă ordinele, dirijând în mod abil şi exact Spitfirerurile şi Hurrlcanele asupra formaţiilor germane, pentru ei, piloţii germani, a fosr o surpriză din cele mai amare. Piloţii germani nu întârziară sâ raporteze şefilor lor că în aceste condiţii lupta era inegală şi că în curând I iifrwaffe se va afla în situaţia de a nu mai dispune de nici un avion în timp ce RAl:-ul va deveni
DELIRUL 379
stăpân absolur în aer şi oraşele Reich-ului german ameninţate cu distrugerea. Goering, care la 15 augusr declarase că e îndoielnic câ există un interes sâ se continue atacurile împotriva staţiilor radar, pentru că dintre toate cele atacate până atunci nici una n-a fost împiedicată să funcţioneze, înţelese că comisese o gravă eroare, fiindcă pierderile nu încetau. Trebuia distrus acesr sistem de apărare, peste tot unde era insraiat, în sud ca şi în nord şi mai ales dibuit şi nimicit centrul acestui sistem nervos, Ground control-vX cum îl numeau agenţii în mesajele lor. Să te afli sus pe cer si să auzi neîncetat în urechi sporovăială inamicului care îşi dirija piloţii contra ta din unghiuri pe care tu nu le vedeai din carlingă, nu era numai o surpriză dinrre cele mai amare, ci ameninţarea inevitabilă cu doborârea, distrugerea avionului pe care îl pilotezi şi prăbuşirea în mare, sau, în cel mai fericit caz, în mâinile duşmanului. Ca vechi aviator încercat, Goering înţelese că dacă el însuşi şr-ar fi condus flora aeriană în luptă şi ar fi simţit aceeaşi nesiguranţă ca şi piloţii săi care ascultau cum inamicul îi pândeşte de undeva cu mijloace tehnice superioare şi le prepara, prin ordine misterioase, prăbuşirea, ar fi încetat imediat lupta şi ar fi luat măsuri urgente de contracarare. în primul rând, lovite aceste cenrre de control de la sol. Nu era tolerabil ca ele sâ mai existe, în al doilea, Luftwaffc nu mai putea întârzia să fie dotată cu această noutate în materie dc război aerian, şi după cât sc părea, nu numai aerian. Asta însă era treaba birourilor de cercetări ştiinţifice. Dar nu era acum timp de aşteptat, birourile acestea
cer totdeauna timp.
Si Goering lovi. Pe 24 august, dupâ ce cu o săptămână mai înainte îşi retrăsese Stukas-urile sale prea lente si pe care piloţii de vânătoare englezi le doborau ca pe nişte raţe greoaie, cum povesteşte istoricul (dar care totuşi înspăimântaseră pe polonezi şi francezi, pe care îi biruiseră), bombardară, în jurul 1-ondrei, Ground control-\A şi alte staţii din sud- lovitura paralizantă,
380
MARIN PRHDA
DELIRUL
381
decisiva, întrucât Uiftwaffe era superior numeric. Din această zi şi până la 6 septembrie, stând în castelul său de Ia Karînhatl (nume dat în amintirea primei sale soţii pe care o chema Karin, de origine scandinavă), Goering conduse zilnic lupta pentru distrugerea RAF-ului englez, trimiţând contra Iui în fiecare zi câte o mie de avioane de bombardament si de lupră. Cât dc viteaz poţi să fii când în fiecare zi trebuie să te ridici pe cer de nenumărate ori şi sâ înfrunţi un inamic ale cărui atacuri în valuri succesive nu mai încetau şi împotriva căruia staţiunile de jos nu te mai puteau ghida ca înainte, primind lovituri grele? RAF-ul era în primejdie. în două săptămâni pierdu peste patru sute de avioane de vânătoare şi peste două sute din acei minunaţi băieţi care Ie conduceau, dintre care o sură de morţi şi restul schilodiţi pentru Totdeauna. Şi nimeni nu ştia arunci în Anglia câ inamicul pierduse mai puţin cu două sute şi că rezervele sale erau mai mari.
De Ia Homer ştim încă de mult că mânia şi vanitatea lup-rătorilor foc pane din destinul marilor înfruntări. Determiniştii pot fi ispitiţi sâ înglobeze aceste sentimente în fatalitatea istorică, în cursul ci care se decide prin multiple mijloace, cărora nu trebuie să le acordăm o valoare în sine: dacă nu se manifestau mânia şi vanitatea cutărui luptător, atunci altceva s-ar fi întâmplat şi istoria şi-ar fi atins ţelul cu alte mijloace. Sâ fie adevărat?! De ce n-am crede că istoria este manifestarea paroxistică a sentimentelor oamenilor şi mai puţin a condiţiilor lor de existenţă socială? Fiindcă cu greu ne putem închipui cum ar fi scăpat Anglia de un dezastru dacă furia şi vanitatea lui Goering şi Hitler n-ar fi silit aviaţia germană să înceteze lupta de zî cu aviaţia de vânătoare engleză şi, schimbându-şi obiectivul, să înceapă atacuri ucigaşe dc noapte împotriva Londrei şi a altor oraşe engleze, distrugând case şi omorând mii de oameni lipsiţi de orice apărare. Cc se întâmplase?
în noaptea de 23 august, dîntr-o greşeală, câţiva piloţi germani, care primiseră ordinul să bombardeze uzine de aviaţie engleze şi rezervoare de petrol din preajma Ixmdrei, aruncară bombele asupra centrului capitalei briranice. Fură ucişi civili, adică oameni care, dupâ concepţia clasică a războiului, nu luau parte la lupte şî deci erau nevinovaţi, ca şl când cei care luau pane ar fi fosr vinovaţi. Englezii se înfiiriară. Aceste sentimente de care militarii nu ţin seama când îşi privesc hărţile lor şi decid atacuri şi ucideri de pe pământ şi din cer, declanşară reacţii decisive, tot de furie, care determinară schimbări tactice şi strategice. în ciuda situaţiei lor dezastruoase, în noaprea următoare RAF-ul, cu 80 de avioane şi sub protecţia norilor, drept represalii, bombardară Berlinul. Capitala Reich-uluî era apărată de baterii antiaeriene, adică de un număr atât de mare dc tunuri încât în clipa când primele bombe căzură asupra oraşului se dezlânţui în apărare o canonadă înspăimântătoare, în noapte se vedeau flăcările nu atât ale bombelor, cât ale gurilor de tun şi ale exploziilor în stratul de nori. Pământul se curremura. Geamurile caselor plesneau, o atmosferă de sinistru pentru prima oară trăită de berlinezi plutea deasupra marelui oraş. în loc să le dea un sentiment de siguranţă această dezlănţuire de foc îi îngrozi mai degrabă pe berlinezi decât pe piloţii de sus, protejaţi de stratul de nori, şl le strecură îndoiala în suflet; ce însemna asta? Anglia nu era învinsă? Acest groaznic atac era deci posibil, deşi Hitler şi Goering îi asiguraseră câ victoria şi pacea sunt o chestiune de zile?
Dimineaţa găsiră manifeste aruncate de sus în care li se spunea că „războiul început de Hitler va continua şi va dura atât cât va dura şi Hitler". ŞI ca o dovadă, RAF-ul englez reveni cu forţe sporite în nopţile urmăroare, de 28 şi 29 august si aşa cum îşi notă istoricul în jurnalul său, şi care se afla la faţa locului, „pentru prima dată omorî germani în capitala Rekh-ului". Şi atunci şefii germani comîseră eroarea şi îşi ieşiră
382
MARIN PREDA
DELIRUL
383
din pepeni. întâi presa începu să urle: piraţi ai aerului englezi ataca în mod laş Berlinul Ca şi când cei germani erau nişte blânzi heruvimi şi nu bombe, ci flori, ar fi aruncat în capul englezilor. Oricum, trăsnetul proiectilelor, dădea parcă de înţeles presa lui Goebels, se auzea numai aici, în timp ce dincolo, deasupra insulei, briranicii nu auzeau nimic ca să-i sperie... O să-i învăţăm noi minte!
Şi Hirler simţi câ trebuia sâ-şi liniştească concetăţenii si să le recâştige adeziunea totală. La 4 septembrie el le ţinu un discurs plin de umor şi de sarcasm la adresa lui Churchill (pe care îl numi Krampfhennc, adică bătrână găiţiă nervoasă) şi la adresa poporului său, pe care îl ironiza declarând câ acolo la ei în ţară englezii sunt curioşi şi nu încetează să întrebe: „De ce nu vine el? (adică el, Hitler). Calm, calm, Ic spuse Hitler în hohotele ascultătorilor, vine, vine... Actualmente, continuă cl, domnul Churchill îşi face demonstraţia noii lui şmecherii, raidul de noapte. Domnul Churchill execută aceste raiduri nu pentru că aceste raiduri ar fî formidabil de eficace, ci pentru că aviaţia sa nu poate să zboare ziua pe deasupra Germaniei... în timp ce avioanele germane zboară pe deasupra solului englez în fiecare zh.. în toate dăţile când un pilot englez vede o lumină el aruncă o bombă asupra cartierelor rezidenţiale, asupra fermelor şi satelor... Timp de trei luni n-am ripostat pentru că am crezut că această nebunie o să înceteze (nebunia era deci a englezilor că îşi apărau viaţa şi cuminţenia era de partea lui Hitler, care avea deja în sertar planurile de invazie şi exterminare a insularilor!). Domnul Churchill a luat asta drept un semn de slăbiciune. Acum noi răspundem noapte de noapte. Atunci când aviaţia engleză va arunca 2 sau 3 sau 4 mii kilograme de bombe, noi o să aruncăm asupra lor într-o noapte 150, 200, 300 sau 400 000 de kilograme...*
Strigăte isterice îl întrerupseră. „Vom rade oraşele lor, urlă Hitler. O să punem capăt performanţelor acestor piraţi ai
aerului, cu ajutorul lui Dumnezeu." Aşadar Hitler simţise nevoia să-i sară Dumnezeu în ajutor, îl credea deci de partea lui. Aşa se face că acţiunile noastre pot fi inspirate de diavol şi credinţa noastră să fie în Dumnezeu. Nu o dată Hitler avea să ne ofere probe ale acestei dualităţi a conştiinţei lui malefice. nVa veni ora, şi-a încheiat el discursul, când unul din noi se va prăbuşi şi aceasta nu va fi Germania naţional-socialistă." Atât mai lipsea, sâ le sugereze, în această privinţă, vreo îndoială. în acel moment, notează iarăşi istoricul, „fetele în delir îşi păstrară suficient controlul pentru a-şi întretăia strigătele lor sălbatice de bucurie cu un cor dc: Niciodată! Niciodată!",
Astfel luă naştere în spiritul lui Hider şi al lui Goering iatala hotărâre de a renunţa la lupta directă împotriva RAF-ului şi a arunca I .uftwaffe sâ efectueze grele bombardamente de noapte asupra Jxmdrei, spre a o rade. Nerăbdători de victorie, uitaseră că RAF-ul nu era încă nimicit şi nu bănuiau că în acele zile putea fî: îi enervaseră câteva nopţi de bombardament asupra Berlinului, în realitate neînsemnate faţă dc miza care era în joc. De-o vanitate smintită, nu putuseră suporta gândul că ar fi vulnerabili şi ca înfrângerea Angliei nu era iminentă. Nu era iminentă!? O să Ie arătăm noi câ e, nu-i vom invada, nu va fi nevoie, o să-i distrugem la sol, transformând totul în ruine.
Şi se ţinură de cuvânt, transformară Londra şi alte oraşe în ruine, numai că în acest timp vânătoarea RAF-ului câştigă puţin timp, îşi trase sufletul, admirabilele uzine de avioane, superioare inamicului, acoperirâ rapid grelele pierderi suferite, în timp ce noi băieţi bine antrenaţi şi odihniţi le luară în primire. Toată Anglia suporta cu stoicism loviturile, în timp ce bravii şefi ai RAF-ului îşi pansau dureroasele răni şi se pregăreau de luptă. Era adevărat că acest lucru se făcea cu preţul a numeroase centrale electrice distruse, uzine de gaz fără de care, în iarna care venea, nu se putea trăî, nimicite, depozite de
384 MARIN PREDA
alimente incendiate, kilometri de docuri în flăcări. Mii de oameni asfixiaţi în adăposturile lor.
Ia 15 septembrie Hitler ţi Goering se hotărâră să dea, de astă dată ziua, asaltul decisiv, menit să pună în sfârşit capăt rezistenţei engleze. Era o zi de duminică. Un prim val de 200 de bombardiere, însoţite de 600 de avioane de vânătoare, porniră spre prânz, asupra Londrei- Numai că era prea târziu. Nu numai că RAF-ul refăcut cu Hurricanele şi Spitfirerurile lui era la postul lui şi le pândeau, dar şi mica şi nespectaculoasa invenţie, care făcea să apară pe un ecran aparatele inamicului, era şi ea refăcută şi „văzuse" cele două sute de bombardiere şi 600 de avioane de însoţire chiar în clipa când se ridicaseră de pe aerodromurile lor. Piloţii se urcară în micile lor aparate, traseră geamul etanş pe deasupra capului şi îşi puseră telefoanele la urechi. „Decolaţi!" sună ordinul. Şi Hurricanele şi Spitfirerurile se înfipseră în aer şi dirijate de jos se năpustiră asupra valului atacator. Interceptaţi rapid în unghiurile lor cele mai nefavorabile, piloţii germani erau seceraţi de focul hotărât al inamicului lor, se prăbuşeau sau făceau cale întoarsă. Bombardierele îşi aruncară încărcătura în marc şi cele care scăpară făcură şi ele cale întoarsă. Dar un nou val si mai numeros apăru. Fu la fel întâmpinat. De ambele părţi se exagerară apoi victoriile şi pierderile, fapt e însă că omenirea nu ştiu în acea zi că în sferele înalte ale conducerii hitleriste se prăbuşea o speranţă şt un plan totuşi minuţios întocmit, că Anglia va fi îngenuncheată prin bombardamente, sau va fi invadară dupâ ce îi va fi nimicită, pe cer, aviaţia. Două zile dupâ această luptă, Hitler renunţă pentru moment la planul „Gtarie", adică la invazie. Nu renunţă însă la bombardamentele de noapte care aduseră englezilor în tor timpid acelei toamne şi a iernii care urmă suferinţe inumane. Dar ei se ţinură bine şi continuata să-şi întărească aviaţia, principalul lor scur, aflat in mâna a câtorva mîî de băieţi.
DELIRUL 385
Din acele zile datează acele cuvinte ale lui Churchill, care dăduseră de gândit şi strecuraseră o îndoială în preocupările lui Antonescu prin enigma pe care o conţineau: tocmai la aceşti băieţi care salvaseră Anglia se refereau; „niciodată, spusese primul-ministru britanic, în domeniul conflictelor umane atât de mulţi oameni n-au datorat atât de mult la atât de puţini dintre ei". Nimeni nu ştia nimic. Toată lumea credea că în primăvară invazia va avea loc.
în Europa însă se petrecu ceva surprinzător, un lucru grav pe care Hitler îl decise tot în urma unui fapt asemănător cu bombardarea Berlinului de către RAF, gest târă importanţă militară, dar cu consecinţele enorme pe care le-am văzut. Din istoric suntem cel mai adesea fascinaţi tocmai de astfel de gesturi. Istoria marilor mase umane, văzută de sus şi supusă unor legi misterioase, care atrag în vârtejul lor pe sefh simple paiaţe care au iluzia că decid ceva» nu fece obiectul acelor pagini de istorie care vor mai fi descrise în cartea de tată. Paiaţa aceea interesează cel mai mult, fiindcă ea ne-a acaparat sau paralizat voinţa şi acţionează în numele nostru şi cu toate câ dorinţa generală a fost sâ scăpăm cât mai repede de ea, cum a fost cazul cu Hitler, faptele au arătat că acest lucru n-a fost posibil decât cu preţul a nesfârşite suferinţe şi dezastre umane. N-o să spună nimeni că aceste suferinţe şî dezasrre umane au modificat cu o iotă mersul într-adevăr implacabil al istoriei. Dacă acest mers are un sens, şi aparţine istoriei, în schimb suferinţa e a noastră şi ne aparţine numai nouă; istoria n-are ce face cu ea. Cine ne-o provoacă?
VI
Dacă necesitatea istorică ar fi cerut ca Anglia sâ piară, ar fi pierit, şi cauzele acestei pieiri ar fi fost profunde şi misterioase şi n-ar fi putut fi salvată de o mână de băieţi cum s-a întâmplat de astă dată» chiar dacă Hitler şi Goering ar fi comis nişte
386
MARIN PREDA
DELIRUL
387
erori tactice şi strategice şi mai grosolane... Dar exrerminarea populaţiei, care ar fi urmat, ar fi intrat ş! ea în sânul necesităţii istorice? Suferinţele? Tragediile fără nume? Umilirea omului, ca specie? Cine, în istorie, are nevoie să ne umilească? Şi totuşi un cortegiu nesfârşit de fărădelegi le era rezervat insularilor dacă planul „Orarie" ar fi reuşit.
în ziua de 9 septembrie 1940 şeful armatei germane, mareşalul Brauchitsch, Iasă istoriei un document precis şi rece, semnat de mâna Iui şi care poate fi contemplat în linişte de posteritate, E greu să crezi că e vorba de oameni, si nu de animale, de câini, în orice caz de vite care trebuiau, toate cele care erau în stare de sănătate şi ca vârstă între anii cutare şi oftare, scoase din ţară şi băgate în ţarcuri. Nici o iluzie nu ţi-e permisă citind: „populaţia engleză de sex masculin şî validă, între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani, va fi expediată pe continent şi internată". Această hârtie însă nu rămase literă moartă, cum ar crede generaţiile mai tinere care abia sc năşteau pe acele timpuri, şi care în zilele noastre au aflat că în Polonia, de pildă, nu se luaseră astfel de măsuri barbare, în orice caz nu atât de barbare, deşi polonezii se bucurau de mai puţină stimă din partea cuceritorilor, decât englezii. Tocmai de aceea. Sensul acestei măsuri era de a exrirpa dintre insulari pe toţi luptătorii de care le-ar fi fost frică şi după ce ultimul dintre ei ar fî depus armele. Fură trimise ordine intendentul ui.general al O.K.W., armatelor a IX-a şi a XVI-a, care se şi aflau în dispozitiv de invazie în nordul Franţei.
In timpurile moderne învingătorul nu vine numai cu armarele sale şi îţi ocupă teritoriul. El nu se mulţumeşte, cum spune poetul, să-ţi ia pâinea din vatră, fructele de pe crăci şî de pe araci, stupii de albine din grădină şi să-şi pună nara la izvoarele pământului tău şi să le soarbă din adâncuri bogăţiile... El aduce cu sine, în spatele frontului, arhive în care fiecare om al ţării tale a devenit o simplă fişă în dreptul căreia e scris ce
trebuie să i se întâmple; liste minuţios întocmite de persoane care trebuiesc imediat arestate şi executate; liste dc persoane care trebuiesc executate ceva mai târziu; liste de persoane care trebuiesc spânzurate abia după aceea; teroarea trebuie să vină în valuri, în urma fiecărui val o pauză şi impresia liniştitoare că totul s-a terminat. Şi tot astfel până ce vor deveni simple abstracţiuni ale neantului oamenii tăi politici de frunte, oamenii care sunt mândria naţiunii tale, oamenii de cultură vestiţi, scriitori şi artişti. Totul e calculat dinainte, în cancelarii şi în birouri cu ferestre mari, în timp oe lumina zilei bate în geamuri, lumina fizică, simbol al frumuseţii vieţii pe pământ. Iar într-un furgon special sunt aduse, pentru restul populaţiei căzută în robie şi a cărei elită nu va mai exista, cartelele,-şi ele imprimate din timp, pe baza cărora totul se va raţiona şi ţi se va permite să primeşti doar atât cât să nu mori, deşi această grijă e ultima pe care cuceritorul ar putea-o avea faţă de tine, chiar dacă s-ar auzi voci care ar spune că aceşti sclavi, ca să poată munci pentru el, au nevoie de hrană, N-are nici o importanţă, sclavii ăştia se înmulţesc şi-aşa prea mult, e plin pământul de ei, o sâ avem suficienţi sclavi, ăştia sunt dintre cei periculoşi, lăsaţi-i să moară de foame,
Instnicţiunile lui Brauchitsch purtau titlul: Ordine privind organizarea şi funcţionarea guvernâmâTitului militar în Anglia. Se constitui un Stat major militar economic pentru Anglia. Jefuirea insulei, care ar fi urmat, nu se putea face desigur fără un stat major economic, trebuia ordine, cuceritorul nu era Attila, Genghiz-Han sau Tamerlan, care, dupâ victorie, îşi lăsau hoardele sâ prade şî să ucidă în voie. întâi marile prăzi, marile valori, tablourile, trebuiau duse lui Goering, care era mare amator, în al doilea, uciderile, dacă se făceau după listă, puteau să scape, deghizându-se în grosul populaţiei, luptători îndrăzneţi, generali şi piloţi care puteau organiza răscoale sângeroase. Vechii cuceritori, pentru a fi siguri, nimiceau totul, dintr-o
388 MARIN PREDA
dară, în câteva zile şi nopţi dc groaza, ei însă, Hitler şi Goering» erau siliţi, pentru a nu speria resml lumii încă necucerite, să facă asta în etape. Temuta R.S.HA. şi SS, sub ordinele lui Himmler şi Heydrich, trebuiau să elaboreze ele valurile de teroare, iar doctorul Franz Six sâ le pună în practică. Vedeţi, era „doctor14, un intelectual, nu o brută oarecare, fost decan al Facultăţii Economice a Universităţii din Berlin intrat în S.D. unde se specializare în chestiunii „ştiinţifice". Care? Cc fel de chestiuni? Englezii ar fi putut-o afla înaintea ruşilor, dacă soarta si prevederea şefilor lor nu har fi ferit: deportări, masacre. Atât de inexplicabilă era credinţa tuturor în Germania că Anglia e o pradă uşoară, încât la 17 septembrie 1940, deci dupâ cc Hitler se convinsese că insula e bine păzită de aviatorii ei şi cucerirea ei deocamdată imposibilă, Heydrich îl numi oficial pe profesorul Franz Six în noul său post în Anglia şi dupâ ce îi spuse care era sarcina sa, adaugă: „Desemnez Londra drept sediu al cartierului dumitale general... şi te autorizez sâ stabileşti mici Einsatzgruppen în alte părţi ale Marii Britanii, pe măsură ce necesitatea se va face simţită în acest sens'4. Ce erau aceste „mici" grupe? Din ce erau compuse şi ce trebuiau să tacă? Din ucigaşi în uniformă. Sarcina lor, sâ răspândească teroarea. De fapt acest ordin Heydrich îl şi împlinise în ce priveşte organizarea. încă din august avea deja pregătite astfel de grupe care trebuiau sâ opereze începând din cartierele generale din Londra, Bristol, Birmingham, Liverpool, Manchester, Edinburgh şi Glasgow.
Pare curioasă azi opinia unui autor englez, care a scris o carte despre operaţiunea Otarie şi care spunea că englezii se hotărâseră, în caz de invazie şi dacă toate metodele de apărare convenţională ar fi eşuat, să fie atacate capetele de pod cu iperită pulverizată cu ajutorul avioanelor zburând la altitudine joasă. Era, zice el naiv, o hotărâre penibilă, luată nu fără o adâncă dezbatere de conştiinţă şî care, pe atunci şi chiar ui terior, a fost
DELIRUL 389
ţinută secretă. Mai aproape dc realităţi a rămas totuşi Churchill, care a ghicit natura barbară a expansiunii hitleriste. Nici el nu ştia cc-avea să se întâmple, dar, zice el, era sigur dc un lucru: „Masacrul ar fi fost, de o parte şi de alra, înspăimântător şi gigantic. N-ar fi fosr nici mila, nici cruţare. Ei ar fi folosit teroarea si noi eram pregâciţi la orice."
Dar un lucru pe care cineva este împins sâ-1 comită, îl comite, dacă e blestemat. Oprit, împiedicat, lovii peste bot, câtă vreme nu e distrus, el nu renunţă. Ori, la acea oră, Anglia doar scăpase, dar nu învinsese. Vocaţia de asasini a cuceritorilor trebuia să se împlinească în altă parte.
Vil
Ora care venea trebuia să cadă ca un trăsnet. Asupra cui? Planul era dc asemeni dinainte întocmit, se numea Barbarossa şi avea sarcina să extermine Rusia Sovietică printr-un război fulger asemănător celor care puseseră la pământ Polonia şi Franţa. Data atacului, luna mal. Trepidând de nerăbdare să-l pună în practică, Hitler risc: „Când Barbarossa se va pune în mişcare lumea îşi va ţine răsuflarea". înainte de asta însă se întâmplă ceva: un alt plan, numit Mariţa, trebuia pus în prealabil $i rapid în mişcare ca să fie cucerită Grecia, unde Italienii se tăcuseră de râs, şt în plus prezenţa englezilor acolo, care îşi puteau crea o bază de bombardament, putea stingheri Barbarossa. O armară uriaşă de aproape 700 000 dc oameni fu adusă şi masată la noi în România, acele trenuri cu trupe pe care avea să Ic vadă în februarie Achim Moromete trecând necontenit spre sud... Treceau în Bulgaria, care, asemeni noua, acceptase la 8 februarie 1941 ca această masă formidabilă de oameni înarmaţi până în dinţi sâ treacă peste teritoriul ci si printr-un nou Dunquerque, de astă dată neşovăitor, englezii să fie nimiciţi şi aruncaţi în mare.
390
MARIN PREDA
DELIRUL
391
în ziua de 27 martie 1941 Hitler se sculă ca de obicei la sfârşitul dimineţii. Dormea singur în apartamentul său din Cancelaria Reich-uiui, când nu venea de la Obersalzberg Eva Braun, fireşte, chemată de eh De când se sinucisese cu mulţi ani în urmă nepoata sa Gclî Raubal, de care Hitler se îndrăgostise (şi o scrisoare a sa pătimaşă pe care ulterior el o recuperase dovedea că marele tartor o chinuia pe această facă cu insistenţele lui de a fî biciuit, lucru pe care ea se parc că nu-l putea face, pentru masochist fiind necesară o femeie care să aibă şi ea acesr gust straniu), Hitler nu mai putea suporta gândul de a-şi lega viaţa de o femeie. Pe Eva Braun o lăsa acolo la Obersalzberg luni întregi...
Hitler se aşeză la masă şi îsi luă micul dejun. Puţinele ore libere pe care şi le permitea în timpul zilei, când nu se întâlnea cu şefi ai partidului la dejun, sau la ei, mai rar, la reuniuni prilejuite de diverse aniversări, căsătorie, naşteri, lui Hitler îi plăcea să stea de vorbă cu aghiotanţii săi, cu medicul, cu fotograful şi foarte adesea cu secretarele lui şi cu bucătăreasa. Mânca puţin, dar adesea i se întâmpla, şi i sc întâmplă şi astăzi, să ceară frişca, multă frişca, un castron întreg, pe care îl mânca tot, cu mici bucăţi de ciocolată. îi plăceau dulceaţa şi frişca aşa cum altora le place alcoolul. Fiinţă inofensivă, în intimitatea arderilor ci biologice. Nebunia era la cap... Nu alcool, nu vinuri bune, cum a băut un urmaş al lui Genghiz-Han, până a murit, fără a mai putea cuceri Europa până la Atlantic. Nici măcar tutun... şi maî ales, nu femei. Până la Geli Raubal, a avut însă şi el destule admiratoare. „Am cunoscut şi eu mai demult, spunea el adesea cu melancolie, femei minunate!" Una îl iubea foarte tare, îl primea la ea în salon şi îi spunea „micul meu lup". Dar după sinuciderea lui Geli, Hitler a fost atât de zdruncinat încât se pare că nu şi-a mai revenit niciodată. Psihiatrii contemporani au emis ipoteza că dorinţa masochistului de a fi biciuit de iubita sa şi apoi acţiunea ca atare poare
produce în conştiinţa femeii un astfel de şoc încât amintirea scenei devine pentru ea insuportabilă şi gândul sinuciderii, ca o eliberare de un sentiment acut de vinovăţie, e violent şi irezistibil. Să fi fost motivul pentru care se omorâse această Geli Raubal, care avea aspiraţii modeste, să ajungă cântăreaţa dc operă?...
Apoi Hitler trecu în birou. Martin Bormann îl aştepta şi îi aduse o veste stupefiantă: în cursul nopţii trecute, la Belgrad avusese loc o mişcare populară, la care luase parte şi armata şi chiar şi aviaţia. Jugoslavii îl dăduseră jos pe prinţul regent Paul şi, înspăimântat, moştenitorul tronului, Petre II, fugise şi el pentru ca a doua zi să se vadă proclamat rege. Sensul acestei mişcări era antigerman. Mulţimea scuipase pe maşina ministrului german...
- Mulţimea? Ne-a scuipat?! tresări Hirlcr, ca un animal de pradă abia zgândărit. Cum aşa?!
- Daf mein Fuhrer> zise Martin Bormann liniştit.
- Sârbii sunt împotriva noastră?!
- Da, mein Fiihrer!
- împotriva mea?! se auzi glasul lui Hitler asemeni unui bolborosit înăbuşit şi îndepărtat de tunet.
Şi ridică fruntea, şi privirea lui de un albastru straniu, amestecat cu violet şi care fascina pe toţi cei care î-o întâlneau, înţepeni şi se făcu metalică.
- Sârbii?! continuă el. Au călcat în picioare angajamentele semnate de mine şi de Paul, din care jugoslavia sc alegea cu Salonicul?!
- Da, mein Fiihrer! Acesta e sensul loviturii de stat şi al entuziasmului popular la care s-a asociat şi armata, cu roate că chiar în cursul dimineţii generalul Simovici, noul prini-minitru, ne-a propus să semnăm imediat un act de neagresiune: bucuria că au putut să dea jos pe prinţul Paul şi guvernul lui
392
MARIN PREDA
DELIRUL
393
Dragisha Cvctovic, care au semnat alaltăieri la Viena pactul de colaborare cu Reich-uh
- Cheamă-i imediat pe Goering, Goebels, Ribbentrop şi serii destat-major la cancelarie, zise Hider sumbru, şi se ridică si începu să se plimbe făcând înconjurul încăperii/
Sc plimba calm. Numai fruntea ridicată spre plafon şi privirea imobilă arătau că un lucru ameninţător începea să pună stăpânire pe el.
- Domnilor, începu el cu o voce spartă, când cancelaria se umplu de şefi ai partidului şi ai armatei, iugoslavii îşi bat joc de noi, iugoslavii pur şî simplu, populaţia Belgradului... Dar nu numai populaţia smintită, ci şi armata şi aviaţia ei..: S-au revoltat, au dat jos regentul şi guvernul care ne erau de alaltăieri aliaţi şi ne propun, în locul tratatelor în urma cărora Jugoslavia s-ar fî ales cu Salonicul, un pact de neagresiune. Un general, deci un reprezentant al armatei, ne-a trimis acest mesaj.
Hitler se opri şi izbucni într-un râs sardonic. Fălcile i se descleştară şî i se făcură mari; semăna în acele clipe cu o vrăjitoare cu mustăţi şi al cărei chicotit diavolesc ar fi fost dus într-o reverberaţie până în adâncurile întunecate ale pădurii.
-Mie, zise el sarcastic, sâ mi se propună un pact de neagresiune! De către cine? De către Jugoslavia? Ha, ha, ha... Lucrul ăsta am putut să-1 facem cu Rusia, până terminăm prepararivele pentru Barbarossat dar Jugoslavia o voi nimici imediat, mult mai repede decât mi-ar trebui să semnez cu ea un pact, oricare ar fi cl, fiindcă nu-i voi ierta pc sârbi pentru batjocura pe care au îndrăznir sâ mi-o arunce în obraji... Domnilor, reluă el, am fost batjocoriţi... Pentru întâia oară în istoria celui de-al treilea Reich o naţiune a îndrăznit să ne înfrunte cu neruşinare după ce guvernul ei legal ales a semnar cu noi un pact de colaborare, călcând în picioare acest pact, cu toate că trupele noastre au înconjurat deja această ţară.
Deodată Hitler începu să urle şî să gesticuleze fără frână:
- Anglia a sedus şi a luat minţile acestui popor prin prezenţa ei în Mediterana şi Grecia. Această lovirură de stat pune în pericol operaţiunea Mărita şi, mai mult, Barbarossa. Sunt hotărât si distrug Jugoslavia pe plan milirar şi naţional fără să aştept de la noul ei guvern eventuale proteste de loialitate. Nu vor avea loc în acest sens nici convorbiri diplomatice, nici prezentarea unui ultimatum. Jugoslavia va fi strivită cu o asprime nemiloasă... O să învăţ eu minte pe oricine să mai asculte cântecul de sirenă al domnului Churchill, va fi o lecţie cu atât mai crudă, cu cât e mai necesară...
Urletele deveniseră ţipete, gesturile şi mersul se acceleraseră şi Hitler dansa demenţial asemeni acelei păsări sinucigaşe cu penaj roşu din Delta Dunărih Militarii ar fi vrut să-i atragă atenţia că această operaţiune împotriva Jugoslaviei era neprevăzută şi ar putea întârzia totul, Mariţa şi Barbarossa, şi că un aranjament de neutralitate şi neagresiune era, pe plan militar, mult mai prudent. Mai târziu, după ce Barbarossa avea să se termine cu bine, era destul timp şi pentru pedepsirea Jugoslaviei. Dar Hitler nu dădea nici un semn că mai era în stare sâ asculte pe cineva. Vociferările lui se făceau din ce în ce mai înalte şi din ce în ce mai mult glasul îi pierea. Furtuna îndepărtată pe care o presimţise Bormann la început era acum dezlănţuită. Deodată Hitler se aruncă la pământ şi în prada unei furiî fără margini apucă în dinţi colţul grosului covor care se întindea în mijlocul Cancelariei şi începu să-i roadă şi să tragă de el în toate părţile. Asistenţa încremenise şi pe chipurile tuturor se aşternu o mare nelinişte. Nu era prima oară când luau parte la o astfel dc scenă, dar asta era dînrre cele mai rele de când îl cunoşteau pe Fiihrer-ul lor. Dar ce însemnau ele? Un om, în delir, sparge şi distruge tot ce întâlneşte în cale. Dar ce poate un om întâlni în cale. Propria-i casă şi cel mult cartierul în care poate să alerge bezmetic cu un cuţit în mână. Este repede prins şi vârât de braţe omeneşti, ca şi ale lui, într-o
394
MARIN PREDA
DELIRUL
395
duba care a fosr între timp chemată. Dar daca înlocuim cartierul cu un continent şi individul comandă armate puternice? Cuvintele şi horărârile lui devin acte istorice. Prin delirul său istoria se exprimă, ea însăşi în delir... Aşa gândeau înfloraţi, toţi cei de faţă simţind cum voinţa lor sc înmoaie şi gândirea lor cedează încă o dată în faţa deciziilor acestui om bizar, Iară identitate, aproape abstract prin lipsa lui totală de raţiune şi de omenie,., Toţi erau cu el prin aderenţă Ia ideile lui de expansiune pe suprafaţa pământului şi prin teamă de gesturile lui ucigaşe care îi puteau costa viaţa... Da, erau cu el, dar încotro îi ducea, spre ce abisuri?!
Hitler se ridică şi începu, deodată tăcut, să treacă de la unul la altul şi să se uite în adâncul ochilor fiecăruia. Râdea cineva?! Nu râdea nimeni, chiar dacă s-ar fî trezit brusc în intimitatea locuinţei proprii şi şi-ar fi amintit: această teribila scenă nu putea stârni râsul.
- Goering, ordonă Hitler răguşit, dar acum calm, vei disrruge imediat Belgradul printr-un atac de bombardiere grele, prin asalturi succesive, operând de pe bazele aeriene din Ungaria. Generalii Keitel şl JodI, chiar din acest moment veţi pregăti un plan de atac al trupelor terestre, iar domnul Ribbentrop va informa Ungaria, Bulgaria, România şi Italia de viitoarea împărţire între ele a teritoriului jugoslav. Nu va mai rămâne din aceasrâ ţară decât Croaţia, care va deveni un stat aliat al Reichului. Italia va dori probabil coasta adriatică, Ungaria, Banatul, Bulgaria, Macedonia. Nu ştiu ce va dori România. (România n-a dorit nimic!) Iată, reluă Hitler rânjind, cel puţin un război care o să bucure pe mulţi... în ceea ce priveşte Barbarossay se adresă el militarilor, lui Brauchitsch si lui Halder, care îl ascultau împietriţi, operaţiunea va întârzia patru săptămâni...
Sigur, amânarea cu o lună a unui plan minuţios întocmit implica mari primejdii Ei şi? Cc gust ar mai avea victoriile dacă
toate ar fi câştigare conform planului şi operand cu prudentă maximă? Doar dacă mobilul lor ar fi o cauză dreaptă. Când cucereşti însă, un fapt imprevizibil eun prilej sâ-ţi dea, înfrun-tându-1 împotriva tuturor calculelor, măsura puterii. Delirul furibund, cu toate că sinucigaş, al lui Hitler, auzind că o ţară balcanică îndrăznise să-1 înfrunte, trebuie să fi fost expresia cea mai intensă de fericire pe care o încercase vreodată. Fiindcă ceea ce urmâj nu cuuoscu limite de barbarie şi răzbunare,
într-adevăr, bombardierele lui Goering se abătură asupra Belgradului lipsit de apărare şi aruncară asupra lui timp de trei zile şi trei nopţi la rând bombe incendiare şi explozive de mare calibru. Oraşul fu distrus şi ars din temelii şi muriră sub dărâmăturile lui calcinate aproape douăzeci de mii de oameni. Printre ei, desigur, se aflau poate rătăciţi, şi cei care îndrăzniseră să scuipe pe maşina ministrului german. Hirler se bucura. Armata jugoslavă fit striviră în zece zile şi 28 dc divizii sc predară Ia Sarajevo încercuite de masa uriaşă a blindatelor inamicului. în planul dc atac pc care îl întocmiseră Keitel şi JodI, operaţiunea fu numită de către Hitler Operaţiunea pedeapsă, dc unde reiese că furia care alimentase scena care avusese loc în Cancelaria Reich-uluî la 27 martie nu se putea potoli în spiritul marelui tartor decât executându-sc întocmai şi cu cea mai mare rigoare ordinele pc care le dăduse eî arunci. Şi într-adevăr, ele fura executare şi în spiritul şi în litera lor si Jugoslavia încetă să mai existe, (Venî apoi rândul Greciei şi a doua oară englezii fură aruncaţi în mare, dar, ca şi la Dunqucrquc, ei reuşiră sâ-şi retragă aproape toţi oamenii cu ajutorul vaselor.)
VIII
Ştefan avea în faţa lui articolul patronului despre căderea Jugoslavici, pc care nedumerit îl citea a doua oară. Era seară, era singur în redacţie şi dacă n-ar fi fost aşa de târziu şt patronul
396
MARiN PREDA
DELIRUL
397
s-ar fi aflat la ziar s-ar fi dus la el să-i pună câteva întrebări. După rebeliunea din ianuarie îşi câştigase acest drept; recunoscător că îi salvase viaţa, marele ziarist îi promisese că îl va trimite în primăvară la Paris şi în plus îl făcuse confidentul său prealabil în unele probleme despre care avea intenţia să scrie. „Ştefane, îi spuse ieri, ce zici de căderea Jugoslaviei?" „O nenorocire, răspunsese Ştefan. Ni s-ar fi putut întâmpla şi nouă." „Nu-i aşa?! exclamase marele ziarist. Şi ai văzut cum şi în acest caz Anglia e vinovată?11 „Da, răspunse Ştefan, e clar că sârbii au crezut cl englezii vor înainta din Grecia şi îi vor ajuta." „Doamne Dumnezeule, exclamase patronul, cum se pot înşela unii aşa de tare!"
Dar gândul lui Ştefan în acele clipe era la Luchi şi nu auzise bine ce zisese patronul. Şi iată, avea acum în faţă articolul. Se intitula „Enigma jugoslavă" şi marele ziarist punea, pentru publicul românesc, întrebări srăruitoare, pentru ce Jugoslavia s-a azvârlit în această tragică aventură? Ce speranţe, fiindcă temeri nu existau, şi-au făcut? Ce obiective de mărire au sedus-o ca să părăsească cea mai sigură situaţie, cea mai avantajoasă, ca să sc azvârle în necunoscutul unui război?... Dacă Beck şi Smigly Ridz au distrus Polonia, se poate spune că generalul Simovici a sfărâmat pentru vecii vecilor statul sârbilor, al croaţilor şi al slovenilor. Stai în faţa dezastrului şi te întrebi: cum a fost posibilă o asemenea eclipsă în conştiinţa unor oameni care erau datori să fie treji şi lucizi?
- Alo, patroane, e prea târziu sâ mâ reped până la dumneavoastră? Aici Paul Ştefan.
- Dar ce s-a întâmplat? întrebă marele ziarist cu glasul său zbierat.
- în legătură cu articolul despre Jugoslavia.
- Ce, a fost cenzurat? răcni patronul, încât Ştefan trebui să îndepărteze receptorul de ureche.
- Nu, eu aveam ceva să vă întreb.
- Spune Ia telefon, zise patronul agasar şi grăbit. Dâ-i drumul, sunr obosit, vreau sâ mâ culc.
- V-aş sugera să-1 amânaţi şi mâine vă spun.,.
- Dar ce este? auzi Ştefan întrebarea acum neliniştită a marelui ziarist. Ţi-au spus ceva de la cenzură? Vorbeşte!
~ Nu, patroane, eu aş vrea sâ vă spun ceva... Mi se pare că împotrivirea, chiar dezastruoasă, a sârbilor, c sublimă; prietenia cu forţa cu cineva care vrea să-şi aducă trupele în ţara ta, prin faptul că tu îţi dai acordul, asta nu înseamnă că eşti cu adevărat prieten cu el. Ori, dumneavoastră sugeraţi opiniei publice că noi am făcut bine ce-am făcut. Ori, opinia noastră publică ştie că nemţii ne-au smuls jumătate din Ardeal şi l-au dat ungurilor şi că prezenţa lor la noi nu e dorită. Aşreptăm vânturi istorice mai favorabile, dar să nu ne lăudăm cu prudenţa şi realismul nostru şi să facem o enigmă din revolta altora, care are în ea ceva măreţ, tragic.,.
O lungă tăcere se aşternu între cei doi. Marele ziarist nu spunea nimic, deşi Ştefan sc oprise de mult.
- Se înţelege din articolul meu ceea ce îmi reproşezi tu? zise el în cete din urmă.
- Da, patroane.
- Vino cu articolul la mine. îţi trimit maşina.
Ştefan mai întârzie puţin, trimise sus la tipografie ultimele telegrame de presă, apoi coborî şi în câteva minute maşina sosi şi îl duse pe strada general Berthelot, unde locuia patronul. îl găsi sus în birou, unde marele ziarist avea şi un mic bar, acolo unde după atacul legionarilor asupra casei sale, Ştefan băuse cu el un pahar de coniac. De câte ori îşi aminrea de scena aceea pe Ştefan îl apuca râsul: cum îşi întâmpinase patronul socrii care îl trădaseră arătându-le agresorilor locul unde se făcea intrarea firului telefonic în casă... cu groaznice înjurături şi încă alte cuvinte colorate şi torenţiale, în timp ce cei doi stăteau ca nişte mameluci în uşă şî ascultau...
398 MARIN PREDA
- Ştefane, zise patronul după ce îşi reciti articolul, eu îl acuz pe generalul Simovici câ s-a jucat cu soarta ţării lui. Nimeni n-are dreptul să facă asta- Vânturile istoriei, cum ai spus tu» vin şi trec şi tocmai de aceea o naţiune trebuie să-şi păstreze fiinţa intactă; dacă vrea ca în momentul istoric favorabil, care va veni, să poată fi prezentă. Noi nu ne resemnăm cu pierderea a ceea cc ni s-a luat din Ardeal şi la momentul oportun le vom cere nemţilor să revină asupra dictatului.
-Asta e o speranţă, zise Ştefan, ori în istorie trebuie forţă. Ori forţa noastră e controlată acum de ei. Cum am putea să-i determinam vreodată, atât timp cât vor sta pe teritoriul nostru, sâ revină asupra dictatului?
- Nu vor sta un secol pe Teritoriul nostru, zise marele ziarist domol. Scopul lor e să distrugă imperiul britanic, de aceea au avut nevoie sâ vie la noi, să-i poată ataca în Medkerana şi pe urmă în Orientul Mijlociu. Restul nu contează. Şi vor distruge acest imperiu cu tot regretul nostru. Nu vezi? Generalul, în fond, e un admirator al Angliei, şî totuşi, soarta l-a ales să treacă tocmai de partea puterilor Axei, duşmanele Angliei. Nu facem ce ne-ar plăcea, ci ceea ce e necesar. în ce mă priveşte consider Anglia vinovată că Ia puterea-^i de seducţie asupra altor popoare, putere cu care se poate mândri, nu a adăugat şi o putere militară care să fie capabilă nu numai să sc apere pe sine, dar si pe alţii. Acum tăvălugul german se va rostogoli asupra Greciei. Să-i vedem pe englezi ce vor face? O să fie iarăşi aruncaţi în mare.
- Vă îndepărtaţi de la subiect, zise Ştefan cu îndrăzneala cuceritoare a vârstei sale.
Era pi in de farmec. Zâmbea. Marele ziarist îşi muşcă vârful mustăţii, dus pe gânduri-
- Deci, tu crezi câ noi, românii, la ora actuală, îi admirăm pe sârbi? Şi că articolul meu ar contrazice acest sentiment?
- Da, patroane!
DELIRUL 399
- Şi ce să admiri? Că ai rămas făr£ ţară? Nu înţeleg, cu toate câ sunt mai bătrân decât tine. ._
- Nu trebuiesc compătimiţi că n-au acceptat o alianţă care lî se oferea cu sila, zise Ştefan. Şi nu trebuie să ne lăudăm că noi am făcut-o, chiar dacă datorită acestui lucru continuăm să existăm. Gândiţi-vă, ei nu pierdeau nimic, cum am pierdut noi, şî totuşi n-au acceptat. Eu îi admir şi nu cred că sunt o excepţie. Poziţia dumneavoastră coincide cu a celor care nu mal au nimic de opus în faţa forţei brutale şi e nedumerit că alţii se opun. Nedumerirea aceasta nu e de dumneavoastră. Sunteţi mai presus de ea. Dumneavoastră trebuie sâ rămâneţi o conştiinţă tragică a realităţilor noastre.
- Nimeni n-are dreptul, zise marele ziarist ridicându-se de la birou, să se joace cu destinul unei naţiuni numai pentru că această naţiune are un moment de rătăcire şi se revoltă împotriva cursului implacabil al istoriei. Dc cc îi spun rătăcire? Pentru că inerţia ideilor îi poate face pe unii sâ creadă cu atâta tărie în ceva, încât să-i antreneze şi pc alţii. Dar ăştia toţi constituie expresia voinţei tuturor numai pentru câteva clipe. Ori, pe un conducător trebuie să-1 intereseze voinţa tuturor pe întinderi mari de timp istoric.
- Dar s-a întâmplat ca Simovici să nu mai poată face nimic, patroane. Învinuirea dumneavoastră e nedreaptă. El nu putea să le spună nemţilor poftiţi, sunt lucruri care nu sc pot face, cu roate că alţii din afară cred acest lucru. Eu cred ca nu trebuie să publicaţi articolul şi vă rog să fiţi convins că n-as dori să avem soarta sârbilor.
- Bine, zise marele ziarist, nu-l public. Ai dreptate, Jugoslavia a pierit, dar nu trebuie s-o învinuim că.Cu toate că.,. în sfârşit, o să mai discutăm.,.
Şi se despărţiră,
A doua zi Niki» cu articolul patronului în faţă, îi făcu lut Ştefan reproşuri. Ce însemna asta? Nu credea că abuzează de
400
MARIN PREDA
favorurile pe care patronul i le acordase? De ce jj turbura? Era prost? Vroia ca marele ziarist să nu-l mai trîmirâ Ia Paris? Sau, şi mai rău, să-1 dea afară? Nimeni, niciodată, n-a îndrăznit sâ-i pună în discuţie un articol. Ştie el ce spune.
Şi, hotărâr, Niki începu să scrie pe colţul paginii dactilografiate semnele necesare culegerii, corpul de literă şi distanţa în ghiferţi şi îl şi trimise în tipografie.
- Mie mi-a spus să nu-l tipărim, zise Ştefan. Aşa mi-a spus! Dacă s-a răzgândit.,.
- Patronul când scrie un articol e atât de încăpăţânat încât chiar dacă greşeşte, el tot îl publică.
Ştefan dâdu din umeri, parcă ar fi zis: de ce mai întrebi pe cineva dacă nu ţii seama de părerea lui? O adânca nedumerire i se aşternu apoi pe chip şi care era cu mult mai mult decât o dezamăgire din amor-propriu contrariat. Arăta în clipele acelea asemeni unui copil al cărui tată a săvârşit un lucru de neînţeles- A venit acasă beat şi a bătut-o pe mama, el care nu săvârşise niciodată asemenea lucruri.
- Nu-mi dau seama de ce, dar nu din încăpăţânare îl publică, zise Ştefan întru târziu. Şi se uită la Niki cu o privire ca şi când l-ar fi văzut pentru întâia oară şi adaugă: aici nu e vorba de cutare articol despre cutare problemă, ci dc prăbuşirea unei ţări, care nu trebuie arătată cu degetul şi zis: uite ce păţesc cei care nu sc aranjează cu cel mai tare! Nu şrlu, aş vrea să cred că c vorba de încăpăţânare, dar l-am văzut aseară nu prea sigur de el... Nu arăta deloc supărat că un băiat de douăzeci dc ani îşi permite sâ-i dea lui sfaturi, şi încă în ce chestiune. Vorbea blând, foarte potolit şi îngândurat. Nu sunt atât de prost să cred că mi-a făcut dreptate fiindcă el n-ar fi văzut şi singur mai înainte fondul problemei. Ba l-a văzut, dar a sperat poate că va trece neobservat şi că articolul lui va influenţa opinia în sensul dorit de el. Dar de ce să dorească el aşa ceva?! Asta nu înţeleg,..
i\ ACADEMIEI *■» ftţ>MANK
- Poate câ n-a dorit, zise Niki d"anxPfflWHttP1a:material.
- Nu e el omul care să facă un lucru pe care nu-l doreşte.
- Aşa este, zise Niki. Dar n-are rost sâ-ţi spargi capul cu enigme care mai devreme sau mai târziu se vor lumina de la sine. Oricum, nu le poţi forţa prematur. Nu trebuie să uiţi că actualele frontiere ale României sunt garantate de Germania. Garanţiile astea, hm, probabil că patronul Ic consideră esenţiale pentru soarta noastră, într-un moment când se prăbuşesc atâtea state în jurul nostru. O fi speriat...
- Speriat?! tresări Ştefan,
- Da, speriat.
- De ce?!
-Fiindcă în istorie s-au văzut multe. Ori, noi tocmai trăim aceste „multe", suntem în plină fierbere a istoriei şi ţie, băiat tânăr, fierberea ast3 poate să-ţi pară că nu te atinge (deşi în timpul legionarilor arâtai destul de neliniştit), dar pe alţii îi poate pur şi simplu îngrozi; e ca un coşmar din care încerci sâ te trezeşti, cum spunea un scriitor irlandez imposibil.Istoria e pasionantă după cc faptele care o compun au trecut... Dar acuma când faptele astea sunt prezent şi când ele mătură popoare întregi, poţi sâ slăbeşti în tăria ta de vieţuitoare până mai ieri liberă, la perspectiva deloc absurdă câ cel mai mic gest greşit calculat tc poate duce la sclavie. Şi atunci îţi înnobilezi calculul realist prin cuvinte ca aliat, ba chiar ajungi, şi aici e cazul în discuţie, sâ te prefaci că nu înţelegi rezistenţa altora, deşi această rezistenţă e o reacţie nobilă a unui om care nu acceptă compromisurile cu cuceritorul.
- Mă faci să simt un fior de gheaţă prin şira spinării, zise Ştefan.
- Te fac. Asta am şi vrut.
Ştefan se ridică. Venise întâmplător la redacţie, la prânz avea întâlnire cu Luchi. Se uită la ceas: era timpul să plece.
402
MARIN PREDA
DELIRUL
403
IX
După ce fusese dat afară din casă de Luchi în felul acela atât de jignitor, Ştefan nu se mai gândise Ia ea. Era nedumerit cum o fiinţă cu un astfel de chip cum era al ei putea să aibă astfel de cap, adică să ţâşnească din el lucruri atât de urâte şi absurde: întâi îl invitase la masă şi el se dusese străbătând un Bucureşti stăpânit de oameni înarmaţi care îl puteau curăţa luându-1, de pildă, cum se şi întâmplase, drept evreu; apoi cum îl întâmpinase chiar din prag: între noi tom! s-a terminat, n-are rost sâ mai discutăm. Va să zică îl chemase acasă ca să-1 umilească. Pe urmă îl făcuse trădător al propriului sat de unde plecase, al părinţilor şi al fetei iubite. Şi că cine trădează o dată, trădează apoi mereu. Şi părăsise holul ca o zeiţă a răzbunării care a pedepsit pe muritorul nedemn cu care petrecuse clipe de iubire rransformându-1 în câine. Plecând cu capul în piept şî clocotind de furie, Ştefan se simţise multe clipe chiar un câine în care cineva a dat cu piciorul fără ca măcar câinele să fi fost vinovat de ceva. Apoi începuse s-o înjure şi se răcorise astfel, spunându-şi câ bineînţeles clipele frumoase pe care le trăise cu ea vor fi rase din amintirea lui, nu fiindcă n-ar fi fost adevărate, ci pentru că jignirea pe care ea i-o adusese era atât d^ mare încât le punea în umbră. >
Ştefan o uită pe Luchi, prins maî ales de bucuria pe care i-o făcuse patronul anunţându-1 că în primăvară îl va trimire la Paris şi mai mulr decât atât, de faptul că aproape zilnic patronul îl chema la el în somptuosul birou şi îl ţinea acolo ore întregi, ca pe copilul lui, dându-i uneori să citească chiar pe loc articolul pe care tocmai îl scrisese şi discutându-I împreună. Când, într-o dimineaţă, se trezi gândind, înainte de a deschide ochii: „Luchi nu mai poate să-1 convingă pe doctorul Spurcaciu câ între ea şi Adrian n-a fost nimic fiindcă nu mai e fată mare şi doctorul, culcându-se prima oară cu ea, ca soţ, îşi va vedea asrfel confirmate toate bănuielile. Ori, Luchi ştie asta, prin
urmare nu se va mărita cu el decât dacă îi va mărturisi că eu sunt cel pe care ea l-a iubit... Dar el o va crede? Nu, fiindcă abia dacă o cred eu, care am fost totuşi eroul adevărat al nopţii ei de Revelion. Luchi ştie şi acest lucru. înseamnă că se va mărita cu Adrian Popescu! Izmenim ăla! Sunt curios să ştiu dacă e adevărat".
Şi se trezi de tot şi deschise ochii. „Bun, şicemâ interesează pe mine toată istoria asta? Mă interesează, fiindcă pe ăsta nu-l Iubeşte deloc, cu toate că moare după el ca prietenă. Da, o face sâ simtă că viaţa e o sărbătoare, dar când el i-a căzut în genunchi şi i-a spus că o iubeşte chipul Iui i s-a părut murdar, urâţit. Asta se numeşte, pentru ceea ce avem noi mai intim şi mai adânc, repulsie. Atunci de unde p... mă-sii venea sentimentul de sărbătoare când se plimba cu el? Ca şi când, exclamă Ştefan dând dîn umeri, aş putea afla şi de ce în noaptea de Revelion a scris pentru mine parafraze după cuvintele Infernului lui Dante. înseamnă câ fata asta e chinuită! Ea mi-a dat tot, şi mie îmi arde de jigniri.14 Puse mâna pe telefon şi o chemă.
- Luchi, ce faci tu de nu mai dai un semn de viaţă? îi spuse auzindu-i glasul în receptor.
- Ştefane, strigă ea, ce e cu tine?
~ Eu sunt cel cu inima neapărată, poate trezi oricui dorinţa de a lovi în ea, ca în fasole, răspunse el în timp ce simţea că acea inimă bătea să-i spargă pieptul.
- Da, crezi?! zise ea fără să se mire prea tare. Să-ţi spun un secret...
Dar nu i-1 spuse la telefon, ci la Şosea, unde se întâlniră şi porniră la plimbare.
Era în februarie şi oraşul era plin de o zăpadă care se topea, în aer bătea un vânt cu adieri de primăvară. Cerul era însă înnorat. Luchi purta pe cap o căciulă de vulpe, pe care, zise ea, o făcuse chiar ea, cu mâinile ei. îl întrebă din poartă pe Ştefan, ţinând-o în mână, dacă îi plăcea.
404
MARIN PREDA
DELIRUL
405
- S-o văd, zise Şrcfan, care se hotărâse să fie indiferent cu ea până n-avea să-i explice motivul pentru care se purtase cu el arar de grosolan, dacă exista un astfel de motiv...
- Nu-mi dau seama, zise, pune-o pe cap. Aşa, pare o pearcă!
- Ce e o pearcă? zise ca.
-Aşa, ceva purtat şi cam rupt... Se spune despre o pălărie.,.
- Nu-i adevărat, strigă ea indignată şi cu multe precauţii o puse pe cap şi şi-o legă sub bărbie cu un şiret.
Se uită la el şi Ştefan, în timp ce gândea înfiorat: „e o zână a zăpezilor", mormăi:
- Hm, merge!
Porniră spre Şosea cu paşi iuţi, ca şi când ar fi avut o ţintă, aşa cum merg totdeauna tinerii care în realitate nu au descoperit încă gustul plimbării, dar au picioare care se pun iute în mişcare, ţinta existând în ei înşişi, pe ea o urmăresc şi drumul pe care merg nu c decât un decor care nu se răsfrânge în viaţa lor afectivă, cum se întâmplă cu cei mai în vârsră.
- Ei, zîse Ştefan, înainte să-mi explici de ce te-ai purtat cu mine aşa cum te-ai purtat ultima oară când ne-am văzut la tine, în timpul rebeliunii, spune-mi la ce secret te refereai adineauri când ţi-am dat telefon...
- Ai spus, zise ea> că tu eşti cel cu inima neapărată, care poate trezi oricui dorinţa s-o lovească. Era o sugestie că şi eu am făcut-o şi că nu sunt în stare să mă deosebesc de alţii, dau şi cu în tine ca orice neghiob. Hm! Ştii un lucru! Toţi credem că avem inima neapărată şi învinuim pe al ţii câ dau în noi. Deosebirea, cred eu, între un om şi altul constă tn tărie, fiindcă fiecare e lovit... Renunţă la teoria ta, fiindcă nu eşri ce-ai zis... Mai interesantă mi s-a părut declaraţia ta de data trecută, câ ţi se întâmplă să uiţi de tine ceasuri întregi ca şi când n-ai mai fi tu, ci un altul. Şi că pe urmă te trezeşti ca dintr-o buimăceală şi îţi dai seama că viaţa ta s-a întrerupt, timpul tău a fost mort.
Asta îmt place, e o stare de perplexitate care poare duce la una de extaz, e o mare bucurie de a trăi, şi mie mi se întâmplă, dar vezi, nu uit totuşi câ trebuie să dau un telefon... Mă trezesc la timp...
- Formidabil cum îţi stă ţie în cap ca o obsesie faptul că n-am putut într-o zi să-ţi dau telefon la ora convenită, zise Ştefan.
- Pentru câ ora aceea era neobişnuită pentru mine, zise Luchi, N-o să afli niciodată de ce ai pierdut acest drepr.
- Bun, zise Ştefan, şi de-aia m-ai chemat la tine acasă ca să mă poţi umili? De ce?
- învaţă să nu te laşi umilit, zise ea pc gânduri.
Nu vroia să spună- Merseră multă vreme în tăcere rot aşa, fără să-şi dea seama câ merg iute. în acelaşi timp simţeau că adevărata lor ţinră spre care încercau să se îndrepte, adică fiinţa celuilalt, se îndepărta-..
- Bine, Luchi, văd că nu eşti sinceră cu nune si nu eşti dispusă să-ţi ceri iertare şi să-mi promiţi că n-ai să mai faci, zise Ştefan întru târziu.
Ea nu răspunse. Trecuseră dc Piaţa Aviatorilor şi traversară continuându-si drumul lor cu ţintă exterioară inexistentă.
-Totuşi, de ce ai fâcut-o? insistă cl mai mult curios decât ulcerat, acum când îşi dădea seama că ea nu va fi sinceră cu el şi nu-şi va cere iertare.
O accepta cu acest şobolan mort în suflet. Spera că nu sc vor înmulţi. Curios însă rămăsese. Ea surâse:
- De ce am făcut-o?!
- Da, de ce?!
- Aşa, ca sâ sim ţi câ ai iubită?
El rămase mut, trăsnit în cap. Cuvintele ei, dacă erau adevărate, dezvăluiau o obsesie: persoana lui. Dar erau adevărate? Puteau fi? Dar asta mai însemnaşi că, dat fiind această credinţă I    a ei câ numai în felul acesta, sau în orice caz nu numai în felul I   acela obişnuit, cu sărutări şi declaraţii patetice de iubire, putea
406
MARIN PREDA
DELIRUL
407
fi întreţinută o dragoste şi făcut să simtă un bărbat că are o iubită, că îi va mai face astfel de surprize şi în viitor. Cum să-şi ceară, deci, iertare, când ca sc purtase astfel ca să-î stimuleze s-o iubească şi mai mult? Ştefan îsî dădu capul pe spate şi râse nestăpânit şi îndelung. Era sucită fata asta? N-o crezu nici de astă dată...
X
Ea însă parcă era conştientă că distanţa care nu se micşora deloc între ei, deşi se vedeau acum aproape zilnic, era din vina ei, fiindcă începu să-i arare constant, clipă de clipă, un chip de pe care nu se ştergea o expresie intensă de bucurie şi o privire care se lăsa prinsă într-a lui într-un abandon blând şi fără cuvinte. Căuta parcă protecţie, ca în urma unei mari decizii, când opţiunea fiind făcută, încep să ne neliniştească riscurile de a ne fi epuizat astfel toate rezervele de a manevra.
Fiindcă fără să le-o spună, în luna cât trecuse când Ştefan n-o mai căutase, Luchi renunţase în sinea ei la cei doi, care, simţea ea, nu se grăbeau deloc s-o recucerească.-Nu le spusese deci nimic, sperând toruşi ca într-un viitor nu prea îndepărtat miracolul să se producă (şi de ce nu s-ar produce în bine, când se produsese în rău, în sufletul celor doi?) şi unul din ei să facă un gest orbitor, o declaraţie şi care să-i dezvăluie tt-un suflet în care să se poată apoi plimba ca printr-o grădină a raiului. Astfel credea, deşi Adrian continua să nu-i mai spună nimic nou care s-o fiică să uite că o murdărise cu intriga lui. Pe măsură ce zilele treceau, gândul că Adrian, cu tot farmecul inteligenţei lui neobişnuite, are un suflet de intrigaut> creştea în inima ei şi începea chiar să-i macine convingerea câ acest farmec era real. ti trecea prin cap gândul că numai ei i se părea astfel, în tîmp ce alţii îl luau pe Adrian peste picior. Mihai de pildă! Şi atunci începea să se gândească şi la Mihai şi doctorul Spurcaciu îşi pierdea şi el din puternicul contur pe care îl avusese totdeauna
în sufletul ei: un om slab şi pe deasupra neinspirat, cu toate aparenţele solidităţii spiritului său reflexiv. Reflexiv şi solid la ce? Sâ re întoarcă pe dos o intrigă, chiar dacă ingenios ticluită ji pe urmă să persişti în îndoială, ce siguranţă mai putea oferi un asemenea bărbat cu care tc-ai căsători? Cine spune că istoria nu s-ar repeta? Fiindcă nerozii îi atrag pe intriganţi cu magnetul.
Sufletul omului însă e un laborator de făcut minuni! Nu trebuie, deci, să-i spui cuiva că te-a decepţionat mortal, ci să ai răbdare şi să aştepţi. Nu e uşor, dar cine spune câ lupta pentru fericire e o joacă? Bărbatul trebuie cunoscut fără să te miri de ceea ce descoperi şi când dai de unul care e cel mai puţin rău decât ceilalţi, îl tai, nu mai stai pe gânduri... Iată, gândise ea despărţindu-sc de Ştefan după ce o căutase, dintre cei trei, Adrian, Mihai şi Şrefan, băiatu ăsta de la ţară pare mai bun decât cei doi... Oare! Să vedem! în orice caz caracterul lui nu e format încă, poate fi influenţat.Nu se mai aştepta ca el s-o caute, dar uite câ a căutat-o, înseamnă că ţine la ea şi a fost în stare să rreacă peste purtarea ei într-adevăr trufaşă.
Mergea aproape de el în îndelungi plimbări, ţinându-1 de braţ şi tăcând cu afecţiune şi încredere. Nu era el primul ei bărbat? Ei si ce dacă o plăcea numai pentru ochii ei, fără s-o cunoască! El se lăsa condus pe lângă toate vitrinele, prin tot oraşul. Tăcând ea, instinctiv tăcea şi cl. Şi de la o zi la alta ţinta spre care mergeau se apropia şi se uitau amândoi la ea, fascinaţi, şi braţul lui îl strângea pe-al ei şi ea îi răspundea srrângându-I pe-al lui. Intr-o zi ea veni la întâlnire cu frumosul ei chip acoperit de o mare nelinişte, parcă de o spaimă, se uîră la el si spuse câ a luat o notă foarte proastă la un examen foarte greu. Şi nu-l mai slăbea din ochi, ca pe fratele ei, ca pe soţul eh _ Se aflau pe lângă cinematograful Scala şi oamenii se apropiau şi treceau pe lângă ei ocolind acest cuplu încremenit în mâhnirea neagra a fetei şi îngrijorarea şî dragostea cu care o privea băiatul. Deodată el îi luă capul în palme şi îi sărută de trei ori buzele ci întredeschise şi palide şi îi spuse:
408
MARIN PREDA
DELIRUL
409
- Te iubesc, nu fi disperară, am să re ajut cu manualul în mână să înveţi şi să-ţi rreci examenul.
Ceea ce şi făcu. în fiecare zi stătea cu ea câteva ore în odaia ei şi o asculta. învăţa bine, prezenţa lui o stimula şi încrederea îi reveni cu totul. Ieşeau apoi împreună ca înainte şi nu se ştie ce vânt începu să bată asupra ei că într-o zi începu să-i cânte, ţinându-1 de braţ şi ferindu-şi puţin faţa să n-rO vadă trecătorii. Dar nu prea mult. Era un val nestăvilit al inimii ei sau era puterea în sine a cântecului care îl tulbura pe Ştefan? Cum să ştie? Şi se întorcea acasă cu vraja în suflet, cu lamentaţiile iubirii şi ale speranţei din cântecele ei populându-i odaia şi împiedicându-I să adoarmă. O punea a doua ti să mai cânte cutare cântec. Şi ea începea de îndată, cu acelaşi glas, acelaşi timbru melancolic şi încărcat de aceeaşi nostalgie sfâşietoare. Căci dîn asrea îi plăceau lui Ştefan, din cele văitatc, deşi ca îi cânta şi altele... Urmele iubirii defuncte, trandafirii veştejiţi în glastră, vremea care a rrecur, şi cum l-a uitat dc mult... Frunze însângerate spulberă vântul în pădure, se plimbă amanţii înstrăinaţi în care s-a cuibărit despărţirea, de moarte e atins sufletul lor... Macii de pe coline ard ca dragostea ei, geaba bate ploaia grea, macii nu rni-î poţi stingea... Le alegea dintre cele al căror sentiment era purificat prin poezie şi printr-un patetism detaşat. Astea erau cele mai rele, fiindcă se insinuau cu suferinţa iniţială a celui care le făcuse... îndrăgostitul, care stă de vorbă cu păsările, cu iarba câmpului, cu dealurile rele care în drum spre fata iubită fac să cadă potcoavele calului... Altui vroia pur şi simplu să-i focă dar fetei un peisaj nepieritor care îî umpluse lui inima...
Şi sâ vezi cum saltă Peştele în baltă Dimineaţa Când se lasă ceaţa...
Luchi călca rar prin lapovîţă şi parcă nu vedea pe unde mergea- Dar nici Ştefan. Intrau apoi în restaurantul „Modern" de pc Sărindar, unde cânta orchestra Iui Grigoras Dinicu şi cereau ţuici şi borşuri de miel cu cap pc care le sorbeau rebegiţi şi flămânzi, cu ardei iute... Ţinta pe care o urmăreau era aproape şi totuşi distanţa care îi separa persista, ca un zid invizibil. Nici unul nici celălalt nu mai doreau să facă dragoste. Nu prea convins, el încercase o dată, dar ea îl oprise spunându-i nu, nu! Adică nu deloc, fără să-i spună de ce şi nici ce viitor putea să aibă iubirea lor acum castă.
XI
Se potrivea atât de bine acest sentiment cu primăvara care sosea şi cu soarele care începea să inunde oraşul! 1 Aichi devenise sfioasă şi sărutările lor erau diafane. Se îmbrăca cu rochii până la gât şî când se aşezau pe o bancă în vreun parc îşi trăgea cu grijă stofe peste genunchi. Cântecul ei înceră, dar Ştefan simţea în schimb că sentimentele ei aveau un contur mai mare şi mai intim, dacă nu chiar aproape frăţesc. îi spunea: „ce te pasionează pe tine atât de mult ziarul?" Şi îl privea insistent: „eşti sigur, parcă acfcîuga, că amorul tău se bucură dc reciprocitate?" Nici ea nu ştia să exprime exact acest gând, dar era nedumerită: mai putea iubi pe cineva în afară de ea? Nu el, ci aşa în general, dacă un sentiment poate fi împărţit, dacă unul dîn ele nu e trădat... Sau: „Ştefane, tu cât ai de gând sa porţi costumul ăsta? Pune-ţi bani deoparte şi fă-ţi un costum pe care să-1 ai pentru situaţii deosebite." Şi intră cu el într-un magazin, îi spuse ce stofă i-ar plăcea ei, Ştefan o cumpără şi îl duse apoi Ia croitorul familiei lor, care îi făcea colonelului şi lui Niki de atâţia ani costumele. „Domnule Georges, zise ea adresându-se croitorului, fă cunoştinţă cu logodnicul meu, domnul Paul Ştefan, jurnalist-.. Ai grijă, serveşte-1 ca pe Niki..." „Da, domnişoară, nu-mi va fi greu, domnul e înalt şi proporţionat, costumul o
410
MARIN PREDA
DELIRUL
411
sâ-i cadă perfect..." Afară, Ştefan se uită lung la ea: „Ai spus logodnic ca să nu creadă croitorul că..." „Bineînţeles", răspunse ea nelăsându-1 să termine fraza. „Eu m-am bucurat ca şi când aş fi", reluase Ştefan. „Da, bineînţeles, repetase ea cu o sinceritate pătimaşă, eşti nu logodnicul, ci soţul meu încă din noaptea de Revelion... Sau ai uitat?"
Aşa era! Totuşi... însă Ştefan nu insistă sâ adâncească aceste clipe. Fiindcă nu se dă drumul la astfel de cuvinte fără sâ mărturiseşti şi de ce nu spui nimic de punerea lor în practică. Cu doctorul Spurcaciu fusese pe punctul de a o face. Luchi îl privea cu nişte ochi fără umbre, dar care îl vedeau pe el, îl luau în focarul lor total şi lipsa umbrelor îi dezvăluia parcă tot sufletul, care nu era decât dragoste, dar nu o dragoste ca o boală, dîn care urma, ceva mai târziu, sâ se scoale, sau Fca o greşeală pe care cu amar avea s-o descopere, tot aşa mai târziu... „Tu eşti cu însumi! îi şoptise ea deodată, şi ce-o să pătimesc eu, o să pătimeşti şi tu. Primeşti?" „Primesc", răspunse el fără sâ se gândească, turburat de un fior care îl ameţise brusc ca şi când s-ar fi uitat într-o fântână adâncă.
După aceasta declaraţie se văzură tot regulat dar mai rar, de două ori pe săptămâna şi nu acasă la ea, ci numai în oraş, şi toate acestea din iniţiativa ei, ca şi când şi-ar fi dat seama că i-a sucit capul şi ar fi vrut sâ-i lase timp să reflecteze. El nu reflectă însă: era foarte liniştit şi decis. Gândul la ea îi umplea inima de o bucurie covârşitoare.
XII
De la redacţie, Ştefan urcă pe Belvedere şi ieşi în Calea Victoriei unde avea întâlnire cu Luchi chiar Ia colţ. Ea nu sosise încă şi Ştefan rraversă şi cumpără de la un chioşc o revistă literară care îi plăcea. O deschise, se întoarse Ia focul rendez'VOtiS'ulvii şi începu să o răsfoiască. Se gândea dacă va veni vreodată ziua când va scrie şi el la această faimoasă revistă, ştiind
câ el nu era decât ziarist, dar că se trezea nu o dară, citind nuvelele şi povestirile care se publicau aici, cu gândul pironit asupra unei intenţii nebuloase: dacă n-ar putea şi el să scrie ceva din închipuire... Dar cum sâ scrii din închipuire?!...
- La ce re gândeşti? auzi cl alături un glas plin de ironie şi ridică privirea şi o văzu pe Luchi scrutându-1 batjocoritor şi parcă agresiv..,
Ştefan nu zise nimic, dar porni alături de ea tot dus pe gânduri. Pe urmă se mai înveseli.
- Gazda mea din Pălâmida, zise el, avea un bărbat de o gelozie feroce. La masă (luam masa cu ei şi cu băiatul lor, un puşti cam obraznic cu mine, dar simpatic, de la el am învăţat multe despre oraş), femeia, altfel frumoasă, avea câteodată câte o expresie mai visătoare, se gândea şi ea cine ştie la ce, şi într-o zi bărbată-său, cu cuţitul în mână, deodată se face spre ea scos din sărite şi zice: „la ce te gândeşti?" „Au!" a făcut ea văzând cuţitul în mâna ăluia, care, şi el, dându-şi seama de gestul impulsiv şi involuntar, şi-a lăsat braţul în jos... Aşa şi tu!
Ea, auzindu-1, avu o clipă de stăpânire, apoi când înţelese izbucni într-un râs înalt şi nestăpânit, căruia îi dădu drumul fără să-i pese că se uita lumea la ei (mai ales că ea îi şoptea nu o dată sever, când el se lipea de ea prea strâns: „se uită lumea la noi!11; acum se lipi ea de el şi îl apucă dc gât şi îl sărută pe tâmplă lipindu-şi obrazul de-al lui).
~ Vezi, eu am crezut că numai Adrian mă poare face să mă simt atât de bine cu un prieten, zise ea luând înapoi cu o mână ceea ce îi dăduse cu cealaltă.
îi spunea adesea astfel de răutăţi chiar în toiul unei veselii care o făcea răpitoare- Ştefan îi zise:
- N-o sâ mă atragi pe mine în dialoguri în care sâ călcăm amândoi pe muchie de cuţit, îl bag în mâ-sa pe acest Adrian şi pun pariu că e un cretin, în ciuda faptului câ ţie îţi place aşa de mult.
412
MARTN PREDA
DELIRUL
413
- E prietenul meu, zise ea cu gravitate si îşi luă şi aerul adecvat, de prietenă care n-are încotro, dar trebuie să declare acest lucru ca sâ nu existe echivocuri.
Urmărea însă tocmai astfel sâ creeze unul? Fu rândul iui Ştefan să râdă cu gura până la urechi. Ea însă se simţi cu adevărat jignită şî înteţi paşii, părăsindu-h Ştefan se luă după ca şi îşi ceru scuze:
- Luchi, pentru o prostie? Ce e asta? E prietenul tău, ei şi, de ce vrei să mi-1 bagi mie pe gât? Nu-ţi dai seama? Crezi câ mâ flatează că mă compari cu el?
- Eşti îngâmfat, zise ea, şi mă întreb de ce? Situaţia ta atârnă de-un ftr de păr, nu văd de ce ai fî atât de sigur de tine şi te-ai crede superior lui Adrian Popescu, ziarist cunoscut, nu ca tine, căruia nu i-a văzut nimeni semnătura.
Asta era adevărat şi Şrefan, atins, tăcu. Insistase pe lângă patron de câteva ori sâ-i dea voie să scrie ceva. Reportajul său despre rebeliune fusese oprit chiar de marele ziarist, fără să-i explice mai mult decât: „e bun, dar e inoportun*. „în ce sens, patroane!?", „în toate sensurile." Totuşi, într-o zi îi dăduse voie: „Du-reşi tu prin oraş şi caută ceva vesel pentru cititorii noştri. Ai un condei cu predispoziţii spre lucruri sumbre, prea grave pentru vârsta ta. îa-o mai încet/ „Bine", gândise Ştefan şi începuse să colinde oraşul în căutarea a ceva vesel şi într-o zi îi prezentă lui Niki un mic reportaj. Niki îl citi şi se strâmbă, deşi în priviri îi sticlea o lumină jucăuşă. „Amuzant", zise el şi îi dădu literă să-1 trimită Ia tipar, dar îl trimise şi patronului în şpalt. Ce scria în el? Că pe câmpul din dosul Gării de Est două şatre de ţigani s-au bătut ieri ca chiorii pentru o femeie şi zece mii de lei. Banciu lancu Ciuraru, bulibaşa uneia din şatre, povestea Ştefan pe larg, pusese de mai multă vreme ochii pe Viana, nevasta lui Ion Ştefan, zis Carolea, bulibaşa celeilalte şatre. Lui Carolea ăsta îi plăceau banii mai mult decât femeile şi a căzut la o învoială cu Banciu, în schimbul Vianei cl primea pe Lisavcta, nevasta acestuia, plus zece mii de lei. Şi târgul s-a
făcut. Lisaveta însă, descoperi curând Carolea, era cam bătrână şi pe lângă asta îl trăsni gândul câ el o cumpărase pe Viana lui cu treizeci şi cinci de mii de lei. Atunci cum s-o primească el pe Lisaveta numai pentru zece mii? Si atunci într-o noapte tăbărî cu ai iui asupra şatrei luî Banciu, îl prăda şi începură să se taie cu cuţitele... Patronul era nervos, citind toate acestea. Ştefan aştepta în fotoliu... „Ce e cu Niki, zise el, cum poate sâ te lase să publici un reportaj despre asemenea gunoaie?" „Mi-aţi cerut ceva vesel!" zise Ştefan cu o vagă ironie, pe care cei tineri nu şho pot reprima, când îi prind pe cei mari la înghesuială. „O să te duci ia Paris şi o să scrii la întoarcere un reporraj despre ce-ai văzut, indiferent dacă va fi ceva vesel sau ceva sumbru." Şi cu un gest îl dăduse afară din birou.
- Ei, continuă Luchi fără cruţare, nu răspunzi?
Ştefan nu răspundea. Intrară la „Modern", restaurantul lor preferat, şi începură să mănânce în tăcere. Dar ei, îi declară ea, nu-î convenea să fie văzură la masă cu un băiat care nu ştie sâ-şi ascundă jignirea şî îl rugă să povestească ceva, ce maî era nou despre război, fiindcă ea nu citea niciodată ziarele, avea grijă Niki sâ-i spună când era ceva important.
- Hai, scuză-mă, lasă prostiile, spuse ea cu un glas aşa cum i-1 ştia el, când şi chipul îi înota în lumină şi uită ceea ce îi auzise înainte urechile. Am să-ţi dau o veste formidabilă, continuă ea. Să te pregăteşti.,. Costumul tău e gata?
- Da, trebuie sâ mă duc să-1 scot, n-am bani, răspunse eh Că nu mi-ai spus că mâ costă tot atât de mult cât şi stofa, aştept chenzina de întâi mai.
- E perfect, zise ea. Evenimentul de care o să-ţi vorbesc are loc pe la mijlocul lunii mai, aşa că ai timp,..
El nu se arătă curios să afle, nu mai era supărat, cî contrariat. Ar fi vrut să-i povestească despre nedumerirea lui în legătură cu poziţia patronului faţă de căderea Iugoslaviei, dar se vedea că gândurile ei erau acum în altă parte şi nu l-ar fi ascultat cu interes... Nu gândurile, ci stările ei erau cele care
marjn preda
DELIRUL
415
O dominau: acum de pîldâ gândul la acel eveniment declanşase în sufletul ei o astfel de încântare încât Ştefan uită şi de contrarierea sa şi o îndemnă:
- Ei, spune, despre ce e vorba?
-Prinţesa Ileana Ghiea se mărită cu prinţul Nicolae Srurdza şi fac nunta pe la jumătatea lui mai cu o mulţime imensă de invitaţi, zise Luchi. Eu am fost colegă de liceu cu o prietenă a miresei şi m-a invitat şi pe mine. Eu am refuzat; „Dragă, nu pot veni fără logodnicul meu, îmi pare rău", „Da vino cu el, e foarte simplu." „Neinvitat?* „Ba invitat, cum îl cheamă? Va primi o invitaţie."
Şi I .uchi scoase din poşeta un carton alb cu stemă aurie pe el si M dădu lui Ştefan să-I citească. El se uită ţintă la ea şi îi spuse în timp ce gândea cu o vagă tristeţe că fata asta e păcat de ea că nu înţelege că mult mai important era pentru amândoi sâ fi fost aproape unul de altul pentru ca sufletele lor-să se poată uni şi să fie fericiţi, decât să se bucure câ a fost invitată la nunta prinţesei cutare cu prinţul cutare:
- Ţările se prăbuşesc şi altora le arde de nuntă! zise el. Dar curios lucru, ea rămase aceeaşi, ca şi când nici nu l-ar
fi auzit şi cu un gest tandru îi întinse mâna să i-o sărute,
- Am dat la croitoreasă o rochie care o să iasă ceva cu rotul deosebit, zise ea. Am găsit un material de o albeaţă imaculată.,. Ai sa vezi! Am găsit şi un model, ceva exquis... Hai acuma să mergem la un cinema, vreau sâ văd „Un cântec pentru tine" cu 'fino Rossi, îţi place Tino Rossi? L-ai văzut în „Neapole sub sărutul focului"? Cântă atât de frumos încât Vocea lui pare neverosimilă,..
- Păi şi e! zise Ştefan uitând de sine, parcă ar fi scopir...
XIII
După căderea legionarilor, Paraschiv Moromete se îmbată trei zile la rând. întâi pentru câ un astfel de eveniment el îl
prezisese, ceea ce însemna că era un mare om, al doilea pentru că se împlinise şi prezicerea lui în ceea ce îl privea pe Şrefan: cădea şi el, cu banii lui, cu cearceafurile lui albe, cu camera lui cu parchet pc jos şi baie alături.
- Ei, ce-o să facă acum? Unde o să doarmă? Ce-o să mănânce?! se stropşi el la ţiganca de nevastâ-sa cu care bea împreună în cârciumă şi ea se uita la el cu u admiraţie în sfârşit fără rezerve.
Paraschiv trase din ţigare cu dinţii rânjiţi încât i se văzură până în fund măselele ca nişte mici pietre dc moară, o apucă pe muiere de gât şî o zgâlţâi:
- Eu Ia mine nu-l primesc, i-am spus, pe sub podurile Chiogârlii o să doarmă cu vagabonzii! l-am spus sau nu i-am spus?
- I-ai spus, mă Paraschive, da nu trebuie să te bucuri de râul a)mia, că te vede Dumnezeu. E şi el băiat mic, tu eşri mare, n-a ştiut nici el ce face, a crezut că legionarii ăştia or să rămână şi a luat şi el o slujbă la ei, cum au făcut mulţi. Crezi că a fost singur?
- Da nu i-am spus? în loc sâ-şi bage minţile în cap şi să vină la mine la atelier, că mai avea timp, m-a luat pe mine peste picior, că aşa şi pe dincolo, că ştie el dinainte ce-o să spun cu, parcă ar fi fost el marele şmecher. Poftim şmecher! Acuma facă ce-o şti, că eu n-am ce să-i mai fac.
- Poate că n-o să aibă nevoie de rine, mâ Paraschive, tu nu te gândeşti? E băiat cu carte, găseşte el undeva unde să intre.
Ţiganca nu credea însă nici ea în ce spunea. îşi privea bărbatul supusă, cu un surâs de viclenie moale şi gata oricând de a fi transformată în rugăminte, amestec pe care îl moştenea de la rasa ei obscură care a trebuit* ca să nu piară, să treacă repede de la mânuirea cuţitului, la cuvântul mieros şi plângăreţ.
- Tu eşti supărat pe el că te-a lăsat să plăteşti în ziua aia dinainte de Crăciun, când veni tat-său pe la el, dar ce-ai fi vrut să facă, nu te-ai legat tu de el? De ce te-ai legat, mâ, Paraschive?!
416
MARIN PREDA
DELIRUL
417
Paraschiv sc uită la ea stupefiat. Ce era asta? Toc nq înţelegea câ îi vrnsese binele? \;j
- Cum de ce m-am legat? bolborosi el furios, De-aia şna cheltuit bâtă-sa toate mamudelele, să-1 ţină la şcoala patru anii ca cl sâ-şi pună ca un derbedeu camasa verde şi pistolul la şold şi să-şi bară joc de noi cu banii şi hainele lui? 1:
- Dc ce, mă Praschive? Dc unde sfii tu? se miră ţiganca cu glasul ei dulceag, dar acum sincer; ar fi vrut cu adevărat să ştie dc unde i se năzărise bărbatului ei toată chestia asra? Eu nu l-ara văzut cu nici o cămaşă si nici un pistol. De ce vorbeşti asa?
- he avea acasă, mârâi Paraschiv.
- Le-ai vâzur tu?
- Nu le-am văzut, dar de unde atâţia bani? se stropşi Paraschiv scos din sărite. Tu nu re gândeşti? Cine să-î dea lui atâţia bani, un mucos? Aşa de mic? Asta în sat uita de unde vine şi râdea ca un prost... Bătea marginile satului cu un ciomag în mână şi se dau câinii la el cum se dau dupâ un neghiob... Câinii simt eî când trece un nătărău pc lângă garduri...
- De ce vorbeşti aşa de urât de eh mâ Paraschive? se supăra în sfârsir ţiganca. Sunteţi rude şi am băgat de seamă câ ţii h taică-său, când re-am cunoscut eu numai de el vorbeai. Pariziana în sus, Parizianu în jos... Nu e frumos, mă Paraschive... Din contra, eu zic sâ mergem chiar mâine pe la cl şi dacă e aşa cum zici (u, să-1 luam la noi şi să-1 ajutăm-,. N-avem de unde, da/ din cc putem.,. Aşa fac oamenii... Dacă n-am face aşa, ar fi vai de capul nostru, am muri toţi, mă Paraschive, şt ne-am mânca unii pe alţii ca câinii...
Paraschiv parcă ar fi primit tui pumn în piept. Muhe clipe se holbă la muierea lui. Pe urmă lăsă ochii şi capul în jos, umilit de propria-i urâ pe care nici el nu şi-o înţelegea. Bău un pahar cu vin, dar parcă nici vinul nu mai avea gust. Scoase portofelul şi plăti.
^ iu ~ Nu trebuie să tc superi, mă Paraschive, îi spuse ţiganca j acasă. M-ai înjura tot tu dacă nu te-a.ş ţine de rău, •- i/   Paraschiv însă nu-i răspunse şi se culcă şi adormi de îndată iru dinţii rânjiţi, ca şi când ar fi murit. Muierea îl zgâlţâi:
- Nu dormi aşa, mă Paraschive» câ mi-e frică, se vaită ea. £1 se trezi, mormăi în neştire şî readormi cu o înfăţişare mai
omenească. Femeia suflă în lampă.
A doua zi după-masâ se aflau amândoi în faţa clădirii cu două etaje dc pe strada Romnîceanu, unde ştiau câ stă Ştefan. Sunară. Nu răspunse nimeni.
- Ve/i? şopti Paraschiv. Nu mai stă aici.
- Mai sună, mă, Paraschive.
Paraschiv sună din nou. Şi deodară Ştefan deschise geamul şi apăru cu bustul în afară, ~ Cine e? strigă eh
Deşi îi auzise glasul, Paraschiv nu-i răspunse. Vedea că e Ştefan, cu un halat frumos pe el, vesel, în orice caz departe de a fi în situaţia de a dormi pe sub podurile dc pe Chiogârlii, ba chiar avusese în glas ceva batjocoritor, fiindcă fără îndoială văzuse şi el cine e la uşă.,L Era lucrul care îl rănea pe Paraschiv cel mai cumplit, să fie luat la vale, să i se scuipe în cap, dupâ ce o copilărie întreagă taică-său îl luase în derâdere şi îi otrăvise astfel acele zile ale vieţii care altora le rămân în amintire ca luminoase. In glasul lui Ştefan simţise aceeaşi ironie muşcătoare care îi ulcerase în sat inima. Adică văd cine e şi îmi bat joc.
- Care eşti bă, rqietă sStefan într-adevăr batjocoritor, fiindcă văîuse de la bun început cine era, Paraschiv nu se înşelase. Tu ;enh nene? Ei, ce cauţi aici? zise el sarcasric. Ei, ai venit să vezi daci mai dorm aich sau am si ajuns pe Chiogârlii?! Ia carâ-tei Să-i spui tu lu? tata că sunt legionar, ca ăla să creadă cine ştie ce şi să-i strici sărbătorile de Crăciun» fâcândud sâ înghită cu noduri săracele lut sarmale? Cum ai putut să-mi faci una ca
418
MARIN PREDA
DEIIRUI.
419
asta? Dacă mi-o spuneai numai mie puţin îmi păsa, dar să-i spui iui tata? De ce? Ce ţi-am făcut eu ţie? Ce-ai avut cu mine?,.. Nici tu nu ştii, dar asta nu înseamnă că tc iert, hai, pleacă şi vezi-ţi de treabă şi nu mai duce de aici înainte grija altora, vezi-ţi de ale talc şi o să fii mai fericit. ..Păcătosule! Eşti mai mare ca mine şi mi-eşti rudă, dar ai pierdut dreptul să te mai respect şi să te mai consider ruda mea. Eşti un străin! Vezi-ţî de drum şi să nu mai aud de tine!
Şi închise geamul şi o tăcere sc lăsă în acel loc care avea de o parre vile elegante şi de alta un deal cu creasta tocmai sus, de unde se vedea panorama oraşului.
Paralizaţi, cei doi, ca două mogâldeţe, continuau să stea mai departe în faţa uşii ca şi când ar fi refuzat să creadă că ceea ce le auziseră urechile era adevărat şî aşteptau ca Ştefan să reapară la geam şi cu un glas bun să le spună: „am glumir, staţi câ vin acuma să vă deschid şi o să mergem pe urmă, ca la început, la restaurant şi să mâncăm şi să bem". Dar fereastra, ca şi uşa dinaintea lor continuau să rămână închise. Nici ei nu-şi dădură seama de clipa când se deciseră să se urnească din Ioc şi să plece.
- Vezi, mă Paraschive!? îndrăzni ţiganca întru târziu,
Paraschiv însă nu părea sau nu vroîa să arate că fusese cine ştie ce lovit- Călca rar, cu călcătura lui de odinioară, de Ia ţară, când mergea pe câmp şi care nu i se modificase, şi un rânjet îi apăruse în colţul gurii. Chipul lui era totuşi mai senin, puţin resemnat, dar nu lipsit de o ironie cam ţeapănă în priviri, ironie suverană la adresa tuturor şi o mulţumire de sine pe care nu i-o putea turbura nimeni. Nu era el bucureştean? Nu era el maistru sudor autogen? Putea cineva să-i ia carnetul din buzunar? Nu strângea el banî sâ-şi facă o casă, să le arate el ălora din Siliştea că.,. Nu băuse nimic. Numai băutură îl făcea să simtă o pornire neînfrânată de răzbunare faţă de toţi care... Acum nu mai avea nimic cu Ştefan, îşi dăduse seama că greşise, băiatul nu fusese legionar, dar totuşi, ce meserie avea el la bază?
H Ce meserie de care sâ nu-ţi fie frică de nimeni? încât, după un B timp, spuse totuşi, deşi de astă dată fără ranchiună: 9      - Da, bine, o să mai vedem noi!
B Ir Şi câteva luni mai târziu, triumfător, îi arătă muierii o hârtie pe care tocmai o primise dimineaţa de la direcţie. Adică, iată ce însemna să fii ceea ce era el, chit că nu avea atâţia bani ca alţii şi stătea deocamdată într-o mică odăiţă, cu pământ pe jos. Ce era?! Un ordin de concentrare militar, dar nu de dus acolo la unitate şi să-ţi pierzi slujba ca Nilă, ci ordin de concentrare pe loc, acolo unde îţi faci meseria.,. Şi leafa îţi merge mai departe! Ţiganca îl privi din nou cu o admiraţie fără reţinere...
XIV
într-adevăr Nilă primise ordin de concentrare şi îşi pierduse slujba lui de portar, la Bloc Algiu, de pe strada Cheia Roseti, tn ciuda credinţei lui că acolo, în regimentul lui 5 Dorobanţi din Giurgiu, cineva ştia că are nevastă şi copil mic şi îl ocolea când îi venea rândul sâ i se treacă numele pe hârtia aceea cu o bară roşie de-a curmezişul. Totuşi, îl scutiseră destule luni, era ceva, nu-l luaseră ca pe alţii din toamnă, pe el îl luase în primăvară, în mai.
Era aşa de frumos afară când primi ordinul! Nilă surâse şi chipul i se lumină, ca şi când ar fi primit o ştire care îl atingea tocmai în adâncul secret al inimii. „Ie-te ai naibii!" murmură el şi se dădu jos de pe scaunul lui de portar şi ieşi de după bara aceea de lemn în spatele căreia stătea şi unde primea toate scrisorile ţi ziarele, pe care apoi le vâra pe sub uşile domnilor locatari sau te repartiza prin cutiile fiecăruia, care aveau. Mergea cu capul în jos, cu aerul său împovărat, dar cu o mare lumină pe chip şi mereu surâzând. Intră în bufetul Scala, de vizavi, unde îl cunoştea pe barman de multă vreme şi ceru un şpriţ.
.- Ce e, Nilă, zise acela, ai primit scrisoare de la nevastă?
- Da, hî, făcu Nilă ca de-o mare minune.
420
MARIN PREDA
DELIRUL
42L
Şi rămase pe gânduri în fata tejghelei, dar nu gânduri triste, însă insondabile.
- Nu bei, ce faci? zîse barmanul.
Nilă nu tresări, dar se uită la pahar parcă ar fi spus: da, eu l-am cerut, acuma trebuie să-1 beau, cu toate câ nu văd de ce atât cu, cât şi alţi oameni fac totdeauna figura asta în anumite momente ale vieţii lor. îl bău şi se şterse la gură cu un gest ţărănesc.
- Mai dâ-mi, mă, unul, zise el mereu îngândurat.
- Da ce e hârtia aia din mână? Că văd că nu e scrisoare, zise barmanul. Nu cumva ai primit ordin de concentrare?
- Ba am primit, zise Nilă somnolent. Şi adăugă cu surâsul accentuat: îl aşteptam din toamnă. A venit abia acum.
Ca şi când l-ar fi ros un regret. Şi umerii i se frânscră, brusc copleşit. Şi în clipa aceea fruntea luî groasă se încreţi cu aceeaşi nedumerire ca odinioară pe izlaz când Toderiti îi alerga spre gară, care, zice el, era atacată de inamic şi trebuia apărată. Care inamic? De ce să atace el gara? Iată, de-atunci făcuse armata adevărată, se eliberase, muncise cu spinarea la Bloc Algiu, blocul se terminase, Algiu îl oprise portar, se însurase, avea şi-un copil şi iată că acel inamic nu-l slăbea şi iară cum din pricina lui trebuia sâ-şi strice tot rostul şi să sc ducă... Acum, pesemne, era de-adevăratelea, nu va trece mult şi îl va avea pe acel inamic în faţă şi va trebui să tragă cu puşca în eh..
Nilă se dădu jos de pe scaunul din faţa tejghelii, îşi împinse mai spre ceafă şapca lui pe care scria portar* se frânse înainte vârându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor şi vru să-i facă barmanului, cu care era prieten, o destăinuire. Dar avu un gest: nu folosea la nimic. Gata! Când trebuie să pleci, fii bun plecat şt nu-ţi mai răci gura de pomană cu vorbe, că de schimbat tot nu maî poţi să schimbi nimic cu ele.
Plăti.
- Nilă, zise barmanul, dacă ai ceva, să-ţi păstrez ceva, ai toată încrederea. Când te întorci, găseşti totul la mine.
. - Nu, zîse Nilă, că o sâ vorbesc cu domnul Algiu, să-i dea muierii mele tot cc c în odaie. I,e duce acolo la ea la ţară. O să-i scriu să vină în lipsa mea. Dacă vrei s-o ajuţi, mă jenică!
- Cum sâ nu, zise Jenică inimos. Se poate?
- O să-i fie greu sâ ia cu ea patul de fier, şi masa aia, mai bine le-aş vinde, dar n-am cui, reluă Nilă.
- Găsim noi! zise jenică. Până vine muierea ta încoa, cu am şi gâsit- Scrie-i să vină la mine şi o duc şi la gară! Şi nu mai sta aşa pc gânduri, că nu e nimic. Război nu c, o sâ te întorci, vino la mine câ îţi găsesc eu dc lucru,.. Am relaţii!
Nilă se dezdoi, făcu un gesr care însemna că acum trebuie sa plece şi asemeni unu! ţăran care nu spune niciodată la revedere vecinului său fiindcă îl vede prin curte de dimineaţa pânâ seara, Nilă îi întoarse prietenului sân spatele şi ieşi din bufet.
Arăta totuşi mai vioi. Traversă, reintră în bloc şi luă ascensorul. Se opri la un etaj şi se îndreptă spre un anumit apartament, unde în timp cc sună, îşi scoase capela din cap. îi deschise chiar el, domnul Algiu, proprietarul, care îl privi o clipă întrebător, dar în clipa următoare înţelese că portarul său avea ceva să-i spună şi îl pofti înăuntru în biroul său.
- Ce s-a întâmplat, Nilă? Nilă îi spuse.
- Nilă, zise domnul Algiu luând deodată pe loc o hotărâre neaşteptată. în mod normal pierzi postul, dar eu rin aşa de mult la tine că după ce termini cu concentrările, te primesc îndărăr, îl dau afară pe cel care o sâ-1 angajez în locul tău şi te primesc îar pe tine. Suntem oameni!
Da, numai că domnul Algiu spusese „concentrările", şi nu „concentrarea", adică n-avea cum sâ-1 reprimească odată, el să fie concentrat din nou, pe urmă far desconcentrat şi aşa mai departe. După ce sc vor termina toate acestea, adici după război, cu alte cuvinte, Nilă putea să conteze că domnul Algiu îl va reangaja. Era bine şi asta!
422
MARIN PREDA
DEURUl,
423
- Şi acuma tu vrei salariu)? Bine» poftim! Cu lucrurile ce faci?... Vine muierea.., Foarte bine, uire ceva pentru muiere şi copil... Să ieşim noi cu bine din războiul ăsta, că n-o să ne pară rău că am suferit.,.
Şi domnul Algiu, înalt, subţire, drept, încă tânăr, îl conduse pc portar ţinându-1 de braţ, îî spuse la revedere şi concentrare uşoară, apoi închise uşa în urma lui cu un gest hotărât şi cu o secundă poate mai curând decât ar fi trebuir pentru ca omul cu aer împovărat care ieşise afară din casa lui să nu-l uite imediat...
XV
Nîlă plecă tocmai când Achim venea într-o permisie de două săptămâni, nu-l găsi pe strada Cheia Roseti, Ii ştia însă adresa veche a regimentului şî Achim îi trimise o scrisoare în care îi spunea: „Bă, Nilă, Angela mî-a scris din primele săptămâni după ce am luat trenul în primire. E însărcinată şi acum în permisia asta mă însor cu ea şi îmi pare rău că nu eşti şi tu de faţă să beai un pahar Ia nunta mea".. - Fiindcă avea de gând să facă tot acum şi nunta, desi nuntă cu mireasa cu burta mare nu prea se obişnuieşte... Dar lui nu-i pasă! Pe vremurile astea nu ştii niciodată dacă dintr-o concentrare te mai întorci şi de ce să rişte el sâ-i rămână nevasta cu un copil de poale şi fără pensie la care ar avea dreptul ca văduvă de război... Şi în afară de asta, chiar aşa, n-a fost muierea lui? De ce s-o ţină nc-măritată, ce, parcă o să găsească una mai bună ca ea? Unde să găsească?!
Achim nu-i scria lui Nilă chiar toate acestea, dar le gândea si i le spunea Angelei şi cu glas tare, ca s-o flateze. Fata îl asculta cu privirea mereu mărită- Neliniştea de acum trei luni nu se micşorase în sufletul ei decât atât ca să poată trăi, si în adâncul privirii ei tinere nu exista pentru ea speranţă; război, asta înseamnă, oricât ai vrea sâ nu recunoşti, moarte, în ciuda
faptului că acum suntem în viaţă, că bărbatul ţi-e vesel şi îi scrie fratelui câ tu estî însărcinară: toţi pot muri şi cu ei tu cu copil cu tot, chiar nenăscut... Uitându-se la ea Achim se întreba, dar n-o întreba, dc unde ştia ea câ în lume s-a întins aripa morţii? Asta putea s-o ştie el, care atâtea luni îi văzuse acestei morţi armele trecând neîncetat spre sud, apoi în ultimele săptămâni întorcându-se îndărăt şi urcând spre nord, tren după tren, tun dupâ tun, tanc după tanc, zi şi noapte, încât înainte de a adormi, prin nu ştiu ce taină, visul arăta ceea ce nu vedea cu ochiul, o nemaivăzută armată alergând cu viteza roţilor de tren spre o direcţie misterioasă, spre un puncr de oprire de unde avea sâ se repeadă ca o haită uriaşă de lupi asupra altor ţâri şi să treacă peste ele omorând şî dând foc... Achim stia şi el de la taică-său de ce era în stare neamţul. Povestind, flăcările războiului trecut, pe care Moromete le văzuse aievea, reînviau în ochii Iui cu toată groaza clipei, si când el spunea de pildă cu o admiraţie înspăimântată: domnule, neamţul trăgea cu o ghiulea după un om! (asta vrând sâ spună că spre deosebire de noi el avea atâtea ghiulele încât putea sâ-si permită acest lux), Achim vedea şi el cu ochii închipuirii un biet om fugind apucat de groază peste câmp şi o ghiulea neagră zburând după el să-1 omoare... Dar de unde ştia Angela? Hotărât, tot de la taică-său, adică nu, taicâ-sâu era prea tânăr pe atunci, pesemne de labunicit-său,..
- Spune-i acolo câ nici eu n-am de unde găsi unul mai bun ca tine, zise Angela râzând într-adevăr flatată de cuvintele lui si îl cuprinse o clipă cu privirea ei în care dorinţa de viaţă şi ştiinţa despre moarte îi dădeau o lucire stranie şi intensă. Şi că ne pare râu câ s-a întâmplat aşa, să nu fie şi ,el de faţă la nunta noastră.
- 1-auzi, zise Achim, aplecându-se asupra hârtiei cu truda şi parcă seri jelind-o... Angela ţine la tine, bă Nilă, aşa c ea, adăugă el oprindu-se din scris şi cu o înfăţişare elocventă, adică sunt unii altfel, ea e aşa cum o vezi, bună de nevastă, rine la
424
MARIN PREDA
DELIRUL
425
barbar si la rudele lui,Da nu-i nimic, n-o să stai în concentrare o viată, vii tu acasă, bă Nilă, si atunci...
Şi Achim chicoti si făcu cu mâna semn la gură, de dare a paharului pe gât... Pe care, zece zile mai târziu, îl dădu cu adevărat şi nu o dată, la căsătoria şi nunta sa. Sc înţelesese cu socrii ca sărbătoarea să aibă loc la ei şi anume în curte, era mat frumos şi puteau întinde o masă marc.
Cât de marc? O tăcu din scânduri negeluite de brad, chiar lemetristul Gică Urâtu, tatăl Angclei, ajutat dc taică-său, bătrânul Moroiauu (bunicul copiilor după tată, cei dinspre partea mamei nu se mai aflau în viaţă), şi de un vecin, cel dinspre strada I anăriei, cu care famil ta Moroianu sc afla în bune relaţii, fiindcă aşa îl chema după tată pe lemetrist, porecla de Urâtu fiind căpătată tncă din copilărie într-adevăr din cauza urâţeniei lui, care nu dispăruse cu anii, ct dimpotrivă parcă se accentuase. Copiii îi dăduseră această poreclă, dar nu din repulsie, ci din cea mai mare simpatie, fiindcă Gică, neştiind cât e de urât, era şi el vesel ca orice copil şi pe chipul său, această veselie, amestecată cu urâţenia, îl făcea „ciudat", stârnind hohotele de râs ale tuturor şi inciiându-i pe maturi să pună mâna pe capul lui şi să pipăie acea faţă inocentă şi într-un mod atât de neaşteptat atrăgătoare. Aşa a rămas şi mai târziu, şi când taică-său, Moroiauu, l-a dat ia uzinele Lemetru (taică-său era zugrav, dar îi venise ideea, nu se ştie de cc, sâ-1 facă pe băiat strungar), Gică a cucerit dc îndată simpatia maistrului şi spre deosebire de ceilalţi ucenici cărora li sc aplicau foarte des corecţii corporale, el se bucura numai de priviri blânde. Toară lumea care trecea pe lângă el simţea totdeauna dorinţa irezistibilă să-i pună mâna pe cap. Iată cum şi urâţenia t o armă care te poate ajuta în dura luptă pentru existenţă, dacă sufletul rămâne neatins de ceea ce într-adevăr e urâr pe această lume. Desigur, băiatul avea mintea vioaie, altfel totul s-ar fi răsrurnat în viaţa lui, şi ajunse cu bine muncitor calificat. Mai ciudat era că nu semăna cu nimeni, nici din partea mamei, nici a tatălui şi nici a bunicilor, spre
deosebire de cei doi fraţi ai săi mai mari, care prea semănau, te şi supăra să vezi aidoma copia înaintaşului pe chipul fiului şî nepotului. Viaţa nu mai avea parcă nici un haz. Angela semăna cu maică-sa, o frumuseţe la vremea ei, simţise şi ca, ca (atâ, când îl cunoscuse pe Gică, dorinţa să-i pună mâna pe cap, şi când Gică o ceruse de nevastă pe fată o apucase un râs de o mare nepăsare, adică, parcă, spunea, de ce nu?! Acum îmbătrânise după patru naşteri şi în plină tinereţe se pomenise cu un astm pulmonar care o chinuia totdeauna când era umezeală, dar şt când nu era, iarna în special, dar şi verile în anumite zile. Ca zestre, primise o căsuţă cu două odăi şi cu o curre mică într-o fundătură pe lângă podul Cărămidari, care da chiar în Lemetru. Cu anii şi după moartea socrilor Gică reuşise din leafa lui să dărâme complet această cocioabă şi să ridice în locul ei o adevărată casă cu ciment la intrare şî cu trepte, mai înaltă, cu trei odăi în loc dc două, cu bucătărie de vară în curte şi antenă de radio pe acoperiş. Nu merse însă până acolo încât să-şi ia şi un câine pe care să-1 pună pe sârmă şi apere de hoţi; aceşti câinî nesuferiţi care latră în Bucureşti ca la ţară... Dc care dracului hoţi să te apere un asemenea dulău sălbăticit în lanţ? Ce sâ-i fure? Boii de la bicicletă? Pielea găinii? într-adevăr, poate groşteiul pe care îl creşteau din primăvară lângă bucătăria de vară şi cele câteva păsări, găini şi curci!... Dar nu i le fura nimeni niciodată, ca şi când hoţii ştiau şi ei câ nu se fiice sâ-i prazi casa unui astfel dc om pe care toată lumea îl vorbeşte de bine.
La biserica din Cărămidari Achim şi Angela, cu toate aceste rude şi neamuri, la care se adăugară Paraschiv cu ţiganca lui şî Ştefan, care fu invitat şi el, statură la coadă, casă se cunune: părintele programase pentru duminica aceea trei nunţi şi prima întârziase si le încurcase si pe celelalte. Dar nimeni nu era supărat.
Biserica şi curtea erau pline de lume, fete şi băieţi care asistau la spectacolul cununiei altora cu privirile sticlind de curiozitate: aşa se petreceau lucrurile? Astfe) deci erau înlăturate
426
MARIN PREDA
DELIRUL
427
obstacolele din calea dorinţelor, roate, în faţa tatei şi a maniei, a rudelor şi vecinilor, a tuturor babelor şi cotoroanţelor din cartier care îţi pândeau paşii dc după garduri şi mai ales a Iui Dumnezeu?,.. Deci Dumnezeu a lăsat asta, dar nu oricând, ci numai după ce ţi se vor pune pirostriile pe cap, ţi se va da să guşti din vin, ţi se va vârî verigheta în deget, verigheta ta pentru ea şi a eî pentru tine, cu numele scris înăuntru şi după ce vei da ocol de trei ori mesei în timp ce preotul va cânta ham dân-ţuieşte... Nimeni nu ştia că burta acestei mirese frumoase şi surâzătoare de fericire şi nevinovăţie era de mulr umflată, n-avusese răbdare sâ aştepte roate acestea la timpul lor: rochia înfoiată ascundea totul...
Paraschiv, la masă, arăta, nu se ştie de ce, bosumflat. Ăsta avea totdeauna ceva cu cineva, dar acum se vedea câ ştie şi el că nu poate să dea pe faţă motivul, era nuntă şi tăcea resemnat. Se gândea oare că el nu făcuse nuntă cu ţiganca Iui, ca să nu cheltuiască banii de Ioc de casă? Sau poare se gândea că uite ce fată frumoasă a luat Achim, şt el, Paraschiv, pe cine? Semăna, muierea iui, în urâţenie, cu socru-mic, cu Gică, tatăl miresei... dar şi la fire, nu numai la chip, ca şi acela ea nu credea despre ca că e urâtă şi pesemne în felul ăsta îl cucerise pe Paraschiv, cu această fire a ei dom oala şi cu vorba ei5 numai miere, prin care foarte rar răzbătea şi viclenia rasei ei.., încolo toată lumea ardea de nerăbdare să petreacă. Sc aduseră ţuici cu măsline, brânză proaspătă cu firişoare de ceapă, şi coşuri mari cu franzele albe şi moi... Măslinele, făcuse rost de ele Achim, nu prea se mai găseau coloniale şi delicatese la îndemâna fiecăruia, războiul începuse să taie şi să nimicească drumurile prîn care ele veneau, să le acapareze de la sursă... încă se mai găseau... depozite vechi... cunoştinţe... între negustori. Ţuica era bună şi privirile începură să le licărească în cap... I-e era şi foame, dar şi sărbătoarea le umplea inimile şi nu uitau să ureze mirelui şi miresei numai fericire în această viaţă... şi să-şi facă o casă
a lor aşa cum şi-au făcut şi părinţii... şi copii la fel, mari şi sănătoşi.., şi sădea Dumnezeu pace în lume şi să-i ferească de războia. Paraschiv se înmuiase şi el şi se uita zâmbind la Gică Urâtu care sta în picioare ca la ţară, în spatele fiecăruia, când le umplea ceşrile cu ţuică- Ţiganca prinse momentul şi îi şopti ceva ia ureche, Paraschiv îşi întinse şi mai mult buzele lui împletite: era de acord...
- Mă, Ştefane, zise ea, nu c aşa că nu mai eşti supărat pe Paraschiv? El din grija ta a spus vorbele alea, Ştefane, să nu faci vreo prostie, nu altceva.
- Nene, strigă atunci Ştefan cu ceaşca în sus şi izbucnind în hohote (care nu supără pe nimeni fiindcă toţî abia aşteptau să găsească un motiv sâ râdă şi ci), n-am ajuns pe Chiogârlii şi restul nu mai are nici o importanţă! Hai noroc!
Achim trona în capul mesei cu gâtul lui vânjos înainte, Angela cu cununa de mireasă pe frunte îşi ajuta mama şi tatăl să servească. Când în curte intră un individ balaoacheş cu o armonică în mână. Se apropie de masă ducând un deget la frunte şi scoase de îndată ţipete înalte dc pc clapele albe şi negre, începu să cânte cu un antren formidabil şi abia atunci pe chipurile tuturor apăru o expresie parcă uluită: păi da, aşa este, e nuntă şi cinc-a mai pomenit nuntă fără lăutari? I se dădu individului un pahar- Acesta refuză. Fără sâ spună ceva, dar se înţelegea: dc băut beau nuntaşii, lăutarul, cât cântă, trebuie să fie treaz. Şi îşi încetini mişcarea degetelor pe clape şi începu să-i zică din gură. Povestea... Nu avea glas, dar avea muzică în el, povestea lui se cânta cu tonurile ci tragice sau groteşti, sentimentale nevoie marc, lăudând femeia, care decepţionată, se duce la mănăstire...
Aşi vrea să merg la mănăstire Aşi vrea să mă călugăresc! Spune-mi măicuţa mea cea bună Spune-mi de vreai să mă primeşti!
428
MARIN PREDA
DELIRUL
429
Aşa începu el şi ar fi fost cum nu se poate mai nepotrivit pentru alţii, din altă lume, dar nu pentru ei, avizi de ficţiuni grosolane şi totale, puternic îngroşate. Mireasa avu un surâs, ea n-avea de ce să se ducă la mănăstire, avea un mire acolo lângă ea, care o şi fecundase. Gică Urâtu, tat-său, surâse şî el curios: ia să vedem, o primeşte sau n-o primeşte,,. Mama îşi păstra o înfăţişare impenetrabilă, asemeni tuturor bolnavilor care s-au aranjat cu suferinţa lor şi sunt pregătiţi pentru ce e mai rău, nu mai sunt atenţi la ceea ce li se întâmplă altora... în sfârşit Paraschiv arăta şi el vesel: rânjea!... Stariţa răspundea că la mânăstire nu e uşor de trăit, trebuie să trudeşti şi pe urmă din moment ceai fost mireasă odată, drumul ăsta ţi-e închis. Fosta mireasă răspunde că nu vrea să ştie nimic de cel ce i-a fost mire şi blesteamă acele clipe când l-a cunoscut... Nu blestema, copilă dragă, zice stareţa care ia dc îndată partea mirelui, spunând, nu se ştie de ce, că cel ce a iubit-o pe ca va fi primit de Dumnezeu. Rigorile călugăriei nu sunt însă de neîntrecut şi dezamăgitei i se va da un halat negru şi este primită în rândul maicilor... S-a tras astfel poarta peste viaţa ei? F. cu putinţă? O femeie tânără, în floarea vieţii şi atât de frumoasă? Da, din partea ei, da! Dar, într-o zL..
De cântece răsună valea In zorii mândrei dimineţi Şi la portiţa din poiană Descalîcă un călăreţ...
Clapele se opriră, balaoacheşul tăcu şi el şi reteza astfel povestea în mijlocul ei. Dar se înţelegea; cine putea fî acel călăreţ? Era clar! fostul mire, cine altul? Rămânea-va mai departe fosta mireasă la mânăstire, sau se va arunca în faţă pe cal şi se va lăsa dusă în zbor spre păcatele şi amăgirile acestei lumi, care din nenorocire sunt atât de strâns legare de fericire?... Balaoacheşul ceru un pahar de sifon, îl bău şi nu continuă acest
cântec, începu unul clănţănit, lăutăresc, ţigănesc... Românii îl uitară, începură să rupă păsările fripte de pe masă si să mănânce... Tinerei mirese îi trosneau fălcile ca şi la ceilalţi, iar Achim ai fi zis câ în curând un os i se va opri în gât şi va da ortul popii la nunta lui, ca în povestea cutare de Anton Pann...
Sc turnă vin. Lui Paraschiv i se aprinseră ochii. Vin? Cefei de vîn? Vin roşu, de la buturugă, curat şi cu poama lui, nu de la cârciumă, stricat şî dres... Ia să vedem! Da, minunat, toate chipurile înfloriră urând şi bând şi aici pe mireasă o podidi, nu se ştie de ce, plânsul. Achim se holbă; se uită la ea încremenit şi în tăcerea care se lăsă, el izbucni:
- Cum? Tu? Plângi, mă?!! Şi avu o mişcare de răstignire şî îşi lovi genunchii cu palmele. La nunta mea! A mea, mă?! A lui Achim Moromete, din Siliştea?! A!-.-
Ea scoase un ţipăt înalt şi se aruncă asupra lui ca într-o nenorocire când ne abandonăm în braţele celor mai tari. El o primi şi rămase mai departe stupefiat, dar şi mândru. Ei? Mai era al doilea ca cl? Caută, să vedem dacă găseşti... Mireasa îşi reveni. Nimeni nu vedea în adâncul ochilor ei, ascunsă, neliniştea care fusese copleşită, dar nu alungată. Ţipătul ei însă fusese de fericire. Nu tuturor fetelor le este dat să trăiască astfel de clipe. Ea făcea parte dintre cele care ştiau că o viaţă poate fî şi stearpă, în aşteptarea unui bărbat care sâ-ţi placă. Şi ca să nu rămâi fată mare iai ce găseşti. Dar mai poţi scoate la acea nuntă un astfel de strigăt?
Parcă în cinstea ei un ins se ridică de la masă, trase după el aproape cu sila o muiere, pesemne nevasta lui, fiindcă se supuse fără crâcnirc şi începu sâ joace- Ştefan se uită la el cu duşmănie si îl înjură în gând. încă de la început, acest om se agăţase de eh Păstra nişte rămăşiţe de politeţe când vorbea, dar începuse să ciocnească prea des paharul, şi totdeauna i-1 căuta pe-al lui Ştefan. îi spunea „domnule ziarist" şi se scuza agresiv ca i se adresează, dar când trebuia să spună ce-avea de spus se
430
MARIN PREDA
DELIRUL
431
poticnea... Nu avea nimic de spus, dar Ştefan îşi cunoştea omul: era dintre cei care îl urau pe el, dintre cei care îl fluierau în sat pe câmp şi îl înjurau... Asta se abţinea dar cât timp? întrebă cine era. Un prieten al tatălui Angelei, de la lemetru, i sc răspunse.
Ştefan se pomeni în picioare, cu paharul în mână: se bea şi se spuneau din nou mirelui şi miresei urări, în timp ce balaoacheşul cânta:
Ce ştii tu ce-i dragostea Poftim de întreabâ-mă pe mine
Vedea~te-aşi de gât cu ea. Să pot sâ râd şi eu de tine.
Toată lumea râdea. Numai individul care pusese ochii pe Ştefan îi da înainte chinuind pământul şi muierea din braţele lui, fără urmă de zâmbet, roşu la faţă şi cu gâtul şiroind de sudoare... Ha! ha! ha!,.. doar aceste icnete telurice îî ieşeau din gât; privirea îi era turbure, oarbă, în timp ce burta rnuşchiuloasă i se zbuciuma şi călcâile izbeau pământul cu patimă... Pe urmă reveni la masă cu un semn de întrebare pe chipul lui parcă desfigurat. A, da! îşi aminti şi se ridică şi se duse la Ştefan, şi îi puse mâna grea pe umeri.
- Domnu ziarist, începu el, vă rog să mă scuzaţi, sâ trăiţi, să nu credeţi câ dacă noi ăştia muncitorii de la Lemetru, cu Gică, cel mai bun... Nu, nu, nu, staţi, oricine poate să spună, întrebaţi dacă cineva poate să fie mai bun prieten decât Gică Urâtu şi Pavel Vasile.._ Eu sunt Pavel Vasile! Cel mai bun strungar din secţia 4! Domnu ziarist!!!
Ştefan nu-l mai putea suporta, se ridică de la masă, se duse la mireasă, îi sărută mâna şi îi spuse:
- Tâmpim ăla se leagă de mine, plec, Angela, nu te supăra, n-are rost să vă stric petrecerea, dacă mai stau îi dau cu o sticlă în cap.
Ea îşi încolăci un braţ pe după gâtul lui, îl sărută pe tâmplă şi strigă spre tatăl eî să-i aducă un scaun.
- Stai lângă mine şi lasă-1 în pace, zise mireasa.
Dar „teluricul" (cum îl botezase Ştefan în gând) sesiză mişcarea, se apropie şi se scuză cu o umilinţă încărcată de noi ameninţări.
- Domnule ziarist, eu, dacă v-am supărat cu ceva, îmi cer iertare... Soţia mea... îmi daţi voie să faceţi cunoştinţă.., Gică Urâtu poate să jure... Sâ trăiţi, domnule ziarist, ura, nu vă supăraţi...
- Du-te şi-ţi vezi de treabă, zise Ştefan aproape tremurând de furie. Du-te lângă muierea dumitale şi nu re mai lega de alţii... Du-te şi joacă mai departe!
- Nea Pavele, îi zise mireasa, vin sâ-ţi spun ceva. Teluricul sc supuse şi îşi plecă grumazul lângă buzele ei.
Mireasa îi şuşoti ceva. El dădu din cap şi plecă nu fără o înfăţişare cam ofensată şi într-adevăr făcu ceea ce îl îndemnase Ştefan, îşi trase iar muierea de pe bancă şi începu să se zbuciume în faţa ei icnind şi izbind pământul cu călcâile. Nu se potoli însă până nu-l goni pe Ştefan de-acolo, fiindcă după un timp iar se legă de el. îşi cerea mereu şi într-un mod exasperant scuze, nu se ştie pentru ce şi, ce era mai curios, nimeni nu găsea că purtarea lui ar fi fost necuviincioasă, jucau, beau, chiuiau (fiindcă la un moment dat nevasta teluricului începuse să chiuie) şi nimeni nu lua în seamă că acolo, lângă mireasă, se ducea din când în când acest Pavel, prieten al socrului, şi îi spunea băiatului ăla îmbrăcat în haine aşa de bune, cine ştie ce...
Dar Ştefan plecă- Şi află mai târziu că nu era adevărat că celorlalţi nu le pasase de purtarea teluricului, toţi se supăraserâ foarte rău pe el şi puţin lipsise sâ nu-I invite să plece de la nuntă... Dar încolo totul se terminase cu bine, petrecerea durase până spre miezul nopţii, nimeni nu se îmbătase şi acel Pavel avusese buna-cuviinţâ să plece şî el curând după plecarea lui Ştefan.».
432
MARIN PREDA
DELIRUL
433
Acasă Achim îşi luă mireasa in braţe.
— Ţi-am spus eu, mâ, că... aproape că răcni el la ea- Tu ce credeai, câ... Pâi cu cine vorbeşti tu aicea?
Şi avea înfăţişarea ca nimic nu era pe lume mai elocvent decât aceste strigăte ale lui: nu le scotea oricine!... Mireasa îl înlânţuL
XVt
Nunta lui Achim spori însă, în sufletul lui Ştefan, în ciuda „teluricului", sentimentul de sărbătoare care îl stăpânea de când Luchi îl numise logodnicul ci. „Să vii, îi spuse ea în acele zile, să asişti la îmbrăcarea mea cu noua rochie imaculată pe care mi-am comandat-o în cinstea prinţesei Ileana; plecăm pe urmă împreună la «garden-party»-ul la care suntem invitaţi."
Asta era chiar a doua zi. Costumul lui Ştefan era gata de mult, îl îmbrăcase la nunta lui Achim, Luchi era deja coafată Ia orele patru după-amiază când Ştefan sună ia uşa ei. Arăta de nerecunoscut.Le choix est infini depuis ies boucles fiblles retombant molktnent sur ie cou, jusqu aux cheveux completement relevis et moulant exacteme?it la firme de la tâie> scriau ziarele mondene care continuau sâ apară în limba franceză ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat în acest timp în Franţa şi cu limba ei... La nouvelle coiffure Dattphin qui est uite liaison entre Vancienne coiffure „tombante" et la coiffure „en hauteur"*.. Technique savante conduite par un goât trfo sitr... cest le moyen d'un artfait pour la fimme curieuse des choses qui la font belle... Mărime Dietrîch vient d'adopter la coiffure Dauphin..,1
1 Poţi alege între infinit de multe soluţii, de Li buclele bogate căzând moaie pe gât, pana la pârul complet ridicat şi mulându-se exact pe firma capului... Noua coajură Dauphin, care e o legăttiră între vechea coafură jombante"'şi coafura *,cn hauteur"... Tehnică savantă condusă de un gust foarte sigur... este instrumentul unei arte ficută pentru femeia pasionată de lucrurile care o jacfrumoasă. Chiar şi Aiarlene Dietrîch *i adoptat de curând coafitra Dattphin..,
Şi Luchi o adoptase. Bogatul ei păr castaniu era tăiar şi ridicat în sus între creştet şi ceafă. I se vedea gâtul, îi ieşea în relief nasul, tot profilul turburător. Ştefan simţea că noua ei coafură o înstrăina cu totul de eh
- De ce ţhai tăiat părul!? exclamă el cu un adânc regret.
Dar ea nu-l luă în scamă. Scoase, cu o expresie de mare încântare, din dulap, noua ei rochie şi o trase pc cap cu grijă, atentă la oglindă şi nu la el. Fremăta de plăcere.
Rochia era lungă şi bogată, din material alb brocat, brodată cu fir auriu în ovale duble, croită în stil „princesse", plecând de sub sâni ca şi când acolo ar fi talia; foarte decoltată, se ţinea în două bretele subţiri pe care erau cusute mărgele aurii, care se încrucişau pe spatele gol la nivelul taliei. Peste umeri Luchi îşi puse o pelerină scurtă din acelaşi material, nebrodat însă, în falduri mari; iar mânecile erau foarte largi. Pentru gât fata avea un guler de vizon tot alb, iar în picioare purta pantofi argintii, stil oriental, bătuţi în strasuri. Era răpitoare, dar pentru Ştefan, îndepărtată de el ca o nălucă. El o avea în minte pe Luchi în paltonul ei obişnuit şi cu căciula de vulpe pe care şi-o cususe singura, din acele zile pe care le petrecuseră iarna împreună şi îi cântase lui pe străzi, cu glasul ei şoptit si chipul vârât parcă sub privirea lui s-o audă el, dar nu şi alţii. Acum pentru cine se îmbrăcase ea aşa? Cui vroia să placă? Fiindcă Luchi nu dădea prin nimic de înţeles că se gătise astfel şi pentru el.
Ia ora şase fără un sfert după-amiază se urcară într-un taxi şi Luchi dădu adresa, strada Polonă. Nu intrară într-un palat, cum crezuse Ştefan, ci într-o casă cu un singur etaj, deschisă la parter inviraţilor. Avea o grădină atât de frumoasă, încât Ştefan rămase, fără să-şi dea seama, câteva clipe uluit. Era plină de lume, care călca pe o iarbă verde şi deasă cum nu mai văzuse Ştefan nicăieri, deşi pămânr şi iarbă pe el văzuse în sat până se săturase... nu era ca ăsta... cu iarbă atât dc verde, atât de deasă şi atât de egală... un covor viu... Arbori seculari se înălţau pe margine, iar între ei, acoperind zidurile înalte, trandafiri înfloriţi...
434
MARIN PREDA
DELIRUL
435
Luchi nu cunoştea pe nimeni în afară de prietena ei care îi şi ieşi înainte şi o conduse pe ea şi pe Ştefan în grupul în care se vedea mireasa, prinţesa Ileana Ghica, acum Sturdza, Prinţesa era cam urâtă, cu nasul mare pe care voalul ca un turban turcesc de pe cap nu-l putea ascunde, iar prinţul Sturdza cam bătrân. Alături de ei stăteau naşii, doamna şi domnul Brătianu, doamna Barbu Ghidionescu, născură şi ea Ghica, şi alte rubedenii... Timid, Ştefan, recunoscând chipul omului politic, se opri la distanţă şî se înclină uşor. Mireasa surâse ascultând felicitările pe care Luchi Ie rosri, apoi se retraseră lăsând locul altora, care soseau neîncetat. Ştefan avea o întrebare în priviri: Bine! Şi acum ce va fi? Nimic, îi răspunse Luchi tot din priviri, stăm şi ne uităm... şi vorbim! Prietena ei le şoptea cine sunt cei care umpleau acum grădina, pe câţi îi cunoştea şi ea, desigur puţini, în timp ce chelnerii înmănuşaţi se apropiau şi de grupul lor cu tăvi încărcate cu băuturi, vin, şampanie în cupe, cocteiluri, gustări, mici tartine cu icre negre care la grupul următor dispăreau repede. încetul cu încetul Ştefan se obişnui cu grădina aceasta care cu nici un chip nu putea fi bănuită din stradă şi îşi dădu seama după felul cum se făceau şi desfăceau grupurile că puţini erau cei care cunoşteau mulţi dintre ceilalţi, şi destui ca el, Luchi şi prietena ei, care nu cunoşteau pe nimeni... Şampania dezlegă limbile, conversaţia murmurată se transformă în râsete şi exclamaţii vesele... Lui Ştefan îi venea parcă sâ bată din picioare, îndurase statul pe Ioc o jumătate de ceas şi îi spuse fetei sâ se mişte, să schimbe locul. îl schimbară. I-a grupul lor veni şi stârni o mare surpriză o cunoştinţă comună a celor două fete, pe care o chema Mariana Bogdan, figură veselă şi inteligentă, coafată sever, nu atât de la ultima modă ca Luchi, dar ca şî ea cu o blană de vizon în jurul gâtului. Avea un strălucitor râs cu toată gura. Cc era cu ea acolo? Fuseseră colege de liceu, era fiica unui consilier la Curtea de apel, ce ajunsese? Cum, nu ştiau? Se logodise cu prinţul
Alexandru Sturdza şi îi focu logodnicului un semn să se apropie. Prinţul se apropie, dar nu singur, ci cu un prieten al său, un domn a cărui privire luci când o văzu pe Luchi. O cunoştea? Nu, dar îi plăcea. .Aşadar iată pentru ce îşi făcuse Luchi imaculata ei rochie şi îşi tăiase din frumuseţea de păr!" gândi Ştefan cu o gelozie deprimată.
Astfel se îngroşau şi făceau cunoştinţă grupurile. Iată acolo o domnişoară cu o figură plină de viaţă, senină şi odihnitoare ca un cer dupâ ploaie. Cine era? Mademoiselle Prodan, n-o cunoaşteţi?! Să mergem să vă fac eu prezentările... Dar persoana care a apărut acum şi care a stârnit o vie mişcare în grupul miresei? Este arhiducesa Ileana, tot Ileana o chema şi pc ea, figură fără atracţie, inexpresivă» deşi nu urâtă. în schimb într-un grup din apropiere atrăgea atenţia o figură de astă dată stranie, coafată înalt, cu bucle negre strânse savant, lăsând liberă o frunte mare, uşor redusă la tâmple, cu sprâncene naturale foarte arcuite, ochii negri, încărcaţi de puritatea tinereţii şi misterul de nepătruns al feminităţii, nasul mic, uşor ascuţit, dar care lăsa liberă întreaga expresie a unui chip de o rasă deosebită, ai fi zîs un amestec între o veche domniţă şi o bucuresteancâ dintr-o primă generaţie. Gura mică, buze pline, buza de jos mai mică în lăţime dar mai mare în carnaţia ei de vişină, nu râde şi nici nu surâde, ci se lasă contemplată cu o nepăsare plină de o adâncă melancolie. Ştefan întrebă cine o fi, dar i se răspunse că n-o cunoşteau. Era Anna Kolda, un nume care avea să stârnească furtuni de pasiuni în lumea ei... Ca şi domnişoara Durma, de o frumuseţe populară, nefardată, nesulemenită, sprâncene nearanjate» păr frumos» bine stăpânit, nasul şi gura mari, dar armonioase ca la statui... Doamna Victoria de Casa Rojas, chip rar în ţara ei, blond. Contele de Casa Rojas era trimisul extraordinar şi plenipotenţiar al Spaniei la Bucureşti... Doamna Nina Bova Scoppa, tot dîn lumea diplomatică,.. Doamna Titi Vasiliu-Bolnavu (soţul ei era un vestit filantrop
436
MARIN PREDA
DELIRUL
437
care avea sâ moară curând ca şi când numele său ar fi fost predestinat, dar lăsând în urmă mulţi orfani ajutaţi, care aveau să verse lacrimi după et), mademokelk Zizica Negroponte, fiica doamnei si domnului Georges Negroponte, născută Scanavy* foarte interesantă figură de liceeanâ, chip prelung, cu părul lins în laţâ si strâns într-un coc abia vizibil la ceafă, ceea ce dădea trăsăturilor ei arar de tinereşti farmecul maturităţii feminine. Avea fruntea înaltă, care se oprea brusc (pieptănătura linsă atenua această bruscheţe), sprâncenele aproape de ochi, nearcuite, ca două linii drepte, nasul de la rădăcină lung şi armonios, între nas şi buza superioară (de asemenea dreaptă şi fără nici o arcuire) spaţiul era mare, ceea ce dădea chipului o francheţe cuceritoare. Numai buza de jos, plină şi de astă dată bogat arcuită, amintea că tânăra nu mai avea şaptesprezece ani, ci douăzeci. Era îmbrăcară simplu, cu o bluză albă cu mânecă scurtă şi srărea cuminte cu părinţii ei, lăsând parcă impresia că se ţinea de poala maieâ-sii, expresie de timiditate sau de atenţie încordată când uităm ce ne fac mâinile şi în ce poziţie ne c corpuh.. Nimeni nu ştia, în afară de oamenii palatului, că aşa copilă cum era, Zizica Negroponte era prietenă cu tânărul rege.,. Domnişoara Boxshall însă, fata domnului şi doamnei Boxshall, născută prinţesă Ştirbei, nu avea această şansă, iar domnişoara Helene Prodan, fata procurorului de la Curtea de casaţie, şi ruda ei, domnişoara Crăciunescu, fată bună, rău îmbrăcată, însă cu o expresie de sinceritate pe chip, singura bogăţie, cu atât mai puţin... Ştefan se înclină apoi înaintea signorei Squartînî, soţia consulului general al Italie! la Constanţa, splendidă femeie-pisicâ.., înaintea domnişoarei Galaction-Tuculescu, înaintea doamnei Lucreţia Racoviră, fată urâtă, neagră, cu nasul borcănat... Gura îi era frumoasă, dar se pierdea pe un chip în care urâţenia, ca şi frumuseţea, e un suflu inexplicabil, ochii la fel, frumoşi, dar umbriţi de o frunte mică, ameninţată să fie acoperită de părul negru şi des şi prea
bogat al capuluh.. înaintea doamnei Sanda Negroponte, născută Tâtărescu,..
- Et voila* mademoiselU Droaga et te sous lieutenant Dinu* mvn amil> exclamă prinţul Alexandru Sturdza părăsind grupul şi apucând-o pe mademoiseUe Droagâ şi logodnicul ei de braţ...
Domnişoara Droagă avea un chip concentrat de intelectuală şi era îmbrăcată foarte îndrăzneţ, lucru care conrrasra, dar nu nefavorabil, cu expresia feţei...
...Căpitanul şi doamna Smeu, supranumită mama veselă, auzi Ştefan şuşotindu-se şi se uită; femeia să fi avut treizeci de ani, arătând dc douăzeci şi cinci... Avea trei copii care o întineriseră, figura extrem de atrăgătoare, părul cu cărare, tăiat la spate, taior sobru, dar chipul ca o lună care ar străluci în plină zi. Şi iat-o pe mondena şi extravaganta Mariella Lotri, cu minunatul ei chip de madonă modernă, cu sprâncenele trase ca un fir subţire, ochii puri cu gene făcute, gura sfântă dată cu ruj, capul îmbrobodit cu ceva alb... Doamna Blanche Borell, pâr ondulat ca într-un vis, domnişoara Emilia Kozachievici, marea actriţă, doamna Rosetti, născută I,ahovary..,
Timp de multe minute Ştefan îşi încorda atenţia să audă şi să-şi dea seama ce îşi spuneau toţi aceşti oameni când râdeau, când arătau uimiţi, încântaţi sau când expresiile chipurilor lor deveneau sarcastice, l-a început îşi spuse că nimic neobişnuit... Despre cunoştinţe comune, despre afaceri sau aluzii la afaceri, despre întâmplări cunoscute numai de ei {şi asta le stârnea cel mai adesea râsul)... totuşi o pânză sau parcă un zid de vară se punea între urechea lui şi cuvintele lor. Erau aceleaşi cuvinte, dar ele reflectau o viată care îi scăpa, lumea tor de bucureşteni, legaţi prin fire invizibile şî prin timpul pe care îl rrăiseră împreună, chiar dacă eî înşişi nu se cunoşteau toţi unii pe alţii-.. le era de-ajuns un cuvânt, un nume şi legătura se făcea imediat...
1 Si iat-o pe domnişoara Droagâ şi sublocotenentul Dinu, prietenul
meu.,.
438
MARIN PREDA
DEÎ.LRUT.
439
Ştefan renunţă şî simţi că în realirate el nici n-a plecat din sat, sau mai bine zis el n-o cunoştea aici decât pe Luchi; dădu pe gât mai multe cupe de şampanie şi îi şopti fetei la ureche că o iubeşte. Ea, ameţită ca şi el de murmurul care se înteţise din această grădină, îi zâmbi şi îi strânse mâna...
Pe urmă continuă sâ evoce cu Mariana, viitoarea prinţesă Sturdza, amintiri din liceu. îşi promiseră să-şi telefoneze şi sâ se vadă. Ştefan era încântat că individul căruia îi strălucea privirea văzând-o pe Luchi părăsise grupul lor dupâ ce încercase, fără succes, să-i facă fetei curte. Mai încercară şi alţii, dar Luchi, rămânând veselă» se ferea cu acea abilitate înnăscută a tuturor fetelor» care bucurându-se în sinea lor că plac, se feresc, atunci când ţin la cineva, să nu-l facă pe acela sâ sufere chiar în mod serios...
Fie că suntem bogaţi sau săraci, puternici pe această lume sau umili pe scara ierarhiilor, toţi simţim însă (şi asta ne face egali) câ singurul lucru care ne poate face fericiţi este contopirea cu ora miraculoasă a tinereţii. Cine are chipuri frumoase? Cui îi strălucesc ochii? Pe faţa cui pulsaţia inimii fiice sâ iradieze irezistibil dorinţa de fericire, zborul fantastic al gândului» îndrăzneala, insolenţa, atacul direct...
Nu-i păsa lui Ştefan că erau prinţese sau fete din lumea mare, îşi apropia chipul de al lor şi le vrăjea cum făcuse cu Luchi de Anul Nou când ea îl învăţase să danseze, păstrând din instinct decenţa şi dând impresia, văzut de Ia distanţă, că reîntâlnea cunoştinţe vechi, persoane cu care avea amintiri comune, ehe, băiat umblat.*. Nu stătea nici o clipă cu o doamnă a cărei privire aluneca rece într-o parte» sau cu vreo domnişoară pe al cărei chip orgoliul era mai puternic decât dorinţa de a plăcea. Făcea pe ziaristul rutinat. Ia noi la Ziua... Să vedeţi» într-o zi,.. Patronul a început să urle... Dar cea mai senzaţională istorie care se poate povesti... în timpul rebeliunii... la etaj... A văzut torni din timp şi... Stimată doamnă»
stimularea energiilor noastre nu se poate face dacă generaţiile mai tinere nu cunosc victoriile dumneavoastră, cum ati feceput, cum aţi ajuns să stăpâniţi una dintre cele mai mari uzine dîn ţară... Putem începe o serie de reportaje cu acest subiect, vă daţi seama ce succes ar avea...
Era ascultat fiindcă avea chip atrăgător, spontan şi plin de viaţă. Ştefan nu avea încă mască. Luchi îi aruncă din ochii ei frumoşi scântei de încântare, mulţumire şi dragoste... „Placi, foarte bine, parcă îi spunea ea, nu mi-e frică, aş fi fost dezamăgită dacă s-ar fi împiedicat lumea de tine ca de-un băţ, de altfel am ştiut eu de Ia început câ eşti un şmecher.
- Acum du-te dupâ un taxi, zise ea dupâ două ore, e timpul să plecăm...
într-adevăr, se vedeau grupuri care părăseau fără grabă, dar hotărât, frumoasa grădină; soarele asfinţise. Ştefan nu trebui să caute taxî, se găseau chiar în faţa casei, aşteptând. îşi luară la revedere de la toţi cei pe care îi cunoscuseră şi plecară- Acasă Luchi îl invită pe Ştefan înăuntru, dar nu-l ţinu decât câteva minute, ca să-î dea, de astă dată» un sărut mai puţin diafan decât în ultima vreme, dar nu maî mult. Arăra fericiră şi vroia să rămână singură...
Afară Ştefan simţi un acut sentiment de singurătate, după ce două ore se simţise înconjurat dc atâta lume. Nu-i rămăsese nimic... Un sărutai lui Luchi era tot ce păstra acum la urmă. N-ar fi putut să spună câ toţi acei oameni nu erau prietenoşi şi comunicativi şi conversaţia şi glumele lor lipsite de consistenţă (nici nu prea e timp de conversaţie consistentă, cine ar insista ar deveni plicticos), dar amintirea braţului încolăcit al Angelei pe dupâ gâtul său şi sărutul ei pe tâmplă îl tulburase mai mult, deşi nici pe Angela n-o văzuse decât dc douâ-trei ori. Dacă n-ar fi fost teluricul, ar fi stat şi el până Ia sfârşit şi ar fi petrecut zdravăn... „Aia e, însă, câ la astfel de petreceri apare
MARIN PREDA
câte-un astfel de individ şi îţi strică tot cheful. în timp ce dincoace, nu!"
Şi senzaţia dc singurătate i se evaporă şi îşi aminti expresia fericită a iubitei lui. Ei îi plăcuse mult.,, îi plăcea şi lui...
PARTEA A CINCEA
I
O lună maî târziu, în zorii zilei de duminică 22 iunie se petrecu unul din cele mai senzaţionale evenimente din istoria tuturor războaielor: Rusia, imensa Rusie sovietică, fu atacată de Hitler cu mii de blindate şi peste trei milioane de oameni! Stalin, Ia Kremlin, refuză să creadă. Eumea, aşa cum promisese Hitler, privea cu răsuflarea tăiată.
Două săptămâni îi trebuiră lui Sralîn de gândire, până sâ i se audă glasul la radio - unde îi numi pe compatrioţi fraţii si surorile lui si le spuse: „Vouă mă adresez, prietenii mei!"
Şi totuşi încă cu cincisprezece ani mai înainte Hitler scrisese negru pe alb: „Noi, naţio nai-socialist ii, ne întoarcem la punctul în care ţara noastră s-a oprit acum şase sute de ani. Noi punem capăt perpetuei împingeri a Germaniei spre sudul şi vestul Europei pentru a ne întoarce privirile spre spatiile din est... Astăzi, când vorbim de noi teritorii europene, la Rusia şi la sratele vasale de la frontierele ei trebuie sâ ne gândim mai întâi. Destinul însuşi ne arată drumul de urmat: Colosalul imperiu de Est este copt pentru dezagregare. Sfârşitul dominaţiei evreieşti în Rusia va marca în acelaşi rimp sfârşitul Rusiei ca naţiune14.
E ceva echivoc în acest text, pronunţat nu în vreun discurs obscur din tinereţea marelui tartor, sau cu prilejul cine şrie cărei
442 MARIN PRKDA
înflăcărări demagogice, în fata unei mulţimi fanatizate, ci în Mein Kampfi care atâta vreme cât reprezenta gândirea şi ţelurile unui politician ca oricare altul putea fi ignorat, dar după ce individul a ajuns la putere şi prin cucerirea Poloniei a şi demonstrat că nu şi-a uitat cu o iotă programul limpede expus? E drept că nu şi l-a respectat în litera lui» ci a început întocmai ca predecesorii săi, prin cuceriri în vest, O umbră de îndoială însă putea fi zărită în maniera nu întru totul brutală şi barbară cu care fuseseră înfăptuite aceste cuceriri. Franţa era, cel puţin la început, cruţată de o ocupaţie totală, la Dunkerque un ordin bizar al lui Hitler opreşte „panzerele" lui Guderian şi Reinhardt de a înainta, dând răgaz corpului expediţionar englez sâ scape de la o catastrofă totală. în schimb în Polonia Hitler institui teroarea.
O lună mai târziu, în zorii zilei dc duminică, 22 iunie sc petrecu unul din cele mai senzaţionale evenimente din istoria tururor războaielor. Rusia, imensa Rusie sovietică, fu atacată de Hitler cu două mii de blindate şi peste trei milioane de oameni; Stalin, la Kremlin, refuza să creadă. Eumea, aşa cum promisese Hîrier, privea cu răsuflarea tăiată.
Două săptămâni îi trebuirâ lui Stalin ca să-şi vină în fire. Si totuşi încă cu cincisprezece ani maî înainte Hitler scrisese negru pe alb: „Noi, naţianal-socfaliştu, ne întoarcem la punctul în care ţara noastră s-a oprit acum şase sute de ani. Noi punem capăt perpetuei împingeri a Germaniei spre sudul şi vestul Europei pentru a ne întoarce privirile spre spaţiile din esr... Astăzi, când vorbim de noi teritorii europene, la Rusia şi la statele vasale de la frontierele ei trebuie sâ ne gândim mai întâi. Destinul însuşi ne arată drumul de urmat: Colosalul imperiu de Est este copr pentru dezagregare- Sfârşitul dominaţiei evreieşti în Rusia va marca în acelaşi timp sfârşitul Rusiei ca naţiune."
DELIRUL 443
E ceva echivoc în acest text, pronunţat nu în vreun discurs obscur din tinereţea marelui tartor, sau cu prilejul cine ştie cărei înflăcărări demagogice, în faţa unei mulţimi fanatizate, ci în Mein Kampfy care atâta vreme cât reprezenta gândirea şi ţelurile unui politician ca oricare altul putea fi ignorat, dar nu după ce individul a ajuns la putere si prin cucerirea Poloniei aşi demonstrat câ nu şi-a uitat cu o iotă programul limpede expus? E drept că nu şt l-a respeetar în litera lui, ci a început, întocmai ca şi predecesorii săi, prin cuceriri în vest. O umbră de îndoiala însă putea fi zărită în maniera nu întru totul brutală şi barbară cu care fuseseră înfăptuite aceste cuceriri. Franţa era, cel puţin la început, cruţată de o ocupaţie totală, la Dunkerque un miracol, în fond un ordin bizar al lui Hitler, opreşte „panzerele11 lui Guderian şi Reinhardt de a înainta, dând răgaz corpului expediţionar englez sâ scape de o catastrofă totală. In schimb, în Polonia Hitler insrirui teroarea.
Nu-i spusese nimic acest lucru lui Stalin? Nu, ce-i păsa lui de teroarea introdusă de Hitler în ţările cucerite. Dimpotrivă, îl pusese pe Molotov sâ-1 felicite de fiecare dară când îngenunchea o nouă ţară, lucru care nu era obligatoriu stipulat în pactul de neagresiune pe care îl încheiase cu eh Din siticeră admiraţie veneau aceste felicitări, U n om de stânga, şeful partidului laburist englez, Sir Stafford Kripps, fii rrimis la Moscova sâ-I pună în gardă pe Sralin asupra pericolului pe care îl prezentau cuceririle germane pentru Rusia. Stalin îl primî ceremonios şi rece şi îl ascultă. Apoi îi dădu ordin ministrului sau de externe, Molotov, să informeze ambasada germană asupra conţinutului convorbirii şi curând documentul urgent şi ultrasecrer ajunse în mâinile lui Ribbentrop. „Guvernul britanic este convins că Germania vrea să-şi impună hegemonia ei în Europa, zicea Kripps; acest lucru e primejdios pentru Uniunea Sovietica, ca şi pentru Marea Britanic- în consecinţă, aceste două ţări sunt datoare să adopte o politică comună de
444
MARIN PREDA
DELIRUL
445
apărare contra Germaniei şi să tindă la restabilirea echilibrului european al puterilor."
Auzi! Echilibru! Păi acest echilibru exista, nu mai erau decât două puteri în Europa, dacă nu chiar în lume şi între ele era o deplină înţelegere, atât pc plan politic, cât şi pe plan economic: Rusia dădea Germaniei cereale şi alte materii prime şi Germania dădea Rusiei maşini-unelte şi echipamente industriale. Marea Britanic? în curând nu va mai exista! Şi nu poate el, Stalin, s-o mai salveze. Când a vrut s-o facă a fost întâmpinat cu neîncredere. Nu s-a înţeles Anglia cu Germania la Miinchen?! Să culeagă acum Anglia roadele acestei înţelegeri. Fireşre, nu putuse să-i dea lui Kripps chiar acest răspuns, dar îi dăduse în schimb unul care exprima în mod acoperit şi rece tanchiuna lui profundă şi satisfăcută împotriva acestor trufaşi englezi care dominau ararea popoare de atâta vreme si care prin Miinchen nu făcuseră altceva decât să-i dea mână liberă lui Hirler să atace Rusia.
Dar iată câ planurile lor fuseseră date peste cap şi Hitler, în loc să atace ca un câine asmuţit Uniunea Sovietică, ajunsese la o înţelegere cu ea. „Consider că pericolul unei hegemonii exercitate de o oarecare ţară din Europa e inexistent, îi spusese el lui Kripps cu o voită orbire, şi mai inexistent încă pericolul unei absorbţii a Europei de către Germania. Observ de foarte aproape politica germană şi întreţin relaţii foarte strânse cu mai mulţi oameni de stat germani. La nici unul din ei n-am descoperit dorinţa de a absorbi o ţară europeană. Nu cred nici că succesele militare germane constituie o ameninţare pentru Uniunea Sovieticvă, nu mai puţin pentru înţelegerea prietenească cu Reich-ul."
Chiar câ nu credea! Cât despre absorbţia unor ţări din Europa, de ce să le zici aşa? Astea sunt „cuceriri militare", fireşti de când lumea şi cât va fi lumea, şi de aceea îl însărcinase pc Molotov, de fiecare dată, să felicite Germania şi s-o asigure de
„înţelegerea guvernului sovietic în ceea ce priveşte măsurile defensive la care se vedea constrânsă şi cărora le dorea un succes deplin". Asta s-a întâmplat la 9 aprilie 1940, când fusese invadată Norvegia. I,a 17 îunie, în ziua când Franţa era îngenuncheată, Molotov felicită din nou Germania cu ocazia „splendidului succes al Wehrmacht-uhu"...
Şl iatâ-1 acum, acest Wehrmacht, cu toată puterea celor peste trei milioane de soldaţi pe care îi încorpora, cu încă o sută de mii de români care li se alăturaseră, ca să se răzbune pentru umilinţa de anul trecut, cu toată forţa blindatelor şi a aviaţiei acestei nemaipomenite armate şi cu experienţa atâtor cuceriri, atacând Rusia. Copleşit de cumplita înşelăciune, Stalin căzu într-o adâncă stare de prostraţie. Toată lumea, agenţii lui Churchill, proprii lui agenţi ştiuseră dinainte şi el nu-i crezuse. Nu-i crezuse din neîncredere. Crezuse câ vor să-1 manevreze, pe el, pe Stalin, care dovedise, şi încă cum, că nu putea fi manevrat. Fără să dea vreun ordin, se uita pierdut peste maldărul de rapoarte, pe care le înţelegea din frânturi că sunt rele, anunţau că venise rândul Rusiei sâ înfrunte unul din cele mai mari pericole din istoria ei şî că Rusia nu era pregătită ideologic, poporul rus credea în proletarul german, că şefii săi crezuseră în Hitler, la îndemnul lui, al lui Stalin, şi că dacă nu se luau măsuri hotărâtoare, totul se putea termina ca într-un coşmar. Istoria, adesea, este un coşmar care poare dura secole. Dar ce măsuri sâ iei? Armata, desigur, a trecut pe picior de război. Dar a fost lovită fără veste. Acest avantaj al perfidului inamic nu va putea fi anihilat multă vreme şi grele pierderi va suferi până când va înceta sâ fie străpunsă, încercuită, nimicită în sectoare vitale cu dispariţia în prizonierat a sute de mii de soldaţi ruşi... în starea de buimăceală în care se afla, Sralin dădu un ordin ca o sută de divizii, adică un milion de oameni din înrreaga armată, să fie plasaţi în spatele Moscovei ca rezervă strategică şi sc rerrase în casa sa de la ţară să-şi scrie mesajul către
446
MARIN PREDA
DELIRUL
447
popor, căcî, fără îndoială, acesr popor care crezuse în ei, pe care îl făcuse să creadă că toace excesele şî represiunile lui, ale lui Stalin, nu erau ale Iui, ci ale aparatului, ale G.P.U.-ului. Incavede-ului, aştepta acum explicaţii: cum de se încrezuse în Germania şi în Hitler? Ce se întâmplase? A nu răspunde la această întrebare însemna, acum când poporul era ameninţat în fiinţa lui, să rişti un mare pericol. Dar ce să-i spui? Şi cum să i te adresezi ca să-i câştigi nu raţiunea, care acum e neputincioasă, ci inima, sufletul, singurele care pot face să nască spiritul de sacrificiu? După ce l-au supus la atâtea spaime, prin nesfârşite epurări, arestări şi execuţii? Câţi or fi pierit dintre ci? Câţi zac şi acum prin închisori? Trebuie să le dea drumul, cel puţin unora dintre ei...
Stalin era singur, stătea la fereastră nemişcat şi se uita afară. Ce bine ar fi fost sâ fi trăit acum Nădejdea! I-ar fi tlat un gând, i-ar fi încălzit sufletul îngheţat şi ar fi putut sâ-şi conceapă şi scrie mesajul. Dar Nădejdea nu mai era de mulţi ani, iar copiii pe care i-i făcuse îi erau străini, n-avusese timp de ei, nu-i plăcea cum cresc,.. Mereu cu această dorinţă năvalnică şi inconştientă de a fi liberi, de a sc forma anarhic, pentru o anarhic care dacă ar cuprinde masele uriaşe ale lumii, lumea ar trebui să sucombe... Hm! Asta e consecinţa dezvoltării neîngrădite a personalităţii umane! întâi personalitatea înfloreşte, apoi nu mai crede în nimic, apoi se dezagregă,.. Ce e o personalitate? Câteva calităţi şi o imensă trufie, din care se naşte dispreţul pentru ceilalţi. El, Stalin, era, într-o anumită măsură* creaţia acestor personalităţi care crezuseră că el nu era nimic şi că pot să-1 împingă afară... îi împinsese el şi bine le făcuse! Hm! Printr-un consens general oamenii ar putea fi fericiţi! Ce consens? Să muncească toţi, să primească fiecare aceeaşi retribuţie, să poarte aceleaşi haine, sâ se urce în acelaşi autobuz... Dar ei nu vor! Nici cei proşti!!!... Si suportă toţi dispreţul celor trufaşi, care stârneşte ura, mai ales a celor umili. De ce aceşti
oameni cu personalitate, sau mai bine zis de ce personaliratea lor nu stârneşte decât invidie şi ură? E adevărat că un om umil, faţă de altul mai umil ca cl, sc poartă ca şi când ar fi regele Angliei, dar personalitatea, dacă e superioară masei amorfe, n-ar trebui să... Au oamenii nevoie de ele? A făcut bine că le-a stârpit, aceste personalităţi, fără diferenţiere între cele adevărare şi cele false. Există cele adevărate? Ce-a făcut Troţki, o adevărată personalitate? A ucis, dc-a lungul şi de-a latul frontului pe care umbla, fără judecată, sumar, în numele revoluţiei. Hm! Hm! Hm! Când a primit la rândul lui undeva în Mexic un târnăcop în cap, a primit cc-a meritat. Ce e, prin urmare, această faimoasă personalitate? Nădejdea începuse şi ea sâ aibă personalitate. Până atunci îşi iubise bărbatul, îi făcuse copii... până şi-a dat scama că c soţia lui şi câ nu mai e o simplă femeie care n-are nici un rol de jucat. Ce rol? ... Şuşoteli, vizite, intrigi... Şi ce l-a ieşit de-aici? O zi fatală...
Stalin îşi aminti de acea zi deodată cu o forţă a memoriei care îl ţinu în picioare ceasuri întregi (mulţi ani mai târziu, după moartea Iui, fiica sa, Svedana, care avea să fugă din marea ci patrie, avea să-şi amintească şi ea de această zi şi să vorbească despre ea..,)-
II
Nădejdea îl acuzase cu o privire scânteietoare, care exprima un sentiment necunoscut la ea şi neaşteptat, de îndoială şi împotrivire, că e însetat de putere. Cine îi şoptise ci aceste cuvinte? Că din mintea ei, aşa deodată, nu putuseră ieşi. înseamnă că discutase cu alţii şî ascultase şi îşi însuşise această idee... Liniştit, Stalin stătea ca şi acum în picioare la aceeaşi fereastră şi se uita afară în timp ce Nădejdea Alilueva stătea jos într-un scaun-fotoliu, cu mâinile încleştare de braţele lui. Era limpede că i se întâmplase dc curând ceva de îi aruncase acea acuzaţie. Ce anume? Va spune singură. Dar trebuia să-i explice,
448 MARIN PREDA
sâ-i scoată ideea aceasta dîn cap, să nu lase sâ planeze între ei o neînţelegere.
-Un om asupra căruia apasă o mare răspundere, începuse eh foloseşte din când în când puterea cu care e învestit. Nimic mai normal.., în ceea cc mă priveşte, cu timpul, mi-am dat seama că am rămas singur în faţa Rusiei şi a istoriei, şi am fost silit să-mi descopăr această răspundere... Zinoviev, un fanfaron stupid, Kamenev, fără voinţa necesară conducerii, Buharin, intelectual din familia lui Troţki, îngâmfat, fără strălucirea aceluia, dar la fel de vanitos, victimă uşoară a oricărui politician mai abil. Cum şi cui să las Rusia? Ai spus o prostie, Nădejdea, puterea nu mă interesează! Dar cum să conduci Rusia fără puterea necesară? Dacă mi-ar plăcea puterea pentru mine, ai vedea în jurul meu şi al actelor mele toate însemnele ei, aş locui într-un palat măreţ, aş călători ca Troţki în timpul războiului civil într-un vagon luxos, voinţa mea ar căpăta forme spectaculoase... Ori cu, vezi acest costum, îl port de doi ani dc zile, l-am dat de două ori la întors...
Stalin, ca orice bărbat care trăia cu o femeie foarte tânără, găsea o oarecare plăcere să-şi iniţieze soţia în secretele gândirii sale mature. Bineînţeles, nu şi în ceea ce gândea el cu adevărat. Puţini intuiau (şi numai ghidaţi de instinct) că puterea acestui om stă ascunsă în straturi succesive dc tăcere, o tăcere mai adâncă decât alta. O poveste populară spune că pentru a-1 răpune pe zmeu trebuia pătruns întâi într-o pădure, că în pădure trebuia ucis un vultur, că acest vultur avea în guşa lui trei viermi, care trebuiau striviţi. Dar cum să pătrunzi spre puterea secretă a acestui om care lăsa iluzia câ e un om obişnuit, punându-i totodată pe alţii în faţă şi dându-lc iluzia, până nu-i ucidea prin aparatul represiv pe care-1 crease, câ ei sunt cei mari? Odată, un general venise la el în timpul marilor lupte cu opoziţia şi avusese prostia sâ se creadă atât de liber şi de puternic încât, scoţându-şi puţin sabia din reacă, îi spusese lui Stalin:
DELIRUL 449
„Ce faceţi voi aici? Să ştii că dacă mai aud ceva, îţi tai urechile!" Stalin îl lăsase mai departe să creadă că e un brav ostaş mai mare decât el în virtuţile sale militare şi revoluţionare în timp ce eh Stalin, un georgian ca mulţi alţii, cine putea fi?... Dar nu-l uitase şi într-o zi bravul ostaş fu ridicat din pat fără să i se spună de ce şt împuşcat. Dar cot aşa făcuse şî cu cei mart, şi Troţki, la început, liniştit şi trufaş, îî numise „cea mai eminentă mediocritate a partidului", pentru ca ulterior, înfrânt în Comitetul Central, să ţipe prins de isterie: „Imbecilirate, prostie, nebunie". Poate doar ultimul cuvânt să fi conţinut un grăunte de adevăr, în măsura în care perseverenţa diabolică, srăpânirea de sine inumană, cruzimea, ţin de o stare anormală a spiriruluL Dar în rest, Stalin imbecil, prost, de ce? Că citise mai puţine cârti decât adversarul său? Puterea nu stă în cărţi, dovadă că Iui, „generalisimului" Troţki, nu-i folosise la nimic în lupta sa cu Stalin faptul câ era mai citit decât el şî ştia şi limbi străine. Fusese doborât şi după el, ceilalţi. Asta nu putea s-o facă un prost. Chiar în acel moment final de prăbuşire Troţki tot nu credea că Stalin era sufletul complotului. îl credea manevrat de Zinoviev şi Kamenev! Şi, lucru şi mai comic, aşa credeau şi Zinoviev şi Kamenev! că îl manevrau ei pe Sralin... Troţki a scăpat cel puţin încă un număr de ani cu viaţă, până avea sâ fie ucis cu un târnăcop acolo în Mexic, unde se refugiase, omor pus la cale de cărre un pictor (şi să mai spună cineva că oamenii de artă nu sunt nişte fiinţe serafice). Ceilalţi doi, Zinoviev şi Kamenev şi apoi şi Buharin, la fel dc îngâmfai ca şi aceştia, au fosr împuşcaţi ceva mai curând. Nimeni nu-l văzuse însâ pe Stalin vreodată prins de plăcerea lăudăroşenie! şi a pălăvrăgelii, cu toate că unele indicaţii asupra felului de a-ţi extermina adversarii îi scăpaseră: „Să prepari lovitura minuţios şi s-o aplici la momentul potrivit, după aceea să te duci să te culci, iată una dintre marile plăceri!". Discuţiile dificile îi plăceau de asemenea.
450 MARIN PREDA
Stalin vorbea cu soţia lui în limba osetă. Alilueva era fiica unui activist din regiunile munroase ale Osetiei şi se exprima greu în ruseşte, deşî înţelegea şi citea bine în această limbă,
- Ce-ai avut cu prietenii mei de i-ai arestat? De ce? Am bănuiala că numai pentru că îmi sunt prieteni» spusese ea deodată totul, posmorâtă ca un cer întunecat.
- Au venit sâ cauce sprijin la tine, confirmase Stalin, ca şi cum eu mi-as fi cruţat propriul fiu şi nu l-aş fi trimis în Georgia să se facă cizmar...
Asta era adevărat. Era vorba de băiatul pe care i-1 făcuse prima lui soţie, georgiana Svanidze, un nătărău care căzuse la examene.
- Dar emu prietenii mei, strigase tânăra femeie.
- Prietenii,... murmurase atunci Stalin visător, ca pentru el însuşi... Da, da, da...
Nimeni nu-i cunoştea această visare amestecata cu o stranie melancolie.. Dar oare când ne despărţim pentru totdeauna de cineva, putem să nu fim trişti? „Nikolai lvaiiovici, ţhaduci aminte?! făcea Stalin cu un glas aproape duios. Când am fost amândoi în Siberia... Da, da, da../* Si Nikolai Ivanovici asculta răpit glasul care îi evoca zile frumoase şi de mult uitate, împinse în lături de orori fără nume, ticăloşii săvârşite de-o parte şi de alta, albi şi roşii... Cum sâ nu te eşti că în cutare zile când bătea un soare aspru şi orbitor peste Irkuţk tu tc strecurai cu unul Koba în uzina cutare cu un teanc de manifeste împachetate cu grijă sub braţ să fie distribuite clandestin proletarilor locali?-.. „Da, da, da...a murmura Stalin cu un glas înăbuşit şi apoi după alte lungi minute de evocări Nikolai Ivanovici pleca simţind în spate aripi de entuziasm... Stalin îl ştia, iată, zilele acelea el nu le uitase, un mare om... Şi Nikolai Ivanovici se aşeza la masă plesnind de optimism şi începea sâ-i povestească soţiei cum decursese întâlnirea... Nu termina bine, că auzeau bătăi violente în uşă.
DELIRUL 451
Nikolai Ivanovici deschidea şi era imediat, din prag chiar, luat şi dus şi nimeni nu mai auzea apoi nimic, niciodată, de el. împuşcat, mort în lagărele de muncă forţată, răpus de o lovitură dată de un gardian dezlănţuit? Pronunţând cuvântul „prieteni", Stalin devenise melancolic şi visător,..
- Da, da, da... Prietenia, continuase el deodată inspirat cu un gest în aer ca şi când ar fi scris în'faţa ochilor săi pentru tânăra femeie un cifru fatal şi misterios, prietenia, repetase metodic şi gutural, e o formă egoistă de a întoarce spatele sarcinilor revoluţiei... Nimeni nu trebuie, cel puţin pentru moment, să aibă alt prieten decât Rusia şi altă pasiune decât înflorirea ei.
- De ce nu spui asta deschis? Ai fi aplaudat şi poate, cine ştie, aprobat, răspunsese Nădejdea Alilueva cu o strălucire fanatică în priviri.
Ai fi zis că credinţa ei în acest om revenea cu o putere sporita; în realitate era ura şi îndârjirea şi voinţa ei de a-i ţine piept, de a lupta împotriva lui.,.
Era tânără de tot, tn timp ce el trecuse de cincizeci de ani, dar arăta bine, părul şi mustaţa îi erau negre şi statura dreaptă, neatinsă de urmele anilor,
- Lumea s-ar speria, reluase Stalin. Şi ceea ce poate face omul din frică, nu face din curaj.
- Ţi-c frică de frica lor?
- Nu e corect zis. Dacă din revolta lor ar ieşi o Rusie mai bună, aş lăsa prieteniile să se înflripe, legăturile de la unul la altul să se teasă ca o pânză de păianjen din care s-ar naşte repede conspiraţia, şi m-aş sinucide dinainte foarte simplu, să nu fiu înjunghiat chiar ca un miel» sau şi mai râu, să delectez mulţimea într-un proces în care aş fî una dintre marile vedete ale istorici Rusiei, înainte de a fi executat,.. Plăcerea asta/o să i-o las lui Buharin... O să dau chiar ordin lui Vîşmski sâ-i permită sâ ţină în apărarea sa un discurs în care să analizeze
gând
452
MARIN PREDA
DELIRUL
453
dialectic cauzele prăbuşirii lui, discurs care să fie pe urmă întors pe toate feţele de toţi marxiştii „adevăraţi" si dc toţi troţkiştii din lume, ca sâ-i descifreze bruma de demnitate care i sc va permire sâ transpară printre rânduri...
Ce straniu sunau roate acestea în limba osetă. Ca şi cum ceva ar fi jignit-o, Alilueva începuse să vorbească ruseşte şi ceea ce spunea ea în cuvinte stâlcite, stângace, suna şi mai neliniştitor.
- Aşa este, aproape că strigase ea cu buzele strânse. Aşa vei face. Prin urmare astea ar fi condiţiile care s-ar cere - şi pe care tu le vei îndeplini silit, fără plăcere —pentru ca să se nască cea mai bună dintre Rusii. Asta ar fi deci Rusia Iui Lemn, al cărui continuator te declari cu o modestă mândrie,
- Asta ar fi Rusia, dar nu a lui l^enin. N-ar fî corect să afirm asta faţă de rine. Lemn, dacă ar fi trăit, ar fi dat frâu liber unei Rusii în care geniul său ar fi înotat, ca să zic aşa, ca peştele în apă. Rând pe rând, mica-burghezie şi anarhia ar fi înflorit şi ar fi ridicat capul. în orice caz Nef-ul ar fi continuat, ţărănimea şi-ar fi scos iei-eolo armele de sub stogurile de fân... în timp ce forţa geniului său ar fi ţinut în echilibru aceste tendinţe care ar fi ameninţat permanent marea noastră Uniune. Nu fără riscuri şi chiar fără pierderi. Nu uita că datorită lui am pierdut Finlanda, Basarabia, Ţările Baltice şi, la urma urmei, Polonia. Şi daca nu interveneam eu şi Sergo pierdeam şî Georgia, patria mea natală...
O ironie dură strălucise în privirea lui Stalin. Cum să fi pierdut el tocmai patria care ii născuse? îl înfruntase atunci pe !,enin» şi Sergo Ordjonîkidze ştia că jucase totul pe Georgia. Era adevărat câ simţise câ Lenin nu mai ţine bine tn mână frânele puterii şi că el, Stalin, le luase pe cele subterane în propriile lui mâini, aparatul partidului, cu zecile Iui de mii dc activişti care i se supuneau, dar rot atât de adevărat era câ marile figuri populare ale războiului civil, cocoţate în vârful statului,
îl puteau uşor strivi... Armata roşie era în mâinile lui Troţki, marile oraşe în mâinile lui Zinoviev, Kamenev şi alţii.,. Dar dacă el era un ins foarre prudent asta nu însemna că putea totdeauna sâ-şi înăbuşe furia care punea stăpânire pe el cu atâta violenţă încât uita de orice calcul şi risca totul, cum făcuse şi în conflictul Iui cu Troţki la Ţariţîn... Nimeni nu putea să-i garanteze câ tactica sa de gherilă împotriva armatei din sud a lui Denîkin, se va dovedi cea salvatoare,,. Reuşise sâ-1 convingă pe Lenin să-i dea conducerea luptei, liber faţă de ordinele „generalisimului" Troţki; şi împreună cu prietenii săi, Voroşilov şi Budionnîi, opriseră şi apoî zdrobiseră peDenikin. Şi daca n-ar fi reuşit? Şi dacă Ixrnîn ar fi fost silit să-i ordone apoi lui Troţki să preia conducerea generală a luptelor? El, Stalin, ar fi fost azi, cel mult» pe undeva stăpân prin Kirghîzîa, şi ar fi murit, poate» ca Volodarski, împuşcat pe la spate de un fanatic socialist-revoluţionar. Dar iată că şî atunci şi la înfruntarea lui ulterioară cu Lenin în chestiunea tendinţelor autonomiste ale Iui Budu Mdivani, furia sa se dovedise inspirată. Deznodământul primei sale mari ciocniri cu Troţki n-ar fi fost acelaşi dacă şi-ar fi înăbuşit această furie şi nici al celei de-a doua dacă s-ar fi speriat de ameninţările Nadejdei Konstantinova şi nu i-ar fi adresat înjurătura brutală pe care o merita în dubla ei calitate, de veche activistă a partidului şi de soţie a tui I^enin când intrase în biroul lui ca o zeiţă a revoluţiei cu o sprânceană albă şi una neagră şi îl ameninţase că îl va pune în discuţia Biroului poliric. Da, aşa era, pericolul fusese marc, ci şi? O înjurase! Fiindcă pregărise totul cu grijă şî era stăpânit de o furie fără margini... Era într-o zi, prin martie '23, când se plimba (a braţ cu Sergo prin curtea Kremlinului vorbind amândoi în georgiană,„Vezi tu, Sergo, i-a zis Stalin cu şoapta lui aspră, noi avem în Georgia 30% minorităţi naţionale, armeni, musulmani, oseţi. în Tiflis nu sunt decât 25% georgieni. Frumoasă capitală, a? Şi tu ştii ce
454
MARIN PREDA
DELIRUL
455
mi-a spus Makaradze? Că ce i-ar plăcea lui mai mulc ar fi sâ-i expulzeze pe toţi armenii din Tiflis. Budu Mdivani pretinde că oseţii sunt sălbatici, fiinţe inferioare şi că nu merită să-i bagi în seamă... Trebuie terminat cu ăştia: „Şi cine, deci» o să se duca sâ facă ordine în ţara noastră?1' I-a întrebat Sergo. „Un georgian, natural. Tu, de pildă!" „Şi dacă mă vor întreba în ce va consta prin urmare independenţa Georgiei, dacă îi belim pe şefii lor?" „N-ai citit constituţia Uniunii! i-a răspuns Stalin cu reproş. Fiecare membru al Uniunii are dreptul să se separe prin plebiscit de federaţia republicilor sovietice. Asra nu e independenţă?" Şi amândoi izbucniseră în râs, foarte veseli, Sergo s-a dus în Georgia şi s-a pus pe treabă. Conducerea cu tendinţe autonomiste a Georgiei a fost brutal exclusă din partid şi aleasă alta. I-enin» pentru întâia oară, ftisese ignorat. Cu toate că grav bolnav, el asculta cu grijă cel mai mic zgomot care se producea în mecanismul partidului» „Ce se petrece în Georgia?" îl întrebă el pe Stalin. Stalin îi dădu ştiri false. Lenin nu admitea, orice-ar fi fost, măsuri aspre împotriva vechilor comunişti. Şî deodată bomba explodă» Budu Mdivani şi ai săi veniră Ia I.enîn cu traista în spate şi se plânseră. „O să vă apăr, le spuse Lenin indignat şi cu toată energia lui de vechi conspirator se hotărî sâ-I atace pe Stalin în cursul Congresului al Xl-lea care trebuia-să se reunească. Ceru să vină Ia el Troţki. „Trebuie terminat cu acest Stalin", zise el. Se hotărî să-I trimită pe Kamenev în Geotgia să restabilească situaţia. Kamenev, care sc angajase deja cu Zinoviev şi Stalin într-un complot contra lui Troţki, tremura când se prezentă în faţa „generalisimului" să primească ordine. Troţki îl iertă şi îl trimise să execute ordinul şefului. De la Troţki, Kamenev alergă la Stalin. „Trebuie să ne băgăm în pământ", bolborosi eh Stalin însă nu părea neliniştit şi n-avea nicidecum intenţia să se bage în pământ. Ştia el mai multe decât alţii asupra sănătăţii lui I^enin? »Du-te la Tîflis, zise el, şi pe urmă o să mai vedem..Kamenev
plecă şi naţionaliştii georgieni, cu Budu Mdivani în cap, se văzură, spre marea lor uimire, oficial dezavuaţi şi condamnaţi de partid, în loc sâ fie reabilitaţi cum suna ordinul lui Lenin, pe care Kamenev îl avea totuşi în buzunar. Dar nu-l citise acest ordin. Ce se întâmplase? Cu câteva ore înaintea deschiderii congresului, Kamenev primise o telegramă cifrată de la Stalin: „Lcntn a avut un al doilea atac". Kamenev înţelesese imediat. Stalin era salvat. Când Pravda publică discursul lui Kamenev dîn Georgia, Stalin, precaut, tipări câteva zeci de exemplare în care apăru versiunea care apăra pe georgieni, aceea a lui I^enin (grosul tirajului însă reda dezavuarea rostită de Kamenev), în cazul în care şeful şi-ar fi recăpătat cunoştinţa şi ar fi cerut ştiri asupra afacerii caucaziene, Stalin i-ar fi prezentat exemplarele falsificate... Dar de astă dată Lenin nu se restabili. Al Xl-lea Congres avu loc în absenţa sa şi adoptă moţiunea lui Stalin privind chestiunea naţionalităţilor. Iar Budu Mdivani, bineînţeles, nu fu uitat. Era omul care făcuse pe Stalin să petreacă cele mai rele zile din viaţa sa de până atunci... Fu trimis ca delegat comercial în Persia; odată acolo, acest idealist nepriceput în afaceri se pomeni compromis într-o istorie complicată de deturnare de fonduri, apoi oficial „demascat", exclus din partid şi trimis în Siberia... Nu s-a mai auzit de el...
- ...Şi cine ştie, continuase Stalin, dacă Lenin ar fi trăit, ajungând prea departe cu o Rusie care ar fi început să fiarbă ca un vulcan, geniul lui şi chiar puterea noastră unită, ar mai fi fost pe urmă în stare s-o potolească? Dezmembrarea, cu simptomul georgian pe care îl cunoşti, ar fi fost cel mai mic dintre ele... O Rusie potolită şi democratică, cum ne-o doresc străinii, ar fi pierdut toate ieşirile la mare, ar fi pierdut Ucraina şi toate republicile din sud şi ar fi dat mari poeţi şi scriitori care ar fi stârnit admiraţia lumii întregi prin strigătele lor de disperare, atât de adevărate şi hm! da, da, da, atât de pline
456
MARIN PREDA
DELIRUL
457
de măiestrie artistică... Nu uita, Nădejdea, câ marii noştri neliniştiri, Tolstoi, Dostoîevski, Cehov şi chiar Gorki al nostru, nu s-au revoltat că Rusia se întinde din Caucaz şi până în Suedia şî de la Marea Baltică până la Vladivostok, continuă Stalîn cu ironia sa necruţătoare. Blândul Cehov nu ştiu să fi protestat contra lipsei de independenţă a Poloniei, iar lucidul ucrainean Gogol, care a scris în ruseşte, nu ne spune nimic că ar fi dorit măcar cât de câr o Ucraina ruptă de Rusia...
~~ Cu alte cuvinte, dacă I^enin ar fi trăit, te-ai fî ridicat împotriva lui? îl întrebase Alilueva fascinată parcă de ceea ce i se dezvăluia.
în realitate se simţea fascinată de propria ei voinţă de a face ca gândirea secretă a acestui om să fie în cele din urmă cunoscută de întreaga Rusie şi puterea lui, încă incipientă, distrusa.
- Nu sunt ghicitor să ştiu ce-as fi făcut dacă ar fi trăit I £nin, răspunsese Stalin cu acea mândrie a gândirii sale voit didactice care începea să fie cunoscută şi care simula modestia simplă a unui dialectician care ştie câ numai analiza unei realirăţi date cu surprizele ei care nu pot fi bănuite, îl poate duce la concluzii cât de cât juste. Consideraţiile mele de mai înainte se bazează pe ceea ce ştim deja din activitatea lui I^enin» dar nu putem să şrim suta la sută ce-am fi făcut noi în raport cu acţiunile Iui I-enin, de asemeni imprevizibile. Singura întrebare care s-ar pune ar fi în legătură cu timpul necesar victoriei socialismului în Rusia şi cu caracterul ei dublu, în relaţiile cu restul lumii. Ca stat, am avea şi avem anumite interese şi ca primă ţară a socialismului, alte interese, care nu s-ar armoniza totdeauna unele cu altele, neputând renunţa însă nici la unele, nici la alrele. Am sprijinit greva generală dîn Anglia, dar nu ca stat, ci ca sindicalişti. N-a ieşit nimic, le-am şt spus lui Mac Donald şi celorlalţi: o să vedeţi voi puterea când o să vă vedeţi ceafa.
- N-ai bănuiala că puterea poate sâ nu intereseze pe cineva?
- Puterea ca mijloc e inevitabilă, răspunsese Stalin cu o voce guturală. Cine nu înţelege asta va merge în urma carului învingătorului. Aţi luat puterea, dar sunteţi ca nişte căţei care scheaună orbi căutând sursa existenţei. Ce-aţi crezut că faceţi intrând într-un partid dintr-o ţara care ţine în echilibru întreaga lume? Rusia e o realitate brutală, nu o lume de experienţe pentru nişte nihilişti smintiţi sau idealişti dezechilibraţi.
- O, n-o să mă faci să cred câ suntem blestemaţi, şi că trebuie sâ încetăm sâ mai fim oameni pentru ca să se împlinească un blestem... Ce valoare mai are acest echilibru al lumii, de care vorbeşti, dacă el se întemeiază pe torturarea şi uciderea fraţilor si surorilor noastre? Fiindcă familia, după tine, este şi ea un inamic al revoluţiei şi al Rusiei, mai periculos decât prietenia între oameni, pentru că e un nucleu unde gândurile libere nu se mai pot ascunde... Vei face ca soţul să se îndoiască de nevinovăţia soţiei arestate şi înjosite?
- Mă crezi mai puternic decât sunt, răspunsese Sralin cu aceeaşi modestie didactică în glasul său gutural şi explicativ. Sâ luăm un exemplu: Tovarăşul Prostoviţianov, care este cel mai puternic om din raionul K. şi care permite ca în piaţa oraşului horticultorii să-i facă chipul lui imbecil entuziast din flori şi sâ fie zilnic îngrijite şi udate de un om plătit din sudoarea tuturor, crezi câ de la mine a învăţat el sâ se poarte aşa? Ce pot si-i fac eu ăstuia? Nimic! Mai mult, continuase Stalin plimbându-se la fel de didactic ca şi când s-ar fi aflat într-o clasă de copii, practic eu nu am nici un mijloc sâ-1 împiedic să se poarte acolo ca un mic Dumnezeu. Aici, în faţa mea şi în congrese, toţi au o înfăţişare acceptabilă, dar acolo se lasă zeificaţi... Ce fel de ordine să dau? Un ordin dat pe faţă trebuie să fie expresia unei legi a societăţii noastre. Un astfel de ordin ar însemna că este expresia unei anomalii. Ori, care ar fi anomalia? Mă vezi pe mine că trăiesc ca un zeu? Casa noastră e modestă...
458
MARIN PREDA
DELIRUL
459
„O casă ascunsă ca un cuib de gangsteri, gândise Alilueva liniştita în timp ce Stalin continua să se plimbe,.. în casa asta ferestrele sune mici, nu pătrunde prin ele o rază de soare, când \ în realitate, o casă înalta ţi frumoasă, un palat demn de puterea poporului şi care să aparţină poporului şi în care să locuiască ' totdeauna cei aleşi de el să fie conducători, ar plăcea tuturor... Tarii au locuit în Kremlin, americanii au construit pentru preşedintele lor Casa Albă... Tu ţi-ai făcut o vizuină ca să fii mai bine păzit..."
- Şi într-o zi un duşman al revoluţiei ne dezvăluie ia o anchetă că tovarăşul Prostoviţianov e de mult înhăitat cu troţkiştii, si este arestat.. Te întreb: ce îndoieli pot să aibă în privinţa asta nevasta şi copiii lui?.,. Fireşte, continuase Stalin contemplând parcă cu înţelegere drama familiei Prostoviţianov, tatăl rămâne tată, soţul soţ, dar credinţa în cauza lui I^enin trebuie să rămână neştirbită...
- Bine» zisese Alilueva, ai reuşit sâ faci din troţkism o crimă politică şi de stat, ca şi cum de mult s-ar fi dovedit că Troţki e un duşman al Rusiei şi al revoluţiei şi troţkismul o ideologie contrarevoluţionară. în lupta ta pentru putere s-a purut înţelege că trebuie să recurgi la o astfel de excomunicare, deşi I>enin a făcut revoluţia cu ei, cu Troţki, cu Zinoviev şi Kamenev, în ciuda faptului că cei doi din urmă s-au comportat ca nişte trădători în ajunul insurecţiei. Ei şi? Trebuie să ştii să treci peste ceea ce au în ei oamenii şovăitori şi să le înţelegi căderile.
- Hm! făcuse Stalin. Ai uitat că Troţki, despre care l-enin ştia ce portret îi făcuse acest menşevic într-o scrisoare...
- ,..Pe care tu ai găsit-o în vechile arhive ţariste şi ai avut grijă s-o publici la momentul potrivit, îl întrerupse Alilueva sarcastic.
Dar şi Stalin rânjise sarcastic auzind această precizare. Se cumpănise când pe un picior când pe celălalt, ca şî când nu i-ar
fi fost la îndemână că fusese întrerupt. Rânjetul însă arătă, dimpotrivă, că amintirea găsirii şi'apoi a folosirii acelei scrisori îi făcea o plăcere adâncă, una dintre cele mai mari. Avea şi de ce. Troţki a numit publicarea acestei scrisori „cea mai mare perfidie a istoriei mondiale". El o scrisese demult, prin 1913» din Viena, lui Ceidze, un menşevic foarte detestat de bolşevici» membru al Dumei, şi fusese subtilizată de poliţie. Se pare că Lenin ştia de existenţa ei> dar nu-i acorda nici o importanţa. Stalin însă, după moartea lui I^nin, i-a acordat-o. Efectul publicării ei a fost dezastruos pentru Troţki. Iată cuprinsul pasajului privitor la Lenin: I,enin este un exploatator de meserie a tot ceea ce c înapoiat în mişcarea muncitoreasca rusă. Graţie unor fonduri băneşti de provenienţă îndoielnică, el a creat un organ de presă şi şi-a însuşit titlul unei foi cunoscute. Apoi, de îndată cc ziarul său a devenit mai puternic, el şi^a tăcut din el o pârghie în folosul intrigilor sale şi al sectarismului său fără scrupule. Tot edificiul leninismului este clădit pe minciună şi falsificare. El poartă în el însuşi germenele pernicios al propriei sale dezintegrări..." Curând după apariţia acestei scrisori în Pravda> lui Troţki i s-a luat conducerea Comisariatului de război şi el a cedat-o fără să se opună. S-a opus mai târziu, prea târziu, când nu mai avea în mâini nici un instrument pe care să-1 folosească, ca să-şi zdrobească duşmanii» în timp ce Stalin avea de mult pregătite toate bateriile...
— ... Ai uitat, aşadar, Nădejdea, reluase Stalin, că Troţki a fost de părere că Tenin trebuie să se prezinte la procesul pe care Kerenski i-l pregătise? îl crezi atât de inocent pe acest vulpoi? Ar fi dorit în secret ca I_enin să fie arestat şi lichidat. Numai că Lenin nu s-a prezentat la nici un proces şi bine a făcut. Dar iată unde duce teoria trecerii peste ceea ce au oamenii în ei şovăitor şi decăzut. E o întâmplare că I >enin a fost inspirat şi n-a căzut în cursă, dar dacă, din întâmplare, n-ar fi fost inspirat? Nu e un procedeu corect! O lepădătură rămâne,
460
MARIN PREDA
DELIRUL
461
în timp ce tu îl ierţi, un duşman periculos. Şi dacă ar fi vorba de bietele noastre persoane şi de ambiţiile noastre de putere, ai avea dreptate, ar fi mai bine să murim toţi decât să ne petrecem viaţa în intrigi şi înşelăciuni pe care ni le-am pregătit unii altora. Soarta însă ne-a urcat pe un val uriaş al istoriei şi cine nu înţelege ce forţe sunt în joc, maî bine să piară. Troţki a avut un destin glorios şi un sfârşit blând... Robespierre l-ar fî ghilotinat... Noi i-am dat drumul să părăsească Rusia, pe care n-a înţeles-o... Asta nu înseamnă că vom îngădui ca troţkismul sâ aibă acelaşi destin. De aceea i-am distrus şî îi vom disrruge pe trokţîşti peste tot unde îi vom descoperi, şi pc ei şi pe simpatizanţii lor. Nu putem proceda altfel. Să nu uiţi, la o tară ca Rusia nu sunt permise decât evenimentele lungi... Pasul ei e mare, mişcările ei trebuie să fie lente... Uriaşul trebuie să respire rar şi regulat, gâfâiala lui ar produce în lume turburâri care i-ar fi fatale. Troţki era un isteric care tocmai asta ar fi vrut, să facă din Rusia o trambulină...
- De aceea hai înşelat tu în privinţa datei înmormântării lui Lenin, ca să nu fie de faţă, să stea mai departe în Caucaz, la soare, în timp ce Lenin murea în iarna Moscovei, zisese Alilueva, care în tot timpul în care Stalin vorbise nu se gândise decât cum sâ-i spună aceste cuvinte al căror adevăr o scârbea. Ca să poţi tu să-ţi ţii ridicolul tău jurământ te-ai pretat la o astfel de înşelăciune de mic intrigant...
- Ridicol jurământul meu? De ce ridicol!? rresărise Stalin, şi deodată corpul lui înţepenise, sc făcuse rigid.
Alilueva încă nu se obişnuise cu gândul că acest om pe care îl primea în patul ei şi căruia îi făcuse şi copii nu mai era de mult bărbatul ei, ci conducătorul Rusiei şi că asemeni vechilor ţari o putea ucide într-o astfel de clipa în care ura ei pentru el ţâşnise împreună cu dispreţul... Stalin dispreţuit?
O înjurărurâ grosolană pe care Stalin o rostise în clipa următoare la adresa ei sparse această clipă încărcată de o
primejdie de moarte pentru tânăra femeie. Ochii ei însă continuau sâ ardă» şi nu-l slăbeau... îl ascultase, dar ca toate femeile nu-l auzise şi nu-l înţelesese. O chinua un singur gând de câtva timp... Că acest om, care îi arestase cea mai bună prietenă, nevinovată, vroia nu să conducă Rusia, ci s-o stăpânească, nu să-i conducă pe oameni aşa cum sunt, spre un ţel, ci sâ-i modifice ca să-i supună voinţei lui... Asta o revolra până în adâncul sufletului... Nici ţarii cei mai crunţi şi maî barbari, gândea ea în clipa aceea, nu-şi propuseseră astfel de scopuri, poporul avea o credinţă în Dumnezeu, care era şi a ţarului şi în care el nu se amesteca.. - Rusia nu mai avea sufletul din acele secole, se prăbuşise sub loviturile revoluţiei si acum îşi căuta unul nou... Trebuia lăsată să şi-1 găsească... Dar iată că venise acest om sumbru, care vroia s-o împiedice să se salveze... Fiindcă de ce ar mai trăi un popor fără suflet? se întreba Alilueva. Cât ar mai putea, cu sufletul mort, sâ-şi supravieţuiască lui însuşi pe acest pământ? Şi această primejdie îndepărtată, dar fatală, n-o vedea acest orb, care vorbea de soarta Rusiei si îşi justifica represiunile, care sunt un atentat tocmai la sufletul acestui popor, prin pericolele imediate care ne-ar pândi şi care sunt reale, dar nu implacabile...
— Eu înţeleg că iubeşti Rusia, zisese ea potolindu-şi vocea, ca orice femeie care a depăşit măsura înfruntându-şi bărbatul şi îşi pleacă astfel fruntea. Dar adu-ţi aminte ce a vrut tatăl tău sâ te facă, preot, şi ce-ai ajuns, revoluţionar şi conducător al Rusiei. De ce nu te-ai supus autorităţii tatălui? Fiindcă ai simţit o chemare. Poţi să-ţi imaginezi dacă ai lăsa Rusia în pace ce chemare şi-ar urma şi ce destin ar avea în lume găsind şi urmând aceasta chemare care nu poate fi încă numită» dar care ar fi sublimă? Străinii au spus despre noi că suntem singurul popor din lume care are graniţă cu Dumnezeu. Ei bine, am distrus această graniţă, nu ne-a plăcut, cu cine avem noi acum alta?
462
MARIN PREDA
DELIRUL
463
- Prin urmare să renunţăm Ia revoluţie şi să lăsăm Rusia în mâinile nepmanilor şi chiaburilor? răspunsese Stalin, rezumând ceea ce tânăra femeie în realitate nici nu afirmase. Am lăsat-o,.. Lenin a încercat asta, conchise Stalin revenind metodic în glasul său gutural. Ei, ce chemare ai citit tu în stele în acei ani că răsare la orizontul Rusiei?
- Ai spus singur că evenimentele ei sunt lungi... Era prea timpuriu ca să descifrăm ceva...
- Bun, şi ce moştenire să lăsăm urmaşilor? O grădină imensă, plină de bălării şi ici-colo şi câteva fiori rătăcite şi înăbuşite?... Nu, Nădejdea, n-ar fi corect din partea noastră să ne lăsăm în voia soartei, în timp ce partidul lui Lenin s-ar dizolva în masă şi am fi măturaţi de pe scena istoriei de un mic partid agrar şi pravoslavnic, care ar readuce capitalismul în Rusia, cu tot cortegiul lui de fărădelegi. Avem credinţa în partidul lui Lenin şi ea ne ajunge pentru multă vreme. Partidul e chemarea noastră, şi tocmai de aceea jurământul meu e un adevărat decalog care încă nu e înţeles bine... Dar nu ne-aiîi numi comunişti dacă n-am avea răbdare şi n-am lupta până la cea din urmă picătură de sânge ca să ne facem înţelese idealurile noastre.
Stalin tăcuse, îi trecuse furia. Se uira cu pipa în gură pe fereastră, visător, dar nu drept prin ea, ci dintr-un colţ, pieziş, pufăind calm şi atotputernic, ca şi când ar fi contemplat de-acolo Rusia pe care n-o vedea decât cu ochiul minţii, pe ale cărei drumuri nu ieşea decât foarte rar şi atunci ca s-o părăsească repede şi să se urce pe un vapor bine păzit, înţesat cu garda sa de georgieni credincioşi - ale cărei pământuri le călcase destul în exilurile sale, cu piciorul, când paznicul ţarului se purtase cu el mai blând decât se purta el acuma cu cei care nu înţelegeau să se supună voinţei lui... Ce vroiau să facă, în fond, cu această voinţă proprie? Să facă pe prinţişorii prin republicile sau raioanele lor? Ce vină avea el, Stalin, că din
adâncurile lui, poporul scotea la iveală astfel de oameni? Poporul însă nu e nici el vinovat... El nu e niciodată vinovat... Trebuiesc trimişi, succesiv, toţi aceşti escroci care profită de naivitatea lui, undeva prin ţinuturile îngheţate şi aruncaţi în ocean... La strâmtoarea Bering. Până când adevăraţii reprezentanţi ai poporului, cei buni şi cei devotaţi, vor primeni întreg partidul şi vor fi toţi strânşi în jurul lui, al iui Stalin, ca o singură voinţă şi ca un singur om şi vor realiza idealurile întregii umanităţi, aici în Rusia întâi şi apoi şi în restul lumii. Cum să nu te apuce furia când tu vrei să fii cel mai drept şi poţi fi cel mai drept, iar prietenii te vorbesc de rău pe la colţuri şi îi fac vizite soţiei tale şi şuşotesc că Iosif se crede ţarul Rusiei şi chicotesc ca şi când asta ar fi ceva de râs, ca un Djugaşvili oarecare din Georgia să ajungă să se compare cu Ivan I sau Pavel al II-lea? Ce nămol a răscolit revoluţia noastră? Nimeni nu mai crede în nimic? Vă credeţi toţi ţari şi totodată râdeţi de cel care 1-a doborât pe ţar... Şî în acest timp, biata femele a Rusiei n-are cu ce se încălzi iarna şi trudeşte cu copiii ci mici (în timp ce bărbatul beai zace după cupior) să scoaLă turbă din pământul Rusiei, să nu piară îngheţată de ger... Iar alături, în Siberia, marile păduri se consumă singure ca în era terţiară... în timp ce marii aventurieri ai lumii au şi cucerit un continent pe care I~au numit „lumea nouă" şi care a şi devenit, pentru toţi oropsiţii, un vis... America, America... Până şi Dostoievski credea că pentru Mitia Karamazov numai America e pământul făgăduinţei în care sufletul său bântuit de pasiuni se poate vindeca. Aşa este... Acolo nimeni nu şi-a învelit vreodată casa cu pământ..- care apoi când plouă începe să curgă pe la streşini— Să vezi pe fereastră cum plouă ?i curge cu noroi... Numai la noi, în Rusia, a fost şi încă este cu putinţă acest lucru... în timp ce Zinoviev... Buharin... Kamenev... Troţki...
464
MARIN PREDA
DELIRUL
465
Stalîn ieşise din visare şi murmurase o înjurătură. Cineva însă îl privea eu nişte ochi rotunzi» ieşiţi din orbite.
- Nădejdea, murmurase el, n-ai plecat? Şi se apropiase dc soţia lui şi avusese un gest de tandreţe abia schiţat.
- Nu» n-am plecat, răspunsese ea îndărătnică.
- Bine, nu-i nimic, stai. O să dau ordin ca prietena ta sa fie eliberată...
- De unde ai tu dreptul să dai ordin unor oameni să închidă pe alţi oameni şi apoi tot tu sâ le dai ordine să fie eliberaţi?...
- O să pun o vorbă bună, rectificase Stalim..
- Şi dacă altcineva ar putea să pună o vorbă bună să fii arestat tu şi sâ se discute apoi dacă sâ ţi se dea drumul sau să fii trimis în ţinuturile îngheţate?
Stalîn trăsese gânditor din pipă. Asta era un mod tipic femeiesc de a discuta. Cine a spus că vreodată speţa umană a fost condusă de femei?... Cum? „Aş fi curios să citesc un studiu bun despre această chestiune", reflectase el.
- Cineva a murit lângă mine şi cu nu mi-am dat seama, strigase Alilueva. Asta era bărbatul mşu! Tu! Erai un om brav, un adevărat bărbat! Te suiai pe trenuri şi jefiiiai visteriile ţariste» ca să predai apoi toţi banii, până la o copeică, partidului. Viaţa ta nu conta. Din vagonul din care aruncai sacii pc traverse, te aruncai tu însuţi în urma lor şi erai atât de agil încât trenul trecea peste tine mai lent decât repeziciunea cu care re aruncai tu dedesubt prin scândura groasă. Aruncă un câine, care are reflexele mai rapide ca ale omului, printr-o astfel de gaură... Va muri în aceeaşi secundă... Iosif însă era ghidat de o credinţă care făcea din fiinţa lui ceva supranatural-.. Un tâmpit a luat odată aceşti bani şi ha pitit într-o sobă, iar alt tâmpit a venit în urma lui şi a aprins focul... A venit însă Iosif Koba Djugaşvili, a văzut cc se întâmplă cu cei doi idioţi, ce-au făcut
şi a vârât mâna în flăcări până la umăr şi a scos de-acolo sacul cu banii încă intacţi...
- Da, da, da, făcuse Stalin cu vocea sa groasă, cu accent puternic georgian, ca să aibă Troţki ce cheltui în străinătate» în Elveţia şi chiar în America... Lenin, cu marele său geniu, a înţeles cine era Koba şi ce făcea el pentru partid şi la Tamerfors i-a arătat multă prietenie ca un adevărat revoluţionar...
- în timp ce pe ceilalţi nu i-ai iertat niciodată că te-au dispreţuit, deşi îţi puneai viaţa în pericol ca să le faci rost de bani... Crezi că nu-ţi cunosc ranchiunele? Când m-am îndrăgostit de tine nu le aveai...
- Au avut eî grijă să mă facă să înţeleg că trebuie să le am. Nu le-am avut... Dar am reţinut că doreau să Ie am, casă mă poată dispreţui. Dacă măcar pe Lenin l-ar fi cruţat dc intrigile şi invidia lor... Trebuie să ştii, mâ gândesc totdeauna la l£tiin când îi pedepsesc. în numele lui Lenin iau hotărârile pe care le iau, oricât ar fi ele de necruţătoare. Fiindcă îmi spun: Şi dacă ar fi I £nîn, ce-ar face aceşti ticăloşi? Acelaşi lucru. N-ar fi corect, Nădejdea, să nu fii de părerea mea.
Alilueva ieşise. Era posomorâtă, dar frumosul ei chip tânăr era mai îmblânzit. Dacă el îşi corecta greşelile, totul nu era pierdut. Spusese că va da ordin ca prietena sa sâ fie eliberată, în pragul micului ei apartament din aripa stângă a clădirii o văzuse pe fetiţa ei:
- Ce e, Svetlana? Ce s-a întâmplat? Ce aştepţi tu aici? Răspunsul însă nu veni şi mama înţelesese din expresia
îngrijorata a fetiţei câ e cineva înăuntru.
Era soţia fratelui ei, care când o văzuse îşi împreunase mâinile ca în faţa Fecioarei şi cuprinsă de o disperare nemărginita, care n-avea parcă scăpare nici în moarre» începuse să-i spună că bărbatul ei a fost arestat şi nu ştie nimic despre el... E mort, trăieşte, e torturat să spună ce nu ştie, pentru ca
i
466 MARIN PREDA
alţii sâ fie ridicaţi?... Alilueva se întorsese şi intrase în odaia unde stătuse mai înainte cu soţul ei.
- De ce, zisese ea, cu ură nestăvilită, l-ai arestat pe fratele meu?...
Stalin tăcea.
- N-am să te cred acum că o să dai drumul la cineva nici măcar ca să fie înmormântat... Ce ţi-a făcut fratele meu?
,Ar trebui să-i spun, gândise Stalin, că oamenii aceia trebuie să aibă sentimentul că nimeni nu e cruţat, nici măcar cumnatul lui Stalin, dacă e un duşman al poporului... In felul ăsta vor lucra fără bănuieli că într-o zi s-ar putea să fie toţi lichidaţi. Vor fi toţi credincioşi."
- Fratele tău ar trebui, Nădejdea, să-şi ţină gura, zisese Stalin, Cât o să-l rabd? Nu-i pot opri pe oamenii aceia să-şi tacă datoria. într-o zi s-ar putea să vie chiar peste mine şi să-mi ia un interogatoriu. Ce pot să fac?
Era parcă rugăminte în glasul lui Stalin, avea o voce de o stranie blândeţe. Tânăra femeie îl privea cu toată puterea sufletului adunată în ochii ei orbiţi de ură:
- Va să zică în timp ce îmi promiţi eliberarea prietenei nu-mi spui nimic de arestarea fratelui meu...
- Nici eu n-am ştiut, răspunse Stalin. îmi dau seama că cineva pe-acolo a întrecut măsura.
Se înţelegea însă din glasul lui că ştiuse. Nu prea se grăbea, acum că aflase, să dea imediat un ordin care să-l pună în libertate pe cel nevinovat.
- Asa este, murmurase Alilueva foarte palidă. Te porţi ca si când într-o zi s-ar putea să vină peste tine şi să te ia şi pe tine. Tu ştii însă că asta n-o să se întâmple? deşi îi îndemni să creadă... O să-i lichidezi pe toţi la timp! O să-i lichidezi, sunt sigură. Şi ca să poţi face asta nu trebuie să le trezeşti bănuielile şi atunci le dai pe mână pe cumnatul tău.,. Acum înţeleg... Fii blestemat...
DELIRUL 467
Stalin tuşi şi îşi drese glasul. îl prinsese, lucru care i se întâmpla rar în viaţă. El tăcea şi se dădea chiar bătut într-o discuţie, dar nu lăsa sâ-i scape ceea ce gândea cu adevărat. Nici acum nu lăsase, dar femeia, în atmosfera creată, ghicise. O înjurătură groaznică se auzise apoi în clipa următoare bolborosind din gâtul lui.
- Ieşi afară, rostise cu vocea sa groasă, clătinându-se când pe un picior, când pe celălalt. Ieşi afară! Mâine ai să pleci în Osetia, să-î înveţi pe copii abecedarul. Te întorci în mijlocul poporului. Acolo o să-ţi petreci restul zilelor, dacă cu mine n-ai vrut să stai... Iot voi maţi... $i Stalin o înjură din nou, cu sete, în timp ce soţia lui ieşea alergând şi tremurând...
După plecarea ei o înjurase din nou cu o furie cumplită. Alilueva fiigca prin micul spaţiu al curţii care despărţea apartamentul ei de odăile soţului. O fugă îngrozită, lipsită de cârmă; nu nimeri uşa apartamentului, se rătăci până dădu cu mâna de clanţă...
Stalin se dusese Ia telefon şi ridicase receptorul. Vroia să şi dea ordinele necesare în ce o privea pe Nădejdea. Nu tolera să aibă pe nimeni lângă el care să-l tulbure în acest fel inadmisibil... Se răzgândise însă. Vroia să mai reflecteze. Formase un număr.
- Sdrasti, Viaceslav Mibaîlovîci, zisese el cu afecţiunea sa neliniştitoare, care te putea trimite şi în ţinuturile îngheţate, dar te putea şi ridica în vârfurile ierarhiei sociale. Vino cu Kliment Efremovici şi cu Kaganovici.
Si închisese, începuse să se plimbe cu pipa în mână, reflectând. îi era sete şi nu-i plăcea niciodată să bea singur. Nădejdea detesta băutura şi îată că trebuia să-t cheme pe alţii, fie pe Molotov cu Voroşilov, fie pe Kaganovici cu Budionnîi... Ca să mănânce şi să bea zdravăn...
Se scurseseră câteva minute. Stalin deodată se oprise din mers. Din odaia soţiei lui se auzise ceva, un zgomot ciudat.
468 MARIN PREDA
Ieşise repede şi intrase în apartamentul ei. Alilueva zăcea pe pat cu tâmpla sfărâmată.,. Un pistol îi căzuse din mâna care îl arăta totuşi pe podea cu un gest prăbuşit... Se împuşcase fără greş, în timp ce dincolo o aştepta cumnata ei şi fetiţa mică» Svetlana...
Stalin tresări cu putere şi se smulse de la fereastră. în mod straniu aceste amintiri îi adusese odată cu ele în întreaga fiinţă şî vechea lui linişte şi forţă. Săraca Nădejdea, vrusese ea să se măsoare cu eh.. Dar nu era ea de vină, ci ticăloşii care îi intrau în casă şi şuşoteau împotriva lui, „ Şi-au primit toţi pedeapsa meritată... Da, se întoarseră gândurile lui la prezent, rrebuie spus poporului că pactul de neagresiune ne-a adus un răgaz pentru propria noastră pregătire, câ duşmanul e înarmat până în dinţi şi ne-a luat prin surprindere, că în curând aceste avantaje vor fi lichidate... Dar cum, cum trebuie spus? „în fond poporul m-a înţeles, trebuie să-i vorbesc deschis: o mare primejdie pândeşte patria noastră."
Şi, inspirat, Stalin sc aşeză la birou şi începu să scrie... îi numi pe compatrioţi fraţii şt surorile lui şi le spuse: „Vouă mă adresez, prietenii mei". Şi o puternică emoţie îl strangula. Nu era aşa? Nu erau ei prietenii lui» nu le închinase cl lor viaţa? Nu-l ascultaseră ei» în ciuda suferinţelor fără număr, a foametei şi a deporrărilor, timp de cincisprezece ani?! Nu construiseră ei> sub conducerea luî, timp de trei cincinale, o nouă Rusie?!...
IÎI
După-amiaza zilei de 22 iunie, fiind duminică, Ştefan se înţelesese cu Luchi s-o petreacă împreună. Ştefan, în ziua de 21, iusese de serviciu dimineaţa şî nu şria nimic când se trezi a doua zi, câ Rusia fusese atacată şi că generalul pronunţase faimoasele lui cuvinte: „Vă ordon treceţi Prutul". Dar» ca majoritatea
DELIRUL 469
oamenilor, Ştefan nu se miră prea mult când află. Acest atac, ca şi intrarea noastră în război, plutea dc multă vreme în aer. Mulţi gândeau că acest război se va termina, ca şi toare celelalre uuse de Hitler, în câteva săptămâni sau luni; uriaşul cu picioare de !ut se va prăbuşi şl la loviturile tancurilor germane va izbucni acolo o răscoală. Toţi simţeau însă că acest act ne va aduce mari nenorociri şi trăiau în mod acut sentimentul dezastrului,.. Napoleon, îşi spuneau alţii, a fosr înfrânt în Rusia, la fel va păţi şi Hitler, care nu e un Napoleon» cum nu e o cioară vultur...
Marile nelegiuiri ale tuturor timpurilor se comit din pricina inerţiei mediului în care ne credem în siguranţă şi care se schimbă numai cu mijloace mari... Ei bine, aceste mijloace, fartunile sociale» revoluţiile, răscoalele, apar provocate de cauze misterioase, poţi chinui un popor fără ca el să se ridice şi, dimpotrivă, în plină pace, libertate şi bunăstare, marea de oameni începe să se agite şi să dea naştere unui uragan. Ce se va întâmpla? Am navigat, de bine, de râu, până acum, printre stânci ascuţite, fară să ne lovim mortal dar iată, acum am intrat în foc... Acest general e şi el orbit de credinţa lui Hitler, căruia i-a deschis drum în ţară, că victoria va urma curând acestui atac fulger şi că armatele noastre se vor întoarce în ţară triumfătoare. ., Ce va fî? Ce va ieşi din această lume încleştată?
Aşteptând-o pe Luchi, Ştefan se plimba în sus şi în jos în faţa intrării Parcului Carol. Venise mai devreme. Trecură multe minute până ce el văzu lumea care intra şi ieşea si ce striga o ţiganca de-i asurzea urechile. Se apropie şi se uită. Avea parcă cinci rânduri de fuste şi era laiaţă. Stătea jos ca o cloşcă şi trăgea dintr-o pipă mare de bulibaşă, înconjurată de broşuri care reprezentau un ins cu mustaţa pe oală, încins cu un şorţ plin de sânge şi o bardă în mână» rânjind bestial. Ţiganca răcnea:
- Luaţi romanul lui Stalin, bea otravă în loc de vin...
Ştefan cumpăra şi el o broşura, pe care o răsfoi câteva minute. Apoi o aruncă la coş: nu era nimic în ea, în afară de
470
MARIN PREDA
DELIRUL
471
o falsă biografie, incredibilă, din care reieşea că Stalin îi omorâse pe toci bolşevicii şi că dacă mai scăpase vreunul îi va veni şi aceluia rândul. Luchi apăru liniştită, cu un surâs de triumf pe buze, straniu în această zi, ca şi când ea ar fi ştiut ce-o să fie şi avea pe chip această siguranţă de sine...
Femeile însă au astfel de expresii din motive cu totul deosebite decât ceea ce putem crede noi şi care n-au nici o legătură cu evenimentul din afară. în mod ciudat trecerea timpului nu confirmase în sufletul ei alegerea făcută- îi plăcea Ştefan şi străbătuse cu el toată iarna străzile înzăpezite ale Bucureştiului, agăţată de braţul lui şi cântându-i, subjugată de o pornire de tandreţe nestăvilită. Dar chiar prin absenţa lor, cei doi, Adrian şi Mihai, se ridicau din ce în ce mai mult în gândul ei, ca şi când trecerea timpului le-ar fi şters din ce în ce mai mult păcatele şi pe zi ce trece îi slăbeau dorinţa de a-şi lega viitorul de acest băîat de la ţară care o iubea cu tot sufletul lui. Dar ce era în realitate acest suflet? Parcă nu avea chip şi formă, era ca o flacără, dar din ce ardea? Cu adevărat consistente la el erau doar instinctele, în special cel de adaptare, în nici un an devenise bucureştean şî fremăta să se instaleze în oraş cât mai trainic, ajunsese ziarist la un marc cotidian (i se promisese chiar că va fi trimis la Paris) şi acum vroîa sâ se însoare după ce o cucerise pe ea, pe Luchi, sora colegului de Ia ziar, primul om în casa căruia fusese primit şi aşezat la masă. Ce sâ fecă ea cu el? Nici nu ştie că trăieşte. E un băiat minunat, dar orb, pe care numai norocul îl poate ocroti,., Şi dacă n-are noroc? în timp ce doctorul Spurcaciu (să nu ne mai gândim că a fost şi el orbit odată de o gelozie devastatoare şi a putut să-i scrie scrisoarea aceea) era un om pe care dacă îl pândeai să-şi păstreze neştirbită încrederea în tine, dacă îl ajutai să se ferească de uneltitori perfizi, câtă siguranţă îţi inspira el în schimb! Gândirea iui, bine ţinută în frâu, era sub aparenţa tăcerii, veşnic prezentă. Iar ca chirurg (Luchi se interesase),
doctorul Spurcaciu era de pe acuma mâna dreaptă a profesorului său, care îl luase la ei în spital îndată ce ieşise de pe băncile facultăţii şi operau împreună.,. în acest timp si Adrian câştiga, în fata fetei, un teren din ce în ce mai curat... Urâta faptă, deşi nu se ştergea, îşi pierdea din mărime şi aşa se face că Luchi începu sâ se întâlnească mai rar cu Ştefan şi în acest timp să-i vadă, rând pe rând, pe cei doi, ca odinioară.
Se simţea fericită cu aceşti trei bărbaţi care îi încântau sufletul fiecare cu secretul său, pe. care ea, fără să se mai străduiască, neliniştită, să IM descifreze, ca altădată, contempla răpită ca în faţa unui horoscop viu, în care ştia că şi viaţa ei e amestecată: nu din altă parte, ci dintre aceşti trei îşi va alege bărbatul. Tocmai de aceea îl şî adusese pe Ştefan la egalitate cu cei doi, şi totul se redusese între ei doar la sărutări serafice.
în schimb Ştefan considera liniştit căsătoria sa cu Luchi iminentă. Era adevărat că această iminenţă putea sâ însemne şi câteva luni. După ce îl numise logodnicul ei, Luchi nu mai făcuse apoi nici o aluzie la această declaraţie. Dar nici n-o infirmase. Fetele au socotelile lor, nu trebuie sâ le turburi cu nimic, chiar dacă limpezirea acestor socoteli poate să dureze şi un an.
- Luchi, ce zici? o întâmpină Ştefan crezând că ea se gândea şi parcă ştia mai multe decât el despre evenimentul care avusese loc. Ce zice Nikt?
-Ce să zică? Stă tot rimpul lângă aparatul de radio şî ascultă.
Şi fata se strâmbă, parcă fratele ei ar fi făcut un lucru derizoriu.
- Ca şi când, adăugă ea, ai putea afla mai multe de la radio. Nu află mai multe decât ştie toată lumea: suntem în război! O să fie rău de voî bărbaţii şî de noi, că multe o sâ rămânem nemăritate, dacă nu se termină repede.
472
MARIN PREDA
DELIRUL
473
- Ai dreptate» zise» dacă nu se termină repede, cine ştie ce ne aşteaptă...
Intrară în parc şî se amestecară cu perechile care sâ plimbau pe alei. Se auzeau strigăte de copii. Soarele inunda aleea principală cu lumina lui bogată de iunie.
- Abia aştept să ne căsătorim, Luchi» zise Ştefan deodată ca şi când o bănuială bruscă i-ar fi umbrit sufletul: ar fi vrut să fie a lui şi nu înţelegea pc de o pane vraja cu care ea îl învăluia tot timpul şi în acelaşi timp de ce da ea tot mai mult înapoi... O, îi şopti el la ureche cu un glas fierbinte» dacă ai şti cât de mult te iubesc şi ce dor mi-e de rine? Te iubesc atât de mult încât simt un chin că n-am cum să ţi-o dovedesc... Mă faci sâ mă perpelesc, am slăbit, am început sâ nu mai mănânc, mă gândesc tot timpul numai la tine...
Ea izbucni într-un râs înalt de fericire auzindu-i cuvintele pline de patimă. El avea în glas atâta foc cât nu aveau cei doi împreună şi când râdea se gândea şi la ei câ nu se pricep sâ-i spună astfel de cuvinte. Erau întortocheaţi, refulaţi, pânditori, orgolioşi.._ într-o bună zi o să-i spună da acestui băiat, şi adio întâlniri minunate cu Adrian, al cărui spirit era pentru ea o continuă delecrare şi adio tăcerii încărcate de gânduri comune cu Mihai.,. Dar asta nu va fi curând... S-ar putea chiar să nu fie deloc... Cine poate să ştie?
- Cum, Ştefane, să re însori tu atât de tânăr?! exclamă ea. Căsătoria e un jug!
- Ei» exclamă el, jugul ăsta, îl vreau... Cu tine va fî cel mai uşor dintre toate.
- Eşti tu atât de sigur?! îl întrebă ea uimită, cu un aer visător,..
Parcă se uita în ea însăşi şî încerca să-şi dea seama: putea fî adevărat? Ştia băiatu ăsta maî multe decât ea? O putea face el să rămână ca şi acum liberă, în timp ce s-ar lega de el printr-o căsătorie? Cine poate să ştie ce iese dintr-un bărbat după ce a
pus stăpânire pe tine?! Dar din femeie? Cât sunt liberi, oamenii sunt minunaţi, când încep să trăiască sub acelaşi acoperiş, ajung să fîe stăpâniţi de demoni. Câte nu auzise şi citise? Părinţii ei făceau o neverosimilă excepţie.,, Dar nu şi rudele şi cunoscuţii... Cum să afle ce putea ieşi din sufletul acestui băiat precoce de la ţară când el era ca un lăstar ale cărui proporţii viitoare nu se puteau ghid? Dacă iese din el un strâmb şi la trup şi la suflet, în ciuda atrăgătoarei aparenţe? Nu, hotărât, foarte bine făcuse ea totul, şi faptul că devenise femeie cu el» un băiat curat care ştia sâ respecte un sentiment şi foarte bine câ apoi continuase sâ-1 cucerească în timp ce lăsa ca în sufletul ei sâ aibă loc un recul...
- Dacă sunt de ceva sigur, atunci sunt sigur că noi doi vom fi fericiţi» zise Ştefan. Dar ia spune, zise el deodată, tu îl mai vezi pe doctorul Spurcaciu? Nu te întreb de ismenitu ăla de Adrian, ştiu că îţi provoacă repulsie, dar doctorul, doctorul...
- Bineînţeles că îl văd, doar ştii că ne-am împăcat, altfel nu-l invitam la Revelion... Dar nu cu el am petrecut eu Revelionul, adăugă ea, cu o sticlirc pedepsitoare în priviri şi frumosul ei chip scăldat în strania lui lumină interioară se făcu rece.
Ştefan se posomori.
- Da, aşa este, rosti şi el dur şi neînduplecat, totuşi îl mai vezi!
- Ar trebui să nu-l mai văd? De ce? zise şi ea în acelaşi fel. Ai fi zîs câ nu înţelegea cu nici un chip de ce n-ar mai avea
ea dreptul să-şi vadă un prieten.
- Eşti nebun, adăugă ea, la ce îţi zboară gândul? Trebuia înăbuşită în faşă gelozia lui care îl făcea să-si aroge
nişte drepturi. Acum ori niciodată. Dar el nu cedă, rămase posomorit şi repetă:
- Aşadar îl vezi, şi eu credeam că nu-l mai vezi.
- Ştefane, încetează sau plec» şopti ea întristată.
474
MARIN PREDA
DELIRUL
475
Şi această tristeţe amână presiunea pe care pentru întâia oară o făcea el asupra ei, dar n-o nimici. îi sugera cu putere că acele întâlniri nu se asemănau cu ale lor, ceea ce era si adevârax» ascunzând, cel puţin pentru moment, triplul ei joc.
- Bine, Luchi, zise şi el şi chipul lui deschis i sc închise ca şi când un nor trecuse peste el si i-l lăsase umbrit. La urma urmei tu eşti liberă să faci ce. vrei, am uitat...
Credea că o s-o impresioneze. Ea izbucni în râsul ei înalt şi lumina din privirea ci se aprinse de dragoste pentru el:
- Cum e cu jugu ăla!? exclamă ea. Văd că deocamdată vrei să-l pui pe gâtul meu şi tu... tu să rămâi liber ca pasărea cerului... Nu se poate, Ştefane! Eşti dominat de idei rudimentare. N-ai încredere în iubita ta!
- Ba am, zise el, dar nu pot să te văd stând de vorbă cu altul.
- Dacă ai, zise ea atunci ca şi când ar fi rostit o sentinţă, atunci lasă-mă liberă. Ai încredere. Nu voi face nimic din ceea ce nu va trebui sâ fac.
- Bine, răspunse Ştefan, dar tot umbrit. Bine, Luchi.
Ea îi surâse şi îşi lipi, din mers, fruntea de-a lui. îi şopti: ~ Acum putem sâ mergem la un cinema?
- Mergem, răspunse Ştefan mai senin. Şi făcură cale întoarsă şi ieşiră dîn parc.
IV
A doua zi la redacţie Ştefan fii chemat de patron. Pe culoar, înainte de a intra în birou, Ştefan se întreba plîn de încredere: „Ce-o fi având cu mine? Probabil câ vrea să-mi spună că mă trimite în sfârşit la Paris",
- Aî văzut, băiete, încotro nea împins soarta? îl întâmpină marele ziarist îndată ce intră,
- Da, patroane!
- Am intrat în joc. Adu-ţi aminte că te-am angajat să scrii şi nu să dai titluri la telegrame şi să paginezi ziarul Pentru asta
avem bătrâni al căror elan e pe stinse şi oameni care şi-au pierdut condeiul, pe care nu-i putem azvârli în stradă. Ai făcut armata?
- Nu, patroane.
■ - Vei îmbrăca o uniformă de corespondent de război, o să-ţi fac rost de acte de la Marele Stat-Major şi o sâ pleci pe front. Vei fi ochiul ziarului printre oamenii care luptă. Ne vei trimite reportaje care, feră să trădeze secrete militare, vor descrie luptele care se dau şî victori ile care vor acoperi de glorie armata noastră. Ai dreptul să refuzi dacă eşti un laş, dar atunci vei pleca de la ziarul meu. Eşti liber sâ alegi. Mâine îmi dai răspunsul.
Ştefan nu avea de ales, brusc, gândul de a intra în război îi dădu o exaltare care nu-1 mai părăsi din clipa aceea dar ghicise în glasul şi chiar în cuvintele patronului o neîncredere. De unde venea?
- Bine, patroane, mâine vă dau răspunsul, zise cu răceală, dacă nu cumva până mâine n-o sâ mă daţi afară.
- M-ai înţeles greşit, explică marele ziarist. Dacă ai fi făcut armata te-aş fi mobilizat pe loc şi n-ai fi avut de ales decât între misiunea de corespondent de război, sau linia întâia. Aşa* ai dreptul să refuzi.
- Ani văzut, zise Ştefan, şi dumneavoastră aveţi dreptul să mă daţi afară.
- Nu, am datoria să angajez pe altul care sâ fie trimis în misiune.
- Mâine vă dau răspunsul, repeta Ştefan, posomorât şi se ridică şi ieşi,
Nîci el nu ştia de ce nu-i spusese pe Ioc patronului că bineînţeles câ nu se putea decât să-şi urmeze şi el soarta: ziarist era, acolo unde îl trimitea ziarul se ducea. Se întoarse în birou şi îi dădu lui Niki un telefon.
- Niki, îi zise, ce-o fi având patronul cu mine? Şî îî povesti scena.
476
MARIN PREDA
DEURUL
477
- Eli ştiu?! zise Niki. Bine câ nu te-a dar afară pentru răgazul de o zi pe care l-ai cerut.
- Tocmai de aceea l-am cerut, să văd dacă mă dă afară; Adică nu, să văd dacă are sau n-are ceva cu mîne. Fiindcă dacă are, plecarea mea pe front nu e decât un răgaz: mă dă afară când mă întorc.
- Şi ai vrea să te dea acuma?
- Bineînţeles! Nu sunt laş, mâ duc pc front, dar nu pentru un ziar care mâ aşteaptă pe urmă să mă dea afară.
Niki zise la celălalt capăt al firului:
- Asculră, Ştefane, patronul c tiranic, dar nu e capricios, Te-ai învăţat să te iubească şi acum o întorsătură mat dură a cuvintelor lui ţi-a dat de înţeles că această iubire a mai scăzut. De ce, nu ştim, dar de dat afară, n-ai nici o teamă, n-o să te dea. Condiţia c însă ca reportajele cale de pe front să fie bune. Aşa că nu aştepta până mâine, du-te la el în birou şi spune-i că totul e în regulă- I.-ai jignit, nu-ţi dai seama?
- Bine, Niki, aşa o să fac. Viu diseară la redacţie să stăm de vorbă. Nici ru n-ai fost pe front, dar poate mă înveţi ceva, ştii mai multe.
- De ce diseară, vino acuma la noi, la prânz.
Peste doua ore suna la uşa Ion îi deschise Luchi, care îl întâmpină cu o privire care nu clipea şi care se uita la el şi îl vedea cu adevărat şi gândea că el există: era privirea care îi plăcea Iui cel mai mult, îi amintea totdeauna de seara Revelionului, tot aşa se uitase şi atunci Ia eh
-Am auzit, zise ea, ce faci tu, unde te trimite? De ce tocmai pe fine?
- Nu ştiu, Luchi, dar trebuie să mă duc.
- Îmi dau seama. Dar de cc tocmai pe tine? repetă ea în hol. EI se aşeză în fotoliu.
-Toţi osâ plecăm dacă războiul durează, zise Niki, aşa câ ori acum ori ceva mai târziu, nu mai contează. Ai fost la patron sâ-i spui?
- Am fost. „E în regulă, mi-a zis, pregăteşte-te, poimâine pleci."
- Şi ce ţi-a mai spus?
- Că voi fi ataşat unei divizii care are ca obiectiv cucerirea Odessei. Asta a aflat-o şi el chiar atunci dc la Marele Stat-Major, avorbit cu cineva de-acolo la telefon. Că deocamdată sarcinile de presă stabilite dc general se mărginesc aici: Odessa... după aia mă întorc la ziar
- O sâ te întorci curând, zise Niki-
Se lăsă o tăcere. Cine putea să ştie dacă va fi curând şi dacă el, personal, Ştefan, va mai fi în viaţă la cucerirea Odessei?
- Ca să poţi scrie ceva, zise Ştefan, trebuie să te duci în faţă, acolo unde se dau luptele. „
- Aşa este, confirmă Niki. Mi-ai spus la telefon, reluă el, că eu ştiu mai multe. De unde?! Tot cc pot să te sfătuiesc e să nu porneşti chiar totdeauna cu ei la asalt. La cc-ar folosi? Important c să urmăreşti mişcarea frontului de la comandamentul diviziei şi sâ afli şî de sus şi de jos cum se obţine o victorie. Dacă îţi dai seama câ nu poţi prinde secretul unei victorii decât dacă te duci chiar acolo unde se dau luptele, atunci te duci. Riscurile meseriei. Tot ce ţi-e permis e ca în timpul unei înfrângeri să nu eziţi să părăseşti liniile de luptă. Pentru ziar n-ar fi interesant ce-ai trăi dacă ai sta acolo şi te-ai expune, Ţi-nchipui că numai victoriile ne interesează, nu şi înfrângerile. Gustul lor îl păstrezi numai penrru tine, daca eşti curios. Ce-ţi spun eu însă sunt pure speculaţii» acolo ne aşteaptă pe toţi surpriza ceea mare; ori scapi, ori re cureţi, asta e tot ce putem presupune.
Se aşezară la masă şi tăcerea se aşternu. Da, îată, războiul începuse şi unul dintre ei era chemat să se ducă acolo, să scrie
478
MARIN PREDA
DELIRUL
479
pentru ziar şi chiar să moară. Dincre ei doi, Luchi era cea mai încrezătoare. îşi mânca liniştită supa şi nu înceta sâ se uite la Ştefan cu privirea ei din scara Revelionului, insisrentă, larg deschisă, conştientă, dăruindu-se gândului care era pentru el: „nu se poate să mori, parcă îî spunea ea, te cunosc eu pe tine» eşti bine înzestrat, instinctele tale te-au călăuzit bine până aici, o sâ te descurci şi acolo şi eu, Luchi, o sâ am iar prilejul să mă uit la tine cu ochii ăştia. Fii liniştit şi încrezător!"
Ştefan însă nu era stăpânit de nîci o temere. Fata ghicise bine. Era ferm încredinţat că va trece prin foc şi va scăpa. Un singur lucru însă îl îngrijora şi de aceea arăta atât de tăcut: dacă nu va reuşi sâ descopere secretul unei victorii şî nu va avea ce să scrie? Chiar dacă va scăpa, ce se va alege cu cl? Va fi, fără îndoială, dat afară de patron...
V
Ştefan nu plecă chiar poimâine, ci două săptămâni mai târziu. Ca sâ-şi păstreze garsoniera ceru un avans mare şi îşi plăti chiria pe mai multe luni rugând-o pe proprietăreasă să i-o păstreze mai departe dacă eventual mai întârzie o lună, o sâ-i plătească la întoarcere. însă nu-i spuse unde se ducea...
Ştefan nu găsi loc să stea jos în trenul special care mergea spre linia frontului, un tren cu trupe, dar nu simţi nici-o oboseală să stea la fereastră şi să se uite afară. Culoarul era înţesat dc soldaţi. Unul din ei îi ceru o ţigare. Ştefan nu fiima.
- Mare noroc, zise soldatul şi adăugă: domnule elev, de ce nu vă duceţi dumneavoastră în vagonul ofiţerilor? Acolo aveţi loc destul, puteţi să staţi pe-o bancă.
- Unde e vagonul ăsta?
- L-am văzut eu când ne-am urcat. E înapoi. Are şi perde-luţe la geam, mai spuse soldatul fără ironie.
Ştefan îşi luă valiza. într-adevăr ultimul vagon era plin numai dc ofiţeri şi găsi cu uşurinţă un loc. Deschise uşa cupeului, dădu bună ziua şi se aşeză. ■   - De ce nu saluţi, elev? îl întâmpină unul din ofiţeri.
- Nu sunt elev, zise Ştefan.
- Dar ce eşti?
- Sunt corespondent de război.
Urmă o tăcere. Ştefan vru să spună că merge şi cl pe front, dar îşi aminti la timp câ nu trebuia să ştie nimeni unde se duce până nu ajungea chiar acolo, în sectorul diviziei de infanterie, Ia care era ataşat. Ofiţerul însă ştia că tot trenul mergea spre front şi îl înrrebă dacă se ducea şi el chiar pe front sau pe undeva prin spate...
Era genul de ironie cazonă de la care nici un ofiţer superior cum era acesta (era colonel) nu se putea abţine* Ştefan se înroşi, dar răspunse foarte înţepat:
- Fiecare cu misiunea lui. Fu n-o sâ vă întreb dacă sunteţi ofiţer de artilerie sau de manutanţă.
- Bravo, mă băiete, zise colonelul cu un vag surâs, se vede câ nu eşti un prost şi probabil eşti de la un ziar mare. De la care?... Aha, continuă el după ce Ştefan îi răspunse, bun ziar, acolo e marc şi tare banditu-ăla de Grigore Patriciu...
- De ce bandit? zise Ştefan indignat. Credeţi dumneavoastră, reluă el, că domnul general Antoncscu ar permite ca opinia publică să fie informată şi îndrumată de un bandit, mai ales acum, când ţara e în război?
- Mă, da al dracu* mai eşti, zise un căpitan care stătea alături. Şi îl bătu zdravăn pe Ştefan pe spinare. Vă apăraţi între voi, dar să ştii că are dreptate domnul colonel: Patriciu ăsta c un bandit de presă cum nu s-a văzut, toată lumea ştie..,
- Da, zise Ştefan cu ironie, etajul şi şantajul, asta e tot ce ştiţi.
480
MARIN PREDA
DELIRUL
481
- Şi chiar te duci pe front, mâ? zise un maior. Poţi să ne spui, că nu c nici-un secret.
- Nu pot să vă spun, zise Ştefan iritat de aceste tutuieli, dar nu mai adăugă nimic, simţind, din instinct» câ nu-i putea împiedica cu nici-un chip să se poarte cu el ca şi când le-ar fi fost ordonanţă.
Tăcu, foarte jignit şi nu le mai răspunse la întrebări Colonelul însă îl îmbuna.
- Nu te supăra» domnule corespondent, avem copii cât dumneata, aşa suntem noî, militarii. Când o să faci armata (fiindcă e sigur că n-ai făeut-o, câţi ani ai?)... Destui?! Mă tem că nu, atunci o să ne cunoşti şi o sâ vezi că ştim şi noi ce e un eveniment politic şi cultural, nu numai militar. Sper să intri la şcoala de ofiţeri, ai studii universitare, presupun...
Şi sporovăială colonelului continuă. Se simţea acum obligat să-1 protejeze pe Ştefan de ceilalţi şi în acelaşi timp să arate că corpul ofiţeresc nu e compus, cum crede lumea, din nişte inşi aşa cum i-a descris un scriitor mincinos, numit Brăescu. Nu neagă nimeni că armata nu mai arc pc ici pe colo şi ofiţeri demodaţi, cum îi arată acest Brăescu, el însuşi maior, dar timpurile s-au schimbat...
- Nu mă îndoiesc, domnule colonel, admise Ştefan.
- Păi vezi?! exclamă colonelul încântat dc sine, Sâ nu faci greşeala sâ scrii pe urmă despre noi cu astfel de prejudecăţi.
- Nici nu mi s-ar publica, domnule colonel...
- Ştiu, dar nici sâ nu te gândeşti...
Ofiţerii scoaseră din geamantatie pui fripţi şi sticle cu vin. îi dădură şi lui Ştefan care pur şi simplu tiitase să-şi cumpere. Mâncau vârtos, cu nădejde.
- l-am apucat pe aceşti eroi ai lui Brăescu, reluă colonelul cu gura plină, în nuvelele lui pori să râzi liniştit de ei, nu păţeşti nimic, în realitate însă am luat de la unul o noapte de carceră. Stăteam pe câmp în jurul unei bombe şi vine in inspecţie un
maior şi începe să ne explice: Ştim noi ce era aceea? „O bombă, domnule maior", zice unul din noi. „Toate se numesc bombe, ne răspunde el» dar fiecare are o denumire după numele cali-brului dar şi al inventatorului, sau pe care l-a dat inventatorul. Nemţii au acum un tun mare care se numeşte Dicke Beriha, Cine o fi Bertha asta nu ştim, dar vedem că are nume de muiere. A cui muiere? A inventatorului? O fi numele fi-sii, sau al soacră-sii. Elevi, bomba la care vă uitaţi acum se numeşte ţrapnel! De ce? Eh ia să vedem, care ştie. Nu ştiţi, e un ofiţer englez care a inventat-o, el s-a gândit cum să-i facă focosul, ce încărcătură a dracului să-i pună înăuntru şi pe ce rază să distrugă, şi numele lui este Schrapnel. De-aici vine şi numele bombei, şrapnel, ăsta era numele lui, aşa îl chema» Schrapnel, nici loneseu nici Pizdescu!" Aici m-a pufnit râsul.. - „De cc râzi, elev? O noapte de carceră! Să stai acolo şi sâ râzi singur11* □ zis maiorul şi a şi plecat. Credeam că o să ne spună care sunt caracteristicile bombei, dar am impresia că nu Ic ştia nici el. Ştia doar că aşa îl chema pe inventator, Schrapnel şi tiu Iouescu sau Pizdescu. Tipi dc-ăştia a descris maiorul în nuvelele lui. Avea şi el ceva dreptate, mai spuse colonelul.
între timp geamurile cupeului se înroşiseră de apusul soarelui. în curând se lăsă seara. Trenul alerga neîncetat* orc întregi, fără opriri dese, iar atunci când se oprea, nu întârzia mult. „Câţi dintre aceşti ofiţeri se vor mai întoarce la casele lor?" sc întreba Ştefan, treaz» în timp ce tovarăşii lui de drum începuseră să cânte. Aveau voci puternice, răguşite, pline dc elan...
Azi-noapte la Prut, războiul a început, Rotnânii trec dincolo iară Sâ ia înapoi, prin arme ţi scut Moşia pierdută astă-vară...
Acest astâ-varâ era pur şi simplu urlat, te înfiora. - - Pe urmă din nou începură să sporovăiască, apoi adormiră aproape toţi
482
MARIN PREDA
DELIRUL
483
odată... Colonelul sforăia, şi abia astfel răzbătea din viaţa lui subconşrientă puţină nelinişte; se trezi la un moment dat brusc ca şi când ar fi avut un coşmar şi îl înrrebă pe Ştefan:
- ...Cum?... Ce?... Unde suntem?!
- în tren, domnule colonel, mergem spre front. -A, da...
VI
Ştefan crezuse că frontul e un necontenit iureş şi câ de la tren va nimeri direct în linia de luptă a diviziei A. îi trebuiră câteva zile, după ce rătăci printre unităţi din spatele frontului care staţionau îndelung înainte de a fi pe deplin pregătite să intre în foc, trecând de la un punct de comandă la altul, Icgi-timându-se mereu, dormind împreună cu soldaţii din serviciile auxiliare, bucătari, transporturi... Abia a treia zi, noaptea, auzi nu atât de departe ca până atunci, bubuit de tunuri... De astă dată se cutremura pământul- Ieşi dintr-un tren sanitar, unde făcuse cunoştinţă cu medicul-şef şi se culcase într-o cuşetă şî începu să se uite. Undeva în stânga cerul se aprindea incendiat la buza orizontului întunecat, de explozii care ţâşneau parcă din pământ ca nişte limbi uriaşe de foc.
- în direcţia aceea e Nistru, zise medicul-şef, care se uita şi eL Formidabil cum trag nemţii-ăştia, î-am văzut chiar de la începutul ostilităţilor, chiar din prima zi, când am cules primii răniţi. Stăteau călare pe tunuri, în chiloţi şi trăgeau de simţeai că o sa fii smuls de la pământ şi aruncat în aer... Eî râdeau! Pentru ei războiul parcă era o mare distracţie... Să vedem! mai spuse medicul, curios de deznodământ, nici sceptic nici entuziast, în viteza cu care înaintăm s-ar zice că n-o să ţină mult! Fapt e că în beţia asta războinică» oamenii mor. Ruşii se retrag, să vedem cât. Nu duc lipsă de spaţiu...
Generalul, comandantul diviziei A de infanterie, care îl primi într-o dimineaţă la postul său de comandă pe Ştefan, era
un om încă tânăr, promovat în ianuarie de către Antonescu, fost colonel chiar în divizia pe care o comandase acesta înainte de a deveni conducătorul statului, ac^a divizie din Piteşti cu care îi reprimase pe legionari. Un ofiţer capabil. Era un om răcut, cu un aer îngândurat şi cu mişcări puţine.
- Domnule general, zise Ştefan, în timp ce acesta îi înapoia actele, cunosc obiectivul diviziei pe care o comandaţi şi misiunea mea e sâ povestesc opiniei publice prin ziarul care m-a trimis victoria pe care o veţi obţine cucerind oraşul Odessa. Bineînţeles că îmi dau seama că în corespondenţele mele nu trebuie să trădez mişcările unităţii, dar trebuie să descriu luptele şi viaţa ofiţerilor şi soldaţilor în încleştarea în care au intrat.
- N-o să-ţi fie uşor, zise generalul.
Şi nu mai adăugă nimic, cu gândurile parcă prizoniere. Ştefan zise:
- Domnule general, vă rog să mă ajutaţi. Comandantul se uită ţintă la el, câteva clipe, apoi privirea
i se deturna- Da, îi spuse, desigur că o să-l ajute, să treacă pe la el ori de câte ori o sâ aibă nevoie.. - O lumină de simpatie licări în privirea lui pentru acest băiat asupra căruia căzuse o astfel de sarcină deloc obişnuită sau uşoară. Cum să-l ajute?!
- Va trebui, când vom ataca, să te duci să vezi, zise el. Dar cine îţi garantează câ nu vei muri?
- Nimeni, domnule general. Dar mâ voi duce. Generalul tăcu vreme îndelungată. Apoi îi spuse că pentru
început vor merge împreună, o sâ-1 anunţe el, câteva zile să stea pe la statul-major, sâ cunoască deocamdată spatele frontului, care nu e lipsit nici el de riscuri şi când va veni momentul, o sâ-1 cheme şi o sâ ia parte la lupte.
Ştefan ieşi din casa ţărănească unde îşi avea generalul punctul de comandă şi se duse sâ-1 caute pe un ofiţer care îl înscrise într-un registru uriaş; putea, de-aici înainte, să ia masa ca orice soldat al diviziei şi să doarmă unde ar fi vrut, „acolo
4S4
MARIN PREDA
DEIJRUE
unde te îndeamnă meseria du mita] e sâ te duci", cum îi spuse ofiţerul de mobilizare, care îi dădu şi un ordin special de trecere.., Şi până atunci mâncase şi dormise ici-colo, dar nu avusese asupra lui aceasta hârtie.
încrezător în comandantul diviziei, pe care îl chema Radu Ruşeţeanu, Ştefan mergea, uimit, în spatele frontului, străbătând sat dupâ sat: ai fi zis, după felul cum se purtau oamenii, că ei duc războiul, deşi până la ei nu ajungeau decât zgomotele lui, nu şi gloanţele şi obuzele; râdeau, adesea chefuiau, seara târziu, împreună cu basarabencele, nişte fete care aduceau damigeana cu vin în odaia ofiţerilor cu transporrurile şi rămâneau acolo, în timp ce părinţii se retrăgeau. Ăştia de la transporturi o duceau cel mai bine. Erau atât de drăguţe basarabencele şi atât de generoase. Ştefan se pomeni cu una lângă umărul lui, dar el nu avea chef de petreceri pe front, nu-f părăsea gândul că zilele treceau şi patronul aştepta dc la corespondentul sau un reportaj senzaţional despre victoriile armatei române asupra inamicului, reportaj care nu venea. Era adevărat că despre lumea aceasta din spatele frontului se putea scrie... Dimineaţa săreau în sus şi fiecare alerga acolo unde avea răspunderea, la muniţii, la aprovizionare cu alimente, la arhive, la trenul sanitar... Camioanele începeau să duduie, caii sâ tropăie înhămaţi la căruţe, majurii sâ strige şi să înjure: bă, facu-vâ şi dregu-vă, voi sunteţi în război sau la mama acasă? Vă împuşc, bolşevicilor! Denumirea aceasta se dădea cu uşurinţă la cel mai neînsemnat gest de şovăială sau nesupunere, care nu avea ca mobil interior chiar şovăiala sau nesupunerea, ci dificultatea de a porni un transport de alimente, din pricină că artileria pierduse caii în urma unei lupte şi tunurile aveau priori rate, trebuiau trase şi luau cai de unde îi găseau. Până să se primească rapoartele necesare, mâncarea trebuia gătită şi mai ales dusă acolo, pe linia întâia, unde soldatul, cu frigurile în priviri, flămând şi însetat, o aştepta. Ştefan mergea în toate
părţile, de dimineaţă până seara, obsedat: unde era întâmplarea? Unde era victoria? Ce să scrie? Nu stătea mult înrr-o tranşee, că venea un ordin de înaintare şi această înaintare se făcea parcă într-un vid: inamicul se retrăgea.
Ştefan fu chemat într-o zi de un curier al generalului Ruşeţeanu» care îi spuse că armatele române au ajuns la Nistru si că după rapoartele primite» de astă dată inamicul rezista. Chiar în clipele acelea aveau loc lupte.
- Noi ar trebui acum, după ce o să-i scoatem din Basarabia, să ne oprim la Nistru, zise generalul Ruşeţeanu uitându-se la băiatul din faţa lui cu o privire fumurie, plină de îngrijorări pe care niciodată un copil nu le înţelege desi Ic aude. Războiul nostru s-ar termina mâine (fiindcă sunt sigur că mâine vom cuceri Nistrul) şi ne-am întoarce acasă. Dar carul lui Marte nu seva opri şi nici domnul general Antonescu» cu roate că marile noastre lupte din istorie în care am ieşit învingători, au fost lupte de apărare a căminelor noastre şi nu de cucerire a vetrelor altora. De-aia şi existăm! Contaminaţi, vrem sâ luăm parte la cuceriri, măi băiete! N-ar fi rău! Aş vrea şi eu să intrăm în conştiinţa altor popoare ca învingători şi în cărţile lor de istorie copiii să citească: Şi în anul cutare ţara noastră fu invadată de cotropitorii români, care o ţinură sub puterea lor o mic dc ani. Pe urmă sâ citească istoria eliberării lor de sub jugul românilor, eliberare pe care s-o sărbărorească pe urmă în fiecare an, să fie adică sărbătoarea lor naţională, în care nu se lucrează şi au loc manifestaţii populare. Dar, măi Ştefane, nu asta e soarta noastră, cu toate că Mahomed al Il-lea a mâncat bătaie pe pământurile Moldovei, Vin de la o întâlnire cu conducătorul statului: Odessa e obiectivul nostru, dar armatele române au primit ordin sâ continue războiul „până la victoria finală**. Şi dacă această victorie finală nu vine? E genul de inrrebarc pe care un popor ca al nostru e totdeauna obligat să şi-o pună. Până la urmă Ştefan cel Mare s-a împăcat cu turcii, după ce i-a respins
MARIN PREDA
DEI.IRUL
487
de pe pânunrurile Moldovei. N-am fost turciţi, iată victoria noastră, dar nici n-am avut nesăbuinţa de a dori să cucerim Constantinopolul. Acum o avem! Vrem sâ cucerim Moscova!
Generalul tăcu, cu o expresie înstrăinată. Chipul lui era liniştit, dar crispat, o crispare din interior, care nu trecea.
- Hai să mâncăm ceva, zise el şi deschise uşa şî chemă ordonanţa. Spune-Î domnului colonel Pândele că îl aştept îa masă şi adu şi pentru domnul corespondent o porţie, zise el.
[ntrâ în încăpere şeful statului-major al diviziei, colonelul Pândele, cu o hartă în mâni,
- Domnule general, zise cl fără să-i acorde lui Ştefan cea mai mică atenţie, ca şi când acesta n-ar lî existat, nemţii ne comunică o schimbare a orei atacului, în loc de şase, patru dimineaţa.
- Transmite ordinul comandanţilor de regimente, zise generalul. Ne-a sosit din urmă regimentul de artilerie?
- încă nu!
- Păi ce facem? Dacă nu soseşte până la ora atacului, cu ce cucerim malurile Nistrului?
- Ni s-a raportat câ au fost loviţi de artileria inamică şi câ ce aşteptăm noi sunt întăriri. Dc-aici întârzierea.
- Nu pot ataca fără pregătire de artilerie, zise generalul posomorât. Ce ştiu eu ce am în faţa mea?
- Firi fără grijă, domnule general, zise şeful de stat-major cu dispreţ pentru cineva pe care nu-1 numea. în centrul corpului nostru de armată atacă divizia a doua, noi suntem în flancul drept. Ei au artilerie şi dacă forţează malurile Nistrului, inamicul din faţa noastră n-o sâ rişte sa rămână izolat şi încercuit, se vor retrage ia primul nostru atac, chiar fără pregătire dc artilerie.
Generalul tăcea, doar pe jumătate convins, dar cum n-avea încotro» îşi prelungi tăcerea. Se uitară pe hartă şi studiară poziţiile. întru târziu îşi ridicară capetele: li se adusese
mâncarea, ciorbă de carne de vită în gamele şi arpacaş cu prune si carne.
- Ştefane, zise generalul, a sosit momentul să vezi ceva. Ai auzit?
- Da, domnule general, am înţeles, mâine-dimineaţâ la patru...
- Unde să-l trimitem noi pe băiatu-ăsta? zise generalul. El nici măcar nu e instruit. Atenţie, Ştefane, culcat!
Ştefan, nedumerit, rămase în picioare.
- îl vezi? reluă generalul. N-ai tăcut premilitara? -Nu!
- Trebuie să te culci fulgerător când auzi în aer şuieratul unei bombe, sau ţăcănitul unei mitraliere. Glonţul nu-1 auzi decât ca să-ţi dai scama că jiu re-a lovir... Nu-i nimic, o să vâri singur capul în pământ când o să-ţi dai seama că moartea zboară prin aer... Sper să scapi din focul unde o să tc bag, mai zise generalul şi începu să mănânce.
VII
îl luă apoi cu e[ în maşină şi îl lăsă într-o tranşee la postul de comandă al unei companii» fără sâ-i mai spună nimic; îi spuse însă ceva căpitanului acelei companii, îi dădu ui] ordin scurt, apoi se îndepărtă.
Această companie nu mai avea vecini în dreapta pe nimeni. Aici era flancul drept al diviziei, după care urma câmpie întinsă. Comandantul, căpitanul Băcâoanu, era ofiţer de rezervă, profesor dc meserie. Era un ins care i se păru lui Ştefan în vârstă, aşa cum li se pare totdeauna tinerilor că un om de rreizeci şi cinci dc ani arată deja ca un bătrân. Foarte neprietenos, important, dibtant, rece. Că, -zise el adresându-i-se lui Ştefan, unde îi era arma? Şi ce uniformă era asta, nici elev nici soldat? Dezagreabil. Vâ2use doar că băiatul venise cu generalul comandant al diviziei, care îi dăduse ordin sâ aibă
488
MARIN PREDA
DELIRUL
489
grijă de el în timpul atacului, să nu-l expună; să-1 lase sâ vadă, dar să-1 tină la postul său de comandă. Era corespondent de război. „Da? părea să-i spună acest ofiţer lui Ştefan uitându-se la cl cu privirea micşorată, corespondent de război? Arunci în tranşee, domnule corespondent de război." Şi îi şi dădu lui Ştefan acest ordin.
Ştefan o luă înainte şi după câteva sute de metri dădu de-o tranşee. Sări în ea. Un tânăr ofiţer frumos ca o domnişoară, se uită la el mur, neînţelegând si îl legitimă.
- Aba! înţelese el în cele din urmă.
Şi adăugă că are şi el un prieten ziarist, de la „Universul", cutare, dacă Ştefan îl cunoştea... Nu, zise Ştefan. Acest sublocotenent era ofiţer acriv, mai simpatic decât rezervistul comandant de companîe> îl chema Rotărescu. Perrecură toată după-amiaza împreună şi se împrieteniră, erau de vârste aproptare. Sublocotenentul îl duse pe Ştefan de-a lungul tranşeeî plutonului său şî statură de vorbă cu soldaţii şi sergenţii comandanţi dc grupe. Aceşti sergenţi îî cereau lui Ştefan ştiri din ţară: ei, cum era? Ce se întâmpla acolo în spate? Ştie lumea ce repede înaintau ei? Ştie, răspunse Ştefan. Dar de răniţi are cineva grijă? Are!
Scara, după ce li se aduse masa, Ştefan adormi buştean alăruri de tânărul ofiţer şi nu se trezi decât sub un răpăit năprasnic de mitraliere care trăgeau şi din depărtare şi de aproape. Gloanţele îi şuierau pe deasupra capului. Era singur în transeea postului de comandă a plutonului» ofiţerul dispăruse. Dar apăru si îi spuse lui Ştefan că sub această acoperire a plutonului de mitraliere» vor porni curând la atac. Şi adăugă:
-Te cheamă domnul căpitan la postul de comandă al companiei.
Ştefan se ridică şi o luă la fugă într-acolo. De astă dara comandantul companiei, dar tor îngâmfat, se arătă mai binevoitor.
- Uită-re înainte, zise el» se vede cu ochiul liber o colină şi un gorgan. Acolo e linia inamică. în spatele ci e Nistrul. Atacăm! Dacă învingem, aruncăm inamicul în apă. La focul nostru ne-a răspuns prin foc slab» îi dăm peste cap. Hai cu mine printre osraşi, dacă vrei sâ vezi ce-o să se înrâmplc.
Nu s-ar fi putut spune că acest ofiţer rezervist nu sfida gloanţele care e drept că le ţiuiau sus deasupra capetelor» dar oricum, gândea Ştefan, unul rătăcit, tras mai razant, ar fi putut să-1 cureţe. l-a ora patru compania ţâşni la atac însoţită de comandantul eî. Ştefan sări alături de eh Gâfâia „Ah* Doamne, gândi el deodată, acum s-ar putea sâ mor*1 şi gândul acesta era arar de nou şi de proaspăt încât î! ului şi îl înspăimântă. Cum adică, să moară, să nu mai fie? Şi deodată văzu, fără sâ înţeleagă, cum înaintea lui ici-colo soldaţii cădeau, unii seceraţi şi alţii aruncându-se şi căutând zadarnic adăpost pe întinderea plată a câmpiei. Instinctiv se aruncă şî el la pământ şi abia atunci îşi dădu seama că din faţă venea un foc nimicitor şî neîntrerupt. Căpitanul se culcase şi el câţiva paşi mai încolo. Tragerea încetă.
- La atac, îl auzi Ştefan urlând, salt înainte!
Şi curieri alergară spre plutoane să transmită acest ordin. Compania, răspândită în trăgători reluă atacul, dar deodară mitralierele inamicului începură din nou să toace năprasnic şi soldaţii se aruncară iarăşi la pământ-
- Salt înainte! strigi căpitanul după ce focul se opri.
Dar ordinul nu mai fii executat. Spumegând de furie căpitanul începu să înjure sălbatic şi să ameninţe. Zadarnic. Nu înţelegea că focul inamicului era nimicitor şi că la încă unul sau două salturi compania sa şi chiar el însuşi aveau sâ fie seceraţi. Se trăgea din gorgan, unde era bine ascuns un puternic cuib de mitraliere. Căpitanul răcni iar, de astă dată la telefon, agitat, mânios:
- Companie, salt înainte!
Şi se ridică şi o luă cl singur la fugă pentru ca în acest fel soldaţii sâ-1 urmeze. îl urmară, dar fură din nou întâmpinaţi
4yO
MARIN PREDA
DELIRUL
491
de mitralierele inamicului şi căpitanul primi un snop de gloanţe în burtă, la pământ, soldaţii îi auziră horcăielile murind şi înjurând brancardierii care nu veneau sâ-1 ridice. încet, ca râmele» luptătorii începură sâ se rerragâ târându-se, lăsând pe câmp jumătate din ci morţi sau răniţi. Brancardierii erau la datorie, dar nu putură să care în spatele frontului decât răniţii, atât de mulţi erau. La ultimul asalt. Ştefan nu mai sărise, dar fu rănit la întoarcere: nu ştia să se târască şi un glonţ îi desfăcu muşchii omoplatului. Abia în tranşee, inundat de sângele abundent, îşi dădu seama câ era rănit; nu simţise nimic şi nu simţea nici acum nici cea mai mică durere.
- Nu e grav, spuse un sanitar, încă puţin mai jos şi atunci ar fi fost de rău.
- Nu vreau să plec, zise Ştefan, pansează-mă, mî-e bine, vreau să văd sfârşitul luptei.
- Bine, zise sanitarul şi îi turnă rivanol pe rană şi îi făcu un pansament. Dacă eiu faci febră te vindeci repede, dar dacă faci, înapoi la trenul sanitar. Nu e de glumă.
Comanda companiei o luă un ofiţer scund şi, energic care raportă imediat regimentului câ în fată inamicul era puternic organizat, câ avuseseră pierderi grele şî că era necesară inter-venţia artileriei. I se răspunse că artileria încă nu e în dispozitiv, dar că ordinul de cucerire a poziţiei inamice se suspendă.
Aşteptară două zile până ce auziră în sfârşit bubuitul artileriei, care trase până la căderea nopţii. Obuzele fluierau pe deasupra lor şi explodau în poziţiile din faţă ridicând trâmbe de pământ înalte cât salcâmii. în ziua următoare atacul fu reluat, dar inamicul pierise peste noapte, găsiră tranşeele goale şi uitându-se cu binoclul comandantului, Şrefen îl văzu pe acest inamic dincolo de malurile Nistrului, care ardeau: erau case de pescari incendiate de tirul artileriei, care îşi lungise tragerea.
Ştefan se întoarse însufleţit la postul de comandă al diviziei, li şi venise în minte titlul primului său reportaj: „Flăcări
pe malurile Nistrului**... Si îl şi scrise, deşi simţea că are febră. LI dădu generalului Ruşcţcanu să-l citească.
- Datoria căpitanului Băcâoanu nu era să moară şi sâ-şi omoare jumătate din companie» ci sâ raporteze, după primul asalt, câ inamicul e superior, zise generalul nemulţumit. Dumneata faci dîn el un erou, dar nu e.
Ştefan, descumpănit, se uita cu o privire descoperita la general şi nu mai ştia ce să spună. într-adevăr, aşa era, avusese şi el sentimentul că atacul nu mai trebuia, după primul asalt, continuat. Cine erau atunci eroii acestei victorii? îi întreba pe general.
- Artileria, zise generalul şi dacă inamicul nu s-ar fi retras, atunci ar fi fost şi compania lui Bâcăoanu, pentru că ar fi trebuit apoî sâ atace şi să cucereascâ poziţia inamică cu orice pierderi: n-am mai fi avut încotro, fiindcă dacă nu ataci, te atacă el şi tot eşti pierdut. Dar, mai spuse generalul, îmi dau seama că aşa trebuie sâ-ţi scrii reportajele, altfel n-ar apărea...
- îmi permiteţi să mă duc la artilerie? zise Ştefan,
- Du-te. Dar du-te mai întâi şi vezi ce e cu rana ta. Nu arăţi prea bine.
Dar Ştefan nu se duse decât după câteva zile pe care le pierdu în căutarea artileriei: se mişca iute şi i se spunea că ba e în sectorul cutare, ba cutare. Trecerea Nistrului pe pontoane se făcu destul de repede, după dueluri de artilerie şi mitraliere de la un mal la altul, apoi divizia începu sâ înainteze în spaţiul fără sfârşit care se întindea înaintea ci: nici-un obstacol. Apoi, deodată, ca şi în faţa Nistrului armatele luară contact. începu săpatul tranşeelor.
Ştefan nu-şi mai simţea umărul, i se părea că se vindecă, dar dormea puţin şi îsi dădea seama câ febra nu numai că nu-i scade, dar parcă chiar îi dădea un tel de beţie nefirească. vSe duse la mcdicuLşef pe care îl cunoştea sî ii ceru să vadă ce e acolo la umărul lui, se vindecă sau ce se întâmplă? Acesta îi desfăcu pansamentul şî când văzu ce era, întoarse capul scârbit.
MARIN PREDA
DELIRUL
493
- Cc să fie» Infecţie, zise.
Şi luă rana în mână şi apăsă deodată în ea. Puroiul ţâşni. Umărul lui Ştefan se umplu de sânge amestecat cu coptură.
- De-aia nu re mai durea, zise medicul, dar dc-aia aveai şî febră. Ce a-stepţi de nu te întorci acasă?
- Nu pot, zise Ştefan, Lista mi-e misiunea.
-Ai să iei sulfâmidă, poftim, zise doctorul dându-i o cutie, din două în două ore, cu multă apă. Daci le luai de la început, acum erai pe vindecate.
VIII
Ştefan se vindecă şi găsi şi regimentul de artilerie pe care îl căuta, dar nu trecu mult şi suferi un şoc din care» fără ca el să-şi dea scama, nu mai ieşi, cu toate că mânca, dormea şi înainta luând parte la atacuri ca şi în ziua când compania aceea fusese înjumătăţiră. îi plăceau tunurile, bubuitul lor de aproape îl fascina şi nu se mai sătura să stea printre tunari şi sâ sc uite la ci cum tegiează tirul, cum bagă ghiulele în dispozitivul lor şi cum apoi lovitura pornea şi zgomotul tc făcea sâ-ţi sîmţi ca într-un leşin, maţele, îi spuseseră de la început să ţină gura deschisă sâ nu i se spargă timpanele. Mânca împreună cu ei, glumeau» erau doar flăcăi de la ţară pe care el îi cunoştea.
Şi într-o zi inamicul reperă poziţia unei baterii în mers şi începu sa tragă tn ea. Ştefan sări de pe afetul unui tun şi o luă la fugă să sc adăpostească. Sări într-un şanţ. I>aal doilea rir sări în aer tunul din fată, ca o jucărie, la al treilea o bombă căzu lângă un arrifcrist pe care îl împroşcă în aer bucatele. Ca într-o vedenie Ştefan îi văzu capul şi picioarele zburând în evantai deasupra craterului pe care îl făcuse bomba. Şi în clipa următoare ceva îl izbi cu violenţă. Se uită şi văzu o bucată de carne dîn acel artilerist încă vie, palpitând de viaţa pe care o mai avea încă în ea, pe umărul său stâng. Scoase un strigăt si zvâcni din umăr s-o arunce jos, dar carnea nu căzu, şi zvâcni
încă o dată şi încă o dată cuprins de oroare că această frântură de om se lipise de cămaşa lui şi nu mai voia să cadă. Zvâcni iarăşi şi în sfârşit bucata de carne se dezlipi. Se ridică din şanţ. Bateria era distrusă, inamicul nu mai trăgea. Tunarii, loviţi în plin, jumătate din ci fuseseră omorâţi. Maţele erau amestecate cu ţărână şi metal, sângele se înnegrea supt de pământ. Doi tunari zăceau liniştiţi pc afeturi, ai fi zis că scăpaseră, dar unul nu maî avea cap, iar celălalt avea burta spintecată. Ştefan rătăcea de colo până colo, căutând pe cei care erau vii şi el nu ştia câ umărul luî continua, aproape din secundă în secundă, să zvâcnească mereu, în timp ce chipul i sc strâmba în direcţia umărului, odată cu zvâcnitura. Ofiţerul, comandantul bateriei, zăcea si el mort, fără faţă, nu mai avea în locul ei decar creierul despicat.
Nemaiştiind ce face, Ştefan o luă la fugă înapoi spre satul din care abia ieşise bateria şi din care altele urmau sâ iasă. Făcu semn, proptit în drum, primei pe care o întâlni. Umărul îi zvâcnea şi gura lui fâcea o grimasă; povesti ofiţerului ce păţise prima baterie şi-i spuse să nu iasă din sat, inamicul i-a reperat şi îi aşteaptă.
- Bine, zise ofiţerul şi făcu semn în urmă celorlalte tunuri să oprească.
Şî, calm, începu să se urce într-un salcâm înalt, dar nu fără rrudă şi gâfâind. Ajuns spre vârf se opri şi îşi duse binoclul la ochi.
- Da, cred că i-am văzut, spuse el într-un târziu.
Şi se dădu jos, rupse o filă din carnet şi trimise printr-un tunar regimentului care venea în urmă, un raport de cele întâmplate- Stârnind nori dc praf o maşină cu colonelul comandant îşi făcu apariţia după vreun ceas. Se dădu jos şi ceru amănunte.
-.Şi tu, zise el adresându-i-se lui Ştefan, cum ai scăpat? Ce întrebare tâmpită! A scăpat pur şî simplu. Cum putuse sâ scape decât din întâmplare?
- Am fugit într-un şanţ, zise Ştefan.
494
MARIN PREDA
DEIJRUI
495
- Şi de ce-ţi zvâcneşte umanii? mal zise colonelul.
Si abia atunci Ştefan îşi dădu seama câ umărul său, independent de voinţa lui, din trei în trei secunde, ţisnea în sus^ ca şi când ar fi urmat să arunce, cu oroare ceva de pe el.
înnoptară în acel sat şi a doua zi Ştefan luă parte la bătălia dc artilerie care începu şi care ţinu ore în şir. Inamicul riposta, dar re|iercle lui nu mai erau sigure: colonelul îşi ascunsese bine bateriile prin tot felul de văgăuni şi funduri de grădini ale satului. Spre prânz o formaţie de avioane trecu pe deasupra lor şi pieri spre inamic. Se auziră bubuiturile înăbuşite ale bombardamentului. A doua zi regimentul primi ordin de înaintare. Inamicul se retrăsese...
în toamnă Odcssa căzu. Tancurile spărseseră apărarea, spărtura prin care divizia de infanterie a generalului Ruşeţeanu, împreuna cu altele, intrară şi cuceriră oraşul.
După nimicirea acelei baterii clanul lui Ştefan şi dorinţa lui de a lua parte la lupte slăbi. Umărul continua să-i zvâcnească. Nu mai părăsi punctul de comandă al diviziei. Se informa de-acolo de victoriile de pe câmpul de luptă şi îşi scria reportajele pe baza acestor relatări pe care i le făceau diverşi ofiţeri şi chiar generalul însuşi.
Ştefan se miră de înfăţişarea oraşului Odessa, clădit, la bază, din pietre uriaşe. Hoinări prin el câteva săptămâni scrimdu-şi liniştit, serile, reportajele. Noaptea circulaţia era inrer2isâ.
In acele zile cunoscu un coleg de presă de la ziarul Tempo, un tip sarcastic, negricios, mititel, cu mers bizar, parcă ar fi avut galoşi în picioare, care îl felicită pe Ştefan sufocându-se de râs şi bătând u4 pe spinare:
- Bravo, măi băiete, îi spuse, ai biruit, iată-te şi cuceritor al Odessci, în viaţa ta n-ai visat sâ ajungi învingător pe aceste meleaguri.Transmite-i lui Niky salutări...
Avea în sarcasmul lui ceva frăţesc şî protector, ca un tată, deşi nu trecuse nici el de treizeci de ani.
- Dă-mi să-ţi citesc reportajele, ceru el după ce intrară )ntr-o cârciumă şi se aşezară la o masă. Dă-mi, dă-mi! insistă el văzând că Ştefan şovăia.
Mare minune, crezându-i ofiţeri, chelnerul le puse pe masă o sticlă de vin roşu, pe care cei doi o plătiră cu lei. De fapt nu era cârciumă, ci cafenea şi te-ai fi aşteptat să fie plină de soldaţi români şi germani, dar nu era, se aflau împrăştiaţi pc la mese doar câţiva civili îndrăzneţi şi suspecţi, care beau tcai,
- Ştefane, eu ce cunosc din auzite, ştim toţi istoria atacului locuinţei lui Patriciu şi cum l-ai salvat tu de la o moarte sigură, dar habar n-aveam că ştii să şi scrii atât de bine, îi spuse tipul de la Tempo uitându-se la el cu invidie sinceră. Dacă ai lucra la noi şi ai veni la mine cu un reportaj ca ăsta ştii că ai pâţi-o!
- De ce? se miră Ştefan.
- Pentru că tu nu suport să scrie cineva mai bine ca mine şi ţi-aş lua materialul, l-aş mai schimba pe ici pe colo şi l-aş iscăli eu.
Şi negriciosul începu să râdă rozându-şi parcă zăbala de isprava pe care ar face-o şi de bucuria pe care ar simţi-o! Ce plăcut ar fi! Mare minune!
- N-ai pomenit nicăieri cuvântul „bolşevic" şi nici „războiul sfanţ". Eşti bolşevic? îl întrebă acela deodată cu un patetism straniu.
Ştefan rămase cu răsuflarea tăiată. Individul de la Tempo nu mai glumea.
- Ce v-a venit?! zise Ştefan.
- Dc unde ştii? reluă celălalt. Astea sunt lucruri care ori se ştiu, ori, printr-o mare intuiţie, se ghicesc N-o să-mi spui, mai zise celălalt total incredul, că mergi pe bâjbâite.
Ştefan avu o clipă tentaţia de a spori misterul asupra gândirii sale. Dar renunţă.
4%
MARIN PREDA
DELIRUL
497
- Nu ştiu nimic, zise, îmi urmez gândul meu şi nimic mai mult. Nu i-am auzit pe soldaţi spunând asemenea cuvinte şi nu le-am spus nici eu. E foarte limpede pentru mine.
- li cunoşti pe soldaţi?
- Cum să nu! Sunt băieţi de la mine din sat.
- Asta ar fi o explicaţie majoră, conveni negriciosul. Eu nu-i cunosc.--
Avea regretul câ acest handicap nu era nsor de învins. îl chema Titus Diaconescu şî era şeful paginei a doua intitulata „Popasuri" de la ziarul său. Pagină literară, culturală. Ce căuta el pe front?
- Cum sâ nu vă cunosc, zise Ştefan. Aţi scris un articol dur contra lui l^on Daudet şi a ziarului Actionfrangaise. Patronul meu a scos urlete de furie şi numai că n-a pus mâna pe telefon să ceară sâ vă aresteze. Dar n-a pus mâna. Vă înjura grosolan. Ştiţi, el se compară cu heon Daudet.., Se mira cum v-a dat drumul cenzura. Cum v-a dat drumul?!
- Puţin îi pasă cenzurii de 1 ,eon Daudet şi Action fianţaise, spuse Titus Diaconescu cu satisfacţie că lucrurile stăteau astfel. Mai degrabă cred că în spatele cenzurii stă generalul. A fost ataşat militar în Englitera. îl interesează altceva... Anti-bolşevismul... Pe Leon Daudet îl lasă pe mâna noastră.He, he> he, hi, hi, hi... Generalul nu e prea nuanţat, trebuie să ştim sâ profităm.
Să profităm cum? Şi contra cui? Contra generalului, fireşte, răspunse Titus Diaconescu când se revăzurâ si când Ştefan, nedumerit, îi puse această întrebare. Se împrierenirâ şi rătăciră ceasuri întregi pe străzile oraşului cucerit. Individul de Ia Tempo i-o declară fără ocol:
- Măi băiete, ştiu că n-o să tc duci sâmâ spui la Siguranţă, eu sunt comunist şi sunt contra acestui război pc care îl vom pierde şi o s-o păţim ani îndelungaţi, ca orice ţară învinsă. Să nu crezi că toată lumea a capitulat în această aventură.
Parndul Comunist, mic la număr, dar puternic în credinţa lui, a lansat un manifest către ţară, către poporul român, muncitori, ţărani, soldaţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, în care se spune că bandiţii fascişti germani au aruncat poporul german în război contra Rusiei şi au atras în acest atac mişclcsc şi alte popoare subjugate, în ciuda tratatului dc neagresiune şi amiciţie încheiat între cele două ţâri. Manifestul, recunosc, e puţin abstract. El ne cheamă să luptăm» acum când neamţul e în plină glorie, pentru alungarea lui de pe pământul Romanici. Dar asta e ideea. Aici va trebui, până la urmă, sâ ajungem şi ideea, prematură, e totuşi dreaptă. Ei spun că suntem aliaţi, dar cum să fim, măi băiete?! Cine a uitat Mărăşri» Mărăşeştî şi Oituz? Cine a uitat suferinţele noastre?
Ştefan era 3tât de uluit că un om purea gândi astfel, tocmai în aceste ore de glorie războinică încât nu zise nimic multe zile. Curajul acestui om era o enigmă. Dacă îl prindeau, sc termina cu el. Ştia acest lucru? în mod logic chiar şi numai articolul său contra lui I-eon Daudet (deosebit de virulent, era adevărat) si ar fi trebuit să-1 trimită la puşcărie. Se pare însă că totuşi, curajul este, până la o anumită limită, mai eficient în timpuri grele, decât frica, decât laşitatea care cedează total în faţa vicisitudinilor. Ştefan regreta doar că prietenia lor» în urma acestor declaraţii se opri locului» temătoare. Poate că la Bucureşti, îşi spuse, ea va spori. Cine era de fapt acest om? Trebuia să afle şi cc gândesc alţii despre eh
în acele zile îşi termină ultimul reportaj şi se duse la sediul comandamentului militar să-şi ia la revedere de la generalul Ruşeţeanu; misiunea sa se încheiase, ultimele reportaje le avea în buzunar, nu le mai expediase prin poştă, aveasâ se întoarcă singur cu ele. Generalul îl primi ca de obicei binevoitor, cu o privire de simpatie protectoare pentru acest băiat care trecuse prin foc ca să-şi facă meseria şi scăpase...
- Pot să scriu şi despre dumneavoastră? zise Ştefan.
498
MARIN PREDA
DELIRUL
499
- Dacă ţi se aprobă, scrie. Dar cu o condiţie: să nu faci din mine un erou. Eroi sunt numai cei care mor pe linia întâia. Noi n-avem voie să fim eroi, noi trebuie să conducem luptele şi să avem grijă ca luptătorului să-î vie mâncarea şi muniţia la timp.
- Vă opriţi aici, domnule general?
- Da, până la noi ordine, bineînţeles. Acum trebuie să msţ ocup de oraş, să nu moară lumea de foame... Să meargă apa, lumina, pieţele...
- Vă urez succes, domnule general.
- Şi eu ţie, Ştefane.
Apoi Ştefan se duse la gară să ia un tren spre Bucureşti, dacă exista, dacă linia ferată, acolo unde fusese distrusă de obuze, fusese reparată. Da, i se spuse de către un ceferist, totul fusese restabilit... Apoi Ştefan îşi aminti că uitase să-i ceară generalului un document militar ca să poată circula pe cf.r. şi după câteva ore se întoarse la comandament. De departe însă văzu cordoane de jandarmi, care nu-i dădură voie să treacă.
~ Dar ce este? zise Ştefan, sunt aşteptat de domnul general Ruşeţeanu...
Jandarmul îi răspunse scurt că accesul e interzis şi îi ordonă sâ circule. Dar Ştefan nu se lăsă şi căută un ofiţer. Se legitimă şi spuse ce vrea.
- Clădirea comandamentului militar, cu domnul general Ruşeţeanu şi alţî ofiţeri a sărit în aer, acum două ore, zise ofiţerul de jandarmi palid. N-a scăpat nimeni viu.
Privirea lui Ştefan se mări.
- Doamne Dumnezeule! murmură el. Cine a făcut asta?
- Cine putea s-o facă? Civilii de aici, ciolovecii! Fiindcă militari nu mai sunt, s-au retras toţi după ce oraşul a fost cucerit.
Ştefan simţi cum i se pune o piatră pe inimă, dintre cele care nu trec, una grea şi statornică, fiindcă vine din lipsa de înţeles şi a ceea ce se întâmplă, şi a noastră înşine: te legi de un om şi apoi acest om moare; el e de neînlocuit, ca şi clipele
petrecute împreună, care nu pot fi schimbate cu altele. Da, e război, dar... Şi simţind că sufletul îi rătăceşte fără busolă, §tefan îşi aduse aminte de Luchi... Un gând ca o flacără salvatoare, care îi arse sufletul de speranţă. „Da, Luchi, iubita mea, Doamne Dumnezeule, cum de te-am uitat şi nu ţi-am trimis nicio scrisoare? Ce s-o fi întâmplat cu mine?... Da, ştiu, m-a apucat războiul, am uitat totul în urma mea..."
Şi Ştefan, fără să se mai sinchisească de faptul că n-arc o „foaie de drum" pentru ca să poată lua trenul, se urcă în primul care trase la peron şi pe vagoanele căruia citi: Odessa-Bucureşti. Nu putu însă cu nici-un chip sâ pătrundă înăuntru, era înţesat de soldaţi care plecau în permisie, nici macat nu se putea deschide uşa. Ştefan se gândi să aştepte altul, dar cine îi spunea că următorul n-o sâ fie la fel? Rămase împreună cu doi soldaţi, pe scări. Se aşezară pe ele ţinându-se doi de câte-o bară şi cel din centru, care era Ştefan, de braţele lor. Trebuiră însă să schimbe poziţia fiindcă umărul lui Ştefan, care zvâcnea, stârni nedumerirea soldatului.
- De ce, zise el, faci aşa? Să nu mă dai jos când oi adormi... Şrefan povesti. Schimbară locurile, în aşa fel încât braţul
stâng, cu umărul care nu vroia să uite ceea ce se aşezase la un moment dat pe el, să fie încleştat de bară.
IX
- Numai de n-ar da o ploaie peste noi, zise soldatul din mijloc după ce trenul ieşi din gară şi luă viteza.
Ştefan îşi trase sacul soldăţesc pe care îl ţinea pe după mâna încleştată de bara vagonului şi care însemna singurul său bagaj şi scoase din el o pâine. îi întrebă pe cei doi dacă vor şi ei.
- Avem şi noi, răspunse acelaşi soldat din mijloc, care era mai vîoi decât celălalt, un băiat voinic, cu gâtul gros, fălci puternice şi aproape pătrate. Şi am şi mâncat, mai zise cl, la plecare.
500
MARIN PREDA
DEIJRUI
Pe lângă pâine, Ştefan primise si o bucată de salam. începu să mănânce flămând şi nu fu atent că în depărtare linia ferată ocolea un deal. Fusese gata sâ fie aruncat de pe scară dacă vecinul său voinic nu l-ar fi ţinut bine de braţ.
- Ce faci, frati-meu, îi zise, bagă de seamă, seăpaşi de glonţ ca sâ cazi din tren?
Şi începu să râdă ca şi când ceva vesel ar fi urmat dacă Ştefan ar fi fost azvârlit jos. Dar nu fu azvârlit nici unul, fie că nici o curbă nu le mai îesî în calc, fie că, în primejdie cum erau, fiinţa lor găsise în ea însăşi, uitate, mlădierile şi agilitatea de odinioară, când trăiau goi prin păduri şi nu numai că se făcură una cu scara, cu mişcările trenului, dar şi adormiră toti trei când noaptea veni şi pâcănitul roţilor începu să te bată, la nesfârşit, în urechi. Nu existau opriri. Trenul alerga în noaptea neagră, peste o câmpie mută şî pustie. Şi nu se treziră din somn decât spre miezul nopţii când ajunşi la graniţă fură daţi jos şi schimbară trenul: liniile nu mai erau bune, cele ruseşti erau mai late, roţile nu se mai potriveau.
Ştefan îşi aminti câ în armată există şi ofiţeri şî că ar putea găsi un loc în vagonul lor, cum făcuse când plecase din Bucureşti. Nu se poate să nu călătorească spre ţară şi ofiţeri. Numai câ trenul care trase curând la peron fu luat cu asalt mature de a se opri şi o înghesuială sălbatică se produse. Şi ofiţerii nu călătoreau cu această cursă. Ştefan pierdu şi acum lupta pentru pătrunderea înăuntru, rămase tot pe scară, cu avantajul că tuşa vagonului fusese blocată deschisă, putea încerca să intre în ceasurile care aveau să vină şi pe măsură ce trenul pătrundea în interiorul ţârii şi soldaţii aveau să coboare pe la staţiile lor. Dar nu cobora nimeni, ca şi când toţi se duceau la Bucureşti, Ştefan era acum singur pe scări şi se zgribuli de frig. Noaptea de octombrie era răcoroasă. Se încleşta iar de bara vagonului, îşi strânse centura peste veston şi adormi din nou. Trenul oprea acum des, prin somn i se pârea că minutele pe
01
care le făcea prin staţii erau ore îndelungate, auzea strigăte, tropăituri pe scări, de bocanci care urcau şi coborau. Unii îl loveau în coaste cu violenţă, de unde înţelese că la fiecare staţie coborau unii, dar se urcau alţii, cu aceeaşi voinţă nestăvilită de a pătrunde înăuntru. Gândea că desigur înăuntru trebuie sâ se fi făcut loc şi că el ar fi putut cu un minut înainte de oprirea trenului, să le-o ia înainte celor de jos, dar amorţit de o stranie voluptate de a se opune instinctelor lui de apărare îşi spuse câ e mai bine acolo, că stătea perfect şi că era aşa de bine să-ţi zboare vântul pe la urechi... Era bine, era foarte bine... se simţea minunat...
Se trezi în Gara de Nord într-o hărmălaie de glasuri. Iată Bueureşriul. Sări jos, ţeapăn de şedere şi dc frig şi o luă, prin mulţime, spre ieşire. O luă pe jos, de pe Grivkei, pe Banu Manta...
Luchi se pomeni la usă, la acel ceas al dimineţii, cu un individ îmbrăcat militar şî cu faţa plină dc funingine, care o privea în tăcere şi nu zicea nimîc.
- Ştefane, strigă ea uluită, tu eşti! Intră înăuntru!... De ce eşti, de sus până jos, plin de fum? Dc unde vii?
Ştefan trecu pragul.
- Am mers pe scări, viu dc la Odessa, zise. îmi dai voie sâ stau? mai zise el aşezându-se pe patul eh
Ceva nu era însă în regulă în glasul lui, gândea fata uitându-se Ia el, şi ea mută acum. Avea, vorbind, greutatea unui om care ar fi fugit. Dar el nu fugise.
- Ce e cu tine, îi zise, Hnişteşte-te. De ce dai din umăr? Fa era foarte liniştită şi se aşeză lângă el; înţelesese: din
pricina eî glasul lui era atât de alterat; da, era cl, băiatul care o iubea, venise din război şi rrăsese direct la casa ei... Bine, să aşteptăm, să-i treacă emoţia... şi să înceteze si cu zvâcnitui acela al umărului. Mai rău era că şi gura lui făcea în acelaşi timp o
502
MARIN PREDA
DELIRUL
503
uşoară grimasă în aceeaşi secundă cu zvâcnitul umărului. Dar ] nu era mai bine, înainte de orice, să intre în baie?
- Eşti obosit, zise ea, te cred şi eu, pe scări... De ce n-ai aşteptat să iei alt tren în care să poţi intra înăuntru?
~ N-am mai putut, şopti el. Şi adăugă uitându-se la ea ca la o apariţie de vis: Luchi, îi zise, tu eşti! Mi s-a făcut deodată atât de dor de tine încât n-am mai putut să aştept... Luchi! Luchi!
- Da, eu sunt, zise ea prinsă în sfârşit de aceeaşi emoţie care îi altera şi ei glasul, dar mai bine mi-ai fi scris şi mie din când în când, să ştiu cc c cu tine» Dacă n-ar fi fost reportajele pe care lc trimitea! ziarului aş fi crezut în cele din urmă că ai murit. în primele săptămâni nici ziarul n-a ştiut nimic dc tine şi cu Niki am citit speriată primele liste de morţi sau dispăruţi care s-au publicat în presă.
Ea îsi trase adânc răsuflarea» parcă deznădăjduită că are de-a face cu un băiat care zice c-o iubeşte şi chiar se vede c-o iubeşte şi în acelaşi timp o uită cu desăvârşire timp de mai bine de patru luni. Ce să înţeleagă? Dar nu era acum momentul să dezlege această enigmă.
îî pregăti baia. îi dădu o pijama de-a tatălui ei, care deşi largă, se potrivea la înălţime. Dar el refuză, spuse că o să se ducă acasă sâ se schimbe, nu acum» acum vroia să mai stea cu ea. Dar iatâ vocea lui sc liniştise şi totuşi gestul acela cu umărul nu înceta.
- Da, murmură ea pe gânduri după ce el îi povesti clipele de groază pe care le trăise când bateria aceea fusese nimiciră, ai avut un şoc din care nu ţhai revenit. Cât e de-atunci?
- Mat mult de o lună,
- Ai scăpat ieftin. Prin spitale avem şocaţi la care aici s-a deranjat ceva, zise fata arătându-şi capul. Muţi» surzi, cu glau-comurî puternice (asta e o boală a tensiunii ochiului) chiar cu paralizii inexplicabile, fiindcă fizic n-au nimic- Ştîî, suntem şi
hoi trimişi prin spitale, srudenţii din roare specialităţile, să ne obipâm de răniţi... Zvâcnitura aceea trebuie tratară. Unele tocuri trec ca prin minune, însă altele sunt persisrente. Tu mai ţimţi, psihic, groaza din clipa aceea? Când ai văzut câ bucata aceea dc carne nu cade? r "Nu.
- Asta e bine, O să te duc mâine la noi la spital, sâ te vadă profesorul. Altceva nu mai ai?
El surâse:
- Nu, Luchi.
. — îţi stă bine neras şi netuns. Lasă-ri barbă. Dar eşti aprins Ia faţă şi văd că nu-ţi trece.
Şi fata sc duse în baie şi se întoarse cu un borcan de cremă, începu să-i ungă chipul şi sâ-l maseze uşor. Avea o expresie concentrată, parcă nu-l vedea» desi era atât dc aproape de cl. Mâna dibace. îi dădu şi pe gură, avea buzele arse. Şi pe urechi...
- Ţi-am citit reportajele, zise ea, sunt bune, dar cam convenţionale, pe ici, pe colo... Istoria asta cu războiul sfânt.,. O pomeneşti prea des...
Ei îi apucă mâna care îl mângâia.
- Ce istorie? în nici unul din reporrajele mele, în nici un Ioc, n-ai să găseşti spunându-se c£va despre războiul sfânt.
- Şi totuşi... dar mai bine să ţi le dau să le citeşti singur, acasă. Du-te şî te schimbă şi întoarce-te pe la prânz când vine Niki. Nu mânca în oraş.
Si îi dădu ziarele.
X
Ştefan plecă, dar nu avu răbdare sâ ajungă până acasă şi după ce se îndepărtă de casa fetei desfăcu ziarele şi începu sâ le citească. Se răzimâ de un stâlp şi Ie citi pe toate într-un ceas. Aproape că nu-şi mai recunoştea textul, chestia cu războiul
504
MARIN PREDA
DELIRUL
505
sfânt era o glumă faţă dc rest: propoziţii bombastice» expresii mistice, despre cruce şi neam, martiri şi racle, mormintele strămoşilor» istorie şi veşnicie... Era limbajul legionarilor, care totuşi supravieţuire, deşi legionarii fuseseră curăţaţi, limbaj căruia războiul îi insuflase o puternică viaţă. Cine i l-o fi strecurat în reportajele sale, sub semnătura sa, la care ţinea cura ţine o făta mare la fecioria ei? De altfel articolele celorlalţi ziarişti care semnau pagina întâia, afară de cele ale patronului, erau scrise în acelaşi spirit. înseamnă că nu patronul dăduse ordin, ci aceşti colegi ai lui mai în vârstă» în mâna cărora ajunseseră reporrajele. Dar Niki?! Cum de fusese de acord cu o astfel de infamie? Ştefan răsfoi resrul... Telegramele, toate, anunţau cu titluri mari pe pagina întâia şi ultima: „Dezastrul armatei bolşevice". „Formidabilele victorii ale armatei germane în est." »,5ute de mii de prizonieri capturaţi şi imense cantităţi de material de război., .a
Ştefan îşi duse brusc mâna la ochi şi izbucni în hohote. Nimic nu mai era reparabil, i se întâmplase ceva în viaţă şi credinţa că era o fiinţă umană, care se putea afirma liber, era zdruncinată... îl murdăriseră, iată, avusese dreptate Paraschiv... Plânsul îi venea în valuri, se sufoca şi îşi luă seama, se uitau trecătorii la el. Se străduise să descrie războiul asa cum era el, o domnie a morţii, nu era altceva şi în locul frazelor sale cu care dorise să emoţioneze pe cititori, aşa cum făcuse cu primul său articol despre prietena lui din Alexandria, care murise de tuberculoză, articol care aprinsese în conşriinţa Iui certitudinea vocaţiei, fuseseră puse alte fraze care erau departe de a fi doar „convenţionale pc ici pe colo", cum se exprimase I Aichi. Ce mai era de făcut? Asta era, câ nu mai era nimic de facut. Să plece de Ia ziar? Unde? Celelalte nu erau la fel? Cel puţin aici exista un patron care îşi păstrase neatinse şi stilul şi gândirea liberă şi singurul lui angajament pe care şi-I afirma, era cel de
a-1 susţine pe general până la capăt... Asta era alrceva.. - Era credinţa lui... Dar el» Ştefan, ce credinţă mai avea?
Aruncă toate ziarele în primul coş de hârtii pe care îl întâlni $i îşi continuă drumul spre casă. Ajunse în cartier, trecu pe la frizeria din colţ, se tunse şi se rase uitând ceea ce îi spusese Luchi, că îi stătea bine aşa cum arăta, sună, proprietăreasa îi deschise şi îi dădu cheile» spunându-i că se bucura să se întorsese sănătos. Se schimbă, îşi puse cu plăcere o cravată albă cu picăţele, se pieptănă şi ieşi. în toate acestea, buchi era singurul lucru sigur pe această lume. Ca sâ n-o piardă, va trebui să rămână la ziar. Unde ar putea lucra ca ea să nu-l părăsească, ea care va fi curând doctoriţă? Nu putea fi el orice, să ajungă adică din lumea presei în atelierele unde dorea Paraschiv să-i aibă. 0 să-1 întrebe pe Niki ce s-a întâmplat. La urma urmei ceva s-a întâmplat, asta era sigur, nu era exclus ca reportajele sale sâ fi căzut pe mâna cine ştie cărui Cancea care îh lipsa lui Niki, din invidie, i Ic-a mutilat în felul acela.. - Asta era, Niki o fi fost şi el pe front şi patronul ocupat, n-o fi avut timp să-i citească reportajele şi le-o fi trimis la tipar, masacrându-Ie, Băjenaru sau altul... Iată, asta era adevărat, prea uşor ajunsese cl cineva în lumea presei, pentru ca veteranii ei să nu profite de uşoara dar inexplicabila dizgraţie în care căzuse în ochii patronului şi să nu-i facă figura.
Se simţea acum din nou bine, parcă plutea- Frumos era oraşul scăldat în acest soare blând de octombrie şi frumoase erau şi femeile şi fetele îmbrăcate încă în rochiile lor de vară! O lumină vie dădea un contur puternic prăvăliilor de pe Griviţa, iar aerul amplifica vocile şi şoaprelc, într-o armonie de sunete şî culori intense care îl făcură pe Ştefan să uite cu totul istoria sa cu reportajele. Da, îi făcuseră figura? Mai penibil era câ Luchi putuse crede că astfel era scrisul lui; dar o să-i explice... O să-i dea sâ le circascâ pe ultimele.,.
Luchi îi deschise din nou şi când îl văzu cum arată îi spuse:
506
MARIN PREDA
DELIRUL
507
-Te-ai tuns şi te-ai ras! Eram sigură.
El râse şi o întrebă dacă Niki a venit.
-Da, te-aşteaptă, zise fata cu un glas semnificativ, care parcă adăuga: dacă crezi că te-aştcaptă ceva bun, vezi, con-^ vinge-te singur.
Dar el nu înţelese. Se duse drepc în biroul aceluia.
- Noroc, zise Niki cu un entuziasm controlat. Bine-ai venit! Cum te simţi?
- Bine, zise Ştefan, şi se aşeză în fotoliu fără să mai aştepte să fie invitat şi atacă din primele clipe: Niki, rosti cl imperativ, cine şi-a bătut joc de mine şi a făcut din reportajele mele, care descriau dramele războiului, o gargariseală abjectă pentru care nu merita să mă duc în linia întâia, să risc să fiu omorât, ci se puteau scrie direct din redacţie? Ai fost plecat?
Niki se uita la cl, dar parcă pe deasupra capului lui Ştefan. Nu-i răspunse imediat. O lungă tăcere se aşternu între ei. Luchi, curioasă, venise şi ea şi se aşezase în celălalt fotoliu,
- Spune-mi, Niki, ai fost plecat? repetă Ştefan neliniştit de expresia de înstrăinare care se accentua pc chipul ziaristului. N-ai fost? Spune-mi ce s-a întâmplat!
- Chiar nu ştii nimic? zise Niki deodată uimit.
- De unde să ştiu?
- N-ai citit, pe front, ziarele? -Nu.
- Citeşte ziarele, zise NikJ.
- Le-am citit.
- Şi n-ai înţeles? -Nu.
- Eu, zise Niki hotărât, eu ţi-am rescris reportajele. Au fost, toate, respinse de cenzură. Patronul s-a înfuriat şi a fost pe punctul de a te rechema din misiune, ca sâ te dea afară. „Unde se trezeşte, a urlat la mine, ia legătura cu Marele Stat-Major să-l anunţe pe generalul Ruşeţeanu câ ăsta nu mai e cores-
pondentul nostru de război/ Mi-a trebuit multă patimă să-l conving că totul sc poate aranja şi... s-a aranjat! Ştefane, strigă Niki, generalul e acela care a dat ordin cum sâ se scrie despre [ război. Ne-a chemat iar pe toţi şi ne-a spus. N-ai citit în ce i limbaj sunt scrise articolele normative? Tu ce-ai crezut, că poţi \ face excepţie? Crezi câ e războiţii tău, să scrii cum vrei tu despre el? E războiul întregii ţări, generalul a mobilizat totul ca să-l susţină, a pus stăpânire pe toate conştiinţele şi cine [iu se supune, afară, sau va fi mobilizat şi trimis pe linia întâia! Asta ei şi e bine să te gândeşti dacă îţi place sau nu că te-am salvat, sau ai de gând sâ pleci dîn presă şi să te dai la fiind, să te întorci îndărăt la ţară de unde ai venit... Ştefan se făcuse palid.
- Dar patronul... murmură el.
- Cc e cu patronul?!
- El scrie la fel ca înainte.
- Şi tu eşti patron?! se înfurie Niki. Da, iată aşadar ce se întâmplase, generalul şi nu nenorocitul
de Cancea îi mutilase scrisul, ca sâ-i facă lui o figură, din invidie. Generalul, el însuşi, imprimase presei acest stil de un mesianism găunos şi tegionaroid.. - Doamne Dumnezeule, ce era de făcut? „Dacă n-ar fi Luchi, m-aş duce, cu sufletul uşurat, în atelierele lui Paraschiv, sau mai bine înapoi la ţară, până o muri acest general... N-o trăi cât lumea! Nu sunt de patruzeci de ani ca să nu pot să aştept."
Luchi îl prinse pe Ştefan în luminile ochilor ei: „ei, parcă îl întreba, şi acum ce-ai de gând? Curaj! Voi fi alături de tine oriee-ai face!" Dar Ştefan parcă nu-şi mai putea descleşta fălcile. Cum să se întoarcă înapoi la ţară? Şî I Aichi? Cum o putea părăsi? îşi reveni şi cu o voce abia auzită, răguşită de deprimare, zise:
- Şi ultimele reportaje pe care le-am adus...
- Ultimele reportaje pe care le-ai adus? strigă Niki. Zi că nu le-aî mai adus, îi spui patronului că eşti şocat şi că trebuie
508
MARIN PREDA
DELIRUL
509
să te internezi într-un spital. Ceea ce eşi adevărat» mi-a povestit Luchi şi văd şi eu cu ochii mei.
- Niki, reluă Ştefan» pot sâ rămân la ziar ca secretar de, redacţie?
- Pentru multă vreme, da, ai scris, patronul nu mai are nimic cu tine Dar dacă o să-ţi ceară într-o zi sâ pleci iar pe front, sau sâ scrii un normativ» atunci nu mai c nimic de făcut, trebuie să tc decizi. Aşa e acum presa. Rămâi în ca? Pleci? Singur şi numai pe răspunderea ta poţi lua o hotărâre. însă, cum ţi-am spus, poţi fî multă vreme liniştit. Acum e rândul altora, poate al meu...
XI
1 recurâ la masă. Niki arăta mai departe înstrăinat. Un fel de răceală necruţătoare se instalase în fiinţa lui. îucr-un timp uluitor de scurt» nici cinci luni, personalitatea lui fusese parcă ucisa. Inteligenţa lui, care nu strălucise niciodată, dar pc care îţi făcea plăcere s-o simţi totuşi prezentă sub înfăţişarea lui bonomă, ai fi zis că murise şt locul ei fusese luat de un singur gând, pe care cl si-I însuşise şi nu mai putea avea altul: supunere! Sub ameninţare, el alesese. Şi ce era râu, încetase orice luptă, adică nu păstrase în conştiinţa sa nici-un teritoriu de rezervă, unde măcar acasă, în intimitate, sau în faţa unui prieten» să se refugieze. Iară-l, acum tăcea» ca şi când i-ar fi purtat lui Ştefan pică penrru binele pc care i-l făcuse. în zadar încercă Ştefan să-1 învioreze, să-1 facă să-i spună ce noutăţi au mai auzit la radio ascultare. Şi dacă într-adevăr succesele nemţilor sunt adevărate şi nu cumva ruşii se retrag ca pe vremea războiului cu Napoleon, ca să-i atragă în imensitatea spaţiului lor şi să-î poată abia după aceea nimici cotai...
- Istoria nu se repeta, zise Niki aproape brutal. Nu intrăm în iarnă şi Rusia va fî învinsă. Din contră, englezii confirmă pierderile catastrofale ale ruşilor» în oameni şi material de
război, nu e vorba de nici-o retragere. Ar fi ceva dacă s-ar retrage, am putea presupune o strategie generală bazată pe experienţa războiului cu Napoleon, dar Kutuzov ştia să-şi ferească soldaţii, în timp ce acum» Stalin a fost luat prin surprindere si cad prizoniere armate întregi...
Ştefan îl asculta şi în mod bizar îi venea să râdă. Da, iată, se tâmpise Niki, parcă era şi el şocat, deşi pe lângă urechile lui nu şuierase nici-un glonţ. Vorbea ca un papagal...
- Niki, dar unde e faimoasa prăbuşire a regimului bolşevic, ca urmare a atacului german? Războiul continuă totuşi şi nici-un rus nu s-a răsculat.
- Mai e timp, zise Niki. Şi vezi, adăugă el ameninţător, ţi-o spun o singură dată: fii atent ce vorbeşti şi cu cine,
- Da ce dracu e cu tine, nici de vorbit între noi nu mai putem vorbi?
- Fii foarte atent, se mulţumi Niki să repete şî se sculă de la masă şi îşi luă la revedere.
Zise că avea o întâlnire.
Luchi se uită la Ştefan cu o privire care confirma spusele fratelui ci,
- Da, Ştefane, 'zise ea, aşa este» fii atent ce vorbeşti. Ai sâ vezi pe zidurile oraşului afişe pe care scrie:
Cine limba lungă are Cinci ani va săpa la sare.
„Da, parcă îi răspunse şi el din priviri, dar asta nu înseamnă sâ renunţi în tine însuti să gândeşti. Să te fereşti, dar nu să te supui în sinea ta, cum văd că s-a întâmplat cu Niki."
- Va să zică abia a trecut un an şi puterea i-a şi luat generalului minţile, zise Ştefan.
- De ce? zise IaicuL
- Cum poţi să guvernezi ameninţând în felul ăsta oamenii? Chiar şi o dictatură are nevoie de sprijinul populaţiei. Altfel
510
MARIN PREDA
DHURU1.
511
la prima ocazie care se va ivi, dictatorul va fi spânzurat de un stâlp de mulţimea înfuriată. Ne-a scăpat de legionari, da, l-am aprobat, am avut chiar încredere că va exercita o dictatura înţeleaptă; primul meu articol datorită căruia am fost angajat, dar pe care patronul nu l-a publicat, se intitula: Dacă ar şti generalul. Cu alte cuvinte aşteptam de la el sâ-i reprime pe legionari. Şi acum? Le preia metodele?
- Da, Ştefane, zise Luchi. Trăim timpuri grele. Bine că te-ai întors relativ sănătos.
-Asta e adevărat, 'zise el.
Dar era mereu vesel. Aceste revelaţii, după ce îl zdruncinaseră, nu mai aveau acum nici-o putere asupra spiritului său. Faptul că întreaga populaţie era ameninţată cu ocna parcă uşura povara vinii sale de a rămâne angajat într-o presă care nu mai era a opiniei publice, ci a unui singur om, care îşi impunea gândirea lui obtuză, şi voinţa lui brutală asupra ei. Parcă singură presa se supunea? Zeul războiului silea şi pe muncitor să fabrice gloanţe şi obuze, pe intelectual să îmbrace uniforma de ofiţer de rezervă şi să părăsească liceele şi şcolile, pe ţăran să trimită în foc pe cei mai buni fii ai săi. Iar generalul era instrumentul orb care agrava zelos nenorocirea generală.
Ştefan, singur cu iubita lui, nu mai avea nici un alt gând sau sentiment, afară de bătaia inimii pentru ea. Totul trecea în urmă; imaginile acelor băieţi care mureau lângă el în tranşee, cu un singur gest, braţul ţâşnind fulgerător să apere prea târziu ochii, sau un singur geamăt, în care se auzea numele mamei sau al soţiei, zilele nesfârşite în care înaintau prin ploaie şi arşiţă şi nopţile cu cer înstelat când nu era săgetat de gloanţe trasoare sau luminat de rachete orbitoare, verzi şi roşii, semnale de atac, de prezenţă, sau de înaintare... Şi Ruşeţeanu, acest general îngândurat care se purtase bine cu el, şi care îşi găsise moartea, împreună cu statul său major, tocmai când misiunea sa se încheiase...
O senzaţie copleşitoare de fericire îl stăpânea, îşi simţea inima grea, ca şi când ar fi fost nenorocit,.. Avea inima plina, parcă da pe deasupra... Se ridicaseră şi trecuseră în hol. Luchi ieşise şi curând se întoarse cu cafele. Puse uşor ceştile negre pe măsuţă. Ştefan îi îmbrăţişa picioarele şi îi strânse genunchii de obraji. îl îmbată mirosul rochiei, proaspăt, curat, parcă parfumat cu ceva fără nume, poate chiar mirosul bumbacului verde din care fusese făcută, reînviat sub arsura fierului de călcat... Ea îi puse mâna pc cap, dar nu-1 mângâie; avu doar un gest de împingere pe care îl explică în aceeaşi clipă:
- S-ar zice că mă iubeşti...
El nici n-o auzi. îi sărută cu patimă genunchii acoperiri, murmurând:
- Luchi, te iubesc atât de mult încât nici nu mă mai gândesc la tine, aşa cum câteodată nici nu ne mai gândim că există soare pe cer, ştim că e şi că el e viaţa noastră.
- Şi dacă şi eu nu m-aş gândi la tine şi aş zîce că eşti soarele meu? Cine s-ar mai gândi? Ce-am face, Ştefane? Cum ai putut tu, patru luni de zile, să nu-mi scrii un rând? Trebuie să-mi explici. Cred că eşti conştient că am nevoie de o explicaţie din partea ta.
El se reaşeză. Izbucni în râs: nu-i păsa! N-avea nici-o explicaţie de dat.
- Crezi că e firesc sâ nu te gândeşti nici-o clipă la fiinţa pe care zici c-o iubeşti, atât de mult timp? reluă fata cu privirea sticlind nu de dorinţa de a avea o revelaţie care să-i infirme logica ei neclintită, ci pur şi simplu de a şti cum era cu putinţă faptul. Imaginea cu soarele, adăugă ea, şchioapâtă ca orice imagine, nu ne e indiferent, de pildă, când ne trezim dimineaţa, dacă el este sau nu pe cer. îl căutăm aproape tot timpul. Nu-l uităm, cum pretinzi tu, când nu e el, sunt norii, care ne plouă, sau zăpada care ne ninge. Caută altceva!
MARIN PREDA
DELIRUL
513
Ştefan se posomori: ce-avea cu el fata asta? O iubea, se | simţea fericit, ce vroia de la el? Cum să-i explice, dacă nici el nu ştia? Ştia fiinţa lui, care trăise în tot timpul acesta când 0 uitase pe ea, pc Luchi, în apropierea morţii, dar nu ştia mintea lui. Nu putea să scoată un cuvânt despre ceea ce văzuse acolo-Să-i spună că tremurase la primul atac şi că la al doilea trcmurul nu încetase? Că de atâta spaimă începuse să dorească să4 lovească un glonţ? Şi că abia după ce apăruse această stranie dorinţă începuse să semene cu soldaţii şi ofiţerii? Să râdă sub băraia mitralierelor? Sa înjure? Să fie, adică, gata să moară cu râsul pe buze sau scoţând o crâncenă înjurărură? Să asculre bubuitul artileriei dezlănţuite, care îl facea să se chircească şi să se ţină cu mâinile de burtă, cum ai asculta tunetul norilor sub o ucigătoare furtună, care te putea nimici şi amesteca cu pământul? Că era prea mult pentru fiinţa lui, să se obişnuiască cu moartea, să înveţe, adică, să trăiască cu ea, ceea ce însemna să tragă ta sorţi cu cei care după un asalt n-aveau să se mai ridice de Ia pământ şi în acelaşi timp bătaia înfricoşată a inimii Iui sâ n-o uite pc ea, fata iubită:
- Trebuie multă vreme» zise el, până începi să redevii normal, acolo unde moartea seceră în jurul tău sub lumina soarelui şi sub cerul frumos şi senin. Trebuie să recunosc că aceşti băieţi de la ţară, poate şi pentru că au făcut armata, mi-erau superiori. „Aici se moare, măi frate, îmi spuneau. Du-te la posrul de comandă al regimentului, stai cu domn' maior. Aici nu e de tine!" Stăteam! Cum puteam să plec? Şi nu trecea mult şi îmi vâram capul în pământ» în tranşee, prins dc groază. Se trăgea în mine, îmi dădeam scama că cineva vrea să mă omoare şi scormoneam ca o cârtiţă în peretele moale al tranşeei, să scap... Scăpăm... Dar cât timp? mă întrebam... O lună şi ceva am avut febră, un glonte mi-a smuls muşchii omoplatului; când ai febră nu mai esti normal...
iu - Bun, reluă fata cu o voce şoptită, implacabilă, pe urmă febra ţi-a trecut şi te-ai obişnuit şi cu moartea» din moment ce ■ai putut gândi liniştit şi scrie reportajele tale. Alături de ele, poate chiar în acelaşi plic, puteai sâ-mi trimiţi câteva rânduri: i^Dragâ Luchi, mă gândesc la tine, mi-e dor de tine, abia aştept să te revăd. Războiul e greu. lartă-mă că nu pot sâ-ţi scriu mai mult". Dar aia e! că tu nu te gândeai la mine, câ ţie nu ţi-era dor, câ nu mureai dc nerăbdare sâ mă revezi! Mă întreb de ce?! se miră ea.
Nu era nimic catastrofic în mirarea ei, dar era mai râu: se mira, nu înţelegea. Catastrofa putea fi de pildă dacă ar fi înţeles: nu fusese prezentă în fiinţa lui, deci n-o iubea. Nu era însă asta. Ştia că există iubirea- Dar ce fel dc iubire? Şi sufletul ei nu avea destulă putere sâ poată răspunde în locul lui la această întrebare,
O lungă tăcere se aşternu între ei. El arătă turburat, fericirea care îi inundase până atunci chipul se umbrise. Zvâcnetul umărului său devenise parcă mai violent, ca şi grimasa care îi trăgea colţul gurii însoţind instantaneu spasmul umărului... El nu auzi câ soneria zbârnâîse şi nu înţelese de cc fata se ridicase. Apoi auzi voci în antreu „sărut mâinile, te deranjez.?" „Nu, deloc, întră Mihai."
XII
Şi numitul Mihai pătrunse în hol. Era doctorul Spurcaciu. Ştefan îl văzu şi citi pe chipul acestuia imensa uimire care îl stăpânea pe el însuşi: ce căuta ăsta aici? Aceeaşi întrebare se citea în privirea albită a d<x:torului Spurcaciu, care luă Ioc foarte decis în fotoliu şi deodată rosti:
- Ia ascultă, mă, ce cauţi tu la logodnica mea? Te-am mai văzut o dată, la Revelion, dansând cu ea şi hlizindu-te ca un tâmpit, fără să-ţi dai seama câ ea nu avea pentru tine decât dispreţ. Ce tot îi dai târcoale? Profiţi dc faptul că noi suntem
514
MARIN PREDA
DELIRUL
515
oameni civilizaţi şi ce primim în mijlocul nostru şi nu-ţi zicem ieşi afară, ca tu să tot revii şi sâ te dai la fetele noastre crezând câ eşti tot la tară, sâ le chemi la gard? Ei bine, cu tine eu n-o să mai fiu chiar aşa de civilizat şi nu numai câ n-o să te poftesc politicos să închizi uşa pe dinafară, ci chiar o să-ţi zic: iesî afara! Ieşi imediat...
Ştefan nu se mîşcă. Uluită, fata se uita la doctorul Spurcaciu fascinată de imprevizibil. Ce era cu cl? Ce zisese? Cine îi dădea dreptul?! Aşadar continua s-o iubească tot atât de mult ca odinioară, se credea tot atât de apropiat de ea ca la început încât se arunca acum în luptă ca un disperat, cu ultimele mijloace?!
— Mihai, strigă ea.
Doctorul Spurcaciu însă era surd. Stăpân pe sine, în prada unei voinţe aproape halucinante de a-şi strivi adversarul, nu-1 slăbea pe Ştefan din priviri, cu care îl paralizase atât de total încât ai fi zis că acesta nici mâcar nu mai răsufla.
-Ai o mutră de parcă ai vrea să-î spui lui Luchi că te miri de ceea ce ţi se întâmplă, continuă el. Miră-te! Miră-te şi de unde te cunosc. Nu de la Luchi. Vă cunosc pe toţi din facultate, Ies culs terreux, nu ştiţi decât sâ rânjiţi cu dinţii voştri laţi, plini de mămăligă şi sâ trageţi sfori- Vă luaţi examenele vânzând perechi de boi ca să compromiteri toate profesiunile nobile: medicina, arhitectura, învăţământul. De fiecare dată când oraşele înfloresc, daţi năvală, le luaţi cu asalt, căutaţi drumurile de intrare cele mai potrivite şi atacaţi direct în familiile noastre şi toată civilizaţia cetăţii se degradează: suntem din nou aduşi Ia barbarie şi din nou trebuie s-o luăm de la cap. lntelec-tualmente sunteţi incapabili, aveţi limba groasă şi până vă emancipaţi vă trebuiesc două-trei generaţii. în ce mă priveşte, vă detest. Voi nu sunteţi adevăraţii ţărani, care au dat atâtea valori, adevăraţii ţărani nu arată aşa ca tine, încolţit şi incapabil să mai scoţi un cuvânt aşa cum arăţi tu în clipa de faţă, un
adevărat ţăran s-ar fi ridicat imediat şi demn, ar fi părăsit imediat scena. Ce mai aştepţi? Afară!
Dar nu numai Ştefan nu mai putea scoate un cuvânt, ci şi Luchi. Asta era doctorul Spurcaciu, liniştitul ei prieten? Liniştit arăta şi acum dar fondul ieşirii lui era, fără îndoială, isteroid. Ridica vocea. Poruncea în casa ei. Se lega acum de înfăţişarea fizică a lui Ştefan, formulând epitete medicale jignitoare, apoi trecu la zoologie... Era plin de vervă şi avea o precizie logică în exprimare uimitoare pentru un om sub starea în care se afla el în acele clipe, îl făcea pe Ştefan batracian, bărzoî stupid, găină plouată, repetent la examene, parvenit neruşinat (i-a citit idioa-tele lui reportaje, s-a şters pe urmă undeva cu ele), legionar deghizat, schelet rânjind (cum face acum!) bun de pus în faţa studenţilor şi studiat ca exemplu de acromegalie şi distrofic a tuturor membrelor şi orgmelor de la nas şi labele picioarelor, până la cele intime.Câine otinjit, prins cu botul în oala cu lapte, potaie flocăită în lupta pentru un os aruncat cu dispreţ de stăpânul lui, marele şantajist al presei... Ia aşa stăpân, aşa câine...
— Mihai, strigă Luchi din nou. Ce e cu tine?!
Şi glasul ei i se păru lui Ştefan plin de tandreţe. Şi deodată buimăceala îi pieri şi înţelese: în lipsa lui, Luchi îl părăsise- Altfel cum şi-ar fi permis doctorul Spurcaciu sâ-i vorbească astfel, dacă între ei doi nu s-ar fi luat hotărâri decisive? Răceala ei de mai înainte, întrebările insistente, neînţelegerea cu care îi întâmpinase sosirea... Brusc, sări în picioare. Fata îi aruncă o privire îngrozită:
- Ştefan, nu sări la bătaie, strigă ea.
Dar el nu vrusese să sară la bătaie, ci să plece. Totul era pierdut. Să nu sară la bătaie! îi fusese deci frică Iui Luchi să nu fie lovit omul pe care ea îl iubea, de către el, Ştefan, care îi era străin...
516
MARIN PREDA
„Luchî, Luchî, gândea el fugind (credea doar câ fuge, fără să-şi dea seama că mersul său era rar şi aproape împleticit). Niciodată, Luchi, n-o sâ te mai iubească cineva ca mine!... Adio!... Totul s-a sfârşit!...*
Şi merse în neştire ore întregi rătăcind pe străzi, cu sufletul gol, în oraşul inundat dc lumina blândă a soarelui de octombrie.
în urma lui, Luchi, revenindu-şi, îi spuse doctorului Spurcaciu:
- Am uitat că eşti un om nesigur. Inspiri siguranţă, dar în realitate nu e nimic sigur în rine. Nu ştiu de ce nu mi-a ajuns experienţa la care ne-a supus pe amândoi Adrian şi am încercat să mă apropii iar de tine. M-ai făcut sâ plătesc cu această scenă prietenia reală pe care ţi-o purtam. Eu am greşit că am acceptat să mă întâlnesc cu amândoi, când cu unul, când cu altul. Nu m-ai lăsat să aleg... Nu ştiu ce-o să mai fie, dar la tine renunţ. Nu-mi pare rău.
- îl iubeşti? Ştiu că nu-1 iubeşti, zise doctorul Spurcaciu aproape indignat.
Frumoşii ei ochi sticliră:
- Pleacă, îi zise.
Şi nu era în glasul ei nici o simpatie pentru el.
Brusc împovărat, tânărul se încovoie. Grumazul i se frânse. Amuţi... Când îşi ridică din nou privirea, văzu că era singur, fata nu mai era acolo. Plecă şi el ca şi Ştefan şi ieşi pe străzi cu mersul nesigur, dar cu o înfăţişare îndârjită. Se vedea că starea în care îl aruncase întâlnirea cu rivalul său nu-i trecea şi că era de lungă durată,..
Oraşul continuă sâ strălucească sub lumina soarelui de toamna...
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI (1980)
Sfârşitul volumului 1
VOLUMUL I
PARTEA ÎNTÂIA
I
Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. înainte de a fi depus aici în această celulă» din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poreci, uitându-mă în jos şi privind pământul» un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit» apoi de atracţie, de dorinţă» un fel de melancolic» dc nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ceşî făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adânc sentimenr de regret: de ce m-am mai trezit?
Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandra nepăsare faţă de lume tc poate stăpâni într-adevăr numai când te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar când, dimpotrivă» ai conştiinţa câ ea este totul? Şi ştii cu certirudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? închisoarea pe viaţă! Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă sâ-mi imaginez că odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.
Am mai avut dc a face cu anchetele şi justiţia şi am maî fast condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a îeşi curând.
522
MARIN PREDA
1
CEL MAI TUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 523
Nu fusese chiar curând. Jar nici prea târziu ca sâ nu pot uita. Acum însâ descopăr cu groaza că ci, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia» acele infame gesturi ale fiinţei animalice care sc simte trăind fără oprelişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hârriilor, mâncatul unui sendvici» înghîorţăitul unui pahar cu apă, scârţâitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, câscarul, râgâituh gândul la muierea tânără pe care o vor strânge în braţe la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei» toare gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la moarte...
Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în suflcrul meu dulcea dorinţă de a intra în pământ, să retrăiască apoi marea mes dragoste pentru ea, suferinţele indurate şi apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile» şi să-i dau lui, care mi-e avocat» mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces- Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc şi înrr-adevăr gândul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pământ chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oameni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci şi cinci de ani, alţii au murii mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum...
Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai, asemeni tuturor» prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting şi ele, uneori atât dc repede încât se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care sc lasă devoraţi dc demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i mai inreresează să se lase ispitiţi de perpetuarea fiinţei lor efemere» posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o formă dc viaţă» prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare. Tatăl
meu, fost monteur de avioane, avea, iu mod straniu, o aversiune faţă dc cultura şi mai ales faţă de scriitori» al căror statut social actual îl scotea din sârire. „Ce rost au ăştia?", zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zî despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rinjk cinic: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort!" Vroia să spună că el va asambla avioane tn eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerând adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizaţii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeţi. „Aşa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămâne din activitatea voastră dupâ ce muriţi? O grămadă de fiare. în tîmp ce Eminescu nu va muri niciodată, când îl citesc simt că e printre noi, aievea." „Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir." Puteam atunci să accept această gândire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă şi adolescentul din mine o resimţea ca pe un şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea?
Dar iată-mâ atingând, chiar şi pe un plan secund, miezul existenţei mele şi, ca întotdeauna la cei loviţi, gândul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierdute, când am săvârşit prima infamie...
II
Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştinet nu i-am făcut pe atunci decât mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violenţa gândirii îmi era respinsă, nu întotdeauna, uşor, e adevărar, dar pătrundea greu în suflete şi când pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare). Fetele mă ocoleau, adică nu
524
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
525
se îndrăgosteau dc mine, nu ştiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urât, tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram conştient, iar turbulenţa era socotită de cei înţelepţi proprie vârstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut, moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit şi reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii care cu ceî buni (consideraţi ca toţi ar fi fost buni!) erau pe stinse.
Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut în conştiinţă tntr-o zi când am citit în Platon următoarea afirmaţie: „Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi dc suflet şi de păcate... şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi". Citatul e exact până la punctele dc suspensie, restul e o adăugire a mea dc acum, dar şi de atunci, când am închis cartea şi am gândit cu neasemuit orgoliu: „Rî bine, Platon, moartea nu e sfârşitul a tot? Adică ce mai urmează? întrucât virtuoşii ar avea alt destin final decât al ticăloşilor?" Aici e cazul să adaug câ deşi aveam pe atunci abia şaisprezece ani îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii,., sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici în iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinţa Nazarincanului nc-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adânc, o sâ mă opresc curând asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfârşitul a tot? Hadesul şi Câmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sânge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel sâ poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer?
Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi Ie aplica, prin sUipiditatea fui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare (îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă şi le scutura de coperţi ca şi când s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile dacă mai citeam astfel de... astfel de... şi de indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stârnind în mine o astfel de ură încât nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon: „dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Iaţcu (era numele subdirectorului), dacă adîcă şi sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănânce viermii pe amândoi, şi nemurirea sâ înceteze**. Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blândeţe (fusesem, bineînţeles, turnat). „Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?" „Nu cred, părinte!" „Rău trebuie să fi trăit tu în ceî şapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata nu te-au învăţat sâ te închini?" „Ba m-au învăţat, i-am răspuns, am trăit bine în cei şapte ani şi mama se închină ori de cate ori se aşează şi se scoală de la masă." „Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să... Ce sunt părinţii tăi?" a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credinţă, care era poate doar o bravada şi nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane şi mama casnică şi câ sunt singurul lor băiat. - - „Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa se întâmplă,,. o să vezi tu cum o s-o păţeşti când o să te faci mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi,,." Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întâmple, dar mi-am dat seama, adică am gândit că părintele nu e un fanatic nici al ideii
MARIN PREDA
CEt MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
52?
de divinitate, nici ai vreunei alte idei şi câ n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. „Bine, părinte1*, i-am răspuns şi am ieşit rânjind...
în loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian câ dacă Dumnezeu nu există totul nc este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de credinţă şi nici un imbold de a săvârşi ceva nepermîs nu mâ ispitea. Mai târsiu, citind filozofi care aveau trufia de a demonstra existenţa Iui Dumnezeu pe cale raţională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea râsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea Iui de a fi dorit sâ descopere tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi pierduse credinţa, că ar dori să fie o cămătăreasă grasă care se duce duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o lumânare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu. Pentru că nu mai ştîa ce să facă singur şi gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planeră de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întâmplat ca urmare a primului şoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea şocul u-a mai avut nici un efect şi nu invidiam nici pe departe pe cămătăreasă în chestiune, existentă şi azi pe ici, pe colo-..
Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumânare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cămătăreasă grasă.
III
învăţase şi ea la liceu (făcuse câteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinţii n-o mai putuseră ţine) câ pământul e rotund, că e o planetă care se învârteşte în jurul soarelui şi că distanţa dintre pământ şi cea mai apropiată stea... da' nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sunt adevărate, erau
simple lecţii* care trebuiserâ să fie învăţate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învăţat» ci se născuse cu el în suflet... Cum? Tot aşa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele, „dacă dă Dumnezeu", sau „dacă ne-ajutâ Dumnezeu" sau ,»s-a supărat Dumnezeu pe noi*, rostite în casă, auzite şi pe stradă si confirmate solemn în biserică» prinseseră în ea rădăcini adânci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gând care îmi venise într-o zi când mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea ,în ceruri" mă făcuse să dau capul pe spate şi să izbucnesc într-un râs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur» de câteva sute de kilometri înălţime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul şi iadul, în Sirius, In Vega? Sau poate mai departe? în Dosroievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine şi te ţinmiesc cu ea de acest tavan. în primul rând chiar cuvântul furcă ar naşte nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vârfurile cu trei braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pământ, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul\ui. Dosroievski are aerul să spună că aceste întrebări sunt naive, e vorba de un cu iotul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama să nu fi ştiut că fulgerele şi tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totuşi» înspăimântată, se închina când geamurile casei noastre erau zgâlţâite de suflul trăsnetelor apropiate. în acelaşi timp ştia câ există o lume invizibilă de fiinţe care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineaţa de tot, în plină iarnă şi deschidea toate geamurile odăii în care dormeam şi la întrebarea furioasă a tatei: „ce te-a apucat?" răspundea decisa: „să iasă microbii". în acelaşi timp eu venisem pe lume ca „un dar al lui Dumnezeu".
528
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 529
Casa din care fusese peţitâ era plină de fetele unui funcţionar de la primărie, ca fiind cea mai mare şi deşi avea surori mai mici şi mai frumoase monteurul de avioane se lăsa prins în complotul subtil al familiei funcţionarului. Când se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, şi încă cum, ca să se arate apoi după măritiş câ nu-i plăcea nici sâ se îmbrace aşa de bine şi nici să vorbească atât de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorinţa unei fete de a se mărita poate să fie atât de vie, să pornească adică atât de mult din adâncul fiinţei ei, încât poate să pară şi în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită. Furios dar şi amuzat de slăbiciunea lui, în fond încântat şi nepăsător, tata nu înceta s-o înţepe chiar şi după ce eu mă făcusem mare: „fă, într-o zi tot te trimit eu acasă şi o divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea". Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Când venea în vizite la noi, deşi o însoţea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata şi îl strângea în braţe şi îl trăgea de păr prinsă de o veselie atât de mare încât ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfârşitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristeţe gravă şi resemnată. Asta c, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eti sâ fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simţea bine cu această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întâmplă în alte case, îi ajungeau, se pare, acele clipe când mama, încă în casa părinţilor ei, îl întâmpina plină de viaţă şi de afecţiune. Afecţiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise, într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, sâ-i dea doar atâţia bani cât avea el chef, să lipsească de-acasâ, să întârzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume... Ce bărbat putea părăsi o astfel
de femeie? Dar care erau bucuriile ei în această viaţă? Cum, dar nu erau puţine! Când spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la şcoală) mama arăta arat deJîniştiră şi de frumoasă încât acest spălat mi se părea un ritual misterios şi nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădiniţă mi se părea un colţ al paradisului şi totdeauna se întâmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; ştia să insufle viaţă lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceaşcă de porţelan, cu flori roşii şi albastre. Mişcările mâinilor mamii, când mi-o punea înainte, erau atât de încetinite şi îmi sugerau atât de curios sentimentul câ această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încât fără să ştiu de cc (fiindcă mama nu-mi spunea nimic) impulsurile mele de copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preţ, ci sufletul mamei împrăştiat în lucruti. Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit... Nu toţi oamenii se simt bine într-o implicare în viaţa obiectelor create de mâini umane destoinice care le făcuseră, pe cât era mama în a le feri, în a-şi păstra bogăţia sufletului având grijă să n-o risipească de dezordinea pe care ar crea-o eliminând un lucru din viaţa ei, de care sunt legate clipe de preţ, ziua când i-a cumpărat, când era poate fericită, când afară era poate primăvară, când vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mâna bărbatului care o strângea pe-a ei îi dădea un fior subţire, adânc, diafan... Mama a murit lăsând în şifonier o Scurteicâ de catifea din tinereţe, mai durabilă decât viaţa ei... Poate că starea de spirit a generaţiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Seva valea chiar la mine, de timpuriu.
IV
Tatăl meu nu se gândi s-o gonească pe mama nici după ce anii trecând ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinişti şi nici
530
marin preda
CEL MA[ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENE
531
nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tânără, stătea printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului, cu gândul îndreptat spre ea, cea preacurată, care, fecioară fiind, născuse prin sfântul duh! Sfânt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, şi e de închipuit ce se întâmplă cu mama când nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atâtea altele, i se deslegă totuşi limba şi păstrându-şi secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, începu sâ interpreteze timid dar cu hotărâre nenorocirile altora ca fiind o consecinţă a grelelor păcate pe care le săvârşiseră în viaţă, ei sau înaintaşii tor, mergând înapoi până la nouă neamuri şi care nu întârziau să-şi ceară „răsplata'1. „Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede câ neamurile tale de-acum şi cele nouă din urmă au fost nişte sfinţi!1* Tata nu era sarcastic şi nici prea ispitit să facă speculaţii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. „Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atâţia ani ca sâ înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor, la vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă../
Şi începea să-şi repete vechile ameninţări, voalate acum, fiindcă eram mare şi nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înţeleg. „îmbracă-te şi tu mai bine, continua, mai du-te şi tu la coafor, dă-ţî cu pudră şi cu ruj şi mat lasă biserica". Mama avea destul humor ca să surâdă dc furia lui, îi spunea „e numai gura dc tine!1*; nu-i urma sfatul decât în parte, îşi cumpăra câte-o rochie, dar sprâncenele ci erau subţiri de la natură şi bine arcuite, părul şi-1 spăla şi-şi făcea singură un coc la ceafă, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint rămâneau asa cum i le ştiam şî cum i Ie vedeam de-aproape, curate, puţin deschise parca dc extaz când mă pieptăna, înainte de a pleca la şcoală şi seara când mă culca şi mă închina, stând umilă,
adesea în genunchi în faţa mea ca în faţa unei zeităţi care în mod bi2ar îi şi semăna la trăsături, copilul ei şi în acelaşi timp „al lui Dum nezeu*...
Sâ fi avut treizeci şi şapte de ani mama, sau poate rrei7eci şi opt, când între ea şi tata se întâmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întâmplase ceva încă mai demult. Veneam toţi de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oraş de provincie, aveam paisprezece ani şi am înţeles bine scena care a avut loc acasă, noaptea târziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toţi treî, fiecare în patul lui, o sufragerie şi bucătărie şi o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îşi bea cafeaua, citea ziarul şi primeam musafiri- De obicei adormeam toţi îndată ce stingeam lumina. De asta data însă am simţit că tata se foia în aşternut, am aţipit şi m-a trezit scârţâitul podelei: tata se sculase şi stătea pe marginea patului, parcă la pândă. Eram mare, mi-am dat seama ce aştepta; să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiraţia simţită poate chiar mai tare decât trebuia şi atunci l-am văzut câ se ridica, se apropie de patul mamei şi se culca alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a aşternut o vreme asupra casei. Si deodată mama s-a trezit şi i-am auzit glasul parcă înspăimântat: „Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?** Tata nu i-a răspuns, pârea adormit buştean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totuşi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată, vocea mamei a revenit: „Ce cauţi aici? Scoalâ-te şi du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?" Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronunţă. Deci nu din pricina mea nu trebuia sâ vie el în patul ei, îl zgâlţâi: „Pleacă de-aici!", cu un fel de oroare înspăimântată că s-ar fi putut ca el sâ nu plece şi atunci ce se va întâmpla cu ea? Tata scoase un
<rt2 MARIN PREDA
fel de mârâit, tuşi, se mişcă şi tăcu mai departe. Si atunci mama pronunţă cuvântul „ruşine", dar nu cu înţelesul pe care îl aşteptam eu: „Nu ţi-e ruşine, om bătrân?!'\ Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atât de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrân? Tata nu era nicidecum om bătrân, era subţirel şi tânăr, abia trecuse de patruzeci dc ani, avea părul negru, pasul elastic şi era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-t văzusem niciodată beat, sau oftând, sau văitându-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor si începe să le piară gustul pentru muncă^ Dimpotrivă» el îşi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi pleca şi se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrână!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbârcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă şi plină de căldură când mă săruta ca şi arunci când eram mic, nu lâncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a alror doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcând sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întâmpla în alte familii, bănuiam câ asta se întâmpla totuşi în lipsa mea sigură de casă, când plecam pe la rude sau la vreun coleg... Dar iată că nul De când oare? Şi de ce? Desigur, după petrecerea de la nunta, fusesem eu gata să gândesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi şi se dusese în patul eh Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înţeleg limpede că încă mai demult mama... şi se părea chiar, din surpriza pe care i-o simţisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată şi el acceptase acest lucru nefiresc... Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschişi şi cu auzul încordat, aşteptam să văd sfârşitul. Tata s-a ridicat în cele dîn urmă şi a rămas vreme îndelungară pe marginea patului. Apoi cu mişcări într-adevăr de om bătrân s-a întors în patul lui şi
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 533
şi-a aprins o ţigare. „Cine ştie» mi-am spus, poate că într-adevăr sunt bărrânî amândoi şi mama are dreptate..Aşa am gândit în clipele acelea, dar dimineaţa când i-am văzut pe amândoi» acest gând s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vârstei şi confundă, adică nu fac nici o deosebire dintre o femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci, I,a liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci şi mâ uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de ameţeala la trupul ei încă tânăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. Şi odată când am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd mai bine; a întors capul şi s-a uitat la mine cu un surâs de complicitate şi, ca din întâmplare, m-a atins cu şoldul... Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surâsul şi atingerea ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine... Avea viaţă în trupul ei şî am auzit mai târziu că unii dintre colegii mai mari ştiau unde stă...
V
Azi pot sâ spun cu certitudine că nu mulţi ani după întâmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viaţa tatălui meu. Căuta el altă femeie? lipsea nopţile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu ieşea de la uzină, şi de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îşi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua şi răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca şi la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt şi jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi... Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Nici una...
Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină şî în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent care
534
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
535
îl dispreţuia pe Plaron a început să se audă rare în casă. „Şi tu ce crezi, mamă, ani spus odată pe neaşteptate, că după moarte o să ajungi în rai?" Ea rămase o clipă nemişcată când mă auzi prima dată pronunţând în faţa ei asemenea cuvinte, tata se uită şi el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abţinu. Totuşi spuse nehotărât: „Nu ţi-e ruşine, măgarule, să vorbeşti aşa cu maîcă-ta?" „Sigur, am spus, vechea istorie, nu ţi-e rutine, măgarule! întâi că măgarul c un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu ştiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule*. nu m-ar deranja. Nu-1 gâdilăm noi pe burtă toată ziua şi îl mângâiem? Rămâne cuvântul ruşine. De ce mî-ar fi ruşine?" „Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a şters la cur, astea sunt vorbe la un băiat bine crescut?" „Ei na! am exclamat batjocoritor, simţindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creştere..„Dar despre ce e vorba?" „E vorba despre religie.* „Şi ce-ai tu cu religia?" „Am! Religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor."
Atât am spus atunci şi m-am ridicat de la masă ameţit ca şi când aş fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea şi mânca zdravăn şi o istovise pe coana preoteasă făcând-o să nască o puzderie de copii. Poate părintele îşi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credinţă? Ce vroisem să spun? Şi pe urmă ştiam că religia nu slăbise nicidecum forţa vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziţia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forţă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria şi distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinţa oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deşi s-a întâmplat să şi aibă,
dar puterea lor era în altă parte,.. Era adevărat, se întâmpla ca unii prinţi sau regi să prindă câte-un papă mai slab şi sâ-1 lovească peste obraz cu mănuşa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul şi să-şi mute reşedinţa la Avignom Oricum, sâ dai ordin să fie ars pc rug un om, zis eretic, cine ar mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creştinismul a degenerat şi cu el şi forţa vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gândul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară; prinsesem aversiune faţă de mama şi nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie.
Credincioşii însă nu resimt primul şoc când li se dă o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. într-o seară, când mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care fecea crucea. Gestul violent n-o descumpăni şi nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o candela cu untdelemn şi rămase astfel cu capul plecat spre pământ vreme îndelungată. „Da, i-am şoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinţa de o sâ pot muta munţii din loc- Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios, nu-1 săvârşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credinţă puternică... Apoi întru târziu: Sfântul apostol Pavel întâi i-a căsăpit pe creştini şi pe urmă a trecut în fruntea lor şi a început sâ le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni şi efeseni. Era ceva de capul Iui, şi-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcţie şi că risca să nu mai poată gusta şi el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor."
Nii nii-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristeţe posomorâtă, dar cu toate puterile adunate în ea şi reduse la esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă- „Dacă o sâ mă duc în rai sau în iad, eu nu ştiu, un singur lucru ştiu, pe care
536 MARIN PREDA
tu nu-l înţelegi acuma, zăpăcit cum eşti de învăţătură, că Isus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre," Eram numai noi doi acasă si mă prinsese bine, uitasem de câtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les misfrables, tocmai îl terminasem în acele zile şi simţeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sărisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei şi eram la scena în care simpaticul Mvriei, un juste, se descurcă formidabil când poliţia îi aduce acasă pe Jean Valjean» ocnaşul pe care cu o seară înainte îl pusese Ia masa Iui; vrusese să-1 omoare în timpul nopţii şi în cele din urmă doar îl jefuise şi fugise dimineaţa cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit şi încă ceva, iată, a uitat să ia şi sfeşnicele, şi zicând acestea s-a întors din prag, a revenit cu preţioasele obiecte de rugăciune şi i le-a vârât în desagă. Zâmbeam. îmbătrânind, gândeam, unii oameni se agaţă de lucruri, dar alţii sc desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă şi interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptăţeau rocmai această capacitate a prelatului de a fi Inspirat, dotat cu o intuiţie adâncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o şi răspândea. Credinţa era ceva secundar. Mama, văzându-mă zâmbind, se învârtea pe lângă mine şi, prins de un elan, dar râzând, i-am povestit scena şi ham tradus şt pasajul de soc. „Şi tu de ce râzi?" m-a întrebat. „Aşa, i-am răspuns, c scris frumos. Omul ăsta avea sâ-1 salveze în acest fel pe ocnaş, nu numai de lanţurile în care urmau sâ-1 pună oamenii pentru tot restul vieţii, ci şi dc cele în care firea, instinctele lui bestiale îi în-lănţuiseră sufletuh „Aşa a făcut şi Isus", mi-a răspuns ea şi după o tăcere şi-a continuat gândul ei că nu ştie dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar ştie cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat râsrignit pentru păcatele noastre.
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 537
Am sărit din pat. „Care păcate, mamă, i-am strigat în faţă, ce păcate ai făcut tu? Ce înţelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie sâ ştii, altfel nu ţi-ar fî atât de frică să-1 faci! Ai omorâr pe cineva, sau ai vrut să-1 omori? Ţi-ai omorât bărbatul ca să trăieşti cu altul? Ce eşti tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap şi a înroşit baia cu sângele lui? Trezeşte-te şi răspunde-mi, sau dacă nu poţi acum, începe prin a te gândi şi într-o zi, tot gândindu-te, o să poţi sâ-ţi răspunzi şi sâ-mi spui si mie..-*
Am început să mă plimb prin odaie, sâ mâ uit afară pe geam, să mă întorc, sâ mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearceaf, cu mişcări care nu se mai sfârşeau, cu bărbia în piept, posomorâtă şi mâhnită. N-avea de gând sâ-mi răspundă şi mi-am reluat strigătele. „Ce e păcatul, mamă, spune-mi şî mie, dar să nu vorbeşti de decalog: să nu furi, să nu minţi, astea le ştiu. Tu nu minţi şi nici nu furi şi nici nu-ţi nesocoteşti părinţii. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simţi câ ai fost pedepsită fiindcă ai muşcat din măr? De-aia nu crâcneşti tu şi munceşti de dimineaţa şi până seara, ca să-ţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii, cum a zis Dumnezeu când v-a prins că aţi mâncat din pomul cunoştinţii binelui şi râului? Şi eu îţi spun ţie că e mai bine că aţi mâncat din acel pom, abia atunci aţi devenit fiinţe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineaţa şi până seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el văzând cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii şi grohăiesc... Crezi câ îi pedepseşte pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocroteşte pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama câ Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteşte şi nu prigoneşte pe nimeni, ne lasă liberi şi în faţa virtuţii şi în a păcatului şi numai tâmpirul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat şi să-i fie numele binecuvântat». Dumnezeu
538
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
539
nu i-a dar şi nu i-a luat nimic, aici e toată chestia si ticăloşii înţeleg mai bine legile ascunse ale acestei lunii şi sunt mai sun pa tl ci decât virtuoşii, ceea ce explică atracţia pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Când se adună câţiva inşi la un loc despre cine vorbesc, cu admiraţie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaş, fiindcă e vesel, ştie ce e băutura (şi i-a învăţat şi pe alţii), fiunează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulţi din eî nici nu-1 ascultă la lecţii şî când îl ascultă şi o încurcă îl ajută cu bunăvoinţă, îi pun întrebări care conţin în ele şî răspunsul), n-are griji în ceea ce priveşte viitorul, o să-şi ia toate examenele şi o să ajungă departe. El a înţeles că blestemul cu câştigarea pâinii prin sudoarea frunţii e o invenţie şî că în viaţă orice ocupaţie e bună, cu condiţia să nu se transforme în muncă... Sunt singurul sau printre cei puţini care nu-I admiră şi in ceea ce mă priveşte i-as sparge ţeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum şi totdeauna..."
M-am oprit, îmi pierdusem şirul. Uitasem că aşteptam un răspuns de la mania. Ce era păcatul? Ea trebuia să ştie, sâ cunoască această temere subterana, care făcea să existe pe lume virtuoşi, sau doritori de virtute. „Ei, am repetat, îmi spui şi mie ce este păcatul? înţeleg câ nu poţi să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!1* „Eşti un copil, zise ea, o sâ aflî singur ce e." „Ştiu de pe acum, sunt în număr de şapte, numite păcate capitale, invidia, zgârcenia, desfrâul, pofta, fiiria, lenea, înşelătoria şi altele de acest gen şi care n-au nici un haz daca le iei în serios şi, dimpotrivă, ne distrează când vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Ani râs de m-am prăpădit când am ci tir prima oatâHagi 7WoA?al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii câ e prea lungă, până intra ea în casă se făcea frig şi trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se focă iarăşi cald,,. Ce tâmpenie! Şi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a
mâncat într-o zi toată tabla cu alviţă a unui alviţar şi de poftă a uitat câ n-are cu ce plăti. A intrat alviţarul în curte după el şi Cambum > ca să scape, s-a urcat până sus pe stâlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicăm noi în fiecare dimineaţă drapelul. Eram în pauza cea mare şi nc-am strâns toţi să ne uîtâm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit, Camburule, dâ-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alviţă şi uite aşa sc clătina stâlpul cu el. Bine, dar... a zis subdirectorul cu un humor pe care nu4 are, nu te dai, dar... Adică avea sâ alunece singur, că nu putea sâ stea mult, gras cum era, şi într-adevăr, începuse să alunece, ţipând de groază că nu se mai putea ţine. Când a ajuns jos, subdirectorul zice, plâriţi-i, domnilor, alvîţa, acestui ticălos, şi noi, râzând, în fond încântaţi de spectacolul oferit de Camburu, am băgat mâinile în buzunare şi l-am scăpat de alviţar. în ce priveşte Icnea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai povestiri grosolane pentru copii, cu posmagii de care leneşul întreba, când i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sunt muiaţi şi a preferat sâ se lase spânzurat decât sâ şi-i înmoaie singur. în realitate, dacă eşti sănătos, lenea eo mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului. Deces-o considerăm păcat capital?14 „I^eneş mai poţi să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. Ştii tu cum se zice: pute pământul după el." „Da, am convenit, asta e scârbos." Şi curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp,
A fost o zi bună pentru ea. îi citisem din Les misimbks, avusesem un surâs, retorica mea era de copil, exemplele melc inocente,
VI
Se însenină şî reveni seara asupra patului meu, continuă să mă închine şi eu o lăsai. Curând însă îi dădui o lovitură care
540
MARIN PREDA
CEI. MAT IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
541
o răni adânc. Nici nu ştiu dacă această rană s-a mai închis vreodată în sufletul ei. Astăzi sunt înclinat sâ cred că nu, fiindcă ahia acum, în liniştea celulei mele, îmi dau seama cu adevărat câ în sufletul ei cuvântul păcat însemna tot ceea ce era impur, murdar, abject, fără să fi bănuit vreodată că putem săvârşi ceva abject rămânând curaţi, dacă, bineînţeles, curaţi suntem şi, dimpotrivă, putem fi puri în faptele noastre şi murdari în noi înşine. Mişcarea sufletului ci, faţă de acest amestec dintre bine şi râu, pe care nu-l ghicea că poate coexista într-un om, avea ceva spectaculos, aş zice fatal, cum a fost hotărârea ei, a cărei cauză n-am descifrat-o si n-o înţeleg bine nici acum, de a înceta, încă tânără, sâ-şi mai primească bărbatul în pat. Nimic n-a clinn't-o şi nici nu i-au ajun? vreodată la ureche şoaptele care ar fi făcut-o să afle că în cele din urmă tata, fără s-o părăsească şi sâ înceteze să ţină Ia ea, îşi găsise totuşi o altă muiere cu care trăia. Pe vremea aceea însă tata se pare că se resemnase cu acest gând, sugerat de ca, că adică era bătrân şi câ ciclul lui se încheiase, şt el fu acela prin care primi ea lovitura. Nud cruţai nici pe el în reacţia mea, care fu de o mare violenţă, dar cl suferi mai puţin, nefiind prăpăstios în gândire, deşi era la fel de curat ca si mama» (N-o luase el de soţie fiindcă îl mişcase mai mult dorinţa ei dc a se mărita, decât dragostea, deşi îi plăcuse mai mult una din surorile ei mai mici?)
Trebuie sâ reamintesc, înainte de a povesti ce s-a întâmplat, că încă de pe atunci, dc Ia optsprezece ani, băgasem de seamă că fetele mâ ocolesc. Erau foarte înţepate când încercam să le fac curte, pur şi simplu îmi întorceau spatele, ca să fie vesele cu alţii şi mă trezeam într-un grup singur, vorbind fără să fiu auzit de nimeni. Schimbam grupul, istoria se repeta. Asta se petrecea când ne plimbam, sau când făceam acele mici excursii pe la marginea oraşului şi prin pădure. Eram treaz, nu mâ pierdeam în psihologia de grup să nu-mi pese sau sâ nu-mi dau seama că un cuvânt de-al meu nu stârnea nici o reacţie şi
să mă mulţumesc să fiu vesel fiindcă erau ei, să rămân adică un simplu figurant. Tăceam. Si atunci se observa şi în mod stupid eram luat la vale, se râdea în mod neglijent dc izolarea mea, care era opera lor... Măînfuriam, nu mai ţineam seama că erau şi fete cu noi si le spuneam la toţi că sunt nişte imbecili; deveneam astfel de prisos şi incomod. Desigur că nu mai aşteptam să fiu evitat şî renunţam dinainte să mai ies când mi se propuneau asrfel de plimbări. în reuniunile închise, la asa-zisele ceaiuri, se perrecea acelaşi lucru. într-o zi totuşi mâ îndrăgostii de Paula, o fată care îmi arunca din când în când câte-o privire şi începui să trec prin cartierul ei aproape zilnic, cu un băţ în mână (din pricina câinilor!). Cu acest băţ făceam să se audă prezenţa mea în cartier, lăsându-1 să alunece pe grilajele porţilor şi, fireşte, stârnind câinii. Dar Paula nu se arăta. Un an de zile a durat această dragoste a mea neîmpărtăşită, pe urmă am renunţat. Mai târziu (desigur, mult mai târziu!) ea însăşi mi-a povestit, însurat fiind, de aceste vizite ale mele si râdea şi acum dc faptul că foloseam acel băţ ca să-mi anunţ prezenţa. Aşadar mă vedea. „Şi tiu idioato, î-am spus, de ce nu ieşeaî, dacă îţi dădeai seama că pentru tine veneam?'* „Pentru mine, a exclamat ea surprinsă. De unde să ştiu eu că veneai pentru mine?" Şi mi-a spus acest lucru cu aceeaşi neînţelegere pe care o avea şi atunci, deşi acum era o eminenţă în pedagogie, făcuse carieră în această direcţie. Dar tor îdioată rămăsese.
Astfel am început să mă interesez de altfel de grupuri, de altfel de băieţi si fete, grupuri pe care până arunci le dispre-ţuisem. Nu se inreresau ei de filozofie şi cultură, cum să spun, nici ceea ce învăţau în mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor şi absolut, fie câ erau băieţi dc la ţară, fie câ eraii din oraşul nostru. Rămâneau asa cum îi făcuse mă-sa, greu de explicat cum, dacă ar fi să-i idealizez puţin şi să spun aşa cum har fi plăcut lui Rousseau, rămăseseră adică oameni naturali, cu fondul primar neaherat. în mine, cultura născuse trufie, ei
542
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI -543
erau nişte animale. Cu tot ceea ce au animalele în bine şi în rău, frumuseţea corpului pe care le-o dădea tinereţea, mugetul când apărea dorinţa, iar constrângerile, adică învăţătura şi câteva noţiuni morale elementare, le acceptau fără probleme* cum acceptă boul jugul. Aici trebuie spus că grupurile în care eşuasem înainte aveau o aură. Pentru a fi scurt aş putea să spun ca respectul for faţă de valori semăna cu al preotului cinstit, care dacă s-a hotărât să trăiască oficiind în biserică şi să primească pentru asta bani, măcar să creadă în Dumnezeu, chiar dacă nu total tn el însuşi, dar cel puţin în faţa oamenilor şi sâ nu-şi dea în petic niciodată. E un pas spre virtute, prin imitaţie, cum îi spune Hamlet mamei sale pâcătoase» îndemnând-o să înceapă prin a nu se mai duce în patul regelui, chiar dacă dorinţele nu pot fi încă domolite în conştiinţă.
