MARIN PREDA OPERE
I. Nuvele şi povestiri Moromeţii I
ACADEMIA ROMÂNĂ
MARIN PREDA
FUNDAŢIA NAŢIONAIĂ PENTRU ŞTIINŢA ŞI ARTĂ Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE"
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
OPERE
I. Nuvele şi povestiri Moromeţii I
Ediţie îngrijită de VICTOR CRĂCIUN Prefaţă de EUGEN SIMION
univers enciclopedic
vSWT im/acu
;812078
Redactor: Elisabeta Simion Coperta: PODA1.V Tehnoredactor: Diana Tatu
PREFAŢĂ
Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial" îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şi Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă
ISBN: 973-8240-85-9 ISBN: 973-8240-86-7
„Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură, hotărâtoare, de a renunţa la scris, nu aş lua-o ".
S-au împlinit de curând 80 de ani de la naşterea lui Marin Preda şi, cu câteva luni în urmă, 22 de ani de la moartea lui. A trăit mai puţin de 58 de ani şi a scris şapte romane, o carte de eseuri şi s-a confesat într-o convorbire avută cu unul dintre colaboratorii săi, poetul Florin Mugur. In raport cu alţi scriitori români, Sadoveanu, de pildă, Preda n-a fost un geniu productiv. Nu scria uşor, se chinuia (sau, cu un cuvânt pe care îl foloseşte des, se canonea) până apuca să scrie două-trei pagini pe zi, dar când reuşea să fixeze o scenă de existenţă, să facă portretul unui personaj, era fericit... Puţini au fost ca el să dea atâta importanţă scrisului. îl socotea un act fundamental de existenţă, ca naşterea, iubirea şi moartea. Preţuia enorm, de aceea, pe scriitorii care reuşeau să dea o operă notabilă, chiar dacă aceşti scriitori nu-i erau prieteni. Mai întâi, îi citea, ceea ce nu se întâmplă des la noi. \a. noi, scriitorii se citesc rar între ei şi, mai ales, se citesc ca să „se prindă", să-şi descopere slăbiciunile şi, astfel, să se poată contesta cu voluptate. Ce bucurie generală când un scriitor bun dă o carte slabă! Ce satisfacţie!
VI
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
Vil
Auzi des: „cartea lui cutare este o porcărie, o veritabilă porcărie". „Păi, dacă este o porcărie, de ce s-o mai citim?!"...
Nu spun că Marin Preda era un înger, spun doar că era în materie de literatură un Tomâ Necredinciosul: nu credea până nu citea el însuşi, încet şi cu răbdare; voia să se convingă că este vorba, într-adevăr, de un eşec sau, dimpotrivă, de o carte meritorie. Nu ezita, în cazul din urmă, să recunoască în grupul lui de prieteni: „Domnule, Lăncrănjan care mă înjură pe toate drumurile, a scris o carte bună. E scriitor..." Sau: „Ai citit ultimul roman al lui Ivasiuc? (Era vorba de Racul)... E un roman bun. In fine, a scris şi bietul Ivasiuc o carte convingătoare. Sper să devină mai liniştit..." Avea răbdare cu adversarii lui, scriitori sau critici. Când era contestat (şi acest fapt se întâmpla aproape curent; nici un alt scriitor român n-a fost atât de mult contestat - un eufemism - ca Marin Preda!), nu se grăbea să răspundă. Aştepta. Dădea o şansă celui care greşise să-şi îndrepte singur greşeala... Strategie pe care n-o foloseau mulţi scriitori...
Marin Preda devenise, îndeosebi după publicarea romanului Moromeţii I (1955), un personaj public şi, mai mult decât atât, unul care începuse să se identifice cu personajul pe care îl crease: „Moromete" — adică un om sucit, original - desigur, dar şi imprevizibil, cam din topor, rămas la obiceiurile (sau „facultăţile") lui rurale chiar şi după ce îşi cucerise un loc important în mediul intelectual bucureştean... Adevărul este că Marin Preda se purta, el însuşi, în aşa fel încât dădea celorlalţi impresia că intră în pielea personajului său. Când l-am cunoscut mai bine (după 1967), comportamentul lui se schimbase în mare măsură, era mai grav, se îmbrăca bine, era atent la „ţinută" şi cenzura reacţiile boemei literare. Nu era scorţos, copleşit de propria importanţă, nu vorbea - cum fac atâţia scriitori români - de genialitatea lui, nu l-am auzit niciodată, repet, numindu-se pe sine mare scriitor: nu, aceste
metehne dâmboviţene nu-1 atinseseră, îşi controla atitudinea şi voia, este limpede, să impună altă imagine despre sine. Citise mult şi citea încă, în felul său, literatura bună, cu precădere romanul, pe marii ruşi şi pe prozatorii americani, urmărea cu atenţie mişcarea literară occidentală şi, cum se vede şi din Imposibila întoarcere, se arăta interesat de problemele de ordin sociologic. Continua însă — şi aşa va fi până la sfârşit -să-1 urmărească fantasma creatorului frust, venit de la ţară, cu o cultură sumară, fără acces la subtilităţile gândirii şi, în genere, imaginea unui realist de tip poporan, bun când vorbeşte despre ţăranii lui, fără anvergură însă atunci când se apucă să descrie complexitatea lumii urbane. O imagine totalmente falsă. Acest fapt nu i-a împiedicat pe adversarii săi literari s-o repete la infinit. Şi, cum se ştie, ce se repetă, când e vorba de opera şi personalitatea unui scriitor, începe să fie crezut...
Funcţiona încă în viaţa literară românească vechea prejudecată a lui Camil Petrescu despre temele literaturii moderne (nu se poate face o literatură modernă decât cu indivizi complecşi, evoluaţi intelectual) şi prejudecata a continuat să existe până târziu în cazul scriitorului român. Mă întreb dacă a dispărut, cu adevărat, şi azi, deşi în alte culturi (culturile mari) ea nu mai există de mult. Preda a intervenit de câteva ori, în anii '60 şi '70, în această problemă, susţinând, în chip corect de altfel, că în artă complexitatea nu este a temei, ci a celui care observă tema, adică a creatorului. Argumentul lui era marea proză americană... A trecut la subiectele urbane şi a căutat să-şi adapteze metoda epică (Risipitorii) şi să prindă psihologia omului intelectual şi destinul său în raport cu barbariile istoriei [Delirul, Viaţa ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni)... N-a făcut, trebuie să precizez, din această falsă problemă (rural sau urban?) o obsesie şi nu şi-a pierdut viaţa în polemici sterile...
VIII
PREFAŢA
PREFAŢĂ
IX
Nu-i plăceau, este bine de ştiut, poporaniştii, ruraliştii fanatizaţi, sămănătoriştii de toate nuanţele, cum nu se da în vânt după cei care priveau cu dispreţ neintelectual spre lumea ţărănească. Cum voi încerca să dovedesc în acest eseu biografic, Preda îşi păstrează luciditatea în toate situaţiile când este vorba de lumea din care venise: n-o mitizează, dar nici nu acceptă scoaterea ei din literatura modernă. Valorile morale ale acestei lumi vor sta la baza filosofiei sale de existenţă. Era, în acelaşi timp, neliniştit în ceea ce priveşte soarta satului românesc. Nu-i mai recunoştea, în noile circumstanţe, pe ţăranii săi sau, mai bine zis, nu-i mai regăsea pe ţăranii din generaţia tatălui său... L-am auzit de multe ori vorbind cu mirare şi dezgust de activiştii şmecheri şi intoleranţi, ieşiţi din rândurile ţărănimii, care se purtau cu brutalitate faţă de părinţii şi semenii lor rămaşi la sat... De unde au apărut şi cum de au devenit atât de repede şi aşa de obedienţi faţă de o ideologie care tinde să distrugă clasa lor socială? - se întreba, repet, cu nedumerire prozatorul. Regăsim această întrebare sub formă mai ocolită în Cel mai iubit dintre pământeni, acolo unde este vorba despre tinerii securişti care arată o mare cruzime în reprimarea intelectualilor, în condiţii de detenţie. „Ţărănia" şi „ruralismul" lui Marin Preda sunt două noţiuni care merită să fie discutate separat şi cu toate documentele în faţă.
1. O natură stabilizatoare. Un moralist plin de cruzime
Dar să ne întoarcem la personajul Preda şi la posibilul lui portret interior. 1-am cunoscut, repet, când era deja fixat într-o clasicitate ce părea solidă şi eternă. Avea succes, intrase deja în manualele şcolare şi se bucura de o anumită autoritate în viaţa socială datorită prestigiului său literar. Trăia oarecum retras de agitaţia vieţii literare, nu foarte departe, totuşi, de ea. Nu voia şi, în consecinţă, nu participa la lupta pentru putere în lumea literară. Nu l-am auzit niciodată, nici chiar după dispariţia lui
Zaharia Stancu, că ar dori să fie preşedintele Uniunii Scriitorilor. A lucrat o vreme în redacţia „Vieţii Româneşti", ca redactor-şef adjunct, într-o funcţie strict onorifică şi, în 1970, a acceptat să fie directorul Editurii „Cartea Românească". Este singura funcţie reală pe care a avut-o Marin Preda. Era scriitor şi voia să fie scriitor profesionist, să scrie, altfel spus, fără dificultăţi, dacă se poate zilnic. Modelul lui era Baizac. Admira faptul că acesta poate să înfăţişeze psihologia a douăzeci de femei bătrâne şi nu depinde de capricioasa inspiraţie, ci numai de puterea lui de muncă. „E formidabil Baizac - zicea el - se aşează la masă şi scrie în câteva zile un roman, fără chinuri, fără să aştepte să-i apară starea de creaţie, este un profesionist"... In timp ce el, Preda, se plânge în scrisori, în articole şi în convorbirile cu prietenii de faptul că se chinuie, scrie greu, abia o pagină-două pe zi... Manuscrisele sale arată însă o mare ordine, scriitura este clară şi disciplinată. O scriitură bine lucrată sau, cum ar zice Barthes, lucrată a mort (la sânge): pagina este plină de ştersături, de trimiteri, adaosuri (inclusiv de adaosuri la adaosuri), dar totul este executat cu chibzuinţă; pare a fi un câmp de bătaie în care cineva a introdus, a doua zi, o anumită rânduială. Putem spune că Preda îşi pune „chinul" la treabă, îl exploatează cu mare exigenţă, nu-1 lasă niciodată să se manifeste haotic...
Avea un mic grup de prieteni pe care se bizuia în mica lui strategie literară. Prietenii se schimbau din când în când, unii dezertau, alţii erau părăsiţi. Preda rămânea acelaşi, încercând să împace diferenţele dintre generaţii sau inevitabilele interese individuale ale scriitorilor. Nu era şi nici nu voia să fie „înţelept" în lumea scriitoricească, un „guru" printre nestatornicele spirite valahe. Nu era deloc încântat de acest rol şi îndepărta cu anumită vehemenţă imaginea creatorului sfătos. Voia să rămână un om liber şi să se bucure, ca oricare altul, de bunurile vieţii. Era un om moral şi, dacă îi citim cu atenţie
X
PREFAŢA
PREFAŢA
XI
prozele, vedem că este un moralist plin de cruzime faţă de păcatele capitale care înjosesc individul şi fac din el o victimă sigură a infernului social. Iubirea, familia, prietenia, respectul faţă de părinţi, loialitatea şi toleranţa în relaţiile dintre oameni sunt noţiuni care revin sistematic în prozele sale. Individul se defineşte în funcţie de ele. Este „om" cine îşi vede de treburile lui şi respectă legile comunităţii: nu-şi asupreşte copiii sau nevasta, nu sare la vecinul său cu ciomagul în mână, nu-şi bea minţile la cârciumă, nu pângăreşte lucrurile sfinte (asta în mediu ţărănesc) sau, dacă individul trăieşte la oraş şi exercită o muncă intelectuală, el trebuie să acţioneze în sensul valorilor spiritului, să nu ia numele artei în deşert şi să nu se poarte „bezmetic" cu alţii. „Bezmeticul" este opus omului moral în discursul eric predist. E individul care nu respectă legile morale şi nici pe cele ale spiritului. O împărţire care, în epica lui Marin Preda, capătă mai multe conotaţii...
Preda era dornic să comunice şi nu accepta, de pildă, ideea ca un mare critic, precum G. Călinescu, să ignore literatura ce se face sub ochii lui şi să trăiască absent în lumea ficţiunilor. I-a trimis Moromeţii Işi a aşteptat multă vreme un semn de la marele critic şi semnul n-a venit niciodată. L-a vizitat, cu alt prilej, şi a fost decepţionat că G. Călinescu nu acceptase o discuţie despre literatură şi vorbise tot timpul despre altceva. Preda, complet dezamăgit, a scris apoi câteva pagini usturătoare despre comportamentul, cam histrionic, credea el, al „divinului" critic. A publicat, de asemenea, un articol negativ despre Scrinul negru, reproşându-i viziunea falsă despre ţărani şi, în genere, stilul epic inautentic din roman, G. Călinescu i-a răspuns într-o „cronică a optimistului", în „Contemporanul", rărâ sâ-i citeze numele: scriitorul tânăr să nu se grăbească să judece aspru atitudinile şi gusturile estetice ale scriitorului în vârstă pentru că riscă să nu le înţeleagă şi, prin aceasta, să le
nedreptăţească... O teză fragilă pe care, mai târziu, Preda a demontat-o uşor...
Cunosc bine această relaţie pentru că pe fondul ei am intrat în atenţia lui Marin Preda. Am publicat două articole în 1960, în „Gazeta literară", despre Scrinul negru şi am polemizat -puţin cam arogant, îmi dau seama azi - cu autorul Moromeţilor, luând apărarea lui G. Călinescu din motive estetice şi sentimentale. Estetice - pentru că romanul lui G. Călinescu cuprinde pagini excelente (romanul Caty-ei Zănoagă) şi reprezenta, în conjunctura literară de atunci, un exemplu rar de proză superioară de idei. Motivul sentimental este şi mai clar: G. Călinescu, în ciuda aparenţelor (academician, directorul unui institut academic, deputat în M.A.N.), era marginalizat în viaţa intelectuală românească. Scos de la catedră în 1949, n-a mai fost reprimit niciodată. Când a publicat BietulIoanide, s-au repezit toţi asupra lui: lingvişti, critici ideologi, oameni politici, critici literari de serviciu şi chiar scriitori.
Marin Preda n-a fost deloc încântat de reacţia acestui tânăr critic şi nu i-a acordat atenţie multă vreme. Până în 1967, repet, când am scris un articol amplu şi comprehensiv despre Moromeţii II, şi, apoi, i-am luat apărarea împotriva atacurilor din revista „Luceafărul". Lucram, atunci, în redacţia revistei „Gazeta literară" şi într-o zi văd că intră în secţia de critică... Marin Preda, chiar Marin Preda... „Ce faci, mon cher!" - mi se adresează el, ca şi când ne-am fi cunoscut de o veşnicie... Voia să-mi mulţumească pentru articolul pe care îl publicasem... A fost, pot să spun, începutul unei prietenii intelectuale care pentru mine a contat enorm... Am descoperit alt om şi de acesta, pot să mărturisesc, m-am apropiat afectiv şi intelectual. Cred c-am reuşit să-1 cunosc şi să-i înţeleg suspiciunile, ezitările, mefienţa lui faţă de duplicităţile spiritului ilfovean, să-i cunosc însă şi extraordinara lui profunzime umană. Preda era un om original, era, pot spune, o natură în
XII
PREFAŢA
PREFAŢA
XIII
sensul pe care îl dă Goethe acestui termen. O natură, nu un simplu talent. Asta vrea să spună că natura trăieşte şi se mişcă în propria categorie. Am scris într-o carte mai veche despre acest aspect, nu revin. Adaug doar următorul paradox al fiinţei sale: neîncrezător ca personajul biblic citat mai înainte, caracter umbros, scriitorul Marin Preda a optat pentru un model uman de tip clasic: solar, armonios, un om, în fine, care trăieşte în echilibru cu el însuşi şi cu universul ce-1 poartă. Şi încă un paradox pe care l-am observat ceva mai târziu, când i-am citit cu atenţie reflecţiile despre existenţă şi creaţie: Preda pune accent pe ceea ce a trăit şi trăieşte şi, spune undeva, numai ceea ce a cunoscut direct, a trăit, a păţit are valoare pentru un scriitor... Această convingere se contrazice, flagrant, cu dorinţa prozatorului, manifestată încă din faza debutului (despre acest aspect voi vorbi ceva mai încolo) de a depăşi experienţa copilăriei (experienţa lumii ţărăneşti) şi de a face proză de invenţie, de a imagina subiecte pe care nu k-a trăit. Cum se împacă aceste exigenţe? Nu se împacă, dar pot coexista şi se pot succeda în gândirea unui creator. Conflictul dintre vocaţie ş\ aspiraţie, i-a zis bine M. Ungheanu...
Revin la întâlnirea cu Marin Preda şi la omul din preajma scrisului. După apariţia Moromeţilor II, şi mica bătălie dusă în jurul cărţii, i-am propus să facem o discuţie despre posibilităţile romanului. A acceptat în principiu şi, după o vreme, am şi realizat-o. Era prima mea convorbire cu un scriitor. Preda locuia, atunci, pe strada Dionisie Lupu într-un apartament frumos pe care mai târziu 1-a părăsit. Convorbirea a apărut în „Gazeta literară" din 18 ianuarie 1968. Am recitit-o de curând şi am descoperit cu surpriză că aici vorbeşte prima oară Marin Preda despre modelul reprezentat de tatăl lui, model care 1-a împiedicat să accepte în scrisul său infamia („Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă"... etc), aici povesteşte - şi tot prima oară — istoria copilului bolnav de
friguri care ascultă discuţia dintre tatăl său şi sanitarul comunal despre moartea iminentă a copilului doborât de boală... Aceste fragmente confesive au fost reluate, apoi, în alte scrieri... Fac şi alte descoperiri: la întrebarea mea dacă este posibil sau nu să faci literatură modernă cu subiecte rurale (vechea obsesie a scriitorului român), Preda trimite la Proust şi la egala atenţie pe care marele prozator a acordat-o lui Swatm, dar şi servitoarei Franşoise... Replica este cunoscută, am citat-o şi eu în mai multe rânduri şi, probabil, am s-o mai citez pentru că prejudecata continuă să se manifeste. Uitasem circumstanţele în care a apărut această referinţă. După cum uitasem (sunt 30 de ani de atunci!) că tot la instigarea mea Preda s-a delimitat atât de brutal de noul roman, zicând că „oamenii se fac în pat, nu la masa de scris"... Ceea ce este adevărat dacă privim biologic lucrurile. Când e vorba de literatură, oamenii se nasc, totuşi, la masa de scris, sunt fiinţe de hârtie... Pe realistul inflexibil Preda îl enerva terorismul „formaliştilor" francezi şi nu accepta cu nici un preţ ca romanul să părăsească omul...
întrebările mele erau cam lungi, prea explicative, prea firoscoase, răspunsurile ilustrului meu interlocutor sunt însă memorabile. După atâţia ani, pot să spun că sunt bucuros că am reuşit să i le smulg taciturnului Preda. Când a apărut „Convorbirea" în revistă, prozatorul a fost mulţumit, dar tot mi-a reproşat ceva, şi anume că nu se face ca într-un interviu întrebările să cuprindă mai mult spaţiu decât replicile celui chestionat. Dar eram pe vremea aceea prea tânăr şi nu cunoşteam toate strategiile literare... Nu i-a plăcut, îmi amintesc, prea mult nici lui Zaharia Stancu. „Mănâncă o jumătate din gazetă convorbirea dumitale cu Marin Preda - mi-a spus el când m-a văzut după câteva zile la Uniunea Scriitorilor -jumătate din gazetă mănâncă, da, jumătate"... Nu i-am comunicat, se înţelege, lui Marin Preda această opinie şi nici altele. Colegii mei de generaţie, de care eram foarte legat, nu
XIV PREFAŢA
priveau cu ochi buni această prietenie incipientă cu prozatorul pe care ei îl înconjurau cu multă invidie profesională. Duşmanii lui au devenit, instantaneu, duşmanii mei. li păstrez şi azi şi încerc să le ţin piept cât pot. N-am reuşit să mă cert niciodată cu Preda sau el nu s-a supărat atât de tare pe mine încât dialogul să nu mai fie posibil. M-a bănuit, o singură dată, de infidelitate (publicasem o cronică elogioasă despre Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, romanul lui Fânuş Neagu, un prozator cu care Preda era atunci în conflict), dar i-a trecut repede. După o săptămână, primesc de la el un telefon, ca şi când nimic nu se întâmplase... Uitase sau se făcea că uitase conflictul pe care îl provocase reacţia lui neprietenească faţă de mine. Am uitat-o, pe loc, şi eu...