Apropierea mea de cei pe care îi dispreţuisem mai înainte se făcu, aş putea zice, prin telepatie: adică de îndată ce în sinea mea încetai sâ-i mai dispreţuiesc, fără să fi vorbit vreodată cu vreunul din ei. Veniră ei la mine atât de spontan şi cu atâta căldură încât inima îmi bătu. Nu erau din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare Asanache care într-o recreaţie se apropie de mine, mă apucă pe după umeri şi îmi şopti: „Petrini, îmi spuse, nu vrei să vii diseară undeva să ne distrăm şi noi?.. - Mai lasă cărţile... Ştii ce spune Goethe, o privire în cărţi şi două în viaţă, Zău! Aî să vezi ce plăcut o să fie!1* Şi chipul lui exprima atâta sinceritate în dorinţa lui de a mă face să mă simt bine, încât surâsei şi o emoţie puternică mă cuprinse. „Cine mai vine?" îl întrebai. „Szekely!", zise el mirat, ca şi când ar fi trebuit să ştiu. „Şi mai cine?" „Pretorian!" exclama el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul Pretorian adică, auzi, cine altul, vedeta şcolii la fotbal, supranumit Puloş (fiindcă în meciurile noastre cu liceul unguresc, Pretorian, în chiloţi, se împiedica pe extremă, când fugea, de propriul lui organ procreativ şi noi strigam: hai Puloş! hai Puloş!) şi în plus
băiat plin de viată, cu toate că mediocru la învăţătură. Era regăţean, taică-său, un om cu stare, proprietar de moară sătească» pe undeva prin Teleorman. Avea rude în oraşul nostru şi de aceea venise aici, în Ioc să se fi dus la Piteşti sau Turnu-Măgurele. Szekely era un ungur distins, de o eleganţă deosebiră, simpatizat în tot liceu] pentru că vorbea româneşte perfect şi preferase liceul nostru în locul celui unguresc. Nu era singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent şi cu cele mai alese maniere. Asanache era băiat de popă de ţară, tot regăţean, se ştia despre el câ are o droaie de fraţi prin licee, si câ părintele trăgea din greu sâ-i ţină pe toţi. în timp ce Szekely şi Pretorian schimbau costumele în fiecare săptămână, Asanache nu şî—1 schimba pe-al lui niciodată. In ceea ce mă priveşte, eu mă aflam pe undeva pe la mijloc, adică eram tot timpul curat, mama avea grijă să-mi pună alt costum pe pat o dată la trei luni. „Şi, zic, unde mergem?" Asanache se uită la mine cu privirea lui de bivol mirat (de spectacolul vieţii, de bucuria de a trăi, cu toate câ, brunet masiv şi posomorât cum arăta, ai fi zis câ e o brută care nici măcar n-avea conştiinţa câ există) şi îmi spuse cu acelaşi patetism şoptit si mirat câ eu nu ştiu: „Cum, la «Mama răniţilor»!" „Ce e asta?" ^Ai să vezi! E o cârciumioarăT „Bine, dar eu n-am bani!" „Are Puloş şi Szekely! Dar, adăugă el, Petrini, dacă vrei sâ te distrezi bine, nu strică să vii şi tu cu ceva bani."
„Mama răniţilor" nu era deloc o cârciumioarâ idilica aşa cum crezusem, deşi locul unde era aşezată, undeva la marginea oraşului, printre casele acele rare şi sărace, dar în care verdeaţa şi mirosul florilor acopereau totul, era într-adevăr idilic: de-acolo se vedeau dealurile împădurite, simţeai curenţii văilor în nări, iar cerul înstelat sporea tăcerea locului dându-ţi acel sentiment, pe care îl simţim totdeauna în mijlocul naturii, de pace lăuntrică şi de diminuare a obsesiilor, de scădere a importanţei gândirii şi impulsurilor vieţii noastre interioare: suntem mai mici decât vasta natură dar şi mai mari când ne
544
MARIN PREDA
CEI. MAI 1UR1T DINTRE PĂMÂNTENI
545
contopim cu ea, fiindcă $timt în timp ce un deal minunat, un munte superb nu sunt astfel decât fiindcă îi vedem noi...
Când am intrat înăuntru mi-am dat seama, feră să fi ştiut dinainte ce însemna acest lucru că „Mama răniţilor" era un local de petrecere. Era lume multă, încăperea mare, pereţii înnegriţi de fumul ţigărilor şi la tejghea, într-adevăr o „mamă", o doamnă între două vârste, grasă, cu privirea de o duioşie intensă care se opri insistent asupra mea; parcă mă întrebă: eşti înrr-adevăr rănit? Sper că nu esti un destrăbălat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o durere, o singurătate care îi chinuie, un vis care a fost sfărâmat; vei găsi ceea ce n-ai crezut că poace fi găsit, cu condiţia să nu te îmbeţi şi să începi să urli, sau să arunci cu paharele în pereţi.Mă uitai în jur, în timp ce Puloş vorbea ceva în şoaptă cu această femeie şi chiar aşa era, nimeni nu striga, nu cânta ca la beţie, nimeni nu vorbea cu glas tare. Clienţii erau aceiaşi pe care îi vedeai în restaurantele bune, domni bine îmbrăcaţi şi era de mirare câ nu văzui nicăieri oameni din cartier, adică muncitori sau mahalagii. Femei puţine. Găsirăm o masă pe care o chelneriţă o şterse şi puse peste ea o faţă albă si ni se aduse vin şi fripturi. Ciocnirăm. „De cc ii spune «Mama răniţilor»?" începui eu conversaţia. N-ai fi zîs câ era necesară, la toţi ne juca bucuria în priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte ca s-o exprime, te simţi bine aşa, privind la ceilalţi şi tăcând. „Nimeni nu ştie, zise vânjosul şi pateticul, în aparenţă sumbru, Asanache. A fost geniul ei când a născocit firma de afară/ „O fi datând, zic, de pe vremea războiului mondial şi o fi fost lăcutâ special pentru răniţi?" BNu, zise Puloş, clădirea e nouă, e construită special de patroană pe un teren proprietatea ei, revenită de la o moştenire. «Mama rănirilor- are şi o băcănie tn centru, unde şi sră deasupra, aici vine numai seara, ziua e închis. N-are bărbat, e văduvă şi are un băiat care o stoarce de bani, un ofiţer cam zurliu._. A, ce surpriză! exclamă el ridicându-se în picioare, într-adevăr, cu o
surpriză extremă pe chip, ce faceţi domnişoară, poftiţi, luaţi loc... Permiteţi?..." Şi trase un scaun si toti făcură loc unei fete care apăruse la masa noastră ca din pământ, nu băgasem de seamă când venise.
îşi scoase pardesiul uşor, de toamnă, un pardesiu verde, elegant, îl puse pe spătarul scaunului şi se aşeză. Zâmbea, avea un chip luminos, uşor alungir, nasul mic, ochii uşor adormiţi, dinţii ca de copil. O fetită! Dacă blu^a decoltată n-ar fi lăsat să se ghicească sânii care mă ameţiră chiar în clipa când o priveam. „Nu cunoşti pe toată lumea - zise Asanache cu o voalată, şoptită voce fraternă, plină de acea căldură învăluitoare cu care vorbea de obicei, domnul Victor Petrini, domnişoara Nineta Romuîus, elevă pe-a şasea.Numai spuse la cc şcoală, la ce liceu, turnă vin în pahare şi continuarăm masa. î se aduse şi fetei o friptură. Nu-mi dădeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul decurse ca şi când am fî sărbătorit pe cineva. Dar pe cîne? Fata avea un surâs fermecător şi după primul pahar ochii ei adormiţi se treziră şi glasul i se auzi, inocent, când era întrebată dacă a mai văzut-o pe.,. o cunoştinţă comună, cc-a mai făcut de-atunci... (care atunci? am gândit eu) a fost nu ştiu unde, sau a stat acasâ şi a citit...
Petrecerea era simplă; se râse îndelung când eu, la an moment dat, adresându-mă lui Pretorian, îi spusei domnule Puloş şi în alt moment, când trecând la anecdote, Szekeiy* cu o distincţie rară, ne povesti cum odată, pe timpul imperiului, un ofiţer român fiind invitat într-o înaltă societate, îl rugase pe un camarad al său, ungur, să-1 înveţe să spună în ungureşte gazdei câteva cuvinte frumoase când avea să fie întâmpinat, Şi acela îl învăţă să pronunţe următoarea expresie: Lofososeghedhe. Ofiţerul ha înrrebat ce înseamnă şi acela ia răspuns că c ceva intraductibil, dar are semnificaţia de urare, de bine v-am găsit. Românul se prezintă deci la recepţia respectivă, gazda îi ieşi înainte şi îi întinse mâna, el i-o sărută, apoi ridică fruntea, i se
546
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
547
uită în ochi şi pronunţă distinct expresia. înalta doamnă a scos un ţipăt şi s-a îndepărtat; i se spusese, şi aici Szekely traduse exact şi direct ce însemna acea expresie, adică o porcărie, în româneşte bizar, organul calului în curui dumicale. Domnişoara Romulus râse rare, în cascade, cu râsul ei cristalin, când auzi expresia pe şleau.
Era plăcut, oricum eram ascultat când vorbeam, fireşte nu despre filozofie, ci despre lucruri obişnuite, palpabile, care aveau grosime, în stilul care convenea spiritului lor ancorat în concret. Ce era mai curios e câ ci nu pălăvrăgeau, cu pretenţii de subtilităţi, cum făceau cei dintâi, şi platoşa încă subţire, totuşi platoşă, care le acoperea gândirea secretă (aveam să-mi dau seama curând că aveau o astfel de gândire) sporea sensul cuvintelor obişnuite. Când Puloş spuse; ce părere aveţi, ne îmbătăm? ceilalţi reflectară, apoi când Asanache răspunse, hai să ne îmbătăm, eu izbucnii în râs, fiindcă un humor irezistibil dar si involuntar ţâşnea din patetismul lui sumbru. Distincţia cu care Szekely spunea anecdote deşucheate şi fără un surâs făcea mai mult decât aroganţa neacoperită de nimic a celor care ar fi vrut ca eu sâ fiu în grupul lor un simplu figurant.
S-au îmbătat, dar pe mine m-au prevenit că o sâ-mi facă rău si mi-au spus: „Nu-ţi mai turnăm, să nu ne înjuri pe urmă". Si mi-au luat paharul din faţă. Ştiau, deci, erau mai mari ca mine cu un an. Beţia I-a făcut pe Puloş să ne povestească incredibile istorii de amor din satul lui, al căror erou credibil era el însuşi, vârât în istorii cu văduve ale căror reacţii în faţa lui mă iac şi acum să râd în celula mea, pe Asanache să înceapă să înjure discret în voce, dar plastic inventiv în conţinut, uluit el însuşi că suportase nişte măgării ale unor colegi şî chiar profesori fără să le zică nimic (se frământa furios pe scaun şi parcă se desmecicea, se trezea la viaţă şî devenea conştient că era un om prea bun, prea iertător, când voinic cum era, putea să-i facă pe toţi pilaf), pe Szekely să închine într-un stil voit
bombastic în cinstea domnişoarei Nincta Romulus, care deşi bea ca şi ei, nu se îmbăta deloc, spre nedumerirea mea totală. „Odată, continuă Puloş după un timp, m-am încurcat cu o farmacistă din Costeşti care prima oară când nc-am pomenit desbrăcaţi în odaia ei, a spus că, nu, nu, nu se poate, ea nu e iapă, mi-ar trebui în orice caz ceva asemănător, mai degrabă din regnul... decât cel al femeilor. Nu, de ce, să mă îmbrac şi să plec... Era furioasă, cu toate că eu eram blând, nu mă repe-zisem la ea, stăteam cuminte pe par şi îi ascultam protestele, care nu mai încetau, şi nici nu se grăbea să se îmbrace la loc.. Ştii ce, mi-a spus ea în cele din urmă, exact ca într-o situaţie din Boccaccio, pune-ţi o glamnicâ şi atunci... A, nu ştiţi ce o glamnîcă... un fel de basma neagră înfăşurată în formă circulară, o pun muierile pe cap când vin cu vadra cu apă de ia fântână sâ nu le doară creştetul... Si ea vroia să-mi înfăşor... cu o glamnicâ.., Si-mi dă un batic de-al ei... A început sâ mă sărute, pe urma nu-mi mai dădea drumul de după gât şi în toiul iubirii o aud că îmi şopteşte la ureche: ştii ce, poţi sâ dai la o parte glamnica... Da?! Numai că eu, de la început, fără sâ vadă ca, o dădusem de mult la o parte... Alta, iot aşa, cu toate câ ştta bine cine sunt, a întors la un moment dat capul înapoi spre mine în timp ce o iubeam ţinându-i spinarea în braţe, s-a holbat: Cine eşti tu, zice, de unde vîi?" Szekely izbucni într-un râs subţire, piţigăiat, înalt.,. Asanache îl potoli: „Şandor, mai încet, nu uita unde suntem..."
Totuşi, nu se clătina nimeni când am plecat, iar eu am iăcut bine ca i-am ascultat şi n-am mai băut. Au luat-o toţi trei înainte, discreţi dar hotărâţi, spunându-mi (Asanache) s-o conduc eu pe domnişoara Nineta acasă. Am înţeles de îndată (şi m-am împăcat senin în aceeaşi clipă cu acest gând) că ceremonia petrecerii noastre ascunsese gândul lor secret, de a sărbători intrarea mea în grupul lor şi a-mi face cunoştinţă cu această ocazie şi cu o fată frumoasă care să ne cimenteze prietenia.
54 8
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 549
Ea m-a apucat strâns dc braţ şi s-a lipit de mine. Stătea prin apropiere, înrr-o casă fără I umină electrică dar altfel bine clădită, mare şi asemeni celor din cartier scăldată în flori si pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins lampa si a început să se dezbrace. I-am spus în glas cu ceva care îi cerea parcă nici cu nu ştiu ce, că trăiesc o clipă de irealitate şi n-as vrea să se spulbere aşa curând. r, Şi atunci ea mi-a răspuns într-o şoaptă minunată: „Nici nu se va spulbera". Şi s-a apropiat de mine, m-a înlănţuit şi a început sâ mă sărute într-adevăr fără grabă, dar cu o patimă pe care nu i-o bănuiam, potolindu-mi bătăile prea puternice ale inimii, care mă paralizau. Şi abia astfel trupul ei gol care îmi păruse brusc inaccesibil în primele clipe când ea se desbrăcase deveni tangibil şi trezi în mine, cu violenţă, dorinţa care mă torturase atâţia ani în singurătate şi în vis...
Era chiar ca în vis când mă treziî în intimitatea fiinţei ei, ca într-un miracol care înrr-adevăr nu se spulbera şi ea care nu iubea ca mine pentru întâia oară scotea suspine ca şi când eu eram cel puternic şi experimentat şt ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care pană atunci îi fusese frică. Dar eram, chiar fără să ştiu, experimentat, fiindcă după primul val care trecu repede, nu-i dădui drumul din braţe şi în minutele care urmară bucuria care mă năpădi fu atât de covârşitoare încât în chiar acele clipe mă îndrăgostii dc ea cu toata puterea sufletului.
VII
Nineta nu era elevă, adică nu mai era. Trăia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum îmi spuse chiar ea şi avea şi rude înstărite care o ţinuseră până nu demult în liceu... Atât îmi povesti din viaţa ei, nu mai mult, dar pe mine nu mâ interesa viaţa ei de până atunci, prezenţa ei mă acapara, adică prezentul, ochii ei, dogoarea sărutărilor, dulceaţa ameţitoare a trupului ei inepuizabil în dăruire...
Am început s-o vizitez seară de seară fără să mai stau toată noaptea; cum să Ic spun părinţilor de fiecare dată că am fost la un ceai care s-a prelungit până în zori? Nu puteam să-mi revin din vraja primei îmbrăţişări care dacă s-ar fi petrecut altfel, poate că ar fi fost ultima pe care aş mai fi trâît-o cu ea. Ştiam şi de ce, dar asta îmi sporea şi nu îmi potolea adânca turbu-rare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi purta sufletul desgolir. Desigur, o sâ spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să spui: ei, cee un izvor? Nimic, îl vezi numai dacă ţi-e sete şi pe urmă după ce bei treci pe lângă eh Dar câte femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie să şi-1 ferească, şi cu cât strategia pe care o folosesc e mai complicată şi ele mai greu de cucerit, cu atât sunt mai preţuite. Am înţeles mai târziu, ca noi toţi: plăcerea constă în a cuceri această cetate si fericiţi sunt doar cei care după aceea găsesc în ea comori de preţ, când abia începe adevărata dragoste. Şi dacă nu găseşti în această cetate decât un imens pustiu, plin dc cârcâieci şi coropişniţc? Dar despre asta, mai târziu. Sufletul Ninetci era un izvor mare şi misterios ca orice izvor. Dc unde venea el de fapt? Şi încotro curgea? Ştia ea că dragostea e unică, nu se împarte? Că în viaţa noastră de oameni izvorul trebuie păstrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotărâse acest lucru? Nu ştiam şi nu ştiu nici acum şi viaţa mea se va pierde rocmai din această pricină; e în noi un animal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atât mai rare cu cât iubim maî mult şi eu n-am ştiut să mâ păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal» cc caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea?
Nineta trăia petrecând şi când i-am spus că acest lucru trebuie să înceteze a dat capul pe spate şi a râs. Am încercat sâ descifrez acest râs. „Să examinăm, i-am spus, cel mai bun caz si cel mai rău caz pentru tine. Cel mai bun ar fî că se poare îndrăgosti de tine un bătrân singur şi bogat, căruia nu i-ar mai
550 MARIN PREDA
păsa dc cc zice Uimea şi te-ar lua de nevastă. Inconvenientul aici ar fi ca bătrânul să trăiască mult. " Nineta mă întrerupse cu râsul ei în cascade cristaline, cu poftă mare. Ochii îi jucau în cap. Se gândise şi ea la acest lucru. Se gândise, dar nu prea mult. O pură idee. Asta însenina că se gândise şi la cel mai rău caz. „Duci viaţa de acum, am reluat eu, mai mulţi ani. îmbătrâneşti. Petrecerile se vor rări, apoi, vor înceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decât dacă ai fi o mare poetesă şi ai descrie în versuri frumoase viaţa ta de curtizanâ, ca Bilitis, exprimând în esenţă ideca câ aşa ai înţeles tu datoria ta dc femeie, să luminezi viaţa bărbaţilor încătuşaţi de familii şi sâ ţi-o trăieşti pe-a ta în dragoste si poezie." Amintisem de Bilitis fiindcă printre cărţile ei, puţine, găsisem într-o bună traducere prescurtată celebrul volum al iui Pietre lx^uys cu frumoase gravuri pe care îl luasem acasă şi îl citisem şi eu; aveam impresia că această carte era Biblia ei; Nineta trăia, cum am spus, cu o bunică bătrână, mama ei murise când o născuse, iar tatăl, necunoscut de ea, nu se arătase niciodată; fusese elevă, dar se încurcase la paisprezece ani cu un profesor şi o eliminaseră; profesorul scăpase doar cu un transfer în Basarabia, „Mare curtizanâ, am continuat eu, n-ai să fii, ca Aspazia, care îl primea la ea pe Pericle şi îi sugera noi legi înţelepte pentru atenicni şi nici ca Thcodora Bizanţului, care a ajuns împărăteasă după ce prin braţele ei, ca tânără fata, au trecut într-un desmâţ fără sfârşit întâi cei de jos, apoi şi cei de sus... deşi dacă mă gândesc bine la tine, nu se ştie... în acest caz o să mă puî în lanţuri sau o să mă ridici şi pe mine şi să mă faci mare dregător. Nu te gândeşti?" am întrebat-o. „Nu mă gândesc, zise, bătrâneţea e o mizerie oricum, bunica face câteodarâ pe ea, ce folos că a fost toată viaţa o femeie de treabă? Eu o sâ mor tânără." „De unde ştii?" „Ştiu eu! Când o să văd că nu mai merge iau un tub, mă culc şi nu mai mă scol. E ceva mai simplu decât asta?" Şi râse iar, de astă dată cu intensă expresie de triumf în privirea ei care devenise brusc iluminată,
CEI. MAI TU BIT DINTRF, PĂMÂNTENI
ca o revelaţie care se repeta după ce avusese prima oară acest gând. „Asta pentru că acum eşti tânără şi vezi în rine puterea de a face acest lucru. Dar poţi să ştii dacă această putere nu va slăbi? Odată m-am oprit şi m-am uitat la un orb şi mi-am spus: ce mai înseamnă viata pentru el? ham dat cinci lei şi l-am întrebat: Eşti din naştere fără văz, sau s-a întâmplat mai târziu? Mai târziu, mi-a răspuns. Şi nu te-ai gândit sâ nu mai trăieşti? Ştii ce mi-a răspuns? Că acum poate sâ mai bea un pahar de vin şi să... o femeie, dar dacă moare cine (adică cine din el) o să mai bea paharul ăla si să... acea femeie? Avea dreptate!" „Sigur, mi-a răspuns Nineta, când bei nu te mai gândeşti la nimic şi te simţi bine, iar când faci dragoste moartea îşi ia tălpăşiţa". „Ei, eu m-am gândit la moarte, am reluat, dar în mine, în măruntaiele mele, am simţit o slăbiciune, un leşin, la gândul că n-aş mai fi. Da, mi^am spus că pe la treizeci de ani o să mă sinucid, dacă viaţa mea până atunci ar fi un eşec. Dar pe urmă m-am întrebat: ce e un eşec? O întrebare dc capitulare. Dc obicei, eşecul e ceea ce consideră alţii că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcţia barei şi s-o luăm pe alt drum, eşecul ar fi premisa unei adevărare victorii. în acest sens suntem si noi orbi ca orbu-acela, fiindcă eşecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea ochilor/1 „Da, mi-a spus Pretorian că totdeauna te plimbai în recreaţii singur şi noi, s-au gândit ei, hai să-l ducem pe Petrinî la «Mama răniţilor»". Am izbucnit si eu în râs, gândind în acelaşi timp că, adevărat, iară ce băieţi buni aceşti Puloş, Szekely şi Asanache.
Dar discuţia alunecase şi am revenit încercând s-o fac să înţeleagă pe Nineta sâ nu mă iubească decât pe mine pentru totdeauna şi să-i explic că pe vremea Greciei antice Aspazia era respectată, în timp cc astăzi, la noi, în Europa, femei ca ea poartă un nume ruşinos si va începe să-l poarte şi ea dacă nu se va opri la timp. I-am spus că peste un an voi fi student şi că ne puteam căsători, o să fiu profesor, şi aveam de gând să
552 MARIN PREDA
fac carieră universitară şi că mă pasiona filozofia, aveam ceva de spus în acest domeniu şi anume să elimin din filozofie etica bazată pe ideea dc Dumnezeu şi să aduc în locui ei cunoaşterea pe baza descoperirilor ştiinţifice. O nouă gnoză care să redea integritatea conştiinţei umane în faţa universului, fără conştiinţa disperată, care se vântură acum în Europa, zguduită de un danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrenij dar lipsit de forţă vitală... „Conştiinţa nu e dublaşi nu se scindează, cum crede şi Dosroievski, din pricină că putem în acelaşi timp să facem şi bine şi râu, sau sâ urâm fiindcă ni sc face binele şi alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele său spirît. Conştiinţa e unitară, dar, ca şi în natură, ea este zgâlţâită când dc furtuni şi cataclisme, când invadată de înseninări miraculoase. Cine nu cade nu se poate înălţa, iar faptul că un boier rus dădea ordin să fie sfâşiaţi copiii de către câini arată mai degrabă că se născuse într-o lume încă neieşitâ din barbarie, decât câ îi e proprie omului crima abjectă. Cristos a fost un bărbat vânjos, dacă a putut străbate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mâncând pu ţin si predicând neobosit. Numai pe cruce a avut un moment de slăbiciune, s-a simţit singur în faţa morţii, dar noi, reintegraţi în univers, putem trece mai uşor pe sub pod, cum spune Stendhal." „Şi mai uşor cu un tub, ca în vis*', a reluat Nineta, care ascultase distrată tirada mea, din care, desigur, nu înţelesese mare lucru. Se pare că era un gând cu care trăia şi care n-o împiedica să fie veselă, acel tub dimpotrivă urca parca în ea tensiunea vieţii cu un grad faţă de mine, care îmi proiectam viata prezentă în viitor, în timp ce ea îl alunga, fiindcă n-a reacţionat cum doream eu, n-a fâcut-o să tresară propunerea mea de căsătorie, viaţa pe care ar fi putut-o duce întemeind împreună o familie... „Nu mâ iubeşti?" am întrebat-o. „Te iubesc acum, mi-a răspuns, dar nu ştiu dacă şi mâine; nu vreau să mă câsăroresc niciodată, vreau sâ iubesc pe cine vreau cu şi când n-o sâ mai fie iubire cu unul, vorba ta,
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 553
schimb bara în alta direcţie. Du-te la universitate, fă-te profesor, filozof... Soarta mea asta e, că nu ştiu ce-o sâ fie şi mie îmi place aşa."
Deci şi ea era o cetate care trebuia cucerită, am gândit, dar una mai grea, căci îmi sugera legătura ei strânsă cu moartea. Atât, alte ziduri nu avea, dar ăsta, singurul, cum să-1 escaladezi? Am început să ieşim, să ne plimbăm împreună prin oraş. Nineta era bine îmbrăcată, chiar eleganta şi strada o schimba, devenea gravă, aproape străină, tăcută şi veselia îi pierea de pe chip. Avea chiar un ochi cercetător, imobil când se uita la ceva. Se uita cu o lăcomie pe care n-o descrifrarn, oricum strada o schimba, aveam chiar impresia că nu mai era cu mine şi nu ştiam încotro îi zburau gândurile şi ce fel de gânduri. Apoi acasă la ea devenea altă fiinţă... Aceste plimbări au adus ruptura, neaşteptată pentru mine, incredibilă, ieşirea în lume e plină de surprize, da, e bine între noi doi, dar împreună cu alţii privirea ei nu-ţi mai aparţine, surâsul ci nu-i mai înfloreşte pe chip când o priveşri, râde pe neaşteptate de ceea ce spune altul şi eşti stupefiat să descoperi că deşi e aceeaşi nu-ţi mai aparţine, aici e drama, e aceeaşi... Dar asta avea să mâ chinuîe mult mai târziu. Ruptura mea cu Nineta a fost mai simplă, dar nu inexplicabilă, fiindcă fusesem avertizat.
S-a oprit într-o zi în dreptul unei străzi, s-a uitat dc-a lungul ci cu o expresie preocupată, impenetrabilă, şi mi-a şoptit: „O luăm pe-aicir Era o stradă laterală, rău pavată, fără trotuar şi n-am înţeles de ce trebuia s-o luăm pe-acolo. Am răspuns: „Nu!" „Dacă nu vrei, am auzit-o spunând, atunci n-ai ce mai căuta pe la mine." Chiar aşa? Ce putea fi atât de important? „Nu!" am repetat- Atunci ea s-a răsucit pc călcâie, s-a uitat în jos liniştită, s-a uitat chiar la mine, dar fără să mă vadă şi mi-a spus: „Singur ţi-ai dat foc Ia valiză!" Şi s-a îndepărtat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. Am rămas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroîsem să merg pc-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi
554
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 555
era indiferent pe unde ne-am fi dus? Pe de altă parte, simţeam în mod obscur că dacă ea, fora s-o spună, ar fi luat-o pur si simplu pe strada aceea aş fi urmat-o fără să observ ciudăţenia de a ne fi plimbat pe o anumită stradă. Dar chiar şi aşa, ce-mi păsa mic că e anumita? Eram totuşi senin. Cu această seninătate am rămas apoi totdeauna în tata nipturilor, dar numai atunci, în clipele când primeam lovitura, dezastrul începea mult mai târzîu. Câteva zile la rând am intrat apoi în curtea ei, dar n-am ^sit-o decât pe bunica, iar odaia era încuiată. Am revenit după o săptămână, crezând câ era plecată din oraş. Zadarnic. Am căutat-o scara la „Mama răniţilor14, patroana a dat din cap şi a ridicat din umeri: nu sria unde e.
VIII
Si abia într-un târziu aflară părinţii mei că nu la ceaiuri mă duceam eu când veneam acasă după miezul nopţii şi aflară şi unde fusesem când mă întorsesem în zori: la „Manta răniţilor", după care dormîsem toară noaptea cu „o depravată". Cuvântul acesta îl rosti tata. De unde aflaseră? Şi dc ce aşa dc târziu? Oricum aflaseră atunci, în ziua aceea, când mă întâmpinară îndată ce intrai în casă cu acea stare de spirit bizară, care ne arată cit de puţin fluid e sufletul omenesc şi cum deplasările în cl seamănă cu deplasările geologice, surpări de roci sau de pământ ireversibile. „Bine, mă, începu tata, fără introducere, ca o erupţie, adică fără înţelegere, departe de orice gând că mai exista pentru mine vreo speranţă, dc-aia te-am crescut noi şi muncim pentru tine; ca tu să te faci de râsul oraşului cu o curvă? Maicâ-ta te închină în fiecare seară ca pe-im copil cu sufletul curat şi drept orice răsplată tu cazi în noroi şi îţi terfeleşti cinstea în patul unei fete depravate? Ce-ai să ce faci tu acum, strigă el rîdicându-şi braţele în sus ca în faţa unei nenorociri ireparabile, când toată lumea ştie şi o să te arate cu degetul? Ce-ai să te faci tn dacă se află la liceu şi tocmai acum, când trebuie să-ţi dai
■ bacaloriatul, te dâ afară din toate liceele din ţară? Ce-ai să I ajungi, cu studiile neterminate şi cu obrazul tău de cavaler M murdărit? Ce fată o sâ se mai uite la rine, când tu te-ai plimbat S    cu aia prin oraş şi te-a vâztit toată lumea?"
■ Mama stătea nemişcată la masă, cu lacrimi care îi curgeau B şiroaie pe chipul împietrit. îşi ţinea o palmă pe jumâtare de M gură, care era crispată de o suferinţă copleşitoare, pe care o I îndura însă cu mai multă înţelegere pentru mine, suferinţă în I    adâncurile căreia ea contemplă păcatul şi nu urmările lui, cum
făcea tata. Această palmă care îi acoperea numai jumătate de gură, n-am uitat-o! Parcă se ruga, în acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parcă sfintei fecioare, într-o implorare mută, să-i salveze copilul- Dar numai în amintire, în viaţa mea ulterioară, a început sâ tresară acest gest, în clipele acelea însă eu simţeam cum încep să jubilez, dându-mi seama cum creşre în mine o furie rece şi orgolioasă... „Ce e, mamă, am spus eu când tata s-a oprit. Mă adresam ei, care suferea cu adevărat, şi nu lui, care era doar jignit şi înspăimântat câ lumea o să mă arate cu degetul ca şi când n-aş fi fost barbar, ci fată mare. Cum s-a purtat, mamă, Cristos cu femeia desfrânată? Te duci la biserică şi nu înţelegi nimîc din învăţătura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncaţi cu piarra, să arunce primul cu piatra cel care se consideră în sinea lui fârâ păcat."
Ştiam câ era fără păcat şi că n-ar fi aruncat cu piatra, dar nu ştiu de cc, tocmai pc ea vroiam s-o rănesc şi mai tare, căci cu adevărat gestul ei îmi făcea râu. Vroiam sâ i-1 alung, să-şi ia palma de la gură, fiindcă nu ştiam cum să răspund la suferinţa ei, în timp ce pentru tata pregăteam, mintal, ceva violent, să-l învăţ minte pentru totdeauna să mai ridice braţele în aer şi să-mi spună el mie ce este şi ce nu este nenorocire pentru mine. Nenorocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul şî nici măcar el, care mi-era tată, sau cu atât mai puţin. „Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult", aşa a spus Cristos, am continuat
556
marin preda
CEI mai IUBIT DINTRE PAmANTKNI
557
citând o replică din Dosroievski, „Nu despre o astfel de iubire vorbeşte Crisros", mî-a răspuns atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu-l citise. Şi eu am strigat: „Ba da, şi despre o astfel de iubire". „Cristos nu e o pavăza pentru toţi dezaxaţii» a strigat arunci şi tata. Ai sâ ajungi un dezaxat, o sâ vezi, ai pornit-o bine/4 „Cu tine o să vorbesc pe urmă, i-am răspuns cu o voce sardonică, acum vreau să-i spun ceva mamei. Crezi, mamă, că nu ţi-am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata, şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat re-ai măritat, în loc sâ te fi dus într-o mânăstire. Dar aia e, câ nici mănăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tânără, ţi-ai gonit bărbatul din pat, şi el tânăr, crezi că nu ştîu?u „Nu ţi-e ruşine, a strigat tata, să vorbeşti cu maicâ-ta ca un desmăţat?"
Şi a sărit în sus şi m-a izbit peste faţă de câteva ori la rând făcându-se palid şi gâfâind de furie. Am rânjit: „Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi că sunt mai voinic ca tine şi dacă mai încerci sâ dai în mine o să te împiedic. Eşti un tată admirabil, te respect, dar şi eu am fost un copil bun şi nu te-am silit să mâ loveşti când eram mic. Nu te gândi acum câ o să mai îndrepţi ceva când sunt marc. Stai liniştit, câ discutăm noi. Ţi-am spus că vreau să-i spun ceva mamei." „Spune-i, nefericitule, dar dacă nu-ţi pui frâu Ia vorbă în casa asta n-ai ce sâ mai cauţi!" „Da, ham răspuns, cunosc, clasica gonire de-acasă a unui fiu care a apucat pc căi greşite, plecarea luî, apoi suferinţa mamei şi neînduplecarea părintelui, care are priucipii şi nu vrea să-l reprimească. Numai câ eu n-o să mai mâ întorc, aici e grcşala ta, aşa că ai grijă dc mama, care o sâ moară de dorul meu şi n-o să te ierte!" „Tu de ce îl asculţi? a întrebat-o el atunci pe ea. Lasă-1 să stea aici, dar eu cu el nu mai vorbesc".
Mamasi-a acoperit şi restul gurii cu palma şî a şoptit: „I,asă-1 să spună, E un copil". „Da-da! am exclamat, mai rămâne să înţeleg că am căzut în ispită, dar că prin rugăciunile talc
Dumnezeu o să-mi îndrepte paşii..." „Măcar eşti sănătos? s-a holbat tata Ia mine. Fiindcă asta ţi-ar mai fi lipsit/ Eram perfect sănătos, dar nu i-am răspuns. „Revin, mamă, asupra păcatului tău, de a nu fi putut iubh.. Fî hi ne, eu iube.se prea mult, care din noi doi e păcătos?" „Te-am făcut pe tine!" a răspuns ea atunci. Atât a spus şi a tăcut mai departe. Ce trebuia să înţeleg? Că păcatul ei era izbăvit şi câ odată cu venirea pe lume dorinţele ei trupeşti se stinseseră? Sau nu se stinseseră şi se chinuise să le alunge? Era raina ei. „Bine, i-ain răspuns, m-ai făcut, esti mântuită, dar eu nu sunt nici Isus Cristos si nici adeptul lui. Animalele nu cred în Dumnezeu, dar la anumite specii din ele s-au observat comportări care seamănă cu morala creştină. De pildă înrr-o luptă dacă un animal calează, celălalt îl lasă în pace, nu-i ucide, e tolerant* „Vrei sâ spui că tu ai de gând sâ te porţi ca un animal, mai departe nu poţi să mergi?41 a zis tata. „De ce să merg? i-am răspuns- Crezi că tu o să mergi, sau ai mers mai departe? Adevăr îţi grăiesc ţie, am reluat batjocoritor, că o să cauţi şi o să găseşti o altă femeie cu care să trăieşti ca un bărbat în putere cum eşti şi în felul ăsta o s-o înşeli pe mama. Asta o să fie mat rău decar ce am făcut eu. Şi acum sâ vedem cc-am făcut de îmi promiţi cu atâta convingere câ o să ajung un dezaxat. Toată concepţia ta se reduce la ce-o să zică lumea. Dar că eu mă simt de fapt curat asta pe tine nu te interesează. Nu că o să ajung dezaxat, ci considerat ca atare. Şi dacă n-o să păţesc nimic la liceu şi mai târziu o sâ mă căsătoresc cu o fată dc bună condiţie, totul o să fie în regulă.44 „Bă, uite ce e, m-a întrerupt cl strigând, eu cu un neruşinat ca tine nu mai vorbesc. Sunt oameni pe care învăţătura îi face oameni! Pe tine te-a făcut un neruşinat! Numai maică-ta poate sâ mai creadă în îndreptarea ta, eu unul mi-am luat mâna de pe tine. O să te ţin până o să ajungi sâ-ţi câştigi singur pâinea, dar tu cu mine nu mai ai şi nici n-o să mai ai nimic de împărţit. Poţi să te înhăitezi cu cine vrei, să faci ce vrei, din momenr ce aşa consideri
558
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PÂMÂNTRNI
559
tu ca trebuie să vorbeşti cu părinţii tăi şi eu consider că nu mai eşti băiatul meu, si o s-o spun îa toţi, să nu creadă lumea câ mă uit în curul tău şi nu-mi pasă, te îndemn sau sunt mândru de tine, cum sunt alţii..."
Si s-a sculat dc fa masă întunecat, însingurat, dat hotărât. Dacă mi-aş fi dat seama atunci că violenţa gândirii melc putea să ducă la o ruptură cu ef m-aş fi reţinut. într-adevăr, prorocirea mea câ o s-o înşele pe mama avea în ea ceva atât de jignitor, era o astfel de impudoare încât cel mai paşnic părinte {şi el era unul din aceştia) m-ar fi gonit imediat de-acasâ, mai ales câ în anii aceia el nici măcar nu se gândea la altă femeie, criza i-a venit mai târziu, pe la patruzeci şi şapte de ani.
N-am păţit nimic la liceu. Adică nu s-a aflat nimic, aşa se întâmplă, uneori nu se află nimic, alteori se afla cea mai mică prostie, Mi-am luat bacalaureatul cu succes şi ani intrat la Facultatea de litere si filozofie. Tata s-a ţinut de ameninţare, nu vorbeam împreună, însă n-a spus la nimeni ce fel de copil avea, fiindcă după istoria mea cu Nineta, fără să fi rupt cu grupul lui Puloş, Asanache si Szekely (de altfel în anul următor ne-am împrăştiat, Asanache s-a înscris la Teologic, Puloş a murit la el în sat în vara următoare lovit de roata morii tatălui său, iar Szekely s-a înscris la Drept) şi fără să fi evitat sâ ies din când în când cu ci la „Mama răniţilor", nu mai m-am îndrăgostit de nici o fată, amintirea Ninetei stăruind în sufletul meu ca o arsură: era al ei sufletul care mă tulburase atât de adânc, dezgolit, intens, fierbinte, cu trăire prezentă şi fatală, fără grijă de catastrofe, împotriva cărora găsise un remediu total, acel tub de care îmi vorbise parca jubilând. Nu era ceea ce credea tata şi ceea ce crezusem şi eu la început în sensul propriu, o prostituată. Era mai puţin grav, adică nu era cuminte, după formula celor îngăduitori, ceea ce e cu totul altceva,
într-adevăr, părăsise oraşul, atunci sau puţin mai târziu după ce mă părăsise pe mine, lăsând-o pe bunica în plata Domnului,
sau poate a vreunei rude. Fugise h Bucureşti şi, după cum aveam să aflu mai târziu, se măritase cu un maior bătrân, aşa cum îi prezisesem. Cum o luase acel maior, când se ştia că militarii constituiau o castă aproape închisă, în care nu putea sâ intre o fată care nu era dc condiţie bună? Dar nu trăise mult cu acel ofiţer, îl părăsise în timpul războiului şi teologul Asanache îmi scria câ dăduse de urmele ei la Iaşi, căsătorită cu un negustor foarte bogat, dar nu asa de bătrân ca maiorul, totuşi bărrân, căruia îi făcuse şi doi copii. Avea deci atracţie pentru intensitatea finală a bărbaţilor, nu-i plăcea tinereţea sigură de ea, pusă pe viaţă lungă, şi cu flacăra mai scăzută, să ajungă multă vreme. L-a părăsit şi pe acel negustor, aban-donându-şi copiii şi a început sâ trăiască cu doi inşi deodată, care acceptau acest lucru, unul inginer, bărbat întreg, soţ, pe care îl manipula, du-te încolo, vin încoace (şi aceluia ti făcea o plăcere deosebită sâ se lase manipulat fiindcă murea după ea), şi al doilea, un intelectual fin, dar care devenea neputincios îndată ce o lua în braţe, adică bărbăţia ţâşnea din el la simpla atingere, fără împlinire, lucru care pe ea n-o împiedica să-l iubească, să-şi petreacă cu el chiar şi nopţile, fiindcă avea totul de la celălalt, atrasă însă irezistibil de intelectualul fin, căci acesta o iubea într-un mod bizar, se îmbrăca cu rochiile ei, se îmbrobodea, iar alteori o întâmpina în costume fanteziste, dc pildă cisme înalte până sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator şi haină cu broderii şi lavalieră, iar chipul pudrat, dat cu fond de ren şi buzele rujate. Inginerul râdea în hohote, dar ea nu râdea deloc, şi îi spunea că acela „e cu un cap mai presus decât el" şi că „avea o inimă de aur..." După război Nineta se întoarse singură la Bucureşti şi curând aventurile ei mari încetară, întâi auzii că intrase într-o filatură de bumbac ca simplă muncitoare, casă mi se spună, când o căutai acolo, că acum e redactoare la o revistă de literatura, unde ajunsese nu se ştie cum... O căutai la acea revistă... Nu mai era nici
560
MARIN PREDA
CEI. MAI lUftrr DINTRU PĂMÂNTENI
acolo... Dar cum ajunsese ea totuşi într-o redacţie literară, întrebai, şi unul din redactori îmi răspunse cu un vag surâs cinic că o angajase direcrorul revistei „ca să îmbunătăţească componenţa socială a redacţiei". „Adică cum?4* întrebai. Nu mi se răspunse. Ii pierdui urma. Nu cumva murise Nineta, aşa cum spusese? Câţi ani să fi avut? Poate că nici treizeci şi cinci...
IX
Ani recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viaţa e uirare de sine! In realitate, în mod obscur, nu amintirea faptului câ am chinuit-o pe mania m-a făcut să mă întorc atât de mult înapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fără îndoială că l-a folosit, fiindcă în acei ani i-am căutat copiii şi pe tatăl lor: ştirile pe care le aveau toţt despre ea se opreau acolo unde se opriseră şi ale mele: era clar, Nineta nu ezitase să curme singură o viaţă care jiu mai mergea".
Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adică n-ar mai merge chiar dacă printr-un miracol aş evada şi reuşi sâ fug din ţară. fi voi trimite prietenului meu, fostul judecător, un bileţel pe care să scriu un singur cuvânt: Nozinan. El ştie ce este acest calmant; e „un băiat foarte bun", cum îi spuneam adesea, când luam câte-o pastilă. Şterge toate neliniştile şi toate temerile şi poate da şi un somn final, dacă iei chiar mai puţin dc un tub. Altfel voi înlătura printr-un act de violenţă supliciul care mă aşteaptă, căci nu pierderea totală a libertăţii mă sperie, ci ataşamentul meu feţa de viaţă, care nvar tortura: eşti încătuşat, vei muri fără speranţă. Completul dc judecată care ar pronunţa sentinţa, adică figurile lor dc oameni liberi, lectura acelei sentinţe... condamnarea, deşi în forul meu interior, speranţa n-ar pieri... Dar cum să scapi de înţelesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei î-ar vedea în perpetuitate, chiar şi o pietricică... Ei da, pietricica aceea va
fi de-aici înainte văzută de alţii cu un ochi liber, în timp ce eu aş gândi: chiar şi această pietricica e mai liberă decât mine... Mai bine s-o sfârşim înainte.
Fiindcă aproape de moarte am mai fost şi nu m-am temut, deşi era o moarte naturală care mă aştepta şi, c adevărat, cu ea ne împăcăm, e ceva tn noi cu care ne-am născut şi care apare în mod miraculos îndată ce simţim că ea sc apropie de patul nostru. Am auzit că alţii intră chiar într-un fel dc exraz când le sună ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; fireşte, alţii se chinuiesc până în ultimele clipe, despre ei se spune câ „au murit greu". N-am ajuns până acolo... am scăpat, sau mai bine zis scadenţa a fost amânată... Dar să-mi reiau firul întrerupt, voi ajunge şi la acest episod al vieţii mele care a fost greu de suportat abia dupâ ce am revenit printre cei cu speranţe.
în universitate interesul meu pentru filozofie, cum era şi firesc, spori, iar lecturile din adolescentă, considerabile, mâ ajutară să pătrund adânc în culoarele culturii şi sistemelor filozofice şi sâ-mi iau examenele cu strălucire. Fanatismul legionarilor din facultate mă lăsă indiferent şi nu-i puteam înţelege pe acei colegi care în loc sâ se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se părea stupid să consider că moartea pentru Căpitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpă dintre nunţi. Noroc că acest Căpitan fu suprimat de Caro! al 11-lea, şi dictatura sa,, care urmă, mai potoli pe unii- Eu mă încurcai într-o istorie cu o colegă, un fel dc preludiu a ceea ce avea să mă aştepte mai târziu ţastăzi văd acest lucru limpede, pe atunci episodul nu-mi pătrunse în conştiinţă), deşi se sfârşi tragic pentru fată: conştiinţa noastră este adesea arat dc blindată încât pori să tragi şi cu tunul în ea şi nu sc clinteşte şi asta nu pentru că suntem atunci ticăloşi, monştri sau pur şi simplu canalii (e un fenomen natural şî misterios). într-o zi dispăru de la facultate o studentă. în ciuda cercetărilor minuţioase care începură, nu se
562
MARIN l'REDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
563
reuşi sase dea de urma ei. Nimeni nu vroia să desvăhuc anchetatorilor detalii concludente cel puţin într-o primă fază a cercetărilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiaţi si nici părinţii, care locuiau ue undeva printr-un sat. Se svoni si auzii şi cu acest luciu, câ poliţia judiciară primea scrisori în care se spunea ha că fata se alia în oraşul cutare, unde fusese văzută pliinbându-sc pe străzi cu un bărbat, ba că studenta fugise în străinătate (această scrisoare venea chiar de peste hotare, judecând după timbrele şi ştampilele de pe ca). Până ce sosi un individ de la Bucureşti» cate nu se mulţumi cu datul din umeri aJ celor care o cunoşteau pe fată şi afirmau cu o mască perfectă mimată a nestiinţei că nu ştiu nimic. El îşi începu ancheta pornind de la ideea simplă că un oarecine din anturajul fetei trebuie să ştie unde e, sau ce se întâmplase cu ea şi, din motive pe care experienţa lui îi spunea că sunt puternice, acest cineva nu vroia ^să-si deschidă pliscul", li fu uşor acestui anchetator abil sâ afle că fata se îndrăgostise de un student cu care vroia să se căsătorească, si sad ia pe acest student sub focul strâns al întrebărilor.
Eu eram acel student. Spre uluirea mea, această fată de o frumuseţe deosebită (am sâ fulosesc aici o comparaţie uzată, dar perfect, adică obiectiv, pcirivită), care semăna şi la trăsături şi în firea ei cu o căprioară, începu sâ-si oprească privirile asupra mea. Trebuie să spun că din experienţa de adolescent trăsesem concluzia câ trebuie să stau liniştit, nici o fată nu se va îndrăgosti de mine şi câ lucrul cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să-mi văd de treabă, să-mi urmăresc ţelul meu, adică să ajung cineva in filozofic şî când uneori noaptea mi se întâmpla să dorm asaltat de coşmaruri (visam că răsturnam muieri în pat, prins de o dorinţă cumplită de a le pătrunde şi cum acest lucru nu sc petrecea* mă trezeam gâfâind, transpirat şi disperat), atunci mă duceam la „Mama răniţilor" împreună cu un nou Puloş şi cu toate că nu mai găseam Ia ca n Nineta, ci
doar adrese de ţărănci eşuate şi cam trecute, sau de mahalagioaice beţive, după aceea simţeam cum gândurile îmi zburau din nou cu elan spre lumea pură a ideilor şi uitam multă vreme cA pe lume exisrâ si n astfel de dragoste. Da, exista> vedeam eu însumi; cum grupuri debâieti şi fete coborau împreună de pe treptele universităţii cu privirile sticlind, ghiceam ce însemna acea sticlite, dar nu-mi mai păsa. Da, exista, iar frumuseţea divină a unei astfel de priviri a unei fete către un băiat, ca un fulger, şi surâsul care urma, curat, de fetiţă, mă făceau parcă să îmbătrânesc, cu cel căruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire şi nu-i adresa un astfel de surâs. Mă uitam totuşi, adesea, în oglindă, îndelung, sâ descopăr de ce nu inspiram măcar simpatia. Hm! Aveam figură frumoasă fizic, dar urâtă în expresie. Frumuseţea era a trasaturilor, urâţenia consta în ceva inefabil. Aveam sprâncene groase, de timpuriu bărbăteşti, dar puternic şi armonios desenate, ochii mari şi negri, cu focarul parca întunecat, ca o oglindă in cart nu te puteai zări, dar totuşi limpezi, deschişi, nu se fereau, nu alunecau când mă uitam la cineva. Astfel, sinceritatea şi avântul firii melc treceau prinrr-o mască pe care n-o puteam lepăda, fiindcă şi restul trăsăturilor erau la fel, nasul şi bărbia prea voluntare, gura bine desenată dar lipsiră de cea mai vagă senzualitate (care zăcea rotuşi în mine), obrazul tras, laminai, ascetic, deşi numai ascet nu eram. Cine sâ vrea să cunoască un astfel de om, când Vauvenargues spunea că suntem prea neatenţi sau prea preocupări de noi înşine ca sâ ne cunoaştem mai profund unii pe alţii? Cine a văzut nişte măşti la un bal, dansând prieteneşte împreună şi ţinându-se de mână fără sâ se cunoască, zice mai departe filozoful, ca să se despartă după o clipă şi sâ nu se mai vadă sau să le pară rău unora de ceilalţi, îsi poate face astfel o părere despre lume...
Si totuşi aceasiâ căprioară, nu era nîci o îndoială, îmi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul surâs), totuşi priviri care
564 MARIN PREDA
întârziau asupra mea mult mai mult decât o clipă, ca să mă pot înşela: avea ceva cu mine! Dar cc? Mă plăcea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se întâmplase odată când văzusem Ia alta aversiunea, duşmănia chiar. „De ce te uiti tu aşa la mine?" o întrebasem în cele din urmă; fiindcă, fără să fie frumoasă cum era căprioara» nu era lipsită de farmec şi pe de altă parte mă făcuse curios să aflu pricina acestei aversiuni accentuate şi instinctive (nu-i făcusem nici un rău, nu schimbasem cu ea niciodată nici un cuvânt). „Tu, tu, tu!"( mi-a soptir arunci acea fată abia stâpâmtidu-şi bucuria ei neroadă că mă putea, în sfârşit, defini... „Ei, da, i-am răspuns eu, eu, ce e cu mine?"... „Ştii tu ce e tandreţea?!" mi-a spus. Am izbucnit într-un hohot de râs sarcastic şt i-am confirmat: „Ei, da, tandreţea, da, nu ştiu, dar n-o să mă înveţi tu ce e, hai sictir!"
Căprioara îşi mişcă privirea ei catifelată si dulce într-o parte şi avu alt răspuns când îi pusei aceeaşi întrebare, adică de ce se uita aşa de insistent la mine. „Cum ştii ru atâta materie?!" Aşa deci, era admiraţia... într-adevăr era cam dezolant să vezi cum o fată a cărei frumuseţe era un mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de mistere, iar mintea coală albă de hârties pe care nu se înscria nimic. Trecea la examene cum trecuse desgolită frumoasa curtizană prin fata judecătorilor arenieni neînduplecaţi. Căprioara nu-şi arăta decât capul, şi profesorii, privind-o, cedau aproape fără sâ-şi dea seama, punându-i întrebări puerile şi terminând cu sfaturi afectuoase că trebuie să înveţe mal bine etc. îi răspunsei că natura nu îngrămădeşte decât rar asupra unui singur individ mai multe calităţi. Eu ştiam carte, dar eram urât, ea nu prea ştia, dar era frumoasa. „Dar cine ţi-a spus că eşti urât?", s-a mirat ea. Ani râs sardonic, s-o îndepărtez de nitne, dar ea a stat liniştită si m-a privit cu ochii ei languroşh fără să clipească si a adăugat: „Eşti un bărbat bine, să-ţi scoţi din cap că eşti cum ai zis". Tocmai asta doream şi eu, şi ea tocmai asta îmi şi spusese. O fată sau
CEL MAÎ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 565
o femeie acostată, deşi îi place insul care o atacă fără veste, se ţine în rezervă tocmai pentru ca să nu facă vreo impresie că ar fi uşor abordabilă. Dar de ce s-ar ţine în rezervă un bărbat şi mai ales unul ca mine? Încât din primele clipe am tresărit adânc şi turburat» m-am îndrăgostit imediat de ea; aru căzut în extrema cealaltă. Desigur, îmi spuneam, de aceea nu plăcusem până atunci fetelor, fiindcă eram bine şi pe deasupra si tânăr savant (un profesor îmi spusese aşa, la un examen, ei, tinere savant, ia să schimbăm câteva idei, să îndeplinim o formalitate şt sâ-ţi dau examenul) şi numai o fată frumoasă cum era Căprioara putuse prin urmare îndrăzni să se uite la mine.
X
Fara era cam rece si desigur nu mai era fecioară, dar eram cu înflăcărat şi dc teamă să n-o pierd ii făcui propunerea să ne căsătorim de îndată ce îmi luam eu licenţa, adică chiar în toamna care urma şi ea putea sâ-şi continue anul pe care îl mai avea de urmat fiind căsătorită. Zise da. Curând eu îmi luai această licenţă, dar pentru întâia oară Căprioarei i se înrârnplă sâ dea peste doi tineri universitari noi care se întorseseră de pe zonă, unde fiiscseră concentraţi, crunţi şi îndârjiţi şi n-o cruţară, ba chiar, cu un limbaj dur, o întrebară cum a ajuns ea până în anul trei fără sâ ştie nimic, care era secretul şi, rânjind cu o ironie grosolană, îi cerurâ să Li—1 spună şi lor şi o vor trece şi ei.
Petrecurăm împreună ceasuri în care ea tăcea, uitându-se în gol şt degeaba încercai sâ-i spun că putea renunţa Ia studii, ne căsătoream şi, cum eu aveam să intru în învăţământul universitar, nimic nu ne împiedica să întemeiem împreună o familie fericită, tăcerea ei se prelungi si privirile nu reveniră la prezent din golul in care se pierdeau. Abia a doua zi când ne revâzurăm arăta mai însufleţită şi spuse bine, proiectului meu. Apoi ea plecă la ţară, la părinţi, urmând ca după vacanţă să-1 punem în practică.
566 MARIN PREDA
„De-atunci n-am mai văzut-o", declarai anchetatorului. „Şi totuşi fata s-a întors la facultate, zise el, fundei de la facultate a dispărut, nu din sat/ „Da, dar eu am terminat facultatea, n-aveam ce să mai caut acolo41, i-am răspuns. „Nu trebuia să vă căsătoriţi?" „Nu, fiindcă între timp, acolo la ţară, a cunoscut pe altcineva şi mi-a scris că între noi nu mai e nimic." ^Arătaţi-mi scrisoarea!" mi-a cerut anchetatorul. „N-o mai am!" „Bineînţeles!" „De ce bineînţeles?" „Pentru că nu v-a scris nici
0 scrisoare. Aţi continuat să vă vedeţi şi după ce ea a venit Ia cursuri, de ce negaţi? Sunteţi acum profesor, vă periclitaţi în cel mai fericit caz cariera în învăţământ dacă vă puneţi în situaţia de bănuit, şi vă aşteaptă puşcăria dacă sunteţi complice la crimă." „Care crimă? Fata a fugit din oraş, am auzit că e în străinătate." „Da, e adevărat, posedăm o astfel de scrisoare din care ar reieşi că dispăruta a fugit peste graniţă, dar nu uita, tinere, că poliţia ştie din capul locului mai multe lucruri despre felul cum se înfăptuieşte o crimă decât criminalul. Procedeele sunt variate, dar nu infinite, de pildă simplul fapt că anturajul victimei ascunde anumite fapte e pentru noi o certitudine ca pista porneşte de-acolo. Scrisoarea în chestiune e scrisă de criminal, sau dc un complice al lui, sau de o cunoştinţă căreia
1 s-a cerut acest lucru ca să îndepărteze cercetările de locul unde crima s-a înfăptuit. Un procedeu naiv! Pentru noi e neinteresant deocamdată să intrăm în amănuntele relaţiilor dumneavoastră cu victima, aveţi de răspuns doar la o singură întrebare şi depinde de sinceritatea răspunsului dacă veţi fi sau nu inculpat. Iată întrebarea: când v-aţi văzut ultima oară?"
Eram nevinovat, dar speriat. După acest anchetator Căprioara era moartă. Dacă mărturiseam totul, nu cumva puteam fi acuzat sau compromis? l-am răspuns că nu-mi amintesc ziua când ne-am văzut ultima oară, că n-a existat între noi o astfel de zi deosebită, pur şi simplu legătura noastră s-a stins pe nesimţite şi sunt complet străin de soarta ei. „Bine, a
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 5*7
răspuns anchetatorul deodată, ca şi când s-ar fi convins că nu ascund nimic, e posibil, sunteţi liber."
Dar încrederea unui anchetator, retrasă brusc, nelinişteşte. Aveam să retrăiesc această nelinişte şi mai târziu. Fusese convingător: un criminal înfăptuieşte o singură crimă, în timp ce anchetatorul cunoaşte o multitudine. E imposibil ca anumite semne sâ nu-i amintească de anumite procedee, în afara cazului când nu arc de-a face cu un geniu al crimei. Puteam eu sâ ţin piept unui astfel de anchetator care nu era un imbecil? Pe de altă parte mâ gândeam că nimeni nu ştia... adică mă gândeam, dar deodată mi-am dat seama că... adică nu, puteam sâ spun că da, o văzusem ultima oară la acel bal, da, ieşisem împreună, ne plimbaserăm puţin şi nedespârţisem... Şi-atunci... Ei da, de-atunci Căprioara dispăruse. Ce făcusem după aceea? Urma să-mi justific orele petrecute în acea noapte, atâtea filme şi cărţi poliţiste începeau de aici. Mă dusesem acasă şi mă culcasem. Hm! Deşi noaptea aceea fusese neagră şi ploua tare, puteam eu fi sigur câ... nu ne văzuse nimeni rătăcind?-.. Am ieşit din biroul anchetatorului hotărât sâ mărturisesc, dar nu atunci, să nu spun vreo prostie, ci după ce o să mă gândesc bine.
Dar pe urmă mi-am dat seama că n-aveam la ce mă gândi. Totul era limpede pentru mine, eram vinovat moral, ştiam de mult, şi acest lucru nu mai putea fi ascuns. în ce consta vina mea morală? O, da, în dorinţa oarbă de a n-o pierde pe Căprioara, sau mai bine zis în neputinţa de a nu renunţa la ea, acceptând cu laşitate, în pragul tinereţii mele, un compromis ruşinos, cu toate că nu aveam în faţa mea nici un echivoc sub care să mă ascund, faptele erau nude, de o brutalitate care... E foarte curios, cum tinerii,.. Dar mai bine să relatez ce s-a întâmplat, Erorile fatale nu apar, adică nu se săvârşesc pe neaşteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el? întocmai ca într-o piesă genială, preludiul nu ne face să ghicim desnodă-mântul, ci îl luminează doar ulterior.
568
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
569
XI
în mod bizar, de Căprioara nu se îndrăgostise până atunci nimeni. în acest punct uneori fetele frumoase au aceeaşi soartă cu cele urâte. Frumuseţea poate intimida, o fată prea frumoasa poate fi ocolită, ca şi una prea urâtă. Desigur, e vorba de un anumit gen dc frumuseţe şi de un anumit gen de urâţenie şi anume de acei gen în care sufletul care o poartă e neclintit, amorf... încolo, un suflet care se mişcă imprevizibil indiferent cu ce mască ba dăruit natura ne poate face să asistăm la drame sau fericiri incredibile, dar fireşti în ordinea pasiunilor umane. Cele nefireşti aparrin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact ceea ce a părir Căprioara. înşelându-se asupra ei, un medicinist strălucit (student care îşi asista deja profesorul la operaţii) se îndrăgosti de ea luând-o drept ceea ce nu era şi trăiră împreună la ţară în timpul vacanţei. Asta în timp ce Căprioara răspunsese da cererii mele în căsătorie şi fără sâ-mi scrie şi sâ-mi spună câ acel da devenise nu. Când se petrecuseră toate acestea? Desigur în perioada când eu îmi luam licenţa şî ea cădea, timpul mort care poate fi descoperit totdeauna când se produc trădările. Există un astfel de timp mort, neştiut şi nebănuit de cel trădat, când sentimentele alunecă şi nu sunt mărturisite celui care va fi lovit. Ar fi rrebu it sâ reţin acest adevăr, dar încă o dată piesa care se joacă tocmai de aceea place, fiindcă eroul nu reţine legea în spiralele căreia destinul său se înscrie. Nu pentru el e această lege, cum nu e nici moartea care îl loveşte pe semenul al cărui dric îl întâlneşte pe stradă. Aşadar Căprioara nu mă iubea, deşi mă abordase. Dar nici nu-mi spusese că nu mă mai iubeşte. Neglijenţă totală, nepăsare oarbă... în timp ce eu mâ pregăteam s-o primesc în casa părinţilor mei, mândru dinainte câ mă căsătoream cu o fată atât de frumoasă, ea, lovită ca o găină de dragostea strălucitului medicinist, mă uitase absolut, ca şi când nici n-as fi existat, un zero, deşi ştia ca zero nu eram; dar iubirea însrrâineazâ cumplit, ne aruncă parcă într-o altă
planetă şi facem ochi uluiţi când dăm dc cineva cu care ne-am culcat în pat, de a cărui gură am lipit-o pe-a noastră.
Cu astfel de ochi uluiţi mâ întâmpina Căprioara în toamnă când o câucai la facultate şl ne întâlnirăm. Nîcf măcar nu-mi dădu explicaţii despre schimbarea et, în trei minute totul se consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de mai mult ca sâ-ţi dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâţenie a chipului pc care o observi stupefiat {şi era curios cum vedeam pentru întâia oară că această fată era de fapt urâtă, fără să-mi dau seama de ce, fiindcă era aceeaşi), sugestia câ nu e nimic de spus şi câ trebuie să înţelegi exact ceea ce vezi şi să nu-ţi faci iluzii, nu te înşeli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, şi orice explicaţii ar fi lipsite de sens. Ne aflam chiar la intrarea Universităţii, pe trotuarul larg, pereche tăcută pe lângă care foiau veseli şi nepăsători, într-un dtt-te-vino neîncetat, studenţii şi studentele. Atunci am văzut norii pe cer şi mî-am ridicat fruntea. „Da, mi-am spus senin, nu mâ mai iubeşte, foarte bine." Si n-am mai observat cine s-a îndepărtat cel dintâi, eu sau ea. Cred că amândoi în aceeaşi clipă.
Dacă am rămâne la această seninătate care ne atinge ca o aripă dulce sufletul! E cel dintâi adevăr, cel adânc, care nu doare. Dacă am trăi, dacă ne-am ghida viaţa după cl! Dar nu facem asa, fiindcă apare curiozitatea, aşa-zisa luciditate care ne îndeamnă să aflăm de ce... „Câtă luciditate, atâta suferinţă!" Da, aşa e! Dar cine dracu te pune? De ce nu ne mai iubeşte. Ce stupid, când totul ar fi atât de simplu dacă am păstra în noi revelaţia acelor clipe sublime, acea seninărare izbăvitoare. Trebuie sâspun că iubeam frumuseţea acestei fete, atâc, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf şi nici corpul şi cu atât mai puţin mintea, şi mi-ar fi fosr de-ajuns pentru toată viaţa, cu condiţia, ei da, ca ca sâ accepte sa fie iubită. Nimic mai mult. Refuzul ei, după ce mă lăsase sâ cred ca ar accepta, începu după câteva
570
MARIN PRRDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
571
zile să mă chinine. Ispita lucidităţii care te îndeamnă sâ afli de ce nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. Poate, îti spui, ai făcut vreo greşeală care se poate repara. Poate la mijloc c o neînţelegere. Poate că iubeşte pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te încovoi de durere, pe urmă te redresezi.
Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un băiat admirabil, pe care îl căutai la spital şi băurăm împreună un coniac la un bar. Auzise şi el de mine, încât conversaţia care urmă ne apropie repede. îmi semăna, numai câ purta altă mască, de invidiat: îi licărea dc pe acum în priviri cinismul chirurgilor, o brutalitate jovială în vocabular, o francheţe de măcelar, dar, cum am spus, pe un altfel dc chip decât al meu, deschis, sincer şi vesel fără crispări. încât când spunea de pildă: astăzi l-am asistat pe profesor la descinderea dovleacului unuia, cuvântul dovleac, care însemna un cap uman, îţi stârnea râsul şi după mărturisirea lui îl înveselea şi pe pacient când era anunţat în acest fel dc ceea ce avea sa i se întâmple a doua zi: „mâine îţi deschidem dovleacul, pregăteşte-te!" în timp ce eu credeam că lucrurile se petreceau însoţite de infinite precauţii şi delicateţuri. Ii spusei medicinistului acest lucru. „Nu, zise el, e mai rău, se sperie dacă îl iei altfel." „Bine, zic, asta cu un ţăran care vede lucrurile mai dur şi poate râde fiindcă are humor în faţa morţii eventuale, cum am auzit că glumeau pe front în timp ce obuzele le cădeau în cap, dar cu un om mai evoluat?4* „In asemenea cazuri ţăranul e cel mai evoluat, fiindcă ştie mai multe despre moarte decât alţii. Brazda aceea pe care o întoarce el în fiecare an îi spune lui ceva, un lucru tainic pe care orâşeanul nu-1 ştie decât în mod abstract. Numai noi, chirurgii, mai ştim acest lucru: pământ, materie..." „Spiritul nu există?" „Mais sir certainement... E acolo! râse medicinistul. Dar când apropii prea tare lampa de eteraţii de un creier desgolit şi ochii pacientului se holbează
din această pricină, ai unele îndoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, materie, nu ştim ce e, dar pe masa dc operaţii, hm! descoperi doar legi fizice şi fiziologice. Restul ne scapă!" „Dar cum sc explică un aspect ciudat; mulţi dintre dumneavoastră, vorbesc de cei care ajung mari, cad cu timpul în misticism, în ciuda practicii lor ştiinţifice, pozitiviste." „Vorbiţi de unii savanţi? Da, am auzit şi eu, e ceva inexplicabil/4 „Fiindcă, am continuat, credinţa în ceva divin o ai sau nu, n-o poţi căpăta pe cale ştiinţifică!'1 „De, cine poate să ştie? mi-a răspuns cl. Şi pe urma aed că vă înşelaţi, o anumita întâmplare, dar nu una obişnuită, poate să producă în cineva revelaţia... Ce ştim noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale raţională, a unui proton sau neutron. Nu ştiu, n-am idee!*\.. „O iubiri pe..,", l-am întrebat eu pe neaşteptate şi am pronunţat numele Căprioarei. Ne simţeam bine amândoi şi întrebarea mea nu avea în ea nimic abisal, tenebros... „Da, da, a răspuns el repede, sunteţi cumva rudă cu ea?" „Nu, am fost prieteni...14 „A, da, îmi parc bine că acum în toamnăşi-a luai: examenele... Era să piardă anul."
Am rămas tăcut fără să ştiu de ce. Chirurgul s-a uitat la ceas, am băut restul de coniac şi ne-am despărţit zâmhindu-ne, urându-ne reciproc stieces. într-adevăr, când vezi omul de care s-a îndrăgostit iubita ta, te linişteşti oricum, doar dacă nu descoperi că e un ticălos. Dacă e o nulitate îţi spui că e cu atât maî bine că îi plac nulităţile, dacă e un om de valoare, ceva cavaleresc din tine te îndeamnă să-ţi spui câ a avut dreptate, era firesc să se întâmple aşa, i-a plăcut mai mult etc.
Totuşi purtarea eî faţă de mine nu fusese curată,.. Ar fi putut să mă prevină, dar, îmi spuneam, asta e o problemă de educaţie, nu de puritate. între oameni civilizaţi nu se dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, îmi spuneam, se dau totuşi, iar alţii chiar ripostează, şi în riposta lor dispare orice urmă de civilizaţie. M-am gândit s-o foc şi eu, s-o caut şi să-i spun cuvinte
572
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
573
triviale, s-o înjur de mamă şi astfel sâ mă răcoresc. Căci jignirea persista, de câte ori mâ gândeam rămâneam încremenit, ca într-o paralizie, înţepenit şt cu ochiul minţii contemplându-i chipul trufaş, aşa cum îmi apăruse în ziua când o revăzusem în faţa universităţii. Da, îmi aminteam de ce mi se păruse atunci câ de fapt era o farâ urâtă, apăruse pe chipul ei trufia, care o făcea să nu mai semene cu o căprioară, ei da, parcă îmi spunea, cum am putut să mâ leg de cine, care nici măcar nu mă iubeai, a trebuit eu să mă uit la tine ca să mă vezi şi ru... în timp ce altul s-a purtat altfel, c cu mult peste tine şi are o inimă mare, nu ca a ta, neagră cum ţi-e chipul!... Gândurile mi se învălmăşeau, faptul că făcusem cunoştinţă cu medicinistul dădea aceste roade otrăvite, în loc sâ mă fi liniştit, cum crezusem. Totuşi n-am căutat-o şi n-am încercat să-i înapoiez lovitura... Am început să uit.Profesiunea mâ acapara, predam logica la o şcoală normală de învăţători şi eram respectat dc profesorii mai bătrâni câ fusesem numit în învăţământ îndată cc îmi luasem licenţa, iar elevii, unii dintre eî, îmi plăceau, era adică o surpriza pentru mine să-i văd cum se uită în ochii mei hipnotizaţi de limpezimea de cristal a lecţiilor mele, de unde deduceam că până atunci obiectul logicii li sc păruse plicticos şi superfluu,
XIT
Până înrr-o zi, când mă căută la şcoală Căprioara. Era tăcută ca si în ziua revederii noastre, dar trufia îi dispăruse, fără să mai fie însă căprioara de altădată. Am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a răspuns încercând să mimeze nedumerirea: că de ce am plecat atunci şi m-am purtat aşa de urât cu ea? Am tăcut îndelung, încercând sâ ghicesc ce vrea acum de la mine. Nu cumva se despărţise de medicinist? îi fixai o întâlnire si în timp ce ne plimbam prin parcul oraşului îi spusei că ştiu ce i s-a întâmplat, dar nu şriu cine pe cine a părăsit, ea pe chirurg, sau
| chirurgul pe ea? îmi şopti cu un glas sugrumat că ea pe cl. „De l ce?*' o întrebai. „E o canalie!" Ei da, am gândit, cât timp ne iubeşte e un om minunat, pe urmă, ei da, o canalie... „Nicidecum, i am răspuns, l-am cunoscut, am stat de vorbă cu el, e un băiat fără cusur..." „'.-ai cunoscut?!" se miră ea. „Bineînţeles! Vroiam să ştiu cu cine m-ai trădat., u „Nu te-am trădat, zice, mi-am dat seama că dc fapt pe tine ic iubesc!"
Pleosc! latâ-mâ, am gândit, vârât într-o siruarie vulgară. în timp ce trăia cu acela acolo la ţară îşi dădea seama că de fapt pe mine mă iubea. Atunci de ce era chirurgul o canalie? Nici n-am mai întrebat-o, chirurgul desigur era o canalie fiindcă o părăsise, îmi dădeam seama clar, şi nu cum spunea Căprioara, că ea îl părăsise pc eh M-am uitat bine la ca. Căprioara era rănită şi deodată mi s-a părut mai frumoasă ca înainte, cu suferinţa pe chipul ei speriat. Se uita la mine nu ca altădată, fără surâs, ci cu acea imperceptibilă mişcare a buzelor care prevesteşte sau stăpâneşte hohotul disperat de plâns. într-o clipă am uitat totul, m-am înmuiat şî am apucat-o pe după umeri, „Nu e nimic, i-am spus, trebuia să faci şi prosti* asta ca să-ţi dai seama ce înseamnă să trădezi. Cine trădează va fi trădat. O să vedem dacă între noi mai poate fi ceva» Linişteşte-te, se întâmplă, eşti frumoasă, o să găseşti oricând un altul, dacă eu n-o sâ pot sâ te iert."
Dar o şi iertasem si am reînceput să ne vedem zilnic. însă Căprioara tor rănită arăta, fapt care mă puse pe gânduri, fiindcă suferinţa ci nu părea să-i vie din iubirea pentru celălalt, în acest sens dovezile ei de iubire pentru mine alungau această presupunere. Înainte rece, acum redescopeream în ea o pasionată, turna flăcări în mine, mie care le aveam pe ale mele şî îmi ajungeau, Mâ îndrăgostii de suferinţa ci şi gândul, sau mai bine zis curiozitatea dc a afla de cc o părăsise medicinisrul se stinse sub ardoarea îmbrăţişărilor, pieri cu aventura ei cu tot. Credeam ca se va vindeca, şi rana ei ciudată al cărei înţeles îmi scăpa
=S74
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT OfNTRE PĂMÂNTENE
575
ser va închide: da, mă iubea cu adevărat* vedeam bine acest lucru, nimeni nu se înşeală în această privinţă, ştim când suntem iubiţi, după cum ştim tot atât de bine când iubirea ni se retrage, dar de ce persista pe chipul eî suferinu, mai bine zis dc ce apărea după ore de efuziune şi îmbrăţişări? Dormea adesea în apartamentul meu. fiindcă după licenţă i-ani reamintit tateî ceea ce îmi spusese, câ după ce o să ajung să-mi câştig singur pâinea, va trebui să plec de-acasă. „Bine, mi-a spus mohorât, pleacă." Venea mama si îmi aducea mâncare gătită, eu îi dădeam bani, îmi spăla şi făcea curat ca înainte acasă. „Mută-tc la mine, i-am spus Căprioarei într-o zi, mai aşteptăm puţin sî ne căsătorim. Dacă vrei în nnnuzi cursurile» sau nu le mai urmai, cum îtî place." „Le urmez!" mi-a răspuns. „Totuşi lasă căminul, înveţi mai uşor la mine." „Nu pot", a zis şi am înţeles din glasul ei, din intonaţia hotârârâ dar care ascundea ceva care nu se putea mărrurisi, că într-adevăr nu putea, ceva o împiedica, ceva nu era în regulă.
Si am luat-o la întrebări. De fapr de ce se despărţise de chirurg? Dc cc era acela canalie? Cei făcuse? Tăcea, dar de astă dată n-o mai slăbii. Ea se uita la mine cu o expresie dublă, de disperare şi în acelaşi timp de recunoştinţă, ca şi când m-ar fi rugat astfel s-o eliberez de povara care o chinuia, să insist cu întrebările, dar s-o protejez, să am grijă de ea, o să-mi spună, dar îi e frică, o să-mi spună negreşit, dar să nu uit, după ce o sâ aflu, că mi-a cerut protecţie şi să n-o lovesc şi eu... Si îmi spuse: a rămas însărcinată. „Cu mine?'1 am strigat în aceeaşi clipă. „Nu", răspunse ea în clipa următoare. Şi înţelesei; cu celălalt.,. „Si n-a vrui sâ se căsărorească cu tine?" „Nu, mi-a spus că nici nu s-a gândit." „Dar tu te-ai gândit?" „Da!" „Şi i-ai spus-o înainte sâ te culci cu el?" „Nu i-am spus." „De ce?4< hMă Iubea, am crezut că o să mă ceară singur." „Cum de-ai crezut?" „Mă iubea foarte tare, zise ea şi toţi ai mei, părinţii şi fraţii, credeau câ o să mă ceară, altfel n-ar fi acceptat sâ vie la noi?"
Jar el nici nu s-a gândit!** „Ba sunt sigură câ s-a gândit, e un om cinstit, dar după ce a devenit medic şi a intrat în spiral s-a întâmplat ceva cu eh" „Ce anume?" „Nu ştiu. Când i-aiu spus câ sunt însărcinară, arunci mi-a dat lovitura. Şi <_e sâ fac eu cu tine acum? Asa mi-a spus", zise Căprioara cu o inconşrientă detaşare de sine: adică auzi ce se poate spune în astfel de situaţii! hueru de mirare! Şi avu un surâs bizar, parcă n-ar fî fost vorba de ea. Arăta chîar într-un mod neverosimil veselă. Am mai întâlnit la oameni asemenea reacţii, nu uit pe unul care povestea în casa noastră cum i s-a întâmplat de~a pierdut un picior, privirea îi strălucea de viată, gura care povestea lăsa să i se vadă dinţii ca şi când ar fi râs, ca şi când piciorul acela care îi fusese tăiat i-ar fî fost pus la Ioc şi acum putea să fie şi el bucuros, când în realitate, ui clipele acelea, mâinile lui ţineau cârjele de care n-avea să se mai despartă, I-ain strigat Căprioarei: „E tot ce rî-a spus? Altceva n-a mai avut nimic dc zis eminentul chirurg?" „A fost sincer", răspunse şi ea sinceră, adică neascunzând câ îl mai iubea şi acum şi că îl scuza pe deplin. Nu mai era canalie! A zis că începând cu ea această idilă, n-a exclus căsătoria, dar nu s-a gândit că va fi aşa de curând. „Da, mâ iubeşte şi acum, dar în ce priveşte căsătoria,
XIII
„Reveniţi k seara balului, când aţi văzut-o pentru ultima oară, mă întrerupse anchetatorul, căruia îi relatam toate acestea; pe cl nu-1 interesa decât atât, momentul dispariţiei fetei. E inutil, adăugă el, să vă mai previn că noi ştim totul şi vă spun dinainte câ nu veţi apărea ca martor în procesul care va urma. Cel puţin aşa sperăm. Ucigaşul e în mâinile noastre, dar mărturia dumneavoastră e totuşi necesară pentru cazul când cl va nega în instanţă ceea ce a recunoscut la cercetări: se poate întâmpla, e un individ nesigur, noi cunoaştem astfel de
576
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRK PĂMÂNTENI
577
reveniri când criminalul se sperie de judecători şi încearcă în mod absurd sâ se salveze în ultimele clipe,"
Jn timpul balului ei i s-a făcut rău si s-a speriar, am continuat en atunci şi cu roart* (.-a ne horărâsem să mergem la un ginecolog abia a doua zi urară, ea mi-a spus că trebuie să ne ducem imediat, să nu fie prea târziu. Am ieşit deci de la bal şi ne-am dus la doctorul A., renumit în această profesiune,./ „Inutil să-i spuneri A., fiindcă îl cunoaştem!" zise anchetatorul, dar eu nu-l luai în seamă şi continuai: „Doctorul A. o examina pcfarâşi refuză să-i întrerupă sarcina. Eu o aşteptam în stradă, lesi dupâ scurt timp şi îmi spuse câ i-a recomandat să se dtică la doctorul li, care se ocupă tocmai cu astfel de cazuri grele şi îi reuşesc totdeauna. De ce grele? Pentru că sarcina e cam înaintată. Am luat-o deci spre doctorul B. prin noaptea întunecată şi prin ploaie şi am străbătu r străzile cântând adresa. Am găsit-o şi am sunat. De astă dată ani intrat şi eu, nu şîiu de ce... Ştiam de ce; eu îi cerusem Căprioarei să scape de sarcină, altfel nu mâ puteam căsători cu ea, nu i-o spusesem nici direct nici indirect, dar ea înţelesese iar cu nu-i spusesem: păstrează copilul... tăcusem şi iată-ne rătăcind în noapte, de Ia un doctor Ia altul, bătând, fără să ne gândim, la porţile nenorocirii; căci spre uimirea mea în chiar clipele când îmi destăinuia secretul suferinţei ei, adică sarcina, în loc s-o dau afară din casă şi să rup cu ea pentru totdeauna, gândeam, n-o pot alunga, o iubesc acum si mai mult, sufletul ci mi s-a predat mic total şi definitiv; dar n-o să pot totuşi să suport niciodată să văd copilul, întruchiparea trădării ei. N-o iubeam atât de mult! A urmat între noi o tăcere grea ca o lespede, tăcere care venea de la mine si ea a înţeles ce are de făcut. Dar doctorul B., după ce a cerut o sumă mare, pe care fata, care avea părinţi bogaţi, a spus câ o va plăti, m-a dat afara şi a reţinut-o pe ca pentru operaţie. Am aşteptat în stradă până în zori. Am sunat la uşă, a teşit un individ care m-a întrebat brutal ce doresc, i-am spus, m-a înjurat şi mi-a răspuns că acolo nu se află nici o fată.
Abia pe urmă mi-am amintit că doctorul R. spusese câ operaţia va avea Ioc în seara următoare. Am plecat acasă linişrit. Am aşteptat-o să vină, dar n-a mai venit. Am crezut ca după operaţie s-o fî dus pe la ţară, ca să aflu târziu de tor că la facultate se şi dăduse alarma şi că poliţia făcea anchetă. Nici atunci n-am crezut în moartea ei, mai ales după svonurilc câ ar fi fost văzută în air oraş şi pe urmă că ar fi fugit în străinătate.
„Nu vâ punem acum sâ daţi o declaraţie scrisă, ar însemna să vă inculpam şi să vă zdrobim cariera, a zis anchetatorul. Pentru noi ar fi inutil. Nu suntem anchetatori orbi, suntem oameni, aţi greşit neanuntând imediat unde aţi dus fata, dar fiindcă noi, poliţia judiciară, am prins medicul criminal, considerăm că ar fi excesiv să vă dăm pe mâna Curţii. în afară de cazul, repet, că acest medic inconştient n-o să se poarte cum trebuie la proces.»,"
J\r avea şanse sâ scape?" l-am întrebat. „Ar avea!" „De ce?" „Pentru că tot nu ştim unde e fata. Numai el ştie, dar refuză sâ spună..." „Atunci cum de ştiţi că el a omorât-o? Poate trăieşte?" „Avem alte dovezi că fata e moartă, pe care el nu le poate nega, dar ca un animal cu instinctul încă treaz, nu vrea sâ ne dezvăluie ce-a făcut cu ca... Cadavrul e pentru noi proba zdrobitoare şi cl ştie, sau presimte că până în ultima clipă s-ar mai putea apăra sau scăpa cu o condamnare mai uşoară."
Când iubiră ta a ajuns probă, ce mai ai de fecut? Deşi mintea îmi spunea că ea de mult e moartă, eu tot mai credeam si n-aş fi suferit să fie adevărat câ ea se afla în alt oraş şi se plimba cu alrut la braţ, deşi pentru mine era absurd, fiindcă ea uu era Nineta. Curând oraşul puse mâna pc toate ştirile şi cu nu tremuram la gândul câ numele meu va fi amestecat în moartea ci. Şi nu tremuram nici la gândul că va trebui să depun mărturie în proces şi sâ fiu apoi inculpat. Deşi exista proba că ea era moartă (criminalul fusese arestat) şi câ soarta n-o protejase pe această fată în derută, eu mă simţeam protejat, neatins şi intangibil, cu toate că ar fi trebuit să-mi dau seama
578
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
579
că fusesem atins şi că puteam nimeri curând la puşcărie, lată ce se povestea. A doua zi seara doctorul B. avea musafiri. Căprioara stătea într-una din odăile Iui şi aştepta să î se întrerupă sarcina. Gazda şi musafirii au început să joace pocher şi să bea. Bairamul s-a terminat noaptea târziu, după ora unu. Doctorul B. câştigase dar şi băuse, şi în loc sâ se ducă să se culce şi sâ amâne operaţia pentru a treia zi, pune mâna pe instrumente (se ştie cât curaj dă alcoolul, deşi el nu avea nevoie de curaj, ci de prudenţă) şi operează pe fată, care face imediat o hemoragie mare şi intră în comă. Alarmat, doctorul B. da un telefon la un spital doctorului C. şi îl convoacă şi pe doctorul A., cel care ne refuzase primul când ne dusesem la eh Aceşti trei medici, A., B. şi C, erau prieteni, cel din urmă fiind şî director de spital. Doctorul B. îi cere prin telefon doctorului C. să trimită o ambulanţă, s-o ridice pe fată, s-o aducă la spital şî s-o salveze, sau să moară acolo sub un diagnostic care să-l scoată pe el din cauză. Ambulanţa vine împreună cu doctorul C. şi doctorul A., pătrund înăuntru şi găsesc fata aproape moartă: prea târziu s-o mai ducă la spital, ar fi murit pe drum şi pe urmă doctorul C. nici nu vroia să-l acopere astfel pe ginecologul B.
Sosit în oraşul nostru, anchetatorul din Bucureşti bănuise imediat, aflând că fata avusese în acel an două legături cu doi studenţi, ajunşi în toamnă unul chirurg iar altul profesor, şi nici unul cu aere dc criminali, că cheia enigmei dispariţiei fetei se află undeva în cabinetul unui ginecolog. Puse deci sub urmărire chiar casa doctorului B., bineînţeles după ce află uşor că era nu foarte cunoscut în oraş, ci foarte bogat, sau mai bine zis foarte lacom de bani.., Şi curând i se raportă următorul fapt. In faţa casei bănuite pe care o supraveghea un poliţist sub pretextul reglării circulaţiei se produse la un moment dat un accident între o maşină, o căruţă şi un camion. Stupid, poliţistul scăpă casa din vedere, şi în timp ce lumea se aduna şi el încerca să Iacă ordine, în faţa casei se opri brusc o furgonetă sanitară, poarta se deschise, apărură doi înşi cu un sicriu, îl
vârâră în furgonetă, se urcară şi ei şî dispărură. Spre surpriza judiciarilor locali, anchetatorul nu se grăbi câtuşi de puţin să percheziţioneze imediat casa, pentru simplul motiv că de aproape o săptămână cel bănuit, doctorul BM nu se mai afla acolo, se internase într-un spital de boli nervoase, de unde un alt om ai anchetatorului, deghizat în bolnav şi mai puţin stupid îi şi raportase lucruri interesante. Că la câteva zile după internare doctorul B. primise vizita misterioasă a doi tipi care după semnalmente erau doctorii A. şi O, vizită care dură câteva ore lungi. Nu se ştie ce discutară ei trei în rezerva doctorului B-, dar, bănuitor, poliţistul deghizat în bolnav, văzând după plecarea acelora că doctorul B. nu mai iese din rezervă ca de obicei la căderea serii, intră peste el şi îl găsi fără respiraţie şi palid ca un mort: se sinucisese. Dădu alarma şi ginecologul fu salvat şi pus sub anchetă. Nu se mai află prin ce mijloace se smulse de la el recunoaşterea că fata fusese într-adevăr operată de el, dar că... a plecat din cabinetul lui bine sănătoasă. Dar coşciugul? Nu ştia nimic, nu credea să fi ieşit de la el din casă. A fost judecat şi condamnat fără să se poată obţine împotriva lui „proba zdrobitoare" şi ca atare a luat doar câţiva ani. Numele meu şi al fostului medicinist n-au fost pomenite»
îl vizitai din nou pe eminentul chirurg la spital, dar se pună cu mine distant şi rece şi nici eu nu insistai, citind în privirea luî că riscam să mi se spună ceva dur la care n-aş fi avut ce răspunde, de pildă: „nu mi-amintesc să vă fi cunoscut vreodată", sau pur şi simplu să-mi întoarcă spatele şi sâ mă planteze pe coridor. Aşa, se mărgini, cu o urmă dc jovialitate, să mă întrebe: „Doriţi ceva? Aveţi vreun bolnav pe care îl pot ajuta?" „Nu, i-am răspuns, mulţumesc.., Vă urez succes în cariera.M „Şi eu dumneavoastră! mi-a replicat fără ezitare şi fără cinism, semn că dacă se considera primul vinovat de căderea Căprioarei, eu eram cel de-al doilea. Ea mi-a vorbit mult de pro-• iectele dumneavoastră de a vă realiza în filozofie", mi-a mai spus cu orgoliu detaşat, ca între doi reprezentanţi străluciţi ai
580
MARIN PREDA
generaţiei lor, care se cunosc între ei şi se preţuiesc, dar nu se vor mai întâlni niciodată,..
Prins de detalii poliţiste care mi-au năvălit dezordonat sub condei, am uitat sâ dezvălui mai clar adevăratul înţeles al vinovăţiei mele. Am omis alte detalii. De cc trăise atât de mult timp Căprioara cu mine fără să-mi spună de la început câ era însărcinată? Ar fi putut să se ducă de îndată la un medic fără sâ-şi rişte viaţa. îmi amintesc că în acea perioadă am fost izbit de un gând: fata asta suferă de ceva, dar nu vrea să-mi spună până nu mă cucereşte. Iubirea ei c simulată şi vinovată. Şi în Ioc să încerc sâ aflu adevărul, m-am complăcut. Un suflet care ţi se predă îl iei în stăpânire cu mare apetit. Cele câteva săptămâni cat a durat recucerirea mea au fost decisive, fiindcă în astfel dc cazuri săptămânile... Dacă acest suflet mi se predase (şi în acest sens nu exista nici o îndoială, fusesem'fericit de prada mea), atunci de ce n-o acceptasem aşa cum era? Şi nu pot să invoc scuza că nu cunoşteam riscul, doctorul A. ne avertizase prin refuzul sau în mod clar. ŞL cotuşi am condus-o în noapte spre fatalul doctor B., când ar fi fost atât de uşor să-i spun: nu, nu mai mergem nicăieri. Şi ea ar fi fost fericită şi poate că şi eu. In orice caz cursul vieţii mele ar fi fost altul. Repet însă, pe atunci şi în tot timpul şi după încheierea acestui episod tragic, eram bine blindat...
Un gând proaspăt mă izbeşte însă acum cu putere (şi nu m-a izbit atunci, ce curios!), Căprioara a venit la mine destul de târziu, trebuie să fi fost în luna a doua, spre a treia... Ce făcuse timp de două luni? Nu pot să descifrez nimic, afară de faptul că biata Căprioară purta rochii cam largi, iar dragoste nu făcea decât cu lumina stinsă. Se hrănise ea oare în acele două luni cu iluzia câ tânărul chirurg, viitor desfăcător pc cont propriu de dovlecî umani, nu o va părăsi totuşi văzând-o câ păstrează sarcina şi o va lua în cele din urmă de soţie? li o ipoteză extrem de verosimilă...
PARTEA A DOUA
I
Era chiar în anul când războiul se termina; în primăvara următoare primii ordin de chemare: trebuia să mă prezint la Bucureşti, la o şcoală de ofiţeri dc artilerie. Fusesem bine născut, îmi făcusem studiile universitare tocmai când această sinistră conflagraţie era în toi- După licenţă ar fi trebuit sâ fiu încorporat:, dar armata, dupâ cum aveam să aflu, intra în criză, şi contingenrul meu, adică nu tot contingentul, ci doar cei cu studii superioare fuseseră amânaţi. Am spus sinistră conflagraţie nu pentru câ am despre război această viziune. Bolile $i foametea pot fi mai rele decât glonţul. Gripa spaniolă de după primul război mondial se parc câ a omorât mai mulţi oameni decar muriseră pe câmpul de luptă, iar dupâ Genghis Khan prin secolul al XlV-lea a început în Europa un război cumplit între populaţie si păduchii şi şobolanii aducători de ciumă. Jumătate de europeni au pierit. Alianţa microbilor între ei poate fi mai rea sau în orice caz tot atât de rea cât un război modern, adică nuclear. Dar astea sunt fatalităţi naturale, cc poţi face? Mori şi eşti bun mort. în timp ce ga7area oamenilor, cu premeditare, cum aveam să aflu abia după încheierea păcii că avusese loc în timp cc noi audiam liniştiţi cursurile, nelinişteşte spiritul nostru. Cc-a făcut civilizaţia europeană, ce i s-a întâmplat de a putut asista parcă adormită, în orice caz picotind, la
582 MARIN PREDA
ascensiunea pe scena istoriei a unui tip bizar care a început să ucidă oamenii dincolo de necesităţile războiului? Desigur, istoria unei ciume nu e pasionanta, ce poţi să spui despre ea? Scene monotone de oroare şi cifre statistice despre hecatomba în care au pierit milioane dc fiinţe umane. Un mesager din Romeo şijulkta, un călugăr, sare în ajutorul unui bolnav. Intră să-i aline suferinţele. Imediat după el apar însă nişte inşi care încep de îndată să bată uşile şi ferestrele în cuie. Resemnat, călugărul îşi pleacă fruntea, înţelegând: nimerise în casa unui ciumat şî nu mai putea ieşi, trebuia să moară cu cl. Shakespeare nici măcar nu dă aceste detalii, regizorul unui film a imaginat scena bazându-se doar pc câteva rânduri în care ni se spune de ce n-a mai ajuns călugărul unde trebuia. Ei unde? într-un loc unde era necesar să poară primi Romeo de la Julieta un mesaj. Acolo era îndreptat ochiul dramaturgului, spre soarta iubirii celor doi- Ciuma nu merita nici o atenţie.Bineînţeles.*, în timp ce războiul peloponeziac, sau campaniile lui Napoleon ne fascinează şi rareori istoricul spune: împăratul făcu calc întoarsă, holera secera rândurile armatei sale. Atât! Ce e glorios în a muri de holeră? Totul se dezagregă, solidaritatea umană, curajul, loialitatea, toată lumea fuge şi nu domnesc decât cei imuni, care svârle cadavrele în căruţe şi lc duc la groapa comună, peste care aruncă var. în timp ce mesagerul de la Marathon va rămâne în istorie, ca şi general ul de gardă napo-leonean Cambronne, care ar fi strigat merde la Waterloo când i s-a cerut să se predea. Sunt deci partizanul istoriei calitative, deşi înţeleg bine pe Marx, care ne demonstrează că istoria o constituie totalitatea evenimentelor şi fenomenelor în care sunt implicaţi oamenii şi nu numai iniţiativele lor de expansiune, fiindcă într-adevăr topirea gheţarilor de pildă în urma creşterii cu un grad sau două a temperaturii terestre ar pune în umbră întreaga istorie calitativă a omenirii... Ar pune-o şi totuşi n-ar pune-o..- Odată restabilit în noile condiţii create de seism,
GEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 583
furnicarul uman şi-ar reîncepe aventurile lui pe cont propriu. Germania nu se putea împăca cu înfrângerea din primul război mondial şi cu locul ei în lume. Dar gazările, uciderea prizonierilor, înrobirea ţărilor cucerire?
Şi cu toate acestea, războiul nu m-a traumarizat. Fiinţa umană seamănă în acest sens cu nisipul. Trebuie luat din grămadă un fir, pus pe o suprafaţă plană şi lovit cu un ciocan: atunci se poate sfărâma. Furtunile ti pot doar împrăştia, dar sc depune în altă parte, iar călcatul în picioare nu produce în masa lui decât găuri care practic nu-1 ating. Comparaţia însă se opreşte aici. Omul e făcut să trăiască şi dacă nu şi-ar uita ororile de care este responsabil ar trebui să se sinucidă. Unii au fast pedepsiţi, dar asta nu i-a învăţat minte pe cei care au venit după ei, sâ comită altele şi încă... dar voi reveni la timpul potrivit asupra acestui subiect legat strâns de existenţa mea.
Imediat după război nu bănuiam cât de strâns va fi, într-adevăr ani senini au urmat pentru mine, în ciuda secetei şi a sărăciei care însoţesc aproape în mod fatal pacea care urmează. Desigur, seceta nu era obligatorie, dar a venit totuşi, nu în regiunea noastră, ci în Moldova şi în marea Rusie, lovită adânc dc invazia trupelor Iui Hitler. înainte însă de a fi încorporat, la puţin timp după dispariţia Căprioarei, am cu-noscut-o pe viitoarea mea soţie.
II
Un filozof francez, de origine română şî care şi-a trăit tinereţea în ţară, influenţat de Kierkegaard, se întreba, într-unui din aforismele lui, cu dispreţ la adresa romancierilor şi a pretenţiei lor că spun ceva descriind vieţile oamenilor: ce este o viaţă? Iar eu întreb: ce este altceva? O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pentru salvarea lui. Gândirea altui filozof care declară că abia după ce a încetat sâ mai caute
584
fericirea a putut în sfârşit să fie fericit e ispititoare ca gândire; în realitate cât timp există viaţă în noi, fericirea, ca şi nenorocirea ne urmăresc în bârlogul în care sâ zicem că am fi reuşit să ne retragem şi ne afumă la gura vizuinii cu atâta viclenie încât ne silesc să ieşim fără măcar sâ ne dăm seama că o facem.
N-aş purea să spun că după dispariţia Căprioarei m-aş fi hotărât sâ nu mă mai căsătoresc, dar îmi spuneam că acest eveniment va trebui să aibă Ioc târziu, pe la treizeci de ani şi numai dacă, bineînţeles (fireşte, toţi gândim la fel), voi găsi o femeie care să mâ iubească şi s-o iubesc nu împins de circumstanţe, ci în mod lucid, cunoscându-ne bine unul pe celălalt. Până atunci aveam dc lucru: să-mi dau doctoratul, să intru în învăţământul superior si să-mi încep lucrarea mea de filozofie asupra caracterului unitar al conştiinţei umane şi a reintegrării ei într-un univers în care spiritul este prezent în mod egal în tot ce există, într-un om ca şi într-un cărăbuş.
Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba şi literatura română, autor al unui volum de versuri publicat înainte de război de către un editor generos din Sighişoara, volum inritular în mod ridicol Glodşi empireu de-azur. Omul însă nu era deloc ridicol, avea în el ceva dramatic sau mai exact spus se afla aproape tot timpul într-o stare acută de indignare, împotriva cui? l-a început mi s-a părut câ împotriva a mărunte lucruri, de pildă împotriva şicanelor la care era supus de unii dintre colegii săi, cu care se afla în permanent conflict de prioritate şi fireşte mai ales împotriva directorului... Jigniri, replici pe care mi le relata cu lux de amănunte, cu un humor furios şi involuntar, făcându-mâ să izbucnesc în râs. Acele infinite faţete ale existenţei umane neliniştite, imposibil de memorat, ar fi trebuit să am, pentru a le reda, memoria misterioasă a scriirorilor care ne uimesc tocmai prin revelaţia acestor lucruri deja ştiute, dar uitate de noi. De pildă: lupta de a dovedi cine e cel mai inteligent, credinţa că tu eşti unul dintre aceştia, apoi
şocul, când un altul, un Individ grosolan, imbecil, un măgar insolent, al cărui loc ar fi trebuir să fie mai degrabă la plug şi nu printre profesori într-o şcoală normală de învăţători, nu se sfieste să-ţi spună în faţă, în auzul tuturor că... Ei bine, ce? Aici e aici! „Cu pregătirea dumitalc care lasă de dorit..." Auzi! Asta e ceva absolut incredibil! Şi un altul care, auzind această cretinie, să râdă. Iar directorul, superior... (Superior prin ce? Prin faptul că e mai măgar decar toţi ceilalţi şi a ajuns director făcând politică în judeţ cu prefectul, cu care e prieten?) „încetaţi, domnilor!" Asta tocmai în clipa în care proaspătul meu prieten spunea: „Am impresia că prin aceste cuvinte vrei să-ţi maschezi propria-ţi lipsă de pregătire.
Veselia mea auzind toate acestea era secretă. Replicile prietenului meu (căci ne împrieteniserăm, mă însoţea zilnic până acasă, mergând împreună pe jos, el povestind şi eu ascultând) în convingerea lui erau zdrobitoare, când în realitate erau puerile, sau în orice caz expresia unei gândiri sensibile, care nu concepea să spună o grosolănie în stare să-1 facă măcar egalul celorlalţi şi în ultima instanţă prieten cu ei. Dacă ar fi răspuns de pildă pe un ton de dispreţ neglijent şi afabil: hai sictir! sau: du-te-n mă-ta!, s-ar fi râs şi starea conflictuală ar fi dispărut. Aşa credeam, dar observându-i îndârjirea aveam îndoieli... I-am citit volumul de versuri, care nu era atât de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu» Era chiar bun, dar strivit de influenţa lui Arghezi, de care în mod surprinzător pentru mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în autorul Florilor de mucigai şi al „blestemelor" un geniu. In resr, spunea că Arghezi era retoric... Avea deci spirit critic, dar nu şi pentru volumul său de versuri şi mai ales deloc pentru sine, căci indignările lui ascundeau o discretă hipertrofie a eului, silit mereu sâ se apere şi să vadă tn ceilalţi numai imbecilitate şi prostie. Desigur, imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luând-o în derâdere
586 MARIN PREDA
la ceilalţi şi acceptând cu humor că nici noi înşine nu tăcem excepţie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi şi prin asta ne deosebim de alte popoare, fireşte, una din deosebiri,.. Petrică Nicolau, căci asa îl chema pe profesorul de limba română, credea câ el tace excepţie, fără să-şi dea scama câ astfel sc râdea şi de el şi râdeam cu însumi, bineînţeles lăsându-l sâ creadă că eram de partea lui şi râsul mi-era stârnit de cretinia celorlalţi.
Acest izvor al indignării în relaţiile lui cu colegii se epuiza însă curând şi pe nesimţite Petrică Nîcolau începu să se indigneze de manifestaţiile din oraş şi împotriva cursului pe care presimţea că îl va lua de-aici înainte istoria rării noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o să trecem de partea lui Stalin; Hitler a fost învins, dar Stalin a rămas şi o să ne facă el să trecem de partea lui... Şi lumea, inconştientă, pune chiar entuziasm în aceasta trecere. „înţeleg, zicea Petrică Nicolau sumbru, că n-avem încotro, dar atunci fii maî demn, mai lucid, şî lasă dracului entuziasmul deoparte, Staliti nu e încă bătrân, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înţeles câ Ardealul e al nostru, dar el e şi comunist şi o să ni-1 vâre şi nouă pe gât, comunismul, fără măcar să ne lase răgazul sâ-1 asimilăm... în materie de cuceriri, nu există progres în istorie. S-au schimbat doar metodele. Unii tâmpiţi cred că or să vie aici anglo-amc-ricanii, când se ştie câ paraliticu-ăla pc rotile, Roosevelt, s-a înţeles perfect cu Stalin sâ împartă între ei zonele de influenţă ca şi când planeta asta ar fi fost moşia lui rat-său. Şi asta datorită cretinului de Hitîer şi cretinilor de nemţi care au atacat Rusia, crezând câ or s-o cucerească în trei luni. în loc de cucerire au scos-o în lume, când mult mai bine ar fi fost să se fi mulţumit cu Austria şi regiunea sudeuă şi sâ fi cucerit lumea prin expansiune economică şi ştiinţifică şi nu prin. -." Şi Petrică Nicolau se poticni de indignare şi o ploaie de înjurături de care nu-1 credeam iu stare se abătu asupra lui Hitler şi a idioţilor de nemţi care îl urmaseră. Se răcori însă şi după o tăcere reluă: „Am cea
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 587
uiai mare admiraţie pentru Rusia lui Dostoievski şi Tolstoi şi o adevărată prietenie între noi şi ruşi n-ar fi dc neconceput, dar nu există prietenie între un colos şi un pitic. Fiindcă toate ţările din Europa, cu ruşii la Berlin» au devenir pitice; în douăzeci si patru de ore, dacă Stalin s-ar decide, armata roşie ar fi la Paris. Cine i-ar putea împiedica? Europa c istovită, Anglia c şi ea la pământ... Englezii si americanii s-au bâlbâit doi ani în nordul Africii ca să gonească de-acolo pe Rommel, care comanda un simplu corp de armată, ce-ar putea ei face în faţa ruşilor, cu o imensă experienţă de război, cu o armată călită şi perfect dotată? Să folosească bomba atomică? Ar însemna să moară toţi la un loc, ruşi, italieni şi francezi şi să transforme Europa într-un deşert..
Petrică Nicolau nu-mi făcea impresia că ar fi stăpânit de o viziune apocaliptică. Fusese pe frontul de vest ca ofiţer de rezervă şi se întorsese neatins la încheierea păcii. Nu era singurul care gândea asrfcl şi ceea ce spunea el mai spuneau şi alţii, dar el avea o indignare a lui proprie, o dispoziţie sufletească acută, gândirea lui nu era speculativă, ci neliniştită... Şi cu roate acestea, ascultându-l, nu ştiu de ce îmi venea să râd, în timp ce o adâncă simpatie se năştea în mine pentru el. Fireşte, nu mă convingea nici cu o iotă, fiindcă eu ştiam din istoric ca evenimentele politice şi sociale sunt imprevizibile şi nimeni nu e în siguranţă faţă de desfăşurarea lor, fie câ eşti popor mare sau popor mîc. Iar cine conduce un popor ştie acest lucru, sau mai degrabă are instinctul primejdiei şi se abţine îndelung înainte de a-şi trimite armatele, oricât de puternice, să cucerească pc alţii. Stalin de pilda dăduse ordin în '39 să fie atacată mica Finlanda, nu pentru a o cuceri integral, ci numai o parte necesară securităţii Leningradului. Câştigase acea fâşie de pământ, dar după ce pierduse sute de mii de oameni. Darmite dacă ar fi dat ordin armatelor sale să cucerească Europa, având de înfruntat lupta tuturor popoarelor ei, oricât de slăbite, ca şi a puternicei Amcrici care o proteja şi care suferise puţine
588
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DtNTRE PĂMÂNTENI
pierderi, practic neînsemnate, în timp ce Rusia era econo-miceste vorbind grav atinsă. Hider într-adevăr nu avusese acest instinct al primejdiei declanşând războiul, dar apărea ipoteza că un lucru straniu se petrecuse cu el şi cu poporul german care îl urmase, şi anume că în ciuda aparenţei unor determinări politice şi economice care le uşuraseră accesul spre putere, nici Hitler şi nici acea minoritate activă care puseseră mâna pe Germania nu erau sănătoşi la cap. Stalin însă, ca om politic care conducea Rusia, avea toate instinctele treze şi luciditatea neatinsă. Nu el venise peste Europa, ci Europa venise peste el si trebuise să se apere şi să câştige. Că dorise (şi Rooseveh fusese de acord cu acesr lucru) ca ţările limitrofe să intre în sfera de influenţă a Rusiei nu mi se părea o aberaţie. Totul era dacă aceasră influenţă va fi benefică. Aveam să vedem.
Nu ideile lui Petrică mâ pasionau, ci iritarea lui, care le colora într-un mod particular. Eram curios să văd spre ce zone se va extinde, cu adevărat curios, ca şi când aş fi citit pe viu un roman-foileton şi aşteptam a doua -zi, nerăbdător, urmarea.
Ui
Se extinse un timp asupra destinului intelectualului în noul regim care, dupâ părerea lui, avea să se instaleze foarte curând şi definitiv în ţara noastră. El nu făcea parte, îmi declară, nici dintre cei care se şi grăbiseră să se înscrie în partidul comunist, nici în partidul social-democrat al lui Titel Petrescu, în care intrau o mulţime de fripturişti crezând că acest partid e de viitor, fără să-şi dea seama că sociabdemocratismul, care fusese puternic în Germania înainte de 1933 şi fusese strivit dc Hitler fiindcă nu se putuse uni cu comuniştii, era acum învinuit (dar fusese şt înainte de către lx:nin) pentru oportunismul său, care ar fi facilitat venirea lui Hitler la putere. învinuirea aceasta, zicea Petrică» avea sase extindă şi asupra social-democraţiei contemporane, deci şi asupra celei româneşti, aşa, din principiu: prin
simplul fapr că eşti social-democrat eşti oportunist. Ce s-ar cere ca aceasră învinuire să fie redusă la neant? Sâ se unească partidul social-democrat cu cel comunisr! Ei, strigă Petrică triumfător, pe stradă. Se va uni!
N-am fost mirat mai târziu când previziunea politică a prietenului meu avea să se împlinească. Oamenii au adesea acest dar de a prevedea anumite evenimente, şi nu numai cei cultivaţi, cum era Perrică Nicolau, ci şi cei ca tatăl meu, cate srând zilnic la un aperitiv se pasionează de politică fără s-o facă, având deci mintea eliberată de corsetul partizanatului, în genera] unui cetăţean liber şi cu mintea vie i se poate întâmpla foarte rar să aibă în acest sens, şi în linii mari, surprize. Fireşte, nu poţî face previziuni şi asupra detaliilor, dc pildă modul cum se făcuse acea unire.
în ceea ce priveşte aderarea cuiva la Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuîiu Maniu şi a celui liberal, al Brărienilor, partide numite „istorice", Perrică Nicolau o considera o adevărată prostie: vor sfârşi într-o celulă, dacă nu şi mai râu. Care va fi soarta intelectualilor, adică a noastră, profesori, medici, oameni de cultură cţetera, care considerăm politica drept ceva murdar? întâi câ ni se va cere de-aici înainte, la început cu blândeţe, mai apoi cu persuasiune s-o considerăm ceva curat. Apoi se va trece foarte rapid la faza următoare, a aderării. Si toţi oportuniştii nu numai că vor adera, dar vor mima fanatismul şi curând ne vor înlătura pe noi, cei mai buni, întâi pe cei care au avut neşansa să fî făcut politică înainte, apoi şi pe ceilalţi, a căror polirică e să nu facă politică, şi astfel se va adânci revoluţia, care ne va arunca în excese cine ştie pentru cât timp, cum s-a întâmplat totdeauna în istorie. Cum noi suntem români şi nu francezi, vom adera toţi, va adera şi el, Petrică Nicolau, şi eu, cu preocupările mele filozofice, fiindcă românul ştie multe, de la cronicari si din propria istorie, că vremurile trec şi important e să scapi cu viaţă. „De ce p... mă-si
590
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
591
crede el că viata lui e atât de preţioasă încât e dispus sâ facă toate compromisurile pentru a şi-o salva, nu ştiu, exclama tare Petrică Nicolau, furios. Poate crede mai mult decât alţii că viaţa e preţioasă în sine, mai mult decât toate valorile spiritului? Că poţi trăi şi într-o grotă, numai să trăieşti? Că demnitatea, idealurile, libertatea, mândria de a fî om vor renaşte şi că numai cine există mai poate să renască, în timp ce un mort e mort de-a binelea şi nu mai are cum sâ recucerească aceste valori? Poate că are dreptate, fără să putem afirma că atunci când a putut sâ ia arma în mână n-a ezitat s-o facă, ba chiar a făcu t-o bine, punând în vigoarea luptei şi viclenia şi toate armele unei inteligenţe ascuţite, diplomaţia abilă, trădarea la timp a vechiului aliat şi alăturarea de altul nou, mai puternic. Astfel i-am bătut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe tătari şi am fost bătuţi de aceştia, însă am existat şi mulţi s-au trezit astăzi în timpurile moderne uluiţi că un popor tânăr a apărut în Europa, dar a cărui bătrâneţe, al cărui trecut crâncen nu le cunoaşte nimeni, iar alţii ne contestă drepturile.1*
Ajuns la astfel de tiradă, Petrică Nicolau îşi ridică nasul său fin în aer şi indignarea făcu să-i apară pc chip o expresie surprinzătoare de nobleţe care mă împiedică să mai râd de misterioasa sa iritare care rar îl slăbea. Ideea lui fundamentală pe care o formula cu claritate era că am putea fi un mare popor dacă am scăpa de lichele şi de lichelism şi am învăţa să renunţăm la stupidul nostru humor. „Dimpotrivă, i-am răspuns, humorul ne salvează. A şti să râzi în clipe tragice înseamnă a stăpâni tragicul." „Da, mi-a replicat el, şi a evita astfel măreţia şi a cădea în trivial. Se spune că un arhitect neamţ, prieten cu Carol 1, după ce a stat vreo zece ani la noi şi a construit câteva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea să se întoarcă în Germania. De ce, Franţ, 1-a întrebat suveranul, nu-ţi place ţara asta? Maiestate, i-a răspuns arhitectul, ţara e frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgătoare, dar prea mult p... mo-ti!
Adică cum? s-a mirat regele. Păi, i-a explicat neamţul, deraiază un tren, morţi, răniţi, românul zice p... mo-ti! Secetă, inundaţii, incendii, p... mo-ti! Prea mult p.._ mo-ti! Suveranul a râs şi el, cum râzi şi tu acuma..."
într-adevăr, râdeam, în timp ce prietenul meu n-avea nici un chef, el îşi trăia ideile cu intensitate, ai fi zis că spiritul său nu cunoştea relaxarea, această stare care ne apropie de contemplare, fără de care n-am mai putea vedea cerul minunat, norii de pe el şi chipul frumos al unei fete. Chiar mă întrebam în clipa aceea cum trăia el cu soţia lui, cum arăta, dacă iritarea ceda şi cunoştea clipe de destindere.
IV
Aborda el însuşi acest subiect chiar atunci când eu, deşi îl ascultam cu atenţie, nu mă putui stăpâni sâ nu întorc capul după o siluetă, unepassante, cu splendide picioare în cisme de iarnă, picioare vizibile doar între haina de blană şi negrul acestor cisme elegante, ah, picioare care parcă mă orbiră pentru o clipă. Dar şi chipul era frumos, văzut într-o străfulgerare, zâmbitor, cu gene mari, care clipiseră o dată în timp cc fulgi de zăpadă îi cădeau chiar în ochi... Ca şi pe poetul damnat, mă stăpâni un sentiment brusc de melancolie că ea a trecut şi n-o voi mai vedea niciodată, trecătoarea Iubita cu un destin necunoscut... Jamaii Se pierdu în mulţimea care umplea strada într-un du-te-vino neîncetat... HE nevastă-mea! spuse atunci prietenul meu, uhiîn-du-mă. Şi îşi ridică spre cerul plumburiu chipul său mic, deodată dispreţuitor şi îndârjit. E ora când ştie că eu vin acasă şi cu toate astea nu sunt niciodată sigur dacă mă aşteaptă sau nu. Şi niciodată nu ştiu dacă, aşteptându-mă, o să-mi înghit în linişte borşul nenorocit pe care mi-1 serveşte în farfurie, sau dacă există sau nu acel borş, deşi îi plătesc o servitoare care să-l gătească/ Aproape că nu auzii aceste cuvinte care mă introduceau deodată fără ocolişuri şi fără falsă discreţie, în viaţa intimă a
5v> MARIN PREDA
prietenului meu. Mai tâmu aveam sâ cunosc şi eu această stare în care un bărbat îşi dezvăluie relaţiile cu soţîa fără să-i mai pese că aceste relaţii ar trebui să rămână secrete. Secretul, credem noi, învăluie ca un abur misterios o căsătorie fericită, fără să ne dăm seama că fericirea e un secret comun care nu miră pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevărat ascunsă, ca şi când ar fi o ruşine să fii nefericit şi s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasă. Eram consternat, nimeni din şcoală nu aflase până atunci ceva despre felul cum trăia profesorul Nicolau cu soţia lui» adică nu se şoptise nimic, să zicem, despre vreo trădare sau despre vreun scandal... Ii câştigasem eu deplina încredere ca să se destâinuiască astfel? Sau nu-i mai păsa? Da, aveam sâ aflu şî eu mai târziu: apare o perioadă în viaţa unui cuplu, când conflictul interior sparge cadrele vieţii în doi şi se revarsă în viaţa din afară din pricina intensităţii insuportabile la care sunt supuşi cei în cauză; nu eram atât de prieten cu Petrică, adică prietenia noastră era prea proaspătă ca să-t devin confident. Si apoi întâlnirea noastră cu ea... Soţii nu numai că nu schiţaseră gestul de a se opri şi a schimba măcar câteva cuvinte de forma, cum obişnuiesc chiar cei în conflict, dar nici măcar nu se salutaseră. Brusca destăinuire a prietenului meu nu avea însă în ea ceva acut, părea ceva cronic, n-aş fi zis că dezvăluia o ceartă recentă care ar fi putut explica o astfel dc înstrăinare. în acelaşi timp ea arătase zâmbitoare, parcă fericiră sub ninsoarea care cădea peste noi şi peste oraş. Da, avea pe chip un surâs parcă dc beatitudine şi în ochi o sclipire enigmatică. Pc atunci însă nu ştiam nimic despre viaţa cuplurilor şi în clipa aceea am gândit că fără îndoială el îi purra pică pentru ceva, se certaseră si desigur, cum el era uşor de jignit, ea îl jignise, nu în sensul că nu era sigur de borşul zilnic sau de prezenţa ei acasă (lucru care putea fi adevărat, dar cu care el se obişnuise), ci îl jignise în personalitatea şi în orgoliul lui, unde era atât de vulnerabil. „Lasă, Petrică, i-am spus, nu maî fi şi tu atât de susceptibil...",
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 593
gândind, când aî o soţie atât de frumoasă, asrea sunt fleacuri pe lângă fericirea de a te culca cu ea în pat... „Nu sunt măgar, zise el, să nu fiu susceptibil, cu toate câ şi măgarul rabdă să-i pui tot felul de poveri în spinare, dar nu uită că i le pui şi când te aştepţi mai puţin aruncă şi poveri şi tot şi îţi aplică şi două copite în cur, dacă nu şi mai râu. Un om e un om, continuă el parcă rănit iremediabil în înalta sa concepţie despre fiinţa umană, dacă nu respecţi un om, atunci ce mai respecţi? Nu tc înjoseşti şi pe tine însuţi în clipele acelea? Ea nu are nici cea mai elementară noţiune despre respectul reciproc, fără de care... totul se duce dracului", exclamă deodată prietenul meu atât de scârbit şi cu atâta lehamite încât de simpatie pentru el îl apucai de braţ şi izbucnii în hohote înalte de râs. Astfel era pe atunci natura mea primirivă, nefericirea cuiva, bine exprimată şi sinceră, îmi stârnea râsul spontan, irepresibil, aşa cum ni se întâmplă să izbucnim în râs când cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus până jos de un automobil. Desigur, în forul meu interior eram încredinţat sau doream ca râsul meu să-1 antreneze şi pe celălalt şi să vadă şi el că, iată, se putea râde dc comedia umană, nu trebuie niciodată să ici lucrurile în tragic, mai proprie îî e omului înclinarea spre râs, starea de inocenţă.,. uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gâtuic, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amândoi şi cel lovit, te uiţi la el că deodată surâde ca un prost... Ei bine, nu e prost deloc, ci doar c curat, neatins de trufie, de sentimentul umilinţei... Nu i s-a întâmplat nimic, iată, e tot ceea ce simte el în clipa aceea. Fireşte, viaţa nu e o joacă de copii, dar mai întâi de ce n-ar fi? Nu suntem noi toţi copiii pământului? Si apoi cine le-a spus oamenilor că trebuie să rămână înlănţuiţi de cei cu care se află în stare de conflict? «Pai, Petrică, i-am spus, c foarte simplu, nu eşti sigur câ o găseşti acasă, nu re mai duce nici tu la ora aceea acasă, nu eşti sigur de borşul tău, dă servitoarea afară şi mănâncă-1 la restaurant!--."
5y4
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 595
La aceste cuvinte prietenul meu se înfundă pentru prima oară într-o tăcere însingurată şi orgolioasă pe care n-o mai rupse până ajunserăm în dreptul casei mele. îmi veni o idee: să urce Ia mine şi sâ luăm masa împreună. Ia ora aceea, unu şi jumătate, când ne întorceam noi de la şcoală, mă aştepta totdeauna mama cu masa pusă, iar la trei, era acasă şi îl aştepta pe tara. Pentru scara îmi lăsa ceva uşor dc încălzit, sau îmi ajungea un sandvici cu unt şi brânză, sau jambon, un pahar cu lapte...
Petrică acceptă. Apartamentul meu de două camere era confortabil, deşi încă sărac mobilat, „Fă-ţi totul singur"*, îmi spusese tata, deşi avea ceva bani şi deşi vedea cum de ia o lună la alta se devalorizau, ajunsese o pereche de pantofi să coste aproape cât un salariu de-al său dc altădată, îmi cumpărasem strictul necesar, mobilă de ocazie, un divan-studio, un birou, o masă şi câteva scaune. Cărţile îmi stăteau încă îngrămădite pe lângă pereţi.
Râurâm câte-o ţuică şi mama ne servi ciorbă de purcel ardelenească şi tocană cu mămăligă. Cartelele de pâine aduseseră pe ţărani în piaţă cu mălai. Apui la cafele mama ne părăsi. Nu fumam niciodată dimineaţa, iar Petrică era doar fumător dc ocazie. Aprinscrăm ţigări.
„...Iar Marghiloman spunea, în legătură cu neseriozitatea noastră, reluă Petrică revenind la ceea ce discutasem înainte de întâlnirea cu nevastă-sa, că în România n-ai nici o plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un adversar, fiindcă dacă îl învingi, trece de partea ta... Abia dacă voi, ardelenii, sunteţi mai fermi... Dar n-o să mai conteze... Să-ţi dau să citeşti ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne aşteaptă pc noi, intelectualii, ceea ce ne rezerva adică nouă revoluţia proletară. Vom fi puşi la coadă. Gânditorii, oamenii de cultură, nu vor avea acces la putere şi în general li se va refuza orice încercare dc a gândi altceva decât ceea ce a gândit deja Marx. întreaga gândire a umanităţii va fi reanalizatâ prin această prismă şi în acest sens vor avea şi ei ce face, sau cum spuneţi voi, ardelenii (Petrică
era regăţean), or să aibă de lucru «cât îi hăul», cu iluzia că înseamnă şi ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om şi în forul lor interior nu se vor simţi umiliţi că nu li se va da voie să se abaiă de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetări filozofice şi sociologice şi vor fi vârâţi în ele toţi, să le treacă apetitul că ar putea face şi ei politică cum a făcut Bâlcescu, Titu Maiorcseu, Petre Carp sau Kogâlnieeanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor trebui sâ-şi pună pofta în cui. Cel mult funcţii de decor. Li se va lăsa doar libertatea sâ se mănânce între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi încurajaţi, cu instinctul sigur al conducătorilor de totdeauna, să-şi sape reciproc autoritatea, fireşte până la o anumită limită, căci vor avea nevoie să existe totuşi valori pentru a exalta noile idealuri. Cei cu adevărat neliniştiţi de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, băgaţi la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi împuşcat, dar vor trece prin infernul adaptării, dacă va fi chiar infern, după părerea mea, marii maeştri vor da din capetele lor albite de înţelepciune şi vor zice: aiasra este foarte hîne, alţii vor întârzia sâ vadă dacă nu vin anglo-americanii, pe urmă geniul pamfletar al unuia va spurca pc trădătorii de ţară transfugi şi duşmani plătiţi, în general, foţi vor fi înghiţiţi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin.,," „Chiar aşa a spus I^enin?", l-am întrerupt eu. „Da, chiar aşa, noi avem stomacul tare şi vom înghiţi pe toţi individualiştii şi şovăielnicii, citez din memorie. Nu sunt Mafalda să ghicesc ce-or sâ facă cei care au creat pană acum o mare literatură. N-ar fi exclus sâ devină optimişti..." (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam să ne dăm seama mai târziu. Petrică, după ce a aderat şi el, a uitat totalmente de profeţiile lui, ca şi când o stranie amnezie i s-ar fi abătut pe conştiinţă, ca şi când un altul, străin cu totul de el, ar fi făcut acele profeţii; dar soarta lui avea să devină pe atunci tragică. O sâ revin asupra acestui lucru)...
5%
MAMN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
597
Se lăsă o tăcere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea câ nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacţionarismul maurrasian din cartea t'Avenir de Vmtelligence (carte pe care mi-o împrumută chiar a doua zi), sau în orice caz tăcea eforturi să-şi îndepărteze gândirea dc la ceva. De la ce? Aveam să aflu curând... Nu mai stătu mult şi plecă.
V
De la soţia lui, bineînţeles. „Metode fără efect, Matilda e mai presus de ele, spuse el a doua zi tară să-mi dau scama dacă era un elogiu sau o învinuire la adresa ei. Nici n-a observat câ am lipsit dc-acasă, am găsic-o trântită cu fundul în sus în pat, răsfoind reviste de arhirectură şi dc decoraţii interioare. Mi-am scos paltonul şi mi-am aruncat mănuşile înjurând. Asta nu c viaţă! Aiurea, degeaba am dat eu servitoarea afară, de două ori am făcut-o, angaja ea pe alta pc cont propriu. Câteva luni am mâncat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile ■fără nici un rezultat, afară de tristeţea care te cuprinde când vezi la mesele vecine pe alţii cu soţiile lor şi tu singur. De ce dracu te-ai mai însurat? Şi în general ce rost are însurătoarea? Sursă de epuizare a ceea ce e mai bun în tine, credinţă în rostul vieţii, tn idealuri câ omul e incomparabil... Ba e perfect comparabil, cu un catâr de pildă, Sâ nu facă nimic. Se uită la mine cu coada ochiului când mă vede că nu pot să mai rabd şi mă apuc eu să fee ordine. în dulapuri, în bucătărie, în cămară, în bibliotecă, pe care tot timpul o răvăşeşte... Îmi dispar cărţile, îmi descompletează cele mai frumoase ediţii. Unde sunt cărţile mele? Nu zice nimic, sc uită la mine cu ironie şt are o putere colosală în a tăcea, în timp ce eu mă epuizez, pe toate gamele, ale blândeţii, ale apelului la raţiune, ale înţelegerii, ale ameninţărilor. Târziu de tot am aflat că le împrumuta. Ediţiile mele rare din Racine, Balzac, Montaignc, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a
dăruit tata, care a călătorit la Paris, avocat bun, a câştigat banî înviata lui şi a cumpărat tablouri şi cărţi... Mi-a dat şi mie şi din unele şi din altele... Circulă prin casele prietenelor şi prietenilor ei arhitecţi şi se întorc, dacă se mai întorc, pătate, rupte la coperţi, cu foi smulse şi lipite grosolan cu pap.,. A trebuit să perorez luni de zile până să aflu că le împrumuta şi câ nu ea le aducea în halul în care le descopeream prin rafturi. Şi alte luni să mi se spună cu privirea încărcată de patimă strania: că de ce sâ nu se bucure şi alţii de ele? Ei, de ce? Toţi suntem oameni, eu le-am citit, aceste cărţi, sâ le citească şi alţii.-. Egoismul ăsta al meu e insuportabil. Pii generoasă pe cont propriu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se ghîfruiască mai puţin şi să-şi cumpere cărţi- N-ai decât £3-ţi faci biblioteca ta şi pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oras care să ţi le înapoieze pline dc caca... A încetat cu cărţile, au început să-mî dispară cămăşi, costume, pantofi, chiar şi ciorapi, exclama prietenul mai cu un humor disperat... Acum trei zile, continuă el, cobor în pivniţă să tai lemne. Eu ie cumpărasem de la depozit, însoţisem camionul până acasâ, le stivuisem cu un om pe care îl plătisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme... Ea venise acasă ca o cucoană, se uitase cu ironie la mine cum îmi curge sudoarea de oboseală... Ironie, surâs, dispreţ.. T Fără sa mă întrebe, tu ai mâncat, eşti obosit, sau nici măcar atâta, să-şi fi văzut de arhitectura ei, n-am pretenţia la tandreţea femeilor, care nu e decât o cursă... Pisicile sunt superioare, când simt nevoia de tandreţe se mângâie singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu înşeală pe nimeni-.. S-a retras în dormitor şi când spre seară am ieşit şi eu din bibliotecă şi m-am aşezat la masă, la masă nimic... Tu n-ai mâncat în oraş? zice. Ba am mâncat, i-am răspuns. Şi m-am culcat la mine în birou, flămând, dar fără dorinţa de a mânca, cu speranţa că o să vină la mine şi să mă cheme în bucătărie, să-mi infirme ideea care îmi dădea târcoale, că femeia
598
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
599
asra nu ştie ce e o căsnicie şi de ce dracu s-a mai căsătorit cu mine... N-a venit. Nu vin, să ştii de la mine, nu le aştepta niciodată, fiindcă nu vor veni, în întunericul odăii tale aştepţi zadarnic un semn, acest semn nu-ti va fi dat... Pare neve-; rosimil, îţi contrazice întreaga ta concepţie despre viaţă, dar e adevărat, aşa cum e adevărat că trebuie să mori, nu-î pasă de rine şi degeaba nu dormi, chinuit să afli adevărul. Nu există nici un adevăr, nu te înşeală nimeni, nu iubeşte pe altcineva, şi totuşi nu vine când o aştepţi, idioata credinţă că o să apară şi o să-ţi pună mâna pe fruntea înfierbântată e o invenţie pe care nu ştiu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adolescenţă, când visăm iubirea şi armonia.,. Ducă-se dracului, mi-am spus şi am hotărât că mai bine trăiesc singur, şi am aruncat în noaptea aceea peste bord gândul de a fi fericit cu o femeie.,. Dimineaţa însă m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul că nu s-a întâmplat nimic. Tandreţea ei era indiferentă şi gestul de a-mi drege cravata mi-a făcut greaţă. Ia mâna de pe mine, i-am spus. Şi am plecat înjurând... Şi acum trei zile cobor eu în pivniţă să rai lemne. Servitoarea plecase la ţară, îi murise mă-sa. Când mă uit... ştiam că în pivniţă abia aveai loc să pui lemnul pe butuc... acuma, loc berechet... Mă uit eu mai bine... ştiam că abia vedeai ferestruica.., ferestruica mică era degajată şi toate lemnele din partea aceea, un perete întreg, lipseau. Mă uit mai bine şi văd că şi peretele stivuit din stânga era înjumătăţit... Am înţeles într-o clipă ce se întâmplase. De la cărţi şi lucrurile mele personale de îmbrăcăminte, trecuse la lemne, cărate şi aranjate de mine. Am urcat sus, indignat {«Aoleo, Petrică, am gândit în clipa aceea uitându-mă la el şi văzându-i indignarea reapărându-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia să urci sus cu o bucată de lemn în mână şi s-o croieşti cu el ca unică soluţie a chestiunii tale insolubile!»). Cui ai dat lemnele? am întrebat-o. («Cui să le dea, am gândit eu, altor oameni, de ce să te bucuri numai tu de ele la gura sobei
şi să-I citeşti cu delicii la focul lor tihnit pe Racîne sau Montaigne?» Dar Petrică nu mi-a urmat, nici măcar acum, târziu, acest gând şi a repetat.,.) Cui ai dat lemnele? Ea stătea ca de obicei în pat, cu fundul spre uşă, ca un semn de dispreţ pentru cel care ar fi intrat peste ea şi cel care putea intra eram numai eu... în clipa aceea mi-am adus aminte cum mă-tuşâ-mea, la ţară, unde îmi petreceam vacanţele, punea mâna pe-un retevei şi îl arunca furioasă în câinele care dormea în mijlocul bătăturii cu spatele la casă... («Aşadar totuşi ţi-aidat seama ce-ar fi trebuit să faci!») Am apucat-o de mână şi i-am spus: ridică-te când stai de vorbă cu mine! S-a ridicat şi gura ei s-a făcut subţire ca o lamă de cuţît... Nu te agita, mi-a răspuns cu pleoapele coborâte, când n-o să mai avem lemne mă ocup eu să fie iar pivniţa plină.,."
Ajuns aici Petrică se opri. Aşteptai însă zadarnic să continue. Mă uitai la el: avea fălcile încleştate. înţelesei că nici până astăzi nu rezolvase, în el însuşi, acest episod, care era proaspăt. De aceea poate soţii, întâlnindu-sc pc stradă, nu sc opriseră, nu-şi spuseseră nimic? Da, dar ea avea un surâs răpitor-.. Cu cc greşeşti tu, Petrică, faţă de ea? m-am întrebat. Cc lipseşte, ce nu-mi destăinui? Ce-ţi scapă din fiinţa ei, care îţi produce o indignare universală? Fiindcă, e clar, ea e sursa iritării şi pesimismului rău furios, pe care îl extinzi în relaţiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice şi cu Tavenir de Uinteltigence...
Surâdeam, curios să aud ce-o să-mi spun:
BIBLIC1'
VI     v AC^*W
Vl V SE
A doua zi însă, lovitură de teatru: pentru întâia oar5'decând îl cunoşteam, Petrică era nu numai vesel, ci o lumină care îi fecea chipul deosebit de frumos îi transfigura parcă trăsăturile, înalt cum era, subţirel şi distins, ai fi zis câ umbla cu capul în nori. Radios, îmi spuse că a vorbit cu Matilda despre mine... Parcă ar fi obţinut o victorie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca
600 MARIN l'RHDA
şi când demult aş fî insistat eu pe lângă el, ca numita Matiida să accepte să i se vorbească despre mine. Şi că el şi ea mă invitau la masă... Chiar în acea zi, adîcă acum, Ia prânz. „Bine, Petrică, zic, mulţumesc."
Era clar pentru mine, se impăcaseră. Dar se împăcaseră de tot, adică tot ceea ce îmi povestise el nu mai exista, n-avea să sc mai reîntoarcă? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el ştie ce e între er. O luarăm deci spre el, străbătând centrul oraşului. Eram cam plictisit: Petrică nu mai avea verva lui care mă atrăsese atât de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) cu care îşi ţinea fruntea sus, aerul degajat, cu o vagă expresie de dispreţ pe chip la adresa mulţimii prin care treceam, tăcerea lui care se vroia superioară îl făcea puţin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Mă gândeam chiar să pretextez că am uitat câ am ceva urgent de făcut si sâ mă scuz, sâ rămână invitaţia lui pentru altă dată. Numita Matiida, cu sufletul ei generos pe seama cărţilor şi chiar a lemnelor lui Petrică, nu-mi stârnea nici o curiozitate s-o cunosc. Viaţa acestui cuplu mi se părea că are în ea ceva minor şi stupid, în ciuda faptului câ erau amândoi intelectuali, fiindcă nu-mi trecea prin cap să pun ia îndoială ceea ce îmi dezvăluise Petrică. Desigur, în concepţia mea şi în ceea ce priveşte viaţa sentimentelor nu exista deosebire între un om cultivat şi unul cu o meserie simplă şi fără cultură. Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia? perorând şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simţjlâ putea recurge la violenţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.
Mă înţelesesem cu mama să mă aştepte totdeauna până la ora două şî, dacă nu veneam, să-mi lase un bilet în care să-mi spună ce am de tăcut ca să mănânc şi să plece. Parcă îmi părea rău că n-o s-o văd decât mâine, fiindcă, în mod natural, ne-iubind pe nimeni, începusem s-o iubesc pe ea, prezenţa ei ocrotitoare, tăcerea chipului ei care era atât de elocventă: eşti fiul
V -
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTIEI " 601
meu, parcă îmi spunea, şi după Dumnezeu la tine ţin şi am uitat de mult că nu mai ai credinţă şi nu te-ai împăcat cu taicâ-tău... Dar eşti tânăr, şi nu se ştie dacă într-o zi n-o să-l înţelegi pe Mântuitorul... îi ghiceam aceste gânduri şi o ocroteam acum şi eu, spunându-mi că dacă Mântuitorul a învăţat-o să fie atât de răbdătoare şi să ţină astfel la mine, care o chinuisem până mai ieri, înseamnă câ totuşi pe ea credinţa o înălţase cu adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atâta vreme ranchiună, deşi era un om de treabă. Da, dar oamenii numiţi de toată lumea de treabă nu sunt de treabă deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atât de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă.
Mă trezi din aceste gânduri Petrică: ajunsesem. Locuia pe o stradă apropiată de centru. Ceea ce mă izbi de la început fu eleganţa şi somptuozitatea intrării (era o intrare laterală, din curte, spre al doilea etaj al clădirii, o vilă impunătoare), scară largă în spirală, cu trepte parcă de marmoră, în orice caz nu erau din ciment obişnuit, cu ferestre imense de o parte şi de alta. Uimirea mea însă crescu când intrarăm înăuntru. Tot etajul de patru camere era al soţilor Nicolau. Nu mai văzusem până atunci ceva atât de atrăgător, atât de artistic as zice, camere mari cu draperii, violete, cu pereţii plini de tablouri şi rafturi de cârţî, cu plafoanele ornamentate, fotolii şi scaune aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal uriaş, o sufragerie şi un hol cu drugi negri de lemn transversali în plafon, nişe nenumărate cu geamuri vechi, parcă din secolele trecute colorate ca în vitraliile catedralelor, sobe de teracorâ albă, nici n-ai fi zis că sunt sobe, atât de fine erau plăcile şi brâiele cu incrustaţii şi semne ornamentale... Biroul lui Petrică era atât de spaţios încât simţii invidia, mi-ar fi plăcut şi mie să am ceva asemănător. Oricum, ai fi zis că un mare savant lucra în el, cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn preţios, probabil nuc, care se întindea pe doi pereţi- Mă aşezai pe canapeaua în care mă
602
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
603
înfundai, în timp ce repetam: „frumoasă casă ai, Petrică, n-am mai văzut aşa ceva". El îşi ţinea o mână în buzunarul de la pantaloni, zornăind nişte chei. Tic nervos, de care aveam, mai târziu, să mă satur. Nu-mi răspunse. Veselia lui radioasă se mai topise şi îl aud că zice: „Ar fi în stare pur şi simplu sâ nu vină (înţelesei că se referea la soţia lui.) şi nici măcar să relefoneze. Ea te-a invitat, dar parcă la ea contează că ţi-ar luat o obligaţie şi câ trebuie s-o respecţi?"
Dar chiar arunci se auzi zgomot la uşa de la intrare şi mă ridicai de pc canapea. Petrică îmi confirmă: ea era. Ieşirăm din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse că „domnu, nu ghesit vin, mereţi dumneavoastră şicheutari..." Crunt, Petrică îi luă plasa din mână, ne îmbrăcarăm paltoanele şi plecarăm noi să găsim vin. Nu găsirăm ici, dar găsirăm dincolea... Totuşi Petrică, contemplând norii, parcă nu voia sâ ne mai întoarcem acasă. Dar nici nu spuse ce-ar trebui să facem. Ne plimbarăm în râcere cam vreun ceas. Tăcere, fiindcă încercarea mea de a 'spune ceva, de pildă despre faptul câ ruşii erau iritaţi că aliaţii lor, anglo-americanii, tărăgănau procesul criminalilor de război (citisem tocmai atunci o reproducere a unui arricol din presa sovietică în care se spunea „ar trebui scos din celulă banditu-ăsta de Goehring şi spânzurat imediat"), nu avu nici un ecou la Petrică. Era însă rândul meu să vorbesc şi continuai interminabil pe această temă. Aveam însă sentimentul câ prietenia noastră se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era srăpânit de o muţenie care parcă nu prevestea nimic bun. Părea hotărât în sfârşit s-o bată acum pe Matilda lui, dacă bineînţeles s-o fi întors. Se făcuse ora trei şi jumătate. Mă uitai discret la ceas: mi se făcuse foame. Eram pe punctul să-I invit eu la mine acasă, când el îşi coborî deodată privirea din nori, surâse strâmb şi îmi fileu semn: ne întoarcem. Dar fără grabă, înţelesei, îi lăsa timp sâ vie şi să pregătească masa. Astfel ne oprirăm într-o librărie din centru, care ţinea deschis
toată ziua, răsfoirăm cărţi, cumpârarâm reviste literare şi ziare proaspete, ne uitarăm la pozele de reclamă ale unui nou film american cu coiuboy şi pe la patru Petrică sună la propria lui casă, deşi avea cheile în buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de reproş: „A venit, fă, doamna?" o întrebă Petrică grosolan, fără să treacă pragul. „Nu, domnu, răspunse ea, dar telefonat că vine mintenaş, domnii nu plecat, vine, vine..." „Cc e, dragă, ce s-a întâmplat?" auzii atunci în spate un glas de femeie încărcat de o mare veselie degajată şi mă Entorsei şi o văzui.
Era ea. Venea agale, îmbrăcată în haina eî de blană, trecă-toarea pe care o clipă o crezusem prima oară că n-am s-o mai văd niciodată. Avea aerul că venea de la o petrecere unde sc simţise minunat şi acum se întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi sî pentru toate, dispusă să ierte pe oricine şi pentru orice, cu forţa pe care ţi-o dă sufletul când viaţa ţi-a dăruit o clipă de intensă fericire. Se uită Ia mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei de o frumuseţe care mă copleşi şi exclamă: „dumneata trebuie sâ fu domnul Petrini! Bună ziua!" Si îmi întinse mâna pe care i-o sărutai. Avea o mână a cărei greutate n-o simţii, imponderabilă, dar care mi-o strânse pe-a mea într-o scurtă încleştare, strângere fraternă, care transmitea forţă feminină, dar şi forţă fizică, mână groasă, ai fi zis o labă,.. O luă înainte, îşi aruncă haina pe un fotoliu şi dispăru. Petrică fusese ignorat în aceste clipe, dar observai la el o curioasă transformare: părea stăpânit de o bucurie jenată şi confuză, împotrivirea lui cruntă se retrăsese (nu dispăruse, vedeam bine), un vag surâs îi flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumuseţe minoră, dacă pot sâ spun aşa, căci astfel îmi apărea în acele clipe. „Hai, zise el în şoaptă, ca şi când s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva din somn, să-ţi arar cărţile mele."
Intrarăm în bibliotecă şi începu într-adevăr sâ mi le arate, una câte una, ediţii rare, din clasicii francezi, legate, cu tipăritura veche de prin 1860,1 £ desfăcea coperta, întârzia asupra
604
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
605
primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, îmi dădea, cot în şoaptă şi cu religiozitate aceea curioasă a livromanilor, explicaţii asupra personalităţii, nu a autorilor, ci a acelora care îngrijiseră şi prefaţaseră ediţia, biografia lor, polemicile lor din epocă etc, ca şi când aceste personalităţi erau mai presus de Rabclais, de Boileau, IaFontaine.,, De ce vorbea el în şoaptă? mă întrebam. Ce sentimente îl stăpâneau pe Petrică, de arăta ca şi când un devotament straniu pentru cineva scump şi drag care zăcea bolnav în camera vecină îl împiedica să fie firesc, să dea curs ca altădată gândirii lui libere, să vorbească cu un timbru normal?...
Deodată lăsă cartea şi se întoarse: intrase ea. Chipul lui Petrică înflori brusc şi de astă dată bucuria lui jenată luă locul unei bucurii pline şi spuse: „Matiida, bine că ai întârziat, ne-am plimbat prin oraş, am cumpărat vin, am fost prin librăria din centru... Credeam că o să găsesc cele două cărţi... vezi, asta e? când trăieşti în provincie, trebuie să te mulţumeşti cu fârâ-miturile din capitală, dacă mai vin şi fărihniturile acelea..." „Petrică, îmi explică ea, aşezându-se, nu doarme de câtva timp din pricina a două cărţi... Vrea să se ducă la Bucureşti după ele..." Şi spunându-mi asta îşi arătă deodată chipul, pe care până atunci nu-1 văzusem bine şi rămăsei împietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu drept frumuseţe la Căprioara era ceva palid, şters, inexpresiv, faţă de bogăţia strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decât atât, adică ceea ce a (acut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieţi a gândirii şi sentimentelor, care aruncă parcă într-o transă privirea unor ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viaţă şi de comunicare, un astfel dc chip şi o astfel de frumuseţe nu mai văzusem. Un fior rece de invidie grea mă străbătu. Cum de nu întâlnisem eu o astfel de
femeie şi o întâlnise Petrică? Cum dracu au noroc unii şi dau peste astfel de femei fascinante, cum se întâmplă, unde le găsesc, sau, culmea, cum de sunt găsiţi de ele? Şi, ce era mai rău, înţelegeam acum vorbirea în şoaptă a prietenului meu; această femeie în propria lui casă, hm! desigur, nici vorbă, înţelegeam prea bine, îl subjuga; în prezenţa ei gândirea lui se topea, revolta împotriva ei si tot ceea ce îi tortura sufletul, aşa-zisele fapte pe care mi le povestise zile în şir, deveneau, desigur, o amintire palidă.
El începu să-mi explice că nu era vorba de cărţi obişnuite şi se însufleţi, încetă să mai vorbească în şoaptă. Ea îşi aprinse
0 ţigare şi îl asculta cu un minunat şi ironic surâs afectuos, uitându-se adesea şi la mine, care mă făcusem în forul meu în-rerior crunt şi duşmănos. „Unde sunt, Petrică, învinuirile talc? mă întrebam. Ce-a mai rămas din superba ta revoltă?"... „Hai, Petrică, continuăm la masă, zise ca întrerupându-1, domnul Petrini, văd eu, nu are acum gândul la cărţi, ca tine, ci probabil
1 se profilează mai degrabă în minte, prin telepatie cu bucătăreasa, imaginea unei supe fierbinţi şi a unui muşchi de porc împănat, care sunt gata. Poftiţi la masă!"
VII
„Unii oameni, continuă Petrică deodată pătimaş, în timp ce servitoarea ne aducea sus-zisa supă, deşi au cultură, sunt analfabeţi prin concepţia pe care o au despre cultură. Ei confunda civilizaţia, pasta de dinţi, cu cultura şî am întâlnit chiar creatori de cultură, pictori şi scriitori, care nici ei nu sunt mai prejos de analfabeţi. Dotaţi de la natură cu talent, trăiesc şî mor în ignoranta, alergând toată viaţa după muieri şi între o operă îi alta petrecând în chiolhanuri nemaivăzute care le ruinează sănătatea şi îi trimit în mormânt înainte de vreme. Şi ne mai plângem că valorile noastre nu intră în circuitul universal! Cum sâ intre dacă înaintea ta intră Proust şi tu nu faci decât să-l
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
607
imiţi? Cât apare pe lume un scriitor marc, românii imediat încetează orice căutări proprii şi îi imită pe acela. Cultura e o forţă şi ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi, care nu mâi au nici o şansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaş pentru a deveni independente, şi anume începând cu violenţă prin a fi polemice cu valorile dominante ale Occidentului. Scopul final, sarcină a mturor generaţiilor, ar fi mutarea culturii şi artei europene aici în Răsărit, sau măcar împărţirea ei în două." „Nu se poate, Petrică, îi răspunsei, cultura e un fenomen natural, a căniî forţă nu poate fi schimbată prin simpla voinţă.1* „Te înşeli, zise el fără să reflecteze, semn câ reflectase înainte, literatura rusă e o literatură polemică, şi zadarnic a ignorat-o un timp Occidentul: a cucerit lumea şi acum francezii se uită uluiţi la sufletul rus, ale cărui adâncimi sondate de un Gogol, Dostoicvski şi Tolstoi îi ameţesc, fiindcă se simt ruşi, aşa cum bunicii şi străbunicii ruşi ai lui Tolsroi se simţeau francezi, a căror limbă o vorbeau şi în intimitate... Şi atacul rus asupra literaturii europene, se grăbi Petrică sa precizeze, este premeditat, antagonic, deci * nenatural», deşi e perfect natural prin desvăluirea altor adevăruri despre om." „Petrică, chiar ideea ta despre mutarea culturii în Răsărit nu e originală, e a lui Spenglcr, tot un occidental, numai că cl o revendică pentru Germania. Şi nu uita că marele Tolstoi, înainte de a ajunge să-şi cristalizeze propriile lui reflecţii despre cauzele războiului, 1-a citit pe un Proudhon, a cărui idee, că războiul e de origine divină, şi-a însuşit-o cu entuziasm; după câte îmi amintesc, Tolstoi 1-a întâlnit în 1861 la Bruxelles pe Proudhon, cu care probabil că a discutat îndelung şi de la care a împrumutat chiar ridul dc Război şi pace> care pesemne că i-a plăcut atât de mult încât n-a ezitat de asemenea să şi-1 însuşească. Acest scriitor francez suferise la rândul lui influenţa lui Joseph de Maistre, care în Du pape şi Soiries de Saint-Pitersbourg se arată adversar al
revoluţiei franceze. Noutăţi, deci, în materie dc idei, n-a adus Tolstoi francezilor, afară doar de faprul într-adevăr copleşitor al geniului său epic. Ori, acest geniu era natural, nu era o consecinţă a unui spirit polemic, premeditat şi antagonic."
Credeam că îl strivisem pe Petrică, dar el avu un surâs spontan de superioritate, nu se grăbi să-mi răspundă, aşteptă ca Matiida să ne schimbe farfuriile. Ea nc ascultase cu o expresie care sugerase că îi venise în cap un gând, mai degrabă o întrebare pe care aştepta să i-o pună la urmă soţului ei; în aceasta amânare savura parcă reacţia lui, cu care urma să se delecteze şî prin priviri neascunse pe care mi le arunca din când în când, îmi promitea că şi eu o să mă distrez; soţia îşi cunoştea soţul, punctele lui vulnerabile; fireşte» nu le va dezvălui, să-l facă de râs, dar nici nu va ezita să-î atingă puţin morga aceea a lui despre care, probabil, ştia multe; devenisem curios, încât mă hotărâi ca după replica lui Petrică sâ nu mai răspund. Totuşi nu mâ putui stăpâni să adaug, fără să-mi dau seama ce spun* lucru care, reflectând mai târziu, mă faeu să înţeleg de ce prietenul meu mă cvîră apoi câteva săptămâni la rând. „.. .Şî apoi, Petrică, cum să ce smulgi de sub influenţa marilor culturi, când chiar tu însuţi ca poet nu te-ai putut smulge de sub influenţa lui Arghezi? K o lege naturală!14 „Nu recunosc această influenţă, rânji el deodată şi frumuseţea chipului său se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a descoperit în spaţiul nostru poetic balcanismul Influenţa lui, da, o recunosc şi nu văd nimic rău că în cadrul unei literaturi, unul mare să ne influenţeze. Spiritul polemic trebuie îndreptat împotriva culturilor străine dominante, chiar însuşindu-ne de la ele idei, cum nu neg că a făcut-o Tolstoi. Asca e, în lume e cunoscut astăzi Tolstoi, în timp ce micul Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu sâ spun,..**
Se lăsă o tăcere. Bine, fie, gândii, dar dc unde pornisem: Da» el începuse prin a afirma că unii oameni, deşi au cultură, sunt de fapt analfabeţi. Ce vroise să spună prin această idee,
608
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
609
căreia apoi, după obiceiul lui, îî dăduse proporţii europene? „Eu sunt analfabeta aceea, zise atunci Matilda făcându-mă să tresar cu putere (gândurile se ghicesc!). Eu, continuă ea cu o veselie extraordinară pe chip, deşi am cultură, sunt o analfabetă care râd de el că nu poate dormi fiindcă nu găseşte aici la noi în oraş două cărţi despre care se face vâlvă în Franţa şi vrea să se ducă la Bucureşti sâ le caute"... Toată veselia ei deveni apoi brusc generoasă, ai fî zis dincolo de limite, când adăugă: „...Dar du-te, Petrică, ţi-am spus de la început şi nu ştiu de ce şi atunci te-ai simţit jignit..." întinse o mâna, i-o puse pe braţ şi îl mângâie: „Du-tc chiar duminica viitoare, şi luni întoarce-te*. Sub această mângâiere Petrică se relaxa. Dar ea reluă imediat: „.. .Şi lasă-i pe aceşti artişti şi scriitori care aleargă toată viaţa după muieri şi petrec în chiolhanuri nemaivăzute. Ce-ai tu cu ei? Poate că altfel n-ar putea crea!" „Pe dracu, rânji Petrică batjocoritor. Cu ce te ajută curul unei muieri să creezi? Balzac nu s-a însurat până n-a dus la apogeu Comedia umană. Toată forţa spiritului trebuie concentrată in creaţie, dacă vrei sâ nu rămâi veşnic la marginea marilor culturi. întrucât burta unei muieri, unde zac toate forţele rurbulente şi destructive, poate stimula un artist?" „Bine, exclamai eu, dar despre idolul tău, Ion Barbu, sc zice că..." „Da, mă întrerupse el imediat, ştiu, poţi să alergi după curul unei muieri, dar sâ nu te îndrăgosteşti de el! E ridicol!"
Devenise parcă furios, însă avea o furie rece, iar chipul său arăta acum durităţi de cremene. în acelaşi timp glasul avea tonalităţi de un sarcasm ucigător. Matilda zâmbea, dar îmi evita privirea. „Tolstoi, continuă el, a rezistat, cu toate că era dotat cu o neobişnuită forţă virilă, căreia însă i-a pus frâu, a convertit-o în spirit şi a învins. I^a noi, românul lucid a descoperit râul, dar nu-i poate rezista- Muierile au să-i mănânce capul, spune el când vede un bărbat înzestrat, dar care aleargă ca un smintit după ele, în timp ce după el aleargă ratarea, în care el nu crede. Cum să creadă? Femeia e idealul, ce e mai frumos în viaţă? Nu e ea floarea pământului? Făcând confuzie între
femeia care naşte şi care în timpul sarcinii ne e superioară, trăind în apropierea morţii pe care, născând, o sfidează, ţii muierea stăpânită de toţi dracii.,, cu care bea, chcfuicştc dansează".., „Cu cine, Petrică, bea, chefuieste şi dansează? îl întrebă Matilda cu un glas suav. Cu dracii sau cu artiştii?'* Dar Petrică, sardonic, râse din plin, cum nu-l auzîsem pana atunci, şi nu răspunse. „ Petro nîus e un naiv descriind moravuri romane naive. Eî da! exclamă el, că eroul nimereşte printre vestale, care ca să-1 vindece de impotenţă îi vâră un falus de lemn în cur tăvălit prin ardei pisat şi urzici şi el o ia la goană urlând, în timp ce vestalele îl urmăresc cu ţipetele lor: hoţul, hoţul... Săracul, era conştient că impotenţa lui faţă de femei venea din faptul câ iubea un băiat cu care trăia. Dar ar fi vrut să facă faţă şi unei frumoase matroane, îndrăgostită de el, deci nu era cu totul corupt. Sigur, capacitatea de regenerare a fiinţei umane este, practic, nelimitată, dar numai la noi, la români, care avem simţul humorului. Cunosc un bun tată de familie care te poate distra Ia infinit cu amestecul dc humor şi abjecţie care îl caracterizează. Şi fiindcă suntem admiratori ai lui Zolav care a scos afară maţele fiinţei umane, ca sâ depăşim faza, să nu strâmbăm din nas, stăpâniţi de un idealism puturos, în faţa scenelor memorabile pe care le trăiesc semenii noştri..
Matilda se uită la mine cu o privire rapidă şi alarmată. „Retrag, parcă îmi spunea ea, invitaţia să te distrezi pe seama spuselor lui Petrică. Vrea sâ mă jignească, nu mai e vulnerabil, l-am jignit cu cele două cărţi din pricina cărora nu doarme ţi acum mă atacă.** „Petrică, îi zisei, dar poeziile tale sunt atât dc pure, de idealiste..." Petrică primi elogiul, dar nu renunţă. „Câţi oameni, continuă el, mai sunt impresionaţi de codul moral pe care puţini dintre noi îl mai ridică în faţa abjecţiei? Humorul e suveran! Hohote de râs se aud în casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul râde cu noi, singurul supravieţuitor dintre îngeri. Suntem singurul popor din lume care avem graniţa nu cu Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu
610
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
611
diavolul, dar nu prin faptul că am fi diabolici, ci prin humorul nostru destructiv demolator ai oricărei înălţări. Nu se poate rezista. C ca un viciu, N-am crezut niciodată că o sâ pot râde cu poftă cu un ticălos care îmi povestea zilele trecute, uluit el însuşi, uimitoarea sa aventură cu o gagică..
...Dar chiar acum, în celula mea, nu mă pot stăpâni eu însumi, în faţa perspectivei apropiate a morţii, să nu râd de povestirea pe care Petrică ne-a relatat-o atunci după masă cu lux de amănunte. Cunoaştem toţi asemenea întâmplări scabroase şi în acelaşi timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici pe a lui. Râd acum, când sunt detaşat de tot ( şi această detaşare îmi aduce in suflet, ca o scurtă zguduire, o suferinţă insuportabilă ca n-o să mai pot trăi şi n-o să mai mă pot bucura de viaţă, tocmai când îi redescopăr secretul, care e tocmai această detaşare, secret pe care ea m-a făcut sâ-1 pierd şi să mă pierd) şi când simt eu însumi, ca acel erou al lui Albert Camus, că e cu putinţă, îri faţa morţii chiar dată de oameni, să câştigi o tandră nepăsare faţă de lume... Dar atunci nu râ-deam, Petrică mi se părea bătrân şi uzat în stările lui contradictorii, de la umilinţă şi adoraţie faţă de Matiida, la peroraţie sceptică şî misogină, tot împotriva ei, din motive care îmi scăpau, căci cele relatate de el mie până atunci apăreau meschine în faţa noii lui stări de spirit.
Ne-am băut cafeaua în biroul lui şi conversaţia a urmat mai potolită pe tema celor două cărţi, una de Camus, L 'Etranger, şi a doua UExistentialisme cest un hmnanisrne de Sartre, o broşură, un dialog cu un public dintr-o sală, cum aveam sâ aflu mai târziu, al acestui indigest om de litere şi filozof francez care încerca încă de pe atunci, cu frica în oase, sâ se împace cu marxismul.
„Şi unde stai dumneata, domnule Petrini?" mă întrebă ea la plecare, în timp ce îşi ţinea, cu tandreţe, soţul de braţ, care soţ mă privea parcă de sus, nu ştiu de ce, ca şi când ar fî obţinut
asupra mea o victorie. „în orice caz, doamnă, î-am răspuns, nu într-o casă aşa de frumoasă ca a dumneavoastră." „Si puteţi fi vizitat?4' N-am înţeles sau n-am auzit bine întrebarea, sau eram brusc plictisit şi dispreţuitor faţă de acest cuplu bizar ca să nu mai fiu atent la ceea ce mi se spunea, dacă era vorba de o vizită a lor împreună, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a părut din capul locului absurd... Am uitat să-i răspund.
VIII
$i totuşi acest lucru absurd avu loc; într-o după-amiază, cam la o lună după vizita mea Ia ei, mă pomenii cu ea în uşă. „Bună ziua, domnule Petrini, mi-a spus soţul meu că te-a invitat la noi de câteva ori şî ne-ai refuzat, începu ea chiar din prag. E adevărat?!" mă interogă în timp ce îi ţineam blana, cu care mă lăsă în mână şi intră în biroul meu cu paşi fermi, ca şi când ar mai fi fost pe la mine şi era familiarizată cu casa. Se aşeză chiar pe scaunul meu şi îşi ridică fruntea să-i văd chipul fascinant, cu întrebarea în frumoşii ci ochi verzi neclintiţi şi ameţitori.
Uitai să-i răspund, prins de o turburare care mă indigna şi din care nu-mi reveneam; deschisei gura să vorbesc, dar glasul îmi pierise. Şî totuşi în acelaşi timp, în forul meu interior, eram stăpân pe mine, deşi îmi dădeam seama că sunt paralizat. Simţeam în clipele acelea, într-un mod aproape fizic, diferenţa de vârstă dintre noi (ea mergea, după spusele lui Petrică, spre treizeci, în timp ce eu abia mă apropiam de douăzeci şi cinci), o astfel de cucoană era pentru mine bătrână şi în mod straniu bariera celor cinci-şase ani în plus dintre noi mi se părea greu de trecut. Mâinile ei cu palmele mari şi corpul care vedeam acum că era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care mă stăpânea câ această vizită n-avea nici un rost; numai că n-o dădeam afară prin tăcerea mea mohorâtă, fără să-mi pese însă câ purtarea mea putea fi jignitoare. Ei şi? „Să nu spui că
612
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
613
te-am deranjat, cu toate că ai aerul", reluă ea şi izbucni într-un hohot de râs de o sinceritare cuceritoare. Părea să spună că ştie că sunt turburat şi că de aceea nu pot vorbi şi se uită deodacă la mine cu o intensă afecţiune, care mă eliberă brusc din paralizia mea. Da, iară, afecţiunea, sentimentele pot sări uşor barierele dacă oamenii nu-şi poartă sufletul într-o carapace. Ştiam că şi cu o aveam pe-a mea şi desigur turburarea venea de-acolo că aceasta femeie vroia s-o ridice. Sinceritatea râsului ei şi afecţiunea cu care mă privi mă îmblânziră: nu, nici vorbă, nu venise cu această intenţie, ci după pură simpatie. „Nu, doamnă, îi răspunsei, n-am refuzat invitaţia. Am aşteptat doar ca Petrică să precizeze ziua. Vino pc la noi, mi-a spus, dar cum să viu dacă nu spui când şi la ce oră?" „Dar ce rost are formalismul ăsta? zise ea. Vino când vrei, sunteţi doar prieteni. Dai un telefon să vezi dacă suntem acasă şi poţi veni imediat. Petrică era nedumerit, ţine mult la dumneata şi mi-a spus: du-te tu pe la el şi invită-1." „Da, doamna, o să vin cu plăcere... Nu ştiam,.. în fine... Doriţi o cafea?..."
Şî mă ridicai şi intrai în bucătărie. Ceva nu era în regulă în toată chestia asta. După două săptămâni de înstrăinare, Petrică mă abordase din nou şi plimbările noastre împreună, după terminarea orelor, reîncepură. Nici vorbă de armonie între el şi Matilda, cum îmi sugera ea acum. Permanente jigniri, atitudine de dispreţ sub masca acelei generozităţi care numai el ştia ce ascunde. Era, povesrindu-mi scenele care aveau loc între ei doi (şi pe care le ascultam ca şi când as fi citit un roman pasionant), de la o zi la alta tot mai îndârjit împotriva ci. Sensibilitatea lui era zilnic rănită şi n-ar fî fost nimic, ar suporta totul dacă ar putea să scrie. Dacă ar fi un om obişnuit ar cuceri în forul lui interior nepăsarea, ar lăsa să apară în sufletul lui cinismul şi dispreţul şi ar trăi ca oricare altui. Dar el e poet, vrea să scrie şi cum poţi să scrii cu nepăsare, cinism şi dispreţ? Foaia de hârtie rămâne veşnic albă în faţa ta, seară de seară, când te
retragi şi, împins de dorinţa de a scrie, vrei să scrii. Volumul de versuri pe care I-a publicat fusese scris înainte de căsătorie. De când trăieşte cu ea, adică de trei ani, n-a mai scris un rând... „Petrică, i-am spus, asra e grav", în timp cc îmî era din ce în ce mai limpede că nu femeia era cauza, ci el însuşi. Pemeia era aşa cum era, dar el de ce era aşa cum era şi nu un altul, care sa vadă lucrurile în finalitatea lor şi nu în necontenită ciocnire, care într-adevăr pe el îl putea, dacă continua astfel, să-1 uzeze definitiv, să-1 epuizeze. Dc ce nu se despărţea de ea? „Bineînţeles, că o să mâ despart, răspunse el, dar iată cum s-au dus dracului trei ani din viaţa mea, în care timp n-am putut nici să citesc c2. lumea. Ar fi fost o compensaţie." „Bine, i-am răspuns, dar n-o mai lungi şi încetează să mai vorbeşti în şoaptă în propria ta casă, cum ai făcut atunci când ai uitat imediat tor ceea ce îţi făcuse, ceea ce îmi povestiseşi şi altele pe care nu mi le-ai povestit, dar care probabil că durează de mult, şi asta numaî la simpla ei apariţie. Ai uicar, dar dc fapt n-ai uitat, ai făcut-o analfabetă." „Pentru că realmente concepţia ei despre cultură e a unei analfabete, cu toate câ a citit ca şi mine... e arliitectă, dar parcă ai zice că nivelul ei spiritual nu se ridică deasupra zidarilor cu care lucrează,.. într-o seară, de bine de rău, am scris o poezie şi m-am dus la ea să i-o citesc. A ascultat, dar pe urmă a pufnit-o râsul. Râdea în hohote fără nici o jenă şi nicî o ruşine. De acord, poezia era proastă, dar nu asta era important, ci faptul că o scrisesem totuşi. Am aruncat-o furios la coş şi am ieşit de la ca înjurând." „Bine, zic, dar de ce trebuia să i-o citeşti ci?" „De unde să bănuiesc cum va reacţiona? Orice om de bun-simţ mi-ar fî spus că poezia e bună şi că trebuie să continui, pe ideea că pe urmă, scriind altele mai bune, singur mi-aş fî dar seama că aceea pe care î-o citisem era râmpită." „Bîne, Petrică, nu e o muză, dar..." „Dar bun-simţ poate să aibă? mă întrerupse el. Citesc o carte care mă entuziasmează, o ia s-o citească şi ea, cască şi sc miră ce mi-o fi plăcut mie, ceva
614
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PÂMÂNTRNl
615
aşa dc idiot n-a mai citit de muh\.. Adică mă face pe mine idiot?! Bunul-simţ ar trebui s-o îndemne sâ spună că n-a înţeles, sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie sâ treci la insulte?" „Rupe, ca să zic aşa, relaţiile culturale şi trăiţi mai simplu, ca bărbat şi femeie: un profesor, o arhitectă, fiecare cu profesia lui."
FI tăcu în ziua aceea, dar a doua zi reluă: „.„simplu, ca bărbat şi femeie... asta inseamnâ sâ fac eu totul si ea nimic. Am făcut şi asta, nu mi-a fost ruşine, dar mi-a spus cu ironie că ea a luar un bărbat, nu o fată în casă.*1 „Divorţul, Petrică, rezolvă totul. I-aî pus problema?" „Un divorţ e un eşec!41 murmură el şî îşi ridică privirea spre nori şi tăcu vreme îndelungată. Aha! Aşadar cl spera în îndreptarea ei, nu suporta gândul unui eşec? „Un eşec, spune filozoful, poate fi, Petrică, premisa unei victorii. Pune-i problema. S-ar putea să ai surprize, să-şi dea seama câ nu se poartă bine cu tine şi si se schimbe." „Nici vorbă, zise Petrică, i-am pus problema/' „Si?" ytA râs ca de o glumă reuşită." „Perfect, du gluma până la capăt şi las-o sâ râdă. Ştii ce spune Puşkin: poet care îndrăgeşti lucrurile pe care le faci, eşti tu mulţumit? Eşti rege, trăieşte în singurătate şi lasă lumea să râdă, nu te încrede în elogiile ei şi nici să nu-ţi pese dacă îţi dărâmă altarul. Asta era un mare tip, nu degeaba a fost admirat de Gogol şi DostoicvskL" „Mă duc chiar mâine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfârşit cu groază, decâi o groază fără sfârşit-" „De ce groază?! rasei eu. De ce să-ţi dramatizezi singur un act simplu de voinţă?" „De-un mormânt toţi avem parte, mai spuse cl, c un drept pc care nimeni nu iu-1 poate lua, cel mai sigur," Am dat din umeri. începea vag să mă plictisească şi el simţi acest lucru şi câteva zile nu mă mai conduse acasă...
Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. îi adusei cafeaua şi ea îşi deschise poşeta şi îşi aprinse o ţigare. Se vedea că nu era fumătoare şi că fumul de tutun nu-i făcea nici o plăcere. De altfel o şi stinse după ce trase din ea de câteva ori.
„Nu vrei să ieşim? zise. E soare afară si e aşa de frumos oraşul nostru sub zăpadă." „Ba da", răspunsei şi îi adusei haina.
Zăpada scârţâia sub paşii noştri. Chipul ei se îmbujora din pricina gerului, care parcă îi pria, nasul i se făcu de stăruie* obrazul îi deveni şi mai frumos sub o nouă simetrie şî mai armonioasă a trăsăturilor; numai privirea îi rămase aceeaşi, neclintită ca un diamant verde. Mă îndepărtai de ea sî merserăm astfel la distantă unul de altul, într-o tăcere pe care nici unul n-o rupse vreme îndelungată. întru târziu ea spuse cu un glas în care răzbătea, ai fî zis, o patima mistică: „Petrică suferă mult". „Da, doamnă, ştiu", răspunsei şi tăcerea se aşternu din nou. Oraşul strălucea. Casele lui vechi cu tencuieli medievale, în contrast cu albul orbitor al zăpezii, păreau incendiate în amurgul care se lăsa cu repeziciune. Marea biserică din piaţă, cu statuia ecvestră a regelui maghiar de odinioară mi se părură că sunt apariţii ciudate, pe care le vedeam pentru întâia oară şi melancolia mi se strecură în inimă, amestecară cu o vagă, nedefinită deprimare. Ceva mă înfiora, dar nu ştiam ce. Poate faptul că mă simţeam atât dc străin de această femeie cu care mă plimbam, trecătoarca care mă făcuse să tresar şi pentru care apoi simţisem o atracţie turbure si o invidie grea câ astfel de femei le întâlnesc alţii şi nu eu? Ea era a lui Petrică şi îmi dădeam seama că a lui Petrică va rămâne, Petrică şuieră mult, spuse ea. Era deci în gândul ci...
Ieşirăm spre marginea oraşului. „Iară, zise ea la un moment dat, câtă tristeţe zace peste casa aceea". Mă uitai şi într-adevăr casa aceea părea, cu acoperiş cu tot, scufundată în tristeţe. „Pământul pe care călcăm, reluă ea apoi, nu ştie nimic de dramele noastre. Nu exisră remediu... Ambiţiile, vanitatea, egoismul ne mănâncă viaţa... Când viaţa e o bogăţie, o revărsare dc daruri, un râu cu ape bogate şi veşnice, să ajungă pentru toţi... noi ne facem ziduri, ne închidem în ele, ne urâm, ne detestăm şi uităm prezentul, astfel bucuria vieţii ne scapă."
617
.....Da, doamnă! murmurai întru târziu. Aşa este../4 Tot
gândind: e şi filozoafă pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrică, dar într-un sens exact contrariu, văzând viata ca pe-un ospăţ, în cimp ce Petrică era un idealist auster, ameninţat de scepticism agresiv. Am gândit: hedonismul tău, Matiida, miroase a apropierea toamnei... cum eşti şi analfabetă, ai putea fi împinsă sâ faci ceva necugetat...
Ne întoarserăm şi plimbarea se termină în aceeaşi tăcere. l.a despărţire îmi întinse mâna, pe care i-o sărutai şi ea mî-o strânse pe-a mea scurt, şi păstrai apoi în minte încă o dată mărimea si vigoarea palmei şi in acelaşi timp im[H>nderabilirar.ea turburătoare a braţului, ascuns în blană... Rătăcii apoi singur până ajunsei acasă. Luminile reclamelor, foiala de pe străzi, vitrinele luxoase (în ciuda sărăciei) îmi alungară bizara melancolie, vraja depresivă care mă stăpânise tot timpul în lunga mea plimbare cu Matiida, solia detestată a prietenului meu. îi uitai pc amândoi, ca pe doi străini a căror dramă de fapt nu mă interesa. Desigur, îmi spuneam, şi îmi aminteam cum observasem acest lucru la oameni, la tatăl meu mai ales, dar şi la Căprioara, imobilitatea sufletelor c spectaculoasă. Căsătoria e o temniţă în care oamenii", cu vini diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt...
Am adormit cu gândul că acest lucru, mie, nu trebuie să mi se întâmple niciodată...
IX
Dar nu numai acest lucru, lată, citeşti un bun roman, vezi un excelent film.,. eroii se caută besmetici unii pc alţii săvârşind exact ceea ce bunul-simt ar trebui sâ-i îndemne să nu Iacă. N-a venit la întâlnire, a prins-o cu aintl, a descoperit nişte scrisori, i-a descoperit un trecut Infamant, nu-l poate lua fiindcă sunt din clase sociale diferite sau se închină la dumnezei diferiţi, ea
e prea frumoasă ca sâ nu dorească situaţii înalte, el e un cinic şi un destrăbălat, copiii se opun părinţilor şi îi părăsesc,.. Nimeni nu rezistă în fiinţa iui la astfel de dezastre, ca şi când viata din ei n-ar avea alt conţinut. Nici vorbă, gândeam, astaedoarceea ce are exterior viaţa. Ceea ce are ca spectacol. Asta li se întâmplă lor, dar nu mi se va întâmpla mie. Fu stau doar în pat sau în scaunul teatrului şi cinematografului şi citesc sau privesc cu pasiune de spectator, lată, apare o ceată de ticăloşi, mânuitori dc pistoale, care terorizează o regiune îndepărtată dc pe pământ* apare însă şi un tip inteligent si abil care nu dă nimănui de bănuit că posedă şi alte calîrări decât ale acelora, apărător înnăscut al ordinii şi al legilor, plus mânuirea şî mai fulgerătoare a pistolului, de care nu se va folosi decât în final într-o scenă uluitoare de tensiune insuportabilă. E perfect! Bine că m-am născut într-o altă regiune a globului, unde ordinea şi legea domnesc dc mult şi unde torţa noastră vitală sc poate converti in valori ale spiritului, care ne poate îngădui să privim în intern poral şî să sfidăm neliniştea morţii, a sfârşitului, trăind cu intensitate sentimentul eternei întoarceri, cum spunea Nietzsche.
încât după vizita Matildei prinsei aversiune împorrivs ei şi o dorinţă de astă dară vie sc născu în mine să-l scap pe prietenul meu de ea, II întrebai dacă se dusese la avocat. Nu se dusese. „Păi de ce, Petrică?! mă mirai. E clar pentru tine, un talent, după cum bine ştii şi tu, dacă îşi îndreaptă cu toata energia puterea într-o direcţie unică, poate egala pe cele mari. E chiar teoria ta, cu vioîcnţa polemică şi antagonică. Pune-o în practică! îndreapt-o întâi împotriva condiţiilor care te împiedică să scrii. Uitâ-tc la sudorul acela, exclamai eu arătându-i un sudor pe lângă care rocmai treceam, sudează o linie dc tramvai. Dar cu ce? Cu o flacără! Dar e o flacără alhastră, care topeşte fierul. Una obişnuită nu arde decât lemnul şî paiele. Astfel se transforma si flacăra talentului, din galbenă cum ede la natură, în flacără albastră sub tăria puterii de concentrare a
618
MARIN PRUDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
619
voinţei într-un singur punct.. . Eu nu zic să te desparţi neapărat de Matilda, reluai prudent observându-i tăcerea. Numai tu singur ştii ce înseamnă ea pentru rine, dar dcsparte-te de ceea ce înseamnă ea rău în existenta ta. Mai precis, să rămâi sensibil Ia ceea ce îţi place la ea şi absolut insensibil, de gheată, la ceea cc te face să suferii.
Mă oprii, uitându-mă indiferent în jurul meu. Paşii noştri continuarâ multă vreme, bătând asfaltul ud al trotuarelor pe care zilele babelor topiseră zăpada. „Operaţiune de scindare a conştiinţei care îmi repugnă, exclamă în cele din urmă, îndârjit, Perrică. Ori totul, ori nimic." „A, bine, exclamai şi eu, consideri deci că Matilda e totul. Trebuie să răspunzi în sinea ta la întrebarea dacă nu cumva te înşeli. Nimeni dintre noi nu e torul, nici tu, nici Matilda, nici eu însumi, desi în forul meu interior nu văd de ce n-aş fi. Numai că natura e vicleană şî pentru un om inteligent se pune întrebarea care i s-a pus şî lui Arhimede, să afle, fără să topească o coroană dc aur, cât aur şi cât argint are în ea, fiindcă regele avea bănuiala că bijutierul îl înşelase sustrăgând o parte dîn aur şi înlocuind-o cu argint. Trebuie să fim ca acel rege al Siracuzei şi să punem la îndoială chiar exemplarele cele mai reuşite ale naturii (şi Matilda pare să fie un astfel de exemplar) şî să strigăm evrika, fireşte, în sinea noastră, pentru noi înşine când ne vom trezi în posesia adevărului crud... Da, toată lumea o poate admira, dar noi ştim ce sc ascunde sub strălucirea aparentă. Putem să surâdem sardonic când vom vedea bărbatul ameţit dc privirea ei dispus sâ-i pună viaţa la picioare... Da, să i-o pună... O să vadă el pe urmă; ba chiar acest «pc urmă» să fie un «îndată», lasâ-1 să-i devină sclav, dacă are suflet dc sclav. Poate câ, Petrică, Matilda chiar asta doreşte, un sclav, desigur fără să fie conştientă... I^sâ-Î deci pe alţii să admire coroana. Numai tu singur vei şti cât aur conţine.. ."
Mâ oprii. In mod straniu, simţeam nevoia să-i spun mai multe, dar îmi dădeam seama, din instinct, că mai multe ar fi putut trezi tn celălalt bănuieli. Or, ce bănuieli? La acest gând izbucnii în hohote lungi de râs, la fel de stranii pentru mine însumi, ca şi dorinţa de mai înainte de a-i vorbi încă, de a-1 convinge. EI se uită la mine cu o expresie de derută care ţinu cel puţin câteva secunde, pc urmă se gândi poare că râd de el, aşa cum râd cei mai tineri de dramele celor mai în vârsrâ, într-un fel stupid, dupâ ce mai înainte ai fi zis că stăteai de voibă cu un om matur şi cu gândirea gravă şi adâncă, şi râse şi el prin reflex... îl apucai de braţ cu simpatie şi îl invitai la mine,..
„Mi-a făcut o vizită, ne-am plimbat prin oraş", continuai în timp ce mama ne servea. „Da, mi-a spus, zise Petrică, ţine foarte mult la tine şi mă bucur..," Auzindu-1 şi văzându-i şi chipul, uşor topit într-un sentimentalism dulceag, izbucnii iar în râs. Mi se păreau de astă dată ridicole şi ţinutul ci la mine şi faptul că el se bucura spunându-mi acest lucru. Râsul meu jignitor nu-l mai derută, însă expresia înmuiată de o tandreţe ai fi zis generoasă („o imită", gândii) i se accentua chiar şi reluă: „Zice câ eşti un om orgolios, dar că orgoliul tău e o platoşă, nu-ţi alterează fiinţa interioară..." „Ce de mai banalităţi, Petrică, exclamai eu sarcastic, cine nu e orgolios şi la cine orgoliul nu e platoşă care ascunde fiinţa interioară?" „N-ai dreptate, zise mereu cu aceeaşi tandreţe care începea să mâ irite (intuiam, această tandreţe era pentru ea, gândul îi era la ca), există orgolioşi care nu ascund decât un vid, în timp ce..." Urmaşa spună câ Ia mine ascundea nu ştiu cc comori sufleteşti. Devenea penibil şi îl întrerupsei cu un hohot de râs, izbindu-1 puternic pe umăr, să-1 trezesc din narcoza dostoievskiană în care căzuse şi la care ar fi vrut sâ iau şi eu parte, eu, el şi Matilda, bineînţeles de la ea îi venea starea aceasta. „Petrică, zisei, Matilda n-are cumva sânge rusesc?" „Ba are, după tată, ca fată o chema Matilda Dimitricvna." „1-auzi! Te pomeneşti ca ştie şi ruseşte!"
620
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
62 L
„^tîe! Când ne vizitează rude de-ale ei, vorbesc între ei ruseşte," „Casa, adică apartamentul, al cui e, Petrică?'1 „E al ci!" „Nu mai spune, de unde a avut atâţia bani să-l cumpere?" „Primul ei soţ i 1-a cumpărat, un profesor universitar evreu, care a fugit din ţară când au venit legionarii la putere." „1-auzî! Şi cc e al tău din casă?" Petrică nu răspunse şi se lăsă o tăcere. „încât, continuai eu, trebuie să ieşi într-un fel din istoria asta. Suferinţa, după Dostoicvski, e singurul remediu, după mine suferinţa c o criză din care trebuie să ieşi cât mai rapid, adâncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e dc fapt suferinţa? O depresiune. Ce rost are sâ 2aci în ca şi, mai rău, să te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gândul că omul, redevenit liber, n-o să ştie ce să facă cu libertatea. E un gând pur rusesc, la vezi!..."
X
Dar Petrică nu văzu nimic şi masca sa, altădată îndârjită, cu profil dc cremene, coniînua să rămână bleaga, iar expresia de sentimentalism dulceag care îi înmuia trăsăturile persista pe chipul sau. Mai rău era că mâ plictisea- Unde era pornirea tui împotriva tuturor, începând de la soţia lui, continuând cu profesorii care îi erau colegi, ieşind afară din şcoală în istoria contemporană şi terminând cu Stalin? Curios cum o prietenie se naşte şi apoi se hrăneşte dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei dispoziţii, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva preţios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic şi ne mirăm că avem in fata noastră un ins obişnuit sî rern! înţelesei că trebuie sâ-1 vizitez (n-am înţeles cum de a ţâşnit în mine această înţelegere), ba chiar avui bănuiala câ suferă fiindcă nu-1 vizitam. Dorea în mod obscur să-l vizitez, să-l văd acasă, să fim noi trei împreună, el, Matiida şi cu mine. Ba da, acum îmi amintesc. Ideea de a-1 vizita mi-a venit într-o
zi, adică într-una din acele zile când ai mare poftă sâ vezi un prieten, şi dacă nu ai, c ziua canei ti-1 faci, când eşti disponibil (şi acest lucru se simte), disponibil chiar să te împaci cu un duşman sau să te împrieteneşti cu cineva pe care până atunci îl dispreţtiiai, spre uimirea aceluia. Aveam mare poftă să văd iar apartamentul atât de artistic mobilat şi decorat al sorilor Nicolau şi în acelaşi timp ceva îmi spunea că voi întâlni în casa lor neprevăzutul.
Bineînţeles, l-am întâlnit chiar dîn prag; era Petrică, desfigurat de furie, Petrică cel de altădată, mi-a deschis, mi-a întors spatele, şî cu mâna în buzunar, semeţ, zornăind nişte chei, a intrat în liol şi a continuat să strige. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă retrag, fusesem invitat, venisem, acuma n-aveau decât să se descurce cu mine. „la loc, domnule Petrini", zise Matiida cu un glas care mă făcu sâ ghicesc că era altul decât cel pe care îl avea în acele clipe, făcuse o sforţare ca să si-1 schimbe, glas neutru, straniu, ca de pe altă lume, „Petrică", zise ea mai departe... Dar cc striga Petrică? Mi se părea oribil, auzii cuvintele, „dar ce crezi tu, fâ? Că o să mai suport ca până acuma ani de îndobitocire sistematică,..? Dacă îţi pocnesc una te învăţ eu minte să mai stai cu curul spre uşă când îţi intră bărbatul în dormitor... Cum dracu de n-am pus eu mâna atâţia ani pe curea şi să te croiesc peste buci până la sânge, sâ nu poţi să stai pe scaun decât pe-o dungă, sau pe-o vangă, pe zbanţ... Un intelectual e un imbecil când crede că o femeie poate să-l înţeleagă, ei, am fost, în orice caz, un astfel de imbecil (şi-şi zornăi cu putere cheile în buzunar în timp ce măsura holul cu pasi mari, sigur de sine, cu fruntea spre nori) până au fost atinse şi distruse cele mai fine coarde ale sensibilităţii mele..." „Dat, Petrică, ţi-am spus, o să fie asa cum vrei tu, reuşi Matiida să-l întrerupă. Pot sâ vorbesc şi eu? Ce mai e de făcut? Vrei sâ mă convingi că ţi-am făcut rău? Cum ar fi posibil? Cine acceptă să fie convins că a făcut un lucru de care se simte nevinovat?
622 MARIN PREDA
Purtarea mea a fost aşa cum spui tu că a fost, dar a fost firească, ridică ea vocea rostind acest cuvânt. Poţi tu să afirmi dacă o singură dată ţi-am reproşat purtarea ta? Era a ta, nu aveam dreptul, cu toate că şi eu sufeream ca şi tine.. .** „N-aveai ce-mi reproşa, iată secretul", strigă Petrică. „Da, crezi?" rosti ea si în clipa aceea o rază de soare îi aprinse privirile verzi, sau poate un sentiment de o cruzime rece, neîndurătoare îi luminase ochii din interior. Gura i se subţic, gura ei acum parcă marc, se aplecă brusc înainte în fotoliu si un surâs secret, ai fi zis feroce, îi înflori la colţurile gurii. Se pieptânase lins, pe spate, eliberând complet figura de podoaba părului şi i se vedea chipul întreg, transfigurat de tensiunea clipelor...
înlemnisem şi parcă mâ cuprinse spaima că ar fi putut spune ceea ce mi se părea iminent în acele clipe, si ceea ce o femeie nu poate spune fără enorme riscuri. Petrică însă nu-i văzu surâsul şi nu-i auzi răspunsul, rostit cu o tonalitate care ar fi trebuit să-! îngrozească sau s-o ucidă, căci din glasul ei nu se ascundea totuşi ceea ce nu se putea rosti. Avea ea ce-i reproşa, un singur reproş, unul singur, nu mai multe... Sursa tuturor relelor când femeia vrea să rămână totuşi fidelă... Pe el însă îl scotea din sărite dialectica gândirii ei, sau mai bine zis absurda ci gândire în care punea ca şi el patimă, dar, desigur, prea puţină minte. Ei şi? Avea dreptate, dar nu acolo trebuia căutată cauza adâncului conflict... Ji fost firească, rânji el cu o veselie feroce ca şi zâmbetul ci pe care el nu-l văzuse sau îl ignorase, ca şi când dacă un ticăios c firesc, n-avem dreptul să ne legăm de ticăloşia lui." „Da, şopti ea, n-avem dreptul. Aşa e el, trebuie sâ căutăm să-1 înţelegem, el poate că sufere, şi dacă noi facem pe virtuoşii şt nu încercăm sâ ni-1 apropiem, sporim ura şi ticăloşia din el." „Nu mai spune! rânji Petrică. Si de ce nu aplici pe propria-ţi piele aceasta teorie? Eu, da, eu am făcut exact ceea ce spui tu, am încercat să ce înţeleg, sâ mă apropii de tine. Şi nu o dată sau de două ori, he, he, mai mult de şaptezeci de ori
CEf  MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 625
câte şapte. Cristos credea că cifra asta măsoară puterea răbdării umane... Eu am depăşit această cifră si nu numai eu, nu sunt singurul tâmpit care a făcut-o din dragoste pentru o muiere. Dacă ar fi trăit cu una, Răstignitul ar fi exceptat femeile din cifra lui şi ar fi făcut semnul lui opt culcat... infinitul... Infinite sunt greşelile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui, dracul le numără, câte o mic pe zi, în mişcarea privirii, în întorsul capului, în mişcarea degetelor, în melancolia glasului... Dc cc melancolic? ce cristosul ei o apucă? Ea cine se gândeşte? De ce nu-şi ascunde gândirea infidelă? De ce beleşte ochii spre perete după ce a făcut dragoste cu tine? Nu i-a plăcut? Să caute pe altul, dar nu după frământări sufleteşti, ci chiar atunci, de îndată, casă fim lămuriţi (izbucnii, din fotoliul meu, într-un hohot de râs nemăsurat: îl iubeam în clipa aceea pe Petrică, verva lui 11 ridica deasupra conflictului în care era implicat; gândirea lui era liberă; înţelegeam bine, pricepuse că locul lui nu mai era în acea casă, alături de acea femeie.Râsul meu îi aduse şi Iui un râs care îi decontractă fălcile încleştate; deveni aproape liric). Rezultatul! în loc să ie îndrepţi, exclamă cu humor, cuvântul îndreptare nu numai că era departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificată formula lui Hamlet, uşurinţă, numele tău e femeie, prin: încăpăţânare, numele tău se înscrie intre sprâncenele unei muieri; dîmporrivă, cheful, plăcerea de a-ţi bate joc de bărbatul tău creşteau invers proporţional sau direct proporţional (cu tine şi formulele matematice se încurcă) cu încercările mele de apropiere".
în secundele acelea cineva sună lung, insisrent. Petrică părăsi holul şi în curând auzii, eu şi Matilda, schimbul de cuvinte din antreu. întâi glasul celui care sunase, indîgnar, înţepat, ofensat la extrem, dar perfecr acoperit de cuvinte, ai fi zis chiar măgulitoare dacă îndărătul lor nu s-ar fi ascuns ironia jignitoare: „Domnule, foarte interesantă discuţie, am ascultat-o şi eu şi soţia mea, ore întregi, dar prea tare!!! Nu, pot să dorm,
624 MARIN PREDA
e inadmisibil!" Apoi glasul lui Petrică de un calm brutal, neaşteptat: „Du-te, domle, sâ te calce vaca neagră, sâ poţi dormi!" „Domnule, am să te dau în judecară.„Cară-te şi dă-mă în judecată."      Insultă, o să te coste..„Hai sictir!" Şî uşă trântită.
Petrică reveni şi îşi vârî iar mâna în buzunar zornăind cheile. „Aţi auzit?! A ascultat şi cl şi ncvastă-sa orc întregi." „Şi eşti mândru că l-ai înjurat, cu toate că omul a fost extrem de politicos", zise Matilda. „Vezi să nu te trimit şi pe tine să te calce un bou bâlţat, dacă asta te interesează, că n-am fosr eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am înţeleşi Ei, na! Planşeul e gros de-un metru", adăugă el ca să savureze penrru sine încă o dată scena... (I a Matilda nici nu se uîta, dar ea se uita şi avea pumnii strânşi şi într-adevăr la rădăcina nasului parcă se înscriseseră cuvintele care după Petrică trebuiau să înlocuiască formula hamleriană; nimic nu se clintea din ceea ce gândea ca, comportarea soţului însă îi mărise privirea, care de încordare inrerioară nu mai clipea: derută? Nu, nicidecum. Uimire? Stranii lumini îi luceau în ochi, ca şi când si-ar fi privit soţul cu un telescop şi ar fî perceput cu tristeţe şi de la imensă distanţă jocul teatral la care el se deda, nefiresc după simţurile ei, inutil, fârâ înţeles.) „Cum poate el auzi o discuţie de-aîci, continuă Petrică, şi încă să-şi dea seama câ e interesantă şi, culmea, că e prea tare, nu poate dormi? N-are treabă, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l privesc. Hai, Petrini, sâ ieşim şi sâ ne plimbăm-"
Şi se duse şi se întoarse dc îndată cu fulgarinul pe el îmi stătea încă în gât o mare veselie, o satisfacţie groasă, dacă nu grosolană, câ dispăruse Petrică cel bleg şi duios, care mâ plictisise destul şi reapăruse cel care mâ încântase atâta vreme. Ce i s-o fi întâmplat? Bună idee să ieşim să aflu şi să mă înveselesc din plin. îl urmai uitând sâ-mi iau la revedere, sâ-i dau bună ziua Matildei.
Petrică însă nu-mi comunică decât că despărţirea era iminentă, dar fără să fie îndârjit, ci liniştit şi senin şi de astă dată
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 625
îl crezu L înţelesei câ făcuse cu ea o ultimă încercare, se pliasc adică pentru ultima oară în fata firii, caracterului, ideilor ei, puţine, dar tenace... De aici, ca sâ zic aşa, umanismul lui dulceag, tăcerile lui nesărate, senzaţia parcă a topirii personalităţii lui... Şi că nu ieşise nimic. Ne distrarăm, văzurăm un film împreună, luarăm masa la restaurant şi golirăm câte-o sticlă. Verva lui Petrică era egală, domoală, sarcastică, dar nu-şi mai trăgea sursa din viaţa lui cu Matilda, ci, ca la început, din lumea noastră de profesori, din cea a oamenilor de cultură, din politica la ordinea zilei. Subiectul Matilda părea definitiv închis.
XI
Eram însă extrem dc curios să aflu totuşi ce se întâmplase între el şi Matilda şi dacă într-adevăr era ultima încercare prin care trecuse Petrică şi aflând să-mi dau seama dacă după o săptămână n-aveam sâ-i văd iar figura „umanistă", cum îi spuneam în sinea mea, în dosul căreia domina indefinit Matilda, dominaţie al cărei secret îmi scăpa. îi dădui ci un telefon după câteva zile de la scena presupus decisivă la care asistasem fără să mă jenez câtuşi de puţin... „Cc s-a întâmplat, doamnă, o întrebai cu o veselie neîncrezătoare în glas, ce e cu Petrică?" „Petrică, îmi răspunse ca, a plecat..Voce neutră, care nu sc ferea să-mi spună totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsită de orice dramatism. „Unde a plecat?!", insistai. Şi atunci ea îmi răspunse într-un fel ciudat: „A plecat la tă-ticu şi la mă-mica!" „Unde, la Bucureşti?" „Nu, părinţii lui sunt din Bucureşti, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat şi în afara zonei seismice... " „Asta ce mai e?" „După cutremurul din *40 i-a spus lui un prieten, un specialisr genial în chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni în serios), că în zona Vrancci, după nu ştiu ce calcule ale lui, după o anumită periodicitate a cutremurelor cu epicentrul acolo, distanţa de la un cutremur la altul se va micşora din ce în ce mai muir şi
626
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
627
Bucureştiul va fi ras, pământul se va căsca, si un fluviu va ţâşni peste ruinele lui... Cică a întocmit si un fel de hartă cu imobilele care se vor prăbuşi la cutremurul apropiat (printre care si blocul în care domnul Nicolau poseda un vasr apartament) şi a depus acea hartă unde trebuie şi unde bineînţeles câ i s-a râs în nas... Cică e un tânăr foarte înzestrat, dar că, aşa cum sc întâmplă adesea la tini în ţară, e blocat în cercetările lui de mafiageronrocratiei academice... Un nebun../' „Şi de ce «la mămica şî la tâticu»? Ce, e fată mare, nu s-a înţeles cu bărbatul şi a fugit la părinţi?" „N-am spus-o cu ironie, c o istorie întreagă, răspunse ea cu un glas de asră dată confesiv. Unde eşti dumneata, de unde vorbeşti?" „De la Telefoane!,.. Aş vrea să vă văd, adăugai, nu puteţi să repetaţi vizita şi să veniţi pe la mine?" Răspunse afirmativ după o tăcere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pc care mi-o fixă...
Veni spre seară. De astă dară apariţia ci nu mă mai turbură ca întâia oară, începusem s-o văd cu ochii lui Petrică... Nu înţelegeam pe atunci de ce dau oamenii înrre ei o luptă atât de nemiloasă, de înverşunată şi adesea otrăvită pentru opinie. Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari ru în ochii unuia aşa cum eşti, ci asa cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine. Şi astfel viaţa noastră se scurge într-un efort permanent şi adesea disperat de a demola această imagine (câci rar se întâmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate câ eşti un inocent), acţiune de reuşita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea şi adesea evitarea primejdiilor mortale. Iată, până şî frumuseţea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ţi-a transmis-o. Matilda îmi apărea de pildă acum în primul rând ridicolă, pe lângă faptul că nu îmi mai părea fascinanta fiindcă opinia ci, câ un ticălos nu poare fi învinuit dacă efiresc în ticăloşia lui, îmi stăruia în amintire ca o mare stupiditate, care lăsa să se ghicească în spatele ei un şir nesfârşit de alte stupidităţi, cum ar fi aceea că
nu avem dreptul să învinuim un astfel de om ci, dimpotrivă, sâ ne purtăm frumos cu el... De aici şi până la ideea culpabilităţii noastre eterne nu mai era decât un pas, fiindcă atâta rimp cât existau pe lume ticăloşi, noi trebuia să ne umilim mereu, crezând că putem... Hm! Stupid! O lume ideală, după părerea ei, se putea realiza deci numai dacă fiecare, nici mai mult, nici mai puţin, ar fi gândir ca ea... N-a exprimat atunci această convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea glasului, sau mai bine zis din lipsa de nuanţe, din refuzul detaliilor; atât: ideea şi nimic mai mult, ca şi când o idee singură nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, în cazul dat aceea câ un ticălos trebuie silit sâ-şi învingă pornirile, pus cu botul pe labe şi nu sâ-i căutăm în coarne. M-am uitat în ziua aceea, în timpul ciocnirii ei cu Petrică, foarte atenr la ea. Era rigidă (ţinea pumnii strânşi!), făcea impresia că nu aude, semn că un dialog cu ea era, dacă nu imposibil, în cele din urmă ineficient cădea în apă. (I a demonstraţia străluciră a soţului ci câ el trecuse în viaţa cu ea mult peste cifra Nazarineanului, de a ierta dc şaptezeci de ori câte şapte, nu răspunsese nimic.)
Şi acum o aveam în faţa mea şi mă simţeam stăpânit de o mare curiozitate: Ecuaţia fiinţei ei interioare îmi apărea simplă, de ce totuşi se chtnuise cu ea Pctricâ atâţia ani? „Spuneri-mi, doamnă, începui eu, ce înţelegeţi dumneavoastră prin ideea czfiresculcomportării noastre ne justifică şi cele mai rele comportări?" „N-am spus că ne justifică, ci câ nu ne justifică pe noi, ceilalţi, să ne credem superiori şi să devenim intoleranţi cu cel care este împins în mod inconştient la cele mai rele comportări. Cine ne dă nouă dreptul sâ ne credem mai buni?!"
Zbang! Spusese toiul pe un ton înalt agresiv şi intolerant, adică exact cum afirmase câ nu trebuie să fim. Izbucnii în râs, mă dădui chiar pe spate, lucru care o derută cel puţin careva secunde, apoi redevenii tăcut, dar continuând să zâmbesc, şi
628
MARIN PRHDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PAMÂNTFNI
629
îi spusei: „Cine ne dă dreptul? Cum, doamnă, chiar faptul că în mod firesc ne credem mai bunî. Deci cei superiori, ca dumneavoastră, adăugai cu ironie, trebuie să închidă ochii si în faţa celor care, crezându-se la rândul lor mai buni (în mod firesc)* vor să-i reprime pe cei răi. Sau la dumneavoastră firescul acesta e un blazon doar pentru cei detestabili?" „Nimeni nu e bun, răspunse ca cu acelaşi glas înalt şi de astă dată mă privea dc sus, şi aerul acesta aJ ei deodată mă irită. Nimeni n-are dreptul sâ dea lecţii altora, continuă ea şi mai peremptoriu, şi cei care în mod sincer se cred mai buni, cu atât mai puţin, Eî trebuie să dea dovadă dt: înţelegere, dacă vor să micşoreze răul din lume," „A, şi dumneavoastră sunteţi hiperbună, dacă vă arogaţi dreptul de a-i judeca şi pe cei care se cred în mod firesc buni, dar care păcătuiesc prin intoleranţă în fata răului.41 „Am spus câ nimeni nu e bun, deci nici eu." „Doamnă, asta o spuneţi cu trufie, rânjii eu şi adăugai batjocoritor: nu sunteţi fireasca*" Mă răcorii astfel de iritarea pe care o simţeam privindu-i chipul care până atunci mă turburase aiât de tare. Stătea, ca şi la prima vizită, pc scaun şi cu pe pat, cu coatele pe genunchi. Şi asta, gândeam despre iritarea mea, numai după câteva mituite dc conversaţie. Dar să stai eu ca în casă permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care însă nn-1 puteai face din pricina unui sentiment obscur care îţi şoptea: de fapt era firească, aşa era ea, îşi trăia ideile cu toată fiinţa, nu vedea ce i se poate reproşa, concepţia ei, ea să zic aşa, despre lume era generoasă şi nimeni nu te obliga sâ discuţi sau sâ trăieşti cu ea sub acelaşi acoperământ dacă nu-ţi plăcea. Nu era „scrântită*4, cum ai fi fost tentat să crezi la prima vedere, şi de acest lucru îmi dădui seama continuând conversaţia, care, odată iritarea mea trecută, sc mai potoli. Nu se supăra de replicile dure sau ironice şi te ispitea să-i dai altele de-a dreptul grosolane (înţelegeam astfel verva în acest sens a iui Petrică). O întrebai dacă ideile ei îi veneau cumva din Biblie- „Nu, zise, Biblia e depăşită." „în ce sens?" „Nu accept, dacă mi se trage o palmă, să întorc şi
obrazul celălalt". „Si ce faceţi?" „Nu ştiu, nu mi s-a întâmplat acest lucru niciodată!" „Şi totuşi?" „Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta atunci, după caz. Poate să-mi stârnească ură, dar tot atât de bine si milă, compătimire sau poate ruşine că am împins pe cineva s-o facă. în nici un caz n-aş întoarce şi celălalt obraz"- „Şi dc ce credeţi dumneavoastră că nimeni nu e bun? E o idee disperată, cum aţi ajuns la ea?K „N-am spus că nimeni nu poate deveni bun. Dacă n-am crede acest lucru> că putem să ne depăşim pe noi înşine, atunci, da, ar fi o idee disperată." la întrebarea mea daca şi ce filozof a citit, răspunse câ n-a citit nici unul. De-aici îi venea deci trufia, din credinţa că ideile ei erau o descoperire proprie...
Am observat această exaltare trufaşă la mulţi oameni, mai ales, desigur, la cei inculţi, care nu o dară treceau, în societate, drept foarte inteligenţi, chiar superiori celor cultivaţi. Ia o privire superficială, cei cultivaţi păreau cei mai anodini indivizi, blocaţi în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimând Idei despre care ei ştiau câ nu sunt ale lor, şi cum a avea idei proprii nu era o glumă, şi în nici un caz să faci cu ele paradă în societate, ei discutau paşnic despre vreme, despre boii, despre avantajele sau dcsavanrajele carierei care le stătea în faţă, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deşucheat, se înjurau de mamă şi stârneau nedumerire şî desamă-gire fiindcă se ştia că sunt totuşi mari specialişti în medicină, biologie, matematici eţetera... în timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînţeles amestecându-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pc alţii... Astfel mi s-a întâmplat o dată sâ aud cum cineva ar fi spus ca de nenumărate ori s-a străduit el să-mi explice mie că Platon şi Plotin nu e unul şi acelaşi filozof, câ sunt doi filozofi deosebiţi... şi că eu mă încăpăţânam să nu înţeleg... Era uti asistent de la Litere şi filozofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, în orice caz foarte rapid, deşi se ştia că era un dandy superficial şi ignorant... I-am pândit şi invitat
marin preda
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
631
in aceeaşi casă unde ştiam câ o să vină şi el, l-am întrebat, după cc i-am reperat ceea ce spusese despre mine, ce cărţi scrisese Plotin? „N-o să ţi le înşir acum pe toate", a zis el râzând batjocoritor si plin de sine. „Nu trebuie să Ic înşiri pe toate, i-am răspuns sarcastic, fiindcă n-a scris decât una singură... Dar acum am un lapsus, nu vrei sâ-mi spui dumtieata cum se numeşte?1* „Despre suflet1', zice. „A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice că fiecare filozofa fost tentat să scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singură, nu despre suflet, arc ah titlu...1' S-a făcut o tăcere penibilă, fiindcă imbecilul nu ştia cum se numeşte acea carte... ştia însă câ Platou e unul şi Plotin altul, asta, ce e drept, era adevărat.
Matilda însă îmî declarase fără ocol: nu citise pe nimeni, adică nici un filozof... Dar mâ înşelam cu ea. Aerul ei de sm dispăruse si văzui cu surprindere cum i se accentua pe chip o boare dc tristeţe, expresie parcă a unui regret adânc, al unui secret al ci despre care se vedea că n-avea dc gând sâ vorbească, deşi sugera câ era strâns legat tocmai de discuţia care avusese loc, discuţie care nu mai putea continua. îşi lăsă fruntea în jos şi tăcu vreme îndelungată. „Doamnă, îi spusei, vroiam sâ vă întreb în legătură cu Petrică..." Ea clătină imediat din cap, semn că se aşteptase să abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem să-şi repete vizita. „Nu, zise, altă dată.
Si se ridică şi plecă şi abia la uşă îmi spuse, dar cu un glas neaşteptat, încărcat brusc de o tandreţe care venea parca de la o altă Matilda, nebânuită si copleşită parcă de o tristă soartă: „Idei blestemate! Fără ele suntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înşine! Ea revedere, domnule Petrini, aştept telefonul dumitale."
XII
Nu mă grăbit însă s-o caut. Gândul mi-era la Petrică. El mâ însori ca de obicei în drumul meu până acasă, dar se feri
să-mi spună ceva de plecarea lui. Sc pare însă case produsese în el o armonic între starea de iritare universală care îl făcea atât de interesant sî „umanismul" său de ultimă oră, care îl făcea total plicticos: era liniştit, ironia mai domoală, însoţită de un tu râs care nu se ştergea, limbajul cu tresăriri caustice şi adesea memorabile. In acele zile fusese găsit de către soţia lui, spânzurat de plafnnîerâ, un flautist al Filarmonicii din oraşul nostm. Petrică îmi povesri cu lux de amănunte această dramă, dar fără să se înfioare de ea, ba chiar râse de detaliul care o declanşase. Cică acest flautist era un om pasionat de meseria lui şi avea şi cl un vis: ca orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un uirneu în străinătate şî să vadă şi el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, ţinea la familie eţetera. Si într-o zi se întâmplă cu el la o repetiţie ceva ciudat. De atâţia ani de când era flautist niciodată dirijorii nu avuseseră dificultăţi cu el, era extrem de conştiincios, îşi studia atent partitura si rar i se întâmpla sâ i se spună, ci, flautul, mai accentuat, sau, flautul, ssss, pi ano. De astă dată însă flautul nu numai că era prea forte sau prea pianissimo, ci pur şî simplu nu cânta partitura, ci cu totul altceva... Dirijorul bătu enervat în pupitru, crezând că flautul fusese pur şi simplu nearenr, adică deschisese din greşeală la alră pagină. Şi orchestra se pregăti să reia... a, a, a, şi apoi începu, atacă respectiva simfonie, flautistul însă aiurea, tot aşa cânta. Atenţie, flaut, strigă dirijorul oprind, flaut, ce faci acolo? Păi ce dirijez eu aici? Arunc! flautistul ieşi în faţa orchestrei, îşi dădu pantalonii jos şi se îndoi: mie, zise el, să-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, îl dădu afară (el era si director al Filarmonicii). Ce se întâmplase? Se află mai târziu, îl luaseră nişte colegi, insistând mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se închise în casă şi într-o zi citi într-un ziar că Filarmonica avea sâ plece curând la Paris. Fără el, bineînţeles, care visase o viaţă tocmai această clipă, ratând-o chiar în preziua împlinirii ei. Şi se spânzură. Am relatat aceasta istorie gogoliană
632
MARIN PREDA
CHL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
633
sau cehoviană nu pentru interesul ei> epuizat în literatură, ci pentru starea de spirit a lui Petrică. El o povesti cu o veselie care mâ intrigă, cu acea superbă nepăsare pe care o avem, când suntem foarte tineri, faţă de dramele alrora, dîn care nu reţinem finalul tragic, ci amănuntul declanşator, deraierea, grorescul psihologic; puţin ne pasă că această deraiere care în mod normal nu purea să aibă cine şrie ce urmări, în cazul de faţă flautistul dat afară se putea angaja în altă parte, da, dar omul avusese şi el un vis... Petrică mi se păru că povestise întâmplarea stăpânit de un sentiment de eliberare... Era liber, adică era el însuşi, iată, putea râde liniştit de o dramă, dacă avea chef.Ştia el de ce răsese, nu trebuia nici să-şi explice cuiva reacţia şi mai ales nici să şî-o reprime şi cu atât mai puţin sâ fie pus sub acuzaţia, de pildă, de cinism, insensibilitate, sau alte crime. Cine ar fi putut s-o facă? Matilda, bineînţeles... Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrică, este acum hăt departe, si cc bine era fără ca, să simţi cum întreaga ta fiinţă se poate manifesta în toată libertatea şi complexitatea ei Intimă, fără sâ te pliezi cuiva sau să lupţi împotriva cuiva ca să te faci înţeles. Avea dreptate. Auzind povestirea dramei flautistului puteam eu însumi sâ ghicesc acum că Marilda ar fi spus: „nu e nimic de râs aici*. Bineînţeles că nu era, şi totuşi râdea. „Mie să-mi dirijezi..Nu totdeauna receptăm în primul rând drama, ci în mod stupid declanşarea ci stupidă. Oricât te-ai strădui să ignori faptul evident că conştiinţa noastră are şi o periferie (şi la noi, la români, această periferic c mai întinsă ca la alţii, şi acolo, cred, se află cea mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei rcusi să faci abstracţie de ca. Matilda recepţiona probabil faptele vieţii direct în miezul conştiinţei şi confunda la alţii periferia cu centrul. Dar anticipez. Acest adevăr al reacţiei ci fundamentale în faţa existenţei aveam să-1 afl u pe de-a-ntregul ceva mai târziu, acum doar îl intuiam observând schimbarea lui Petrică. Astfel, totul se terminase între ci? Ii dădui un telefon.
„Am iubit Ia el încă din primele clipe când uc-am cunoscut sensibilitatea şi delicateţea sufletului lui, începu Marilda, când ne văzurăm iarăşi, fără aită introducere. Ştiu, continuă ea, eu am în mine şi ceva grosolan şi cred că această trăsătură de care nu eram pe atunci conştientă s-a agăţat de Petrică, asta a fost greşeala mea, fiindcă să vezi ce s-a întâmplat,
De îndată ce intrase în odaia mea înţelesesem de ce data trecută dăduse din cap când venise vorba de Petrică şi după aceea şi plecase! Nu-şi dăduse seama de la început că eu o judecam cu ochii bărbatului ei şi că o destăinuire în astfel de condiţii era imposibilă. Iar a doua greşeală era că acceptase o discuţie cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai târziu aveam să aflu că discuţiile pur şi simplu o îndârjeau, nu le putea birui, adică nu-şi putea birui nici adversarul, nici pe sine, care, zicea ea, era conşrienră că produceau o stranie surpare în simpatia celuilalt; nu ştia de cc, dar era un fapt, dupâ cum tot un fapt era şi acela că le declanşa, aceste discuţii, uneori doar printr-un singur cuvânt rostit sau o simplă remarcă.) Acum venise aşa cum plecase, ca şi când tor timpul ar fi trăit în aceeaşi stare, cu tandreţe pentru mine, nu atât de rece şi de străină ca atunci, şi cu aceeaşi boare de tristeţe pe chip şi fără acel aer de sus pe care îl avusese, iritându-mă, în tot timpul discuţiei. începuse fârâ introduceri să-mi povestească istoria căsniciei eî cu Petrică.
„.. .Primul meu bărbat era de o grosolănie inimaginabilă, şi când nu rezistam, şi grosolănia lui se întâlnea cu a mea, parcă eram paralizată. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, fiindcă altfel era plin de atenţie şi mâ Iubea, eram fbarre neliniştită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era râu în mine; mă împingea spre această zonă, spunându-mi că e mai bine să trăiesc de pe acum aşa cum sunt, şi voi fi fericită, decât sâ fac din viaţa mea o luptă, al cărei sfârşit e tot acolo, unde mă tem să nu fie... Or, eu ştiam ca nu c adevărat, în realitate eram dominată, fiindcă nu grosolănia lui mă atrăsese, ci momentele de
634
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
635
extraordinară puritate, pe care însă el repede şi le alunga, spu-nându-mi că aşa ceva nu se arată... Cât de surprinsă am fosr când l-am cunoscut pe Petrică! Nu spun că nu-1 iubeam pe fostul meu bărbat şi dacă n-ar fi trebuit să plece nu m-aş fi despărţit de el niciodată, dar Petrică era un om a cărui fire îmi apărea cu totul opusă lut, trăia cu ceea ce avea mai bun în el şi ai fi zis că întreaga iui fiinţă vibra de sensibilitate şi puritate. («Alia, am gândit, te obsedează puritatea, Matiida, ca şi când n-ai şti că puritatea nu există, ca să zic aşa, în stare pură... Dar să vedem ce-a urmat, m-ai făcut curios...*) Nu-mi venea să cred că poate să existe un astfel de om şi căutam zadarnic să provoc în el ceea ce credeam că ascundea... Am fost turbulentă o lungă perioadă, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, îl jigneam fără motiv, râdeam cu răutate când îmi spunea că mă iubeşte.., Petrică, tu te iubeşti pe tine şi îţi închipui că te dăruieşti (dar el chiar se dăruia, asta e), nu mă cunoşti, ce ştii tu cum sunt eu?! Avea un surâs de copil, care mă dezarma. Da, fără să mâ cunoască, mă iubea, se dăruia... («Aoleo, Matiida, am gândit iar, ce mai limbaj foloseşti fără să clipeşti din ochi, ridicolul nu re vizitează, dăruire, puritate...» îmi venea să râd, dar mă stăpâneam, o ascultam cu o gravitate forţată, fiindcă îmi dădeam seama că altfel n-aş mai fi aflat nimic.) Am încetat să mai fiu turbulentă şi era pentru mine o bucurie să-l văd cu fruntea sus, puţîn ironic cum îl ştii, stăpân pe el, degajar şi... fericit, trebuie s-o spun. Am hotărât sâ ne căsătorim şi el s-a mutat la mine. Tatăl său mi-a pus o singură condiţie, care m-a uluit: sâ trec apartamentul pe numele lui»,. Nu, nu al lui Petrică, ci al lut, al tatălui. Cum adică, am sărit, dar e apartamentul meu! Tot al vostru rămâne, mi-a răspuns el, nu-ţi închipui că o să vă dau afară, dar a fost al unui evreu şi s-ar putea să-l pierdeţi. Războiul nu merge bine pentru nemţi, nu l-au câştigat în câteva luni şi se vor încleia în Rusia; or sâ fie învinşi şi se vor întoarce jidanii şi vor reclama bunurile care le-au aparţinut. Dar
apartamentul a fost al meu de la bun început, i-am răspuns, fostul meu soţ mi 1-a cumpărat înainte să ne căsătorim, pe numele meu... N-are importanţă, zice, toată lumea ştie că ţi 1-a dăruit şi când o să se întoarcă şi o să te vadă căsătorită cu altul, o să ţi-1 ia. Vor veni la putere, n-o să poţi tace nimic. Foarte bine, am zis, dacă o dori să i-1 dau înapoi, i-1 dau si gata. Tocmai asta e, a zis el, dacă îl treci pe numele meu, n-o să mai poţi face acest lucru şi apartamentul vă rămâne. Eu sunt avocat, o să cer în cel mai rău caz să mi se dea banii pe care i-am dat pe el, trecem în act o sumă mare. Facem şi-o clauză: în caz de divorţ, ţi-1 dau înapoi. Nici nu mă gândesc, ham spus, nu văd rostul acestei maşinaţii. Asta 1-a jignit, cuvântul maşinaţie, s-a uitat la mine cu o privire de oţel, a tăcut o vreme, pe urmă a revenit: câ dacă refuzam să-l trec pe numele lui, să-l trec atunci pe numele lui Petrică, M-am uitat la Petrică: tăcea. N-am înţeles de ce tăcea, ar fi trebuit sâ protesteze. Petrică, i-am spus, dacă tu doreşti acest lucru, eu îl fac. Nu, a zis. S-a lăsat o tăcere de gheaţă. Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat să plec. M-au lăsat. Petrică m-a condus o sută de metri şi s-a întors înapoi. Mi-a spus câ vrea să-l convingă pe taicâ-său să renunţe la ideea lui. Ce idee, i-am spus, şi dacă îl laşi neconvins ce-o să se întâmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ţi poarte pică. Dar n-are decât, zic, auzi ^e i-a trecut prin cap! Nu cumva e ţicnit? Cum o să-i dau eu lui apartamentul meu? Ca ce chilipir? Te rog, zice el ofensat, sâ nu-1 faci ţicnit. E tatăl meu! O fi, zic, dar trebuie să-ţi dai şi tu seama că e sărit de pe şină. Ce, te crede o comoară, să-ţi dăruiesc eu, chiar şi ţie, apartamentul? Nu cumva vrea să te înzestrez? Eram grosolană, dar mă scotea şi el din sărite; în loc să vină cu mine, mă lăsa singură, sâ-1 «convingă» pe taică-său. Ca şi când, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie câ o să-mi poarte pică! Am avut bănuiala câ discutaseră între ei acest subiect şi că în ultima instanţă, adică în faţa mea, Petrică îşi retrăsese acordul. Probabil că mai degrabă asta îl
636 MARIN PREDA
trăgea acum înapoi, să dea socoteală că nu s-a ţinut ferm pe poziţie. Am plecat nedumerită. îmi scăpa ceva, dar nu-mi dădeam scama ce. Nu, nu-mi scăpa doar ceva, îmi scăpa totul, acum când îţi povestesc e foarte clar, ar fi trebuit să lămuresc scena care avusese loc acasă la Petrică până în pânzele albe şl să văd adevărul în faţă, fără să-mi fie frică de ceea ce o să descopăr. Dar aşa se întâmplă, adevărul nu e uşor de suportat. Puteam sâ descopăr că nu trebuia să ne căsătorim asa curând, sâ mai fi aşteptai un timp, ilar mic mi-era frică (o frică nelămurită) că Petrică... să nu pună alta mâna pe el... Orice s-ar zice, un barbar care să-ţi placă, să te simri cu adevărat bine cu el, sâ ai ce vorbi şi nu să fii numai rob al naturii, sâ faci copii şi sâ descoperi curând că romi s-a sfârşit şi să înceapă istoria cu divorţul, cu tot alaiul, copiii să vadă pe urmă în casa mameî un alt barbar, în casa tatălui o altă femeie, un astfel de bărbat, care să-ti dea sentimentul plenar câ e pentru totdeauna, e greu de găsit... O femeie e mai uşor, ea cunoaşte de mult arta de a se ascunde, care a devenit Ia ea a doua natură si îti dă acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui bărbat cât e el de inteligent, cât de bîne îi vine costumul, cum nu seamănă el cu nimeni altul, si dacă nimereşti peste unul care tocmai vrea sase însoare, gata, nu rezista, în rimp ce o femeie e mai puţin dispusă sâ-şi piardă capul la astfel de trucuri, chiar dacă sunt sincere. In paranteză, de aceea am fost eu Turbulentă cu Petrică şi n-am folosit nici un fel de trucuri, tocmai fiindcă vedeam că se îndrăgostise foarte tare de mine şi vroiam să-1 trezesc puţin, să mă vadă aşa cum Mint şî sâsc gândească: chiar e bună această femeie pentru mine? în ceea ce mă priveşte, Petrică îmi plăcea, fiindcă simţeam o mare linişte lângă el, şi asta nu pentru că as fi dus înainte o viaţă furtunoasă, ci pentru că fostul meu bărbat rar mă lăsa liniştită o zi întreagă. Alternau în firea Iui
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI i>37
când nepăsarea (dar ce nepăsare, se uita la mine ca la un obiect pe lângă care trecea), nepăsare care mă rănea, când gelozia furibundă, gelozie pe tot, pe un telefon care îl dădeam sau primeam, pc Toaleta mea (pentru cine te îmbraci cu atâta grijă? -si inii smulgea rochia dc pe mine}, pe tăcerile mele (la ce te gândeşti, spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresată... Când grosolănia, care mă exaspera, pur şi simplu nu puteam s-o mai suport, îmi pierea glasul, parcă mă sufocam... («Ei bine, ani gândit, cum se manifesta, Marilda, această grosolănie?» Ea îmi ghici gândul şi continuă.) Erau întâi înjură' turile, în special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispreţ, sau furios, sau flegmatic, sau când nu mai avea replică, sau când eram exaltată de ceva frumos, şi mai ales atunci mâ şoca foarte tare: du-te în p... mă-ti! Nu mă puteam obişnui, era peste puterile melc. Incr-o vreme parcă mă în-grăşasem puţin. Vezi, Matilda, mi-a spus, câ ai făcur un fund cât o baniţă. Nici nu ştiam ce e aia baniţă, am întrebat pe cineva ţi am înţeles de unde ştia el. Taică-său, din Brăila, fusese negustor dc cereale. M-am desbrăcat, m-am uitat în oglinda şi m-a apucat furia. Nu mâ îngrăşasem nicidecum, dar ăsra era limbajul lui..." „Era o grosolănie de fond, sau de formă?** o întrebai. „Cum sâ nu fie de fond?!4* sc miră ea. „Se poate întâmpla, răspunsei. Spuneai că era profesor universitar. Un intelectual sc poate distra înjurând, ca să pună în oarecare armonie gândirea, sătulă de abstracţiuni, cu sentimentele, care nu sunt tot timpul Ia înălţimea gândirii/1 „Nu văd întrucât v înjurătură poate sâ-ţi aducă armonia. E absurd, mai ales când vezi cum cineva, propria ta sorie, suferă din pricina lor..," Am tăcut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie să fi fost un tip încântător. „... M-am grăbit să mâ căsătoresc cu Petrică, deşi acum îmi dau scama că de fapt chiar dacă mai aşteptam, tot n-aveam cum sâ descopăr dîn scena aceea ceea ce am descoperit îndată după căsătorie, continuă Matilda. Da,
638 MARIN PREDA
reperă ea, îndată! Adică după două săptămâni. Era într-o seară> când cineva sună. Am ieşit eu, crezând că e doamna Cheresteşîu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dădu bună seara şi-mi spuse că ar vrea s3 vorbească trei minute cu fiul său... Glas mieros, dar extrem de prevenitor şi distins, îmi făcuse o plecăciune când mă văzuse şi îmi mai făcu una după ce îşi debită frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiţi înăuntru, fiindcă rigiditatea cu care stătea pe Ioc mă făcu de îndată să înţeleg că ori avea nevoie de invitaţie speciala, ori nu vroia sâ intre, cine ştie de ce. într-adevăr, nu vroia. Nu, zise, nu e oră dc vizite... Dar ce importanţă are, poftiţi înăuntru... Nu, zice cu un glas dulceag, de ludă înşelătoare, mereu zâmbăreţ, numai cinci minute vreau să fac o plimbare şi să vorbesc cu fiul meu... Era a doua oară când nu spunea Petrică, ci fiul meu. M-am întors, i-am spus soţului despre ce c vorba, el şi-a îmbrăcat haina şi a ieşit.-. După un timp observ că plimbarea tatălui şi a fiului se prelungise de la cinci minute la o oră. Sonerie. Cine putea fi? Petrică avea chei... Cobor, tot el, socru-meu, care îmi spuse, tot aşa, fără sâ intre, de astă dată vag ofensat, că Petrică s-a întors singur la părinţi, că fiul lui sc simte cam prost cu ficarul şi câ «îl găseşte» cam palid şi cam obosit, şi că cl, tatăl, de mic a avut grijă de el cu ficatul,Ce ficat, zic, de când îl cunosc nu mi-a spus nimic niciodată că ar suferi de... Am tăcut deodată, înţelegând: Petrică fugise de-acasâ, fâră un cuvânt, fără o explicaţie. în faţa muţeniei mele, Iuda reluă că nimeni nu poate să îngrijească de un băiat mai bine ca tatăl său, propriul lui părinte, câ o să revină, să nu iau lucrurile în tragic, şî acestea zise s-a înclinat şi s-a cărat... («Bravo, Matiida, „s-a carat" e un limbaj cam incongruent, dacă mă pot exprima astfel, dar văd că ţi se potriveşte perfect.») într-adevăr, eram dispusă să iau lucrurile în tragic, continuă ea, nu ştiam ce e, era o despărţire.,.? Ce sc întâmplase? Cele două săptămâni de miere fuseseră chiar aşa
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 639
cum visasem, o bucurie întreagă, o dăruire, şi deodată, hop, această scenă inexplicabilă. Am pus mâna pe telefon... Sunt lucruri care, când ni se întâmplă, nc fac să ne dispară orgoliul, umilinţa nu ne- mai umileşte, adevărul, oricare ar fi eh e singurul care ne poate linişti. Auzisem şi eu de căsătorii care se desfăceau a doua zi după încheierea lor şi iată-mă şi pe mine, îmi ziceam, în această situaţie incredibilă. Cu Petrică, vă rog, am cerut (era la telefon chiar Iuda). Cine îl caută? Matiida! Nu e acasă! Si, pac, îmi închide relefonul în nas. Am sunat din nou. Trebuia să reacţionez. Ştiu sigur, i-am spus domnului avocat, că Petrică e acasă, Transmisteţi-i câ nu accept comportarea lui şi fără să iau lucrurile în tragic, fiindcă ceea ce s-a întâmplat nu c o tragedie, esre în primul rând din partea dumitale o necuviinţă că ai refuzat să intri la noi în casă, iar din partea lui un lucru pe care dacă nu-1 explică imediat, să poftească totuşi mâine-dimineaţâ, dacă nu chiar acum, să-şi ia lucrurile, fiindcă eu chem chiar în seara asta avocatul şi introduc divorţ. Nu accept să fiu eroină ridicolă de comedie. Si, pac, i-am închis si eu telefonul în nas. îmi spuneam că dacă nu telefonează într-un ceas îi strâng eu însămi lucrurile, îi chem pe Boris şi pe Mitia sâ facă rost de o furgonetă şi i le trimit să i le descarce în faţa casei. A telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot să-ini vizitez şi eu părinţii într-o stare de urgenţă? Cine e într-o stare de urgenţă, tu sau părinţii? Tatăl meu, răspunde el, şi când a spus «tatăl meu» a spus-o cu uimire şi evlavie, că eu nu înţeleg ce înseamnă un tată, parcă ar fi zis că e Dumnezeu din cer. De acord, i-am răspuns, dacă ar fi intrat în casă, dacă s-ar fi comportat într-adevăr ca un tată care ştie că fiul său s-a căsătorit, că are o soţie care trebuie, daca nu iubită, cel puţin respectată, şi ar fi explicat, fără amănunte, că are nevoie dc tine pentru o noapte sau mai multe, aş fi acceptat, deşi el mi-a spus că într-o stare de urgenţă eşti tu, câ «te găseşte cam palid» şi că vrea să te îngrijească de ficat. Dar aşa, vine la uşă, nu intră,
640 MARIN PREDA
te cheamă, tu te duci şi nu te mai întorci, măcar să-mi invoci un pretext, fiindcă adevăratul motiv văd că mi-1 ascunzi... Petrică, ce e cu tine? Nu pot, zice, să-ţi explic la telefon... M-am gândit câteva clipe. Binr, zic, rămâi acolo până mâine, dar nu uita că îmi oferi o noapte întreagă în care o să mâ gândesc că taîcă-tău e un om necuviincios, iar comportarea ta anormală. Te rog, zice, să nu vorbeşti astfel despre tatăl meu. Indignat. Iar eu îţi spun, zic, că vorbesc despre el aşa cum merită. Şi, la răspunsul meu, pac, îmi trânteşte şi el tel chinul în nas. Am gândit liniştită: am intrat într-o casă de străini, care mă tratează ca pe-o străină. Am să mă retrag, mi-am spus, fiindcă oricât încercam să ghicesc «starea de urgenţă» care mi se invocase, ceea ce văzusem eu cu propriii mei ochi îmi spunea altceva, că nu era vorba despre nici o stare de urgenţă. Atunci ce era? Am rămas doar curioasă, fiindcă hotărârea mea era luată: orice-ar fi fost, purtarea lui Petrică nu era de înghiţit... A tatălui său mai degrabă, dar asta îl privea, nu trăiam ui el, ci cu Petrică.,, N-a venit a doua zî, cî peste două zile, cu acrul câ nu s-a întâmplat nimic (şi aerul ăsta. când îl vezi la cineva, e un senin că lucrurile pe care ai dc gând să i le reproşezi nu numai câ el le va respinge, dar consideră normal să le repete şi în viitor). Ei, Petrică, zic, ce s-a întâmplat? Mă uitam la el cu adevărat curioasă şî, curios lucru, dispusă sâ trec peste cele întâmplate... Cine ştie, îmi spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudăţenii, un bărbat, până se formează, îţi oferă tot felul de surprize, chiar comice. Ne lăudăm cu inteligenţa» dar ce se petrece în noi, acolo unde spunea Petrică, în subconştient şi în biologic (când vorbea de Zola)... O colegă a avut ambiţia ţărănească să nu facă dragoste cu iubitul ei decât în noaptea nunţii. Dar în noaptea nunţii, pe la patru dimineaţa, tinerii căsătoriţi au chemat Salvarea... care i-a găsit stând unul lângă altul disperaţi si easii! Ce sâ Ie facă Salvarea? Medicul Ic-a râs în nas si le-a recomandat batjocoritor să bea şi ei un pahar de vin...
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 641
Până la urmă, deşi se iubeau, s-au despărţit şi au fiecare, el cu altă soţie şi ea cu alt bărbat, copii... Si tot se mai iubesc, dar..
Matiida se opri. Era veselă, îi sticlea privirea, parcă uitase câ ajunsese cu povestirea ei într-un moment culminant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem şi retrospectiv pe care o avem totdeauna când relatăm ceva din mediul nostru cuiva care nu-1 cunoaşte şi ne e greu să-l evocăm, fiindcă am făcu t-o de-atâtea ori.Pesemne că se distraseră mult pe socoteala celor doi şi desigur, mai ales, chemarea Salvării h înveseliseră copios. Bravo, Matiida, am gândit, va sâ zică râzi de nefericirea altora,..
„Petrică îmi oferise şi el o surpriză, continuă ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat în legătură cu taică-său. La întrebarea mea îmi răspunse foarte grav câ tatăl lui e un om sensibil şi că însurătoarea fiului său a fost pentru el un şoc pe care nu 1-a suportat. Câ era, în seara aceea, foarte agitat şi că trebuia să se duca şi să stea cu el câteva zile ca să-l liniştească. Şi de ce, mă rog, era agitat? Am zis cu. Din contră, mie mi s-a părut foarte calm şi refuzul lui de a intra în casă premeditat... Parcă venise sâ te fure, parcă erai fata mare care căzuseşi pe mâinile unui căpcăun şi venise să te salveze... Toate astea puteau fi de înţeles, nu era nevoie de o astfel de punere în scenă. Bine! Răs-punde-mi: de ce n-a vrut sâ intre în casă? Tăcere. Reper, am repetat, că tatăl tău nu arăta nicidecum agitat, dimpotrivă, îi flutura pe figură un surâs subţire, cum au oamenii în vârstă când te ucid cu acest surâs în care se distilează ironia, batjocura fină, sfidarea, protejaţi cum se cred de anii şi pârul lor alb, care i-ar face intangibili. Ţi-o spun ca s-o ştii, pentru mine cineva care jigneşte nu e intangibil şi în casa lui n-o să calc, şi nici el într-a mea, până nu-şi cere scuze. Petrică se plimba îndârjit prin faţa mea. A tăcut. Bine! Am tăcut şi eu... Nu ştiu însă pentru cine căsătoria aceasta fusese un şoc, pentru tară sau pentru fiu? Peste două luni, de sărbătorile Crăciunului, surpriză, chiar în
642
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
643
scara de Ajun când îl aşreptam să aducă vin, n-a mai adus nici un vin... M-a lăsat singură, cu roate că pregătisem şi eu, stând pe la cozi, tot ce era nevoie ca sâ ne simţim bine. Asta e, cine cedează prima oară, cedează pe urmă mereu, a pornit-o greşit, trebuie să se întoarcă îndărăt... Drumul parcurs dc mine cu Petrică nu era lung, m-am gândit să fac acum ceea ce nu făcusem prima oară, dar m-am trezit că n-aveam împotriva lui Petrică un sentiment suficient de puternic ca să pot rupe această căsătorie... Ba nu, ceea ce făcea el acum mi se părea incredibil, un alt Petrică, nu înţelegeam acest infantilism care în convieţuirea cu mine nu se manifesta, ca să-1 por ajuta sâ scape de el, era normal, stăpân pc sine, orgolios, băţos şi deodată, clic! din nou fuga acasă, fără să mâ prevină, fără să-mi explice... («Bravo, Matilda! Pac! Clic!») Bineînţeles că am pus iar mâna pe telefon. Bineînţeles îmi răspunde taică-său, care îmi şopteşte la aparat, cu imensă satisfacţie, l-am ghicit rânjind: îl despart eu de tine, n-ai nici o grijă. Ştiu că lupta e mai grea, îmi dau seama, eşti frumoasă, te iubeşte, dar până la urmă tot te despart. I ,upta e mai greai Nu mi-a scăpat această nuanţă revelatoare, însemna câ îl mat despărţise si de alta şî că lupta fusese uşoară, acum eta mai grea. Uite, îi spun şi eu, să vedem care pe care. Nu ştiu dacă o sâ mă înţeleg cu Petrică în viitor, dacă o să pot sâ-1 iert pentru ceea ce mi-a făcut, dar mai întâi îl despart eu de dumneata şi te asigur că lupta va fi uşoară şi pe urmă mai vedem. Eşti un bătrân inconştient, care nu-ţî iubeşti copilul, abuzezi probabil de afecţiunea pe care ţi-o poartă şi îl împiedici, dar pentru cât timp?, să-şi întemeieze o familie, fără sâ-ţi dai seama că până la urmă tot te va părăsi şi nu se ştie dacă nu te va deresra. Mi-a răspuns printr-un hi, hi, hi şi a închis. M-am îmbrăcat şi m-am dus la ei. Am sunat. M-au ţinur la uşă crezând că o să plec. Am sunat insistent şi n-am plecat deloc. Mi-a deschis bătrânul după o jumătate de oră, parcă aş fi venit la Canossa sâ-mi pun cenuşă în cap şi mi-a spus din prag că
Petrică nu e acasă. Dar eu am intrat în hol şi de-acolo l-am zărit pe bărbatul meu prin glasvandul care despărţea holul, probabil de sufragerie, umbra i se plimba nervos încoace şi încolo. M-am aşezat fără să mă desbrac şi i-am spus bătrânului (care de fapt nu era chiar atât de bătrân) că am fost furioasă la telefon şi îmi cer scuze, n-am nîci un drept asupra nimănui, căsătoria e un petic de hârtie care se poate anula în două săptămâni. Ar fi fa&t însă corect ca Petrică sâ-mi spună că de fapt el nu-şi iubeşte soţia şi că regretă pasul făcut, ne despărţeam în mod civilizat, fârâsâ fie nevoie să mă lase singură dc sărbători, putea în orice caz să mă prevină... Umbra agitată de după glasvand se oprise şî asculta. Poate că el nu ştie ce înseamnă să te însori, am continuat, se întâmplă, se pare că şi însurătoarea se învaţă, dar dumneata, ca tată, poate ai auzit mai bine decât el ce-a spus preotul la cununie în biserică: îţi laşi părinţii, pe mămica şi pe tăticu şi te uneşti cu bărbatul sau femeia ta, ar fi trebuit sâ i-o spui.. _ Tu, zice bătrânul rânjind, care te-ai măritat cu un jidan, n-ai dreptul să ne dai lecţii. Ticăloşia dumitale, i-am răspuns, nu mâ jigneşte. Pentru mine un nm nu e mai prejos decar altul, fiindcă e evreu sau de altă naţie. Numai troglodiţii din Africa se ucid între ei fiindcă fac parte din triburi diferite. Da, zice d, fiindcă şi ni eşti troglodită, O... (făcea aluzie la familia mea). Atunci a apărut Petrică, a deschis uşa glasvandului, palid, şi a strigat la mine: îţi interzic să-1 insulţi pe tatăl meu. M-am uitat la el zîmbind şi i-am răspuns: Petrică, ar fi trebuir să te exprimi invers: tată, îţi interzic s-o insulţi pe soţia mea. Da, da, am insistat, sunt soţia ta, trebuie sâ mâ aperi, chiar dacă sunt jigniră de tatăl tău. El a scos atunci un strigăt, şi-a dus mâinile la cap si a dispărut din hol într-una din odăi. M-am ridicat şi m-am dus după el. Cârtd m-a văzut s-a precipitat spre şifonier, a deschis uşa şi s-a vârât în el. Asta nu e bărbat, am gândit uluită, e încă în scutece. Are dreptate caică-sâu... Şi m-am întors în hol. Ai dreptate, i-am spus, lui Petrică îi e frică de mine, s-a
644 MARIN PREDA
vârât într-un dulap. Să veniţi după sărbători şi să-i luaţi lucrurile. Dar în aceeaşi clipă a reapărut Petrică. Mă întorc, zice, cu condiţia să nu-mi mai insulţi niciodată părinţii. Am tăcut. M-am gândit că Petrică era un bărbat admirabil, în afară de cultul acesta al lui anormal pentru taică-său. Ar putea să se schimbe. Bine, i-am spus, sper să nu mai am ocazia să-1 văd sau să-1 aud pe socru-meu. O să-1 evit. Şi ne-am întors acasă... Cu mine Petrică era absolut natural, aşa cum îl cunoscusem, dar cu ştiam acum că în mintea lui există un tabu, despre care nici măcar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o să-i treacă în clipa când o să devină el însuşi tată şi la urma urmelor alţi bărbaţi au păcate mai grave, sunt superficiali, muieratici, beţivi, hahalere, mediocri în profesiune, ca să nu mai vorbim de alte trăsături de caracter oribile, de pildă, sâ se spună, şi să fie şi adevărat, că bărbatul tău e un mincinos. N-aş suporta!... Prin martie a plecat iar de-acasă. L-am lăsat în pace. De astă dată a stat vreo două luni, s-a întors prin mai, când n-am mai trăit împreună decât o săptămână, fiindcă a fost concentrat... Aplecat direct pe front. Iată, o catastrofă, am gândit când am primit întâia scrisoare.,. Citeam tremurând listele de morţi şi răniţi care apăreau în jurnale. Gândul că Petrică purea sâ moară (era ofiţer de rezervă la transmisiuni) mă făcea sâ-mi dau scama cât de tare mă legasem de sufletul lui, aşa cum i-1 cunoşteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glonţ îl putea stinge pentru totdeauna... Mă simţeam rătăcită la gândul că îl puteam pierde şi îl înţelegeam mai bine şi pe taică-său, că nici el nu vroise să-1 piardă de lângă el prin căsătorie. Ce era? Ce mă turbura în amintire? Amestecul de bărbat si copil, când indignat de oameni, şi atunci vorbea mult şi te pasionau ideile, gândurile lui, puritatea spre care nu numai că aspira, dar o şi avea şi îţi cucerea sufletul, când duios, renunţând la orice înverşunare, retras între cărţile şi manuscrisele lui, şi atunci era blând, tăcut, generos, gata de dăruire, cu acel farmec al fiinţei neatinsă de
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 645
orgoliu şi care nu ştie ce dăruieşte, asemeni florilor... («Gata, Petrică, iată-te floare, pesemne asta numeşte ea starea ta de blegeală, „umanismul" tău, care pe mine mă plictiseşte total.») Prinsă dc aceste sentimente am sunat într-o zi la uşa socrilor mei. 1^-am spus ca mi-e greu fără Petrică şi că tremur de teamă să nu-I găsim într-o zî pe lungile liste de morţi sau dispăruţi... Rămâi Ia noî, mi-a spus soacră-mea, şi noi tremurăm şi ne im că scrisorile lui pot veni în urmă şi noi să tot credem câ trăieşte... Da, a zis şî bătrânul, numai să se întoarcă... Vroia sâ spună câ să-1 vadă iar viu printre noi, că vechiul conflict nu va mai exista între mine şi eL.. Câteva zile a fost bine... Până ce socru-meu mi-a cerut sâ-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea şi fusesem angajată de eforia spitalelor, să construim nişte clădiri noi... Aveam datorii faţă de rude, care mă ajutaseră în timpul studenţiei şi acum aşteptau să-i ajut şi eu pe ei, fiindcă le era şi lor greu... Dimpotrivă, domnul avocat Nicolau câşriga bine, era şeful unui contencios şi avea si procese, dar m-am gândit că după ce împăcarea noastră se va consolida, o să-i explic care era situaţia mea faţă de rude şi... Curând însă a rrebuit să plec. Omul era de o zgârcenie insuportabilă; întâi că la ei în casă totul era încuiat şi cheile erau la el, dormea cu ele sub pernă, şi-un morcov, dacă rămânea de la masă, îl lua şi îl încuia în dulap cu cheia, ca să nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dădea el, mie şi soacră-mi, să gătim şi cum chiar şî după aia mi se uîta în farfuria în care îmi punea trei fire de macaroane fără unt, ca şi când ar fî suferit că acele macaroane vor fi totuşi înghiţite şi va rămâne fără ele. Scârbită, dădeam farfuria la o parte şi rămâneam dusă pe gânduri. Cc să fac? Unde să mă duc să mănânc? Fiindcă îi dădusem toată chenzina şi economii nu aveam. Fără sâ clipească, îmi lua farfuria dinainte şi mi-o servea seara din nou, cu vădită încântare că făcuse o economie. Soţia lui, am surprins-o cu un furou cârpit... Se tot urca şi cobora pe scara podului şi într-o zi când
gând
646
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
647
lipsea de-acasâ m-am urcat să văd cc e acolo. N-avea capacul încuiat, în sfârşir... o mizerie... colecţii de ziare foarte vechi, roase de şoareci, cutii pline cu pantofi scâlciaţi şi descompletaţi, nasturi de toate mărimile şi culorile, rufărie zdrenţuită, broaşte, lacăte, sârme ruginite, toate în lăzi şi curii... Era clar pentru mine, le adusese de la Bucureşti când se mutase, nu le putuse strânge aici într-un an... Mă întrebam cum trăise Petrică toată copilăria şi adolescenţa lângă acest tată sordid şi în ce consta fascinaţia pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar în ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? I-am spus că trebuie să fee curăţenie acasă, am plecat şi n-am mai revenit. După un an Petrică s-a întors de pe front, detaşat în interior, la un batalion de instrucţie. Nu păţise nimic. Era însă mai tăcut şi mai dur, dormea puţin şi momentele de duioşie rare şi scurte, dar şi cele dc revoltă erau la fei de rare-Nu ştiu cum, dar parcă aveam sentimentul că regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viaţa era ca înainte, i se părea searbădă şi cu sensul micşorat. Luna de permisie şi-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decât o singură zi pe Ia părinţi, unde n-a stat decât câteva ceasuri. Batalionul lui de instrucţie unde fusese detaşat se afla la Bârlad. O dată pe lună luam trenul şi mă duceam la el, ieşeam undeva la marginea unei păduri şi puneam masa la iarbă verde, destupam o sticlă de şampanie. Odată a trecut pe lângă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit maşina, s-a apropiat şi a început să-i facă lui Petrică reproşuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? Cum, un ofiţer sâ n-aibă şi el unde sâ stea în asemenea situaţie şi sâ iasă la câmp, ca orice soldat? Şi ne-a poftit la el, unde am rămas până a doua zi... 23 August, cu întoarcerea armelor, 1-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat în Munţii Tatra până la încheierea păcii. Ba, mi-a spus câ şi după ce nemţii fuseseră înfrânţi la Berlin, ei tot mai rezistau în acei munţi şi că ar fi fost caraghios să mori tocmai atunci când toate armatele
încetaseră focul. Popor smintit nemţii ăştia. Cică în acele zile l-a cuprins pe Petrică laşitatea şi furia. S-a întors cu această furie în el, care i-a trecut greu. Numai că la nici o lună după, a plecat iar la părinţi, unde a stat şi a tot stat... Va să zică bărbatul meu trecuse printr-un război în care luptase o dată la răsărit şi a doua oară spre apus, văzuse moartea cu ochii, anii trecuseră peste el şi îl întăriseră, devenise bărbat întreg, făcuse creţuri la ochi, avea acel ten bătut de vânturi şi ploi şi ars de soare care mă făcuse sâ mă îndrăgostesc de el a doua oară, şi el deodată reîncepea istoria cu taică-său. Atunci m-am simţit eu de fapt lovită... Nu m-am despărţit de el, dar ceva s-a închis în mine, m-a cuprins un fel de nepăsare. Bine, Petrică! Fă ce vrei!..." (Şi atunci ai început să stai cu fundul spre uşă când intra el în dormitor, am gândit, nu e bine, Petrică, ai omis în relatările şi indignările al căror martor am fost acest aspect esenţial al vieţii tale cu Matiida.) „Şi aceste plecări au continuat?" „Da, zise Matiida, exact ea înainte.Războaiele nu schimbă nimic într-un om, sunt ca nişte furtuni care, odată trecute, Ic uităm ca şi când n-am fi fost prinşi chiar în mijlocul tor, unde puteam muri. Puteam... Dar uite câ n-am murit şi ne întoarcem la vechile..."
Dar Matiida nu-şi mai termină fraza. Cu o expresie vie de oboseală pe chipul ei frumos se ridică şî pleca.
XIII
Totuşi eu ştiam câ de astă dată Petrică nu se va mai întoarce. Schimbarea lui era, pentru mine semnul sigur că va divorţa curând. îi spusei acest lucru Matildeî, la telefon. Ea tăcu câteva clipe lungi, apoi îmi spuse că pot să am dreptate, „oricum, adăugă ea, dacă n-o s-o focă el, atunci voi intenta eu acţiunea".
în acele zile primii ordin de chemare. N-aş putea să-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zis cu ce sentiment i-am scris apoi după o lună Matîldei şi am întrebat-o
64&
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 649
în cc stadiu sc află despărţirea, în nici un stadiu, mi-a răspuns ea imediat. Petrică stă mai departe Ia părinţii lui, dar de divorţat nici gând. Atunci am luat-o la rost. Bine, şi cât are dc gând sâ-1 mai aştepte? Ea sc arăta mai degrabă împăciuitoare, lucru care mă scoase din sărite. „.. .Nu trebuie, îmi scrise ca, făcut nimic cu violenţă11... „Ce violenţă? îi răspunsei, ce e violent în faptul că divorţezi de un bărbat care a fugit de-acasă?" „Nu e aşa simplu, îmi răspunse ca laconică, nu fi impulsiv, un proces dacă nu-l câştigi, dacă una din părţi se opune, întâi câ poate să dureze şi doi ani, şi al doilea te poţi trezi cu o hotărâre care respinge acţiunea şi atunci... Ei? Ce-i mai faci? I^sâ-mă pe mine câ mâ descurc eu.
Aşadar ea nu credea totuşi că Perrică se va decide uşor si că trebuia lăsat s-o facă el, să nu reacţioneze ca o pisică, adică să se întoarcă acasă şi să nu mai vrea, de îndată ce Matiida s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea să dureze cine ştie cât.., După trei luni începui să-i trimit Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrică, pline dc înjurături şi insulte. „Cum, idiotu-âsta credea câ are dreptul să ţină astfel încurcată o femeie? Cu moaca lui stupidă de poet minor se crede sultan, să te ţină închisă în casă, stăpân atotputernic, cu gândire medievală? Trimitc-i lucrurile, schimbă cheile apartamentului şi intentează imediat acţiunea de divorţ..."
Nici vorbă! Matiida încerca să-mi explice cu răbdare câ exista mari pericole pentru ea dacă face pasul, răsuceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit... Gândul că în realitate nici ea nu vroia să divorţeze nu-mi trecea prin cap... Matiida era a mea, o simţeam până în adâncul fiinţei mele şi nu mai exista nicăieri în conştiinţă loc pentru îndoieli. Eram pur şi simplu scos din pepeni câ femeia mea îşi avea numele legat dc un altul si că acest altul nu se grăbea câtuşi de puţin sâ ia o decizie. I^asă câ te grăbesc eu, gândeam, o să-ţi placă. Nu mai am mult si mă întorc în oraşul nostru. Si deodată primesc o telegramă:
„Nu-mi mai scrie, Petrică s-a întors acasă". Numai că o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gândit, lasă-l s-o prindă, s-o citească şi să vadă. De astă dată nu mai erau referinţe brutale la el, totuşi erau.
Tocmai îmi făceam planul să ies la raportul generalului şi să-i spun că o chestiune urgentă mă chema pentru trei zile acasă, când chiar generalul ne anunţă că şcoala de ofiţeri ne dă o permisie de zece zile. Cât ajunsei îi dădui, chiar drn gară, un telefon Matildei. „Aşteaptă-mă acasă, îmi şopti ea, viu îndată."
Acasă avui timp să-mi schimb uniforma şi să mă rad. Era spre seară. Acest ras, precum şi odaia, cărţile şi lucrurile mele parcă mâ treziră dintr-un vis. îmi dădui seama, avui o bruscă iluminare că mai aveam încă timp să dau înapoi, că timp de câteva luni săvârşisem un lucru foarte urât înjurându-mi prietenul, că poate ei doi se iubesc aşa cum sunt şi că intruziunea mea brutală în viaţa lor n-avea nici o justificare- Cc mă apucase? Dar o boare de fericire se abătu asupra acestor gânduri, care se spulberară şi îmi rămase numai bătaia inimii, pulsaţia ei înalta şi nebună... Cum, dar o iubeam de mult, încă din clipa când o întâlnisem pe stradă sub ninsoare» şi apoi scena din birou, când devenisem sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe soţul ei, şi privirile pe care mi Ie aruncase ca tot timpul, şi vizitele, şi plimbarea. r. Rupt de ea uitasem că niciodată nu-i spusesem câo iubesc, dar ea ştia, dovadă răspunsurile ei la scrisorile melc, puţin speriată de violenţa lor, violenţă care în fond conţinea declaraţia mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin răspunsuri cu mult mai turburătoare decât dacă mi-ar fi desvăluit direct sentimentele pc care le avea pentru mine... era complice cu ceea cc nu-i spuneam... lasă-mă pe mine că mă descurc eu... Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, între noi nu e nimic. Era, scrisorile ei semănau cu o şoaptă, te iubesc şî eu, parcă îmi spunea, dar fii cu grijă, o greşeală se îndreaptă greu, lasă-mă pe mine s-o îndrept, eu care am făcut-o.
650
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
651
Soneria sbârnâi. în prag era Matilda, îmbrăcată de vară, cum n-o văzusem şi cum nu mi-o puteam închipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un fluture marc, aducea cu ea pajiştea, grădina, câmpul plin de iarbă, soarele de primăvară. Matilda strălucea ca o floare şi nici urmă de dramă pe chipul ei şi simţii dc îndată că această strălucire care iradia din întreaga ei fiinţă era în legătură cu mine. O luai în braţe şi îmi lipii faţa de a ei, cu sufletul la gură. Ea îmi răspunse la îmbrăţişare, ceva îi căzu din mână şi rochia ei pârâi, pe undeva pe la spate. De câteva ori întoarse capul, de câteva ori îşi feri gura, corpul ei voinic se întări, sc împotrivi fără să se retragă, îmi primi sârurul încleştat şi în cele din urmă îi simţii palmele în piept; nu mă respingea, dar era vădit că nu-i plăcea asaltul meu, răsuflarea mea nestăpânită, sărutările mele pe gură reînnoite, strânsoarca braţelor care o înlănţuiseră. Mă cuprinse o furie, stârnită dc un presentiment obscur: nu venise să-mî dăruiască iubire, venise cine ştie pentru ce... Mâ aşezai pc pat tăcut şi sumbru, hotărât la orice, să rup chiar cu ea şi să mă smulg din aceasta istorie şi să nu-mi mai amintesc de ea. îmi simţeam spinarea străbătută de fulgerări scurte, descărcări electrice tot mai adânci, până în maţe. Niciodată nu mai simţisem o astfel de violenţă care venea din mine însumi şi mă ameninţa tot pe mine.
Matilda însă era veselă. î$i ridică poşeta de pe jos, se aşeză pe scaun şi îmi spuse dând şi din cap, subliniind cu un reproş amuzat sensul cuvintelor:
Fire-ai să fii măi băiete Că mâ sărutaşi cu sete De-mi rupseşi rochiţa în spete Şi trei nasturi de la ghete,..
Stupiditatea acestor versuri ţprobabil un cântec) şi mai ales datul ei din cap mi se părură incredibile. Mă uitai la ea în sfârşit stăpân pe mine, trezit din şocul prin care trecusem. „Da, da,
continuă ea dând din cap de astă dată cu alt înţeles (adică nu mâ înşelam în gândurile mele), e cam stupid, dar aşa este, din contră, am crezut că eşti un bărbat puternic şi stăpân pe tine, ca să mâ pomenesc că Petrică a pus mâna pe scrisori şi mi-a declarat ca nici gând să divorţeze şi că se va opune la proces dacă divorţez eu. Ai văzut ce-ai făcut? Şi doar te-am sfătuit, ţi-am scris..." „Cum a pus mâna pe scrisori? Tu unde-ai fost?" „A venit acasă fără veste, când eu lipseam, a lipsit şi el de la şcoală, a scotocit peste tot şi a dat de ele. Şi te asigur că le ascunsesem bine. Se pare că l-a avertizat cineva sau a bănuit, în privinţa asta intuiţia celor aflaţi în situaţia lui este extraordinară. Dar fii liniştit, nu e supărat pe tine (ţine la tine!) şi nici pe mine nu e, a zis doar atât: «. ..gata, Matilda, mi-am plătit datoria faţă de tatăl meu, de-aici înainte nu mai plec.., Aveam eu o datorie de plătit faţă de el, o să-ţi povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sunt liber...» Veztce-ai făcut? repetă ea parcă bucuroasa de ceea ce făcusem. Şi acum nu pot să mai stau, nu e exclus să vină aici, ştie unde am plecat... N-a auzit telefonul tău, dar când am plecat (stătea la biroul lui şi citea) s-a uitat la mine, a zâmbit cu blândeţe şi m-a întrebat: a venit? Transmite-i salutări şi invită-I duminică pe la noi... Ţi-am spus, intuiţia... Aşa că eşti invitat duminică... Vino!"
Şi Matilda îşi scutură părul. în tăcerea care sc lăsă când mă trezii, mă pomenii singur... Ce să fac eu acuma cu mine însumi? mă întrebai. începui să mă plimb prin odaie, mă uitai la cărţi, mă aşezai la birou... Gândul îmi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viaţa mea, o cantitate uriaşă de ani... Acest gând îmi umplea sufletul şi multă vreme uitai ce mi se întâmplase, apoi sufletul mi se goli şi scena al cărei erou fusesem reînvie cu toate amănuntele. Ce mi sc întâmplase?
Când iubeşti şi te stăpâneşte un sentiment de triumf are grijă femeia să re facă sâ te simţi ridicol. Asrfel mă simţeam, ridicol.». Pentru a da un răspuns care să-l salveze, un bărbat
652
MARIN PRKDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
653
are nevoie de ani de meditaţie asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu răspuns, nu vă miraţi, careva cuvinte... Ei da, dar cuvintele acelea dad nu le stii» nu le spui, şi rămâi singur şi înregisrrezi la partida ta: sunt ridicol! Ce era ridicol în postura mea? Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte câ în timpul îmbrăţişării simţisem mirosul rochiei şi al părului ei, miros tulburător de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el şi al părului spălat cu un săpun btin, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, şi acea dulce moliciune a buzelor, ca şi când aş fi sărutat un trandafir cu învăluitoare catifelaţi-,. Ce catifelări? Ceea ce făcusem scriindu-i era bine, o astfel dc declaraţie dc dragoste era singura potrivită, calci peste tot ceea ce îţi stă în cale şi mergi drept la ţintă, dar nu te împiedici de un Petrică... Ea nu numai că se împiedicase, dar sc îmbrăcase bine, se parfumase ca să vină cu el la mine în proţap. Da, asta era imaginea, în proţap.,. Că Perrică dăduse de scrisori... Cum, dar asta fusese şi intenţia mea ascunsă, să dea peste ele, şi când colo mă trezisem spu-nându-i că de ce n-a avut grijă,.. Când iubeşti, iubirea Trebuia împlinită, oriec-ar fi, fiindcă nu se ştie dacă te vei mai întâlni vreodată cu clipele acelea. Matilda însă nu mâ iubea şi altfel trebuia primită... C) variantă: venise sau nu pentru mine? Trebuia lăsată să arate ce însemnam eu pentru ea, până la capăt, şi nu ce însemna ea pentru mine. AJtă variantă: venise să vadă ce însemnam eu pentru ea, prevăzută în acelaşi timp cu toate armele seducţiei. Dar ducă-se dracului toate aceste arme de seducţie- Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe şolduri, cu bustul gol şi cu crema de ras pe faţă. Şt sâ aştepte-.. Apoi intrarea într-un halat elegant.,, dar torul era neverosimil, Matilda nu era o fetiţă sedusă, care putea fi primită în timp ce îmi rădeam barba, între noi nu se petrecuse nimic... A treia variantă putea fi şi cea care avusese loc, minus plecarea ei.
Trebuia s-o fac să-mi audă răspunsul şl sâ nu mâ trezesc singur cu o invitaţie care mă făcea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevărat? E un om fără soluţie, fără un răspuns pe care ar fî trebuit să-1 dea, fără puterea de a-1 da în singurărare şi n-1 urma. Rece, liniştit, răsucit asupra adevărurilor tale, necunos* cute de nimeni, absent, obsedat de drumul tău, care ţi-e dat, fără să-l cunoşti, să-l parcurgi până la mormântul de care ai parte: „Doamnă, resping invitaţia dumneavoastră, nu doresc sivă mai văd, mâ bucur ca prietenul meu nu-mi poartă pică, e cu arar mai bine, ardeţi scrisorile pe care vi le-am trimis, nu aşteptaţi sS vă salut dacă vă întâlnesc pe stradă, nu aveţi teamă că adevărurile intime pe care mi le-aţi dezvăluit vor fi aflare de alţii... Complicitatea dumneavoastră la violenţa mea rămâne un vag secret pe care vi-1 înmân, scrisorile primite de mine, iată-le..O consecinţă: totul s-ar fi Terminat cu Marilda. Ce minune, să lichidezi o eroare într-o clipă şi nu să trăieşti cu ea ani. Dar se insinuează întrebarea dacă la acei ani ai vieţii mele n-aş fi trăit săvârşind altă eroare. Cine poate să ştie? Filozofia comună răspunde că viaţa unui om e un nesfârşit şir de erori. Un cântec imbecil spune că „dc-ar fi să mă mai nasc o dată, acelaşi om aş fi, pe tine te-aş iubi'1 şi se încheie cu un oftat înecat în aplauzele publicului: „mâi tată, mă!". înseamnă că ăsta a trăit în adevăr, dacă acelaşi om ar fi şi tor pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Când scriu aceste rânduri am sentimentul că dacă aş fi, printr-o minune, eliberar, aş putea trăi în sfârşit în afara erorii, uitând că acest lucru se şi întâmplase, câ trăisem mulţi ani cu acest sentiment, până într-o zi, când o fată a pus pe biroul meu o floare... Dar maî e până acolo... Să revin la Matilda. Altă consecinţă: nimic nu s-ar fi terminat între noi, şi ea nvar fî urmat; poate că eroarea ar fi fost eliminată, în orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care îl aveam de trăit urmând poteca ei sinuoasă. Expresia m-arfit urmat e plină de grele înţelesuri. Ţăranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic
654
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
muierea să-i urmeze, cl merge înainte şi muierea vine cu o jumătate de pas în urma ţăranului. De aceea au şi reuşit ţăranii să ne aducă până aici, posesori ai unei morale severe ai cărei cod ar trebui să-l preluăm şi sâ-1 descifrăm, acum când în acest secol misiunea lor va înceta.
Bineînţeles că m-am dus, adică am acceptat invitaţia soţilor Nicolau. Trebuie să spun că n-a fost deloc ridicolă întâlnirea şî orele petrecute cu ei în acea duminică memorabilă şi decisivă* Cel puţin atunci nu mi s-a părut...
XIV
Dimpotrivă, m-a stăpânit tot timpul un sentiment de sărbătoare din chiar clipa când am ieşit din casă. Oraşul, sub soarele unei dimineţi de august, parcă sărbătorea şi el ceva. Era o proiecţie a stării mele de spirit? M-am întrebat totdeauna ce simte de pildă un sinucigaş într-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trăit, seara fiind hotărât să sc culce şi să nu se mai scoale. Poate amână totul pentru o zi mohorâtă? Acum pot să spun că ziua n-are importanţă, sentimentul meu că c sărbătoare coincidea doar cu al oraşului... Există în noi ceva autonom şi mai puternic decât natura şi locurile, de pildă am putea muri râzând, dacă moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare şi, dimpotrivă, la naşterea copilului nostru sâ ne simţim doborâţi de o tristeţe de moarte. Mama, de pildă, în chinurile facerii şi chiar pândită de primejdie, a pufnit-o râsul, cică nu vroiam să viu pe lume decât cu mâna la tâmplă. Inspirat doctorul m-a ciupit de ea furios şi mi-am retras-o, dar pe urmă iar am revenit: „Ce faci, bă, a strigat medicul cu un astfel de glas încât mama a încetat penrru o clipă urletele şi a pufnit-o râsul, vrei sâ ne arăţi că o sâ ajungi general, a continuat acela, ia mâna de la tâmpla", şi m-a ciupit din nou, bineînţeles atât de tare încât mi-a pierit cheful s-o mai scot şi am ieşit în lume precum toţi
copiii... Mai curios era de unde ştiuse ginecologul, văzându-mi doar vârful capului, că sunt băiat şi nu fată...
Nu era o proiecţie, fiindcă am cirit pe chipurile oamenilor, pe străzi, aceeaşi descoperire care îi încânta: oraşul trăia ceva deosebit, o bucurie a lui secretă. Vocile noastre, de pildă, găseau în el un ecou parcă muzical, paşii pe trotuare sunau învăluiţi parcă în vată, acoperişurile păreau aeriene, ai fî zis gata să sboare, vitrinele ai fi zis că te privesc şi clipesc, uriaşi ochi ai oraşului care trăia ca un singur tot însuşindu-şi şi topind în corpul său toate casele, pietile şi bulevardele, împreună cu noi, cei vii, gângânitle din Trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele strălucea proaspăt şi viu, răcoros şi vesel; oraşul nostru e aşezat între dealuri înalte si împădurite care ne aduceau vara curenţi de aer proaspăt, iarna zăpezi liniştite, ferite de crivăţul de dincolo de lanţul Carpaţilor.
îi găsii pe soţii Nicolau trebăluind, proiectaseră o excursie, împachetaţi în rucsac fripturi, tacâmuri, sticle, o pătură. Tocmai picase o doamnă care Ie aducea un cozonac rumen, auriu, care stârni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm îşi găsi un pretext casă sc exprime (era entuziasmată dinainte!-„Ah, Tasia, exclamă ea răpită, ce cozonac frumos, draga mea, cest du tres tres beau cozonac, o dădu ea pe franţuzeşte, apoi imediat pe ruseşte, crasivaiat davai, nu ştiu cum şi de îndată începu să cânte, tibiaaa... "(aveam sâ-l mai aud peste ani, acest tibia, era parcă un laitmotiv al vieţii ei care apărea când te aşteptai mai puţin, n-am avut niciodată timp s-o întreb ce dracu însemna,,.). Petrică o ajuta aferat, cu o expresie pe care o bănuisem de ieri, când ea îmi spusese că nu e supărat pe mine, umanistă, dar mulc mai accentuată ca in alte daţi, aş putea să spun hipemmanistâ.,.
Numita Tasia, o doamnă grasă, tip gospodină, deţinătoare de mari secrete în ale bucătăriei, se retrase însoţită de mai mulţi jpasiba, Tasia, ocin spasibaai Matildei, Petrică se înhamă cu
656
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 657
rucsacul, Matilda îţi luă pe braţ o haină scurta de vânt, din ga-bardină albicioasă, şi pornirăm... Numai eu eram crunt, în duda sentimentului de sărbătoare care mă stăpânea. Vedeam câ o pierd pe Matilda, că era bucuroasă de întoarcerea soţului, cu care proiecta excursii şi nu înţelegeam cc mai căutam eu acolo.
Totuşi ceva nou apăruse în comportarea lui Petrică faţă de mine: mâ privea fără a dori să mă vadă, cu pleoapele lăsate, adormit, în timp ce trăsăturile îi curgeau şi ele parcă în jos, ai fi zis câ dacă mai continua aşa o să înceapă să-i pice din chip picături din el, ca si când ar fi fost din ceară. Cum a fost în armată, cât mai am până termin, cum e acum o şcoală militară (vroia sâ spună acum după război, sub noul regim), pentru care armă mă pregăteam, cam despre asta discutam urcând întortocheatele poteci ale dealului. „Dă-mi, îi spusei la un moment dat, să mai duc si eu rucsacul." Mi-1 dădu şi o luă vădii înainte. Tot atât dc vădit Matilda, care mergea înainte, rămase în urmă: „Poartă-te frumos cu el, îmi şopti, ţine foarte mult la tine". Furios şi drept răspuns trăsei o înjurătură grosolană la adresa ţinutului lui Petrică la mine. „N-am nici o încredere în cl, îi spusei, e topit de dragoste pentru tine, îi cunosc eu această expresie bleaga, care bineînţeles nu c de durată, iar dacă e de durată cu atât mai râu pentru el şi pentru rine. Eu o să stau puţin după ce ajungem la poiana unde o să ne oprim şi am sâ plec." „Te porţi ca un copil, zise, e bine aşa, îţi spun eu că e bine, ai răbdare..." Petrică ne aşteptă ca sâ ne arate o veveriţă. Surâdea cu gura până la urechi. Matilda î[ luă de braţ si Petrică îmi făcu impresia că se sprijinea de ea, atât de tare sc lipi şî se făcu parcă mai mic lângă umărul ei, deşi era mai înalt, Pc urmă, după lungi minute se opriră sâ mâ aştepte, tot la braţ, dar de astă dată Petrică se desprinse şi rămase cu mine. Mirosea puternic a brazi... Se auzeau chemări îndepărtate, acel stupid olareti al excursioniştilor, râsete gâlgâitoare de fete dc pe alte poteci. „Sâ nu fu supărat pe mine, îmi şopti şi
Petrică, stiucâ Matilda te iubeşte, ştiu de mult, nu din scrisorile pe care I le-ai trimis şi unde îmi faci un portret nu prea agreabil... Poet minor... Şi Eminescu era minor până nu si-a dat măsura... Erai furios, te-am înţeles şi aveai dreptate, trebuie însă să ai mai multă răbdare. N-o cunoşti pc Matilda, deşi ţi-am povestit destule despre ea,.
Şi cu asta tăcu. Parcă vroia să mă prevină? Da, asta era, îmi sugera să fiu prevăzător. Mi se păru superior mie şi mă îmblânzii, în acelaşi timp vedeam că figura lui nu mai era hiper-umanistă, ca până atunci, ci doar umanistă. „Noi ne despărţim, reluă el văzând că tac. Nu te lua după liniştea aparentă dintre mine şi Marilda, o sâ ne despărţim, dar... dar asta e o chestie între noi doi. Ce-o să facă ea pe urmă nu mă priveşte. îţi spun eu: nu vă potriviţi, ea are cinci ani mai mult decât tine şî e o fire... în fine, ai să vezi, dacă o să ai timp vreodată să vezi.,.", încheie el cu această prevestire obscură, pc care n-o luai în seamă... „Petrică, îi răspunsei, te rog să mâ scuzi, ţin la tine tot atât de mult ca şi tine şi sper, continuai eu cu un stupid ton comun caracteristic pentru aceste situaţii, că o să rămânem prieteni,, / El nu zise nimic auzind această declaraţie şi în tăcerea care se lăsa ne aşteptă Matilda. Brazii se răreau. Petrică o luă încet înainte, noi râmaserăm, tot încet, înapoi. „Ţi-a spus?", mă întrebă ea. ?,Da, mi-a spus", răspunsei şi tăcui. „Şi ce ţi-a mai spus?", insistă. „Atât, câ o să vă despărţiţi, că sa nu mă iau după liniştea aparentă dintre voi." „Da, aşa este\ şi tăcu şi ea devenind gânditoare.
Şi dupâ acest repetat dialog cu unul şi cu celălalt urcarăm apoi împreună şi curând ne oprirăm în vârful dealului. Era foarte frumos. Vântul spulbera rochia şi părul Marildei, care îmi apărea ca o zeitate a pădurilor... Natura n-o diminua, cum se întâmplă de obicei cu un om aflat în mijlocul ei, când bolta uriaşă a cerului, norii din zare, pădurile pline de măreţie micşorează parcă chipul uman, mai ales dacă acest chip nu se spală
658
MARJN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 659
de o gândire meschină, de un sentiment mărunt sau trivial. Matiida, trebuie să spun, era răpitoare» abia mă puteam uita la ea mai mult de-o clipă. Petrică, în schimb, o ignora de astă dată. Credeam că o să-l văd în sfârşit ridicând fruntea spre cer, ca odinioară.., Nu, stătea cu ea plecată, dar n-as fi putut spune că reflecta la ceva din interiorul lui. Da, reflecta, dar parcă la un lucru străin, din afara lui, totuşi prezent, apropiat.
Ne plimbarăm câtva timp pe coama dealului, tăcuţi toţi trei, apoi Petrică spuse câ trebuie sâ coborâm puţin şi să găsim o poiană unde să putem mânca, aici vântul... Şi găsirăm o poiană liniştită, în care printre brazii care o înconjurau se găseau şi mesteceni înalţi, cu coaja lor aJbâ, re întrebai cum de crescuseră pe-aici aceşti arbori de câmpie.,. încetul cu încetul, în timp ce Petrică întindea masa şi scotea din rucsac pui fripţi, mujdei de usturoi, ouă fierte, cozonacul şi sticlele cu vin şi cu apă, privirea mea se deschise în sfârşit îndrăzneaţă şi se holbă la chipul Matildei. Ea nu mă vâzu la început, se uita flămândă în jur, şi cu toată puterea sufletului meu încercai s-o resping, s-o văd aşa cum e, fiindcă trăind cu Nineta şi Căprioara, si nu numai de la ele, ci prin simpla postură în care ne pune eşecul învăţasem că adevăratul chip al femeii nu apare când suntem îndrăgostiţi, ci, ca în basme, de astă dată în sens invers, nu într-o babă vrăjită care ne cere un ajutor umil zace o tânără şi răpitoare prinţesă, ci într-o prinţesă divină în frumuseţea ei zace o cotoroanţă urâtă şi respingătoare. Câ Matiida putea fi o cotoroanţă îmi sugerase încă de la început Petrică, fireşte prin optica lui bizară, chiar şi prin ceea ce omisese să-mi jxwestească, fuga lui alături de taică-său, vârâtul lui în dulap, deci o anumită groază de ca, apoi generozitatea ei exasperantă care umilea dragostea lui pentru ordine si mai ales pentru cărţile care îi dispăreau din bibliotecă şi i se întorceau ferfeniţite sau nu se mai întorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic din toate acestea. Cum putea acest chip minunat să îngrozească
pe cineva? Vedeam cu uimire câ puritatea de care vorbea ea (şi care mi se păruse ridicolă) exista cu adevărat pe chipul şi în privirea ei, reflex misterios al sufletului, fiindcă nu-mi scăpa că acest chip de fapt nu era frumos fizic, aşa cum era al Căprioarei, printr-un dar al naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pildă fruntea şi nasul ei erau cam mici, nu într-o proporţie prea favorabilă cu gura, ai fi zis prea mare într-un obraz şi el mare şi cam prea rotund, iar rădăcina nasului, separară de rest, putea fi a unui bărbat. Dar împreună? Ţâşnea o armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trăi care hipnotiza. Putea o cotoroanţă ascunsă să schimbe toate acestea? Nu într-o babă, fireşte, dar în ceva hidos, am văzut femei care, deşi tinere şi deloc urâte, sugerau ceva hidos, cum era fata aceea care mă întrebase cu indignare dacă eu ştiu ce este tandreţea...
Tot uitându-mă la ea, deodată privirile noastre se întâlniră şî nu se mai putură părăsi clipe lungi: poiana şi brazii şi bolta cerului parcă se clâtinarâ şî dacă n-aş fî întors, cu un efort de voinţă, capul într-o parte, cred că s-ar fi răsturnat totul cu mine, „Domnul Petrini e, ca întotdeauna, foarte supărat pe noi, rupse ea vraja, care în realitate nu se rupse deloc, sâ bem câte-o ţuică, poate îi trece.'*
Şi Petrică turnă şi băură. O foame animalică, dar nu ştiu dacă tot atât de curată ca a animalelor, ne cuprinse. înfulecarăm, oricum, în tăcere, ca ele. în mod curios simţeam, adică mâ uitam la puiul fript din mână şi gândeam: îl mănânc. $i gândul acesta rupse tăcerea: „Ei bine, Petrică, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, când trebuie să răspundem la întrebarea pe care şi-a pus-o încă demult un mare filozof bulgar: mâncăm ca sâ trăim, sau trăim ca să mâncăm?11 „Nu cunosc, zise el parcă mârâind că îi întrerupsesem mestecatul, nici un filozof, fie el şi bulgar, care să-şi pună o astfel de întrebare cretină/ Picase! vorba Matildei, s-a tâmpit Petrică, gândii şi rămăsei multă vreme chiar gânditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi
660
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
661
petrecând acum în capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a făcut cretin, dar de ce? Am vrut să glumesc... „Petrică, ai uirat câ sunt bine pregătit în filozofie, I-am citit eu însumi pe acest filozof bulgar, îl cheamă Stancio Stancev, sau Stancov, nu-mi aduc aminte exact... Pot să-ti mai spun unul din aforismele lui, de pildă acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?"... „Cine poate să spună ce este, ca să afirme apoi că este?" mârâi el din nou aruncând un os în iarbă. Formidabil! Mă aşteptam să mă insulte din nou, când colo el chiar lua lucrurile în serios. „Ceea ce ţi se pare că este, continuă el deodată sarcastic, se termină de pildă într-o baltă de spermă. Şi totuşi te trezeşti că nu mai este." Da, iată, era mai rău decât o insultă, o lovitură bine dată. Am înţeles: vroia să ne maculeze, pe Matilda şi pe mine, chiar în pragul idilei, şi să ne reducă la neant. Am rămas fără replică. Luam cunoştinţă că Petrică nu era cel care afirma Matilda că este, un prieten care ţinea mult la mine. De altfel, nici nu crezusem acest lucru, totuşi mă prinsese dezarmat, puţin tot crezusem. în astfel de situaţii femeile ţin cu cel părăsit, îi arribule sentimente nobile şi te îndeamnă şi pe tine să crezi în ele. Te dezarmează in-srinctiv, să nu-l poţi lovi pe fostul soţ sau fostul iubit. Şi Petrică ar fi avut aceeaşi stare de spirit chiar dacă nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc! Iată unde mâ adusese Matilda, la acest dejun la iarbă verde în care eram încă o dată pus într-o situaţie ridicolă. Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să urmeze şi să mă ridic imediat şi sâ plec, dar bineînţeles că n-o făcui. Petrică reluă: „Filozoful tău bulgar Stancio Stancev nu face o ceapă degerată pe lângă filozoful ceh lan Sprjna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbeşte despre propensiunea omului de jos, care vrea sâ ajungă sus călcând peste cadavre. Prietenia pentru ei nici nu există, dar o mimează, ştie că e o forţă şi o foloseşte cu perfidie fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care un prieten imprudent i-o desvăluie, viaţa sa intimă.
Există pentru el ceva sacru? Cultura c un scop, nu expresia a tot ceea ce avem mai bun în noi. Iată ce scrie un asemenea individ, continuă Petrică scoţând din buzunarul vindiacului un plic, pe care îl puse alături, se şterse pe mâini cu un şerveţel şi deschise o scrisoare în care dc departe recunoscui propriul meu scris: «...în chestiuni dîn acestea, Matilda, îlfautcouper net...» Omul de jos, rânji Perrică, vorbeşre franceza.,. Şi continuă: -..«altfel aluneci fatal într-o istorie în care câştigă totdeauna cel care are mai multă răbdare, ale cărui sentimente pot suferi o puternică revifiere, care îţi pot da iluzia unei iubiri mari pentru tine şi îţi pot strecura teama că săvârşeşti o eroare părăsindu-l...» După cum se vede, comentă Petrică, tânărul, deşi are abia douăzeci şi doi de ani, are experienţa despărţirilor, precum şi a duratei şi eroziunii sentimentelor supuse răbdării celuilalt, fiindcă el nu urmăreşte decât un scop, dar, imprudent, sigur de sine, îşi desvăluie involuntar ceea ce vrea sâ ascundă, puţina adâncime a propriilor lui sentimente, căci iată ce scrie mai departe: . - -«Ori, eu, Matilda,... (si aici Petrică sări ceva, dar eu îmi aminteam: te iubesc atât dc mult încât,..) trebuie să-ţi mărturisesc temerea câ răbdarea lui, confuzia stării lui de spirit, între adoraţie faţă de tine şi firele care îl atrag cu putere misterioasă înapoi lângă tatăl său vor fi mai puternice decât noi doi...» Se exprimă eufemistic, comentă iar Petrică, în Ioc să spună că n-are răbdare să aştepte, o implică şi pe ea ameninţând-o ca pe-o elevă de liceu... Şi încă aici stilul e reţinut, dar în altă parte originea lui roturieră iese la iveală cu violenţă, prietenul pe care îl denigrează are moacă în loc de chip, nu mă înjosesc să mai citez şi altele..."
Şî se opri şi vârî la loc în buzunarul de sus al vindiacului acest document preţios pentru cl (în ce sens mai era preţios, dupâ ce îl urilizase, nu înţelegeam), încheie adică cu grijă nasrurele, sâ nu cumva sâ-I piardă. Ce ticălos! Premeditase totul, venise deci de-acasă cu scrisoarea tn buzunar şi, după ce mă anesteziase
662 MARIN PREDA
pe drum cu mărturisirea că se va despărţi de Matiida, părăsise starea lui umanistă şi mă lovise cu atâta abilitate încât rămăsei atât de uluit şi în continuare dezarmat, că nu răspunsei nimic Aş fi putut de pildă sâ-i spun că tatăl meu e monteur de avioane, o meserie de înaltă calificare, iar mama e fiică de funcţionari, cu o înaltă concepţie morală despre lume, mai nobilă decât aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam să-i spun?... Da, aş fi putut sâ-1 întreb încotro şi în ce măsură o căsătorie a mea cu o arhitectă, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume? Familia Matildei, din spusele ei, avea o situaţie socială la fel de modestă ca şi a mea. Atunci ce? Si deodată avui revelaţia: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatăl lui Petrică vrusese să pună mâna încă de ia început... Pentru asta deci vroiam eu sâ trec peste cadavre.,. Ce nemernic! înseamnă câ el însuşi se gândise la asta împreună cu taică-său şi renunţase tocmai la timp când ea le râsese în nas! Şi acum îmi atribuia mie acelaşi gând.
„Bine, zise Matiida jovială, văd că aţi terminat înalta voastră discuţie despre filozofii bulgari şi cehi, Stancîo Stancev şi Ian Sprjna, acuma tu, Petrică, retrage-ţi insinuările, şi tu, Victor, cere-ţi scuze că ai vrut sâ-1 umileşti primul prin cuvintele pe care i le-ai spus şi să bem împreună un pahar de vin. Măi creştinilor, continuă ea văzând că vorbea copacilor, dar toate astea ce importanţă au?" E curios cum abia după mulţi ani roşim că n-am râs când trebuia de femeia pe care o iubim. Măi creştinilor! aşa se exprimase Matiida, adică mâ punea pe acelaşi picior de egalitate cu bărbatul ei. Devenisem „creştin". Şi ne lua de sus, ironizându-ne pentru calitatea discuţiei noastre. Arbitra! Ne cerea sâ ne împăcăm, în stil dostoievskian, eventual să plângem şi să ne îmbrăţişăm: Victor Petrovici, să exclame el cu glas gâtuit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborât, Piotr Nicolaevici, să-i răspund şî eu strangulat de emoţie, o iubim, o iubim amândoi, sâ fim mândri de ea... Sâ
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 663
uităm totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, asta trebuie să ficem, să fim demni de ea şi să-i sărutăm picioruşele...
Brusc, mă ridicai... „Mă scuzaţi, doamnă, spusei eu rece, trebuie sâ plec* în aceeaşi clipă se ridică şî el: „Nu, zise, te rog sâ rămâi, Matiida are să-ţi spună ceva, plec eu, ne vedem acasă. ^ Nu în mijlocul naturii superbe se discută astfel de chestiuni, continuăm între patru pereţi, e mai potrivit, acolo se varsă toate murdăriile."
Si dădu sa plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci că intriga kt care căzusem era atât de... Aveam să murim toţi trei. „Ştiţi ce spune Forrinbras, adăugă el rânjind: ridicaţi de aici leşurile, care pe câmpul de luptă sunt fireşti, aici vederea lor e sinistră." „Venim si noi, Petrică, îi strigă ea din urmă, apoi mie, cu umor: n-o să mă Iaşi singură prin pădure... Tu eşti vinovat, continuă ea după ce paşii lui Petrică nu se mai auziră, l-ai jignit, ştii cât e de susceptibil. I s-a părut câ îţi baţi joc de el şi în faţa mea n-a putut să suporte..." „Aha, zic, şi atunci şi-a pregătit scrisoarea de-acasă, ştia că o să-l jignesc, şi atunci ce şi-o fi zis: ia să iau eu cu mine documentul... "„Bineînţeles, zise ea simplu, nu mai are încredere în tine... Ce te miri?" „Şi atunci de ce mi-ai spus câ ţine la mine?" „Fiindcă ţine! Ce, nu poţi să concepi?" „Nu, e o prostie să crezi şi să aluneci în acest gen de lucruri spre care te împinge un om care vrea să împartă despărţirea sa cu alţîi, adică cu femeia care îl lasă şi cu iubitul eh Despărţirea se suportă, dacă nu, du-te şi te spânzură! Cum, strigai eu indignat, după ce luni de zile a făcut din relaţia cu tine un caz universal, povestîndu-mi mie ce blestem eşti tu pe capul lui şi cum ar fiice sâ scape de tine, scapă în cele din urmă, fuge de-acasă> arată mulţumit şî echilibrat, eu iau drept bună şi definitivă această schimbare (nu mi-aş fi permis să-ţi scriu dacă n-aş fi crezut sincer că ruptura era reală) şi apoi deodată se răzgândeşte, se întoarce acasă şi.. / „Potoleşte-te, mă întrerupse Matiida, îţi repet, scrisorile tale l-au turburat..." „Da?!
664
MARIN PREDA
CEI, MAI 1UR1T DINTRE PĂMÂNTENI
665
strigai. Dacă crai convinsă de acest lucru şi nu-l doreai, de ce nu ie-ai rupt?" „Nu eram convinsă, m-am lăsat influenţară de torentul furiei tale... îmi plăceau, cum să Ic rup?!"
Rămăsei posomorât, deşi inima îmi bătea. Mă aşezai alături. Aş fi vrut s-o îmbrăţişez dar îmi veniră în minte versurile ei de-aseară cu rextul acela care mâ asemuia cu un ţăran ne-srăpânit, care sărută „cu sete". Dar cum ar fi vrut s-o sărut? Şi gustul bizar de migdale al gurii ei îmi reveni, o apucai de umeri, o întinsei în iarbă şi îl regăsii într-o sărutare care ne sufocă pe amândoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur şi o dorinţă inexorabilă de a fi în fiinţa ei mă îmbăta. Trăisem cu două fete, care erau acum uitate, aveam acum tn braţe o femeie, o muiere al cărei corp îmi lua minţile. începui să trag furios de rufăria ei intimă. O clipă avusei senzaţia că ea nu se împotrivea, doar o clipă, ca de îndată să-i aud glasul, deloc turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, deşi uimit nu era... „Eî, ei, ei!" Şi se zbătu, rămânând totuşi întinsă. înţelesei într-o clipă, privindu-i ochii limpezi, că nu vroia şi că voinţa ei de a sc împotrivi era totală; nici nu se gândise măcar. Ridică braţele relaxându-se: o comoară bine închisă, cu un cifru secret care mi-era străin. Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta şi ciocanul n-aş fi reuşit în cele dîn urmă decât să descopăr imensa oboseală a trupului, biciuită de dorinţa neistovită, dar neputincioasă, de a mă afla în posesia bogăţiei ei ascunse. Trebuia găsit „pergamentul", descifrat codul de pe el. Dar erau chiar în faţa mea şt cutia şi codul şi gâfâind exasperat îi şoptii: „Te omor". „Ei şi?" răspunse ea şi izbucni într-un hohot de râs care, în cascadele lui, duse cu sine şi vraja care mâ stăpânea. Gândii, şi îmi văzui parcă şî cu o mare claritate gândul: „O voi părăsi! O părăsesc chiar în aceasră clipă." Şi mâ liniştii.
Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stăteam alături simţind în preajmă doar pădurea. Da, era şi ea alături, dar mă aruncase
mult înapoi, în timp ce eu crezusem că sunt aproape... înapoi, înapoi mult, spre gradul zero al întâlnirii noastre... care nu mă mai interesa. îi spusei: „Din clipa aceasra te dau uitării..." Ea se indignă: „Dar e firesc!!! Ci ne suntem noi? Cu ce drept venim unul spre altul?... Trebuie să aflăm totul, dar totul..." „Află tu totul, îi răspunsei, eu nu sunt amator", şi izbucnii la rândul meu în râs satisfăcut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Rămăsei apoi tăcut în timp ce ea îşi continua şoaptele. Că în faţa acestui cer minunat... două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgura, vanitate, porniri oarbe, inconştiente, şi nu ajung la fel de pure ca şi el, cerul... nu avem dreptul... Trebuie să ardem... îi da zor cu acest drept şi cu acest ars, vorbea aiurea, ca şi când un sentiment puternic nu ar arde tot ceea ce a fost înainte şi nu şi-ar cuceri astfel dreptul de a fi neîngrădit de nimic... Da, vedeam şi eu ceru! şi mă simţeam la fel dc curat ca şi albastrul [ui intens, ce mai trebuia să simt?... Dar cine era ăsta care venea spre noi? Petrică... „Petrică", îi şoptii Matîldei, dar ea nu se ridică şi nu tresări... „Da, zise, fără nici o sugestie, ştiam că n-a plecat..." Dar sugestia mi se transmise totuşi: vezi? îţi dai seama? atâta timp cât există Petrică..,
Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea poicnei şi deodată îl văzui cum cu o agilitate uimitoare începu să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vârful lui şi dc-acolo scoase un urlet. De astă dată Matilda se redresa şi se uită într-acolo. Petrică urlă din nou, înfiorându-mâ. Copacul se clătină cu el ca bătut de vânt, fiindcă animalul care se căţărase în el se ţinea pur şi simplu de vârful lui, acolo ajunsese. „Nu te mira", îmî şopti Matilda. Petrică scoase iar un urlet. Apoi deodată începu sâ coboare la fel de iute cum se urcase, şi când ajunse la jumătatea lui se aruncă, sări de-acolo, credeam câ o să-şi rupă picioarele. Dar nu, căzu doar în patru labe, ca o pisică. (Aveam sâ înţeleg mai târziu, prins de spaimă,
666
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 667
semnificaţia fatală a imboldului lui de a sări de sus: avea să sară de foarte sus, şi aveam sâ gândesc atunci câ noi trei, eu, Marilck şi el, protagonişti ai unei tragedii, trebuie sâ murim... Acum însă nu avui decât o tresărire buimăcită, străin cum mă simţeam, părăsind-o pe Matiida.) Se ridică imediat şi dispăru k vale în fugă, făcând sâ-i trosnească sub pasi crăcîle uscate,.. „Ce e cu el?" o întrebai pe Matiida. îmi stăruia în auz urletul, ceva de coşmar, urlet de câine dar şi de berbec care îţi apare în vis şi behăic la tine apropiat, insistent, în faţă, cu ameninţări de iad, ale cărui porţi se deschiseseră şi dracul era acum lângă tine, dracul în care nu crezi, vârât într-un berbec... Mă înfiorai: Ce era cu Petrică? Nu cumva înnebunise? Mâ uitai la Matiida. Ea era liniştită. începuse să vâre în rucsac tacâmurile şi farfuriile şi sticla de vin de care nu ne atinsesem...
Coborârăm în oraş în tăcere. Soarele cobora şi el cu noi, îi vedeam cum cu fiecare pas se mişca pe deasupra vârfurilor pădurii de brazi. Nici nu ştiu când am coborât, sunt clipe când sufletul nostru mănâncă timpul fără să observăm: în faţa mea vedeam spinarea şi pulpele Matildei, ca o părere, şi abia în amintire mi-a apărut chipul ei: m-a întors de câteva ori capul înapoi, dar privirile noastre nu s-au întâlnit, ceea cc îi spusesem nu era doar o replică de efect, cu adevărat începusem s-o dau uitării. Am apucat doar sâ observ că expresia ei era întrebătoare. Nu i-am răspuns. Nici măcar nu gândeam că o dădeam uitării, ci o dădeam pur şî simplu, fără să simt în fiinţa mea vreun regret. îi vedeam de pildă rucsacul gol în mână, care de fapt nu era chiar gol, şi abia mai târziu, după ani, această coborâre mi-a revenit în minte cu acest amănunt: trebuia să duc eu acest rucsac, nu, i-1 lăsasem să-l ducă ea, atât mî-era de străină...
XV
Clipe rare, de neuitat: nici nu ştiu când şi unde ne-am despărţit şi dacă măcar i-am spus bună ziua. Clipe minunate!
Fără să ştim ne cucerim în noi înşine un teritoriu inatacabil în care ne retragem apoi ani în şir, când, după ce am fost înlănţuiţi, căutăm în urmă, în momente de criză, libertatea pierdută» Iar eu l-am lărgit mult acest teritoriu al meu în orele care au urmat, M-am plimbat prin oraş, deşi mersesem destul în ziua aceea. M-am plimbat prin oraş! Credeţi că e puţin lucru o plimbare? Urmăriţi un om singur care se plimbă, de pilda pe mine. întâi că... Dar să eliminăm din capul locului plimbările melancolice, singurele care nu ascund starea noastră sufletească, nu ne jenăm să arătăm astfel, în timp ce de pildă un om furios, ieşit să se plimbe, îşi va ascunde de îndată această stare, în afară desigur de indivizi rari, cărora nu le mai pasă cum arată, fiiria fiind mai puternică decât ei... Sau plimbările în grup, când de cele mai deseori se povesteşte şî se râde tare, grupul excită, personalitatea indivizilor se amplifica, cu toate că singurătatea ar trebui să le fie mai proprie, fiindcă la începuturi animalul numit om trăia izolat... Mă interesează plimbarea în libertate, fără gânduri şi fără ţintă şi mai ales fără reverie, fiindcă într-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur... Când singura bucurie de care eşti conştient constă în însuşi faptul ca atare, că mergi, restul, că auzi, vezi şi miroşi, constituind doar, din când în când, o surpriză liniştită; vezi un om alunecând şi căzând, surâzi sau chiar râzi, cineva ţipă, te întorci sâ vezi ce e, o boare de vânt îţi aduce în nări miros de pâine caldă sau de ceva care se prăjeşte, ceapă în untdelemn sau juniări de porc, ţi se face, pentru o clipă, foame... In noi înşine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda când am fost scoşi din neant, acolo în pântecul matern, şi a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o ştim, la maladie mortelle, de care vorbea danezul... gând de oprire care nu e moarte, gând intim acoperit zilnic de bătaia vulgară a ceasului
66S MARIN PREDA
generic.E o stagnare, în timp ce electronii îşi continuă în noi vireza halucinantă în jurul nucleilor indestructibili. Timpul, acest coşmar destinat fiinţei umane» încetează să mai existe. Ceva misterios cenzurează activitatea interioară a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o supremă armonie? dar cum apare ea? şi când apare cum o putem reţine?) şi iată-ne liberi, descătuşaţi... îmi apărea neverosimilă violenţa pornirii mele împotriva lui Petrică.., Cum de ţâşnise din mine şi mă ţinuse înlănţuit atâtea luni? O iubeam pe Matilda? Bineînţeles că nu, niî-era străină, dar altcineva din mine, un alt eu însumi îmi şoptise tot timpul că da. Contemplam, în timp ce rătăceam pe străzi, în timp ce rămâneam minute lungi în fata vitrinelor, a caselor frumoase pe care mi se părea că nu le mai văzusem până atunci, sau dimpotrivă mi se păreau familiare deşi îmi erau necunoscute, în timp ce mă uitam la un câine prost şl fără stăpân, care nu ştia ce să facă, încotro s-o ia şi de cine să se ataşeze, oprindu-mă sâ mă uit la un copil tâmp şi gălăgios care îşi chinuia nişte părinţi tineri dar profund dezamăgiţi de exisrenţă, atât de scârbiţi chiar încât li se părea inutil sâ-şi corecteze odrasla, în timp ce mă întrebam întâlnind oameni foarte bătrâni dacă e bine să ajungi foarte bătrân şi ceor fi gândind ei de sfârşitul lor foarte apropiat, asupra căruia nu mai puteau avea îndoieli, nu mai puteau alunga gândul cu superbă nepăsare (cum îl alungam eu), în timp ce întâlneam perechi înlănţuite prin parc, perechi tăcute, frumoase, dar cu o expresie opacă pe chipuri (te pomeneşti, gândeam, câ această expresie oi fi avut-o şi eu în apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fără grabă, acest alt eu însumi care îmi făcuse această figură datorită căreia irupsesem în existenta altora, vrusesem s-o dezagreg si sâ pun mâna pe femeie. Soţul se urcase într-un copac şi uriaşe. De ce ai făcut acest lucru? l-am întrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu ştiu, mi-a răspuns. Trebuie să ştii, am reluat. N-a fost o halucinaţie, a fast real.
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 669
Ai fosr violent! $i atunci s-a lăsat o tăcere şi am gândit împreună: aşa este, ai făcut-o şi să nu nc mai gândim la asta! Ai fost împins de ei amândoi, întâi de el, prin mărturisiri neîncetate, apoi de ea, prin alte mărturisiri, complice cu un gând al tău pe care ţi l-a ghicit chiar din prima clipă când ai vâzuf-o pe stradă şi soţii nu s-au salutat între eî: ea ţi-a surâs!... Alungă acel surâs!...
Era însă prea târziu, acel surâs, ca un grăunte biblic, căzuse pe un teren care dăduse roade: verrigînos* talgere viforoase acoperită şi întoarseră pe dos acesr cântec al libertăţii mele,.. când am revenit, îa o oră târzie, pe strada mea, am văzut-o pc Matilda plimbându-se prin faţa casei mele! Avea acel pas rar care sugerează trecătorilor că fiinţa aceea e în prada unei atât de mari nenorociri încât nu-i mai pasă de nimic şi de nimeni; o ocolesc cu grija, cuprinşi o clipă de un fior, şi trec mai departe. M-a cuprins şi pc mine un fior. Teritoriul pe care îl câşrigasem în lunga mea plimbare se închise brusc, se ascunse adânc tn fiinţa mea şi de îndată inima începu să-mi bată cu putere. Fără un cuvânt o luai înainte, deschisei uşa şi îl făcui loc să treacă. Aprinsei lumina, să-i văd chipul. O, nu, nu numai ca era prea târziu pentru mine să mă retrag, dar ajunsesem prea departe; arăta aşa cum visasem cu ca trebuie să fie o femeie şi cum visasem să fie chiar ea. Era Matilda, adică o străină, dar o străină de la începuturile lumii, alta nu mai existase înaintea ei, privirea mare, albită, halucinantă, sugera rocmai acest lucru, că venea de foarte departe, din ceaţa veacurilor. „Am venit, zise, pentru ca toată furia ta să-ţi elibereze sufletul."
Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eliberase de hirte în timpul îndelungatei mele plimbări, dar apăruse acel fior despre care numai eu ştiam că nu e al nenorocirii, în clipa când o văzusem plimbându-se parcă rătăcită prin faţa casei mele: nu ştia ce face, nu şria ce-avea să i se întâmple, cine poate să ştie? (dc aici pasul ezitant, legănat de o nesfârşită lentoare), dar nu
670
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNT EN
671
putea suporta ceva, un gând care îi apăruse, un sentiment chinuitor... Ca în vis şi ca şi când aş fi fost singur, am început să mă desbrac, foarte încet, atins de o singurătate copleşitoare dar miraculoasă (fiindcă în acelaşi timp făcea şi ea acelaşi lucru), singurătate în care întârziam luptând cu fiorul care creştea în mine ca un val înspumat... Străini cum eram, nu ne îmbrăţişarăm, n-o atinsei, dar ea nu mă slăbea din ochi, privirea ei albită îmi spunea parcă tot timpul chiar acest lucru: suntem străini, ce urmează să sc întâmple e în afara fiinţei noastre, o sâ ne prăbuşim, e moartea care urmează, ceea ce ai şi spus, că o sâ mâ omori.., Şi ce-ai vrea să fie, gândeam în rimp ce ea se supunea fără să i se ceară, sc întindea pe patul meu cu aceeaşi lenroare în mişcări cu care venise, ce altceva decât moarte... Şi în clipa când dorinţa mea reprimată din pădure şi care se născuse în mine din clipa când o văzusem se împlini într-adevăr cu o mare brutalitate fioroasă, Matiida scoase un ţipăt de spaimă, ca şi când ar fi fost violată...
Acest ţipăt în abandon aveam apoi să-l caut ani în şir în viaţa mea cu ea si adesea avea să se repete, sau mai hine zis avea să treacă cu timpul în fruntea duşmanilor cu care lupta Matiida. Căci avea destui, aveam să aflu, duşmani bizari din interiorul fiinţei ei şi care îi chinuiau puternica ei forţă vitală. în acele ore însă uitase de ei, îi biruise şi venise la mine. Şi numai o clipă violenţa mea dăduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului şi la lumina lui îi văzuse foind şi ţipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel ţipăt, mă îndrăgostisem cu adevărat de ea. Şi aveam să trăiesc cu această amintire, tot aşa, ani în şir, biruind conflicte care nu credeam că pot fi acceptate,..
Singurâratea miraculoasă nu mă părăsi în minutele care urmară, ţinând-o în braţe pe Matiida, şi nici în anii care veniră. Ea mă întrebă doar, atunci, dacă am încetat s-o dau uitării, aşa cum spusesem în pădure, şi dacă furia mea s-a topit. „Bineînţeles, i-am răspuns jubilând în teritoriul meu cucerit şi în care
mă întorceam stăpân, bineînţeles, te iubesc şi nu te-am dat o clipă uitării,.."
Astfel am cunoseut-o pe Matiida, cu care mă căsătorii abia peste doi ani, căci Petrică se opuse cu o abilitare aş zice diabolică la divorţul pe care toc ea îl intenta, nu fără întârziere, tot sperând că el va fi de acord şi despărţirea va dura doar o lună. Mâ mutai în casa ei într-o frumoasă zi din toamna anului '48...
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
673
PARTEA A TREIA
I
Era într-o duminică, în ajunul zilei de 7 noiembrie. Puţinele melc lucruri si cărţile încăpură toate într-o camionetă, fiindcă după despărţirea mea dc părinţi nu mai cumpărasem nimic, inflaţia, care fusese curmată abia în '47, redusese atât de mult valoarea salariilor noastre, încât abia îmi ajungeau banii pentru mâncare şi pentru unele cărţi strict necesare pregâririi doctoratului meu. Cu un an în urmă fusesem numit asistent la catedra de litere şi filozofie, întâi la catedra marelui poet şi filozof...*, de filozofia culturii, creată mai demult special pentru el (el mă numi), apoi la istoria filozofiei, fiindcă adepţii marelui poet şi filozof mă izolară curând de el şi înţelesei fără să mi se spună că era mai bine sâ trec la alta catedră. I,a istoria filozofiei era titular N.B. care mă cunoştea din studenţie şi mă aprecia, el fusese acela care mâ numise „tinere savant*4... Cât despre haine, universitatea avea un aşa-zis econornaU un magazin în care găseai srofă pe care o puteai cumpăra la preţuri mult reduse faţă de cele din comerţul încă necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte; atâtea puncte, atâţia metri, trebuia să calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ţt-aj ungeau şi pentru unul şi pentru altul. Aceste puncte aveau să dăinuie mulţi ani în amintirea contemporanilor, cu extensie de sens şi asupra altor activităţi. Cutare inginer, avea
sase spună (sau arhitect, sau profesor), e un inginer pe puncte, adică făcut prea repede şi cu rabat asupra inteligenţei şi valorii lui profesionale, în raport cu un inginer cu studii anterioare regimului.
Aranjatul lucrurilor mele în apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese naţionalizat în 11 iunie, deşi alţii o păţiseră, se considerase, se pare, că parterul în care stătea familia Cheresteşiu nu era de fapt un parter, ci un demisol) nu dură mai mult de câteva ore, fiindcă rafturile mele sărace, divanul-srudio şi măsuţa zisă birou le trimisesem părinţilor, să le vândă sau să le păstreze, nu mai aveam acum nevoie dc ele: minunatul birou la care scrisese Petrică poezii (de fapt nu scrisese!), biblioteca, pe care o umplui cu cărţile mele, erau ale Matildei, „Sper, îi spusei cu vesel în timp ce goleam sacii cu cărţi în faţa bibliotecii deschise, ajutat de ea, că nu vei găsi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune!" „Cine ştie, râse ea, poate mai târziu!" „De ce mai târziu?" „Până se termină epurarea bibliotecilor în oraş şi a anticariatelor. N-ai auzit?"
Auzisem. Funcţiona o comisie de epurare în oraş, dar nu mă gândisem şi nu ştiam până la ce limite se epura, credeam că erau epurate doar cărţile naziste şi rasiste, ceea cc mi se păruse firesc- „Vrei sâ spui, o întrebai pe Marilda, că se epurează şi cărţile dc filozofie?" „Bineînţeles! Şi cele pornografice, mai adăugă ea, chiar şi cele de valoare, adică ilustrate de pictori şi gravori celebri, ne-a arătat zilele astea o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel de exemplar. Distrari-vă, zice, că mâine o dau îndărăt la ars/ „Era interesant acel exemplar?" „Foarte! Era comic! Ca în Boccaccio. Se epurează şi clădirile", continuă Matilda. „Cum clădirile?!** făcui eu mirat. „Da, clădirile. Cunoşti blocul din centai, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide... Ei, cariatidele acestea, din pricina sânilor, vor fi dărâmate zilele
674
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
675
astea. Tovarăşul Calcan, preşedintele comitetului provizoriu al sfatului popular, nc-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu «porcăriile» astea...41 „Nu i-a explicat nimeni?" „Ce să-i explice?" „Sâ i se arate albume de oraşe, clădiri antice, temple.. Matiida drept răspuns îşi dădu capul pe spate şi râse, semn că ori îl cunoştea bine pe acest Calcan şi ar fi fost comic sâ încerce cineva să-i explice, ori chiar i se explicase Şi Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic. „Mie, continuă Matiida, mi-a dat Calcan acest ordin, nu ştiu de ce a căşunat pe mine, te pomeneşti că i-oi fi plăcut, m-am gândit, şi i-am spus câ o operă de artă eţetera nu se dărâmă, e ceva frumos..." „Aiurea! Cum frumos, tovarăşă, zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus că între sâni şi... rest el nu face nici o deosebire, ca şi când nu din sâni ar fi supt laptele cu care 1-a hrănit mă-sa când era în faşă). Executaţi ordinul, zice, şi în trei zile,sâ nu mai văd chestiile astea în plin centrul oraşului." „Şi le-aţi dărâmat?" „încă nu! Mai încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reuşi..."
Matiida făcea parte dintr-o comisie pentru arhitectură, se înscrisese în partid cu un an în urmă şi i se dădeau tot felul dc sarcini. îi plăceau, aş putea spune chiar că o înveseleau, ca şi când ar fi fost vorba de o comedie. îmi povestea tot felul de lucruri de acest gen, în care eroii semănau cu acest Calcan. Nu ştiu de ce era ea veselă, fiindcă eu mâ indignam. Auzisem îndată după naţionalizare că nişte comisii de inventariere a bunurilor moşierilor de prin conace socotiseră de pildă cărţile acestora drept ceva dăunător, din moment ce le găsiseră într-un conac moşieresc, le aruncaseră în curte şi seara ţăranii făceau cu ele un foc paşnic, tăifăsuind la lumina lor fizică, în timp ce strămoşii lor culturali le scriseseră pentru lumina lor spirituală. Desigur, imaginaţia mea mergea departe, exagera. Cine ştie ce ediţii de valoare pieriseră, poate chiar cărţi foarte vechi, îmi spuneam, hârtii, documente de preţ... Poate că nu, dar era
exclus să-ţi imaginezi că atâtea generaţii care ttecuseră prin aceste conace să nu fi moştenit asemenea valori? Locul lor era în bibliotecile publice, nu sâ le arunci pe foc. Auzisem de însuşiri de covoare, mobilier, tablouri, dar şi .de arestări în legătură cu aceste însuşiri... Matiida, „analfabetă", cum îi spusese Petrică, ai fi zis că se distra povestind. „S-a dat ordin să vopsim zidurile oraşului, continuă ea, zidurile vechii cetăţi. Nu i-au plăcut tovarăşului Calcan, a spus câ sunt «urâte», să le vopsim în roşu. Cred că s-au şi apucat de treaba asta, exclamă ea în hohote- Aşa că păstrează-ţi bine cărţile, şi te sfătuiesc să nu vorbeşti despre ele."
Nu ştia ce spune, n-avea sâ treacă mult şi... dar mai bine să nu anticipez, fiindcă nu trăgeam atunci nici o concluzie din aceste semne, tocmai începusem să-l citesc pe Marx, pe Engels, pe Ijenîn şi mai ales pe Stalin, a cărui figură mă fascina, citeam despre el alte cărţi decât cele oficiale, decât scurta lui biografie, nesărată şi plicticoasă, departe de adevărul vieţii lui atât de spectaculoase şi teribile, şi deşi nu mă distrau aceste semne ca pe Matiida, gândeam că n-aveau nici o semnificaţie neobişnuită, într-o revoluţie se întâmplă multe, revoluţia şi le asuma, erau inevitabile, când pe scena istoriei apăreau masele... da, puteau călca în picioare câteva cărţi, se dărâma o cariatida, ei şi? Aveam să le retipărim acele ediţii, ceva mai târziu, desigur şi construi alte cariatide, când tipi aşa de proaspeţi şi idioţi ca de-alde Calcan vor fi înlăturaţi... Puţin pot totuşi să anticipez. Nu numai Matiida râdea şi nu numai de Calcan, ci şi de miniştri, cum era celebrul Zăroni, asupra căruia circulau un număr incredibil de anecdote, reînnoite aproape zilnic: revoluţia părea sâ aibă un caracter paşnic; părea, dar curând râsul avea să le îngheţe multora pe buze...
Prin anii '58, adică la cinci ani după moartea lui Stalin, sau mai precis după ce Hruşciov îşi dădu acordul ca trupele sovietice să se retragă de pe teriroriul nostru (detaliile acestui
676
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 677
fapt senzaţional cu importante consecinţe pentru noi nu se cunosc încă), Gheorghîu-Dej invită într-o zi la el un scriitor notoriu şi stătu cu el dc vorbă îndelung la o cafea, nu despre literatură, bineînţeles, în care nu se amesteca direct, ci despre politică şi anume despre politica sa, politica începutului, adică tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice după naţionalizare. Scriitorul povesri întâmplarea, cu amănunte care nu puteau fi născocite, extraordinară istorie, depăşind cu mult talentul său care excela în pitorescul murdar, nu avea adică acces imaginativ spre asrfel de sfere politice ameţitoare ca s-o poată inventa, cu toate că pasiunea politică şi însuşirile de a o face le avea; era membru în Comitetul Central al Partidului şi de mulţi ani deputat în Marea Adunare Naţională, dar nu mai mult, cu roare că aspira să conducă Ministerul Culturii.
„Mulţi nu ştiu, mă, cât de greu ne-a fost nouă să punem ţara asta pe picioare după război, îşi începuse Gheorghiu-Dej destăinuirea. Poporul a simţit-o, a strâns cureaua, a înţeles idealurile noastre, adică au înţeles muncitorii, intelectuala cinstiţi, ţăranii mai puţin, şi burghezia doborâtă, cum era şî firesc, n-a înţeles deloc, mai exact se bucura de dificultăţile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine să-ţi spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte şi dacă am fi fost mai puternici şi dacă Stalin ar fi murit mai curând, o colaborare mai largă şi mai îndelungată cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimănui. Aşteptăm un moment favorabil ca să dăm drumul din închisori tuturor condamnaţilor politici şi să nu mai băgăm pe nimeni în clc pentru ideile lui. Putem s-o facem, dă-o dracului, nu vrem ca în conştiinţa generaţiilor tinere ideea de socialism să fie asociată cu aceea de dictatură. Vom fi condamnaţi de istorie dacă nu urmăm şi practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului şi comunismului. Acest lucru îl putem gândi acuma în linişte şi cu calm, fără isteria de atunci a Anei Pauker,
care ne întreba în plină şedinţă a Biroului politic cum se explică faptul că în conducerea partidului nostru n-am descoperit nici un duşman, nici un trădător. Bulgarii l-au descoperit şî împuşcat pe Traido Kostov, ungurii pe I>aszlo Rayk, cehii l-au spânzurat pe Rudoiph Slansky şi odată cu el pe nenumăraţi alţii. Ana Pauker şi Vasile Luca vroiau să mă descopere pe mine şi tovarăşi de-ai mei de închisoare şi de luptă. Era primejdie mare. Sâ vezi, m-am hotărât atunci să mă duc la Stalin... M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova şi am fost cazat într-un hotel, fără protocol special şi fără comunicate în presă. Acolo în horei am srar nemişcat lângă telefon trei zile. Mi s-a spus că tovarăşul Stalin mă va primi îndată ce o sâ aibă timpul necesar ca să mă primească, să am răbdare şi să nu mâ neliniştesc, fiindcă e foarte ocupat cu pregătirea plenarei C.C. al P.C.U.S., care va avea loc curând. Ce puteam să fac, mă? Asta e soarta unei ţări învinse în război, în ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc între ele. O doresc, dar conducătorii puternici, când simt că eşti la cheremul lor, au grijă sâ nu te scutească să simţi tocmai acest lucru. N-aveam voie să părăsesc odaia, să ies şi eu sa mă plimb, un şef de stat poate fi expus surprizelor, am aşteptat şi, în sfârşit, în a patra zi sunt anunţat sâ mâ pregătesc, tovarăşul Stalin mă aşteaptă. M-a primit singur în biroul lui din Kremlin şi m-a întrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare: «Ce e, mâ Gheorghe?» Adică ce s-a întâmplat, de ce ai venit? Aşa ne spun ei nouă, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile... «Tovarăşe Stalin», i-am răspuns, şi am început să-i spun tot, pe şleau, fiindcă nu se putea face cu ei diplomaţie abilă, sunt sigur câ agenţii lui, dintre care unul c şi acum adjunct la Interne şi ne urmăreşte pe toţi şi raportează tot, îi şi raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, şi grupul Anei Pauker, Vasile Luca şi cei pe care se bizuiau tn sânul C.C. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, l-am lăsat la urmă, ca pc un lucru
678
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
679
nu prea important, deşi era important... Am început cu chestiunea economică: ţara n-are mijloace pentru o creştere economică, pentru subvenţionarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, strâng cureaua, ţăranii stăpânesc piaţa alimentară, urcă preţurile, în timp ce noi le vindem produse industriale ieftine, altfel am fi siliţi sâ mărim salariile, să recurgem din ce în ce mai mult Ia fabrica de bani, fiindcă n-avem de unde să le mărim. Am şi recurs şi ţăranii au şi pus mâna pc ei, inflaţia, curmată acum doi ani, a reapărut... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitalişti nu putem recurge.,. A doua chestiune, politică. Am luat noi puterea politică, am naţionalizat industriile, uzinele şi fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii miniştri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia, cu toate cadrele ei se uită !a noi şi ne pândeşte, râde de noi, lansează anecdote... Foştii ei miniştri, fostele cadre politice şi militare, foştii demnitari intelectuali, foştii poliţişti sunt în picioare şi îi aşteaptă pe americani. Au din cc trăi, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o să facem altele, când o să revenim Ia putere. Americanii au bomba, ruşii n-o au, Ia toamnă începe războiul, la toamnă, la primăvară, Ia vară, dracu sâ-i ia, agită chestia asta. în marea Uniune Sovietică toţi ăştia au pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. 1 a noi doar câţiva legionari fanatici s-au refugiat prin munţi, câţiva ofiţeri căutaţi pentru crime de război, dar n-au pe nimeni în spate, sunt în curs de lichidare, nu ăştia sunt problema, ci cei paşnici, care tot mai au influenţă asupra micii-burghezii ezitante, asupra unei părţi din ţărănime. Ce să facem? Cum să procedăm, tovarăşe Stalin?... Şi a treia chestiune şi ultima, problema devierii de dreapta, care a apărut în sânul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin birou, şi-a scos pipa din
gură şi m-a întrebat: «Cacaia deviaţia?» Ce deviere?! Nu părea mirat, dar ştîam câ era mai mult decât mirat. Ştiam că la auzul cuvântului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviaţio-nişrilor din partid de dreapta sau de stânga şi pe care îi zdrobise pe toţi prin anii 26 şi 30 îi împrospăta sufletul lui împietrit şi că acela care câştiga în faţa lui, cu asemenea problemă, câştiga totul. Şi i-am spus: Grupul Ana Paukerşi Vasile Luca au deviat spre dreapta în chestiunea ţărănească şi în chestiunea finanţării primului nostru plan cincinal. Ei susţin că nu e momentul să începem colectivizarea agriculturii şi nici industrializarea. Teză buharinistă sadea. Stalin s-a oprit iar şi a clătinat din cap, parcă s-ar fi întristat: da, da, da, da, Ana Pauker, da, da, da... ...Şi a rămas mult timp pe gânduri. Pe urmă a ridicat o sprânceană, şi-a pus pipa la loc şi mi-a spus tot aşa ca la început, ca unui frate: «Bine, Gheorghe, o să mă gândesc la problemele voastre, întoarce-te la hotel şi îţi dau eu de veste când ne revedem.M-am întors în odaia mea şi am mai aşteptat vreo trei zile. Mî-a trecut prin cap că s-ar putea foarte bine să nu-1 mai văd niciodată pe Stalin şi să nu mâ întorc în ţară decât ca să împărtăşesc şi eu, după un proces răsunător, soarta lui Kostov, a lui Rayk şi a lui Slanski. M-am gândit cu chiar de la plecare, dar asta e politica, mă, trebuie sâ rişti când interesele maselor o cer... Nu ştiu ce a cântărit la Stalin, în orice caz simpatia lui pentru moscoviţii Ana Pauker şi Vasile luca se pare că n-a contat în faţa devierii lor. în asta a stat, mă, înţelepciunea lui, ştia să se orienteze rapîd şi să nu ezite sâ sesizeze ceea ce e nou într-o situaţie dată. M-a primit iar. Am înţeles că partida era câştigată. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ţi sugerez eu să faceţi voi. întâi: chestiunea cu ţăranii care urcă preţurile: fă o nouă reformă monetară şi luaţhle banii îndărăt. Schimbi banii la nivelul unui salariu puţin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 la 100 000. Şi mai respiri, până te întăreşti. Bani sâ vă dau n-am nici eu. Doi: în chestiunea cadrelor burgheze
680 MARIN PREDA
care râd dc voi şi lansează anecdote reuşite (şi aici Stalin avu un gest, îsi netezi râzând mustaţa, ca şi când le-ar fî auzit şi el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem dacă sunt reuşite sau nu şi i-ar fi plăcut şi lui), şi mă luă de braţ şi mă duse în fara unei mesc cu harta României în relief, executată special pentru această întâlnire. El luă în mână un băţ, îl puse pe undeva pc lângă Cernavoda şi apoi de-acolo făcu harsri cu el până pe lângă Constanţa. Pe-aici, zise, faci un Canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, si îi trimiţi acolo să-l sape pe toţi ăştia care râd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă or să mai aibă chef, şi dai două lovituri deodată, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de apă şi deschizi o cale spre mare şi scapi şi de aceşti inşi glumeţi... O să-ţi dau şi unele excavatoare şi echipament electric, să ridici ici, colo uzine electrice, şi o sâ-ţi dau ceva cadre de-ale noastre care au mai făcut canale. Trei: tn chestiunea devierii: cunoşti pericolele unei devieri. Lenin a fost împotriva lor, îmi spuse Stalin cu modestie, ca şi când cl ar fi fost ceva mai indulgent decât Fenin şi nu făcuse bine că nu-i urmase învăţătura: era în măsură să mă sfătuiască să nu fiu indulgent. Lichidaţi, zise printr-o discuţie în Comitetul Central şi apoi în adunări dc partid lărgite acest grup de deviaţionişti. Eşti mulţumit, Gheorghe?» «Sunt mulţumit, tovarăşe Stalin.» După cum ştii, mai spusese Gheorghiu-Dej adresându-se scriitorului, partidul a acţionar unit în toate aceste trei chestiuni şi a învins. Numai Canalul după câţiva ani a trebuit să-l abandonăm: mergea greu, costa scump şi ar fi durar cine stic cât şi devenise şi impopular... Dar cândva tot va trebui făcut... când ne va costa, daroriră dezvoltării noastre, de cinci sau chiar de zece ori mai ieftin... Asta e, mâ! Aşa se face istoria. Voi, scriitorii, sunteţi neinformaţi, de-aia cărţile voastre nu sunt bune, dar din păcate nici noi nu vă putem încă pune la dispoziţie unele documente şi materiale care v-ar inspira. Ce să facem? Nu putem! Istoria c
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 681
încă prea cruda şi lucrurile ar putea fi înţelese greşit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive şi nu cred că ziua asta o să fie chiar aşa de îndepărtata.. .*
Astfel se încheiase acea destăinuire al cărei conţinut mie mi s-a părut de îndată senzaţional. In orice caz, acoperea cu o viziune de sus, în linii foarre mari desigur, evenimentele din acei ani. Detaliile, ei da, deraliile, adică punerea in practică a marilor decizii implacabile, astea le-am trăit noi, dar despre ele mai târziu.
II
Lucrurile mele sc topiră deci repede în dulapurile Matildei. Ne aşezarăm la masă. Soţia mea (căci ne căsătorisem cu trei zile înainte) continuă, în timp cc aceeaşi fată de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viaţa lui de familie, despre meseria umilă pe care o avusese înainte... Aici o întrerupsei: „în politică n-are importanţa situaţia umila de la care a pornit cineva, dimpotrivă, în revoluţia proletară asta c un atu." Dar Matilda parcă nu auzi. Ea era prizoniera mediului ci concret, de-acolo, de la arhitectură, ideile generale când o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credincioşi, habotnică, în discuţiile obişnuite, intratabilă; acum însă pentru ea şt pentru colegii ci era pur şi simplu caraghios ca un fost plâcintar să ajungă primar al oraşului. „Ştii unde ţinea plăcintăria? Chiar în spatele facultăţii noastre, toţi cumpăram de la el seminţe prăjite şi sărare de dovleac şi maî ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mâncat"? „Nu!" „Arunci nu ştii ce bun era!" Si pe Marilda o pufnî iar râsul, pesemne îi era greu să asocieze în mintea ei figura plăcintarului de-atunci cu aceea a primarului actual. „Numai în ţările înapoiate este de neconceput ca un fost vânzător de ziare sau fost mîner să ajungă preşedinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo însă orice ocupaţie e nobilă, dacă prin ea ajungi să câştigi bani." „Păi da, zise Matilda, cred că
682
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 683
plâcintarul câştiga destul de bine, fiindcă toci studenţii cumpărau de ia el seminţe şi felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine îmbrăcate decât ruine şi aveau, aşa, un tupeu, un nas pe sus şi un dispreţ chiar şi pentru tată) lor încât ai fi zis că îi reproşau câ se născuseră într-o plăcintărie de dovleac... Nu ele serveau../ „Ei, tocmai, cred că un american le-ar fî gonit de-acasâ..„Nu zici, continuă Matiida fără să ia în seamă generalizările mele, că le ţinea k liceu?! Muncea pentru ele ca un rob, sâ le facă cucoane, disperat că învăţau prost..." „Chestie banală de nerozie paternă, mi-am continuat eu îdeea, foarte frecventă în toate tarile fără cultul muncii, unde boieria, adică aspiraţia cârre boierie, constă tocmai în asta; să nu munceşti! Ce deosebire ar fî atunci între un muncitor şi un boier, dacă un boier ar munci si el? N-ar mai avea nici un haz! Noţiunea de reuşită are ah sens la noi în Europa, unde avem o bogacl tradiţie feudală, decât la americani.., reuşită la ci, a căror tradiţie e de cuceritori ai unui vast pământ, înseamnă bani care sunt expresia unei activităţi productive, şi nu a unei spolieri, cum cred unii, munca, eficienţa, investiţia... în acest sens, plâcintarul, văzând că fetele lui învăţau prost, în loc să le trimită la muncă şi sâ câştige şi banii să-i investească în altceva, sâ ajungă nu boier, ei bogat, şi asta să nu însemne lux, trândăvealâ şi risipa, ch..M „Păi singur spui, mâ întrerupse Matiida, că n-ar avea nici un haz dacă odată ajuns bogat ar continua să muncească, .„Nu asta spun, replicai deodată iritat, una c ce spune plâcintarul tău dc dovlcci şi alta e ce-ţi spun eu cit' câ ar trebui el să gândească." „Cum o să gândească el ce vrei tu?! râse ea batjocoritor. Asta e gândirea lui, si dacă el se simte bine aşa, de ce să venim noi să-i impunem gândirea noastră?" Tresării. învăţasem să surprind la ea clîpa când o ispiteau ideile generale- Pericol, gândii, atenţie mare. Totuşi izbucnii: „îl bag în mă-sa pe acest Calcan cu dovlecii lui turceşti şi cu fetele lui cu tot, spusei totuşi. Unde mă vezi tu pe mine câ vin să-i impun
gândirea mea? Eu raţionez, nu mă duc peste el să-l învăţ ce trebuie să facă în viaţă. De altfel a ajuns primar, ce s-a ales de plăcintăria lui?1* „O vreme a făcut ce-ai spus tu, adică şi-a lărgit-o şi a făcur şi o cofetărie, dar cofetăria nu prea a mers, îi stăteau prăjiturile nevândute până se râncezeati, nu i le cumpăra nimeni, lumea vroia de la el dovleac copt, asta e! făcu Matiida agresivă si triumfătoare. Aşa că ideile tale americane n-au dat roade, i-au venit şi lui, dar a dat faliment.4'
Dădui şi eu capul pe spate şi izbucnii în hohote. Trăiam cu Matiida marea mea perioadă când aceste treceri aproape insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se păreau nespus de vesele si când cedam, o lăsam să triumfe. Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cât un fulg, dar acum nu-i ajungea numai arat, nu ştiu ce dracu mai vroia. în cei doi ani cât durase divorţul, soluţia mea fusese simplă: „Bine, Matiida, îi spuneam, ai dreptate (şi îi dădeam efectiv dreptare în sinea mea chiar), acuma tu trebuie să pleci..Ne vedeam la mine şi totdeauna seara şi totdeauna spre sfârşitul întâlnirii şi pe nesimţire cuvintele o împingeau spre mine şi se ciocneau cu ale mele scoţând nu scântei, ca acuma, ci adesea fulgere, la a căror lumină vie ideile mele erau nu o dată anihilate, topite, reduse la neant: nu mai ştiam niciodată, atunci pe loc, ce să-i mai răspund, abandonam şi ne despărţeam. Rămas singur, începeam să-mi amintesc, dar atunci mai purernică era amintirea îmbrăţişărilor noastre, simţeam câ nu merg, ci plutesc şi uitam restul. „Hm! gândii, acum nu pot să-i mai zic sâ plece, gata, suntem soţ şi soţie, ia s-o las sâ vedem ce vrea de fapt acum de la mine?"
„Bine, zic, ideile mele americane n-au dat roade, i-au venit şi lui, ei şi? Dar mai întâi cofetăria era în acelaşi local cu dovlecii?1' „Bineînţeles!" zise Marilda parcă indignată. „Nu e aşa de bineînţeles. Vadul lui comercial, dacă ne putem pronunţa astfel, era pentru dovleac copt, cum ai spus, cofetăria
684 MARIN PREDA
trebuia s-o facă în altă parte, în alt vad, într-un local şic, curat şi atrăgător, cu cele două fete îmbrăcate în alb ca scrvcozc, fără tupeu însă, fără nas pe sus, zâmbitoare şi şarmanre, cu o firmă afară pe care sâ fi scris eventual: Cofetăria la cele două fete*'... „De ce, zise Matilda (şi observai cum vorbea cu palmele strânse), idealul lui era să Ic facă intelectuale, o aspiraţie nobilă- Ce e greşit aici? Află că le-a şi făcut, sunt amândouă profesoare de liceu, cum ai fost şi tu..." „Asta nu înseamnă că sunt şi intelectuale, conţinu ai eu să râd. O meserie ca oricare alta şi care n-o sâ le facă niciodată bogate". „Nici pc tine n-o sâ te facă, aşa câ nu văd deosebirea, cu toate că eşti profesor universitar. Tot o meserie ca oricare alta." Tot o meserie ca oricare alta?! Tresări! din nou şi rămăsei tăcut. De la dovlecii turceşti ai lui Calcan Matîlda ajunsese la mine. Aşadar nu dădea doi bani pe idealul meu dc a mâ afirma ca filozof, cum nu dăduse nici pe activitatea poetică a lui Petrică. între mine şi fetele lui Calcan nu era nici o deosebire. Dar eu ştiam că pentru o femeie aspiraţiile unui bărbat sunt literă moartă atât timp cât nu devin un fapt social cert. Petrică publicase el un volum de poezii, dar rot Petrică rămăsese, nu veniseră nici gloria, nici consideraţia, schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totuşi mă atinse un vag sentiment de tristeţe. Dorisem, adică implicasem dragostea mea pentru ea în aspiraţiile mele intelectuale intime. Preţuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această preţuire nu măsoară exacta noastră valoare. Bineînţeles că nu doream preţuirea unei proaste, care nu înţelege nimic, în timp ce se laudă cu tine peste tot, în mod ridicol, cum se întâmplă cu unele soţii. Matilda însă nu era o proasta, avea gândirea vie, chiar dacă incertă în manifestări, cu urcuşuri şi coborâşuri spectaculoase, de la prostie, la intuiţii şi adâncimi care te uluiau. Mâ adâncii în reflecţie şi hotârâi ca niciodată să nu-i dau Matildei să citească ceea ce aveam să scriu, sau să abordez vreodată în vreo discuţie cu ea acest subiect. A fost o hotărâre cu grave
CD. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 685
consecinţe, pc care însă nu le întrezăream în acele clipe. Matilda se uita la mine cu privirea intensă, fără să clipească. O evitai liniştit. îmi trăiam dezamăgirea fără sâ-mi treacă prin minte s-o exprim, dar nici să-i port soţiei mele pică şi în cele din urmă îmi revenii, îi zâmbii şi o întrebai mirat; „Ei, ce e?". Palma ei dreaptă rămăsese cu şervetul în mână, pe care îl strângea. îşi aminti brusc dc acest şervet, îl aruncă, se ridică de la masă fără să-mi răspundă şi dispăru în bucătărie. Cunoşteam aceste îndârjiri mute: nu-mi erau adresate. în cei do! ani le pusesem pe scama exasperării la care ne supusese Petrică. Avocatul său, ales de domnul Nicolau, reuşea sâ obţină termene arar de în-depârrate încât nu mă miram când Ia întâlniri Matilda pur şi simplu tăcea ore întregi şi nu vroia să stăm nici acasă la ea, nici la mine. Ne plimbam, eu încercam s-o consolez spunându-i că avem viaţa înainte, câ iubirea noastră o trăiam de pc acum si câ nu trebuia să ne sinchisim dc Petrică, că el crede că această iubire o să se termine şi ea se va întoarce atunci la eh mi-o spusese el însuşi când într-o zi avusesem împreună o discuţie. Dupâ acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam; el se mutase de la Matilda la câteva luni după ce ea intentase divorţul. Când auzisem câ el declarase în faţa instanţei că n-are soţie de lăsat, îl abordasem şi, foarte liniştit, zâmbitor el îmi dezvăluise fără ocol strategia sa: când se va convinge că într-adevăr o iubesc pe Matilda (căci aceasta era teza lui, că eu n-o iubeam, că sunt un cinic care, cel puţin la această vârstă, nu ştiam ce înseamnă să iubeşti o femeie), atunci îşi va da acordul şi divorţul se va pronunţa imediat... „E ridicol, îi spuneam Matildei, îndârjită şi tăcută, n-o să mâ apuc eu acuma să-i fac lui o demonstraţie că te iubesc, ca el să-şi dea acordul." „E dreptul lui", îmi spuse ea pe neaşteptate şi zadarnic încercai timp de câteva săptămâni să aflu, adică să-mi explice ce vroia sâ spună cu asta. Tăcea, apoi se scula dc pe banca din parc unde ne aşezam şi o lua înainte fără să-mi spună unde se duce; mă lămuream curând: spre
686
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
687
mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca în acea primă seară când o găsisem plirnbându-se pierdută prin faţa porţii mele, si scena dc atunci se repeta cu o violenţă sporită... Dar iată că într-o zi aflarâm ceva care ne uimi: Petrică îşi găsise şi el o altă femeie, il văzui eu însumi cu ca plimbându-sc pe bulevardul cel mare, mă oprii, el mă prezentă încântat cu măsură, fiindcă femeia era într-adevăr frumoasă şi nu se sfia să-şi arate primr-o gravitate supusă şi orgolioasă dragostea ei pentru el, şi în sfârşit îl auzii că îmi spune: „Chestia aia se va aranja rapid". Nici pomeneală că s-ar fi convins că eu o iubeam pe Matiida, vrusese doar să se aranjeze el însuşi, Matiida nu se bucură când îi povestii, fireşte, nici nu se înfurie, avu doar un surâs îngheţat şi sarcastic: „Ştiam, zise ca, că asta aştepta \ Dar nu zise câ bine câ găsise ceea ce căuta, ca si când n-ar fi avut nici acum încredere în eh după ce îşt bătuse joc de noi atâta vreme. Nu se destindea. Probabil că asta va veni treptat, gândisem (şi gândeam şi acum), după ce eu mă voi mura la ea şi vom începe să trăim, zilnic, împreună, această încordare neştiută poate nici de ea însăşi va ceda şi încetul cu încetul va reveni la Matiida din acea clipă când mâ îndrăgostisem eu de ea: când fusesem prima oară invitat de ea şi întârziase şi apăruse la uşa apartamentului... venea agale, trecătoaxea pe care crezusem că n-o s-o mai văd niciodată... caşi când ar fi venit de la un mare bairam tinde se simţise minunat.se întorcea acasă plină de generozitate pentru toti şi pentru orice, dispusă sâ ierte pe oricine, copleşită ea însăşi de clipa de fericire intensa care îi atinsese sufletul. Se uitase la mine cu această bogăţie dc expresie pc chipul ei a cărui frumuseţe mă orbea şi-mi spusese: „Dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!11 Da, eu eram domnul Petrini şi ea era acum soţia mea... Nu încă, eu o vroiam pe trecătoarea...
Mâ sculai de la masă, scosei din rafturi Baudelaire şi mă înfundai într-un fotoliu din imensul hol. Matiida se întoarse
cu fata care ţinea în braţe o tavă cu prăjituri şi cafele: şî mă Invită, spunând că sunt plăcinte cu prune, specialitatea ei, fragede şî pufoase. Privirea Matildei se înseninase, chipul î se spălase de îndârjirea anterioară. Pusei volumul pc măsuţă şi într-adevăr, gustând din plăcinta, o şi înfulecai, atât era de bună. Fata se întoarse cu o nouă tavă cu două cupe de cristal şi cu o sticla de şampanie. Matiida îi spuse să-şi ia şi ea un pahar, dar fata refuză: „Asta dă la mine ameţeală, nu-mi trebe!" „Da vinarsul nu te ameţeşte?" zise Matiida. „Nu, doamnă!" „Atunci adu-ţi un pahar de vinars!"
Destupai sticla. Ana, căci aşa o chema pe fată, ne ură să fim fericiţi, ridicarăm cupele şi băurăm. Ana îsi bău vinarsul dintr-o înghiţitură şi se retrase, în timp ce Matiida îi spunea să lase acum totul asa cum e, sâ plece şi ea în oraş, şi mâine-dimineaţă sase întoarcă si sâ spele vasele. îmi amintii câ după masă inii plăcea să fumez, mă căutai în buzunar. îi oferii si Matildei, aprinsei si mă lăsai ameţit în fotoliu. „La cc te gândeai adineauri? zise Matiida cu o veselie care îi sticlea în priviri- Poţi să-mî spui şi mie?" „Mă gândeam la tine şi mi-am adus aminte de o poezie din Baudelaire!11 Şi îî arătai volumul. „No, no, no! zise ea, nu adineaurea asta, adincaurca dinainte!" Ştiam la care adineaure se gândea, dar ridicai dintr-un umăr mirat: ,,Când?", zisei. „Când ai rămas aşa, pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este!" Si râse în cascade şi nu mai insistă, dar parcă aceste cascade spuneau: Ştiu la ce te gândeai, luai o hotărâre, dar n-o să-ţi meargă cu hotărâri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri în noi înşine, o să aflu eu, n-ai nici o grijă, adică nu-ţi face iluzii zadarnice, o să fim fericiţi sau nefericiţi împreună, înţelegi, împreună, domnul meu... „Mai toarnâ-mi, te rog..." Sugestia acestui împreună făcu să crească in mine dorinţa ca un val înverzit şi învineţit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, mă pomenii la picioarele ei sărutându-i genunchii cu patimă... „Ce hotărâre, care hotărâre*-, murmuram, iar ea,
688
689
cu mâinile în părul meu, mă mângâia şi îmi şoptea, pierdută, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaimă fericita, un fior terifiant.., „Sâ nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, îmi spunea, să nu fugi de mine, să nu-mi eviţi privirea, să nu mă întrebi ei, ce e? ca şi când n-ai şti ce e, ca şi când mi-ai fi străin, departe dc mine, scrutându-mă cu ochi nemiloşi... Căci eu voi fi pierdută dacă nu mă iubeşti, dacă nu-mi dăruieşri tot ce ai mai bun, dacă mă vei sili sâ nu-ţi mai pot dărui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu../
Era întâia oară când îmi făcea o asrfel de declaraţie. Spuneam da, da, da, printre şoaptele, printre suspinele ei, care nu încetau, mă copleşeau. Si, ce era mai bizar, îmi alungau dorinţa în care se vărsa toată iubirea mea şi începeam să gândesc câ ar trebui să tacă, să-şi dea scama că dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasă, contopirea lor ne poate face să ţipăm şi firul vieţii să se desfacă verriginos de pe ghem ca în acel coşmar al unui copil care în câteva clipe a devenit moşneag cu barbă. Dar ea nu tăcea, mângâierile ei nu se opreau. Că eu ştiu? Că eu am înţeles? Că de-atunci, o, de-atunci când ne afiam în bibliotecă şi eu o priveam cu duşmănie şi-a dat seama că e pierdută, că o iubeam cum n-o iubise nimeni până atunci şi câ... Da, da, da, răspundeam din ce în ce mai furios şi că atunci, o, da, amnei, dacă am fi fost singuri, relua ea, i-auzi, gândii uluit, ce-i trecea prin cap în acele clipe, şi nu-i mai ascultai şoaptele, trăsei exasperat dc cc-avea pe ea şi o violai acolo în fotoliu, căci se împotrivea ca o leoaică, realmente, şi fu un viol nesfârşit înşurubat şi crâncen care o domoli în cele din urmă, şoaptele aprinse încetară, închise ochii şi doar un murmur fără cuvinte, ca un cânrec de fetiţă abandonată în pădure, înspăimântată, dar inocentă, i se mai auzea parcă direct din adâncul fiinţei...
Apoi înţelesei, adică mi se confirmă ceea ce ea nu intuise că î se poate întâmpla: pentru întâia oară de când o cunoşteam avea parcă forţele sufleteşti istovite. îmi spuse că îi era somn,
o luai în braţe, o dusei în dormitor, o dezbrăcai, mădezbrăcai eu însumi şi adormi în braţele mele. îi ridicai apoi capul, i-1 pusei pe pernă şi revenii în hol. Nu uitasem de dorinţa mea de a reciti acea poezie din Baudelaire. Alături de trupul ei care ardea, o recitii de câteva ori... In privirea ei, cer livid din care se naşte uraganul, la douceur qui fascine, et le plaisir qui tue.
Un eclair... puis la nuit!-Fugitive beaute Dont le regard m dfait soudainement renaître, Ne te verrai-jeplus que dans l'eterniti?
Ailleur, bien loin d'ici! trop tardl jamais peut-itre! Car j'ignore ou tu fuis tu ne sais oitje vais, O toi que jeusse aimee, o toi qui le savais!
Dar nu, n-aveam s-o văd doar în eternitate, trecătoarea mea era aici, nu cine ştie unde, nu departe, nu prea târziu, nu niciodată! Căci dacă chiar împreună nu ştiam unde mergem, nu regretul sFâşieror (dacă ai fi rrecut pentru totdeauna pe lângă mine şi nu te-aş fi putut iubi, o tu, care ştiai) îmi chinuîc acum su-flerul, ci marea bucurie curge prin cl, triumfătoare şi liniştită.
III
A doua zi nc-am sculat mai devreme, sâ mergem la manifestaţie. Pe atunci 7 Noiembrie se sărbătorea cu aceeaşi amploare ca 23 August. Vrusesem să nu mă duc, dar Matilda mă sfătui să nu fac o asemenea imprudenţă, „Nu văd ce imprudenţă ar fi", i-am răspuns, „Cum, s-a mirat ea, nu ştii?4' „Nu!" „Te notează." „Şi ce dacă mă notează? Dar mai întâi cine mă notează?" „Cum cine? N-avcţi acolo o organizaţie de parrid? Sau nici asta nu ştii?" „Ba avem, dar nu-l văd eu pe caloriferistul faculrăţii (fiindcă el e secretarul celulei de partid) câ o să îndrăznească sâ noreze pe cineva." „Ai să vezi că o să îndrăznească!"
690 MARIN PREDA
„Bun, şi ce e cu asta?" Matiida sc gândi, apoi îmi spuse: „Nu e bine\" vSubliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine în ce sens? Ce mi se purea face? „Profesori în vârstă, unii dintre ei somităţi în medicină, în filozofie, în matematici să fie notaţi că nu se vor duce?!" mă mirai eu. „Se vor duce, zise Matiida, şi dacă nu te vei duce, vei fi singurul absent şi nu e bine, repetă ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc cc n-ar fi putea fi bine, dar care ascundeau în ele o ameninţare cu atât mai neliniştitoare, cu cât nu preciza nimic: în primul rând nu era bine aşa în general, şi cine nu va ţine seama de acest general va avea necazuri aşa în particular. „Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, aş putea avea?" „Asta ai să vezi tu singur mai târziu, dar nu prea târziu, în timp ce toţi ceilalţi vor fi la adăpost de ele şi nimeni nu-ţi va lua apâratea", răspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi în universitate o astfel de atmosferă de ameninţări care sâ ştirbească în vreun fel libertatea cuiva. Era adevărar că nu puţini aderaseră, în frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om dc stânga, ca şi Parhon, la Bucureşti, marele endocrînolog, fără să ajungă însă demnitar ca acela, se spunea că ar fi refuzat.
Totuşi, din curiozitate, hotăra! să mă duc, mai ales câ nu mă dusesem niciodată, mă uitasem odată la manifestanţi de pe trotuar şi starea mea de spirit fusese contradictorie. întâi, în primele minute strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarăşa Ana eţetera, nu-mi plăcuseră deloc, nu pentru câ aveam ceva contra lui Stalin şi a altora, ci pentru câ nu înţelegeam cui erau adresate aceste strigăte. Nu erau de faţă nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau? Şi acele pancarte? Dacă toţi aceşti lideri ar fi fost în opoziţie, sensul ar fi fost clar: îi aclamau să audă masele şi sâ-i ajute să ia puterea, cum se întâmplase îndată după război. Dar ei aveau acum puterea! Ce mai era de obţinut? Şi apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine să le mai audă dacă toţi erau
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 691
în stradă, încolonaţi? Să se audă tot ei, pe er înşişi?! Da, se putea, aşa cum se întâmplă să cântăm în singurătate, exprimând o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferinţă, de aspiraţie spre ceva, de dor... Desigur! Mă uitam la chipurile lor, să descifrez ce fel de sentimente îî stăpâneau, întâi că nu strigau toţi, dar aceştia erau mai puţini, apoi erau unii care strigau prea tare, însă cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difu-zoarelor: lăsau să se audă ceea ce strigă prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pâlnii metalice de rezonanţă, apoi erau unii stupizi, care după ce strigau arătau o figură tâmpă de veselie, al cărei mobil numai ei îl ştiau, râdeau, făceau o pauză, apoi iar aclamau... Am început însă treptat să văd şi alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se transfigurau exprimând o credinţă adevărată, o convingere, o mândrie, proaspătă, spontană. *. Da, parca spuneau, am venit la putere, noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decât suferinţâ şî mizerie,., jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilinţele şi cu cei care ni Ie aduceau distilând din ele numai pentru ei şi-ai lor mierea şi luxul în care trăiau. Am început să urmăresc doar aceste figuri, prins de şoc, căci chiar numai vederea maselor, fără a fece parte din rândurile lor, începe, dacă te uiţi mai mult la ele, să mişte ceva adânc în tine, să-ţi nască o emoţie fără nume, o solidaritate neştiută până atunci de tine cu ceilalţi, o adeziune fundamentată la mişcarea, trezirea la conştiinţa de sine a tuturor oamenilor, Şi începusem să simt chiar atunci, pe loc, că aceste chipuri simple care semănau cu al tatălui meu şi mai ales cu al mamei mele însemnau totul, ei erau ceea ce avea pământul mai stabil, ei nu dispăruseră niciodată, în timp ce regi şi oligarhii pieriseră, ei aveau ciolanele tari, mâini puternice şi eterna speranţă în inimi; le-o citeam acum în priviri, strălucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii complice, prefăcute, vrând sâ spună, nu se ştie
692
MARIN PREDA
CEI. MA] IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 693
cui, ca striga ei, dar nu cred o iotă din toate acestea şi ca dovadă (nu se ştie cui vroiau ei să aducă dovezi) rânjeau ambiguu, căci nici să râdă din plin, total, nu îndrăzneau. Ici, colo se vedeau tacuri, gravi, arenri, oamenii de ordine: ei nu strigau şi nu aclamau, sarcina lor era ca totul sâ decurgă bine, totul să fie în regulă, manifestanţii să fie disciplinaţi, să ţină bine pancartele, manifestaţia sâ-şi atingă scopul, coloanele să ajungă în faţa tribunelor, să fluture mâinile, batistele, unii să-şi arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, îi purtau pe grumaji şi care fluturau şi ei din mânuţele lor. „Important e că oamenii simpli au lepădat de pe umeri umilinţa, restul, am gândit, adică realizarea unei lumi fără această umilinţă ruşinoasă care a alungat din multe cămine fericirea simplă la care are dreptul orice om pe pământ, urmează să se înfăptuiască: depinde de ei sâ nu accepte o altă formă de suferinţă şi umilire11. Şi m-am îndepărtat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit în conştiinţa mea şi care avea să tresară des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare în adâncurile fiinţei melc, o imensă durere, în anii care aveau să vina. De uitat însă nu l-am uitat nici acum chiar, în celula mea în care scriu această pagină încercând să alung moartea care mă aşteaptă...
îmi spuneam atunci că ştiu ce este o manifestaţie de mase, nu simţeam nevoia sâ mâ încolonez şi eu. Totuşi, am hotărât, odată tot trebuie să fiu şi eu printre ei, nu pentru că n-arfi fost bine să nu mă duc, cum îmi spusese Matilda (în acest sens nu-mi păsa şi nici nu credeam în ameninţări), ci pentru că una e sâ priveşti mişcarea stând pe loc şi alta poate fi să faci parte chiar din mişcare.
Cu gândul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ni le putem face despre ceva, urmând poziţia în care ne aflăm, o luai spre locul de întâlnire unde ni se spusese să ne adunăm noi, cei din învăţământ. Nu vedeam mişcarea din jur, coloane de manifestanţi care şi începuseră să se deplaseze, când mă
pomenii strigat: „Dom' profesor, dom1 profesor, unde mergeţi?1*. Nu eram profesor, ci doar asistent, dar aşa ni se spunea la toţi în facultate de către personalul administrativ. Mai târziu şi chelnerii în restaurante, când aveau clienţi al căror grad în învăţământ nu-l cunoşteau, dar bănuiau câ aveau de-a face cu intelectuali, spuneau tot aşa. Până şi Matilda se lăuda cu mine rudelor ei în acelaşi fel: Victor e profesor universitar!
Era caloriferisrul faculrâţii, secretarul celulei de partid, care mâ strigase: „Poftiţi, dom1 profesor", zise el arătându-mi rândurile, care deocamdată erau în aşteptare, şi unde recunoscui într-adevăr, aşa cum îmi spusese Matilda, aproape pe toţi universitarii noştri, amestecaţi cu personalul administrativ. Nu era aşa că dacă nu veneam aş fi fost singurul care ar fi lipsit. „Perrini, ridică mâna un coleg care ţinea capătul unei pancarte, haide, dragă, nu vezi câ nu putem porni din pricina ta?"
Regăţenii spun despre noi, ardelenii, câ n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care e adevărat, e o combinaţie între humorul pur, dacă există aşa ceva, şi lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naştere unui humor specific, când se râde atât dc persoana care vorbeşte cât şi de ceea ce spune această persoană. Regăţeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să râzi adică şi dc el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri când îşi dă seama că ea însăşi c subiect de comedie, dar nu ştie cum se petrece fenomenul, se irită şi devine caustică, această causticitate sporind însă, şi nu diminuând hohotele celorlalţi. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting şi altele, spre deosebire de un bucureştean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deşucheat şi plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar; în acele clipe întreaga lui persoană cere palme şi picioare în..., care adesea i se şi dau, palme şi picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucureşteanul arată o figură blazată şi te trimite cu un dispreţ
694 MARIN PREDA
suveran la origine, fără să-ţi poarte pică. Nu sunt absolut sigur de aceste caracterizări, dar astfel îmi părea colegul meu care ţinea un capăt al pancartei şi care mâ chemase lângă el. Apărând în trăsături îngroşate, fusese totuşi primul pe care îl cunoscusem mai bine şi mai îndeaproape, fiindcă îmi plăcea de ei, semăna cu bietul Puloş, fără inocenţa acestuia, mă distra, mergeam adesea cu el la o berărie. Dacă şi-ar fi scos pantalonii şi şi-ar fî pus cioareci, ar fi semănat cu un ţăran. Chiar şi era, ajunsese asistent la universitate nu ştiu prin ce mister, fiindcă un student bun ştia mai multă carte decât el. Cu toate acestea, nimeni nu-1 luase la ochi, iar studenţii îl simpatizau, nu numai pentru humorul lui ţărănesc, ci şi pentru că auziseră că era băiat de viaţă, la un pahar de pildă, pe lângă alte năzdrăvănii, cânta cu cuţitul în dinţi, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam să-l fi auzit luând parte la vreo discuţie despre literatură, care totuşi era obiectul pe care îl preda studenţilor. Insist asupra lui fiindcă în acea zi avea sâ-şi dezvăluie o latură nebânuită, care avea să-l pună într-o situaţie neaşteptată şi foarte turbure. Nu spun tragică, deoarece tragicul, în acei ani, îşi pierduse încetul cu încetul sensul obişnuit şi căpătase un altul. Se va vedea mai încolo, voi încerca adică să sugerez acest nou înţeles, sau această nouă atitudine a noastră faţă de tragic. Revoluţia e şi o purificare morală şi cel lovit de ea... dar mai bine sâ arăt asta treptat...
Era de-ajuns numai să-I vezi pe Cubleş (căci aşa îl chema) şi să simţi aproape fără să vrei că în general gravele probleme... hm! nu sunt atât de grave şi că existenţa putea fi abordată şi sub alt unghi. Care? Ce fel de unghi? Ţi-1 sugera întâi înfăţişarea sa. Pârul abundent, negru, îi creştea aproape de lângă sprâncene, privirea vicleană, dar limpede, nu lipsită de o anume fermitate {care repede, prompt, putea deveni insolentă), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhăit, cu pomeţi roşii, cu o mustaţă groasă care masca o gură hilară, gata să se
CEL MAI fUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 695
întindă în rânjet (căci de râs cu gura mare nu râdea aproape niciodată)... Vorbirea îi era mieroasă, exclamaţia şi accentul puternic dialectale, şi în loc de virgulă frazele sale erau punctate de un ie, care era când persiflator, când trădând un cinism care reducea totul la universul său şi te făcea, în conversaţia cu d, ori să-i întorci spatele definitiv, ori să renunţi, pentru o clipă, la universul tău, spre a te distra, dacă nu te costa prea scump această distracţie, căci nu ştiai sigur dacă, cine ştie din ce pricină şi cu toate că te arătai prietenos cu cl, nu va deveni muşcător si nu-ţi va insinua o măgărie sau chiar ţi-o va formula direct, cu o brutalitate deşănţată de golan sătesc. Acceptai însă să plăteşti, distracţia era mare. Ceea ce avem în noi murdar şi abject, te pomeneai că se trezeşte şi îşi cere drepturile şi îţi spuneai că decât să rişti ca acest gust pentru ceea cc e urât şi josnic să se manifeste în tine însuţi fără să vrei şi când te aşteptai mai puţin, mai bine să iei parte la un spectacol produs de un altul, plăteşti preţul, contempli scârbit, după ce ai râs, josnicia umană şi te simţi eliberat pentru multă vreme ca după o spovedanie.
„No, Petrini, continuă el, pune mâna şi ţine pancarta, de 23 August ai lipsit... Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul... Filozoful trebuie sâ-şi verifice sistemul cu practica, proxismul", adaugă el rânjind şi încercă sâ-mi vâre în mâini băţul. „Nu, zic, ţi s-a încredinţat, du-ţi sarcina la bun sfârşit. Dacă ai să cazi în nas de atâta efort, preiau eu..." „Mergem pe urmă la o bere?" îmi şopti. „Mergem! Dar să nu mai inviţi, ca data trecută, cine ştie ce ripesă.., îţi dau cu halba în cap şi te las cu ea sâ-i cazi în genunchi extaziat." Era căsătorit şi avea şi copii, şi era un bun tată de familie, asta nu-1 împiedica, fireşte, sâ aibă tot felul de aventuri deşucheate.. - Data trecută crezusem că o să rup cu el. îl găsisem la masă cu o fată a cărei înfăţişare (era drăguţă!) îţi spunea una, iar vocabularul alta. Era o legătură, după câte mi-am dat seama, îi făcea reproşuri ea lui şi el le înghiţea tăcut, învins, încercând zadarnic sâ plaseze din
MARIN PREDA
Cl.]. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI (OT
când în când cate-un cuvânt. Individa trona.,. „Nu ţi-e ruşine aşa un pic?! îi spunea. Nu tî-c ruşine asa un pic?... Da* nu ţi-e ruşine? Nu ţi-e ruşine? Cc? Eu sunt minoră? O să vedeţi voi!... Câeu o să mă întorc cu toate acele... Mi sc fâlfâie... Cum îţi permiţi? Da' ce-am ajuns cu?.,. Sunt liberă şi fac cc vreau! Şi maicu-mea va deschide singură discuţia asta! (deci juca tare, o avea pe maică-sa drept scut!). Pleacă! Şi-o să vezi ce-o să iasă! Futu-re'n cur! laşule!... De-aici înainte muşc în carne vie!. în carne vie!... Să stai în banca ta! Sâ nu mă dădăceşti pe mine! Sunt liberă şi fac ce vreau! Fac ce vreau! Inclusiv! Hai sictir!..." Mi-am întins picioarele pc sub masă să-mi fac Ioc să-mi râdă şi pantofii şi am izbucnit într-un hohot mare. Nu râdeam atât de ca, cât de figura redusă la tăcere, obidită, a lui Cubîeş. îşi găsise naşul. Era vocabularul luis dar fără humor (individei nu-i ardea de glumă!), şi îl ataca cu o violenţă şoptită şi feroce. El se uită la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau rot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc şi îmi spuse: „Ie! Râ2i, ai?... Ai venit la masa mea sâ râzi! Râzi ca un ratat! în curând or să te dea afară de la universitate şi or să te trimită învăţător iacuruţul calului, să ţii blidul sălăjanului. Tc rog să pleci, nu merită să stai la masă cu o domnişoară ca ea!..." Credeam că glumeşte, dar el îşi Ieşise cu adevărat din pepeni- Mai întâi că nu era masa lui, ne dădusem întâlnire, şi acum se grozăvea ca un măgar, să-l admire, dacă se mai purea, ripe^a de care se pare că era îndrăgostit. Mă uitai la ea, avea o expresie complet străină şi când răcea parcă era ceva de capul ei, nu era chiar atât de hâdă cum mi se păruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate în care fusese jignită. „Ce te uiţi? continuase el. Cere-i scuze! Ie! Scuze, dacă nu, cară-te!" ^Ascultă, mă, paiaţă, î-am şoptit, cu cu tine n-o sâ mai vorbesc. Numai a universitar nu arăţi şi de fapt nici nu eşti, nici de învăţător nu eşti bun! Ţăranii au bun-simţ, nici ţăran nu eşti, dar satul are şi el mabaJaua lui, trăiască mahalaua, golănia... întoarce-te în mahalaua de
unde ai venit, găinăriile..." 5i m-am ridicat şi am plecat. îmi părea rău, aş fi vrut să mai stau, nu trebuia să râd, spectacolul pe care îl dădea tipesa era rar, merita sâ mă stăpânesc şi să iau parte la el până la capăt... Ne împăcarăm însă chiar a doua zi, când ne întâlnisem pe culoare, ridicase braţele in sus de entuziasm şi exclamase cu regret sincer: „Petrini, scuzâ-mă, dar umblu ca un nebun după tata aia s-o regulez, şi ea, auzi (şi aici Cubles se luă cu mâinile dc cap şi scoase un fel de muger de furie), cică să divorţez dc nevastă-mea şi sâ mă însor cu ea!.. Şi o înjură de dumnezei şi se drâcui şi pe sine de tâmpit cc era... Bineînţeles că îl iertai.
Coloanele se puseră în mişcare. Ne mişcarăm şi noi, dar după o sută de paşi ne oprirăm. Trecură, venind de pe o stradă laterală, alte coloane* care aveau prioritate; erau texnlişti, cei de la uzina de tractoare reconstruită în locul celei de montat avioane şi unde lucra acum tatăl meu, după o scurră perioadă de readaptare, cei care construiau vagoane şi cisterne, cei de la utilajul petrolier... „Până la urmă, zic, ce-ai făcut cu tipesa aia?" „N-am făcut nimic, zise, râzând de el însuşi furios, să vedem dupâ masă."
în sfârjit, drumul se eliberă şi urmarăm tn pas mai viu pe cei din faţă, de unde se auzeau strigându-se lozinci... „Petrini, zise Cubleş la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri înaintea noastră?" Dădui din umeri. îi văzusem şi eu, venind pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi în ungureşte, desigur numele universităţii lor şi lozinci, Eljen a Roman MuncasPan... Eljen nu ştiu ce. Aşa era, fuseseră plasaţi înaintea noastră. „Ce importanţă are, zic, nu c cazul să-ţi manifeşti şovinismul pentru atâta lucru!" „Eu şovin?'* protestă eh „întreaga ra înfăţişare e a unui şovin. Dar nu numai înfăţişarea, mai am un argument, continuai eu văzând că se enerva. Când te duci la un chioşc să-ţi cumperi ţigări şi vânzătoarea e unguroaică vorbeşti cu ea ungureşte/* „O singură dată s-a
698
MARIN PREDA
CEL MAT IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
întâmplat, fiindcă unguroaica era drăguţă", „Da' de unde, în chestia asta eu am o părere formată. Există un anumit tip dc intelectual ardelean care ştie ungureşte. De ce? Ei, de ce! Aşa! Nu strică! Cine stic?" Mâ aşteptam să se holbeze la nune şi să-mi spună ceva plastic, ţărănesc, dar observai câ nu mă asculta. Se uita înainte foarte concentrat, parcă la pândă, „Petrini, îmi spuse, ţine tu, te rog, pancarta asta, mă întorc imediat."
Si dispăru, o luă înainte. Se întoarse curând şi îmi spuse foarte agitat: „Da, aşa este, ăştia strigă lozinci contra noastră." „Cum contra.,dar nu avui timp sâ mă mir, deodată Cubleş răcni: „Trăiască Ardealul întors la patria mumă". Apoi iar răcni de câteva ori repetând,.. în clipele acelea Cubleş nu mi se mai păru că are înfăţişarea lui obişnuită, a unui juisor cinic şi egoist, incapabil de a gândi şi la altă cauză decât a propriei sale persoane. Şi mă pomenii gândind: „Da, foarte bine, de ce sâ nu trăiască Ardealul nostru întors la patria mumă?" Era firesc, destul suferiseră românii ardeleni, populaţie de două ori mai mare decât minoritatea maghiară, ararea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leagănul românismului, aici înflorise statul dac şi dacii, strămoşii noştri, care puseseră de-atâtea ori în pericol Imperiul roman. Din ei, din daci si romani, ne irăgeam, şi faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu ştiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitaţia Iui Cubleş mi se transmisese? Poate pentru că după război, după ce recucerisem acea parte smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minorităţile noastre, în loc să trăiască paşnic în ţara care era şi a lor, trecuseră la acţiuni care mi se păreau cel puţin bizare? De pildă, năvăliseră în număr mare în partid,.. Nu puteai să zici nimic, intrarea în partid era ceva pozitiv, revoluţionar, dar urmarea fusese că ne trezisem cu un număr mult prea mare dintre ei în posmrile-cheie ale oraşului, în industrie, în comerţ, în administraţie şi chiar în
poliţie. Chelnerul care te servea la restaurant catadicsea cu greu sâ deschidă gura pe româneşte (limbă pe care o cunoştea perfect), să'ţi ia comanda si să te servească civilizat. Serile, adesea, aveau loc bătăi. Se crease neliniştitoarea senzaţie că ocupaseră oraşul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucureşti şi ţinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist el era român, declaraţie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină şi fu curăţat aproape îndată ce se întoarse în capitală. Se luară totuşi unele măsuri, dar şovinismul unor elemente minoritare nu fii combătut decât mult mai târziu, după zece ani, şi anume într-un moment politic foarte prielnic, îndată după tutburările contrarevoluţionare din Ungaria; abia atunci se restabili în oraşul nostru o convieţuire normală şi paşnică între noi şi minoritatea maghiară din oraş, cele două universităţi se uniră, în mod firesc limba română reveni în instituţii, comerţ şi administraţie. în acel an însă nu era aşa şi mă pomenii şî eu strigând împreună cu colegul meu Cubleş: Trăiască Ardealul, pământ românesc! Glorie veşnică martirilor noştri, Horia, Cloşca şi Crişan.., Din faţă ni se răspundea: Etjen, nu ştiu ce,,. Cubleş îmi traducea: Trăiască Ungaria... tfâiascâ Buda-Pesta... trăiască marele popor maghiar vremelnic despărţit... Şi foarte rar si anemic; Eijen a Roman Mu?ic&s Part, trăiască Partidul Comunist Român. După noi începură să strige indignaţi şi ceilalţi universitari. Nimeni nu observă că între rimp tovarăşul Pascu, caloriferistul nostru, dispăruse..-
Deodată auzii un răcnet. Apăruţi parcă din senin doi indivizi intraseră printre rândurile noastre şi puseră mâna pe Cubleş, îl apucaseră de braţe, unul din dreapta şi altul din stânga şi îl trăgeau să-l scoată afară. Cubleş răcnea şi se zbătea. BCe e asta, striga, ce-aveţi cu mine, nu merg nicăieri, domnilor*', îşi întoarse el capul înapoi către colegii Iui care, ca şi mine, priveau stupefiaţi apariţia acestor intruşi, cu înfăţişări de brute, cu raglane pe ei, tăcuţi şi parcă plictisiţi de spaima cu
700
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
701
care striga Cubleş, li şoptiră ceva. Cubleş urlă: „...da1 de nu merg nicăieri, nu, nu merg.._ Trăim în România, nu în Ungaria...4' Pe acest ultim răcnet Cubleş fu aproape târât dintre rânduri, deşi se zbătea cu energie... paşii totuşi îl duceau spre trotuar... acolo îl văzui că se propti cu picioarele în bordură* se opinti din răsputeri să scape, se svârcoli, chiar fu gata să-şi elibereze braţele... începu însă să vomite şi unul din indivizi îi primi jetul care ţâşnise din Cubleş drept pe piept, un jet de salată verde, amestecat cu ouă nedigerate încă şi clăbuci vineţi de fiere,,, îi dădură drumul, credeam că chiar o să-i dea drumul şi în clipa aceea Cubleş ar fi putut fugi, dar i sc făcuse rău, se îndoise de spinare şi continua să vomite. Individul murdărit se ştergea repede pc piept cu o batistă pc care o şi aruncă scârbit, dar impasibil şi cu o mişcare rapidă scoase un pistol de sub raglan si i-1 înfipse lui Cubleş în coastă. „Tovarăşi, strigă atunci caloriferistui care reapăruse ca şi când n-ar fi dispărut, nu opriţi coloanele, înaintaţi..."
înaintarăm şi nu-1 mai văzurăm pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubleş nu-1 mai reluase şi ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se făcuse şi în faţă, nu se mai auzi nici un fel de djen* şi astfel ajunserăm în centru şi trecurăm prin faţa tribunelor. Surâzători, radioşi, liderii oraşului şi invitaţii fluturau din mâini în timp ce în spatele lor fâlfâiau atinse de curenţi de aer drapele roşii amestecate cu tricolorul. De pretutindeni se auzeau urale. De la noi, şi nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram puţini, şi lipsa noastră de entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrâştiarăm îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau steaguri şi pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire: de ce se speriase aşa de tare şi mai ales aşa de prompt Cubleş? Dacă m-ar fi luat pe mine şi nu pe ei, aş fi mers dând din umeri: cu ce eram vinovat? Nu noi începusem. Şi
într-adevăr, vorba lui Cubleş, trăiam în România, şi nu sub ocupaţie maghiară, nu cumva n-aveam dreptul să ne manifestăm sentimentele faţă de martirii şi eroii noştri, când cei care îi martirizaseră de-a lungul secolelor ne provocau? Nu înte-legeam groaza animalică a colegului meu. BIBLIOTECA
/ ACADEMIEI *J
IV
ROMANE
Probabil, gândeam pe drum, ca au vrut pur şi simplu să-l scoată pe Cubleş din rânduri, să nu mai facă agitaţie, hor fi dat drumul mai încolo, deşi pistoalele pe care i le înfipseră în coaste nu promiteau nimic bun,.. Da, dar cum ar fi putut altfel să-l convingă? Până la urmă îmi rămase în minte doar momentul când colegul meu începuse să vomite şi îl împroşcase pe poliţist pc piept şi pe cravată... Păstram râsul în mine să-i povestesc si Matildei, să râdem împreună... eram foarte vesel... Adică abia aşteptam s-o văd şi să ne îmbrăţişăm, ca totdeauna în cei doi ani când ne revedeam...
Acasă scoseî cheile, dar îmi veni un gând şi sunai.De ce să nu fie tot aşa? Aveam să-i aud paşii pe trepte, uşa deschisă, eu ceremonios: „Vă rog aici stă doamna Matiida?" „Da, domnule, eu sunt, ce doriţi?" Apoi deodată strigăte şoptite: Matiida, Victor,.. Ne îmbrăţişam foarte tare, eu „cu sete", ea pierdută... Victor, Iubitul meu, Matiida, fetiţa mea... şi ne desprindeam cu greu, eu ieşind s-o aştept la un loc stîut numai de noi, „cei trei copaci" pe o străduţă ceva mai încolo, al căreî nume fistichiu nu-1 ptneam memora, strada Fântâna lui Cherecheş, sau Berecheş, primele litere ale acestui Nemecheş fiind adânc ruginite pe tăbliţa indicatoare. Până la divorţ nu trebuia sâ fiu văzut că am intrat în casa ei şi am stat mai mult de trei minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mânjească cu noroi în faţa instanţei.
Sunai a doua oară, fiindcă Matiida întârzia. îi auzii apoi paşii. Deschise uşa şi când mă văzu.,. „Vă rog, zisei, modest, cu un glas dc străin, aici stă..." Dar ea nici măcar nu tresări
702
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 703
si nimic nu mai recunoscui în privirea ei dîn ceea ce ştiam ca exista nu mai deparre decât cu câteva zile în urmă: neclinrirea surprizei, strania bucurie a revederii {căci era stranie, îmi sugera sentimentul neliniştitor că o vedeam pentru întâia oară). Acum expresia şi privirea ei nu mai arătau nimic, deşi erau aceleaşi; Din acest nimic îi ţâşniră scântei reci din ochi şi o voce netă: . „Ai cheile, d£ ce mă faci să cobor de pomană?"
Şi îmi întoarse spatele, nu grăbita (şi acest lucru mă surprinse, graba, treaba complicată, de gospodărie să zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putând sâ justifice această răsturnare), nu, urca agale si o aJtă ciudăţenie, după ce deschise uţa şi intră în hol o închise la loc, deşi ştia că cu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu încetineală insistentă, nu cumva să nu sc închidă perfect, ca şi când ar fi uitat că eu trebuia s-o deschid din nou.,, Da, avui această impresie şî din felul cum urcase, cu acele mişcări greu dc descris pe care le are un om care esre» se ştie, şi sc simte singur... Era îmbrăcată de oraş, probabil că abia sosise şi ea de la manifesraţie...
...Nu intrai. închisei uşa şi o luai agale spre poartă. Acest „agale" mă surprinsei câ era reflexul unei dorinţi şi anume să mă tac auzit de sus, să se deschidă o fereastră şi sâ fiu oprit, dar nu oricum, ci... Nu se deschise însă nici o fereastră şi gândii: da, iată, astfel de ferestre nu se deschid, sâ nu mai aştepţi niciodată deschiderea nici unei ferestre... Ieşii în stradă. Aşadar, de ce am făcut-o să coboare depomanâ\ Bucuria cu care o aşteptam era prin urmare... Cum adică dc pomană?! A te gândi la cea pe care o iubeşti şi a dori să-ţi exprimi bucuria într-un fel scitic, era ceva zadarnic, adică participarea ci era ceva de pomană? Ce se întâmplase? Amnezic? Şi încă una aşa de clară, fără fisuri?... Atunci acele întâlniri ale noasrrc în faţa uşii deschise fuseseră false, jucare, premeditate?! Braţele ei care mă strângeau făceau doar un exerciţiu de gimnastică? Chiar aşa, un timp atât de îndelungat? Şi încă mai vroiam să-i povestesc, să râdem
împreunăm. O să râzi singură de-aici înainre, gândii, simţind tă încep să mă înfurii. Cum poli să uiţi ceea ce până mai ieri J. însemna iubirea, dragostea însăşi, expresia ci turburătoare care Iţi atinge şi îţi vrăjeşte sufletul? Cc maî rămâne atunci?... Simţii că o luasem razna. Cine ştie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e raţional, trebuie sâ existe o explicaţie. () fi fost obosită dupâ manifestaţie? Ei şi? Oboseala, stare pasageră, fără adâncime, nu poate alunga ceea ce constituie însăşi raţiunea pemni care doi inşi stau împreună, trecutul minunat care îi leagă şi căruia nu poţi să-i dai cu piciorul decât dacă acest trecut, împreună cu prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai vezi, acest viitor, lângă cel cu care ai un ttecut, ci cu totul altfel, singur, cu altă lume, ahe speranţe, altcineva. Altcineva? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărât că o luasem razna... O fi păţit ceva în timpul manifestaţiei? Da, asta se poate, şi scena pc care eu vroiam s-o reînviu la uşă putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel aş fi reacţionat eu în acest caz: „Victor, iubitul meu, sunt necăjită, am păţit ceva, hai vino sus să-ţi povestesc." Nu, nici vorbă, chipul ei nu exprima deloc un necaz. Atunci ce? Era clar, numai ca putea să-mi explice- Dar avui în aceeaşi clipă o senzaţie bizară, pc care n-o avusesem decât când eram mic, sub şapte ani, o nedumerire. Mă jucam în stradă cu alţi copii, de-a caii; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi şi să ţopăi, în timp ce călăreţul din urmă ţinea frâul şi din când în când te atingea cu o nuia dacă tiu făceai toate astea cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după cât timp? M-am pomenit apucat de mână şi smucit: era mama, furioasă (ea cea atât de stăpânită), care îmi porunci „acasă" cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mâna celuilalt, îl croi întâi pe acela o dată (gest de violenţă care mâ uimi) şi mâ croi apoi si pe mine peste picioare dar mi o dată, ci de trei-patru ori la rând. Am plâns câteva ore aşteptând o explicaţie care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce m-a
704
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
705
luat de la joaca? Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau şi cai* i nu mâ bătuse niciodată... Abia după mulţi ani mi-a spus: pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe cală* reţul şi tu mereu pe calul, şi te croia pe cap si trăgea de sfoara aşa de tare că îţi ieşise sânge la gură. Trebuia să-l pui şi pe el să fie cal şi să-i tragi şi tu cu nuiaua peste capul lui de rău si de prost ca şi tat-său..." „Si de ce nu mi-ai spus atunci?" „Aşa; ca sâ înţelegi şi singur/ Fără a forţa prea mult această amin* tire, îmi dădui seama ca şî atunci că aşteptam de la Matilda o explicaţie. Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia să înţeleg singur. Ei bine, zisei, ce era rău în faptul că dorisem să-mi deschidă ea şi să retrăim... ;
îmi prelungii, turburat, plimbarea. îmi amintii de felul neaşteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo explicaţie plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă şi eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se păruse că avea anumite „interese" pe strada aceea urâtă şi nepietruită. Ce fel de interese? Nu-mi dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur câ sunt dus pe-acolo, că nu vroia din pur hazard să ne plimbăm prin hârtoape şi hămăituri de câini, şi am spus nu. Atunci ea, absentă, gânditoare, fără să mai mă vadă, a rupt cu mine sugerându-mi vinovăţia printr-o replică de ţinut minte: „singur ţi-ai dat foc la valiză". Si a plecat şi de atunci n-am mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scutise de enigme, de ce de pildă îl preferase, fără măcar sâ mă anunţe, pe eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele şi comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i promisese nimic şi ea chiar după ruptura cu acela şi reîntoarcerea la mine întârziase nepermis de mult să-şi întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormânt - dacă avea un mormânt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a făcut cu trupul ei ginecologul...
De când o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo enigmă de dezlegat, în afară de viaţa ei cu Petrică. De ce, de
pildă, divorţul durase atât de mult? A fost o lungă enigmă, care fln-a însoţit multă vreme şi s-a dezlegat greu. Matilda n-a ştiut de ea. De câte ori veneam la o întâlnire, o dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranţa îmi turbura bucuria de a iubi, punându-mă, fără vreun indiciu din afară, în gardă: şi dacă ea, gândeam, cu aceeaşi aură vitală pc frumosul ei chip, fără măcar sâ-şi ascundă dragostea pentru mine (şi asta mi se păţea absolut insuportabil), îmi va spune: „.. .dragul meu, m-am gândit bine, nu mă pot despărţi dc Petrică..." După care să urmeze, peste inima mea care bătea să-mi spargă pieptul (în realitate îmi bătea atunci, când gândeam, înainte s-o văd), explicaţiile pe care nu le-aş fi auzit şi nu le-aş fi înţeles şi nici nu m-ar fi interesat. De aceea veneam adesea la întâlniri pregătit dinainte să aud obsedanta declaraţie, sumbru, îngheţat, mortificat şi treceau multe minute până să-mi vin în fire. Ea se învăţase cu înfăţişările acestea ale mele, nu le lua în scamă (nu tot astfel arătasem şi în acea zi în bibliotecă, în ziua când venisem prima oară la ea în acasă?) şî sub puterea vrajei pe care prezenţa ei mi-o inspira presentimentul meu se retrăgea în adâncuri pentru ca la despărţire să nu mai găsesc în mine nici un fel de îndoieli, în seara aceea, în ziua următoare. A treia zi însă, cu câteva ore înainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, şi din această precipitare reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru care de fapt existase tot timpul, şi anume declaraţia ei de neputinţă ca un dat care nu putea fi învins, de a-1 părăsi pe Petrică. Prin reperire însă această nesiguranţă acută s-a mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea şi inferioritatea de a chinui) şi până la urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice fel de enigmă şi anume că împăcarea ei cu soţul nu mai era posibilă obiectiv: Petrică ştia câ trăim împreună şi chiar dacă ar fi vrut amândoi să nu se
706
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
707
despartă, aveau între ei această realitate peste care nu se putea î trece: dragostea dintre mine şi Matiida. Nu-1 vedeam eu pe j Petrică amator de astfel de compromis, chiar dacă ea ar.fi j revărsat apoi peste el o mare de iubire- Rămânea faptul cert că el întârzia divorţul şi o tăcea cu abilitare şi îndârjire, dar Matiida îmi dădu într-o zi explicaţia, făcându-mă parcă să mă îndrăgostesc de ea a doua oară, atât de imensă fu uşurarea pe care ] o simţii. Cert, nici el nu mai vroia să se împace cu ea, dar vroia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea şi mie aşijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte aştepta să ne despărţim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un râs mare. Aşa era. Şi ham spus: „Dacă i-am .fi ghicit mai demult acest gând, ne-am fî prefăcut că ne despărţim, că totul adîcă s-a terminat între noi şi h-ar fî trebuit sâ aşteptăm atâta, până s-a îndrăgostit şi de el alta." Dar ea a 1 clătinat din cap: „Nu, ar fi fost în stare să se întoarcă acasă!" „Ar fi fost?!" „Da, ar fi fost! Nu ştiu pentru cât timp şi cu ce scop, dar nu e sigur că s-ar fî grăbit să mă lase liberă."
Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma comportării ei de azi, adică înţelegeam şi mai puţin întâmplarea, dar în acelaşi timp îi micşorară şi importanţa pe care ho dădusem. Simţeam, instinctiv, că sufletul ei mare trecuse printr-o mică eclipsă. îmi spusei că trebuie sâ mă prefac că n-am băgat de | seamă nimic şi, fireşte, să nu mai sun niciodată la uşă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această hotărâre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef sâ fiu pus în situaţia de a suferi ca un adolescent care ridică la proporţii cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decât, n-are rost să pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de care eşti legat prin rădăcini care se pierd în adâncul fiinţei tale. Ar fi ca şi când un copac ar suferi din pricina unei adieri care îi mişcă* ici-colo, ramurile...
Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar şi neliniştit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsă. Nu
Ai pe nimeni, Matiida nu era acasă. O căutai prin toate odăile, la bucătărie, deschisei în mod absurd şi uşa de la cămară, ânde nu putea fi, deoarece pe maşina de gătit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea în odaia ei. Mă plimbai câtva timp prin Wstul apartament care deodată mi se păru străin sî pustiu şi iftiaginile mele cu copacul şi eclipsa mi se părură ridicole. îmi Veniră în minte destăinuirile lui Petrică. Erau deci adevărare. Formidabil, chiar atât de curând, mă întrebai, chiar de îndată Ce începuserăm sâ trăim sub acelaşi... hm! acoperământ, bineînţeles, între aceleaşi ziduri? Chiar a doua zi? Credeam că o sâ mă aştepte cu masa pusă! Iată-mă deci în aceeaşi situaţie ca predecesorul! Ce sfaturi îi dădusem eu atunci lui Petrică? A-ha! Sfaturi ştim sa dăm şi în orice caz gândim în sinea noastră câ nu ne aflăm noi în situaţia care ni se povesteşte, că am şti noi! e-he! i-am arăta ce înseamnă să... Unde s-o fi dus? mă întrebai oprindu-mă din plimbat şi uitându-mă la ceas. în mod curios simţeam în mine o veselie. Dădui din umeri. Primul şoc, pricinuit de primirea la uşă, îl anula pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit să fie mai puternic. „în orice caz, Petrică, mă adresai eu aceluia, n-o sâ se aştearnă peste sufletul meu o neagră mâhnire. Şi n-o să-mi părăsesc eu lucrările ca să analizez cu o nelinişte universală mobilurile comportării Matildei. Spre deosebire de tine, o sâ lucrez."
Şi în clipa aceea simţii o mare poftă de cărţile şi de caietele mele. Mă smulsei din loc, intrai în bucătărie, căutai pâine, brânză, unt, îmi făcui un sandviş, băui un pahar cu apă şi mă retrasei în birou. încă de ieri îl populasem cu autorii mei, pe care îi împrăştiasem peste tot, pe canapea, pe birou şi chiar pe jos pe covor, fiindcă în ciuda dorinţei mele de a citi sistematic, se întâmpla uneori sâ fiu prins de câte-o carte cu atâta putere încât o sorbeam acolo unde mă aflam, fără să mă desbrac, fără să mănânc şi fără să schimb locul. Asta la mine acasă. Aici, aranjându-mi ieri cărţile, pusesem o grămadă cu coperţîle în
708
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
709
sus, acolo unde mă întrerupsesem> spunându-mi că foarte rapi$ trebuie să-mi pun ordine în lecturi, un gând asociat în miiu<n mea cu un sentiment de stabilitate şi de durată, mâ căsătorisemi aveam soţia mea, postul meu la universitate, o situaţie mate* rialâ bună, trebuia să întrerup lecrurîle care mâ pasionau şi sâ întru în lecturile grele (grele pentru că erau obligatorii) şi sj înving ispita pe care o simţeam, citind unii autori, de a-i expedia. îmi dădusem seama foarte clar, de pildă, câ apologia lui Socrare, a lui Xenofon, bătea apa în piuă în comparaţie qx aceea a lui Platon, dar trebuia s-o recitesc totuşi odată cu foartţ mare atenţie: şi încă Xenofon era Xenofon, mare figură, general atenian care luptă contra alor săi fără să bea cucuta, avu timp sâ scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric şi chiar încercări despre tehnică, dar ocolisem totdeauna pe cei mici, fără sâ mai pomenesc câ de la cei vechi sărisem la cei moderni, evitând reluarea scolasticilor, care mă plictisiseră în facultate şi din pricina asta îi uitasem, acel vid care se produce adesea în cunoştinţele noastre si care ne supără, rod al unor lecturi silite... Vroiam însă să-mi iau doctoratul şi simţeam că trebuie sâ şi trudesc, nu numai sâ mă mărginesc la ceea cc mă pasionează, N-apucai însă să mă desbrac, căşună telefonul. Jesii în hol şi ridicai receptorul. „Alo, Victor, auzii în pâlnie vocea uimită a Matildei, ce faci tu, dragă, acolo? Nu trebuia să mergem azi Ia Tasia? Unde ai plecat? te-am aşteptat aproape o orâ..." „Care Tasia", răspunsei eu mohorât. „Cum care Tasia, nu ştii cine e Tasia? râse ea foarte veselă, pe un fond de voci care strigau ceva, râdeau în timp ce Matilda le spunea fără să îndepărteze receptorul: Nu ştie cine c Tasia... Apoi iar strigăte şi exclamaţii. Dragă, mi se adresă, Tasia e cumnata mea, ai cuiioscut-o într-o zi, he, mai demult, e adevărat, când mi-a adus ea un cozonac mare şi am mers într-o excursie. Ti-aminteşti excursia?" „Da, ştiu, răspunsei, spasiba Tasia, ocin spasiba... " „Păi vezi? Ti-ai adus aminte." „Da, dar când a fost vorba sâ mergem noi azi
ifeea?" „Nu ţi-am spus că sărbătorim căsătoria noastră la ea?!
|4?ragă, oi fi tu filozof, dar uituc n-ai dreptul să fii decât hăt, ■ thcolo, pe la bătrâneţe, când o să-ţi pui vată în urechi!" Rămăsei ftupefiat. Dimpotrivă, îmi spusese că aranjăm noi asta mai
| itârziu, după ce strângem ceva bani. „Nu, zisei, nu mi-ai spus
= .niciodată că o să sărbătorim,.," Dar ea mâ întrerupse: „Ba iţj-am spus, lasă, te-ai supărat ca văcarul, nu ştiu ce ţi-a venit..." Atu vrut să-i răspund câ supărarea văcarului e pe sat, bine, J3tâ-mă văcar, dar unde e satul? Vroia să spună că ea e mai (ţiuiţi? Simţea în ea o colectivitate întreagă, iar eu eram unul singur? Dar am tăcut, contemplând liniştit în mine însumi această stupiditate. „Lasă supărarea, reluă ca între poruncă şi tandreţe, uite, Tasia nici n-a pus masa, re aşteptăm. Eu am plecat singură, fiindcă am crezut că n-o să mai vii, te-o fi invitat vreun coleg..," Aşadar pot s-o fac în viitor, gândii, să plec fără să-i spun şi ea să considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obşînuit. Dar asta mai înseamnă că şi ea putea să facă acelaşi lucru, după cum îl şi făcuse, cu o vagă scuză că nu ştia unde plecasem eu. Hm! ar fi trebuit să ştie! „Nu, zic, am treabă, nu pot să viu../' „Dar tu n-ai mâncat nimic, îmi şupti ea atunci, de astă dara cu o voce cate mă făcu să tresar (cine nu-şi aminteşte şoapta iubitei?). Nu stăm mult, mâncăm ceva, bem un pahar şi ne întoarcem14. Ultimul cuvânt mă decise. O, da, ne întoarcem, noi doi, şi vom fi iarăşi împreună, câte promisiuni într-o inflexiune de voce. „Bine, zisei, dă-mi adresa.**
V
Din primele clipe însă fiii primit cu răceală, iar Matilda, deşi veselă, nu-mi aruncă privirea pe care o aşteptam. Ce privire aşteptam? Una singură, în care ameţim o clipă, apoi putem sâ ne ignorăm o vreme, ca să nu stingherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e această privire? E o mărrurisire: te iubesc, nu mai lungă şî nici mai insistentă decât ar trebui
710
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 711
ca sâ se rostească aceste cuvinte. Nu vroiam mai mult, deşi art văzut soţi care îşi mărturiseau unul altuia cât de mult se iubesi chiar ocolindu-şi privirile, fără să mai spun că atunci când Ii se întâlneau ai fi crezut câ o lumină, ca să zic aşa, sepia cădea asupra lor şi îi învăluia; o şoaptă, un mic gest, o tâcete a unuia din ei drept răspuns» totul era atât de intim şi în acelaşi timp detaşat, încât, privîndu-i, nu te puteai stăpâni să nu te întrebi: care e de fapt starea normală a oamenilor, a noastră, sau a ăstora? şi sâ ai o clipă bănuiala câ a lor este, şi să te sîmţl micşorat. Imaginaţia îţi sbura cu invidie spre patul lor, ce feceau ăştia când erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce îmbrăţişare totală, ce sărutări duioase, fierbinţi şi abandonate... Nu chiar o astfel de imagine gândeam eu câ o să oferim noi în lume, eu şi Matiida, expresia unei astfel de iubiri care să ne arunce în anonimat. Fiindcă la drept vorbind astfel de perechi sfârşeau prin a fi uşor evitate: partenerii erau vag plicticoşi. Intuiam doar câ Matiida, fără a dori să placă şi altora, avea o prea puternică personalitate ca să se plieze unui singur sentiment, să nu-şi exprime din plin această personalitate şi nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei expresii care reprezenta pentru ea aproape un concept filozofic, aţa era ea, şi se lăsa din plin în voia tuturor impulsurilor care o stăpâneau. Da, intuiam fără vreo experienţă de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitecţilor şt activiştilor de partid, că nu va arăta cu mine ca o femeie copleşită de iubire, deşi când ne iubeam era chiar mai mult, aş fi zis până Ia dispariţia conştiinţei de sîne, ca şi când ar fi coborât în alt tărâm, dar nu credeam că nu-mi va arunca măcar o privire de recunoaştere, o sclipire măcar, o clipire, adică iată, el e soţul meu pe care îl iubesc şi mă iubeşte şi apoi sâ continue ritualul gesturilor şi cuvintelor care se fac şi se spun când suntem cu alţii.
Şocul fu mai puternic decât cele două anterioare şi nu-mi ajută cu nimic gândul că ştiam câ mă iubeşte, că mă iubeşte
I foarte tare, câ doi ani a fost fericită cu mine şi că vom mai fi, I de astă dată pe termen nedefinit, pentru totdeauna, până la | bătrâneţe şi moarte. Oglinda în care mâ uitam se turbura. Mă [ uîtai la ea de câteva ori, insistent. Da, era tot ea, Matiida, dar \ arăta ca şi când ar fi fost văduvă, nu prin decesul soţului, ci prin ; decesul iubirii ei pentru el. îl avea, acel soţ, uite-1 colo, stătea ficut şi posomorât, dar între ei demult nu mai era nimic, trăiau împreună fiindcă se luaseră şi fiindcă aveau interese comune, dintr-o căsnicie nu prea lungă, dar nici prea proaspătă: copii, doi sau trei, casă, şi apoi zădărnicia unui divorţ, fericirea nu există, iei pe altul sau pe alta şi tot acolo ajungi...
Chiar asta şi zicea, răspunzând în discuţie cuiva care nu înţelegea de ce nu se desparte nu ştiu cine, că aia nu e viaţă pe care o duc eî împreună; discuţie pe care căzusem şi care se reluase după ce eu, fără sâ dau mâna cu nimeni, nu din nepoli-teţe> ci fiindcă nimeni nu se deranjase să se ridice de pe scaun când intrasem - vorbesc de bărbaţi -, mâ aşezasem pe un scaun departe de Matiida, prea departe, o altă nepoliteţe de-a lor şi începusem sâ mănânc fără poftă din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese înainte...
Matiida îşi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o păţită ajunsă cu bărbatul ei pe drojdie şi cu care trăia cu stoicism şi fără speranţă, o trufie care o făcea să se creadă pe deasupra tuturor. Privirea eî îi strălucea parcă în fulgere verzi, chipul îi era aprins şi frumuseţea ei dîn acele clipe semăna cu a unei preoţesc de sectă. Ai fi zis că întreaga ei fiinţă exprima o fericire netrăită, neînfrântă, dar nerealizabil â. „Matiida, n-ai dreptate, strigă Tasia din picioare, punând pe masă farfurii noi, cât trăieşte, omul e dator să nu înghită ce nu trebuie. E rea, haî, înghiţi, nu ştie să facă o mâncare, nu e nimic, o să înveţe de nevoie, c proastă, ei şi ce, proştii nu trebuie sâ trăiască şi ei? frumoasă, hm! parcă el e urat, dar să te mai şi înşele, să nu te iubească, să-ţi întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă-mă, te
712
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
713
mai ţine lângă ea?" „îţi spun eu!", strigă Marilda (.si în clipa aceea inclusei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea în strigătul ei ceva atât de victorios încât avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă: îmi părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la înfăţişarea ştiută), dar Tasia n-o luă în scamă, admirabilă femeie, se apropie de mine şi îmi şopti: „Ce e, nu sunt de treabă icrele astea?" îi zâmbii: „Ba nu, sunt bune", „Bea un pahar de ţuică!... Ia hai noroc*'* spuse ea dându-şi seama că trebuia sâ se ciocnească şi în cinstea mea si ciocni cu mine, eu cu vecinii» indivizi sbanghii, solizi, fălcosi, dar bonomi, nu ciocnii însă cu unul roşcat, care îmi aruncă o privire rapidă si dispreţuitoare şi tot atât de rapid ît evitai şi eu, mă întinsei peste masa şi doar ridicai mâna cu paharul spre cineva mai binevoitor care mă observa de mult...
Bâurâm! Matilda stătea în capul mesei, ea nu bău. Observai că pumnii ei, pe jumătate ascunşi de dunga mesei, erau încleştaţi. „Orice-ai zice, Matilda, într-o situaţie ca asta îţi iei boarfele şi te duci, zise Tasia fără respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnată-sa. îţi iei boarfele, ca sâ nu mai ai discuţie într-o zi când aia nu e acasă» şi paidiomT ^Aşa crezi tu? zise Matilda. Si dacă eu îţi spun că o iubeşte fiindcă nu-l face să sufere?" „Cum să nu-l facă? Atunci de ce se plânge în dreapta şi stânga? Vine la mine, uite-aici şi începe.- - Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia..." „Spune şi el aşa ca să nu zicem noi câeun bleg", răspunse Matilda triumfătoare înainte de a fi triumfat, fiindcă nici Tasia, nici ceilalţi n-o urmăreau. înfulecau sarmale, pe care o fată, nu înţelesei cine era* o rudă sau o servitoare, mi le aduse şi mie. „Băîatu-ăsta îl cunosc eu mai bine decât voi toţi, reluă Matilda, de-aia ţine la ea, fiindcă n-o iubeşte." „Parcă spusesi că o iubeşte44, zise atunci roşcatul. „Tocmai de-aia, zise Matilda mutând tacâmurile dintr-o parte în alta, vizibil într-o dificultate care o îndârji, dacă ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, ori el nu sufere şî o iubeşte tocmai de-aia, fiindcă n-o
iubeşte..." Roşcatul făcu hă, hă, cu sarmalele în gură, în timp ce Matilda, descumpănită, dar numai pentru o clipă, se aplecă înainte şi reluă: „...Da, Petea, cum de nu înţelegi?!" De « o fi strigând aşa, mâ întrebai, ca şi când ar fi fast vorba de viaţă sau de moarte, când ceilalţi mâncau liniştiţi şi bine dispuşi, nu le păsa de acel băiat şi de nevasta lui, în orice caz nu era o chestie care le stătea pe cap. „Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim, continuă Matilda, Tarnara e pentru Artimon o străină. Totuşi ţine la ea, dar dacă ar iubi-o cu adevărat, s-ar chinui, ori asta e datorită ei, nu l-a făcut s-o iubească» putea să-l facă, ori ea nu ba făcut, ar fî fost nenorocire, cum e Artimon de sensibil... Şi atunci el are aşa un sentiment de... chiar o iubeşte pentru imensa cantitate de suferinţă de care ea l-a apărat... E o fată cinstiră../4 „Cum ba apărat, cum e cinstită, mugi parcă roşcarul agresiv, fi.. mama ei dacă în locul lui Artimon nu i-aş frânge gâtul..." Matilda vrusese să spună ca acel Artimon îi purta numitei Tamara o recunoştinţă vecină cu iubirea fiindcă ea înşelându-l cu alţii îl împiedicase astfel s-o iubească, fusese deci loială, lipsiră de perfidie. Dar roşcarul nu înţelesese sau nu vru să înţeleagă un astfel de lucru care, se vedea cât colo, apărea în ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase Matilda, ca şt când numai el ar fi putut să...
în clîpa aceea sbârnâi soneria. „Gata, zise Tasia, tăceţi, ei sunt.Şi se ridică şi se duse jos sâ deschidă. Eram şi eu curios să-l cunosc pe cel care iubea fiindcă nu iubea, precum %\ pe cea care îi inspira un astfel de sentiment răsucit. Căutai privirea Matildei, să-i confirm prin propria mea privire că înţelesesem cc vroise sâ spună, i-o întâlnii, dar ea şi-o deturna în aceeaşi fracţiune de secundă, parcă mi-ar fi spus: nu pentru tine am vorbit, şi cu o astfel de expresie încât îmi sugera câ eu aş fi fosr ultimul de-acolo care să sesizeze asemenea adâncimi ale sufletului. Mă uitai şi eu în altă parre, dar mai puţin sumbru, simţind cum urcă în inimă singurătatea între aceşti oameni
714
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 715
străini, aceşti basarabeni (căci credeam că toţi sunt basarabeni) pe care îmi propusei liniştit să nu-i mai văd niciodată. Fiindcă nu ştiu ce intuiţie îmi spunea că ei nu mă simpatizează, deşi nu le făcusem nimic şi cu toate că Ie eram rudă, roşcatul de pildă, după felul cum i se adresase Matiida, era fratele ei (în minutele următoare această impresie mi se confirmă şi îmi amintii că de fapt ştiam câ are un frate Petea, dar uitasem), ori el mă privise de Ia început cu o ostilitate neascunsă şî Matiida bineînţeles câ observase şi totuşi, ca să zic aşa, puţin îi păsa, ca sâ nu zic mai rău, dimpotrivă, îi vorbise cu o vie afecţiune. Aceste şocuri» care se înlănţuiau, sfârşiră prin a mă anestezia, dându-mi sentimentul aproape infantil, bizar şi nou pentru mine câ nu ştiu nimic despre oameni şi despre Matiida şi că surprizele abia mă aşteaptă. „Să vie, gândii, nu putem pretinde ca tot ce se întâmplă în jurul nostru să fie doar un reflex, o confirmare a gândirii şi simţirii noastre. Viaţa e o perpetuă surpriză."
Şi mâ destinsei, uitai toate şocurile din ziua aceea, încetai s-o mai urmăresc pe Matiida şî rămăsei doar cu o vie curiozitate sâ-i văd apărând pe cei doi. întâi intră el pe uşă, mâ aşteptam să văd un bărbat normal, nici frumos, nici urât (Tasia spusese: da' ce, el e urât?, când colo văzui un ins pipernicit, îmbrăcat într-o uniformă de pădurar, urât aşa cum sunt proştii, adică atât de inexpresiv încât nu se mai putea ghici pe chipul lui nici o altă calitate. „O fi sensibil, gândii cu ironie, te pomeneşti/ După el intră imediat numita Tamara, care mă făcu să întorc deodată capul uluit. Mă uitaî în farfurie să-mi ascund o surpriză: era parcă Nineta Romulus, dar mai frumoasă, mai răcutăşi mai...
Tăcerea i-o ghicii dintr-o dată, îi era aşternută pe chip ca o lespede, şi nu neapărat pentru că gândea, ci pentru că chiar dacă era în ea un vid, peste el stăpânea o mască de bronz. Pe lângă ea, care îndată ce se aşeză îşi duse mâinile la gură şî într-adevăr nu scoase un cuvânt (nu spuse bună ziua nimănui, nu se uită
la nimeni), Nineta era o sufletistă, cu moartea în poşetă, în timp ce această Tamară, dacă gândea ceva, cred că se gândea nu cum să-şi dea ei însăşi moartea, ci cum s-o dea altora, în orice caz să-î ajute cât sp poate de eficient sa şi-o ia singuri.
O aşezară lângă mine şi i se turnă ţuică. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mâna pe sticlă, îmi turnai şi mie şi ciocnii cu ea. îmi aruncă o privire. Avea ochi somnolenţi, gura cărnoasă, dar cu frumoase buze arcuite în jos, sâ exprime un dispreţ provocator... obrazul tras, pupilele liniştite, dar atât de apropiate de tine când te priveau, încât toate cuvintele nu mal însemnau nimic, întrau aceste pupile în tine ca nişte emisari care raportau atât de rapid ce-au văzut, încât ştiai şi tu ce gândeşte: cine e individul de lângă mine, ce viaţă duce, ce idioţenii zac în capul lui, şi ce deosebire e între el şi alţi nerozi care populează acest pământ? Gândii, ca sâ-i răspund: „Pot sâ pun mâna pe tine chiar aici şi să-ţi muşc fatala, vulgata şi ispitîtoarea ta gură fără să-mi pese de nimeni, ce-ai sâ foci?" Ea îşi întoarse capul şi clipi lung, acoperindu-şi pupilele. „Nu eşti în stare, îmi spuse, fiindcă ai aici o nevastă pe care o iubeşti. Este aceea din capul mesei, care se uită Ia tine cu furculiţa în mâni..."
într-adevăr, Matiida se uita la mine cu o furculiţă în mână, pe care o ţinea în mod ridicul cu vârful în sus... Mâ pufni râsul, mâ aplecai la urechea vecinei mele şi îi şoptii: „Aveţi un drac care vă serveşte?". Ea nu-mi răspunse, ca şi când nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slăbii: „V-a văzut într-o zi la gârlă, un drac tânăr şi neştiutor, s-a speriat şi a fugit şi î-a spus lui Scaraoschi: întunecimea-ta, am văzut la gârla un om cu coae în piept... Prostule, i-a răspuns Scaraoschi, te ducî Ia omu-ăla şi îl serveşti trei ani de zile până afli că nu e om, cî muiere..,1*. Tamara izbucni în râs şi îndată se aplecă şi-mi răspunse: „Credeţi că ajung trei ani ca să cunoşti o muiere?" Dar ea nu râdea de sensul acestei întrebări, ci râdea de naivitatea micului drâcuşor, care
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
717
credea că pe lume nu există decât bărbaţi. Râse iar, cu mare ă, îşi deschise poşeta, scoase un pachet de ţigări şi începu să fumeze. în clipa aceea roşcatul scoase un urlet: „Să bem în cinstea cumnatului nostru, dom* profesor universitar, care nu ne tine minte, căruia îi cer permisiunea să mă recomand,.. îmi dari voie? mugi el. Vă rog să-mi daţi voie.._"
Si se ridică de la locul lui cu paharul în mână, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi şi care protestă şi îl împinse la loc: „Petea, vezi să nu-ti răstorn asta în cap..." „De ce, Tasia, strigă Matiida, el vrea să spună ceva, dar trebuie sâ înţelegem că oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul să..." „Matiida, hai, în loc să../ strigă Tasîa. „Dar, Tasia, o întrerupse Matiida cu o insistenţă aproape ţipătoare, ce vezi tu rău că Petea..." „Permiteţi, domnilor, strigă Petea, îmi daţi voie, Tasia, o apucă el de mână, vreau să ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne onorează..„Dar ciocneşte odată, dragă, că nu e obligat băiatul să ştie câ tu eşti marele Petea, care ai rămas repetent de două ori la Chişinău, că nu te ţineai de carte, ştii tu de ce, nu mâ face să-mi aduc aminte, că te plesnesc acuma de vezi stele verzi.,." „Tasia, dar aşa e el, ce te supără pe tine? strigă Matiida. Tasia, nu te înţeleg... O, Tasia, cum nu poţi tu sâ pricepi că Petea../
în acest timp Petea ajunsese lângă mine, N-avea deloc înfăţişarea paşnică, şi faptul că avea aprobarea aş zice aproape mistică a Matildei să vie la mine în numele nevoii dc apropiere, mâ decise sâ-I resping cu brutalitate. Cunoşteam tipul: era dintre cei care după un pahar de ţuică îşi dădeau pe faţă vanitatea smintită şi cereau sau îşi luau singuri satisfacţia jignind fără teamă, la adăpostul bunei-creşteri şi reţineri a celorlalţi, care în afară de faptul de a se lăsa jigniţi de el nu vor reacţiona, considerând scandalul care s-ar naşte mai penibil decât insulta. Aceşti indivizi speculeazâ ceea ce am câştigat noi în civilizaţie
şi discreţie şi strică o petrecere cu mare poftă, fără sâ le pese de impresia pe care o pot face. Impresie? care impresie? Nu există impresie, nimeni nu e altfel decât el si atunci de ce sâ nu trăim în largul nostru, aşa cum suntem? Probabil că de aceea îi purta Matiida atâta afecţiune. Cum n-aveam să-l mai văd vreodată, mă decisei să-l pocnesc chiar dacă în perfidia lui acest Petea nu vroia decât sâ mă provoace prin cine ştie ce gest sau cuvinte dispreţuitoare acoperite. în alte împrejurări l-aş fi evitat.., «Ascultă, îi spusei, cum te cheamă? Ce e asta, Petea, te cheamă Petea sau Petre? Ce Petea? Eşti rusnac sau român? Dacă eşti rusnac să fii sănătos, vorbeşte atunci ruseşte, de ce vorbeşti româneşte, ce e asta, Petea în sus, Petea în jos.., Asta înainte de orice. Ei? Ce vrei de la mine? Văd că ai un gând, care se clatină cu... rine cu tot, dc la început de când m-ai văzut ţi s-a înfipt în cap ca un piron, scoate pironul, dâd pe faţă, crezi că e aşa de misterios fiindcă îi dai tu târcoale şi nu eşti în stare să-l exprimi? Da, nu ştiu cine eşti şi nici nu mâ interesezi, n-am avut timp sâ mă gândesc la tine, treci la locul tău şi nu-mi vârî paharul în nas câ n-o să ciocnesc cu tine.
Dar mâ şl apucase de gât şi mă pupase, lucru care mă scârbi şi mă înfurie atât de tare că mă ridicai şi El împinsei cu violenţă. Dar nu-1 dărâmai pe el cum aş fî dorit, ci scaunul pe care stăteam. Asta mâ făcu sâ văd roşu. îi înfipsei mâna în cravată, îl împinsei spre perete şi îl făcui sâ se holbeze în strânsoare, din roşcat se făcu vânăt. Mă retrasei, îmi ridicai scaunul şi spusei: „Nu-mi piace să fiu pupat cu sila. îmi rămân balele, nu vreun sentiment...14 Şi mă ştersci îngreţoşat pe obraz.
Spre uimirea mea nimeni nu se indignă, deşi se aşternu o oarecare tăcere în marea sufragerie plină de lume. Când îl împinsesem descoperisem că numitul Petea, deşi mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se şi prăbuşise scaunul pe care stăteam şi nu el. Acest scaun mă umilise şi nu Petea şi de aceea mă ridicasem apoi şi-1 vârâsem pe acesta în perete şi
poft
718
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 719
îl gâtuisem. Masa corpului său era inertă, nu fizic era el violent, altfel ar fi reacţionat şi ne-am fi bătut, ci psihic, deşi cu astfel de tipi nu se ştie niciodată în mod sigur dacă chiar fără să-i răspunzi la provocări, nu te apucă el de gât şi nu te scuipi în ochi. Elev şi chiar student mâ bătusem nu o dată cu ei. Ultima oară se întâmplase la şcoala de ofiţeri cu un ins care chiar de la venire nu încetase să mâ provoace: îmi fura ciorapii, îmi căuta în portofel chiar sub ochii mei şi îmi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas şi bineînţeles că nu mi-i mai dădea înapoi, spre râsetele celorlalţi. Raportai comandantului care îmi rânji dispreţuitor sâ clasăm de glume de-astea... într-o zi sârî el în locul meu şî luă din mâna ofiţerului dc serviciu care împărţea poşta o scrisoare de la Matilda. Hram la masă şi după ce ofiţerul plecă se ridică în picioare cu gesturi pregătitoare de a rupe plicul cu intenţia vădită de a-1 citi în auzul tuturor. Mă apropiat şi cu un glas umil îi cerui să-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decât mine şi umilinţa mea era un truc, să-i înlătur orice bănuială de violenţă din partea mea. în acest timp privirea îmi alunecase repede într-o parte, unde zărisem polonicul în marmită. „Să vedem, se sclifosi el, încurajat de umilinţa mea şi rupând plicul, ce scrie Dulcineea din Toboso..." în clipa următoare pusei mâna pe polonic şi îl pocnii între ochi cu atâta furie încât linguroiul dc alamă se rupse în locul unde era lipit dc braţ, lovitura ratată, care nu mâ descumpăni, apucai marmita care mai avea în ea borş şi i-o vărâi pe cap, în timp ce îl izbeam cu picioarele la ţurloaie, cu bocancii duri şi nu mă oprii până nu-l văzui la pământ. Ridicai apoi liniştit scrisoarea de pe jos, o vârâi în buzunar şi revenii la locul meu să-mi mănânc ciorba. Am făcut amândoi trei nopţi de carceră, cu reproşul sec şi distant al comandantului, că oameni superiori, cu studii, se comportă mai rău decât simpli soldaţi, N-am explicat nimic, ar fi fost, bineînţeles, inutil, mi s-ar fi răspuns că trebuia să raportez. Ce? Că mi s-a rupt şi citit scrisoarea în faţa tuturor? Ce-ar mai fi
fost de dres? Plus că s-ar fi putui să mi se răspundă acelaşi lucru, că, adică, sâ ne lăsăm de glume. In filme am revăzut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau să devină buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exerciţiul cutare, de luptă, la care asista însuşi generalul... E, dacă venise însuşi marele comandant? Asta era esenţa, restul, copilării, glume de cazarmă, în realitate individul, fără să ştiu de ce, mă ura, dar şi eu pe el. Abia dupâ ce am terminat şcoala, ia masa de despărţire a venit la mine şi cu o privire întunecată şi-a cerut scuze. Erau nesincere, dar ne întorceam acasă şi nu e bine, aşa în general, să ai duşmani... Cine ştie? Eram tineri... Viaţa e lungă, pământul e mic... Te mai întâlneşti şi...
Nu cred câ numitul Petea avea în el o astfel de filozofie de ultimă oră. Şi nu m-am înşelat asupra acestei judecăţi... Matilda însă... am aflat chiar de la ea, mult mai târziu... Erau cam de aceeaşi vârstă. Petea mai mare cu un an,.- în adolescenţă, cândva, într-o noapte, fata îşi trezise speriată părinţii $i le şuşotise: „Petea mă aşteaptă în grădină". Era în vacanţa mare, era zăpuşeală... S-au dus în grădină, Iau găsit acolo pitit printre pomi şi la întrebarea ce făcea el acolo singur la miez de noapte, pe cine aştepta, a răspuns „pe nimeni" cu atâta groază, încât l-au luar Ia bătaie şi l-au snopit până l-au lăsat lat,.. Nu i-a trecut însă şi atunci l-au gonit din sat Ia nişte rude din Chişinău. Dar se întorcea şi de-acolo, tot aşa, noaptea, şi o aştepta tot acolo, în aceeaşi grădină... Matildei i se făcea milă de el şi nu-l spunea, dar îl ruga, îl implora... S-a potolit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul. încât, în clipa când Matilda îmi povestea toate acestea, perspectiva mea asupra acestui frate al ei se schimba, dar şi asupra Matildei. în acea zi tocmai asta sâ fi fost cauza pentru care nu vrusese ea să-mi dea nici cel mai mic semn de recunoaştere, că eram bărbatul ei şi că mâ iubea, ca să nu sufere Petea, care era totuşi un om normal, era căsătorit şi avea şi două fetiţe? Iar Petea de aceea
720
MARIN PREDA
CEI- MAI IUBTT DINTRE PĂMÂNTENI 721
mă privise de Ia început cu ostilitate şi mat ales dc aceea sărise la mine, fiindcă eu îi spusesem Tarnarei ceva la ureche, făcând-o să râdă în hohote? Fiindcă însemna că n-o iubeam pe Matiida? De aceea scosese el un răcnet...? I,a ora când mi se făcea acea destăinuire, aceste întrebări cădeau în gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecuseră între timp în viaţa mea cu ea, ca să mai tresar la o astfel de sugestie. Simţeam doar satisfacţie că îl niirosisem şi îl gâtuisem izbindu-1 de perete pe roşcovanul dc fraii-său şi nu încetasem apoi s-o fac sâ râdă pe tăcuta Tamara cat timp durase masa şî apoi şi după aceea, când se desfăcuse damigeana cu vin.
VI
Peiea afectă că nu făcusem decât să-i stric cravata şi cu cea mai mare naturaleţe se duse la locul lui, cu aerul că un lucru foarte vesel se petrecuse: „..,donV profesor, zise el, bagă de seamă şi nu fi antisovîetîc (şi clatină din cap îngrijorat pentru mine), noi suntem în măsură să-ţi spunem că..." „Cc eşti tu în măsură să-i spuî? îl întrerupse Tasia. la taci din gură! Si tu, Matiida, de ce îl îndemni! Nu oricine are chef de pupături, ţi-e bărbat, vă cunoaşteţi de doi ani, nu ştii ce fire are bărbatu-tâu?" ..Dar a vrut să ciocnească, se apară şî îl apără Matiida cu o voce patetică, am văzut eu câ e cam posomorât şi Petea a vrut să-l facă să se simtă bine!" „Mai bine l-ai fi făcut tu!" „Dar Victor nu e un copil, reluă Matiida cu un glas care sugera contrariul", câ adică reacţia mea a fost copilărească. înţelesei însă că Tasia şi desigur şi ceilalţi bâgaserâ de scamă felul cum mă primise Matiida printre ai săi şi câ desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a mă pupa cu oricare dintre ei- Nu schimbase un cuvânt cu mine şi mă hotărâi să nu schimb nici eu, iar acasă să mâ prefac că toate acestea sunt atât de fireşti încât mi-au lăsai o excelentă impresie, rămânând în sinea mea la hotărârea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodată.
„în crice caz, îşi desveli atunci dinţii unul din zbanghii, Petea era s-o încaseze, norocea nu s-a gândit sâ ridice mâna... Profesorul nu pare sâ fie filozof, deşi predă filozofia! o spun în sensul bun! Hai noroc, dom' profesor! ridică el paharul. Sper câ nu mi-o luaţi în nume de rău! Ne cerem scuze; Matiida, sau Tasia că e gazdă, ar fi trebuit să facă prezentările. Eu sunt Vasile l^mnaru, cel mai în vârstă dintre Lemnari, şi sunt inginer agronom, conduc o fermă de stat (toate bunătăţile de-aici, arată el masa plină cu fripturi de curcan, sunt de la ferma mea). Petrică (aveţi dreptate, ce e aia Petea, suntem români toţi, dar aşa ne-a spus mama când eram mici, cu toate că era şi ea româncă; oamenii nu prea îşi dau seama de semnificaţia unor lucruri), Petrică e contabil la (şi spuse un nume lung de direcţie, aperecea sau aşa ceva pe lângă Ministerul Minelor şi Petrolului), Tasia, adicâ Nastasia, continuă el, e soţia mea (Tasia, de-aici înainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o sâ-ţî spunem toţi, s-a terminat cu Tasia!) de profesiune formidabilă casnică. Are o carte despre vitamine, din când în când o anunţ: gata, 1 asia (pardon, Nastasia), trei zile mâncăm numai vitamine! Şi atunci, dă-î cu morcovi, dă-i cu gulii, dâ-i cu păstârnac, dâ-i cu ţelină, până ne umflam de vitamine! Pe urmă gata cu vitaminele, dă-i acuma cu purcel..."
Nu ştiu de ce, tot clanul izbucni în râs. E adevărat că şeful lui, acest Vasile (fiindcă, fără să arate, avea totuşi aerul că el a fost şi a rămas şeful clanului, şi nu numai pentru că era frate cu Matiida, Artimon şi Petea, ci şi pentru calităţile lui intrinsece) avea, se pare, dintre ei toţi, simţul humorului. Rămânea de văzut dacă acest humor depăşea graniţele familiei. De pildă, eu nu vedeam ce era de râs în istoria cu vitaminele neveste-si, fiindcă, dacă era adevărat şi el se supunea la acest regim alternativ între purcel şi păstârnac, era cam stupid... Il simpatizai însă, fiindcă nu-i luase partea luî Petea, şi acum se ocupa de mine. „Cine a mai rămas? căută apoi el parcă în jur, şi iar se
722
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
723
râse. A! Artimon! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin pădurile astea, ceilalţi, adăugă cu un gest neglijent de mare şef, spre doi zbanghii mai tineri ca el şi care îi stăteau în faţă» sunt ajutoarele mele de la fermă, ingineri şi ei, ăsta e zootehnist, îl arătă el cu degetul pe unul, âsrălalt e de câmp... Iar doamna e soţia lui Petea, sfârşi el cu un semn din cap spre o cucoană incredibil de urâtă şi de bătrână, dacă te gândeai că roşcatul era mai mic decar Matilda, care încă nu împlinise treizeci. Urâta, coafată înalt, păr negru, figură plată şi obosită, părea să aibă patruzeci. Cum putuse să se însoare cu aşa ceva, el care, trebuie să recunosc, pe lângă faptul că avea trăsături frumoase şi expresive, avea în felul lui de a fi o mândrie naturală de mascul dintr-o specie reuşită, voinic fără să fie gras, cu privire insolentă şi provocatoare de cuceritor? Ce dracu cucerise? Abia mulţi ani mai târziu traiectoria vieţii lui avea să explice această căsătorie inexplicabilă. De fapt nu avea vocaţie pentru viaţa de familie şi crezuse că a te căsători era o glumă, puteai oricând să te descăsătoreşti şi se pare că, după spusele Matildei, fata asta urâtă şi care nu era nicidecum bătrână când se luaseră şi nici aşa urâtă nu era, naşterile o sluţiseră, îl iubea foarte tare pe Petea... Avea să-mi explice Matilda prin una din formulările ei lapidare şi patetice, ce era cu Petea... Fapt e că urâta pusese stăpânire pe cele două fetiţe pe care le făcuseră împreună şi le crescu împotriva lui, roasă în acelaşi timp de o gelozie fără vindecare, deşi la data aceea Petea n-o înşela cu nimeni. Dar începu s-o înşele şi atunci îl alungară din casă. De fapr el abia atunci ieşea dintr-o întârziată adolescenţă, dar tot nu ştiu sâ-şi găsească pe cineva cu care s-o ia de la început, schimbă vreo cinci şi toate sub o formă sau alta îl umiliră şi îl dădură afară, luându-i lucrurile şi chiar hainele de pe el. Pe-asta din urmă, care îi luă şi hainele, o iubise cel mai tare. Am cunoscut-o eu însumi, le-am făcut o vizită la invitaţia lui insistentă, întâlnindu-ne întâmplător pe stradă. Tipesa era gen
bibelou, sau mai degrabă bibilică, oricum greu dc dibăcit scorpia din ea, fiindcă oricum scorpie era. Dar şi Matildei îi plăcuse, se părea că în sfârşit Petea şi-a găsit femeia care să-I iubească ţi sâ se căsătorească cu ea, să-şi întemeieze şi el o familie a lui, cu copiii lui, care sâ-1 iubească, nu sâ-1 bârfească în oraş, ba chiar ţi mai rău. Petea tânjea după iubire! Ei, da! asta era cheia sufletului lui Petea! Auzind-o pe Matilda exprimându-se astfel, ai fi putut crede că Perea era un suflet ales, că în timp ce noi ne bătâcăream în pasiuni urâte şi mici, el tânjea după ceva înalt, sigur, iubire, mai e vorbă? Dar ce dracu se întâmpla între el şi tipesele cu care încerca sau credea câ îl vor face fericit, de îl dădeau afară porcăindu-1, aruncându-i la început lucrurile în stradă, în prada unei mari furii, saltea, pălării, cozondraci (acestea nu suportau să-l mai vadă o clipă nici pe el, nici ceva care să le mai amintească de el), pentru ca apoi Petea să aleagă altele care îi opreau tot ce avea, iar cea din urmă, bibeloul, şi hainele de pe el, căci aşa îl dăduse afară în stradă, în pijama, şi încuiasc uşa pc dinăuntru şi nu mai deschisese nici la insistenţele Matildei, care veni cu un taxi şi cu un costum de-al meu să-I ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignată vrusese totuşi să-i ia şi lucmrile... Intuiţia mea era că Petea avea un suflet iremediabil turbure şi violent, fără să ştiu ce forme exasperante îmbrăca de stârnea în partenerele lui aproape una şi aceeaşi reacţie... Până la urmă s-a întors acasă, unde, bineînţeles, a început să ducă o viaţă infernală cu urâta şi bătrâna lui soţie pe care nimeni n-o putea potoli- Fetele însă, cum se întâmplă adesea cu copiii, făcându-se mari, începură să ţină la el şi s-o dezaprobe pe mamă.,. Nu ştiu dacă bătrâneţea avea să le aducă vreo alinare, fiindcă după măritişul fetelor, cei doi aveau să rămână iar singuri faţă în faţă...
Ceva îmi spunea că odată pornit numitul Vasile avea sâ pună irezistibil stăpânire pe toţi cei de faţă şi că nu va înceta să vorbească până nu-l vor durea fălcile, când ne vom ridica şi
724
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 725
pleca. Ceea cc se şi întâmplă. După ce termină cu prezentările, înfulecând, mă ignoră, spunând că de altfel el îl cunoaşte bine pe N.B., şeful meu de catedră, îi trimite din când în când peste şi câte-un purcel, fiindcă e prieten cu... care e cel mai bun prieten cu... unul din ăştia fiind fost coleg de liceu cu el la Chişinău, prieten de nădejde, e cel mai bun internist din Ardeal după Haţeganu, e elevul lui.._ „într-o zi lui Haţeganu, înlănţui el dând pe gât un pahar de vin, cât e el de mare, î-a făcut figura un ţăran, care a venit la el cu plămânul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu şi-a dat seama câ ţăranul era acolo, alături pitit în suita lui, şi zke> moare, asta e, domnilor, moare!... După un an se întoarce ţăranul sănătos şi zice: domnu doceor, acum mi-e bine, să vă dea Dumnezeu şi dumneavoastră multă sănătate şi să trăiţi o sută de ani. Ce e cu tine? zice Haţeganu. Cee cu ăsta? Şi doctorii îi explică, e ăla de anul trecut, care.., ştiţi dumneavoastră, aşa şi-aşa şî cum arată acum radiografia? zice Haţeganu enervat (aşa sunt ăştia, dacă nu mori când zic ei câ ai să mori, se enervează). Se uita el la radiografie, se enervează şi mai tare* toate cavernele se cicatrizaseră, ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat? Păi cc-aţi spus dumneavoastră, zice ţăranul, am bâut moare! Ce e asta, moare? Zeamă de varză! zice ţăranul* Du-te în p... mă-ti, zice atunci Haţeganu şi-i aruncă radiografia în nas şi se cară, nu-i plăcea sâ-şi bată cineva joc de el, fii ndcâ el aşa credea, adică nu-î venea sâ creadă că... Unul tot aşa, un chirurg mare, 1-a tăiat pe unul, l-a cusut, 1-a aranjat, când să-l trezească, ăla dăduse ortul popii... Ia morgă cu el, zice. Anunţă familia să vie să-l ia... Dimineaţa.. Da, bănuiesc, gândii, dimineaţa ăla care murise înviase la morgă, şi izbucnii în râs şi turnai vecinei mele în pahar.
Ea tresări, surprinsă: „Ai de gând sâ asculţi mai departe vorbăria ăstuia?" îi şoptii. Tăcerea ei deveni atentă: spui tu ceva mai interesant? parcă îmi răspundea. „Bineînţeles, zisei. Cum trăieşti tu cu gringalet-ul tău?" (ca sâ nu-i zic pe româneşte
pipernicit - prudenţă cu femeile fatale!) facerea ei se adânci, nu-mi răspunse. îmi plăcea cum mânca, într-o totală absenţă, deşi poftă avea. Tot aşa îşi goli paharul. Numai când îşi aprinse a nu ştiu câta ţigare, degetele ei deveniră vag nervoase, semn că gândirea ei insondabilă era la pândă şi că masca eî cu senzuale buze trase în jos se mişca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascuţite curiozităţi. Ce poate fi? mâ întrebai. Bineînţeles, rânjii în sinea mea, cuvântul gringalet, la care adăugasem tâu> adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în căutarea unui înţeles care nu se desvăluia. Bărbatul ei era un gringaletl Adică cum? Cum însă nu intra în legea care o călăuzea să se mire, se redresa, masca se reaşeză, pleoapele se lăsară greu peste pupile şi numai fumul ţigării, din care trăgea cu poftă nestăpânită, arăta că voinţa pe care o pusese ca sa nu întrebe era uriaşa. Mă înşelam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai târziu... Continuai: „într-o cârciumă, doi poeţi nu aveau ce bea. Si atunci văd prin fereastră un tip care scria şi el poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care Ia rândul lui îi vede pe cei doi. A, pupături, ce faci mă frate, ce bem noi aîcea? I^să câ bem, zice noul-venit şi se duse acasă, veni cu bani, dar şi cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce unul din cei doî răsfoia caietul. N-are! zise el deodată! Chelnerul le destupă sticla, le puse în faţă fripturile, salata... N-arc! repetă acela, n-are! şt aruncă alături caietul. Proprietarul lui înţelese şi nemaiştiind cc spune strigă necăjit: ce-are, domle, de n-are? Aici e aici! făcui eu filozofic, ce are de n-are! Cine poate să ştie?"
Tamara sc întoarse şi îmi aruncă o lungă privire languroasă. Tot ceea ce era în posesia ei se îngrămădi în această privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matiida încerca o diversiune, să-i smulgă fratelui eî dreptul de a pălăvrăgi: „.. .Dar nu e aşa, Vasia (deci nu Vasile!), striga ea, în realitate cl vroia să caute puţina linişte, ce înseamnă agitaţia asta faţă de dorinţa omului de a fîel însuşi.Implacabil, Vasile îi răspunse că văzuse el cum
726
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 727
vroia acela să fie el însuşi, adică să-l dea afară pe el, directorul fermei, şi să vină el şi sâ dea totul de râpa.,. „Mai mâneam nes aici un curcan, şi mai beam o damigeana de vin, ridică et vocâ brutal, dacă ne luam dupăr.." „Dar ce mulţumire avem noi dacă eL.." „Matilda, strigă Tasia, du-te, draga, la el acasă şi..," „Partea cea mai tare e că cel care spusese că ăla n-avea, n-aved nici cl, strigai eu. Şî nici celălalt. Nici unul din cei trei n-avea! Dar cei doi credeau că aveau... Ei, gringalet-u\ tău are sau n-are?* „Dar dumneata ai?** spuse ea rar şi-i simţii pupilele pipăindu-mă îndelung. întrebare neaşteptată, în orice caz greu să răspunzi la ea. Dacă răspundea! afirmativ, exista loc în acele - pupile pentru îndoială, care îi şi licărea în ele, dacă ziceai că nu, atunci de ce râzi de alţii. „N-ai înţeles, zisei, e vorba de talent, doamnă!"
Mersesem prea departe cu sugestiile mele şi mă înfundase, Ea izbucni în hohote, îşi dădu capul pe spate. Dinţi laţi, colţi carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absolută şi totală. Avui, o clipă, o senzaţie de coşmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, încă de ia început, să-i spun ceea ce îi spusesem? Nu-mi aminteam să fi fost vreodată atât de vulgar, nu faţă de cineva, ci faţă de mine însumi, fiindcă mi se întâmplase nu o dată să gândesc: sunt vulgar, cu ăsta sau cu asta, cu intenţia de a insulta, eu nu sunt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, deşi eu sunt acela care le rostesc. Nu preţuiesc această persoană şi ca atare nu-i ofer despre mine decât o viziune vulgară, deoarece o părere a ei bună ar mrbura sentimentele nete, prin slăbiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc să mâ apropii! O părere rea despre mine e un scut de apărare împotriva amestecului şi a compromisului cu cei pe care îi dispreţuiesc. dau şansa să mă dispreţuiască şi ei. Ce făcusem însă aici? Simţii că roşesc, fiindcă îmi dădeam seama că îmi plăcuse, şi vrusesem iâ plac şi eu. Şi, desigur, toată lumea văzuse şi mâ dispreţuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem,
; fiindcă deşi hocârâsem să nu-i mai văd dc-aici înainte, nu dori-' sem să le ofer o astfel de imagine, erau totuşi rudele Matildei, , tăreia nu puteam să-i cer să rupă cu ei fiindcă nu mă primiseră ei bine,.. Deşi până la urmă Tasia şi Vasile se străduiseră Să facă sâ dispară acel ceva nefiresc creat de Matilda şi Petea încă din primele clipe ale apariţiei mele...
Mai întârziai un sfert de oră, timp în care rămăsei tăcut fără să-i mat acord Tamarei vreo atenţie, apoi mă ridicai dc la masă şi mâ adresai Matildei grav, ca între soţii care trăiesc de mult împreună şi au învăţat să-şi respecte liber şi fără vreun resentimenr obiceiurile: „.. .dacă tu vrei să mai stai... eu trebuie să plec!" „Nu", tresări ea şi avu pe chip o expresie neaşteptată de supunere, pe care nu i-o cunoşteam şi care o fecu să se ridice depc scaun. Aşteptai liniştit lângă uşă să se termine pupăturile şi salamalecurilc de despărţire, nu dădui mâna cu nimeni, fiindcă nici ei ttu dăduseră când venisem, spusei global bună ziua şi ieşirăm.
VII
Merserăm multă vreme pe jos. Matilda arăta mai departe supusă, avea paşi şovăielnici, paşii ei de-atunci, când o găsisem plîmbându-se prin faţa casei mele. Cum ea nu spunea nimic şi nici eu n-aveam de gând sâ spun ceva, o lungă răcere se aşternu între noi, nepăsătoare la mine, îngrijorată, se pare, la ea. în cele din urmă ea mă întrebă deodată cu un glas care Infirma ceea ce mi se păruse mie că e supunere: gândire sigură pe ea, judecată fără apel: „De ce te-ai purtat aşa de urât cu Petea?4' Nu era totuşi chiar un reproş sigur, ci o nedumerire, parcă un regret ascuns sub o fermitate afişată. Vrusei să-i răspund că ea se purtase urât cu mine şi nu eu cu cineva, dar nu dădui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la cuvinte. Ceea ce se petrecuse în acea zi, începând cu întoarcerea mea acasă, nu se mai putea drege cu
728
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
729
nîmic, nu exista o explicaţie care se putea da de ce o soţie nu schtmbâ un cuvânt cu soţul ei într-o vizita, nu schimba o privire, un gest, un surâs, o exclamaţie... Nu era ceva care putea fi înţeles, trebuia doar înghiţir, iar în ceea ce priveşte urmările şi sensul, nu putem forţa nimic de pe acum, vom vedea mai târziu, Vrusei să-i spun: „Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că.dar mă oprii iarăşi. Practica pitagoricienilor dea tăcea îmi plăcuse cel mai mult la ei. Nedând expresie gândurilor care ţi se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine şi descoperi cu o mare bucurie că exprimarea lor nu era necesară. Matilda se nelinişti: „Eşti supărar pe mine?"
Dacă eram supărat pe ea! I-auzi! Vroia să smulgă de la mine ceea ce ar fi trebuit ea să desvăluie. Ei bine, gândii, dă-i drumul, dacă poţi, spune ceea ce nu poate fi spus, explică ceea ce nu se poate explica! „Te-am aşteptat o oră sâ te întorci, nu ştiam ce e cu tine.Nu ştia! Dar de ce sunasem în loc sâ deschid? Nu ştia, o lovise amnezia... Şî cum urcase scările uitând că trebuie să vin şi eu şi închisese bine uşa în urma ei? Explică, Matilda, curaj, încearcă imposibilul. „Bine* zise ea, Petea e un nesimţit, dar în cazul de azi nu vroia decât să,, ,* Se poticni singură. Ei, ei, de ce te-ai oprir? I-asâ-l pe Petea, mai c pânâ acolo! „De la început, reluă ea, aî intrat cu o figură de înmormântate, m-am mirat şi eu, n-ai dat mâna cu nimeni..Trece la atac! O fi vrut sâ fac înconjurul mesei în timp ce toţi stăteau ca nişte plăcinţi pe scaune, sâ arborez o încântare maximă, sâ sărut mâna la cucoane,.. Sunt obişnuit de la părinţi, Matilda, gândii mai departe, să mâ ridic în picioare când îmi intră un musafir în casă. Iar figură de înmormântare eu nu aveam când am intrat - şi ţi-am căutat chipul şi am aşteptat de la tine un semn de recunoaştere. Oi fi avut după aceea, asta e posibil.
Simula oboseală (fiindcă mersesem foarte puţin), se opri şi se aşeză pe bordura unui mic havuz secat din mijlocul unui scuar cu un arbore foarte bătrân. Se însera. O lumină galbenă
dc noiembrie liniştit se zărea în depărtare, mărind parcă, lărgind bulevardul care ducea spre centru şi înecând acest centru în mister, ca şi când acolo s-ar fi petrecut cine ştie ce... îmi amintii de teritoriul meu cucerit în acea plimbare dupâ excursia cu Petrică şi mi se făcu dor să mâ plimb singur, ca atunci când o dădusem pe Matilda uitării, după ce mă făcuse toată ziua ridicol. Şi astăzi mi se întâmplase acelaşi lucru. îi aruncai o privire. Stătea nemişcată ca o statuie, cu obrajii în palme, părul bogat, castaniu, i se revărsase peste mâini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stăteau strânşi unul lângă altul, şi privirea mea piezişă întârzie căutând frumoasele eî glezne. Ca un val care spală în câteva clipe o plajă murdară şi îi redă frumuseţea ei de la începuturi, amintirea primelor clipe când o zărisem pe Matilda prin ninsoare şterse această zi din prezent ţi o dorinţă vie mi se urcă în inimă să-i văd pleoapele clipind şi surâsul înflorindu'i enigmatic în colţul gurii.
Mă aşezai alături şi îi apucai mâinile. Ea nu şi le desprinse, dar se abandonă, căută adăpost la pieptul meu. O ţinui astfel câtva timp... Dar n-o puteam tine la infinit, îi dădui capul pe spate, îmi arătă un chip devastat; cu ochii pe jumătate închişi, acest chip, care nu era frumos decât printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de armonia lui şi mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale unui bărbat... Da, gândii, ce coşmar! Apucâ-te să mângâi şi să săruţi un bărbat... Simţii un val de repulsie şi o lăsai din braţe. „Da, ştiu, zise ea, sunt odioasă. Dar nu mâ pot stăpâni... Lumea mă admiră, colegele, toţi care mâ cunosc... Matilda, mi se spune în faţă, tu eşti un om şi jumătate! Dar eu ştiu, aproape câ strigă ea, şi mai ales de când te iubesc pe tine, că nu e aşa, că nu sunt un om şi jumătate, fiindcă nu sunt stăpână pe mine." „De ce ar trebui să fii stăpână pe tine din moment ce roară lumea te admiră?" rupsei eu tăcerea. Si nu spusei mai mult. Stăpân pe sine, gândii, trebuie să fie acela care dă la iveală fără să vrea lucruri străine firii lui.
730
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
731
Ori, Matiida, ce e străin dc tine din ceea ce ai făcut tu, de pildă, azi? Nu timp dc o clipă, fiindcă ne putem pomeni că săvârşim într-o clipă o enormă gafă, sau chiar timp mai îndelungat, să alunecăm pe o pantă aiurea, până ne trezim roşind, cum fecu* sem eu cu Tamara, dar pe tine te urmăreşte după câte înţeleg mai demult, ca un blestem, această alunecare; eşti conştientă de ea, dar nu vrei să-i spui pe nume. „Ei, rasei eu, e uşor să spui că eşti oribilă, dar ia încearcă să spui de ce, apucă şarpele de coadă..." Şi fiindcă îmi dădui seama imediat că vorbisem zadarnic, fiindcă nici un semn nu arăta că a înţeles ce aşteptam eu de la ea, adăugai cu ironie: „Cum, dar eşti fireasca* ni care îi înţelegi pe toţi fiindcă aţa sunt eir nu văd de ce nu te-ai accepta şi pe tine!11, tot gândind: în fond te accepţi, plesneşti de trufie, când eşti aşa cum sugerezi că n-ai fi, te-am văzut, oho, te-am văzut din plin, aşa cum nu mi-am putut închipui în doi ani de zile că o sâ fii la prima noastră ieşire în lume! Nu e grav, acum sunt prevenit, pe viitor când vom ieşi mâ despart de tine pe timpul cât va dura vizita, apoi ne reîntâlnim ca acum îndată ce ne vom afla în stradă...
„Hai să-i punem punct, zisei, nu s-a întâmplat de fapt chiar nimic, nu văd motive suficiente să-l imiţi pe Marmeladov! Nu te înţeleg, continua!, şi te rog să mă crezi că nu e pe gustul meu să văd pe cineva turburându-se şi acuzându-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici formă, vreau să spun nu au nici o concreteţe." „Da, zise ea, dar au consecinţe, o, eu ştiu, simt..." „Păi sigur că au, zisei, dar ce poţi face? Ei, da, e ca şi când am avea dreptul să cerem şi să ne cerem toate actele noastre să se consume într-o perfectă armonie cu ceilalţi." (Trebuie atât de puţin, gândii, ca totul să fie în ordine! şi nici acum nu trebuie mai mult, dar văd câ nu-1 faci, puţinul acesta, şi continui să-mi arăţi acest chip de bărbat care îmi stârneşte repulsie!)
Revenii însă asupra acestei gândiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afară, poate, de un singur lucru şi anume o
transfigurare, să revină Matiida de dinainte de căsătorie! dar cine se poare transfigura când asupra lui apasă masa brutală a unei realităţi sufleteşti în stăpânirea căreia este? Doar un puternic seism poate determina să se spulbere firea, caracterul care ne ţine înlănţuiri şi să elibereze ceea cc zace în noi încătuşat, acea simţire diafană, profundă şi pură care ne face sâ cădem aproape în perplexitate când învâluim cu privirea chipul iubit.., Aveam o singură nedumerire: ce se întâmplase de fapt cu Matiida? Fiindcă una erau discuţiile noastre din care ieşeau scântei (nu mă nelinişteau, ba chiar mă pasionau, fiindcă nu e lipsit de interes sâ învingi o rezistenţă; în mod normal gândim că astfel de rezistenţe nici n-ar trebui să existe, dar uite că oamenii le au, şi anume în chestiunile cele mai puerile) şi alta această schimbare care, nu mâ înşelam, venea din adâncuri. Din primul şoc rămăsesem însă cu un fir de înţelepciune şi îmi spusei că Matiida n-are alrâ treaba decât arhitectura ei şi, desigur, obiceiul de a-şi contempla cu un sentiment catastrofic deplasările sufleteşti. în loc să-mî spună simplu, Victor, te (ubesc, nu lua în seamă ce mi se întâmplă mie, lucrurile astea n-au importanţă faţă de ceea ce ştim noi câ simţim unul pentru altul, ea continua să stea alături de mine cu chipul desfigurat, străină si mortificată, cu toate că eu o acoperîsem spunându-i câ de fapt nu s-a întâmplat chiar nimic şi n-avea rost să se complacă în starea aceea. Nu, ea avea timp, îmi sugera chiar că timpul tocmai de aceea există, pentru astfel de stări. Pentru ce altceva? Ce e mai important decât asta? Aici e-aici! Restul e nerozie. „Uite ce e, îi spusei, eu am treabă, ţi-am spus de la început când mhai dat telefon că n-aveam chef să vin. Şi ţi-o spun şi pentru viitor, că în general am treabă, pe care însă sunt gata oricând s-o părăsesc la chemarea ta. Da' tu acum eşti departe de mine şi ai timp de pierdut exagerând întâmplările unei vizite nereuşite, despre care nici măcar nu vrei să vorbeşti, să-ţi explici ţie, dacă mie nu crezi că mi-eşti datoare vreo explicaţie, ce anume ţî-a făcut râu, ce s-a întâmplat de fapt. Hai să mergem!"
732
MARIN PREDA
CEI, MAI SUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
733
VIII
Numai câ aceasta stare n-o părăsi decât după vreo săptămână, timp in care nu descoperii nimic şi văzui zilnic şi cu nelinişte chipul ei urâţit, dc pc care fugise lumina dc altădată. Şi dacă rămâne aşa? mă întrebai. O fi bolnavă. Dar nu era, mânca zdravăn, cu poftă, şi tot aşa făcea şi dragoste, dar fără exaltările de altădată. Se purta firesc, ca şi când nimic nu se petrecuse cu ea şi mă pomenii câ un fior rece îmi strânse inima şi un gol insuportabil născu în mine întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă ea a fost aşa totdeauna şi eu am văzut-o altfel? Câteva zile mă simţii ca şi când aş fî avut în stomac un copil mort. Conversaţia cu ea era ternă, tăcerile între noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai perrecea pe Ia ei pe la arhitecţi, şi când încercai să fac eu acest lucru relatându-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, deşi nu era absentă, mă asculta cu atenţie. Nu ieşirăm nicăieri, eu citeam în birou, ea vorbea îndelung la telefon cu tot felul de cunoştinţe, când nu stătea în bucătărie cu Ana şi pregătea masa. Alteori dădea drumul la radîo, lua o carte şi se înfunda în fotoliu sâ citească, dar renunţa dupâ un sfert de oră, se scuza că în seara aceea o să mă lase să îau masa singur, îi era somn, se simţea obosită, se ducea sâ se culce.
Spre sfârşitul săptămânii o văzui Ia un moment dat în fotoliu cu oglinda în mână (un frumos obiect din argint vechi), se cerceta cu o atenţie minuţioasă şi îndelungă, se strâmba, se uita când foarte aproape, când de la distanţă, punea mâna pe nas, belea ochii..- Nu părea nici surprinsă, dar nici cu totul indiferentă» avea doar o vagă curiozirare scârbită şi reflexivă... Când aproape că aruncă oglinda, de astă dată plictisită, şi spuse cu un soi de nepăsare care venea parcă de foarte departe: „Arăt oribil!" Dar nu mîe mi se adresa, ci, ai fi zis, pereţilor şi se ridică din fotoliu, îmi arară un spate care se îndepărtă leneş spre dormitor şi dispăru lăsând uşa deschisă. Deci era adevărat, arăta
aşa cum era ea, nu cum credeam eu că o văd,.. Adică nu eu mă schimbasem.,. Şi simţii cum din nou fiinţa mea respira liber, fără acel ghem din stomac. Mâ pufni chiar râsul. Felul aim ea se privise în oglinda, aş zice plic risirâ că era plierisiră, feră vreo cutremurare, arăta, dezvăluia adică o comică stagnare a sufletului, ca şi când ar fi fost o iapă bătrână care sc uita în golul cel mare al câmpiei şi nu mai vroia nimic... Mă dusei peste ea să văd ce face, cu veselia care mâ năpădise reprimată, dar care nu se stingea. O găsii aşezată pe taburetul din faţa oglinzii de toaletă, cu un ruj în mână. Şi-1 dădu peste buze, se contempla, îşi supse gura... Buzele reapărură, se uita, îi plăcură sau nu, operă iar cu rujul, de astă dată desenându-şi o gură de vampă.. _ „Cum arată o curvă, zise, tu trebuie sâ ştii... Ai fost la curve, nu? Să nu minţi, toţi aţi fost..." Izbucnii în râs. Vorbea tot aşa, tărăgănat, ca şi atunci când constatase că arăta oribil şi nu-i pasase, sau prea puţin. Tot aşa şi acum, puţin îi păsa dacă am fost sau nu la... „De ce râzi?!" mâ întrebă cu o nedumerire amorfă, impersonală, în timp ce încerca să-şi facă o gură cum credea ea că trebuie să arate o... Se uită astfel la mine, dar numai o clipă, apoi începu sa se şteargă cu vată, pe care o înmuie într-o sticluţă, reuşind să se boroşcăiască pe obraz ţi pe bărbie, enervându-se, o enervare rece, flegmatică, amestecată cu nedumerire că găseam ceva de râs în toate acestea... Râdeam fiindcă o iubeam, deşi o simţeam departe de mine, dar ml se părea că se trezise totuşi ceva în ea şi cine ştie, poate...
într-adevăr aşa se şî întâmplă, a doua zi dimineaţa când deschise ochii chipul ei se limpezi şî înflori sub un straniu sentiment de renaştere, uitându-se la mine: „Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee.. .* strigă, un vechi strigăt al ei, la început de interdicţie, apoi de stupoare, la telefon, când mă căuta la (acuitate şi ne auzeam vocile. Mă redescoperea? Vedea că exisr? Descoperea că ea însăşi exista şi nu oricum, ci alături de un bărbat pe care îl iubea şi de care era iubită? O uluia acest fapt?,..
734
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
735
Totuşi în săptămânile următoare descoperii câ întoarcerea nu era totală, ca şi când ceea ce câştigase înstrăinându-se de mine aproape îndată ce începusem să trăim în aceeaşi casă era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia să renunţe. Referirile mele la un trecut care îmi umplea sufletul, deşi foarre prudente acum, nu-î aduceau decât o exclamaţie scurtă, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, până când într-o zi îmi spuse chiar mirată: „Parca ai fi un moşneag care trăieşte din amintiri. Suntem tineri, trăim în prezent,.. Nu pot să-i înţeleg pe cei care vorbesc mereu de trecut şi de viitor, nu mai văd clipa de faţă, care singura e viaţă; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie care ţi-o faci. Şi de trăit când trăieşti?" „Sunt trei dimensiuni componente ale conştiinţei umane, care ne deosebesc de animale, îi spusei. Ne naştem şi asfinţim odată cu ele, nu numai bătrânii se gândesc Ia trecut, nu numai tinerii la viitor şi nimeni nu poate trăi ca un cal jugănit, numai în prezent, viaţa noastră ar fi ca şi a lui, mâncare, ham, apă, somn, apoi iar mâncare, ham, apă şi din când în când bici, dacă l-ar vizita, trăgând căruţa şi auzind nechezatul unei iepe, cine ştîe ce reverie de pe vremea când era armăsar." „Deci armăsarul are conştiinţă?" zise ea izbucnind în râs cu o satisfacţie stupidă, pe care o au toţi cei ce nu pot urmări până la capăt o idee, şi care cred că te-au prins că a ta e falsă. „Calul şi tot ce există ne este egal în spîrir, zisei, în sensul că totul e spirit, dar asta e altceva. Reţine numai cuvântul «jugănit», care ţi se poate aplica, dacă chiar crezi că numai prezentul contează.** „Bine că eşti tu armăsar", râse din nou Matiida şi părăsi brusc şi discuţia şi locul, cum nu făcea de obicei, lucru care mă bucură, fără sâ-mi dau seama de ce. Abia acum pot să spun că ideile erau blestemul ei, şi când reuşea să se ferească şi să nu intre în jocul lor şi mai ales cu mine, însemna că mă iubea foarte tare în acele clipe şi se temea de ceva...
Bine, îmi spusei, haideţi aşadar să trăim acest prezent. în duminica următoare făcurăm o vizită părinţilor mei, care
bineînţeles că se supărară fiindcă nu-i anunţasem din timp să be primească şi ei cu masa pregătită. De astă dată Matiida căzu în extrema cealaltă, mă sorbea, cum se zice, din priviri, punea mâna pe mine, ba chiar la un moment dat îşi lăsă capul pe pieptul meu...
Credea că o să fiu încântat, eu sau părinţii mei? Puţin lipsi sâ nu mă scoată din pepeni şi scurtai vizita, crezând că din pricina asta, câ ne aflam la părinţii mei, vroia ea să arate că mă iubeşte aşa tare-
Dar nu. Asta o ţinu câteva săptămâni. încercai s-o scot din casă. Teatru, cinematograf, plimbări... Dădea din cap scurt, nu, n-am timp, deşi pe urmă se vedea că avea destul, ba chiar, după ce îmî dădea acest răspuns, sc îmbrăca şi ieşea la plimbare... dar plimbare îi oferisem şi eu cu o oră înainte. Şi nu zicea vino şi tu, dacă de plimbare era vorba. Ridicai din sprâncene: omul are chef să se plimbe singur, da, singur, şi să mai tacă dracului din gură, căci ajunsesem să simt cum se strecoară în mine regretul că pierd vremea ascultându-i vorbăria. Fireşte că începui să ies şi eu singur, fără să mai mă obosesc s-o invit. Primeam vizita câte unui arhitect, cu soţia, fireşte, Matiida râdea cu gura până la urechi de nu ştiu ce, şi după ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca şî când eu aş fi silit-o să râdă astfel de te miri ce idioţenie spusă de musafiri.
Fiindcă era un decembrie frumos, îî propusei o excursie, crezând că în mijlocul naturiî o să dorească mai puţin să-mi arate cât mă iubeşte! Nici vorbă! îi dădea înainte cu tibia şi mi se agăţa dc braţ împiedicându-mâ să urc... „Ai vrut dragoste, îmi spunea (dar nu-mi spunea, nici măcar nu avea aerul), ei, iată dragoste! satură-te!" Dar nu era aşa, nu era nimic demonstrativ în acest exces şi mă întrebam ce e mai rău, înstrăinarea sau apropierea aceasta sufocantă? Devenii brutal în faţa acestei revărsări de tandreţe, încât'după acea excursie vorbeam tare cu ca, sonor, impersonal, dând cuvintelor doar valoarea lor, ca sâ zic aşa extrinsecă... Treptat încetai să-i mai pândesc reacţiile,
736
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
737
ba chiar erau zile când nici nu mai ştiam dacă Matilda e vesela sau trista... nu mai observai şi ce anume stare nouă luase load celei sufocante, care la rândul ei să dispară după un timp şi să vie alta. Se instala, adică, între noi o anume nepăsare variabilă; asemeni zilelor şi anotimpurilor, sentiment, cred, comun tut turor oamenilor, căci altfel n-am putea vieţui cu cineva în aceeaşi casă, atâţia amar de ani, cât durează o căsnicie activă (bătrâneţea e sfârşitul ei...).
Dar asta şi din pricină că la facultate începu să se întâmple ceva, evenimente senzaţionale, care mâ surprinseră şi mă aruncară într-o stare extremă de tensiune lăuntrică, şi nu maî aveam timp să despic firul în patru în relaţiile mele cu Matilda.
IX
Predasem până atunci liniştiţi, treceam şi noi, ca şi arhitecţii, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai târziu ca aparţinând perioadei Matilda. Adică?
Adică, Marx spune câ omenirea se desparte de trecutul ei râzând. Se referă la perioada de dupâ revoluţia proletara, când vechii idoli şi mai ales vechii stăpâni devin obiecrul de râs al maselor, înfăţişaţi ca nişte paiaţe, în artă, filme, teatru, spectacole de circ şi de estradă. A dispărut aura în care erau învăluiţi, puterea, luxul, banul, şi ne apar acum aşa cum erau de fapt în realitate, adică ridiculî, mărginiţi, caraghioşi. Numai că marii artişti făcuseră acest lucru totdeauna, dar masele, masele se distraseră prea puţin, asta vroia sâ spună Marx, aura persista atât timp cât condiţiile sociale rămâneau neschimbate. Perioada Matilda însă arăta contrariul, nu se râdea numai de vechii idoli, ci şi de cei noi. Cel puţin ea râdea, şi Ia început n-o înţelesesem, până într-o zi când mă întorsei şi eu acasă în prada unei mari veselii.
Mă încrucişasem în dimineaţa aceea pe culoarele facultăţii cu dentistul la care mă duceam de obicei când aveam vreo carie,
| -doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut în oraş, ■I ivea o bogată clientelă, om cu carte, iubitor de literatură şi ■filozofie, mă oprea adesea minute lungi în cabinetul său dupâ ce mâ plomba, sâ trecem în revistă noutăţile, cu toate că salonul său era plin de clienţi în suferinţă. Dar ne şi împrieteniserăm, ne fâcuserăm vizite reciproce, schimbaserăm cărţi...„A, doctore, îl întâmpinai, salut..în loc de răspuns el îmi zâmbi, mă apucă pe după umeri cu un gest hotărât şi prorector şi mă Strânse şi mă bâtu uşor pe spinare, grăbit, dar atent: „Cum merge?" mă întrebă. Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani în şir şi mâ pomenisem că nu mai puteam mânca într-o parte. Pierdusem o măsea şi trebuise să-mî îmbrace două ca să mi-o înlocuiască, operaţie extrem de dezagreabilă, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. „Merge bine, îi răspunsei, acum pot să sparg şi sâmburi de măsline." El râse cu poftă şi dispăru pe uşa pe care scria decan. Nu mă mirai că se ducea acolo, deşi mi se păru nefiresc felul natural cu care o deschise, fără să ezite şi maî ales fără să bată în uşă. „Decanul nostru suferă rău de măsele, spusei în birou colegilor mei. L-a chemat urgent pc doctorul Vaintrub." Era tăcere. Nimeni nu-mi acordă atenţie şi nu ştiu de cc parcă fumau toţi ca nişte turci, deşi nu erau toţi fumători. Tăcerea se prelungi, unul se uita pe fereastră, altul îşi răsfoia nişte notiţe, ceilalţi se plimbau de colo până colo cu chipurile alterate parcă de nesomn, nu ştiu ce aşteptau de nu-şi vedeau de orariul lor,,. Secrcrara deschise uşa şi ne anunţă: „domnul decan vă aşteaptă!" Aha! Asta era deci. Ieşirăm şi ne îndreptarăm spre decanar, intrarăm... Acolo însă nici un decan, la biroul lui, întâmpi-nându-ne cu un surâs cordial, stătea dentistul Vaintrub.
Se ridică în picioare şi dădu mâna cu noi toţi. Ni le cam zgudui pe-ale noastre... „Domnilor, ne spuse, sunr, după cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastră decan... Luaţi loc... Sunt în măsură să vă spun că unele măsuri preced reforma învăţământului pe care partidul o pregăteşte. în iunie, când s-a
738
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
739
produs actul naţionalizării, uzinele şi fabricile erau deja în cea mai mare parte conduse de comunişti. în învăţământ, în cadrul revoluţiei culturale, reforma învăţământului şî desigur mai ales a învăţământului superior trebuie şi ea pregătită în prealabil. Prima sarcină este introducerea marxismului în filozofie si combaterea energică a filozofiei idealiste. Până nu demult marxismul fusese considerat o simplă filozofie de referinţă doar pentru curioşi. De-aici înainte, marxismul, pe care se bazează concepţia despre lume materîalist-dialecticâ a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui să devină filozofia de bază care se va preda în filozofie, în ştiinţele economice şi sociale. Vom începe printr-o analiză a materiei cursurilor înscrise în program în acest an şi treptat le vom schimba. Pentru început vă recomand..."
Şi ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări de Marx, Engels, I^nin, Stalin, Plehanov, Feuerbach şi alţii... „Nu notaţi, zise el, deşi nimeni nu nota, aceste titluri vor fî afişate, iar cărţile Ie veţi găsi fie prin biblioteci, fie direct prin librării.. .* Şi tăcu. Apoi adăugă: „domnule Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale..."
Veni şi arătă studenţilor, întrerupându-mă din când în când, că noul decan ştîa filozofie. „în acest sens, spunea el, iată ce scrie Marx... sau iată cc scrieI^nin... dialectica lui Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci putem restabili eficient dialectica şi putem opera cu ea, Hegel e mare numai dacă este astfel răsturnat... Continuaţi."
Hegel răsturnat! Nu râdeam cu gura până la urechi, cum făcea Matiida, dar râdeam foarte tare în forul meu interior, văzând cum un dentist îî amenda pe marii filozofi luând drept literă dc evanghelie ceea ce un geniu politic cum fusese Lenin spusese, pentru necesităţi dictate de lupta ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare împrejurare. Dentistul le scotea filozofilor dinţii, îi plomba şî în cele din urmă le muta şi fălcile fără măcar să clipească. Era foarte sigur dc sine, dacă
tiu mai mult, şi asta era cu atât mai curios cu cât îl ştiam pasionat de marile sisteme de la Platon şi Aristotel, până la ontologia existenţială a lui Martin Heidegger. Această stranie ţi rapidă transformare, care îl făcea în primul rând antipatic, constituia penttu mine un mister. Ce i se întâmplase? Şi când? Cum îşi înăbuşise el ardoarea gândirii sale libere, care mă facea să-mi amintesc adesea de el cu acea bucurie pe care ne-o dă ideea că undeva în oraşul în care trăim cineva are aceleaşi preocupări ca şi noi, deşî meseria lui e alta şi că oricând te puteai duce să-l vezi, şi el să te primească cu acea sticlire în ochi pe care i-o dădea pasiunea nobilă pentru cultură? Cum de renunţase şi la meseria lui şi la această pasiune şi acceptase să vină la noi şi sâ...
Abia acasă deschisei şi eu fălcile şi rasei cu gura până Ia urechi de mai multe ori: ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... „Ei, ce c, mâ întrebă Matiida. Ce te-a apucat?" „Avem un nou decan, îi spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha.. - hi, hi, hi, hi, hi... N-are dreptate Marx, nu ne despărţim numai de trecut râzând, ci intrăm şi în viitor tot râzând... însă de noi înşine..." Şi îi povestii întâlnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub şi cum îi spusesem că stau bine cu dantura, pot să sparg şi sâmburi de măsline.. .„Se pregăteşte o reformă a învăţământului, continua! în timp ce mâneam flămând. Ce-ar putea sâ aducă nou această reformă. Ce putea sâ aducă? Elevul şi studentul trebuiau oricum să înveţe? Bineînţeles! Acest adevăr nu putea fi reformat. Atunci?!" „Cine ţi-a spus câ acest adevăr nu poate fi reformat? râse Matiida mai tare parcă decât mine. Şeful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent?" „Nu, lipseşte de vreo două săptămâni, are o sciatică infecţioasă, care îl tine la pat." „Hm! Aşa credeţi voi! De sciatica de care suferă el n-o sâ se mai vindece niciodată. Marele vostru filozof a fost întâmpinat într-o zi la poarta universităţii de către... nu-ţi spun cine şi i s-a spus: din clipa asta dumneavoastră
740
MARIN PREDA
CEL MAI IUBÎT DINTRE PĂMÂNTENI
741
n-aveţi ce mai căuta aici." Mâ posomorât, având într-o secundă sentimentul câ pentru mine perioada Matilda fusese foarte scurtă. Cum, marelui poet şi filozofi se luase catedra? „Chiar e adevărat?!" spusei. „Bineînţeles! zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar am uitat să-ţi spun."
Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca profesor, deşi el mă susţinuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi plăcuse însă că era distant cu mine şi se complăcea să fie înconjurat de adulatori găunoşi, care în afară de opera lui, din care îi citau chiar în faţă fără nici o jenă, ştiau prea puţină filozofie. Era adevărat că în sinea mea consideram lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoaşreri limitate de o cenzură transcendentă, precum şi adaptarea la spaţiul românesc a gândirii spengleriene conform căreia culturile şi civilizaţiile sunt determinate de spaţiul geografic, dar avusesem grijă din politeţă pentru marele poet şi om de cultură să nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevărat însă că păstrasem şi tăcere când vreun adept cu privirea sticlind de ignoranţă încerca sâ abordeze cu mine acest subiect. Pesemne că i se transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita Ia el, cum auzisem că făcea cu ceilalţi, îmi arunca doar, din când în când, abia clipind din pleoapele lui palide şi transparente, câte-o privire rece şi vag interogativă. Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. Era clar câ în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, şi nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese şef de catedră înainte de război şi la cursurile căruia învăţasem noi filozofie? Era un umanist blând şi cu vastă cultura, moderat om de stânga, necompromis de vreo mişcare politică, ar fi fost cât se poate de firesc sâ fie numit el, or, de două săptămâni, titularul lipsea şi după spusele Matildei nu din motive de boală, şi nu se auzise nimic de o eventuală numire a profesorului N. „Poate că nu e adevărat!" îi spusei Matildei
prins de nelinişte şi îndoieli. „Nu-ţi spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. Darea lui afară îşi are originea în prelegerea lui de deschidere a cursurilor, când vorbind în introducere la istoria filozofiei, pomenise pe cine vrei şi pe cine nu vrei, în afară dc Marx şi marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap!" râse Matilda sugerându-mi astfel că pentru ea sursele comediei erau diverse, nu râdea numai de indivizi ca de-alde Calcan.
Mâ retrasei în biroul meu şi în timp ce îmi beam cafeaua şi Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul eî unde era şefă evita să citească Scânteia în colectiv şi sâ comenteze articolul de fond, la orele opt dimineaţa, lăsa pe altcineva s-o facă şi dispărea presară, moriva ea, de treburi) îmi aprinsei o ţigare şi rămăsei tăcut vreme îndelungată. Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou dentist (şî încă acesta era bun, nu era neinformat, era familiarizat cu filozofia), ci cine ştie ce obscur profesor secundar sau cine ştie ce ziarist gălăgios, cum se întâmplase Ia Litere, unde e drept câ titularul, un celebru specialist în cercurile romaniste din străinătate şi pe deasupra om de ştiinţă agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un puţoi care nu se jena să-l ia peste picior şi să-l înveţe pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerându-le accidente fără importanţă. „Chestia asta nu poate să rămână aşa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii şi a învâţămânrului şi dacă nu reacţionăm, vom avea ceea ce ni sc cuvine, adică exact ceea ce merităm." „Ce vrei să faci?" mă întrebă ea de astă dată doar zâmbind sceptică, vrând parcă să spună că de făcut, fireşte, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunoştea dinainte. „Să vorbesc cu marele poet, să-i spun câ trebuie să protesteze şi că noi îl vom susţine*1.
Matilda lăsă ziarele, îşi aprinse şi ea o ţigare şi între noi se aşternu o tăcere. în cele din urmă îmi spuse ca un avertisment; „Mai gândeşte-te!" „M-aş mai gândi, îi răspunsei gândim-du-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mâîne ne
742
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
743
vom pomeni la catedră cu cine ştie ce ginecolog, sau inginer de poduri şi şosele, o sâ fie prea târziu." „Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză începând chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi/ „Ce surpriză?" „De unde să ştiu eu? Tot ce ştiu e că trăim vremea surprizelor. în orice caz, continuă ea repede, ca să nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el marxismul nedemn de a fi cttat într-o prelegere de filozofie!" Avusese în glas tonalităţi necruţătoare, pe care i le auzeam pentru întâia oară şi tresărîi. „în cultură, îi răspunsei, un gânditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o profesie ca oricare alta, care nu solicită opţiuni individuale." „în orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (îşi amintise cum rostise ea însăşi aceste cuvinte în ziua când mâ mutasem la ea?), se cer opţiuni individuale. Poţi să faci o casă urâtă sau una frumoasă, asta are o mare importanţă pentru aspectul estetic al unui oraş. De ce e frumos Parisul? Fiindcă bulevardele şi casele lui au fost resistematizate în urma unei opţiuni a baronului Haussmann." „Bine, zisei, şi întru cât absenţa lui Marx într-o prelegere trebuie sâ determine Bucureştîul să îa catedra unui vestit poet si filozof? Era suficient un avertisment," „Şi de unde ştii câ nu i s-a dat? Sunt patru luni de-atunci. întreabă-1, mai zise ea de astă dată cu un glas paşnic, discută cu el..."
X
într-adevăr, marele poet nu suferea de nici-o sciatică, îmi deschise el însuşi şi spre surpriza mea mă întâmpină cu un reproş: „în sfârşit, zise, ai catadicsit şi dumneata să mă onorezi cu o vizită." „N-am îndrăznit, dom' profesor, să vă deranjez neinvitat", îi răspunsei. „Uite că ai îndrăznit, zise el, şi îmi face mare plăcere. De când am fost dat afară de la universitate, vechii mei discipoli m-au şi părăsit, de unde până atunci mă agasau zilnic cu vizitele lor. Oricât am filozofa pregătindu-ne
de moarte, nu ne pregătim deloc, ideea e o pură vanitate a gândirii, care ne sugerează falsa certitudine că prin filozofie putem trece bine înarmaţi Marele Prag, ţi-o spun cu majuscule. în faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară... Totdeauna m-am uitat cu nelinişte la tabloul lui Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New York, care înfăţişează împărtăşania sfântului J&âme,., Cei din jur, în special preotul, îi întinde agresiv linguriţa cu
0 expresie neascunsă de satisfacţie că el e viu, gras şi sănătos în timp ce sfântul va fi în curând mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea rătăcită... nu mai e sjknt, ci un biet bătrân muribund, întru totul în ghearele morţii neîndurătoare... Desfrânaţii, prin cinismul tor, continuă marele poet în timp ce ne aşezam în fotolii, sunt mult mai bine pregătiţi, pe ei nu î-a exaltat această viaţă pe care au scuipat de-atâtea ori în toiul petrecerilor lor deşănţate, încât apariţia celei cu coasa şi cu rânjet perpetuu le provoacă cel mult un nou hohot de râs descreierat şi un ultim scuipat aruncat Aceleia drept în figură.,,"
Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici amărăciune şi mi se păru că niciodată nu-t văzusem atât de senin şi de spiritualizat. Ramaserăm câtva timp tăcuţi. Aşadar eu eram ultimul care aflam şi foarte târziu câ i se luase catedra. în ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă simţeam indignat. Chiar aşa, îl şi părăsiseră? Era adevărat, nu i se dăduse marelui poet şi filozof sâ bea dintr-o dată o cupă de cucută, ca lui Socrate, dar
1 se dăduse s-o bea cu încetul, sâ moară adică în fiecare zi, un supliciu existenţial care şi începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii şi al corolelor de minune ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce însemnau ultimele Iui cuvinte, aducea un elogiu desfrânaţilor? „Sper, dom* profesor, zisei, că nu sunteţi, adică nu vă simţiţi în postura lui Faust, care îşi regretă o tinereţe petrecută în asceză şi studiu (gândind: «v-aţi bucurat de glorie, deşi aţi avut şi detractori care însă nu v-au turburat exaltările
744
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
745
spiritului, v-aţi bucurat dc onoruri, v-aţi căsătorit şi aveţi şi o fată şi după câte am auzit soţia vă adoră şi acum-..»). De altfel, contînuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tânăr continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în tragedia Margaretei, la sfârşit îl vedem cum se cară spre noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poţi spune niciodată clipei: opreşte-te, sunt fericit, atâta timp cât Mefisto stă lângă tine, să înmoaie braţul adversarului, ca să-l răpuî tu cn uşurinţă." „Nu în asta constă mitul faustic, zîse marele poet deodată înviorat. E o reînviere a mitului dionisian, a eternei întoarceri şi a trăirii în afara tragediei. Goethe iubea Grecia antică, dar în acelaşi timp ştia că vremurile se schimbaseră, apăruse Dumnezeu şi puternicul Mefisto. 5-a adresat acestuia din urmă." («înţeleg, am gândit, felul cum aţi fost dat afară de la catedra unde oficiaţi în numele spiritului v-a sugerat ca, după Nietzsche, să gândiţi: Dumnezeu e mort! Şi să vedeţi o mare turburare în lume.») „Nu se poate încheia nici un pact cu nimeni, dom' profesor, şi de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva şi de bucuriile victoriei- Forţa stă în noi înşine: dumneavoastră aţi şi semnat un pact încă din tinereţe cu puterile spiritului, trebuie să recurgeţi la ele, să recitiţi acest pact şi sâ-1 respectaţi. Cultura e o tăclie care arde! N-o aruncaţi din mâini şi nu invidiaţi desfrânaţii..."
Marele poet surâse şi o lumină se intensifică pe chipul lui. „Aşa nii-am spus şi eu, zise, o să stau acasă şi o să-mi scriu memoriile. Nu e o îndeletnicire care încalcă pactul, cum bine ai spus, Proust a făcut acest lucru timp de un deceniu, şi a trăit încă o dată şi cu ce iluminări şi bucurii, toată viaţa lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizându-le- O singură îndoială mă nelinişteşte. Voi suporta izolarea, singurătatea? Proust era un monden, avea prieteni, un anturaj pe care chiar dacă nu-I maî frecventa din pricina bolii, ca înainte, când se simţea mai bine
ieţea seara târziu, îmbrăcat bine, pomădat, cu o floare la butonieră şi se întorcea în zori fericit. Nu discutăm aici unde se ducea şi ce făcea, fapt e că avea unde se duce şi că se întorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei ca m-au părăsit, poate că nici nu m-au părăsit, sunt, pesemne, dezorientaţi. Or să-şi revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei, Davîd ne arată în divinul său Socrate bând cucuta un bărbat înconjurat de prietenii săi, în timp ce eu sunt singur («ce curios, am gândit, iată, şi el s-a gândit la Socrate»), semnele pentru mine sunt rele. Nu încă foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte încă puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte că firul gros şi esenţial care îl lega de societate, de cei tineri, fiind tăiat, viaţa i se va scurge în singurătate, nu mai poate, nu mai are cum sâ înnoade altul- Dacă mi s-ar da o revistă! Dar cum să mi se dea o revistă, când mi s-a luat o catedră?" „în paranteză fie spus, dom1 profesor, zisei> de ce în prelegerea dumneavoastră la deschiderea cursurilor n-aţi pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism? Se discută în oraş despre asta şi nu în favoarea dumneavoastră..."
Marele poer şi filozof nu răspunse îndată. în biroul în care ne aflam, căptuşit cu rafturi pline cu cărţi, intră fiica lui, care îi semăna, dar cum se întâmplă adesea, aceleaşi trăsături nu mai dădeau aceeaşi expresie. Chipul poetului era frumos, de o albeaţă de statuie îndelung şlefuită de impulsurile luminoase ale vieţii sale interioare, în care mărimea nasului nu mai avea importanţă, buzele subţiri nu mai exprimau ascuţimea rea a celor cu o astfel de conformaţie a gurii şi bărbiei, în timp ce pe chipul fetei, deşi totul semăna fizic cu tatăl, nu apărea în expresie decât comunul: o lată oarecare, nici frumoasă, nici urâtă, pc care însâ poetul o învălui cu o privire tandră şi îi transmise şi ei din bogăţia acestei tandreţi, care îi fu intoarsâ, şi tatăl şi fiica semânarâ cu adevărat câteva clipe, unul cu celălalt. Mă ridicasem în picioare, dar tatăl nu făcu nici un fel de prezentări.
746
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 747
Câ mama întreabă cum să-i facă disearâ piureul de cartofi, ca lapte şi unt, sau numai cu lapte.». Şi puţin unt, dacă e proaspăt, aha, bîne, dar şniţelul, îl vrea natur, sau cu ou şî parmezan..; fără ou şi parmezan, fiindcă a mâncat două ouă dimineaţa... dar salata de andive, cu puţină maioneză, sau... da, cu maioneză, n-o să mor dintr-o salată de andive cu maioneză...
Fata ieşî, îmi arunca o privire bleaga, iar eu mă aşezai la loc în fotoliu. „Iată deci, continuă marele poet, că şi dumneata te-ai exprimat în aşa fel încât sâ sporeşti singurătatea mea." Rămasei surprins. Cum mă exprimasem? îi pusesem doar o întrebare,,, A, da, se discută în oraş, şi nu în favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor. „Vorbeşti ca şi când oraşul... hm! Petrini, murmură el, vin vremuri grele, pentru noi, filozofii... Am citit Dos Kapitaldemult şi niciodată nu mi-a trecut prin cap că într-o zi va trebui să-l tratez pe Marx altfel decât ca pe un economist şi doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrinsecă analizei pe care o face societăţii capitaliste decât extrinsecă, pornind de la un concept, existenţa, după el, determină conştiinţa, ceea ce, dacă ne gândim că societatea, în timpurile moderne, tinde să acapareze individul, să-l subjuge, nu e aberant să afirmi că într-o anumită măsură, uneori decisivă, dar alteori nu, îi determină conştiinţa). Determinismul nu e o noutate în filozofie. Nou la Marx este faptul că asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revoluţionare. Programul său însă e o imensă utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pământ de unde va izbucni revoluţia proletară, ignorând, tocmai el, condiţiile istorice şi sociale în care trăieşte proletarul englez, şi anume într-un imperiu, într-o ţară liberala, cu o mică-burghezie numeroasă, care n-are nici un chef de revoluţie şi nici nu va avea vreodată, decât dacă o va face ea însăşi. Teza lui Marx: acolo unde proletariatul e mai numeros şi mai evoluat, acolo va izbucni revoluţia, a fost infirmată de revoluţia
rusă, unde proletariatul era cel mai puţin numeros şi cel mai puţin evoluat. Ce ne dovedeşte acest lucru? în primul rând că Rusia avea totuşi nevoie de o revoluţie şi a devenit proletară fiindcă în acel timp nu exista în lume o altă teorie revoluţionară mai eficace şi mai utopică pe care ruşii să şho însuşească. Şi-au însuşit-o pe-a lui Marx, fiindcă într-adevăr frumoasa lui utopie putea seduce masele şi le putea atrage în luptă. Acum, întrebarea care se pune unui om de culrurâ: poate el să pomenească numele lui Marx fără ca asta sâ nu însemne adeziune? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a născut din el. A vorbi în mod liber de Marx şi marxism nu e posibil. Ca să justifice teoretic de ce revoluţia proletară a izbucnit tocmai în Rusia şi nu în Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o nouă teorie a evoluţiei capitalismului spre imperialism ca stadiu al său cel mai înalt, după care va veni descompunerea, formând deocamdată un lanţ puternic de contradicţii şi că revoluţia proletară, în aceste noi condiţii, a izbucnit acolo unde acest lanţ avea veriga cea mai slabă. Să admitem câ nu se putea altfel şi că revoluţia a izbucnit acolo unde lanţul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garantează care va fi lumea viitorului, după ce capitalismul, ajuns în stadiul său cel mai înalt, va putrezi? în noile condiţii dc evoluţie spectaculoasă a tehnicii, numărul muncitorilor cu psihologie clasică se va micşora, vom trăi într-o lume de tehnicieni şi ingineri cu altă psihologie şi alte moravuri. Marxismul, desigur, va dăinui, ca un excelent instrument de analiză a raporturilor sociale şi economice, concluziile politice istorice şi filozofice vor fi însă altele, conceptul: existenţa materială determină conştiinţa, va rămâne un adevăr controversabil ca atâtea alte mari adevăruri...M „Dom* profesor, spusei îndată fără să mai reflectez în detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident că în cele din urmă şi soarele se va răci, va deveni întâi roşietic,
74ă
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
749
apoi galben şi înainte să se producă cu el un accident final în univers» viaţa pe Terra sc va fi stins de mult. La fel se va întâmpla cu generaţia dumneavoastră şi a mea până sâ ajungă marxismul o doctrină limitată Ia sociologie şi economie. Ce facem însă până atunci? Sunteţi tânăr, abia aţi trecut de cincizeci de ani. Trebuie sâ vă întoarceţi la facultate! Nu vă costa nimic dacă stâruiaţi în prelegerea dumneavoastră şi asupra marxismului". „Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mi s-a cerut şi altceva şi anume să stărui şi asupra leninismului." „Ei bine, puteaţi sâ faceri şi acest lucru!11 exclamai eu. „Tot nu era suficient, trebuia să afirm că şi Stalin şi-a adus contribuţia în filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin!" „Bun, Stalin e un tip uriaş, se putea vorbi şî despre el. Eu l-am citit tot şi paginile în care e vorba de Troţki sunt pasionante. Nu-mi place Troţki, n-a avut curajul să atace dogma partidului unic, şi el gândea ca $i Stalîn că toţi cei care aveau aJre păreri decât ale lui trebuiesc suprimaţi. Măcar Stalin venea din Georgia şi pentru cl dictatura era ceva firesc, natural» în timp ce Troţki colindase Occidentul liberal şi Statele Unite, stătuse mult prin biblioteci, avusese deci când să se gândească ce lume nouă vroia sâ aducă el în Rusia şi în restul omenirii. Când spun «restul» am în vedere mărimea uriaşă a teritoriului în care revoluţia proletară trebuia declanşată şi ce influenţă va avea ea în lume. Nu e prima oară în istorie când o mare figură ]x>liticâ e pomeniră în biserici şi şcoli. Nimeni nu v-ar fi înţeles greşit dacă o făceaţi," „N-ar fi fost de-ajuns", răspunse, uimindu-mă, marele poet şi filozof. „Nu înţeleg, dom' profesor! Ce-ar mai fi trebuit să faceri?" „Ar fi trebuit pur şi simplu sâ nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, cl să prelucrez discursurile Iui Jdanov referitoare la împărţirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o parte, şi cel al imperialismului, pe de altă parte, şi discursul aceluiaşi referitor la revistele Zvezda şi Leningrad, şi să combat
un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alcxandrov, al cărui conţinut nu-l cunoaşte nimeni..
Marele poet se opri şi se uită la mine surâzând de tăcerea fără ieşire în care mâ aruncase această desvăluire. „Mi s-au dat cele două broşuri ale lui Jdanov, continuă marele poet, chiar rectorul mi le-a înmânat şi, colega, zîcc, iată obiectul prelegerii cu care veţi deschide cursurile. Vă declar tn mod formal şi confidenţial că prelegerea dumneavoastră va fi urmărită. Şi dacă refuz? i-am replicar. A dat din umeri, dar nu într-un fel fără sens. A închis şi ochii în timp ce îşi ridica sprâncenele si îşi îndepărta braţele. Adică riscurile nu vor fi suportate de el, cî de mine. M-a pus să semnez câ am primit cele două broşuri, încât, după cum vezi, n-a fost vorba, acolo aşa, de o simpla citare a numelui lui Marx, pe care Las fi omis şi l-am omis dintr-o simplă neatenţie, trebuie să mărturisesc, dar n-avea importanţă, puteam intra în fondul chestiunii, pe larg* în prelegerile următoare, în cursul anului. Mi-am început cursul în mod normal, acceptând în sinea mea, fără vreo desbatere de conştiinţă, orice risc. Fireşre că mă aşteptam şi la o sancţiune gravă, adică să mi se Ia catedra, dar nu credeam că o să fiu întâmpinat la poarta universităţii de un individ brutal, care să-mi notifice cu o duşmănie personală că n-aveam, de-aici înainte, ce mai cama în această clădire. Ce-i tăcusem eu ăstuia? Ce-avea cu mine? Nu-l văzusem în viaţa mea şi nu-mi aminteam să fi făcut cuiva rău, unui necunoscut, care nu purea fi părintele unui student trântit de mine, era prea tânăr sâ fi fost părintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semăna cu un intendent! A apărut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, i-a înjurat pe-ăla într-un mod şi mai brutal decât îmi vorbise acela mie spunând: du-te în ... la mâne-ra! Cine te-a trimis pe tine aici?"
Şi reproducând această înjurătură privirea marelui poet sticli de satisfacţie şi sc opri din povesut. Ii plăcuse caloriferistul
750
marin preda
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 751
atât dc mult încât ţinuse sâ-i repete populara noastră trimitere la origine? Era evident, bruta care îl înrâmpinase şi îi spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsită. Bietul filozofi Nu bănuia câ acela fusese pus tot de calorifcrist să formuleze exact gonirea din Universitate a poetului, adică faptul sâ fie clar, sâ nu mai intre adică acolo, sâ protesteze, sâ ceară explicaţii ctc. Dar brutal, la acest nivel al paznicilor şi nu, să zicem, în birou] rectorului neputincios. „Caioriferistul, continuă marele poet, m-a pot cit în biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineînţeles, mi-a confirmat ceea ce îmi spusese celălalt, el era în măsură să-mi spună câ pot ocupa postul de şef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine să citesc, nu-i aşa, să scriu poezii, să-mi continuu studiile care mă interesează... Umfla vocabulele, parcă ar fi vrut să-mi arate că nu e aşa grav să treci dintr-un post într-altul> tot cam leafa aia o aî, asta e, se întâmplă, nu e nimeni bătut în cuie pe locul unde îşi face serviciul... Desigur, nu cl, Pascu, a luat această hotărâre, hotărârea a venit de sus, mi-a spus el, fără să-mi precizeze de unde de sus, de la rector sau şi rectorul primise un ordin de ta forurile hucureştene ale învăţământului.
„Nu ştiu, dom' profesor, mi-am încheiat şi eu vizita posomorât. Trebuîe să vă întoarceţi Ia catedră. Oricum, noi vom reacţiona". „Care noi?" zise marele poet atent, dar fără să mă privească. „O să aflaţi!" „Bine, faceri ce credeţi, dar dacă e să acţionaţi inutil şi în schimb să înfruntaţi doar riscurile, ar fi mai bine să nu acţionaţi." „E bine să ştim şi noi la ce ne putem aştepta de-aici înainte, o dată pentru totdeauna. Bineînţeles că pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul dumneavoastră n-are rost să-l calculăm."
XI
Mă simţeam mult mai inflamat decât arătasem. N-aş putea să spun pe ce se baza instinctul meu, care mă îndemna să nu
iccept anomalia, căci aşa îmi părea situaţia care se crease la facultate in urma îndepărtării marelui poet şi filozof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate si n-are durată, condiţia să-l facem 91 dispară e să nu-1 acceptăm şi mai ales să nu cedăm tentaţiei de a-1 justifica prin recurgerea la principii înalte. Această din urmă gândire anticipează primul meu contact cu unul din cei pe care îi numisem noi. Era un tânăr de vârsta mea numit la facultate odată cu mine şi cu care mâ şi împrietenisem. De la el auzisem despre marele poet o tormulâ... mai târziu, după moartea şi reintegrarea poetului în circuitul cultural, această formula avea să constituie subterfugiul general al acelei reintegrări... Idealism? Agnosticism?... Da'de unde! Filozofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică inspirată de sentimentul misterului existenţial. Piui de respect pentru marele poet şi filozof, acest tânăr, marxist convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, inteligent, având darul formulărilor memorabile, încerca astfel să-l ferească pe şeful catedrei noastre dc loviturile pe care el parcă le ştia, deşi nu-mi spusese niciodată nimic clar în acest sens, dar eu înţelesesem dîn unele tăceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de, hm, sau bietul dom' profesor, că nu era sau nu va fi bine de bietul dom* profesor,.. la el mă gândii să mă duc îndată ce marele poet închise uşa în urma mea.
îi dădui un telefon, stătea departe de centru şi s-ar fi putut sâ nu-1 găsesc acasă. „No, bâdie, acasă eşti?" îl întrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscându-i vocea la aparat, ^Acasâ mi-s, tu eşti, Petrini?" „Da, ce făceai?" „Citeam!" „Pot să te deranjez?" „Penttu un prieten, musai să laşi cititul, căci el este un om viu şi mişcătoriu, în timp ce cartea stă liniştită acolo unde o pui şi nu dă semne de supătare că o părăseşti. Vino! Mintenaş mă îmbrac şi ieşim la o preumblare.11 Vorbea adesea astfel, persîflându-i pe ardeleni, deşi era el însuşi
752 MARIN PREDA
ardelean. Încercam si en acest limbaj când mă întâlneam cu d, dar numai atunci» fiindcă n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa cârrurarului neaoş ardelean cum făcea cl, imitându-i de fapt gândirea, şi bineînţeles că n-aveam nici un haz. Mai ştiam ceva, că Ion Micu (căci aşa îl chema, şi când se prezenta adăuga şi particula Klein iritându-i pe unii, căci ri credeau o clipă că o fi descendent al marelui Inocenţiu, şi când aflau că nu...) când folosea acest jargon era la el un semn c3 îsi păstra neatinsă şi ascunsă adevărata gândire, pe care n-o expunea oricui, încât mă bucuram când vedeam că îl părăseşte pentru mine şi discută normal: semn de preţuire şi prietenie. Nu ştiam de ce, dar avea asupra mea un ascendent... nu-mi dădeam seama în ce consta, dar nu numai că nu mă supăra, ci în mod bizar parcă chiar simţeam că mi-cra necesar. Poate pentru că dintre toţi universitarii era singurul care îmi sugera certitudinea că putea răspunde la orice întrebare pe care i-aş fi pus-o, în acei ani când de pretutindeni răsăreau semne de întrebare? El era singurul liniştit, destins, ironic, adesea sarcastic chiar si cu cei bătrâni» care, foarte nervoşi, preferau sâ nu-i dea replica, sau poate că nlcî n-o aveau atunci pe loc.Era membru de partid, fost urecist în ilegalitate, n-avusese deci timp să-şi ia licenţa, fitsese totuşi numit direct asistent la Litere, unde, îmi spunea el, n-avea să stea mult, pasiunea lui fiind presa literară... Lecţiile îi erau încărcate de glume pe care studenţii serioşi nu i le apreciau, în schimb râdeau ceilalţi-.. Vorbind de pildă de Caragca Vodă, expediase astfel analiza marxistă a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care îi poartă numele (Ciuma lui Cnragea) şi prin faptul că acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile uşoare (ceea ce era riguros exact), Studenţii serioşi ridicaseră stilourile din caiete. „Să scriem asta?11 întrebase unul posomorât, parcă indignat... într-o zi venise de la Bucureşti în vizită în oraşul nostru un membru al Biroului politic, însărcinat cu învăţământul şi cultura. Că de ce nu ştim
■
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 753
încă ruseşte? ne întrebase el sever după ce ne adunase pe toţi în aula universităţii, Nc citase la un moment dat în timpul conversaţiei libere pe care o avusese cu noi un provereb rusesc în ruseşte, apoi văzând că nimeni nu La înţeles, ni-I tradusese în româneasca lui nu atât stricată, cât marcată dezagreabil de un dublu accent, evreiesc şi în acelaşi timp rusesc. „Dar dumneavoastră, când aveţi de gând să învăţaţi româneşte?" răspunsese atunci Ion Micu, creând cu seninătate un moment penibil de tăcere, căci liderul nu avusese în primele clipe replică: apoi se înfuriase. „Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mândri de drăcuşorul mic-burghez care zace în ei şi care îşi scoate corniţele ori de câte ori e vorba de lucruri serioase."* Ion Micu îi replicase: „în orice caz văd că şi dumneavoastră gândiţi prin sistemul de imagini care face parte din opiumul popoarelor: drăcuşor, corniţe;.. Or, noi, marxiştii, ştim că nu există draci şi nici fii de-ai lor, drăcuşori..,11 „Dumneata eşti marxist?" îl întrerupsese liderul, ca şi când ar fi fost convins că are în faţă un impostor. Micu surâsese candid: „Da, ca şi dumneavoastră!"
îl găsii gata îmbrăcat să ieşim, totuşi, mai întârziarăm, nu vroia să plece, se uită de câteva ori dîscrer la ceas şi nici de vorbtr nu avea chef, sau maî bine zis se gândea la ceva, tăcut, şî pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toţi la un rendez-vous* când suntem puşi să aşteptăm pe cineva care a depăşit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou şi mâ întreba câte ceva, eu îî răspundeam, dar el nu avea aerul că m-a auzit. întru târziu, după vreun ceas, se auzi la intrare cheia răsucindu-se în uşa apartamentului şi apăru Ivona, soţia lui, care intră în birou ară un surâs că îşi vedea soţul, fârâ o tresărire că avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese şi ca utecistă în ilegalitate, dar fără sâ fi fost închisă, cum se întâmplase cu soţul ei. Femeie tăcută, fără sâ fie placidă, o brunetă, stătea şi asculta conversaţia fără să intervină, nu pentru că n-ar fi avut ce spune,
754
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
dar parcă tor timpul se gândea la altceva, care, fără s-o obsedeze, îi acapara totuşi gândirea. Când deschidea gura, o făcea ca să-şi contrazică, în felul ei absent, soţul, sau să-i spună că are nişte telefoane de dat şi o <;ă treacă în hol, unde într-adevăr nu mai termina de vorbit. Când era prezentă, întâlnirea mea cu Micu era stricată. „Mi-ai dat telefon că vii, nu că întârzii", zise Ion liniştit, fără reproş. „Am mai avut treabă", zice ea cu un glas alb, fără sâ mai adauge ceva, de pildă sâ explice de ce a telefonat atunci câ vine, sau de cc n-a telefonat câ întârzie. „Ai avut necazuri?4* „Nu!" „Eu ies cu Petrini sâ facem o plimbare." Mai târziu am aflat că el o iubea, iar ea nu, însă o îubea mai mult decât se putea bănui, iar ea nu-1 mai iubea deloc când îi cunoscusem eu şi mă întrebam dacă îl iubise vreodată. Mâ întrebam chiar cum dracului o fi arătat atunci, în timpul idilei, căci dacă arătase ca şi acum, sau pe-aproape, de ce se îndrăgostise el de ea atât de tare? O pereche mai nepotrivită nici că se putea imagina (întrebarea populară „cc-o fi găsit la ea" ţi se punea îndată cc-i vedeai împreună), cu toate că Ivona nu era deloc urâtă, însă un anumit voluntarism în felul ei de a fi, vocea puţin îngroşată, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispreţ iară adresă precisă, o făceau net antipatică: dispreţ de ce? Al unei gândiri adânci, al unei sensibilităţi deosebite? Nimic! doar siguranţa de sine, vag stupida, a omului comun... Şi totuşi, ea avea să-l părăsească în cele din urmă, fireşte pentru un altul, şi Ion să sufere mulţi ani, după aceea, deşi se recăsătorise el însuşi, aproape imediat, cu o studentă pasionată ca şi el de literatura, de altă rasă decât lvona, dar... fireşte, a apărut şi un dar, însă ceva mai târziu; fapt c că alături de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe lvona, dar n-o uitase, mai vorbeau încă la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fî de pildă starea timpului şi că Ion să nu iasă feră să-şi pună la gât un fular gros,.. într-o zi ea chiar i-a trimis
acasă uri peşte... Dar despre istoria cu acest peste o să mai am, poate, timp să vorbesc,..
Ion era un tip afectuos în prietenie, când ne plimbam, de pildă, mă lua de braţ, lucru care mâ jena. „Ioane, îi spusei degajându-mă, marele poet nu suferă de nici o sciatică, acum vin de la el, a fost dat afară de la catedră fiindcă îva acceptat sâ deschidă cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie săd părăsim!" „E prea târziu, răspunse el îndată, semn că ştia totul. E prea târziu, repetă, în locul lui a fost numit domnul Roşu Decebal, care prin numele lui a lăsat sâ se înţeleagă unde trebuie că e roşu şi în gândire, iar cu prenumele câ e un neaoş urmaş al marelui rege dac. Naţiunea, ne învaţă losif Vissarionovici Stalin, deocamdată nu va dispărea, încât e nevoie încă de naţionalişti roşii ca domnul Decebal, ce-a înfrânt popoare multe, de jos şi de pe cah./
Ăstuia îi ardea să fie el spiritual într-un asemenea moment, deci, e adevărat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci căuta doar să-mi sugereze câ inflamarea gândirii nu ne duce spre decizii raţionale. Dar înţelesei că aprobase, în sinea lui, hotărârea. Ai fi zis că, iu ciuda ironici, avea de pe acum o anume simpatie pentru profesorul Roşu Decebal. Era firesc! Făceau parte din acelaşi partid, căci nulul profesor se înscrisese prin primăvară... Totuşi contînuai: „Ioane, numirea unui dentist în postul de decan nu mâ deranjează. în general, orice numire de acest gen a unor personalităţi politice, dar care au totuşi o cultură, în locul, să zicem al unor titulari nu prea străluciţi şi mai ales compromişi în vechiul regim, în orice caz reacţionari fetişi» cum era fostul decan, are un sens. Dar sâ dai afară un mare poet şi filozof care are dificultăţi în adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal." „Petrini, spuse el atunci sever, observând pesemne că începusem să ridic vocea, revoluţia, ea însăşi, e un scandal. Noi, care o facem, spunem că e un lucru înălţător, deşi cei lucizi ştiu câ e o maladie, dar nu suntem noi vinovaţi că am moştenit o societate bolnavă.,. în
756
MARIN PREDA
CEI. MAf IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
757
mod fatal, curentul care se creează împotriva mentalităţii vechii societăţi ia cu sine pe toţi cei care nu acceptă să-şi însuşească noile principii. Nu exisră revoluţie paşnică, chiar dacă ea, sâ zicem, nu e sângeroasă." „Există valori absolute, strigai eu, de care nici o revoluţie nu trebuie să se atingă. Filozofia e una din ele." „Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi", răspunse el şi nu ştiu dc ce, pronunţând cuvântul unii râse. „Dar curn am putea să le cerem să se dezică de ei înşişi, de gândirea lor liberă, de opera lor şi să pună în locul a toate acestea două broşuri ale unui oarecare Jdanov? Ţie nu-ţi pasă, predai liniştit limba şi literatura română, nu eşri pus sâ vorbeşti studenţilor în locul lui Eminescu despre împărţirea lumii în două lagăre..." „Păun-Pinciou, zise el sec. „Ce e cu Păun-Pincio?" „în locul lui Eminescu. Si Ncculuţă." „Ce e cu Neculuţă?" „Si Cezar Bolliac". »Adicâ?" „Adică toţi ăştia în locul lui Eminescu." „Si tu ai acceptat?" „N-am acceptat încă* „Dar ai de gând să accepţi!" „Mda!" „De ce mda? Da sau nu!1* „Cred câ da, dacă n-or să mâ dea afară»** „Tocmai pe tine? De ce?" „Parce que la ripublique c'est le diable et moi je suişpartisan de la ripublique. Doncr je suiş un diable!" „Şî dacă nu te dă afară, vrei sâ zici că vei juca rolul diavolului predând pe Păun-Pincio, Neculuţâ şi Cezar Bolliac în locul lui Eminescu? Cum? E ridicol!" „Am citat greşit: *La Republique cest la pensee et la pensie c est le diable». Te voi preda studenţilor pe Neculuţă, dar prin gândire îi voi determina să se ducă la Eminescu." „Tot e ridicol! N-ar fi mai bine să pleci?" „în zilele noascre, râse el, nimeni nu mai pleacă, eşti dat afară, dar sâ pleci tu singur, prin propria ta voinţă, nu se acceptă. încât, reluă el după o pauză văzând că tac, nu mai spune că nu-mi pasă, câ predau liniştit limba şi literatura română". Aşadar, gândii eu, am ajuns, fără ca eu să-mi dau seama, foarte departe! în lumina acestor revelaţii gândul meu de a acţiona în apărarea marelui poet, pc lângă că era net riscant, n-avea nici cea maî mică şansă de a ralia pe cineva. Dacă până şi acest coleg care era membru de partid vedea posibilă chiar
darea lui afară, înseamnă că a altora... şi mai ales cea efectuată, a marelui poet, nici nu mai intra la socoteală, nimeni n-avea sâ protesteze. „Totuşi, spusei brusc îndârjit, eu voi protesta." Dacă ai s-o faci, răspunse atunci [ou Micu foarte grav, mă vei lipsi pe mine dc posibilitatea de a te apăra când vei fi tu însuţi ameninţat." „De ce aş fi eu însumi ameninţat? spusei deodată sumbru. Dacă vor dori să nu mai fie cultură, continuai indignat şi deodată nepăsător de soarta mea, mă voi duce să predau copiilor abecedarul, unde cred că nu voi fi silit să le vorbesc despre cele doua lagăre (oribile cuvinte, cu puţin efort de gândire se putea evita apropierea aceasta de lagărele de concentrare, dacă chiar era necesar să se declare astfel scindarea lumii în două) şi nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea ce chemarea mea mă va îndemna să realizez."
Se lăsă o tăcere. După câţiva paşi, Ion Micu exclamă: de! Ca şi când poziţia mea ar fi semănat cu a acelui moşier al lui Rcbreanu care îşi creează în fata ţăranilor în revoltă o imagine despre sine idilică, provocând acel răspuns dubitativ. Ajunsesem în centru şi paşti proaspătului meu prieten se îndreptară spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea oraşului nostru, braserie unde ne mai întâlnisem, îi plăcea lui, zicea că are cel mai bun filtru - îi plăcea cafea filtru, bea care două sau trei la rând.,. Mie îmi plăcea aici berea, care era totdeauna rece şi parcă într-adevăr şi ca mai bună decât în alte părţi.
Ion Micu clipi iritat când văzu că masa la care îi plăcea lui să stea într-un colţ pe o canapea de trei persoane era ocupară, îmi explicaseşi de ce: acolo puteai discuta liniştit, erai păzit de pereţi din două părţi, nu se purea aşeza alături de tine unul cu urechile lungi.., Dar ne întâmpină chelnerul care îi cunoştea preferinţele şi ne spuse că masa va fi imediat liberă, clienţii au cerut plata. Da, dar plătind mai ceruseră bere, pe care se vedea că n-aveau de gând s-o bea repede. Ion începu să-t înjure, în timp ce chelnerul ne sfătuia să ne aşezam undeva şi îndată ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu înţelesesem, adică
758
MARIN ?REDA
CHl. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
759
nu crezusem până atunci câ în timp ce clienţii ca noi îşi beau liniştiţi cafeaua sau berea, alături de ei, la masa vecină, se putea aşeza unul cu urechile lungi. „După ce îi recunoşti?" îl întrebasem pe Ion. „Nu achită nota", îmi răspunsese el. „Rine, Har cum îi recunoşti înainte de a achita nota?" „Au urechile lungi!1* „Chiar?" „Da, deformare profesională." Râsesem, dar aşteptând sâ ni se elibereze masa, în timp ce „lingeam" o bere, cum spunea prietenul meu, observai că la masa liberă de alături se şi aşezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar căruia chelnerul îi şi adusese o cafea, scosese un zîar şi sta cu nasul în el, în tîmp ce o ureche era într-adevăr vizibil răsucită spre noi. „Ioane", zisei şî îi făcui semn discret cu capul spre masa vecină. „Un tâmpit, zise cl tare, e aşa de bou încât îşi închipuie că nu-1 ia nimeni în seamă şi poate cl să tragă cu urechea şi să-şi facă pe urmă liniştit raportul către şefi... N-o să afli nimic, bă, eşti aşa de prost că or să te dea afară, aşcază-te şi tu lângă alţii, eu vă cunosc din ilegalitate, sunteţi aceiaşi idioţi şi fără fler, cu toate că serviţi acum altă cauză... Du-te şi mă spune că aî fost mirosit de unul şi te-a înjurat..."
...Trecurăm în sfârşit la masa noastră şi chelnerul ne şî aduse filtre, le pusese mai dinainte. 'Turnarăm în ceşti... „Ar fi prea simplu", zise Ion. „Adică?" „Să te duci să predai copiilor abecedarul." „Şi ce de n-ar fi simplu?" „Lucrurile sunt mai complicate, rosti el sibilinic şi se ridică încet, ai fi zis ca un moşneag cu umerii încovoiaţi de atâta înţelepciune şi se îndepărtă şi dispăru pe după o perdea. Rămăsei singur câteva minute şi mă uitai să văd ce făcea individul cu ziarul. Dispăruse, lăsând în urma lui ceaşca de cafea pe care o băuse, ca o enigmă: era sau nu era cel care o comandase un... Hm! gândii, Ion exagerează, nu poate un om sâ-şi bea liniştit o cafea şi să răsfoiască un ziar, fără sâ-1 suspectezi că... I se vedea urechea răsucită spre noi, ei şi? Ce să facă la urma urmelor şi el cu urechile, saşi le taie, să bage un mototol de vată în ele, saşi le
astupe cu palmele ca să ne convingă pe noi câ nu era un*,. „Lucrurile nu sunt atât complicate, cât complexe, reluă prietenul meu revenind. «L'enfer, c*est Ies autres», spune domnul Sartre şi are dreptare, uitând însă să adauge că treptele infernului încep de sus, unde mai poţi încă respira şi, cu cât coborî, cu atât aerul e mai împuţit, pentru ca jos de tot, în infern, Ies autres să te împiedice literalmente să respiri. Te sufoci şi îţi dai duhul. Ori toată chestiunea e să supravieţuieşti!14 „Nu te înţeleg, zisei, dimpotrivă, faptele arată că «L 'enfer ce sont Ies idtfes qui vknnentdu haut. Les autres», cu cât cobori mai jos, cu atât sunt mai străini de ele. în fond avem un regim popular în care într-adevăr masele sc simt bine. Ce-i pasă oţelarului cutare că un mare poet şi filozof a fost înlăturat de la catedră, sau că Hegel trebuie răsturnat cu fundul în sus ca să se mai poată spune câ filozofia lui are oarecare valoare? După acest oţelar, Hegel poate foarte bine nici să nu mai existe, el îşi vede de oţelul lui, participă la şedinţe unde are dreptul la cuvânt, îşi iubeşte nevasta şi copiii şi când ia chenzina se duce cu prietenii la o bodegă unde se cinstesc şi discută despre ale lor» Ştiu asta de la tata, care e muncitor specializat, dar cu o psihologie care nu diferă de a altora. Ca învăţător într-o şcoală oarecare nu mă voi deosebi nici eu dc ci şi mă voi simţi perfect."
Ion sorbi din cafea şi îşi bulbucă ochii într-o parte, semn că gândirea îi aluneca rapid si trebuia să facă un efort sâ-i domine toate nuanţele. „Pentru că, zise cl, nc aflăm într-o fază încă idilică. Masele n-au venit încă pc deplin în contact cu ideile care guvernează regimul nostru popular, în care ele, după cum zici tu, se simt atât de bine."
XII
Deodată ridicarăm amândoi privirea şi văzurăm că lângă masa noastră se oprise un pitic care ţinea un chibrit în mână şi se uita la noi fix. Un cerşetor care da târcoale pe-aici, îl mai
760
MARIN mt'DA
CRI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
761
văzusem şi în alte daţi. De când se oprise lângă noi şi nu-l simţisem? Si de ce tăcea? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem? „Ce vrei, bă?" se răsti Ion la el. Piticul lăsă să-i iasă din gât un fel de zumzet, era, adică, mut, nu putea articula cuvinte, nu era însă şi surd, fiindcă răspunsese prompt la întrebare şi întinsese insistent chibritul înainte. „Nu-ţi dau nimic, cară-te de-aici", zise Ion scos din sărite, la care presupusul mut îşi spori brusc zumzăitul în semn de protest şî o luă spre alte mese. „I,-am văzut în tramvai înir-o dimineaţă, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigură, a zis pardon si a înaintat printre pasageri fără mutra cretină pe care şi-o ia aici,,." „Crezi că e un-./' „Bineînţeles! Ortega y Gasset a formulat în Revolta maselor (carte oarecum depăşită de consecinţele războiului) o idee foarte interesantă. Masele vor pune stăpânire pe tot, au şi pus mâna pe restaurante, pc magazinele comerciale, pe sălile de cinematograf, pe hotelurile şi staţiunile care altădată le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transoceanice," Le mai rămâne, adaug eu, să pună mâna şi pe puterea politică sî marea putere financiară şi economică, pe care însă nu o vor folosi în mod liberal. Masele sunt sătule de liberalism, care n-are mei un haz. Ele vor puterea deplină şi adevărată, nu le interesează de pildă democraţia parlamentară, cu alegeri şi alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e sâ dispui de soarta altora. în alegeri vei obţine 99,80 la sută şi vei fî singurul partid care candidează. liberalii burghezi sunt nişte imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum însă ele nu mai sunt oprimate şî au alte apetituri, nu le mai interesează pe ele libertatea. Cc să facă, în fond, cu această libertate? Citesc în ziarele lor libere că ministrul cutare e compromis, că însuşi guvernul îşi fiice de cap şi câ trebuie sâ părăsească puterea. Ei şir Ce le iese lor din toate acestea? Ce le pasă lor de agitaţia electorală (coşmarul liderilor burghezi) care trebuie să aleagă un parlament neputincios, iar majoritatea
sâ propună preşedintelui republicii un guvern şi mai lamentabil, care poare intra în criză la nici trei luni după votul de încredere? Să faci să se încolăcească la picioarele tale masele, cu strigăte isterice de adoraţie şi tu, ca un «părinte», să le dai pe hârtie legi extrase din viziunile utopice ale umanităţii, şî în realitate sâ le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masă, dar selecţionaţi dintre cei mai primitivi, mai cruzi şi mai fanatici şi să terorizezi aceste mase, sâ vii în întâmpinarea pornirilor lor obscure de autoritate şi dominaţie, iată ce înseamnă pentru unii, în timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fără crâcnire, iar în faţa plutonului de execuţie cei mai puri dintre ci vor striga trăiască, adică sâ trăieşti tu, „părintele" lor, care ai bifat îa acea zi printre numele celor care trebuie sâ dispară şi pe al acestor revoluţionari puri, care cât au fost şefi nu pe puţini au trimis şi ei la moarte. Discutam dara trecură despre lipsa de substanţă a dorinţei lui Faust de a redeveni tânăr. Dacă ar fi fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esenţial pe această lume, adică puterea, purerea deplină şi totală, Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto să-l ajute sâ cucerească pe o oarecare stupidă Margaretă, care se sperie că a rămas însărcinată şi îşi îneacă progenitura într-un râu. Iubire lamentabilă! Goetheîi spune tragedie, dar nu e tragedie nicidecum. Să-ţi vinzi sufletul pentru atâta lucru denotă neînţelegere totală a germenului care a intrat încă din perioada monocelulară a apariţiei vieţii pe pământ în faimosul lanţ de amîno-acizi care trebuia să ducă la apariţia bipedului numit om: asigurarea pentru el a celor mai bune condiţii de existenţă, apoi pentru a fi sigur câ nu va mai fi ameninţat, libertatea absolută faţă de ceilalţi, adică puterea deplină şi discreţionară asupra lor. Cum vei obţine aceasta? Cu ajutorul tot al lor, propunându-le un ţel măreţ, apoi biciuindu-i sâ-1 cucerească. Hiiler, de pildă, le-a propus cucerirea lumii: l-au urmat săvârşind incredibile crime. Perioadele de democraţie sunt, pentru cine studiază bine istoria, nişte accidente.
762
MARIN PRFDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
763
oceanul uman a fost aproape tot timpul zgâlţâit de furtuni-, cuceriri şi tiranie. E drept că mulţi tirani şi cuceritori au sfârşit pe eşafod, Hitler s-a împuşcat!"
Se opri şi îşi turnă cafea în ceaşcă. „Sunt contradicţii în ceea ce îmi spui, îi zisei. întâi o remarcă: adevărata putere nu constă în faptul de a dispune de soarta altora. Odată, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin în faţă. Pur si simplu. Unchiul ăsta nu era nici bleg, nici îngăduitor, în plus putea pune jos un taur apiicându-1 de coarne. Idiotul ăla nu ştia. Ei bine, nici unchiul n-a ţinut ca acela să afle, s-a şters liniştit cu şervetul, nu i-a spus nimic ca şi când acela nici n-ar fî existat şi a continuat să petreacă liniştit şi vesel. Totuşi se făcuse o tăcere de gheaţă, toţi se aşteptau ca el să reacţioneze şi să-l gâtuie pc agresor. Puterea celui cu adevărat puternic astfel sc manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci, şi acela să nu ştie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mânie», că «pedepseşte». Nicidecum! Astae Dumnezeul evreilor, mânios si cumplit, care trece prin foc şi sabie cetăţile, si nu cruţă nici copiii. Al nostru îşi lasă fiul să fie răstignit, îl părăseşte, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atât de mare încât sudoarea care îi ţâşnise pc frunte era de sânge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă! Ctim să-l treacă? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor aleşi, ce valoare ar mai avea mântuirea?" „Da, îmi reluă Micu ideea, şi în timpul calvarului Isus se întunecă şi strigă: Eli, Eli, lama sabactami..." „Un mare şef, continuai eu, primeşte şi el ceva în sensul unei scântei divine; el nici măcar nu guvernează, predă puterea primită de la popor înapoi poporului şi singura lui veghe e sâ nu apară cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redâruit-o şi de a îngenunchea pe alţii. Pe aceia într-adevăr îi stârpeşte feră cruţare. Tiranii moderni, de care vorbeşti tu, nu au în eî această scânteie divină- Dacă e sâ continuăm analogia
ţi să nc întrebăm în ce constă totuşi puterea lor eu as afirma că sunt de acord cu tine că o primesc, de la mase, dar [i-o mai restituie, fiindcă..." „Ei, de cc n-o mai restituie, zise Micu văzând că ezitam... N-o să spui că au pierdut contactul iniţial cu forţele divinităţii?! "„Ba chiar asta vroiam să spun.,." „Că iau apoi contact cu forţele malefice?.,." continuă el fâră ironie.
De aceea ţineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista să fie ironic cu alţii, făcându-şi duşmani: nu era ironic cu mine, chiar când mă simţeam eu însumi prins în flagrant delict de naivitate, cum sc întâmplase acum; rămânea foarte grav şi reflecta profund ia ceea cc îi spuneam, când ar fi putur atât de uşor sâ mă persifleze.-. „Oricum, continuai eu, acest gen dc putere e un coşmar, turbură somnul tiranilor şi chinuie printr-o infernală singurătate... Oricând nişte oameni îndrăzneţi har putea ucide ca pe nişte mizerabili descreieraţi cc sunt si eî ştiu acest lucru. Iar masele sunt reprimate nu din plăcerea că au puterea, cum spui tu, ci din teama că aceste mase se pot oricând revolta. Teroarea continuă este deci necesară pentru a descuraja orice idee de demnitate şî libertate." „Nu e convingător", zise el ridicându-se şt dispărând iar.
în timpul unor asemenea întreruperi mă gândeam care dintre noi doi sufeream de rinichi, el pe care consumul de bere îl scula atât de des de la masă, sau eu, care nu mă ridicam deloc, deşi nu beam mai puţin. Nu eram convingător. Ba eu cred că eram, în orice caz simţeam că, în forul meu interior, sc cocea o idee în legătură cu aceasră frenetică activitate a maselor în secolul nostru, despre care scrisese Ortegay Gasset, şi aapariţiei stranii a tiranilor totalitari care infirmau orice evoluţie în con-ştiinţe după două mii dc ani de creştinism, două milenii în care martirii umanităţii suferiseră parcă zadarnic. Aveam sentimentul, presimţirea că intrasem într-o nouă eră, dar abia mai târziu, când o apăsătoare experienţă avea să se adune în urma mea, şi după grele ameninţări, avea să ţâşnească gândul: Era
764
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 765
ticăloşilor. In ziua aceea îmi dădea târcoale» dar nu reuşeam sâ exprim decât naivităţi grave şi locuri comune. „Iuliu Cezar a fost un dictator divin?" mă întrebă prietenul meu chiar înainte dc a se reaşeza pe scaun în faţa mea. „Da, a fost!" „Şi totuşi a fost asasinat la idele lui rnarre. Da, si eu cred că era atins de scânteia divină când se sprijinise pe masele plebee în lupta contra lui Pompei, şi chiar si ulterior, după ce fu învinuit câ vrea să devină imperator. Dar masele? Hi bine, masele nu l-au sprijinit să nu fie asasinat de puternicii aristocraţi ai senatului, cu toate că la auzul ştirii şi-au exprimat revolta, şi asasinii au trebuit să fugă. Brutus. Şi tu, Brutus?! s-a mirat el văzând că printre cei care îl loveau cu săbiile se afla şi Marcus Junius Brutus, acest nepot al lui Caton, al cărui frumos chip, parcă de adolescent pur, îi inspirase totdeauna simpatie şi încredere... Ar fi fost avertizat de propria lui soţie si chiar pc drum cineva a insistat să citească un mesaj şi să nu se duca în dimineaţa aceea în senat. Ei şi? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fî dus a doua zi, sau în altă zi, conspiraţia nu se formase pentru o zi anume, fatală, s-ar fi pus în mişcare cu altă ocazie, desi imprevizibilul psihologic putea să schimbe torul în favoarea sa, de pildă unul din conspiratori să trădeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care să se fi trezit cuprins de îndoieli, căci Cassius şi Brutus au pierit şi ei de mâna lui Anton iu şi Octavîan, dovedindu-se că moartea lui Cezar nu era necesară. Asta arată că puterea trebuie organizată, chiar dacă o restitui maselor care ţi-au dat-o, fiindcă scânteia divină nu rezistă fără organizare, fără un partid care să reamintească tot timpul maselor că sunt libere şi să le tină sub stare de vigilenţă. Acest lucru îl facem noi, comuniştii, pentru prima oară în istorie. Oamenii sunt agitaţi de principiile binelui şi râului, care nu apar decât foarte rar în stare pură, nu ştii dacă prietenul de azi (Brutus) nu va ridica mâine sabia şi nu te va lovi şi, desigur, invers, duşmanul tău înverşunar te va salva când te aştepţi mai puţin. Asta nu înseamnă că omul nu
aspiră la o stare de spirit de echilibru şi că odată obţinut nu doreşte această permanenţă..." „Asta în primul rând, continuai eu, în paranteză fie spus, cineva tot trebuie să plătească un tribut libertăţii, pentru a salva ideea, si nu invers, sâ organizezi şi în toiul acestei organizări, ideea sâ se stingă: şi cc dacă moare cutare şef, lovit, să zicem, de duşmanii revoluţiei? trebuie sâ institui teroarea asupra întregii ţâri? se prăbuşeşte ideea! In al doilea rând, nu sunt de acord că masele s-au săturat de liberalismul burghez şi chiar de libertate în general, neavând ce face cu ca, ele fiind în realitate, în acest secol, stăpânite de porniri obscure de autoritate şi dominaţie. Aşa te-ai exprimat.,„Da, ripostă el deodată cu o undă stranie în glas, ceva dur, net şi cinic, ştiu ce spun, şi eu fac parte din mase şi am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate şi dominaţie."
Aici discuţia sc opri brusc şi urmă o tăcere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai că e mare, că ţi-a închis drumul, că nu mai puteai merge înainte şi te întrebai ce mai puteai să faci! Cum să-l urneşti, să-l dai Ia o parte? El rosti totuşi, dar nu ca să-l înlăture, ct să mai pună parcă încă unul deasupra: „Acum comuniştii nu par necesari, zise el. Dar va veni timpul când viaţa fără ei va deveni imposibilă. Atunci vor fi căutaţi, se vor forma cozi interminabile la uşile birourilor lor, vor fî iubiţi şi respectaţi... Cine are urechi de auzit, să audă,.."
Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spusese era foarte clar, mă gândeam, dar nu înţelegeam nimic. încercai zadarnic să continuu spunându-i că şi eu fac parte din mase şi am trăit destul ca să Ie cunosc, n-am descoperit în psihologia părinţilor şi rudelor mele, a rudelor rudelor mele şi a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur dc dominaţie şi autoritate, în afara unor prejudecăţi curente, moştenite prin tradiţie: să nu te vorbească de rău lumea, să nu te faci dc râs, să nu te-arare cu degetul, chiar dacă e în joc ceva care ţie ţi se pare că ar fi fericirea; această fericire sâ fie în rândul lumii eţetera, eţetera!. _.
766
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
767
Cât priveşte faptul că n-ar avea ce face cu libertatea, n-am des? coperit la nimeni o suferinţă în acest sens, dimpotrivă, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost înjuraţi, huliţi, li s-a dorit pieirea şi s-au bucurat rând Amonescu i-a .scăpat de ei.,."
Tăcere. El exclamă, de astă dată ironic: „De!" Si goli paharul de bere, puse mâna pe noul filtru care ni se adusese, îşi turnă cafea, sorbi (mâ întrebam cum de nu se frigea), îşi aprinse o ţigare şi dispăru iar de la masă, nu înainte de a mai adăuga, izbucnind însă într-un râs fărâmiţat, care nu ştiai când se va opri: „Să dea Marx să nu înţelegi prea târziu cuvintele mele!"
XIII
Am rămas posomorât. Tot nu înţelegeam... A cunoscut pe pielea lui pornirile obscure de autoritate şi dominaţie a maselor. Ce-o fi cunoscut? Avusese în glas un puternic accent de om care ştie multe şi nu vrea să spună... începea, pentru întâia oară, să mă irite... Dacă ştia, de ce nu-mi spunea? Ce să înţeleg cu din această aserţiune referitoare la mase, irelevantă pentru mine? Mama, în blândeţea ei, folosea şi ca expresii dure când nu-î plăcea un om, de pildă când cineva făcea pe deşteptul-.. „Trebuie completat, zise Micu revenind: porniri obscure de autoritate şi dominaţie pc care le transferă..." „Cui le transferă?" spusei. ^Ai să afli!" „Şi de ce nu-mi spui tu? Dacă zici că ştii?" „Am şî spus-o, dar n-ai fost atent." SI se uită la mine de jos în sus, fix, neclintit el însuşi, foarte scrutător, dar şi cu simpatie. „Mărturisesc câ n-am reţinut..." „Multe nu se reţin", zise el ca un avertisment şi tăcu, bâţâind însă distrat dintr-un picior şi strivind cu scârbă ţigarea în scrumieră. Ai fi zis că n-o să mai fumeze cel puţin un ceas, astfel de grimasă de silă făcu. Dar imediat scutură pachetul si, gânditor, duse o nouă ţigare la gură, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. „Multe nu se reţin şi un anumit timp încă nu se vor reţine*, repetă el şi văzându-i piciorul care nu înceta sâ tremure avui
senzaţia netă că şi mintea îi bâzâia, ca un motor care fusese uitat laralenti în mijlocul drumului, în timp cc şoferul dispăruse în mă-sa, nu se ştie unde. „Ascultă, Ioane, îi spusei, tu vorbeşti ca şi când capul tău a mai fost la un cur de mătuşă." El se gândi o clipă: „Păi a mai fost, zise. în tîmp ce tu îl studiai liniştit pe Hegel, mătuşa asta mâ croia cu gârbaciul, să spun care sunt legăturile mele superioare, dar şi cele inferioare. Mătuşă a dracului! Dar şi eu, copil încăpăţânat: deşi îmi arătase probele, confruntându-mă cu legătura mea superioară, care ori căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această legătură a dispărut şi nimeni nu poate sau nu vrea să-mi spună unde), eu continuam să neg spunând că nu ştiu nimic, nu-1 cunosc pe acest om. E drept că nici el nu m-a recunoscut, lucru care complică problema... însă nu arăta nici o urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu arătam,.. în celulă mă gândeam câteodată şi la marele poet şi îmi spuneam: ce frumos sună să gândeşti, cunoaşterea lucifericâ\ splendidă metaforă! Dar cunoaşterea mea ce fel de cunoaştere era? Dar a individului de Ia Siguranţă? Relaţiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui de torţionar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, posomorât- «Aş putea să te trimit pe front, îmi spunea, adicâ întâi la Sărata să faci instrucţie, şi Sărata asta e infernul lui Dan te, un intelectual ca tine s-ar curăţa în două săptămâni de furunculoză, cel puţin, pe urmă dacă ai scăpa, direct în foc, pe linia întâia: de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă %\ pe linia întâia sunt locuri unde mai ai şanse să scapi, cu o rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă nimeni. Te ţin însă aici, dar cu o condiţie...» (era mult după Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemţii n-o câştigaseră, se repliau strategic pe poziţii dinainte stabilite, dar oricât erau ele de stabilite şi anume dinainte, erau înapoi, nu înainte, şi omul meu se grăbea şi el: ce-o să fie? Dacă nemţii pierd războiul?) A scos o hârtie bătută la maşină şi mi-a dat-o
768
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
769
s-o citesc. Declaram în ea că alde cutare de la Siguranţă s-a purtat bine cu mine, nu m-a bătut, nu m-a schingiuit eţetera! S-o scriu cu mâna mea şi s-o semnez. I-am spus că sunt dc acord numai dacă încetează bătăile şi schingiuirile. «Bine», zice. S-a ţinut de cuvânt şi după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din nou arestat şi să cad pe mâna altuia, care nu-şi punea el problema ce-o să fie şi cum o sâ fie. Am fost rular, am aflat după 23 August, că ăştia doi erau prieteni. N-a trebuit să depun eu mărturie împotriva lor, au depus alţii... Mătuşile, le-a venit şi lor rândul s-o încaseze..."
Mă uitam la el: totuşi scăpase teafăr, şî nu era prea voinic, gând absurd, ca şi când ar fi trebuit, ca să-l cred, sâ arate mutilat. „Ioane, zic, aş fi studiat mai puţin liniştit pe Hegel dacă aş fi ştiut câ un student din generaţia mea e torturat în beciurile Siguranţei şi bineînţeles dacă aş fi aflat şi de ce, dacă, adică, experienţele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atât de grave e pentru mine o enigmă şi nici acum nu te pot urmări. Nu te înţeleg! Am fost tentat să-I admir pe Stalin, aveam aversiune împotriva lui Troţki, şi Stalin e convingător când argumentează că acest menşevic avea gărj^uni în cap cu teoria Iui a revoluţiei permanente. -. Pc urmă tu mi-ai dar cărţi ceva mai puţin sumare decât opera lui Stalin şi nu numai câ mi-ai temperar începutul de entuziasm pe care îl aveam pentru el, dar m-am şi trezit ca dintr-o narcoză şi l-am văzut aşa cum e. Totuşi tu îl admiri, simt acest lucru şi nu-ţi înţeleg avertismentele. îţi repet» nu văd ce ar fi complicat în faptul de a părăsi facultatea şi a învăţa pe copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mâine, dar rămân la ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci pentru ideea că filozofia nu poate fi desfiinţată. în orice caz» eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare jdanov.4' „Nu e «oarecare», zise Micu ridicând un deget. „Da, zic, care sunt operele lui filozofice?"„Nu mai fi şi tu aşa de naiv! spuse el de
astă dată cu un astfel de glas încât, fără să ştiu de ce, mă intimidai. Operele lui filozofice, continuă cl foarte supărat (dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un soi de mâhnire pentru mine), sunt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvânt din discursul lui despre filozofie." „Şi tu de ce vrei ca eu să mă supun la toate acestea?" ridicai glasul indignat. „Nu te supune, dar fii în cunoştinţă de cauză, $tii ce spune Napoleon: «Les gros bataillons ont toujours raisom* Tu ce vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontainc (dacă nu te conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună lupului că nu poate să-i turbure apa, întrucât ea curge dinspre lup şi nu invers? «La raison du plus fort est toujours la meîlleure...» Revenind la marele poet... De-aia nu ţin sâ apăr acum cunoaşterea luciferică, prefer materialismul dialectic, care mă învaţă că nimic nu e stabil pe această lume, şi că totul sc află în continuă mişcare şi transformare. Va învinge cel ce are răbdare să aştepte fără .să se lase Ispitit de orgoliul de a acţiona, când timpul nu e favorabil acţiunii.„Da, dar aceste mişcări sunt largi şi durata lor nu se măsoară cu durata existenţei mele pe pământ. Trebuie sâ acţionez!" „Da, dar nu uita că lumea de azi e în criză, războiul a fost doar începutul ei, şi crizele n-au o durată atât de lungă încât să nu mai ai timp sa participi la clc şi să le vezi sfârşitul, în cincizeci de ani părinţii noştri au trăit două războaie mondiale, ascensiunea şi căderea lui Hitler şi a Germaniei, dispariţia imperiului britanic, apariţia pe planetă a două uriaşe puteri, Statele Unite ale Americii şi Rusia şi în curând China comunistă... Ruşii cel puţin au trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic prin crime şi distrugeri), o revoluţie, un război civil şi două catastrofe provocate de secetă. Avem multe de văzut, ce te repezi aşa sâ te duci sâ predai abecedarul? Nu e poziţia cea mai potrivită de pe care să înţelegi lumea în care trâieşri," „De ce nu? Spinoza a şlefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale până la sfârşitul
770
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
771
vieţii?" „Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani! Şi pe urmă te-ai gândit, soţia ta e membră de partid, o să fie de acord cu tine?" „Ei na! Nu m-am născut să mă ghidez în viaţă după dorinţele unei muieri!" „Eu nu zic să te ghidezi, dar gândeşte-te totuşi! Ce te costă dacă te gândeşti!? Şi gândirea nu înseamnă să-ţi spargi capul reflectând în singurătate, ci să fii atent la ceea ce sc întâmplă în jurul tău..," „Asta e bună, tocmai că sunt foarte atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ce-o să-mi spun eu mie însumi..
Mă oprii, se apropiase chelnerul. „Domnul Ionică, zise el, nu luaţi o gustare? Avem icre negre!" „Cum icre negre?! protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveţi?" „Se mai găsesc! zise chelnerul ca şi când chiar se mai găseau. Nu le mănâncă bucureştenii pe toate, ne mai trimite şi nouă din când în când o cutie, două... „O cutie, două?!" îl îngână lori. „Da, două trei... nu prea se mănâncă, clientul se sperie de preţ... Nici icrele roşii nu se mănâncă, se usucă în vitrină.. .* „Şi cât costă?11 „Alea roşii zece Iei suta de grame,. " „Nu, alea negre!" „Alea negre douăzeci şi cinci de leii" „Da, e cam scump, reflectă prietenul meu, preţul a patru fripturi..." „Eu zic să luaţi, zise chelnerul, cât se mai dă la preţu-ăsta. Vă spun eu, când le-o simţi poporul gustul, să vedeţi cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or mai găsi!" mai spuse el filozofic. „De ce să nu se găsească? zise Ion curios. Or să moară nisetrii?" „Ba nisetrii or sâ trăiască, dar marfa asta e lux, pod să ştii ce-or să facă ai noştri cu ea când or afla ce preţ are la Paris sau la New York? N-aţi văzut cu peştele?" „Ce e cu peştele?" „Păi înainte erau pieţele pline cu peşte proaspăt, acuma, noi ardelenii nu prea ne omoram după el, dar, oricum, cine vrea găsea, nu era o problemă. Acuma e o problemă!" „De ce e o problemă?" „Cred că se vinde, dracu ştie, sunt ţări sărace în peşte, ne dau maşini pe eh,." „Bine, dă-ne atunci icre negre", zise Ion.
Ni se schimbă faţa de masă, murdărită de scrumul ţigărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte ceremonios, chelnerul sosi cu icrele, cu pâinea prăjită, unt şi lămâie. „Doriţi şi câte-o ţuiculiţă? zise el. Merge după bere, nu prea merge invers..." Ne aduse ţuică şi apă minerală şi ne părăsi. „E un tip interesant, zise Ion, ştie multe. îmi place dc cl că judecă regimul cu blândeţe şi nu pentru că ştie că eu sunt membru de partid. Si I-a însuşit..
Mâneam, ca să zic aşa, cu respect pentru icre, şi cu gândul la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau vor dispărea... „Ce anume şî-a însuşit?" îl întrebai: „.. .A, domnul Jenică? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai noştri Şi îmi place că ne vede la putere şi în viitor, în timp ce mîcul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu vin anglo-americanii... Ba că vin la iarnă, ba că vin la primăvară... într-o zi I-am întrebat pe domnu Jenică... Zic: ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e înţelegere.-. S-au înţeles la Yalta, aici e al meu, până aici, dincolo e al tău, cu condiţia să existe şî partidele comuniste. Dacă se încalcă înţelegerea, e război. Şi nu poate să fie? zic. Război? In nici un caz, abia s-a terminat ăsta, cine are chef de război? Poate altă generaţie, ehe, mai încolo. Trebuie timp şi pentru război, să sc coacă. Păi, zic, se poate coace şi repede, n-ai auzit că lumea s-a şi împărţit în două lagăre? Ei şi? zice. Astea sunt vorbe! Credeţi că e după ei?... Un om inteligent, domn Jenică... Mai inteligent decât alţii, care îşi închipuie că dacă au citit o sută de cărţi şi au bibliotecă în casă, au monopolizat ei inteligenţa.„La cine te referi?" „La muîţî! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groapă. Ne omoară, zice, suntem totalmente descoperiţi. Se referea la americani, care au bomba atomică şi noi n-o avem, adicâ ruşii n-o au, că noi ăştialalţi..." „Păi avea dreptate, zic, chiar aşa şi c, suntem cu mâinile goale, goi puşcă. Ce mai poţi face cu
772
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
773
armamentul clasic şi cu o armată chiar puternică, în faţa unei singure bombe atomice!"
Ion Micu mancă multă vreme fără să răspundă. Avea însă un răspuns, se vedea dnpS expresia senină a chipului. „Nu numai puterea dc care vorbeam, dar şi războiul e de origine divină, zise el aprinzându-şi o ţigare. Prin divinitate înţeleg puterile cosmosului, care veghează în general cu atenţie asupra speciei umane. Nu în sensul câ şi în nişte întreucideri dintre tribul Bambu şi tribul Mambu vom descoperi voinţa divinităţii, deşi... N-ai observat, de pildă, că sexul unui copil e determinat de o lege misterioasă? Nu ştim cc lege, dar îi vedem efectele; de pildă îndată după un război, se nasc mulţi copii de sex masculin; natura vrea să-şi recupereze pierderile. In general statistica arată că se nasc dintr-o sută (bineînţeles că pe un teritoriu mare al unei ţări) 49 de băieţi şi 51 dc fete... Două fete deci rămân nemăritate, sau mai degrabă, practic, toate se aranjează între ele şi împart măritişul... Un număr de ani unele, alt număr de ani altele. Căsătoriile eşuate sunt şi ele expresia acestei legi uimitoare... Are dreptate domnul Jenică, nu e după ei, un război nu poate să se declanşeze datorită avantajului pe care una din părţi îl are sub forma unei bombe atomice. Trebuie milioane şî milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul să se producă.ri ,Adică? Starea de conflict există, de ce nu ar degenera într-un război?* „Starea asta de conflict o să degenereze în ceva, nu ştim încă în ce, dar nu într-un război în care americanii să dea cu bomba, Sâ nu uităm că atunci când au făcut-o, la Hiroşima şi Nagasaki, tot poporul american purta în el furia împotriva celor care le scufundaseră flora la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat în prealabil război. în al doilea rând, în Europa războiul încetase, japonia însă îl continua, şi încă cum. în mod normal, mulţi americani trebuiau să mai moara ca să-i facă să capituleze. Or, americanii nu mai aveau nici un chef sâ mai moară, şi atunci
domnul Trumann, în acord cu poporul său, a gândit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul? (şi trebuie să nu uităm că le cam plăcea şi cam omorâseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o txjmbă în cap să-i saturăm? Şi le-au dat, s-au săturat şi au depus armele.Or, în ce fel s-ar putea acum americanii înfuria pe ruşi şi zeii să le dea dreptate? Fiindcă împotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat şi n-au nici un chef să urmeze un Hirler-american, care nu există şi acum nici nu e posibil. Bineînţeles că bomba pc care o deţin ar putea să excite pe unii dintre ei, şi să apară în politica lor externă o anumită tendinţă de dominaţie asupra lumii. Asta e altceva. Cine e puternic nu tezistă să nu te facă să simţi această putere. însă după câte ştiu eu, bomba nu arc un secrer propriu-zis, poate s-o facă oricine dispune de câţiva savanţi şi mijloace tehnice. Or, ruşii dispun $i de savanţi şi de mijloace tehnice, si fabricarea bombei e la ci chestie de câţiva ani, poate chiar mai puţin. Şî atunci folosirea ei de către una din părţi devine şi mai improbabilă, în afara cazului când forţele divine ar vedea ca inevitabilă, din motive care ne-ar rămâne inexplicabile, dispariţia speciei umane de pe Terra. Să rămână pe ea doar câţiva troglodiţi de prin pădurile Africii sau Ausrraliei. Dar această viziune catastrofică, apocaliptică, nu poate fi susţinută nici de forţele divine, deoarece specia umană, deşi a dat în acest secol semne de degenerare, este încă şi pentru multă vreme o specie dinamică, în plin avânt si deparre de a-şi fi epuizat forţele creatoare. Kra atomică abia începe şi cuceririle ştiinţei vor modifica şi politic faţa lumii. în bine, nu în rău. Stalin va muri şi el şi cele două lagăre ale lui Jdanov vor dispărea fără să se înfrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lăsând locul unui comunism pe care oamenii îl vor face potrivit naturii lor specifice. într-un fel va arăta cel chinezesc (desigur cu chinezării) şi altfel cel francez, care e greu de imaginat că va părăsi cuceririle anterioare ale
774
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
775
revoluţiei burgheze; africanul va trebui să-şi lepede repede belciugul din nas şi concepţia tribală, dacă poate fi numită concepţie, şi sâ cucerească ideea de naţiune şi de libertate» iar mulătrimea sud-americană sâ-şi tempereze carnavalurile şi să părăsească ideea că amorul singur le poate ajuta să-i alunge pc dictatori. Restul, ce va fi pe urmă, este imprevizibil... Puterea condiţiilor, care ne ţine astăzi înlănţuiţi (foamea, frigul, lipsa de locuinţe salubre), va slăbi treptat şi va face, adică e de sperat că va face absurdă represiunea unora împotriva altora. Eu nu spun că lumea veche, capitalistă, c putredă, ea va supravieţui multă vreme atâta timp cât comunismul nostru nu va fi capabil să ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate că aceste doua lumi, resemnându-se cu ideea că nici una dintre ele nu e sortită pieirii, vor începe prin a se apropia, şi vor sfârşi prin a depune eforturi comune pentru a feri civilizaţia noastră de pericole mult mai mari decât reprezintă pentru una capitalismul şi pentru alta comunismul?! Asta e însă secretul furnicarului uman şi după cum nu ştim de ce naşterile se reglează de la sine, tot aşa nu ştim care e legea coeziunii popoarelor sau legea dezbinării lor şi cât de fatale sunt aceste legi şi pentru cine." „Ioane, îi spusei, e remarcabil optimismul tău şi credinţa că forţele divine nu ne vor condamna înainte de termen. Pe mine însă mă interesează termenul meu, deşi nu sunt nepăsător faţă de cel al omenirii. Eu vreau, adică simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, şi nu poate sâ te lase indiferent în forul său interior argumentarea lut, că filozofia nu poate să existe fără libertate, adică gândirea filozofică nu e posibilă într-un stat în care libertatea şi legile sunt pentru toţi. Omul este liber în sine şi pentru sine şi singur acest concept este izvorul dreptului şi al creaţiei spirituale, în faţa forţelor divine, toţi oamenii trebuie sâ fie liberi şj egali, fiindcă fiecare, pentru sine, are din naştere dreptul la creaţie spirituală şi la o moarte a efemerei sale vieţi. De ce ar fi ei prin urmare împărţiţi în caste, ca Ia orientali, oameni liberi
$i paria, sau acum, în burghezi şi proletari? Nici una, nici alta. Fiinţa umană care e împiedicată să ia cunoştinţă de sine rămâne doar în stadiul existenţei ei, cum rămâne şi un bou, chiar dacă t Boul Apis, Ea doarme, deşi se adaptează mediului şi construieşte ca o furnică. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revoluţie trebuie să declare deodată liberi pe toţi oamenii, altfel ce se revoluţionează? Cunoaşterea de sine, conceptul câ omul este liber prin natura sa abia câştigat de conştiinţa noastră în timpurile moderne este deodată anihilat, negat printr-un amendament de sursă hegeliană rău înţeles că libertatea ar fi necesitatea înţeleasă. în mod vulgar se va aplica deci în practică acest concept: burghezia odată răsturnată, e necesară instituirea dictaturii proletariatului. De ce? Pentru că individul de fapt nu e liber în sine şi pentru sine, el e determinat de conştiinţa sa de clasă. In general e determinat socialmente şi determinat istoric. Prin urmare, un număr mare de fiinţe umane, adică burghezii răsturnaţi nu pot fi liberi, chiar dacă ar vrea să înţeleagă necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sunt liberi chiar dacă o înţeleg, pentru că determinarea e ca o damnare. Deci ei fatalmente se vor împotrivi. Deci fatalmente trebuiesc reprimaţi şi nu aşa în general, clasa adîcă, ci concret, particular; ai fost burghez, la beci, sâvârşindu-se astfel o negare a înseşi idealurilor revoluţiei. Nu sunt naiv să cred că o revoluţie se poate face fără ca acea clasă socială împotriva căreia se ridică o nouă clasă să nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naşte ură şi împotrivire. Dar nu răspunzi declarând ura ca principiu universal. Dimpotrivă, ar trebui să afirmăm principiul universal al armoniei umane, stârpind astfel fanatismul troglodiţilor, care îl urăsc pe filozof stăpâniţi de un instinct de patibulari. Proprietatea e un fiirr! Să admitem această formulare excesivă, şi consecinţele ei, o revoluţie, trebuie să-i exproprieze pe expropriatori. Dar odată actul împlinit, toţi oamenii trebuiesc consideraţi liberi de vechile determinări, chiar dacă în
776
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 777
practica vieţii sociale cutare burghezi izolaţi ar putea turbura noua societate prin încercări de restabilire a vechilor rânduieli. E necesară pentru asta ideea de dictatură? Ar însemna câ ea se va institui nu asupra burghezilor, puţin numeroşi, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care înfăptuieşte revoluţia, fiindcă burghezia singură nu poate «unelti» practic nimic împotriva majorităţii cetăţenilor. Comuna din Paris a putut fi reprimată sălbatic de domnul Thiers pentru că era izolată de restul francezilor, nu de către trupele de la Versailles, ci de ideile nectare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, să zicem, al ţăranilor, ca să nu vorbesc de mica-burghezie..." „Am înţeles, mă întrerupse prietenul meu, frucrul e verde, nu trebuie cules... Şi totuşi şi în '48 a fost verde, şi deşi paşoptiştii au cam eşuat, ideile au prins viaţă şi s-a născur România modernă." „Da, dar cum? «Monstruoasa coaliţie» s-a dovedit deci a fi fost necesară, din moment ce s-a înfăptuit.. / „Pe spinarea ţăranilor, care în 1907 au arătat cât de necesară a fost coaliţia în chestiune. După rine ar trebui ca proletariatul sâ se revolte fără un ţel precis, să fie reprimat sângeros, în genui Griviţei, să aştepte un moment istoric favorabil, să-şi câştige restul populaţiei, sâ-şi definească mai clar ţelul şi abia atunci să facă revoluţie şi să-i pice în gură para măiăiaţă a puterii.. „Nu, zic, sâ ia puterea pretimpuriu, să-şi calce propriile idei în picioare, să alunge filozofii, să suprime libertăţile anterioare în loc să le lărgească şi..
Mă oprii. Ne enervaserăm amândoi, simţeam că discuţia va degenera dacă nu încetam. De fapt şi degenerase, cum se întâmplă totdeauna când într-o discuţie se sare peste idei şi perioade istorice şi un gând intim, singurul care contează, nu mai e urmărit din aproape în aproape.pentru a se ajunge la un adevăr. Al meu era că nu puteam renunţa la vocaţia mea fără a renunţa la mine ca om. Alungarea de ia catedră a marelui poet însemna mai mult decât alungarea lui, un om care îşi împlinise
opera, însemna, desigur, alungarea mea, care avea să se producă inevitabil la prima mea desvăluire, la prima mea fatală opoziţie... Vroiam să înţeleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adăpost vocaţia (un protest organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiv...), întrucât aş fî fost ameninţat dacă m-aş fi dus sâ predau copiilor abecedarul. Fiindcă una e să cunoşti ameninţările din istorie şi alta e să le cunoşti pe cele care te pândesc pe tine însuţi, în timpul unei istorii vii, care se face sub ochii tai şi în ţara ta. îmi păsa prea puţin că Buharin fusese executat, fusese implicat în lupra pentru putere într-o imensă ţară, fusese numit de către Lenin copilul răsfăţat al partidului. Lenin murise pretimpuriu, ei da, sc moare şi pretimpuriu, în ecuaţia luprei pentru putere mulţi ignoră murirea... Sentimentul meu profund era câo inexplicabilă sminteală îi stăpânea pc protagonişti. Sau un sublim sentiment de fatalitate. Lumea începea cu ei... Acolo, se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să ghideze în viitor omenirea... Care era această idee pură, pe care nici unul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee-balaur, care îi ucisese pc toţi, zeiţa necruţătoare cu o sprânceană albă şi una neagră, în faţa căreia toţi trebuiau să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai existe, ideile pentru care luptaseră şi îşi riscaseră viaţa fiind negate de ei înşişi în faţa tribunalelor şi biata lor fulgurantă existenţă asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros.. _ Ei bine, care era această idee terifiantă pe care aceşti obsedaţi bizari nu îndrăzniseră s-o privească în faţă şi să-i sondeze adevăratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului! Asta era zeiţa în numele căreia ei înşişi îi trimiseră pe lumea cealaltă pe socialiştii revoluţionari (S.R.) şi pe menşevici... Asta era istoria, consumată demult, când eu, orgolios, îmi chinuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al acestei istorii fabuloase, avea să se apropie de fiinţa mea intimă şi să mă confrunte cu
778
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
779
ideile ei, cu toate că eu nu eram şi nu vroiam să fiu nici un Buharin, nici un Troţki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov» Tuhacevscki sau Yachir. Iar în faţa mea se afla un om ca şi mine, pe care îl preţuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare... răsese spunându-mi ceva de neînţeles.,.
XIV
Sc făcuse târziu şi uitasem ca Matiida mă aştepta la masă. Mă scuzai şi o luai spre ieşire, acolo, într-un colţ, era un telefon public. Nu se confirmaseră spusele Iui Petrică în ceea ce priveşte grija Matildei pentru casă şi pentru ora mesei. Dimpotrivă, simţeam o furie împotriva ei când îndată după masă se ridica şi dracu ştie ce făcea la bucătărie cu servitoarea, în timp ce aş fi dorît să lase totul baltă şi să mai stăm împreună. Tot aşa mi sc părea că suferă dc mania curăţeniei, O cămaşă, de pildă, pe care eu o purtam înainte cel puţin până seara, dacă ieşeam undeva după-masă mi-o arunca la coş şi îmi dădea alta, schim-bându-mî ea însăşi butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam atâta timp cu îmbrăcatul în general, cu bărbieritul în fiecare dimineaţă („eşti profesor universitar, cum poţi sâ te duci la cursuri cu barba nerasă!") şi cu operaţia inversă a descălţatului şi desbrăcatului şi înfăşurarea într-un halat pe care tot ea mi-1 făcuse cadou în ziua venirii mele în casa ei. Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cât durase divorţul, plimbări încărcate de farmec care se sfârşeau acasă la mine în îmbrăţişări pasionate, încetaseră cu totul. Acum, în timpul corespunzător al acelor orc, Matiida, obosită, căsca şi adormea cu o carte în mână după nici un minut de lectură. Această oră, nouă seara, devenise treptat ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mâ cunoştea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra sub o narcoză şi nu suporta nici cea mai uşoară mângâiere, chiar ideea câ aş putea sa-î spun ceva tandru
o enerva dinainte; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea începeam eu să mă simţ minunat şi asta nu pentru câ în timpul zilei aş fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă stare, atunci o iubeam cel mai mult şi aş fi vrut sâ stau cu ea până în zori. Era amintirea fiinţei ei din cei doi ani când lucrurile se petrecuseră astfel? Vroiam sâ-i regăsesc privirea albiră, fascinată de apropierea mea? Sărutările nesfârşite, spaimele care o cutreierau? Ele nu dispăruseră, dar apăruse încăpăţânarea de ale stăpâni, nereuşind decât să ie sporească, ochn aceia albiţi începuseră să se închidă, ochii care îmi mărturiseau câ eu, eu eram cel care o fascina, da, îmi şoptea cutremurată, tu, tu... Eram convins că instinctul ei născocise somnul şi în sinea mea îi dădeam dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), în cei doi ani trebuise să sc scoale la fel, ci, gândeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într-o iubire, fără sâ rişti moartea ei, şi a iubirii şi a căsătoriei. Intuiam, dar nu puteam să înţeleg cum reuşise, şi ceea ce mă neliniştea era faptul câ seara Matiida era pentru mine o surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna aceleaşi, totdeauna rele, dar mereu inventive. îmi spunea, de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nici o iubire în glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperată că nu eram lângă ea. Şi nu ştiu ce făceam în biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram şi trupul meu se lipea într-o atracţie irezistibilă de al ei. Dormeam atunci singur în birou, scos din pepeni, pentru că îmi aminteam că şi Petrică îmi povestise că o păţise ta fel...
încât şovăii înainte de a vârî fisa în aparat. Era trecut de zece, desigur că dormea dusă, totuşi formai numărul. îi auzii însă numaidecât glasul. „Matiida, scuză-mă, te-am trezit din somn?" „Nicidecum!" „M-ai aşteptat? E ceva grav, o să-ţi povestesc..." Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunoşteam, era inutil să încerci sâ i-o urneşti. „Te iubesc, îi şoptii, noapte bună!" Şi
780 MARIN PREDA
închisei fără regret că o lăsam astfel, deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi impună şi o invidiam şi încercam s-o imit Ia tăcere, tăcere şi jumătate... Numai că ale ci erau naturale, în timp ce eu tăceam prin voinţă şi în realitate nici nu tăceam, fiindcă gândul nu se desprindea de ea şi continuam să mă întreb ce avea, fără să reuşesc să găsesc un răspuns...
Mă reîntorsei la masă, puţin detaşat de discuţie, aşa cum lî se întâmplă tuturor bărbaţilor care în plină petrecere şi în largul lor, ai fi zis cei mai liberi şi fericiţi bărbaţi, cei mai siguri pe sine şi cei mai cinici în ceea ce priveşte femeile, primesc sau dau un telefon şi se reîntorc atât de schimbaţi încât nu-i mai recuuoşri şi devin ţinta glumelor şi ironiilor celor în mijlocul cărora mai înainte arătaseră atât dc bâţoşi... Aha, va să zicâ, ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite cine râdea de alţii, şi nimic nu-i maî descreţea fruntea, atât de pe altă lume arăta; şi nu mai stătea mult şi se căra... Nu era cazul meu, dar ceva pe aproape tot era, fiindcă mă uitam la prietenul meu cu alţi ochi şi însăşi starea dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate şi mă domina gândul: va să zică ea nu dormea,-va să zică la ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod irezistibil. .. îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere de la Ion şi să plec; dar alungai acest gând, n-avea, îmi spusei, decât să mâ aştepte, dacă chiar mâ aştepta, şi mai bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să aflu azi, şi nu mâine, ce-o sâ fie cu mi ne, azi când simt că sunt eroui fiinţei mele conştiente, când concep că ceea ce gândesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce reprezint, şi nu mâine, când s-ar putea s-o iau de la cap, cu „dar dacă", şi „dacă totuşi", şi voinţa mea, cum spune Hamlet, să înceapă din pricina gândirii de relaţie, de împrejurări, să şovăie şi să devin un laş. Astăzi pot eterniza în mine însumi curajul care m-ar feri de un lanţ de erori, suferinţe şi căderi: nemaiavând în forul meu interior suportul de asrăzi al unei idei clare şi distincte (fiindcă în cursul unei
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 781
aventuri cu lumea în care rrâim, ideile nu mai rămân nici clare, nici distincte), aş putea fi alterat definitiv şi aruncat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită unde, nefiind a mea, as trăi zadarnic. N-ar fi fost vorba, fireşte, sâ-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului Chinei, cum am citit mai târziu, care din împărat a ajuns simplu cetăţean şi comuniştii, în loc să-l împuşte, bau „reeducat", făcându-1 - credeau ei - sâ simtă câ bucuria simplă de a împleti un coş sau de a confecţiona tălpi de papuci e mai mare decât aceea de a guverna China, Chestia asta o făcea şi Tolstoi, când şi când îl apuca cheful şi mai făcea o pereche de cisme, a căror valoare, spunea el, făcea mai mult decât opera lui Shakespeare. Dacă împăratul Chinei şi-ar fi făcut tălpile lui !a papuci ca împărat şi nu ca simplu cetăţean, fâră doar şi poate că s-ar fi găsit în Confucius un text care să atribuie acestui gest nu ştiu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi şi aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arând. Condiţia de ?nujic însă n-avea s-o simtă numai cu atât. Aratul lui rămânea un simplu sport, ca şi confecţionarea de ciubote. Ca simplu cetăţean, împăratul Chinei, aruncat de pe orbita sa, aruncat adică, nu socialmente, ci în sine, când datorită „reeducării" s-ar fi convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împleteşti un coş decât sâ fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza împăratului. Orice metamorfoză are loc numai în libertate, concept care după Hegel nu-l găseşti la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost spectaculoasa socialmente, ca a împărarului Chinei (la noi în Europa s-ar fi râs dacă noi românii, lipsindu-1 pe Mihaî I de tron şi păstrându-1 în ţară, l-am fi „reeducat1' să simtă bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasă în interior, acceptând să nu mâ las ghidat de idei clare
782
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
783
şi distincte, adică să nu concep căderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să mai fim vii, dar ştim că asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trăi. E alrceva. En concepeam însă în scara aceea că voi cădea fatalmente. Dar nu era moartea, mâ puteam salva printr-un act de voinţă călăuzit de o senină pace interioară, indestructibilă.
Rumoarea în braserie crescuse. Discuţia mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se aşezase între noi risca să ne sugereze la amândoi o ruptură. Deodată însă el zâmbi: „N-ai reţinut, zise el, fixându-mă iar, cum stătea aplecat, cu privirea de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, ţi-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred şi anume că totul e să supravieţuieşti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îl ai, ori nu-1 ai. Asta implică totuşi, ca o consecinţă, o idee şi anume aceea a compromisului. Eu aş zice că după le ternps du miprts al lui Mairaux vine acum le temps du compromis. Ce vream să-ţi spun? Sâ accepţi o tranzacţie în locul unui proces în care ai putea să pierzi." „Ce proces?" „De conştiinţă", răspunse el Iară ironie, dar cu aerul case adresează unui copil. „Nu înţeleg, zisei, care ar fi datele procesului şi cine ar putea să câştige împotriva mea." „Cealaltă parte, zise, a conştiinţei talc scindate." „Conştiinţa omului, spusei cu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenţie. Compromisul la care recurge adesea în viaţă omul arc alte explicaţii. Nu voi accepta nici un fel dc compromis, pentru câ nu mă recunosc angajat în nici un fel de proces. Ascultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filozofie şi vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, aşa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el însuşi substanţa aceea fină din care îşi va face gogoaşa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu şi obscur: frunza de dud de care am nevoie şi pe care nu mi-o poate lua nimeni sunt cărţile. Mai am de citit câţiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi perpetuez
neapărat specia, adică gospodina să mâ pună deoparte, să reînviu spârgându-mi gogoaşa sub formă de fluture, şi să depun sămânţă. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căldare cu apă fiartă şi cu nn băţ ordinar gospodina să-mi prindă firul şi să-l depene pe o vârtelniţă. Ptiţin mă interesează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină şi cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu..." „Ai greşit doar într-un singur punct, spuse el ridicându-se iarăşi* Şî care e esenţial.
Şi râse din nou în timp ce se îndepărta lâsându-mă singur. Braseria începuse sâ se umple de ceaţa fumului de tutun, dar şi de acea ceaţă care emană parcă din rumoarea vocilor, a râsetelor, a fluidului existenţei care se intensifică într-un restaurant când ora se face târzie şi nimeni nu are încă de gând sâ plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se treacă dincolo, în restaurant, unde erau cântăreţi şi muzică, acolo, chiar dacă ai fî vrut să discuţi ceva important, n-ai fi putut, toba şi talgerele şi solista te-ar fi împiedicat spărgându-ţi urechile. Aşadar aici se putea schimba un gând. Ce anume? Ce fel de gânduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei? mă pomenii între-bându-mâ. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, la cei cărora le plăceau şi aveau talentul să povestească, cei pc care dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzaţia netă că citeşti o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atât de vie şi de originală era povestirea, pauzele, mimica, însuşi glasul povestitorului, suplinind cuvântul scris, sugestia adâncă a mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza şi descripţia... Totdeauna mi-a plăcut sâ fiu în societatea acestui soi de oameni, cu condiţia însă să nu mâ pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, cum făcea Cubleş. Puteam distinge apoi şi indivizi infatuaţi, care ţin, dintr-o pornire irezistibilă, să vorbească numai ei, deşi astfel nu exprimau decât marea nerozie, şi aceea nesărată, fiindcă există şi nerozii interesante,
784
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
735
a Întregii lor personalităţi, indivizi având de obicei un voca* bular inacceptabil, frizând nepoliteţea, tutuind oameni pe care abia îi cunoştea, legându-se de fizicul lor, care ar exprima ci nu stăteai prea bine cu nu ştiu cc, agitându-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spunea, puteai sâ-i înjuri şî de mamă fără să-î clinteşti (eu însumi procedasem astfel cu unul şi, în loc să se indigneze, afişase o politeţe afectată, spunându-mi că buna-creş-terc îl împiedică să-mi răspundă cu aceeaşi monedă). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevărat vroiau si schimbe un gând. Expresiile lor erau neliniştite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau liniştite în rochiile lor elegante, uitându-se doar rar în jur, cu un ochi absorbit şi cercetător. Grija, un sentiment etern la cele care îşi iubeau bărbaţii şi nu mai vedeau nimic, nici în jur şî nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau şi plecau. Dar ce era cu Ion, de ce întârzia? în sfârşit se întoarse şi îmi spuse că a trecut prin restaurant si s-a întâlnit cu un prieten. -. Domnul Jenică se ivi şi el cu un nou filtru. „Sâ vă fac câre-un şniţel? zise el. Aşa subţire, cât foiţa de ceapă? b la domnul Micu?* „Eu nu mai mănânc nimic'1, zisei. „Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar n-aş lua şniţel, am mâncat şi ieri... Domn Jenică, fă-mi un ginie du christianismer qziu el ca şi când l-ar fî implorat, dând din cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar speră că omul din faţa lui îl va servi" totuşi. „Gata, domnul Ionică, am înţeles, aşa înalt, cum vâ place dumneavoastră. într-o zi nu era el şi m-a servit un tâmpit care mi-a adus friptura dc vacă tăiată în felii... Asta zicea el câ e chateaubriand..„Nu se pricepe» zise domnul Jenică fără superioritate. Sunt de-ăştia noi şi nici bucătarul, dacă nu-i spui, uită şi el... Aşa a învăţat, să-l taie în felii..."
„Punctul esenţial în care greşeşti, zise Ion Micu reze-mându-se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la
frunte şi ţigarea în mână, fără sase mai uite la mine, cu pleoapele plecate şl foarte atent la ceea cc spunea, este gospodina. Ea îţi aduce frunzele de dud, te ia în mână grijulie, curăţă sub tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar şi numai dintr-atât, fiindcă fără curăţenie această simpatică gânganie ar muri) şi îţi pune pe umăr, la timpul potrivit, coceni pe de margine, sub care să te poţi retrage să-ţi depeni firul. Nu cărţile sunt frunza de dud, cărţile nu-ţi hrănesc decât spiritul, frunza de dud rămâne s-o ob[ii. Eî, cum s-o obţii? Gospodina, dacă e să împingem metafora ta până la ultimele consecinţe, e societatea, sunt ceilalţi... Ei pot decide că mătasea din gogoşi e un lux, şi, ca orice lux, ecostisitor, dacă nu chiar dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci singur învăţându-i pe copii abecedarul, încearcă! în acest sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-I câştigi, pierzi totul. Dacă nu vei putea sâ predai abecedarul? Ce-ţi va spune conştiinţa ta nescindată? întâi ai să descoperi ca e scindată, şi anume între obiectiv şi subiectiv, şi al doilea vei descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că pot fi greu de înfruntat de unut singur. Nu-ţi spun mai multe, fiindcă nici cu nu ştiu- Dar nu uita că ştiu totuşi ceva... într-o zi, poate chiar în seara asra, o sâ-ţi dau să citeşti un studiu al meu din care o să înţelegi mai bine cc gândesc... în timp ce dacă vei rămâne la universitate... De ce te sperii tu aşa de universitate?,.. Să-ţi spun o anecdotă..."
Tresării. Deşi ne cunoşteam de puţină vreme, observasem că spre sfârşitul unei întâlniri Ion Micu încheia totdeauna cu anecdote, uneori chiar lâaând o discuţie suspendată. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care mă complexa; sâ zic că nu înţelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu puteam, însemna că nu-l înţelegeam eu, că discuţia mă depăşea. „Povesteşte, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, fiindcă aşa suntem noi românii, chiar şi ardelenii, nu suportăm mulră vreme tensiunea unei discuţii şi o dăm pe anecdote." El râse: „Căz doară
786
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
787
nu e o anecdotă fără aplicâţiune, ai să vezi că musai vom putea extrage din ea un înţeles practic pentru discuţia noastră!" ■ Da, acum se exprima ca Marius Chicoş Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor. Atacă flămând leginie du christianisme, cate tocmai i se adusese, o bucată uriaşă de carne sângerândă, doar perpelită puţin pe deasupra, chateaubriand'ul a cărui simpla vedere îmi făcea greaţă, şi printre înghiţituri îmi povesti anecdota. îi plăcea mâncarea, era chiar gras pentru vârsta pe care o avea, şi privirea lui căpătă; înfulecând, o fixitate de înfometat. Mânca fără pâine, ceea ce mie mi se părea ceva animalic, fiindcă numai omul îşi combină hrana, în timp ce o felină sau un câine era la o distanţă de milioane de ani dc om, prin incapacitatea lor de a înghiţi, să zicem, când din una când din alta. Numai raţa ajunsese pe undeva pe-aproape, fiindcă îşi vâra ciocul când în mâncare, când în apă...
„Iţic primeşte ordin de chemare, începu prietenul meu carnasier... Si îl apucă groaza şi fuga la rabi... Aoleo, rabi, ce mă foc, o să mor... De ce, Iţic? Am primit ordin să plec pe front... (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul primului război mondial, fiindcă în al doilea mareşalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul? zice rabi. îl am. Dă sâ-1 văd şi eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atenţie, pe urmă îi spune: Da, e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să tc duci chiar pe front. Ce te-ai speriat aşa? Sunt mai multe posibilităţi... Să te trimită pe front, dar sâ rămâi şi în spate, fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie şi de servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, la muniţii... Dar hai sâ zicem că te trimite pe front. Şi aicî sunt mai multe posibilităţi... Să te bage chiar pc linia întâia dar să te ţină şi ceva mai în spate. Ostaşul când luptă n-are şi el nevoie de mâncare, de apă, de îmbrăcăminte? Cine găteşte, cine le aduce marmitele cu ciorbă? Cine le ţine socoteala câţi mor, câţi
trăiesc? Dar hai să zicem câ te vâră chiar pe linia întâia. Şi aicî sunt mai multe posibilităţi, ori mori, ori scapi... Cine îţi spune ţie că n-o să scapi? Dar hai să zicem că nu scapi. Şi aicî sunt două posibilităţi, î-a mai spus rabi foarte hotărât. Poţi sâ mori sfârtecat de o bombă, sau poţi să mori de un glonte şî să fu îngropat frumos de camarazi cu sapa şi lopata.., Aşa că du-te liniştit, nu mai fi aşa speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie..."
Fiindcă nu râdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-\A înjumătăţit şi râse el de astă dată cu gura până la urechi, cum nu-1 mai auzisem, şi se făcu roşu, apoi liliachiu... Era mai degrabă efectul excitaţiei cărnii roşii pe care o trimisese în stomac decât al retrăirii anecdotei pe care o povestise. ,jAşa şi tu cu universitatea, reluă apoi liniştit. De ce să pleci? Până acum nu s-a întâmplat nimic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întâmplat şi o să se întâmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sunt mai multe posibilităţi..." „Da, zisei, şi una finală pe care rabi n-a ignorat-o!" El râse din nou, mai puţin excitat, dar mai îndelung, ca şi când ar fî vrut să spună că nici el n-o ignora pe cea care mă aştepta şi pe mine printre atâtea posibilităţi- Ce-o fi fost dc râs aici?!
Plătirăm şi plecarăm- Pe drum mai făcurăm, înainte de a ne despărţi, câţiva paşi împreună- Tăceam, dar el mă ţinea afectuos de braţ. Gândeşte-te, parcă îmi spuneau paşii lui care nu se grăbeau şi strângerea de braţ prietenească, apoi îmi spuse si prin cuvinte acelaşi lucru, adăugând: „Facultatea de a gândi nu e neapărat sursa inacţiunii, nu putem să nu ne gândim bine înainte de a întreprinde un gest care ne angajează destinul."
XV
Ce înseamnă însă a gândi, adică a te gândi? In actualul stadiu în care se află gândirea umană, a tc gândi înseamnă în realitate a întări de fapt un gând deja format. De aceea, de pildă, rar se întâmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul merge orb
788
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
789
înainte sub puterea gândului său, devenit obsesie. Iar aceasta obsesie e o cerinţă fundamentală a fiinţei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vierii lui, adică fericirii la care năzuieşte. Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiţi (şi nici nu suntem!) fiindcă în legile care guvernează viaţa aceasta noţiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Fireşre, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simţeam înflorind, un sentiment de forţă, dar nu puteam să afirm câ sunt fericit, nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gândesc bine nu văd de pildă întru cât pierderea Matildei şi pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fericire pierdută, deşi nu puteam concepe că aş putea îubi mai tare pe altcineva sau aş dori un loc mai bun în ierarhia învăţământului. Desigur, concepeam că acesr sentiment de forţă, această înflorire a fiinţei mele puteau diminua cu anîî, şi ajungând în „toamna ideilor" n-ar fî fost exclus sâ mă trezesc cu grădi na mea devastată (M Qu *il reste en mon jardin bienpeu de fiuits vermeilsH. Da, dar mai întâi că până atunci mai era, abia ieşeam din primăvară, şi în al doilea rând mă simţeam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere şî furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor.
Astfel că mergând singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gândi înainte dc a lua o decizie. Dimpotrivă, discuţia cu el îmi confirmase decizia deja luată, iar acum, „gândindu-mă", mă simţeam şi mai întărit în ca. Nimeni nu ştie, în afară de noi înşine, de ce facem un anumit lucru. „$tiu eu de ce, gândii, mi-ajunge că am conştiinţa că ştiu, nu e nevoie să mai ştie şi alţii, nici măcar Matilda."
încă din srradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea! Intrai în curte şi sunai. Nu ştiu de ce repetai această glumă a noastră, sâ coboare ea totuşi, îmi spusei, să-mi iasă în întâmpinare şi să refacem clipele minunate ale
primelor noastre întâlniri.. - Era ca şi când aş fi uitat că am chei şi „sâ n-o fac să coboare de pomană". Iţi arăt eu ţie pomană! N-ai s-o poţi duce! încearcă sâ nu deschizi! N-o sfâtuiam în gând pe Marilda sâ nu deschidă. Sunt momente când apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic. îi provocăm să ne fecâ! Dacă tonişi nu nc fac, înseamnă că suntem iubiţi şi această certitudine reînnoită ne potoleşte... Dar Matilda nu deschise.
Sunai a doua şi a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, dar eu vroiam să vină, ştiam că e trează, vroiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a oraşului şi a casei. întuneric total. Statui câteva clipe lungi în singurătatea care mâ cuprinse în faţa propriei mele porţi. Scosei cheile, intrai şi începui să urc scările. Intrai în hol. în dormitor întuneric, glasvandul era mat ca şi când casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină sâ-mi deschidă, dar stinsese şi lumina. Şi dacă, mă întrebai, aş fi pierdut cheile? M-ar fi lăsat afară până dimineaţa? Nu, atunci mi-ar fî deschis. Se simte când... Astfel dc lucruri se simr. Maî fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun... Nu se întâmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obişnui, totdeauna resimţeam despărţirea aceasta a ci dc mine ca pe-un şoc... încât un regret adânc, care ţinu cel puţin trei clipe, mâ ţinrui locului, apoi mă smulsei şi intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou şi lumina care inundă suprafaţa lui încărcată de cărţi îmi alungă şocul, si bucuria serilor mele petrecute în tovărăşia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcuseră acelaşi lucru la lumina opaiţelor, a lumânărilor, a lămpilor cu petrol şi apoi a becului electric, îmi reveni întreagă şi plină, oealtcrată, mă desbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei uşa după mine şi începui să citesc. Era târziu, dar nu pentru
790
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
791
mine, adesea mâ apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală» dimpotrivă, vedeam în privirile studenţilor, tei colo, licăriri de admiraţie, aveam mat multă vervă, eram mai puţin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mâ măsurau cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în colţtil gurii întrebându-se poate ce mi se întâmplase că astăzi eram mai puţin antipatic ca de obicei.
Nu citii mult şi băgai mâna în buzunarul hainei de pe spătarul scaunului sâ scot cheile. într-un sertar din dreapta îmi ţineam cele trei caiete groase. într-unui îmi conspectam lecturile, în celălalt scriam la o lucrare despre gnostici, o istorie a filozofiei acestora care trebuia să preceadă lucrarea mea originală despre o nouă gnoză, iar în al treilea scriam chiar la această lucrare, rar şi fără grabă, din pricina obstacolelor; aveam lacune mari în istoria descoperirilor ştiinţifice din ultima vreme, din fizică, biologie, medicina şi astronomie, îmi lipseau cărţile noi care apăruseră după război în Occident, nu mă puteam mulţumi doar cu referiri despre ele... (Ia facultate tocmai despre gnostici predam, fără să-mi desvălui în vreun fel gândirea mea proprie, care totuşi începea să prindă contur în caietul meu,..)
Când mă aplecai, văzui jos un ciocan şi o şurubelniţă. Le ridicai mirat. Şurubelniţa avea vârful îndoit,.. Mă uitai iar în jos: uşa biroului care se încuia peste sertare fusese spartă într-un fel violent, lemnul şi lustrul din jurul broaştei stricate... Deschisei uşa şi trăsei sertarul* Caietele mele erau acolo, dar aruncate în dezordine de aceeaşi mână furioasă. Cine făcuse asta? mă întrebai în timp ce simţeam cum urmele furiei celui care o făcuse năşteau în mine furia. Matiida! Ea umblase aici, cine altcineva, vrusese să vadă ce ascund eu acolo şi spărsese uşa... Deschisei caietele. Foile erau îndoite de neglijenţa cu care fuseseră răsfoite, închise şi aruncate. îi intuîi starea de spirit,
lipsa de respect, desamâgirea de a nu fi găsit ceea ce căuta, dispreţul pentru ceea ce găsise. Primul impuls fu sâ mă ridic şi să mă duc peste ea în dormitor, dar în clipa aceea apăru chiar ca, adică apăruse mai demult, fără să facă zgomot, stătea în picioare înaintea biroului şi se uita la mine,
ffNu ce înfuria, zise, nu ţi-am distrus «opera».14 Cu ironie, care i se lăbărţase peste chip ca o mască hidoasă. Mă holbai la ca câteva clipe lungi, nevenindu-mi sa-rni cred ochilor. Masca se întinse spre urechi şi-i desfăcu un rânjet care înţepeni sfidător, desfigurând şi mai tare ceea ce ştiam eu câ e Matiida, Sării în picioare şi, fulgerător, sub arcul loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de uluire totală şi cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără nume. începu să se ridice încet, ca în vis, cu palma pe obrazul lovit, neslăbindu-mă din priviri, se aşeză pe canapea şi din nou mă privi, neînţe-legând, cerându-mi parcă tot mie ajutor, să fie şters parcă ceea ce se întâmplase, să-i spun că nu era adevărat... în faţa acestei catastrofe, căci asta exprima acum chipul ei, sentimentul câ se petrecuse o catastrofă, masca hidoasă pierise atât de total încât avui şi eu sentimentul câ altcineva fusese în încăpere, nu Matiida... Dar îndată îmi amintii..- uşa sertarului spartă, cuvintele rostite, nu ţi-am distrus »opera"t ironia, dispreţul trivial.. ♦ „Crezi că eu sunt Petrică? îi spusei liniştit şi sumbru, să-mi răsfoieşti rânjind caietele? las la o parte spartul uşii, oi fi crezut că păstrez acolo cine ştie ce scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gândit, altfel nu încuiam biroul, dar după ce te-ai convins cc e, să nu-mi arunci tu caietele cu dispreţ şi sâ mai şi vii să... Ai uitat ce mi-ai spus în ziua când m-am mutat aici? Răspunde! Ai uitat?! Tot cu dispreţ» câ între mine şi fetele lui Calcan nu e nîcî o deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare alta. Foarte bine, şi în clipa aceea am decis că nu trebuie să-ţi bagi nasul în lucrările mele şi de aceea le-am şi încuiat. Petrică îţi citea din versurile lui şi tu râdeai. Ei, eu
MARIN PREDA
CKI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 793
n-o să-ţi citesc din scrierile mele, ca sâ-ţi satisfac vulgarul apetit de a-ţi coborî bărbatul.,. Petrică era un poet bun, l-ai surpat interior cât aţi trăit împreună, n-a mai putut scrie nimic... Puţin îmi pasă de el, dar bucuria noastră de a trage totul pe ceea cc c comun am simţit-o din prima zi când m-am mutat la tine... Eu nu Ie dispreţuiesc pe fetele lui Calcan şi pot foarte bine sâ compar lecţiile mele la universitate cu ale lor, profesional vorbind, dar tu ştiai de doi ani de zile câ, dincolo de toate astea, urmăream un ţel care nu era străin de ceea ce predam studenţilor, fiind în acelaşi timp ceva dificil de atins, care nu e dc nasul... Cu alte cuvinte, mâ părăseai trudei mele în care nu credeai. Foarte bine, pot s-o iubesc şi fără asta, mi-am spus, nu fără desamăgire, fiindcă vicroriile tn spirit sunt turburate de singurătatea în care ne condamnă familia, odată întorşi acasă din cetate, unde suntem sărbătoriţi. Nu-i nimic! mi-am zis. Bine că ea nu e Xantipa, are, în felul ci, un suflet generos şi o filozofie intransigentă, în care conceptul de egalitate al ruturor oamenilor în faţa a tot merită să fie luat în scamă... Nu l-a citit pe Bakunin, ca sâ spună că l-a împrumutat de la el. E al ei, descoperire proprie, numai sâ-1 aplice consecvent. Or, ea vine şi-mi sparge biroul şi mai îmi ia în derâdere şî «opera», cuvânt pc care îl pune rânjind între ghilimele../
Dar, perorând, îndoiala mi se şi infiltrase în inima* încât tăcui. Poate că ea nu pusese nimic între ghilimele, poate câ nu rânjise răsfoind caietele, poate că aceste caiete nici măcar nu fiiseseră răsfoite cu dispreţ, ci doar cu grabă, gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o ghidaseră? mă întrebai privindu-i palma pe care continua s-o ţină pe obrazul lovir. îşi plecase fruntea şi din când în când îşi strângea genunchii ca si când i-ar fi fost frig, se încheia înveli ndu-şi gâtul cu reverele pijamalei, ca şi când ar fi avut un şal. Si cu coatele pe genunchi îşi ducea palma şi-şi ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispată de vinovăţie când rostise cuvintele „nu ţi-am distrus
opera"? Nu cumva dorind iertare, înţelegere, vrusese „s-o dea" pe glumă? într-o clipă efracţia săvârşită de ea îmi zbură pe dinaintea ochilor cu toate sensurile răsturnate. Mă iubea! Altfel n-ar fi pus mâna să-mi spargă biroul.
Mâ ridicai şi mă aşezai jos lângă ea. lacrimi mari îi picurau din ochi pe covor. „Venisem, îmi şopti, să-ti spun că sunt însărcinată... Şi răspunsul tău a fost să mă trimiţi jos, la pământ... Te-am aşteptat toată seara să-ţi spun acest lucru. Astăzi vroiam să ţi-I spun, îmi intrase mie în cap sâ fie astăzi, în loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum sunai, dar n-am vrut să cobor să-ţi deschid.. /* „De ce n-ai vrut? De când ne-am căsătorit aş putea să spun câ chiar din acea clipă re-ai schimbat." „Nu m-am schimbat, sunt aceeaşi!" „Nu-i adevărat, nu eşti aşa, nu-ţi daî seama?'1 „Ba îmi dau seama, dar cc să fac, vreau să fie ca înainte, dar parcă simt un pietroi pe inimă.. .K BNu, zisei, pietroaiele le aduce o situaţie insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l simţi acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică... Ai scăpat în toate sensurile, tc-âi vindecat de mila pe care o simţeai pentru el si pe care el a exploatat-o până în pânzele albe.. .* „Singur spui că l-am surpat inrerior cât timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată.Aroganţa lui, slnguranţa lui de sine mă făceau sâ-1 lovesc, să nu mai fie atât de..." „Ei da, şi ai făcut-o până l-ai împins spre umilinţă. Ar fi trebuit să te bucuri." „Păi mă bucuram, atunci am ţinut cel mai mult la et* „Bine! şi ce n-a mers?"
Ea nu răspunse. Nu era prima oară când îi puneam această întrebare, şi nu era prima oară când răspunsul ci era o tăcere. O singură dată spusese: „atunci ai apârur tu!" Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, totul ar fi fost bine între ea şi Petrică? Aiurea! Când apărusem eu, de mult câsnicîa lor era pe drojdiei Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă sfărâmăturile acelei vieţi? Şi nu cumva divorţul durase atât de mult din pricina
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
795
indeciziei ei? Dar nu simţeam niciodată nici cea mai mică şovăială în timpul întâlnirilor noastre. Dar ştiu eu ce făcea, ce simţea, când rămânea singură?
XVI
„In sfârşit, zisei, ce-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum nici o importanţă. Să revenim la noi doi.., Eşti sigură că aî rămas însărcinată? {Mâ avertizase cu zece zile în urmă că «s-ar putea».) „Da, sunt sigură", spuse foarte posomorâtă. „Bine, zisei cu atunci, ai făcut în aşa fel încât această ştire să se asocieze în amintirea ta cu o palmă pe care ai dorit-o. Dacă nu ţi-aş fii dat-o ai fî inventat altceva decât spargerea biroului şi răsfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul?" „M-au revoltat sertarele închise. Cu mine în casă te ascunzi de mine?"
începui să măsor încăperea în lung şi în lat, „Ei da, îi răspunsei, venea în contradicţie cu tot ceea ce eşti tu, care nu concepi câ un cuvânt rostit nu poate fi inocent. Ai rostit acele cuvinte şi n-ai bănuit că pot avea o consecinţă, mai ales că ştiai bine ce spui. Erai de partea domnişoarelor Calcan, nu a mea. Vreţi toate să vă credeţi atotputernicele acestei lumi, fiindcă aduceţi pe lume copii. Si în ultima vreme se constată că aduceţi mulţi. Dar multă lume nu înseamnă multă conştiinţă. Tiparul se strică, specia nu e mai puternică, indivizii născuţi sunt mai slabi... Salut pe viitorul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, şi nu sâ devenim servitorii unui nou-nâscut,.. Naşted, sâ existe în sine, ca esenţă, creşte-l, dar pentru rine nu trebuie să existe nimeni în afară de mine- Altfel ţi-1 iau, ca Rousseau, şi îl dau la un leagăn..- Nu spun că aş face ca tatăl lui Oedip, care a intuit că venirea pe lume a copilului însemna înlăturarea lui, iubita devenită mamă nu har fi mai iubit pe el ci pe copil. Drept care ha luat şi ha dat pe mâna unor slujitori să-l arunce într-o prăpastie. Cunoşti urmarea, slujitorii nu l-au
aruncat, Oedip a fost crescut de nişte păstori, ha detronat pe tat-său şi a început să trăiască cu maică-sa..." ! Mâ oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent? Bineînţeles! Dar văzui că mâ ascultase cu o expresie de mare concentrare pe chip, al cărei înţeles eram atunci departe de a-1 bănui, cu atât mai mult cu cât o nobleţe bizară se aşternuse peste aceste trăsături pe care le lovisem cu o atât de fulgerătoare violenţă, „Bine, zisei, şi acum să-mi spui de ce n-ai vrut să-mi deschizi şi de ce ai stins lumina. Ştiai de ce sunam! Bănuiai ce sentimente mă stăpâneau. Data trecută m-ai luat fără veste, ca pc-un adolescent, dar acum eram pregătit să ţho plătesc. Soneria trebuia în orice caz să fie pentru tine buzduganul smeului care îşi anunţă sosirea, intra în casă şi se aşează singur într-un cui, dacă nu era semnalul iubitului care vine acasă, a cărui inimă bate pentru tine si e nerăbdător sâ te vadă, să te ia în braţe şi si te strângă ca şi când te-ar fî regăsit după luni de aşteptare. Chiar aşa şi era. De când am venit aici la tine, caut mereu să tc regăsesc. Ceva s-a întâmplat cu tine.,, (şi coborâi în genunchi înaintea ei şi îi căutai privirea, care se întâlni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatată, deşi camera era albă de lumina puternică a plafonîerei). Ştii? S-a întâmplat ceva. M-am adaptat uşor, trebuie să recunosc, mham spus: aşa o fi, una e când trăieşti doar cu iubirea, şi cei ce se iubesc se văd numai pentru asta, chiar dacă zilnic, iar pe urmă se despart şi se întorc la casele lor şi dorm singuri, se scoală de dimineaţă singuri, îşi iau micul dejun singuri şi se duc apoi acolo unde muncesc. Şi alta e sâ trăieşti clipă cu clipă sub acelaşi acoperiş, între aceiaşi pereţi... Ce ore frumoase erau mai ales acele dimineţi de la începutul toamnei, când mă urcam la catedră şi în timp ce mă gândeam la tine îmi începeam cursurile zâmbind enigmatic, aşa mi s-a transmis că ar fi zis o studentă, câ am «un antipatic surâs enigmatic».. * bineînţeles! fiindcă le vedeam pe toate cât erau de urâte!, şi apoi la orele unsprezece, secretara care mâ găsea chiar pe aproape de biroul ei: domnul Petrini, la
796
MARIN PREDA
CEL MAI ÎUB1T DINTRE PĂMÂNTENI
797
telefon... crezi că există ceva pe lume care să te subjuge mai tare decât entuziasmul sufletului, bucuria care ţâşneşte din el liberă, fără oprelişti de nici un fel, neînsoţită de nici un gând reticent, de nici o urmă de bănuială, dc gelozie, sau resenti* ment?... înainte de orice cuvânt sufletul tău îşi elibera brusc* la auzul glasului meu, un preaplin al inimii, glasul tău în recep* tor era ca un strigăt... Avea puterea de a pătrunde adânc în suflet, era de încântare extremă, de surpriză ca în faţa miracolului, uimire extremă, exista asta, un om pe care îl chema Victor, cum, continua să existe, Victor al meu, da, da, exista, era el-îi recunoşteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu acolo, mi-e dor de tine! Mă feream de această agresiune a puterii tale de a iubi, apele adânci ale simţirii mele răscolite năvăleau asupra ţipătului şi îl înecau, vroiam sâ rămân intact în cutiuţa în care stătea puterea mea, cei trei viermi nemuritori din basme care îl făceau pe smeu de neînvins, dar de fiecare dată strigătul tău pătrundea tot mai adânc, dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune că nu mai e decât această putere lăuntrică şi abisul, şi îi auzeam acolo ecoul, bine instalat, împrietenit cu ceea ce noi nu ştiam de fapt ce e acolo, peste capul şi voinţa mea... Ne vedeam apoi la prânz, şi spre seară îţi deschideam uşa la mine... Nu mai puteam! ne culcam cu faţa unul la celălalt şi tu îmi şopteai: hai sâ murim! Asta se repeta de un an de zile, dar noi trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de câte ori ne vedeam şi noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot astfel, privire în privire, halucinaţi de noi înşine şi de vecinătatea morţii care, invocată, venea lângă noi şi ne veghea parcă, prezenţă neputincioasă şi iluzorie, căci nu nc temeam de ea... Cu atât mai însetate ne erau apoi sârurârile şi îmbrăţişările... Nu le acceptai decât împotrivindu-te, chestie cu care nu mă obiş-nuiam şi nu m-am obişnuit nici până azi... implorându-mă.,. strigându-mă în şoaptă ca şi când aş fî fost departe, undeva prin secole, prin timpuri imemoriale, călcând dealurile să viu spre tine, printre dinozauri... un milion de ani înapoi... Nici nu
ţtiu cum au zburat doi ani... Acuma, continua! eu des-doindu-mi genunchii şi aşezându-mă jos pe covorul moale, nici n-au trecut trei luni de când trăim împreună ca soţ şi soţie şi as putea, aceste luni, să le povestesc zi cu zi, atât de greu au trecut... Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care vroiam să le păstrez şi în acelaşi timp să le sporesc cu altele noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a cărui strălucire, când îmi spuneai tc iubesc, Victor, e un secret pe care nu ţM voi dezvălui), tu vencat doar cu încântătoarele rale povestiri din lumea în care te mişti gen Calcan, arhitecţi dc toate soiurile şi nuanţele, şefi care de care mai demagogi şi efemeri, şefi noi, teşiţi din îmbulzeala societăţii noastre care se răsturna şi printre care un om de soi era o mare minune... Bine, mi-am spus, într-o zi o să lase acesie povestiri la o parte, o mare tăcere se va aşterne între noi, ne vom culca iarăşi unul cu tata spre celălalt ţi ea îmi va şopti... hai să murim! îmi evitai privirea, ca şi când n-ai fi ştiut ce aşteptam dc la tine. Ba nu, tc uitai în ochii mei, dar ce bizar, erau alţi ochi. Ochii ăştia nu ştiau ce făcuseşi tu înainte, nici gura ta nu mai era aceeaşi gură care îmi şoptise atâta timp te iubesc. Am crezut că o sâ-mi dai ca mai înainte tdefon la facultate, să-ţi aud strigătul de uimire. Nu, telefoanele au încetat, iar când te-am căutat eu, zadarnic, mi s-a părut chiar mie ridicol când ţi-am imitat glasul... Matilda, ce faci ru? Ce să fac, zice, bine, uite, o să intru într-o şedinţă, aşa că dacă întârzii nu mă aştepta la masă! Pe urmă s-au instalat serile interzise, fatala oră 9 şi timpul iubirii noastre, adică ce mai rămăsese din ea, s-a mutat dimineaţa.. - Dc fapt era alta iubire, bună şi asta, mi-am zis, bine, bine, Matilda, deşi ai mai fost căsătorită şi eu nu, nu simţi câ o astfel de iubire alungă surpriza, ba chiar capeţi aversiune împotriva ei (măcar fiindcă îmi plăcea mie ar fi trebuit să vii să-mi deschizi), fantezia seacă şi într-o zi o să tc uiţi la mine holbată şi o să te întrebi; cine mai e şi străinul ăsta?"... „Chiar aşa este, zise ea deodată, îmi eşti străin. Fiindcă n-ai făcut nimic ca totul să fie ca înainte."
798
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
799
Rămăsei răcut. Deci eram în întârziere, cine ştie de când fusesem judecat, poate chiar de mult, şi găsit vinovat. Da, iată, de aceea desigur palma mea din astă seară nu fusese pentru ea o catastrofă, fusesem în stare să i-o dau, ea mâ provocase, eu i-o dădusem şi ea căpătase confirmarea că nu se înşelase asupra mea. N-am făcut nimic ca totul sâ fie ca înainte! Cum, dar făcusem totul, aproape în fiecare secundă a vieţii noastre în doi* In fiecare secundă îi pândisem fiecare gest, fiecare intonaţie, fiecare înţeles al cuvintelor rostite, gata pregătit sâ-i răspund... Şi nu trecuse zi fără să schiţez, da, să schiţez, nu să duc până la capăt un gest care însă nu mai apărea într-o oglindă. Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur» încercasem în mod ridicul să întorc cu mâna mea înapoi această oglindă, dar n-o puteam întoarce, cum nu poţi întoarce înapoi un râu al cărui curs ţi-a convenit un timp, dar pe urmă el a cotit pe unde nu vrei tu şi curge dracului în altă parte.., Cotitura asta o făcuse Matiida fără să-mi spună, Mi-o spusese acum, după ce ascultase cu nepăsare târzia mea confesiune. Ce plăcut e totuşi când descoperi un adevăr!
„Ar fi o prostie, îi spusei, să-ţi reproşez ceva. Fără să ştiu de ce şi de când nu mă mai iubeşti. Iţi sunt străin, străin îţi rămân. Şi cu asta, basta. Consecinţele, ca şi în moarte, vor fi mai spectaculoase decât actul simplu al morţii. Dacă vrei, le simplificăm, ca să nu apară. Ca sâ nu se bucure babele care freamătă când cineva moare şi copiii să nu vină buluc în urma cortegiului funerar... Sarcina poate fi întreruptă, ne despărţim şt eu o să găsesc alta încă şi mai minunată."
îmi aruncă o privire în care străluci intens iubirea, pe care căutam s-o regăsesc. Mă ridicai şi rrecui în spatele biroului. „Ce-ar fi, zise ea cu această privire, să pleci chiar acum?"
în literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în situaţia mea are de ales între cuvintele care s-au rostit şi sentimentele care nu-1 puteau înşela, ghicite în privirea femeii iubite. Cei
fără experienţă se duc spre ea, fârâ să-şi dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgolioşi rămân pe loc bănuitori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre ea şi am primit lovitura, „Nu tc apropia, mi-a strigat, şi te rog să pleci. Pleacă, mi-a şoptit apoi brusc exasperată, nu pot sâ te mai suport, chiar acum te rog să pleci...14 Deodată căzu în genunchi şi Izbucni într-un plâns repede reprimat, împreunându-şi mâinile.., „Mă rog dc tine să pleci, ah, o să mi-o plăteşti", şi se ridică şi se aruncă pe canapea ţipând înăbuşit...
Cum să plec? Nu pleci când eşti alungat. Trebuie să bei tot paharul şi, întărit de otrava lui înghiţită, să nu-ţî mai pese de cine ţi-a dat-o. Dar Matiida, după cc mă făcu să gust doar din el, nu dădu nici un semn că ar avea de gând să mi-1 ofere, acest pahar, să-l înghit până la fund. Se ridică, străbătu bolul, intră în dormitor şi după o clipă auzii cheia răsudndu-se cu hotărâre, îşi închipuia (şî era adevărat, avusesem acest impuls) că o să vin peste ca. Mâ îmbrăcai şi ieşii să mă plimb. Acum, da, aveam la ce să mă gândesc, nu era atât de simplu ca plecarea mea de la universitate.
Cred că vreo oră străbătui străzile fără să mâ gândesc la nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apăsător pe care mi-1 dădea ideea câ Matiida nu mă mai iubeşte. Dar ideea rămânea, şi pe lângă ca sc furişară altele. Dacă nu mă mai iubeşte şî nu mă mai poate suporta, trebuie să ne despărţim. Bine, dar de cc? Era limpede câ nu mâ mai iubea, că adică oglinda era întoarsă, dar ceva a făcut-o să se întoarcă, ce anume? Nu i-a mai plăcut cel ce se oglindea în ea, din pricină că eu n-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte? Asta e o glumă, nici înainte nu făcusem nimic, eram acelaşi om de astăzi, ba chiar făcusem mult mai mult ca înainte, o iubeam mai profund şi nu eram un ins care nu ştia sâ arate acest lucru, un îns, să zicem, care simţea una şi în realitate arăta altceva, să zicem meschinărie,
300
MARIN PREDA
egoism, nepăsare, dominaţie stupidă, iritare de stăpân... Nu făcusem nimic ca totul să fie ca înainte! Nu păreau cuvinte spuse la întâmplare. Erau rodul unei gândiri anterioare acestei seri; când avusese ea aceasta revelaţie? Şi din ce sc născuse? Ei bine, ce-ar fi trebuit să fac şi nu făcusem? Vrusesem s-o iubesc ca şi înainte de căsătorie. Dar chiar de-a doua zi ea tăiase punţile, şi eu apoi zadarnic încercasem să ridic altele. Vrusese sâ trăiască în prezent. Dar prezentul... lată prezentul! Prezentul nu mai era nimic, fiindcă trecutul nostru de căsătoriţi, trecutul eL opera ci, era fad. Nu cumva a vrut să spună că cu nu trebuia să accept ca ca să taie punţile, să resping deci prezentul pe care mi-1 oferea? Da, dar forţele ei în a şi-1 impune fuseseră mat puternice, aşa este, îmi dau seama, m-a târât şi pc mine în această alunecare... Si îmi veni un gând liniştit care mă eliberă de orice ispită de a mă învinui, O iubeam pe Matilda, nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, împotriva celei cc devenise după căsătorie, cu teoria et cu tot, că numai prezentul înseamnă viaţă. Da, îmi aduceam aminte cum ea însăşi exclamase odată: blestemate idei! Da, ideile aveau asupra ei un efect asemănător drogurilor, o puteau pierde. Da, dai cum putem împiedica pe cineva să aibă ideî? Când vin din fiinţa ta (şi era cazul Matildei), şi nu vin dinafară, au o forţă aproape indestructibilă, pentru câ e orgoliul care le însoţeşte. Da, dar şi eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai ceda.
Şi simţii bucuria câ ea era însărcinată şi că despărţirea, chiar dacă împinsă de determinări fatale care îmi scăpau, ea va dori-o, nu era nici pentru mâine şi nici pentru un viitor apropiat: nici o femeie nu deschide un divorţ fiind borţoasă. Copilul acela nu se putea naşte ilegitim... si Matilda, dacă ţinea să-l aducă pe lume, nu putea, cu el încă în burtă, să-i facă o asemenea figură...
PARTEA A PATRA
...Astăzi m-a vizitat apărătorul meu, fosrut judecător. Cum l-am cunoscut eu pe Ciceo? într-un fel incredibil de simplu (îl chema Ştefan Pop, Ciceo, îi spusesem eu de la început că trebuia intercalat între numele şi prenumele său).
Se întâmplă rar astfel de conjuncţii cu soarele prieteniei, fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie şi nu mai e loc în conştiinţa for pentru alte bucurii, ori sune obsedaţi de probleme de existenţă, o carieră pe care o urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce şi-au atins un scop. La facultate am avuc prilejul să mă împrietenesc cu doi colegi, dar repede acest început de prietenie s~a degradat din pricina unui al treilea, un ins neînsemnat... Da, neînsemnat azi, dar poţi să ştii ce devine mâine? Cine nu vede câ în aceste timpuri neînsemnaţii străbat curbe uluitoare? Un neînsemnat nu e neapărat un om fără calităţi, dar aceste călirăţi nu apar decât după ce e proiectat pe spirală, şi nu sune de fapt calităţi, rot neînsemnat este dacă e luat în sine, dar tocmai această neînsemnâtate era necesară pentru o poziţie însemnată. Aceşti doi virtuali prieteni ai mei au crezut că pot da şî ei lovitura petrecând mii de ote lângă un asttel de ins.. _ Tocmai ci, care se delectau acasă cu Rimbaud, Verlaine şi Samain... De la o vreme ori de câte ori ne dădeam o îţitâlnire, era prezent şi omul neînsemnat,
802
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
803
prezenţă inexplicabialâ la început pentru mine... Ce dracu căuta alături de noi? Văzând că a se dă atâta atenţie, acest im începu să prindă curaj şi să debiteze astfel de tâmpenii, încât nici măcar nu puteam să râd. Dar cei doi îl ascultau foarte senini, îl completeau, îi dădeau dreptate, ridicau ideile lui şcolăreşti la rangul de sistem de gândire, cu referiri la mari personalităţi şi filozofi, şi asta dura ceasuri întregi, încât după o astfel de întâlnire mă dureau oasele şi îmi pierea somnul, reacţie bizară a organismului chinuit. într-o zi n-am mai putut înghiţi şi după plecarea individului i-am întrebat: „Ce găsiţi voi la idiotu-ăsta?" „De ce, mi-au răspuns ei, nu e idiot deloc, are multă intuiţie. Idioţenia e o armă, a adăugat cel la care ţineam eu cel mai mult. Şi el ştie s-o folosească. *. Cum, a reluat celălalt, e în tradiţia poporului român, preferă să pară prost, n-arc probleme! Dar nu e!... Inteligenţa afişată e orgoliul prostului, a reînceput cel pc care îl preţuiam eu cel mai mult şi aş fi vrut sâ fim prieteni... Cele mai mari necazuri, a continuat el, le are cel care e inteligent, dar nu ştie că îi e propriu inteligenţei să nu se indigneze pe cel aşa-zis prost. Camil Petrescu, de pildă, face parte din această categorie de inteligenţă. Mie îmi place Sadoveanu, a cărui inteligenţă nu se expune/ Şi şi-au apropiat capetele şi au început să vorbească între ei, ignorându-mâ. Am avut sentimentul că totul e o înscenare, un complot împotriva mea, în realitate se depreciau pe ei înşişi, ca să se simtă bine omul neînsemnat pe care îl cultivau. „Cu voi nu mai sunt prieten, le-am spus. Nu accept să-mi cheltuiesc ore din viaţa mea, cu care am ceva mai bun de făcut, ca să măgulesc o nulă." Şi m-am ridicat să plec. Asta nu prea lc-a plăcut, dar n-au schiţat nici un gest să mă reţină. Abia după ce omul neînsemnat, universitar şi el, a devenit secretar cu agitaţia şi propaganda în comitetul judeţean de partid i-am înţeles, dar n-am înţeles ce dracu sperau ei de la el, fiindcă în loc cel puţin să-i protejeze, dimpotrivă, el i-a lăsat
jft amândoi în plata şedinţelor purificatoare de mentalitate tiurgheză şi cosmopolitism în care au picat, şi n-a mişcat un âfcget când au fost daţi afară din universitate. Săd citeşti pe Rtinbaud, Verlaine şi Samain şi să afle asta chiar omul com-gflfâtat că nu se putea delecta cu aceşti poeţi, asta, în acea vreme, era cu adevărat o dovadă de prostie şi nu de inteligenţă, fiindcă St pare că omul neînsemnat chiar dacă ar fi vrut să-î apare n-ar putut, ştia şi el că cei trei erau nişte „cosmopoliţi". N-ar fi fost mai bine să nu ştie? Mi-a părut râu totdeauna că n-au dorit & formăm noi trei un grup. Ei doi au rămas prieteni, unul a fost numit obscur redactor la o revistă în limbi străine, celălalt, profesor de franceză la un liceu. ' Nici prietenia mea cu Ion Micu nu rămăsese neatinsă în acel an. Nu ştiam şi nu urmărisem cum putuse el să joace rolul diavolului predând pe Păun-Pincio, Neculuţă şi Cezar Bolliac îh locul luî EmînescUi Esenţial pentru mine era să ştiu câ nu făcea nici în faţa mea şi nici în lipsă elogiul omului neînsemnat, cum făcuseră ceî doi colegi ai mei de la catedra de istoria filozofiei. Ion Micu, e drept, nîci el nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se întâmpla pe la ei pe la Filologie, eram încântat şi liniştit că rămăsese acelaşi şi că totul trecea ca şi înainte prin flacăra ironiei lui necruţătoare, reviste de literatură, poeţi, romancieri, critici literari din oraşul nostru, dar şi din capitală. Ne întâlneam tot la acea braserie şi ne servea tot domnul Jenică, iar el înfuleca acelaşi chateaubriand şi sorbea acelaşi număr de filtre care îl făceau la un anumit moment să înceapă să bâţâie din picior, în ciuda faptului că noua lui soţie i le număra, acele filtre, cu reproş, că a băut nu ştiu câte şi că îi ajunge... Se făcea că n-o aude, se ridica de la masă, dispărea cu un pas greoi (se îngrăşase între timp) şi când revenea îi răspundea că un om trebuie să moară de ceva!
Până într-o zi când plimbându-mă singur prin oraş, văzui nişte afişe lipite la intrarea Casei de cultură. Pe ele scria negru
804
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
805
pe roşu că în ziua cutare prof. univ. Ion Micu (ajunsese între timp profesor) va conferenţia despre (cu litere uriaşe): Unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăliţului. Am rămas stupefiat, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Multe seri ne distrasem noi pe seama acestui troglodit care scria versuri neaoşiste elogiind, ameninţându-ne parcă, un soi de ţărani primitivi care purtau cu mândrie tundre sure pe umeri şi cât erau ei de devotaţi partidului şi îi stârpeau pe contrarevoluţionarii de prin munţi. Bineînţeles că „opera" lui poetică era mai vastă, publicase volume despre aproape toate meseriile, compuse în general din imnuri (o încurcase doar cu unul intitulat Turnătorul Tu, turnătorule, scrîa el, din mâinile tale ies roţi de vagoane, tc salut, turnătoriile, aşa şi pe dincolo, făeându-i să râdă până şi pe cei care se temeau de el... O dăduse în bară cu acest elogiu şi trebuise să i se explice că nu era bine plasat acest cuvânt, chiar dacă se vedea clar că nu e vorba de turnătorul... ci de muncitorul care... aşa sunt oamenii, le merge gândul aiurea...). Individul însuşi îţi amintea o combinaţie stranie între hienă şi porc născută din imaginaţia unui Wells, dîn Insula doctoruluiMoreau: nas sigură într-adevăr porcine, de râmat, ochi de hienă sub arcade de pitecantrop. „Ăsta, dacă i s-ar da voie, spusese Ion Micu despre el, ne-ar omorî pe toţi cu ciomagul în piaţa oraşului." Cică ar fi ameninţat chiar pe cineva care îndrăsnise sâ-i spună câ, din punct de vedere estetic, versurile lui... „Ah, ce v-aş mai frânge eu gâtul Ia toti esteticii ăştia... Sunteţi de-o neprincipialitate grasă" (vrusese să spună crasă!). Ei bine şi iatâ-1 pe Ion Micu pe afiş, anunţat că va ţine o conferinţă... Şi ce timidă era formularea, adică nu pur şi simplu despre opera poetică a lui Amăicăliţului, ci doar unele aspecte (nu toate!) ale prelucrării folclorului în opera...
Ce era cu el? întâi am vrut să-i dau un telefon, dar m-am gândit câ nu se putea face nimic, era anunţat, conferinţa se va
ţine. Bun! Şi ce o să-mi spună cl mie dupâ aceea? Cum o sâ mai putem sta împreună la masă?
Ne-am întâlnit totuşi şi nu mi-a fost uşor să-l întreb. Nu arăta bine şi avea pe chip o expresie de scârba si plictiseală, dar şi un fel de sfidare posomorâtă, supărat parcă dinainte pe cel care ar avea intenţia să-i reproşeze ceva. Hi da, dar ce mai puteam să ne spunem? încât nu l-am cruţat. „De ce ai făcut I chestia asta?" i-am spus pe neaşteptate, gândind: ce tc-a făcut să te înjoseşti astfel? A început să clipească des, ca şi când i s-ar \ fi pus un reflector în ochi şi mi-a răspuns: „Pour iviter le pire!" „Cum sâ te cred? Ce poate fi mai rău?" „Prefer să nu-ţi răspund. Srii ce-a fost rău în viaţa mea. Rămâne, dacă mi-eşti prieten, sa descoperi singur ce poate fi mai rău."
Şaradă! Ce-a fost rău în viaţa lui! Desigur, m-am gândit, faptul că a iubit o femeie si ea nu l-a iubit. Cine, bruneta care nu venea acasă după ce telefona că vine? Şi el o aştepta? Cu acea tipesă n-aş fi putut face dragoste nici pe insula lui Robinson Crusoe, preferând reveria neîmplinirii, acuplării cu o femeie care mî-era mult mai străină decât o capră sau o măgăriţă. Pentru a da peste cap repulsia, fiinţa umană ar trebui sâ aibă forţe gigantice. De aceea uneori preferă moartea decât să fie silită sâ stea în casă cu urâtul... Pentru el însă ea era, desigur, o lumină. Dar întru cât avea asta vreo legătură cu Amăicăliţului? Pe urmă deodată înţelesei: rău fusese în viaţa lui închisoarea şi mai ales torturile pe care le îndurase acolo. Bineînţeles? Fusese deci silit, ameninţat, să ţină acea conferinţă? Ce vroise să spună, că l-ar fi băgat la puşcărie dacă refuza? Cum sâ cred o asemenea năzbâtie? „înţeleg, îi spusei, ai fost ameninţat că o să fii dat afară din universitate." „Pentru început", zise el. „Da, şi pe urmă?** „Pe urmă ţi se deschid roate posibilităţile, reuşi el să râdă, dintre care cea mai ispititoare ar fi arestuirea. Sunt obligat să fac orice numai să nu fiu arestat şi bătut. Asta am putut-o suporta din partea celorlalţi, dar de la ai mei n-aş putea şî mi-aş pierde
8%
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
807
convingerile. Şi fără ele aş fi un om mori." „Două lucruri nu ] înţeleg, i-am spus, întâi de ce s-ar considera cineva un om mott fiindcă şi-a pierdut convingerile! Poţi, pe baza însăşi a expe- * rienţei care te-a dus la pierderea lor, să capeţi altele, de pildă, j în cazul de faţă să ajungi la convingerea câ un comunism cafţ '• înjoseşte omul silindud sâ ţină o conferinţă scabroasă nu e cel bun, fără ca neapărat să încetezi să mai crezi în idealurile comunismului." „Asta e, că eu aş înceta, din pricina bătăilor. Bătaia naşte ură, ca s-o poţi suporta, spiritul dă naştere antidotului care e total, urăşti nu numai pe torţionari, ci întreg sistemul. Nu mai poţi raţiona liniştit când ţi se îndoaie gâr-baciul pe spinarea goală. Iar ca să trec la capitalism nu mai pot . din acelaşi motiv. Poate câ alţii sunt mai tari, eu nu sunt," „Rămâne atunci chestiunea în sine, de ce sâ tc consideri un om mort fiindcă nu mai ai convingeri politice. De pildă eu nu am, nu în sensul că n-am aspiraţii de om al cetăţii şi că le ignor pe cele ale concetăţenilor mei, sau n-as lua arma în mână împreună cu alţii dacă libertăţile ci fundamentale ar fi ameninţate. Da, dar odată pericolul trecut, aş lă^a altora plăcerea sau pasiunea de a face politică... şi cred că formula apolitic pentru cei ca mine a fost bine găsită. Si mai cred că într-un viitor foarte apropiat nimeni nu va mai fi blamat pentrti asta, se va considera ceva firesc sâ nu-ţi placă nici un fel de politică. Formula de azi, cine nu e cu noi e împotriva noastră va dispărea." întâi, dc convingerile mele politice sunt legate şi alte convingeri, dacă nu chiar toate, şi aş fi un om mort fiindcă n-aş putea fi apolitic, îmi place politica, mă pasionează. Şi ştii ce li se întâmplă unor oameni când obiectul pasiunii lor dispare sau sunt respinşi, daca nu se sinucid, nici trăind, vorba lui Esenin, viaţa n-ar mai fî pentru ei vreo scofală mare." „Aşadar, am încheiat eu, accepţi sâ te umileşti din pricina acestei pasiuni, care nici măcar nu e una nobilă, şi tu ştii acest lucru, din moment ce constaţi în conştiinţa ta că nu e indestructibilă, cum să-ţi spun, faptul că
poţi fi arestat pe nedrept nu te tulbură? N-ar trebui să i iiiaţionezi şi sâ-ţi pierzi convingerile fără să fie neapărat necesar I Săiii arestat? Nu e suficient sâ ştii că e posibil?" „întâi câ, prin jjefîniţie, răspunse Micu, pasiunile nu sunt obligatoriu nobile, f! Iubeşti o femeie stricată, e o pasiune ignobilă, ct şi? Poţi şi muri pentru ea."
Aşa era, îl înţelegeam bine, dar ascendentul pe care îl avea şisupra mea şi care în mod ciudat stătea Ia originea prieteniei ţioastre înceta. Stătuse în închisoare pentru că luptase pentru un ideal, dar pe urmă acest ideal îşi pierduse din puritate» ca price îdeal care e pus să se verifice în practica realizării lui cu natura umană şi timpul istoric. în cazul luî, ameninţarea venise de foarte sus, cum se află foarte repede, şî unde Amăicăliţului avea acces. Individul se plânsese că criticul literar Ion Micu (fiindcă începuse să facă critică literară) îşi bate joc de poezia revoluţionară, o îa în derâdere.. _ Şi de-acolo de la Bucureşti din cabinetul acelui membru al Biroului politic pe care odată Ion Micu îl înfruntase la reproşul aceluia că de ce n-am învăţat încă ruseşte întrebândud când are de gând să înveţe şi el româneşte, porni cu brutalitate ordinul telefonic cum sâ i se facă dreptate poetului... Putea fî şi mai rău, să-I pună pe critic să scrie un articol. Verba volant, în timp ce scrisul rămâne acolo tipărit, spre distracţia generaţiilor mai ţinere, care venind din urmă caută cu plăcere punctul unde te-ai compromis. Dar ranchiuna omului politic se distilează, el preferă câteodată să te lase doar să ştii câ poate veni şi asta, dacă, ei da, dacă îţi vei mai permite sâ-î dai replici dure, şi încă de faţă cu alţii,..
11
Era cam de o vârstă cu mîne, dar nu chiar atât de în vârstă cum îl arăta o expresie parcă prea potolită în privire şi pe chipul său lat, rotund ca o pâine ţărănească. Mă plimbam prin parc şi l-am văzut de departe, după mers şi apoi şi după surâsul larg
808
MARIN PREDA
CEI- MAI IUBIT DINTRF. PĂMÂNTENI
809
care îi lumina chipul, că e un om în primul rând comunicativ şi cu suflet încăpător, îşi permite sâ-şi arate bucuria care îl stăpânea, deşi privirea inteligentă dovedea că ştie câ oamenii au treburile lor şi poate nu le arde de unul care părea sâ n-aibă nici una şi să fie extrem de încântat şi de mulţumit de sine. Nu am decât foarte rar reacţii spontane, dar de astă dată eram sigur că nu dau greş. Mi-am încetinit paşîi. El s-a uitat la mine drept, si i-a încetinit si eL Am surâs* „Sunteţi vesel!" i-am spus. A surâs şi el, confirmând, şi-a ridicat fruntea mai sus, gest care sugera câ atunci când omul vorbeşte are nevoie de perspectivă să-şi pună, ca să zic aşa, interlocutorul în peisaj! (gest pe care apoi aveam să-l îndrăgesc foarte tare la el fiindcă aveam să descopăr că în acea clipă el gândea, nu-i ieşeau cuvintele din gură doar ca să exprime ceva previzibil) şi mi-a răspuns cu o uimire dc sine şi cu o sinceritate în glas, ca şi când s-ar fî întâlnit cu un vechi prieten; „Păi dacă am scăpat de belea?'*. „Se vede, i-am spus, că aţi scăpat prin proprie voinţă." „Este foarte exact ceea ce spuneţi dumneavoastră!" mi-a răspuns ridicându-şi a uîmire sprâncenele groase. Exact! Prin proprie voinţă! Şi avu apoi un gest cu degetul, arătând aleea: vă plimbaţi?" „Da." „Permiteţi, sunr, adică nu mai sunt, judecătorul Ştefan Pop»" „Mă numesc Petrini, i-am răspuns şi sunr, adică nu mai sunt, asistent universitar la Filozofie". Şi ne-am strâns scurt mâinile.
Simpatia a trecut de la unul la celălalt fără nici o prudenţă şi cred că acest lucru a fost posibil fiindcă eram amândoi, în acele clipe, doi bărbaţi liberi, eu de Matilda, el de un lucru pe care aveam sâ-1 aflu chiar atunci, o situaţie limită care îl silea deodată sâ răspundă la o întrebare neaşteptată: ce era eL jude-căror care aplica legea, sau funcţionar subaltern, şi încă dintre cei umili, al unor şefi ai regiunii? Faptul care îl determinase sâ facă un act de voinţă şi să „scape de belea", cum se exprimase el, nu era insignifiant, cum ni se întâmplă câteodată când trecem cu uşurinţă peste lucruri grave în care suntem Implicaţi
ţ direct şi nu reacţionăm şi apoi dintr-o dată, într-o zi, pentru ţ un lucru cu mult mai mic, ne revoltăm, uimind pe toată lumea.
Dimpotrivă, până atunci judecătorul Ştefan Pop avusese noroc ' numai de cazuri clare şi putuse să aplice legea nestingherit şi senin. Bineînţeles că avusese şi el de judecat chiaburi sabotori ji gestionari hori. Nu lua în seamă frazele lozincarde ale procurorului, fui îi trebuiau dosare din care să rezulte clar vinovăţia inculpatului, nu simple susţineri ale autorităţilor locale, preluate papagaliceşte de procuror. Or, faptele arătau câ chiaburul cu pricina îsi predase toate cotele, îşi lucrase pământul, plătise impozitele... Bineînţeles, învinuirile erau politice, da, dar ăsta e alt proces care cere şi el dovezi, faptul că omul era chiabur nu însemna implicit câ este prin însăşi această clasificare delincvent politic. Poate că era un om de treabă, care nu făcuse chiar nimic, dar avea duşmani în sat care vroiau să-l înfunde. Nu ţine! Dovezi, fapte palpabile, martori nepărtinitori! Şî respingea acuzaţia şi îl achita pe inculpat, care nici el nu părea sâ fie o lumină, se uita posomorât la judecător şi avea aerul câ nu crede că verdicrul acestuia va fî respectat şi i se va da drumul să plece acasă; ştia el ce ştia! Şi dimpotrivă condamnase un coiectivisr care furase porumb de pe câmp şi îl apăra un şmecher de avocat cu Scânteia în buzunar, pe care tind luase cuvântul în apărare o rot agita, spunând nu ştiu ce baliverne că are acolo dovada nevinovăţiei clientului său. Ce dovadă? Că, răspunsese pişicherul, în actul de acuzare se spune că furtul a avut loc pe data de şapte octombrie, ori iată ce scrie în Scânteia pe data de întâi, aceeaşi lună, deci cu şapte zile înainte de comiterea infracţiunii în regiunea,.. {adică regiunea în care locuia inculpatul) strânsul recoltei de porumb s-a încheiat pe toată suprafaţa însămânţară, în toate satele şi comunele. „Cum putuse, onorată instanţă, sâ fure clientul meu porumb dc pe câmp, argumentase avocatul triumfător, când practic demult se încheiase strângerea lui?" Şi depusese foarte mândru
810
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 811
proba la dosar, Scânteia... „Sâ vă spun eu cum, îi replicase \ judecătorul, cu căruţa îl furase, cum declară paznicii care l-au 1 prins şi cum stă mărturie la sfatul popular chiar căruţa \ încărcată. Sper câ n-o să cereţi să fie adusă aicî căruţa asta!" Uneori trebuia sâ condamne un om pentru o sticlă de berc sustrasă. Ce putea face? în orice caz nud condamna ca pe Jean Valjean la ocnă, îi dădea trei săptămâni, fiindcă se mai uita ţi \ la om, nu totdeauna înfăţişarea cuiva e irelevantâ... Un unic caz senzaţional îi picase în relativ scurta lui carieră de judecător,; dar cuvântul senzaţional nu e cel potrivit, fiindcă ar fi trebuit ca acest caz să producă acea senzaţie, să fie adicâ adus sub toate aspectele la cunoştinţa publicului, ca să-şi merite numele. Or, nu se întâmplase nimic! Victima rămăsese şi victimă şi anonimă fiindcă dacă n-ar fi rămas anonimă, n-ar mai fî fost victimă. \ Adicâ nu, apăruse o notiţă în ziarul regional, dar ce notiţă!.., | Cu asta însă se terminase şi cariera sa de judecător.,.
Felul cum se practică o profesiune nu constituie un secret desăvârşit, auzise şi el de intervenţii brutale în mersul justiţiei, dar nu crezuse. Se spun tot felul de lucruri şi despre medici, cum îşi omoară pacienţii cu nepăsare, fiindcă bolnavul n-a ştiut1 ce să facă să fie bine îngrijit. Asta înseamnă că sunt şi adevărate aceste istorii? Sau dacă se găseşte un medic venal care nu-ţi face la timp injecţia salvatoare, asta înseamnă câ trebuie să aruncăm blamul pe tot corpul medical? Un locotenent de miliţie a descoperit într-o uzină incredibile matrapazlâcuri, le-a prins firul, a luat declaraţii zdrobitoare, a împins ancheta până în pânzele albe şi a trimis dosarul tribunalului. Nu trece mult şi e chemat în acea clădire unde sunt strânse într-o mână sigură toate firele puterii. Şeful care îl convocase avea pe birou dosarul la care el, locotenent de miliţie, fireşte, cu avizul şefilor săi, maiori şi colonei, lucrase mai bine de un an de zile ca să-l întocmească şi săd facă inatacabil, „Ascultă, mă boule, îi spuse acest şef, ăsta e dosarul pe care l-ai întocmit tu?" „Da, ăsta e!"
gîJite ce fac eu cu dosarul tâu, mai zisese acel ştab şi începuse fă smulgă din el filă cu filă şi să-l rupă astfel în bucăţi, până jiu mai rămăsese nimic din preţioasele lui mărturii autorizate, din capetele lui de acuzare minuţios dovedite. Şi acum, încheiase marele ştab, o să ţi se focă şi ţie un dosar,,Şi i se Ăcuse, fusese trimis în judecată şi condamnat... Cică ieşise după câţiva ani din închisoare, dar cam sonat... Povestea rtiereu, prin restaurante, o chestie aiurită cu o uzină... „Basme populare, răspunsese judecătorul când i se povestise acest caz... $i eu lucrez în justiţie, dar n-am auzit să dispară de la noi un dosar odată intrat... Sau să fie condamnat un ofiţer dc miliţie pe baza unui dosar fabricat.., Spune-mi judecătorii care S-au ocupat de acest caz şi o să-ţi dovedesc că nu există astfel de judecători fârâ conştiinţă/
Ceea ce i se întâmplă însă lui însuşi era atât de simplu, de dar şi de brutal, încât scutură bine din cap ca să-şi vie în fire, li pică pe rol un caz banal de prostituţie. O femeie, de altfel măritată şi mama a trei copii, se dusese într-o noapte la miliţie şi declarase că fusese violată de doi indivizi care o prinseseră în acea noapte pe stradă, opriseră un taxi, o împinseseră cu sila în el şi, deşi ea ţipase, nepăsător, şoferul întrebase de adresă, tu timp ce unul din răpitori îi dădea douăzeci şi cinci de lei bacşiş. O duseseră undeva într-un bloc şi o violaseră. Răpitorii fură aduşi la miliţie, dar ei se mirară, n-o luase nimeni cu forţa, petrecuseră împreună la restaurant, bâuserâ şi ea fusese de acord să meargă cu ei. Dovadă chelnerul care îi servise toată seara şî responsabilul care de altfel o cunoştea bine pe femeie, era o veche clientă desmăţată a restaurantului. Fu convocat şoferul, care se miră şi el: cum, dar mergeau la braţ, femeia era veselă, glumea cu ei... Chelnerul şi responsabilul dădură şi ei declaraţii scrise că nu fusese vorba de nici o răpire... Anchetatorul întocmi dosarul şi îi dădu curs. Judecătorul însă nu avu timp să-l judece. Se pomeni cu un telefon în care o voce dură îl întrebă
812
MARIN PREDA
CEI- MAf IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 813
ce se aude cu cei doi răpitori? „Condamnati-i de urgentă, daţi-le pedepse grele, să-i mai stârpim pe aceşti paraziţi care se ţin numai de chestii de-astea si nu vor să muncească, rosti vocea imperios/ „Da, răspunse judecătorul, numai că nu sunt vinovaţi, dimpotrivă, reclamanta poate fî învinuită de prostituţie..." „Nu sunt vinovaţi?" îl întrerupse vocea sarcastic: „Nu, nu sunr!" „Sâ fie făcuţi vinovaţi!" „Pe ce temei?1* „Pentru dumneata, tovarăşe judecător, parazitismul ar trebui încurajat?* „Nicidecum, dar nu pentru parazitism sunt ei trimişi în justiţie!" La care i sc trânti telefonul.
Judecătorul dădu din umeri. Cine o fi fost şi ăsta care credea el că aşa se face justiţie în ţara românească? Nu avu însă timp sâ fie multă vreme nedumerit, în aceeaşi zi apăru în ziarul regional un mic reporraj, de fapt o notiţă* intitulată: Pentru 25 de lei bacţiş. Si începea astfel: „O femeie fuge în noapte. Doi huligani o urmăresc. Este prinsă, apucată de păr. Un taxi opreşte. Femeia este împinsă înăuntru, şi în ciuda strigătelor ei, şoferul, impasibil, pentru 25 de lei bacşiş, porneşte maşina şi în loc sâ oprească la primul post de miliţie, îi ajută pe huligani şi-i duce la destinaţie, unde femeia este târâră şi violată..." Şî încă douâ-trei fraze care anunţau că huliganii au fast prinşi şi îşi vor primi urgent pedeapsa meritată, care, se spera, va fi cât maî severă, dar... să sc termine şi cu obiceiul care îl poate face pe un şofer să fie părtaş la astfel de fapte odioase numai sâ primească el un bacşiş gras...
judecătorul tresări; ca om al legii el ştia ce însemna într-un articol de presă cuvântul părtaş. Era o asmuţire să fie pedepsit şi şoferul. Si într-adevăr aşa se şi întâmplă. Dar raportul anchetatorului nu-l implica şi nud implica nici reclamanta, aceeaşi miliţie vîră rapid, îl aresta şi îl puse sub acuzare, pentru complicitate la „viol în grup", deşi dosarul care se afla sub privirea judecătorului sugera concluzia că din faptele prezentate reclamanta se dusese cu pârâţii de bunăvoie, rămânând
ca tribunalul să judece şi să stabilească adevărul. „Vă arăt eu vouă, gândi judecătorul, ca să stârpiţi bacşişul vreţi să Condamnaţi un om pentru complicitate la un viol, şi acela inexistent! Notiţa din ziar era semnată. Se gândi sâ-i dea ziaristului un telefon şi să-i atragă atenţia că mersul justiţiei nu trebuie turburat, că după pronunţarea verdictului şi bineînţeles în cunoştinţă de cauză asupra dosarului, se putea scrie şi semnala opiniei publice câ s-a făcut o nedreptate, o eroare şi se ceară revizuirea procesului. Dar nu înainte! Se răzgândi însă, individul nu era, bineînţeles, un inocent, sau poate era un tâmpit execrabil în cel mai bun caz, un umil executant al aceleiaşi voci care îi dăduse şi lui un ordin telefonic. Numai că iarăşi nu avu prilejul „să le arate el lor" ce însemna să fii judecător: i se luă procesul şi i se dădu altuia, care fără să ezite condamnă la ani grei, şapte şi zece celor doi şi cinci şoferului, „Bine, îi spuse el colegului său, dar pe ce dovezi de vinovăţie aţi putut să daţi un asemenea verdict?" „Sunr la dosar, răspunse acesta neturburat, dacă vreţi, aruncaţi-vă un ochi." Şi-1 aruncă; dispăruseră din el declaraţiile chelnerului şi ale responsabilului restaurantului, care îi disculpau pe cei doi şi scoteau din cauză şi pe şofer. Iar documentul anchetatorului de la miliţie fusese schimbat cu un altul. Şi toate acestea foarte rapid, în câteva săptămâni şi sub starea de arest a acuzaţilor, cărora li se respinse cererea de a fi aduşi în instanţă martorii, chelnerul şi responsabilul.
Judecătorul, deşi tânăr, înţelese un lucru mai profund că nu convenea adică nimănui în România să existe o lege care să-i silească pc paraziţi să muncească. Ii silea în felul acesta. Probabil că nu vor face atâţia ani, o să li se dea drumul înainte diiar sâ apară vreo amnistie. Dar întâi că procedeul era aberant ce se întâmpla cu ceilalţi paraziţi care nu făceau prostia să se încurce cu vreo prostituată? O măsură restrictivă sau privativă de libertate nu poate trăsni doar pe unii, în timp ce alţii,
814
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
815
vinovaţi de acelaşi mod de viaţă, îşi văd mai departe de parazitismul lor şi din pedepsirea altora nu învaţă decât cum sâ sc ferească mai bine. Si pc urmă de ce să recurgi pentru asta la justiţie, al cărei simbol e cumpăna dreaptă şi nepărtinirea ochilor ei legaţi de jurământul de a respecta legile scrise? Şi al doilea, ce vină reală avea şoferul? Cinci ani fiindcă ai luat douăzeci si cinci de [ei bacşiş? Ce făcea acum soţia lui cu cei doi copii mici rămasă fără bărbat şi acoperită de ruşine? Judecătorul se indignă şi îşi dădu demisia. Si-o dăduse chiar atunci în ziua când îl întâlnii eu în parc, unde îmi povesti mult mai pe larg toate acestea.
Se înscrise în barou şi începu să practice avocatura. Nu sc ştie pe ce căi (fiindcă o atitudine demnă din fericire se află la fel de rapid şi pe căi Ia fel de uimitoare ca şi una nedemnă), soţia şoferului îl căută şi îi spuse câ ştie totul, cum a refuzat el să asculte de un ordin superior, cum i s-a luat dosarul şi cum în urma verdictului el şi-a dat demisia; îl ruga s-o ajute să-şi scoată bărbatul din închisoare, care a fost lovit rău, fusese exdus din partid înainte de a fi arestat, într-o şedinţă în care organizaţia n-a votat pentru excludere, totuşi I-au exclus din ordin de sus şi el sâracu nici n-a fost chemat să fie de faţă, l-au judecat în lipsă şi că s-a interesat de femeia aceea... Tot cartierul o cunoaşte, bârbanil ei e un beţiv care în seara cu violul a trimis-o după băutură, dar fără să-î dea bani, ea s-a încurcat cu cei doi neisprăviţi pentru suma de două sute de lei, pe cate acesrîa după cc s-au distrat cu ea nu i-au mai dat fiindcă I n-aveau şi atunci asta, ca sâ justifice acasă de ce a lipsit atâta, dar să se şi răzbune pe cei doi şi mai ales de ce n-a adus băutură, i-a spus bărbatului ei că a fost violată- Violată?! a urlat eh Atunci hai la miliţie!.,.
Ştefan Pop ceru revizuirea procesului, dar nu obţinu după doi ani de insistenţe decât un recurs extraordinar, fiindcă nu i se admise teza că dosarul fusese trucat, procesul se judecă tot
t după vechiul dosar Noile probe nu fură admise. Totuşi instanţa micşoră şoferului pedeapsa la jumătate. Cum doi ani li şi făcuse, peste câteva luni el fu eliberat şi repus în drepturi doar ca şofer. îl vizită de îndată pe fostul judecător, să-şi exprime recunoştinţa. Era un ins voinic, liniştit şi cu o expresie de o cinste ireproşabilă pe chipul lui pătrat, negricios. Nu purta ranchiună nimănui, dar aflase că poţi fi trăsnit fără sâ fi făcut nimic şî era acum puternic înarmat împotriva unor astfel dc fatalităţi; adică să le consideri de-aici înainte ca făcând pane din viaţă, aşa cum sunt bolile şi moartea, oamenii jucând în chestia asta doar un rol de manechine, pe care le învârteşti cum yrei,.. avea doar mulţumirea că nu pierduse stima colegilor lui şi că organizaţia dc partid votase cu îndrăzneală împotriva excluderii, nu ca înainte, când toată lumea ridica mâinile şi era de acord cu tot felul dc abuzuri...
III
După întâlnirea din parc începui sâ mă văd cu fostul judecător regulat, şi anume sâmbătă seara, şi totdeauna la el acasă, unde în faţa televizorului şi la un pahar dc vin precedat de sendviciuri, pe care nî Ic servea soţia lui, vedeam seriale englezeşti sau americane, care ne distrau cum nu se mai poate, şi apoi începeam să trecem în revistă viaţa oralului şi a persoanelor şi personalităţilor care constituie totdeauna pentru oameni - şi constituia şi pentru noi - subiect inepuizabil de uimire, surpriză şi reflecţie... Sunt ca spuma mării. Le-am uitat. Dar nu şi serialele. îmi amintesc de Simon Templar, „Sfântul*, cum i se spunea, care prin tradiţie englezească, nu folosea pistolul, ci doar pumnul şi inteligenţa, de un altul cu o tipesâ care ştia carata şi îşi culca cu repeziciune şî feră greş adversarii... Acum mi mai ştiu ce urmează... Şi aud aievea glasurile copiilor lui Cîceo care scoteau ţipete înalte ori de câte ori Saimon sau tipesa care ştia carata trimitea nu unul, ci câte doi-trei „bandiţi" la
SIG
MARIN PRPDA
CEI. MAI IUBIT DfNTRE PĂMÂNTENI
817
pământ. Ei erau încă mici, nu ştiau să citească subtitlurile, dar \ înţelegeau aşa, în linii mari, că ceea ce se mişca pe ecran era împărţit în două, pe de o parte Saimon sau această femeie ţi prietenul ei şi restul bandiţi.
Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi d« nefericirea noastră. Amintirile, bombardate zilnic şi sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfârşesc prin a se şterge, Dar apare regretul sfâşietor când îi vedem pe alţii trăind în armonie şi sufletul parcă ni se sbate ca într-un sac tolstoian în care e vârât Ivan Ilici înainte de a muri. Nu mai aveam familie, totul era pierdut pentru mine, fiindcă bucuria de a avea copii e atât de indestructibil legată şi de mama care i-a făcut încât vederea lor, a copiilor, devine intolerabilă prin gândul eşecului de care ei îţi amintesc, prin inocenţa lor, mai rău decât prezenţa mamei, însuşi eşecul... Nu numai opera marilor oameni constituie pentru noi un stâlp de susţinere, ci şi întreaga lor viaţă şi mai ales atunci când această viaţă nu e fadă sau exemplară, Socrate a avut parte de o Xantîpa, cerrăreaţă femeie de talie, cu umoare neagră, care a intrat în istorie. Victor Hugo şi-a trăit copilăria numai cu maică-sa. Tatăl sau, fiincţionar superior, era departe, o vreme în Spania, ca diplomar, apoi s-a stabilit undeva în sudul Franţei. Trâîa cu o altă femeie, nu pentru câ nu-ţi iubise soţia, ci, dimpotrivă, o iubise prea mult, dar în cele din urmă se săturase şi se scârbise de refuzurile ei pline de fumuri şi dispreţ şi, în ciuda faptului că aveau împreună copii încă mici, îi părăsise pe toţi şi aproape că nu-i mai revăzuse decât în cazuri de boală şi de moarte. 1 e trimitea doar bani. II iubeam pe atest francez pasionat şi dur din a cărui natură ieşiseră şi copii slăbănogi, unul chîar înnebunise (ăsta trebuie să fî semănat cu frigida de maică-sa), dar şi furtunosul Victor, puternic geniu nepăsător la trădarea soţiei, căci şi el nimerise peste una ca maică-sa, cu oroare pentru îmbrăţişarea şi iubirea care ţâşnesc direct şi pasionat, sensibilă doar la asiduităţile ipocrite,
mărunţele, delicate şi plăpânde ale unui Saint-Bcuve, cu care îţi dăduse multă vreme întâlniri la biserică, după cc în casa lui Victor Hugo nu mai fusese posibil. Nu există mărturii revelatoare câ această trădare l-ar fi zguduit foarre tare pc poet, care venise cast şi aproape încă adolescent în căsătorie. Ca şi tatăl Său însă, găsi şi fii găsit şi el de alta, care îl iubi până la moarte... Şi eu am fost găsit de alta, dar...
IV
-Ciceo! strigai când îl văzui intrând în celula mea, ai venit?
- Da, zise, şi îţi aduc veşti bune. t.
- Veşti bune, zisei eu dibuind, bineînţeles în limitele destinului meu...
Ciceo nu răspunse, dar îşi păstră o expresie care parcă vroia să spună că nu chiar. Se apropie, se aşeză alături de mine pe pat şi îmi puse mâna pe spinare. îi simţii palma care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strânse îndelung. Iu mâna stângă ţinea o sacoşă,
- Ţî-am adus de toate, zise, nevastâ-mea îţi urează poftă bună.
îi spusei că îi mulţumesc şi scosei eu însumi ce era înăuntru» friptură rece de vacă, ouă fierte, şuncă, plăcinte cu brânză încă fierbinţi, din care şî începui să mănânc cu poftă mare, cârnaţi afumaţi, care n-aveau nevoie sâ fie prăjiţi, şi franzele albe şi moi. Friptura şi şunca erau tăiate în tranşe subţiri, nu puteam să păstrez un cuţit în celulă.
- Arăţi bine, zise Ciceo, ai instincte bune, coincid cu opinia pe care şi-au formutat-o majoritatea colegilor mei despre cazul tău.
- Adică? îl întrebai fără să tresar şi nu prea curios. Trăiam sub stăpânirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisuh
Nu mâ gândeam şi nu făceam altceva decât să scriu, bucurie care se prelungea şi când mâ opream ca să mănânc şi sâ dorm.
SIS
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
819
Niciodată în viaţă nu mă angajasem într-o acţiune în care spiritul să fie solicitat atât de total. Poate» gândeam, m-am născut | să trăiesc ceea ce am trăit şi să scriu o carte. De mult conştiinţa colectivă s-a angajat atât de tare în culniră si creaţie, încât aceste două forme de viaţă au intrat în legile statistice. K tot atât ât fatal să scrii o carte cum sunt şi celelalte fenomene ale existenţei; naşterile, morţile, accidentele şi pe plan maî mare, desigu^ seismele sociale. Oamenii au nevoie să ia cunoştinţă de faptele lor, e o lege a timpurilor moderne, care a apărut întâi la vechii greci. Şi adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună. Un italian, spirit înzestrat, a trăit şaizeci de ani fără să scrie nimic, apoi deodată s-a aşezat la masă, a început sâ scrie, în trei lunî a terminat cartea (admirabilă!) şî îndată după aceea a murit. De ce m-aş speria eu? Gândul morţii era înghesuit undeva la periferia conştiinţei şi, când mi se întâmpla să urce mai aproape, îmi venea în minte reflecţia lui Hamlet: dacă va fi acum, nu va mai fi altă dată. Mhera egal. judecătorul nu se grăbea nici el, ştiam de ce, din pricina sentinţei pe care urma s-o dea, ar fî trebuit să mă sperii, căcî orice element de sugestie este pentru condamnat un element de şoc, cu toare că acest element nu aduce nimic nou.
- Nu se bazează pe nimic concret, zise Ciceo, ci pe intuiţia pe care o au ei, foarte experimentaţi cum sunt, câ judecătorul va fi sfătuit să accepte legitima apărare. Ceva le spune că aşa va fi, şi am întrebat avocaţi foarte diferiţi, care nu se cunosc între ei.
-Astfel se formează o opinie de care toata lumea începe să fie sigură, ca sâ fie desminţită apoi de faptul brutal al legîi, nu legea înscrisă în coduri, altă lege, mai misterioasă, îi răspunsei. Nu-mi fac iluzii» Ciceo, tot ce te rog e să mă ajuţi să-mi termin cartea.
- Bine, zise Ciceo, pe data de treisprezece septembrie fă-te grav bolnav, netransportabil, voi obţine o nouă amânare. O să
•vorbesc cu medicul închisorii. Am un prieten care îl cunoaşte. rVreî cumva sâ te bage în spital?
- Nu, zisei hotărât, acolo nu e linişte, n-aş putea să scriu. £ bine cum ai aranjat tu aici, să fiu lăsat în pace. Ia manuscrisul, bate-l la maşină şi adu-mi-l îndărăt. îmi place să-l răsfoiesc, să-mi văd scrisul. Ai făcut rost de... Ştii tu! Un băiat bun, numit Nozinan...
- Da, îl am la mine, uitasem, zise Ciceo. Dar nu ţi-1 dau!
- De ce! spusei mirat.
- Poate că legea aceea la care te referi tu îţi va fi favorabilă. $i atunci n-o să mai ai nevoie de el.
- Ciceo, îi spusei, un erou al lui Hans Fallada întârzie până în ultimul moment să-şi spargă fiola ascunsă în gingie, zicând că o să mai aibă timp s-o facă. Or, văzând eşafodul, cu infamul
i miros de sânge care umplea aerul, începe să vomite şi fiola îi scapă. Nu vreau sâ mi se întâmple un astfel de accident, mi-e | cu neputinţă sâ accept să trăiesc douăzeci de ani în închisoare. \ Speram câ te-am convins. Nu mă întreba mai mult! E bine să-l am la mine din timp şi îţi promit că nu-1 voi folosi dacă nu va fi cazul.
Ciceo făcu un efort ca să nu-i apară pe chip o intensă nelinişte, pe care însă i-o ghicii din indecizia cu care vârî mâna în buzunar, o scoase, apoi repetă gestul. îi spusei că mă simt perfect liniştit şi echilibrat, dorm bine, nu am coşmaruri, mănânc, după cum a văzut, cu poftă.
- Ai încredere, Ciceo!
- Bine, se hotărî el.
Şi îmi întinse flaconul, pe care îl vârâi sub pătura tocită şi aspră.
- Sper să nu mă percheziţioneze, mai spusei, deşi directorul închisorii mi-a făcut într-o zî o vizită şi s-a uitat foarte neîncrezător la manuscrisul meu. Era gata să mi-1 confişte, sau cel puţin aşa mi s-a părut, dar a renunţat după ce l-a răsfoit
820
MARIN PREDA
cel mai iubit DINTRE PAmAntENS
821
vreun sfert de oră. „Eşti scriitor?" M-a întrebat. „Da", i-am răspuns. ^\i mai publicat ceva?4*, „Bineînţeles"» i-am răspuns, ştiind că n-o să se apuce să controleze. Ce-i păsa lui? Ciceo, reluai după câteva clipe, stit, acum poţi să-mi povesteşti totul despre ea. Ştii la ce mâ refer!
-Nu, zise el hotătât, altă dată.
Credea câ n-o să pot suporta, câ o sâ fiu turburat,
- Nu, confirmă el, stai liniştit.
- Poate câ realitatea să fie mai uşor de suportat decât imaginaţia. Te-ai gândit?
- Da» până la un punct realitatea e mai puţin rea decât imaginaţia. Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, un gest, o privire, sunr mai rele rocmai pentru câ exprimă ceea ce imaginaţia nu poate inventa.
- Aşa deci! exclamai, au existat acel detaliu, acel gest, acea privire... Nu mai mă iubeşte? Chiar?! Vreau detalii despre acest lucru reribiL
- Nu, e mai bine să nu şrii. Nu te mai gândi!
- Dă-mi măcar o sugestie, spune-mi cam despre ce gen de detaliu e vorba.
- Nici măcar, zise Ciceo, aprinzându-şî liniştit o ţigare. Tot ce pot să spun e că sunt detalii de viaţă. 1^ vei amplifica şi n-are rosr. Tu trebuie să gândeşti doar un singur lucru: câosâ scapi, că viaţa ta nu se va termina aici...
- Bine, Ciceo, hai du-te, ştiu câ timpul râu e foarte măsurat. Am eu alte formule, adică mă gândesc Ia mama, dacă ar fi trăit... Or, ea s-a dus cu gândul că fiul ei c încă tânăr şî o să se descurce el în viaţă.
Ciceo luă manuscrisul şi îl vârî în nelipsita servietă a oricărui avocar cu procese multe, care chiar dacă se duce sâ bea şi el o bere, deschide servieta si tot nu se lasă până nu studiază un caz... Mâ cuprinse un regret câ rămâneam fără manuscrisul
meu, 1-1 ecrui si oprii ultimul capitol. Aveam sentimentul că fîrâ el mi-ar fi fosr foarte greu sâ-mi continui povestirea.
V
Gândul meu liniştitor câ sarcina Matildei mâ punea la adăpost vreme îndelungată de o eventuală despărrire fu ghicit parcă de ea, fiindcă a doua zi dimineaţa» la ceai, se uită la mine cu chipul ei dc altădată — şi eu tresării recunoscând-o, era de o stranie frumuseţe şi tot ceea ce se petrecuse aseară mi se pâru că pierise din suflerul ei fără să lase vreo urmă - şi îmi spuse: „FJ, când pleci? Nu vei fî tatăl acestui copil. Nu e copilul tău!"
într-o fracţiune de secundă se prăbuşi planul meu de a o recuceri, de a mă opune acestei Matilde şi de a o trezi pe cea anterioară la dragostea pe care o avusese pentru mine. în cealaltă fracţiune mintea mi se întunecă* mă aplecai (.'ieste masă si o apucai de fălci şi îi desfâcui gura: „Cum îndrăzneşti? şuierai. Cum îndrăzneşti?1' spusei iarăşi şi îi dădui drumul înspăimântat, căci simţeam în mine o astfel de ură şi de violenţă încât instinctul îmi şopri că o puteam omorî în clipa aceea dacă nu mă stăpâneam.
Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fosr zgâlţâit, moare agăţat acolo fără scăpare. Astfel simţeam eu în acele clipe, că nu sunt în stare sâ mâ uit liniştit la Matilda şi sâ-i spun: Bine, voi pleca chiar azi! şi sâ şi plec, fără sâ mă mai întreb de ce. Era un fapt brutal, cc importanţă avea că era pentru mine inexplicabil? Ce-o să mai fie pe urmă o să vedem, acum se impunea să mă desprind. în loc de asta, mâ pomenii spunând: „Bagă de seamă, cuvintele por omorî- La un pahar, un idiot» ca să-si bată joc de prietenul său, îi spune câ fetiţa aceea pc care i-o făcuse
822
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 823
ncvastâ-sa nu era făcură cu eî. Acela a văzut negru* s-a dus acasft şi şi-a omorât şi nevasta şi fetiţa băgându-le nisip pe gât. -"ţ
Mâ uitai la ea. Nici o reacţie. Mai bună fusese prima reacţie, violenţa, apoi fusese bine că mă stăpânisem totuşi» ar fi trebuit, apoi, dacă nu puteam să plec chiar imediat, să mp cu ea în mine însumi, să nu-i mai vorbesc, să mâ mut în birou să nu mai dorm cu ea şi sâ aştept sâ văd ce se mai întâmpla, până când voi căpăta convingerea că totul se sfârşise între noi şi într-adevăr să plec apoi definitiv. îi vorbisem,, şi anume îi vorbisem raţional,- ] când ceea ce se întâmpla era iraţional.
Făcu însă ea ceea ce ar fi trebuit sâ fac eu, adică nu-mi mai' vorbi câteva săptămâni. Iar mie mi se păru că dacă mâ prefac că nu acord nici o importanţă scenei care avusese loc, cuvintelor spuse de ea, tăcerii ei care urmă, însemna că nici n-o aveau si că până la urmă totul va reintra în normal. Care normal? în cel anterior istoriei cu spargerea biroului, care de bine, de rău era o existenta în doi, nici mai bună, nici mai rea ca a altora? Cel anterior căsătoriei, cu cei doi ani de dragoste, nici vorbă, îmi dădui eu seama, acela era definitiv îngropat...
Şi înrr-adevăr, ca rupse într-o zi tăcerea şi viaţa noastră reintră în cel de-al doilea normal, dar iată cum. Stătea în fotoliu după masă şî foatte absorbită îşi dădea pasenţe. Trebuie să spun că în tot acel timp când tăcuse era, de la o zi la alta, tot mai frumoasă, aş zice chiar mai frumoasă decât în cei doi ani în a căror revenire nici eu nu mai credeam. O linişte armonioasă ca scurgerea unei ape t se aşternuse pesre chip {Te care n-o avusese niciodată. Nici exaltări fascinante, dar nici chip, răvăşit, care îmi stârnise repulsie în acea zi când ne întorseserăm de la Tasia şi când semăna cu un oribil bărbat. Desigur, mă vedea, dar nu se mai uita la mine şi nu pentru că nu vroia, ci pentru că eu nu mai existam, îi eram străin. Dar accepta gândul că trăia j cu un străin, n-o deranja... Aşa credeam, şî începui s-o iubesc aşa cum arăta, pârându-mi-se că am o revelaţie: trebuie iubită
aşa cum e, şi anume aşa cum e în prezent, şi nu cum fusese în 'trecut. Poate că la asta a vrut să mă aducă, îmi spuneam şi uitai au adevărat scenele rele care avuseseră loc între noi. Da, ceea ce trăisem înainte de căsătorie fusese minunat, dar cât putea să dureze?
îşi strânse câtţile şi începu o nouă pasenţâ. Stăteam alături şi citeam presa literară, când o auzii spunând, în timp ce mâinile ei mari mânuiau, cu ezitări, micile cartoane colorate cu însemne pe ele. „Ei, te-aj mai gândit?" Tresării. Avea o voce tandră, învăluitoare, dar presimtii ceva si inima îmi bătu mai tare. „Ia ce să mă gândesc?1* „Cum la ce?! Când ai de gând sâ pleci?" „După ce naşti!" îi răspunsei continuând să răsfoiesc reviste, întru totul liniştit, ca şi când demult aş fi luat această hotărâre.
Fiasco! Nu luasem o asemenea hotărâre şi în loc să-mi reamintesc de pitagoricieni şi sâ tac, în orice caz sâ nu cedez impulsului de a-i răspunde şî să mă gândesc înainte de a vorbi, s-o ascult încă, să văd ce mai urmează, spusesem ceea ce nu gândisem, dându-î ei avantajul de a tăcea îndelung şi de a-şi continua pasenţa cu o expresie impenetrabilă. „Mai gân-deşte-te", o auzii într-un târziu şi se ridică şi începu să se îmbrace dc oraş.
Să mă gândesc la ce? Dacă mai era cazul sâ mai aştept până atunci, sau dacă fusese cazul să-i spun că va fi atunci? Enigmă! Totuşi reintrarăm în normal, începurăm sâ dormim iarăşi împreună, ba chiar să ne iubim ca în prima zi când mă mutasem la ea. Totuşi asta era parcă un lucru străin de ea, deşi pasionant, apăruse această revenire rapidă la ea însăşi îndată ce braţele mele o părăseau, făcea parcă în sufletul ei o baie, ca şi când ar fi vrut să se spele dc ceea ce săvârşise împotriva voinţei ei. Totuşi după un timp mă întrebă iarăşi: „Va sâ zică nu vrei să pleci!" „Bineînţeles că nu, răspunsei. Şi scuteşte-mă de prostia asta!" „Bine, zise ea liniştită (era tot la o pasenţâ, scena se repeta), atunci o să plec eu." „N-ai decari" „Sper că n-o să stai
824
MARIN PREDA
CE! MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 825
mai departe în casa mea, n-o să vrei, zise ea cu ironie, ca Petricăi, să ţi-o fac cadou. Sâ re înzestrez". „Nu, îndată ce pleci, plec şi eu. $i nu te hazarda în ironii pe presupunera unei asemănaţi' a mea cu Perrică, fiindcă te poţi trezi că n-o să fee joc de ironii cu rine, ci cu totul altceva, chiar dacă tc crezi intangibilă fiindcă eşti însărcinată."
Avu un surâs misterios care parcă vroia să spună că pre* văzuse replica, n-o interesa, eram departe de puterile secrete ale unui adevărat bărbat, pe care ea le cunoştea şi, în comparaţie, ale mele erau stupide şi jalnice. Avui intuiţia fundamentală ci n-o să realizez nimic în viaţă dacă voi continua să urmăresc holbat starea de spirit a soţiei mele şi că în viaţa comună asta acapara forţele vitale ale tuturor* o veşnică pândă, ori a bărbatului, ori a femeii» a fiecărui gest» fiecărui cuvânt, fiecărui ceas petrecut de celălalt în absenţă, dar şi în prezenţă» în societate, la petreceri şi chiar când erau nas în nas, de ce te-ai uitat în lături, de ce ai trântit uşa, de ce ţi-ai ferit privirile când m-ai sărutat, dc cc nu mi-ai dat telefon când... Nu fusesem în această ridicolă situaţie eu însumi, din chiar primele zile de când venisem în casa ei? Şi bineînţeles numai în direcţie unică, fiindcă pânda reciprocă mai aduce a dragoste, în timp ce pânda doar a unuia din parteneri e cea mai demnă de dispreţ şi» iată» gândii, de ce Matîlda putea să mă dispreţuiască şi să surâdâ misterios. De astă dată însă mâ gândii îndelung înainte de a răspunde acestui surâs. Eram de acord să-i spun ceea ce simţeam, asumându*mi toate riscurile. împăturii revistele, mâ ridicai şi îndreptându-mâ spre birou îi spusei fără să mai fiu curios sâ-i văd reacţia: „Şi mai du-te şi în... cu pasenţele tale cu tot. Ai ajuns să mâ plictiseşti de moarte cu stările rale sufleteşti abisale, fii fără grijă, n-o să te bat decât dacă ai sâ mă provoci, trebuie sâ ştii că eu sunt un om bun şi blând, dar răspund la provocări, deşi în marea tactică, în lupta pentru cucerirea puterii a clasei muncitoare» adăugai eu divagând
ironic, s-a lansat şi lozinca: tovarăşi, nu răspundeţi Ia provocări. E valabil şi între bărbat si femeie, dar uite, eu o să răspund, fiindcă nu este angajată decât viaţa a doi inşi, dar nu-mi pasă» o*o sa sufăr decât eu. Nu mâ mai iubeşti, n-ai decât să pleci şi să te duci să te spânzuri. O să vină după aceea aici în faimosul tău apartament ori marele Petea, ori o să-si fâlfâie fustele prin cl fatala Tamara cea loială, care e iubită fiindcă nu e iubită. Ena-v-ar dracu pe toţi!"
. închisei uşa biroului şi mă regăsii prinrre cărţile şi lucrările mele. Foarte bizar, bucuria eliberării de pândă parcă intensifică chiar atunci dragostea pe care o simţeam pentru ea. Era un sentiment pur» curăţit de tot, şi de trecut si de prezent, şi numai viitorul rămânea neatins: cândva, cine ştie când, gândeam, va trece această criză şi Matilda va renaşte. Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete şi mai ales nu poare trâî fără iubire. O să fie pentru un altul? N-are nici o importanţa, principiul sâ rămână, voi iubi şi eu pe alta şi sufletele noastre nu se vor chirci. Dimpotrivă, ne vom îmbogăţi. Gândire naivă de bărbat în înflorire» care nu bănuieşte ce îl aşteaptă.
VI
Strania bucurie a acestei gândiri nu mă părăsi câteva luni. Si nu vedeam de ce m-aş abţine s-o afirm. Veneam vesel acasă, îi povesteam cu vervă întâmplări din facultate, ultimele anecdote, îi descriam tipuri cire făceau hazul mediului nostru universitar. .. Ea tresări şi într-o zi nu se putu abţine şi izbucni în râs. Reîncepu şi ca să-mi povestească aşa cum tăcuse înainte şi descoperii că se putea trăi plăcut şî fără iubire, ba chiar mi se păru că era chiar mai bîne, lucram liniştit si în timpul lucrului nu-mi mai apărea, trăsnindu-mâ parcă, gândul unui
826
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
827
eşec at meu cu Matiida, un cuţit care mi se înfigea în inimă: de ce mi-a spus ceea ce mi-a spus, cum a putut s-o facă? 'i
De două ori numai această pace fu turburată, într-o zi ntr veni la masă şi avu chef să nu-mi explice dc ce şi îi spusei pe un ton ameninţător că orice s-ar întâmpla între noi, masa e1 sfântă şi că dacă are de gând să repete istoria cu Petrică, n-o să fie bine. Datoria e una şi dragostea e alta, datoria e neclintită, în timp ce dragostea poate să-şi facă de cap, depinde de norocul; omului... Aşa borţoasă cum era, dacă se mai întâmplă odată, a doua zi introduc acţiune de divorţ şî m-am cărat. Foloseam, voit un limbaj popular, la gradul zero la care se afiau şl sentimentele noastre, sugerându-i că aceste adevăruri pe care le invocam erau moştenite din popor, din generaţie în generaţie şi nerespectarea lor nu cerea un limbaj mai elevat. Da, asta da, era pentru mine motiv de divorţ, şi nu faptul atât de nesigur, instabil şi capricios al iubirii sau chiar al lipsei ei totale.:. Nu-mi răspunse, dar nici nu mă interesă să-i aud răspunsul.;
Intr-o noapte, şi această întâmplare mi-a rămas vie în1 memorie, părăsii biroul unde dormeam, Intrai peste ea şi o luai în braţe. Ea se împotrivi cu adevărat (nu era vorba de îm-i potrivirile ei obişnuite care-i veneau dintr-o temere obscură, dintr-o idee a ei intuită doar de mine că intra într-un tărâm în care o altă Matildă ar fi putut să învingă în viaţa ei, acel abandon, acea părăsire care dacă ar fi biruit ar fi robit-o fără scăpare şi nu mai ştia ce-ar deveni), ci o împotrivire totală, însoţită de o forţă fizică neobişnuită. Aprinsei veioza, îi luai capul în mâini si îi spusei vorbindud aproape de gură,1 copleşit de o dorinţă care îmi cerea să fee orice ca s-o înduplec: „Matiida, eu te iubesc pe tine, vezi că nu te chinuiesc cu sentimentele mele, dar te iubesc din tot sufletul, cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni niciodată. Te las să faci ce vrei, dar să nu te îndoieşti de iubirea mea eţerera, eţetera..." şi. începui s-o sărut cu patimă şi simţind că nu mai era atât de
fjgidă îmi făcui din ce în ce mai blânde, mai tandre sărutările şişoaptele şi astfel, o luai fără veste, împins de o violenţă mare $iscşi trezi cu mine în fiinţa ei.. _ „Ahbh!" strigă în prada unei imense surprize şi începu să se zbată, dar era prea târziu, zbaterile, ştiam asta, îi topeau voinţa ca prin farmec, căci astfel era ea făcută, cedând a doi demoni, ideile care aveau asupra ei efectul unui drog şi îmbrăţişările melc care o împingeau spre fj tărâmul abandonului, în care celălalt demon, pe care ea de fapt l it iubea, căci o făcea să fie admirată de lume, deşi ştia că devenea | odioasă, o lua la goană schelălăind.
|. încercai s-o aduc mai încoace, s-o fac să deschidă ochii, să ricuităm unul la altul, să-mi răspundă la mângâieri şi sărutări, [: dar nu reuşii... Ce viziuni avea ea în acel tărâm în care intra l şi din care nu se putea sau nu vroia să se mai smulgă? De obicei nu revenea din el cel puţin o zi, când se întâmpla ca trecând pe lângă ea să-şi întoarcă privirea după mine şi să-i întâlnesc | minunaţii ei ochi în care licărea ceva fără nume, indefinitul, privirea pe care i-o descoperisem numai trăind împreună... de (apt te iubesc, parcă îmi spunea, asta e ceva care nici eu nu ştiu ce e, vezi? îţi dai seama? mai ai îndoieli? Să nu uiţi asta niciodată, să mă iubeşti... Pentru ca în clipele următoare lumina acestei priviri sâ sc schimbe, sub puterea unui gând contrariu, la fel de greu de descifrat, pe care tot trăind împreună o descoperisem... Crezi câ dacă suntem căsătoriţi nu mai ai nici o grijă? Atenţie, nimic nu e sigur, orice se poate întâmpla, gândul deja îmi zboară, n-o să ştii niciodată la ce..- Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta privire şi nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu înţeleg nici una, nici alta.
De astă dată însă îşi reveni imediat, se acoperi cu mişcări sigure şi mâ întrebă: „Zici câ mă iubeşti?" „Bineînţeles!" răspunsei. „Bineînţeles? Ce mincinos!" Spus cu o indignare resemnată în glas şi sigură pe ea, semn că nu există răspuns la revelaţia pe care o avusese şi n-avea chef sâ audă şi de la mine
82a
MARIN PREDA
CEI- MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
829
cuvinte. Nici nu Ic pronunţai. Mă dădui jos din pat şi mă retrasei în biroul meu, neliniştit câ nici când o iubeam din tot sufletul nu mai puteam s-o spun. Mincinos? Ei bine» gândii, vom despuia viaţa noastră de orice farmec al comunicării, prin: cuvinte sau orice altceva. Dacă torul poate fi numit minciuna;- \ ne vom strădui ca totul să nu mai însemne nimic, chiar daci un adevăr ne-ar năuci cu lumina lui orbitoare...
Vil
Veni în sfârşit într-o zi şi aşteptata reformă a învăţământului. Catedra de filozofia culturii al cărei şef fusese atâţia ani marele poet şi filozof se desfiinţa şi toţi care predau la ea fură daţi afară. Roşu Deccbal fu numit prodecan în locul unuia de Ia Estetică, care fu pensionat. De la Litere, facultatea {care căpătă altă denumire, de filologie) aproape că se goli, rămaseră doar renumitul romanist şi Ion Micu» care devenise profesor şi fu numit sef dc catedră în locul celui pensionat. I,a istoria filozofiei râmase şeful catedrei şi cu nune, cei doi cu care vru-sesem să mă împrietenesc şi care cultivaseră pe omul neînsemnat firră daţi şi eî afară, dar, aşa cum am spus, cu cântec, prin demascare în şedinţă pentru mentalitate burgheză şi cosmopolitism, demascare condusă cu senzaţional apetit inchizitorial de către decanul nostru, Vaintrub» titularul catedrei de marxism. Cei doi puşi pe liber erau eminenţi tineri, dar, cum spuse Ion Micu despre ei, „ştiau prea multe". Mă trezii râzând de această cinică remarcă (râserâm amândoi vârtos şi îndelung, cu făcând hă, hă, hă, el sgâltâindu-şi burta), fără să-mi dau seama cât de adânc operase în conştiinţa mea marea discuţie pe care o avusesem cu cl în acea zi memorabilă: mă bucurai câ aceia o păţiseră şi mâ bucuram că eu am rămas, uitând de hotărârea mea de atunci de a părăsi universitatea şi de a preda copiilor abecedarul... Nu fusese cazuh întâi că la catedra noastră se făcea filozofie, chiar dacă era împărţită în două mari
categorii, materialistă şi idealistă. Cea materialistă era cea adevărată, iar cea idealistă, o eroare care trebuia combătută, trebuia Juptat împotriva ei. Da, dar până să lupţi întâi o învăţai, ceea jeeera esenţial. Studentul inteligent putea să-şi dea singur seama dacă era cazul sau nu s-o combată, sâ lupte împotriva ei, dacă era propriu filozofiei în general şi celei idealiste în special sâ fie considerată una justă şi alta o primejdie. Desigur, unii mari filozofi materialişti au putut fi ignoraţi şi chiar interzişi sub presiunea bisericii. Casa lui Rousscau a fost lovită cu pietre şi Duniai fuga l-a salvat de une lettre de cachet Dar şi Sucrate a băut cucuta» fără sâ fie un materialist, deşi a fost acuzat ca neagă existenţa zeilor. Giordano Bruno a fast ars pe rug, e adevărat, dar enciclopediştii au dus o viaţă aproape mondenă. Cutare tiran grec sc irita de un filozof silindu-1 să fugă, dar pentru că era tiran şi nu pentru orientarea lui filozofică. Studenţii aflau toate acestea şi puteau judeca - şi aici urmam exemplul lui Ion Micu, jucând rolul diavolului între mici materialişti ca Feuerbach şi mari idealişti ca Spinoza. Şi apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată dialectică, era o mare desfătare că totuşi putea fi predat fără să lupţî împotriva lui. Faptul că trebuia „răsturnat cu capul în jos" era o vorbă goală. Cum să-l răstorni?! Ascendentul lui Ion Micu asupra mea reveni.
Cum era de prevăzut, în locul celor daţi afară fură numiţi inşi fără pregătire, un adevărat dezastru. Nu citiseră decât Anîi'Duhring (dar nu şi Duhring), Revoluţia proletară şi renegatulKautsky (dar nu şi pe Kaursky) etc. Unul singur era mai informat, fost puericultor, cu o experienţă interesantă în psihologia copiilor, dar şi a părinţilor, şi cu care mă împrietenii, Era un marxist conştient de limitele lui, dornic să şi le înlăture $iîl invitam pe la mine si îi împrumutam cărţi. Discret, încercă să mâ determine sâ intru în partid {era păcat, zise el ca un om ai cărui părinţi sunt muncitori sâ aibă ezitări şi îndoieli; nu aveam nici ezitări şi nici îndoieli, astea mi le inventă el); evitai
830
MARIN PREDA
CEI. MAI IURIT DINTRE PĂMÂNTENI
cu grijă să-i spun de ce nu, îl ascultai însă multă vreme în tăceri ] cu interes, fiindcă descopeream în el un inocent şi un om cutat, ] pasionat de ideea de revoluţie prin care treceam. Fusese uteci în ilegalitate, dar nu fusese prins. In cele din urmă îi răspunsei j că nu sunt de acord politiceşte vorbind cu ideea că libertatea e necesitatea înţeleasă. E un concept filozofic hegelian, care trebuie să rămână ceea ce este, adică o descoperire a propriei noastre determinări, şi nu un concept politic, care poate incica la îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Orice abuz poate fi justificat invocând această idee. Bineînţeles că există necesitat* care trebuie înţeleasă, dar mai întâi trebuie s-o înţelegi în mod liber şi, al doilea, dacă n-o înţeleg nu înseamnă ca mi-am \ pierdut libertatea. După părerea mea naţionalizarea fabricilor şî uzinelor, minelor şi petrolului, pădurilor şi a mijloacelor de transport mari asigură construirea socialismului. De ce să împiedici un ţăran să circule liber cu câţiva saci de cereale? „Pentru câ, zise Ben Alexandru, căci aşa îl chema pe colegul meu, toate acestea nasc capitalism, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă,./1 „Nu fi naiv cu lozincile astea! Şi ce dacă nasc?" „Mulţi vor fugi în direcţia asta, atraşi de un câştig mai mare decât a! unui muncitor sau funcţionar", zise el. „Ei şi? întâî că astăzi câştigurile pot fi controlate şl echilibrate prin impozite. Pieţele pot avea un mercurial, restaurantele preţuri controlate de stat. Astea sunt fleacuri, inconveniente mici iată de avantaje mari. Nu văd necesitatea etatizării acestor mici activităţi individuale, când dispunem de enormele bogăţii produse de marile uzine... Acest unic capital care ar circula liber e o glumă într-o sticlă. încât, vezh^ Şi mai sunt şi altele..," Dar nu i le-am mai spus care...
VIII
în ziua când avură loc schimbările în Universitate mâ dusei cu Ion Micu la braseria noastră să luăm masa împreună şi să
,trccem în revistă evenimentul. Uitasem ceea ce îi spusesem eu l insunii Matildei, că orice s-ar întâmpla între noi, masa e sfântă. I .Eram atât de bucuros câ rămăsesem la catedra mea, încât uitai I $isă-i dau măcar un telefon.
■( Dar când venii acasă ea nu zise nimic, ascultă doar cu puţin interes relatarea mea şi seara puse masa cu grijă. „Sunt | bucuroasă, zise, că n*ai păţit nimic. Dar trebuia să mă chemi şi pe mine sâ iau masa cu tine si cu prietenul tău. De ce nu mi-1 prezinţi? Invită-1 duminică, sau în altă zi, cu nevasta, la l noi la masă să-l cunosc şi eu. Văd că ţii la el", adăugă cu o !• ironie care mi se păru afectuoasă, adică înţelegea să ai un prieten, dar chiar să uiţi din pricina lui că ai şi o nevastă şi sâ nii-i dai măcar un telefon.
. Aşa deci? Ca să devină afectuoasă o femeie trebuie prin j: armare neglijată? Da, dar nu premeditat, ci exact cum mi se întâmplase mie în ziua aceea, pur şi simplu uitasem de ea şi îmi plăcuse mai mult să stau de vorbă cu un prieten. Acum vroia sâd cunoască, să vadă pentru cine o făcusem. îl invitai deci pe Ion Micu şi pe nevastă-sa la noi. El lăsă să se scurgă câteva clipe înainte de a-mi răspunde, şî zise: „cu plăcere". Nu era ezitare, mai degrabă o uimire ascunsă: de ce n-o făcusem până acum? Fiindcă eu fusesem invitat la el după ce se recăsătorise, dc cel puţin trei ori. E drept că nu-mi spusese „veniţi", adicâ eu şi Matiida, ci vino. Dar tot atât de adevărat era şi faptul câ, fără sâ-mi dau seama de ce, nu-i vorbisem niciodată de Matiida, în timp ce el venea totdeauna la braserie cu Clara, soţia lui încă studentă. De ce deci nu veneam şi eu cu Matiida sau să-i invit la noi? Şi de ce o făceam tocmai acum?
Veniră îmbrăcaţi de vizită (deşi Ion Micu era în general neglijent îmbrăcat). Şi cu flori. Matiida deschise ochii mari când o văzu pe Clara. „Vai, ce duduie drăguţă!" exclamă în toiul unei marî încântări care nu ştiu cât era de sinceră, avea însă aerul că ea e o matură doamnă, nu mai era, în orice caz, demult
832
MARIN PREDA
CEI - MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 833
o duduie. Si o mângâie pe obraz cu un gest ai fi zis nostalgic» dacă n-ar fi fost cel puţin deplasat, „Nu e duduie, e 1 nevastă-mea", zise Ion Micu între ironie şi naivitate simulări, în timp ce Clara roşea. „Dar ce importanţă are? exclamaşi Matilda cu o uimire exagerată. Duduie e un cuvânt moldo-vîgnesc adăugă ea cu un puternic accent basarabenesc şi care se evită sâ se spună unei fere care nu e foarte drăguţă şi nu e aşa de tinerică. Nu poţi să-i spui unei cucoane, aşa grasă şi bătrână, duduie. La noi se mai spune şî domniţă!"
Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie: sâ-i placă sau să nu-i placă ceea ce auzea? Si cum indecizia era la el rară* mă simţii jenat. Ne aşezarăm în fotolii şi acest sentiment se accentua în cele câteva minute cât mai stătu cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregătească masa: încântarea, care n-o părăsea (şi care acum nu mai avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica pe cei doi să se simtă în largul lor.
Ion Micu se ridică şi o luă spre biroul meu, care avea uşile larg deschise; înţelesei: vroia să-mi vadă cărţile. Se uiră îndelung cercetând fiecare raft, se aplecă şi se uită şi Ia cel de jos: nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, şi mă întrebă: „Mi-o împrumuţi şi mie? E în româneşte, cum de-aî făcut rost de ea? Am avut-o şi eu, e o excelentă traducere, dar mi-a pierit din casă, deşi o dădusem la legat-.. Şi râse, adăugând: n-a pierit cât am stat la puşcărie, a avur grijă mama sâ-mi găsesc cărţile aşa cum le-am lăsat, dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă şi părinţii mei s-au mutat." „Cunosc şi eu zisei, un caz al unui fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din biblioteca lui." „Cu femeile-astea e o chestie, zise Micu după ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin pentru un intelectual? Dacă nu eşti tn stare să vâri cu mâna ta un vagon de lemne în pivniţă, nu eşti mare lucru în ochii lor, deşi din cărţîle-alea din bibliotecă, pe care nici măcar nu catadicsesc sâ le şteargă de praf din când în când, trăiesc şi
îşi mai cumpără şi rochii." „Ce vorbiţi acolo? zise Matilda din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor când aud că sunt vorbite de rău (consideră că nu sunt adevăruri cele auzite, ci simplu subiect monden de conversaţie). Ei, domnule Micu, cu 0 soţie arat de fermecătoare eşti aşa misogin?"
Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună Ivonei şi nu pentru că îi făcuse să-i dispară din bibliotecă Etica. Dar Matilda n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-i povestisem nimic despre prietenul meu. Totuşi vedea singură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea îi aşa de misogin la simpla vedere. Cu toate acestea la masă mi se păru că ca avea dreptate: nu se vorbeşte într-o primă vizită nimic rău despre femei, din politeţe pentru stăpâna casei- Mai târziu, când relaţiile devin familiare şi dacă gazda are destul spirit să facă la rândul ei consideraţii nu prea măgulitoare pentru bărbaţi, subiectul poate distra pe toată lumea.
Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciuperci, acute nu ştiu cum, în orice caz atât de bune încât Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifra imediat: „Cine mai doreşte» să spună"» zise ea. „Eu", zisei. „Eu nu, zise Micu cu o lipsă de ostentaţie simulată. „Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească şi să moară, se sesiză Clara sugerând că bărbatul ei mai are şi alte ciudăţenii, dar care n-o împiedică sâ-1 iubească» ba chiar o înveselesc, o amuză. „Dar dumneata mai vrei", zise Matilda. „Eu mor după ele", răspunse Clara. „Nu de moarte mă cutremur» ci de veşnicia ei", zise Micu. „Nu există moarte neveşnicâ, zise Matilda, care dupâ felul cum replică s.c vedea câ nu cunoştea ridicola gândire a lui Vlahuţâ. Pe urmă fiţi liniştit, mai adăugă în timp ce se îndepărta spre bucătărie» ciupercile au fost gătite de dimineaţă, am mâncat eu din ele şi n-am murit." „I-am explicat şi eu că există proba furculiţei de argint, zise Clara, dar nu l-am convins," „Cu toată proba furculiţei, zise Micu, mulţi au murit. Cunosc un caz,
834
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
835
reluă e] când Matiida sc întoarse, erau doi prieteni şi unul îl invită pe celălalt la masă. După câteva ore, cel care fusese invitat intră în agonie. Prietenul vine la patul lui şi agonicul, simţind că moare, îi zise: „... Scumpul meu prieten, eu mâ duc, dar am sufletul încărcat... Ştii, atunci când ţi-a ars casa... eu i-am dai foc... Şi când ai primit lovitura aceea la bursă şi ai dat faliment şi ai rămas sărac... eu ţi-am dat-o... Şi, şi, şi, ştii.., ştii, ol scumpe prieten, cât de greu mi-e încărcată conştiinţa... Da, da, spune, zice celălalt, descarcâ'ţî-o, nu te sfii... Da, o să-ţi spun. Şi fetiţa aceea pe care o ai şi o iubeşti atât de mult,., nu e a ta, e făcută ai mine... Ei bine, prietene, îi zice atunci celălalt, mori liniştit, şi îl bate uşor pe umeri, eu ţi-am servit ciupetci otrăvite la masă...»" Şi Micu nu mai aşteptă să râdem noi, râse el în hohote, ceea ce, desigur, ne împiedică pe noi să mai râdem. Dar cine ştie? Dacă noi n-am fi râs? „Bravo, domnule Micu, zise Matiida, aşa, va să zică, v-aţi gândit că o sâ vă otrăvesc!" „Mai ştii! îşi continuă Micu ideea, terminându-şi totuşi ciupercile, odată un frizer în timp ce rădea un client, a întors briciul şi harşti! ha tăiat ăluia beregata.44 Aici Matiida izbucni în râs, în timp ce de astă dată Ion Micu nu schiţă nici măcar un surâs. Arăta foarte grav şi chiar sumbru. „Şi în Şeherezada, continuă el, exista o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se serveşte peşte, dar în timp ce mâncau, stăpâna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă şi începe să-i îndese la peşti pe gât--. Am crezut câc un intermezoepopeic, ia uite, mi-am tis, povestitorul arc chef de glume.,. Când colo, nu era vorba de nici o glumă, i-a îndesat la peşti pe beregată până 1-a omorât. Şi nu era vorba de ucidere ca să-l jefuiască, călătorul era un biet prăpădit." „Formidabil, zise Matiida şi eu tot peşte ani pregătit pentru felul următor. Ia vedeţi, domnule Micu! Fiţi atent!"
Şi într-adevăr aduse un uriaş crap, rumenit si cu un sos galben şi garnisit cu ciuperci şi legume... „E foarte bun, zise
Micu uimit, înfidecând cu poftă. Nu-i mai păsa de ciuperci, jj>e care le mesteca preocupat, savurându-le de data asta. Ne daţi Si nouă reţeta?" „Reţeta e ce se vede, zise Matiida cu o modestie simplă; crap mare, sos de legume şi untdelemn, legume şi duperci şi... la cuptor,.. Cine vă ţine menajul, mai zise ea, duduia ştie să gătească?" „Ştie şi ea ce ştiu şi eu, zise Micu, un ceai, o omletă... Noroc că şi maică-sa şi mama au ele grijă, o Săptămână una, o săptămână alta..." Spuse cu o calmă simpatie, înţelesei: nu-i făcea nici un reproş, ai fi zis, dimpotrivă, că ţinea la ea tocmai pentru asta, că nu ştia... O proteja... „O să înveţe, zise Matiida, nimeni nu s-a născut învăţat." „Nu cred că o să aibă timp, zise Micu cu o gravitate liniştită aplecat asupra peştelui. învaţă sanscrita. Ori, asta o sâ dureze până la adânci bătrâneţe." „Nu î se pare verosimil să înveţe cineva sanscrita", zise Clara cu un surâs fermecător.
Şi nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreaţa, dar simţii un adânc regret că între mine şi Matiida nu se ţesuseră aceste fire nevăzute, sensibile şi luminoase ca nişte raze, cum sc ţesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai bine decât prin cuvinte. Erau firele înţelegerii, care sporesc forţa morală a unui bărbat, si care între mine şi Matiida se destrămau îndată ce prindeau consistenţă. Devenii tăcut, în timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discuţie între Matiida şi prietenul meu. „Şi dc ce credeţi dumneavoastră, doamnă, zise el, că e aşa de rău sâ fii misogin?" Matiida nu răspunse îndată, iar eu gândii: femeile pot fi urâte, dar nu dispreţuite... „Domnule Micu, zise Matiida, bărbaţii n-au inventar, la adresa femeilor, un cuvânt asemănător-" „Ba da, răspunse Micu, se zice misandră", dar Matiida nu auzi, surzenie care eu ştiam ce înseamnă: încordare ă gândirii, pentru a domina discuţia! „Fiindcă noî nu ne facem din bărbaţi un ideal, ca pe urmă să fim desamăgite şi să devenim. .. ceea ce înţelegeţi dumneavoastră prin misoginism.. „De aceea, zise Micu, aţi devenit feministe?" Matiida iarăşi nu
836
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 837
răspunse îndată, ceea ce era uimitor Ia ea, a cărei spontaneitate făcea orice discuţie liniştiră de idei aproape imposibil^ alunecând rapid spre ciocnire. îmi plăcu această a doua pauză de gândire pe care şi-o luă, era semnul că sc stăpânea cu putere să nu răspundă chiar cu primul gând care i-ar fi venit în minte, Iar eu reflectai paralel: fiindcă de-atâtea milenii am obosit să vă cot iubim noi cele dintâi şl sâ întreţinem apoi flacăra! Trebuie sâ devenim cu adevărat egali. „Feminismul e o prostie, zise Matilda, demult nu mai există inegalitate între bărbat şi femeie, cel puţin de pe vremea reginei Elisabeta, sau a Ecaterinei a doua a Rusiei." „Va să zică la nivel de regine şi împărătese?!" se prefăcu Micu mirat. „Ba nu, zise ea, chiar de pe vremea lui Napoleon," „Dar Napoleon, doamnă, dispreţuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Stăel." „Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau s-o bage într-o mănăstire, pe losephîne, deşi stia câ ca îl înşeală» tocmai pe el» marele împărat. Sclavia femeii a încetat în clipa când o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pc care el i le face-" „Adică?" zise Micu. „Adică să-l părăsească» să iubească pe altul sau sâ-1 omoare fără să fie mai grav pedepsită decât un bărbat!" „Aoleo!" se sperie Micu, „Sau să nu depindă materialmente de el, continuă Matilda fără să mai reflecteze, în privinţa asta» de când o femeie poate să-şi câştige şî singură existenţa» chiar că ultima dependenţă a dispărut." „A dispărut, zic zău lui Dumnezeu", răspunse Micu în stilul lui Marius Chicoş Rostogan, de unde înţelesei că Micu vorbea numai ca s-o audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia ascunsă, pe care ea n-o sesiză. „Şi totuşi, continuă el, de ce ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să devenim misogini, şi femeile nu-şi fac, cum pretindeţi? Trebuie să vă spun că nu devenim misogini din pricina surioarei dumneavoastră, George Sand, cette titibk vacbe a 4crire> cum îi spunea Nietzsche, marea feministă a secolului trecui. Cu o
feministă lucrurile sunt măcar clare din motive biologice, nu puţi să te culci cu ea, pentru că ai tot timpul sentimentul câ e indignată că trebuie să desfacă picioarele şi să stea cu faţa în sus... Devenim misogini din pricina celor cărora, dimpotrivă, fe place prea mult să facă acest lucru, fără sâ fie curve. Ele sunt cele periculoase şi tocmai despre ele ne facem un ideal. Puteţi sâ-mi explicaţi cum reuşesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai bun, ele sâ ne încurajeze şi apoi, hop, nu le mai \  interesează nimic?" „Asa, zise Matilda» pentru că un bărbat nu are farmec, în timp ce femeia e plină, şi farmecele ei îl zăpăcesc» \  pentru că ea poate să le şi joace, iubeşte, sâ zicem, puţin, dar |  dă ochii peste cap ca şi când ar muri de iubire, şi atunci când ea nu mai vrea să joace comedia, gata, le monsieur începe să dispreţuiască femeile."
„Asa deci. gândii, cei doi ani cât m-ai vrăjit cu farmecele tale au fost o comedie? Şi comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne-am căsătorit?" „Da, zise Micu» desvâlutrîle dumneavoastră» venind de la o femeie» au toate şansele să fie foarte adevărate, vreau să spun sâ conţină în ele mult adevăr. Dar tot nu văd în ce ar consta superioritatea! Noi n-avem farmec, suntem nişte pari care nu ne însufleţim decât în clipa când o femeie, cum aţi spus, dă ochii peste cap şi rămânem năuciţi când vă retrageţî armele de seducţie. Dar asta nu se numeşte înşelătorie? în asta ar consta deci superioritatea» câ faceţi doar jocul naturii pentru a atrage masculul şi a avea copii? Or, după mine» omul trebuie să fie superior altfel decât înşelând să-şi depăşească natura, fie şi pentru simplul motiv că odată copiii fkuţi, viaţa devine cam searbădă, pentru că creşterea lor nu poate suplini ceea ce Eminescu numea «acel farmec sfânt», care poate suplini absenţa copiilor chiar dacă suferinţa de a nu-i avea n-ar lipsi. însă copîî poţi vedea la tot pasul şi să-i şi iubeşti, şi suferinţa să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e trans-£   misibilă." „înşelătoria nu e conştientă", zise deodată Matilda.
838
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 839
„Cum adică, sc miră Ion Micu, datul ochilor peste cap nu c ceva conştient?" „Nu, zise Matîlda, aşa e ea, o face în mod natural." „Da, şi când nu-i mai dă» când comedia încetează» tot nu e ceva conştient? Măcar atunci?" „Nu, nici atunci." Piciorul lui Micu începu să bâţâie, stingea ţigare de la ţigare. Palmele Matildei dădeau semne că se vor strânge. Alarmă!
„Matiida, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de cafea, Am uitat să-ţi spun, mai fă-i lui una..." „Da, confirmă el, tot aşa, cu foarte puţin zahăr. Vă mulţumesc, sărut mâna." Matiida se ridică brusc contrariată de intervenţia mea, totuşi; zise: „Mai vrea cineva?" „Eu, nu*, spusei, Clara clătină din cap, nici ea nu vroia, Uitasem de vin, turnai în pahare. „Frumos apartament, zise Clara, câtă chirie plătiţi?" „Nu plătim, e proK prietatea Matildei." „Şi n-a fost naţionalizată casa?*1 „Nu, zisei, s-a considerat că parterul e un demisol." „Şi este?" „Cam este!" „Şi nu v-a băgat pe nimeni?" Rasei: „încă nu! Dar Matiida o sâ nască peste trei luni şi vom fi trei, sperăm să ne lase în pace." „Ia noi a trimis spaţiul locativ pe unul... Ion 1-a dat afară şi noroc că socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt; stăm înghesuiţi, dar cel puţin nu trăim cu cine ştie ce beţiv în casă, ţi-nchipui ce dezastru!" „Chiar şi ţie, Ioane, au vrut să-ţi bage pe cineva?" zisei. „Bineînţeles! Am fost la primul-secretar şi i-am explicat că n-am decât două camere şi un hol şi că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul meu de muncă, al cărei specific e s-o efectuezi în singurătate; s-a scărpinat Ia ceafă: înţeleg, zice, dar ce e de făcut? Până punem pe picioare o industrie de construcţii de locuinţe, n-avem încotro, trebuie sâ limităm spaţiul locativ. Dar înainte, zic, cum de putea lumea trăi cu cât spaţiu vroia? Au năvălit ţăranii, zice. E un fenomen mondial. Şi în fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate fiice o excepţie? Ba da, dar ce fac cu ţăranul care a fost chemat în uzine, în fabrici! De ce l-aţi chemat, zic, acolo la ţară e tot atât
de important, dacă n-avem de mâncare, n-o să roadem, în Ioc de carne, fontă la grătar. A început să râdă. O justă 1 inîe între agricultură şi industrie e aşa de greu de urmat? Industria e mai rentabilă, zice, şi la chestia asta n-am mai avut ce sâ-i răspund. Şi, zic, ar cântări aşa de mult în acest uriaş proces o biată cameră pentru un profesor universitar? Câţi suntem noi, ăştia, oamenii de cultură? Câteva sute. Sunt mai mulţi, zice. Vin pe urmă şi medicii, şi profesorii secundari, şi arhitecţii, şi ^ginerii... Toţi ăştia, zic, nu lucrează acasă... Mai lucrează, zice... Dar n-aveţi şi dumneavoastră vreo rudă, vreo soră? Am părinţi, zic, atunci, zice, băgaţi părinţii... E tot ce-a putut face pentru mine."
Matiida adusese demult cafeaua, dar îi sticleau ochii să continue discuţia întreruptă, nu auzea ceea ce relata musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel de situaţie când unul singur acaparează atenţia celorlalţi, siliţi la tăcere. Cât lipsise ea putuse şi Clara sâ spună câteva fraze. Era o fată odihnitoare, care ştia să asculte şi era plină de farmec când te gândeaî că, deşi frumoasă (o frumuseţe îndelung şlefuită şi conştientă că între oameni superiori cochetăria şi credinţa femeii frumoase câarfi irezistibilă nu ţineau), nici un gest, nici un cuvânt nu trădau că trebuia crezută pe cuvânt sau pe temperament. Asculta, dar gândea. Şi când vorbea, era, în mod nesilit, foarte prudenta. Nu puteam să-mi dau seama ce ştia ea despre bărbatu-său, dar simţeam că un gând al lui, când vorbea, îi era adresat şi ei, neînţeles pentru ceilalţi, ca doi oameni care ştiu mai multe decât cei care îi ascultă. Nu î-am văzut de pildă niciodată dând semne că se iubesc, nici cel mai mic, dar gândul acela secret pe care el i-1 adresa şi modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată săd desvăluie era semnul superior unei mângâieri, care n-ar fi avut nimic nenatural, unei tandreţi în voce, unei priviri revelatoare, adesea neştiute de cei ce se iubesc.
840
MARIN PREDA
CEL MAI IUR1T DINTRE PĂMÂNTENI
841
Un mister dulce învăluia trăsăturile ei în care atât întregul cât şi detaliul n-aveau nici un cusur. Trăsături de statuetă, care te făceau să presupui că bătrâneţea nu le va strica, ci doar Ie va da o uşoară patînâ. Fiind vie şi nu rece, atât de delicat făcută, mă trezeam în mine cu o dorinţă pură de a o mângâia şi era pentru mine o mare bucurie când îmi vorbea direct, chiar dacă nu făcea decât să mă întrebe dc chirie sau de alte lucruri obişnuite, cum făcuse maî înainte.
Tocmai vroia să spună ceva» dar Matilda» ca sâ-şi mascheze brutalitatea dorinţei de a continua discuţia întreruptă, începu deodată să cânte şi cu o tandreţe grea îşi puse mâna pe umărul meu şi îl strânse: Ti~biaaat davai, nu ştiu cum, începu ea cu o veselie care era adevărată, dar şi mândra câ era,.. Moi muj, stîrlei, cacoiy ocin haraşo!G\i sugestia câ iubirea e singura noastră şansă pe pământ şi ea se afla în posesia acestei şanse ultime.
Fiasco total! Dc mult nu mai auzisem acest tibia, care odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine: când şi ceea ce e net ridicol în ceea ce face fiinţa iubită se învăluie în lumina tandreţii şi surâzi dc copilăriile ei. Dar acum mâna eî pe umărul meu şi acest cântec erau o amintire târzie... aş fi acceptat orbit ridicolul cântecului dacă această mână s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu şi când eram singuri.
Clara renunţă la ceea cc ar fi vrut să spună şi expresia chipului ei se instala cu timiditate în aşteptare, ca şi când ar fî plouat, iar Micu începu să clipească des, efort dc adaptare. Dar Matilda se opri deodată şi atacă. „Şi de ce credeţi dumneavoastră, domnule Micu, că totul e conştient şi că conştientul nu e amestecat cu subconştientul? Chiar aşa, tot ce faceţi dumneavoastră e conştient? $î mai ales e mai bine ce faceţi conştient decât ceea ce e dictar de subconştient?" „Doamnă, zise Micu, recunosc că subconştientul e mai bătrân şi că îi datorăm marile noastre intuiţii, dar dumneavoastră uitaţi că numai conştientul»
i  mai precis, inteligenţa lucidă este aceea care poate să recunoască meritul marilor intuiţii../ • Bufi
Avântul Matildei se opri ca în faţa unui obstacol de ne-\. trecut. Râmase câteva clipe perplexă (în loc sâ fi urmat, ca Ia început» calea reflecţiei), apoi se decise şi, în loc să învingă obstacolul, se supuse riscului de a-1 ocoli. „Asta c perfidia inteligentei, de a-şi atribui un merit» zise ea cu o extremă încântare. \. Şi oamenii nu-şi dau seama că inteligenţa, gândirea lor conştientă, e mereu în goană să construiască, din pricina fricii lor de viaţă, tot felul de sisteme filozofice, religii, ostreţe de apărare..." „Ostreţe, reflectă Micu fără mirare. Şi de ce nu, doamnă? Viaţa nu e blândă cu noi! De ce am avea încredere în ea? Ostreţele astea ne îngăduie clipe de răgaz, până ce măreaţa viaţă nu vine să ne dea un brânci în mormânt, sâ facem loc la alţii. Ostreţele astea sunt o marc cucerire a fiinţei umane.4* „Ba nu, strigă Marilda» aceste ostreţe tc împiedică sâ vezi cerul» zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există... norii de pe cer» apele» pădurile, păsările pământului, oamenii..- sufletul oamenilor aşa cum sunt ei cu adevărat, nu speriaţi, ispitiţi de iluzia pe care le-o oferă inteligenţa... Sufletul omului e mult mai larg, dacă bar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim s-ar pierde în lărgimea asta» ar deveni meschin, stupid, am râde toţi de ceea ce ne-a făcut odată să fim atât de crispaţi şi atât dc laşi..."
Şi tam-ta, rara, tam-ta rara pe aceeaşi temă, cu unpartis-pris din ce în ce mai accentuat şi mai fastidios. Reieşea, oricum, că interlocutorul ei era un ins speriat de viaţă, un laş, dacă se încredea în valorile inteligenţei. Şi nu cuvintele propriu-zise sugerau acest lucru, ci tonul cu care erau spuse, trufaş şi intolerant.
Până la urmă se lăsă o tăcere» după ce Matilda, fără a fi obosit» observă Ia celălalt că n-avea de gând să mai răspundă.
842
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
843
Intre soţ şi soţie circulă atunci gândul comun şi secret „Mergem?" zise Clara. Nu, ghicii din tăcerea prietenului meu, Nu chiar acum, în clipa asta. Ea însă insistă, semn că nu ţinea să respecte convenienţele, când de la început până la sfârşit fusese rău primită: „Ştii» îi zise hotărâtă, că ai de scris articolul pentru,.," Şi spuse numele unei cunoscute reviste literare din Bucureşti. Atunci el stinse ţigarea şi se ridică având aerul câ, deşi ar mai fi dorit să stea... Se scuză cu o ironie de care nu-i era teamă câ va jigni (avea în faţă pe cineva rezistent, superior jignirilor): „Doamnă, zise, ştiţi, ostreţele... N-avem încotro!"
Şi numai râsul sincer, spontan şi într-adevăr fără urme de resentiment, puternic şi nepăsător al Matildei, mai salvă această despărţire care ar fi purut deveni penibilă...
IX
„Crezi că nu se observa că îţi place bleaga aia?" zise Matiida după ce ramaserăm singuri. „Vad, zisei, câ nu vrei sâ infirmi ce se spune, câ abia pleacă musafirii şi gazdele şi încep sâ-i bârfească." „N-ai nici o grijă, şi ei fac Ia fel, zise ea. Sunt sigură că te căinează şi se întreabă ce-i fi găsit la mine!" „Ai dreptate, şi eu mă întrebam ce-o fi găsit el la prima lui nevastă, pe care o iubeşte şî acum." „Şî asta suportă asa ceva?" „Se înţeleg, zisei, şi când cineva e discret, floare rară, nu înseamnă că e bleg." „Discretă deci. înseamnă că eu am fost indiscretă!" „în orice caz, zisei, cel mai bun prieten al meu o să ezite când o săd mai invit a doua oară pe la noi." „N-are decât! El e un om interesant şi nu mi se pare că greşeşti acordându-î atâta credit, dar ea e o sclifosită, vedeam că mă judecă, dar nu-mi păsa!" „De ce să-ţi pese, dacă ar fi să fie condamnaţi politicoşii tu ai fi prima care ar scăpa."
Râse în hohote: „E prima oară în viaţă când mi se spun astfel de lucruri, indiscretă, nepoliticoasă.. * Eu sunt cum vreau eu, dacă e să vorbim sincer. De la uşă am văzut-o că se uită la
«line cu o privire lacomă. Asta ce e, discreţie, politeţe?" „Păi dacă ai apucat-o de bărbie, cred şi eu!" „No, no, asta a fost după." „Există o artă de a cultiva o prietenie, dar ce mă mir, fu nu ştii să cultivi nici dragostea propriului tău bărbat. Nici măcar să-l respecţi, pentru tine, nu pentru el, fiindcă ţi-e bărbat. Mă chemi la rudele tale şi timp de câteva ceasuri nu-mi spui un cuvânt, ca şi când n-aş fî fost în viaţa ta decât un simplu decor, o mobilă, un scaun. Ce sâ-i spui unui scaun?" „Puteaî tu s-o faci, sâ vii la mine, să-mi săruţi mâna*.. Aşa se obişnuieşte." „Am vrut s-o fac de două ori, o dată când am intrat, dar m-am reţinut fiindcă aveai aerul că nici nu mâ cunoşti şi a doua oară când ai formulat tu celebra idee câ Artimon o iubeşte pe Tamara fiindcă n-o iubeşte. Am vrut să-ţi spun că înţeleg ce vrei să spui, dar mi-ai aruncat în treacăt o privire, aşa... parcă ai fî vrut să-mi spui că nu sunt de nasul meu astfel de idei abisale şi pe urmă te-ai uitat aiurea..." „Da, fiindcă după ochîi tăi am avut impresia că o să mă ironizezi, exact cum ai făcut acum, defbrmându-mi spusele şi n-aveam nici un chef să se radă de mine." „Interesantă explicaţie! Dar ţi s-a întâmplat vreodată să te ironizez şi să fac pe alţii să râdă de tine?" „Nu, n-ai avut ocazia." „Poate Petrică a făcut-o, sau mai degrabă primul tău bărbat? Mă confunzi cu ei?" „E o plăcere pentru orice bărbat să-şi ironizeze, şi încă într-un fel grosolan, nevasta în societate. Nu sunt dintre cele care acceptă, ca pe urmă să-i dea lacrimile şi sâ se smiorcăie chiar acolo, unde sunt invitaţi." „Da, zic, tu joci tare, bărbatul sâ fie jignit, şi dacă nu-i place, n-are decât. Astăzi ne-ai jignit pc toţi şi pot să fac supoziţia că ai făcut-o cu încântare." „Da, fiindcă prietenul tău e cam laş şi nu suport să văd un bărbat laş, iar bărbatul meu să-l admire."
Aşa deci. l£ ştia ea pe toate, avusese această intuiţie, câ Ion Micu e cam laş. „Nu ştiu, zic, cum un bărbat care a stat la închisoare şi a fost torturat fără să-şi divulge legăturile poate fi numit un laş." „O fi fost atunci curajos, dar acum curajul ăsta i-a cam pierit. Nimeni nu putea să-l silească sâ ţină o
844
MARIN PREDA
CEI- MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 845
conferinţă despre un poet de care se râde până şi la noi, k arhitecţi. Şi totuşi a ţinut-o..." „A fost, zisei, o slăbiciune, nu o laşitate.** Şi îi explicai cum şi de ce acceptase Ion Micu sâ ţină acea penibilă conferinţă, relarându-i scena care avusese loc în aula universităţii, între el şi acel puternic lider. „Da, zise Matilda, a vrut să facă pe isteţul, dar pe urmă a clacat. Trebuia să refuze. N-avea ce să-i facă. _ Şi pc urmă chestia asta cu fosta nevastă... Te-ai despărţit de cineva, înţeleg s-o maî iubeşti totuşi şi după, dar după ce te căsătoreşti cu alta, trebuie să încetezi. Aşa că vezi... Rezultă că ea l-a părăsit, ei, ce fel de bărbat eşti tu, n-ai puţină mândrie» puţin orgoliu s-o bagi în aia mă-si? înseamnă că nici actuala» «discreta», nu e mai brează, în loc să înveţe sanscrita, mai bine s-ar ocupa puţin de sentimentele bărbatului ei pentru cealaltă." „Aşeae, zisei cu ironie pe exclamaţie, joci tare! Ca şi când n-aş şti că şi tu mai ţiî încă Ia Petrică/ „l.asă-1 pe Petrică! zise ea pe gânduri. Petrică e din ce în ce mai bolnav, crizele lui sunr din ce în ce mai dese si mai rele.H Mă uitai la ea nedumerir. „Ce crize?!" o întrebai, „Petrică, îmi răspunse ea, arc maladia lui Parlcinson. O avea demult, chiar de când ne-am căsătorit noi» dar crizele erau rare şi benigne. Acum nu e bine deloc, mă apucă şi groaza când mă gândesc.1' „Cum se manifestă această boală?" „Tremurâruri ale întregului corp şi o mare încordare nervoasă--. Şi boala e incurabilă şi îl duce pe bolnav la exasperare pe măsură ce se înrăutăţeşte. Nu credeam că o să se agraveze atât de curând, fiindcă se poate trăi cu ea mulţi ani..." „Şi de ce nu mi-ai spus şi mie atunci?" „Pentru că, vezi, discreţia aia, care zici că n-o am, m-a împiedicat. Ce rosr ar fi avut?" „Şi acuma de unde ştii că îi e mai rău?14 „Nu mai rău, foarte rău. Şi a ajuns la o susceptibilitate care o chinuie fâră scăpare pe nenorocita de nevastă-sa (de la ea ştiu), torul îl roade şi îl macină între o criză şi al ta, totul ia proporţii monstruoase, cea mai mică jignire, cea mai inofensivă aluzie..-41 „Păi, zic, asta avea el şi înainte!" „Nu ca acum! Iar pe atunci trebuie să ştii că ţinea foarte mult la rine
de a purur să suporte atât de uşor lovitura pc care i-ai dat-o prin acele scrisori..." „Aşa este! îmi pare râu." Jar eu, continuă Matilda, îţi tot spuneam că ţine foarte tare la tine şi tu îl înjurai. Ţi-nchipui şi cât de tare ţineam şi eu la tine de acceptam brutalitatea cu care ai procedat." „îmi parc rău, mai bine îmi spuneai că e bolnav şi brutalitatea asta ar fi încetat." „Iţi spun, nu era aşa de grav." „Şi eu ţineam la el şi mai ţin şi acum, con ti nu ai, dar gândul la tine mă orbea." „Da, şî orbirea asta mi s-a transmis şi mic, cu toate că ştiam despre mîne câ stau cu picioarele pe pământ. Dacă zici câ mai ţii şi acum la el, fâ-i o vizită,44 „Tu i-ai făcut?" „Bineînţeles!" „Şi cum arată?" „Crispat, îndârjit, dar nu ştiu împotriva cui.44 ^Are telefon?" „Are." «Se mai duce, vreau să spun, mai fuge la taică-său? „Ncvastă-sa zice câ nu." „îi dau chiar acum un telefon..."
în felul acesta neaşteptat se termină discuţia noastră, de altfel paşnică, lucru de mirare la Matilda» probabil şi din pricină că aflase că îmi plăcea Clara. Dar asta o gândesc acum, dacă aş fi ştiut atunci că ăsta e un remediu sigur şi eficace împotriva nepăsării unei femei, nu eu i-aş mai fi urmărit stările ei schimbătoare care nu încetau să mâ ia fără veste, ci ea s-ar fi neliniştit de-ale mele, gustând din această papară numiră nesiguranţă.
Cu Petrică nu ieşi nimic. Răspundea sec şi înţepat Ia întrebările mele, ce mai faci, cum îţi mai merge şi când îi făcui propunerea să ne vedem îmi răspunse cu iritare: „Nu pot, sunt ocupat." „Bolnavii incurabili, ca şi nebunii, îi spusei Matildei, sunt departe de a fî simpatici." „Ce zice?" „Numai că nu m-a înjurat." „E explicabil, zise Matilda, să nu poţi suporta sănătatea altuia." „O fi, dar..."
X
Matilda îşi reveni însă repede din această stare paşnică. Tocmai îmi spuneam câ sarcina şi apoi naşterea care se apropia de termen şi apoi grija pentru noul cetăţean al lumii or s-o
846
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 847
împiedice să mai aibă drept unic ţel persoana mea (afectând în acelaşi timp contrariul), şi cine ştie, concretul unei noi exis^ tente în viaţa noastră s-o readucă la starea anterioară căsătoriei^ pe care n-o puteam uita şi era unica mea speranţă într-o viaţă în care să domnească pacea şi armonia. îl doream acest copil şi mai ales îi doream sâ-1 iubească foarte tare şi să mă neglijeze» nu cum îi spusesem în seara aceea că naşterea lui nu trebuie s-o determine să se înstrăineze de mine. Acum doream chiar acest lucru, să-şi vadă de copîl ca şi când eu nici n-aş mai exista.