Pe scurt, Preda din faza maturităţii, acela pe care l-am cunoscut eu, îşi fixase deja personalitatea şi, cum scrie despre unul dintre personajele sale, numai marile evenimente (mai precis: numai marile nenorociri) mai puteau să-i schimbe caracterul şi comportamentul. Era o fire calmă şi statornică, o natură stabilizatoare - cum am zis şi eu şi alţii - puţin mefientă la primul contact, dar nu retractilă. Vorbea puţin şi, când vorbea, nu divaga, nu dădea un spectacol verbal, nu ameţea -cum fac de regulă scriitorii - subiectul. Voia să ştie cine este individul cu care stă de vorbă şi, mai ales, era atent să afle de la el o istorie (opăţanie), în fine, Preda vorbea normal, prozaic, fără afectare. Putea să aibă dialog cu cel mai umil portar de la Mogoşoaia şi l-am văzut cu ochii mei stând de vorbă două ore întregi, la bucătărie, cu o bătrână ţărancă adusă de fiul ei în oraşul Vedea... „Ce-aţi putut discuta două ore, domnule Preda, cu bătrâna ţărancă?" l-am întrebat eu la întoarcere. „A> mon cher, am aflat de la ea multe lucruri despre ce gândesc ţăranii azi. E jale, îţi spun eu"... Reţinea din asemenea discuţii o întâmplare, o expresie neobişnuită pe care o descopeream mai târziu în proza lui.
PREFAŢA XV
Mic de statură („pirpiriu", îi spune Marin Sorescu într-o schiţă de portret publicată în Timpul n-a mai avut răbdare), cu ochelarii bine înfipţi pe nas, puţin absent în societate, tăcut -cum am zis - Preda lăsa o impresie de fragilitate (fizică) şi, în acelaşi timp, de forţă interioară. După 50 de ani, trupul lui se subţiase, părul i se rărise şi chipul arăta o mare încordare a întregii fiinţe. Părea mai mereu obosit şi era, realmente, aproape tot timpul îngrijorat (acesta este termenul) de ceva ce numai d ştia. Vorbea rar în adunările scriitoriceşti (singurele pe care le frecventa), dar când vorbea era ascultat pentru că nu spunea niciodată lucruri banale. Nu era un bun orator şi nu avea complexe din această pricină. Considera că rolul unui scriitor este nu să vorbească bine, ci să scrie bine. Când se întâlnea cu cititorii, răspundea pe scurt, sobru, fără speculaţii. Era curios să afle dacă romanul lui a plăcut sau nu şi, mai ales, de ce şi ce anume... Nu-şi dispreţuia cititorii, indiferent de condiţia şi instrucţia lor, pentru că, explica el, un prozator trebuie să facă în aşa fel încât cartea lui să satisfacă un cerc cât mai larg de gusturi şi sensibilităţi... Punea de aceea în romanele lui o notă de senzaţional, ca să-şi „agate" cititorul şi să-i ţină spiritul treaz. Aşa a procedat, mai puţin inspirat, cred, în Cel mai iubit dintre pământeni (scena din cabina funicularului), tot aşa procedase în Intrusul (bătaia din tren)... Oricum, grija cea mare a romancierului Marin Preda era să nu-şi plictisească potenţialii cititori. Respingea, de aceea, formele metaromanului şi nu-i privea cu ochi buni pe cei care publicau eseuri romaneşti sugrumate de speculaţii abstracte şi împovărătoare. De aici rezerva sa faţă de „estetismul" din Bietul Ioanide şi, în genere, ostilitatea lui faţă de proza care nu vorbeşte despre condiţia omului...
Era neîncrezător şi faţă de ceea ce el numea „făcătorii de cuvinte", adică scriitorii calofili, fanaticii caligrafiei, metaforiştii enragis... A publicat un mic articol pe această temă şi s-au
f
XVI PREFAŢA
supărat pe el mulţi scriitori tineri. Preţuia, cu toate acestea, pe Sadoveanu şi recitea, adesea, cu mari delicii, pe Mateiu Caragiale. Asta înseamnă că nu respingea de plano realismul magic şi nici proza estetică, cerea doar ca vorbele să nu prolifereze în frază. Preda este, şi din acest punct de vedere, un realist intratabil. „Fiţi realişti, - notează el într-o scrisoare către Aurora Cornu -, sacrificaţi tendinţa în folosul realismului şi nu veţi fi niciodată ameninţaţi." lată morala lui Preda în această privinţă. Ceea ce nu înseamnă un spirit vechi. îşi pune toate nădejdile în „forţa magică a cuvântului" şi în capacitatea lui de a trezi conştiinţa individului. Când a descoperit acest lucru (pe la 17 ani) a încercat să fixeze cuvântul pe hârtie şi a avut revelaţia că poate să devină scriitor. Mai târziu, când devenise în mod cert scriitor şi avea deja o operă în spate, era îngrijorat de ideea că moartea s-ar putea să-1 împiedice să-şi ducă opera la capăt. A scris, odată, acele remarcabile propoziţii pe care le-am reprodus ca motto la începutul acestui portret interior: „Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa [...]. Dar unica măsură, hotărâtoare, de a renunţa la scris, nu aş lua-o"... Şi-a luat, de regulă, aceste măsuri protectoare, dar n-a ştiut să se protejeze în faţa întâmplării absurde care i-a curmat viaţa, la 57 de ani, cu mult timp înainte de a sfârşi ceea ce voia să scrie.
2. O strategie a ocolului, o tactică a încetinirii
Se spune deseori că scrisul este pentru un scriitor autentic, fie o bucurie, fie o boală. Pentru Preda este, mai întâi şi într-o măsură considerabilă, o boală acceptată, dacă putem spune astfel, o boală în care se instalează din adolescenţă şi pe care o stăpâneşte cu un mare efort. Bucuriile sunt scurte, boala este lungă. De unde-i venea această dificultate? N-aş putea răspunde decât printr-un şir de aproximaţii. Preda lasă impresia că gândeşte încet şi că, înainte de a enunţa o idee sau de a fixa
PREFAŢĂ XVII
o scenă, caută mai multe căi de acces. Există o încetineală în demersul său epic şi există o strategie a ocolului în discursul predist, cum a observat, între alţii, şi N. Steinhardt. Prozatorul nu merge direct spre obiectul epic, oricum nu se repede cu iuţeală spre el. O ia pe ocolite, întâi pe o parte, apoi pe altă parte, într-o acţiune prelungită de recunoaştere. Marin Preda trebuie să vadă cu ochii lui totul şi să pipăie cu degetele sale lucrurile pentru a spune ceva despre ele. De-abia după aceea scrie fraza esenţială care, luată separat, este cât se poate de prozaică. Numai ansamblul dă pregnanţă propoziţiilor lipsite de obişnuita figuraţie literară, şi numai scena epică, în totalitatea ei, face ca un cuvânt să capete acea forţă magică de care vorbeşte autorui în Viaţa ca o pradă. A descoperit această putere magică, în adolescenţă, ascultând discuţiile dintre tatăl său şi prietenii lui. Atunci şi-a dat seama că omul poate gândi în acelaşi timp două lucruri contrarii şi că modul în care pronunţă un cuvânt este esenţial. A devenit scriitor încercând să noteze acest ton secret (sau cod secret) al cuvântului: „Explorarea lumii, a vieţii proprii de copil care a urmat, era legată de această primă tresărire. Vedeam cum veneau la noi oameni, care vorbeau cu tata şi cum din ceea ce spuneau izbucneau hohote de râs, sau înjurături de admiraţie, sau sticliri de ironie în priviri, dispreţ sau satisfacţie secretă, o plenitudine a trăirii, o jubilaţiune intensă [...], descopeream cum forţa cuvântului îmi dezvăluia brusc că omul poate gândi simultan două lucruri care se băteau cap în cap, urarea să-i fie bună inima aceluia, şi înjurătura că era un smintit. Putea fi înjurată muierea cu tandreţe şi i se făceau obrajii roşii şi se învârtea pe loc ca o găină beată că era iubită, şi, dimpotrivă, un cuvânt blând dar rostit cu o cruzime rece o făcea palidă şi o încremenea de spaima înstrăinării".
Deduc din confesiunile prozatorului că în ceea ce priveşte aceste dificultăţi nu există o regulă în scrisul său. Uneori scrie
XVIII PREFAŢĂ PREFAŢĂ XIX
relativ uşor („scriam liniştit, fără febră şi fără ştersături" -Moromeţii I), alteori se chinuie zile întregi, nu iese nimic şi abandonează: „m-am chinuit o iarnă şi o vară; zilnic luptam cu o neputinţă de a scrie a cărei explicaţie îmi scăpa. Pur şi simplu, nu ştiam să scriu [...]. Mă simţeam stăpânit de dorinţa imperioasă de a vorbi eu, şi nu personajele mele ţărăneşti, de a gândi cu mintea mea şi nu cu a lui Uie Tăbârgel (era unul care mă obseda), sau mai ştiu eu cu a cărui alt ţăran care îşi scotea capul printre rândurile mele trudnice şi vorbea tot el, dar fără să-mi dea sentimentul că spusele lui reprezintă sensul vieţii lui pe acest pământ (şi pe acele timpuri) şi ce soartă îl aştepta! Exasperat, am abandonat totul şi mă gândeam chiar cu seninătate să mă las de scris." Situaţia din urmă se referă la încercarea de a scrie, în 1953, Moromeţii II. N-a reuşit să-şi depăşească neputinţa de a scrie şi, bolnav de exasperare, intră în spital. Când iese, se apucă de alt roman, Risipitorii, şi, deodată, recapătă sentimentul că poate din nou să scrie. Schimbă stilul comunicării, se exprimă acum direct, nu prin intermediul personajului Ilie Tăbârgel, ca în Moromeţii (stilul indirect). Numai că romanul Risipitorii nu reprezintă un succes. Preda l-a rescris de mai multe ori şi n-a reuşit niciodată să-i convingă pe criticii literari că trecerea de la stilul indirect la stilul direct reprezintă o mare biruinţă epică. Alt rând de dificultăţi, alte motive de nelinişte...
Preda este, cum am zis, o natură solară, stabilă, ameninţată mereu de forţele obscure din interior care tulbură, imprevizibil, aventura scrisului. Căci, dacă urmărim romanele sale, observăm că prozatorul trece de la o stare la alta, de la chin şi neputinţă la linişte şi bucurie a creaţiei, de la istovire şi eşec la „progresie constantă şi foarte sigură". Am putea împărţi, la rigoare, cărţile sale în două cicluri, după uşurinţa şi rapiditatea cu care au fost scrise: a) naraţiuni istovitoare, acelea care-1 îmbolnăvesc de exasperare şi-1 aduc în pragul hotărârii de a se lăsa de scris {Moromeţii II, Risipitorii, în parte, Cel mai iubit dintre
pământeni) ş\ b) naraţiuni ale seninătăţii, în ciuda conţinutului lor tragic, cărţi eliberatoare, scrise relativ repede, cu sentimentul că boala poate fi învinsă (Moromeţii I, Intrusul, Marele singuratic, Viaţa ca o pradă)... De regulă, cărţile scrise fără mari chinuri şi aşteptări sunt cărţile trăite (Moromeţii I, Viaţa ca o pradă), iar naraţiunile care îl terorizează şi-i pun răbdarea la încercare grea sunt operele de imaginaţie. De aici vine neîncrederea lui, sistematică, faţă de prima categorie. Dacă scrie uşor despre ceea ce ştie deja, despre ceea ce a trăit, înseamnă că nu-i nimic de capul lui şi opera nu poate să fie cine ştie ce... Numai proba invenţiei epice (proba imaginaţiei) determină forţa unui talent, crede tânărul Preda. Nu-i o convingere bună. Trăită sau imaginată, scrisă încet, în sudori, ori scrisă dintr-o singură suflare, opera se judecă după alte criterii. Nu există o legătură între ritmul acestor scrieri şi valoarea lor estetică. Viteza sau încetineala scriiturii nu determină axiologia operei. Chinul poate fi fecund (Cel mai iubit dintre pământeni şi, în bună parte, Moromeţii II), uşurinţa de a scrie nu este totdeauna urmată de o accelerare a valorii epice. Marele singuratic, în parte Delirul, romane scrise fără dificultate, nu sunt capodoperele lui Preda, în schimb Cel mai iubit dintre pământeni reprezintă o performanţă pentru prozatorul care-şi adună greu cuvintele şi, de aceea, înaintează încet.
Mai trebuie notat ceva în legătură cu ritmurile scriiturii predisteşi anume: 1) ritmurile angajează într-un mod dramatic starea psihică a prozatorului, echilibrul şi dezechilibrul vieţii interioare: unele cărţi îl îmbolnăvesc, la propriu, altele îl eliberează de acumulările primejdioase din interior. Niciodată omul care trăieşte nu se poate detaşa de omul care scrie: cel dintâi pătimeşte din pricina celui de al doilea şi 2) bucuria de a scrie nu este niciodată deplină pentru că, în timp ce scrisul merge şi spiritul este liniştit, apare imprevizibil întrebarea ce urmează: „pot să scriu, dar ce-o să fie când nu voi mai putea?
XX
PREFAŢA
PREFAŢA
XXI
Ce-o să fac?" (Florin Mugur: Convorbiri cu Marin Preda). O întrebare care nu-1 va părăsi niciodată pe Marin Preda. Şi nu esre deloc o joacă a spiritului, un răsfăţ de mare scriitor care vrea să-şi sensibilizeze cititorii. Preda e, realmente, înspăimântat de perspectiva că, într-o zi, cine ştie?, poate chiar mâine, forţele obscure, aceiea care-l împiedică să scrie, vor învinge şi el n-o să poată să-şi ducă proiectele la capăt. A scris despre această fantasmă în mai multe rânduri, l-am auzit eu însumi invocând posibila mare nenorocire. Era neliniştea lui cea mai mare, era, poate, manifestarea unei nevroze profunde de care era conştient şi pe care încerca s-o ţină în frâu prin medicamente. O nevroză flaubertiană, i-am zis într-un portret mai vechi. Dar şi una reală, fizică, de care vorbeşte în jurnalul său intim din 1958, jurnal pe care tocmai îl citesc, acum (1 nov. 2002), când revăd aceste rânduri... E preocupat peste măsură de boala care 1-a lovit, nu-i disperat, e drept, dar ia în serios ameninţările ei şi, mai ales, primejdia de a nu mai putea să scrie. Ţine, între altele, jurnalul intim ca să verifice dacă mecanismul scriiturii sale funcţionează normal, scrie şi cu gândul că o confesiune sinceră poate fi ceea ce Kafka numea o întreprindere de salvare (a spiritului). în fine, Preda notează în caietele sale secrete şi din motive practice (scriitoriceşti): ca să poată folosi, cândva, undeva (într-o carte) aceste fragmente intime. Confesiunile la care m-am referit mai sus (dar şi altele, de pildă acelea din epoca în care pregătea Delirul, la începutul anilor 70) au fost, într-adevăr, reluate, topite, dezvoltate în cărţile sale de ficţiune. Preda era un bun gospodar, în această privinţă, îşi gestiona atent scrisul. O schiţă de tinereţe (Salcâmul), uitată prin gazete, reapare în Moromeţii şi constituie axul simbolic al romanului: doborârea salcâmului anunţă prăbuşirea Casei Moromeţilor... Morala prozatorului e limpede: nimic nu se pierde, când e vorba de literatură, totul se reformulează la momentul potrivit... Morala chibzuinţei...
3. «Dacă nu scriu, nu am rost pe lume»
Pentru a încheia aceste scurte însemnări despre actul de a scrie şi implicaţiile lui în existenţa lui Preda, este necesar să recitim reflecţiile sale pe această temă. O temă prioritară, o temă ce se repetă, în fine, o temă pe care Preda n-o izolează de condiţia şi de rostul creatorului în lume. Merg împreună şi, cum vom vedea de îndată, se completează. Ce observăm urmărindu-i ideile răspândite în eseuri, interviuri, confesiuni? Că Preda vorbeşte totdeauna cu gravitate (aş zice chiar: cu excesivă gravitate) despre artă, în genere, şi despre actul de a scrie, în particular. Nu-şi îngăduie să se joace cu acest subiect, nu-1 pune niciodată într-un spectacol. A scrie o carte este pentru el un fenomen esenţial, comparabil cu celelalte fenomene ale existenţei, cum ar fi „naşterile, morţile, accidentele şi, pe un plan mai mare, desigur, seismele sociale" (o propoziţie ce se repetă la el). Lipseşte de aici şi din alte notaţii sentimentul gratuităţii. Opera nu este un joc al spiritului (deşi are, totuşi, atâtea raţiuni să fie şi chiar este în bună parte!), opera vine pe lume ca să spună ceva şi să fie de folos. Cui? Oamenilor, răspunde Preda, oamenilor care „au nevoie să ia cunoştinţă de faptele lor, e o lege a timpurilor moderne, care a apărut întâi la vechii greci: şi adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună"... în spatele cărţii stă, aşadar, o lege şi legea sacrifică pe cineva care trebuie să şi-o asume. Nu-i prea mult spus? Preda, oricum, crede ceea ce spune.
El este, la acest punct, mai aproape decât bânuie de Jean-Paul Sartre pe care, altminteri, nu-1 poate suporta: scriitorul este un exponent al istoriei şi îşi asumă responsabilitatea lumii întregi. Ca şi când toate acestea n-ar fi suficiente, Preda îşi pune şi întrebarea dacă nu, cumva, creaţia artistică este o victorie a creatorului asupra blestematelor chestiuni insolubile...Şi părerea lui este că, da, opera este o încercare de a da un răspuns acestor probleme care chinuiesc omul... Un răspuns care, la
XXII
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
XXIII
rândul lui, este pus sub seninul unei întrebări numai pe jumătate retorice: „într-adevăr, creaţia artistică nu este oare unul din răspunsurile cele mai energice pe care le dă omul «blestematei probleme insolubile»? Nu admirăm noi oare în ea victoria noastră asupra morţii? Nu opreşte artistul clipa, imortalizând-o şi dându-ne nouă, care o contemplăm materializată, fiorul nemuririi, trăit întâi de el?" O interogaţie care cuprinde un răspuns, nu foarte ferm, întrucât ce ar putea fi atât de ferm atunci când este vorba, de pildă, de moarte (unul dintre blestemele chestiunii insolubile)?!... Preda, atent, nuanţează puterea artei de a înfrunta imposibilul din existenţă...
El dă, oricum, operei lirerare o misiune majoră, aproape imposibilă, cu ideea că scriitorul trebuie să încerce, chiar dacă nu ajunge să înfrângă fatalităţile ce pândesc individul. Opera este „un stâlp de susţinere" şi nu numai opera, dar şi viaţa marilor oameni care scriu „mai ales când această viaţă nu e fadă sau exemplară"... Ce înseamnă acest lucru? Pare ciudat că Preda, care-1 admiră pe Celine („un mare scriitor şi într-adevăr o conştiinţă asaltată de întuneric") şi nu face niciodată caz de „păcatele" scriitorului, gândeşte acum viaţa unui creator ca un stâlp de susţinere1. El are în vedere, desigur, pe marii creatori, aceia care îşi asumă responsabilităţile lumii... Nu vieţi fade, nici vieţi exemplare? Dar cum, atunci? Cum mai pot fi vieţile marilor creatori? Preda nu face precizări în această privinţă. Condiţionează însă existenţa creatorului ca stâlp de susţinere de existenţa marii opere. Adevărat, dar în acest caz prozatorul intră într-un paradox, căci biografia unui mare creator trece totdeauna prin opera lui şi se lasă în cele din urmă creată de ea. Este limpede că, atunci când e vorba de creaţia artistică, nu poate fi o mare viaţă în afara unei mari opere. Mai poate fi viaţa, atunci, fadă sau exemplară? Adevărul că o viaţă ce trece printr-o mare operă nu poate fi nici fadă, nici exemplară... Este, pur şi simplu, o viaţă care nu s-a risipit în zadar, o viaţă care s-a pus în slujba unei opere... Şi, din acest unghi, viaţa
marelui creator poate fi, într-adevăr, un punct de sprijin pentru scriitorul care se luptă cu blestematele probleme...