într-o zi ies ii brusc din birou s-o văd şi să mai stăm de vorbă. în timp ce lucram, şi mai ales dacă lucram bine, mi se ] făcea dor de ea, nu mai aveam nimic în minte, siguranţa se restabilea în mine, ca şi când nimic nu s-ar fî întâmplat între noi, reveneau cu putere scene din primele noastre întâlniri şi, prins de o puternică iluzie că o s-o regăsesc şi stăpânit de o jubilaţiune interioară care era o expresie a certitudinii că visul meu se realizează (ceea cc scriam era filozofie proprie, nu simple însăilări datorită contactului cu marile sisteme, examinam textul şi îmi dădeam seama că atât ideea cât şi exprimarea erau armonioase), mă făceau să plasez pe undeva pe planul cinci conflictul surd dintre mine şi Matiida şi să cred că simpla mea bucurie de a o vedea era suficientă ca ea să cedeze. Uitam că ea nu ceda câtuşi de puţin şi că de fiecare dată un cuvânt al ei, o privire erau mai puternice decât euforia mea, care se stingea încetul cu încetul şi mă trezeam iarăşi singur. Cum, mâ întrebam, de ce nu ghiceşte că am lucrat bine şi măcar în asemenea clipe să renunţe la ea însăşi, să fie alături de mine şî să nu caşte cu nepăsare, sau să-mi spună în cel mai fericit caz o prostie, cum ar fi, ce e cu tine, ai băut ceva? Nu ştia deci că nu cunosc plăcerea de a bea? Nu ştie nimic despre mine, gândeam cu uimire, mă crede că pot fi oricum şi nici măcar nu se miră. Nu s-ar mira nici dacă ar afla că o înşel> că aş putea veni seara târziu beat acasă şi să fac scandal sau să nu vin decât în zori!
Nu astfel sunt bărbaţii? Alteori însă era şi mai rău, ii citeam i fa priviri o vie surpriză, cu ochii larg deschişi asupra mea, în [ Care citeam pietrificat că mă vede cu uluire: cine e omul ăsta? Cc e între mine şi el de stă aici în casă? K bărbatul meu? Cum dem-am trezit cu el aici? „Bîne* îi spuneam si eu, abătut, plictisit brusc, ridicându-mi privirea peste creştetul ei, undeva departe, spre zarea speranţei, simţind în acelaşi timp cu nelinişte cum se scurge din mine puterea de a iubi, deşi o iubeam... văd că te-am deranjat, te rog să mă scuzi!" Şi reintram în biroul meu, crezând că ea va veni după mine sâ-mî spună că n-am deranjat-o deloc şi să se mire ce m-a apucat. Nu venea, şi asta îmi dădea certitudinea că nu despic firul în patru, interpretând 0'privire care putea să însemne altceva. Dar apele sufletului, despicate astfel, se uneau repede la loc si uitam ceea ce simţisem. Nu putem fî tot timpul gata de a primi afecţiunea * celuilalt, gândeam, există şi aceste stări de absenţă sau de Ej oboseală, când nu trebuie sâ aşteptăm nimic de la cineva care ne iubeşte. Dimpotrivă, trebuie să dăm noi... Dădeam, ea surâdea, dar îmi spunea în acelaşi timp: „... Sunt sigură că vrei ceva de la mine! Nici vorbă..." Or, aluzia ei n-avea nici un rost, ştia bine că îmbrăţişările noastre, din fericire, erau singura parte dîn teritoriul pe care îl locuiam împreună, care rămânea neatinsă de ambiguitate. Dincolo de orice şi fără să ştim de la cine, apărea dorinţa năprasnică, de la mine care mâ trezeam copleşit de ca, de la ea care fără sâ dea vreun semn fie el şi obscur, după o împotrivire care se lăsa învinsă, şi ne trezeam în alt tărâm, în care trăiam cel puţin două zile, timp în care aveam adesea parte de privirea ei divină... Alte reacţii erau însă mai salutare, deşi foarte rele. Se uita la mine şi se strâmba: „Nu te mai preface câ mâ iubeşti, Mi-e scârbă!" „Hai sictir!" îi răspundeam perfect liniştit. Şi chiar mâ simţeam perfect liber, fiindcă brutalitatea reacţiei ci înlătura din mine strângerea de inimă, neliniştea, în timp ce puterea ei de a iubi nu se mai
848
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 849
scurgea, fiindcă în acele clipe n-o mai iubeam deloc. Asta îmi amintea de o pereche de la noi din cartier, nişte vecini cu care | tata se avea bine» în timp ce mama, care nu cunoştea ura, să 1 nu-i vadă în ochi. El era şef de echipă la ecarisaj, un ins gras dar şi umflat, cu privire porcină, beţiv fără scăpare, bătăuş din cauza siguranţei pe care i-o dădea statura lui uriaşă, dar şi laţi fiindcă înaintea unuia fără frică, tăcea mâlc, chiar dacă îi era înjurată muierea, care se afla de faţă.., Trăise cu vreo două care ţinuseră Ia el, a treia însă îi venise de hac, semăna cu el, şi pe ea o iubea mai mult. Sc îmbăta el, se îmbăta şi ea. O înşela el, îl înşela şi ea. Dădea în ea, asta îl pocnea şi ea cu ce nimerea, în moalele capului... M-a trimis tata să împrumut de la ei o teslă sau nişte holţşuruburi. I-am găsit la masă şi m-a surprins seninătatea dc pe chipurile lor, mulţumirea împăcată» aş fi putut zice chiar mai mult. El ciugulea nişte struguri, ea stătea alături şi era veselă, căci uriaşul îi povestea ceva cu glasul Iui bâlbâit, în care bucuria de a trăi era atât de îmbulzită în gândurile lui înecate de băutură, încât numai dacă erai foarte atent înţelegeai ce spune. „Bună ziua, nene, i-am spus, molipsit de veselia lui, m-a trimis tata..." „Te-o fi trimis, zice, stai şi tu jos şi bea un pahar de vin.44 Eram mirat câ îi vedeam pe amândoi mulţumiţi de ei înşişi» nu puteam să concilîez în mintea mea de adolescent urletele care se auzeau adesea din casa lor şî pacea şi tihna în care îi găsisem... „Astăzi, spuse el visător, mi-am f... nevasta... Tu, se bâlbâi el, ai f... până acum?" Nevastă-sa râse şi îi spuse să lase copilul în pace. „De ce, zise el nostalgic, ce, e ruşine?!" »»E adevărat, nene Acojocăriţei (demult vroiam să ştiu ce e cu svonul ăsta), că la cutremur, când ai auzit că un prieten de-al dumitale, un instalator de la blocul Karlton, a murit în cutremurul de Ia Bucureşti, dumneata l-ai înjurat?" „Bă, .. .muma în ... de oameni, zise el, l-am înjurat, i-am spus du-te-n... mă-ti, dar de necaz, era cel mai bun prieten al meu-.." „Păi cum să-l înjuri, nene Acojocăriţei?" am
g   Spus eu cu superioritatea vârstei tinere care nu înţelege. Dar l  el nu mă luă în seamă, se aplecă şi-şi luă cu tandreţe nevasta 3   de gât. Ea se lipi de cl şi râmaseră astfel melancolici şi ai fi zis ca doi amanţi uniţi până la moarte. „Ia uite, am gândit, formidabil, cei doi ticăloşi se simt bine unul cu altul, aş putea f   zice chiar fericiţi..." Spre o astfel de ticăloşie alunecam si eu i   cu Matilda, îmi spusese că îi e scârbă de mine şt în loc să plec de îndată şi pentru totdeauna din casa ei, o înjurasem şi eu cu satisfacţia grasă a unei eliberări. Urma să ne împăcăm şi să ne proptim capetele într-o dulce tandreţe.
De astă dată şî în numai câteva clipe avui o dublă revelaţie. Matilda vorbea la telefon, dar cu o expresie care mă făcu sâ-mi bată inima. Chipul ei era inundat de o fericire pe care o credeam îngropată în sufletul ei, vocea îi era tainică şî şoptită, corpul îi era aplecat înainte în fotoliu ca şi când ar fi fost ţintuită, fascinată de ceea ce i se spunea. Stătea cu spatele la mine, dar deodată ea simţi că era privită şi ascultată, mai spuse un cuvânt şi închise imediat. Se întoarse spre mine şi totul pieri de pe chipul ei» îmi arătă într-o clipă unul de gorgonâ... „Ce vrei?" spuse cu sfidare şi cu o furie abia stăpânite. $i inima îmi bătu iarăşi, simţind că mă întunec. „Cu cine vorbeai la telefon?" o întrebai totuşi flegmatic, ţinându-mi bine hăţurile în mâini, căci furia ei dc a se fi simţit surprinsă şi nestăpânita urâ a acelui „ce vrei" mî se transmisese şi mie, îmi venea s-o calc în picioare şi aşa s-ar fi şi întâmplat dacă n-ar fi fost însărcinată. „Nu te priveşte!" zise. „Bineînţeles că nu mă priveşte, spusei cu cu dispreţ, şi mâ mir că ai întrerupt brusc convorbirea, ca şi când m-ar fi interesat pc mine cu cine pălăvrăgeşti tu la telefon... (în mare şoaptă şi atât de fericită cum ai fost şi cu mine odată, gândii eu mai departe, mohorât, restul frazei)... Si continuau Sufletul tău nu poate rămâne inactiv, dacă nu mai iubeşti, începi să urăşti! Da, ură iraţională, nu credeam că în nici un an de la căsătorie o să începi sâ mâ urăşti-
850 MARIN PREDA
Da, ura, ţi-a ţâşnit din gură şi ţi-a apărut pc chip. Formidabil! Parcă re-aş fi tăiat."
Şi tăcui, continuând să mă plimb, observând-o fără s-o privesc. Dar nu se lumină, continuă să stea încordată şi cu chipul urâţit, nu devastat ca în seara aceea după ce plecasem de la Tasia. Nu, încordat, străin, duşmănos, O hotărâre fără întoarcere părea să se coacă în ea în acele dipe, dar revelaţia mea ultimă mă puse şi pe mine la adăpost de neliniştile începutului. Bine! Mă urăşte, gândii, şi acest lucru e atât de evident încât nu mai e nevoie de nici o explicaţie. Astfel de revelaţii sunt suficiente în sine. Tăcerea ei hidoasă chiar mă bucura, era» dacă mai era nevoie, o confirmare în plus că nu puteam să mă înşel. „Te sfătuiesc, îi mai spusei» să-ţi porţi ura liniştită, sâ nu crezi că sarcina e o pavăză, n-am să te calc în picioare, dar găsesc eu ac de cojocul tău fără sâ dăunăm copilului."
Şi mă îmbrăcai şi ieşii în oraş. Seara îmi spuse cu un glas neutru: „Poftim la masă", dar cu o nuanţă perceptibilă: n-am chef să te servesc» dar o foc din obligaţie. Fâ-o, gândii, şi cu o să am grijă de tine tot din obligaţie. Ne înviorarăm mâncând, dar fiecare pe cont propriu. Mai bine aşa, gândii» decât sâ alunecăm spre ticăloşia şi fericirea celor doi vecini ai părinţilor mei. Ura curată, adicâ ura pură, e mai demnă de respect decât fericirea amestecată cu josnicii. Mă hotârâi (şi avui o clipă impulsul să i-o şi spun* dar mă abţinui din instinct în ultima clipă) să mă port ireproşabil cu ea, orice mi-ar face.
într-o zi vrui să dau un telefon, dar telefonul nu mai era la locul lui, pe un taburet lângă un fotoliu şi văzui un fir pe sub uşa dormitorului. II luase cu ea, să n-o mai stingheresc în convorbirea ei al cărei interlocutor o făcea să arate atât de transfigurată. Dormeam împreună ca doi duşmani,.. Ziua se retrăgea lângă telefon şi nu ştiu dacă vorbea ore întregi, dar nu-şi mai petrecea după-amiezile în hol cu mine... O singură dată intrai peste ea (aveam şi eu nevoie de telefon), dar nu mă
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 851
gândii să bat la uşa propriei mele neveste, care ar avea secrete pe care eu nu trebuia să le aud, asta ar fi fost culmea, să-i mai respect şi secretele) şi într-adevăr o găsii întinsă în pat, foarte veselă de astă dată şi nu închise când eu intrai, „Vreau telefonul", îi spusei. Ea se făcu că nu aude, dar spuse ceva pe ruseşte, guieaiu, Tasta, sau ceva în genul ăsta şi abia după aceea întrerupse. Se stinse şi veselia, odată receptorul aşezat în fiircă, dar nu aşa de spectaculos ca prima dată.
începui să am îndoieli. Şi dacă în ziua aceea vorbise tot aşa, cu Tasia sau cu Petea, sau cine ştie cu cine şi ceea ce îi citisem eu pe chip era doar proiecţia speranţei mele refulate? Da, dar ura ţâşnise din cuvintele ei şi, pc urmă, dacă ar fi (ost Tasia sau Vasia, dracu săd ia» de ce închisese brusc şi se făcuse ca şi când ar fi avut pe cap, în loc de păr, şerpi?
Se mai însenină, dar telefonul continuă să-l ţină în dormitor câteva săptămâni, până într-o zi... Dar trebuie să spun că înseninarea ei nu mă mai făcu să uit, apele despicate nu se mai împreunau să arunce în uitare scena care se petrecuse în ziua aceea. Pentru întâia oară dorinţa nu ne mai apropie cu forţa ei care ne dădea iluzia, cel puţin câteva zile şi de fiecare dată, că luăm viaţa de la început. Mă instalasem confortabil în convingerea câ nu mai era nimic de făcut şi o apropiere era imposibilă cât timp ura ei nu înceta. Şi cum putea să înceteze când abia câştigase teren? Această buruiană e mai puternică decât floarea atât de fragilă şi delicată a iubirii... O spun acum» dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei, care o poate veşteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează şi, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorinţelor care nu se pot împlini... în timp ce ura e suverană, n-o poţi smulge până nu creşte, înfloreşte şi piere singură, uneori după ce a reuşit să nimicească în prealabil viaţa unui cuplu. Eram hotărât s-o ignor şi să n-o alimentez, poate că avea viaţă scurtă. Nu vroiam sâ mă despart de Matiida. Cui îi e uşor să accepte
852
MARtN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
853
un eşec? Fiindcă legătura mea cu Nineta nu mersese prea departe» iar cu Căprioara n-ar fî mers chiar dacă lepăda copilul şi scăpa. Amintirea legăturii ei cu eminentul chirurg m-ar fi urmărit şi ne-am fi despărţit fără să consider acest lucru un eşec al meu. Cu Matilda însă, da, ar fi fost un grav eşec, greu dc consecinţe» mai ales din pricina copilului care urma să vină. Cine nu m-ar fi blamat că am părăsit o femeie însărcinată, sau un copil mic? Ce femeie şi-ar mai fî legat viaţa de-a mea, fără o gravă nelinişte şi perpetuă nesiguranţă? Dacă şi ea va fi la rândul ei părăsită? Trebuie să răspunzi foarte exact şi pe scurt la întrebarea: de ce nu v-aţi înţeles? Si răspunsul sâ conţină în el în acelaşi timp şi răspunsul la a doua întrebare inevitabilă: Dacă e aşa, atunci de ce v-aţi mai luat? Ei, că nu ţi-ai dat seama de la început.,. aia e, basme arabe, trebuia sâ-ţi dai seama, eşti vinovat, şi cine îmi spune mie câ acum îţi dai? Şi femeia fuge, de altfel ca şi bărbatul, şi numai dacă apare între tine şi ea o convingere nezdruncinată, aproape mistică» oarbă» că acum va fi bine, poţi sâ-ţi mai refaci viaţa. Dar cine te poate asigura că vei găsi sau te va găsi o astfel de pasăre rară? în zilele noastre astfel de păsări fie că sunt deja înlănţuite în căsătorii nefericite ca şî a ta, fie câ nu au răbdare să mai aştepte ca Solveig, patruzeci de ani, să se întoarcă un Peer Gynt rătăcitor si se mărită cu primul imbecil care li se pare maî acătării. Timpuri grele pentru iubire în acest secol! Cine spune câ psihologia şi mentalitatea asta o au numai femeile se înşeală grosolan- Faptul câ bărbatul e mai nepăsător şi mai sigur pe sine nu înseamnă că nu are aceeaşi soartă: singurătatea, care atrage vîcîîle» beţia, petrecerile şi curvâsăriile ruinătoare ale voinţei, gustul bizar al rarârii, filozofia adecvată şi ranchiună nedomolită împotriva celor care realizează ceva. în acest sens noi românii ştim multe. Geniul e persiflat fiindcă asa-ziselt personalităţi care prorni-seseră mari creaţii, nu mai credeau în nimic.-- Forţa de a înfrunta singurătatea, renunţare la tot, familie» soţie, copu,
prietenia cu alre familii, soţii şi copii, o au puţini, iar eu nu Ştiam încă dacă o aveam, oricum, chiar dacă o aveam (şi simţeam că aş putea-o avea), nu-mî puteam îngădui să sfidez toate acestea şi înainre de a mă vedea constrâns să renunţ la ele, să mâ învălui în rrufia unei singurătăţi orgolioase. Fără sâ ajung să semăn cu Acojocăriţei, trebuia să învăţ să duc un trai dur cu Matilda, până la marginea posibilului. Eram însă departe de a avea sentimentul că totul ar fi pierdut. La urma urmei, gândeam, această labilitate a stărilor sufleteşti ale Matildei semăna cti natura şi avea forţa ei: dacă era nor, asta însemna nor, era zadarnic să mai cauţi în astfel de zile soarele. Dacă îmi spărsese biroul cu violenţă, asta însemna furtună în inima ei, gelozie furioasă, nu trebuia s-o lovesc (nenorocire, tocmai în ziua când vroise să-mi spună că eînsărcinată!) şi dacă apăruse în sufletul eî ura, ei bine, ce putea să însemne? Trebuia descifrat...
Astfel, scena petrecută nu mi se mai păru suficientă în sine. îmi dădu însă ea răspunsul. într-o zi, după ce ne ridicarăm de la masă» o văzui că se duce gânditoare spre uriaşul dulap stil florentin din dormitor, îi deschise larg toate uşile, se întoarse în hol şi reveni şi deschise un alt dulap din antreu, dulap de haine groase căptuşit cu alamă împotriva moliilor şi o văzui că se întoarce cu două mari geamantane, cu care reintră în dor-miror. Curios, mă apropiai să văd ce face ea acolo. Liniştită, punea în ele lucruri. Era prin iulie, şi mă gândii că vrea să plece în concediu fără mine. „N-are decât", gândii, deşi mă întrebai cum poate ca pleca în concediu aşa singură spre sfârşitul lunii a opta? Putea să păţească ceva. Observai însă câ îşi vâra în ele prea multe lucruri şi prea groase pentru luna iulie. De pildă fulare, căciulite, pulovere de lână, mantouri... Stăteam rezemat de tocul uşii şi mă uitam, încercând să înţeleg. Rufărie intimă, dar multă, bluze, sutiene, ciorapi groşi de iarnă, mănuşi, un costum de schi» feluri de fuste, rochii multicolore... Uneori se apleca şi bâjbâia prin sertarele dc jos.. - Batiste, baticuri...
854
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 855
Le mai alegea, le ridica în aer, le scutura, le contempla, apoi Ie arunca înapoi. Astfel se gândi câtva timp când scoase tot de-acolo de sub ultimul sertar pantofi, cismuliţe (astfel le numii în mintea mea, cismuliţe, nu cisme...). Mişcarea aceasta îndelungată a mâinilor ei, pauzele^ aplecările, alegerea vestmîn^ tclor pc un înţeles inexplicabil îmi dădură parcă o halucinaţie. Vedeam ce se întâmplă, dar înţelesul nu se ivea. O anumită mişcare, chiar cu înţeles şi nu atât de variată dar înscriindu-se unui unic sens monoton, privită îndelung, poate deveni haludnatorie. „Poate vrea să le dea ia curăţat", gândii scuturând din cap, dar cum sâ dai la curăţat cisme, pantofi, rufăric intimă? Astea le spală Ana... Mă trezii din contemplarea paralizantă în care căzusem şi o întrebai: „Cc faci tu acolo?" Ea nu-mi răspunse îndată, dar în cele din urmă, după cc trecu cel puţin un minut şi fără să mă privească, văzându-şi dc treabă, îmi răspunse cu gândul absent: „Plec, ţi-am spus, dacă nu pleci tu, plec eu!".
Auzind-o inima îmi bătu cu un svâcnet care mâ făcu, ca odinioară când venise prima dată la mine, să sunt un fulger prin şale în zig-zag, care îmi tăie răsuflarea. Da, neîndoielnic, pleacă, gândii. Avui apoi un surâs, reflex bizar şi nefericit al unei gândiri paşnice, mă apropiai de ea şî îi pusei mâna pe umăr, vrând să-i spun că asta e o prostie şi să renunţe la ea. Ea sări în lături ca muşcată de şarpe şi îmi şuieră cu o ură sălbatica: „Să nu te atingi de mine", şi cu o astfel de voce încât pe lângă ură distinsei ameninţarea. Ne privirăm în ochi câteva clipe, intens, două priviri fără iluzie şi fără împăcare. Nu mâ apucasem să-i descifrez ura, şi acum ea îmi oferea să reflectez la primejdia care m-ar pândi dacă mai încercam s-o ating, chiar cu intenţia de a-i declara că o iubesc. Ei, cc primejdie? îndârjită, se aplecă iar să cotrobâiască în dulap, având aerul sfidător, să încerc adică de-aici înainte să-i mai fac ceva, dacă mai îmi dă mâna. Mă aplecai atunci şi îmi deslănţuii furia asupra geamantanelor: le răsturna!, lovii cti picioarele îri ele, împrăştiai
lucrurile prin odaie şi în cele din urmă luai geamantanele şi le dusei înapoi în dulapul din antreu, pe care îl încuiai şi băgai cheile în buzunar. Revenii calm în dormitor.
„Aştept să naşti, îi spusei, şi pe urmă te învăţ eu minte." Se urcase în pat şi începuse foarte liniştită să răsfoiască o revistă. Se aşezase cu fundul la uşă. „Iată deci, gândii, cum gestul care altădată mâ făcuse sâ râd, când fusese vorba de Petrică, revenea, chiar dacă faţă de alt bărbat care nu semăna câtuşi dc puţin cu acela. Iar ea nu ştia că eu ştiu... „Şi felul cum stai tu acuma când bărbatu-tău îţi vorbeşte, continuai, o să confirme zicala: capul face, fundul trage!"
iar în birou nu-mi dădui seama că trebui să treacă cel puţin un ceas până să redevin senin. Si totuşi mă hotărâsem mai înainte să mă port cu ea ireproşabil, orice mi-ar face! Ei bine, cum ar fi trebuit să mă port? Desigur, s-o las sâ plece! Ar fi plecat oare? Bineînţeles! Violenţa reacţiei ei şi ameninţarea care se adăugase urii arătau că n-ar fi suportat o înfrângere şi ar fi mers foarte departe... avea ea un plan şî pentru varianta în care lăsând-o să plece sconta pe venirea mea după ea (şi cred că avea şi un alt plan în care eu nevenind ea ar fi stat plecată pânâ cc ar fi trimis emisari prin rudele ci sâ plec eu, şi încă unul în care dacă n-aş fî plecat, ar fi născut copilul în spital fără să mă anunţe)... Nu mai ştiu ce-ar fi făcut după aceea, dar ştiu ce-aş fi Scut eu, aş fi aşteptat-o Ia ieşire şi as fi adus-o acasă cu povara tuturor acestor variante în spinare, dintre cate pentru ultima, că am lăsat-o să nască singură, nu m-ar fi cruţat şi mi-ar fi reproşat-o în eternitate. Cui î-aş fi putut spune şi cine m-ar fi crezut că nu eu am silit-o să fugă? Dacă amintirea lui Acojocâriţei n-ar fi rămas atât de vie în memoria mea, as fi lăsat-o sâ plece. Dar nu suportasem, în clipele când o contemplam fâcându-şi bagajele, să devin subiect de comedie umană.
Şi toate acestea nu erau justificare a posteriori, pentru că nu exista în mine curajul s-o las să plece, chiar dacă aş fi fost gata să accept în sinea mea că nu avusesem atunci pe loc chiar
856
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 857
intuiţia tuturor acelor variante; simţisem însă că nu era bine s-o abandonez pe Matilda pe un drum de ale cărei consecinţe nu era conştientă în pornirea ei... începea, oricum, o istorie dc care n-aveam nici un chef. Era adevărat, mă umilise, dar cel puţin n-o ştiam decât noi doi, în timp ce altfel ar fi aflat Artimon pricâjirul gringalet-u\, Tasia, Masia, dracu, Tamara (în faţa căreia făcusem pe grozavul}, fără să mai vorbesc de părinţii mei, de Ion Micu, de Vaintrub, care continua să aibă pentru mine aceeaşi consideraţie ca înainte de a deveni şef de catedră şi decan... Şi încă eu eram oarecum la adăpost, conţi nuai să raţionez în singurătatea biroului meu, mai tânăr ca ea puteam fi înţeles că nu ştiu încă sâ mâ port cu o femeie, dar ea, care era la a treia căsătorie, de ce nu ştia sâ se poarte cu un barbar? Nu se fuge de-acasă în luna a opta.._
Nu bănuiam atunci, simţindu-mă chiar pe deplin liniştit, că o protejasem pe Matilda, că puţin îi păsa ei de toate acestea. Aveam s-o aflu curând, după două luni de la naşterea copilului, când credeam că ameninţările mele anterioare o vor face, cum îi spusesem, să-şi poarte ura liniştită, dacă acest eveniment biologic, etern şi fundamental, care marchează aproape totdeauna în bine viaţa unui cuplu, cum e naşterea unui copil, n-o să-i schimbe srarea de spirit. Mai bine o lăsam să plece atunci, ar fi fost un risc infinit mai mic în consecinţe decât ceea ce mă făcu ea să trăiesc în ziua aceea...
XI
Nimic deosebit nu mai apăru între noi până Ia acea sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se petrecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe apele ei ar fi fost ceva nou în viaţa mea cu Matilda. Trebuie sâ spun însă că n-ar mai fî apărut această iluzie dacă în tot acest timp, adică începând dupâ scena cu fugitul ei de-acasă şi până Ia acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s-ar fi petrecut totuşi ceva, şi anume
apariţia unei stări dc calm, de tandreţe şi chiar de fericire, sentimente care e adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu şi le mai reprima ca înainte, când mă bucuram că le avea.
Ana strânse a doua zi dimineaţa fără să se mire lucrurile împrăştiate prin dormitor, ca şi când ar fi fost normal să le găsească astfel (servitoare de mare tradiţie, care nu trăncănea şi n-avea curiozităţi care n-o priveau), iar Matilda mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în ceaşcă, lucru pe care alteori nu-l făcea... Totuşi o vreme răcerea se instala între noi, dar nu când era vorba de lucruri practice. „Mănâncă şi tu cu prietenul tău la braseria voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri neaşteptate)... iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a făcut, sau că un geniu se va naşte. Până să se nască geniul, văd că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mânca." Iar alteori: „De ce nu-mi spui că ţi-a căzut un nasture de la pantalon? Nu ţi-1 cos eu, n-ai nici o grijă, ţi-1 coase Ana, care nu se jenează la gândul că vreo studentă s-o fi gândit cu nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea." Rostită sec» această vulgaritate cu acrimonie totuşi, dispreţuitoare şi rece. Alteori însă cu grijă nepăsătoare: „Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te ţin nemâncat." Sau, impenetrabilă, simulând o gelozie care nu spunea nimic: BCe mai face doamna Clara (eu îi spusesem asrfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze? Bărbaru-său n-ar avea nimic contra, e mai filozof decât tine!"
Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam nevoie să-mi reprim vreun răspuns. Tandreţea era pentru sine $i pentru cel care se hrănea din sângele ei. O vreme am auzit-o râzând singură în dormitor. Chicotea, urma o tăcere, apoi izbucnea deodară într-un râs stăpânit de o mare veselie. Ce-o fi? mă întrebam. Intrai peste ea- Mă primi cu o tandreţe totală şi firească, aş fi zis de o extraordinară forţă de sugestie: s-a
858
MARIN PREDA
CEL MAI TUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
859
întâmplat vreodată ceva rău între noi? Dar şi în treacăt, aşa cum j merita un lucru atât de neînsemnat faţă de îrepresibila veselie care o stăpânea. îşi duse mâna la gură cu un gest simplu de ţărancă şi chicoti iar. „Vrei să vezi? zise. Şi îşi ridică sus rochia şi îmî arătă o burtă ca o superbă boltă aibă, boltă pe care începu s-o pipăie. Hi atent", zise iar cu o expresie de aşteptare şi pândă şi într-adevăr văzui cum pe această boltă mătăsoasă apăru un gurgui care sc mişca. Matiida îl prinse cu mâna şi trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător şi ea râse cu gura până la urechi: „Ştii ce puternic e? zise. 11 ţin tare de lăbuţa piciorului, dar ştii cum trage? E furios! Trebuie să fie băiat! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare.., Fii atent", zise iar şi scena se repetă şî ea izbucni din nou în hohote. Dar deodată parcă îşi aminti dc ceva, se înveli cu un gest brusc şi deveni străină, nu întru torul, dar absentă şî gânditoare, luă în mână o carte. Ştiam ce e, îşi amintise că nu mă mai iubea şi în orice caz nu meritam scena la care asistasem... Foarte bine, gândii, văd că îţi place să te jocî cu el încă dc pc acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot să mă ocup liniştit dc filozofic.
într-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de Matiida că de două săptămâni nu se mai găsea carne, sau se găsea puţină, şi până să-ţi vie rândul la coadă, apoi, spunea Ana furioasă, carnea se gata, închide ei oblonul, mânce-1 în pântec şi no, întoarce-te, Ana, şi spune la doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul însă era destul de mare şi cum Ana tocmai lipsea (nu la vreun bărbat se ducea, zicea ea, apâcă nu-i trebe ei o astfel de pacoste la viaţa ei, ci la nu ştiu ce frate Fodor, sau Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat). încât se ocupă Matiida de purcel, care era viu şi amuzant. Ridica râtul în sus şi făcea: groh, groh, ce crezi câ vreau de la tine? Crezi că vreo relaţie de simpatie? Mi-e foame, dă-mi să mănânc!
îl ţinurăm aşteptând-o pc Ana, care nu veni decât după o săptămână, când era prea târziu: o găsii pe Matiida în bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie. îl măcelărise ce! care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi spuse. Pacea cârnaţi din carnea pentru cârnaţi. Stătea pe un scăunel, cu burta mare şi învârtea la maşina de tocat, care mergea ca vai de lume. 0 întrebai dacă pot s-o ajut. „Vezi-ţi de treabă", îmi răspunse... Mă chemă totuşi după un ceas şi îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăţi de carne. „Poftim, zise, mănâncă pomana porcului." Şi se întoarse la cârnaţi, care mai puteau suferi o amânare, până venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci şi o pri nse acolo miezul nopţii... în sfârşit se culcă, după ce îmi arătă nişte maţe pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a cârnaţi nu semănau. Nu apucasem să adorm, când îi auzii în întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina: „Ce este?" „Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros." „Sigur, zisei, stai tu să faci cârnaţi ore întregi, câ o să-ţi fie bine. Toate sunt la dispoziţia ta," Şi stinsei veioza. îndată ea strigă: „Ah, Doamne!" Aprinsei din nou: „Cc este?" „Doamne-Dumnezeule, şopti, pierd copilul. Ia şapte luni e mai bine decât la opt luni... $i iar strigă: O, prostuţule, nu e timpul tău, ce vrei tu, stai liniştit..." Dar cu sării din pat şi pusei mâna pe telefon." „Maternitatea, vă rog, doctorul Salanţîu e de serviciu?" „Da, aşteptaţi un moment." „Doctore, soţia mea are dureri mari." „Cine e la telefon?" „Petrini!" „A, da! Să vie doamna imediat la maternitate." „îrnbracă-te imediat", îi spusei Matildei. Ea se sperie, dar un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos si în câteva minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îi oprirăm şi intrarăm în el.
La maternitate doctorul Salanţîu se arătă grăbit şi supărat. „Ce-aţî făcut? zise. Ce e cu contracţiile astea?" „Nu ştiu, doctore, înălţă Matiida din umeri, N-am făcut nimic." „întindeţi-vă pe canapea cu faţa în jos", spuse acesta deodată calm şi parcă
860
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
861
edificat, în timp ce rupea o fiolă si o sugea cu seringa. Ş! sc apropie» îi desveli fesele şî îi înfipse acul, pc care îl şi scoase» strigând unei infirmiere: „Rezerva patru şi orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O sâ adoarmă şi totul o să fie bine. Poftiţi!" „Doctore, îl întrebai, pot sâ stau şî eu până adoarme?* „Bineînţeles." Dar aşteprai o vreme pe coridor. Infirmiera însă nu se putu stăpâni să nu-mi spună cc era cu această rezervă patru. Acolo fusese adusă cu o zi înainte, Ia reanimare una care născuse greu şi murise, era bolnavă de inimă şi nu ştia, avea ceva congenital. Copilul trăia... Aici» ca şî la agonici, în alte spitale, înţelesei eu, moartea pândea pe-aproape naşterile, care vroiau s-o sfideze. Neliniştit, mâ uitai la ceas. Intrai în rezerva Matildei, sperând s-o găsesc liniştită şi adormită. Intrai cu sfială. Marilda nu mă văzu, deşi tocmai când lipeam uşa» ea, cu perna în braţe, se muta de la un capăt la celălalt al patului. Rămăsei tăcut, în aşteptare. Ea nu se simţea bine, luă iar perna în braţe şi se mută la loc, îşi vâri faţa în ea... Da, adoarme» gândii» dar în aceeaşi clipă ea îmbrăţişa perna şi se mută iar Ia celălalt capăt... Măapropiai... „Matilda, îi şoptii, cum te simţi...?wO, mi-e somn", răspunse ea cu un glas chinuit, şi avu un gest, o fluturare a mâinii de îndepărtare, de buimăceală.^ „Ieşiţi, zise infirmiera, injecţiile astea sunt foarte rele, dar fac bine, potolesc contracţiile înainte de termen... Fiţi liniştită, mâine se întoarce acasă..."
„Toată noaptea a muiat perna de la un capăt la altul, îmi povesti aceeaşi infirmieră care o asistă la naştere, o lună mai târziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, deraia nu putea ea să doarmă liniştită. Altele cad în nesimţire ca nişte vaci şî se trezesc râzând... Da' zdravănă fetiţă! Doamna când a auzit, a întors capul: «dă-o-ncolo, a zis» credeam că e băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, când o duceam cu căruciorul în rezervă undee, zicea, vreau s-o văd. Să nu mi-o încurcaţi
cu alţii...» Au, unele, frica asta^ să nu le amestecăm copiii, nu ştiu că le punem un număr de mânuţă, cum să-i încurci?,.."
Când am adus-o acasă după două săptămâni, în poarta maternităţii, i-a desvelk copilului chipul şi mi-a spus fără vreo tandreţe patetică: „Uite, fi-ta" şi a învelit-o la loc, adăugând: Sper să-ţi semene» nu e nevoie de o a doua Matilda în viaţa asta, ajunge una."
Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la naştere, totuşi mă uitai din nou ta fetiţă» pe care o botezasem ca pe mama, Silvia. Arata foarte bine, dar bineînţeles că nu se putea şti de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că speră să-mi semene mie şi nu ei? îmi înapoie florile ca să poată urca în taxi. Maşina luă viteză, „De ce e bronzată? o întrehai. Tc pomeneşti că e brunetă?" „Nu, are icter! zise ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toţi au, e o reacţie fără importanţă, trece în zece zile/
în timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, deşi prindeam foarte greu maternitatea, suna veşnic ocupat şi tot din aceeaşi pricină nici ea nu putea sâ mâ cheme, telefonul era pe coridor şi nu putea să aştepte în picioare să-i vie rândul şi nici să vorbim mult. Se internase într-o dimineaţă pe la orele patru» tot aşa, prinsă brusc dc aşa-numitele contracţii- Ştiam că totuşi naşterea putea să vină abia peste câteva zile» dar e adevărat câ putea surveni şi peste câteva ore, sau chiar imediat, întors acasă pusesem ceasul să mă scoale după două ore şi telefonul alături» să mă sune aceeaşi infirmieră, dacă se întâmplă ceva. Mâ trezii şi dădui un telefon... „Aveţi o fetiţă de trei kilograme, strigă infirmiera, sâ vă trăiască." „Când a născut?" „Chiar acum!" „Pot să viu si eu?" „Interzis!1* JPâi data trecută n-a fost întems." »»Era altă situaţie, în alt salon,.," „Fetiţa e normală?" „Da, a făcut gălăgie mare, a ţipat de ne-a spart urechile! O să iasă o muîeruşcăL.." „Dar mama?" „...Mama, staţi puţin că tocmai iese» dar nu vorbiţi mult, că doarme..
862
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 863
Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, darea părăsi receptorul şi după câtva timp auzii vocea Matildei, cate nu ştia ce vorbeşte, nu-mi auzea glasul... „da, da,.am văzut-o... mi-au luat-o, mi-e somn..Apoi vocea infirmierei: „Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers bine..,"
încât acasă, câteva zile se distra povestindu-mi tot felul dc istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea mea de spirit şi mi se păreau stupide sau tragice, nu se potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest toc al naşterilor, care era o maternitate, locul de unde porneau în viaţă, prîntr-un orăcăit de surpriză extremă, dar şi de bucurie şi spaimă amestecate, urmaşii, ca să ne ia locul după ce noi vom ajunge la staţia terminus. Că un ţigan şi-a trimis şi el nevasta să nască la maternitate (s-au boierit ţiganii! dacă e pe gratis?!) şi câ asta, când doctorul Salanţiu a vrut să-i desveleascâ burta, a început să ţipe şi s-a vârât sub pat. „Ieşi, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te ajut sâ naşti daca nu mă laşi să te examinez!?11 „Nu ies, dom' doctor!" „Dar de ce, eşti nebună, de ce ai mai venit aici!" „Nu ies, dom' doctor. Dacă aude al meu câ ai pus mâna pe mine mâ omoară!" Gelozie primitivă şi cretină, gândii şi nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfârşit toată chestia... „Acolo, reîncepu Matiida cu un glas şoptit, semn că trebuia sâ fiu atent, că o să mor de râs, fiecare gravidă îşi alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă grijă de ea să nască uşor, să nu se chinuie mult. îl alege de-acasâ, ori după reputaţia aceluia, ori la recomandarea cuiva. îi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). Şi uneia i se recomandă unul tânăr, abia ieşit din faculrate. Şi ăsta, când a venit sorocul, a încălicat pe burta femeii şi dă-i, împinge, da' cum!... De, să-şi merite banii. Idiotul, mi-a povestit doctorul Salanţiu, n-a aşteptat sâ vadă dacă femeia nu putea sâ nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără cl, mai ales că mai născuse... El nu, împingea de nădejde până ce, odată, sbang, copilul ţâşneşte ca din puşcă
din burta femeii şi o face praf..." „Cum adică praf, tresârii cu, a murit?" „Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfeniţă toate alea şi a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost chemat şeful, doctorul Salanţiu, care, înecată în sânge cum era femeia a început s-o coasă- Când a terminat, s-a şters pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla şi i-a spus numai atât {căci infirmiera îl informase ce făcuse): «Tâmpitule!»", „Şi copilul?" „Copilul a murir... Femeia n-a făcut caz, era o ţărancă, mai avea doi acasâ... Şi chiar dacă ar fi făcut, Salanţiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era furios şi pe femeie, cine a pus-o să dea bani.. _ Dar vai de ea cum o să se mai iubească de-aici înainte cu bărbatul..." „De ce?1" „Păi îţi spusei, şapte rupturi a avut - dar mari! nu vorbesc de una până la anus (o pufni râsul), i se vedea anusul când o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, în toate părţile a fost sfârşiatâ... Una, continuă Matiida cu altă expresie, era la al treilea avort. La şase luni şi ceva, nu-1 mai putea ţine, am văzut cu ochii mei, îi ieşea capul afară, i se vedea creştetul şi el sâracu nu vroia nici el şi, cât da de aer, repede se trăgea îndărăt- El nu vrea, mă-sa nu vrea, dar ceva din burta ci nu-1 mai putea suporta şi iar i se vedea creştetul. Până la urmă a ieşit în aerul otrăvit de afară, l-au luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l-au aruncat la crematoriu..."
Abia atunci am înţeles dc ce îmi povestea Matiida toate acestea: putea să i se întâmple şi ei una din aceste istorii şi nu i se întâmplase. Se bucura! Dacă numai în două săptămâni cât stătuse acolo aflase atâtea, asta însemna că într-un an se întâmplau zeci de drăcovenii şi nenorociri. Gravida nu era cruţată de ginecologi în momentul naşterii. împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o treceau sudori reci. Iasă urletele, opinteşte-te, că mori şi n-am ce să-ţi fac. Da, da, nu nasc eu, tu naşti, pune mâna şi lucrează, apucâ-te cu mâinile de pat, trage-ţi răsuflarea şi adu pe lume un nou deştept, care să facă
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
pc urmă pc nebunul cu tine şi să uite cine s-a chinuit cu eh-„Chiar aşa Ie vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici dumneavoastră, oricine ar fi test, ţărancă simplă sau nevastă de stab! Dar cine îşi mai aducea aminte când îl vedea pe urmă pe-ăla micu orăcâind, când acelaşi medic i-1 arăta triumfător, jalnic de îţi venea să plângi când îi vedeai guriţa disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde îi era arât de bine. Cât am ajuns la spital, povesti Matilda mai departe, am lăsat apă... ştii, femeile lasă apă ca şi animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelişul în care trăieşte în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi nici hrănit si nici dc respirat nu mai poate, trebuie să iasă afară să respire aer, chiar dacă el n-arc chef sâ iasă. N-are încotro. De ce sparge atunci învelişul? Nu se ştie. Când nu se întâmplă chestia asta, moare înăuntru şi după vreo zece zile iese, îl alungă femeia în pragul morţii, un copil mort... (Vezi, sunt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea devreme, alţii nu vor sau nu pot fî alungaţi la termen, şi mor şi ei şi le ameninţă şi pc mame; am impresia că legea asta ne urmăreşte şi în viaţă... prea devreme... prea târziu... rata a murit la o petrecere, dupâ ce se întorsese de la nişte analize, toate perfecte,.. A ridicat sus paharul sâ ureze triumfător nu ştiu ce si i-a picat paharul din mână... în schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, paralizată, cerându-ne să-i aducem ba nişre peşti de la Boborează, pe care îî mâncase ea cine ştie când, ba sâ-i punem războiul de ţesut să-mi facă ca mie nu ştiu ce covoare de zestre... Sufletul îi era tânăr, dar nu şi vasele dîn creier care o damblagiseră...) Salawiu a fost mai reţinut cu mine, datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a spus că eşti cel mai serios universitar de la Filozofie (Vainrrub, când îi spusesem că nevastâ-mea e însărcinată se arătase afectuos şi mâ asigurase să n-am nici o grija, sâ mă adresez lui Salanţiu, cu care el era prieten, avea sâ-i vorbească). O să naşteţi uşor, mi-a spus, şi dumneavoastră şi copilul aveţi forţă vitală.
De unde ştiţi? Avem noî indiciile noastre. îl credeam, cu toate ca simţeam junghiuri adânci, se opreau totuşi câteva secunde şi puteam sâ respir. Cum e cu naşterea fără dureri? i-am întrebat printre ţipete, dar eram încă vitează, mai aveam timpul sâ-1 ironizez. O să vedeţi şi singură cum £» zice. Uite, chiar acum e momentul Nu era momeutuJ. Totul se oprise, mi sc părea că trebuie să mâ dau jos şi să nasc poimâine. Chiar am schiţat gestul să mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. Copilul c pe drum şi ei îi arde sâ plece la plimbare. Arunci am simţit că mor, dar că şi scap,.. Cred câ am urlat ca o vită... Nu ştiu cât a durat şi pe urmă, oaea, oaea... cu sughiţuri, se îneca,., ca un broscoi... Când mi-a arătat-o..." Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună cc-a simţit în clipa aceea. Se posomori: era secretul ei,..
Şi nu-l desvălui şi începu sâ se identifice cu acest secret chiar din primele săptămâni, care urmară. Mâ dădea la o parte de lângă părut, se apleca, lua fetiţa în braţe, nu ştiu ce-i făcea, o desbrăca, o îmbăia, o înfăşură, îşi scotea sânul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca şi când ar fi vrut să se ferească de nu ştiu ce forţe malefice şi îi dădea sâ sugă din sânul ei bogat, în deplină singurătate şi complicitate cu noua-născutâ» care n-avea nevoie de mine..,
XII
Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc la biserică, după ritual» spre bucuria mamei, deşi Marilda, fiind membră de partid, înfrunta o interdicţie. Preotul o vâri pe Silvia în apa (şi fetiţa se arătă cuminte, spre deosebire de alţii care urlau ca din gură de şarpe), îşi făcu slujba şi ne eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit sâ-ţi dovedească religia. Pe vremuri semnătura preotului pe carnetul elevilor în vacanţă era obligatorie alături dc a tatălui, şi putea influenţa nota la purtare. Mâ uitam la preot şi mă întrebam ce-i mai rămăsese
866
MARIN PREDA
CEI. MAL IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
867
lui din aceste prerogative? Nici măcar sâ nc îngroape, fiindcă am văzut înmormântări fără el, cu camioane, sinistre apariţii.,.■ Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o divinitate există (şi nu există? chiar aşa, suntem părăsiţi în marele cosmos? nimeni nu mai veghează asupra noastră?). Curios, mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se întâmplă. Murise subit o oarecare Mariţa, responsabilă de stradă. A luat cuvântul în faţa gropii călcate viitorul responsabil, s-o elogie7.e. „Eroinica ţara Mariţa", zicea el, a făcut şi a dres. Eroinica ţaţa Mariţa a activat cu multă cinste, e-o fi c-o păţi... Prezenţa unui preot, om cu carte şi cu har l-ar fi inhibat pe grotescul personaj, păstrând neatinsă solemnitatea în faţa morţii. Auzisem câ undeva într-o comună, Sâpânţa, din nordul provinciei noastre, apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci versuri de un cinism hilar, care luau în deriziune viaţa mortului şi care în mod straniu plăceau cetăţenilor acelei comune, iar la noi în oraş se spunea că sunt „geniale". Reţinusem şi eu o însemnare pentru concizia finalului unei existenţe:
Aici zace şi se face Nicolae Pârvu praf...
Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscripţii dar mult mai rele, pentru cel ce în viaţă fusese iubitor al paharului, care n-avea să mai bea acum decât apă de ploaie, eurvar, să mai iubească acum şi el pe vecina de mormânt, palavragiu sau certăreţ, sâ se certe de-aici înainte cu viermii, mâncău, acum avea să-l mănânce şi pe el pământul, să-i între în gură. Se spunea că aceste inscripţii individul le compunea amatorilor pe când aceştia mai trăiau şi râdeau auzind u-şi viaţa rezumată în patru versuri într-un fel atât de neaşteptat... Şi să se mai spună că magia artei nu atinge straturile cele mai de jos. -. Totul e sâ nu fie convenţia prea sofisticată...
Biserica nu era nici în interior şi nici pe din afară într-o stare prea bună şi nici odâjdiile preotului prea noi. Schimbarăm
câteva cuvinte în acest sens şi preotul dădu din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau şi nu se îngrijeau de către star, ci tot de către credincioşi, dar autoritatea preotului fusese zdruncinată şi oamenii nu prea mai dădeau bani şi nici biserica nu mai poseda ca altădată moşii, iar preotul avea totuşi un bun salariu, fiindcă el, pe lângă slujba religioasa, mai preda şi religia în şcoală. însăşi expresia acestui preot era umilă, ca şi când odată cu pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îsi pierduse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu?
Ne întoarserâsm acasă şi pe Ia ora trei începură să sosească musafirii, veni marele şef al clanului lemnarilor, Vasile (Tasia fuase parte la botez, ca şi părinţii mei), Tamara cu gringalet-u\t Petea cu posomorâta de nevasră-sa, câţiva colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu şi Clara, Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericukor, Salanţiu, ginecologul, şi bunicii mei după mamă, cei după tată muriseră în anii din urma acolo în satul lor. Deşi eram puţini, vreo douăzeci şi doi, musafirii noştri, înainte să se aşeze la masă, se şi grupară inevitabil: rudele Matildei şi cei doi arhitecţi în jurul ei, prietenii mei cu mine, în bibliotecă, şi numai mama, tata şi bunicii mei râmaseră stingheri. Mâ dusei la ei.
E uimitor să-ti vezi părinţii încă tineri, în timp ce ai devenit ui însuţi un bărbat care s-a însurat şi are un copil. Bunici încă vânjoşi, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de ani, trăia cu o muiere şi n-avea nici un viciu care sâ-i ruineze mintea şi trupul şi să-l facă să-şi expună cu neruşinare acea muiere cum făceau cei beţivi sau stricaţi, muiere pe care n-o cunoştea nimeni. Se spunea, adică se ştia de existenţa ei, dar nimeni în cartierul lui nu descoperise cine e... Mama îmi aruncă, o clipă, o privire pierdută, pc care tot într-o clipă o trimisei în adâncul sufletului, câci atunci eram prea tânăr şi în plină înflorire, ca sâ-i surprind înţelesul. Abia azi iese la suprafaţa. „Eşti tu, maică, fericit? parcă mă întreba, cu intuiţia extraordinară a
868
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
869
mamelor, care au avut destul timp în viaţă sâ mediteze, mai ales ea, care sc detaşase de propriul ei barbar, prin voinţa dea rămâne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau poate o îndoială: făcuse bine că îl alungase când vedea acum cu ochii ei că totul se învârtea pe această lume în jurul iubirii şi ceea ce înţelegeau oamenii prin asta, posesiune şi nu dăruire? Citea în bucuria mea o adâncă supunere în faţa acestei aşa-zise iubiri? Citea în sufletul Matildei că strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era gândul numai la ea?
întinse mâna şi mă mângâie, iar eu îmi ferii obrazul, având în clipa aceea intuiţia dorinţei ei de a mă proteja. Dacă gândul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund: „Nu mă cunoşti, mamă? Sunt fericit în nefericirea mea!" Şi rasei: „Uite la mama, în loc să-şi mângâie nepoţica, ea tot pe mine vrea să..„Maică, zise ea, eşti ru vesel, dar parcă nu mai eşti cum te ştiu eu." „Păi cum să mai fiu? îi răspunsei. Am mai îmbătrânit." „Munceşti prea mult, zise, mai lasă cartea." „Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, să taî frunză la câini?" „Fii şi tu ca alţii, nu le mai pune pe toate la inimă! Nu-i vezi? Sunt graşi şi frumoşi!" „Vrei să spui că eu sunt slab şi urât?" Şi mă dădui pe spate de râs. „Nu că eşti urât, dar ai cam slăbit." „Şi dc unde ştii tu, mamă, că le pun chiar pe toate la inimă?"
Nu-mî răspunse. Cum să nu ştie? Scapă cineva de intuiţiile mamei, care ştie cum trăieşti fără să fi aflat nimic de la nimeni? Sau prea puţin, de pildă ce vedea acum, veselia Matildei care nu-mi era adresată? O femeie trebuie să stea lângă bărbatul ei şi lângă părinţii acestuia, nu cum făcea ea acum, că i se auzea râsul printre străini şi la ei nu venea să-i întrebe măcar de sănătate... Mă uitai la Matilda insistent, privirile ni se încrucişară, ea înţelese, se scuză şi veni la noi. Dar veselia i se stinsese. „Mama vrea să-şi vadă nepoţica", îi spusei. Matilda îşi trase mai aproape scaunul. „Adoarme gteu, zise ea, are colici,
o doare burta dupâ alăptat şi abia a adormit. Când se trezeşte, vă spun eu... Apoi către mine: Victor, am uitat să re întreb, să-i servim acum cu ţuică, sau când nc aşezăm la masă?" „Dacă mai durează, desigur..." „Mai durează puţin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd că s-a aşezat la taclale cu Tamara, că văd că şi ăsteia i s-a descleştar gura şi o ţine de vorbă." De cc nu-i spui? zisei, gândind: şi tu de ce nu tc duci s-o ajuţi pe Ana? Tata se uită sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blând deveni sever şi tara se mişcă jenar de prostia pe care era gata s-o facă deschizând gura.
Matilda se ridică şi îi auzii glasul invitându-le pe Tasia şi Tamara sâ vină cu ea, şi ele săriră fără codeală. Băurăm ţuici, aduse de Ana în mici păhărele de baceara. Marele Vasile se strâmbă şi aruncă pe gât puţinătatea aceea de lichid, punând apoi mâna pe sticlă şi înghiţind alte trei la rând. „Astea sunt pentru cucoane, zise cl cu înţelegere, te pomeneşti că şi la vin o să bem tot din de-astea, niţel mai mari! Eu o să trec drept beţiv." ^Apăcă eu ştiu câ domnul Vasile nu este la el beţivii14, zise Ana. „Ştii tu, dar ce-o să zică lumea asta?" Avea dreptate, şi eu băui unul şl păstrai un al doilea să mai srau de vorbă cu ai mei. „Ce mai faci, bunicule, zisei, cum mai merge?" „Cum sâ meargă, zise el, aş mai trăi mult dacă n-ar fi bătrâna asta!"
Adică bunica. „Păi dar, zise ea, senină, dacă n-aş fi eu, te-ar fnânca câinii... Aoleo mâ doare Ici, aoleo stomacul, aoleo ficatul... Nici un pahar nu ştie unde c. Odată i-am zis şi eu: du-te şi ia-1 singur. Da' unde e, zice. în dulap, unde să fie. Da* unde e un dulap, îl aud câ zice şi m-am închinat singură." „Pai în casa asta sunt douăzeci şi patru de dulapuri, zise bunicul cu humor, că şi-a făcut toată viaţa numai dulapuri, era un colţişor liber, chema tâmplarul şi, zice, să-mi faci aicea un dulap..." „Da, parcă ai ştiut tu ce e aia să creşti o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost la dispoziţia ta, şi acum ai rămas singur şî nu ştii unde e un dulap." „Şi tu ce treabă ai? o întrebă el cu
870
MARIN PREDA
cek mai iubtt dintre pământeni
871
un humor înteţit. Ce învârteşti, ai vrea să te servesc eu pe tine?" „Nu, da' zici că ai mai trăi mult dacă n-aş fi cu..." ÎI prinsese* mă uitai la el să văd ce mai zice. „Păi da, răspunse el de îndată, aş lua şi eu una mai tânără, nu o hoaşcă ca tine." Până şi mama surâse. wTu să iei una mai tânără? îl întrebă bunica uitându-se la el cu acelaşi humor senin al bătrânilor care au trăit şi s-au înţeles bine cât au fost în putere şi a căror singură distracţie m doi era acum să-şi spună unul altuia cât de bătrâni au ajuns încât nu mai fac amândoi nici cât o ceapă degerată. Măsurăm» privi ndud pe toţi, cu jubilatiune, treptele vârstelor: bunicii bătrâni, părinţii mei, pe lângă ei, în plină putere matură, eu un copil faţă de toţi (şi mă simţeam chiar astfel), aveam totuşi la rândul meu o fetiţă, sârisem deci şi eu prima treaptă. „Bunicule, zisei, sunt fete care mor după bătrâni! Ie place lor, ce să Ie faci!" „Păi cum, făcu bunicul, în timp ce n-am auzit ca unui tinerel să-i placă o babă căptuşită," „Şi dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii", mai spuse bunica şi schimbă vorba, începu să spună noutăţi despre celelalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, alta a dres. Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta cu interes, în timp ce tata se enerva, câ el ştia de mult câ,.. şi câ el le spusese, dar...
Mâ ridicai şi revenii în bibliotecă, Vaintrub tocmai vorbea şi tăcu în clipa când intrai eu, dar nu pentru câ se ferea de mine. Stăteau toţi în picioare cu ţuicile în mână, în afară de Micu şi Clara, care se aşezaseră pe canapea. „Totuşi, doctore, zise Micu, dumneavoastră puteţi să ne spuneţi de ce ar fi necesară." Vaintrub dădu din umeri: „nu ştiu absolut nimic". „Dar nişte presupuneri puteţi să faceţi." „Nu mai multe decât le poţi face şi dumneata." „Adică", insistă Micu. „Adică, de pildă, sâ se adopte sistemul sovietic actual, în care să sc desfiinţeze vecliiul bacalaureat, si cursul primar obligatoriu de patru ani să fie de şapte, iar cursul universitar sâ fie de cinci ani." „Şi numai atât? clipi Micu des, iritat şi plictisit. O a doua reformă a
învăţământului, la o distantă aşa de mică de prima, nu cred cu câ se va rezuma numai la atât-" „Şî eu cred, zise Vaintrub. A venit la noi în inspecţie un individ de la minister şi a asisrar chiar la cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou: «Sunteţi cam rupţi de viaţă, tovarăşe decan. Ce ne interesează pe noi scolastica dumitale?» «Nu te inrercseazâ pe dumneata, ne interesează pe noi, i-am răspuns indignat. Filozofia.,,» «Acum nu facem filozofie, m-a întrerupt cl, facem tractorie!» «Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce căuta prin universităţi...» «Dumneata», îl auz câ îmi zice... «Dumneavoastră, i-am tăiat-o, aşa trebuie sâ tc adresezi unui profesor universitar şi decan, cu dumneavoastră, că n-am păzit porcii împreuna...» îl văd că se face roşu si se încordează în gât. «Dumneavoastră, zice, ati auzit de îmbunătăţirea compoziţiei sociale în cultură şi învăţământ?» «Da, dar nu cu troglodiţi ca dumneata.» «Atitudinea dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe care îl ocupaţi. O să raportez tovarăşului ministru.» "Ieşi afară! i-am spus. O să vă raportez eu, pe dumneata şi pe ministru, acolo unde trebuie.» Aveam impresia netă că acest ministru, un imbecil cocoţat acolo pentru lustrul lui de intelectual burghez cu vederi de stânga, o nulitate, pur si simplu îşi bătea joc cu cinism de învăţământ, dacă aşa înţelesese cl să-şi îmbunătăţească compoziţia socială a cadrelor din minister, angajând astfel de pitecantropi, A doua zi telefon de la cabinetul tovarăşului l.C. (era acelaşi personaj cu care Ion Micu avusese o altercaţie în aula universităţii şi care apoi îl umilise pe Ion punându-1 sâ tină o conferinţă despre Amâicâlituluî). lJc l.C. îl cunosc din '44, când nri-a propus sâ primesc funcţia de secretar al comitetului judeţean de partid. Situaţia era însă complexă, ştiţi de ce, si i-am spus că nu mă simt capabil sâ-i fac faţă. în cultură, da, în asemenea funcţie, nu. Şi nu m-a uitat şi când mi-a propus catedra şi decanatul, am acceptat. Şi mă ia tare la telefon. «Dumneata vrei să zbori de-acolo?» I-am spus:
S72
MARIN PREDA
CEL MAJ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
873
«N-am cerşit nimănui o favoare de care să-mi fie frică să nu zbor. Vă adresaţi poate ministrului învăţământului, căruia lui îi e frica să nu zboare? Eu nu zbor, eu plec imediat dacă mă mai ameninţaţi astfel.» S-a înfuriat, «Da' carnet de partid ai?» «Am!» «Vezi să nu rămâi fară el.» «Sunt medic! i-am răspuns. Poc să-mi îngrijesc pacienţii şi fără carnet, n-am intrat în partid să mă agăţ de un carnet. Pot să am convingeri si fără el, astea nu poate să mi le ia nimeni!» «Ia uite, a râs el de astă dară, cum îşi scoate corniţele drăcuşorul mic-burghez!»" „Are şi el o idee, zise Micu, una singură, dar fixă. Celelalte flotează, le bate vântul. Parcă îl văd că într-o zi se întoarce la tipografie, de unde a plecat si unde n-a citit nimic..." „Asa este, continuă Vaintrub, când a văzuc că nu mâ sperii, a dat-o pe râs. Că e adevărat câ l-am înjurat pe ministru? «N-am înjurat pe nimeni, i-am răspuns. A trimis în inspecţie un individ dubios, pe care l-am dat afară» «Trebuie sâ ajutăm cadrele noi să Intre în problemă, nu să le dăm afară când vin în biroul nostru.» «Se poate si asta, dar să nu vină la noi să ne spună că azi nu mai facem filozofie, ci rractorie.» «Aşa a spus?!» «Da, aşa a spus.* «Atunci c un idiot, care nu srie nici măcar că clasa muncitoare sc ghidează după filozofia materialist-dialecticâ, şi că practica, fără teorie, e oarbă-.. Dacă e aşa, atunci ai avut dreptate. Linia partidului e justă, dar uite ce ajunge în practică.»" „E un simptom totuşi", zise Ion Micu. ^Bineînţeles că e un simptom, confirmă Vaintrub cu o voce, ai fi zis, materialist-dialecticâ, parcă ar fi studiat un fenomen obiectiv, în care nu era Implicat. Ideea în sine e falsă: ce e aia sâ îmbunătăţeşti compoziţia socială a cadrelor? O faci dacă ai cu cine, iar dacă n-ai?! Prcgâteşte-le şi pe urmă, acolo unde e cazul, schimbă dar nu aşa, gata, să îmbunătăţim compoziţia... Lozinca se aplică, dar nu îmbunătăţeşte nimic, dimpotrivă, devine extrem de dăunătoare, cu consecinţe incalculabile la nivel narional. Degeaba zicea LC. câ am avut dreptate, mi-a zis mie, că m-am rcvoltar, dar acolo
unde nu se revoltă nimeni, ce se întâmplă?" „Cesă se întâmple? zise Micu, îl ascultă pe Troglodit, zice da, tovarăşe, şi scoate din program cursul despre scolastici." „Aj dreptate, zise Vaintrub cu acelaşi glas şriinţific. M-a chemat rectorul şi deloc jenat mi-a spus că ar fi bine sâ-i dăm dracului dc scolastici şi sâ ne mulţumim cu grecii vechi si cu marxismul. Asta a doua zi după ce mă chemase la telefon LC. Nici vorbă, i-am spus. L-am întrebat de ce? Că a primit, în acest sens, un telefon de la minister, chiar ministerul a dat această dispoziţie. L-am întrebat când a vorbit cu el? Chiar atunci, mi-a spus. Simptomatic! Asta însemna că LC. nu-l chemase la ordine pe ministru, îl lăsase în pace, şi asta, ridică vocea Vaintrub cu o indignare mai puţin dialectică, chiar după ce vorbise cu mine şi îi explicasem şi recunoscuse el însuşi câ avusesem dreptate. Avusesem eu, dar asta nu schimbă nimic, adică nu schimba lozinca, dispoziţia, care venea chiar de la cl, de la LC. şi care pesemne că era generală. Ce fel de lozincă?" Vaintrub ridică din umeri. Nu putea să-şi dea seama - -. s>Acuma ştiu de ce e necesara o a doua reformă a învăţământului!" exclamă arunci Ion Micu şi în mod bizar începu să râdă în felul său sacadat şi excitat de idei pe care nu vroia să le comunice, râs de triumf greu de descifrat şi care nu se mai termina.El ghicise şi extrem dc curios şi turburat aşteptam să-şi termine râsul acela care mi se părea cam neghiob în prelungirea lui exagerată şi să-l întreb, dar intră Matilda şi ne invită la masă...
XIII
Sufrageria noastră era alături de hol, de care era despărţită nu de uşî sau de glasvandurl, ci de două arcade pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare somptuozitate si mai ales mult aer în casă. Cele rrei odăi ale copilăriei $i adolescenţei mele erau mai mici luate împreună, decât holul casei MatildeE In sufragerie, un geam cu vitralii care dădea în
MARIN PREDA
curte, rămânea veşnic închis. Culorile Ini, albastru viu şi roşu intens» ingenios combinare, împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, senzaţie care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se meschtnizau, apartamentul devenea un simplu spaţiu ale cărui perdele groase de la ferestre îţi aminteau de ceva văzut şi Ia alţii, în orice caz ceva cu care te obişnuiai repede şi nu-ţi mai spunea nimic, în afară dc confortul de a simţi că nu te apasă pereţii. Geamul acela însă, culorile lui aveau ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber undeva în realitate şi să capteze arata lumină misterioasă. în plimbările mele prin hol, mâ atrăgeau irezistibil, şi când bătea soarele în ele pe ia amiaza erau mirifice, mai ales că dincolo de ele, în doi arbori stufoşi, ciripeau păsările. Timpul parcă se dilata, cădeam în visare si gândeam: ia uite, bătrânii meşteri, nişte necunoscuţi, dar atât de apropiaţi dc mine, au prins aceste minunare culori şi le-au lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or mai fi trăind, cine ştie?
Musafirii mei simţiră şi ei ceva şi auzii exclamaţii: frumoasă sufragerie... da, da, frumoasă casă,.. da, plăcură, odihnitoare.., Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simţi bine... Da, dimpotrivă* eu aş avea senzaţia, oricum neplăcută, câ din camerele goale ar putea să intre peste mine nişte fantome... adică nu fantome, dar golul din ele, vidul.,. Ba da, şi un palat, dar mic, fără camere multe şi fără etaj, cum c Mon plaisir a\\\it Petru cel Mare, de lângă Leningrad.,, Aţi fost Ia Leningrad? Da, înrr-o delegaţie, să vedem şi noi cum sc poate naşte fără dureri... Şi sc poate? După părerea mea nu se poate decât prin excepţie, printr-o gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele noastre mi-au râs în nas, decât să mâ trudesc atâta, urlu şi eu câteva ceasuri şi am scăpat... Râsete... Vocea Marildci, Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai in celălalt capăt, Tamara, ru stai lângă mine, uite aici, domnul Vaintrub, alături (lângă fratele ei), domnul Micu, poftiţi aici (în stânga
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
875
Tamarel), doamna Gara (lângă părinţii mei), Petea (lângă Beii Alexandru).
Eu mâ trezii în stânga cu bunicii şi în dreapta cu urâta nevastă a lui Petea. Ni se servi întâi salată de boeuf, dc care nu se atinse nimeni dintre ai mei, urâta lui Petea şi Vaintrub o mâncată toată parcă hămesiţi amândoi, părinţii şi bunicii mei se uitau în farfurie ca şi când li s-ar fi pus în faţă mâncare pentru pisici... „Bunicule", şoptii, dar cl ridică demn şi discret o mână şi se uită suveran peste toata adunarea, să nu facem adică altfel decât ceilalţi... Eu însumi nu mă aşteptam sâ văd în faţa mea această eternă salată de boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la care fusesem invitat.,. înghiţi! totuşi din ea ji de ce mt-era frică se şi întâmplă: dădui peste o bucată dc carne moale, care îmi făcu greaţă. Nu ezitai şi o pusei alături în farfurie. Am observat un lucru curios, ce poftă de mâncare ai acasă şi cum e cu această poftă când eşti invitat: o foame neaşteptată re apucă la alţii, în rimp ce acasă, cu musafirii, totul ţi se pare desapetisant. Clara mânca torul, ca şi ceilalţi» în afară de Micu, care răscoli salata ca si când ar fi căutat ceva în ea şi, în fapt, o lăsă aşa, fără măcar s-o guste. Apoi Ana şi Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el. „Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva nevastă-ta?1' îmi şopti totuşi bunicul. „Nu ştiu, zisei, cred că nu". îmi sorbii bulionul, care mi se păru sălciu, Si în sfârşit ni se aduse purcel la cuptor cu piure de cartofi şi salată verde. Ptureuî era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o ştiam eu, iar când gustai dîn curcan, zadarnic îl mestecai insistent, era aţos, bătrân, nu se lăsa tăiat de măsele. Totuşi musafirii noştri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, repetă purcelul. Sc angajase într-o discuţie cu matele Vasile despre Hotărârea din iunie '48 a plenarei C.C» cu privire la înfiinţarea primelor cincizeci de gospodării agricole colective pe ţară. Vorbea cu aceeaşi pasiune intelectuală ca şi despre Platon. „După părerea mea, zise el, sunt premature,
876
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
877
daca nu chiar idcca în sine e greşiră/4 „Ideea în sine nu e greşită, zise marele Vasile, randamentul în agricultură e strâns legat de o mecanizare a acesteia. Să vă dau un exemplu: toamna trecută a fost cam secetă, pământul era tare şi ţăranii au aşteptat o ploaie care n-a venit. Până la urmă au arat, dar ce brazdă poate sâ scoată doi cai sau chiar doi boi? Grâul a ieşit slab, cu spicul mic, producţie sub o mic de chile la hectar, Cc-am făcut noi la gospodăria noastră de stat? A plouat, n-a plouat, am băgat tractoarele adine şi am spart crusta groasă, am semănat normal. Bobul a stat liniştit în pământ şi când a venit ploaia 1-a găsit acolo şi a răsărit normal şi des. Rezultatul: patru mii de chile la hectar; acelaşi pământ, aceeaşi sămânţă, aceleaşi condiţii climaterice. O singură deosebire, tractorul!* nF, evident că nimeni nu se gândeşte, aşa cred cel puţin, că ţăranul o să-şi îndemne boii sâ se repeadă cu coarnele în rracror, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizaţie ţărănească şi întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, dacă e însoţit de ideea unei agriculturi colectiviste. E obligatorie această idee?1' „E obligatorie, strigă Vasile. Tractorul nu poate lucra decât pe întinderi mari." „Ei, cât de mari pot fi, într-o ţară cu un relief atât de variat? Asta e valabil pentru Rusia, pentru Statele Unite, pentru Canada, ţări cu întinderi uriaşe de pământ, dar la noi, pe lângă faptul câ nu avem astfel de întinderi, cel puţin o treime din teritoriu e compus din dealuri şi munţi, în această treime colectivizarea şi tractorul n-au ce căuta. Rămân cele două treimi. De ce ar fi absurd să li se vândă ţăranilor tractoare şi să-şi muncească mai departe pământul cu clc? Cum e în Franţa şi Olanda? Olandezul fără să fie colectivizat, produce cantităţi considerabile dc lapte, brânză şi carne, în timp ce e îndoielnic că ar produce inai mult, dimpotrivă, ar intra într-o depresiune şi penurie cronică dacă s-ar colectiviza şi iată de ce: iniţiativa pentru sine când trebuie să produci lucruri atât de variate şi
care cer atâta grijă, cum ar fi verdeţurile, legumele, carnea de toate soiurile, toată gama de produse care dacă sunt de calitate ne fac viaţa atât de plăcută, în etapa actuală a civilizaţiei noastre, iniţiativa pentru sine e mai productivă decât iniţiativa pentru toţi, E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai vorbim că eşecul unei iniţiative pentru sine e mic, neînsemnat, în timp ce eşecul tuturor, dispărând grija individuală pentru vite de pilda, dar şi pentru rest, e catastrofal. Legea unirii forţelor, în mod paradoxal, n-ar mai funcţiona, fiindcă oamenii răspund la chemare şi se unesc doar în fata primejdiilor, inundaţii (chiar cazul Olandei, care şi-a construit cunoscutele diguri în faţa mării), foc, secetă generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se întorc în ci înşişi şi doresc sâ trăiască aşa cum le place, să se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea unui câştig care ar fi măsura efortului depus şi nu să depună un efort în pagubă, fiindcă, sâ fim atenţi, degeaba ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă alţii ar sta şi ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă, sau mediocră si valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte cuvinte, cel sârguincios va trebui să cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturos, care prin puturoşenia lui ar lovi în întreaga colectivitate. Cu alte cuvinte, am ieşi din domeniul implacabil al necesitaţii, care sileşte un om liber să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii umane în care această ameninţare ar dispărea; rezultatul: sărăcie generalizată, demoralizare pentru cei vrednici, care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă cău-tâiidu-şi alte rosturi, şi bunurile pământului vor zace neculese pe câmp... Nu pot sâ prevăd mai mult consecinţele care ar decurge: economie în dezordine, măsuri menite să cârpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica măsură, aceea de a se recunoaşte un eşec şi a se reda oamenilor iniţiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneţi că producţia pe care o dă pământul ar ajunge cu timpul la fel de sigură şi automatizată
878
MARIN PRLDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
879
ca şî aceea a unei uzine şi că doar un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în agricultură, restul vor fi absorbiţi în construcţii şi în noi uzine... recunosc, ar fî maximum de progres şi chestiunea ţărănească s-ar închide. Dar până atunci câteva generaţii vor suferi şi cine ne dă dreptul să le facem să sufere, când totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?" „Deci recunoaşteţi că ideea e buna, dar aplicarea ei e prematură?!" zise Vasile. „Domnule inginer, răspunse Vaintrub* am să vă răspund printr-o comparaţie. Se căsătoresc doi inşi, se culcă împreună şi bărbatul zice nevestei: hai, naşti! Dragă, răspunde femeia, trebuie să treacă nouă luni! Şi bărbatul se înfurie: ce nouă luni? Mîe să-mi naşti acuma, n-am timp să aştept. După cum vedeţi şi aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretenţia ca el sase nască imediat e absurdă. Orice-aî face, copilul tot la nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea agriculturii: ea nu va da roade decât tot după ce va trece un anumit timp. Atunci ce rost are s-o forţezi? Procesele sociale se coc şi ele urmând de aproape, după legi specifice, legile biologice, fiindcă sunt implicaţi în ele oameni vii, cu contradicţiile lor, nu automate pe care le poţi programa şi ele să-ţi dea rezultatul scontat. ^Aţi trăit Ia ţară?" zise Vasile. „Niciodată!" zise Vaintrub. „Fiindcă văd căştiţî multe despre ţărani!" reflectă marele Vasile... „Ţăranul e un om ca oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esenţa, nu în mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei profesiuni;" „în fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot sau nu se pot arde etapele?" „Uneori se pot, reflectă Vaintrub, şi poate fi chiat urgent necesar cum e cazul în industrie. Industria noastră uşoară dădea produse suficiente şi de calitate înainte de război, dar erau foarte scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce resurse vom finanţa o industrie metalurgică şi o industrie grea?"
Marele Vasile, învăţat sâ pălăvrăgească, obosise sub tensiunea la care ti supusese Vaintrub. „Eeeei, făcu el tare, părăsind
I dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea? Unde e nepoţica? I la s-o vedem şi noi şi să bem în cinstea ci un pahar? Matiida!" I ^Acuşi, zise Matiida şi se ridică, trecu pe lângă mine şi îmi şopti: I toarnă vin în pahare," îmi lăsă timp să le umplu pe toate şi se | întoarse cu copilul în braţe. Beii Alexandru sări de la locul lui i  tise apropie. Scoase un clopoţel nuc din buzunar şi sună din k el uşor sub ochii fetiţei, care avu o zvâcnitură de surpriză si ţ încântare: râdea cu gura eî ştirbă, în timp ce toată lumea se uita l k ea. Apoi Matiida o duse înapoi. Şeful clanului se ridică şi }   începu să cânte: mulţi ani trăiască! Ne luarăm după el şi ridi-|   carăm paharele. Numai ai mei nu cântau, bunicul supărat [   pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută şî bunica |  supărata, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu), strălucea I  la această sărbătoare. Totuşi, când ne oprirăm din cântat, i se ,   auzi glasul: „sâ vă trăiască, maică, să fiţi sănătoşi şi fericiţi şi să |  vă bucuraţi de ea". Ciocnirăm paharele şi băurăm. Matiida se ;  pupa cu rudele ei, eu mă îmbrăţişai cu ale mele. „Victor, zise Clara, de la locul ei, să faci şi un băiat." Ion Micu: „Victor, îngerul |>ăzitoriu sâ vegheze asupra ei!" Mama părea copleşită i  de o tristeţe inexplicabilă, mâ îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei şi îi şoptii: „Mamă, ce e cu tine? Te doare ceva? Spune-mi, mamă, suferi de ceva?" Nu-mi răspunse, dar lacrimi 1  mari se rostogoliră pc chipul ei şi făcu un efort să surâdă. „Ce ecu tine, ii şoptii mai departe râzând, crezi câ sunt fată care s-a măritat Iară voia ei? Crezi câ m-a silit tata şi îmi plângi de milă?" Ea mă mângâie drept orice răspuns, şi de astă dată o lâsai şi îi sărutai mâna. „N-arăţi tu, mama, aşa cum te ştiu eu, repetă ea această idee, când veneam Ia tine acasă şi îţi făceam mâncare. Erai mai vesel, mai copil." „Păi ce să fac, acum sunt tată, am şi cu griji»" „Nu le pune la inimă!" repetă ea iar şi această dorinţă şi această temere, că nu-mi feream inima... Matiida veni şi îşi băgă faţa între noi (avui o clipă de ameţeală, etaatât de frumos acest chip pe care îl iubisem atât de tare şi
880
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 881
care nu mai era al meu, cu roate că vedeam fără să mă înşel câ tot ceea ce tăcea ea, cel mai mic gest, veselia ei, privirea rece şi strălucitoare erau pentru mine), „Cc vorbiţi voi aicea? zise, mama soacră, n-ai mâncat nimic şi nici bunicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am întrebat ce vă place.„Lasă, mamă, | zise mama, am mâncat destul, suntem şi noi bucuroşi câ aveţi un copil, sâ aveţi grijă de el, că un copil,,.11 Şi tăcu...
Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mâncasem, dar cum să-i explic câ mă îngrijorase râsul absurd al lui Ion Micu, când spusese câ acum el înţelegea de ce era nevoie de o a doua ] reformă a învăţământului? Câ nu-mi mai ardea de mâncare şi ca toate felurile îmi făceau greaţă? Ion Micu putea râde de o neghiobie (şi arunci si râsul lui era cam neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie răsese? Iar Matilda îl aşezase departe de mine şi nu puteam să-l întreb, să-i cer explicaţii. îmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui Petea, pe care îmi venea s-o omor.
„Dom* profesor, srrigă şeful clanului după ce ne reluarăm locurile, am şi eu o întrebare: ce se petrece în învăţământul universitar? Aici la not, totul e în ordine?" „Aici la noi da, fiindcă suntem o universitate de mare tradiţie, zise Vaintrub şi nu acceptăm să ne abatem de la ea." „Dar... zise Vasile, şi pronunţă numele marelui poet şi filozofi de cc a fost dat afară?" Avea aerul ca abia acum aflase această ştire. Şi deodată toată lumea reacţiona, copleşindu-I pe Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt întrebări, ci învinuiri. „Dumneavoastră, care judecaţi foarte bine în probleme ţărăneşti, zise Matilda cu obişnuitul ci glas triumfător înainte de a triumfa, cum de aţi acceptat sâ fie scos din universitate tocmai un atât de mare om? Nu zic de ceilalţi, care poate erau bătrâni reacţionari, Joşti membri aî unor partide care..." „El n-a fost membru a! nici unui partid politic", zise peremptoriu unul din arhitecţi../ „Cel mai mare filozof român", zise şi celălalt arhitect... Cum
Vaintrub nu se grăbea sâ răspundă... „Ati citit ceva dc el?" zise | Ion Micu cu un glas inocent, adresându-sc celor doi. „N-are importanţă, sări Matilda pc care inocenţa lut Micu n-o înşela. Sigur că toată lumea, cel puţin în facultate, a citit cel puţin poeziile lui, care sunt arar de frumoase... Filozofia e mai grea, cu n-am citit nimic, dar faptul rămâne," „Care fapt?" zise Micu. „Că nimeni n-a sărit să-l apere." „De unde stîti? Aţi făcut dumneavoastră vreo anchetă?" Tot cu inocentă, ceea ce o tăcu pe Matilda să râdă: „Domnule Micu, toată lumea ştie că n-a reacţionat nimeni la darea lui afară." „Dumneavoastră aţi reacţionat când marelui arhitect Gociman i s-a dat un picior în josul spinării?" „Vorbea prea multe! zise Matilda. Şi noi mai vorbim, dar Gociman a venit Ia cursuri, a doua zi după detronarea lui Mihai I, şi a cerut studenţilor să se ridice în picioare şi să păstreze un minut de reculegere. Mă mir câ n-a păţit-o! Dimpotrivă, a fost chemat şi i s-a explicat cti răbdare de ce era necesară abolirea monarhiei. Aiurea. Degeaba i s-a vorbit nebunului... Fiindcă e cam nebun..." „Un nebun care a construit ce e mai frumos în oraşul nostru, aş vrea să avem mulţi astfel de nebuni", zise Micu. „Construieşte şi azi, dar contactul lui cu studenţii nu mai era tolerabil", zise Marilda. „Cine cunoaşte bine, are dreptul sâ judece, dar nu şi ceilalţi, zise Micu. Sunt de acord cu dumneavoastră în ceea ce îl priveşte pe Gociman." Marilda rămase descumpănită, dar nu convinsă. „Nu se compară Gociman cu marele filozof, sări atunci roşcatul dc Pctca, care, ăsta, era mai mulr decât evident că nu citise nimic. Ei e o valoare naţională, în timp ce ca Gociman mai sunt o sută." „Stimată doamnă, zise Ben Alexandru, Gociman e un mare arhitect, care nu numai în oraşul nostru a introdus, împreună cu alţii, arhitectura modernă. Dar marele filozof era un profesor insuportabil. Nu se înţelegea nimic de la un curs al lui, nu ştia sâ vorbească, nu i se auzea glasul, era, să mă iertaţi, un bâlbâit, nici din primele rânduri
382
MARIN PREDA
CEL MAI IUBTT DINTRE PĂMÂNTENI
883
nu pricepeam ce spune. Dar nu pentru asta, totuşi, i s-i deshinţat catedra. Prezenţa lui în universitate era o chestiune de prestigiu pentru ideea de cultură şi nu trebuia să fie scos, dar el n-a vrut sâ facă nici o concesie..." „Ba da» zise Vaintrub, a făcut sau mai bine zis ar fî putut face, dacă se proceda cu el cu mai mult tact, de pildă cum s-a procedat cu Gociman. Dar nici el, doamna trebuie sâ ştie, cred câ Petrini i-a povestit, n-a procedat cu mai mult tact/1 „Nu soţul meu mî-a povestit, eu i-am povestit lui, zise Matiida, da, ştiu, a deschis cursurile cu aerul câ n-a auzit în viaţa lui de un oarecare Marx..." „Doamnă, zise Vaintrub, permiteţi-mi sâ vă spun o mică poveste. Unui băiat, un evreu din Amsterdam, i se cere, ca sâ poată să se căsătorească, de către părinţii fetei, sâ renunţe la religia Iui. Băiatul s-a gândit aşa, dacă religia mâ împiedică să mă căsătoresc cu fata iubită, atunci nu e bună. Şi a renunţat. Nu mai spun că în urma acestui act a fost izgonit de comunitatea sa şi blestemat. Acest blestem numai dacă îl citeşti şi ţi se face frig, dar să-l mai si auzi fiind în cauză, înconjurat de mai marii-comunităţii în sinagogă. Totuşi băiatul nu s-a speriat şi s-a dus şi i-a spus fetei şi părinţilor ei: sunt un om liber, putem sâ ne căsătorim. Dar părinţii i-au spus: da, foarte bine, dar acum trebuie sâ treci la creştinism. Cum osâ intre fata noastră cu tine în biserică, dacă tu eşti păgân? Ascultaţi, le-a răspuns băiatul, eu n-am renunţat la religia mea ca să trec Ia alta. Eu am renunţat la orice fel de religie, fără să încetez prin asta să cred în Dumnezeu. Atunci i s-a răspuns că altfel nu se poate. Si căsătoria n-a mai avut loc. Băiatul s-a retras atunci într-un sat de la marginea oraşului, a început să şlefuiască lentile să aibă din ce trăi si a renunţat şî la gândul de a fi fericit cu o fată, A început sâ scrie şi a ajuns unul din cei mai mari filozofi ai lumii. A murit pe la patruzeci şi ceva de ani din pricina prafului de la lentile» Ce vreau să spun? Că noî, comuniştii, n-am renunţat la religie şi la ideea de Dumnezeu, ca sâ ne facem din Marx un
alt Dumnezeu, Ar fi lamentabil! Marx e pentru noi un simplii filozof ale cărui descoperiri au pentru clasa muncitoare un caracter aproape ştiinţific. Lumea pe care o propune el e realizabilă şi poate fi o lume mai bună, pentru câ demonstrează că imensa majoritate a oamenilor este exploatată azi de clasa [ burgheză, o minoritate care dispune dc forţa de muncă a oamenilor şi realizează profituri incalculabile. Aceste idei ne ghidează, fiindcă filozofia lui e activă şi n-are un caracter abstract sau utopic. Din nefericire se întâmplă că dacă numele lui nu e pronunţat într-un curs de filozofie, faptul capătă un caracter de vină politică, şi vinovatul e reprimat. Da, dar, pe de altă parte, nu e prima oară în istorie când gândirea unui om, sau cuceririle Iui, de pildă ale unui Napoleon, produc astfel de fanatisme printre oameni. Monarhiile absolute au fost intangibile atâtea secole. Nesupuşii erau spânzuraţi. Poetului nostru i s-a luat catedra. Ar fi lamentabil dacă i se va interzice, ca poet, să publice- Ca filozofe clar că se va întâmpla, fiindcă el nu poate să-şi renege ideile. E un idealist. Dar sunt convins câ mai târziu va reintra firesc în circuitul culturii, fiindcă idealismul lui nu e agresiv, e strâns legat de viziunea lui de poet, nu serveşte o cauza politică reacţionară."
Vasile ascultase toate acestea puţin absent, el avea altceva de spus. „Fiindcă, zise el, la Bucureşti situaţia e mult mai grava în universitate decât aici. Ani un prieten a) cărui nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, şha permis să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat odată la curs spunând încă de la uşă: Sâ vedem azi dacă Ştefan cel Mare a fost chiar mare şi dacă Mihai Viteazul a fost chiar viteaz. Si băiatul ăsta s-a ridicat în picioare. Ce doreşti? ha întrebat profesorul de la catedră. Vreau să vă atrag atenţia, a zis băiatul, câ românii nu şi-au creat false mituri, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe cei doi domnitori, ca să fiţi dumneavoastră îndreptăţit să încercaţi să le dărâmaţi!" Profesorul n-a avut replică,
884
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 8S5
dar în aceeaşi zi au apărui în facultate doi securisti care l-au ; arestat pe băiat şi sunt trei luni de-atunci şi nimeni nu stie cc [ e cu eh Acest domn i-a zdrobit cariera şi cine ştie câţi ani o să -stea la puşcărie. Dar mai rău, continuă şeful clanului Lemnarilor, cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria naţională, deocamdată domnul în cauza pregăreşte terenul Ştefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, halal istorie, n-am fost şi nu suntem nimic, mult mai bine ac fi să nc alipim..."
O tăcere de gheaţă se aşternu, pe care o rupse ginecologul: „Eu l-aş împuşca!" „Reacţia ta e firească! zise Vaintrub. în condiţii de război civil asta ar păţi acest domn şi poare şi tu, Salanţiu, ai păţi la fel dacă te-ar prinde tabăra adversă. Senti-mencul patriotic e o realitate metafizică, iar absenta lui o fatalitate generatoare de nenorociri, fiindcă nu-mi imaginez câ acest domn e atât de imbecil; măcar pe calc raţională ar fi trebuit să-şi dea seama că nimeni nu va renunţa la miturile ţării lui de dragul altei ţări. E, probabil, un individ fanatic..." „In ce ar consta fanatismul său, dom' profesor?" rupsei şi eu tăcerea. „Ne-a dat de înţeles domnul inginer", zise Vaintrub. „Eu sunt mai realist, zise Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de cisme. N-ar îndrăzni el să acţioneze pe cont propriu în astfel de chestiuni. Ideile sunt ale lui l.C." „Şi ale Anei Pauker", zise Salanriu. „Da, ale acestui grup, ai dreptate", zise Vaintrub.
Micu izbucni în râsul său sincopat, interminabil, stârnind nedumerire. „De ce râdeţi?" zise Matilda. El însă nu-i răspunse, se ridică, se apropie de mine şi îmi şopti sâ-i spun unde e baia. între timp se strânsese totul de pe masă şi Ana aduse farfurii pentru rort şî fructe. Nu mânca nimeni fructe, în afară de Vasîle, care spuse că dulciurile sărăcesc organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele-) Nu-l imită nimeni, deşi merele şi mai ales perele bergamote te-ar fî putut face să eziţi între ele şi tort. „Eu mai vreau o felie", zise Clara. „Şi eu, zise si soţul
ei. E foarte bun! Mie nu-mi plac torturile, prăjiturile, sunt Oumai pâine, ăsta e chiar tort../1 „E extraordinar, zise Clara, ce-aţi pus, ca reţetă..." „Nuci, zahăr, cremă de ciocolata', zise Matilda. „Nucile date prin maşină?" „Bineînţeles!" Şi mie mi tc pâm atât de bun încât făcui la fel, mai luai o felie. Iar paharul devin alb acrişor pe care îl bău râm dupâ aceea mă uimi: putea deci fi vinul astfel? „N-am decât câţiva araci din ăsta! zise Vasile uitându-se la mine pentru întâia oară cu o privire în care simţii o apropiere de rudenie, o căldură protectoare şi afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o sâ vezi lucrurile altfel, zise el cu tin astfel de glas că toată lumea râse, iar eu înţelesei că fusesem tor timpul observat: nu arătasem prea vesel şi acum şeful clanului doar îmi recomanda remediul.
„Tot n-am înţeles de ce-aţi râs**, reluă Matilda întrebarea ei dupâ ce Micu reveni de la baie. wEu râd când e rău, fiindcă o să fie bine şi nu râd deloc când e bine pentru că şriu că o să fiu râu", zise Micu şî spre uluirea mea toată lumea izbucni în hohote. „Sunteţi cam sucit!" zise nevasta lui Petea. Ei na! A vorbit şi nea Ion că şi el e om! „Totuşi, insistă Matilda, nu înţeleg..„Dar e foarte clar, interveni soţia unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut şi privirea plină de vioiciune, semn câ urmărise discuţia cu atenţie. Domnul profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat vor duce la căderea celor care le comit. Şi atunci va fi bine. Până aici mi se pare logic. Dar nu înţeleg de ce atunci când va fi bine n-o să mai râdă deloc. Nu e obligatoriu să fie Iarăşi rău." „Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară!" „Ce anume?" „înlâunrrul binelui, zise Micu, se prepară răul şi viţâvercea, îşi aduse el aminte de Marius Chicoş Rostogan. E dialectic! Nu e asa* doctore?" adăugă el clipind des ca să-şî ascundă ironia, dar Salanţiu înţelese că i se adresa lui şi răspunse: „Aşa este, şi eu mâ gândesc câteodată când scot afară un nou-născut: ia uite-h a ieşit, îşi începe acum drumul spre moarte, de-aia orăcăie aşa de tare, săracul..." „Nu
886
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
887
e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise Vaintrub adresându-se lui Ion Micu, Are dreptate doamna, aceasta alternare a binelui cu răul nu se produce fără un proces adesea violent şi adesea cu rezultate imprevizibile: după rău să fie şi mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea grozav sau de o durată prea lungă. hără să mai spun că înlăuntrul răului sau binelui nu se prepară în mod fatalist contrariul... Uneori în plin bine, vine ca un uragan, şi deloc «preparat», ceea ce am numit rău. apariţia pe un cer senin, a unei furtuni, are cauze primordiale în altă parte, cine ştie în ce adâncuri îndepărtate ale proceselor. Astfel a venit Hitler şi a găsit nu mimai Europa, ci întreaga omenire nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut civilizaţia de sânge, era 5-0 păţim..." „Ar fi trebuit să urmeze binele", zise marele Vasile. „Aveţi dreptate, zise Vaintrub, n-a urmat! întreaga omenire a intrat în criză, cu amestec şi de bine şi de rău, şi viitorul, adicâ sfârşitul acestei crize, nu e previzibil."
Dar Ion Micu nu mersese atât de departe. înţelegeam câ gândul lui se oprise la l.C. a cărui, cădere o prevedea şi se bucura şi de aceea răsese. (Nu ştiu daca o să mai am timp sâ revin cronologic şi să spun că această speranţă a lui n-avea să se realizeze: grupul deviatorilor din conducerea partidului avea sâ fie lichidat doi ani mai târziu* dar LC. avea să scape tră-dându-i pe ceilalţi; abia prin '57 sau *58 avea să fie şi el trimis simplu director într-o tipografie; încât Ion Micu mai avusese de îndurat, râsese prea devreme.) Dar de ce râsese mai înainte când Vaintrub dăduse din umeri că nu ştie de ce ar fi necesară o a doua reformă a învăţământului? După explicaţia lui de acum ar reieşi că,.. Ei, ce dracu ar reieşi? Ceva bun? Dimpotrivă, râsul lui mă neliniştise...
„Cafeaua o servim în hol şi în bibliotecă, zise Matiida şi toată lumea se ridică şi se împrăştie prin apartament. Ana mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. îmi arătă câteva sticle
ascunse într-un dulap; „Eu păstrat pentru dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este supărat..." „Bravo, P Ana> ia sâ vedem, e tot din acela? Matiida", strigai eu vesel p deschizând uşa oficiului. Soţia mea tresări; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însufleţit, îi spunea ceva. Ben Alexandru, [■ îlchemaî şi pe el şi râmaserăm toţi trei în oficiu. „Tocmai îmi spunea, zise Matiida, câ fetiţa e foarte reuşită..." „Da, îmi pare bine, el se pricepe", zisei cu sticla în mână. Ana aduse pahare şî turnai. Ciocnirăm şi eu îl golii pe-al meu dintr-o dată. Pusei paharul jos şi n-o mai văzui decât pe Matiida. îi luai capul în palme si mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanţi. Şi ca îmi înlânţui grumazul si ne sărutarăm, ah, ea îmi răspunse |, ca altădată şi mă desprinsei turburat. Aşadar ea ştie cum a fost, dar păstrează în ea totul... şî acum.,, adesea... câteodată-.. „Să fiţi foarte atenţi, zise Ben Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu acaparaţi copilul prin poziţia privilegiată pe care o aveţi, că îfalâptaţi şi îl îngrijiţi... Drâmuiţi-vâ tandreţea, sunteţi doi, altfel o sâ aveţi mari necazuri şi nici copilului n-o să-i fie bine. Nu acum, bineînţeles, cand ei nu face decât sâ sugă şi să doarmă, dar curând o sâ descoperiţi cât de şireată o sâ se Iacă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi plânsul. Sâ n-o luaţi în seamă, altfel.. Vă spun, e foarte reuşită, şi o să vă fie foarte uşor s-o creşteţi dacă o creşteţi împreună. Experienţa mea ştie multe în acest sens, toate conflictele din familii au la bază această tendinţă irezistibilă a mamei de a acapara copilul numai pentru ea şi care se observă chiar şi la mamele aşa-zis mai evoluate." Mă uitai la Matiida şi văzui în privirea d ironie şi neîncredere. Ea chiar râse: „Domnule, numai mamele ştiu ce simte un copih Teoriile dumneavoastră sunt pc toate drumurile, dar nici o mamă nu le pune în practică." „Din păcate, doamnă. Dar noi ştim ce aberaţii se produc şi pe urmă suntem  chemaţi  în  faţa unei  mame devenită
888
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 889
neputincioasa si în culmea exasperării," Matilda rase iarăşi, ha; ha, ha, cu simpatie, dar şi cu îngăduinţă suverană.
Şi intră în bucătărie să se ocupe de cafele. „Ben, îi spusei colegului meu» ce zici tu, ce-o să se întâmple cu chestia asta? cu o nouă reformă a învăţământului?" „Tot ce pot să spun, z\si ] el, e că eu voi pleca!" „De ce?" „Am auzit câ psihologia se va suprima din învăţământ. Catedra mea deci, unde sunt asistent* se va desfiinţa." „Şi alte catedre ce soartă vor avea? N-ai auzit nimic?" „Atât am auzit. Mâ întorc la meseria mea, care mi-e mai dragă!" „Dar ce fac cu cu filozofia, care mi-e foarte dragi I-ogica, pe care am predat-o la şcoala normală, nu se mai predă: Ix>gica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gândim logic, ci prin sofisme..." Ben Alexandru se arătă foarte încurcat. „Unul din ele ne guvernează, continua! eu. Cu cât cresc succesele noastre, cu atât lupra de clasă se ascute si mai tare. îţi dai seama de sofism? E menit să justifice represiunea, dar nu împotriva celor care sunt deja învinşi, ci împotriva învingătorilor Dimpotrivă, conflictul se stinge când unul din parteneri a învins. Sau poate n-a învins? Sau poate nu trebuie să învingă şi totuşi trebuie? Tu, uire eşti partizanul necesităţii înţelese, spune-mi şi mie, ce trebuie să înţeleg casă devin şi eu liber?" „Că au apărut excesele şi câ trebuie să fii prudent ca sâ nu-ţi pierzi inutil libertatea fizică- Ştii bine că o revoluţie îi poate nimici chiar pe roţi cei care au fost în frunrea ei, cu atât mai mulr pe cei care nu-şi păstrează gândirea logică numai pentru ei înşişi, în clipe când logica însăşi e abolită." „AL dreprare, hai să vedem ce zice Ion Micu."
Numai că nu reuşii să vorbesc cu el, intrase într-o discuţie interminabilă cu Vaintrub, şi se arătă vag iritat când mă văzu că mă apropii. Parcă ar fi înţeles ce vroiam dc la el şi sc ferea de mine. Clara se lipise de el şi părea şi ea foarte prinsă de ceea ce spunea Vaintrub. Ce le putea spune? Desigur, tot ceva în
[  legătură cu reforma învăţământului. Or, tocmai asta mă interesa şi pe mine.
i : Fără să ştiu cum şi dc ce, pierdusem puterea şi trufia glodului de a pleca de la universitate şi de a preda undeva într-o Scoală primară abecedarul. De fapt ştiam de ce, avusesem timp s* măsor prăpastia, consecinţele unui asemenea gest. Eu nu eram Spinoza, să mă retrag într-un sat şi să şlefuiesc lentile! Iubeam o femeie, aveam un copil şi nici o fatalitate socială şi religioasă nu mâ împiedicase să mă căsătoresc. Ce-ar fi zis | Matilda? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar fi putut zice? Femeia română n-are intuiţii mari, dacă bărbatul nu-şi desvăluie, fie şi prin martori exteriori, viitorul strălucit care îl aşteaptă şi pentru realizarea căruia ar merita sâ te sacrifici Şi nici măcar atunci... Nici măcar după ce aî descoperit că o mare idee care tc-a călăuzit rriumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează neîncrederea, teama de noi sacrificii care i-ar mânca toată viaţa. Ori aceasrâ viaţă era a ci, vroia să şi-o trăiască fiindcă nimeni n-avea să moară în locul cu Se povestea despre Gheorghîu-Dei că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci când învinsese, când luase puterea. Da, spusese ea, azi eşti, mâine nu eşri, iar te bagă la puşcărie. Am fost cu cine cât ai fost închis, acum eşti liber, dar eu nu mai am încredere şî m-am săturat. Şi n-a vrut în nici un chip să trăiască împreună cu el. Femeie mărginită? Nicidecum! Femeie simplă, da, dar cu intuiţii fundamentate. După ani de nelinişte, vroia puţină linişte. Acum că el era liber, nu vroia să-i mai împărtăşească soarra, nici în bine, nici în râu. Matilda, simţeam, ar fi gândit la fel, dar fără sâ-şi iacă datoria în prima etapă, cea a dificultăţilor. Astfel, ajunsesem să gândesc despre ea ce era maî rău, cu atât mai mult forţa mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atât. Peste asta se putea trece. Bucuria singurătăţii în care gândirea ta rămâne activă si jubilatoare putea sâ-ţi ajungă, râmâneai fiu al soarelui şi a tor ce există. Dar fusesem adânc implicat...
890
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
Survenise bucuria dc a apărea în fora studenţilor, în faţa acelot zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere că vor afla secretul gândirii marilor oameni, floarea de preţ a spiritului uman, în a cărei posesie mâ aflam şi, cine stîe dacă nu şi eu însumi puteam descifra pe feţele lor adevărurile acestor timpuri? Cine altul, dacă nu un contemporan, îi putea ghida? Nici Platon şi nici Hegel nu mai erau vii, ca sâ le vorbească de-spre timpul existenţei lor. Şi când spuneam: tovarăşi studenţi! o tăcere absolută se astenica până în ultimele rânduri ale amfiteatrului. Domnii mei! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidclberg, şi cursul său devenise filozofie şi spiritul său fusese stimulat de aceşti tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mâ întorceam eu însumi acasă şi făceam după notiţele mele capitole la cartea despre gnostici, care creştea de la o zi la alta! Cum sâ-i părăsesc? Nu mai vroiam nicidecum. Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (şi eram gata să le fad), numai să pot apărea în feţa lor şi să comunicăm împreună, chiar micşorând până aproape de stingere lumina opaiţului. Dar de ce râsese Ion Micu? Ce viziune avusese?
XIV
Nici nu mai eram atent la ceea ce se vorbea. După cafele Vaintrub şî Ion Micu sc ridicară, se duseră la Matiida, care stătea şi tâîfâstiia cu Tamara şi Tasia, îi sărutară mâna spunând că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalţi, fără să mai dea sau sărute alte mâini, îşi luară la revedere şi de la mine şi se îndreptară spre uşă, îi condusei, dar nu numai până în stradă, ci continuai să-i însoţesc. Vaintrub ghici câ aveam ceva de discutat cu Ion Micu, se scuză şi o luă grăbit înainte.
„Ioane, începui fără ocoluri, poţi să-mi spui şi mie: ai zis că înţelegi de ce e necesară o a doua reformă a învăţământului. Ei, de ce? Şi de ce ai râs?" „Plec din universitate, zise el, dar nu acum, aştept belirea lui l.C, ca să intru pe urmă în presa
literară şi să-i belesc şi eu pe toţi troglodiţii, în frunte cu AmăJcăliţului. Sper să mi se încredinţeze funcţia de redac-tor-şef la Luceafărul literar. De-aia am râs, fiindcă nici troglodiţii din Bucureşti oploşiţi sub pulpana lui l.C. nu vor tcăpa. De-aici, din mijlocul Transilvaniei o să trimit spre ei Săgeţi cu bătaie lungă cât mai otrăvite, să scoată urlete şi să se întoarcă prin pădurile de unde au ieşit."
Deci nici lui nu-i pasă, gândii, ca şi Ben Alexandru şi Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde să ină întorc? „Nu mi-ai răspuns la prima întrebare." „Reforma învăţământului, zise el mergând agale şi privind drept înainte, e necesară ca să mai desfiinţeze nişte catedre, başca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte schema de învăţământ după cea sovietică." Era evident că se ferea, nu râsese de perspectivele căderii lui l.C. şi de ce-o să le facă cl după aceea tuturor Amitcâliţilor care ieşiseră din pădure. Acesr gând îi venise, poate, la masă, dar în biroul meu râsese de ceea ce îi spunea Vaintrub: a doua reformă a învăţământului îi stârnise acel straniu râs. Dar nu mai insistai... „Şi crezi câ filozofia va fi atinsă?41 Nu-mi răspunse câţiva paşi. Ai fi zis că se gândea, dar nu sunt sigur dacă la întrebarea pe care ho pusesem. „Cred că da, zise. Si cred câ şî decanul nostru va fi schimbat după ce pică l.C." „Nu înţeleg, ce legătură are Vaintrub cu l.C?" „N-ai fost atent la discuţie. Aşa cum e el, foarte bine pregătit, un marxist convins şi cu un caracter ferm, e omul lui LC El l-a pus acolo, Fără sâ mai vorbim câ se vor găsi destui turnători care demaşte (dacă nu l-au şi demascat) câ nu aplică linia partidului în învăţământ, că e contra colectivizării agriculturii şi alte erezii contrarevoluuonare." „Doa; n-o să crezi că o să-l toarne vreunul din musafirii mei?" „De!" zise el, repetând dubitativul rebrenist v\dicăcine? Părinţii mei, nevastâ-mea?" „Mai erau şi alţii. Nu zic de ginecolog, dar era o tipa acolo care se uita la noi ca la nişre râme. Vampa aceea flegmatică cu buzele groase şi ai fi zis cu ochii adormiţi, Eî, prin crăpătura pleoapelor ne studia şi, cu
892
MARTN PREDA
CB, MAI IUWT DINTRE PĂMÂNTENI
893
urechile la pândă, auzea tot." începui să râd.., „Fugi de-aici, altele sunt isprăvile ei, nu să toarne/' „Am văzut eu multe din astea, nu mă întreba, câ spun. St nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos un cuvânt, nu-mi inspiră încredere." „Acuma, zisei eu batjocoritor, n-o să maî mergem în vizite de teamă câ..." „Poţi să mergi oriunde, dar depinde ce vorbeşti..." „Cum adică, ce sâ vorbim atunci? Despre papesa Ioana? Cred că suferi de spionită.. " nI<asâ să sufăr eu de spionită şi fă tu pe viteazul în saloane, şi o sâ vezi ce e mai deranjant, spionită sau arestuira..Şi râse. „Dar n-am scos un cuvânt'1, protestai... „Nu mâ refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba dc Vaintrub. Sunt sigur că nu numai la voi şi-a exprimat el ideile aale antipartinice.14 „Tu glumeşti, sau..," „De! exclamă Iarăşi, Să dea Marx să n-am dreptate.** „Bine, ziseî, o sâ fiu atent. 1 ,a urma urmei, Vaintrub îşj redeschide cabinetul, dar ce fac eu dacă mă dau afară..„Nu cred, zise el, deşi nu eşti membru de partid, ai origine sănătoasă, taică-tău e muncitor." „Da, dar dacă se desfiinţează catedra mea?" „Atunci nu mai ştiu, tise. Parcă ziceai câ abecedarul..." „Unae sâ pleci tu, şi alta când eşti dat afară..." „Vezi? Ţi-am spus atunci, în ziua aia, câ nu pleci tu, eşti dat afară. Ai făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai ştiu cc să-ţi spun. Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o sâ-ţi pară râu? Adică ce sâ-ţi pară râu, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, dacă nu pleci s-ar purea totuşi sâ vi se desfiinţeze catedra. Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desfiinţarea unei catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni de ceva, n-ai fi în situaţia marelui filozof, căruia is-a desfiinţat catedra numai ca sâ-1 dea pe el afară." „Bine, Ioane, mai spusei şî îmi luai Ia revedere şi mă întorsei spre casă. Dar revenii după câţiva paşi: şi totuşi mi mi-ai spus de ce e necesară această a doua reformă a învăţământului/ „îţi spun eu, zise, ne vedem mâine la braserie.
„Are dreptare, gândii în rimp ce făceam drumul înapoi, desfiinţarea unei catedre nu înseamnă un blam pentru cei care tîn cursuri la ea, e o măsură generală... Şi apoi nu se ştie dacă
sc desfiinţează... Oricum pot preda de pildă isroria la orice liceu, ba chiar şi matematicite şi geometria, care îmi plăcuseră totdeauna şi nu le uitasem, ca şi fizica. Sau latina... Da, latina, franceza... Mai degrabă..." Pe urmă îmi amintii câ şi latina fusese scoasă din învăţământ, iar franceza redusă la o oră ţie lună sau ceva în genul ăsta. Oricum, fizica va rămâne... O adâncă tristeţe însă îmi spunea, gândind toate acestea, câ niciodată n-o să mai intru într-un amfiteatru şi să predau studenţilor mei pe care începusem să-i cunosc şi să ţin la ei. Diferenţa de vârstă între noi era mică, dar inocenţa lor era mai mare. în cursurile Mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia azi e posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai căror preoţi -şi asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică - ar fi savanţii. „Bătrânul", cum îi spunea Einsrein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor fiinţe care i-au smuls multe secrete şi care astăzi (în posesia mijloacelor de a explora atâtatomul, considerat ultima particulă şi ultimul dintre secrete, cât şi marele cosmos), pot să-si permită să gândească nu numai pe plan existenţial, ca domnul Sartrc, că angajarea mea angajează totul, dar numai pe planul unei conştiinţe doar în relaţie cu o alta, nu şi cu cea a unui câine sau a unui cal, ci pur ştiinţific, câ sunt angajat la nivel cosmic. Descartes gândea: Cegile* ergo sum. Dar unde? într-un univers determinabil, în care există gândire, dacă eu gândesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decât paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi verificate prin măsuri astronautice. Asta ar însemna că dacă există gândire tn univers, trebuie să ne abţinem s-o opunem materiei» sâ nu mai credem în această dualitate, care presupune o natură scizionată, care ar face de neînţeles postulatul: gândesc în cosmos, pentru că cu gândesc, postulat de nerespins... Reacţia studenţilor mei a venit la ora următoare, cu o grămadă de întrebări şi cu priviri care ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit şi materie? Totul
894
MARIN PREDA
CFI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
895
e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? îşi creează o aparenţă, le-am răspuns. Universul îri ansamblul sau este conştient de sine. Atunci ce este spiritul? Este conştiinţa cosmică- Ce este o conştiinţă? $i întru cât o nouă gnoză ar putea deveni religie? Orice religie, le-am răspuns, îşi propune o mântuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la descoperirile ştiinţifice, ar elibera omul tic teama de nelinişte cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrânit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimântătoare în faţa unui univers de catran, care pare absurd. înţelegând că universul suntem noi înşine, putem, prin inteligenţă, înţelege câ nu murim niciodată. Gândind cosmic, ne salvăm chiar prin cl, prin univers, care ne-ar deveni familiar şi eternitatea lui ni s-ar transmite, deşî ştim că într-o zi vom muri totuşi... Apoi am întrerupt întrebările, spunându-le câ vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. îmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări stimulatoare? Nici unul dintre ei nu se gândea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoştinţă de sine şi care lasă în' întuneric şi fără răspuns întrebarea ce este atunci materia? Ceva mort? O simplă combinaţie dc molecule, de atomi şi electroni? $i nici unul dintre ei nu s-a găsit sâ divulge cuiva „erezia** mea, cum avea să se întâmple mai târziu, când prin selecţie, în fruntea organizaţiei lor de tineret, U.T.M.-ul, aveau să fie puşi cei „vigilenţi", cărora n-avea să le mai scape nimic...
XV
Când ajunsei acasă, arhitecţii şi ginecologul Salanţiu plecaseră şi ei, rămăseseră rudele» Dar ce era tăcerea asta? Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de tăcere? Da, probabil! Mă aşezai într-un fotoliu şî aşteptai sâ-şi continue conversaţia, dar clipele treceau şi nimeni nu deschidea gura.
Mă uitai Ia Matiida, dar nu înţelesei: cine era urâta aia? Da, chiar Matiida, dar chipul ei era strâmbat, ca şi când ar fi fost fficut din două chipuri suprapuse şi acum o puternică zgâlţâitură interioară i-ar fi stricat secreta armonic. Exorbitaţi, ochii ei îşi pierduseră culoarea, verdele devenise albastru în-[ lunecat... Marele Vasile părea să rumege ceva în sensul câ nu era bine ce se întâmplă, dar nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era creaba lui. Tamara îşi deschisese pleoapele lăsate şi se uita bmine cu o curiozitate lacomă şi neascunsă, aproape sfidătoare. Părinţii şi bunicii mei sc uitau şi ei la mine parcă mi-ar fi spus: dă-i dară pe toţi, sunt contra ta şi a noastră. Tasia rupse tăcerea. „Matiida, hai, gata!" Gata ce?
„lasâ-mă, Tasia41, zise ea cu o voce care se debarasa de Tasia şi de oricine ar fi incercat să-i dea sfaturi: Petea se arătă şi el concesiv, ba chiar cunoscător al unor realităţi... „Vezi că pe urmă tu rămâi aici singură cu el, cu noi..zise el. „Dar ce s-a întâmplat?!" murmurai eu nedumerit. „Mai întrebi ce s-a întâmplat? zise Marilda. Mai întrebi ce s-a întâmplat?" repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întâmplat?" reluă paroxistic. „Da, confirmai cu senin, ce s-a întâmplat?" şi vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu se întâmplase, dar nu mai avui timp, Matiida sări din fotoliu şi se apropie de mine. „Unde-ai fost? Şi nu aşteptă răspunsul: unde ai fost, strigă şi îşi înfipse mâna în părul meu şi îmi smuci capul de astă dată ţipând neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai pierit, spune- -." într-o fracţiune de secundă gândii câ mâna ei în părul meu e un simplu gest nestăpânit care putea sâ însemne şi dragoste furioasă şi care se va opri, puteam apoi sâ râd, dar ea continuă să mă zgâlţâie cu violenţă şi atunci o plesnii peste faţă şi ea bătu aerul şi căzu pe-o parte, întâi peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli pc jos; dar nu stătu nici o clipă acolo, se ridică în genunchi, puse mâna pe vaza încărcată cu flori aduse de
896
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
897
musafiri şi în clipa următoare această vaza trecu ca un proiectil pe lângă capul meu şi se sparse în curte prin frumosul vitraliu. Resimţîi şocul violenţei neînfrânate, ţipătul geamului sparţi apoi bufnitura şi explozia, ca un semn de sinistru, a vasului de sticlă, „Să nu mai îndrăzneşti, gâfâi ea revenind în fotoliu. Niciodată să nu mai îndrăzneşti..." Şi arăta extrem de satisfăcută de ceea ce făcuse şi de aceea glasul ei era acum perfect liniştit. Iar eu gândii: Asta e mai rău decât ceea ce ai făcut, această oarbă satisfacţie de a fi ridicat mâna asupra barbarului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest bărbat, să-ţi cauţi altul. In acelaşi timp simţii cum o picătură de sudoare mi se prelinge pe gât. Mă şrerseî, nu era sudoare, ci sânge. Mă ridicat şi mă dusei în baie fiindcă simţeam că mă ustură faţa. Când mă uitai în oglindă văzui trei dâre de sânge pe obrazul drept, amestecate cu zdrenţe de piele ruptă. Când avusese timp să mâ gberuiască astfel? Probabil că fulgerător în chiar clipa când o lovisem şi abia dupâ aceea căzuse. Mă spălai, dar sângele reveni maî ales în câteva locuri unde ghearele intraseră adânc. O furie rece mă năpădi, dar pe urmă mă liniştii. Din moment ce hotărârea mea era luată» trebuia să-mi retrag şi furâs nu mai avea nici un rost...
Mă întorsei în hol şi foarte liniştit le spusei rudelor: „Vă rog să plecaţi." „De ce sâ plece? zise Matilda. Nu pleacă nimeni,, sunt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artimon, Petia, staţi, dc cc sâ plecaţi, fiindcă vrea el?" De altfel, nimeni nu schiţase vreun gest că ar avea de gând să se ridice. „Bine, zisei, staţi../ gândind, ce-o să faceţi acuma, o sâ vă apucaţi să jucaţi leapşa pe furate? Spectacolul s-a încheiat şi odată cu cl şi istoria unei iubiri moderne, foarte moderne chiar, dintre un universitar şi o arhitectă, nu mai aveţi ce vedea.
Aşa credeam...
„Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfârşit dupâ ce triumfase, nu înainte ca până acum, tot nu vrei să-mi spui unde ai fost? Iaşi musafirii singuri şi pleci şi tu, tot ca un
musafir. Păi musafir eşti tu în casa asta? Ăsta e musafir la el în casă, constată ea cu un humor dc care n-avea nici un chef. Da, că să ajute şi el ca alţi bărbaţi, de unde, şt când se aşează Ia masă şi e servit se strâmbă câ nu-i place mâncarea şi nici măcar nu se fereşte, scuipă alături. I.asâ, nu te mai şterge, o sâ sufere Clara careva zile că n-o mai poţi vedea până îţi trece şi pe urmă n-ai decât să pleci cu ea în Israel... Aî fi în stare sa treci la jidanism şi să vă duceţi amândoi acolo să lucraţi într-un chibuţ.
Asta era formidabil! gândii. Ea care se măritase cu un evreu, care îi cumpărase acest apartament alei, cum spusese adineauri, vorbea ca şi când în viaţa ei n-ar fi iubit tocmai un jidan.. _ Mă uitai într-o parte, ca să nu i-o spun şi să nu rând sardonic... I-o spuse însă Tasia: „Tu în ce casă stai? Ce era bârbatu tău care ţi-a fâcut-o cadou?" „Ehc! Era un om cu un cap mai presus decât alţii, să nu te legi tu de el! Inimă de aur!" „O fi fost, zise Tasia, da' tot jidan era! Nu-ţi stă bine să-i vorbeşti de rău!" „Da* nu-i vorbesc de rău, Tasia! Spun numai câ drumul e liber, să se ducă cu ea unde vrea!" „Dar aia e măritată, dragă, ce tot vorbeşti tu acolo? zise Tasia. Şi îşi iubeşte bărbatul." „Fleacuri! exclamă Matilda, bărbatu-său îşi iubeşte prima nevastă, nici nu se uită la asta... Aşa că-.. Eu îmi cresc copilul meu! (nu mă mai mărit, mi-ajunge!), iar el poate sâ plece cu ea şi în Patagonia, dacă în chibuţ n-o să-i placă. Parcă îi pasă lui de copil! Când i-am spus câ sunt însărcinată, ştiţi ce-a zis, dragă?! exclamă ea uluită. Că o să-l bage într-o traistă pe băţ şi o să se ducă şi o sâ-1 arunce înrr-o prâpasrie. lntrebaţi-l! E adevărat că aşa mi-ai spus? mi se adresă cu aerul că n-o să am curajul să spun că nu. îndrăzneşte să spui că nu e adevărat! Ai fî în stare să negi! Vedeţi?! Tace, n-are nici curajul să nege şi nici să se apere." „Dar cine eşti tu, fă, să-l judeci? zise bunicul indignat. Se vede că nu te-a bătut la timp!" „Nîcî o grijă, bunicule, câ m-a bătut chiar în ziua când i-am spus că o sâ avem un copil, strigă Matilda. E adevărat? Spune-i bunicului, eşti om, încearcă sâ
898
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
899
minţi", mi se adresă iarăşi. „înseamnă că nu te-a bătut bine", răspunse bunicul care ştia el adevăruri fundamentale, că numai un beţiv şi un stricat îşi bate nevasta degeaba şi n-avea el nevoie să mă audă pe mine negând ca să se convingă că nu eram dintre aceştia şi că deci n-am bătut-o eu fără motiv.
Tata nu zicea nimic, îşi plecase fruntea confuz. în mod ciudat mama avea chipul senin. „Cum poţi să spui tu, maică* vorbele astea, zise ea, că a vrut să-ţi îa copilul şi să-l arunce într-o prăpastie. Asta n-am mai auzit de când mama m-a făcut!" „Ei, zise Matiida, eu am auzit cu urechile mele. întâi a zis că o să mi-1 îa şi să-l dea la un leagăn, la copii abandonaţi, pe urmă a zis nu, mai bine îl arunc într-o prăpastie. întrebaţi-1!" Ceea ce mâ uimea mereu era humorul ei, din tonalităţi imposibil de descris! Un humor popular, compus din uluiri, nedumeriri, invitaţii să contemple şi alţii ceea ce i-a fost dat ei sâ-şi audă urechilor... „O fî glumit, v-oţi fi certat", zise Tasia simplu. „O fi băut şi el un pahar mai mult!" zise şi şeful clanului împăciuitor. „Staţi că vă spun, se hotărî atunci Matiida sâ închidă gura părinţilor şi bunicilor mei- E adevărat, mamă soacră (dumneata n-o să te dai îndărăt şi o să recunoşti), e adevărat că la optsprezece ani a trăit cu o stricată şi a vrut să se însoare cu ea? Auzi, sâ se însoare cu.
Sării în picioare, dar în aceeaşi clipă sări şi Matiida şi se adăposti în spatele fratelui ci mai mare. „Te omor, îi spusei în şoaptă cumplită. Mie poţi să-mi spui orice, dar nu mamei! Dacă nu fugi în seara asta de-acasâ te strâng de gât până o să-ţi dai răsuflarea." „îl auziţi, strigă Matiida fără teamă, în fotoliu. Nici nu mă miră! A mai omorât el pe cineva, o fată cu care a trăit, o studentă, a lăsat-o însărcinată şi în loc să se însoare cu ea, a dus-o la un doctor, un criminal, că altul n-a mai găsit şi aşa a scăpat de ea. Nici azi nu se ştie ce-a făcut ăla cu moarta!" „De ce nu spui tu, zise tata, că a vrut să ne omoare şi pc noi?" „I^sâ, că ştiu eu cum s-a purtat şi cu dumneavoastră! De la el
|| ştiu, eî mi-a spus, cu gura lui: am chinuit-o pe mama! Bine c-a | recunoscut, dar acuma nu vrea să recunoască..." „Atunci de f. ce l-ai luat! zise bunicul liniştit, şi el cu humor. Ai avut la f dispoziţie doi ani ca să-l cunoşti şi două măritişuri în urmă, nu | poţi să spui că ai fost o fetişcană fără minte. Eşti mai bătrână ! decât el!" adăugă cu brutalitatea simplă a oamenilor în vârstă i care merg direct şi fără nuanţe spre realităţile elementare. „De unde să ştiu eu ce zace în el", răspunse Matiida, al cărei chip se transfigurase brusc, urâţenia pieri de pe chipul ei şi văzută fără sâ fie auzită ai fi zis că povesteşte ceva pasionant şî cei din jur o ascultă subjugaţi atât de ceea ce spunea cât şi de frumuseţea strălucitoare a acelui chip straniu. Şi era adevărat, eu o ascultam astfel, pentru că, desigur, forţa ei de mistificare era pentru mine o revelaţie stupefiantă. Vroiam s-o mai ascult, mi-era chiar frică să nu înceteze, să treacă la sentimente mai bune, şi rudele, care sunt setoase de spectacol ca toţi oamenii, să nu încerce apoi, văzând că gluma se îngroaşă, să micşoreze proporţiile catastrofei, sâ ne îndemne la împăcare, nu s-a întâmplat nimic, aşa fac cei care se iubesc, aveţi un copil, trebuie să vă înţelegeţi, mai lasă unul, mai închide ochii altul, sunteţi tineri, aveţi sângele fierbinte, n-aveţi minte deloc... Făcui bunicului un semn să tacă. Eram acum fascinat să aflu ce nu ştiuse Matiida că zace în mine. „Spui dumneata, bunicule, că n-am fost o fetişcană. Ba am fost! strigă Matiida. Pentru câ înainte am avut de-a face cu doi bărbaţi care s-au purtat cu mine civilizat, nici unul nu numai că n-a îndrăznit, dar nici nu s-a gândit vreodată câ ar putea să mă lovească. Şi când l-am cunoscut pe el, mi-a luat minţile! Era prieten cu ultimul meu bărbat, care a făcut prostia să-i povestească aproape tot ce se întâmpla la noi în casă, nu ne prea
iînţelegeam, recunosc, dar a venit el şi a început să-l îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divorţează, despartă-te, îţi ratezi viaţa, tu eşti poet, te împiedică să scrii. Venea la noi în
900
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE P^tHÂNTFNI'-" ^-Soi
casă şi se uita la mine crunt, distant, rece, srăpân pe el, indi* ferent, nepăsător. Recunosc că, faţă de el, bărbatu-meu de-atund parcă era încă în scutece. Asta bărbat, mi-am zis, şi mi-a sucit capul aşa de tare că am început să fee numai ce-mi spunea el. îmi scria scrisori din şcoala militară, furios ca şi când ar fi avut vreun drept asupra mea, că de ce n-am intentat divorţul? Ce mai aştept? Şi vorbe urâte la adresa fostului meu soţ, care, oricum, îi era prieten şi ţinea foarte tare la el şi nu era vinovat de nimic, nu-i făcuse nici un rău. Da, vroiam sâ divorţez, dar nu aşa! Am încercar să-l potolesc, am plecat într-o excursie împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el şi cu mine nu mai putem trăi împreuna, dar că să ne gândim bine dacă noi doi ne potrivim. Atât i-a spus! Rămân eu în urmă cu el (şi mă arătă cu degetul, nu maî aveam nume!) şi îl întreb: ei, ce-a zis? A început să-l înjure! Pe urmă ne-am aşezat la masă pe iarbă verde şi l-a luar peste piciori câ e timpul sâ răspundem la o întrebare a unui mare filozof bulgar. îşi bătea joc de el! Şi ăla, săracul, ce putea să facă! Era el înalt, dar n-avea puterea să sară la bătaie, şi l-a adus în stare să se urce şi sâ urle prin copaci!... Da, dragă, am crezut c-a înnebunit! îşi desfăcu ea braţele înspăimântată retrospectiv. Să stai alături de nevasta ra legitimă şi să te vezi luat peste picior de.,. un străin, cum să nu-ţi vie să te urci prin copaci şi să urli? Mai bine se băteau, era mai bărbâ-teşte, dar nu sâ-1 umilească în sensibilitatea lui de om, nu de câine, să-i dai un picior după ce i-ai fose prieten şi i-ai luat minţile nevesri-si".
Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu şi cu Petrică sâ ne batem! gândii, şi eventual Petrică să iasă învingător, sau în orice caz să încasez eu ceva... chiar dacă Petrică ar fi încasat mai multe. Sau şi mai bine, Petrică să-mi fi dat o serie de pumni în cap, şi eu, „generos*** să nu-i fi răspuns. Poare că aşa aş fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit ideea, a preferat să insinueze
că nu pe Matilda o iubeam eu, ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze şi lui taică-său.
„Uite-I, râde, strigă Matilda (poate că fâră sâ vreau, avusesem un surâs?), lui t se par toate astea ceva, aşa, de râs, dc călcat în picioare. Asta e ceva, asa, nemaivăzut... Ei, află că te-ai înşelat, domnule! Mi-a venit mintea la cap!" „Păi atunci e bitie, lise bunicul cu humorul lui de care apoi, mai târziu, de câte ori îmi aduceam aminte râdeam în hohote singur, chiar şi pe stradă. E bine, repetă el dând şi dintr-un umăr şi apleeându-şi $i capul spre acel umăr, ca o expresie a evidenţei. Vă despărţiţi, băiatul e tânăr şi de fete e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai facă..." „Să vedem cine îl ia, strigă Matilda. El frumos nu ştie sâ se poarte, de iubit aşa sâ-i bată si lui inima pentru o femeie nu e în stare, la rude nu ţine şi asta n-ar fi nimic, că nu ţine, dar le batjocoreşte... îl invită şi pe el Tasia la o petrecere. Nu, câ nu vine. Cum să nu vii, dragă?! exclamă ea indignată, o indignare înaltă. Sunt rudele soţiei tale. Până la urmă îi explic eu câ n-o să stăm mult, în fine intră pe uşă cu o falcă în cer si una în pământ, nu dâ mâna cu nimeni, la mine se uita de sus parcă ar fi sosit marele senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care în viaţa mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei rude. Asta e ceva, aşa, nemaipomenid (şi deschise un braţ şi făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cosmică!) Că cică dacă pe Tamara o păzeşte un drac, unul care a văzut odată la gârla o muiere goală şi el a zis că e un om cu.,. alea în piept şi s-a dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă au cumva dracu-ăsta i l-a trimis euTamarei, ca s-o servească.--" „Pai aşa şi e, zise bunicul. Orice muiere are un drac!"
Bunicul începu sâ mă irite cu intervenţiile lui: mă uitai Ia Matilda crunt, simulând că aş fi copleşit şi furios ca să-mi dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc când tocmai aflam câ infama Tamara îi povestise totul, nu numai scena de la Tasia, ci şi în mod sigur, cum aveam sâ aflu, o oră mai târziu,
902
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
903
şî istoria cu Nineta Romulus şi cu Căprioara: se interesase* făcuse, cum se zice, investigaţii şi trebuie să recunosc că tot ceei ce aflase era exacr, în afară de câteva lucruri esenţiale în ceea ce o privea pe Căprioara şi venise şi-i spuse Matildei; o făcuse din proprie iniţiativă? asta era neîndoielnic: o crezusem femeie fatală, când colo era o poamă vanitoasă care ţinea la cinstea bărbatului pe care îl înşela pe toate drumurile, da, dar îlîriştU eay noi trebuie sâ continuăm să-l respectăm, şi pe ea în primul rând, sâ nu-i spunem la masă ce nu trebuie- Mare doamnă ca, cum, soţie dc brigadier silvic... „Pe urma, zice, îi spune Tamarei adică, continuă Matiida, ai de gând sâ asculţi mai departe vorbăria ăstuia? Adică a lui Vasia. Fratele meu e pentru el asta şî ce spune el e vorbărie! Poftim! Şi-i spune Tamarei* Cum trăieşti tu cu gringalet-u\ tău? Tamara nu ştia ca c un cuvânt franţuzesc, care înseamnă asa, pricăjit, prăpădit si n-a ştiut ce sâ-i răspundă. Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care să-ţi baţi joc. Şi-i spune: gringalet-u\ tău are, sau n-are? Auziţi, dacă se poate imagina o astfel de neruşinare mai desmăţată. Ce-o fi crezut cl că e biata 1 amara? Formidabil! Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunoşti şi care e şi rudă a soţiei tale, dacă a ra n-o consideri. Şi măcar dacă ar fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminând o scuză pe care Vasile, de pildă, mi-o acordase), îi merge mintea aşa foartf treaz şi diabolic, şi când am auzit asta, când mi-a povestii Tamara, mi-a fost ruşine, dragă, de bărbatul meu... Auziţi, un intelectual, un universitar cu înalte studii, să-i spună unei doamne ca un birjar, bârbatu-tău are sau n-are? Colosal!.,/ „Ce sâ aibă, zise bunicul, băt? Dacă e traista, e şi băţ." Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi conveni această interpretare şi râse şi ea. Tamara râmase cu masca ei care nu ascundea nimic, ţeapănă, ca şi când nu ea ar fi alimentat indignarea aceasta acumulata de-atâta vreme şi care izbucnise acum cu violenţă. De ce tocmai acum? Din pricina Clarei? Disproporţie!
■ Be unde răsărise această nonă Matildă cu care nu mai vedeam posibilă o convieţuire? Dacă ţintea mai bine îmi spărgea capul, ftni scotea un ochi, mă desfigura pe toată viata... Cât despre Peiea şi gringalef^ui însuşi arătau în mod ciudat foarte bine dispuşi... „Pe urmă, continuă Matiida, tot el m-a făcut să nu dorm două săptămâni, că de cc nu m-am uitat Ia el, câ de ce am închis uşa jiu sriu cum, că am fost odioasă, mă urărisem, imbărrănisem cu cinci ani de care mi-a făcut,,.'1
Fascinaţia mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai iarăşi şi cum sângele nu mai apăru mă gândii cu ce să dau sâ nu se mai vadă dârele, căci se vedeau acum mai rău în spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe faţa unui borfaş, de sus de la colţul arcadei până jos sub falcă. Iată deci ce-am crezut că e şi cc-a ieşit, gândii. Hm! Si în ultimele două luni, dar ce aiecu două luni, chiar astâzi, în oficiu, băuserâm împreună un pahar si ne sărutaserăm ca altădată. Imposibil să mâ duc aşa b cursuri! îmi veni o idee: să dau cu pudră. Intrai în dormitor si luaî de pe masa eî de toaleta o cutie şi dădui cu perniţa aceea mică. I.a început mi se păru câ ţine, dar pudra se deslipi la prima grimasă, arătam şi mai rău, ca o fantomă, sau ca un vampir. Pe urmă îmi veni altă idee: ceva care se putea lipi foarte bîne era fondul de ten. Desfăcu! o sticluţă si începui sâ dau cu lopârica aceea înşurubată în dop. F,ra perfect. Nu se mai cunosrea nimic. Puteam sâ merg şi la cursuri şi sâ mâ întâlnesc după aceea şi cu Ion Micu.
Revenii în hol foarte vesel şi spusei: „Ei, domnilor, spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reuşat, biletele au fost pe gratis, ieşirea prin Sărindar, cum se spune la Bucureşti- Matiida, tu mai ai ceva de spus?" „Da, plec şi eu..." nDa, liber, luaţi-o", spusei cu nepăsare, aşezându-mă în fotoliu picior peste picior. Dar chestia asta cu luatul nu conveni la nimeni, Matiida însă se ridică şi dispăru, sâ se pregătească adicâ de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul fetiţei, de unde însă reveni
904
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 905
îndată, se aşeză şi-mi spuse: „iau şi copilul". „Bineînţeles, zisei» J dar să-mi spui unde te duci, ca să pot veni sâ-1 văd, cu toate că am vrut să-l arunc înrr-o prăpastie. M-am răzgândit. Şi încă '] un lucru, vreau să-l spun întâi pentru mama, deşi n-ar fi nevoie* ea îmi cunoaşte viaţa, apoi pentru Vasile-baci, cum se zice pe la noi, si pentru cine mai e amator: fata aia cu care am trăit eu la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la Bucureşti cu un maior, pe urmă s-a despărţit: şi s-a recăsătorit la Iaşi cu un mare negustor, cu care a avur şi doi copii. Am cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sunt stricate (şi mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu mă interesează, dar fata asta nu era, A doua fată, studenta în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu doctortd Ygrec, are adresă, toată lumea le cunoştea legătura. Cât despre tot cc-aţi auzit aici recunosc, am greşit fundamental: oamenii iau totul în serios, sau lc plescăie limba în gură de plăcere să-ţi înţeleagă cum vor ei unele cuvinte, N-au decât! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu acuma şi să nu mai gândesc ce-mi place, bineînţeles însă că o să fiu ' mai atent la omul din faţa mea."
Şi tăcui şi începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai îndărăt. A! Vitraliul! Mă ridicai şi El cercetai atent. Da, se putea drege, vaza-proiectil îi fâcase doar o gaură, restul rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obişnuit si tot rămânea el frumos. Sigur că cu ştiam ce păţise, dar nu serica un martor în această casă...
1 asia se ridică prima. „Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua scama la vorbe. Dacă ari fi mici sau aşa mai la început, aş şti ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a tace cu două fete, ea cu doi bărbaţi, nu ştiu ce sa vă spun." Gringtilet-\i\ îmi bâlbâi ceva negând energic cu degetul: „Să ştii că nu sunt supărat! Aşa m-a făcur mama, cam pricăjit/ Cu un humor care mă surprinse. Si îmi şopti la ureche. „Şi să ştii câ oamenii mici au... mari.'1 Izbucni în râs.
Tamara se răsti la el: Hai, odată!" El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta ce simte, rămase o clipă trăsnită şi masca i se strică. „Bine, zise, atunci eu am plecat." £1, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar şi-mi şopti: „Nu lua în seamă! Matilda te iubeşte, îţi spun eu, se făcea foc când venea pe la tanti Tasia şi cineva spunea aşa vreo vorbă despre tine." „Bine, bine, îi spusei, noapte bună!" „Tasia, strigă Matilda, stai că vîn şi eu, uite-acum îmi iau fetiţa şî vin.-,"
Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lângă mine cu urâciunea de nevastă-sa fără sâ-mi spună iitmic iar şeful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce: ltK\ înţeles? zise foarte tare, asta e!" Adică să îngrop totul şi să-i pun cruce,
1^ ascultai paşii pe troruar. Ai mei erau şi ei în picioare, după ce, ca nişte stăpâni ai casei, îî conduseră până la uşă pe ceilalţi, îşi dăduseră mâna, îşi spuseseră la revedere. 1^ revedere? Hm! Nu va mai fi nici o revedere! Gata! Adio! „Matilda, strigai, vino ţi ia-ţi rămas bun de la mama." „La revedere", strigă sî ea tară să iasă din dormitor, unde nu ştiu ce făcea. „Mamă, zise mama uitându-se în sus la mine, tu nu te înţelegi cu muierea asta. Nu-ţi pierde vremea, n-are nici un rost..„Hai, mamă, nu-mi spune lucruri pe care le ştiu si cu, chiar că n-are nici un rost..."
Matilda ieşi totuşi, în rochie de oraş (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gât, cu care îşi primise musafirii), îşi luă la revedere şi râmaserăm singuri. în hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ea căzuse pc masă, ceşti de cafea cu mucuri de ţigări înfipte în zar (ăsta era nesimţitul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i pasase că scrumiere se aflau peste tor), sticle de vin goale pe şemineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut... Şi Marilda în mijlocul holului cu mâna la gură şi capul în jos. Intrigat, mă apropîaî. îşi înăbuşea râsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate si perversitate în frumoşii ei ochi
906
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
907
verzi. Pufni iar în râs, chicoti... „Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărţeam... Mi-a zis fă şi am înţeles că tot muiere neisprăvită sunt şi eu, ca şi altele şi că pe el nu-1 impresionau cuvintele mele,. / Mă pomenii cu gâtul înlănţuit. „Nebună maî sunt şi eu, zise; şi râse iar; dacă nu te-aş iubi, aş fi stat cu* minte ca o curcă! zise ea chicotind mereu şi te-ai fî plictisit. Mirosea însă puternic a vin şi corpul ci parcă frigea. îi pusei mâna Ia gât. Avea febră mare. „Si Tasia, ce ţi-a zis? Dar Artimon?" Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în râs, ţinându-şi mereu mâna la gură. Parcă ar fi spus: cc vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poţi să-mi spui tu? „Vino cu mine, îi spusei, vesel şi eu, dar resemnat ca în fata morţii. Ce zici dc vitraliu 1 ăla?" „îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat", zise cu o frăţească sinceritate. „Un meşter bun o sâ-1 repare, îi spusei. Dar nici un meşter, oricât de priceput, n-o să poată drege ceea ce mhai făcut tu mie astăzi!"
Si măsurai pe deplin conştient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anestezia deciziei, căci o decizie alungă câinii suferinţei, simţii totuşi o smulgere, o sfâşiere greu de suportat dinlăuntrul fiinţei mele, cum povestesc cei operaţi, că o durere surdă îi face să urle când organul bolnav este tăiat. Intrai în bucătărie şi deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte câteva sticle pentru mine. Nu vroiam să văd totul altfel, cum spusese şeful clanului că o să se întâmple după acest vin, ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca .să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. „Dar şi eu vreau, zise Matiida surprinsă când mă văzu reapărând în hol cu sticla şi numai cu un pahar în mână. îi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie: să se ducă acolo şi să-şi ia singură un pahar curat.
XVI
„Un han mongol (urmaş al marelui Genghiz), urmaş demn al tatălui său, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul român
| de o primejdie mortală, începui eu turnând în pahare. în mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pământ sttăin, cu prea mulţi munţi şi cu populaţii pestriţe şi şefii hoardei au hotărât să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor i lor şi acolo să-şi aleagă un nou han. în drum, ca o simplă miş-| care de deget a destinului au trecut pe la noi şi au nimicit statul cuman, care se instalase demult pe câmpiile noastre şi părea r bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inşi pe care destinul se pare câ nu vrea să-i protejeze»" „Te crezi mare han!" râse ca. „De ce nu? Abia voi împlini curând douăzeci şi cinci de ani, totul e în faţa." „Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în '44, să te înscrii în partid." „Nu se ştie", zisei-
Ridicai paharul şi ciocnirăm. îl băui dintr-o dată şi îl umplui la loc. îmi aprinsei o ţigare. Matiida ceru şi ea una pe care i-o aprinsei şi ea îşi apropie capul. Mă simţeam vesel şi al doilea pahar îmi spori această stare. „Vezi ce bine e? zisei. Eşti mulţumită, nu?! Tu te simţi bine! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ţha povestit?" „Tamara, cine să-mi povestească". „Şi când ţi-a povestit?" „Chiar azi, în timp ce voi eraţi în bibliotecă." „Tu ai pus-o să scormonească?" „Cum o s-o pun...?" „Şi tu ai relatat exact, sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, câ ar fi fost al meu!?" „Nu, aşa a aflat ea!" Ciocnirăm din nou şi îi şoptii: „Vezi ce bine e? Şi ticăloşii se sîmt bine, aşa, mulţumiţi, cum stau ei şî beau vin împreună, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat."
Şi îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, şeful de echipă de la ecarisaj, Acojocăriţei. „Nu? E bine, semănăm cu ei! începutul a fost greu, urma vine de la sine..."
Ea tresări. „Sună cineva, zise, cine poate fi la ora asta?" şi curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat bocănituri de încălţăminte grea urcând scările. Cine dracu putea sâ fie? Sării în picioare. Uşa fu dată de perete şi în hol apărură trei
908
MARIN PREDA
CRI MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
ofiţeri; în urma lor, Matilda, care îmi aruncă o privire neliniştită. Rămase acolo Ia uşă» de care sc rezemă şi îşi încrucişa braţele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimţiri rele, „Domnul Petrini, nu?" spuse unul din ei, care nu era şeful lor, avea mai puţine însemne pe epoleţi. „Da, eu sunt, ce s-a întâmplat?" „Găina a ouat", zise şefii! lor, un căpitan de rangul doi şi mâ apucă brutal de braţ şi mă împinse spre perete. „Mâinile in sus pe perete, haide» apropîe-te» mâinile în sus!" „Da' de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mâinile în sus? mă revoltai eu brusc şi revenii sâ mă aşez în fotoliu. Dacă aveţi ceva de discutat cu mine, luaţi loc şi făceţî-vă datoria. Dar mai întâi cine sunteţi?" Ăsta se uită la mine cu un dispreţ plictisit şi ameninţător, se întreba dacă să-mi cârpească sau nu una, ca sâ văd imediat cine sunt. „Eşti arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete şi mâinile sus!" Şi cei doi mâ apucară de braţe şi mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent unguresc mâ sfătui binevoitor: ridică mâinile pentru percheziţie. 1 e ridicai, dar nu la perete, mă percheziţionară, îmi luară portofelul, îmi reţinură actele, biroul populaţiei şi carnetul de universitar, şi după ce sc uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lângă mine, iar ceilalţi doi începură sâ se plimbe prin hol. „Uite cum stau boierii ăştia în vaste apartamente, în timp ce muncitorii se înghesuie câte trei familii în trei odăi44, rânji căpitanul. La acest subiect începură sâ şuşotească. „Da, da, sigur, dădu căpitanul din cap şi porniră prin odăi. Fluierau parcă a pagubă. Când să intre în dormitorul fetiţei, Matilda se înspăimântă şi strigă: „Nu intraţi acolo, să-mi speriaţi copilul." „lisaţi, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul, cu acelaşi dispreţ, mai au şi alţii copii, dar dorm cu părinţii, n-au dormitor special." „Vă pun în vedere că sunt membră dc parrid şi o sâ-i spun chiar mâine tovarăşului prim-secretar cum aţi dar busna aici", reluă Matilda păzind uşa... „Da, sigur, ne pasă
I nouă de primul-secretar, zise căpitanul şi o dădu la o parte şi | deschise uşa, dar nu intră, îşi arunca doar o privire circulară & şi apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau ;. pentru cine ştie ce şef al lui mare, gândii. Mai auzisem de astfel ■ de cazuri, te arestau, îţi goleau casa şi transportau totul într-a lor şi apoi sc instalau ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă şi mai ales se întâmpla să fii proprietar.
intrai şi eu în bibliotecă, urmărindu-1 pe ofiţer neliniştit, căci se şi instalase la biroul meu şi începuse să rragă senarele. Scoase rotul din ele, manuscrise, note de prelegeri, şi cele trei caiete ale mele. Luă unul şi îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citeţ şi se înfundă în lectură. „Hm! făcea! Ce sunt astea?" îi răspunsei că sunt caietele mele de curs. „Fă un pachet din toate astea!" se adresă el celuilalt şi se ridică şi începu sâ-mi răscolească biblioteca. Trântea cărţile pe jos, după ce le răsfoia, se mişca într-o parte» în alta, călca pc ele. „Ce nevoie aveţi de caierele mele de cursuri? zisei cu un glas din care indignarea şi revolta pieriseră, fiindcă simţisem primejdia mortală. Dacă le lua şi le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi şedea drumul imediat sau mai târziu... Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-aş teme de ceva. „Se pot pierde pe-acolo şi eu vreau să public ce-am scris in ele, nu am nici o copie...44 (de ce nu-mi făcusem eu nişte c6pii, pe care sâ le fi ascuns bine» cum putusem să fiu atât de imprudent? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi ţineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic?). „I,a noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul." „Dar care e acuzaţia care mi se aduce?" nO să aflaţi... îmi răspunse el. Gata, mergem..."
Ungurul îmi şopti: „Luati-vă palton şi căciulă, şi bani, o să aveţi nevoie..Mă înfiorai, Eram în septembrie, deci voi
910
MARIN PREDA
CH1. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
911
petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matiida, auzise şi ei ^ „Vorbeşte cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou." „Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brânză domnul avo* cat" Se potolise, îşi permitea chiar, grijuliu, sâ ne spulbere oricţ iluzie, sâ ştim de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mâi cheltuim degeaba şi bani cu avocatul... Mâ lăsă sâ-mî facehia* un geamantan, în care Matiida vârî rufârie, pulovere, o pereche de bocanci,.. „Nu te nelinişti, îmi şopti ea, o sâ mă zbat să te scot cât mai repede... Nu se poate, doar n-ai făcut nimic...u
Ne îmbrăţişarăm, intrai în dormitorul fetiţei, o sărutat şi ieşii fără să mă mai uît înapoi, să văd iar paloarea care se aşternuse pc chipul Matildei şi care îmi făcea rău... Afară ne aştepta o maşină, ne urcarăm şi în câteva minute oprirăm în faţa unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraş, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru.
în clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel, numai eu şî căpitanul, trecurăm prin numeroase coridoare la fel de strâmte şi aveam senzaţia că clădirea era pustie, în afară de câţiva miliţieni pe care îi zării de departe, nu întâlnirăm pe nimeni. Eram deci la Miliţie. Aşadar, o chestie penală.., Si dacă se desgropase istoria cu moartea Căprioarei? gândii. Fusesem scos din cauză şi ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou? Miliţia judiciară, preluând dosarele fostei poliţii, şi-o fi vârât nasul în această istorie şi... Da, dar atunci dc ce mi arestase Securitatea? Ce căuta căpitanul ăsta cu petliţe albastre lângă mine?
în sfârşit intrarăm într-un uriaş birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de miliţie, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise?) şi securistul se retrase. Colonelul luă actele şi mormâind ceva ieşi şi el din vastul birou şi rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă şi începui sâ mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matiida. Ce-o să se
ţ aleagă de viaţa mea dacă nu mi se dă drumul imediat? Ce-o fi? [L £)e ce m-or fi acuzând? Căpitanul securist nu avusese aerul câ f a primit un ordin precis să-mî îa manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mâna mea şi aşa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi? Ei bine, vor să mă condamne nevinovat, numai dacă dintre iubiţii mei studenţi nu se găsise vreunul care să raporteze câ asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naşte. Dar asta fusese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lucruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămâneau caietele... Aici puteam să răspund că sunt caiete vechi, de pe vremea când eram student, deci în celălalt regim, când se gândea altfel... Chinuit de incertitudine şi de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o oboseală, o somnolenţă şi o nepăsare pe care nu le mai simţisem niciodată şi revenii de la geam şî începui să-mi târâi picioarele prin imensul birou. Simţeam o dorinţă să mă întind pe jos şi să dorm, atât de vie, încât îmi trebui un mare efort dc voinţă să n-o fee. Observai că din birou, la dreapta, ieşea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, şi ăsta mare şi în el, în fund, văzui un ofiţer securist, care stătea liniştit pe scaunul Iui şi lucra la lumina lămpii de pe masă.
Ridică fruntea şi auzii un glas şăgalnic, foarte jovial, aproape frăţesc. „Ceee faci, Victore?" zise. Dădui din umeri. Era şi asta un ungur, dar din cei al căror glas e aşa, parcă uns cu miere, pentru el viaţa e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar şi să cânţi chiar şi pe româneşte, dacă eşti cu români, şi de ce sânu fii, nu avem o singură ţară?Cine a pus cârciuma în diurn, ăla n-a fost om nebun... „Ei! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viaţă, mai filozofică!,.. Victore, dă-te mai aproape, ia loc. Stit tu unde te afli acuma?" „Am avut impresia, îi răspunsei, că la miliţie." „Nu e la miliţie, spuse el cu glasul lui dulceag- E la securitate!" „Tot un drac!" răspunsei
912
MARIN PREDA
CEL MAI lURfT DINTRE PĂMÂNTENI
913
eu cu nepăsare. Dar el mâ corectă extrem de surprins, dat tot plin de căldură umană: „Nu e tot un drac!!! Pe urmă deodată îşi ridică mâinile in sus: Ia te uită la el, e cu paltonul!,. „Şi cu geamantanul...14 zisei. „O, o, o, sc vaită el, şi cu geamantanul... Cece te-ai speriat, dragă, dai o declaraţie şi no, câ meri acasă, călca-te-ar vaca neagră. . „Spune, dragă4*, si îmi intinse o hârtie peste birou şi puse mâna şi-mi întinse şi un stilou, cu gesturi gospodăreşti, ei fir-ar să fie, stăm de vorbă când omul poate că n-are chef şi şi-a lăsat-o pe doamna speriată..." „Ce să spun?" „Apoi spune, dragă, acolo cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toţi pe carfc îi cunoşti, că asta ne interesează, poate că ai bătut şi tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine când Hitler a dictat la Viena sâ fie sfâşiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu români şi maghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sângele.Mă uitai la el neîncrezător, îşi bătea joc dc mine? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradek, se vedea încă pe chipul Iui originea umilă, o fi fost m unei tor, sau chelner, sau mic funcţionar?,.. „Dacă spui tot, continuă el, nu-ţi facem nimic, că ştim că tu n-ai fost şef şî n-ai spânzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alţii... Musai!"
Simţii o mare uşurare, era o greşeală. De Sumanele negre nu ştiam mai mult decât ştia toată lumea, citind ziarele, că adică îndată dupâ eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate şi sâ se răzbune pe unguri făcând ei singuri judecata şi omorând pe loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci ruşii văzând că nu e linişte în spatele frontului preluascră ci administraţia.,. Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre? Ce era cu istoria asta? îi spusei ci niciodată n-am părăsit oraşul în acel an, am fost profesor la şcoala normală şi pot să dovedesc acest lucru cu martori şî de la şcoală şi de la gazda mea... „Iar noi putem să-ţi dovedim cu documente scrise că ai făcut parte din organizaţia teroristă
■Sumanele negre, Victore!" zise eL „Trebuie să fie o greşeală!" *„Nu-i greşeală, dragă, scrie negru pe alb..." „Undescrie?" „O să afli în insranţă, dar o sâ fie prea târziu, ori ru dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-1 aici (şi bătu cu palma pe el) şi nu te mai dăm în judecată..." „Acuma dumneavoastră ce vreţi, dacă tui ştiu nimic.-." „Nu vrei, conchise cl, mat gân-deşte-te! Du-te în celulă, dormi şi mâine-dimineaţă o sâ-ţi aduci aminte de toţi..." „Totuşi, insistai, nu se poate să-mi spuneţi şi mie despre ce document e vorba?!" „Ba cum să nu se poată?!"
Şi deschise dosarul, căută în el şi îmi dădu o scrisoare în fotocopie. îngheţai văzând semnătura. Era a unui fost coleg de facultate, care se refugiase în '940 şî care aflase că tatăl său, învăţător în sat, fusese omorât de unguri cam la vreun an de la refugiu. într-adevăr, îndată ce trupele soviero-române trecură graniţa pe pământul Ungariei, plecase în >;at şi nu se mai întorsese. îl chema Iustin Comancscu. Eram prieteni de studenţie, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un băiat senin, cu simţul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, când frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător: „îi prind eu pe ungurii care l-au omorât pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gâtul." Nu ştiu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii câ îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscrisese Ia nişte cursuri. Avea o prăpădită de bursă...
Şi acum, după atâţia ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese reţinută. „Citeşte, dragă, zise ofiţerul, ce-ai rămas aşa pe gânduri?" începui să parcurg rândurile. Nimic; că îi era dor de oraşul nostru, câ s-a căsătorit tot cu o româncă, lucrează la Radio, a început să câştige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea şi cc plăcut era când mergeam noi la cinema. Şi se încheia astfel. „Scrie-mi! Eu aştept ordonanţele dumneavoastră/''Iustin Comănescu.
914
MARIN PREDA
„Am citit, zic, nu văd nimic." „Cum, se miră ofiţerul, dar scrie negru pe alb: aştept ordinele dumneavoastră." „Nu ordinele, ani zis şi am început să râd, ordonanţele... Tovarăşe colonel, să vă explic. Când eram studenţi a venit odată o echipă de estradă din Bucureşti la noi în oraş şi ani fost şi cu cu acest Iustin $% vedem spectacolul. Era foarte reuşit şi am ras de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur şi un soldat... Majurul îl beştelea şi soldatul stătea drepţi cu mâna la capelă şi repeta ca un papagal: să trăiţi, aştept ordonanţele dumneavoastră... Pe urmă, săptămâni în şir, eu şi cu Iustin când ne despărţeam nu mai ziceam la revedere, ci repetam şi noi ca nişte papagali chestia asta cretină: aştept ordonanţele dumneavoastră.-," „Dar ştii că a omorât unguri nevinovaţi acolo la el în sat.». A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia? Tu, dragă, trebuie să ştii..." îmi stersei sudoarea de pe gât şî de pe frunte. Simţii mişcarea de deget a unei absurde fatalităţi. Spusei: „De unde să ştiu, tovarăşe colonel? V-ani spus tot ce ştiam," „Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul şi mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o liniştită convingere: aştept ordinele dumneavoastră!" „Ordonanţele*, repetai şi eu liniştit şi ferm. „Tot aia e!" zise. „Nu e tot aia! V-am explicat!"
Nu înţelegea! Poate că nu ştia bine româneşte? „Gândeş-te-tc!" „Pot să vorbesc cu un colonel român? Nu vă supăraţi!" „Pori să vorbeşti şi cu un generai, zise cl, cine crezi că mi-a dat mie acest document? Un general român!" „Totuşi!" „Totuşi, ce?" „Insist să mă interogheze un ofiţer român." „Se acceptă! Dar nu-ţi fă nici o speranţă! Nu e nimeni timpii aicen sâ creadă istoria ta cu estrada."
Si mă trimise jos în celula, unde căzui într-un somn greu.
PARTEA A CINCEA
I
Mă trezii fără să fi deschis ochii simţind că am adormit cu capul pe biroul meu cu lumina aprinsă. „Da, gândii, iată, iar am adormit lucrând, nu e bine, trebuie sâ fac ca Matilda, sâ mâ culc seara la ora nouă şi sâ mă scol la cinci, şi până sâ plec la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor să te prindă astfel somnul. Precis că iar am dormit patru, cinci ore în poziţia asta." Mă înrinsei şi fiu mirat că eram totuşi lungit şi nu simţii acingerea familiară a cristalului de pe birou şi a scaunului de sub mine. Deschisei ochii şi atunci sării brusc în picioare.
Nu la birou, ci pe o masă ruginită de fier adormisem. Un bec aprins spânzura în tavan. O uşă de metal, nişte pereţi negri şi o ferestruică înaltă, zăbrelită, îmi amintiră că eram prizonier, că fusesem ridicat de-acasă şi că fusesem implicat în afacerea Sumanelor negre. Mă uitai la ceas: erau orele patru. începui sâ mâ plimb. Celula n-avea pat, ci doar această masă de un roşu murdar, pe care mă întinsesem cu paltonul pe mine. Mi-1 scosei, mi-era cald, aruncai şi căciula. Mă întinsei iar, îmi trosniră oasele. Da, oasele trosnesc, ele nu ştiu nimic, fac parte dintr-un întreg, căruia i se supun. Tot astfel şi noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un întreg mai mare şi vrem totuşi sâ ne credem unici... acţiune smintită, asemănătoare aceleia, să zicem, a unui picior, care n-ar vrea să mai asculte de corp şi
918
MARIN PREDA
CEL MAI TURIT DINTRE PĂMÂNTENI
919
ar lua-o rasna, ar începe sâ bâţâie, să se agite, nu fiindcă ar fî bolnav, ci fiindcă ar începe să creadă că sângele care îl hrăneşte ar fi numai al lui... Aşadar, să dărâmăm cu gândul această celulă în care n-am ce sâ caut, şi din care trebuie să îes cât mai curând, fiindcă sunt nevinovat, şi să practic un exerciţiu preventiv care să mâ ferească de surprize şi să pot accepta ce e mai rău. Deci să accept. Să-mi feresc de uzură forţele sufleteşti, care nu trebuiesc scoase în luptă: sensibilitatea trebuie reprimată, credinţele şi convingerile trimise în adâncul sufletului, loviturile fizice pe care le voi primi trebuie sâ întâlnească un corp inert, mă vor bate să spun ceea ce nu ştiu (auzisem de asta), numai sâ nu mă deterioreze iremediabil, încolo n-aveau decât! Eu nu eram ca Ion Micu> sâ văd în ei expresia unei lumi pentru care am luptat şi am fost torturat şi convingerile mele să nu reziste. Nu erau ai mei. Aşadar, ce mi s-ar putea întâmpla?
Mă reaşezai pe masa aceea ruginită şi închisei ochii. Codul existent în „document", „ordonanţe" în loc de „ordine", nu poate să turbure o fiinţă normală. în caz contrariu se interpune un alt cod, care ghidează pe cei care m-au adus aici şi care mă vor scoate nu pentru a mă trimite acasă, ci în direcţii surprinzătoare şi necunoscute. în acest sens căpitanul care m-a arestat ştie mai multe decât colonelul care a încercat cu mine un inte^ rogatoriu zadarnic. După el, după căpitan, trebuia să fiu trimis imediat acolo unde arăta codul, fiindcă o cifră m-a indicat, pe care eu o voi nega oricum, „Ordonanţe" sau „ordine" e acelaşi lucru, din moment ce teroristul fugit îmi scrisese. Era suficient. Tot ce era mai jos n-avea nici o însemnătate. Punct! Ar mai rămâne ca orbul căpitan să fie desminţît. Pentru asta voi lupta din toate puterile. Nu sunt nici Buharin, nici Zinoviev sau Kamenev, implicat în lupta pentru putere, s-ar putea sâ fiu condamnat la un an, la doi, sau la cinci. Nu va dori nimeni să mâ ucidă, nu sunt în mişcare astfel de forte, nu e război civil, lumea petrece, iese la manifestaţii, localurile sunt pline, eu
ftisumi am petrecut cu prietenii mei în mod paşnic, aş putea doar muri eu, de disperarea pierderii libertăţii. Nu simt această disperare. O sâ scap!... Sunt absolut nevinovat, rudele şi părinţii mei nu sunt nicî Pop, nici Bujoiu, nici Malaxa, foşti mari industriaşi, ci oameni simpli... Aceşti domni au fost acuzaţi că au trimis în Elveţia valori stoarse din bunuri naţionale, e foarte posibil să fi trimis, e chiar neverosimil sâ nu fi trimis, oricum, nu gândul meu putea fi solidar cu ei, care, chiar dacă nu erau vinovaţi de aceste crime, erau vinovaţi de altele (de pildă, de mizeria materială a muncitorilor care au lucrat în industriile tor), solidari cu un regim nu atât de liberal ca sâ îngăduie o puternică mişcare sindicală, existentă în lumea civilizată, care să-i împiedice să fie stăpâni absoluţi ai efortului uman. Astfel dc lucruri se plătesc, mai devreme sau mai târziu, sau chiar pe neaşteptate, cum s-a întâmplat la noi... Au ştiut cu abilitate să sugereze oamenilor că sărăcia şî chiar mizeria e o stare naturală cu care trebuie să te obişnuieşti, deşi timpurile se schimbaseră. .. Au speculat geniul oamenilor simpli de a putea trăi din salarii mici, de a sc descurca, numai ci ştiau cum, de la o lună la alta, veşnic îndatoraţi şi traversând o viaţă fără speranţa unei uşurări de greutatea eî care le apăsa umerii. Mai bine plătit, tatăl meu nu se întorcea niciodată mai vesel acasă cu plicul în buzunar. îl arunca maniei, tăcut şi posomorât, şi ea totuşi ştiuse chiar din puţin să facă economii şi să mâ ţină la liceu. Asta fiindcă eram unul, dar dacă am fi fost doi sau trei? Ce-o sâ zică el acum, tatăl meu, şi mai ales mama, mâ pomenii între-bându-mă, când or să audă că am fost arestat? Asta oferea lumea nouă părinţilor şi bunicilor noştri? Şi îmi amintii de expresiile lor, la manifestaţia pe care o privisem cu doi ani în urmă de pe trotuar şi mă simţisem solidar cu speranţa care Ii se citea pe chipuri, cu ardoarea credinţei într-o lume mai bună.
Deodată simţii un sentiment de primejdie. Alarmă! Aceşti securişti nu erau expresia aspiraţiei acelor manifestanţi într-o
920
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
921
lume mai dreaptă, apăruseră ca o anomalie stranie, ca un virus .1
nociv într-o societate fără experienţa revoluţiilor, ci mai mult 9
cu aceea a revoltelor repede reprimate în sânge. Şi ce era maţ fl
curios erau recrutaţi chiar dintre ci, dintre oamenii simpli, şi I
se amestecau cu ei prin Tramvaie şi autobuze, pe stradă şi în. 9
restaurante, cu aerul cel mai firesc, cu capelele şi uniformele. ■
lor cu însemne albastre, ca şi când numai lucruri inocente ar m
fî făcut ei prin acele clădiri cu celule jos în beciuri. 1
Uin nou simţii un sentiment de alarmă. îmi propusesem fl
să-mi retrag sensibilitatea, să nu raţionez în faţa anomaliei, fl
să-mi păstrez intacte forţele sufleteşti. Făcui un efort suprem I
şi încetai să mai gândesc. Atunci, în tăcerea celulei, auzii un ■
zgomot ciudat. Mă uitai în jur. Zgomotul se stinsese. Dar ■
imediat reapăru. îmi încordai atenţia să-l descopăr. Da, îl I
descoperii, venea de alături, din umărul meu stâng, şi îmi dădui S
seama că era bătaia propriei mele inimi şi nu venea din umăr, M
ci din ureche. Mă înspăimântai. Inima mă trăda. „Ce-o să fac? m
mă întrebai. Dacă mă condamnă, n-o să rezist." Una e forţa M
gândului şi alta a viscerelor. Acolo, în maţe, zăcea teama şi V
inima o prelua. Niciodată nu-mi bătuse cu o astfel de putere. B
Bătaia însă nu era nici precipitată, nici desordonată, şi curând 8
pulsaţia ei înaltă se mai potoli. înţelesei că, fără să fi ştiut I
vreodată (o surpriză greu de suportat), suprimarea libertăţii ■ mele nu avea urmări în conştiinţă, ci în instincte, ca Ia sticleţi, care îşi bagă gheara în gât dacă îi închizi în colivie. într-adevăr, deşi reuşii sâ mă liniştesc în gândurile mele, îmi dădui seama că mă simt rău în fiinţa mea. Mâ ridicai, mă apropiat de uşă şi începui să bat în ea cu pumnul. Curând auzii paşi rari apro-piindu-se. Broasca scrâşni şi gardianul întră în celulă. „De ce baţi?" zise. „Vreau apă!" „Uite-o acolo, n-o vezi, sau eşti chior?" într-adevăr, jos pe ciment, într-un colţ, lângă o căldare, sc vedea ceva care semăna cu o cană, „Dar, zic, celulele astea n-au paturi"? Şi-i arătai masa de tablă ruginită pe care dormisem. „Or să tc
Aiute de-aici, n-am avut alta în noaptea asta." Şi-mi întoarse spatele şi ieşi cu o expresie atât de abstrasă, încât ai fi zis că nu vorbise cu un om, ci cu el însuşi.
Răul pieri aşa cum apăruse şi fără să lase urme. Respirai uşurat. Mâ uitai la ceas. Era ora cinci. Au fost clipele de care m-am speriat cel mai tare pe care le-am trăit în celule. Dacă nu mă părăseau? Ce s-ar fi ales de mine? Am înţeles atunci de ce se sinucid unii în închisori. Cred câ împinşi până la paroxism de acest râu mai puternic decât biata conştiinţă agresionată de revolta generalizată a viscerelor. Răul acela insuportabil nu s-a mai repetat...
II
Drumul spre o închisoare şi o noapte petrecută în celulă te îndepărtează de viaţa anterioară tot atât de mult ca şi o călătorie de mii de kilometri. Toţi ai mei erau acum departe şi mai neverosimilă mi se părea după-amiaza de ieri şi mai ales orele petrecute de mine cu Matilda şi rudele după plecarea musafirilor. Viitorul meu apropiat nu se turburase, dar acum, în această celulă, mi se lumina, deşi raza Iui se îndepărta considerabil. Dar anticipez asupra stării mele de spirit. Aceste gânduri şi sentimente şi mai ales această lumină care era viitorul meu îmi apărură abia după ce, aşa cum dorisem şi nu sperasem să se întâmple, un ofiţer superior, nu ştiu dacă era general sau chiar Generalul, şeful Securirăţii regionale, mă chemă la el la orele opt. Uniforma şi galoanele sale puteau fi de general, dar înfăţişarea era de plutonier. Poate chiar că asta fusese şi fusese înălţat în grad vertiginos? Oricum, ofiţerii mei superiori, ca sâ nu mai vorbesc de general, din şcoala militară, arătau altfel.
jVi vrut să vezi un ofiţer român, zise el, nicî după ce ai fost arestat n-ai renunţat la şovinismul tău? Crezi că noi facem aici discriminări rasiale?" Relele presimţiri, văz-ându-i figura şi auzindu-i cuvintele, mi se confirmară, „Aţi pus în pericol
922
MARIN PREDA
Ct\. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
923
Transilvania cu acţiunile voastre smintite, continuă el ridicând ; vocea. Si continuaţi să complotaţi, primiţi si daţi ordine dft 1 peste hotare, împotriva regimului, în timp ce ocupaţi posturi în universităţi, crezând că n-o să fiţi demascaţi"...
Se înfuriase, se făcuse roşu, dar ochii săi orbi, holbaţi asupraf mea, îmi făcură în mod straniu impresia că, pentru o clipă; implorau dintr-ai mei, care îl măsurau neclintiţi şi cu aviditate; adevărul acestei lumi, care îl urcase atât de sus, sugerându-i în acelaşi tîmp temerea, din practica lucrurilor pe care fusese pus1 să le comită, că ar putea ajunge şi el, la fel de vertiginos, în locul' meu. „Te văd, eşti om ca şi mine, spunea acest fulger de privire, dar eu trebuie să te condamn: ştii tu de ce? Eu nu stiu.u Dar asta numai pentru o clipă, în timp cc furia reveni sporind în imensitate. Deşi îmi dădeam seama că n-aveam nimic de sperat din judecata unui om care făcea confuzie între şovinism şi discriminare rasială, mă agăţaî totuşi de acea luminiţă de o clipă care lucise în privirea sa înecată în întunericul furiei şi prinsei curaj sâ-I înfrunt şi să mă salvez. „. „dc-aia ne-a trimis aici partidul şi poporul, să apărăm cuceririle politice ale clasei muncitoare, încheie cl izbind cu pumnul în birou... intelectuali, oameni cu carte, uneltesc să se întoarcă vremurile apuse..."
Eram concentrat cum să-mi conduc atacul şi nu mai auzisem clar ce spusese mai înainte. In furia lui veni întrebarea mea, care opri valul de fraze moarte în a căror magie vroia să se învăluie: ^Acuzatul are dreptul la apărare, sau e condamnat dinainte?" „Ce apărare, urlă el scos din sărite, şi mă înjură de mamă şi mâna i se crispa pe tampon, simţind primejdia confruntării cu un om viu şi nu cu nişte idei care îi turmentau judecata Iui laşă. Aici scrie clar, dai ordine şi primeşti, trebuie sâ mărturiseşti ce fel de ordine, dacă nu, te aşteaptă plutonul de execuţie! Ai auzit? Condamnarea la moarte." „Totuşi, e un drept absolut al acuzatului sâ se apere când viata lui e în joc, spusei deloc speriat, aproape zâmbind, dar fâră sfidare, ci cu
certitudinea că voi fi ascultat. Numai în caz de dezertare în fata inamicului soldatul e executat fără judecată, fiindcă nu mai e timp... Ori în ţară e linişte, nu e război civil, nu putem împuşca oameni fără săd ascultăm.. „Noi nu suntem judecători, Spuse el, noi stabilim fapte şi trimitem dosarul în instanţă. Acolo poţi sâ tc aperi, ai dreptul la ultimul cuvânt../
Asta suna sinistru. Ai dreptul la ultimul cuvânt după pronunţarea sentinţei, când nu mai puteai schimba nimic. Or, el minţea! Am aflat mai târziu că procesul era o simplă formalitate, dacă proces exista, senrinţa era dată de ei, în aceste birouri, procurorul o prelua, instanţa, surdă, ameninţată ea însăşi dacă nu se conforma, o pronunţa. Din instinct am simţit însă atunci că aici se decidea totul, că prada nu era ascultată odată ajunsă în ghearele leului» daca leu putea fi numii individul din faţa mea»
„Puteţi accepta ideea că un om arestat de dumneavoastră s-ar putea să fie nevinovat şi ca nu c cazul să fie trimis în instanţă? Dumneavoastră decideţi, sunteţi primul judecător şi vă rogaâ mâ ascultaţi..." vNu arestăm pe nimeni degeaba!" zise el, dar se mai potoli. „Nu spun că n-aţi avut motive, dar nu apar la dumneavoastră şi motive de a pune un om în libertate după
ce l-aţi interogat?"
Asta era, şi nu ştiam atunci că îndată după arestare nu se căutau motive de a elibera prizonierul, ci de ad condamna, chîar dacă acesta îşi proba nevinovăţia. Telefonul sună. Generalul ridică receptorul şi ascultă. Apoi după câtva timp spuse: „Da, arestaţid pe porcul ăsta imediat şi să se ocupe de el Stănescu. Ceilalţi, dacă v-au scâp^ty daţi alarma la Timişoara câ trei indivizi vor să treacă Dunărea..- Da, da, el să plece... Şi închise. Cum să nu, mi se adresă, îi punem şi în libertate, dar uite ce fac... $i avui impresia, privindu-L că face cu mine o excepţie că mă mai ascultă: vorbeşte, zise. Ce e cu chestia asta, cu ordinele astea care se aşteaptă de la tine?"
924
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
925
Dar cum să vorbeşti cu un om care, deşi se află în faţa ta» un spaţiu dens (viziunea sa globală asupra delictelor) s-a interpus între tine şi el? Apropierea, confuzia fonetică între „ordine" şi „ordonanţe" era o subtilitate derizorie pentru un om care urmărea fugari periculoşi, bandiţi porci, cum era cel care trebuia chiar acum arestat, şi cine ştie ce alte cazuri de spioni şi sabotori care alimentau şi justificau existenţa acestei clădiri şi a lucrătorilor din ea. Nu-mi folosi la nimic suprema mea încordare când începui sâ-i povestesc ce era cu acea scrisoare şi acele cuvinte. Luminiţa aceea din privire nu mai apăru în ochii lui, deşi mă ascultă uitându-se ţintă la mine, fără să mă întrerupă. Gândul îi sbura pesemne la cei trei care s-ar fi putut să-i scape şi Ia alţii, desigur» care erau urmăriţi... Se debarasa de mine: „Trebuie să spui tot ce ştii în legătură cu acest Iustin Comănescu, cu care ai fost prieten, şi, dacă se va dovedi că eşti nevinovat, eşti liber". Ridicai glasul: „Nu am mai multe de spus decât ceea ce aţi auzit şi alte dovezi nu pot aduce". „Mai gân-deşte-te", îmi răspunse. „N-am la ce să mă gândesc. Daţi-mi drumul acasă, sunt nevinovat." „O sâ ţi se dea drumul, murmură el absent şi întunecat, dacă se va dovedi că n-ai nici-o legătură cu Sumanele negre, şi o să explici detaliat ce este cu aceste ordine... Am văzut noi alţii care se declarau şi mai nevinovaţi decât rine şi în realitate...'1
Ei, ce erau în realitare? Nu mai zise nimit. O tăcere rea se aşternu pentru mine. înţelesei deci că alţii fuseseră şi mai elocvenţi în apărarea lor decât eram eu, înşelându-1 însă, şi că discernământul lui era atrofiat. Nu mă dădui însă bătut în faţa acestui om care nu avea forţa necesară a inteligenţei şi a instinctului de a tresări înaintea unui om acuzat numai pentru că într-o scrisoare i s-a spus o propoziţie ridiculă. începui din nou să-i explic, dar el mâ întrerupse brutal: „I>asă vorbele! Eşti prieten cu un criminal. Asta urmează să explici. De aceea ai fost arestat." „Dar nu l-am văzut din J45. Cum adică, arestaţi un
om pentru câ a fost prieten cu cineva pe care nu l-a mai văzut dc cinci ani şi care a fugit de-atunci? Asta înseamnă că o să-i arestaţi şi familia şi pe toţi care au fost priereni cu el?" ^Depinde!" „Dar vâ declar că eu n-am părăsit oraşul atunci când el a plecat în satul lui departe şi am marrori profesori şi pe toţi care mă cunosc." „O să-i ascultăm pe aceşti martori şi ai dreptul să-i citezi şi la proces în apărarea ta." .- Aşadar, gândii, proces totuşi! Rămasei tăcut şi încordat. ^Apărarea mea? strigai. Dar care este acuzaţia? Care ar fi obiectul acestui proces? Să dovedesc eu câ sunt nevinovat? Cine vâ dă dreptul, ce lege, sâ puneţi un om într-o astfel de situaţie? Pentru a aresta pe cineva, trebuie o dovadă de vinovăţie - în cazul meu, că am făcut parte din organizaţia Sumanele negre. Or, dumneavoastră n-aveţi nici-o dovadă, atunci de ce m-aţi arestat? Credeţi câ e o glumă să arestezi un om liber? Singur aţi spus că acea scrisoare nu e o dovadă. Ce rămâne atunci? Faptul că am fost prieten cu un terorist. Dar mai întâi câ pe atunci nu era terorist, a devenit pe urmă, şi de ce aş fi eu vinovat că a devenit? Am luat eu parte la acţiunile lui?" „.Asta urmează sâ ne dovedeşti, că n-ai luat!" „Eu să vă dovedesc?" strigai indignat.
Nu mai aveam nici o reţinere. Aveam intuiţia că nu stătea în puterea acestui om să micşoreze răul care se abătuse asupra mea, era şi incapabil şi orb, nu cunoştea legile care guvernează viaţa oamenilor, nici cele făcute de ei, nici cele divine> dar, credeam eu, nici mai mult rău nu putea să-mi facă decât cel pe care vroia să mi-1 facă, adică cel mai mare, să mâ arunce în mecanismul unei anchete care nu trebuia să dea greş şi al unui proces pe care ei nu-şi puteau îngădui şi nu îngăduiau să-l piardă.., Trebuie să spun că acest adevăr aveam să-l aflăm noi toţi mai târziu, ca adevăr clar şi distinct, dar arestarea noastră pune sub stare de alarmă toate instinctele, şi numai cei ne-avertîzaţi, cei naivi, cei care puteau fi uluiţi când erau arestaţi
926
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
927
şi strigau „dar n-am făcut nimic. Ce-aveţi cu mine?" puteau aştepta liniştiţi în celule să fie eliberaţi cu zâmbete şî scuze. Eu fusesem prevenit nu numai o dată dc Ion Micu, şi abia acum, în (aţa acestui om, îi înţelegeam spaima: nu auzisem de oameni arestaţi cărora apoi sâ li se dea drumul, ci numai de: a jbstarestat şi atât, adică s-a terminat cu el, a fost condamnat, şi a dispărut Astfel dispăruse Cubleş Ia acea manifestaţie şi nu mai revenise în facultate, dar nu măsurase nimeni gravitatea şi semnificaţia faptului. Cine ştie ce-o fi făcut, gândeam, degeaba nu l-au condamnat ei... Tot astfel avea să mi se întâmple şi mie... în cltpa aceea însă mi s-a trezit cu putere dorinţa de a-1 smulge pe acest om din mecanismul al cărui instrument era şi ad faCe sâ înţeleagă câ poate şi altfel să-şi folosească puterea, şi anume, să judece singur şi pur şi simplu să-mi dea drumul.
„Şi dacă nu pot să vă dovedesc? am reluat. Dacă toţi cei care mă cunosc, din frica să nu fie ei înşişi arestaţi arbitrar, aşa cum arbirrară e şi arestarea mea, vor spune: da, l-am văzut că e în oraş, dar n-am stat cu ochii pe el, am avut alte griji, nu ştim exact dacă a lipsit sau nu, dacă a stat tot timpul'în oraş- Or, veţi decide dumneavoastră în faţa acestor declaraţii evazive, pentru a lua pane Ia o crimă ajung patruzeci şi opt de ore. Şi cum prietenia mea cu acest Iustin e dovedită de o scrisoare în care e vorba de „ordine* sau „ordonanţe" date şi primite (cine mai stă să distingă că ordine cu ordonanţe nu e acelaşi lucru), veţi ajunge la concluzia că sunt vinovat. Dar fără dovezi! strigai. Nu credeţi totuşi că trebuie să-mi dovediţi vinovăţia?" „Se va vedea în cursul anchetei*, îmi răspunse implacabil. „O să vie o zi, îi spusei atunci cu o încredere aproape sălbatică în viziunea pe care o avusei în clipa aceea, când o sâ fiţi în locul meu, dar nu nevinovat, şi voi depune mărturie împotriva dumneavoastră. Cunosc istoria revoluţiilor şi vă asigur că totdeauna (şi nici revoluţia proletară n-a făcut excepţie) cei care s-au aflat în situaţia dumneavoastră au avut soarta victimelor lor.'1
| ,!,. III
I 1   ...Nu mai pot continua relatarea acestor amintiri, această | jparte a lor. O greaţă insuportabilă mî se urcă în gât, şi ea o |  amintire a anilor când, după ce am fost iar liber, am aşteptat l sâ se îndeplinească această prezicere. Nu s-a îndeplinit nimic... !  Această greaţă mă apuca îndată ce vedeam uniformele pe stradă I  şi chipurile care afectau că sunt şi ele ale unor oameni : obişnuiţi... cu neveste şi copii şi bucurii simple ca oricare dintre ■  noi» (. Dar iar anticipez o experienţă pe care abia ar urma s-o evoc aici... O voi scurta, deşi e o verigă groasă în destinul meu. : Ar trebui să scriu despre asta o nouă carte, cea de faţă năs-cându-se numai pentru a putea să ajung în aceste zile care mi-au mai rămas, la o scenă, una singură, când într-o dimineaţă m-am pomenit cu o floare pc biroul meu... Această scenă mă obse-. deazâ şi nu perversităţile acelor timpuri al căror mit primitiv şi barbar deşi s-a prăbuşit semenii mei încă nu se dcsmcticcsc, sunt încă neîncrezători, ca şi când s-ar teme să nu-i reînvie cadavrul; vor să-l lase să putrezească total şi abia după aceea să-i arunce cenuşa în vânt.
„Mă ameninţi? rânji el cu o cruzime care abia atunci î se desvălui. N-o să mai ai ocazia! N-o să te mai întorci de-acolo de unde o să te trimit, contrarevoluţionarule!" „Nu se ştie! îi răspunsei îndârjit. Vreau sâ vă pun o întrebare: cc v-au făcut dumneavoastră oamenii de îi arestaţi? Ce suferinţe v-au provocat? Aţi trecut prin vreun război civil în care contrarevoluţionarii v-au ucis familia, prietenii, copiii? Aţi fost torturat la poliţie ca vechi ilegalist? Aţi avea o justificare. Nu, nimic din toate astea nu vi s-a întâmplat, vă cunosc, cei care au trecut pe-acolo arată altfel... Atunci ce-aveţi dumneavoastră cu oamenii de-i arestaţi? N-aţi citit puţină istorie? Nu ştiţi câ istoria nu stă pe loc, că după ce apare un val, se sparge, şi un altul vine din urmă?" „Nu, zise el, nu sunt aşa de mare filozof ca tine, eu îndeplinesc sarcina pe care mi-a încredinţat-o
928
MARIN PREDA
CE], MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
929
partidul, de a stârpi pe toţi duşmanii poporului, indiferent sub -1 ce masca s-ar ascunde, şi degeaba îmi vii tu cu teorii, chestii J istorice şi alte baliverne, n-avem noi acuma timp de asemenea I parascoveuii. După tine ar trebui să lăsăm burghezia să-şi facâ î toate mendrele şi noi să ne uităm şi să filozofăm, c-o fi, c-o păţi, J până ne-am trezi toţi omorâţi de legionari şi criminali de război l care au format bande teroriste prin munţi şi atacă satele în 'i haite, ca lupii... Lucrătorii noştri îşi dau viaţa urmărindu-i prin \ coclauri şi mă mai ameninţi şi tu ca un inconştient, chiar aici -\ în biroul meu..," „Da, zisei şi eu cu ironie, am şi poziţia cea \ mai potriviră ca să vă ameninţ!4* „Da, dar ia sâ ai un \ pistol-mitralieră în mână şi să mă prinzi în munţi, te-aş vedea : eu că n-ai mai face cu mine teorii istorice şi m-ai ciurui fără discuţie, ca un duşman de clasă înrăit ce eşti! „De ce aş fi eu duşman de clasă? Faceţi ipoteze cu pistoalc-mitralieră şi munţi şi asupra sentimentelor mele de clasă (deşi ştiţi din dosar că tata c muncitor), numai ca să mă puteţi înfunda. Ce nevoie aveţi? j Nu vâ ajung duşmanii din munţi?"
Strania luminiţă de la început reapăru în privirea lui odată cu răcnetele care urmară şi, spre fascinaţia mea, nu se mai stinse tot timpul cât urlă: „Ştiu eu de ce fac astfel de ipoteze când j rămăşiţele bandelor Sumanelor negre care n-au fost încă star- j pite s-au unit cu legionarii şi criminalii de război care asasinează activişti de partid de la sate, crezând că n-o să punem noi mâna pe ei si o să vină anglo-americaniî sâ-i aducă îar la putere! Am spus: ancheta va lămuri ce e cu scrisoarea asta şi cu ordinele care ! se aşteaptă de la tine şi, dacă se va dovedi că eşti nevinovat, ţi j se va da drumul. Dacă nu, la Canal, să puneţi acolo umărul la o construcţie măreaţă şi să nu mai aveţi cum să primiţi sau să daţi tot felul de ordine sau ordonanţe teroriştilor fugiţi în Occident, Poare vâ învăţaţi minte!" O mână mă bătu pe umeri j şi mâ ridicai. Apăruse un securist care mă duse în celulă-
Ar fi trebuit totuşi ca luminiţa aceea să mă salveze. Sau poate m-a salvat doar pe jumătate? Sau poate chiar mi-a salvat I
viaţa? Fiindcă dupâ un proces care n-a durat mai mult de cincisprezece minute nu m-au trimis la Canal> unde pe urmă am auzit că mulţi au murit, ci m-au condamnat la trei ani de închisoare, practic la muncă forţată în minele de plumb de la Baia-Sprîc- Mai bine a fost acolo decât cele trei luni petrecute în beciurile Securităţii, unde am fost torturat aproape tot timpul, nu fizic, ci prin agresiune şi violenţa asupra intimităţii simţirii şi gândirii mele fireşti, până la halucinaţie, sâ spun ce era cu ordinele acelea, ce fel de ordine aşteaptă acel Iustin sâ-i dau eu de-aici din ţară? Eram smuls din somn în miez de noapte, dus într-un birou unde un ofiţer, totdeauna altul, începea întâi prin a-mi oferi o ţigare chiar din tabacherea lui, pe urmă: numele, prenumele, profesia, părinţii, rudele, prietenii, şi povestirea detailară a rot ce-am făcut după 23 August şi până în prezent. Aceeaşi povestire, de zeci dc ori, uneori doar relatată, alteori scrisă. Apoi începea interogatoriul. Când I-am cunoscut pe Iustin? Ce fel de oui era? Cc discutam împreună? Ce prieteni comuni aveam? Uneori finându-ma în picioare, alteori pe un scaun fără spetează, ore în şir, şi silit să povestesc neîncetat. Uneori cu lampa de birou în ochi, cu un bec orbitor, alteori silindu-mă să-l urmăresc, ca sâ-i por auzi întrebările, plimbarea odihnită de-a lungul şi de-a latul biroului. Ajunsesem să mă gândesc cu nostalgie la primirea şi interogatoriul colonelului ungur în biroul căruia nimerisem parca din întâmplare în scara când fusesem arestai. Când am ieşit după trei ani l-am întâlnit odată pe stradă şi l-am uprit- Nu mai era colonel şi l-am întrebat dacă îşi mai aduce aminte, aşa şi pe dincolo, de un universitar, într-o seară, la el în birou... „Nu, draga, mâ confunzi, eu sunt ober chelner la restaurantul «FăgcmK de şapte ani lucrez acolo", şi s-a îndepărtat repede, stârnhidu-mi îndoieli. Totuşi, nu mâ înşelam, avea aceeaşi mustăcioară blondă şi acelaşi păr uşor patinat şi pieptănat lins. Acelaşi glas, dar bineînţeles nu aceeaşi bună dispoziţie jovială de atuncL Mi-a rămas din acele
930
MARIN PREDA
CEL MAI IUR1T DINTRE PĂMÂNTENI 931
trei luni petrecute la Securitate, pe lângă un sentiment insuportabil de mare nelinişte, pe care numai munca istovitoare din mină ]-a mai atenuat, şi o nedumerire. De unde învăţaseră acei băieţi, care mai toţi erau cam de aceeaşi vârstă cu mine şi păreau toţi ori de pe la ţară, ori fii de muncitori, tortura rafinată ca ajutorul unui interogatoriu? Cine le desvăluise astfel de secrete, care nu sc coc decât prin practică veche în această meserie şi bineînţeles în servicii la fel de vechi şi cu tradiţie? Nu stiu cine îi învăţase, dar n-am surprins la nici unul nici cel mai mic semn că ar fi vorba de o tehnică învăţată. Nu, era una însuşită şi care făcea în întregime parte din chiar gândirea lor intimă. Nu erau automate, cum s-ar putea crede. Simţeau că trăiesc în rnod firesc torturandu-mă pe mine şi aveau surâsuri fine, când de fiecare dată protestam: dar am mai făcut aceste declaraţii de sute de ori. Sau: vă cred, şi eu dacă aş fi în locul dumneavoastră* as fi nedumerit de această scrisoare şi aş pune aceleaşi întrebări. Dar vă declar totuşi că nu se ascunde nimic în acele cuvinte, că a fost o glumă absurdă, neverosimilă, stupidă, de studenţi Nici o fibră nu se mişca pe obrazul anchetatorului. Şi continua, plesnind de sănătate, de satisfacţie că era tânăr, ras proaspăt şi pieptănat, cu guler bine călcat de nevastă-sa, care îl primea la întoarcere cu îmbrăţişări şi sărutări, misteriosul plan de demolare a voinţei mele, a rezistenţei mele sufleteşti, până CC — mi se sugera — voi renunţa la o apărare zadarnică şi voi face declaraţii complete. Nu le păsa şi nu intra în calculele lor câ un om care n-are ce declara seamănă tot atât de mult cu unul care are. Când deci să opreşti această tortură şi când să continui? Când? Nicicând! Până declari sau până când îţi pierzi controlul şî începi să delirezi»». Atunci urma o pauză de o zi şi o noapte şi erai dus din nou sus, cu forţe proaspere, câte îţi mai rămăseseră. Nici o grijă, e destul timp să le pierzi aceste forţe şi să spui pe urmă şi ce lapte ai supt de la mă-ta. Aveau, desigur, experienţă şi probabil câ între ei Ic scăpau scurte cuvinte numai
|   ,de ei înţelese. Cum stai? Merge, n-o s-o ducă mult. Tu? A I  .mărturisit, mare pehlivan... Fiindcă mărturisirea, deşi f   suficientă în sine, antrena apoi producerea probelor, noi arestări f   de inşi implicaţi, noi declaraţii şî apoi sentinţa. Cum să scape i  dneva care n-avea nimic de declarat de acest asalt continuu al i1   jnai multor voinţe asupra ta, care n-aveai decât una? Scopul 1   justifica smulgerea în acel fel a probelor, după aceea totul intra '   în legalitate, băieţii erau satisfăcuţi, îşi făceau datoria, uneori .erau înaintaţi în grad. Totul era să nu intri în această maşină de produs dovezi, care din punct de vedere moral trăia, bineînţeles, pe realităţi, adicâ pe cazurile de culpabilitate adevărată, spionii, teroriştii, fugarii prinşi la graniţă, care desigur se apărau şi rezistau ca şi un nevinovat. Ce făceau totuşi cu un nevinovat? Nud iertau nici pe acesta, nud declarau nevinovat şi să-i dea drumul, dar sentinţa era mai blândă, cum a fost în cazul meu. Când se oprea maşina? Când nu mai puteai colabora cu ca. Fiindcă mult timp trăiai cu sentimentul că trebuie sâ răspunzi la întrebări, e unica ta şansă, să povesteşti, să explici. Anchetatorul era altul, el poate că nu ştia, sau poate era mai inteligent decât ceilalţi şi s-ar putea ca, auzindu-te, să înţeleagă şi să fie ultimul interogatoriu care ţi se mai ia.
într-o zi însă am încetat sâ mai vorbesc, nici nu mai auzeam întrebările, devenisem apatic, absent, nepăsător» Faceţi ce credeţi, spuneam, condamnaţi-mă, împuşcaţi-mă, dar nu mai am nimic de declarat. Nu era o tactică, ci cu adevărat cel mai adânc instinct al meu intrase în alarmă: dacă mai continuam sâ le răspund puteam muri cu adevărat, sau să-mi pierd minţile. Imediat a urmat procesul, pe baza unui articol pe care nu-1 cunoşteam, şi condamnat după o simplă formulă pe care nici n-am auzit-o bine, a procurorului, care colabora cu instanţa. wRecu-noşti că..." a zis judecătorul şi a repetat ininteligibila formulă» „Nu recunosc!" am răspuns. „Nu recunoşti, dar probele sunt la dosar," Apărarea? Un individ care cerea, grăbit, circumstanţe
932
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
933
atenuante. Martori? Nu fusesem anunţat că îi pot cita. Doar acest individ pe care nu-l cunoşteam şi care a zis: „Onorată instanţă, dar fiind cazul în speţă, cer circumstanţe atenuante". Sala? Câteva capete necunoscute, nimeni dintr-ai mei. „Trei ani închisoare", a rostit judecătorul şi am respirat adânc, căci tot atât de bine aş fi putut auzi cinci, şapte sau, cine stie, şi mai rău, cum am auzit apoi la Baia-Sprie că li s-a întâmplat altora, pentru aparenţe de vinovăţie mai anodine decât a mea.
Aici însă trebuie făcută o precizare: e vorba de cinismul care se instalează în închisori, cinism menit să-i facă pe toţi egali, sâ poată trăi fără să-şi piardă sarcasmul, umorul devenit negru şi toată gama de sentimente umane, care îţi dau certitudinea câ, deşi închis, nu ţi-ai pierdut judecata şi nu te poate duce nimeni de nas. îl vezi pe-âla? O să-ţi spună câ e nevinovat. A fost prins după stabilizarea din '47 cu un sac de cocoşei, a stat la pârnaie câteva luni, a fost iertat, i-au dat drumul imediat, bau prins iar cu un sac de cocoşei, plus dolari. Dar pe-âla de colo, care pare dcşelat, care se preface că abia poate să împingă vagonetul? E generalul cutare, care era cât pe-aci sâ zădărnicească planul regelui de a întoarce armele şi a-1 aresta pc Antonescu, jandarm mare peste Capitală! Dacă îl întrebi o să-ţi spună că datorită lui s-a făcut 23 August şi că acum iată răsplata. Mai multe adevăruri, mi s-a şoptit, planează asupra fiecăruia pe careîî vezi aici. Unul e cel pe care îl spune el, altul e cel pe care îl ştie doar el şi nu-l spune, altul pe care îl ştiu alţii despre el, altui pe care îl ştie Securitatea şi mai e un adevăr pe care nu-l ştie nimeni, dar care va apărea prea târziu, când n-o să mai intereseze pe nimeni. A fost desvăluirea care m-a surprins cel mai tare şi care mi-a rămas. Fiindcă, gândindu-mă la mine, ştiam şi cu un adevăr pe care nu l-a descoperit nimeni, nici Securitatea: caietele mele, asupra cărora anchetatorii nu m-au interogat, deşi erau la ei şi constituiau o dovadă zdrobitoare a ereziei gândirii mele filozofice. Mai târziu am aflat că numai
I pentru că ar fi citit cineva astfel de lucruri şi nu scris, şi au luat I ani grei de închisoare. N-am fost judecat după ele, probabil că n-au avut un expert să le studieze, sau poate că expertul nu era un idiot şi n-a făcut un referat care să mă acuze. Si mai era adevărul gândirii mele intime, pe care o cunoştea doar Ion Micu, adevăr pc care îi formulasem în acea memorabilă discuţie de la braserie, cu care el nu fusese de acord: că o revoluţie trebuie întâi pregătită şi apoi declanşată, ca să poată cu adevărat să ne dea tuturor sentimentul jubilator al unei profunde eliberări...
:
IV
înainte de a fi trimis în Baia-Sprie am stat câteva luni într-o închisoare unde toată lumea dc deţinuţi mi s-a părut născută dintr-un coşmar al comicului. Ce este un individ care a fost odinioară o fiinţă a cărei simplă semnătura putea determina fericirea sau nenorocirea altora? O epavă fără dinţi, cu pungi la ochi, hămesit după un castron cu ceva murdar în cl, dar care îl fâcea hulpav, cum poate nu fusese el niciodată la recepţiile cu icre negre şi cine ştie ce rarităţi, păstrugă, cegă, nisetri... Mulţi dintre ci au scăpar şi redevenind liberi au putut să se dedice cu strălucire profesiunilor lor iniţiale, de ingineri, chi-mişti, medici sau matematicieni. Numai foamea şi pierderea libertăţii poate degrada o fiinţă umană. Foşti miniştri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici aî altor vremuri, corpul lor semăna acum cu un sac de cartofi... Fuseseră smulşi din familiile lor unde ar fi putut duce o viaţă demnă, oferindu-şi serviciile noii societăţi, căci Marx nu scrie nicăieri că trebuiesc urmăriţi oamenii, ci desfiinţat doar sistemul, regimul capitalist... Ba chiar cl scrie undeva că fostul proprietar de uzină are dreptul la o despăgubire, fiindcă nu e vinovat el ca individ, că a acţionat în unicul cadru al unui sistem de producţie considerat atâtea secole drept natural: era un produs istoric al dezvoltării, şi nu al unei conspiraţii
934 MARIN PREDA
individuale împotriva poporului, ca să poată fi apoi judecat si pedepsit. Lenin a fost mai abil, a folosit aceste cadre, de afe căror însuşiri nu se îndoia. Numai Ia noi scriitori viciaţi de un entuziasm frenetic au putut sâ adopte ideea că un individ pierzând privilegiile clasei sale, care fusese odată la putere, îşi pierde şi calităţile sale proprii, pe care de fapt nici nu le-a avut, ba chiar decade biologic. Se vorbea în închisoare de unul mai abîl, ale cărui cârd erau echivoce; aşa căzuţi cum sunt aceşti foşti şi fără puterea de odinioară, scria el, ei sunt superiori proletarilor... Asta după ce mai întâi încercase să le scrie acestor proletari „biografiile \ salivând de pofta de a parveni... Dar „biografiile" n-au plăcut şi atunci a fugit în Occident „să depună mărturie". Se povestea acolo în închisoare că fusese trimis de Scânteia să scrie un reportaj dc la un proces al unor terorişti care se judeca la Timişoara, oraşul său natah Si ha scris, deşi ştia că acelaşi tribunal avea şi pe rol şi jos în beci pe tatăl său, căruia trebuia sâ-i vie rândul. Desigur, nevinovat. Coincidenţa nu i-a provocat acestui scriitor vreo dramă corneliană între dragostea sa pentru taică-său şi datoria lui de reporter al Scânteii.
Era acolo generatul Macici, militar celebru în... Dar de ce să mai spun cine mai era dacă ajunseseră toţi nimic? Cine vroia sâ se poarte ca şi când ar mai fi însemnat ceva era luat în derâdere, şi degeaba ascultam şoaptele unui poet care îi cunoştea pe toţi, rangurile, meritele, mărimile, mi se învălmăşeau în minte şi nu reuşeam să le reţin numele, mai ales că n-am stat mult printre eî. „Tinere, se apropia de mine câte unul umil, n-ai cumva o ţigare?" „Păi de unde, dom1 general?!" îi spuneam cu regret, dar pe urmă îl căutam pe poet, care se întâmpla sâ mai facă rost, îi ceream una şi mă duceam la general, sau ministru ce fusese, şi i-o dădeam. Tresărea, uitase că îmi ceruse, o primea cu mâini care nu erau tremurânde, dar nici liniştite, o aprindea şi îmi spunea: „îţi mulţumesc, generosul meu tânăr, dar ce cauţi tu aici, băiat în floarea vârstei? Ce-ai făcut?" Nu
CEI. MAÎ 1UR1T DINTRE PĂMÂNTENI 935
spuneam unul din cele patru adevăruri posibile, ci unul inventat, cel mai simplu şi mai comod: „Coeoşei, dom* general!" „A! Cocoşei! O să-ţi dea drumul sâ mai declari alţii, aşa că fii atent.,." „Da, dom' general, cunosc trucul, dar nu mai am alţii.11 „Da, dar o să foci tu rost de alţii, or să te prindă iar şi... Aurul e ochiul dracului. Nu rezişti când îi vezi culoarea aia frumoasă, parcă îţi spune: Ascunde-mă, nu fi prost, n-o să afle nimeni!" „Aşa e dom' general, auri sacra James." „Pe unul 1-a prins că mai avea, în felul următor. Cât aţi spus că aţi predat? Douăzeci de cocoşei. îi predase de bunăvoie, atunci în '47, imediat după stabilizare, când, dacă îi predai, nu-ţi făceau nimic. Nu vă supăraţi, i s-a spus, am numărat de două ori, lipseşte un cocoşei, sunt numai nouăsprezece, mergeţi dumneavoastră acasă, căutaţid, o fi căzut pe jos, şi aduceţi-1. Ăla s-a dus şi s-a întors cu cocoşelul şi atunci funcţionarul, un poliţist, a rânjit. Nu lipseşte nici un cocoşei, înseamnă că mai aveţi. Şi 1-a arestat, i-a făcut percheziţie şi a mai găsit... I^azdup cu el!" „Aţi ascuns şi dumneavoastră?" „Nu, o rudă de-a mea!" „Şi a prins-o?" „Cum să n-o prindă??!" „Şi de ce sunteţi aici?" „Mai sunt şi alte delicte, de pildă omisiunea de denunţ.. _" Evident, era adevărul pe care îl spunea el... „Şi cât v-au dat, dom1 general?" „Opt ani!" Nu era de mirare. Se începea de la trei până la zece, şaisprezece...
Poetul, un ins înalt ca o prăjină, semănând cu o barză, bu-cureştean, avea parcă tot timpul un surâs sarcastic pe buze, dar un sarcasm bonom sau mai bine zis boem, ca şi când nu putea uita cafenelele şi viaţa literară din care fusese smuls fiindcă fusese prieten cu doi critici ţărănişti care îl cultivau. „Aiurea! îmi spuse el, ei sunt liberi şi pe mine m-au închis. Fiindcă eu, ca un prost, am preluat bancurile lor, le-am spus şi altora si m-au înhăţat. Marele Ion Barbu i-a înfipt bine în furculiţă şi cu nu l-am luat în seamă. Covrigarii de Ia Gâesti! Da, sunt nişte covrigari! Dar ce importanţă mai are, eu tot mă curăţ, sunt atacat. Dacă aş ieşi imediat, as scăpa, a apărut penicilina şi un
936
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 937
medicament numit Pasy care vindecă, dar nu ca si mi se fiică penicilină şi să mi sc dea Pas sunr eu aici! Ci căcat! Să mor şi o să mi se vadă, întins în celulă, un nas ca o trompă, o să vă uitaţi toţi la nasul meu şi o sâ râdeţi!" Bineînţeles că nud credeam, foarte rapid mi se impusese cinismul de care am pomenit, sâ nu crezi ce ii se spune şi sâ nu re miri dacă ceea ce ti se spune se adevereşte într-o zi că n-a fost minciună sau prefăcătorie.
Toată ziua făceam papuci (papuci care îl treziseră şi pe împăratul Chinei la o nouă conştiinţă), până într-o zi, când se formă o nouă echipă în care intrai şi eu şi ne pomenirăm cu un civil cu un Instrument în mână şi cu un maldăr de nuiele alături. „Domnilor, începu el, cu ajutorul acestui instrument ingenios, numit cosor, o sâ învăţăm împreună să facem lucruri foarte utile oamenilor, ţăranilor în special, dar şi altor categorii, şi anume: coşuri! Ce este un coş? Este un obiect din nuiele, cu o capacitate anumită de încărcare, de pildă, coşuri pentru porumb, cu care se încarcă o căruţă direct de pe ogor si a cărui capacitate, în porumb brut* coincide, după curăţare, cu un dublu-deaditru. In ingeniozitatea sa, fără să măsoare cu nimic, ţăranul îşi împleteşte un coş care îi permite sâ-şi evalueze fără alte măsurători recolta sa de porumb pe un pogon, adică numără câte coşuri a adus acasă şi ştie câte duble a făcur, calcul care îi permite să-şi dea seama câr poate să vândă pe piaţă şi cât sâ-i rămână pentru hrana sa zilnică, pentru însămânţat şi pentru orătăniile pe care le arc cl în curtea sa..."
Gâtul miniştrilor, matematicienilor, inginerilor se întinse la auzul acestui început de prelegere, asemeni şcolarilor cuminţi care încă nu înţeleg ceea ce li se spune, dar al căror instinct îi ţine în bancă holbaţi, să se srrăduiască şi să înveţe totuşi. „Pentru aceasta» continuă individul, cineva s-a gândit să vină în ajutorul ţăranilor şt a inventat acest instrument mai ingenios decât bricegele lor. Astfel a apărut cosorul zis al lui Moceanu, fiindcă aşa îl chema pe inventator. El c compus din două părţi,
partea Icnin-oasă (şî ne-o ară(â) şi partea fie-roasâ! Deci, să l recapitulăm pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de I Moceanu. El se compune..." „...din două părţi1', se auziră deodată vocile ascultătorilor. încântat si surprins, individul surâse în sine. „Parcea lemn.. / zise el... „...oasă", îl completă auditorul, „...şi parrea fier,.." „,..oa_să", sc ridicară vocile noastre. „Domnilor, exclamă individul (şi îşi propti o clipă bărbia în piept de satisfacţie), e o adevărată plăcere să ai de-a face cu intelectuali."
Apoi trecu la demonstraţia practică, folosirea acelui cosor la împletirea unui coş. E îndoielnic că împăratul Chinei a avut de-a face cu un mai ingenios maistru care sâ-i desvăluie mai repede secretul producerii revelaţiei unei noi conştiinţe, fiindcă, după câte am înţeles eu, drumul lui a fixst lung... Ai noştri au avut revelaţia în chiar cursul prelegerii tcorerice, dar şi în Trecerea la practică. Totuşi, maistrul a privit cu neîncredere fenomenul, şi a doua zi s-a înfiinţat din nou. „Sâ-nri spună cineva, a început el, cine a inventat cosorul lui Moceanu." „Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu," a răspuns imediat în cor echipa noastră. „El se compune din două părţi, a reluat individul. Partea..." „.., lemn-oasă", am silabisit noi... „Şi partea..." „...fie-roasă", am cântat mai departe. „Domnilor, constat cu bucurie că intelectualul de-aia poartă această denumire, câ te scuteşte de explicaţii inutile..."
Bizar personaj) îşi bătea cumva joc de noi, fiind stupid ei însuşi? Cred că era mai degrabă în întregime stupid, fără să-î lipsească o vagă, dar tot tâmpă maliţie. Nu o dată, dupâ ce am redevenit liber, citindu-1, de pildă, pe Samuel Butler sau pe Heideggcr, auzeam foarte distinct o voce interioară care mă făcea sâ întrerup lectura: „Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu!" Da, îmi spuneam, de ce să-r dai unei maimuţe un sonet dc Shakespeare sâ-1 bată la maşină ca să demonstrezi că îl va bate la infinit? Să-i dăm mai degrabă această clară şi
938
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
939
indiscutabila axiomă: Cosorul lui Moccanu a fost inventat de Moceanu. Maimuţa nu va reuşi...
Nu păstrez astfel de amintiri din mineie de la Baia-Spriei li unde am fost trimis cu poetul, care a murit acolo... Se perpelea în dormitorul comun şi cerea mereu ţigări, din care sugea disperat ca dintr-o ultimă plăcere pe care i-o mai putea oferi viaţa. Dar surâdea mereu sarcastic şi ne spunea, rânjind, că o să crăpăm cu toţii, fiindcă în urma iui n-o să mai rămână nimic. O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sângele unui popor care curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor. Sudoarea, deocamdată, era tot ceea ce vedeam cum curge din pieptul tui scofâlcit... îl ştergeam, îl întorceam pe o parte şî pe alta, în timp ce el ţinea tigarea în gură şi ne înjura. Eram toţi doborâţi de munca dură din mine ca să mai tresărim la spusele lui. într-o seară rotuşi ne uimi, ai fi zis câ ne păcălea, se ridicase în capul oaselor şi arăta odihnit şi plin de vervă. „Nici măcar nu puteţi să-mi daţi un pahar dc vin? Atunci cărari-vă! Ce aşteptaţi voi de Ia viaţă, de vă încăpăţânaţi atâta să n-o pierdeţi? Ei, cc mare brânză aţi face dacă v-ar da drumul? Viermi ai pământului, şi tu, patrie, nu vei avea oasele mele, fiindcă cu am asta la mine {şi ne arătă o fiolă, pe care o agită în aer), o înghit, mă dizolv în cosmos şi de-acolo scuip pe voi.. Cu plumb în picioare, istoviţi, îl părăsirăm şi ne prăbuşirăm în paturile noastre reci şî murdare. „Petrini, îl auzii, bei, Petrini!... Am un mesaj pe care vreau să ţi-1 încredinţez, pentru iubita mea", îmi spuse când revenii şî mă aşezai alături. Si îmi dădu o adresă, pe care n-o ascultai... Memorează, răcni el:
„Iubito, mâ gândesc la tine Ca un borfaş la ceasul unui lord Şi se ciocnesc în carnea mea drezine Si caii au atac de cord!"
îl avu, acel atac de cord, precedat de un val de sânge care îi ţâşni pc gură şi care nici măcar nu mă înspăimântă. Ceilalţi adormiseră, lcşii afară şi anunţai gardianul câ unul din noi a murit. „Bine, zise el, du-te şi te culcă, acum e târziu, o să-l luăm p mâine-dimineaţă." Şi îşi plecă fruntea şi se îndepărtă astfel cu |  pistolul la şold...
V
Mă întorsei acasă după o absenţă de trei ani şi trei luni, căci cele trei de prevenţie nu mi sc scăzuseră, şi spre bucuria mea o găsii pe Matiida tot în casa ei, nu păţise în acest sens nimic. Avea musafiri când sosii, pipernicitul şi fatala Tamara.
„Victor", strigă ea când mă văzu în prag, plimbându-şi întâi privirea asupra chipului meu, ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Sufletul însă îmi era inert, ascuns şi tâctit, încât mă ferii de această privire, mă uitai într-o parte, închisei uşa pc care o băteau rafalele viscolului şi uitai câ sosisem acasă, deşi sosisem aievea şi într-o fracţiune de secundă văzusem ochii ei încărcaţi de iubirea de altădată. Dar Matîlda nu mă luă în seamă, mă îmbrăţişa, îşi vârî chipul între obrazul şi gâtul meu şi rămase astfel ca o statuie care mă strângea să mâ sufoce: „Victor... Victoraş, şoptea. Iubitul meu... Aî scăpat?" „Da, îi răspunsei, am scăpat." „De tot?" „Da, de tot!" Vrusei să urc scările, să întru în casă, dar ea mâ împiedică agăţându-se de mine, îmi aţinu calea, mâînlânţui din nou şi începu să mă sărute. îi pusei mâna pe gură, îmi sărută palma... Apoi se desprinse, mi-o luă repede înainte şi strigă: „Artimon, Tamara, a venit Victor! Victor, a venit Victor!4* şi îmi deschise larg uşa înainte.
Intrai călcând rar, clătinându-mă de oboseală, dar şi de nepăsare. Da, vedeam, mă aşteptase, dar cu nu mă gândisem la ea, încercasem de câteva ori, dar gândul nu putuse ajunge prea departe în adâncul sufletului, unde tot ceea ce trăisem mai înainte se ascunsese. Deplasarea gândirii şi amintirilor mele
940
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
941
fusese aproape totală, ca sâ pot sâ trăiesc mat departe, să râd, sâ gândesc la ceea ce vedeam, sâ pot sâ mănânc, sa mă culc şi să dorm. Erau şi inşi care nu putuseră face acest lucru şi se stingeau ca o lumânare în a cărei flacără, odată ajunşi acolo, nu ştiuserâ să sufle, sau nu mai avuseseră în ei forţa vitală de a se adapta schimbării. Eu mâ pregătisem arat de bine încât* dacă la expirarea termenului, în loc să mi se dea drumul, mi s-ar fi spus că mi-a sosit o nouă condamnare (şi acest lucru nu era absurd, li se întâmplase unora), n-aş fi fost nici prea surprins, nici prea disperat,.. Tot astfel, părăsind închisoarea, nu avui decât în primele clipe o bătaie, c drept, violencă de inimă, dar apoi o nelinişte stranie mi se insinua în suflet şi redeveni! sumbru. Ce-o să se întâmple acum cu mine? mă întrebai. O sâ fiu reprimit la facultate? Şi dacă nu, ce-o sâ fac? Dar cu Marilda cum o sâ trăiesc? Si sosi imediat, în amintire, cu o prospeţime extraordinară, scena din după-amiaza aceea a botezului, când trăisem profund şi iremediabil despărţirea de ea, din clipa când vasul proiectil îmi zburase pe lângă tâmplă, si apoi timp de un ceas sub avalanşa defulârii specracuioase a unui sentiment al ei de violentaşi de înstrăinare totală... A te mai gândi la cea mai mică urmă de iubire ar fi fost o prostie şi o orbire: n-ajunge că iubeşti tu, iubeşte» aici e totul, căci ea înţelegea sâ rămână acrivă în viaţa cu tine, până când... Ei, până când? Până când n-o s-o mai iubeşti nici tu! Şi pe urmă? Pe urma vom mai vedea... Ei bine, aveam de gând sâ parcurg întreagă această etapă, la sfârşitul căreia nu mă aştepta nimic bun? //faut couper net, îi spusesem cu Matildei, care ezita sâ rupă cu Perrică. Ei bine, ce-aveam să fac? Voi urma ceea cc o sfătuisem pe ea, il faut couper net?
Or, toate acestea nu scoseseră capul în închisoare, se re-rrăseserâ în adânc dîn clipa când fusesem arestat, până în clipa când văzusem iar cerul si paşii mei ezitanţi simţiseră sub tălpi pământul liber.,. Liber, preferai până în pragul casei şi chiar
după ce intrai în ea, starea dc spirit din închisoare, când toate aceste întrebări dilematice nu mi se puneau. Luam cunoştinţă în mod lucid dc această amorţire a sufletului şi nu vroiam s-o Hi alung... „Vreau să văd fetiţa, spusei, îgnorândud şi pe piper-H nicit şi pe Tamara lui, care se uitau la mine cu acea umbră în » privire pc care o aşterne timpul şi care ne face sâ uităm orice » jignire sau resentiment: se uitau la mine cu o prietenie afec-X tuoasâ dc rude. Vreau sâ văd fetiţa", repetai după ce dădui S   absent mâna cu ei. Amintirea fetiţei fusese singura care îmi
■ însoţea, ca o luminiţă, clipele de dinainte de a cădea într-un B somn de plumb. Totdeauna. Nimeni altcineva. Nici mama, 9   căci gândul la ea mi-ar fi stârnit durere. Cu fetiţa i răi am în gând
■ şi în timpul istovitoarei munci subterane, dar o feream, nu era
■ un gând total, ci doar un gând că aveam un gând, şi anume, câ înainte de a adormi se va aprinde sub pleoapele mele o luminiţă, căreia îi surâdeam: .. .câte luni ai tu acum.,,? cinci,..? şapte...? zece...? paisprezece...? Un an, trei... Şi cu cine semeni? Cu rata..,? Cu mama...? Cu amândoi,.,? Cu vreun bunic..? Din parrea cuL..?
„Scoatc-ţi paltonul şi căciula, zise Matilda, sc poate speria." Cum sâ scot palronul? Sub el costumul meu era rupt, cârpit şi murdar. Pipernicitul şi Tamara înţeleseră şi sc grăbiră să plece. Mă desbrăcai şi vrusei sa intru în dormitorul copilului. „Eşti nebărbierit şî nu ai o figură prea blândă, zise Matilda. Bărbiereşte-te, fă o baie-,. ai timp s-o vezi,.. ustensilele tale au rămas acolo aşa cum le-ai lăsat,.„Nu, zisei, las-o sâ se sperie, vreau s-o văd..." Şi Intrai în dormitorul ei călcând greu cu bocancii mei scorojiţi dc ani, numai a bocanci nu mai arătau.
IMă întâmpină o tăcere ferită, de sanctuar. Matilda aprinse totuşi hotărâtă lumina. O văzui pe fetiţă în patul ei, cu fundul în sus, pc brânci, într-o poziţie chinuită, dar cu chipul senin, vârât în pernă. Dormea. „De ce stă asa?" şoptii. „Nu ştiu! zise
942
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
943
Marilda. Degeaba o întorc eu şi o pun să doarmă întinsă, © găsesc cum o vezi."
Mă aplecai şi o luai în braţe asa cum era, ea deschise ochii, şi în prima clipă simţii corpul ci micuţ într-o svârcolire de retragere, dar apoi se uită la mine fără să clipească, în espec-tativă. „Silvia, e tata", şopti Matiida, şi atunci copilul se încredinţa glasului cunoscut, îşi deturna privirea si îngână interogativ: „Tata?! Tata?" „lata, mamă, a venit acasă să se joace cu tine... Sărută-1 pe tata..." Fetiţa se relaxa, corpul ei micuţ se făcu moale, se aplecă, dar n-o lăsai să mă sărute, o sărutai eu, cu grijă să n-o sperii, o mângâiai pe părul ei blond, îi sărutai mânuţele. Era ameţitor cum mă privea, se uita în lături, într-o parte, apoi în cealaltă, apoi tar la mine, calmă, puţin uimită, cu o ezitare a mişcării de întoarcere a gâtului ca si când între timp i-ar fî mers mintea, s-ar fi gândit, fără gesturi nccontrolate, fără grimase de dorinţe de copil care nu poate sta locului mai mult dc câteva clipe, cum erau alţii. Căldura dulce ă corpului eî mi se transmise şi mă turburaşi o pace adâncase lăsă asupra mea, o încordare ascunsă se despleti în mine, neliniştea, privind această minune care nu speram să arate astfel, mă părăsi. „Fetiţa asta nu e proastă", murmurai răguşit de o emoţie copleşitoare, nemaiştiind ce să spun, căci nu ăsta era gândul meu din acea clipă, ci un altul, pe care nu vroiam sâ-1 exprim, de recunoştinţă pentru cea care o făcuse şi o învăţase în lipsa mea să spună tată, pentru Matiida... „E frumoasă, murmurai mai departe, e atât de frumoasă... $i e blondă..." „N-o să rămână aşa, zise Matiida, dar s-ar putea să rămână..." „Dar cu cine seamănă, fiindcă nu seamănă nici cu tine, nici cu mine." „Nu ştiu, zise Matiida, încă nu se ştie, cu toate că unii copii se desvăluiesc din primele săptămâni,.. Uneori seamănă cu tine... S-ar putea să fie cine ştie ce străbunici... Sau poate o fiinţă cu rotul nouă, sau cu prea puţin în ea din ce-a fost înainte.,." Privirea fetiţei deveni intensă, „Barba!" zise ea uimită, dar ca pentru sine. „Da,
.mamă, barba, zise Matiida. Tata are barbă, dar o să si-o radă, ,$ănu te zgârieze..."
Si mi-o luâ din braţe, şi o puse jos, şi îndată micuţa făptură fticepu să meargă, dar cu o direcţie sigură. Matiida se luă după ea. „Hai, zise, aruncă şi tu zdrenţele alea, fă o baie şi să nc aşezăm la masă. Vezi câ avem acum un boyler. Am tras gaze, am scăpat de lemne, avem apa caldă când vrem. Am făcut şi eu ceva cât ai lipsit, surâse ea, n-am stat degeaba. Vin îndată să-ţi aduc pijamaua şi halatul.
Veni să mă întrebe dacă o las să mâ spele pe cap. „Trebuie să te tunzi, îmi spuse în timp ce mă săpunea, păduchi ai?" „Probabil!" „Am aruncat tot, şi palton, şi bocanci..." „Rău ai tăcut, vroiam să le păstrez ca amintire." „Ba trebuie sâ uiţi tot... O să-ţi povestesc de ce ai luat numai trei ani.,." „Trebuia să iau mai mult?" „Cel puţin şapte, căci aşa am aflat, pentru nimic se dă trei ani, să aibă ei timp să-ri răscolească viaţa, şi daca găsesc ceva, îţi mai dau..," „De caietele mele ai aflat ceva?..." „Sune ^ascunse bine. Nu mi-a fost uşor să pun mâna pe ele, ştiam ce conţin şi ai avut noroc că fratele unei colege de-a mea, care ţine foarte mult la mine, e profesor de marxism la Universitatea de partid, şi ea mi-a spus: «Matiida, nu e bine, frate-meu mi-a spus că i s-au dat la referat nişte caiete ale bărbatului tău. Poate să ia ani grei de puşcărie, dacă el face un referat şi spune ce e în ele» «Pai să nu facă», i-am spus eu acestei colege. «Da, zice, dar îi c frica şi lui. Dacă Securitatea dă caietele la un contrareferat?» Aşa s-a şi întâmplat, dar am avut toţi noroc, i le-au dat lui Vaintrub... Mi-a telefonat într-o zică vrea sâ mă vadă. «Doamnă, zice, nu e bine cu Petrini. Cum a putut să facă imprudenţa să scrie astfel de lucruri şi să le mai ţină şi în casă? Acuma eu ce să fee? Nu pot să mint, fiindcă».,. Si mi-a repetat exact ceea ce gândise şi fratele colegei mele: că Securitatea nu se va mulţumi cu un referat şî va cere altul, şi dacă al doilea va face un referat aşa şi pe dincolo... In ce situaţie o sâ se trezească el,
944
MARIN PREDA
CIX MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 945
Vaintrub, că a acoperit pe cineva care se făcea vinovat de idealism şi fondator a] unei noi religii? «Domnule Vaintrub, i-am spus, mai există un referat, nu vă spun al cui, dar exişti» «Şi ce spune în el?» «In concluzie se spune că sunt prelegeri de istoria filozofiei, rezumate de cărţi filozofice materialiste.» «A rbcat aşa ceva?» «Da, a riscat!» «Bine, atunci voi risca şi eu. în orice caz, vom fi doi» poate câ nu va mai fi un al treilea»... Poate câ ar mai fi fost, cine ştie, mai târziu, poate câ ar fi fost trimise chiar la Bucureşti, dar am intervenit şi eu şi mi le-au trimis acasă, mai spuse Matilda în timp ce mă spăla pe spinare, în orice caz, ori trebuie sâ le piteşti bine, ori să le arzi.
VI
„Bine că n-ai păţit nimic cu casa", îi spusei apoi Matildei la masă. „Crezi tu?! zise ea. A treia zi după arestarea ra au venit să mă evacueze. Chiar căpitanul acela care te-a ridicat venise gata pregătit, cu două camioane, unul deja încărcat cu nişte mobile şi altul gol, să le încarce pe-ale melc. îi spusesem Anei să nu deschidă la nimeni şi dacă totuşi cineva încearcă să spargă uşa, să-mi telefoneze imediat. Aşa s-a şi întâmplat şi am telefonat şi eu Iui Mircea, prunul-secretar al judeţului. Ce sc întâmplase? începu Matilda sâ povestească. Mircea e un fost ilegalist, bucureştean, pe care îl auzisem odată când venise pe la noi» pe la arhitecţi, salvândn-1 cu o singură frază pe Gociman, care tocmai fusese dat afară de Ia catedră si era ameninţat să fie dar afară în general şi din Arhitectură. «Dar Gociman unde e?» m-a întrebat el gata să iasă din birou. Cum, nu ştia? ne-am mirat noi. De unde am înţeles că ministerul îl dăduse afară direct, trecând peste organele locale, în orice caz el, Mircea, nu fusese informat. Şi a început să ne asculte-.. Câ aşa şi pe dincolo, că a păstrat un minut de reculegere cu studenţii când a fost alungat Mihai I... Atunci el a spus ceva extraordinar, ceva foarte popular, foarte simplu şi am izbucnit cu toţii în râs: «Şi
ce dacă? s-a mirat el. Or fi fost prieteni!» Adică Gociman cu Mihai L Am rămas uluiţi! Aşa era! Gociman lucrase ceva pentru Mihai I, da, da, aşa era, în timpul războiului,.. Mircea a continuat: «Lui Marx i-a făcut un prieten o figură, mi se pare că Lassalie, i-a tipărit Manifestul cu modificări făcute de el, de lassalle, şî Marx s-a luat cu mâinile de cap. Auzi, să-i modifice ăla Manifestul! Şi-i scria lui Engels, mi se pare: Ar trebui să public un articol şi să-l înjur, dar nu pot s-o fac, fiindcă mi-e prieten. Vedeţi, prietenia înseamnă şi ea ceva, uneori mai mult decât o idee. Şi Lenin a avut un prieten care ba trădat, ceva grav, dar tot nu s-a supărat pe el... Asa şî Gociman! Sâ-i spuneţi să vină la mine.» Bineînţeles câ la loc la catedra nu l-a mai pus, fiindcă n-a păstrat minutul ăla de reculegere singur la el acasă, ci le-a făcut semn şi studenţilor sâ se ridice... în orice caz l-a apărat unde trebuie, să lucreze mai departe. Asta e un om, am gândit eu despre Mircea, nu stiu dacă a învăţat el marxismul în toată litera Iui, dar uite că i-au rămas în minte si alte lucruri pe care Ic aplica. Numai să nu-l schimbe, să-l facă mai mic sau mai mare şî să plece de la noi. Nu, am aflat că Gheorghiu-Dej ţine mult la el, de-aia l-a si trimis aici, fiindcă are tacr şi ştie să ţină în echilibru anumite tendinţe conrrarii. Nu te rezolvă prin datul afară... Mă duceam la el cu diferite probleme, nu totdeauna de nivelul funcţiei lui, dar.,, aşa! Şi cu timpul a început şi el să mâ primească mai aşa, mai apropiat, şi uneori cerea cafele şi stătea mai mult de vorbă cu mine. Odată m-a chemat el sub pretextul unor chestiuni dc construcţii. Când am născut mi-a dat un telefon la maternitate, mi-a trimis flori. Să nu fii gelos pe el, e un om în vârstă, arc copii cât noi!... Şi hop! dupâ o lună te arestează pe tine. Chiar a doua zi i-am ceniţ audienţă, l-am povestit totul, i-am spus că dacă mai e posibil sâ credem în oameni, antncr cu l-aş ruga să mâ creadă şi pe mine: bărbatul meu e nevinovat! El s-a posomorât: «Trebuie văzut de ce l-au arestat! O fi făcut vreo prostie!» Cc puteam să-i
946
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
947
mai spun? «înţelegi, tovarăşă Matiida? O să mă interesez şi d o să-mi spună. Şi dacă c nevinovat, şi eu tc cred că dumneata crezi, dar totuşi trebuiesc văzute motivele lor, atunci M promit eu că n-o să păţească nimic..-» «N-o să mă uitaţi?» «Cum o să uit?! O sâ mă interesez chiar azi, şi mâine dă-mi un telefon!» Atunci i-am spus cu casa, despre ameninţările acelui căpitan. Aici s-a luminat la faţă: «Pe ăsta trebuie să-l prinderi^ a zis el, şi mi-a spus ce trebuie să fac. «Tovarăşe Mircea, o să vînâ înarmat cu un ordin de repartiţie, adicâ legal.» «Sâ vedenj pentru cine, că dacă vine pentru cl, a păţit-o, îl trimit la Canal Mai degrabă vine pentru un şef de-al lui, şi atunci n-am ce să-i fac...» «Adicâ nu e nimic de făcut, pierd casa?» am spus eu desnâdăjduitâ. «Nu, casa n-o pierzi, dar n-am ce să-i Fac ăluia, colonelul sau chiar generalul care ho fi trimis. O sâ spună câ el nu ştie nimic, câ a cerut de mult o casă şi ca i s-a dat. De unde sâ ştie el câ acea casă e ocupată? Cel mult să-l pedepsesc pe cel care a semnat ordinul de repartiţie, dar ce să-i fac şi nenorocitului ăla care a semnat şi el cu spaima în suflet? Au început să-şi facă de cap, am mai auzit şi de alte cazuri, de-aia vreau să-l prind pe-âsta!» L-a prins şi a păţit-o, l-au dat afară, ordinul de repartiţie era pe numele lui. Nu ştiu dacă hau trimis sau nu la Canal, mai spuse Matiida. în orice caz arăta foarte băţos si indignat când omul trimis imediat dc Mircea i-a cerut ordinul de repartiţie. Că nu vrea sâ-1 arate şi că numai prin proces poate fi anulat. «Sunt trimis să văd dacă îl aveţi, altfel telefonez imediat chiar la Securitate să vină sâ vă aresteze pentru abuz.» «Telefonaţi!» a răspuns căpitanul rânjind. «Bine!» a făcut activistul calm şi i-am deschis şi a telefonat, dar nu unde spusese, ci chiar la Mircea personal. «Vine tovarăşul Mircea», mi-a şoptit cl, şi am ieşit atară, dar între timp căpitanul se răsgândise şi a scos repartiţia. Activistul a bâgat-o în buzunar şi a telefonat dîn nou: nu mai era nevoie sâ vină primuhsecretar. Si în stradă i-a spus ofiţerului: «Vă prezentaţi dumneavoastră la tovarăşul
Mircea şi o sâ vedeţi ce faceţi cu repartiţia». Ăla a dat din umeri: «N-am iscălit-o cu! Aici mi s-a repartizata aici am venit...» Era cam nedumerit! Cum, bărbatu-său arestat şi o mai apără cineva? Nu-i venea să creadă! Din prudenţă, el şi oamenii lui veniseră în civil. S-au urcat în maşini şi au întins-o."
Matiida arăta foarte încântată de această ispravă, în timp ce sărise în povestirea ei peste acel „a doua zi" când trebuia să afle dacă acest minunat Mircea se interesase dc arestarea mea. înţelesei din această omisiune şî din tăcerea ei care urmă că nu, sau câ intrase şi el la îndoieli după ce se informase. Or, eu tocmai în acea „a doua zi" începusem să fîu interogat. Totuşi, o întrebai, ştiind dinainte ce avea sâ i se răspundă. „De arestarea mea cc ţi-a spus «a doua zi»?", adăugai cu o amorţită ironic... „«Tovarăşă Matiida, mi-a spus (eram la el în birou, el m-a chemat după ce ham dat telefon), e ceva, că ăştia nu arestează ei un om degeaba, e vorba de o scrisoare suspectă pe care a primit-o soţul dumitale de la un fost membru al Sumanelor negre fugit la Paris.» «Dar n-a primit o astfel de scrisoare!» am protestat eu. «N-a primit-o, dar i-a fost trimisă, înţelegi, nu trebuie să-ţi mai precizez, mi-a spus el părinteşte. L-am chemat imediat la mine pe şeful Securităţii cu dosarul şi ăsta s-a cam codit, că ancheta e în curs> că să-i dau tăgaz până a doua zi... Nu vreau deocamdată să vorbim de anchetă, i-am spus, vreau să văd dosarul, sâ-mi dau seama de motivul pentru care a fost arestat. Sper că nu l-aţi arestat fără motiv? Nu, zise. Ei, vreau să văd şi eu motivul! Ştiţi, noi trebuie să colaborăm, dar ei primesc ordine de la Bucureşti şi răspund pentru ceea ce fac numai faţă de Ministerul de Interne. Dar nici dacă raportăm noî că nu-şi fac datoria nu e bine. Mai depinde şi cine raportează- Adevărul e că practic au prea multă putere, ar trebui, după părerea mea, subordonaţi total forurilor de partid. Dar ei spun că şi în partid se strecoară duşmani de clasă. Ei, şi? E treaba noastră, a partidului, să-i demascam, ei ar trebui doar
948 MARIN PREDA
să sesizeze şi hotărârea în ceea ce priveşte vinovăţia unui membru de partid s-o judecăm noi întâi. Soţul dumitale nu e membru de partid!» «Nu.» «De ce?» «A vrut să fie, am minţit eu imediat, dar tocmai atunci, ştiţi, s-au închis porţile si au început verificările,» «Aşa este, zice, dar de ce nu l-ai atras mai dinainte?» «Nu-l cunoşteam, abia de curând nc-am căsătorit.» A dat din cap cu reproş. Nu mă credea câ nu te cunoşteam cu mult mai înainte» ba chiar e sigur că ştia totul despre mine, nu se împrietenesc ei cu cineva fără să se informeze. Am roşit. «Din fericire, a continuat cl, singura piesă la dosar e doar această scrisoare. Are acolo la sfârşit o frază curioasă: Aştept ordonanţele dumneavoastră. Ce e cu asta? l-am întrebat pe acest şef. Şi mi-a explicat. Individul, un oarecare Iustin Comănescu, eun fel de terorist din fosta bandă zisă a Sumanelor negre. Şi ce e cu aceste ordonanţe? Asta vrem să aflăm şi noi, mi-a răspuns generalul. Păi trebuie întâi să aflaţi şi pe urmă să-l arestaţi. Bine, am zis cu văzând câ tace (avea acrul sâ-mi sugereze câ în acest sens instrucţiunile primite de el sună altfel). Bine, zic, şî ce spune bănuitul, ce răspuns v-a dat când l-aţi interogat? Tovarăşe prim, zice, ci totdeauna neagă. Şi ce-aţi vrea dumneavoastră să facă dacă unul e nevinovat? înseamnă că am greşit noi? Şi de ce nu? Sunteţi sfinţi? Nu porniţi şi de la premiza că ar putea fi nevinovat? Ba da, dar dacă el neagă, nu dă nici o explicaţie, nu-l putem considera nevinovat. Ascultaţi, i-am spus» fraza asra trebuie să aibă o explicaţie. Ce spune bănuitul? Că nu ştie nîmic! Recunoaşte câ a fost şi mai este şi acum prieten cu teroristul, au fost prieteni buni chiar atunci, în '45, dar că... mai multe nu ştie... a răspuns generalul.»"
In acest punct tresării. Făcui Matildei un semn să se oprească. „Da, spusei cu greaţă, şi secretarul l-a crezut..Şi mă ridicai de la masă, intrai în dormitor cu paşi nesiguri şi mă întinsei pe pat. Matilda veni după mine. „Auzi... că mai multe nu ştiu... Am fost interogat imediat, seara... Şi pe urmă
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 949
dimineaţa..» chiar generalul... le-am spus ce era... cu ordonanţele. .. le-am explicat- N-a vrut să spună adevărul, generalul... înseamnă că s-a temut ca secretarul sâ nu gândească la fel ca mine.S-a temut sâ nu le scap... Şi pe urmă?... Ei, zi-i» şi ce... Dar ce importanţă are?../
Şi după câteva clipe de intensă luciditate, când credeam că os-o por asculta pe Matilda ore întregi, mâ trezii a doua zi pc k orele şase tot cu ea lângă mine şi cu o ceaşcă de bulion de pasăre în mână, zicând u-mi că trebuie să-l înghit... Ha, îmi spuse, dimineaţa mă lăsase sâ dorm {cică dormeam fără respiraţie), dar că mi se mişcau ochii în cap (şi imită mişcarea ochilor mei, ceva holbat), se dusese la serviciu, se întorsese, pregătise masa. „Scularea, zise, ajung douăzeci şi patru de ore de somn..." Mâ uitai la ea fără s-o văd... Gândul mi se întoarse înapoi, în mod obscur, spre locul de unde ieşisem, văzusem cu ochii minţii siluete încovoiate asupra vagonetelor, bătrâni deşelaţî opin-undu-se să le încarce, întuneric subteran opac, pe care lumina vie a felinarelor dc carbid îl împrăştia ici-colo... Oameni liberi, zeităţi ale acestor adâncuri cu căşti pe cap, îşi înfigeau pistoalele în zidurile de minereu şi strigau ceva, nedesluşit... răcnete de oameni victorioşi, stăpâni unici a... „Da, da, murmurai, libertatea e un triumf uman chiar în adâncuri... sunt adâncuri acceptate... pentru semenii lor... în timp ce noi, tot semeni ai noştri, fără să nc întrebe dacă acceptăm., ,4t
Şi mă svârcolii în pat, dădui la o parte ceaşca Matildei şi adormii iar. Mâ trezii târziu noaptea în întuneric. Aprinsei veioza. Ea dormea. Uşa dormitorului era deschisă, ieşii în hol, uşa dormitorului fetiţei era şî ea deschisă, pesemne să audă maică-sa tot cc i s-ar putea întâmpla copilului în timpul nopţii. Intrai în bucătărie, mâneai brânză şi unt, friptură rece, băui două pahare de vin, care mă ameţiră imediat, şi revenii în hol, unde din nou vrui să dorm, dar nu mai aveam somn. Fumai o ţîgare în tăcerea deplină a casei. Intrai în bibliotecă. Cărţile
950
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRR PĂMÂNTENI
951
îmi defilară prin faţa ochilor de la un raft la altul. Mă aşezai la birou. „Cui mâ adresez? mă întrebai. Ce fac studenţii mei?" Făcui un gest de amânare... Ieşii din bibliotecă şi intrai în dormitorul copilului. Nu aprinsei plafoniera, cea din hol lumina de ajuns patul fetiţei. O văzui cum stătea şi, fascinat, mâ aplecai peste pâtuţul ei. întoarsă în mod nefiresc, fetiţa mea îşi căutase iarăşi poziţia chinuită în care o găsisem. în genunchi, cu micul ei corp în poziţie dc rugăciune absolută şi totală, îşi pusese câpşorul pe pernă şi dormea cum dorm toţi copiii, dar nu întinsă şi pradă somnului cu toată fiinţa ei, ci parcă trudită şi pedepsită să nu aibă parte de odihnă, încă de pe acum... Genunchii îi veneau la gură, fruntea se întâlnea cu ei, spinarea cu fundişorul îi erau parcă în stare de veghe. „Ce e cu tine? ani gândit, ce nu-ţî place ţie, copilul meu, de stai aşa de încordată? Cine te ameninţă pe tine? Prostuţo, nu cumva eşti speriată? Nu cumva asta e poziţia pe care o aveai în burta maicâ-ti? Nu cumva n-ai vrut să te naşti?" Ani luat-o în braţe, am ridicat-o şî am pus-o iar la loc pe minuscula ei saltea şi am învelit-o. îi apăsam uşor fragila ei făptură. „Stai cuminte, îi spuneam, dormi aşa cum te-am pus, nu sta pe brânci şî în genunchi- Nu abandona din faşă! Nu te lăsa de pe acum pedepsită.
VII
Bineînţeles că şeful Securităţii l-a dus dc nas mai departe pe primul-secretar Mircea, totuşi s-a temut de el şi mi-a dat doar trei ani. Cel mai firesc ar fi fost să ceară, nu să mâ vadă, n-aş fi avut pretenţia asta, dar să ceară pur şi simplu o declaraţie scrisă din partea bănuitului şî s-o citească, această declaraţie o fi cerut-o, dar de unde să le-o dea? în fiecare zi am scris câte una, uneori şi câte două, care erau rupte în faţa mea. Altfel de declaraţie trebuia să dau, în care să recunosc că am făcut parte din numita bandă şi să dau şi numele celor pe care i-am cunoscut acolo în nordul Ardealului, unde am luat parte la acte
teroriste. Totuşi, caietele el le-a cerut şî nu le-a mai restituit, le-a ţinut câteva luni şi apoi le-a înapoiat Matildei, după condamnarea mea. Şi-a dat seama ce e cu ele, căci i-a spus că dacă mă judecau după ele nu luam numai trei ani. „îţi dai seama, tovarăşă Matiida, ca după ce iese nu mai poate să reintre în Universitate? Cel puţin nu acum. Mai târziu, dacă îşi schimbă si1 el concepţiile, mat vedem." „Dar într-un liceu se poate, nu-î aşa?" a zis Matiida. „Nu, nicăieri în învăţământ. Nu e un băiat cuminte, nu e prudent, şi spre binele lui e necesar să stea deocamdată departe de învăţământ..„Dar a fost prudent, vă spun", a încercat Matiida să salveze ceva. „Cum a fost prudent când le-a spus studenţilor câ poate întemeia o nouă religie? A spus, scrie în caiete, n-are rost să mai insişti." „Dar acum a înţeles si el.,." „Cine poate să ştie dacă a înţeles sau nu? S-ar putea ca nici el să nu ştie dacă l-ai întreba."
Şî eu eram curios să aflu cum a fost el dus de nas de către general, în afara faptului câ vroiam să-l rog să-mi aprobe sâ lucrez de pîldâ la vreo bibliotecă, aşa cum se procedase cu marele poet şi filozof. Dar avea el să mă primească? Matiida mă asigură că da şi telefonai la cabinetul lui şi ecrui o audienţă. „Cine sunteţi?", mă întrebă secretara. Cine mai eram? mâ întrebai şi eu, „Unde lucraţi?", reluă secretara. „Am fost asistent universitar", răspunsei eu atunci. „Telefonul?" îi dădui numărul de telefon şi îmi spuse câ voi fî anunţat când sâ mă prezint în audienţă.
Mâ anunţă după vreo oră, şi îmi spuse că era pentru a doua ii dimineaţa. Nu mă primi însă cu bunăvoinţa la care mă aşteptam şi mă ţinu puţin. Era un om care nu-şi arăta vârsta, părea mult maî tânăr, nici un fir de păr alb, voinic, figură de ins experimentat» cunoscător de oameni, cu gesturi puţine, fizionomie care semăna cu a tatălui meu, reflexiv înseşi greu de presupus că se putea înfuria vreodată. Am început cu. „Tovarăşe prim-secretar, ştiţi câ am fost condamnat pe
952 MARIN PREDA
nedrept?" „Nu chiar, răspunse ei cu o vagă ostilitate. Nu chiar pe nedrept/4 „V-aş ruga sâ-mi acordaţi două minute să vă explic ce era cu fraza aceea din scrisoare, pentru care am fost anchetat timp de irei luni şi apoi trimis la Baia-Sprie." „IasH scrisoarea, caietele, dacă era numai scrisoarea, n-aş fi fost dc acord cu învinuirea," „Şi totuşi pe baza scrisorii,.." „I,asă scrisoarea, mă întrerupse el sever. Nu sune specialist în istoria filozofiei, dar am putut să-mi dau seama că sub masca studierii altor filozofi ai încercat sâ abaţi studenţii de la marxism şi să le vorbeşti de o nouă religie. Ştii ce intenţie aveau? Să trimită caietele la Bucureşti, deşi aveau două referate care te absolveau. Ir-am cerut să le citesc şi cu, şi i-am lăsat sâ ic judece pentru scrisoare."... „Vâ mulţumesc, dar ştiţi carcera adevărul cu acea frază?" „Nu mai interesează acum, gata, lasă, eşti liber, gân-deste-te la viitor. Ce era cu fraza aceea?'1
îi povestii, pândindu-i reacţia. „O tâmpenie, spuse el scârbit. Dar clacă insistam să ţi sc dea drumul, sc agăţau dc caiete şi mi-ar h putut spune să le-au şi trimis la Bucureşti şi chiar le-ar fî şi trimis şi pe urma le coroborau, aceste două probe şi caietele şî scrisoarea şi te-ar fi expediat şi pe tine la Bucureşti. N-ai mai fi fost acum aici. I^-ai ars, acele caiete?" „Bineînţeles", minţii eu dând din umeri că mi se punea o astfel de întrebare. „Sper câ ai renunţat sau vei renunţa cât mai curând la concepţia dumitalc reacţionară?! E o condiţie ca să pori fi, cândva, reintegrat în învăţământ, dacă o să mai fiu eu pe-aîci, bineînţeles", spuse el fumând liniştit, dar pe gânduri, iar cu înţelesei: un altul nu va face în acest sens nimic pentru mine,,. „Dar la o bibliotecă pot lucra până atunci?" „Cum să nu, numai să găsim loc/ Şi apăsă pe un buton. Intră secretara; „Spune-i lui Vătămanu sâ se intereseze acum imediat dacă există vreun loc liber de bibliotecar în acest oraş, Sâ vină pe urmă la mine.41 Telefonul sună. Vrusei să mă ridic şi sâ aştept dincolo, dar îmi făcu semn să rămân. Vorbea cu un director, probabil de uzină, pe care îl chemă la el şi apoi închise. „N-o să-ţi spun, zise.
CEI, MAI IUBII" DINTRE PĂMÂNTENI 953
că religia e opiul popoarelor, dar trebuie lăsate popoarele libere si decidă ele singure dacă vor să mai creadă în Dumnezeu sau nu. De aceea noi am interzis propaganda religioasă, am scos-o din scoli, şi am despărţit biserica de stat/' „Totuşi, a ţinut omenirea tn frâu două mii de ani, zisei. Morala creştină nu ne învaţă nimic rău/4 „De acord, dar în mod liber, zise el. De ce sâ sileşti omul s-o înveţe de mic, e o chestiune de conştiinţa, să decidă singur la maturitate dacă îi e sau nu de folos." Prudent, mă oprii aici. Totuşi, rcluai dupâ câteva clipe: „în caietele mele mă refer la o religie pe bază de ştiinţă". „Da, dar orice religie, chiar deghizată în ştiinţă, e dăunătoare. Dc ce să nu fie omul liber de orice sentiment religios? Dumneata spui în caiete că totul e spirit. De aici şi până ia Sfântul Duh nu mai e decât un singur pas, iar al doilea ne-ar întoarce iar la biserică. Şi orice biserică are nevoie de preoţi etc, tot alaiul..."
De asrâ dară tăcui definitiv,,. Curând inrră acel Vâiămanu, care spuse că nu există nici un loc liber la nici o bibliotecă, „Nici în perspectivă?", zise secretând, „Deocamdată nici în perspectivă, dar ştiţi, poate sâ apară..."1 „Tovarăşe secretar, spusei eu atunci, dar să predau, dc pildă, abecedarul în vreo şcoală?" „Nu, zise el hotărât. Mai rârziu."
îi spuse acelui Vătămanu să-mi rezolve pe parcurs situaţia mea, adică să-mi găsească rotuşi un loc Ia o bibliotecă şi înţelesei că trebuie să mâ ridic şi să plec. „îmi telefonaţi mie din când în când, îmi spuse Vătămanu ăsta, şi îndată ce se iveşte un astfel deposr..." şî făcu din mâini gesturi de liniştire, adică totul se va aranja, pot să mă bizui pe el, când ordinul venea dc la tovarăşul prim, personal. „Bine, vâ mulţumesc!"
Şi ieşii nu fără să observ că nici secretarul si nici activistul nu schiţaseră vreun gest din care să înţeleg câ dacă nu-mi întindeau ei mâna, aş fi putut s-o întind cu.
Şi totuşi acest om mă salvase dc la ceva mult mai rău, dar de ce era parcă supărat pe mine? Chiar mâ considera vinovat în forul său interior? De ce oare? Pentru acele caiete? îmi
954
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 955
spusese câ omul trebuie să fie liber dc orice religie, dar era el liber de altele, când experienţa îi spunea că nu, de pildă să se poată apăra când era arestat arbitrar şi pus să se învinuiască singur ca să poată fi condamnat? Sau nu ştia cc sc petrece? Nu era posibil să nu ştie, sau dacă era totuşi posibil, credinţa pe care o avea nu era la fel de înceţoşată ca şi a uimi credincios care nu-şi pune întrebări? Desigur, el era unul dintre cei bunij. dar nu era nici el bun până la capăt... Şi trebuie sâ recunosc, spre justificarea lui deplină, că nici nu putea fi,..
VIII
Încetul cu încetul mă obişnui! cu gândul câ sunt liber şi amintirile şi sentimentul acela bizar de complicitate cu minele în care lucrasem şi cu oamenii de-acolo începură sâ sc retragă şi în acelaşi timp şi apropierea de Matiida, de astă dată sub semnul unei profunde melancolii, începu să-mi reînvie senrimente retrase, speranţe închise.
îmi povesti cum, chiar îndată după arestarea mea, canalii al căror nume n-avea sâ-1 afle începuseră pregătiri de judecarea ei în şedinţă publică şi excluderea din partid. Şedinţa avu loc după cc deveni fapt cert condamnarea mea şî cei ce o pândeau începură să-i pună întrebări. Să i\c spună tovarăşa Petrini dacă a avut sau nu cunoştinţă de acţiunile duşmănoase ale soţului ei, arestat de organele noastre de securitate şi condamnat- Si când se spunea „organele noastre de securitate", vocea avea parcă accente lirice, erau „ale noastre", aceste organe, ca şi când ar fi fost rude apropiate, copiii noştri dragi, sânge din sângele nostru. A te îndoi de justeţea acţiunilor lor era ca şi când te-ai fi îndoit de tine însuţi. Să ne spună doamna Petrini, fiindcă eu personal u-o mai pot considera tovarăşă, dacă văzând orientarea reacţionară a soţului ei, a adus acest fapt la cunoştinţa organizaţiei de partid din care face parte. Asta nu mai era întrebare, avansând, înainte de a aştepta răspunsul, judecata că
[ d n-o mai putea considera tovarăşă, sugera adunării câ el ştie Ci ea n-a făcut acest lucru, adică să-si denunţe soţul şi deci nu va avea ce să răspundă; era vinovată. Eu, a spus altul, pun \ întrebarea dacă e întâmplător faptul că şi-a ales un astfel de soţ! Căsătoria a avut loc, în '48, când dc pc atunci era certă orientarea contrarevoluţionară a acestui domn, care reuşise sâ se [  strecoare până în învăţământul superior.
Numai unul din aceştia trei era arhitect. Cel dintâi, al cărui | glas tremurase de încredere pronunţând numele instituţiei care aresta oameni, era un funcţionar şters şi servil, de la conta' bilitate, abia de-o cunoştea pe Matiida, sau aşa credea ea. în realitate, cum avea să i se spună după aceea, era un ins de care roată lumea se ferea, fiindcă îi pândea pe toţi şi fusese dovedit că era în slujba instituţiei dc care pomenise cu atâta lirism. Numai Matiida nu ştia, desi îl vedea adesea colindând birourile, totdeauna în mână cu o fiţuica de sarcini, încredinţate de organizaţie; se încleia la vorbă, insista, revenea, însă cu o mască de umilinţă pe chip, înşelându-i doar pe naivi sau imprudenţi. Al doilea, care se şi grăbise să n-o mai considere tovarăşă, o vedea adică deja exclusă, era un muncitor care ai fi zis că e inocent, dar iată ce ieşea din el; pe-âsta Matiida îl cunoştea bine, credea ea; totdeauna vesel, zâmbăreţ, adică „optimist*, ducea o viaţă de familie infernală, îl bătea nevastă-sa, exasperară de optimismul lui stupid, când ea se chinuia cu cinci copii încă mici şi muncea ca o roabă spălând rufele altora, singura sursă de câştig care se mai adăuga la salariul lui de zidar, nu mai mic decât al altora, dar insuficient să-şi hrănească şi să-şi îmbrace atâţia copii, „De ce-ai făcut şi dumneata cinci, doi nu \ ţhajungeau?" îi spusese odată Matiida, plictisită de văicărelile şt de gura lui zâmbăreaţă» care nu înceta să afişeze în mod enervant „sănătoasa" lui orientare politică chiar când se vâita. Al treilea era un arhitect de o urâţenie care nu ascundea decât tot urâţenie; urat era, urât gândea şi urât acţiona. Era promoţie
956
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
957
proaspătă şl nici măcar meserie nu ştia, ca să compenseze cu ceva urâtele-i calităţi. Spusese despre mine că mâ „strecurasem* în învăţământul superior când toată lumea, îmi povesti Matilda, se întreba cum se strecurase el în arhitectură.
Pe urmă, surpriză, secretarul organizaţiei, un betonist* anunţa o pauză, deşi şedinţa abia începuse. Matilda nu era sp&4 riată, înţelesese că o vor exclude şi era hotărâtă să nu facă nici o concesie, să declare câ soţul ei e nevinovar si că timpul va dovedi că s-a greşit cu arestarea şi condamnarea lui, deci n-ave^ ce sâ fi anunţat în organizaţie, nu era nici reacţionar, nici contrarevoluţionar şi a ştiut bine cu cine s-a căsătorit. Dacă cineva nu vrea s-o mai considere tovarăşă, îl priveşte. Se pomeni, în acea pauză în care toată lumea afecta că nu se întâmpla nimic în afară de faptul câ se prefăceau toţi că nu vor s-o evite^ deşi o evitau în mod discret, lăsând-a singură pc scaunul ei, de unde jiu se ridică decât să se uite liniştită pe geam» chemată în camera biroului organizaţiei, undeseretrăseseră doar beronistul şi activistul de la sector, care lua dc obicei parre la şedinţe, „Tovarăşă Petrini, îi spuse acest acrivist, păstraţi-vă calmul..." „Dar sunt foarte calmă, ştiu ce mă aşteaptă, zise Matilda cu desinvolturâ, aşa că..." „Noi vă sfătuim sâ luaţi cuvântul, o să vi-1 dăm imediat şi o să curmăm orice alte întrebări şi, fără să bravaţi, răspundeţi liniştit şi ponderat. Spuneţi că n-aţi ştiut nici dumneavoastră nimic şi... n-o să vi se întâmple nimic," „Ba nicidecum, a zis Marilda, am ştiut, de ce sâ-mi acuz barbarul sugerând câ, deşi n-am ştiut, et a putut totuşi să sc ascundă dc mine. Nu s-a ascuns, e nevinovat, îl cunosc.1* «Si atunci cum explicaţi dumneavoastră că totuşi..." „Nu-mi explic, asra e! Nu-mi explic şi nu cred..." „Băgaţi de seamă, ne puneţi într-o situaţie fără ieşire, reluase activistul. Dacă întrebările vor continua, şi dupâ răspunsul dumneavoastră vor începe acuzaţiile, se va cere excluderea. Unul din ăştia trei pe care i-aţi auzit o va face, şi dacă adunarea votează pentru excludere?" Hm! Asta
se întâmpla când vroiau ei! Şi acum vroiau să nu se întâmple, ikr nici Matilda sâ nu braveze. „Ce pot sâ fac!?" le-a spus ea totuşi. „Vă spunem noi, şi vă asigurăm că nu e numai părerea noasrrâ, alţi tovarăşi au studiat cazul si s-a ajuns la formula asta. Altfel, să ştiţi, sunt posibile şi surprize şi anume să fui analizată şi profesional sî să nu mai puteţi fî arhitectă, cel puţin aici în oraşul nostru!" „Ei şi? N-o să mor de foame» dreptul la | muncă ne e asigurat la toţi. Găsesc eu unde să câştig o pâine!"
„Dar nu e păcat, tovarăşă Matilda? a zis betonistul. Aveţi un | copil, o să vă fie foarte greu să ajungeţi din arhitectă cine ştie [ pe unde, funcţionara la poştă sau si mai râu, femeie de serviciu, sâ spălaţi coridoarele! Gândiţi-vă bine, astea nu sunt glume!" J>i ce, a zis Matilda, o femeîe de serviciu nu e un om? Dacă ţara nu mai arc nevoie de arhitecţi, spălăm şi coridoarele si closetele. „Vedeţi, a reluat activistul, spuneţi câ sunteţi calmă, dar nu sunteţi deloc. Eu zic să vă calmaţi şi să vă gândiţi."
Avea dreptate. Oricât ai crede tu că eşti calm, de fapt nu eşti, mi-a spus Matilda. „Dacă vroiaţi să mă apăraţi, a ridicat ea glasul, atunci de ce aţi mai pus chestiunea asta pe ordinea de zi?" A urmat o tăcere, cei doi nu i-au răspuns îndată la această întrebare logică. „Principalul acum e că vrem să va ajutăm, i-a răspuns în cele dîn urmă betonistul. Am primit propuneri scrise din partea unor membri ai organizaţiei, a minţit el apoi, trebuia să vă punem pe ordinea de zi." Or, astfel de propuneri se fac de obicei în plen, cu o dată înainte, şi punctul respectiv se discută şi el dacă să fie pus sau nu pe ordinea de zi. Or, Matilda şi organizaţia se treziseră pe neaşteptate cu acest punct pe ordinea de zi.., Matilda s-a gândit... Cine intervenise pentru ea? Era clar, nu aceiaşi care iniţial vruseseră s-o excludă, ci în mod sigur primul-secrerar Mircea. Dar asta însemna câ tot el decisese ca ea să nu braveze şi să nu se solidarizeze ostentativ cu soţul condamnat. Ce ciudat, soarta ei depindea de trei cuvinte: n-am put nimic, doar atât sâ spună, şi totul se aranja. Da, dar asta
958
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
959
echivala cu o acceptare a insinuărilor şi acuzaţiilor celor tracă soţul ei e un reacţionar, un contrarevoluţionar, care reuşiseşi se „strecoare" în învăţământul superior. Ce putea să facă? Să acorde ticăloşiei celor trei ceea ce li sc cuvenea şi să salveze restul? S-a gândit că dacă refuza acest compromis, pierdea totul şi pierdea pentru totdeauna şi protecţia primului-secretar, cart îi apărase casa şi avea să-l apere şi pe soţul ei după ce el avea să iasă. Altfel cum aveau să mai trăiască ei doi, amândoi loviţi? Fiindcă ştia, el nu va mai fi reintegrat în învăţământ, iar ea.,, dacă va fi primită la poştă, cum bine zisese bctonistul. îşi iubea meseria şî mai ales îşi iubea copilul, cum aveasăd crească spă* land culoarele? Avea să fie întrebată ia şcoală: ce sunt părinţii tăi? Mama e femeie dc serviciu şi tata, ei, ce putea fi tata, dacă ea, deşi nu era vinovată de nimic, ajunsese pe treapta cea mai de jos? Tatăl, probabil, avea să ajungă şi mai rău. Se hotărâse. Cuvintele nu mai aveau valoare, nu mai însemnau nimic, iar ticăloşii, dacă omenirea nu e condamnată, nu vor fi uitaţi, „Bine, se adresase ea celor doi, accept, dar două cuvinte tot o să-l spun colegului meu, acest incapabil care şi-a permis să afirme că soţul meu «s-a strecurat» în Universitate..." Cei doi s-au uitat unul la altul. „Puteţi sâ-i spuneţi şî trei cuvinte, a zis betonistul zâmbind greu, ăsta ar merita să fie trimis la ţară să construiască şi el coteţe, nu sâ facă aici pe arhitectul şi să strige la muncitori ca un patron de pe vremuri."
Şedinţa s-a reluat după această lungă pauza şi i s-a dat cuvântul Matildei, fără sâ mai fie întrebată adunarea dacă mai sunt întrebări şi mai ales fără sâ se mai treacă la discuţii, ca într-un fel de încheiere. „Tovarăşi, a început Matiida, la întrebările puse, declar aici câ n-am ştiut nimic de acuzaţiile cărei s-au adus soţului meu." Asta a fost toată fraza. Nu era tocmai ceea ce i se ceruse, dar exista afirmaţia ca n-a ştiut nimic. Numai arat a fost si apoi şi-a îndreptat şi ca atacul împotriva arhitectului. „Soţul meu, a spus ea, şi-a luat examenele cu
strălucire, nu s-a srrecurat nicăieri peste meritele lui, cum s-a afirmat aici. Alţii poate s-au strecurat printre arhitecţi, încasând salariul degeaba ca să vină aici şi să acuze pe alţii, când mai bine ar fi să pună mâna si să înveţe meseria, să nu se facă de râsul muncitorilor, la care îşi permite sâ strige Şi eu pun întrebarea dacă e întâmplător că tocmai un astfel de arhitect incapabil îsi permite să facă pe patronul pe şantier."
Şi s-a aşezat cu obrajii în flăcări. Betonistul a luat însă imediat cuvântul, pe de o parte ca să evite continuarea discuţiei la acest punct pe ordinea de zi, dar să şi completeze el ceea cc Matiida se ferise sâ spună mai răspicat; „Tovarăşi, e clar, din cuvântul tovarăşei Petrini reiese câ ea n-a ştiut nimic de con' cepţiile reacţionare ale soţului ei. Acesre concepţii erau de natură filozofică, şi soţia lui e arhitectă, nu specialistă în filozofie. Pentru greşelile lui el îşi va ispăşi pedeapsa şi va rrage concluziile respecrive. Cred că e inutil să mai insistăm asupra acestui caz. Propun să trecem la punctul următor de pe ordinea de zi/
Reîntâlnirea cu părinţii mă turbură însă şi amorţirea mi se accentua ca o stranie reacţie de apărare. Mama nu se întrebase dacă sunt sau nu vinovat (copilul ei rămânea nevinovat orice-ar fi făcut), rea era doar nenorocirea, cum ar fi boala şi moartea sau infirmitatea pe viaţă. Or, ca mă vedea întreg şi, uitându-se ia mine cu mâna la gură (gestul ei) şi uitând de lacrimile care îi curgeau pe obraji, mă întrebă: „Eşti sănătos, mamă?". Ii răspunsei, afectând o veseliet câ sunt pe deplin sănătos. Dacă a fost rău acolo unde m-au Trimis. „A fost rău, îi răspunsei hotărâr, dar a trecut." 'Tata însă nu se putu stăpâni să nu mâ lovească. Ştia că n-o să mai fiu profesor (probabil de la Matiida). „Ce-o să faci tu acuma? mă întrebă aproape indignat. Am trudit cu tine să înveţi carte si acuma or să te trimită pe vreun şantier, să dai cu lopata." Părea sigur de ceea ce spunea, de unde înţelesei câ alţii avuseseră grijă să-i smulgă orice iluzie, cu brutalitatea oamenilor simpli, care consideră că prezentul
960
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 961
c dar pentru totdeauna şi că, odată căzut, nu te mai ridici, inconştienţi, ca animalele, sc cred la adăpost, gândind: cine vrea să fie mare ajunge tot mic (admiţând în sinea lor că numai din lumea celor mari ies şi rămân oameni mari, deşi trăiau acum nişte vremuri când tocmai ei, cei mici şi obscuri, erau chemaţi sâ se considere „conducători* ? clasa conducătoare; nu credeau deci în această lozincă, pe care o citeau zilnic pe pereţii uzinelor în care munceau?). „Tată, îi spusei, mă aşteptam să-mi spui că a munci cu lopata nu e o ruşine şi că rot ce există s-a făcut cu lopata şi târnăcopul şî că nu e vina mea că învăţând carte n-o să-i mai pot învăţa la rândul meu pe alţii-" Nu-l înduioşai. „Mie sâ-mi spui ce prostie ai făcut, fiindcă degeaba nu te-au arestat ei", zise cu un glas aproape de furie, nu împotriva mea, dar nici împotriva celor care mă arestaseră, nici el nu ştia împotriva cui, nici măcar împotriva soartei, fiindcă asta ar fi însemnat să aibă o idee despre soartă, cum avea mama, şi să gândească simplu, bine că a trecut şi n-a fost mai rău. Nu, era rău, şi cel mai aproape de învinuit era tot cel care fusese lovit. Amorţii, gura mi se încleşta, nu-i răspunsei, o sărutai pe mama şi plecai.
Starea lui de spirit se strecură însă în sufletul meu ca o realitate inexorabilă de care nimeni n-avea de gând să mâ elibereze, căci înţelesei că oamenii cu care muncea el acolo în uzină, chiar şi prietenii, gândeau astfel, şi el, tatăl meu, nu era deosebit de ei, deşi în cauză era propriul său fiu. Ion Micu avu însă o reacţie atât de spontan stranie, încât o uitai repede pe-a tatălui meu. Ii dădui un telefon, şi nu schimbarăm decât câteva cuvinte. ^Ajo, Ioane?", spusei. „Cine e?", zise el. „Petrini!", îi răspunsei, „Petrini!? se miră. Care Petrini?" „Victor Petrini!" Urmă o tăcere. Repetai câ sunt eu, Petrini, prietenul lui, ce, m-a uitat, acest nume nu-i mai spune nimic? „Ba da", zise şi tăcu iar. „Ei, zisei, ce-ţi spune?" Şi avui eu însumi o reacţie pe care începusem să mi-o cunosc, un fel de euforie bruscă, de veselie, când aveam revelaţia instantanee a unui adevăr. Ion
Micu era mirat... Nu surprins, nu bucuros că îmi auzea glasul, ci mirat... că eram liber. După această mirare a lui ar fi trebuit să fiu încă acolo. Da, încă... în orice caz pentru multă vreme. Cât dc multă? Ehe, cine ştie cât,.. „Ei, repetai, ce-ţi spune în auz numele Petrini?" „Multe!", zise, de astă dată cu un glas care se prefăcea că nu e rece şi străin. „Aşa, va să zică, rasei eu din nou, multe?! Bravo, mă Ioane, bine, Ioane, repetai, ca şi când as fi vrut sâ-1 consolez eu pc cl, în orice caz să-i confirm, sau mai degrabă să-i spulber temerea că aş vrea cumva să-l vad si sâ mai mergem ca odinioară la braserie. Adio braserie, eu sunt mai departe !a închisoare, bine, bine", şi închisei eu telefonul, tot aşa, cu grijă pentru el sâ nu se simtă prost că nu mai vroia sase vadă cu mine şi nici telefon să nu-i mai dau...
Vaintrub însă îşi arătă şi surpriza, şi bucuria, „Petrini?! exclamă el. Ai scăpat?" „Da, zisei, am scăpat." „Şi cc faci acum?" „Ce să fac, stau." „Vino pe la mine!" „Când?" „Cum când, acum, imediat!..." Mă bătu pe umăr, pe spinare, gata să mă îmbrăţişeze. Eu însă nu-l încurajai, dar el îşi întârzie mâna pe braţul meu, pe care mi-l srrângea, contemplându-mă să vadă dacă sunt întreg... Avui un surâs... „Ce faceri, dom1 profesor? Cum e cu reforma învăţământului?" spusei ironic, aşezându-mă într-un fotoliu, ca şi când am fî continuat simplu acea discuţie de la botez când fusesem atât de neliniştit. Ironia mi-cra ludţcsatâ mie însumi, care ştiam că nu voi mai fi printre ei la facultate să mai am astfel de temeri. Gata, adio facultate! „A fost un svon care nu s-a confirmat, zise el, s-au făcut totuşi unele schimbări în sensul în care discutam atunci, referitor la învăţământul elementar şi la licee. în Universitate, aproape nimic, adică nimic esenţial, doar schimbarea unor denumiri de tiduri... Doctorat, aspirant, cinci ani în loc de patru, lucruri de acest gen. Si s-au mai desfiinţat câteva catedre, de pildă, la noi, estetica, logica şi psihologia." „Logica era mai de mult scoasă", zisei, „A, da? Aşa e!".
962
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
963
Dc unde dedusei că în mintea lui cu lipsisem de foarte multă vreme, parcă de-un deceniu. Intensitate grozavă în trăirea timpului, de unde senzaţia că trei ani făceau cât zece. „Deci Beo Alexandru nu mai e?" „Ben Alexandru?! A da, nu mai e, ă plecat..." „Şi istoria filozofiei?'' „S-amai micşorat, dar catedra a rămas... Şi ce faci tu acuma, unde lucrezi?" „O să lucrez la o bibliotecă..." „Foarte bine, sper să nu abandonezi filozofia.., Cândva, mai târziu, o să fii reintegrat, e părerea mea, când se va termina acest proces numit luptă de clasă, aţâţată artificial-Eşti băiat tânăr, ai timp să aştepţi... Dar fii prudent, abandonează acum scrisul, fiindcă ai văzut, caietele acelea... Ai risca, oricând te poţi trezi cu o percheziţie, şi atunci va fi foarte rău. Ţi-a spus soţia că eu am făcut un referat pozitiv; totuşi n-au ţinut seama de el." îi spusei că nu din pricina caietelor fusesem în fond condamnat... „Aveţi dreptate", zisei, şi întâlnirea se încheie astfel. „Mai dă-mi un telefon,, zise Vaintrub, mai stăm de vorbă..."
IX
Nu scăpăm însă de o stranie melancolie, deşi Matiida mă iubea acum ca altădată. Din sentimentul că sunt în plînă înflorire rămăsese doar o pură idee: ştiam că sunt tânăr, dar mă simţeam bătrân, asemeni bunicului, pe care îl vizitai şi îl găsii plictisit şi furios... Nu mă întrebă nimic, nud interesa ceea ce mi se întâmplase, nu-1 interesa decât ceea ce i sc întâmplase lui. „Ce e, bunicule, ce ai? Eşti cumva bolnav?" „Nu, zise el, n-am nimic, da mă Victore, ce rost o fi având viaţa asta pc pământ?" „îţi spun eu, bunicule, rostul vieţii esă te bucuri că trăieşti." „Ei, uite, eu trăiesc, dar nu mai am nici o bucurie." „De ce, zic, ai trăit, ai crescut atâtea fete, le-ai măritat, ai nepoţi şi chiar şi o strănepoată, pc Silvia mea. Ţi-nchipui cum se simt cei care n-au pe nimeni şi i-a prins bătrâneţea singuri." „Tude muma în cur, zise el enervat, nu-mi pasă mie de ei, îmi pasă de mine..."
li Avea dreptate, şi cu trăiam şi eram tânăr, nu ca el, dar acea vrană, acel cep din care ţâşneau înainte din fiinţa mea, ca dintr-un butoi cu vin, bucuriile* ori fuseseră astupate, ori bu-l coiul era gol. Ar fi trebuit atunci să fiu insensibil şi nepăsător, [.' dar nu eram. Dimineaţa mâ sculam cu o senzaţie de chin fără ; nume, care stârnea în mine o furie dureroasă, aproape insuportabilă (mă culcam târziu, să-mi ţin cât mai mult spiritul treaz, să evit acele rele dimineţi). Cum deschideam ochii, suferinţa era şi ea prezentă undeva în maţe, nedorită de mine şi a cărei cauză scăpa gândirii mele. Era regretul adânc că nu mâ voi mai urca niciodată la catedră şi să văd aţintiţi asupra mea ochii studenţilor încărcaţi de o superbă curiozitate şi simpatie pentru mine? Nu! îmi părea stinsă această bucurie... Că nu voi mai ajunge în ţara mea să gândesc liber fără să risc din nou închisoarea? Nu, fiindcă în adâncurile conştiinţei mele eram convins că această anomalie nu va mai fi acceptată pentru multă vreme de către poporul din care făceam parte. Viaţa mea cu Matiida fusese cumva atât de greu fisurată încât în ciuda faptului că acum ea mă iubea ca la început când ne cunoscuserăm, fisura nu se lipea şi îmi dădea această durere adâncă pe care eu vroiam s-o ignor, dar nu mă ignora ea pe mine? Neîncrederea ascunsă, care se insinuase în sufletul meu, că sentimentele ei pentai mine se pot retrage brusc după o acumulare absurdă de aversiune, şi ura să reapară cu violenţă? Da, mă gândeam la acest lucru, dar eram pregătit, sau mai bine zis resemnat că va fi inevitabil, asta îmi e soarta, şi aveam speranţa că această acumulare să dureze cât mai mult, şî poate, cu anii, să ducă la izbucniri din ce în ce mai rare. Iar dacă nu, despărţirea. Nu eram nici primul, nici ultimul care eşua în întemeierea unei
ifamilii. Poate toate acestea la un loc iradiau în adâncul fiinţei mele şi, înlăturate prin gândire, se refugiau în maţe şi sileau gândul să trăiască suferinţa? Desigur... Parcă eram un leu pe care vânătorul îl împuşcase şi el ştia acest lucru pentru că simţea
964
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 965
în fiinţa lui puternică o inexorabilă sfâşiere. Sc punea cu botul pe labe, îsi întindea burta la pământ şi îl pândea cu privirea crăpată pe vânătorul care trăsese în el {si care îl credea mort), pentru ultimul salr, când îl va ucide înainte de a muri el însuşi. Astfel stăteam eu dimineţile în pat, cu ura la pândă, dar vânătorii mei nu se apropiau şi nici nu ştiam cine sunt şi nici nu mă simţeam arins de moarte. în minele de plumb de la Baia-Sprie omorâsem pe unul, fiindcă îl văzusem la taţă, îi suportasem ura, ne priviserăm ochi în ochi şi gândul uciderii se născuse în mine cu o forţă copleşitoare; când se împlinise, nicicând nu simţisem un sentiment atât de puternic de libertate, desi ştiam bine că eram închis într-un lagăr si silit să cobor în mină şi să muncesc din greu câte şaisprezece ore pe zi. Munca devenise infinit mai uşoară şi mani bolovani de minereu pe care trebuia să-i împing spre gura prin care cădeau în vagoncţi mi se părea că sunt nu din plumb, ci din pâslă. Chiar moartea în preajma căreia munceam clipă de clipă (căci oricând se puteau desprinde din bolta minei şi să te strivească, cum se şi desprinsesem şi striviseră pe unii dintre noi, bucăţi mari de pământ dislocate dc pârâitul perforatoarelor) dădea clipelor o tensiune de înfrăţire cu această boltă, cum probabil se întâmplă în război, când se naşte un sentiment straniu de simpatie între bătaia inimii care aude şuierând bombei şi bomba însăşi: că n-a căzut pe tine şi poate n-o sâ cadă niciodată. Tremuram de o laşitate desgustă-toare, dar după ce îl omorâi pe călăul meu, începui să privesc întunecata boltă cu sfidare. în fiecare zi, înaintând în galerii după ce artificierii îşi puneau dinamita» scormoneam boha cu lopeţile până dădeam de rocă dură, dar uneori înaintând în aceste galerii părăsite de pe vremea lui Franz Iosif dădeam de boite înalte. Ia care nu puteam ajunge. Erau cele periculoase. Dar nu-mi mai păsa de ele-..
Uneori gândul Ia felul cum îmi lichidasem eu torţionarul venea ca un balsam peste suferinţa mea fără nume care îmi
chinuia dimineţile. îmi aminteam scene, cele mai multe comice, de genul celor cu cosorul lui Moceanu, care fusese inventat de Moceanu. La intrarea în galerie, treceam prin faţa unei gherete, în care stătea la căldură, în timp ce noi tremuram de frig, un gardian, căruia rrebuia să-i spunem ce număr suntem (fiindcă nu mai aveam nume, eram numere). Şi nu ştiam ce îl apuca pe gardian când i sc spuneau numere care treceau peste o mie, de pildă 1.003, cum era al meu, începea să urle, ieşea afară şi începea să ne care la pumni în figură şi lovituri cu bocancul în fluierele picioarelor, cu înjurături de o mare inventivitate. Am înţeles repede, însă, câ individul nu ştia să scrie astfel de numere, şi unul dintre noi ne scăpă de furia turbată a acestui semianalfabet, pronunţând nu o mie trei, ci zece, zero trei. „Păi asa, furu-vă mama voastră de reacţionari", zise gardianul, şi de-atunci încetară şi accesele lui de violenta. Deţinutul, dupâ ce începe sâ-şi cunoască bine paznicii, se descurcă pe urmă bine cu ei... Nu mi-ar fi trecut prin cap să ghicesc din ce pricină îşi ieşea ăsta din pepeni... Dar unul din noi, mai vechi, avusese inspiraţia... Intrând în lagărul din apropierea minelor avui surpriza să constat câ înăuntru era cald, că la masă pâinea era Ia discreţie şi câ în fiecare zi aveam carne şi lapte, iar paturile aveau saltele şi pături (c drept, păturile erau scorţoase şi vechi, puţeau a sudoare de cal, dar erau toruşi pături). în cel în care fusesem băgat eu şi poetul erau câteva sute. în altele, mai mulţi. Mi se luase costumul meu civil şi mi se dăduse unul vărgat, şi în locul căciulii, o bonetă. Deşi fusesem prevenit (vezi, mi se spusese» câ liftul ăla nu seamănă cu cel dintr-un bloc, e puţin mai rapid), totuşi crezui că leşin când deodată se smulse din nemişcare şi mă pomenii în întuneric. Ala fusese un glumeţ când se exprimase zicând că „e puţin mai rapid". Pur şi simplu se prăbuşi în adâncuri cu o viteză de cădere ai fi zis liberă, dar nu era departe de aşa ceva, şi când, se opri, buf! dacă n-am fi fost înghesuiţi ca sardelele,
966
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
967
aş fî căzut şi eu lat pe jos şi mhaş fî spart capul. Astfel de lifturi lăsase moştenire Franz losif şi nimeni nu le înlocuise de-atundi Munca, jos, în subterană, mi se păru suportabilă, numai praful negru începu să mă supere. Iti intra în ochi, în urechi, îl trăgea! pe nas, îţi năclăîa capul ras, îţi intra în haine şi în piele, printre picioare, în găoază... Ca în orice lagăr, din zece deţinuţi unul era turnător.,. Mi se spuse acest lucru tot aşa, cât sosii... Iar peste ei un şef, care era tot atât de puternic ca şi comandantul lagărului, dacă nu chiar mai puternic, căci într-o 2i, când veni în inspecţie un colonel de la Bucureşti, cu el stătu de vorbă, în văzul nostru (fu însoţit de el peste tot), şi nu cu comandantul oficial. Ca să-l distreze pc colonel şi să ne arate nouă cât e el de bine văzut, se legă de un deţinut care de Ia Auschwitz nimerise la Baia-Sprie. „Mâ, Griinfeîd, ia spune, ce cauţi tu, mă, aici? Cum, tu, care ai fost la Auschwitz, sâ nimereşti printre reacţionarii ăştia, aceşti duşmani înrăiţi ai poporului? Cum, mă, printre criminali de război, tocmai tu, care ai fost victima lor?* Griinfeîd tăcea, dar ăsta continuă sâd ia peste picior în acelaşi stil. „Oivei, Grtinfeld, mare pacoste a căzut peste rine, în timp ce alţii au pensii şi funcţii de conducere, tu ai aterizat aîci, să-ţi rămână ciolanele prin galerii. Ce-ai făcut, Griinfeîd, spune-ne şi noua, uite, domnul colonel e chiar curios..." Şi deodată Grtinfeld izbucni piţigăiat, cu un puternic accent: „Ce-am făcut? Mâ întrebi ce-am făcut? Am făcut, acolo la Auschwitz, ce faci tu acuma aici! Asta am făcut!... Tot aşa, am fost şef, CăpQy turnător ca şi tine şi o să ai soarta mea într-o zi şi tu care îl ici pc Griinfeîd peste picior când or veni americanii să te judece.. .** Senzaţie, mare eveniment printre deţinuţi, cineva, chiar dacă Grtinfeld, dăduse glas gândurilor lor secrete, câ or să vină ei americanii... Colonelul se cără repede, însoţit de umbra lui, care nu mai avu chef să-i mai spună ceva lui Griinfeîd.
într-o zi se întâmplă însă în lagăr ceva, şi situaţia noastră de-acum deveni, în amintire, idilică faţă de cea care urmă.
Tocmai aceşti turnători, datorită poziţiei lor privilegiate în iagăr, organizară o evadare care Je reuşi: făcură rost dc alimente, de arme şi muniţie, de haine civile şi, cu complicitatea unuî gardian, fugiră într-o noapte. Se dădu însă imediat alarma şi din dormitoarele noastre începu să se audă un puternic duduit de motoare. Ne uitam pc fereastră să ghicim ce-o fi. Cineva, un fost ministru naiv şi cu imaginaţia bântuită de fantasmele speranţei, lansă presupunerea care apoi deveni la alţii certitudine, că sunt americanii care au venit să ne elibereze... în reduziune luciditatea şi simţul realităţii pot slăbi în aşa măsură, încât cel mai mic eveniment neobişnuit capătă proporţii nemăsurate. .. Dar numaidecât surveni desamăgirea: nu erau americanii, ci maşinile lagărului. Evadaţii fură prinşi chiar în noaptea aceea, numai unul scăpă şi ajunse până Ia Bucureşti, dar fu prins acolo... A doua zî toţi fură încărcaţi într-un camion şi dispărură din lagăr. Unde îi trimitea? Gardienii lansară svonul câ au fost toţi împuşcaţi, în realitate, cum afla-râm mai târziu, au fost împrăştiaţi prin alte închisori şi lagăre, unde au devenit cumpliţi torţionari, înaintaţi deci în grad sub ameninţarea reală că daca nu vor dori să execute ceea ce li se cerea, vor fî executaţi pentru evadarea de la Baia-Sprie.
Iar Ia noi, regimul sc înrăutăţi, nu ni se mai dădu pâine la discreţie, ci doar un kilogram pe zi, laptele fu suprimat cu totul, iar carnea, doar de două ori pe lună. Gardienii deveniră brutali, începură să nc scoale noaptea din somn şi să ne culce prin curtea lagărului ore întregi. Culcat! Sculat! Culcat, sculat, şi tot astfel până venea ora coborârii în mină, unde urma să munceşti zece şi uneori şaisprezece ore. Pentru cel mai mic murmur, carcera, desculţ şi fără manta. Câţiva mai bătrâni făcură pneumonii şi muriră. Credeam că e vorba doar de un val dc represiune, ca să ne înveţe minte să nu mai evadăm, dar brutalităţile continuau şi, chinuit de nesomn şi de aceste culcări care mă trimiteau istovit în mină, într-o noapte rămăsei în picioare,
968
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 969
refuzai să mă mai cuie... Câţiva mâ imitară. Gardianul se apropie de mine, mi se uită în ochi şi rânji: „Culcat!**. Rămăsei în picioare. „Culcat!", urlă, dar nu mâ culcai. Era un individ diform, strâmb, urât şi mic de statură. Numai ochii, sub lumina galbenă a becurilor din stâlpi, exprimau parcă o bucurie prin care ai fi putut crede că te poţi întâlni cu un om şi să-î reaminteşti că şi tu esti unul, chiar dacă, vinovat sau nu, re aflai acolo sâ ispăşeşti o pedeapsă. £1 chiar surâse: carceră!".
în carceră fiecare gândea în felul său. Unii îşi spuneau (cei mai mulţi) că trebuie să se mişte, să nu îngheţe şi să moară. Eu, dimpotrivă, îmi spusei că mişcarea degajă energic şi că după un anumit timp oboseşti tot mişcându-te şi abia după aceea organismul nu se mai poate apăra împotriva frigului. Mă făcui deci covrig, îmi strânsei braţele la piept, îmi pusei capul pe genunchi şi adormit lipit de scândura, care mi se păru caldă, a acestei invenţii menite sâ elimine pe cei care odată închişi mai vroiau să rămână oameni şi să reacţioneze ca fiinţe umane. Instinctiv îmi lipeam pe rând de scândura carcerei acea parte a corpului care simţea mai tare frigul, când umerii, când coastele, când şalele, dar mai mult spinarea, unde ştiam că sunt plămânii... restul putea să mai îngheţe... picioarele, de pildă, tălpile goale, simţeam că ard, după ce mai întâi deveniseră reci ca un sloi. Noroc că nu bătea vântul, era un siârşit de februarie cu zăpadă care se topea, era umed, dar frigul iernii se mai domolise.
. ..Mâ trezii având senzaţia că o dihanie deschisese uşa si se uita la mine. în curte era linişte, culcările încetaseră. Cât sâ fi dormit? Câteva minute sau câteva ore? Eram amorţit de frig, dar nu mă simţeam rău, eram rece, dar numai pc dinafară, şi câteva clîpe mă stăpâni acea stare de frăgezime pe care ţi-o dă odihna dupâ o trudă grea. Mă ridicai în picioare şi atunci distinsei prin întuneric figura gardianului care mă băgase la carceră. Vocea cu care mi se adresă mi se păru duioasă: „Cum e, o mie trei? Eî, e bine la carceră?" „Nu e bine", îi răspunsei,
| cu speranţa pe care glasul său mă făcea s-o întrevăd, că de-aia venise la mine, sâ-mi dea drumul şi să mă duc în dormitor. El | ridică atunci ceva negru pe care îl ţinuse ascuns la spate şi îl apropie încet de tâmpla mea. Era un vătrai. „Uite, mă, o mie rrei, aici, uite aici ar trebui să te lovesc (cu aceeaşi voce dulce, cu acea bucurie curată cu care vrei să dăruieşti ceva unei persoane pe care o iubeşti, şi mă lovi de câteva ori in tâmplă, dar uşurel, cu gingăşie, sâ nu mă doară). Ei, înţelegi? continuă el vârându-mi de astă dară vătraiul sub nas, pe care mi-1 puse apoi pe gură, cu partea lui îndoită, cu ciocul cu care răscolea jarul în sobă şi îmi împinse capul tot uşurel, dar ferm, de scândura carcerei. Aici, uite aici, ar trebui sâ te lovesc", repetă cl, şi repetă şi figura, ciocănindu-mî iarăşi tâmpla. După care închise uşa, trase zăvorul şi îi auzii paşii îndepărtându-se.
Nu mai putui dormi. Mă copleşi înrâi o mare mâhnire. Ce-avca ăsta cu mine? Nu dormise, în loc să se culce srătuse probabil la gura sobei şi cugetase. La ce oare? La familia lui? Ia muiere şi la copii, la fraţi şî surori? Nu, stând cu vătraiul în mână şi răscolind focul, se gândise la mine. Fumase probabil mai multe ţigări, până ce gândul i se distilase şi se făcuse esenţă de gând, rupr, deraşat de vreo pornire turbure, până ce descoperise exact ceea ce îl deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine, până la simpatia umană trezită dc limpedea lui revelaţie: Capul! Da, iată ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap decât al iui şi atunci luase vătraiul în mână si venise sâ-mi spună. Nu în corpul meu trebuia să mâ lovească, avem toţi aceleaşi corpuri, mâna c mână, piciorul picior, stomacul face aceeaşi digestie, pe cur ies aceleaşi excremente. Capetele sunt diferite! Şi de ce să fie?! îi trezisem simpatia pentru această profundă descoperire pe care existenţa mea i-o pricinuise. Eu nu eram bătrân, să presupună că am fost fie general, fie ministru sau alt fost mare stăpân al acestei lumi. Eram deci o enigmă contemporană, nu cu mult mai tânăr decât el. Şi lăcaşul acestei enigme era capul. Enigmă?! Ce enigmă? într-al său nu
970
MARIN PREDA
CIU, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
971
era nici una şi nici într-ai altora şi, slavă Domnului, cunoscuse şi el destulă lume. Şi aversiunea lui turbure se limpezise* aversiunea lui ancestrală pentru astfel de capete devenise clară şi distinctă. Şi glasul Iui suav îmi stăruia în auz: „Uite, mă, o mie trei, aici, uite-aici ar trebui să te lovesc!1*. Mâhnirea mi se îngrămădi în gât. Omul ăsta putea fi prieten cu tatăl meu, putea fi unul dintre cei pe care îi văzusem prima oară la o manifestaţie şi care îmi trezise cu putere sentimentul de solidaritate cu speranţa de pe chipurile lor într-o lume mai bună. Pe urmă unul din acea mulţime fusese făcut gardian, şi o incredibilă ştiinţă de a pedepsi se născuse în el. Altul securist,.. îmi aminteam acolo în carceră cu câtă abilitate încercau anchetatorii sâ mă facă sâ recunosc ceca cc nu făcusem, cum îşi alternau rolurile, unul era blând şi cinic („bine, îmi spunea, nu recunoşti acum, şi se uita la ceas, o să recunoşti mâine-dimîneaţă la patru, n-o să recunoşti la patru, o sâ recunoşti la zece, n-o să recunoşti la zece, o sa recunoşti peste trei zile, sau peste trei luni, sau peste zece ani, e timp, nu ne grăbim..."), altul mă înjura în mod ordinar de mamă, mă ţinea în picioare opt ore, în timp ce el mânca sandviciuri, bea cafele, fuma, după ce în prealabil avusese grijă să nu mi se dea să mănânc în ziua aceea, şi râgâia, se scobea în măsele şi mâ asigura că singura mea şansă e să recunosc, să fiu condamnat, să ispăşesc pedeapsa şi să scap... să mă orientez în direcţia asta, fiindcă nu exista alta, şî atunci toate acestea, celulă, interogaroriu, nopţi nedormite, or să înceteze. Altul mi-a spus la un moment dat cu sinceritate: „Mă Petrini, tu oi fi crezând că noi suntem nişte tâmpiţi, că nu ştim că tu de fapt n-ai făcut nimic, dar ce nu înţelegi tu e faptul că ne eşti mai necesar aici decât afară". De unde reieşea că ăsta avea sentimentul net că ei stăpâneau lumea şi că ei decideau cine era necesar afară şi cine înăuntru, o împărţiseră, această lume, si domneau peste ea în toată voia... Asta insă, cu vătraiul lui şi tonalităţile lui gingaşe, nu ştiu de ce, mâ prinsese descoperit. El nu trăia într-un joc complicat de smulgere a unei
iccunoaşteri, ca aceia care mâ trimiseseră aici, şi în faţa cărora spiritul meu se putea mobiliza, cl era un om simplu, şi iată ce . Htoia să-mi facă el mie... să mă lovească în cap, da, descoperise locul... Nu, nu pentru că era gardian avusese el această revelaţie.   Aşa, ca om, trăind pe acest pământ şi având timp să coboare în el însuşi, se descoperise pe sine prin alţii... Cum mâ chircisem iar, vrând să adorm cu fruntea pe genunchi, mâhnirea împrăştiată în toată fiinţa mea deveni deodată agresivă fi izbucnii în hohote de plâns simţind că mă înec, în timp cc gândirea îşi torcea mai departe firul, străină parcă de suferinţa mea. Da, avusese dreptate Ion Micu, aveam şi eu ce pierde în închisoare, aveam de ce mă teme. Nu convingeri politice, ca el, ci convingeri mai adânci, că lumea mi-e prietenă şi ca floarea gândirii melc ar putea fi de folos cuiva. Ceea ce spusese el în acea mare discuţie de la braserie îmi sunase atunci prea abstract, dar el ştiuse ce spune şi de aceea acceptase o clipă de umilinţă, numai sâ nu m^î trăiască încă o dată ceea ce trăiam şi eu acum... Zguduirea, şocul mâhnirii încetă apoi după asalturi repetate, în care suferinţa atingea creasta înaltă a eliberării, eliminând, ca pe-un microb periculos, duioşia abjectă a stârpiturii umane, gardianul în care crezusem o clipă că venise să-mi dea drumul sâ mă duc în dormitor şi să dorm cu ceilalţi. Printre crăpăturile scândurii zării lumina răsăritului şi curând auzii goarna care suna deşteptarea. Un gardian veni şi îmi dădu drumul, alergai să mă îmbrac şi să mănânc, apoi coborârăm în întunericul minei. Seara, mă desbrăcai şi căzui într-un somn asemănător plumbului pe care îl dislocam din galerii, dar o mână mă zgâlţâi şi mă smulse din el: ta carceră! Era acelaşi gardian din seara trecută, încercai să-mi arunc pe umeri mantaua şi să-mi vâr picioarele în bocanci: nu, fără manta şî bocanci! In cămaşă şt desculţ.
In carceră simţii primejdia: ăsta spusese ieri, ciocănindu-mi tâmpla cu vătraiul, câ acolo ar trebui sâ mâ lovească. Ar trebui, asta însemna câ nu putea* dar mă putea lichida vârându-mă seară de seară între cele patru scânduri ale carcerii, obţinând
972
MARIN PREDA
CEI. MAI 1URIT DINTRE PĂMÂNTENI 973
acelaşi rezultat. „Ei bine, îmi spusei, cu o hotărâre maî rec* decât frigul care mă învălui, n-o sâ mor, dar în schimb o să tc omor eu pe tine. Dacă nu cumva mi-e scris să mor totuşi eu şi tu să trăieşti şi să înfloreşti mai departe. Să vedem!"
Dimineaţa îmi vârâi capul în ghişeul bucătăriei şi şoptii; „Boca, vreau să-ţi spun ceva!"- Boca ăsta îmi aruncase ele câteva ori priviri de simpatie, scurte, ca nişte fulgerări. „Boca, îi spusei; dă-mi puloverul tău." „De ce?" „Un gardian vrea să mă omoare, mă bagă la carceră noaptea desbrăcat." „Bine, zise. Şi îmi aruncă puloverul de pe ei. îl trăsei pe piele, îmi închisei la gât cămaşa de puşcăriaş să nu se vadă şi seara nu mâ mai culcai. Gardianul veni şi timp de cinci zile petrecui nopţile în carceră. Ar fi trebuit să mă curăţ şi m-aş fi curăţat daca gardianului i-ar fi trecut prin cap să-mi descheie cămaşa. în a şasea zi îl zării în galerii cu lampa de carbid în mână. înţelesei: intra cu noi într-o tură de şapte zile. îmi fu uşor să-l urmăresc după mersul său crăcănat şi mai ales după coincidenţa stranie dintre intenţiile mele şi mişcările paşilor săi: se plasa unde nu trebuie, în apropierea fântânilor prin care rosrogoleam jos minereul: sigur, el trebuia să supravegheze eficienta muncii, sâ aibă satisfacţia trudei noastre crezând în acelaşi timp că prin acea gaură ţinea contactul cu cei de jos, oameni liberi ca şi el, care duceau mai departe vagoneţii. O pauză. Dispărui dintre sutele de umbre pe care nimeni nu le mai putea urmări şi rătăcii spre ţinta mea, o lampă cu carbid plasată undeva în stânga, care mă aştepta. O lăsasem pe-a mea în urmă, pitită într-un colţ... Trecui prin întuneric şi brusc zării poziţia şoldie de stăpân a omului meu. Ţinea un picior ridicat pc un bolovan de minereu si mâna cu lampa în sus, să vadă ce se întâmpla de survenise această pauză, această tăcere de adâncuri în care cl nu mai era nimic. Trecui pe lângă această umbră şi trebăluii dând scândurile la o parte; sc puneau totdeauna deasupra peste gaură după o rostogolire de minereu, să nu nimerească vreunul din noi în ea, cum nimerise unul şi se făcuse jos zob. Mă retrasei prin sparele lui şi deodată, cu o
lovitură de picior, îi stinsei lampa. MSă nu-ţi fie fiică de gardieni, mi se spusese încă de la început, dacă ai vreunul care te ameninţă, pândeşte-1 în mină, stinge-i lampa!" „Ei, ce mai faci? îi şoptii apucândii-I de gât şi asrupându-i gura cu palma. Duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?" Şi îi eliberai gura şi îl lăsai să respire. Dar nu câteva clipe, ci până îşi veni în fire. „Ştii cine sunt, îi şoptii mai departe, ai pus tu ochii pe unul pe care n-ai avut curajul să-l omori cu vătraiul, ai ales calea legala (ţie îţi plac legile!), carcera, ei, ce vină ai tu? Tu nu i-ai făcut nimic, câţi nu stau la carcere? Că pe urmă unii mor, ei, parca tu ai inventat pedeapsa asta? Nu mâ deyamăgi, spune-mi ceva care să mă facă să-mi pară rău că ie omor!" Şi el îmi spuse gâfâind, gata să mă dezarmeze» cu un glas de o halucinantă omenie: „Dom' şef, iartă-mă, n-am vrut sâ-ţi fac nimic..." „Ei da, te cred, îi şoptii şî eu înfiorat, o să am remuş-cări", şi îi aruncai cu o violenţă şi un instinct sigur în dreapta mea, unde ştiam că se rosrogolesc bolovanii de plumb împinşi de braţele noastre.
Sigur, el nu vrusese să-mi facă nimic, totul fusese un joc al spiritului, nici el nu dormise în noaptea aceea şi venise să comunice cu mine, să-mi destăinuie un marc secret: şi el gândea, şi pe el îl vizitase ideea, şi cl simţise izolarea celor care se trezesc singuri în univers, aici, acum... gândesc în lume, cine mă poate asculta? Cum, dar e unul acolo, hai la el... şi venise cu vătraiul în mână. Acest vătrai îî era străin, ce însemna un vătrai? Nimic, un obiect, un instrument cu care intensifici focul, cu care răscoleşti lemnele sâ ardă mai bine.. -
"Nici măcar nu mâ grăbii să-mi caut felinarul uitat într-un colţ: ştiam că o să-l găsesc şi îl şi găsii după bâjbâieli care nu mirară pe nimeni. Doar întru târziu cineva drâcui că nu s-au pus la loc scândurile după ultima rostogolire de minereu, un maistru civil, ai cărui ochi se holbară de câteva ori spre noi auzind jos răcnete... Dar aceste jumătăţi de priviri, prinse în
974
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PÂMÂN l EN1 975
fulgerări scurte de propria-i lampă, erau dinainte resemnate: Te pomeneşti că a căzut cineva... mai bine ar fi fost să se îngroape în ea Franz Iosif, decât să-l trimită pe el dracu să exploateze o asemenea porcărie... Bă, ce e acolo? Dar abia seara aflarăm: căzuse un gardian înrre vagoneţL.. A murit? Tăcere. Nu ni sc spuse câ n-a murit...
Numai Boca se aşeză cu coatele pe ghişeul bucătăriei şi mototoli în mână puloverul pe care i-1 înapoiai. „Nu mai ai nevoie de el?" „Nu", îi spusei. „Cum a fost în mină?** Şi se holbă la mine ca şi maistrul civil pe marginea puţului, dar nemişcat, cu mult alb în privire, gânditor, odihnit şî gras, însă o clipă neliniştit,., cl făcea şi dădea dc mâncare, dar oamenii se omorau aici unii pe alţii... Când mâîntorsei samă uit în urmă» în aceeaşi clipă el îşi retrase capul şi ghişeul rămase gol. ^
X
Făceam lungi plimbări cu fetiţa în braţe în timp ce Matiida lipsea, si numai micuţul ei corp fragil lipit dc inima mea îmi împrăştia bizara melancolie cu stările ei agresive care îmi sfâşiau maţele. Cărţile pe care le iubisem nu mă mai atrăgeau. Abia aveam puterea să nu-i învinuiesc pe cei care le scriseseră de insignifianţa spiritului si a filozofiei în faţa istoriei brutale şi nepăsătoare a oamenilor. O nostalgie ascuţită după adâncurile din care mă întorsesem începu să revie in amintirile mele din mină. Acolo spiritul meu nu fusese chinuit decât o dată, de acel gardian, acum, în libertate, simţeam acest chin zilnic şi, ce era mai rău, nu vedeam ce ar trebui să fac să scap de gheara care îmi sfâşia fiinţa. în carceră putusem să plâng, ehberându-mi sufletul de tandreţea umană, ca sâ pot, desigur, să-mi apăr apoi viaţa cu sânge rece Acum inima mi-era îngheţată.
într-o zi Matiida se întoarse acasă târziu, pe la ora cinci, şi cu un chip întunecat. Rămăsei nepăsător, mă aştepram să se întâmple curând şi acest lucru. I,a masă îmi spuse fără cruţare:
S,Tu de ce staî toată ziua şi nu faci nimic? Ce e cu postul tău I de bibliotecar?" Tăcui. Cu postul de bibliotecar nu făcusem ramic. Din cinci în cinci zile îi telefonam activistului Vâtămanu â de fiecare dată el îmi răspundea extrem de binevoitor şi prietenos: „încă n-am nimic, tovarăşul Victor (aşa îmi spunea, pe numele meu mic}. Trebuie sâ mai aşteptăm. Mai eautâ-mă!" Trecuseră astfel trei luni, venise primăvara si nu sc găsise nicăieri un astfel de post liber. «Trebuia sâ presezi, zise Matiida, t dacă nu la o bibliotecă, în altă parte. Acum c prea târziu!" „De ce?" „Mircea a plecat, a fost numit secretar al CC. Azi am aflat, l-am căutat la telefon cu, sâ-1 rog să-ţi găsească un post, nu neapărat bibliotecar, parcă as fi avut o presimţire că trebuie sâ imervin... "Tovarăşul Mircea nu mai lucrează la noi, n-aţi citit ziarele? mi-a răspuns secretara lui, care mă cunoştea. Nu mai e, tovarăşă Matiida...» Am închis şi mi-am aruncat ochii pe Scânteia. Acuma cine să ne mai sprijine? Ia dă-i un telefon acestui Vâtămanu!"
Mă ridicai de la masă şi formai numărul Activistul era la postul lui. „Nimic, tovarăşul Victor, spuse el cu un glas plin de entuziasm, parcă ar fi zis: am găsit! îi spusei că în acest caz l-aş ruga să-mi găsească altceva şi, când va apărea un post liber la vreo bibliotecă... Urmă o tăcere... „Cam cc aţi dori dumneavoastră?" „Un post dc profesor, sau de învăţător", riscai eu, crezând cu naiviate ca odată Mircea plecat s-ar putea trece f' peste interdicţia... „Nu, tovarăşe Victor, nu se poate", spuse el tărăgănat, cu regret. „Păi de ce? continuai eu. Un fost asistent universitar nu poate preda şi el fizica şi matematicile, sau o limbă străină în vreun liceu? Sau cel puţin abecedarul?" „Nu", zise eî şi tăcu. Apoi deodată îmi spuse cu un glas de parcă îi părea rău că nu se gândise mai devreme, un glas plin dc optimism pentru mine, o soluţie excelentă: „Tovarăşe Victor, de ce nu vă duceţi dumneavoastră la Braţele de muncă? Acolo I  ei au tot felul de posturi, pentru toate profesiunile» au o schemă
976
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
977
exactă dc necesităţi şi vă pot soluţiona foarte rapid. Eu sunt secretar cu propaganda. Am alte sarcini şi nu pot să ştiu bine J ce au ei. >" înţelesei că se debarasa de mine şi mi se păru firesc, j Nemaiexistând şeful care îi încredinţase cazul meu, nici el nu 1 mai era obligat să-l rezolve. Ia Braţele de muncă, gata, o soluţie \ plină de perspective. „Faceţi aşa, tovarăşe Victor, mai spuse eî; : şi daţi-mi pe urmă un telefon sâ-mi spuneţi cum aţi rezolvat.41 „Bine, tovarăşe Vătămanu, vă mulţumesc că aţi avut toată . bunăvoinţa!44 „N-aveţl pentru ce! vă urez succes!44
*Ali> strigă Matilda când auzi, trebuia să insişti şi sâ nu te încăpăţânezi la o bibliotecă, trebuia să te fi dus iar la Mircea şi să-i spui că dacă nu sunt locuri de bibliotecar, să-ţi dea alrceva. Acum ce-o să faci? La Braţele de muncă! Âia or să te trimită sâ dai cu târnăcopul şi cum tu n-o să primeşti, ce-o să faci toată viaţa?" „De unde ştii tu câ n-o să primesc? Ba o să primesc bucuros, n-o să fie mai râu ca în mină! îi răspunsei cu un glas brutal. Dacă o să fie pentru toată viaţa, mai vedem. Am alte păreri despre viaţă!" „Ce păreri? Ce valoare au părerile tale?", zise ea la fel de brutal. „Am părerea că viaţa mai oferă şi surprize, nu curge numai pe gustul unora* mai curge şi pe-al altora, se mai schimbă...44 „Vezi sâ nu se schimbe! în rău se schimbă, nu în bine!" „Să zicem, dar mie tot n-o sâ-mi pese! Mai rău decât un târnăcop ce-o să fie? Am făcut muşchi de oţel în mină. Chiar mi-e dor să-i pun în mişcare!"
Astfel de cuvinte erau intolerabile pentru o femeie. Izbi cu şervetul în masă, îsi strânse pumnii îndârjiţi şi rosti: „Carte ai învăţat, din carte să trăieşti, indiferent cum. Cere, protestează^ fă ceva, nu te lăuda cu muşchii tăi de oţel, descurcă-te! Bine, ai fost unde ai fost, înţeleg. Ţi-au trebuit câteva luni să te odihneşti, dar acum e timpul să ieşi din letargie. Nici măcar nu mai citeşti, nu mai scrii nimic, mi-a plăcut mai mult atunci când mi-ai tras una câ am umblat în caietele taie. Scrie o carte marxistă! Studiază, lucrează... O să zici câ n-o să ţi-o publice
nimeni, scri-o tu întâi şi să fie foarte bună şi o sâ vezi atunci dacă ţi-o publica sau nu. Dacă ai încredere că viaţa e aşa cum zici că e, trebuie să fii pregătit, nu cu o carte, cu mai multe! Nu abia atunci, dupâ ce-o să îmbătrâneşti, să te-apuci să le scrii. Atunci n-o să mai scrii nimic, or să vină alţii mai tineri care or să fie luaţi în seamă. Uite, marele poet şi filozofam auzit că lucrează, traduce, îşi scrie memoriile.„N-am nici-un chef, zisei, să scriu o carte marxistă, încât schelăria construită de tine Cade. Marxist a fost, ca să zic aşa, tot Marx şi el a spus rot, şi un adevărat gânditor nu poate accepta să culeagă fărâmiturile de la masa altuia.. ,** „Nici măcar nu e adevărat! zise Matilda furioasă. Nu mâ pricep la filozofic, dar atâta lucru ştiu şi eu, ca au fost grupuri dc filozofi care au tratat cam aceleaşi idei. Spune tu singur un mare filozof şi dacă eşti sincer o să-mi numeri o grămadă care l-au urmat. Poftim, Socrate!** „Da, aşa este, zisei, putem numi socratici o grămadă de filozofi, aşa în general, dar fiecare a întemeiat şcoli proprii de filozofie, nu s-au mulţumit să reia papagaliceşte conceptele lui. Asa a fost şcoala megaricâ, şcoala cirenaică, şcoala cinică, fără să mai vorbim de giganţi ai gândirii filozofice ca Xenofon şi Aristotel. Dar Euclide? Da, socratici, dar, ăhă! gândirea lor nu se târa pe burtă în faţa gândirii lui, cu toate câ Euclide, de pildă, în timpul tensiunii dintre Megara şi Atena, părăsea Mcgara în haine fcmeieşri şi se furişa în Atena să-l asculte pe Socrate. Ei şl? La rândul lor au avut şi ei discipoli, care nici ei nu pot fi confundaţi cu maestrul." „Deci am dreptate, zise Matilda, poţi foarte bine să fii marxist! Da, în sensul pe care îl propui tu, n-o să zică nimeni că eşti antimarxist, dacă porneşti de la el." „Ce naivă eşti!", zisei. „Lasă să fiu cu naivă şi tu să scrii! Mai târziu o sâ-mi dai dreptate. Stiu, tu ai altceva în cap, ţi-am citit caietele, dar ideea ta că totul e spirit şi materia o aparenţă, un înveliş pe care spiritul şH creează, înrâi că nu e nouă şi al doilea că (şi aici Matilda râse) asta vine în totală contradicţie cu marxismul, şi
978
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
979
chîar că n-o să-ţi publice nimeni niciodată vreo carte bazată pc ideea asta.44 „Ba da, e nouă, fiindcă are în vedere ceea ce-a descoperit ştiinţa în acest veac, şi nu ştiau idealiştii secolelor trecute. Ce este asta, materie? Masa asta la care stăm e un vid insondabil, în care zbârnâie cu viteze halucinante electronii în jurul nuelcidor. Şi crezi că asta e tot? Şi crezi că asta e materie?" „Este, râse Matiida, până nu se face putregai. Pe urmă nu mai ştiu ce este, dar nu pot să cred că paharul ăsta din care beau apă e spirit..." „O să scriu totuşi cartea mea şi o să-ţi dovedesc că da, dar n-o sâ fie aşa de simplu de înţeles..„în schimb o să fie destul de simplu sâ fii trimis iar de unde-ai venit, zise Matiida cu humor." „ Unde-ai dus caietele?" „I,a buuicul, într-un. dulap din pivniţă."
XI
Mă dusei totuşi chîar a doua zi dimineaţa la Braţele de muncă, deşi chipul posomorât al Matildei nu-mi prevestea nimic bun. Mă aşteptam să găsesc acolo, în preajma clădirii, o mulţime de oameni, cum văzusem în filmele străine. Nu era nimeni, eram singurul solicitant. Fui îndrumat într-un birou, unde mi se dădu sâ completez un formular, şi un individ îmi puse câteva întrebări suplimentare, printre care şi aceea dacă am suferit condamnări. I,a rubrica „profesiunea", scrisei fost asistent universitar, iar la aceea „unde aş dori să lucrez", spusei, deşi ştiam că e zadarnic, că la un liceu, şcoală normală, tehnică, ere, numai şcoală să fie. „Mai adăugaţi ceva, zise funcţionarul, repartizările în învăţământ ţin de alte organe, secţia de învăţământ a sfatului popular, sau cu aprobarea ministerului/ Adăugai: sau la o bibliotecă, la o casă de cultură, la un muzeu, sau chiar funcţionar în vreo instituţie... „Veţi primi răspunsul acasă, în scris..
îl primii după trei zile. începând de la data... deveneam salariat al Sfatului popular orăşenesc, să mă prezint imediat la
]B serviciul numărul... tovarăşul Istrate, pentru perfectarea for-Wr Jfnelor de angajare. Mâ prezentai de îndată. Istrate ăsta era un Xj tinerel cu o înfăţişare plăcută şi meditativă, dar se uită la mine B cu o privire parcă uluiră când auzi cine am fost şi ce studii am. K   ifrAştia sunt nebuni, zise el. Ani posturi libere la echipa de
■ deratizare a oraşului. Primiri un asemenea post?! mă întrebă el uluir. Probabil câ e o greşeala, ia să vedem..."
■ Şî puse mâna pe telefon. Nu, nu era nici o greşeală. Şi fl începu să formuleze aceleaşi întrebări pe care aş fi vrut să le m formulez eu. Altceva nu mai găsiră? E vorba de un profesor 8 universitar... Da, a fost, dar oricum. Şi ce dacă a suferit eonii damnări... Nu i se poate găsi.., într-o uzină, dispecer, sau B   fiincţionar, undeva la poştă, la telefoane, la electricitate... Bine,
deocamdată nu, dar în perspectivă... Nici în perspectivă!? Mai bine îl trimiteaţi pe un şantier, să se facă zidar, sau într-o uzină, să se califice la un strung!...
Apoi închise, şi pe simpatica lui figură meditativă se aşternu o tăcere străină de mine. Apoi mă privi cu răceală şi îmi spuse: „Primiţi acest post? mi s-a spus să vă comunic că dacă refuzaţi, degeaba vâ mal duceţi pe la eh Cine refuză sâ primească un post, nu mai are dreptul să se adreseze Braţelor dc muncă, să se descurce singur...M „Bine, zic, şi ce e asta, concret, deratizare, ce trebuie să fac?" „Mergeţi şi deratizaţi la diferite adrese pe care o sâ vi le comunicăm noi..." Era plictisit. Dacă tot nu primeam (şî cum aveam să primesc?), ce rost mai avea întrebarea? „Pot să viu mâine cu răspunsul?" „Bineînţeles!44.
Ieşii afară rătăcind spre casă, întârzîai tci-colo să privesc un cuplu de îndrăgostiţi, sau bătrâni cu fălcile tremurânde vegetând prin scuaruri. Aşadar, gândii, la deratizare! Şi eram stăpânit de o euforie ciudată, parcă jubilatoare. Surâdeam în sinea mea. Bietul Petrică, de care rasesem când îmi vorbise cu atâta patimă despre UAvenir de Uintelligencel Viziunea lui şi a lui Maurras era idilică, nu la „coadă" aveam să fim puşi, ci jos de tot, la
l
980
MARIN PREDA
CEL MAI IU131T DINTRE PĂMÂNTENI
981
deratizare. Simţeam un fel de bucurie, era a orgoliului dea dispreţui până în adâncul fiinţei mele. Deratizare! O muncă utilă şi care promitea să fie amuzantă- Sau dacă nu munca în sine, oamenii cu care aveam sa lucrez! Erau totuşi oameni. Aveam să-i cunosc, simţeam o vie curiozitate. Oricum era mai puţin rău decar ceea ce i se întâmplase celebrului doctor Athanasie Proca, dc a cărui soartă nu mă înfiorasem când mi sc relatase cu ani în urmă. Antoneseian, după 23 August fusese arestat şi închis. I sc dăduse drumul prin J48. Pasionat de meserie (fusese şef al unui spital construit pe banii lui), ceruse cu umilinţă să fie reprimit în el ca simplu sanitar, dar nu i se admisese. Se spunea câ în închisoare salvase de la moarre un gardian cu un simplu cuţit dc bucătărie si cu o sfoară ordinară, operandud de ceva infeetios şi acut. până sâ vină salvarea, care ar fi ajuns prea târziu. „Domnilor, măcar felcer, lăsaţi-mă, n-o să fac nici-un râu, o să tăc numai bine!" Nici vorbă! îl făcuseră lănţar. Adică? II trimiseseră, şi el primise, să nu moară de foame, sau poate dîn aceeaşi trufie jubilatoare pe care o simţeam şi eu acum, să tragă cu lanţul căldări de căcai din haznalele oraşului. Oricum, aşa ceva n-aş fi primit, chir că ar fi trebuit să mor. Să ucid şobolani! Şobolanul e un animal urât de Dumnezeu fiindcă e trufaş. Cică ar fi mâncat anafura din biserică. Ştiam acest lucru de la mama. Da, era trufaş, mâ atacase odată unul, când eram copil, şi nu uitasem îndrăzneala tui, chiţcăitul insolent cu o sugestie de gândire umană (căci numai oamenii pot fi insolenţi), ochii vii, inteligenţi si bestiali. Mama îi omora, nu cu otravă, miroseau otrava, deşi era lipită de pâine, cu untură, cî cu făină uscată pusă într-o farfurie, amestecată cu gips. Pe-asta o mâncau şi gipsul se usca în ei şi crâpau, îi vedeam pe la colţurile casei morţi, cu burţile în sus. Odată stăteam în verandă şi citeam, când zărisem vreo cinci îndreptându-se spre fântână. Înaintau în ordine, tn flanc câte unul. Ajunseseră lângă puţ şi începură sâ bea apă dintr-un vas mare pe care totdeauna
mama avea grijă să-l umple pentru orătănii, apoi reveniră în acelaşi şir indian si dispărură fără grabă; n-aveau frică, se pare că moartea nu-i speria.
„Ce-ar fi totuşi să scriu n carte? şi să nu cad atât de jos? Dar ce carte puteam scrie în starea de spirit în care mă aflam? Doar o carte care s-o exprime, această stare de spirit, Schopenhauer se întreabă în Aforisme, cc reprezintă cineva? (un om!) Ce repre-zenram cu, dacă acceptam să mă duc la deratizare?...
Există în limba rusă două cuvinte care au căpătat, dupâ mîne, semnificaţii noi: nicevo (nimic) şi sil (putere). Dosroievski a meditat primul asupra lor, si în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Stefanovict Verhovenski ar fi ajuns la putere şi Stavroghin (prinţul Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism!
Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei împotriva puterii condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decar în moarte. l,a ce bun atunci totul? Priviţi chipul unui prunc înfăşat, şi o sâ vedeţi cum apare pe el suferinţa câ i se paralizează astfel mişcările lui libere; trăsăturile Iui inocenre se crispează derevolrăşi neputinţă. Si el încă nu şric nimic, dar mai târziu va fi silit sâ afle, începând din şcoală, trecând prin căsătorie, prin robia zilnică a luptei pentru existenţă, că totul îl înlănţuie, ierarhia sociala, nedreptăţile oricărei orânduiri, imperfecte de la natură, legile desvoltării economice, condiţiile de existenţă ale ţării sale în relaţie cu alte ţări, care adesea dau naştere fa războaie, unde e trimis, el sau copiii lui, să lupte şi să moară. De aceea ia parre adesea cu frenezie la revolte, răscoale şi revoluţii, când vrea să nimicească toate acestea. Caracteristica sufletului uman e aspiraţia spre libertate, dar sensul vieţii tot nu-i apare cu limpezime; da* liberrate totală, dar ce sâ faci cu ea, dacă într-o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruşi au numit asta „blestemata chestiune insolubilă". Şi pc această incertitudine* pe
982
MARIN PREDA
CEL MA[ IUBIT DINTRE PÂMÂNTEN]
983
această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Si atunci se supune şi, ca să-şi ascundă înfrângerea, îl acceptă pe sil cu fanatism, lasându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând Ia rândul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, întreaga lume. Gogol preconiza, spre sfârşitul vieţii, cnutul pentru ţărani şi îndepărtarea de cultură. Da, spiritul i se turburase, era adevărat, se speriase de ceea ce descoperise, dar de ce spaima lui luase chiar această direcţie? Aş scrie într-adevăr cu mare fervoare o carte în acest sens, simţeam că o pot face-.. Dar, gândii, poate la bătrâneţe s-o scriu, când n-o să-mi mai pese de nimic şi s-o las moştenire Silviei, s-o publice ea sau copiii ei dacă o să mai intereseze atunci pe cineva un astfel de subiect. Deocamdată fusesem împins de sil spic nicevo, fusesem mai necesar înăuntru decât afară. Acum eram afară şi eram mai „necesar" la deratizare decât în oricare altă parte, şi în nici un caz în învăţământul de orice grad.
Iată aşadar cum deveneam liber prin necesitatea înţeleasă! Desigur, Matiida, care deşi era membră de partid, avea un nivel teoretic foarte scăzut, n-avea să înţeleagă această „necesitate". Nu era, adică, atât de liberă... Bineînţeles că nu-i voi spune nimic, iar dacă avea să afle, o să vedem atunci ce mat e de făcut.
Si a doua zi dimineaţa mă prezentai să-mi iau serviciul în primire.
XII
Investirea fu simplă, fiindcă tinerelul, care dc altfel era mai bătrân ca mine cu zece ani, după ce mă prezentă celorlalţi mă investi şef, simplă formulă, nu avea pe schemă post de şef, Vrusese astfel să-şi arate simpatia pentru mine? Desigur! „Bă, le zise, atenţie aicea, v-am angajat un şef, să nu mai lucraţi aşa alandala, voi faceţi treaba şi el vă supraveghează să nu ardeţi gazul, cum mi s-a mai raportat..." „Cine v-a mai raportat, dom' şefi", protestă cu tristeţe şi cu reproş un zbanghia de
ţigan, al cărui glas era, ai fi zis, topit de desamăgire faţă de aceste învinuiri nedrepte. „Da* alaltăieri unde-ai fost de-ai lipsit?", zise „tinerelul" rece şi indiferent. „Păi cum, dom' şef, nu v-am raportat că mi s-a îmbolnăvit nevasta?" „S-a îmbolnăvit nevasta, nu te-ai îmbolnăvit tu, care te-ai dus pe urmă la bufetul «Tâmpa»." „M-aţi văzut dumneavoastră?!", zise ţiganul cu o simulata voce jalnică. „Hai, bă, ia taci, i-o reteză tinerelul distrat. Ai fi în stare s-o ţiî aşa până mâine-dimineaţă, dă-te dracului, parcă ai fi regele Angliei, aşa te ofensezi."
Unul din eî, care avusese la început un aer flegmatic şi vesel, păstră, auzind toate acestea, doar flegma, dar veselia îi picru „Ce-avem noi nevoie de şef, dom' şef? Urăsc şefii", zise el cu burta înainte şi cu aerul că el a fost si vrea să rămână liber. Semăna cu un paing, aşa cum arăta, cu burta proeminentă şi cu picioarele care i se ghiceau subţiri prin acel joc prea liber al pantalonilor. „Urăşti şefii? zise tinerelul, şi îşi înfipse privirea în ochii celuilalt. Păi şi eu sunt şefi Mă urăşti şi pe mine?" „Ei, nu pe dumneavoastră...", bolborosi paingul deodatăînfiiriat. „Păi asa ai zis: şefii. Unde ti-e logica? Vrei si tu să spui ceva, dar nici tu nu ştii ce spui, continuă tinerelul, şi-şi flutură degetele la tâmplă: trebuie să fie aşa, în capul tău, o completă bulibă-şeală! Nu degeaba te cheamă Bacaloglu: eşti turc, nu înţelegi un ordin? Echipa are acum un şef, gata, ce mai e de discutat în chestia asta? Sau vrei să dai tu ordine la sfatul popular?"
Stăteam în curte, eram vreo şapte inşi. „Vedeţi, zise tinerelul, şi spuse un nume de stradă şi un nume de instituţie, iar au apărut acolo şobolani, deşi nu e multă vreme de când s-a deratizat. Ori n-aţi deratizat bine, ori e vreo colonie ascunsă, chiar în clădire sau poate prin apropiere, vedeţi ce e şi lichidaţii. Se sperie funcţionarele, ţipă pe-acolo, înseamnă ca trebuie si fie de-ăia marii, care atacă." „Gata, dom1 şef, mergem acolo", zise ţiganul cu un sârg simulat, în spatele căruia se ghicea nepăsarea lui ancestrală pentru orice activitate care nu
984
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
985
era în folosul lui direct. „Daţi-i drumul! începeţi cu clădirea asta, şi dacă terminaţi vă întoarceţi si o să plecaţi cu o maşină Ia uzina de tractoare, s-a semnalat acolo o colonie într-o secţie veche/* „Mâine-dimineaţă, dom1 şef, zise ţiganul. Nu rezisrăm," „Bine, dad-i drumul!"
Pornirăm. Închisoarea mă învăţase să cunosc repede soiul de oameni dintr-un grup. Bacaloglu călca infatuat, cu capul pe spate, legănându-şi corpul, parcă într-adevăr ar Pi fost regele, nu al Angliei, fiindcă englezii n-au o morgă de acest gen, şoldje, ci al vreunei ţări din acestea noi, bananiere, care trece în revistă o gardă de onoare străină. Nil se uita si nu vorbea cu nici unul din ceilalţi, deşi avea un prieten, un uriaş care mergea alături de el şi îi spunea necontenit ceva. Uriaşul, povestind, avea o expresie parcă explozivă, în orice caz ai fi zis că fiinţa Iui obscenă, cu un fund ca de muiere, care s-a îngrăşat pesre măsură, părea tot timpul sub presiunea unei mari nevoi de a vorbi. Parcă ar fi mâncat zilnic, dimineaţa, înainte de a pleca, nu alimente, ci cuvinte, un butoi întreg, şi acum le dădea drumul râgâind, din când în când behâind.,. Nu şdu ce-i spunea paingului, în orice caz acela îşi permitea să surâdâ cu guta lui ca o tăietură de buzunar şi din timp în timp să-l ia peste picior cu o voce cântată, afectând avertismente neduse până la capăt... „...domnuuu Calistrat... Vezi, domne, cum e cu chestia asta... Fii atent, domne, câ ecu bubă în cap,.." „Aiurea! făcea uriaşul, bâl bab în bâzda mâ-si", şi în loc de cuvinte ţâşneau câteva clipe gâjâieli de râs care parcă îndată ce-i ieşeau afară din gâtlej, jjj, hî, jjj, el ie aspira înapoi şi se îneca...
Iar de mine se lipi un individ care părea să fie un famen, cu un ten de adolescent şi pâr albit la tâmple, ai fi zis simpatic şi inocent, dacă gura şi ochii nu te-ar fi izbit prin ceva indefinibil murdar şi care, de îndată şi fără introducere, ca şi când ne-am fi cunoscut de mulţi ani, începu să-mi facă, vorbind tare şi cu o pasiune rece şi indiferentă, teoria şobolanului. Aflai astfel
în timpul drumului (după ce mai întâi ne oprirăm şi intrarăm într-un fel de garaj şi un ins ne deschise şi ne încărcarăm fiecare cu aparate numite vermorele, cu material de lipit crăpăturile şi încheieturile uşilor şi ferestrelor şi câteva scări) că şobolănimea nu trăieşte în desordine, câ se organizează acolo unde sunt condiţii, adică apă şi mâncare, în colonii si pe clanuri, fiecare cu familia lui, soţ, soţie şi copii, şi că la maturizarea fetelor (aşa Ie numea famenul, fete) şeful de clan îşi omoară nevasta şi alege dintre tinerele copile pe cea mai drăguţă şi mai aptă în înmulţire şi reîncepe ciclul de reproducere. Pe urmă, după vreo zece-doi-sprezece ani şeful albeşte şi este şi el omorât de unul mai tânăr. Au camere de dormit, chiar şi anticamere, si în stânga (nu în dreapta) fiecărei camere un culoar şi loc unde îsi fac nevoile, şi alt loc, un fel dc cămară, unde îşi ţin alimentele. Fetele dorm într-o parte, băieţii în alta. „Atacă, dom' şef. Sar la piept sau la coaie. Au coadă purernicâ. Nevasta alăptează, stă aşa întinsă, ca o scroafă. Şi un porumb ştiţi cum îl cară? Se pune unui pe spate, ţine ştiuletele pe burtă cu lăbuţele şi alţii îl trag de coadă. Am găsit odată, dom1 şefi unul cu dinţii a$a ele mari, că ne-am speriat toţi. Mari de tot, uite aşa îşi ţinea gura (şi famenul îşi rânji nişte dinţi laţi şi galbeni, dintre care unul era cenuşiu, şi îşi deschise astfel gura, şi avui strania senzaţie că şi cl semăna în clipa aceea cu un şobolan, în orice caz avea în el ceva şobolănesc), n-o mai putea închide din pricina dinţilor, l-am visat noaptea.. - Aşa sunt ei daţi de la Dumnezeu, să le crească dinţii şi să nu mai poată mânca şi sâ moară de foame dacă nu rod tot timpul lemn! Dacă nu găsesc lemn de ros, e jale! Nici noi nu putem câteodată să scăpăm oamenii de ei. Acum vreo trei săptămâni a trebuit să dărâmăm o măcelărie. Se aciuaseră în pivniţă şi n-am reuşit să le dibuim galeriile. Clădire veche, ce mai! Am închis măcelăria de trei ori, am pulverizat peste tot, am lăsar înăuntru trei căldări cu toxice, nimic. Şi atunci s-a chemat un tanc şi am ras rot... Dracu i-a luat, că altfel nu
986
MARIN PRUDA
CE], MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
987
puteam scăpa de ei. Sunt şi basme, continuă famenul, că îi poţi goni dintr-un ioc dacă prinzi unul, ii dai foc cu benzină sait îl jupoi de viu şi îi dai drumul şi ăsta fuge în colonie şi îi sperie pe toţi si fug. Dar ce-ai făcut? îi goneşti dintr-un loc şi se aciuiază în altul, ori noi, dom' şef, trebuie sad stârpim, nu sâ-i gonim..."
„Da, gândii, iată un om cu conştiinţa lărgită. Nu gonirea, ci stârpîrea!" Am uitat să spun că în timpul povestirii famenul avea un tic bizar. Făcea din când în când pauze, se uita în jur, cu atenţie, apoi sc apleca aproape de urechea mea şi continua câteva clipe în şoaptă, ca şi când mi-ar fî destăinuit mari secrete. De acord, erau secrete, dar după ce se convingea că nu-1 aude nimeni, atunci de ce se mai apleca şi îmi vorbea în şoaptă?
Ceilalţi membri ai echipei nu-mi spuneau nimic. Vermorelul pe care îl duceau în spate, sau scările, erau parcă semnul etern al destinului, care îi apăsa să ducă tot timpul ceva în spate. Doar scările care puteau simboliza un urcuş dădeau chipurilor lor o nobleţe: suntem oameni, mergem la muncă, oricare ar fi ea, e necesară, şi după ce o facem, suntem liberi, avem muieri, copii, îi hrănim, pe urmă mergem cu prietenii la un pahar... bem, ne distrăm... Fără să mai punem la socoteală că şi în timp ce muncim putem să ne distrăm...
Ceea ce mi se întâmplă şi mie însumi în prima mea zi de vânătoare după şobolani şi apoi şî după aceea, adică după ce terminarăm şi intrarăm într-o cârciumă. Oamenii sunt inventivi şi îşi sărbătoresc adesea clipele de viaţă jucând o comedie. Pesemne că în cinstea mea ţinură toţi să-mi arate câ munca noastră avea mai mult haz decât a altora, care se credeau, adică nu sc credeau, chiar erau mari şefi, dar în fond se plictiseau, fiindcă erau prizonieri într-un aer rarefiat de răspunderi în care viaţa se golea de concret.
După o plimbare pe străzile oraşului (căci aşa îmi păru, plimbare, nu se grăbea nimeni... Iată secretul longevităţii
[ românilor; nimeni nu se grăbeşte: „merg lucrurile şi mai încet", [ Spune un erou al lui Sadoveanu; şi are perfectă dreptate, nu suntem noi cel mai vechi popor din Europa? Noi, tracii! Dacă ne-am fi grăbit, am fi pierit în ceaţa veacurilor), găsirăm strada noastră şi intrarăm în clădirea care trebuia deratizată. Coborirăm la subsol. „Vedeţi, dom* şef, îmi şopti la ureche femenul, după ce se uită grijuliu în dreapta şi în stânga, în timp cc Bacalcglu şi prietenul său Calistrat loveau în ţevi şi se vârau pe după instalaţia de încălzire şi pompare a apei, uitaţi-vă acolo jos, e apă, din neglijenţa instalatorului sau proasta funcţionare a pompei, dacă n-ar fi apa-aia, n-ar fi nici şobolani! Muncim degeaba, după câteva luni, ne întoarcem... Fără apă în apropiere, şobolanii, ca şi oamenii, nu pot trăi".,. Asta mâ plictisea cu explicaţiile lui teoretice şi îl evitai. Mă împiedica să-i cunosc pe ceilalţi. Urcarăm şi începu, de sus în jos, operaţia de lipire a uşilor şi ferestrelor.
Părăsindu-1 pe famen, un altul se dădu pe lângă mine, care, ăsta, începu să-mi spună cine sunt ceilalţi. Era un ins de vreo patruzeci de ani, scurt şi îndesat, cu simţ al humorului şi, cum aveam să aflu în ziua aceea, cu o ştiinţă despre oameni care făcea din el un filozof agreabil şi inteligent. Nu înţelegeam cum de nu învăţase în viaţa lui o meserie şi se mulţumea cu acest serviciu care cerea o atât de puţină calificare. îmi spuse tot el; ţinuse o tutungerie şi îi fusese luată de curând, să se dea prioritate invalizilor de război. în tinereţe se ocupase cu micul negoţ alimentar, până la stabilizare, când fusese prins că face speculă şi închis câteva luni: nu-i mai trebuia, ăsta, comerţul de stat, nu mai era comerţ alimentar, ci falimentar. Condamnarea îl împiedica să intre şi el gestionar pe undeva, cum făcuseră mulţi, îl chema Vintilă. îmi făcu un semn tăcut din cap spre BacaJoglu, care, cu vermorelul în spinare, căuta ceva. „îl vedeţi pc-ăla? zise el cu dispreţ. Pe-ăsta a vrut tat-său să-l scape de front, să-l fiică ofiţer de jandarmi, şt 1-a băgat în liceul militar. Era gata să iasă
988
MARIN PREDA
CKI  MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
989
şi l-au dar afară în '44 după 23 August, nu înainte. Ei, de ce crederi că !-au dat?!" mă întrebă Vintîiâ cu superioritatea celui care, deşi nu ţi-a oferit nici o cifră a ecuaţiei, pretinde să vadă de la tine că eşti la fel de deştept ca el şi o sâ ghiceşti...
Stăteam alături, eu ungeam canaturile cu lipici, eh foarte dibaci, cu câteva mişcări, aplica fâşiile dc hârtie. „Dumneavoastră sunteţi mai inteligent decât mine, până sâ veniţi, şeful ăla de la sfat, Istrate, ne-a spus că aţi fosr profesor la facultate, de ce nu mai sunteţi, asta vă priveşte pe dumneavoastră, n-am eu treabă, o fî vreo nedreptate, vreo râcâ-si se opri şi îşî frecă două degete unele de altele şi făcu: c? parcă dumneavoastră o să lăsaţi situaţia aşa? Vă vine bine într-o zi şi o să-l vedem pe-âla aici, şi cu un deget energic arătă podeaua. Şi acum să-mi spuneţi: de cc credeţi că l-au dat afară? Nu era elev bun? Ba era, că ajunsese pe ultimul an, atât mai avea, un an si ieşea sublocotenent. SÎ ar fi ajuns mare, fiindcă el pc front nu fusese, legionar n-apucase să fie (îl ţinuse tat-său de rău - să vă spun eu după aia cum s-a purtat cu tat-său, care şi-a jertfit viaţa pentru el). Nu ghiciţi?" „De ce l-au dat afară?" dibuit eu. „Ei, da, de ce? Ia să vedem asa, dupâ comportările lui - şi cu un dispreţ scârbit cum nu se mai poate: l-aţi văzut cum s-a legat de dumneavoastră, chiar de la început, nu vă cunoştea, nu nimic, ei, aşa!...u „De prost!11, zisei la întâmplare. »Astae, dom1 profesor! exclamă Vintilă cu o grasă satisfacţie. Aşa este, de prost! Ce-i făcuserăţi dumneavoastră lui!?4* „Nimic!", zisei. „Nimic, dom1 profesor!!!, se speti el de silă şi de o scârbă universală. Aşa i-a făcut şi lui tat-său. _. Darsl vâ spun ce-a fost cu datul lui afară din şcoală. Stăteau şi ei de vorbă despre evenimente, colegi între ei... 23 August, Antonescu câh (şi Vintilă îşi tăie gâtul cu palma), dom1 profesor! ce le păsa lor de soarta lui Antonescu?! Ei? Ai fost, ai făcut şi tu ce-ai putut, ai pierdut războiul, ai dus ţara la dezastru» trebuia să ştii de la început si să nu te vâri ca prostul până în inima Rusiei. Franco s-a vârât, dom' profesor?"
kNu s-a vârât!" „Regele Boris al Bulgariei (sau cum îl cheamă) $*a vârât?" „Nu s-a vârât!" „Ungurul s-a vârât?" „S-a cam vârât!" ^Asa de tare?!" „Nu aşa tare". „Sârbu s-a vârât?" Nu!" „Nici măear Mussolini, dom1 profesor, nu s-a vârât. Cine ştie ce-o să iasă? Atunci cc ţe bagi tu ca un nârod în stcpele-alea calmuce sâ omori soldaţii de pomană? Acum or să te împuşte pentru greşelile pe care le-ai făcut şi pentru alea pe care nu le-ai făcut... Ctim o să te ierte rusul că ai intrat peste el, şi încă cu cine? Cu smintitu-ăla cu mustaţă ca un rahat de muşte, să mă ierraţi, care i comis crime împotriva umanirării? Păi te bagă şi pe tine la crimele lui, chir că tu o sâzici că nu le-ai făcut,.. Nu le-ai tăcut? Câh, le-ai făcur! gata cu tine! Cam lucruri de-astea discutau şi elevii ăia între ei, unii spunând că totuşi el a intrat în război pentru Basarabia, alţii că rrebuîa să se oprească la Nistru, cum a făcur Manenheîm. Parcă finlanda nu pierduse din teritoriu? Şi acum Manenhcim are statuie în mijlocul Capitalei. Erou naţional! A luptat cu ei, a încheiat pace, gata, asta e istoria, rusul avea nevoie de teren să nu stea Leningradul prea aproape de graniţă... nedreptăţi istorice! Finlanda făcuse parte din imperiul ţarist... Şi când veni Lenin, gata, le-a zis, sunreţi liberi... Şi cu noi ar fi vrur să reglementeze chestiunea Basarabiei, dar noi, îngâmfări şi proşti, n-am vrut să ne ducem la masa de tratative, ne-am dus la Paris, că noi eram prieteni cu francezii, cârnaţi! îi credeam mari şi tari, şî boul ăla de Take lonescu a scăpat ocazia sâ-si pună I -enin semnătura că Basarabia e pământ românesc! Asta e, dom' profesor! Prostiile se plătesc!... Şi să revenim la elevii ăia... Ce credeţi câ zice Bacaloglu în toiul discuţiei? Futu-1 în cur pe ma-sa pe Mihai I câ l-a dat jos pe Antonescu, prieten cu marele Hitler! Asta a găsit el de cuviinţă să spună despre actul de la 23 August, care ne-a salvat tara de la dezastru total. Şi unul din colegi l-a raportat! Afară din şcoală! Şi s-a terminat! El nici n-a ştiut de ce, dar s-a dus tat-său pe la Ministerul de Interne şi s-a plâns. Şi acolo l-au
990
MARIN PRJilM
CLI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
991
liniştit, i-au arătat dosarul: Uite ce gândeşte fiul dumitale, acum când noi am întors armele contra lui Hitler şi luptăm alături de Naţiunile Unite! Nu ne trebuiesc astfel de elemente!..,"
XIII
Coborârăm la etajul următor după ce pulverizarăm toxicul peste tot şi încinserăm uşa principală şi o lipirăm la toate încheieturile cu hârtie. Vinrilă îmi şopti în timp ce reîncepurăm lucrul: „Credeţi dumneavoastră că era el aşa dc mare hitlerist cum spusese? Şi adăugă cu milă nesfârşită clătinând din cap filozofic: nu era, dom* profesor! Cum aci spus dumneavoastră; din prostie, de-aia a spus vorbele-alea, cum a spus şi azi-dimincaţă, ca el urăşte şefii! N-aţi auzit ce i-a răspuns Istrate: Bă, şi eu sunt şef, şi pe mine mă urăşti? Şi el ce-a zis: â, ca nu pe dumneavoastră... Cârnaţi! Atunci pe cine? Pe-un om pe care nici nud cunoşti! , .-Bleandă! Ce ţi-a făcut ţie oinu-ăsta? E, nimic, aşa! (Şi aici Vintilă mâ împunse cu degetul în burtă, sâ contemplu adicâ bine specimenul.) Să vedeţi cum s-a purtat cu tat-său! Di. la mine la ci sunt o sură de metri, tat-său, om bogat, avea cinci prăvălii în oraş si se ocupa si cu comerţul cu cherestea. A pierdut tot cu naţionalizarea şi dc inimă rea bătrânul a paralizat. Asta, Costaichîe, că asa îl cheamă pe numele lui mic, după ce trăise ca un fecior de bani gata şi chefuise cu şapte curve pe-un picior fără să facă nimic, acuma, la ananghie, îl lasă pe tat-său la mila trecătorilor... Primea de pomană k poartă târându-se cum putea cu picioarele Iui rablagite. Lumea îi da, muierile, fiindcă din averea lui făcuse o biserică în cartier... Săracul... toţi o să ajungem Ia fel... Costaichîe, adică Bacaloglul tânăr, făcuse el ce făcuse şi ajunsese inspector financiar. Raglan pe el, cămaşă scrobită, pantofi cu talpă dublă, pleca de-acasă şi se întorcea cine ştie când. Şi înrr-o zi de sărbătoarea morţilor, îl vecie pe tat-său la poartă... Costaichîe, zice, Costaichîe, dă-mi şi mie ceva sâ mănânc, că mor de foame
| {se scrântisc şi ăsta, treceau muierile de la praznic şi avea poala I fdină cu colaci, dar vorbea şi el aşa, cum se sperie un om bătrân i* că o să moară de foame, cad în mania asta). Ce să-ţi dau, zice r ăsta, ce-ai făcut în viaţă si ce-ai dres? N-ai fost în stare de nimic... Cum, zice bătrânul, Costaichie, am făcut o biserică. I Ei şi? zice ăsta, dacă ai făcut-o, dc cc nu ţi-a ajutat Dumnezeu? ! se duce în casă, se întoarce cu pâine (că altceva nu putea să-i dea, pâine avea ăla destulă) şi ho aruncă acolo în braţe. Costaichie, zice tat-său cu glasul lui prăpădit, molfăind din dinţii lui putini care îi mai rămăseseră, bodaproste, Costaichie. Cum ai spus? zice ăsta. Bodaproste, Costaichie! Bodaproste, zice Costaichie sarcastic» sâ fie în c... morţilor... Auziţi şi dumneavoastră ce-i zice fiul tatălui său bătrân! Auziţi, dom* profesor! Fiul să-i spună tatălui bătrân măscări! Să profaneze morţii! Moartă era şi mama lui! Uitaţi-vă acuma îa el cum pândeşte şobolanii!11 „N-a mai fost, zic, inspector financiar?1' „Păi nu l-au prins că n-a pus în autobiografie câtă avere a avut tat-său?" „Şi?1* „Şi l-au dat afară, a intrar într-o uzină la srrungârie. Acolo, dom' profesor, ca să vedeţi că se află, lumea află! Cine e, mâ, ăsta? se răsti Vintilă imitând flegma unui muncitor intrigat şi dispreţuitor. Cârnaţi! Cutare! Da? Păi ia să-l aranjăm! Şi şi-a primit pedeapsa pe care o merita pentru felul cum s-a purtat cu tat-său, i-a băgat cineva un stecher în buzunatul fulgarinului, şi la poartă, o, stai, controlul! Şi hau dat pe mâna miliţiei, furt din avutul obştesc! Un an! A făcut im an şi acum uited aici.„Ce pândeşte el acolo?", îl întrebai. „Şobolanii! zise Vinrilă, ce să pândească! I^ cunoaşte toate găurile, a ajuns specialist. Bine, măi Costaichie, îi zic într-o zi, tu, băiat cu carte, e? alrceva n-ai mai gâsîtr I.asâ, zîce, e mai bine aşa, la primăvară viu anglo-americanii şi o să le spun: uite ce-au fecut din mine! Şi, Costaichie, zic, crezi câ or să te facă ei sef mare? (Vintilă se ciocăni uşor cu degetul în piept şi susură insinuant): ei pe mine? eu mă fac şef! zice. Pc roţi o să vă belesc!
992
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRK PĂMÂNTENI
993
Vedeţi!" mai zise cu o amară ironie în glas, dar şi ca un fel de încheiere asupra acestei hazlii istorii. „Hazlii ziceţi? Ehe, dom1 profesor! o sâ auziţi multe", promise el.
Adică în cazul în care ar veni anglo-americanii să le povestească Bacaloglu suferinţele lui! „DonV Bacaloglu, lasă-i dracului că mor şi singuri, zise ţiganul, hai să terminăm repede, sâ mergem şi noi să bem un şpriţ, face cinste dom* profesor de facultate. . .* Cunoşteam ironia mieroasă a acestei rase, devenii atent. „E şefid nostru, continuă ţiganul, baga de seamă, dom' Bacaloglu* gata cu distracţia, acuma trebuie să lipeşti şi dumneata cu noii Nu şi-a lăsat el facultatea fără vreo misiune! Nu e aşa, dom1 şef? Puncţi-1 pc dom* Bacaloglu la treabă!" Umil şi acoperit, ţiganul îşi strecura batjocura în auzul celorlalţi, care rânjeau. Vintiiâ se răsuci să-i răspundă, dar îl oprii: „Lasă-1 în pace!".
în aceeaşi clipă auzii un zgomot ciudat, o plescâitură înfundată, apoi alte doua şi îl văzui pe Bacaloglu agitându-se în colţul lui, unde stătea lângă o coloană de scurgere, alături de W.C. El şpriţui în jur şi sări într-o parte. Era asaltat de şobolani, care fugeau de sus, unde era mediu toxic, şi săriseră prin vreo gaură din plafon. Trei intrară în biroul spaţios unde eram noi si începură să alerge care încotro. Bacaloglu încolţise unul mare şi gras cât o pisică şi îl şpriţuia acolo unde se plasase. Scosese limba într-o parte cu o expresie de beatitudine pe chipul său parcă bubos, deşi nu avea mei o bubă pe faţă. îndrăsneţ, şobolanul îl înfrunta, făcu un salt şi ţâşni în sus şi puţin lipsi să nu-l apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se aţinti din nou, cu râtul lui mic ridicat şi sus, şi avui, timp de câteva secunde, impresia că un dialog, o înţelegere urma să aibă loc între cei doi, căci Bacaloglu îi spuse cu o detaşare ironică: „Ei, dom' Nac, ai vrur, domne, să mă muşti? Păi nu-ţi merge cu mine, domne, ascultă, băiete, puştiule, ia înghite tu", şi-i trimise, strâmbându-se bestial, un snop de substanţe din ver-morelul pe care îl ducea în spinare. înţelegerea însă nu se
realiză, şobolanul ţâşni pe lângă el şi iesi peste noi. Corpul îi tremura ca o piftie, era gras si nu fugea prea rare, şoldurile scabroase i se mişcau leneş. Alerga de la un capăt la altul în încăperea plină de birouri.
în acelaşi timp, grasul Calîstrat ţopăia de repulsie ferindu-se de ceilalţi şobolani, care, căutând prin toate părţile vreo gaură de scăpare, sc urcau pe pereţi, reveneau peste mesele goale, săreau chiţcăind şi într-adevăr unul îl atacă şi el .scoase un ţipăt şi smuci de fundul lui mare cu o mişcare abjectă, urlând către Bacaloglu: „Du-te, mâ, în bida mă-ti şi omoarâ-i odată!" Vintilă se apropie şi el şi îî trase cu sere un şut în fundul lui trivial (şi în clipa aceea avui un surâs de desrindere, căci era uimitor cum piciorul scundului Vintilă ajunse atât de sus şi se înfipse adânc în acel fund lăbărţat şi obscen şi îi despică bucile). „Bclitulc, îi spuse, pune mâna şi omoară-i, munceşte, f.,. pe mă-ta de puturos, câştigâ-ţi pâinea, laşule! găinăriile!" Asta se înfurie brusc şi năvăli cu pumnii asupra lui Vintilă, care se feri şi puse mâna pe-un scaun pe care îl ridică în aer. „îţi crap capul dacă te apropii, îi spuse Vintilă, beţiv ordinar!" Era însă un joc, căci roti erau prieteni unii cu alţii, cum aflai mai târziu.
în acest timp Bacaloglu urmărea cu o înverşunare calmă şobolanul cu earcîncercase el un dialog; pe ceilalţi îi ignora. „Copilule, îi spunea cu o ironic rărăgănată şi semeaţă, ai vrut să mă muşti, te-ai dat la mine, a? Păi nu-ţi merge, băiatule! Cine se dă la mine nu se iartă, Gică. îţi plâng dc milă, te las aşa să alergi, dar o să oboseşti! Consideraţia, mă băiatule! Ai vrur să mâ muşti.,. Eşti pierdut! Singura speranţă a celor învinşi ştii care e? Nici o scăpare!... Naică, auzi, Năiţă? Fă maratonul de dinaintea noastră, sâ se bucure şi spectatorii... Iasă-i să se bucure şi ei, sunt oameni, panem et circetises, ai auzit tu de lozinca asta? învaţă şi tu, cultivă-te înainte să te prind, dom' Nae, ridică-ţi nivelul, că pe urmă o să ţi-1 ridic eu.,."
Şi i-1 ridică în clipa următoare când şobolanul, exasperat, se opri o secundă în mijlocul încăperii şi vru iar să atace:
994
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PÂMANTENI
995
Bacaloglu îl trimise cu un şut în perete, de unde căzu apoi jos ; cu ochii lui negri si îndrăsneţi şi cu dinţii rânjiţi înfloriţi de l stropi de sânge. „Bravo, Bacaloglu, strigă Vintilă, vecine, ai dat o lovitură formidabilă!41 Grasul Calistrat urlă, gâjâind: „Patroane, o să te încoronăm împărat al şobolanilor, adicâ nu, jjj, râse eh o să te denumim Costaichie Bacaloglu Şobolanicus! N-am ce să-ţi fac, eşti genial» te pup în... azi o să mâ îmbăt, o să-mi regulez nevasta, o să-mi bat copiii..." Bacaloglu rânji cu capul pe spate şi burta înainte: he, he! Asculta elogiile cu un scepticism pe jumătate scârbit: erau elogii, îi plăceau, dar ştia el câte parale fee...
Famcnul arăta o figură tristă, părea deprimat, complexat de ceva. Poate fiindcă toţi ăştia erau plini dc vitalitate şi se distrau, în timp ce el părea golit de sânge? Arăta palid şi nu mai avea obraz de adolescent, îmbătrânise parcă brusc, semăna cu un manechin. „Vă uitaţi Ia ăsta grasu, Calistrat? reveni Vintilă lângă mine după ce coborârăm la parter. Un besmetic! L-a trimis şi pe el instituţia în delegaţie la Bucureşti. Si acolo a violat o curvă!" Şi Vintilă tăcu mohorât, deodată lipsit de chef, nu-mi mai dădu alte detalii, să-mi explice, de pildă, cum poate fi . violată o curvă. „Ce era de meseria lui?14 îl întrebai. „Tehnician." „Şi a păţit ceva?1' „Cum?! un an de puşcărie!" „Pentru o curvă?" „Asta trebuie sâ dovedeşti! Până atunci e femeie cinstită! Şi l-au dat afară şi din serviciu!" „Şi de-aia e el aşa de vesel?44 Vintilă se uită la mine supărat: „Credeţi că e treaz? Ăsta umblă cu băutura în ei de la cinci ani!" „îl cunoşti?" „Păi nu-î dădeam eu alimente pe datorie nevesti-si, mai ales în timpul inflaţiei? Credeţi că a mai plătit-o? - făcu un semn cu mâna a lehamite -atâta pagubă să fi avut eu în viaţă.. ."
Pe la unu terminarăm, ne întoarserăm cu materialul la magazia de unde îl luaserăm şi tot grupul se îndreptă apoi spre un anumit local ştiut de ei, Era o fostă cârciumă, cea de care pomenise şeful nostru de la sfat „Tâmpa". Bufetierul, ca să ne
unească două mese, goni cu brutalitate un bătrân, care după cât se părea stătea şi el acolo degeaba şi nu consuma nimic. Arăta tare nefericit şi părăsit, venise şi cl să vadă oameni. Palton jerpelit, o pălărie soroasă şi în loc de fular un fel de '/dreanră. Gândul mă duse la tatăl lui Bacaloglu, şi îi spusei lui Vintilă, în. timp ce bufetierul pusese pe masă sticle de vin negru şi pahare: „Aşa arăta...?" Dar el nu înţelese cine anume, uitase ce-mi povestise... „Zic de bătrânul ăsta prăpădit..." „Vreo gustare ceva?", ne întrebă bufetierul. „Ce luăm, dom* şefi1" zise ţiganul. „Ia ce vrei, îi spusei, nu foc cinste cu mâncare, numai cu vin.44 „Da' zgârcit mai eşti, dom1 şefi se vaită el, păi să am eu banii tăi de la facultate.
Mă făcui că n-am auzit câ mă tutuise şi-i spusei bufetierului că eu vreau brânză, unt şi salam de Sibiu. Ţiganul fluieră a pagubă şi se holbă Ia mine, dar fără respect, parcă ar fi vrut să spună câ dacă am chiar atâţia bani să comand salam de Sibiu, atunci ce dracu mai căutam acolo printre ei? Şi se mai aşezase şi lângă mine şi mă jena cu cotul, ba chiar îmi ocupa cu labele locul din faţa ochilor, silindu-mă să mă dau mereu pe spate pe scaun. Mă gândii să schimb locul cu Vintilă, care stătea în stânga mea, dar ţiganul parcă ghici şi îşi retrase cazmalele. Toţi comandară acelaşi lucru, dar parcă nu le era foame, începură cu vinul. „Hai noroc, dom' şef", hârâi ţiganul înghesuindu-se iar în mine, gata să-mi verse paharul, „noroc, domne", zise şi Bacaloglu, „hai noroc", ziseră şi ceilalţi şi ciocnirăm.
Vintilă se trezi că de fapt îi era o foame de lup şi începu să mănânce hulpav cu pâine multă, în timp ce chipul începea să i se lumineze ca la început şi deodată îşi aminti că trebuia să-mi răspundă la o întrebare. „Prăpădit, spuneţi dumneavoastră? Ăla, bătrânu-ăla?" „Da", zisei. „Ce vorbiţi, dom' profesor! Ăla prăpădit? Păi v-arăt eu prăpădit!44 Şi se ridică mestecând zgomotos şi începu sâ meargă mărunt, ca melcul, imitând pe unul care până ar face doi-trei metri ar trece un ceas.
996
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 997
„Ăsta prăpădit, strigă cl ia mine, şi când ajungi aşa, dom' profesor, câh, mai bine laţul de gât* (şi îşi încercui grumazul cu un gest de ştrangulare). „Chiar şi-aşa, zisei, trăieşte, are copii, se bucură câ îi vede..." „Se bucură?!! (şi lilrn gestul său de lehamite şi se reaşeză). Şi ce rezultă de-aici? Când vă povestesc eu ce rezultă, mi se usucă gâtul". „Adică?", zisei. „Când spuneţi (şi vocea îi coborî şi i se rări insinuând aceeaşi amară ironie de mai înainte, când îmi povestise despre ceilalţi, ironie la adresa întregii umanităţi, dar şi la a mea, care putusem sâ afirm...) că se bucură că îşi vede copiii!" I se părea ceva jalnic sâfie cineva atât dc naiv... „Era o mamă (noroc, dom' profesor! şi ciocni cu mine si bău tot paharul) cu o mulţime de copii, s-au dus toţi care încotro, a rămas cu o fată pe care o iubea ea cel mai mult, cea mai bună fată. Şi când au rămas singure fata asta începu s-o pună să vândă tot ce-avea prin casă, .să-i fie ei bine, şi n-a mai rămas maică-sa cu nimic! Inimă dc mamă, dom' profesor! Cum să rezişti când te ia aşa mieros?! Când a văzut că maică-sa nu mai avea nimic de vândut, s-a terminat! Mamă ai tuse, acum csri o gadină, care mai mulc încurci drumul... Şi înrr-o seară, fara asta, care între timp se măritase, avea musafiri.. . Şi cu râsul aşa în gâtlej, pesemne cineva spusese o glumă, o vorbă aşa mai în doi peri, hi, hi, hi, se apropie de uşă, şi hi, hi, hi, deschise, sunase cineva. Şi hi> hi, când o vede, era mă-sa, tu erai, sărăcie? zice. Ce vrei? Păi, maică, uite, am luat şi eu un medicament şi am venit să beau un pahar cu apă, a zis mă-sa. Du-te la hucâtărie, zice. Se duce la bucătărie, că ea acolo îşi perrecea viaţa, îşi amenajase ea, aşa, două scaune fără-spetează, două taburete, punea două scânduri peste ele şi îşi întindea oasele, se simţea ea acolo bine, fiindcă îşi crescuse copiii în două camere, patru copii, şi acum cu o singură fată nu-şi mai găsea loc în casă... nu vrea să deranjeze pe nimeni... Şi-acolo dă peste ea gineri-său, care venise după sifoane, să facă şpriţuri, şi ăsta când o vede, ce este, ce mai vrei şi tu? Păi, maică, zice
bătrâna, nu mi-a fost bine de la stomac şi m-ani dus până la farmacie şi am luat un medicament... Şi parcă tot mai râu mi-a făcut rncdicamentul-âsta-.. între timp intrase şi fi-sa în bucătărie, şi ginerele, nu că i-ar fi fost lui ceva în inimă pentru ea, dar s-o fi gândit că tot i-o mai fi rămas nevesti-si o secvenţă de milă în suflet pentru mâ-sa, zice: dă-i, dragă, o ceaşcă de supă, să-i treacă răul care-1 simte. Nu, maică, zise bătrâna, că dacă mănânc, iar m-apueă ameţelile, şi fara: unde nu ce-ar apuca!... Şi în altă zi trecea pe drum prin faţa Liceul ui Andrei Şaguna un maior în maşină. Şi ce i se parc lui câ vede el pe treptele liceului, o bătrână, şi-i zice şoferului, ia opreşte! Se dă jos, sc uită, tu eşti, mătuşă? zîce. Eu sunt, maică! Da* ce cauţi aici? Păi, maică, zice bătrâna (care era sora mamei acestui maior), m-am dus până la farmacie şi am luat un medicamenr şi m-au apucat ameţelile şi m-am aşezat niţel aici să mă odihnesc. Păi bine, tanti, zice maiorul, tocmai din cartierul Feleacului ai venit aici să iei medicamentul şi să tc odihneşti? De ce nu te-ai dus acasă? Vedeţi, ea avea istoria ei cu medicamentul, care îi da ameţeli, da tot îl lua! Si maiorul a înţeles că bătrâna rătăcea si ca aşa pe unde o duceau paşii, că acasă cc-o aştepta? Şi o urcă în maşină şi o ia cu el... Acolo, bună ziua, tanti, bună ziua, maică, bucuroşi de oaspeţi, zice nevasra maioruluL O zi, două, trei... Pe urmă, alo, zice bărbatului (şt aici Vinrilă îmi vârî iar un deget în coastă!), eu am propriile mele necazuri, nu pot s-o ţiu pe-asta mai mult aici, că mie nu-mi miroase bine locul pe unde trece!... Şi au trimis-o îndărăt la fata cea bună, să doarmă în bucătărie... Au găsit-o într-o dimineaţă moarră pe scân-durile-alea... Asta e, dom1 profesor!... Că ziceri câ te bucuri câîţî vezi copiii!... Aşa ziceaţi, nu? Ei, uite, aşa se scrie istoria!..
XIV
„Tu eşti un mare povestitor, mă Vintilă, zise Bacaloglu cu un glas care afecta semeţia ironică şi deraşată, în aceste
998
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
999
timpuri, dacă ai fi avut mai multă ambiţie şi nici o condamnare, ajungeai scriitor, fiindcă ai un patetism bine controlat şi mergi direct la esenţă» nu te încurci în descripţii inutile şi biografii fastidioase. Te băgau la şcoala dc scriitori să înveţi ortografia şi acum erai mare, Vintilă, ne scuipai nouă în cap!" Vintilă râse, gâdilat de acest elogiu, şi întinse paharul spre Bacaloglu: „Costaichîe, zise el, crezi că nu mai mî-a spus cineva? La puşcărie, pe un vîscnl mare, stam în celulă cu nişte oameni mari, unul fusese generai, altul subsecretar de stat, altul ziarist, altul mă-sa pe gheaţă, da era mai deştept decât toţi ăilalţi.Şi zice ăsta: domnilor, ne plictisim, orizontul de ceară care ne învăluie îmi face impresia câ mâ goleşte pc dinăuntru dc eul meu. Şi cu toate astea, purtăm în noi o lume. Hai să ţinem fiecare câte-o prelegere. Aşa e, bravo! Şi începe ei să ne povestească războaiele lui Iulius Cezar şi mai ales moartea lui, care mi-a plăcut mic cel mai mult... Cum 1-a anunţat nevastă-sa, şi un om care a vrut să-l oprească pe drum să-i spună să nu se ducă în senat şi el, ni-mic! Ce să mai discutăm, era în ielele din marte şi astea îţi iau minţile, ce mai, hau măcelărit cu săbiile, şi el, săracu, şi-a acoperit capul cu toga! Nişte bezmetici, au păţit-o pe urmă şi ei, mai ales Brutus ăla, că s-a răsculat populaţia. Au încercat pe urmă şi ceilalţi să povestească, generalul despre bătălia de la Kursk, subsecretarul şi ziaristul bâm-bâm, cârnaţi! Ia spune, bă, şi tu, ceva, îmi zice mie. Şi-mi aduc eu aminte de-un necaz, cum am pierdut eu odată, şi pe urmă l-am găsit, un portofel. Nu vă spun, dom' profesor, mi se adresă el mie, cum m-au ascultat! Tăcuţi, serioşi, nu m-a întrerupt nici unul! Şi zice ziaristul: dacă aş fi în libertate, mă Vintilă, aş face din rine un povestitor balcanic — şi a pomenit un nume, adică ca ăla as fi ajuns,.." „Panait Istrati, Vintilă, zise grasul Calistrat", dar Vintilă nu confirmă. „Păi spune-ne şi nouă, Vintilă, zise Bacaloglu, cu semeţia sa flegmatică, şi rânji
cu gura lui de babă, în timp cc peste ochi îi coborâră, ca nişte obloane, pleoapele, cum ai pierdut tu şi ai găsit un portofel!"
Naiv, Vintilă, râse iar şi dădu din umeri cu ceva din orgoliul artiştilor, cărora orice li se întâmplă trebuie să fie interesant: „Pai nu mai ştiu!". „Atunci nu eşti scriitor, Vintilă, susură iarăşi Bacaloglu, scriitorul are memorie, domne, ţine minte tot, altfel de unde-ar şti sâ scrie atâtea cărţi? Tu eşri un simplu om din popor, care ai limba deslegată, nu te îngâmfa, Vintilă, că şi tăcerea e de aur! Uite, aşa-zisul nostru şef tace, dar şi când o vorbi! Aşa că ia aminte, învaţă să şi raci, fiindcă unii te pot asculta în batjocură, Vintilă, nu cum crezi tu!"
Adică eu eram acela! Vroia să-l îndepărteze pe Vintilă de mine, abia apărusem printre ei, şi Bacaloglu, care era de fapt şeful lor neinvestit, vroia să mă anuleze din capul locului. Mă lăsai anulat! Dar el nu credea acest lucru, lipsa mea de replica, pe care o dorea, îl irită şi spuse mai departe: „Tu eşti victima uşoară a unui om periculos, Vintilă, eşti un încrezător şi mă mir că la vârsta ta apreciabilă te-arunci cu capul înainte şi nu vezi ce te paşte!" „Mă Costaichie, zise Vintilă, şi râse iar în prada unei mari veselii, eu de când te cunosc, numai prăpăstii spui! Eşti om cu liceu, dar uită-te la mine; uită-te! Şi în clipa aceea mâna lui Vintilă ţâşni ca o săgeată spre Bacaloglu şi se întoarse îndărăt spre pieptul său: eu nu mă dau p^ tine! Eu o să plec de-aici, am şi vorbit cu cine trebuie şi intru în comerţul de stat. Dar tu n-o să pleci, o să stai ani în şir, să te găsească americanii la deratizare şi... şi Vintilă îşi izbi fruntea cu palma şi se vaită cu o compătimire copleşită: a! a! Ce om de valoare! Cc minte! Câte calităţi într-un singur om! Cum au putut bolşevicii să-l înjosească în felul ăsta!"
Calistrat făcu „jjj, jjj! Batroane, se bâlbâi el, văd agum o băsărică de Johmari, gu miros de tămâie de la sărbătoarea morţilor cum se băinâţează be capul tău înfumurat ca un bivol în eleşteu..." „Păi nu e aşa, Calistrate!?" strigă Vintilă
1000
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE
L* ACADEMIEI *
~.NE
triumfător, „Alo, domnu Calistrat, susură Bacaloglu subliniirb du-şi printr-o nepăsare parcă adormită înfrângerea (nu reuşise să-l intimideze pe Vintilă, dimpotrivă, îi stârnise şi mai mult verva sarcastică), domnu Calistrat, fii atent, domne, nu re lansa, fiindcă s-ar putea să rămâi toarte uşor, deşi eşti aşa de gras.,."
Adică?! Cc putea să-i tacă? Rămăsei nedumerit asupra acestei enigme, dar nu pentru multă vreme. Bacaloglu continuă: „...Eu ani fişe, domnu Calistrat, şi deocamdată fişa dumitale e albă. (Şi se legănă imperceptibil şi sc uită în zare visător,) Ealbâ, domne, dar te observ! Fii arent!..." „Jjj, făcu grasu, du-te-n bida mă-ti cu fişele taie... Mă-ri nu i-ai făcut fişa?** „A murit de mult biata doamnă Bacaloglu!", zise Vintilă, deodată adns de amintirea acelei doamne. „Domnu Calistrat, tu eşti băiat bun, dar ai un cusur! Te lansezi! Lansează-te, domne, continuă Bacaloglu, parcă încurajându-1, că pe urmă te lansez eu şi o să regreţi.Dar o sâ fie prea târziu! O să-ţi aduci aminte de dictonul latin vae victis. Dar aducerile-aminte n-or să mai conteze, nu te baza, domnul Calistrat, pe faprul că ai băut cu mine un pahar dc vin la aceeaşi masă..„Da, ştiu, se bâlbâi grasul rânjind, eşi bapabil de orice ordinârie, dar eu sunt mai bapabil decât tine şi o sâ ţi-o iau înainte, jjj, jjj, şi o să te fag să baţi din bopită ga un gal răbgîugos înainte să fie belit şi sâ i se bună pielea bă băţ. Iar cu o să mă biş pc stârnii tău.. .* „Eşti inconştient, domnul Calistrat, nu observi că aşa-zîsul nostru şef râde de noi, răspunse Bacaloglu cu o grimasă care arăta că nu mai avea replică şi vroia să abată discuţia spre mine. Râde, domne (nu râdeam nicidecum!), faci pe clovnul, vrei să-l distrezi... Distrează-1, distrează-l!" „Gine grede că îl disrrez să mă bube în gur", răspunse Calistrat furnându-şi furios un pahar şi dându-1 peste cap- „El crede, continuă Bacaloglu din ce în ce maî iritat de tăcerea mea, nu mai vezi bine, domnul Calistrat- Ar trebui să vezi, sâ observi..." „Nu mă inderesează", zise glasul cu o expresie subită dc ură, care îi desfigura chipul său buhăit, ură,
pesemne, Ia adresa mea, care aş fi putut crede (şi dacă n-aş fi crezut puţin îi pasa) că el făcea pe clovnul să mă distreze pe mine. Orgoliul pe care Bacaloglu, cu o manevră grosolană, i-1 stârnise făcuse să se aştearnă pe chipul său o expresie de o tâmpenie fără margini. Şi continuă: „Eu gând vreau să distrez pe gineva, distrez be tata, be mama gare m-a născut, nu pe orice ordinar... îl bag în bida mâ-si! Gă eu sunt mai ordinar decât toţi, jjj, reveni cl la veselia de mai înainte, asta mă briveşte numai be mine... Nu bermît, jjj, nimănui să se lege de salariul meuh
Bacaloglu avu iar o grimasă, care sc vroia un surâs fin. Nu era chiar bine, dar era oricum destul de bine. Ar fi fost cu totul reuşit dacă aceste injurii acoperire mi-ar fî fosr adresate direct şi grosolan, cum îi fuseseră adresate lui. Dar cu timpul se va ajunge: şi aici. „Mă, Gică, strigă Vintilă adresându-i-se lui Calistrat cu un fel de încântare de sine jubilatoare, te-am urmărit până aici şî te-am înţeles. Dar chestia asta cu salariul, srrigă el cu o voce casantă în siguranţa de sine a judecăţii lui, n-am înţeles-o! Fii bun şi explică-mi! Cine s-a legat de salariul tău?" Ura reapăru pe chipul grasului. îmi aruncă o privire turbure, apoi se feri cu o jenă culpabilă, pe care însă o alungă imediat: „Aşa, bolborosi, să nu se lege nimeni de salariul meu". „Nu m-ai înţeles, strigă Vintilă. De acord, sâ nu se lege nimeni, dar cine s-a legat?** „Vintilă, strigă în clipa aceea famenul, care se înviorase brusc, sunt glasuri, Vintilă, sunt glasuri!" „Ce glasuri, mă gălbejitule, râse Vintilă cu o satisfacţie egală cu aceea pe care i-o dăduse gustarea, care glasuri? Sau tu auzi glasuri deasupra capului, ca apostolul Pavel în drum spre Emaus!? Strelitule!"
Mai târziu avea să-mi spună că famenul făcea parte dintr-o sectă numită strei iţi şi că din pricina asta trecuse şi el careva luni pe la puşcărie. Cc era însă cu streliţii ăştia nu ştia nici el şi nici dacă asta le era denumirea, în istoria domniei lui Petru cel Mare streliţii, un fel dc soldaţi din garda imperială, se răsculaseră şi fuseseră roţi spânzuraţi... Pesemne că altfel se numea secta
1002
.--marin preda
cel mai iubit dintre pământeni 1003
famenuliii... Chestia cll salariul rămase nelămurită, fiindcă interveni şi ţiganul: „Hare dreptate domnul Calistrat, cine se leagă de leafa altuia merită sad scuipi în gură-.. Nu e aşa, dom* şef? Tu de ce ai venit la noi? Tot pentru o leafă.., că acum nu mai sunt boieri să stea cu burta în sus şi haitii să-i pună lut pe masă să mănânce... Noroc, dom' sef, şi fără şefi nu se poate, până şi ţiganii-ăia corturari sau slătari au un bulibaşă al lor..."
Si ciocni cu paharul meu, căci nud ridicai, dar ciocni prea tare si mv-1 vărsă pe pantaloni. Vrui sâ mă retrag, dar în aceeaşi clipă ţiganul mă apucă de gât: „Pupa-ţi-aşi crcieruhăla cu facultate, dom* şef, zise el, şi mă pupă pe tâmplă şi pe urechi în timp cc vinul roşu juruia de pe masă pe pantalonii mei. Mâ smulsei din îmbrăţişarea lui bâloasâ şi îl izbii hdgerător în falcă; se răsturnă pe spate cu scaun cu tot şi se prăbuşi cât era de gros pe podea. îl văzui cum se ridică holbat dc furie şi îmi dădui seama îmr-o clipa că o să sară la mine, si atunci nu-i (ăsai timp, îl mai izbii o dată în aceeaşi falcă. De astă dată nu mai căzu, dar deschise gura ca un peşte şi răcni cuprins dc o groază bizară, rămânând mereu cu gura căscată, Vintilă îi aruncă o privire rapidă şi sari de la locul lui. „Stai aşa, strigă cl, nu te mişca, ţî-a mutat fălcile! trage-ţi limba în gură... Trage-ţi, bă, limba în gură, besmeticule", si îi puse o mână pe cap şi cu cealaltă, cu podul palmei, fără veste, îl izbi sub bărbie de jos în sus de-i clănţăniră dinţii. ,*Ei?! îi strigă triumfător, e în regulă? Si se întoarse la locul Iui râzând înfundat. Nu ţi-a plăcut, ai? îi zise mai departe Tu de la început ţi-ai căutat-o! Păi cum vorbeşti tu, mă, cu dom1 profesor? Ii spui tu, parcă ai fi păzit porcii cu el? Uhe că te-a caftit, să-ţi bagi minţile în cap. Si să-mi zici mersi mie că am văzut imediat ce-ai păţit, altfel te duceai Ia spital să-ţi pună lălcilc la loc. Şi râse iar şi se aplecă spre mine: Dom1 profesor, ia să văd şi eu ce mâini aveţi? Şi îmi luă o palmă în mână, o pipăi şi iar râse: târnăcop?" Făcui un semn vag, atent la ţigan, fiindcă ştiam că ei se prefac blânzi şi supuşi după ce
îi loveşti, până ce deodată pun mâna pe-o sticlă şi te pocnesc în cap pe neaşteptate. „Cc-aî havut cu mine, dom1 şef, iise el însă paşnic, fără ranchiuna, ce ţi-am făcut eu dumitale?" „Mi-ai vărsat paharul pc pantaloni, îi răspunsei, si vinul roşu pătează. Eu îţi fac cinste şi tu îmi strici un costum!" „N-am vrut, dom ştfi" nN-oi fi vrut, dar te-ai apucat să mă şi pupi şi m-ai împiedicat să mă feresc şi tot vinul s-a scurs pe mine." „N-am vmt." „Ba ai făcut-o expre! Dă-te la o parte de-aici, mută-tc pc alt scaun!" Ţiganul se mută şi începu să înjure la un mod impersonal, ca el a vrut sâ arate că ţine la un om şi nmuhăla dă în cl să-l omoare... Dacă îl loveam peste ochi, nu-i crăpaţi ochii?
Bacaloglu mirosea parcă o idee prin aer şi după câteva clipe dc tăcere îi dădu glas cu o indignare distilată, simulând o îngrijorare: „Domne, ăsta loveşte oamenii..." „Da, bolborosi şi Calistrat cu privirea turbure, în timp ce îsi umplea paharul gânditor, a venit aici să ne terorizeze..." „Ba a venit să facă cinste, strigă Vintilă» căruia i se lăcuse iar luanie şi mesteca pâine goală. Şi voi doi aţi început să-l înjuraţi. Ei! Ce v-a făcut vouă omu-ăsta?! întreb de curiozitate, fiindcă eu am fost foarte atent, nici n-a răspuns la prăpăstiile voastre, şi acuma..." „E un om, domne, susură iar vocea parcă visătoare a lui Bacaloglu, cum să dai în el? Acuma nu mat e permis, domne, să-ţi faci de cap! Caz de miliţie, de condamnare!1' „Trece-I pe fişă, zise grasul ironic, jjj, şi-mi aruncă o privire de simpatie, repede reprimată. Du-te, mâ Bacaloglule, şi cheamă un miliţian, da' să-i plăteşti înainte bantalonii baraţi, altfel n-are valoare.-. Vezi câ universitarul nostru are balmă grea şi dacă mai zici multe sâ n-o încasezi şi tu! Eu voi depune mărturie că tu tc-ai legat de cl brimul şi m-ai îndemnat ji be mine. îmi ger scuze, jjj... Asta nu înseamnă câ treg de partea lui, nud cunosc, nu mâ interesează. .. Fiegare cu masa lui... Dar n-o să merg bană acolo cu ordinăria să-l mai înjur când el face ginste.,. Mai târziu văd eu, dagă se mai leagă de leafa mea îi dau gu vermorelul în
1004
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1005
gap,.." Vintilă râ5e si îmi şuşoti: „...vedeţi, are el ce-are cu ideea asta, că v-aţi legat de leafa lui! încolo, dacă nu l-ar trăzni aşa câte-o chestie de-asra complet aiurită, cu care prinde ură pe tine ani de zile, ar fi băiat bun
Astfel se încheie prima mea zi de lucru la deratizare, o zi bogată, care se repetă nu chiar zilnic şi desigur fără să mă maî stingherească ţiganul, dar totuşi destul de des, în care domina Vintilă, inepuizabil... Dacă n-ar fi fust el, u-aş mai fi mers cu cî la acel bufet,,, Nu era cum mâ avertizase Ion Micu, atunci la braserie, câ voi întâlni jos forţele obscure dc autoritate şi dominaţie a maselor, dar ceva toc era, deşi aceşti deratizori nu reprezentau chiar masele: dădusem de forţele târâtoare şi într-adevăr obscure care viermuiesc în adâncurile lor şi care nici la un pahar dc vin nu-şi puteau ascunde ura, ranchiuna şi abjecţia (gândul mâ ducea şi la desvăluirile lui Vintilă, nu numai la ceea ce auzisem în acel bufet...)■
XV
Chemai chcncrul, plătii toată consumaţia şi plecai. Acasă Matilda strâmbă din nas când mă apropiai de ea. „Miroşi urât, zise, unde-ai fost? Dc unde ai luat mirosu-âsta? Apoi, cu o privire bănuitoare: şi pantalonii unde i-ai pătat?" „La servicî", îi răspunsei, „Ce servîci?" „La deratizare!" „Cum la deratizare?, şopti ea nedumeriră. „Nu ştii cc e o deratizare? o întrebai ia rândul meu cu un glas voir abrutizat, intri într-o clădire în care sunt şobolani şi, cu vermorelul în spinare, îi omori!"
Ea se uită îa mine cu o privire apăsătoare şi neclintită. în sfârşit, înţelegea. Aşadar, acolo ajunsesem- O apăsai şi eu cu privirea: da, acolo! Aşadar, arhitecta Marilda era soţia unui individ numit Petrini, care lucra la serviciul de deratizare al oraşului? Da! Putea intra şi în blocul dumitale să-l vezi cu vermorelul în spate...? Da, ăsta era soţul tău, tatăl fetiţei tale, puteai să te trezeşti cu el în apartamentul unei prietene care să-l
contemple îndelung, sâ povestească apoi şi altora cum arată. Si mai vrei sâ trăieşti cu mine, sâ te mai culci în patul meu şi sâmai stai să mănânci cu mine la masă? Nu, nu neapărat, n-o să mă agăr de nimeni..,
Acesr dialog mut fu mai greu de îndurat decât crezusem. Amorţeala mea mă învăluia, dar (o surpriză) inima îmi bătea. Aşadar, nu suportase ştirea, cum undeva, în adâncul fiinţei mele, descoperii câ sperasem s-o suporte. Simţii cum urcă în mine ura şi in acea clipă ceva asemănător apăru şi în ochii ei, Stăteam în picioare în hol unul în faţa celuilalt, nemişcaţi şi tăcuţi. Privirile rupserâ apoi brusc contactul, şi ea dispăru în bucătărie, iar eu în baîe, unde îmi lepădai costumul şi făcui un duş. „Aşadar, iată, gândii, cum se produce o despărţire! în câteva clipe!, în care nu se rosteşte nici un cuvânt. Da, nu poţi niciodată sâ-ţi imaginezi un astfel de eveniment: nu e cum crezi şi nu vine când ti se pare inevitabil! Seamănă cu moartea, când simţi că apropierea ei este neîndoielnică si de astă dată nu te va cruţa: e foarte rău, nu seamănă cu morţile care până atunci îţi reamintiseră doar că ea există şi că trăind nu trebuie să uiţi sfârşitul. Numai în carcera mai simţisem un astfel de frig interior şi o astfel de singurătate fără scăpare. Tot astfel era când îţi legai viaţa de cineva. Te desparţi de mai multe ori până te desparţi (cum mi se întâmpase mie până atunci), iar când e sâ fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii, despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poare fi alungată de nimic. Nu e o suferinţă, ci o cădere într-un abis insondabil. Cuvintele des rostire dc oameni: „viata nu mai avea pentru mine nici un rost", si care până aninci ţi se păruseră Incredibile (cum să nu mai aibă viaţa nici un rost? e suficient să priveşti cerul! îţi spui fără să bănuieşti în clipa aceea ca cerul e invadat de speranţele tale secrete, de visurile tale fără nume) devin
1006
MARIN PREDA
CEJ. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1007
pentru tine o realitate brutală» în care ai vrea, ca şi înainte, sâ nu crezi, dar îţi dai seama că nu mai sunt gândite şi rostite de I alţii, ci de tine, şi că tot ceea ce vezi (chiar şi cerul!) e străin de tm*s cum ror ceea cc credeai tu că reprezinţi îţi este străin. Iată boarea primăvăratecă şi altădată dulce care pătrundea peste mine prin fereastra deschisă de la baie, nu-mi mai umfla pieptul şi nu-mi mai invada inima şi nu-mi mai făcea gândul să zboare fără hotar. Pasăre rănită, care spera să se vindece, inima mea agoniza cu aripile tăiate şi gândul „ar fî mai bine să mor" veni ca o liniştită salvare. Dar atunci descoperii că mai există o speranţă şi o bucurie care mi-au mai rămas: fetiţa. O să trăiesc pentru ea, îmi spusei, nimeni nu mi-o poate lua. Sunt tatăl ei şi altul nu-i poate fi dat. E o realitate tot atât de indestructibilă pe cât de inexorabilă c despărţirea mea de maicâ-sa."
Icşii în hol şi mă aşezai în fotoliu. Ziarele şi revistele de pe măsuţă mi se părură o stupidă vanitate a oamenilor, care credeau câ pot comunica între ei prin scris- Le răsfoit câteva minute fără să citesc nimic, apoi le aruncai. Mă ridicai şi intrai în bibliotecă. Vederea cărţilor îmi aminti de ceva parcă uitat, demult părăsit, cum ar fi copilăria, dar fără nostalgia ei. Mă întinsei pe canapea şi rămăsei cu privirea împrăştiată. Atunci observai mirat cum doza electrică din perete se dublează chiar sub ochii mei, detaşându-se încet şi lateral şi se fixează apoi la o distanţă de o palmă una de alta şi amândouă rămân nemişcate. Clipii, dozele se uniră, dar apoi începură iar să se despartă. în acelaşi timp tavanul începu şi el să sc clatine. Mă ridicai nedumerit. Chiar atât de mult băusem? Nicidecum, două pahare, asta nu însemna a bea. Mă întinsei la loc. Fenomenul se repetă cu plafonicra, care aşa mare cum era începu şi ea să se dubleze. Dar nu atât de mult ca doza, însă perceptibil. „Cine ştie, gândii, şi închisei ochii fără să-mi pese... Cine ştie ce porcărie o fî pus bufetierul acela în vin, ca să poată turna apă, metabisulfit de j dracul săd pieptene, deşi sc zicea că vinul roşu nu poate fi dres,
fiindcă i se schimbă culoarea... încă un gând mă întări prin revelaţia pe care mi-o produse. Sfâşierea pe care o simţisem atâta timp în maţe era premonitorie, căci, iată, acum n-o mai concepeam, dimpotrivă, simţeam un fel de eliberare: era despărţirea, pe care fiinţa mea o percepea cum se apropie, în timp ce gândirea n-o descoperea, fiindcă n-o accepta. Bine că se terminase. Şi pieptul mi se ridică şi respirai adânc, şi o bucurie stranie, un fel de abandon în voia forţelor divine, mă cuprinse. Cine poate să ştie? Poate că nu totul se terminase pentru mine! Ba era chîar sigur. Şi îmi amintii vorbele bunicului, spuse de el în ziua botezului, după marea scenă de violenţă a Matildei: „băiatul e tânăr şi fete sunt destule, vă despărţiţi, şi gata!" Cine n-arc bunici să şi-i cumpere! Pentru ei nimic nu c ireparabil, în afară de bolile care aduc moartea. Istoriile astea dintre inşi care s-au iubit, apoi nu se mai iubesc, apoi se urăsc şi apoi se despart n-au în ele nimic catastrofic, cu condiţia, desigur, să fii tânăr şi s-o poţi lua dc la capăt, bineînţeles cu mai multă minte, şi sa găseşti una mai bună, sâ nu cazi, adică, din lac în puţ. Fiindcă uneori poţi să ajungi sâ regreţi răul în care ai trăit cu precedenta decât binele cu cea de-a doua. Decât aşa, mai bine rămâi burlac. EI şi? Burlăcia are şi ea hazul ei, mai ales dacă ai apucat sâ faci un copil!
Şi astfel, în mai puţin de o oră, trecui dc la o gravă cădere, care mi se părea că nu se va opri niciodată, la o euforie bizară, pe care mi-o dăduse tocmai abandonul meu total în suferinţă acceptând acum fără să mai mă zbat eşecul meu cu Matiida, De aceea când ea intră peste mine în bibliotecă şi, arătându-mi un chip vesel, expresie parcă a aceleiaşi euforii, şi mă invită la masă, mă pufni râsuh „De ce râzi?" mâ întrebă fără mirare „Ştii tu!" răspunsei. Ea îşi coborî privirea, semn că ştia, nu zise nimic şi eu mă ridicai şi ne aşezarăm la masă. „A fost o glumă, nu e asa?" mă întrebă în timp ce sc ocupa de fetiţă, care mânca acum cu noi. „Ce glumă?" „Istoria ta cu deratizarea." „Ba nicidecum!
1008
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1009
E foarte interesant! Nici nu ştii ce ne-am distrat! Cred că oamenii care trăiesc în aerul rarefiat şi abstract al puterii, ba chiar şi cei care trăiesc în cel ideal, al spiritului, invidiază nu o dată pe cei care trăiesc şi se distrează în concretul fascinant al abjecţiei." „Aşa o fi, dar sper că ţhajunge, ai să pleci de-acolo!K „Nici nu mă gândesc", spusei şi izbucnii din nou în râs. „Dat ştii, zise ea veselă, că în acest caz. trebuie să ne despărţim..." „O, da, bineînţeles, îi răspunsei cu mare tandreţe în glas, desigur, despărţirea e inevitabilă..." „Tu ai vrut-o!" zise. „Dacă îţi face plăcere, răspunsei, poţi să crezi şi acest lucru. Pentru mine n-are nici o importanţă care dintre noi a vrut-n, sau dacă am vru t-o împreună."
Băurăm cafeaua în hol şi petrecurăm cu fetiţa printre noi câteva ceasuri plăcute, care se repetară apoi timp de câteva săptămâni. Iubirea parcă renăscu, ne mângâiam unul pe altul, ne îmbrăţişam cu patimă, ca la începutul începutului, ba chiar aş fi zis câ în sfârşit descopeream armonia şi fericirea care ar fi trebuit să domnească tot timpul între noi. Dar eu ştiam că puterea acestor sentimente şi îmbrăţişări pasionate era ultima şi că numai astfel puteam accepta să ne despărţim; nu noi eram vinovaţi, nu noi o doream, iată, ne iubeam, fericirea ar fi fost posibilă... Da, ar fi fost, dar...
XVI
A dona zi echipa noastră se deplasă la uzina de tractoare. Aici şobolanii îşi făceau de cap, circulau nestingheriţi prin secţii, mâncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe maşini, speriau dactilografele prin birourile administraţiei. Ni se povesti că o funcţionară îşi scosese pantofii noi care o cam strângeau şi îşi văzuse de lucrul ei şi când la un moment dat îşi căută cu picioarele pantofii sub birou găsi numai unul bun, celălalt fusese ros chiar acolo lângă ea de un şobolan. Alta avea un borcan cu dulceaţă în dulap, i se făcuse poftă şi vrusese să ia
& linguriţă, deschisese uşa mică a dulapului şi vârâse mâna. în dipa aceea fusese muşcată de unul care îi sări si în piept; leşină şi în câteva minute i se roşi şi i se umflă braţul până sus. „Aici nu merge cu vermorelul, zise Bacaloglu specialist. Aici e colonie mare, domne, trebuie s-o descoperim şi s-o distrugem." Dar nu căutarăm mult, ne-o arătară muncitorii, era lângă secţia de sculărie, secţie veche, lângă care se afla şi o pompă cu apă. Ni se dădură târnăcoape şi lopeţi şi începurăm săpăturile, după cc astuparăm în prealabil găurile prin care muncitorii îi vedeau intrând şi ieşind (le astupaseră şi ei, dar şobolanii le perforau şi după câteva zile ieşeau din nou). Muncirăm zadarnic câteva zile. Nu găseam nimic. In cele din urmă, dădurăm de-un caloar şi săparăm cu grijă urmând direcţia lui, care ne duse într-adevăr spre colonie.
Bacaloglu aruncă târnăcopul şi puse mâna pe-o lopată. Primul şobolan care scoase râtul se retrase ca o vedenie, spre dezamăgirea lui Bacaloglu, care se pregătea să-l ardă la mir cu lopata. „Se duce să dea alarma, spuse famenul care le studiase obiceiurile şi comportamentul. Dacă au culoar de salvare, n-o să mai găsim decât puii, bătrânii şi bolnavii." „Mă strelitule, zise Vintilă, care e viaţa, cât de lungă, a unui şobolan?" „Merge şi până pe la zece, doisprezece ani, dacă are cc roade", răspunse famenul. „Şi când te gândeşti gă o albină trăieşte doar trei luni şi aduge numai foloase, ce bida mă-si s-o fi gândit Dumnezeu să le dea la ăştia viaţă lungă?! zise grasul Calistrat şi râse în felul său gâjăit, parcă ar ti vrut sâ spună câ Dumnezeu îşi bătea joc de noi. Zdrelitule, se adresă el famenului, ge foloase aduc ăştia?" „Dar noi ce foloase aducem?" zise famenul, după o gândire. „Du-te, bă, in bida mă-ti, nu face pe filozoful", zise Calistrat vesel. „Mâ Gicâ, strigă Vîntiiă minunându-se, el ţi-a dat un răspuns, adresându-ţi totodată şi o întrebare. Fii bun si răspunde la ea. Aşa e: ce foloase aducem noi?" Şi se propti în târnăcop cu o expresie de mare încântare pe chipul său mare
1010
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1011
şi fălcos şî aşteptă» „Eu mi-adug foloase mie, zise grasul deodată furios şi agresiv. Restul nu mă interesează." „Păi aşa zice şi şobolanul", strigă Vintilă cu un fel de entuziasm pentru sine, pentru inteligenţa sa. „îl priveşte, zise Calistrat, numai gă dagă eu îl prind, îl omor. Eu nu sunt indian sâ mă uit cu doleranţă la doate vieţuitoarele şi să le las să-mi mănânge din draistă. Nişte gretini!" Vintilă clătină din cap, având aerul câ înţelege multe, se minunează şi în acelaşi timp parcă regretă că nu poate da glas la tot ceea ce îi venise în cap. Puse din nou mâna pe târnăcop, lovi pământul scoţând bolovani mari, mişcările i se încetiniră şi apoi se opriră: „Mă Gică, da am auzit că indienii ăştia sunt oameni foarte culţi, degeaba îi înjuri tu. Concepţia lor e să trăiască tot ce există ca vieţuitoare pe pământ în modul cel mai paşnic cu putinţă. Stai la masă şi mănânci brânză, ca sâ-ţi dau un exemplu. Vine o cioară, se apropie, se aşează pe marginea străchinii şi ciuguleşte şi ea din brânză. Cetăţeanul nu zice nimic! Pe urmă vine o păsărică, i se aşează pe mână şi ciuguleşte şi ea chiar din dumicatul pe care vrei tu sâ-1 duci la gură. Eu găsesc asta foarte minunat!" „Găseşti tu, dar eu nu găsesc", zise grasul. „Noi suntem nişte sălbatici faţă de concepţia lor, nişte besmetici, strigă mai departe Vintilă, Asta aşa, din punct de vedere ca idee. Fiindcă aşa a gândit Dumnezeu când a făcut lumea, aşa era raiul. $î ştii de ce n-a rămas aşa?" „Ei, de ce?" „Păi ia gândeşte-te!" „Ea ora asta nu pot să mă gândesc la nimic." „Din pricina femeii, mă Gică, strigă Vintilă, ea strică tot, ea e capul la toate relele dc pe această lume,." „$i vrei să spui gă în India nu mai sunt femei?" zise grasul, şi la această replică Vintilă se poticni, deşi râdea: „Nu vreau să spun, dar poate n-or fi aşa de rele ca în alte părţi,,,"
Trei şobolani care ţâşniră rapid unul după altul şi se îndreptară în goană în trei direcţii diferite, ca şi când ar fi meditat înăuntru cum să procedeze ca să scape, întrerupseră această discuţie care promitea multe. într-adevăr lopata lui Bacaloglu
ezitase o clipă în care dintre ei sâ lovească şi nu mai prinse nici unul. „lisaţi, domne, discuţiile, zise el supărat şi cu un fel de regret câ din pricina celor doi ratase lovitura. Nu vedeţi, domne, continuă el parcă trist, câ şobolanii ăştia s-au sfătuit cum să-şi bată joc de noi? Eu suport orice, numai când mă trage cineva pe sfoară îmi ies din pepeni!" Alţi trei şobolani ţâşniră $î procedară la fel, şi de astă dată Bacaloglu îi scăpă din pricina propriei lui tristeţi de care se lăsase dus, ridică iar prea târziu lopata, „Cu ăştia trebuie sâ fii atent, domne, filozofă el, însă îndârjit, şi într-adevăr a treia serie de trei care ţâşniră curând îl găsi treaz şi terciui doi dintre ei, care chiţcâiră disperaţi la prima lovitură de lopată.
După această victorie însă trecu mult timp şi nu mai ieşi nici un şobolan. „Ăştia au plan fin dc evadare, domne, zise Bacaloglu, trebuie să ne aşteptăm Ia cine ştie ce altă metodă ingenioasă, deşi nu văd." „Chiţcăitul ălora loviţi, zise famenul, era şi-un semnal pentru cei dinăuntru. Adică nu mai merge cu metoda asta, aplicaţi alta." „Ei» s-o vedem!" Urmarea fu că timpul trecea, noi săpam mereu, şi nimic, „Âştia aplică războiul nervilor, domne, zise Bacaloglu deconcertat. Vor să arate că nu mai c nimeni acolo, ca noi sâ nu-i mai pândim şi să ne ia iar prin surprindere." Şi îl şi luă, ieşi unul, şi exact în clipa când lopata îl strivea, ieşi altul şi scăpă, apoi ieşi încă unul şi fu terciuit, şi apoi iar altul, care scăpă, şi astfel ieşiră o mulţime timp de aproape un minut, în acelaşi ritm în care se sacrifica unul ca să scape următorul, până cc puse mâna pe lopată şi Vintilă, dar, atunci, după ce începură să fie omorâţi toţi, scurgerea încetă, ^Ar trebui sâ învăţăm, domne, de la ăştia, cum se scapă dintr-o încercuire", zise Bacaloglu, ştergându-se pe frunte de sudoare. „Mă Gică, râse Vintilă, fiecare vieţuitoare luptă sâ-şi scape viaţa. Ai văzut? Mori tu şi scap eu! Unde fee oamenii aşa, unde admit ei teoria asta? Eu să mor?! strigă el indignat. De cc să nu mori tu! Şi se ceartă între ei şi mor toţi!"
[012
MARIN PREDA
CEE MAJ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1013
Reluarâm săpatul şi curând dădurăm dc colonie, pe care o nimicirăm. Rămăseseră în ca putini şobolani, dar era plină de sute de pui mici şi scârboşi, parcă jupuiţi de piele; la vederea lor grasul Calistrat se dădu mai încolo şi începu să vomite. Teoriile famenul ui despre felul cum trăiau şobolanii se verificară din plin; ba chiar aflai ceva pe deasupra, că şobolanii, pc lângă organizarea ior de-acasă, socialmente se organizau pe bresle, zise famenul „Cum pe bresle, mâ strelitule!" zise Vintilă râzând. „Da, pe bresle, repetă famenul. Cum era la noi pe vremuri: breasla măcelarilor, breasla eismarilor..." „Au rămas în urmă, reflectă Vintilă, Ar trebui să se organizeze pc sindicate!" „Asta ar însemna sâ-şi invendeze ji lupta de glasâ, zise Calistrat. Şi să iasă la manifcsdaţie..." „Şi cine ar fi duşmanul de clasă?" râse Vintilă. „Treaba lor, zise Calistrat. Exploadatorii dintre ei.
După ce terminarăm, ne urcarăm în autobuz şi ne întoarserăm în oraş, dar nu acasă, ci direcţia bufetul „Tâmpa". Toţi eram însă îngreţoşaţi şi nimeni nu mancă, se bău doar ţuică şi in curând ne ridicarăm şi plecarăm.
După-amiază tata îmi dădu un telefon să trec pe la cl. „E adevărat, zise, că lucrezi la deratizare?" mâ întrebă îndată ce sosii (nici nu mă lăsă să mă aşez bine pe pat). A, da, parcă uitasem, chiar la uzina lui fusesem să distrugem colonia, „Da, e adevărat", zisei. „Şi în altă parte nu puteai să te angajezi?" „Nu, acolo am fost repartizat." „Şi chiar ai întrebat dacă nu se putea în altă parte?" „Chiar am fost avertizat că dacă nu primesc, n-am decât să mă descurc singur. Braţele de muncă nu se vor mai ocupa de soarta mea." „Şi aşa, nişte meditaţii, nu puteai sâ găseşti? Sunt atâtea familii cu copii care au nevoie de meditatori!" Se vedea că se gândise între rimp, din clipa când aflase, la o soluţie mai bună pentru mine. „Tu nu-ţi dai scama, continuă el, că te faci de ruşine?" „Nu eu mă fac de ruşine* zisei, ci cei care nu vor ca închisoarea mea sâ se termine. Sunt liber,
dar de fapt sunt tot închis." „Când mi-a spus unul care te cunoaşte, un prieten de-al meu care s-a dus şi el sase uite, Petrini, zice, fi-tâu aşa şi pe dincolo, fugi de-aici, zic, l-ai confundat ru, du-te, zice, să-l vezi, dacă nu mă crezi.„Şi te-ai dus!'1 „Da", fecu tatăl meu stupefiat. „Cu meditaţiile e acelaşi lucru, zisei, află familia că am fost puşcăriaş şi n-am chef să risc să mi se Spună cine ştie ce grosolănie acoperită..." „Da, aşa e", zise el ţi începu să înjure, dar fără adresă, aşa, impersonal, doar le, acest /■putând fi toţi sau doar cei de la Braţele de muncă, nu-i scăpa vreo precizare. „Cc să faci tu acuma? Că nici pe capul nevesti-ti nu poţi să stai şi să nu faci nimic, aî fi putut sta un oarecare timp dacă ai fi luat şi tu o fată cu scaun la cap, sâ înţeleagă că acuma ţi-e şi ţie greu, până trece greul, că n-o să ţină aşa cu metodele astea în vecii vecilor, dar muierea ta, ce să mai vorbim, e o femeie trufaşă şi, nu te supăra că ţi-o spun, cam nesăbuită, te înţeleg şi pc tine ca nu poţi să mănânci liniştit din ciorba aia pe care o să ţi-o pună pe masă fără să-ţi scoată ochii, dar nici acolo, să omori şobolani, nu poţi sâ rămâi... Du-te şt tu pe la ţară, la ferma lut Vasile ăla!" „Crezi ca o să-i convină sâ afle ton pe-acolo cine e cumnatu-său? Crezi că nu m-am gândit?" „Aşeaie!.., Ştii ce? Eu Ie...! Sunt atâtea posturi la noi de dispeceri, de controlori tehnici, la administraţie... Am să vorbesc eu cu ingincrul-şcf sâ tc angajeze. Trebuie sâ te angajeze! Nu se poate ca un om învăţat care şi-a tocit atâţia ani coatele de băncile facultăţii să fie trimis la şobolani. Uite, uzina arc o bibliotecă, să te angajeze acolo, sâ te ocupi de ridicarea nivelului cultural al maselor (adăugă el cu ironie), organizezi serbări, recitaluri, poezii, chestii de-astea... ziarul dc perete, material sportiv, meciuri, excursii... Tocmai au dat afară pe unul care, la o serbare cu dans şî bufet, a ridicat al dracului preţul la mititei, la sendviciuri, la şpriţuri... Diferenţa o băga în buzunar. Ce zici?"„Ce sa zic, nimic, încearcă! Numai că n-or să angajeze ei la ridicarea nivelului cultural al maselor un
1014
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1015
duşman dc clasă. Şî chiar dacă din întâmplare mă angajează unul, vine altul mai vigilent şi o să mă dea repede afară zicând că «m-am strecurat» în sânul clasei muncitoare, sâ foc şi să dreg." „Ce sâ dregi?" „Acţiuni duşmănoase, chestii de-astea!" „Vorbim cu directorul, e un om cu bun-simţ." „Vorbeşte! mai zisei, dar nu uita să-i spui că am fost la ocnă. Altfel vin cadrele şi or să-i dea peste nas. Cunoşti mai bine decât mine ce sarcini au ăştia de la cadre! Pot să te dea şi pe mâna Securităţii, inventând cine ştie ce porcărie! Asta mi-ar mai lipsi! Nu, tată, mai bine stai liniştit, să nu păţeşti şi tu ceva. Nu există post în care să nu sabotezi, să nu unelteşti,,. Doar la şobolani! râset eu. Acolo n-ai cum desfăşura o activitate contrarevoluţionară! Ce face mama?" „Mâ-ta e cam bolnavă, spuse el, apoi adăugă, acum e plecată pe la bunicu-ciu... şi-ăla nu-ş' ce are.
Adică toţi aveam câte ceva, eu câ lucram unde lucram, nevastă-mea că era aşa cum era, mama câ era cam bolnavă, bunicul ştiam şi eu că nu mai simţea nici o bucurie de viaţă, iar el, tata* ce sâ facă el acuma, sâ mai încerce sau sâ nu mai încerce să mă aducă la el în uzină? „Eu vorbesc, spuse deodată» îndârjit. Ai fost condamnat pe nedrept. Aia nu e muncă pentru tine!"
XVII
Vorbi însă zadarnic, inginerubşef căruia i se adresă răspunse că asta e o chestiune de cadre, sâ se adreseze deci şefului acestui important serviciu, fără avizul căruia nimeni nu putea fi angajat. Asta însă era un individ pe care toată lumea îl detesta, cu nesfârşitele lui formulare, în care trebuia să treci şi străbunicii, şi dc când te-ai născut, şi laptele pe care l-ai supt când erai copil de ţâţă: ei, da, laptele ăla, depinde de Ia cine hai supt, cc fel de mamă, ce avere a avut, înainte dc 23 August, după 23 August, din ce partide politice a făcut parte, dar părinţii ei, dar surorile, dar fraţii, dar soţiile sau soţii lor şi ce condamnări
au suferit şi ce rude au în străinătate,.. Şi cu toate că sarcina lui era doar asta, să stea ca un câine călare pe dosarele a mii de oameni, se amesteca şi în viaţa prezentă a tuturor, el apăra şi morala proletară, şi interesele uzinei, era un personaj activ în şedinţele sindicale şi de partid, conducea tot felul de anchete, unele pe faţă, altele în mare secret, şi când erai chemat la el, să zicem pentru a doua zi la ora cutare, noaptea aceea nu dormeai bine, fiindcă, îţi spuneai, nu te chema el degeaba şi în nici un caz ca să-ţi dea o veste bună. „Nu m-am dus eu la teta, continuă rata furios, m-am dus la directorul general. 1-a urma urmei, nu era el şeful întregii uzine? Cum adicâ, un cuvânt al lui nu putea trece peste capul pătrat al acestui individ? Am făcut bine. Bularca, înainte să ajungă director general, fusese muncitor ca şi noi, aş fi vrut săd aud că nu mă ascultă, că mâ trimite la ăsta, câ refuză sâ-şi exercite drepturile lui de şef şi se spală pc mâini dc răspunderea de a judeca şi singur şi a angaja un băiat tânăr, care a suferit o condamnare pe nedrept. Un băiat cu carte, fost profesor universitar, M-a primit într-o joi. Un om tăcut, dar sincer, sc uita la tine drept şi îţi spunea exact care era situaţia, fără pălăvrăgeli, cum făcea directorul adjunct, care tc zăpăcea la cap şi nu mai ştiai nici tu dc cc ai venit. M-a ascultat cu mâna la tâmplă, pe gânduri. Nici eu nu m-am întins la vorbă, ştiam că arc şi alte treburi, îl mai aşteptau şi alţii dincolo, la o şedinţă de conducere, şi alţii dincoace, în biroul secretarei, care mâ rugase să nud ţin mult. «Tovarăşe Petrini, mi-a spus el, pentru mine un om care a ispăşit o pedeapsă pe drept sau pe nedrept e un om absolvit. După mine, ar fi trebuit ca fiul dumitale să fi fost reprimit imediat la postul lui de la Universitate, fiindcă instanţa nu ha condamnat şi la pedeapsă privativă de dreptul de a-şi exercita profesiunea pentru care s-a pregătit. Sau măcar să-l fi angajat într-un post compatibil cu însuşirile luh La noi, de pildă, avem angajată la biblioteca uzinei o fosta curvi, care se ocupă şi cu aspectele
1016
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1017
culturale, dar se ocupă din păcate şi cu turnătoriile la adresa oamenilor pc care şeful cadrelor Ic studiază cu grijă, fiindcă el t a angajat-o şi eu mi-am dat acordul fără sa ştiu ce poamă e. Vezi? As fi putut foarte uşor să-l angajez în locul ei pe fiul dumitale, pe garanţia dumitale, bineînţeles, care eşti muncitor vechi şi pe care te pod baza. Suntem de aceeaşi vârstă şî ştim amândoi câ n-am luat puterea ca să instaurăm între noi astfel de moravuri. Aşteaptă s-o dau afară pe femeia asta, şi chiar şi pe acest şef de cadre pe care îl urăşte toată lumea (am şi eu legăturile mele cu tovarăşi cu răspundere, care or să mă asculte), şi atunci să vină fiul dumitale la mine să stăm de vorbă cu el şi îl angajez. Ia cantină, să servească muncitorii, acolo e locul acestei bibliotecare isterice, nu la bibliotecă, unde vorbeşte urât cu tineretul avid dc carte. Acolo trebuie să domnească o atmosferă aşa spirituală şi caldă, nu de intrigi şi turnătorii. Aşa o să facem!»"
Tata era, povestind, impresionat de directorul său general, cu mai puţin, ba cbiar deloc Dar nu zisei nimic, sâ nu-1 jignesc. Să aştepţi ca un şef de cadre sâ fie dat afară, asta putea dura mult şi bine. Nu era exclus să fie dat afară el, acest Bularca sincer şt drept. Dacă tata era atât de naiv şi nu ştia cine e un şef de cadre, cine anume îl susţine, ce instituţie, era greu de crezut că directorul său general nu ştia. în ce mă priveşte, hm! ştiam destul de bine. Practic, nu s-ar fi putut face nimic pentru mine chiar şi în cazul în care acest Bularca ar fi reuşit să se debaraseze de acel individ. Nu trebuia să vină altul? Iar cel nou ar fî semănat cu cel plecat.
După vreo lună euforia în care trăiam eu cu Matiida începu să sc stingă. Vedeam reapărând pe chipul ei întrebarea: ei bine, cât o sâ mai dureze? Şi într-o zi mă întrebă fără ocol: „Tot nu te-ai săturat?" „Nu", îi răspunsei sumbru. „Nu te supăra, domnule, zise ea atunci, nu mai eşti acelaşi om şi nu cred că din pricină că ai fost la închisoare. Au mai fost şi alţii şi n-au
abandonat găsind o plăcere secretă în căderea lor. S-au ridicat! Nu pot să-ţi înţeleg căderea şi nici pe cine vrei să sfidezi ne-dându-mi măcar speranţa câ asta se va termina într-o zi. Trebuie să ne despărţim! Nu voi divorţa imediat, păstrez eu speranţa că în singurătatea ta o să te gândeşti şi o sâ tc întorci lângă mine. Poţi sâ stai în casă, nu te goneşte nimeni, dar între noi nu mai poate fi nimic," „N-am Ia ce să mă gândesc, îi spusei, nu uita că înainte chiar să fiu arestat te-ai despărţit de bărbatul tău în clipa în care ai îndrăznit sâ ridici mâna asupra lui. Din clipa aceea, continuai eu dând curs unor meditaţii care nu erau proaspete, mi-ai oferit perspectiva unei vieţi în ticăloşie, după ce îndată ce ne-am căsătorit mi-ai oferit una a unei vieţi moarte, adică fără iubire. Nu pot să accept să renunţ la fericire pe acest pământ, eh iar dacă o să mă complac, cum spui tu, multă vreme în plăcerea secreta a căderii. Nici închisoarea grea nu m-a făcut să uit sau să se micşoreze în sufletul meu proporţiile eşecului nostru. îţi dai deci seama, sper, din cele ce-ţi spun, cât de mult te-am iubit. Poate câ dacă te iubeam mai puţin, mai spusei, cine stie, trufia ta nu m-ar fi rănit atât de tare şi viaţa mea cu tine ar fi fost, poate, tolerabilă, dacă bineînţeles n-ar fi survenit trădarea de o parte şi de alta. Deşi nu e sigur că n-a şi survenit. Nu pot să-ţî uit telefoanele şi cât de fericită arătai când te-am surprins. Ura pe care mi-ai arătat-o după aceea era o dovadă în plus că nu gelozia mea (un sentiment care mi-e complet străin) a făcut să nască în tine ura pe care ţi-o citeam în ochi. Sunt lucruri care nu pot înşela un om care iubeşte şi care, repet, nu e gelos, cum sunt eu, cel puţin cu tine. Când iubeşti foarte tare, apare încrederea absolută şi gelozia n-are loc. Dar nici nu poţi ierta când încrederea e înşelată." „Nu tc-a înşelat nimeni", zise Matiida cu un glas ciudat.
Tresărh. O lungă tăcere se aşternu între noi. Eram pregătit pentru această scenă, dar nu mă gândisem niciodată că ca m-ar fi înşelat. Totuşi, de ce acum, pe neaşteptate, exprimasem în
1018
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1019
acest sens o îndoială? Răspunsul ei, negând, în cuvinte, era afirmativ în modulaţia glasului: „Nu tc-a înşelat nimeni" suna „te-am înşelat, ei şi?!" Nu eram pregătit pentru această revelaţie, încât tăcui maî departe. Ea se sculă din fotoliu şt se îndreptă liniştiră spre dormitor. „Bineînţeles câ nu m-a înşelat, gândii, dar ce putea să-mi răspundă?" Totuşi, enigma comportării ei din acele clipe rămânea întreaga. Iată, despărţirea de care fusese vorba atunci şi în care eu nu crezusem se dovedise o repetiţie a despărţirii de acum, care era chiar reală, de ne-înliturat. Dc ce m-a$ fi înşelat, a$adar, în test; încercarea ei dt a fugi de-acasă pentru a mă sili pe mine sâ plec, aversiunea făţişă, izbucnirile de ură iraţionale... de ce iraţionale? Poate chiar mâ înşelase, sau vroia să mă înşele, şi o împiedica naivitatea ridicolă a încrederii mele în ea, veşnica mea speranţă a unei reîntoarceri la anii de dinainte de căsătorie-
Reveni în hol cu un pachet de ţigări în mână, se reaşeză şi îşi aprinse una. „Asta e, zise foarte liniştită. Nu corespund visului tău de fericire. Ce să fac? Să mâ prefac că n-am cinci ani mai mult decât tine? Aş fi ridicolă! Sunt bătrână, dragă, am trecut de treizeci de ani, şi adio, Matilda, cochetăria cu un bărbat mai cinâr.. încă puţin ţi mi-ai fi spus-g în fiţi; sângele meu bate alifel decât al tău, ce ic miri că m-am îndrăgostit dc alta? Ce-aş fi putut fiice auzind asta? Aş fi înghiţit sau ar fi trebuit să tac, sâ nu te întreb niciodată unde te duci de îţi pui cel mai frumos costum şi cea mai frumoasă cravată la cea mai frumoasă cămaşă, spălată şi apretatâ de mine, si unde întârzii sau îţi petreci nopţile, în timp ce eu tc-aş aştepta încercând zadarnic să dorm?,.
Ai fî zis, auzind-o, că îşi desvăluie în sfârşit secretul comportării ei, dar nu mă lăsai înşelat: „Atunci, îi spusei, de ce te-ai mai măritat cu mine şi mai ales de ce ai păstrat copilul?" „Dc ce? Asta c alt secret, pe care însă nu ţi-l spun 51 n-o sl-l afli niciodată, Şi încă un lucru: nu tc înşela pe tine însuţi crezând
că nvai iubit foarte tare. Nu m-ai iubit nici măcar atât câr poţi tu să iubeşti, adică aşa, cu toată fiinţa ta, cum s-a întâmplat pe vremea când eu îţi dădeam telefoane la facultate... probabil că o s-o faci de-aîcî înainte, dar nu eu voi fi aia care sc va bucura de această iubire. Atunci, da, în anul acela m-ai iubit, când ţi-era frică să nu mâ pierzi, nu ştiai sigur dacă îmr-o zi n-o să-ţi spun că renunţ la divorţ şi mă întorc la Petrică, după ce te-ai convins că nu (şi Matilda făcu cu degetele în aer o mişcare de împrăştiere), adio, iubire!"
Vorbea ca să nu spună nimic sau sâ-mi turbure sufletul cu false desvăJuiri. „Si încă un lucru, continuă, nu uita că tu ai fost primul care ai îndrăznit să loveşti femeia pe care zici că o iubeai atât de tare. Pe loc, atunci, am crezut şi eu, ca şi tine, că eram vinovată, pc urmă mi-am revenit; la uite, mi-am spus, el nu mă iubeşte, altfel cum s-ar fi putut sâ uite că eram eu, Matilda, care sta în faţa lui şi care venisem să-i spun că îmi pare râu că i-am spart biroul... N-am mai avut timp sâ-i spun, m-am pomenit pe jos, năucită. Te miri acum că am îndrăsnit şi eu? în orice caz, n-ai dreptul să-mi spui că ţi-am deschis perspectiva unei vieri ticăloase- Perspectiva asta ai deschis-o tu! în ce priveşte prima perspectiva pe care ţi-aş fi oferit-o, a unei vieţi moarte, adică fără iubire, pardon, şi eu am avut aceeaşi revelaţie; aceeaşi perspectiva mi-o ofereai şi tu." *Mai demult, zisei, sau începând din a doua zi după ce m-am mutat la tine?" „Ehe, fecu ea, chiar din clipa când te-am cunoscut!*4 „Da, şi mai ţii minte clipa aceea?" „Cum să nu, asta nu se uită!" „Oare coincid clipele?! zisei eu cu falsă nostalgie. Ia să vedem, şi eu păstrez în amintire clipa fatală." „Pe stradă, domnule, zise ea cu un glas ca şi când ar fi mărturisit o infamie. Ningea, şi tu crai cu Petrică, care pesemne îţi povestea ceva despre mine, mâ ponegrea, şi tu ascultai rânjind, drama lui era pentru tine un spectacol vesel, pe care el ţi—1 didea căutând, ca un naiv, înţelegerea unui om pe care nu-l ghicea cât e de brutal şi insensibil. De
1020
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1021
departe v-am văzut.. - Pe urmă am ajuns în dreptul vostru, eu cu Petrică nu ne-am oprit, nici nu ne-am salutat, era furios pc mîne si eu am zâmbit, mi-era milă de el, şi atunci m-ai văzut, te-ai uitat la mine ca la o vampă, ca să nu zic ca la o curvă, şi te-ai întors şi am simţit cum ceva îmi arde parcă picioarele... Era privirea ra! Asta e zodia în care ne-am cunoscut daca ai ţinut să afli. Ţi-am dat un termen al ecuaţiei. N-ai decât să ghiceşti restul." „Da, confirmai, asta a fost clipa. I-am zis bine fatală!" „Da, i-ai zis bine Şi m-ai ţinut înlănţuită, cum bine ai observat tu însuţi, până a doua zi după căsătorie, când ai intrat în casa lui Vasia străin şi rece şi nici nu te-ai uitat la mine şi te-ai uitat h toţi ca un împărat care a coborât din palatul lui printre muritorii de rând şi ţi-ai şi ales una, pe care, eventual, ai fi dorit sâ tho ducă slujitorii, într-un anume loc secret; şi să te desfrânezi cu ea. Era Tamara. îţi luceau ochii de preacurvie, cum spune Biblia, ca dacă tc uiţi la o femeie şi o doreşti în gândul tău ai şi preacurvit cu ea. Dacă Tamara te-ar fi plăcut, sau mai bine zis dacă n-ai fi fost grosolan cu ca, aţi fi şi trecut amândoi la fapte, fiindcă Tamara o fi ca... dar nu e desmăţară.,," „Te pomeneşti că o fi sentimentală?!" murmurai. „Da, zise Matiida cu un glas sfidător, e o femeie demnă. îmi imaginez cât de murdară a fost prima ta iubire cu acea Nineta, de-ai putut s-o jigneşti astfel chiar pe-o rudă de-a mea apropiată. Nu mâ mir că acum te simţi bine acolo unde lucrezi. Spui câ sunt nişte indivizi abjecţi. Dar îţi plac!...11 „Nu părăsi, zisei, firul primei clipe... E fascinant ceea ce aud." „Fascinant?! Faptul că încă de la început ai văzut în mine o a doua Nineta (nu ştiu cum o fi fost studenta pe care ai omorât-o) găseşti că e fascinant?'1 In realitate nu era deloc fascinant, d dezastruos. Dragostea mea pentru ea se reflectase deci într-o oglindă strâmbă, în care apăream cu chipul sluţit astfel? Cc-o atrăsese atunci? Poate cbiar acest chtp, cum spusese, brutal, insensibil, dornic de preacurvie şi în cele din urmă abject? Mă uitai Ia ea, de astă dată
într-adevăr fascinat. Cine era? Nu mai vorbea ca la botez, cum crezusem sub imperiul unei gelozii derezonabile şi disproporţionate, era liniştită, şi nu mai puteam, ca atunci, să n-o cred. Aveam câteva fire groase în mână* de fapt grosolane, ale gândirii ei ascunse, care îmi scăpaseră timp de atâţia ani, le simţeam, uluit, realitatea. Aşadar, o atrăsese un individ total străin de firea eî, daca ar fi să admit câ, fără să ştiu eu, astfel arătam, asra era imaginea pe care i-o oferisem? Insensibilitate, cinism în sentimente, brutalitate în manifestările zilnice ale vieţii mele cu o femeie, trădare în dragoste, preacurvie, plăcere ţiemni abjecţie...
„Deci, nu te-am iubit?" zisei cu o sfâşietoare şi în acelaşi timp simulată părere de rău. «Ai iubit, ţi-am spus, ceea ce ai crezut că sunt eu!" „Şi tu la fel? Sunt extrem de curios să ştiu ce-ai iubit tu, de-ai mers atât de departe!" „Ti-am spus, n-o sâ afii niciodată!1*
Se lăsă o tăcere. Fetiţa deschise uşa şi fără ezitare o luă încet spre maieâ-sa. Matiida sc ridică şi dispăru în bucătărie. Copilul veni atunci la mine şi se aşeză, cuminte, în fotoliu. Prezicerile lui Ben Alexandru nu se adeveriseră, cu toate că Matiida se predase cu totul fetiţei. Silvia îşi vedea cuminte de mica ei viaţă si era aproape în mod egal ataşată de maică-sa şi de mine, deşi Matiida nu se bucurase câtuşi dc puţin când o vedea că mi sc urca veselă în braţe: se predase, dar si pusese stăpânire pe ea şi nu-şi ascundea iritarea că Silvia descoperise o a doua fiinţă în viaţa ei, căreia îi spunea „tata" şi care o luase aproape zilnic ia plimbare în oraş. încerca s-o oprească, „acum trebuie să te culci4*, sau „afară e frig şi n-am chef sâ te văd că începi sâ tuşeşti". O lăsam să meargă pe jos, până o auzeam că-mi spune foarte curând că o dor picioarele şi atunci o luam în braţe. Era o şmecherie, nu vedea nimic de jos, n-o dureau picioarele, vroia în braţe, sus, şi atunci ghiceam că era stăpânită de o curiozitate avidă şi tăcută. Când luminile unui automobil apăreau în depărtare îl lua în primire şi când trecea de noi micuţul crup avea o svâcnirc şi se răsucea înapoi cu ochii mari deschişi şi cu
1022 MARIN PREDA
pupilele imens dilatate urmărind dihania până nu se mai vedea. Vitrinele strălucitoare o atrăgeau ca un magnet şi vigoarea bruscă de opoziţie pe care mi-o transmitea trupul ei când vroiam să plec mă fiîcea să înţeleg câ de fapt o vrăjeau si ar fî vrut să stării acolo si să ne uităm un timp nedefinit. îi spuneam că o să găsim alta si mai şi, şi abia atunci renunţa şi trupul i se înmuia făcând din voinţa mea, în mine însumi, o forţă supusă acestor dulci mişcări, care îmi topeau amorţeala sufletului şi îmi goneau adânca singurătate de al cărei rău mâ eliberam. Curând însă toate acestea, maşinile cu farurile şi claxonatul lor, care o înveseleau, tu, tu, puternicele camioane, al căror duduit o făcea să sc lipească foarte tare dc mine, baia mişcătoare de lumini multicolore din marea piaţă, unde vedea ţâşnind spre cer săgeţi albastre, care brusc se răsuceau spre pământ, devenind verzi sau roşii, într-un viu si neîncetat joc de figuri misterioase, o aruncau în vis şi curând descopeream câ adormise, O luam atunci înapoi spre casă şi, ducând în braţe minunata povară, aveam sentimentul că în realitate sunt un om fericit şî că suferinţa mea e o iluzie, o himeră pe care ar trebui s-o alung; puteam trăi astfel o mie de ani şi muri liniştit. Altceva, o bucurie mai mare nu există pc pământ, restul e nerozie. Acasă» însă, ne întâmpina mama ei, care mi-o smulgea literalmente din braţe şi punea stăpânire pe ea: că n-am văzut că fetiţa a obosit? Ce, am de gând s-o omor, aşa cum i-am spus când am auzit că e însărcinată cu ea? Cred eu că a uitat sau că o să uite vreodată aceste cuvinte? O să i le spună fetiţei când s-o face marc, sâ ştie si ea ce fel de tată a avut şi cât de mult a dorit el să vie ea pe lume. Aveam atunci sentimentul net că ea ghicea că sunt fericit şi vroia să nu fiu şi avea şi puterea s-o facă. De ce? mâ întrebam. Ce rău îi făcusem? Totul se întuneca, nimic nu mai avea înţeles şi valul de singurătate urca iarăşi în mine cu o putere parcă mai mare.
Da, gândii, trăgând-o alături de mine în fotoliu, acum înţeleg de ce dormi tu pe brânci; după cum am auzit că începeţi să visaţi încă din burra mamei (aveţi visuri, ce frumos! cum or
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1023
fi de, când voi nu ştiţi nimic? de unde vâ vin, din ce amintiri insondabile şi ale cui? Poate chiar ale mamei, care visează şi ca Si vi Ic transmite prin sufletul ei? Sau poate ale tatei, prin ceea cc ai tu de la mine? Sau de undeva dîn îndepărtări imemorabile?), tot aşa, la aproape patru ani, aveţi rele presentimente?" O mângâiai pc părul ei blond, şi aceeaşi pace, ca în ziua când venisem de la ocnă şi care apărea de-atunci totdeauna când o luam în braţe, coborî peste sufletul meu şi îl încălzi ca o flacără dulce. „Da, gândii maî departe, fetiţa mea, ai ghicit, nu c bine între tata şi mama, n-o să mă mai vezi dc-aici înainte prin casă şi n-o să mai mergem în fiecare zi la plimbare. Iar tata o sâ trăiască singur şi tu n-o să înţelegi dc cc. „Hai, vino încoace să-ţi dau sâ mănânci, zise Matilda, si o privii cum se îndepărta încet spre bucătărie şi avui o stranie senzaţie că revelaţiile ei îi înconjurau capul ca un nimb al minciunii, cu secretul ei care ar fi vrut să-mi pară indescifrabil. îmi aprinsei o ţigare si începui sâ mă plimb pe gânduri prin vastul apartament...
XVIII
Nu c nici un secret, îmi spusei oprindu-mă în dreptul vitraliului spart de vaza proiectil care trecuse prin el. (Matilda chemase un meşter si îl dresesc, nici nu se mai cunoştea, în centrul lui, unde fusese găurit, meşterul pusese un geam alb şi tăia: oval care părea firesc cui nu ştia cum fusese înainte» mie însă nu-mi părea, acest oval alb, insignifiant, prin care nu se vedea nimic şi străin de frumoasele culori în mijlocul cărora fusese pus, mi se părea a fî intruziunea nimicului în creaţie, simbol al urii oarbe si al violenţei.) Ce secret? Ce zodie? Dacă ea spune că astfel a fost primita privirea mea în clipa când ne-am întâlnit, ce secret mai poate fî? Poate fi luată drept zodie gândirea detracată, în orice caz strâmbă, a minunatei trecătoare? Dar era limpede, dacă ar fi luat-o drept ceea ce era, astăzi n-am mai fi fost împreună. Dacă ar fi înţeles câ în acea clipă am fost atins
1024
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1025
de bagheta magică a tot ceea ce poate să ne uimească pe această lume, speranţa, visul, bucuria câ aspiraţiile noastre nu sunt deşarte si câ se împlinesc undeva chiar dacă nu cu noi, adică nu încă? şi câ privirea mea nu era decât expresia unei adânci turbu-rări, a unui cutremurat regret, a unei dureroase melancolii că n-o s-o mai întâlnesc niciodată, ar fi dat din umeri cu nepăsare şi nu s-ar fi îndrăgostit de mine, căci astfel de sentimente i le dăruise din plin Petrică? Nu, ca a simţit doar câ privirea mea îi arde picioarele, şî era adevărat că mă uitasem o clipă si la picioarele ei, cât erau vizibile între haina de blană şi negrul elegantelor ci cisme, şi că ameţisem privindu-lc. Dar cum putuse ea simţi acea arsură, când în realitate această a doua privire a mea ea nici măcar n-o văzuse? Cu atât mai puţin s-o interpreteze că fusese aşa cum îmi spunea astăzi? Nu, ea exprima de fapt şi extindea acum asupra întregului nostru trecut idei care nu erau decât ale degradării care urmase, ale degradării rapide a iubirii ei pentru mine si pe care cu o urmărisem fără s-o înţeleg şi n-o înţelegeam nici astăzi, deşi, avusesem destul timp să mâ opun, să sufăr pentru ea, să sper că se va opri în cădere şi să meditez îndelung asupra faptului dacă nu cumva eu eram cel vinovat. Pentru că nu era cu putinţă să armonizeze în ea însăşi cei doi ani în care rrăise cu mine într-un extaz aproape zilnic (şi în care cuvântul „înlănţuită" n-avea nici un sens) cu ideea câ văzusem încă din prima clipă în ca o a doua Nineta. Dacă fusese cineva înlănţuit în acel timp, eu eram acela, şi nu ea, şi conţinuasem sâ fiu şi după aceea, adică după căsătorie. Având din prima clipă revelaţia că văd în ea o vampă, o curvâ, se putuse îndrăgosti atât de tare de un astfel de om şi această dragoste să dureze doi ani şi să se căsătorească cu el? Aici era secretul!? Nici un secret, singurul care persista era cel al coborâşului si al degradării brutale, şi anume, până acolo, încât să ajungă să nege totul...
Ceea ce se şi întâmplă, fiindcă, atras cu putere dc fiinţa ei şi împins de o curiozitate irezistibilă, începui să pun sub focul
negru în care ard cel mai adesea cei care se despart tot ceea ce altădată mă tăcuse fericit. Astfel, îmi spuse într-o zi, când eu încercai, sau mai bine zis simulai că am uitat că totul se sfârşise între noi (ştiam şi eu bine acest lucru) şi încercai s-o îmbrăţişez, că se supunea totdeauna cu silă îmbrăţişărilor mele... câ simţise de fiecare dată că o violez şi ca înfăţişarea mea în acele clipe i se părea bestială, dar nu în sensul cel bun, care poate înfiora, ci în cel rău, de animal» ca şi când s-ar fi iubit cu un măgar, sau cu un-.. (aici îşi puse frâu, ezită). Şi că chiar şi miroscam urât, a paie şi sudoare dc cal. „Da, exclamă scârbită, a armăsar, dar nu armăsarul ăla care îţi place ţie să crezi că e şi el spirit, cu trei coordonate în conştiinţa lui, trecut, prezent şi viitor, în timp ce eu şi alţii ca mine care nu trăiam decât în prezent, semănăm cu unul jugănit. Nu, a urină şi sudoare împuţită, reziduurile spiritului de armăsar» dacă vrei să adopt şi eu limbajul tău pretenţios. Fiindcă nici măcar n-aveai bunubsimţ să faci o baie înainte, sau sâ alergi imediat Ia baie după. Vezi tu, o femeie acordă importanţă acestor lucruri, dar ţie cum să-ţi pese?"
Rasei în hohote, dându-mi capul pe spate şi încălecând braţul fotoliului cu picioarele, în stil american. Păstram în amintire cuvintele ei dîn prima noastră noapte de dragoste, când mă întrebase cu uimire cu ce fel de parfum dădusem pe mine» sau cu ce fel de săpun mă spălasem? „De ce?" o întrebasem. „Fiindcă trupul tău miroase, iubitul meu, a micţunele de primăvară." Râsesem şî atunci, flatat de iluzia ei olfactivă, fiindcă nu-mi dădusem cu nici un fel de parfum şi nu folosisem decât săpun ordinar, care mirosea a grăsimea din care fusese el făcut. „Nu, nu, insistase, miroşi a micşunele", începuse să-şi plimbe nasul peste corpul meu. Acum aflam că micşuneiele se degradaseră în altceva şi rasei iar. Nu-i spusei de ce, lucru care n-o derută deloc. Cât priveşte băile, o vreme, după căsătorie, în clipele calme ale vieţii noastre zilnice, mâ spăla adesea pe spinare şi se minuna de netezimea pielii mele, şi că i-ar plăcea să
1026
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DtNTRE PĂMÂNTENI 1027
fie şi a ei ia fel, adică săpunul să facă şi pe ea de la început un chbuc atât de abundent şi curat. în rest, era adevărat că aproape totdeauna îmi crea şi mie impresia că o violez, dar după ce aşa-zisul viol se producea, trăia a doua zi ca în transă, cu amintirea lui. 1-auzi! la să vedem ce mai spune! „Poate că ai fost totdeauna o frigidă! zisei. Frigidele, când au şi ele parte de-un bărbat, păstrează din îmbrăţişările cu el senzaţiile cele mai scabroase,"
Tresări sub brutala lovitură. Expresia chipului ei, altădată atât de frumos, se altera, din triumfătoare privirea ei deveni o clipă umilă, parcă ar fi dorit sâ nu-i fi spus un astfel de lucru, sau sâ-1 neg de îndată. Nu-1 negai, ca sâ înţeleagă şi ea ce înseamnă să aluneci în zone care trebuie să rămână intangibile, în acelaşi timp îmi spusei; Ea nu e frigidă şi totuşi e şi frigidă sau mai bine zis o frigidă în gândire, în timp ce viaţa corpului ei mocneşte reprimată. în alte condiţii, de fanatism religios, ar fi ajuns maică stareţă, dar dintre cele care l-ar fi trădat pe Cristos ca sase chinuiască apoi în remuscări. în această lumină putea fi adevărată afirmaţia eî că o privisem atunci pe stradă ca pe o curvâ. îşi reveni si se uită la mine cu ură. „Nu există, zise, femei frigide, ci bărbaţi odioşi, care pot scârbi o femeie pentru toată viaţa. întreabă un medic şi ai să vezi ce-ţi povesteşte!* „Da, zisei posomorât, chiar mâine mă duc să mă interesez!"
Devenisem visător sub privirile ei încărcate de ură. Simţeam această ură ca pe-un drog care mâ făcea melancolic, melancolie detaşată, liniştită, asemănătoare celei care ne cuprinde când ne gândim îndelung la moartea noastră. Ei, da! Va fi şi asta, aşa suntem făcuţi, să nu trăim Ia infinit, să nu devenim stupizi în exuberanţele noastre. O despărţire e o astfel de reperiţie a morţii cu avantajul enorm că totuşi continuăm sâ trăim şi să avem parte de multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe jos, dc a simţi seara un tel de uitare de sine şi dc a ne părăsi lumii somnului, de a bea un pahar de vin şi mai ales de a ne surprinde că mai putem să râdem, să mâncăm cu poftă
si chiar să ne culcăm cu o femeie. Unii spun că asta înseamnă a supravieţui, că adică de fapt ai murit o dată şi eşti bun mort şi acum faci doar umbră pământului. E adevărat, dar nu întru totul. „E adevărar, îi strigai Matildei, dar mulţi uită că românul are şapte vieri, în pieptud dc aramă!"
Ea se uită la mine cu dispreţ: „Ai băut ceva?" zise. „Nu, dar e o idee, rresării eu. Ai ceva în dulap?" „Am! Dar se vede după ochii tăi că ai mai băut şi înainte", „Nu mai mult decât tine!" zisei. „Te înşeli! Eu n-am băut nimic. Dar tu ai băut cu omorâtorii de şobolani, altfel n-ai fi putut sâ-mî spui atâtea murdării." „Da, strigai, mi le asum, deşi nu le-am spus eu. Sunt omul care îsi asumă totul, poţi sâ te bizui pe mine. Un om ideal, n-o să mai găseşti altul. O să mă regreţi!..."
Şi mâ ridicai, intrai în oficiu şi mă întorsei cu o sticlă de vin roşu, pe care o destupai cu un sentiment sărbătoresc. Posomorâtă, Matiida se duse şi ca în sufragerie şî aduse din vitrină două cupe de cristal violet de Boemia, pe care le umplui de îndată. Ciocnirăm şi băurâm, eu cu sete, Matiida parcă în scârbă, dar nu pentru vin, ci pentru mine. „Tu, omul ideal?" îmi spuse, „Da, srrigai, sunt bărbatul ideal, bine înzestrat, fără cusur, cu singurul defect câ nu pot fi isteric, într-o lume atinsa de isteria supunerii şi a fanatismului corupt. Toţi sunteţi corupţi în agresivitatea voastră masochistă, care v-a făcut să uitaţi valorile absolute, credinţa într-un ideal, devotamentul şi prietenia, iubirea şi curajul, gândirea liberă, creaţia/* „Aha! făcu Matiida, şi tu le-ai păstrat!..." „Da, le-am păstrat.„Şi de-aia mhai spus tu mie, când ai auzit că sunt însărcinată, câ o sâ-mi pui copilul pe-un băţ şi o să-l arunci într-o prăpastie!" „Nu, n-am spus acest lucru, dar văd cu uluire că nu e vorba de o gândire exprimată de tine, atunci la botez, într-un moment de furie, ci chiar crezi cu adevărat că am spus acest lucru! Asta înseamnă că în capul tău zace mecanismul imbecilităţii umane, care, pornind de la datele unei idei care are un singur înţeles,
1028
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1029
transformă sensul Iniţial în cu totul altceva, după dorinţă. Ai vrut să înţelegi astfel spusele mele, şi ele au şi devenit pentru tine certitudine." „Aha, deci n-ai spus!" „Ştiu foarte bine ce-am spus, dar ar fi zadarnic să-ţi explic!" „încearcă." „Era o declaraţie inocentă de iubire, câ venirea copilului nu trebuie să ne scindeze viaţa şi că n-o sâ fac ca L^aios, tatăl lui Oedlp, care într-o interpretare modernă ar fi fost gelos pe noul venit şi l-ar fi aruncat într-o prăpastie. Mitologia spune altfel, dar Freud a interpretat mitul în sensul atracţiei copilului pentru mamă, care persistă şi la maturitate, complexul oedipian." „Se poate, zise Matilda» şi ca dovadă că nu sunt imbecilă, te cred. Dar că o să-l dai la leagăn, la copiii găsiţi, n-o să zici că n-aî spus. Ai zis aşa, n-o sâfac ca tatăl lui Oedip, dar o să fac ca Rousseau," „Glumeam!" zisei» simţind că pierd terenul. „Aha, glumeai!" „Da, exageram, ca să înţelegi ideea." „Exagerai ca sâ înţeleg ideea, zise deodată Matilda cu un glas răguşit şi gros. După ce mă loviseşi şi mă aruncaseşi pe podea, acum glumeai» exagerai... Cc, ar fi mai bine dacă ai muri? Ţî-aş pune şi eu pe piept o floricică!" „în orice caz, zisei, sănătoasă la cap nu esti dacă ai ajuns sâ-mi doreşti moartea pentru nişte cuvinte al căror sens ţi-a scăpat." „De ce? zise. Glumesc, exagerez, ca sâ înţelegi mai bine ideea?" „Ce idee?" „Că eşti un ticălos şi că te urăsc..." „Bine, înţeleg câ mă urăşti, asta o ştiu demult, îi răspunsei senin, turnând în pahare. Dar eu ticălos nu sunt şi n-are rost să încerci să dai urii tale o justificare. Ura poate fi şi curată! Aşa, înşine, ca şi iubirea. Las-o aşa, fiindcă îţi purifică sufletul mai bine decât dacă o terfeleşti în acuzaţii abjecre. Gândeşte-te mai bine la posibilitatea de a înţelege că nu puteam sâ gândesc că chiar o sâ-ţi iau copilul şi să-l dau la leagăn. în ce mă priveşte, o să încerc şi eu să înţeleg, ba chiar înţeleg de pe acum, şi îmi dau seama că dupâ ce un om e lovir, e o pură sminteală să mai crezi că după aceea cuvintele pe care I le mai spui or să-i mai pară inocente şî cu atât mai puţin o expresie a iubirii (deşi după
[   marea ta scenă de la botez, când am rămas singuri, te-a pufnit rasul şi mi-ai spus că nebună mai eşti şi tu şi dacă nu m-ai fi
: iubit, n-ai fi făcut ce-ai făcut, adică să arunci cu vasul în mine şi să-mi sfaşii obrazul, fără să mai vorbesc de cuvintele care ţi-au ieşit din gură» şi eu te-am crezut, ţi-am spus doar că am căzut amândoi în ticăloşie, ca vecinul părinţilor mei, Acojocăriţei; şi îţi spun acum că dacă n-aş fi fost arestat chiar atunci, ne-am fi iubit si noi în noaptea aceea exact ca acela!). Tu, dimpotrivă, deşi apoi am îngenuncheat lângă tine, aî continuat sâ simţi acele nenorocite de cuvinte drept o continuare a violenţei fizice, ai căzut şi tu în genunchi, şi deşi îţi evocasem trecutul nostru şi speranţa mea într-o întoarcere la acel trecut, care nici nu era aşa departe de noi, doar câteva luni, mi-ai spus, cu o disperare care m-a uimit, sâ plec chiar în clipa aceea şi, cum nu te înţelegeam, dar nici nu-mi dădeai răgaz să încerc s-o fac, ai strigat împreunându-ţi mâinile: Mă rog de rine să pleci! Ah, ai să mi-o plăteşti! Compară înţelegerea mea, după ce am plătit cu vârf şi îndesat» cu a ta, care nici acum nu uiţi acea scenă de tristă amintire..." „Nici tu nu uiţi, zise Matilda deloc clintită de spusele mele, deloc convinsă că ura poate fi şi curată. Nimic nu se uită", mai zise aruncându-mi o privire turbure ca o dovadă» ai fi zis, palpabilă» umană, că ideea mea despre ura aşa-zis curată e o pură speculaţie» câ aşa ceva nu există.
Eu însă simţeam pentru ea o astfel de ură. Nu eram ispitit s-o învinuiesc de nimic, nici s-o înjosesc în sinea mea, deşi mi-ar fi fost atât de uşor s-o fac. Materialul era bogat, de pildă cel mai recent acapararea fetiţei, ferocitatea cu care pusese stăpânire pe mica ei viaţă şi surpriza ei neagră că mâ simţeam fericit cu Silvia când ieşeam cu ea la plimbare: nu trebuia să fiu fericit, era un fals, o ipocrizie, o înşelătorie cu care vroiam să turbur sufletul copilului, în realitate nu puteam fi capabil de a mă apropia şi înţelege şi mai ales iubi un copil. Parcă mî-ar fi spus ca eram un fel de monstru... Asta ar fi fost de ajuns să
1030
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1031
nască în mine o ură sălbatică, ucigaşă, pentru sufletul ei, care îmi părea diform. Dar îmi aminteam câ în cei trei ani cât stătusem închis, totuşi învăţase copilul să-mi spună tată şi nu totdeauna fericirea mea de a-mi iubi fetita îi turbura astfel nuntea. Nu, u uram (fără s-o învinuiesc) că se supunea orbeşte răului care lovise încâ de Ia început casa noastră. Nu era chiar o fatalitate pentru mine, dar pentru ea era, şi nu ridica un deget să lupte împotriva acestei fatalităţi. Parcă îi auzeam vocea trufaşă repetând până la saţietate: Aşa e el! Sau: aşa e ea! Sau: dar e fi-reas-că! Cine ne dă nouă dreptul să cerem... Atunci, în meditaţiile mele> auzind aievea această voce, o uram foarte tare- Ură curată, însă, fiindcă îmi dădeam seama că ea era o jucărie a forţei nestăpânite a daimonului ei, care la vechii greci era şi caracterul cuiva... Simţind că iubirea ei pentru mine slăbeşte, o făcuse să slăbească şi mai tare, de parcă astfel ar fî triumfat. Simţise că eu continuam s-o iubesc ca Ia început, îmi întorsese spatele la uşă, foarte mândră că putea s-o facă. Mă prinsese că îi arsesem una chîar în ziua când vroia să-mi spună câ a râmas însărcinată, ce jubilaţie! Căzuse în genunchi! Pleacă! Nu vroisem sâ plec? la sâ-i arătăm noi câ altul o putea face fericită şi să vorbim cu acest altul la telefon Sră nici o jenă, cu soţul în casă, care stă cu nasul în cărţi şi habar n-are! Nu crede că am găsit pe altcineva? Ia sâ-i dovedim că pot să plec Imediat chiar cu copilul în burtă şi să încep să-mi fac bagajele! Credea câe sigur de mine fiindcă ne leagă un copil? Ia sâ-î spunem câ nu va fi tatăl acestui copil, ba chiar că nu e copilul lui! îşi dăduse seama că aveam un prieten, he! Ia sâ-I invităm la noi şi sâ-1 jignim. Ia să vedem din ce stofă e făcut? Se simţea bărbatul ei bine cu acest cuplu, ece, ia să vedem şi noi la faţă pe bleaga aia, căreia îi plăceau ciupercile, dar nu ştia să le gătească! Sc credea bărbatul eî stăpân pe ca, ia să le arăt eu la toţi că nu eram supusa nimănui, maică-sh bunicilor, lui Vasile, Taiuarei, Iui Petea, lui Artimon, care fusese jignit, Tasiei... Apăruse pericolul unei
despărţiri? la să simulăm că totul se întâmplase fiindcă îl iubeam prea mult!... Şi iat-o deodată vârâtă în coşmar: arestarea bărbatului, ameninţarea că îi va fî luată casa şi mai târziu va fi exclusă din partid. Dar casa nu i s-a luat, s-a zbătut pentru asta, a avut mai dinainte marea intuiţie de a se împrieteni cu cel mai mare ştab al judeţului, om apreciat în mod deosebit de Gheorghiu-Dej, şi casa nu i s-a luat, şi nici din partid n-a fost exclusă, ba chiar a rămas mai departe şefă acolo printre arhitecţi. Coşmarul trecuse, bărbatul se întorsese» dar se pomenise repede soţia unui ins al cărui viitor era barat... Nu avusese ea tot timpul dreptate? Iată-1 acceptând cu mare deliciu căderea, cu toate că s-a purtat bine cu el după ce s-a întors de-acolo, ca să descopere că n-are nîcî o voinţa şi vrea el sâ ne judece pe toţi, că nu mai credem în valorile absolute...
„Din fericire, strigai, totul se uită. Şi dând pe gat paharul de vin roşu, care mi se păru că avea un gust insuportabil de moto-rinolaringologie, cum spunea Vintilă, începui să urlu, cântând:
Mâ vei uita, căci ţi uitarea E-nscrisâ în legile omeneşti..."
Şî mă aplecai spre ea foarte aproape şî îi văzui într-o clipă, cu nedumerire, chipul lipsit de farmec, pe care îl iubisem atât de mult şi care nu-mi mai spunea nimic.,. Ea surâse deodată la această apropiere, şî deodată farmecul îi reveni şi începu şi ea să cânte. Nu mai era însă ridicolă, ca atunci când îşi fredona acel ti bia al ei, dimpotrivă îmi părea îar minunată, ca odinioară. . - o dilemă tărăgănată, o indecizie veselă şi în acelaşi timp nostalgică, de o mare puritate şi hrănită de o credinţă că oricum ea tot va fi fericită, chiar dacă, aşa cum spunea cântecul, nu ştîa pe cine să aleagă; se adresa unei păsărî:
Spune-mi, puiule de cuc, mâi, Duuupă care să mâ duc... M-aşi duce după cel
1032
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1033
nu ştiu cum, îmi scăpau cuvintele, atins, ba nu, chiar doborât de vraja simplă a melodiei, care mi se părea cea mai frumoasă din câte auzisem. Simţeam însă în acelaşi timp cu nelinişte că atracţia urii e la fel de mare, dacă nu chiar mai puternică şi mai răscolitoare decât iubirea. Căci ne uram în acele clipe amândoi, nu mai exista nici o speranţă, dar această legătură pe care o descopeream cu uimire câ exista mi se părea groasă ca otgonuh..
XIX
Protectorul meu de la sfat, Istrate, mă reţinu într-o dimineaţă şi mă „detaşa" la altă muncă- „Alege-ţi, zise, un om din 'echipă, pe cine vrei dumneata, şi luaţi-vâ în primire sarcina," Cc fel de sarcină? Să dăm cu var, adică sâ facem un brâu de var Ia toţi arborii oraşului. Chestie de igienă sau de estetică? Şi una şi alta, ceea ce e necesar e şi estetic. „Pe Vintilă!" zisei. „Auzi, Vintilă! zise Istrate. Eşti dc acord?" Mare democrat şi ăsta, el nu dădea ordine, cerea acordul salariatului. „Sunt de acord, dom1 şef", zise Vintilă parcă i-ar fî părut râu că trebuia sâ părăsească echipa. Şi mie parcă îmi părea rău fiindcă mă temeam că, lipsit de oamenii lui, care îi incitau verva, adică de Bacaloglu şî grasul Calistrat, dar şi de strelitul Pantelimonescu (famenul avea acesr nume bizar), Vintilă se va plictisi, şi eu cu el. Dar» gândii, nimeni nu ne putea împiedica să-î găsim, în jurul orelor prânzului, adunaţi la bufetul „Tâmpa".
Euarăm cu noi din aceeaşi magazie un sac cu var, două găleţi şi bidinele (sacul, bineînţeles, Vintilă, şi eu cele două găleţi şi bidinelele) şi pornirăm. „Faceţi întâi centrul, ne spusese Istrate, pe urmă, treptat, restul oraşului. Da' vedeţi să nu vă apuce iarna!" Nici vorbă, oraşul nu era mic, da nu toate străzile şi bulevardele aveau arbori. „Dom* profesor, zise Vintilă, aţi auzit, să nu ne-apuce iarna! Dar toamna poate să ne apuce! Pentru mine n-are nici-o importanţă, dar pentru dumneavoastră.. . mai bună munca asta de feşteleală a copacilor decât
sâ trageţi toxic pe nas... Este, dom' profesor? E mai curat!" Aşa că s-o lăsăm mai încet. Cine poate să ne controleze? E, vii tu după mine, Istrate, să vezi câţi copaci,,. şi să-i numeri? îi numeri, ei şi?! Cârnaţi!...'4
Şi ca să pună şi în practică această teorie, dispăru într-o curte cu găleţile şi se întoarse după vreo oră cu ele pline cu apă. Cc dracu făcu el acolo atâta timp? „Te pomeneşti, îi spusei râzând, că ai tras şi un pui de somn!" „Eu somn!? se miră el. Cum sâ las aşa o fată simpatică singură acasă?" „. ._Tc pomeneşti, zisei, câ.. .** „Nu, dom* profesor, râse şi el, întâi o cafeluţă, un pahar cu vin, şi (şi-mi atinse delicat coasta cu degetul), ce drăguţă eşti mata, ce înfăţişare frumoasă ai, pc urmă, alo! ( şi iar mă împunse cu degetul lui gros), daT bărbatul unde lucrează? N-am bărbat, zice, şi eu, când am auzit aşa (şi se vaită ducându-şi palma la cap), aaau! N-are bărbat... Şi, zic, ai camera ta aici? Am! Aaau! Domnişoară» şi por să viu şi eu diseară aşa pe la orice oră să mă onoraţi cu prezenţa dumneavoastră?! (Aceste cuvinte mi le adresa mie, ca şi când eu aş fî fost acea domnişoară.) Ea ca să vedeţi că să nu afle stăpânii, c? Parcă ştie ei, tam-bleam, pe cine primeşti tu în vizită? Da' rude n-ai? Un cumnat, un frate?!,.„Şi?" zisei văzând că se oprise, „Cum şi? Diseară mă bărbieresc, îmi pun discrer un costum de vizită, şî, dragă nevastă, nu ţî-am povestit eu de dom' profesor cu care m-am împrietenit? Ba mi-ai vorbit. Ei, are o sărbătoare în familie. Sunt invitat. Eşti invitat? se văitâ iar Vintilă, aaau, pune-ţi şi tu o cravată mai frumoasă.Ţine-ţi şi dumneavoastră minte, dom* profesor, ce mi-a spus şi mie un avocat, unul Buzdugă, buun avocat, dar pe toate clientele le... Dom Buzdugă, zic, dar cu doamna ce faceţi? Cu cine, cu nevastă-mca? Mă Vintilă, zice, nevasta nu se părăseşte, nevasta se înşeală şi se păstrează!" „Deci, zisei, diseară..„Păi cum, se indignă el. Credeţi că o iert? Nu trebuiesc iertate, dom*
1034
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1035
profesor, sunteţi băiat tânăr, ia să am cu anii dumneavoastră* n-aş ierta nici una!..."
Desfăcu sacul şi începu -să pună var nestins în căldări. Şi în timp ce apa începu să bolborosească; „Dom' profesor, eu* la vârsta dumneavoastră, nici pe soacră-mea n-ani ierrat-o! N-aveam eu ştiinţa de-acuma, da* nici prost nu eram. Sâ vedeţi! Până să-mi facă un copil, mierea lui Dumnezeu. După aia, observ eu la ea tot felul dc tendinţe: să-mi numere banii din buzunar, ba chiar să-mi şterpelească aşa, două-trei sute, cinci sute, o mie.,. Mi-ai luat tu... Eu?!? Ascultă, fă, te smintesc dacă te mai prind. Am convenit ca leafa ta să faci ce vrei cu ea (era vânzătoare la «Dermata», acum e la un chioşc de pâine), banii mei au o socoteală, comerţul are legile lui, nu te băga. Se făcea că n-aude! Da* unde sâ pun portofelul? Pe urmă mă-sa! Toată ziua-bunâ ziua se invita la noi la masă! Alo! Eu dacă o mai văd pe-asta pe-aici, te trimit la ea. Eu nu m-am angajat să-ţî întreţin ţie familia! Cum, dar e mama, începe să strige la mine-.. Da? Şi îi ard una! Atunci o văd că îmi bagă ghearele în gât, uite-aşa nişte dungi mi-a făcut pe grumaz. Atunci m-am desfăcut şi eu ia curea şi trage-i pe buci... Ce vorbiţi, dom1 profesor!? Păi loviturile astea de curea îi plăceau, scotea nişte ţipete nu de durere, ci de veselie, chiuia, dom' profesor, ca la nuntă, adăugă el cu duioşie şi regret,.. Arunc eu cureaua şi îi trag un svung de dreapta, nimic! pe urmă altul de stânga, aiurea! pe urmă un upercut! E, aici a căzut jos leşinată- Făcea pe moarta, nu mai mişca! Da? Stai câ te trezesc eu, şi mă duc în bucătărie, mă întorc cu o găleată de apă şi harşti, o arunc peste ea. A sărit în sus ţipând că de ce am inundat-o! Tu-ţi gura mă-ti, i-am spus şi am luat-o iar la bătaie. N-a mai leşinat şi nici nu mai ţipa, îşi ferea faţa cti coatele şi încasa, şi atunci am lăsat-o şi am luat-o la"... (şi Vintilă spuse numele popular al organului, râzând şi acum de acea amintire). „Bine, zisei» şi ce-a ieşit de-aici? S-a potolit?11 „Nooo, s-a plâns maică-si că am violat-o în timp cc
era leşinară. Ascultă, fâ, i-am spus acestei soacre (eram numai noi doi în casă), dacă te mai amesteci în chestia asta, te..." „Şi soacra ce-a zis? Cu atât mai bine, am auzît-o că zice. Atunci am răsturnat'O în pat!" „Era tânără?" „Tânără, râse Vintilă, patruzeci şi cinci de ani, aşa grasă, o sută de kilograme, dar...44 Şi începu să-mi dea detalii despre săruturile ei, mai picante, după cum mă asigură el, decât ale unei fete de douăzeci. „Şi în felul ăsta, dom' profesor, le-am pus cu botul pc labe pe-amândouă." „Si, zic, nu te-a ameninţat că pleacă de-acasâ cu copilul?1' „Cu copilul? Ba da, mi-a spus că nu e copilul meu şi că se duce cu el la ăla cu care 1-a făcut- Da?! zic. Tu-ţ' gura mă-ti, fă-ţi bagajele şi pleacă!" nŞi a plecat?44 „Cum să plece? Păi asta e tactica lor, dom* profesor... Dacă eşti impresionabil, zici; stai, draga, nu pleca, te iubesc, nu pot trăi fără tine, bâm-bâm, chestii de-astea, şi te-a încălicat! Şi încălicat rămâi!.
în acest timp varul se stinsese şi Vintilă dispăru iar în curte şi se întoarse cu o coadă de mătură veche cu care, mestecând în găleţi, făcu un fel de ciorbă albă. „Gata, dom' profesor, putem începe. Luaţi dumneavoastră sacul cu var, că c mat uşor, şi eu duc găleţile." Ne oprirăm la primul copac, puseserăm mâna pe bidinele şi î] feştelirăm cam la o înălţime de un metru şi ceva. „Plăcut, nu? zise Vintilă. Agreabil!" „Da, răspunsei, Foarte agreabil!" „Muncă în ser liber, nu ca toxicul ăla. Periculos, dom' profesor!" „Vorbeai de toamnă, zisei, dar până atunci nu intri în comerţul de stat?" „Aţi reţinut ideea, zise, dar până la realizare mai durează. Te iau, mi-a spus, dar nu imediat, sâ treacă un oarecare timp de la condamnarea ta, şapte-opt Iuni.a
Pornirăm spre copacul următor. „Deci, aşa e cu muierile", zisei înmuind bidineaua şi albind cu ea scoarţa bătrână, crăpată şi înnegrită a castanului. JDa, donV profesor, aşa este: bătaie şi— altă cale nu există." „Şi de cc-or fi având ele tendinţele astea? îl întrebai folosindu-i vocabularul. De ce, de pildă, n-ar dori elesâ fie egale cu bărbatul? N-ar fî mai bine?" „Păi credeţi
1036
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1037
dumneavoastră, dom' profesor, că pot ele renunţa la plăcerea asca, care li se oferă, să te înhaţe în gheare?" Vintîlâ râse, şi, asa râzând, cu găleţile în mână, o luă înainte şi ne oprirăm la alt castan. „Unele au alt procedeu, observă ele că bărbatul e aşa, mai slab, n-are proprie iniţiativă decât când vor ele. Ei, ce poţi să-i taci? S-o iei cu sila? Şi chiar dacă o iei, stă ca un lemn, şi atunci şi tu, bâm, bâm, te-ai dat jos şi îţi rămâne aşa în suflet o tristeţe. Ei, dar când începe ea să te sărute şi să tc mângâie şi să-ţi zică puiul meu, Georgică al meu, iubitule, devine Georgică armăsar?!" „Devine!" „Păi devine, dom' profesor, dar ■ s-a zis cu el. Vine o chestiune când ea are interes să fie ca ea, şi nu ca el, credeţi că ţipă la el sau îi spune vreun cuvânt urât? Nici vorbă. Se uită doar aşa o dată, într-un anumit fel, îşi schimbă faţa, zice chiar bine, dar el a văzut, dom' profesor, exclamă Vintilă cu imensă milă şi înţelegere, şi s-a terminat: e pe-a ei! N-aţi auzit dumneavoastră când se povesteşte câte-o chestie mai grea. -. Că el n-a vrut, nu era în interesul lui, e, i-a pus aia atunci p... pe gură şi gata, a tăcut!" Şi era atâta jale şi tristeţe în felul cum spuse Vintilă aceste cuvinte, încât pentru întâia oară uitai cu totul de mîne şi izbucnii într-un râs înalt şi fără reţinere. Căci imaginaţia mea vedea aievea un bărbat vorbind, povestind, dând din mâini, declarând indignat că asta nu se poate, ameninţând chiar... şi deodată îl vedeam cu chesria-aia pe gură: gata, nu mai putea scoate un cuvânt! „Raderi, ai!? zise Vintilă râzând cl însuşi, dar mai potolit, pe sub mustaţă. Păi nu-i aşa, dom1 profesor? Ce poţi să le faci? Ăsta e darul lor, pe care îl au ele de la natură, cum o să le convină egalitatea? Credeţi că eu sunt stăpân pe deplin la mine acasă?" „Nu?!" „Nu e posibil, dom1 profesor! Păi numai când o văd cum îi sticlesc ochii şi face anumite gesturi şi, aaau, gata, zic, acum o să înceapă... Te roade cu anii, dom* profesor, şi începe sâ ţi se facă lehamite! Dai totul de pe rine, şi cămaşa, numai să n-o maî vezi câ-ţi face întuneric în casă. Olteanca mea
(fiindcă nevasta mea e de prin Strehaia, judeţul Dolj, sau Gorj, ...mă-si, că le încurc mereu judeţele astea) a fost şi e şi acum o persoană care îţi face plăcere să te uiţi la ea când e ea bine dispusă. O să-mi permit să vă invit odată pe la noi, să bem un pahar şi o s-o cunoaşteţi. Văd că vă place să ascultaţi» sunteţi atent cu mine, nu vreau să vă flatez, dar mă bucur aşa în inima mea. Sunteţi un om de calitate. Ei, dom' profesor, într-o zi pe stradă am văzut un african- Era un om, nu un animal» bine» dar de cc capul lui, aşa, pe unde trecea, făcea un fel de întunecime? Ei, uite» aşa face olteanca mea când i se năzare ei cine ştie ce. Parcă se (ace întuneric în casă! Şî mie nu-mî place. Trebuie sâ cedez? Cedez» dom' profesor, înaintea muierii, voinţa mea e anihilată." „Bine, zic, dar cum i-ai câştigat încrederea de îţi înnoadă ea singură cravata la gât ca să te duci s-o înşeli? Nu te simte?" „Ba mă simte, dar şi eu ştiu s-o desmint. Numai odată, reluă el visător, era s-o păţesc... Nici acuma nu uită olteanca şî mă întreabă câteodată, aşa posomorâtă, ştiţi când?" „Ei, când?" „Când o iubesc eu» aşa, ataşat. {Nici asta nu e bine, dom' profesor, că o faci să-şi aducă aminte de tc miri cc; mai bine e s-o ţii la distanţă!) Mâ, zice, ce-a fost cu chesti-aia în garaj! Şi chestia aia s-a petrecut acum cincisprezece ani şi ea te întreabă taman când o ţii, ca o bleandă îndrăgostită, în braţe! Uiţi ce i-ai spus atunci şi te ia de proaspăt, începi să te bâlbâi! Da1 ea n-a uitat si te surprinde când te-aşrepţi cel maî puţin. Femeia nu uită nimic, dom1 profesor, ea doar se preface că uită, din veselă ce e, fie că eşti acasă, fie că eşti cu ea în vizită la rude sau la un prieten, odată o trăsneşte gândul care a stat pitit în mintea ei şi îţi strică toată distracţia, îţi scoate pe nas toate clipele fericite pe care ea ţi le-a dăruit.,."
Cuvintele din urmă sunară patetic în gura lui Vintilă şi începând să ghicesc în el mai limpede acest amestec de afecţiune şt cinism priapic faţă de femei şi care îmi stârnea o mare veselie şi în acelaşi timp o împăcare neaşteptată cu lumea,
1038
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1039
izbucnii iar în hohote si punându-i mâna pe umăr îl împinsei mai încolo cu o neascumă simpatie. „Raderi, ai? zise, tot aşa, râzând el însuşi pe sub mustaţă. Ce vă înveseleşte aşa, dom' profesor?" mă întrebă curios. „Cum, răspunsei, veselia ta!" „Deci mâ găsiţi un om vesel?* „Da, foarte vesel, cunoşti femeile." „Cum sâ nu le cunosc, zise, dacă am avut de-a face cu ele. Şi de fapt tot nu le cunosc..."
Gospodar, puse mâna pc găleţi şi o luarăm agale spre alt copac. Centrul oraşului nostru parcă aţipea sub soarele de iunie. Era atât de liniştit şi somnolent, încât vrăbiile îţi păreau că fac o gălăgie asurzitoare Sau poate totul era în mine somnolent şi numai prezenţa şi istorisirile lui Vintilă mă ţineau treaz şi mă făceau, în mod straniu, sâ simt că oraşul, deşi era dimineaţă şi locuitorii lui demult împrăştiaţi în uzine şi fabrici, prin şcoli şi instituţii, se înţelesesem între ei să rămână toţi în paturi? Da» iată universitatea! Pare pustie! Solemn, ceasul din turnul verde al primăriei începu să bată: erau orele unsprezece.
„Şi cum a fost cu chestia-aia în garaj? îl întrebai pe Vintilă. Când ziseşi că era s-o păţeşti?" „Aveam un prieten, un şofer, începu Vintilă. Era o întrecere mai veche între noi să-l fac eu pe el, sau el pe mine, să crape când mă vede sau când îl văd cu una mai grozavă! Şi întt-o zi mă pomenesc cu el că îmi zice: Vintilă, vino diseară pe la restaurantul «Hailaif», pe la ora zece, fac eu cinste. Nu e prea târziu? zic. Eu mâine-dimineaţă la ora cînci trebuie să fiu în piaţă. Nu, zice, că n-o să stai mult. M-am mirat eu de vorba asta, că n-o să stau muh, dar fără să înţeleg semnificaţia, staţi să vedeţi, li spun nevestei, mâ Tanţo, mă invită şi pe mine Petrache să bem o bere la «Hailaif» (de unde bere, ci ăsta era un restaurant de lux, nu servea la masă decât vinuri), du-re, zice nevastă-mea, dar nu sta mult, că mâine-dimineaţă.,. Tocmai, zk, n-o sâ stau mult! Nici n-am stat, dom* profesor. Intru eu acolo şi dau de Petrache, într-un separeu. Mă îmbrăcasem eu elegant, dar ăsta şi mai şî, era aşa
(câ acum nu mai e, s-a îngrăşat şi a chelit, nu mai dai pe ei nici o ceapă degerată) suplu, costum negru cu batistă în buzunarul din stânga, care ieşea uşor afară, aşa discret, cu vârful ei triunghiular, cravată în culori, şi blond cum era, şi cu ochii albaştri, ziceai că e actoru-âla Rudolf Valentino, şi cum sta cu ţigarea în colţul gurii! Şi în faţa lui, cu o blană pe umeri, dar cu coatele goale şi cu jumătate din sâni desgoliri, o domnişoară... dar ce domnişoară! Aaaau! Cu păru-ăla lung, brunetă, cu ochii-âia mari şi cu gura aia fragedă şi cu dinţii ăia ca nişte perle de mărgăritare, am crezut că leşin!.. / „Era frumoasă?" riseL „Frumoasă, dom* profesor! exclamă Vintilă cu o admiraţie rămasă, după atâţia ani, proaspătă. Ăsta, Petrache, se uita la mine cu ţigarea în colţul gurii şi nici nu vroia să mă prezinte, simţea ce e în mine. Pardon, domnişoară, zic, n-am venit să stau, eram în trecere pe-aici şi l-am văzut pe prietenul meu, sărut mâna, petrecere frumoasă,.. I,a bleanda aia de Petrache nîci nu m-am uitat şi m-am cărat scos din sărite! Avusese dreptate că n-o să stau mult." „De ce n-ai stat mult?" „Cum să stau? Eram furios, dom* profesor, aşa fată nu mai văzusem în viaţa mea. Vă amintiţi întrecerea; îl făcusem şi eu de vreo două ori să crape, ei, acum crăpăm eu, dar ştiţi cum? Nici nu mai vedeam pe unde caic," „Era vreo vampă!" zisei. „Cc vampă, cu gura-aia drăgălaşă si cum sta ea cu blana pe umeri, prinţesă, dom' profesor, cu mâini fine, cu unghiile tăiate scurt şi nedate cu roşu, cunosc eu vampele astea cu unghiile lungi şi ai zice date cu sânge şi pe buze ruj de două degete..." „Astea sunt vampele vulgare, zisei, există şi vampe de înaltă calitate, care arată altfel." „Se poate, nu vă contrazic, dar astea care ziceţi dumneavoastră caută oameni mari, dom' profesor, care le dau bani, le cumpără garsoniere, apartamente, bijuterii... Or> ăsta ce să-i dea ei, Petrache? Un şofer! O masă, două la «Hailaif» şi pe urmă, câh, uitâ-te în portofel, că nu mai ai nici un chior. Or, el a trăit cu ea careva luni.-. Era profesoară de pian, nu
1040
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1041
cum aţi putea crede, vreo fluşturatică, vreo besmeticl,* După câteva luni, Petrache nu prea mai arăta el aşa de mândru. ; Râdeam. S-a terminat, mi-am spus, i-a dat paşaportul.._ Intr-o du pa-masa trece pe la mine şî, Vintilă, zice, am o stricăciune la motor, trebuie să umblu la el, vii să mă ajuţi? îmi făcea plăcere, nu era prima oară când îl ajutam, fiindcă pe vremea aia vroiam să mă calific mecanic auto. Plecăm noi, ajungem la garaj, ne punem salopetele şi începem să lucrăm. Era duminică, a doua zi lui îi trebuia să fie Fordul gata. Mă, zice, nu pleci până nu terminăm... Gara, domne, sunt om de cuvânt, n-o să te las în pană dacă am promis. Cât să fi lucrat noi? Vreun ceas, două? Şi cine intră pe uşa deschisă a garajului? Fata, pianista, dom' profesor! Câ nu vă deranjez, zice, stau şi eu şi mă uit,.. Vă daţi seama, ea venise din proprie iniţiativă, n-avea întâlnire cu Petrache. Şi se aşează pe o bancă de lemn de lângă perete şi începe să schimbe picioarele. Credeţi câ mai ţineam eu minte şuruburile şi mai nimeream bine cu patentul şi cu cheile? Ăsta, Petrache, începe sâ se enerveze. Cum eu stam întins pe spate sub motor, de-acolo de jos beleam ochii pe dedesubt şi când vedeam că iar îşi ridică un picior şi-1 pune peste celălalt, aaau... Nu s-a mai putut face nimic, s-a dus dracu lucru la motor, l-am lăsar aşa cum era, cu piesele brambura şi, rugând-o pe domnişoara să iasă puţin afară, ne-am îmbrăcat... Petrache îmi şopteşte: Vrei să rămâi cu ea aici? Uite, îţi las cheile, încui garajul şi ne vedem mâine după-masă, să continuăm cu motorul. Eu mă uit la el: vorbeşti serios? Foarte serios! zice, şi fără alte vorbe ieşim şi Petrache îi spune fetei, dar adresându-se mie: dragă Vintilă, eşti atât de bun să ui puţină companie domnişoarei, până mă întorc eu să aduc o piesă? Cu plăcere, zic, dacă şi domnişoara binevoieşte să stea în compania mea, care mă voi strădui să fie cât mai plăcută. Da, zice ea, de ce nu, dacă zici câ nu întârzii mult... Nuuu, face Rudolf Valentino fără sâ fie ironic, acuma mă întorc şi te
iau şi mergem la plimbare. Rămân eu singur cu fata, îşi coborî Vintilă vocea făcându-mă atent cu degetul în coastă, să-l urmăresc bine. Domnişoară, zic, prietenul dumneavoastră v-a trădat. De ce? zice. Fiindcă nu se mai întoarce, aşa că dacă prezenţa mea vă cauzează o neplăcere, eu vă conduc până unde doriţi» sau dacă vreţi nu vă conduc şi puteţi sâ plecaţi. Păi unde să mă duc, zice, abia am plecat de-acasă! Am înţeles, donV profesor! Am încuiat garajul pe dinăuntru. Credeţi că i-am zis eu ceva? Singură şi-a aruncat pantofii din picioare şi rochia de pe ea. Aaaau! Pe unde n-am fugărit-o şi n-am prins-o! Unde nu şi-a pus fundul! Pe capota maşinii, în spate pe portbagaj, înăuntru pe banchetă, pe scândura unde îşi schimba mereu picioarele şi eu simţeam că îmi cade motorul pe mine. Ne-am hârjonk noi asa până seara şi odată o aud că îmi spune: Mi-e frică! să nu dea cineva peste noi. Gata! Eu plec. Nu mă conduce, e mai bine! Şi a rămas să-i dau un telefon şi să ne vedem iar. Dom' profesor, ce instinct au femeile, ea c-a plecat când a simţit că trebuie să plece, nevastă-mea că trebuie să vie dupâ mine. în privinţa asta noi suntem orbi şi surzi, n-auzim şi nu vedem nimic. Nici n-a trecut aşa un sfert de oră până m-am îmbrăcat eu şi m-am pieptănat, şi hop olteanca! Ce faci tu aici singur! zice. Cum singur, zic, am lucrat până acuma cu Petrache, el s-a dus până colea să ia o litră dc ţuică să bem şi noi un păhărel şi ne întoarcem acasă, la carâ-te, ce ţi-a venit? Ba nu mă car deloc, hai acasă. Bine, zic, merg şi-acasă... Si mă îndrept spre comutator să sting lumina şi să ieşim. Ia stal aşa, o aud că zice. Ce e chestia-aia acolo pe perete? Ce chestie? Vino încoace şi te uită. Mă apropii eu, mă uit, şi ce văd? în dreptul scândurii, pe perete, două urme foarte bine imprimate de tălpi de picioare de femeie, aşa, cam îndepărtate una de alta, şi îngheţ... Am înţeles imediat. Când o pusesem pe scândura aia, fata se proptise cu picioarele în perete şi cum alergase de colo până colo prin garaj, luase ulei pe tălpi şî tălpile eî se desenaseră
1042 MARIN PREDA J
perfect pe zidul alb, cu călcâie, secul piciorului, degetele, ce mai, J dom1 profesor, se vedea clar ce se petrecuse acolo! Noroc că nici j femeile nu-şi duc simţul lor până la capăt, altfel n-am mai avea | scăpare. Si ce mă întrebi pe mine ce năzbâtii face Petrache în j garajul lui, ham spus, şi am început s-o înjur şi am ieşit repede -l să plecăm. Ce, e garajul meu, treaba lui ce desenează pe pereţi. Aşa sunt şoferii şi marinarii, îşi fee muieri goale pe burtă, pe mâini, dracu să-i pieptene! Asta îşi face pe pereţii garajului! Bine câ nu-şi face pe nas! Două lucruri puteau să mă dea de gol, dar olteanca nu le-a exploatat. Să vadă dacă Petrache se întoarce, cum am spus, cu o litră de ţuică şi al doilea sâ se uite mai aproape la tălpile alea şi să le studieze mai cu atenţie amplasamentul şi vechimea. Amplasamentul arăta că nu dc fantezie erau ele aşa de îndepărtate una de alta, şi dacă te uitai mai aproape puteai, dom* profesor, ca la poliţie, când se studiază amprentele, să constaţi că sunt proaspete, n-aveaî decât să le încerci cu degetul. Ea a simţit că am scos-o repede de-acolo, şi cum vă spusei, au trecut anii şi tot n-a uitat... Că ce-a fost cu chestia aia din garaj! E! cârnaţi! Prinde acuma orbul după cincisprezece ani şi scoate-i ochii! Dar tot nu uită!" „Şi ce-ai făcut pe urmă cu pianista?" „Pianista? M-a secat, dom' profesor! După trei-patru luni mă făcusem galben ca turta de ceară. Şi eram şi eu băiat tânăr, nici nu împlinisem treizeci de ani. Ce simţiţi dumneavoastră după ce beţi un pahar de apă? strigă deodată Vintilă la mine (întrebare retorică, încât nu-i răspunsei). Că v-a fost sete, nu? Şi că nu vă mai e! Ei, fata asta re făcea să simţi că setea era şi mai mare. Te duce la cimitir, dom' profesor. Da* ţineam la ea, mi-era foarte dragă şi i-am găsit eu un oltean (şi aici Vintilă râse unui gând pe care îl ştia numai el), un inginer urât ca dracul, client de-al meu, care când aflase că şi nevastă-mea e olteancă, venea numai la mine şi cumpăra,.. Însurat, dom" inginer? Nu! Păi de ce, bărbat în toată puterea... Nu mă plac femeile, mâ Vintilă, adică alea care îmi plac mie
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1043
ou mâ plac ele, şi viceversa, alea care mă plac nu-mi plac mie. Vă prezint eu, zic, o persoană doritoare, serioasă, bine situată, ştiţi, dom1 inginer, privirea ei e aşa de sfioasă, câ ţi-e milă să-i spui şi un cuvânt, să n-o jigneşti fără să vrei. E o clientă de-a mea, profesoară de pian. Nu vă spun, încheie Vintilă foarte vesel, că s-au luat?" „Chiar?" „Pe cuvânt de onoare!" „Si s-au înţeles bine?" „Perfect! Au şî-un copil, urât şi el, ca şi tat-său... După ce s-a măritat, venea la piaţă si, alo! îi şopteam. Aşa, într-o zi, noi doi... Fiindcă mă ardea iar gândul la ea. Ai văzut vreodată cum răspunde un surd? Cum să răspundă dacă el n-aude! Gata, mi-am zis, ce-a fost, a fost nimic! Sărut mâna doamnă, salutări domnului inginer, mai poftiţi! Asta e viaţa noastră, dom1 profesor. Aşa se scrie istoria!41
Ca şi la început, la deratizare, această primă zi în noua mea muncă fu bogată. Tocmai mă gândeam în tăcere şi pentru întâia oară, ce făcuse Matiida înainte de a se căsători? Evreul ei o luase de fată mare? Când o voce familiară mâ strigă: „Petrini! Noroc! Ce e cu fine, n-ai mai dat nici un semn de viaţă!"
Recunoscui glasul, era al lui Ion Micu, dar îmi văzui de copac şi nici nu-i răspunsei, nici nu-mi întorsei privirea. „Am vorbit cu nevastă-ta la telefon şi am întrebat-o, eşti supărat pe mine? continuă el. N-am înţeles! Tocmai vroiam să te invit să mergem într-o zi la braserie şi să mai stăm de vorbă: sunt totuşi aproape patru ani de când nu ne-am văzut, şi ea mi-a spus câ eşti foarte ocupat. Ocupaţi suntem toţi, totuşi o prietenie trebuie şi ea alimentată, nu sunt alte valori mai mari ca s-o sacrificăm..." Fără să-l iau în seamă, apucai sacul cu var şi mă îndepărtai fără grabă cu Vintilă după mine. Ion Micu ne însoţi, în raza vederii mele îmi dădui seama câ fostul meu prieten se îngrăşase foarte tare şi că, deşî noi mergeam încet, el răsufla greu. Ne oprirăm şi Vintilă puse găleţile jos. Eu înmuiai bidineaua în laptele de var şi începui să albesc cu mişcări calme scoarţa copacului. „Eu nu-mi aduc aminte, reluă Ion Micu
1044
MARIN PREDA
CEI - MAJ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1045
reflexiv şi simulând o candoare senină, să re fi supărat cu ceva. Sper că eşti informat câ Vaintrub a făcut un anumit referat sub presiunea mea. I-am demonstrat de ce era necesar să rişte. Şi cred că n-a fost lipsit de consecinţe favorabile..
La fiecare idee a sa, în mintea mea se formula un răspuns: hai sictir! Fără vreo ranchiună, fără mare resentiment! Absent şi liniştit, în timp ce mâna mi se mişca cu grijă, să pătrundă bine varul prin scoarţa castanului. „Ştii că am plecat şi eu din Universitate... sunt redacror-şef la Luceafărul literar. Nu e o problemă sâ intri şi tu în presa literară, n-ai vrea să ne întâlnim şi să discutăm chestia asta? (Nu, hai sictir!) Eu zic să te gândeşti, dă-mi un telefon... Dar nu întârzia, fiindcă n-are rost... Lucrez cu tot felul de cretini în timp ce valorile se complac în aventuri care nu sunt neapărat obligatorii,.. Mai sunt oameni care ştiu să înfrunte..." Cuvinrele lui aveau în ele ceva prea trivial, prin nefirescul şi lipsa lor de sinceritate, ca să vină din inimă. Era adevărat, însă, că nici eu n-aveam chef să tresar la auzul cuvântului prietenie şi sâ-1 ajut să fie mai convingător. Dimpotrivă, mâna mi se opri deodată şi mâ auzii întrerupându-1 cu dispreţ: „Vintilă, tu îl cunoşti pe acest domn?" Vintilă ghici intenţia mea şi răspunse: „Nu-I cunosc, dom' profesor!" „Păi nici eu nu-l cunosc, exclamai, deşi el are prerenţia că m-ar cunoaşte!*1 „E o copilărie, zise Micu, deasrâ dată cu un glas în care o vagă urmă de umilinţă ar fî trebuit să mă facă să tresar. Dar nu tresârih îmi menţin propunerea", mai spuse şi se îndepărtă.
O lungă tăcere se aşternu apoi între mine şi Vintilă, timp tn care feştelirâm vreo zcce-cîncisprezece copaci. „E o propunere serioasă?" zise el în cele din urmă. „în intenţie", îi spusei. „Adică?!" „Nici el nu ştie ce spune şi ce poate." „Aşa e» dom' profesor! Şi mie mi s-a părut câ e un fel de terchea-ber-chea! Ar vrea el să facă ceva, dar nîci el nu e convins câ o să reuşească. Dar îi place să credeţi dumneavoastră că nu mai poate de prietenia pe care vi-o poartă. Că vrea să vă invite Ia
braserie! Cârnaţi! V-a invitar?!" „Nu!" „Ei, păi vedeţi?? I-aţi răspuns bine: îl cunoşti pe individu-ăsta? Nu-l cunosc! Ei! Nici cu! Bravo, dom' profesor!" „Mergem şi noi acasă?* zisei imândii-mâ la cea?. Vintilă se uită ţi el în căldările goale. „Mergem!" zise. Şi râzând, apucând sacul de var şi căldările în care aruncarăm bidinelele, adăugă cu un regret visător şi melancolic: „mai dă-i în"... Şi ne despărţirăm...
XX
BDeci nevasta se înşeală şi se păstrează", gândii deodată pe drum, surprins. Era o chestie aici, o soluţie a blestematei chestiuni insolubile: ce faci când nu te mai iubeşte nevasta, nici tu n-o mai iubeşti şi e la mijloc un copil? Al dracului Buzdugă! E mai mult ca sigur că la el chestiunea se punea astfel chiar dacă nevasta îl iubea! Ca şi la Vintilă! Ei, da, dar ce te faci dacă nevasta te urăşte! E un sentiment activ, ce zic cu, destructiv, nu mai ai tu margini de manevră prin garaje cu nimfomane cu chipuri drăgălaşe de prinţesă, sau cu cliente care îţi intră în cabinet cu un proces. Fiindcă odată sentimentul de ură instalat între mine şi Matilda, însoţit de certitudinea despărţirii, care mâ putea elibera de această ură şi să mă simt împăcat, mă pomenisem câ uirasem tot timpul de fetiţa mea. Da, plecam, dar Matilda avea să se remărite (cine o putea împiedica?). Şi mai ales cine putea pretinde că n-avea dreptul s-o fiică? Şi în casă avea sâ vină un individ care nu era tata şi avea să stea la masă cu Silvia; individul, ca s-o câştige» o să-i spună ghîocelule, sau îngeraşule, sau Silviuţa, mama ei avea să-l iubească pe acel individ, şi seara, după ce avea s-o culce pe Silvia în părutul ei, sâ se retragă apoi cu el în dormitor şi să adoarmă unul în braţele celuilalr, încleştaţi. Bineînţeles că individul o sâ dorească şi el un copil ai lui, şi Matilda avea sâ i-l facă, iar Silvia va fi cea oropsită, fiindcă mama ei va iubi si pe acest...
1046
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1047
Mintea mi se întuneca şi o ură năpraznicâ se svârcolea îri sufletul meu amorţit împotriva Matildei, a cărei imaginaţie stearpă nu vedea nimic din toate astea şi da busna cu capul înainte fără să presimtă, să-i adie câtuşi de puţin aerul otrăvit al unei asemenea vieţi viitoare. Pentru mine începea să fie clar: Silvia avea s-o iubească pe mama ei (cu sufletul împărţit între ea şî bărbat), cu o gelozie care avea să-i rănească de timpuriu mica ei inimă. Desigur, eu aveam s-o văd, dar cât de des? Şi ea nu va întârzia să mă întrebe: de cc nu vin acasă? De ce altul trebuia să stea mereu acolo şî sâ se plimbe prin faţa ei în pijama? Sau şi mai rău, Silvia să aibă un suflet prea fragil şi să înceapă sâ ţină la acel individ şi, deşi n-avea să uite că are un tată, ceî mat curaţi ani ai ei să şi-i trăiască totuşi mai mult cu el, şi nu cu mine? Imaginaţia mea o vedea jucându-se şi râzând cu acel intrus, care o putea ispiti cu frumoase cadouri, cu mângâieri şi cuvinte sincere de dragoste şi de ocrotire, în care ea sâ nu vadă nimic râu. Şi, într-adevăr, ce rău putea fi în toate acestea? Era cu atât mai rău cu cât Silvia îmi semăna total, adică leit, n-avea nimic dinspre partea maică-sh şi asta în loc să-mi dea certitudinea că orice-ar fi, copilul va rămâne al meu, dimpotrivă, mă neliniştea adânc. Cum adică, mă întrebam, această parte din mine, acest copil care eram eu însumi, să nu trăiască împreună cu mine, să-şi înghită în fiecare zi supa cu ochii la un străin care stătea în faţă pe scaunul tatălui ei, alături de maîcă-sa, cu expresia ei de triumf pe chip, care n-ar fi simţit nimic din nedumeririle fetiţei, nimic din sciziunea clipelor în gândirea ei inocentă, sciziune însă care cu timpul avea să devină traumă, umbră peste copilărie şi adolescenţă, scepticism în viaţă, când ea însăşi avea să se mărite? Există ceva curat în iubire? De ce se mai iubesc oamenii dacă trebuie sâ se despartă? De ce mai fac copii dacă pe urmă îî părăsesc?
Mă hotărâi să rămân în oraş, să mă plimb, să văd cerul, să văd poate oameni fericiţi, să scap de tristeţea care când rămâneam
singur începea să se infiltreze din adâncuri în ritmul totuşi liniştit al inimii mele...
XXI
Da, gândii mai departe, iată deci că despărţindu-mâ de Matiida nu rămâneam deloc liber. Crezusem că puteam opera prin reducere la o idee; că n-am cunoscut-o niciodată pe Matiida, eă n-am iubit-o, că n-am avut nici un copil, că n-am fost închis, ba chiar că nici nu m-am despărţit de ea! Să-mi imaginez, îmi ziceam, că timp de cinci-şase ani am suferit de o amnezie şi am dormir tot timpul, şi poate doar în vis mi s-a părut că am fost profesor la şcoala normală şi am cunoscut pe un oarecare Petrică Nicolau şi pe o anume Matiida, soţia lui, cu care am trăit o istorie turbure. Ei?! Ce era rău aici? Era chiar totul? Această ură pe care tinerii mei ani mi-o făcuseră cadou trebuia aruncată peste bord! Trebuia, de îndată ce mî-am dat scama că Matiida nu mai e Matiida, să încetez să mai sper în reîntoarcerea ei, chiar din prima zî, din clipa când intrând la rudele ei, la acea faimoasă petrecere, când se făcuse câ nu mâ cunoaşte, sâ părăsesc casa ei blestemată şi sâ plec imediat. Revelaţia mea fusese atunci profundă, dar n-o urmasem. Suntem uimiţi când auzim cum doi inşi se despart îndată ce au început sâ trăiască împreună, fără să ne dăm seama câ unul din ei a auzit la celălalt o notă nebănuită, o notă profundă şi rău prevestitoare, care turbura deodată marele cântec care până atunci îl vrăjise. Nu mai pierduse vremea cu speranţa câ această noră discordantă era întâmplătoare şî că putea fî făcută să tacă, fugise. Ba chiar fugise si din acel oraş, ale cărui străzi îi aminteau de ea, în ale cărui parcuri se plimbaseră împreună, al cărui soare avusese o anumită lumină care le scăldase chipurile într-un anumit fel, printre copaci, colţuri de clădiri, poetice treceri prin linişte şi fermecătoare grădini, poteci de dealuri printre turburătoare păduri! în altă parte! Departe, unde totul e nou şi goneşte
1048
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1049
amintirea şi aduce uitarea. Revelaţia mea însă nu mă îndemnase la fugă. Deşi adânc turburat, sufletul meu fusese greoi, robit unei puternice reprezentări, cu toate că iubirea mea pentru ea nu era totală, sau poate tocmai de-aceea... încă de la începutul trezirii mele la viata afectivă o pornisem greşit, gata să mă căsătoresc cu Nineta, şi apoi reprimind-o pe Trădătoarea Căprioară, care cel puţin isi plătise cu viaţa deruta... N-aveam insă de ce să mâ plâng, fiindcă avusesem totuşi Ia timp revelaţia disarmo-niei vieţii în care eram atras. Putea fi şi mai rău, ba chiar râul total, adică să nu am nici o revelaţie, să trăiesc într-o perpetuă nedumerire şi suferinţă şi să mă trezesc prea târziu, când n-aş mai fi avut douăzeci şi şapte dc ani, ci patruzeci sau şaizeci. Se poate oare muri cu gândul câ viaţa ra a fost un lung şir de eşecuri? Numai dacă ai compensat-o printr-un cinism priapic, ca Vintilă, neiertând nici o femeie care ţi-ar fi ieşit în cale, plus concepţia despre căsătorie a numitului Buzdugă. Poţi atunci arunca în urmă un lung hohot de râs, viaţa e o comedie! Da, dar pentru asta trebuie să fii un comedian, s-o trăieşti adică doar în suprafaţa ei, care, desigur, e plană, lăsând sâ ricoşeze pe deasupra ei orice fel de lovitură: nu te atinge şi la bătrâneţe poţi râde şi sâfaci cu ochiul... Ce-ar fi să părăsesc şi eu oraşul? mâ întrebai. Dar nu descoperii în mine nîcî un ecou care sâ mă tacă să tresar şi gândul să prindă aripi. Am fost, în el, fericir cu Matilda, apoi nefericit. Ce vină au frumoasele lui case tcncuîte cu medievalele lui nuanţe de roşu stins, de galben-vernil, cu streaşinile lui de ţiglă şi cu turlele lui cu acoperişurile din plăcuţe verzi amestecate cu altele, culoarea aurului? Micile şî întortocheatele lui străzi, totdeauna bine pietruite şi niciodată murdare, pe lângă trotuarele cărora, când ploua, apa susura curată la vale ca nişte mici pârâiaşe de munte? Minusculele lui prăvălii cu vitrine cu cadre de neon de toate culorile în care găseai doar câteva lucruri de vânzare, dar de a căror calitate nu se îndoia nimeni? Cu liceul în care mi-am petrecut... cu
Universitatea... Da, iac-o* frumoasă clădire... Un doctorat, luat aici, nu era mai prejos, dacă nu mai presus decât... (Ah, da, şi trecerea mea prin Universitate fiisese un vis?) Ce vină avea oraşul meu că nimerise în el o femeie turbulentă, străină de tradiţiile lui vechi, în care familiile se desfăceau greu şi cultul copiilor trăia pe deasupra oricăror căderi? Şi că tocmai cu această străină vrusesem eu sâ întemeiez una?
Neîndoielnic, Universitatea existase, fusesem în ea, student, apoi asistent la Filozofie, în ea cunoscusem şi mă împrietenisem cu un coleg numit Ion Micu. Dar acea braserie existase oare? Ia sâ verificăm... Da, cc bizar, a existat, iar-o... la să intrăm, poate chiar o să găsesc în colţul ştîut pe acest fost prieten la care ţinusem arat de mult şi pe micuţa lui damă, sa petite femme* cu trăsături de statuetă veche, care învăţa sanscrira. O fi învăţat-o? O fi făcut progrese?
Intrai şi dintr-o ochire îi zării acolo, în stânga, aşezaţi pe bancheta roşie, care făcea un colţ cu peretele sub două aplice cu patru lumânări galbene şi văzui de departe pe masa albă sticle dc bere şi filtrul lui Ion Micu. însemna că îşi mâncase halca sa sângerândă de carne, le genie du christianisme, şi ajunsese Ia filtru. La al câtelea? Fără ezitare, dar fără vreun interes, o luai într-acolo printre mese şi mă apropiai: „Deranjez?"* îl întrebai. Tresărirâ amândoi cu putere, de surpriză, chipul mat al Clarei deveni stacojiu, Ion Micu se zbătu să se ridice în picioare, cât pe-aci să răstoarne filtrul, se ridică, îmi întinse mâna: „Petrini, cum sâ deranjezi, ia loc, de când te aşteptăm... Am venit special de la prânz şî tocmai discutam şi cu Clara, vine sau nu vîne? Nu mai ştiam sigur dacă ţi-am spus sâ vii chiar azi, mi s-a părut că ţi-am spus, dar fiindcă m-ai luat tare, m-am-zăpăcit şi*...
Mâ aşezai şi rămăsei Tăcut. Fără s-o privesc direct, Clara mi se păru insignifiantă, iar mintea, gândurile ei, în care desigur se amestecau cuvinte din sanscrită, fără noimă. Doar zăpăceala
1050
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1051
fostului meu prieten, când ridicase privirea şi mă văzu, stârni în mine un vag interes, o îndepărtată întrebare: chiar se bucură că mă vede? S-a întâmplat ceva cu el după acea convorbire telefonică în care surpriza îl făcuse lamentabil? Când se arătase mirat că sunt liber? Mirat, adică, fiindcă îmi auzea glasuh ca şi cum ar fl auzit cum o fantomă a cuiva demult dispărut îi vorbea în receptor? Curiozitatea e cea din urmă care ne părăseşte, ba chiar nu ne părăseşte deloc, ne însoţeşte până în ultimele clipe ale vieţii, când suntem curioşi să vedem: ei, cum murim...?! Ce ni se întâmplă, ei, ia să vedem, chiar e adevărat, murim?! Da, văzusem acest lucru, înţepeneala, nemişcarea, forma fără viaţă, gura tăcută a poetului care încetase să ne înjure, având doar viziunea nasului său mare de care noi aveam sâ râdem după moartea sa şi iubita la care se gândea ca un borfaş Ia ceasul unui lord, şi cum se ciocneau în carnea lui drezine şi caii aveau atac de cord...
„Mai ţhaduci aminte? zise Ion Micu prins de o intensă dorinţă de a reînvia întâlnirile noastre. Berea eămă^uieşte! Şi ce face atunci filtrul?" „Destupă, zise Clara» si mi se păru că disting în glasul ei ceva nou, o nădejde proaspătă că apariţia mea, încărcată de grele experienţe, va schimba, poate, viaţa monotonă a bărbatului ei, prinsă între această cămăşuialâ şi destupate de care nu se săturase, dar ar fi vrut, dacă se putea, s-o schimbe, cu toate că legea ci, dibuită în vechile rostiri sanscrite, îi spunea că schimbările nu sunt în bine Hai, zise ea, sâ-1 ascultam pe Victor."
Micuţa statuetă, care chiar îmi plăcuse odată, vroia acum să-I asculte pe Victor! Destupă! Eu spusesem asta pe-atunci, şi iată, în mod naiv vroia sâ redevin vesel, să potenţez adică iarăşi prin prezenţa mea afecţiunea ei bleaga pentru bărbatu-său, care, desigur, îi spusese că sunt liber şi totuşi nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să-mi dea un telefon... Avusese dreptate Matiida! Era doar o aparenţă a ceva care putea fi idealizat, nimic mai
S   mult, fiindcă nu găsise în ea nici măcar o cât de vagă putere care s-o îndemne să facă un gest şi să ridice un recepror... S   Desigur, discutaseră între ei şi probabil că el îi dăduse un con-S   semn, pe care ea nu îndr-Az.nUf      ojlcf Ei, ce consemn? Să ■   evite, adicâ un ins căreia un moment dat dispăruse Dispărut m  să rămână! Biată aparenţă, vrei acum să-l asculţi pe Victor! S-a întâmplat ceva între timp? Mă uitai la ea direct şi mâ mirai că avusesem cândva visul diafan s-o ţin vreodată în braţe. Ce sâ ţii în braţe? Mă ispitise gândul că întreaga ei fiinţă e numai spirit şi că dacă aş fi iubit-o m-aş fi spiritualizat şi eu... Izbucnii în râs la acest gând şi ei se uitară la mine alarmaţi, derutaţi chiar, chipul bucălat şi alb al lui Ion Micu se făcu liliachiu. De ce râdeam?!
„Râde, zise Clara, cu farmecul ei discret de altădată, cu liniştita autoironie, probabil că am spus ceva ridicol!" „Nu poţi aşa, stanţepede, să-i ceri unui om să-ţi vorbească despre un lucru a cărui oroare el vrea, poate, s-o uite", confirmă Ion Micu. „îmi cer scuze, se bâlbâi Clara (şî roşi la rândul ei), sunt o proastă, dar eu totdeauna am văzut în Victor un om puternic, care ştie sâ-şi apere ceea ce e mai de preţ în el în faţa torţionarului...1* „Epoca noastră, o întrerupse Ion Micu, cu glas liniştit şi protector, să n-o jignească, a dovedit că perfidia torţionarului e diferită de a brutei de altădată, care, hă, punea aşa mâna pe gârbaci şi dâ-i! Acum el gândeşte şi asta îi vine dintr-o prise de conscîence că reprezintă şi el ceva, nu numai tu, ba chiar crede că îţi e superior, fiindcă cl c cu masele, care nu l-au pus acolo de florile mărului, ci tocmai ca să te stârpească pe rine... (Domnu |enică, ceru el chelnerului care se apropiase, mai adu un filtru, o ceaşcă şi bere...) Napoleon a zis că nu există idei care să reziste în fata tunurilor. Iar eu spun că nu există idei care să reziste în faţa unui torţionar conştient. Mie nu mi s-a întâmplat, dar s-a întâmplat altora, ai citit,.. Ai o mamă pe care o iubeşti, sau un copil. Tu rezişti! Dar când te ameninţă că o
1052
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1053
sâ-ţi împuşte mama sau copilul (şi tu stii că simt în stare s-o facă!), ei. ce idee mai poate rezista în fata unei asemenea viziuni eosmaresti! Tunul poate să strivească o mulţime în agitaţie revoluţionară (cum a făcut Napoleon asezândn-le, araste tunuri, pe acoperişuri), dar nu mor roţi, şi ideea rezistă, e amânată pentru mai târziu. Dar când tu, marele Buharin, îţi recunoşti singur o vină imaginară în faţa tribunalului, ce se mai alege dc ideile tale? Nimic, neantul, mori fără idei.
Şi zicând acestea se zbătu să-şi tragă picioarele de sub masă, se ridică greoi şi cu o expresie crispată, clipind des, stăpânit de o iritare plictisită, ca totdeauna când nu înţelegea sau se prefăcea câ nu înţelege ceva, şi o luă încet spre perdeaua roşie din fundul braseriei. „Are dreptate, zise Clara după ce râmaserăm singuri, roruşi... Vreau să spun, reluă ea fără să mă privească, văzând că tac, nu toţi oamenii sunt nişte buharinh.. In sensul câ nu sunt toţi mari personalităţi politice şi.
Si mai ce? Vroia să spună că oamenii de rând erau cruţaţi, că în orice caz lor nu li se aplicau astfel de metode radicale? De pildă* mie; mi se aplicaseră?! Tăcui mai departe. „Şi ce mai faci? zise ea, şi privirile ni se întâlniră o clipă, apoi a ei se deturna» De ce nu ne-ai dat şi nouă un relefon?" „V-am dat", zisei. „Da, ştiu, zise precipitată, dar Ion mi-a spus că i-ai vorbit într-un mod straniu. E explicabil, a zis el, să-l lăsăm să se reînveţe cu ideea că e liber..." „Da, da", îngânai eu, gândind: statueta a învăţat să mintă. „Trebuie să-ţi fie foarte greu că nu mai poţi preda la Universirate!" „Da, foarte greu!" „Dar probabil că te compensezi lucrând acasă!11 (Deci Ion nu-i spusese unde mâ văzuse lucrând? Sau îi spusese şi statueta trecea discret peste asta? Sau credea că dupâ aceea mă înfundam în vechile mele studii? Desigur, eram un om puternic, care ştia să-şî apere ce avea mai de preţ...) „Da, da, mă compensez acasă", îngânai mai departe. „Ai glasul schimbat14, zise de astă dată cu o umbră de afecţiune. „Nu, zisei, ţi se pare.'4 „Ba nu, insistă, îţi cunosc
glasul, e ceva schimbat." „Ce este?" zise Micu, revenind şi zbătându-se iarăşi să se aşeze. Era curios de ce îi trebuiau lui atâtea mişcări până intra pe banchetă. Nu stiu ce tot făcea cu picioarele, parcă ar fi găsit sub masă câini, sau miei, sau purcei, care i se svârcoleau sub tălpi, şi el ridica genunchii, îi lovea, şi trupul şi mâinile participau svâcnind şi trecea mult până ce totul se liniştea... „Zic că Victor are glasul schimbat, îi răspunse Clara. Ţie nu ţi se pare?" „Să mori simţind că odată cu tine îţi mor şi ideile, iată o ruptură între existenţă şi esenţă pe care martirii celor două milenii ale erei noastre n-au cunoscut-o", zise Micu în sfârşit instalat înaintea filtrului şi a scrumierei sale pline de mucuri şi cenuşă.
XXII
Gândirea aceasta îi venise pesemne după ce, sau poate în timp ce scăpa de presiunea vezicii urinare, căci acum era foarte calm, crisparea îi dispăruse, ca si iritarea plictisită. Arăta aşa cum îmi plăcuse odinioară, când avusese un ascendent asupra mea, pe care îl pierduse apoi odată conferenţimd despre „unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăliţului" şi apoi pierduse şi ce mai rămăsese din el când se arătase „mirat" că ieşisem din închisoare. Gravitatea responsabilă cu care vorbea ca şi la început nu-mi maî spunea însă astăzi nimic, nu mai mâ fascina. Fiindcă cel mai uşor pentru un om care are obişnuinţa gândirii este să aibă dreptate, şî cel mai greu să te facă să simţi că are şi o acoperire sau măcar o nelinişte sau rezervă interioară dictată în cazul lui de conştiinţa fisurării fiinţei sale. Fără sâ parcurgă cu el o atât de lungă experienţă cum parcursesem eu cu el, Matilda îl intuise de la prima întâlnire, şi provocările ei de atunci, care mi se păruseră şi chiar erau grosolane, nu fuseseră mai puţin eficace, deşi în acele clipe Ion Micu păruse că el o studiază pe Matilda, şi nu Matilda pe el. Iar Clara fusese pradă uşoară. Mă gândeam acum cât de
1054
MARIN PREDA
CEL MAJ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1055
fericit aş fî fost azi să-i pot spune că avusese dreptate, sâ-i mărturisesc adică un lucru de preţ, că nu numai câ o iubeam, dar ea îmi rămăsese şi singurul prieten adevărat. Car de departe mergea nostalgia mea! Matiida nu-mi ftisese niciodată prietenă şi nu-mi va fi, deşi se arătase atunci geloasă că ţineam încă atât de tare la Ion Micu. „Te înşeli, îi spusei, astfel de rupturi între existenţă şi esenţă au existat în toate timpurile şi vor mai exista. Suntem doar ceva mai mult decât alţii victimele credinţei câ cxîstă progres în conştiinţe, pentru ca realitatea brutală să ne trezească şi să filozofăm în mod naiv că ceea ce nî se întâmplă nouă nu s-a mai întâmplat niciodată." „Da, cred acest lucru, zise Micu neclintit, fiindcă nimeni nu murea până acum simţind în conştiinţa lui care se stingea o ridicare din umeri, nepăsătoare, a neantului, Aşa-zisa vrăjitoare pe care Inchiziţia o ardea pe rug îl avea totuşi pe Dumnezeu în gând în timp ce o învăluiau flăcările..." „Sau pe Diavol", zise Clara. „E acelaşi lucru, zise Ion Micu, Dumnezeu şi Diavolul sunt în eternitate fraţi.*1 Clara spuse că marele poet şi filozof punea un „şi dacă41 dubitativ înaintea acestei idei: „Şi dacă în eternitate Dumnezeu şi Lucifer sunt fraţi?" Atunci eu spusei că bogomilismul e mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte relaţiile dintre Dumnezeu şi Lucifer şi că în lumea de azi ar fi mai bine dacă oamenii din această parte a pământului unde trăim noi, bulgarii şi alţi vecini, ar recunoaşte în mod raţional adevărul acestei vechi erezii. Dumnezeu a avut doi copii, nu unul, pe Satanail şi MihaiL Satanail, revoltându-se contra tatălui, a creat pământul şi pe om, adică trupul lui, şi nu Dumnezeu, căruia îi datorăm doar sufletul. Suntem un fel de compromis între răsculatul Satanail şi tatăl său. Cel de-al doilea fiu, Mihail (Cristos) n-a reuşit să-l facă pe om să se lepede de partea sa satanică. Ar fi mai bine să ne recunoaştem satanismul, poate l-am practica mai puţin. ^\dică o erezie din erezie, zise Micu, Nu putem. Compromisul e inextricabil, chiar dacă Cristos a eşuat. Nici
Dumnezeu n-a murit, nici Satanail n-a fost aruncat în tartar. Numai Crist a murit de-a binelea. Nu bei o bere?" zise Micu turnându-mi în pahar. Băuî, şi avui sentimentul că totul putea fi ca altădată, dar această iluzie nu dură mai mult de câteva clipe. „Deci, zisei, acum eşti redactor-şef la Luceafărul literar! Şi l-ai distrus pe Amâicăliţului?"
N-o spusei cu ironie, ci cu o împăcată nepăsare şî începui să mă uit peste mesele pline ale frumoasei braserii, cu gândul la discuţia de neuitat pe care o avusesem cu el în acea zi, când vrusesem sâ plec de Ia facultate si el cheltuise o multitudine de argumente să mă împiedice s-o fac. Avusese dreptate, nu din partea aceea mă pândea hazardul. Indiferent ce-aş fi făcut, scrisoarea din Paris tot n-aş fî putut s-o împiedic să vie. E drept că rupând contactul cu studenţii mei poate n-ar fî apărut „caietele", dacă ar fi să cred că aceste caiete hau împiedicat pe primul-secretar Mircea să mă apere până la capăt. Astăzi nu mai credeam acest lucru dacă mâ gândeam bine, dată fiind puterea pe care acest om dovedise că o avea, iar el ştia câ o are. Da, dar vroise să şi-o păstreze intactă; gândul că generalul ar fî putut trimite caietele la Bucureşti dacă ar fî continuat presiunea asupra lui îl mrburase.
„Lucrurile sunt mai complicate, zise Ion Micu reflectând. Ai văzut, grupul deviatorilor a fost lichidat, dar LC şi adjunctul lui au reuşit să scape. Totuşi, îi are acum în coastă pe I.V. şî soţia lui, care a ajuns şefă de secţie în CC. la Direcţia propagandei şi agitaţiei, la litere şi arte. Se pare că scriitorii au prins curaj, ea li—1 inspiră, şi tensiunea e în creştere. Se vorbeşte de o mare şedinţă care trebuie sâ aibă loc la nivelul înalt cu conducerea Uniunii Scriitorilor şi pe care l.C. n-o poate evita: va fi atacat secretarul general al Uniunii, omul pus acolo de LC, un demagog ordinar, o nulitate notorie. Voi participa şi eu, şi acolo o sâ-1 distrug pe Amâicăliţului prin ricoşeu, lovind tare în acest secretar general, care îl susţine." „Şi cum de a scăpat
1056
MARIN PREDA
CEI, MAT IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1057
LC?" îl întrebai. (Eram curios să aflu, fiindcă LC se ocupa în Biroul Politic de cultură şi învăţământ şi, desigur, de la el veneau toace ordinele, inclusiv interdicţia împotriva celor ca mine de a mai putea preda la vreo catedră.) „Cred că a scăpat trădându-i la timp pc ceilalţi!" „Făcea şi cl parte din grup?" „Desigur, zise Ion Micu. în acel grup el avea grupul lui... Au scăpat toţi, dar părerea mea e că nu pentru multă vreme fiindcă interesul majorităţii din C.C. e să nu se vadă că deviatorii au fost numeroşi." „Şi au fost?" „Au cam fost, zise Micu, şi râse sincopat şi îndelung, cu privirea sriclind de o bizară satisfacţie, ca şi când ar fi fost bine că acei deviatori fuseseră mai numeroşi decât sc credea. Lichidarea lor, continuă Micu, se va face un pic mai târziu si sub altă denumire, de pildă, de cosmopoliţi, sau şi mai bine, de împăciuitorişri, depinde ce boală va fi atunci la modă." „Atunci, zîsei> tot fără ironie, e bine, vei reuşi să-l distrugi pe Amăicăliţului." „Nu prea, zise Ion Micu reflectând, fiindcă acest pic de care vorbeam în politică are o dimensiune în timp variabilă. Poate să fie la anu, dar poare sâ fie şi peste cinci sau şapte ani. „Important e, reluai, că va fi! Contele de Monte Cristo a aşteptat douăzeci de ani." „Da, râse d iar, dar în acest timp îţi iese pârul prin căciulă." „Oricum, insistai, este exclus ca indivizii în cauză sâ nu ştie ce-i aşteaptă şi ca atare nu mai ţi-e frică de ei.14 „Asta e adevărat, conveni el, pot pentru ca să spun câ unii din subalternii lui LC. chiar îmi fac curte, şi însuşi LC. m-a numit mintenaş, după deviere, redactor-şef, ceea ce ar fi de natura să mă determine sa uit ce mi-a făcut. Aş uita, dar nu pot-.." „De ce?" „Stii tu de ce, zise el. Sunt lucruri care nu se uită." „Adică?1* stăruii. „Sunt două lucruri pe care mi le-a făcut nu atât mie, sau nu numai mie, ţi le-am spus atunci, dar nu le-ai reţinut gravitatea ireparabilă. Acum o să le înţelegi mai bine." „Ba am reţinut gravitatea lor ireparabilă", răspunsei. „Nu, ai reţinut doar că eu am căzut, câ sunt un laş şi ai încetat sâ mai ţii la mine ca altădată."
Trecuse la atac, ca şi când s-ar fi dovedit între timp cu prisosinţă că n-a fosr un laş şi avea acum resentimente împotriva cttturor celor care îl blamaseră- 11 lăsai să creadă ce vrea, înţelegând în acelaşi timp de ce nu-i mai era acum frică să stea cu mine de vorbă într-o braserie: situaţia se schimbase, puternicul .personaj pe care îl înfruntase odată în aula Universităţii si care îi făcuse „două lucruri" (eu ştiam numai unul) fusese zgâlţâit, şi destinul său de lider, pecetluit, chiar dacă poza lui va mai continua o vreme să apară purtată de mulţime la manifestaţii şi numele lui să nu lipsească din lista marilor protocoale. Dar n-ar fi fost mai bine, îmi trecu prin minte, ca Ion Micu să-l fi înfruntat în continuare, în loc sa se sperie? Nu-i pusei întrebarea, eram curios sâ aud maî întâi acel „ai doilea" lucru pe care i-1 făcuse LC.
Dar Ion Micu tăcea, iritat şi vindicativ. Nu rupsei tăcerea, îmi dădui seama că încă mai ţineam la el, dacă, în ciuda antipatiei pe care mi-o inspira starea lui de spirit, continuam sâ beau bere acolo în loc să mă ridic şi sâ plec. Se ridică el, repetând însă cu mai puţine mişcări zbaterea ieşirii şi apoi a întoarcerii la masă, timp în care între mine şi Clara nu se rosti nici un cuvânt: era limpede, ţinea la el, pentru ea Ion nu fusese un laş, ai fi zis chiar, văzându-i chipul, că şi ea purta ranchiună celor care îl judecaseră fără cruţare, printre care mă numărasem şi eu, deşi îi eram prieten şi ar fi trebuit să-l înţeleg. lata» gândeam, sentimenre care ne marchează pentru totdeauna, prietenia mea cu ei se rupsese de fapt de-atunci şi mai supravieţuise datorită obişnuinţei... De aceea, poate, arestarea mea nu-i-.. Asa se explica „mirarea"? In fond, era acelaşi lucru, o laşitate reînnoită sub masca unei prietenii de a cărei pierdere tot eu eram vinovat,..
„Primul lucru pe care mi l-a făcut, de neiertat, începu Micu, a fost să lovească în idealul meu, care nu e numai al meu, că trebuie să schimbăm în adânc natura umană şi sâ trecem de la
1058
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1059
relaţiile pe bază de conflict, de luptă între indivizi, la relaţii de colaborare, visul umanitarii. Asta nu înseamnă că vom putea să suprimăm inegalitatea dintre indivizi, unul, de pildă, e idiot din naştere şi dacă spune o prostie care are consecinţe sociale, noi trebuie să ne astupăm urechile. A fost cazul lui LC., a cărui prostie spusă în aula Universităţii nu era o prostie inocentă, dată fiind funcţia lui înaltă. In loc să înghită şi sâ se corecteze, uită câ avem idealuri comune şi abuzează de puterea pe care o deţine în numele lor, şi mă ameninţă cu închisoarea... Or, eu nu pot sâ suport sâ fiu închis de către ai mei, dacă n-am călcat legile..." „Da, zisei, vâzându-1 că se oprise, mi-aduc aminte de acest punct de vedere al tău, ţi-ai pierde credinţa pentru care ţi-ai riscat viaţa, dar nu ştiu dacă ţi-am pus o întrebare: chiar te-a ameninţat? Era adică reală pentru tine această primejdie?" „O, da! în închisoare am primit vestea că am fost exclus din partid, în timp ce torţionarul mă croia cu garbaciul. Am suportat zicându-mi că se făcuse o greşeală şi nu eram liber să mâ apăr. Era o dramă a noastră. înainte de a fi arestat, legătura mea superioară mi-a cerut sâ-i dau nişte adrese. Asta încălca legile conspirativităţii şi am refuzat. După 23 August am fost reprimit, nu fără să mi se reproşeze că n-am respectat disciplina de partid. Şi a fost râu sau bine că n-am respectat-o? am întrebat- Nu mi s-a răspuns, dar mi s-a dat totuşi carnetul. Când se va scrie istoria, o să aflăm multe, nu există prin defi-niţie istorie fără întâmplări sublime sau tragice. Da, dar asta e altceva, eram închişi, se puteau comite erori, după luarea puterii erorile trebuiesc însă îndreptate de urgenţă, fiindcă ele au consecinţe pentru întregul popor, nu numai pentru un pumn de oameni, câţi eram noi în ilegalitate. Şi nu prin ameninţări împotriva celor care le semnalează. Vorbeşte stricat limba acestui popor şi ne îndeamnă pe noi sâ învăţăm limba rusă. Ne îndeamnă nu e cuvântul potrivit, dar sâ zicem că faptul în sine era rezonabil, nu strică sâ înveţi limba lui
Dostoievski, a lui Tolstoi şi a lui I^nin. Da, de acord, dar nu itu trebuie s-o spui. Aşa? Ei, lasă că te ţin eu minte, şi-a zis, şî m-a ţinut minte." „Totuşi, nu mi-ai răspuns clar din ce ai dedus că te-a ameninţat cu închisoarea?"
Ion Micu nu-mi răspunse. Pe chipul lui ghicii o gândire a ceva de neînţeles, care se vroia elocventă: ştia el din ce a dedus şi trebuia crezut fără să i se pună întrebări. Sunt şi lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea. „Putea să mă scoată din Universitate şi din cultură, continuă Ion Micu ca şi când întrebarea mea nici n-ar fi fost pusă, ar fi fost un abuz de putere, m-aş fi descurcat. El a preferat să fiică o crimă. A trecut de la ameninţare la fapte: dacă nu execuţi ordinul să ţii o anumită conferinţă, vei fî dat afară din partid pentru indisciplină (ai mai fost dat afară pentru asta, greşeala n-a fost ştearsă din dosarul tău) şi se va cerceta apoi de alte organe dacă e întâmplător faptul că ataci cu violenţă şî iei în deriziune şi cu cinism poezia şi poeţii angajaţi în slujba construirii socialismului. Ţine conferinţa ca să dovedeşti contrariul."
îi fuseseră spuse toate acestea, sau le gândise doar el? Era cert că luase în deriziune poezia lui Amâicăliţului, că acela se plânsese direct lui LC. şi că acesta din urmă îi ceruse să ţină o astfel de conferinţă, dar restul? Putea fi adevărată şi extensiunea de la un caz particular, un anumit poet, la „poeţii" şi de Ia o anumită poezie a cuiva la poezia tuturor care... Dar i se formulaseră chiar ameninţările? Putea fi adevărat că nu chiar, dar i se sugeraseră? Ei, şi? Avea să afle el vreodată, de aici înainte, dacă aceste ameninţări ar fi fost traduse în fapte, în cazul în care nu s-ar fi supus? „Cunoşti vreun precedent?" îl întrebai. „Da, răspunse. Mai multe! O mulţime! Adică mulţimear.Nu înţelesei această deturnare de sensuri. Vreun paradox? „Spune-mi şi .mie unul cunoscut." „Nu c nici unul, zise. Dacă ar fi fost unul singur, eu aş fi riscat şi as fi acceptat sâ fiu al doilea» fireşte nu
1060
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1061
alături de un reacţionar. Ar fi urmat al treilea, al patrulea../ „Nu înţeleg!" ziseî. „Faptul că nu există nici unul ţine de intuiţia colectivă, care îţi şopteşte că dacă vei fi primul, nu va urma al doilea, al treilea, eţetera, şi vei rămâne singurul. Singur nu.se acceptă, fără să mai spun că în cazul meu ar fi apărut şi coloratura tragică despre care ţi-am vorbit. Poate că aş fi acceptat şi acest risc, pe care înfruntându-1 ori aş fi ieşit învingător (puţin probabil, ţi-am explicat data trecută de ce), ori m-aş fî sinucis. Dar singur? In timp ce «afară» aş fi fost «demascat»? Nu! Iată în ce constă crima Iui I.C Pe un climat de adeziune a maselor la un ideal social revoluţionar, cl introduce ameninţarea, care face (plasat între aceste două realităţi, adeziune şi represiune), imposibilă gândirea ta liberă şi opoziţia faţă de abuzuri."
Rămăsei stupefiat pomenindu-mă că îi dădeam dreptate, deşi simţeam în forul meu interior că nu av^a. „Exces de pre-r supoziţii, spusei în cele din urmă şi amintindu-mi de discuţia Iui cu Matilda adăugai: ostreţe! Nu pot să presupun că adeziunea maselor e totală, asta ar fi imposibil, şi nu pot să presupun că eşti singurul care n-ai fi acceptat să 'fii umilit." „Ascultă, Petrini, schimbă el, parcă deodată şi cu energie, unghiul de atac. Sâ-ţi povestesc ceva. Când aî fost arestat tu, nu s-au cumulat în conştiinţa mea fapte care sâ-mi dovedească mie însumi câ ai fi nevinovat, ci dimpotrivă, câ eşti tn mod obiectiv vinovat, adică fără voia ta, în sensul că nu în mod conştient ai fî săvârşit vreo acţiune contrarevoluţionara, fiindcă te cunoşteam că eşti un om cinstit. Dar tu ai un temperament care te domină şi o gândire formată la şcoala liberalismului burghez, care ne dădea iluzia libertăţii totale de gândire prin faptul că această orânduire burgheză ne sugera, încă de Ia apariţia conştiinţei de sine, că e o orânduire naturală şi mai ales eternă. Dacă ai fî aflat, de pildă, în anii studenţiei că un comunist a fost arestat, nu te-ai fi mirat, ţi s-ar fi părut natural Ei bine, noului-născut de astăzi o să i se pară natural când va auzi în viitor că un anticomunist
a fost arestat. Ba chiar anticomunismul lui i se va părea absurd, de neînţeles şi se va întreba dacă nu cumva e nebun, în această perioadă de tranziţie, liberalismul tău, deşi subiectiv, nu a făcut din tine un anticomunist (sunt eu martor în acest sens!), în mod obiectiv te-a plasat în categoria reacţionarilor, fie că ai vrut, fie că n-ai vrur, şi eu ştiu câ n-ai vrur, şi dacă aş fi fost chemat la procesul tău aş fi depus mărturie, de care, dc altfel, nu s-ar fi ţinut seama, că eşti nevinovat: am şi depus, am fost chemat sâ dau o declaraţie şi am dat-o exact în acest sens, fiindcă fără să ştiu ce e în dosarul tău eram convins că n-ai făcut nimic. Acest concept, a fî tn mod obiectiv vinovat, e o aberaţie, n-are nici o legătură cu legile justiţiei, dar tu ştii câ în perioadele de criză roate vechile concepte ori se clatină, ori sunt înlocuite cu altele care exprimă necesităţile de moment ale revoluţiei. în viitor sc va renunţa la ele. Am fost foarte afectat, am discutat şi cu Vaintrub, care mi-a spus ce se cerea de la el în legătură cu caietele tale. L-am convins să rişte şi să facă un referat care să nu ţină seama dc ce concepţie despre lume reiese din ele. El zice câ aşa a făcut şi n-am dubii, e un om îndrăzneţ şi sincer. Totuşi, condamnarea ta m-a pus pc gânduri (nu văd de ce să-ţi ascund acest lucru!). Trei ani! Petrini o fî făcut totuşi vreo prostie. (Şi aici Ion Micu ridică din umeri vrând parcă să spună: cum putem şti, dacă omul a dispărut, care e adevărul?) Sunt sigur că la fel ai fi gândit şi tu, ca toată lu?near că o fi fheut el ceva, degeaba nu bau arestat. Iară deci ce se gândeşte afară, în timp ce tu eşti înăuntru. Şi deşi tu ai fost acolo şi afli acum ce se gândea afară, continui să faci supoziţia că dacă l-aş fi înfruntat mai departe pe I.C. acţiunea aceasta a mea ar fi avut vreun ecou. Iar I.C. ştia şi el acest lucru şi ştia câ voi accepta umilirea. Iată încă o dată în ce constă crima lui..." „Cel puţin tu, Victor, deşi ai suferit (şi poate ai trăit chiar un coşmar!), nu ai fost umilit în tine însuţi", zise Clara.
1062
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1063
Reieşea că fusese mai bine de mine decât de el. Dar nu ta acest lucru mă gândeam, ci la conceptul de a fi în modobiectm vinovat, ceva nou, în care Ion Micu, deşi nu credea, găsea c$ e o lege a perioadei de tranziţie. „Eu cunosc altă lege, pe baza căreia am fost condamnat, zisei, şi anume, aceea de a fi mai necesar înăuntru decât afară. De ce tocmai tu, asta nu e aşa de important, poţi fi tu sau altul, oricine, şi nu neapărat pe baza unei vinovăţii reale poţi nimeri acolo, sau pe baza unei nevinovăţii să rămâi liber. Degeaba sunteţi voi precauţi, dacă va fi să-ţi iasă un număr câştigător, nici măcar nu se va ţine seama că eşti vinovat. Caietele mele n-au jucat nici un rol în ce mâ priveşte, mi-au fost înapoiate. Eu am făcut parte din banda Sumanelor negre, şi nu pentru cine ştie ce mâzgăleli în nişte caiete filozofice am fost condamnat, ci pentru terorism săvârşit în numita bandă. Voi o să picaţi (dacă o să picaţi!) în cu totul altceva, ce-o fî atunci nu se poate prevedea, surpriza va fi, când te vei trezi acolo, totală. Sunteţi nişte nevinovaţi închipuiţi, adică..."
Dar mă oprii citind pc chipul lui Ion Micu iritarea lui obişnuită când nu sesiza un sens şi înţelesei că spusele mele îi păreau a fi ale unuia care crede că dacă a păţit el ceva, o să păţească şi ceilalţi, deci o simplă obsesie de om marcat de o anumită experienţă prin care trecuse şi îi ameninţa şî pe alţii că vor păţi Ia fel. în mod paradoxal nu putea admite în sinea lui o astfel de viziune, deşi întregul eşafodaj pe care şi-1 construise în apărarea sa de învinuirea că fusese un laş nu era străin dc ceea ce îi spuneam eu. Credea sincer că dacă ar fi fost arestat, ar fi fost condamnat exact pentru ceea ce făcuse, adică pentru luarea în deriziune a poeziei şi poeţilor care... în timp ce eu eram convins că s-ar fi trezit acuzat de cu totul altceva.. * „Ceea ce nu înţeleg unii, zise el ca şi când n-ar fi auzit ce-i spusesem, e câ în epoca noastră tragicul nu mai e cu putinţă şi că, astfel, tragedia e mai mare, pentru că s-a degradat şi, odată cu ea, noi înşine. Tragicul e sublim prin definiţie, dar în zilele noastre
sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod straniu, dispare, deşi există."
Tresârii. De unde ştia? Pentru această intuiţie extraordinară, care mie îmi amintea de ceva, încetai sa-l mai consider vinovat de laşitate, intuind şi eu câ suferea pentru căderea lui, de care, judecândud după aceste cuvinte, era pe deplin conştient. „Ai dreptate, îi spusei, puţini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conştiinţei noastre şi acceptând brutalitatea existenţei să nu renunţe la idealurile lor, dar sâ fie totuşi preveniţi că aceste idealuri sunt irealizabile... Să vă povestesc un fapt, continuat eu căutând în amintire. Dar hai să bem.
Clara se învioră, Ion Micu, cu chipul alterat de neaşteptata mea renunţare de a mai vedea în faţa ochilor un om culpabil, turnă bere şi se pregăti să mă asculte. „Dispare, deşî există, reflectai. Prin asta eu înţeleg că, neîncetând sâ existe, totuşi dispare» nu mai e de găsit, adică nu mai e trăit... Dar cu nici o antenă a sufletului nostru nu-1 mai putem readuce, pentru că realmente nu mai există... Formidabil! Intr-o zi se îmbolnăveşte printre noi un legionar. Foarte grav, dizenterie, dar una rea... Eram într-o închisoare dc tranzit, din mine ne trimitea la Canal, dar plecarea întârzia. Nu se uita nimeni la el că trăgea să moară, un asa-zis medic dădu din umeri, nu avea paturi de spital să-l scoată din celulă, îl părăsi acolo, să moară sau să trăiască, - un legionar mai puţin întrucât putea asta să intereseze pe cineva? Bolnavul zăcea cu ochii închişi şi cu fălcile încleştate de inanîţie, fiindcă nu mai putea mânca singur, nu mai putea să ţină lingura în mână- Nu mai putea vorbi. Şi atunci sc aşeză lângă el pe pat un comunist, implicat în grupul Pătrăşcanu, evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Ştia bocete de o frumuseţe care te înfiora, cântece tragice de despărţire, de dor,
1064
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1065
de nuntă, unde sublime, altele brutale şi groteşti, cum nu auzise nimeni niciodată. Visul lui era sâ fie eliberat şi sâ fie nurnitşef la un institut pe care el bar crea şi I-ar îmbogăţi cu aceste comori imprimându-le pe plăci, căci suferea că o să treacă timpul (clătina mereu din cap şi ofta), nimeni, spunea, n-avea să le imprime şi se vor pierde. Şi puse mâna pe lingură şi pe casrron şi începu să-i dcscleşteze muribundului fălcile şi să-i dea să mănânce. Da, îi dădea, dar ăla pe urmă făcea pe el şi împuţea celula. Folcloristul, ca să nu-l mai împiedicăm să se mai ocupe de ef, îl desbrăca, îl spăla, îl ştergea la cur... îi dădea ceaiuri, îi dădea din propria lui raţie îi ştergea gura, care nu reţinea toată mâncarea, îi spăla singur pantalonii, care în permanenţă erau murdăriţi de diaree... Şi într-o zi muribundul deschise ochii, revenind la viaţă. Dar tot nu putea mânca singur şi nu putea vorbi. încetul cu încetul, însă, se mai însdrâveni şi la un moment dat înţeleserăm că bolnavul se străduia să mişte buzele, să spună ceva. Ne apropîarâm de patul lui. Folcloristul îi pândea chipul, să-l audă vorbind, fiindcă asta ar fi însemnat că omul lui scăpase din ghearele morţii, câ, adică, mergea hotărât spre vindecare şi că stăruinţele lui nu fuseseră zadarnice. Şi noi, curioşi ce-o să zică. Ei, ce-o să zică? Chipul salvatorului iradia de bucurie, căci bolnavul îşi holbase ochii spre el şi numai la el se uita. Nu cl îl salvase? Şi reuşi să bâiguie şi avu un rictus care îi strâmbă buzele palide: du-te în p... mă-ti de jidan! Asta îi spuse şi cu forţa pe care o mai avu scrâşni şi din dinţi. Ne retraserăm imediat îngreţoşaţi şi îl luarăm de-acolo si pe bietul folclorist, care se întrista din ziua aceea şi deveni tăcut. Nu ne mai cântă, înceră să mai sufere de soarta frumoaselor cântece pe care le ştia, ceva plumburiu i se aşternuse pe chip ca o mască urâtă. îl încurajarăm: dă-1 in mâ-sa de stârpitură, nu-l mai îngriji, lasâ-1 sâ moară. însă el continuă să-i dea să mănânce cu lingura, însă cu o silă pe chip, aş putea zice cu o desnădejde scârbită, o tristeţe întunecată, fără lumină, parcă ar fi gândit:
omul este iremediabil. Parcă ar fi raţionat: omul e pierdut şi cum şi eu sunt om, nici eu n-am scăpare."
* „Foarte interesant, zise Clara în tăcerea care se lasă. Aceste jocuri, presupun, pot fi mai mari decât oricare altele, vreau să spun, cu consecinţe foarte adânci în conştiinţă, dacă cel implicat nu poate, cum am înţeles, trece peste ele... Chiar n-a trecut? Ce s-a mai întâmplat cu folcloristul?" „Nu mai ştiu nimic nici de el, nici de cel pe care îl salvase, fiindcă ne-am împrăştiat Ia Canal..„Sunt anumite lucruri peste care nu poţi trece, zise Ion Micu pe gânduri, după cum sunt altele care văzute dinafară par mai rele, dar nu ne ating..."
Tăcui mai departe, apoi îmi ridicai privirea, le spusei să mă scuze, dar trebuia să plec, şi mă ridicai. „Victor, zise Ion Micu rîdicându-se şi el (şi de astă data nu mi se mai păru grotescă zbaterea lui de a ieşi de la masă), te conduc puţin..." Şi mă conduse câteva sute de metri pe bulevard, vorbindu-mî simplu şi cu afecţiunea de odinioară de necesitatea de a ne revedea de-aici înainte regulat... „E necesar, zise, o să-ri explic... Sunt lucruri care se petrec, nu dintre cele mai bune, şi care pot fi prevenite... Părerea mea e că putem acţiona, dar pentru asta trebuie să le cunoaştem..." „Bine, îi spusei, ca sa-I împiedic să fie din ce în ce mai afectuos, cum simţeam, bine, Ioane, am acuma nişte treburi, după ce termin cu ele, o sâ-ţi dau un relefon", gândind câ n-o s-o fac curând, sau poate, cine şrie, chiar am s-o fac...
XXIII
Deci totul a existat, gândii conrinuându-mi plimbarea, a existat şi Matilda, şi mai ales există o fetiţă numită Silvia, pe care va trebui s-o părăsesc, să n-o mai văd decât din când în când, şî încă asta va depinde de Matilda, care dacă ea va socoti câ „am eşuat" n-o voi mai vedea-o deloc şi numele meu nu se va mai pronunţa în raţa ei. Abandonez! Cum sâ abandonez?!
1066
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 10(37
Dar ce pot face? Da, mi se sugerase o soluţie pentru mine: ce-ar fi mai bine daca aş muri? zisese Matiida, adăugând că mi-ar pune şi ea pe piept o floricică. Simţii cum tristeţea pe care o alungasem în întâlnirea cu Ion Micu revine şi cum cedează apoi unui nou sentiment necunoscut mie şi pe care nud înţelesesem nichxlată, dar înţelesei acum că asta trebuie să fie: să nu poţi găsi o soluţie, să te simţi încolţit, să nu poţi accepta (sau mai bine zis să fii împins cu o putere inexorabilă sâ nu poti accepta)* să abandonezi (purtam în fiinţa mea căldura, tandreţea, braţele încolăcite pe gâtul meu ale unei făpturi minunate, Silvia), dar nici să trăieşti văzând chipul urii, silindu-mă să-l îndur îii veşnicie şi fără scăpare, ca şi când aş fî fost împins pe poarta pc care scrie lasciatiogni speranza, voi che'ntrate... Starea mea avea un nume: disperare! Mă aşezai pe o bancă şi îmi luai capul în mâini. Chiar totul e pierdut? mâ întrebai. De unde pornisem? Da, îmi aminteam, din ziua când acceptasem să lucrez la deratizare, sub imperiul unei adânci căderi, al unui straniu gând de sfidare, al unei satisfacţii asemanâtoatc celei pe care ţi-o dă răzbunarea, al unei certitudini că pedepseşti, condamni" pe cineva, fiind vizitat de gândul că toţi vor plăti şi nu se vor putea spăla de dispreţul meu, chiar dacă acum trăiesc ca vitele în păşune şî pasc şi li se parc că sunt liberi şi fericiţi.. - totul se plăteşte şi vina colectivă nu va face mai uşoara suferinţa individului, careva urma. lată deci semnificaţia amorţirii sufletului meu, în care zăcuse speranţa că eat Matiida, va fi alături de mine. Cum să fie dacă eu însumi descoperisem abia acum înţelesul acestei stranii amorţiri?
Mâ ridicai şi pornii spre casă. Simţeam pentru întâia oară suflul rece al singurătăţii iremediabile şi aveam revelaţia că eram departe de a semăna, Matiida şi cu mine, cu Acojocăriţei şi muierea lui, la aceia spectacolul pe care şi-1 dădeau lor înşile si vecinilor era o comedie cu care poate se distrau, în timp ce peste noi, dincolo de cuvintele care se spuneau, oricât de grele,
se deschidea tot mai mult, ca în basme, borta vânturilor negre ale nenorocirii. Dacă n-aş fi iubit copilul, totul ar fi fost chiar firesc, nu eram nici primii şi nici ultimii care nu se înţelegeau şi trebuiau sâ se despartă. „Văd, îi spusei Matildei, că nu iubeşti acest copil, nu te gândeşti că va suferi. Silvia e un copil deosebit ţi cel puţin până se face mare ar trebui ferit de blestemul părinţilor.*4 „Blestemul eşti tu, care ai dorit încă dinainte de a se fi născut s-o arunci într-o prăpastie", repetă ea această obsesie care în aceste clipe mi se păru înspăimântătoare. „Blestemul e în capul tău, îi răspunsei, dacă eşti în stare, după atâta timp, să-mi atribui sentimente pe care nu le-am avut." „Tocmai de aceea, ca sâ te uite, trebuie să-ţi iei gândul de la noi. Sper că n-o să-l imiţi pe Petrică şi sâ te agăţi de mine doi ani. Te avertizez că nu vei reuşi/' „Ba da! strigai. Nu abandonez nimic!" „Divorţul se va termina în două săptămâni, te avertizez. Sunt pregătită, am şi vorbit cu cine trebuie!" „Ei, şî? Nu există lege care să mă împiedice să-mi văd copilul!" „Ai să vezi că există!"
Mă oprii, mirat de seninătatea cu care, actor şî implicat în acelaşi timp în rol, alimentam şi urmăream ca spectator această ireală dramă. Ce-i făcuse el acestei femei? mă întrebai din sală, în timp ce pe scenă ştiam perfect de bine ce-i făcusem. Cuvintele? Da, din ele venise obsesia neverosimilă. Cuvintele, ele loviseră şî făcuseră o rană care nu se mai vindeca. îmi amintii dc o istorie cu un leu bolnav şi un pădurar. Acesra din urmă îi spusese: „Ei, ce-ai ajuns, prăpăditulc? Aşa arată regele animalelor?'1 I-eul îi spusese: „Ai o secure în mână! Ix>veşte-mâ cu ea după ceafă." Pădurarul îl lovise. După un timp se întâlnesc din nou, leul vindecat. „Pune mâna, îi zise el pădurarului, aici la mine după ceafă." Pădurarul puse mâna şi dădu de o coajă groasă, „Dă-o jos", zise leul. Pădurarul o dădu jos: „Ai văzut? relua regele animalelor. Rana pe care mi-ai făcut-o tu cu securea s-a vindecat. Dar rana pe care mi-ai făcut-o cu vorba nu, şi nici n-o sâ se vindece!" Şi 1-a cruţat pe om, pierzandu-se în adâncul
1068
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1069
pădurii. Marilda se simţise loviră în trufia ei ca o leoaică, şi cu toate că dorise să uite, nu putuse. Nu avea şi superbia leului de a cruţa, şi vroia sâ lovească tocmai acum când îşi dăduse seama că sunt slab. Chiar se grăbea (divorţul va dura două săptămâni!), nu cumva să-mi revin şi să devin primejdios! 5* totuşi timp de trei ani mă aşteptase. Da, dar puterea unui gând poate ţine în cleşte sufletul cuiva şi o viaţă întreagă şi nu-l slăbeşte decât în moarte sau odată cu nimicirea celui care i-a prins astfel sufletul. Cuvintele, devenite stranie obsesie: vroia să mă identific cu înţelesul pe care li-1 dădea ea» nu era nici o îndoială, înţelesul lor ar fi izbucnit indiferent de ce soartă aş fi avut parte; spiritul ei destructiv s-ar fi pus în mişcare oricum, chiar dacă aş fi urcat pe spirala celei mai strălucite cariere. Da, totul era pierdut, rrebuia sâ plătesc.
A doua zi după prânz mă pomenii cu Tasia în casă, care îmi spuse că Matilda a plecat pentru câteva zile la Bucureşti şi a rugat-o sâ aibă grijă de Silvia. „Ia Bucureşti?! mă mirai. Ce sâ caute acolo?" „Nu ştiu, zise Tasia în timp ce îmbrăca fetiţa, nu mi-a spus." Şi continuă să vâre într-o plasă lucruri de-ale copilului. „Dar ce faci acolo?" zisei. „Aşa mi-a spus Matilda, s-o iau pe Silvia la noi cât lipseşte ea." „Nici vorbă, lasă copilul aici, sau crezî că eu şi Ana nu suntem în stare sâ avem grîjă de ea?" „Am crezut că aşa v-aţi înţeles", zise Tasia mirată. „Cum, să ne fi înţeles dacă nici nu mi-a spus că pleacă!" „Bine, treaba voastră-" „Ta-taaa, zise atunci Silvia, ci mergem la plimbare?" „Mergem, dar întâi du-te şi te culcă.1*
Intrai în bibliotecă, închisei uşa şi mă aşezai la birou cu capul pe braţe. Glasul Silviei mă picnise, când spusese ta-taaa, căci astfel îi ieşea eî acest cuvânt din gură, nu scurr, tata, nici inexpresiv, nici alintat» nici răzgâiat, ci ca o mică notă muzicală, pură ca un izvor în care chemarea era cântată şi legănată şi învăluită într-o tandreţe celestă. Şi parcă ar fi fost pe deplin conştientă de magia cuvânmlui-melodie, fiindcă întâi îl lăsa să
iic auzit, făcea o pauză şi abia apoi spunea ce vroia de la tata. Tlneori nu vroia nimic! Nu mai urmau alte cuvinte. Cu neputinţă de evitat certitudinea că această melodie nu era doar a .glasului ei, cî a fragilei ei simţiri, a micului ei suflet» căci mai auzisem copii spunând mamă şi tată, dar nici unul ca ea, şi aş fi putut să i-1 disting chiar în înaltul cosmos, dintr-o multitudine de alte glasuri ale ruturor copiilor care s-ar urca în vastul univers. Ce ne ţine în viaţă, altceva? Nu facem totul ca această melodie să nu piară de pe pământ şi să rămână mereu în noi ca o armă supremă împotriva soartei?
Valul trecu, intrai în baie, mâ uitai în oglindă, îmi spălai cu apă rece trăsăturile strâmbate şi ochii turburi şi revenii lângă Tasia. Dar ca ghici ceva şi o lungă tăcere se aşternu. întru târziu zise: „De, Victore! Bine-ar fi să vă împăcaţi! Zic şi eu aşa, dar cine poate să ştie ce se întâmplă între doi inşi când rămân singuri?"
Şi se ridică şi plecă.
XXIV
Iar cu începui sâ mâ plimb încet prin frumosul apartament. Ce-o fi făcând ea la Bucureşti? mă întrebai. Şi ce fac eu singur până se întoarce? Aveam nevoie de ea, să apucăm amândoi mai departe de otgonul de ură care ne lega şi să tragem de el cu toate puterile până îl vom rupe. Fiindcă simţeam câ altfel n-o pot părăsi, deşi ieri mi se păruse că eram liber. Plecând, rămâneam înlănţuiţi, iar ea, cu fetiţa alături, ar fi jubilat de ura mea neputincioasă, mai liberă decât mine. Iar dincolo de toate acestea ar fi stăruit înmine, devenind obsesie, întrebarea încăpăţânată: ce era de fapt în inima acestei femei? Fiindcă nu puteam admite - şi întrebarea aceasta mî se punea nealterată, totdeauna când rămâneam singur, chiar şi ascultând istorisirile vesele ale lui Vintilă, chiar şi când, crezând că uit, mi se întâmpla să râd în hohote - nicî una din cauzele pe care le întrezăream stând
1070
MARIN PREDA
CEL MAI TUBfT DINTRE PĂMÂNTENI 1071
dc vorbă cu ea. Era fascinant: într-o zi mi-a spus: „eşti pe jumătate mort". Asta mă limpezea, atunci chiar totul devenea simplu şi firesc, şi viaţa mea împreună cu ea, imposibilă. Repede însă, chiar a doua zi când n-o mai vedeam, certitudinea aceasta se spulbera. De ce? Nu mai înţelegeam cine îi alimenta ura. Eu?! Prin ce? Ştiam ce înseamnă să nu mai iubeşti, asta mi se păruse totdeauna simplu şi firesc, să-i spui cuiva sau să ţi se spună: nu te mai iubesc. în clipa aceea înstrăinarea celuilalt ţi se transmitea, cum mi se întâmplase mie atunci, în faţa Universităţii, cu Căprioara. Ce dracu poţi sâ mai faci cu cineva care nu te mai iubeşte! la uite! Se şi vede, nu mai e acelaşi chip pe care îl ştiai* care se lumina când te vedea, ai cărui ochi străluceai] întâlnindu-i pe-ai tăi, a cărui gură avea un contur dulce, un surâs... Nu mai sunt toate acestea. S-a dus! A murit! Ceea ce ştiai tu îţî rămânea în inimă nealterat; ce poţi face când cineva nu mai e? Melancolia care năvăleşte asupra ta e blândă şi învăluitoare, puterea ta de a iubi rămâne neatinsă, întrebările care vin ulterior nu au mare putere, chiar dacă afli că ai fost trădat. Ce înseamnă trădarea? E o formă urâtă de a ţi sc spune câ nu mai eşti iubit. Urâtă, desigur, te poate ispiti să te răzbuni, frumoasă» s-o iubeşti mai departe, chiar dacă ştii câ nu va mai fi nimic. Uitarea însă vine oricum, şi acest lucru îl simţi cu certitudine şi simţi chiar o bucurie că eşti liber de cineva care, desigur, nu te-a iubit prea tare din moment ce a putut să te părăsească. Mai bine! Adio!... Balayer mes amours, avec leur tremolo, balayerpour toujoun, je repars â zero! Da, dar ura? Poţi cânta la fel de patetic şi jubilator: Balayer la haine? Cum?! încercaţi! Essayez donc repartir a zero!. *.
Deschisei încet uşa camerei unde dormea Silvia, s-o trezesc şi să ieşim. „Ce c cu tine, îi spusei, tu n-ai dormit deloc!" „Ba am dormit, dar nu mult", mărturisi ea, ca să împace şi minciuna şi adevărul: vrusese să doarmă, dar nu putuse. Mă aşezai pe marginea patului şi, prefăcându-mă că n-o privesc direct,
* contemplai în tăcere, cu pleoapele pe jumătate închise. ■.Ta-taaa!" zise. Era o chemare, dc astă dată am simţit că vrea să spună ceva. „Da, tată!'* murmurai. „Ta-taaa, reluă, eu când te văd că vii la mine şi te aşezi pe pat, mă uit la tine... şi... şi
ştiu ce să-ţi mai spun"-.. De câtva timp nu mai dormea pe brânci, se făcuse mai vioaie şi abia aştepta să mă întorc acasă şi s-o iau la plimbare. Nu era prea voinica, curând o dureau „piscioalele" (o dureau sau îi plăcea în braţe?), şi îi plăcea mai ales, când se întâmpla sâ am şi treabă în oraş, să intru în marea librărie din centru, sau sâ cumpăr ceva din vreun magazin. „Şi ce-ai vrea tu să-mi spui şi nu mai şti! ce?" o întrebai. „Ta-taaa, zise, mergem la cişmar?" Scânteia gândirii ei ţâşnise câteva clipe, dar apoi uitase, poate că nici nu ştiuse că exprimase atât de limpede neputinţa ei de a da glas a ceea ce simţea când mă vedea lângă patul ei. „Mergem, tată, zisei. Bine că mi-ai adus aminte!" Asta se întâmplase acum câteva zile, dar nu observasem că i-ar fi plăcut mica dugheană a „eişmarului". Uite că îi plăcuse şi, ca odinioară copilului Creangă, îi plăcea şi ei să-l vadâ iar pe acest nou Ciorpec, aşezat pe scăunelul lui, chel ca şi acela, mustăcios si înconjurat de calapoade şi de rafturi de încălţăminte dată la reparat. „Sus! o îndemnai. Hai să ne îmbrăcăm!"
Se ridică şi legânându-sc ca o râţuşcă mi se lăsa în braţe. Avea şi ea pijama! Dulapul ei, cu rochiţele, şosetele, încălţămintea, toate minuscule, aşezate în ordine pe rafturi. Mă lăsai în genunchi s-o ajut să se îmbrace, îi scosei aşa-zişii pantaloni ai pijamalei, din care ea îşi trase picioarele, sprijinindu-se cu o mână de umărul meu, apoi o îmbrăcai cu o rochiţă albă cu buline albastre care îmi plăcea inie şi în care părul ei încă blond se încurcă şi i se încurcară şi braţele încercând să nimerească singură mânecile (nimerea pe alături şî nu-şi corecta mişcarea până nu vedea că braţul îi ieşea tot gol prin aer şi ni se amestecară la amândoi mâinile din pricina impulsurilor ei foarte neprecise, dar svâcnite, care o făceau ca nici când îi îndreptam
1072
MARIN PREDA
CFJ. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1073
eu mâna spre golul mânecii să nu nimerească iar anapoda),^ încheiai cataramele de la sandale si crezui că era gata. Nu, că s-o pieptăn! „Unde ţi-e pieptenele?!" „Nu ştiu", zise. „Cum nu ştii, tată mare şi nu ştii unde îţi sunt obiectele tale de toaletă?" vBa da", zîse, şi se duse şi trase foarte sigură un sertar şi Iul de-acolo pieptenele. „Păi vezi? Ziceai că nu ştii? Ia te rog să nu te răsfeţi!" O întorsci cu spatele şi începui s-o pieptăn, „Adu-mi o fundă să-ţi leg părul!" Nu, ca să-i fac codiţe! WE prea complicat, îi spusei, uite ce bine îţi stă aşa cu părul legat la ceafă, te face şî pe tine mai mare."
îi privii chipul şi pentru întâia oara, văzând-o din profil, văzui profilul meu, dar un profil de vis... Rămăsei tăcut, stăpânit de un sentiment de triumf. Dacă seamănă cu mine întru romi, şi în temperamentul ei, va trage spre mine orice s-ar întâmpla, îmi spusei. Am pentru ce trăi şi alţi copii nu voi mai face! Nu va fi o fată isterică şi voi veghea să nu-mi repete eşecurile. Va plăcea şi o voi învăţa sâ aştepte şi sâ aleagă, chiar dacă va fi să i se întâmple să fie izolată în adolescenţa ei, cum mi s-a întâmplat mie. O s-o văd zilnic dimineaţa, fie şi doar câteva minute, când o sâ înceapă sâ meargă la şcoală. Da, voi face parte dintre acei care, despărţiţi ca şi mine de... „Ta-taaa! La ce te gândeşti?" Tresării şi mâ ridicai. „Mâ gândeam că nu mai ai mult şi te duci şi ru la şcoală", îi spusei. „Cât mai am?H „Hm! Vreo trei ani!" „Mi-arâţi şî mie şcoala?" „Cam devreme, reflectai, mai e până atufici!11 „Păi ziseşi că nu mai c mult!" Izbucnii în râs! Aşa erai lat-o sesizând o contradicţie! îi răspunsei câ nu mai are mult dacă te gândeşti că avusese şi ea odată două săptămâni, pe urmăolună, când o botezam, pe urmă... Şi tăcui.., Pe urmă tatăl ei fusese trimis în minele de plumb...
„Ta-taaa, când împlinesc eu patru ani?" mă întrebă apoi după ce ieşirăm din casă. „Peste vreo două luni - aşa!" „Şi ce-mi cumperi?" „Nu-ţi cumpăr nimic» îi răspunsei eu supărat, gândind; îa te uită» de pe acum ştie că trebuie sâ i se cumpere...
îti cumpăr o minge!" îi spusei, „Păi minge am!" „O păpuşă ■mare!" „Păi am şi păpuşă!... Ta-taaa, ci sâ-mi cumperi o trotinetă." Surâsei. Când punea un ci înaintea cuvintelor era la ea semn de mare tandreţe. „Buie, şi să-ţi cumpăr, îi spusei. Dar unde ai văzut tu o trotinetă?" „în parc, la copii!" Ai fî crezut, auzindu-i felul cum rostise „la copii" câ îi vedea pe aceştia cu detaşare, ca şi când ea, în orice caz, nu mai era copil.
în mod ciudat, singurătatea mea cu ea se accentua, dar era senină şi dulce. Gândul la maică-sa de asemenea se lumina, brutalitatea răului a cărui apăsare îmi amorţea sufletul se detaşa de Matilda, Acest rău nu mi se mai părea o emanaţie a voinţei ei deliberate - de a trăi în el şi de a mi-1 transmite, ci ceva străin, cu care ea nu putea să lupte. împreună, mi se parca că se confunda cu natura ei inrimă şi jubila trăindu-1, aşa cum jubilează cei ce iubesc, cu Silvia mi se părea că maică-sa e nefericită şi că suferea urându-şi bărbatul. Asta mâ făcea să uit, ca să tresar totdeauna la întoarcere, când descopeream că nici vorbă de suferinţă la Matilda, şî în nici un caz nefericire. Clipe grele, fiindcă descopeream mereu cum de fiecare dată mi se furişa în inimă, nedorită, speranţa unei apropieri. Cu atât mai violentă şi mai urată era ciocnirea care urma, I-ua ferita în braţe şi o copleşea cu duioşii insistente şi ostentative, o ţinea tot timpul pe lângă ea, o chema în bucătărie... Eu nu mai existam, încerca, adică, s-o facă să uite cu cine a fost la plimbare, sâ-i arate deci că numai ea, mama ei, o iubea cu adevărat, ceea ce se şi înrâmpla (cel puţin în aparenţă), fiindcă greu mai prindeam după aceea privirea copilului si până a doua zi nu mai auzeam decât rar mica ei melodie, şi atunci doar în şoaptă şi numai când maică-sa o mai slăbea... O iubea pe maică-sa? Neîndoielnic, şi Silvia mâ uita cu adevărat în prezenţa ei, dar eu şrîam (fiindcă începusem să observ) că atunci când o luam la plimbare puternica forţă dc atracţie a Matildei înceta, nu-i pomenea niciodată numclej nu zicea „vreau la mama", sau sâ dorească, fărâ s-o spună, să se întoarcă mai repede acasă şi s-o
1074
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1075
vadă, şi mica melodie pe care Silvia o ţinea penrru mine ascunsă în sufle: reînvia. Mă purtam însă cu ea fără efuziune, pentru a nu-i scinda de pe acum fragila eî simţire. Mi se strângea însă inima şi mă întrebam dacă nu se şi scindase când vedeam, la întoarcere, cum privirea ci atrasă de prezenţa mamei nu mă mâi vedea... Ce se va întâmpla, îmi spuneam, când nu voi mai fi zilnic în casă, şi când (nu mai aveam nici o îndoială) Matilda îi va spune fără urmă de ezitare: tatăl tău te-a părăsit? Copilul va afla ce e minciuna fiindcă eu îi voi spune câ n-am părăsit-o si n-o voi părăsi niciodată... pusă între tată şi mama, pe cine va crede? Desigur, întâi pe ea, fiindcă avea dovada» da' si eu eram una... Atât de mică, silită să înţeleagă ceea ce nu putea fi încă înţeles!
O dusei de astă dată direct în parc „la copii", spunându-i că pc la „cişmar" o să trecem la înroarcere. Ne aşezarăm pe scaune şi deschisei o revistă de filozofie pe care o cumpărasem în trecere, de la un chioşc. O simţii însă dc îndată câ se rîdîcâ şi o văzui îndreptându-se spre un băiat care fără s-o cunoască o chema, dar nu-l auzisem rostind vreun cuvânt. Parcul era plin de cărucioare, bunici, părinţi tineri, îngrijitoare plictisite că la această oră nici un soldat nu-şi tăcuse apariţia, se opri la mică distanţă de el şi se uitară unul la altul, ca şi când s-ar fi pomenit fiecare în faţa unei oglinzi. Un timp tăcură încremeniţi, cerce-lându-se fără sâ înţeleagă nimic, dar cl veni apoi mai aproape şi îi spuse ceva. Ce anume? Ea îi răspunse şi îl părăsi, băiatul se răsuci într-un picior şi dispăru. Cc mesaj îi transmisese? Secret mare, Silvia se aşeză cuminte lângă mine şi nu zise câtva timp nimic. Redeschisei revista. Nu era nici un fel de filozofie în ea, articole despre imperialism, care a ajuns în faza sa ultimă> când a început să putrezească, despre primul nostru cincinal şi altele de acest gen... „Ta-taaa, zise Silvia, în partea ailaltă a parcului au dat drumul la căluşei" Aha! Deci ăsta era mesajul! „Bine, tată, mergem", şi mă ridicai şi lâsai revista pe bancă.
Erau amestecaţi cu trăsuri cu patru locuri, iar ceva mai încolo scaune sburătoare, învârtite de un motor vechi care pufăia şi trosnea parcă ar fi tăiat lemne. Numai căluşeii, ca pe vremuri, erau pusi în mişcare de un cal, care alerga şi el pe lângă cei din lemn, dând foarte des din cap, şi sfornăind vesel, ca şi când şi-ar fi dat seama că omuleţii pe care îi plimba în cerc nu ştîau ce e un cal adevărat şi vroia să le arate- Când cursa se opri, o ridicai pe Silvia în braţe şi o pusei într-o trăsură. Avui de îndată strania senzaţie câ o s-o pierd când o văzui amestecată cu încă alţi trei, şi calul, punându-şi capul în piept şi făcând o închipuire de săritură, îşi reluă cursa, şi chipul Silviei începu sâ treacă pe lângă mine ca o părere Gata, nu mai era a mea, intrase şi ea în această lume care îţi dădea senzaţia că zbori şi te va duce departe într-o călătorie miraculoasă şi fără sfârşi r7 când de fapt ea te întorcea în fiecare clipă înapoi în cerc, mereu înapoi în jurul axei lui, stătea pe loc, deşi punea totul în mişcare şi în curând sc va opri! Călătoria s-a terminat, gata, jos, c rândul altora! Credeam că o să strige de bucurie ca alţii, dar ea stătea tăcută, atât de mică, desigur nusperiară, dar nici veselă că zbura. Şi dacă lanţul trăsurii se rupe? mâ pomenii întrebându-mă şi dacă nu se ţine bine şi o să cadă? Şi o strigai, dar nu mă auzi, fiindcă văzusem că chiar nu se ţînea: „Silvia, apucâ-te cu mâna de trăsură!" Mi se părea că nu se mai termină şi că goana calului se înteţeşte, îi auzeam clopoţeii de la gât clinchetind şi sforăitul lui de încântare, căci era bine hrănit, gras, deşi cam bătrân, însă mişcarea îi plăcea şi lui... Uneori se prefăcea că vrea să-i muşte pe copii şi îşi pleca lungul lui cap într-o parte, prins în inima lui dc cal de o ciudată efuziune pentru mogâldeţele acelea din jur, care de când trăia el nu mai creşteau deloc... Altădată, în timp ce alerga, cânta o goarnă, acum goarna încetase, dar lui îi cânta încă pesemne în urechi de era atât de exuberant... Fără să i se spună ceva, începu să-şi înmoaie elanul şi apoi se opri singur. Timpul cursei se înscrisese demult în memoria lui
1076
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1077
şi ştia, desigur, când se Termina. Copiii se dădură jos unii încă veseli, alţii fără prea mare chef, în timp ce cei ce aşteptau, înghesuindu-se de nerăbdare, umplură trăsurile şi încălecară căluşeii de lemn. „Ţi-a plăcut, tată?" o întrebai pe Silvia luând-o în braţe. „Da!" „Mai vrei o dată?" Avu o ezitare... „Mai târziu!" zise. înţelesei că nu se omorâse de plăcere şi că doar curiozitatea fusese mare.
în mijlocul parcului era un havuz, aproape un lac, plin de lebede, iar alături, ridicat puţin pe o coastă de deal, un local care servea bere, gustări, cafele, îngheţată, prăjituri. Mă aşezai cu fiica mea la o masă. „O bere pentru mine, îi cerui chelnerului şi..„Şi pentru domnişoara o îngheţată", mă completa el. „Poate vrei o prăjitură?" o întrebai. Dădu din cap: nu! „Ta-taaa, zise ca, după ce chelnerul se îndepărtă, tu eşti răguşit!" Tresării. Şi mie mi se păruse când dădusem comanda, îmi auzisem glasul, ceva străin, puţin spre bas, o clipă. Tuşii. „Şi acum mai sunt răguşit?" „Da„." Tuşii din nou. „Dar acum?" „1-a fel..." „Cine ştie ce-o ft, zisei, oî fi răcit şi cu nu simt... Mănâncă încet îngheţata* să nu răceşti şi tu..."
Îmi aprinsei o ţigare cu berea înainte, în timp ce Silvia îşi sărbătorea parcă îngheţata, făcea elipse mari cu braţele, scotea limba, răsucea linguriţa în aer... Bine, gândii, dacă într-o zi o să mă întrebe unde lucrez, ce-o sâ-i spun? într-o zi când o să înceapă sâ se ducă la şcoală,.. Aşa mici, copiii încep să se laude cu părinţii lor. Tata e doctor, tata e inginer, maistru, mama e arhitectă... Dar tatăl? Tatăl tău ce e? fii? Ce e?!,.. Ar putea Ion Micu, la cl în redacţie..,? „Ta-taaa, la ce te gândeşti iar?" „Ascultă, mă înfuriai, ce faci tu cu îngheţata aia?" „O mănânc!" „Nu s-ar zice! la vino încoace?" Vroiam s-o strâng în braţe, s-o sărut, să-mi lipesc obrazul de al ei, s-o mângâi.., O pusei pe genunchi, înmuiai un şerveţel de hârtie în paharul cu apă, îi stersci mânuţele şi bărbia, îi desfăcut păru) care n-avea nimic şi îl legai la loc şi abia după aceea îi ţinui
micul ei chip aproape de al meu. „Silvia, fetiţa, îi spusei, codita, tata te iubeşte..."
Avea aerul că ştie, fiindcă nici o schimbare de expresie nu se produse pe chipul ci. Pe drum, la întoarcere, ne întâlnirăm cu un câine şi ea vru sâ se apropie de cb Era un câine vagabond fi o optii, explicandu-i că s-ar putea s-o muşte din prostie... Se vedea câ e un dulău nerod, care nu reuşise să sc lipească şi el de-un stăpân, pesemne nimeni nu-i găsise vreo calitate şî toată lumea îl gonise, şî atunci se resemnase să trăiască pc străzi, dar având aerul că dacă nu e al nimănui e al tuturor... Era un mister cine îi dădea să mănânce, fiindcă nu era ogârjit. Ia sâ vedem, mâ oprii şi îl chemai. El îşi îndoi trupul spre o formă de covrig, chiar a îndoială, şi lăsă capul în jos parcă spunând: „Nu e sigur câ dacă vin nu-mi dai un picior, aşa că mai bine aştept, dacă vrei vino tu la mine, deşi nici atunci nu ştiu dacă sunt ferit de cine ştie ce surpriză". încât, apropiindu-ne de el, sc îndepărtă, păstră o distanţă şi umilit de propria-i laşitate ne aşteptă, pentru ca din nou să se retragă. Altfel avea o curbură frumoasă a burţii şi picioare înalte de ogar, botul lung... h-aş fi luat cu mine dacă ar fi intuit că apăruse pentru el o ocazie să se acîuiascâ pe lângă o casă. „Crezi ca are cineva timp să-ţi descifreze soarta ta de câine! îi spusei. Ai rasă în tine, dar cine ştie ce apucături! Eşti, oricum, slab sufleteşte, ţi-ai pierdut încrederea în oameni, o să mori călcat de o maşină, ori or să te prindă cei de la ecarisaj şi or sâ-ţi ia pielea, iar din carnea ta să facă cel mai bun cleî!"
Intrarăm în marea librărie centrală în care nu răsfoii nici o carte, mă uitam doar pe deasupra, în timp ce Silvia, care nu ajungea nici cu capul până la ele, se agăţase cu mâinile de marginea mesei, curioasă să vadă ce era acolo sus pe mesele lungi. Ce putea sâ fie? Cărţi, după formă! îi cumpărai una care promitea ceva bun, Familia Roademult, şi de la papetăric nişte abţibîlduri. Cuvântul îi plăcu şi îl repetă pe drum insistând să i le arăt. „Ţi le arăt acasă, când o să te învăţ cum să le tai
1078
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1079
şi să le lipeşti..." Trecurăm apoi pe la „cişmar". Silvia era răpită, nu ştiu ce-i plăcuse ei aîci: Ciocanul meşterului, sula pe care o înfigea în talpă, faptul că nu se grăbea dupâ ce intrai la cl şi abia după ce termina de bătut cuiele de lemn pe care Ie ţinea în gură îşi ridica privirea şi se uita o clipă la tine? Faptul că avea lângă el un mic aparat de ebonită care se alimenta dintr-o priză ascunsă printre rafturi şi cânta în surdină? îmi dădu pantofii, îi plătii şi ieşirăm, dar apoi îmi veni un gând şî revenii. „Domnu Suciu, îi spusei, ai putea să-mi faci o curea pentru fetiţă?" „Ce fel de curea?" „Una subţire, pentru sărit.,." „Aşa pentru joacă?" zise cismarul. „Da, cu o buclă la capete, s-o poată ţine şi s-o întoarcă peste cap." „Da* e prea mică ea pentru jocu-âsta", zise cismarul. „Nu sunt mică", zise Silvia. „Bine, fata tarii, conveni cismarul, ia să-ţi iau eu măsura. O să-ţi fac una aşa frumoasă împletită în trei." „Sâ nu fie prea groasă", observai. „Nu, câ am eu grijă, zise cismarul măsurând-o pe fetiţă cu o sfoară. Mâine e gata!"
Iar acasă ne apucarăm să tăiem abţibilduri. îi lipii eu primul un iepuraş pe tăblia albă a patului. „Vezi?! îi spusei. E foarte frumos!" Apoi o lăsai să văd ce face cuibarfeca. „Acuma să pui alăruri de el un ursuleţ," Dar îl strică, îi tăie capuL Forfecuţa n-o asculta. Migălirăm însă amândoi vreme îndelungată până ce în dormitor începu să se lase întunericul. „Ta-taaa, zise ea deodată, văzându-mă absorbit cu micile figuri. Nu trebuie sâ terminăm toate accibildurile într-o singură zi!" Tresârii. O luai în braţe şi de astă dată începui s-o sărut fără nici o reţinere. „Aşa este! îî şoptii, nu trebuie totul consumat într-o singură zi! Nici măcar într-o singură viaţă! gândii. Şi ce dacă o viaţă nu se împlineşte? Se va împlini alta, dupâ tine."
Şi gândul îmi zbură în clipa aceea la uitatele mele caiete, în întuneric stăteau în beciul bunicului, dar şi mai în întuneric stăteau parcă în amintirea mea. I-e voi mai scoate vreodată de-acolo? mă întrebai. Vor mai reînvia retezatele mele elanuri? Dar gândul, ţintuit parcă, nu zbură şî inima nu mi se încălzi.
XXV
A doua zi se prezentă iar cavalerul ei şi îi spuse nu ştiu ce nou secret. Că, mi-1 dcsvălui Silvia dc îndată, s-o las şi pe ca să se ducă şi să se joace cu copiii. Cum s-o las? Dacă se pierdea? „Nu mă pierd, tată!" îmi răspunse cu atâta siguranţă de sine, încât şovâii. „Bine, îi spusei, merg şi eu cu tine. Unde sunt copiii?" Băiatul îmi arătă direcţia havuzului. De astă dată cumpărasem de la un chioşc Luceafărul literar, curios să văd şi eu ce publica Ion Micu. începui să-l răsfoiesc ridicând din când în când privirea neliniştit spre fetiţă când n-o zăream de îndată în droaia de copii care se zbenguiau printre copaci.
Revista condusă de Ion Micu, în afara unor traduceri din lirica germană semnate dc marele poet şi filozof şi de note polemice al căror sens îmi scăpa fiindcă autorii şi cărţile la care se refereau îmi erau necunoscuţi, era aproape ilizibilă. Totuşi, mă hotărâi să citesc până la capăt o nuvelă, să văd şi eu ce se scrie... Autorul descria un conflict interior al unui ţăran care tocmai se înscrisese în gospodăria agricolă colectiva. Ce se întâmplase? Se înscrisese el, dar în prealabil îşi vânduse boii şi acum avea mustrări de conştiinţă. Nu putea să doarmă: auzi, ei îl primiseră cu braţele deschise şi el îi înşelase! Dar ce era de făcut? Banii primiţi pe boi îi frigeau, cum să înceapă el o viaţă nouă cu o astfel de amintire? Şi după mai multe zile de frămâmâri îi veni un gând; autorul însă nu-l dcsvălui, ca să-î urmărim eroul cu răsuflarea tăiată şi să-i urmărim şi gândurile (monolog interior!), ce-o să zică preşedinrele când o sâ audă, ce-or să zică ceilalţi, care negreşit se vor aduna buluc în curtea gospodăriei când o să-i dea drumul. .. Cui, la ce? Ei, suspense, oricum va fi mare turbureală şi el va putea apoi să umble cu fruntea sus şi sâ doarmă liniştit. Până la urmă aflăm în sfârşit că vroia sâ cumpere un motor şi să-l predea» gratis, bineînţeles, gospodăriei. Ce fel de motor? Nu se spunea, de tăiat lemne, de scos apa, cumpărat de la cine, de la un magazin de stat sau
1030
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1081
de la un particular. începe apoi o mică odisee a transportului, ba într-o căruţă de ocazie, ba în spinare, gâfâind şi asudând. Şi iată-l cu el în curtea gospodăriei. Şi aici autorul deveni deodată foarte realist şi în acelaşi timp foarte modern, eroul nu triumfă (eroii moderni acţionează riscând şi încheind printr-un eşec), numai că prin curtea gospodăriei erau doar câţiva oameni, preşedintele lipsea, iar motorul, ca sâ stârnească turburealâ, trebuia întâi de toate sâ meargă. Ei, nu mergea, pufăia îngrozitor, tuşea, exploda învăluindu-I pe erou într-un fum negru şî îneeâcios. Da, viaţa e un fum, dar merită să lupţi cu ea şi să învingi şi mai ales să rămâi în această luptă cu conştiinţa curată Asta era sensul pe care îl sugera acest final neaşteptat. Prinsei gust sâ mai citesc o nuvelă, inventivitatea falsului e şi ea atrăgătoare, şi de astă dată autorul chiar reuşi sâ-mi descreţească fruntea. Eroul, un ardelean dintr-o bucată, tot un ţăran, intră în biroul preşedintelui sfatului popular, îşi ia căciula din cap, o izbeşte de podea şi strigă: No, preşedinte! Apăcă eu fa reclamatic la Comitetul Central! No, cee!? zice şl acela alarmat. No, zice ţăranul, eu vreau să dau mai mult, şi ăla de la baza de recepţie nu vrea să primească. Eu fee reclamaţie, merg pânâ sus! No, ce să dai, mâToadere? Că nu înţeleg! Apoi, no, cote, mâ! zice ţăranul. Cotele aferente? întreabă preşedintele. No, lasă-le pe-alea, zice ţăranul neaoş, cu o mândrie vânjoasă, peste alea eu vreau să dau mai mult, mâ! Şi începe conflictul între eroul cu înalta sa conştiinţă patriotică (fiindcă predarea cotelor către stat era o datorie patriotică, iar el vroia sâ predea mai mult!) şi inerţia eternă a birocraţilor, conflict care se rezolvă în favoarea celui dintâi, Era, cumva, în publicarea acestor nuvele, ascunsă, ironia sarcastică a lui Ion Micu? Desigur, fiindcă nu puteam să-mi închipui câ î-ar fi plăcut aceşti ilari continuatori ai lui Slavici şi Rebreanu, dar asta numai pentru ca eu îl cunoşteam, ce trebuiau sâ creadă însă cititorii care nu ştiau că redactorul-şef al acestei publicaţii e un om atât de subtil încât publica aceste
texte ca să-i înveselească? Ce-ar fî trebuit sâ fac eu acolo dacă m-ar fi angajat în redacţie, cum îmi dăduse de înţeles? Dacă astfel se scria, sau dacă, oricum, numai lucruri din astea puteau apărea, care ar fî fost rolul meu? Să caut, adică, să aleg texte mai bune? Nu mă simţeam calificat şi nici adaptabil, nu aveam „ironia* de a face pe micul diavol, să acţionez, adică într-un fel şi în acelaşi timp să fac cu ochiul că trebuie să se înţeleagă altfel. Cum sâ se înţeleagă? Cititorul e un om serios, şi era, practic, imposibil să-l iniţiezi într-o parodie care nu purta acest titlu... Nu era „om de litere" pe care să-l inviţi la braserie şi să-i explici că... el era doar cititor, adicâ un ins care dacă deschidea o revistă căuta în ea contactul cu marile probleme ale lumii în care trăia şi al căror înţeles mai adânc fie că îi scăpa (lupta lui grea pentru existenţă îi închidea adesea orizontul), fie câ, dimpotrivă, intuia acest înţeles şi dorea sâ-i fie confirmat de spiritele alese care puteau scrie şi publica. Ion Micu, cu sarcasmul şi umorul său denaturat, era, âhă» departe de determinările eterne ale cititorului de totdeauna, care căuta în artă atât uitarea (căci ficţiunea artistică este, pe un plan desigur superior, un drog), cât şi iniţierea într-un univers superior, care să-i reamintească verticalitatea noastră în spirit, cum spune Kierkcgaard, când viaţa ne pune adesea în genunchi... Nu, nu voi lucra într-o astfel de redacţie... Erau mai interesanţi Vintilă, Bacaloglu, Calistrat-,. chiar şi famenul de Pantelimonescu, prin plicdsut inexplicabil pc care ri-l inspira de îndată ce deschidea gura. Nu, n-aveam chef să învăţ formele de simulare şi disimulare a gândirii ca să-mi creez iluzia că rămâneam liber când hotărâm publicarea unor texte de a căror stupiditate eram conştient. Cel puţin când albeam cu var trunchiul unui copac puteam gândi că sunt grădinar. Dar acolo ce puteam gândi că sunt? Cel mult un regizor de circ care dădea spectacole într-o arenă goală...
„Ta-taaa", mă trezi Silvia din aceste reflecţii. Mâ uitai la ea cum se aşează pe scaun alături de mine cu aerul că n-are nimic
1082
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1083
de spus, deşi nu numai glasul, ci şi mişcările ei, mimând o discretă nepăsare afectată» arătau că părăsise joaca cu un anumn gând... „Ei, ia zi-i!" „Ta-taaa, hai sâ căutăm ci nişte flori..." Acest ci era la ea, pe lângă expresia extremei tandreţi, şi a dominaţiei unei idei pe care dorea negreşit să fie împlinită. „Da? zic. Bine, hai sâ vedem pe unde le putem găsi!" Pornirăm în câurarea lor, dar nu se vedeau decât prin ronduri, şi de-acolo n-aveam voie să le culegem. Silvia însă nu era de aceeaşi părere şi nu se arătă deloc convinsă când îi spusei că aceste flori nu erau puse să fie rupte. îmi răspunse printr-o tăcere care avea viziunea unui alt adevăr. „Da' ce vrei tu să faci cu florile?" Se uită la mine cu ochii mari şi îmi şopti: „Ci sunt flori pentru mireasă!" „Mireasă?! care mireasă?" o întrebai, ghicind că pesemne o făcuseră pe vreo fetiţă mireasă şi porniseră roţi să caute flori. „Ci vin sâ-ţi arăt", zise, şî îmi apucă mâna şi mă duse undeva alături de cârdul de copii, printre care însă nu zării nici o mireasă. „Uite, ta-taaa", îmi spuse. Ungă un copac văzui un buchet mare de garoafe, dar care nu mai erau foarte proaspete, iar prin preajmă flori de rând împrăştiate, petunii, trandafiri, cârciumărese, astea însă rupte de curând... „Da, tată, zisei, văd, dar unde e mireasa?" „Vine", zise. „Dar unde e? Care dintre voi?" „Nu e dintre noi!" „A, nu e dinrre voi? Dar unde aţi vâzut-o?" „Ci, n-am văzut-o!" „Atunci dc unde şctţi că vine?" Nu-mi răspunse. „Şi cine v-a spus vouă că sunt pentru mireasă? Cine le-a adus aici?" Dădu imperceptibil din umerii ei mici. „Ci le-am găsit aici, zise, şi copiii au cules altele, şi eu n-am cules, că mi-a spus un om că nu e voie..." „Păi sigur câ nu e voie.,." „Da' vreau sâ pun şi eu, ta-taaa, spuse cu un regret neaşteptat care îmi aminti că ritualurile pe care le cere un eveniment care se produce în lumea copiilor nu mai sunt simplă joacă, ci reprezintă participarea totală a simţirii lor Ia misterele existenţei. Ce era o mireasă? Hm! Un fel de zână care
putea fi văzută... „Bine, îi spusei, luăm de la noi din curte trandafiri şi..."
i Credeam câ are să uite, dar a doua zi îmi reaminti şi trebui Să-i fac un buchet. îi străluceau ochii şi se duse direct la copac, se aplecă şi Ie aşeză cu mişcări reculese lângă garoafele veştejite. Apoi se ridică şi se uită vrăjită la grămada aceea de flori care între timp mai crescuse... „Şi cine a spus, rată, că sunt flori pentru mireasă?" o întrebai. Nu ştia! bineînţeles unul dintre ei, pe care dacă l-ai fî întrebat s-ar fî arătat şi el nedumerit şi n-ar fî confirmat că el spusese. Mirul miresei care trebuia să vină ţinu câteva zile şî se stinse în propriile lui flori iniţiale, care se veştejiră atât de tare, încât întreţinerea lor îşi pierdu înţelesul: mireasa aşteprată nu venea... Rămânea însă o enigmă nedeslegată: cine aruncase acolo garoafele?.,.
XXVI
Din mitul inocent al copiilor mă smulse Marilda cu o violenţă neînfrânată. Se întorsese parcă de la Bucureşti cu o falcă în cer şi una în pământ- Ce era cu ea? Nu-i merseseră bine treburile pe-acolo? Că de ce n-am lăsat fetiţa să se ducă la Tasia? Tot nu m-am învăţat cu gândul că acest copil nu maî e al meu? „Nu, îi spusei cu simplitate, cu atât mai liniştit cu cât era ea mai deslânţuîtă, nimeni nu se poate învăţa cu gândul că un copil al tău nu mai e al tău. ŞI adăugai: tot nu te-ai învăţat cu acest adevăr indestructibil?"
Se uită la mine şi avui sentimentul că tot ceea ce e într-o fiinţă umană nedeterminat şi insondabil se urcase la suprafaţă şi fierbea. Mi se transmisese net o senzaţie de nelinişte, ca în faţa unei primejdii nedefinite, dar iminente. Nu eram pregătit să-i fac faţă» fusesem fericit în această săptămână cât lipsise, îmi aminteam că totuşi gândul la caietele mele» chiar dacă nu resuscitase în conştiinţa mea stinsele elanuri dc altădată, o mişcare a inerţiei tot se produsese, o vagă curiozitate de a le
1084
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1085
răsfoi, deşi presimţeam că în clipa când aş face-o o greutate ca de plumb îmi va apăsa mâinile. Ceva îmi spunea însă că a doua oară s-ar putea ca această greutate să fie mai mică. Vroiam să-mi protejez această licărire de speranţă şi evitai ciocnirea cu Matiida. „Nu pleca nicăieri, ridică însă ea glasul, cu o tonalitate parcă de tuci. Stai şi ascultă: fă-ţi toate socotelile, în două săptămâni divorţăm şi eu am părăsit acest oraş. Mircea mă aşteaptă la Bucureşti../1 „Care Mircea?1* tresârii eu după o lungă tăcere. „Mircea, căruia îi duceţi voi pancartele cu portretul lui la 1 Mai şi la 23 August," „Aha! Ţi-a găsit el la Bucureşti un post mai bun..." „Nu, dragă, mă mărit cu el!" preciza ea cu un glas sarcastic. „Aha! Deci la el ai fost săptămâna asta cât ai lipsit?" „Bineînţeles!" Dar parcă era o ironie, ca atunci când sugerezi unui naiv exact contrariul a ceea ce afirmi: o absurditate, cum sâ se mărite cu acel Mircea şi ce sâ fi căutat la el? Astfel primim ştirile despre noi, drept incredibile, ca să le diminuăm forţa de şoc. „Mda, zisei, deci c chesde veche!" ^A-ha, zise, destul de veche!" „Şi de ce aţi întârziat atâta?" „Mă priveşte!" „Mda! Cam dc când?" „Vrei să ştii?!"
Şi se uită la mine cu aerul că nu mâ sfătuia să fiu atât de curios. Puream sâ am o surpriză. Mă uitai într-o parte şi o lungă tăcere se aşternu între noi. Ştirea nu mă Iovi din pricina revelaţiei care îmi cutreieră amintirea ca un şarpe de foc: aşadar, acel telefon când o surprinsesem vorbind cu o expresie atât de fericiră era exact ceea ce intuîsem, cu uit bărbat vorbea ea, cu mine în casă, şi nimic nu era înscenat, nici încercarea de a fugi, când îşi făcuse bagajele, dacă aş fi lăsat-o chiar s-ar fi dus. Da, ar fi plecat să nască în casa altuia copilul făcut cu mine. îl iubea deci de pe atunci pe acest Mircea. Şi atât de străin îi devenisem cu şi atât de repede, în mai puţin de un an de viaţă în doi? Dacă Silvia nu mi-ar fî semănat, astăzi aş fî crezut câ fetiţa nu e a mea. încercai să-mi amintesc chipul acestui om şi descoperii un gând care îmi venise atunci când intrasem în biroul lui şi care pierise
-în aceeaşi clipă din lipsă de interes pentru vârsta sa reală, nu arăta atât de bătrân pc cât îmi spusese Matiida („nu fî gelos, are copii cât noi"). „Cum o sâ aibă? gândisem. Doar dacă î-a iâcuf la douăzeci de ani," Da, gândii acum, iată secrete ale celor de aceeaşi vârstă. Mircea ăsta trebuie să aibă patruzeci, pitru-seci şi cinci de ani, mai aproape de Matiida decât mine, mai protector decât nepăsătoarea mea tinereţe. Iar copiii lui, dacă există, nu mai au mamă, trebuie să fi murit şi nu pot avea mai mult de cincisprezece ani. Se îndrăgostise deci de Matiida cu toată puterea vârstei lui mature, sentiment care, amplificat şi de puterea reală pc care o avea în această lume (şi cine ştie dacă au şi de conştiinţa unui marc destin), plăcuse atât de tare Matildei? Deci de atunci? „Ştiu de când, îi spusei, deci arestarea mea v-a prins bine!" „Să nu îndrăzneşti să insinuezi că de aceea nu te-a salvat, fiindcă ar fi avut interes să scape de tine! strigă ea ameninţătoare. Crezi că ar fi avut nevoie un om ca el? Dimpotrivă, a făcut totul să tc scape de aceste caiete, a riscat mari bănuieli şi cred că şeful Securităţii n-a întârziat să-i trimită un raport la Bucureşti, care s-a pus la dosarul lui."
Abia acum resimţit lovitura şi mă copleşi dorinţa înspăimântătoare de a i-o înapoia. „Şi tu cum ai îndrasnit sâ-1 pui pe amantul tău să mă salveze? îi şoptii. Aş fi preferat să fac zece ani puşcărie decât să păstrez în minte o asemenea amintire. Cum aî îndrasnit, reperai. Cum ai îndrasnit să gândeşti despre mine că pot fi salvat cu acest preţ? Cum ai îndrasnit să mai trăieşti cu mine în timp ce mâ trădai cu copilul în burtă!?" Mă ridicai alene, cu o nesfârşită lentoare, sâ n-o sperii şi în acelaşi timp să-mi domin furîa care mâ zguduia. Mă simţeam bucuros de forţa urii care mă zgâltâia. Da, iată, sufletul meu nu era inert, şi odată cu focul urii care sc mişca în adâncuri îmi simţeam toate puterile revenind, simţeam în mine forţa de a-mi reface viaţa, de a o relua de-acolo de unde fusese întreruptă... Şi o voi face, îmi spusei, şi viziunea unei singurătăţi fertile,
1086
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1087
trăind într-o odaie în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, îmbogăţit de experienţa totală a timpului în care trăiam, aproape că mă ameţi şi începui să mă plimb visător şi paşnic prin hol. în sfârşit, muntele de inerţie care mă strivise şi de sub greutatea căruia ea credea că n-o să mai mă eliberez niciodată mă părăsise» se dădea la o parte şi inima îmi bătea iarăşi cu puterea de altădată. în acelaşi timp murmuram ca într-un vis cu o stranie duioşie: „Cum ai îndrâsnit, Matilda?... Cum ai putut îndrăsni?" Aşteptam să-mi răspundă: Am îndrâsnit fiindcă pe atunci nu era nimic între mineşî Mircea, Dar ştiam câ n-o să răspundă» fiindcă aşa cum îi cunoştea ea pe oameni stia câ eu n-o voi crede. Totuşi, aş fi crezut-o! Aici e aici! Aş fi crezut-o, aş fi crezut cel puţin în dorinţa ei de a se împăca cu mine, de a scăpa de ură şi pentru acest lucru aş fi iertat-o. Pentru ea însă, după cum credea ea, asta ar fi însemnat să se umilească, şi de ce ar fi făcut-o?
Paşii mă duseră ca din întâmplare lângă fotoliul ei. Repetai: „Matilda, îi şoptii» nu mai ai gură? Răspunde, cum ai îndrâsnit?... Ai îndrăsnir să-mi faci un bine! în timp ce mă trădai! Nu te-ai gândit? Măcar dacă nu mi-ai fi spus-o când am revenit de-acolo, dacă nu mi-ai fi povestit totul cu atâta satisfacţie, cu atâta lux de amănunte, n-aş fi aflat-o niciodată» n-aveam de unde. E genul de adevăruri care nu folosesc la nimic şi cu care nu te poţi împăca. Şi m-ai pus şi sub protecţia lui la ieşire, da, fiindcă eu aveam nevoie să fiu protejat! Şi încă ce protecţie, bine că a simţit el ceva şi nu mi-a «aranjat» nimic. Pentru asta îl respect! Dar pe rine nu! Până şi cea mai umilă femeie ar fi spus lasă, măi omule, o să trăim şi noi cum o să putem, nu durează el binele pe lumea asta, dar nici răul! în timp ce tu mă trimitea! la amantul tău să mâ ajute! Fiindcă era amantul tău, ai trăit cu el în lipsa mea, ştiu totul, Matilda..."
Ar fi trebuit să strige: nu e adevărat! Dar nu strigă. Era adevărat? Bineînţeles! Sau nu era adevărat şi accepta riscul urii
mele, ca să-şi justifice propria-i ură? Da, aşa era, tordeauna urmărise să-mi întreţină ura, iubirea mea o deruta. Dar asta putea să însemne câ mă ura fiindcă era culpabilă? Poate de aceea în cei trei ani cât lipsisem crescuse fetita în cultul rarălui? Nu îndrăsnîse sâ-mi facă un rău atât de mare şi să mâ dea mort, dispărut şi s-o regăsesc divorţată şî recăsătorită, cum li se întâmpla adesea în acei ani celor închişi? Şovăise? Iar căderea mea la întoarcere i se păruse insuportabilă?
Tăcea cu o expresie care îmi amintea o scenă veche, când tot astfel se aflase sub tirul acuzaţiilor lui Petrică şi asculta cu surâsul celui care nu vrea sâ spună ce gândeşte, sugerând unui al treilea, adică mic, adevăratul mobil al comportării ei, pc care dacă l-ar fi exprimat ar fi riscat să fie ucisă. Acum acest al treilea nu era prezent, totuşi îi surâdea. Eu înţelesesem atunci că Petrică n-o domina pe această femelă ca bărbat, nu sufleteşte, ci când se culcau împreună. Tirul lui era departe dc ţinta. Mă înşelam. Cum era al meu? La fel de departe, sccrerul îl deţinea acum acel Mircea, şi ea îi surâdea, complice, deşi el nu era de faţă! Alia! Care o fi? Poate o virilitare mai potolită, cu care să-şi poată amesteca ea elucubraţiile cu tentă teozofică şi să fie admirată şi în casă, şi în pat, şi nu numai fa serviciu şi în societate? Avea şî această expresie, puţin îndârjită: cel care e absent mă ascultă şi mă respectă pentru ceea ce sunt eu, aşa cum sunt, parcă îmi spunea. Acela e un bărbat, şi nu...
„Dacă ştii totul, arunci trebuie să ştii şi cum am îndrăsnir", rupse ea tăcerea. „Nu, Matilda, zisei, văzând că s-a oprit (şi în clipa aceea simţii o intensă dorinţă să-i pun mâna pe cap s-o mângâi şi apoi s-o strâng de gât), îţi cunosc faptele, dar înţelesul lor îmi scapă. N-o să spui, Matilda, că nu mâ cunoşti, sau mai bine zis m-ai cunoscut, dar ai refuzat apoi în sinea ta să crezi că pot fi aşa cum eram. în cei doi ani de dinainte de căsătorie ai avut timp să mă cunoşti... Ce-ai făcut după aceea e un secret
1088
MARIN PREDA
al tău, care îmi scapă, Dă-ţi pe faţa secretul tău, Matiida, e ora marilor destăinuiri!., ."
Şi mă lăsai jos pe vine ta poalele ei şi o privii fascinat. „A fost o mare dragoste, Matiida, pe care după căsătorie, aş putea spune că chiar din primele zile când am venit la tine în casă, ai început s-o sapi cu îndârjire la rădăcină şi s-o distrugi. Ce s-a întâmplat, Matiida?" Mă ridicai foarte vesel, atât de vesel, încât izbit ca din întâmplare cu piciorul şi dădui peste cap măsuţa rotundă dintre fotolii, martoră a atâtor încercări ale mele de a smulge secretul care o făcuse pe această femeie să se căsătorească cu mine, deşi dragostea ei tocmai se stinsese. Acum însă nu mă mai interesa, şi nepăsarea îmi dădea o astfel de jubilaţic, încât răsturnai cu o altă lovitură de picior şi fotoliul în care mă aşezasem arâţia ani, martor şi el al atâtor scene din care ieşisem totdeauna micşorat în propriii mei ochi, şi acceptând mereu şi mereu această micşorare, tot sperând ci visul meu de fericire poate fî apărat. îi surprinsei privirea urmărindu-mă cutreierată de o multitudine de sugestii ale dispreţului şi ale unei jubilaţii proprii, pe care surâsul complice cu cel absent îl accentua. Privire vie, ascuţită, victorioasă, plină de viaţă şi de sfidare, care răscolea în mine vechi tandreţi reprimate, vechi elanuri respinse, zile de fericire neîmplinite... „Bine, Matiida, continuai, văd câ nu vrei să vorbeşti, călătorie sprâncenată (şi mă apropiai din nou de ea, îi luai mâna şi i-o sărutai, ea şi-o retrase ca şi când i-ar fî atins-p o viperă, căci o bruscă repulsie îi apăruse pe chip), ai grijă de fetiţă şi vezi să nu ajungă acolo în noua ta familie o biată făptură vitregită, fiindcă n-o să fie bine, te avertizez, oricât de mare e ştabul cu care ne-ai trădat, pe mine şi pe ea, încă înainte ca ea să se fi născut.
Şi o luai încet spre biroul meu, deschisei uşa, o închisei la foc si rămăsei singur. Vroiam să verific dacă siguranţa mea de sine, reînvierea mea neaşteptată nu era o simplă excitaţie, o simplă reacţie de apărare împotriva loviturii pc care o
primisem, căci ştiam câ foarte adesea singurătatea spulberă certitudini adânci, născute de prezenţa altora, în fata cărora suntem siliţi să bravăm, stăpâniţi de o dorinţă obscură dc a stârni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu mai foloseşte la nimic... Mă aşezai la birou şi-mi pusei picioarele pe cristalul lui, altădată plin de cărţi şi caiete, şi el martor al visului meu de a răsturna filozofia modernă atacând aşa-zisa conştiinţă tragică pe care ar avea-o omul despre viaţă, născută dîn boala mortală a dualităţii ei. Da, voi face acest lucru, da, îl voi face, şi repetând această gândire, îl voi face, da, acest lucru trebuie să-l împlinesc, îmi dădui seama câ nu mă încurajam pe mine însumi, ci eram încurajat de mine însumi, împotriva suferinţei care trebuia cu adânc dispreţ alungată. Suferisem destul!
Distanţa incomensurabilă care se crease, cu anii, între noi era atât de mare, încât reproducea parcă în mic fuga spre roşu a galaxiilor, dovadă a expansiunii uriaşe a universului, îndepărtarea lor cu o viteză fantastică de bing-bang-ul iniţial. Nu cumva, mâ întrebai, asta e şi legea universului nostru sufletesc, a apariţiei şi apoi a îndepărtării unui sentiment, a fugii lui ţicnite spre roşu de locul şi de omul care i-au dat naştere? Mai degrabă sminteala e în adâncuri, în micul şi nu în marele cosmos, acolo unde nu mai există cauză şi efect, unde se crede că nu mai există nimic ^i totuşi există, unde gândul încetează ca gând îndată ce s-a manifestatei se transformă în stare,..-. Fiindcă Matiida nu era un animal inferior care să nu-şi dea seama că nu are împotriva mea nici o probă de vinovăţie (istoria cu Căprioara nu putea fi o astfel de dovadă), totuşi ea avea o stare din care ţâşnise gândul că, oho! şi încă cum eram vinovat... Strâns cu uşa, acest gând poate că s-ar. îndepărta în sinea ei de persoana mea, dar ar reveni asupra omului în general. Şi aici cum ai putea să nu-i dai dreptate? Rămânea doar câ eu ajunsesem pentru ea un om în general, şi nu eu, Victor, bărbatul cu care făcuse un copil, şi Petrtni, care fusesem asistent universitar, nume care devenise
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1091
şi al ei... Bine, sunt un om în general, capabil de toate crimele pe care el le-ar putea săvârşi şi pe care le şi săvârşise în acest sinistru secol. Nu omorâsem eu un om în mină? E adevărat că mă apărasem, ei şi? Că mă apărasem o spuneam eu, dar care era adevărul? Nu cumva folosisem doar pretextul care se lipea perfect pe... Cine îmi spusese mie că gardianul chiar vrusesti să mă omoare? Faptul că alţii muriseră? Erau bătrâni, slabi, în timp ce eu eram tânăr şi rezistent şi găsisem şî trucul cu puloverul pe sub cămaşă. Era chiar atât de sigur câ după încă trei-patru zile gardianul n-ar fi renunţat? Ar fî trebuit să risc să-i acord o şansă, ori eu, din dorinţa mea obscură de a ucide, riscasem cu adevărat să fiu prins şi să fiu la rândul meu omorât. Nu-i auzisem eu glasul limpede de nevinovăţie în clipa când îî astupasem gura şi îi şoptisem: duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi reţinut?».. Spune-mi ceva care să mă facă sâ-mi pară rău că te omor! Dom' şef, şoptise şi el (deci nu strigase ca un animal prins în capcană!) îmi şoptise cu simplirate şi omenie (adică suntem oameni, nu mă omorî): dom* şef, n-am vrut să-ţi fac nimic! Care fusese răspunsul meu? Ei, da, te cred! Mâ înduioşezi, o să am remuşcărî! Şi-îl-aruncasem în tunelul răsturnat şi negru al morţii. (Cele mai rele supoziţii asupra comportamentului nostru se fac totdeauna când suntem smulşi din universul în care alte determinări decât cele fireşri ne-au împins să acţionăm într-un anumit fel şi suntem judecaţi după cele normale, opunându-ni-se un cod moral şi chiar juridic care acolo unde am săvârşit o anumită faptă nu mai exista; fiindcă în nici un regulament al detenţiilor nu scrie că un gardian are dreptul sâ bage pe un condamnat la carceră, iarna, desculţ şi în cămaşă; cât despre codul moral, să nu mai vorbim, încât mă trezii râzând sălbatic la gândul că destinul vrusese ca fapta mea să nu fie descoperită; iată codul moral care mâ apărase; călăii îşi merită pedeapsa; cât despre o aşa-zisă dorinţă a mea obscură de a ucide, trebuie să spun că în fiecare
seară rrâiam clipe de groază când eram smuls din aşternut şi trimis între cele patru scânduri, în acel sicriu în picioare printre crăpăturile căruia şuiera adesea vântul: dacă mă prinde că am un pulover pe dedesubt şi mi-1 ia? dacă cineva m-a turnat? s-a zis cu mine! Cât despre ultimele lui cuvinte, atât de umane, bineînţeles că ştiam că în acele clipe erau sincere» da, în acele clipe, desigur, îşi adusese aminte că e om, dar pe urmă, dacă l-aş fî cruţat, ar fi uitat de această fulgerătoare iluminare a conştiinţei lui nici măcar abrutizate, ci rele din naştere, din firea luî infamă, şi nu m-ar fî cruţat el pe mine, cu atât mai mult cu cât n-o făcuse înainte, când eu, ca om, nu-i făcusem nici un rău, dar el avusese revelaţia lui acolo, la gura sobei, cu vătraiul în mână, că tocmai ca om eu trebuie să fiu curăţat,:.)
De câte ori nu încercasem s-o determin pe Matilda să nu maî vadă în mine un om în generai ci omul ei, care o iubise atât de tare şi de soarta căruia nu trebuia să se despartă. Dar şi-o legase vreodată? Nu, era răspunsul ei, nimeni nu-şi poate lega soarta de-a altuia. Ştiinţa despre soartă, despre care gânditori români au afirmat că o avem mai mult decât alţii, nu se confirma în comportarea Matildei, Da.Ar fi şi plictisitor sâ trăieşti cu o astfel de ştiinţă, când numai dezordinea te pune în armonie cu murmurul surd, înfundat a ceea ce ne scapă. Fusese mai puternică decât mine, acţionase ca o forţă a naturii, nici un gând n-o speriase. Mă văzuse râu, n-avusese îndoieli câ se putea înşela. Mă iubise doi ani, nu se dăduse îndărăt. Sentimentul începuse să-i fugă: nu numai că nu-l oprise, îl biciuîse să fugă mai repede. Fusesem închis, mă aşteptase, deşi trâdându-mă, deşi poate că nu! dar căzusem, mă părăsea... Şi totuşi, despărţirea aceasta era împotriva mea, o luptă pe care Matilda vroia s-o câştige. Să câştige ce? Nu înţelegeam, când eu abandonam totul...
Ce e o despărţire? O simplă separare de corpuri. Interese superioare însă ar trebui să ne împiedice să transformăm un
1092
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1093
lucru atât de simplu (şi ce e mai simplu şi mai firesc decât să te desparţi de cineva dacă înţelegerea nu mai e posibilă?) într-o ruptură totală şi definitivă luând în stăpânire o a treia fiinţă, un copil» care s-a născut într-o lume în care acest copil trebuia sâ aibă în preajma lui pe cei care l-au făcut. Eşecurile noastre în ideea pe care ne-am făcut-o despre fericire trebuie sâ cadă pe planul doi... Ce zicea însă Matiida? Şi ca şi când ar fi auzit de dincolo această întrebare, uşa biroului meu se deschise şi ea intră.
XXVII
„Ei, zise, ai reuşit sâ deslegi «enigma» comportării mele?" Pusese cu sarcasm cuvântul enigma în ghilimele, vrând parcă sâ spună câ nu există nici o enigmă şi nu dădea, după cum nu dăduse nici până atunci, nici un ban pe gândirea mea, incapabilă sâ înţeleagă în mod firesc ceea cc e atât de firesc... Firescul ăsta era ea, vocea ei sfidătoare, ochii ei care străluceau ca un diamant verde, surâsul eî adresat altuia... Se aşeză pe canapea şi îşi acoperi bine genunchii cu rochia ca pentru a-i feri, ca o pudică fată, de nişte priviri concupiscente. Acei genunchi nu mai erau ai mei, altcineva va avea de-aici înainte dreptul sâ se uite la ei şi să-i mângâie. îşi puse bărbia în palmă şi cotul pe picîon „Te-ai gândit vreodată, continuă fărâ să mă slăbească dîn ochi şi fără sâ clipească, sâ te uiţi la tine, aşa, ca dinafară, şi sâ te vezi aşa cum eşti?"
înţelesei câ tirul blând şi totodată primejdios al întrebărilor mele dinainte se oprise, sau câ nu le mai puteam relua, şi acum începea al ei. Nu trebuia s-o întrerup, încât tăcui, întins cum eram în spatele biroului şi cu picioarele pe cristal, hotărât să rezist ispitei de a-i răspunde* I-auzi! O să spună ea cum sunt, văzut dinafară, ochiul ei fiind al adevărului, era ferm convinsa. Auzisem? Că în prima clipă a întâlnirii noastre, atunci pe stradă, pe ninsoare, ochii mei i se lipiseră de ceea ce i se mai putea zări
dîn picior sub haina de blană şi deasupra cismei. Că mă uitasem la ea ca Ia o curvă.-. Purtarea mea faţă de Petrică, pe care îl făcusem să urle prin copaci, Căprioara pe care o omorâsem, Tamara... şi aşa mai departe.
„Ai ştiut că mi-a fost scârbă de tine de la început? Te-ai văzut vreodată cu ochîi ăştia? îţi amintesc eu nişte fapte, continuă Matiida, nimeriseşi odată la noi peste o ceartă de-a mea cu Petrică. Eram insultată şi înjurată. Ce-ai făcut tu? în loc să pleci, cum ar fî făcut orice om normal şi civilizat, te-ai aşezat în fotoliu şi ai început să asculţi cu o plăcere sadică. Şi după ce Petrică m-a umplut bine cu noroi (şi asta a făcut-o Ia îndemnurile tale diabolice, el singur mi-a povestit mai pc urmă) v-aţi ridicat amândoi şi m-aţi lăsat singură ca pe-o cârpă murdară de care ţi-ai şters picioarele. Şi mai pretindcai ulterior şi pretinzi şi acuma că mă iubeai în clipele acelea. Ei! Ce zici de asta? Chiar şi un om care nu iubea n-ar fi tolerat să fiu terfelită, ar fî încercat într-un fel sau altul să-l potolească pe Petrică, să-i împace pc soţi, nu sâ se bucure de spectacolul degradant pe care îl dădea un om deja atins de o boală gravă. Zadarnic ţi-am aruncat priviri să intervii, ţi-am zâmbit, crezând că eşti un om întreg, un bărbat nobil, un intelectual cultivat care trebuie sâ reziste ispitei grosolane de a se delecta de înjosirea altora. Nici bună-ziua nu mi-ai dat la plecare! Ce ticălos! Mă întreb cum am putut trece vreodată peste asta!"
„Şi eu mă întreb, gândii, cu atât mai mult cu cât nu numai câ ai trecut, dar te-ai şi îndrăgostit de mine..
„Ţi-am spus atunci că Petrică a dat de scrisorile tale, ca să te determin să nu-mi mai scrii, continuă ea, mai ţi-aduci aminte? Câ a venit acasă în lipsa mea, a scotocit peste cot şi le-a găsit. Ei, află că nu le-a găsit el, eu i le-am dat, dacă vrei sâ ştii, să le citească şi sâ vadă ce fel de om eşti, ce fel de prieten avea, că murea după tine de admiraţie. Atunci a deschis şi el ochii. Ce canalie, a spus. Ce tip ignobil, grosolan
1094
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1095
şi primitiv! ] s-a făcut scârbă şi află că ai pierdut în el pe singurul om din lume care îţi putea purta o afecţiune sinceră şi sâ re preţuiască cum nu meriţi toată viaţa. De silă i s-a făcut rău, s-a dus la baie şi a vomitat, iar scrisorile, afară dc una, Ic-a rupt şi le-a aruncat la coş.,
„Disgraziata, gândii, înveselit» ai vruc să complici intriga tu însăţi şi sâ asişti cu voluptate la spectacolul înfruntării dintre mine şi Petrică, spectacol care n-ar fi avut loc dacă nu-i dădeai scrisorile. L-ai găsit pe Petrică într-una din fazele lui hiper-umanîste şi ai ameţit de dorinţa de a-1 chinui cu revelaţiile dîn scrisorile mele. Da, mi-aduc aminte, el a venit de-acasă în excursia aceea cu scrisoarea în buzunarul vindeacului şi Ee-ai delectat ascultând lectura ei cu mine de faţă. Arbitrai! Adică ai încercat s-o faci şi ai fi vrut să ne vezi pe amândoi ridi-cându-re în slăvi şi noi doi îmbrăţîşându-ne şi umilindu-ne în faţa măreiiei sufletului tău, pe care nu-l meritam nici unul."
„M-a întrebat: îl iubeşti? continuă Matilda. Cum o să-l iubesc, i-am spus, dacă l-aş fi iubit nu-ţi arătam scrisorile. Dacă ne despărţim, Petrică, nu nc despărţim din pricina lui. Şi totuşi îl iubeşti, mi-a răspuns el cu o mare tristeţe, te atrage, nu-ţi dai seama, omul ăsta are în el atracţia abjecţiei, chiar şi acum după ce am văzut la ce se reduce un om, tot nu pot sâ-1 detest... Da, da, aşa este, dacă ar depinde numai de mine, aş trece peste istoria asta şî i-aş rămâne mai departe prieten.. r Şi asta mi se întâmplă mie, că sunt bărbat, dar ce i se poate întâmpla unei femei cu un suflet atât de pur ca al tău..."
„l-auzi! gândii, te pomeneşti ca asta e greşeala mea. câ nu i-am spus niciodată cât e dc pură. N-am fosr atât de ridicol ca Petrică, ar fi trebuit să încerc. Pesemne de aceea o exaspera primul ei bărbat, care când o auzea vorbind astfel îi spunea du-te-n..."
„Şi acum mă întreb cum am putut suporta atâtea josnicii, continuă ea cu o expresie iluminată (se vedea că nu-şi încăpea în piele de mândrie că în sfârşit redevenise ea însăşi), ar fi trebuit
| sâ-ţi dau paşaportul chiar de-atunci, când în faţa lui Petrică !■ fiiasiat de durere ai încercat să te urci pe mine! Ce mârşăvie! \   Te-ai gândit vreodată cât eşti de abject?"
„Da, îi răspunsei în sinea mea, chiar de-atunci şi ţi-am şi spus ca nu vreau sâ te mai văd şi o să te dau uitării. Te şi dădusem, dar în aceeaşi seară când m-am întors acasă te-am găsit plimbându-te rătăcită prin faţa porţii mele! Nu-ţi era ţie gândul la paşapoarte!" Contemplam» în timp ce ea vorbea, zilele şi anii de singurătate care mâ aşteptau în mijlocul cărţilor şî caietelor mele» într-o simplă odaie în care, îmi spuneam, nu va mai intra nici o muiere, pură sau impură! O să găsesc eu până la urmă să intru undeva, poate chiar în uzina unde lucrează tatăl meu, cu acel director inteligent care gândea că o ispăşire încetează de îndată ce omul a redevenit liber... Cartea pe care o voi scrie va fi scurtă, cât Manualul lui Epictet, dar viaţa ei va fi lungă şi va deveni de actualitate în chiar timpul vieţii mele. Silvia o va descoperi şi va putea să vadă, ea cea dintâi, cine este tatăl ei... Elanul pe care îl simţeam cum creşte în mine mâ smulse parcă dîn casa asta în care nu mai aveam ce căuta şi închisei ochii. _ „Nu pot spune, gândii, că n-am trăit destul pentru a-mi dedica tot resrul vieţii numai muncii mele. Cunosc şi faţa şi reversul lucrurilor şi nici o surpriză nu mă maî poate clinti.., Doar melancolia poate, boarea tristeţii, mâhnirea (duşmanul meu!), dar voi rezista şi voi găsi eu un drog împotriva lor..."
„.. -Aha! exclamă Marilda, nu răspunzi, nu-ţi mai convine, nu eşti capabil să-ţi vezi abjecţia în faţă. Păi cum s-o vezi când te contopeşti cu ea? Sigur, în mintea ta are altă denumire, ceva nobil, frumos, filozofic, spirit, ehe, ceva cosmic» cum o să crezi tu despre tine că eşti un zero? Nici nu e uşort trebuie să recunosc câ şi mie mi-au trebuit ani de zile până sâ descopăr până unde am căzut trăind cu tine..."
„De ce m-o fi insultând femeia asta? exclamai şi eu, de astă dată tare şi uitându-mă absent pe deasupra capului eî pe fereastră, care se albăstrea sub înserare. Ce dracu ţi-am făcut,
A
1096
MARIN PREDA
CEJ, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1097
cc-ai cu mine, cotoroanţă isterică? Nu tc mai osteni, ştiu totul, nu m-ai iubit, m-ai pândit, vrei să spui că şi cei doi ani când m-ai făcut s-o cred au fost o minciună, că te-am sedus, tânără fecioară!" „Da, strigă ea, au fost doi ani de coşmar, toată lumea era uimită, Matiida, ce e cu tine, trezeşte-te, nu te recunosc, Matiida, nu mai eşti tu! Abia când am rămas însărcinată m-am îngrozit: ce mi se întâmplă? De cine m-am legat eu pentru toată viaţa? Ştii ce s-a întâmplat atunci, noaptea târziu când te-am aşteptat să-ţi spun ce mi-ai făcut şi ce mi-ai zis! Am vrut să mâ duc sâ întrerup sarcina. Asta e bărbat, care îmi spune că o sâ-mi pună copilul pc băţ chiar în clipa când soţia lui îl anunţă că va fî tată şi o să-l arunce într-o prăpastie? Trei zile şi trei nopţi am auzit în urechi vorbele astea. Dar m-au oprit toţi, şi Tasia şi Petea şi Vasia şi chiar şi Tamara, de care ţi-ai bătut joc... Da, da, Tamara, căreia i te crezi superior, s-a dovedit că e cu un cap mai presus decât tine. Ce vină are copilul, a zis ea, că tatăl Iui nu e zdravăn la cap? De ce să-l scoţi? Ai destul timp pe urmă să te desparţi de el!"
Va să zică povestise totul alor ei! Şi eu care crezusem că viaţa noastră în doi e un secret! Te pomeneşti că ştie tot oraşul, poate chiar şi Ion Micu... „Singură spui că n-o să mă apuc eu acuma să cred despre mine ceea ce îmi spui tu. încât, continuai eu paşnic, e zadarnic sâ mai insişti! Nici eu n-o să mâ apuc să-ţi spun că între mintea ta şi a unei măgăriţe nu e nici o deosebire. Una că nu te-aş putea convinge, al doilea că nu sunt nici eu de fapt convins, deşi am avut multă vreme senzaţia asta netă, care separă un om de un animal, când ne aflăm în preajma lui: vezi că are ochi, are gură cu care mănâncă ca şi un om cu care te înţelegi, se dă la o parte când îi spui să se dea, munceşte când îl pui Ia ham şi totuşi simţi tot timpul că între tine şi el e un zid, un gol de netrecut, în ciuda comuniunii cu el a unui sentiment care nu se desminte, că suntem amândoi fiinţe vii» care ne ajutăm unul pe altul în această viaţă şi într-o zi vom avea aceeaşi soartă, adică vom muri- Da, am avut de multe ori
această stranie senzaţie că acest gol, acest zid invizibil există şi între noi doi, dar n-am încercat niciodată să te insult şi să-ţi spun, ba chiar pot să afirm că acest gol şî acest zid m-au fascinat totdeauna, mi-au mobilizat toate forţele sufleteşti să trec prin acest neant şi uneori mi-a""reuşit, sau cel puţin aşa mi s-apărut. Ai avut tu grijă să-mi sugerezi că totul e zadarnic... Şi totuşi nu sunt convins că ai o gândire de măgăriţă. Eşti o măgăriţă biblică, vorbeşti... Vezi cât de puţin sigur sunt chiar în judecăţile mele rele despre tine. în schimb tu plesneşti de convingere în ale tale. îţi faci bărbatul nemernic, abject, ticălos, canalie... Pe ce te vei fi bizuînd? îţi spun drept, te invidiez! Joci rare!" „Pc ce mă bizui? ridică ea vocea. Pe ce mâ bizui? Ajunge să mă uit la tine şi să-mi apară convingerea că nti mă înşel. Numai felul cum rânjeşti, dacă te-ai vedea.,, (Nu rânjeam niciodată!) Nu ştiu cum o să scap de greaţa pe care o simt Ia gândul că m-am culcat atâţia ani cu rine, că te-am lăsat sâ te apropii de mine!"
Izbucnii în hohote. „Totuşi ai o minte de măgăriţă, deşi vorbeşti, îi spusei schimbându-mi cu o mare satisfacţie picioarele pe birou, altfel n-ai proiecta acest sentiment asupra trecutului. Când nu mai iubeşti, poate să apară şi această repulsie, această greaţă pentru un om care nu-ţi mai place, dar asta nu înseamnă că a existat totdeauna. Există acum, asta da, şi un om curat, un ins care face bravadă de puritate sufletească, nu aruncă ceea ce simte acum peste ceea ce a simţit altă dată. Fiindcă se naşte o îndoiala: cum ai putut suporta această repulsie atâţia ani? Cine se înşală atât de grosolan atâta vreme n-are şanse să-î apară convingerea că nu va cădea într-o murdărie şi mai marc. Vrei să-ţi exemplific eu ceva, dacă e vorba să ne luăm după ceea ce ne apare că ar arăta celălalt? Mai înainte, în hol, în timp ce eu îţi puneam o întrebare, cum ai îndrasnit sâ te duci la amantul tău să mă salveze el pe mine (întrebare la care n-ai răspuns, ţi-o pun şi acuma), ai avut tot timpul pe chip un surâs
1098
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1099
murdar. Nu-ţi spun ce-aş fi putut gândi eu în clipele acelea, ce-mi sugera acel surâs, pe care îl mai văzusem odată, pe vre^ muri, fiindcă eu nu mai mă iau după semne de-asrea, care ne pot înşela, cum s-a întâmplat atunci, în acea noapte nefericită, când te-am lovit... Nu vreau să-mi aduc aminte» dar de-atunci m-am hotărât sâ nu mai interpretez rânjete, surâsuri, clipiri din ochi, care pot avea cu totul alte mobiluri decât ceea ce îmi pare mie. Tu vroiai să-mi spui că eşti însărcinată şi mîe mi s-a părut că exprimi opinia tâmpă a unei soţii care nu crede că e ceva de capul bărbatului ei! Rânjeai spunându-mi că nu mi-ai distrus «opera» â propos de spartul biroului şi răsfoirea caietelor mele. înţelepciunea, Matilda, e un drum pe care tu nu l-ai străbătut şi nici n-o să-l străbaţi vreodată şi în asta constă tăria ta... Te-ai măritat de trei ori, te mai măriţi a patra oară! Ei şi? Poţi sâ te măriţi şi a cincea oară şi de ce nu şi a şasea? Bine că ai făcut un copil care re salvează de la derută!" „Aha, exclama ea sar-casrică, va sâ zică pe-asta te-ai bazat tu când te purtai cu mine mai rău decât cu o vită (ai şi spus adineauri câ simţeai că sunt o vita) că n-o să mai mă despart de tine fiindcă mai mă despăr-ţisem înainte de doi bărbaţi! Te-ai înşelat amarnic!" „Bine, zic, m-am înşelat, se mai întâmplă, îmi pare rău, sunt chiar mâhnit, şi ce mâ-ta ai vrea să fac? Ai aerul că ar trebui să fac ceva!" „Să re spânzuri, şuieră ea cu o intensă ură (şi un alt sentiment îi ţâşni, orbind-o, pe sub acest şuierat), ţi-am spus, zise, să nu mă mai înjuri, îţi crap capul", şi într-o clipă fu în picioare, se apropie de birou, puse mâna pe singurul obiect de pe el, un presspapier mare de cristal şi îl ridică în aer; avu doar o clipă de ezitare, apoi mi-1 aruncă de-aproape drept în cap. Mă avertizase într-o zi şi se ţinu de cuvânt. Avusei şi eu o secundă de ezitare: să mă feresc sau s-o sfidez? Nu mă ferii decât când bolidul ţâşni; izbi în braţele mele care se ridicaseră fulgerător şi îmi acoperiseră fruntea. Totuşi un colţ al presspapier-nlui pătrunsese printre degete fiindcă de îndată simţii ceva cald cum
mi se prelinge pe obraz şi îmi văzui şi dosul palmelor şi apoi parchetul stropit de picături groase de sânge. Foarte groase» roşii şi late, şi cu stropi. Citii pe chipul ei cum arăta al meu, desigur o mască însângerată care îi inspira groază, dar nicidecum regretul pentru ceea ce făcuse. Dacă aş fi zărit cea mai mică urmă că s-a trezit din rătăcire* furia mea s-ar fi retras. Atunci sării şi îi tăiai zadarnic drumul spre uşă, fiindcă nici nu se gândise sâ fugă. „Sâ nu te-apropii, zise, fiindcă îţi scot ochii şi n-o să mai vezi lumina zilei." Şi fiindcă mă apropiam, în timp ce se retrăgea încet spre fereastră: atenţie, strigă, unul din noi doi nu va mai ieşi viu din această odaie". De ce? mă întrebam.,. A, da, îmi trecu prin faţa ochilor ca o fantasmă, revelaţia, ceea ce îi spusesem, da, toate cuvintele mele o loviseră adânc şi nu înjurătura. Aha! Nu suportă, în timp ce eu trebuie să suport... Eu trebuie să fiu blând.., Da, aş fî fost, dar ea vroia să şi fugă la viitorul ei bărbat, să-mi ia şi copilul şi să mâ şi spânzur. Şi de ce toate acestea? Desigur, fiindcă am iubit-o foarte tare, de ce altceva? Holbată la chipul meu, nu observase că în acest timp îmi desfăcusem pe nesimţite cureaua de la pantaloni, avui chiar timp să ţin catarama în mână, nu vroiam să desfigurez halucinantul ei chip, care şi acum când o priveam îmi era drag... Reacţia ei fii târzie când o eroii totuşi peste faţă cu atâta violenţă încât în aceeaşi clipă mi se făcu întuneric în cap. Se repezi spre mine şi mâ trezii cu ghearele ei în gât; le desfacui cu greu şi înţelesei că dacă n-o lovesc, o mare incertitudine ar fi planat asupra sfârşitului acestei încăierări, eu încercând s-o cruţ, ea nedând înapoi de la orice-ar fi... „Ah", strigai cu disperare, cu greaţa şi cu mânie, şi îi dădui peste acelaşi obraz una dupâ alta trei palme care o culcară la pământ» Fuseseră chiar atât de năprasnice? Căzuse cu faţa în sus, cu braţele în lături şî cu un picior în desordine care îi ridicase rochia. Mâ ustura gâtul» mâ ştersei cu un gest mecanic. Dosul palmei mi se retrase plin de sânge proaspăt. Respirai adânc: bine câ se sfârşise. „Ridică-te,
1100
MARIN PREDA
I
îi spusei, am ajuns departe, un final demn de timpurile moderne." Dar ea nu se trezi, nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă. Mă apropiai, mă lungii alături de ea şi îi şoptii în ureche: „Trezeşte-te, Matiida* ei, haide, o sâ scapi de mine, adio! Te aşteaptă noua ta viaţă, sus, iubito, coşmarul tău a luat sfârşit! Vei fî regina Angliei, supuşii unui imperiu, deşi emancipaţi, vor privi chipul tău pe bancnote şi în hohotele lor de râs respectuoase, te vor iubi,Păstorii din Australia, popoarele primitive din deserturi, care trăiesc mâncând viermi şî lăcuste prăjite, se vor închina reginei mame... Ce idioţenie... Matiida, tre-zeşte-te!" Şi îmi apropiai gura de a ei şi începui s-o sărut, s-o mângâi netezindu-i tâmplele.., Sărutam o gură întredeschisă, fierbinte dar străină şi fără respiraţie. Şi o mare tăcere mă înconjura, „Matiida, îi şoptii iar, luând-o în braţe, iubita mea, hai, trezeşte-te (şi în clipele următoare o iubii ca totdeauna pregătit sâ-i aud răcnetul de împotrivire, dar nu fu nici un răcnet). Sunt eu, bărbatul tău, asta n-a însemnat nimic niciodată pentru tine? O, tu, pe care re-am adorat, nefericită fiinţă pe care lumina soarelui te va mai lumina încă, nu mă vezi, nu mă auzi? Matiida! Pe tine te chem! Trezeştc-te!..
Şi dacă moare? îmi trecu prin cap. Mă ridicai şi rătăcii prin birou asaltat de gândul ca astfel se petrec nenorocirile, şi ucigaş e cel care a lovit cel mai tare, chiar dacă.,. Da, în faţa morţii orice justificare sporeşte vinovăţia... Şi ce dacă... Trebuia pentru asta... Dar dacă... Aha! Şi dacă aplic varianta Vintilă? Cum, dar o şi aplicasem,.. Trebuia dusă până la capăt...
Ieşii şi intrai în bucătărie, smulsei dc lângă chiuvetă o găleată, o umplui cu apă şi revenii în birou. Pleosc! o aruncai peste ea. Sări în sus cu un ţipăt înalt şi putui aprecia cu satisfacţie eficienţa metodei- Era vie, rezistase declaraţiilor mele patetice de dragoste, sărutărilor şî mângâierilor mele, neliniştii paşilor mei... Dar cum? Apa e elementul în care s-a produs şocul primordial al naşterii vieţii, un trăsnet şi lanţul de
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1101
amino-acîzi a început să palpite... „Niciodată n-o să-ţi iert asta. M-aî violat în timp ce eram leşinată!" Şi se ridică împle-ticindu-se, în timp ce apa îi curgea şiroaie din creştet până în tălpi, „De unde ştii, îi ziseî, că te-am violat, dacă erai leşinată?" „Nemernicule, o să mi-o plăteşti." „Ba te rog sâ păstrezi o amintire de neşters a acestor clipe, niciodată nu te-am iubit mai mult..„O să sap în faţa casei mele o groapă şi o să arunc cu mâinile mele pământul peste cosciugul tău," „O să dau cu usturoi pe la pragurile casei mele şi n-o să mai poţi intra niciodată înăuntru-./1
Era o combinaţie între metoda Vintilă şi varianta AcojocârireL Ia care se adăuga ceea ce între cei doi nu se petrecuse: despărţirea. O aşteptam. între mine şi Matiida cuvintele îşi pierduseră înţelesul. Eram amândoi muţi, totul fusese spus, tot ceea ce vedeam îmi era străin, urechea ei, da, urechea care îmi fijsese atât de dragă îmi părea a fi a unei vampiriţe, paşii pe care ti iubeam în mişcarea lor îmi păreau acum diformi, mâinile mari de care mâ ataşasem, dar care ridicaseră asupra mea press-papter-ul greu de cristal, labe simieşti bune pentru copaci... Pe această catastrofă nici ea nu îndrăzni să aibă chiar de îndată vreo iniţiativă. Aî fî zis că nîmic n-avea sa se schimbe...
BIBLIO t      ^ . * ACADKMlfc-1 * ROMANE
XXVIII
Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zTdînîcS-taţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele har speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. Suntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, nu doar să gândim, că murim în minutul acela, că totul s-a sfârşit, fiindcă altfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui sâ pierim. Ei, da, gândim, dar această bună zi o să fie cândva, nu acum, până atunci, ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai
1102
MARIN PREDA
CliJ, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI U03
forţei noastre vitale, sâ mărim nemăsurat, cu secretă si puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.
Astfel gândeam în timp cc medicul se uita zadarnic şi hv delung în gâtul meu, sâ vadă ce am. Curând după întoarcerea Matildei de la Bucureşti, şî scena de violentă desgolire care urmase răguşisem cu totul, abia mai puteam rosri cuvinte. „Nu e răceală, mormăi specialistul, totul e curat, amigdalele, farin-gcle, laringele... Trebuie sâ fie o infecţie, să facem nişte analize şi atunci, dacă va fi cazul, îi tragem cu penicilină.11 „Infecţiede la ce?" zisei. „De la nimic, răspunse el dând din umeri- Chiar când nu detectăm un proces inflamator, infecţia poate fi prezentă." Sau cancer, gândii, EI apare astfel» fără dureri şi fără procese inflamatorii. „Aţi avut vreun sifilis?" zise medicul, „Nu!" „Lucraţi în mediu toxic?" „Da, am lucrat." „Unde?" „La Baia Sprîe, în minele de plumb, zisei, dar sunt doi ani de-atunci.., în ultima vreme am lucrat careva luni la deratizare." „N-are importanţă că a fost acum doi ani» zise el trecând peste precizarea ultimă, iritările asrea pot apărea şi după zece ani, de pildă în împrejurarea de care vorbiţi, o reintrare într-un mediu toxic... Cât aţi lucrat în mină?" „Un an..." „N-ar fi o cauză obligatorie, fiindcă ar însemna că majoritatea minerilor» sau în orice caz un procent mare, să... deşi.. - în sfârşit, n-am auzit de îmbolnăviri alarmante în astfel de mediu... Vi se dădea lapte?" „I.a început, da, pe urmă a fost mai rău» dar am plecat..." „Unde?" „La Canal..." „In copilărie aţi suferit de gât?" „Da, de amigdale, dar treceau singure..." „Altfel vă simţiţi bine?" „Nu prea, dacă mâ uit fix într-un singur punct, când stau culcat, obiectul se dublează, îl văd cu ochii mei cum.,." „Ar putea fidiplopie, dar mai sigur e o oboseala, o avitaminoză... Câte ore stăteaţi în mină?" „Şi unsprezece!" „Nu mă pronunţ, o să vâ vadă un specialist.,. Trebuie să vă internaţi..."
„Iară ce simplu e, gândii apoi ieşind în stradă. O să rdă internez şi o sâ ies cu picioarele înainte. Nu, nu e bine! mâ
revoltai Or sâ mâ ducă la morgă şi cum să stau eu acolo, singur, In întuneric? Cine m-a părăsit? Unde e natura mamă? Extincţia vieţii (căci moartea nu există) trebuie să se petreacă simplu, undeva într-o pădure, la marginea unei a|>e. într-un ultim somn care să te tacă să visezi, în timp ce auzi încă foşnetul etern al copacilor şi susurul undelor, şi să doreşti că trebuie să te trezeşti, da, de îndată, să tc îmbraci şi... fiindcă te aşreapră... minunata ci tâmplă desvelitâ sub pieptănătură, surâsul eî care... despre ce tâmplă şi despre ce surâs era vorba..,? A» nu, nu ale Matildei, ale fetei care trecea. Da, iată, sunt în pericol si fiinţa mea tot nu crede că aş putea muri, mă uit dupâ fetc> chiar întorsesem capul „.„Unepassante..."
Dar nu dădui urmare acestor impulsuri, nu părăsii casa şi nu fugii într-o pădure, cu puţinul glas care îmi mai rămăsese, îî spusei Matildei: „Mâ internez! Am cancer!" Ea ascultă fără să tresară această declaraţie, cu o răceală directă şi totală, exprimata printr-o uitătură dintr-o parte, cu pleoapele pe jumătate închise şi cu gura strâmbă, sub un rictus de infinit dispreţ, a cărui urâţenie mă făcu să mă întreb dacă mai văzusem vreodată în viaţa mea, o femeie atât de pocită.
„De ce într-o pădure şi la marginea unei ape? mă mirai apoi după câteva zile în spital. Trebuie sâ murim aşa cum trăim. Ne nastem în spital şi murim în spital, cum bine s-a zis." Era spre seară, orele de vizită se terminaseră şi nu simţeam nici o melancolie că pe mine nu mă vizitase nimeni. Deşi trăiam în acelaşi oraş, părinţii mei erau departe şi mai departe era Matilda, cu care trăiam în aceeaşi casă. Dar repede mâ familiarizasem cu salonul de muribunzi în care fusesem internat, în stânga mea era un individ palid şi maî lung decât patul în care zăcea şi care mereu se plângea că nu poate sâ-şi întindă şi el picioarele măcar acum când... „Când o să mor ce-o să-mi faci, o să-mi atârne labele peste pat... Mai bine stăteam acasă..Sora îi răspundea surâzând că n-au alte paturi şi el mereu sc văita, nu de ulcerul
1104
MARIN PREDA
de care fusese operat, ci de acest inconvenient cu patu-acela. Şi sora de ce surâdea?... în dreapta un ins urât, cu o vie privire, căutând dc ia mine o confirmare că nu va muri, deşi corpul lui era plin de ceva vopsit, pe burtă, pe braţe, pe picioare... Numai ochii îi erau curaţi. Pe rândul celălalt era unul care în timpul nopţii băuse apa din rezervorul de la closet, fiindcă apa din robinete se oprise: un diabetic care intra mereu în comă,.. Iar eu eram unul care n-avea glas. Nu-mi făcea rău nicidecum faptul că mi se dăduse aci un pat printre aceşti condamnaţi: eram şi eu unul, deşi mi se spusese că era „provizoriu", până se va elibera un pat la secţia... Şi pronunţând cuvântul „provizoriu" sora avusese o clipire veselă din pleoape, parcă ar fi vrut să spună că totul e aşa, în general, provizoriu, şi binele şi răul, şi sănătatea şi boala, până murim, când totul devine definitiv. „Aşa mi-a spus şi mie, îmi şopti vopsitul şi stau aid de trei luni de zile. Mă ţin pentru experienţe, vin cu studenţii şi discută pe pielea mea,,, îi interesează... într-o zî m-au şi fotografiat. De ce suferiţi?" îi făcusem un semn la gât şi gâjâisem: „n-am "las..." „A, n-aveţi glas! Asta trece, văd ca încolo vă simţiţi bine... Se poate trăi şi fără glas, îmi spuse el cu o intensă privire desnâdăjduita, eu mi-aş da şi urechile numai să scap de râia asta care îmi mănâncă pielea...1' Şi îşi desveli pijamaua sâ văd ca nu era vopsit numai pe faţă. îl între? bai cu o mişcare energică a capului: ce e? El înţelese imediat; „nimeni nu ştie ce Cj zise cu o bizară mândrie, ca şi când astg constituia oricum un soi de compensaţie, nici un doctor.
Sosirea unuia nou, am observat adesea, stârneşte în cei care stau mai demult la un loc un fel de euforie generală. Tot astfel se petrecu în primele ore de internare, prima mea zi de internare în spital. „Cum să nu ştie? zise palidul izbind furios cu piciorul în tăblia patului. Aşa cum eu ştiu că am fost operat de cancer la stomac şi nu de ulcer, şi câ n-o s-o mai duc mult, aşa ştii şi tu ce ai: boala de piele şi câ într-o zi o să ţi se urce la ficaţi
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1105
şi o să te cărăbăneşti de-aici gata mort. De câţi ani suferi? Ei?" „De vreo şapte ani!" zise vopsitul umil, sperând parcă într-o revelaţie în favoarea sa din partea celuilalt, deşi furia aceluia nu-i promitea nimic bun. „Şi ce i-ai spus profesorului când te-a întrebat?14 „Că mă ustură aici", răspunse acela arătând cu mâna în dreapta corpului. „Ei, acolo sunt ficaţii. înseamnă că boala a intrat înăuntru. Degeaba te vopsesc ei pe dinafară."
Dar de cc era el furios? Şi din pricina patului, în care din când în când izbea cu piciorul, dar şi din altceva, cum aflai de îndată. „Şî tu care credeai că o sâ te faci bine, că o sâ ieşi de aici şi o sâ te bucuri de ceasul meu!"
Palidul mi se uită în ochi şi îmi povesti cu un glas ca de avertisment, sâ mă feresc de vopsitu-âla: „Cu o zi înainte sâ fiu operat a venit la mine şi mi-a cerut ceasul." Şî trase cutia noptierei şi îmi arăta un fel de ceapă şi la formă şi la culoare, cu un lanţ mare dc alamă sau de argint. „Ceasul meu, pe care îl am de la bunicul, merge cu o precizie fixă, nud dau eu pe unul de-astea, extraplate, care merg după fabrica de iaurt şi nu durează mai mult de trei ani şi încep s-o ia razna. Ei, şi vine el la mine şi-mi zice: dă-mi mie ceasul să ţi-1 ţiu! Să mi-1 ţină, aşa a zis, dar s-a gândit că dacă muream sub cuţit să şi-1 păstreze pentru el! Mă vopsitule, eu am să mor peste trei zile, dar nîci tu nu apuci toamna,"
între timp se aşezase lângă mine pe pat un ţigan sau mai bine zis un om care se vedea câ îşi petrecuse începutul verii undeva la mare, fiindcă era foarte frumos bronzat, nu avea trăsături de ţigan. „Şi tu, de ce râzi? îl luă şi pe el în primire palidul. Tu o să te faci de la o zi la alta şi mai negru şi.,, tu o să mori în trei săptămâni! îi prooroci el. Ai venit prea târziu, boala ta e înaintată." „Ba o sâ se vindece, la început era şi mai bronzat ca acum şi nici nu putea să umble", zise vopsitul. „Şî dacă scapă ce viaţă c aia, să-ţi facă câte trei injecţii pe zi? se răsti cancerosul. O să moară în somn, o sâ vedeţi." Asta ce i-o fî
1106
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1107
făcut? mă întrebai. „Dumneata, zise vopsitul cu obidă, fiindcă situaţia în care te afli e destul de gravă, ai vrea să murim noi roţi şi singur să te faci bine!" „Nu se face nimeni bine, răspunse palidul mai potolit. Uite, ăla de colo, care bea la apă cu căldarea, într-o zi n-o să mai îasă din comă şi adio viaţă!" „Ba se echilibrează, răspunse acela cu un glas ştiinţific, ca al Iui Vaintrub, ca şi când ar fi fost vorba de altul. Am mai avut eu dereglări de-astea şi le-am stopat." „Da?! se miră palidul cu dispreţ. Şi atunci de ce re-au adus aci?" „Provizoriu, din lipsă dc paturi!" „O să vedeţi voi provizoriu! continuă operatul cu humor. Singurul care o să scape e domnul care a venit acum. E voinic, e tânăr, moartea nu recoltează victime printre tineri decât în mod excepţional. Voi toţi crederi că sunteţi bolnavi! Trebuie să muriţi, asta e, sunteţi bătrâni, aţi trăit destul, şi nu că... El ,+ n-are glas! Ei, n-are, o să înveţe alfabetu-ăia cu degetele şi o să se descurce. O sâ gândească mai mult şi o să fie mai inteligent decât alţii neavând posibilitatea sâ spună prostii..." Toţi începură să râdă, privirile li se eliberară parcă de acea nelinişte care fără ştirea lor le licărea în fracţiuni de secundă în ochi în timpul peroraţiei palidului. Da, vorbe, glume, moartea e un mister, nimeni nu ştie când vine şi asupra cui. Uneori scapă cel mai grav atins şi dimpotrivă este luat unul care,.. Câte nu s-au văzut...
Şi totuşi, în ceea ce îl privea pe el cel puţin, palidul avusese o stranie previziune. Se făcuse linişte dupâ ce orele de vizită se terminaseră. Bolnavii îşi ronţăiau biscuiţii, aduşi de rude, fursecurile, toate acele preparate permise de direcţia spitalului, în afară de mâncarea gătită. Cei apropiaţi erau mai împăcaţi, acuma fie ce-o fi, mori ru, dar îţi trăiesc copiii, vorba ăluia cu picioarele lungi, ai îmbătrânit, e rândul altora... Palidul însă avusese o zi grea, venise la el nevasta şi feciorul, un băiat de vreo douăzeci de ani care nu se apropiase de pat de la început... „Nici n-ar fî trebuit sâ viu", începuse ea aşezându-se pe pat. Era grasă, nici ea prea tânără, dar cu o privire în care pofta de viaţă şi bucuria de a trăi aveau ceva animalic şi dur care îţi
stârnea invidia şi neliniştea: pe ea n-o speria nimic, iar propria-i moarte o sfida nu prin vreo gândire, ci printr-un impuls vital cinic şi nestăpânit. „Nici nu trebuia să vii, îi şopti el cu o silă nemăsurată. Am uirat să spun sorei să te oprească la poartă." „Pe mine sâ mă opreşti tu la poartă?! zise ea. Mai poţi tu să opreşti pe cineva? Ia încearcă! Nu ţi-a ajuns cât aî trăit, câte ai făcut, credeai câ n-o să vie ceasul să-ţi îei adio de la curve şi beţii cu care ai tocat tot ce-am avut şi m-ai lăsat cu casa goală şi singură cu un copil de crescut. Uite-1 colo! Nu tu l-ai făcut mare! Nici nu vrea să te vadă! cum nici tu n-ai vrut!" „Nici eu nu vreau să-l văd, zise palidul. E pe modelul tău!" „A, nu vrei sâ-l vezi! exclamă ea sarcastică- Ia vino încoace, Puiule, îl chemă ea cu un glas din care se înţelegea că scena fusese gândită şi bine pregătită dinainte şi calculată şi această ipoteză. Nu vrei sâ-1 vezi, lasă că vrea să te vadă el pe tine."
Tânărul se apropie şi râmase ţeapăn înaintea omului lung şi bolnav, care n-avea loc în pat şi se pare nici pe lumea aceasta şi nici măcar gândul că lasă în urmă un băiat. „Uită-te la el, porunci mama. Uitâ-te tu, câ el n-a avut timp! N-a ştiut ce înseamnă să aibă un băiat. Uite, ăsta e taică-tău» care te-a părăsit de la şapte ani!" Vorbea cu o claritate din care puteai sâ-ţi dai seama că gândirea ei n-avea şovăieli şî puncte de suspensie, o gândire distilată şi pură ca un cristal, fără îndoieli că între un muribund sau un om sănătos ar putea exista vreo deosebire şi că vechi adevăruri ar putea fi cumva uitate. „E galben, nu mai are mult de trăit, continuă ea ca şi când ar fi spus: e obosit» sâ-1 lăsăm să se odihnească, a muncit mult. Uită-te! Uite în ce hal a ajuns! Blestemul de copil nu iartă. Mamă, mi-a spus (ascultă aici!, făcu ea o paranteză ameninţătoare), care e boala cea mai grea pentru un om? Cancerul, mamă! Ei, pe tata să-l lovească un cancer! Aşa a zis! Şi uite că aşa s-a şi întâmplat!" De unde o fi ştiut? Pesemne se interesase: sunt soţia lui cutare, ce boală are bărbatu-meu? Şi medicii i-or fi spus, căci familiilor li se spune...
[108
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI U09
în clipa aceea palidul îşi duse fulgerător braţul la ochi şi până ce individa plecă, nu şi-1 mai luă. Dar putea auzi! „Nu-i nimic, reluă ea, nu vrei să-l vezi, te vede el. O! Oi fi crezând că îl impresionezi în ultimele clipe? Spune-i, Puiule, să audă ce gândeşti tu despre eh să culeagă roadele, poate se face bine şi o sâ-i treacă prin cap sâ vină să re vadă, să-ţi aducă şi el ţie o jucărie de pomul de Crăciun.'1 Jvlamă, zise băiatul cu o voce iritată şi cu o expresie străină atât de maică-sa cât şi de omul lungit în pat, hai să plecăm!41 „Auzi, vrea să plece, nu-i pasă de tine, reluă ea fărâ intenţia de a sc ridica şi să-l cruţe. Nici n-are de cc-i să pese." „Ieşiţi afară câ vă omor1, şopti palidul. „Tu pe noi! exclamă ea parcă reflectând. Adică n-ajunge câte ne-ai făcut, vrei acum să ne omori!.. . Auzi, Puiule!"
Devenise visătoare. întinse mâna spre noptieră şi trase încet sertarul. Vru sâ-1 închidă la loc, dar se răzgândi, luă de-acolo ceasul, îşi desfăcu poşeta şi îl aruncă înăuntru, după care o închise cu o puternică trosnitură. Fiindcă în clipele acelea nu mă gândeam că Matiida ar fi putut să mă viziteze şi scena îmi devenise insuportabilă, mâ ridicai de pe pat şî ieşii în curte. Când revenii spre seară, după vreo două ore, palidul era singur şi continua să-şi ţină braţul Ia ochi. Mâ apropiai cu gândul să-i spun ceva- îi vorbii, dar nu-mi răspunse. II apucai de braţ şi i-1 dădui uşor la o parte. Braţul căzu moale cu acea mişcare nefirească din care flexibilitatea controlată a unui braţ viu dispăruse. Ochii pe jumătate deschişi aveau globul alb şi asimetric, iar pupila revulsată. Murise...
XXIX
A doua zi fiii mutat într-o rezervă de trei paturi şi veni şi medicul cu rezultatul analizelor. Se aşeză alături de mine pe pat şi cu o voce blândă şi protectoare îmi spuse că n-am nimic, nici un proces infecţios nu s-a depistat în organism. ^Chestia aia din gât e o ciudăţenie, poate sâ treacă în câteva săptămâni, dar
poate să şi dureze, sunt fenomene care nc scapă. Există atrofieri inexplicabile, la un ochi, la o ureche! Te pomeneşti că nu mai auzi şî uneori noi aflăm de ce. Alteori nu. Şi chiar când aflăm, se întâmplă să nu putem fiice nimic. Nu se mai hrăneşte un ţesut şi se usucă, ca la un pom o creangă. Dacă ţesutul e o porţiune de muşchi la un braţ sau Ia un picior, faptul n-are nici o importanţă (dacă atrofia nu c progresivă). Dacă e la epiglotă, cum e cazul dumneavoastră, chestiunea pare dramatica, dar nu trebuie s-o luaţi în tragic, s-ar putea să aveţi o carenţă a unor vitamine din pricina anilor pe care i-aţî petrecut pe unde aţi fost. încercăm întâî aşa să vă administrăm puternice doze de vitamina A şi C şi dacă observăm cea mai mică ameliorare, înseamnă că asta e cauza şi o să vă faceţi bine. Şi mai avem noi şi alte mijloace! Ar trebui să mâncaţi zdravăn... O sâ vă permitem sâ vi sc aducă de-aeasâ, fiindcă la noi, dîn păcate.. („Nici vorbă, gândii» o să anunţ la poartă că dacă se va întâmpla sâ vrea să mă viziteze soţia mea, să nu i se dea voie să intre!") Prefăcându-mă somnolent şi apatic îl ascultam pe medic cu toate instinctele la pândă; ştia sau nu ştia ce e în gâtul meu? Aveam sau nu aveam „boala cea mai grea pentru un om!" cum spusese acel băiat care fusese adus cu maicâ-sa să vadă că blestemul său se împlinise. Era cea mai grea pentru că prognosticul era fatal, fiindcă altfel, după cum se ştia, cancerul „nu doare" -.. Atrofie era singurul cuvânt suspect care îî scăpase. Ce putea sâ ascundă acest termen din jargonul medical? îi observam privirea, această fereastră a gândirii neexprimate, dar nu citii în ea nimic deosebii. Se uita la mine ferm, liniştit, sigur pe et şi doar, ca să zic aşa, vârful acestei priviri parcă îmi sugera: ştiu la ce te gândeşti, nu e, poţi să mă şi întrebi şi am să-ţi dau un răspuns neaşteptat. Şi îl şi întrebai rărind cuvintele, ca să fiu înţeles: „De unde ştiţi că nu e cancer?" „Are alte simptome!" răspunse el firesc. „Care?" „Chiar şi când ajunge sâ se vadă, bolnavul încă poare vorbi normal* în nici un caz nu îa vocea în câteva zile, cum vi s-a întâmplat dumneavoastră."
1110
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1111
Se putea si asta, gândii, nimeni nu putea sâ ştie dacă până să ajungă aici, n-o pornise demult, dar el» desigur, îmi spunea că nu, şi eu n-avcam cum sâ ştiu cum sunr acele „alte simp-tome". Un bolnav perfid a smuls adevărul unui medic venind la et cu o radiografie pulmonară a fratelui său. Cancer! a zis medicul. Da, dar radiografia nu era a fratelui, ci chiar a aducătorului ei. Unii nu vor să ştîe, preferă speranţa, alţiî, dimpotrivă, preferă certitudinea în locul îndoielii, mai chinuitoare pentru ei decar adevărul brutal. Eu făceam parte dintre cei care ar fi vrut sâ şrie, neiluzionându-mă; nemiloasa boală tot îşi va insinua cu încetul prezenţa şi mâ va sili să-i acord drepturile ei. O să găsesc eu un truc ca să aflu, îmi spusei, deocamdată să vedem ce efect va avea tratamentul cu sus-numitele vitamine, ultima modă... „Aţi mai avut cazuri ca al meu?", zisei. „Bineînţeles'1, făcu medicul!" „St?" „Unul şi-a pierdut glasul dupâ un pahar dc apă cu gheaţă! Asra e!" ridica el din sprâncene, cu humor. „Şi nu şi-a revenit?" Dădu din cap cu sensul: cum şi-a revenit el să nu mai vorbim. „Mai rău decât vorbiţi dumneavoastră acum... Alţii au gatul mai slab decât poftele şi trage-i pe el, săracu, mahorcă, alcooluri tari, nu-i dă o clipă de răgaz să-şi vină în fire. Ţine cât ţine, pe urmă... cancer! Nu sunteţi fumător!" „Când şi când*, zisei, „Şi nici..." „Nu!" îmi puse mâna pe picior: „facem aşa» începem cu tratamentul şi trebuie sâ vâ treacă!... Dacă vreţi să vorbiţi la telefon cu doamna Marilda, mai spuse el surâzând cu simpatie» veniţi la mine în birou. Aripa asta unde ne aflăm a fost construită de ea acum trei ani, adăugă ca şi când aş fi fost mirat că o cunoştea, O personalitate foarut puternică soţia dumneavoastră..," înţelesei cui datoram scoaterea mea din salonul de muribunzi şi solicitudinea specialistului-,.
Da, o personalitate foarte puternică! No putea împiedica pe ea un portar să vină să mă vadă, deşi lăsasem un bilet la poartă cu numele ei scris de mâna mea, sâ nu î se; dea voie! Şi bineînţeles nu în zilele de vizită când putea fî aşteptată (o aşteptasem!),
ci când vroia ea. în mod curios, intră în rezervă cu aer umil, însă pe chip cu o expresie de o răceală înspăimântătoare. Mă ridicai şi îi făcui loc pe pat, dar ea parcă nici nu mă văzu, se opri în dreptul ferestrei şi începu să se uite afară. Pe urmă puse mâna pe clanţa uşii-fereastră, o răsuci şi ieşi pe terasă. înţelesei: vroia sâ-mi vorbească şi nu dorea să fie auzită de cei doi bolnavi din rezervă. leşii după ea şi ne aşezarăm în şezlonguri.
Dar mă înşelasem, timpul trecea şi gura ei rămânea mută, şi nici nu părea că are de gând s-o deschidă. De ce venise totuşi? Se uita fără să clipească peste grădina cu alei asfaltate a spitalului şi nu făcea nici un gest» încremenită parcă într-o încordare inumană. Mâ uitai la mâinile ei, dar nu erau încleştate» cum mâ aşteptam. Era după-amiază şi lumina soarelui care inunda terasa îi inunda şi chipul. Mâ uitai la acest chip şi îl văzui îmbătrânit cu zece ani, cu puzderie de riduri în jurul ochilor, cu gura care începea de pe acum să semene cu a unui bărbat, cu bărbia anunţând viitoarea babă. Şi totuşi o tandreţe adâncă se urcă în mine contemplând acest chip devastat nu atât de ani, cât de nefericitul ei temperament şi mai ales de aversiunea pe care i-o inspiram. Deodată se uită la mine parcă prinsă dc o intensă alarmă, îmi ghicise tandreţea? îmi văzuse chipul care o exprima? MDă-mi cheile de la casă!*, zise. Nu înţelesei, avui o clipă de ezitare, vrusei s-o întreb de ce, dar renunţai, mă întorsei în rezervă, luai cheile din sertarul noptierei şi i le adusei. Le vârî în poşetă, dar nu plecă, aşa cum mă aşteptam. Atunci îi spusei: „De ce îmi iei tu cheile?" Tresări parcă uluită: „De ce?! zise. Tu n-o să mai ai nevoie de chei pe acest pământ!"
Şi ochii i se albiră ca odinioară şi încrucişându-se ca un fulger cu ai mei nu mai şti ui dacă ură sau iubire ţâşnea din privirea ei parcă sălbăticită. Se ridică şî ieşi fără să se uite înapoi, deşi o însoţii câtva timp pc lungul culoar cu o mică speranţă câ s-ar putea opri şi să aflu... Apoi rămăsei în urmă. Ce mai puteam afla?! Dădui din umeri: vrusese sâ mâ lovească, dar mă simţeam liniştit.. _ Bine, n-o să mai am nevoie de chei pe acest
1112
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1113
pământ! Ei si? „Chiar te bucuri atât de tare? întrebai umbra* fantoma a ceea ce fusese odată Matiida. Bucură-te, dacă alte bucurii nu ţi-au mai rămas!,.."
Şi în timp ce eram încă în spital şi fără glas, Matiida divorţa aşa cum spusese, în două săptămâni, şi părăsi oraşul. Citaţia mi-o aduse mama la trei zile după vizita Matildei, dar nu mâ prezentai în instanţă. „Ţi-a trimis lucrurile la noi, zise mama, hainele şi cărţile. Taică-tău s-a bucurat că ai scăpat de muierea asta pe care nimeni n-o înţelege. Ce-o fi vrut de s-a măritat cu tine, dacă n-a vrut sâ faceţi casă împreună." Dar eu ştiam şi îi spusei mamei: „E bătrână!... A îmbătrânit foarte repede!" „Nu e ea aşa bătrână, zise mama, ţi se pare ţie, care eşti mai tânăr, dar la treizeci şi ceva de ani nici o femeie nu e bătrână..." Aş fi vrut să-i răspund că Matiida e bătrână în sufletul ei şi câ foarte curând va îmbătrâni şi la trup şî n-a putut suferi gândul că tocmai atunci eu voi fi mult prea tânăr pentru ea, dar nu aveam glas să-i pot spune atât de multe cuvinte. „A fost Tasia pe la noi, continuă mama (sâ ştii că femeia asta ţine la tine), şi ne-a spus un sectet. Vrea sâ nu-ţî pară rău după ea, cică în ăi trei ani cât ai lipsit tu, o vizita unul Mircea, un şef mare care acuma e şi mai mare şi că după divorţ se duce după el la Bucureşti şi se mărită cu el. Câ ar trebui să-ţi iei un avocat şi să încerci să ohţii fetiţa, dar tot ea spune că nu poţi sâ te lupţi cu Mircea ăsta, tot n-ai sâ reuşeşti... I,asâ, mamă, adăugă ea ca şi când ştirea m-ar fi lovit, o să-ţi faci tu copiii tăi, nu te necăji..."
Mama sc apropie şi mă mângâie ca pe vremuri. „Te-ai făcut galben, îmi spuse, nu te mai gândi... gândeşte-te mai bine să te facî sănătos mai repede... Pe Silvia o să poţi s-o vezi când vrei, i-a spus Tasiei câ oricând poţi să te duci la Bucureşti, s-o iei cu tine şi s-o ţii o săptămână.., N-a fost să fie, mamă, mută-ţi şi tu gândul în altă parte!" Surâsei şi îi sărutai mâna. „Mi l-am mutat demult, îmi pare rău numai de fetiţă, care începuse să se lege de mine", îi spusei, uimit câ vocea parcă îmi
revenise. „Nici o grijă, zise mama, o sâ rămână legată. Nici un copil nu-şi uită părinţii orice-ar fî..." Şi abia acum îşi aduse aminte că venise la mine cu o sacoşă plină, o puse pe pat şi scoase din ea o mulţime de pachete... Pui fripţi, ouă, plăcinte, prăjituri mici făcute de ca, pâine caldă tot din cuptorul ei şi o sticlă de vin roşu. In mod curios mi se făcu foame şi începui sâ mănânc flămând, trezit parcă Ia viaţă, şi ta şi când ştirile aduse de ea ar fi trebuit sărbătorite desfăcui si sticla de vin pe care o bău! toată simţind că aş mai fi băut una dacă aş mai fî avut... Mama se uita la mine cu mâna la gură, gest de odinioară când suferinţa ei că trebuise să audă cuvintele rele ale băiatului care nu ştia ce spune îi rănise sufletul. îi apucai mâna şi i-o dâduî la o parte: nu, nu era dc suferinţă, mama zâmbea, văzuse pesemne ceva pe chipul meu, un lucru pc care îl ştiu numai ele şi nu-I spun, un mare secret simplu: copilul e liniştit» e curat, e liber... îi e foame, nu e atent la ea, gândul îi zboară la ale lui... da, dar e tot al ei, pentru totdeauna...
CEI. MAI IUBEŢ DINTRE PĂMÂNTENI
1115
PARTEA A ŞASEA
I
Abia după patruzeci de zile de tratament începui să observ o ameliorare a bolii de care sufeream. Dispărură şi falsele fenomene de diplopie, efect mai degrabă al unei mari oboseli, după cum reconfirmă oculistul, oboseală adâncă, acumulată în cei trei ani de muncă forţată. Oricum, nu aveam cancer şi bucuria că scăpascm, a doua oară în viaţa mea, de moarte (în care crezusem cu întreaga mea fiinţă) mă făcu să uit de Matilda.
în spital mâ vizită într-o zi Ion Micu şi Clara şi îmi aduseră flori. Evitând sâ sc uite la mine, dar nu pentru că ar fi crezut câ sunt bolnav, fără să excludă însă şî această ipoteză (în acest sens şi el şi Clara s-ar fi putut pomeni fără veste în situaţia mea; ei şi? Puteai face ceva? „Cu-o moarte toţi suntem datori", reflectase odată Ion Micu când doi scriitori din Bucureşti muriseră, unul după altul, ba chiar răsese: „la cimitir, parodiase el rirualul unei şedinţe, Cezar Petrescu, pc care tocmai îl în-gropau, se pregăteşte Al. Chiriţescu", care tocmai agoniza), Ion Micu încercă să mă distreze povestindu-mi senzaţionala şedinţă care avusese loc la Bucureşti între timp şi pe neaşteptate între scriitori şi I.C.
Era curios, în acei ani naşterea şî moartea erau evenimente care loveau mai puţin conştiinţa cuiva decât o mare şedinţă; spiritul intra mai uşor în criza în astfel de înfruntări decar în
faţa pământului căscat în care unul dintre noi trebuia să dispară. Iar o despărţire era un lucru lipsit de interes, o chestie personală fără semnificaţii adânci... Erau evenimente eterne puţin importante. Nou şi pasionant era ceea ce se petrecea înrr-o şedinţă. Nu vroia să mă impresioneze şi nici nu mă impresiona (avea în glas un soi de modestie simplă şi nesimulatâ de om înţelept care nu jubila de o mare victorie, deşi sc speria în adâncuri de o înfrângere) când îmi spuse câ la şedinţa luaseră parte preşedintele Consiliului de Miniştri şi preşedintele Marîi Adunări Naţionale, bătrânul zimbru al prozei româneşti. .. Că Gheorghiu-Dej trimisese ca observatoare două soţii de lideri, prieteni de-ai lui de totdeauna, cutâriţă şi cutăriţă, să observe şi să raporteze... Că văzându-le, el, Ion Micu, înţelese că miza era mare» că soarta lui I.C. era pecetluită, prezenţa acestor două observatoare arătând că şeful cei mare nu mai avea încredere în sinceritatea lui I.C, în raportul pe care acesta avea să-l dea apoî despre felul cum decursese şedinţa cu scriirorii.
„Nu toţi cei care luau parte la ea sesizaseră prezenţa discretă a acestor doua tovarăşe şi semnificaţia care se degaja de aici, continuă Ion Micu. Bineînţeles, chestia asta îl lăsa rece pe primul-ministru, sarcina lui în cultură era minimă, el avea un loc aparte în conducere, funcţie mare dar putere puţină, ca totdeauna, începând de la 6 martie 45, până astăzi. Cât despre bătrânul zimbru se poate spune că ochiul lui vulturesc, «al unei rase necunoscute», nici nu le zărise si chiar dacă privirea sa se oprise o clipă asupra lor, nici măcar o clipă nu se întrebase cine sunt, cu toate ca în timpul unor festivităţi şi recepţii cu protocol restrâns desigur că avusese prilejul chiar să schimbe câteva cuvinte cu ele. Gândul lui zbura prin păduri şi lacuri, prin desişuri unde se ascundea vânatul, peste vâlcele prin care oştirile Moldovei dăduseră, prin veacuri, atâtea bătălii, unele sfârşite prin mari victorii, altele îndoielnice sau sângeroase înfrun-tându-1 pe însuşi marele Mahomed Cuceritorul, Nu cuceriseră
1116 MARIN PREDA
însă nimic şi asta îi dădea, prin secole, bătrânului zimbru, care le descrisese prin fabuloasa sa imaginaţie o mândrie secretă, o lespede de tăcere pe chip şi o viziune de nimicnicie asupra prezentului. Credeam că n-o să ne ajute, nu speram să vorbească, nici nu vedeam cum ar putea el să se amestece în iţele încurcate ale acestor contemporani ai scrisului de care el fugise încă din anii de ucenicie. Totuşi a spus ceva, o să vezi la urmă, ceva, ca să zic aşa, turcesc» care nu era la ordinea zilei, dar constituia după părerea pe care sho făcuse eî despre noi (şi poate în secret, şi în parte şi despre sine) cheia soluţionării tuturor conflictelor omului de cultură cu emisarii tuturor stăpânirilor. Desigur, lui l.C. şi principalului său adjunct, membru supleant în Biroul Politic, prezenţa celor două observatoare le spunea multe.., De aceea conduseră şedinţa cu o nervozitate şi iritare care inhibară pe mulţi fără să-i împiedice totuşi să spună cu o îndrăzneală sa zicem foarte controlată, că scriitorii nu mai puteau scrie din pricina secretarului general al Uniunii. Cum, sări l.C. scos din sărite, să nu mai poţi scrie din pricina... Iar adjunctul său să bruieze aceste voci timide cu ironii bine plasate... Da? chiar aşa, scriitorul nu mai scrie în liniştea biroului său fără să fîe ajutat de secretarul general al Uniunii? Ar trebui atunci săd pună sâ semneze şi pe el pe copertă, numai câ ar fi necesari atunci vreo câteva sute de secretari generali, câte unu) pentru fiecare scriitor. Şi ha, ha, ha, râse singur, crezând, cum se întâmplase întotdeauna, că întreaga adunare va râde cu el în hohote. Dar nu râse nimeni şi prima serie de vorbitori, intimidaţi astfel, îşî coiltinuarâ totuşi cuvântul repetând toţi unul şi acelaşi lucru: sâ fie scos dîn funcţia sa secretând general. l.C. se resemna, nu mai întrerupse pe nimeni, începu să scrie în carnetul lui, având aerul că el aşteaptă cu răbdare să se termine istoria asta nesărată cu secretarul general care ar împiedica, chipurile, pe scriitori să*şi vadă de treabă şi sâ se intre în ordinea de zi, pe care el o anunţase astfel încă de la început: unele
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1117
probleme de creaţie în lumina sarcinilor trasare de partid. Experimentat în şedinţe, având oamenii lui printre noi, el ştia că aceştia nu vor întârzia sâ reacţioneze, făcuse o greşeală că încercase «sâ bage pumnul în gură» vorbitorilor, când în mod firesc scriitorii înşişi îşi vor băga pumnul în gură unii altora. Desbinarea lor de totdeauna alimentată de trufia lor firească (fiecare se credea un geniu!) era cunoscută. Totuşi din când în când ridica fruntea, se întrerupea din scris şi întreba pe câte unul cu o curiozitate nesimulatâ: «Cum te împiedică să scrii?» ll simţise după felul cum vorbea câ o să-l facă să se bâlbâie şi ca acela va da un răspuns ridicuh Că, nu ştiu ce, tovarăşul secretar general umblă cu lozinci... lamentabil! Cu lozinci umblau toţi, nici măcar nu-1 ironiza, sâ-i reamintească necesitatea lozincilor pe care partidul le lansa pentru mobilizarea maselor. Ce era însă cu această formulă «ne împiedică sâ scriem?» Păi nu era bine dacă un scriitor afirma acest lucra, fiindcă mulţi din vechile generaţii se abţineau să publice şi când unul dintre ei era câştigat, victoria nu era mică şi aveau grijă de el... Unul (important) aderase cu condiţia să i se dea lemne şî sâ i se asigure un kilogram de carne pe zi, ceea ce, desigur, i se asigurase. Lua şi el parte la şedinţă. încât dacă unul din aceştia se supăra, din te miri ce, de pildă, din pricina unui critic care nu-1 lăudase suficient (să aderi şi să te mai şi critice!) sau cine ştie din ce altă pricină şi spunea: nu mai scriu! se producea mare panică în rândul activiştilor mărunţi, responsabili de nemulţumirea scriitorului. Şi atunci începea o agitaţie: era chemat criticul şi beştelit, pus să-şi retracteze opinia» erau pedepsiţi cei care îi puseseră scriitorului beţe în roate, până ce acesta, îmbunat, declara câ va scrie Şi atunci ştirea zbura sus transmisă cu entuziasm: scrie, scrie! Cată sâ vezi deci semnificaţia acestei poziţii luată în şedinţă faţă de secretarul general al Uniunii: ne împiedică să scriem! Nu pe unul, pe o mulţime! Foarte grav! Si încă nu se ştia ce-o să spună prozatorul «tradus în cincizeci
1118
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1119
dc limbi» şi numeroşii lui susţinători printre care mă număram. Tăcea încă. Ce-o sâ spună vestita poetesă» îndrăgită de LC, susţinută şi popularizată intens? Se va ridica şi ea împotriva secretarului general? Si nenumăraţi alţii? Întrebări care apăreau la orizontul gândirii lui I.C şi la care, scriind, desigur, câ reflecra... Se luă o pauză de o jumătate de oră, care se prelungi până la o oră, timp în care vorbii cu prozatorul tradus în cincizeci de limbi, care mă nelinişti. îl întrebai dacă a văzut cine asistă la şedinţă şi cu ce scop. Am văzut, cum să nu văd, răspunse el agresiv, ani văzut totul, nimic nu mi-a scăpat, mie nu-mi scapă niciodată nimic. Sper că luaţi cuvântul, îî spusei, e unica şansă să-l gonim pe... şi să veniţi în fruntea noastră la Uniune, Nu e nimic de făcut, îmi răspunse el cu brutalitate, da» nimic, nu l-ai văzut? Stă şi surâde, el ştie rezultatul dinainte, îşi permite sâ asculte zbaterea noastră cu un surâs ironic... Vorbea de secretarul general, care într-adevăr arborase un astfel de surâs, dar care nu era deloc ironic, părea mai degrabă afectuos, protector... O să-l facem noi, zic, sâ-î piară acest surâs... Da, da, o să-l facem, o să-l dăm jos, zise maestrul cu ironie amară, şi în locul lui o să vină lan Amăicăliţului, pentru el luptăm noi, să vie el în fruntea noasrră şi să ne omoare pe roţi cu ciomagul, în curtea Uniunii, cum bine tc-ai exprimat chiar dumneata despre el. Nu iau cuvântul! îl prefer pe acest imbecil care surâde. Ce-aş avea eu împotriva lui? Câ e imbecil? E un imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aş schimba cu un imbecil de care sâ-mi fie mie frică? Lasă* zic, câ nu sunteţi dumneavoastră atât de fricos! Ba sunt! Ce să fac, zice, nu pot eu să lupt cu floreta în mână, cu unul care ţine o ghioagă. Uitâ-te în jurul dumitale! îl vezi? M-am uitat în jur, prin marele hol plin de scriitori, dar nu l-am văzut nicăieri pc Amăicăliţuiui. Nici n-o sâ-1 vezi, zice maestrul sarcastic, e acolo, înăuntru, cu preşedintele Consiliului de Miniştri, cu LC. şi cu marele zimbni. Ij-au chemat acolo! Da, stă nas în nas cu marele povestitor! Care
n-a fost tradus în cincizeci de limbi! Eu am fost tradus! Nu în cincizeci, în cincizeci şi una! Dar la ce îmi foloseşte? Spune dumneata» care ai mintea ascuţită, n-arfî ridicol pentru mine ca să mâ zbat să-l aduc pe acest pitecantropul erectus în fruntea scriitorilor? Da, da, te rog să-mi spui, te rog sâ-mi răspunzi sincer! Ar fi prea schematic, i-am răspuns. Totul e schematic, îl aud că zice, ţi se pare câ răstorni un munte şi când colo răstorni o pietricică. Păduchi, domnule Micu, duc mâna după ceafă şi găsesc păduchi! Strivesc păduchi... Nu sunt chiar păduchi, zisei, omul nostru e un simbol ai puterii abuzive, trebuie alungat. Da, da, zice, şi după aia vine alt simbol al puterii abuzive. Am vrur să-i răspund că individul abuziv va cădea, şi el ştie asta, şi nu va îndrăzni să ne sfideze aducându-1 în fruntea noastră pe Amăicăliţului, dar mi-am dat seama că nu era necesar, şria şi el că trogloditul nu era potrivit într-un astfel de post care cerea alte calităţi decât agresivitatea şi violenţa. Era doar atins că nu fusese şi el invitat acolo!? Făcea sceptice şi amare presupuneri ca să i le spulber cu, să-i alung îndoiala secretă. Nu i-o alungai însă, îl cunoşteam şi ştiam câ nu va abandona şi câ chiar dacă ar fi fost împins în fruntea noastră Amăicăliţuiui, va conrinua apoi împotriva acestuia până la victoria finală.., Un activist surveni şi îi spuse în şoaptă că era invitat la tovarăşul LC lată deci... O abordai atunci pe populara poetesă şi alte personalităţi care pe lângă că le elogiasem sistematic în ultimii trei ani în revistă, cu mulţi mă şi împrietenisem în desele mele vizite la Bucureşti. Poetesa izbucni în râs când îi formulai ipoteza cu Amăicăliţului, îmi puse mâna pe braţ şi mă ironiza: Ioane, tu ai fi foarte inteligent dacă n-ai fi prea inteligent, fii atentă la ce spui» o avertizai, când o să iei cuvântul. Eşti vulnerabilă! Sâ nu rămâi perplexă! Nu pot, zice. Adică? Nu pot să rămân perplexă. De ce? Ai uitat ce-ai spus de mine? zice. Am spus multe! Da, zice, dar am reţinut esenţialul. Care? Se aplecă şi îmi şopti la ureche cu un cinism
1120
MARIN PREDA
cel MAI IUBIT DINTRE pământeni 1321
lingvistic care îi aprinsese faţa: Ai spus că gândesc cu... Şi asta» zic, te ajută să nu fii luată prin surprindere? Da, zice, mă inspiră... Şi într-adevăr, mă ului când şedinţa reîncepu şi ceru prima cuvântul. Trase foarte tare, deşi se ştia că era în relaţii prieteneşti cu secretarul general al Uniunii» Da, preciza ea, dar una e prietenia şi alta sunt principiile. Ea nu poate să susţină câ un scriitor poate fi împiedicat de cineva să scrie, dar nici să vadă că un secretar general promovează nulităţi, umple presa cu numele lor şi ni-i dă şi drept exemplu. înseamnă că nu cunoaşte adevăratele valori şi prin urmare nici n-are ce sâ caute acolo unde s-a cocoţat. El cărţi n-a scris, nu se pricepe la ele şi nici la ale altora. E o anomalie care trebuie să înceteze, dacă vrem să nu ajungem la o stare de confuzie totală în problemele de literatură. Şi se aşeză cu chipul, aî fi zis, în flăcări, dacă exaltarea ei n-ar fi fost foarte dură şi lucidă. Se auzi o voce: am de pus o întrebare. Şi se ridică şi i-o puse. într-o şedinţă, zise acela, poeta... a fost foarte urât criticată de secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat şi m-am ridicat şi i-am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie intimistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m-a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la faţă ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o împing,.. Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul duşmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum când o aud zicând aici că secretarul Uniunii e plin de toate păcatele. O întreb, când a fost sincera, atunci sau acum? Şi atunci şi acum, a sărit poetesa bine inspirată de acea parte a fiinţei ei de care îmi pomenise, căci a făcut o puternică impresie, s-a produs rumoare aprobativă dar şi. reprobativă, la adresa celui care vrusese să arunce un dubiu asupra sincerităţii ei. Depinde cu cine e sala. în alt context răspunsul ei ar fi stârnit rânjete dispreţuitoare pentru o astfel de labilitate în principii, care îri putea permite sâ treci fără sâ clipeşti din ochi de pe o
poziţie pe alta. în clipa aceea sugestia ei era câ poţi fi un timp naiv, sincer şi credul, dar câ la un moment dat îţi cad cojile de pe ochi şi vezi adevărul. Perfect! Şi atunci a luat cuvântul prozatorul- începu prin a spune că el, ale cărui cărţi au fost traduse în cincizeci de limbi (aici 1-a întrerupt LC. spunând că zilele astea i s-a raportat câ a mat fost tradus într-o limbă şi anume în pachistaneză). Da, da, şt cu am auzit, da, mi s-a trimis cartea împreună cu o sută de dolari, a continuat celebrul prozator, i-am primit în plic şi m-am^dus la Banca dc Stat şi i-am predat... Da, am predat dolarii. Am primit pe ei şase sute de lei, da, şase sute, cât să-mi cumpăr o sută de pachete de ţigări, da, ştiu, leul e foarte puternic, de zeci de ori mai puternic decât dolarul, i-am cheltuit leii în aceeaşi zi la Capsa cu prietenul meu Ion Micu, şi am predat dolarii, pe toţi i-am predat (şi îmi puse mâna pe umăr şi mi-1 strânse ca într-un cleşte: era un semn sâ nu mâ neliniştesc de comedia pe care o juca?). Puteaţi să-i păstraţi, ha, ha, îi zise adjunctul lui LC, şi să faceţi un voiaj în Pachistan. Am fost în Pachistan, răspunse maestrul, şi în Portugalia lui Salazar, am fost şi în Spania lui Franco, şi la Paris am fost, am văzut raiul capitalist, vă foarte mulţumesc, îmi ajunge... Aţi scris şi nişte articole care au fost foarte apreciate, zise maliţiosul adjunct, ne întrebăm de ce le-aţi întrerupt... Nu numai articolele le-am întrerupt, răspunse scriitorul cu o bruscă schimbare de ton din care înţelesei că se va lăsa acum dus de marea sa fantezie a recriminării piezişe» pe care doar puţini i-o cunoşreau, câ nu va mai vorbi cu limbajul raţiunii şi al logicii, ştiind bine că în anumite împrejurări nimic nu era mai elocvent şi neliniştitor decât s-o iei razna, să devii incontrolabîl şi imprevizibil, simulând în acelaşi timp exasperarea, dc altfel existenta în forul său interior, căci la vârsta lui şi atât de celebru, după ce aderase prin '46 la P.C.R. părăsind Partidul naţional ţărănesc şi înjurându-1 îndelung în presă, se pomenise îndepărtat şi izolat, gata să fie exclus din partid, da,
1122
MARIN PREDA
CEI. MAJ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1123
nu numai articolele le-am întrerupt, ci şî pagina din noul meu roman a rămas albă, roman dedicat luprei ilegale a comuniştilor... Da, albă, pentru că noi scriitorii nu putem scrie fără o anumită sensibilitate şi când suntem loviţi tocmai în sensibilitatea noastră, punem stiloul jos şi cădem pc gânduri. Da, întocmai ca Ion Lăscan, pe care dumneavoastră ni-I vârâţi sub nas ca erou exemplar din nuvela Ion Ijtscan s-a pus pe gânduri a talentatului Petre Dragoş... Şi eu m-am pus pe gânduri... De ce?.,. De ce?.,. De ce numai Ion I^scan are dreptul sâ se pună pe gânduri şi noi, scriitorii, n-avem acesr drepr? Adică ce drepturi avem noi? Sâ rămânem la E .isabona?... Nu rămânem... Deşi 1 Jsabona e în rară latină şi se poate lupta si acolo împotriva regimului fascist al lui Salazar, poţi fi mai util acolo partidului decât aici unde sunt confruntat cu tovarăşul... (şi aici rări şi mări cuvintele ca printr-o fantastică lupă) A-mâi-cădi-ţu-lui... Amăicăliţului, repetă cu amara sa ironie, care nu mi-a făcut nimic, îl respect pe tovarăşul Amăicăliţului, nu i-am citit poeziile, o să i le citesc, da, îmi fac autocritica, e o lipsă a mea, când o să am timp ît citesc, acum n-am timp, n-am timpul socialmente necesar, sâ mă scuze tovarăşul Amăicăliţului, e mai tânăr, eu am cincizeci şi patru de ani, cl e mai tânăr, să vie la mine să stăm de vorbă, n-o să regrete, are multe de învăţat... Da» mai arc mulre... multe dc învăţat... Delira? Nu chiar. Si pe acest delir controlat se ridică Amăicăliţului şi îl întrerupse intempestiv. Tovarăşi, eu n-am nimic de învăţat de la tovarăşul... şi n-am ce să caut la el, deşi mă invită! Si n-am nevoie de aprecierile lui, bune sau rele asupra poeziilor mele. Si se aşeză. Asta tăcu foarte proastă impresie. LC. îşi intensifică truda sa pe carnetul pc care scria, marele zimbru îsî ridică şi mai sus privirea, preşedintele Consiliului de Miniştri spuse şi el o vorbă: dialogul între generaţii e inevitabil şi necesar, trebuie să staţi de vorbă» sâ discutaţi... Eu l-am invitat pe tovarăşul Amăicăliţului» reluă celebrul scriitor, l-am invitat şi nu l-am
întrerupt. Când o sâ ia aici cuvântul n-o să-i întrerup vorbirea, ci dimpotrivă, o sâ-1 ascult cu mare interes, cum am mai ascultat şi pe alţii... Nu mi-e ruşine să ascult la vârsta mea un tânăr arat de talentat, dar care mai are ce învăţa, da, mult mai are» când o să treacă prin ce-am trecut eu, când fasciştii mâ pândeau cu pistoalele in buzunare să mă împuşte {şi din fericire n-o să mai treacă, fiindcă i-am învins pe fascişti), dar o să treacă prin altele, fiindcă lupta partidului nu s-a încheiat, avem de luptat împotriva duşmanului de clasă care unelteşte să întunece victoriile noastre, a ideologiei burgheze imperialiste şi a rămăşiţelor mic-burgheze, atunci o sâ-şi aducă aminte de vorbele mele şi o sâ-mi dea dreptate... Acuma, am gândit eu atunci, trebuie să pună punct atacului împotriva Amăicăliţului, dacă vrea să nu sc întoarcă totul împotriva lui. Sugerase destul, că individul e nestăpânit şi deci nepotrivit pentru a fî împins într-o funcţie unde se cerea calm şi disponibilitate, pentru a colabora cu toată lumea şi cu toate generaţiile, că era infatuat si inabil (îi întinsese o cursă si el căzuse în ea, declarând că n-are de învăţat de la nimeni - nu spusese chiar nimeni, dar nu precizase că de la alţii da), deşi ralencar, da, talentat» dar nu foarte talentat, nu-i citise poeziile» era o lipsă a lui, dar o să i le citească {voire, n-o să i le citească! sugestie: nu poţi să bagi pc gâtul cuiva un poet mediocru, chit câ îl popularizezi până la exces, dublă sugestie, nu poţi pune în fruntea scriitorilor un poet pe care generaţiile mai în vârstă nu-l preţuiesc, fără riscul de a-ţi îndepărta aceste generaţii). «N-o să-mi aduc aminte dc vorbele dumneavoastră, zise însă Amăicăliţului, de astă dată mai calm, dar minându-si totuşi poziţia deja şubrezitâ, mă scuzaţi, se adresă el prezidiului, că intervin, dar văd că tovarăşul... îşi continuă atacul împotriva mea, desi declară cu ipocrizie că nu i-am făcut nimic, l-am făcut, dar nu vrea să spună, eu i-am cirit cărţile şi am declarat într-un interviu câ imaginea pe care o oferă ele în străinătate despre ţara noastră nu e prea
1124
MARIN PREDA
CEI. MAI lUblT DINTRE PĂMÂNTENI 1125
măgulitoare. E o părere personală pe care am exprimat-o cu sinceritate, fără vreun gând ascuns sau cu invidie pc succesul său, care totuşi irita pe mulţi prin tapajul pe care îl face. Nu vreau să spun mai multe despre chestia asta, nu e locul, declar doar câ, în fond, dincolo de anumite dedesubturi şi de părerea mea personală, nu e rău că un scriitor român e tradus în limbi străine! Foarte bine! Şi cu asta nu mai am nimic de adăugat, indiferent ce-ar mai spune dânsul aici...» Da, vorbise mai bine, dar tot rău era, ba chiar mai rău, fiindcă opera celebrului prozator era unanim apreciată şi părerea personală despre ea a poetului, chiar sinceră, cum declara cl, nu era totuşi mai puţin obtuză, în ultima instanţă chiar nesinceră, fiindcă se ştia că acest argument al imaginii nefavorabile a ţării noastre în opera prozatorului fusese lansat de secretarul general al Uniunii, preluat şi de acesta de Ia LC- Era unul din motivele disgraţiei în care căzuse prozatorul, desigur nu cel real, care era de ordin politic, ci invocat, cel politic nefiind încă elucidat: trecutul lui în presă, adeziunea sa la Partidul naţional ţărănesc şi alte compromisuri... Da, da, reluă el, am auzit, am auzit şi nu m-am supărat, de ce să mă supăr, critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor care se supără când e criticat dovedeşte că n-are încredere în scrisul său, câ aredreptate criticul, că opera lui nu are valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica sinceră, înaripată de dorinţa de a-l ajuta pe scriitor, şi alta e denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca principialităţii, a demagogiei.Eu mi-am scris cărţile fără dedesubturi, iubind acest popor şi mai ales iubindu-mi părinţii meî ţărani, bunicii mei tot ţărani, străbunicii mei pălmaşi care au suferit jugul exploatării boiereşti, care au suferit împilarea jandarmului şi a vătafului si hain descris în cărţile mele cu dragoste, nu i-am ponegrit, nu puteam să-mi ponegresc neamul, cum am auzit câ sc scrie acum în Occident, unde e Ia modă sâ-ti urăsri tatăl castrator si mama freudistă si să
trăieşti în incest cu sora ia bună şi sâ descrii ocnele de multa, da, foarte multă poezie, cu mult talent şi să arări ca un criminal, un ucigaş, e un sfânt, ca inima lui e o floare, da, o floare neagră, dar tot floare, sunt si flori negre, laleaua neagră, dar nu lalele, negre sau galbene, sau turcheze descriu aceşti scriitori, ci pederaşti, pederaşti activi şt pasivi, colaboraţionişti cu ocupantul fascist, trădători de patrie, care au o singură dorinţa, sâ ajungă in ocnă, în raiul lor, şi ca sâ ajungă în el, ucid ferite, dar şi oameni bătrâni, şi aceşti scriitori descriu aceste crime cu exaltare şi critica îi laudă, scrie despre ei tomuri întregi, prefeţe, face să curgă râuri de cerneală. Nu sunt un astfel de scriitor, deşi unii sugerează câ as fi, nu chiar criminal, deşi a-ţi ponegri neamul e şî asta o crimă, o trădare de patrie dintre cele mai ignobile, căci patria e mama noastră a tuturor, pe pământul ei am deschis ochii, pe miriştile ei am auzit ciocârlia, în ogrăzile eî am văzut răsăritul soarelui şi am auzit minunatul fluierat al graurului... Nu sunt un scriitor idilic, viaţa noastră a fost aspră, da, aspră şi în asprime nu toate virtuţile înfloresc, mai înfloresc, născute din sărăcie şi mizerie, violenţa, cruzimea, forme ale disperării şi ale revoltei.,. Le-am descris si pe ele, dar n-am denigrat, nu mi-am înjosit eroii... Gata, am gândit iar în clipa aceea, ajunge, s-a înţeles ceea ce vrei sâ spui, nu întinde coarda... Dar el o întinse, sau cel puţin aşa mi se părea mie, fiindcă îl cunoşteam de cinci ani, o întinse după o teorie a lui că trebuie s-o întinzi chiar până plesneşte şi în clipa când plesneşte sâ-i dai drumul din mână si să-i zboare celui pe care îl vizezi pe lângă urechi, să-i vâjâie pe lângă tâmple, şi imediat să-ţi alegi altă coardă, să ai mai multe şi s-o iei de la cap... în cazul de faţă cel vîzat era LC. care nu putea fi numit, dar care, la rigoare, putea fî... Preşedintele Consiliului de Miniştri, care îl simpatiza şi nu înţelegea nimic din înverşunarea crescândă a celebrului prozator, îl întrerupse mirat şi vesel: maestre, îi zise, nu vreau să vâ întrerup, dar ca să vă pot urmări v-aş ruga sâ spuneţi direct
1126
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1127
la cine vă referiţi... suntem între noi, putem vorbi deschis, văd că sunteţi foarte îndurerat, spuneţi pe faţă... Da, da, da, zise prozatorul prinzând din zbor o altă coardă» da, sunt îndurerat şi cum să nu fiu dacă mi se spune, nu pc faţă, nu deschis, nu sincer, că mi-am ponegrit ţara în cărţile mele, mi-am ponegrit neamul peste hotare... Ei, da» îl opri iar priimd-ministru, dar cine... Se lăsă o tăcere şi se produse o relaxare şi în prezidiu, toţi cu expresii vesele, fals nedumerire şi cu ridicări din umeri: ei» cine să fi spus, unde, când... Da, da, am să spun, şopti prozatorul parcă cu o tristeţe metafizică, n-aş fi vrut să spun, dar trebuie să spun... O să4 numească oare pe I.C? mă întrebam. Ai fi putut crede că vorbitorul, ajuns aici, are de gând să-şi taie punţile, sâ joace totul pe-o carte, nu mai putea da înapoi, podurile, în urmă, ise vor prăbuşi... Ce i se mai putea face mai mult decât să fie declarat trădător de ţară? Să-l spânzure? Sâ-1 belească de piele? N-aveau decât, îşi trăise viaţa, se întâmplă, da, se scrie şi în istorie că o viaţă glorioasă are adesea un sfârşit tragic... Şi-1 asuma, de ce să nu şi-1 asume?... Da, da, o să-l spun, repetă, de ce să nu-l spun» e aici dc faţă şi surâde, eu nu surâd, nu pot să mai surâd... prietenul meu, fiindcă suntem prieteni, tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj, secretar general al Uniunii,.. scriitorilor (ta acest din urmă cuvânt şovăi premeditat apoi îl rosti, dar sarcastic, cu intensă ironie, vrând parca să spună că iată ce-au ajuns scriitorii, să li se pună în cap un astfel de ridicol personaj, care mai şi surâdea; personajul, auzind, surâse şi mai accentuat ca şi când i s-ar fî adus un elogiu,..). Cineva dinafară ar fî putut crede că era prea puţin pentru o punere în scenă atât dc dramatică, pentru noi însă era foarte mult! comentă Ion Micu fără patetism, cu o modestă convingere. Era o breşă care doar în aparenţă se plasase la nivelul Uniunii, şi având un mobil meschin. îmi revenea mie sarcina s-o plasez în sfera dară şi distinctă a principiilor, dar fără această breşă mi-ar fî fost imposibil, fiindcă cine eram eu? Un critic
literar abia cunoscur, un redactor-şef al unei reviste din provincie. In timp ce el era o puternică personalitate, care avea în urma lui o operă. Iar breşa nu se putea face decât exact în stilul în care o făcuse eh Unii declarară mai târziu că felul cum vorbise cunoscutul prozator le pricinuise scârbă. Erau privilegiaţi ai ierarhiei care se formase de Ia I.C în jos, scriitori minori şi demagogi, care aveau deja maşini la scară, dar şi scriitori de valoare care îşi încheiaseră opera şi nu-i mai interesa decât o existenţă comodă, după ce în vechiul regim duseseră o viaţă grea dc lipsuri materiale şi plină de compromisuri zadarnice. Când luă cuvântul cel care ceruse să-i fie asigurate lemnele şi un kilogram dc carne pe zi» el îl apără pe secretarul general al Uniunii, lucru care mâ scârbi pe mine de astă dată, deşî îi preţuiam, era şi cl un mare scriitor, avea într-adevăr nevoie de lemne şi de carne, avea şi doi copii, dar..."
II
Ion Micu tăcu, nu-şi duse ideea până la capăt. Suferea vizibil de ceva, o expresie de minus i se aşternuse pe chip. Vru sâ-şi aprindă o nouă ţigare, dar renunţă cu un fel de silă... înţelesei: ţigările nu mai aveau gust... „Ascultă» Victore, zise» în spitalul ăsta nu se poate bea o cafea?" Eram pe terasă. Mă ridicai» ieşiî pe coridor şi mă dusei în oficiu, unde întrebai o infirmieră dacă nu putea să-mi aducă o cafea. „Are medicul de gardă, zise, dacă vâ dă el, vâ facem...11 Şi o luarăm amândoi spre camera de gardă. Medicul se uită la mine surprins» dar fata i-o luă înainte, îl luă la vale, hai, dom' doctor, nu fiţi zgârcit, doar atât îi spuse şi nu-i mai aştepta răspunsul, îi luă pur şi simplu cutia dintr-un sertar şi ieşirăm. Când o aduse, Ion Micu se uită la fată clipind des. „Aţi pus zahăr în ca", zise. „No, zise şi fata cu o bruscă ironie amară." „Mulţumesc, sărut mâna, de unde aţi ghicit?" „Ei da, mare ghicitoare", răspunse ea cu un dispreţ vesel şi ne întoarse spatele şi îi văzurăm corpul suplu
1128
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1129
sub veşmântul alb care parcă mişcându-se cu nepăsare ne spunea că ştia ca multe şi îi cunoştea bine pc băutorii ăştia de cafea amară... „Foarte bună, zise Micu după ce gustă din ea, şi nici măcar n-am ciupit-o de cur, m-a luat Ia mişto..." Clara avu o umbră de surâs: „Internează-te şi tu ca Victor vreo două săptămâni şi o să ai ocazia asta în fiecare zi. Serios, ai ajuns dependent de cafea şi de bere, nu ţi-ar strica o desintoxicare../ „Un om trebuie să moară dc ceva', repetă el acest răspuns invariabil, care, se pare, pe el îl împăca cu soarta: n-avea intenţia să se lipsească de aceste două droguri fără de care nici al treilea, ţigarea, nu mai avea gust şi nici mintea nu-î mai mergea,
„Nu se poate sâ acordaţi atâta importanţă unui secretar al Uniunii, tocmai dumneavoastră care sunteţi un atât de cunoscut scriitor, zise preşedintele Consiliului dc Miniştri naiv. Sau făcând pe naivul, continuă Ion Micu. Noi nu-i acordăm importanţa, răspunse prozatorul, cl ne acordă nouă. Ne acordă şi ne critică în presă, în toată presa, în articole de fond din marile ziare, nu numai literare, ziarele care apar în milioane de exemplare, şi cititorii noştri află că n-avem nivel ideologic, că nu cunoaştem clasa muncitoare, că n-am auzit de ideile mar-xist-leniniste despre artă şi literatură, în timp ce el lc cunoaşte, foarte bine Ie cunoaşte, fiindcă s-a născut cu ele din faşă, în tîmp ce noi sugeam doar lapte de la mamele noastre, el odată cu laptele sugea şi idei, pe care însă le-a ţinut bine ascunse până la 23 August şi numai după 23 August 1944 Ic-a dat la iveală, în timp ce noi am avut naivitatea s-o facem şi înainte de 23 August şi să fim ameninţaţi de legionari cu pistolul, să năvălească legionarii în redacţiile de stânga unde lucram şi să Fim ciomăgiţi, să ni se devasteze birourile şi sa ne promită că vor reveni dacă nu renunţăm la atacurile noastre împotriva legiunii şi a Căpitanului. Cc făcea pc atunci tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj? Tovarăşul Dumitru Dumîtrescu-Dolj, care mi-c prieten, da, foarte bun prieten... Iritat la extrem, l.C. îl
întrerupse cu brutalitate spunându-i că partidul cunoştea activitatea politică de dinainte de 23 August a tovarăşului Dumitru Dumitrescu-Dolj, asta c o şedinţă în care scriitorii sunt invitaţi sâ discute probleme de creaţie şi nu verificări politice. Sunt strâns legate, răspunse prozatorul. Partidul ne-a învăţat că politica si arta se îmbină într-un tot armonios. Si când suntem criticaţi că n-avem nivel politic, trebuie sâ răspundem şi sâ discutăm chestiuni politice, LC. tăcu, se făcu că n-a auzit, continuă să scrie în carnetul lui cu înverşunare. Scria repede, umplea filă după filă. Dar şi prozatorul renunţă la atacul său politic împotriva secretarului Uniunii. Se grăbi să încheie. Nu vroia să abuzeze, nu atât a avut dc spus, are multe de spus, dar poate ca şi alţi scriitori doresc să-şi exprime punctul lor de vedere, dacă va mai fi timp şi dacă va fi necesar, o să ceară dîn nou cuvântul... Atunci m-am ridicat eu. LC. îmi aruncă o scurtă privire... Ei, parcă mă întrebă, tu cc-ai de spus? Te-am numit redactor-şef, poftim, ai cuvântul. Da, îi răspunsei printr-o lungă tăcere, m-ai numit, după ce însă m-ai silit să gândesc că sunt ceca ce nici un om nu doreşte să fie, adică un ins manevrabil pe fondul general de laşitate umană care zace în noi, când în joc e un ideal pe care, chipurile, îl servim împreună. Lenin spune (şi în cuvântul meu făcui un abuz ostentativ citândud de nenumărate ori, ca să-i sugerez lui LC şi nu numai lui că nu mai putem gândi ca şi când Stalin ar mai trăi încă şi ne-ar îndruma mai departe cu mâna lui părintească), Ijenin ne învaţă că în chestiuni de literatură şi artă nu se decide nici prin vot şi cu atât mai puţin prin hotărârea personală a cuiva, care ar deţine o funcţie, să zicem cbiar pe merit. Se pune atunci o întrebare foarte delicată: cine decide? Da? sări numaidecât LC» foarte brutal. îţi pui întrebări delicate într-o chestiune atât de clară cum e conducerea de către partid a literaturii şî artei? Auziţi ce dileme are tovarăşul Ion Micu, redactor-şef al unei importante reviste din ţară. înţelesei, deşi
1130
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DÎNTRE PĂMÂNTENI
1131
de fapt ştiam: eu nu eram marele prozator, să mi se permită dizertaţii libere pe ceea ce îmi putea trece mie prin cap, săd învăţ eu pe el sau pc alţii ce zice Lenin. Era un avertisment dai şi altora. Nu mă mir, continuă LC. sarcastic, de ce revista Luceafărul literar a ajuns la un tiraj atât dc scăzut (care e tirajul, se adresă et adjunctului, exact, zise acela prompt, o mie patru sute, I.C. îşi apucă nervos carnetul), tirajul ăsta ne pune problema reorganizării revistei şi în ioc să se gândească la asta tovarăşul Ion Micu vine aici la o şedinţă la Comitetul Central cu întrebarea cine decide în chestiuni de literatură şi artă... Si după această ameninţare, mă proteja tot el clătinând din cap cu infinită răbdare şi simpatie: Nu zic să nu reflectam la scrierile lui I-enin, dar tot Lenin spune că până nu smulgem din noi drăcuşorul mic-burghez, avem puţine şanse să înţelegem în mod just marile probleme ale revoluţiei şi rolul.care îi revine literaturii şi artei în victoria ei. Şi îmi făcu, patern şi insistent, cu degetul. O clipă mă intimida. Tirajul revistei noastre era într-adevăr scăzut, trăgeam trei mii şi jumătate din el ne era rcturnat, chioşcurile ni-1 refuzau fără să deschidă pachetele, nu ştiam de ce. Revista nu era bună, dar nu din vina noastră, cele mai interesante materiale ne erau respinse de direcţia locală a presei, cu care aveam zadarnice discuţii, articolele polemice cu scriitorii şi criticii din Bucureşti fiind amânate până ce obiectul polemicii devenea inactual. Totuşi revista era mai bună decât altele din capitală şi LC. şria acest lucru. Evitai însă să mă las atras în explicaţii inutile asupra condiţiilor în care era silită să apară revista noastră lunară, în care as fi eşuat fără să pot să spun ceea ce aveam de spus. Mă făcui, de asemenea, că n-am auzit stupida lui obsesie referitoare la drăcuşorul mic-burghez şi eontinuai: în conducerea de către partid a literaturii şi artei, teză de a cărei justeţe nu se îndoieşte nimeni, se pune totuşi chestiunea delicată a judecăţii de valoare, care revine criticii literare. Or, această critică sc exercită de către
critici. în acest sens, tradiţia rămâne: nu poate sâ vină un nechemat si sâ decidă el care poezie e bună, care e roman prost, are c picsâ de teatru revoluţionară şi care nu c. Penrru a fî revoluţionar orice text trebuie să fie întâi realizat artistic, ca să se deosebească de un articol de gazetă pe care poate să-l scrie orice jurnalist. Nu pledez pentru autonomia esteticului, dar nici pentru autonomia urâtului, a inesteticului agresiv, a platitudinii violente care sc răsfaţă abuziv. Lenin declara că nu-i place Maiakovski, că lui îi place Puşkin, Dar asta nu l-a determinat să ia măsuri împotriva lui Maiakovski, A lua măsuri împotriva unui scriitor era împotriva concepţiilor lui despre condiţia artistului. îşi spunea părerea şî dorea să rămână o simplă părere. La noi scriitorul actual netalcntat este încurajat să desfiinţeze critica, să se plângă de ca, sâ ceară audienţe» să fie ascultat cu bunăvoinţă şi să obţină sâ se ia măsuri represive împotriva criticului care îl respinge. De aici decurg anumite consecinţe. Normele leniniste sunt ignorate, deşi critica şi autocririca, spune el, ne e necesară ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine are dreptul să promoveze false valori, uitând că declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se plachează pe idealuri penrru care am luptat şi care ne călăuzesc existenţa? Un poet care a declarat aici câ n-are de învăţat nimic de la nimeni nu-şi dă scama că a exprimat o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci prin ecoul pe care I-a stârnit şi sprijinul pe care ba primit din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrur şi a obţinut să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu asta? îi ajunge lui această victorie? înseamnă că nu c un poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o societate nouă apar psihologii bizare şi atât de neverosimile încât generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va găsi cineva să le descrie. Coşbuc, am continuat destins şi decis să-mi dau şi eu foc câtorva punţi, urmând tactica
1132
MARIN PREDA
CEL MAI IURTT DINTRE PĂMÂNTENI
1133
cunoscutului prozator, Coşbuc are o poezie in care criticul e băgat la puşcărie fiindcă nu-i plăceau poeziile împăratului. Totuşi împăratul, scriind noi poezii, îl cheamă pe critic din celulă si i le citeşte, sperând într-o apreciere favorabilă. Criticul ascultă, apoî răspunde, adresând u-se celor care îl înconjurau:
E cheia temniţei ia voi Hai duceţi-mâ înapoi. ..