Să mai reţinem din reflecţiile lui Preda pe această temă: o mare operă poate tulbura conştiinţele mai mult decât discursurile unui iluminat fără operă; morala este o primejdie pentru artă şi grija cea mai mare a prozatorului este să nu devină un moralist sâcâitor, să dea tot timpul sfaturi, să-şi dăscălească până la greaţă cititorul şi să-i bage pe gât, cu de-a sila, teorii, teorii sociale şi teorii morale; este o eroare să faci acest lucru, o eroare scump plătită pentru că, plictisit, agasat, cititorul va lăsa cartea din mână şi, atunci, frumoasele teorii, finele speculaţiuni vor rămâne litere moarte...; în concluzie, avertizează Preda: scriitorul trebuie să fie prudent, în operă, cu ideile morale şi cu teoriile sociale; gândul că „trebuie să scriu" se cere însoţit de „credinţa cutremurătoare că, dacă nu scriu, nu am rost pe lume". Scriitorii nu sunt sfinţi, ci „conştiinţe ale colectivităţii naţionale", iar colectivitatea naţională este o sumă de scăderi şi virtuţi, nu „suma unor concepte frumoase, dar moarte". El, Marin Preda, nu se gândeşte decât la ceea ce a cunoscut direct („consider că numai asta are valoare"), în fine, literatura nu trebuie să părăsească, în nici o împrejurare, omul, chiar dacă omul este sătul de el însuşi şi nu mai vrea să se vadă în oglindă. Legat de această opţiune, Preda respinge, din nou, ideea superiorităţii unei teme în defavoarea alteia: „Oriunde e om, arta care îl exprimă este superioară şi egală prin ideea naratorului, prin viziunea pe care ne-o oferă artistul despre condiţia omului, şi nu prin gradul de civilizaţie tehnică şi urbană a mediului social în care trăieşte. Ţăranul, de pildă, avea sentimentul că singura sa speranţă şi ieşire este el însuşi, cu tot ceea ce reprezintă. O greblă în ochii lui nu era o simplă greblă, iar un cal, un simplu cal* Punerea sub semnul întrebării a plugului sau a vitei, a gardului şi a bătăturii sale capătă deodată un caracter tragic. întrucât asta e mai puţin tragic decât tristele peregrinări ale lui Swann şi căsătoria lui nedoritâ cu o
XXIV
PREFAŢĂ
PREFAŢĂ
XXV
demimondenă? [...] în ceea ce priveşte viaţa sentimentelor nu exista deosebire între un om cultivat şi unul cu o meserie simplă şi fără cultură. Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorând şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la violenţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filosofice".
Preda îşi pune şi chestiunea dacă un scriitor realist, preocupat de condiţia individului, indiferent de gradul lui de cultură şi de mediul în care trăieşte, trebuie să ocolească abjecţia şi să cultive sublimul?! Scriind despre ţărani, el a avut însă un model (tatăl său) şi modelul i-a determinat viziunea asupra lumii rurale. Este un fragment cunoscut, apărut - ca şi cel dinainte - în convorbirea mea cu Marin Preda despre posibilităţile romanului, din 7 ianuarie 1968: „în fond, abjecţia sau sublimul nu sunt suficiente prin ele însele ca să pună în mişcare imaginaţia şi inspiraţia unui scriitor. Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi spânzurările întâlnite des la Rebreanu şi Sadoveanu, şi existente de altfel şi în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc şi în lumea mea scăldată în lumina eternă a zilei de vară. în realitate, în amintire, îmi zac fapte de violenţă fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum nu le-am găsit un sens... Poate că nici nu-1 au!?"
L-am reprodus pentru că ideile exprimate aici îl pun pe Marin Preda în conflict cu alţi scriitori care au scris despre ţărani (Rebreanu, Zaharia Stancu) şi îl desparte de multe din mentalităţile secolului XX în ceea ce priveşte, de exemplu, instituţia paternităţii. De la Gide la Sartre şi Eugene lonesco aproape toţi marii scriitori din secolul al XX-lea îşi detestă, sub influenţa psihanalizei, taţii. „E o regulă - zice Jean-Paul Sartre - toţi taţii sunt răi"... Preda şi—1 adoră, cum se vede şi din citatul de
mai sus şi, în genere, cum se poate deduce din scrierile sale. Am scris un mic eseu pe această temă (în Sfidarea retoricii), nu insist.
Să nu părăsim însă verbul a scrie, cu multiple conotaţii în vocabularul lui Preda. A scrie, şi nu scriitura. Scriitura (în sensul dat de noul roman acestei noţiuni) nu constituie, teoretic vorbind, o obsesie a autorului. Are în privinţa ei opinii clare: să nu cadă în păcatul făcătorilor de cuvinte, să exprime concis şi exact ideile şi stările naratorului etc. Complicaţiile autoreferenţialităţii, metaromanul, noul nou roman etc. nu sunt subiecte de nelinişte pentru Preda. A scrie însă, da, este un verb fundamental şi, după cum s-a putut deduce, angajează totul: existenţa, morala, estetica şi chiar trăirea (viaţa în sens strict) a scriitorului. Preda pune o extremă gravitate când explică întinderea şi intensitatea acestui verb. A scrie şi a nu scrie se leagă de rostul pe lume al cuiva: a scrie determină destinul, a nu scrie este totuna cu a nu avea un rost pe lume sau a-ţi pierde rostul în lume. Aceste convingeri îl apropie pe mefientul Marin Preda de Camus şi, în genere, de prozatorii existenţialişti. Rostul este, în fond, o altă noţiune care defineşte angajamentul creatorului în istorie şi, totodată, modul lui de a se situa în lume. Mai multă seriozitate şi mai multă încărcătură metafizică, morală şi existenţială nu se poate imagina. Putem conchide că de actul de a scrie Marin Preda leagă totul şi, cum spune, marele scriitor este pentru el mai important decât orice iluminat care nu are o operă pe măsura ideilor şi iluminărilor sale.
Această extremă gravitate n-a rămas, în cazul Preda, o simplă utopie sau un simplu concept teoretic. A devenit o practică literară şi o etică literară, amândouă colorate puternic de personalitatea scriitorului. Căci trebuie să precizăm: a scrie nu înseamnă deloc o prelungire a ascezei, a gravităţii posomorâte în viaţa de toate zilele. Nu, prozatorul nu face eroarea de a confunda planurile. Când scria, Preda era acaparat de obsesiile scrisului, iar când cobora în sufragerie (la Mogoşoaia) sau se ducea să se plimbe, să stea de vorbă cu prietenii, Preda era alt
XXVI
PREFAŢA
PREFAŢĂ
XXVII
om. Un om normal, absolut normal: îi plăcea să spună anecdote şi să asculte anecdote pipărate, să bea o bere rece şi chiar să chefuiască, dacă-i făcea plăcere. Modelul lui era, şi în această privinţă, l.L. Caragiale. îi plăcea nenea lancu, îl admira şi, cum s-a observat de atâtea ori, ei fac parte, stilistic vorbind, din aceeaşi familie: sunt auditivi, pun accent pe oralitate. Caragiale - va spune Preda într-o zi - a descris „conştiinţele buimăcite de vorbe". Preda a descris conştiinţa ascunsă în duplicităţile cuvântului. El vede adâncurile şi simte esenţialul din psihologia individului.
Ca şi l.L. Caragiale, ziceam, Preda separă domeniile în viaţa de toate zilele. Scrisul cu chinurile, ezitările, angajamentele lui împovărătoare, viaţa cu bunurile şi nefericirile ei. I-am văzut stând la masa de scris şi l-am văzut de atâtea ori în viaţa de toate zilele. Când scria, îşi scotea ochelarii, stătea ghemuit, cu capul apropiat de masă, cu ochii holbaţi, într-o concentrare maximă. Chipul lui nu arăta în astfel de momente seninătate, dimpotrivă, un uriaş efort, o mobilizare interioară aproape tragică. Părea o ispăşire, un blestem, nu o bucurie a spiritului. Bucuria venea, când venea, la urmă. întâi o bucurie provizorie, zilnică (după ce termina două sau trei pagini), apoi bucuria totală, eliberatoare, când încheia romanul... Urmau, atunci, seri plăcute, liniştitoare, petreceri cu vorbe între prieteni, plimbări lungi, întâlniri cu cititorii etc. Până ce ideea unei alte cărţi încolţea în capul lui...
Nu, nu i-a fost deloc uşor lui Marin Preda să fie scriitor... Iar după ce a devenit, i-a fost foarte greu să rămână scriiror şi să-si scrie, în continuare, opera. întâi din cauza naturii sale speciale (un om care ia lucrurile în serios, prea în serios, şi are credinţa că a scrie constituie rostul lui pe pământ, iar a nu scrie este totuna cu a-ţi pierde rostul: o încetineală a spiritului, o nevroză latentă care-1 duce, din când în când, în marginea exasperării etc), şi în al doilea rând, pentru că a publicat la începutul carierei sale două cărţi mari, putem spune chiar două
capodopere: întâlnirea din Pământuri şi Moromeţii I. Tot ceea ce a scris după aceea a fost comparat cu aceste modele. O şansă şi, mai ales, o nefericire pentru Preda. O exigenţă şi o aşteptare care puteau, pur şi simplu, să-i paralizeze spiritul creator. Orice scriitor român avea voie să rateze, în afară de Preda. Orice scriitor contemporan putea să publice un roman mai slab, i se ierta în aşteptarea altuia mai bun. Preda era pândit, era confruntat mereu cu propriul model. Şi, de regulă, verdictul este negativ: „mai slab decât Moromeţii I, sau întâlnirea din Pământuri, unele pagini bune, dar... etc"... Se ignoră, în asemenea cazuri, faptul că un mare scriitor poate să scrie şi opere mai slabe estetic şi că ceea ce dă măsura talentului este opera în totalitate. Şi că eşecul intră în ecuaţia creaţiei, arătând limitele, inaptitudinile ei. în fine, un scriitor este dator să încerce să iasă din temele sale, să-şi pună la încercare vocaţia.
Preda a izbutit, de la început, cu scrierile sale despre ţărani, apoi când a voit să-şi depăşească experienţa, a fost sfătuit, cum am dovedit mai înainte, să revină la temele rurale. O prejudecată care 1-a urmărit până la sfârşit. Preda n-a acceptat-o, nu s-a resemnat, şi a dus mai departe încercarea de a cuprinde alte medii de creaţie. Un pariu pe care, în cele din urmă, 1-a câştigat, dând un mare roman (Cel mai iubit dintre pământeni), un roman total, cum i-am zis la apariţie, în care pune în discuţie „era ticăloşilor", adică fundamentele unui regim răsăritean de tip totalitar... Adversarii săi n-au cedat nici acum. Ei continuă să creadă că Preda n-a depăşit şi nu putea să depăşească limitele satului său din Câmpia Dunării... Este, într-un anumit fel, situaţia pe care o descrie autorul într-una din confesiunile sale: şcolar în nu ştiu ce clasă, ia la început nota trei la matematică, dintr-o întâmplare; când dă teză la sfârşitul trimestrului, şcolarul Preda Marin rezolvă perfect problema pusă şi... Şi profesorul ezită să-i dea nota pe care o merită: cum să-i dea nota zece, când elevul Preda Marin a luat mai întâi nota trei? Cine i-a rezolvat problema? N-a copiat, oare?!... Şi naratorul
XXVIII
PREFAŢA
PREFAŢA
XXIX
conchide: mentalitatea comună este că, dacă trei ai luat o dată, la trei trebuie să rămâi toată viaţa, nu trebuie să-ţi depăşeşti condiţia...
Răsturnând ceea ce este de răsturnat, Marin Preda, scriitorul, a avut de învins aceeaşi prejudecată... După prejudecata unor critici, el trebuia să rămână la subiectele lui rurale, nu să se apuce să scrie despre filosofi, gnoză, delirul istoriei, iubiri sofisticate, conflicte tolstoiene şi complicaţii dostoievskiene... Din fericire, Preda nu s-a lăsat intimidat de aceste mentalităţi înfloritoare, cum am precizat deja, în culturile tinere. El şi-a construit şi, în cele din urmă, şi-a impus în literatură temele şi propria morală.
4. Ce înseamnă a fi un om moral? «A înţelege neînţelegerea»
Dar ce înseamnă pentru Preda a fi un om moral? Este un subiect care-1 preocupă în literatura de ficţiune şi în scrierile confesive. Era o temă curentă şi în discuţiile cu prietenii săi. A vorbi însă despre omul moral înseamnă a vorbi despre relaţiile lui cu istoria, cu semenii, cu religia, cu valorile spiritului.. . Morala nu este, avertizează Preda, o noţiune abstractă (şi are, indiscutabil, dreptate), morala face parte din existenţa individului şi se manifestă în actele lui fundamentale. Morala omului predist se bazează pe ceea ce prozatorul numeşte într-un mic eseu „caracterul universal al lumii ţărăneşti". Ea porneşre de la ideea că „existenţa esre o datorie", iar moartea nu e numai o blestemată chestiune insolubilă, ci „o eternă întoarcere şi o senină perpetuare a fiinţei umane". în fine, realitatea este pentru ţăranul român ceva ce trebuie luat în posesiune, nu ceva care trebuie să te angoaseze şi să-ţi paralizeze spiritul... Scriitorul Marin Preda complică, evident, aceste date, le nuanţează şi uneori le tulbură prin meditaţiile sale foarte profunde nutrite de lecturi bune din filosofii si din eseiştii
moderni. Moartea, de pildă, este un fenomen natural, dar moartea asociază o imensă tragedie individuală şi, în faţa ei, omul cel mai înţelept nu rămâne deloc imperturbabil... Cu această reflecţie începe, se ştie, romanul Cel mai iubit dintre pământeni.
Mai este ceva la care e foarte atent moralistul acesta care, fără a fi preocupat în chip expres de psihologiile abisale, încearcă să înţeleagă partea de întuneric care există în conştiinţa individului: în calea omului moral şi în calea fericirii lui se află abjecţia umană. Ea reprezintă un test esenţial pentru individ. Prozatorul nu i-a acordat, s-a văzut, prea mare importanţă în scrierile sale, din motive sentimentale (modelul luminos al tatălui). Şi-a format el însuşi o concepţie de viaţă în acest sens şi, cum mărturiseşte undeva, concepţia 1-a apărat, ca o carapace, de agresiunea infamiei: „în aşa fel încât marile şocuri pe care mi le dădea descoperirea ticăloşiei, a infamiei indivizilor (şi chiar a femeilor care poartă în ele adesea astfel de stigmate) n-au avut asupra mea nici un efect: eliminam rapid din conştiinţă ceea ce ce-mi ameninţa echilibrul interior. Cine ţine minte toate loviturile pe care le-a primit e un om pierdut pentru o viziune despre lume asupra căreia să-şi arunce speranţa ca un marinar ancora" (1974).
Adevărat, dar un prozator de tipul Preda (un realist care aspiră să surprindă şi să descrie profunzimile psihologiei individului) nu poate face abstracţie, oricâr ar voi, de răul ce există în individ... Şi Preda nu-1 ocoleşte. Răul înseamnă josnicia, trădarea, spiritul primar agresiv, pe scurt: abjecţia umană. O analizează în Cel mai iubit dintre pământeni şi o defineşte, într-un eseu epic, în capitolul despre Era ticăloşilor, cu un curaj neobişnuit şi cu strălucire intelectuală. Abjecţia este o temă ce revine şi în confesiuni şi în articole: „Eu ni-am format într-un anumit spirit şi am trăit, încă din adolescenţă, cu ideea că există o limită pe care omul nu o poate trece: în mistificare, în josnicie, chiar în trădare, în nenumărate alte acţiuni care
XXX PREFAŢĂ
măsoară mizeria umană. Dar ceea ce s-a făcut în secolul nostru, în materie de mistificări, de ticăloşii, de trădări, înjosirile la care a fost supusă fiinţa omenească de către alte fiinţe omeneşti, naşte în conştiinţele noastre îndoiala: se pare că această limită nu există, nu sunt bariere spre infern pe care omul să nu le treacă. Le trece. S-a dovedit că el le poate trece. S-a creat astfel un foarte grav precedent"... sau în alt fragment: „în secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi fanatismului" şi, în continuare: „Niciodată, poate, spiritul primar agresiv n-a avut o bază de idei mai solidă ca în această jumătate de secol. Numesc spirit primar agresiv, în accepţia pe care o capătă pentru mine în contextul contemporan această noţiune: acea mentalitate sau acea stihie care apare în timpul unor intense frământări sociale şi care tinde să conteste valorile spiritului. Să le înlocuiască cu ce? Cu nimic! Se poate trăi mai bine şi mai liniştit şi fără ele".
Citez aceste idei pentru că nu se poate face portretul unui scriitor fără a vedea ideile pe care le cultivă. Suntem, în fond, produsul ideilor noastre, vrem nu vrem. O fi portretul fiul maliţiei (G. Călinescu), dar portretul interior este, în orice caz, şi suma credinţelor noastre intelectuale. La ele trebuie să ajungem dacă vrem să ştim ceva despre omul care scrie. Ideile trăite şi ideile meditate constituie filosofia lui de existenţă. Ea nu este totdeauna explicit formulată şi, atunci, trebuie dedusă din opera de ficţiune sau din reflecţiile, confesiunile scriitorului. Marin Preda este, în această privinţă, un caz mai uşor. El nu ezită să-şi exprime convingerile şi opţiunile. Fragmentele reproduse mai sus îl definesc bine. Ele constituie mesajul alarmant al unui moralist modern care observă că valorile în care crede sunt ameninţate. Grija lui cea mai mare este ca, în
PREFAŢA XXXI
mişcările haotice ale istoriei, „să nu ne pierdem sufletul", adică valorile spirituale şi valorile morale... Cum? Aflăm un răspuns într-un discurs pe care Marin Preda 1-a ţinut într-o adunare publică, în 1977, unde este vorba de ţărani şi de viitorul lor. Un discurs în total dezacord cu opiniile oficiale despre destinul lumii rurale. Preda concentrează aici ideile sale despre omul moral şi despre valorile unei lumi care, în fapt, fusese desfiinţată de „socialismul tătăresc" (reiau expresia lui Petru Dumitriu). Ieşit din această lume şi format de o morală care concentra, în fapt; valorile eterne ale umanităţii, prozatorul răspunde în aceşti termeni la întrebarea ce înseamnă a fi om?.: „Un om era o fiinţă care nu-şi avea rostul în natură dacă nu se scula odată cu răsăritul soarelui şi nu-i întâmpina primele raze fără să fie la capitul pământului care îl aştepta să fie muncit. Un om care împila pe altul nu era om. Un om care câştiga puterea să mun-oească alţii pentru el şi el să-şi petreacă viaţa îmbuibându-se, începea să fie străin de condiţia adevărată de om. Un om disperat şi cuprins de o stranie dezordine, care-şi bătea muierea şi copiii şi îşi irosea averea prin cârciumi, era un nenorocit care iduseSepe lume noi fiinţe umane faţă de care nu vroia să aibă o tfăspundere cum avuseseră alţii pentru el. Un ins care nu respecta bătrânii, propriii lui părinţi, şi-i da afară din casă, uitând că l-au născut şi au trudit să-1 crească, era un smintit, care credea că el n-o să ajungă niciodată bătrân şi n-o să aibă nevoie de ajutorul copiilor când puterile aveau să-1 părăsească. Ajuns în această stare, numai stârnea astfel compasiunea nimănui, sporind necruţarea umană şi făcând o tristă impresie asupra generaţiilor tinere. Un tânăr nu-şi putea întemeia o făfelilic până nu învăţa în armată să fie un luptător pregătit să-şi aptrcpatria. Fata pe care o alesese şi de care fusese ales aştepta siseîntoarcă, doi ani, adesea trei. Dezordinea afectivă era rară şi, odată căsătoriţi, tinerii se închinau cultului familiei pe care copiii t> făceau indestructibilă. Respectul pentru valorile culturii, pentru oamenii de cultură era expresia unui ideal:
XXXII PREFAŢA
gândirea colectivă ţărănească aspira ea însăşi spre creaţia de valori spirituale şi când unul dintre copiii lor dădea semne de înzestrare, familia se sacrifica şi îl ajuta să-şi realizeze visul. A fi cinstit, a fi drept, a sări în ajutorul celui lovit de nenorocire, a răspunde la chemările patriei erau legi morale care depăşeau decalogul lui Moise. Am descoperit astfel caracterul universal al experienţei lumii ţărăneşti moderne. Valorile ei morale complicate de religii, revoluţii, suprastructuri rafinate, erau mai adânci în intuiţia lor fundamentală decât neliniştea unui existenţialist, ţăranul fiind mai pozitiv. După el, existenţa e o datorie, după ce te-ai pomenit cu ea la început ca un dar. Nu e o maladie mortală din moment ce un copil se poate naşte, în acelaşi timp, un bătrân poate muri. Nu e o blestemată chestiune insolubilă, ci o eternă întoarcere şi o senină perpetuare a fiinţei umane. Murind, bătrânul ţăran spunea fiilor săi: vedeţi ce faceţi cu via, cu fâneaţa din deal, cu pogonul sărac din vale, cu calul acela care şchioapătă. Dregeri şopronul, săpaţi grădina. Realitatea era pentru el ceva de luat în posesiune, şi nu ceva de care trebuie să te sperii. Astfel a dăinuit prin veacuri şi nu şi-a pierdut speranţa într-o lume mai bună, considerând împilările stăpânirii, exploatarea moşierului, agresivitatea altor popoare drept lucruri nefireşti care trebuie să dispară. Am moştenit şi eu acest sentiment, această ştiinţă despre ce e firesc şi ce e nefiresc. Am trăit nu puţine lucruri nefireşti, pricinuite de oameni şi de evenimente istorice, dar nu am crezut în durata lor şi nu cred nici astăzi. Am încercat să exprim această credinţă în tot ceea ce am scris şi datorez ţăranilor generaţiei tatălui meu codul moral al existenţei lor pe care ei mi l-au transmis".