Coşbuc a prezentat o imagine idilică a criticului, eu n-am avut curajul să spun publicului care venise sâ mă audă la o conferinţă pe care am fost somat s-o lin, că versurile poetului erau proaste. E drept că nici publicul n-a plecat convins că vorbisem despre un poet bun, şi la ieşire unii m-au întâmpinat cu căldură şî ironic condescendentă: nu firi deprimat, mi s-a spus, noî îl citim pc Eminescu şî n-o să uităm ce înseamnă poezia. Totuşi am venit cu speranţa sâ auzim noî stihuri... nu le-am auzit, dar or sâ vină... Si am înţeles că la o a doua sau a treîa mea conferinţă o să găsesc sala goală. Numele meu, din clipa aceea, şi destinul meu, se contopise cu al poetului despre care vorbisem. Vom parcurge de-aici înainte împreună acelaşi drum. Iar noul Emînescu nu va mai găsi în mine criticul care să-i anunţe apariţia, deşi eram destinat să-i aud primul glasul! Nu, eu aveam să rămân criticul care elogiase un fals poet şi care nu mai putea să tresară, chiar dacă ar fi tresărit, la auzul versului divin al poetului aşteptat... Numai dacă aveam să mă întrec pe mine însumi... Şi voi încerca, am încheiat, să fac acest lucru, cu energia unui revoluţionar dc profesie, aşa cum ne învaţă partidul... lamentabil, am gândit aşezându-mă pe un scaun alături de cunoscutul prozator, care îmi strângea braţul în-curajându-mă: A fost foarte bine, foarte bine, stai liniştit, parcă îmi spunea. Ce bine? Că mi-am legat soarta de aceea a lui Amâicăliţului? Şi încă aşa cum m-a învăţat partidul? Ca şi când partidul ar fi spus că trebuie să... Ştiinţa de a rămâne tu însuti în împrejurări care ne depăşesc se învaţă, lntr-o astfel de şedinţă
Ite pomeneşti că spui ceea ce n-ai dorit să spui şi, dimpotrivă, te apucă o amnezie şi uiti să vorbeşti despre lucruri care te-au indignat atâta vreme şi plănuiai să le dai la iveală. Experienţa asta se capătă tot în şedinţe şi anume la un nivel cât mai înalt. Or, asta era prima dc acest fel la care luam parte. întâi câ nu trebuia să-mi dezvălui gândirea intimă şi să afirm că am fost somat sâ ţin acea conferinţă. Al doilea, nu trebuia să spun eu despre mine că m-am compromis acceptând. Al treilea că nimeni n-a înţeles chiar foarte clar despre care poet era vorba. Al patrulea ce rost avea să spun despre mine însumi câ sunt revoluţionar de profesie... Fapt e câ LC. arăta destul de mulţumit de cuvântul meu, avea această expresie pe chip şi am simţit că roşesc, îmi ardeau urechile. După mine s-a ridicat un cunoscut poet care de la început a introdus în fluxul subteran al şedinţei, cu voce dramatică de bătrân demagog, o diversiune de o violenţă extremă. Nu striga, dar aveai impresia netă câ urlă. Nu cred că a vrut în mod special să mă atace pe mine, fiindcă n-avea motive, totdeauna scrisesem bine despre el, e drept nu foarte bine, totuşi bine în raport cu degringolada în care ajunsese talentul său după 23 August încoace. Sensul diversiunii era următorul. Câ, tovarăşi, ce discutăm noi aîci despre Dumitru Dumitrescu-Dolj, când duşmanul de clasă ne pândeşte şi îşi strecoară ura sa chiar sub ochii noştri, în revistele noastre pc care scrie deasupra titlului, proletari din toate ţările uniţi-vă? Iată ce putem citi într-o revistă de provincie... Şi scoate revista din buzunar (venise cu ea de-acasâ!) îndoită să nu i se vadă numele, deschisă gata la acel text. Ce ne citi? Că un erou dintr-o proză îşi botezase câinele, Căpitanul. Şi numele acesta se repeta de câteva ori, iar textul, citit tendenţios, sugera rânjetul de satisfacţie pe care autorul îl adresa, prinrre rânduri, cititorilor. Suna ca o sfidare, părea ceva incredibil, cum putuse să apară aşa ceva? Iată adevăratele probleme care ni se pun, lipsa de vigilenţă, spiritul de gură cască, împăciuitorismul cu elemente
1134 MARIN PREDA
dubioase» care atâta aşteaptă, să.., eţetera» eţetera. Rumoare de satisfacţie printre partizanii lui Dumitru Durnitrescu-Dolj» reţinere obiectivă în prezidiu, voci: în ce revisră a apărut, cine e autorul? Poetul strigă: n-are importanţă în ce revistă a apărut, putea să apară în orice revistă în care lipsa de vigilenţă slăbeşte. Totuşi, se insistă, unde? în Luceafkrulliterar, zise I.C, dar, cum bine a spus aici cunoscutul nostru poet» putea să apară si în altă parte. Mă cruţa, nu vroia să mă arunce în gura vigilenţilor, iată deci că ţinea totuşi la mine, când putea, acum, atât de uşor, să mâ îndepărteze din presa literară. Totuşi această diversiune grosolană nu opri tirul vorbitorilor care urmară, împotriva secretarului general al Uniunii. Spuneau câteva fraze despre sporirea vigilenţei, apoi cu o abilitate de care eu nu fusesem în stare, reveneau asupra unor probleme care privesc atmosfera care s-a creat în conducerea Uniunii. Fără dramatism, fără destăinuiri intime, cu detaşare, fără ironii inutile, ca despre un lucru îndeobşte cunoscut şi care trebuie remediat- Se povestiră câteva lucruri elocvente: că D.D.-Dolj era mereu cu partidul în gură şi atribuia greşelile sale partidului. Care erau acele greşeli? în primul rând modul dispreţuitor cu care îi trata pe scriitori. Felul cum li se inventau concepţii burgheze şi nu numai oral şi în şedinţe, ci şi în presa de mare riraj. Un exemplu: un scriitor este întrebat de D.D.-Dolj la ce lucrează. Vreau să scriu un roman despre mineri, dar merge greu, i s-a răspuns. De ce? Fiindcă s-a documentat în Maramureş şi acolo situaţia minerilor nu e tipică penrru a putea oferi o adevărată imagine a minerilor din ţara noastră şi că el, romancierul» trebuie sâ se elibereze de acea realitate şi sâ se ducă în alta regiune. Ce face atunci D.D.-Dolj? Publică un articol în Scânteia, nesemnat, deci un editorial ca din partea ziarului, în care ce spune-, că printre scriitori circulă «teoria» burgheza a eliberării de realitate şi... dă-i şi combate această teorie, dăscăleşte-! pe scriitori pe trei coloane, pe pagina întâi în organul
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1135
CC Alt exemplu: într-o şedinţă de partid sc ridică un scriitor care vrea să pună o întrebare (un scriitor cam naiv, după cum se va vedea). Ei, care e întrebarea? Dacă e adevărat, a zis el, că a intervenit o pauză în lupta ideologică. Toată lumea a râs! I-auzi ce i-a trecut prin cap! Nu» tovarăşe, stai liniştit, n-a intervenit nici o pauză, ce te-ai speriat? i s-a spus. Ce face însă D.D.-Dolj? Articol de fond în Scânteia de dăscălire a tuturor scriitorilor, în acelaşi stil, că ar circula printre ei ideea că ar fi intervenit o pauză aşa şi pe dincolo. E clar: desigur, Scânteia se interesează de problemele ideologice şi de creaţie ale oamenilor de cultură si îi cere secretarului general al Uniunii să scrie despre astfel de probleme, dar nivelul politic şi cultural al tovarăşului D.D.-Dolj e arăt de precar încât el nu ştie ce să scrie, adevărarele probleme de creaţie ale scriitorilor îi sunt de fapt străine şi atunci trage şi el cu urechea şi nu se sfieşte să informeze greşit Scânteia, cititorii şi chiar partidul, prezentând false probleme şi oferind despre scriitori o imagine ridicolă, care îi discredirează. Când un tânăr scriitor vine la el cu o adevărată problemă de creaţie (şi vine fiindcă D.D.-Dolj îl cheamă), el ascultă, îl Iasă să vorbească si pe urmă îi spune acelui tânăr frământat: iubeşti poporul? Da, bineînţeles, răspunde acela. Ei, dacă iubeşti poporul o să stii sâ-ţi rezolvi toate problemele de creaţie. Asta le spune la toţi: iubeşti poporul? Iubeşti poporul? Şi nu e de mirare! D.D.-Dolj e un simplu ziarist, ce caută el în fruntea Uniunii Scriitorilor? Să se ducă Ia ziarişti! Nu l-a apărat, de fapt, decât poetul cu diversiunea iui (dar nici el n-a suflat un cuvânt direct favorabil), iar Amăicăliţului n-a infir-mar acuzaţiile, ci doar a subliniat din gros că D.D.-Dolj e un comunist devotat şi noi avem nevoie în fruntea Uniunii de astfel de oameni. A vorbit bine, în sensul că el a găsit totdeauna sprijin la D.D.-Dolj (cred şi eu!) aşa cum a vorbit şi prozatorul de ale cărui lemne şi kilogram zilnic de carne sc îngrijea personal secretarul general al Uniunii. Asta nu era rău, măcar
1136
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1137
daca ar fi făcut-o şî pentru alţi scriitori de seamă, oameni bătrâni, ale căror cărţi nu se reeditau, deşi nu aveau în ele nimic contrarevoluţionar şî care toată viaţa trăiseră numai din scris. De ei nu se îngrijea nimeni, trăiau uitaţi şî chinuiţi de lipsuri. I sc dădu apoi cuvântul lui D.D.-Dolj, din oficiu, pentru că nu ridică mâna, deşi se lăsase o tăcere după Amăicălîţului: nimeni nu mai dorea să vorbească. Devenise evident că era rândul lui. Dar el, cu acel surâs stupid pe buze, surâs de gips, încremenit, care vroia să exprime optimism, încredere... In realitate părea mai degrabă îndobitocit de loviturile primite, căci abia putu articula câteva fraze că, zise el, tot ce s-a spus nu e adevărat, nu se poate dovedi.. - El nu-şi pregătise o apărare, fusese luat prin surprindere, nu crezuse posibil să fie criticat el chiar de majoritatea celor prezenţi şi într-un mod atât de total, să nu î se mai recunoască nici un fel de merite, să se ceară plecarea lui şi asta chiar în faţa lui l.C. şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri. îngâmfare extremă, prostie, psihologie de câine care aştepta sâ fie apărat de stăpânul său şi cl să nu zică nimic? Pesemne asta vroia să sugereze surâsul lui, ca o să vă arate el nenea că aţi îndrăznit sâ vă ridicaţi contra mea... Chiar lamentabil! Abia atunci am căpătat certitudinea că va fi înlăturat. .. în sfârşit se ridică bătrânul zimbru. în cuvinte puţine, dar bine cumpănite, el se adresă mai mult prezidiului şi spuse că toate astea s-ar tempera mult, toate aceste frământări adicâ ar dispărea dacă s-ar îmbunătăţi substanţial legea drepturilor de autor... Multe pricini de-aici pornesc, zise cl domol, sâ se focă lucrul aista şi se va vedea cum conflictele se potolesc şi toată obştea scriitoricească va trăi în pase şi armonie. Era limpede, el nici nu ascultase ce se spusese acolo. Si se aşeză repetându-i în şoaptă lui LC: multe discordii de aişi vin-.. O s-o facem si pe-asta, zise LC, sec, încetând să mai scrie şi anunţă o pauză. Mă pomenii chemat la el şi îi găsii acolo şi pe Amâicăliţului, pe cunoscutul prozator şi pe D.D.-Dolj. LC. îi spunea
acestuia, furios: vei lua cuvântul din nou şi îri vei face autocritica. E inadmisibil să te comporţi ca un prinţ consort- Cine vrei să te apere? Eu? Eu am făcut greşelile care ţi se atribuie? Apărâ-te dacă poţi, dacă nu, fă-ţi o severă autocritică. Pune mâna şi fă-ţi un punctaj şi sâ nu îndrăzneşti să nu te ridici şi sâ te împaci cu scriitorii. Că ai ştiut să le dovedeşti că mai pot avea încredere în tine. Nu vreau, zise Dededolj, fără să mai surâdă, să-mi pun cenuşă în cap. îmi dau demisia, Nu-ţi dai demisia, zise LC. sardonic. Vei fi dat afară şi cată să reflectezi la această nuanţă. Vei fi dat afară oricum, dar tot trebuie să-ţi faci o demnă autocritică. N-o să spui că eu te-am îndrumat să ne dezinformezi sistematic şi să scrii ridicule articole de fond despre false probleme. începe prin a te împăca aici, în faţa mea, cu prietenul tău... (şi-i spuse pe nume cunoscutului prozator), cu tovarăşul Ion Micu despre care de asemenea m-ai dezinformat punându-1 în conflict cu poetul Amâicăliţului, iar pe tovarăşul Ion Micu îl rog să facă acelaşi lucru, să accepte să-i strângă mâna poetului şi sâ colaboreze cu el, acolo la Luceafărul literar, unde sunt atâtea de făcut. E intolerabil să ne pierdem în astfel de conflicte şi munca sâ sufere. Bătrânul zimbru, afabil, dădea din cap înţelept, că nu e bine, zise el, să ne sfâsiem între noi, obştea scriitoricească trebuie sa rămână unită... Amâicăliţului, foarte vesel, declară că el totdeauna ha stimat pe tovarăşul Ion Micu şi e gata şi acum să-i întindă mâna. Şi î-o şi întinse şi tovarăşul Ion Micu i-o strânse cu acelaşi optimism afişat ca şi al poetului, nu fără un gând, desigur nereciproc dar poate că reciproc totuşi, că împăcarea n-ar fi imposibilă. Dededolj însă nu se împăca cu tradusul prozator, care era destul de inteligent să nu jubileze, dimpotrivă, părea sincer mâhnit şi afectat. Interveni preşedintele Consiliului dc Miniştri, popular, şi în virtutea vârstei, le zise: mâ, eu sunt bătrân, voi sunteţi încă tineri, maî aveţi încă tifnp să vă împăcaţi, că pe urmă n-o să mai aveţi şi nu puteţi sâ muriţi urându-vă unul pe altul. Băgaţi
1138
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1139
de seamă, o să firi chemaţi de tovarăşul Gheorghiu-Dej şi nu e permis să veniţi aşa în faţa lui. Asta îi impresiona pe cei doi şi tradusul prozator zise că în mod sincer el nu are pentru Dededolj decar sentimente de prietenie» da, numai prietenie şi nicidecum ură. El vrea bucuros ca între ei doi sâ nu mai fie nimic, cl a şi uitat totul... Zadarnic, Dededolj se încăpăţâna să nu-i vie în întâmpinare, şi atunci I.C. bătu cu palma în masă: bine, reluăm şedinţa! Şi îl ignoră pe Dededolj ca şi când nici nu l-ar mai fi auzit când acesta se ridică în plenul adunării şi îşi făcu apoi o ştearsă autocritică formală. Luă cuvântul în încheiere LC, care vorbi un ceas, după notele pe care şi le făcuse în carnet. Foarte prudent, deşi foarte aplicat, îşi exprimă nemulţumirea că scriitorii n-au vorbit despre problemele lor de creaţie, poate cu altă ocazie or s-o facă. Apoi trecu la «chestiunile administrative» cum le numi el, legate de conducerea practică a treburilor Uniunii. Să înceteze, zise el, aceste conflicte, scriitorii să se pregătească în vederea unui congres care sâ-şi aleagă o nouă conducere. Şi vorbi despre asta îndelung, cerându-le ca congresul să afirme idealurile comunismului şi ataşamentul oamenilor de litere la acest ideal. Să se formeze o comisie care să studieze actuala lege a drepturilor de autor şi să se fiică propuneri de mărirea tarifelor actuale, care faţă de efortul pozitiv al creatorilor au rămas mult în urmă. Eţetera, eţetera..."
Ion Micu avea o expresie bizară de candoare când sc opri. Mâ uitai la cl cu atenţie. „Mai vrei o cafea?" îl întrebai. Dădu din cap.: „.. .dacă fata aia şmecheră ne mai dă..Ne mai dădu, dar prietenul meu rămase şi după aceea tăcut şi mă întrebai ce-o fi cu această expresie de pe chipul lui pe care nu i-o cunoşteam. Candoarea se amesteca şi cu o vagă tristeţe care îî dădea o înfăţişare de copil pedepsit, dar care parcă nu ştia cc-a făcut şi cum de s-au întâmplat toate acestea. „Deci nu l-ai distrus pe Amăicăliţului? îi spusei cu o inrensă simpatie. Te-ai împăcat cu el!" „Da, zise, şi am fost amândoi cooptaţi în conducereea
Uniunii. Eu am fost numit unul din secretari. Plecăm Ia Bucureşti-** „Vă muraţi?" strigai cu glasul meu răguşit. Părăsiţi oraşul?" „Da", zise. „Şi revista?" „Revista o preia Amăicăliţului.** „Deci tu eşti acum mai mare sau mai mic?!" „E mai mare, zise Clara, observând tăcerea soţului ei. Parcă ar fi fost insesizabil ironică. Sau parcă ar fi spus cu o resemnare care ascundea o declaraţie modestă de dragoste: ştiu acuma că el o să ajungă şi mai mare, dar chiar dacă ar ajunge mai mic nu l-as iubi mai puţin. El se va ocupa acum» adăugă ea, de toate revistele Uniunii din capitală şi provincie." „Petrini» zise Ion Micu, dacă îţi aranjez ceva la Bucureşti, vii şi tu?" De astă dată tăcui eu. Daca nu-mi organizează ea ceva definitiv aici, gândii, aş Veni, de ce nu? Altfel îmi va fi imposibil» fiindcă aranjamentele ei îţi restrâng foarte tare sfera de activitate, între cei patru pereţi de scândură în care te pune. „Da, desigur, îi spusei, sâ mă fac sănătos..." Dar cu toate că în timpul povestirii avusesem de câteva ori clipe grele simţind câ între mine şi această lume, pe care el mi-o desvâluia» se aşeza foarte des o invizibilă perdea neagră (ei, cei vii, dincolo, cu imensele lor vanităţi, iar eu dincoace, cu perspecriva morţii) mă pomenii zicând: „Ioane, acum că LC este» după cât se pare, gata oricând să-ţi satisfacă orice favoare, nu s-ar putea ca adjuncţii lui» care şi ei sunt foarte puternici, sâ mâ reintegreze în învăţământul superior? Bineînţeles nu chiar acum imediat, ceva mai târziu, să zicem la anu? Şi atunci n-aş mai pleca, fiindcă mie îmi place universitatea noastră de-aici." „Cred mai degrabă câ acolo ai avea mai multe şanse, aici te cunoaşte prea multă lume. Bineînţeles, zise fără şovăire» că o să încerc. Dar ceea ce pot să fac în mod sigur e sâ-i sugerez Amăicăliţului să-ţi publice între timp nişte articole sau srudii filozofice. Cu ele sub braţ ţi-aş putea pleda mai uşor cauza şi cu mai multe şanse de reuşită." „Despre ce-aş putea scrie?" zisei amintindu-mi despre discuţia mea, pe aceeaşi temă, cu Matilda.
1140 MARIN TREDA
Musafirii mei se ridicaseră să plece. Mâ ridicai şi eu sâ-i conduc, „Asta nu e o problemă", zise el şi începu deodată să râdă, acel râs al său sacadat şi insistent şi care se intensifica tocmai când credeai, ca sâ nu re simţi jignit, că trebuie să sc oprească. Nu se opri decar Târziu, dai de astă dată îmi explică tocmai la tîmp ca să nu-mi iau adio dc la el pentru totdeauna: „De pildă, zise, despre Giordauo Bruno! A fost ars pentru ideile lui!"
Da, aşa era, se putea scrie despre acest italian care combătuse scolastica, dar şi aristotelismul şi care nu putuse abjura până la capăt- Sâ te târăşti în genunchi la propriu şi să-ţi renegi convingerile, cu speranţa câ, trăind, le mai poţi încă răspândi printre oameni, se putea face o dată, dar nu de mai multe ori, fără a risca sâ ţi le arzi astfel tu însuţi. Deşi Galilei o făcuse. Un suflet dramatic acest Giordano» ce era de râs aici? „Arşii ăştia, continuă Ion Micu, ne ajută, dacă n-ar fi fost ei, forţa cuvântului filozof ar fi slăbit prin veacuri. Numai Napoleon, care n-avea cultură filozofică, a putut să spună în Egipt (ar fi putut să tacă, sau să se exprime altfel) când l-au împresurat mamelucii; a dat ordin de apărare în formă dc arici, iar la centru, a zis el, sâ fie puşi savanţii şi măgarii..Şi râse iar, dar maî potolit şi mai scurt. „Despre Giordano Bruno, mai spuse el, poţi scrie şi o carte..
Şi astfel ne despărţirăm...
111
Tot în spital aflai că în acele zile mai părăsea oraşul cineva de care fusesem srrâns legar şi anume Perrică Nicolau, dar într-un mod zguduitor. Aflai de la medic, care rotdeauna întârzia puţin la patul meu să-mi spună discrete cuvinte de încurajare dar să şi comenteze evenimenre din afara spiralului cu un bolnav care era, oricum, un intelectual» chiar dacă.Deşi el, ca medic, ştia multe, şocul pe care îl resimţea când o fiinţă umană se comporta aidoma pronosticului fatal nu era mai mic
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1141
decât al tuturor. Un profesor de la şcoala normală, zise el, s-a aruncat de la etajul cinci cu o carte în mână şi era atât de în-dârjir încât a căzut drept în picioare, I-au intrat bineînţeles picioarele în gât şi a murit pc loc. Cartea era Reportaj cu ştreangul de gât, de Julius Fu£ik si înăuntru o hârtie pe care scrisese ceva în acest sens: câ sc sinucide în semn de protest contra nedreptăţilor care există. „Cc similitudine, zise medicul nedumerit, apoi se opri. Ştii cine e? mă întrebă. Fostul soţ al doamnei Matilda! Nu putuse» cică, trăi cu taică-său, se mutase cu soţia într-un bloc. Se spune că această soţie ar fi venit apoi la şcoală şi le-ar fi spus profesorilor în cancelarie: l-aţi mâncat fripr... Da, reflectă medicul blând» nu cred că profesorii aveau vreo vină şi nici taică-său,.. parkinsoniştii îşi aleg astfel de sinucideri spectaculoase..."
E clar, gândii înfiorat, după ce medicul plecă si rămăsei singur în patul meu cu ciudata mea boală care nu da semne de ameliorare, o să mor şi eu, am jucat cu Petrică în aceeaşi piesă. Eu, el» nefericitul de taică-său şi Matilda. S-ar putea să murim toţi patru, adică toţi proragoniştii... Cosaşul îndrăcit al lui Van Gogii, gândii mai departe cu ochii pe lumina soarelui care îmi inunda patul, nu avea ezitări înaintând în lanul de grâu şi făcând să şuiere spicele sub lama bine ascuţită a instrumentului său implacabil... Da, viziunea pictorului nu era rodul înfierbântatei lui imaginaţii... Ce e umanitarea dacă nu un astfel de Ian, strălucind în lumina fierbinte a soarelui în culori halucinante, sub un cer dc un albastru dens, orbitor, şi în care» tăcută dar târă slăbire, seceră moartea?
Mâ întrebai dacă n-ar trebui să ies o zi din spital şi să mă duc la înmormântarea lui, dar găsii în torul meu interior o împotrivire; îi purtam pică pentru refuzul său ner şi agresiv de a se împăca cu mine, când îi telefonasem, la îndemnul Matildei, şi îl întrebasem dacă n-ar vrea să ne întâlnim ca odinioară şi să redevenim prieteni. Era adevărat că nu-mi era atunci
1142
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1143
gândul 3a el şî, desigur, nici telefonul meu nu-i sugerase cine ştie ce afecţiune, dar poate că această afecţiune n-ar fî lipsit dacă aş fi surprins în vocea Iui o cât de vagă tresărire. Da, gândii, dar am petrecut totuşi cu el frumoase clipe, ascultându-i cu o stranie delectare la începuturile carierei mele în învăţământ înaltele şi nesfârşitele lui indignări. Şi nu fusese tot el cel care, printr-o intuiţie, ţinuse pe loc doi ani căsătoria mea cu Matiida? Astăzi aş putea spune câ vrusese astfel sâ mâ ferească de marele eşec care mă aştepta. Judecăm oamenii nu numai prin ceea ce ei gândesc şi nici măcar prin sentimentele care îi domină (toate acestea se pot dovedi câ au fost doar coaja care acoperea determinări mult mai adânci), ci şi prin interferenţele cu viaţa noastră pe care soarta i-a silit să le trăiască. Petrică nu mai putea trăi cu Matiida şi m-a cunoscut pe mine ca să-l ajut să se despartă de ea; l-am ajutat, dar nu vroia s-o iau eu. Nu cumva ţinea atât de tare la mine şi considera o prietenie mai trainică decât o efemeră dragoste al cărei final îl prevedea? Desigur, căci dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliata cu timpul, ne mănâncă viaţa... Regrete eterne, Petrică! Voi veni la înmormântarea ta şi îţi voi depune pe mormânt o coroană de flori...
în ziua când ieşit din spital tăria gândirii mele, care ţâşnise cu putere în ultima mea ciocnire cu Matiida (când ne şi încă-icrasem) şi se micşorase Iar sub ameninţarea unei boli în al cărei prognostic fatal crezusem, reînvie antrenând toate forţele sufletului meu retrase atâta vreme în adâncuri. Revenii în casa părintească, unde tata mă primi cu toate sentimentele de odinioară topite, supărat doar de declaraţia mea câ nu aveam cancer şi că n-o să mor. Avea aerul omului mărginit dar şi sublim, care nu înţelege cum cineva, fiindcă a răguşit, crede că n-o sâ moară, cu toate că văzuse cum un om, fiul său, deşi nevinovat, trebuise să ispăşească o gtea pedeapsă. Da, dar astea erau socoteli care trebuiau reglate cu oamenii.., Moartea, ehe, e aşa o chestie ce nu se întreabă, ca să nu fii întrebat. Şi dacă survine totuşi când eşti departe de ea, aiurea! e aşa un lucru rar
şi tâmpit încât... Se întâmplă, bineînţeles, altora, care nu se interesează, de ce să te gândeşti tocmai tu, care ai o viaţă de trăit şi eşti atât de tânăr... „Mai mor şi tinerii, îi spusei în timp ce mama ne aducea cafele în a doua cameră «salon», plină acum de cărţile şi lucrurile mele, mor şi copii şi adolescenţi, moartea îşi vede de treabă, tata!" El se uită la mine şi începu să dea din cap indignat. Nu-mi răspunse prin cuvinte, dar avea aerul să-mi spună că nu e zdravăn la minte cel care poartă grija altora, ca şi când asta ar putea ajuta pe cineva (din altă planetă!) să nu moară daca trebuie, sau sâ nu fie şchiop dacă aşa s-a născut. Asta mă făcu să înţeleg câ nu credea în propria-i moarte şi că dacă totuşi s-ar fi întâmplat, n-ar fi cerut celor vii să creadă în ea, ci să-şi vadă dracului de viaţa lor, în timp ce el şi-ar fi văzut de moartea lui, cu care singur avea răfuieli de încheiat... Deocamdată avea o muiere cu care trăia şî numai la chestii dc-astea nu-i era gândul, că mureau şi tineri şi adolescenţi! „Nu moare de tânăr decât cine nu trebuia să se nască", zise, şi înţelesei că se credea că face parte dintre cei privilegiaţi, sortiţi dacă nu sâ nu moară niciodată, în orice caz moartea lor să se piardă în timpuri imemoriale şi nedeterminate, contopite cu in temporalul, cu veşnicia a tot ceea ce există... Mama însă credea în moartea ei, şi abia acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. „Bine că ai scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni.1* „Şi ce-mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind Scânteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pc lume? Dc ce m-aş întreba eu atunci când o sâ plec. Câ, aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fiic... Ce sâ faci?! întoarce spatele Ia lume şi morî dacă e de murit. Au murit eî regi, împăraţi şi tot nu s-a întâmplat nimic. De ce sâ se întâmple atunci dacă moare într-o zi într-un şanţ beat mort, Acojocăriţeî. Măcar ăstuia n-o sâ-i pară rău că n-a trăit destul si nu şi-a făcut de cap. Mai proşti sunt ăia care toată viaţa..."
Dar aici se opri, fiindcă fără Voie gândul Iui îl dusese la mama. Nud gonise ea din patul ei în puterea vârstei» silindu-l
1144
MARIN PRKDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1145
sâ-şi găsească altă muiere, care, desigur, o fi avut ea mai multă viaţă în trupul ei, dar pesemne câ el începuse sâ descopere câ nu ajungea numai atât.,.? „Ei, ce-au făcut toată viaţa? zise mama mai degrabă veselă decât atinsă de aluzie. Proşrii-ăia! Ai uitat!" exclamă ca mirată, vâzândti-I câ tace. „Cesă uit? îşi ridică ci privirea din ziar. Mama surâse. Sâ-i. spună sau să nu-i spună? Era pradă uşoară» numai gura era de el. „Ce să uit, fă?" se răsti el dar nu prea sigur de sine, mai degrabă ar fi dorit să nu i se amintească. Totuşi curiozitarea era mai mare şi mama, cu un glas ca de mare comedie, i-o sarisfăcu. „Tu ai rămas certat cu băiatu-ăsta anî de zile, tocmai fiindcă din neştiinţă cl îţi spusese ce ne spui tu nouă acuma. Dar el era un copil, în timp ce tu eşti un om în toată firea." „Adică cum?" se holbă tata. „Adică aşa! De ce or fi proşri oamenii care trăiesc curat şi deştepţi ăia care trăiesc în murdărie! Nu văd, continuă mama, de ce porcul care se tăvăleşte în noroi trebuie dat jnodel oamenilor care înţeleg câ desfrâul Ie pierde sufletul. Un om are o singură inimă» nu două!" „Şi? Ce e cu asra?" făcu tata, care n-o putea urmări, cu atât mai consternat cu cât ea nu pomenea nici de Dumnezeu, nici dc rai şi nici de iad. Atunci ar fi fost maî clar! Chestia asta cu două inimi îl depăşea. „Hm! făcu ca, dacă ar avea două inimi ar zice: nu-i nimic, murdăresc una, dar îmi rămâne ailaltă curată, când o să mă satur de desfrâu, o arunc pe-a ia şi trăiesc cu a buna!... Te vezi cum vin la biserică la bătrâneţe şi se mocăie în faţa sfintei fecioare să le ierte pentru viaţa lor când nu le păsa că o sâ vină şi ceasul căinţei. Tor e bine, altele nu viu deloc şî pc-alca Ic lauzi tu!" „Ei, si La ce le foloseşte căinţa?" zise tata. „Păi nu le maî foloseşte, dar căinţa, dacă vine, cum să scapi de ea? Trebuie să re căiesti, că n-ai încotro/1 „Şi tu nu te câîeşti?" o ispiti tata furios. Mama tăcu. Dacă răspundea că nu, ar fi dat dovadă de trufie, dacă spunea că da, se căieşte» atunci la ce i-a mai folosit o viaţă de smerenie? „Mai mă căiesc şi eu» că nu sunt stanţă, zise, dar nu ca alea!"
Şi nu se ştie de ce o pufni râsul. Unde îi îbura gândul? Râdea de tata? Sau de babele acelea care se mocâiau în fata sfintei fecioare? Şi de ce nu? N-avca şi ea dreptul la puţină trufie? „Arunci am eu dreptate, zise tata, nu în sensul că l-aş da ca model pe ăla care îşi face dc cap, ci în sensul că nu trebuie să tc căieşti, ăsta e tot secretul/* „Da, zise şi mama, câine ai fost, câine să mori!" „Ei şi? Dacă lui nu-i pasă, ce-ai tu cu cl?" „Am", zise mama şi tăcu. „Ei, ce ai? Fiecare să-şi vadă de e!» că vine la patul lui de moarte dracul şi îl ia în furcă, sau vine un înger şi-1 duce în rai» pcnrru el c totuna, de murit tot moare, mortul de la groapă nu se mai întoarce!" Răspunsul acesta îmi aminti de al meu de odinioară, când îmi venise în minte să gândesc acelaşi lucru după ce citisem un text de Platou: dacă moartea ar fi sfârşitul a rot, spunea el» cei mai în câştig ar ieşi ticăloşii» fiindcă o lespede pe mormânt i-ar izbăvi şi de trup şi de suflet si desbaterea s-ar încheia astfel pentru totdeauna. Intre timp însă aflasem, nu fără să mâ turbur, că marele Karnia, spiritul universului, nu lasă lucrurile asrfel şi că îl sileşte pe ticălos să se reîncarneze. Dacă a fost un ticălos mare, spiritul lui reînvie de pildă într-un dobitoc, un măgar, sau într-un bou şi tot asrfel prin rrccerî succesive se purifică, până cc esenţa sa sc poate contopi cu Marele Spirit care a stat la originea vieţii.
îi spusei tatei toată chestia asta simulând îngândurarca. „Şi de unde ştii că e aşa? zise el cu dispreţ. A văzut cineva un om reîncarnat?" „întâi câ s-a văzut» au fost cazuri foarte clare» când un copil a început să spună că el a mai trăit în satul cutare şi l-au dus acolo savanţi şi oameni dc ştiinţă şi cl a recunoscut tot, case, uliţe, oameni-.. Eî?" »»Fugi, domnule» de aici, nu mai vorbi bazaconii, astea-s şarlatanii, aşa am văzut eu la bâlci una care mi-a citit buletinul legată la ochi, adică buletinul era în mâna altuia şi ăsta a întrebar-o: cum îl cheamă pe domnul? Şi ea a spus tor si anul naşterii şî oraşul-- - Şi iu vrei să cred?.. „Al doilea, continua! eu neturburat, ţie nu ţi s-a întâmplat să
1146
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1147
te plimbi aşa pe stradă si să ve/.î un om pe care să ti se pară că l-ai mai cunoscut, aha, aşa cândva, în altă viaţă?" „Câte nu i se par omului, zise tata batjocoritor, dacă s-ar lua după toate prostiile ar ajunge sâ creadă    ăla care e cl, nu e el..-" „Aba, zic, ţi s-a întâmplat?" „Mie? Nici vorbă, unuia, stăm la bodegă la un aperitiv şi îl aud că zice chestia asta, că cl nu e cl. Ascultă, mă, îi zic, tu câte aperitive ai băut înainte să spui tâmpenia asta?" Şi se întoarse spre mama, de la care aşteptase un răspuns. „Tot nu m-ai făcut să înţeleg ce ai tu cu cutare şi cutare, că trăieşte aşa cum îi place lui?" „Sase ducă în pădure, zise mama. Acolo poate să trăiască cum vrea," „Şi ce te deranjează? insistă tata. Nu înţeleg!** „Ce s-alege de lumea asta dacă tori ar trăi ca ci? într-o zi ar scoate fiecare cuţitul şî am începe să ne tăiem toţi unii pe alţii.-/1 „Asta cam aşa e( conveni el, da* n-ai nicî o grijă, câ nu tu o să-i împiedici. Vine un război, îi mai mătrăşeşte, pe urmă sc mai potolesc... Nenorocirea e câ în război îi seceră şi pe ăi buni şi pe ăi răi, aşa că sămânţa rămâne../ Astfel se încheie discuţia şi tata îsî aprinse o ţigare si rămase gânditor. „Ia spune, ii întrebai, directorul acela de la voi, Bularca, ha dat până la urmă afară pe şcfu-ăla de cadre?" „Nu 1-a dat", răspunse el posomorât şi tăcu mai departe. „Ai înţeles de ce te întreb.„Tocmai că mă gândeam, ce-ar fi, Victore, să te duci tu personal să-i ceri o audienţă? Una e când vezi omul în faţa ta şi îl asculţi şi alta e când îţi vorbeşte altul de el. Ce zici?" „Bineînţeles câ mă duc, zîsei, toată chestia e săd facă pc şeful cadrelor să tacă, adicâ să-şi dea avizul. Fiindcă trebuie s-o dea întâi afară pe individa aia de care mi-ai vorbit şi care e turnătoarea acestui şef de cadre..." Tata se uită în pământ, reflectând. „Nu te băga în chestia asta, zise, xu nu ştii nimic, Iasă-1 pe Bularca să se descurce." „Bine, mai zisei, mâ duc chiar mâine, dar cum o să pot sâ intru în uzină şi să ajung la el?" „Ţi-aranjez eu cu paza, nu e o chestie..-"
Şi tata se ridică şi plecă. Mă apucă pofta să-mi pun cărţile în ordine, deşi nu aveam rafturi şi să-mi improvizez si un mic birou şi un scaun la fereastră: aveam chef de lucru. Pe urmă plecai pe la bunicul să-mi iau caietele din subsol.. > Le recitii apoi febril până noaptea târziu, în micul meu pat din adolescenţă, mutat de mama din dormitorul lor unde rămăsese tot ttnipul după plecarea mea de acasă în aşa-zisul salon şî âdor-mii cu gândul dacă n-ar fi mai bine sâ le pun pe foc, după ce as fi copiat din ele ceea ce nu se purea memora şi as fi eliminar tot ceea ce putea constitui pentru mine o acuzaţie.Nu mâ simţeam bine cu ele în casă şi nu aveam sentimentul net că reprezentau o valoare în sine, ca sâ-mi para rău că trebuia sâ Se distrug.,.
IV
Bularca mâ primi de îndată şi spre surpriza mea nu mă expedie, mă ţinu la el în birou aproape un ceas. întâi se scuză că arc o cumplită durere de cap şi înghiţi trei pastile dintr-o dată, aşa de supărat era pe acest rău care se vedea că îl vizita din când în când şi că organismul lui robust nu-1 scăpa de cl. „Medicul ce zice?" spusei. Făcu un gest, adicâ medicul nu conta. „Aveţi ori siuuzîtâ ori spondiloza", reluai vâzâridu-1 câ tăcea cu tâmplele în mâini, cu coatele pe birou. Negă din cap furios şî copleşit. „Atunci aveţi hipertensiune arterială. Aşa-zisele migrene de care sufereau cucoanele pe vremuri au dispărut..." „Sau au trecut la noi", zise el fixând asupra mea o pereche dc ochi mari, pe care durerea u făcea frumoşi, umani, aproape frăţeşti. în rest chipul lui părea brutal, dur, fără joc de expresie. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe rar, relaxat, cu mâinile în buzunare- Pasul îi era uşor, elastic. Se opri la fereastră, cu spatele la mine şi se uită îndelung afară.
Soneria telefonului zbârnâi. Nu se clinti însă de la geam şi atunci intră secretara. „Vâ caută ministrul!" îi spuse, „Cine?"
MARIN PREDA
CD. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1149
mormăi el. „Tovarăşul ministru!" „Care? zise mohorât, că ăia pe-acolo toţi îşi spun miniştri. El e director-general şi subalternii îi spun ministru." „Chiar tovarăşul ministru Nasture!" ■zise secretara. „Spune-i că sunt în uzină, când mă întorc îl caut eu " Secretara ieşi, iar Bularca reveni în spatele biroului şi formă un număr. „Vasile, zise, uite, ministerul iar se interesează dacă s-a remediat istoria cu rulmenţii ăia nenorociţi." „Cc sâ facem noi, tovarăşe director-generaf, sc auzi o voce puternică în receptorul pe care Bularca îl îndepărtă de ureche- Cum îi primim, aşa îi montam... moldovence de la ţară, fete de optsprezece ani... lepădat fustele lor mari şi încreţite... şi.,, să... ele, rulmenţi..." ltAi fost tu acolo?" „Bineînţeles!" „Şi cc zic?" „Câ de la ei pleacă buni... aparate de control mai fine, de import, dar ministerul... Cică la anul!...* „Bine, Vasile, mai du-te o dată şi spune-le că nu toţi rulmenţii crapă, asa câ nu sunt de vină aparatele de control, fiindcă orî sunt bune, ori nu sunt bune. Nu ne interesează pe noi fustele încreţite ale moldoven-celor, n-au ce face tractoriştii cu fetele astea când le rămân tractoarele Împotmolire prin noroaie..." „Chiar acum mă duc, „Au rebuturi mari, mi se adresă apoi Bularca şi în loc sâ tragă consecinţele care se impun, dau drumul produsului pe piaţă. I-a mine acasă mi s-a stricat odată flotorul de la baie, vechi de douăzeci de ani. Am luat unul nou: avea orificiul neperforat. Am luat altul. Intra apă în el. Am mai luat vreo trei, până sâ găsesc unul bun. Şi directorul acelei fabrici şi inginerul-şef şi roată lumea încasează prime pentru depăşiri de plan, felicitări în presă, promovări, în loc sâ li se returneze toată marfa şi să fie puşi s-o plătească.-. Pe capitalist toate astea îl costă, dă dracului faliment şî intră la puşcărie, sau îşi trage un glonţ în cap.,/ înţelesei din aceste confidenţe câ acest om mă va angaja, fiindcă nu ţii pe cineva să asiste la durerea ta de cap şi la preocupările tale de director al unei mari uzine, ca pe urmă sad laşi sâ plece aşa cum a venit. „Uite, Petrini, îmi spuse el apoi după ce îşi aprinse o ţigare si îmi oferi şi mie una {şi nu mâ
supără că mă tutuia, o făcea cu aceeaşi naturaleţe cu care vorbise pesemne şi cu tata), în cazul tău o sâ procedăm în felul următor: te angajăm bibliotecar, asta e sigur. Dar! E un dar aici peste care o să trecem nu prea greu. Nu te angajez direct, ca sâ evit o anumită complicaţie, ci te promovez după ce o să faci o foarte bună impresie în uzină. Dar ca să te pot promova, va trebui mai întâî sâ lucrezi într-o secţie, să zicem ca dispecer sau la un strung, unde preferi, e la fel de uşor pentru tine să te califici rapid şi să te faci remarcat. Cum, o să vezi singur şi pe urmă nimeni n-o să se mai mire că ai ajuns bibliotecar. Eu rr-aş da un sfat, continuă cl cu o admirabilă căldură umană care făcu să urce în mine pentru el un puternic val de simpatie, şi anume sfatul meu e să te angajezi strungar- Face o mai bună impresie, poli mai uşor să-ri arăţi calităţile şi să fii simpatizat şi sa ai prieteni şi pe deasupra foarte curând o să câştigi si ceva mai mulţi bani! în plus, şi cred că asta e şi mai important pentru viitorul tău decât postul de bibliotecar, una e să poţi afirma, în clipa când se va pune chestiunea reîntoarcerii tale la Universitare [si se va pune, sunt convins!), am lucrai ca stningar într-o uzină, am trăit adicâ în mijlocul clasei muncitoare, şi alta e sâ spui am fost dispecer. Ce zici?" „Zic că raţionamentul dumneavoastră izvorăşte dintr-o foarte bună cunoaştere a lumii in care trăim!" „înţelegi, Petrini? Oriunde o să fiu eu atunci, câ o să rămân mai departe în această uzină* ca o să fiu promovat mai sus sau o să mă întorc în secţia de unde am plecat ca simplu inginer (fiindcă îmi termin şi eu liceul anul ăsta şî o sâ mâ înscriu la Electrotehnică), o să pot oricând sâ afirm şi eu că te-ai integrat perfect în sinul clasei muncitoare, că gândeşti ca un muncitor înaintat şi ai fost tot timpul activ şi disciplinat şi n-ai avut conflicte cu nimeni. l.asă la secretara mea o cerere. O să primeşti pc urmă acasă adresa dc angajare..."
Mâ întorsei acasă stăpânit de entuziasm. Tatăl meu însă primi ştirea posomorât. întâi începu să-l înjure pe Bularca zicând că e un şmecher cum nu s-a mai văzut (prin şmecheria asta a
U5fl
MARfN PREDA
OKI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 115"
Iui a reuşit ei să-i ducă şi îi duce şi acum pe toţi de nas), nu-ţi rezolvă niciodată nimic şi pe deasupra te şi prosteşte şi te face să-l lauzi în loc să-l bagi în aia mâ-si! „Până şi pe tine văd că te-a dus cu preşul că o sâ re promoveze la pastele cailor şi taci câ ştie el că o să fii reprimit la Universitate, Cc ţi-a făcut!? strigă tata la mine furios. Asta putea s-o facă orice maistru, fiindcă tu nu ştii că e un ordin câ la un strung poare fi angajat orice om din ţara asta, orice-ar fi făcut el, are dreptul la muncă, e literă dc lege în Constituţie." „Da, zisei şi cu, dar şi la deratizare e muncă, litera asta de lege nu prevede alte detalii, pe baza ei as fî putut fi reprimit şi în învăţământ şi uite că nici măcar un sef cum a fost acel Mircea n-a vrut s-o interpreteze în favoarea mea. Cel puţin Bularca mi-a promis şi nu văd dc ce ar fi fheur-o, de ce n-a făcut şi el ca alţii, adică să-mi spună simplu: la strung! şi să nu-şi mai răcească gura cu promisiuni!" „Păi da, fiindcă i s-a dus vestea că che! Bularca are grijă faţă de om! O lozincă! în realitate o sâ-ţi spun eu câtă grijă are. Tu să stai la strung, om cu carte şi la bibliotecă o curvă turnătoare! Fiindcă n-are el curajul s-o dea afară. Mă rog, ce act de eroism ar fi fost dacă făcea invers, pe-aia la strung şi pe tine la bibliotecă?" „Nu e aşa de simplu, singur mi-ai povestit data trecută cum e cu tipesa aia!" Tata începu să dea din cap de Ia stânga la dreapta, cu o adâncă nepăsare, care devenea şi mai adâncă şi mai plictisită pc măsură ce capul lui ajungea prin clătinări de decepţie de la umărul stâng, la cel drept şi apoi încolo spre lume, în general, în sus spre univers... Se uita chiar în zare, nu mai ascultă restul explicaţiilor mele, adică faptul câ trebuia să trec prin trepte succesive... sâ trăiesc în sânul dasei muncitoare pentru ca... la momentul când... să pot spune că... „Ce mai, încheie el, aşa e cum spun eu, nu e prost, n-ajungea el director general dacă ar fi fost un neghiob. Nu tc mira să-l vezi mâine poimâine pe-aproape de ăi mari-. .M Şi îl înjură de mamă fără admiraţie si poate pentru întâia oară cu invidie câ nu l-a
înzestrat şi pe el natura cu astfel de calităţi care smulg simpatia proştilor şi te fac mai mare peste ei...
Oricum, avui sentimentul net că spunându-mi toate acestea creştea în proprii lui ochi, iar eu scâdeam; desigur, deocamdată, pentru că intram în uzină atât de prost înarmat, iar mai apoi fiindcă aveam să rămân în ea atât de mult timp, poate pentru totdeauna: nici u mirare, după el surprizele în această lume jiu puteau veni pentru un om decât în rău, deşi, aşa în general, toate lozincile de pe zidurile uzinei spun că o sâ mergem spre bine. „Ei, care bine? mă întreba el ca şi când eu as fi scris acolo lozinci, Eu eram înainte maistru monteur de avioane, eram un domn. Aviaţia română a fost în frunte! Acum sunt maistru peste zece raboreze, ca să scoatem toţi, cinci mii de oameni, un nenorocit de tractor în care intră mai mult fier decât într-un tanc, în timp ce străinii scot tractoare mici, de trei ori mai ieftine şi mai puternice. Crezi câ nu le-am văzut?" Şi încheie dând din cap în felul acela al 1 ui care îţi sugera prin fiecare mişcare, spre dreapta, tot mai sus, câ stie el mai bine cum stau lucrurile şi nu c nimic de făcut, ce mai! o întreagă filozofic care comunica în cele din urmă cu cosmosul... „Dacă vrei să mergi înainte cu toţi prostii, n-ajungi nicăieri! Dacă americanii, îmi aruncă el o privire dispreţuitoare, ca si când eu aş fi susţinut teza pe care urma cl s-o combată, ar fi zis stai să-î aşteptăm şi pc ceilalţi de pe glob să progreseze odată cu noi, nici eî n-ar fi ajuns unde sunt astăzi şî nici globul nu s-ar fi urnit din mizeria în care zace../
Vârsta îl făcuse mai agresiv în gândire şi îmi plăcea acum mai mult de el decât pe vremea adolescenţei melc, când fusese pc punctul de a declina ca bărbat daca eu (şi îmi plăcea să cred acest lucru) nu i-aş fi biciuit mândria cu necrutarea mea de atunci...
V
Bularca avusese însă dreptate, calificarea mea la strung nu dură mai mult de-o lună, dar avusese şi tata, fiindcă îndată ce
11S2
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
mi sc dădu un strung în primire descoperii că lucrurile nu merg deloc pe roze cu un om care abia a intrat în secţie şi are pretenţia să primească un salariu egal cu al celor care au trudit mult ca să ajungă aici, ehe, nenicâ, învaţă, înghite! o fi pentru dumneata treabă de câteva ore să pricepi ce e o fişă tehnologică şi să faci o piesă, dar ca să câştigi şi dreptul de a fi egal cu noi e un secret pe care trebuie să-l descifrezi. Or, poate nu vrei să fii chiar strungar? Doar aşa, să se cheme că ai trecut pe-aici şi pe urmă sâ poţi să ocupi funcţii mai înalte...? Trebuie sâ te decizi: vrei să fii strungar? Te ajutam! Nu? E mai bine arunci sâ nu-ti pierzi vremea...
Ce se întâmplase? Mi sc dădu în primire un strung la care trebuia să execut în opt ore douăsprezece bucşe, asta era norma Dacă făceam mai multe, creştea si câştigul, dacă rebutam o piesa eram penalizat. Fixai bucşa (o bucată dc metal care mai păstra încă urme fine din miezul de pământ în care fusese turnată), strânsei bine cuţitul în suportul lui (altfel puteam avea surpriza să-mi sară în faţă şi sâ mă accidentez) şi luai apoi fişa tehnologică şi o studiai: în afară de faptul că trebuia s-o filetez, bucşa asta pe dinafară şi pe dinănnrru, până rămânea dc dimensiunea indicată în fişă, la sfârşit trebuia s-o subtrez [a unul din capete atâţia milimetri. Asta era tot, Apăsai pc butonul pornire şl motorul începu sâ cânte. Apăsai pe alt buton şi bucşa începu sâ se învârte. Manevrai dispozitivul de apropierea ei de cuţit, şi cuţitul muşcă din suprafaţa brună a metalului. Filctuî se formă şi şpanul începu să curgă în spirale albastre, şi în piesă apăru carnea strălucitoare a metalului. De aici înainte n-aveam de făcut decât să înlătur din când în când panglicile de şpan care sc înfâşurau în jurul cuţitului şi să aştept ca toată suprafaţa piesei să fie filetată. Era plăcut şi uşor, toată grija venea spre finisare, când trebuia măsurată piesa cu atenţie, grosimea ci si distanta in interior. Si bineînţeles supravegheat tot timpul strungul, şi lămpile lui de semnalizare, sâ nu apară defecţiuni
de ungere, de avans sau dc avarii pe subansamblurileelecrrice, toate sc aflau pe un panou. Mi-aruncai ochii şi rămăsei mirar: panoul era el acolo, dar câpâcelele colorate şi beculeţele dinăuntru lipseau: maşina era deci chioară, adică nu chioară, oarbă de-a binelea. Le ştiam culorile acelea de la strungul la care învăţasem, roşu pentru avans, albastru pentru ungere, pornire, oprire eţetera,.. Dădui din umeri nedumerit- Dacă avansul se deregla, nu se întâmpla nimic, dar dacă ungerea era defectuoasă, strungul se purea gripa. Când prima operaţie se termină, îl oprii şi îl anunţai pe maistru, un ins neprietenos, cam posomorât si cocârjat, care veni, se uită, începu sâ înjure şi se în-depărrâ fără un cuvânt. Crezui că se duce să facă rost de nişte bcculeţe; nu! îşi văzu de treabă liniştit, apoi dispăru şi reapăru după vreo două ore, dar tot fără să-mi acorde vreo atenţie.
între timp mâ dusesem la strungarul care mă învăţase şi îi spusei câ.„ „Merge strungul?" mă întrerupse el cu un soi de Hegmă a la,. _ „Merge!" îi răspunsei. „Păi atunci dacă merge, ce stai şi te uiţi?" „Dar, daca.,." îngăimai eu. „I-ai spus maistrului?" „I-am spus!" Totuşi îşi opri maşina şi veni ia mine, se uită şi el şi începu, ca şi acela, să înjure. „Beculeţele astea, zise cl furios, nu merg la radio, la reţeaua normală, sunt de douăzeci şi patru de volţi şî nu se fabrică în ţară. Ce p.., niă-si or fî făcând cu ele? Nu merg la nimic, nu sc potrivesc, doar sâ-şi facă pom de Crăciun, .. .crăciunul mamei lor... Lucrează aşa şi fii atent la zgomotul motorului, trage cu urechea si când auzi ceva suspect, cheamă mecanicul..."
Si plecă. Uşor de zis, dar de unde sâ ştiu eu când devine suspect zgomotul unui motor? îi dădui drumul şi câteva minute rămăsei lângă el cu urechea la pândă, să-i memorez mersul lui normal. Nu se purea însă din pricina murmurului general al celorlalte, doar dacă m-aş fi lăsar pe vine cu fruntea lângă el. Nu trebuia însă să lucrez? Reluat filetatul bucşei, apoi câutai şublerul pe mica măsuţă de scule de alături s-o măsor, dar
1154 MARIN PREDA
şubleriil dispăruse. Mă dusei iar la omul meu, care fără să-mi spună nimic îmi făcu semn din cap sad iau pe-al lui- Ce se întâmplase totuşi cu al meu? îmi fusese furat? Curând uitai că aveam un strung chior, adică nu, orb, şi un gând, unul singur se armoniza cu cele cinci ore care îmi mai rămăseseră până la trei: să-mi fac norma, să termin adică toate bucşele care aşteptau stivuite lângă măsuţă. După aceea eram liber, abia atunci puteam să dau curs vieţii tuturor gândurilor mele: să mă duc sau sâ nu mă duc la revista Luceafărul literar şi să-i propun lui Amâicăliţului o colaborare? Sâ scriu sau sâ nu scriu o carte despre Giordano Bruno? Mă irita dificultatea de a explica cttm din aversiune pentru scolastici, filozoful martir prinsese aversiune şi pentru aristotelism, în fapt, mai degrabă, lacunele mele în materie de tomism şi scolastică, dar şi indecizia propriei mele orientări faţă de teza aristotelică: făcea într-adevăr materia un efort gigantic pentru a ajunge la gândire şi inteligenţă sau mai degrabă spiritul, ca dat primordial al lumii, făcea din materie un înveliş al său? Cum să susţin acest lucru, când devenise o dogmă teza că spiritul e materia care gândeşte? în clipa aceea mâ pomenii cum cineva, pe la spate, mă ciocănea în cap cu ceva ascuţit şi înainte ca eu să mâ întorc să văd cine c, o mână aruncă pe măsuţă un şubler şi nu-i văzui individului decât spatele îndepărtându-se: se instala la strungul vecin şi începu foarte rapid să-şi înşurubeze în el o nouă piesă: aha! deci ăsta mi-1 luase, acum aveam două şi mâ grăbii să duc unul înapoi omului meu. Şi pe urmă? mă întrebai apoi Ia ora trei pierdut în valul de oameni care ieşeau din schimb, ce urma să demonstreze cartea mea despre Giordano Bruno? Iiisai această întrebare fără răspuns. Stăpânit de mulţumirea pe care o simţeam atunci, în prezent: nu numai câ îmi făcusem norma, deşi pierdusem aproape două ore aşteptând să vină maistrul să-mi spună dacă puteam sau nu sâ lucrez la o maşină oarbă, dar îmi rămăsese chiar libera o oră* timp pe care îl petrecusem lângă strungul
CFJ. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1155
celui care mâ calificase, cu care discutai dacă nu s-ar putea monta în panoul meu alte beculeţe decât cele originale de 25 de waţi- „Dacă sistemul e montat pe 25 de waţi, cum o să-i pui beculeţe de 10?" zise el. „Tocmai, să schimbăm sistemul," „Trebuie vorbit cu electricianul, zise el, după ce tăcu multă vreme, dus pe gânduri. E un strung cehoslovac, cu o schemă, care dracu ştie unde e, de pe vremea războiului, şi deşteptu-ăsta... mai bine îţi faci reparaţia singur decât să te duci după eh.." Se arătase mirat că mi-am terminat lucrul. Mă trimise Ia controlul tehnic să predau piesele. nSunt sigur, zise el, sceptic, că le-ai rebutar pe toate, dar nu tc necăji, aşa e la început." Nu rebutasem nici una...
Cartea despre Giordano Bruno, îmi amintii eu, urma să se ducă Ion Micu cu ea sub braţ la unul din şefii lui din Bucureşti şi să ceară pentru mine să fiu reprimit în învăţământul superior. Măcar dacă aş fi sigur că ar obţine! Şi apoi o carte nu se scrie pentru astfel de lucruri! Ca să-mi placă şi -mie şi cititorilor, ar trebui.. - Ar trebui să fie cu adevărat o carte de filozofie, o carte şi despre mine, nu numai despre Giordano Bruno! Şi de ce aş face eu acum acest amestec? îmi simţeam puterile limitate şi îmi amintii de frumoasa imagine a lui Tini Maiorescu, care compară forţa creatoare a unui popor cu un bloc de marmoră care îi e dat, unul singur, dacă faci din el o statuie mediocră altă marmură nu ţi se mai dă. De ce mhaş risipi eu astfel puterea gândului scriind un op care să nu mă reprezinte? Şî dacă m-at reprezenta dc ce aş alege această cale deturnată? în ipoteza că n-aş pierde prea mult timp şi m-aş decide să nu mă abat de la subiect, ce interes ar stârni? Nici unul! Poate ar ieşi chiar o carte proastă, care ar fi refuzată dc editură..,
Mă îngrămădii şî eu spre unul din autobuzele din faţa uzinei care erau luate cu asalt de muncitori. Un individ se postase la intrare şi striga la noi ţâfnos. Da, chiar acest lucru, să nu ne îngrămădim (cine era? cine îl pusese acolo?), dar de ce? Că îl călcăm pe bocanci! Şi ni-i arăta indignat, erau nou-nou ti
1156
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1157
şi nu se sfia să-i îmbrâncească pe cei care ar fi voir să nu ]e pese de încălţămintea luL O luai pe jos... Până in oraş erau zece kilometri. Ce oameni nedisciplinaţi--, şi în acelaşi timp disciplinaţi, gândii... se îngrămădeau buluc (se grăbeau, dar de ce aşa tare? mă întrebasem eu la început; astăzi chiar primisem un cot în ochi şi mâna mi se desfăcuse de pe bară, renunţasem sâ mai urc), dar aveau grijă totuşi sâ nu-1 calce pe acel individ pe bocanci. Aflasem apoi pricina grabei tuturor, dacă scăpai primele aurobuze trebuia să aştepţi o oră până să vină altele şi apoi riscai încă o oră dacă îţi permiteai luxul să nu înfrunţi busculada. De ce nu protestau ei împotriva celor de la transporturi? Ştia Bularca, directorul nostru general, de felul cum plecau oamenii acasă, după opt ore de muncă? Nu, altfel ar fi intervenit. El avea, desigur, o maşină si un şofer, foarte bine, dar ar fi trebuit totuşi să se ocupe puţin şi de autobuzele noastre, gândii eu pe drum când simţii că sunt obosit şi că mhe foame... N-o să pot să merg pe jos de pildă la iarnă şi atunci... Cu sentimentul că astăzi, în prima mea zi când produsesem pentru uzină douăsprezece piese, sunt egal în drepturi cu orice muncitor, îmi spusei că la prima ocazie eu îi voi pune lui Bularca aceasta întrebare: e atât de greu să se aducă suficiente autobuze în faţa uzinei ca sâ nu simţim la plecare că ne îndobitocim? Fiindcă asta era imaginea care îmi apărea adesea sub ochi seara înainte de a adormi, deşi nici o lună nu trecuse de când intrasem în uzină: figuri umane care nu mai aveau decât o expresie de panică rigidă şi violenţă, să urce stis — şi pentru asta dăm frâu unei nepăsări totale, strivim o ureche, aruncăm ochelarii unuia de pe nas, smulgem servieta altcuiva, îţi sar proprii nasturi de la haină, izbeşti cu cotul în sânii unei femei... parcă mai tine cineva seama că mai există şi femei, dade dracului, nu sunt egale cu noi?
„Ei cum a fost?" mă înttebă tata acasă (sosise înaintea mea, simţisem încâ de la început, dimineaţa la plecare, câ nu vrea să facem drumul împreună; nu era prezenţa mea alături de el
o veşnic nedorită, dar iritantă întrebare: cum ajunsesem eu, după ce chcltuise cu mine doisprezece ani, din universitar eminent, simplu muncitor?). „Mi-am îndeplinit norma perfect, îi răspunsei sec, mâine o să cer să mi se dea mai multe piese." „Vezi să nu-ţi dea", zise el cu acea ironie şi superioritate care se vedea că în ochii lui marcau între noi dacă nu o prăpastie, cel puţin un hotar pe care eu n-aveam să-l trec: el era maistru, eu... Şi începu să dea din cap proiectând căderea mea în cosmos: eu eram ceva mai mult decât nimic... Dacă mai face chestia asta o dată, gândii, la primul salariu mă mut... Simţeam că nu sunt în forul meu interior cu totul invulnerabil. Trebuia să fac un efort de cel puţin câteva clipe şi să-mi spun câ e normal ca el sâ gândească astfel, câ, adică, avea dreptate, în lumea simplă nu se judeca niciodată cauzele, sau în orice caz nu sc ţine prea mult timp seama de ele, ci numai efectele, iar biciuirea la care eşti supus trebuie s-o accepţi ca pe-un stimulent si nu ca pc-o umilire. Mai târziu, dacă vei reuşi să reintri pe spirala pe care n-ai ştiut sâ tc menţii, trebuie să mulţumeşti acestei lumi simple că n-ai fost cruţat. Numai că eu n-aveam nevoie nici să fiu cruţat şi nici de biciuire. Nu erau singurele alternative. Trebuia chiar să constat de fiecare dată în astfel de situaţii că tata e un simplu cutare, când în realitate era tatăl meu şi nu un simplu străin de care ar trebui să nu-mi pese? De ce mă silea să gândesc astfel când din entitatea lui şi a mamei mă născusem eu, fenomen magic, misterios, care nu se încheiase? Chiar judecat dinafară, văzut strict prin schema ierarhiilor sociale, cine îi spunea lui că într-o zi, cândva, n-o sâ ajung direeror-general în uzina la care el lucra? Ei, cine? N-aveam cincizeci de ani, ca el, ci doar treizeci şi cine îi spunea lui că lumea asta evoluează spre rău? EI? Cine? întrebarea asta îmi cerca mai mult decât câteva clipe ca s-o alung. Cine să-i spună? Dracu! Veşnica reacţie de apărare a unei buruieni care n-are altă grijă decât să se înfigă cât mai adânc în pământ şi sâ rămână
im MARIN PREDA
buruiană, nepucând deveni floare. Şi de ce sâ mâ silească el să gândesc astfel despre el?
„Tată* îi spusei cu o adâncă afecţiune, un om nu e doar ceea ce cred alţii despre el că este. Ba chiar, câteodată, e cu totul altceva." Şi tăcui. Aş fi vrut să continui spunându-i că de pildă el era tatăl meu, adică faţă de cosmosul spre care îşi ridica el capul, ceva infinit mai mult decât ceea ce credeau alţii ci ar fi. Şi dacă şi el ar trăi cu acest gând, puţin i-ar păsa dacă fi-său e strungar sau universitar. Dar cum să risc să-l aud spunându-mî, în cel mai bun caz, ceva dur, în cel mai rău, o stupiditate? Mama sesiză că sub glasul meu afectuos se ascundea o hotărâre de a pleca iar din casa părintească şi nu-l lăsă sâ-mi răspundă: „Nu te supăra pe el, îmi zise, îi pare şl lui rău că..." Şi se opri şi ea. Era greu de spus de ce îi părea lui rău, adică de dat la iveală neputinţa lui de a înghiţi astfel de subtilităţi, că poti fi altceva decât ceea ce vede toata lumea că eşti. A fi? Se poate ascunde? „Vrei să spui, zise tata dând la o parte ceaşca de cafea ca şi când s-ar fi scârbit de conţinutul ei pe care îl băuse, că poţi tu, pentru tine, aşa, să te crezi altcineva decât eşti? Cine crezi, deveni el deodată agresiv, că nu se crede altcineva decât e? Nu cunosc om care să nu sc creadă mai deştept decât e, oho! după ei fiecare crede că dacă ar fi el şeful starului, câte n-ar face şi n-ar dege! Daaa! întâi i-ar pune cu botul pe labe pe toţi care l-au înjurat. N-ar scăpa unul!,-."
în agresivitatea lui ghicii că vroia să se apere de lucruri pe care le ştia numai el, ironii nedigerate, sarcasme usturătoare care i se adresaseră.,. Vroia să mi le transmită şi mie... De la cine? Cum de la cine? De la oameni ca şi el, de la rude, bineînţeles şî de la prieteni, fiindcă de la cei cu care n-avem de-a face nu ne pasă. începui să râd şi sorbind dîn supa de văcuţă cu gâluşti îi răspunsei cu un glas care imita flegma lui Vintilă: „...maidâ-i în.. - Daca şi ru asculţi tot ce ţi se spune!" „Ce poţi să faci? Sâ-ţi astupi urechile?" se irită tata. „în nici un caz să ţi le însuşeşti
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1159
şi sâ vii să mi le spui şi mie. Nu mâ interesează! Şi deodată ridicai vocea şi trântii lingura pe masă: nu mă interesează! Dacă încă o dată mai vii cu chestii de-astea, la primul salariu am plecat! E intolerabil ca tatăl meu sâ se fiică ecoul tuturor imbecililor cu care are de-a face şi să vie pe urmă să-mi spună mie că au dreptare. Am fost profesor universitar! Voi fi iar! Până atunci o să ajung director general în U7Jnă! Vă belesc pe toţi. Primul pe care o să-l dau afară o să fii tu, dacă te mai văd că dai din cap cu dispreţ când re uiţi la mine. Ai uitat din ce pricină nu mai sunt? Iaşilor! Nu sunteţi în stare să-i spuneţi lui Bularca în ce condiţii plecaţi zilnic de la uzină şi mâ judecaţi pe mine că am fost arestat, ca şi când eu as fi dorit să fiu închis şi trimis în ocnă şi nu m-ar fi arestat şi închis tot de-ai voştri, muncitori ajunşi securiştL Da, vâ place, vă bucuraţi că un intelectual a fost belit şi adus Ia strung, feră să ştiţi câ mie îmi place strungul şi că chiar mă gândesc să rămân toară viaţa strungar, ei si? E o muncă nobilă, unul din cei mai mari filozofi a murit şlefuind la strung lentile, iar ahul, făcând pe copistul, copia note muzicale pentru cinci lei pe zi şi în orele libere scria cărţi care au făcut să sară în aer tagma nobililor, o întreagă societate cu sânge albastru şi l-au dus pe rege la eşafod..,"
Ştiam că o luasem razna, dar îmi rămăsese în minte stilul acelui prozator despre care îmi povestise Ion Micu şi mâ distra sâ văd efectul de stupoare al tatălui meu, pe care nu-l puteam zdruncina în prejudecăţile lui cu argumente raţionale sau cât de cât coerente. Trebuia să-l desvăţ să mai vină şi sâ mâ turbure cu insignifianţa ideilor luî prea de tot terestre şi continuat revenind ilogic la ideea că o să ajung director general şi n-o să uit pe nimeni care a îndrăznit să mâ... „Vâ arăt eu vouă! Adică cum? După ce mă arestaţi, nu mâ lăsaţi nici să muncesc? Are dreptate partidul să vă ţină în mână, fiindcă sunteţi incapabili să distingeţi binele de rău, ca nişte câcei orbi care pot fi oricând luaţi dc stăpân şi aruncaţi în gârlă..."
1160
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1161
Nu era chiar asa, că imitam pe acel prozator care intra într-un delir controlat, în fond nu prea controlat, adică nu întru totul. Când îi spusesem Matildei că o să-i iau copilul şi o să M arunc într-o prăpastie, nu imitam pe nimeni. Nu-i spusesem chiar acest lucru, dar ea asta reţinuse. încât mă oprii. Jocul acesta, beţia cuvintelor care ascunde în realitate o simplă recriminare, ascunde oare doar arat? Tatăl meu putea reţine cine ştie ce aberaţie, poate chiar că nu sunt sănătos la cap, că vreau să duc pc cine ştie cine la eşafod, să arunc în aer dracu ştie ce. Speram să nu aibă o memorie bună şi o întrebai pe mama dacă n-avea în casă ceva de băut. Vin, prâştinâ, gaz, oţet, benzină... Nu? Chiar nimic? Mama îşi puse mâna la gură şi râse. Mă înţelesese. Tata nu: „...dacă ţi-ai terminat prima ta zi de lucru la o cârciumă ai început-o bine, Victore! zise el edificat. O să ajungi tu director-general când o să-mi văd cu ceafa fără oglindă. Numai că chiar trebuie să te muţi! N-am chef să se spună că aî căzut în danii beţiei în casă, alături de tac-tău."
Era clar! Mă credea chiar pierdut! Dar şi eu gândii că acest om, dacă mai stăteam lângă el, ar fi fost o veşnică buturugă neagră de care m-aş fi împiedicat cu surprindere ori de câre ori aş fi intrat în casă. Fiindcă în platitudinea gândirii lor comune, oamenii nu sunt mai puţin imprevizibili. Ar fi găsit el tata ce să-mi spună, în zilele grele care mă aşteptau, ca să-mi slăbească forţa mea morală. „Aşa e că n-ai băut nimic?" zise mama după ce el plecă. „Puteam să beau", îi răspunsei liniştit. „Bine, să-ţi dau acum un pahar dc vin, te-am văzut, eşti si tu ostenit... N-ai nici o grijă, o să vin eu să-ţi gătesc, ca pe vremuri, şi să stai liniştit să citeşti.
Şi deodată ridică o mână în sus, care întârzie mult în aer si furia mea că a doua oară tatăl meu mă dădea afară din casă se potoli si apoi se topi ca şi când n-ar fi fost. Şi pentru întâia oară mama îmi vorbi şi îşi desvălui pc neaşteptate o parte din secretul existenţei eî pe acest pământ. „Aşa sunt oamenii-, îmi
spuse fără şovăire şi fără a-i învinui, dar cu un îndemn pentru mine să încerc să nu fiu ca ei, fără a deveni trufaş. O să moară mâine-poimâine şi n-o să ştie de ce a trăit!" Şi mâna îi coborî şi se uni cu cealaltă sub formă de cruce şi nedumerire. „Nu te mai chinui să afli de ce sunt aşa cum sunt! Vezi-ţi de tinereţea ta! Nu se termină pământul cu nimeni, dar e păcat să suferi când te ştii în inima ta curat. L-am ghicit de la început... Cu mine în casă se lua de păr şi se pupa cu cumnată-sa! Cum mai poţi să ţii la el? Trăieşti, îl speli, îi găteşti, îţi faci datoria, vezi că nu e un om rău, munceşte, îşi ţine casa, nu bea, nu fură, lumea îl vorbeşte de bine, e sănătos, arată voinic, tânăr, prost nu e, dar cum se poate ca în faţa ta să pună mâna pe obrazul âleia şi s-o mângâie şi pe-al tău să nu pună niciodată? A vrut el pe urmă, dar nu l-am mai lăsat eu! Am ştiut ce-o să facă, dar nu mi-a păsar şi nici nu-mi pasă! E pedeapsa lui! Nu ştie şi nici n-o să-i spun! Şi nici tu să nu-i spui! Asta e păcatul meu, că n-am putut sâ-1 iert, că tu ai ghicit că sunt nevinovată şi de ce sufăr eu, mă întrebai ce păcat am săvârşit, oi fi uitat..." „N-am uitat, mamă, dar te întreb acum, atât de tare ai ţinut la el?" strigai eu ca şi când mi-aş fi adus aminte de un vis care peste ani reînvia cu putere. „Da, îmi răspunse, am ţinut, am crezut, când a intrat la noi în casă, că m-a ales dintre surorile mele pe mine..." „Ah, mamă, strigai eu iar, dar surorile tale s-au înţeles între ele sâ tc mărite pe tine întâi- Cum de nu ţi-ai dat seama? Chiar nu ţi-ai dat?" „Uite că nu mi-am dat! Dar nici el nu şi-a dat! M-a plăcut! Ca pe urmă sâ mâ trezesc că îi plăcea mai mult de soră-mea mai mică! Dacă i-a plăcut de cc n-a divorţat? Iar dacă n-a vrut sâ divorţeze de ce o lăsa să-l apuce de păr şi să se pupe cu ea în faţa mea?" „Şi tu de ce n-ai divorţat când ai văzut că îţi face figura asta?"
Mama nu răspunse şi îi respectai tăcerea. Ştiam că totuşi se despărţise de el în acea noapte când îl gonise din pat, poate mai demult, şi îmi păru rău că o lăsasem să vorbească, 'făcui
1162
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1163
şi eu, bănuind că n-a fost numai atac, ca tatăl meu a mers mai departe cu trădarea lui neglijenta, cu superbia stupidă a masculului tânăr care îşi închipuie că trăieşre încă în grotă şi poate sâ dea fără grijă iama printre femele N-o întrebai: când m-a făcut pe mine, înainte sau după? Să rămână acest lucru nelămurit! îmi spusei, deşi nu puteam evita gândul că, desigur, trădarea se petrecuse înainte, altfel numai pentru nişte pupături, chiar şi în faţa ei, care puteau fi mascate de legătura dc rudenie, nu se putuse ea hotărî sâ nud mai primească în pat în plină tinereţe. Totuşi nu se putuse decide sâ-1 părăsească. Era clar; mama mâ vroia întâi pe mine,.. Eram rodul înaltei ei simţiri instinctive despre rostul femeii pe pământ-.. Restul nu era decât aspiraţie şi suferinţă. Aspiraţia nu se împlinise, nu fusese iubită, nu scrie nicăieri că trebuie negreşit sâ te iubească cineva, dar avea un băiat şi suferinţa şi-o sublimase, îşi iubea acest băiat şi trăia pentru el. Celălalt, bărbatul cu care îl făcuse, vai de capul Iui, n-avea sâ descopere niciodată lumina dragostei şi avea să moară în înnmeric, fără să ştie câ a avut lângă el o femeie prin care s-ar fi putut înălţa. îi luai mâna şi i-o sărutai; ne privirăm în ochi. Ce tânără era mama! Ce curaţi îi erau ochii! „Bine, zisei, am înţeles ce vrei să-mi spui, n-o sâ mă mai chinuiesc să aflu de ce oamenii sunt aşa cum sunt, o să-mi văd de tinereţea mea fără să te uit pe tine, măicuţa mea, pe care tc-am făcut să suferi fără să bănuiesc că nu mai aveai alta speranţă decât pe mine/ „Nu fi prost, zise ea ferindu-se cu o tandreţe care acum, în celula mea, îmi apasă inima, dacă vrei să ştii, atunci te iubeam cel mai mult, fiindcă simţeam că eşti plin de viaţă şi simţeam câ n-o să sufăr de grijă că n-o să te descurci... Chiar dacă n-o să trăieşti decât pentru cărţile tale, ai o fetiţă, n-o uira! (Şi îmi mângâie îndelung tâmplele şi cedă, îşi pleca fruntea şi izbucni în plâns.) îmi place ferita asta, reluă cu un surâs divin care mâ făcu sâ uit că am o fetiţă, atât de minunat era chipul ei din care veştejeala anilor pierise, seamănă cu tine, ai grijă de ca, fă tot ce poţi sâ
nu uite că are un tată care o iubeşte... O să treci prin roate şi osâ fii fericit. Dar n-o uîta pe Silvia... Oricât de câini ar fi oamenii, nu se pot pune între un tată şi fetiţa lui., .* „Mamă, strigai, îţi promit! Gata!" Şi nu-i promiteam nimic în gândul meu. (Cum puteam s-o regăsesc pe Silvia şi s-o fac sâ ştie câ o iubesc? când ca avea să-şi petreacă de-aici înainte copilăria fără tatăl ei? Dar îmi dădeam seama că, oriee-ar fi, trebuia si încerc şi s-o aduc din când în când în faţa mamei...)
VI
Uzina nu poate deveni catedrală. într-o catedrală gândul ni se îndreaptă spre intemporal, loc de reculegere şi meditaţie, în timp ce într-o uzină gândul e ţintuit pe fîletul piesei pe care trebuie s-o execuţi, sau, chîar în viitor, pc panourile fluxurilor tehnologice care nu pot rămâne nesupravegheate. Şi măcar dacă totul ar merge de la sine cu un strung! Nu mi se mări norma sub pretextul că... stocurile supranormative... Nu înţelesei ce era cu aceste stocuri supranormative, dar nici nu mi se explică de ce, de pildă, pentru vecinul meu din spate, care executa aceleaşi piese, chestiunea aceasta a stocurilor supranormative nu se punea. îl întrebai şi pe el, dar tăcu, parcă nici nu mă auzi. Abia mai târziu aflai că s-a râs de mine: ăsta abia a venit şi vrea sa... Şi când se observa câ nu rebutez piesele şi că două sau trei ore din cele opt nu mai aveam ce face, maistrul deveni foarte prietenos cu mine, dar veni şi cu o fişă tehnologică nouă în mână, întrebându-mâ dacă o înţeleg: şî îmi arătă şi piesa, una singură. Bineînţeles! Şi din ziua aceea venea mereu, oprindu-mâ de astă dată în plin lucru, adică sâ las bucşele şi să execut urgent... Şi mâ pomenii într-o zi că tot lucrând ta astfel de piese izolate nu-mi mai puteam termina norma mea... îmi spuneam însă că faptul n-avea importanţă, tot lucru era, bucşe sau piese dc tot felul, până ce după vreo două luni aflai că nu eram plătit pentru ele,..
1164
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1165
Asta mă scoase din sărite! Eu încasam o mie de lei pe lună şi vecinul meu din spate de trei ori mai mult! Pâră să mai adaug că într-o bună zi strungul meu se gripă şi până îl reparară nu avui de lucru aproape o săptămână. Tot mai târziu aveam să aflu că electricianul şi instalatorul n-aveau cum să lucreze în acord şi să câştige şi ei ceva bani peste salariul de bază, cum câştigau aproape toţi strungarii» dar îi pândeau pe cei fruntaşi care încasau de regulă între patru şi opt mii lei, fireşte» cu sprijinul nu atât al secretarului O.B. (cum se scria în presă), cât al celor de care depindea aprovizionarea, care aveau grijă ca fruntaşului să nu-i lipsească nimic» scule, cuţite noi, să nu piardă minute preţioase la polizor să le ascută şi la care uneori trebuia să stai la coadă, repararea de îndată a defecţiunilor, şi ştiau să-i facă să aştepte când era nevoie de cî, dacă nu le ieşea şi lor ceva, electricianului şi mecanicului, adică, aşa cum, desigur, le ieşea şi celor de la aprovizionare. Era o exploatare în comun a producţiei, bine aranjată, toată lumea era mulţumită, directorul Bularca, conducerea de partid a uzinei şi cea a oraşului, radio-ul şi presa, jurnalele de actualităţi: există întrecere în uzine? Da, exista! Existau şi fruntaşi? Oho! Veniţi să-i vedeţi! La un moment dat unul dintre ei câştigă într-o lună paisprezece mii de lei; veni un reporter de la presa centrală, îl fotografie, îi luă un interviu şi poza lui apăru pc prima pagină a acelui mare cotidian din Bucureşti. La următoarele alegeri fu propus şi ales deputat în Marea Adunare Naţională.
Eram în acea perioadă de entuziasm zgomotos al întrecerilor şi a fruntaşilor, dar când se află că producţia uzinelor în ansamblu lăsa de dorit, se măriră normele şi încetul cu încetul acest fenomen iniţiat odinioară de Stahanov se domoli şi deveni mai realist şi mai firesc. Trebuie să spun că la Canal descifrasem enigma acestui miner din Donbas care exprima într-adevăr un straniu avânt al ambiţiei umane, un fel de beţie a performanţei, căreia însă i se dăduse alt nume: eroism în
muncă, născut dintr-o înaltă conştiinţă revoluţionară. Poate că Alexei Stahanov fusese un om animat de astfel de virtuţi. Dar dacă semăna cu un ins din echipa noastră de săpători de la Canal? Iniţial norma noastră era de doi metri cubi săpaţi, încărcaţi în roabă şi duşi mai încolo la o distanţă apreciabilă. Era o normă suportabilă pentru mine şi pentru alţii pe care însă câţiva imbecili o depăşiră, desigur în speranţa că vor fi mai bine trataţi, sau în orice caz mai puţin râu trataţi, de pildă dacă te îmbolnăveai să fii primit la infirmerie de către medici, ei înşişi deţinuţi, şi care de frică să nu fie trimişi şi ei la târnăcop se purtau nu sever, ci deosebit de scârbos cu cei care le solicitau asistenţă, sau să li se dea un supliment de mâncare, sau să fie feriţi de brutalitatea paznicilor. Nu avură parte de aceste favoruri, în schimb norma atinsă de ei, trei metri, se generaliza, ni se impuse şi nouă. Trei metri? gândi atunci un ins şi începu sâ sape ca un smintit şi în câteva săptămâni ajunse Ia performanţa absurdă, neverosimilă, inexplicabilă în ecuaţia ei (energie umană plus gând, imbold al conştiinţei): nu mai puţin de treizeci de metri zilnic. în faza ascendentă a acestui record fantastic sârirăm pe el şi încercarăm sâ-i explicăm că n-avea nici un rost ceea ce făcea. Drept răspuns se duse şi ne turnă şi mă alesei cu grele lovituri de baston de cauciuc în cap şi nopţi de carceră (noroc câ era vară!). în schimb, insul, după ce se menţinu câtva timp pe piscul performanţei sale, într-o zi se prăbuşi. Se duse la infirmerie, unde, însă, bineînţeles, medicul îl înjură şi îl dădu afară. Se plânse şefului nostru, un ofiţer de miliţie, că uite aşa şi pe dincolo, eu care... treizeci de metri cubi pe zi.., Ăsta dădu din umeri cu dispreţ şi îi întoarse spatele. Individul se topi pe picioare câtva timp» apoi într-o dimineaţă îl găsirăm mort... Nu-1 căina nimeni, nu era timp acolo să-ţi aminteşti că murise un om şi că dacă re abrutizat până într-atât încât nu numai că nu-ţi mai păsa când unul pierise, dar chiar te bucurai că ai scăpat de el şi de avântul lui scabros, nici viaţa
1166
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1167
ta dc om viu nu mai valora mare lucru. Nu era chiar asa! Asta era o idee pur literară, să rămâi om printre oameni, numai ca să salvezi în rine însuţi ideea de om chiar dacă alţii o calcă în picioare. Nu, desigur (asta era adevărat!), n-aveai scăpare dacă supravieţuia! prin abjecţie, dar nici nu mai aveai prin cine să-ţi mai transmiţi mesajul tău umanist, dacă mureai datorită unui individ bizar care proba că se putea munci de zece ori mai mult. Timpurile s-au înăsprit, nu merge nimeni cu rine în legendă, ca să faci, prin sacrificiul tău pe altarul valorilor absolute, să lăcrimeze generaţiile următoare citind demnele tale de milă suferinţe. Am decăzut cu toţii un pic? întreaga umanitate? Da, şi cine ştie cât de adâncă e depresiunea care ne ameninţă, cât ne va trebui şi cât de tare trebuie să ne încordăm puterile spiritului spre a atinge iarăşi acele culmi în care un simplu ocnaş preferă întunericul minelor de sare, adică moartea sa lentă, decât să revină la lumină făcând pc câlăuL Istoria e adevărată şi o povesteşte Kogălniceanu! (Lipsă de călău în Valahia.) Căderea mea o povestesc eu aici, în umbra acestei celule, în care încerc să descifrez» întâi pentru mine, şi dacă atest manuscris se va păstra şi va apărea, şi pentru alţii, un şir nesfârşit de determinări şi să aflu, să răspund la întrebarea dacă au legătură cu fiinţa mea adâncă, intimă, cu esenţa fiinţei mele şi cu viaţa gândirii mele, cat de mult, şi sâ nu-mi pară rău că va trebui să mor...
Revenind la firul acelor zile când lucram în uzină, trebuie să spun câ pentru a mă muta iar din casa părintească aveam nevoie de bani. Da, şi eu aş fi putut câştiga patru mii de lei, dar mâ poticnisem de enigma stocurilor supranormative şi apoi căzuse peste mine simpatia maistrului care mă punea sâ execut peste nomiă, dar fără plată, tot felul de drăcovenii necesare cine ştie căror secţii sau comenzi din afară.
Naiv, mă simţeam măgulit, până mă trezii într-o zi, la o chenzină, cu trei sute de Iei în mână. Să mă plâng? Nu, îmi spusei, Bularca îmi recomandase să fac o bună impresie. Da, de acord, dar nici nu puream trăi cu şase sute sau o mie de lei pe lună.
„Da, îi spusei maistrului în acea zi, execut aceste piese, dar numai dupâ ce îmi fac norma, fiindcă dumncavoasrră nu ştiţi câ pentru piesele pe care mi lc aduceţi nu sunt plătit cu nimic şi fiindcă nu-mi tac norma sunt penalizat,** „L urgent!" zise. „Mai daţi şi altora!" Ceea ce şi făcu şi, spre uimirea mea, nu-şi retrase simpatia pentru mine, o simparie de astă dată fără piese.
Gândul câştigului însă, fără de care nu puteam fi, pentru mine însumi, mai mult decât un simplu stmngar, începu să mă obsedeze. Cum să pătrund secretul stocurilor supranormative? Fiindcă un om care gândeşte şi care simte impulsul de a se exprima are nevoie sâ fie singur cu sine, neînsoţit de realităţi brutale cum ar fî mâncarea pe care o mănâncă, vestmintele pe care le poartă şi casa în care stă. Nu ştiu ce ulcea Diogene într-un butoi, sau Socrate într-o aşezare cam mizeră, un fel de saţ mai răsărit cum era Atena, dacă filozofau desculţi şi cu rufăria împuţită pe ei sau dacăXantipa îl spăla sau nu pe soţul ei hulit. Oricum, eu nu cunoşteam secretul de a fi liber faţă de cămaşa mea, de ciorapii din picioare, de căciula şi palronul care trebuiau să mă apere de rigorile iernii. Cred că chiar Epictet era mai liber decât mine de aceste griji dacă a putut să ne lase cugetările lui de stoic, chiar dacă (să credem) n-au fost scrise în rimp ce era sclav. Cu cine să vorbesc? Cerui o audienţă lui Bularca. Fu evaziv. După el eu trebuia să urmez drumul schemei în care fusesem încadrar. Toţi ne grăbim să devenim incomozi şi e sâcâitoare această presiune pe care o facem mereu asupra ierarhiei, vreau cutare, sunt nedreptăţit, asa şi pe dincolo, nu pot trăi cu o mie de lei, cutare face aceeaşi muncă şi încasează dublu sau triplu... stai dracului acolo şi vezi-ţi de treabă, până îţi vine timpul unei promovări. Crezi că eu sunt tac-tău să te protejez ca pe fiul meu? Descurcă-te şi n-o sâ mâ opun dacă o să văd că uzina trebuie să-ţi plătească nu o mîe de lei, ci douăzeci. Mă resemnai, dar acasă, după opt ore de muncă, iritarea câ nu puteam fi singur se transforma în somnolenţă.
1168 MARIN PREDA
Desigur somnolenţa spiritului nu naşte chiar monştri, dar îl face abordabil pentru tot soiul dc demoni meschini, cum mi se întâmplase la deratizare cu Bacaloglu şi grasul Calistrat şi n-aş putea să spun câ existenţa lor, care mă distra, n-avea nici o legătură cu gândul Matildei că eram definitiv pierdut. Avusesem totuşi noroc cu Vintilă, a cărui verva mă ajutase sâ-i exorcizez, nu întru totul» căci şi acum mî-e dor de eî, dar am bănuiala că fără Vintilă peregrinările melc prin lumea şobolanilor ar fi durat cine ştie cât.. _ Dar n-ar fi fost oare mai bine? Cine ştie dacă schimbându-se ordinea clipelor destinul meu n-ar fi intrat pe o altă spirală, şi astăzi... Mi se pare cert, fiindcă nu văd cum aş mai fi putut-o întâlni pe ea> şi acea zi fatală» când aveam sâ descopăr pe biroul meu o floare, ar fi fost departe de mine...
într-o zî fui anunţat să mă prezint la tovarăşul Olaru. Asta era vestitul şef de cadre pe care nici directorul Bularca nu putea sau nu-i era comod să-l înfrunte. „S-a terminat, gândii! Ce vroia ăsta de la mine? în nici un caz nu mâ chema să mă felicite. Vrea să mă dea afară? Totuşi fără avizul lui n-aş fi putut fi angajat. Ei da, ca şi când asta ar fi avut vreo importanţă, parcă nu se putea ca verificând un dosar să găseşti în el cine ştie ce chestie nu prea clară şi... Mâ îndârjii însă şî îmi amintii de cuvintele unui strungar care nu ştiu ce făcuse sau nu făcuse câ se certase foarte brutal atât cu maistrul cât şi cu înginerul-şef al secţiei. Stătea călare pc uriaşul lui strung orizontal şi striga la ei cât îl ţînea gura. Fusese ameninţat şi atunci el le spusese: „.. .Da, mi se rupe în paişpe! O sâ mâ daţi afară din republică." Avea dreptate: ce putea să-mi facă şi mie acest Olaru? Exista lege (cum îmi spusese tata) câ aveam dreptul să lucrez într-o uzină, asta sau alta, mi-era egal. încât intrai în biroul lui hotărât să mă port (desigur fără ostentaţie) ca acel strungar, oricum cu nepăsare şi cu fruntea sus. Da, însă când îl zării, fruntea îmi rămase ea sus, şi nepăsarea nu se stinse, dar după câteva clipe
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1169
când ne privirăm în ochi simţii cum spinarea, fără voia mea şi în ciuda nepăsării, e săgetată de un fulger rece care mi-o înţepeni ca odinioară Ia mine în odaie când mâ vizitase prima oară Matiida şi mă fascinase.
.. .Sau mai cumplit» o senzaţie de coşmar... în adolescenţa mea toţi cunoşteam o familie umilă din cartierul nostru, doi bătrâni (şi dacă vreţi puteţi foarte bine să-i comparaţi, ca în basme, cu un împărat şi o împărăteasă, fiindcă bătrâneţea, declinul, e acelaşi la cei mari ca şi la cei mici), aveau o mândrete dc fată al cărei chip semăna cu luna sau cu soarele. Suferinţa lor era că, în ciuda frumuseţii ei» fata nu se mărita. Bătrânii ei părinţi lăcrimau exact ca în basme fiindcă nu puteau să-i reproşeze fetei nimic Frumoasă, era! Corpul ei ai fi zis ca se mlădia după suflarea vântului, după curbura luminii, creaţie a marelui cosmos, în care razele de lumină, în apropierea astrelor, deviază de la linia dreaptă. Privirea ci, un ochi al Sfintei Fecioare, ai fi fost un ticălos dacă sufletul nu ţi-era senin în ziua când o întâlneai. Odată mi-a surâs, altă dată mi-a spus un cuvânt, într-o zi mi-a aruncat o privire nostalgică şi neliniştită. Era bătrână pentru mine. Aveau o căsuţă şi trăiau din pensia tatălui, ofiţer inferior, invalid din primul război mondial. Fata era de vârsta mea, dar până la douăzeci de ani fetele de vârsta noastră sunt inaccesibile, nu minunata ei făptură mi-a turburat adolescenţa, ci Nineta Romulus, prostituata sacră... în zilele când cred eu că am conceput-o cu Matiida pe Silvia am avut un coşmar. Am visat un copil, un monstru... Senzaţia de coşmar ne aparţine, reprezentarea lui în vis nu se poate descrie... Limba scoasă afară» capul mare, gâtul subţire, privirea vicleană şî matură pe chipul unui copil care nu e copil... te trezeşti, puterea raţiunii alungă viziunea tenebroasă şi uiţi în câteva clipe rătăcirile gândului neodihnit care nu au nici un sens. In primele mele nopţi însă după ce cădeam istovit dc munca din minele de plumb până să se instaleze gândul şi imaginea miraculoasă
1170
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1171
a Silviei, acest coşmar mi-a revenit de mai multe ori. Acelaşi monstru de prunc cu urdori în loc de ochi, cu gură de broască în loc de gură dc copil, cu sugestii din strâmbături cleioase ale unei limbi enorme care ar fi vrut să mă lingă, câ infamia mi se adresa spunându-mi: nu esti ce crezi, un suflet de om cu aspiraţii spre ceea ce e sublim, ci un infam care zadarnic vrea să scape de ceea ce e etern infam şi scabros. E infernul, gândeam în vis şi deschideam apoi ochii în întunericul dormitorului nostru de deţinuţi, care mi se părea blând şi odihnitor în raţionalitatea lui, chiar dacă ne ţinea prizonieri în apropierea morţii: eram intangibili, puteam fi distruşi, dar nu înspăimântaţi.
După cc am ieşit, în zilele când perspectiva vieţii mele cu Matilda se întuneca, am întrebat-o la un moment dat pe mama: ce era, ce se mai întâmplase cu Sibila, frumoasa fotă din car-rierul nostru, tot nu s-a măritat? „Ba da, mi-a răspuns mama, dar cu cine, vai de sufletul ei! Cu un nenorocit, şi bătrân şi ticălos. Aîcul n-a găsit. O bate, o umileşte, o înjură, o ţine desbrăcată, nici când mănâncă n-o lasă să înghită liniştită. S-a vestejit şi ea, dacă o vezi... Si de câteva luni a mai născut şi un copil...44 în clipa aceea am văzut cum ne intra pe poartă o arătare cu ceva în braţe. „Ea e, a zis mama. N-arc pace cu acest copil, vine Ia mine să mâ întrebe ce să-i facă." A intrat în casă şi când m-am uitat la ea, n-am recunoscut-o: veştejită, da, şî mama era, dar frumuseţea sufletului îi întinerea chipul, în timp ce Sibila.. luminile ochilor păreau stinse, adusă de spate, cu mâini lungi şi labe mari care nu ştiu cum se deformaseră astfel, cu o umilă ardoare pe chipul altfel dus de pe această lume pcnrru copilul pe care îl ţinea în braţe... Când m-am uitat la copil» senzaţia de realitate, arar de puternică în noi chiar când privim un mort si ne cutremurăm, dar nu ne pierdem firea gândind câ acel mort e un om şi deci şi noi o să zăcem astfel într-o zi fără viaţă, această divină senzaţie că suntem vii şi că restul nu ne priveşte s-a turburat în mine atât de tare, încât
înspăimânrat am ieşit imediat afară şi am plecat: copilul Sibilei era acel monstru de coşmar pe care îl credeam o emanaţie a fiinţei mele, a creierului meu rătăcit în tenebrele somnului. In realitate eu îl văzusem în vis cu mult înainte ca el sâ se nască. Spun visului realitate fiindcă eram în acea zi foarte lucid şi foarte liniştit şi ştiam cu certitudine că nu proiectasem un coşmar de mult uitat, asupra unui copil real: semăna aievea cu cel din vis...
Vil
.. ,Tot astfel mâ simţeam acum în faţa individului care mâ fixa de după biroul său cu o puternică privire care nu clipea, privire insistentă, batjocoritoare, penetrantă, meschină, dar triumfătoare, pe un chip care rânjea, un chip de aceeaşi vârstă cu a mea, aş fi zis mai frumos ca al meu, maî senin şi mai vesel, însă cu o infamă expresie: te cunosc, ticălosule, parcă îmi spunea, nu eşti ceea ce crezi şi n-o să re poţi ascunde de mine cât o sâ trăieşti, orice-ai încerca tu sâ faci. Ieri ai fost universitar, şi tc-am dibuit şi tc-am trimis unde trebuie, acum eşti aici ţi ai vrea să-ţî pierzi urma, ai crezut că tot ceea ce ţi s-a întâmplat a fost un vis urât din care în sfârşit tc-ai trezit şi un viitor strălucit îţi stă iar în faţă. Un viitor strălucit îţi stă... Aaâââaaa...
Chiar aşa făcu, aşa mă întâmpină în timp ce eu, aşe-zându-mă pe scaun în faţa lui, îmi coborâi privirea: „Aaâââaaa!" Crezui că eram descheiat la pantaloni, în orice caz îmi dădui seama că gravitatea mea, capul meu pe sus îi stârnise pesemne exclamaţia aceasta batjocoritoare. Intensa familiaritate persiflantă şi rece a glasului său mă făcu să simt o clipă de senzaţie netă că pe acest om l-am cunoscut înainte ca atât eu cât şi el să ne fi născut. Senzaţie stranie şi violentă de coşmar metafizic, sau mai bine zis dc metempsihoză, când ai revelaţia, cum o avusesem eu cu nenăscutul copil al Sibilei, că sunt urmărit din adâncimi imemoriale de timp (care e reversibil, da, s-a făcut
1172
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PÂMÂNTEN1
1173
demonstraţia prin calcule matematice!) de puterea malefică a universului, nu a celui vizibil, care e minunat, grandios şi călăuzit de legi, ci a celui invizibil, ce piere îndată ce-şi semnalează prezenţa sau se comportă precum halucinantul electron care trece, în aparatul de experienţă, fără să se divizeze, prin doua orificii deodată,,.
Şi individul din faţa mea părea astfel dotat, să treacă, adică, în acelaşi timp rămânând întreg, şi prin adevăr şi prin neadevăr şi prin coşmarul meu si prin realitatea cea mai plată. Observai câ un ochî părea să-i cadă în gură, iar de la mâna dreaptă îi lipseau ultimele două degete. Infamia expresiei era însoţită de bunăvoinţă, când mă luă la întrebări. „Ascultă, mă Petrini, începu el, tu ai fost universitar, mâ?!" „Da", îi răspunsei. „Şi chiar aşa, continuă el degradându-şi bunăvoinţa printr-o fină batjocură, ai fost pe catedră şi ai predat filozofia?1' „Da", răspunsei. „Şi studenţii te ascultau?11 „Bineînţeles!" „Bineînţeles? repetă el tărăgănat şi pleoapele i se închiseră şi din gâtlej îi ieşi aceeaşi exclamaţie indescriptibilă: Aâââaaa!11
Ai fi zis câ glumea asemeni golanilor, dacă pleoapele nu i s-ar fi ridicat brusc şi nu mi-ar fi aruncat o privire de gheaţă. Apoi continuă: „Şi la Baia Sprie ce făceai tu acolo?" „Lucram în mină". „Chiar lucrai?!!!" Mă gândii să-i răspund câ nu, mă plimbam, dar îmi spusei că individul nu trebuia înfruntat, mai ales câ senzaţia mea de coşmar, sub acest dialog miştocăresc, se spulberă şi nu mai crezui că eram ameninţat sâ fiu dat afară; poate vroia doar pur şi simplu să mă cunoască, sâ mă vadă la faţă? „Am impresia, îi spusei totuşi, că ştiţi foarte bine ce făceam acolo!" „Şi ce-ai zis tu, mâ Petrini, aşa ca filozof, când te-ai văzut cu roaba în mână?" îşi continuă el, ca şi când n-ar fi auzit ce-i spusesem» interogatoriul său incredibil {mâ tutuia ca şi când am fi fost vechi prieteni sau el ar fi,fost un foarte mare ştab care nu mai poate concepe că un subaltern atât de mititel s-ar putea simţi ofensat şi să-i răspundă). „Un universitar la filozofie, îi
răspunsei, nu e neapărat un filozof." „Nu e? Dar ce e?" „Un simplu profesor!" „Un simplu profesor", îmi reluă el intonaţia modestă şi asupra acestei modestii a mele făcu iar: „aaâââaaa!" Şi se uită dracului într-o parte scârbit parcă de spectacolul puţinătăţii umane. Da» nici măcar nu puteai zice că râde de tine, atât de sus se simţea- Acrit de lipsa de variaţie a comportării oamenilor. îngăduitor câ ne credeam şi noi cineva şi aveam, trăiam adică învăluiţi în micul abur al iluziilor noastre. „Şi cât zici că ai stat acolo, mă Petrini?" reluă. „Un an!" „Şi mai ştii ceva filozofie? sau ai uitat tot?11 „N-am uitat nimic!" „N-ai uitat nimic... Aî... dar se opri, ca şi când n-ar fi acumulat, din spusele mele, destul dispreţ... Ei, spune-mi şi mie două idei!" „Ce fel de idei?" „Păi zici că ai predat filozofia şi n-ai uitat nimic!" „Da!" „Ei, două idei filozofice!" Stupefiat, nu-i răspunsei îndată. De ce tocmai două şi nu una? Şi cum să-i spun acestui demon meschin de care depindea rămânerea mea în uzină două idei filozofice? „Cuget, deci exist!" îi răspunsei. „Asta ce e?" mârâi el distrat şi mâna cu două degete lipsă i se puse pe maşina mică de scris de alăturî şi execută o arie ca pe o claviatură de pian. „E o idee filozofică!" îşi retrase mâna: „Şi ce înseamnă? E o idee a ta sau a altuia?" „Nu e a mea!" „A cui e?" „A unui mare filozof francez." „Şi ce înseamnă?"* „Că e foarte sigur că exist, din moment ce gândesc." „Şi ce marc brânză e asta?" „E un lucru sigur! O idee filozofica!" „Un lucru sigur! O idee filozofică! Aaâââaaa! Şi dacă cineva nu gândeşte, reluă el cu un ton alb care în mod absurd îmi impuse respect, înseamnă că nu există?" Rămăsei siderat şi un fulger de simpatie abjectă trecu prin maţele mele faţă de ei. Avea dreptate. Adică nu dreptate, dar întrebarea lui putea fi pusă! Se putea pune! Fusese pusă! Dacă cineva nu cugetă înseamnă că nu există? Ce să-i răspund, fără să neg în acelaşi timp conceptul cartezian şi sâ-1 fac sâ nu râdă iar atât de mine cât şi de marele filozof „Spune, mă Petrini, reluă el văzând că tac, uite, maşina asta de scris, sau
1174
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1175
să zicem un cal sau un măgar: nu gândesc, înseamnă că nu există?" „Nu putem să spunem că nu există, zisei, dar cel mai sigur e că exist eu, fiindcă gândesc!" „Hm!" făcu, dar puterea lui speculativă se opri aici, având aerul că şi-aşa gândise prea mult. îi plăcea însă jocul: „Ei, zise, maî spune una!" Adică încă o idee filozofică, mare drăcovenie, îi făcui pe plac: „Totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile", zisei. „Asta e o lozincă! mârâî el cu dispreţ- Trebuie să fie din Marx!" „Poate să fie!" „Şi una de-a ta nu poţi să-mi spui?" „Nu!" „De ce?" „Pentru că nu am." „Dar sâ te ţii de intrigi, ai! îţi spun eu una, deşi nu sunr mare filozof: Omul e un intrigant. Ei? Ce zici?" „Da, sunt şi oameni care se ţin de intrigi. Eu îmi văd de treabă!" îi răspunsei posomorât. „Da? Si dacă eu îţi dovedesc că nu te ţii, ce-o să zici? Ce să-ţi fac? Vei fi de acord, aşa filozofic vorbind, sâ te dăm afară? Şi să-ţi vârâm o hârtiuţâ la dosar, nu de-altceva, dar ca să afle şi alţii, dacă o sâ vrei sâ te angajezi în altă uzină, ce hram porţi!?"
Tăcui! Părea foarte sigur de el! Totuşi, gândii, de-aia m-a chemat, să mă dea afara! Mă indignai: „Repet că n-am făcut altceva decât sâ-mi văd de treabă. Dacă dumneavoastră ştiţî alrceva, asta e o intrigă a altora împotriva mea. Nu înţeleg să suport eu consecinţele!" „Ascultă, mâ Petrini, tu ai tată, mă? reluă el de astă dată cu suficient dispreţ acumulat anterior pentru tatăl meu şi desigur şi pentru mine, ca sâ lase, după ce eu voi confirma câ nu sunt orfan, să-i iasă din gât stupida exclamaţie. „Da, zisei, am!" Dar nu exclamă nîmic, se uită Ia mine parcă sastisit şi continuă: „Şi ţii la el?" „Chiar dacă n-aş ţine, răspunsei eu iritat, nu dumitale o să-ţi fac confidenţe." „Da cui?" „Mă priveşte!" „Te priveşte?! Aaaaâââaaa." De astă dată parcă sbierâ de atâta lehamite. „Află, mă Petrini, că dacă tu nu-mi faci confidenţe, în schimb taică-tâu le face. Nu mie, ce e drept, dar le face pe-acolo, prin secţie. Că fi-său, adică tu, n-a venit el să stea la strung, ci doar aşa câtva timp până o dă
Bularca afară pe curva aia de ia bibliotecă. Şi mai zici că nu te ţii de intrigi. Că îţi vezi de treabă. Asta numeşti tu să-ci vezi de treabă?! Aaaââa...
Acum parcă era, într-un fel al său, scârbit, vesel. Nu părea să ataşeze mare importanţă acestei desvăluiri şi n-ai fi zis că chiar vroia să mă dea afară. „Mă Petrini, dacă bibliotecara noastră află câ, faţă de alţi oameni, taică-tău a făcut-o curvă, poate să-l dea în judecată. Spune-i chestia asta din partea mea. Pe urmă află şi tu un lucru pe care poate ar fî trebuit să fie primul lucru pe care trebuia să-l afli, deşi eu ştiu că filozofii sunt curioşi şi ştiu totul despre lume, altfel de ce dracu s-ar mai lauda că sunt filozofi... Aici la noi, şi nu numai aici, în toată republica, -direcrorul, secretarul comitetului de partid şi cadrele sunt cei trei pivoţi de conducere şi nu face unul ceva care să nu ştie şi să nu fie de acord şi ceilalţi doi. Altfel ne schimbă partidul, care c forţa conducătoare, da, da, ne schimbă şi ne trimite la munca de jos, nu suntem bătuţi în cuie pe scaunele noastre. Suntem noi mari, dar foarte repede putem redeveni mici, dacă lucrăm sectar şi de capul nostru. Tu bibliotecar nu poţi să fii şi n-o să-mi spui tu mie că directorul ţi-a promis chestia asta. Ştiu exact ce ţi-a promis, că dacă vei reuşi sâ faci o bună impresie, o să te promovăm, da, dar asta, ehei! mai târziu încolo şi în nici un caz la bibliotecă." „N-am spus că mi s-ar fi promis acest post, şi de altfel nicî nu mă interesează, spusei foarte hotărât. Tata a vorbit în numele lui, orice tată îşi doreşte ca fiul său să ocupe un post mai bun, intenţia mea, şi v-o spun fiindcă văd că aţi fost sincer cu mine, este sâ mâ întorc, când se va considera că e nevoie de mine, la universitate, pentru care am fost pregătit. Şî sâ vă mai spun ceva, deşi poate nu intră în atribuţiile dumneavoastră, singura mea dorinţă e să muncesc bine şi să câştig şi eu ceva bani peste normă, cum câştigă şi alţii în secţia unde lucrez. Mai rău e că mi se refuză depăşirea normei: ba chiar sunt împiedicat să mî-o îndeplinesc şi pe aia. Nu sunt
1176
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1177
plătit pentru tor ceea ce muncesc. Am fost la tovarăşul director şi a dat din umeri, mi-a spus să mă descurc. Dar cum să mă descurc? Aşa că vedeţi că nu purea să-mi promită cine ştie ce, când el nici măcar nu intervine să am aceleaşi drepturi ca orice muncitor." „Da?! mârâi el. Şi ce să faci tu cu banii, mâ Petrini?! Aveţi două salarii în casă. Nu vâ ajung?!" „Vreau să mă mut de-acasă!" „De ce, nu vă înţelegeţi?" „Ba da, dar vreau să am casa mea!" „Aha, vrei să ai casa ta să poţi sâ aduci dame!" „Nu c vorba de dame!" zisei eu mirat, având senzaţia că această întrebare mi-o punea nu un om tânăr, de vârsta mea, ci unul dc mult trecut... O fi chiar atât de bătrân? gândii scrutându-1 cu atenţie şi aici el îşi feri privirea. Nu, nici vorbă, părea chiar mai tânăr decât mine. „Atunci dc ce e vorba?" insistă el. Tăcui. „Sau vrei să spui că nu-ţi plac damele? Voi ăştia, filozofii, n-aveţi...?" „Ba avem..." „Aveţi? Aaaâââaaa..."
De astă dată însă surprinsei în ochii lui într-adevăr ca la lumina unui fulger o stranie invidie, o otrăvită ranchiună; exclamaţia lui pe care o vroise ca de obicei ancantizantă nu reuşi s-o acopere. Aveam sau n-aveam noi, filozofii, ceea ce întrebase el, puteam să avem, unii da, alţii nu, unii mai puţin, alţii mai mult, ca toţi oamenii, dar în mod aproape sigur el nu sc prea putea lăuda că are din. plin. Altfel de ce l-ar fi dus gândul tocmai acolo, că de aceea vroiam eu să mă mut şi să rămân singur şi de aceea aveam atâta nevoie de bani, nu ca să chefuiesc cu damele? Adică un lucru pe care el nu prea îl putea face? „Ia un chef, aşa, îl auzii că zice, invită-mă şi pe mine, mă Petrini! Serios! Sau crezi că noi ăştia, şefii de cadre, nu ştim să ne distrăm? Nici măcar n-o să-ţi cer sâ faci din chestia asta un secret. Ţi-ar conveni, ai? rânji el sarcastic. Ce te-ai mai lăuda tu prin secţie şi m-ai şantaja, ba cu una, ba cu alta... Ei şi? De ce nu te-aş proteja? Ei, ce zici?11 „Aş fi bucuros, zisei, dacă m-aţi sprijini în drepturile mele." „în drepturile tale, murmură el cu un glas de parcă era mirat că aveam şi eu drepturi, aaaâââaa..
în timp ce eu mă şi ridicasem, o luasem spre uşă şi abia închizând-o rupsei coada acestei exclamaţii care fusese cea mai lungă şi mai batjocoritoare dintre toate, ca şi când drepturile mele ar fi fosr lucrul cel mai de râs din tot ceea ce dispreţul lui acumulase de la mine... Totuşi, indefinita şi scabroasa simpatie, care ţâşnise o clipă din maţele mele pentru el, reveni, în timp ce coboram treptele clădirii, şi nu numai pentru o clipa. Dar şi senzaţia de coşmar reveni, că nc cunoscusem, noi doi, cu mult înainre de a ne naşte şi câ el fusese, în acel vis al neantului, omul care mâ dominase totdeauna. Singurul om, adică nu om, singura entitate. Da, mâ pomenii gândind, omul ăsta o să mă ajute, iar eu o să-l invit la mine să chefuim cu dame (cum o să-l invit?!) şi bineînţeles că n-o să divulg nimănui acest secret (care nu va fi!) şi nici n-o să-l şantajez. Oricum, reflectai cu o siguranţă de sine plină de recriminări la adresa directorului Bularca, cinismul acestui bizar individ îmi va fi poate mai util decât umanismul ineficient al celuilalt.
VIII
Sc dovedi astfel, enigma stocurilor supranormative se deplasă spre alţii şi acelaşi maistru care făcea pe surdul când îi spuneam că aş vrea să-mi depăşesc norma, da, zise la câteva zile după întrevederea mea cu şeful cadrelor, bineînţeles, de ce nu mi-ai spus că... Mă prefăcui şi eu că nu-mi exprimasem niciodată această dorinţă şi nu-i reproşai nimic. In câteva luni câştigai suficient ca să mă pot muta de-acasă şi îmi şi câutai cu grijă două camere liniştite şi nu prea departe de casa părintească, sâ nu-î fie greu mamei să vie la mine ca altădată. I-e găsii, aceste două camere, îmi fură atribuite de Spaţiul locativ, instituţie care demult începuse să determine într-un fel decisiv conştiinţa oamenilor, după cum spunea Marx (condiţia materială determină conştiinţa). Nu poţi trăi într-un subsol fără sâ rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este
1178
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1179
deteriorat de subsol decât dacă între subsol şi ceea ce e deasupra nu e mare deosebire. Când însă un găinar locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pământului care asigură roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gândirea hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filozof nu se poate afirma azi, un altul se va afirma mâine şi predispoziţia unei entităţi naţionale spre filozofie nu va suferi. Bineînţeles că va suferi şi anume în durata ei în istorie şi chiar în cosmos: existenţa e unică, vreau să spun irepetabilâ, eşecul unei entităţi nu asigură victoria unei entităţi viitoare, ceea ce este pierdut, e pierdut pentru totdeauna. Sunt însă departe de a sprijini frenezia afirmării. Nu regretam vastul apartament al Matildei, dar nici nu mă împăcăm cu refugiul meu într-un subsol. Cele două camere le găsii la o familie care se temea sâ nu fie repartizat în ele cine ştie ce beţiv în locul fetei care se mărita. „Sunteţi liber, îmi spuse titularul apartamentului, un inginer din vechea generaţie, dar într-o zi poate vă căsătoriţi, înţelegem, menaj tânăr..." Şi îşi exprimă printr-o mişcare largă a braţelor o veche credinţă că în faza aceasta idila e lungă şi vor putea trăi şi ei câtva timp sub umbrela aceasta a celor care au iluzii. „După câte îmi dau seama, sunteţi un intelectual, zise. Unde lucraţi?" li spusei unde, fără să precizez ce făceam în uzină, dar omul vroia totuşi să ştie cine îi intra în casă. „Credeam că v-a spus domnul Vaintrub", zisei. „Da, mi-a spus: un prieten care se afla într-o situaţie «foarte grea»." Atunci mă simţii obligat să-i spun cine sunt. „Pentru noi contează, zise el după ce mâ ascultă, câ aţi fost universitar. Restul, ca să zic aşa, nu ne priveşte, în sensul că nu ne deranjează." „Vă mulţumesc", spusei. „Un singur pericol există, reluă el, ca Spaţiul locativ să nu trimită totuşi pe altcineva. Aşa că străduiţi-vă să obţineţi repede repartiţia." „Nu sunteţi proprietarul apartamentului?"
„Ba da, dar n-are importanţă. Există o dispoziţie care ne dă dreptul sâ ne alegem chiriaşul» dar nu e o lege şi cei de-acolo, când vor ei, o încalcă." „O voi obţine", zisei. „Atunci facem aşa: rămâneţi aici, vă instalaţi, vă aduceţi lucrurile şi n-or să poată să vă evacueze, vreau sâ spun câ nu o vor face, deşi legea le dă dreptul. Dar şi dumneavoastră aveţi dreptul la o locuinţă şi e complicat pentru ei să înfrunte un scandal, au încercat la început, dar pe urmă au primit ordin să evite astfel de evacuări. Noi o să facem un contract, calculăm chiria legală pe care nc-o plătiţi nouă şi, cu timpul dacă doriţi, cumpăraţi mobila pe care a lăsat-o aici fata noastră. Nouă ne-ar conveni, fiindcă ar mai veni şi ea pe-aici şi i-ar plăcea să-şi vadă odăile mobilate aşa cum le-a lăsat, e un copil care se ataşează de lucruri şi ar fi bine să-i satisfacem această dorinţă... Ia acest birou a stat ea ani de zile şi a învăţat pana a ajuns arhitectă (tresării!) şi în acel pat a dormit de pe la vârsta de opt ani... Dacă totul reuşeşte, avem şi noi o pretenţie. Camera de alături să ne rămână practic tot nouă, oficial o trecem însă în contract pe numele dumneavoastră. Dacă vă căsătoriţi» v-o cedam. Fireşte, aveţi accesia baie şi la bucătărie. în privinţa altor detalii, vă înţelegeţi cu soţia mea-.." „Poate să vină de câteva ori pe săptămână mama să-mi gătească?" mai spusei. „Desigur!1* mai zise şi inginerul şi îmi dădu cheile de la intrare.
Rămas singur cercetai odaia. Biroul în sine era micuţ, dar fota pusese pe el o planşetă albă de lemn şi era foarte comod să lucrezi pe planşeta aceea» nu ţi se loveau genunchii de nimic. Patul era de fier» asemeni celor din spital, de fapt o simplă somieră, dar peste ea avea o saltea de lâna şi o cuvertură dintr-un material simplu de in, cu mari dungi de culoare verde care dădea încăperii un aer tineresc» foarte aerisit, parcă sportiv. De-a lungul lui, în Ioc de noptieră avea un fel de bancă din stejar lustruit pe care zăceau cărţi şi alături de pernă o veioză şi un aparat dc radio vechi, marca Phillips, care însă avea o
1180
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1181
sonoritate mai bună decât a unuia nou. Un fotoliu la picioarele patului. Un şifonier tot tlin stejar, mare, încăpător, plasat la peretele în colţul căruia era aşezat patul. Un covor gros, culoarea grâului, acoperea toata suprafaţa odăii, iar pe pereţii liberi, rafturi pline cu cărţi. Şi abia după aceea văzui ferestrele. Erau două, imense, cu storuri, practic întreg peretele era geam. Iar de jos, dîn stradă, urcau cu vârfurile până în dreptul lor doi plopi... Deschisei,.. Un vis! Se vedea de la această înălţime care nu era mai mare dc trei etaje» dar acest cartier era aşezat pe un mic deal, panorama oraşului, cu acoperişurile lui roşii şi cu piaţa lui cu turnuri medievale. Ce copilărie şi adolescenţă fericită o fi avut fata asta! gândii. De ce o fî plecat de aici? Putea foarte bine sâ stea cu soţul ei în aceste două odăi! Probabil soţul avea o casă mult mai mare? Desigur. Dar şi ea ştia ce frumos e aici şi ar fî vrut să vie sâ-si mai vadă odaia. Bineînţeles câ voi cumpăra iot ce a lăsat, deşi n-o să-mi fie prea uşor să le plătesc. Revenii de la geam parcă ameţit de bucuria că voi locui într-o odaie aşa de frumoasă şi începui să-i cercetez biblioteca. Ce citea această fericită fată? Literatură. Clasicii francezi, dar şi pe moderni, ediţii vechi scoase de Mercure de France, pe la sfârşitul secolului, coperţi galbene pentru autorii străini, poeţii blestemaţi, Villon, Baudelaire, Rimbaud, două volume Nietzsche şi nici un autor român. Hm! Dacă domnişoara ar fi fost de meserie om de cultură, ar fî fost acuzată de ploconire faţă dc Occident, dacă nu chiar de cosmopolitism!
Practic nu-mi adusei în această cameră decât hainele şi cărţile, cu toate că biroul meu era mai bun, dar îmi plăcuse de la început tot ce era aici, inclusiv biroul ei de arhitectă cu planşeta aceea marc; o umpluî cu cărţi de-ale mele şi cu caietele pe care tot nu mâ hotărâsem să le distrug, nu atât ceea ce era scris în ele mă atrăgea, ci propriul meu scris, care exercita asupra gândirii mele o influentă magică: întreaga mea fervoare de odinioară renăştea îndată ce le răsfoiam şi în spatele fiecărui
rând citeam cu o claritate uimitoare o bogăţie de idei pe care îmi aminteam că le avusesem şi pe care anii grei prin care trecusem nu mi le sterseseră din memorie. Dar numai frazele stângace, vioiciunea lor care atingea esenţele, febrilitatea scrisului, spontaneitatea şi superbia cu care treceam peste obstacole în favoarea reflexiei originale, pasiunea imprimată în scriitură puteau să-mi reînvie în spirit forţa de a rciruioda, trecând peste abis, îndrăsneala inocentă de atunci cu reflecţia matură de acum. Fără ele intuiam că aş fi avut multă vreme senzaţia chinuitoare a unei amnezii. Ce gândisem? Ce vrusesem sâ realizez? împreună cu gândul că o aveam pe Silvia, aceste caiete erau singura dovadă, singura certitudine că viaţa mea nu era» până la această vârstă, un eşec. Eşuasem în speranţa de a fi fericit cu o femeie, dar nu eşuasem nici în spirit şi nici biologic. Cum să le distrug? Nici măcar nu le ascunsei, ci dimpotrivă, le pusei alături pe alba planşetă, la srânga mea, ca pe un ghid, ca pc un ralîsman miraculos care ascundea secretul inspiraţiei liniştite şi de durată şi entuziasmul fără de care voinţa nu aduce decât chin.
Avui, în acest sens, o bizară confirmare. Nu mâ gândisem niciodată că în afară de Vaintrub şi celălalt referent al Securităţii, nimeni nu citise de fapt caietele mele, Matiida care căutase altceva în sertarul biroului spărgându-1, desigur, le râs-fbise în acea seară rău inspirată. Aflate apoi în posesia ei, nu le citise, oricum, nu-mi spusese niciodată nimic bun despre conţinutul lor.
Intr-o zi, caietele mele dispărură. Iată, gândii, luându-mi în mâini capul, copleşit de un sentiment catastrofic, efectele veşnicei imprudenţe a omului. Ştie bine câ un anumit lucru e primejdios pentru el şi totuşi nu ia cea mai elementară măsură de apărare, excitat de o rrufie smintita, că poate el să înfrunte forţe mai puternice şi nu-i pasă dc urmări. Da, au venit oameni ai Securităţii, au pus mâna pe aceste caiete şi acum urmează o nouă acuzare şi alţi ani de ocnă în minele de plumb. Avem însă dreptate să nu credem mereu în râu, cu toate că uneori vine
11R2
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
\\83
rncrcu răul. „Unde sunt caietele mele", spusei intrând în vasta camera a proprietarului meu, inginerul, care stătea în pat în şorr şi maieu şi răsfoia nu ştiu ce revistă. „Domnule Petrini, zise, le-a luat fiica mea, poimâine le aduce, vă roagă s-o scuzaţi, a fost curioasă, mai mult, are o impresie pe care vrea să v-o comunice personal, când ei vin la noi; vâ invităm la masă,"
Deci, domnişoara, adică nu, doamna cosmopolită, nu ştia pe ce lume trăieşte. Fără mari probleme, lua cu ea acasă nişte caiete... Cine dracu credea că sunt eu? Nu i se spusese? „Aş dori ca de îndată să mi se aducă înapoi caietele mele, îi spusei inginerului. Atât cu cât şi fiica dumneavoastră suntem demult oameni maturi şi nu elevi sau studenţi protejaţi de vârsta noastră tânără, când credem că nimeni n-ar avea curajul să ne pedepsească sever pentru rătăcirile noastre. Aceste caiete,.. dar nu vreau să vâ spun mai mult, o rog pe fiica dumneavoastră să mi ie restituie chiar acum." „Da, se poate, vai, zise inginerul, fata mea n-a ştiut ce importanţă ataşaţi acestor însemnări. Altfel nu şi-ar fi permis să le ia, îi dau un telefon şî într-o jumătate de oră vi le aduce.
îi dădu acel telefon chiar în faţa mea, dar nu schimbă cu ea decât câteva cuvinte şi închise. „Nu vrea sâ vi Ie dea", spuse el cu humorul jovial şi resemnat al părintelui care nu mai are autoritate asupra fiicei sale, în general al bărbatului care trebuie să cedeze în faţa capriciilor femeii. Avea aerul să spună că şi eu trebuia să cedez. Ca să mâ pufnească apoi un râs colosal a treia zî când ne întâlnirăm la masă şi aflai despre ce era vorba.
Ce eram eu? Un Feuerbach modern. Cum? De ce? Muncitor ca şi aceia, zise ea cu o extremă sfială în glas, ajunsesem să-mi formez o concepţie despre lume şi prin cultură să parvin spre sferele gândirii filozofice. Rămăsei o clipă tăcut, ca să înţeleg. „Doamnă, zisei apoi, Feuerbach n-a fost muncitor, îl confundaţi cu Dierzgen, într-adevăr un muncitor filozof, tot german, care a descoperit diâlecrica materialistă, independent de Marx şi Engels şi chiar independent dc Hegel... Şi nici eu
nu sunt... şi mă întrerupsei izbucnind în râs. Tatăl ei, cu humorul adesea strâmb şi ascuns al intelectualilor specialişti, iiu-l spusese că am fost universitar, ci un simplu strungar, ceea ce pe fată o uluise. Micuţă, delicată şi tăcută, tânăra doamnă se făcu liliachie auzind hohotele mele, în timp ce inginerul, surâzând cu o satisfacţie ironica, îi spunea abia acum că domnul Petrini a predat câţiva vreme la catedra de filozofic* alături de marele poet şî filozof şi că împrejurări nefericite, care nu erau legate de pregătirea sa, îl determinaseră să ajungă într-o uzină. Soţul tinere! doamne observă la soţia lui ceva care nu se observa, se ridică de pe scaun, veni lângă ea şi îi şopti la ureche. „Nu fi copil, te rog, e o glumă de-a lui, doar îl cunoşti, n-a vrut să te jignească." „Dar nu mă simt jignită", răspunse ea atât de jigniră încât se făcu palidă şi o mare tristeţe i se aşternu pe chipul ei care exprima o atât de vie sensibilitate încât cerea parcă o protecţie perpetuă pe care într-un mod la fel dc perpetuu o respingea, lucru care îi imprimase nu numai în privire, ci şi în ni iscări o veşnică suferinţă şi timiditate. Mai curios era că părinţii râmaseră indiferenţi când ea, drept orice răspuns la şoaptele soţului (un tânăr domn cu un chip ferm si atrăgător), dădu tacâmurile la o parte din faţa ci, ca şi când ar fi împiedicat-o să sc ridice, se ridică şi fără un cuvânt părăsi încăperea. „Ştii că pe urmă face migrenă care o ţine trei zile la rând", zise doamna inginer, cu un glas uscat, fără vreo căldură pentm fiica ei. „Trebuie să iasă odată din copilărie, zise inginerul înfulecând cu atâta poftă încât mereu îi rămânea mâncare pe la colţurile gurii. Peste şase luni naşte şi cum poate un copil să crească alt copil? De pildă acum, n-a mâncat nimic şi o gravidă trebuie sâ mănânce/4 „Da" de ce nu i-ai spus despre ce c vorba, sâ nu sc facă ridicolă?" „Ca să înveţe să nu fie", zise inginerul cu o ironie aplicată.
Reieşea că dată fiind pregătirea mea de fost universitar, nu mai eram un Feuerbach modern, ba chiar, dacă fiica lui ar fi ştiut» nu i s-ar mai fi părut demne de vreun interes însemnările
1184
MARIN PREDA
CEI. MAI 1UBET D1NTRK PĂMÂNTENI U85
mete şi desigur nici nu ic-ar mai fî luat cu ea acasă, în orice caz nu şi-ar fi permis, în timp ce fiind vorba de un simplu muncitor neglijase bunele maniere. Mă înşelam însă. După cafele mă rerrăsci şi îi găsii pe tinerii soţi la mine în odaie. Stăteau de vorbă liniştiţi. „Doamnă, zisei, mă scuzaţi câ am râs într-un fel atât de stupid, dar am avut o desamăgire, îmi făcusem iluzii faţă de interesul dumneavoastră pentru caietele mele. Mi s-a părut că v-au fascinat, mai ales când aţi refuzat să mi le înapoiaţi de îndată.44 „Realmente m-au fascinat, zise ea gânditoare, şi într-adevăr râsul dumneavoastră m-a jignit. E adevărat câ şi eu am greşit că le-am luat fără să vi Ic cer." „în mod sincer îmi pare rău. Aş fi vrut să discut cu dumneavoastră mai pe larg. N-am publicat nimic din aceste însemnări şi nu le-am dat nimănui până acum să le citească. Acum sunteţi necăjită şi n-as vrea să abuzez dc ocazia pe care mi-aţi oferit-o citindu-le, să vă pun câteva întrebări."
Soţii se priviră. „Cum, zise el, dar oricând..." Adică nu acuma. Şi se ridicară. „Dacă vâ jenează planşeta mea, spuse sensibila doamnă, am putea s-o luăm..." „As fi bucuros dacă mi-aţi lăsa-o, ziseî, e atât de plăcut să lucrezi pe ea! E foarte comod.
Nu mai avusei însă ocazia să discut cu ea despre caietele mele. Dar, oricum, aveam o confirmare, e adevărat nu întreaga, cu o umbră de incertitudine izvorâtă din chiar întâmplarea, dacă cu adevărat i s-ar mai fi părut fascinante însemnările mele ştiind că sunt scrise de un fost universitar, câ universitar sau muncitor autorul lor a captat tomşi interesul viu al unei cititoare.
IX
Nu trecu însă mult şi trebui să părăsesc uzina. Spun „părăsesc" fiindcă nu fuseî concediat, ci pus în situaţia s-o fac tocmai pentru a nu fi dat afară.
într-o zi, la o adunare generală sindicală a secţiei îl auzii pe preşedinte rostind: „Are cuvântul tovarăşul Chelbaşu, se pregăteşte tovarăşa Nineta Boiangiu". Hm! exclamai în sinea mea, săraca Nineta Romulus, pe unde-o fi! întorsei toruşi capul când Ninetei de aici i se dădu cuvântul. Mă holbai: era chiar ea, numele de Boiangiu fiind desigur al bărbatului ei. De la distanţa aceea mi se păru neschimbată Nineta, dar lucru incredibil era felul cum vorbea, glasul nu mai semăna cu cel de odinioară nici în timbrul lui, nici ca mijloc dc a exprima vechile ei gânduri, filozofia ei (filozofia tubului cu pilule ucigătoare din geantă, care pot fi luate quand Vamour est desservî). Nu, acum Nineta îşi însuşise stilul sec al dărilor de seamă, al criticii şi desigur şi al autocriticii, vorbea despre realizările care îi stăteau în sarcină, biblioteca şi manifestările culturale şi ale echipelor artistice (sfinte Dumnezeule, aşadar ea era bibliotecara în chestiune?) şi chiar aşa şi făcea, critica într-un fel voalat şi abil pe tinerii care îşi neglijează nivelul cultural şi sunt absenţi din fişele ei, „dar e şi vina mea că n-am găsit suficiente mijloace de convingere, fiindcă nu neg importanţa sportului, minte sănătoasă în corp sănătos, cum spuneau cei vechi, şi sporrul are această menire, dar nici fără cultură nu suntem în deplină formă, nu sunr partizana zicalei care spune decât filozof ofticos mai bine măgar sănătos... Nu e obligatoriu să rămâi doar măgar sănătos..." „Trebuie să fii măgar filozofi" zise de la prezidiu preşedintele şi se produse rumoare veselă în marea sală de şedinţe a clubului uzinei. „Am vrut să spun, reluă Nineta fără timiditate, că nu asta e alternativa. Se poate face şi sport şi cultură!"
Bravo, Nineta. Avea, cum se zice, papagal. Si descoperii după aceea, când şedinţa se termină, că nu-i pierise totuşi spontaneitatea de altădată. „Nineta!" o strigai. Ea sc întoarse şi făcu ochh mari. „Petrini!" exclamă şi ea şi într-o clipă chipul, sub presiunea amintirii şi a surprizei, redeveni cel ce fusese atunci, când o cunoscusem eu la „Mama răniţilor", inocent, neatins de amorurile ei timpurii şî frenetice.
1186
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1187
„Cum ai ajuns tu aici, o întrebai, şi încă bibliotecară!" „Dar tu aici? Ce eşti?" „Strungar". „Numai atât? Nu ţi-ai terminat studiile? Te pomeneşti că ai fost eliminat dîn cauza mea şi ţi-ai ratat cariera. Vroiai sâ ajungi filozof» profesor... M-ar amuza sâ fie adevărat!" şi izbucni într-un râs de un cinism vesel, cast când ar fi fost o glumă reuşită sâ mai adauge la victimele pe care Ic făcuse în viaţa e! aventuroasă încă una» iar pentru mine şi mai distractiv câ am putut să-mi ratez cariera din pricina unei... „Nu, îi răspunsei, n-am ratat nimic, dar considerăm că ratarea ne vine din interior." „Poţi să ştii?" zise ea pe gânduri şi ne urcarăm în autobuz.
Ai fi zis că reflectase şi ea la acest subiect şi nu reuşise să afle din ce parte îi venise ratarea. Dar chiar îi venise? Ce putuse rata Nineta? O» dacă ar fi sâ-1 credem pe filozoful român, numai raţa nu ratează, un om, adicâ, oricine ar fî el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna descoperă că a vrut ceva, chiar fără să ştie precis ce anume, i-o spun alţii la urmă când nu mai e nimic de făcut, chiar dacă el ar dori să nu ştie. Au acest obicei scumpii noştri semeni, să înregistreze cum arâtai tu odinioară, să ghicească» să intuiască acel lucru pe care ai dori sâ-1 realizezi, sâd ţină minte peste ani şi într-o bună zi să-ţi spună cu dispreţ: ratatule! Eşti un ratat! Chiar un Ideal cu torul mărunt, foarte modest, aprinde pc chipul purtătorului lui o mică aură şi când această aură piere, adică o anumită licărire a privirii, o anumită tinereţe a chipului, atunci sc observă (fiindcă la cei ce reuşesc le rămâne parcă veşnic pe chip tinereţea când au avut idealuri) şi rataţii sunt pierduţi; chiar cei dragi nu se pot abţine să nu spună soţului, fratelui sau prietenului: eşti un om de nimic. îi scapă într-o zi soţiei» care a acumulat multe nemulţumiri împotriva ta de-a lungul anilor, chiar dacă ai fost un soţ model şi ai muncit din greu sâ-i ţii pe toţi... Sau: n-a fost nimic de capul tău, alţii au făcut şi au dres. Aici, în mediile de jos, ratarea se confundă adesea cu nereuşita, care poate foarte bine sâ ţină
perfect în picioare un om fără noroc, care să nu se considere adică un ratat. Nu-i pasă. Nu e vina Iui! Mai apropiată cauzei ratării e parabola cu talantul îngropat, când alte tentaţii decât acelea de a-ţi fi urmat drumul pe care ţi-era dat sâ-1 urmezi, te-au învins fără vina nimănui.
Ce aflai de la Nineta? Că ratase lovitura cu tubul: îl aruncase după ce născuse doi copii. Fusese ispitită sâ devină mamă, să fie ca alte femei, să aibă bărbatul şi casa ei, sâ fie bine văzută în oraşul în care se măritase cu acel negustor bogat. Dar negustorul începu sâ afle, deşi nu dorea» fiindcă faptele chiar dacă nu venim noi spre ele, vin ele spre noi, că trecutul Nînetei, asa şi pe dincolo, o istorie care durează de totdeauna şi va dura, adică lipsa de linie dreaptă în viaţa majorităţii oamenilor, cu alte cuvinte căderi, erori prelungite, schimbarea bruscă de bară care naşte nesiguranţa, imprevizibilul, neliniştea... Negustorul deveni gelos: dar dacă soţia iui nu s-a schimbat? Şi dacă maiorul acela din Bucureşti o gonise pentru rele purtări? Ei şi aşa era mai bătrân decât ea şi în curând va deveni şi mai bătrân, în timp ce ea nu dădea deloc semne că o să îmbătrânească foarte curând, arăta tot aşa ca înainte, deşi îndurase două sarcini. Un bărbat mai bătrân, dar liniştit şi înţelept» poate rămâne multă vreme un orn care putea fi iubit. Dar un bătrân smintit, care cedează ispitei de a fi gelos, e desgustător. „Nu ştiu cum se făcea, mărturisi Nineta, că în clipele acelea îl vedeam şi eu cât e de bătrân, cu toate câ nu era, era bine făcut, subţirel şi svelt şi când sc îmbrăca bine (şi ştia sâ se îmbrace) chiar întinerea parcă, nu-şi arăta vârsta, nu de cincizeci şi ceva cât avea, ci de patruzeci.,. Am divorţat de comun acord şi mi-am abandonat în mod iresponsabil copiii." „Şi Boiangiu? Te-ai recăsătorit?" „Nu, a fost de acord sâ-i păstrez numele» să semene cu al copiilor... Scuza mea de atunci, continuă Nineta, era că tatăl lor, om bogat, îi va creşte mai bine decât mine... Şi acum mă chinuie dorul de ei, de anii când i-am făcut şi alăptat, cei mai
1188 MARIN PREDA
frumoşi din viaţa mea..," „Bine, îi zisei, dar cine re împiedică să te duci să-i vezi?"
Cîne o împiedica! Nineta avea aerul că îşi punea ea însăşi această întrebare pentru întâia oară. Vorbind despre copii chipul ei îmbătrânise» ca să zic aşa, sub ochii mei, se dăduse jos din pat şi începuse să se îmbrace. O invitasem la mine, dupâ ce luasem masa împreună la restaurantul care se numea înainte „High-Life" {Hailaiful unde se dusese şi Vintilă odată sâ-si vadă amicul cu o formidabilă tipesă, care avea apoi să-si lase urmele tălpilor pe peretele garajului unde se zbenguise apoi şi el cu ea) si Nineta mă urmă firesc, ca si când invitaţia mea nici nu trebuia făcută, se înţelegea de la sine că o să încheiem seara la unul din noi. „Frumoasă odaie, zise intrând» dar fără să se uirela mobilă, cum ai găsît-o?" „De ce, zisei, nu stai bine? Ce s-a ales de vechea ta casă de lângă „Mama răniţilor»?" „S-a dus, zise, s-a dărâmat cu întreg cartierul, s-au construit blocuri." „Şi bunica?" „A murit demult!" „Şi «Mama răniţilor»?"
„Toiul!......Nu stau bine, zise Nineta, mi s-a reparrizat o
cameră tocmai la marginea oraşului, în cartierul acela nou, parcă e un orfelinat, când mă apropii de el chiar îmi aduc aminte că nu mai ani pe nimeni pe lume." „De, zisei, dacă n-ai vrut să te măriţi cu mine? Dar nu e timpul trecut, Nineta, îi şoptii, gândind că dacă o lăsam prea mult pe panta lamentărilor, nu se va mai apropia de acel timp de odinioară, singurul în care ne puteam refugia şi iubi, ci, dimpotrivă, se va îndepărta tot mai mult şi de acel timp şi de mine. Da, după, va putea să se lamenteze în voie, mai gândii şi începui s-o mângâi pe chipul ei în care privirea îi juca rătăcită, ca şi când ar fi fost surprinsa, uluită, că după atâţia ani si dupâ ce eu însumi trecusem prin atâtea, n-o uitasem şi mai aveam pentru ea atâta tandreţe, deşi experienţa ar fi trebuit să-i spună câ semănăm în acele clipe cu flăcăul de la ţară care copleşir de dorinţă îi spune fetei că o s-o ia de nevastă, numai s-o înduplece, sau în orice caz s-o
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1189
ameţească şi să-i înmoaie genunchii prea strânşi. „Prea târziu, Petrini, zise ea cu melancolie, tu, aş putea spune că ai rămas acelaşi, cu roate că ai suferit şi în viaţă şi ca bărbat îndrăgostit şi de mine pe vremuri, şi pe urmă şi de nevastâ-ta care tc-a părăsit, dar nu poţi spune despre mine câ sunt aceeaşi." „Pentru mine, zisei în şoaptă înăbuşită, eşti tot Nineta de atunci." „Ai sâ vezi că nu mai sunt", surâse ea cu ironie senină şi începu foarte încet să se dezbrace. Mişcările ei îmi păreau sacre, atât erau de sigure şi de armonioase. începui să fac Ia fel si când ritualul se termină, o luai in braţe, o dusei în patul meu auster în care dormise atâţia ani o fată (prima mea cititoare!) şi urmărit de scena de odinioară când ne iubisem întâia oara noi doi şi întâia oara eu cu o fată, o retrân cu putere această magică iniţiere şi nici o clipă nu mă gândii şi nu simţii că Nineta nu mai era aceeaşi. Scena se repeta aievea şi pentru ea, îmi dădeam seama, se uita Ia mine cu mii de sricliri de speranţă nebună în privirea ei mistuiră realmente de focul ei interior, parcă nestins, neatins de vânturile si furtunile care suflaserâ atâta vreme în el. De ce nu? gândeam cu o adâncă convingere pe care mi-o insufla trupul ei minunat, de ce n-am putea noi doi s-o luăm de la capăt? Cine ne-ar putea opri? începui s-o sărut cu patimă şi multă vreme continuarâm apoi să rămânem înlănţuiţi.
„Ei, zise ea într-uri târziu» tor mai vrei să mă iei de nevastă?" „Da, zisei, ar fi atât de bine! Tu ai copii, am şi eu o fetiţă şi viaţa noastră s-ai împlini prin iubirea care ne-a lipsit." „Da, murmură şi ea, ar fi atât de bine... Pentru că, sâ ştii, şi eu te-am iubit pe rine şi te mai iubesc şi acum, nu-mi vine să cred ca nu te-am putut uita, dar să ştii că te-am părăsit tocmai fiindcă simţeam că ne pândeşte o mare primejdie dacă nu ne despărţim, ne-am fi legat prea tare şi tu n-ai fi putut să-ţi maî termini studiile şi din ce am fi trăit?" „Da, zisei, povestea care se reperă, temerea de totdeauna care rupe vraja, şi o rupe când el când ea> cine iubeşte maî puţin..." „Nu e adevărat, te iubeam
1190
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1191
tot atât de mult ca şi tine, dar cu toate câ nu păream atât de grijulie cu mine sau cu alţii, m-a speriat gândul traiului râu, în sărăcie şi chiar în mizerie. Adevărurile astea sunt verificate, sărăcia roade orice ideal, puţini rezistă." „Eu as fi rezistat!" (gândind: şi poate că schimbându-se astfel ordinea clipelor mele, nici restul» închisoarea, eşecul cu Matiida, n-ar mai fi urmat). „Cum poţi să ştii dinainte? zise Nineta. Sărăcia e un cancer. Cât timp te-aş fi putut iubi spâlându-ţi rufele, gâtin-du>ţi, frecând podelele şi îmbrăcând o singură rochie pe care aş fi spălat-o până la izineală? Şi ţie călcându-ţi până la luciu acelaşi costum de student sărac?" „Da, zic, şi tu cum puteai şti dinainte că va fi chiar aşa?" Ea tăcu o vreme» apoi zise: „Busola, Petrini, îţi arată cu acul punctele cardinale, Ti-at fixat o direcţie, mergi pe ea şi ştii dinainte peste ce obstacole o sâ treci, prin ce păduri negre sau pustiuri fără apă. Ca sâ treci prin ele si să-ţi atingi ţinta nu trebuie sâ iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Ori, noi n-aveam nimic. Lupii te mănâncă chiar dacă eşti îndrăgostit lulea» şi dacă mai ai cu tine şi copii» îi mănâncă şi pe copii/ „Oricum, zisei, n-ar fi fost aşa de rău, fiindcă văd că ai predispoziţie spre filozofie. M-ai fi ajutat!" Şi rasei. „Da, râse şi ea» te-aş fi ajutat, dar tu pc mine?" Tăcui. „Ei, aia e ! spuse ea cu un senin sarcasm. Până ai fi reuşit tu, te-ai fi trezit lângă tine cu o babă şi m-ai fi părăsit. O femele, de la cea idioată şi urâtă, până la cea inteligentă şi frumoasă, se naşte încă din burta maică-si cu ştiinţa asta şi numai o mică parte din ele, sufletistele, fac excepţie şi îndură calvarul care urmează după ce sunt părăsire, deşi cunosc şi ele adevărul de care m spuneam. Vai dc ele! Decad pc urmă, încep să bea sau sc mărită cu un ticălos care le supun la un nou calvar, dar fără nici o compensaţie... A propos de băutura, n-ai nimic aici?" „N-am, dar pot să mâ duc să iau de la restaurant. E unul pe-aproape." „Mai bine nu! zise ea. Mă simt atât de bine! Eu beau ceva numai când am gânduri negre..."
Dar nu cumva le şi avea, aceste gânduri, fără să-i survinâ încă? Tocmai vrusesem s-o întreb, dar mă oprisem la timp, întru cât steaua eî fusese mai benefică părăsindu-mă pe mine? Pe o cale insesizabilă reflexiile ei ulterioare o duseră însă tot spre această întrebare nepusa. în fond orice întrebare pui cuiva care se află sub semnul unei întrebări unice şi capitale» tot spre ea trage, sau produce o turburare întocmai ca în apropierea unei mari mase magnetice ascunse, când toate oscilografele tresar în mod misterios. Tot aşa parcă tresări Nineta când îi spusei: „Şi tu de când te-ai întors în oraşul natal?" Tăcere, ca şi când câteva clipe ar fi suferit de o amnezic. Apoi răspunsul: „Nu de mult. De anul trecut." „Şi de unde ai venit?" Alarmă bizară: „Ce importanţă are asta pentru tine?" „Nici una, o simplă curiozitate/* Dar ghicise câ această curiozitate va persista şi alte întrebări vor veni. Totuşi rezista, nu mai adăugă nimic după ce răspunse: „Din Bucureşti." „Şi ce făceai acolo?" spusei aproape spontan. Trebuia să se decidă dacă vroia sau nu să-mi povestească. De fapt vroiam să ştiu dacă era adevărat ceea ce auzisem eu despre ea de la teologul Asanache şi ceea cc aflasem eu însumi când o căutasem la acea revistă literară» unde fiisese angajată să „îmbunătăţească compoziţia socială a redacţiei", cum îmi răspunsese cu un surâs cinic un tip de-acolo, şi că nu rnai lucra la acea revistă. Nu-1 uitasem pe acel tip. De ce surâsese el astfel? Şi îi povestii Ninetei şi o întrebai de ce rânjise el astfel, fiindcă surâsul cinic devenise rânjet, „E o poveste lungă, zise Nineta. Tipu-acela nu era un jidan? N-avea părul roşcat?" „Ba chiar!" „Şi-a bătut joc de mine, întâi el, pe urmă toţi, în frunte cu directorul revistei. Numai asta te interesează?" „Mă interesează tot ceea ce poţi tu povesti."
Şi Nineta se întoarse înapoi şi obsedată, uită de istoria de la acea revistă şi îmbătrâni, cum am spus, sub ochii mei, când începu să-mi povestească de copii. „Cine mă împiedică să,mâ duc să-i văd? Nimeni nu mâ împiedică, ei şi? La ce îmi ajută
1192
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1193
că îi văd? Mai râu urii face! Sunt aşa dc frumoşi şi m-aş pune în patru labe în faţa tatălui lor să mă întorc acasă şi sâ trăiesc cu ei, să am grijă de ei, să fac să se şteargă şi din mintea lor şi din a mea anii când i-am părăsit... Dar el nu vrea... Nu s-a recăsătorit... Naţionalizarea i-a luat magazinul şi abia a putut să ajungă şi el simplu vânzător undeva în alt magazin, li s-a luat şi casa, trăiesc greu, cl şi o soră rămasa nemâritată (ea i-a crescut pe copii), dar nu s-ar zice că nu se descurcă sau că se plâng. Copiii nu simt sărăcia, se joacă, râd, sc bat, sc duc la şcoală, iar la mine sc uită nu ca la o străină, dar nici ca la o mamă. Am ajuns să doresc ca tatăl lor sâ moară, s-o gonesc pc sora lui şi să-i aduc aici... Dar n-are de gând să moară, arată bine, deşi are acum şaizeci de ani, ba chiar, ai dracului, ai zice câ a întinerit, copiii îi dau forţa asta, îl pun la muncă, aleargă, se sbate, se bagă în ror felul de combinaţii să câştige ceva bani, fiindcă cu leafa lui dc vânzător n-ar putea cum să-i ţină."
Nineta se îmbrăcase, dar nu pleca, stătea în fotoliu şi continua astfel despre copii şi povestirea ei nu mai înainta, să aflu şi eu ce făcuse atâţia ani după ce îi părăsise, nu puţini ani, poate chiar zece.._ Si fără motiv aparent izbucni deodată într-un plâns interminabil, asemeni unei Fantine ai cârei copii se aflau sub puterea unui Thenardicr mizerabil» numai că nu era nici bolnavă ca aceea, nu-şi vânduse dinţii şi părul ca să le trimită bani, iar tatăl copiilor era departe de a fi un Thenardier,Cu atât mai vinovată deci şi fără scăpare cu cât, în afară de faptul că îi născuse, nu făcuse nimic pentru ei. Acest adevăr brutal o împiedica să deschidă un proces şi să câştige pentru ea măcar unul. N-ar fi putut îndura sâ-i audă pe copii în instanţă optând pentru tatăl lor. „I-am întrebat eu, zise Nineta înseninându-se ca în faţa unei fatalităţi, şi nu mi-au spus chiar nu, a fost mai râu, au tăcut, nu mi-au răspuns nimic, semn că pentru ei hotăra tatăl, deşi când le-am pus întrebarea el nu era de faţă. Numai cel mic, care îmi e cel mai drag, când
am rămas numai cu el m-a întrebat inocent, semn că fostul meu bărbat nu mă ponegrise în faţa lor: mamă, de ce nu vii tu acasă? De ce nu viu? Nu şcia nimic, săracul» credea că cu as putea veni şi nu vroiam,
începui să mă plictisesc, iar dorinţa mea dinainte de a mâ căsători cu Nineta mi se păru ridicolă: chiar dacă, prin absurd, şi-ar fi recăpătat copiii, ar fi trăit nu pentru mine ci, ca sâ zic aşa, pentru câştigarea inimilor lor. în timp ce eu nici măcar prin absurd (poate doar moartea Matildei) n-aş fi putut s-o am cu mine pe Silvia. Era clar: Nineta nu îndrăznise să înghită acel tub salvator pe care îl purta odinioară în poşetă, şî care îî dădea pc atunci atâta siguranţă de sine; mai bine n-ar fî avut niciodată această idee smintită, care îi împinsese viaţa spre o prea înaltă frenezie; acum era silită să sufere, o suferinţă ca o boală mortală» dar care nu-şi găsea soluţia nici în moarte.
Încercarăm în săptămânile următoare să reînviem-vechea noastră dragoste, dar se dovedi că ea avusese dreptate când îmi spusese că nu mai era aceeaşi. Chiar nu mai era, îi vedeam privirea absentă, pierdută în trecutul ei vinovat care o îmbătrânea, şi înţelesei că trebuie să încetăm. încetarăm, dar într-o zi veni la mine acasă fără veste şi îmi spuse că trebuie să plec din uzină. „De ce?" „A aflat", zise cu o expresie turbure. „Cine a aflat?" „Olaru!" „Care Olaru? A, da, şeful cadrelor. Ei şi?" „Nu ţi-am spus, zise, e îndrăgostit de mine!" „îndrăgostit, sau trăiţi împreună?" „Da, trăim împreună! Nu ştie nimic sigur, dar a aflat că am fost cu rine în seara aceea la «High-I <ifo>! Dacă vrei să nu re dea afară, maî bine pleacă singur. E mai bine!" Asa deci, gândii, deşi ştii că omul c căsătorit, ai acceptat să trăieşti cu el! Nu m-ar mira sâ aflu, Nineta, că şî turnătoriile care ţi sc pun în cârcă sunr adevărate şi câ dacă Olani este, prin funcţia lui, ca orice şef de cadre, foarte strâns legat de serviciul Securităţii statului, eşti şi tu... „Bine, Nineta, îi răspunsei, o să plec. Şi acum ieşi afară!"
lll)4
MARIN PREDA
Eram furios, îmi dădea a doua lovitură. Si când aflai că Nineta era exact ceea ce gândisem fără să fiu sigur, nu mă mirai. Ba chiar, gândii, o fi şi mai mare în grad ca acel Olaru, e sigur, altfel individul s-ar fi răzbunat pe mine, m-ar fi dat pur şi simplu afară fără menajamente şi încă vârându-mi în dosar o piesa bine ticluită. Ori, nu fu astfel, plecai cu el curat şi cu menţiunea de transfer, adică aveam dreptul sâ nu părăsesc uzina până nu găseam ceva în altă parte
,..Şi găsii destul de repede, mâ calificai contabil Nu atât de rapid cum mă calificasem strungar, dar nici nu fui silit sâ urmez cine ştie cc cursuri de durată. Era mai bine!
PARTEA A ŞAPTEA
I
Nu era mai bine! Această într-adevăr fatală Nineta (fiindcă Tamara avea doar aerul, nu fusese fatală nimănui), această securistă care îşi plângea ca o Raşelă copiii pierduţi, mâ împinse în conul de umbră al unei organizaţii regionale de achiziţionare a cărnii (ORACA) din care aveam să eşuez în această celulă, casă sfârşesc în moarte (nu voi şovăi sâ mi-o dau!), Nineta îmi trecuse mie ideea cu tubul, adică ideea pe care ea nu avusese curajul s-o pună în practica. Eu o voi pune însă, chiar în noaptea de după pronunţarea sentinţei. Dacă ca ar fi folosit acel tub n-aş mai fi reînrâlnit-o şi, desigur, n-ar mai fi trebuit să părăsesc uzina unde începusem sâ mâ simt bine şi, era clar, ordinea clipelor vieţii mele ar fî fost alta, viaţa mea nu s-ar fi frânt.
Dar poate că ar trebui să alung această obsesie a ordinei clipelor, fiindcă, iată, dacă la Qraca, într-o dimineaţă, aş fi luat din vasul lui inocentul fir dc floare care apăruse pe biroul meu şi pur şi simplu l-aş fi aruncat (am avut acest impuls, dar mi s-a părut fără sens, de ce să arunc o floare, ce rău poate sâ-mi facă un boboc roşu de trandafir; acum îmi spun că puteam să-l păstrez şi sâ alung doar sugestia lui jx>etică, vinovata intniziune a mâinii care îl pusese acolo), atunci însă s-ar mai fi putut schimba ordinea clipelor existenţei mele. într-adevăr, doar atunci! Fiindcă mai târziu, zilele, orele, clipele se înlănruiră
11%
MAU1N PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1197
strâns, si nicăieri nu mai apăru pentru mine verigă desfăcută» sau mai slabă care putea fî ruptă şi liberul meu arbitru» libertatea mea să reapară şi să ies din jocul hazardului. Aşa simţeam atunci, că nu mai era posibil! Dar să vedem...
Da, aşa este, aceea a fost clipa, fiindcă până atunci, timp dc câţiva ani n-a mai apărut în viaţa mea nimic decisiv, despre care sâ pot spune că har fi putut schimba cursul. Nu am tăcut nimic cu Amâicăliţului, deşi am încercat, am scris un articol despre Giordano Bruno si m-am dus la ci sâ mi-I publice» mi l-a publicar, dar pe urmă când am vrut să continui colaborarea, insul m-a primit rece şi mi-a spus că au fost criticaţi pentru cl, din pricina viziunii mele sumbre asupra filozofului. „Bine, i-am spus» dar a fost ars pe rug, cum am putea avea o viziune luminoasă despre un final atât de tragic?" „Aţi apăsat prea tare si într-un fel prea ambiguu pe aspectele abjurărilor lui." ^Aşa vi s-a spus?14 „Exact!11 „E adevărat, i-am răspuns, aşa pare, că aş fi apăsat eu, dar în realitate a apăsat Papa; nu i-a suportat denegările care îi anulau abjuraţia şi ha ars pe rug. Am cânTărit faptele fără să-mi permit vreo ambiguitate/4
A urmat o tăcere. Amâicăliţului nu arăta chiar aşa cum mhl descrisese Micu, poate doar fizic, dar s-a purtat cu mine sincer si corect, fără vreo agresivitate, deşi fusese criticat din pricina mea. „Şi nu pot colabora mai departe?** l-am întrebat. „Nu!" Foarte clar! Şi fără urma vreunui regret. „Mâ scuzaţi că vă mai întreb ceva: nu cumva n-aveam dreptul să public, din pricina condamnării mele?" „Nu nu s-a spus nimic. De obicei ni se spune dinainte şi atunci, bineînţeles, articolul nu mai apare. Or, al dumneavoastră a apărut, aşa că..." „Şi nu mai por colabora, chiar dacă aş trata teme care să nu se preteze la nici un fel de ambiguităţi?" „Da, dar ceva mai târziu..." «Adică? Cât de târziu?" „Mai târziu! repetă el cu o sugestie în glas, adică într-un târziu nedefinibil, mai încolo, când o să se uite
articolul apărut... Sc mai schimbă optica, surâse el, mai sunt schimbaţi oamenii,.."
Or, atât oamenii cât şi optica sc schimbă greu, sau dacă se schimbă mai repede nu e sigur că se schimbă şi pentru tine! Şi nu încercai nici să-i reamintesc lui Micu promisiunea pe care mi-o făcuse că dacă publicam o carte ar fi putut să mă ajute să reintru în învăţământul superior la Bucureşti. Abandonai deci pe Giordano Bruno definitiv. Aşadar pârtia aceasta pe cursul vieţii mele nu putuse fi urmată, chiar dacă m-aş fi încăpăţânat să insist. Şi în nici un caz n-aş fi pumt părăsi Oraca mai curând de câţiva ani. Or, tocmai de acolo avea să ţâşnească. -.
Dar tocmai în următorii ani veni pentru mine o perioadă h în care începui să lucrez cu o pasiune liniştită şi adâncă asupra temei mele despre o nouă gnoză, pe care o terminai. Cum am spus, caietele mă ghidau. Departe însă de a mă simţi epuizat, după terminarea acestui studiu, despre care prietenul meu» Ciceo, spuse după lectură câ ha citit pe nerăsuflate şi câ dacă ar putea să apară ar avea un succes-bombă» adică ar fi un best-selkr filozofic care ar stârni mare vâlvă, dorinţa mea de a scrie maî departe crescu cu o putere extraordinară. Şi nu trebui să treacă mult şi în reveriile plimbărilor mele solitare pe potecile si drumurile înguste din afara oraşului avui, la întrebarea ce mi se punea cu o dulce beţie, ce să scriu, revelaţia simplă dar nu mai puţin copleşitoare; ce altceva decât despre ceea ce îmi spunea mie timpul pe care îl trăiam? Bineînţeles, nu un roman şi nici o povestire fie ea şi directa a vieţii mele, ci tot filozofie» adică esenţă despre viaţa mea şi a semenilor mei» aşa cum îmi apăruse ea mie, dar şi altora, viaţa de cobai ai divinităţii» care experimenta pe noi (si nu se ştia daca si pentru noi sau doar pentru altă lame, la asta urma să răspund) legi bizare, insondabile» ameninţări misterioase, transformări rapide care aruncau în aer vechi credinţe si structuri naturale alături de mituri
1198
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DTNTRE PĂMÂNTENI
1199
barbare şi primitive care învolburau oceanul uman, ocean până în acest secol atât de liniştit.
Tema intră în mintea mea în ebuliţie şi după câtva timp îmi dădui seama că era prea vastă, nu fiindcă n-aş fi putut-o stăpâni, ci pentru că, aşa cum spune Nietzsche, mi-ar fi cerut o mare încordare a spiritului, care s-ar fi transmis şi cititorului şi i-ar fi obosit- Trebuia sâ-mi aleg pentru început, să extrag adică din ea una mai modestă. După aceea aş fi extras alta, dacă forţa gândirii mele n-ar fi slăbit. Mi se păru firesc să consider că oamenii, deşi erau oameni care gândeau ca şi mine, nu erau conştienţi că, dc mii de ori mai mult ca în trecut, sunt cobai... Sc cred totuşi stăpâni pe destinul lor şi sunt, din această pricină, de o trufie fără limite. Au creierul inflamat. Şi poate ca pentru întâia oară în istoria cantitativă a omenirii, eliberaţi de credinţa în Dumnezeu, de chingile unei morale căreia i se supuneau fiindcă ştiinţa nu sfâşiase încă vălurile divine care le inspirau vina şi teama, ticăloşii se simţeau din ce în ce mai în largul lor şi domnia care li se aşternea înainte, care !i se prepara sub ochii noştri, nu era însorită de nici un fel de ameninţare şi formele de ticăloşie începeau să apară pe pământ drept cele mai fascinante spectacole, expresia dc jubilaţiune a ticăloşiei mai puternică, mai atractivă, mai curajoasă faţă de moarte (eterna tragedie!) decât cea a conştiinţelor pure, tot mai rarefiate şi cărora li se rânjeşte: ei bine, aşa este, recunoaştem, sunteţi puri, aveţi revelaţiile voastre sublime, dar rezistă ele gândului că până la urmă o si muriţi într-un mod tot atât de scandalos ca şi noi şi lespedea mormântului va închide odată cu trupurile voastre şi idealurile care v-au animat şi ideile generoase pentru care aţi luptat? Nu există dincolo un empireu în care să vă regăsiţi. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai există nimic! Adio, tout est fini, dîrkki, dirladada/]n timp ce noi sfidăm moartea, nc batem joc de ea.., Era ticăloşilor, astfel îmi veni în minte titlul
noii mele lucrări. Nu secolul, nici mileniul, ci Era, care putea fi mult mai mult.
Sunt eu oare atât de sceptic, sau poate atât de înspăimântător? mâ întrebai după ce această veche idee ce îmi încolţise în mînte încă din adolescenţă, citindu-1 pe Platou, se cristaliza îmbogăţită de propria mea viaţă. Fiindcă îmi dădeam seama: ar fi însemnat să sperii pe semenii mei cu o astfel de viziune asupra rupturii echilibrului nostru interior care ne ajutase sâ trăim totuşî pe planeta noastră cel puţin un milion de ani. Natura umană fusese studiată cu mult înaintea mea de toţi marii filozofi şi artişti. Se produseseră în ea astfel de mutaţii catastrofale? Ajunsese ea chiar atât de fundamental diferită? Nu, dar ceva grav se produsese totuşi. Omenirea va sombra în urma acestei ere sau va reînvia? Iată întrebarea. Neliniştea trebuia să se insinueze în spiritul cititorului. Totuşi, cei virtuoşi nu aveau chîar nici o şansă să domine, să evite, să scurteze această domnie, această frenetică eră a ticăloşilor? Ba da, trebuiau afirmate vechile valori... Teama de moarte cred că e cu atât mai mare, gândeam, cu cât suntem, de pildă, mai puţin legaţi de viaţă. Se zice contrariu despre bătrâni, care, chipurile, „se desprind41 de ea, sc liniştesc. Nu se liniştesc, dorinţele rămân» cum mi-am dat seama din starea de spirit a bunicului. Nu se desprind. Se desprind ca să vadă ce? Dincolo de viaţă e neantul, nimicul, spun ticăloşii. Ce să contempli? (Se ia drept contemplare nemişcarea bătrânilor.) Adâncimea infinitului mic? Vastitatea infinitului mare? Nici vorbă, bătrânul contemplă tot viaţa, a lui şi a altora, e mândru că a atins o asemenea vârstă şi şi-a trăit bine viaţa, sau e deprimat dacă nu şi-a înţeles-o... Aici e aici! Lumină nu e decât pe pământ» universul e de catran. Spiritul hâjbâie încercând sâ pârrundă negrul cosmos, din care miliardele de stele nu pot alunga întunericul. Cum am putea să nu ne speriem de sfârşitul nostru? Nu ne speriem fiindcă ne naşrem cu bucuria de a fi, iar această bucurie se alimentează din noi înşine şi ne pune în mişcare să ne dovedim că suntem.
1200
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1201
Aţi observat? Cât de înţelepţi devenim în orele când muncim! Moartea nu mai există decât ca o pură idee. Dacă ne-ar prinde cu ciocanul în mână, sau la arat, sau în toiul oricărei alte munci în care ne-am dărui cu toată fiinţa şi am muri înainte ca bucuria dăruirii să se spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atât dc împăcaţi ca într-un somn, care ne-ar doborî irezistibil şi ne-am scufunda euforic, ca şi când am fi drogaţi (şi nu este oare somnul minunatul drog pe care natura i-a dăruit încă de la începuturi fiinţei monocelulare dîn care am devenit apoi conştiinţe?). Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul şi îl apără de groaza morţii. De aceea după o credinţă populară mor greu ticăloşii, adică cei care n-au trăit decât pentru ci, sau au făcut rău altora (Shakespeare le aduce în acele clipe înaintea ochilor fantomele victimelor lor), dar nu numai marii sceleraţi au coşmarul sfârşitului, ci şi egoiştii de toate nuanţele, de la cei care au trăit pe spinarea altora, până la cei care n-au iubit pe nimeni. Cât de apropiată, de familiară e moartea, cât de amestecată e ea printre treburile noastre şi cu cât humor simplu stăm de vorbă cu ea, ca Ivan Turbincă, acest erou care îi trăgea de-atâtea ori clapa. N-o să trăiesc cât lumea si n-o să mor de două ori, se mai spune. E un gând de om, legat de viaţa plină, singura care există şi care continuă şi după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atât de groază să rămână singur în răcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gândul, n-o să mai pot înfuleca şi bea la nesfârşite petreceri, n-o să mai pot să ţes intrigi împotriva altora, n-o să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat dc viaţă, nu „şi-o trăieşte", cum e el ferm încredinţat, căci viaţa înseamnă şi moarte, ori cu moartea el nu e în regulă, deşi o sfidează tot timpul gălăgios şi cinic. Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adânc şi liniştit şi că puţin îi pasă de îndrăsneţile lui fărădelegi comise peste zi. Cine n-are conştiinţă n-are nici turburările ei, N-aş crede! Conştiinţă are orice om» în sensul propriu al ticălosului, zace în întuneric. Ei şi?
Nimeni nu-i garantează ca o mică întâmplare, un fapt neînsemnat, un gând viclean care i se şopteşte la ureche de către un alt ticălos (unul mai mare!) nu i-o va trezi când îi va fi lumea mai dragă. Hm! dar ticălosul se poate şi îndrăgosti şi poate fi şi respins, poate avea un copil care să-i moară, poate cădea la pat şi poate fi strâns fără milă în cleştele implacabil al suferinţei îndelungi cu sfârşit doar în moarte. Ni se poate răspunde ca şi virtuosul poate avea aceeaşi soartă şi dragostea lui poate fi respinsă, şi copilul lui poate muri şi că microbul, virusul, sau cancerul, nu aleg. Dar, dar conştiinţa lui nu va fi surprinsă. Nu va intra în derută câ e respins în dragoste, îşi va iubi copilul şi în moarte (nu va fi disperat că nu l-a iubit în viaţă, că n-a avut grijă de el, că 3-a abandonat mizeriei fizice şi morale). Cât despre propria lui suferinţă în boală şi în ghearele morţii nici atunci nu va fi surprins, căci el îi cunoaşte demult pe aceşti inamici implacabili» în timp ce ticălosul se crede nemuritor şi îl va apuca în acele clipe groaza cea mare. Da, ni se poate răspunde, dar am văzut virnioşi chinuindu-se pe patul morţii şi ticăloşi murind fericiţi în braţele unei femei sau în toiul unui chiolhan... E adevărat, există şi virtuoşi chinuiri şi ticăloşi care jubilează o viaţă întreagă şi mor fără chinuri în câteva secunde. Dar cine îţi garantează că vei avea acest rarisim noroc să fii mereu ferit de chinurile conştiinţei şi să închizi ochii pentru totdeauna strângând în braţe o muiere? Dimpotrivă, infinit mai multe şanse sunt să dai, nepregătit, de belea... Şi pc urmă cine spune că a fi virtuos înseamnă să nu strângi în braţe o muiere şi să nu iei parte la un chiolhan? Da» dar felul cum o face un ticălos are o coloratură aparte-,. El inspiră o veselie de care amintindu-ţî tc apucă întâi o vagă nelinişte, apoi o insupgjjabrt^rea-ţă.^.
II x^>mank\^
Nu e greaţa dc a exista şi nici nu e vorba, cum cred unii» de un cât de mic deficit al forţei noastre vitale. Nu, greaţa
1202
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1203
survine dintr-o pornire cu care suntem dăruiţi de a respinge amestecul în care am fost ispitiţi să intrăm, aşa cum un ficat sănătos aruncă bită în sânge când îi trimiţi, prin stomacul care primeşte orice, o fleică grasa şi râncedă. Pentru că nici măcar nu putem să spunem contemplând o ceata de ticăloşi în toiul unui chef, asemeni poetului în faţa stârvului asaltat de viermi, câ păstram totuşi în noi esenţa divină a solidarităţii noastre descompuse. (Celor care au revelaţia absurdităţii existenţei nu le-ar strica munca dură într-o mină de plumb, sau la un Canal, şi fără posibilitatea de a sc retrage şi mai mult în domeniul absurdului printr-o condamnare absurdă; nu, să rămână liberi şi să descopere foamea şi setea şi bucuria somnului demult pierdute, sau să piară, alternativa firească, deloc lipsită de sens!) Nu, prieteniile se desfac, interesele superioare devin divergente, amintirile comune se colorează în negru, sărutul iubitei devine simbolul trădării, idealurile comune se retrag şi ura acerbă» ura tenace şi totală, însoţită de surorile ei bune» ranchiuna nedomolită si invidia infernală, îşi fee apariţia. Esenţa unei solidarităţi, chîar descompuse» se topeşte, şi gândul eliminărilor reciproce, chiar prin crimă, încolţeşte, şi chiar dacă rar devin fapt împlinit» răcoreşte sufletul devastat. Şi cu toate acestea singurătatea care ne face semne de departe, semne prieteneşti, ale unei tandreţi infinite, nu ne sperie (pe unii îi sperie, fiindcă frumoasa zeiţă nu-ţi promite nimic care nu există în tine însuţi)...
.. .Totuşi, pe lângă impulsul de a începe noua mea carte» simţeam nevoia să mă desrind, şi nu oricum.** Doream eu însumi o petrecere» un chiolhan, o distracţie violentă. Dar cu cine? Cu Ciceo şi cu nevastă-sa? Nici vorbă! Şi atunci îmi amintii de Vintilă şi foştii mei colegi de la deratizare... Da! Vîntilă, cel cu verva lui inepuizabilă, rubicondul care păstra în conştiinţa lui ca un blazon, ca un trofeu, gândul că o frumoasă doamnă din oraşul nostru trecuse, înainte de a se mărita (şi măritişul îl aranjase tot el!) prin garajul său unde se hârjoniseră împreună lăsându-i pe zid urmele tălpilor ei goale. îmi amintii
şi de Bacaloglu, cel care ne ţinea fişe la toţi, cu sugestia că la venirea anglo-americanilor, acele fişe îşi vor spune cuvântul... Alo, atenţie, domnul Calistrat... Da şi pe Calistrat, grasul jovial cu privirea sa porcină şi cu filozofia lui că îi băga în bida mă-si pc toţi care se legau de salariul lui (deşi nimeni nu se lega şi n-avea această intenţie), de Pantelimonescu, »»strelitul" care mă iniţiase în tainele vieţii şobolăneşti.,. Un surâs interior însoţea amintirea petrecerii care urmase în chiar ziua în care fusesem angajat... Erau urmele fascinaţiei*.. Aş fi vrut ca acel chef să se repete... După atâtea abstracţiuni, simţeam nevoia unor înjurături birjăreşti.
Şi într-o zi îi dădui un telefon lui Vintilă şi într-adevăr cheful se repetă, dorinţa mea coincisese cu un eveniment pc care ei tocmai vroiau sâ-1 sărbătorească. Curiozitatea mi se ascuţi. Dupâ atâţia ani grasul Calistrat, care fusese condamnat la un an închisoare fiindcă violase în deplasare o curvâ, îmi apărea acum drept un inocent, Bacaloglu un ranchiunos mai degrabă comic, iar faptul câ îşi lăsase tatăl să cerşească afară în faţa porţii, după ce îi mâncase averea, îmi apărea drept una din acele istorii pe care le poţi auzi într-o anumită lume, ca o parabolă, foarte adesea o invenţie populară menită să apere codul moral de dezordinea de care se simt adesea ispitite unele vlăstare rele din naştere. Istorie veche, maniheistă» fiul cel bun... fiul cel rău... Iar „streinul" Pantelimonescu - un naiv, adept al unei secte ale cărei precepte religioase nu puteau fi decât o frână pentru firea lui complexată (aflasem că citise mult şi desigur că nu-i era uşor sâ învingă în el resentimentul împotriva oamenilor care îl dăduseră afară de la o şcoală primară unde era învăţător şi îl trimiseseră îa închisoare, apoi la deratizare). Aveam sâ aflu mai multe. Vintilă mă pregăti. In drum spre cunoscutul „Bufet44 intrarăm tntr-o bodegă.
„Calistrat, îmi povesti el, care vă amintiţi, dom1 profesor, fusese tehnician înainte de istoria lui din deplasare, făcuse un memoriu şi reuşise sâ redeschidă procesul lui de viol, fiindcă
1204
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1205
nu luase un an, un an făcuse, dar de condamnat îl condamnaseră la sapce Avocatul făcuse recurs, care se respinsese, dar totuşi după un an îi dăduseră drumul. Aşa» fără a î se admite oficial probele» înţelegeţi că condamnarea îi rămăsese acolo la dosar» şi cum sa mai fii primit în meseria ta cu o belea ca asta pe cap? Şapte ani! Câ te-apuci tu să explici că aî fost graţiat, iertat, că nu eşti vinovat, cârnaţi: ce scrie aici? Şapte ani! Ei? Cine stă să te-asculte? Nhmeni, dom' profesor, şi atunci avocatul a făcut recurs extraordinar şi a dovedit cu probe că individa era demult prietenă a clientului lui, adică gagică, şi a câştigat, i s-a anulat ^enrinţa sî a fost reprimit în uzină. Când ati fost primit şi dumneavoastră în uzînâ, a fost reprimit şi ei, cu toate drepturile, ba chiar i s-a plătit din urmă şi ceva din salariu. Ei, să vedeţi cum s-a cuminţit Calistrat, a lăsat-o maî moale cu beţiile, s-a înscris Ia studii fără frecvenţă şi şi-a luat diploma de sub-ingincr, desenator tehnic.'4 „Te pomeneşti» zisei, că şi Bacaloglu a obţinut cine ştie ce succese..„Daaa, făcu Vintilă fără vreo admiraţie, dar cu o sensibilă consideraţie, faţă de prietenul său dc cartier din copilărie. Cc vină avusese el, dom' profesor? Câ i se făcuse în uzină o figură? Figura cu ştecărul pe care i-1 vârâse în fulgarin cine ştie ce besmetic, ca să râdă de el? Nu vă spun că individul a fost cl prins vrând să scoată pe poartă un electromotor? A mărturisit, dom' profesor, şi istoria cu ştecărul, nu ştiu cum, fiindcă sunt specialişti la ancheta care te fac să spui şi ce n-ai făcut, darmite ce-ai făcut. Şi s-a revizuit şi condamnarea lui Bacaloglu!" „Şi ce e el acum?" „Şef, dom1 profesor!" „Marc?" „Ei, nu mare, dar e şef! Ştiţi unde?" „Ei, unde?" „Tot la deratizare, ştiţi, în locul ăluia micu, de la Sfat, care ne trimitea pc noi pc teren... Dar nu vâ spun, dom' profesor, adevăratul motiv pentru care dă Calistrat o masă. A primit Premiul de Stat pentru un strung făcut de el, un colectiv de subîngineri din care făcea şi el parte!" „Nu mai spune!" „Pe cuvânt de onoare!" „O să-mi spui acum că şi Pantelimonescu e director pe undeva, sau
poate chiar profesor universitar, zisei gândindu-mâ că şi eu fusesem promovat şef-contabil, iar Vintilă era el însuşi şeful unui Aprozar, ŞI-o fi luat» te pomeneşti, chiar doctoratul în psihologia şobolanilor. Am avut un prieten care şi-a luat doctoratul în psihologia peştilor. De ce nu şi în a şobolanilor, care sunt mult mai interesanţi decât peştii?"
Mă uitai la cl cu coada ochiului» să văd dacă mai era acelaşi, în stare să sesizeze din zbor o Ironie şi s-o amplifice. Nu chiar! Devenise respectuos pentru alţii, pentru curba pe care o parcurseseră şi fireşte şi pentru cl însuşi. Nu prea mai avea haz! Dacă şi ceilalţi suferiseră aceeaşi transformare aveam să mă plictisesc în mod sigur. „Da, zise, într-adevăr cu multă consideraţie, şi Pantelimonescu a fost reprimit în învăţământ..,1' „Dar nu e şef!" „Nu e, dar e bine, dom* profesor!" răspunse el cu o admiraţie care îmi sugera că strelitul de care râdeam noi, e! e!? învăţător! e un domn, nu un besmetic oarecare!
Era şi el, Vintilă, un asemenea domn, în costumul său bine eroii, care dădea prestanţă mersului său de minge pe două picioare, căci în aceşti ani Vintilă se îngrăşase considerabil, semăna în acest sens cu prietenul meu Ion Micu, parcă nu mai avea în mişcările lui aceeaşi vioiciune de altădată. „Totuşi, zisei, am Impresia că Bacaloglu n-a progresat prea mult, chiar dacă e şef, tot printre şobolani a rămas." Vintilă sc înduioşa. „Hm! făcu, bietul Bacaloglu» săracul Costaichie, a păţit-o cu ncvastă-sa!" „Păi parcă nu era însurat!41 „S-a însurat între timp. A găsit o fată, dom' profesor, dumnezeită şî şi fata îl plăcea, era măritată şi a desmăritat-o bietul Costaichie." „De ce? De ce îi zici bietul?" „O să vedeţi! Până sâ divorţeze, fota..." „De ceîî zîci fată dacă era măritată?" „Pai pentru că nu arăta, dom1 profesor, avea ca aşa o alîură de fetişcană... Ei şi fetişcana ce-şî zice ea: da, îmi las eu bărbatul, asta nu e greu, das ia să văd dacă mă iubeşti tot atât de tare ca şi el, ia să tc pun la probe..."
Şi lui Vintilă deodată îi reveni verva, îşi izbi uluit fruntea cu palma şi se văitâ indignat. „...Ah, cât de prost poate să
1206
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1207
ajungă un bărbat când îi cade aşa, în mod unilateral, cu tronc, după o muieruşcă. Se plimbau aşa pe marginea râului. Zici că mă iubeşti? mormăi cl cu dispreţ, arătând cu capul încolo, spre o albie fictivă de râu. Ei, aruncâ-te în apă! Câ hâr, câ mâr, Bacaloglu nu ştia să înoate, dar îi era ruşine să spună. Nu te-arunci? susură el imitând-o pe fetişcană ca şi când ar fi avut
0 limbă de şarpe şi apoi tăcu posomorât. „Ei, zisei, şi ce-a făcut Costaichie?" „S-a aruncat, dom* profesor, aşa cum era, îmbrăcat şi încălţat, era să se înece. Şi aia se uita la el cum se zbate şi hi-hi-hi, ha-ha-ha, râdea, închipuiţi-vă, dom1 profesor, uita-aşa, ha-hc, cu gura până la urechi. (Tui gura mă-si dacă n-o apucam de picior şi o ţineam cu capul în apă până începea să scoată bolboci!) A, dar n-ajunge!"
Se opri din povestit şi exclamă cu multă milă pentru noi doi» uitându-se la halbele goale dinaintea noastră: „Şi nu mai putem să bem şi noi câte una?14 „Ba da1*, zisei... Apoi: „Noroc, donV profesor!" şi continuă: „Sc face iarnă. Mâ duc, zice fetişcana, să schiez. Nu zice, nu întreabă, mă, bleandă, tu ştii să schiezi? Hai cu mine! Dacă ştii e-n regulă, dacă nu, cumpără-ţi schiuri şi te învăţ eu. Nu! Şi ăsta, nătărău, gelos (dar gelos pe cine?), merg şi eu, zice, Şî pornesc ei spre Tâmpa şi gagica îi dă schiurile să i le ducă în spinare. Ajung ei sus (era într-o duminică), iau masa la cabană şi după-masă începe ea nişte piruete aşa, nişte cristianisme şi el se uită şi stă pe-aproape de ea să-i admire silueta sveltă. Ei, şi dupâ un timp se satură ea de figurile pe care le făcea şi hai să ne întoarcem. Şi a luat-o spre coborâre, pe serpentinele alea, dar nu, zice, cobor un pic şi te-aştept, i-a dat drumul în viteză, adio, Bacaloglu, adio del passatto. Besmeticul însă a luat-o la goană după ea. Cum venea de se încolăceau serpentinele alea, ea îl vede, aşa, de jos în sus,
1 se face milă de el, şi se oprea să-l aştepte. Milă? Să-l aştepte, credeţi? Nici nu apuca âla sâ se apropie, sâ stea şi el puţin şi să-şi tragă sufletul şi gagica întorcea schiurile, se proptea în
beţele alea, i-arăta curul şi hââârşti, valencia! Credeţi că Costaichie a tras vreo concluzie negativă de-aici? A luat-o în continuare la goană după ea şi-aşa s-a repetat figura până jos, zece kilometri. Când au ajuns pe teren neted Bacaloglu gâfâia să-şi dea sufletul, cu limba scoasă de-un cot şi fata zice, alo» nu aşa înţeleg eu sâ-mi arăţi că mă iubeşti, da' cum, zice ăsta. Nu ştiu» zice ea şt aici Vintilă râse domol şi admirativ, de astă dată ca şi când i s-ar fi impus şi lui superioritatea tipeseh Pe urmă l-a răsplătir, dom* profesor. Atâta solicitudine din partea lui, merita şi el un gest frumos. De Revelion ea îi zice: nu pot să fac Revelionul cu tine, sunt încă măritată, dar vom proceda în felul următor: seara, pe la ora zece, cumperi o sticlă de şampanie, ici un taxi şi vii la mine, aproape de casă, eu urc, pornim, destupăm sticla, ciocnim şî o bem pentru un an oou, fericit, când o să ne căsătorim şi o să fiu numai a ta. Aşa au făcut, dom* profesor, şi pe toamnă s-au luar. Numai ca repede Costaichie a descoperit o discrepanţă între spusele ei şi realitate. A avut el vaga bănuială că nu era numai a lui. Certuri, scandal... Dar asta era, câ de prins n-<> prindea. Ai zis, zice, că te dud Ia coafor. Nu te-ai dus! Ba m-am dus, dar lipsea coafeza mea şi atunci... Şi spunea o minciună oarecare, greu de controlat, chiar dacă trebuia sâ acopere o după-amiază întreagă- Trece anul şi vine iar Revelionul. Eram la el, mă invirase. Fix la ora zece, individa îi spune lui Costaichie: dragă, ştii că pantofu-ăla cu toc înalt s-a rupt cuiul chiar după-masă şi l-am rugat pe cismar să Iacă tot posibilul sâ mi-1 dreagă chiar în scara asta- Mă reped sâ-1 iau. Eram lângă Costaichie. Du-te, zice, dar ce drac de cismar ţine el deschisă dughiana în seara de Revelion? Tine, ţine, ciripeşte ea şi o întinde. Cosraichie se posomorâşre. Amuţeşre. Şi pe urmă odară îi cade fisa! Revelion, ora zece, parcă şi lui i se întâmplase la un Revelion o chestie exact la ora zece. Vintilă, zice, hai la cismar, care dracu cismar, întreb, îl ştiu eu, zice, nu e prea departe. Mergem noi la cismar, cârnaţi, cismarul, care
1208
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1209
avea două odăi deasupra dughenei, a dat dîn umeri, începuseră să-i vină şi iui musafiri: doamna n-are nici un pantof la mine, zice, e adevărat că o servesc oricând, dar nu mi-a adus nimic în ultima vreme. Eheee! îl aud pe Costaichie pe drum. Ştiu eu unde e ea acum, într-un taxi, bea şampanie! Si îmi povesteşte tot ce v-am spus eu acum.Şi aşa s-a sfârşit iubirea lor, încheie Vintilă mereu vesel. A dat-o afară din casă chiar atunci, de faţă cu invitaţii, i-a scos rufele, hainele, bulendrele. Gagica, băţoasă, foarte bine, zice, fiindcă poimâine tot aş fi plecat eu! Impotentuie!" „Şi? zisei. Cc-a mai făcut pe urmă dumnezeîta, după al doilea divorţ?" „Păi s-a măritat chiar cu tipul la care ieşise în taxi să bea şampanie, zise Vintilă, un inginer, cam în vârstă, cu păr, aşa, grizonant, dar distins bărbat, foarte serios, i-am întâlnit odată pe stradă şi am stat de vorbă. Au şi-un copil." „Şi Bacaloglu?" „Hm! Bacaloglu, o sâ-1 vedeţi! Nu mai mă însor, Vintilă, zice. A căzut în doaga asta!" „Ce doagă?" „Nu vă spun! râse el, ca şi când mi-ar fi sugerat că ţinea atât de mult la mine, încât nu vroia să mă lipsească de plăcerea dc a descoperi singur ceva extrem de interesant. O să vedeţi!" repetă.
III
„Bufetul" însă nu mai exista, fusese dărâmat şi în locul lui sc construise un hotel, iar la parter un elegant restaurant cu braserie. „Veniţi după mine", zise Vintilă intrând şi trecu printre mese şi mă duse într-o încăpere, un separeu, acolo li se rezervase masa. Sosiseră toţi, lipsea, bineînţeles, ţiganul, ăsta, pesemne, nu progresase deloc.
Erau îmbrăcaţi bine, costume de comandă, stofă englezească, pantofi de 289 lei, craveţi de mătase la gulere bine apre-rate. Erau la ţuici şi nu se aşezaseră încă pe scaune. Mai aşteptau pe cineva? Grasul Calistrat ciugulea din farfurii câte-o măslină, câte-o felie de salam de Sibiu şî arăta atât de mulţumit de sine încât nici nu observă venirea mea şi a lui Vintilă, ca şi când ar
fi uitat că ei mă invitase la masă. Şi mai ales era treaz. îmi plăcu de el, era grav, liniştit, chiar modest, faţă de isprava pentru care luase Premiul de Stat. Mă aşteptasem să-l găsesc deja afumat şi plesnind de veselie. Mă apropiai de el, îl felicitai, dar se făcu sau chiar nu auzi ce-i spusei şi mă lăsă cu mâna întinsă continuând ciuguleala. Gândii că trebuie să mă car imediat, dar interveni Vintilă: „Mă besmeticule» dă mâna cu dom' profesor", şi atunci Caiistrat tresări şi îşi fixă privirea sa porcină asupra mea şi bolborosi: „Dumneata cine eşti?" Ca să-mi dau seama câ nu era nici treaz, cum crezusem, şi nici afumat, ci beat pulbere, dar cum dracu de se ţinea atât de bine pe picioare? „A, zise, dumneata erai? Scuză-mă, n-am memorie vizuală şi sunt atâţia ani de când nu ne-am văzut. * .** în schimb Bacaloglu era mult mai semeţ şi mai infatuat decât pe vremea când se ocupa cu uciderea directă a şobolanilor. Era normal: acum îî ucidea prin interpuşi şi ai fi zis că nu era un simplu şef al ecarisajului la Sfatul Popular, ci al întregului oraş; el era preşedintele! îmi întinse o mână fleşcăită pe care şi-o retrase în chiar secunda când i-o strângeam. Flegmă mare, mă mirai că nu-mi întinse doar un deget, cum se spune că făcea Carol I cu miniştrii săi.
Ca şi în prima zi când ne cunoscusem la deratizare, famenul, palidul Pantelimonescu, strelitul, mă acapara vorbindu-mi ca şi atunci în şoaptă şî uitându-se din când în când într-o parte să vadă dacă nu-1 auzea cineva, deşi nu-mi spunea nimic secret... Se bucura, în mod sincer, zise, câ scăpasem de uzină şi ajunsesem şef-contabil, oricum» până la reintegrarea mea în învăţământ e o soluţie mai bună decât să... Aici îşi acoperi chiar gura cu palma, deşi, uitându-se într-o parte, se convinsese că nud aude nimeni străin şi-mi şopti: „Sunt convins că n-o să aştepţi mult, mâ ghidez după cazul meu, care n-a fost atât de grav ca al dumitale» n-am făcut decât vreo şase luni» dar oricum nu mai speram să fiu reprimit să-i învăţ iar carte pe copii... Mai ales dacă scăpăm de erorile noastre. Eu am fost
1210 MARIN PREDA
sub influenţa unei femei, grozave din roate punctele de vedere şi din pricina ei am făcut şi închisoare şi nici nu m-am putut însura. Dom1 profesor, toace celelalte mi se păreau nişte oiţe stupide, cu glasul lor cristalin care era doar meritul epiglotei, sub cl un vid absolutamente total, des tetes de linotte, cum spun francezii, păsărici vorbăreţe $i zăpăcite. Femeia asta însă avea ceva în cap, o idee universală şi formidabilisima... Pot să v-o spun, sunteţi profesor de filozofie, o s-o înţelegeţi şi o să mă înţelegeţi şi pe mine." în acest timp urmăream contorsiunile gurii lui, care nu ştiu de ce îmi sugera, ca şi în primele clipe când îl cunoscusem, un nedefinit sentiment de repulsie, de murdărie, şi o dorinţă de a mă desprinde de el, cu toate că insul îmi făcea destăinuiri care ar fi trebuit să mă acapareze, ll întrerupsei: „Dar de ce nu nc aşezăm la masă?" Nu auzi.
Mă îndepărtai, luai de pe masă un sandviş cu icre, îl mâneai, dădui peste cap un păhărel de ţuică şi revenii lângă srreîit cu un alt sandviş în mână. „Ei, zisei, care era ideea aceea universală şi formidabilă?" vStrelituI se uită neîncrezător şi în dreapta şi în stânga. Dar deodată renunţă la orice fel de precauţii şi vorbi liber, ca orice om. „DonV profesor, zise de astă dată parcă prea tare, noi luptăm (sublinie acest cuvânt) împotriva unor rele, dar cine ne spune câ relele acelea nu sunt spre binele nostru şi aşa-zisele victorii, în tehnică, în stârpirea gângăniilor, chiar a şobolanilor, a ciorilor şi lupilor şi mai ales in medicină împotriva microbilor şi viruşilor, aşa-zisele vaccinuri, n-o să ne izoleze din ce în ce mai mult de natură şi o să ne periclităm propria noastră natură? Iată, să luăm de pildă vânatul, s-a moleşit nemaiavând lupul pe urma lui, cîne ne spune că n-o sâ ne moleşim şi noi distrugându-ne toţi duşmanii? Ei, cine? Măsurăm noi bine consecinţele acţiunilor noastre?"
Era dar, srrelitul înghiţise şi el câteva ţuici, „Fii mai concret, zisei, revino la ideea universală şi formidabilisima a acelei tipese." „Dom' profesor, v-o spun, orice fiinţă umana dacă
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1211
trebuie să moară, trebuie s-o lăsăm să moară, indiferent că e copil, adolescent sau matur. Salvarea ei încarcă omenirea cu probleme insolubile prin simpla existenţă în pius a unei fiinţe pe care natura a decis s-o înlăture, pentru ca marele furnicar uman sâ nu aibă de suferit. Altfel creşte furnicarul şi atunci chiar natura lui inrrinsecă decide sâ moară altcineva, sau alţii, dar prin mijloace mai abominabile, crime oribile comise de indivizi contra altor indivizi, sau crime comise de stare împotriva altor state! Ce ziceţi?!" „Da, zisei, chiar formidabilisima tipesâ. Bănuiesc că era şefa dumitale!" „Exact!" „Cc meserie avea?" „Tot învăţătoare. Era directoarea scolii. A refiizat vaccinarea copiilor, le-a spus să nu vie în ziua respectivă la şcoală şi atunci ne-a arestat pe amândoi." „Ar fi fost interesant, zisei, dacă i s-ar fi îmbolnăvit propriul ei copil, ce-ar fi făcut..." N-are copii, dar s-a îmbolnăvit ea odată, era să moară, a refuzat orice medicamente... Dar eu vroiam să vă spun ceva despre părăsirea erorilor. Ştiri când mi-am dat seama că ideea asta c complet greşită?" „Ei, când?" „In instanţă! Am avut noroc cu un judecător intel igent care i-a pus ei o întrebare. Pe mine m-a dat peste cap, pe ea nu. Să admitem, pentru demonstraţie, a zis el, că natura sc echilibrează singură după legile ei secrete. Câ noi nu ştim de ce face natura anumite lucruri. Aveţi în faţă un copil sănătos şi frumos şi deodată într-o zi rămâne paralitic. Nu moare, rămâne schilod. Boala se numeşte poliomielită. Putem noi accepta să nu-l vaccinăm? Cui foloseşte un infirm? Care ar fi sensul condamnării lui să nu se poată juca, să nu poată alerga şi el ca alţi copii şi să stea tot timpul în cărucior? Ştiri ce i-a răspuns ea? El ar întruchipa cantitatea de suferinţă pe care oamenii o merită şî de care, cu ajutorul medicilor, fug de ea din ce în ce mai mult... Natura e perfectă şi n-avem noi ce să ne amestecăm când ea decide ceva. Bine, a zis atunci judecătorul, o să vă băgăm la închisoare şi o sâ întruchipaţi personal cantitatea de suferinţă de care oamenii fug. Dacă o
1212
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1213
sa constatăm, după ce vcti fi liberă, că nu vă ajung, o să ne mai vedem şi în orice caz nu veţi mai putea să-î învăţaţi pe copii, un model de prostie cum sunteţi. Poate vâ vindecaţi?! Aveţi dreptul să mâ condamnaţi, a zis ea atunci, dar nu sâ mâ insultaţi. Nu v-am insultat, am spus pe nume motivul pentru care vă condamnăm. în lege are altă denumire, pentru prostie pură legea nu condamnă pe nimeni, dar prostia culpabilă cade sub paragraful cutare care pedepseşte sectele dăunătoare. O variantă a celei din care faceţi parte se ridică împotriva instrucţiunii copiilor, sâ rămână adică analfabeţi, am depistat cazuri de asrfel de părinţi bigoţi care înrerziceau copiilor să se ducă la şcoală. Şi dumneata? mi s-a adresat el mie. Susţii aceleaşi idei ca ale doamnei? Oricum, a râs el ironic, eşti bărbat, poate gândeşti, hm! conform virtuţilor pentru care purtăm noi pantaloni şi căciulă. Ai ci, in sală, s-a râs, formidabil tip judecătorul ăsta, un om dc vârsta mea, se vedea că e de treabă şi ar fi vrut să nu mă condamne prea tare. Ironia lui era afectuoasă. «Dom* judecăror, i-am spus, recunosc că am nutrit şi eu acele idei...» «Acum, acum în prezent, a zis el, ie mai nutreşti» «Nu pot sâ scap de ele dintr-o dară», i-am răspuns şi în sala s-a produs iar veselia mare. judecătorul râdea şi el. «Ei, zice, cât îţi trebuie să renunţi la ele? A? Şase luni e prea mult? Ei, hai, să-ţi dăm şase luni şi dacă în închisoare o să faci o declaraţie că eşti complet restabilit, ţi se va da drumul imediat. Nu poţi s-o faci chiar acum, această declaraţie? Te duci acasă!» N-am putut s-o fac, dacă ea n-ar fi fost de faţă, as fi făcut-o. Dar dacă n-ar fi fosr de faţa, n-aş fi putut sâ-i aud răspunsul la întrebarea cu copilul şi nu mi-aş fi dat seama de ceea ce înseamnă eroare. Cred câ era cam ţicnită şi mă ţâcnisem şi eu trăind cu ea. E curios lucru cum o femeie tc poare zăpăci la cap!" mai spuse strelitul cu o uimire care sugera că nici acum nu era în afara acestei primejdii, adică de a se ţicni dîn nou. Nu neapărat în vechea direcţie, dar în alta, sunt destule idei care circulă libere în aer, aşa cum circulă
microbii şi virusurile. „Şi ce face ea acum?" îl întrebai. „Şi-a terminat condamnarea, e funcţionară la un C.E.C." „Şi tot formidabilisima a rămas?" „Absolutamente, răspunse el, înghiţind o nouă ţuică, dar nu ne mai putem vedea, să nu ne condamne din nou." „Dar tot o iubeşti!" „Da, nu pot s-o uit, sau mai bine spus nu găsesc alta care s-o eclipseze!" Iată deci că ţicneala nu-i trecuse. Sau poate chiar femeia îl vrăjire pentru toată viaţa?...
Ţuicăreala continuase în acest timp şi antreurile dispăruseră din farfurii. Nu înţelegeam însă de ce stăteam mereu în picioare „Ce facem, domne?" zise Bacaloglu iritat şi plictisit, adre-sându-se gazdei, laureatul Calistrat, „Eu zic sâ ne-asezâm la masă, le bag în bida mă-si, nu le mai aştept ji dacă mai îndârgie, când vin, le dăm pe ujă afină", zise Calistrat a cărei voce se alterase în sfârşit şi îmi suna în urechi cum i-o cunoscusem odinioară. Aşa deci! Aşteptau, ceremonîoşi, nişte doamne, desigur nu soţiile lor, altfel ar fi venit împreună, cine avea, bineînţeles, adică doar Vintilă şî laureatul, fiindcă Bacaloglu divorţase şi nu mai vroia să se însoare cum îmi spusese Vintilă, iar Pantelimonescu abia îmi povestise de ce nu putea s-o mai facă.
Ne aşezarăm, Bacaloglu alături de Calistrat, eu în faţa lor, cu Vintilă şi strelitul la dreapta şi la stânga. Dar uşa se deschise şi toţi se ridicară imediat dând scaunele înapoi. Mă răsucii şi văzut patru doamne care intrară cu o expresie comună de veselie şi siguranţă că mai puteau întârzia un ceas şi nimeni din cei de faţă n-ar fi îndrăznir să le facă vreun reproş. Stăpâne pe situaţie, nu numaî aici, ci aşa în general si oriunde. Avui un şoc şi mai rămăsei pe scaun câtva timp, uluit de surpriză, nu erau doamne, ci nişte târâturi, una mai respingătoare decât alta. Nici măcar tinete! Curve în pragul ofilirii şi desfigurării totale, când zbâr-citurile şi vineţeala pleoapelor, rictusul vulgar al gurii, odinioară fragedă, obrazul altădată mat şi fără pori, abia mai puteau fi ascunse sub fardul gros şi rujul sidefiu (nu violenr roşu, nu mai era la modă).
1214
MARTN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1215
Ceremonial... Sărutări de mâini respectuoase (într-adevăr nici un reproş că întârziaserâ mai mult de-o oră, deci nici scuze), scaune rrase, Olimpia, jjj, stai lângă mine, te'n bida mă-ti, eram decis să vă dau pe ujă afară, dar te iubesc şi te iert, doamnă l-aura (Vintilă), faceţi cunoştinţă cu dom1 profesor Petrini, hai zictir, jjj» a vost be vremuri profesor şi atunci dîn greşeală, tajbâ, besmeticule, vezi câ eşti gazdă şi tu l-ai invitat pc dom' profesor, n-a venit cl aici fără invitaţia ta specială, gare invitaţie specială, poa'sâ plece dacă nu-i convine, nu mă indereseazâ, ba aşa mi-ai spus, transmite-i filozofului invitaţia mea specială, mi-e dor de el, dar acum vrei să faci pe grozavul faţă de doamna I>aura, nu ţi-ajunge doamna Olimpia... Măgduţa, stai, domne, lângă mine să mai mi-alungi melan-holia, te-am aşteptat ca pe o amantă, cu toate că eu nu mai cred în femei, sunteţi toate nişte curve, şi ar fi mai bine, domne, sâ declaraţi asta deschis, ar fi mai simplu, am evita mii de suferinţi, dom1 profesor (şoaptă), v-am avertizat, chestia cu doaga» urmăriţi cu atenţie! Claudia, dă-1 în bida mă-si pe zdrelit, ăsta î-a legat diavoliţa chestia şi a devenit imbotent, o Tragedie care ne aştdeaptă şi pe noi, dar jjj, mai dârziu, nu foarte târziu, după chilele pc care le bagi în butoiul tău, strelitul are un suflet sensibil şi eu o să-l salvez de individa aia şi o să mă mărit cu el, o sâ vedeţi... Ce face» domne, chelncru asta, stăm cu farfuriile goale, mie mi-e foame...
Şi gura lui ca un buzunar sc pleoşti în semn de dispreţ, nimic nu era bun» dacă stătea el acolo părăsit şi îi era toarne. Nici urmă din mclanholîa declarată, dar parcă şi apetitul îi era nesincer, fiindcă începu să mestece şi sâ clefăie fără chef când chelnerul ne aduse păstrăvi la grătar, apoi turnedo Rossini...
IV
Cum am mai spus, nu numai somnul raţiunii naşte monştri, ci şi o luciditate prea mare. Stropind din belşug cu vin roşu
acest turnedo care îi plăcuse, sau mai bine zis îl preparase cândva Rossîni, descoperii că nici Olimpia, nici l-aura, nici Claudia şi nici Măgduţa nu erau ceea ce spiritul meu, săturat de aeru! rarefiat şî abstract al preceptelor filozofice în care trăisem cel puţin un an, văzuse în ele, în clipa când intraseră în separeu, adică nişte târfe în pragul decăderii- Întâi afiai, în timpul conversaţiei care nu lâncezi, că Olimpia, care se aşezase lângă gravul Calistrat, era văduva unui cunoscut compozitor dirijor din oraşul nostru, dirijor care fusese prieten de pahar cu tatăl lui Calistrat, un vestit chelner meloman şi amator de artă, avea în casa Iui tablouri (nu puţine) de mari maeştri români ai penelului şi discuri cu interpretări rarisime strânse şi păstrate de decenii din leafa şi bacşişurile lui de chelner şi pe care veneau sâ le asculte chiar şi personalităţi străine ale muzicii, în trecere prin oraşul nostru. îi aducea soţul doamnei Olimpia, acum aci de Faţă $i văduvă veselă. Fusese veselă şi când nu era văduva? Se pare că da. în orice caz de băut începuse să-i placă dinainte şi anume după ce soţul ei se trudise din greu s-o înveţe. Avea oroare de beţiile lui din pricină că mare pane din nopţi şi le petrecea singură. Copii n-aveau şi totuşi într-o zi, exasperată, îi spuse că vrea să divorţeze. Muzicianul căzu pe gânduri. „Bine, îî zise, diseară vii cu mine." Şi o duse la restaurant. Mâncată, el bău cu moderaţie şi pe la unsprezece ei i se făcu somn. „Fănică, îî zise, acum mergem acasă." „Ai văzut, îi spuse şi el, n-am băut nimic!" „Ce vrei să spui?" „Păi acum mergem si noi undeva unde e deschis până la trei si unde sunt amici şi hem şi noi cu ei un pahar." Amici? Era curioasă» desi îi era somn. „Bine", zise resemnată. Da, amicii ăştia aveau un haz nebun, dar pe la orele trei pica de somn. „Fănică, mergem..." Nu, cum să meargă, protestară toţi, acuma se vor deplasa la gară, acolo c deschis până la şapte. „Până la şapte? N-o să stăm până la şapte", zise ea îngrozită. Nuuu! o asigurară ei, nici vorbă, or sâ bea câte o cafea şi gata... Cafea? Da, băură, dar
1216
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1217
abia după aia veniră nişte sticle speciale, pline de păianjeni şi de praf, le păstrase pentru ei un chelner care îl cunoştea pe muzician. „Panică, mi-e somn, hai acasă!" „Nu, stai să vezi şi tu cum e, zise Fânicâ. Crezi că e uşor? Să-ţi dai şi tu seama şi sâ nu te mai gândeşti să divorţezi..." „Bine, nu mai divorţez, dar acum hai acasă, e şapte..." „E şapte? Cum, zise muzicianul, dar acum se deschide peste tot..." Adică tocmai acum să meargă acasă? O luau de la cap...
Povestind, doamna Olimpia era de o veselie tandră şi senină, ai fi zis că soţul ei n-a murit şi va pica şi el aici curând... „Ce-şi poate dori mai mult un zoţ mort? zise Calistrat. O nevastă aşa ga tine! Gred că noaptea vine şi de trage de picior să bei un pahar gu el! Era zimpatic! Ga fost beţiv de prima glasâ, dc Dumnezeu va fi ierdat..." „în timp ce pe tine Dumnezeu n-o sâ te ierte, că eşti beţiv de-a doua clasă", zise doamna Olimpia. „De ce gonzideri?" „Fiindcă treci repede peste treptele cele mai frumoase când bei, ca să ajungi la ultima în care să te complaci." „Şi gare ar fi dreptele alea? Nu gunosc drepre..." „Bârbaru-meu spunea: la prima sticlă te simţi ca un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc. Tu ajungi repede în faza asta, singura care îţi pl ace..." „De bag în bida mă-ti gu bărbatu-tâu gu tot, eu nu I-am văzut niciodată bă dreapta îndâia j'adoua, gă doar de Ia gineam învăţat, dagă nu de la el şi de la tata,.. E drept, îmi ger scuse, tu nu tregi nigiodatâ de dreapta îndâia, eşti un înger şi de-aia de iubesc, un borc ji un înger, jjj..." Şi aici Calistrat părăsi furculiţa şi cuţitul, se dădu pe spare şi râse la noi într-adevăr cu opulenţa unui porc pe care vinul l-ar fi transformat prin miracol în om.,.
Era b ine îmbrăcată văduva muzicianului, călătorea când vroia în străinătate, pomenea des nume de personalităţi din capitală, oameni de cultură, dar şi din sferele responsabile, care îi dădeau toate aprobările să schimbe valută şi sâ plece. Era cam trecută? Nici vorbă. Cum de mi se păruse? Numai în Orient
şi în Extremul Orient femeile erau înlârurate de la treizeci de ani şi bărbatul îşi aducea în casă o floare de lotus de şaisprezece, care sc ofilea şi ea curând şi îi urma o a treia. Dar ce ştie o astfel de floare de lotus faţă de o floare de magnolie, cum arăta la patruzeci de ani văduva muzicianului? Mi-o fi ghicit acest gând, această comparaţie? învăluită printr-o anumită ştiinţă de a fuma într-un nor de rotogoale de fum, se uita la mine cu acel surâs şi acea privire care îţi sugerează că deşi cineva te vede pentru întâia oară, te cunoaşte de mult şi ce bucuroasă ar fi să se afle singură cu tine, la ea acasă sau la tine, cu o cafeluţă alături, lângă o veioză potoliră, care să te facă să n-o vezi că nu mai e, desigur, o fetiţă, dar nici atât de bătrână cum ar face-o o luminăţie a giorno sub care uneori şi tinerii arată ridaţi, şi să depeni cu ea vechi amintiri, dintre cele care sporesc tandreţea sufletului, topesc asperităţile, nasc dorinţa unei intensităţi prezente a clipei, mai încărcată de voluptăţi decât îmbrăţişările tinerilor care nu au un trecut şi nu-i cunosc valoarea.,.
Dar în loc să-i răspund la privire începui să mâ ocup de vecina mea, cea care îşi pusese în gând să-l scape pe strelit de formidabila lui tipesă, din pricina căreia toate femeile păleau în ochii lui. Aici însă eşuai total, se uîră la mine atât de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu-i spunea chiar nimic, îşi făcea iluzia câ ar putea să-i placă), încât mâ apucă un râs disproporţionat în hohotele Iui faţă de lipsa unui motiv aparent... Era o cioară» dar cu un decolteu care lăsa să se vadă nişte sâni cc îţi intrau absolutamente sub nas şi din pricina lor revenii la atac... „Cioară, îi şoptii, cioară dragă, ai nişte sâni minunaţi, ei, de ce te uiţi aşa urât la mine, da, arăţi ca o cioară, nu fiindcă eşti brunetă, că ai fi ţigancă, ci fiindcă mic îmi plac ciorile, cum ciugulesc ele un bob de porumb nedigerat dintr-o baligă, sau păduchii din coama unui cal pe care se aşează. Vezi câr de modeste sunt? Şi mai au şi darul premoniţiei. Când cârâie ele într-un anumit fel, spun ceva, dacă ştii să le asculţi... Fii cioară
1218
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1219
drăguţă şi o să te fac să te simţi porumbiţă... N-ai nici o şansă cu strelitul, poţi să-i arăţi şi un autobuz şi el tot pe tipesa lui o vede... în timp ce tu îmî placi mic, băiat tânăr, de..."
„...Alo, alo, filozofiile, nu de da la fedcle noastre, nu zunt de nazul tău, ai destule fede în mahala dagâ cu nevastă-ta, o distinsă doamnă, n-ai fost bapabil să te împaci... Ce te legi tu de el, mă, besmeticule, ca şi când tu nu te-ai născut tot în mahala... ha, ha... Exizdă ji o mahala aristogratică... Atâda îi spun, să nu se lege de fedele noastre,.. Dar ce» hă» toate sunt ale tale, ha, ha, vezi că... dom* profesor, dom' profesor, ce v-am spus... Atenţie! Am iubit-o ca nimeni pe lume, am spălat-o pe cap, nu era femeie, era un copil şi stătea cu capul aplecat în baie şi i-am luat capul şi am dat cu săpun, i-am frecat părul ei mătăsos şi i-am simţit în palme năsucul, gura care se deschidea sub şuvoiul duşului de mână şî spatele încovoiat cu inelele spinării dulci şi fragede, să-ţi dai viaţa pentru ea... Hî, hî! Hââî.Clipe nemuritoare... Simţeam şi eu ca am pentru ce trăi... Şi într-o zi m-a doborât,.. îmi lăsa bileţele... desene caraghioase cu mine şi ea.., şi dedesubt, iscălit cu scrisul ei lat şi bărbătesc, puteai să pariezi pe orice că nu era al ei, mititica ta ferită... Aşa zicea. Vrea mereu surprize... Azi nu mi-ai făcut nici-o surpriză, mieuna ea.. - Alergam, căutam,.. Ce surprize puteam să-i fee?... Mărgele, gablonţzuri, perle artificiale. -. Mă Costaichie, dar aşa o surpriză bine sculată, să mă scuze doanv nele, îi făceai tu? Du-te, mă, în bida mă-ti, tu crezi gă asta e totul? Scuză-mă, Costaichie, răspunde la întrebare... Sâ mâ ierte doamnele, doamnă Olimpia, nu vă supăraţi, doamna Măgduţa, stimară doamnă 1 aura, he» he, permiteţi-mi, am avut o şedinţă, nu fac vreo aluzie la persoanele de faţă, dar discutam şi noi lipsurile şi scăderile noastre în comerţul de stat şi unul că e bine, altul câ e foarte bine, altul câ c satisfăcător cu lipsuri sî ia cuvântul un tip din prezidiu şi ne mustră, tovarăşi, zice, să nu ne culcăm pe laura,.. Doamnă laura, savuraţi confuzia,
ha» ha, nu vă supăraţi, a auzit şi el... dar nu asta am vrut sâ spun, Costaichie, tu te plângi că n-aveai ce surprize să-i faci... Ţi-am pus o întrebare! Fiî bun şi răspunde la ea! Spune-mi ce mi-ai spus mie... AJde lucruri zânt în fond mai importante degât exberienţa ta de armăzar buduros.,. Ştiţi ce mi-a spus mie, dom1 profesor? L-am întrebat: mâ, o...? Da, zice, dar se desf... repede! Cum repede, mă besmeticule? Repede, zice, imediat... Aoleo, Costaichie» i-am spus, grizonantu-âla cu care te-a schimbat avea el secretele lui, nu-ţi rămâne decât să te faci pederast, altceva nu ţi-a mai rămas... He, he, he... Şşşş! Fiţi atent! Acum o să dea iar în plâns... Da, cu lacrimi, să vedeţi cum o să-i curgă şiroaie, ca la o babă... Nu pot să spun că nu m-a iubit, altfel nu mă chema ea s-o spăl pe cap, mititica mea fetiţă... Dar ar trebui» domne» să ne purtăm cu ele ca în evul mediu, să le punem o ştampilă de foc pe spinare, cu litera T să vadă şi cel care s-ar mai îndrăgosti de ea cine e şi să nu-şi facă iluzii. T sau C, curvă, fiindcă trădătoare poa' să nu spună mare lucru, fiecare credem că 1-a trădat pe altul, dar pe mine nu... Sadică, domne, chiar aşa, în acelaşi fel» de Revelion, într-un taxi» cu o sticlă de şampanie-.. Doamne, dar omul mai trăieşte şi sub o dimensiune metafizică... Ho-paaa! Mă Costaichie, ascultă aici la mine, n-are valoare decât o singură dimensiune. Unde e credinţa, domne, chiar aşa, toate sunt curve? Ce poţi sâ mai faci decât să-ţi iei lumea în cap? Dar unde dracu să te duci, fiindcă oriunde te-ai afla, tot de ele dai... Şi eu sunt un om bun, domne, ia toţi am vrut să fee bine şi am fost primit cu pietre, hî, hî..- hââî... Bâ, imbegilule, nu mai plânge aici ca o oaie gufuritâ, râde filozoful de noi, gare nu ştiu gum a bigat aici, îl invid sâ se care bână nu-mi ies din bepeni... Mă Costaichie, scuză-mă, spui că eşti un om bun şi că ai vrut să faci bine la toţi- Nu te supăra, dar ce bine i-ai făcut tu propriului părinte care te-a adus pe lume şi a muncit pentru tine? ]-ai aruncat o buca' de pâine când hai văzut cerşetor la
1220
MARIN PREDA
CEI- MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1221
poartă Iui şi în loc să te apropii şi tu cu o vorbă bună şi să-i spui tăicuţule, hai în casă, nu mai sta tu aici sâ râdă lumea de noi şi sâ chemi o femeie să-l desbrace şi sâ-1 spele şi să-i faci şi lui o supă grasă şi fierbinte să-şi maî vie în fire, tu i-aî zis, când el a spus, bogdaproste, Costaichie, bogdaproste, i-ai răspuns tu, să fie în c... morţilor! Nu te supăra, cum armonizezi tu fapta asta cu ideea pe care ţi-ai fâcut-o că eşti un om bun? (Fiţi atent, dom1 profesor!) Asta aş vrea să ştiu de la tine şi altceva, pe cuvântul meu dacă mai am să-ţi reproşez ceva...
în clipa aceea, Calistrat, puse mâna pe o felie groasă de pâine şi i-o trimise lui Vintilă drept în obraz. „Poţi să-i reproşezi orice, mârâi el, fără să se mai bâlbâie, cu condiţia sâ-1 dai afară pe filozof pe care nu l-a invitat nimeni.14 Ba da, strigai, tu m-ai invirar, probabil cu intenţia ca pe urmă să mâ jigneşti." Şi în clipa următoare strânsei paharul în mână foarte calm şi i-1 aruncai în cap. Nu-l nimerii, se sparse cu zgomot sec în perete, apucai un altul, care i se făcu ţăndări în frunte şi îi deschise imediat o şuviţă de sânge ca o râmă roşie şi ezitantă, nu ştia încotro s-o ia, spre nas sau spre sprâncene. El nu simţi această gâdilătură, dar simţi agresiunea şi sări în picioare. Rămăsei liniştit la locul meu, aş fi vrut s-o încasez, ca pe urmă să pot să-i mur fălcile» Ceea ce se şi petrecu, mâ pomenii cu o ploaie de pumnî în cap, nişte măciuci moi, care mă năuciră. Săriră toţi şi ne despărţiră, nu înainte să ne apucăm de gulere şi să ni le rupem, cu cravate cu tot. Dar în timp ce eu mă reaşezam gâfâind la masă, individul părea sâ fi uitat cu totul de sine, se vedea că nu maî ştie ce i se întâmplă, atât de beat era. „Ce e asta, draga, zise doamna Olimpia scandalizată fără să se mire, l-ai invitat sau nu l-ai invitat?" „Du-te în bida mă-ti, zise Calistrat cu o seninătate nefirească, toarnă-mi şi mie un bahar de vin." „Da' ce sunt eu, maică-ta?! Toarnâ-ţi singur, iar eu am plecat." „Da, agum îţi blac filozofii, duţ gura mă-tif toarnâ-mi tu un bahar de vin, zdrelitule..." „Domnilor, zisei ridicându-mă,
vă urez în continuare petrecere plăcută, a fost o neînţelegere, n-am fost invitat direct, ci prin Vintilă, lucru pe care nu trebuia sâ-1 accept, o invitaţie nu se primeşte prin intermediari decât între prieteni..."
în clipa aceea cioara mă apucă de mână şi mă trase jos. Avea o mână moale şi fierbinte, care mă convinse mai mult decar protestele celorlalţi... Că stai, domne, zicea Bacaloglu cu dispreţ că făceam tot eu pe şifbnatul, după ce primul aruncasem cu pahare, şterge-te, domne, pe obraz, nu simţi că eşti plin de sânge? „N-are nimic, numai gîne n-are sânge nu-i gurge", zise Calistrat care văzând că nimeni nu vrea să-î toarne în pahar pusese mâna pe-o sticlă şi îşi turnă singur, aparent sigur pe mişcările lui, dar vărsă paharul şi vinul roşu se întinse ca o băltoacă pe faţa albă de masa, „Şi, de ce-ai dat tu, mă Calistrat, cu pâine în mîne? râdea Vintilă. Fiindcă te-am ţinut o vară întreagă cu pâine, pe care nu mi-ai plătit-o nici acuma, când ai luat Premiul de Stat! Vai de premiul tău, v-aţi apucat şi voi acolo, nişte şmecheri, aţi demontat piesă cu piesă un strung nemţesc, 1-aţî desenat, i-aţi adus ici-colo câteva modificări neesenţiale şi după ce l-aţi botezat prototipul M.U.-Universalgenev, cârnaţi, ha, gata, mari inventatori... Să nu negi, fiindcă tu mi-ai spus, ha, ha..." „Aşa se face brogresul, zise Calistrat ameninţând sâ toarne iar în pahar, brima roată dinţată s-a făcut din lemn şi fiegare a copiat pe aldul bană în zilele noastre..."
în sfârşit reuşi sâ umple paharul fără să-l verse. „Bine, mă Calistrat, aşa e cum spui, dar de ce nu recunoşti tu că l-ai invirat pe dom' profesor şi erai treaz când mi-ai spus că ţi-e dor de el, şi te-apuci acuma să-l jigneşti? Asta e purtare la tine, de om civilizat?" „Nu ştiu, nu mă inderesează, dar să nu se lege de fedele noastre." „Eşti cam tralala, aşa ţi s-a năzărit şi prima dată când am băut noi toţi împreună Ia deratizare, că dom' profesor se leagă de salariul tău... Hi, hi! Recunoşti că eşti cam tralala!
1222
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1223
Să-ţi spun de ce: ăsta e un pretext» fiindcă de la început, până să vîe fetele, te-ai purtat urât... Si acum e bine? Dacă rămâi cu o stea în frunte? Fiindcă rănile în frunte nu se vindecă fără urme şi de câte ori o să te bărbiereşti o să-ţi vezi în oglindă semnul de bărbat chipeş cum eşti, o să te înfurii şi o să spargi oglinda, ha, ha..."
începeam să mâ plictisesc,. , Nu petrecerile aranjate sunt cele mai reuşite. Bacaloglu, a cărui ranchiună, prin ridicarea lui la rangul de şef al ecarisajului, se topise» n-avea nici un haz cu desamăgirea Iui în amor şi cu dorinţa care har fi sărat inîma lui bleaga, să ştampilăm femeile cu T sau C. Strelitul» nu ştiu de ce, tăcea» şi băutura îl învineţise parcă, ai fi zis că vinul alunga viaţa din el» în loc s-o biciuie. Iar „fetele" tăcute, foarte atente, stăteau parcă în aşteptarea a ceva. Poate eu îi împiedicam pe toţi sâ intre în Universul secret al grupului lor? Agresiunea mea contra lui Calistrat îi deranjase? Fiindcă el nu făcuse decât să spună cuvinte, care în anumite împrejurări nu mai au nici o importanţă, mai ales dacă omul e beat, în timp cc eu asvârli5cm cu paharul şi „fetele" văzuseră sânge... Era sigur, se speriaseră, fiindcă ridicându-mă de pe scaun şi spunând sec bunâ-seara» nici una nu-mi aruncă vreo privire şi nici Vintilă nu spuse ceva să mă reţină. Mă conduse însă până afară. „Dom' profesor, zise, şi acuma ce faceţi? Vâ duceţi acasă?" „Da, zisei, o iau pe jos şi mă duc acasă. Nu prea m-am distrat." El râse: „Nu-i nimic, lăsaţi..-"
Parcă mi-ar fi promis el o altă distracţie mai grozavă, de care însă nu era sigur ca sâ se angajeze... Pornii prin noaptea răcoroasă de sfârşit de septembrie. De fapt mă distrasem, deşi ciocnirea mea cu Calistrat, lipsită de un fond de conflict real, avea în ea ceva gratuit, vag abstract. Paharul care i se făcuse ţăndări în frunte era însă foarte concret» un ciob i-ar fi putut nimeri într-un ochi şî la gândul că s-ar fî putut sâ rămână individul chior, mă înviorai şi nevoia mea de violenţă şi vulgaritate se potoli.
V
Cum se împacă însă ideea armoniei conştiinţei noastre cu cosmosul, din prima mea carte, cu ideea apariţiei erei ticăloşilor din a doua, în care descriam o mutaţie catastrofică în conştiinţa actuală a omului? Nu se împăcau, dar nu mă neliniştii. îmi spuneam că Gnoza va fi probabil actuală în clipa când dominaţia ticăloşilor va determina o reacţie a partizanilor vechilor valori şî noua religie sugerată de mine, după ce un puternic geniu o va prelua (fiindcă nu eram smintit să cred că şi eu aş fi un astfel de geniu!), sc va răspândi şi va intra în conflict cu partizanii lui Belial (aşa au fost numiţi de un vizionar american cei care au determinat odinioară distrugerea Atlantidei; noul Belial ar urma să-şi facă apariţia, fiindcă terenul este pregătit)...
„Cum al putut, îmi spuse Ciceo uimit după ce termină de citit Eraf să proiectezi o astfel de viziune minuţioasă şi realistă asupra viitorului nostru? Nu e nimic apocaliptic în ceea ce spui tu, ba chiar s-ar putea afirma că e o viziune practică, gospodărească, însă grea de un presentiment care te apasă la urmă ca o piatră de moară. Sâ ştii însă că nu eşti original» cineva mi-a vorbit de o astfel de carte apărută în America hatină, n-am reţinut autorul» dar titlul e Istoria universală a infamiei" „Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în acel timp şi mai mulţi oameni pot gândi acelaşi lucru fără sâ se cunoască. Are prioritate numai cel care le-a dat o mai mare forţă de expresie şî le-a scris într-o limbă de mare circulaţie. Nu m-as mîta să aud într-o zi că nici Gnoza nu e originală. lacunele mele de informaţie, în ceea ce priveşte rezultatul ultimelor cercetări în toate ştiinţele, vor fi decisive pentru destinul acestei cărţi. îmi rămâne orgoliul de a fi scris-o totuşi cel dintâi. Istoria aceasta universală a infamiei ce este, un tratat?"„Nu, cică, sunt nişte povestiri!" Iată, deci, a mea e totuşi altceva, se referă la viitor şi e un tratat,.." „Ce ciudat, zise Ciceo» ai scris o astfel de carte
1224
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1225
neagra şi totuşi nimic nu îmi parc în tine negru". „Nu e nimic ciudat, s-a spus şi despre Sehopenhauer, cu ironic, ca în viaţa lui intimă nu era deloc pesimisr şi că s-a bucurat de ea cât a putut..." „Şi ce vrei să scrii acum?" ^Acelaşi lucru, despre conştiinţă, dar întorcându-mă acum spre infinitul mic acauzal, oceanul primordial al haosului din care se naşte tot ceea ce prinde formă. Lumea subcuantică, pornind de la aceeaşi rezâ: conştiinţa este esenţa universului, nu numai a fiinţei vii, ci şi a lumii fizice, în fond e vorba tot despre misterul omului, despre care s-a scris timp de două mii de ani până s-a ajuns la eşecul actual al filozofici care a îmbrăţişat disperarea şi absurdul. Fizicienii însă sî-au văzut de treabă» ignorând neputinţa filozofilor. Vreau să spun că ne aşteaptă o nouă aventură în căutarea esenţei noastre, deschisă de fizică prin descoperirea tranziţiei cuantice, asa-numitul colaps, fenomen fundamental al întregului univers fizic. Nu e un fenomen bun pentru logica noastră, fiindcă deşi au trecut aproape patruzeci dc ani de când se cunoaşte comportarea stranie a luminii (numai unda ei există, atâta timp cât n-o priveşti, dar îndată cc un aparat de experienţă îî semnalează prezenţa, adică o «priveşte», ea dispare şi cum dăm de corpuscul (cele două entităţi ale luminii, fiind, dupâ cum ştie orice elev, unda şi fotonul, care e o particulă), el nu mai există şi apare iarăşi unda, eveniment misterios şi ilogic, care a fost numit tranziţie cuanrică, sau colaps, pus sub ecuaţie de Schrodinger, după atâta timp deci tot nu se ştie mai mult despre acest fenomen acauzal. Acauzal? Şi totuşi universul mare cauzal, şi călăuzit de legi, se sprijină pe el. Deja de la Aristotel, prin Fizica, aflăm că Anaximandru afirma acelaşi lucru, pe care instrumentele noastre de experienţă l-au descoperit: nici apa si nici un alt element nu stă la baza lucrurilor, ci ceva diferit care e fără margini şi din care nasc, spre a exista, şi cerurile şi toate lumile din ele. Apeiron~u\ ceea ce grecii numeau nelimitatul acauzal în esenţa sa şi spiritual, conştient
si volitiv, reapare după două mii de ani lăsându-ne semne bizare în aparatele noastre de experienţă. De ce dispare fotonul îndată ce dăm de el şi apare unda? Şi apoi reapare fotonul? Ai zice că e o joacă de-a v-aţi ascunselea. Putem noi să evităm să gândim, ieşind dîn fizică (pentru că fizicianul nu poare explica ceea ce aparatele sale nu arată), şi numai astfel mai putem raţiona, că între noi şi evenimentul numit tranziţie cuantică, nu s-a produs o atingere de care arat experimentatorul câr şi fotonul sunt conştienţi? Lumina refuză să se lase „văzută" aşa cum există ea în univers, ca realitate complementară (undă-foton), formând un singur fenomen. Poţi sâ ai un frison! Noi care considerăm că doar viaţa vie poate avea astfel de reacţii, că lucrurile «moarte1* sunt moarte de-a binelea, poţi sâ te uiţi la o piatră cât vrei şi nimic nu se întâmplă între tine şi ea. Chiar nimic? Asta nu vrea cumva sâ spună, adică acest joc de-a v-aţi ascunselea al luminii, că nimic nu se petrece în natură fără ca cineva «să ştie»? Sau mai precis, fără inrervenţia unei conştiinţe? Până acum am considerat lumina drept dulcea undă venită din soare sâ ne încălzească chipurile si să germineze pământul. Şi deodată aflăm... Ţi se pare enorm ceea ce îţi spun?"
Ciceo nu vroia să arate că e aiurit de ceea ce auzea. Părea gânditor. „Chiar s-a demonstrat chestia asta?" zise el cu acea bănuială a omului obişnuit că multe drăcovenii se pot spune, dar nici una nu rezistă gândirii practice şi obişnuite care, ca sâ înţeleagă ceva, porneşte totdeauna de la cauză Ia efect. „Adică cum să crezi, surâse el, câ uitându-te la o piatră, piatra ştie şi ea dc chestia asta? Auzi, dragă, se adresă el nevesti-si care tocmai ne aducea un platou cu sandvişuri, ce zice Petrini, că sandvişurile astea la care ne uităm noi acum şi o sâ le mâncăm ştiu şi ele de noi..." Izbucnirăm toţi trei în râs. Ciceo chiar se aiurise, multă vreme dupâ aceea, deşi schimbasem subiectul, o lumină de stupoare îi stăruia în priviri şi vedeam clar că dacă aş fi continuat pe aceeaşi temă l-ar fi apucat neliniştea...
1226
MARIN PREDA
CEI, MAI lUfin DINTRE PĂMÂNTENI
1227
Curioasă însă, doamna Pop, care îşi cunoştea bine bărbatul, observă, desigur, că soţul ei nu mai gândea cu toată mintea şi reveni: „Ce era cu sandvişurile acelea?" „Să le lăsăm, confirmă el supoziţia mea, altfel nu mai dorm la noapte." „Ba vreau să ştiu, zise ea, n-o fi vorba de bau-bau!" „Chîar bau-bau, dar nu pentru copii, Lavinla, zise Ciceo, e vorba de o nouă dovadă a existenţei lui Dumnezeu, dar demonstrată prin comportarea fără logică a elementelor." „Dumnezeu e ilogic acum? zise doamna I,avinia. Nu mai e bunul părinte care sâ ne bage în rai sau în iad după faptele noastre?"
Soţia lui Ciceo era juristă. Se cunoscuseră ca „adversari",.. Ea apăra interesele unei uzine faţă de un salariat care câştigase în instanţă sâ i se plătească salariul din urmă pe timp de un an cât timp fusese concediat pe nedrept; uzina refuza totuşi să execute hotărârea judecătorească: salariatul i se adresase personal lui, lui Ciceo, care judecase conflictul de muncă, întrebându-1 foarte nedumerit ce valoare are un verdict în justiţie, dacă practic, totuşi, o uzină nu ţine seama de el? Şi atunci se întâlniseră ei doi, Ştefan Pop, judecător» şi Lavinia Mureşianu, şefe serviciului juridic al acelei uzine. „Consideraţi că hotărârea noastră a încălcat legislaţia muncii?" o întrebase el. „Nu tocmai!" răspunsese ea. „Aveţi dubii? Atunci dc ce n-aţi făcut recurs?" „Avem dubii asupra orientării politice a salariatului/ „Plătiţi-i salariul din urmă conform hotărârii noastre şi lăsaţi alte organe săd dea în judecata pentru orientarea lui politică/ „Ar însemna săd băgăm la zdup, lucru pe care nu-1 dorim, răspunsese jurista. F, un vestit maistru oţelar» dar face pe tiranul la cuptorul S.M., nu ţine seama de nimeni, nu formează cadre, păstrează «secretul» numai pentru el şi face «grevă» când nu i se plăteşte cât cere." „Ei, cât cere?'1 „Mult! De patru-cinci ori salariul tarifar/' „Înseamnă că l-aţi mai plătit..-" „Da, în speranţa că ne va forma cadre noi." „Totuşi oţclariî lui au depus favorabil." „Da, dar nu vă întrebaţi de ce
a aşteptat un an de zile până să ne dea în judecată, după ce ham concediat?" „Nur de ce?" „A aşteptat să-l chemăm înapoi, să ne ploconim în faţa Iui, cum se mai întâmplase." „Deci v-aţi mai ploconit?" „N-am avut încotro." „Şi ce s-a întâmplat de nu l-aţi mai rechemat?" „Am cerut Reşiţei sâ ne detaşeze temporar un maistru oţelar şi ne-a trimis unul care nu e chiar «regele oţelului», ca maiestatea-sa Truţan Gheorghe, dar care a acceptat totuşi să-şi desvăluie secretele băieţilor de pe platou şi să ne formeze cadre. E un maistru mai tânăr, căruia nu-i umblă gura toată ziua lâudându-şi vechii patroni şi partidul socialist în frunte cu Tîtel Petrescu, pe care noi, comuniştii, cică» l-am fi curăţat." „Aşa deci! Totuşi nu pentru acest diferend politic l-aţi dat afară." „Şi pentru! Toate la un loc." „Facem disjungerea necesară, dintre conflictul de muncă şi opiniile politice, îi plătiţi salariul din urmă şi în ceea ce priveşte reprimirea lui în uzină faceţi recurs şi invocaţi motivele politice, nu atât de grave încât să facă obiectul unui proces ca atare, dar incompatibile cu o reangajare." „Aşa deci! exclamase tânăra juristă» credeţi că nu ne-am gândit? Dacă invocăm motivele astea, el va fî de faţă şi nu numai câ nu le va nega, ci şi le va susţine ridicând glasul cu vehemenţă. Aşa e el, un astfel de tip! Nu-1 interesează ce s-a schimbat în jurul lui. Oţelul, altceva nu ştie, şi Titel Petrescu! Vă închipuiţi că procurorul nu e pus acolo să facă pe filozoful, să-şi dea seama că bătrânul oţelar e de fapt un om simpatic şi inocent în iluziile Iui social-democrate." „Fir-ar să fie! exclamase şi tânărul judecător. Ce e de făcut? Totuşi, ce vă împiedică să-i plătiţi salariul dîn urmă?" „Nu atât salariul vrea el, fiindcă c un om cu stare, are casa lui, băieţi profesori care câştigă, şi mai ales (aici e buba!) nu ştiu câte iugâre de pământ Ia ţară, multe» pe care le cultivă nevastă-sa; e ameninţat să fie trecui la chiaburi dacă se află câ nu mai e oţelar. Am vorbit cu el! Ar renunţa la salariul din urmă dacă l-am reprimi." „Reprimiţi-1!" „Nu vrea directorul! Nu mai are
1228 MARIN PREDA
încredere în el, 1-ani mai reprimit, cum v-am spus, de câteva ori! Are dreptate, bătrânul nu-şî mai poate schimba mentalitatea, am avea numai necazuri cu el şi până la urmă iot aici am ajunge." „Bine, colega, dar atunci de ce v-aţi prezentat atât de nepregătiţi la proces?" Aici tânăra juristă tăcuse un timp, apoi exclamase: „Nu vâ amintiţi? Martorii noştri au trecut de partea lui şi erau aceiaşi băieţi care veneau la direcţie şt se plângeau câ maistrul Truţan nu-i învaţă şi pe ei nimic, îi înjură de mamă şi le trage mereu şuturi.,," „Cât e de bătrân?" „Cincizeci de ani! Arată mai bătrân, din pricina mâncării şi a băuturii, e un fel de John Falstaff, dar pe care nu I-a văzut nimeni râzând..." „Aţi văzut piesa? Cum e, domnişoară, mă refer Ia interpreţi, bineînţeles!" „încă n-am văzut-o, dar am recitit-o. Asa fac totdeauna înaintea unui spectacol cu piese mari, nu pot urmări debitul actorilor, care au tendinţa să înghită pe nerăsuflate textul, ca să-şi pună jocul lor în valoare şi nu sensurile adânci ale piesei. Mă si enervez când îi văd cum nu gândesc deloc la ceea ce le iese din gură şi atunci recitesc piesa dinainte, mai ales când e vorba de Shakespeare..." „Şî mai aveţi curiozitatea deznodământului?" „Bineînţeles! Mâ încântă mereu surpriza replicilor şi poezia care curge din ele... Dar dacă actorii sunt chiar proşti, sau rău distribuiţi în roluri, mi se întâmplă să şî ies din sală. Se spune însă că spectacolul ăsta ar fî chîar bun." „Domnişoară, îmi permiteţi să vă invit eu la acest spectacol?"
Domnişoara acceptase şi după un an se căsătoreau. Băuserâ ta nuntă vin trimis de „regele oţelului", din pivniţele lui de la ţară,. - Până la urmă fusese reprimit la cuptoarele S.M., dar fără prerogativele de altădată şi mai ales după ce judecătorul îl avertizase câ un nou conflict cu uzina, justiţia nu-l va mai soluţiona în favoarea lui.
îmî povestiseră toare acestea cu mult mai multe amănunte şi cu acea undă secretă de emoţie în glas cu care învăluiţii adesea tot ceea ce s-a întâmplat cu noi când am întâlnit fiinţa iubită. Ceea ce mi se părea însă incredibil mie, care eşuasem cu atâtea
CEI, MAT IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1229
fiinţe iubite, era faptul că eroii acestei reuşite erau aci de faţa şi nici un gest, nici o umbră în priviri, nici o pândă a unui gând neexprimat nu sugerau câ peste această poveste în care un judecător şi o juristă se îndrăgostiseră unul de altul, cu chipurile aplecate într-un dosar (care conţinea o semnificativă existenţă întârziată într-o lume la care nu se putea adapta), nu trecuse nici o furtună, nici un nor negru care să le zgâlţâie sau sâ le întunece senina lor iubire (deşi ceva trecuse, când el îşi dăduse demisia ca judecător şi începuse să practice avocatura: s-ar fi putut să n-o practice, să fie adică respins de barou şi el ştiuse că o astfel de primejdie fusese reală). îi pândisem ani în şir în timpul vizitelor mele: era cu putinţă, îmi spuneam, să nu se ascundă în spatele acestei armonii U bourdonmnent sourd du disordre fatal care zace în otice fiinţă umană, aşa cum descoperisem eu întâi la Nineta Romulus, apoi la Căprioara, dupâ aceea la Petrică, şi total, din plin, copleşitor, la Matilda? Până şi mama fusese silită, ca să-şi recapete liniştea, să rupă în floarea vârstei, fără să se despartă, cu tatăl meu. (O chinuia gândul că omul de care ea se îndrăgostise o mângâia şi o săruta dc faţă cu ca pe sora ei mai mică şi nimic n-o putea face să creadă câ se mulţumiseră amândoi doar cu aceste sărutări a căror vinovăţie era rău mascată de rudenie; şi pe ea o sărutase astfel, cu aceeaşi privire aprinsă, cu aceeaşi jubilaţiune oarbă a instinctului triumfător; nu acceptase sâ i se turbure pentru toată viaţa sufletul! mai bine nu! mai bine fâră el, decât să pună stăpânire pc clipele ci viermele scârbos al geloziei... de ce nu putuse redeveni senină acceptându-1 aşa cum era? pentru că presimţise ce era în ea, murmurul, rumoarea din adâncuri a desordînet, o auzise în acele clipe de trădare şi, desigur, se speriase...)
Nimic însă nu răzbătea în afară din viaţa acestui cuplu, în afară de o continuă plenitudine în înţelegere. Desigur, flacăra nu era spectaculoasă, dar Ie lumina, cum am spus, dîn plin, micul lor destin. Era frumoasă Lavinia? La început mi se păruse că nu, dar nîci o femeie nu e în mod absolut frumoasă sau urâtă
1230
MARIN PREDA
CEL MAI 1UBCT DINTRE PĂMÂNTENI
1231
până n-o cunoşti. Căprioara nu fusese frumoasă când o întâlnisem? Când mă părăsise însă descopeream cât e de urâtă. Există, cum ştim de fapt foarte bine toţi» frumuseţi ascunse. Dar si urâţenii la fel dc bine ascunse, aparenţele, cum se zice cu îndreptăţire, sunt înşelătoare. O pură anatomie nu ne poate spune mare lucru, deşi prima noastră reacţie se produce comitând o dublă eroare» datorită iluziilor pe care le investim brusc într-un chip zis frumos, şi repulsiei la fel de instantanee întâlnind un chip urât. Dar cine poate nega câ un chip poate fi frumos pentru câ e urât? Şi altul urât tocmai fiindcă e atât de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pildă, o urâtă găseşte un superb bărbat şi una frumoasă uimeşte pc toată lumea acceptând unul şi bătrân şi idiot si beţiv şi infidel. Frumuseţea şi urâţenia fizică se metamorfozează şi se retrage în faţa unor realităţi sufleteşti care spectatorului îi scapă. J^avinia» după ce am cunoscut-o mai bine, era deosebit de frumoasă. N-o pot descrie, o brunetă gravă şi liniştită, fără vreun cusur fizic, cu o expresie izbitoare de căldură umană şi devotament care îţi spunea din prima clipă» dar fără emfaza bigotă a unor soţii, ci cu prietenie; sunt dăruită bărbatului şi copiilor mei; dacă vrei să ţii la noi toţi împreună, te vom Iubi şi noi. Ceea ce se şi întâmplase. Casa lor, orele de sâmbătă seara pe care le petreceam împreună erau pentru mine, cum am mai notat aici, locul de refiigiu, oaza în care reveneam să mă odihnesc şi să uit de nisipul deşertului vieţii mefe afective. Asta nu însemna că nu încercam să-i turbur, cum făcusem acum relatându-i lui Ciceo strania comportare a luminii în aparatele de experienţă, fără sâ fiu însă iniţiat, ca un fizician, în acest fenomen. Speculaţiile îmi aparţineau.
VI
„Da, l^vinia, zisei» Dumnezeu e ilogic şi acauzal. S-a spus asta timp de două miî de ani (avem dovezi destule» de pildă,
aşa-zisa lui dreptate, sau flagrantele lui nedreptăţi; Abraham căruia îi cere sâ-şi jertfească fiul ca să-i dovedească credinţa e o istorie naivă, de adormit popoarele, în realitate n-a venit nici un înger care sâ oprească mâna fanaticului, copilul a fost înjunghiat şi nu numai odată în timpul erei noastre şî fără ca această jertfă să folosească cuîva), dar 1-am si interogat adesea şi aceia dintre noi, care se credeau cuprinşi de starea de graţie, ne-au răspuns totdeauna câ nu putem, cu mintea noastră, să pătrundem ceea ce e de nepătruns. Dar acum am început să dăm de urmele lui şi ce credeţi că a făcut când i-am forţat câteva secrete? A fost silit (ăsta e cuvântul!) să se arate. Cum? Să-ţi povestesc, I.avinia..." Şi reluai speculaţia fantezistă despre jocul de-a v-ari ascunselea al luminii. Copiii ascultau şi eî curioşi acest basm modern din care nu se întruchipa însă nimic care să-i fascineze, că lumina ba apărea» ba dispărea, nici o minune, asta puteau face şi ei cu o lanternă... I^avinra, ca şi soţul ei, arăta incredulă, dar nu anxioasă. La urma urmei, părea ea sâ spună, totul poate fi adevărat, dar întru cât ne-ar schimba chestia asta destinul? Tot vom muri! Şî atunci? „Vă amintiţi vâlva pe care a produs-o descoperirea radiurnului? reluai eu. A fost după aceea studiat şi ce s-a aflat în legătură cu radioactivitatea sa intensă? întâi că atomii săi se desintegreazâ într-o manieră foarte ciudată, deşi nucleele sunt absolut identice, unele explodează, altele nu. Conform cărei determinări? Am putea fi tentaţi să emitem ipoteza că între cele două nuclee ar exista o deosebire pe care noi n-o observăm, dar alre cercetări au silit pe fizicieni să admită ipoteza indetermînării, manifestată şi în alte fenomene, cum ar fi cel al tranziţiei cuantice. Dar nu asta e atât de frapant în comportarea radiurnului radioactiv. I s-a descoperit periodicitatea desintegrării, care, după cum o să vedeţi, ne dă de gândit. Avem în faţă o astfel de pietricică radioactivă să zicem de două grame. S-a calculat atât de exact timpul desintegrării ei încât s-a înscris cifra 1590 de ani» când
1232
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1233
din două grame mai rămâne unul, pietricica se reduce adică la jumătate. După alţi 1590 de ani, se reduce iar la jumătate. Şi aşa mai departe, după fiecate perioadă, din jumătatea care a mai rămas, se reduce jumătate. Da, dar asta e mereu, până la sfârşitul lumii. Rămâne totdeauna o jumătate care se reduce la jumătate, timp de mii de miliarde de ani înapoi spre haosul infinitului mic. Cercetaţi, cercetaţi» parcă ne-ar spune «cineva» cu ironie» că o să vă lămuriţi buştean." „Adică acest «cineva» cine ar fi?" zise Lavinia. „Hm! Cineva care «ştie»." „Mă îndoiesc, zise Ciceo deodată decis să nu accepte inacceptabilul. De «ştiut» nu ştim decât noi- Astea sunt fenomene din mecanica universului» care oricât de misterioase ar fi» tot fenomene mecanice rămân. Universul n-a dat până acum ceva mai bun decât omul. Restul e un joc orb al energiei» cauzal sau acauzal, din care» e adevărat, am teşit noi. Cum am ieşit» e interesant de aflat, recunosc, dar parcă--." Şi tăcu. „Dar parcă, ridică el glasul, tot mai mare chef am să beau un pahar de vin decât să-mi sparg capul cu... apeironul!"
Şi îl si bău, cu sete, acel pahar, demonstrativ. Copiii, care ştiu când tatăl are humor, râdeau." „Aşadar, Ciceo, zisei, nu vrei să mergi mai departe." „Nu!" răspunse el cu aedaşr glas prin ale cărui modulaţiuni copiii discerneau ceva nespus de vesel, încăpăţânare infantilă, asemănătoare cu a lor, furie instinctivă împotriva agresiunii acestui apehon. „Nu, repetă el, fiindcă şi asa, în ceea ce mă priveşte, sunt furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit când credeam câ e fără limite, decât acum când ştiu că e doar o pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o dipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat? Că suntem prizonieri într-un ocean de gaze. Parcă mă şi sufoc când mâ gândesc, în timp ce înainte mintea îmi zbura fără hotar şi cerul era lăcaşul minunilor." „Eşti un om de tip medieval» zisei,
refuzi să accepţi că pământul se mişcă-" nDaT ştiu, Galilei, epur si rnuove, până la urmă o să-mi spui, Petrini, că vreau sâ ne retragem prin păduri, sâ bem lapte de iapă şi sa ne radem cu o bucată de coasă. Vreau doar să spun un lucru simplu, câ aflând că cerul care mi-a încântat copilăria nu mai e acelaşi, nici eu n-am mai rămas acelaşi, în timp ce bunica stătea şi se uita la el ceasuri întregi în şezlongul ei, fericită. Iar eu gândesc, chiar când e albastru ca peruzeaua: e frumos, dar dincolo de el c un întuneric de smoală. Iadul!" „De ce, zisei, e firmamentul. Orion, o catedrală de lumină, Calea Lactee,..11 „Da, galaxiile, nişte melci, despre care ni se spune acum că fug unele de altele cu mare viteză... încotro dracu fug? Cică universul e în expansiune." „Ai vrea să fie fix?" „Bineînţeles! Adică să fie în mişcare fixă, cum e soarele şi planetele. Asta mai merge! Sau cum sunt norii, care se mişcă, dar nu dispar, nu sunt în «expansiune». Cred că savanţii ăştia s-au ţicnit la cap. Am auzit de unul care a vrut să pună Totul într-o ecuaţie. Să arate că un măr din care tai felii e cât pământul. Un polonez! Până la urmă a înnebunit! Ăştia totdeauna au vrut să arate că sunt mai grozavi decât alţii, au format o dictă în care orice deputat putea avea drept de vero asupra majorităţii. Şi atunci inamicul a găsir un trădător care a zis veto şi le-a invadat ţara." „Da, zise Lavinia, lui nu-i plac chestiile astea! într-o zi am găsit ta Consignaţia un binoclu mare de câmp, nu vroiam să-l cumpăr, dar m-am uitat prin el şi l-am luat. îţi aducea o casă de la un kilometru chiar sub nas, vedeai prin fereastră ce fac oamenii în ea ca şi când ai fi fost cu ci în odaie. Şi într-o seară m-am uitat cu el la lună şi ham strigat: Ştefane, vino să vezi luna de-aproape, e extraordinar. Dar eh nu vreau să văd luna de-aproape. Dar de ce? Aşa! Las-o acolo unde e... să stea acolo unde-o ştiu eu! Si n-a vrut, dar copiii mureau de curiozitate.. .u „Da, zisei, a spus adineauri ceva foarte adevărat, că omul nu mai c aceiaşi după ce descoperă ceva. Asta într-adevăr ne poate nelinişti: daca
1234
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1235
nu mai e acelaşi, e în bine sau în rău? înainte omul era mai mult un aventurier în căutarea fericirii, astăzi a devenit un aventurier în spirit, vrea neapărat să afle, cu mijloacele ştiinţei şi nu prin pură speculaţie filozofică, cine e, ca să poată şri ce-o să devină. Dar deja această aventură ne costă, - o insecuritate mai mare, pe care nimic n-o compensează, fiindcă marile puteri au pus mâna pe acele descoperiri ale savanţilor, cti ajutorul cărora îsi pot nimici adversarul în câteva minute. Cu această perspectivă, e clar că nu mai puiem contempla, fermecaţi, Orionul. Dar nu maî putem da înapoi, e prea târziu! Unii spun asta cu exaltare: nimeni nu rnai poate da înapoi roata istoriei, incluzând în asta şi progresul ştiinţelor, o binefacere! Da, dar şi o nelinişte mai mare. Cum o sâ ieşim din această aventură fără precedent, chiar în ipoteza că omenirea va şti să înlăture ameninţarea bombei cu hidrogen? Vreau să spun, în afara pasiunii de a cerceta, ce ne mai place să facem? Fiindcă tocmai ascultam astăzi la radio un fel de prelegere, pe care individul o ţinea cu aerul cel mai firesc din lume că spune ceva util şi raţional: cum să ne organizăm timpul liber! Fără să-şi dea seama că farmecul timpului liber tocmai în asta constă, să nu-l organizezi, fiindcă din clipa aceea a încetat să mai fie liber. Timp liber înseamnă să faci ce vrei, adică să dai curs în voie oricărei tentaţii, fără sentimentul de culpabilitate că în felul acesta îl pierzi, acel timp. Sigur că în timpul tău liber poţi organiza, să zicem, o excursie, dar numai dacă ai chef. Ai zice că nici nu merită să iei în seamă asemenea prostie, dar sunr şi oameni care dupâ orele de muncă nu simt bucuria disponibilităţii, ci un fel de vid, cu atracţie spre ceea ce «organizează» alţii, aranjamente, întâlniri undeva, şi tocmai lor li se adresa individul de la radio, în loc să-i lase în pace să descopere singuri ceea ce i-ar încânta să facă. Ideea din subtext era, desigur, grijulie, nu cumva omul fără timp liber organizat să facă vreo prostie, să agate vreo fată pe stradă, să se îmbete sau să facă scandal. Aici e temerea: perfecta
organizare a vierii omului de mâine, cu diminuarea puterii imaginative, şi dispariţia artelor. De pe acum muzica simfonica a părăsit armonia şi excelează în disarmonie, producând asupra ascultătorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasă depistată de medici drept nocivă, iar pictura a căzut în decorativ, Chagall, Picasso, Chirico, Dali sunt ultimii mari pictori, iar sculptura s-a abstractizat şi ea, în căutarea «esenţelor». Desigur, esenţa formelor poate ispiti, dar în practică ele se confundă, un cap de femeie reprezentat printr-un ou ne duce cu gândul şi la un ou, reprezentat printr-o femeie. N-ar fi râu dacă am gândi: femeia e un ou, dar o găină e mai degrabă un ou decât o femeie şi încă acest arbitrar al esenţelor ne-ar deranja cel mai puţin dacă n-am gândi: prostia asta poate s-o facă şi un copil! - ceea ce a şi dus la admiraţia mâzgăliturilor copiilor şi a artei primitive-" „Ba să spun drept, mie îmi place arta primitivă, zise Lavinia. Mă amuză, dimpotrivă, are multă imaginaţie." „Drept să-ţi spun, zisei, nu ştiu ce sâ-ţi răspund, dar dacă mă pui la ambiţie îţi fac şi eu, din lemn, un vrăjitor african dc care poţi să te şi speri», nu numai să te amuzi. Dar dacă mă pui chiar să imit, cu modelul alături, un Moise, de Michelangelo, îţi declar câ nu pot oricât rn-as strădui, după cum nici o frază mozartiană, în timp cc o simfonie modernă m-ar ispiti, fiindcă sunetele ei nu exprimă nici un mister, adică, nici o coerenţă..„Poate câ n-o sesizăm noi?! zise Lavinia. Pe primăvară eram la Bucureşti într-o sâmbăta şi ne-a invitat o cunoştinţă la un concert în care se cânta pentru întâia oară la noi ceva de Enescu." „Dixtuorul", zise Ciceo. „Da, ceva cu suflători, dar parcă nu erau nici flaute, nici clarinete, un fel de beţe. Dar nu erau nici fluiere, fiindcă se sufla în ele dintr-o parte- Dirija Silvestru Ti-ti, tî, fî, fî, fî, su-şu-sum, fi, fi, fi, n-am înţeles nimic, da1 nu numai eu, nici n-a durar câteva minute şi totul s-a terminat. Sala, gheaţă! Nici un fel de aplauze, o tăcere neobişnuită la noi, unde se aplaudă atât de uşor. N-aveai
1236
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1237
ce sâ înţelegi, fiindcă îndată ce suflătorii ai fi zis că voiau să închege o melodie, cum spui tu, cât de cât coerentă, dirijorul o reteza brusc şi iar o luau de la cap cu şi-su-su şi fi-fi-fi! Şi arunci se întoarce Silvestri spre sală, era la Ateneu, şi zice: domnilor, e o piesă grea, deosebit de bogată şi dificilă, permiteţi-mi s-o mai cântăm o dată. Şi a cânrat-o! Acelaşi lucru, oricât ai fi fost de atent şi tor nu puteai să distingi vreo temă melodică. S-a aplaudat ici-colo, în pauză, puţină jenă printre melomani. Văd câ vine spre noi cunoştinţa care ne invitase, era cu nevasta, aveau locuri în altă parte. «Ei, zice el asudat, roşu la faţă. V-a plăcut? » «Nu», zic eu, „Nu v-a plăcut, sau n-aţi înţeles?» «Am înţeles perfect, zice Ştefan, dar nu ne-a plăcut!» «Da?! spune cunoştinţa noastră. Mie şi-acum îmi bate inima!» Şi îşi făcea vânt cu batista, atât de turburat era. Aşa că vezi!" Javinia, am o bănuială, zisei surâzând. Nu cumva cunoştinţa voastră era compozitor?" „Nu ştiu, era compozitor, Ştefane?" „Da, zise Ciceo, un tânăr compozitor." „E normal! zisei. între ei, compozitori, pictori şi chiar romancieri, se înţeleg perfect. Nu mai fac artă pentru marele public, ci numai pentru ei înşişi/ „Totuşi Enescu e mare, zise 1 avinia, şi nu numai în Rapsodii. Şi poare că într-o zi o să ne placă şi Dixtuorui " „Nu zic câ şi mie îmi place Pasărea de foc a lui Stravinski, dar n-aş lua-o cu mine într-o insulă, pe un disc, dintre cele zece la care m-ar constrânge ipoteza unui exil'4, răspunsei-
>Apropos> zise Ciceo, ai mai fost pe la Bucureşti? Şi fiindcă nu răspunsei îndată, copii, zise, gata, la culcare." Nu întârziată să se ridice decât arât cât să arate că nu se supun ei numai la un singur îndemn. Trebuia să vie un al doilea, apoi o ameninţare, apoi întârziatul în sărutări care trebuiau să fie atât de tandre şî insistente încât Cîceo, dar mai ales lavinia, sâ-şi iasă uşor din pepeni: haîde, dragă, ajunge odată, şi le smulgea braţele strâns încolăcite de gâtul ei şi le ardea una la fund, chiar scoasă de-a binclea din sărite. Fetiţa şi băiatul o ştergeau chicotind...
VII
Erau excedaţi dc dragostea copiilor în timp ce eu trebuia să îndur în fiecare seară arsura unui gând care mă făcea să-mi imaginez până Ia halucinaţie o scenă ale cărei detalii îmi alungau somnul şi îmi făceau sufletul prizonier fără scăpare: Silvia mea stătea la masă cu un străin şi rrebuia sâ vadă apoi cum e dusă la culcare şi mama et se retrăgea în dormitor cu acel străin. Astfel, singurică, fetiţa mea trebuia să adoarmă de fiecare dată cu o nedumerire în sufletul ei inocent: unde e tata? Şi mama, ce face ea acolo cu omul ăla şi nu doarme cu mine? Cum se apăra ea de această nedumerire? Putea ea apoi, în timpul zilei, sâ mai fie veselă şi încrezătoare? Mai putea ea surâde? Tandreţea ei spontană mai putea ţâşni? Şi să se adreseze cui? Tatăl nu era aproape şi venea s-o vadă doar duminica, iar pe mama trebuia s-o vadă cum îi servea acelui om ceaiul, dimineaţa, cum se gătea apoi să plece de-acasă şi pleca împreună cu el cu maşina, pentru ca Ia întoarcere sâ-i pună supă în farfurie, să stea de vorbă cu el, nu mai terminau de vorbit! „Da, îmi mărturisea ea, ei vorbesc, ci nu mai termină, ci cu atâta vorbă?" şi alteori seara să se gărească „se găteşte mama, se uită tn oglindă, ci nu mai termină, ci, ci cu atâta gătit14 şi s-o lase singură, sâ se ducă la „o recepţie" „Des?" „Nu prea des, ta-taaa, dar^„Dar ce?" Nu mai ştia ce vrusese sâ spună cu acel dar.., „Dar mama re iubeşte, se poartă frumos cu tine!" „Da, dar.. / „Ei, ce mai e?" „Se ceartă cu Mircea..." Va să zică aşa îi spunea ea acelui Mircea, pe nume! Adevărat, cum i-ar fi putut spune: tată în nici un caz, domnul nu, dar nici nenea! „Ei şi? Se întâmplă să se mai şi certe lumea..." „Da, ta-taaa, dar, ci nu mai termină cu atâta certat..." „Chiar?" Nu răspundea. Era clar, nu se certau des, nu se duceau des la recepţii, dar atunci când se certau şi se duceau Ia recepţii erau împreună şi pe ea o uitau.
în acele ore, bune sau rele, mama nu mai era a ei, Şi nu mai era a ei nici când o duceau la culcare şi ei doi rămâneau singuri.
1238
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1239
„Tata sc gândeşte la tine tot timpul» îi spuneam» şi când o să tc faci mai mare o să poţi veni la mine şi sâ stăm tot timpul împreună." Atât, nu riscam să-i spun să vie de pe acum, s-ar fi putut să n-o mai văd niciodată» căci timpul când ea ar fi ajuns la vârsta să opteze era incomensurabil, şi ruptă de mine atâţia ani s-ar fi înstrăinat de mine şi opţiunea ar fi fost cu totul nesigură. „Să nu-i spui mamei ce vorbim noi! E un secret al nostru. Vom fi numai noi doi, tata nu se mai însoară." „Ta-taaa, dar de ce nu vii şi tu mai des?" „Eu stau departe, mi-e greu să viu." „Păi ia trenul!" „Iau eu trenul, dar am serviri şi nu pot lipsi decât duminica."
Ne plimbam prin oraş, ca mai înainte, dar un alt oraş, cu mari bulevarde şi cu o nesfârşită mulţime de oameni pe străzi. Trecuse mult timp până să mă liniştesc, până să-mi dau seama câ nu mai era nimic dc făcut, sufletul Silviei era deja scindat, tata rămăsese el ta-taaa, dar cu mama se întâmplase ceva, n-o iubea numai pe ea, ci şi pe Mircea, care şi el se purta frumos cu ea, dar... Ascundea multe acest dăry însă am înţeles câ mica ei fiinţă se apăra bine, era veselă» mânca şi dormea bine şi încetul cu încetul se blindase împotriva a ceea ce ia început o nedumerise, că nu mai putea să sc încreadă în întregime în dragostea mamei, se îndepărta de ea, încolţeau în inima ei singurătatea şi independenţa, sentimente premature, dar nu apăsătoare, ba chiar îi plăceau, începuse să fie obraznică şi încăpăţânată, îşi retrăgea şi ea afecţiunea pentru mama exact în măsura în care şi mama şi-o retrăgea pentru a i-o dărui lui Mircea, exasperând-o pe Matiida» iar acel minus din viaţa ei zilnică, tata, n-o făcea să sufere» dimpotrivă, ai fi zis că îi părea bine, iar împrejurarea câ erau trei care se ocupau de ca, îi sporea sentimentul de independenţă şi libertate. Totul era în faza inocenţei. Dar ce-o să se întâmple mai târziu? Şi iar mi se strângea inima: daca în sufletul acestui copil, silit să afle de timpuriu prea multe» nu va apărea ceva dur împotriva
oamenilor, cinismul, ironia necruţătoare, neîncrederea în fidelitate şi răceala în iubire?! Şi mă strădui! multă vreme s-o vorbesc de bine pe mama ei, s-o asigur că numai pe ea o iubeşte, că şi Mircea e un om bun. „Ci, ci tata, Mircea are doi băieţi mari, ci sunt studenţi în Anglia... Ci dacă şi eu o sâ învăţ bine, ci mă trimite şi pe mine în Anglia!" „l-auzi! Mai e până atunci. Până atunci ori moare măgarul» ori piere samarul-" „Ci nu înţeleg!" „Ci mi-e greu să-ţi explic!" Vrusescm să-i spun că până atunci ori nu va mai fi în situaţia s-o poată trimite şi pe ea în Anglia, ori se va despărţi mama ei de el şî-o să fim iarăşi împreună.
Gândisem câtva timp acest 1 ucru, fără să mă bizui la început pc vreo certitudine, în afara faptului că surprinsesem adesea o nostalgie pe chipul Matildei- Odată despărţiţi, ura ei împotriva mea se stinsese şi urmase o tăcere asemeni unei vetre în câmp care a devenit deodată cenuşă şi asupra căreia s-au lăsat, misterioase» dar nu moarte, marile tăceri ale haosului, lumea străină de efemerele noastre patimi, cerul înstelat, noaptea vie cu adierile ei de vânt foşnind prin ierburi, în mijlocul cărora numai omul poate fî împăcat, gândind: sâ uiţi totul, să nu uiţi nimic, şî să nu-ţi pese. El singur poate purta în suflet pacea» conflictul, nepăsarea, liniştea, sbârlirea» pieirea, dispariţia cu obrazul lipit de mama lui, pământul, pe suprafaţa căruia strângând în mâini bulgării, poate muri rânjind cu sfidare sau cu dragoste care să-l facă din ticălos, frare al tuturor extincţiilor. Matiida sc pomenise silită să se gândească singură (adică fără mine) Ia ceea ce făcuse. Chiar la prima mea vizită, după şase luni (fiindcă îmi era insuportabil gândul să-i mai văd vreodată chipul), o găsisem vesela şi cu privîrî care se fixau asupra mea ca odinioară, tără să se sinchisească de bărbatul ei care era de faţă, ca într-un joc ce reedita parcă în mod straniu situaţia în care ne aflam noi doi când ea era măritată cu Petrică.
Până ce într-o zi îmi dădui seama că nu mă iluzionam. Mâ primi ca altădată în orele ei de mare expansiune a sufletului şi
1240
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PAMÂNTKW 1241
chiar reedita într-un anume fel scena dc pe vârful dealului cu Petrică, Desigur, soţul ei nu se urcă în vreun copac, ci îsi păstră o impenetrabilă şi calmă figură. „Tu ai luat masa undeva?" mâ întrebă. „Nu", zisei, deşi mâncasem. „Nici noi, Mircea abia a venit'1 (de unde venise? Era duminică, a, da, ştabii ăştia sunt adesea chemaţi nu numai duminica, cî şi la miezul nopţii!). Mă invită deci la masă şi acceptai.
Silvia însă avu o comportare neliniştitoare, în timpul mesei începu să se joace cu lingura în supă, să se fâţâîe pe scaun, să f; clefăie interminabil carnea în gură şi să arate o surzenie totală l faţă de ameninţările mamei. Surprinsă, scoasă din sărite, până j Ja urma, Matilda o plesni, dar Silvia nu se turbură câtuşi de f puţin, vărsă paharul cu apă pe masă şi expresia de impertinenţa de pe chipul ei nu se şterse. „Ce e cu fota asta? exclamă Matilda ] uluită, e din zî în zi mai obraznică, Victor, ia urecheaz-o ru niţel, o fi crezând că dacă eşti tu cu ca, o sâ-i ieî apărarea." | „Silvia, zisei, ce e prostia asta? Ai şase ani, nu mai ai patru, eşti |j fată mare!" Şi o luai în braţe de pe scaun şi o pusei pe genunchi, dar corpul ei era ţeapăn, expresia de înstrăinare, nu-şi mai lipi \ cu tandreţe capul de obrazul meu. Da, copilul nu mai era cu ! totul inocent, era clar că simţise nefirescul invitaţiei maică-si şi nu-şi putuse exprima prin cuvinte desacordul; îl exprimase însă în felul ei. „Bine atunci, eu am plecat, zisei, dacă nu-ţi place să stai cu mine la masă." Nu era un reproş, şi nici nu-i spusesem aceste cuvinte ca să-i sugerez vreo mâhnire din parte-mi, scontând un regret din partea ei, încă de la această vârstă apar în noi stări psihice foarte coerente şi de marc inerţie, nu pot fi i deplasate nici prin vorbe, nici prin ameninţări şi nici prin pedepse- Mâhnire însă simţeam şi într-adcvâr trebuia sâ plec dacă nu vroiam sâ-i fac ei şî mai mare rău. Avea dreptate, locul | meu nu era acolo, micul ei suflet nu accepta amestecul, ca şi j când, cunoscând-o bine pe maică-sa cu antenele instinctului, \
ar fi intuit eroarea în care ne-ar fi atras pc toţi într-un joc în care ea refuza sâ intre.
„Mergi cu mine la plimbare?" o întrebai ridicând u-mă. Dădu din cap scurt cu privirea imobilă: nu! Nici nu trebuia s-o întreb, era clar câ nu putea atunci să mă ierte pentru că acceptasem sâ iau masa cu maică-sa şi cu Mircea. „Victor, zise Matilda, merg eu Ia plimbare, am să-ţi spun ceva!" Silvia se însenină când auzi şi deodată îmi surâse: „Pa, tata, ci când mai vii?" O luai iar în hraţe, o sărutai, spusei bună ziua Jui Mircea şi o aşteptai apoi pe Marilda în stradă.
Ştiam că n-avea nimic să-mi spună şi dacă avea nu acum îmi va spune, vroia doar să-şi dea seama pentru început dacă mai puteam comunica. Nu greşeam, ne plimbarăm vreo doua orc şi într-adevăr nu-mi destăinui nimic. Schimbaserăm însă mii de cuvinte, aproape în şoaptă, cuvinte incolore, ca nişte etichete pc sticle goale, care nu se mai ciocneau între ele, nu mai scoteau scântei ca altădată, ci ne picurau doar o mare linişte în inimă, o mare destindere şi o vagă» o nedefinita şi lipsită de temei speranţă. Dacă o mai iubesc. Desigur, îi spusei. Ca şi la început. Da, şi ea simţea acelaşi lucru. Se mira cum de-am ajuns noi aici. „O fi vreun blestem", zisei. „Şi eu m-am gândit, zise. Sâ-ţi spun un secret: nu-l iubesc pe Mircea." „Ştiu că nu-l iubeşti!" „Dar mâ iubeşte el ca un nebun!" „Da, ştiu că te iubeşte ca un nebun!" „Lucru pc care nu l-am simţit la rine decât la început." „Nu l-ai simţit nici la început, ţî s-a părut." nNu-nu! Altfel nu-l lăsam pe Petrică," „Da, ai greşit câ l-ai lăsat! Mi-ai spus-o de atâtea ori." „Nu, vroiam un copil şî am avut bănuiala că Petrică, cu boala lui, nu putea să mi-1 dea." „Mai bine, putea ieşi un copil cu ereditate încărcară." „Nu, m-am interesat, boala asta nu e ereditară." „Parcă poate cineva să ştie cu precizie totală ce e ereditar şi cc nu e! Deci am dreptate, m-ai iubit cu premeditare, ca sâ faci un copil." MŞi eu! Te-am iubit, dar n-a lipsit şi premeditarea." „Nu, nu m-ai iubit deloc şi asta
1242
marin preda
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1243
s-a văzut îndată ce ne-am căsătorit." toSă-ţi spun un secret!" „încă unul?" „Da, eu nu pot să iubesc!" „Ştiu că nu poţi să iubeşti. Dar îţi ieşi din fire când celălalt încetează şi el să te mai iubească.'1 „Da, îmi ies din fire, nu pot să trăiesc ferâ sâ fiu iubită!" „Mare descoperire! Cine poate trăi fără să fie iubit?*1 n Tu» de pildă, n-ai nevoie şi tu ştii asta şi am început sâ te urăsc când am descoperit acest lucru/ „Da, fiindcă am rămas la părerea că rolul femeii c să iubească şi să întreţină flacăra iubirii» de-aia i-a dar natura frumuseţe şi farmec." „Şi al bărbatului? El ce rol are?* „S-o ocrotească! De-aia e înzestrat cu forţă şi echilibru," „Da, vezi, nu ne-am înţeles!" „Nu există înţelegere!" „Nu?" „Nu!" „Atunci ce există?" „Există iubire, acolo unde ea se naşte» exista şi înţelegere. Sunt legate. Desigur, nu lua asta în sens absolut, nu totdeauna unde există iubire există şi înţelegere- Spun doar câ e greu de conceput câ doi oameni care nu se iubesc se pot înţelege, Tolstoi se întreba: ce-i ţine pe oameni în viaţă? Răspunsul cred că e al lui, nu al mai: iubirea. Asta în mod absolut şi nu neapărat doar în sens creştinesc şi nu exclusiv între sexe. Pori, de pildă, iubi omenirea, sau natura, sau doar copiii, sau animalele, fiindcă fără iubirea de ceva am redeveni fiare. Sau şi mai rău, am ajunge să ne iubim doar pe noi înşine, devenind monştri. Nu e adevărat câ tu nu poţi iubi, fiindcă altfel n-ai mai da naştere la iubire în altuL Ar însemna că te iubeşti mulr pe tine, lucru respingător, care nu poate atrage decât tot pe un ins respingător. Ori nici primul tău bărbat, nici Petrică, nici eu şi nici acest Mircea nu suntem nişte inşi respingători." „Tori ceilalţi da, nu sunt, dar tu eşti." „Da, se poate ca tu să nu fi văzut în mine decât ceea ce am respingător. Toţi avem în noi ceva care stârneşte repulsia, dar nu uita câ şi virtutea (vorbesc dc cea adevărata) poate fi respingătoare pentru un ticălos." „Deci eu sunt o ticăloasă!" „Da, cam eşti!" „Şi totuşi mi-ai spus câ mă iubeşti încă! Iubeşti o ticăloasă?" „Iubeşti un ins respingător?" „Da, cu speranţa sâ-1 schimb!"
„Nu s-ar zice că ai avut vreodată în suflet speranţa! Sau mai bine zi ai vrut să mâ schimbi prin distrugere, prin anihilare!" „Ha-haJ AJ văzut tu destul în tine un om a cărui trufie nemăsurată pretindea să i se ridice în fiecare zi câte o statuie," „V-ati emancipat şi iată cc iese din voi!" „Da, nu inai vrem să va gâdilăm la tălpi." „Călătorie sprâncenată spre ţinta voastră» visul uitat al matriarhatului. Oamenii de ştiinţa au descoperit câ sunteţi mai vitale decât noi şi o luaţi în serios. Vitale, da, dar nu în spirit, unde produceri numai dezordine." „Şi voi nu produceţi. Războaiele le facem noi!" „Războaiele le (ace Dumnezeu şi se clocesc şi în ura dintre bărbat şi femeie."
Matiida cască îndelung şi cu mare voioşie. „Mă dor picioarele, zise, hai sâ intrăm undeva şi sâ bem o cafea, continuăm acolo!-,, Orice aş fi crezut, zise ea apoi după ce intrarăm într-un mic bar şi ne aşezarăm, că poţi să ajungi, afară dc contabil." „N-am ajuns, zisei, fiindcă n-o sâ rămân contabil jtaq'a la fin de mes jours." wTot mai speri?" „Nu sprr, sunt sigur!" „Dacă ai accepta ca Mircea să se ocupe de cazul tău, ar fi atât de simplu şi n-ai mai sta în acest post nîci măcar o săptămână. Situaţia nu mai e aceeaşi ca acum cinci ani!" „Hai sictir!" .Asta e o prostie! între oameni civilizaţi lucrurile astea se aranjează. Oricât am vrea noi si credem că suntem despărţiţi, în realitate nu suntem şi nu putem fi total despărţiţi. Chiar dacă n-ar exista Silvia, Fosta soţie îşi ajută fostul soţ, fostul soţ o ajută şi el pe ea, actualul sftţ îl ajuta şi el pe fostul soţ... E normal! Iubesc amândoi aceeaşi femeie... {Mi-ai spus câ mă iubeşti ca la început!) Dar când mai există şi un copil?!" „Aha, de-aia m-aî invitat tu la masă! Formăm aceeaşi familie?" „Nu fi prost! Vreau să spun că avem interese comune! Nu ţi-ar plăcea ca Silvia să ştie că tatăl ei e profesor universitar?" „Ba da, dar Silvia va afla şi cui datorez eu această favoare, lucru care mi se pare scabros! Prefer să ştie că voi fi iar universitar prin propriile mele sforţări!" „Dar Silvia nu va şti niciodată!" „întâi câ va şti, fiindcă îti ghicesc gândul: pace şi armonie între noi trei, lucru imposibil, fiindcă nu se
1244
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1245
poate uita că acest ştab mi-a luat copilul, în timp ce ştia că el mai avea doi. Şi pe urmă chiar dacă Silvia nu va şti că Mircea m-a ajutat, o ştiu eu, şi asta îmi face scârbă! Mai bine şi-ar fî făcut altă dată datoria şi nu m-ar fi lăsat să fiu condamnat. M-a lăsat! Şi în timp ce eu eram Ia ocnă» pregătea terenul sâ-mi ia copilul." „Nu el ţi l-a luat, ci eu!" „Şi asta crezi că se poate uita?" „Am si repar această greşeală cum o să pot, o să ţi-o trimit pe Silvia în vacanţe de câte ori o să vrei, şi când o să se facă mare nu va mai fi problema că fetiţa ţi-a fost luată. Pe urmă tu o să te căsătoreşti şi o să aî copiii tăi, esti în plină tinereţe, n-o să-mi spui că o să te resemnezi şî n-o să-ţi refaci viaţa!"
Aşadar, asta era explicaţia stării ei de spirit, totuşi vrusese într-adevăr să-mi spună ceva ieşind cu mine la plimbare. Ce nu mergea?! Ce primejdie simţise câ o ameninţă? Nu era o enigmă, Silvia se îndepărta de ea, fie că îşi descoperea tatăl, deşi se spune că asta vine mai târziu, fie că o făcea de pc acum să plătească, ghicindu-i în mod obscur vinovăţia de a fi adus între noi un străin. Deci nici întrebările dată o mai iubesc nu fuseseră atât de goale. O ispitii: „Consider viaţa refăcută, nu mă interesează să mai trăiesc de-aici înainte cu o femeie în aceeaşi casă!"
Dar cu ea? Acest lucru nu-l afirmai. Îşi aprinse o ţigare şi gândii că mâinile îi tremurau, dar nu un tremur perceptibil, mai degrabă o anume disarmonie în mişcările degetelor. Ce bizar, credeam că m-am despărţit de ea definitiv şi iată că a fost suficient ca Matilda să se apropie iar de mine, chiar în acest fel care nu mă îndreptăţea cu nimic să-mi fac iluzii, ca să uit tot ceea ce îmi făcuse şî să-i sugerez, prin declaraţia mea, că voi trăi singur, că oricând se poate întoarce. Chiar doream această întoarcere? Desigur, însă în condiţii ideale: să revină la starea ei de dinaintea căsătoriei noastre, lucru care nu mi se părea imposibil» atât de încredinţat eram că mă iubise cu adevărat, în cei doi ani, că eu rămăsesem acelaşi şi câ schimbarea ei ulterioară era inexplicabilă, străină de ea, nefirească» asemeni unei maladii misterioase de care» după divorţul nostru, se vindecase.
„Bine, îmi spuse, o să trăieşti singur în casă, deşi eu nu cred, fiindcă nu te-ai desprins dc tot de mine şi nu poţi iubi pe cineva cu rămăşiţele alteia în suflet, dar ce te împiedica sâ accepţi propunerea mea? Crezi că e un rău maî mare sâ te laş! ajutat, decât sâ aduni cifre şi să faci bilanţuri contabile opt ore pe zi, tu care arzi de dorinţa de a avea iarăşi în faţă studenţi, şi să le vorbeşti despre ceea ce te pasionează? 1 asă vanitatea deoparte, fă o separaţie între trecut si viitor şi raţionează: de fapt cine m-a dat pc m'me afară dîn Universitare? în ulrima instanţă factorul politic, reprezentat printr-un anume Mircea, care din laşitate, aşa şi pe dincolo, poţi să spui cum vrei, a închis ochii când trebuia sâ-i deschidă... Repet, eşti îndreptăţit sâ-1 judecî cum vrei, fiindcă oricum ai dreptate!.,. Ei bine, acum, acelaşi om vrea să-şi îndrepte greşeala, atât cât se poate, fiindcă anii de puşcărie nu mai poate nimeni să ţi-i dea înapoi, înţelegi? Nu te ajută, îndreaptă o greşeală." ,A' vorbit tu cu el?" „Nu, zise Matilda hotărâtă, dar sunt sigură că poare şi vrea s-o facă." „Deci, zisei, să-i ofer eu lui şi tîe o mai liniştită conştiinţă." „Nu fi naiv, crezi câ arât el cât şi alţii se perpelesc în somn fiindcă ar avea ceva pe conştiinţă? Politica abstractizează faptele şi le înlănţuie de la cauză la efect, asta s-a întâmplat pentru că altceva s-a întâmplat mai înainte şi o să se mai întâmple cât timp oamenii vor trăi pe pămânn toţi suntem vinovaţi, nimeni nu e vinovat. Până va apărea acea societate ideală în care fiecare vom plăti prompt pentru erorile noastre, o să mai curgă apă pe Dunăre, acum nici măcar dacă moare unul nu e oportun să-i răscolim erorile, fiindcă asta ar duce la descoperirea alror erori şi asta la altele!... Ajungem departe! Şi cine ar garanta că nu se vor produce astfel reacţii imprevizibile, care ar stârni nenorociri şî mai mari, pe o scară chiar catastrofală." »Aşa gândeşte el?" „Da, aşa gândeşte. Şi tu reacţionezi ca si când n-am rrâi tnrr-o lume dată (nu cea mai bună, acum, dintre lumi, totuşi dată, cu realităţile şi legile ei brutale), tu gândeşti mereu
1246 MARIN PREDA
câ există chiar acum posibilitatea unei lumi ideale şi îi judeci pe oameni după această viziune a Ta utopică." „Da, aşa este, aşa reacţionez, dar instinctiv şi nu raţional, fiindcă aşa simte fiinţa mea că poate exista în armonie cu ea însăşi. Raţional ai, adică acest Mircea, are dreptate, fiindcă altfel ar trebui să nu mai fie ceea cc este, asta e soarta lui, pe care şi-a asumat-o şi chiar dacă, să zicem, ar fi judecat şi condamnat, el n-ar recunoaşte ca a trăit în eroare. Nu erau erorile lui! Sau aceste erori s-au născut din altele, mai mari, consecinţe ale determinărilor politice, geografice şi istorice, cu rădăcini extinse şi adânci şi foarte îndepărtate. Iar aspiraţia lui, a acestui Mircea, este să ne însuşim şi noi ca indivizi ceea ce şi-a însuşit el şi alţii ca exponenţi» Da, se face, poporul e înţelegător în totalitatea lui, el are o filozofie pe care o exprimă şi cel mai umil individ anonim: asta e situaţia! Filozofia acceptării prin înţelegere. Chiar îl auzi pe câte unul: ce era să fac, dragă, asta e situaţia! Aşa gândesc şi cu raţional. Şi totuşi nu înţeleg, adicâ nu pot să-mi asum greşelile altuia, deşi le înţeleg, sau mai bine zis mi le explic. Mi-ar fi uşor s-o fac, dar instinctiv mă dau înapoi, fiindcă ar însemna, prin înţelegerea mea, să-mi dau girul pentru noi erori. Cine îmi garantează, ce forţă, ce mecanism social constituit şi eficace, câ o<latâ ce îmi dau girul (odată! într-o situaţie grea, excepţională) nu vom tace apoi noi abuzuri de puterea şi situaţia în care suntem puşi chiar şî fără situaţii unice, dificile, datei Nu-mi garantează nimeni, fiindcă legea nu e încă zeiţă, în această inevitabilă şi dureroasă perioadă de tranziţie. Singură ai spus că nu e oportun sâ judecăm chiar toate erorile. O să-mi răspunzi că asta nu e ceva nou în lume, dc acord, sunt tot atât de filozof ca şi acest Mircea, dar eu îmi asum alt destin şi nu pot fi (nu din virtute, ci din neputinţă) complicele lui sau al oricărui altuia!" „Ce să zic, exclamă Matiida cu ironie, i-ai pedepsit de hai omorât!" „Da, ştiu, Petrică m-a învăţat ceva pe vremuri în ale profeţiei, nu va trece mult şi victime şî călăi se vor întâlni la acelaşi
CEÎ. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1247
banchet, vor ciocni unii cu alţii paharul, vor perrece şi sc vor strânge reciproc de umeri cu emoţia sinceră în suflet că suntem toţi oameni şi erorile, de fapt, nu sunt ale noastre, sau sunt ale tuturor, M-aş alătura şi eu, sincer vorbesc, la petrecerea aceasta a uitării generale, dacă, hm! Mi-e greu să-ţi spun, o să mă mai gândesc şi dacă vă interesează (adică pe tine şi pe Mircea) o să vâ spun..„Deci nu vrei!" zise Matiida. .Acum în nici un caz!" „De ce? Lasă teoriile si spune aşa, omeneşte, ce te împiedică!" „A, da! exclamai şi eu parcă aducându-mi aminte de ceva ca şi când as fi fost de acord că până atunci mă ţinusem de teorii, străine dc fapt de adevăratul motiv al reacţiei mele. în primul rând» continuai, pentru câ lucrez, şi lucrez bine, al doilea, sunt informat ce sc predă acum la Universitate în materie de filozofie nu mă interesează. Am spus acum fiindcă sunt convins că lucrurile sc vor schimba. Atunci as putea chiar să accept ca domnul Mircea sâ îndrepte ceva din eroarea pc care n-a putut să n-o comită faţă de mine! Vezi ce înţelegâror sunt! Nu sunt absurd!" Şi izbucnii în râs!
Mă credeam, ca altădată, soţul ei, puteam râde şi jubila stăpân, aşa-zteând, pe situaţie. Reacţia ei însă fii de o brutalitate totală şi absolută. Atunci, pe loc, nu zise nimic, urmă o tăcere îngheţată si străină, ne ridicarăm de la masă şi ne despărţirăm. Aparent goală de sens, sau dătătoare de linişte, pace adâncă intre două inîmî înstrăinate, dar care s-au iubit odată» discuţia mă lăsă cu un sentiment turbure că eram ameninţat fără scăpare. Această întâlnire fusese de mult pregătită, mi se propusese ceva şt eu respinsesem orgolios această propunere. Acum mi se păreau ridicole replicile mele, ca şi întrebările ei dacă o mai iubeam.
Dădui în cele din urmă din umeri. Dar duminica următoare găsii uşa închisă. Ieşi doar, întru târziu, servitoarea, care îmi spusese că nu e nimeni acasă, au plecat undeva într-o excursie. Şi câteva duminici primii acelaşi răspuns. înţelesei:
1248
MARIN PRHDA
CFL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1249
n-aveam s-o mai pot vedea pe Silvia. încercai zadarnic careva luni, cel puţin s-o prind la telefon. Cine e acolo? auzeam glasul când al Matildei, când al acelui Mircea, când al servitoarei. Matilda şi soţul ei îmi închideau telefonul fără un cuvânt, iar servitoarea avea placa ei: nu sunt acasă, sunt plecaţi. încercai nu duminica, ci în zilele lucrătoare, şi anume dimineaţa, când ştiam că ci sunr chiar plecaţi. Dar servitoarea dădea din cap repetând aceeaşi placă. Dar fetiţa? Unde e fetiţa? Şi ea era plecată. Unde? Nu ştia.
VIII
„Tot n-ai reuşit s-o vezi? zise lavinia dupâ ce râmaserăm singuri. La urma urmei de ce nu accepţi să te ajute şi să te întorci Ia Universitate? Gândeşte-te la copil, zău aşa, ce poţi să foci? Asta e situaţia!14 „Şi mie mî s-a întâmplat de multe ori în viaţă, zisei, să întâlnesc oameni care erau la un pas de izbăvire şi mi se părea de neînţeles de ce nu tac pasul acela, îmi vine în minte o comparaţie sau mai degrabă o întrebare: resorturile adânci ale fiinţei noastre pot fi ele întoarse la infinit? învârtim pe-ale ceasului până ce simţim câ apare o rezisrenţă. Atunci ne oprim. Prima mea bătaie zdravănă am primit-o când am întors ceasul lui tata până am obţinut o mişcare infinită; da, dar ceasul a mai mers doar câteva ore şi pe urmă s-a oprit. Astfel fac şi unii oameni (sau li se face!), nu simt, nu-şi dau seama de clipa când apare în ei o rezistenţă: forţează, mai au apoi un timp oarecare iluzia că trăiesc, mănâncă, dorm, chiar râd, dar de fapt sunt morţi. N-aş putea sâ spun cu certitudine că chiar aş muri sufleteşte dacă aş accepta sâ-i fac pe plac Matildei şi acestui Mircea, căruia i se pare că a întemeiat o dinastie şi n-ar vrea să figureze în arborele ei genealogic numele unui oarecare individ, contabil de meserie, fost soţ al alteţei-sale Matilda şi tată bun al principesei Silvia. Adică cum? Ai divorţat-o pe alteţa-sa Matilda de un contabil? Chiar aşa? A fost măritată şi a făcut
copil cu un contabil de la Oraca? Hm! Hm! Hm! Nu e bine! A, profesor universitar?! Da! Uitând câ atunci când faptul era posibil, când am ieşit afară şi eu am cerut acest lucru, m-a dat afară din birou. Nu spun deci că s-ar putea întâmpla ca resorturile mele adânci să fie ameninţare acceptând să colaborez cu aceşti snobi bizari care au şi început să se creadă eterni, dar spun că rezistenţa pe care o simt e reală şi profundă. De ce să risc eu s-o forţez? O să-mi spuneţi că nu sunt concesiv, ca nu poate fi vorba de ceva grav. Şi eu m-am gândit şi am fost la un moment dat gata să le trimit o scrisoare. Da, dar când m-am aşezar la masă s-o scriu, m-a apucat furia. Ştii, hârtia pe care trebuie sa-ţi aşrerni gândurile... în fine, problema nici măcar nu mai are un caracter acut, fiindcă am reuşit duminica trecută s-o văd pe Silvia şi să stau de vorbă cu ea vreo jumătate de ceas. „Ei, tresări Ciceo. îmi pare bine! Cum ai reuşit?"
Şi turnă vin în pahare, cu adevărat bucuros ca putusem în sfârşit să-mi văd copilul. MDe acest Mircea nu mă mir, nu e copilul lui, continuă el, deşi e de mirare ca un om în toată firea să se preteze la un astfel de joc (Ciceo avea aerul că n-a reţinut ideea mea cu snobismul acestui şef), dar Matilda, cum poate ea să-şi pună problema că Silvia s-ar simţi înjosită dacă ar spune Ia şcoală că tatăl ei este contabil? Parcă aşa ne-ai povestit că ţi-ar fi spus!" „Nu, nu ea direct, zisei, servitoarea mi-a relatat din ce-a tras ea cu urechea." „Aha, data trecută n-ai precizat... Ia hai să bem, Lavinia..." „Da", zise Lavinia, şi se duse să ne pregătească un nou rând de cafele.
„Snobismul acesta e real? vreau să spun e răspândit? şi nu ţi se pare neverosimil să fi apărut atât de rapid în..." zise totuşi Ciceo, semn că reflectase asupra supoziţiei mele. „Răspândit sub forma asta nu e în nici un caz, zisei, dar există, suntem aproape toţi snobi sub forme atenuate, acceptabile. Avem copii! Crezi că am accepta cu uşurinţă să-i vedem căsătoriţi cu persoane mult inferioare lor socialmente, chiar daca dragostea ar
1250
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1251
fi prezentă?" „Ai dreptate, conveni Ciceo, fiindcă nici n-ar fi bine. Un simplu muncitor» bărbat admirabil, dar fără cultură, s-ar simţi prost în anturajul unei soţii care ar fi o intelectuală. Dar nu despre asta e vorba, mă refer la snobismul unei categorii prin specificul ei instabilă în ceea ce priveşte soarta fiecărui membru al ei luat în parte. Cum să te crezi diferit de ceilalţi, când într-un fel nu prea uşor previzibil pori fi trimis oricând la munca dejos?Cz prostie!" „Nu chiar, zisei, oamenii au avut totdeauna tendinţa dc a se constitui în caste. Numai în Statele Unite o anumită canrirate de dolari, indiferent cine eşti şi cum i-aî obţinut, vreau să spun indiferent prin ce soi de afacere, te aruncă imediat în casta celor bogaţi, care datorită pragmatismului ci e lipsită dc prejudecăţi stupide. Un băiat destoinic şi plin de calităţi e uşor primit în rândul celor bogaţi, fiindcă se ghiceşte în el o forţă potenţială, adicâ un priceput viitor om de afaceri şi numai rar asta poate să provoace o tragedie americană, nu prea specifică.4* „Te referi la romanul lui Dreiser?" „Cum e cartea asta?" zise Lavinia intrând cu cafelele. „E bună, zice Ciceo, americanii au simţul epicului, pe care europenii l-au cam fărâmiţat," „Da, râse Lavinia, ştiu Ia ce te gândeşti, mi-a adus mie o prietenă Ulysse de James Joyce, eu nu I-am citit, îl ţin de şase luni pe noptieră şi n-am trecut de pagina o sută." „E foarte interesant, zise Ciceo, dar mi-e mereu gândul la titlul pe care i ha dat, Ulysse, dc ce i-a spus el aşa, când în cartea lui nu sc întâmplă nimic." „Cică se întâmpla, zise lavinia, cutare scenă din Homer e descrisă şi aici, dar altfel!" „Ei, altfelulăsta, zise Ciceo, mâ scoate din sărite, descrie pe pagini întregi cum eroul ia dimineaţa un purgativ, se duce la toaletă şi simte cum sc uşurează... Ia ce corespunde asta din Homer?" „De ce te încăpăţânezi s-o citeşti?" râse iar lavinia. „Sc spune adesea: vreau sâ-mi dau seama care din noi doi e un idiot, în cazul de faţă eu sau irlandezul ăsta?" „Deosebirea ar fi că el e celebru şi tu nu eşti", zise Lavinia. „Da, conveni Ciceo, ştiu, există idioţi
celebri şi oameni cu bun-simţ anonimi, înseamnă că idioţii anonimi au reuşit şi ei să dea un exponent glorios." „în cazul ăsta ar însemna că Ulysse e foarte accesibil idioţilor.** „Ilogica femeilor, răspunse Ciceo sarcastic, se poate învârti în gol la infinit... E vorba de un anumit gen de idioţi dintre cei capabili să citească şi nu de idioţii care n-au luat niciodată o carte în mână: culţii pervertiri, sărut de vechile valori.'4 „A! făcu lavinia, dar să ştii că ăştia nu sunt idioţi." „Bine, nu sunt. Cum sâ le spun atunci?" „Păi ai zis bine, sătui de vechile valori. Dar sâ ştii că nu sunt nici pervertiţi. Uite, de pildă, eu sunt sătulă de oraş, mi-ar plăcea să trăiesc la ţară, îmî plac animalele şi natura, înseamnă că sunt o orăseancă pervertită?" „Bineînţeles, altfel te-aî fi măritat cu un ţăran şi te-ai fi ocupat de găini." „Nu sunt numai găini!" „Da, mai sunt şi curci, gâşte, raţe. „Bine, râse Lavinîa, admit simplificarea, sâ revenim la Ulysse... Cum tu n-o să admîţi niciodată că eşti idiot, zi că e el şi întoarcere la Balzac şi Tolstoi.** „I-am citit, zise Ciceo, vreau ceva nou, modern." „Nu esti consecvent, zise I-avinia, în ştiinţă vrei să lăsăm luna acolo unde e» în artă vrei ceva modern. Ei, Joyce e cel mai modern, ce-i faci?" „Păi nu mâ las până nu-1 citesc pe pîsălogu-ăsta", zise Ciceo cu o iritare care i-ar fi distrat mult pe copiii lut: ştiau ei de ce nu vroiau sâ se ducă la culcare ca de obicei. „Nu e pisălog, intervenit (citisem Ulysse încă de pe vremea studenţiei), Joyce fărămiţează personajele şi lucrurile şi asta poate să enerveze, el nu mai poate să descrie bătălia de la Austerlitz ca Tolstoi, în schimb, sâ mă scuze lavinia, prinde, de pildă, femeia în timpul ciclului ei lunar şi ne arată alt câmp de bătălie, nu mat puţin senzaţional decât ceea ce vede savantul când pune materia vie sub microscop. E o altă Odisee,., aşa că n-o sâ faci nimic, Ciceo, n-o să-ţi placă oricât te-ai strădui. Bărbieritul, de pildă, e o chestie, nu mai e un simplu bărbierit... Micul dejun cu rinichi şi alte momite durează cât
1252
MARIN PREDA
CEL MAJ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1253
aventura lui Ulisse pe insula Circcei, unde oamenii lui sunt transformaţi în porci..."
Deşi Ciceo era relativ sobru în limbaj, dc astă dată auzind toate acestea, trase, cu puternic accent ardelenesc, înjurătura prin care trimitem noi pe cineva antipatic la origine... „la mâne-sa, să se întoarcă de-acolo mai bun..." în clipa aceea lavinia se ridică brusc şi se îndreptă decisă spre dormitorul copiilor de unde auzirăm de îndată zdupăituri şi chicoteli. „Vă arăt eu vouă, strigă ea şi într-adevăr auzirăm apoi palme date şi ţipete mult exagerate de durere nesinceră, fiindcă oricât ar fi fast de îndesate, palmele mamei demult nu mai aveau asupra lor vreun efect,», ascultă la uşă, zise lavinia revenind, du-te tu, dragă» şi potoleşte-L.." „Sunt şi ei curioşi, zise Ciceo, ce poţi să le faci, aşa eram şi noî..." „Nu, că numai sâmbătă seara îi apucă, zise lavinia, şi numai când vii tu pe la noi, mi se adresă, încolo îşi văd de-ale lor, ba chiar fac şi treabă după ce îşi termină lecţiile, îi trimit la piaţa, spală vasele..." „Silvia nu e încă la şcoală?" zise Ciceo.
„Tocmai, spusei* a început şi ea în anu-ăsta şi aşa am reuşit s-o văd..." „Da, te-apucaseşi sâ spui, — ne Iuarâm cu vorba..." zise Ciceo turnând iar în pahare. „Doi inşi începuseră să mă cunoască în vizitele mele, soldatul din gheretă care făcea de pază la casa ştabului şi, cum am spus, servitoarea. Soldatul nu era totdeauna acelaşi, dar servitoarea da. O fată stilată, cum se spunea pe vremuri, foarte tânără însă, ai fi zis că avea paisprezece anî. Nu avea chîar paisprezece, ci optsprezece neîmpliniţi, mâ corectă ea când o întrebai. «Si aşa frumoasă, îi făcui eu curte, şi te-ai hotărât să rămâi la meseria asta?» «Parcă eu m-am hotărât?» zise ea moborâtâ. Nu se dădea dusă din faţa porţii, de unde înţelesei că într-adevăr ei nu erau acasă şi că aş fi putut s-o fac sâ mâ ajute sâ-mi văd fetiţa. Ii mărturisii acest lucru. Ea se uită în cu totul altă parte decât la mine, în timp ce îmi şopti să plec şi s-o aştept mai încolo, după colţ, să n-o vadă
soldatul. Se întoarse după o jumătate de oră şi ne îndepărtarăm mult de casă până ce începu să vorbească. De ce, o întrebasem, se hotărâse sâ se angajeze aici? A silit-o cineva? «Ba nu m-a silit, a venit cineva de la Sfatul Popular şi m-a întrebat dacă nu vreau sâ urmez o şcoală. Ce şcoală? De menaj, mi-a spus. Nu prea aveam chef, că nu prea am fost bună la şcoală, dar, fetiţo, zice ăla, nu e vorba de carte, dar de ce e vorba, menaj, zice, sâ înveţi să găteşti, ştiu să gătesc, zic, n-am nevoie de şcoală specială, m-a învăţat mama, nu ouă prăjite, zice, şi nici cum să taci mămăligă, alte chestii mai complicate, n-o să-ţi strice, ai să vezi. M-am gândit eu: şi cât ţine? Nu mult. Şi pentru ce? Ai să vezi, dacă nu-ţi place, te întorci la sapă. At mei, zice, du-te, Florico». Au luat-o cu o maşină şi au dus-o Ia Bucureşti la acea şcoală. Nu era singură, erau vreo sută, toate ca şi ea, frumoase de picau şi tinerele, toate fecioare, au fost întrebate, examinate medical, dacă n-aveau şi vreo boală, ele sau părinţii lor, dinţi stricaţi, sau auzul şi vederea slăbite din cine ştie ce pricini ereditare. După cursuri au fost repartizate pe la bufeturi închise, la mari instituţii, trimise la recepţii sâ-i ajute pe chelneri, la mare în timpul concediilor prin diferite vile şi în cele din urmă pe ea au repartizat-o aici la tovarăşul... Nu ştia cum să plece, adică de plecat nu putea, ce sâ facă s-o dea afară... Nu se purtau urât cu ea, de gătit gătea doamna, că îi place să gătească, ea doar o ajuta, avea grijă dc toaleta ei, făcea curăţenie, ajuta la descărcatul camionetei care le aducea de toate, avea grijă de Silvia, dormea alături de ea într-o odaie şi... că de ce a răcit fetiţa? De unde să ştie ea de ce a răcit? Din pricina ta, ai lăsat-o să se desvelească noaptea, ai scos-o în frig şi nu i-ai înnodat bine fularul la gât... Te bag la puşcărie! Şi uite-aşa, de la o vreme, din te miri ce, te bag la puşcărie... Dar de ce să mă bage ea la puşcărie? Am furat ceva, ce crimă am făcut? Vara asta au plecat la mare, pe mine m-au lăsat acasă cu fetiţa, care tăcuse cu o lună înainte hepatită şi medicii au spus că analizele nu sunt încă
1254
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1255
bune si Stivuita n-are voie anul ăsta să meargă la mare. Au plecat, cum ar fî, dimineaţa, cu maşina. Dupâ-masâ, aşa, se întoarce şoferul, l-a trimis doamna îndărăt sâ-i aducă nu ştiu ce bijuterie pe care o uitase din pricina idioatei âleia, aşa mi-a zis, pe care când s-o întoarce o s-o trimită neapărat drept la puşcărie. Adică pe mine! Da* de ce sunt eu idioatâ, îi spun şi eu şoferului, de bijuterii nu mî-a spus nimic, singură şi le-a ales şi a plecat cu ele. Grija ta era să-i aduci aminte, zice şoferul, acuma eu trebuie să mâ întorc iar la mare, că le vrea neapărat în seara asta şi pe urmă iar să fac un drum îndărăt, câ nu vrea sâ mâ cazeze până mâine-dimineaţă, asta înseamnă că trebuie să alerg cu viteză o mie de kilometri din pricina tal O să dai de zbenga, ai sâ vezi!... Da ce sunt eu?! Daca nud place de mine n-are decât sâ mă bage la puşcărie, n-o sâ stau acolo toată viaţa şi pe urmă găsesc eu un restaurant unde să mă angajez ca picoliţă, eu idioată nu sunt şi nu m-a făcut mama să n-am voie să cunosc şi eu un băiat şî să mă distrez... Că dacă mă prinde câ nu mai sunt fecioară, mă trimite înapoi la sapă! Nu mai pot! parcă nu m-am născut cu sapa în mână.., Ei, na! Cum oi fi eu, dar n'O sâ ajung vreodată să-mi las bărbatul şi să-i iau copilul şi să nu-1 las să-l mai vadă. Aşa căţea n-aş fi, sâ-1 las să stea la poarta mea, chiar dacă aş ajunge împărăteasă şi el un nenorocit- De ce? Nu l-ai făcut cu el? Când l-ai făcut nu ştiai cine e? Acum nu-ţi mai place, ai ajuns sus? i?i fetiţa-aia ce zice? Când s-o tace mare crezi că n-o să afle şi n-o sâ-ţî întoarcă curul? I,a noi, te-ai măritat, ai luat un bărbat, ăla e, trebuie să te înţelegi cu el, să-l asculţi, câ de-aia e bărbat şi sâ nu dai dosu dacă vine şi ei odată acasă cu chef şi îţi trage o bătaie, aşa pe degeaba... Dacă ţine la tine mai treci cu vederea, mai înghiţi că nici tu nu eşti sfântă... Eu în locul dumneavoastră n-aş mai da pe-aici şi fetiţa, n-aveţi grijă, o sâ-şi aducă ea aminte şi n-o să vă uite-.- Vă spun eu cum puteţi s-o vedeţi, zilele astea a început şcoala, o pândiţi la ieşire şi gata. Numai să nu scape
vreo vorbă că aţi văzut-oi! Ei şi dacă scapă, ce? N-o să trimită miliţia să vă împiedice. Poate mâ face vinovată tot pe mine şi mâ dă afară? Unde n-ar fi! Hai să vă arăt unde e, câ tovarăşul a discutat cu doamna că e mai bine s-o dea la şcoala din raion si nu la şcoala lor speciala» e bine să cunoască fetiţa copii obişnuiţi, fiindcă acolo lui nu-i place, a auzit că nu prea se ţin de carte şi au prins fel de fel de fumuri,.. El e un om care niciodată nu mi-a zis nimic, ba, când mă prinde câteodată câ |       nu pot să mă stăpânesc şi răspund, las-o în pace, zice, las-o în j       pace, dacă zici că nu sc pricepe... {în chestia asta cu şcoala 1       ştabul nu se dovedea că ar fi snob şi dacă şi-a trimis copiii la Oxford asta a făcut-o poate pentru că într-adevăr acolo se învaţă carte si chiar şi fiul primului-ministru al Marii Britanii poate s-o încaseze dacă face pe nebunul cu profesorii, cine ar îndrâsni aici să facă astfel? care profesor,) Aşa câ m-am învoit de la Oraca să lipsesc lunea trecută şi pe la ora douăsprezece eram la Bucureşti pândind ieşirea copiilor într-un gang-poartă plin de părinţi. Floriea era şi ea acolo, tăcută, cu braţele la piept, posomorâtă. Ai fi zis câ după destăinuirea ei se vidase interior, sau că îmi dădea de înţeles că nu mai avea nimic să-mi spună şi nici să încerc s-o întreb. Zidul pe care pot săd pună aceste fete de la ţară între ele şi lume, când lumea asta nu e pe placul lor, impune respect, e un zid gros, de netrecut, menit să le apere de orice intruziune care ar putea sâ le ia sufletul, având o foarte coerentă conştiinţă dc sine că acest suflet e singura lor avere, în timp ce alţii îşi bat joc de-al lor şi de-al altora, într-un desmăţ neruşinat. Stătea absolut nemişcată cu braţele la piept având parcă, foarte liniştită, convingerea că pe ea se sprijină lumea, pe picioarele ei voinice, pe umerii eî zdraveni, pe ceafa ei de cariatidă, pe umerii ei îndoiţi, dar nu încovoiaţi, ca să-sî acopere cu braţele sânii (altă avere care nu trebuia expusă), în timp ce noi ăştia, neliniştiţi, implicaţi în drame care ne desbinau şi care ne plimbam încoace şi încolo sub impulsul unor gânduri şi
1256
MARIN PREDA
\
i
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1257
sentimente fără rost, eram cei care pieream, care ne destrâmam ca fulgii de păpădie pe care îi vedea ea pe câmp zburând la cea mai mică suflare a vântului. O imitai şi mă oprii şi eu din mers şi rămăsei nemişcat şi nu prea aproape de ea, ca şi când, desigur, nici n-aş fi cunoscut-o. în acest timp în curtea şcolii izbucniră deodată copiii, dar fără rumoarea de altădată, după cum mi-aminteam eu că făceam când goleam clasele, cu strigăte şi ţipete ascuţite al căror vacarm se auzea departe în cartier. Nu, erau copii liniştiţi aceşti bucureşteni şi aproape toţi bine îmbrăcaţi, unii chiar prea bine şi parcă prea maturi cu mica lor trufie liniştită pe chipuri, cu acea expresie deloc reconfortantă pentru un om mare, că noi nu mai contăm si dacă mai aveam vreun rost acela nu era altul decât să-i slujim pe ei, să le cumpărăm aceste costume elegante şi bine călcate, aceste rochiţe şi gulerase bine apretate, serviete şi ghiozdane moi de piele.,. Nici unul dintre părinţi nu arăta ca mine atât de smerit şi cu neliniştea în mine.. - clandestin.,. în neregulă cu propriul său copil... Costel, hai, mamă! (treacă-meargă, Costel, deja năsos ca maică-sa, nu promitea nimic înălţător), Lenuş (o! l^nus, se vedea câr colo că nimic nu i se refuză). Da, Bobo şi cu Irinel sunt prieteni cu Gigei... Vutturaş (ei da!) cum? din moment ce părinţii lui erau nişte vulturi şi el era un vulturas! Şi ratai infatuat, un pitic care amintea mai degrabă de un cârciog, o cârtiţă, decât dc şoim, îl luă sub protecţie sa-l ducă repede spre cuibul din care avea să zboare mai târziu un nou pretendent la cucerirea lumii... Dar unde e Silvia? Silvia nu venea, deşi grosul copiilor care se scurgeau pe dinaintea mea prin gang începuse să se subţieze... S-o fi rătăcit? O fi aflat ceva Matilda şi o fi venit s-o ia mai înainte? Dar deodată o zării în depărtare. Da, ea era la coadă... Nimeni nu mai era în urma ct. -. Venea, ca să zic aşa, cu sârg, avea şi ea o ţintă, dar mergea ca o răţuşcâ, fără spor (când căpătase ea mersul ăsta?) şî parcă nu mai crescuse de când maică-sa n-o mai lăsase s-o întâlnesc
sau poate aceste spaţii mari în care eu n-o văzusem niciodată dc Ia distanţă mă făceau să descopăr cât era ea de micuţă pe i       această lume în care i se dâdu>e drumul? Ei, Silvia, gândii, ce J      cavaler o să ştie să preţuiască acest mers al tău când o să ajungi domnişoară? O să fii desagreabilă Ia plimbarea în doi, cu acest ,,      legănat al tău care mie mi se părea atât de dulce şi care cere atâta î      protecţie! Eî, cîne o să re protejeze? Asa era, fularul îi atârna şi el într-o parte, ghiozdanul îl ţinea prea aproape de pământ ca într-o relaxare dupâ o grea trudă, sau ca şi când ar fi gândit că totul îi era egal, o sanda avea cureaua desfăcută, mică lălâie î      care se opri în faţa mea şi strigă cu o tristă oboseală şi surpriza i      nedefinită: «taaa-ta!» Parcă mi-ar fi spus: undc-ai fost până |      acuma, adică ştiu, dar iată-te, şi se lăsă luată în braţe în timp ;      ce ea nici nu se lipi dc mine, nici nu-şi încolăci braţele pe dupâ ■      gâtul meu, închise doar ochii pe jumătate şi se făcu moale, o I      părere, nu un corp, atât era de imponderabilă. în acesr timp Florica se apropiase, îi încheie sandaua târşâită (se vedea că multă vreme mersese cu ea astfel), îi aranja rochiţa la gât al cărei guleraş era şi el cam strâmb şi îi drese părul sub panglica bleu j      care nu-i mai trecea chiar pe deasupra capului. «Te-ai bătut, ;     ce-ai făcut?» îi zise. «Ci nu m-am bătut!» «Ba te-ai bătut, ai dat i      cu sandala. Iar ţî-a furat Angela creionul.»
Nu răspunse. Era obosită? Vag înstrăinată? N-am scat mult cu ea, să poată Florica sâ răspundă dacă fetiţa va povesti Matildei că m-a văzut, câ ea n-avea cum să mă împiedice s-o aştept la poarta şcolii. Dar câ, bineînţeles, nu i-a dat Silviei drumul din mână- Chiar aşa, un tablou sfâşietor, tatăl ei mergând alături, nu prea aproape, ba chiar în urmă, fără să-i vorbească, fără sâ mă lase s-o iau în braţe şi s-o sărut." „Si data viitoare? zise lavinia. Cum ai s-o mai poţi vedea? Dacă Florica asta o să facă chiar aşa cum ai spus? Sau cine ştie ce-o sâ inventeze să te împiedice s-o vezi?" „Ceva îmi spune câ Silvia o să păstreze secretul, zisei. Oricum, o să văd eu!".
1258
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1259
IX
Bineînţeles că Silvia povesti, dar Matiida reacţiona indignară. „Cum, zise ea, eşti nebun? Ţi-a interzis cineva vreodată s-o vezi? Cum aş putea eu să-mi permit să împiedic copilul sâ-şi vadă tatăl?" Şi-mi făcu un semn fluturându-şî degetele la tâmplă, adicâ eram cam tralala! Si-mi întoarse spatele şi intră în casă arătându-mi ca odinioară lui Petrică un fund dispreţuitor în care îi coborâseră parcă din cap ideile; drept cine o luasem s-o cred capabilă de o asemenea infamie? Poate eu aş fi fosr în stare să mă port astfel dacă soarta ar fi făcut să-mi fie încredinţată fetita! Şi mai întârzie câteva clipe ai mâna pe clanţă adăugând cu glas tare, dar tot fără să se întoarcă: „Te pomeneşti că ai de gând s-o răpeşti şi cauţi motive! Dar ia-o, dragă, şi du-te cu ca şi pe-acasă, ţine-o cât vrei, nu e şi copilul tău? Adică nu cât vrei, că nu poate lipsi mult dc la şcoală, dar ia-o totuşi într-o vineri şi ad-o îndărăt marţi. îţi dau şi o maşină cu un şofer care să vă ducă şi sâvină pe urmă s-o ia. îşi duce aminte de bunică-sa, du-o la ea să stea acolo, câ la tine nu te pricepi tu sâ ai grijă de copil, nu poţi s-o laşi singură când re duci la servici. Du-o şi pc la Vasia.,. aş veni şi eu, dar n-am timp,.
îşi făcu tomşi timp şi vinerea următoare plecarăm împreună cu maşina. „Hai, răţuşcă, îi spusei şi o luai în braţe şi mă aşezai cu ea lângă şofer. „Să ştii, îmi zise după vreo oră de mers în tăcere, chestia aia, când te decizi, se poate aranja foarte repede." „Da, zisei, ş.tiu că se poate aranja foarte repede.11 Şi tăcerea se aşternu iar peste noi, pe care o rupse tot ea, uimindu-se în franţuzeşte, să nu înţeleagă şoferul cum de poate să stea Silvia cu mine atât de multă vreme liniştită, fără să sporovăiască tot timpul cum face acasă. Te pomeneşti că îi impuneam respect, pe ea n-o mai ascultă. „Cest normal, îi răspunsei cu afectare, te judecă în sinea ei şi să nu te aştepţi să fie altfel," „Da, ştiu, dar cu servitoarea de ce e obraznică?" „A, servitoarea, rasei eu, păi dacă te aude pe tine că îi zici: te bag la puşcărie?" „Ţi-a spus
asta? exclamă Matiida sincer surprinsă. Dar ce mă mir: e o mitomană. Am mai prins-o acuzându-mă dc tot felul de tâmpenii. Mircea zice că Ia toate Ie lipseşte câte o doagă, pe lângă că sunt şi hoaţe şi puturoase, când nu sunt şi beţive, mai ales alea mai bătrâne. Te uiţi la ea, ai zice că e normală şi sănătoasă, ca sa descoperi pe urmă foarte repede câ în mintea ei zace o ţicnealâ. Cum să-i spun eu aşa ceva? Doamne îartă-mâ! se închină Matiida. Poate o fi auzit dc la alta, că se întâlnesc între ele şi discută..." „Dar istoria cu bijuteriile?** o întrebai. „Ce istorie?"! îi povestii. Formidabil, zise Matiida, e nebună, o dau afară." „Păi asta şi vrea, zisei, cică n-o lăsaţi!" „N-o lăsăm?!! E de-o prezumţie stupida, nu ne-a spus niciodată câ ar vrea să plece. Acum îmi dau seama, fată ca Ana n-o să mai găsesc. îmi pare rău câ n-am luat-o cu mine, Mircea n-a vrut. Te pomeneşti că istoria cu interdicţia mea să n-o mai vezi pe Silvia e tot opera ei, altfel nu-mi explic cum ai putut să crezi.,. Nici tu nu estî zdravăn..."
Mama era grav bolnavă, aproape pe moarte, dar nu-i spusei nimic Matildei, vroiam s-o ţin pe Silvia la mine şi nu Ia Tasia unde ea ar fî putut-o trimite. îmi spusese că ea se întoarce în aceeaşi zî. Sc duse cu ea acolo, eu refuzai, dar plecă a doua zi dimineaţa. O luai pe Silvia şi trecui pe la mama. Nu se îmbolnăvise dintr-o dată, începuse prin a se înstrăina dc mine, în acel fel atât de neliniştitor al inimilor simple de retragere din viaţă când nimic dîn ceea ce au iubit nu le mai face sâ tresară. într-o zi, când ştiam că trebuie să vină la mine, nu venise. Mă dusei eu la ea. N-avea nimic, spăla ceva, dar nu-mi răspunse când o întrebai, „ce e, mama, ce s-a întâmplat?" Nici nu întoarse capul, „Ce e cu tine, repetai, te-ai supărat de ceva?" îşi văzu de treaba ca şi când nimeni nu era lângă ea. Stoarse însă cu vigoare rufa, o scutură şi o puse alături de altele, apoi îşi vârî iar braţele în clăbuci. „Ce e cu mama, ce i-ai făcut?" îl luai la rost pe tata. Pentru întâia oară el rămase în faţa mea cu ochii larg deschişi,
1260
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1261
de vinovăţie fără vină si se sperie de duritatea vocii mele. „Ce e cu ea, ce porcărie i-ai făcut, repetai, nu cumva ai dat în ca?" El făcu un efort parcă neomenesc, să înţeleagă şi îmi răspunse: „Nu vorbeşte! Nu i-am făcut nimic!" Şi mă lăsă să înţeleg câ as putea să-l calc în picioare dacă eu, descoperindu-i vreo vină spusă de ea, aş fi ispitit sâ-1 pedepsesc: îşi desfăcu braţele cu sensul că era gata sâ ispăşească. Revenii lângă albia unde ea spăla rufe. „Mamă, îi spusei, să ştii că eu mă descurc, dacă eşti obosită nu mai veni." Dar ea veni, însă fără să mă aştepte, lucru care mă alarmă. „Hai s-o ducem la doctor, îi spusei tatălui meu, are ea ceva." „Nu, spuse mama, la doctor vă duceţi voi, eu îl am pe cei de sus? Totuşi se umili sâ vadă cum dropicoase şi tinere laborante îi luară sânge şi sc expuse şi unui examen ginecologic la care nimeni nu se gândise. Eu auzii sentinţa: operaţie, îmi spuse avizatul medic şi îmi arătă un foarte mic punct pe o neagră hârtie. Se supuse şi acestei măcelăriri, se simţi bine o vreme, după care însă se făcu covrig şî nu se mai ridică din pat. Avea dureri mari, pe care şi Ie potolea cu morfină, venea o soră şi îi făcea injecţii Refuză sâ se interneze.
„Mamă, îi spusei, a venir Silvia." Se întoarse şi se uita la ea îndelung, N-o mângâie. Egoismul ei în moarte nu se zdruncina nici la vederea unei inocente fetiţe, propria ei nepoată. Totuşi spuse ceva, o constatare: S-a făcut bălană! Ştiam câ e brunetă!"* Era tocmai pe dos. Silvia nu fusese bruneră, ci blondă şi acum era şatenă. „Silvia, zisei, sărut-o pe bunica." Dar copiii simt când nu sunt iubiţi şî fetita nu se mişcă. „Bunica, Silvia, apro-pie-re", insistai. Dar mama ne întoarse spatele şi fetiţa ieşi afară înaintea mea şi când îeşii şi eu, îmi apucă mâna şi, redevenind veselă, făcu o săritură într-un picior.
Marţea care urmă, Matilda veni s-o ia, ne găsi acasă şi se arătă încântată de camera mea şi nu se miră când îi spusei că Silvia a stat tot timpul cu mine, chiar şi la birou, unde a stârnit admiraţia funcţionarilor. „N-o răsfăţa, îmi spuse, fiindcă o sâ
devină şi maî impertinentă decât e..." „Hai, răţuşcă, la revedere... Auzi ce zice mama!" „Ci nu sunt ci impertinentă!" protestă ca cu atâta forţă şi negaţie încât dacă n-aş fi vâzut-o eu însumi cât putea fi de impertinentă, as fi crezut-o, ba chiar aş fi fost indignat că iată cum e năpăstuit un copil, „Nu ţi-am spus că era să moară,.." zise Matilda. „Chiar?!" „Acum câteva luni am schimbat becul din bucătărie, am pus unul mare de 200, nu ştiam ce mă enerva seara când vroiam să prepar ceva, n-aveam destulă lumină. Dar a trebuit să schimb şi globul, a venit un electrician cu unul mai mare, s-a urcat pe scară, a meşterit acolo şi s-a carat... A doua sau a treia zi găteam ceva şi odată aud pooc! şi când mă uit o văd pe Silvia la pământ, leşinată, îi căzuse globul drept în frunte... Ti-nchjpui, de la înălţimea aia! Şi-a revenit ea, am dus-o la Urgenţă, i s-a făcut o radiografie, avea o mica fisură.,. Se închide repede, nu vâ alarmaţi, zise doctorul. Cum să nu te alarmezi? L-am chemat în aceeaşi seară pe electrician şi i-am spus: ce-ai făcut, tâmpitule? îţi dai seama ca aş putea să te bag la puşcărie? (ăstuia chiar i-am zis-o!) Nu eşti capabil măcar sâ strângi nişte şuruburi, atunci ce fel de electrician eşri? Dacă murea fetiţa? Du-te dracului din faţa mea, ieftin n-o sâ scapi, îţi promit. Uite-aşa, mai spuse Matilda, te chinuieşti sâ creşti un copil şi vine un idiot, făcut repede electrician şi ţi-1 omoară! El crede că ce importanţă au acolo nişte şuruburi! l,e strângi, nu le strângi, pentru moment stă el agăţat globul? Ei, dacă stă, e în regulă, încasează ciubucul sau leafa şi îşi vede de treabă! întârziat mintal! Dă vina pe obiect, că asa sunt făcute! Dacă aşa sunt făcute de ce nu spui dinainte?,Ei, Silvia, gata, mergem! Că şi tu te-ai găsit să treci pe suh bec tocmai în clipa când cădea globul. Şi exact peste capul tău! adăugă Matilda. Ţi se pare absurd cc-ţi spun, ai? Află câ nu e chiar atât de absurd! Nu trebuie sâ fii acolo unde o cărămidă se pregăteşte să cadă de pe un acoperiş." „Ci-ci, mamă, protestă Silvia cu tot sufletul din ea, ci ce vină am avut eu?"
I2G2
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1263
Amândoi, Matiida şi cu mine ne uitarăm în altă parte, sâ nu se vadă pe chipul nostru surâsul, tandreţea infinită pc care ne-o stârnea inocenţa absolurâ a protestului ei.
Clipe de fericire! Şi simţii o sfâşiere la gândul câ s-ar fi punit ca aceste clipe sâ se repete pentru mine zilnic, dacă am fi rămas toţi trei împreună... Desigur» Matiida era astfel fericită» fiindcă un copil, până la o anumită vârstă, e o veşnică surpriză. Iar soarta făcea ca surprizele Silviei să fie aproape toate miraculoase, şi doar puţine rele. Matiida intui starea mea de spirit. „Dacă te-ai hotărât, îmi spuse în franţuzeşte, ai fi la Bucureşti şi n-ar fi o problemă s-o vezi pc Silvia oricând ai vrea. Dacă n-aş fi avut-o, îţi spun sincer, cred că mă sinucidearn. Eu mă plâng de ea numai aşa, de fason, dar c un copil extraordinar de bun, o minune. Numai la asta mâ gândesc când zic să accepţi numirea, să fii aproape de ea şi, de ce să nu-ţi mărturisesc, şi ea de tine!" „Mai vedem! spusei, nu pentru că aveam vreo îndoială, ci ca să n-o contrazic, să se poată repeta venirea Silviei la mine, aceste trei zile.., Mai vedem, repetai de astă dată cu mai multă hotărâre, mai am ceva de scris, să termin şi atunci o să iau o hotărâre.™
X.
Orara îmi dădu zece zile din concediul meu pe anul viitor s-o veghez pe mama. Egoismul ei în moarte deveni înspăimântător şi afirmaţia mea ar putea fi considerată de asemeni cumplită. Aşadar, tu stai pe scaun în faţa ei, eşti în plină tinereţe şi putere, ochiul tău vede lumea şi percepe în adâncurile ei toate miracolele, te scalzi în lumină, pluteşti fermecat de armonia zgomotelor, te legeni purtat fără să stîi de noi speranţe de fericire şi gândeşti, mai poţi gândi, mai există în tine loc să gândeşti că tot ea, mama ta, căreia îi datorezi totul şi care va trebui să moară încă tânără (şi nu cândva, ci chiar acum sub ochii tăi), ar fi egoistă în singurul lucru care îi mai
aparţinea, dispariţia ei iminentă? (Şi nu învăluită, într-o aureolă, aşa cum a fost tot timpul cât a trăit, ci chinuită, împiedicată dc dureri atroce sâ se împace cu lumea si cu sine şi să moară aşa cum trăise, ca într-un vis). .. .Să-ţi ieşi din fire şi să simţi tot tu desamăgire, ranchiună chiar, un încăpăţânat sentiment de frustrare? Ranchiună, împotriva propriei tale mame pe patul morţii?
Speriat, tata fugi, plecă de-acasă şi mâ lăsă singur cu ea, după ce toate puterile Iui îl părăsiră şi care se dovediră atât de mici faţă de cele ale mamei, parcă deslănţuite, ţinute sub obroc atâţia ani, sublimate ai fi zis pentru totdeauna într-o nesfârşită dragoste pentru băiatul ei. Da, dar acum nu mai eram nici eu băiatul ei, după cum încă demult tata încetase să-i mai fie soţ. Era de o luciditate inumană. „Nemernicule, îi spuse ea într-o zi (şi nu într-o zi oarecare, ci într-una în care i se făcu prima injecţie cu morfină şi se ridică în capul oaselor triumfătoare, ca şi când durerile care îi ţinuseră sufletul în chingi, pierind, credinţa că se va face bine renăştea năvalnic), ei, lasă, îi zise, câ mă dau eu jos din pat şi o să-ţi plătesc pentru toate de-o să zici, mamă, de ce m-ai făcut." Blând, cu ochii umezi (plânsese mai înainte lângă patul ei, - fiindcă şi el ştia adevărul, că ea n-avea scăpare - impresionat de gemetele ei, credea poate că chiar atunci îşi va da duhul), tata intră în dialog cu ea, întâi generos, apoi din ce în ce mai iritai. „Sâ te faci bine, că n-o să plâng eu de ce-o să-mi plăteşti tu!" „Aha, crezi c-o să mai muncesc ca o roabă, să-ţi fee de mâncare, să-ţi ţin casa curată şi să-ţi spăl rufele tale murdare, murdărite în patul curvei în care te-ai bălăcit o viaţă întreagă. Nici măcar atâta simţ n-ai avut in tine să nu mi le dai tot mie să ţi Ic spăl." „Decelc-ai spălat daca ştiai! îşi retrase tata deodată toată duioşia dc mai înainte." „De ce le-am spălat? zise mama. Ca să te las să înţelegi cât eşti de nemernic! Eşti, ai fost şi o să rămâi. Un nemernic, fără scăpare» Un animal dc cocină! Şi încă animalul ăla îl tai şi îl
1264
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
mănânci, fiindcă aşa a lăsat Dumnezeu, tu n-o să fii de folos decât viermilor, fiindcă o să mori şi tu, n-o să trăieşti cât lumea!" „Da?! murmură tata lovit pentru întâia oară de violenţa unui dispreţ atât de total si neaşteptat. Va să zică n-am fost de folos nimănui!" zise el cu milă pentru el însuşi, ca şi când pentru întâia oară ar fi avut revelaţia câ munca, strădaniile lui de a-şi ţine familia ar fi fost în van. Dar nu era acum timpul să i se recunoască vreun merit, nu înţelegea că nu despre asta era vorba, ci de trădarea lui iniţială, cu propria lui cumnată, a doua trădare n-o mai interesase pe mama, nu mai era demult bărbatul ei şi de aceea îî spălase rufele cu aceeaşi necesitate cu care curăţa coteţul păsărilor şi al porcului. Oare el nu ştia câ ea ştia? „Şi boul munceşte, şuieră mama, şi pentru asta ţăranul are grijă de el, îl ţesală, îi râneste grajdul de baligi de sub el şi îi dă să mănânce/1 Baligi de sub el, îi dă sâ mănânce! Asta suna pentru tata murdăria de sub el şi-i dăduse să mănânce ca unei vite! Sc făcu roşu de adânca jignire, dar tăcu copleşit. „Nici măcar cu propriul tău fiu n-ai ştiut să te porţi ca un om, continuă mama necruţătoare. Nu zic înainte, când era mic şi el a greşit, dar măcar atunci când a fost la ananghie. I-ai dar afară din casă, când poate simţea şi el nevoia unui sprijin, că n-avea un alt tată Ia care să se ducă. Ţi s-a părut că nu era de nasul tău să-l vezi simplu muncitor în uzina în care tu erai mare maistru. Ce să zic, foarte mare! mai marc decât un rahat cu moţ!"
Iată deci ce violente ascundea mama în tăcerile ei pre-monitoare bolii. Mă trecu un fior: nu mă va cruţa nici pe mine, astfel de furii nu mai sunt părriniroare, fiindcă revolta care le susţine e totală şi nu mai lasă loc nici unei îngăduinţe. Tata vru să-i răspundă, dar îi pusei o mână grea pc umăr, mă ridicai şi ieşii afară. El înţelese şi mă urmă. „Las-o sâ spună, zisei. E bolnavă şi ştii şî tu că o să moară. A făcut metastază." ...Da, dar n-auzi ce spune? îmi răspunse el aprins la faţă. înseamnă că aşa a gândit ea despre mine o viaţă întreagă!" „N-a gândit,
sau au fost nişte gânduri pe care ea le-a alungat totdeauna, dovadă că nu ţi le-a spus niciodată. Şi nu ţi Ic-a spus fiindcă ştia şi ea că sunt nedrepte. Ai să vezi că o sâ mi le spună şi mie, dar trebuie să ne stăpânim. Ea n-o să mai fie, mai adâugai şi izbucnii brusc în hohote. îmi trecui palma peste faţă şi îmi reprimai plânsul care mâ turburase în adâncuri, simţind instinctiv în măruntaiele fiinţei mele că dacă i-as fi dat drumul nu mâ aştepta o eliberare, ci un chin fără soluţie. Tata însă nu se lăsa impresionat: „Degeaba zici tu, aşa a gândit o viaţă întreagă! Când mor, oamenii iartă pe toată lumea. Asta n-o sâ mă ierte nici în clipa când o s-o ia Dumnezeu." „Nu vorbi aşa, îi spusei posomorât. Ştii bine că eşti vinovat!" „Eu? De ce?!" „Ai înşelat-o cu mătuşa Cecilia! Şi nici măcar nu v-aţi ferit. Vă sărutări sub ochii ei." „Cum, se indignă el, dar era sorâ-sa, cum puream cu 5-0 împiedic sâ-mi sară de gât ca o smintită? Când mi-am dar seama i-am spus sâ-şî vadă de rreabă." „Hat, tară, e mtilr de-atunci, n-are rost să mai desgropăm morţii, Cecilia e acum şî ea o babă, mama e pe moarte, ai face mai bine să-i ceri iertare...** „Pentru ce?" „N-o să te apuci sâ-i mai spui şi pentru ce, s-o întărâţi şi mai mult, îţi ceri iertare câ n-ai putut s-o faci fericită, iată, şi nu te mai simţi tot tu jignit..." „E o prostie mai mare şi decât tine şi decât ea, sâ credeţi că aş fi înşelat-o înainte să mă părăsească întâi ea pe mine." „Bine, aşa trebuie să spui, eu re cred, dar uite câ ea de aceea te-a părăsit... îţi dai seama cât a ţinut la tine dacă chiar şi pentru nişte sărutări, cum spui tu, cam smintite, a putut să se înstrăineze de tine ca femeie. A fost jigniră! Şî de rine şi de soră-sa! Nu toţi putem să trecem peste astfel de lucruri!" „Şi a trăit cu ideea asta în cap atâta amar de vreme?!" exclamă el sincer uluit. „Nu, tată, părerea mea e că asta a fost pentru ea un pretext. Asa s-a simţit ca bine dupâ ce m-a născut, să-şi încheie ciclul,.. Pot să-ţi spun câ a ţinut la tine tot timpul, altfel ar fi divorţat şi chiar s-ar fi şi recăsătorit,,. Gândeşte-te!"
1266
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1267
Dar et nu părea dispus sâ se gândească. Poate era cu adevărat vinovat? Poate chiar trăise cu smintita Cecilia, dar crezuse că mama nu ştia? Stătea nemişcat, în picioare, lângă stâlpul verandei, cu ceva dur pe chip, o îndârjire vanitoasă de mascul care nu regreta nimic şi se uita, fără sâ vadă, peste norii de toamnă blândă pe care un vânt puternic care nu se simţea aici, îi alerga din urmă, despletindu-i şi făcând sâ apară şi să dispară soarele care îşi deschidea cu putere, printre goluri, ochiul alb, incandescent. Să-şi ceară iertare? Nici vorbă! Pentru ce? Aşa, degeaba? Nu plânsese el mai înainte, asta nu era un fel de a cerc iertare? Şi cum îi răspunsese ea? Da, o să moară, toţi o să murim şi ce putem face? „Nu te mai gândi, îi spusei, câ nu te gândeşti bine.., du-te şi beacevaT Se smulse din loc şi cu paşi hotărâţi, dar cu capul în pământ: da, aşa avea să facă!
Mă întorsei lângă mama uitând de presentimentul că nici pe mine nu mă va cruţa, sau poate atras de o curiozitate din adâncuri: ce-ar fi putut să-mi spună? Că o jignisem în adolescenţă lovind-o peste mâna cu care mă închina seara înainte de a adormi? Câ trăisem (...„copil curat" cum eram) cu o fotă care nu avea nume bun? Pentru asta se despărţise ea de tata şi îşî oprise ochii numai asupra mea, ca la singura divinitate de pe această lume pentru care merita sâ mai trăieşti? Dar mama mă lovi pe neaşteptate în viaţa mea apropiată şi într-un fel incredibil. Nu pentru că mă însurasem cu Matiida şi ieşise rău, ci pentru că suferisem pentru ea cum nu suferisem vreodată pentru mama care mâ făcuse. Şi pe lângă toate o mai lăsasem să-mi ia şi copilul. „Ce puteam să fac, zisei, contra hotărârii tribunalului?" MDa?" spuse ea sarcastică, şî ce putea să facă tribunalul contra unui tată care ia cu forţa copilul din mâinile unei descreierate? De ce nu te-ai dus la proces cu martori că nu e sănătoasă la cap? Pentru câ nu e, zise mama cu o tonalitate joasă, care mâ înfiora. Şi tu suferi şi acum pentru ea, bărbat ca bradul, când te văd că mergi cu ceafa aşa, îndoită, îmi vine sâ
te iau la bătaie." „întâi că nu sufăr, zisei, al doilea nu merg cu ceata îndoită." „Nu suferi? aproape că strigă mama. Atunci de ce nu te-ai însurat până acum? O aştepţi să se întoarcă, aşteaptă, ca un neghiob, până o sâ-ţi treacă tinereţea şi o să ici şi tu pe la cincizeci de ani {că n-o să îmbătrâneşti singur ca un câine!) o babă ca şi tine, vai dc viaţa ta!"
Rostite fără dispreţ, aceste cuvinte puteau părea tandre: o mamă supărată care îşi dăscăleşte, din gelozie, fiul care se topeşte după alta. Dar răceala şi dispreţul ei fără nuanţe, răceală de gheaţă, dispreţ fără speranţă, aşa este cum îmi spunea şi altfel nu va fi. îmi păstrai însă firea şi tăcui, cu atât mai mult cu cât recunoşteam în sinea mea că dacă Matiida s-ar fi întors as fi primit-o. Numai pe mine m-aş fi putut convinge câ o făceam pentru Silvia. Tăcui. Nu pe mama aş fi convins-o, acum când gândurile ei tăiau ca un cuţit. Tăcui, totuşi mâ pomenii vorbind. „Ce să fac, mamă, îţi semăn: şi tu te-ai despărţit de tata, dar n-ai fugit din casa lui, cu toate că mai târziu ai aflat câ trăia cu alta." „Dacă as fi găsit un bărbat curat, n-ai tu grijă că aş fi fugit! Măcar ăsta a muncit pentru noi, altui..." Dar nu mai spuse ce i-ar fi putut face altul. „Ei, exclamai, nici eu n-am găsit o «femeie curată», că dacă aş fi găsit-o n-avea nici tu grijă că aş fi luat-o!" „Pentru că eşti orb, se întoarse ea deodată spre mine (până atunci îmi vorbise cu spatele). Ai văzut tu vreodată o fată mai frumoasă şi mai bună ca Sibi? (Sibila, asta era fata subofiţerului pensionar, care se măritase târziu cu un bătrân desfrânat şi adusese pe lume acel copil de coşmar care mi se arătase mie în vis cu mult înainte ca el sâ se fi născut.) De ce n-ai luat-o pe ea?" „Mamă, dar era cu cinci ani mai mare decât mine!" „Şi Matiida nu era?* „Da, dar..." „Dar ce? Nu era arhitectă? N-avea vilă în centrul oraşului? Te boieriseşi! Ei, unde e acum arhitecta, intelectuala, spuse ea cu o intensă ironie, şi unde e vila, unde ţi-e copilul?" (Deci şî mama crezuse ca şi Petrică odinioară că pentru a parveni o luasem eu pe Matiida!;
1268
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1269
o tristeţe adâncă mâ răscoli...) Numai eu ştiu cât a ţinut fata asta la tine (şi mai ţine şi acum!) şi cum era să se omoare când a auzit câ te însori. Uite-aîci lângă mine a plâns să-şi dea sufletul. Nu mi-a spus nimic, dar am înţeles eu ce era cu ea. Şi parcă acuma, dacă ştii, o să înţelegi ce e de făcut? Pentru câ deşi eşti copilul meu, eşti orb ca şi ăla, trufaş, vai de trufia voastră, nu ştiţi pe cine iubiţi, nu ştiţi pe cine luaţi, nu ştiţi cine vâ mănâncă zilele..." „Cum, mamă, dar am văzut-o acum câţiva ani, e o sperietoare şi copilul ăla al ei un monstru!..." „Nu, şi-a venit în fire! A divorţat şi arată iar ca la douăzeci de ani. Iar copilul a murit! Du-te s-o vezi... Şi dacă vrei o să-ţi spun şi de ce a înălţat ea fruntea: a aflat că ai divorţat! Atunci a divorţat şi ea. Nu puteam eu să mă înşel! Mai întâi ce căuta ea mereu pe la mine? Rude nu suntem, cu ai ei nu sunt prietenă, n-am vorbit niciodară... Dar n-o să te duci, bine că o să mor, sâ nu mai văd ce-o să se aleagă şi de capul tău!" Şi se întoarse iar cu spatele. Acuma lasă-mă să dorm şi nu mai veni! dacă e să mor, cu voi sau fără vot, tot acolo o să mă duc, de unde nu s-a întors nimeni..."
XI
Tata fugi cu adevărat de acasă, atât de tare se speriase, sau mai degrabă atât de tare îl srăpânea ranchiuna împotriva celei care niciodată nu-i spusese şi nu-i dăduse de înţeles că îi era în vreun fel potrivnică. Mă lăsă singur s-o văd chinuindu-se şî biciuindu-mă... Sub morfină gemetele ei încetau şi mă fixa cu o privire teribilă: „Ai fost, mă întreba, s-o vezi pe Sibi?" „Nu." „De cc?" Ce puteam să-i răspund? Că nu cred în reînvierea nimănui, că o văzusem bine pe Sibî acum câţiva ani, chipul ci altădată frumos, ofilit acum şi brăzdat de cute adâtici şi amare? Se putea îndrepta o spinare încovoiată? înflori un obraz decolorat? Prinde roşeaţă o gură veştedă? „Nătărăule, du-re şi chiar daca nu-ţi place, ad-o aici, numai pe ea vreau s-o mai văd pe lumea asta, tu ia-o pe urmele Iui tac-tău şi sâ nu
veniţi la înmormântarea mea. O să mă rog tatălui ceresc să vă pedepsească pentru vieţile voastre neroade." „De ce neroade, mamă?" „Pentru cine am muncit eu, dîn zi până în noapte! Nu zic de el, care a luat umilinţa mea drept prostie şî în loc să înţeleagă, sâ sufere şi să se întoarcă la mine, a aşteptat ce-a aşteptat, şi pe urmă s-a înhăitat cu alta. Nu era zi dc la Dumnezeu să nu mâ gândesc ce îl împiedica sâ-şi plece şî el fruntea odată şi sâ vină lângă patul meu sâ-mi spună doar atât: am greşit, iartâ-mă! 1,-aş fi iertat, fiindcă eram şi cu tânără şi ţinusem la el mulţi ani, dar nu venea decât când era beat. Atunci prindea si el curaj şi credea că o să-l iert ca şi când suflerul meu ar fi fost dc ceară să se topească numai pentru că mi-era şi mie dor de el. Mi-cra! dar casă poţi ierta pe cineva trebuie să ai pe cine, să fie alt om, care să nu mai facă ce-a făcut, să-şi plece el fruntea! Crezi ca n-am înţeles că nu putea? Fiindcă un bărbat nu şi-o pleacă decât când îl prinde în laţ o afurisită — ei, uite de ce îmi pare rău, că n-am putut să fiu şi eu din când în când afurisită- N-am putut, nu câ n-am vrut! Nîci măcar n-am încercar, cred că m-ar fi bătut! Eu nu eram ca asta din spate, să mâ las târnuită, să dau şi eu şi să mai cred că asta era trai. Da, ştiu câ nu putea, dar nici măcar nu i-a trecut vreodată prin cap că aşa ar fi trebuit să facă, sâ-şi plece şi el puţin fruntea şi eu să înţeleg că îşi cere iertare, nu să-l aud că zice! Ti-ai găsit! Nu era el împăratul? Asa că nu de el zîc, de tine! Am muncit şi am avut grijă sâ ajungi un om care sâ nu fie slab ca mine, dar nici semeţ ca taicâ-tău! Semeţ în prostie. Cum era maî rău! Dc mic n-a mai găsit şi el o fată, decât o curvă. Care şi aia şi-a bătut joc de el, băiat pe care îl credeam mândru şi i-a dat un pantof în fund în plină stradă, ca la cel din urmă nenorocit. Nu e nimic, te-am apărat, săracu băiat, mi-am spus, cine ştie, nu l-or fi plăcând tetele (cu toate că Sibi se uita lung după tine!), e neştiutor. Altora Ii s-a întâmplat mai râu, să-şi toace averile
1270
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMĂNTENf
1271
cu câte-o căţea de-asta cu fundul aprins... Bine ca nu I-a umplut de boli lumeşti... Şi când credeam şi eu..."
Mama se opri cu o expresie de uimire extremă pe faţă... Apoi scoase un ţipăt ca şi când ar fi fost înjunghiată. înţelesei: morfina n-o mai putea feri de durerile mari» din fericire încă de scurtă durată. Fusesem avertizat de medic... îşi trase răsuflarea... „Da, slab ca mine, continuă ea, dar nu semeţ ca taică-tău, am greşit când am spus că eşti semeţ. Fiindcă el n-ar fi răbdat să-i bage muierea mâna în pâr şi să-i gheruie pe faţă. Ar fi câlcat-o în picioare şi valenda, şi-ar fi pus căciula pe-o ureche şi pe-aici ţi-e drumul. (Ce bizar suna în gura mamei acest cuvânt din jargonul puştese, valeneîa!) Ai răbdat, cum am răbdat şi eu. Ai înghiţit ca şi mine! O! exclamă ea parcă înspăimântată, cât ai mai suferit! Te pomeneşti ca hai cerut şi iertare, ţi-oi fi plecat şi fruntea lângă patul ei..." „Nu mamă, fii liniştită, nu mi-am plecat nici o frunte, zisei foarte degajat, aproape vesel. Aş fi făcut-o, dacă ar fi folosit la ceva!" „O! cât ai suferit, nătărăule, de câte ori veneai p-aici îţi vedeam ochii turburi, care se uitau la mine ca la o străină, nîci când plecai de-acasâ nu erai în stare s-o uiţi, stăteai puţin şi te întorceai lângă ea. Până si tac-tău băga de seamă şi mă întreba: de ce n-o lasă el pe cotoroanţa-aia? Te apăram: o fi ţinând Ia ea! Bine, zicea, dar atunci de ce nu-i trage o bătaie s-o facă sâ zacă pe-o vangă o lună de zile? Şi la ce-ar ajunge? îi spuneam. Ce deosebire ar maî fi între el şî ăştia din spate? E profesor universitar, nu gunoier! Ca sâ-mi dau seama, acum, pe patul morţii, că ai fost, adică nu că ai fost, eşti şi acum, fiindcă şi acuma suspini după ea, eşti mai rău decât un gunoier, fiindcă tot n-o uiţi.
Sării în sus, copleşit de teribila ei înstrăinare de mine, mă aşezai lângă ea pe pat, îi apucat mâinile care se smuciră într-un violent spasm să se degajeze, îi căutai privirea atât de dragă în care lucise totdeauna pentru mine extrema devoţiune şi îi şoptii: „Mamă, opreşte-te, nimic nu e adevărat din tor ce spui, te-am
iubit tot atât de mult ca şi tine şi re asigur câ niciodată sufletul meu n-a suferit cum crezi tu! Aşa părea, dar nu era adevărat! Te-ai înşelat, sunt liniştit, sunt fericit, nu sunt nici atât de slab ca sâ semăn cu tine, nici atât de orb ca tata ca să nu-mi dau seama dc cine mă iubeşte şi să fiu trufaş când nu trebuie..
Abstract, prea abstract! Ea se zbătea să-şi elibereze mâinile şi nu mă auzea. O fiinţă străină, o entitate invizibilă şi duşmănoasă încerca, şi reuşea, s-o facă repulsivă, trezind în ea o forţă fizică împinsă prea mult dincolo de putinţa unei comunicări în gândire. Nu mai puteam s-o fee să mă audă- Pierdusem acest drept pentru totdeauna, după ce atâta vreme nu-1 folosisem, îî dădui drumul. Aruncă la o parte cuvertura, părăsi patul, ieşi în curte şi se întoarse după un timp cu mişcări sigure şi se înveli. „Te duci, zise, s-o aduci pe Sibi?" „Vrei sâ mâ însori, mamă?" spusei cu un glas absent, ca şi când aş fi citit, în acest timp, o carte. Bine, mă duc chiar acum..."
Şi mă ridicai.
Nici nu mă gândeam, dar simţeam că nu mai am putere s-o ascult. Istoria ei cu Sibi mi se părea o simplă invenţie, o fixaţie. Desigur, se gândise la acest lucru mai înainte, simplu gând fără adâncime, altfel mi l-ar fi spus. Mă plimbam prin curte, încercând să înţeleg şi să mă liniştesc. De ce vroia ea, cu atâta îndârjire, să sfarme icoana pe care i-o purtam în suflet? Ca şi tatei, firul rece al unei bănuieli îmi da târcoale: şi dacă gândise aşa despre mine tot timpul? Dacă fusese de fapt străină de mine sau aproape şi ceea ce arătase ea lumii şi propriului ei fiu era doar.o blândă mască a devoţiunii, cu care se lupta, se lupta poate zilnic, sâ sc identifice? Mâ întorceam lângă patul ei cu sperau ţa câ în cele di n urmă o voi regăsi şi în acelaşi timp ştiind că acest lucru nu se va întâmpla, prins însă în acest joc al morţii şi al distrugerii» care mă fascina.
Nesfârşite îi erau recriminările care mă înjoseau în proprii mei ochî, golindu-mi sufletul de puterile mele pe care mi le
1272
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1273
ştiam atât de blindate. Ce mai puteam gândi? Era adevărat câ la căsătoria mea cu Matilda n-o chemasem şi pc mama. Cum sâ-i spun astăzi că Jiu chemasem pe nimeni, când descopeream că ca crezuse tot timpul că am petrecut şi am chefuit numai cu rudele ei? Şi Ia urma urmei de ce mă ferisem eu să sărbătoresc însurătoarea mea? Pentru că ştiam câ Matilda o mai făcuse de două ori în viaţa ei, prima dată cu evreul, a doua oara cu Petrică. Nu chemăm pe nimeni, îi spusesem Matildei. Nu, n-are nici un rosr, răspunsese şi ea, fără să-mi dau seama că nidele ei sărbătoriseră de două ori evenimentul, în timp ce mama îl aşteptase şi n-o chemase nimeni şi nici măcar n-avusesem grijă s-o avertizez şi sâ-i explic. Ce bucurii îi adusesem eu în viaţă? Doar atât, că existam şi că mă iubea, fiind arar de smintit să gândesc câ îi făceam o favoare lăsându-mâ iubit şl îngrijit. Ii tăcusem vreodată un cadou, îi adusesem măcar flori de ziua ei? Nici măcar nu ştiam care erau ziua şi anul ei de naştere. Considerasem sufletul ei bogat în absolut, dincolo de timp şi de spaţiu, unde cadourile şi florile trăiesc în spirit, iar sufletul e etern, mama era ea însăşi această eternitate, ea n-avea zi de naştere şi nici nu va muri vreodată... „Da, mamă, da mamă, murmuram, suntem nişte sălbatici, suntem vinovaţi faţă de rine! Dar şi tu eşti, fiindcă ne-ai lăsat sâ credem câ nu ai tu nevoie de toate astea!" „N-am avut şi nici acum n-am, florile melc o sâ crească singure pe mormânt", îmi răspunsese ea cu un glas răguşit de astă dată de ceva care era şi ură şi disperare neagră şi singurătate care n-o consola, în timp ce eu gândeam că mica noastră grădină era totdeauna plină de flori şi de aceea nu-mi trecuse prin cap vreodată sâ mă duc la florărie şi să-i aduc un buchet de ziua ei. -. Dar când s-a născut Silvia? Ce petrecere am dat? relua ea neobosită în această răscolire a vieţii mele. Petrecere de ţigani! Până şi ăştia din spate erau „mai va" decât mine şi decât „intelectuala" cu care mă înhăitasem! Dacă nu venea nenorocirea sâ fiu arestat şi trimis la ocnă,as fi ajuns sâ
merg în patru labe în faţa ei! Asa, a dat Dumnezeu şi m-am trezit, greu şi dupâ aia, dar mi s-a mai luminat mintea şi m-am despărţit de ea. Dar tot n-o uit! »Am uitat-o, am uitat-o, îi răspundeam. Am uitat-o, mamă!" „Da?! Atunci de ce nu te duci s-o vezi pe Sibi? Ai zis că te duci. De ce nu te duci?!"