Opus omului moral ameninţat de josniciile, abjecţiile secolului nostru este în tipologia existenţială predistă spiritul primar agresiv, de care am amintit mai înainte, bruta laşă, eliberată de orice morală, spiritul asaltat de forţele întunericului... Când le-a descris în naraţiunile sale (Acojocăriţei, de pildă, din Cel mai iubit dintre pământeni, Victor Bălosu, Guica din
PREFAŢA XXXIII
Moromeţii, şoferul bestial din Intrusul etc), Preda Ie-a dat o justificare mai complexă. Există grade şi trepte ale răului si chiar într-un individ stăpânit de ură poate exista o licărire de luciditate, spune prozatorul. Şi, la urma urmei, răul depinde de ceea ce se opune răului. Preda este foarte atent la această dialectică şi la această proporţie: balanţa înclină totdeauna în romanele sale în favoarea valorilor stabilizatoare, acelea care ţin lumea în timpul dezastrelor şi fac ca existenţa să fie considerată nu o povară, ci o datorie... Convingerea lui este că „flacăra cugetării ne poate înălţa", că omul tânăr trebuie să tindă să fie „un fiu a! soarelui", că el nu trebuie să coboare în temporal („temporalul e infernul... cine ne împiedică să trăim prin intemporalul din noi?"), să facă efortul de a înţelege neînţelegerea şi să nu cadă pradă unei pedagogii a deznădejdii şi că „cine nu-şi cunoaşte condiţia sau o uită e mai robit de ea, mai prizonier"; în fine, Marin Preda avertizează că „ideile sunt viaţa noastră" şi „compromisul cu ideile e un lucru tragic"...
A făcut Marin Preda compromisuri cu ideile, a rămas el în toate împrejurările vieţii o conştiinţă morală? Putem răspunde, azi, că a făcut unele compromisuri ca să poată trăi şi să poată scrie într-o istorie bezmetică (îi folosesc termenul), singura în care i-a fost dat să trăiască, dar compromisurile sale n-au fost esenţiale, nu i-au desfigurat spiritul şi nu i-au înjosit talentul... A vrut să fie şi a reuşit chiar să devină pentru generaţiile mai tinere de scriitori un stâlp de susţinere, cum el însuşi îi privea pe marii scriitori. N-aş vrea să se înţeleagă de aici că văd în Preda un sfânt şi că omul pe care l-am citit de atâtea ori şi despre care am scris de multe ori a trăit fără cusur. N-a voit, repet, să fie un sfânt şi n-a dorit niciodată să trăiască numai în asceza scrisului, ca un prizonier. N-a avut vocaţie de martir şi nici nu s-a gândit vreodată că este mai bine să intre în temniţă decât să publice în epoca realismului socialist. A scris şi a publicat, în obsedantul deceniu, o naraţiune regretabilă din toate punctele de vedere (Ana Roşculeţ, 1950), după ce debutase cu
XXXIV PREFAŢĂ
o carte absolut excepţională (întâlnirea din Pământuri, 1948). După Desfăşurarea, o nuvelă conjuncturalâ, inegală ca valoare, vine cu un mare roman, Moromeţii 1, care-i schimbă completamente statutul social şi scriitoricesc. „Moromeţianismul" devine un sril literar şi, cum am precizat deja, un stil de existenţă. I-a adăpostul lui, Marin Preda începe să-şi gândească opera viitoare care, în imaginaţia lui, nu putea să rămână în sfera de inspiraţie a lumii ţărăneşti.
Cum trăieşte în acest timp omul care scrie? In ce mod şi cu ce preţ străbate el istoria imposibilă a deceniului obsedant? Putem afla câte ceva despre acest lucru din jurnalul său intim la care m-am referit mai înainte şi din convorbirile avute cu cei care l-au cunoscut. Putem descoperi unele amănunte şi în articolele publicate de el în presa timpului (nu prea numeroase) şi în documentele date la iveală de cercetătorii literaturii sale după 1990. Un fapt este sigur: Preda nu este un ideolog înverşunat, nu atacă valorile autentice, n-are vocaţie de procuror moral, nu se leapădă de valorile în care s-a format şi nu încearcă în nici un moment al existenţei sale să capete onoruri. N-a făcut politică şi, dacă a avut unele succese, le-a avut graţie talentului său. A păstrat, în ceea ce priveşte viaţa sa intimă, totdeauna o mare discreţie şi chiar prietenii săi cei mai apropiaţi n-au trecut de o anumită barieră. Preda a rămas şi rămâne în bună parte un om secret. A avut, de la început, destul de mulţi duşmani şi are şi azi. Cât timp a trăit, i-a învins prin imensa lui răbdare şi abilitate şi, desigur, prin forţa operei sale. Esenţialul pentru el, ca pentru orice scriitor adevărat, este să scrie şi să spună adevărul despre om şi despre relaţiile lui cu istoria care tinde să-1 înlănţuiască. Se verifică şi în cazul lui Marin Preda că istoria vieţii sale este, în fapt, istoria operei sale.
EUGEN SIMION
CRONOLOGIE
1922
august 5. Se naşte în comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul , Teleorman, cu reşedinţa atunci la Turnu-Măgurele, MARIN PREDA. Este fiul lui Tudor Călăraşii şi al Joiţei Preda din cea de a doua aşezare de familie a părinţilor săi, necăsătoriţi legal. I se dă din acest motiv numele de familie al mamei.
,  Tudor Călăraşu (1885-1963) - devenit prototipul lui Ilie Moromete - era om „descuiat" la minte, deşi nu făcuse decât o clasă de şcoală primară —, şi îşi „întemeiase o casă" nu cu multă stare; după moartea primei soţii rămâne cu trei copii: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) şi Ion (Nilă). .   Jmi iubeam tatăl, o personalitate puternică, şi ştiam că va juca un rol decisiv în viaţa mea, ceea ce s-a şi întâmplat: am scris despre el Moromeţii, o mie de pagini. Drama unui ţăran idealist, urmărită pe parcursul a două mari etape, înainte de ,-y război şi după război, până în zilele noastre." Mujoiţa Preda (1892-1977) - în Moromeţii, prototipul .ni Gatrinei — îşi părăsise primul soţ, păstrându-i însă numele b de familie. Avea din prima căsătorie două fete: Măria (Alboaica) şi Miţa (Tiţa).
Amintirea mamei rămâne şi ea, deosebit de pregnantă:
XXXVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XXXVII
„La optzeci de ani pulsul arterelor ei era ca şi al meu, puternic, atent, egal, cu debit, econom, fără sărituri şi fără discontinuităţi alarmante. Puterea imaginaţiei ii rămăsese şi ea neatinsă: tot mai mă surprindea povestindu-mi de o frumoasă casă în care visase că se afla, deasupra salcâmilor, cu pereţii transparenţi, inundaţi de o miraculoasă lumină". „Marin, de care ea adesea vorbea, era ceva îndepărtat, un fiu a cănii viaţă îi scăpa, nu mai era de atâţia ani la curent cu atâtea întâmplări şi schimbări în viaţa lui, pe care ea le urmărise doar de departe. Un fecior pe care îl ajutase cu o intuiţie adâncă şi dramatică să plece din sat, unde nu mai avea ce căuta. Cândva, demult. Iar el se dusese la Bucureşti, apoi în armată şi în timp ce era război, îl visase, tremurase pentru el când visele nu erau bune, îşi zicea că poate a murit băiatul, poate un glonţ îl lovise. Dar băiatul venise teafăr acasă, rădea cu afecţiune de credinţa ei în viaţa de dincolo, era sănătos, nu mai era nici el foarte apropiat de ea, nu se mai tulbura de visele ei, nu mai era legat statornic de sat. Da, ţinea la tatăl său, ştia acest lucru de totdeauna, când venea acasă nu se dezlipea de lângă el, şi petreceau împreună zile de desfătare".
• Din noua căsătorie rezultă trei copii: llinca, Marin şi Alexandru (Sae).
• Se naşte, în acelaşi an, într-un sat clin pusta Aradului, Ştefan Augustin Doinaş.
1922-1930
Copilăria în această localitate specifică zonei teleormănene, care dăduse literaturii pe Gala Galaction, născut la Dideşti, în 1879, şi Zaharia Stancu, născut la Salcia, în 1902. Marin Preda va evoca de multe ori satul natal, în care îşi plasează acţiunea din opera sa fundamentală, Moromeţii, ca şi în alte scrieri, în interviuri, mărturisiri şi în Viaţa ca o pradă:
aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: «Lâsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!» Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: «Ia-o, mă, şi pe-asta!». Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus încet şi cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce. Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi, aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o dată e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine" (Viaţa ca o pradă, Cartea Românească, 1979, p. 5-6).
1930
septembrie. începe, cu o întârziere de un an, Şcoala Primară din Siliştea deoarece, deşi înscris la vârsta normală de 7 ani, nu frecventase cursurile şi nu promovase clasa. „Când m-au dat la şcoală nu mai eram mic, aveam opt ani. Nu mi-a părut niciodată rău de această întârziere, nu-mi explic însă ezitarea părinţilor. «Bă, tu n-ai să începi şcoala anu' ăsta!» mi-a spus într-o zi tata. De ce? Poate că nu prezentam
XXXVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XXXIX
eu semnele necesare trezirii din precopilărie? Se temea ca, aşa adormit cum arătam, să nu rămân cumva repetent, să râdă lumea de noi? Ţin bine minte când s-au întâmplat toate acestea. Era un început de septembrie care aducea, nu ştiu de unde, frunze moarte şi pe jumătate moarte, prin curte" {Convorbiri cu Marin Preda, de Florin Mugur, 1977, p. 43).
• Apare, în viaţa copilului, un alt model, lângă acela al părinţilor:
„Cum mă simţeam ocrotit de părinţi, mă simţeam ocrotit şi de Dumnezeu, pe care îl credeam prezent în lucruri şi fiinţe, ca pe un creator. Printre aceste divinităţi, Dumnezeu şi părinţii, a apărut mai târziu şi învăţătorul meu, Teodorescu, cum am mai povestit... Şi a şi rămas lângă ei pentru totdeauna ".
• Este vremea când, oricât ni s-ar părea de ciudat, au venit lecturi dintre cele mai importante: „la paisprezece ani, după ce am citit Descartes, Discurs asupra metodei" [...] va mărturisi în continuare (Convorbiri...). Şi ca o concluzie: „Dumnezeu a rămas în scaunul Iui, acelaşi cum mi-1 descria mama"...
Descoperă pasiunea lecturii. In sat există un anume Niculae Stănescu care are o mică bibliotecă. Fiul lui Tudor Călăraşu o frecventează:
„Când eram mic venea pe la noi unid Cârstache al lui Dumitrache cu câte-o carte sub braţ, seara se aşeza lângă lampă şi ne citea la toţi, şi toată lumea îl asculta, şi tata şi mama şi fraţii mei vitregi, care erau prieteni cu el... Nimeni nu mi-a stârnit mai târziu, în materie de carte, mai multă admiraţie decât Cârstache ăsta... Mi se părea un mare învăţat, cum sta el cu cojocul pe el lângă lampă şi ne dezvăluia formidabile peripeţii dintr-o lume fantastică, în care caii aveau glas ca oamenii, şi vulturul cerea viteazului pe care îl scăpa de pe tărâmul celălalt să-i dea carne aşa cum se înţeleseseră, şi cum ăsta nu mai avea, şi atunci şi-a scos sabia
şi şi-a tăiat din pulpă şi i-a dat... Dar stai să vezi că pe urmă Cârstache închidea cartea! Gata! Altă dată, ne spunea, cu toate că îl rugam toţi să ne mai citească măcar una... Nu vrea deloc, al dracului, şi mi-a rămas în minte ca un personaj ciudat, cu purtări inexplicabile pentru că, să vezi, când am început eu să citesc, mă duceam la el şi-l rugam să-mi împrumute din cărţile lui... " (Marele singuratic, p. 333-334). I se duce vestea că iubeşte cartea şi că va fi dat la şcoala de învăţători:
„N-aş putea să spun cui datorez faptul că, deşi am fost dat la şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ doar să mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai mari, să ar pământul şi să cresc vite, totuşi întreaga familie a renunţat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind. [...] Ulterior, toţi au spus că învăţam bine. [...] Nu se ştie ce-aş fi ajuns în viaţă dacă jocul întâmplării, al cărei erou eram, s-ar fi destrămat şi eu aş fi apărut în ochii învăţătorului aşa cum eram şi nu cum, prin nu ştiu ce mister, credea el că sunt. Adică dintre cei mai buni [...]. încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi şi printre vecini, ideea că eu aş şti atâta carte încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la şcoala normală de învăţători" (Viaţa..., p. 8). • Dintre cei treizeci şi nouă de elevi ai clasei I este al unsprezecelea, cu media 7,50, iar la frecvenţă şi purtare are nota 8.
t învăţătorul Ionel Teodorescu, de obârşie din Siliştea, are o adevărată slăbiciune pentru Marin Preda şi trebuie să recunoaştem că el a jucat un rol important în formarea
"intelectuală a viitorului scriitor.
1931-1932
Urmează clasa a 11-a, la sfârşitul anului şcolar având media 7,04 şi nota 9 la frecvenţă şi purtare.
XI.
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
1932- 1933
Este elev în clasa a 111-a, pe care o termină cu media 8,29, clasificat al doilea.
1933- 1934
Urmează cursurile clasei a IV-a, la încheierea anului şcolar fiind clasificat al treilea cu media 8,00, dar abia 6 la frecvenţă.
1934
Prima fotografie a elevului Preda Marin într-un grup în care apare şi învăţătorul Ionel Teodorescu: „ Trebuie să spun că port la mine o mică fotografie care a fost detaşată de nişte colegi de-ai mei dintr-o fotografie mai mare, făcută atunci când terminam cursul primar. Fotografia arată un băiat oarecare, aşa cum probabil erau mulţi la vârsta mea - şi toţi sunt în ea nişte semne ciudate de expresie: copilul acela parcă avea mintea undeva, pierdută în somn. Băiat de doisprezece ani, nu părea încă să se fi trezit la o gândire mai vioaie, mai sprintenă. Spre deosebire de ceilalţi, care au o privire isteaţă şi feţele atente, pare adormit, deşi fotografia a fost făcută ziua în amiaza mare. Asta îmi stârneşte mie tot felul de amintiri. Aveam într-adevăr această stare de încetineală" (Convorbiri..., p. 42).
1934- 1935
Continuă şcoala primară cu ciclul complementar, neavând mijloace să se înscrie la Şcoala Normală. în locul învăţătorului Ionel Teodorescu, a cărui comportate o va socoti „ciudată", vine Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. In clasa a V-a este clasificat primul dintre cei 21 de elevi, cu media 8,85. Prin intermediul cercetărorului Marian Ciobanii dispunem de caracterizarea acestui învăţător:
„Era un visător în clasă. Se uita fix în ochii mei şi la început am avut impresia că mă sfidează [...]. Nu răspundea decât dacă era întrebat, răspunsurile nu erau strălucite. Se descurca însă bine la scris. Nu avea imaginaţie, însă ştia multe" (Timpul..., p. 217).
1935- 1936
în clasa a Vl-a este cotat tot primul dintre cei doisprezece elevi din clasă, cu media 9,03. Directorul şcolii, Gheorghe Florea, îşi va aminti mult mai târziu că elevul nu era un bun recitator, neputând să impresioneze la serbarea şcolară cu „frumoasele" versuri din Petre Dulfu:
Biata gloată, talpa ţării, Ridicând-o din noroi, Ridica-vom ţara toată Ridica-ne-vom pe noii
1936- 1937
încheie clasa a Vll-a cu media 9,78 şi susţine examenul de şapte clase în comuna Golăneşti, eliberându-i-se Certificatul nr. 71 din 18 iunie 1938 din care rezultă media generală 9,15.
între amintirile învăţătorului Ion Georgescu - din care am transcris caracterizarea de mai sus - se află şi cea referitoare la lucrarea „excepţională" despre semnificaţia zilei de 24 ianuarie (elevul Preda Marin, pasionat încă de acum de istorie, scrie 24 de pagini despre acest subiect; să fie o întâmplare sau o intenţie de simetrie?). Condiţiile de învăţătură sunt precare, şi din lipsa cărţilor, dar şi a îmbrăcămintei şi încălţămintei: „Nu aveam cu ce mă încălţa. M-am dus doar când am putut merge desculţ" (Viaţa..., p. 7); „Soarta care mi-era rezervată ca ţăran nu numai că nu mi-a plăcut, dar m-a neliniştit încă din
XI .11 CRONOLOGIE
copilărie. Nu împlineam zece ani, când doream din tot sufletul să nu mai fiu ţăran. Şi abia în momentul în care am izbutit prima mea ispravă pe care am făcut-o nu ca ţăran, ci ca altceva (ceea ce devenisem), m-am simţit despovărat de un destin ameninţător!" (Convorbiri..., p. 216).
1937
primăvara-vara. „Am plecat din Siliştea-Gumeşti, cu căruţa, cu părinţii mei, să-l vedem pe sfânt (Petraehe Lupu, la Maglavit - ;/.«.): Nu voi spune ce am văzut, n-am acum paleta pregătită ca să descriu terifiantul spectacol oferit de bâjbâiala orbilor, bestecăitul ciungilor şi alparaliticilor, care singuri prin numărul lor ofereau o imagine infernală; mi-a rămas însă în minte mulţimea de mii de oameni, adunată pe o câmpie lângă Dunăre să-l aştepte pe vestitul cioban. Un fapt era neîndoielnic: tânărul om fusese mut şi povestea că în urma unei vedenii, a apariţiei unui «moş» în singurătatea sa de păstor, îşi recăpătase graiul. Că i s-a sugerat că acest «moş» era Dumnezeu n-are acum nici o importanţă. Mulţi au avut astfel de viziuni şi cu toate acestea n-au ajuns celebri ca acest modest cioban. De ce? Pentru că mulţimea, pe care am văzut-o aşteptăndu-l, avea nevoie de o soluţie. Mulţimea în acei ani, în 1937, avea sentimentul apocalipsului care se apropia, al sfârşitului lumii, când războiul, cu crimele lui nemaivăzute şi abominabile, avea să se rostogolească şi peste pământul nostru. Acest sentiment obscur trebuia într-un fel sau altul să fie canalizat. Şi Petraehe Lupu, l-am văzut cu ochii mei, s-a urcat într-un fel de prepeleagşi a zis aşa: «Fraţilor, l-am văzut pe moşul' Şi mi-a spus că o să trimeată pe pământ o stea cu patru colţuri care să aibă la un colţ apă, la altulfoc, la altul cenuşă şi la altul întuneric. Focul are să vă ardă să vă facă cenuşă, să vie pe urmă apa să spele pământul şi apoi să cadă întunericul. Fraţilor, sunteţi păcătoşi! Mai faceţi?»
CRONOLOGIE XLIII
Mulţimea care stătea în genunchi a răspuns într-un murmur
plin de groază:
«Nu mai facem!»
«Mai faceţi?» a repetat profetul.
«Nu mai facem!»
«Mai faceţi?» i-a biciuit din nou ciobanul cu glasidlui, a cărui sâsâială devenise şuierătoare.
«Nu mai facem, aaaa!» i s-a răspuns iarăşi, după care tânărul păstor s-a dat jos din prepeleag, ne-a zis să stăm cu toţi pe două rânduri şi a trecut printre noi, punându-ne fiecăruia mâna pe cap.
Astfel de fapte există mereu în popor. Dar nu întotdeauna capătă dimensiuni în conştiinţa colectivă". • Din perioada aceasra, a claselor primare, i se pun în seamă primele „scrisori", ca în cazul lui George Coşbuc. Mai târziu, Marin Preda desluşeşte acest inocent „debut". „Abia astăzi aflu că, elev fiind, scriam şi eu scrisori prin sat foştilor colegi într-un stil nu prea obişnuit. «Voi ce mai beţi, ce mai mâncaţi? Soarele tot de la răsărit răsare? Popa Alexandru tot cu aţă albă îşi coase izmenele?» Ar trebui să le văd aceste scrisori, ca să cred că nu sunt inventate de alţii. Fantastice pentru mine nu erau viziunile lui Ion M. Ion, care nu mişcau nimic în lume, ci felul şi mobilul cuvântului zilnic rostit de oameni. Am devenit scriitor descoperind treptat forţa lui magică, până ce într-o zi, spre şaptesprezece ani, am încercat să-lfixez pe hârtie. Chiar cuvintele care îmi treziseră viaţa conştiinţei nu fuseseră ele misterioase? Dacă eu luasem în braţe o pâine şi nu vroiam s-o dau celorlalţi, cum să mi se mai dea încă una? Firesc arfi fost să mi se smulgă din braţe. In loc de asta am auzit: «Na, mă, şi pe-asta!» Şi forţa magică a cuvântului astfel rostit mă făcuse să las din braţe ceea ce luasem şi să devin conştient că exist.
XI .IV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XLV
Explorarea lumii, a vieţii proprii de copil care a urmat, era legată de această primă tresărire. Vedeam cum veneau la noi oameni, care vorbeau ai tata şi cum din ceea ce spuneau izbucneau în hohote de râs, sau înjurături de admiraţie, sau sticlin de ironie în priviri, dispreţ sau satisfacţie secretă, o plenitudine a trăirii, o jubtlaţiune intensă, adesea, pentru un singur cuvânt rostit de al lui Başă, capiule şi ce i s-a răspuns, căscăundule, ce putea spune cutare şi în loc de asta a spus, ce bă?! Cu degajări nu o dată spectaculoase de furie, că i s-a zis prostule, sau pe mă-ta, cârnule, cu muierea şi copiii tăi cu tot... Numai ceea ce intra în aria cuvântului rostit; măciucile care se ridicau în aer, sapele care se încrucişau pe o pârloagă, tăierile (l-a tăiat!) nu încântau pe tatăl meu, pe prietenii lui şi pe mine, erau altceva, străin, fără înţeles, nedemne de cuvânt. Si înţelese repezeau cu coamele unele în altele şi câinii se încăierau. Cu ce se deosebeau ăia de ele?" {Viaţa..., p. 32). vara. Călătoreşte cu tatăl său la Câmpulung Muscel pentru a se prezenta la examenul de admitere la Şcoala Normală, bătrânul avertizându-1 pe drum:
„ Trebuie să fii printre cei şapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te ţin [...]. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că ştiu să rezolv ecuaţii de gradul întâi, sau că ştiu toată istoria evului mediu aşa cum se predă la clasa a doua de liceu?" {Viaţa... ,p. 19).
• Marin Preda nu ajunge să dea examenul de admitere pentru că este respins medical din cauza miopiei. încearcă şi la Şcoala de Arte şi Meserii de la Miroşi - Teleorman, în apropiere de Siliştea. Bănuim că aici în mod intenţionat nu şi-a scris lucrarea de examen, neinteresându-1 profilul şcolii.
• Destinul lui avea să înceapă altfel. întâmplarea face să cunoască la Miroşi „un fals librar", în fapt pe Constantin Păun, nepot al lui Din Vasilescu, sculptorul popular care
apare în Moromeţii, acela care în poiana fierăriei lui Iocan modelează capul lui Ilie Moromete. Păun avea ştiinţă de carte şi a intuit că în tânărul Preda licăreşte ceva aparte. Se hotărăşte să încerce la Şcoala Normală din Abrud. Acolo erau locuri libere şi nu se cerea decât susţinerea examenului de bursă.
• După o scurtă şedere la Bucureşti, Marin Preda, însoţit de Constantin Păun, trecând prin Turda, poposesc la Abrud şi elevul reţine numele celor doi profesori cu care susţine examenele: fokspciser, la matematică, şi Mayer, la istorie; obţine media 10, fiind clasificat primul.
1938
septetnbrie. întrucât Şcoala Normală din Abrud avea prea puţini elevi este desfiinţată şi şcolarii sunt repartizaţi la o instituţie similară, la Cristur-Odorhei, localitate aflată între Sighişoara şi Odorhei.
Marin Preda ajunge aici şi dovedeşte în continuare un interes aparte pentru istorie şi literatură. „De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că trăiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor şi asirienilor", relatează scriitorul în Viaţa ca o pradă (p. 44), narând demonstraţia pe care profesorul său de istorie l-a pus să o facă în momentul unei inspecţii. Păstrează cu sfinţenie amintirea profesorului de limba română de la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, Iustin Salanţiu. Peste mulţi ani avea să relateze cele întâmplate în clasa a IlI-a, moment care poate fi socotit drept cea dintâi încercare didactico-literară. Rezumă o descriere poetică a lui Hogaş şi profesorul de română îi prezice că va ajunge mare scriitor. Elevul este însă sceptic: „ Un profesor admirabil a fost Iustin Salanţiu, care preda limba română şi era directorul Şcolii Normale, la care învăţam. Ţin minte două întâmplări cu el... Cea dintâi e legată de un fel de grevă a elevilor. Nu ştiu ce ne apucase. Ni
.VI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XLVII
se dădea a doua oară la masă ostropel de miel cu mămăliguţă. Ce nu ne-a plăcut nouă la ostropelul ăsta? Doar mielul, acasă, era mâncare de sărbătoare'. Ne strânsesem opt clase, câţi eram, pe opt grupuri, şi când am fost invitaţi să pătrundem în sala de mese, cei dintr-a opta n-au vrut să intre. Sigur că n-au intrat nici cei dintr-a şaptea şi nici noi, cei din clasa a treia. Ne întreabă pedagogul: «Ce e cu voi, ce s-a întâmpbit?» «Nu mâncăm ostropel cu mămăligă'.» «De ce?» «Nu vrem!». Văzându-se în faţa unei greve generale, pedagogul s-a dus să-l cheme pe director. A venit, şi părea stupefiat. «Cum, mă, nebunilor, zice, nu mâncaţi voi ostropel de miel cu mămăligă? O delicateţă, zice, o delicateţă!» Ce ne păsa nouă de delicateţuri de genul ăsta? Ne-a beştelit, ne-a ameninţat, nimic! Nu înţelegea: cum, el şi cu nevasta lui să mănânce ostropelul, şi să-l mănânce delectăndu-se, iar noi să refuzăm? Două săptămâni a rămas supărat pe noi. Băieţi de ţărani, probabil că am fi vrut ca mielul ăla să fie fript; dacă era fript şi era cu pâine, atunci da! Dar mămăligă? Mămăligă aveam şi acasă. De ce tiebuia să ne dea mămăligă aici la şcoală, unde plăteam cu greu taxa? Să ne dea pâine! Dar dorinţa noastră de a avea pâine nu era nici pe departe atât de puternică, încât să justifice asemenea tărăboi. Altă dată, eram tot în clasa a treia, profesorul Salanţiu ne-a vorbit despre Hogaş. La sfârşit, zice: «Pentru lecţia viitoare, faceţi un rezumat cu titlul: Inserare pe valea Nichitului». Nimeni n-a prea luat în serios tema. Hogaş arată pe larg cum se lasă înserarea pe valea Nichitului, face o descriere splendidă. Dar cum să rezumi o descriere poetică? Ni s-a părut că asta e aşa, să nu spună că nu ne-a dat ceva ca temă. Nici eu nu i-am acordat o atenţie prea mare şi, pe o singură pagină, am luat de aici o propoziţie sumară. Nimic mai simplu. Când a?n avut din nou oră de limba română, a început să ne^cheme la tablă, să citim rezumatul. A ieşit prost, pentru că nu scrisese nimeni nimic şi toată
lumea era nedumerită, simţind vag că notele rele pe care profesorul Salanţiu ni le dădea nu erau meritate: cum să rezumi . ceea ce nu se poate rezuma? Şi atunci, cum se plimba elfurios < i   printre bănci, după ce pedepsise vreo zece inşi, văd că îmi ia ••   miecaietul, citeşte întâi în gând şi apoi deodată exclamă: «Ce frumos! Ce frumos! Ascultaţi aici!» Şi începe să citească cu glas tare compunerea mea. Pe urmă se duce la catalog, îl deschide şi-mi pune zece. «Excepţional! zice. Bravo! Ai să ajungi un mare scriitor!» Hodoronc, tronc. Cum să ajungi un mare scriitor, pentru că ai făcut un rezumat după o descriere, luând de aici o propoziţie şi de dincolo un cuvânt şi punând punct după şapte fraze? între multe alte lucruri absurde care mi s-au întâmplat, ăsta păstrează însă specificul lui: e reconfortant. . A Cine ştie ce era în mintea lui! Nu înţeleg nici azi. Din acest punct de vedere comportarea lui seamănă perfect cu a învăţătorului meu, Teodorescu, la fel de inexplicabilă. Faptul că n-am uitat cuvintele lui dovedeşte că selecţionăm, din ceea ce ni se întâmplă în viaţă, lucrurile care ne pot susţine şi care ne întăresc în aspiraţiile noastre" (Convorbiri..., p. 147).
1940
august30. Semnarea arbitrajului germano-italian, cunoscut în istorie ca Dictatul de la Viena, prin care România pierdea Nordul Transilvaniei (43.492 km2; 2 667 000 locuitori), a avut ca rezultat pentru Marin Preda mutarea la Şcoala Normală din Bucureşti şi, în acelaşi timp, despărţirea aproape, pe definitivă de familie şi de Siliştea-Gumeşti. Odorheiul '!• ■') trecea în administraţia Ungariei. Norii negri care se adună asupra României şi pe care îi simte direct la vârsta de 18 ani uHabia împliniţi vor avea efecte surprinzătoare în creaţia lui r. de mai târziu. Condus la gară de Tudor Călăraşii, constată: ■■■■■ ^Veselia care anima altădată peroanele, la sfârşit de vacanţă, >v* eraacum umbrită de o melancolie gravă care aţintea privirile
XI .VIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XL1X
în pământ... Ştiam toţi... Clujul nu mai era al nostru şi toţi aflasem că-lpierdusem fără să tragem un foc de armă... Că ministrul nostru la Vieua, unde forţe mai puternice decât noi ne dictaseră condiţiile lor, leşinase văzând harta cu trupul ciopârţit al ţării. Că soldaţii, retrăgându-se, plângeau şi se rugau de ofiţeri să-i lase să lupte... " Se întâmpla exact ca în cazul „cedării" Basarabiei şi Bucovinei de Nord, la 28 iunie în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.
„ Cum să înţeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, îşi lua în acea oră mâna de pe mine şi că mă trimitea în lume cu gândul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta? Sigur că mai devreme sau mai târziu un lucru ca acela trebuia să se petreacă, dar, chiar aşa, venise într-adevăr acea clipă? Mă uitam la marea de porumburi printre care trecea şoseaua spre gară, şi în nici un fel n-aveam sentimentul că lucrul pe care-l doream atât de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră şi că mulţi ani de atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu şi nici stând cu el astfel în căruţă, simţindu-mă adică tot mic, deşi nu eram, n-aveam să mai stau" (Viaţa..., p. 55-56). Tânărul Preda notează despre lecturile lui preferate: „ O primă zguduire de ordin moral am avut-o citindu-ipe Tolstoi şi Dostoievski [...]. Cred că aveam douăzeci de ani [...]. Dar în acelaşi timp i-am citit pe Stendhal şi Baizac, ca şi pe Eminescu şi Caragiale, care au avut un alt efect asupra mea ". Alte lecturi, la o vârstă fragedă şi apoi în continuarea anilor de la Şcoala Normală, sunt Biblia, Mizerabilii de Vicror Hugo, Dialogurile Iui Platou. septembrie. Îşi continuă studiile la Şcoala Normală pentru învăţătura poporului român din strada Sfânta Ecaterina. „Era în septembrie 1940... înainte să ajung s-o fac eu, istoria, turbure şi ameninţătoare, dădea buzna peste noi: Şcoala
Normală din Cristur-Odorhei nu mai exista, împreună cu jumătate din Ardeal. Primisem o hârtie în care eram anunţat că sunt înscris în Bucureşti" (Viaţap. 53). Nu are cu ce îşi achita taxele, nu are cărţi, este ameninţat de subdirectorul şcolii, dar indiferent de aceste condiţii, scrie, noiembrie. „Am început să scriu un roman... - îşi continuă destăinuirile. Eroina principala era soţia falsului librar (femeie cu care se întâlneşte de altfel - ».«.), după destăinuirile ei, ca în Une vie de Maupassant (citit atunci). Intr-o seară de noiembrie eram de planton şi scriam scena finală; femeia îşi ucide soţul lăsând noaptea geamul deschis. Când beţivul dormea. Fireşte, era ger. Mai târziu, scena mi s-a părut ridicolă, ca să descopăr anii trecuţi că un scriitor maghiar, tradus la Callimard, procedează absolut identic. Am rămas visător"(Viaţa..., p. 81).
• O fotografie din această perioadă este astfel comentată: „Poziţia corpului era strâmbă, mâinile ca nişte cazmale, chipul emaciat. Colegii cu care eram în grup, afectaţi, vicioşi în priviri, stupizi"(Viaţa..., p. 82).
• Marin Preda are aproape 20 de ani. Citeşte cu asiduitate marea literatură română şi are şi prilejul de a o discuta, începând să-şi formeze un mic grup intelectual. Se află, aşa cum o consemnează în Viaţa ca o pradă, în căutarea adevărului.
• Este un martor lucid al evenimentelor, trăind acele zile ,v tragice din ultima decadă a lunii ianuarie 1941, când are
loc rebeliunea organizată de mişcarea legionară, înăbuşită
de Ion Antonescu cu ajutorul armatei. noiembrie 9/10. în urma cutremurului, clădirea Şcolii Normale
intră în reparaţie, iar Marin Preda este nevoit să se mute • ; la fratele său Nilă, în blocul unde acesta era portar, în strada
CA. Rosetti.
1.
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
1.1
1941
începutul anului. „La nouăsprezece ani am putut să scriu o povestire, în plin vacarm de tramvaie şi maşini, pe terenul viran de lângă Piaţa Bălcescu... " (Convorbiri..., p. 342).
primăvara. Numele lui Marin Preda, în calitate de scriitor, apare pentru prima dară în publicaţia studenţească Albatros redactată de un grup condus de Geo Dumitrcscu, culegerea fâcându-se la Tiparul universitar ca bunăvoinţa secretarului acestei instituţii, Gh. Niculescu (= Sergiu Filerot). 1 ,a Poşta redacţiei, revista Albatros îl consemna: Marin Preda - „Scrieri mai explicit. Păstrăm De capul ei". Aşadar, acesta este titlul celei dintâi povestiri.
Mărturia unuia dintre membrii acelui grup, Al. Cerna-Rădulescu, este lămuritoare: „Mi se pare că înainte de apariţia vreunuia dintre răspunsuri, Geo Dumitrescu ne dăduse câtorva să citim, sau ne citea el, schiţa lui Marin Preda, subliniind că vede în autorul ei un talent autentic. Tot ce mai ţin minte despre schiţa aceea pierdută (Marin Preda spune că nu-şi păstrase nici o copie) este că folosea cu siguranţă un limbaj de mare autenticitate, dovedind o cunoaştere dinlăuntru a psihologiei ţăranului din câmpia Dunării" (Timpul..., p. 160). iunie. Termină anul IV al Şcolii Normale din Bucureşti, reparată între timp, după dezastrul cutremurului. „Luai note proaste la toate examenele, dar reuşii să-mi iau totuşi examenul final de capacitate, adică de terminare a patru clase normale, după care puteam urma cursul superior. Media generală 6,26, iar la purtare 6. Şi totuşi până atunci foaia mea matricolă, după care mi se înmâna o copie, arată note mari, între 8 şi 10, în cei trei ani anteriori, iar la purtare 10 [...]. Şi părăsii şcoala " (Viaţa..., p. 224).
vara. Lucrează la Şantierul din localitatea Fierbinţi. Din banii .   câştigaţi îşi cumpără Istoria literaturii române de
G. Călinescu, atunci apărută. toamna. I se spulberă dorinţa de a-şi continua studiile la un liceu. .. • încearcă, fără rezultat, să fie angajat de editorul Georgescu
Delafras şi să colaboreze Ia revista Gândirea.
• îl vizitează în acest scop pe poetul, publicistul şi, pe atunci, ministrul Nichifor Crainic.
• Este ajutat material de Victor Ion Popa care însă nu-i
• poate oferi nimic de lucru la teatrul pe care îl conducea. decembrie21. Este datată o scrisoare prin care Geo Dumitrescu
îl recomandă pe tânărul Marin Preda poetului Ştefan .   Popescu de la „Statistică" (Institutul de Statistică)
• precizând: „îndrăznesc totuşi a-ţi arăta cu degetul cazul de revoltătoare mizerie a acestui băiat [...]. îl cunosc de la
• apariţia Albatrosului, când ne-a trimis câteva schiţe din viaţa satului..." (Timpul..., p. 165).
• Se zbate, în continuare, să-şi găsească un mijloc de trai x>«>şi, prin acelaşi Geo Dumitrescu, ajunge la Al. Cerna->  Rădulescu şi îi cunoaşte pe Virgil Ierunca, Marin
Sârbulescu, Tib. Tretinescu, Gh. Niculescu (Sergiu Filerot), tineri plini de ambiţii literare, aşteptând şi ei să debuteze şi fiind la fel de săraci. Este cercul Tiparului Universitar şi al ziarului Timpul.
Al. Cerna-Rădulescu îi va reconstitui „portretul" de la acea vreme (avea douăzeci de ani):
■•■ ■ „Era un tânăr firav, de statură mijlocie, mai degrabă mărunt;
" ■ ■ purta un fel de palton ponosit, cu stofa roasă şi ţesătura rărită, iar în picioare, nişte pantofi scâlciaţi, gata să se desfacă din cusături. Un cap emaciat, cioplit parcă din bardă, cu tăieturi colţuroase, negeluite. Sub lentilele ochelarilor ieftini, o privire
■ ■■ rătăcită şi buimacă de miop îi dădea aerul absent al unuia •■ care nu vede pe unde calcă şi trece pe lângă întâmplări şi
1,11
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
1,111
evenimente, fără să le ia în seamă şi neatins de ele. Chipul băiatului slăbănog pe care-l priveam nu oglindea nimic din ce s-ar fi petrecut atunci în mintea lui şi nu oferea nici o sugestie asupra inteligenţei sale. (Impresia aceea de nesiguranţă în formularea unei opinii mi-a fost confirmată ulterior de faptul că despre Al lu' Parizianu - personaj din Delirul, în care autorul a investit o mare parte din biografia proprie -«nimeni nu ştia dacă e prost sau deştept»!) Nici conversaţia cu el nu era de natură să smulgă vreo simpatie: răspundea la întrebări cu oarecare lene, aproape numai în monosilabe şi uneori abia după ce repetam interogaţia. Omul pe care mi-l recomandase Geo Dumitrescu se afla sub o zodie rea şi avea nevoie de ajutor. Dar cum puteam să-l ajut? M-am gândit să-i găsesc un loc între corectorii ziarului « Viaţa», unde făceam secretariatul de redacţie. Înainte de orice fel de tentativă de acest fel, se impunea să-i dau prilejul de a se familiariza cu cerinţele minime, cu abecedarid meseriei, spre a-l pune la adăpost de ironiile şi de ostilitatea viitorilor săi colegi. De aceea, i-am şi cedat, fără şovăire, corectura revistei «Nastratin», făcută pâiui atunci tot de mine. Publicaţia apărea săptămânal, ritmul de lucru era mai lent decât la un cotidian şi, în plus, aveam răgazul să-mi arunc şi eu privirile peste şpalturile şi paginile corectate de el, mai înainte de a le trimite în tipografie, evitând astfel greşelile de tipar prea grave şi eventuale reproşuri ale patronului. Primisem cu neîncredere mărturisirea lui că ştie să facă corectură; plănuiam să-l las să «ucenicească» la săptămânalul acela de «şarjă, teatru şi humor» câteva săptămâni, şi după aceea să propun angajarea lui la « Viaţa» " [Timpul..., p. 162).