Repeta asta pe toate tonurile, spunând câ o chinuiesc şi n-o las să moară, fiindcă n-o să moară până nu mă duc, dar niciodată cu un glas dîn care să înţeleg ce rust avea acest dus. Era rece, dispreţuitoare, plină dc ranchiună (care mi se transmitea şi mie), vanitoasă, plină de trufie, toată gama de sentimente care pot hârţui pe cineva, fără ieşire, şi pe care niciodată cât trăise nu le exprimase ca soţie (să-l facă pe bărbat să ridice braţele şi sâ-şi ia lumea în cap) şi nici ca mamă sâ stârnească în copii aceeaşi reacţie exasperată, O făcea acum, ca şi când ar fi vrut să recupereze ceea ce reprimase în ea toată viata. Corpul îi era bolnav, dar puterea, impulsurile vitale şi ale gândului păreau neatinse.
Mă dusei s-o văd pe Sibi. Ca altă dată, întâmplarea făcu s-o întâlnesc chiar la cişmea, cu căldarea de apă în mână. Se tăcu palidă. „Ce s-a întâmplat? zise. Ii era rău mamei?" „Da, foarte râu!" „Bine, mă întorc îndată!" Şi se îndreptă, schimbă din mers găleata în cealaltă mâna şi fără sâ-şi arate faţa se corectă, vine îndată, sâ ia ceva pe ea, s-o aşrept acasă. întârzie, şi când o văzui intrând pe poartă, rămăsei uluit: aşa era, cum spusese mama, cu acelaşi mers mlădios de odinioară, fără spinare adusă cum mi se păruse că avea când o văzusem ultima dată, chipul cu aceeaşi melancolie senină de fată visătoare şi liniştită căruia acum absenţa speranţei îi dădea parcă o bucurie adâncă a eliberării de o povară. Urcă sprintenă scara verandei şi trecu pe lângă mine fără să-mi arunce vreo privire. Se îmbrăcase într-un taior negru, bine croit şi îşi făcuse un coc sever, care în loc s-o îmbătrânească, dădea chipului ei o atât de firească distincţie încât tresării cu putere când o văzui de-aproape, ca totdeauna tn faţa unei întâlniri de şoc cu o frumoasă figură, venită parca de pe
1274
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1275
altă lume, înţelesei: monstrul pc care îl născuse vrusese s-o devore. Nu era un copil, ci un vârcolac, cu faţa de brumă şi părul mucezit. Bine că murise! Dar oare era adevărată şi a doua afirmaţie a mamei, că fata asta fusese disperată când eu mă căsătorisem? Şi că divorţase când divorţasem şi eu? Nu cumva îşi omorâse şi copilul? Nu trebuia pentru asta sâ-1 arunce într-o copca pe un râu îngheţat, ca Margareta din Fausty ci era suficient să-i facă o baie şi să-l uite pe nişte cârpe ude, cum făcuse una din cartier. A răcit, a făcut pneumonie, se întâmplă, mai răcesc copiii, mai mor... Bineînţeles că pruncucigaşa nu păţise nimic şi nici nu înnebunise...
îmi venii în fire si vrusei să intru înăuntru, dar Sibi tocmai îeşea sî îmi şopti: „Mergeţi acasă şi vă culcaţi, mi-a spus că n-aţi dormit deloc toată săptămâna. Veniţi mâine!'* „Aşa a spus?* tresării. „Da, aşa mi-a spus, să veniţi mâine!" „Mâ goneşte?!", „Nu vă goneşte, dar e mai bine de-aici înainte să stea lângă ea o femeie şî nu un bărbat." „De ce?" „Plecaţi chiar acum11, repetă ea ca o poruncă, fără să-mi explice mai mult.
Credeam că mama mai avea încă de trăit, cel puţin câteva luni. Muri a treia zh vegheată de Sibi. O găsii întinsă în patul ci, luminată de lumânări. Rubedeniile pe care ea nu vrusese să le vadă („plecaţi de-aici, n-am nimic, o să-mi treacă!") umpleau acum odaia şi veranda. Mama nu mai era frumoasă fără viaţă, moartea n-o transfigurase, arăta mai bătrână cu zece ani, şi asa-zisa linişte şi împăcare nu apăruseră pe chipul eî. Tot ceea ce avusese ea în spirit pierise, moartea fusese victorioasă asupra ei, silindu-mâ si pe mine să contemplu îngrozit un chip chinuit şi întunecat... Căzui în genunchi lângă fruntea ci şi izhucnii într-un hohot de revoltă disperată care mă zgudui cu o violenţă nimicitoare. Mama... Mamaaa... Şi atunci mâini decise şi puternice mâ smulseră de-acolo şi şoapte care protestau energic mâ înconjurară. „Ce e asta?.._ Tme-ţi firea... Bine câ nu s-a chinuit mult... Alţii zac ani de zile şi nu se îndură
Dumnezeu de ei... A ţinut la tine, dar acuma tu trebuie sâ trăieşti şi să-ţi vezi de viaţă... Tac-tâu e mai liniştit, cu toate câ şi ce-o fi în sufletul lui» sâracu... Om încă tânăr, a rămas singur... Pentru cine o sâ mai muncească şi eh., fiindcă tu o să ai rostul tău, dar el..
Mă scoaseră afară din fumul lumânărilor, dar lumina soarelui viu de octombrie mă sfarşie parcă mai râu decar plânsul. Un domn, pe care abia îl recunoscui (era medicul din cartier), stătea lângă mine. „Să nu vă mai uitaţi la mama dumneavoastră, zisecl. l-am văzut ultimele analize: avea uremie..." „N-aavut cancer?" „Ba da, dar a murit de uremie../ Vorbea şl el ca să nu tacă. Dar intuise că chipul mamei, care nu mai arăta cum îl ştiam toţi şi trebuise să îndure chiar ea această sluţire, mă înspăimântase... „De cancer propriu-zis, continuă e, adică unele forme, care nu ating decât târziu un organ vital, bolnavul se chinuie mult... Doamna Petrini, mama dumneavoastră, a murit de fapt de tristeţe... Cancerul e boala tristeţii... Am fost colegi la liceu, pe urmă ea a abandonat... Totdeauna a fost ea aşa mai retrasă, i se spunea călugăriţa» ştiţi, caracterizări din astea naive ale fetelor care le e gândul mai degrabă la dans şi la serate, decât la ceva mai înalt., - Ce mai faceţi? schimbă el vorba după o tăcere. Am auzit că o să reintraţi în învăţământul superior... V-am citit studiul despre Giordano Bruno, probabil e un fragment?!*1 „Nu, răspunsei, e un accident..„Era foarte interesant!" continuă el gânditor, desigur ca să mă abată de la clipa de faţă... Mă chinuia mai ales gândul că nu fusesem lângă ea în ultimele clipe şi că nu reuşisem să-i spun cât de mult însemnase ea pentru mine şi că nu se trudise zadarnic să facă din băiatul ei un om...
Şi totuşi, printre chinurile ei îmi trimisese o rază din vechea lumină: când venise Sibi îi spusese să mă duc să mâ culc, fiindcă nu dormisem de-o săptămână. Dormisem, dar lângă ea în fotoliu. Şi desigur nu m-ar fi alungat dacă pudoarea n-ar fi
1276
MARIN PREDA
CFI MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1277
împiedicat-o să mă ştie alături când pu rerile o părăsiseră şi n-o mai ţineau picioarele sâ se dea jos din pat. în ziua când murise încă mai era lucidă. De la birou venisem direct la ea. Arăta neschimbată, ba chiar Sibi îmi spuse că se simţea mai bine. Credeam că doarme. Se răsucise spre noi şi deschisese larg ochii.„Da, spusese, mult mai bine. Ba chiar încep să simt câ mi-ar părea rău să mâ despart de moarte. N-am de ce mai trăi! Ştiu eu, n-o să mor, mai am de pătimit! Dar nu dc lumea asra mai mi-e dor, ci de cealaltă!*
Mă întorsesem la birou, fiindcă fusesem cu o zi înainte căutat acasă şi ameninţat sâ dau drumul la bilanţul întrerupt acum zece zile, dacă nu vroiam să mi se desfacă contractul de muncă. Spre seară revenisem, mama însă nu maî era. La al doilea praznic, dupâ câteva săptămâni, Sibi îmî povesti ca îndată după plecarea mea spusese că îi e sete de-un pahar de vin. îl băuse, într-adevăr cu mare sere, se uitase apoî la el gol, îndelung, i-1 înapoiate, apoi se întorsese foarte hotărâră cu spatele şi exclamase rare, parcă în glumă, făcând asa un gest în urmă, dar insistent de îndepărtare, adică să nu se tină nimeni după ea» şi îndelung: „Mor! Adio, viaţă!" „Altceva n-a maî spus?" „Nu, atât a mai spus, dar eu am crezut câ nu era nîmic» ba chiar, Doamne iarră-mâ, mi-a venit să râd, fiindcă aşa era glasul ei atunci, parcă vesel, parcă ne-ar fi spus aşa cu mâna fluturând câ nu dă pe nimeni nici o ceapă degerată. Spun asra fiindcă şi mai înainte cu o zi stam noi de vorbă şi zice, Sibi, bărbaţii nu fac nici câr o ceapă degerată şi cu gestul ăsta al mâinii, aşa, ştiţi, de silă. Am ieşit puţin să mâ duc acasă să-i aduc nişte supă, am venit şi zic, doamnă Petrini, hai, luaţi puţină supă (fiindcă până atunci mai luase). Sibi, zice, nu mai mănânc nimic. Păi de ce, doamnă Petrini, vă face bine. Nu mi-a răspuns! Numai câteva înghiţituri, am insistat, Sibi, zice, şi la început n-am ştiut la cine s-a referir, ai grijă de băiatu-ăla! Am crezut case referă la băiatul meu mort, că uitase că murise demult...
Care băiat, doamnă Petrini? Băiatul meu! zice, adică dumneavoastră! M-am mirat de vorbele astea, dar i-am spus bine, acum... Acum, o aud câ zice, lasă-mă să mor liniştită! Ceva m-a speriat din glasul ei, m-am zăpăcit, nu ştiam ce să mai fac, pe urmă mi-am zîs eu sâ alerg sâ vină rudele. Au venit imediat, am trimis un copil de pe stradă care a luat-o la goană... Eu m-am întors acasă şî am aprins o lumânare. Când m-am aplecat peste ea i-am văzut ochii deschişi, dar daţi aşa în părţi. Am înţeles. Dar ai fi zis că dormea. Chiar aşa murise, liniştită...*1 în timp cc povestea, de lângă Sibi se uita la mine un ins mai degrabă tânăr cu trasaturi aspre, dar cu privirea blândă, protectoare, care îmi plăcu şi bănuit că trebuie sâ fie o rudă de-a ei... „A, zise Sibi, nu vă cunoaşteţi, soţul meu..." Se căsătoriseră, zise ca, de curând, el era un nou-venit în cartier, un învăţător care reuşise să se detaşeze aici la noi dintr-un sat din apropiere... Şi abia atunci, la lumina crudă a zilei şi dincolo de starea de şoc în care mâ aflam fără sâ ştiu veghind-o pe mama, imaginea Sibilei se echilibra în ochii mei. Nu mai era asa cum mi se păruse când urcase treptele verandei, dar desigur nici pe departe cum arătase ea acum câţiva ani cu hidoşenia ei de copil în braţe. .*
XII
Aşadar, mama suferise tot timpul de eşecul meu cu Matilda şi murise cu gândul câ crescuse zadarnic un copil care se dovedise la fel de slab ca şi ea? Cedase deci ideii comune despre slăbiciune şi putere? Cred că nu, mi-ar fi spus-o, fusese doar geloasă că o iubisem atât dc tare pe Matilda, sau mai bine zis, că Matilda mâ iubise mai puţin şi mai ales câ după despărţire întârziam să mă recăsătoresc (de aici gândul că nu înceram s-o mai iubesc încă, şi nu mă despărţeam în sufletul meu de ea* cum nu se despărţise ca de tata» dar analogiile, deşi ne ispitesc totdeauna cel mai tare şi ne chinuie cel mai mult,
1278
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PÂMÂNTHN] 1279
sunt şi cele mai False dintre toate ispitele care ne fascinează spiritul). Mama cedase doar pe patul morţii, când îndoiala e mai puternică decât certitudinea care ne-a călăuzit existenţa. I,a urma urmei nu vom şti niciodată dacă Nazarineanul, când a strigat pe cruce, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit, a mai avut putere să-şi aducă aminte de sensul divin al existenţei şi sfârşitului său... fiindcă ultimele lui cuvinte, părinte» în mâinile tale îmi dau duhul, sunt mai degrabă expresia unei resemnări, decât a unei certitudini. S-ar putea spune însă că îndoiala e a trupului care piere şi nu va mai renaşte niciodată, spaima, revolta şi regretul lui că n-a fost, cât a trăit, decât sclavul spiritului, acest tiran al bucuriilor vitale şi frenetice... El» însă, spiritul, nu se îndoieşte de sine şi dacă tace în faţa acestei revolte finale a celui în care s-a întrupat, nu înseamnă câ el nu ştie că nu c niciodată mort. E luat prin surprindere? Sau a şi părăsit trupul ştiind că în curând acest trup se va întoarce în ţărână, această informă plămadă a haosului?
Curând gândurile mele devenîră senine, chipul mamei redeveni icoană şi înrămai o fotografie de-a ei şi o pusei pe biroul meu. Ploile toamnei care urmară unor lungi şi frumoase zile, apoi ninsorile Iernii cu vânturile ei reci nu reuşiră să mă smulgă parcă din intemporal. în mod straniu mă foceau sâ mâ simt etern nu numai în gândul meu, ci în însăşi fiinţa mea vie şi intimă... Această stare era tot atât de puternică şi totală, cum e aceea a celor care se simt tot timpul muritori, şi nu uită de acest lucru nici când mănâncă, nici când beau, nici când petrec şi nici când ţin în braţe femeia iubită; contemplă ochii ei minunaţi şi gândesc: aceşti ochi într-o zi se vor închide pentru totdeauna.
Nu mai scriam nimic» citeam foarte puţin şi fără să am silă de cuvântul scris, dorinţa comunicării cu cel care îmi vorbea prin aceste semne ale cârţilor se evapora parcă într-o lumină celestă... închideam ochii şi uitam tottd şi ceea ce acumulasem atâţia ani cu pasiune mi se părea atât de puţin faţă de
copleşitoarea bogăţie a acestei lumini care îmi inunda sufletul. Nu atât de neînsemnat, fiindcă nu uitam bucuria cu care eu însumi îmi scrisesem cele două cărţi (şi ştiam că într-o zi o să revin să scriu altele) şi îmi imaginam, intuiam cât de mare trebuie să fi fost a celor ale căror semne stăteau pe rafturile bibliotecii mele, semne magice, care aveau puterea sâ reînvie în noi propriile lor iluminări ca să comunicăm cu ei prin veacuri, dar acum această iluminare venea numai din mine şi mi se părea unică, nedeterminată şi eternă. închideam cartea uitată în mâini tresărind cu putere, mă îmbrăcam şi ieşeam afară (Multe dintre ele mă făceau să mă gândesc cum de nu-mi dădusem seama până atunci câ aceste cărţi nu-mi cereau nicî mai mult, nici mai puţin decât să le acord zile, ani din viaţa mea; le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind peste sufletul meu viu, cunoştinţe; acum le deschideam şi după câteva minute mă adresam autorului de pe copertă: tu vrei să-ţî dedic zile din viaţa mea; nici nu ştii cât eşti de pretenţios; te-ai gândit bine când te-ai aşezat la masă şi ai strâns între coperţi atâtea mii de pagini? Te-ai gândit că rişti să te pun la loc în raft? ca şi când ai vrea să vorbeşti cuiva şi eşti dat pe uşă afară? te-ai gândit cât e de desagrcabil? Da» ştiu, eşti un mare savant, dar eşti savant prin acumulare a ceea ce au gândit sau trăit alţii... tu, de Ia tine, ce aduci? Ce-ai trăit? ce experienţă capitală te-asguduit care m-ar putea cutremuraşi pe mine?)...
Afară descopeream câ totul era orbitoare lumină, chiar dacă cerul era plumburiu şi pe jos înaintam prin lapoviţă. Iar când fulgii de zăpadă spulberaţi de vânt mă prindeau în hora lor şi mi se topeau pe obraz îmi aminteam că am cunoscut cândva, în altă viaţă parcă, o femeie pe care o chema Matiida, pe care o iubisem şi suferisem pentru ea şi un gând mititel, vesel şi jucăuş mă întreba dc ce nu ne putusem noi înţelege, când e atâr de uşor şi de simplu să te înţelegi cu cineva. Neînţelegerea e ca dansul mirific al acestor fulgi, o bucurie şi nu o suferinţă,
1280
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1281
dacă totul sc petrece dincolo de spaţiu şi de timp... Aici e eroarea, coborâm în temporal,... temporalul e infernul... Cine ne împiedică să trăi m prin mtemporalul din noi? mă întrebam stăpânit de o tota)ă neputinţă de a înţelege neînţelegerea. Neînţelegerea e inexistentul, ceva care nu se poate concepe cu atât mai... cu cât tot ceea ce e viu în noi participă.din ochi ţâşnesc fulgere, din gură potop de cuvinte a căror violenţă smulge şi lucrurile din inerţia lor, scaunele se prăbuşesc, candelabrul se clatină, obiectele zboară prin geamuri, trupurile se încleştează, capetele ating pământul... jos,.. mai în jos,.. spre el, să se deschidă şi să-i înghită pe amândoi... Ce doresc unul de la altul? Ce vrea sâ smulgă unul din celălalr? Nimic altceva decât ceea ce e celălalt, ceva indefinit, neclariftcabil, dar care îl împiedică pe el sâ fie definit, clarîficabil... Dar îl împiedică? O, da, unde chiar sâ-1 reducă în fiece clipă la neant, pe măsură ce clipă de clipă celălalt încearcă să se constituie, să ia cunoştinţă de propria sa identitate... Ceva limitat, fragmentar, temporal... Şi după victorie? Reîncep în alt spaţiu epic al luptei pentru fericire, încărcaţi de experienţă, cu mai multă viclenie, cu mai multă răbdare şi cu arme mai puţin vizibile şi spectaculoase, dar mai otrăvite, mai bine ascuţite şi care rănesc mai adânc şi mai nevindecabil... Dar nu e oare asta fericirea însăşi? Această iluzie după care gonim pe vastitatea unei câmpii pe care lăsăm, moarte, bucăţi din sufletul nostru, până când ne pierdem, istoviţi, dincolo de orizont?... Săraca mama, ar fi vrur să deschid şi eu pentru mine un nou spaţiu epic, crezându-mă încătuşat în celălalt, ca şi când astfel aş fi putut chiar găsi fericirea... Da, ea de ce nu-şi deschisese pentru sine unul nou? Nu găsise cu cine, dar oare căutase? Pentru a găsi, lumea nu e niciodată prea mică, nici măcar uliţa în care trăieşti. Sibi îl găsise pe învăţărorul ei chiar la şcoală, unde reuşise să fie, după cum aflai, numită suplinitoare. Preda de un an, până ce veni titularul, care de-acolo din satul lui fugise nu
de şcoală, ci de o femeie dc care tocmai divorţase. Era încă proaspăt în suferinţa lui şi spre a se elibera îi povesti totul suplinitoarei, a cărei blândă renunţare deveni speranţă. (Dar parcă mama n-ar fi purut întâlni unul care să aibă ce-i povesri şi ea să înţeleagă că un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui cu vârf şi îndesat? Multă vreme, şi de ce nu niciodată? şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia ororii în care fusese aruncat mai înainte? să nu reînceapă să n-o păţească iar? Dar mama nu-l putuse lăsa pe-al ei, ea sperase, crezuse că nu se poate ca un bărbat, altfel bun, să nu fie în stare să pronunţe doar un singur cuvânt, unul singur care ar fi deslegat-o de implacabila ei hotărâre..
Nu-mi dădeam seama arunci (dar acum văd totul clar) câ neputinţa mea de a înţelege neînţelegerea şi care îmi picura în suflet o veselă, luminoasă, stranie şi dulce melancolie, deschidea încet şi pe nesimţite uşa secreră în care stătea ascunsă întreaga mea putere dea fi fericit în singurătate. încerc astăzi să înţeleg de ce pentru mine răul îşi pierduse sensul, de ce atât de total în această euforie stăruitoare, deloc efemeră care se instalase în mine parcă definitiv şi care mă făcea să văd totul scăldat într-o eternă lumină? Era cumva o sublimare a durerii pe care moartea mamei ni i-o lăsase în suflet? Poate! Fiindcă adesea rămâneam ore înrregi în faţa chipului ei, cu coatele pe masă, contemplând stăruitor trăsăturile dragi, până ce un singur amănunt (care îmi amintea gesturile ei rituale) se detaşa şi devenea viaţă, privirea tăcură şi încărcată de uimită dragoste când mă vedea că intru pc poartă, ca şi când nu i-ar fi venit sâ-şi creadă ochilor că existam şi eram al ei, mâinile întinse cu sfială de-a lungul rochiei, într-o clipă, la fotograf, sâ-i prindă într-o imagine fiinţa efemeră, dar atunci vie, menită sâ-i supravieţuiască, veşnica ei prezenţă în curte, veşnicii ei umeri aplecaţi asupra rufei, veşnicele ei braţe ridicate în sus să le întindă pe frânghie, rufe curate prin care uîtându-mă de lângă coapsa ei vedeam soarele în
1282
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1283
irizări albastre şi aurii... această cută pură a obrazului care cu anii se adâncise fără să devie amară, acest pâr castaniu niciodată coafat, strâns pe lângă tâmple într-un coc savant pe care nu-1 văzusem niciodată desfăcut (când o surprindeam că şi-1 spală mă gonea cu o imperioasă voce), aceşti ochi mari, negri, de o strălucire opacă, în care parcă lumea nu se reflecta, asemeni unei fântâni în care nu se zărea cerul răsturnat, ochi care erau şi ai mei, ai fi zis duşmănoşi dacă larg deschişi n-ar fî sugerat inocenţa... Şi deodată toate acestea mă cutremurau.., Acum ea e în pământ, gândeam, şi cerul melancoliei mele se sfâşia şi izbucneam în hohote şoptindu-i numele, chemând-o, întrebând-o unde e ea acum.». Şi atunci vedeam parcă aievea rana urâtă a mormântului săpat care o aştepta când cortegiul a intrat în cimitir.., încă la noi în casă, deşi era întinsă pe pat şi cu chipul de ceară, era totuşi mama, murise dar era aici, casa în care mâ crescuse era încă plină de prezenţa ei, acum urma sâ nu mai fie deloc, groapa era gata şi alături oameni ca şi ea» însă vh, voinici şi hotărâţi, cu lopeţile în mâini, şi care n-aveau să ezite s-o îngroape,.. Atunci am simţit pentru întâia oară că pământul e hidos, că în nici un fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru câ noi îi smulgem roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi soarele, animalele şî oamenii, fără de care el, pământul, ar fi rămas singur cu vulcanii lui» sinistru astru negru, mai mort decât moartea.,. O, mamă» cum te-am lăsat noi singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am mâncat şi am băut...? o întrebam altă dată ca şi când tot ea trebuia să-mi redea izbăvirea. Şi mi-o dădea... Nu mâ mai plânge, parcă îmi spunea» eşti bărbat, trăieste-ţi viaţa şi adu-ţi aminte de mine numai când eşti fericit... Atunci voi simţi că n-am murit nici eu... Ai uitat ce ţi-am spus când ai stat lângă mine bolnavă? Am fost rea ca sâ nu-ţi topesc puterea cu moartea mea, am vrut să vă îndârjesc pe amândoi» şi pe tine şi pe taică-tău şi bine am făcut
şi bine aţi făcut când v-aţi întors acasă, că aţi putut să mâncaţi şi să beţi.._ Să faceţi la fel şi la şase şi la nouă luni...
Arătam eu îndurerat când într-o dimineaţă găsii pe biroul meu de la Oraca o floare? Nu, dar îmi smulse un surâs. Cine mi-o pusese? Poate femeia de serviciu... Ea avusese un gest cu mâna la gură (care semăna cu al mamei) în ziua când venisem cu semnul de doliu la haină. „Mama dumneavoastră? exclamase. Era bătrână?" wNu» nu era bătrână!11 „O, săraca, te pomeneşti că o fî chinuit-o vreo boală... S-a chinuit mult?" mă întrebase cu acea ştiinţă naivă despre viaţă şî moarte care nu considera rele nici viaţa nici moartea (ne sunt date!), ci suferinţa, pe care n-o merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricâte rele am fi făcut pe acest pământ...? (Se vedea că deşi în vârstă, nu cunoştea şi n-ar fi crezut dacă i s-ar fi spus măcar unul dintre marile rele de pe pământ comise de oameni şi care ne aduc o suferinţă pe care o merităm-) „Nu, i-am răspuns, nu s-a chinuit mult!" „Mama e tot ce avem mai scump..mai spusese această fiinţă umană care răspundea la numele de... Nu, nu ea îmi pusese pe birou acea floare! Trecuseră de atunci şapte luni... Cine putea fi?
VOLUMUL III
PARTEA A OPTA
I
Rămăsei o clipă parcă suspendat, trecând în revistă toate femeile care lucrau cu mine la Oraca; nişte grăsane vorbăreţe şî simpatice, încă tinere, dar departe de a-mî fi aruncat vreodată una din acele priviri care sugerează disponibilitatea afectivă chiar fără intenţie de finalizare într-o aventură sau măcar simpla prietenie colegială, puţină curte, acea multitudine de gesturi şi cuvinte care nu au altă menire decât să potenţeze afecţiunea fundamentală pe care o avem pentru alţii, de care suntem cu adevărat legaţi şî îi iubim.-, verificări dacă mai plăcem şi altora... siguranţa că nu ne-a pălit farmecul, seducţia--, verva care ne-o inspiră această certitudine, pe care o transmitem acasă celor care se simt prea siguri de noi.,, puţină nelinişte, puţină gelozie, pentru a nî se preţui apoi dulcea supunere, abandonul de sub plapumă... Nu citisem în privirile lor nici măcar atât, avem cu cine cocheta, pe tine nu te cunoaştem, parcă îmi spuneau, şi nici nu avem chef s-o facem, să te invităm la petrecerile noastre unde vin inşi chiar mai puţin cunoscuţi decât rine. şi nici nu încerca să ne inviţi tu pe noi, fiindcă o să te refuzăm politicos,.. Una era subalterna mea, alta era cal cula marea, alta (o tinerică frumoasă şi balaoacheşâ, pesemne ţigancă, totdeauna bine îmbrăcată şi coafată, stârnind invidia pentru buzele ei de un colorit care arăta că nu ie
1288 MARIN PREDA
cumpăra din magazinele noastre, ca si fustele cu croială străină, cismuliţele elegante, jerseurile fine) secretara directorului, un ins totdeauna ursuz, care avea de îndurat gelozia nevesrei penrni această secretară cu care cam semăna... dar cine suportă alături dc bărbatul ci pe o alta, chiar dacă la birou şi chiar dacă ştie că îi e credincios?.Credincios, credincios, dar asta nu-l poate împiedica să... Directorul chiar îşi persecuta subalterna, doar-doar se va găsî cineva să-i spună nevestei că între el şi secretară, vezi, nu e nimic... Nu se găsea nimeni şi, chiar dacă s-ar fî găsit, nu asta dorea geloasa» ci „s-o dea afară pe târfa aia11... Om corcer, şeful nostru făcea să i se audă răcnetele prin uşă când soţia îi intra valvârtej în birou şi îi făcea scandal... „...da' ce crezi tu, câ asta e instituţia mea personală sâ dau afară pe cineva numai fiindcă eşti tu smintită? Dar nu am dreptul, atâta timp cât îşi vede de treaba ei!.. * Secretara însă chiar ţinea la el şi, dându-şi seama că omul n-avea linişte în casă din pricina ci, vrusese sâ plece, cu toate că îi părea rău. „Un şef aşa de bun nu găseşti oriunde", dar se vede treaba că omul ştia el ceva, în locul ei ar fi venit alta, şî numai dacă ar fi fost o babă ştirbă istoria n-ar mai fi continuat... „deşi... mormăise el furios, am avut odată şi o astfel de babă, nu chiar ştirbă, dar cică mî-ar fi plăcut de ea că făcea pe mămica cu mine" şi i-a aruncat tava cu sandviciuri şi cafele în faţă, când a văzut-o că intră în birou... Cc nevoie, cică, am cu sâ mănânc sandviciuri şi sâ beau cafea făcută de mâinile acestei... să mănânc şi să beau acasă şi sâ nu mă las cu lins pe gât ca un viţel de această vacă râseăcâraiă... ce, adică, vreau să spun că acasă n-arc nimeni grijă de mine şt trebuie s-o las pe cororoanţa aia să-mi pună unt pe pâine... şi o feliuţă de şuncă... şi o feltuţă de roşie... şi o cafeluţă... şi o franzeluţă... (şi aici directorul îşi subţiasc vocea şi îşi imita nevasta scos din pepeni). „îţi arăt cu ţie, zice, cafeluţă. O să-ţi fac una de-o să-ri stea în gât, să te frigi cu ea, să te îneci cu caimacul..." „Aşa că nu pleci
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1289
nicăieri, dacă din pricina asta vrei să pleci", îi mai spusese cl fetei... „Tovarăşe direcror, cică se smiorcăise ea, măcar dacă am fi vinovaţi de ceva..." „Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la şoareci şi ieşi afară... Auzi, măcar dacă... Asta îmi scoate sufletul şî pentru laptele supt de la mama, dar să mai fim şi vinovaţi de ceva... Mi l-a si scos, sufletul adică, şi mi l-a băgat pe-al ei în loc, şi ăsta m-ar vinde înainre chiar să încerc eu sâ fiu vinovat dc ceva. M-ar pune să-i mărturisesc totul dinainte." „Da, ştiu, continuase fata să se smiorcăie, e geloasă, şi e gelos şi prietenul meu cu care o sâ mă căsătoresc, vine câteodată pe-aici şi stă pe capul meu să vă vadă, şi dupâ ce vă vede se cară, şi ce-mi face pe urmă.. . De-aia vreau să plec, deşi n-aş vrea..." „Atunci cară-te, ori spune-i individului că dacă îl mai prind pe-aici chem şoferul şi îl pun să-l dea afară cu paisprezece lovituri de pompă în cur..." povestise fota, însă de astă dată pufnind în râs. Noroc că directorul străbătea aproape tot timpul regiunea în căutare de carne.., Nu mai ştiam în ce stadiu se afla istoria...
Cine mai era deci, la noi, femeie? A, da, casieriţa... Doamna Munteanu... Care doamnă Munteanu?! Plecase.., Predase casa şi... Mă ridicai, deschisei uşa de alături, unde se afla casieria, şi mâ uitai îndelung Ia noua casieră, o figură învăluită în nedefinit, cu trăsături ascunse de pârul care îi acoperea curgând pe umeri obrazuL.. din pricina părului astfel pieptănat, adică mai degrabă nepieptănat, părea să aibă un chip alungit. -. Stătea la birou şi lucra... Venise la noi de vreo două săptămâni, dar luminozitatea lumii în care trăiam după moartea mamei făcea parcă sâ dispară umbrele când mâ uitam tn jurul meu şi vedeam lucruri şi oameni, animale şi străzi forfotind de mişcarea neîncetată a vieţii... Schimbasem cuvinte de serviciu cu noua casieră, dar nu mă uitasem la ea, adică mă uitasem fărâs-o văd, sau o văzusem fără să mă uit, vreau să spun că nimic din ea nu-mi atrăsese atenţia, nu era nici frumoasă, nici urâtă, nu era
1290 MARIN PREDA
nici diformă, nici statuară, mâinile ei, care îmi întindeau pe masă hârtii la control, nu erau nici butucănoase, nici diafane, vocea, nici timbrată, nici şoptită... debitul doar îmi păruse vag excesiv („de ce o fi vorbind asta prea mult?" gândisem fără sâ fiu prea sigur câ nu mă înşelam). Nu părea nici doamnă, nici domnişoară, oricum, nu purta verighetă, dar asta nu însemna că nu fusese divorţată sau nu era văduvă. Silueta ei avea formă, mai mult de ghicit decât de văzut, fiindcă rochia pe ea era prea largă, parcă şi-ar fi croit-o singură, tăiată rău în talie şt cu umflături la subsuori... fără decolteu... Picioarele... da, picioarele erau frumoase, cel puţin atât cât lăsau sâ se vadă poalele prea lungi ale rochiei... Ochi negri, parcă prea mari, gură care, vorbindu-rni de cifre, încasări şi plăţi, rămânea adesea întredeschisă, ca şi când privîndu-mă s-ar fi simţit o secundă în prada unei amnezii, a unei curioase perplexităţi... „înţelegeţi?", zicea revenindu-şi, şi vocea îmi părea câ vine tot din lumea nedefinitului, era aproape şi totuşi departe, mi se adresa, şi totuşi nu simţeam impulsul natural de a-i răspunde, având în mod bizar senzaţia unei halucinaţii auditive... Mă uitam pe geam, ea continua cu explicaţiile, reveneam, iscăleam documentele, hârtiile foşneau, stiloul scârţâia... Apoi linişte... apoi în această linişte începea să toace zgomotul rece, abstract, al maşinii de calculat...
„Dumneavoastră, zisei, mi-aţi pus pe birou o floare?" Ea tresări. Se ridică în picioare- „Vai de mine, zise, v-am deranjat?" Mă posomorâi. Timbrul vocii eî nu mai era incolor. Nu-mi dădui seama în acea clipă cum era de fapt, nu era însă verosimil şi nici cu putinţă sâ fie aşa cum era. Nu se putea să-mi răspundă cu o astfel de alarmă supusă în glas» încât sării, ca să spun aşa, înapoi în mine însumi. Nu prea departe însă, doar atât cât tresărim când, neatenţi, ne izbim de cineva şî spunem pardon» fără să ne uităm măcar la persoana cu care ne-am atins. „Nu, doamnă, rnormăii parcă visător, dimpotrivă, vă mulţumesc
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1291
\
pentru atenţie." „îmi plac foarte mult florile, explică ea (într-adevăr avea pe biroul ei o vază plină) şi îmi imaginez că la toată lumea plac..." „în orice caz, adâugai şi eu, nu displac. E greu de conceput!"
Şi mă retrasei în biroul meu. (Nu mai am timp să povestesc ce s-a mai petrecut cu mine în săptămânile următoare, Ciceo mî-a făcut o vizită şî m-a anunţat că nu mai poate amâna procesul meu decât o dată; o lună, două, nu mai mult, îmi spuse el.) Atâta doar câ pacea plină de lumină cobora parcă şi mai adânc în fiinţa mea şi în plimbările mele nesfârşite prin oraş şi pe dealurile lui trăiam contemplând parcă în mine însumi un gând larg şi senin: „Sunt fericit, sunt liber... Sunt fericit, sunt absolut liber..." Am citit toate cărţile, şî nu sunt trist, şi nu trebuie să spun ca Faust: „clipă, opreşte-te!". Dimpotrivă, fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care fiice sâ apese asupra ei -tot ce există?
Când într-o zi avui un surâs, un surâs interior în jurul căruia clipele mele roirâ asemeni albinelor şi îl alungară victorioase, purtându-mă apoi din nou prin poieni» unde adesea mâ culcam cu faţa în sus şi adormeam contemplând cerul, norii, „minunaţii nori", şi mâ trezea asfinţitul. „Ia uite, gândeam, de ce m-oi mai fi trezit? Ar fi fost aşa de bine dacă din somnul meu fericit aş fi trecut în celălalt, marele somn» cel etern..." Nu era un gând de moarte, nu simţeam că mă sorb „chemări de dispariţie", ci un dulce regret câ, învingând în spirit marile spaime pe care ni le declanşează gândul nefiinţei, corpul meu nu vrusese să mă urmeze, acum când era tânăr, când moartea lui ar fi fost frumoasă şi când eu m-aş fî contopit cu marele Tot fără sâ mâ strâmb şi fără sâ horeai... O luam apoi spre casă şi îmi părea totuşi bine că nu murisem, îmi aminteam de Silvia» de cărţile mele scrise sau de cele pe care vroiam să le mai scriu,
1292
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DfNTRE PĂMÂNTENI
1203
bucurându-mâ că le-am scris şi o să mai scriu altele» că am văzu t-o săptămâna trecută pe Silvia şi o s-o mai văd ani nesfârşiţi, fără să uit însă voluptuoasa apropiere de Marea taina* gândind că o voi păstra cu mine mereu şi mă va ajuta să văd justa măsură a lucmrilor, zădărnicia pasiunilor, sminteala conflictelor în care trăim încleştaţi, iluzia că am putea ti fericiţi prin cineva
... Şi toată viaţa mea se va schimba La un cuvânt al tău...
Auzi! Nu! Aveam „lentilele mele" caşî Spinoza (mai puţin praful din şlefuirea lor care îi adusese moartea în plină maturitate)» cifrele şi registrele de contabilitate care n-aveau în ele nimic nociv, aveam, ca şi Rousseau, notele mele muzicale de copiat» rău plătite, ca şi ale aceluia, dar nu mai puţin decât erau plătiţi alţi umanoizi- Şi aveam oraşul meu, cu frumoasele lui dealuri şi ameţitoarele păduri... Simţeam, realmente, rătăcind pe potecile lor, o ameţeală... mirosurile de răşină, de urme de jivine, susurul pâraielor, tăcerea copacilor, înalta lor semeţie, foşnetul paşilor mei călcând peste straturi de frunze şi crengi moarre îmi pricinuiau o intensă beţie lucidă. Fiorul era de singurătate absolută, fiindcă nu împrumutam pădurii simboluri si nici nu mă simţeam văzut dc ca cu priviri familiare. Nici o „corespondenţă", deşi îi simţeam ecourile care de departe se amestecau cu mirosurile, culorile şi sunetele.qui chantet Ies transports de Vesprît et des sens,.. Mă străduisem câtva timp să obţin această corespondenţă, puneam mâna cu afecţiune pe scoarţa aspră a unui gorun, îi vorbeam, turburam râcerea printr-un strigăt, chemam pădurea, dar descoperii curând că nici gorunul nu simţea mâna mea vie şi caldă pe trunchiul lui şi nici sufletul pădurii, pentru că, inexistent, nu-mi va răspunde la chemare... Marea taină era prezentă în mine şi prin ea înţelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deşi ne naştem cu acest miraculos sentiment, trăim veşnic cu el, credem cu
purere în realitatea lui si în clipe de disperare ne adresăm -munţilor, care nu ne-au făcut nimic, norilor si apelor şi pădurilor, sâ ne redea ceea ce le-am dăruit (investiţie naivă!), sufletul nostru intact şi pur, ca să scăpăm de cel murdărit de oameni şi de noi înşine. Strigi, dar pădurea tace. Ecoul îţi întoarce doar propriu-ţi glas, propria-ţi desnădejde...
De aici venea libertatea: descoperind moartea şi trăind cu intensitate scurgerea armonioasă a clipelor, mâ eliberam de iluzia vreunei fraternităţi cu nacura, refugiul sufletelor rănire... Nu, natura nu putea fi pentru noi, cei care nu lucram în mijlocul ei, decât un frumos mormânt. (De aceea, desigur, Socrate se ferea dc ca, nu văzuse marea decât o dată, ca soldat. -.) Ce mă atrăgea atunci? Viaţa spiritului, dar şi a trupului (îmi dădeam bine seama), devenea intangibilă, cum intangibil era copacul pe care puneam mâna, cum intangibilă era şi tenebroasa pădure, chîar dacă nu mâna aş fi pus-o pe copac, ci securea, şi chiar dacă mii de securi ar fi doborât şi întreaga pădure... Te simţî, nici vorbă, copac, cum se simte călăreţul cal, sau cum ne simţim stea, dacă privim cu intensitate una din ele pe bolra cerească... Alrâ iluzie! Socrate însă privise doar în cl însuşi şi s-a simţit intangibil chiar şi atunci când a fost silit să bea cucuta.Ce îi trebuia lui sâ privească marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi dacă am privi insistent în noi înşine... Golim paharul, nu de cucută, ci de vin, ne ferim privirea şi începem să urlăm, încredinţaţi că asta e viaţa, şi nu urlete scoatem» ci cântece de triumf... Iar pentru divertisment năvălim şi prin păduri...
II
.••într-o zi, pe la prânz, telefonul de pc biroul meu sună prelung, aşa cum îl auzim în ureche când suntem chemaţi de către operatoare chiar şi dupâ ce am ridicat receptorul: vocea centralistei îmi repetă numărul. „Da", zisei. „Vorbiţi cu
1294
MARIN PREDA
CEL MAt fUBET DINTRE PĂMÂNTENI
1295
Mangalia!" „Alo, domnul Petrini?" auzii din mari depărtări vocea parcă pe cale să se stingă a unei femei. „Da." „Vă urez la mulţi ani!" „Dar cine e acolo?" zisei, nici mirat, dar nici nepăsător. (îmi amintii în clipa aceea că azi era ziua mea de naştere, pesemne vreo rudă, vreo mătuşă sau verişoară, se gândise la mine să-mi ureze la mulţi ani, deşi niciodată.,.)
.Ştiţi, continuă vocea, am reuşit sa obţin o repartiţie la marc. Peste o săptămână mă întorc." flDaJ cinee?" reperai, de astă dată curios, mai ales că mi se dădeau cu un glas nu lipsit de o vagă afecţiune detalii asupra întoarcerii, ca şi când asta m-ar fi privit cat decât... îşi spuse numele Era casiera. „Mulţumesc, domnişoară, zisei, vă urez şi eu vacanţă plăcută."
Şi mă pregătii să închid. Dar ea continuă: „Parcă sunteţi supărat de ziua dumneavoastră." „Da, zisei, sunt cam supărat..." „S-a întâmplat ceva?" „Asta n-are treabă", gândii, totuşi îi spusei ceea ce n-aş fî vrut sâ spun, din inerţie, oricum ca un răspuns la un semn colegial» că se gândise să mă felicite. „Da, mi s-a întâmplat, azi-dimineaţă am vrut să golesc vaza de flori de pe biroul meu (în care ea continuase din ziua aceea să-mi pună din când în când câte-un fir), ştiţi, se uscase... adică, după ce aţi plecat... şi când am golit-o s-a spart în mâinile mele în opt bucăţele, fără sâ fi lovit-o de ceva.. u „Ei si?" „Semn rău, strigai fără nelinişte, dacă se spărgea în două n-avea nici o importanţă, dar în opth.." „Ei, ce e cu opt? Ce importanţă are?" „Ştiţi, opt culcat, e semnul infinitului,., moarte, doamnă!" „Aveţi pe cineva bolnav?" „Nu, dar bunicul! e foarte bătrân!" „Da, zise ea, dar fiţi liniştit, n-o să se întâmple nimic» câte semne de-astea n-am avut eu şi nici unul nu s-a adeverit..." „Oricum, vă mulţumesc de urare..." „Vă spun, n-o să i se întâmple nimic bunicului,,," Şi repetă apoi, înainte de a-mi spune la revedere, data întoarcerii, cu aceeaşi vaga sugestie de afecţiune ca şi când eu aş fi aşteptat-o dacă nu cu nerăbdare, oricum cu acelaşi interes cu care ea se gândise la mine şi îmî telefonase.
Şi atunci avui acel surâs interior. Se interesase, deci» de data naşterii mele sau o aflase din întâmplare... O reţinuse, însă... Plecase, aşadar, de pe plajă, sau de la hotelul respectiv, se dusese la Telefoane, făcuse comanda. >. Aşteptase până i se dăduse... Atâta timp cu gândul la cineva care îi era complet străin? Dar eu? Ce rost avusese să-i spun istoria cu vaza? Cu adevărat rămăsesem surprins când, tăsturnând-o în chiuvetă s-o golesc de apa stătută, mă pomenisem cu ea bucăţele în mâinile mele... Şi era adevărat că mă gândisem labunicu... Dar de ce să-i fac tocmai ei astfel dc confidente? Fiindcă din dimineaţa aceea nu mai schimbasem nici un cuvânt cu ea» în afară de cele referitoare la sumele încasate şi plătite de Oracay iar în ceea ce priveşte repetarea gestului cu floarea... hm! observam doar când nu mai era» când se veştejea în vază şi o aruncam pe geam cu apă cu tot... şi stătea goală câteva zile până să reapară, proaspătă şi strălucind parca de încântare în culorile ei, fără sâ mă încânte însă şi pe mine,.. dat» după cum îi spusesem» fără să-mi displacă... Ar fi fost într-adevăr greu de conceput...
Dar cui îi displace o reacţie de supunere? Avusese» vorbind la telefon, aceeaşi voce ca în dimineaţa când o întrebasem dacă ea îmi pusese floarea pe birou şi înaintea oricărei reflecţii se ridicase în picioare.-. O fi fost persecutată acolo de unde se transferase de vreun contabil grobian? Nu era exclus! Zâmbii iarăşi, şi amintirea ei se topi în lumina care mă inunda şi dinafară, contemplând îndelung prin fereastră bogata zi de august... îmi strânsei hârtiile mele contabile fora să mai aştept ora trei, cu gândul să mă duc totuşi să-I văd pe bunicul, fiindcă istoria cu vaza îmi reamintise că nu-I văzusem de aproape o lună şi putea fî totuşi bolnav. I,a vârsta lui şi un guturai poate fi. îi cumpărai un pachet de ţigări şi ziare. De la moartea mamei începusem să-l vizitez mai des, mai ales după ce observai într-o zi, prîvindu-1 cu atenţie, că ochii şi sprâncenele lui semănau aievea cu ale ei, restul chipului fiind desfigurat de bătrâneţe ca
1296
MARIN PRFDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1297
să mai pot descoperi si alte asemănări. Nu uitam cum reuşise el s-o intimideze pe Matiida, în acea seară când sărbătorisem cu întârziere naşterea şi botezul Silviei. Ghicisem atunci în el bărbatul de modă veche, care nu putea concepe să acorde în sinea lui femeii un locşor cât de mic, oricâte viclenii, ură sau iubire l-ar fi asaltat din partea vreuneia cât fiisese tânăr, sau din partea bunicii, după ce sc însurase şî îi făcuse atâtea fete. Si asta în mod firesc, natural. Ar fi trebuit de pe atunci sau poate chiar încă dc mic să aflu de la el secretul acestei inocente trufii masculine, care nu însemna nici nepăsare, ca la tata, şi mei lipsă dc afecţiune, fiindcă ţinuse totdeauna la bunica şi nu călcase, cum se zice, niciodată pe de lături. II aflase mama acest secret, îl moştenise...
în ultima vreme se simţea umilit câ îi căzuseră toţi dinţii din faţă şi cei de jos nu mai întâlneau nimic sus, decât gingiile. Asta îi deforma gura, pe lângă faptul câ nu mai putea muşca pâinea... „Bunicule, îi spusesem, pune-ţi o placă. Toată lumea, unii chiar foarte tineri păţesc chestia asta.1* „Da, îmi răspunsese, am ajuns să trimitem sateliţi în jurul pământului, dar ca să găsim ceva să nu ne cadă chiar toţii dinţii din gură, la asta nu ne pricepem." „Ba cum să nu, am auzit că americanii ţî-i scot pe toţi din gură, chiar de mic, şi îţi pun alţii în falcă, cu hol-şuruburi. Cică mai buni, nu se cariază. Actriţele astea ale lor cu dantură frumoasă, crezi că e dantura lor naturală?" „îi bag în mă-sa cu holşuruburilc lor, mie îmi trebuie măselele mele de pe vremuri, când spărgeam cu ele sâmburi de măsline", răspunsese el furios. Totuşi acceptase să-l duc la un dentist, dar se plângea pe urmă că nu putea mânca liniştit cu porcăria aia în gură, îi sângerau gingiile... Până la urmă se învăţase...
îmi plăcea să beau cu el o sticlă de vin (şi adusei şi acum una) fiindcă o chema şi pe bunica, şi îi sticleau ochii de plăcere când o vedea cum se chercheleştc după o jumătate de pahar şi începe sâ îndruge verzi şi uscate. „Ce-i fi mai aşteptând tu dc
la viaţă?!" îi spunea ca încercând sâ se răzbune prea târziu că îl servise atâta amar de vreme, că nu ştia nici acum să-şi ia un pahar singur, iar el îi răspundea cu veşnica istorie cu dulapurile de care era casa plină, cerute de ea înadins ca nimeni sâ nu se poată descurca cu ele (un pahar e într-un dulap, dar în care dracu dintre ele!?). Vechi ranchiune uscate de sevă, că nu i-a făcut şi el niciodată în viaţă un cadou. „Pâi dacă ţi-1 făceai singură?! răspundea bunicul în prada unei mari veselii, bucuros câ îşi amintea şi el tot atât de bine cum devenea chestia, vream eu să-ţi cumpăr o rochie, te găseam cu ea acasă luată de tine! Atunci de ce să-ţi mai fi cumpărat eu alta?" „Aşa, de schepsis", zicea bunica. „De schepsis o luasei tu, sâ nu zic eu ca ţi-am făcut un cadou, să spui acum, când nu mai ai şi tu ce spune, că nu ţi-am făcut şi nu ţi-am dres. Ce-ai mai fi avut tu acum de zis dacă îţi luam?..." „Aş mai fi avut!" „Ei, ce-ai mai fi avut?" „Să pui şi tu mâna şi sâ ai grijă de fetele alea" „Şi tu ce treabă aveai? (Bunicul îmi făcea cu ochiul!) Sau credeai că de-aia te-am luat eu, sâ stai, să tai frunză la câini?" „Taci că te-ai momorât tu cu treaba!" (Bunica începea să se cherchelească, stâlcea cuvintele.) „Aşa cum m-am «momorât» eu, am cumpărat casa asta din leafa mea, şi tu ce-ai făcut?" „N-am făcut nimic.. hâd" „Mai bea ce mai ai în pahar, ne mai distrăm şi noi pe-aici..." „Nu mai bauy că nu sunt beţivă ca tîne, mâ duc să mâ culc, că eu m-am sculat de dimineaţă, nu ca tine care stai şi gogeşti în pat şi tragi la băşini de s-aude până la vecini..." „Şî ce vezi tu rău în asta?... Nemţii, de pildă, nu poţi sâ zici că nu sunt un popor civilizat, dar când îi vine unuia să tragă o..." „Mai taci din gură, îţi merge gura tranca-fleanca..." „mere acre!" râdea bunicul.
Nu era adevărat că gogea în pat. îl găsii trebăluind prin mica lui grădină, unde avea câţiva stupi. Era puţin agitat şi îmi spuse că am căzut la ţanc, dc dimineaţa a descoperit în salcâmul din spatele casei un roi de albine sălbatice, şi că sâ-1 ajut săd
129S
MARIN PREDA
CEL MAJ UJBfr DINTRE PĂMÂNTENI
1299
prindă... A încercat el» dar de, nud mai ţin picioarele sâ stea pe scară. începui să râd. „Dar de ce roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule? După câte ştiu, tc-ai apucat de albinărit fiindcă ţi-a nimerit într-o zi, tot aşa, un roi ca ăsta în salcâm../ „Cum nu? zise bunicul. Nu costă nimic! Doar stupul cu fagurii, o nimica toată. Trebuie sâ fii prost când ai o grădină şi poieni în jur şi sâ nu te ocupi de albinărit. Cc e mai bun ca mierea?" „Aşa e, bunicule, vechii greci o băgau şi în vin..." Jn vin? se miră el. Şi nu-i apuca cufiireala?" „Cine ştie, poare că tocmai de-aia îl amestecau aşa, sâ poată pe urmă să mănânce iar. le plăcea să stea mult la masă şi să discute, stăteau aşa într-o rână, la o masă sub formă de potcoavă/ „Şi ce discutau?" mai zise bunicul bâjbâind în noul stup, pre-gătindu-1 să primească roiul sălbatic, vârând în el faguri cu miere, să aibă noile-venite, pentru început, ce să mănânce. „Discutau despre tot ce există", zisei. „N-aveau treabă!" mormăi el cu afectare, el care avea, şi ai fi zis ca găsea în asta un mare rost, uitând câ în viaţa lui, în afară de faptul că de la ghişeul lui elibera atât noilor-născuţi, cât şi morţilor, unora cerrificate de venire pe lume, altora de plecare, altceva nu mai făcuse. Nu-şi mai aducea pesemne aminte câ pierduse atâţia amari de ani uitându-se la alţii cum jucau biliard şi table. El nici măcar nu juca, se uita doar-.. - e drept, era un chibiţ de prima clasă, nu exista să piardă cineva dacă îl avea pe el alături (exclama el ridicând un deget în sus cu mândrie, ca şi când a chibiţa era şi ăsta un secret, nu orice nătărău avea darul să influenţeze astfel hazardul). Câştigătorul făcea apoi cinste... Asa se explica, poate, cum reuşise el să-şi cumpere o casă? Nu cheltuia bani pe băutură! Bunica ştia bine, leafa i-o dădea ei întreagă şi nu-i mai cerea apoi nici un leu îndărăt până la următoarea. Iar bunica îi punea bine! Desigur, o socoteală cu creionul în mână putea fi, în acest sens, revelatoare, ca şi în cazul acelor fumători care nu cumpără ţigări: au alţii, şi cine
te poate refuza când, cu candoare sau în treacăt, sau prierenos, sau necăjit, zici: „dă-mi o ţigare"!? Sunt atâtea feluri de a-ri păstra intacţi banii din buzunar, după cum nu mai puţine de a te pomeni fără ei... ca sâ te miri apoi după ani cum dracu au reuşit unii sâ-şi facă şi sâ-şi dreagă un rost mai bun decât al tău, şi asta uneori, ba chiar adesea, cu o leafă mai mică decât a ta... Bravo, bunicule! zisei cu glas tare, e o chestie!" „Ce chestie!?" se miră el. „Să foci rost de ceva fără sâ te coste nimic! Acum o sâ ai un nou stup." „Păi cum! Nu albinele costă, se înmulţesc repede, regina... Am auzit de unul care a comandat pe vremuri o regină tocmai din Italia şi i-au trimis-o cu avionul, aşa într-o cutiuţă specială... Stătea şi ea, săraca, în cutiuţa aceea. Noi o să prindem acum una din salcâm..."
Şi bunicul îmi spuse ce aveam de făcut. Aprinse un mototol de cârpe pe care îl agita să scoată fum, îl legă de vârful unei prăjini care avea ceva mai jos un fel de căciulă mare din sită şi îmi dădu toată chestia asta sa mă urc cu ea pe scară. Văzui roiul. Se prinsese foarte sus, într-un loc în care se întâlneau trei crăci groase ale salcâmului, şi albinele sburau în jurul lui în largi spirale.. - In lumina soarelui păreau ele înşile parcă rupturi de raze materializate,,. cam nervoase, chiar agresive... cântecul pe care ţi-I sugera acest zumzăit al lor părea mai puţin paşnic şi monoron decât al celor de jos ale bunicului, şi nimic, parcă, nu te asigura câ nu vor năvăli peste tine dacă vei încerca să le tulburi sau să te apropii prea mult, „Bunicule, strigai, astea sunt mai rele, dacă mâ înţeapă?" „Nu fi bleg, zise el, ai sâ vezi cum or sâ pice toate una câte una în căciulă, ca nişte proaste..." „Şi regina?" „Cu regină cu tot, cât e ea de regină!"
Ridicai prăjina încet până plasai căciula de sită sub roi şi începui să aştept, curios să văd şi eu cc-o sâ se întâmple. Fumul însă se ridica în sus şi roiul nu reacţiona. „Bunicule, strigai, cât trebuie să stau aşa?" „Stai acolo, că nu te doare mâna", răspunse el supărat... Parcă ar fi sancţionat un copil care nu înţelegea
1300 MARIN PREDA
aşteptarea, O boare de vânt făcu să freamăte salcâmul. Se lăsă o tăcere! „Dă-te jos!" strigă bunicul neglijent şi dispreţuitor. Coborai* totuşi cu grijă, şi nu mă mirai, cum nu se miră nici el, când văzui căciula de sită plină de albine. Erau numeroase şi cuminţi (şi văzui si regina de trei, patru ori mai mare decât o albină), ca şi când ar fî ştiut că fuseseră găsite tocmai de cei pe care îi aşteptau, aceşti uriaşi care ştiau mai multe despre vânc, ploaie, zăpezi şi îngheţuri (decât mica şi captiva lor regină) şi le pregăteau ei aşa nişte căsuţe unde să petreacă iarna, iar vara să-şi caute florile si sâ-şî depună mierea, în timp de regina, după ce avea să sboare în azur cu trântorii după ea, să umple apoi stupul cu albiniţe. „Vezi, zise bunicul după ce le vârî înăuntru, albina face miere pentru ea, dar ne rămâne si nouă. Omul face aşa? Face pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au legea lor, când trântorii se înmulţesc prea tare, îî mai omoară, în timp ce noi..." „Păi cum să afli, bunicule, care dintre noi e trântor? 1 a ele e simplu, trântorul nu face miere, e clar, la noi, hm! încearcă să afli. -. Şi pc urmă să-ţi spun drept, ar fi cam trist să fim ca albinele!" „De ce?" „Păi gândeşte-te! Sunt nişte sclave! Alte gâze se zbenguiesc, se înmulţesc singure, la albine numai regina are acest drept..." „Aşa le-a făcut pe ele natura! filozofă bunicul. Du-te mai bine şi adu nişte pahare să bem sticla aia aici..." „S-o chem şi pe bunica?" „Cheam-o! zise. Mai râdem p-acilea, hi-hi!"
Dar nu apucarăm să râdem de ceea ce aşteptam, o ciudăţenie! bunica ţinu la băutură cu noi, nu se chercheli nicidecum, ba chiar, după ce terminarăm vinul, o auzii câ zice: „Si ru de ce ai adus numai o sticlă? (Şi arâtâ sticla goală cu degetul-) Nu ne-a ajuns nici pe-o măsea.44 Pe mine mă apucă un râs care nu se mai termina, în schimb bunicul se enervă: „încearcă tu, îi zise, sâ te ridici de pe scăunelul ăla. O să vezi cum o să te pomeneşti cu nasu drept în stupu ăla, să te mănânce albinele..." „Hî-hi, făcu bunica, şî se ridică şi o luă spre casă călcând nu
8* ACADEMIEI *J
V ROMÂNE y
cel mai iubit dintre pânTWlfnjJ ^-*T*m
foarte drept, ci absolut normal. încearcă tu sâ te ridici, zise, dar pregăteşte-te să te sprijini de Victor... Mă duc să aduc eu o sticlă... Am cu una pe care am pus-o bine..." „Ce-ofi cu ea?", zisei izbucnind iar în râs. Dar bunicul n-avea destul umor să înţeleagă că se poare întâmpla şi asta, cine ştie, o fi mâncat bunica bine, o fi dormit straşnic, o fi băut vreo cafea...
Se întoarse cu gustări, sardele sărate (o fi mâncat sardele?), friptură rece de vacă, măsline, brânză, castraveţi muraţi... Numai săraturi. Puse tava jos în iarbă, cu tacâmuri pe ea, şi se întoarse să aducă sticla aceea... „E vin negru, zise ea, puterea ursului..." îmi trecu prin cap, auzind cât de firesc pronunţase ea calificativul acesta din jargonul băutorilor, câ de fapt până atunci se prefăcuse doar că se cherchelea, anume pentru ca într-o bună zi să-şî bată joc de bunicul. Mâ stăpânii din răsputeri să-mî reprim veselia. Bătrânul ar fi putut să se irite foarte tare şi petrecerea noastră să se strice. „Bunico, zisei, fii atentă, vinul e înşelător, îti lasă impresia că poţi sâ-1 bei fără grijă şi pe urmă odată te pomeneşti că se învârteşte pământul cu tine!" „Ei şi! zise. Te duci şi te culci, şi când te scoli nu mai ai absolut nimic..."
Adică făcuse chestia asta dc nenumărate ori!? „Aha, zise bunicul sarcastic, eşti versată! Bei în secret!" „Da, că mi-e frică de tine. Hai noroc» Victore, lasă-l pe ăsta, care în viaţa lui n-a ciocnit şi el un pahar acasă!"
Abia destupasem sticla, îi turnasem ei, şi parcă ar fi vrut să nu-i torn şi lui. Ciocnirăm noi doi, bunicul, furios, nu se atinse de pahar. „Să fie pentru odihna bietei Silvia, maică-ta, că s-a dus săraca! O sâ ne ducem şi noi, nu tu, care eşti tânăr şi ai viaţa înainte, uite, ăsta, care face degeaba umbră pământului, crede câ a realizat scofală mare în tinereţe..." „Bunico, dar ce-ai fi vrursâ realizeze?" zisei prins de un interes extraordinar sâ aflu deodată de la ea ce e tinereţea, ce e viaţa şi ce-ar trebui sa realizăm ca să avem dreptul sâ facem până târziu umbră
1302
MARIN PREDA
GRI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1303
pământului. Atacase sardelele, deci nu mâncase. O lăsai să înghită, apoi, în tîmp ce înfulecam eu însumi: „Ce se poate realiza? Serios! (Nu prea merg sardelele cu vin roşu!)." „Astea sunt prostii, zise ea, am auzit că japonezii mănâncă dulcele înainte de masă, încep cu prăjiturile şi pe urmă mănâncă orezul ăla al lor cu beţigasele alea (cum or fi putând!). Unii mănâncă pisici, câini, dracu să-i pieptene!" „Nu mi-ai răspuns la întrebare", zisei- „Cc întrebare?" „Ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul sâ facem umbră pământului?" „Ce-ar trebui?! „Eî, da!"
III
Şi aşteptai să aud răspunsul, chintesenţa unei vieţii trăită dc o femeie care născuse de trei ori şi care venise în întâmpinarea barbarului fericită că scapă dintr-o familie în care sărăcia era parcă o zeiţă protectoare: era invocată cu mândrie! Noî, ăştia săracii-. - Eşti sărac, nu fi şi fudul... Sărăcia? Munciţi dacă vreţi s-aveţi! Şi săraci şi proşti, cum e mai rău! Filozoful ăsta, care şi când punea un copil sâ-i tragă pantalonii avea acrul unui rege asistat de intimii săi la toaleta de seară („şi când îşi scotea pantalonii lui rupţi în fiind se uita la noî ca un împărat", povestise bunica odată), era un instalator care ar fi putut trăi bine dacă străbunica, mama bunicii, ar fi ştiut să răspundă străbunicului ce-a făcut ea cu banii. Arăta arât de zăpăcită, încât cl se resemna în faţa acestui mister după atâţia ani de încercări să afle ce era cu banii... Banii obişnuiţi, banii pe care Instalatorul i-i dădea să facă piaţa şî să hrănească o numeroasă familie,Şi dacă străbunicul ar fi fosr în stare, sau dacă ar fî vrut s-o ia din scurt şî s-o întrebe, ar fi aflat, desigur, când îşi cumpărase ea seurteica aceea de catifea sau rochia aceea mov care o întinerea şi o făcea atât de frumoasă... „Păi dar! spunea bunica, închidea ochii şi pe noi ne ţinea cu curul gol... Lăuda sărăcia, că toţi oamenii mari s-au născut în sărăcie, dar nu spunea că oamenii ăştia mari, părinţii lor adică, au pus mână
de la mână sâ-şi dea copiii la carte, în timp ce pe noi..," Fugiseră toţi de-acasă, aproape de mici. Unul ajunsese frizer la Bucureşti-, altul subofiţer în armată, o soră se măritase cu un mecanic dc locomotivă... Ce mai, toţi oameni mari, atât de mari că uitaseră de unde att plecat, nici când le-au murit părinţii n-au dat pe-acasă, dar s-au trezit pe urmă că au dreptul la o curte pustie, la un acoperiş dărăpănat, la nişte ţăruşi care sprijineau o nenorocită de vie care ajunsese sâ facă doar un fel de aguridă cu bobul pe jumătate uscat... Iar ea, bunica, reuşise să ajungă dactilografă la aceeaşi primărie unde bunicul era funcţionar la starea civilă. Ce reuşiseră împreună? Să ţină mulţi ani piept, în casa părinţilor ei, frizerului, subofiţerului şi mecanicului de locomotivă, până ce „lichidaseră" moşrenirea şi cumpăraseră mai întâi un teren şi îşi făcuseră apoi casa lor. „Cum, bunico, dar ai făcut-o pe mama!", gândii în timp ce îi aşteptam răspunsul, care ştiam dinainte că nu va fi, adică nu mai era demult în mintea ei chintesenţa unei vieţi. Crescându-şi fetele ei, spâlându-le la fund, ţipând tot timpul la ele, devenise roabă, o involuţie, devenise analfabetă, fiindcă anii de şcoală ai fetelor nu însemnaseră pentru ea decât tot rufe spălate, veşnice rufe murdare, veşnice bluze pătate de cerneală, cazanul, veşnicul cazan de fiert apă, în timp ce într-altul fierbea în bucătărie veşnicul borş cu carne care strâmba veşnic nasul domnişoarelor: „Tot borş, mamă?". Şi nici o revelaţie: ceva, aşa, deosebit, aşa, un semn că una dintre ele o să ajungă împărăteasă... „Nişte natantoale", se înseninase bunica întru târziu... „Fâăă, Ie spunea după ce se făcuseră mari, cu acel limbaj popular şi crud care i se impusese fiindcă un altul se îndepărtase de ea tot mai mult, o să vedeţi voi căcat de bărbat în currea voastră când o sâ-mi crească mie floare în ureche. Şi nici atunci!" Adică nici după moartea ei! Nu se adeverise, fetele se măritaseră bine. Nu mai avea de mult nimic cu ele, avea cu bunicul. Şi fiindcă descoperisem câ bunicul semăna cu mama, încercam să-I
1304
MARIN PRHDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1305
protejez, intuind că ranchiuna bătrânilor, prilej de vesel divertisment pentru nepoţi, nu e mai puţin otrăvită pentru cel care e, dintre ei, mai bătrân.
„Să nu faci iconomie!", zise bunica semeaţă. Bunicul se uită la mine. Eu la cl. Apoi amândoi la ea, „Adică cum?" zise el cu o condescendenţă stupefiată. „Aşa, In viaţă!*1 „In viaţă, ce, fă?", reluă el ca şi când ar fi fost scos din pepeni, dar vorbea totuşi cu grijă, cum vorbim cu cei arieraţi mintal, să nu păţim ceva. „Aşa, să nu faci iconomie!" „Adică?!" insistă el răbdător, dar la marginea răbdării. „Am înţeles, bunicule, interveni* cu gravitate (puteam sâ înţeleg mai repede, era normal! eram mai tânăr!). In viaţă adică, aşa, cât trăieşti, să nu faci economie!" „Economie la ce?" „La una, la alta, la bani, la orice. Nu aşa, bunico?" „Şi la minte!" adăugă ea. Asta chiar n-o înţelesei nici eu, ori era prea subtil, ori era o înţelepciune populară insondabilă. Nici bunicul nu vedea cum ar putea cineva să facă economie cu propria-i minte. „Să nu te menajezi, adicâ, zise el, sâ-ti pui mintea la contribuţie? Asta vrei sâ spui, fă?" Ea negă cu degetul foarte energic: „Am spus eu bine aşa cum am spus", zise ea cu o trufie cam neroadă, pe care o au toţi cei cărora le scapă din gură ceva ambiguu, care dă de furcă celor de faţă. „Să lăsăm deocamdată mintea la o parte, zise atunci bunicul cu un umor filozofic, şi sâ ne rezumăm la bani. Ai zis şi dc bani, nu?" „N-am zis nimic de bani, Victor a spus, eu n-am spus." Vroia să rămână cât mai mult în domeniul indefinitului, să nu cadă în cursă, dar bunicul o mirosi: „Ba ai spus, degeaba îţi iei vorba îndărăt, la banî te-ai gândit, câ aş fi făcut eu prea multă «iconomie» (o ironiza el), nu te-am lăsat să-ţi umpli dulapurile cu bulendre, ca taicâ-tu pe maicâ-ta. Asta e ceva nou, până acum ai zis câ râu au făcut.,,"
Foarte blând era bunicul, dar ironia lui era foarte eficace: bunica .se enervă: „Poţi să zici orice! N-am spus nimic de bani!" „Aha! reluă el, au fost buni!" Niciodată, pesemne, nu reuşise
ea să-i dea replica în acest punct, deşi ideea ei cu „iconomia" ar fi putut fî mortală: să faci o viaţă întreagă pe chibiţul şi pe urmă sâ îmbătrâneşti, chiar câ nu mai avea rost să faci umbră pământului, dar bunicul era atât de plin de sine încât această suliţă svârlită în el nimerea într-o plaroşă groasă. Nu făcuse şi ca „iconomie"? Degeaba insinua că regreta că nu trăise şi ca ca maică-sa, o cochetă, care stârnise invidia cartierului, păstrase dragostea şi supunerea bărbatului, iar căsătoria şi copiii n-o împiedicaseră multă vreme sâ se ducă şi să danseze mai departe pe la baluri şi serate, ca şi când (şi fără sâ-i stea rău) ar fi rămas I tor domnişoară. Până târziu, dimineaţa întâi se dregea şi se sulemenea şi apoi se apuca de treabă. Ce treabă?!
Femeia care iubeşte Spală noaptea şi cârpeşte Se scoală de dimineaţă Şi-şi dă bum la roşeaţă Sprâncenele la albeaţă.
De unde! I^e punea tot pe ele, pe fete, să spele şi să gătească, încât mâinile lor erau veşnic înroşite, în timp ce pe ale ei şi le păstra albe şi catifelate. Iar „împăratul" cu pantalonii rupţi în fund Ie făcea teoria sărăciei. „Trăieşte-ti viaţa, Victore, şi nu te lua după ăsta, rupse ea tăcerea. Copiii!? Ce sunt copiii? Numai ponoase!" „Da, bunico, zisei, asta când îi ai! Dar ia sâ nu-i ai?" „Păi parcă ea ştie ce spune? zise bunicul. Ascultă-mâ pe mine, asta dacă ar fi niţel mai tânără ar fi în stare să se mărite. Ar avea-o de model pe madam Letiţia, soţia farmacistului, bunică şi ea» dar ştii ce-a făcut?" „Nu ştiu!" „Ştii, sau nu ştii? A luat Gerovital, da' a luat, nu glumă, bărbatu-său i l-a adus, şî ăla nerod, şi au apucar-o pandaliile, s-a amorezat de unul şi a fugit dracului de-acasă, s-a dus după el, pe undeva pe la Craiova, un tehnician de la Electroputere, dar originar de-aici de la noi din cartier (venise în concediu). Un spelb cam jigărit,
1306
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1307
dar mult mai tânăr decât ea... Nu vrci> i se adresă el bunicii, sâ iei şi tu Gerovitaft Cc mi-e şaptezeci de ani? O nimica toată, te face de cincizeci şî te-ai aranjat...? Bunica chicoti: „Hi-hi! De ce nu iei tu!"
„Ne primiţi şi pe noi?" se auzi atunci, de după gardul care despărţea cele două grădini, glasul vecinului. „Da, cu plăcere, dom* Chiriţâ, poftiţi", răspunse bunicul. „în cazul ăsta, permiteţi să venim şi noi cu o sticlă", zice dom' Guriţă, şi se întoarse şi intră apoi prin curte, împreună cu madam Chiriţă, o doamnă încă tânără, cu chipul arămiu, puţin empâti, şi din pricina asta fără riduri, dar cu părul albit complet, însă bine coafat, o distinsă cucoană... Bărbatul, maistru electrician, avea şi ei tâmplele brumate, dar nici un pic de distincţie, arăta alături dc ca ca un căruţaş, fără acea tentă de asprime virilă a celor care, pe drumuri, se călesc sub ploi şi vânturi reci... Bunica spunea că pe vremuri, când era şi el mai tânăr, fusese odată „bicarbo-nizat* pe un srâlp cu secerile acelea la picioare... Zăcuse prin spital... „Trăim încă bine, noi ăştia de la marginea oraşului, zise dom* Chiriţă aşezându-se voios pe pământ, ca un ţăran, în timp ce eu ofeream taburetul meu doamnei. Până or sâ ajungă la noi blocurile (că asa am auzit, că or să ne dărâme) mai durează, nu e chiar pentru mâine, mai putem şi noi să bem un pahar la iarbă verde." „Unde n-ar veni mai repede, zise bunica, să am şi eu apă caldă şi baie." „Da, zise dom' Chiriţă, e un avantaj, numai că în momentul când o să faci baie, aude şi vecinul şi îţi bate cu ceva în calorifer. Trebuie să foci baie la oră fixă!" „De ce?" „Madam Văsâliu, se adresă el bunicii, chiar dacă dai radioul încet, tot se aude. Fiica noastră ne întreabă dacă nu poate să se întoarcă acasă cu bărbatu-său, s-au săturat." „Gustaţi puţină miere!" zise bunica. „Nu, sărut mâna, poate nevastă-mca." „Da, zise madam Chiriţă, dar nu vă deranjaţi..."
Şi se ridică şi se duse cu ea în casă, s-o ajute... Nu era miere simplă, ci bucăţi de faguri, o minune, îţi venea să înghiţi şi ceara
lor parfumată odată cu mierea, care păstra în ea, proaspere, miresmele florilor prin care cutreieraseră albinele bunicului. Din când în când câte una, întârziată, ne dădea târcoale înainte de a sc întoarce în stup (soarele coborâse printre aceste grădini mărginaşe, se apropia înserarea) şi eu ştiam, mă învăţasem să nu mă feresc de ele chiar dacă mi s-ar fî aşezat pe nas. Cineva strigă la noi, un alt vecin al bunicului, a câruî casă însă era cam prăpădită, în orice caz, asemeni unor oameni, avea în ea ceva care te făcea să n-o observi, ceva şters, învăluită parcă într-un aer de umilinţă: „Ce faceţi acolo?". Parcă ne lua la rost, nu semăna cu casa, părea neprietenos şi agresiv. „Vino, Toadere, sâ bem un pahar devin", zise însă bunicul protector. „Nu vin, că mă înţeapă albinele", zise acela venind. „Păi dacă umbli la ele, să le furi fagurii!?" Era, pesemne, ori o glumă, ori adevărat, fiindcă zbanghiul ăsta nu răspunse nimic, se aşeză şi el jos, ca şi când n-ar fi auzit, şi puse mâna pe sticlă. „Hai noroc", spuse el deodată cu o intensă tandreţe bărbătească, şi numaidecât îl ascultarăm şi puserâm toţi mâna pe pahare şi ciocnirăm... Noroc, sănătate, viaţă lungă, succes, domnule Petrini, sâ ne îngropi pe toţi, bunicule... să te văd bunic, bolândule, asta ar fi o performanţă pentru tine, care te-ai însurat târziu şi ai făcut o fetiţă la spartul târgului... Se zice câ copiii făcuţi târziu ies mai deştepţi dacă sunt făcuţi cu o muiere tânără... da, dar ce faci pe urmă... Depinde de vârstă... Nu contează vârsta, dacă nu eşti rece... Aşa e, degeaba eşti tânăr, dacă... Dar şi dacă... Hai noroc... Ce faci tu acolo, dragă, te-ai dus cu mâna goală sâ bei vinul oamenilor...
Tânăra nevastă se apropie cu două sticle în mână şi parcă ror grupul nostru se lumină de prezenţa ei. ,. Era blondă, plină de viaţă şi de faţă cu noi zbanghiul o luă în braţe, o trase lângă cl şi îi lipi capul de obrazul lui atât de strâns şi rămase astfel recules atât de multă vreme şi nemişcat, încât bunicul continuă conversaţia arâtându-l cu capul.., „Nu e rece, zise, dar e prost,
MARIN PR1-DA
nu ştie câ muierea atât aşteaptă../* „Domnule Văsăliu, zise râzând arămia şi distinsa doamnă Chintă, eşti demodat, dar nu pentru că eşti bunic. „Sunt străbunic, nu bunic..." „Aşa eşti de când te ştiu..," „N-am avut probleme!", zise bunicul. „N-ai avut fiindcă ai avut noroc cu doamna Vâsăliu... Ia să fii acuma tânăr, sâ vezi ce te-ar mai pune pe jăratic..." „Dc ce? Aş lua alta!" „Şî alta ţi-ar face la fel!" „Ba mie îmi place bunicul, zise blonda nevastă, care se vede că nu se pierduse cu firea sub îmbrăţişarea zbanghiului. Când un bărbat moare după tine, înseamnă că o să moară şi după alta. Aşa, nu moare după mine, dar ştiu că nici alta n-o să-i sucească capul." „Şi dacă?!" zise doamna Chiriţă, „Ala nu e bărbat, zise atunci blonda, c un muieratic... îl miroşi dinainte. *." „Şi dacă îl miroşi?" „Nu-1 ieî!" „£u mâ duc sâ mă întind ruţel!" zise bunica şi se ridică sprintenă şi nu ştiu de ce vru să ia şi taburetul cu ea, dar în loc să-l îa se aşeză încet lângă el şi se întinse moale în iarbă. Păru însă mulţumită că găsise această soluţie mai comodă şi îsi trase picioarele sub poalele halatului, îşi puse tâmpla pe braţ şi adormi instantaneu, O cascadă de armonii înalte ale unui acordeon îndepărtat salută parcă acest inocent abandon al bătrânei. „Cum, ce e?" mai tresări ea ridicând capul, apoi înţelese şî îl lăsă la loc: „A, Fărcăşan!... Dâd înghiraţilor... Hîdii... Ce-am mai râs la nunta Iu lonelu..."
Deci degeaba încercase să ne sugereze că n-a petrecut in viaţa ei: a râs la nunta Iu lonelu, iată! Numai câ acest Fărcăşan n-avea nici o legătură cu acea nuntă, era un băiat de vreo douăzeci de ani, poate nici nu se născuse pe atunci. Se apropie de noi cântând nă praznic, chinuind acordeonul spre tonalităţi paroxistice, ca să-l coboare prăpăstios spre başi, în care sufla ai fi zis cu foalele scoase. Nu înţelegea ce-î spunea bunicul, sâ nu mai cânte, fiindcă sperie albinele, îi dădea înainte cu ochii pierduţi, în transă, ca toţi maniacii acestui instrument de clămpănit, de ţipat şi dc horcăit, crezând că, aşa cum se simţea el,
CH. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1309
vrăjit, ne vrăjea şî pe noi... Până la urmă se opri, trezit parcă din somn, cu mâna bunicului încleştată pe braţul lui: „Mai încet, mai bine cântă-ne ceva din gură, Iasă dracului burduful ăla!" Da, dar nu înainte să bea şi cl un pahar, si nu se deshămă de burduf, din care apoi scotea doar dulci suspine stinse, acompaniîndu-se în şoaptă.., Cânta cu o voce patetică şi fără introduceri mulţime de şlagăre vechi, care-l făceau pe bunicul sâ ridice o mână spre cer... Sub razele asfinţitului mâna lui arăta ca o cracă încremenită în timp.. - Mâna, mâna umană, mâna care poate, înaintea cuvântului, pipăise lucrurile, le adusese sub ochi, minunaţii ochi care le contemplaserâ şi care, violentaţi, le trimiseseră sub nas, nasul Ie mirosise, apoi le lăsase mai jos gurii, care le linsese, formidabila mână, instrumenrul spiritului şi... „câţi au muuurit pentru tîues frumoasă Zaaaraaaza, şi câţi te-aaau iubit..." începurăm să cântăm toţi (timp în care blonda nevastă dispăruse şi se întorsese cu noi sticle) la Yafa şi la Beyrut, mai sunt femei arabe... Je me suiş engag£> pour l'amour de ma blonde... urlai si eu cu o melancol ie sfâşietoare, având lângă mine o blondă şi o arămie care luară ca atare simulatul meu lamento, doamna Chiriţă îmi puse mâna pe braţ si mâ chestiona cu o simpatie severă şi trează: „De ce nu te însori? Ce-ai de gând?" „Foaie verde mere-pere, nu te maî-nsura, mâi vereee, atacă Fărcăşan, că muierea multe-ţi cere, cere rochie dc mătase, ce la mă-sa nu purtaaase...*
Lumina zilei bogată în umbre se stingea, înlocuită pe nesimţite de cea a unei luni pline, care curând umplu grădinile cu razele ei albe si reci. „Fecioara" însă potoli curând apetitul nostru pentru beţie, ne chiorârăm la ca şi uitarăm un timp de pahare. „Cum dracu să ajungă cineva până acolo? zise zban-ghiul furios, care, deşi era doar mecanic auto, se culturalizase şi el în acei ani (nu scăpase!) şi avea noţiunea distanţelor astronomice, dar nu şi pe aceea a expansiunii noastre tehnice. Că, cică, americanii lucrează la chestia asta! O tâmpeniei Păi acolo
1310
MARIN PREDA
l
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTRNI 1311
pe lună nu e aer! Ori motoarele nu lucrează fără aer!" Şi se foi dând din umeri şi se agîtă atât de sigur pe sine, că nu putea fi contrazis, încât blonda lui nevastă râse şi strigă ia eh „Ho, nu te mai zbuciuma aşa, să nu se rupă ceva în rine". „Dă-i în... mă-si! mai zise cl totuşi indignat, se vede, că puteau să-l prostească ei pe el cu asemenea gogoşi. Da, alte realizări, nimic de ris, cu toate că am auzit că acolo mâncarea n-are gust, i^are miros, un fel de material plastic! Oul n-are gălbenuş, pasărea n-are grăsime, porcul mănâncă praf de peşre, vita mănâncă pesticide, şi atunci ce valoare au alte realizări? Aleargă cu maşinile încoace şi-ncolo? Ei şi?" „Mă, tete, zise bunicul, dacă ai auzi câ alţii spun de noi tot felul de prăpăstii, ce-ai zice? Ai fost acolo să vezi? Tu citeşti tot felul de prostii prin ziare şi Ie crezi!" „Nu, bunicule, sunt oameni care au fost şi povestesc!" „Şi crezi că nu mint?" „S-ar putea sâ mintă, dracu sâ-i pieptene-,. Hai mai bine să bem!"
Bâurâm. Dar unde dispăruse bunica? Şi mai era un loc gol: dispăruse şi domnul Chiriţă, parcă îmi aminteam că îi zărisem umbra tăcută îndepărtându-se undeva de unde nu mai revenise. Era târziu şi Fârcăşan mai încercă sâ trezească clapele acordeonului, dar renunţă aproape imediat şi se deshămă. Fără să spună ceva, bună seara sau la revedere, bunicul se ridică şi plecă cu aerul că se va întoarce; dar nu se mai întoarse, şi blonda mi se adresă: „Hai să strângem paharele şi tacâmurile şî să le ducem în casă. Gata, zise, cu o voce ascuţită, imitând ceva, o chelneriţă sau o bucătăreasă, nu se mai serveşte nimic, s-a închis tot, si bucătăria şi bufetul."
Dar mai era vin, păstrarăm câteva pahare şi revenirăm. Doamna Chiriţă nu se lăsă dusă nici după ce zbanghiul şi soţia lui plecară şi ei, dând bună seara foarte ceremonioşi, „Insoară-te, domnule Petrini, reveni arămia, care acum, sub lumina lunii, arăta în mod curios mai bătrână decât Ia lumina zilei. Ce aştepţi? Vremea trece! şi nu se mai întoarce," „Da, desigur, zisei, şi cine se scoală de dimineaţă departe ajunge! (Observând că
desi îmi vorbise mie stătea foarte vizibil întoarsă spre băiat, parcă Iui i se adresase, înţelesei câ ei doi mă goneau, vroiau să rămână singuri; să rămână!) Doamnă Chiriţă, luaţi dumneavoastră paharele şi i le daţi bunicii mâine-dimineaţă» eu vă urez noapte bună!" „Noapte bună, domnule Petrini", răspunse ea cu un glas afecruos.
Et, băiatul, nu spuse nimic. Era, desigur, fascinat de acea oră albă a nopţii, de acea tăcere a grădinilor adormite, de acel minut de încremenire a propriei lui fiinţe, încordat ca un arc, încordare care îi luase glasul... Desigur, abia aştepta sâ se arunce asupra femeii ca un lup sau să tremure de năvala dorinţei ca un adolescent şi să-I cerşească graţia, pe care şi ea abia aştepta să i-o acorde... Mâ îndepărtai ca un bătrân înţelept aflat pe alte hotare. Senzaţie minunată de echilibru... să te ştii tânăr şi în acelaşi timp sâ simţi câ trăieşti de o mie de ani!
Păstrez vie în amintire această improvizată şi modestă petrecere şi mai ales acest final în care am trăit atât de intens înţelepciunea, sentiment care nu mâ părăsi după aceea multă vreme. Mă culcai mulţumit câ în timpul mersului pe jos până acasă nu cedasem ispitei de a deveni incoerent. Mă trezii liniştit, mă ocrotii în orele contabile operând o separaţie (o uitare!) şi, liber în lungile mele plimbări pe la poalele pădurilor, gândii: „Bătrâne, îi spusei într-o zi aceluiaşi gorun pe care îl intero-gasem odată, Socrate nu te-a cunoscut sâ se însenineze că din trupul tău i se va face într-o zi sicriul. înseninarea lui venea din altă parte, pesemne că îl plictiseai, cum îl plictisea şi marea şi cum îl plictisea, desigur, şi Xantipa, ale cărei ocări l-au silit sâ-şi petreacă zilele în cetate si că cultive înţelepciunea... Ei, ce zici de asta, gortmule la margine de codru?!..."
IV
Singurătatea, liniştirea, tăcerea din noi înşine (a nu comunica nimănui ceea ce gândim şi simţim) duce la inadaptare, la
1312
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1313
formarea altei imagini despre noi în ochii altora? Oricum, nu a uneia enigmatice şi în nici un caz neutre, cum am dori? într-o zi ea intră în biroul meu şi îmi spuse că economista noastră îşi serba ziua de naştere şi ne invita sus să bem un pahar. O auzii, dar mâ uitai la ca fără să-i răspund. Se bronzase la mare. Sosirea ei nu fusese un eveniment, după cum parcă îmi sugerase că va fi reperându-mi la telefon data întoarcerii. Nici n-avea cum să fie, dar îmi rămăsese în amintire, ca o scamă, aceasră ciudăţenie: de ce mă felicitase şi de ce ţinuse să ştiu ziua când... Iar floarea din vază nu mai apăru. Bronzul nu-i stătea bine, îi dădea un aer întunecat de... „Hm! murmurai când se prezentă la mine cu hârtii, la jafla şi Beyrut mai sunt femei arabe...14 Nu se mira de această remarcă, ca şi când ar fi găsit-o firească, îşi amestecă în tăcere mâinile cu ale mele, mâini, şi ele, bronzate, cu unghii date cu sidef şi singurul eveniment (cred că da, parcă aducea a eveniment!) care se produse fu retragerea ei cu paşi parcă încetiniţi de o curioasă melancolie, ducând cu ea mapa parcă ar fi avut între coperţile acesteia o senrinţă, nu neapărat gravă, dar care sporea în fiinţa ei o incertitudine, o şovăială, o vagă nehotărâre...
„Veniri, îmi spuse, ne-a invitat pe toţi... Dacă nu veniţi o să creadă că aveţi ceva cu ea..." Ia uite! Mă proteja! îmi dădea sfaturi! Nu-i răspunsei, dar după o jumătate de oră, când era gata sâ uit, urcai şi eu sus. Se şi abţiguiserâ, picai pe o veselie generală. Dădui pe gât infectul coniac, care în loc să mi se urce la cap îmi răscoli stomacul, unde se instala, fără sâ mai plece, sub o formă de greaţă persistentă, şi începui să mâ uit enervat şi involuntar spre uşă: vroiam să mâ car cât mai repede, fiindcă veselia era ea generală, dar nu mi se comunica nicidecum şi nu trecea nici între ei, de la unul la altul, disarmonie care te incita mai degrabă să le spui ceva neplâcur decât sâ participi. Da, parcă şi ei aveau chef sâ-şi spună nişte adevăruri nu prea
agreabile, dar se srăpâneau aşteptând s-o facă unul din ei, mimând deocamdată voioşia.
Astfel, mă pomenii înconjurat de trei dintre ele, după ce fui întrebat cu un fel de simpatie mieroasă (întrebare preexistentă, care nu mi s-ar fi pus fără ajutorul coniacului) de ce nu mă recăsătoresc... Cu aceeaşi filozofie ascunsă în glas ca şi a distinsei doamne Chiriţă şi cu exclamaţii de ironie simulat afectuoasă, ei, ce aşteptam, adică, ci, ia să vedem, ci, nu zău (sugestie de sfidare, nu mai cred în femei?), chiar aşa, de la prima încercare, alţii sunt la a treia şi tot nu renunţă... Asta aduce, aşa, pe undeva, cumva, a laşitate... Taci, dragă, dacă o iubeşte omul şi acum, cc vrei tu să-i bagi pegât... Ei şi? Parcă eu când m-am despărţit de primul meu bărbat nu-l iubeam? Şi el mâ iubea pe mine, dar dacă nu se mai poare n-o sâ stai şi să... Când am ieşit de la tribunal eram veseli amândoi, râdeam, mi-a sărutat mâna... Şi acuma mă iubeşte, dar s-a însurat omul, o duce bine şi nici eu... Atunci de ce v-aţi mai despărţit, daca... N-a văzut nimic în femeie! Cum n-a văzut, dacă zici că te iubea... Aşa, n-a văzut, ca şi domnul Petrini... Poţi să iubeşti şi să nu vezi nimic în femeie... De unde ştii tu câ nu vede?,.. începui să răspund în acelaşi ton: dacă e să mă iau dupâ exemplarele aici de faţă, chiar că nu văd... Râsete generale... Chiar aşa, domnule Petrini? După toate?... Nu, media statistică... Ei, aşa mai merge... Şi continuând astfel, simţii că eram pe punctul de a fi considerar un tip care eşuase pentru totdeauna în căsnicie şi câ în ceea ce le privea pe ele, dacă toate ar fi fost libere, nu la mine şi-ar fi ridicat ochii şi în orice caz bărbaţii lor erau mai presus decât inşi de genul meu, care au fost odată ceva şi au eşuat şi în direcţia asta (un fel de mândrie, de priviri de sus, îmi sugerau gândirea lor neexprimată), când auzii o şoaptă lângă umăr: „Nu le mai răspundeţi". Şi ea tăcu mai departe, fiindcă ea era, tăcuta, acum, casieră şi o văzui cum se îndreaptă încet spre uşă, cu aceiaşi paşi ciudaţi care reeditau „evenimentul" întoarcerii ei de la mare, când se
m4 MARIN PREDA
retrăsese de la mine din birou cu mapa pe care o ţinea strâns la subsuoară,..
Plăcută şoaptă, gândii după ce ea ieşi, caldă complicitate, discretă detaşare... Cine era fata asta? Nu părea să fie ceea ce arata... Nu părea, oricum, să fie casieriţă dc meserie... S-ar fi amestecat cu ele, chiar dacă nu le-ar fi ţinut isonul. Şi nu părea deloc să fi fost o persecutată acolo de unde venise, s-ar fi ferit, de pildă, aici, sâ plece când veselia era în toi, când prudenţa i-ar fi cerut sâ simuleze măcar adaptarea: dacă era o inadaptabilă păţită... Nu-mi spusese ea însăşi câ trebuie sâ mă duc, să nu creadă că aş avea ceva cu economista? Si totuşi se retrăsese apoi prea devreme, înfruntând acest risc.. - Curios, întârzia!, să văd, o bârfea cineva, ştia cineva cine e? Nu, n-o luase în scamă nimeni, nu-i auzii numele pronunţat de vreuna din aceste cucoane care aveau acum limbile destul de deslegate ca s-o facă, în bine sau în rău, sau în treacăt... Pesemne că nu ştiau deloc cine e, adică nici măcar atât cât era necesar trezirii simplei curiozităţi...
Coborâi şi eu în biroul meu şi deschisei uşa spre al ei, să văd dacă plecase. Tocmai vroia să plece, stătea în picioare şi încuia FichetuL Vârî cheile în geantă. Dar vocea cu care mi se adresă era alta decât cea şoptită sus, ca şî când nu ea îmi sugerase acea discretă complicitate, care, ca să zic aşa, era al doilea „eveniment" după întoarcerea ei de la mare. „S-a terminat?" zise. „Nu,.. Credeaţi, zisei cu ironie, câ..." „A! Nu, mă întrerupse, dar n-aţi observat că săriseră toate ca nişte gaiţe?... Eu am o sensibilitate la indiscreţie, prefer să bat «în retragere», nu pot să suport, chiar dacă nu sunt vizată direct..." „Aşa, deci!" „Stiu că aşa se trăieşte, continuă, dar în mine au alt ecou..."
începui să mă plimb prin birou, cu sentimentul că rătăcesc pe potecile mele, la care mă ducea gândul îndată ce terminam orele contabile... „Ecoul ăsta e natural, sau e câştigat?" zisei oprindu-mă o clipă şi contemplând prin geam dealurile îndepărtate care se zăreau din această parte a clădirii. „E câştigat", zise încuindu-şi acum fără zgomot sertarele. „în cazul ăsta aţi
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1315
putea scăpa de el..." „Mă străduiesc..." „Cu succes?" „Hm! (şî făcu un gest cu palma) aşa şi-aşa! Stiu, de pildă, cum v-am spus, că e mai bine să mă retrag." „Nu e o laşitate, cum spunea una din gaiţe?" „Ba da, dar dacă aş fi «vitează» înfrângerea ar fi mai dureroasă decât gândul că sunt laşă. Stiu că nu sunt... Fiindcă, deşi sunt slabă, nu pot să rezist coaliţiei... Nu rezistă nimeni..." „Ba da, zisei, de pildă să intri în ea. Coaliţiile astea sunt întâmplătoare şî fără o coerenţă de durată. E suficient să te împrieteneşti cu indiferent care dintre ei şi ceea ce ţi se părea tragic şi insolubil devine deodată comic şi neglijabil.„Ştîu şi asta şî chiar aşa şi fac. -. De aceea v-am şi spus că e bine să..."
. ._Se întrerupse. Adică să se ducă sus şi sâ mă duc şi eu...? Aceste ultime cuvinte neexprimate mă făcură să tresar. Mă răsucii de la geam şi mă uitai la ca. îmi displăcu: nu-i puteam vedea chipul întreg din pricina părului care îi acoperea de o parte şi de alta tâmplele şi jumătate din obraji- Părea anonimă şi insignifiantă. Pesemne de aceea nu stârnise încă interesul celor de sus? {Jos, în afara contabilităţii şi casieriei, mai era doar cabinetul directorului şî al secretarei acestuia.) „Da, zisei, mî-aţi spus, dar în cazul de faţă, de pildă, coaliţia nici măcar nu există. Suntem prea puţini aici ca sâ poată vreunul dintre noi să pună la cale un spectacol caracteristic..." Se holbă literalmente la mine cu ochii ei mari, care mi se părură în clipa aceea masculini, străini de restul chipului şi mai ales de gură, care rămase uşor deschisă într-o bizară perplexitate: „.. .Credeţi", zise. „Vă temeţi?" replicai. Se înstrăina, aş zise, fulgerător, îşi reveni, apoi cu un efort la fel de implicat în avans si retragere, asemănător celui al racului, care, înaintând, dă îndărăt: „Da.-. Nu..murmură tuând-o spre uşă.
Apoi după un timp, în stradă, foarte hotărâtă în îndoială: „.. .Nu ştiu!" „Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi nu, cu hotărârea cu care aţi zis nu ştiu..." „Credeţi?" „Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama,.."
1316
MARIN PREDA
CEL MAÎ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1317
Păru sâ nu fi auzit precizarea mea. Avea un mers ciudat, care parcă se armoniza cu un vag recul interior, pe care abia îl sesizasem: paşii îi înaintau, dar mi se părea că o să rămână în urmă, desi nu rămânea. „Mergeţi în direcţia asta?" o întrebai. „Da, merg spre centru!" „Vă însoţesc până în centru," „Numai dacă nu vă deranjează... Ştiţi, reluă apoi, după părerea mea nimic nu e totdeauna pozitiv... Spuneţi câ suntem aici prea puţini, Ia organizaţia asta comercială, ca să poară vreunul din noi sâ pună la cale un spectacol caracteristic... Cum sâ ntfi Un soc si o soţie sunt doi (nu douăzeci câţi suntem la Oraca asta) şi putem afirma că nu-şi pot pune la cale un spectacol caracteristic?" *Adicâ cei doi soţi?", zisei zâmbind. „Bineînţeles!" (O fi fost măritată? mă întrebai sau poate se gândea la cei doi părinţi ai ei?... uneori unii copii, chiar mari, ajung prizonierii părinţilor lor, cum fusese bietul Petrică.) „Aveţi dreptate, zisei, ca sâ-i fac plăcere, păstrând însă în rezervă adevăratul răspuns pe care aveam să i-1 dau după aceea. Da, repetai, şî încă de ce anvergură! (Mâ bucuram că gândea, demult nu mai vorbisem cu cineva care să aibă acest dar, nu dreptatea interesează într-o conversaţie, ci delicata plăcere a comunicării.) însă lucrurile sunt deosebite» conrinuai, spectacolul pe care şi-1 pun la cale doi soţi esre, ca sâ zic aşa, etern, hi timp ce cel pe care şi-1 montează oamenii care sunt siliţi să muncească împreună, de aceea i-am spus că e caracteristic, fiindcă e variabil, şi mai ales e de natură efemeră, se schimba odată cu împrejurările sociale care I-a dererminat..." „Până sâ se schimbe, zise, murim noi!" „De ce? Am impresia că e în scădere."
Iar mi se păru că n-a înregistrat răspunsul meu. Se opri să se uire la o casă si începu sâ-mi explice aproape volubil sau aproape cu entuziasm, dar un entuziasm rece» cam abstract, de ce era atât de frumoasă casa aceea, care era într-adevăr frumoasă, cum erau în oraşul nostru la tot pasul, şi de ce i-ar plăcea să locuiască în ea şi în ce cameră. (O fi având o locuinţă rea?)
O întrebai. Nu, zise, stăteau destul de bine, ea şi cei doi părinţi, dar... aşa, îi plăceau et în mod deosebit casele frumoase... casele care par învăluite într-o poezie misterioasă... casele tăcute („vedeţi cât de tacuri e? pare uirară aici de demult!"), casele lugubre... a, nu, asrea nu-i plăceau... casele care aveau sus de tot o odaie izolată, ca o hulubârie,.. „Hai sâ ne oprim puţin, nu vă stricaţi programul?" „Nu.,." „Unde luaţi masa?. „Depinde, uneori la o braserie în care mă duceam eu cu ti n bun prieten când eram asistent... O vreme, cât a trăit mama, acasă, acum îmi pregătesc singur ceva necomplicat... Vă invit la braseria asta..."
Vorbăria îi slăbea atenţia? Simula neatenţia? Literalmente parcă nici nu auzi câ o invitam la masă. Urcasem un dâmb plin de brazi, ca sâ se uite ea mai aproape la acea casă care avea cocoţată sus acea odaie ca o hulubărie. „Cine o fi acolo? Se rezemă de gard şi rămase minute lungi cu ochii ei mari zgâiţi în sus. Te pomeneşti câ nu stă nimeni! Şi, vedeţi geamurile cum veghează ele aşa mititele... Cum s-o fi urcând în ea, prin ce parte? Ah, uitaţi, are o scară exterioară, vedeţi? în stânga, în fimd..."
Nişte câini fiocoşi ţâşniră de undeva din acea curte şi luară cu asalt gardul de care ea se rezemase lătrând cu glasuri furioase, răguşite, ca la stână. Dacă n-as fi fost atent ar fi muşcat-o de mâini; o trăsei cam brutal şi mâ uimi inerţia greoaie a corpului ei, deloc imponderabil, cum îţi lăsa adesea această senzaţie unele fete (Căprioara era astfel). Plecarăm, dar ea cu regret vizibil, însă tot aşa, parcă abstract, mai întoarse capul de vreo două ori până ne îndepărtarăm.
Mă înşelasem, mi se păruse că gândea. Plăcerea ei pentru case prea insistentă şi neconvingâtoare nu numai câ nu mi se comunicase deloc, dar spulberase cu totul timida vrajă pe care ea mi-o inspirase gândind câteva minute împreună cu mine.
1318
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1319
în centru mă oprii. Mă uitai în dreapta şi stânga, eu o luam, adicâ, într-o parte, şi ea în alta. Abia atunci parcă se trezi şi deveni conştientă de o inconsistenţă provocată dc ea însăşi şi se uită la mine cu buzele întredeschise (perplexitate pe care începusem s-o cunosc) şi zise cu un stins regret „Şi cum, nu putem şi noi doi să ne plimbăm puţin!?"
Ca şî cum nu ne-am fi plimbat! Ca şi cum n-aş fi invitat-o să luam masa împreună! Era îmbrăcată într-un taior de toamnă, maron, dar amestecat cu mult verde şi care îi preciza o oarecare siluetă... O contemplat cum se îndepărta, fără să se uite înapoi, cu paşi fermi, dar totuşi parcă în acelaşi timp ezitanţi, după ce la întrebarea ei care mă luase fără veste (şi întrebarea şi stinsul regret) îi răspunsesem printr-o tăcere care se prelungise,.. O pală puternică de vânt făcu să freamăte castanii şi apoi să sboare din ei în vârtej frunze smulse care căzură după aceea la pământ, se îngrămădiră unele în altele şi o luară într-o goană smintită parcă chiar după ea, după ciudata casieriţă cu goluri de memorie în conversaţie şi cu pasiuni subite şi incolore, anoste* pentru clădirile oraşului eh.. Nici nu ştiam bine cum o cheamă, semnătura pe care i-o vedeam pe documente era aproape indescifrabilă... S. Calala, sau Cui ala, Elala...
Tresârii, parcă alarmat.. - Da, avui brusc un sentiment de alarmă... E toamnă, frunze împrăştiate... Nu era pe deplin toamnă, dar paşii ei şi palele încă verzi... Da, încă verzi, dar curând vor fî galbene şi... fructe maronii vor pica rosto-indu-se cu un pocnet pe largile trotuare... cădere şi în aceeaşi clipa desghîocare, eliberare pentru o nouă viaţă, un nou ciclu... Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, paşii ei se îndepărtau tot mai mult... Aveam o halucinaţie? Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă trăită demult... De cîne mai mă despârţisem astfel?... Cine îmi maî vorbise cu un astfel de stins regret?... „Trandafirii tăi, cântă o voce în mine (a cui era?), s-au ruginit în glastră, vremea a trecut, tu m-ai uitat
de mult..." Cine mai mă făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită şi aproape dulce sfâşiere? Nimeni, poate în altă vîaţâ?
Mă urnii brusc din loc şi o luai spre Braseria... Da, puteam zice braseria prieteniei mele cu Ion Micu. Nu, Ion Micu nu era bine zis! Braseria prieteniei pur şi simplu... Se stinsese prin voinţa amândurora şi această prietenie, nici el nu-mi maî dăduse nici un semn, nici eu, prin vreo scrisoare, nu-1 mai bătusem pe umăr să-i reamintesc ceea ce îmi promisese... Nîci nud mai urmărisem să-i citesc articolele prin presa literară...
V
... Nici chelnerii nu mai erau aceiaşi (unde-o fi cel care ne servea în acei ani, chelnerul filozofi1), şi cu toate că nici atunci lumea care venea acolo nu-mi era direct cunoscută, cei de acum mi se păreau total necunoscuţi, oricum străini de mine, neinteresanţi, insignifianţi şi fără biografie... Inşi dîn a căror alcătuire a fiinţei lor ascunse ai fî zis că fusese smuls ceva, sau se adăugase ceva care îi făcea sâ arate loviţi parcă de o amnezie... Avuseseră ei un trecut? Aveau un viitor? Nu puteam să maî cîtesc pe chipurile lor un răspuns. Pierdusem eu cheia, uitasem eu codul descifrării expresiilor umane? Mă părăsise oare pe mine acel sentiment minunat care la douăzeci de ani mâ făcea să-i ştiu pe oameni ca pe mine însumi, să ştiu cine sunt fără să stau de vorbă cu ei, ultima mea amintire, şi cea mai puternică, fiind marea manifestaţie pe care o privisem dinafară şi când toate expresiile lor îmi erau spontan şi firesc familiare si descifrabile? (I-a a doua, când eram şi eu printre rânduri, acest sentiment era deja mai turbure, din pricina acelui coleg care fusese luat brutal dintre noi şi îl văzusem cum sc proptise cu picioarele în bordura trotuarului, cu pistolul în coaste şi începuse să vomite... sau poate din pricina Matildei, care îmi acaparase sufletul? Prea mare iubire pentru o singură
gol
1320
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1321
fiinţă ne înstrăinează de prezenţa restului?) Aşa se explica atracţia mea pentru Vintilă, pentru strelitul Pantalimonescu, şi chiar şi pentru grasul şi stupidul Calistrat, ca şi pentru rizibilul Bacaloglu? încercam să-i readuc pe oameni în mîne unul câte unul, chiar şî pe abjecţi? Nu-mi plăcuse mie şi Olaru, cel de la cadre, cu exclamaţia lui indescriptibilă de superioritate scârbită (aaâaaa!) şi nu fusesem eu emoţionat de directorul Bularca (patern şi suferind în faţa mea de o cumplită migrenă)?
„Ce serviţi?" mă trezi un chelner, şi când mâ uitai la el făcui ochii mari. Era cel de pe atunci, domnu Jenică, cel care cu argumente filozofice nu credea într-un nou război, argumente pe care şî le însuşise Ion Micu, dândude anvergura unei teorii universale asupra echilibrului planetar bazat pe consensul secret de natură divină al popoarelor. Nu se face război când vrea Stalin sau Truman. „Ce e cu dumneata? zisei. Nu te-am mai văzut pe-aici." „Păi n-am făcut prostia?" „Ce prostie?" „Am acceptat să fiu director al direcţiei alimentaţiei publice..." „Şi?" „Am dat chix!" „Nu te pricepeai?" „Ba mă pricepeam, câ nu era mare lucru, dar..." Şi îşi frecă degetul gros cu buricele celorlalte. „Adică?" „Adică nu câştigam nimic, ar fi trebuit sâ închid ochii la furturi şi sâ-mi încasez şi eu partea mea, dar atunci se punea chestiunea: de-aia am intrat eu în partid în ilegalitate şi am făcut puşcărie?" „în timp ce aici...", îl completai... „Sigur, zise, e plăcerea clientului, nu-i vâr mâna în buzunar, dă el şi suntem amândoi mulţumiţi..." „Şi ai fost multă vreme director?" „Am fost, fiindcă m-am înfuriat, am vrut eu să fac ordine în sectorul ăsta!" „Şi?" „V-am spus, am dat chix!" „Te-au dat afară?" „Nu, că eram tare la dosar, dar eram sabotat... Chiar de..." şi arătă cu degetul în sus. „Adîcă de ştabi mai mari?" „Exact! Nu eram de acord să... Ce serviţi?" Şi nu aşteptă să-i spun eu, îmi făcu el meniul. „Ce-o mai fi făcând, zise apoi, domnul Micu, cu simpatica lui soţie? V-aţi reîntors la universitate?" „Nu", zisei. „O să vă reîntoarceri", zise el cu optimismul său filozofic.
Renunţai deci să mai încerc să descifrez chipurile, ca să zic aşa, ale cobraserienilor mei de pe la mese şi rămăsei cu privirea pierdută spre geamurile localului. Erau uriaşe şi ţineau, din două părţi, loc de ziduri. Grele draperii, roşii, le acopereau pe jumătate. Trecătorii pe care îi zăream pe aici nu erau niciodată grăbiţi... loc de plimbare pe acest bulevard larg cu numeroase vitrine în care altădată erau expuse în multicolore lumini orbitoare blănuri scumpe, mătăsuri, galanterii luxoase, ceasornicării şi bijuterii scânteietoare Ia preţuri atât de mari, încât te linişteai pe deplin contemplându-le: e perfect, îţi spuneai, n-o să ai niciodată atâţia bani ca să cumperi ceva din aceste vitrine, şi chiar dacă nu gândeai ca Socratc („ce de lucruri de care n-am nici o trebuinţă") sentimentul de detaşare era acelaşi... Ia te uită cum seamănă fata aceea cu casiera noastră,.- la primul colţ... Reapăru în faţă... Hm! Cum să semene, e chiar ea, taiorul ei verde... Nu se dusese deci acasă?.- - Dispăru... Uşa batantă a braseriei se puse în mişcare... o mişcare lentă, parcă a unui copil care n-avea destulă putere s-o împingă mai energic... Era ca... Se opri lângă uşă şi ceea ce gândii eu se citea şi pe chipul ei: ce-o fî căutând?,Ce-oi fi căutând?!.,. Oluă încet printre rânduri şi în mijlocul braseriei se opri_.. Se uita nicăieri şi se vedea că încă două, trei clipe şi, cu aceeaşi şovăială cu care intrase, va pleca... Atunci mă ridicai şi pornii spre ea... Dar nu mâ apropiai bine şi nu apucai să-i adresez un cuvânt, câ se feri parcă de ceva ridicând uşor palmele: „Nu, nu... Vă rog!-.. Nu, nu..."
Şi se întoarse şi ieşi, dar fără grabă, mişcându-şî uşor pletele într-o uitătură circulară şi timidă înainte de a se angaja iar în uşa batantă. O urmai. „Ar fi pentru mine o mare bucurie dacă aţi accepta sâ luăm masa împreună", îi spusei în şoaptă în lumina deasă de afară. Şi atunci ea, ferindu-se să mă privească, uitându-se alături în trotuar, rosti de astă dată foarte decisă: „Bine!".
1322
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1323
...Si o condusei spre colţarul pluşat, unde altădată se rostiseră atâtea cuvinte mari în beţia anilor mei foarte tineri, unde un prieten băuse atâtea filtre, un număr impresionant de sticle de bere şi înghiţise atâtea halci de carne crudă, cum îi plăcuse lui Chateaubriand...
„Cel mai interesant tip din oraşul nostru, un fel de copil teribil al Ardealului", contmuai eu, tuşind din când în când, să-mi reprim emoţia care îmi altera respiraţia... Emoţie nedorită, străină de voinţa mea, dar nu şi de bătăile înalte ale inimii... Deci nu vrusese să se ducă acasă, îşi amintise pe drum câ o invitasem, şi ea, prinsă de o vorbărie agitată despre case, nici nu auzise? Dar nu-i spusesem care braserie, totuşi nimerise.. .Vrusese doar să ne plimbăm şi noi doi puţin? Dar nici acum nu mâ auzea bine, era prinsă şi ea de emoţie? „Unde vreţi sâ staţi?11 o întrebasem. Se aşezase fără să-mi răspundă, cu spatele la geamuri, îşi trăsese scaunul cu o mişcare fermă şi pusese mâna pe listă fără timiditate, ca o familiară a localului. Chelnerul apăru, şi ea se uită la el în sus şi îi spuse că nu vrea decât păstrăvi prăjiţi şi spaghete milaneze. „Nu vă recomand păstrăvi, zise el, sunt prea mici şi n-au nici un gust... Nu rămân din ei decât câteva oscioare şi capul..„Tocmai oscioarele alea îmi plac mie." „Bine, domniţă", zise chelnerul desfăcând berea şi turnând în pahare. Eu cerusem brânză albă şi roşii natur pe care mi le şi adusese, şî felul doi un G£nie du christianismey dar nu sângerând, ci bine pătruns. Ea se uită ţintă la roşiile mele, spuse „ce roşiî mari şi frumoase", şi luă una şi o tăie în farfuria ei... Pulpa era brumată, vedeam şi eu, ştiusem ce cerusem... „Vreţi şi puţină brânză?" zisei. „Daa, zise foarte bucuroasă, mulţumesc." Avea un apetit curat, dar mânca prea rapid, asemeni tuturor celor care uită că mâncarea e o plăcere şi o descoperă totdeauna dupâ primele înghiţituri. „Domnişoară, zisei, punând mâna pe pahar, sântei Ea nu înţelese în prima clipă, apoi tresări, ciocnirăm, santiy zise şi ea. Se vedea câ nu-i place,
îşi înmuie doar buzele, o întrebai dacă preferă un vin, protestă, nu, nu.. _ Şi începui, după ce mi se aduse chateaubriand-xA. să-i povestesc despre fostul meu prieten...
„De ce nu mă ascultă?", mă întrebai. „Da, mă întrerupse deodată, aş zice cu brutalitate, îl cunosc, mi-a fost profesor... Vă cunosc şi pe dumneavoastră, domnule Petrini, şi cunosc şi braseria asta, unde vâ întâlneaţi şi discutaţi... Eram foarte geloasă pe dumneavoastră doi şi mai ales pe micuţa cadână de porţelan care avea privilegiul nu numai să asiste, dar să fie şi admirată de dumneavoastră.,, O admiraţi, nu?.. - V-am văzur... Da, o admiraţi, n-o iubeaţi, se vedea clar... Dar o admiraţi foarte tare..."
Simţii cum trecutul îndepărtat năvălea cu putere în clipele mele prezente şî dădea j>arcă la o parre tot ceea ce trăisem după ce fusesem rupt de universitate. „Pe cine, zisei, eraţi geloasă, pe Ion Micu, care era soţul cadânei, sau pe mine, care eram liber?" „Nu eraţi liber! Erau cunoscute telefoanele dumneavoastră, pe care le primeaţi si le daţi unei arhitecte şi pe care nu le-aţi mai primit şi nu le-aţi mai dat după ce v-aţi căsătorit." „I-auzi! Şi ce mai era cunoscut?" „Totul!" „Adică?!"
Nu-mî răspunse, tot aşa, parcă n-ar fi auzit. Dar nu numai atât, avea o expresie de o singurătate totală, ca şi când n-aş fi fost de faţă şi nu mi-ar fi spus nimic, după ce îmi făcuse o declaraţie şoc. „Să înţeleg că îl admiraţi pe Ion Micu?-4 zisei întru târziu. Tăcu mai departe, grăbită să termine ce avea în farfurie, dar fără sugestia că după aceea desvăluirile vor urma. Paşii care o aduseseră aici erau anulaţi (nu ea venise, nu eu o invitasem şi erau anulate şi „evenimentele" de la Oraca). Trecutul îndepărtat care năvălise careva minute în clipele mele de faţă se retrase de asemeni aşa cum năvălise. îşi puse tacâmurile pe farfurie şi începu să se uite în sine, dar nu cu o privire întoarsă, micşorată, ci dimpotrivă răsucită spre tavan. „O cafea, un filtru, un tort Richard, un merenggtac^ fructe ceva, dom'
1324 MARIN PREDA
profesor?" mâ întreba chelnerul. „Da, zisei, fructe, un filtru." „Domniţa nu ia nimic?"
Vroia sâ plece? O privii insistent şi nu-i pusei întrebarea. Nu, [iu vroia să plece, clar nici aşa, stând şi tăcând, n-aş fî putut zice câ se simţea în apele ei. „Ba, da, zise, o oranjadă.. .* Si supse apoi din ea cu paiul cu vădită plăcere. Apoi deodată mi-o întinse: „E foarte bună!", zise cu o mare convingere. îmi dădea deci să sug cu paiul ci! „Ce, zise surâzând deodată cu un farmec neaşteptat, ca şi când ar fi fost surprinsă sau jignită de ceva, nu e bună?" „E foarte bună, mulţumesc!" Şi îi retrimisei paharul pe care îl luă în stăpânire cu o încântare de fetiţă pe care nişte părinţi săraci, dar generoşi, o scoseseră la cofetărie. „Pe urmă, zise, ne plimbăm şi noi puţin?" Era ceva cu plimbatul ăsta! Pesemne că vroia să-mi arate noi case?!
Chiar aşa se întâmplă, dar nu-mi arătă decât una singură. Nu ştiam unde mă duce, dar îmi dădeam seama că avea o ţintă; după ce tăcuse atâta timp asupra a ceea ce aş fî vrut să aflu, acum sporovăia. între ce ani fusese studentă? Terminase oare facultatea? Cum ajunsese casieriţă, aşa, în general, şi la Oraca îndeosebi? Cine erau părinţii ei? Fusese măritată? (Nu, nu purta verighetă, dar...) Care fusese anturajul ei în acei ani când eu şi Ion Micu frecventam braseria? Venise şi ea acolo des? Cu cine? Si în ce sens era geloasă pe noi doi? îmi reteza, ca sâ zic aşa, din faşă dorinţa de a-i pune aceste întrebări şi o făcea cu o capacitate de a vorbi şî a nu spune nimic enormă prin cumul de cuvinte, care ascundeau un umor secret... Ce? parcă spunea, nu e amuzant că ştiu că nu e amuzant ceea ce povestesc? Ba da, era! întâmplări de la mare.., O istorie cu un tip caraghios, care se îndrăgostise de ea şi abia putuse să se debaraseze de el, dură atât de mult încât devenii curios sâ văd cât o să ţină şi mă uitai fără discreţie la ceas... întâmplări în tren, întâmplări de acasă, incolore şi idilice, cu caracter universal (cât de mult ţineau părinţii la ea! da, desigur, Cuore de Edmondo de Amicis,
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1325
De la Aperi ini la Anzi„. de-aia avea ea aşa, pentru ei, lăudându-h o tandreţe înfofolită şi interminabilă..,).
VI
Abia devenii atent când o văzui câ se opreşte în faţa unei porţi şi apasă pe o sonerie... Aha! te pomeneşti că mă duce săd cunosc pe aceşti înduioşători păruiţi... Chiar aşa, locuiau într-o astfel de casă? Ne aflam jos, sub un deal plin de brazi, printre care văzui şerpuind o alee Iată cu pietriş, pornind chiar de aici din dreptul porţii mari (de intrare a maşinilor?), alee care se oprea undeva în faţa unei case ale cărei ferestre mari reflectau soarele acelei ore a zilei ca nişte oglinzi astronomice. Apăru o femeie şi ne deschise. „Se poate? zise casiera, E cineva?" „Da, poftiţi, spuse femeia cu un fel de nepăsare care nu ne era adresată numai nouă, ci aşa, în general, oricui, chiar şi naturii înconjurătoare. Poftiţi, repetă, nu e nimeni." Şi parcă adăugă: şi chiar dacă ar fî, n-ar fi mare scofală! Şi o luă înainte şi merserăm îndelung uneori urcând până ajunserăm la intrare. Aici casa îşi mări considerabil proporţiile, începând cu peronul dîn care aleea cu pietriş îşi continua şcrpuitul undeva printre brazi, în spate, trecând pe lângă o piscină naturală... „Sunt peşti, păstrăvi, zise casiera, vreţi să vedeţi?" (în timp ce femeia care ne primise dispăruse undeva, zise ea, sâ aducă cheile.) Da, erau peşti, se vedeau înotând în adâncurile limpezi ale apei. Dinspre deal cobora susurând printre micuţe stânci un pârâu, intra pe sub un pod alb de lemn de frasin şi dispărea în piscină, ca sâ iasă douăzeci de metri mai încolo, pe partea cealaltă, pe sub un pod de astă dată de beton, ţâşnind de sub el cu oarecare furie de cascadă mică prin care auzul îţi putea imagina una mare. Piscina avea bordură naturală, din mari pietre albite în afara şi înverzite în adâncurile apei. „Da! Frumos acvariu!", zisei, contemplând păstrăvii care ţâşneau încoace şi încolo pe fundul bazinului. „Nu e acvariu, zise ea, sc fac mari, se pescuiesc
1326
MARIN PREDA
CEI. MAJ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1327
şi îi arunci direct pe jăratic, aşa vii.. ." „Da, zisei, ce rafinament, am auzit, le prinzi în ei chiar svâcnirea vietăţii şi o mănânci..."
Ea chicoti şi ca într-o fulgerare apăru şi pieri surâsul ei fermecător, detaşat parcă de restul chipului, ca să-i rămână apoi gura uşor întredeschisă, într-o perplexitate la fel dc părelnică, protestând cu o brutalitate spontană, repede şi ea reprimată: „Da' de ce să nu-i mănânci, dacă bagi cuţitul în ei e o cruzime mai mică? Am mai văzut eu ipocriţi care mănâncă mici tăiaţi şi îşi ling degetele. Mielul e un animal sfinţit de Isus în iesle, în timp ce peştii i-a înmulţit chiar el să dea de mâncare mulţimii. Apostolii nu şi î-a ales dintre pescari?!" „Rafinaţi?!", zisei fără ironie. Surâsul reapăru, de astă dată însoţit de acelaşi secret humor: „Ştiu, zise, că nu pot justifica prăjirea peştilor vîi direct pe jăratec... dar mie îmi place să-i mănânc aşa şi sunt foarte buni..."
Femeia reapăru, dar nu ne chemă prin cuvinte, ci prin aceeaşi nepăsare, stând pe peron şi contemplând valea, oraşul se întindea în depărtare la picioarele noastre. Nu ştiu, vedea ceva, fiindcă nu se mişcă de îndată când nc oprirăm lângă ea- -. Deschise apoi uşa, mică în comparaţie cu zidurile şi coloanele intrării, cu capiteluri şi incrustaţii, dar frumoasă, din lemn galben, ce-o fi fost, stejar bine lustruit, miez de trandafir,.. Dădurăm într-un antreu cu dalii roşietice şi intrarăm apoi într-o încăpere fără ferestre, şi fără ziduri, ai fi zis tin uriaş dulap din acelaşi lemn de lămâi sau de trandafir, şi ne oprirăm lângă altă uşă, adică femeia se opri, şi în semiîntuneric dibui cu mâna într-un loc ştiut de ea. Auzii pocnetul unor comutatoare de două, de trei, de patru ori. Apoi deschise uşa şi dădurăm într-un hol... Hol să fi fost?!... Era imens şi puternic luminat. Rămăsei câteva clipe lângă uşă sa mâ uit... Nu se putea bănui de afară această întindere, acest plafon în care fuseseră înfipte în mici lăcaşuri hexagonale, de o armonie geometrică simplă şî delicată, zeci de becuri albe mate şi uşor turtite, o multitudine... Feeric de lumină... Abia aici văzui cât de mari
erau şî ferestrele, pe jumătate acoperite de draperii albastre, şi cât de întinsă era casa, fiindcă în fund, ridicată mai sus cu câteva trepte, se vedea în prelungire o alră încăpere, cu un uriaş geam îndepărtat, prin care brazii intrau parcă înăuntru. Peste parchetul strălucitor (galben cu infiltraţii negre), un covor care făcea ape albastre şi violete acoperea doar centrul holului, totuşi mare şi covorul, numai un sfert din el ar fi putut să încapă în apartamentul Matildei... Fotoliile şi masa din mijlocul lui mi se părură prea mici pentru această enormă încăpere care, observai, şi la dreapta ei se mai prelungea, tot aşa, prin câteva scări, una, mai intimă însă, cu nişe şi canapele şi lămpi cu picior... Apoi, în scurte reprize, care lăsau pe plafon încrucişări stelare de lumini» femeia stinse în urma noastră becurile, închise uşa şi râmaserăm singuri. Sala căzu sub razele apusului care intrau prin toate geamurile frânte de umbrele brazilor. „N-am înţeles până acum, zisei în timp ce ne îndreptam spre încăperea din fund cu uriaşul geam prin care sc zăreau crestele împădurite ale dealurilor, n-am înţeles exact cum se poate simţi cineva bine într-un palat." „Dar nu e un palat, zise ea, c o simplă casă de locuit ceva mai spaţioasă." „Să zicem, deşi nu văd cum poate fi mai frumos un palar..." „Asta da, un palat are prea multe coridoare, cotloane, noaptea şi mie mi-ar fi frică să dorm în el."
Prelungirea holului era de fapt o sufragerie, în mijloc avea o masă dreptunghiulară cu colţurile larg rotunjite, cu scaune înalte de piele, puteau sta la ea peste douăzeci de persoane. în dreapta ea îmi arătă un ghişeu şi alături un ascensor care, zise, aducea felurile de undeva de jos, din bucătărie. „Ăsta era scaunul meu, mă punea tata în capul mesei, duminica, să mâ vadă toţi musafirii. în celălalt capăt stătea el, cu mama. Dar numai duminica. în timpul săptămânii mâneam în altă sufragerie, numai noi trei (o sufragerie maî mîcâ, o s-o v-o arăt}.-."
Coborârăm şi ea o luă înainte. Aprinse în salonul cu nişe o lumină şi începurăm să urcăm treptele unei scări interioare, care ne duse într-un coridor larg, cu aceleaşi dalii roşietice ca
1328
MARIN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
I321)
la intrare. Intrarăm într-un fel de budoar, dacă budoar era, sau garderoba, era plină până sus de dulapuri şi de oglinzi, cu scaune albe de toaletă, iar pereţii, pe unde erau liberi, sau tapisaţi în gri, ca si tavanul. De aici ea deschise o uşă şi dădurăm într-un dormitor somptuos, cu un singur geam, dar şi mai mare decât cel din sufragerie. Ea deschise o uşă din stânga şi, fără sâ se oprească, văzui în treacăt baia {nu mă mai mirai cât era de mare, abîa observai chiuvetele, oglinzile, faianţa de un verde-stins), apoi ieşirăm pe un alt coridor... Ea chicotii. „Camera mea e ceva mai încolo si în dreapta aveam şi baie, dar când uram mică mâ făceam că uit şi intram în a părinţilor şî o prindeam pe mama stând pe veceu. Scotea un ţîpăt si o lua la fugă spre dormitor, încercând disperată să-şi tragă mai repede pantalonul pijamalei... Mă amuza câ în loc să mâ dea afară fugea ea.«Suzy, afurisito!», striga, şi în dormitor se plângea tatei că iar a intrat nenişinata aia mică peste ea. Tata râdea: «De ce nu închizi uşa în partea aia?» Nici ea nu ştia de ce, uita, sau sc gândea poate că dacă mi s-ar face frică noaptea, să pot să intru ia ei, să nu ocolesc pe întuneric pe partea ailaltă, prin budoar.. ." „Si două la fund nu-ţi dădea?'1, zisei. „Cine, se miră ea, mama?! Niciodată!"... Trecurăm pc lângă scara principală de coborâre (spirală din dalii albe şi fier negru cu fine înflorituri) st ea intră într-o nouă încăpere, cu un mîc coridor al ei, tapisat în roz, cu frumoase oglinzi...
Această încăpere nu era cu mult mai mare decât a mea... Există însă într-o odaie detalii, în fond neînsemnate, care îi sebimbâ înfăţişarea obişnuită si îi dau o aură de lux, de frumuseţe deosebită, care farmecă şi odihneşte gândul şi visul sboarâ liniştit, mărind, dilatând clipele, sporind adicâ în noi valoarea timpului: aici, îţi spui, aş putea trăi ani nesfârşiţi fără sâ mai doresc nimic, as putea munci fericit zi de zi şi aş putea muri pe deplin împăcat şi departe de.,- întâi acel coridor lateral, acele oglinzi discrete şi acel pluş gri de pe jos, apoi a
doua uşă care da în odaie, ei da, o simplă uşă, dar clanţa de aramă strălucitoare cu ornamentul in care intra cheia, cu o figurină cizelată în cap, schimba uşa (culoarea osului), era altă uşă decât orice uşă, culoarea purităţii, a ceea ce e imaculat... Patul era acoperit cu o pătură tot albă, de cămilă, cu ţesătură densă, cearşafurile de olandă, de albeaţa zăpezii, perna, bogată, din aceeaşi pânză, rezemată de speteaza patului, spetează simplă însă, de culoarea minunată a paltinului lustruit... Plafoniera, un buchet de petale şi lacrimi de cristal, fereastra lată dintr-o singură bucată si care se deschidea în afară prin răsucire, si prin fereastră vârfuri de brazi, şi in odaie un pătrunzător miros de răşină, care îţi insinua în simţuri, asemeni unui drog, o parcă uitată euforie de bien etre, de tinereţe şi putere, dc revenire la idealuri pe care le credeai îmbătrânite, naivităţi al căror farmec îl uitaseşi, naivităţi de care eşti conştient şi n-ai vrea să le schimbi cu înţelepciuni dure şi ruginite, ca şi când de întâmplare, de surpriză şi de miracol trebuie sâ..-
„Splendid, zisei cu accent şi flegmă englezească, splendid, repetai, şi mă aşezai în unicul scaun fotoliu de lângă un mic birou dîn faţa geamului, în timp ce ea îşi scotea pantofii şi se urca în pat, unde se întinse şi sc făcu covrig. Splendid, reluai, asta e deci camera dumneavoastră de fată?" „Da, asta e! răspunse, în fundul coridorului e un apartament cu tot dichisul, dormitor, salonaş, birou, cameră de serviciu, bucătărie, baie... Dâ spre dealuri... Dar n-am vrut să stau în el, am apucat să spun că acolo o să stau când o să mă mărit... Dar n-am mai apucat..." „Ce, să te măriţi?" „Nici, nici!" „Adică?" „Nici să mă mărit şi nici să stau. S-a naţionalizat casa." „Şi acum cine stă aicî?" „E casa de oaspeţi a partidului. Dar nu e primit oricine, numai cei mari de tot de la Bucureşti..." „Şi vă mai dă voie sâ veniţi aici?" „Nu, nici vorba, dar îngrijitoarea are o fată care a fost colegă cu mine şi mă lasă dîn când în când, chiar şi peste noapte. Zice că sunt o nepoată de-a ei, care o ajută."
1330
MARIN PRHDA
CEL MAI IUBIT D1NTRK PĂMÂNTENI 1331
JZui zice?" „Ar zice dacă ar întreba-o cineva." „Splendidă casă, reiuai iarăşi, ca şi când aş fi avut o pipă englezească în gură. Splendid hol! Ai copilărit în el?" „Da, am copilărie..." „Deci părinţii erau bogaţi înainte de a vă fi născui!" „Da, înainte!" „Ce erau?" „Hm! Ce scria pe creioanele dumneavoastră când eraţi elev? Cc nume?" „Ce nume? Culala et compania „Ei, el era Culala, tatăl meu. Cea mai mare fabrică de stilouri, tocuri, peniţe, creioane, gume, ascuţitori şi alte echere şi compasuri din ţară." „Hm! exclamai şi eu gutural, splendid!... Dar Culala e un nume ţărănesc A fost ţăran?" „Nu, bunicul a avut un tată Culala, ţăran... Bunicul a avut un mare magazin Culala în centru, tata L-a moştenit, l-a lichidat şi a construit o fabrică, mică la început, pe urmă a extins-o, fiindcă a Scut concurenţă Iui Hardmuth şi lui Castel, producând mult mai ieftin, pentru devii săraci, dar mai numeroşi..." „Da! mormăii, secretul producţiei autohtone moderne, splendid! Clienţi săraci, dar mulţi!" „Da, confirmă ea, copii pentru aî căror părinţi cincizeci de bani sau doi lei mai mult nu era o glumă, însemna o pâine mai puţin, pe care dacă n-aveai cu ce s-o cumperi trebuia să rabzi, că nu-ţi dădea nimeni." ^Absolutamenre exact, zisei, s-ar putea spune că moştcnindu-1 pe tatăl dumneavoastră ari fi ştiut să conduceţi fabrica în cunoştinţă de cauză-" „Da, confirmă, eram perfectamente moştenitoarea duioşiei lui pentru micii clienţi."
Izbucnii în râs. „De ce râdeţi? zise şi surâse iarăşi fermecător, suind de ce râd, lmag inea patronului care îşi exploatează crâncen clienţii este infirmată, cum bine aţi spus, în producţia modernă. Grija lui e să producă cât mai ieftin, şi dacă n-ar şti cât de mică e punga săracului, ar da repede falimenr, fiindcă un altul, care ar şti mai multe despre bugetele celor mulţi, l-ar elimina cât ai zice peşte..."
Şi pronunţând ultimele cuvinte surâse iarăşi, dar ca pentru sine, dar şi parcă ar fî intuit că o să râd din nou, ceea ce se şi
întâmplă. Ea însă nu râse. „Patronul îşi iubeşte clienţii, reluă, şi îşi iubeşte şi muncitorii cu care produce pentru ei, şi clienţii iubesc şi eî pe producătorul care produce ieftin, firma aia pc care ei o cunosc şi au încredere că nu-i înşeală. Şi muncitorii îşi iubesc patronul, să şriţi!" „Normal! exclamai cu un patetism în deriziune, ca în faţa unei evidenţe pe care numai scrânteala timpurilor o contestă. încă puţin şi patronii ar fi făcut să curgă lapte şi miere." „Să ştiţi că da! zise ea de astă dată cu jumătate de surâs ironic. Ce?! mâ interogă cu o catifelată şi neconvinsă brutalitate, credeţi că pentru munca şi nopţile lui nedormite tata nu avea dreptul să-şi facă şi el o casă frumoasă?"
Tăcui, dar puterea ei de a abstractiza şi generaliza părea epuizată, fiindcă nu mai zise dupâ aceea nimic şi nici nu părea că ar mai avea ce sâ zică. în mod straniu mi se păru nu ştiu de ce că era adaptată prin ignoranţă tuturor fatalităţilor. îşi iubea părinţii, mai mult parcă nu ştia. Dar era puţin lucru în aceste timpuri când multe „progenituri", cum li se spunea fiilor fostelor clase posedante, şi-i renegaseră prin şedinţe purificatoare de mentalitate burgheză şi mk-burgheză! şi reuşiseră sâ-şi croiască un drum în noua societate. Câr timp?, căci eram mereu demascaţi! Sau te pomeneşti că şi-i renegase şi ea (cine putea să ştie?) şi nu reuşise, ajungând în cele din urmă, ca şi mine, la Oracdi Unii cică făceau acest lucru în deplin acord cu părinţii, să poată sâ se menţină prin faculrăţi, să înveţe şi să-si facă un rost... Jiu fost închişi?" o întrebai. „Bineînţeles!" zise. „Amândoi?" „Da!" „Pentru cocoşe!!" „Da, zise, de unde ştiţi?"
Tăcui. Era, pentru mine, uşor de presupus... îşi dădu cu un gest hotărât la o parte pletele castanii şi-i văzui pentru întâia oară chipul întreg, urechile şi ceafa însingurate de fată tânăra, pe care anii nu le îngălbenise şi nu-i năpârlise puful de sub pâr,.. Tâmplele desgolite desvăluiau totodată o maiestate a chipului pânâ atunci ascunsă, aş zice chiar trucată, ca şi când o convenţie sau o interdicţie bizară iar fi impus sâ poarte în
]332
MARIN PRFDA
CEL MAI IUBIT O INTRE PĂMÂNTENI
1333
afara casei un val de insignifianţa sub forma unei pieptănături neglijente. „Am o bănuială!" şoptii şi mâ uitai pe fereastră, stăpânit cu putere de o clipă imperioasă. „Ce bănuială?" zise Mă ridicai încet, mă apropiai de pat şi mă aşezai alături. „Vreau să văd!", murmurai. „Ce anume?" Mut, parcă ignorând-o, îi pusei mâna pe sold şi i-1 mângâiai îndelung, fără s-o privesc. Apoi mâna mi se opri şi îi desfăcui unul după altul, cu un sentiment parcă de tristeţe, de mâhnire, cei doi nasturi ai jachetei şi apoi ai fustei. „Ce bănuială? repetă ea cu o vagă nelinişte. Ce vreri să vedeţi?" Vroia să fie înştiinţată, era surprinsă, vroia sâ ştie ce trebuia să facă, cunoştea riscul, dar vroia să şM asume, cu sentimentul fatalităţii tragice sau al ridicolului. Nici unul nici altul n-aveau importantă, numai sâ nu se întâmple ceva ireparabil!.., Dacă (cine poate să ştie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, un masochist care pentru început mimează normaluh firescul, înainte de a supune victima unei insuportabile presiuni psihologice? „O să-ţi spun, şoptii accentuând acea tristeţe şi mâhnire care erau reale, în timp ce o ridicam în capul oaselor şi îi scoteam de pe umeri jacheta ei maron cu mult verde; zâmbii chipului ei speriat şi privirii ei în care licărea acum o vagă alarmă: stai liniştită, continuai, am o bănuială că ascunzi un corp minunat... Cum ţi-ai ascuns până acum şi maiestuosul râu profil.-. Vreau să-l văd..."
Iar ea ghici (şoaptele mele îi sugerară că doar asta doream, că ştiam că nu voi putea obţine mai mult decât s-o admir, şi nici n-aş fi îndrăznit» şi nici nu se putea decât atât) şi sc lăsă dezbrăcată cu un surâs inocent într-o pândă vag ironică, parcă şi-ar fi spus ca e şi ăsta un truc sâ dezbraci o fată, afişând o mare tristeţe şi mâhnire... O contemplai mut câteva clipe.,, „Da, murmurai, am bănuit eu... Aşa este... N-am văzut niciodată un trup mai frumos!..." şi mă aplecai asupra chipului ei, foarte aproape, si rămăsei iarăşi nemişcat, fascinat de expresia acestui chip care îmi sugera că avea în capul ei în mod uimitor, spiritul,
ca să zic aşa, al picioarelor ei, bogate în forme, al pântecului pe care goliciunea îl făcea misterios, al sânilor mici şi chiar al gurii ei acum întredeschise într-o perplexitate de astă dară părăsita, respirând uşor şi regulat, cu bărbia ridicată, cu ochii care mă priveau parcă fără să mâ vadă.Sărutai această gură cu un gând diafan, dar sărutul se încleşta brusc şi mă trezi pe mine din tristeţe şi mâhnire şi pe ca din perplexitate, sărut fierbinte, dc zvârcolire, de agresiune imprevizibilă, de abandon uluit şi total.,.
VII
.. .Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. £ cel pur, numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi... Găsisem nu numai fireşti şt proprii fiinţei mele bucuriile apropierii de moarte, dar începusem chiar să cred că aceasta apropiere e singura care avea valoare şi durată, singura care scoate fiinţa noastră din intcmporal, sporind, prin refuzul corpului nostru de a muri, plenitudinea vieţii din noi şi a scurgerii armonioase a clipelor.., Ar fi trebuit deci sâ plec, să părăsesc acel trup asemeni omului de odinioară, care, zărind în pădure o femelă, o fugăreşte, o prinde, o posedă flămând, apoi, fără gândul că o părăseşte, o părăseşte totuşi, cum părăsim fără gând ceea ce nu ne aparţine.întâlnirea în mijlocul naturii sălbatice e voinţa divinităţii şi ceea ce ne aparţine e doar libertatea noastră, un sentiment atât de firesc şi de total, încât nici gândul, nici impulsul inconştient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora... Suntem toţi zeităţi ale acestui pământ...
Dar cum sâ părăseşti o astfel dc creatură când simţi în tine, după ce ţi-a dăruit o oră plină de farmec din viaţa ei, certitudinea unei depline detaşări? Iată capcana. Desigur, încă o oră, apoi ne vom despărţi şi, cum se spune, după aceea fiecare va
1334
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1335
merge pe drumul său. Ora trecu însăşi nu plecai. Iar ora următoare era deja prizoniera încărcăturii celor două, în timp ce sentimentul detaşării, în loc să se diminueze, sporea, se lărgea, diminuându-se însă pe nesimţite impulsul iniţial» de a o părăsi, căruia omul din pădure îi dădea curs fără şovăire, fiindcă el nu gândea: ce e rău dacă rămân? Totul e interesant, de ce n-aş cunoaşte o fiinţă umană ale cărei secrete sunt pasionante, ba chiar găsesc în rine un ecou nebănuit care te fac să simţi că nu eşri singurul care ai parcurs o odisee şi ceea ce auzi face să scadă în tine sentimentul tragicului, prin trezirea copleşitoare a unei solidarităţi uitate? Dacă o căutase şi chiar şi printre indivizi degradaţi, de ce ai fugi când o găseşti, în forma ei cea mai nealterată, la o minunată făptură?
Zice femeia dîn pădure, după ce întâlnirea s-a produs, rămâi lângă mine? Ea însă îmi şopti fără umilinţă, dar vrând parcă să împiedice revenirea la sine, s-o iau în braţe şl să dormim astfel o oră... Şi se răsuci cu sparele ducându-şi genunchii la gură. Nu credeam că am să pot dormi (vroiam să plec! ce rosi mai avea sâ întârzii? putea să doarmă şi singură!), rotaşi corpul ei îmi transmise parcă bogate emanaţii hipnotice, şi aş zice şi fantastice viziuni hipnagogice, căci adormii, şi înainte de a nu mai gândi că nu dorm, sub pleoapele închise, văzui stele multicolore explodând în cascade de lumini, văi ameţitoare cu ape uriaşe, valuri oceanice încremenite într-un îngheţ cosmic, îmi apăru apoi silueta mamei scuturând şi înrinzând rufe pe sârmă, viziune familiară şi dulce, liniştita, eternizată parcă într-o lume în care nimeni nu moare... Dar deja visam de mult şi mă chinuia o sfâşietoare, tomşi senină dorinţă, nu-i puteam vedea chipul, şi ea nu vroia să se întoarcă. O strigam: mamă! mamă! strigai fără glas» aşa cum se petrece totdeauna în vis, dar senri-mentul realităţii era atât dc puternic, încât suferinţa mea o trăiam aievea şi o trăii şi după ce brusc mâ trezii din somn...
Patul era gol, dar lumina era aprinsă şi hainele ei erau acolo. O văzui revenind pe o uşă de lângă fereastră» pe care n-o
observasem, pesemne o toaletă. „Bună seara, domnule! zise cu un glas imitând o mică domnişoară care a fost trimisă sâ facă o reverenţă ceremonioasă celor mari. Apoi se vâri sub pătura albă, care, încărcată de electricitate, o făcu să se înfioare. „Vrei să vezi ceva?" zise si stinse lumina. Ca sâ-mi arate în întuneric scânteile minuscule, ca nişte păreri, pe care le făcea corpul ei gol în contact cu cearceaful. Reaprinse. „Ştii cât e ceasul?", zise prevenindu-mă astfel că o să am o surpriză. „Opt, nouă?" „Ba e miezul nopţii! Am dormit şase ore... Ne-ajunge, plecăm de-aici direct la serviciu..." „Foame nu mi-e, zisei, dar aş bea un pahar de vin..." „Chiar, zise, stai aşa! Mă duc până jos şi o întreb peMinodora, îngrijitoarea... Trebuie să aibă ea ceva de băut..."
Si sări jos şi se îmbrăcă. Mă îmbrăcai şi eu, gândind că după aceea voi pleca totuşi... Eram încă sub stăpânirea visului, şi vroiam să rămân singur. Mama era încă neîmpăcată, aşa cum murise? Mi se mai întâmplase s-o visez astfel» dar niciodată cu sentimentul că nu vroia să-şi arate faţa şi nu fiindcă ar fî avut ceva cu mine, ci pentru câ în singurătatea ei nu mă auzea. în singurătatea ei nu mai putea intra nimeni! Şi dacă şi în viaţă trăise la fel de singură? Dacă niciodată nici eu nu fusesem în sufletul ei, şi mărturisirea de pe patul de moarte fusese adevărată, adică expresia unei singurătăţi totale şi absolute în care, cât trăise, nimeni nu ştiuse să intre? Nicî măcar eu şi nici măcar când eram copil? Ce e un copil? Un copil e un vis despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, dar care începe apoi sâ sc turbure tot mai mult, până ajunge la înstrăinarea definitivă. La mine se produsese de timpuriu, din clipa când o lovisem peste mâna care mâ închina- Apoi, desigur, după căderea mea cu Nincra, şi apoi, fără speranţe, după câsăroria cu Matilda... „Doamne Dumnezeule, gândii, dc ce numai prin moarte ajungem la Înţelegere, când e iremediabil târziu? N-ar fi Scut mai bine mama dacă, de mic, m-ar fi biciuit? Atunci când am lovit-o peste mână! Sâ fi pus mâna pe bici.,."
1336
MARIN PREDA
CEL M-AI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1337
N-o auzii când se întoarse, dar simţii prezenţa şi mă uitai la ea. Stăteam în pat, cu coatele sub ceafă, şi o privii. Avea o tavă în mână şi pe chip o expresie de îngrijorare intensă, l^să tava chiar jos, pe mochetă, tavă încărcată desigur, pe lângă sticla de vin, şi cu alte bunătăţi, şi îmi spuse cu acelaşi glas pe care îl avusese când o întrebasem daca ea îmi pusese pe birou o floare: (nouă era doar apropierea orelor de iubire şi de somn pe care le trăiserăm împreună) „Vrei să pleci, înţeleg, te-am reţinut, iartă-mă!. (Mai târziu mi-a povestit că aveam o privire verde, rea, de gheaţă, care o speriase.) „Da, i-am răspuns, trebuie să plec, dar mai stau."
VIII
Ne aşezarăm la masă (adusese salam de Sibiu, unt şt caşcaval) şi starea mea de spirit se schimbă după primul pahar de vin negru. Ei însă îi era chiar foame şi mancă într-o uitare de sine asemănătoare unui animal care se dedă acestei îndeletniciri parcă cu singura conştiinţă pe care o are, dar care e foarte curată, nu e „animalică", aşa cum se zice, fiindcă nu bulimia îl face să înghită, ci instinctul pur. „Bine, domnişoară, îi spusei când pofta ei se potoli, aşadar afişezi cea mai inocentă sinceritate spunându-mi o minciună. Uiţi că eu am fost la puşcărie şi ştiu perfect câte adevăruri se pot spune despre un om care a fost condamnat." Auzindu-mă, aproape se înecă când vroia să înghită. „Eu minciună?! zise mimând uluirea (dar deja un mic surâs echivoc îi apăruse în colţul gurii), ce minciună?!" „Un adevăr"... continuai, şi îi spusei câte adevăruri însoţesc un om care e condamnat. „Cel mai frecvent invocat de oameni, ca părinţii tăt, sunt cocoşeii! De, aurul! Cui nu-i place?! Nu e o ruşine câ ai vrut să-l păstrezi, fie că ai fost bogat sau, şi cu atât mai mult, dacă eşti sărac. Auri sacra James! Spune-mi adevărul pe care îl ştiu părinţii tăi." „Nici ei nud ştiu*1, zise. „Atunci spune-mid pc cel care s-a invocat când s-a dat sentinţa." „Au
fost mai multe. întâi sabotaj, dar s-a încercat pe urmă să-l scoată criminal de război." „Deci nu cocoşei?!" „Nu!*1 „Dar aţi avut!" „Da, am avut, dar i-am predat la stabilizarea din *47." „Pc toţi?" „Bineînţeles!" „Şî n-au fost nici sabotori, nici criminali de război?" „Cine, părinţii mei?!" „De! făcui, exclamaţia asta poate să fie doar expresia adevărului pe care îl ştii tu!" „E purul adevăr, zise, adevărul cel adevărat, părinţii mei n-au făcut nimic* „Şi câţi ani li s-a dat?" „Trei ani!" „Corect, zisei, într-adevâr pentru nimic se dă trei ani... Totuşi,.." „Vrei să-ţi povestesc?", îmi ghici ea gândul. „Da, aşa, câteva fraze... Bănuiesc, zisei, câ ai mai povestit asta de nenumărate ori, prin autobiografii sau şi mai rău, sub anchete, şi că nu-ţi face nici o plăcere să-ţi reaminteşti." „Ai dreptate, zise, aşa s-a întâmplat... Am fost pusă sâ povestesc şi sâ repovestesc... Din pricina inflaţiei, cu mult înainte de naţionalizare, tata a cerut un credit de ia Banca Naţională, nu ştiu câte sute de miliarde, ştiu însă că un salariu mediu ajunsese un milion dc lei lunar-.. Avea nevoie pentru materia primă care se scumpise, aur pentru stilouri, substanţe chimice pentru cerneluri, creioane... 1 s-a acordat împrumutul, girat de instalaţiile fabricii, care erau în bună stare de funcţionare, şi a băgat toată materia primă în magazii. E de la sine înţeles ca după această achiziţionare tata n-a riscat sâ-şi epuizeze stocurile livrând papetâriilor produsul finit la un preţ care chiar a doua zi ar fi şi crescut, risca falimentul, a aşteptat o reglementare a situaţiei, fiindcă între timp un salariu mediu ajunsese patru milioane lei lunar. Drumul între produs şi papetarii era drumul spre lichidarea fabricii. Ar fi cerut un nou împrumut, să-şi plătească măcar salariaţii, dar se gândea dacă în ritmul ăsta ar mai fi putut să-l acopere prin producţie. Sigur, putea sâ lichideze, dar atunci ar fi rămas doar cu nişre hârtii în mână, hârtii pe care scria un milion, dar ce valoare avea acel milion? Ce să facă cu astfel de miliarde? Pe de altă parte, în presă se vorbea mereu de sabotaj şi ţin minte că a apărut în acest
1338
MARIN PREDA
CEL MAI \ UB1T DINTRE PĂMÂNTENI
1339
sens si o lege care încerca să focă ordine în producţie, I^gea era bună, dar i-a speriat pe tata. Un cocoşei ajunsese cincizeci de milioane de lei. Pe de altă parte, cine sâ cumpere în această situaţie o fabrică si, cum ţi-am spus, cine s-o vândă pe astfel dc hârtii? Vânzările si cumpărările pe bază de aur erau ilicite, cu toate câ Banca Naţională lansase din fondurile ei, care nu erau mici, cocoşei pe piaţă, în mod oficial, bineînţeles. Dar asta o făcuse imediat după război, şi era în favoarea celor bogaţi, fiindcă numai ei puteau să-i cumpere şi să se pună astfel la adăpost de inflaţia care se anunţa. Acum tranzacţiile pe bază de aur erau interzise prin lege. în această situaţie, cum ţi-am spus, foarte grea în care se găsea tara, a venit într-o zi la el în birou un individ care i-a pus sub nas un document de închidere a fabricii. Tata l-a semnat, aş zice, uşurat, cu toate că nu s-a făcut nici un inventar şi nici nu i s-a dat voie să mai ia ceva de-acolo, iar aurul a trebuit să-I predea. Nu se spunea în hârtia aceea nimic care să reglemenreze viitorul relaţiei patronului cu fabrica lui, nici confiscare, nici rechiziţionare, nici donaţie, doar atât: închidere. Peste un an a venit decretul general de naţionalizare. Deci asta era, a înţeles tata, şi s-a liniştit pe deplin. Sratul preluase treptat unele întreprinderi cu mult înainte de decret, pentru a-i împiedica pe patroni să înstrăineze unele valori, acţiuni, valută străină, până ce condiţiile politice vor fi coapte pentru actul oficial al naţionalizării. Mai târziu am aflat cu toţii, din procesul Malaxa-Pop-Bujoiu, că unde mari întreprinderi metalurgice şi siderurgice reuşiseră totuşi să înstrăineze astfel de valori... Tata îi înjura, fiindcă pe lângă aceşti magnaţi el era un biet fabricant de mărunţişuri. Nu fiindcă ar fi considerat bună naţionalizarea îti general şi mai ales a micilor întreprinderi în special (din contră, pretindea câ Mane nu preconiza chiar naţionalizarea a tot ce există, ci doar a acelor întreprinderi de interes naţional, mine, petrol, siderurgii, dar nu şi a unei biete fâbricure de creioane sau de nasturi, unde iniţiativa particulară
ar fi eficientă, bineînţeles, zîcea el, tot sub controlul statului, cum a rămas, de pildă, Guban, din Timişoara - dar de ce numai Guban?), nu, el îi înjura pentru că realmente aceşti magnaţi realizaseră veniturile lor cu capital uman de-aici din ţară, şi nu aveau dreptul să scoată din ţară aceste venituri si mai ales aceste acţiuni, valoarea adică a înseşi întreprinderilor, pe care, zicea tara, statul român va trebui într-o zi să le răscumpere, fiindcă legea naţionalizării nu era valabilă şi pentru posesorii acestor acţiuni înstrăinate, iar comerţul nostru cu lumea capital istă va deveni curând obligatoriu, comerţul are legile lui, da, îţi cumpăr, dar îţi plătesc cu valori româneşti aflate în posesia mea... Câ eu, vezi, am naţionalizat... Ai naţionalizat dumneata, să fii sănătos, dar datoriile externe anterioare sunt obligatorii, dacă vrei sâ fac afaceri cu dumneata. Zicea tata! Atunci asta părea o erezie, dar uire că acum am auzit că plătim din greu... HI ştia dinainte şi considera că nimeni n-avea dreptul să se sustragă legilor ţării sale, chiar dacă nu era dc acord cu ele. Nu era el de acord, dar marea majoritate a conaţionalilor lui era, Dura lex, sedkx... Că el considera drept o gravă greşeală că nu bau lăsat să conducă mai departe fabrica, nu neapărat ca director general, şi bineînţeles nici ca om de serviciu, ci ca specialist în producţia respectivă, asta era o naivitate a lui... înlăturarea definitivă a patronului el n-o înţelegea ca o înlăturare a unui mit (trebuia să se realizeze lozinca: producem fără patroni, mai bine decât ei şi împotriva lor - adică împotriva mitului eficienţei particulare) şi mai ales nu înţelegea că înlăturarea lui, chiar fizică, însemna înlăturarea unui simbol, cel al exploatării omului de către om: patronul, el era acel simbol! Asta înseamnă, zicea et, continuarea în politică şî economic a utopiei filozofice. Marxismul e o utopie ca oricare alta, socialismul însă e un vis vechi al oamenilor, care e, dacă stăm să ne gândim bine, un vis al concordiei... Lupta de clasă trebuie să înceteze, şi nu cum zice Stalin, că trebuie să fie
IMO MARIN PREDA
«ascuţită». Avea dreptate, aşa gândeam şi eu şi nu numai eu -asta pe atuucî, fiindcă cc s-a întâmplat pe urmi,. Fiindcă nu numai că i s-a oferit un post de om de serviciu (şi bineînţeles că nu la el în fabrică, ci aiurea), dar... Te interesează, se opri ea însufleţită, ceea ce aş vrea să-ţi spun acuma n-am mai spus-o la nimeni...'4
Se ridică, strânse masa, ciocnirăm, apoi după ce bău se duse în pat şî îşi continuă povestirea cu genunchii la gură, cu bărbia pe ei, privindu-mă intens, cu acea încredinţare eternă a oricărui povestitor că o desvâluire modifică totdeauna ceva, în sine sau în celălalt... „Tata nu rămase senin şi nici atât de idilic în idei si generos în aprecieri cum ţi-ai putut da seama din cele ce ţi-am spus până acum. Era la început.,. Dara început atmosfera de atâţare. întâmplător el era un om deosebir, cum am încercat să-fi sugerez, absolvise Academia de studii comerciale, nu-şi petrecuse adolescenţa ca un Jîis a papa, cum nu m-a lăsat nici pe mine să mi-o petrec. Spun asta ca să-l detaşez de fauna marilor rechini îmbogăţiţi fără muncă, sau chiar şi prin muncă, dar a căror comportare era sfidătoare şî nu o dată neruşinată... Lux, petreceri, etalarea bogăţiei, lipsa de grijă faţă de cei pe care îi angajau în uzinele şi fabricile lor, şi pe care într-adevăr îi exploatau, profitând de lipsa unei legislaţii democratice a dreptului la grevă şi mai ales profitând din plin de relativa noastră înapoiere care sc exprima prin realitatea unui surplus de braţe dc muncă - nu-ţi convine acest salariu, slavă Domnului, aşteaptă la poarta uzinei o grămadă ca tine să se repeadă, flămânzi, să-ţi ia locul... Era senin, da, era un cap, dar nu era un filozof, ci un om dotat cu sensibilitate şi din ce în ce mai des se irita sub presiunea atmosferei încărcată de fulgere artificiale si ridicule, de care râdeam, dar care, începând sâ facă victime, nu le mai consideră nimeni artificiale, deşi continuau să rămână în ochii lor tot rîdicule: victimele îşi păstrau la anchete ţinuta, erau superior ironici, fără sâ înţeleagă că totul era tărâ ecou,
CEL MAT IUBIT DINTRE PAMÂNTFNf 1341
fiindcă, povestind acasă, soţia, mama, bunica, copiii îl priveau înstrăinaţi şi neliniştiţi; făcuse tău, nu sc purtase bine... Si aveau dreptate?! Aveau şi nu aveau. De fapt nu aveau, căci astfel nu făceau decât să-l desarmeze, chîar dacă ceea ce urmă părea sâ confirme teama lor iraţionala de animale care simţeau că aveau să fie hăituite... Aşa era, ca o nouă temă beethoveniană a destinului, bubuiturile în uşă ale securiştilor făcură în curând ca râsul sâ înceteze si ironia să îngheţe. Scuză-mă, sunt patetică, dar am pentru întâia oară sentimentul că pot comunica din plin cu cineva-.. Ţî s-a părut că nu te aud fiindcă nu ţi-am răspuns, nu m-am angajat în adâncime în ideea că suntem prea puţini ca să aibă loc la noi la Oraca un spectacol caracteristic... Când ai spus că astfel de spectacole sunt în scădere.Atenţie! Experienţa noastră proprie, epuizată, nu înseamnă epuizarea Experienţei, cu e mare. Aşa a crezut şi tata. Nu mai era patron demult, trăia, ca şi alţii, din ceea ce reuşise sâ păstreze; închiderea fabricii fusese pentru el un avertisment că în curând îi vor lua si casa, şi o golise din timp de valori, cum ar fi tablouri, bijuterii, argintarii, covoare, mobilă stil (nu-i fusese dibuit încă garajul, unde păstra Aubusson-xxn, candelabre de Murano, Grigoreşti, I-uchieni), pe care nu le vindea ieftin, cu frenezia smintită a unora care credeau că în curând vor veni anglo-anic ricanii şi vor recupera ei pe urmă totul cu vârf şi îndesat... Eram totdeauna alături de el când se înfiinţa un nou îmbogăţit, dramaturg de succes fiindcă stigmatiza idilic birocraţia, compozitor care satiriza melodic pe Marmică zis codaşul, emisar al ştabului care, prin insinuări că putea să-ţi confişte totul, îţi oferea generos un pret,.. derizoriu... înainte să-şi desvâluie preţiosul garaj, tata, sfătuit de mine, îl primea pe cumpărător nu acolo, ci acasă, în modestul nostru apartament, unde cu, figură ştearsă, asistam la discuţie, răsfoind absentă un album... Când eram foarte atentă, tara înţelegea că individul trebuia expediat. Astfel am primit un mare compozitor care timp de
1342
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1343
doi ani a fost cumpărătorul foarte tăcut, nu prea bogat, dar perseverent al acestor obiecte de valoare pe care le-a achiziţionat treptat... Un om influent, prieten cu regele Greciei (el însuşi victima, la un moment dat, a cupidităţii soţiei, prinsă că făcea trafic de valută, a scăpat datorită hazardului, tocmai atunci regele Greciei făcea o vizită în România şi a vrut să-l vadă pe marele compozitor şi pe simpatica lui soţie; «simpatica» însă era la beci, bineînţeles că a fost scoasă imediat şi s-a trecut cu buretele peste...)." „N-a murit, zisei, acest mare compozitor... şi dirijor...?" „Ba da, tresări ea, ca şi când moartea, un incident oarecare, abia putea fi pomenită, soţia lui însă duce mai departe viaţa în care el o iniţiase, printre beţivi adică, fără ca ea să bea, mai ales printre cei tineri, al căror limbaj deşucheat, en jetant merde distrând-o, îi dă iluzia că n-a îmbătrânit şi e şi ea non-conformistă, la cot cu elementele nonconformiste ale tinerei generaţii..." „Aşa trece grasul Calistrat, drept neconformist?" o întrempsei iar. (Dacă îl cunoaşte, gândii cu răceală, înseamnă că s-a culcat cu eh) „Da, zise, aşa trece. N-a făcut el puşcărie?!" „îl cunoşti?" zisei fără mirare. „Da, mi-a fost prezentat odată la o colegă unde eram invitată. Un împuţit!" (Nu s-a culcat cu el", gândii.) „Ştii de ce a făcut puşcărie?" „Nu, dar pesemne că la vreo beţie o fi spus ceva şî o fi fost turnat", zise ea naivă. „Nu, spusei cu melancolie, a violat o curvă." „Cum?!!" „Da, repetai, a violat o curvă şi a fost condamnat la şapte ani, dar avocatul a făcut recurs şi î s-a redus pedeapsa la un an- Pe urmă, după ce a ieşit, acelaşi avocat a reuşit să redeschidă procesul, sau cam aşa ceva, şi i s-a şters complet din dosar orice condamnare. Anul trecut a luat Premiul de Stat..."
Se uita la mine stupefiată şi se vedea cum patetismul o părăseşte şi i se anunţă pe chip râsul, până ce izbucni, întâi înalt, apoi repetat, pe trepte mai joase, fermecător ca şi surâsul indescriptibil. Apoi brusc redeveni stupefiată, ca să izbucnească iar. Avea un râs cu o coloratură bogată, e tot ce pot spune. Era
o surpriză, ca şi surâsul, ceva profund ataşanr, de o tandreţe turburătoare. „De cc râzi? o întrebai cu aceeaşi melancolie. Ce ţi se pare caraghios, faptul că a violat o curvă?! Mie dimpotrivă, mi se pare tragic!" „Nu! izbucni ea din nou. Glasul tău! Poţi să mai spui o dată?" Mă arăcai mâhnit. „Eu îţi vorbesc serios si tu râzi!" Sări din pat şi îngenunche lângă fotoliul meu, ui tân-du-se în sus Ia mine cu o gravitate cercetătoare şi pasionată: „Ton humour est merveilleusement irrhistible, îmi şopti. Seamănă cu al tatei! Câţi ani ai?" „Câţi am? Patruzeci?!" o întrebai rot pe ea. „Imposibil: Când erai asistent n-aveai mai mult de douăzeci şi cinci. Acum trebuie să ai vârsta lui Dante când a intrat în infern, nelmezzo del cămin pe vremea aceea asta însemna nu cu mult peste treizeci..." „Da, confirmai, şi chipul ei mă atrase irezistibil, privirea mea părăsi geamul. Asta c vârsta pe care o am, dar de la Dante încoace acesr net mezzo del cămin s-a mutat spre patruzeci..." „înţeleg, zise, e vârsta pecareosimţL.. Şi eu mă simt de treizeci..." „Dar ai douăzeci şi cinci!" „Cam aşa!" şi surâse cu o vagă ironie enigmatică. Avea mai mult? Sau mai puţin?...
IX
O temere obscură mă făcuse să mă uit pe geam, dar foarte persistent. Ce mi se întâmpla? Eram unde trebuie? O senzaţie stranie îmi cutreiera întreaga fiinţă: fata asta, în ciuda impresiei de supunere pc care mi-o inspira, era mai puternică şi mai liberă decât mine. Se desvăluia şi părea slabă şî umilă, dar era? Multe şriam despre mine, dar nu că mon humour est merveilleusement irresistible! Cine descoperă mai multe decât ştii tu însuţi despre tine îţi e superior... Sau nu?! Sau ce? îmi revenii însă. întru cât nu eram eu total liber? Nu acest gând era expresia temerii, se substituia sensului ei adevărat, care îmi scăpa. Iar mai puternică nu era, ci doar mai tânără...
1344
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1345
Sc retrăsese în pat şi mă întreba din priviri dacă ştiu unde pierduse firul şi dacă mai doream, ca şi înainte, sâ-mi povestească. „Spuneai de tatăl tău, zisei, că începuse să se irite,.." „Da, reluă, îşi pierdea seninătatea şî gândirea fermă şi liniştită. Se simţea din ce în ce mai jignit de aceste aţâţări la ură, mai ales când auzea la radio şi citea şi în presă că această ură ar fi fost sfântă... «Bine, mâ întreba cu ochii lărgiţi de indignare, dar se poate crea o lume nouă pe o astfel de morală?» «Tată, încercam să-l liniştesc, astea sunt vorbe, lumea nu se creează pc ceca ce c nefiresc, se creează prin voinţa noastră a tuturor şi urmând numai legile pe care ea le ştie din instinct câ nud pun în primejdie viitorul. E o perioadă de tranziţie, cum de altfel se şî spune foarte bine.» «Da, înţeleg, dar Stalin a murit, de ce atunci parcă e şi mai rău ca acum trei ani, când el se ocupa foarte încântat de sine de chestiuni paşnice, cum ar fi limba, limbajul şi îi învăţa pe proşti câ limba nu are caracter de clasă...?» îl pasionau pe tata astfel de probleme, le lua în serios, când pentru mine ele erau futilităţi, să nu dai pe ele nici o ceapă degerată. Nu credeam câ Stalin singur era responsabil de astfel de idioţenii, ci imbecilitatea umană care îşi trăîa şi ea o scurtă domnie. A o înfrunta era inutil şi chiar primejdios; îmi dădeam seama. EI nu-şi dădea! Vroia să înţeleagă cum de se produce acest abandon total al vechilor valori, care, credea el, se prăbuşeau, fără să-şi dea seama că de fapt doar se retrăgeau lăsând pitecantropul să ocupe şi el scena o dată, să-l vedem dansând cu frenezie şi să învăţăm, să ne pierdem adică iluziile şi complexele de vinovăţie că nu i s-a acordat şi lui şansa de a evolua... Nu mă miram de înţelepciunea mea. Platon ne arată că până şi un sclav stia ceea ce nu se credea câ poate şti, era de-ajuns să i sc pună întrebări. Mie mi le punea tata... Până în ziua când ni se bătu la uşă şi fu arestat. E nevinovat, mi-am spus eu, n-au ce sâ-i facă- Urmă un proces în care fu acuzat câ a luat, ca patron, un împrumut de la Banca Naţională, pe care şi 1-a
însuşit şi fu condamnat cu blândeţe să-l restituie în rate lunare dc câte cinci sute de lei. Avocatul, un nemernic, fostul lui avocat de pe vremuri, trecu dc partea acuzării, cerând doar circumstanţe atenuante pentru clientul său, care sabotase fără să cunoască legile, când el avea la dosar probele câ acel împrumut fusese folosit pentru achiziţionarea de materie primă, care în momentul închiderii fabricii se afla în magazie. «Care magazie?», a întrebat sarcastic procurorul. Avocatul, în foc să fi citat martorii, muncitorii care ştiau toţi de felul cum se închisese fabrica şi de existenţa acelei materii prime, care fusese folosită în continuare, fiindcă în realitate fabrica nu se închisese, s-a bâlbâit ca un idiot, dar cu o bâlbâială ticăloasă, intenţionată, împiedicândud pe tata sâ vorbească, luându-1 prin surprindere, A venit pe urmă la noi transpirat, cu o stupida satisfacţie pe figură, că «domnule Culala, a ieşit bine, extraordinar de satisfăcător, dacă vorbeaţi i-aţi fi îndârjit şi acum n-aţi mai fi fost în libertate, credeţi-mă pe mine, care ştiu multe, martorii n-ar fi depus în favoarea dumneavoastră, am stat dc vorbă cu ei> n-am vrut să vă avertizez, ca să nu faceţi vreo prostie Ia proces, să ie spuneţi vreun cuvânt urât... Asta ar mai fi lipsit, să insultaţi dumneavoastră, fostul patron, pe muncitori...» «N-aveam de gând să-i insult şi nu cred că oameni pe care cu îi cunosc bine ar fi putut să mintă, i-a răspuns tata, ieşi afară, netrebnicule, nu te-am angajat să gândeşti pentru mine, ci să-ţi faci datoria şi să prezinţi justiţiei probele de la dosar.» «Fă recurs, dacă vrei să-mi dovedeşti că nu eşti un laş.» Atunci avocatul şi-a venit parcă în fire şî a început să ne spună să nu facem recurs. «Vă rog eu, ascultaţi-mâ, cinci sute de lei pe luna îi achit cu fără să ştiţi, câştig destul, un recurs poate avea consecinţe imprevizibile, nici nu bănuiţi, nu sunt la primul recurs de acest gen şi cunosc urmarea...» M-am gândit atunci la mine, eram studentă în anul trei... Un recurs ar fi putut avea ecou la cadrele facultăţii, care stătuseră până atunci relativ
1346
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1347
liniştire, dar începuse să circule un svon că se vor redeschide toate dosarele şi eram vag neliniştită.«Aveţi dreptate, i-am spus avocatului, nu vom face recurs." «înţelegeţi, domniţa, a gâfâit el ştergându-şi necontenit gâtul de sudoare, în faţa probelor se va da câştig de cauză, adică nu se va da, se va trece peste, dar se va deschide un alt dosar, pe baza unei „sesizări" a unui fost portar sau a unui fost om de serviciu frustrat» care la întrebarea dacă aţi fost văzut stând de vorbă cu un neamţ în timpul războiului, o să răspundă: cum să nu, erau legaţi, domnul Culala lucra direct cu I.G. Farben, atâta lucru ştia şi el de pe plicurile cu vopsele pe care le folosea muierea înainte sâ-i croşeteze flanelele din lână de oi ţurcană, cu toate câ asta n-avea nici o legătură cu creioanele chimice, mâ scuzaţi, domniţă, sărur mâna, văd că dumneavoastră sunteţi foarte realistă.-, foarte... foarte realistă..-» Vorbea ca şi când ar fi şi cunoscut unul care purea sâ declare o astfel de inepţie, şi Ia întrebarea mea răspunse gâfâind că nu numai că îl cunoaşte, dar sesizarea exista în dosarul domnului Culala... «Cine e lepădătura asta?» zise tata scârbit şi obosit. «V-am spus, a fost om de serviciu sau portar, pe care l-aţi dat afară pentru beţie.» «Da, confirmă tata, ştiu cine e, dovada că am avut dreptate e că tot portar a rămas, n-a ajuns nimic.» «Aveţi grijă, a mai zis avocatul, dacă vi se întâmplă ceva din pricina acestei sesizări, dumneavoastră vâ puteţi apăra (eu nu!) spunând câ l-aţi dat afară fiindcă făcea agitaţie legionară în fabrica. Citaţi-1 pe maistrul Berlogea» care vă e favorabil şi ştie mai multe despre acest...» Apoi se ridică şi plecă. Peste câteva săptămâni îmi dădu un telefon şi îmi fixă o întâlnire. Avea ceva să-mi spună... Mă gândii: ce vroia să-mi spună? Nu cumva vroia să-i devin amantă, cum i se întâmplase unei cunoştinţe, fara fostului proprietar al fabricii Tricotajul* pe care o şantajase un avocat ameninţând-o că numai el putea să-l apere pe taică-său de puşcărie şi că, dacă nu-i cedează... îi cedase, dar nu-l putuse
salva pe taică-său, şi după ce fusese închis toanta tot n-o rupsese eu el» o ducea de nas câ o să facă el recurs extraordinar şi alte baliverne. Nu, omul meu se putră corect, dar mă avertiză să nu mă sperii de ce-o să-mi spună. Pe căi pe care numai avocaţii, tot întâlnindu-se între ei prin culoarele justiţiei, le cunosc (îşi fac servicii reciproce, şoptindu-şi în treacăt Informaţii preţioase), a afiat că dosarul tatei a fost ridicat de Securirate şi că el ştie bine ce înseamnă asta: un nou proces şi, înainte de asta, arestarea iminentă. «Nu e nevoie, zise el, să vă fee atentă că dacă spuneţi cuiva că eu v-am prevenit, risc puşcăria. Domniţă, zise, tatăl dumneavoastră trebuie să dispară de-acasă astăzi, pe lumină, fiindcă s-ar putea ca chiar Ia noapte sâ vie să-l ridice. Să dispară în regat, unde nu-l cunoaşte nimeni, să se ducă undeva pe un şantier ca simplu muncitor. Pe şantierele astea cu mii de oameni cadrele sunt mai puţin active, în sensul că un dosar cu numele de Culala nu le spune nimic, afară de faptul dacă tatăl dumneavoastră, dintr-un anumit exces, n-o să se apuce să declare câ a fost patron. Asta da, atrage atenţia, dar practic nu poţi bănui mii de oameni câ au dat autobiografii false. în genere, sunt verificate cadrele de conducere, un simplu muncitor e lăsat în pace, doar dacă nu face prostia sâ se laude primului venit cu ce-a fost el altădată. Pe urmă mai vedem. Dacă domnul Culala nu este căutat acasă timp de câteva luni, înseamnă că pericolul a trecut, poate să se întoarcă.-.» Astfel grâit-a avocatul şi spusele lui se adeveriră, nu chiar în noaptea aceea, dar după vreo zece zile veniră sâ-1 ridice pe tata. Numai că pasărea nu mai era în cuib. Nu-mi fusese greu să-l conving sâ plece, deşi, zise cl, «dacă o fi să fie, tot mâ găsesc ei...» «Poate nu te găsesc, ai o şansă, zisei, în timp ce altfel...» Mă bucuram de un singur lucru, că aceste evenimente, procesul şi acum fuga făcuseră sâ-i dispară iritarea aceea care îi tocea nervii. Se liniştise» nu-l mai obseda gândul că asta, sau aia veneau în contradicţie cu nu ştiu ce valori absolute la care, vezi dragă
1348
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1349
Doamne, nu trebuie să renunţam. Acum avea, casă zic aşa, alte pisici de biciuit... îşi recăpătase si humorul şi părea chiar amuzat că la cincizeci şi cinci de ani lua viaţa de la cap, se va specializa într-o nouă meserie. Era încă voinic, îmi spuneam că o să se descurce- Ne-am înţeles să nu ne scrie scrisori, să nu telefoneze, să nu ne spună unde e... «si sâ nu te însori pe-acolo, glumi şi mama. Eşti la vârsta periculoasă!...»".
X
„Asta se întâmplase într-o duminică. Vinerea următoare, tocmai când vroiam să mâ întorc acasă, o colegă (plecam totdeauna împreună) îmi strânse braţul şi îmi şopti speriată: «Suzy, ia uite ce scrie acolo!» Mâ uitai. Pe perete, lângă afîşier, văzui o lozincă cu litere de-o şchioapă scrise cu tuş pe o bandă de hârtie de-un metru, lipită fa capete, citii: Culala S. la cadre. Din prima reacţie mă opri această colegă: «Ce faci?» «Cc să fac, mă duc acasă.» «Dar te-a chemat, du-te acum şi vezi ce e»- «Şi mâine nu pot sâ mă duc?» «Du-te iniedîat, Mâţă ăsta cine ştie ce poate să-ţi facă.» vCîne e Mâţă?» «Chîar nu ştii? E noul şef de cadre, cât a fast numit a şi anunţat că o să reactualizeze toate dosarele.* «Da, zic, şi ce c sistemul ăsta să mă anunţe astfel, ca şi când n-aş fi într-o universitate, ci într-o instituţie de delincvenţi minori. _. Şi chiar şi acolo..-» Şi, înfuriată, rupsei afişul şi îl căleai în picioare- «Da, zise colega mea, 1-a pus aîci sâ-1 citească toţi, ca si când te cheamă la el ta interogatoriu... Vrea să bage groaza în noi...» Mă dusei... Mă întâmpină un individ galben ca o molie, şi cât mă văzu aprinse lampa de pe birou şi mi-o puse în ochi: «De ce n-ai declarat, ticâloaso, că tatăl tău e un criminal de război?!...» Astfel mă izbi, fără nici o introducere, crezând că o să-mi îa piuitul. «Tata nu e criminal dc război», îi răspunsei cu un dispreţ sec. «Daaa?! ţipa molîa isterică- Atunci de ce a fugit dc acasă?!» «S-a despărţit de mama, răspunsei, vrea sâ divorţeze» (tot astfel răspunsesem şi securiştilor
când fusesem întrebate unde e). «Spune unde e, ţipă molia, Aşează-tc si dă o declaraţie.» «Nu ştiu unde e, nu ne-a spus», zisei. «Dacă nu spui, mă ameninţă molia cu un glas de molie (dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva!), te exmatriculăm! Mai gândeşte-te! Şi n-o să te exmatriculăm cum crezî tu, ci îţi pregătim un tacâm. O să te îneci cu el! o sâ vezi. Mai bine spune!» «Nu vă permit să mâ ameninţaţi. Nu ştiu unde este tatăl meu, şi chiar dacă aş şti, făptui că e acuzat că ar fi criminal de război m-ar împiedica să-i divulg adresa. Vă repet, tata a fost patron, dar n-a făcut niciodată politică.» «Deci ştii unde se ascunde şi nu vrei să spui, zise el fără să se mire (singurul semn că molia, în felul ei îânos, gândea, înţelegea, aşadar, că era firesc ca o fată să-şi apere tatăl). Nici nu ştii ce tc aşteaptă, continuă, o să vrei să spui şi n-o să-ţi mai folosească la nimic. Maî bine spune de pe-acuma.» «Nu ştiu unde e, repetai. Şi nu mi-e frică de ameninţările dumitale...» Chiar nu-mi era. O să mă exmatriculeze, ei şi? O să văd eu ce-o sâ fac. Nu-i spusei nimic mamei, aveam timp s-o fac atunci când exmatricularea seva produce, n-avea nici un rostsă-î dau si ei un aconto. Vinerea următoare afişul reapăru la fel de lăbărţat şi obraznic si scena cu molia se repetă: «întâi, declari sau nu, ticâloaso, că tatăl tău e criminal de război? Apoi doi: spui sau nu spui unde se ascunde?» Şi cu aceeaşi lampă pusă în ochi. Iar eu dădui aceleaşi răspunsuri. Şi tot aşa, din vineri în vineri, afişul reapărea, dar observai că miercuri şi joi Adriana S. şi Virginia D, (alte colege de facultate) erau chemate şi ele la molia care purta nume de pisică. Erau mai mici ca mine, amândouă din anul întâi, fete de şaptesprezece ani, cum aveam să-mi dau seama mai târziu, nişte bănăţene... Una blondă cu ochi albaştri, cealaltă o şatenă orgolioasă, dacă pot s-o caracterizez astfel, fiindcă sâ vezi ce s-a întâmplat... Nu te superi dacă te rog să-mi mai torni şi mie puţin vin?" zise cu alt glas, în felul eî exterior, ca şi când ne-am fî aflat la noi la Oraca în timpul orelor mele
1350
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1351
contabile şî nu-ar fi vorbit cu extrema ei politeţe puţin precipitată şi umilă.
Mă ridicai şi îi întinsei paharul gol şi apoi îi turnai. 11 bău fără întrerupere cu o lăcomie crescândă, apoi mi-i înapoie exclamând: „Ah ce bun e, mi-a fost sete, nu ştiam de ce mi s-a uscat gura!" „Mai vrei?" „Nu, fiindcă mie vinul negru îmi dă somn şi vreau să termin povestea începută, ştiu că te-am făcut curios şi mâine, poate, n-aş mai putea spune nimic... sau cine ştie când*.. Nu sunt imprevizibilă, cred eu, aşa cred mereu, dar mă cunosc, sunt născută în zodia Racului, dau îndărăt... Şi asta e ceva imprevizibil chiar şi pentru mine însămi... Dar îmi revin, însă ştii cum e asta, totdeauna pierd ceva... adică nu şriu..." „Hm! făcui. N-aş fi crezut! Am gândit şi eu asta despre tine!" „Chiar?!" „Da, e ceva în felul tău de a fi care sugerează darea înapoi. Asta nu înseamnă că e din pricina zodiei!" „Ba da, protestă cu o imensă convingere. Aşa este! E din pricina zodiei." „Neţi* neţi! rasei eu. Ar însemna ca multitudinea de fiinţe umane care s-au născut în această zodie, milioane, să-şi semene. Ceea ce e absurd!" „Ce înseamnă netir netiT „Nu este aşa! nu este aşa! în sanscrită!" „Cunoşti sanscrita!?" „Nu, dar cadâna pe care zici că erai geloasă ştia!" Se uită iar la mine să-i reamintesc unde rămăsese... „Nu te mai chema numai pe tine la cadre", ziseî. „Nu, nu acolo... se întrerupse. Ba da, de fapr acolo, dar vroiam să mă întorc puţin înapoi, să-ţi explic cât erau de naive aceste două bănăţene şi nu ştiau ceea ce toată facultatea ştia. Din comitetul U.T.M. făceau parte doi inşi, mari specialişti în reuniuni tovărăşeşti,.. Cine nu se duce acolo unde poate auzi muzică şi poate dansa? Cei de o vârstă. Nu-ţi pasă dacă la un moment dat observi că un oarecare Ghiţă sau Costică devin onctuoşi şi insistenţi, arâtându-ţi foarte mândri dinţii lor taţi de mămăligă. Organizatorii... Asta ar fi prea de tot, ei şi-au dat osteneala, au organizat totul, şi chiar [>e ei sâ-i refuzi când te invită la dans? Mai ales că dincolo de înfăţişarea
lor soldie erau perfect politicoşi. Unul din ei a încercat discret sâ mâ apropie de el mai mult decât se cuvine şî la fel de discret m-am făcut că nu înţeleg... M-am oprit: «Dansăm?», i-am spus foarte fermă. Şi-a dezvelit frumuseţea de dantură, s-a înclinat cu capul într-o parte şi s-a retras. Aiurea! parcă nu erau acolo o mulţime de fete drăguţe care să le accepte stilul, părea el să-mi spună ironic. «Mă scuzaţi, alteţă!» Ceea ce şi făceau amândoi, adică le alegeau, şi într-o zî le dădeau de şrire: «Ileana B. şi Victoria N, duminică după-masă sunt convocate la tovarăşul Ghîţâ, acţiune U.T,M..» «Acţiunea» se petrecea la ei acasă, înţelegi în ce sens. Fetele cedau, dintr-o temere care începuse sâ se insinueze că nu era bine să te pui rău cu ăştia. Puteau fi acuzate, chiar dacă originea lor era sănătoasă, de pildă, de cosmopolitism! Una a fost exmatriculată fiindcă purta ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el exmatriculat pe loc... Dar cele două bănăţene nu numai că nu s-au lăsat prinse în acest joc, dar chiar s-au plâns rectorului, şi nu numai oral, ci şi în scris. Ai crede din asta că erau curajoase. Naive oricum erau, fiindcă ele habar n-aveau cine conducea de fapt în universitate: tipii ăştia, care au băgat chiar la puşcărie pe ultimul universitar dc modă veche care ne maî rămăsese, un profesor admirabil (ca profesor, fiindcă şi ăsta era un fustangiu, cam păgubos însă; nu ştiu dacă chiar a fost închis şi cât timp, cred că puţin, pe urmă s-a pomenit repartizat la un strung... după vreun an a fost reprimit...). Bineînţeles că Ghiţă şi Costică n-au păţit nimic, în schimb s-au înfuriat cumplit şi, desigur, nu îndată, ci ceva mai târziu, s-au răzbunat. Ce se află în legătură cu chematul Ia cadre a celor două bănăţene? Chemare care a coincis cu instalarea moliei pe acest post şi cu acţiunea de reactualizare a dosarelor în universităţi. Că Adriana S,, blonda cu ochii albaştri, ascunsese că tatăl ei avusese pe vremuri un joagăr, iar Virginia D., şatena orgolioasă, că tatăl ei avusese o moară. Ce
1332
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1353
puteam să mat zic eu» cu tata, care lucrase mână în mână cu I.G. Farhen?! Dar chemările astea încetară si nimeni nu fu exmatriculat. Hm! Gata, a trecut... într-o zi se anunţă o adunare generală a tuturor studenţilor şi studentelor universităţii, în sala marc dc festivităţi. Ce-o fî? ne întrebam. Era într-o după-amiază de mai. Aproape o mie de băieţi şi fete stam pe scaune şi aşteptam, prezidiul era gol, timpul trecea ş! nu apărea nimeni. Unii vroiau să plece, dar fura opriţi de studenţii de ordine, nişte găligani care păzeau intrarea — noi credeam că erau puşi acolo să pândească doar sosirea celor care ne convocaseră. Pe urmă se află: se aştepta sosirea primuluhsecretar orăşenesc, un oarecare Şuta. Tensiunea crescu: ce căuta ştabul ăsta la noi? în sfârşit sosiră, ocupară podiumul, şi un alt tip de la orăşenesc ne anunţă că vigilenţa faţă de influenţele burgheze a slăbit atât dc mult în universitatea noastră, încât discutarea unor aspecte reprobabile care au fast depistate printre studenţi a devenit inevitabilă. «Are cuvântul tovarăşul Ghiţă N-, care va vorbi despre aceste chestiuni, după care vor urma discuţii.» Mă aşezasem chiar în faţă, din întâmplare sau din curiozitate, să văd maî bine. Ghiţă se ridicaşi începu întâi să-şi debiteze lozincile introductive. Glasul îi era deocamdată moderat. Vorbea liber şi mi se păru chiar că are de gând să se dea de partea studenţilor, ale căror succese în învăţătură şi în activitatea politică sunt din ce în ce mai marcante, datorită unei bune îndrumări a organizaţiei U.T.M- şi a conducerii de partid, a tovarăşului Mircea personal şî a altor tovarăşi (îi enumera). «Din păcate, aceste succese ar fi riscat sâ fie umbrite, dacă am fi lăsat mai departe să se lâfăie în voie prinrre noi concepţiile şi comportările duşmănoase ale unora, din fericire puţini, concepţii şi comportări străine de universitatea noastră şi pe care noi, aici, trebuie sâ le curmăm dîn rădăcină.» Vocea se înăspri, deveni metalică, tonul începu sâ urce. Tovarăşul Şuta fuma gânditor, chiar posomorât, cu tâmplele în palme. Desigur, gândeam,
prezenţa în mijlocul nostru a acestui ins liniştit, despre care auzisem că ar fi un om drept, nu va admite să se producă aici cine ştie ce excese. Eram sigură, adică ştiam (adică am gbicît din felul în care vorbitorul se transforma treptat în procuror) că nu pentru a se face acelor elemente pomenite de el o critică blândă, «cu floricele», cum se spune când cineva e menajat, fusese provocată această adunare. Da, am gândit la un moment dat, suntem vîzare, eu în mod sigur, şi cele două bănăţene mai mult ca sigur. Şi m-am liniştit, din clipa aceea acuzaţiile care începuseră să ia în discursul vorbitorului proporţiile de crime dc război au început sâ treacă pe undeva pe deasupra capului meu, iar tipul a început să mi se pară o paiaţă, o marionetă fără simţire şi fără nimic de om în el. Da, o să fiu exmatriculată, n-o să pot termina facultatea, dar bine câ am absolvit trei ani, o s-o termin eu cândva... Dacă o fi să fie! încât nu tresării când îmi auzii numele, urmat de al celor două bănăţene, calificat, al meu, de «duşman strecurat» în universitate, care îşi ascunde tatăl, nu vrea să declare pe unde îşi continua el acum uneltirile de duşman de clasă inveterat...» Dar parcă asupra mea se opri mai puţin, nu fusese preluată acuzaţia moliei că tatăl meu e căutat pentru crime de război. Era poate pentru faptul că eram o studentă strălucită?! N-as putea să spun. Meritele astea nu cântăreau prea greu în astfel de situaţii. Mai degrabă poate pentru că nu fusesem niciodată convocată în vreo duminică la o «acţiune U.T.M.», la care bineînţeles câ nici nu m-as fî dus, nu eram atâr de naivă precum cele două bănăţene, să nu ştiu ce însemna o acţiune U.T.M. de acest gen. în schimb, joagărul şi moara celor două, adică ncdeclararea lor, căpâtară în spusele vorbitorului proporţiile a ceva în genul spionajului în slujba unei puteri imperialiste! Şi acum mâ felicit că mi-am reprimat râsul auzind această inepţie. Dar dacă toţi ar fi făcut acelaşi lucru, şi în loc sâ asculte într-o tăcere încremenită, adunarea ar fi izbucnit în hohote? Eu oricum aveam
1354 MARIN PREDA
motive să mă stăpânesc, dar ceilalţi? Nu puteau să-i exmatriculeze pe roţi. Totuşi au tăcut. întâi că sentimentele mele nu erau unanime, acuzaţii fuseseră numiţi, deci fiecare student luat în parte {afară de trei dintre ei!) se simţea în siguranţă, în al doilea rând eram deja divizaţi, jumătate dintre noi, dacă nu chiar mai mulţi, aveau aşa-zisa «origine sănătoasă» şi jumătate dintre aceştia erau nuli ca studenţi şi îşi treceau examenele fără să ştie nimic. Mulţi dintre ei se plasaseră undeva în fund, masă compactă, ai să vezi de ce. Ei dădură tonul ropotului de aplauze care urmă după ce vorbitorul, triumfător, se aşeza. Aici avui o tresărire, o grea presimţire. Aceste aplauze (care, desigur, nu erau chiar unanime, dar ce mai contau câteva zeci de abţineri?) erau rele, nejustificate şi în mod sinistru premature- Nu trebuiau întâî ascultate cele trei fete? Ce se aplauda? Iarăşi mă felicit şi astăzi că după ce ele încetară îmi* frânai cu putere impulsul de a sări imediat în picioare să le spun: «Nu înţeleg aceste aplauze! Ele seamănă a verdict care se dă înainte să se aştepte răspunsul celor trei colege ale noastre învinuite.» Eram şi eu naivă, nu înţelegeam că verdictul era ca şi dat şi că scopul celor de la prezidiu era să ne fiică sâ auzim desvinuiri care ar fi purut influenţa adunarea, ba chiar impresiona pe mulţi (ori aua trebuia cu orice preţ evitat). Ce vroiau atunci? Ai să vezi! Am spus cu orice prep. Ei bine! Acest preţ s-a plătit fără clipire, ba chiar aş putea spune că pe nimeni din prezidiu nu interesa în acele ore la cât s-ar ridica eventual acest preţ! Sau dacă se gândea, ăsta era un gând excitant şi nu inhîbitoriu. De ce era aşa, nu ştiu, e o enigmă pe care n-am putut-o descifra nici până azi. Poate de aceea îţi povestesc, să-mi spui tu, care ştii multe?!... După aplauze, aproape îndată un nou şoc. Cei plasaţi în fund, masa compactă, au început sâ scandeze: «Jos chiaburii, duşmanii poporului»^ Şi abia atunci am avut revelaţia că eram toate trei fără scăpare. Iarăşi mi-am stăpânit un impuls- Bine, am gândit furioasă, jos, atunci ce rost mai are să mai stau?
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1355
Fiindcă am gândit imediat câ putea fi şi mai rău decât o exmatriculare, plecarea mea fără doar şi poate ar fî însemnat o sfidare, ba poate pentru unii naivi chiar o recunoaştere a învinuirilor aduse, din moment ce nu avusesem curajul să mă ridic şi să mâ apăr... Şi poate totuşi nu mâ exmatriculau dacă mă apăram corect şi hotărât, fără să sfidez pe nimeni? «Ia s-o vedem noi acum la faţă pe Adriana S.», a zis după aceea tipul de la orăşenesc cu o voce sarcastică. Ce sens avea acest sarcasm? Adică după ce s-o vedem, o să ne lămurim mai bine în ceea ce o privea, să contemplăm adică în carne şi oase făptura hâdă a unei fiice de chiabur sabotor? Extraordinar, chiar aşa a adăugat acest tip după ce fata, trecând cu chin printre scaune şi bănci, s-a apropiat de masa prezidiului. «întoarce-te, zise, să te vadă toată lumea.» Fata, ca şi mine la început, credea că o să se poată desvinovâţi, fiindcă arăta destul de liniştită şi încrezătoare. Se uita peste sală direct, cu ochii mari, parcă ar fi vrut să spună: ştiu că am duşmani şi că unii nu mă vor înţelege, dar voi, ceilalţi, o sâ mâ apăraţi, fiindcă n-am făcut nimic râu. Nu numai că nu arăta hâdă, ci semăna cu o mică cosânzeană cu părul ei blond şi ochh albaştri şi cu expresia ei de certitudine că nu se poate ca Fât-Frumos să nu fie pe undeva pe-aproape şi s-o scape dîn ghearele acelor căpcăuni din fund, care începură iar să scandeze: «chiabu-ruU ochiul dracu-lui, duşman al poporu-lui»y jalnice epitete, stupidă imaginaţie de şcolari arieraţi! Bun, chiaburul e ochiul dracului, dar fragila făptură din faţa lor nu vedeau că n-are mai mult de şaptesprezece ani? Bine, nu vedeau ei, dar cei de la prezidiu, bărbaţi, ai fi zis, cu simţul răspunderii faţa de bărbăţia lor? Şuta ăsta, poate că avea chiar o fată de vârsta ei? Sau credea că a lui era născută undeva în ceruri, nu era tot fată şi nu era tot el tatăl ei, cum era şi chiaburul al fetei din faţa lui? Fiindcă ea spuse foarte clar şi cu uimire: «Tata nu e duşman al poporului, e ţăran din Banat». Declaraţia asta naivă stârni rumoare şi ilaritate, dar nu de
1356
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1357
simpatie, se veseleau ca şi când a te simţi atât de departe de ceea ce ţi se spune câ e tatăl tău înseamnă câ vrei să prosreşri pe alţii cu perfidia ta care simulează inocenţa. «Ia spune tu» puişor de chiabur, cum ai ticluit să ne ascunzi că raică-tău avea un joagăr, cu care exploataţi pe ţărani cerând preţuri neruşinate? a reluat tipul de la orăşenesc, la vino încoace... Aşa.,. Mai aproape! Mai, mai! Ia arată mâna cu care ţi-ai scris autobiografia. .* Aşa, asta e, deci cu mâna asta ai scris ca să te strecori în facultate. Mână de năpârcă! Ia arat-o şi adunării--. Aşa, ai curajul, mai ai şi curajul... Ia răspunde-ne aici, a zis Şuta, tu te-ai gândit că prin viclenia ta ai reuşit să ocupi locul altuia, element sănătos, care în trecut n-a avut acces la învăţământ datorită condiţiilor grele de exploatare? Tot voi veniţi acum, cei înstăriţi, care aţi făcut averi pe căi necinstite? - orice avere e necinstită, e un furt, filozofa ştabul fără să se uite însă la nimeni, toarte posomorât, ba chiar îndârjit, furios — şi noi suntem hotărâţi să curmăm fără cruţare aceste consecinţe nefaste ale trecutului. Cum învaţă?» mai întrebă el. «Foarte prost», strigă cineva din sală. «Poftim!» mai reflectă Şuta, ca şi când întrebarea s-ar fi pus, dacă nu s-ar fi cunoscut dinainte acest răspuns. Despre mine n-o să întrebe, gândii. Şuta ăsta vorbea însă acum zadarnic, fiindcă fata, pe el, nu-l mai auzise. Se făcuse brusc albă la faţă în clipa când individul de la orăşenesc, dupâ ce o manipulase în fel şi chip punând-o să se sucească si sâ se răsucească încoace şi încolo cu mâna ridicată, îi spusese năpârcă. Masa compactă a celor din fund începu iar sâ scandeze, nu mai mi-aduc aminte ce fel de lozincă. Somnambulă parcă, fata o hiâ încet spre uşă. Bineînţeles că fu oprită cu râsete sarcastice. Şuca îşi scoase haina şi îşi slăbi gulerul si cravata. Sc încălzise? îi plăcea? Savura execuţia asta publică? Fiindcă asta era, nu discuţie şi nici condamnare, îmi dădeam seama (cum ţi-am spus, condamnarea fusese hotărâtă dinainte), asra vroiau, execuţie publică şi ea abia începuse. Se dădu
cuvântul celor care începură să ridice mâna, şi cei din fiind o copleşiră cu întrebări provocatoare, care conţineau în ele şi răspunsul, care nu putea fi, după ei, altul când o vor lăsa sâ vorbească. N-o vor lăsa să dea alt răspuns, decât că a uneltit, a răspândit în facultate, printre colegi şi colege, îdei chiabureşti, afirmând că la ea în sat cei săraci erau drojdia satului, fiindcă nu le plăcea să muncească, şi ajungeau beţivi si hoţi... Murmure dc indignare, strigăte pline de ură şi ranchiună, ai spus sau n-ai spus, mironosiţă cu gheare chiabureşti. Mâ întrebam şî eu, o fi spus, sau n-o fi spus bleaga asta astfel de cuvinre care îi aduceau acum pieirea?... Da, pentru că după ce adunarea s-a amânat, urmând a fi reluată a doua zi când avea să-mi vină rândul şi mie şi şatenei orgolioase, blonda bănăţeană s-a dus la cămin, s-a închis în baie şi s-a spânzurat cu cordonul de la capot. Şatena n-a mai aşteptat nici ca ziua următoare, a părăsit căminul şi a dispărut din oraş. Nu mai ştiu ce s-a ales de ea... Astfel am scăpat eu... Nu mai vroiau să se plătească un nou preţ? Descoperiseră ceva cc nu prevăzuseră? Cuvintele pot ucide? Chîar?! Fapt e că şedinţa nu s-a mai reluat, iar molia cu nume de pisică n-a mai pus să se lipească afişe care anunţau chemarea la cadre a Culalei S. sau a altcuiva. Asta până în toamnă, când am fost totuşi exmatriculată. Dar fără şedinţă. Tovarăşul Mâţă mi-a dat o speranţă. Fiindcă eram un element dotat, puteam fi reprimită după un an dacă mâ duceam undeva pe ^santier să lucrez acolo ca simplă zidăriţă. Bineînţeles că m-am dus, dar între timp ambii mei părinţi au fost arestaţi,.. Tara s-a întors acasă sperând că dacă mâ scăpa asrfel de învinuirea că nu vreau să declar unde e ascuns voi fi reprimită în facultate. Abia câ n-am fost reprimită, deşi am lucrat un an întreg pe un şantier de construcţii de locuinţe. Atunci am părăsit şantierul şi am urmat, ca şi tine, nişte cursuri de contabilitate simplă, unde am fost primită datorită muzicianului care a intervenit şi a spus că garantează pentru mine. Fiindcă ştii bine, în
1358
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1359
chestiuni de bani şi contabilitate, cadrele resping pe cei care au un dosar şi o origine socială ca a mea." „Eu am un dosar chiar încărcat, zisei, dar am fost totuşi primit." „Da, dar tatăl tău n-a fost patron!"
XI
„Bine, zisei, şi ce nu înţelegi din toate astea? Care e enigma?" „Păi, pentru că am fost foarte atentă şi multă vreme am crezut că «toate acestea» nu angajează pe nimeni, nici cei care fac pe procurorii în aceste adunări, nici cei care sunt puşi la zid nu se simt canişi de puţin implicaţi, fiindcă adevărul e în altă parte şi toată lumea îl cunoaşte, nu moare nimeni dîn nişte cuvinte, cel mult e dat afară şi irebuie sâ meargă pe un şantier. Bun! Şi pc şantier lucrează tot oameni! Ei şi?! Nu strică nimănui sâ înveţe să pună o cărămidă, înveţî, cu această ocazie, sâ preţuieşti mai bine clădirile $i te desveti pentru totdeauna să te mai plictiseşti în ele. Dacă aş avea bani mi-aş face eu una singură cu mâinile mele, un vis! Nu aşa mare ca asta, nu se vor mai face multă vreme astfel de case, daraşsti eu cum s-o concep în aşa fel încât să stau eu în ea aşa singurică şi fericită..."
Şi prinsă de lirism se iută iar la mine: Ei?! Ce ziceam? Cerea prea mult de ia oameni şî de la viaţă? Nu, dar cine nu doreşte acelaşi lucru, mai puţin singurătatea? „Ştiu eu, surâse iar cu tandra ei ironie, asta nu se va mai întâmpla niciodată!" Adică j se întâmplase odată, la părinţii ei, dar cu asta gata, şansa ei trecuse, „Sâ nu crezi, continuă, câ mă simt ca un înger căzut, pe şantier râdeam, glumeam cu alte zidâriţe, îmi plăcea nepăsarea lor veselă, robusteţea lor îndoielnică (nu toate erau prea sănătoase cum păreau, dar am învăţat de la ele să nu mă plâng, sâ nu-mi fie adică milă de mine). Noaptea dormeam buştean, iar mâncarea de la cantină mi se părea excelentă... Am plecat de acolo fiindcă mi se făcuse dor de cărţi, înţelegi, de oboseală nu mai puteam citi nimic..." „Si facultatea?" zisei ■ „ Ce
facultate?" ^Ai spus că molia ţi-a promis că după un an de şantier re reprimeşte să-ţi termini studiile!" J\,> da! Dar crezi că o să mă reprimească? Am auzit că termenul e de doi ani, nu un an cum nri-a spus Mâţă ăsta." „Ar trebui să încerci! Şi la rigoare să recurgi iar la muzicianul acela, prieten cu regele Greciei!" Ea izbucni în râs: „Credeam că numai eu sunt uitucă! Cum să recurg dacă a murit?!" „A!" făcui si începui să râd de acest lucru într-adevăr vesel, că poţi muri, şi ceî care trăiesc să uite, sau să nu uite, când da, când ba, dacă mai eşti sau nu în viaţă, chiar dacă nu eşti un om de rând...
„Dar unde am rămas?" Nu vrusei sâ-i mai spun, mă apropia! şî îî luai capul în mâini. Ea sc uită la mine surprinsă: de ce o ţineam astfel? Tresări; da, da, te pomeneşti că o plăceam! Şi ca un fulger surâsul ei minunat apăru si se stinse, cu un secret humor. „De ce râzi?11 zise. Nu râsesem, ştia şi ea. „Mi-eşti dragă", îi şoptii. Ea acceptă: „Aşa!", zise şi mă dădu la o parte cu un gest în egală măsură ezitant şi ferm, asemeni copiilor, care nu prea înţeleg afecţiunea care li se arată. Mă ridicai şi mă oprii lângă geam- Se făcuse dimineaţă. Raze oblice de aur săgetau printre brazi împrejurimile, iar în depărtare acoperişurile roşierice ale oraşului. Nu mai aveam nici o temere, eram chiar mirat că o avusesem. Şi deodată mă pomenii retrăind cu ea ceea ce îmi povestise şi enigma propusă care îmi apăruse simplă se turbură, şi tot ceea ce ştiam cu despre oameni şi despre mine însumi, din câte trăisem, se înceţoşa. Eu avusesem despre „toate aceste* idei dare şi distincte, dar cât erau ele de clare şi mai ales cât de distincte? O fată, o fiinţă umana, îşi luase viaţa fiindcă nu suportase nişte cuvinte... De ce nu le suportase? Ce univers de idei şi sentimente se prăbuşise în ea? „Şi nu e aşa cum spui?" zisei fără să mă întorc. „Nu înţeleg!" „Nu e asa cum spui, că nimeni nu se simte implicat?" „Aşa mi se părea mie, iar în şedinţa aceea o vreme am fost încredinţată că vorbitorul era vinovat, fiindcă se răzbuna că fusese respins.
1360 MARIN PREDA
Dar lovitura n-o dăduse eh Acuzaţiile lui, oricât de inepte, intrau in acest consens: eu spun nişte aiureli, tu o să pleci din facultate, din care şi-aşa n-ai fi ieşit cine ştie ce, o profesoară ca oricare alta, ba chiar cam văcuţă, far eu o să fac carieră, dar cu un semn de întrebare dacă o să ajung prea departe, fiindcă au apărut mulţi ca mine şi nu sc ştie dacă n-o să ajung şi eu tot un profesor pe undeva, un mic cinic supus în intimitate unei zgripţuroaice» care, fără să-mi şrie bine rrecutu], mi-ar pune copiii în braţe şî m-ar îniănţui să-i împărtăşesc soarta, robia gincccului. Nu individul de la orăşenesc cu regia şi isteria lui plină de imaginaţie provocase dezastrul. El nici nu ne cunoşrea! De ce ne ura? Poţi urî ceea ce nu cunoşti? Da, poţi uri o categorie de oameni, in abstracto, datorită unor acumulări imponderabile şi îndelungate, dar şi ura ta va fi abstractă şi plată cum a fost a lui Hitler contra evreilor... Numai executanţii, vezi, au fost ingenioşi şi imaginativi.,. Am citit că unii nu dormeau nopţi întregi ca să caute soluţiile cele mai eficace de ucidere... Gazările să fie rapide, victimele să n-aibă bănuieli... Sigur, mergem la baie, uite duşurile în plafon... Înţeleg, tipul âsra de la orăşenesc o fi fost umilit vreodată de chiaburi, dar ei nu era deloc abstract când s-a aflat în faţa unei fetiţe concrete, vinovată doar că nu declarase ca tatăl ei avusese un joagăr. „Înţeleg ce vreî să spui, o întrerupsei, consensul a fost încălcat. .." nDa, zise, şi s-au supus toţi. De ce?!u „Hm! exclamai. Din lipsă de imaginaţie, cum bine ai spus, avea cl destulă pentru toţi!" „Scuză-niă, zise, nu te pot urmări! Puternicul Şuta, cu tâmplele în mâini, nu se sfia să arate că era inspiratorul subalternului lui de la orăşenesc. Dar era?" „Cine dracului poate sâ ştie?!" murmurai. „Vezi? zise cerând parcă protecţie. Vezi?" repetă şi întrebarea ei se formula ca un timid şi fermecător reproş, ca şi când eu as fi susţinut contrariul, că aceste enigme puteau fi descifrate, vârâte într-o simplă formulă, cum ar fi lipsa de imaginaţie a unor creiere joase în srare sâ se lase târâte dc
CHEMAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI ltf>]
primul isteric care i-ar biciui să devină sadici. Rămânea cazul lui Şuta! „Oare Mircea, zise ca, primul-secretar al regiunii, un om despre care şi noi ştiam că este un drept, aprobase această acţiune în universitate?!" „Hi, zisei, o aprobase?11 „Mă întreb şi eu... unii naivi spun că o aprobase, dar nu în stilul în care a fost făcută, că s-a înfuriat când i s-a raportat rezultatul. Bun, s-a înfuriat şi furia lui a mai putut învia o moarră?! Mai bine ar fi făcut dacă venea la adunare, să împiedice../1
li spusei câ îl cunosc pe Mircea şi îi povestii ce rol jucase în viaţa mea. Probabil, încheiai, câ nu prevăzuse nici el urmările, dar mai mult ca sigur că el era acela care dăduse ordin să se organizeze în universitate o asemenea şedinţă. Dar n-a fost ideea lui. „Chiar vrei să spui că n-a fost ideea lui?" mă întrebă ea uluita. „Da! îi răspunsei ferm. N-a fost ideea lui!" „Atunci a fost a tipului de la orăşenesc?" „Cu atât mai puţin! Asta era mai mic decât el!" „Atunci a fost ideea lui Ghiţă N. sau Costică 5,?" „Nu, zisei, în nici un caz/* ^Atunci a cui? Te pomeneşti, exclamă ea cu adevărat stupefiară, că ideea a venit din aer!" „Da, desigur, bineînţeles, îi răspunsei, tu nu ştii că ideile plutesc în aer? Ar fi prea comod să urcăm sus, pe ierarhie, şi să i le atribuim lui ies, mics, drîcs... De-acolo nu vin decât, cum spui tu, abstracţiuni, formule lipsite de viaţă, literă moartă! care pot suna cam asa (în cazul nostru): «reactualizaţi dosarele universităţii, curăţiţi facultăţile de elementele chiabureşti şi ale fostelor clase dominante». E drept, cuvântul «curăţiţi» nu e chiar întru totul abstract, dar implică şi cl o multitudine de sensuri, în cazul vostru curăţirea a fost totală! In alte părţi lucrurile se vor fi petrecut într-un fel mai uman. S-or fi petrecut?! Cine ştie?!" „Da, aproape că strigă ea, ai dreprare, abia jos prind viaţă aceste directive abstracte, deci am dreptate eu, roţi care au organizar şi condus acea şedinţă sunt vinovaţi, inclusiv masa de studenţi care n-a reacţionat sau s-a lăsat manevrată! Până la urmă ajungem inevitabil tot la adevărurile
1362
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1363
simple, ia oameni vii, si nu la idei." „Da, aşa este, dar ce poţi să Ie faci? Se pare că a fost voinţa voastră, a tuturor, mărturisită sau pasivă, să împingeţi o colegă de-a voastră la sinucidere. Cu tine cred că n-ar fi reuşit nimic, deşi tipul de la orăşenesc ar fi inventat formule şi mai rele decât * năpârcă chiabureascâ»." „Sunt convinsă, dar eram prevenită, răspunsese ea cu o siguranţă de sine supusă totuşi îndoielii. Auzisem deja, mă puteau face depravată, curvâ, clement descompus, îmi puteau cere sâ îngenunchez, să mâ târăsc,.. Nu mă puteau însă face decât să leşin şi nu pot spune că aş fi fost atât de tare încât sâ rezist sâ nu fiu împinsă până la marginea disperării... şi că n-aş fi 'zăcut după aia zile în şir... Am imaginaţie... Am simţit cât e de cumplit să-ţi facă oamenii astfel de lucruri. Eşti ameninţat să se rupă ceva în tine, să nu mai poţi după aceea să mai crezi în ei, să ajungi adică sâ te simţi alungat chiar din carapacea în care ţi s-a refugiat spiritul, conştiinţa în care te retrăgeai să rămâi liber. Nu era posibil! Fiindcă tot acolo e cuibărită şi ideea că nu poţi trăi singur, şi atunci cum i-ai mai fi putut privi pe stradă fără sâ-ţ\ spui că sunt (şi au făcut şi din tine) nişte handicapaţi şi că, oricât te-ai fi străduit, ai fi revenii printre ei şi ai fi ajuns, printr-o ciudată mişcare psihică a aceloraşi oameni, să fii iarăşi simpatizată şi, printt-un consens tacit, oblojită de căldura laşităţii lor generale şi comune?! Puteai râde din nou cu aceiaşi, pteca în excursii, te veseleai, puteai fi chiar fericiră, acea fericire strâmbă şi neverosimilă a tuturor handicapaţilor, care îşi beau cafeaua cu piciorul sau se deplasează în cârje sau în cărucior, sau în patru labe,.- Ciuntirile, mutilările nu se vedeau, erau ale conştiinţei, puteai să te hlizeşti fără să te sperii că chipurile tuturor căpătau în acele clipe înfăţişarea tragi-comîcă şi fantastă a unei măşti, prin fixitatea interioară a infirmităţii care răzbătea, neştiută, în afară, ca un straniu reflex... Aşa mi-au părut că arătau toţi colegii, chiar şi cei mai buni, în săptămânile care au urmat după acea sinistră şedinţă... Nu mă ocoleau,
dimpotrivă (fireşte, unîi mă ocoleau), dar eram foarte neliniştită la gândul că dacă şedinţa s-ar relua (cu mine sau cu alţii) ei tot n-ar ieşi din pasivitate, de teama riscului că puteau fi la rigoare exmatriculaţi toţi şi viaţa lor ar fi luat un cu torni alt curs decar cel dorit de ei... îi speria atât de tare acest alt drum? Intre a fi profesor undeva şi a fi zidar se căsca chîar aşa un hău înspăimântător încât a fi de partea cealaltă însemna chiar cea mai mare dintre nenorociri, maî rea decât aceea de a-ţi pierde sufletul? Fiindcă e o iluzie să te mai consideri acelaşi de mai înainte după ce cu acordul tău s-a comis o miselie. Te ascunzi în masă, ei şi? Crezi câ dacă stai acolo pitulat şi ridici doar mâna, această jalnică mână nu-ri aparţine? Şi la ce îţi mai foloseşte? Sâ mângâi cu ea pârul iubitei? Adio! Eşti condamnat de-aici înainte să te abţii de la acest gest, n-o sâ mai ai această mână, fiindcă singura fiinţă umană care te putea ierta şi să fii izbăvit, acea blondă bânăţeancâ nu mai era... Era moartă... Eu n-am ridicat mâna sâ aprob fiindcă eram implicată, dar dacă n-aş fi fost? Mâ sperii sâ mă gândesc, M-aş fi abţinut sâ aplaud, dc-asta sunt sigură, dar când, după ce tipul de la orăşenesc a încetat s-o mai tortureze pe fată cu întrebările şi insultele hu şi a spus: «e clar, punem la vot propunerea care s-a făcut din sală (se făcuse o astfel de propunere), cine e pentru exmatricularea Adrianei S. din facultate?», şi când în tăcerea apăsătoare care s-a lăsar mâinile tuturor au foşnit în sus, am avut un fior simţind că numai eu şi cele două bănăţene n-am ridicat mâna. Atunci m-a cuprins un fel de panică la gândul că dacă n-aş fi fost implicata, o forţă nevăzută şi iraţională mi-ar fi violentat poate conştiinţa şi aş fi făcut ca şî ceilalţi, gândind fără să vreau că nu e chiar aşa o mare tragedie dacă n-o să mat fie o oarecare Adriana S. profesoară undeva într-un sat, O să fie o bună soţie, mamă de copii şi gospodină, şi cu asta basta! Un point cest tout*.. Şi aş fi ajuns şi eu iremediabil o
1364
MARIN PREDA
O Iii. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1365
infirmă.,. N-am ajuns fiindcă a plătit ea... Uite» vezi, gândul ăsta mi-e insuportabil!"
$i se opri şi se uită la mine cu o expresie dc astă dată de derută totală, ca şi când acea fată i-ar fi fost soră şi nu făcuse nimic pentru ea s-o împiedice de la funestul gest... Si până să scot eu un cuvânt, din ochii ei mari şi brusc înstrăinaţi de rot ce există, un potop de lacrimi îi curse pe faţă. Abia după aceea izbucni în hohote, şi prin torentul dc lacrimi se amestecă torentul de cuvinte: „...cum s-o fi dus ea săraca în baie singurică şi părăsită de toţi şi şi-o fi pus şnurul de la halat de gât... când au spart uşa au găsit-o, ziceau ei, în picioare, aşa credeau, fiindcă numai un centimetru maî era între degetele ei şi huidui căzii... îţi dai seama cât dc tare a vrut să moară dacă nu s-a apucat ea cu mâinile de duş sau să-şi proptească tălpile de marginea căzii şi sâ scape... Fiindcă aşa se spune, în clipa când sinucigaşul îşi dă seama câ chiar o să moară, ceea ce l-a împins la acesr gest îi apare neînsemnat faţă de pierderea vieţii şi încearcă să scape, da înapoi, dacă mai are cum... Ea mai avea, dar n-a vrut... Cum să ştie ea ce e aceea viaţă, ca s-o preţuiascâ şî sâ nu renunţe la ea numai fiindcă fusese umilită? Săraca, nicî măcar nu bănuia că de fapt nici nu fusese umilită... A fost făcută năpârcă, ei şi? Ea nu ştia că nu e năpârcă?! Năpârcă era individul care îi vorbise astfel! O fi fost vreo sfioasă, crescută cu blândeţe şi iubire de o mamă la fel de sfioasă, care nu ştiuse să-i spună că printre oameni sunt şi năpârci?.,. Poate dacă ieşeam în ziua aceea împreună nu s-ar fî întâmplat nimic?! Dar nu eram prietene şi mai ales mi-am pierdut şi eu capul, mâ gândeam la mine, la ceea ce mă aştepta a doua zî, aceeaşi execuţie publică...41
Se dădu jos din pat şi intră în mica toaletă de lângă fereastră- Se întoarse senină şi cu lacrimile şterse. „N-am plâns atunci, când am auzit cum a murit, am plâns acum, zise. Pc mine m-a impresionat unicul protest care i-a scăpat, adică pe
care au lăsat-o să-l rostească: «Părinţii mei, a zis, nu sunt duşmani ai poporului, sunt ţărani din Banat». Vezi? mă interogă urcându-se iarăşi Ia locul ei, regiune şi indicaţie precisă, ţărani din Banat!, titlu de nobleţe, duşmani ai poporului, dacă sunt, sunt în altă parte, nu pot fi ţărani ca tatăl ei!" „Da, zisei, am întâlnit şi eu ţărani pe Canal care mureau, dar se ţineau foarte bine, nu se degradau ca alţii pentru un polonic în plus..."
Dar ea, vădit, nu auzi acest răspuns al meu. Tăcu şl nu-şi mai îndreptă ca până atunci privirea spre mine, sâ mă întrebe unde pierduse şirul. Nu mai era nici un şir, începu să se uite preocupată pe pereţi. Preocupată si, as zice, distrată. Ca într-un proces misterios, nici gândirea şi nici sentimentele ei nu puteau merge mai departe. Ai fi zis câ dăruise doar ceea ce nu-i aparţinea cu adevărat. O povară adică. Chiar i se decolora şi chipul, pe care apăruseră pere galbene şi vinete. Acum arăta că avea nu douăzeci şi cinci, ci treizeci şi cinci de ani. Se uira într-o parte, înstrăinată. Nu ştiu de ce, mă ridicai în picioare. Ea mă prinse atunci în tot focarul ochilor ei mari şi deodată rosti: „Domnule Petrîni, poţi să mă învoieşti astăzi să nu vin la serviciu?".
Aceste cuvinte, deşi îmi părură nefireşti (redevenise brusc casieriţă?), luseserâ rostite cu un timbru afectuos... Da, gândii, are dreptate, numele meu, Victor, poate că îi rămăsese străin, după cum nici mie nu mi-ar fi fost la îndemână sâ-i spun Suzy... „Da, doamnă Culala, îî răspunsei, bi neînţeles că puteţi lipsi.., Nue un cap de ţară", mai adâugai, acceptând dinainte o posibilă sugestie de retragere care se putea ascunde în cuvintele ci. Si o luai spre uşă. Mă conduse şi, înainre să ies, deodată mă îmbrăţişa. Asta nu spune nimic! Mă înlânţui de-a binelea, mă strânse, îşi înfipse bărbia în omoplatul meu şi mi se păru că nu mai vroia să mâ lase să plec. Deloc! Braţe voinice (chiar de zidăriţă), reconfortante, liniştitoare şi dulci, acaparatoare şi sigure, mâ reţinură îndelung... Avui timp să-i simt prin ele puternica voinţă de a decide în deplină libertate,
2366
MARJN PREDA
CEE MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1367
dc a... dar anticipez asupra firii ei, în clipele acelea în realitate as fi vrut sâ mai rămân, după cc la început vrusesem să plec... Dar îmbrăţişarea ei era şi o promisiune şî îmi smulgea şi un acord mut: „ne vom mai întâlni, parcă îmi spunea, nu uita această noapte"...
XII
Ce î se întâmplase în timpul destăinuirii, de renunţase să plecăm împreună, cum spusese după ce ne treziserăm din somn? Era limpede, se înstrăinase şi luase hotărârea să oprească aici aventura, ori pur şi simplu forţele ei sufleteşti obosiseră foarte tare şi simţise nevoia să rămână singură... maî degrabă pruna presupunere era adevărată, fiindcă felul cum mi se adresase {domnule Petrini putea fi evitat, iar dorinţa de a nu veni la serviciu putea fi formulată altfel) arăta clar că decisese să redevenim ceea ce fusesem mai înainte. Dar îmbrăţişarea finală? Gândisem eu că ar fi putut fi o promisiune, dar dacă era altceva? Un fel de scuză pentru brutalitatea cu care revenise la sine, uitând de omul care o mângâiase şi îi spusese că îi e dragă. Da, spusesem eu! dar ea se arătase mirata.,.
îmi ridicai privirea peste bolta imensă şi, rece în gândire, începui să cobor aleea cu pietriş printre brazii inundaţi de soarele dimineţii... Nu bănuiam, în acele clipe, că se lua în mine o anume hotărâre, sâ zicem aceea dc a rămâne suveran, în fapt de a nu mai dori sâ cunosc nîci un fel de adevăr despre nici un fel de femeie. Ştiam destule, mi-ajungeau... Că trăisem o minunată aventură, sau că nu fusese doar atât, ci ceva mai mult, mi-era egah.. da, roata se poate mişca, dar osia, deşi dusă tot acolo unde gonesc spiţele, nu rămâne ea nemişcată? Soarta lor nu e chiar comună, şi de ce ar fi? Spiţele mele fuseseră odarâ sfărâmate şi cu greu făcusem rost de altele. Nu vor alerga la voinţa acestei fete şi a nici unei alteia, asta nu înseamnă că
nu poate să-mi rămână dragă, că nu poate să se nască între noi o tandră prietenie,,.
Totuşi în după-amiaza aceea, după orele mele contabile, pierdui gustul plimbărilor mele solitare prin pădure. îmi adusei aminte că nu mai citisem de mult nimic fundamental şi mi se insinua o acută senzaţie de vacuitate a gândirii, acum când simţirea mea (îmi dădeam bine seama) nu mai era sub vraja vecinătăţii morţii, pe care marile tăceri vegetale ale pădurii mi-o sugerau (vegetalul nu e el perisabil, chiar dacă un copac trăieşte mai mult decât un om? în timp ce iată, chiar această gândire, nu este ea eternă?).
Era încă timp frumos şi mă gândii să-mi iau concediul meu legal şî sâ mi-1 petrec printre filozofi, dîn rândul cărora mi se păru că dezertasem. Ceea ce şi făcut, descoperind cu uimire câ trebuie sâ gândeşti şi sâ scrii mult ca să poţi lăsa în urmă dâra unei lumini. Ceea ce făcusem eu era extrem de puţin. O gândire c o lume completă; dacă se bizuie doar pe ceea ce se ştie în timpul în care ai trăit, şi din acel timp nu există alte mărturii, te îneci în conul de umbră al umanităţii din acea parte a pământului în care ai trăit.., Dacă vrei s-o luminezi, trebuie să faci un efort suprem, aproape Inuman... „Da, îl voi face, gândeam, pentru asta m-am născut... Restul e nerozie.
Dar săptămânile trecură vertiginos. * * Şi întâmplarea mă luă prin surprindere. Tocmai când, pierdut în reverie, meditam asupra afirmaţiei fizicianului L.H. Domash, care, plecând de la tradiţia orientală, dar sprijinindu-se pe revelaţiile fizicii moderne, gândise: conştiinţa pură este acum considerată ca ultima esenţă a universului, chiar şi a universului fizic, mă pomenii cu intruziunea ei nedorită şi fatală. Seara adormisem cu un gând care mi se formulă cu simplitatea sentimentului care mă stăpânea: suntem în univers aceiaşi şi dc totdeauna şi vom fi pentru totdeauna, fiindcă universul nu e orb... totul e perisabil, afară de această gândire... mă trezii ca şi când n-aş
1368
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRU PĂMÂNTENI
1369
fi dormit şi mă uitai la ceas. Nu-l pusesem să sune? Ba da, arcul era moale. Nu-l întorsesem? Ba da, dar nu-l auzisem, dormisem unsprezece ore. Sării dîn pat şi ridicai storurile. Vremea se stricase, ploua mărunt, aburi fabuloşi, de o albeaţă strălucitoare, coborâseră prin desişurile dealurilor. „Nu mâ duc nici eu la Orara, îmi spusei, deşi concediul meu expira tocmai atunci, e prea târziu, por foarte bine să fiu şl eu bolnav o dată, merg lucrurile o zi şi fără mine... Vorba lui Sadoveanu: merg lucrurile şi mai încet..."
Mă întoarsei în pat, aş fi vrut să mai dorm, când o bătaie în usâ mă trezi din somnolenţă. „Da, doamnă, intraţi'4, zisei si într-adevăr intră gazda mea, titulara apartamentului. Deşi niciodată nu luasem în seamă minuţioasele ei socoteli (un bec de 60 W în antreu, 20 W partea dumneavoasrră, 0,50 lei, un bec idem în baie, 0,50, curăţenie Măria, 20 lei săptămânal, parteadv. 6,80 lei» gaze lei... curăţenie pe scări, lei... căldură, telefon, apă, curâiarul zăpezii în faţa blocului, partea dv. 0,25 lei, ieri s-a stricat arzărorul din bucătărie, reparaţie lei 5 partea dv. ... 1,25 Ici, spălat rufârie Măria, lei 20 pe zi, două zile şi călcat, lei 40 total, vă revine în exclusivitate - deşi Măria mi s-a plâns că în acest timp doamna o punea la treburi murdare, de pildă sâ-i tacă cllsme lui Foxy, un sârmos care se constipa chiar în ziua când trebuia să spele pentru mine - bacşiş lei 25 Costică - veşnic ne lasă în frig şi fără apă caldă - îmi scrîa în paranteze această femeie care nu era o timidă ca fiicâ-sa, să nu-mi poată spune toate acestea prin viu grai, dacă nu-i dăm toţi câte ceva sase îmbete, continuă ea, n-avem nici o şansă să-l convingem să se ţină de treabă, partea dv, 2 lei, cu toate că ar fi trebuit de mult dat afară acest Costică, gândeam eu, fiindcă bacşişul nu ajuta la nimic, ba mai râu, abia arunci ne lăsa în frig şi fără apă caldă), ea continua să mi le bage pe sub uşă, aceste socoteli, uneori bătute chiar la maşină, alteori scrise cu mâna şi cu largi paranteze, cu detalii de cronică umorîsrică, dar
involuntară (căci eî numai de humor nu-i ardea) a vieţii noastre zilnice într-un bloc mic de trei nivele. „Ce am de plărit?" o întrebai marcându-mi buna dispoziţie printr-o simpatie directă faţă de ea (oricum, avea grijă dc mine, mai ales după moartea mamei). „Nimic, deocamdată, zise fără humor, dar te caută o simpatică persoană, poate să intre? Mi-a spus, adăugă ea tocmai în clipa când eu vrusei să-î răspund (avea acest tic,
Icare adesea mă irita, de a pune întrebări şi dc a te împiedica să-i răspunzi), mi-a spus că o cheamă Suzy Culala..." „Da, doamnă, spuned-i sâ..." „E chiar din familia Culala?" mă întrerupse ea apăsat. „Da! ridicai şi eu vocea, s-o împiedic sâ mai pună no! întrebări. Spuneţi-i să poftească!"
Dar ea şi intrase şi aşteptă mută ca bătrâna doamnă să închidă usa (nu numai că n-o lua în seamă, dar avea aerul că o astfel de persoană indiscretă nici nu există)... Până atunci nu se uită nici la mine. Era îmbrăcată cu o mantilă neagră cu capuşon, de sub care abia i se vedea chipul. Nu se deslipi de lângă uşă decât după ce gazda mea dispăru, »pz vous derange, zise cu timiditate, de recevoir unepetitefranciscaine?"'Mă ridicai în pat în capul oaselor şi mâ posomorâi. „Vous n'estpas nipetite, ni franciscaine'% mormăit şi sării apoi şi o întâmpinai. Capuşonul şi umerii îi erau uzi de ploaie. Fără să mă înseninez, ca în faţa fetiţei mele care ar fi făcut o poznă, îi descheiai şiretul şi nasturii; arunci ea îşi ridică bărbia cu eternul gest reflex de tandreţe si abandon al tuturor copiilor care se ştiu protejaţi» şi îşi puse mâna pe umărul meu când îşi scoase unul după altul pantofii, şi eî uzi... «Aşa de tare a plouat?! o luai la rost (adică de ce iese afară când e vreme rea! în subrext pentru mine; dacă ploua aşa de tare de ce tocmai pe o asttel de vreme ri-ai găsit sâ vii la mine?), gândind, în timp cc, fără să mâ uit, îi vedeam chipul pătat de culori roşii-galbene şi vineţii, buzele uşor întredeschise, şiragul dinţilor, ochii mari, străini parcă de ea, de inocenţa întregului ei chip; adorabilă creatură! Apoi tare,
1370
MARIN PREDA
CEI,MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1371
scoţândud mantila: Nici vorbă câ nu eşti o mică cerşetoare franelscană. Sauf te bourdonnement fatal.-u „Quel bourdonnement?!" sc miră ea senină, după care, cu aceeaşi seninătate, se desbrăcă de tot, alunecă sub pled şi îşi trase cearceaful peste cap... O luai în braţe, dar nu se destinse, râmase întoarsă cu spatele şi repetă în şoaptă: „Quette bourdonnementfatal?!A\ şi abia apoi, tresărind cu putere, se răsuci şi îmi arătă o expresie uluita. îi şoptii; „Am gândit: adorabilă creatură!".
Răsuflarea ei, auzind aceste cuvinte, sc înteţi şi văzui pe chipul ei cum înţelegerea îi urca spre gândire, dar nu mic-şorandu-i, ci sporindud perplexitatea. „Da, repetai, desvefindud tâmplele cu amândouă mâinile şi apropiîndu-mî foarte tare chipul de-al ei, adorabilă făptură, ne cunoaştem de totdeauna sî ne vom întâlni mereu..." „Da, tresări ea din nou, te-am întâlnit la Ninive!" şi surâse fulgerător şi rot aşa surâsul îi pieri, ca un miracol care nu trebuia conremplat mai mult de o milionime de clipă.
Şi i se stinse şi atenţia şi parcă i se micşoră şi prezenta, şi rămase parcă inertă cu tâmplele în palmele mele, care îi desveleau un chip temător si însingurat, cu privirea răsuciră în sus, ca şi când în aşteptare ar fî fugit de sine. Dar sc svârcoli scurt şi mă acapara în clipa când îi atinsei buzele... Sărutul îi era prezent şi flămând, acelaşi ca întâia oară, când nu dorisem decât o atingere diafană... Nici acum nu dorisem mai mult, prins, contemplând-o, de beatitudine... Fulgerul surâsului eî mă arsese, de acest surâs mhera dor şi aş fi vrut să reapară şi să rămână. Dar nu reapăru, îi şoptii: „Te iubesc!" „Da, zise, cu ochii acum închişi, te aud..." Dar nu mai putui repeta; te iubesc! Nu mai putui să invoc nimic din ceea cc îmi răscolea întreaga fiinţă, câ nu aterizase în odaia mea o femeie, ci o minunată floare, că nu se gândise la mine te miri cine, ci o întruchipare a unei enigme a pământului pe care odinioară şi zeii o râvniseră...
„Da, îmi spusei apoi după cc ea, ca si prima oară, adormi si îi priveam chipul desrins şi trupul care, fără ştirea ei, tindea, ca să zic aşa, instinctiv, spre al meu, după ce abia se despri nsese de el (şi asta mă bucură, jubilam chiar), da, nu trebuie spus ceea ce n-ai gândit mai înainte că poţi face. O iubesc? Bineînţeles câ nu.. - Sau mai bine zis, nu îîictâ,.. Da, poate!" Şi un gând îmi flutură parcă dinainte ca o fantasmă, o bănuială, dar care nu-mi turbură senzaţia de plenitudine care mâ stăpânea; o întrebare: dar dacă aceste zile la care adăugăm şi pe aceea de început, când găsisem pe biroul meu o floare, şi pe aceea când îmi telefonase de la mare şi „evenimentele" care urmaseră după întoarcerea ei, dacă toate aceste zile vor rămâne în amintirea mea cele mat frumoase, tocmai fiindcă n-o iubeam şi nici ea pc mine? Da, sc poate, îmi spusei, de aceea aceste zile trebuiesc prelungite şi dacă o să stea în puterile mele să determin acest încă fatidic să dureze indefinit... Simţeam teama, apropierea primejdiei? Da, trecutul reînvia şi mâ întrebam dacă un om poate fi în viaţa lui de două ori fericit.,. Vreau să spun dacă se poate lăsa dc două sau de mai multe ori dus de puterea iluziei. Spinoza ar răspunde că numai dacă noua fiinţă care nc repune în mişcare forţele sufleteşti e contrarie celei precedente şi mai puternică decât ea, şi desigur şi noile puteri ale sufletului reînvie din alte surse neatinse încă ale fiinţei noastre. Desigur, fiindcă s-a dovedit că forţa unui om de a îndura suferinţa e imensă şi n-ar fi dacă noî resurse dc speranţă, care nasc în sufletul uman ca un val îndată ce valurile precedente s-au sfărâmat de ţărm, n-ar ţâşni din adâncuri şi nu ne-ar face iarăşi puternici. Ar rămâne de ştiut dacă experienţa fericirii nu e mai nimicitoare decât a suferinţei. Fiindcă adesea, aici, eşuarea poate sâ semene cu un naufragiu, urmat nu de suferinţă, din care s-ar naşte o nouă speranţa, ci de singurătate pustie şi moarte...
ce te gândeşti?14 Tresării. Parcă era glasul Silviei. Pesemne câ deschisese ochii şi, rămânând nemişcată, se uitase la
13
1372
marin preda
cel mai IUBIT dintre pământeni
1373
mine cine ştie cât. „Bună ziua, domnule! reluă. Vous rivezf Vous avez, doric, oubli4 vom petitefra?iciscaine?!" „ Nu se uită ceea ce e prezent", ii răspunsei. Ea râse cu ironic şi sări din pac, începu să se îmbrace. „Asta înseamnă, zise ea, că o consideri pe Solveig incredibilă?" „Ba nu, ziseî, e o emanaţie a poeziei nordului... Noi considerăm câ ochii care nu se văd, sc ukă.._h „Mie îmi place Solveig, zise. Sâ aştepţi pe cineva patruzeci de ani, exclamă ca cu o admiraţie care însă sc diminua în chiar cursul exprimării ei, e frumos!" „Da, convenit şi eu, cu un scepticism obtuz, c o performanţă!" Se uită la mine simulând o încremenire: „Performanţă! Aşa numeşti tu acest simbol a) iubirii râbdăroare şi statornice?!"
Printre cuvinte îi apăru minunatul ei surâs, cu tandra lui ironie- „Aşa o fi cu toata lumea?" mă întrebai, în timp ce mâ îmbrăcam eu însumi, gândindu-mă desigur la cei care îi sunt apropiaţi, părinţi, rude, prieteni... Şi mi se aprinse un gând să afiu asta neîntârziat. Nu mâ mai uitai la ca şî mă posomorât» sâ uu-mi ghicească intensa bucurie pc care o simţeam observându-i cu priviri piezişe mişcările rapide şi feline... şi tăcui să nu-i mai aud glasul, în care, oricât aş fi fost de rece, nu descopeream nici o stridenţă care să mă ajute să rămân detaşat... „Unde mergem?" zise. „Vedem noi!" îi răspunsei cu un glas gros şi sec, ţinându-i mantila eî neagră.
XIII
Dar nu se grăbi să plece, începu sâ-mi examineze odaia cu priviri circulare. „Ce frumos e la tine! zise. Şi cum ai aranjat tu radioul, daaa, si bancheta asta... si biroul cu planşetă de arhitect... De ce ţi-ai ales un birou aşa de mic şi ai pus pe el o astfel de planşetă?" îi răspunsei că aşa am găsit odaia, a stat aici o fată, o arhitecta, fiica gazdei, care s-a măritat, şi că eu am cumpărat tot ce se vede, fiindcă mi-a plăcut... O luă spre geam, pe care îl deschise, şî râmase nemişcată, contemplând panorama
oraşului... „Daaa, conrinuâ, şi doi plooopi, cu vârfurile sub fereastră! Cum stau ei aici aşa, ca doi fraţi (imita parcă gândirea plopilor) şî cresc împreună, şi unul nu c mai mare decât altul... daaa, exclamă auzindu-le, în chiar acea clipă, frunzele prin care trecuse o adiere, foşnesc» freamătă... şi primesc vizitele vrăbiilor..."
Mâ apropiai şi rămăsei la distanţă. Dar era ca şi când fiinţa ei ar fi fost eu însumi, atât de puternic şi în acelaşi timp atât de delicat şî diafan era transferul acesta misterios către mine al identificării simţirii ci cu sufletul plopilor, cu rresârirea frunzelor lor şi cu zborul cârdului de vrăbii care tocmai ţâşnise auzindu-i glasul.., îi apucai mâna şi degetele noastre se strânseră. „Daaa, şi acolo jos e o cârciumioarâ (şi continuă acum imitând cârciumioarâ), unde puteţi veni să mâncaţi, avem grătar şi salată din aîa mare şi fragedă cu oţet şi untdelemn şi un petit vin blanc, din care puteţi să beţi şi o sticlă întreagă, fără să vă ameţiţi... Si pe urmă ploaia o să stea şi o să apară iar soarele peste oraş si vâ invit la o plimbare pe străzile mele ude, o întoarse ea vorbind acum în numele oraşului, pe care o să rătăciţi până ce o să vâ intre picioarele în gât, iar seara o să vedeţi un film care o să vă amuze oricum, oricât de tâmpit ar fi... Mergem?" tresări cu un entuziasm ai fi zis frenetic, ca şi când viziunea orelor care vor urma i-ar fi apărut mirifică şi nimic pe lume n-o să ne împiedice s-o trăim...
Da, nimic pe lume! afară de pasiunea ei pentru case şi conversaţia despre ele, care punea parcă între noi un perete. Crezusem prima dată câ e o simpla toană. Excursia în sufletul unei fentei, de care vorbeşte un scriitor român zicând câ e maî pasionantă decât un voiaj, de pîldâ, la Isranbul, se dovedea în cazul ei inoperantă. Da, excursia e posibilă şi poate fî pasionantă, dar numai dacă si ea doreşte să-i intri pe cărările sufletului, dacă nu te împiedică chiar s-o faci, în cazul în care ai încerca să-i forţezi barierele ei naturale. Matilda se expunea
1.174
MARIN PREDA
CEE MM IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1375
fără grijă unor astfel dc excursii... Suzy pălăvrăgea necontenit despre case, iar în cârciumioară despre tot ceea ce vedea în jur, despre cei doi cârciumarî, doi fraţi care, îmi spunea ea, ca şi când asta ar fi fost negreşit interesant, nu semănau deloc cu cârciumarii de altădată, erau nişte domni, dacă t-aî fi întâlnit pe stradă ai fi zis că sunt nişte gentlemeni, nici tu mustăciosii tradiţionali şi nici burtoşii de pe vremuri, cu mânecile suflecate în spatele tejghclii, ci doi tîpî eleganţi, politicoşi, plini de curtenie, da, domniţă, vă putem servi pentru început nişte ficâţei de pasăre cu ciuperci, sau melci, specialitatea casei, sau pui dc baltă pan& (adică broaşte), păstrăvi şi apoi, ce fripturi bune, cc viu excelent, nu? Nu-i asa?! Da, o grozăvie, ce sâ mai vorbim! Aşa e? „Uite, aici sâ venim mereu, la Braserie e prea scump..." SÎ ochii îi jucau în cap să nu-i pot întâlni...
Falsa fervoare continuă apoi şi după ce ieşirăm, Ia început pe tema schimbării timpului („ai văzut?! ai văzut câ a ieşit iar soarele?"), apoi pe aceea a caselor, e drept, de astă dată reuşind să mă antreneze şi pc mine, fiindcă într-adevăr ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit dc interes şi nu străin dc un gând mai adânc, care putea sâ însemne o retragere, o intenţie de a feri de cuvinte ceea cc începuse să trăiască în noi: o prietenie frumoasă, o tandreţe încă fragilii, care trebuia protejată,.. Dacă era sâ fie mai mult, să nu grăbim nimic, ba chiar să încetinim cât putem creşterea simţirii noastre, care altfel ar putea deveni turbure (nu avusesem eu un prim gând de gelozie când mă întrebasem dacă surâsul ei îmi era numai mie adresat?) şi am începe, astfel, iubindu-ne, să suferim.,.
Fără suferinţă! Deloc! Nici măcar o adiere... Iar dacă nu va fi nimic, cu atât mai bine, despărţi ndu-ne, tot ceea ce a fost va rămâne curat, pur, o amintire de neşters. Da, de acord, îmi spusei, mai ales câ această intuiţie a stării ei de spirit coincidea în mod ciudat cu ceea ce gândisem eu însumi mai înainte.
Ce doream cu de fapt de la ea? Bineînţeles, să ne cunoaştem, adicâ sâ începem împreună fascinanta excursie pe care apoi s-o transformăm în ceva mai grav, în expediţie, în căutarea.,. O, da, în eterna căutare a ceea ce c ascuns în noi înşine, acel lucru miraculos care ne face sâ visăm, spre care aspirăm încă de mici, mereu cu speranţa câ-l vom dobândi: la început o mare împlinire pe acest pământ, o mare descoperire, o mare victorie care să uimească această lume, apoi un vis dc iubire care să învingă în noi ceea ce este greoi şi efemer... Nu, parcă îmi spunea ea, acaparând clipa prezentă şi scufundând-o în insignifiant, fără excursii şi fără expediţii. Atunci ce? gândeam încercând să înlătur un sentiment care mi se insinua, câ tata asta începea să mâ plictisească cu vorbăria ei. Nimic! Uită-te la mine şi atâta tot. Nu ajunge? Nu! gândeam. $i atunci îmi oferea cu acel secret şi tandru humor, ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile, un fulger din acel surâs al ei fascinant, repede însă retras, şi care pierea în inepuizabila ei vervă incoloră şî fastidioasă.
„Nu sunt interesantă? se întrerupse de astă dată şi nu mă lăsă să-i răspund, srîu că nu sunt, am aflat asta demult, când m-am îndrăgostit de primul bâiar, care m-a părăsit repede. Am fost curioasă să aflu de ce şi am rugat o prietenă sâ-1 tragă de limbă."
Ei, asta da, putea fî pasionant! Dar aici se opri în dreptul unei vitrine de galanterie, şi după ce se uită câtva timp la ceva, intră înăuntru şî ceru să vadă nişte pulovere foarte viu colorate „Da, zise, nu sunt urâte, dar credeam că sunt de lână." Şî ieşirăm. „Sunt din nylon", zise. „Totuşi, zisei, lumea moare după ţesăturile astea." „Păi pentru că sunt ieftine şi păstrează aparenţa că ar fi naturale, fiindcă nimeni nu te pipăie să vadă dîn ce sunt făcute." „Bine, ziseî, şi ce plăcere secretă simţi tu dacă sunt din lână?" „Nu ştiu, zise, lâna e lână, mi-ajunge sâ ştiu eu că e de pe oîle alea pe care le păzesc ciobanii pe munte!" „Bun, si nylonul e din nisipul ăla pe care îl topesc muncitorii sau din petrolul pe care îl scot sondorii din adâncul pământului
1376
MARIN PREDA
CEL MAI IUBEŢ DINTRE PĂMÂNTENI
1377
şi alţi specialişti îl foc fire, nu văd de ce aceeaşi simpatie adresată ciobanilor trebuie retrasă celorlalţi..„Dacă ai vrea să-mi faci vreodată cadou nişte perle artificiale sâ nu te gândeşti cumva că nu e nîci o deosebire între ele şi cele pe care le face apa mării din trupul acelor fructe ale ei, acele cochilii...! N-am sâ le primesc!" Si se uită la mine cu expresia ei de uitucă, în timp cc privirea ei mă întreba: vrusesem să-ţi spun ceva mai înainte. .. Unde am rămas? Ce-ar fi să nu-i spun? gândii. E chiar uitucă, sau ideile îi zboară din cap fiindcă nu le acordă nîci un interes? Ia să vedem ce e pentru ea demn de memorat? Eu, dc pildă, însemn ceva pentru ca în clipa de fată? Eram hotărât să întrerup plimbarea dacă nu şi-ar fi amintit ce vrusese să-mi spună când pomenise de prima ei dragoste. Se lăsă o tăcere care se prelungi şî pe care n-o rupsei. „De ce eşti indiferent?14 zise ea indiferentă. „Nu sunt indiferent! Te ascult!", zisei cu o enervare mascată. „Aşa, zise, şi surâse pentru sine, un alt surâs, de satisfacţie că eram iritat (asta părea chiar s-o înveselească) şi am aflar. «Ce s-a întâmplat, dragă, de te-ai supărat pe Suzy? Ce ţha făcut?» l-a întrebat prietena asta a mea. "Nu rni-a făcut nimic, zice, dar vorbeşte prea mult!»41
SÎ aîci izbucni în râs, luând o notă foarte înaltă, şi juvenilă, semn că rot astfel râsese si atunci când aflase că primul băiat de care se îndrăgostise ea o părăsise fiindcă vorbea prea mult! îmi reprimai răspunsul care îmi veni: chiar de pe atunci sufereai de limbariţă? Mid intui însă şi, privindu-mă dintr-o parte, râse din nou, de astă dată de mine: „Da, zise, aşa era, îmi mergea gura fiindcă el era un mutălâu, prost şi drăguţ, care nu mai ştîa ce să mai facă dacă eu tăceam..," „Poate câ îl intimidai!? zisei. Ai o puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie." Se opri din mers şi îmi oferi o privire care cerca dc la mine o desminţirt: nu c aşa câ nu? Nu e aşa că sunt o femeie ca oricare alta? „Ce drăguţă eşti, zisei, mi-eşti foarte dragă, aşa vorbăreaţă cum eşti!"
O încurajam deci să persiste în ceea ce îmi displăcea? Da, îi sugeram că putea fi cu mine pe deplin liberă, şi asta nu pentru a o amăgi, pentru ca apoi, când va fi prinsă în laţ, s-o închid într-o colivie. Pe deplin liberă? Da, absolut, era o garanţie a propriei mele libertăţi. Nu există în nimeni virtuţi în stare pură şi nici farmec fără revers. Iot ceea ce face un om îi aparţine şi nu putem să-l punem, ca Arhhnede, în apâ, ca sâ aflăm prin calcul cât bine şi cât rău e în fiinţa lui, care sunt în el, amestecate indestructibil de Marele Făurar. Nu putem decât să nc bucurăm de partea de aur şi să nu ne chinuim sâ alungam partea de argint. Coroana c tăcută şi suntem condamnaţi să fim nişte regi care stiu că ceea ce pun pe cap nu e din aur pur. Surâsul ei? Cum aş fi putut şti al cărui reflex era? Ce-aş fi putut gândi dacă aflam că îl va avea cu toată lumea? De ce aş dori să cred că mi-era adresat numai mie? Şi dacă nu, mî-ar fi fost mai puţin dragă? Bineînţeles că nu, dar înainte să-mi dau pe deplin seama de cât de dragă mi-era, ar fi apărut decepţia, primul fior de suferinţă. „1 .asâ asta, zise ea (adică declaraţia mea câ îmi era dragă), răspunde la întrebare!" „Probabil, zisei, eşti o femeie ca oricare alta, din moment ce doreşti atât de tare acest lucru. îţi ajunge că eşti conştientă de asta, cum spune un personaj din Dostoievski, ca să te fereşti să nu fii. Asta nu însemna câ nu-1 intimidai pe băiatu-acela, care sunt sigur că nu era, cum zici, un mutălău." „Ba era, ba era, se împotrivi. Să nu crezi că nu cunoşteam şi valoarea tăcerii. Am şi tăcut, dar n-a folosit la nimic... şi râse iar, ai fi zis cu încântare- Dacă aş fi tăcut mereu, reluă, ar fî zis el despre mine că nu ştiu să leg două vorbe." „Da, convenii, chestiune insolubilă la vârsta aceea, când dialogul e încă un secret apăsător-" „Totuşi mi-ai creat două complexe, spuse ea, cu o voce şoptită şi cu o ironie de astă dată de tandru atînt. Puternică personalitate, o nenorocire pentru o femeie, contemplă ea pentru sine aceste cuvinte. Vorbăreaţă! Eu nu sunt vorbăreaţă! Şi nu mi-a spus nimeni până acum că aş avea
Î378
MARIN PREDA
CEI- MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1379
o puternică personalitate! Mi-ai crear două complexe!", reperă cu un reproş de întristată înstrăinare. „Asa de repede? zisei râzând la rândul meu de subtilul ei humor. înseamnă că la fel de repede pot să ţi Ie şi alung!** „Nu mai poţi, gata!" îmi răspunse ea intratabilă. (Abia mai târziu aveam să aflu că era chiar intratabilă şi că speculaţiile pe seama caracterului ei nu-i păreau superflue, oricât dc neînsemnate şi oricât de fireşti apăreau ele înrr-o conversaţie lipsită de orice gravitare; în acest punct semăna cu Matilda, fără însă să le memoreze, aceste speculaţii, pentru totdeauna şi sâ Ie acorde o importanţă atât de catastrofică, totuşi pe loc o şocau şi nu mai vroia sâ audă nici un fel de explicaţii.)
Veselia ei se stinse chiar şi vorbăria înceră. îi luai mâna şi i-o sărutai. Ea se uită la mine cu un infinit reproş şi deodată îmi surâse. „Mergem la cinema", zise. „Mergem!" Iar în sală trecu multă vreme până să bag de seama cum stătea ea în scaun: genunchii îi erau îndreptaţi spre mine şi îî ţinu astfel până cc se termină filmul ( o peliculă senzaţională despre felul cum fusese asasinat Kirov, „marele cetăţean"; palpitant, patetic, bine jucat şi mascat; ficţional, Kirov se numea Şatov şi cădea sub gloanţele asasinului nu la sediul comitetului de partid din Leningrad, cum ştiam, ci într-o sală de festivităţi...)
în partea a doua, în care se instala plictisitor o istorie cu un şantier şi cu un fiu de chiabur care fusese însărcinat de conspiratori sâ-1 ucidă pe erou la o vânătoare, cu un glonţ de urs, fiu de chiabur care trece de partea eroului şi îi mărturiseşte totul, erou care nu se alarmează pentru atât, dat fiind optimismul său debordant» mă relaxai şi mă mişcai în scaun cu intenţia să schimb poziţia genunchilor parteneri mele. „îţi place?" o întrebai la ureche. „Fiul ăsta de chiabur e cam neverosimil, zise, dacă ar fi spus câ îl apucase frica sâ omoare un astfel de ştab ar fi fost mult maî bine", şi îşi plecă fata şi îi văzui ochii mari lângă fruntea mea aplecată, în timp ce îşi reaşeza genunchii
şi mai aproape de ai mei. Trăgeam cu ochii spre ea în clipele când lumina pe care pelicula puternică o arunca din când în când asupra sălii şi îi vedeam aceşti genunchi tot acolo, rotunzi şi frumoşi, strâns alăturaţi, fideli şi frăţeşti, îndreptaţi spre mine, în timp ce expresia chipului ei părea alterată şi absentă, parcă adormita de istoria de pe pânză, al cărei sens îi scăpa, deşi vroia sâ-1 descifreze, intimidată de tăcerea sălii arhipline şi de vitalitatea încrezătoare, energică, tumultuoasă, a eroului... Părea buimăciră, avea gura uşor întredeschisă, şi ochii ei mari, cu gene negre, clipeau rar, somnolenţi, împotrivindu-se parcă unei hipnoze pe care o respingea instinctiv, fiindcă nu accepta un truc atât de copleşitor, cu atâtea necunoscute. Ce era acolo? Ce vroia să i se spună? Din ce planetă îi venea o astfel de istorie?
„Istoria e reală şi s-a petrecut aievea, îi spusei afară, ca un erou shakespearian (Hamlet, care pune în scenă o crimă imaginară ca să descopere o alta, adevărată, printre spectatori)» abia existam noi când s-au întâmplat toate acestea... Se găsesc totdeauna amatori care să dea un sens superior, chiar metafizic, crimelor demenţiale, numai pentru câ sunt comise de personalităţi istorice. Marii autori, ca Shakespearc, n-o fac... în timp ce la noi se susţine câ plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în ţeapă se baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sâ stârpească răul din ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă murdară). Până şi Eminescu îl invoca; unde eşti tu, Ţepeş Doamne... Numai că prerexte pentru a ucide se găsesc la tot pasul şî e riscant să atribui unui domnitor idealuri de bine pe care nu le-a avut. Nu omori o femeie cate poate nu era leneşă (legenda spune că într-adevăr ar fi tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat nu avea cămaşa spălată, adică pentru lenevie), ci poate că era doar bolnavă, şi chiar dacă ar fi fost leneşă, nu era şî nu va fi niciodată singura şi e stupid să glosezi pe tona îndreptării acestui viciu prin violenţă; ar trebui atuncî să tragi
1380
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1381
în ţeapă cel puţin un sfert dintre femei, si chiar dacă, să zicem, ai arăta la televizor un spectacol ca ăsta, n-ai putea îndrepta natura umană, fiindcă la originea lenei, la femei ca si la bărbaţi, stă plăcerea contemplaţiei, un sentiment superior, pe care numai cei bogaţi îşi pot permite să-l aibă în voie: ceilalţi trebuie să tmdească din greu... Şi dacă unii dintre ei se satură de trudit? Aşa! Se satură şi nu le mai pasă de nimic. Soluţia pentru ei ar fi revolta, pe care însă domnitorii o îneacă în sânge,., I-egenda cu adunarea unei mari mulţimi de cerşetori într-o magazie» unde li s-a dat o masă şi apoi li s-a dat foc, nu poate decât sâ ilustreze şi mai bine cruzimea demenţială a domnitorului, altfel viteaz în luptă, încercarea lui de a pătrunde numai cu o mână de oameni spre cortul sultanului spre ad ucide, şi puţin a lipsit să-i reuşească, arată pe lângă un curaj sublim şi o admirabilă consecvenţă de gândire antiotomană, despre care avem şî alte dovezi. Fiindcă cerşetoria, ca şi lenea, de altfel, nu e un viciu în sine, care poate fi stârpit prin exterminarea celor care îl practică. Aici Marx are dreptate, condiţia materială determină conştiinţa..."
Se lăsa, desigur, condusă spre casa ei, fiindcă se înserase şi părăsisem demult centrul oraşului. Avea, de astă dată, pasul decis şi părea obosită, fiindcă tăcea, nu părea să fi ascultat peroraţia mea. Mâ aşteptam să mâ întrebe ce legătură aveau toate acestea cu filmul pe care tocmai îl văzusem, semn că discuţia pe astfel de teme o interesau. Dar nu mă înttebâ, Sc opri Ia poarta unui bloc mic, de două etaje (poarta era alături şi dincolo de ea o închipuire de curte). Scoase nişte chei şi, fără să se întoatcă, mă invită sâ intru, să bem un ceai. „Nu deranjez pe nimeni?" zisei. „Nu, dimpotrivă, părinţii mei se culcă târziu, o sâ le facă plăcere sâ te cunoască." Din curte urcarăm nişte scări de ciment negru foarte curate şi intrarăm într-un hol care avea lăţimea casei, destul de mare, gândii, când ea aprinse lumina, în dreapta, o masă de sufragerie, stil nu ştiu care, frumoasă, cu
motive intarsiate, scaune de piele cu spetează curbată, asemănătoare cu cele pe care le văzusem în spaţioasa vîlâ, fotolii joase şi masă de hol spre fereastra care da în stradă, iar alături, în stânga, o dormeză cu noptieră mare, plină de cărţi. PUfoniera era aceeaşi dîn camera ei de fotă, lacrimi şi frunze de cristal, iar parchetul, denivelat, era totuşi galben ca lâmâia. Mâ mirai, în timp ce ea dispăruse pe o mica uşă de lângă dormeză, că în acest spaţiu mai avea loc în stânga o pianină pc care fusese aşezată o fotografie cu suport de carton.
Era ea, cu o expresie nostalgică, ca şi când ar fi murit la acea vârstă timpurie, şaisprezece ani, inocentă, dar cu decolteu larg, privire languroasă şî opacă spre viaţa pe care trebuise în mod tragic s-o părăsească... Moartă fotografie retuşată care încerca să focă dintr-o fetiţă o femeie... O lăsai din mână când ea reapăru. „De ce ţii chestia asta aicî?" o întrebai. „Da, ştiu, e oribilă, dar îi place mamei, am făcut-o când mi-am luat bacalaureatul,.." „E funebră, zisei, arunc-o pe foc, aşa arată tot ceea ce e excesiv şi falsificat.
Se posomori auzind această judecată ea însăşi excesivă (chiar aşa, mama ei era atât de străină de înfăţişarea adevărată a fiicei?), dar nu mai avu timp să-mi răspundă, părinţi! ei apărură şi repetă ceea ce le spusese, pesemne, în odaia lor: „...am fost la cinema, mamă, cu un coleg, putem şi noi să bem un ceai?" Si se uita la ea cu o falsă interogaţie, dar fără surâsul care ar fi trebuit s-o însoţească. Mă înclinai şi îi sărutai doamnei încheietura dosului palmei, răspunsei cu aceeaşi vigoare strângerii de mână a soţului eî... „Victor Petrini, Culala, şeful meu, mamă» fost asistent universitar Ia filozofie.. .* „încântaţi... Suzy ne-a vorbit despre dumneavoastră, luări loc..."
XIV
Fata semăna cu tatăl ei (un ardelean spătos) şî deloc cu mama. „Şi ce film ari văzut?", zise ea. Avea un glas de o blândeţe
1382
MARIN PREDA
CEI- MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1383
extremă şi mi se adresă ca şi când m-ar fi cunoscut de totdeauna. „A, da, exclamă Suzy, Marele cetăţean, spune-i tatei, domnule Petrini, discută cu el..." Şi se ridică, pesemne să se ducă la bucătărie, să prepare ceaiul. „Suzy, zise doamna Culala, puteai să dai un telefon, avem icre proaspete de crap, le făceam dacă aş fi ştiut..." „Nu e nimic, mamă, zise Suzy din uşă, le prepar eu/4 Doamna Culala se uită la mine cu o expresie de complicitate, invitându-mă parcă să simt şi eu aceeaşi duioşie faţă de ceea ce spusese fiica ei. „Ie prepară ea! exclamă surâzând. Da, întări, straşnic!" şi se ridică, chipurile cu gândul să se ducă dupâ ea, să vadă minunea şi s-o admire. „Aţi văzut filmul?" îl întrebai pe domnul Culala. „Da, zise, de două ori!"1 „Chiar?! Aşa de mult v-a plăcut?" „Nu chiar. După ce l-am văzut prima oară am dîseurat cu un prieten subiectul şi de la el am afiat unele detalii despre asasinarea lui Kîrov. Nicolaev, mî-a spus el, a intrat prima dată în sediul comitetului regional din leningrad cu un pistol asupra lui. I,a percheziţie, la poartă, a fost prins cu el. în mod normal ar fi trebuit arestat şi împuşcat. Nu, n-a fost nici măcar arestat, i-au dat drumul, şi când a venit a doua oară, peste câteva săptămâni, nimeni de la poartă nu l-a maî oprir, şi în sediu toţi gardienii dispăruseră, chiar şi cel însărcinat cu paza directă a lui Kirov. Nicolaev a pândit liniştit pe culoar ieşirea acestuia din birou şî a tras. O enigmă! Complotiştii, după cum vedeţi, reuşiseră sâ anihileze nu numai paza sediului, dar îşi aveau oamenii lor în sânul securităţii regiunii, fiindcă e imposibil să nu se fi ştiut de prima tentativă a lui Nicolaev, când fusese prins cu o armă asupra lui. O asemenea chestie ar fi trebuit să se soldeze cu anihilarea individului. Prietenul ăsta al meu, care citise cândva o carte despre această senzaţională crimă politica a secolului, a emis ipoteza că atentatorul a fost lăsat liber să se poată depista întreaga reţea de complotişti, manevră clasică în astfel de istorii... Dar nu mai înţelegea nici el de ce a doua oară i se netezise perfect drumul
ca sâ nu mai dea greş. M-am dus sâ revăd filmul. Nici o fisură, totul era clar, limpede, ba chiar înainte de asasinat este prins şi arestat adjunctul lui Kirov, agent al lui Troţki, desigur, strecurat atât de sus. Luat ca atare, ca o ficţiune, filmul e bun. Privit ca document de epocă, n-are nicî o valoare, fiindcă nu e credibil ca N.K.V.D.-ul, care cunoştea nominal grupul opozi-ţionist din leningrad, cu toate ramificaţiile Iui, sâ nu fi putut pune mâna pe complotişti. în dorinţa lui de a dovedi prea mult, regizorul n-a dovedit nimic. De pildă, în ce scop trebuia eliminat Kirov? Dupâ cum se ştie, ca urmare a acestui asasinat, un val de represiune s-a abătut asupra Rusiei. Sunt enigme politice de nepătruns ale unei revoluţii, şî aşa încărcată de atâtea en igme: Dumneata, care eşti un om tânăr, poate câ o să asişti cândva Ia desvăluirea lor." „Eu tocmai îi spuneam fiicei dumneavoastră că lui Stalin i-o fi plăcut mult acest film, din moment ce i-a dat drumul."
Domnul Culala parcă nicî nu auzi aceste cuvinte şi recunoscui în tăcerea lui absentă pe cea a fiicei lui când părea prinsă de o bruscă amnezie asupra unei chestiuni care tocmai se discuta. Nu-I interesau acest gen de supoziţii? „Nu cred, zise, că filmul a fost realizat pe vremea când trăia Stalin." „Adevărat, nu m-am gândit Ia asta", spusei mai mult pentru mine, fiindcă domnul Culala avusese în glas aceeaşi absenţă, care ar fi continuat chiar dacă eu i-as fi infirmat ipoteza că filmul ar fi fost realizat recent. O tăcere se instala, căzu parcă jos, ca şi când universul ne-ar fi apăsat, apoi presiunea slăbi şi domnul Culala mă privi întrebându-mâ mut dacă prezenţa mea însemna ceva în această clipă pentru fata lui. Nu mai mult decât însemna existenţa ei pentru mine, îi răspunsei tot fără cuvinte, ridi-cându-mâ şi uitându-mă distrat pe pereţii încărcaţi de tablouri întunecate şî desigur de valoare, fiindcă, gândii, nu era verosimil ca el şi fata lui să fi vândut din garajul lui secret Luchieni şi Grigoreşti şi să fi păstrat acasă vulgare pânze de gang cu
1384
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1385
nuduri de ţigănci pietroase, sau strălucitoare compoziţii pompieristice cu cerbi pe fond de pădure înzăpezită, cu mesteceni... Domnul Culala se sculă şî aprinse luminile aplicelor şi îmi spuse că maî păstrau, iată, un nud pe iarbă... e o schiţă de Tonitza, se văd, prin ulei, trăsăturile desenului,,, Paladi, da... iată un Pâtraşcu... ăsta e un Ghiaţă, un bun cunoscător al ţăranilor ardeleni... modest, foarte modest, părea să-mi spună domnul Culala, deşi eu ştiam că numai o singură pânză de pe pereţii lui valora cât salariul fiicei lui pe un an...
Ne aşezarăm la masă şi Suzy servi ceaiul. Părinţii ne asistară. „Auzi, mamă, zise ea, şi domnul Petrini spune că fotografia mea de pe pianină e oribilă. Mai râu* cică e funebră!" „Vai de mine, cum se poate!" exclamă doamna Culala, surprinsă şî derutată, şi se uită la mine aşteptând cu nelinişte o desminţire. „Nu, zisei cu tărie, am spus că tot ceea ce e falsificat nu are viaţă, fotografia a fost prea retuşată, la vârsta aceea fota dumneavoastră sunt sigur că arăta mult mai frumoasă..." „Ba nu arăta deloc", zise doamna Culala deîndată supărată, realistă şi practică, şi se ridică, zise să-mi aducă un album şi să mâ conving.,. Nu mai spuse că să mă conving de contrariu, dar înţelesei că dintre toate fotografiile de pe atunci ale fetei, cea de pe pianină era cea mai... Suzy avu o jumătate din surâsul ei minunat, aşteptând să văd şi eu albumul» îşi mânca sandviciurile cu icre cu acest surâs şi îşi bău ceaiul accentuândud cu secreta ei ironie... „Ai să vezi, zise, ai să te convingi..." Să mă conving în ce sens? Câ aveam eu dreptate, sau maică-sa? Ei ce i-ar fi convenit? Stătea lângă mine şî mă uitai îndelung şi posomorât spre peretele din faţă: genunchii îi erau, ca şi în sala de cinematograf, lipiţi unul de altul şi îndreptaţi spre mine. „Uitaţhvă", zise doamna Culala cu un glas parcă îndurerat vindicativ, desfăcând albumul.
Şi capetele noastre, al ei peste masă, al fiicei de alături şi al meu peste serviciul de ceai, se întâlniră sâ vadă o fată care nu-mi lăsa nici o nădejde câ în paginile următoare ale
albumului ar fi putut fi alta. Urâţenia ce este? Greu de descris, ca şi frumuseţea» Ai fi zis că era rău pieptănată aid, fiindcă avea un nas borcănat, o gură hilară, vrând sâ arate veselă, şi o mişcare a picioarelor rău prinsă, vrând să arate graţioasă? în poza următoare acelaşi chip apărea din alte unghiuri... precocitate de fetiţă neînzestratâ cu inocenţa vârstei, focar plin şi din faţă, fără putinţă de iluzie: sprâncene groase, frunte incertă (dar nu incertitudinea miraculoasă a îmbobocîrii), oval asimetric, dar care nu te asigura că acest oval n-ar putea deveni pătrat, sau cabalin, pentru ca apoi în paginile următoare ale albumului să apară surpriza, dar nu era cea aşteptată: ovalul devenea hexagon, strâmb însă într-o parte, cu un zadarnic surâs care nu se vroia, dar nici... nu era serafic. Adolescenta avea fie o paletă de tenis în mână pe un teren de tenis în costumul respectiv, fie beţe de schi pe o pârtie de zăpadă cu rîdiculâ căciulită pe cap, fie rame de barcă, pe fond de lac cu putrezi copaci împrăştiaţi icî-colo pe suprafaţa apei. „Asta e leacul roşu, strigai, Ghilcoşul, nu?!", ca şi când dacă era aşa, parca vroiam eu să spun, mama fetei avea dreptate, dar îi scăpa totuşi ceva-.. „Da, zise, e Ghilcoşul!" „Păi vedeţi?!" strigai triumfător. „Da, mâ îngână, sărăcuţa, ce s-a supărat ea atunci!"
Şî mama şî fiica se priviră. „Spune!", zise Suzy. „Taicâ-sâu a vrut să schimbe filmul şi nu ştiu cum a făcut că i-a căzut aparatul în apă." „Şi pe urmă?", zise fata cu un glas care o invita pe maică-sa să povestească totul cu tot dinadinsul. „S-a aplecat să-I prindă şi era să ne înecăm cu toţi." „Da, şi?" „Nu ne-am înecat!" „Da, şi ce-am mai făcut?", continuă Suzy ca şi când ar fi ascultat o placă.
Urmă o tăcere care parcă o ghemui pe doamna Culala în scaun: înţelesei din acel „era să ne înecăm toţi" că mai era cineva de faţă, un al patrulea, care îi ajutase desigur să nu se înece. în mod sigur; în poza de pe lac apăreau toţi trei, tatăl, mama şi fiica. Nu apărea cel ce o făcuse, „Noapte bună", zise doamna
1386
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1387
Culala cu o afectuoasă privire rătăcită, de la mine la fiica ei, ţi se ridică, iar soţul ei făcu la fel. „Noapte bună, mamă, te sărut, zise Suzy» dar fără sâ se uite la ea, întorcând distrată paginile albumului, în timp ce genunchii i se răsuciră cu totul spre mine. „Aici ce e?" o oprii. Se uită şi ea curioasă. Fotografie de grup pe fond de mare cu plajă... o fată singură în centru cu şapte, opt bărbaţi împrejur, toţi cu capetele îndreptate spre ea. „Cine e?", zisei, scrutând atent un chip necunoscut cu păr ridicat într-o claie miţoasă. „Eu44, zise. Mâ uitai mai aproape. Nu era ea. „Şi cine sunt ceilalţi?" „De la şantier, zise. Eram într-o excursie14, şi, firesc, întoarse fila. Firesc?!
Mă ridicai şi tot atât de firesc îmi ridicai braţele în sus şi îmi înrinsei oasele înţepenite de atâta şedere. O luai apoi, adică nu, mâ repezii, dar fără grabă, spre ieşire. Mă însoţi până jos la poartă. „Sărut mâna", îi spusei, însă nu putui să-i ating degetele, mă agăţai instinctiv de grilaj, căutând un adăpost. Dar ca şi când prin fierul porţii ar fi trecut un curent electric de înaltă tensiune, mă zgribulii. „Ah! strigai, străbătut de un fior rece care venea din chiar adâncul fiinţei mele, dincolo de care nu mai aveam scăpare, de unde nu mai putem da înapoi să găsim căldura secretă care ne ţine în viaţă. Mi-e frig!" „Victor, îi auzii glasul, ce e cu tine, nu e frig deloc!" Şi îi văzui în întuneric privirea extrem de neliniştită şî chipul, sub al meu, cercetător, părăsit, predat, şi gura şoptindu-mi ca unei singure fiinţe umane de care ar fi dorit să fie crezută. „Victor, dragul meu, ce ţi se întâmplă?" „Nimic, zisei, clănţănind, nimic!", şi fugii, o luai literalmente la goană, sâ scap de frigul interior care urca tor mai mult din adâncuri şi ameninţa să mă îngheţe, spunându-mi liniştit că dacă fugeam, căldura nu pierise din mine... Mă oprii apoi gâfâind, dar mâ îndoii ca sub crivăţ, tremuram din toate mădularele. Desigur, îmi spuneam, acolo lângă geam unde stătusem mâ trăsese tot timpul un curent şi eu nu-] simţisem... Găsii un taxi şi acasă mă vârâi îmbrăcat sub
două paruri. Apoi, frigul, treprat, mâ părăsi. Mă ridicai sâ mă desbrac clănţănind, când gazda mea intră cu telefonul în mână. „Sunteţi căutat, îmi spuse aluziv, cu o gelozie epurată. Primiţi?" „Da, strigai." „Victor, ţi-e bine? auzii glasul ei în receptor. Tc rog să mă ierţi, m-am zăpăcit, nu trebuia să te las să pleci, cred că ai prîns o gripă, trebuia să te întorci sâ mai bei un ceai şi să-ţi dau o aspirină! Ai acolo o aspirină? Cere-i gazdei aceleia indiscrete si pune-o să-ţi facă un ceai de rei!" „Nu, zisei, acum mă simt bine. Cred câ m-a cras un curent acolo lângă geamul acela al vostru." „Da, acolo totdeauna e frig, chiar şi vara, e prea răcoare, şî tata a prins odată un guturai... Probabil că dupâ ploaia rece de azi... trebuia să-mi fi dat seama.. „Da, zisei, am stat eu la carcere, iarna, afară şi numai în cămaşă, nopţi întregi, dar n-am simţit vreodată câ mâ zgâlţâîe o asemenea drăcovenie.. Te ^meneşti că am îmbătrânit, rasei, iată un semnal..." „Asta e o prostie, te rog să bei imediat un ceai de tei şi să iei o aspirină. Ai un termometru acolo?" „N-am!" „Cere-i stafiditei aceleia, ea trebuie să aibăh.." „Bine, bine, noapte bună!"
După care mă vârâi în pat cu o stranie şi plăcută senzaţie de convalescenţă. Adormit imediat.
XV
„Ce mă interesa pe mine atât de tare o sîmplă fotografie a unei necunoscute? mă întrebai a doua zi dimineaţa în faţa oglinzii în timp ce mâ bărbieream. Că se culcase cu toţi cei opt, în mijlocul cărora pozase? Ei şi?" Mă oprii din bărbierit şi mă apropiai de oglindă, sâ-mi văd de foarte aproape ochii. „Chiar? mă întrebai. Ai purut crede o clipă în această vedenie?" Da, gândul că o fată nu se poate poza singură în mijlocul unor hăndralăi, toţi veseli şi în costum de plajă, fără ca între ei şi acea fara sâ nu fi fost nimic, se repezise vertiginos înaintea celui firesc, că nu era obligatoriu să primeşti de la o astfel de fotografie o singură sugestie. Treaba ei! Ce-mi răspunsese? Câ erau de la
1388
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1389
şantier, într-o excursie. „Foarte bine! Desigur, erau de undeva, nu erau nişte necunoscuţi, răspuns irelevant, excursie sau concediu, acelaşi lucru/1 îmi retrasei faţa şi continuai să mă rad. „Oricum, reflectai, păstrarea unei asemenea fotografii, chiar în albumul intim al familiei, arată din partea acestei fete, dar şi a părinţilor, o... Numai dacă toţi cei opt har fi fost rude apropiate, veri, cumnaţi, veri de-al doilea sau colegi de facultate (hm!) se putea justifica păstrarea ei în album, putea adică goni primul gând al privitorului străin, cum eram eu, gând care ne vine în minte cu aceeaşi precizie şi rapiditate cu care ne vine cuvântul roţtt într-un test asupra culorilor. Roşu aici era s-a culcat cu opt bărbaţi, mai departe gândul devenea greoi, galben, albastru, violet, că erau nişte colegi, foarte buni prieteni... camarazi de şantier care.., da, putea fi adevărat, totul putea fi inocent în realitate, dar nu acolo, în fotografie, şi în nici un caz pentru mine..
Dar ce sc întâmpla? O iubeam? Nu, era ceva mai rău, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Un instinct adânc îmi spunea câ ar trebui să mâ opresc aici, câ nu puteam trece peste această istorie cu fotografia, câ adică totul trebuia retras, şi tandreţea şî prietenia. Cum sâ treci peste o asemenea imagine? Să te fotografiezi cu opt bărbaţi... Nu, deloc, cu nici un chip, nici o fată nu putea sâ justifice cum ajunsese ea într-o asemenea postură, de obicei ele sunt cel puţin două, de regulă un grup întreg, cu alt grup de bărbaţi... Dar una singură cu opt...
încremenii cu aparatul de ras în mânâ. Cum o fi fost? Au plecat împreună într-o excursie şi ei au invitat-o... $i ea a acceptat.-. Aşadar au mers în acelaşi tren, de-aici din Transilvania până pe litoral... Deci au fost împreună un număr de zile, şi nu numai o clipă, când au pozat... Şi deodată înţelesei: unul din ei îî era prieten, se iubeau, cum de n-am înţeles dintr-o dată un lucru atât de simplu?
Dar şi aici era ceva care nu rima... nu era deloc atât dc simplu... De obicei cei cc se iubesc evită grupurile-..
Bineînţeles, vor să rămână singuri... îmi amintii excursia lor comună din fotografie, toţi aveau privirile întoarse spre ea.., şi nici unul nu avea pe chip o expresie de îndrăgostit, o expresie cât de cât de intimitate mai mare (şi de altfel nici ea nu avea), adică aveau roti o expresie, ca să zic asa, dc inexpresivitate străină celor ce se iubesc, şi ipoteza că iubea pe unul dintre ei şi era iubita de acela mi se păru inconsistentă» şi fotografia rămase mai departe în mintea mea la fel de enigmatică şi şocantă, imposibilă şi neverosimilă, stupidă, inacceptabilă.,. I,a urma urmeî, o privea personal, îmi spusei, şi mă grăbii să termin cu rasul. Nu e treaba mea! Şi această gândire făcu să scadă şi apoi să se topească în mintea mea intensitatea acestei bizare reprezentări. O pusese în albumul de familie» s-o păstreze acolo în eternitate. Era, desigur» ceva dc preţ şi ţinuse sâ n-o uite, Să-şi amintească de ea atât timp cât va avea memorie, ea şi urmaţii ei... cât tîmpva tine albumul, cât timp cineva va rnai recunoaşte în chipurile din el o mamă» o bunică sau o străbunică... Până când hârtia se va îngălbeni, se va scoroji şi toate acele chipuri care au fost odată oameni vii vor deveni fantomatice, vor speria copiii, şi cineva, o mână din alt secol, va arunca totul în foc...
Dar nu acelaşi lucru îi spusei când ne văzurăm apoi la birou. Intră fără indecizia pe care ho cunoşteam, dar râmase câteva clipe lângă uşă ca s-o văd. Tresării. Pieptănătura îi desvăluia maiestatea chipului aşa cum îmi apăruse prima oară în fosta ei odaie de fata. îmbrăcase o rochie de o culoare pe care n-o ghicii bine, bleu fbnee, dungată cu largi spirale în formă de flăcări verzi. Se apropie de mine cu aceiaşi paşi care înainte mi se păreau că nu vor mai sosi, lentoare însă care acum o făceau să semene cu o tânără regină-.. Mâ ridicai în picioare... Dar tânăra regină nu se opri, şi în clipele următoare îi simţii braţele ei de zidăriţâ intr-o îmbrăţişare totală şi ameţitoare. Se parfumase şi sărutul ei parcă şi l-ar fi dat în mijlocul unei
1390
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1391
grădini înmiresmate. Se uită apoi la mine şi abia atunci o recunoscui: mă privea fix cu ştiuta dar şi simulata ei perplexitate şi cu o desarmanră şi timidă îngrijorare. „Ai văzut? parcă îmi şoptea părăsită. Ai văzut?!" Şi avea aerul ca o sa se clatine. Da, vedeam... Vedeam pentru întâia oară un astfel de spectacol dîvin şi nicicând nu mi-aş fi închipuit câ într-o femeie puteau să stea ascunse astfel de comori, de o atât de umilă şi în acelaşi timp de suverană tandreţe... îi trăsei un scaun şi ea se aşeză, şoptind pentru sine, că aşa!, adică se bucură că am văzut şi am ameţit şî am ghicit chiar că se va clătina şi a fost din partea mea un gest.., că i-am tras la timp acel scaun... Apoi expresia i se schimbă: parcă ar fi vrut să spună câ nu putem trăi tot timpul clâtinându-ne amândoi. „Ţi-a trecut, zise, ai luat aseară o aspirină şi ai băut un ceai de tei?" „Nu, îi răspunsei, demonul care m-a zgâlţâit atât de tare a plecat singur.
Dar nu mâ auzi, şi atunci reluai fără echivoc, dar parcă în treacăt: „Fotografia aceea trebuie s-o scoţi şi pe ea din album şi s-o pui pe foc". „Am şi scos-o, zise, n-am pus-o eu acolo, a primit-o mama prin poştă, mi-a arătat-o, şi i-am spus s-o arunce la coş, dar n-a aruncat-o, nu ştiu de ce, mama e tare naivă, aseară m-am mirat şi eu când am vâzut-o acolo. După ce ai plecat tu ne-am certat...Ăştia erau un grup de ingineri care vroiau să înveţe limbi străine şi le-am predat engleza la club vreo şase luni, lecţii intensive, fiindcă trei dintre ei au fost pe urmă trimişi în străinătate. Am acceptat fiindcă mi-au spus că mâ plătesc bine. Tocmai părăsisem şantierul şi m-au rugat să merg cu ei în excursie pe litoral..." „Da?! spusei amorţit. Cu opt..." „Da, ce-ţi închipui, erau cu soţiile..." „Care nu apar în fotografie", spusei visător. „Nu apar, au insistat sâ aibă o «amintire» de la «profesoara» lor... Hai sâ nu mai vorbim despre asta, e o prostie,.. Mama îmi face tot felul de figuri la care nu te aştepţi, vorbeşte, spune tot, nu se poate abţine. Aseară se apucase să povestească fără nici un rost istoria cu aparatul
de fotografiat căzut în apă... Şi asta totdeauna când avem musafiri.., Ştiu asta de mult, dar de fiecare dată uit... Sunt sigură că în lipsa mea, când m-am dus să prepar icrele, ţi-a făcut cu ochiul că nu ştiu să gătesc. Uneori mâ amuză, dar alteori mă enervează. Culmea e că ştiu să gătesc, dar odată am ars eu un crap, şi de-atunci... E drept că era un crap mare adus de tata cu mari sacrificii, nu ştiu de unde, şi era seară şi nu maî aveam nimic în cămară, am rămas nemâncaţi... Ce istorie, cum s-a supărat, parcă ar fi fost Cânuţâ om sucit, care se desparte de ncvastâ-sa din pricina unui crap ars, în timp ce înghiţise mai înainte de la ea chestii mult mai... Aşa e, mama, câte nu-i fac eu, rabdă de mă face să am remuşcări, şi când colo e şi mirată că îi cer scuze. Şi pe urmă deodată i se nâzare din te miri ce, şi degeaba fac mea culpa* nu uită, şi abia aşteaptă un musafir să mă ponegrească..." Mâ înveselii, „Nu?! zise. Nu eaşacâ ţi-a făcut cu ochiul?" Izbucnii în râs. „Nu chiar!" zisei. „Ba da, ba da, ca dovadă că a venit peste mine în bucătărie sâ se uite... Mi-e foarte dragă, e o mamă ideală, dar... Când am fost dată afară din facultate s-a purtat extraordinar. «I-asă, Suzy, mi-a zis, o sâ spăl şi rufe pentru tine, dacă o să fie nevoie..,»" „Nu, zisei, aseară nu mi s-a părut nimic nefiresc."
Se uită în alta parte şi tăcu, dând din cap, adică nu e aşa, ştie ea ce spune... „Puţin a lipsit în istoria cu aparatul să nu înceapă să povestească cu lux de amănunte că eram, acolo pe lac, cu logodnicul meu, reluă. Bun! Eram! Şi ce rost avea să-ţi spună ţie un asemenea lucru care nu mă privea decât pe mine? Ai să vezi, te previn, că o să-ţi dea telefon..." „Chiar?" „Daaa, mâ iubeşte, o să te roage să mă protejezi, sau cine ştie ce paras-covenie... E foarte ataşantă, după ce-ai plecat şi s-a terminat cearta, ce crezi că mi-a spus, chipurile, ca să mă împace? Te-a vorbit de bine, «mâ şi mir, zice, că se uiră la tine un om aşa de serios»! Ca şi când cine s-a uitat până acum la mine ar fi fost neserios! Asta ca să mă flateze, îţi dai seama. Şi mi-a mai spus
1392
MARIN PREDA
ceva (şî se uită la mine cu o intensă ironie în luminile ochilor), ştii ce?" „Nu, zisei, nu bănuiesc!" „Că eşti chipeş!" JV. exclamai, frumos! Şi serios şi chipeş! Combinaţie rară!" „Dar tot aşa, ca şi când fostul meu logodnic ar fi fost o stârpitură!" „Şî bineînţeles că nu era! Nici nu e de imaginat câ te-ai fi putut logodi cu un strâmb!" „Soţia ta cum era?" răsuci ca deodată, vertiginos* dialogul, iar cu acceptai manevra fiindcă expresia chipului ei era de o extraordinară intensitate stăpânită. „Normală!1' „1-asă tu asta, cum era, blondă, brunetă?" „Şatenă!" „înaltă sau scundă?" „Foarte voinică." „Bun, şi era frumoasă sau urâtă?" „Şi una şî alta!" „Am înţeles, şi când era frumoasă cum era?" „Hm! Se vedea la rădăcina nasului o distanţă lată între ochi, semn al unei voinţi încăpăţânate şi indestructibile." vQi te ?nettais ă lepreuve... Bun, şi ce ciorapi purta?" Mâ pufni râsul. „Purta ciorapi cu dungă, sau fără?" preciza ea. „Fără! Ce semnificaţie au ciorapii?" Nu-mi răspunse, se uiră într-o parte în felul eî, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea.
Expresia i sc schimbă, părea mulţumită de sumarul interogatoriu. „Dupâ-masă, zise, ne plimbăm şi noi doi puţin?" „Da, zisei, e vreme frumoasă, am putea ieşi prin pădure. Te invit la cârciumioara din cartierul meu. îţi convine? Sau ai vrea să mănânci acasă?" „Daaa, zise, la cârciumioara! îmi convine perfectamente. Plecăm împreună de-aici, nu?" „Bineînţeles, dacă nu tc deranjează că o sâ fim văzuţi de gaiţele de sus!" „Daaa, se nelinişti deodată, dar mai mult simulând, nu e bine sâ fim văzuţi, chiar plec în biroul meu (şi se ridică), aşteptăm mai bine un sfert de oră să se care ele şi pe urmă plecăm şi noi."
PARTEA A NOUA
1
începu astfel să-mi placă foarte tare de ea, deşi când rămâneam singur aveam foarte net sentimentul câ de-ar fî sâ nu ne mai vedem m-ar fi cuprins o melancolie pe care în clipa aceea chiar o doream. Câtva timp mă iritai de ceva, până aflai despre cc era vorba şi cedai. Nu de faptul că era vorbăreaţă, dimpotrivă, asta începu chiar să mă încânte, fiindcă foarte adesea ţâşnea din vorbăria ei o astfel de surpriză încât stârnea în spiritul meu o mare veselie, aşa cum se întâmplase în dimineaţa aceea în birou când se interesase de ce fel de ciorapi purta Matiida. Aveam senzaţia că mâ împiedica să-i spun ceva esenţial. Asta mă irita. Chiar şi atunci când tăcea (şî cu timpul impresia că era vorbăreaţă într-un fel calculat mi se confirmă) mă trezeam cu gândirea blocată.
încercam săd vorbesc, dar fie că nu mă asculta, fie că mă urmărea doar până la un punct şi deodată... (mă făcea să schimb vorba...), fie că mă apuca de braţ şi mimând uimirea îmi spunea că asta e ceva extraordinar, contrariindu-mâ, fiindcă nu găseam nimic deosebit în ceea ce îi spusesem. Singurătatea mea lângă ca mâ făcu sâ ies de sub farmecul iniţial al primei noastre zile în care parcă prea repede... şi îmi păruse o adorabilă creatură. Da' era» mă întrebai, era în realitate* Ce se întâmplase cu minunatul ei surâs? Se stinsese pentru totdeauna? începui,
1394
MARIN PREDA
CEI, MAI LUBET DINTRE PĂMÂNTENI
1395
în timpul interminabilelor ei sporovăieli, în timpul meselor la „cârciumioarâ", în timpul îmbrăţişărilor la mine în odaie, sau al plimbărilor prin pădure, să mă uit la ea cu atenţie. Unde îi sboară gândul? mă întrebam. Chiar credea că mi se păreau pasionante desvăluirile ei...? Amintirile ei diri copilărie,.. când fugise uite pe colo tocmai pe deal să se dea cu săniuţa si o prinsese rapida coborâre a serii şi se rătăcise în oraş, şi ce păţise acasă... Ei da, se rătăcise, şi ce era cu asta?! Bun! Şi ce păţise? Că o certaseră... Mă uitam pe cer, să-mi sboare gândul, sâ iau martori norii că nu pricepeam absolut deloc ce plăcere îi făcea să vorbească singură. îl înţelegeam în schimb pc primul ei iubir, de ce o părăsise. Te pomeneşti, îmi spuneam, că o fî crezând şi despre mine câ sunt unmutălău. Da, stai să vezi, şi mâ apuca o clipă de mână, să stau, ca şi când, cine ştie, mi-ar fi trecut prin cap s-o iau la fugă - (surâdea ironic de această intenţie a mea) ce mai păţise odată când nu se ştie de unde făcuseră ei rost (care ei? copiii cu care se juca!) dc o seringă, da, da, o seringă adevărată, şi ea le făcea injecţii în braţ, cu cerneală roşie... stăteau la rând cu braţele suflecate şi ea cu seringa în mână potrivea acul în piele şi hârşri! râsete generale, râdea fetiţa de-atunci, râdea fata de lângă mine, râdeam eu fals, dar nu râdeau şi copiii? Nuuu! Cum o să râdă, plângeau! (şi iar râsere generale) plângeau, săracii, dar nici unul nu fugea, hi, hi, era la injecţie, cum o sâ fugă, toată lumea trebuia să stea la rând, până într-o zi când unul din ei făcu o bubă la braţ şi se află cine era cu isprava şi treci încoace, Suzy, afurisim (a luat-o mama s-o pedepsească, dar i s-a făcut milă şi a fiigk din hol, dar a rămas rata), ei, atunci a mâncat şi ea bătaie, a desvelit-o la fund şi jaaap... hi, hi!,.. Nu (pc acest hi-hi apărea, ia uite, de astă dată prelungit, uitatul surâs), nu, nu se stinsese pentru totdeauna acest surâs complice supus, stăpânit şi tăcut al fiinţei ei lăuntrice. ,. Cum, nu ne sărutăm şi noi doi puţin? Daaa, nici vorbă...
„I^să-mă să vorbesc, parcă îmi sugera (dar uneori îi scăpau şi frânturi de idei), tu nu eşti o problemă, ştiu că eşti superior,
cu mine e ce e.., ştiu că ţii la mine, nu prea mult, nu poţi încă să mâ iubeşti, acum mai degrabă iubeşti iubirea, ai vrea să iubeşti, chiar foarte tare, dar eşti încă prea independent.,, şi aşa e foarte bine, rămâi aşa... cu mine lucrurile sunt mai complicate, nu căuta sâ afli mai mult dincolo decât ceea ce par, aşa sunt chiar, o aparenţă...", totul sugerat sau exprimat printr-un joc de expresie care o făcea mereu prezentă, din ton, priviri, modulaţia glasului, sărurări, dulci şi lacome, încremeniri uluite uitându-se ţintă la mine, neliniştită că descoperea un necunoscut, „şi ce-o sâ se întâmple cu noi doi, chiar o să ne îndrăgostim unul de altul? Hai să nu ne mai gândim la asta!"
Sâ nu ne mai gândim!'începui să surâd, bine, să nu ne mai gândim!... să nu ne mai gândim chiar deloc, să renunţăm la acest obicei prost, care nu ne aduce decât ponoase. Astfel cedai, nu mai gândeam, senzaţie bizară de pierdere a identităţii (asta exprimat pretenţios), popular prostire. Chipul ei, astfel privit, adică în tăcere (se ştie că atunci când taci, priveşti mai mult... nu cumva asta era dorinţa ei secretă?), începu să mâ obsedeze. Avea gura nespus de frumoasă (niciodată nu se ruja), conturul buzelor delicat şi pur, fără nici o sugestie de senzualitate, râsul inocent şi cristalin, ovalul obrajilor fără cusur aparent, urâta adolescentă de altădată se topise cu totul în maturitatea care venise (tot nu ştiam câţi ani are, douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte)? Urechile îi erau puţin mai libere decât ar fi trebuit, dar foarte puţin, aş zice atât cât era necesar, printr-o bizarerie a naturii, ca să-i accentueze expresivitatea deosebită a chipului ei alb, de transilvâneancâ (există un alb al chipului în Transilvania, păstrat de puritatea aerului de pădure, spre deosebire de cel de câmpie, din Bărăgan, mai închis, maî amestecat, ars de verile lor toride).
Nu simţeam, dar îmi dădeam seama că, nici vorbă, mâ îndrăgostisem de ea, dar într-un mod incredibil, adică nu aşa cum ştiam eu că mi se poate întâmpla, ci parcă aşa cum i s-ar putea întâmpla ei. Mă îndrăgostisem în locul ei... Eu (fiinţa
13%
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1397
mea lăuntrică) aş fi zis că rămăsesem rece, insensibil şi pe deplin independent-..Straniu transfer!
îi spusei acest lucru şî râse cu neîncredere, cu ironie, în cascade (roşind însă, cum să creadă aşa ceva?). „Şi cum e? zise cu maliţie, să mă simt flatată sau jignită?1* Dar oricum sentimentul ei era în altă parte, vroia totuşi sâ-i explic ca să se distreze. Bună ocazie săd vorbesc, să-i spun ceea ce mi se întâmplă după ce ne despărţim, şi-i spusei cum aprind adesea veioza smuls din primele clipe din somn de o şoapta misterioasă, glasul ei care mâ chema. „M-ai chemat?!" „Bineînţeles", îmi răspunse scandalizată că aveam, în acest sens, îndoieli. Cum tresar tu putere pe străzi văzând-o întruchipată în alte făpturi, ubicuitate care se poate produce prin trimiterea în lume a fiinţei noastre de către o forţă misterioasă şi pe care cei care ne-au văzut simultan în două locuri diferite pot s-o confirme... Dar nu mă lăsă nici măcar sâ-i răspund la întrebare. „Sigur, zise, toată lumea vrea să se îndrăgostească celălalt, uite ce î se pare lui straniu! Zi mai bine că nu mă iubeşti si lasă tu teoria transferurilor misterioase." „Oare?! reflectai. Stai să mă gândesc!" „Gândeş te-te!" spuse cu o astfel de intonaţie încât înţelesei că nu-mi acorda pentru asta prea mult timp.
Stăteam pe un dâmb lângă un mic afluent al râului care înconjura oraşul. Pădurea, în zare, pe marele deal veşnic prezent, îşi arăta strălucirea de aramă, de galben şi de verde, uriaş covor care cădea prin văi adânci şi se ridica pe creste sub un soare încă blând, în acea toamnă de vis (cum mi-a rămas în amintire). Tăcui. Gândurile mele îmi părură mici..- Avea dreptate, pentru a fi siguri dorim totdeauna sâ se îndrăgostească întâi celălalt. Pe urmă mai vedem noi ce-o sâ fie. Dacă se îndrăgosteşte şi dacă ne place (fiindcă s-ar putea abia atunci să nu ne mai placă) venim şi noi din urmă cu aerul că suntem la unison - şi dacă nu, bine am făcut că nu ne-am înşelat, „Şi totuşi, îi spusei, am această certitudine bizară că m-am
îndrăgostit în locul tău!" „Bine, şi tu, tu cc simţi? hasâ-mă pe mine! Un semn bun, continua ea precipitat, ar fi câ ai început să spui lucruri ridicole şi sofisticate. Eu ţin foarte tare la tine, mi-eşti foarte drag, dar nu în locul tău, ci al meu! şi râse de-a dreptul batjocoritor, fără nici o precauţie. Mi-ai plăcut mai mult în prima noastră zi, când mi-ai spus tu, primul, acest lucru, ţi-aminteşti, ţi-aminteşti?" „Daaa", ezitai, sau mai degrabă o imitai, lăsând să apară în glasul meu intonaţia glasului ei când exprima ceea ce gândesc lucrurile... „Păi vezi? mă bloca. Păi vezi?!" repetă de astă dată ca şi când m-ar fi pus faţă în faţă cu mine însumi, cu un reproş câ de fapt mâ ascundeam de ea, când mult mai simplu ar fi fost să.-.
II
Cât de rare şi de puţine erau aceste scene directe când vorbeam despre noi! Dacă ar fi fost mai dese cred câ mhaş fi pierdut repede capul. Se vroia simplă, dar farmecul fiinţei ei era atât de ferit, încât orice destăinuire smulsă mă făcea să simt un straniu regret. Vroiam să-i descopăr repetirile, fiindcă orice se repeta, începând cu răsăritul şi apusul soarelui, cu alte cuvinte să-mi pot reprezenta punctele cardinale ale caracterului ei. Simţeam câ» ferăs-o iubesc, mâ subjugă. Frumuseţea unei flori e cifrată în sămânţă, dar adesea sămânţa asta poate fi halucinogena... Nu era ascunsă, dar ceea ce arăta nu era revelator, şi aveam senzaţia câ chiar dacă, dotat cu o putere supranaturală, aş fi putut să văd lumea cu ochii ei, până la sursa gândirii şi a sentimentelor, n-aş fî descoperit nimic peste ceea ce exprima ea prin cuvinte şi gesturi, surâs şi ocheade, tăceri sau cascade de veselie. Vălurile care acopăr sufletul şi pe care, dându-le la o parte (cum spune Tolstoi că procedează artiştii), am descoperi chiar sufletul, ea nu le avea, însemna cumva acest lucru că era vulnerabilă? Vălurile protejează. Din povestirea ei de fostă studentă reieşea că nu, dimpotrivă, era bine apărată.
1398
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1399
Aveam copleşitoarea impresie câ alchimia fiinţei ei era permanent dată pe faţă» că nu cenzurase nimic din ceea ce e acolo şi că în fiecare clipă spectatorul interior se proiectează în afară şi timpul trăirii ei curge asemeni unui râu... Râul are însă o albie, cu maluri râpoase sau pline de ierburi şi un cadru uriaş, o câmpie sau nişte dealuri împădurite. Sufletul ei însă parcă nu avea hotarele obişnuite, sau nu le vedeam eu conturul, cum ar fi calitatea inteligenţei (ai fi zis că era dincolo sau dincoace de ceea ce numim noî astfel), fermitatea, de pildă, a prejudecăţilor (cine nu le are şt cine nu ştie cât sunt de rele?), gândul, dacă nu chiar obsesia viitorului ei de fată (ce fată nu gândeşte 1$ măritişul ei, la întemeierea unei familii, ia un loc bun în societate şi în profesiune?). Ei bine, Suzy nu părea să aibă aceste obsesii, ci mai degrabă un fatalism senin: „dacă o să mă mărit, bine, dacă nu, trăiesc şi-aşa, îmi răspunsese o dată cu o seninătate agresivă, ba chiar cu un ton mai ridicat, de ce neapărat să mă mărit, sâ dau peste un prost care o să vrea - e bărbat, nu? - sâ-i spăl ciorapii, sau şi mai rău, sâ vrea să mi-i spele el pe ai mei!" (râs batjocoritor şi vesel, ca în faţa unei mari comicării). Caracterul, această albie peste care apele sentimentelor noastre nu pot trece decât rar, când îl inundă (sau poate niciodată), şi care ne defineşte şi ne urmăreşte până la contopirea finală cu marele Tot, la ea era în mod uimitor inexistent. Mi-era imposibil sâ cred că era atât de ascuns încât nu-l descifram eu, sau câ nu era încă format. Când se zice despre cineva câ n-are caracter se subînţelege că e liber pentru toate relele. Nu cumva?!... Cine poate sâ ştie? Caracterul fiind daîmonul nostru, cum spuneau cei vechi, la unii poate fi absent, lăsând conturul unui caracter... Dar cel adevărat poare într-o zi să apară pe neaşteptate şi să... Nu, Suzy ştia tot ce trebuie să ştie o fiinţă umană, nu avea, sâ zicem, ezitări în faţa unui fapt care se petrece, sau în care se pomenea implicată, era adică o fată matură şi cu un ferm cod moral, cum se dovedise în timpul
tragicului eveniment din facultate, adică putea să descifreze fără ezitări binele şi răul, şi fără să fie laşă, să simtă frica, să se sperie chiar si retrospectiv, încercând sâ înţeleagă ceea ce e nefiresc.
înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la microfon că exprimă, „zugrăveşte", e în opoziţie cu... Să fie! Bine câ putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, Bach, Hacndel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi...
îmi cumpărai şi eu un pîcup şî plăci. Luni întregi ascultasem de pildă Matheus passion de câteva ori pc zi. într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de Saint Saens. Mă apucă groaza. Mi se părea câ şi văd aievea scheletele rânjind, dansând şi oasele lovindu-sc frenetic unde de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase atât de rare auzul, încât am putut avea o astfel de reprezentare paroxistică. Era un simptom; ajunsesem la saturaţie. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi renunţai o vreme la Bach şi Hacndel. încântat să-mi facă un serviciu, gazda mea, răscolind în discoteca ei veche, îmi aduse un teanc de discuri cu cântăreţi de altădată. într-o zi mâ şoca unul cu o frază muzicală fără cuvinte, o melodie care îndată ce o auzii mi se păru atât de curioasă în înlănţuirea ei sonoră, încât o pusei de zece ori, să-i pot descifra secretul melodiei. Era însă imposibil. îndată ce se termina nu-mî mai rămânea în urechi decât o chemare, un extaz, un strigăt parcă din jungla al unui negru, în care sc amestecau iubirea, împlinirea, temerea obscură, adoraţia şi superstiţia. Totul concentrat într-o armonie atât de strânsă, încât arunca parcă în aer ca o dinamită geometria cântecelor
1400
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1401
noastre europene atât de leneşe. O puneam din nou: nimic, o melodie diamant, strălucitoare şi cu neputinţă de memorat. O pusei atunci pe o turaţie lentă de 45. Vocea însă se îngroşâ si nu se mai auzi decât un behăit, un fel de muget de bivol bolnav, huai placa şi într-o vizită Ia Ciceo ho pusei şi lui. „Formidabil, zise, mai pune-o o dată. Nu înţeleg nimic, dar e extraordinar! Lasă-mho până sâmbăta următoare." Iar când ne revâzurăm îmi spuse că a pus-o la mai mulţi inşi, printre care şi un profesionist, şi că a fost distracţie mare. Nimeni nu reuşea, încercând s-o redea, decât să emită un soi de răcnete caraghioase şi atât de groteşti încât îi apuca pe toţi un râs nebun. Nu poţi prinde secretul unei rase necunoscure chiar dacă îl ai la îndemână zgâriat cu fidelitate pe o placă.
Tot astfel era şi ea. O vedeam zilnic, prezenţa ci îmi încânta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poţi cânta la un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i descoperi secretul, cu atât mai puţin vei reuşi să descoperi sufletul cuiva care nu doreşte (sau nu poate) să ţî-1 desvăluie. în mod naiv crezusem că m-am îndrăgostit de ca în tocul ei. Degeaba, îndată ce rămâneam singur, mi se făcea iar dor s-o văd, prins de iluzia că a doua zi voi întâlni acest dor al meu investit. De obicei chiar aşa li se întâmplă aproape tuturor. A doua zi întâlneam o fiinţă aproape necunoscută, pe care n-o puteam memora, cum nu putusem memora fraza aceea comprimată şi indescifrabilă. Nerăbdarea cu care aşteptam sâ treacă orele» să treacă noaptea, să mă trezesc dimineaţa, să-i văd iar chipul si poate şi surâsul, să-i ascult vocea ei voalată, al cărei debit altădată mă iritase iar acum îmi suna ca o melodie plină de vrajă, toate acestea erau ale unui îndrăgostit, dar...
Dar nimic din ce simţeam eu şi trimeteam spre ea nu se întorcea înapoi spre mine, cu o încărcătură îmbogăţită, după încredinţarea tuturor îndrăgostiţilor, care simt, şt li se confirmă când se revăd, câ amândoi au aşteptat cu aceeaşi febrilitate
trecerea timpului, pentru ca apoi toate acestea, dor, visări, şoapte spuse în intimitate, minunata plutire in mers, senzaţia de zbor, sentimentul indescriptibil de împlinire, de ataşament şi părăsire* o îmbrăţişare pasionată, să se transforme într-o curgere acum comună, continuă şi amplificată de încredere, entuziasm, golire a întregii noastre fiinţe de sentimentul ascuns al tragicului, contopire pe care o numim fericire.-. Dar nu puream să spun nici că eram contrariat. Da, aşi fi spus fără vreun sentiment abisal că eu o iubesc şi ea nu, şi aşi fi aşteptat liniştit ca tocul să-mi treacă şî ruptura să vină într-o zi de la sine. Mi se întâmpla chiar să contemplu senin această perspectivă. Dar... Iarăşi dar! Era suficient doar să gândesc acest lucru în prezenţa ei, ca să tresară cu putere şi o suferinţă acută, însoţită de panică, sâ i se aştearnă pe chip- „Cc ecu tine, zicea, cu o îngrijorare care nu mai disimula nimic, cu privirea rătăcind fără sprijin în ochii mei, repetând cu o şoaptă gravă, plină, ca o lovitură de gong: mâ auzi, ce e cu tine?!" Şi atunci tresăream eu însămi ca trezit dintr-un somn şi alungam gândul despărţirii ca pe o fantasmă...
Intr-o zi însă nu-1 mai alungai, fiindcă nu mai era în puterea voinţei mele... ,, ,
/^BIBLIOTECA^
ut C* academiei *
1,1 Vromane>
Eram la mine acasă, pe o vreme atât dc urâtă meat nici cele doua mari geamuri, care totdeauna îmi aduceau mult aer în odaie, nu mai reuşeau să mă facă să simt câ pe lume există lumină: ploaia deasă, cerul parcă prăbuşit şi pierdut în negură sugerau sfârşitul lumii, care ar fi putut semăna cu această pâclâ geologică, reapărută după cine ştie cate milioane de am de când soarele o alungase de pe pământ. „Vreme infectă, zisei, parcă niciodată iarna nu şi-a anunţat sosirea..„I ,asâ tu vremea, îmi spuse, nu vremea e de vină că arăţi tu aşa de independent,11
1402
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PÂMÂNTENT 1403
I-auzi! gândii. Deci a fi independent e o culpa. Tăcui însă mai departe, căci tonul ei spunea mai mult decât sensul vulnerabil al cuvintelor, iar eu învăţasem (sau mă învăţase) să n-o judec după cuvinte. Părea totdeauna vulnerabilă- Cum să rezist? „Niciodată, continuă, u-ai fost cu afectat de vremea rea sau bună. Dimpotrivă, prima oară când am venit la tine erai fericit câ eram udâ de ploaie."
Nu ştiu de ce mâ pufni râsul. Adevărurile eî erau întotdeauna însoţite de un evantai de sugestii, protest infantil (să nu devii brutal şi sâ jigneşti o fetiţă!), reproş voit exagerat şi în acelaşi timp parcă imediat retras, să nu-ţi închipui că chiar îţi fac această favoare, dar totuşi sâ ştii că eşti vinovat... „De ce râzi?"» zise surâzând ea însăşi cu ironie, a cărei tandreţe întoarsă în interior, spre siguranţa de sine că se ştia iubită, mă oprea rotdeauna să duc cu ea până la capăt o discuţie mai gravă. De astă dată însă rezistai, rămasei mai departe ţeapăn întins în pat lângă ea, cu mâinile sub ceafă si cu adevărat turburat de întunericul care începuse sâ se lase peste o zi aşa de întunecată.
Aprinsei veioza şi urmă o tăcere lungă. Nu mă uitai la ea s-o văd cum arata. Vroiam să se uite ea la mine şi să mă vadă. „Ah! strigă deodată cuprinsă de o spaimă practică. Trebuie să fie târziu, plec!" pisări sprinrenă peste mine şi începu să se îmbrace. Aşa deci! îmi spusei, pleacă, e de acord sâ ne despărţim, gândii! meu neexprimat n-o mai turbură, îi e frică însă ca nu cumva să-l formulez, n-ar suporta. Nicî nu ştiam dacă chiar aveam s-o fac, dar mi-era clar că prezenţa ei nu-mi mai apărea încărcacă de vrajă. Aşa era, a simţit că vreau să-i spun ceva şi, cu toate că sâmbetele şi duminicile le petreceam la mine, acum vroia să plece. Oare? Da, de-a binelea» îşi trăsese borinele şi acum îşi căura mantoul, dacă nu cumva vroia s-o opresc. „Stai, zisei, unde vrei să pleci?", fără să adaug că nu înţelegeam de ce se abătea de la.,. „Bine, mai stau, zise cu vocea eî voalară şi impersonală (când voia sâ-şi păstreze deplina ei
voinţă de a decide), dar trebuie să plec!" Nu-i spusei că nu mă anunţase dinainte că voi petrece acest week-endsingur... Mâ ridicai şi mă îmbrăcai şi eu în tăcere. Bine, gândii aşezându-mâ în fotoliu în faţa ei, nu vroia sâ mai stea, nu vroia sâ mă asculte. Foarte bine! „Vreau să-ţi spun ceva", zisei totuşi. „Da, te ascult!", răspunse ea docilă. îmi luai capul în mâini. Cum să-i spun? Cu ce să încep? Se adunaseră prea multe şi cum aş fi putut să-i vorbesc aşa cum stătea, fără să pară, pe picior de plecare? „Cred, zisei, că ar fi bine să ne despărţim!44
Se uită la mine cu chipul, dar nu cu ochii, şi îmi spuse fără umbră de îndoială că ceea ce auzise ar fi posibil: „Nu vorbi aşa, zise, mâine o să-ţi pară rău de ceea ce ai spus!14. Bine, gândii, o ruptură numai prin cuvinte nu poate fi credibilă. Trebuie făcută în fapt. Dacă pleacă, mâ hotărâî, am să încerez s-o mai văd, fără declaraţii de despărţire, care nu sunt crezute: ştia ea mai bine câ pe urmă o să regret... „Dar nu asta ai vrut să-mi spui, zise. Nu?" Era clar: mă avea în mână. îmi ghicea, fără greş, gândurile. în curând, din lipsă de mister, aceste gânduri ale mele or să înceapă s-o plictisească. „De altfel nici nu ştiu ce vrei să-mi spui, de re porţi cu mine aşa dc brutal", reluă de astă dată cu o intonaţie necunoscută, oricum pentru întâia oară fâră vreun evantai interior de sugestii contrarii şi pline de farmec: direct, sigura pe sine, cu o brutalitate rece pe care tocmai mi-o atribuise. (Deci nu fî tu brutal, ca să fiu eu!) „Am plecat", zise, şi se ridică şi o luă spre uşă, îi privii paşii şovăielnici, care ai fi zis câ mergeau înapoi (de mult nu-i mai avusese; racule! gândii, zodie bizară, chiar o să pleci?). Aşteptai sâ pună mâna pe clanţă şi să se întoarcă spre mine... Asa şi făcu: „La revedere44, spuse umilă, ca la începur când intrase, dupâ concediu, în biroul meu şi ieşise cu mapa sub braţ, în care ai fi zis că nu ducea hârtii contabile, ci stranii documente în care erau înscrise cu semne cabalistice rele povestiri care îi apăsau soarta. Sării şi într-o clipă fiii lângă ea şi îi desfâcut mâna de pe clanţă. Nu
1404
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT dintre PĂMÂNTENI
1405
se opuse, dar rămase decisă: „Trebuie să plec!", zise ferindu-se să mâ privească, „Nu!", zisei, „Ba da, te rog sâ mâ laşi sâ plec!** „Nu!", repetai şi îi pusei pe braţ mâna pe care mi-o retrasei în clipa următoare, simţind din uşoara eî tresărire câ era, fizic, intangibilă. Se resemna şi începu să se uite pe fereastră. „Te rog să mă laşi să plec", spuse iar şi în aceeaşi clipă două lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji. „Nu, răspunsei, nu înţeleg de ce trebuie să pleci, şi dacă te las, pleci pentru totdeauna!"
Nu auzea şi deodată izbucni în hohote. îşi împreună mâinile şi se uită la mine în sus cu chipul înecat de neverosimile lacrimi: „Te rog, lasă-mâ să plec!tt. Era o halucinaţie? Se repeta o scenă cu Matiida? în care însă mie mi se spunea sâ plec... Dar nu avui timp să-mi viu în fire. Mâ ocoli cu o dibăcie de felina şi n-o mai văzui. Plecă. Sau mai bine zis, pieri, fiindcă nu auzii nici paşî precipitaţi şi nîci uşi deschise sau trântite. Mă întorsei însă imediat pe urmele ei, ieşiî pe palierul pustiu, coborâi în goană în stradă sâ-i văd măcar silueta îndepărtându-se. Nu era, dispăruse, ai fi zis că zeii întunericului şi ai cetii o răpiseră îndată ce ieşise. Revenii în odaie, stinsei lumina şi mă aşezai liniştit Ja geam. Ei, mă întrebai. Cc-ai aflat? E în disproporţie mare ceea ce s-a întâmplat cu puţinul lucru care ţi s-a desvăluit despre ea. Ce ţi s-a desvăluit? Da, o surpriză, e o fată slabă, nu suportă ceva, dar ce anume? Ceea ce unuia i se pare firesc, pe celălalt îl sperie. Da, foarte tare,.. Nu e râu, gândii. Nu s-a terminat rău. Dacă pentru nimic (fiindcă nu-i făcusem chiar nimic, absolut, nici mâear nu-mi descopeream o intenţie cât de vagă şi obscură de a-i pricinui vreun rău), dacă deci numai pentru atât, că dorisem să nu plece, se îngrozise atât de tare, ce s-ar întâmpla dacă râul s-ar abate cu adevărat pentru o clipă asupra mea? Şi nimeni nu e invulnerabil toată viaţa în faţa pornirilor iraţionale, a stărilor în care ispita maleficului învinge, a bănuielii că nu suntem iubiţi, că suntem trădaţi, înşelaţi sau pur şî simplu duşi de nas - cîue suportă să fie dus de nas? Nu, nu se terminase
râu, dar păcat, îmi spuneam, mi-era aşa de dragă, o să-mi fie greu sâ-mi iau gândul de la ea- Să-mi iau gândul! Dar cine mâ silea? Nimeni, putea să-mi rămână dragă chiar dacă s-ar fi măritat şi aş fi întâlnit-o pe stradă cu bărbatul de braţ. Nu era nici o îndoială, cum fusese cu mine nu mai putea să fie cu nimeni altul (sau chiar dacă ar fi fost, acel altul nu putea să fie ca mine, deci ca să-i placă, şi ea trebuia să fie alta... niciodată un adevăt nu putea fi mai evident!). Şi atunci de ce mi-ar păsa? Chiar! lată, ne despărţiserâm si mâ simţeam perfect liniştit şi detaşat...
IV
Ca şi când n-aş fi ştiut că nu liniştea şi detaşarea sunt semnul despărţirii. Ba nu! Asta era semnul, astfel se petrecuse cu Nineta şi Căprioara. Dar nu cu Matiida! Oricum, adormii cu sentimentul că nu sc întâmplase nimic. Da, se speriase de ceva, asemeni copiilor care încep sâ urle din senin (asa ni se pare nouă!), o să aflu eu, dacă o fi să aflu, dacă nu cumva această reacţie nu era chiar semnul câ evoluam pe orbite foarte îndepărtate, că ne apropiasem unul de altul o perioadă oarecare de timp pentru ca apoi să ne detaşăm pe imensa elipsă pe care fusesem proiectaţi la naştere, pentru a nu ne maî întâlni niciodată.
Bineînţeles că nu se întâmplase nimic! Uitasem că a doua zi după astfel de însingurări din partea mea (e drept că asta fusese cea mai neagra şi mai lungă) avea totdeauna acest aer* această expresie de reproş sfios... Câ a fost bruscată, ea care... Ei! Ea care, ce?! „Cum, şoptea, asa? Nu mă mai iubeşti? Am ştiut eu!...H Şi într-adevăr coala cu semne complicare şi indescifrabile a acestei iubiri se făcea iarăşi albă şi sentimentul că ieri nu s-a întâmplat nimic copleşea, în faţa unui nou azi, ranchiunele mele, stările de iritare care se acumulaseră, îndoielile adânci care îmi dăduseră târcoale.
1406 MARIN PREDA
Intră în biroul meu şi se opri lângă uşă: era, ai fî zis, întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din aversiunea ascunsă şi fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită sâ se mărite (eşuase în strădania ei încăpăţânată de a-i dovedi fostului ofiţer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laş şi un ticălos; smerita, care de fapr nu era smerită deloc, sc aruncase pe fereastră)- Bineînţeles, nîci eu nu eram acel cămătar! „E voie?!" îmi şopti ea dintr-o parte, cu aerul câ eu as putea să zic nu (şi cu tandra ei ironie că asta n-o să se întâmple decât dacă aşi putea să rezist ochilor ei mari şi frumoşi, glasului ei catifelat şi colorat de o dulce uimire, gurii care în astfel de clipe se frăgezea şi se făcea mai pură decât a unei inocente fetiţe) sub imperiul unei intense dorinţi ca fiinţa ci sâ fie protejată, să fie iubită, să fie lăsată în voia eî, ea care... Ei, ea care ce? Ce anume din fiinţa ei putea fi prins şi să zici: este!? Chiar nu se întâmplase nimic ieri şi în general chiar nu-mi făcuse niciodată nici un rău?... Surâse, ghieîndu-mi aceste întrebări şi acest surâs şterse ca un suflu de generozitate năvalnică hotărârea de a mă despărţi de fiinţa aceasta care îmi aştepta, umilă, învâluindu-mă cu privirea, răspunsul de care era sigură, Mâ ridicai de la birou şi mă apropîai de ea. „Te iubesc!", îî şopti. „Da?! îmî şoptii la rândul ei. Atunci cere-ţi iertare pentru purtarea ta de ieri!"
EiT aia e! izbucnii în râs. „Da, strigai pljmbându-mă cu pasi mari dc la un capăt la altul al biroului, foarte vesel, realmente înveselit, bineînţeles că îmi cer, dar nu ştiu pentru ce, ce dracu, Doamne iartă-mă, ţi-am făcut?! Ar fi o mare victorie pentru mine dacă aş afla!" Ea avu de astă dată un surâs interior: „Iasă că ştii tu! zise. Aî fost brutal!". Fui gata sâ-i răspund că oricât s-ar părea de ciudat, brurală a fost ea, nu eu, dar mă întrerupse repede, cu un glas practic şi hotărât: „Hai sâ nu mai vorbim despre asta! Spune mai bine ce facem azi! Ai dreptate, continuă volubilă, e o vreme infectă, mergem la tine şi-i spui tu lui nenea ăla de la cârciumioarâ sâ ne aducă totul sus şi o sticlă dîn
I
CEL MAI IURJT DINTRE PĂMÂNTENI 1407
vinu-acela alb, ştii care.Aş putea să beau, din el, âhă, chiar şi-o sticlă înrreagă, numai eu singură!" Părea încântată că e în stare de o asemenea ispravă. Mâ oprii lângă uşă, pusei mâna pe clanţă sâ simt din vreme daca cineva, vreun funcţionar, ar vrea să intre şi îi spusei: „Bine, acum du-te în biroul tău, te aştept la mine acasă." Dar nu-i deschisei uşa. „Suzy, îi şoptii, te iubesc!" îşi apropie chipul de-al meu şi îi văzui o expresie gravă, voit rătăcită. îmi repetă spusele ca şi când era întâia oară când le auzea: „Mă iubeşti? Victoraş, mă iubeşti?" „O, tresării auzind din gura ei diminutivul, te iubesc atât de taret că vor să sune la Salvare? „Asta ce mai e?" „Un poet, acolo unde-am fost, mi le-a spus înainte de a muri, să i le transmit iubitei lui; ascultă:
Iubito, mâ gândesc la tine Ca un borfaş la ceasul unui lord Şi se ciocnesc tn carnea mea drezine Şi caii au atac de cord1"
„Cum?!! strigă, îndepărtându-se de uşă (nu vroia să plece!}, mai spune o dară" (şi se uită vrând parcă să ia martori nişte inşi că n-a mai auzit până acum o astfel de gravă năzdrăvănie). Iăsai clanţa şi începui iarăşi să mă plimb... „Frumoase versuri, zisei, si abia acum îmi dau seama că nu i-am îndeplinit poetului dorinţa şi n-am căutat-o pe iubita lui să i le transmit." „De ce?*4 „Pentru ca nu credeam ca o să moară şi n-am memorat adresa ei pe care el totuşi mi-o dăduse... Credeam, pe atunci, că e un farseur, îşi bătea joc de noi, şi numai la iubita lui nu ne era nouă gândul... Depărtarea şi moartea umplu acum de viaţă, în amintirea mea, caricatura fiinţei lui... Ascultă iar cum sună,Şi repetai strofa. Ea fluieră şi ieşind avu un gest pornind de la tâmplă în aer, spre nedefinit, spre îndoială, admiraţie? Formidabil, sau... Da, formidabil, sau... Ei?
I se părea câ mâ descoperă? Mi se părea câ nu ştie nimic despre mine şi vrea să ştie...? Eram un necunoscut interesant.
1408
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1409
în posesia unor astfel de lucruri tragice şi fascinante? Niciodată nu renunţase la verdictul ei pe care îl dăduse la prima noastră întâlnire la Braserie: „Ştiu, domnule Petrini! Totul se ştie," O vreme gândisem că avea dreptate: ce să facem cu trecutul cuiva? într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă pe care o oferim celuilalt spre a-I înşela? E imposibil, vorbind despre noi, să nu minţim? Plecând de la zero numai trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare. Totuşi, gândisem mai târziu, confesiunea ei din prima noastră noapte de dragoste mă apropiase de ea atât de mult, încât fără asta nu ştiu dacă mi-ar fi fost chiar atunci atât de dragă, şi mi-era greu să-mi imaginez cum mi-ar fi putut deveni pe urmă fără acea patetică desvăluire. îi părea râu că o făcuse? Vroia s-o retragă, ca pe o greşeală? Posibil, chîar sigur, fiindcă îmi spusese: „Nu ştiu dacă mâine sau mai târziu aş mai putea să-ti povestesc!". Ar fi trebuit să adauge: nu conta pe impresia pc care o să ţi-o fac, fiindcă într-adevăr începusem apoi să mă îndoiesc că ar mai fi aceeaşi din acea noapte. începusem s-o bănuiesc că nu fusese total sinceră, cel puţin în rest, ceea ce îmi relatase ea, mai păţise şi după ce fusese dată afară din facultate (istoria cu albumul îmi revenea adesea în minte, deşi explicaţiile ei mi se păruseră absolut sincere). Fata asta ascunde ceva inavuabil, gândeam, şi un fior rece îmi încremenea o clipă în suflet, când rămâneam singur. Gândul impur mă ducea la garajul lui Vintilă şi trăiam pentru întâia oară o adâncă nelinişte. Dacă, îmi spuneam, întâmplarea, care nu încetează să joace adesea un rol catastrofic în viaţa noastră, m-ar fece sâ aflu ceva în acest sens? M-aş putea oare despărţi de ea? Şi atunci descopeream cât de tare o iubesc, fiindcă nu găseam în forul meu interior un răspuns net: da sau nu? Nu, mă scuturam, e imposibil ca această adorabilă făptură să ascundă... Hotărât, nu, mai sigur e că de fept nu mă iubeşte. .. Sau mâ iubeşte într-un fel atât de ciudat, încât eu nu înţeleg, fiindcă altfel de ce ar trăi cu mine? Şi de ce şi-ar da atât
de total pc faţă întregul ei arsenal de seducţie? Nu cumva se credea urâtă? Nu cumva nu numai prima ei iubire fusese un eşec? Nu tresărise ea cu putere când îi spusesem câ femeile superioare sunt ocolite de bărbaţi şi ţinuse s-o asigur că ea era o femeie obişnuită? Că fusese ocolită şi că trăise eşecuri, cum ar fi putut să mi le povestească? Şi bineînţeles câ nici ale mele n-o interesau...
Astfel mă linişteam singur, dar apoi alte întrebări apăreau. De ce, de pildă, despre noi înşine (care eram prezentul) se ferea cu atâta dibăcie sâ vorbească si să se angajeze într-o comunicare mai gravă? Te pomeneşti că...
Dar iat-o că vine spre mine. -. Ba nu, m-a văzut şi nu vine, aleargă,.. Şi ne îmbrăţişam în plină stradă şi îi simţeam, lipit de al meu, obrazul dulce, ud de ploaie, şi mă îmbăta mirosul părului ei, şi îmi părea fierbinte răceala urechilor şi freamătul întregii ei fiinţe... o imensă tăcere voluptuoasă... O pace adâncă îrne inunda sufletul...
V
Abia în preajma Anului Nou ploile şi vântul sc transformară în viscol şi oraşul fu acoperit de zăpadă. Şi ca şi când dorinţele noastre atât de diferite, devenite dorinţă unică, ar fî putut determina prin unda spiritului condensări fantastice în norii care parcă nu mai vroiau să părăsească regiunea noastră, în chiar ajunul Anului Nou viscolul încetă şi apăru pe cer soarele, parcă râzând de noi că îi uitasem existenţa şi strălucirea... Vreţi să petreecţi, parcă ne spunea, să uitaţi anul care a trecut... da, iată-mă, eu nu sunt simbolul speranţei, sunt chiar speranţa, cât timp mergeţi pe două picioare şi mă vedeţi pe bolta albastră, nimic încă nu e pierdut pentru voi... Haide, lăsaţi zăpada, amânaţi curăţatul, troienele au farmecul lor, daţi-i drumul prin magazine, lăsaţi telefoanele sa zbârnâie, cumpăraţi vin dacă încă n-aţi făcut-o până
1410
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1411
acum, schimbaţhvă programul dacă vremea rea v-a făcut apatici şi combinaţiile voastre au fost aranjate fără entuziasm.
Astfel îmi spusese şi Suzy câteva zile mai înainte: „Pe o vreme ca asta n-am chef de nici un Revelion, îl facem în doi, la tine, unde să mergem?" (îi propusesem Braseria, care de Anul Nou se unea cu restaurantul şi organizau în ambele săli revelioane la care nu oricine putea obţine un loc: mie îmi putea reţine o masă dom nul jenică). Dar ea nu-şi schimbă starea de spirit, care în ultima vreme era curioasă, devenise foarte tăcută, fără să fie melancolică sau preocupată de ceva, sau cât de cât neliniştită, cum e a oricărui om care tace zile întregi. Nu era apatică şi nici neatentă, pur şi simplu tăcea, şi aş putea spune că o făcea cu marc poftă (dacă mă pot pronunţa astfel!), tot aşa cum mai înainte îi plăcuse să sporovăiască, şî această tăcere era la fel de obstruantâ pentru a comunica cu ea.. - Cred că nu sunt exact afirmând că nu era preocupată, se vedea Că avea un gând care era prezent în tăceri, dar impenetrabil. Ai fi zis însă ca acest bizar gând era copilăresc, ca şi gesturile. Lua, de pildă, un pahar got în mână şi mi-1 întindea. „Ce să-ţi aduc în el? o întrebam. Vrei apă sau vin?" Şi vocea mea era puţin ridicată, ca şi când iubita mea ar fi fost mută, şi îi cercetam atent şi amuzat chipul, ca să-i descifrez dorinţa, fiindcă părea surdă. Făcea cu degetele răschirate un gest, insistent şi nedefinit, în timp ce se răsucea în pat, se întorcea cu spatele la mine şi îşi trăgea pledul pe cap. îi aduceam apă şi o băteam pe umăr. Se ridica în capul oaselor, apuca paharul cu o expresie puerilă de satisfacţia îl bea pe jumătate, parcă foarte grijulie cu setea ei, dar şi cu apa, apoi deodată se îndoia şi arunca restul pe covor. Dormea încovoiată, şi se trezea ca pisica, deschizând simplu ochii şi la fel dc simplu readormea. Se schimbase la faţă, frumoasa ei gură se subţiase şi căpătase o vagă culoare vineţie. Părea foarte mulţumită că mă învârteam cu grijă în jurul ei şi îi respectam tăcerea.
într-o zi mă aşezai la birou şi începui să-mi răsfoiesc hârtiile. Era mare linişte în odaie în timp ce afară plopii mei adolescenţi,
lipsiţi acum de frunze, se aplecau uneori foarte tare, chinuiţi de rafalele vântului, îmi simţeam sufletul plin de această linişte şi de prezenţa ei în patul meu. Din când în când mă întorceam să văd ce face şi privirea mi se oprea îndelung pe lucrurile ei, ceasul aşezat pe lunga noptieră încărcată cu cărţi, cişmele lăsate alături, cu căputelc îndoite si cu vârfurile îndreptate cuminte spre pat, blana întinsă în fotoliu... şi gândeam: „De ce n-ar rămâne această fată la mine pentru totdeauna? E atât de dulce prezenţa ei! Aş putea lucra chiar dacă ar fi trează şi ar roboti ca orice soţie în micul ei cuib/ La un moment dat simţii că mă privea. Mă răsucii şi o văzui cum stătea liniştită rezemată în perne şi îşi smulgea gânditoare, cu mişcări încetinite ca şi când ar fi depănat ceva, fire de pâr din creştetul capului (îi descoperisem acest obicei asemănător cu al celor care îşi rod unghiile). „Ai să rămâi cheală", îi spusesem. „Nu, îmi răspunsese, creşte la loc." înainte de a-t arunca, trecea firul prin dinţi şi îl crânţănea Era în astfel de clipe într-o stare de absenţă, ca sâ zic aşa, lucidă, stare de vid, pe careî) contempla fără gânduri şî aş fi zis fără vreun sentiment.
Mă ridicai de la birou şi mă aşezai lângă picioarele ei, pe care începui să i le mângâi. „Te iubesc, Suzy! îi şoptii. Nu e aşa, continuai, câ te simţi bine la mine? Eu n-as vrea sâ mai pleci. Rămâi la mine, şi dacă tu vrei, ne căsătorim, lată, te cer de nevastă!" Mă privi cu intensitate în timp ce, ca şî când ar fi avut ceva în gură, înghiţi şi apoi işi linse buzele cu vârful limbii foarte satisfăcută, dar nu de cererea mea în căsătorie, cî parcă de o senzaţie unică de confort, de un bim-etre pe care i-1 aducea clipa de fată, lungimea eî şi conştiinţa câ până la sfârşitul vieţii era atât de mult timp încât se putea spune ci, practic, suntem de fapt nemuritori: iată ce noapte lungă o să urmeze, şi nu e decât una din nenumăratele care vor veni... va trece şi iarna asta, va veni primăvara, apoi vara, apoi toamna... ehe! şi asta doar într-un an... îşi duse mâna Ia gură şi căscă îndelung,
1412
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1413
într-adevăr cu mare poftă de a se vârî iar sub pled şi sâ doarmă mai departe. Mă ridicai şi izbucnii în hohote: „Eu o cer în căsătorie, zisei, şi ea îmi răspunde printr-un imens căscat! Bravo, Suzy, aşa ceva n-am mai auzit să i se fi întâmplat vreunui pretendent!"
Dar nu se culcă, se dădu jos din pat cu un gest foarte decis, intră în baie, auzii robinetul şuroind, apoi se întoarse cu şervetul în mână ştergându-se pe faţă foarte aplicat, cu gesturi grăbite de şcolăriţă înainte de a pleca Ia şcoală, îl arunca pe aparatul de radio, se vârî la Ioc în pat şi lua o carte pe care o începuse şi se întoarse, ca de obicei în ultima vreme, cu spatele la mine. (întorsul acesta al lor cu spatele se pare ca e universal, cel puţin pe bietul Petrică îl arunca pe cele maî înalte culmi ale indignării neputincioase.) Mă apropiai, stinsei plafoniera şi îi aprinsei veioza.
Nu era bolnavă, venea la birou ca de obicei şi la întrebarea mea îngrijorată îmi răspunse printr-o tăcere pe care o făcu elocventă de astă dată cu o mişcare definită a degetelor, de respingere a unei asemenea ipoteze. Totuşi, într-o zi refuză sâ mai ia masa cu mine, adică mă asistă, dar nu ceru nimic. Nu mă alarmai, dar se alarmară părinţii, mama ei îmi dădu telefon. „Ba da, zise ea, e bolnavă..." şi ezită să-mi dea lămuriri, dar repetă că să am grijă de ea, s-o protejez, sâ n-o necăjesc... O să-i treacă,.. Peste o săptămână o să văd că o să-i treacă, o să-şi revină. Totuşi nu sălbi prea tare şi când îî spusei că ar fi bine s-o duc la un doctor făcu un gesr curios cu palma: da, dar nu acum, şi apoi unul aproape nedefinit care putea să însemne că să părăsesc acest subiect-.. pentru moment, o să-mi spună ea când. Chiar zise, ieşind foarte firesc din tăcere: „te anunţ eu!". Şi într-adevăr peste o săptămână îmi spuse câ are puţină treabă undeva, dacă vroiam s-o însoţesc...
Era la un spital. Intrarăm într-o sală de aşteptare plină numai de fete, multe ţărănci tinere, unele chiar în jurul a
şaisprezece ani. Suzy plăti la un ghişeu o taxă de 30 de lei şi apoi ne aşezarăm pe bănci. Nu aşteptarăm mulr, la un moment dat ieşi dintr-o încăpere de alături un tânăr şi păros medic (cu favoriţi până la falcă) şi rosti: „Cine e la rând?", dar o văzu pe Suzy şi o chemă: „Poftiţi, doamnă Culala! Poftiţi şi dumneavoastră, mi se adresă, să-i daţi puţin curaj." (într-adevăr, o văzui pc Suzy şovăind cu privirea agăţată de cea a medicului, implorându-1 parcă tocmai pe el, la care venise, sâ-i alunge spaima.) Intrarăm în cabinet şi medicul sparse o fiolă şi îi supse conţinutul cu o seringă. Cu ea în sus se întoarse spre Suzy şi îi spuse sâ-şi dcsvcleascâ fesa. „Haideţi, nu vă speriaţi de-o înţepătură. Restul, n-o să mai simţiţi nimic!" Şi se apropie şi o împinse cu blândeţe sâ se aşeze cu faţa în sus pe canapeaua de piele. Suzy se supuse, aproape pierdută, şi medicul o desveli şi mă şi mirai că îndată se şi îndepărtă, atât de rapid îi înfipsese seringa, sau atât de nedumerit eram încât clipele se comprimaseră pentru percepţia mea. „Gata, zise părosul, acum puteţi sa ieşiţi. Dumneavoastră, mi se adresă, doamna mai rămâne un sfert de oră."
Nu chiar un sfert de oră, poate chiar o oră înrreagă, atât de lunga mi se păru aşteptarea. Fetele, deşi nu se cunoşteau între ele, aveau o expresie comună: ştiau ce se petrece înăuntru (vor intra şi ele), şi nu se temeau nicidecum. „Te adoarme?", zise una. „Da1 de unde!" i sc răspunse. „Şi nu zaci pc urmă?" „Da* ce, crezi că doctorul e babă, să-ţi bage fusul? îţi face o injecţie şi nu simţi nimic..." în sfârşit uşa se deschise. Suzy ieşi. Era, nu palidă, ci albă ca creta. „Cine e la rând?", întrebă medicul, şi o alta fată se ridică şi dispăru în cabinet- „Suzy, îi şoptii, ţi-e rău?" „Nu, murmură, mi-e foame! Caută un taxi şi du-mă Ia cârciumioarâ. Vezi câ se găsesc la ieşirea din spital, să tragă aici,"
Până la cârciumioarâ n-o mai întrebai nimic (fiindcă înţelesesem) şî nici acolo, unde începu să mănânce tot ce putu să i se aducă până ce i se pregătiră mititei şi un muşchi de vacă
1414
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1415
(„sâ fie mare, zise ea, şi multa salată verde"). în schimb, eu nu mâneai nimic, Dupâ friptură, mai ceru un mic. „Unul singur?11, întrebă cârciumarul mirat. „Da, numai unul şi încă un ardei iute". îl mancă foarte aferată şi se uita la mine într-un fel care se vroia elocvent, asemeni unui copil care s-ar fi lăudat altuia că iată ce mănâncă el şt celălalt n-are. „La urmă de tot, îmî explică, se simte gustul micului!" Şi încântarea ev puerilă mâ convinse că era ferm încredinţată. Oricum, culorile îi reveniră şi îmi spuse în treacăt, după ce bău pe nerăsuflate un pahar întreg de vin roşu, că a făcut o întrerupere de sarcină, care la ea e totdeauna toxică, încât până n-o scoate nu poate mânca nimic, „Ştii, zise cu o uimire pe care o contemplă ea însăşi cu o mare curiozitate, eu n-o sâ pot să fiu niciodată mamă, sau cel puţin până nu se descoperă un medicament care sâ..."
Aşadar părosul o sfârtecase acolo în cabinet, unde lucra oficial şi pe bandă rulantă, în schimbul taxei de 30 de tei. Atât cerea statul pentru a suprima o viaţă în embrion. „Şi fetele acelea, zisei, tot pentru asta veniseră?" „Da." „Aşa deci! exclamai indignat. Şi probabil că asta se petrece zilnic?!" „Probabil, sau poate o dată pe săptămână..." „Şi tărăncile acelea. -." „Da, şi tărăncile, zise Suzy. Unele stau la zeci de kilometri de spital, se întorc acasă pe jos.,." Şi acasă o iau de la cap, spusei posomorât, descoperind deodată în mine o îngrijorare sumbră în faţa speciei care se mutila cu bunâ-ştiinţâ şi chiar cu veselie (acum mi se părea că toate fetele acelea, aşteptând sâ le vie rândul, erau de fapt foarte vesele, deşi nu erau). „Bineînţeles că acolo în satul lor o iau de la cap, zise Suzy. Nu costă mult!" „Da, am văzut!... şi te pomeneşti, reluai cu ironie, că sarcina toxică îţi ia şî graiul?!" „Nu, zise, n-are nici o legătură." „Dar, după câte ştiu eu, sarcinile toxice se pot trata. Ai încercat?" „Nu, nîci n-avea rost..„De ce nu mi-ai spus?" (Mai târziu am aflat că într-adevăt se putea trata cu şanse de succes, „dacă femeia are o mare dorinţă de a naşte", mi se precizase.)
îmi amintii de Căprioara: nici ea nu vrusese să păstreze sarcina, decât dacă spintecătorul de dovleci cu care concepuse s-ar fi întors la ea. Iar Matiida mă părăsise în sinea ei chiar îndată ce se asigurase că nu era o femeie stearpă: nu vroia să trăiască cu mine. „Sarcina ta toxică e un pretext", îi spusei. ^ ţigări la tine? răspunse Suzy cu o bună-dispoziţie de zile mari. Te rog frumos să-mi da! o ţigare!" îi întinsei pachetul, cate stătea în buzunarul meu zile întregi, nu fumam decât în scurte şi rare clipe; îndată ce trăgeam câteva fumuri o aruncam, ameţeala pe care o simţeam nu-mi făcea nici o plăcere. îi aprinsei bricheta, şi în timp ce îşi vâra ţigarea în flacără, îmi apucă mâna, simţindu-i strânsoarea ei dulce şi fierbinte. Turburat, tăcui. Deşi proaspătă, imaginea chipului ei alb ca creta, când ieşise din cabinetul medicului şi mă căutase cu privirea, mâ turbură adânc, ca la o amintire dureroasă şi îndepărtată. Oricât aş fi dorit să ocolesc brutalitatea gândului că dragostea mea pentru ea nu avea viitor» nu mă putui stăpâni sâ nud spun în clipa aceea chiar acesr lucru: „Suzy, ce-ai făcut? Cum ai putut să te laşi astfel măcelărită? O, Dumnezeule, şoptii, cine îţi spune ţie că n-ai omorât, poate, unicul tău copil?"
Dar ea nu se turbură în prima clipă, şi abia după ce se lăsă între noi o tăcere grea ţigarea îi căzti dintre degete. „Mă scuzi un moment ?" zise-
Şi se ridică şi porni undeva cu paşii ei care mergeau parcă îndărăt (acum mai mult ca oricând), lăsându-mă parcă cu bună-ştiinţă să-i contemplu mersul, s-o înţeleg fie şi numai dintr-atât, câ nici o întrebare n-are rost, că gestul de faţă, clipa prezentă, sentimentul trăit de ea dăruit mie erau tot ceea cc e mai de preţ pe această lume. Restul nu e nerozie, dar nu găsea în ca nici un ecou. „Cum, dar ţi-am spus!*, zise după ce se întoarse. O contemplasem venind, ca pe o străină. Era voinică, o redescoperisem, bine clădită, imaginea însăşi a fertilităţii, rănită acum de implacabile instrumente care curăţiserâ cu
1416
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1417
hotărâre din alcătuirea eî intimă reţeaua fină de sânge matern... „Da, îmi spusese: sarcină toxică." „Da, auzisem de astfel de sarcini. îmi turnai şi băui cu sete două pahare de vin, unul după altul. Brusc, devenii vesel. „Ai un şasiu formidabil", îi spusei. Numai o clîpă îi trebui ca să înţeleagă. Şasiul era corpul, scheletul ei bine alcătuit. „De ce vorbeşti aşa? se rugă. Te rog, nu-mi vorbi aşa!" „De acord, dar aş vrea să ştiu care şofer porneşte la un drum lung cu un şasiu despre care ştie că e grav fisurat..." Nu mă puteam stăpâni să nu revin asupra subiectului. „Nu ştiu ce vrei să spui, zise, dar te rog frumos să te porţî bine cu mine,"
Ca şi când până atunci nu m-as fi purtat bine cu ea! într-adevăr, nu era momentul, dar fusese vreodată? „Nu, zisei, ai rămas însărcinată cu mine si te-ai dus şi ai scos copilul. Sarcină toxică. Nu cred în sarcinile toxice! De ce nu mi-ai spus?" „Nu ţi-a spus mama?" „Nu! Makă-ta ţi-e complice, de ce nu mi-ai spus tu?!" „Pentru că tu niciodată..." „Eu, niciodată, ce?" Luă martori, cu o privire circulară, tot ceea ce sc vedea în jur: mesele cu puţini clienţi, bârnele negre ale încăperii, lumina agonizantă a acelui decembrie care se stingea în ferestre, dar nu mărturisi nimic, ca şi când în cele din urmă ar fi vrut să spună că era zadarnic... „Ei! o îndemnai, te ascult!" „Iubitul meu, îmi spuse cu simplitate, aî văzut singur că nu puream să mai mănânc!" „Dc cc nu mi-ai spus?" „Pentru că ştiam ce gândeşti, iar eu ştiam că nu se poate!" „Ai încercat!?" „Bineînţeles!" „Trebuie să încerci de fiecare dată, îî spusei îmblânzit, fiindcă natura ta e bună din moment ce prinzi copilul, dar ceva din tine îl respinge, ar putea să fie gândirea ta, voinţa inconştientă de a nu dori să naşti. Această reacţie, adusă în conştiinţă, poate fi învinsă, fiindcă nu e firesc ca o femeie să rămână însărcinată şi să nu poată reţine sarcina. Formula sarcină toxică nu răspunde la întrebarea de unde vine această aşa-zisă toxicitate.., Bănuiesc că trebuie să fie o reacţie
imunologică, de respingere, dar foarte nenaturală, şi deci reme-diabilă, fiindcă embrionul nu ţi-e străin, e din fiinţa ta, şi n-am auzit de pildă ca un om se poate otrăvi (ba am auzîr!) cu propriile lui secreţii interne."
Ea râse sesizând dîn sbor cum singur îmi dărâmam toată schelăria argumentaţiei. Râse! eu însumi. „Suzy, îi spusei cu o seninătate turbure, de ce nu vrei să te măriţi cu mine?" înţelese că nu va scăpa ca dc obicei. Singurul truc pe care îl folosi hotărându-se să gândească împreună cu mine fu să mâ facă tot pe mine responsabil de răspunsul pe care îl va da... Rămase cu gura uşor întredeschisă, uitându-se în pământ... Se vedea că fiice un efort considerabil să exprime exact ceea cc era în ea, fără să mă înşele pe mine şi nici pe sine... „Să ne căsătorim, murmură... Cum, pentru toată viaţa?!!"
Şi brusc se uită la mine cu o candoare derutată, să-i confirm eu adevărul sentimentului care o stăpânea. „Nuuu! exclamai sarcastic, cum să fie pentru toată viaţa? Facem o căsătorie pe termen redus. îi spunem oficiantului de la starea civilă... Pe cât? o să ne întrebe- Ei! ce zici, Suzy? Un an? cinci?" Atunci ea răspunse cu o obidă căreia nu-i mai rezistai: „.. .pune, domne, trei ani!" Şi ne înjură apoi aşa global (învăţase de la mine!) „...vă . ..muma în... la toţi!"
Nu era prima oară când eram expediaţi astfel, eu şi cei pe care îi mai avea ea îti cap, nenumiţi. Fu efortul cel mai insistent pe care îl făcui sâ-i captez gândirea, reuşind să aflu ce? Câ îi era imposibil sâ se vadă clar rămânând toată viaţa cu mine... Cu mine sau cu oricare altul? Cum puteam sâ ştiu când cu adevărat nici ea nu ştia? Şi înţelesei, şi din clipa aceea renunţai, se produse adică în obiceiul meu de a gândi, pornind de la cauză la efect, o deplasare silită.Sufletul acestei fete îmi apărea ca o „corolă de minuni a egoismului", pe care încercând s-o descifrezi, ai fi scos bine la iveală acest egoism, dar ai fi sfărâmat în acelaşi timp cu însuşi instrumentul cercetării, grosolan prin
1418
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1419
definiţie» si farmecul cu care se învăluia inextricabil Ce era de preferat? Să insişti în dorinţa (cum am spus, grosolană prin definiţie) de a obţine certitudine în iubire şi în durata ei, sau să renunţi? Cum, pentru toata viaţa? Chiar? Cu acelaşi om? Hm! adevărat, era neliniştitor» cum să zici da?