1942
Din acest an datează şi singura poemă pe care o cunoaştem, scrisă sub influenţa vădită a noului prieten, Sergiu Filerot,
care îşi pregătea volumul de debut. Faptele sunt povestite de Geo Dumitrescu, mentorul grupării Albatros: „Poezia se află în placheta-manuscris Sârmă ghimpată -poeme - colecţia Albatros, ce urma să apară în 1942. (Cuprindea versuri de Felix Anadam, Ben. Corlaciu, Elena Diaconu, Sergiu Filerot, Iulian Petrescu, Marin Preda, Ovidiu Râureanu cu o prefaţă «Semnal» de Virgil Ierunca.) Suntem în perioada dintre suprimarea revistei Albatros (toamna
v-' 1941)şi apariţia revistei «Gândul nostru» (suprimată şi ea '  imediat după primul număr, din 1 noiembrie 1942). In lipsa revistei pierdute, caietul «Sârmă ghimpată» trebuia să ofere «grupului» albatrosist (mai restrâns acum, şi mai definit) un
-: mijloc, fie şi ne-periodic, dar direct şi independent, de manifestare publică. Membrii grupului se întâlneau aproape zilnic la «Tiparul universitar» (strada Elie Radu), unde fusese tipărit «Albatrosul» şi unde funcţiona ca secretar-administrator poetul Sergiu Filerot (Gh. Niculescu), nou şi entuziast
. . aderent albatrosist. Atmosfera era însufleţită, juvenilă, dominată de poezie (nu numai prin prezenţa copleşitor majoritară şi copleşitor zgomotoasă a poeţilor care-şi citeau reciproc, în gura mare, ultimele producţii) şi de febra «marilor, îndrăzneţelor proiecte şi planuri» (între care figura, ca un prim pas, şi acest caiet «Sârmă ghimpată», acum în faza de înfăptuire). Participa deseori şi Marin Preda, la aceste întâlniri, în felul lui reticent şi sfios, oarecum stingher şi stângaci, mai ales la început, dar din ce în ce mai vizibil «încorporat» şi solidar, cu timpul. Astfel că, într-o zi, s-a ivit şi această surpriză enormă a manuscrisului extras, cu gesturi specifice, moromeţiene, din buzunar, despăturit cu grijă şi încetineală, în nehotărârea grea de a-l întinde cuiva sau de a-l ascunde la loc. Cineva i l-a smuls din mână şi l-a citit cu
),•>. glas tare, în strigătele de surpriză şi bucurie ale celor de faţă. De unde apăruse, însă, la un prozator atât de specific
F
1.1V CRONOLOGIE
structurat încă de la primele semne, această poezie (unică, după câte se ştie, în existenţa lui literară!) scrisă în maniera momentului şi, dacă se poate spune, a Albatrosului.'' (Poezie pe care, de altfel, grupul şi-a „asumat-o"pe loc, inc/uzând-o în caietul reprezentativ gata de tipar.) Era doar un simplu fenomen de contagiune, în atmosfera tutelar lirica a acelor întâlniri juvenile? ori era, poate, în plus, şi o mărturie de apartenenţă şi solidaritate, dorinţa (sau nevoia) de a fi prezent, cot la cot, în iminenta afirmare publică a grupului prin caietul pomenit (exclusiv liric)?... Greu de reconstituit, acum, toate sensurile şi articulaţiile intime ale acelui act unic! Cenzura, însă a împiedicat şi de data asta debutul lui Marin Preda printre confraţii cei mai fireşti, cei mai apropiaţi, ai începuturilor sale (o mai făcuse, întâia oară, cu nr. 8 al «Albatrosului», unde trebuiau să-i apară primele proze scurte). Manuscrisul caietului Sârmă ghimpată poartă vizibil inscripţia ştampilată CENZURAT3 (cu adăugirea, de mână «408. Nu se poate imprima», semn zodiacal al foarfecelor care avea să-i urmărească statornic pe Marin Preda şi generaţia lui". lată această primă şi ultimă poemă a lui Marin Preda:
ÎNTOARCEREA FIULUI RĂTĂCIT
E dimineaţa, am gura amară şi cârcei în tot corpul;
peste geam văd pâinea rotundă şi inaccesibilă ca idealul unui
adolescent,
Mă întind şi mă las fără să vreau în voia mea însumi
şi cuget banal că lumea-i inutilă şi trăieşte fără nici un rost...
Aşa cum sunt mă cuprinde nostalgia boabelor de porumb coapte-n
tarabă
şi a mămăligii cu brânză friptă pe jăratec a oamenilor proşti... Nu-i nimic, că doară ti-ai propus să fii luptător şi să cucereşti lumea şi ai nădejdea să revină nişte timpuri ce nici măcar nu le cunoşti.
CRONOLOGIE LV
Acum dâ-te jos din pat şi caută şi munceşte fiindcă nu-i ruşine. Ei, ascultâ-mă; am fost rând pe rând: mareşal după caruri mortuare, am spălat pe jos, am ţinut filosofic de coarne roaba şi am măturat măreţ şi „degage" pe trotuare.
Nu mai scrie versuri prozatorule care faci patetic foame; Punctează de vrei mizeria sau descrie ca un Neron, o vâltoare, urmăreşte ca prosrul un copil ce duce îngheţat un lemn în sanie, sau fugi ca un foiletonist după inspiraţie pentru intriga fascicolei
viitoare.
- Da, dar în mine se prăbuşesc o mie de visuri. Sunt tot atât de gol şi inutil cum am plecat de-acasă şi aşa cum sunt m-a cuprins nostalgia boabelor de porumb coapte-n
tarabă
şi a mămăligii părinteşti aburindc şi calde de pe masă. {.timpul..., p. 513)
începutul primăverii. Tot prin intervenţia lui Geo Dumitrescu, este primit corector la Timpul, gazetă care are o pagină
1 literară, Popasuri, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. „Ani reluat ceva scris de pe vremea când eram la . Cristur-Odorhei. Erau primele mele încercări, le citisem în cenaclul şcolii, mici schiţe care povesteau despre nedumerirea unui ţăran. Am dat amploare acestei nedumeriri, am intitulat una din ele «Pârliţii'» (care vroia să spună că ţăranul care stârnea nedumerirea era un pârlit, adică un prăpădit, nu chiar material, ci la minte)", mi-am făcut o copie şi m-am dus la « Timpul» să-l caut pe Geo Dumitrescu..." {Viaţa..., pag. 281-282).
• Pentru a câştiga un ban în plus se angajează şi la Institutul de Statistică.
martie. Apare schiţa Pârlitu'care reprezintă debutul său epic; Miron Radu Paraschivescu îi corecrează textul: „îmipunea câte-o virgulă (cam multe după mine şi mă corecta să zică eroii
LVI CRONOLOGIE
mei dă, în loc de de, pâ, în loc de pe, n-avea nici o imponanţă, gândeam, Lisă-lsă le pună). [...] Scrise pe manuscrisul meu cuvântul «Popasuri», puse corpul de literă de cules şi numărul de coloane şi îi dădu manuscrisul lui Geo Dumitrescu. [...] Domnule, îmi spuse, debutezi. Scrie! Dar tot aşa, de-astea [...]. Să nu scrii altele, cel puţin o vreme, mă avertiză el... " (Viaţa..., p. 302).
Autorul ţine enorm să-şi vadă prima povestire tipărită. în Viaţa ca o pradă momentul este consemnat în termeni euforici, lucru rar în scrisul sobru al lui Marin Preda: „Orele au trecut repede peste mine, până ce, împreună cu Orleanu, ne-am dus la rotativă şi am aşteptat primele numere ale «Timpului». Când, cu ele în mâini, am deschis pagina, am trăit, cred, aceeaşi senzaţie pe care trebuie s-o simtă marinarul când iese prima oară în larg şi vede marea. Aici ea era cuprinsul ţării, zecile de mii de cititori care vor deschide mâine la prânz ca şi mine « Timpul» cu frumosul lui titlu roşu, cei cărora le plăcea pagina «Popasuri» şi se vor opri şi vor fi curioşi să afle ce noutăţi mai erau în literatură. Acum marea era pentru mine senină, aveam noroc, dar ştiam, din biografii, că furtunile şi valurile ameninţătoare nu mă vorferi. Da, dar asta mai târziu, acum eram fericit, cerul era senin, primejdiile îndepărtate. Am băgat amândoi ziarul în buzunar şi am ieşit. Noaptea de martie, al acelui an '42, era limpede şi rece. Ne-am oprit o clipă pe strada pustie, ascultând vuietul familiar al rotativei, pentru mine singurul vuiet din afară care suna ca un cântec al destinului: ceva începea şi ceva se termina; gata, de-aici înainte soarta mea n-avea să se mai schimbe, n-aveam să mai ajung nici comandant de armate, cum visam adesea, nici mare om de stat, nici să cuceresc noi insule şi să-i supun pe băştinaşi; istoria, acest fluviu care înainta spre necunoscut, şi la al cărui capăt viu simţisem atâţia ani că eram eu, aveau s-o facă alţii, mie îmi rămânea doar acest teritoriu
CRONOLOGIE LVII
de cucerit şi singurul cu care puteam s-o influenţez: cuvântul scris. Nu era mult, dar nici puţin " (Viaţa..., p. 305).
• Urmează alte povestiri („nuvele" le denumeşte Marin Preda): Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea, La câmp, toate publi-cate în ziarul Timpul Am 1942.
• SoranaŢopa susţine că l-a cunoscut prin anii 1941-1942 (noi credem, mai exact, că în cursul anului 1942), când Marin Preda i-a prezentat manuscrisul unui volum,
vw .întâlnirea din Pământuri. De altfel, cum îşi va aminti mai v.ttitârziu artista, „printr-un prieten el înmânase manuscrisul şi '. acelei mari conştiinţe critice care a fost Eugen Lovinescu. I-am
citit manuscrisul cu surprindere şi încântare crescândă.
Tânărul avea vână de scriitor autentic, născut, nu făcut. Deşi .: găseam că stilul e prea frust, prea greoi. «Ai har, Marine, i-am : ■ spus, putere de expresie, simţ al nuanţelor psihologice, dar... Av mai lipseşte ceva acolo.» «Ce anume?», mă întrebă mai mult • . din privire. «Sarea pământului, Marine, poezia. Legătura, \v\ adică, dintre cer şi pământ». Şi i-am reamintit pasajul acela -wwtoJbm fi atât de sugestiv, când gospodarul, neştiindnici el din . ce pricini anume, se apucă într-o bună dimineaţă să : doboare, cu securea minunea de salcâm uriaş din mijlocul s. bătăturii... Ai casei, la fel ca şi vecinii, intrând pe poartă, ' . rămân cu ochii ţintă şi cu mâna la gură neputându-şi dezlipi ■.. privirea de la acea frumuseţe trunchiată de vie, jertfă
răsturnată pe o coastă, cu coroana frunţii plecată în ţărână. ~: Murmur nedesluşit, amestec de nedumerire şi mustrare... "
(Timpul..., p. 171).
Sorana Ţopa face şi un portret al tânărului scriitor: „Marin era tânăr, chiar foarte tânăr. Parcă-l văd cum, intrând, şi-a îndreptat ochii iscoditori direct spre mine; nişte ochi mari, expresivi, umbriţi de o nelinişte abia stăpânită. Privirea aceea de spontană comuniune n-a încetat să însemne pentru noi, de fiecare dată, un nou început. Pe atunci era doar
r
1.V1II
CRONOLOGIE
un tânăr firav ca înfăţişare, dar mocnind de forţă şi sete de a cunoaşte şi a se informa în orice direcţie. Despre veleităţile lui literare vorbea prea puţin... II certam că fuma cam mult şi că-şi umplea plămânii şi casa de fum. In serile de vară şedeam amândoi, când eram singuri, întinşi comod pe chaise-longue-ttn, pe terasa spaţioasă de In ultimul etaj. Cum în faţa clădirii nu se ridica nici un bloc, privirea noastră putea să contemple în voie imensitatea cerului, deschis din toate părţile, lăsându-ne impresia că ne aflăm pe coverta unei corăbii, cu toate pânzele întinse către Lirguri de zări... Şi câte subiecte grave nu s-au dezbătut acolo, până noaptea târziu, şi an după an!" (Timpul..., p. 170).
• Şi Gcorge Macovcscu, care face parce din conducerea ziarului Timpul, avea să evoce mai târziu evenimentele: „hitr-un interviu cu Sânziana Pop, publicat acum câţiva ani, vorbind despre debutul său literar şi despre atmosfera din redacţia ziarului« Timpul», Marin Preda spunea: «Şi mai era prin redacţie şi George Macovescu, care mă arăta din când în când cu degetid celorlalţi - şi ameninţător şi cumva stimulativ: «Băgaţi de seamă! Vine ăsta!». Venea în fiecare seară, în primăvara lui 1942, în redacţia ziarului Timpul, la aceeaşi oră, un tânăr tăcut şi singuratec. Urca până la etajul al doilea cu ascensorul, trecea prin faţa uşei directorului, intra în sala care servea drept redacţie, împărţită în câteva boxe unde se aflau fnesele de scris, parcurgea acea sală şi dispărea prin uşa din fund. care dădea spre mica scară ce conducea spre tipografia de la etajul întâi. Pasul îi era domol şi măsurat. Călca uşor legănat, cu capul uşor plecat în faţă, cu umerii cătând spre pământ. Spunea «Bună seara» celor din redacţie, cu o voce bine timbrată, nici prea încet, nici prea tare şi trecea mai departe spre uşa din fund pe care nu o bisa niciodată deschisă. In scurtă vreme, am aflat că tânărul îmbrăcat în haine ponosite, dar totdeauna curate era noul corector al ziarului,
CRONOLOGIE
LIX
Marin Preda, adăugat echipei de noapte prin intervenţia iui Geo Dumitrescu şi a lui Miron Radu Paraschivescu, de către redactorul-şef, de fapt conducătorul ziarului, Mircea >. Grigorescu. Trecerea calmă şi demnă a tânărului corector prin \\   sala de redacţie - auzisem că refuzase intrarea pe uşa din dos în tipografie, unde, într-o despărţitură, lucrau corectorii - îmi - atrăsese atenţia de la început. Părea un om altfel decât noi \<\ ăilalţi din redacţie, mai vârstnici decât el sau din aceeaşi y, „generaţie cu el. [...] Nu ştiam că tânărul acela tăcut şi ^singuratec care lucra la corectură scria literatură. Mărturisire \wtfârzie şi plină de regret. Poate atunci, în primăvara anului ■sl942, în plin război, mi-aşfi dat seama, mai bine, că asistam \<v la debutul unuia dintre cei mai reprezentativi scriitori ai
: ^literaturii române contemporane. " toamna. Este chemat să recruteze la Turnu-Măgurele. Con-\r 'Statându-se însă că nu îndeplinea condiţiile pentru Şcoala de subofiţeri - întrucât nu-şi terminase studiile - este Wsamânat cu mai multe luni. Faptul are o importanţă hotă-ci \> râtOaredeoarece astfel nu va fi trimis pe iront. Reîntors la v, v Bucureşti este primit cu greu la ziar. iv, ^Concomitent cu debutul lui Marin Preda se produce tipă-rirea, împotriva hotărârii CENZURAT, a volumului de ,\..wersuri Om semnat de noul său prieten, Sergiu Filerot, con-uvvsdamnat la moarte pentru actul său (pedeapsă, ulterior, 'twfiomutată).
ttVSfcîsste anul unor fundamentale lecturi, cărţile fiind obţinute de obicei de la anticari, închiriate, cumpărate şi revândute. ; în „romanul" formării sale, Viaţa ca o pradă, Marin Preda evocă aria şi mobilurile acestor întinse lecturi: Tolstoi şi Dostoievski, dar şi Homer, Shakespeare, Dame, Nietzsche,
i - Baizac, fără a mai cita pe autorii români. Predilecţie pentru
jr- «marii ruşi":
I.X CRONOLOGIE
„Umanitatea are până acum câteva biblii în care au scris capitole mari Homer şi Shakespeare, Dante şi Villon, Tolstoi şi Dostoievski, Baizac şi Proust, Victor Hugo şi poate (cuvânt adăugat!) Sadoveanu. Nu în orice scriitor mare a avut ecou complect strigătul de durere şi strigătul de bucurie al umanităţii. Gogolşi Caragiale sunt scriitori mari şi sunt alţii, din alte familii, şi mai mari decât ei, Stendhal şi Flaubert, Goethe şi Eminescu, în care umanitatea e prezentă în totalitatea ei, în comedia făţărniciei şi a minciunii sau a geamătului înfiindat, lamentabil, al omului de prisos ceho-vian. Umanitatea apare în donchişotismul ei, în bovarismul femeii, în oblomovismul unui visător neputincios şi trândav, în morometismul ţăranului român, în copilăria ei la un Creangă, în zeci de manifestări care arată multiplele ei feţe, de la lacrima dickensiană până la răceala sumbră a unui Faulkner sau optimismul luminos cu accente tragice al unui Hemingway...
Malraux, care e interesat de omul care caută puterea, trăind într-o Europă care nu-i mai oferă pe scena ei prilejul de a o găsi, pe care o caută în altă parte cu preţul vieţii, Thomas Mann, Şolohov, Arghezi, Rilke. Dar numai la cei dintâi, în scene ca Ulisse cerşetor, Hamlet strigându-i mamei cuvinte de durere pentru patima ei josnică, Villon descriindu-şi scheletul, «Moartea lui han llici», Mîşkin pălmuit, Jean Valjean ducând găleata micuţei Cosette — răsună ecoul adânc al unei umanităţi cutremurate de sentimente mari interesând o biblie a umanului" {Mărturie inedită...).
1943
ianuarie-aprilie. Frecventează Cenaclul lui Eugen Lovinescu împreună cu grupul de la Timpul. Prima proză citită este
CRONOLOGIE LXI
De capul ei, reţinuta de Geo Dumitrescu pentru tânăra publicaţie Albatros, „dar pe care n-a mai avut timp s-o publice, preferându-l în numărul acela — auzi dumneata! -. pe Nic Smeureanu, [lucru pe care el nu ştie că n-o să i-l iert niciodată!]*. Lovinescu a exclamat de câteva ori în timpul lecturii, cu vocea lui subţire şi senină: «Are talent!... Are talent!...» Ei, mi-am zis eu atunci plin de trufie, păi dacă am talent, staţi să vă citesc una care să justifice mai bine această apreciere. Şi am venit, cu «Calul». «Hm! a exclamat criticul la urmă, în tăcerea plină de nesiguranţă care se lăsase. Descriptiv. Descriptiv»" (Timpul..., p. 72). • în casa lui Eugen Lovinescu o cunoaşte pe Hortensia
1 Papadat-Bengescu. Lovinescu îi face rost de un ajutor bănesc: „Un domn, mi-a spus el atunci, al cărui nume nu trebuie să-l ştii, îţi oferă zece mii de lei în schimbul nuvelei dumitale «Calul» [.. J Am luat banii încântat, reprezentau cam două salarii ale mele de proaspăt secretar de redacţie" (Timpul..., p. 73).
primăvara. Este încorporat în armată la Turnu-Măgurele.
aprilie, 25. Legitimaţia „ Timpul, ziar de informaţii. Fondator Grigore Gafencu (probabil a doua care i s-a dat) precizează calitatea sa de corector şi colaborator.
iulie. Primeşte o permisie de o lună, în iulie, moment în care realizează paginarea ziarului Curentul în care se anunţa căderea lui Mussolini.
iulie 16. Moare, la Bucureşti, E. Lovinescu. „In iulie când eram într-un concediu (făcea deja armata - n.n.), marele critic murea şi am mers în urma cortegiului său funerar împreună cu Constant Tonegaru"(Timpul..., p. 71).
" Pasajul în paranteze drepte a apărut numai în Luceafărul.
l.Xll
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
1X1II
• La recomandarea anterioară a lui Eugen Lovinescu, Ion Vi nea îl acceptă secretar de redacţie la Evenimentul zilei, publicaţie afiliată Cureutuluihu Pamfîl Şeicaru. („Secretariat insă ştiam să fac fără să fi fost vreodată secretar de redacţie, o învăţasem stând adesea lângă paginatori şi lângă Ştefan Roii" - Viaţa..., p. 350.)
• Un timp face armata destul de departe de casă, în Bucovina de Nord, în apropiere de Ornanţi. Ecourile acelor zile şi apropierea războiului sunt evocate în povestirea, rămasă în manuscris, Peste întâmplările unei dimineţi de război.
august. Dintr-o Carte de identitate pentru călătorii nelimitate cu 75% reducere, rezultă că este soldat la Regimentul 3 Grăniceri. Legitimaţia este eliberată la 20 august 1943 şi este valabilă până la 31 mai 1946.
1944-1945
Continuă stagiul militar în diferite zone ale ţării. (Contingentul 1944, Regimentul 3 Grăniceri.)
1944
aprilie-mai. Este militar la Bârlad. Mai târziu îşi va reaminti: „ Voiam să revăd cazarma unde trăisem sfârşitul războiului, unde mă despărţisem pentru totdeauna de contingentul cu care îmi petrecusem aceşti ani". „în armată (am făcut doi ani de armată) n-am primit de la ei nici o scrisoare (de la părinţi şi fraţi - n.n). Atâta vreme şi nici un rând. Eram ostaş, nu-mi lipsea nimic din cele necesare, mâncare, adică, iar eu n-aveam ce să le trimit [...]. Lipsisem doi ani, nu mai ştiam nimic din viaţa literară ".
îl dezamăgeşte cel căruia îi lăsase, cu doi ani în urmă, la plecarea în armată, bruma de lucruri pe care Ie strânsese şi mai cu seamă manuscrisele. Din păcate, nu şi-a regăsit scrierile de început şi autorul reia de la capăt truda.
1945
aprilie 25- Redevine corector şi colaborator la Timpul1 (până
la 31 decembrie 1946). iulie. Colaborează la revista săptămânală Tinereţea, apărută la '    Bucureşti (1 iulie 1945-24 aprilie 1947). septembrie 24. Apare revista Lumea (24 sept. 1945-16 iunie
1946), director G. Călinescu, la care colaborează şi Marin
Preda.
1945-1946
toamna-iarna. Lucrează în calitate de corector la „România liberă'', de unde însă este dat afară. Locuieşte, în Bucureşti, împreună cu Ion Caraion, într-o frumoasă cameră pe Aleea Sulter (Viaţa..., p. 76). • Este angajat Ia Societatea Scriitorilor Români ca funcţionar la Serviciul drepturilor de autor, propus de Eugen .,   Jebeleanu, „care deşi nu mă cunoştea, auzise că un tânăr ^- .scriitor n-avea de lucru şi era indignat; mă recomandase lui . Eftimiu,preşedinte"(Viaţa..., p. 358).
1946
''' Editura Cultura Naţională anunţă un concurs de debut, la A 'care se decide să participe şi Marin Preda. Este momentul ' hotărâtor pentru alcătuirea volumului întâlnirea din ^Pământuri. Premiul este acordat Cellei Delavrancea pentru
volumul Vraja, proză scurtă. Fiica marelui dramaturg j,f..j(jnăscută la 15 decembrie 1888), recunoscută pianistă,
nume de rezonanţă în domeniu, a fost preferată, premiată i/vfijpublicatâ. (Mai târziu, în 1973, avea să dea un important .2.'Volum de memorii, Mozaic în timp, iar în 1975 romanul iv erotic O vară ciudată)
LXIV CRONOLOGII:
1947
Pentru Marin Preda experienţa a fost importantă întrucât l-a determinat să-şi strângă nuvelele şi povestirile: „Mi-am adunat toate schiţele şi nuvelele în volum şi le-am trimis la Cultura Naţională [...]. Îmi plăcea pentru că editaseră dialogurile lui Platou, încântarea adolescenţei mele. Am trimis întâlnirea din Pământuri prin poştă. Era în 1947. A apărut rezultatul concursului şi a fost premiată Cella Delavrancea [...]. Mi-am recitit cu atenţie volumul să văd ce e cu el. Am constatat că e neglijent redactat, că nu avea o concepţie clară, că nu avea finaluri bune. Exprima starea de spirit în care mă aflam pe atunci: incertitudinea [...]. Eşecul de atunci mi-a prins bine. Am lucrat încă un an asupra volumului şi l-am predat la Cartea Românească " (Creaţie..., Interviu cu Sânziana Pop, p. 463).
1948
aprilie. Debutează cu întâlnirea din Pământuri. Volumul are următorul cuprins: In ceată, Colina, întâlnirea din Pământuri (fragment din Iubire), O adunare liniştită (Unul la munte. De Anul Nou, Casa lui, Calul, La câmp, Înainte de moarte (Doctorul), Dimineaţă de iarnă. Aşadar, face o selecţie din povestirile apărute în presă. „ Volumul meu de nuvele întâlnirea din Pământuri stătea de câteva luni la Cartea Românească, condusă de Toneghin. Acum, director era B. Lăzăreanu, având în echipă ca redactori pe Constantin Streia, Sen Alexandru şi Ion Camion, care îi şi dă vestea „ Va apărea!". „In două luni l-au publicat în două ediţii" (Viaţa..., p. 77).
Ediţia a 11-a, apărută la scurt interval, conţine aceleaşi „nuvele".
Cartea este primită favorabil la Radio, de Paul Georgescu şi, la Contemporanul, în cronica semnată de Ov.S. Crohmălniceanu, dar aspru criticată de Nicolae Corbu şi
CRONOLOGIE LXV
J. Popper în Flacăra condusă de Mihai Novicov. Un tânăr scriitor din aceeaşi generaţie (Petru Dumitriu) scrie favorabil despre întâlnirea din Pământuri.
aprilie 2. într-o mărturie din această zi, ajunsă în posesia lui Eugen Jebeleanu şi publicată postum, Marin Preda dezvăluie că pregăteşte un roman din viaţa oamenilor de Ia câmpie, acţiunea petrecându-se în anul 1945, dar care nu are nimic comun cu scrierile anterioare (Cezar Petrescu, Rebreanu); o anticipare a Moromeţilor: „doi din cei cinci fii ai lui sunt ispitiţi de viaţa oraşului şi de afaceri [...]. Conflict, dezlănţuire de patimi, ură" {Creaţie..., p. 283-284).
vara. I se oferă posibilitatea, după debut, să-şi ia un concediu de creaţie la Casa de la Bălceşti pentru a scrie un roman, de fapt o primă versiune a Moromeţilor. „Era un eşec"... (Viaţa..., p. 65).
septembrie. întrucât îşi permite să depăşească limita lunii de concediu, este destituit din modestul post pe care îl ocupa la Societatea Scriitorilor Români; Mihai Novicov („care mă simpatiza") îi oferă slujba de „secretar de presă" la Ministerul Informaţiilor pe care îl conducea. „Nu făceam chiar nimic la minister, dar într-o zi mă pomenesc că primesc la lectură un manuscris intitulat «Desculţ», de Zaharia Stancu. Şi ce să fac cu el? am întrebat. Nici nu ştiam că eram cenzor, că eram plătit pentru asta [...]. Am început să citesc... " Intenţiona să scrie un referat de respingere, din cauza scenei cu „botniţele la gură". „Noroc că tocmai când scriam eu referatul a venit cineva şi mi-a luat pur şi simplu manuscrisul de sub nas..." (Viaţa..., p. 69). • Apare primul „interviu" (dar pe care nu l-a oferit niciodată!) semnat de Willy Moglescu: „O carte despre ţărănime a fost proiectată de mine pe la sfârşitul anului 1948 în mai multe volume. Din acel proiect au apărut până acum Moromeţii în o mie de pagini. Volumul
I.XV1
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
1XVII
al doilea, apărut în 1967, a fost început în 1953, în timp ce volumul întâi era încă neterminat" {Creaţie..., p. 368). decembrie. „Am simţit că ora mea a sunat" {Viaţa..., p. 70). Porneşte spre Sinaia, după ce îşi părăsise şi serviciul de la Minister, pentru a lua de la capăt scrierea romanului: „ Trăiam încă sub euforia debutului în volum, care oricum, în ciuda injuriilor, fusese un succes. Starea mea de spirit se echilibra. Aveam douăzeci şi şase de ani, trecusem printr-un război în care nu murisem, debutasem în literatură chiar în toiul acestui război, aveam iluziile întregi..." {Viaţa..., p. 66).
1949
aprilie. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Primul carnet are numărul 49 şi este semnat de Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte. (Al doilea carnet are data de 27 martie 1967 şi este semnat de Zaharia Stancu). vara. Neputinţa de a începe romanul care îl ademenea îl poartă înrre Sinaia şi Bucureşti, în căutarea unei soluţii epice care întârzie să apară. în acel moment are o revelaţie: „De ce nu indusesem în volumul de debut, «întâlnirea din Pământuri», schiţa «Salcâmul»? [...] într-adevăr, de ce o lăsasem deoparte când ştiam că era lucrul cel mai inspirat pe care îl scrisesem? Când se întâmplase asta? [...] Schiţa asta era un secret care nu trebuia dezvăluit. [...] Că apăruse în « Timpul», trebuia, debutam, dar salcâmul acela trebuia ferit, era ceva de preţ, intim, care putea fi ucis într-o carte de nuvele. Şi acum, deodată, mi-am dat seama de ce. Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă, neştearsă, cu familia mea. [...] Salcâmul era un cod care nu trebuia divulgat. Scena cu doborârea lui îmi apărea acum ca o poartă pe care dacă ştiam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o cunoşteam şi pe care o puteam povesti" {Viaţa..., p. 360).
De aici avea să pornească Moromeţii, una dintre capodoperele lireraturii române. iulie. Este nevoit să revină la Bucureşti, slăbit şi bolnav, tratat chiar de dr. CI. Parhon. E urmărit de obsesia romanului: „Cartea asta nu trebuia scrisă, şi în nici un caz publicată, aceste lucruri nu se spun... Scrisesem, dar nu jubilam. Mult mai mult îmi plăceau povestirile mele din întâlnirea din Pământuri, dure, reci, necruţătoare, peste care ochiul meu trecea cu privirea micşorată şi impasibilă. [...] Am luat manuscrisul, l-am dactilografiat, apoi l-am băgat în sertar şi am uitat de el cinci ani" {Viaţa..., p. 365).
• Apare în colecţia Cartea poporului, nr. 5, a Editurii pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor un volum de 32 pagini, în tiraj de masă, conţinând nuvela O adunare liniştită, preluată din volum.
• Scrie şi apare imediat nuvela Ana Roşculeţ în aceeaşi Editură pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor, având 120 de pagini.
1950
primăvara. „în primăvara anului 1950, eram la Braşov şi mă duceam zilnic într-o uzină metalurgică. [...] Nu înainta deloc cunoaşterea de către mine a acelei uzine, treceam dintr-o secţie \, în alta fără să descifrez nimic. [...] Am stat acolo două luni \> şi n-am scris nimic" {Creaţie..., p. 222).
• încearcă să conceapă un nou roman: „Pălesc subiectele v). tratate de mine până în prezent, faţă de acelea care mă •y-obsedau. Sunttotdin universul ţărănesc şi n-am să relateznici
unul fiindcă mi-ar fi foarte greu şi pentru că ţin prea mult wJa ele. într-unui dintre ele fusese topit Moromete însuşi. Se
numea Matei Dimir, şi apărea, în 1950, într-o situaţie w specifică, într-un conflict în care protagoniştii sfârşeau unul
ucis, altul executat pentru ucidere, iar alţii la închisoare pe
p
1.XV1U CRONOLOGIE
diferite termene. Nu mi-a reuşit acel roman. Şi atunci am revenit la Moromeţii" (Creaţie..., p. 306). Nu a ieşit încă la iveală aceasrâ versiune. Socotită un eşec, putea fi distrusă, deşi credem că Marin Preda şi-a păstrat toate manuscrisele.
1951
primăvara. Incirat de un critic să scrie ceva după atâta tăcere, care ar fi devenit dăunătoare pentru creator, se deplasează în părţile Huşului pentru a se documenta. „Reuşise să mă neliniştească şi pe mine. M-am dus pe la ţară, dar nu la mine in sat, ci undeva prin Moldova, în regiunea Huşi, şi acolo la primărie am văzut o scenă: un tânăr ţăran rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în mână este strigat să vie şi să semneze actul prin care adera şi el la o agricultură cooperatistă. Semnează şi pe urină are o clipă de derută cu tocul în aer; parcă s-ar fi abătut deodată asupra lui toate întrebările: cum trăise nu fusese bine... Prin iscălitura asta, prin care el dădea tot, o să ducă şi el altă viaţă? «Hai, bă, scoală-te de-acolo, s-a auzit atunci o voce poruncitoare. Ce faci, ai înţepenit acolo?» Tânărul om s-a ridicat brusc, s-a lovit cu genunchiul de masă şi fruntea lui mare şi albă ca hârtia întâi s-a împurpurat, apoi s-a făcut de o paloare mortală. Ce descărcări afective se petreceau în el? Ce prăbuşiri? Chipul i s-a lungit, s-a tras în jos; s-a dat la o parte, a mai stat printre oameni câteva minute. Nimeni nu-i adresa un cuvânt. A luat-o tăcut pe lângă garduri şi s-a dus încet fără să se uite îndărăt. N-a fost singurul pe care l-am văzut atunci, dar întors la Bucureşti şi plecând spre Sinaia, am scris această schiţă, care avea vreo douăzeci de pagini şi se numea Desfăşurarea. — E bună, mi-a spus prietenul meu, dar n-ai spus tot. Cine era cel care i-a adresat cuvintele acelea dure? [...] Aici m-am înfuriat, l-am răspuns că intenţia mea a fost să descriu numai atât cât am descris şi nimic mai mult.
CRONOLOGIE LXIX
— Da, dar nu e suficient, mi-a răspuns el, n-o să apară.
— De ce?
— Nu se înţelege cine e individul care îi adresează acele cuvinte dure. Trebuie să arăţi satul cu tot ce se întâmplă în el.
— Şi ce mai rămâne din ce am vrut eu să spun?
— Tot. Şi e interesant. Şi nuvela va apărea. Şi alungi şi norii care s-au strâns deasupra capului tău, mi-a mai spus acest prieten cu o stranie pasiune, care a fost mai convingătoare decât argumentele lui" {Timpul..., p. 75).
Faptul este relatat încă o dată, cu prilejul vizitei la Huşi, în iunie 1978.
1952
august. Apare nuvela Desfăşurarea în revista Viaţa Românească. îndată după publicare petrece primul său concediu de odihnă la vila scriitorilor de la Tuşnad unde o reîntâlneşte pe Hortensia Papadat-FJengescu, bolnavă, însoţită de Claudia Millian-Minulescu (şi, după cum ne-a relatat aceasta, şi de Mioara Minulescu).
Nuvela apare în volum la Editura de Stat pentru literatură şi Artă (având 189 de pagini).
• Primeşte Premiul de Stat (clasa a 11-a) pentru Desfăşurarea.
• Devine redacror la revista Viaţa Românească.
1953
Din mai multe afirmaţii făcute în decursul vremii, esre anul în care a început să fie elaborat de fapt volumul al doilea din Moromeţii, independent de primul. Faptul este într-un fel surprinzător. Aşadar, în vreme ce volumul întâi zăcea în sertar, fără perspectiva publicării, continuarea lui era pregătită: „Volumul al doilea, apărut în 1967, a fost început în 1953, în timp ce volumul întâi era încă neterminat" - îi spune lui Iulian Neacşu (Creaţie..., p. 368); „era scris, într-o
1.XX
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXI
prună versiune, încă din 1953", i se destăiuuie şi lui Romulus Rusan [Creaţie..., p. 174). Şi totuşi, scriitorul va reveni asupra problematicii volumului II mult mai târziu, şi anume atunci când i s-a desluşit un întreg proces istoric impus ţărănimii noastre: „Eu trebuia să urmăresc acest proces şi să-i văd sfârşitul. Timp deci de aproape cincisprezece ani am observat ceea ce se întâmpla. îndată ce tot s-a încheiat, a fost posibilă şi scrierea celui de al doilea volum al romanului" (Creaţie..., p. 481).
1954
• Regizorul Paul Călinescu, personalitate excepţională a cinematografiei naţionale, realizează cea dintâi ecranizare după nuvela Desfăşurarea.
• îl cunoaşte pe Nicolae Labiş despre care mai apoi avea să scrie: „Nicolae Labiş nu a fost numai o promisiune. Cine citeşte «Primele iubiri» şi «Lupta cu inerţia» are acea tresărire pe care o avem în faţa poeţilor realizaţi. Realizarea lui nu înseamnă că, dacă ar mai fi trăit, n-ar mai fi avut ce spune. Noi am asistat la prima ţâşnire a talentului său, care a fost atât de bogată încât putem spune că următoarele ne-ar fi arătat pe deplin întinderea şi adâncimea stratului său subteran. [...] Fără să afirm că aveam un presentiment, ştiu că i-am spus într-o zi că nu-mi place viaţa pe care o duce. (Am cunoscut-o şi pe sora lai, care îi semăna leit şi care avea mâna fermă; a fratelui era moale.) Mi-a dat un răspuns care nu se deosebeşte prea mult de vocabularul celor obişnuiţi să fugă de ei înşişi: «Am un drac în mine şi vreau să-l omor». «Omoară-lprin austeritate, i-am spus, îl vei ucide mai sigur.» Curând însă am aflat că nu numai mâna lui era moale, şi nu trebuia să fie moale din fire, ci şi picioarele care nu l-au putut ţine să nu se lovească de un tramvai. Labiş a căzut la pământ şi şi-a rupt şira spinării. Poetul Gheorghe Tomozei a tipărit o carte
care reconstituie acest tragic dosar al existenţei lui Nicobie Labiş" (Convorbiri..., p. 124). Locuieşte în strada Ana Davila. august—septembrie. Se află pe litoralul Mării Negre, în staţiunea Vasile Roaită (Eforie Sud, Carmen Sylva). începe idila cu poeta Aurora Cornu, pseudonimul poetei Aurora Chiţu, originară din localitatea Cornu, cu care se şi căsătoreşte. Căsnicia durează până la începutul anului 1959.
1955
ianuarie. Notează despre prietenia cu Aurora Cornu: „Se împlinesc azi cinci luni de când s-a spulberat unul din cele mai cumplite complexe de care eram stăpânit: acela că o fată frumoasă, talentată şi inteligentă ca tine mă poate simpatiza (nicidecum iubi!) " (Scrisori..., p. 18).
primăvara. Romanul Moromeţii. Ieste dat spre lectură lui Paul Georgescu, N. Tertulian şi altor critici literari din epocă, în urma observaţiilor făcute de Paul Georgescu, Petru Dumitriu şi alţii „încep să răsfoiesc hârtiile romanului, să tai şi să umplu ceea ce trebuie tăiat şi umplut".
iunie-septembrie. Revista Viaţa Românească, numerele 6, 7, 8, 9 publică romanul Moromeţii.
august24. începe călătoria la Kiev ca trimis al Uniunii Scriitorilor. Publică în Gazeta literară povestirea Prizonierul. •Apare volumul 1 al romanului Moromeţii. La sfârşitul cărţii este consemnată perioada scrierii: 1949-1955-Conform casetei tehnice romanul a fost dat la cules la 22 septembrie având bunul de tipar la 29 noiembrie, tirajul fiind de 20.100 exemplare. Coperta şi ilustraţiile sunt semnate dej. Perahim. Mai târziu, Marin Preda mărturisea că nu l-au mulţumit deplin aceste ilustraţii. „Este anul 1955, «Moromeţii». Dar asta este altă poveste despre care aş putea să scriu amintiri literare. Ar merita".
1 XXI]
CRONOLOGIE.
CRONOLOGIE
LXXI II
Păcat că nu a evocat această extraordinară istorie, despre care menţionase în interviul solicitat de Sânziana Pop (apărut în Creaţie..., p. 467).
Cu adevărat romanul Moromeţii îşi are propriul lui roman, primele secvenţe ale chestiunii ţărăneşti fiind scrise încă în vremea în care era elev la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei când „ni s-a cerut să compunem ceva. Atunci a apărut în embrion ideea acestui personaj. " (Creaţie..., p. 424).