VI
„Uite, îi spusei deci in ajunul Anului Nou, s-a făcut frumos, nu vrei totuşi să facem Revelionul la Braserie? Avem masă reţinută, am şi plătit-o, dar n-are importanţă. Domnul Jenică mi-a spus că dacă nu venim, îmi dă banii îndărăt." „Nu, zise, facem Revelionul la noi/
Tăcui. Ia noi, adică unde? I,a păruiţii ei? De la întreruperea sarcinii nu se mai întorsese acasă, fără să-mi spună însă că rămânea definitiv cu mine. Nu mă bucuram totuşi mai puţin, deşi aveam o bănuială, sau mai bine zis o explicaţie. în ziua aceea se simţise bine, mâncase iarăşi seara cu acelaşi apetit, dormise neîntrerupt până a doua zi (îl anunţasem eu pe director de ce lipsea - casiera noastră era bolnavă), o găsii la ora trei şi jumătate în pat, căscând ca de obicei cu mare poftă şi... flămândă, o ghicii după ochi, după privirea insistentă şi elocventă cu care mă primi, «The foame!" zisei. Confirmă cu o bătaie a pleoapelor. (Continua sâ fie mută, nu total, dar se pare câ descoperise farmecul comunicării prin semne şi mai ales farmecul tăcerii în doi; numai dc-ar ţine-o tot aşa şi să nu-şi mai revie, gândisem, parcă mi-era mai aproape sufletul ei fără perdeaua de cuvinte pe care o pusese înainte între noi.) „Mergem jos la cârciumioara, îi spusei, îmbracâ-te." Mă privi fix, fără să clipească. Se întoarse în pat şi continuă să se uite la mine în tăcere. înţelesesem greşit bătaia pleoapelor? Nu-i era foame? Se răsuci şi îmi întoarse spatele. „Eşti obosită? Nu poţi sâ cobori?" Nu-mi răspunse. „Să-ţi aduc ceva din oraş? N-avem nimic în casă!" Tăcere. Nu-i ghiceam gândul. „Oricum, îi zisei,
să-mi răspunzi numai prin tăcere e imposibil să aflu ce doreşti pe lângă faptul că ar putea sâ-mi fie greu sâ acord acestui gen original de a conversa o înaltă semnificaţie." Urma o agitaţie scurtă de nemulţumire a degetelor. „Bine, zisei, so luăm de la cap: ţi-e foame, asta c clar!" Confirmă cu o vagă mişcare a capului. „Nu vrei să cobori!" Ea confirmă. „în casă n-avem nimic de mâncare!" Era clar, „Să-ţi aduc ceva din oraş, nu vrei!" Aşa era! Mă uitai halucinat la ea şi deodată zărind chipul mamei mele pe birou, mă întrebai ce ar fi zis ea dacă m-ar fi surprins în această postură. Nu apucai sâ-mi răspund, ca un fulger gândul meu trecu la Suzy, care brusc svârli pledul de pe ea, se ridică în capul oaselor, se uită la mine cu o privire rătăcită, apoi îşî lasă picioarele în jos şi îşi luă obrajii în palme.
Alarmat sării din fotoliu şi mâ aplecai lângă chipul ei: „Ce e cu tine? ce s-a întâmplat? Te doare ceva?11 Se uită la mine, apoi începu să dea din cap în semn de desnădejde, în semn că da, i s-a întâmplat şi nu mai e nimic de făcut... „Ei, ce este, dar te rog sâ vorbeşti, Iasă acuma glumele, te simţi rău, sâ chem un medic?" „Victoraş... Victoraş.,. murmură ea încercând deja sâ se resemneze, vorbindu-mî nu mie, ci parcă ferestrelor, prin care se vedea viscolul chmuind neîncetat vârfurile celor doi plopi.., Victoraş, ne-am procopsit..." Şi în clipa când contemplă inevitabilul care s-a produs, care nu trebuia să se producă, şi acuma ce să-i mai faci decât să cauţî în tîne însuţi compătimire şi sâ încerci sâ nu te dispreţuieşti: „A-oleo!", exclamă cu humor. Mâ liniştii, dar nu ieşii din uimire. „De ce aoleo? zisei, în ce sens ne-am procopsit?" „Ne-am procopsit, repetă de astă dată mai ferm, dând mereu din cap. Te iubesc! Aoleo!"
Mă ridicai şî începui sâ dau şi eu din cap. Da, ce să zic, a-oleo! O astfel de declaraţie de dragoste mi-ar fi fost cu neputinţă să mi-o imaginez vreodată. Era prima oară când o făcea. Era însă pentru mine cu atât mai convingătoare cu cât ea o însoţise cu acel vâietat popular, care însemna detaşare, luciditate, că adică chiar ne-am procopsit.., Se ferise cât putuse»
1420
MARIN PREDA
CEI MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1421
ba chiar crezuse până mai ieri că încă nu era nimic, putuse chiar să-ţi întrerupă o sarcină... Şi deodată... Deodată ce? I se întâmplase ceva de ieri până azi? Ce anume? Dar întrebările acesrea mi le pusei ceva mai târziu. în clipele acelea mâ simţeam fericii, asa cum ni se întâmplă când trăim fără vesre o imensă eliberare... „De ce râzi?", zise ea cu acel humor care îmi sugera totdeauna câ ştie de ce râd (sau de ce nu râd sau de ce sunt trist, sau de ce sunt înstrăinat..,). „Crezi câ n-am de ce râde? zisei. Când m-am îndrăgostit eu de tine şi tu ştiai şi ţi s-a părut firesc să sufăr pentru tine, nici prin cap nu ţi-a rrecut să mă compătimeşti, şi acuma..." „Ia lasă tu teoriile, mâ întrerupse cu brutalitatea ci catifelată, du-te jos la cârciumioarâ si spune-i lui nenea ăla să ne-aducăaici fripturile şi ce mai au ei acolo bun.-." „Te simţi obosită?" „Da, te rog frumos! Scuzâ-mă!" „Sâ nu se răcească pe viscolul ăsta până urcă." „Nu-i învăţa tu pe ei cum să facă, îşi cunosc meseria..."
Fraţii Berea (aşa îi chema pe cei doi mici cârciumari), când auziră, imediat se puseră în mişcare, ba chiar s-ar fi putut spune că tocmai asrfel de comenzi le lipseau ca să li se confirme menirea lor pe această lume. „Da, da, dom1 profesor, avem ficăţei dc pasăre, sau ficat de gâscă (la grătar!) o minune, mâduvioare, ceva proaspăt: fudulii {des choses si precieuses)^ momite cu ţelină, extraordinar..." Sc citea pe faţa mea că n-aş fi fost în stare să frânez ceea ce insinua această exuberanţă: că adică tipul care venise de-arâtea ori în această cârciumă nu arărase niciodată atât de sigur de sine? Să-l servim deci cu ce avem mai bun, să arătăm că nici noi nu suntem simpli cârciumari, ştim şî ceva franţuzeşte, dacă nu cumva suntem băieţi de familie bună, siliţi de împrejurări să,,, Nici nu mai aşteptară sa le răspund ce anume doream să aleg din atâtea lucruri atât de preţioase.
I,e aduse un băiat pe o tavă mare în vase acoperite, băgate în alte vase. -. „Mmm!", făcu Suzy, când văzu ţelina, gogonelele, morcovii muraţi, pepenele roşu, tot murat, în care îşi înfipse
dinţii înainte de orice,.. în lipsa mea îşi tăcuse părul cozi. Se vroia iarăşi fată, după cc în mod deliberat refuzase să fie mamă? Ca o fantasmă trecu pe lângă mine acest gând, în timp ce parcă n-aş fi zis câ mânca din rot ceea ce îi etalasem pe pat, ci păştea ca o viţică: de ici, din ficatul de gâscă, dc colo, din macaroanele groase (măduvioarele), de dincoace, muşcând din pastăile lungi, pe care le sugea îndelung... Avu apoi o atenţie la pândă, după ce termină. Frumoşii ei ochi rămăseseră nemişcaţi într-o parre: „.,.Şi acum, zise, vâ..." Şi ne înjură iar pc roţi, de astă dată cu blândeţe şî ranchiună si îşi împinse picioarele răsturnând totul pe jos şi se refugie repede sub pled, pe care îl trase peste cap... „Heî, strigai, ce faci, acum se bea un pahar de vin!" îmi părea rău, aş zice, câ nu avea ca mine, în clipa aceea, dorinţa de a goli în întregime o sticlă de vin, chiar mă miram că după atâtea bunătăţi.., O golii singur şi ameţii...
Se rrezi după două ore şi începu să se uite prin odaie ca şi când n-ar fi ştiut unde se află. Apoi deodată îşi dădu seama, descoperi unde se află acel lucru neliniştitor; dădu pledul la o parte, îşi duse palmele sub pântec şi încremeni asrfel la pândă: da, acolo era! Dar se linişti: „Tu ai mâncat?, zise, „Da!" „Toarnă-mi un pahar, te rog frumos." Dar nu putu să-l bea, îşi muscă buzele, puse paharul pc noptieră şi se zvârcoli, se făcu covrig. în clipa următoare însă se desdoi şi pe chip îi apăru o expresie de chin pe care î! suporta încă în tăcere, cu încrederea pe care o avem totdeauna că o suferinţă atât de brutală şi neaştq^tată nu va dura şi nu va fi mai mare decât atât. Mâ aşezai lângă ea şi îi ştersei fruntea plină de broboane mari de sudoare. „Victoraş, zise, nu sunt fricoasă, dar am dureri înspăimântătoare." „Ce ţi se întâmplă?" „Sarcina, zise, imbecilul ala păros nu ştiu ce mi-a făcut, dar cred că o să mor!" Spusese aceste cuvinte parcă ar fi avut o revelaţie: astfel, deci, se moare?
Se agăţă cu amândouă mâinile de marginea de fier a somierei şi începu să geamă în timp ce acum şi gâtul şi pieptul
1422
MARIN PREDA
CEI, MAI [UR1T DINTRE PĂMÂNTENI
1423
şi subsuorile î se umplură de transpiraţie rece- „Victoraş, iartă-mâ, mai bine aş fi născut, n-aş fi suferit mai mult.sunt pedepsiră..." Gura i se învineţise, sdrobită de muşcătura dinţilor, iar degetele i se albiseră încleştate de pat. Ce putea sâ aibă? mâ întrebai. Desigur, fusese rănită, putea să aibă o inflamaţie, chiar o infecţie... într-adevăr, vîaţa îi era în pericol. „Ai numărul de telefon al acelui medîc?u, o întrebai. „Da, zise, caută în poşetă agenda mea, doctorul Mazăre." „Şi un medic mai de Doanme-ajută n-ai găsit, decât pc acest doctor Fasole? spusei posomorât. Bineînţeles, pentru 30 de lei, pe care nicî măcar nu-i ia eh-.'* „l-am dat cinci sute, zise, şi nu l-am ales la întâmplare!"
leşii şî mă întorsei cu telefonul. îl vârâi în priză şi făcui numărul. Medicul era acasă şi îi relatai că domnişoara Culala, operata ieri, are dureri mari. „Are hemoragie?", mi întrebă el cu calmul clinicianului care ştie ce poate fi mai rău» „Nu, adică nu ştiu..." „Daţi-mi-o la telefon." Ridicai aparatul de pe birou şi îi întinsei iubitei mele receptorul. „Nu, zise ea, gâfâind, n-am hemoragie, dar mă simt ca înjunghiată... Bine, vă aştept.. ." Si îi dădu medicului adresa.
Care se scuză când veni abia după două ore, „din pricina vremii n-am putut gâsi un taxi... Am venit pe jos... V-am spus să veniţi cu penicilină, acum n-aţi mai fi avut aceste neplăceri... Pentru 30 de lei spitalul nu ne dă şi penicilină.. .* „N-am găsit*, zise ea fără convingere. „Nici n-aţi căutat! Eu cum am găsit chiar acum în prima farmacie în care am intrat?..." „M-am ghidat după faptul că...", începu Suzy, dar nu mai spuse după ce anume se ghidase, dar eu înţelesei: nu era la prima întrerupere de sarcină şt totdeauna totul trecuse cu bine. „Nu vă speriaţi, zise el pregâtindu-şi seringa, se aranjează... Dacă n-aţi avut până acum hemoragie (şî nici atunci să nu intraţi în panică, îmi telefonaţi) s-ar putea ca o zi sau două să mai aveţi ceva dureri, care însă or sâ treacă", mai spuse el după cc îi făcu injecţia.
Ceva dureri era însă un fel de a vorbi, Ic avu, la fel de rele ca la început, toată noaptea. A doua zi însă îî trecură cu totul. Ea rămase însă mai departe la mine si nu ştiam dacă din pricina stării ei, sau fiindcă... Bineînţeles că nu încercai s-o derermin sâ-mi confirme ceea ce îi scăpase în timpul durerilor, că mai bine ar fi născut, n-ar fi suferit mai mult.,. Ştiam dinainte! Mă bucuram câ nu toxicitatea sarcinii o determinase să se ducă la medic, că adică „saşiul" ei era fertil, chiar dacă nu într-un fel prea normah.. Câ nu vroise cu mine, asta mi se părea neînsemnat... Nu vroise deocamdată...
VII
„Bine, zisei, îl facem la noi, şi ca să fiu sincer, îmi pare bine că nu te-apucă şi pe tine, ca pe toată lumea, o mare excitaţie în preajma Revelionului- Bine, o să am eu totuşi grijă să nu ne rămână în amintire, ca o decepţie, primul nostru Revelion." „Ei da! zise. Ca şi când asta s-ar putea aranja dinainte! O decepţie reuşită c mai bună decât o petrecere simulară. îţi trebuie multă vreme ca s-o uiţi!" „Aî dreptate, zisei, ce-ar fi să ajunăm?" Ea nu râse. „Şi ce, crezi c-ar fi rău?" Dar avea un glas senin, o stare de spirit echilibrată, retrasă în sine, era adevărat, dar fără nimic împotriva cuiva sau a mea. O mare curiozitate, mai intensa ca oricând, mă încerca: sâ vedem, ce-o sa focă Suzy de Revelion» într-adevăr o sâ ajuneze? Chiar?
Aveam, cum se zice, retragerea acoperită: fraţii Berea, adică ei doi, cu familiile şi rubedeniile lor, făceau Revelionul în propria lor cârciumioara, bineînţeles cu obloanele trase. „Dacă doriţi, dom' profesor, poftiţi cu doamna, sunteţi invitaţii noştri, o să ne facă plăcere", îmi spuseseră ta o întrebare de-a mea, dacă închideau de ajunul Anului Nou. „Pesemne e mai comod..„Nu e vorba că ar fi mai comod, dom' profesor, dar cum să petreci şi să te distrezi într-o odaie de patru pe trei?" «Cum, doar atâta aveţi?!" „Da, aveţi dreptate, am avut noi
1424
MARIN PRUDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1425
casele noastre de la părinţi, dar într-una s-a făcut acum un dispensar pentru copii ţi în alta s-a instalat un post de miliţie. Nici măcar mobila n-am putut sâ ne-o recuperăm: s-au naţionalizat aşa cum erau, cu veselă cu tot. Era necesar, adăugă unul din ei fără ironie, într-a mea s-au instalat paturi suprapuse şi au fost aduşi la început ucenici care au folosit-o, vesela adică, farfurii de Limoges, până au spart-o complet, şi li s-au adus pe urmă farfurii de tablă» rezistente, striga el de astă dată cu humor, puteau sâ-sî dea şi în cap cu ele, ţineau la tăvăleală.._" „Si mobila?", îl întrebasem. „Mobila nu conra, nu era de valoare, urma sâ ne comandăm, bine că nu ne-am grăbit... în casa părintească s-au instalat nişte fete, studente de-ale dumneavoastră, când le-am scos după câţiva ani sâ le bage într-un cămin nou construit a fost un tărăboi, nu vroiau să plece, fete, fete, dar au adus colegi şi au distrus rot ce se putea vinde, clanţele de la uşi (erau frumoase, de!), feroneria de la ferestre, galeriile din lemn de nuc, ha, ha, ba chiar şi uşi întregi, au fost scoase din ţâţâni şi au fost declarate inexistente, cică «n-au fost de la început». Pe dosul celor de la şifoniere sau ale dulapurilor în perete îşi înscriseseră fetele programul de la cursuri, cu creion chimic, pe turnirul alb de palrin. Luni: dc la opt la zece, economie politică şi marxism, marţi de la cinci la opr, teoria literaturii, miercuri, teoria chibritului... Ştiu asta de la bătrânul, care a fost chemat sâ spună el ce stricăciuni s-au mai făcut, să se dreagă casa şi grădina din jur, cu havuzul astupat, cu dependinţele de vară în paragină, pline de murdării. S-a reparat tot, a stat acolo o vreme un ştab, unul Mircea, pe urmă ăsta a plecat şi în locul lui s-a instalat Miliţia, care ăştia au schimbat-o după necesităţi: dependinţele le-au transformat în camere obscure, pentru amprente digitale şi alte fotografii, beciul în beci, şi la poartă au consrruit şi ei o chichineaţâ cu ghişeu, pe unde scotea capul un miliţian, dacă vroiai să intri sâ-ţi schimbi buletinul sau să dai cine ştie ce declaraţie... Ni
s-a repartizat şi nouă câte-o odaie, vâ ajunge, zice, sunteţi necăsătoriţi, dar pe urmă ne-am căsătorit, avem şi copii, dar tot în ele am rămas-.. Aşa că, vedeţi, de-aia ne-am horărât sâ facem Revelionul aici... poftiţi şi dumneavoastră, dom' profesor, suntem vecini, nu? Cum să nu, cu plăcere", mai adăugă el puţin absent şi cu un entuziasm mai moderat ca şi când eu aş fî cerut să viu, nu ei m-ar fi invitat...
„Oricum, zise Suzy, trebuie sâ trecem şi pe la ai mei. Trecem acuma, luăm masa împreună, ciocnim un pahar şi pe urmă ne întoarcem acasă." Acasă deci, tresârii, casa mea o consideră aşadar şi a ei. „Şi n-or sâ se supere că îi laşi singuri diseară?" „Nu, nu vor fî singuri, zise Suzy, ba chiar s-ar putea supăra că n-o să petrecem Revelionul cu cei de vârsta noastră, dacă rămânem cu ei... I-am putea jena cu lipsa mea de chef, dacă s-ar întâmpla ca lipsa mea de apetit sâ persiste. Pe tine n-o să te deranjeze, nu-i aşa, iubitul meu?!" Şi îmi aruncă o privire pe sub gulerul blănii şi un surâs dc un farmec ucigător, în timp ce pleoapele ei mari băniră cu o veselă viclenie, aluzie nedefinită la toi ceea ce gândeam şî simţeam eu; cum adică să mă deranjeze pe mine vreodată orice-ar veni de la ea?
Icşîserăiu de ta birou mai devreme, ca toată lumea. Soarele srrălucea orbitor peste bulevardele înzăpezite, care forfoteau de oameni. Era o binefacere că nu mai treceau pe ele în viteză, zăngănind din toată fierăria lor, grelele camioane. Ici, colo doar se vedeau oprite în faţa magazinelor alimentare dube maî mici din care se descărcaţi cârnaţi, jumătăţi roşii de porci, lăzi cu băuuiri, specialităţi de vită, ficat, fructe, portocale, mandarine, banane.,. Alături, pe patru rânduri, cozi lungi în aşteptare. „Stăm şi noi?" zisei. „Ce vrei să luăm?" „Frucre! zisei. Banane! Dacă o fi să ne treacă cheful de a mai ajuna, cu nîşte vin şi banane ne descurcăm." „Bine, hai să stăm! Dar sâ alegem o coadă mai mică."
Nu găsirăm! Ne întoarserăm înapoi la primul magazin unde însă între timp coada sporise. Suzy se aşeză fără ezitări.
1426
MARIN PREDA
CEL MAI IUR1T DINTRE TAMAN'! ENÎ
1427
O expresie ciudată i se aşternu pe chip, care, însă, observai, nu era numai a ci. Daci omul este, cel mai adesea, în manifestările lui, expresia trufiei, la o coadă lungă se poate spune că este întruchiparea însăşi a răbdării şi supunerii. Nici măcar nu mai gândeşte, îti face impresia că totul se retrage în fiinţa lui şi nu mai rămâne decar aşteptarea, pândă, să vadă dacă sc înaintează, dacă individul acela cu căciulă, din fată, cate stă ca un imbecil de o jumătate de oră şî nu se mişcă deloc, o sâ se decidă în sfârşit să facă un pas, sau baba aceea care nu se mai clinteşte dc lângă cântar şi tot încarcă (o sâ ia toate fructele în imensele ei sacoşe!) o să termine vreodată şi o să se care în cele din urmă? în acest timp vânzătorii mai dispar, ba unul, ba altul, chemaţi înăuntru nu se ştie de cine şi nu se întorc chiar cu una, cu două,.. „Nu suntem un popor rău guvernabil", îi spusei iubitei mele la ureche după vreun ceas de aşteptare, timp în care tăcuserăm amândoi, prinşi de tăcerea tuturor. Ea se uita la mine cu o expresie in care răbdarea se decolorase şi drept răspuns se sgribuli. „The frig, zisei, hai să renunţăm!" „Nu, zise, de cc să renunţăm* după ce am aşteptat atâta!?" Avea dreptate: totdeauna ne reţine regretul timpului pierdut. „Ai putea să răceşti, insistai, şi la urina urmei nu e nevoie sâ stăm amândoi la coadă, du-te acasă şi viu şi eu pe urmă." „Bine, zise şi deschise poşeta şi scoase din ea o părere de plasă (pe care toate femeile aveau grijă s-o poarte cu ele împreună cu rujul, pudriera şi creionul, nu se ştie unde „se dâ" ceva şi erau totdeauna pregătite). Sâ ştii că se întinde, nu tc uita la ea că e aşa minusculă, adăugă. Şi e foarte rezistentă, ţine şi trei kilograme!" „Nu mai spune", zisei, şi abia atunci se trezi, înţelese câ nu amorţisem, că o iubeam şi câ aşteptarea nu mâ îndobitocise; rase discret* hu hi, „tc săruts îmi şopti, te aştept la mama, nu întârzia mult...41
^Auzi ce mi-a spus Victor când scam ia coadă, că nu suntem un popor rău guvernabil11, zise Suzy la masă, adresându-se, desigur, tatălui ei, fiindcă doamna Culala, ca orice soţie de
modă veche, avea interesul tocit pentru discuţiile zise de idei şi nu se înviora decât când era vorba de mici întâmplări din universul ei casnic, în general legat de bucătărie (cum i-a reuşit, sau nu ha reuşit, un anumit fel de mâncare sau prăjitură, fiindcă a avut, sau n-a avut, cutare condiment, sau a uitat câ trebuia întâi să treacă zarzavatul prin sită, sau sâ bată întâi foarte insistent albuşul şi abia după aceea sâ adauge gălbenuşul), „Şi ce e cu asta?", zise domnul Culala. „Cum?! făcu Suzy. Păi îmi spunea chestia asta la ureche! în prima clipă am crezut că îmi face o declaraţie." „Aveai nevoie?", zise domnul Culala fără mirare. „Aveam, începusem să îngheţ." „Nu e aşa frig afară!", se miră el ştiind totuşi că-. - „Chiar şi când nu e frig, tot îngheţi, stând orc întregi nemişcat4*... zise doamna Culalaghicind u-i comodul gând de barbar pe care soţia îl sculea de cozi. „Numai la asta nu mi-cra mic gândul, dacă suntem sau nu suntem rău guvernabali", reluă Suzy uitându-se la mine dintr-o parte („totuşi am simţit că mă iubeşti, parcă îmi spunea, dar în Ioc sâ mho spui ţi-ai permis să te gândeşti la altceva: crezi că ţi-ai câştigat acest drept, să mă iubeşti şi să nu mi-o mai spui?"). Domnul Culala mâ apără: „Nu există grad de inteligenţă la femei când e vorba să-l împiedice pe un bărbat să gândească", „Zău!" făcu Suzy. „Da, afirmă hotărât domnul Culala, şi dacă vreuna reuşeşte să-l împiedice începe să-l admire pe un altul, care a rezistat." Suzy râse; aşa ceva! „Dar dacă ne gândim că la ora actuala nu lipsa alimentelor sau obiectelor stă la originea cozilor, aş zice că suntem un popor prea uşor guvernabil. înainte, continuă domnul Culala, când intrai într-un magazin, erai, cel puţin câteva minute, singurul cumpărător. Acuma stai Ia coadă şi la pantofi, cu roate că producţia de pantofi e mai mare ca în vechiul regim. Nimeni nu se gândeşte că a cumpăra ceva esre, pentru orice om, un eveniment, oricum pentru cei cu pungile mici, o mart plăcere. Acum a devenit doar o necesitate, trebuie să cumperi, n-ai încotro, dar parcă ţi se face silă să vezi
1428
MARIN PREDA
CRI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1429
iar mutra unui vânzător care îşi iese repede din pepeni dacă îi ceri sâ mai vezi şi alte modele: are dreptate, cred că visează şi el noaptea mutrele iritate ale clienţilor, prea numeroşi şi pretenţioşi ca să-l determine sâ mai fie şi agreabil şi serviabil..."
Nu eram atent la el, ci la fiica lui: nu stătea drept la masă, ci cu genunchii întorşi spre mîne. îmi amintii cum la început vrusesem să verific dacă făcea la fel cu oricine îi era familiar. Uitasem acest gând, dar acum eram sigur câ nu, şi nu mâ putui stăpâni şi îi mângâiat uşor frumoasa ei tâmplă, în timp ce îi răspundeam domnului Culala. ^Aveţi dreptate, nu ne dăm seama că viaţa noastră tinde sâ se sărăcească de astfel de evenimente, care nu sunt deloc atât de neînsemnate, cum par la prima vedere, şi cum cred unii. De pildă această invenţie, radioul, făcut să ne transmită ştiri, muzică şi alte lucruri agreabile- Dar ce înseamnă o ştire? Oricum nu ceva care ştim deja, sau presupunem. Stiu, sau presupun câ peste tot se munceşte. Or, ştirile pe care Ie auzim la radio le ştim sau le presupunem: câ la ţară oamenii se pregătesc sâ însămânţeze sau să culeagă recolta, că la furnalul cutare norma a fost (sau n-a fost!) depăşită, şi aşa mai departe. Cine ascultă toate astea? Sau că în lume au loc tot felul de cutremure, inundaţii, avalanşe, secetă, uragane*.. Dar, adaugă reporterul (am auzit eu însumi chestia asta), cică la Praga liliacul a înflorit a doua oară." „Bineînţeles* zise domnul Culala, la noi e o linişte de paradis, unui regim drept, până şi natura îi face ochi dulci." nN-aveţi dreptare, îl întrerupse doamna Culala, uite, la radio Erevan se transmit totdeauna lucruri interesanre!" „Da, mamă, zise Suzy, ia spune-ne tu ultima!" „Cică s-a pus o întrebare: e adevărat că în comunism fiecare om o sâ aibă avionul lui? Răspuns: e adevărat! întrebare: şi ce-o să iacă cu el? Răspuns: cum, de pildă, află că se dă brânză la Kamciatka, se urcă repede în avion şi zboară acolo!"
Nu râse nimeni. Eu pentru că eram încă turburat de reacţia ei (când o mângâiasem îşi întorsese chipul spre mine şi mă
învăluise cu o privire lungă, tăcută, supusă şi gravă pe care nu i-o cunoşteam), domnul Culala pentru că era ardelean serios care reacţiona greu la o anecdotă. „Vedeţi, refiectă el după un timp, în comerţ expresia se dâ, dacă ar analiza-o un marxist, ar descoperi cu ajutorul ei o gravă anomalie: nu se vinde, ci se da (se dă brânză la Kamciatka!). în ce situaţie se află atunci cumpărărorul? De cerşetor, nu? din moment ce nu î se vinde, ci i se dă! Asta înseamnă că oricând se poate sâ nu i se mai dea. Tu mi-ai spus, se adresă el soţiei, câ la o coadă a izbucnit un scandal şi vânzătoarea (era o vânzătoare după câte mi-aduc aminte) a spus: face rău câ v-aduce! lată, după ea, comerţul se amestecă cu morala (face bine, face rău), dar mai ales se identifică total cu puterea, care poate decide după caz dacă să se aducă sau să nu se aducă. Or, după câte ştiu eu, interesul&z a se vinde mărfuri n-a dispărut în socialism, pentru simplul fapt că acrivitatea oamenilor în producţie ar deveni fără sens. De tapt pentru cine producem dacă nu pentru noi înşine? Atunci ce caută în acest proces cuvintele se ddî"
Domnul Culala era vizibil indignat. Dar fiica lui râse: „lată, cuvintele acestea sunt o născocire a oamenilor, aşa gândesc ei, dar nu reiese de-aici că tot aşa gândesc şi şefii comerţului." „Tot ce gândesc oamenii reflectă o realitate4*, zise domnul Culala mai puţin indignat. „Da, admise Suzy, sigur că reflectă o realitate, dar nu pe-accea argumentată de tine." „Dar care?" „Ei, asta nu şriu!", dădu ea din umeri şi parcă mă luă pe mine drept dovadă, îşi înfipse mana în umărul meu si începu sâ mi-1 strângă prin dulci spasme, ca si când ar fi vrut sâ-mi sugereze o semnificaţie. înţelesei: sâ nu-i mai răspund tatălui ei, sâ schimb subiectul. „Spuneţi-mi, îl întrebai, dacă vi s-ar încredinţa astăzi o mică fabrică aţi mai putea s-o conduceţi?" (Eram chiar curios sâ aflu.) „Cred că nu, răspunse domnul Culala, şi pot sâ spun şi de ce: pentru câ nu mi s-ar da voie sâ am Liberă iniţiativă, într-o economie atât de
1430
MARIN PREDA
CEL MAT IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1431
centralizată." Suzy îmi strânse iar umărul şi atunci mă uitai la ca şi îmi dădui seama câ nu asta vroia: se lipi de mine şi începu să-mi mângâie ceafa. „Eşti obosită, ţi-e somn! zisei ca să maschez acest abandon al ei care îmi strecura în inimă o intensă bucurie. Mergem?" „Da", zise, dar nu se grăbi sâ se ridice, ar fî vrut parcă să adoarmă acolo, în faţa părinţilor, cu capul pe umărul meu. „Credeţi atunci, zisei, câ experienţa iugoslavă se află pe un drum mai bun?" „Nu, mai rău, zise domnul Culala O economie ori e liberă total, ori e centralizară. Mai degrabă cred că auto-conducerea ar folosi îmr-o economie capitalistă, unde ar micşora în bine, pentru producţie, voinţa negativă a patronului. Un patron slab ar putea, astfel, prin participarea salariaţilor la treburile întreprinderii, să evite de pildă falimentul, care nu-1 ameninţă numai pe el, ci şi pe salariaţi, care devin şomeri. Cointeresarea e o forţă care încă nu şi-a spus cuvântul." „Bine, si atunci de ce nu s-ar potrivi si economiei socialiste?" „Pentru că nu poţi avea o economie liberă sau liberală într-un stat centralizat. „Nu înţeleg!", zisei. „Să vă dau un exemplu", zise domnul Culala turnând în pahare.
Ciocnirăm. Doamna Culala ne ură, mie si fetei ei, numai bine şi realizarea tuturor dorinţelor în noul an, Suzy să reintre la facultate, domnul Petrini sase întoarcă şi el acolo ca profesor si soţului ei sănătate şi sâ intre şi el într-un serviciu. „Degeaba zice el că nu, dar dacă i s-ar încredinţa nu o uzina, ci chiar un simplu magazin, ce bine har părea! Să ştiţi câ e la curent cu totul şi suferă şi el castă şi nu face nimic..." Doamna Culala se ameţise puţin de paharul băut înainte de aceste urări şi divulga acum, despre soţul ei, cum divulgase în prima mea vizită despre Suzy, secrete pc care nu le putea păstra numai pentru ea. Iar eu îi urai să rămână mereu veselă şi optimistă, în timp ce mama şi fiica se îmbrăţişau şi se sărutau. Pentru domnul Culala nu găsii nici-o urare, dar nici el pentru mine. Aşteptam amândoi să se termine efuziunea femeilor şi să
continuăm discuţia. Ciocnirăm totuşi a doua oară, şi înainte de a goli paharele ne adresarăm un sobru „la mulţi ani". „Mai jos, spre Sibiu, continuă el, crescătorii de vite din satele muntoase nesocializate au oferit statului, oficial, spre vânzare, de nu ştiu câte ori mai multe vire decar ceea ce se contractase. i,a început toată lumea era încântată, dar pe urmă, ia stai! Ce e asta? Ce e cu casele astea noi şi somptuoase, ce e cu ţăranii ăştia care îşi cumpăra automobile şt au sute de mii de lei la C.E.C.? Asta e o inegalitate socială, o sfidare, un cumul de capital. Nu! Chestia asta trebuie sâ înceteze! Bine, nu, dar ce să le facem? Ce să le facem altceva decât să le interzicem să maî crească atâtea vite. Ceea ce s-aşi făcut! hi s-a interzis. în timp ce producţia de carne e la ordinea zilei, într-o Europă care a descoperit câ nu carnea de porc sau de pasăre e cea mai gustoasă, ci cea de vită, steak-u], muşchiul la grătar... Poate nu ştii că înainte de război carnea de porc era mai scumpă la piaţă decât carnea de vită... Care ar fi situaţia unei uzine dacă transferăm cazul în industrie? Fie datorită unor condiţii mai bune, fie mai ales datorită calităţii oamenilor (oamenii nu sunt toţi şi mai ales peste tot la fel!), cutare întreprindere câştigă maî mult decât altele de acelaşi profil, şi atunci ce faci? I>e laşi câştigurile? Nu ar apărea grave perturbări în psihologia salariaţilor, plecări, părăsiri ale locului de muncă, o fluctuaţie nesănătoasă a forţei de muncă în sectoare chiar vitale?... Nu, e mai bine cum e acum, când poţi acoperi cu realizările dintr-un sector pierderile din altul, unde statul centralizat nu c interesat să dea cineva faliment. Nu ştiu cum se descurcă sârbii, n-am datele necesare să-mi dau seama cc înseamnă la ci, practic, autogestiunea. Am auzit, de pildă, că o firmă contractează să cumpere, să zicem cupru, sau altceva» de undeva, de pe o piaţă străină, unde plăteşte cu valută forte, în timp ce o altă firmă din ţară are aceeaşi materie primă în stoc, la un preţ plâtibil în monedă naţională. Nu văd aici unde ar fî câştigul!
mi
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1433
Cc iei pe mere dai pe pere. Cel puţin la noi apare acest avanraj, care e foarte sigur, şi ne dă un sentiment de stabilitate absolut incontestabil: merge sau nu merge uzina, avem salariul asigurat. Creşte sau nu creşte productivitatea muncii, noi, şefii, ne încasăm primele noastre regulat..." „Glumiri", zisei. (Toate acestea nu mă pasionau câtuşi de puţin, deşi eu îl incitasem pe domnul Culala să-ş! expună teoriile despre comerţ şi economie, care nu puteau fi decât amuzante şi uşor ridicole, ea ale oricărui ins care priveşte fenomenele neimpl icat în ele ca să le descopere cu adevărat legea care le guverna; fijsese patron şi presupuneam că alt subiect de discuţie ar fi fost pentru el plicticos.) „Nu glumesc deloc! exclamă însă domnul Culala cu o ironie împrăştiată. Nici el nu şria dacă era cazul sâ-şi adâncească sau nu ironia. Un salariu sigur şi nişte prime nemeritate nu sunt ele nişte stimulente asemănătoare cu avantajele autoconducerii? continuă el. Hai bă, zice românul, care în general e un om cu simţul datoriei, în sensul că îi displace să rămână daror, are, în acest sens, o veche nobleţe, puneţi mâna şi munciţi, că de-aia vă plăteşte statul. Si muncesc, ba chiar, în momente grele, fac acte de eroism la care numai conştiinţa îi obligă. Popor admirabil şi, cum bine ai spus dumneata* uşor de guvernat... Ne încurcă regăţenii, exclamă deodată domnul Culala dându-se pe spate, forţând la limită echilibrul dintre el şi scaun, picior peste picior, şi cu o privire dură de sef ardelean care nu ştie de glumă. Dădu paharul pe gât. Cum a putut un cărturar aşa de mare ca Iorga sâ spună că vrem Ardealul fără ardeleni!?" „Nu cred să fi spus Iorga un astfel de lucru! Poate altcineva!" zisei. „Tată, murmură Suzy somnolentă, cu capul pe umărul meu, asta e o istorie veche!" „Nu atât de veche, ne-au lăsat până acum câţiva ani pe seama ungurilor, au creat chiar o regiune «Mureş-autonomă maghiară». Aicî, unde e leagănul românismului... Ne-au adus moldoveni.,, nc murdăresc parcurile, îşi fac nevoile pe lângă zidurile Bisericii negre, veche zidire
care..." „Da, tată, îl întrerupse Suzy, şi tu nu ştii cine e Eminescu, care e moldovean si a mers pe jos prin Ardealul nostru, ca un sfanr pe un pământ minunat. De ce nu recunoşti că n-ai citit niciodată un vers de-al lui?" „Mie îmi place Goga..." „Da, tie îţi place Goga, de cc m-aţi dus de lângă boi, de ce m-aţi dus de-acasă, deşi eşti la a treia generaţie care a părăsit boul, tot la coarnele lui te gândeşti, ca la o zeitate, boul Apis, şi cucuruzul, în care n-ai intrat niciodată, hai, tată, pa, te sărut, eu am plecat", zise ea obidită, şi se ridică şi îşi îmbrăţişa iar mama, parcă ostentativ, adică ea, mama, n-avea idei (si în general cc bine e sâ nu ai idei), dar îl îmbrăţişaşi pe z\,pauvre papa, care ţinea atât de mult la Ardealul lui, încât.,. Eeee! Nimeni nu se gândea că e şi ea o feriră care... eî da! se simţea fericiră şi atât tatălui, cât şi iubitului ei le ardea să.. F
VIII
Aş fi zis că pica de somn şi luarăm un taxi. Dar acasă îşi reveni şi mai ales reveni Ea tăcerile ei care sc pare că dupâ întreruperea sarcinii ii intraseră în fire, alungând cu totul pe vorbăreaţa dinainte. Se desbrâcă şi sc aruncă în pat cu o săritură elastică (rămânând chiar o clipă în patru labe, şi cu capul în jos) savurând parca bucuria jocului pur al unei căpriţe, care nu cunoşrea vîdul sufletesc al oamenilor, clipa lipsită de sens, pc care trebuie s-o alunge cu plăceri grosolane, împerecheri în afara sorocului, sau băutură şi mâncare dincolo de saţietate. Continuă jocul dispărând precipitat sub pled şi sugerându-mi cu o privire de interdicţie să nu cumva să mă apropii de ea. Apoi întinse mâna şi dădu drumul la radio, însă încet, şi nu se deslipi de el aproape o jumătate de oră, tot căutând, încercând toate posturile. Nu-i plăcea însă nimic si îl stinse, îmi întoarse apoi spatele şi îşi trase repede pledul peste cap, ca şi când ar fi văzut ceva şi nu mai vroia să-l vadă; totuşi aproape
1434
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1435
în aceeaşi clipă pledul svâcni şi se uită Ia mine peste umăr: „Ai înţeles?" zise. „Am înţeles!"
Se lăsă tăcerea. Mă aşezai la birou cu o mare poftă de lucru şi după o vreme, timp în care mâ oprii îndelung la un pasaj din caietele mele, începui să scriu. Nepreţuite caiete în care zăceau ca nişte keberguri reflexiile mele din mirifica perioadă a cursurilor universitare! Numai eu ştiam ce ascund dedesubt, inspiraţia înaripată a unei stări de spirit în expansiune, inspiraţia bogată, fertila, în timp ce, paralel, Matiida dărâma ceea ce credeam eu că este împlinire în viaţa vie, iubire şi armonie... îar paralel cu ea o mare prietenie, cu un om din generaţia mea, puternică personalitate obsedată de puţină putere pe aceasrâ lume, plătind un preţ... Da, reuşise, mă uitase, nici ăsta nu-mi mai dăduse nici un semn din ziua când râzând pe culoarele spitalului de cei „arşi" (Giordano Bruno) ne despărţisem... Ce-o fi. făcând? mâ întrebai oprindu-mâ din scris. Ce local si-o fi ales unde să poată comanda un geme du christianisme însângerat, pe care sâ-1 stropească cu bere şi să-şi destupe apoi câmâsuiala de pe creier cu nenumărate filtre? Mi-era dor de el! Mă duc, îmi spusei, sâ-1 văd! O să-i dau să citească cele două cărţi ale mele. Trebuie neapărat să i le dau. în fond, în afară de Ciceo, nimeni nu Ie-a citit, iar Ciceo... entuziast ca orice prieten... Da, imediat după Anul Nou, după ce trec s-o văd pe Silvia, îi dau un telefon şi îi fac o vizită...
O bătaie discretă în uşă îmi întrerupse firul... „Da, doamnă", îi şoptii, să n-o trezesc pe Suzy. Gazda mea înţelese şi îmi făcu semn sâ ies. Mă întrebă apoi dacă ne ducem undeva în seara asta. „Cred câ nu", îi răspunsei. „Dacă totuşi nu vă duceţi nicăieri, vă invităm la noî. Vin şi copiii şi o să ne fiică plăcere să..„Domnule Petrini, spuse inginerul din cealaltă încăpere, poftiţi câteva clipe... Luaţi loc... Realmente, adăugă el, ne-ar face mare plăcere sâ... Dacă bineînţeles n-aveţi altă combinaţie! O să ascultăm muzică bună, bem un pahar de şampanie şi la
rigoare se poate şi dansa... ce mai faceţi?" „Bine, răspunsei, ca să nu zic excelent.. .u „V-a căutat o doamnă la telefon." „Cine era?" „A spus că o sâ revină!" „Din Bucureşti?" „Nu, n-am avut impresia... Apropos de telefon. Puteţi să-l luaţi în cameră o oră, două şi să felicitaţi pc cine doriţi." „Nu, zisei... ba da, aş vrea să dau un telefon unui prieten din Bucureşti..." „Poftiţi, zise, şi când nu mai aveţi nevoie mi-1 înapoiaţi." Si se ridică, trase aparatul din priză şi mi-1 puse în braţe. Bineînţeles, gândii, pe urmă, doamna inginer, când o veni nota de plată, o să-mi adauge într-o scrisoare bătută la maşină, cu multe detalii, costul convorbirii. Normal!
Revenii în odaie şi o găsii pe Suzy la biroul meu. îmi umbla prin sertare. Cu un instinct sigur dăduse peste cele două lucrări ale mele, dactilografiate, şi le pusese alături, ţinea cotul pe ele. Acum îmi răsfoia caietele. „Ce faci tu aici?", o întrebai. îmi răspunse cu degetele: fac ce-mi place. „Sunt lucrări de specialitate, continuai vârând telefonul în priză. Ai de felicitat pe cineva?" Respinse cu palma întrebarea. Apoi se ridică, mai cercetă o dată sertarele trase, dacă mai era ceva pe-acolo (nu mai era!), îmi aruncă o privire care parcă nu mă vedea, luă cele două lucrări bine capsate de mine (aveau coperţi) şi făcu iar o săritură în pat, de astă dată însă mai sobră, cu o expresie preocupată: „acum, parcă îmi spunea, am găsit două jucării.. adică s-o las în pace să-şi vâre şi ea nasul în ele; n-o să le strice, de asta puteam fi sigur... Aprinse veioza, întârzie învârtind butoanele radioului, le opri pe o emisiune străină cu vâitături îndepărtate din cine ştie ce ţară arabă sau bananieră, apoi deschise una din lucrări şi se înfundă în lectură. Mă uitai la ea cu atenţie: chiar citea, nu răsfoia. După o vreme observai cum mâna ei dreaptă începe să întârzie în creştetul capului, sâ smulgă rar, în neştire, câte-un fir...
Cerui Bucureştiul. Nu ştiam numărul lui Micu, dar îi ştiam adresa, primisem odată de la el trei rânduri pe o ilustrată în care
1436
MARIN PRFJJA
CJiî. MAS SUBIT DINTRE PĂMÂNT KNI
\437
îmi spunea unde stă şi unde puteam să-i scriu. Operatoarea mă anunţă, după ce îmi găsi numărul, câ linia cu Bucureştiul e aglomerată şi că va trebuie să aştept. „Cât?" „O oră, două..." „Da, aştept!" îi răspunsei.
Mâ întorsei la planşeta mea alba si lucrai, cât să fi trecut? O oră jumătate? In acest timp auzeam din spate foşnetul filei întoarse, îmi aduceam aminte că Suzy citea, mă răsuceam mirat, da, chiar citea, cu cotul înfipt în perne, cu o expresie bizară pe chip, impenetrabilă, străină de clipa de faţa, puţin decolorată, deloc de fetiţă care se joacă, puţin îmbătrânită, în timp ce mâna liberă arunca firul de pâr rupt între dinţi şi întorcea cu o mişcare vie fila manuscrisului. Telefonul sună: „Aveţi legătura cu Bucureştiul". Suna ocupat. „Aşteptaţi, nu închideţi." „Ioane, strigai, apoî recunoscând glasul prietenului meu la telefon, aici e Petrini! la mulţi ani!** „Dragă, zise el prompt cu asrfel de surprize, ca şi când ne-am fi văzut ieri, cu anii ăştia e o chestie!... Sunt ani care durează de ţi se face lehamite şi sunt ani care nici nu ştii când dracu ţi-au fugîr pe sub nas. Anul ăsta care s-a scurs m-a scos din sărite, cred câ mi-a stricat şi pe cel care vine." Vrui să-l întreb de ce, dar mă întrerupse râsul său sincopat şi prelungit dincolo de semnificaţia care ai fi crezut că ţi-e la îndemână. îl aşteptai sâ termine. „De ce?", zisei. „E complicat să-ţi spun la telefon, vino şi tu odată pc la mine, sâ mai stăm de vorbă!" „Negreşit, zisei, şi eu am multe sâ-ti spun!" „Dâ-mi un telefon înainte, sâ-mi fac timp să mă debarasez de treburi -." „Bine, Ioane, e în regulă... Pot sâ-ţi aduc ceva să citeşti?" Urma o tăcere. Nu lungă, dar nici scurrâ. „Adu, zise el, şi dacă e ceva bun, putem saşi puhlicâm. A mai citit cineva? Ce-ai scris? E lucrarea despre Giordano Bruno?" „Nu, altceva!" „Adu! Srii că mă interesează tot ce gândeşti tu." „Transmite*i Clarei cele mai bune urări." „Transmitc-i-te tu, uite-o, e aici lângă mine." „Petrini, ce e, dragă, cu tine?", zise Clara în receptor, tot asa, imitându-şi soţul
prin sugestia câ nu era deloc surprinsă de gândul că nu ne-am mai văzut de trei ani şi că le venea acum de la mine un semn. Ei şi? Ar fi putut tot atât de bine sâ fie zece! Viaţa c scurtă, nu şi prietenia! în sanscrită se pot găsi texte în care se spune că nici după moarte nu se stinge o prietenie, e iatemporală, ne putem regăsi în cine ştie ce parte a lumii şi după reîncarnare. -. „Ziceai că te muţi şl tu la Bucureşti...1* „De! exclamai. Multe zice omul!" (şi ei doi ziseseră). „Nu mai sta acolo, am auzit că faci pe contabilul! Serios, nu te da la fund, vino la Bucureşti." „Nu fac pe contabilul, chiar sunt..." „Eşti, dar vezi să nu împrumuţi spiritul contabilului..." „Ei şi? Poate că într-o viaţă anterioară oi fi fost un mare risipitor şi a trebuit să mă reîncarnez într-un contabil, ca să adun cifre şi să le cunosc ordinea! Asta după interpretarea lui Platon, care pretinde că spiritul lui Agamemnon, scârbit de ucigaşa Cliteninestra, s-ar fi reîncarnat într-o lebădă, sau ceva de genul ăsta..." „Da, zise Clara, dar după Bardo Todol reîncarnarea spiritelor superioare urmează o scară ascendentă şi numai brutele, care nu suportă starea de bardo, se reped în primul animal pe care îl zăresc... Or, tu, încă din viaţă, ai trecut, ca să zic aşa, prin starea de bardo şi ai suporrar-o bine. Aş fi mirată să eşuezi înrr-un contabil.. Serios, vino la Bucureşti. Ai fi şi mai aproape de fetiţă, continuă ea (era deci informată!) şi ai avea cu totul altfel de perspective şi în chestia catedrei..." (O groază, mai mult de-o grămadă!) „Bine» Clara, o să mâ gândesc, văd eu ce fac!..."
Astfel se încheie convorbirea, ca şi când nici n-ar fi avut loc, din pricina fostului meu prieten, care lăsase să se aştearnă o tăcere lungă între noi când auzise că vreau să-i aduc ceva să citească. Dacă nu i-aş fi cunoscut bine aceste tăceri, m-aş fi bănuit de suspiciune. Bună era pentru el o lucrare dacă era şi publicabilă. Or, eu ştiam că ale inele nu erau. Lectura lui, în acest caz, ar mai fi fost pentru mine folositoare? Ar putea el risca o opinie hotărâtă, plin de atâtea frâne, cum îl ştiam că este?
1438
MARfN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PÂMÂN'LTNI
1439
(O astfel de frână ar fi fost aceea că ar fi descoperit în lucrările mele ideile din caiete pentru care, vorba nevesti-si, intrasem în starea de bardo; ar fi fost el încântat sâ-mi spună câ aveau valoare? Dacă eram din nou arestat şi s-ar fi descoperit că el le citise? (fii fără grijă» Ioane, o să trec sâ te văd, dar fără lucrări!)
„în nici-un caz!" exclamă Suzy în clipa aceea, Tresării. Ce era asta? Gândurile se aud? „în nîci un caz ce?" o întrebai. Parcă nici nu mă auzi. îmi răspunse totuşi cu o mişcare a mâinii, cu degetele fluturând a respingere, sâ-mi văd adică de treabă, iar dacă n-am una, să-mi caut. Ceea ce şi făcui, intrai în baie spunându-mi câ vom merge, spre ora Revelionului, ori la gazdele noastre, ori la fraţii Berea, şî trebuia să fiu ras proaspăt-., începui deci sâ mă bărbieresc, operaţie pe care o făcui în stil joyceîan, adică întârziind îndelung şi gândind... Oare sunt cu pe deplin conştient în clipa de faţă? mâ întrebai, apropiindu-mi chipul de oglindă. Sunt bucuros, iubita mea mă citeşte, si e clar că îi place, altfel n-ar fi stat ea aplecată asupra manuscrisului de mai bine de patru ore. De altfel mai are puţin... începuse cu Era... care n-avea decât două sute de pagini. Ce vrusese că spună prin acel în nici-un caz7. Era clar, ascultase convorbirea şi avea părerea că în nici-un caz să nu-i dau lui Ion Micu să-mi citească lucrările. De ce? O să discutam, gândii, deşi puteam ghici: .. .ceea ce citea ea nu era binesă mai citească si alţii -.. Chiar dacă e vorba de un prieten? Parcă o vedeam fluturând degetele: chiar! Totuşi, îmi spusei, cineva trebuie sâ le citească, vreau să spun un om specializat în filozofie, fiindcă nici Ciceo şi nici ea, Suzy... Ba nu!... Ba da... Reacţia ei nu va fi de complezenţă, s-ar putea sâ fie chiar brutala... O sâ aflu chiar în seara asta şi s-ar putea sâ am surpriza ca... Ei, ce putea fi altceva decât... şi dacă opinia ei ar fi... Da, clar, net, puteam avea surpriza unei reacţii catastrofice. - - Nu pentru câ n-aş avea încredere în ceea ce am făcut, ci pentru că asta ar veni nu de la Ion Micu, pe care l-aş
fi înţeles, sau să zicem de Ia Vaintrub, care era un marxist cu vederi largi, dar locuind pc o altă planetă (e adevărat, o planeta foarte apropiată de a mea, dar totuşi alta) sau dc la marele poet şi filozof (presupunând că ar accepta să mâ citească, lucru puţin probabil, auzisem că devenise extrem de mefient) care desigur că demult se învăluise în propriul său sistem filozofic şî ar fi strâmbat din nas în fata incursiunii mele, spunându-mi de pildă că... ei, ce? că viziunea mea despre lume seamănă cu a unui Procopius din Cezareea (fără grasele desvâluiri ale aceluia din Istoria secretă), un fel de pamflet negru şi irelevant din punct de vedere filozofic, în clipele mele de îndoială gândisem eu însumi astfel... Dar n-aş fî surprins, fiindcă odată aceste clipe trecând, îmi reciteam lucrarea şi n-o găseam străină de mine însumi, dimpotrivă, redescopeream identificarea mea cu ceea ce scrisesem şi retrăisem aproape total jubilaţiunea interioară care mă stăpânise după terminarea ci. Iar Ciceo era un naiv, lui putuse să-i placă, mi se păruse chiar că era de Ia sine înţeles... Dar Suzy nu era! Ea era, desigur, cititorul, un cititor dintre cei care, deşi se puteau lăsa aeraşi, în curiozitatea lor avidă, asta nu însemna că odată terminată ultima filă, nu s-ar fi trezit şi nu ţi-ar fi aruncat o privire neîncrezătoare şi ironică: ei, ce-ai vrut sa spui? Pe cine ai vrut sâ păcăleşti? Fără ca neapărat să-ri exprime toate acestea şi cu voce tare, cu alte cuvinte să-ţi opună propria lui viziune despre lume, diferită şi mai ales incompatibilă, antagonică cu a ta, ceea ce pe terenul ideilor n-ar însemna propriu-zîs o judecată care sâ te nege. Nu, ţi-ar răspunde evaziv, sau prin tăcere, fiindcă cititortdişi trăieşte concepţia despre lume, dar nu şi-o [soare exprima sintetic, ci fragmentar, prin chiar actele existenţei lui. Iar la Suzy, pe deasupra, asta s-ar agrava atât de mult, încât opinia ei n-ar fi departe de a Matildei, adică expresia unei neîncrederi înainre chiar de a citi, atâta timp cât lucrarea nu e publicară şi alţii n-ar veni să-i ateste valoarea. Era însă o deosebire: Suzy, vedeam bine, mă citea cu pasiune...
1440
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1441
Şi daca, după ultimele rânduri, din pasiunea ei ar rămâne ceva? Hm! O să vedem! Ar fî într-adevăr o catastrofă să nu-i rămână chiar nimic... Interesant totuşi! Ar fi de descoperir cu ce ochi m-ar vedea dupâ. Ce-ar mai simţî îndată ce această excursie în fiinţa mea ascunsă s-ar termina. Aşa deci eram eu? Era o surpriză? Si de ce natură? Poate că, îmi spuseî, cu un întârziat scepricism, n-ar fi trebuit s-o las să citească. Fiindcă o surpriză rea n-ar fi avut numai ea, ci şi eu. Platou, care gândea şi simţea ca un poer, avea toruşi aversiune pentru poeţi. Tolstoi, un mare spirit, nu-şi înţelegea soţia, un spirit comun, care îl iubea şi era foarte geloasă pe toată existenţa Iui, deşi în joc nu fusese niciodată o altă femeie şi ea fusese aceea care îi copiase o viată întreagă manuscrisele, ba chiar i le şi corectase, şi nu numai stilistic. Joyceianul meu bârbierir se apropia de sfârşit, dădui drumul robinetului şi mă privii iar de aproape în oglindă. Ei, mă întrebai iar, Ia ce concluzie ai ajuns? Dădui din umerii. Nu, îmi răspunsei, sunt doar prevenit, ceea ce, recunosc, nu emare lucru... orice-aş gândi, am o încredere senină că Suzy n-o să-mi facă o surpriză rea. Si dacă totuşi? O să vedem, fiindcă o surpriză totală şi rea, adică tăcerea, nu pot să concep. Mă spălat îndelung şi apa fierbinte (iată, cine spunea câ de Revelion caloriferistul nostru o sâ se îmbete şi o sâ ne lase fără căldură şi apă caldă? trebuie să-i dăm şi lui un bacşiş mai gras!), apa fierbinte, ca să zic aşa, mă răcori, simţind că alături de seninătatea mea încrezătoare apăruse şi o nepăsare senină. Important e, gândii, că îmi place mie (ce-am scris) şi de această gândire sunt pe deplin conştient că nu mă iluzionez, restul c aventura ei (a lucrării), care urmează, şi nu a mea-..
IX
Deodată auzii dincolo un hohot de râs. Ce era asta? Cititoarea mea râdea. Exista oare în eseul meu vreun pasaj comic? Râsul încetă. Mâ ştersei bine şi apâsar cu prosopul, ca şi când
aş fi vrut să-mi şterg şt din mine vreo rea prevestire, apoi intrai în odaie. „De ce râzi?" o întrebai cu blândeţe {să-i zicem, în realitate cu o dorinţă vie să-şi justifice bine veselia). Dădu o filă înapoi şi reciti un pasaj. Izbucni în râs. „Ţi-am spus de la început, zise, că ton humour est merveilleusement irrisistible? Da, aşa era, dăduse peste un text încărcat de un sumbru sarcasm. Hm! Se putea şi râde! Dacă ceea ce a citit până acum ar fi fâcut-o să acumuleze un complex de impresii defavorabile, gândii, pasajul acesta nu s-ar fi putut rupe din context ca s-o înveselească atât de tare. „Mai ai mult?", o întrebai cu grijă (să-î zicem, în realitate cu îngrijorare să nu înrrerupâ chiar acum lectura, când îi mai rămăseseră de citit doar câteva file). Făcu un semn liniştitor din degete. întoarse ultima filă, puse manuscrisul deoparte şi apoi se destinse, se răsuci în pat de câteva ori, în prada, aş fi zis, a unei pline încânrări. îşi întinse braţele şi iar se răsuci şi izbucni iar în râs. „Iubitul meu, zise, ai scris o carte pasionantă, ai găsit ceva care o salvează; înjuri omenirea cu un humor furios... da, aşa este, oamenii sunt..." Si aici se opri deodată, îşi dădu parcă scama că era pe punctul să spună cum sunt oamenii, lucru care n-o mai încânta, sau n-avea chef, sau spusesem eu în ceea ce citise şi ar fi însemnat să mă rezume, ceea ce iarăşi i-ar fi stricat plăcerea pe care o resimţisc... „Ajunge, zisei, văzând cum întinde mâna spre celălalt manuscris, e ora unsprezece, o minţii, era abia zece, ai citit destul... Avem două invitaţii: una aici, la gazdele noastre, şi alta jos, la fraţii Berea... Unde ţi-ar plăcea?" Se ridică în genunchi şi rămase câteva clipe cu capul în jas, reflectând, apoi se uită la mine îndelung cu un joc de expresie indescifrabil: admiraţie ironică, protecţie maternă (sau filială!?), nelinişte (era chiar bună carrea mea?!), ar fi vrut să dea înapoi, dar... apoi deodată o fermă detaşare {probabil că era bună, altfel...). Sări jos şi reveni la realitate: „Ce să căutăm noi la fraţii Berea?", zise. „Atunci rămânem aici? o întrebai, fiindcă nu precizase dacă mergem alături... Ştiu că nu-ţi place de gazda noastră, e cam
1442
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
pisâloagă!" „Şi ce daca e pisâloagă? îi venim noi dc hac!" Şi spuse asta cu mare chef de a-i veni de hac „indiscretei4' doamne care, de când Suzy sc mutase la mine, încetase să mai fie indiscretă (doar o singură dată mă întrebase când mă căsătoresc, conform observaţiei lui Goethe, care spune că oamenii când îşî dau seama câ doi inşi s-au îndrăgostit, ar dori să-i vadă căsătoriţi, iar după aceea îi pândesc să vadă când se despart; noi românii, insistăm doar asupra primului fenomen: maică, spun babele, când văd câ o pereche întârzie prea mult să se ducă Ia primărie, dacă vă iubiţi de ce nu vă luaţi? Şi odată luaţi: dacă nu se înţeleg, niciodată nu-i îndeamnă sâ se despartă, fie din dorinţa secretă de a-i vedea îndurând si ei, ca toată lumea, jugul în doi, fie pentru câ spectacolul suferinţei altora li se pare mai atractiv decât cel al căutării fericirii).
Gazda mea, domnul inginer Cucu, afectă o surpriză când văzu, ca şi când n-ar fi ştiut că Suzy locuia cu mine, deşi, când făcuse prezentările, zise: .şi domnişoara Culala, dacă numele vă spune ceva, e chiar cel cunoscut de noi toţi.. / Nu veniseră la ei numai „copiii", casa era plină de lume, toţi de vârsta domnului şi doamnei Cucu. Ni se dădu câte-un pahar de vermut, şi cu el înmâna câutarăm undesâ şedem...Nu aveam unde, toate scaunele erau ocupate, şi inginerul Cucu ori se prefăcea câ nu observă, ori chiar era cam mitocan şi uitase ce-mi spusese mie mai înainte, câ har face o reală plăcere sâ...
Oricum, se putea deduce că nu prea fuseserăm aşteptaţi. Mă gândii să simulez că de fapt nu venisem să rămânem, plecăm în altă parte, dorisem doar să le urăm în trecere la mulţi ani şi... Mă uitai la Suzy sâ-i sugerez retragerea, dar observai pe chipul ei câ nici n-avea de gând, dimpotrivă, o ţintuia cu o privire ucigaşă, aş zice carnasieră, pe doamna Cucu, care clămpănea din gură şi avea aerul câ nici nu ne cunoştea... Niciodată n-o surprinseseni pe Suzy stăpânită de o astfel de furie rece şi orgolioasă...
Atunci văzui cum timida şi micuţa fiică a doamnei Cucu, care mă luase drept muncitor-filozof (şi care între timp născuse un băieţel, trebuia să aibă acum trei ani), îi şopteşte ceva soţului ei. Acesta dădu din cap, se ridică, intră în odaia tampon dintre a mea şî cea a gazdei şi se întoarse cu două taburete, pc care ne invită să luăm loc. Absent si în acelaşi timp atent, de fapt nici absent dar nici atent, domnul Cucu spărgea alune, mesteca necontenit si părea câ ascultă, mai degrabă că suportă clămpâneala soţiei lui fără să se irite, conversaţia era generală, nu?!, deşi nu era!, că totul era agreabil, şi că în curând... în curând se va produce ceva iminent, îi va spune într-un mod foarte grosolan soţiei lui că-.. „Nu, zise însă foarte prevenitor, când doamna Cucu se opri o clipă, asta nu s-a întâmplat atunci, ci prin 1938, când Carol al doilea, venind de Ia Ixmdra, de la o ceremonie funebră, s-a oprit la Berlin şi a încercat o înţelegere cu Hitler.^ Armând Călinescu..." „Nu mai vorbi prostii, îl întrerupse doamna Cucu, ştiu precis de la doctorul Stăncscu, care era prietenul lui... Prin *35, nu prin '38 şi-a zdrobit el cariera. Deşi, dacă mă gândesc, tot rău ar fi fost dacă s-ar fi hotărât să devină ginerele lui I.G. Farben,.. Cine ştie ce-ar fi păţit după război.,." „Dacă zicî că ai auzit c-a fost arestat...", îi acoperi el cu falsă blândeţe glasul ei casant. „Nimeni nu ha îndemnat, îi acoperi şi ea glasul, să se apuce tocmai acum, după cincisprezece ani de război, să dea bani la legionari..." jVsta înseamnă că a fost silit, zise un domn scund, vârtos, chel şi cu groşi ochelari pe nas, care îl făceau să semene cu un dur chirurg. îl aveau cu ceva la mână!"
în acest timp observai cum chipul micuţei doamne începea să capete o expresie vie de suferinţă. Soţul ei se îngrijoră şi începură să-şi şoptească unul altuia ceva la ureche. „Da", zise ea şi se mai însenină şi începu să se uite la noi cu capul uşor plecat, cu un fel de interogaţie chinuită şi resemnată: nu e aşa că o să fiţi de acord? parcă ni se adresa. El sc ridică, se apropie de mine
1444
MARIN PRFDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1445
şi îmi şopti: „Poate sâ se odihnească puţin soţia mea în camera dumneavoastră?" „Bineînţeles!" „Avem o propunere» continuă el» să ne retragem pe urmă şi noi acolo..." „De acord, Suzy, eşti de acord?" Ea îşi plecă urechea si dădu din cap şi se şi ridică, chiar ostentativ, fapt care n-o împiedică însă pe doamna Cucu să taie mai departe aerul cu cuvintele ei. Se pare că Suzy îsi dăduse seama ca dacă ar fi rămas, i-ar fi fost imposibil să-i vie de hac bătrânei pisăloage. „Ooo! făcu ea apoi în odaie uirân-du-se Ia mine cu ochii dilataţi, pe-asta nici dacă o omori nu-i închizi gura..." „Ţi-am spus eu, rasei, cu mine e mai ponderată, dar ai văzut, pe fata ei o duce la exasperare.., de-aia bănuiesc că dupâ cc s-a mârirat a părăsit casa părinteasca." „Hi, hi» făcu Suzy, dar ce mâncăm, mi-e foame..." „Parcă ziceai că vrei să ajunezi/ „Ştii ce, zise, coborâm toţi patru la fraţii Berea..."
Dar intră tânăra pereche şi el nc spuse câ a vorbit cu bucătăreasa sâ ne aducă mâncarea aici... Nu scăparâm însă aşa de uşor, intră după noi doamna Cucu şi ne spuse cu „înţelegere" că ar fi trebuit să se gândească, tinerilor le place să petreacă între ei... Titi c de vină (adică soţul ei), o scoate din pepeni cu iniţiativele lui, pe care le ţine secrete până în ultimul moment, ...a fost vorba să vină numai „copiii", şi el, fără să-i spună, a invitat o grămadă de lume... Noroc că a găsit un purcel dc lapte, şi a avut parcă o presimţire şi a pus-o pc Sultana să cumpere destul vin şl cozonac de la o cofetărie, „unde se face foarte bine...". „Bine, mamă, bine", o întrerupse fiică-sa, pentru că doamna Cucu ameninţa sâ nu se mai oprească şi nici să plece. „O sâ vă aduc eu totul aici, insistă ea fată sâ se sinchisească, numai şampania cred că n-o sâ ajungă, beri şi voi vin, fiindcă decât aşa şampanie, mai bine lipsă, e un fel de sirop greţos care n-are decât meritul că face spumă..." „Mamă, n-avem nevoie de şampanie, şi nu ne aduce nimic, ne descurcăm noi", zise iar fiica eî de astă dată cu buzele tremurânde, „Eşti nervoasă", constată doamna Cucu sec şi cu glas parcă
abstracr, cum pot oamenii fi atât de nervoşi» parcă spunea, şi se căra în sfârşit» însă cu o încetineală care nu spunea nimic bun, se putea întoarce oricând.
Petrecerea noastră fu reţinură din pricina micuţei şi suferindei doamne Vaier (aşa îl chema pe ginerele doamnei Cucu), care nu se linişti nici dupâ ce se convinse câ mama ei n-o să maî revină (chiar nu mai reveni!), nu putu să mănânce nimic şi numai din politeţe pentru noî nu ceru soţului ei s-o ducă acasă. Soţul ei însă mancă vârtos. Când afară începură sâ se audă împuşcăturile de rachete care îngropaţi anul care trecuse şi ale căror artificii strălucitoare ne inundară odaia, stinsei lumina şi deschisei amândouă ferestrele.
Suzy veni lângă mine şi contemplarăm în tăcere oraşul iluminat şi sfâşiat de zgomotul petardelor, care parcă spuneau anului care trecuse, bun sau râu, pleacă, bătrâne, o să te ţinem minte» sau o sâ te uităm, adio oricum, lasă loc unor noi sforţări şi speranţe.., Ceea ce s-a împlinit cu tine sâ continue, ceea ce a fost eşec să iei cu tine în neant, şi o nouă rotaţie în jurul soarelui, a pământului nostru plin de albastre şi imense întinderi de ape, să fie benefică oceanului uman în totalitatea lui şi fiecăruia dintre noi în parte... Să nu moară nimeni în anul care vîne (se poate, nu?) şi să nu nască decât mamele fericite! Nu-ţi port pică, gândii eu însumi pentru mine, am fost fericit în aproape roate lunile tale» mi-ai adus în viaţă o fiinţă pe care o iubesc şi mi-ai confirmat că truda gândirii mele a fost fructuoasă. Spune-i micuţului an nou, care ne întâmpina, să ne ajute, înainte dc a îmbătrâni şi el, sâ ne îndeplinim măcar o parte din dorinţele noastre nemăsurate... Simţii în euforia acelor clipe o mână care mă apucă de ceafă şi începu sâ mă mângâie insistent şi dulce... Un îndemn, o sugestie, o trezise din tăcerea mea însingurată... Ochii ni se întâlniră în întunericul în care scăpărau scântei albastre şi roşii, alungate violent
1446
MARIN PREDA
CEL MAI IUB1T DINTRE PĂMÂNTENI
1447
de orbitoare explozii albe şi verzi. Un chip îngrijorat mi se alătură: „Ce faci tu, sufletul meu?! I-a ce te gândeşti?"
Ne îmbrăţişarăm, ne chinuirăm obrajii, urechile, gurile într-o mută contopire. Ea mă strângea foarte tare, ca atunci la despărţire în frumoasa casă unde ea copilărise şi ne apucase zorile după prima noastră noapte de dragoste... Braţele ei dulci, puternice, de zidari ţă> care ştiau să apuce... „Suzy, te iubesc..." „Da, Victoraş, ne-am procopsit. -„Dacă ai şti ce bine îmi pare câ ţi-a plăcut cartea mea..." „Da, hi, hi, ce păcat că nu poate să apară acum... Dar o să apară ea cândva... Să nu i-o dai lui Ion Micu s-o citească..," „Bineînţeles..." „Cealaltă cum c?" „Nu cred că o să-ţi mai placă. E filozofie pură, n-o să mai găseşti în ea nimic care sa te facă să râzi.»/1 „Crezi? Hi, hi..," „Da, nu mai e o imprecaţie, ci o carte liniştită şi foarte abstractă...11 „Când ai avut timp sâ le scrii?41 Din glasul ei înţelesei însâ câ nu era vorba de timpul fizic, de durată, ci de disponibilitatea mea afectivă... după ce trecusem printr-atâtea.,. şi încă mai treceam... „Tocmai, spusei, n-as fi avut timp dacă n-aş fi scris-o pe prima.„Mai vorbim, hai să aprindem."
Revenii în odaie şi răsucii comutatorul. Musafirii noştri stătuseră ca şi noi la cealaltă fereastră, şoptindu-si desigur lucruri tot atât de... Se întoarseră şi induserăm geamurile. Suferinda doamnă părea mai liniştită, dar când umplurăm paharele, nu se atinse de al ei. „Stimată doamna, ridicai eu glasul, lăsaţi, beţi un pahar şî o să vedeţi că totul o sâ vi se pară altfel... Daaa, continuai, dându-1 pe-al meu cu sete peste cap şi cuprins îndată de o stranie exuberanţă, sunt lucruri mult mai importante, beţi paharul şi o să le descoperiţi... Paharul trebuie băut, filozofai eu mai deparre surprinzând o uimire pe chipul iubitei mele şi o posomorâtă neîncredere pe ce al soţului prea sensibilei doamne (da, parcă spunea el, eu îl beau, am dat peste o fiinţă pe care o iubesc foarte tare, dar am început să am bănuieli, şi asta mă întristează, că iubirea mea nud ajută la nimic). Nu
foloseşte la nimic, reluai eu ca un ecou al propriei mele gândiri, dacă eviţi paharul. Socrate s-a gândit el bine când a acceptat cucuta..." „în schimb tu ai băut unul în plus", zise Suzy, şi toti patru izbucnirăm atunci în hohote, chiar şi plăpânda. Prinsei momentul şi îi întinsei paharul cu mâinile mele: „Beţi, doamnă! Vă rog sâ beţi, n-o să vi se întâmple nimic desagreabil!"
Bău, dar nici ceva agreabil nu i se întâmpla. Doar o curioasă schimbare de expresie: „sunt rezistentă, parcă spunea, nu sunt atât de plăpândă pe cât par.„tt. Dar rezistentă la ce? Probabil la orice j-ar fi putut tace plăcere ei, şi prin ricoşeu şi bărbatului... Era şi ăsta un tel instinctiv de a-1 ţine...
„Hi, hi, făcu Suzy după ce închise uşa în urma lor... Daaa, ţi-a plăcut prăpădita asta! Ai fi vrut s-o protejezi... Ei da, lasă că te-am văzut eu... Oiţă! exclamă cu o voce înaltă, imitându-mă în strigăte, ai vrut sâ faci pe berbecul!1* Sări în pat, unde se aşeză turceşte şi netezi cuvertura în faţa ei, ca şi când m-ar fi invitat sâ jucăm împreună pietre sau să-şi dea în cărţi, să-mi ghicească norocul... „Hi, hi, bem şi noi acuma ceva, iubitul meu?... Şi parcă auzisem şi eu de fructe, banane, «smochine», spuse ea, nu ştîu de ce, acest cuvânt între ghilimele, daaa, şi alte minunate fructe ale pământului..
X
Astfel se încheie anul şi ne trezirăm în cel nou cu o grosolană surpriză, pe care nc-o făcu domnul inginer Cucu a doua zi spre prânz. Prin somn auzii o bătaie grăbită în uşă, o bătaie mai mult de formă, fiindcă uşa se deschise în acelaşi timp şi cineva intră în odaie (senzaţia mea fu mai degrabă că „năvăli", prin siguranţa paşilor şi parcă a unui fel de gălăgie pe care o fac cei care ne sunt familiari şi nu se sinchisesc dacă ne surprind, să zicem, goi în pat, sau chiar în baie), „Eeei, nu se doarme de Anul Nou, trezeşte-te, domnule, o să ai destul timp să leneveşti pană la celălalt... Aşa îţi primeşti tu musafirii?... Ei» haide,
1448
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1449
acuma nu te jena, dă-tc jos si aprinde lumina... Unde o fi comutatorul ăsta?"
Era Matilda, veselă nevoie mare» îi recunoscusem din prima clipă, şi venind parcă dintr-un vis îndepărtat, glasul ei de altădată, dîn clipele de euforie exaltată. ..Lumina se aprinse. Sării în capul oaselor, buimăcit. Matilda nu era singură... „Silvia, murmurai răguşit dc o furie năvalnică. Ce cauţi tu aici, fără să te anunţi? mă adresai Matildei, trăim într-o lume civilizată, avem telefoane, adrese, poştă şi telegraf, copii şi prieteni pe care trebuie să evităm să-i punem în situaţii delicate..." „Ei ho! câ nu s-a întâmplat nimic, râse Matilda, nu e o catastrofă câ te-am surprins în pijama,.,"
Nu vedea că nu eram singur, se aşeză într-un fotoliu pusă parcă pe taclale şî continuă: „Ce e asta, ţi-am telefonat ieri şi am vorbit cu gazda ta, inginerul Cucu, nu erai acasă, şi i-am spus că trec astăzi pe la prânz să ţi-o aduc pe Silvia... Si acum când am sunat mi-a deschis acelaşi domn Cucu şi «poftiţi!», mî-a zis, cu aerul cel mai natural din lume — aşa, ca înrre oameni «civilizaţi», adăugă cu o nuanţă sarcastică tn glas, observând în sfârşit că în patul meu era o femeie... Am crezut că nc aştepţi, şuieră de astă dată furioasă, dar mereu stăpânită de aceeaşi euforie exaltată, deşi tc înţeleg, adăugă cu înţelegere, dar trebuia să ne spui..." „Ce să spun, strigai, nu m-a anunţat nimeni câ ai să vii!" „Nu ţi-a spus gazda ta?" „Mi-a spus că m-a căutat o doamnă care o sâ revie." „Nu ţi-a spus că o să trec azi cu Silvia să te văd?" „Nu! Si de ce n-ai revenit cu telefonul?" „Fiindcă domnul Cucu m-a avertizat că nu eşti acasă la această nrâ şi că probabil n-o sâ fii nici mai târziu, faci Revelionul cine şrie unde, fiindcă i-a spus nevastă-sa că n-ai pregătit nimic acasă..." „Futu-1 în cur pe mă-sa pe domnul Cucu al tău, te-ai apucat sâ pălăvrăgeşti cu el despre lucruri care nu-l privesc, când puteai foarte bine să revii cu un telefon... Te costa mult dacă.,."
In clipa aceea Suzy se ridică şi ea în capul oaselor, îşi drese cu o mişcare fermă părul şi mă întrerupse: „De ce strigi, zise
cu un mic reproş senin, nu vezi că e o neînţelegere? Treceţi în odaia cealaltă şi discutaţi". în care odaie? Acolo stătea mama inginerului, bătrâna doamnă Cucu. „A! nu ştii, zise Suzy, e plecată de sărbători, mi-a spus mie..." Mă dădui jos din pat, deschisei şifonierul, trăsei halarul pe mîne şi trecurăm dincolo. „De altfel, dupâ o astfel de primire, nici n-avem ce să discutăm", zise Matilda după ce ne aşezarăm pe scaune. Dacă vrei să mai stai cu Silvia..." „O clipa", o oprii şi mă ridicai şi trântii cu putere uşa întredeschisă care da în odaia grobianului farseur, domnul inginer Cucu, şi a nevesti-si, pentru care simţii în secunda aceea simpatie» bine făcea că îi toca cu clâmpănitul ei casant nervii lui prea groşi... era ea pisăloagâ, dar, vorba lui Caragiale, nu era groabă, ca bărbatu-său.
Silvia simţi pesemne câ uşa trântită şi expresia mea furioasă nu îi erau adresate ei, ci maicâ-si, şi avu un surâs divin: tata o înveselea. „A, zisei, ia vino tu încoace!" Şi o luai în braţe şi clipe lungi durară până mă desprinsei de roua ochilor ei inocenţi. „Ta-taaa, îmi şopti, nu prea copleşită de mângâierile mele, vreau să-ţi spun ceva." Aoleo, gândii, ce-o fi vrând sâ-mi spună? Nu mai ştiam bine când mă iubea şi când nu, acei ci de altădată, semnul tandreţei ei infantile şi totale, se topise în pronunţia eî, pentru mine? Dar nu, surpriza veni... „Ci, ci, o auzii spunând, la mulţi ani, ta-taaa!" „De ce nu-i răspunzi fetiţei?", zise Matilda observându-mă cu un ochi cercetător care sticlea de supoziţii şi presupoziţii alergându-i foarte sprintene şi viclene prin minte (desigur, n-o mai iubeam pe Silvia, acum când iubeam pe altcineva, a ştiut ea totdeauna că...), „Dacă i-aş răspunde, zisei, tu de ce ai mai avea să te miri?" „Nu mă miră, îmi răspunse foarte rece (euforia îi pierise), în orice caz, dacă vrei să mai stai de vorbă cu ea (şi simţii că nu din proprie voinţă maî concepea un asemenea lucru, mai avea şi Silvia ceva de spus), în casa asta n-o s-o las, nc găseşti la Tasia, unde o să stăm vreo săptămână." „De ce, mamă?", zise Silvia, cu un glas în care
1450
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1451
ca sugera că replica marnei nu va fi auzită. Nu era o întrebare, de ce, mamă, ci o afirmaţie, ba da, mamă. „în nici un caz, îi spuse Matiida crâncenă, tu n-ai văzut că tata nu e singur?"4 „Ci, ci ce dacă? zise Silvia. Nici tu nu eşti, ci singură, ci când tata vine pe la noi!"
O tăcere ca după o sentinţă se lăsă în urma acestor cuvinte neaşteptate. „Trebuie să recunoşti, mă adresai în sfârşit Matildei, că Silvia gândeşte logic, O să stea cu mine până plecaţi." O bătaie discretă în uşă o împiedică pe Matiida sâ răspundă. „Da", zisei, şi Suzy intră. Se vedea câ luase o hotărâre, se îmbrăcase, îşi pusese blana, vroia, desigur, să plece. Dar nu se grăbea, se aşeză cuminte pe un scaun. Se pîeptănasc lins şi îşi strânsese pârul Ia ceafă în coadă de cal, cum era moda printre fete. „Dc ce nu mi-o prezinţi pe soţia ta?", zise Matiida. „Suzy Culala mă cheamă, doamna! răspunse ea prompt. Aveţi o fetiţă extraordinară", continuă cu un surâs ca un brici şi cu un glas în care răzbătea un orgoliu retras şi rece, îndepărtat de noî toţi şi de clipa de faţă: „aveţi" adicâ eu şi Matiida, ea n-avea ce căuta acolo. Surâsul ei mă îngheţa Nu negase că n-ar fi soţia mea, totuşi îşi spusese numele de fată. „îmi daţi voie, doamnă, sâ-i spun ceva fetiţei dumneavoastră?" Şi surâsul glacial se accentua atât de tare, încât deveni parcă de gips, însă un gips viu, ca al tinerei necunoscute care se înecase în Sena, mai frumos şi mai misterios ca al Gioeondei, fiindcă undele care o învâluiseră nu-i alterase expresia de beatitudine şi încredere cu care se încredinţase apelor. Matiida tăcu, ştiind parcă dinainte că Silvia n-o sâ-i aştepte răspunsul, ceea ce fetiţa şi făcu, se apropie dc necunoscută şi îşi lipi urechea şi ascultă lăra să se mire de şoaptele care urmară. îmi încordai auzul, dar şuşoteala era ininteligibilă. Ce-i spunea Suzy, ce secret atât de rapid i se născuse în minte? „Da? se detaşă ea, ai înţeles? Vino încoace!" Şi iar îî şopti ceva» pesemne îi repeta, fiindcă după aceea (a înţeles
sau nu, fetiţa) se ridică în picioare: „Am plecat, mi se adresă, vorbim la telefon.,,"
Numai cei încleiaţi în propriul lor trecut au, adesea, senzaţia câ prezentul c vertiginos. Nu reacţionează la el. Rămăsei inert. Da, gândii, o să vorbim la telefon. Aici erau nişte socoteli de reglat. „Cam isterică.soţia ta", zise Matiida. „Mai puţin isterică decât rine", îi replicai. „Da, reluă Matiida, o să vorbesc cu ea şi o sâ-i spun că o s-o nenoroceşti ca şi pe mine." „Nu mai spune! Eşti nenorocită?", o întrebai cu o prospeţime jubilatoare în glas. „Ai vrea tu!" „Eu nu vreau dc la tine nimic, las-o pe Silvia aici şi..."
Mâ redresai, simţind că trebuie să mă smulg imediat din capcana imenselor noastre ciocniri de odinioară. i.a ce bun? Tot ceea ce mai aveam sâ nc spunem nu mai rima cu nimic. Prezentul devenea vertiginos. Intrai în odaia mea şî deschisei liniştit şifonierul. Se golise, nu mai atârnau în el decât costumele mele. Intrai în baie, dar nu mai regăsii sub oglindă obiectele eî de toaletă. Revenii: cercetai mai atent odaia, să descopăr un semn. Dar ştiam că nu va fi. Da, nu mai aveam ce să văd, operase, fata asta, cu o rapiditate uimitoare. îşi luase tot ce era al ei, nu mai lăsase nimic în urmă... Ba nu: „Vorbim la telefon11... Asta putea să nu mai însemne mare lucru... Mă lungii în pat, cu mâinile sub ceafa, în timp ce auzeam uşa de la intrare trântindu-se. Nu tresării, ştiam că Matiida plecase şi o luase şi pe Silvia cu ea...
Astfel începu pentru mine noul anul, da, chiar anul de-acum, când scriu toate acestea; ceî fatal...
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1453
PARTEA A ZECEA
1
închisei cu o mişcare furioasă şifonierul căscat, din care Suzy „sburase ca o laşă" (cum s-ar fi exprimat despre noi Caragiale, luându-ne peste picior), şi îi trăsei eu însumi dulapului o lovitură zdravănă, fiindcă aşa era, Suzy părăsise vertiginos cuibul nostru ca şi când ar fi simţit apropierea hultanului. N-aş fi putut zice însă că fugise speriată, dimpotrivă, ultima ei expresie, vorbiudu-i Silviei la ureche, arătase mai degrabă siguranţă de sine şi parcă o stranie jubilaţiunc. Acum vedeam clar ce era: bucuria unei înstrăinări rapide şi bine întemeiate, asemeni celor care descoperă brusc cum întâmplarea îî serveşre miraculos, de o mie de ori maî eficace decât oricare alt efort al unei hotărâri deliberate, „Ei! zisei, în tinzând u-mă pc pat cu mâinile sub ceafă, unde e melancolia care credeai că o sa.-. în clipa când-.. Nici vorbă despre o asemenea poetică învăluire, asta se simte doar gândind la despărţire, şi nu când ea se produce." în clipa aceea uşile şifonierului scârţâiră ironic. Mă ridicai sâ le închid bine, dar fără voia mea mâinile le deschiseră larg şi contemplai îndelung.., hm! da, golul!
Asta îmi aminti de întâmplarea unui grec» dintre cei pe care înfrângerea generalului Marcos în '48 îi aduseseră pe meleagurile noastre. Era un scriitor şi gazetar cu relaţii, călătorea
des în Occident şi se întorcea totdeauna cu geamantanele pline cu cadouri pentru gagicele lui nestatornice (parcă le alegea anume din specia celor care părăsesc partenerul repede şi fără motiv aparent). „Cobor la gară, cică ar fi relatat grecul însuşi, si mă repej la telefon s-o anunci pe iubita mea că am şoşit. Telefonul cârrr, cârrr..- nu răspunde! Mâ urc in tacsi... Adusesem pentru ea ciorapi dc mătase, rochice, pantofi cu tocul ascuţit, ruj Christian Dior» şi alte lucruri drăguce.,. Şun la uşa... Nimic... Şcot cheia, intru în apartament, nu era, şi atunci am avut un presentiment şi am deschis şifonierul: golul! Bestia fugise!"
Surâsei în forul meu interior şi închisei, de astă dată cu blândeţe, uşile. Trebuie să desprindem o filozofie tonică din întâmplările celor părăsiţi şi îmi veni atunci în minte şi felul cum îl cucerise şi apoi îl părăsise dumnezeita (cu paharul de şampanie în taxi» la ora zece în seara Revelionului, rur-retur) pe Bacaloglu, care de-atunci preconiza sâ punem un T cu fierul înroşit pe spinarea tuturor trădătoarelor. Asta era sinistru, grecul avea mai mult humor.
Mă îmbrăcai şi plecai la Tasia, s-o aduc pe Silvia la mine. Găsii petrecere generală, ca odinioară când îi vizitasem pentru întâia oară, a doua zi după căsătoria mea cu Matilda. Dar nu ca atunci mă întâmpină fosta mea soţie, ca şi când n-ar fi ştiut cine era bărbatul care intrase pc uşă, ci ca şi când acum eu eram bărbatul ei de totdeauna şi nimic nu se întâmplase vreodată între noi... „Aaa! Victor, făcu ea îndată ce mă văzu (şi se ridică în picioare), hai, dragă» la mulţi ani şi nu mai umbla şi ru cu o falcă în cer şi una in pământ, o singură viaţă are omul şi..." Se ridicară toţi, pricăjitul se grăbi cu un aer aplicat să-mi umple un pahar, ca şi când ar fi descoperit şi el în clipa aceea că o singură viaţă are omul, si asta l-ar fi entuziasmat, si ciocnirăm cu expresii semnificative: dacă o singură viaţă avem, atunci ce mai andarbrambura, să bem şi să chefuim. *Aşa este, strigă
1454
MARIN PREDA
OM, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1455
marele Vasile, şeful clanului* neschimbat se pare, cu regimul lui alternat între carne şi vitamine, o viaţă are omul şi un trai nenorocit/
Nu s-ar fi zis, în ceea ce-1 privea, sau cine ştie? Dintre ei toţi numai Tasia îmbătrânise Tamara îşi pierduse orice fatalitate, amândouă, nu se ştie de ce, aveau trăsăturile adâncite, sumbre, sau mi se părea mie, cum le priveam cu un ochi străin? Desigur, fiindcă veselia Matildei nu alunga de pe chipul ei o strălucire pe stinse, dar fără bogăţia de culori a unuî amurg fastuos. îmi aruncai privirea circular, să redescopăr subalternii lui marele Vasile. Erau alţii şî nu avui nici o curiozitate să-i cunosc. în acelaşi timp, Ia vederea acestor fiinţe care obosiseră se pare, în ritualul vieţii lor anonime, ştiam că dacă am să rămân să beau cu eî depresiunea mea s-ar fi retras şi i-aş fi văzut cine ştie, poate în culori de epopee, în care nu triumfam decât cu şi Silvia, zeitate care se uita la mine cu o expresie tulburătoare de singurătate şi nepăsare: ştiu multe, parcă voia sâ spună, dar eu nu vreau sâ ştiu nimic, deşi m-aţi silit să aflu, viaţa mea nu este atinsă dc zgomotul, cuvintele, rumoarea şi paharele voastre. Uite-I colo pe tata, nu ştiu cine e, nicî măcar nu mai rin minte că ne-am plimbat de-atâtea ori împreună, câ am pus într-o zi flori pentru mireasă, câ m-am dat in căluşei, şi el mă pândea pe de lături sâ nu mâ piardă, că m-a ţinut în braţe şi mi-a arătat oraşul, m-a dus la cişmar,..
Nu aşteptai să reînceapă conversaţia înnoitoare. Dădui paharul pe gât şi o chemai pe Silvia. Ea ezită, iar eu şriam că o % să ezite. „Silvia, zise Matiida cu o falsă uimire, te cheamă tata." Atunci ea se ridică şi veni la mine, floare vie care nu ştie cine o rupe şi o duce la nas, dar care ştie câ asta o poate face încă şi tata şi mama şi toţi cei legaţi de naşterea şi de mica ei existenţă. O acută durere mă înstrăina câteva clipe de ignoranţa vieţii ei crude, după care îmi revenii, şoptindu-i zadarnic: „Vrei sâ vii cu mine? Nu tc uita la mama, continuai, deşi nu se uita la
maică-sa, ei, ce zici?" „Tataaa, zise, ci tu nu mănânci nimic?" „Sigur, îi răspunsei, intri şi tu în concretul clipei şi eviţi sâ răspunzi. Tata a mâncat, îţi spun la revedere, trebuie sâ plec." „Tataaa, zise, ci nu rămâi cu noi?" în loc să zică „merg şi eu cu tine". Depresiunea mea i se transmisese. Dacă aş fi fost vesel şi hotărât, bineînţeles că ar fi venit. îi spusei câ astăzi şi mâine ornai las, sase bucure şi tanti Tasia de sosirea ei( iar poimâine mâ întorc. O sâ trecem pe la nenea âla care îî făcuse odată o săritoare din piele. Mai ţinea minte? Nu! „I-a cişmar", zisei. Surâse o clipă, ca o straluminare. în ochii mei nu se schimbase mult, avusese pe atunci o mică precocitate, care din fericire dispăruse, urmată de o încetinire, se îndepărtase lent de la patru spre nouă ani şi sufleteşte înflorise parcă doar în adâncime, fizic era tot atât de suavă şi fragilă ca o crenguţă. „Bine, zisei, dacă tu vrei să mănânc, gata domne, s-a aranjat, acum du-te la locul tău.41
„Da, zise Tasia, îţi face hatârul, pe noi nu ne onorează." Când cineva îţi vorbeşte urât fără să se jeneze înseamnă că în realitate zace în cl o mare furie, abia stăpânită. Nu mai era aceeaşi Tasia, plină de atenţie faţă de mine şi ţinându-mi partea. Cum mi-era toarne, mă hotărâi să mănânc şi devenii curios sâ aflu şi ce aveau cu mine. „Mi s-a părut că v-am deranjat", zisei simulând o nepăsătore absenţă. „De deranjat ne-ai deranjat, îmi răspunse punându-mî în farfurie nişte cârnaţi şi o strachină cu varză murată, dar ce să facem, vă primim, măria voastră, câ ari ajuns mare şi poate puneţi si pentru noî, undeva, o vorbă buni" „Cu mare plăcere, zisei, oricând..." „Da, şi acum ia spune, de ce ai fugit tu dc-acasă şi ţi-ai lăsat fetita pc mâini străine?"
Asa decr! Asta era furia ascunsă! înţelesei că asta se discutase mai înainte, sau în orice caz doar între ea şi Matiida, între patru ochi. Dar vedeam că nu se jena să-mi aducă învinuirea si în auzul celorlalţi şi mai ales al Silviei. Cu ce sens? Nu cumva încă de la început le sugerase Matiida versiunea aceasta a fugii melc, ca s-o ascundă pe-a ei? Toţi credeau acest lucru? Desigur,
1456
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1457
cine îşi asumă deschis ruptura unei familii? Sau era ceva nou? Mi-ar fi plăcut să aud ce zice Matilda, dar mi se păru că totul ar fi fost indecent în faţa Silviei. „A fost odată un botez, pe vremuri. Ai uitat, Tasia?", mormăii înghiţind cu mare poftă din carnaţii pipăraţi. „Nc întoarcem acuma la botez!", exclamă ea sarcastică. „Da, zisei, de ce nu?" „Şi ce-a fost la botez?" „Mmnim! făcui cu gura plină. A fost o mare distracţie! La care ai luat parte! Si încă altele!" „Ce vrei să spui? Când v-aţî luat, n-aţi deschis ochii? $i mai ales când v-aţi hotărât să aduceţi pe lume un copil? Ce e ea vinovată?..." Vrusese să spună fetiţa asta...
Dar o oprii izbind cu violenţă tacâmurile în farfurie. »Am-nezie? spusei, însă cu mare blândeţe. Nu mai avem memorie?" „Hai, Tasia, zise Matilda, lasă, are dreptate Victor." „Şi tu de colo, zise Tasia cu dispreţ, are dreptate, vai de capul vostru!" Nu» gândii, nu e ceva vechi, e ceva proaspăt, microbii urii sunt vioi sub lumina microscopului, cei de-atunci, de la botez, au murit demult. O să aflu ce e, dar nu acum! „Hai să conchidem discuţia asta, zise atunci pricăjitul tranşant, hai să bem!" „Am spus eu, mugi şi marele Vasile, o viaţă are omul, şi un trai neno..." „Ba nu e deloc, zise Matilda cu o urmă din exaltarea de altădată, omul are o singură viaţă şi trebuie să şi-o trăiască aşa cum e! Iubeşte, urăşte, iar iubeşte, iar urăşte, ce rost au tot felul dc... de--." „De ostreţe!", o ajutai laconic. „Ba nu, se înverşuna, nu e vorba de ostreţe!" Se lăsă o tăcere, dar Matilda nu reuşi sâ-şi materializeze gândirea. Tot despre ostreţe era vorba!... „Hă, hă, hă... făcu marele Vasile. Şi iar, hă, hă, hă..."
Mă întorsei acasă reconfortat.
Zăpada îngheţase şi trosnea sub picioare. O lună de o albeaţă halucinantă lumina dinspre dealuri străzile oraşului tăcut. Aerul rece şi proaspăt mă îmbăta ca de o bucurie rară şi secretă, iar eu ştiam ce e: deliciul vicios al singurătăţii! Aveam să ajung în odaia mea, sâ mâ aşez la planşeta albă şi să lucrez relaxat până în zori. Eram liber, bogat, fără datorii, cu
hambarele pline, iar marile scadenţe, suferinţa fără speranţă, moartea violentă, cum o sufereau în chiar acele clipe populaţii haotice de pe pământ, erau departe de mine. lată, îmi spuneam ascultând visător ecoul paşilor mei în noapte, bucuria sau durerea nu sunt totdeauna fructul determinat al unor cauze determinante. Libertatea face să trăiască cu plenitudine totul, şi atund suferinţa în dragoste aduce din adâncuri bucurii stranii şi necunoscute, iar fericirea se colorează violent cu luminile infernului. îndoiala ne trezeşte cugetul, producând în spiritul nosrru certitudinea câ existăm, gândire suverană şi divină care ne supraveghează urâtul, ne alungă ranchiuna, lasă altora izbânzile şl acceptă pentru sine înfrângerea.
Frumoasă noapte! Frumos oraş curat zăcând liniştit între uriaşele troiene şi păduri verzi care îl înconjurau.,. Frumoasă fetiţă! dulce Silvia! Ce-ai făcut? Ai turburat cumva pe mama ta? Desigur, tu eşti cauza, enigma ignorată, inocenţa neglijată, dar mai puternică decât pasiunile marure şi neînfrânate. Dar n-o să-ţi aduc niciodată tn conştiinţă marile noastre vinovăţii, să-ţi împovărez viaţa cu un destin grav, presimţit de tine încă dc pe vremea când te-am găsit dormind prosternată, ca şi când ai fi vrut să ne spui câ n-ai fi vrut să vii pe această lume. Cine dintre noi a fost întrebat? Iar mari fiind, care dintre noi ar dori sâ nu maî existe?
Acasă mâ aşezai bine la planşeta mea, când întră doamna Cucu cu telefonul în mână... „Sunteţi căutaţi zise fără grabă. E aceeaşi persoană care a mai sunat acum vreo oră... Vreau sâ vă spun ceva, continuă fără să-mi dea aparatul, ca si când după aceea ştia şi ea că n-ar mai fi avut timp să mă piseze cu cine ştie ce istorie, bărbatul meu vă cere scuze, zise că nu şi-a mai adus aminte dacă fosta dumneavoastră soţie n-a luat totuşi conracr cu dumneavoastră şi aţi ajuns la un aranjament pentru vizita de a doua zi... Şi atunci a lăsat-o să intre... îi pare rău dacă s-a petrecut vreo încurcătură... Oricum, adăugă tot
1458
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1459
ea, acum e prea târziu să mai dreagă ceva, însă..." îi luai eu însumi aparatul din mână şi abia atunci se retrase, nu după ce îmi mai adresă politicoasă noapte bună, cu un glas fără vreo aluzie la ceva concret, dar cu o aluzie la lipsa de aluzii...
„Alo", auzii apoi o voce lungă şi voalată, foarte ezitantă, undeva în tainica noapte electromagnetică. „Da", zisei. „Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?!" Mi se păru că vîsez! Mie îmi era adresată, şi cu un astfel de patetism parcă mistic, care mâ copleşi, această supremă declaraţie? „Suzy, tu eşti?!" strigai. „Da, eu sunt! Ai fost la fetiţa ta? Sau ai oprit-o cu tine?" „Da, am fost, jKtimâuie o iau Ia mine!" „Foarte bine, spuse ea nostalgică, e o fetiţă deosebită, dacă eşti de acord o sâ viu s-o văd şi eu," „Cum să nu fiu, dar de cc-ai plecat?" „Ei lasă, c maî bine aşa." Nu ştiam de ce era mai bine aşa, dar mă invada o convingere absolută că ea gândise bine, deşi întrebarea dacă se va mai întoarce la mine stătea alături de sentimentul copleşitor pe care mîd stârnise declaraţia ei. „Şi cine zici că e cel mai iubit dintre pământeni?" „Tul" „De cine?" „Cum de cine! De mine, de fetiţa ta... N-ajunge?!"
Rămăsei tăcut şi o vreme nu ni se mai auzi decât răsuflarea amestecată cu şoaptele de pe fir ale umanoizilor care descoperiseră, pornind din grotele lor în care trăiseră cu un milion dc ani în urmă, secretul propagării şi recepţionării misterioaselor unde. „Vorbim mâine la telefon, reluă ea deodată, cu o voce fermă. Ce făceai, lucrai?" „Da, mă pregăteam!" „Bine, noapte bună. Si nu te culca târziu... Am eu însă o idee, reluă, ca şi când mi-ar fi făcut o promisiune. Nu-mj iese din cap... O să te întreb, fiindcă, ştii, ţa co?nmence a me tapet sur te systhne" „Ce îdee?!" „O să afli, dacă n-o să descopăr şi singură... Bine, acuma hat să ne culcăm, mâine îţi dau eu un telefon." îmi ură noapte bună si închise, ca şi când ar fi vrut să evite întrebarea mea care plutea în aer: Când se va întoarce?
Dar nu mai putui lucra, vraja singurătăţii mele se îm-prăştiase. Avui net sentimentul câ ratasem o pagină inspirată,
pe care niciodată n-o voi mai scrie... Voi scrie altele, dar niciodată, poate, una atât de... în schimb căpătăm cerdtudinea ameţitoare că Suzy mă iubea foarte tare şi simţeam că nimic nu mai avea importanţă în afara acestui lucru. Şi întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu să trăim împreună, mi se păru nucă: la mine sau nu, în ah oraş sau în lună, toate acestea mi se păreau acum neînsemnate.
11
A doua zi mă vizită Tasia, dar fără Silvia, şî îmî povesti o istorie incredibilă. „Ai crezut ieri că vorbesc în vânt", începu ea, într-adevăr cu acelaşi ton de ieri, care mâ enervă din capul locului, amintîndu-mi cum mă învinuise pe mine de distrugerea acestei familii, că adică eu as fi fost cel care a fugit, şi nu Matiida. „Bineînţeles că vorbeşti în vânt, când ştii bine cum s-au petrecut lucrurile şi oricum nu înţeleg ce rost mai are acum sâ desgropăm morţii." „Cum adicâ, nu te interesează ce se petrece cu fetiţa ta, o consideri moartă?" „Nu-mi place sâ mă răstălmăceşti, zisei, vorbeşti în vânt, vorbeşti aiurea... cee cu fetiţa, treci la subiect!"
Dar ea nu consideră câ aveam dreptul să n-o ascult. „Tu eşti vinovat", zise. Mă hotărâî să nu-i mai răspund, adicâ s-o aprob. „Bine, zisei relaxâudu-mă în fotoliu, sunt, şi pe urmă?" „Nu trebuia s-o laşi să divorţeze, trebuia să te opui!" „Da, aşa ar fi trebuit..." „Era un copil lâ mijloc, nu te-ai gândit ce-o să se întâmple cu Silvia dacă voi vă despărţiţi? Alergaţi, dracului, toţi, după fericire şi călcaţi în picioare sufletele copiilor, care n-au nici o vină că voi nu vă înţelegeţi. Cine vă dă dreptul? După fericire alergi până te căsătoreşti şi faci copii. Pe urmă eşti sau nu fericit, aşa mori, fiindcă ce e mai de preţ pe lume decât un copil? Ce, că suferi? N-ai decât! Asta ţi-e soarta! Nu toată lumea poate să fie fericită. Duci jugul, şi după ce se face copilul mare, n-ai decât sâ începi sâ alergi iar cu limba scoasă
1460
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PÂMÂMTEN1 1461
după ceea ce crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparţi, fiindcă oricât ar fî de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămâne. Căsătoria e de la Dumnezeu, n-ai ştiut asta dinainte?!" „Am ştiut, mormăii, darn-astiut-o şi Grivei." „Care Grivei? îţi vine sâ râzi," „Nu râd deloc, am învăţat încă din şcoala primară că un adevăr considerat evident pentru toată lumea nu e evident şi pentru cineva din altă planetă. Noi zicem de un câine care latră că nu te muşcă niciodată, dar zicala asta umană nu e sigur câ o ştiu chiar toţî câinii." „Vrei să spui că e vinovată Marilda câ e din altă planetă! Tu nu eşti vinovaţi", reflectă ea cu o bucurie sarcastică şi anticipată, ghicindu-m i răspunsul. „Ba da, zisei, sunt vinovat că n-am putut să fiu omul care să-i placă ei." „Atunci de ce dracului v-aţi mai luat?" „Ce să-ţi spun, Tasia, murmurai cu blândeţe, să-ţî spun ceva simplu ca sâ terminăm cu învinuirile. Mie mi-a plăcut Matilda, dar după căsătorie ei nu i-a mai plăcut de mine. Acuma nici cu forţa nu poti să ţii să trăiască între patru ziduri doi oameni care, vorba ţăranilor, unul trage hăis şî altul trage cea. E frumos sâ crezi câ o căsătorie vine de la Dumnezeu şi că şi jugul vine tot de la el şi trebuie să-l înduri, dar cum ţi-am spus, măcar în acest punct cei doi ar trebui să gândească la fel, nu unul să dea bir cu fugiţii şi celălalt să încerce să-l oprească, umilindu-se zadarnic-,." „Daaa, făcu Tasia, cum să vă umiliţi voi, bărbaţii... Vă cade coroana." „Da, zisei, şi coroana asta vine tot de la Dumnezeu! Fără ea nici o femeie n-ar mai da pe noi nici cinci bani găuriţi, cum spunea mama. Şi totuşi eu am lăsat sâ-mi pice coroana, tocmai pentru că m-am gândit la soarta Silviei, N-a folosit la nimic." „Ei, dacă e aşa şi zici câ nu ţii la această coroană, du-te la Matilda, vorbeşte cu ea, îndeamn-o să divorţeze şi întorceţi-vâ acasă."
Mă ridicai alene din fotoliu, liniştit ca un lac încremenit, şi iesii sâ-i cer domnului Cucu o sticlă dc vin, dacă mai avea, „Cum să nu, cu plăcere, zise el vag încântat că nu-i purtam pică pentru stupidele lui farse. Şi două dacă doriţi. Mai avem, ne-au
rămas..." „Ce s-a întâmplat, Tasia, povesteşte, zisei apoi în odaie, turnând în pahare. Ia mulţi ani! E o părere a ta, sau vorbeşti ca o ambasadoare a Matildei?" „Nu e vorba de nici o ambasadoare, e vorba de Silvia", zise Tasia fără să se atingă de pahar. „Ce e cu Silvia?" „l£ mănâncă sufletul, şi ei si lui Mircea." „Adică!" „Adică! adică! Nu pricepi? Că nu vorbesc turceşte. Nu se mai pot înţelege cu ea, stă tot timpul strâmb, Matilda îi spune să se culce, ea nu se culcă, îi spune să-si facă lecţiile, nu şi le face, e chemată la masă» la masă sparge, cică din greşeală» ba un pahar, ba o farfurie, ba o ceaşcă de ceai, iar Matildei îi e frică s-o maî pedepsească, e şi mai rea după ce o pedepseşte. I se face ordine în odaie, peste o oră umple odaia cu hârtii rupre, pătează totul cu cerneală, mese, cearceafuri, până şi pereţii-.. Rupe creioanele, strică stilourile (un srilou ţine Ia ea o singură zi!)..." „Dar ce e cu ea, e agitată? De ce nu cheamă un medic?", zisei nedumerit „Nu e agitară deloc, au chemat şi un pediatru care a examinat-o şî le-a spus că e perfect sănătoasă. Ea face lucrurile astea Dumnezeu ştie de ce, fiindcă ea nu ştie. Matilda plânge, o ia în braţe, doarme cu ea, o întreabă. Pur şi simplu nu răspunde, nu ştie ce fiice." „Fleacuri, zisei, copiii trec prin crize de-astea, unii fac mai râu, se trântesc pe jos, ţipă şi dau din picioare, se urcă pe casă şi în generat tac exact ceea ce lî se spune să nu facă. Cineva mi-a povesrii că şi-a prins copilul cerşind, cu toate că părinţii îi cumpărau tot ce dorea. înţeleg perfect ce e cu Silvia, Matilda a crezut că un copil e un instrument al voinţei ei şi e scandalizată că Silvia are de pe acum o voinţă a ei proprie. Chiar mâ bucur! E un copii cu personalitate puternică." „Sâ srai şi tu cu personalitatea asta puternică, să te vedem! zise Tasia crezând câ o sâ mă sperii. R uşor să zici în teorie vorbe goale... Sau poate că te vrea pe tine, reflecta ea ca şi când ideea i-ar fi venit spontan. Matilda zice că s-a săturat!" „Arn înţeles, zisei, a venit sâ mi-o lase." „Sâ nu crezi, mă preveni Tasia, că Silvia te iubeşte. Dacă vrei sâ ştii,
1462
MARIN PREDA
CEI. MAT 1URIT DINTRE PĂMÂNTENI
habar n-are de tine, A îndemnat-o maicâ-sa să-ţi dea telefon! Crezi că a vrut? "Nu vrei la tata!», ha spus. Nu, s-a strâmbat, a dat din umeri. început a crezut că tu o pui Ia cale, dar în ultima vreme, cam de prin toamnă, dacă ai văzut-o o dată sau de două ori." „N-am maşină ta scară, zisei, şi nici indemnizaţie specială, salariul meu abia îmi ajunge să mă descurc, patru drumuri pe lună, asta se simte, ştii şi tu bine!" „Va să zică nu vrei", reveni ea la atac. „Ce să vreau? zisei. Crezi că aici e vorba de voinţă? Nu-i mai merge Matildei cu ştabul ci şi acum vrea s-o dreagă! Ai auzit ce-a spus ieri: iubeşti, urăşti, iar iubeşti, iar urăşti! Mersi! Nu sunt genul! Şi nici nu sunt bătrân să mă resemnez!" „Cauţi fericirea!**, mă ironiza Tasîa, ca şi când căutatul ăsta ar fi fost ceva de râs. „Da, zisei, dc ce nu?" „Vezi să n-o găseşti!" „Oricum, n-o să fiu ultimul care o face, şi nici primul care a eşuat. Altfel, vorba ta, de ce dracu mai trăim." „Fâ-o pentru fetiţă, dacă pretinzi că ai suferit pentru ea şi o iubeşti." „Aş face-o, Tasia, dacă nu mi-aş da seama că un nou eşec ar distruge nu numaî o familie, fapt care s-a şi întâmplat şi sunt puţine speranţe că s-ar mai putea drege ceva, ci ne-ar distruge şi pe noi, pe fiecare în parte, iar Silvia ar rămâne chiar orfană! Aşa, chiar despărţiţi, ştie că are o mamă, un tată... acolo. Tu nu ştii ce s-a petrecut la noi acasă înainte ca eu să mâ internez şi cc vizită mi-a făcut ea la spital când nu se ştia dacă am sau nu cancer." „Da, văd că ţi-e foarte milă de tine, de câte ai pătimit! Află că Matiida a vorbit înainte cu doctorul şi dacă ar fi fost ceva grav, doctorul i-ar fi spus. Nu spun bolnavului, dar familiei sunt chiar datori să-i spună. «N-are nimic grav, doamnă», aşa i-a spus." „Da, ridicai glasul, dar eu nu ştiam şi presupuneam şi eu că doctorul tiu mi-ar fî spus, iar Matiida ştia câ eu trăiesc cu temerea asta în mine. A venit sâ-mi ceară cheile, ca şî când aş fî fost un om despre care ştii că n-o să iasă di n spital decât cu picioarele înainte, şi nu mai are nevoie de ele. Chiar aşa mi-a şi spus: «tu nu mai ai nevoie de chei pe
acest pământ!»1*. „Ştia că nu-i nimic grav, protestă Tasia ridicând ca şi mine vocea, a vrut şi ea să se răzbune pe tine pentru câ n-ai iubit-o şi ai silit-o sâ se despartă." „Vezi, coborâi eu tonul, cât e de complicat?! Ar trebui sâ ne iubim iar foarte tare ca să putem crede că roate astea n-au importanţă. Dar,,. Hm! Doi inşi, tot aşa, se despărţeau şi bărbatul se duce la rivalul său şi-i spune sâ-i dea nevasta înapoi. Ce crezi că i-a răspuns tipul? Ei, tu ce crezi?" Dar Tasia n-avea chef de istoriile altora. „Sâ-ţi spun răspunsul, care a fost scurt şi retezat: nu pot să-mi comand sentimentelor! Aşa a zis! Ei! reluai filozofic. Putem să ne comandăm sentimentelor?!" „Ei na! pufni Tasia. De ce sâ nu putem? Sunt sigură câ tipul tău n-a dus-o el prea bine furând nevasta altuia, când ăla o iubea. Chestiile astea se plătesc! Ai plătit tu că ai despărţit-o pe Matiida dc Petrică, a plătit şi Mircea, cât e el dc ştab, şi tu o să mai plăteşti o dată daca nu-i întinzi Matildei mâna, s-o ajuţi să-şi repare greşeala. Sâ ştii dc la mine, să dea Dumnezeu să nu fie aşa, că nu-ţi doresc râul, suntem rude oricum ar fi, şi m-aş simţi nu ştiu cum să... dar tare mă tem că... Mi-ar fi lesne să spun «treaba voastră!», dar uite că nu pot nici eu sâ-mi comand sentimentelor!" „Dar eu să pot, nu? Tasia!" „Da! e o datorie! zise Tasia cu o sentcnţiozîtate fără emfază si fără vreo prostie bigotă în credinţa ei fermă. în cazul tău, ţi-am mai spus, ai fi putut face ce vrei, daca n-aţi fi avut un copîh" „Bine, am înţeles ce vrei să spui, o să mă gândesc, zisei, gândind că n-am la cc să mă gândesc. Acuma spune-mî ce a putut plăti domnul Mircea, în cazul său? Ce, nu se mai înţeleg?" „Nu!" „Adică?" jVdică-adică! Asta e! Trăiesc râu!"
Mâ interesa în ce sens, dar nu insisrai. Probabil că nici Tasia nu ştia prea multe. Trai rău, în limbajul ei popular (şi tonul cu care o spusese mă ajuta să înţeleg), însemna rău pe toate planurile şi desigur iremediabil, fiindcă traiul amestecat e suporrabil şi n-arc parte de el toată lumea. Soneria zbârnâi. Sr în clipele următoare uşa se deschise si intră Suzy. Tasia se ridică şl ieşi fără să dea bună ziua.
1464
MARIN PREDA
CEI. MAJ IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1465
III
„Mi-a fosr clor dc tine şi nu ţi-am mai dat telefon, zise Suzy şi mă îmbrăţişaşi nu se deslipi, continuând să-mi murmure la ureche: cum ai dormit fără mine? Te-ai şi redresat! Vezi?,., vezi?... m-ai primit foarte rece,.. da, şriam cu... primeşti femei în lipsa mea... cine era? .,,o rudă de-a ei... eram sigură, am înţeles dupâ felul cum a intrat ea ieri că vrea ceva de la tine... A intrat ca la ca acasă şi tu ai acceptat să mâ dea pe mine afară... ce e, dragă, nu-i merge bine?" zise cu o voce schimbată, cam brutală şi fără urmă de tandreţe, părăsindu-mă şi deschizând fereastra, unde uită că îmi pusese atâtea întrebări şi rostise atâtea neadevăruri: se înviora trecând la altă stare, fiindcă nu mâ ascultă când încercai să-i răspund, „haî sâ nu mai vorbim despre asta, zise, deşi, ah! nu-mi vine să cred că... Nu! mă enervez, vroiam să te întreb aseară, dar o să aflu şi singură... Mai bine îmbracă-re şi hai să ne plimbăm şi noi doi puţin!"
Ieşirăm în pădure, dar trecu mult până ce alungă din gând ideea aceea a eî despre care zisese că o tapa sur Ie systârne. Nu eram curios s-o aflu, fiindcă bănuiam despre ce ar putea fi vorba, ba chiar eram hotărât s-o împiedic s-o formuleze. Cum ar trebui să fie soţia de care te-ai despărţit ca sâ placă viitoarei? Oricum ar fi, vederea ei displace în mod fatal şi asra ia forma rea a înstrăinării, fiindcă dacă e frumoasă stârneşte gelozia, iar dacă e urâtă dispreţul: cum ai putut să trăieşti cu ea? Ca şi când logodnicul ei o fi fost vreo lumină. Atunci de ce nu s-a măritat cu el? „Da, văd cu, zise rupând tăcerea care se lăsase între noi, a fost suficient sâ-ţi apară în faţă ca să te turbure în halul ăsta..."
Nu eram turburat în nici un hal, dar nu încercai s-o conving, fiindcă afirmaţiile ei nu cereau niciodată desminţîri. E drept că nici ea nu credea în ele, încât o lăsai să vorbească mai departe. Dialogul nu era cel mai reuşit lucru dintre noi. „A venit să ducă tratative? Vorbeşte, dragă, sau ţî-e frică să spui? A-olcot Victoraş! Am ştiut eu!..." In clipa aceea alunecaşi căzu
în zăpadă. O apucai de braţ s-o ajut. „Te rog să nu mă atingi! zise. Du-te şi ridic-o pe ea, că o fî având nevoie. Cum se poate, dragă, aproape strigă, ridicând u-se cu o furie controlată, ascuitându-se parcă pe sine dintr-o parte, cum e cu putinţă să te domine şi acum, după atâţia ani de când v-aţi despărţit? Are un tupeu formidabil! Adică ea să facă ce vrea, să se mărite cu altul, să-ţi ia copilul şi tu să stai pe margine, să te învârteşti în jurul ei ca un titirez. Crezi că vorbesc aiurea? Am ascultat la uşă şi am auzit cum îţi vorbea! Sunt sigură că în alte vieţi această Matilda a fost bărbat şi a avut harem. Nu e aşa că ţi-a spus mereu când trăiaţi împreună că îi regretă pe cei doi cu care a fost măritată înainte?"
Aici se opri şi râse triumfător N-avea nevoie de răspunsul meu. Ajunsesem într-o poiană de unde se vedea uriaşa elipsă de brazi care înconjura de pe înălţimi oraşul nostru. Mă aşezai jos pe un copac doborât. Soarele strălucea pe cer, îndepărtat de pe traiectul Iui de vară. încălzea totuşi zăpada care îngreuia crengile arborilor; se auzea din când în când, ca şi când ar fi plouat, cum cade în jurul nostru, cu zgomot de puf Feeria îmi ascuti o senzaţie vie de irealirare, de fericire şi suferinţă amestecate şi care repede deveni nelinişte. O cântai cu privirea. Se întinsese în zăpadă cu faţa în sus şi deodată simţind că o caut se răsuci şi strigă la mine: „De ce mă laşi să spun atâtea prostii?1* începui să râd. „Pentru că sunt adevărate! Ai intuit exact!" „Chiar?", sări ea în genunchi. „Nu chiar, doar unele din ele. Cele despre mine bineînţeles că sunt ca totdeauna alăturea cu drumul, femeile sunt încântate să creadă că ne cunosc toate reacţiile. Da, aşa este, trăieşte rău cu bârbatu-sâu, se pare din pricina Silviei, care le face zile fripte. Vor să mi-o lase pe durata vacanţei, în speranţa, probabil, că fetiţa tocmai asta doreşte, şi se va potoli." „Şi cotoroanţa aia ce căura la tine?" „Să-mi spună exact ce ai intuit tu, să ducă tratative să ne împăcăm. N-a spus, fiindcă nu e atât de inteligentă să ghicească semnificaţia pornirii
1466
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
14G7
inconştiente spre rău a Silviei, dar am înţeles eu că, în egoismul eî sublim, fetiţa vrea ca mania şi tata să trăiască împreună. Până acum a fost prea mică sâ dea urmare acestui instinct, dar pe urmă o fi descoperit că poate, dacă nu sâ nc împace, cel puţin să ne pedepsească. Nu numai pe maică-sa, ci şi pe mine. Această Tasia spune că Silvia nu mă iubeşte, şi cred câ are dreprare, sunt aproape sigur că dacă o opresc o să am nişte surprize..." „$i soluţia?", zise Suzy. „Soluţia? Soluţia esuferinţa şi eu mi-o asum. N-o s-o pasez altuia. Matilda să şi-o asume pe-a ei..." ^^Aşa deci, consideri câ împăcarea nu e posibilă!", zise Suzy cu chipul decolorat parcă de o secretă si stranie contrarietate (sau poate de aerul tare al pădurii, gândii nevroînd să accept prima impresie). „Tot atât de imposibilă, ziseî, ca si vindecarea traumei pe care a suferit-o fetiţa. Cum poate ca să uite că a fost smulsă de lângă tatăl ei şi a văzut-o pe maică-sa cum în fiecare seară o lăsa singură şi se ducea să se culce în altă cameră cu un străin? împăcarea ar fi o nouă traumă, un fel de murdărie în care s-ar complăcea de astă dată tatăl ei-" „Ai dreptate, zise Suzy, daca instalezi copilul pc un soclu al inocenţei. Dar pot fi ei, copiii, atât de inocenţi de la natură şi atât de implicaţi în viaţa părinţilor?" „Da, părinţii sunt cele două zeirări protectoare, şi le pot determina destinul mai mult decât conjuncţia astrelor când se nasc," „Da, dar uneori vinovăţia părinţilor potenţează puternice personalităţi, care altfel ar fi rămas şterse, fetiţa ta nu pare un copil slab.. / „Nu pare! Dar cine poate să ştie? Compensaţia unei personalităţi de mică anvergură e fericirea la care are dreptul pe acest pământ- Ceilalţi se pot lipsi de ea. Părinţi vinovaţi aduc pe lume fiinţe pe care le aruncă în... Nu, nici nu vreau sâ mă gândesc, o să fac rot ce-o să pot ca Silvia să uite, să înţeleagă măcar pe unul din noi doi, cu desnădejdea câ n-o s-o pot împiedica totuşi să intre în viaţă cu gândul crud că înţelegerea între două fiinţe umane e o iluzie. Poate are noroc, şi altcineva decât părinţii o s*o facă
să... O mare iubire... Un puternic devotament..." „Sigur, zise Suzy. Dc ce sâ fii atât de pesimist! Ţine-o pe fetiţă la tine si ai sâ vezi că n-o să-ţi facă nici-o surpriză rea."
îmi făcu însă chiar de la început, dar n-o descoperii decar a doua zi dimineaţa, când vrui să-mi întorc ceasul; avea arcul rupt, remontorul mergea în gol. Dacă Tasia nu m-ar fi prevenit as fi putut crede câ s-a stricat de la sine. Mă gândii mult cum să procedez, să aflu dacă o făcuse din greşeală, din răutate, adică cu intenţie, sau din obiceiul pe care îl căpătase- Putea să nege.
Dormea încă şi o contempla! îndelung, turburat de trăsăturile chipului ei, care cu anii se accentuaseră şi semănau chiar prea mult cu ale mele, ameninţând să capete o insesizabilă boare, nu chiar de urâţenie, ci de ceva tern, fiindcă era mereu frumoasă, însă nu mai avea parcă pe chip toată acea dulce lumină dc odinioară, când ne plimbam noi doi singuri prin oraş şi îmi adormea în braţe. Mă dusei la bucătărie, pregătii un ceai cu brânză albă şi unt, dădui la o parte de pe planşetă hârtii şi cărţi şi o trezii. „Sus, domnişoară, tata are treabă, se duce la birou, treci la masă." Se duse la baie, îşi făcu toaleta si se întoarse- Bineînţeles eram supărat că nu găseam nici un truc s-o determin să-mi mărturisească şi mai ales să regrete şi sâ promită că n-o să-mi tacă şi mie ceea ce îi făcea maică-si; nu-i arătai nici-o tandreţe.
„Fă-te că nu observi, îmi spuse Suzy la birou, Arată-te doar supărat/' „Ce sâ arăt, chiar sunt, se confirmă câ nu ţine la mine." „Las-o în pace, nu-i acorda atenţie. Prcfă-te că nu observi nimic. Şi eu îi făceam mamei tot felul de figuri fiindcă îmi plăcea s-o văd cum îşi iese din pepeni. Asta nu însemna ca nu fineam la ea. în schimb nu-i făceam nimic tatei fiindcă nu mâ băga în seamă."
Dar eu nu putui. Când mă întorsei acasă găsii alba mea planşetă pătată cu cerneală, dar nu aşa, o pată neglijabilă, ci toată plaEişeta era murdărită. Ceasul îl puteam da la reparat.
146S
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1469
dar cerneala din lemn nu se mai putea scoate. „Ai făcut-o cu intenţie» îi spusei. Dacă nu-ţi place să stai la mine, atunci de ce ai maî venit?" Intră tot atunci doamna Cucu şi îmi spuse că fetiţa a stricat arzătorul dc la sobă. Mă răsucit şi văzui consternat cioburi de şamotă împrăştiate pc covor. Doamna Cucu îmi dăduse o mică sobă care mergea cu gaze (să suplinesc caloriferele când erau reci), flăcările se urcau prîrur-un soi de fluiere cu găuri mari, aşezate deasupra arzătorului. încălzeau soba, dar şi aerul, fiindcă instalaţia era făcută nu înăuntru, ci pe dinafară, ca un soi de şemineu. „Necazul e că astfel âzflutes nu se găsesc nicăieri, zise doamna Cucu mângâind-o rece pe Silvia, Puteai să te joci cu ele fără să Ie spargi. De planşetă să nu vă faceţi sânge râu, mi se adresă, se poate găsi alta, sau pur şi simplu să vâ cumpăraţi un birou mai mare. Sau să vă cumpăraţi o faţă de masă şi s-o puneţi pe deasupra, dacă ţineţi cu tot dinadinsul la planşeta asta, dacă n-aveţi pentru moment destui bani pentru un birou mai spaţios... Hai, ian-o acuma, că văd că îi pare râu, continuă ea sâ mă piseze, deşi nu se vedea deloc câ Silviei i-ar fi părut rău. Aşa sunt copiii» e preferabil să strice decât să fie molatici, nepoţelul nostru stă ca un bleg ceasuri întregi acolo unde îl pui, şi cc bucuroşi ar fi părinţii să-l vadă că sparge şi el o farfurie sau un pahar.Si acuma, la trei ani, face caca pc el, dar cu timpul revin toţi la normal.fiica mea e de vină, îi trece totul prin sită, carne, zarzavaturi, chiar şi cartofii, să nu se ostenească, săracul, sâ mestece şi să digere şi cl ca toată lumea."
De astă dată pisălogeala ei îmi făcea bine, îmi alunga supărarea şi decepţia şi mai ales mâ împiedica sâ iau lucrurile în grav. Tasia îmi adusese un curcan şi servitoarea doamnei Cucu ne servi o supă cu tâiţei şi friptură cu piure de cartofi. Apoi o îmbrăcai pe Silvia şi o scosei ca altădată la plimbare. Ca şi pe-atunci, nu merse m uit şi îmi spuse că o dor picioarele. O luai în braţe şi toată mâhnirea mi se topi când îi simţii braţul
încolăcit pe după gâtul meu. „Bineînţeles că mâ iubeşte» gândii, acum nu mai e mică s-o doară atât de repede picioarele. A vrut s-o iau în braţe ca pe vremuri, deşi copiii nu au amintiri."
Până se termină vacanţa Silvia nu-mi mai făcu nici o stricăciune, semn că fusese sensibila la mâhnirea mea sau că jnă gâsea în sinea ei oarecum mai puţin vinovat decât maicâ-sa. Era liniştită, stătea alături lângă mine la birou şi capacitatea ei de a răbda era uimitoare. în timp ce eu lucram ea colora desene şi mâ făcu şi pe mine în diverse variante, aplecat asupra hârtiei, uitându-mâ pe fereastră sau stând întins pe pat cu mâinile la ceafă. „Am auzit că o necăjeşti pe mama", îi spusei într-o zi, în treacăt, vâzându-mi de manuscris. Nu-mi răspunse. „Sâ iau tăcerea ta drept o confirmare? continuai monologând. Ce plăcere îţi face s-o chinuieşti? N-are grijă de tine?! Te lasă singură? Am auzit că nu, şi nici nu te pedepseşte pentru câte îi faci-Trebuie să te gândeşti că nu poţi avea altă mamă, şi nici alt tată, ăştia sunt, gata, nu-i alegem de Ja târg, şi nici noî nu te-am luat pe tine de la magazin... nici noi nu putem avea altă fiică..." „Ci tu dacă te însori, ci o sâ ai altă fiică!"» îmi răspunse pe neaşteptate. „Cine ţi-a spus prostia asta? Mama?!" „Ci nu e prostie!", zise foarte fermă, în timp ce îşi înmuîa preocupată pensula în culori. „în generah nu e o prostie, sc întâmplă, dar în cazul de faţă este, tata nu se mai însoară." „Ci te întorci acasă, ci la noi?"
Rămăsei tăcut. Conversaţia cu un copil nu e lipsită de riscuri, „Da, zisei pe gânduri, preocupat şi eu de manuscrisele mele, de ce nu? Se prea poate! Se întâmpla şi chestii de-astea! Dar se întâmpla şi să nu se poată!* „Ta-taaa, ci ceasul ţi ham stricat, ci ca sâ văd cum te superi pe mine. Ci de când te ştiu, nu te-am vă^ur niciodată ci supărat..." „Ar fi trebuit să-ţi dau vreo două ci la fund, o imitai. Puţin a lipsit!" „Ci de ce nu mi-ai dat?" „Mai fâ tu odată şi ai sâvezi! Dacă vrei să ştii m-am supărat foarte tare." „Ci nu s-a văzut!1* „Da?! Ia vino tu încoace, vino, vino, - -M Nu prea vent, se uita Ia mine cu un mic surâs
1470
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PAMÂNTENÎ
1471
viclean şi în privire cu un fel de zeflemea, vrând parcă să-mi sugereze că şlie că n-o să-i fac nimic, deşi... „Bine, îi spusei lăsând-o să se aplece peste planşetă şi să se zgâiască în hârtii, uitând sau prefăcându-sc că nu ia în seamă de ce o chemasem, ar trebui să cred că îţi merge mintea, dar mă întreb dacă maicâ-ta n-a greşit că nu ţi-a croit la timp şi careva la spate cu o cureluşă-. ." „Păi, mi-a croit!'1, zise cu simplitate. „Da?! Vrei să spui că eşti soi rău?" „Ci ce e soi?" „Cel care nu învaţă nimic şi face numai rele, chiar dacă îl pedepseşti. N-are ruşine!" „Ci nu înţeleg!" „Să zicem că mi-ai stricat ceasul ca să mă vezi cum mâ supăr, ştiind că n-o să păţeşti nimic. Asta s-ar numi o mică perversitate infantilă, care dacă ar persista ar fî un semn că n-o să Ie fie prea agreabil celor care or să te iubească mai târziu, când o sâ tc faci mare. Treaba lor! Dar ce-ai făcut pe urmă, de mi-ai murdărit şi mi-ai spart ţevile de la arzător, ce mai e?"... „Ci ta-taaa, cântă ea cu o dulce afectare, ci n-o să mai fac." „Mai încearcă, mormăii, şi-ai să vezi!"
Se aşteptase, când o chemasem, că am s-o iau în braţe şi am s-o mângâi. Văzând că n-o fac, se uită la mine pe sub cot cu o privire în care se vedea câ ştie că inocenţa e o irezistibilă seducţie. îi arsei una la fund destul de tare. „Au, ta-taaa!", mă imploră deodată uluită de durere şi surpriză şi se redresa şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe obraji, în timp ce chipul i se schimonosi de o decepţie mare. Foarte bine, gândii, şi eu am fosr decepţionat, dar n-am avut cui să strig, cum ai tu acuma, şi nici sâ vărs lacrimi, în aşteptarea unei mângâieri. „Cum ai putut tu să tc porţi atât de urât cu rata? 6 întrebai cu o blândeţe împrăştiată. Tu nu ştii cât ţin eu la tine? Poţi să-mi răspunzi?" „Ci ştiu!" „Şi atunci?" N-o întrebam ca să-mi răspundă, ştiam că nu poate, Ia urma urmei îmi semăna la fire. Eu n-o chinuisem pe mama? Şî nu la vârsta ei, ci adolescent fiind, când simţul moral, ruşinea de care îi pomenisem acum Silviei ar fi trebuit să fie prezente. „Te-ai plictisit? o întrebai absent. îmbracă-te, azi mergem la un cinema/
IV
Totuşi nu înţelegeam, sau mai bine zis continuat să mi se pară nelalocul lui demersul Tasiei. Si mai ales pornirea, chiar furia ei împotriva mea. Dc unde şi până unde aceasră reacmalizare, această punere pe tapet foarte brutală a vinovăţiei mele faţă de Matilda? Asta avea haz! Că de ce n-am oprit-o! Ca şi când nu asta aş fi făcut atâta vreme, aş putea chiar zice încă din primele zile după ce ne căsătorisem şi apoi aproape până la extrema limită a răbdării după cc ieşisem iarăşi afară. îmi aminteam câ o făcusem părtaşă a tuturor etapelor pe care le rrăisem până ce Matilda divorţase. Nu-mi aminteam însă să fi auzit-o pe Tasia că ar fî încercat vreodată s-o domolească pe cumnata ei. F_ra fatal: în ultimă instanţă rudele se apără între ele, chiar dacă o vreme încearcă (cu părtinire însă) să împiedice destrămarea unei familii. Parcă ai mei nu mă sfătuiseră atunci, când cu botezul Silviei, s-o las pe „smintita aia"?
Adică ce, era acum furioasă Tasia că Matilda trăia râu cu Mircea al eî? Ei na! Mare lucru! Nu era de treabă Mircea? Şi ce, aşa era el, era firesc... Matilda nu se mai considera şi ea „firească"? Şi eu fusesem firesc, îmi plăcuse mie la deratizare, şi ce era cu asta? Era, ca să zic aşa, o probă supremă de freftenie, ce spun, ultra! Fără ostreţe! Şi acum scoteau copilul în faţă.
Spre sfârşitul vacanţei primii un telefon de la Matilda. „Sunt acasă, zise, adu-mi-o pe Silvia." „Plecaţi?", o întrebai ca să zic ceva (fireşte câ plecau!). Urmă însă o tăcere, înainte sâ-mi răspundă:
„Da, plecăm!" Mâ reţinu la o cafea. „Nu plecăm", zise când ne regăsirăm iarăşi faţă în faţă, ca odinioară, în holul care mi se păruse pe atunci imens. Acum mi se părea, după ani, că e un hol ca oricare altul, ceva mai mare (când revedem locurile unde am trăi t găsim totdeauna spaţiul micşorat, probabil din pricină câ în amintire dimensiunile cresc). Nu înţelesei bine, spusese „nu plecăm" cu un glas ciudat. „Da, dragă, preciza, nu
1472
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1473
mai plecăm deloc." „Cum adică?" „Nu ţi-a spus Tasia?" „Tasia mi-a spus nişte baliverne, zisei, sper că nu tu ai pus-o?" „Bineînţeles că nu, dar nu poţi împiedica pe cineva sâ vorbească, zise ea cu o vioiciune şi o veselie tristă, aşa cum par unii oameni care vor sâ afecteze că nu li s-a întâmplat nimic ieşit din comun, deşi li s-a întâmplat ceva foarte grav. Rămasei tăcut, O fi picat Mircea şi acum se întorc în oraşul nostru? 1^ acest gând simţii o simpatie bizară pentru el şi chiar şi pentru Matiida. „Tasia mi-a spus că trăiţi rău, e adevărat?" „Da, adică am trăit rău, acum nu mai trăim, fiindcă ne-am despărţit. Da, dragă, preciza ea iarăşi, am divorţat..." „De ce!?" „Ei, aia e, de ce! De ce, de nece, asta e situaţia," „Tasia mi-a spus şi acum înţeleg că trebuie să fie din pricina Silviei." „Nu, spuse ea cu fermitate. E adevărat câ Silvia, reluă cu un alt glas, e încăpăţânată şi stricătoare, dar care copîl n-are un cusur? O s-o desvăţăm, te rog să mă ajuţî. Cu tine cum s-a purtat?" „I,a început rău {şi îi povestii), dar pe urmă a fost tare cuminte, foarte dulce. Nu-mi place că e cam şmecheră, altfel credeam eu că o să evolueze." „Are destul timp să ajungă şi cum ai dori tu. E un copil educabil." „Deci nu din pricina ei trăiaţi rău." „Nici vorbă!,,. Silvia, se adresă fetiţei care se apropiase şi vroia sâ stea cu noi, ia du-te tu în biroul lui tata şi citeşte sau desenează ceva acolo." „Deci voi aţi venit de tot acasă, ţi-ai adus şi lucrurile. -." „Da, mi-au fost expediate... într-o singură zi, odată cu certificatul de divorţ... Am plecat din Ixmdra Ia ora zece cu avionul şi când am ajuns acasă un tip mi-a spus din poartă: «Nu mai locuiţi aici, întoar-ceţi-vă la casa dumneavoastră din Ardeal»: înseamnă câ el dăduse ordin încă din timpul nopţii, imediat ce drama se consumase. Ca să vezi, rapid, curat, eficient şi fără explicaţii zadarnice. Hindeă trebuie să şth câ nu mi-a spus nimic. Doar atât, dimineaţa: «Trebuie să te întorci în ţară! O să ţi se aducă biletul de avion.» Avea aerul să-mi spună, cum se mai întâmplase şi în alte ocazii, că nu el a hotărât, a primit un ordin. Cât sunt
ei dc mari, din când în când primesc astfel de ordine, care trebuiesc executare fără codeală... Ştiu că îţi plăcea să bei ceva când stăteam de vorbă. Bei un pahar?" „Cred că am să beau toată sticla, spusei, încă sub imperiul surprizei. Formidabil! Şi de mult trăiaţi râu?" „Hm! Destul de demult!", zise ea cu un glas care nu mai afecta nimic, liniştit şi detaşat, aşa cum vorbisem despre lucruri care nu ne privesc direct.
Se ridică şi se întoarse din oficiu cu o sticlă de vin roşu şi două pahare. „Şi fetiţa asta, zisei, a ştiut şi a fost în stare atâtea zile să nu-mi spună nimic?! exclamai uluit, hai interzis tu?" „Nu, dar a învăţat să nu se bage. Adică nu ştiu dacă «a învăţat», fapt e că n-o Interesează... Atât ar mai fi lipsit, să sufere şi ea de ce-am suferit noi! Sunt lucruri care nu pătrund în lumea lor, dramele celor mari, suferinţa sau moartea,./ „Aşa vezi tu lucrurile?" „Da, aşa le văd!" „Ar însemna că nici fericirea celor din jur nu-i atinge?" „Nu cine ştie ce." „Mie mi-a pus o întrebare ciudată, dacă mă întorc acasă, dar nu eram prea atent. „Da, conveni Matiida, din când în când pun astfel de întrebări, dar vezi după ochii lor că nu aşteaptă să le răspunzi, sau dacă le răspunzi nu înţeleg mare lucru. E şi firesc să fie aşa." „Da, zisei, şi e şi firesc ca şi noi, cei vinovaţi, să ne găsim astfel de scuze." „Pot sâ te asigur, zise atunci Matiida foarte sigură pe ca, că eu aş fî ultima mamă din lume care ar căuta o astfel dc scuză, după cum nu sunt nîci prima si nici ultima care a făcut ce-am făcut." „Suntem foarte vicleni în astfel de consideraţii, continuai fără să am sentimentul că eu m-aş crede mai puţin vinovat decât ea. Avem o singură şansă, ca Silvia să fie la maturitate o personalitate puternică, să poată, adică, să nu considere în amintire copilăria ei drept tristă. Iar dacă nu, repetai eu această gândire a mea, am mai avea o şansă, s-o facă altcineva fericită. Altfel nu ne va ierta!" „Exagerezi, zise Matiida. Copilul ne iubeşte." „Da, fiindcă n-are încotro!... Să nu fii sigură de această iubire când o să înceapă să se desprindă de noi şi să ne judece." „O să aibă nevoie de noi şi la treizeci
1474
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1475
de ani! exclamă Matilda cu un râs care sfida cu o inconştienţă răvăşită orice ameninţare pe care încercam să i-o sugerez. Tu eşti filozof, ai o gândire speculativă, care operează cu concepte ideale şi abstracte! Eu sunt o mamă concretă, dc care Silvia o să aibă nevoie oricum, că o să fie puternică sau slabă, fericită sau nefericiră. Viaţa e grea şi nesigură, nimeni nu-şi mai poate permite luxul de a învinui pe altul de lucruri pe care şi el le tace. Dacă îmi permki să fiu şi eu fîlozoafă: când timpurile sunt asa cum sunt, conflictele eterne se atenuează, oamenii încheie între ei un armistiţiu, devin mai toleranţi." Da, gândii, în felul acesta ţi-ai permis tu sâ-mi faci mie cel mai marc rău, crezând că e un rău atenuat... „Vrei sâ spui, zisei, că oamenii cad de acord sâ trăiască într-un fel de promiscuitate?!" „Da, confirmă ea, nimeni nu mai e atât de independent ca altădată, adică iluzia asta se destramă printre cele dintâi... Mă uitam la Mircea... Oamenii îşi închipuiesc că un astfel de şef duce o viaţă grandioasă, are maşină la scară, vilă somptuoasă, nu stă la coadă la carne, face ce vrea... Da, e adevărat, nu trăieşte în lipsuri, dar nu face ce vrea, e mai puţin liber decât unul care, după ce iese de la muncă şi după ce stă la coadă, ia un chil de vin şi se distrează în voie cu câţiva prieteni, pe urmă se culcă şi doarme zdravăn. Nu-l smulge nimeni dintre prieteni când îi e lumea mai dragă (primeşte un telefon!) şi nici din pat când e somnul mai dulce.4* „Săracul! exclamai, trebuie să fie tare chinuitr „Nu e chinuit, zise Matilda mohorâtă, simţul datoriei împlinite îl răsplăteşte din plin, dar câţi or fî în stare să se înhame ca el şi sâ nu-şi dea în petic?" „Aşa este, zisei cu ironie, fiecare cu soarta lui. Am însă îndoieli în ceea ce priveşte îndeplinirea datoriei. El s-a pregătit pentru asta şi îşi exercită profesiunea cu toate riscurile inerente... Hm! exclamai indignat, între altele datoria lui consta să-i Împiedice pe alţii să facă la fel, adică să-şi exercite profesiunea pentru care s-au pregătit... El da, alţii nu!" „Nu depinde de el", zise Matilda posomorâtă. „Şi mă rog, de cine depinde?"
Nu-mi răspunse. Dar îmi plăcea că îl apăra. însemna că despărţirea lor nu fusese urâtă. Mă întinsei în fotoliu cu vagă ironie adresata mie însumi că, iată, aşa contabil cum eram eu (şi nu universitar), tot eram mai liber şi mai fericit decât bietul Mircea. „Şi mâ rog» zisei, ce s-a întâmplat la Londra, dacă nu sunt indiscret?" „Nu, nu e nici o indiscreţie, pot să-ţi spun» zise Matilda cu simplitate. Acolo eu am fost de vină... Până acolo, hm! Mi-e greu sâ-ţi povestesc.. > Aşa şi aşa! Mâ punea sâ mâ îmbrac urât la recepţiile oficiale.. - Nu înţelegeam de ce, mă scotea din sărite cu muţenia lui, nu vroia să-mi explice. «Bine, dragă, atunci nu mai metg», strigam, «nu, că trebuie să mergi», ridica şi el glasul, nu era după mine... Nici măcar să mă pieptăn după gustul meu nu mâ lăsa, mai râu, acasă începea să urle.. .«Ce e cu rine, îl întrebam, ai înnebunit? Ce-am mai făcut?» îşi lăsa capul în jos şi răcea zile în şir- A trebuit sâ treacă multă vreme până sâ înţeleg: îmi atrăgeam, cîcâ, prea multe simpatii cu felul meu de a fi, cu toate că nu făceam nimic deosebit, îmi dădeam şi eu seama că o recepţie cu protocol înalt nu e o petrecere ca acasă, unde nu te vede nimeni. M-am hotărât atunci sâ-mi reprim voioşia mea din fire şi să plec imediat dintr-un grup prea numeros care se făcea în jurul meu. Tot nu era mulţumit... «Faci tot timpul numai gafe», îmi spunea şi arăta atât de tulburat încât am căzut la bănuieli. «Uite ce e, i-am spus, eu la astfel de ceremonii nu mai merg. Spui că sunt bolnavă, sau câ Silvia e bolnavă şi cu asta să încheiem. M-am săturat de misterele astea cu care mâ umileşti, n-are nici-un rost..între timp m-am interesat şi eu de ce putea fi, dar mi s-a răspuns printr-o tăcere jenantă. M-am înfuriat, adică cum, faptul de a fi aşa cum eşti..."
Matilda se opri şî începu să-şi dreagă rochia pe genunchi, .care n-avea nimic, şi să respire greu, ca sub imperiul unei mari furii. Degetele îi tremurau vizibil. îmi dădeam seama că nu vroia să-mi spună totul Era clar: cu „firescul" eî pesemne că
1476
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1477
producea la aceste recepţii cine ştie ce încălcări nescrise de protocol şi că asta nu era o glumă pentru bărbatul ei. Se calmă si începu sâ-mi spună că încă de la început a trebuit să accepte un lucru... în sfârşit a înţeles... nu putea să strice acel „colţ roşu" din cabinetul lui, unde stătea pe o măsuţă specială fotografia fostei soţii, care murise de cancer cu mulţi ani în urmă. Bun, i-a zis, şi dacă aduce şi ea fotografia fostului ei soţ care a murit, cel de-al doilea... îi convenea sâ facă din casa lor un fel de mausoleu? „Dacă l-ai fi iubit atât de tare, de ce nu?", a zis el. Declaraţie rece, indirectă, solemnă, că el o iubise pe fosta lui soţie foarte tare şi de pierderea ei nu se ferea să sugereze că era neconsolat. Pe loc, dar şî maî târziu, ea s-a simţit emoţionată, şi atunci el, încetul cu încetul, a început sâ-i povestească despre Stela. Cum s-au cunoscut ca studenţi (deci nu era adevărat că el nu avea studii), cum el a intrat apoi în mişcarea ilegală» ca membru în P.C.R.» cum a atras-o şi pe ea, închisorile lor, suferinţele îndurate şi apoi 23 August, care i-a prins cu doi copii mari, pe care ea îi născuse înainte de a fi arestaţi... Multă vreme nu Matiida a fost prezentă în casă, ci amintirea Stelei. în fotografie ea arăta în floarea vârstei, femeie frumoasă cu privirea dură şi gura senzuală, dar el îi arătase un album unde ea avea un splendid păr albit de ani, privirea mai puţin dură şi gura cu un surâs încărcat de maliţie, dacă nu chiar de dispreţ superior. Se parc că după 23 August ea devenise cunoscută pentru durităţile ei, dar de limbaj, altfel era afectuoasă* bună prietenă şi înzestrată cu un cinism politic salutar, în acei ani când fanatismul începea sâ devină ameninţător. Pe ea însă cei fanatici o incitau nu numai la durităţi de limbaj, ci şi la cruzimi, când prindea câre unul în casa lor „îl făcea terci", oricine ar fi fast. Sufletul ei încercat şi afectuos o făcea să nu fie temută, era insă (încă!) invulnerabilă sau mai bine spus ţinută puţin deoparte în funcţii de anvergură mijlocie, unde putea fi ea însăşi fără prejudicii pentru marii lideri... Ei?! Cum s-o înlocuiască Matiida
pe această femeie deosebiră? îi devenise şi ei dragă şi simţea câ dacă ar fi trăit şi ar fi cunoscur-o, i-ar fi fost prietenă devotată. Bine, dar asta nu se mai termina!... Idila cu dispăruta începu să se estompeze în sufletul Matildei, apoi începu s-o irite. Mircea nu era un bărbat comun, să facă comparaţii deplasate între ca şi Matiida, totuşi Matiida simţea că astfel de comparaţii i se impuneau în forul Iui interior, prin tăceri prea lungi când ea îl îmbrăţişa, prin visări învăluite în tristeţe când se plimbau sau călătoreau împreună. Veselia, „firescul" ei, parcă îl violentau, îi aminteau parcă prea brutal că ea, Matiida, exista, era vie şi cu un mare apetit existenţial, în timp ce Stela, o, da, nu mai era decât o simplă fotografie... Şi atunci a început sâ se retragă din ce în ce mai mult în sine. E, heee! Ce era de făcut? Păi nu era bine! Avea dreptate, îşî iubise foarte tare soţia, nu mai avea loc alta în inima Iui, bine, dar atunci de ce ţinuse să se recăsătorească? Nu există fiinţă care sâ rină loc altei fiinţe fără să se anuleze pe sine. Chiar dacă ar vrea, ar fi imposibil... I,a început, da, cât timp şî ea, Matiida, o iubise pe Stelă alături de el, fuseseră fericiţi. „Dar era oare firească această fericire?" mă întrebă.
„De ce nu? zisei turnând în pahare. Nu re costa nimic." Matiida se indignă. „Nu e vorba aici de costat. Nu facem negustorie, mă costă sau nu mă costă." „A, izbucnii eu în râs, tu ai crezut că e un flăcău la prima lui dragoste! Tu nu ştiai câ a fost însurat sî a făcut doi copil?" „Ei şi? Doi oameni care suferă se pot înţelege între ei-.." „Da, da, murmurai, doi oameni care,,. Aşa este, ai dreptate... Şi?! El ce zicea?" „Ce să zică, tăcea!" „Aha! Şi tu ce ziceai?" „Ce ziceam! ce puteam să mai zic!? Şi se uită la mine cu o privire albită de furie, ca altădată de fascinaţie, şî mă reprimă, simţind ironia mea ascunsă; Dacă mă asculţi ca să-ţi baţi joc, chiar că n-am să-ţi mai spun." „Scuză-mă, îi spusei cu simpatie sinceră, povesteşti prea încet pentru curiozitatea mea mare. Dacă vrei, nu-mi mai spune acum nimic, am
1478
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1479
înţeles... Spune-mi numai ce s-a întâmplat la Ixmdra, Ce-aţi căutat acolo?"
„El a fost trimis în fruntea unei delegaţii comerciale şi m-a luat şi pe mine. Nu s-a întâmplat ceva deosebit de ceea ce era acasă, numai eu mi-am ieşit din pepeni. El mai fusese în străinătate, eu nu, şi eram şi eu dornică să văd oraşul, îţi dai seama,.. Fiindcă îmi interzisese tot timpul să părăsesc hotelul singură.. - Nu era prudent, cică. Să mergi pentru întâia oară la Ixmdra sau la Paris şi sâ stai închis într-un hotel asta poate să scoată din sărite pe cel mai răbdător... «Azi putem merge? l-am întrebat. Mi-ai spus că tratativele s-au terminat.» «Azi nu!», mi-a răspuns. Eram la micul dejun. Srătea foarte posomorât, nu mânca nimic. I-a prânz n-a coborât, s-a sculat, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat ceremonios, apoi s-a aşezat într-un fotoliu si a rămas acolo ca o stană, ore întregi. «Nu înţeleg, i-am spus, de ce azi nu? Ce e azi?» S-a uitat Ia mine fix şi nu mi-a răspuns. Ce-a fost azi? m-am întrebat. E o aniversare, e clar, dar ce fel, dc ce trebuie sâ nu iasă din casă şi să postească? Şi deodată mi-am dat seama: Stela! Ea murise cu zece ani în urmă, ştiam anul, asta trebuia să fie! M-am stăpânit să nu-i spun nimic, dar spre seară am început să-i vorbesc. «Crezi, i-am spus, că tu ai putea trăi cu mine dacă şi eu ţi-as tace la fel? Ştiu ce aniversezi şi am prerenţia să nu fi uitat că încă de la început am fosr alături de tine şi ţi-am respectat sentimentele. Mai mult, mi-a fost dragă (Stela), cum nu mi-a fost atât de drag frati-meu mai mare. Dar nu crezi că abuzezi? Cine are sensibilitate pentru cineva are şi pentru altcineva... Dacă ai iubit-o pe ea, nu văd de ce nu m-ai putea iubi cum m-ai lăsat să cred la început... Nu există sensibilitate cu sens unic, sau dacă există e suspectă de nesimţire. Ce e asta? De ce taci? De ce măcar nu mi-ai spus!? Nu cumva crezi că nici nu mai merit să fiu alături de tine într-o astfel de împrejurare, dupâ ce atâta vreme ţi-am respectat totul şi n-am avut parte decât de jigniri? Ce sunt eu aici, manta de vreme rea?
Dacă as fî bănuit că poţi fi atât de mic încât să intri în panică fiindcă anumitor persoane nu le plăcea prezenţa mea la anumite recepţii fii sigur că mî-aş fi lăsat bărbatul ca sâ vin după tine: Săraca Stela? a murit la timp, altfel ar fi avut parte de mari surprize cu recepţiile tale. Vrei să faci acum mare paradă de fidelitate dincolo de mormânt, cu toate că lângă tine stă o femeie vie, care nu e o pocită- Află câ Stela (cel puţin asa mi s-a povestit!) avea ideea ei proprie despre fidelitate. Bătută, cu spinarea numai răni, a îngrijit-o un gardian de treabă, a mângâiat-o, a uns-o cu alifii, şi... aiae! înţelegi ce vreau să-ţi spun!» «înţeleg că de-aici înainte ai să mănânci paie prăjite», îl aud atunci că îmi zice. «Nu mai spune?! i-am zis şi eu, crezi că mi-e frică de ameninţările tale? Ai fi în stare, pedepsiri şi voi pe cei mai mici, tn timp ce...» «Ai să mănânci paie prăjite», mă întrerupse el sec «Vezi să nu mănânci tu înaintea mea, ca director la o gospodărie de stat, i-am spus. Să nu crezi câ nu am informaţiile mele. Află câ nu stai prea bine, ai şovăit în '52 când au fost înlăturaţi deviatorih Asta nu se uită. Faptul câ ai rămas tot supleant nu-ţi spune nimic? E pe-aproape căderea ta şi a lui... (şi aici Marilda pronunţă numele lui LC.}- Eşti prieten cu el, nu? Nu mă bucur, fiindcă nu cu un ştab m-am căsărorit eu, ci cu un bărbat, şi poţi să fii sigur că dacă se va întâmpla să nu mai fii ceea ce eşti, o să ţin mai mult la tine... Ţi-o spun numai ca să-ţi dai seama câ nu e cazul să mă ameninţi... Eu paie prăjite n-am mâncat şi nici n-o să mănânc, am o meserie... E drept că era s-o pierd şi am avut noroc câ erai tu acolo şi ai putut să-i împiedici să comită... dar erau alte timpuri!» Asta e!"
Matilda tăcu perfect detaşată de ceea ce povestise. Nu eram sigur că scena se petrecuse întocmai, mai ales recriminările ei nu mi se păreau întru totul verosimile, parcă nu justificau gestul hotărât al celuilalt de a o retrimite imediat în ţară, unde o aştepta un ins care nu-i mai dăduse voie sâ intre în casă. Fusese
1480
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1481
mai violentă? Cred că da şi nu atât de îndrăzneaţă în limbaj, deşi... „Când s-au petrecut toate astea?", o întrebai. „Acum două săptămâni!" „Si de-atunci tu stai în oraş?" „Da, de ce te miri?!", se miră ea. „Nu mă mir! mă mirai şi eu. Si cum stai cu paiele prăjite?" ,*Asta a spus-o şi el la furie, I-a părut rău, mi-a telefonat... şi-a cerut scuze şi m-a asigurat că o sâ primesc vechiul meu post. Cât despre divorţ, m-a întrebat dacă sunt de acord... Dacă nu sunt şi eu de părere câ ne-am înşelat amândoi şi că nu mai are rost sâ ducem împreună o viaţă grea... «Aşa este», i-am răspuns şi i-am cerut şi eu să mă ierte pentru ieşirea mea... «Da, bineînţeles», mi-a spus, şi că oricând, dacă o sâ am vreo problemă, eu sau ai mei, rude sau prieteni, să nu ezit şi să-l caut... Suntem oameni şi nu putem trece cu buretele peste anii când am trăit clipe de fericire simplă", mai spuse Matiida şi nu înţelesei dacă aceste ultime cuvinte fuseseră rostite de el atunci, sau acum de ea, încercând o nobilă consolare aureolată.
Se lăsă apoi o tăcere, ca să zic aşa, plină de vid, pe care nici eu, nici străina din faţa mea nu ne grăbirăm s-o umplem. în practicile yoghine se spune că starea de vid e superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită fiinţa umanoizilor. O fî la ei, la asiatici, care consideră fericirea drept cauză a suferinţei, dar nu la noi, la europeni, care nu putem trăi fără să iubim şi prin iubire să fim fericiţi. Suferinţa care urmează n-o considerăm obligatorie şi cu atât mai puţin drept consecinţă a fericirii. Vidul din mine începu sâ se umple cu un sfâşietor sentiment, amintindu-mi câ Suzy mă iubeşte. Mâ ridicai şi Matiida mă conduse. „înţelegi acum, îmi spuse la uşă, câ poţi s-o vezi pe Silvia când vrei, la tine sau aici, unde îţi convine şi oricând. Şi nu lua în seamă ce ţi-a spus Tasia, care între noi fie vorba, râse ea, e cam neroadă. Asa crede ea că trebuie să se întâmple acum între noi, şi e convinsă că tot aşa gândesc şi eu. Chipurile ne vrea binele, ca şi când binele ăsta, mai spuse Matiida cu o voioşie amară, ar depinde de voinţa unuia sau altuia..."
V
.. .Suzy se întoarse la mine, dar ar fi putut sâ nu se întoarcă, adicâ faptul mi s-ar fi părut, cum am spus, neînsemnat, faţă de sentimentul înalt şi statornic că nimic şi nimeni nu ne mai putea despărţi, sentiment care se instalase în fiinţa mea la începutul acestui nou an. Nu ştiu dacă eram cel mai iubit dintre pământeni, dar eram unul dintre ei, simţeam câ plutesc...
Se întoarse la fel de simplu cum plecase, sună la uşă rebegită, nu ca să-i deschid, fiindcă avea cheile, ci ca să-i iau din mână geamantanul pe care însă nu mi-1 dădu şi încercai să-i desclestez cu sila degetele de pe mâner învineţite de frig. „Nu, zise, nu!" Atunci ce? Şi înţelesei câ nu ăsta era primul gest pe care îl aştepta de Ia mine. O îmbrăţişai şi abia atunci dădu drumul geamantanului. Avea obrazul fierbinte şi gura rece, iar ninsoarea îi jilăvise părul al cărui parfum mă îmbăta. „Nu, nu!", protestă iarăşi când simţi că vreau să mă desprind din strânsoarea braţelor ei şi sâ ridic geamantanul. îmi arătă uşa cu privirea: era neagră, căscată, „Ce ne aşteaptă dincolo? zise. Nu, reluă apoi ridicând geamantanul, m-am obişnuit să-mi duc singură poverile. Se pare câ în altă viaţă am fost regină şi oi fi împovărat cu capriciile mele un întreg popor. Ce Iaci tu, iubitul meu?", zise apoi în odaie descălţându-şi cişmele şi aruncându-le, după obiceiul ei, nu totdeauna în acelaşi loc. Aruncatul însă era acelaşi. Se desbrăcă şi se vârî sub pled, lăsând geamantanul în mijlocul casei. Spusele ei, că s-a obişnuit să-şi ducă singură poverile, erau o pura idee: îl deschisei şi îi vârâi eu conţinutul în dulap. Mă urmărea cu privirea imobilă, cu pledul tras până sub bărbie. „Ei, zisei, ce mai este?" „Ninge", murmură. „Da, am văzut..." „Da, dar ninge foarte tare!" „Bîne, şi ce e cu asta?" „Daca nu se mai opreşte? Mamă, mamă, cântă ea deodată, o stranie melodie, care venea în vocea ei parcă de la depărtări incomensurabile, cresc nămeţii şi pierim... Fără ţară, fără glie, velerim,,."
Mă cuprinse un fior, dar Suzy se opri. „Numai atâta ştii? Ce e cu melodia asta?" „E cântecul luptătorului căzut prizonier,
1482
MARIN PREDA
CEL MAI TUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1483
zise; tata îl ştie, a fost compus acolo în prizonierat..." „Mai cântâ-L. ." „Nu pot, trebuie sâ-1 auzi pe el... A avut un văr care nu s-a mai întors..* A venit într-o seară la noi cineva care a scăpat, un învăţător. Ştii, se cântă cu o voce puternică de bărbat, care poate sugera forţa unui cor, în timp ce rextul spune că a trecut un înger peste fruntea rece a luptătorului. Unul dintre ei murise tocmai în ajunul Naşterii, şi şi-au adus aminte de patria pierdută..." „Sau de libertatea pierdută11, zisei... «înţeleg, zise Suzy, îţi aduce şi ţie aminte de ceva." „Da, nu vrei să mai repeţi? zisei pe deplin liniştit, deşi simţeam cum creşte în mine un tumult... încearcă, insistai, ai o voce plăcută de recitativ şi se aude foarte distinct melodia." Ea repetă şi continuă tot textul. In acest timp, prudent, mâ aşezai la birou şi îmi ascunsei faţa între braţe. Nu fiindcă nvaş fiu temut să fiu văzut plângând, ci pentru că presimţeam o rupere carasrro-ficâ de zăgaz, urmată dc o pustiire... Când suntem singuri, cum eram eu în acele nopţi de carcere, înecul fiinţei noastre lăuntrice are drept martor divinitatea, marele cosmos căruia i nc încredinţăm, dar când îl invoci în faţa iubitei (şl cine se poate înşela asupra disperării de care suntem cuprinşi?), ea poare deveni în mod sublim geloasă că nu din pricina ei plângi, dar poate fi cuprinsă şi de un nedorit sentiment de bîcisnicie: forţe prea puternice ne copleşesc, nu suntem nimic, statura noastră nu e măreaţă, neam înjosit, noi înşine, pe noi şi nu mai avem scăpare. Rareori o femeie evită extremele, deşi se zîce că ea seamănă cu natura» care este totdeauna în echilibru chiar când e bântuită dc furtuni... Suzy reluă refrenul:
Mamă, mamă, cresc fiămeţu şi pierim Fără ţară, fărăglie> velerim, velerim...
Sub braţele mele ude de lacrimi văzui un teritoriu de lumină în care mă scufundai uitând deodată totul: trecutul meu, fetiţa, gândirea mea impetuoasă de la douăzeci şi cinci de ani, care vroia să se afirme, eşecul în căsătorie, minele de
plumb, mama mea care mâ părăsise încă de tânără... şi chiar iubita de acum, care rămânea undeva foarte departe şi foarte în urmă. Toate acestea îşi micşorau dimensiunile, se topeau în această mare a destinului nostru tragic, care nc înghiţise şi peste care crescuseră apoi nămeţii... în acelaşi timp o mână fermă şi dulce îmi mângâia ceafa.., Mă smulsei de sub hăul închipuirii şi sării în picioare. „Vii şi tu cu cântece din astea../, bolborosii. „Victoraş, iartâ-mâ, m-am speriat de ce e afară... Uite, cad fulgi cât pumnul meu de mari. Mama zice: stai Suzy, cum plecî aşa singură pe vremea asta? Am zis şi eu ca tine: ce poate să fie? Şi am ieşit. Cum îmi venea zăpada până la şold, mi-am spus şi eu: nu tenopri, Suzy, că nu e timp de oprit..."
Imita pe cineva ridicând imperios tonul şi eu îl recunoscui: era al meu. „Un taxi cu lanţuri m-a adus până aproape şî zice «doamnă! mai departe eu nu merg! (şi îl imită pc taximetrist cu o veselie extremă, retezând cu mâinile orice posibilitate dc contrazicere), chiar dacă vâ daţi jos şi nu-mi plătiţi cursa!» înainte, Suzy, mi-am zis, nu te opri, câ nu e timp de oprit. O vorbărie în stilul ei de odinioară, dar era bucuroasă şi concretul cuvintelor ci anodine nu putea ascunde că mă iubea în clipele acestea foarte tare şi că nu mai putuse trăi fără mine,.. nŞi de cc, zisei, nu mi-ai spus la birou că ai intenţia să te întorci?" „Hi, hi! Fiindcă n-aveam intenţia." „E de groază, zisei. Puteai sâ-mi dai de-acasă un telefon..." „Un telefon?! se miră. Da, uite, nu m-am gândit..."
Astfel se scurse toată luna ianuarie, care în amintirea mea se dilată incomensurabil: ani parcă am trăit cu ea şi nu săptămâni. Da, e adevărat, fericirea n-are istorie, fiindcă istorie nu poate teşi dîn veşnica surpriză pe care ţi-o face fiinţa iubită prin însăşi existenţa ei,.. Am încercat să descriu scena reîntoarcerii ei.., Sub alte înfăţişări şi pretexte decât neliniştea gândului că puteam pieri sub nămeţi, se repeta zilnic... Nimeni n-a scris vreodată un caiet al fericirii! De ce ar face-o? Prin caiet nu
1484
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1485
înţeleg Război şi pace, ci jurnalul lui Tolstoi. Totdeauna caietele astea relatează o istorie care se sfârşeşte rău. A mea nu face excepţie, ar trebui să se termine aici... Ar trebui doar suprimate pasagiile presărate prin ea prin care încerc să aflu în ce punct al existenţei mele ordinea clipelor mi-a devenit fatală şî sâ dispar lisând în urmă imaginea unei vieţi de fapt împlinite. Singură această dispariţie ar rămâne misterioasă. Ei şi? Moartea nu e un mister? Nu văd întru cât degradarea treptată merită truda. într-o grandioasă peliculă, numită Iji dolce vita, a lui Fellini, un tip care cânta la orgă Marea Jugă a lui Bach (semn ca individul avea graniţă cu măreţia creaţiei) trăia în mijlocul unei familii exemplare într-o lume libertină, cu toţii sub ameninţarea nenumită a bombei cu hidrogen. Ei, acest om se sinucide la un moment dar după ce îşi omoară mai întâi copiii. Un schizofrenic, mi-a spus Ciceo sigur de sine, chiar dispreţuitor faţă de alte interpretări. Dar putem fi chiar atât de siguri?. „ Da, mă ispiteşte gândul să-mi închei aici povestirea, fiindcă încep să cred că n-a existat ruptură în viaţa mea, totul s-a înlănţuit încă din adolescenţă, şi până aici n-a fast rău. Nu eu am fosr cel mai lovit din epoca mea, dacă am avut timp sâ fiu şi fericit şi să-mi realizez (sau cel puţin să cred cu putere în acest lucru) orgolioase proiecte...
Cert este că viaţa mea cu Suzy era, ca a oricărui om fericit, plină, ca sâ zic aşa, de lipsă de spectaculoase evenimente exterioare. .. Nu când vroiam eu era gravă şi patetică, nu când eram eu trist avea ea disponibilităţi pentru ecleziastice reflexii, nu când o doream înţelegea câ e doriră, nu când eram eu obosit era şi ea pradă lasitudinii, singurătatea în doi nu era şi ea pentru ea totdeauna un balsam, bucuria lecturii care adesea mă devora nu era în acelaşi timp şi pentru ea o vibraţie a spiritului. („I ,asă cititul, Victoraş, că nu e timp de citit..." N-o întrebam de ce n-ar fi, mi-ajungea s-o privesc şi sâ-î văd surâsul.-. „Mai lasă de citit şi generaţiilor viitoare", adăuga cu ironia şi tandreţea ei ucigătoare.)
VI
Pc la sfârşitul lui ianuarie într-o zi se indignă. „Cum adică, mi se adresă, trece iarna şi nu ne ducem şi noi doi la Sinaia să schiem puţin?,.. Da, la Sinaia, aici e plicticos, până urci îţi iese sufletul, acolo e teleferic, îar la cota 2000 sunt telescaune care te urcă cu schiuri cu tot în vârful pârtiei-., o minune, poţi să schiezi ore întregi.., Pregâteste-te, mergem să-ţi cumperi schiuri, un costum, o flanelă groasă, bocanci şi să nu te prind câ îţi cumperi şi o ridiculă căciulită cu moţ, ai frizură deasă, n-o să răceşti, bizuie-te pe mine... gata, sâmbătă la prânz plecăm.. ,*
Am spus mai înainte că sunt ispitit să-mi închid caietul. Nu! De ce? îl voi continua până la consumarea nenorocirii pc care am întâlnit-o în timpul acestei excursii; apoi mă voi opri când, odată cu concediul, va cădea, cum spune poetul, şî mâna care a scris.
.. -învăţasem să schiez încă de la zece ani, dar mai târziu sportul ăsta începuse să mă plictisească, aveam, mai ales când trebuia să urc, vaga senzaţie că îmi pierd timpul. Cum am mai spus la începutul acestor caiete,' la acea vârstă gălăgia grupurilor mă enerva, fiindcă, asemeni oricărui roi, grupurile astea aveau un şef, şi nu eu eram acela. Nu că aş fi dorit sâ fiu eu, dar şeful acesta era mai totdeauna un tip atât de comun şi de nesărat în ifosele lui, încât oricât aş fi dorit eu să mă adaptez, era peste puterile mele să-i aud necontenit, timp de o zî întreagă, trăncăneala infatuată şi glumele nesărate care făceau fetele sâ izbucnească în stupide hohote sincere, cu gurile până îa urechi... „Da, îi spusei iubitei mele, când mâ informa că vom merge cu un grup, mergem, dar numai noi doi, dacă e vorba sâ intrăm în vreun grup, du-te singură. Sincer, adăugai văzându-i contrarierea, nu pot sâ suport grupurile", Şî în clîpa aceea mă trăsni gândul că ei îi plăceau, se şi fotografiase cu unul la mare, pe plajă... „Dar de ce? zise Când maî sunt şi alţii poţi să te ajuţi cu ei, ţi se întâmplă ceva, faci o entorsă, sau şi mai
1486 MARIN PREDA
rău, să-ţi rupi un picior, poţi să mă aduci tu singur până jos dc la 2000 de metri înălţime?... Şi pe urmă când eşti în grup nu se leagă nimeni de tine, în timp ce numai noi doi, poţi ru avea curajul sâ pui la punct un grup de derbedei?... fiindcă ăştia sunt şi ei peste tot.. - O pereche a păţit-o o dată, lui i-au tras cu un alpănştoc în cap şi pe ea au violat-o în faţa lui. Tupeux suporter ţa?? Mă posomorâi: avea dreptate. Cine ar putea suporta aşa ceva? Malheurl Ar urma despărţirea şi suferinţa iremediabilă» pentru toată viaţa. „Şi pe urmă, continuă ea cu însufleţire» nimeni nu ne obligă să stăm cu ei la taclale şi sâ ne pilim în cabană râzând de orice prostie debitată de unul din ei. .., dar să ştim câ suntem împreună şi că putem să-i chemăm dacă e cazul..." „Deci cunoşti tu un astfel de grup? zisei. Inşi pe care îi cunoşti bine?11 „Bineînţeles!... Oameni serioşi, cu soţiile sau prietenele lor... Victoraş, râse ea, trebuie să ieşim şi no! doi puţin, n-o sâ trăim toată viaţa nas în nas, până la urmă o sâ ajungi Ia concluzia că nasul meu nu mai e chiar atât de frumos şi o să începi, cu mine la braţ, să întorci capul după alte nasuri..
Avea dreptate, dar nu puteam să-i răspund câ.Ei bine. ce anume? Ieşirea în lume pentru doi îndrăgostiţi poate să nu însemne nimic, dar alteori... Ei, alteori ce? Alteori faptul că unul vrea s-o ia pe o stradă şi celălalr pe alta poate să însemne pentru cel care e legat mai mult câ îşi dă singur foc la valiză, cum îmi spusese odinioară Nineta când mă părăsise- Mai vie îmi venea în clipele acelea în amintire prima mea ieşire Jn lume" cu Matilda, a doua zi după căsătorie, şi încă nu într-o lume total străină, rudele ei: pur şi simplu Matilda se uitase la mine ca la un străin! Cum avea sâ reacţioneze Suzy? Iată temerea! Dar la urma urmei, îmi spusei, asta tot trebuie să se întâmple odată, şi dacă e sâ nu fie bine, ce poţi face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci fă-1 cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese cândva în acest sens unei vecine, care se mira
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1487
câ după atâta muncă ea tot odihnită şi senină arăta; dacă tot trebuie să munceşti, zisese ea, fă-o cu plăcere,} Aşadar, mi-am spus, să fim nu numai senini, ci chiar veseli.
Ieşirea mea în lume cu Suzy era inevitabilă. Deşi ştiam, nu eram adică naiv să cred că acel grup era format din oameni oareşicare. Era ca şi când aş fi pretins ca un grup al meu, în care aş fi invitat-o pe Nineta, Căprioara post-mortem (existau martori care o cunoscuseră, spintecătorul de dovleci de pildă, care nimerind întâmplător în grupul meu i-ar fi putut povesti din perversitate totul iubitei mele), pe fatala Tamara care i-ar fi insinuat alte perversităţi, de astă dată imaginare şi imposibile, să fie deci acest grup considerat de Suzy cu totul anodin, adică toţi să se poarte cu ea foarte delicat şi prevenitor, vai, dumneavoastră sunteţi prietena marelui Petrini, un om deosebit, o! un mare om, despre care se va vorbi cândva. El a fost, da, ei! nedreptăţit! dar are viitorul înainte! mulţi au fost reprimiţi în vechile lor funcţii! Va fi şi el reprimit la Universitate... Nu eram naiv, dar îmi spuneam că adesea grupurile sunt amorfe şi într-adevăr nu urmăresc decât să se distreze, să danseze dacă zăpada şi schiul nu le-a stors toate forţele, şi apoi să se culce în cabană şî să se acupleze în neştire într-un dormitor comun şi sordid; iar a doua zi, cu forţe proaspete, să asalteze terenurile cu schiurile lor incomode în spate şi să se întoarcă la timp în oraşele lor, să atace o nouă săptămână de existenţă şi de muncă. Da, înainte ca şocul să se fii produs, eu îl presimţeam, alegând, pentru seninătatea mea, varianta obişnuitului.
VTI
Nu-mi cumpărat schiuri noi fiindcă n-aveam bani, şi nici bocanci, îi făcui o vizită tatei şi mă urcai în pod să văd în ce stare erau cele vechi. Erau destul de bune, nu se strâmbaseră prea tare, bocancii la fel, avusesem prudenţa săracului: când îi cumpărasem cu cincisprezece ani tn urmă, îi luasem mai mari.
1488
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1489
O flanelă, ciorapi groşi şi un hanorac mi le aduse Suzy, n-o întrebai dc unde, doar pantalonii şi mănuşile trebuii să le cumpăr de la un magazin sportiv.
Grupul nu era amorf, dar nici nu se străduia vreunul din ei să-i înveselească pe ceilalţi cu orice preţ. Vezi? parcă îmi spunea Suzy urmărindu-mă cu privirea, în timp ce trenul cobora cu viteză podişul nostru transilvan, sunt oameni serioşi, ce-ai crezut? Aşa era! Când unul vroia să spună o anecdotă, nu întrerupea pe un altul, iar dacă cineva era vesel, nu ţinea cu tot dinadinsul să-şi exprime gălăgios starea aceasta de spirit, era atent să vadă dacă lumea e dispusă să-l asculte, în lipsa unuia mai inteligent. Şi era o plăcere sâ descoperi apoi câ era realmente vesel şi avea un humor modest (care face totdeauna plăcere) şî o gândire curgătoare, fără paraziţii care apar adesea chiar Ia oamenii superiori: vulgaritate şi libertinaj în vocabular, subînţelesuri triviale, erudiţie de anecdote politice de o penibilă lipsă de gust... Eram vreo opt, însă vreo trei mai în vârstă, fără neveste, care, desigur, nu-şi mai puteau însoţi în astfel de excursii grizonaţii dar sportivii lor bărbaţi...
Există o ştiinţă de a fi prezent şi cu ceilalţi şi cu fiinţa iubită. Nu toată lumea o are. Matiida n-o avea. în general se trece de partea celorlalţi, ca şi când ai vrea să dovedeşti, fără să ţi se poată reproşa ceva, câ nu-1 iubeşti cine ştie ce pe cel cu care eşti, şi, la rigoare... Această disponibilitate reală, adicâ inconştientă sau intenţionată, a căpătat denumirea aproape scuzabilă de cochetărie... (la bărbaţi n-are un singur nume). Ce drăguţa era Suzy! Când spunea câte ceva avea aerul că o spune împreună cu mine şi de aceea când se întâmpla ca unul dintre ei să i se adreseze, parcă ni se adresa la amândoi, fără acele încercări ale celor prost-crescuţi de a comunica cu iubita sau cu soţia ta prin fir, ca să zic aşa, direct, tentativă care a căpătat denumirea de flîrt. Era oare grupul acesta format numai din oameni bine-crescuţi sau foarte prieteni? Nici vorbă, greu de crezut,
dar... Bineînţeles că Suzy era la fel de departe de a sugera grupului calitatea şi adâncimea sentimentelor care ne ţineau împreună (cealaltă extremă, a neşfiinţei de a fi cu ceilalţi, să arăţi cât de mult eşti iubit!). Asta nu privea pc nimeni.
Cu vremea aveam noroc, cerul era total senin. „Să vedem, zise unul dintre ei, dacă o să avem noroc şi cu celelalte"... „Să sperăm, i se răspunse, daca nu, urcam la cabană." „Şî dacă nîci la cabană nu găsim locuri?" reluă altul ridicând dîn sprâncene, parcă ar fi vrut să adauge: eî, să te văd, ce-o să facem atunci? Şi ne privi circular, surâzând cu ironie subţire, cu siguranţa celui care ştie că astfel toate soluţiile sunt epuizate şi numai el mai posedă una, foarte sigură. Toţi surâdeau: cunoşteau acea soluţie, numai acela n-o cunoştea,,. „Imposibil să nu găsim, zise el, nu putem avea ghinion în ambele părţi." „Am văzut eu ghinioane dîn en părţi", îi răspunse deţinătorul secretului cu un astfel de glas încât toată lumea deveni veselă, dar cu discreţie, să nu i se dea aceluia de bănuit că grupul nu-i comunicase şi lui programul.
Se făcu din asta un inocent şi spontan complot, cum se întâmplă adesea în toate grupurile: trebuie să te distrezi pe seama cuiva, bineînţeles fără să-I jigneşri prea tare; asta depinde de calitatea grupului, ai cărui membri, după astfel de farse, se destramă certaţi, dar riscul trebuie asumat, altfel ce sâ faci cu mintea? Te plictiseşti şi în grup!
într-adevăr, nu găsirăm locuri la nici un hotel, fiindcă plecaserăm din oraşul nostru sâmbăta după-amiază, în timp ce descurcăreţii plecaseră dimineaţa, dacă nu chiar de vineri după-amiază, obţinând învoiri de la şefi îngăduitori. „Ei!", făcu şeful grupului nostru {care devenise şef în mod natural în virtutea faptului că era posesorul soluţiei)... „Mergem la cabană", spuserâm noi ieşind din holul ultimului hotel în care intraserăm. Unul dintre noi însă, care întârziase înăuntru (întârziere premeditată), „ce să mergem, zise, am stat de vorbă cu schiori care tocmai s-au întors;de-acolo: peste tot e plin până la refuz"
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1491
(aiurea, nu vorbise cu nimeni!), „Chiar şi la Poiana Stânei?11» se miri atunci victima noastră» un inginer mai mititel decât schiurile pe care le purta în spinare, cu obrazul ridat în avantajul său, ai fî zis că tot timpul îl stăpânea un râs molipsitor de ghinionist; inspira simpatie. „Ia Poiana Stânei c plin în permanenţă, darmite sâmbăta şi duminica*, i se răspunse. „Ce e de făcut?", zîsc altcineva. „Ce să facem, reflectă şeful resemnat. Ne întoarcem acasă!" „Eu nu sunt convins că nu găsim locuri la cabană, răspunse atunci micul domn cu o expresie rea» o să încerc singur, vâ urez întoarcere sprâncenată." Şî se rupse din grup şi o luă la vale spre teleferic. între noi se lăsă o tăcere- „Te pomeneşti că găseşte, zise şeful, şi ne întâlnim mâine pe pârtie. O sâ creadă câ am vrut să scăpăm de el... fir-ar să fie, nu mi-am dat seama, domnule Petrini, eşti bun să-l aduci înapoi?" „Şi ce să-i spun?" „Că am găsit locuri la Postâvaru."
Era sâ se termine prost gluma noastră, în realitate şeful (care era chiar şef a! celui maî mare spital din oraşul nostru) obţinea locuri prin telefon. Pentru plăcerea farsei însă ne târâse pe toţi pe la toate hotelurile, ultimul fiind Postăvarul, cel mai luxos, unde continuase sâ joace cu recepţionerul bonoma lui glumă. După o săptămână petrecută printre bolnavi, vindecând sau iscălind certificate de deces, marele diagnostician (cad era vesrit prin asta, veneau la el bolnavi şi de prin ţările vecine) sc distra în felul acesta inocent, care ar fi părut, desigur, „neserios" neliniştiţilor lui pacienţi. Era prieten vechi cu domnul Culala, Micul inginer fusese protectorul de pe şantier al iubitei melc, ea îl invitase. Ceilalţi erau toţi medici la spitalul pe care îl conducea internistul. Iată deci grupul de care mă temusem!
Intrarăm în hotel şi recepţionerul se scuză câ n-a înţeles bine cui fuseseră rezervate camerele (instruit să mascheze farsa); ne înmâna cheile şi urcarăm. „Suzy, Petrini, ne zise şeful, făceţi'Vâ comozi şi coborâţi la masâ. Astăzi sunteţi invitaţii mei!" *Vă mulţumim, zise Suzy, sunteţi foarte drăguţ...
Cred şi eu, îmi şopti apoi pe scări, e uşor să fii drăguţ când nu mai ştii cesâ faci cu banii... Asa bonom cum îl vezi... îţi spun eu mai târziu..."
Camerele noastre erau alăturate, dădeau spre munte, acel masiv opus parca lanţului Carpatilor, de un verde dens, cu prăpăstii albe de zăpadă. Când intrat mâ întâmpinară, venind dintr-un hău, reverberaţide violente ale trecerii unui tren. Deschisei geamul şi tropotul acesta prăpăstios şi nesfârşit de fiare lovire măşocâ. Un aer rece mirosind puternica răşină (nu discret, ca la noi) parcă mă droga şi rămăsei minute lungi contemplând crestele acestui masiv care îmî sta parcă pe inimă, atât de străin şi neprietenos mi se părea. închisei geamul. în cameră tonii era curat, mirosea plăcut şi odihnitor a calorifer încălzit şi a rufe proaspăt călcate. Mă desbrăcai, făcui un duş şi schimbai costumul.
Mă pregăteam să ies şi să bat la uşa ei, când sună telefonul. „Ce faci, vecine? îi auzi glasul. Hi, hi! Te mai moşmondeşti mult?11 „Cum mult? Eşti gata?" „Păi nu sunt!" „Păi ce aştepţi?" „Păi aştept să fii tu gata şi abia pe urmă încep eu să mă moşmondesc! Hi, hi! Mă mir câ nu ştii până acum că asta e una din plăcerile unei femei... Mai ales în voiaj! Dar şi în alte ocazii." „Da?! Si în ce constă?" „Hm! Matilda nu te făcea s-o aştepţi?" „Nu!" „Eoarte bîne! exclamă ea cu o grasă satisfacţie. Nici nu merita s-o aştepţi tu. pe ea."
Rămăsei tăcut şi un gând îmi veni în minte cu simplitate însoţit de o vagă şi bizară nostalgie: Suzy a fost măritata! Titrisi Sau a mai fost în acest hotel cu un individ cu care a vorbit la telefon în telul acesta. Normal! „Ei! se alarmă ea. Ce e cu tine?" „Nimic!11 „De ce-ai tăcur asa brusc?'1 „N-am tăcut aşa brusc! Am tăcut treptat, adăuga! şî izbucnii într-un râs scurt şi eliberator. Am tăcut în mod «firesc», continuai, cuvântul ăsta are la mine o semnificaţie aparte...14 „Lasă tu semnificaţiile aparte şi vino încoace, dacă zici câeşti gata", mai spuse cu felul ei inimitabil şi irezistibil de a-mi da ordine. Aici avea sensul
1492
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1493
că nu semnificaţiile mele, fie ele si aparte, aveau vreo importanţă, ci, mai încape vorbă?, ale ei!
O găsii însă gata, aşezată cuminte pe pat şi contemplând cu tristeţe vizibilă giganticul bolovan verde care îi ameninţa parcă fereastra. Avea, şi nu rar, asemeni răsturnări de umoare, pe care însă şi Ie învingea singură, dacă nu încercam, chiar cu afecţiunea intensă cate mă stăpânea când o vedeam astfel, s-o ajur sâ iasă din ele. „Am fost foarte bucuroasă când m-am gândit să venim aici şi să schiem, zise după câteva clipe lungi de tăcere (şi privirea eî se răsuci şi rămase parcă hipnotizată spre greoiul masiv sălbatic care nu sugera prin nimic câ ar fi fost vreodată călcat de cineva).., dar acum../1 Nuzisehci gândii: dar acum, ce? Nu mai vroia? Ce î se întâmpla? Se îmbrăcase modest, aproape mohorât, un pulovăr maron, un pantalon albasrru-închis, pantofi negri, iar pieptănătura liberă, ca altădată, îi acoperea jumătate din obraji, al căror ten parcă fără sânge se alterase şi parcă îmbătrânise. I se mai întâmpla acest lucru, dar nu totdeauna avea şi o stare de spirit care să însoţească sau să determine depresia fizică. în aceste clipe dragostea mea pentru ea se făcea dureroasă, aproape insuportabilă, şi înţelegeam bine expresia atât de comună a celor care iubesc, când spun: aş fi făcut orice ca s-o văd fericită. îmi şopti: „Du-te tu singur, iubitul meu, nu mhe foame şi n-aş vrea sâ te indispun nici pe tine şi nici pe ceilalţi cu.
Mă întristai eu însumi: mai bine mi-ar fi spus să stau cu ea, sau în orice caz să nu mă duc nici eu, sau să coborâm mai târziu amândoh,. era devreme, orele şapte, până la unsprezece când se închidea restaurantul, putea să-i treacă-,. „Bine!44, zisei şi mâ ridicai, „Stai! tresări, aşa de repede esri gata să mă părăseşti?" „Bine, stau", îi răspunsei şi mâ reaşezai pe pat. Se uita la mine lung, dar cu privirea într-o parte. Mi-era greu să-mi dau seama dacă era sub puterea unei obsesii, dacă gândea cu intensitate, sau pur şi simplu nu gândea nimic, ci era doar
prizoniera unei apăsate inerţii psihice. Mă îngrijorai: nîci o stare de spirit nu seamănă cu alra în felul de a se manifesta, cum nici o frunză dintr-un arbore nu se mişcă la fel sub influenţa vântului, care nici ca nu e la fel» de la simpla adiere la furtună. Astfel de stagnări ale sufletului mai cunoscusem la Suzy, cea de-acum era însâ cea mai rea. Parcă împietrise, aş fi zis chiar că nu mai respira: un om viu, dar oprit în adâncurile fiinţei... Observasem însă că dacă în astfel de clipe mângâierile mele sau dorinţa de a afla ce era cu ea cădeau în gol, în schimb un cuvânt sau o iniţiativă mai brutală o făceau să tresară ca sub un şoc şi încetul cu încetul îşi revenea. Da, dar acel cuvânt sau acea iniţiativă, dacă nu erau sincere, adică adevărate, nu aveau nici un efect. Dar cum puteai inventa cu uşurinţă aşa ceva? Simulai nepăsarea. „Bine, repetai, atunci plec!* (la restaurant) şi mă ridicai şi o luai spre uşă. „Stai! tresări iarăşi, şi iarăşi repetă: aşa de repede eşti gata sâ mă părăseşti?" „Bine, stau", îi răspunsei şi mă aşezai pe pat. Parcă se trezi, expresia i se schimbă într-un fel, aş zice, spectaculos, cu buzele întredeschise trase îndelung aer în piept şi expiră parcă uluită: cum putuse să stea atâtea minute sub o presiune şi nu murise? „Dacă ar fi să mâ sinucid, zise, cred că aş putea s-o fac oprindu-mi respiraţia. Ştii, continuă ea cu mare însufleţire, negrii care erau vânaţi şi duşi în sclavie se sinucideau în felul ăsta în corabie, când îşi dădeau seama câ niciodată nu vor mai fi oameni liberi. Nu oricine, probabil şefii războinici, care nu cunoscuseră până atunci ce înseamnă să fii captiv." Are sau n-are legătură ceea ce spune ea acum cu starea din care tocmai a ieşit? „I,a telefon erai veselă", zisei. „Da, şi tu erai prea vesel şi ţi-ai permis să taci, m-ai lăsat suspendată în vid. Ai văzut? Ai văzut, iubitul meu?! Nu mai aveam aer!"
îi verificasem însă explicaţiile» n-aveau legătură cu mine, oricum, cu nimic din clipele anterioare. E drept câ nici ea nu '    afirma clar acest lucru, îmi sugera numai, ca să mă descurajeze
i
1494
MARIN PREDA
CE], MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1495
s-o „pisez", cum îmi reproşase la un moment dat» fora însă ca eu să fî iăcut-o vreodată. înseamnă că un altul o făcuse înaintea mea, şi atât de tare, încât căpătase convingerea că asta era un chin Ia care orice bărbat avea s-o supună toată viaţa. Era în firea oricărui bărbat această trăsătură, sau ea avea în firea ei ceva care îi determina s-o facă? Oricum, faptul că eu nici măcar nu încercasem nu însemna câ într-o bună zi n-aveam să încep... Un blestem... Cert este că, evitând această primejdie, Suzy nu vedea că în afară de ceea ce îmi povestise ea în prima noastră noapte de dragoste eu nu ştiam aproape nimic din viaţa ei, în timp ce a mea îi era cunoscută, destăinuiri smulse cu simulată indiferenţă. ...este imposibil să-ţi închizi trecutul ca pe-un robinet, ţi-1 deschide ea distrăgându-ţi atenţia, simulând cea mai curată dintre curiozităţi,.. Ar fi trebuit deci să respecte ceea ce îmi impusese mie, dar nu respecta, de pildă prinsese o distilată aversiune pentru Matilda. „Da, da, îmi spunea adesea cu un net dispreţ, lasă că ştiu eu, şi acum o mai iubeşti..." Sau: „...Iasă tu asta, Silvia e un pretext, nu la fetiţă ţii..." Sau şi mai rău şi din senin, foarte enervată: >Aşa! !asâ-mă în pace! du-te la Nineta» securista aia, ar putea, cu «relaţiile» ei, să te ajute să te întorci la Universitate... îţi spun din experienţă, prima dragoste nu se uită", îmi lipea cu ocazia asta şi o scamă pe suflet, sâ cred câ nicî ea n-a încetat să-l iubească pe primul bărbat pe care-1 iubise... Totdeauna însă, Ia sfârşit, surâsul eî, ironie şi tandreţe, care nu înceta să mă fascineze, anula sarcasmul acestor ieşiri şi aproape câ începusem să doresc să se producă cât mai des... postura ei vulgară era de natură pur intelectuală, mima gelozia de acest tip, deşi acest sentiment nu era absenr, însă pe acela compus dîn alte elemente nu vroia să-l exprime,,.
La masă mâncarăm şi băurăm zdravăn. I,a cafea medicii povestiră anecdote, tot despre medici, care se plasau cu un an în urmă, când li se desfiinţaseră cabinetele particulare. Raţiunea cică ar fi fost următoarea: în zilele noastre nu se maî
poate pune un diagnostic fără analize prealabile de laborator. Or, cine avea laboratoare? Spitalele. Deci bolnavul era dirijat tot acolo, şi le obţinea gratuit. Atunci de ce sâ ia medicul particular bani bolnavului? Sâ-1 îngrijească în spital, unde salariatul avea asistenţă gratuită. Reacţia medicilor: de furie, dar nu împotriva legiuitorului, ci a bolnavilor, ca şi când ei ar fi venit cu decretul. In ce fel? expedierea lor rapidă de la consultaţii, în următorul stîl: (urma anecdota... Medicul, grăbit şi nervos: dumneata de ce suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai por să urinez... Medicul: câţi ani ai? Pacientul: şaptezeci... Medicul: ai urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strâmb, ce fac eu când o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: Eeibovici... Medicul (ridicând glasul): Leibovici? Se descurcă el! Cine e la rând? Ei» dă-i drumul! Pacientul: domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul (extrem dc grăbit): lasă consideraţiile, spune! Pacientul: domnule doctor, eu ce mănânc aia fac... Medicul: adică, vorbeşte clar... Pacientul: dacă mănânc fasole, fasole fac, dacă mănânc varză, tot varză fac... Medicul (dumirit): aha! şi ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): sâ fac şi eu normal. Medicul (expeditiv): mănâncă căcat! Altul la rând... Şeful grupului nostru de schiori, vestitul diagnostician, pretindea că n-a auzit până acum această anecdotă, probabil, zise el, că s-a născut Ia Bucureşti» dar până a ajuns la noi în Ardeal... Râdea literalmente cu gura până la urechi şi, încurajaţi, colegii lui mai timizi îi mai spuseră şi altele, chiar maî reuşite, dar luî asta îi plăcuse, repeta finalul, şi din senin se dădea cu scaunul pe spate şi hohotea cu o poftă formidabilă, paharele băute având şt ele un oarecare rol,.. Spre surpriza mea, Suzy anunţă câ srie şi ea una, tot despre medici... Cine nu e îngrijorat când o aude pentru prima oară pe iubiră Iui povestind ceva într-un anturaj? Dacă anecdota nu va fi reuşită? Dacă va povesti-o rău? „La un medic vin trei pensionari bolnavi,
14%
marin preda
cel mai iubit dintre pământeni
1497
începu ca. Medicul era specializat în pensionari, hi, hi, dacă există asa ceva", chicoti Suzy cu un farmec care credeam că numai mîe mî-era adresat, dar în felul acesta ea îî făcu pe toţi să zâmbească, succesul îi era asigurat dinainte... „Există", zise şeful râzând şi el dinainte, probabil însă cu gândul tot la acea anecdotă... „Pensionarii, continuă Suzy, vroiau să îi se prescrie un regim... Intră primul. Da, zice medicul cercetându-i fişa, bine, să-ţi prescriu un regîm... Ce pensie ai dumneata? Cinci mii de lei, zise pensionarul. Perfect, zice medicul: carne, fripturi înăbuşite, purcel dc lapte, vin fără restricţie, ouă umplute, vânat gătit în sos picant, urmaţi regimul ăsta pe răspunderea mea, fără grijă, o să vă simţiţi absolutamente în cea mai bună formă. Hi, hi, continuă Suzy, vine al doilea pensionar. Medicul; dumneata ce pensie ai? O mie cinci sute de lei, îi răspunde pensionarul. Medicul: macaroane, gris cu lapte, supe de zarzavat, peşte rasol, ceaiuri, multe ceaiuri... Pleacă ăsta, vine al treilea. Dumneata ce pensie ai? Şapte sute cincizeci de Iei. Medicul: plimbări; aer! mult aer!...w Aici Suzy ridicase glasul şi diagnosticianul o urmă izbucnind într-un behăit înalt, ca şi când ar fi vrut sâ ne sugereze că sincer vorbind se săturase de râs, şi anecdota asta îl silea acum să scoată doar ţipete...
.. .La plecare Suzy îmi făcu o surpriză: nu se mai ţinea drept pe picioare şi nici cuvintele nu-i mai erau întregi, deşi erau coerente... Erau însă înmuiate de o duioşie, de o dulceaţă şi de un abandon atât de adormit şi total, încât o luai în braţe şi urcai astfel cu ea scările, dar fără să mă grăbesc... Era pentru mine o ocazie unică s-o aud spunându-mi ceea ce trează nu vroia să desvâluie. „Iubitul meu, îmi şoptea, sunt fericită... Prostule... o, cât de prost eşti! ... Herculc! O sâ-ţi dau o furcă şi un caier... Eşti mai mare decât Aristotel, dar să nu te prind că faci filosofie cu mine.,. Ai crezut că... Suzy a ta-.. O, cât eşti de drept şi de curat,.. Ce copil eşti.,. De fapt eşti... De fapt eşti un... Scuzâ-mă, nu ştiu ce spun, m-am troşcâit..." „Da, zisei, destul
de tare, ca să mă pui mai presus de Aristotei, dar nu atât de tare ca să mă jigneşti, desi un gând te-a ispitit. Dc fapt ce sunt?" „Hercule, cu tine simt că trăiesc." „Şi fără mine ce simţi?" Ei, fără mine ce simţea? Nu-mi răspunse, chiar şi în această stare de somnolenţă a spiritului, din care de altfel se trezi după cc deschisei uşa şi o lăsai în pat, nu căzu în cursă. îi scoasei pantofii, pulovărul, pantalonii, dulcea bluză de mătase... O acoperii cu pledul, îi stinsei veioza şi deschisei uşa să plec. „Ei, strigă deodată, foarte trează, unde te duci?" „Dormi", îi şoptii- „Stai aici, băiete, câ nu e timp de dormit..." „Stai cuminte, mă întorc îndată."" Intrai la mine, unde nu întârziat mai mult de câteva minute, dar când revenii o găsii în capul oaselor, reaprin-sese veioza şi se uita la mine cu un imens reproş, ca şi când aş fi lipsit ceasuri întregi, O luai în braţe şi ea îşi lipi fruntea de a mea, oferîndu-mi doi ochi deschişi şî nemişcaţi, asemeni unor oglinzi divine, în care marea enigmă putea fi contemplată, dar nu desvăluită. „Te iubesc atât de tare că vor să cheme Ia Salvare", şoptiră buzele ci, „O, iubita mea, îi răspunsei, dragosrea mea pentru tine arde macii pc coline." „Da? Da?! mâ interogă mereu cu fruntea lipită dc a mea, da, iubitul meu? Da!?"
Dimineaţa mă trezii primul şi o descoperii îndreptată cu tot trupul spre mine, şi cu pumnii încleştaţi. Dc obicei somnul la ea era izolare, retragere».. Acum era o prelungire a dulcelui abandon din timpul serii, când urcasem scările cu ea în braţe, îi luai pumnii şî începui să-î sărut. Se trezi dintr-o dată» cu un surâs viclean, ca şi când ar fi vrut să-mî spună că totul era trucat şi nu trebuia s-o cred. Si drept dovadă se răsuci şi îmî întoarse spatele şî îşi trase şi pledul peste cap, acompaniind hohotele mele nereţinute de triumf cu mişcări furioase.,.
VIII
Coborârăm la micul dejun stăpâniţi toţi de acea stare de prospeţime a senzaţiilor care parcă singură dă farmec tuturor
1498
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1499
excursiilor: uşoară exaltare, când totul ni se pare curat şi sărbătoresc, vagă beţie a spiritului, eliberat de orice preocupări practice care îl ţin prizonier. Văzut din afară, excursioniştii! pare ridicol, prin veselia lui puţin zgomotoasă şi puerilă, omului care nu cunoaşte sau nu are rîmp să rrăiască bucuria gratuită a mişcării... Eu eram unul din aceşti oameni... Acum însă descopeream câ e minunat să laşi totul acasă, sâ te gândeşti cu o plăcere simplă, elementară, câ vei urca munţii fără senzaţia obsesivă că îţi pierzi timpul căutând o bucurie previzibilă.
Soarele inunda staţiunea! Iar hăul de sub teleferic pe deasupra căruia alunecam suspendaţi îmi dădea o senzaţie aproape violentă şi în acelaşi timp diafană de eliberare de tirania atracţiei terestre. Să vezi brazii defilând sub tine, brazii pe care atâţia ani îi priveşti de jos în sus, te făcea să simţi că odinioară, cu milioane de ani în urmă, când nu existai nici măcar ca specie, existai totuşi ca pasăre, şi planai ca acum peste singurătatea văilor adânci» cu sentimentul divin că ai fost aici totdeauna şi vei fi,.. Jos, asta e o pură idee. Aici era o idee trăită, sau mai bine zis o senzaţie de plenitudine din care ţâşnea ideea, după cum altădată prăbuşindu-mâ zilnic cu liftul în adâncul pămân-rului putusem s-o rrăiesc pe aceea a închircirii şi a încătuşării...
facerea domnea asupra întinderilor de zăpadă! Pârtia peste care dădurăm la cota 2000 era ameţitoare. De pe creasta muntelui cobora tot în munte, într-o vale adâncă însoţită mai încolo de un cablu de care erau agăţate scaunele de întoarcere, care urcau neîncetat cu o mişcare lină şi sigură: în peisajul sălbatic şi pustiu îţi dădeau certitudinea câ în nici un fel» orice s-ar întâmpla, nu vei rămâne părăsit în aceste singurătăţi. Unul după altul se topiră la vale membrii grupului nostru. Suzy şi cu mine întârziam: ea mă ajuta să-mi dezmorţesc picioarele şi să-mi reamintesc cum poţi frâna o alunecare prea vertiginoasă, plugul, o oprire, cristiana, echilibrul în viteză mare, flexiunea genunchilor» corpul înainte» căderea fără pericol... Trepida de
nerăbdare, îmi dădea târcoale stârnind pulberea fină a zăpezii, cu chipul îmbujorat, cu privirea strălucind, stăpânită de o bucurie apropiată de violenţă, strigându-mi, dîn când în când, „aoleo, Victoraş... fricos mai eşti... până faci tu o cristiană ne-apucâ prânzul..." Până la urmă îi spusei: „Nu înţeleg de ce stai tu lângă mine şi mâ dădăceşti, la-o înainte şi până te întorci tu..."
Asta şi vroia şi rămăsei mirat când o văzui cum îşi dădu drumul. Nu aluneca pur şi simplu la vale, în voia schiurilor, cum îi văzusem pe ceilalţi, ci îşi sporea viteza în genul patî-narorilor, folosind în acelaşi timp şi beţele şi lăsând în urma ei trâmbe de zăpadă în care se învălui şi pieri ca într-un vârtej. „Da, gândii, surâzând, iată, ea care trăieşte cu o multitudine de frâne interioare şi contradictorii şi ai căror farmec neştiut nici de ea m-a făcut s-o iubesc atât de tare, acum nu mai are nici una... s-a dus... m-a părăsit.Adevărul era că pârtia mi se părea prăpăsrioasă şi n-aş fi vrur să schiez alături de ea făcând prea des plugul. „Asta trebuie s-o fac singur, îmi spusei, şi de atâtea ori până o sâ-mi redescopăr perfect echilibrul într-o alunecare nu prea grozavă» dar nici ridiculă în comparaţie cu sborul ei..
Pornii decî şî schiurile începură să mi-o ia înainte cu o viteză cu mult prea mare decât mă aşteptasem. „Cum se cade fără pericol?", mă întrebai. Dar nu mai avui timp să-mi amintesc şi mă lăsai într-o parte Ia voia întâmplării. Nu căzui prea bine, ridicai bocancul, mă sprijinii în cot. „Trebuia să pornesc direct făcând plugul» îmi spusei, şi nu trebuia să cad, ci să mă aplec pe piciorul stâng şi sâ fee cristiana. De acord, îmi spusei cu voce tare, conştient ca vorbesc singur în mijlocul naturii şi {ceea ce stârni în mine o mare veselie) cu certitudinea că învăţasem totuşi ceva, înainte, brav soldat!..." Căzui de cel puţin trei ori până ce reînvăţai fiecare figură, pe care, ştiind-o în teorie, o uitam îndată ce schiurile începeau să-mi trepideze sub tălpi. Dar unde dispăruse Suzy? între timp pârtia începuse să se
1500
MARIN PREDA
populeze de noî schiori şi observai că nu eram singurul care cădea. Mă urcai într-un scaun şi revenii sus- Abia urcând îmi dădui seama că pârtia era interminabilă, kilometri întregi. Eta foarte agreabil să sîmţi cum după fiecare coborâre fiinţa ra fizică învăţa din ce în ce mai bine să stea relaxată pe schiuri în timp ce aluneca cu o viteză crescândă pe imensa pârtie care devenise orbitoare sub soarele care se ridica. O cristiană deveni curând pentru corpul meu o mişcare aproape la tel de însuşită ca mişcarea simplă pc pământ ferm. însă obosisem... înainte de a-mî da iarăşi drumul scosei mănuşile şi mâ ştersci de sudoare... în aceeaşi clipă mâini dulci îmi acoperiră ochii pe la spate. O adâncă pace mă invada. O fericire! Lumina care îmi obosise ochii reapăru sub pleoape, dar nu aceeaşi, o altă lumină, destinară nu privirii, ci fiinţei mele smulsă din temporal, o lumină a adâncurilor lumii faţă de care cea mare, a noastră, e un amurg cenuşiu... Prelungii nedefinit clipa întoarcerii şi a recunoaşterii: „Ei! auziî o şoaptă îndepărtată, cine e?". Şi mâinile străine se desfâcură de pe ochi şi clipii cu o stranie dezamăgire: da, lumina reală era ştearsă şi albicioasă, fără intensitate şi fără fiorul cu care mâ invadase cealaltă, aurie, supranaturală. Avui un surâs strâmb: „Suzy, ce e cu tine, unde ai dispărut?". „N-am dispărut, după cum vezi, am venit să te iau, mergem la cabană sâ mâncăm şi sâ ne odihnim puţin, pc urmă ne întoarcem... Eî, cum a fost? Aşa e câ nu-ţi pare rău că am venît? După masă schîem împreună, te-am văzut cum mergi, e foarte bine!*
IX
.. .sc îmblânzise, acum îi era foame şi aştepta cu un soi de ciudată melancolie să ni se aducă borşul. Era tăcută, se uita într-o parte şi surâdea în sine, destinsă şi vrăjită de ambianţa cabanei... glasurile schiorilor, râsetele, agitaţia chelnerilor.,. Părea, ai fi zis, resemnată, dar de ce anume? „Nu!", zise întru târziu. ^A, da?"» tresârh. Se redresa şi deschise ochii mari, care
CRI. MAI lUBrr DINTRE PAMÂ1
român;
îmi făceau impresia că fără să mişte capul vedeau enorm, în trei părţi, panoramic. O întrebasem daca nu se simte obosită. Se aplecă spre mine si începu să-mi şoptească uitându-se însă în altă parte şi surâzând: „. . .am vrut să-ţi spun aseară de doctorul Sălăjan (spre el se uita, şi văzut de departe şeful grupului nostru, celebrul diagnostician, arăta roşu ca un rac, îl fripsese soarele, şi din pricina asta pârea parcă indignat, dar desigur alta era pricina, în gălăgia asta nu se mai puteau spune anecdote decât urlând), a venit la el în inspecţie un şef mare de la Bucureşti. «De ce, zice, ai luat dumneata unui bolnav 30.000 de lei?»" „Treizeci de mii?", tresării... „Da, continuă ea, aşa face, pe unii îi vindecă pe gratis, pe alţii îi jupoaie. «Bolnavul dumneavoastră, a zis el, e un ştab. Are dc unde plăti. I-am prevenit, nu ham tratat cu sila. Dc ce nu s-a dus la alt medic?» «Ce e asta, a strigat şeful acela la el, foarte brutal, faci pe haiducul în spitalul statului?» «Da? i-a răspuns Sălăjan, daţi-mâ afară! Mă descurc eu, o să-mi tratez bolnavii ambulatoriu la domiciliul lor, n-aveţi ce-mi face, nu mă puteţi împiedica să merg şi eu în simple vizite la prieteni.» «Dumneata, zise, n-ai conştiinţă? Trădezi jurământul lui Hipocrate.» «Ba da, zise Sălăjan, ştiu cine sunt şi ca sâ vindec un bolnav, să nu trădez jurământul lui Hipocrate, trebuie să fiu sănătos, să pot inspira bolnavului optimism, încredere Cc impresie face bolnavului un medic palid, iritat de grijile existenţei? Vrei să-l vindeci pe bolnav de ficat şi tu eşti bolnav de ficat.» «Ce-ar fi, a zis atunci şeful ăla, dacă toţi medicii ar face ca dumneata? V-ar linşa populaţia!» «Mai întâi, i-a răspuns Sălăjan, „populaţia" eu o tratez pe gratis, conform legislaţiei, al doilea, nu coţi medicii pot sâ mâ imite, sâ vâ spun de ce... Dumneavoastră, zice, aveţi exact psihologia unui individ de prin preajma Atenei, din antichitate, care ieşea la drum, momea câre-un trecător, îl invita la masa si pe urmă îl întindea pe-un pat. Acolo îl măsura, patul era făcut pe măsura acestui bizar personaj. Dacă individul era mai lung decât patul,
1502
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1503
mai tăia din el, îi mai scurta din picioare, dacă era mai scurt, îl întindea. Asta era ţicneala Iui, să facă oamenii egalî cu el. Aşa procedaţi si dumneavoastră, pretindeţi să faceţi medicii egali între ei- Da, dar nu sunt, fiindcă unul poate sâ omoare un bolnav cu zile, altul dimpotrivă, prin talennil lui îl smulge din ghearele morţii. Asta se plăteşte. Cum adică, să plece ştabul de la mine sănătos şi fluierând şi să se urce în Mercedes, iar eu să mâ urc înrr-nn autobuz hodorogit şî supraîncărcat? Fiţi arent, zice, şi nu vă îmbolnăviţi, că veniţi la mine şi...» «N-o să viu la dumneata, zice ăla, mai sunt medici buni în ţara asta cu alt nivel de conştiinţa.» «în ce priveşre nivelul, da, mai sunt, zice Sălăjan, n-aveţi (hi» hî, chicoti Suzy) decât să vâ adresaţi cui vreţi... Cu nivelul lor înalt pot să vă trimită fără mustrări de conştiinţă pe lumea ailaltă,..»*
Chelnerul ne adusese între timp ciorbele. Sălăjan abia acum ne văzu şi ne făcu semn cu mâna, strigând ceva.,, „Da, da, urlai şi eu, mersi, asemenea.1' Ne ura poftă bună...
Cabana începuse să se golească. Când ieşirăm şi ne puserăm din nou schiurile, Suzy se reînsufleţi, dar ghicii după expresia ei că era hotărâta să rămână până fa sfârşit numai cu mine. „Când plecăm?", o întrebai. „Când vrem! Nu eşri tu şeful meu? Ne învoieşu pe amândoi şi mai rămânem o zi." „Ei pleacă?" „Da, au tren la ora zece!" „N-ar fi mai bine să plecăm şi noi? Şi sâmbăta viitoare venim din nou!" „Cum crezi» dar sâmbăta viitoare s-ar putea să nu mai avem parte de vremea asta splendida/
Vroia să maî rămână! Nu era o problemă, practic la Qraca directorul ştia că atunci când era cazul lucram împreună şi după-amiezele şi uneori şi duminica. nAi casa făcută?", o întrebai. „Bineînţeles!" „Plăţi?" „Marţi mă duc la bancă şi miercuri lichidez ultimele achiziţii pe luna asta/ „Ascultă, Suzy, o întrebai în rimp ce schiurile mele începură sâ alunece la vale cu moderaţie, fiindcă preferam să fac des plugul decât să mă pomenesc aiurea cu picioarele răsucite în aer (lipsa de
performanţă e de preferat ridicolului), era vorba ca astâ-toamnă să reintri la facultate! O imensă eclipsă a conştiinţei m-a făcut să uit lucrul âsca atât de important pentru tine!" Ea râse cu o veselie mare: „Ei! eclipsa asta de conştiinţă am avut-o şî eu! Când mi-am adus aminte era prea târziu!" „Adică?" „Adică am uitat că molia (şrii cine, şeful cadrelor) mi-a lăsar acolo un dosar inract, şi când am revenit, am fost sfătuită să fac un memoriu, şi memoriul, chd până să primesc răspuns la el, adio şi anul ăsta!" „Si bai făcut acest memoriu?"
Dar ca îşi luase vânt, sburâ la vale câteva sute de metri, apoi făcu o cristiană în trombă şi mă aşteptă... O imitai... „Nu, zise, am timp, până la toamnă aranjez şi chestia asta." Până Ia vale merse alături de mine, dar tot aşa, luând-o adesea înainte şi schiîiid ca la un concurs, trecând printre beţe imaginare şi foarte apropiate unele de altele, ceea ce o silea sâ facă răsuciri bruşte de la dreapta la stânga, Jos ne oprirăm să ne odihnim câteva minute, în timp ce valea se umplea de schiori. Unii arerizau spectaculos, alţii însă (şi aceştia erau cei mai caraghioşi) se pomeneau surprinşi de ceva şi sc vedea clar ce-o să li se întâmple: schiurile o luau vizibil înaintea picioarelor în timp ce schiorul încerca disperat sâ se redreseze; cădea aiurea, alunecând apoi pe pârtie până hăt departe. Surpriza era un dâmb care te sălta brusc în aer, mă trântise şi pe mine de careva ori. Cei experimentaţi, ca Suzy, îl treceau rămânând câteva clipe în sbor de pasăre, cu trupul înaintea schiurilor, care apoi, la atingerea pârtiei, erau răsucite de schior într-o ameţitoare cristiană. Un mic sentiment de admiraţie si invidie mă stăpânea privindu-i cum se adunau în vale unul după altul şi sc îndreptau apoi spre teiescannc, cu acea mişcare de eleganţă pe care mersul pe schi ţi-o impune chiar dacă pe pământ ferm n-o ai (schiorii pasionaţi o capătă cu timpul şi în mersul obişnuîr).
Revenirăm în deal. „Cum era înainte fără telescaune?", o întrebai pe Suzy. „Era istovitor, zise. Făceai cel puţin o oră până
1504
MARIN PREDA
CF.l, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1505
sus. Eu mă opream la jumătatea pârtiei, fiindcă urcuşul e mult mai greu în a doua jumătate. Alţii însă mergeau până jos, mai hoinăreau pe acolo, se întorceau pe urmă gâfâind şi mai coborau o dată, cel mult de două ori, mai mult nu făcea nimeni. E adevărat, râse ea, că ăla era adevăratul schi, fără întoarceri mecanizate, unii, cum ţi-am spus, rătăceau aiurea prin cotloanele muntelui, se mai prăbuşeau prin gropi, îşi mai rupeau câte-un picior, îi mai mâncau lupii..." „Chiar?" „Daaa! făcu Suzy mereu veselă, muntele e mai primejdios decât marea, poţi să te rătăceşti, te poate prinde din senin o furtună... Pe mine m-a prins odată una la Poiana Stânei, uîte-aşa, dragă, mă trăsnea în cap, vedeam cu ochii mei unda fulgerului cum mi se încolăcea prinrre picioare ca un şarpe de foc... Dar nu m-am speriat. Gata, Suzy! râdeam, s-a zis cu tine... Un grup, continuă ea în timp ce schiurile ne fâşâiau uşor la vale, s-a rătăcit tot aşa, din pricina furtunii... l-au atacat o haită hămesită (aşa sunt ci, atacă numai în haite şi numai când sunt foarte flămânzi),.. hau mâncat, afară de unul, care a reuşit sâ se urce într-un copac... Nevastă-sa era cu el, dar rămăsese jos, şi cl a văzut şi a auzit de-acolo din copac totul. L-au găsit forestierii a doua zi dimineaţa, albit complet şi cu ochii holbaţi... înnebunise! Şi ce era acolo, continuă Suzy mirata, un loc obişnuit de munte, o simplă potecă, la vreo cincizeci de metri dc drumul de coborâre normal de care se rătăciseră, şi-î apucase seara bâjbâind după el sub ploaie şi ceaţă. Ştii, aicea sus nu e ca la noi, când vine furtuna cu viscol sau cu ploaie nu se mai vede nimic, fiindcă norii se prăbuşesc-.. De-aia şi fulgerele ţi se încolăcesc pe deasupra capului, hi, hi..."
X
Cu acest chicotit vesel în urechi întorsei capul spre cer ca să fac brusc descoperirea că poţi trăi adesea instantaneu exact ceea ce ţi se povesteşte că li s-a întâmplat altora cândva. „Suzy,
zisei, ia uîtă-te!" Eram în vale, în a treia tură, şi soarele era orbitor. Dar de dincolo de munţi începuse să urce spre el cu viteza, trimiţând înainte coloane parcă înnebunite de nori albi, o masă neagră înfricoşătoare. Ai fi zis că era chiar muntele împins din adâncuri spre cer de o enormă erupţie. „O! făcu Suzy cu ochii holbaţi de încântare, aşa ceva n-am mai văzut..."
Palele albicioase acoperiră soarele şi cerul deveni mat. Apoi undeva sus se întunecă, lăsând jos parcă prizonieră lumina care acoperise toată ziua muntele „E sus de tot, zise Suzy contemplând bivolul geologic care ne uluise şi care într-adevăr continua să urce, putem să mai schiem... vezi, zise, aşa se strică vremea aici sus, nici nu bagi de seamă, dar nu trebuie să te sperii, aşa fac ei pe grozavii, norii ăştia.
Avea dreptate, nimeni nu se grăbea să prindă telcscaunele, iar de sus schiorii continuau să vie în vârrej ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Urcarăm şi noi printre ultimii... Când ajunserăm la cotă cerul era acum aşa cum trebuia să fie, plumburiu, de iarnă. Aerul însă cel dinainte, liniştit, puţin albîcios, reflexul zăpezii,.. „Victoraş, ultimul tur", zise Suzy. O urmai, dar pe la jumătatea pârtiei simţii cum ace fine de gheaţă încep să-mi înţepe obrajii. Suzy schia înaintea mea, ca în primele clipe de dimineaţă, când o văzusem luându-şi viteză împingând schiurile lateral. O strigai. „Ei!", îmi răspunse. „Ne întoarcem, a început să bată vântul." „Ei şi? E plăcut, nu-ţi fie frică, ne întoarcem..." Coborând însă la vale, avui net senzaţia că am dat amândoi peste borta vântului. Sufla foarte tare şi acele de gheaţă se transformară în fulgi mari, care mă orbeau. Se făcu întuneric de seară şi la doi paşi silueta iubitei mele îmi părea fantomatică. Auzii un chicotit pe care furtuna mhl adusese în urechi ca o părere. Apoi glasul ei: „Victoraş, încotro o ici?" „Spre scaune", strigai. „Nu într-acolo, vino mai aproape, ţine-te după mine."
Da, dar după părerea mea încotro mergea ea era complet anapoda, încât protestai. „Stai pe loc, opreşte-te odată, vrei să
1506
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1507
ne rătăcim?14 Ea se opri si ne apropiarâm chipurile biciuite de violenta ninsoare. „Nu ne rătăcim, zise, avem timp destul, urcăm mereu şi ajungem sus în mod sigur. Nu trebuie să coborâm şi nici să mergem de-a lungul pantei." „Dar nu luăm scaunele?", zisei. „Bineînţeles, dacă le găsim, dar nu mai ştiu nici eu acum încotro sunr, m-ai derutat cu strigătele tale. Stai aşa, nu mai vorbi!" Apoi deodată: „Ţin-te după mine, dar în tăcere şi nu mi-o lua înainte, că iar mă derutezi". Alunecă nesigură pe schiuri şi în sinea mea eram eu sigur că ne-am rătăcit. Apoi mişcările ei deveniră deodată foarte sigure şi în aceeaşi clipă se opri. Se întoarse spre mine. „Victoraş, zise, acum pot să-ţi spun: nu mai şriu încorro s-o luăm. Uite ce spun eu. Grupul nosrru o să observe că nu ne întoarcem şi or să trimită după noi Salvamontul. Dacă stăm pe loc, ne vor găsi imediat... Şi dacă nu ne vor găsi, nu-i nimic, iubitul meu, murim amândoi îmbrăţişaţi.^ Ei, hi, hi! Ce zici de chestia asta?" „E o idee! strigai. Am auzit că e o moarte foarte dulce." „Nu-ţi pare râu?" „Ba îmi pare, dar nu de mine, ci de rine/ „Să nu-ţi pară rău, am fost fericită cu tine, şi uneori, ştii, am trăit ceea ce se zice..." „Ei, ce se zice?", o întrebai văzând-o că tace. „Că aşa ceva nu poate să dureze." „Ba poate, dar cei care reuşesc nu au poveste decât, ştii tu, în imaginaţia populară, în basme. în realitate cei fericiţi nu mai sunt băgaţi în seamă," „Nu, iubitul meu» te înşeli, noi vom trăi ca în poveste, ani mulţi şi fericiţi, şi asta se va şti... Hai acum să căutăm un loc unde să ne scoatem schiurile şi să ne aşezăm. Le punem în formă de piramidă şi noi ne culcăm şi ne lăsăm acoperiţi de zăpadă. Dacă e ca furtuna sâ sc oprească» Salvamontul o sâ observe vârfurile schiurilor şi o sâ ne desgroape corpurile.
O ascultai, deşi în capul meu, fără ridicula căciulită de schior şi biciuit de furtună (ce bună ar fi fost acum acea căciulită, nu-mi mai simţeam urechile), nu se armonizau deloc spusele ei că noi doi vom trăi ca în poveste, cu ideea de a
renunţa Ia orice sforţare de a găsi scaunele şi a ne lăsa singuri îngropaţi în nămeţi. Ea se aşeză şi se întinse. Mă întinsei alături şi ne îmbrăţişarăm. Ea începu să mă sărure, şi nu mai înceta, dar sărutările ei nu aveau în ele nimic dramatic, erau fierbinţi şi neînfrânare... „Hm! gândii hotărât să nu prelungesc mulr acest abandon, n-are imaginaţie, nu cunoaşte moartea.. / în acest timp vântul fluiera şi mai întărâtat în văzduh şi fulgii grei de zăpadă ne izbeau neîncetat sărutările, topindu-se dc buzele noastre, care ardeau. Deodată înţelesei, sau, cum se spune, îmi pică fisa: Suzy văzuse scaunele, nu era în firea ei să pună în scenă pentru noi doi o moarte atât de romantică şi fără vlagă. Sării în picioare: „Gata, strigai, hai acum sâ urcăm!*. Şi în clipa aceea zării şi eu, Ia doi paşi, printre rafalele furtunii, umbrele mişcătoare şi impasibile ale teîescaunclor Adevărul era câ deşi furtuna nu se potolise, negura nu mai era atâr de deasă.
E se sculă parcă cu regret... Ne luarâm schiurile în spinare şi ne urcarăm nu fără dificultate, fiindcă scaunele nu erau chiar impasibile şi sârma care le trăgea se curba, şi întregul şir se bălăbănea sub izbiturile brutale ale aripilor grele ale furtunii. Abia atunci îmi dădui seama că proporţiile aventurii noastre nu fuseseră mici, fiindcă respirai adânc, despovărat de o reală dar amorţită nelinişte. Urcam de câteva minute şi negura sc împrăştia vizibil. Dansa în valuri, tn salturi, dar se rarefia spectaculos. Avui un fior uitându-mă în urmă: întuneric rotai! Deodată zării soarele în amurg, tipsie de aur pe înălţimea cotei îndepărtate... Şi tot atunci scaunele se opriră şi în aceeaşi clipă şi soarele fu acoperit.,. Rămăsei nemişcat» aşteptând ca mecanismul care se oprise să-şi reia mersuh Nu şi-1 reluă, deşi minutele se scurgeau. Ea mâ strigă: „Să ne dăm jos şi să ne continuăm drumul, nu mai e mult. Dacă se pun din nou în mişcare, ne urcăm iar".
Numai că de-a lungul lor zăpada nu era tasată ca pe pârtie, intram în ea până la brâu, şi ne îndepărtarăm convenind să
1508
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1509
observăm momentul când defecţiunea va fî remediată şi să revenim... dar să nu pierdem timpul în cazul în care... „Probabil, zise Suzy, că au oprit telescaunele crezând că nu mai e nimeni, şi să nu se rupă cumva cablul dacă îl lasă să meargă aiurea pe furruna asta..
într-adevăr, furtuna era mai rea decât crezusem cu că e în apogeul ei. Deşi zăream cota, aveam, cum au toţi naufragiaţii, iluzia câ ţinta noastră se îndepărtează şî nu se apropie de noi. Dacă se lasă întunericul şi n-o mai vedem, numai senzaţia că urcăm ne mai poate ghida, gândeam. Dar şi atunci ne putem crezi într-o prăpastie..- „Tu eşti de vină, răcnii după ce într-adevăr nimerii intr-o groapă dîn care abia mă smulsei, asemeni baronului Jvliinhauscn din mlaştină, trâgându-mă de propriile mele schiuri.,. Dacă n-ai fi simulat rătăcirea, acum am fi fost sus..." „Da! strigă şi ea furioasă, te pregăteşti sufleteşte să mă mănânci de vie la noapte, ca să nu mori tu de foame... Uite, nu mai merg!" şi ţipă cuvintele uite nu mat merg fără pauzele misterioase ale limbajului: ca şi când ar fi vrut să fie fulgere, nu cuvinte,,. Şî se lăsă moale într-o parte. Avui intuiţia că dacă scăpăm şi vom trăi „ani lungi fericiţi14 va povesti mniror, şî nepoţilor, cât de fricos am fost eu în această aventură. Adevărul era câ eram, începuse să se întunece cu adevărat, înserarea cosmică şi nu jocul înşelător al elementelor. Natura nu-mi era prietenă, deşi mă refugiasem atâta vreme în ea, o interogasem prea mult (formă de respingere) şi nu eram dispus sâ pier în sânul ei, chiar dacă o aveam alături pe cea mai draga fiinţă dintre pământene, îi şoptii Ia ureche alungindu-mă iar lângă ea în zăpadă; „Suntem în siguranţă, şi tu ştii asta! Dar există un «imprevizibil în noi şî deasupra noastră», pe care eu îl simt şi tu îl ignori. Pentru natură, în caz de nenorocire, asta c o surâzătoare mişcare de ironie a umerilor: câte nu întâmplă cu copiii ei iubiţi, pe care farmecul ei îi subjugă..
îmi înfundai faţa în troiene. Cred că aţipisem, mă trezii zgâlţâit, „Trezeştc-te, Victoraş, nu dormi, că nu e timp de
dormit!" Foarte energică, Suzy, cu schiurile în spinare, înfrunta un amurg iarăşi înroşit de a doua tentativă a soarelui de a asfinţi..* Pe creastă zării un individ nemişcat, cu picioarele desfăcute, care parcă ne aştepta.,.
XI
Nu parcă, chiar ne aştepta. Silueta lui arogantă, în felul cum îşi ţinea picioarele, era elocventă: avea ceva cu noi. „Trebuie sâ fie vreun tip din ăştia de la Salvamout, zise Suzy. E printre eî câte unul care, sub pretextul că are sarcina sâ-ţi salveze viaţa, îţi vorbeşte foarte brutal, ba chiar te înjură. Trebuie sâ te faci că nu-i auzi..„Se vede cum ştie el să-ţi salveze viaţa. Mai bine ar fi observat că s-au oprit telescaunele si să se fî dus acolo la staţie, nu sâ ne aştepte proţăpit pe creastă, cu picioarele răscrăcărate, ziseî. îi mai lipseşte pistolul de-a curmezişul pieptului, ca sâ semene cu tipii ăia din S.S." „Ei da, zise Suzy batjocoritoare, acuma să nu mai stea nimeni cu picioarele îndepărtate că seamănă cu un S.S.-îst!" „Bineînţeles, îi răspunsei. Ori imită un S.S.-ist, ori are în firea lui acelaşi imbold pe care ţîd dă conştiinţa că eşti atotputernic. Uite-1, stă mereu nemişcat şi ne aşteaptă! Pc ăsta îl ating!" „Ba te rog să te stăpâneşti, zise Suzy, sunt mai mulţi şi n-are rost să rişti.
în sfârşit individul se mişcă, foarte calm, ai fi zis că era un curios care acum se săturase să se uite şî o să plece. Dar după câţiva paşi reveni, ca să plece din nou. Devenise gânditor, nu mai era arogant, îşi ţinea capul în jos, reflecta la ceva, sau era în prada unei anumite stări de spirit, legară, desigur, de noi doi, fiindcă din când în când se oprea şi ne contempla îndelung. „Sunteţi de la Salvamont?", îl întrebai când ajunserăm sus şi ne oprirăm să ne odihnim. Abia acum tipsia de aur a soarelui muşcă cu partea ei de jos îndepărtatele creste şi începu să piară dincolo de hăuri. Cerul se luminase şi din furtună nu mai rămăsese nimic, ca şi când nici n-ar fi fost. Individul mormăi
1510
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1511
ceva ininteligibil, dar apoi confirmă că era de la Salvamom: „Mai e cineva jos?", zise. „Nu, spusei. Dar de ce s-au oprit scaunele?"
Nu-mi răspunse. Văzui En treacăt că era un zdrahon. N-avea schiuri şi nici costum de munte, nici măcar bocanci (ce fel de salvamontist o fî şi ăsta?), purta o canadiană gri cu guler alb de oaie, n-avea nimic pe cap şi nici mănuşi în enormele lui labe, care contrastau violent cu chipul, care, deşi era tot mare, era însă bine tăiat, cu trăsături fine, şlefuite parcă de o daltă grijulie, ca să-i dea o expresie vie de tinereţe şî candoare- Parcă avea ochi de fată, mari şi inigdalaţi, de un albastru spălăcit, care sc întindeau spre nişte tâmple blonde asemeni acelor eroi îndrăzneţi de bandes-dessln^cs. „Mergem!*, zise Suzy brusc, deşi abia acum se vedea cât era de obosită. Nu era palidă, ci mohorâtă, decolorată. După ce toată ziua pulsaţiile sângelui ei îi ţinuseră obrajii şi întreaga eî fiinţă parcă în flăcări, acum aveam impresia că se clarinâ.„Stai puţin jos, îi zisei, şi odihneşte-te." „Nu, spuse foarte hotărâtă, să mergem!" „Dă-mi atunci mie schiurile."
I le luai şi o apucai de braţ, dar se feri cu o uimire bizară, abia stăpânită, ca şi când ar fî vrut sâ spună: când am mai apucat-o eu vreodată de braţ în felul ăsta? Abia atunci îmi dădui seama că salvamontistul ne urma la mică distanţă. „Ce e cu ăsta? zîsei. ît cunoşti?" Ea nu răspunse. Avui o fulgerare de gând: îl cunoaşte şi fuge de el, în acelaşi timp nu vrea să fie văzută că o ţin de braţ. Bine! Şi mă îndepărtai de ea cu o ostentaţie furioasă, care încerca zadarnic să alunge din sufletul meu neliniştea bănuielii: „Iată deci, gândii, că ieşirea noastră în lume a şi adus în preajma ei un individ în faţa căruia ea nu are curajul sâ arate că suntem împreună. Iată deci că temerile mele se arâraseră a fi naive, faţă de acest hop care era cu mult mai grav decar îmi purusem închipui că ar avea loc unul. Fiindcă nu o precauţie meschină punea la încercare voinţa iubitei mele. Nu era Ia mijloc ceva insignifiant. Nu oboseala îi alterase trăsăturile. Nu o convenienţă derizorie o făcea să accepte (ba chiar sâ nici nu
observe!) detaşarea mea de ea, singurătatea noastră, care îmi cădea în suflet mai grea decât norul înfricoşător care ne surprinsese în vale într-o aventură în care vrusese să afle dacă, chiar în glumă, acceptam să mor cu ca sub nămeţi. Ci prezenţa acestui al treilea aducea cu sine o ameninţare mai puternică decât teama ei că, purtându-se cu mine astfel, risca despărţirea. Cine era acest ins? Desigur, o veche legătură care nu se rupsese de tot, sau cel puţin nu se rupsese el de ea. Indivizi primejdioşi, violenţi si imprevizibili, care, deşi nu mai sperau nimic, nu se puteau îndepărta de fiinţa iubită, asemeni acelor morţi care, deşi morţi, nu se pot depărta de casă şt hohotesc pe la uşi sau prin cotloane speriind lumea, până ce e adus un medium care Ic explică în ce constă noua lor stare. Dar cine să-i explice unui părăsit câ n-are nici un rost să mai dea târcoale celeî care nud mai iubea?"
Uimitor era cum aflase el că ea este aici şi venise s-o aştepte pe crestele cotei, cu picioarele îndepărtate, sigur de el, şi, desigur, ameninţător- Iar ea nu-mi cerea sprijinul, venind astfel fără să-si dea seama în întâmpinarea individului. în lungul drum spre cabina telefericului, încercai astfel să aflu dacă eram părăsit. Nu de Suzy (nu puteam accepta nici eu acest gând), ci de complicitatea împrejurărilor. înţelesei că gândirea mea nu putea merge în adâncime, dar îmi dădui seama că instinctele mi se trezeau din amorţeala fericirii. Iubita mea era în impas. înaintam toţi trei în tăcere, la distanţă mare unii de alţii, singuri acum pe povârnişurile pline de zăpadă. Ea se poticnea şi îşi smulgea cu greu picioarele din micile gropi, dar avea mişcări chibzuite şi aplicate şi înainta cu o anume siguranţă a desorientârii, care mă înduioşa.
Când ajunserăm la cota 1400, unde era cabina, înserarea se terminase. Ea trase uşa telefericului şi intrarăm în cabina luminată de un bec puternic. Era goala. Probabil că era ultima coborâre. Rezemai schiurile într-un colţ şi îmi scuturai
1512
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1513
bocancii de zăpadă. Nimeni nu-mi imită acest gest firesc. Suzy însă rosti deodată» cu un glas nefiresc: „Faceţi cunoştinţă: domnu! Petrini» domnul Pencea.Falsul salvamontist nu schiţă însă nici un gest care sâ dea de înţeles că trebuie să ne strângem mâinile. „Doamna, zise el atunci, a uitat să mai adauge ceva."
„Soţul meu!", zise doamna.
Care soţ?!
Pe această clipă cabina se puse în mişcare şi şocul plecării nu-mi mai lăsă nici o îndoială: nu eu eram soţul. Individul se apropie de Suzy şi o lovi năprasnic; ea căzu cu un astfel de strigăt încât înlemnii. Nu era un strigăt chiar proaspăt, ci de groază veche şi disperare, sfâşietor, zăceau în el nenumărate altele şi fără speranţă, nimeni n-o putea salva. O viclenie liniştită stăpâni în clipa aceea instinctele melc alarmate încă din timpul mersului. Mă repezii cu o lipsă de vlagă simulată, să-i aflu individului forţa reală» şi mă angajai într-o încăierare neconvinsă. El mâ plesni îndesat şi mă aruncă în celălalr colţ al cabinei, în care mă prăbuşii şi de unde» gândind că zdrahonul a cărui putere era de temut, trebuia înşelat» nu mă mai ridicai... El o ridică în schimb pe Suzy apucând-o dc guler şi îi scrâşni: „închină-te, ţi-a sunat ceasul! Dumnezeu e de partea mea, am toate semnele." („E bigot» gândii» vrea s-o omoare cu aprobarea lui Dumnezeu!") în acest timp cabina aluneca încet peste prăpăstii şi simţeam căderea ei lină în stomac, ca un leşin...
Nici ameninţarea lui nu-mi părea proaspătă, încât con-tinuai sâ rămân întins» să urmăresc scena. El îi explica foarte liniştit câ totul i-a venit fără să dorească, a fost anunţat de plecarea ei la Sinaia oi un tip cu care trăieşte de mult {„nu ştiam că trăieşti de mulr cu un tip, poate dacă mi-o spuneai tu singură de la început m-aş fi resemnat, dar când am auzit că o sâ te duci cu el la cota 2000, unde ai fost de-atâtea ori cu mine, şi o să tragi la acelaşi hotel şi o să chicoteşti pe pârtie cum ai chicotit
si cu mine"...). Atunci şi-a dat seama că astea sunt semne... Nu era sigur, dar asta» faptul câ ne-a prins pe amândoi în flagrant delict, nu e un semn? Şi ne-a prins aici în cabină, fără martori... O să ne arunce pe amândoi în prăpastie... In clipa aceea un uruit şi o pală de aer îngheţat năvăli în cabină. Ea scoase un ţipăt, de astă dată adevărat: „Victoraş, vrea sâ mâ omoare". Atunci sării. Suzy era pe marginea deschisă şi trăgea, ai fi zis, de sine cu disperarea morţii. încă puţin şi ar fi fost aruncată... îl lovii la gât, unde orice putere cedează, fiilgerător, de trei ori la rând şi într-adevăr se înmuie (poate şi pentru că mă ignorase, luase drept bună nevolnicia mea) şi o lăsă pe Suzy din marile lui labe. Se îneca. Horeai: „Bine, o să te arunc pe tine întâi...". Trecui pe lângă aceleaşi clipe rele ca şi Suzy, mă copleşea cu masa grea a corpului său şi mâ aduse şi pe mine până aproape de buza cabinei, unde însă întreaga mea fiinţă se revolră (dacă ar fi reuşit, izbindu-mă de stânci şi murind, n-aş fi simţit nimic, atât de tare incendiase această revoltă atomii cei mai leneşi şi mai inactivi ai fiinţei mele)... reuşii sâ mâ smulg şi mă repezii eu în el. Se clătină, dar abia se clinti. Mă repezii iarăşi, dar îl lovii, nu-l mai împinsei, tot în gât, în acelaşi loc, şi abia după aceea îl rostogolii în noaptea muntelui» cu speranţa care îmi licări chiar atunci în conştiinţă că o să se agate într-un brad şi n-o sâ moară, sau o să cadă adânc în zăpadă şi să scape astfel... Iar daca o să-l mănânce lupii, cu atât mai bine, pe mulţi turişti îi mănâncă din cine ştie ce pricini, lupii, mai gândii eu cu stranie veselie, ca de o glumă atât de reuşită, încât nu-mi dădui seama cât îmi era de rău...
Mă întinsei lat pe podea. Gâfâiam foarte tare, inima îmi intra parcă în gât, mă sufocam... Dar nu plesni, cum credeam, îmi revenii şi sării în picioare. Era şi timpul, cabina ajunsese la staţia ei, jos în oraş... Suzy nu mergea prea drept, dar o apucasem strâns de umeri... „Ah! srrigai dupâ ce ieşirăm din cabină, schiurile... am uitat schiurile." „I.asă-le!" şopti ea şi fui
1*14
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1515
gara s-o ascult, ca totdeauna când ea spunea cu hotărâre ceva. „Nu, zisei, nici vorbă!" Şi mă întoarsei, apoi din drum: „Frumoasă ieşire în lume! Foarte sportivă! Da, toarte bine organizată, continuai sarcastic, cu un grup care a avut grijă de noi nevoie mare,.. De ce, repetai ca şi când as mai fi exprimat această idee, de cc nu mi-ai spus că eşti măritată?" „De frică!" „Frică de ce?" „Ai fi vruc sâ afli amănunte, să mă ajuţi, şi eldi fi aflat că suntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs arunci aiurea, cu aceleaşi consecinţe, când mă îndrăgostisem de tine şi nu voiam să te pierde/'
Oraşul mişuna de lume» şi cerul înstelat, fără lună, adusese ger puternic, zăpada scârţâia sub tălpi. Mă liniştisem cu totul, violenţa întâmplării fatale era încă departe de mine. Răspunsul ei era complet şi total, incifrat însă într-o enigmă, pe care nu simţeam dorinţa s-o desleg. Romeo, după ce ucide, spune doar atât: „Sunt jucăria soartei"... „Nu, gândeam cu tărie, nu voi fi jucăria soartei, N-am fost ales nominal, o să mă sustrag... Soarta avea înscris de către zeiţa ei Statistica pe tăbliţa acestei zile, printre altele, naşteri, accidente şi morţi, un omor în munţi şi un om care va trebui să-şi piardă libertatea pentru tot restul zilelor. Nu, zeiţă, omul tău a fost în legitimă apărare, ameninţat să fie, el şi Iubita lui, cei dîn prăpastie, ei bine, ai omul tău în prăpastie, pentru pierderea libertăţii alege-ţi mâine un altul, cl şi-a mai pierdu t-o o dată, nu-I face să creadă câ eşti oarbă, fiindcă, deşi pari, el ştie că nu eşti!..,**
XII
„Totuşi, deşi căsătorită, te numeşti Culala", zisei în timp ce ne schimbam costumele la hotel, sâ coborâm la masă. „Da, mi-am păstrat numele de fară", zise Suzy, „Din trufie!" „Poate!"
Vrusei s-o întreb-., vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb. Era foarte calmă şi toate întrebările pe care ea mi Ie blocase de la începutul începutului şî până astăzi năvăliră asupra mea...
De ce? şi de ce?,.. Şi atunci de ce!... ca un răpăit de tobe în clipele când se trage asupra comandantului, care nici atunci nu înţelege de ce trebuie sâ moara. Alungai cu o voinţă supremă această imagine violentă de care, cu un adânc fior, înţelegeam că nu eram străin. Scuturai din cap şi îmi revenii... Nu!.., Şi nu! Era prea târziu să mai pot desiega enigma. I-a fostfrică! Aş fi vrut să aflu amănunte, s-o ajut, şi cl ar fi aflat că suntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci, când ea se îndrăgostise de mine şi nu vroia sâ mă piardă. Ce mai puteam întreba? Stătea pe marginea patului şi contempla în sine ceva, cu privirile într-o parte, şi mută şi rece şi străină... Blocaj total şi definitiv. Se gândea... Contempla ceva în sine, tăcută şi liniştită. „Bine că am scăpat cu viaţă!", zise deodată. ,^Ar fi trebuit, zisei, dacă ştiai de ce e în stare, să nu ne urcăm în cabină." „A fost perfid, îmi răspunse, n-ai observat că în apropierea cabinei a dispărut, am crezut că renunţă, că îşi dă seama că n-are nici un rost.. t In realitate s-a dus să ia bilete, a intrat cu ele în mână, tu n-ai băgat de seamă că am aşteptat câteva minute până a revenit, tu te scuturai de zăpada, aranjai schiurile într-un colţ..." „Nu era prea târziu să fugim din cabină... M-aş fi bătut cu el afară, dar nu murea nimeni." „Mă omora pe mine. Nu atunci, altădată! Mă prindea el singură într-o zi!" „Dacă era aşa de violent, cum de te-ai măritat cu cl? ce meserie avea?" „Inginer! Ne-am cunoscut pe şantier, când eram zidăriţă.,, Dacă îţi aminteşti... Fotografia aceea a mea cu un grup, pe plajă... stătea lângă mine! Ne căsătorisem şi am făcut o excursie la mare cu prietenii lui. Voiaj de nuntă! Nu, nu era violent! Era chiar fricos, toţi ştiau, numai eu nu ştiam ca era violent dîn fire şi fricos. Ulterior am aflat că odatâ, prietenii lui, în toiul unei petreceri, i-au aranjat acasă în garsonieră un om mort în pat... O aiureală, nu era nici un mort, au pus şi ei acolo un costum de-al lui în care au băgat o pătură şi în loc de cap o mască de carnaval şi o pălărie. El a
1516
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1517
venit acasă beat, s-a trântit pe pat şi a adormit... Când s-a trezit şi a văzut, s-a aruncat pe fereastră,,. Noroc să era la parter şi n-a păţit nimic... Mai bîne ar fi murit atunci... N-am divorţat, de frică. Mă ameninţa..." „Totuşi, zisei, dacă mi-ai fi spus de la început..." „Nu, fiindcă după ce am fugit de la el, s-a mai liniştit... Mi-am spus că cu cât trece mai mult timp, e cu atât mai bine, se învaţă cei gândul. Nu nva căutat niciodată, N-avea rost săd zgândâresc," „De ce natură era violenţa lui?" „De natură alcoolică. Era dipsoman! Câteva luni avea chiar aversiune pentru băutură şi atunci era fermecător. Pe urmă începea deodară să bea într-un mod înspăimântător şi devenea violent, dar numai cu mine!" „Astăzi crezi că era beat?" „Daaa, şi în faza asta îî dispare complet simţul primejdiei, în toate sensurile, şi pe cât de slab şi de blând e în faza de repulsie faţă de băutură {slab în adevăratul sens al cuvântului, fizic şi moral), pe atât de agresiv şi rezistent devine în timpul crizelor alcoolice. Nu c adevărat că era violent numai cu mine. Odată s-a bătut pe stradă cu şapte inşi (mi s-a povestit) şi i-a stâlcit pe toţi, dar a venit şi cl acasă cu o ureche lipsă, cu capul umflat ca un butoi şi cu toţi dinţii din faţă sfărâmaţi... L-am îngrijit să se facă bine, am aşteptat să-î treacă criza şi l-am părăsit aşa cum l-am luat, adică în cele trei luni când era şi el om..." „Şi de când sunteţi despărţiţi?" „De-un an!..." „Şi câţi ani aţi trăir împreună?" „Doi, trei... (şi ghicindu-mi întrebarea Suzy continuă): Mâ iubea foarte tare şi Ia început dipsomania lui nu era aşa de gravă. Se îmbăta tun şi atâta tot. Pe urmă! făcu ea un gest elocvent: se îmbăta tun, dar perioadele erau scurte, şi, şi! adică nu-1 ţinea mult beţia, dar nîci pauza nu mai era de luni, cî de săptămâni.., Devenea rigid, şi distrugea tot, ca un golem al cărui secret nu-1 ştiam ca să-l potolesc..." „Atunci te lovea?!" „De fapt nu mă lovea decât foarte rar, dar mă ameninţa şi nu ştiam niciodată dacă într-o bună zi n-o sâ mâ desfigureze, sau chiar o să mă omoare!" „Şi nu există remediu la acest gen de
beţie?" „Nu! Până acum nu există! Nimic nu-1 poate opri pe dipsoman sâ bea când îi vine impulsul... cel puţin aşa mi-au spus doctorii din oraşul nostru..." ^Are familie?", o mai întrebai, „Are o soră pe la Bucureşti, care e vinovată de tot ce s-a întâmplat, E doctoriţă de copii. Ea ştia că fratele ei mai încercase de două ori să se însoare, dar respectivele, mai prudente şi mai puţin sentimentale decât mine, deschiseseră bine ochii înainte de a face pasul... Era el inginer, băiat frumos şi blând ca un mieluşel, dar aflaseră ce cusur avea şi nu se grăbiseră sase mărite... Eu, pe atunci, eram panicată, îmi intrase în cap ideea că, indiferent de părerea sublimă pe care o aveam despre mine, o să rămân nemăritată.,. Şi tu mi-ai spus ceva în acest sens: femeile superioare nu sunt atractive. Adaugă la asta câ perspectiva de a rămâne zidăriţă nu putea fi înfruntată chiar de una singură, iar un băiat mai de calitate care să nu fie arivist şi să nu-i pese de ce fel de soţie îi intra în dosar era o rara avîs. Mi s-a părut că elerz o astfel de pasăre rară, băiat de ceferist, taică-său a fost mecanic de locomotivă... Ei bine, sora asta a lui ştia că încă de pe la douăzeci de ani, încă de pe când era student, fratele ci bea. Dar n-o pot învinui. Care soră vine la iubita fratelui ei (pe care ha ţinut la facultate din modestul ei salariu depuericultoare, ea însăşi mamă a doi copii) şi îi spune: nu-1 lua, are cusurul cutare, e marcat... Mai ales că periodicitatea crizelor alcoolice, numită dipsomanie, nu apărea ca o fatalitate la nivelul eî modest de doctoriţă de copii. Nu? Nu există printre copii predispoziţii la alcoolism! Şi apoi cu forma asta de alcoolism se poate trăi, hăt! mulţi ani! fiindcă nu toţi sunt violenţi.__"
Telefonul sbârnâi scurt şi amândoi tresărirăm cu putere. Ea ridică receptorul şi auzii şi eu ce i spunea: „Suzy, nu coborâţi? Vedeţi că la zece avem tren". „Acum cât e ceasul?", zise ca- „E şapte, dar mai bem şi noi câte-un pahar!" „Şi ce sărbătoriri? zise Suzy. Faptul că ne-aţi părăsit în furtună şi aţi fugit ca nişte laşi?"
1518
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1519
„Care furtună? Aţi păţir ceva?" „N-am păţit, dar puteam să păţim. S-au oprit telescauneJe şi ne-a prins vijelia în vale, în fundul pârtiei," „Dragă, noi am crezut câ aţi luat-o înainte, fiindcă în momentul când s-a stricar vremea nu v-am mai văzut pe vârful cotei. Toată lumea a plecat când a apărut noru-ăla!" „I^as-o moartă, dom' doctor, aşa şef mai bine lipsă. Probabil câ în momentele acelea îţi spunea cineva o anecdotă şi ai uitat câ porţi răspunderea grupului nostru... Bîne... Bine.,. Bine, venim, dar sâ ştiţi că noi mai rămânem şi mâine..."
Suzy închise şi reintră, uitându-se alături de sine» în postura ei anterioară acesror destăinuiri; zise; „Tu, doritorul de comunicare şi de desvăluiri, ce mai poţi zice? Ar fi fost mai bine sau mai rău» sau ar fi fost acelaşi lucru dacă ai fi ştiut toate acestea înainte? Cel puţin am avut rimp să fim fericiţi! Nici un nor negru nu ne-a turburat zilele noastre minunate. în timp ce, dacă ai fi aflat, cine ştie dacă am mai fi putut să ne legăm pe viaţă ca acum? Fiindcă suntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întâmpla." Se uită iar în sine şî această retragere avea în ea aceeaşi vrajă care mă îndemna ca totdeauna să nu mai încerc s-o descifrez. „Iubirea, parcă îmi spunea ea, e loviră după fiecare tentativă de a pătrunde în trecutul fiinţei dragi.4* „Totuşi, mă trezii spunând, ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus din vreme despre această dragoste a ta, zolîstă, pentru un dipsoman!" Se uită Ia mine doar cu o mişcare a corpului, privirea i se retrăgea şi mai mult într-o parte. „Şi dacă ar fi fost mai rău?14» zise. „Mai rău decât să fie omorât un om?", reluai. „Da, o, da... Da, şi deodată izbucni în plâns, se rostogoli, se svârcoli pe o parte şi pe alta şi, ca sâ se ajute, ca să se agaţe de ceva, îşi înfipse mâinile în cuvertura patului. -. O, nu noi l-am omorâr, el s-a sinucis, săracul, am simţit, când am strigat «Victoraş, vrea să mă omoare», mi-a dat drumul, în clipa aceea putea să mă arunce... Şi-a dat seama că nu mai e nici-o speranţă pentru ef iubeam pe altul *
îngheţai!
„Şi ce speranţă mai era pentru el dacă te arunca în prăpastie?", strigai. „Să moară împreună cu mine. S-ar fi aruncat după mine."
O lăsai să se chinuie că nu-i îndeplinise această dorinţă. Multă vreme. Deschisei fereastra să contemplu întunecatul şi imensul munte opus înaltelor cresre ale Carpaţilor. As fi vrut să fiu acolo, sâ urc pe acea cărare, care se vedea săpară în el, numită „drumul câinelui", cum am aflat că se numea şi care era singura care ducea undeva spre o veche şi nefrecventată, neprietenoasă cabană. Mă ispiti cu adevărat gândul: ce-ar fi să fugim în acest munte? Noi doi, şi să nu mai revenim niciodată în această lume plină de dipsomani, parchînsonişti şi torţionari. {Nu bolile sunt rele, ci ceea ce ele potenţează în om: violenţa neînfrânată» de care, încercând să ne apărăm, devenim jucăria soarrei)... Ştiam însă că acum nu mai existau nicăieri pe pământ cotloane care să nu fi fosr cercetate. Un pustnic ar fi mai puţin singur în peştera sa ţar afla de el toţi excursioniştii) decât într-un apartament aşezat pe o stradă aglomerară, unde s-ar feri mai bine de curiozitatea lacomă asemenîlor lui...
Revenii în odaie. Suzy era acum din nou liniştită şi nu se mai uita în sine» ci direct în ochii mei şi cu o intensă lumina care cerea protecţie. Şi atunci ea repetă ceea ce îmi spusese mai înainte: „Iubitul meu, suntem legaţi pe viaţă» orice ni s-ar întâmpla..."
Coborârăm la masă şi puturăm fi senini în mijlocul veseliei generale. Suzy chiar putu să surâdă de câteva ori, când înţelegea, vag, că s-a spus o anecdotă reuşită. Fiindcă nici ea, nici eu, nu înţelegeam nimic dîn ceea ce se spunea. Auzeam cuvintele, dar sensul aluneca pe lângă noi, deveneam» fără sâ ne dăm seama, Intangibili. Gândul la fapta noastră începea să formeze în noi marea inerţie a rururor culpabililor şi sâ ne izoleze de ceea ce era real. Lumea nu mai era pentru noi firească. Noi săvârşiserăm, cu complicitatea ei naivă (ce era altceva fuga
1520
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1521
grupului decât gândirea generoasă că îndrăgostiţii trebuiesc lăsaţi singuri?), un act de curăţire, eliminasem un dipsoman desagreabil pentru o colectivitate care nu putea trăi cu gândul câ viciul, maladia incurabilă, agresivitatea o pot ameninţa fără consecinţa naturală: moartea într-o încăierare a celui marcat, sau într-o căsătorie în care soţia fuge şi e omorâtă, şi dipso-manul e închis, sau e omorât dipsomanul, şi soţia cu complicele ei ispăşesc...
XIII
... N-a avut puterea să retrăiască decât ceea ce 1-a făcut să fie fericit... „Ciceo, mi-a spus, povesteşte tu restul... Gândirea ta de avocat şi de fost judecător, în acest final, e mai potrivită.14
într-adevăr, când am aflat în ce dificultate intrase prietenul meu mi-am dat seama că îl paşte o marc primejdie: cum sâ dovedeşti, într-o ucidere, că ai fost, fără martori, în legitimă apărare? Pentru un avocat (şî cu această gândire a mea într-adevăr de avocat orice speculaţie se încheie) individul, deşi s-a născut liber, cum spune Rousseau, n-aş zice că în secolul nostru pretutindeni e în lanţuri, dar este permanent în legitimă apărare... Chiar şi cel agresiv, aş zice mai ales... De câte ori nu i-am văzut apârându-se cu vehemenţă învinuind pc celălalt (şi nu totdeauna fără îndreptăţire) că ha determinat sâ comită violenţa?! Cea pedepsită de lege, îndeobşte cea fizică, fiindcă violenţa pe care o produce inteligenţa, şi nu neapărat doar cea orgolioasă şi care stârneşte ura nevindecabilă, nu se pedepseşte de lege. Dar de ce? protestează el cu indignare în instanţă şi începe să spună o istorie încâlcită, cu detalii pentru el decisive, şi rămâne cu gura căscată de uluire când judecătorul i-o taie: bine, bine, şi pentru asta trebuia să-i dai cu ciomagul în cap? Bineînţeles, gândeşte el, făcui şi dregui, mai bine haş fi scos ochi, sâ rămână chior.., pe mâ-sa şi pe tat-său! Nu cred că e lipsită de tâlc istorisirea unui mare reporter de pe
vremuri, care, ros de curiozitate, s-a dus la Galaţi să stea de vorbă cu unul Berilă, care omorâse şapte oameni cu un sifon, într-o brutărie... „Mă, Berilă, ha zis el după ce gardianul 1-a introdus în celula aceluia, eu nu sunt nici de la poliţie, nici judecător, şi nici ruda vreunuia din cei pe care tu i-ai omorât. Eu sunt ziarist, dar nu pentru ca să scriu îţi pun întrebarea... Pentru mine, aşa ca om, vreau sâ ştiu: ce-ai avut cu ei, mă Berilă?! Presa zice că eraţi toţi prieteni, aţi venit la brutar, care şi el vă era prieten, a scos omul covrigi calzi din cuptor, aţi stat de vorbă, aţi băut şi voi un pahar de vin, şi pe urmă aţî adormit, că era târziu. Atunci i-ai omorât pe toţi cu un sifon, loviturile, zic reporterii, fiind date ia cap, buf! ca în dovleci, şi fiind toate de «o mare violenţă», afirmă reporterii ăştia, mă Berilă, adică lasă sâ se înţeleagă că ai avut cu ei de soluţionat vechi şi crunte răfuieli. E adevărat?!" „Nu e adevărat", a zis Berilă. „Bine, s-a mirat reporterul, atunci ce-ai avut cu ei? Poţi sâ-mi spui? Fiindcă în instanţă ai declarat că ei au sărit la tîne să te omoare. N-ai convins pe nimeni, fiindcă oricât ar fi cineva de puternic nu poate omori singur şapte oameni cu un sifon... Cu un şiş da, dar cu un sifon, mă Berilă?!" Atunci Berilă şi-a întors faţa într-o parte ca şi când n-ar fi vrut să mai vadă acea privelişte şi î-a dat reporterului, cu un imens dispreţ, următorul răspuns: „Dă-i în p... mă-sî că erau beţi!..." Da, or fi fost ei beţi, dar cât de rare şi în ce chip de l-au supărat atât de mult pe maiestatea sa Berilă întâiul? L-au scârbit gurile lor căscate, membrele lor în dezordine? L-au plictisit?! L-au înfuriat sforăiturile lor, pofta lor animalică de somn, pe el care era, poate un insom-niac? Sau sc săturase Berilă de atâîa libertate şi lumină câtă este pe pământ şi simţise o mare ispită a ocnei? Asta ar fi o speculaţie abisală. Cel mai sigur e tot răspunsul lui Berilă: erau beţi! şi trebuie să traducem asta prin : erau agresivi!Beţia şi somnul lor nu erau suportabile, Berilă era şi cl în legitimă apărare.
Un ultim detaliu. N-am ştiut că medicamentul numit Nozinan e atât de puternic, încât câteva pastile pot provoca
1522
MARIN PREDA
CEI. MAI 1URIT DINTRE PĂMÂNTENI
1523
moartea, când Petrini mi-a cerut sâ-i fac rost de un tub, mi s-a părut că mi-a spus că el suferă de ficat... Ca sâ aflu abia pe urmă în ce scop avea nevoie să-l aibă asupra lui. „Dacă sunt condamnat pe viaţă, mi-a spus el ulterior, îi voi folosi." Cum nici eu nu puteam sri la cât va fi condamnat, cu câteva zile înainte de ultima şedinţă, am alarmat pe directorul închisorii, care a ordonat imediar o percheziţie şi i-a confiscat prietenului meu acel flacon... Am gândit astfel: chiar dacă el va fi condamnat pe viaţă, nu pot să accept gândul că toate şansele lui de a reveni cândva afară sunt chiar total epuizate. De obicei verdictele pe viaţă înseamnă, practic, douăzeci de ani, după care apar sl pentru astfel de condamnaţi unele amnistii. Or, acum Petrini are treizeci şi cinci de ani, la cincizeci şi cinci va fi liber, dacă nu cumva mult mai curând. Şi viaţa nu e deloc de dispreţuit la această vârstă, ca să nu mai spun că nici la optzeci nu e, şi nici chiar la nouăzeci. Această puternică personalitate, cum sunt convins că este prietenul meu, va rezista, se va înroarce sănătos şi se va împlini nu numai ca om, adică sâ poară să fie iarăşi fericir, ci şi socialmente, să-şi scrie adică mai departe lucrările lut şi sâ lupte ca ele să vadă lumina tiparului.
XIV
...Cam din perioadă de când o cunoscuse pe doamna Culala nu mai venise Petrini pe la noi, sâmbetele, cum avea obiceiul. Şi iată că într-o luni seara mâ pomenesc că îmi dă un telefon. „Vreau să-ţi spun ceva, zice» eşri ocupar?" „Sunt, dar o să las totul pe mâine: presupun că e vorba de ceva urgent." Nu mi-a confirmat că ar fi vorba despre asa ceva, a închis brusc şi peste o oră suna la poartă. Jvlerg la tine în birou", mi-a şoptit fără să mă privească.
ha mine în birou aveam altă stare de spirit decât în hol, în fata televizorului, redeveneam adîcă avocat. Intram firesc în lumea Justiţiei asemeni preotului care intră în altar, unde apoi,
împreună cu credincioşii, încearcă sâ ia contact cu Divinitatea. Aici pot să fac şi eu o mărturisire. Devenit avocat după ce fusesem judecător, un gând m-a călăuzit: puteam foarte bine sâ găsesc un post de jurist la o mare întreprindere, sau altceva asemănător, dar nu mi-am dat demisia fiindcă nu mi-a mai plăcut să judec şi să aplic legea, dimpotrivă» mi-am spus, o voi face mai departe» fără puterea de a maî da verdicte, dar de a le derermina cu toată forţa gândirii şi cunoştinţelor mele şi in toată libertatea. Acest raţionament mi-a impus însă ideea, ca o consecinţă» câ nu voi prelua niciodată un proces în care să apăr pe cei care au încălcat-o (legea!). Asta nu însemna că aruncam vreun blam asupra altor colegi ai mei, care nu făceau aceasră disjuncţii Era doar o hotărâre a mea secretă. O fi fosr ea secretă, dar nu ştiu cum se făcu că în scurtă vreme începură să între în biroul meu numai clienţi care parcă ştiau că refuzasem încă de la început cauzele de încălcare flagrantă a legii. Asta nu însemna că toate cauzele mele erau atât de clare şi de simple cum suna de clar şî de simplu conceptul care mă călăuzea* Şi dc asemeni» nu vreau să sc înţeleagă că porneam spre tribunal din capul locului cu prezumţia că instanţa ar putea să nu-mi absolve clientul sau să nu-i facă dreprare. Instanţa însă e compusă din oameni şi conştiinţa unui om are diferite nivele, nu numai de cultură, dar mai ales de înţelegere, în sensul cel mai înalt ai acestui cuvânt. Clasica situaţie: condamni ferm ta închisoare un om care a furat o sticlă de bere şi scoţi de sub acuzaţie un şnapan care a adus mari pagube societăţii, pentru că acest şnapan,.. Şi aici oricare dintre noi putem da din cap edificaţi şi neputincioşi: da, aşa e, ştim» şnapanul are mulţi bani, şi cu bani câte nu se pot face?! în paranteză fie spus» pot să afirm» nu fără mândrie» că pe vremea când eram judecător am reuşit sâ determin legiuitorul sâ elimine din instanţe istoria aceasta a condamnării unui om la pedeapsă privativă de libertate pentru o sticlă de bere; merită s-o relatez, deoarece în
1524
marin preda
cei. mai iubit dintre pământeni
1525
secolul trecut justiţia franceză a condamnat astfel un om ta ocnă pentru furt prin efracţiune şi anume spargerea geamului unei brutării şi însuşirea unei pâini... Din această insignifiantă întâmplare, un geniu a dat naştere unei epopei grandioase, în care lipsa de înţelegere e pusă la zid, iar fanatismul rigid şi implacabil al apărătorului legii sancţionat (Javert se sinucide). Ei bine, într-o zi un miliţian (un Javert derizoriu) îmi aduce şi mie în instanţă un Jean Valjean neînfometat, dar care n-a ştiut ce să-i spună când a fost întrebat de unde are pâinea pe care o ţinea sub braţ. S-a bâlbâit! Bineînţeles că l-am achitat fără măcar să doresc să aflu de unde luase pâinea. „Nu puteai, i-am spus, să declari că ţi-a dat-o un prieten ia gară?" „Nu, fiindcă m-ar fi întrebat cum îl cheamă." „Pe dracu, un prieten din Bucureşti, camarad de arme, i-ai uitar numele," N-avea atâta imaginaţie! „De fapt de unde-ai furat-o?!" „N-am furat-o, mi-a dat-o o fata de la cantină. Dacă îi spuneam asta, aş fi băgat-o pe ea la apă." A doua zi scandal mare prin firele telefonice. Arn achitat un hoţ, fără să-l judec, voi fi destituit imediat dacă nu reiau procesuL Nu vroiam să fiu destituit, vroiam să plec eu, şi nu pentru atâta lucru. L-am rechemat pe învinuit şi l-am condamnat. Băiatul însă, aşa umil cum arăta, avea pe la Bucureşti nu ştiu cc fel de rude sau prieteni, destul că un zbârnâit violent pe interurban mă invita a treia zi să mă prezint imediat la Ministerul Justiţiei, chiar la cabinetul titularului. Strigăte: „Cum ai putut sâ condamni la închisoare un om pentru o pâine?" „Credeţi că e primul? i-am răspuns eu liniştit. Si credeţi câ e ultimul? Aşa scrie legea. Am încercat să n-o aplic, la prima înfăţişare l-am achitat, dar au sărit alţii şi m-au ameninţat cu destituirea." „I^egea asta e greşită, a zis atunci titularul, văd că sunteţi un judecător experimentat. Unde e greşeala?" „Furtul e furt, i-am răspuns, trebuie pedepsit, dar depinde de pagubă, de prejudiciul adus societăţii sau individului» nu rămâne o cantină fără pâine dacă o fată e drăguţă cu un băiat şi-i dă
pe furiş o franzelă." „Aşa este, ce propuneţi?" „Să schimbaţi legea! i-am spus. Nuanţări, de altfel, există şi acum pentru tot soiul de delicte: de la o lună până la un an de închisoare. Puneţi amenzi de la o sută, până la nu ştiu câte mii de lei, sau alte forme care să nu încurajeze furtul, dar nici să dea cu uşurinţă prilej unui miliţian ranchiunos să-i facă «figura» unui duşman personal şî să-l trimită la răcoare pentru astfel de delicte minore." „Bine!", mi-a spus titularul şi a propus foarte rapid aceste modificări care au micşorat apreciabil numărul de „delincvenţi* adevăraţi sau „aranjaţi" din societatea noastră. Nu e nevoie de o epopee ca Mizerabilii ca să ne atragă atenţia asupra unor deficienţe ale legislaţiilor. Dar poetul a vizat mult mai sus, cum am încercat sâ explic: să facă să înflorească în noi înţelegerea, fără de care nici-o legislaţie, oricât de bună, nu-şi atinge în întregime marele ei Scop,.,
Am povestit coate acestea ca să explic de ce auziudu-1 pe prietenul meu câ doreşte să intrăm ia mine în birou am înţeles de îndată că nu e bine cu el şi am mai înţeles ca dacă ar fi fost vinovat, nu la mine ar fi venit, care ştia ce fel de cauze apăr. Avea nevoie dc înţelegerea mea ca să-l susţin ca om şi de priceperea mea de avocat ca să-l apăr de o grea lovitură care se săvârşise sau care ii plutea pe deasupra capului. Arăta însă palid şi străin atât de sine, cât şi de mine. îmi aruncă o privire intensă, care îmi cerea de urgenţă să-l scot din această înstrăinare, de care, deşi era conştient, voinţa lui avea nevoie de sprijin înainte chiar ca cl să se destâinuiască.
XV
Experienţa unui om care vede colectivitatea umană, ca să zic aşa, din spate, adică pe cei care rămân în urmă împleti-cindu-se şi aşteaptă să fie „înhăţaţi", fără să fie atât de bogată ca a unui preot care vedea omul şi orăcăind ca un broscoi în |   cristelniţă, la botez, şi agonizant şi dus apoi la groapă, e totuşi
1526
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1527
destul de mare şi îi conferă o anume forţa a spiritului, fie chiar şi prin simplu fapr câ îi vede pe semenii lui în înfrângere, în timp ce el, avocatul, stă în deplină siguranţă în fotoliul său (un om în nenorocire ne întăreşte pe noi, cei la adăpost, oricât ar părea de neverosimilă această afirmaţie, tocmai asta însă ne dă puterea necesară să-l ajutăm). „Petrini, îi strigai prietenului meu, îţi dai seama că nu mă pot înşela când mâ uit Ia omul care intră în acest birou, oricine ar fi el! Cu atât mai mult când omul mi-e prieten, mi-e mai uşor sâ-mi dau seama dacă e vinovat sau nu. Nu eşti vinovat!11 „Nu, îmi şopti el (dar observai că simplele mele cuvinte produseseră asupra stării lui de spirit un efect de şoc, parcă s-ar fi trezit dintr-o narcoză), nu, repetă, nu sunt vinovat, dar sunt jucăria soarteL" „O putem determina sâ dea drumul prăzii, nu numai noi suntem jucăria soartei! Soarta nu c ceva absolut (cum să fie! gândii paralel), din moment ce şi noi, cei vii, facem parte din ea/ (Dialectică naivă, îmi dădeam seama, dar credeam în ce spun şi asta avu asupra lui Petrini acelaşi efect de şoc ca înainte: sentimentul realităţii simple reveni în el atât de concret, încât îl văzui cum surâde, un surâs eliberator!) „Eram atât de fericit» murmură el, atât de tare fericit, încât devenisem umil, să nu sfidez cine ştie ce zeu sau zeîţă geloasă. Şi sunt şi acum, dar cu această coloratură tragică, am omorât un om şi voi fi închis iar, deşi am fost în legitimă apărare. Şî iubita mea mă va părăsi." „Convingerea asta fatalistă, îi spusei, nu trebuie s-o ai chiar dacă faptele ţi-o sugerează. Dimpotrivă, trebuie să gândeşti că nimic nu e pierdut, atâta timp cât lucrul fundamental, nevinovăţia ta, nu ri se şterge, Doamne fereşte, din memorie şi să doreşti să ispăşeşti prin căinţă. Atunci nimeni nu te mai poate ajuta, nici măcar eu, fiindcă o să te apuci să desminţi ceea ce eu o să afirm/ „Nu mă căiesc! zise el cu o voce dură. Dar gândul că acest omor o s-o determine pe fiinţa pe care o iubesc să mă părăsească îmi sfâşie sufletul.*1 „Deocamdată, îî mai spusei, e
doar un gând şi o ipoteză. Nu te mai gândi! Dar ia spune, tu ai mâncat ceva? Nu arăţi prea bine, trebuie să mănânci orice ar fi... Hai să trecem în hol, să luăm ceva şi, de ce nu, să bem şi-un pahar..."
Nu mă grăbeam să aflu ce se întâmplase ca să-l determin să-şi vină bine în fire: mâncăm, mai vorbim... şi abia pe urmă o să vedem ce e şi cât de grave sunt circumstanţele, fiindcă cel mai tare sperie pe un om, cât de puternic, abisul ce i se cască ta picioare. îi şoptii nevesri-mi în bucătărie să ne lase singuri şi nici copiii să nu ne deranjeze...
Revenirăm apoi în birou şi Petrini începu să-mi povestească într-adevăr cu toate puterile speranţei reînviate istoria dragostei iui pentru doamna Culala, fără detaliile din acest manuscris, esenţa ei, dar şi surpriza pe care o avusese când aflase pe munte că ea îi ascunsese faptul acesta brutal că era căsăroritâ şi nici măcar nu se afla în proces de divorţ cu barbarul... Şi cu lux de amănunte scena din refeferic şi apoi criza ci după ce reveniseră la hotel, care nu s-a mai repetat, a avut chiar puterea sâ zâmbească la masă şi să asculte anecdote. Au dormit bine şi a doua zi au plecat. Ea era liniştită, au călătorit o vreme în tăcere, până ce la amândoi s-a cristalizat întrebarea: şi acum ce era de făcut? „Nimic, a spus el. Nu ne-a văzut nimeni. Pe munte a fost o furtună, s-o fi rătăcit şi a murit îngheţat - dacă rudele lui se vor alarma şi vor încerca să învinuie cine ştie pe cine." „Victoraş, nu rudele vor încerca sâ învinuiascâ pe cineva, ci miliţia judiciară." „Numai dacă au vreun motiv'4, i-a răspuns el. Stăteau la geam şi şuşoteau. Pe acest răspuns ea a tăcut multă vreme preocupată... Apoi i-a răspuns: „E meseria lor să elucideze dispariţia unui om. Crezi că o să le fie greu să afle că a plecat la Sinaia? Am citit destulă literatură poliţistă bună ca să aflu că prima lor mişcare va fi s-o ancheteze pe soţia lui. Oficial, eu sunt soţia lui, nu? Ştii cum procedează: unde aţi fost în ziua de duminică, data cutare şi cum v-aţi petrecut această zi şi
1528
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1529
noaptea care a urmat? Ce pot eu să răspund? Că n-am fost la Sinaia, că n-am fost cu tine... Atunci unde am fost? Am stat acasă şi n-am ieşit nicăieri? Si un simplu anchetator mărunt îmi poate foarte repede dovedi că mint. O să depună părinţii mei mărturie că am stat la eî? Ar depune dacă nu şi-ar da şi ei seama ca c zadarnic. Dar să zicem că ar depune, sunt fata lor, ce li se poate reproşa? Dar ştim noi dacă portăreasa blocului unde stă el aflat că «domnul inginer» pleacă la Sinaia? Sau oricare din anturajul Iui? Ea îl cunosc, nu putea trăi singur fără sâ-i facă pe toţi să afle tot ceea ce i se întâmplă. Ai uitat de individul din grupul nostru, invitat de mine? Sunt absolut convinsă ca de la el a aflat fostul meu bărbat că plec la Sinaia. Ţinea la noi amândoi, ne-a ajutat şi o inspiraţie nefastă m-a împins să-l invit... Un blestem... Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă o stupidă dorinţă să-i arăt că sunt fericită nu m-ar fî determinat să-i telefonez sâ vîe cu noi... Si cretinul ha anunţat pe el. Sperând să mă găsească singură, f/s-a decis să vie după mine, fie şi pentru motivul că am fost odinioară de nenumărate ori la cota 2000 şi asta i-a stârnit amintiri, sentimente, speranţe smintite..."
Petrini a înţeles din aceste zise că iubita lui avea în orice caz capul limpede» şi câ trebuie sâ se predea. Nu numai el, amândoi. Şi că dacă n-o fac, tot vor fi prinşi, şi faptul câ au ascuns crima ar fi o dovadă că sunt vinovaţi- „Nu cine ştie cc, îl întrerupsei cu pc Petrini. E cunoscută frica oamenilor de a mărturisi, chiar dacă sunt absolut nevinovaţi. Toate instanţele din lume cunosc această reacţie şi nu prea ţin seama de ea. Dar continuă!"
„Eu acum trebuie să plec de la tine, i-a spus la un moment dat doamna Culala în tren. înţelegi de ce! Si după ce totul va trece, fiindcă nu concep să fim condamnaţi câ ne-am apărat viaţa, atunci mă întorc şi după un timp ne căsătorim." „Şi cine poate să ne acuze dacă noi declarăm un singur lucru, că nu l-am văzut pe munte pe fostul tău soţ? Nu l-am văzut şi nu l-am văzut, a zis el îndârjit. Să se ducă să-l caute cine poate Ia cota
2000 sau pe traseul telefericului printre prăpăstiile stâncoase, pline de nămeţi." Atunci ea i-a dat un răspuns neliniştitor: „Şi dacă n-a murit? Dacă se întoarce şi, chiar grav rănit, declară că l-am aruncat din teleferic ca să scăpăm de ei?" „Da, îi spusei lui Petrini, tentativă de ucidere a soţului de către amant, cu complicitatea soţieî. Grav! Şi mai ales foarte clar, dacă nu i-o luaţi înainte."
XVI
Aş fi vrut să reflectez cel puţin până a doua zi ce sfat să dau acestei perechi lovită dc nenorocire. începui să mă plimb prin birou, în timp cc Petrini stătea tăcut în fotoliu cu capul în mâini. într-adevăr. învinuirea dc tentativă dc ucidere pentru a elimina un rival ar fî fost imposibil de răsturnat dacă nu mărturiseau de îndată ce se întâmplase. Acest risc nu trebuia înfruntat. Şi apoi, dacă individul era mort, cum se putea dovedi legitima apărare? Fiindcă Petrini era naiv, mult mai realistă era prietena lui: avea dreptate, aveau să fie prinşi!
Mă reaşezai la birou şi deschisei un nou dosar: Petrini. Şi îl chinuii pe prietenul meu câteva ore ca la o anchetă, ca şi când m-aş fi aflat în instanţă, în roba neagră, dar nu ca avocat, ci ca judecător şi în acelaşi timp ca procuror. Torni vroiam să ştiu! (Şi astfel aflaî, cu detalii, despre moartea Căprioarei, istorie pe care o ştiam, dar nu şi faptul că individul care o însoţise la medicul asasin era chiar ei, prietenul meu de azi! Atenţie! pericol! trebuia să fiu pregătit să răspund în cazul în care procurorul ar fî desgropat, ca antecedent agravant pentru clientul meu, această istorie a Iui de studenţie.) Şi tot astfel aflai că Matiida se despărţise de bărbatul ei, acel Mircea, dar în termeni buni, că adică îi spusese acel şef: „Oricând, dacă tu sau ai tăi aveţi nevoie de un sprijin, nu ezita să recurgi... suntem oameni, nu?". Perfect! Acest lider va avea ocazia să arate că n-a exprimat o simplă gândire circumstanţială şi generoasă, menită doar
1530
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1531
să lase în urină un bun sentiment uman, ei o gândire conştientă şi profundă că pe deasupra legilor, care pot strivi, un om plasat sus poate sfărâma cătuşe implacabile printr-un singur cuvânt rostit cu fermitate. Totul mi-era necesar, simpatia vecinilor, a colegilor de birou, a prietenului său acum bucureştean, Ion Micu, a bizarei prietene din copilărie care născuse un monstru, pe care Petrini îi visase astfel înainte ca acest monstru să se nască, a Ninetei Romulus, a grasului Vintilă (nu şi a abjectului Bacaloglu), şi nu trebuia ignorară nici mărturia chelnerului de la Braserie, om ireproşabil şi membru de partid... Eliminai, bineînţeles, ca martori ai apărării pe fatala Tamara, imprevizibilă, pe universitarul Vaintrub, care mai depusese o dată mărturie în favoarea lui Petrini, fiindcă, fără să-l ignor în strategia şi tactica mea, epizodul condamnării clientului este elucidat, el şi-a executat pedeapsa şi rog instanţa să nu admită revenirea lui cu circumstanţe agravante în speţa pc care o judecă, de natură pasională etern umană şi nu politică. Ce vroiam să demonstrez cu această armată de martori? Că omul judecat acum nu putea sfivârşi actul de care e acuzat. Era un om normal, care a acţionat ca atare. Căci, onorată instanţă, cine n-ar sări să-şi apere femeia iubită ameninţată cu moartea? Şi cine s-ar lăsa el însuşi omorât de teamă că un paragraf din codul penal l-ar acuza de omor cu premedirare? Spun asra nu pentru a apăra pe adevăraţii criminali care se ascund în spatele legii invocând aceeaşi justificare a legitimei apărări, ci pentru a se evita o eroare judiciară, în cazul unui om în a cărui viaţă nu se poate descoperi nimic care să ateste îndoiala, dubiul, incertitudinea...
1 erminându-mi însemnările, rosteam toate acestea cu glas tare, să audă şi Petrini şi sâ capete certitudinea că nu va fi condamnat, dar în acelaşi timp să-şi dea seama că nu poate evita un proces. Abia după ce terminai observai că se făcuse palid. Cunoşteam şi această reacţie: mai mult-câştigă teren în
conştiinţa unui om care se ştie nevinovar certitudinea că va fi condamnat decât în aceea a unui om culpabil, care consideră lumea coruptibilă în eternitate, cu justiţia, procurorii şi judecătorii ei (aceştia se apără mai bine). Petrini credea în reaua soartă, atotputernică chiar şi peste un avocat lucid şi bine înarmat şi o instanţă clementă, dar nepăsătoare ca şi destinul. O clipă de neatenţie, ca o fulguraţie misterioasă a forţelor malefice, şi un detaliu neînsemnat apasă inexorabil balanţa..,
„Ascultă, Ciceo, murmură cu un glas foarte turbure. Nu mă predau! Nu-l cunosc pe acest individ, nu l-am văzut niciodată în viaţa mea» şi nu înţeleg ceea ce mi se spune." „Ascultă, Petrini, ridicai eu glasul, poţi Trăi cu gândul că l-ai aruncat pe acela în prăpasrie?" „Pot trăi până ta adânci bătrâneţe. Am mai aruncat o dată unul şi în afară dc pure idei de vinovăţie, născute dintr-un exces de culpabilitate a conştiinţei că am omorât un om, niciodată n-am simţit remuşcări adevărate. Mi-a rămas în conştiinţă, mai puternic decât vinovăţia, senrimentul că individul vroia el să mă omoare pe mine şi nu aveam nici o îndoială în acest sens.,."
O noutate! îi cerui sâ mi-o povestească „Da, îi spusei apoi, în ocnă, da, ar fi fost tragic sâ te autodenunţi, afară ar fi tragic să n-o faci!" „De ce?" „De ce?! Pentru că acolo deţinuţii n-au colaborat cu cei care vă păzeau. Sunt convins (şi ar fi neverosimil să nu cred acest lucru) că a avut loc şi acolo o anchetă şi că mulţi au sriut ce-ai feeut, dar nu le-a fost greu să dea din umeri. Ce li se putea face mai mult decât ceea ce li se făcea? Afară, într-o lume normală, reacţiile nu vor fi aceleaşi." „Nimeni nu ştie nimic!" mi-a repetat el încăpăţânat. „Ştie prietena ta, care trebuie întrebată brutal daca poate trăi cu tine fără să fiţi absolviţi dc vinovăţie." „S-o întrebăm!1' „Bine, dâ-i telefon şi invit-o aici. Semeni cu un italian dintr-un film» un cioban care se ascunde cu oile în cotloanele munţilor dc teamă să nu fie prins şi acuzat de un omor pe care nu el îl săvârşise. Era cu un
1532
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1533
băiat, un frate mai mic, care nu înţelegea de ce fugeau dîn moment ce nu erau vinovaţi. Şi ciobanul îi dă, dus pe gânduri, următorul răspuns; «dacă te prinde, îţi face proces!»." „Da, strigă Petrini, aşa este, semăn cu acest cioban. Proces înseamnă condamnare..."
O gândire disperată! Bineînţeles că nu-i spusei acest lucru şi nici că nu pierdusem până atunci nici un proces şi că, dimpotrivă, pentru mine, proces înseamnă judecare şi eliberare de sub acuzaţie, şi numai dacă... Aici până şi gândul meu se frânse, fiindcă foarte adesea oamenii spun despre cineva: a pierdut procesul! Se referă nu la cei vinovaţi! Despre aceştia se spune altfel: a fost înfundat! Sau: nu i-a mers, a mierlit-o!
XVII
Când doamna Culala întră, nu avui timp s-o văd bine cum arată, asistai la o scenă bizară. „Unde e?", spuse ea din uşă. O luai înainte şi o condusei. Când se întâlniră, iar cu mă aşezai la birou> el se ridică în picioare si un abur misterios îi învălui dc îndarâ... Sau poate vederea mea sc subţiase dc tensiunea orelor de interogatoriu? Sau culpabilitatea le înscria pc cliipuri această aură de iubire tragică şi din altă lume? Doamna Culala nu era frumoasă decât în clipe de revelaţie, intermitente şi inexplicabile (fîîndcâ atunci când eu o priveam stătea nemişcată), într-o secundă vedeam un chip puţin masculinizat, pentru ca imediat să se suprapună pe el un altul, cu tâmple dulci de fetiţă de o nobleţe izbitoare si o gură de o puritate de madonă, apoi această viziune să dispară şi ea, şi să contemplu un obraz şters cu tenul pătat, arătând o vârstă incerta si o frunte bombată. Acest joc de expresie era atât de atractiv, încât te tăcea de îndată să doreşti sâ-i fii prieten, sâ-i fii util, fără nici un gând dc reciprocitate. Când o privii pentru ultima oară, abia arunci îi văzui ochii, privirea mare care nu se mai putea desprinde de a lui, fascinantă şi fascinată, cerând protecţie şi în acelaşi timp
dominând... Iar Petrini, în (aţa eî, posomorât dar parcă renăscând, oferindu-i fără şovăială acea proteifie şi în acelaşi timp plecându-se în faţa ei umil, im umilit de ea, ci parcă de conştiinţa că, aşa cum îmi spusese mie mai înainte, puterile acestei lumi îl pot pedepsi dacă, asemeni îndepărtatei Niobea, regina Frigiei, ar jubila câ nimeni printre pământeni n-a mai fost atât de iubit ca el,
„Ah, Petrini, gândii în clîpa aceea, este sigur că ai jubilat totuşi si ai sfidat, poate nu în dragoste, ci în trufia gândirii, şi anume că poţi smulge fericirea chiar dacă nu ti-e dată. Fiindcă, iată, nu pierderea libertăţii ar fî chinul tău, ci pierderea acestei fiinţe de care nu te poţi rupe fără să sângerezi apoi necontenit... Hînţâ cu care n-am nevoie sa stau de vorbă ca sâ aflu câ hotărârea ei c luată, nu poate trai cu tine dacă vrei să te ascunzi: trebuie sâ te predai!"
Ii lăsai singuri o vreme si mă întorsei cu o sticlă de vin, gustări şi cafele. Nu ştiu dacă lor le era foame, dar mie îmi tremurau mâinile. îi invitai insistent să bea, sâ-i readuc pe pământ, sâ fac să dispară aburul misterios care îi învăluia încă în privirile mele. Nu puteam sta de vorbă cu doi inşi paralizaţi parcă de dragostea lor neţărmurită unul pentru altub „Doamnă Culala, îi spusei foarte ferm şi cu solemnitate, un mort trebuie dus la groapa creştineşte, înconjurat de fiinţele care i-au fost apropiate şi dragi şi ca sâ-1 plângă şi să-i păstreze în amintire regrete eterne şi mai ales să nu urască si sâ nu învinuiascâ pe nimeni de moartea lui. Pentru asta e nevoie ca medicul legist să elibereze certificatul că a murit de moarte naturală, în cazul de facă un accident de excursie. Acest certificat, în cazul dumneavoastră, este premers de un verdict pe care îl dă o instanţa de judecată. Vâ întreb: aţi putea fi fericită (ştiţi, fericirea aceea zilnica şi calmă) cu soţul dumneavoastră, şi prietenul meu de azi, cu care ştiu că o sâ vă căsătoriţi? Bineînţeles asta în ipoteza că nu sc întâmplă nimic, ca, adică, miliţia judiciară nu găseşte
1534
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1535
pe cel dispărut şî ajunge la concluzia că a pierit pe munte în timpul furtunii, rătăcindu-se. Şi închide dosarul pentru totdeauna/4 „Nu, n-aş putea!", zise doamna Culala. „Şi de ce nu?, reluaî. Sunteţi nevinovaţi!" „Nu ştiu de ce, sunt slabă! Si mă simt vinovata." „Asta sâ n-o mai spuneţi niciodată, nici mie şi chiar nici să n-o mai gândiţi, E pericol, doamnă. Dacă vreţi cumva să ispăşiţi o vină secretă, mergeţi la o mânăstire, şi faceţi acolo penitenţă, dar să nu mai declaraţi niciodată vreunui anchetator că vă simţiţi nu ştiu cum, fiindcă el n-o să vadă în asta expresia unei nevoi de desrăinuire şi a unei rem uscări, ci o probă care vă poate vârî într-un paragraf al codului penal. Şi acum sâ vă mai pun o întrebare: în ipoteza că Petrini refuză să se predea, ce tăceţi» îl veţi denunţa şi vă veţi autodenunţa? Sau veţi tăcea?" „Vol tăcea, răspunse ea de îndată, semn câ îşi pusese şi singură această întrebare, dar atunci va trebui să ne despărţim şi nu vom putea să nc mai revedem vreodată!" „Nu înţeleg, zisei, puteţi face asta? Petrini îşi poate trăi nevinovăţia fără cea mai mică remuşcare." „El poate, e mai tare, v-am spus, nu şriu de ce n-aş mai fi fericită cu el, dar simt câ n-aş mai fi! Sunt slabă." „Şi întrucât un proces care v-ar achita pe amândoi v-ar elibera? îmi continuai eu interogatoriul. Doar ştiţi şi fără asta câ sunteţi nevinovată." „Pot să vă răspund, procesul nu ar fi al meu şi al lui Victor, ci al luiy al fostului meu bărbat, care zace acum în nămeţi, pe o stâncă, mort sau în agonie, stâncă pe care ar fi vrut să ne arunce el pe amândoi. Mort sau viu, are dreptul la un proces. Să nu creadă că l-am condamnat noi» să scăpăm de ei, ci s-a condamnat singur, iar pe noi oamenii nu ne vor învinui... Ar fi trisr ca vinovat sâ fie mortul, adăugă ea cu un neaşteptat humor tragic, dar asta e! Asta i-a fost soarta. N-o sâ intru eu la mânăstire câ aşa a vrut el. In acest sens vreau să spun că m-aş simţi eu vinovată şi n-aş mai putea fi fericită cu Victor/ „E şî convingerea mea, doamnă, îi răspunsei. Petrini însă e croit din alt aluat." „Nu atât că e croit
din alt aluat, zise ea, dar el are socoteli de încheiat cu oamenii, care l-au mai condamnat o dată fără sâ fie vinovat, îl înţeleg, a trăit în fundul pământului si a învăţat acolo lucruri care nu se pot învăţa în altă parte. EI e puţin înstrăinat dc codul nostru moral, sau în orice caz pe-al lui, care a semănat iniţial cu al nostru, au apărut grave modificări." „Sunteţi extraordinar de elocventă, doamnă, dar vă contraziceţi, nu sunteţi slaba, sunteţi doar profund morală; în sensul cel mai înalt al acestui cuvânt", îi spusei. „Nu chiar, domnule avocat, ci doar foarte scrupuloasă, îmi cunosc limitele. Nu pot să mă adaptez cu ceea ce e nefiresc, deşi am încercat, nu mi-am părăsit soţul decât dupâ ce am ajuns la capătul răbdării. Extraordinar de moral ar fi fose sâ nu-l părăsesc niciodată» orice s-ar fi întâmplat. Doar îl iubeam şi eram iubită de el, nu? Am preferat să fug, ca să-l arunc pe urmă într-o prăpastie. O fericire cu acest preţ ar fi otrăvită» dacă nu chiar infernală. în timp ce un proces m-ar despovăra. Vedeţi cât sunt de scrupuloasă!"
„Nu e de mirare» gândii, că voinţa acestei femei l-a putut subjuga atât de tare pe Petrini, care numai de lipsă de voinţă nu poate fi învinuit. Extraordinară coliziune de sentimente, el va ceda» dacă n-a şi cedat." Mă prefăcui câ cl s-a şi exprimat în acest sens şi îl ignorai» continuând cu întrebările, părăsind acest teritoriu al determinărilor psihologice şi trecând Ia practică: „Doamnă, puteţi aduce martori ai vieţii dumnea-voasrră conjugale cu fostul soţ?" „în ce sens?" „Era dipsoman!" „Da, era!" „Puteţi aduce martori în acest sens?" „Da!" „Şi acum» doamnă: puteţi aduce martori că aţi fugit fiindcă v-aţi simţit viaţa în pericol? Era doar un dipsoman violent» nu?" „Da, era!" „Fiţi atentă, procesul se judecă acum, în acest birou, la această oră rârzie din noapte. Eu am fost judecător şi voi juca şi rolul procurorului. Puteţi deci aduce martori?" „Ce fel de martori?" „Câ de nenumărate ori viaţa dumneavoastră a fost în pericol!" „Nu, nu am asemenea martori, zise, dar tresări cu
1536
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1537
putere simţind primejdia şi repeta: ce fel de martori?11 „Că nişte vecini» dacă nu interveneau, alarmaţi de ţipetele dumneavoastră, v-ar fî tăiat cu cuţitul, sau v-ar fi sugrumat..."
Chipul i se decolora. începu să se uite într-o parte fără să-şi dea seama că aşteptam un răspuns. „Treziţi-vă, doamnă, îi strigai. Să vă mai aduc o cafea?" „Da, vă rog frumos", spuse ea umilă şi asta mă impresiona, simţii în clipa aceea că va trebui sâ recurg la orice mijloace, chiar repudiabile, numai să salvez acest cuplu. N-avea martori că fostul ei soţ a vrut s-o strângă de gât sau să-i crape capul cu satârul. Ori, mîe tocmai astfel de martori îmi trebuiau, să depună mărturii grosolane şi să forţeze astfel achitarea. Dar ea nu putea să înjosească în sinea ei memoria fostului ei bărbat cu martori mincinoşi. Ar fi însemnar să nege că fusese cu cl fericită şi că acum, ca să scape şi să fie fericită cu un altul (după ce, cu chibzuială şi scrupu-lozitate, îl părăsise şi fără sâ vrea îl omorâse), trecea cu cinism peste cadavrul iui, fiindcă eu, ca s-o salvez, şi care cunoşteam bine justiţia, ho ceream implacabil. „Da, doamnă, îi confirmai, revenind cu cafelele, aceste gânduri pe care i Ie presupuneam, să nu vă închipuiţi ca judecata Inchiziţiei se mulţimea cu probe mai subtile. Vinovata, când nu era făcută vrăjitoare şi arsă pe rug, era închisă într-o celulă fără lumină, uşa era smulsă şi apăreau zidarii eu cărămizi şi mortar şi ştergeau de pe zid orice urme ca acolo a fost închisa vreodată o fiinţă vie.. ." „Nu, repetă sec, n-am astfel dc martori." „Şi nici nu vreţi să ştiţi, parafrazai eu aiurea pe fabulist, să diminuez iarăşi tensiunea clipei. Nu consideraţi, reluai, câ ăsta e adevărul, cu martori sau fără, că haţi părăsit fiindcă viaţa vă era ameninţată? Tu ce zici, Petrini? Martor mincinos e doar cel care e pus să debiteze neadevăruri. Nu? Faptul că unul care spune adevărul, chiar dacă n-a fost de faţă, e suficient să-i anuleze, în conştiinţa noastră scrupuloasă, câ e un martor mincinos. Pentru instanţă depoziţia lui e decisivă. Trebuie sâ mâ ajutaţi, doamnă, să colaboraţi cu mine,
dacă vreţi să nu riscaţi amândoi o condamnare!" „Bine, parcă se rugă, strivită de aceste durităţi fatale care nu îngăduiau o apărare pură, colaborez, ce trebuie să fac?'4 „Să găsiţi doi martori care să depună câ v-au scăpat de la moarte din mâinile lui." „Doi?" „Da, doi, nu trei, ajung doi!" „Bine, profesorul..." şi rosti numele unui vestit diagnostician din oraşul nostru... „Si al doilea?" Al doilea era al unui bătrân avocat» al familiei Culala, acum pensionar uitat de noile cadre ale justiţiei. Foarte bine! Tipul ăsta o să ştie să vorbească în faţa instanţei, cu obiectivitatea perfect detaşată a unui martor imparţial. „Şi circumstanţele, doamnă? teluai. Aveţi puţină imaginaţie sâ le inventaţi?" „Cum să nu? zise ea deodată şi se răsuci spre Petrini. Victoraş, îi zise, nu e cazul sâ auzi ce-o să spun!" „Bine!", zise el şi se ridică şi ieşi în hol. „Doctorul, continuă ea, a fost chemat de mine acasă să-mi dea îngrijiri după ce fusesem schilodită... în faţa lui fostul meu soţ a încercat sâ mă omoare,' urlând că ham chemat pe fostul meu amant să mă apere şi să-l internez pe el la spitalul de nebuni..-" „Ah, exclamai, extrem de verosimil, chiar halucinant de verosimil!"
în clipa aceea, foarte calm, Petrini reveni, dar ca şi când ar fi ascultat la uşă şi ar fi auzit totul, şi începu să se plimbe simulând nepăsarea şi întârziind mult la fereastra întunecată a biroului meu. „Victoraş, dacă crezi câ am ceva de ascuns, stai, zise ea. Dar n-am vrut să auzi ceea ce a fost foarte urât în viaţa mea înainte să te cunosc," Şi îi relată ceea ce îmi spusese mie mai înainte. Sumbru şi cu o mişcare de lentoare care concura aparatele cinematografice de încetinire se reaşeză în fotoliu şi îşi reluă capul în mâini. „Şi cu avocatul, doamnă, ce putem inventa?" zisei accentuând ultimul cuvânt, ca să-i sugerez prietenului meu că şi ceea ce se spusese înainte fusese tot invenţie. „Avocatul, zise doamna Culala, a fost chemat de mine acasă să-mi facă actul de divorţ, în timp ce stăteam în pat cu ochiul umflat şi cu obrazul sfâşiat de o rană adâncă. Poate să depună
1538
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1539
mărturie că a fosr cl însuşi bătut măr şî aruncat pe fereasirâ, la propriu, nu la figurat, iar portăreasa poaie să declare ceea ce a văzut, geamurile sparte şi sosirea sectoristului şi scandalul care a avut loc.,. Sectoristul a fost chemat de vecini, dar i-a dat dreptate lui, care urla că şî ăsra ar fi fost amantul meu... pe vremuri... adică avocatul... Judecaţi singur dacă această stupiditate va fi considerată ca atare, adică pură stupiditate a unui dipsoman care nu mai şria ce face..." „Extrem de verosimil, stimată doamnă» îi răspunsei, totul concură să justifice fuga dumneavoastră de acasă, rotul arată câ scena din teleferic v-a pus pe amândoi în legitimă apărare. De urgenţă veţi lua mâine dis-de-dimineaţă contact cu aceşti doi martori ai dumneavoastră. De urgenţă, apoi aşteptaţi liniştită, şi când or să vă cheme la miliţie veţi da următoarea declaraţie... Stimată doamnă, strigai» veţi fi interogată, nu vă abateţi de la ceea ce mi-aţi declarat acum, fiindcă atunci totul se încurcă! Nu ascultaţi întrebările» nu daţi răspunsurile care vi se insinuează, chiar cele mai simple. Nu intraţi în detalii. Reveniţi neîncetat la ceea ce este înscris în declaraţia pe care o să vi-o dictez. Nu vâ desvâluiţi sufletul. V-am atras atenţia, asta nu se poate face decar într-o mânăstire, şi în zilele noastre nici acolo» vă averrizez..,"
„Ciceo, zise atunci Petrini, nu crezi că eşti şi ru obosir şi nu mai vezi clar lucrurile? şi se ridică şi începu iarăşi să se plimbe cu paşi foarte rari şi foarte lenţi prin birou. Râspunde-mî încă o dată la întrebarea mea: ce se întâmplă dacă noi nu mărturisim nimic? Nu ne-a văzut nimeni, tar cel dispărut nu poate fi găsit. N-o să mă convingi că o să se deplaseze la cota 2000 o divizie de miliţieni ca să caute un om care a pierit în cine ştie ce văgăună inaccesibilă." „Acuma nu, îî răspunsei, dar când se va topi zăpada da, şi fără să fie nevoie de o divizie de miliţieni, ci de un simplu cioban, sau tăietor de lemne, sau unul din acei excursionişti cărora tocmai asta le place, să cotrobăiascâ prin roare cotloanele munţilor. $i pe urmă, re întreb şi eu:
accepţi sâ*.." „Da, ştiu ce vrei sâ întrebi. Doamna Culala are remuscări şi, zice ea, n-ar mai putea fi fericită cu mine. Probabil că tot îl mai iubea pe fostul ei bărbat şi are nevoie de un proces ca să-i dovedească post-mortem că e nevinovată, chiar şi cu riscul de a mă trimite pe mine la închisoare pe viaţă. Nu sc întreabă câ în caz de achitare acest proces mi-ar otrăvi de astă dată mie fericirea şi că despărţirea ar avea loc tot atât de neînlăturat cum o să aibă loc dacă eu refuz sâ mărturisesc. Deci, oricum ar fi, despărţirea se va produce. Nu văd atunci de ce m-aş duce să mă predau!" „Pentru câ, îi răspunsei, în cazul în care cel dispărut va fi găsit (şi îţi repet, rar se întâmplă ca o fiinţă umana care a pierit si nu dea peste ea altă fiinţă umană, chiar şî după ce trec ani)...doamna va fi învinuită de complicirnte, în timp ce altfel nu va fi. Si mai e ceva, trebuie să ţi-o spun cu roată brutaliratea. Nu tu vei fi primul anchetat, ci ea, şi deşi doamna declară câ nu va mărturisi dacă tu nu vrei, am mari îndoieli că va rezista presiunilor psihologice şi metodelor, care nu dau greş, ale anchetatorilor, Exisră trucuri incredibil de simple cu care se smulg mărturisirile, fiindcă» mai e nevoie să-ţi spun? bănuitul e singur, îar în faţa lui sc află o întreagă ştiinţă acumulată de secole la îndemâna unui profesionist în materie de descoperirea delictelor, mari sau mici. Nu risca să fii prins! şansele că dispărutul nu va fi găsit sunt atât de mici încât... Doar dacă fugiţi din ţară! Dar cum să fugiţi? Merită să-ţi spun o întâmplare a unui paznic de cimitir." (Dar renunţai s-o mai spun, ar fi fost convingătoare, dar îmi dădui seama câ era lugubră şi numai de astfel de întâmplări nu aveau ei nevoie... acest paznic suferea» cum sâ-i spun acestei manii? îi plăceau craniile! avea la el în casă pe poliţe, de toate soiurile, mai mari, mai mici, le aduna când, după ani, se desgropau vechi morminte, să facă loc altora... şi într-o zi individul se bărbierea în oglindă şi prin oglindă văzu deodată cum un craniu începe să se mişte pe poliţa din perete» aşa» de la dreapta ta stânga... paznicul crezu în prima clipă că avusese o halucinaţie.
1540
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1541
dar craniul iar se mişcă, aşa ca şi când şi-ar fi bătut joc de el, cum rânjea în spatele lui... atunci individul s-a întors brusc!... s-a apropiat şi ha luat în mână. De sub el ţâşni un şoricel,.. Omul reveni să-şi vadă de ras, dar se întrebă: pe unde a intrat şoricelul? Se întoarce sâ vadă dacă scândura n-avea vreun nod scos. Nu n-avea. Atunci craniul avea vreo găurică? da, o găsi, era chiar în moalele a ceea cc fusese odată un cap> dar nu mare, însă se ştie că şoriceii au trupul moale şi pătrund cu uşurinţă prin orificii foarte mici; paznicul se întoarse să-şi reia bărbieritul, dar se întrebă iar: dc cc are craniul ăsta o găuricâ? el ştia: nu era naturală, în pământ nu există vietate care să atace astfel un craniu; şi-a terminat bărbieritul, s-a îmbrăcat şi s-a dus cu el la poliţie; cum el ştia cine şi în ce an fusese îngropat acolo, nîci treî zile nu i-au trebuir judiciarului sa descopere o crimă sătească: un ţăran văduv, foarre bogat şi destul de bătrân, se recăsătorise cu o muiere, care, ca să pună mâna pe averea lui, îl omorâse într-o noapte în somn cu o andrea pc care i-o înfipsese într-un loc bine studiat, unde osul e mai moale, nu curge sânge şi semnul se acoperă de la sine; şi trecuseră de la isprava ei zece ani.)-- ■ Asta aş fi vrut să-i spun Iui Petrini, că trecerea anilor nu acoperă o crimă, ba chiar se zice că sufletul celui mort nu-şi găseşte pace pe lumea ailaltă până nu e răzbunat, şi apare în visurile celor care l-au cunoscut şi le spune cine i-a luat Iui viaţa. Oamenii se trezesc, nu-şi mai aduc aminte ce-au visat, dar secretul s-a înscris în conştiinţa lor şi acţionează după el, se duc, adică, acolo unde s-a comis fapta şi descoperă lucruri ciudate care stârnesc bănuiala... Or, bănuiala se transmite şi făptuitorul află de ea. Numai viaţă nu se mai poate numi ceea ce are cl pe urmă de îndurat. De ce să ajungă sâ trăiască astfel de zile prietenul meu, chiar dacă el se credea un dur, afirmând câ nu har păsa?
Dar se pare câ nu aceste argumente pe care le reluai cu glas tare, vorbindu-i de bănuiala oamenilor, care nu î-ar fi dat pace, îl convinseră să cedeze, ci faptul că îşi dădea şi el seama că
prietena lui nu va putea să reziste la anchetă. „Da, zise, ai dreptate, Ciceo. E greu să rezişti, sau numai atunci poţi să rezişti când nu ai nimic de ascuns. însă eu ţi-o spun dinainte, Ciceo, şi ţi-o spun şi ţie, i se adresă el doamnei Culala, că ne vor condamna. Avocaţii sunt foarte naivi, sau mai bine zis le place să creadă, îi încântă să creadă în puterea ştiinţei lor de a convinge o instanţă. Eu văd foarte clar: noi n-avem dovezi că am fost în legitimă apărare, instanţa are dovada că un om a dispărut şi noi declarăm că ne asumăm faptul. Armata ta de martori nu poate decât sa facă instanţa să şovăie în pronunţarea verdictului: pe viaţă, sau pe zece, cincisprezece ani? Asta în ceea ce mă priveşte. Pe ea ar trebui s-o cheme la proces doar ca martoră, dar crezi că aşa vor face?" „Trebuie, Petrini, mai spusei eu cu toată convingerea, şi nu cum spusese el, cu o convingere naivă care îmi plăcea mic sâ mă încânte, ci una simplă şi gravă. Sunteţi nevinovaţi, trebuie să vă scoată de sub orice culpă..."
XVIII
A avut însă dreptate el, armata mea de martori n-a făcut într-adevăr decât sâ sugereze instanţei că legitima apărare nu trebuia exclusă. Dar n-a reuşit să înlăture acuzarea, care susţinea câ aruncarea în prăpastie nu era singura alternativă a inculpatului. Din moment ce a reuşit s-o facă, înseamnă că eta mai puternic decât aşa-zisul agresor. Putea să-l ţină la respect I    într-o încăierare care n-ar fi durat mult, deoarece telefericul nu j     face decât cinci, şase minute până ajunge jos. Fără succes a fost obiecţia mea bazată pc depoziţia martorilor, că acuzatul nu era mai puternic decât victima, care era un zdrahon în stare să doboare şapte inşi, cum a făcut-o odată... Da, dar atunci, mi s-a răspuns, dacă era asa de puternic, cum a reuşit acuzarul să-l învingă, şi nu într-un simplu schimb de lovituri, ci într-o 1     încleştare pe viaţă şi pe moarte? Ce puteam sâ mai adaug? Câ Petrini nu a folosit numai forţa, care era mai mica decât a
1542
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1543
zdrahonului, cî şi viclenia, în disperare, simţind că nu era de glumit, viaţa sa si a prietenei lui erau în primejdie? Cum să dovedeşti asta?
Un proces în care m-am zbătut, cheltuind o energie considerabilă, să obţin amânări lungi, să aduc noi martori (fiindcă nu i-am adus pe toţi deodată), sugerând instanţei că graba în justiţie duce la erori judiciare. în acelaşi timp scontam pe presiunea de imponderabile. Timpul poate înmuîa şi şterge convingerea pe care procurorul o inculcase instanţei, că cei doi s-au înţeles între ei să scape de un ins care îi împiedica sâ trăiască împreună- Şi s-o accepte, încetul cu încetul, pe a mea. Reuşisem, instanţa era binevoitoare cu Petrini, lungile amânări îmi erau acordate chiar şi când motivele invocate de mine nu erau prea convingătoare {de pildă starea sănătăţii acuzatului, când reuşii să-l ţin pe Petrini trei luni în spital). Dar nu ştiam că reuşisem doar parţial, în sensul că verdictul fusese considerat de judecător drept moderat, după cum îmi declară ulterior, clientul meu riscând, zise el, să ia douăzeci de ani. „Şi nu uitaţi, îmi mai spuse* că antecedentele acestui Petrini sunt departe de a înclina balanţa justiţiei în favoarea lui, fără ele ar fi putut fi achitat, sau să scape cu doi» trei ani..„N-au fost invocate", i-am răspuns. ,»N-au fost, dar i se cunoşteau! Cum vă explicaţi înverşunarea procurorului? Iar noi a trebuit să ţinem seama de asta."
Aşa deci! Reaua soartă îl urmărea pe prietenul meu, de aceea fusese el atât de sigur că n-o să scape. Cu un total eşec s-a soldat ideea mea ca Matilda, fosta soţie a lui Petrini, va reuşi să-l convingă pe Mircea, acel mare şef care la despărţire o încurajase să nu ezite să-i ceară, la nevoie, sprijinul. «Doamnă» îi spusei când o vizitai» e vorba de tatăl fiicei dumneavoastră/ „Nu e nevoie sâ mt-o spuneţi, zise ea. Sper sâ-1 salvez, deşi am mari îndoieli, Mircea l-a mai salvat o dată."
îmi ascunsei uimirea conremplând această femeie pe care o iubise foarte tare Petrinî. Ştiam că e mai în vârstă decât el»
dar nu într-atât: părea sâ aibă cincizeci de ani. Se îngrâşase (prietenul meu nu-mi spusese niciodată că ea avea această predispoziţie) şi îi îmbătrâniseră mai ales ochii, care aveau imense cearcăne împrejur. Era însă plină de viaţă, ceea ce» trebuie s-o spun, nu-i stătea bine deloc. Probabil această poftă de viaţă îi rămăsese intactă ca odinioară, când o cunoscuse Petrini, dar corpul i-o luase înainte şi se ruinase. De aceea, poate, îl părăsise pe Petrini pentru un bărbat mai în vârstă, presimţind că o bătrâneţe pretimpurie o va face demnă de milă lângă un soţ în plină putere şî care în mod sigur o va trăda? înţelesei apoi, văzând-o pe Silvia, de ce Petrini suferise atât de mult când această femeie îl părăsise: într-adevăr fetiţa îmi apărea ca o mică divinitate, faţă de care nu puteai avea decât un cult» cu totul altfel decât cel pe care îl are orice om pentru copilul luh Semăna cu Petrini» dar puţin şi cu maică-sa, cu deosebirea că ea avea în plus, peste chipul ei expresiv, inocenţa, însă, aş zice, o inocenţă care ştiay lucru rar, căcî îţi sugera câ micile suferinţe mărunte care rod de obicei marile elanuri şi idealuri pe ea n-o vor atinge, orice i s-ar întâmpla în vîaţă. N-aş putea să aduc acest elogiu şi copiilor mei, deşi sunt şi ei foarte reuşiţi.
„Mi-a promis, îmi spuse Matilda după ce se întoarse de la Bucureşti. «îl voi feri şi de astă data» a zis, să nu cadă victima unei justiţii excesive. Petrini e un tip tare şi orgolios. Foarte adesea cei tari sunt mai puţin fericiţi în viaţă decât cei slabi şi mai umili», a mai zis el."
L-a ferit? mă întreb eu acum. Eu zic că nu! Sau poate că totuşi l-a ferit?!... Şase ani cât i se dădu lui Petrini, iar doamnei Culala un an, nu erau o condamnare excesivă...
XIX
Dacă m-a ferit Mircea de o justiţie excesivă?,.. Da» m-a ferit, dar nu direct, ci prin legea de atunci care reglementa nu în ani, ci în norme de munca, durata unei condamnări» lege
1544
MARIN PREDA
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1545
la care poate că o fi contribuit şi cl... Dacă făceai două norme pe zi, asta însemna o reducere la jumătate a pedepsei. Eu am făcut trei, fiindcă aceste norme nu erau mai mari decât ale unui muncitor liber, iar eu aveam experienţa de la Baia Sprie şi experienţa din uzină şi nu spun că mi-a fost uşor, dar nici imposibil să fac un efort suprem si să-mi câştig libertatea. Mi s-a dat un strung într-un atelier mecanic la care lucram de dimineaţă până seara târziu. Chestiune de adaptare, un om poate tace multe dacă reuşeşte să nu uire nici o clipă pentru ce o face, dacă merită. Dar eu am pornk-o de la început cu un gând foarte clar că merita, două fiinţe pe care le iubeam mă aşteptau afară: fetiţa mea şi Suzy... încât după doi ani condamnarea mea lua sfârşit...
...Agândi puţin nu înseamnă totdeauna o deficienţă. Alte forţe ale sufletului, ţinute până atunci sub obroc de trufia gândirii, ies la iveală şi îţi orientează fiinţa spre descoperirea adevărului» chiar dacă nu-1 doreşti. în cazul meu nu vroiam să ştiu de ce Suzy îmi ascunsese că era căsătorită şi fugită de la bărbat. Mi se fixase în minte ca un bronz răspunsul pc care ea mi-1 dăduse la Sinaia când o întrebasem. „Mi-a fostfrică! Ai fi vrut amănunt?, să mâ ajuţi, şi el ar fi aflat că suntem împreună şi scena care a avut toc aici în cabină s-ar fi produs atunci, când eu mâ îndrăgostisem de tine şi nu vroiam sâ te pierd. "
...Dar şi bronzul poate fi atacat de acizi puternici. Nu gândirea a început deci să topească treptat litera care părea neclintită pe această placă. Dimpotrivă, gândirea rezista. Da, îmi spuneam, Suzy a greşit, ei şi? Nu asta e important, ci ceea ce îmi sptisese tot ea, în acele grele clipe: „Suntem legaţi pe viaţă, orice s-ar întâmpla". Da, gândeam, iubire vinovată, dar iubire! Nu ura ne-a despărţit pe mine şi Matiida, ci faptul câ iubirea ei de la început dispăruse totaL Da, îmi şoptea gândul, iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană,
are oare vreo limită care s-o împiedice sâ atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană? Şi îmi apăreaţi în minte altfel cuvintele Matildei, despre iubirea pricăjitului Artimon pentru fatala Tamara, cuvinte care îmi păruseră atunci ridicole şi râsese de ele toată lumea, că o iubeşte pentru că n-o iubeşte Pentru ce, pentru nece, fapt e câ o iubea, restul nu mai avea nici o importanţă. Şi aici Acojocăriţei şi muierea lui nu-mi mai păreau abjecţi. Ar fi fost dacă n-ar fi ţinut unui la altul, dar eu ştiam că ţineau, aveau clipele lor de pace simplă, aşa cum îmi aminteam câ îi surprinsesem când mă trimisese tata să-i cer vecinului nostru o tezlă. Era adevărat că spectacolele pe care le dădeau ei în curte, fără sâ le pese de lume, erau abjecte, dar apoi ei se întâlneau pe un teren mai curat. Tot ei erau, şi totuşi.. # ...Aceste gânduri mă ţinură în putere timp de un an de zile, care valora, cum am spus, cât trei. Ele nu explorau adâncimea fiinţei mele, când însă» intrând în al doilea an, adică ultimul, descoperii că într-un fel subteran viaţa mea lăuntrică nu stătuse pe loc la punctul pc care eu i-1 fixasem. Se deplasase spre o direcţie a necunoscutului şi mă apucă neliniştea când observai că nu mai ţinea seama (daca ţinuse vreodată) de aforismele mele confortabile. în loc să mă bucur câ în curând aveam sâ fiu liber, perspectiva aceasta fu primită în fiinţa mea intimă cu o depresiune inexplicabilă şi persistentă, care nu avea în gândirea mea nici un sprijin. Ia început îmi spusei câ trebuie să fie din pricina încordării; oboseala fizică dincolo de o anumită limită atinge sufletul, care se apără astfel» printr-o depresiune, de primejdia unei istoviri. Câteva săptămâni mă odihnii realizând doar norma obligatorie, dar această stare de spirit pe care o numim depresie, adică un amestec de regret dureros, de milă faţă de noi înşine şi de reproş nedefinit, adresat întregii lumi, nu numai că nu mă părăsi, ci se accentua, atingând vag fibrele tristeţii active şî fără remediu. Şi atunci gândirea mea protectoare slăbi, şi placa de bronz începu sâ fie
i
1546
MARIN PREDA
Clil, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1547
atacată de acizii îndoielii. „Cine îţi spune ţie, mă pomenii gândind, că la ieşire o să re aştepte Suzy cu flori? Ea acum trebuie să fie liberă, de ce nu ţi-a făcut o vizită? în general eşti oare sigur că tot ceea ce ai gândit şi simţit tu până acum, a gândit şi simţit şi ea la fel? Scrisorile ei nu răspund la această întrebare; are o scuză, o scrisoare de-acolo de unde e ea nu poate sa exprime sentimente înalte, care ar fi citite, înainte sa ajungă la mine, şi de alţii.Şi totuşi, cei ce se iubesc seamănă cu acei şamani care pot vorbi fără sâ fie înţeleşi, fără ca secretul fiinţei lor să poată fi surprins şi de cei neiniţiaţi. Eu îi scrisesem la început astfel de scrisori, dar îmi răspunsese la ele ca şi când nu le-a fi descifrat codul. Nici o aluzie măcar! îmi spusesem pe atunci câ nu le-o fi primit, dar acum le recitii şi descoperii că îmi scria limpede: am primit scrisoarea ta. Atât. Şi vorbea apoi despre altceva.Şi apoi pentru întâia oară şi cu o mare virulenţă ţâşni spre gândirea mea întrebarea: de ce o fi fost nesinceră femeia asta cu mine? I-a fostfrică! suna prima inscripţie de pe bronz. Da, dar asta când s-a îndrăgostit, adică foarre târziu! De ce nu mi-a spus de Ia început că era căsătorită, sau ceva mai târziu, dar cu mult înainte să înceapă să se teamă că, dacă şi-ar destăinui secretul, s-ar putea să mă piardă...? Era clar, nu-mi spusese fiindcă nu-i pasase de mine, nu credea că legătura noastră va dura prea mult - şi atunci ce rost mai aveau complicaţiile? Şi cu toate acestea nu mâ descurajase când văzuse că încep s-o iubesc. Dimpotrivă, îmi reproşa că sunt prea independent! Nu înţelegeam şi mâhnirea mă purta ca pe-un automat în faţa strungului asupra căruia mâ aplecam acum nu cu lumina în suflet, ci cu o adâncă nelinişte câ mă grăbeam prea mult să ies afară într-o lume cu perspective turburi pentru mine şi în care locul meu începea să fie din ce în cc mai puţin precizat. Ce voi face? mâ întrebam cu o spaimă pe care n-o simţisem niciodată în cursul vieţii mele. Voi redeveni iarăşi contabil? întrebarea asta îmî alungă somnul, fiindcă nu
perspectiva de a redeveni contabil mă înspăimânta, ci singurătatea mea în lume... îmi dădeam seama că n-o să mai pot sâ comunic cu nimeni, nici prin scris, fiindcă aveam sentimentul că, dacă nu mă puteam adresa contemporanilor mei, cu speranţa sâ fiu citit de ei cândva (şi această speranţă mă trezeam că n-o mai aveam), gândul la o posteritate abstractă la care de fapt nu mă gândisem niciodată nu-mi dădea puterea să alung din mine izolarea în care mă aflam în mijlocul lumii mele, lume în care mă născusem, descoperisem miracolul existenţei, suferisem şi fusesem fericit... Numai prin această lume prezentă mă puteam adresa posterităţii... Şi nici nu mai vedeam cum o să pot ajunge, după această a doua condamnare, spre inima fetiţei mele. Această a doua condamnare avea să turbure în mod fatal în conştiinţa ei sensurile clare de nevinovăţie ale celei dintâi; iar despre Suzy descopeream cu un gol imens în întreaga mea fiinţă că mi-e de fapt străină. într-adevăr, mă întrebam, cine era ea de fapt? Şi îmi dădeam seama că nu ştiu nimic despre ea. Era o invenţie de-a mea, o inventasem tot timpul din chiar clipa când o cunoscusem, iar ea nu numai că nu se desvăluise, dar se lăsase inventată, o invenţie paradisiacă... Eterna poveste! Iar când împrejurarea o silise să se arate aşa cum era, apăruse deodată alături de mine o femeie total neinspirată. Neinspirată măritându-se cu un dipsoman la care încă mai ţinea (scena din biroul lui Ciceo era în acest sens revelatoare), neinspirată ascunzându-mi acest măritiş, neinspirată când mă dusese la Sinaia pe pârtia unde fusese si cu dipsomanul ei (ca să nu mai vorbim de cât fusese ea de inspirată invitând şi un prieten al soţului, care de îndată bătuse toba!)» Apărea acum mai clar câ dipsomanul vrusese s-o omoare tocmai pentru că se dusese la Sinaia cu un altul, şi anume tocmai prin locurile unde fusese şi cu eh O întâlnire în locuri neutre e mai mult ca sigur că nu l-ar fi incitat decât cel mult la o încăierare cu mine» pe stradă sau la un restaurant oarecare. Dovadă era faptul că
1548 MARIN PREDA
de când fugise de-acasă el n-o căutase, oricum nu se interesase de existenţa ei şi nici n-o urmărise; daca ar fi făcut-o i-ar fi fost uşor să afle că un alt bărbat intrase în viaţa ei. Era suficient s-o pândească la Oraca şi să vadă cu cine iese. Mai mult: niciodată nu-i surprinsesem, când ne plimbam pe străzi, vreo tresărire, vreo temere că ar putea fi urmărită. Deci aserţiunea ei ca tifiisese frică era şi asta o minciună. Da, şi atunci ea îl incitase. Atâta linişte din partea lui, după ce o chinuise atâta vreme? Cum, chiar aşa? S-a resemnat atât de uşor? Atât de puţin a iubit-o?!... $i a lansat mesajul: Plec la Sinaia! Astfel se confirma vechea mea teorie despre Căprioara că numai sufletele terne sunt atrase de o viaţă violentă, desigur o atracţie instinctivă, viscerală, nu s-o provoace direct, ca Matiida, ci s-o îndure de la altul, cu groază reală, sinceră, cu oroare. Da, dar groaza aceea reală şi sinceră, oroarea aceea, colorează violent şi fascinant o lume prea cenuşie şi monotonă. Suzy semăna cu Căprioara, cu deosebirea că ea avea darul să te incite s-o inventezi pe gustul tău; în acest sens nu era terna, dimpotrivă, era înzestrată cu o imaginaţie inepuizabilă în a descoperi noi mijloace de seducţie.
...Şî nici măcar nu ceruse divorţul! Ar fi putut s-o facă îndată ce descoperise că mă iubea! De ce n-o făcuse? Dar mă iubea oare? Nu cumva vroia de fapt să se împace cu bărbatul ei, să se întoarcă la el? Ipoteza asta căzu asupra mea ca un trâznet de lumină. Adică nu resimţii nici o durere, cî doar o intensă lumină care mă invada şi şterse, aruncând în neant total acest episod fulgurant al existenţei mele. Şi atunci mă bucurai că am fost condamnat. Liber, cu ea, n-as fi avut, poate, niciodată această revelaţie şi n-aş fi putut ieşi niciodată din paradisul meu, din care însă aş fi fost gonit neîncetat prin mici revelaţii, iar eu m-aş fî opus neîntrerupt şi până la sfârşitul zilelor mele, în lipsa unei revelaţii unice şi totale. Da, îmi spuneam şi simţeam cum treptat sentimentul meu de singurătate şi de necomunicare cu lumea îşi diminuează prezenţa şi
CEI. MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI 1549
sensul vieţii mele îşi recapătă încetul cu încetul echilibrul anterior întâlnirii cu Suzy. într-adevăr, gândeam, să presupunem că dipsomanul n-ar fi venit acolo pe creasta muntelui. Ce s-ar fi întâmplat cu noî doi? Până la urmă tot ar fi trebuit să-mi spună că e măritată şi atunci aş fi descoperit de ce refuzase ea să poarte sarcina, adicâ aş fi înţeles exact cuvintele ei care vroiau să-mi sugereze că nu poate concepe să trăiască împreună cu un om „toată viaţa** (când o cerusem în căsătorie). Pe atunci gândisem că există şi fiinţe umane care se sperie Ia gândul că îşi leagă viaţa pentru totdeauna de un singur om. Ulterior aş fi aflat că ea era legată chiar pe toată viata şi că ar fi vrut să se întoarcă acolo de unde încercase să evadeze. Lovitura pc care aş fi primit-o ar fî fost mai greu de suportat decât doi ani de puşcărie...
.. .Dar sa presupunem, îmi spuneam iarăşi şi iarăşi, câ ipoteza aceasta a damnării ci (neputinţa de a-1 părăsi pe dipsoman), cu tor corolarul ispititor al oricărei ipoteze de a închide o existenţă într-o idee, este falsă în întregime. Si că doar a greşit, iubirea există, restul, dezamăgirea mea că n-a fost sinceră, chiar dezvăluirea ulterioară şi directă că încă îl mai iubeşte, îndoiala ei dacă mă iubeşte pe mine mai mult sau nu, aşteptările chinuitoare ale unui divorţ, stările ei rele de catalepsie psihică (aşa cum avusese una în camera de hotel de la Sinaia, pre-moniţie a nenorocirii care avea să ne lovească a doua zi, sau poate şi mai verosimil expresie a unei vinovăţii paroxistice, tocmai pentru că se gândea la el şi descoperea că îl iubeşte), toate acestea n-aveau să aibă, să zicem, o importanţă decisivă, le-aş fi îndurat şi aş fi ieşit învingător. Bun, dar dacă ea n-ar fi fost decât atât? Adicâ numai toate acestea la un Ioc şi dincolo de ele un vid? Adică odată cu dispariţia lor să dispară şi dragostea ei pentru mine, care era născută şi legată de totalitatea acestor fenomene tensionate? M-aş fi trezit (mă şi trezeam în clipele când gândeam toate acestea) în faţa unei femei
1550
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1551
necunoscute despre care abia urma să aflu cine e, oricum alta decar cea pe care o inventasem, şi aş maî fi putut eu oare s-o iubesc pe această alta? Nu trăisem această experienţă cu Matilda? Trebuia s-o reper?!
XX
,. .E foarte plăcut acum în biroul meu, fostul dormitor al părinţilor... Tata, cu cate m-am împăcat, s-a aranjat în aşa-zisul salon. Când am ieşit şi s-a trezit cu mine acasă, a făcut ochii sferici. „Te-au amnistiat? m-a întrebat. Parcă luaseşi şase ani!" I-am povestit cum am reuşit să-î reduc la doi, nu s-a mirat, dar continua sâ fie totuşi mirat. „Şi ai muncit tu în halul ăsta?" Avea aerul câ îl minţeam. „Da, ce te miri?" „Nu se vede, zice, parcă ai mai întinerit, în loc să..." Acest compliment a fost, ca să zic aşa, baza împăcării noastre. Am izbucnit în râs şi l-am bătut pe spinare prorector. „Şi tu arăţi bine, i-am întors complimentul, te-aî recăsătorit cumva?14 Nu mi-a răspuns, era o întrebare (genul meu de înrrebări) nelalocul ei...
Nu se recăsătorise, dar trăia mai departe (şi nu ia noi acasă) cu muierea aceea a lui pc care nimeni n-o ştia cum arată. Menajul, cum se zice, i-1 făceau pe rând nişte nepoate. Dar adevărata împăcare se stabili între noî abia după câteva luni când îî spusei că am fost numit profesor de franceză într-o comună apropiată, nu prea departe, zece sau cincisprezece kilometri, o navetă suportabilă. Chipul i se spălă de obscurele lui temeri. Uite, parcă îmi spunea, că totul se aranjează până la urmă. Dar nu-mi sugerase această idee» că, adică, totul o să se aranjeze într-o zi, când fusesem angajat în uzina unde lucra el. Atunci totul părea pierdut pentru mediocra şi comuna lui mândrie.
Valurile existenţei mele s-au potolit şi zeitatea care domneşte acum în viaţa mea este Silvia, care mă vizitează aproape în fiecare zi. Spaima care mă chinuise în marea mea criză de singurătate din închisoare» când gândisem că în conştiinţa
fetiţei sensul de nevinovăţie al condamnărilor mele avea să se turbure, se dovedi neîntemeiată; nici măcar o clipă nu-i descoperii pe chip sau în cuvinte că afecţiunea ei pentru mine se alterase cu ceva. Desigur, inspirată, Matilda o ferise, sau mai bine zis avusese grijă să nu i se strecoare în micul ei suflet îndoiala că tata n-ar fi nevinovat. Acum încerc să descifrez mai departe şi fără grabă înţelesul revelaţiilor mele despre Suzy, pe care n-am încetat să le am chiar şi după ce crezusem câ şirul lor se sfârşise...
Parcă ar fi ghicit, acolo unde se afla, că sufletul meu se înstrăina de ea (totdeauna cât trăisem împreună ghicea asta cu o precizie extraordinară şi lua imediat măsuri energice), că mâ şi pomenii cu ea la vorbitor» chiar în acea perioada de criză când gândeam că n-o cunosc şi că nu mai pot repeta experienţa cu Matilda; că iubesc adică o femeie care nu mai există. Cum sâ nu mai existe? Văzând-o, şocul pe care îl resimţii cobori foarte adânc în fiinţa mea şi aproape că mă paraliza, ca odinioară când Marilda îmi făcuse prima ei vizită. Era veselă, fericită, avea aerul să spună că nu păţiserăm amândoi nimic. Parcă înflorise între timp» chipul îi iradia intens de bucuria de a urai şi mai ales de a iubi si de a se şti iubită. Mâ îmbrăţişa ca în prima noastră noapte de dragoste cu braţele ei puternice de zidăriţă şi nu-mî dădu drumul atât de mult timp până nu-i ghicii şi primii mesajul: „Ai văzut? îmi şoptea. Nu a fost mai bine câ am făcut cum am spus eu? Eu sunt acum liberă, şi sunt aceeaşi, şi te iubesc atât de tare încât pot sate aştept nu câteva luni câte mai ai de făcut, ci, âhă» ani întregi... Nu ţi-am spus, iubitul meu?!
!   Suntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întâmpla! Vezi? Vezi?!" Dar ea nu putea să-mi vadă faţa mohorâtă! N-avea de unde să ştie că gândeam: vremea acestor sugestii tulburătoare,
i Suzy, a trecut; trăind numai prin ele am ajuns să omoram un om şi apoi să ispăşim. Trebuie sâ-ţi desvâlui sufletul şi să vedem dacă într-adevăr suntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întâmpla!
1552
MARIN PREDA
CEI, MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1553
Eî, asta e, nu mai pot accepta pe acest „orice ni s-ar întâmpla". Cine ştie ce dracu ni se mai poate întâmpla dacă în loc de comunicare vom trăi pe sugestie, şi în loc să trăim bucuria sincerităţii să trăim pe infinite temeri, cu minciuna drept numitor comun...
„Ce ecu tine? zise ea apoi. înţeleg, ri-e greu, dar mi-a spus avocatul că în curând o sâ fii liber. Mai rabdă şi tu, câ nu mai e mult..." Ne aşezarăm pe banca de lemn. Totuşi, Mircea o fi făcut el ceva pentru mine, fiindcă directorul penitenciarului mă ferise de aproape tot ceea ce e dur într-o detenţie, şi tocmai el fusese acela care mâ susţinuse în acele comisii care decid dacă trebuie să se reducă pedeapsa unui condamnat. Nu e suficientă norma de muncă, contează tot atât de mult buna comportare, garanţia că, odată liber, fostul deţinut va deveni un cetăţean complet reeducat. Acuma, de pilda, dăduse ordin să-mi primesc musafira într-o odăiţă goală şi sâ stau cu ea oricât. „Ce uitucă mai sunt şi eu, zise Suzy» ţi-am adus o mulţime de bunătăţi!" Şi îmi întinse o plasă în care se vedea ghemuit un pachet uriaş. „Nu mi-e foame acum, zisei, doar daca ai adus o sticlă de vin!" „Bineînţeles, cum puteam să uit o sticlă de vin?" „Ei, atunci scoate-o şi hai s-o bem!" „M-am gândii la asta, răspunse, am adus şi-un pahar, dar..Şi se uita cu teamă la uşă.
îi explicai că puteam sta liniştiţi multe ore, n-o să ne deranjeze nimeni. „De cât timp eşti tu liberă?" o întrebai apoi cu o bănuială disimulata, în timp ce desfăcusem totuşi pachetul şi începusem să înghit cu un apetit de lup din puiul rumen. „De vreo cinci-şasc luni/ Timpul de când ai ieşît dinrr-nn penitenciar nu e aproximativ, gândii visător. De ce o fi minţind? E clar, a ieşit mult mai devreme şi vrea sâ disimuleze, printr-o minciună sau prin sugestia unei date aproximative a ieşirii, gravitatea faptului că a lăsat sâ treacă atâta timp până să se decidă să mâ vadă. Să vină să mă vadă atât de târziu, asta constituie un non-sens: de ce dracu a mai venit? >yAi fost iar zidâriţă trei luni?" o întrebai cu o plată bucurie că experienţa
ei de şantier îi prinsese bine. „Da, zise, şi toată lumea mâ simpatiza acolo, vreau să spun cei liberh Datorită mie au câştigat şi ei de trei ori mai mul!" „Şi tu te-ai întors acasă!" „Nu-ţi parc bine!?" încercă ea, ca altădată, să mâ culpabilizeze. „Cum să nu!" „Vai de mine, exclamă, am uitat totuşi să aduc un tirbuşon." „I^asâ, ziscî, câ o desfac eu!" „Cu ce?" Şi atunci îi spusei cu ce, pronunţând absent şi leneş numele popular al organului nostru procreativ. „Sper, zise, atunci, foarte decisă sâ nu se abată de la prerogativele pe care armele ei se seducţie le cuceriseră pentru ea, că nu ţi-ai însuşit şi nu te complaci într-o psihologie şi un vocabular de puşcăriaş ordinar/1 „Speră, zisei. Ştii care e salvarea celor învinşi?" (Parcă Vintilă, sau Bacaloglu, sau grasul Calistrat lansaseră aforismul pe care îi aveam în cap!) „Nu ştiu, zise Suzy, dar bănuiesc că îmi pregăteşti o nouă grosolănie Nu sunt o învinsă, să-ţi fie clar../1
Apucai sticla, o înfăşurat în fularul meu şi o izbii de câteva ori de perete. Dopul ţâşni. „Chiar, zisei, turnând în pahar, nu eşti curioasă sâ afli care c salvarea celor învinşi?" „Tham spus, nu sunt curioasă fiindcă nu sunt învinsă.44 „O să mori, zisei eu atunci, fără să afli vreodată care e salvarea celor învinşi." „Bine, zise, nu vreau să mor până nu aflu care ar fi rodul reflexiilor tale adânci dîn închisoare."
Se posomorâse. Se uita într-o parte, prinsă parcă brusc de acea catalepsie psihică a eî din care nu ştiam niciodată cum s-o scot altfel, decât prin mijloace violente şi sincere. „Salvarea celor învinşi» zisei: nici o speranţă! Şi continuai violent, în timp ce umpleam iarăşi paharul. Şi acolo pe şantier ai găsit un nou dipsoman care s-a îndrăgostit de tine? Daaa! Şi imitai glasul ei când încerca sâ vorbească în numele plopilor şi al cârciumioareî care populaseră la început lumea edenică a iubirii noastre, daaa, frumoasa zidâriţă, biata de ea, nu e liberă, au condamnar-o pe nedrept, dar iat-o cum munceşte cât trei să scape... Şi arunci ne vom căsători şî o s-o fac fericită, eu nu sunt dipsoman, sunt capsoman, dar asta n-o ştie nimeni. De-aia, după ce ai
1554
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1555
redevenit liberă» continuai cu modulaţiile naturale ale vocii mele au trebuit să treacă cinci-şase luni (de fapt nouă!) ca să-ţi aminteşti de mine!1" „Dacă nu încetezi, ieşi ea brusc din catalepsie, plec imediat!"
E neschimbată, gândii şi în mod sigur intuiţia mea e exactă: a găsit pe altcineva, sau, şi mai bine spus, se gândeşte la altcineva, chiar dacă acest altcineva nu există. Nu există încăl Dacă continui, va pleca, şi desigur definitiv. Continuai, fiindcă, îmi spuneam, dacă nici după ce prin nesinceritatea eî şi-a trimis iubitul la puşcărie, nu înţelege câ numai sinceritatea mai poate salva ceea ce a fost frumos între noi şi sâ putem astfel sâ ne construim un viitor, înseamnă câ ea va continua să-şi ascundă sufletul în care nu vrea sâ inrru şî să dorească să-i inventez eu altul mai departe, iar dinspre al ei să-mi vină mereu noi surprize, desigur nu atât de catastrofice ca pierderea civică a libertăţii, dar pierderea afectivă a libertăţii mele ca bărbat, născut nu doar pentru a o inventa pe ea Ia nesfârşit. Continuai deci, şi exprimai şî cu glas tare aceste gânduri, într-o formă însă, cum am spus, violentă, adică strigând „Bineînţeles că ai să-mi explici de ce ai venit să mâ vezi atât de târziu şi o să-mi spui ceva tot atât de verosimil cât a fost de verosimilă explicaţia pe care mi-ai dat-o a doua zi la Oraca dupâ ce descoperisem cu o seară înainte în albumul acela chipul tău înconjurat de şapte hăndrălăi. Te-am crezur fiindcă te iubeam foarte tare. Te iubesc şî acum la fel de tare, ba chiar mai mult, fiindcă mi-ai dăruit zile de fericire, dar nu re mai cred. Şi nu înţelegi cât de grav e acest lucru şi că după cele întâmplate trebuie să ne apropiem atât de tare unul de altul încât să devenim transparenţi şi tu să vezi prin mine şi eu să văd prin tine. Or, în loc de asta, când eu încerc să mă apropii de rine, în chiar clipa aceea tu te retragi. Aşa ai făcut tot timpul de când te-am cunoscut şi aşa vrei să facî şi de-aici înainte," Atunci ea rosti ca o sentinţă: „Aşa sunt". Dar nu se ridică să plece» cum spusese.
XXI
Rămăsei mut în faţa acestei declaraţii oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce suntem, trufia liniştită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem şi că nici o aventură n-a putut şi nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat sâ parcurgă o viaţă, sâ accepte să lupte cu sine. la ce bun? Nu de-aia ne-am născut» ca să luptăm cu noi înşine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva şi să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toţi suntem* prin ceva din noi înşine» bolnavi, şi acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.
Aşa era! „Da, zic, aşa eşti! Nu vrei să bei un pahar ca să nu te rătăceşti alături de mine în speranţe care nu se pot împlini. Atunci de ce dracului ai mai venit? exprimai rânjind această gândire anterioară. Omul e o speranţă care nu se poate împlini! aşa gândeşti. Crezi câ te pot urma în această gândire de care nici măcar nu eşti conştientă, dar te călăuzeşte?" „Faci ce vrei, zise foarte umilă, nu te înţeleg şi cred că n-ai dreptate în nimic din ceea ce îmi spui. Eşti surescitat şi înţeleg că îmi porţi pică de ceva (nu, gândii, simţi că te-am judecat în lipsă şi te retragi fără curiozitate şi dorinţă sâ afli de ce te-am judecat şi să te aperi,..), în timp cc cu m-am pregătit zăpăcită pentru clipa asta când aveam să te revăd...1' „O, da, exclamai, ce lungi sunt pregătirile tale!" „Sunt, îmi răspunse. Ce îţi puteam oferi dacă veneam mai devreme?" „Nimic, zisei, chipul tău, fiinţa ta, privirea ta, surâsul, glasul tău minunat de altădată, toate acestea n-au însemnat niciodată nimic!"
Se posomori iarăşi, se uită într-o parte. „Da, îmi spuse, n-au însemnat nimic! Au însemnat pentru tine! Dar eu, eu cu ce m-am ales din partea ta?! Ai contemplat vreodată această
j
1556
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1557
întrebare?" „E adevărat, nu! strigai. Aiurea, am fost obsedat să descifrez enigma ta. Nu mi-ai dat răgaz să-ţi ofer comori ale fiinţei mele fabuloase. Comori fabuloase aveai numai tu, ce să zic, o căsătorie ascunsă, o dragoste indecisă, pe cine să iubeşti mai mult, pe un dipsoman foarte apropiat de sufletul tău, dar foarte desagreabil prin violenţele luî, sau pe un individ scos din circulaţie, fost universitar şi eşuat la o oarecare Oraca, în fiincţia de contabil... N-am dreptate în nimic din ceea ce îţi spun? continuai sâ strig. Ce bine ar fi! De ce n-ai cerut divorţul după ce ţi-ai dar seama, cum mi-ai spus atunci, că te-ai procopsit?"
Nu-mî răspunse. Se uita iarăşi într-o parte, de astă dată senină, însă cu o expresie care sugera că nu mai era acolo> adicâ chiar plecase, aşa cum spusese, şi numai pentru că era uitucă nu plecase şi fizic. Avui şi eu net senzaţia câ vorbisem singur, iar întrebarea mea finală mi se pâru de o naivitate lamentabilă. Doar stabilisem în mine însumi care era adevăruh Aş fi vrut să nu fie aşa? Desigur, aşteptam de la ea o desvăluirc, uitând că ea desvăluiri nu făcea decât ca să spună o minciună (una singură fusese adevărată, cea din studenţia ei, în prima noastră noapte de dragosre, dar asra pentru că îi eram străin; generaţie bizară de fete care s-au golit de viaţă interioară, n-au secrete faţă de necunoscuţi!), când i-am devenit apropiat a apucat-o regretul câ s-a „procopsit", că, adică, s-a pomenit că iubeşte. Dar nu atât de tare încât să se desvăluie şi sâ-mi spună în sfârşit că nu e liberă şi să ceară chiar a doua zi divorţul. Dimpotrivă, i-a trimis dipsomanului un mesaj, sâ vitiă adică şi s-o ia, de ce altceva?
Deodată întoatse capul şi mă fixă îndelung şi avui net senzaţia că îmi ghicise gândurile. „O să-ţi pară rău de tot ce mi-ai spus şi gândeşti", îmi şopti cu vechea ei umilinţă şi în aceeaşi clipă un potop de lacrimi îi inundă obrajii, pe care şi-i şterse imediar cu o stranie disperare, ai fi zis furioasă că prin acesre lacrimi eu aş fi putut ghici o desvăluire. Chiar şi ghicii: nu mă mai iubea, dar nu se aşteptase ca nici eu să n-o mai
iubesc. îi apăruse poate în suflet vechea şi secreta ei panică de fată că nu va fi iubită, la care se adăugaserâ eşecul în căsătorie şi apoi o nouă iubire care eşuase în puşcărie? Acum era liberă şi venise să-şi vadă iubitul şi iată cum o primise el!
„Bineînţeles, zisei, de astă data aproape în şoaptă şî cu o bruscă tandreţe care mă copleşi, o să-mi pară râu. Bineînţeles, repetai, te iubesc şi sunt şi eu disperat că..." Nu-i spusei de ce sunt disperat, dar gândul mi se formulă totuşi în minte... că am devenit străini. Intr-o iubire, gândii eu, mai departe, sufletul se predă. Cine n-are acest curaj, poate înşela o vreme, ba chiar multă vreme, simulând abandonul, dar într-o zi se întâmplă ceva, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întâmplat nouă, ci ceva cu totul obişnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer şi total de cineva, şi atunci devine de o necruţare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunţe, să zicem, la maniera în care o face, îşi distruge cu brutalitate familia, îşi părăseşte copiih.. „Te iubesc, Suzy, dar mă tem că mă vei părăsi fără şovăire când din întâmplare te vei îndrăgosti simplu, fără efort, spontan şi tumultuos de un ins faţă de care nu maî trebuie să joci nici o comedie. Asta e consecinţa nesinceri taţii: neîncrederea! Şi din neîncredere se naşte temerea că nu fericirea te aşteaptă în viitor, ci lovitura: o vei primi în mod sigur. Or, eu m-am săturat să primesc lovituri." „îţi repet, zise ea, faci cum vrei. Dar eu nu cred câ e bine sâ iei hotărâri de unul singur-" „Ai dreptare, murmurai surprins, şi valul de tandreţe pentru ea reveni. Da, repetai, ai dreptate. Nu voi lua hotărâri de unul singur."
Sc ridică şi se pregăti de plecare. îi ţinui mantoul şl ea se răsuci apoi şi mâ îmbrăţişa şi clipe lungi ne chinuirăm chipurile* lipite strâns, ca şi când am fi vrur amândoi să devenim o singură enrîtate şi sufletele să ni se contopească, cum se întâmplase cu adevărat în acea seară de revelion. Dar nu ne sărutarăm. Nu de sărutări duseserăm lipsă cât timp trăiserâm împreună.
1558
MARIN PREDA
CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI
1559
XXII
Da, avusese dreptate» fusesem necruţător: nu trebuia să iau hotărâri de unul singur. încât, după ce redevenii liber, conrinuarăm să trăim împreună, ca înainte, dar asta nu dură mult şi curând ne despărţirăm definitiv. Am spus ca înainte ^ dar nu se mai putu ca înainte, fiindcă nu mai eram aceiaşi. Vraja, cum se zice, se spulberase, deşi noi încercarăm la început s-o reînviem. Ea însă, dorind să fie sinceră, cum înţelesese din învinuirile mele că nu fusese, zădărnici acea reînviere şl mă făcu să descopăr că eu iubisem pe nesinecra aceea, care mă fermeca, şi nu pe sincera asta fără vocaţie: nu maî ştia să fie fascinantă. Sursa misterului unui suflet e insondabilă. Sinceritatea poate ameţi mult mai tare decât falsul mister al minciunii» dar exerciţiul seducţiei ei nu se făcuse pe sinceritate şi era prea târziu» adică era prea bătrână acum ca sâ se schimbe. Iar să continui eu ca mai înainte nu se mai putea, nu mai aveam în faţa mea o ingenuă ca atunci când o cunoscusem, ea nu mai putea simula perplexitatea, uimirea... Pe scurt, nu mai avea putere asupra mea... întâlnirile noastre erau tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare.
într-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reuşit să obţină un paşaport, să plece în Italia, unde au chemat-o nişte rude. Rudele, adică, au reuşit să obţină acel paşaport. „Te mai întorci?", o întrebai. „Bineînţeles că mă întorc", protestă ea. Bineînţeles câ minţea. Nu se mai întoarse...
Mi-am recitit acest lung manuscris şi dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă» şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că altfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul sâ meargă. Mulţi dintre semenii mei au gândit poate Ia fel, au jubilat ca şî mine» au
suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi sâ renască perpetuu. Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine, vor mai fi urcate şi coborâte dc nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând: ...dacă dragostea nu e, nimic nu e!...
FINE