• Lucrează la „povestirea... cu învăţătoarea". Este cea dintâi naraţiune despre Constanţa (Sterian) care va deveni mai apoi parte integrantă din viitorul roman Risipitorii.
1956
aprilie. în numărul 4 al revisrei Viaţa Românească apare noua nuvelă Ferestre întunecate şi îndată şi, în volum, la Editura Tineretului (72 pagini).
Se tipăreşte şi a doua ediţie în colecţia „Albina" a aceleiaşi edituri. Coperta de D. Negrea (88 pagini). Nuvela este publicată şi în traducere, la Moscova (Biblioteca „Narodnaia", nr. 5, în care mai sunt tipărite lucrări de l.L. Caragiale, M. Sadoveanu, Petru Dumitriu, Zaharia Stancu). vara. îşi aduce părinţii la Bucureşti, realizând în atelierul fotografului Aurel Bauch celebrele imagini artistice. Marin Preda îşi înfăţişează astfel tatăl:
„Arăta bine. Fizionomia lui nu era aşa cum avea să apară peste câtăva vreme, deteriorată brusc de îmbătrânirea care a survenit cu un an înainte de a muri, îmbătrânire totală. Şi din punct de vedere intelectual se ţinea foarte bine. Fotografia mamei, care trăieşte şi are peste optzeci de ani, e făcută tot atunci. Nici ea nu are fotografii din tinereţe" (Convorbiri..., P- 39).
1957
martie 20. Devine, pentru a doua oară, Laureat al Premiului de Stat pentru literatură, clasa I (proză), încununare firească a primirii de care s-a bucurat romanul Moromeţii (H.C.M. nr. 399 din 20 martie 1957).
octombrie 26—noiembrie 4. Parricipă, împreună cu numeroşi oameni de artă, la excursia organizată cu motonava „Transilvania" în câteva ţări din Mediterana. Are loc celebra „aventură" organizată de Nicolae Tăutu, dar Marin Preda nu este în scenariul regizat cu acest prilej de autorul copioasei glume, privind acordarea altor premii literare decât cele oficiale.
decembrie. începe călătoria de documentare, trimis de Uniunii Scriitorilor, în Vietnam, pe ruta Bucureşti-Moscova— Omsk-Tomsk—Irkuţk—Ulan-Bator— Pekin—Hanoi. Cunoaşte Asia, petrece Revelionul la Clubul Internaţional din capitala Vietnamului, iar întoarcerea la Bucureşti, fiind probabil la data de 13 ianuarie 1958, este descrisă în cincizeci de pagini din Convorbiri... cu Florin Mugur. Reţinem doar câteva pasaje:
„Eraprin 1957, gândul de a călători era departe de mine, nu mă aflam printre privilegiaţii călătoriilor, nu mă trimetea nimeni peste hotare. într-o zi, primesc un telefon de la Uniunea Scriitorilor. Era Aurel Mihale. «Marine, zice, tu nu vrei să te duci într-o călătorie în Vietnam?» Cum naiba să nu vreau să mă duc, în orice fel de călătorie! Şi el mă întreba, ca şi când Uniunea m-ar fi răsfăţat până atunci cu tot felul de propuneri care de care mai fascinante, de a călători. ..Am aflat ceva mai târziu că alţii, favoriţii, cei care erau sătui de atâtea drumuri, refuzaseră să facă o astfel de călătorie îndepărtată şi atunci Uniunea s-a gândit la unul care nu mai plecase. Dar ce-mi păsa mie că alţii refuzaseră? Mi-a spus Mihale: doi sau trei alţi inşi, cărora li s-a propus, au spus că
LXXIV
CRONOLOGII:
CRONOLOGIE
1.XXV
nu se duc; fuseseră prin China, prin America, şi nu mai voiau. Foarte bine! Nu-mi ardea inie să mă consider jignit că mă duceam undeva unde alţii refuzaseră. E de remarcat aici un lucru care mi se pare vesel. Mihale mi-a spus atunci la telefon: «Pregăteşte-te, că peste trei zile trebuie să pleci!» Trei zile! Formidabil! Anul ăsta, de pildă, urmează să fac o călătorie, în cadrul unui schimb cultural în Olanda. Hotărârea biroului Uniunii Scriitorilor s-a luat prin februarie, acum suntem în septembrie, iar eu încă nu am actele necesare pentru ca să pot pleca, nici vizele pe care trebuie să ni le dea forurile de resort din ţară şi nici răspunsul olandezilor, de unde se vede că birocraţia nu are o patrie, ci e răspândită peste tot pământul. Pe vremea aceea, după cum vezi, Uniunea Scriitorilor ştia să ia o hotărâre. «Peste trei zile pleci!» Şi în trei zile au fost gata şi paşaport, şi viză, şi bani, tot. In cele două nopţi de dinaintea plecării, n-am mai putut închide ochii. Eram pur şi simplu copleşit de ideea de a călători într-o ţară atât de îndepărtată, de a parcurge un spaţiu geografic atât de întins. După psihologia mea de om care nu cunoştea încă marile progrese făcute în materie de aviaţie, şi tocmai pe vremea aceea apăruseră avioanele cu reacţie, un drum cu avionul rămăsese o mare aventură. Credeam că voi merge cu un avion dintre cele obişnuite, care face opt sau nouă ore până la Moscova. Exista, pe lângă entuziasm, şi teama pe care o poate deştepta un spaţiu geografic atât de puţin cunoscut. M-am gândit că s-ar putea să nu mă mai întorc din acest voiaj şi mi-aduc aminte că mi-am luat la revedere de la unii prieteni, anunţându-i că plec într-o călătorie, că s-ar putea să nu mă mai vadă niciodată... Războiul din Vietnam se terminase... Era un moment de calm, Vietnamul fusese împărţit în două şi nu exista vreun semn neliniştitor. Războiul era departe de gândurile mele... In sfârşit, a venit ziua plecării şi în dimineaţa aceea a început deodată să ningă şi s-a pornit
viscolul. Era la începutul lui decembrie. M-am dus la aeroport, m-am urcat în avion şi am plecat spre Moscova. Ruta era Moscova-Pekin-Hanoi, trecând prin Siberia. Nici nu ştiu cum am ajuns la Moscova, dar, în orice caz, ţin minte că, deşi după două nopţi de insomnie aş fi vrut să dorm, nu izbuteam; eram extrem de surescitat. La Moscova, luându-mă după ceiklţi călători, am intrat în aerogara şi aşteptam acolo, cam dezorientat; nu ştiam o boabă ruseşte. Nu pot să-mi dau seama cum a ajuns să dea peste mine o funcţionară de la Aeroflot, poate că i se spusese să-mi vină în ajutor. M-a dus într-un loc unde mi s-a pus o ştampilă pe biletul de avion şi cu chiu, cu vai, nu mai ţiu minte pe ce limbă, nu ştia franţuzeşte, m-a lămurit că Li ora zece trebuie să fiu pregătit..." {Convorbiri..., p. 165-166). Sau în alt loc:
„La Hanoi, unde nu credeam că am să ajung vreodată, când am intrat în oraş am rămas timp de aproape un ceas fascinat de ceea ce oferea ochiului viaţa străzii, cu toate că ceea ce vedeam nu avea în sine nimic senzaţional: erau bărbaţi şi femei pe biciclete. Da. Dar asta trebuie văzut, fiindcă bărbaţii erau mici şi păreau toţi tineri, iar femeile, datorită halatelor lor multicolore, păreau toate fete " (Viaţa..., p. 49) ■
1958
februarie21. Acordă un interviu lui Tonia George Maiorescu, publicat în Contemporanul din 21 februarie.
1959
• Face o călătorie de documentare şi odihnă, în timpul verii, la Moscova, Sankt Petersburg (Leningrad) şi în Crimeea. în însemnările scriitorului sunt consemnate sumele cheltuite, în total 12 000 de ruble.
• Se căsătoreşte cu Eta Vexler, de care se va despărţi în 1966.
• Apare nuvela îndrăzneala la Editura Tineretului.
1.XXV1
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXV1
1960
• începe să scrie nuvela Friguri: „Subiectul nu-mi era însă atât de clar; s-a limpezit, în imaginaţia mea, abia peste câţiva ani, când, într-o lună, am şi scris povestirea. «Friguri» are ca moment-cheie vizita pe care o face luptătorul în această căsuţă de pe marginea râului, unde descoperă nu doi copii, ci trei, dintre care două fete în jurul a optsprezece ani; una dintre fete este o actriţă din Hanoi, de care el se şi îndrăgosteşte" (Convorbiri..., p. 182).
„«Friguri» este mai degrabă o poveste modernă. In sensul că relatează istoria unui tânăr luptător: şi o istorie a sa de iubire, şi istoria sa din războiul indochinez contra francezilor, războiulde rezistenţă, cum îl numesc ei" (Creaţie..., p. 480).
iulie-august. îşi petrece concediul la Mamaia şi apoi la Tuşnad.
septembrie. Scrie şi publică imediat în Viaţa Românească (nr. 9) eseul Despre literatura cu aristocraţi, analiză a romanelor lui G. Călinescu, Bietul Ioanide (1955) şi Scrinul negru (1960), pe care le consideră deficitare sub aspectul mediului social descris. Romanul Moromeţii nu găsise o consemnare specială în „Cronicile optimiste" ale lui G. Călinescu, iar încercarea de a intra în dialog cu acesta, iniţiată de Marin Preda, s-a soldat cu un eşec. Tânărul critic Eugen Simion îi răspunde cu eleganţă lui Marin Preda în apărarea lui G. Călinescu. Momentul ne va fi evocat mai apoi astfel de Eugen Simion: „Când, după apariţia «Moromeţilor», l-a vizitat pe G. Călinescu (povesteşte el în «Convorbiri» cu Florin Mugur, dacă nu mă înşel), a fost dezamăgit de atitudinea marelui critic. El, tânărul prozator, încurajat de succesul «Moromeţilor», venise să stea de vorbă cu un intelectual de mare reputaţie. Se pregătise, probabil, pentru această întâlnire. Spera, poate, ca marele critic să-i spună că i-a citit cărţile sau că le va citi în curând. Ei bine, întâlnirea s-a desfăşurat în cu totul alt chip...
Criticul ar fi început să debiteze lozinci: că el este un intelectual progresist, că luptă pentru pace, că este cu hotărâre împotriva burghezo-moşierimii... Nici o posibilitate de comunicare, aşadar, între cel mai important critic al epocii şi, indiscutabil, cel mai mare prozator al generaţiei ce se afirma. Despărţirea a fost definitivă... Mai târziu prozatorul a scris un articol sever despre «Scrinul negru». îmi amintesc cu exactitate de acest articol (apărut în « Viaţa Românească») pentru că el a marcat începutul relaţiilor mele cu Marin Preda. Tânăr critic, foarte tânăr, crescut în cultul lui G. Călinescu, am fost surprins de judecata aspră asupra romanului, care, oricâte cusururi ar fi. avut (şi are, negreşit), era, totuşi, opera unui intelectual de mare clasă. I-am răspuns numaidecât lui Marin Preda în «Gazeta literară», la începutul sau la sfârşitul unui eseu (nu mai ştiu exact) despre acelaşi roman care, prin mişcarea ideilor, tulburase spiritul meu tânăr... Insolenţa mea n-a fost, evident, bine primită de prozator, dar - lucru rar în relaţiile dintre un scriitor şi un critic! -prozatorul nu mi-a reproşat niciodată tinereasca mea atitudine. Doream să-l cunosc, citisem «Moromeţii» şi descoperirea acestui roman a fost, pot spune, un eveniment în viaţa mea. întâlnirea cu o carte poate fi un mare eveniment în biografia cuiva. Iată, mi-am zis, un personaj (Ilie Moromete) care nu seamănă cu nici un alt personaj din cărţile pe care le-am citit. O mare descoperire literară, deci... L-am cunoscut relativ târziu pe autorul acestui mare roman, după apariţia nuvelei «Friguri»." (Timptd..., p. 122-123). octombrie 5- Datarea proiectului unui nou roman: Adam Fântână.
octombrie . La împlinirea vârstei lui Sadoveanu de 80 de ani, lansează celebra caracterizare: „Mihail Sadoveanu nu este un scriitor, ci o literatură" (Creaţie..., p. 96).
LXXVlll
cronologii;
cronologie
LXXIX
1961
ianuarie 1. Devine membru în Comită Europea degli Sreittori (COMHo).
• Vizitează mănăstirile din centrul Moldovei, Agapia, Vărarec, poate şi Neamţ. Fusese provocat de Ion Băieşu, care rememorează acele momente legate de un «caz» întâmplat la Săvineşti, sperând să-l determine să scrie un reportaj pentru Scânteia tineretului. Marin Preda locuia în strada Dionisie Lupu 74 (etajul 6), unde se desfăşoară întâlnirea: „Eu venisem, însă, pregătit cu o capcană: cu câteva zile înainte sosise la redacţie scrisoarea teribilă a unui tânăr din Săvineşti care intrase într-o cisternă pentru a-şi salva un coleg. După ce l-a scos pe acesta pe gura cisternei, gazele dinăuntru au luat foc, iar el a ars ca o torţă. A fost salvat, ca prin minune. Am scos scrisoarea respectivă din buzunar şi l-am rugat pe Marin Preda s-o citească. [...] Peste câteva zile, Marin Preda a plecat în Moldova pentru o săptămână. [...] Nu pot să-ţi dau nici un reportaj. Nu se poate scrie nimic despre individul respectiv. Dintr-un erou a ajuns un nenorocit"... (Timpul..., p. 179).
1962
• Apare romanul Risipitorii şi este „lansat" la Librăria noastră. „Prin 1953, adică după terminarea «Moromeţilor» volumul 1, dar care era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă şi o vară. Zilnic luptam cu o neputinţă de a scrie, a cărei explicaţie îmi scăpa. Pur şi simplu nu ştiam să scriu. Stăteam în faţa hârtiei şi nu reuşeam cel mult decât să descriu scene scrise deja în volumul anterior, reluate însă într-o formă penibilă şi care mi se impuneau în mod bizar, deşi imaginaţia îmi era îndreptată asupra altor subiecte. Mă simţeam stăpânit de dorinţa imperioasă de a vorbi eu şi nu personajele mele ţărăneşti, de a gândi cu mintea mea şi nu cu a lui Ilie Tăbârgel, (era unul care mă obseda), sau mai ştiu eu cu a cărui alt ţăran care îşi
scotea capul printre rândurile mele trudnice şi vorbea tot el, dar fără să-mi dea sentimentul că spusele lui reprezintă sensul vieţii lui pe acest pământ (şi pe acele timpurii) şi ce soartă îl aşteaptă! Exasperat, am abandonat totul şi mă gândeam chiar cu seninătate să mă las de scris. Nu-mi plăcea ideea că nu pot să fac altceva decât să mă împleticesc printre picioarele personajelor mele, descriind într-un mod naiv psihologii naive, deşi ele erau expresia unei credinţe şi a unei speranţe, ca într-o nuvelă pe care am publicat-o în acei ani şi care s-a bucurat pe atunci de un mare succes. Inocenţa trebuie să aparţină numai eroilor, nu şi scriitorului. Din această trufie nu m-a scos decât întâmplarea şi, desigur, instinctul. O carte netipărită la timp rătăceşte apoi multă vreme până îşi găseşte locul potrivit în conştiinţa publicului şi a istoriei unei culturi. Din păcate pentru dorinţa de intemporal a multor începători de azi, romanul e legat de istorie şi fără ea se asfixiază. Trebuia să tipăresc ceea ce scrisesem atunci şi nu mai târziu, cu toate că romanul acesta despre ţărănimea antebelică era neterminat. Nu mă interesa dacă ţărănimea română continua să se ruineze în capitalism, aşa cum spunea o frază la sfârşitul volumului, pe care ulterior am scos-o, ci viaţa unei categorii umane pândită de vicleniile istoriei. Or, aceste viclenii erau abia anunţate. Cine poate însă să asigure un scriitor că o obsesie a sa aflată în plină dezbatere a conştiinţei va trece în mod sigur şi pragul expresiei artistice? Să păstrăm, mi-am zis, în rezervă marea întrebare despre curgerea timpului şi ce poate ea aduce oamenilor, şi să dăm la o parte pânza de pe tabloul, gata terminat, al unei epoci care s-a scurs. Pentru ceea ce va urma, vom vedea. Aici însă reveni amintirea eşecului care se confirma curând la o nouă încercare. Mă îmbolnăvii de exasperare, seninătatea mă părăsi, zăcui în spital, apoi mă însănătoşii. Şi într-o zi îmi veni următoarea idee: Foarte mulţi oameni din vremea noastră păţesc ce-am păţit eu. Nu este oare exasperarea, provocată de neputinţa de a-ţi atinge scopul dorit,
l.XXX
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
LXXXI
o realitate a lumii noastre moderne? Şocurile la care suntem supuşi din pricina pierderii seninătăţii şi echilibrului sufletesc, seninătate şi echilibru supuse unei continue agresiuni a mediului şi de care nici măcar nu suntem totdeauna conştienţi, nu sunt ele oare cauza unor mari tulburări în comportamentul omului de azi? Şt aşa am început să scriu romanul «Risipitorii». Deodată neputinţa de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat, încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât tot ceea ce scrisesem până atunci. In doi ani l-am terminat şi avea peste opt sute de pagini. Urma să apară. Profitând însă de o defecţiune editorială de ultimă oră, mi-am recitit romanul şi nu l-am mai găsit bun. Din opt sute de pagini l-am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, în şpalturi, să-i mai adaug o sută" [Creaţie..., p. 404).
1963
mai. începe să susţină o rubrică, pe baza scrisorilor primite la redacţie şi a altor informaţii, la Scânteia tineretului. Sunt luate în discuţie diverse „cazuri", posibile subiecte literare.
• Apare nuvela Friguri la Editura Tineretului.
• Are loc Conferinţa Uniunii Scriitorilor în cadrul căreia Marin Preda pledează, într-o amplă intervenţie, pentru o adevărată misiune a scriitorului, criticând conducerea Uniunii şi activitatea necorespunzătoare a lui Mihai Beniuc ca preşedinte, preocupat numai de publicarea numeroaselor sale volume de versuri şi de promovarea propriei personalităţi evocate în romanul Pe muche de cuţit (1959).
vara. îi moare tatăl. Evoluţia ultimelor luni ale vieţii acestuia este surprinsă astfel:
„A îmbătrânit brusc, foarte tare. S-a stins ca o lumânare, începând din primăvară şi până în toamnă, cam atât a durat timpul în care el nu s-a mai putut mişca bine. Nu, n-a suferit de nimic, aşa era constituţia lui. Era foarte voinic..." (Convorbiri..., p. 55).
„Acum nouă ani, în primăvară, l-am văzut pe tatăl meu foarte slăbit şi având pe faţă o tentă, o culoare foarte asemănătoare cu cea pe care o capătă omul după ce viaţa nu mai există în el. Eu am refuzat [.. .J să cred că tatăl meu, la care ţineam atât de mult, o să păţească ceva (...) peste o lună, o lună şi ceva, s-a întâmplat... " (Convorbiri..., p. 104).
1965
• Face parte din delegaţia Uniunii Scriitorilor din România, împreună cu Ov.S. Crohmălniceanu, care participă la masa rotundă privind problemele romanului contemporan, desfăşurată la Viena.
martie. Este aies deputat în circumscripţia orăşenească nr. 395 din Bucureşti.
tnai 14. Are loc întâlnirea lui Al. Balaci în gara Viena cu Vicror Eftimiu şi Marin Preda - care veneau de la Bucureşti - în vederea călătoriei împreună la Parts (unde s-au întâlnit cu Eugen Jebeleanu), pentru a participa, ca delegaţie românească, la o întâlnire cu PEN-Clubul francez. Călătoria continuă în compartiment cu Marin Preda, prin I.inz, Salzburg, Innsbruck, Basel până la Paris, unde au loc întâlniri cu intelectualii francezi Ives Gandon şi Jean de Beer, dar şi cu Valentin l.ipatti şi Alexandru Rosetti. Coincidenţa face ca Teatrul Naţional din Bucureşti, condus de Radu Beligan, să prezinte în capitala Franţei Rinocerii. Marin Preda, prezent la spectacol, are prilejul să o cunoască pe Elvira Popescu şi pe autorul piesei, Eugen lonescu. Timp de zece zile efectuează o călătorie în sudul Fantei, la Avignon şi Menton, Nice şi Monte Carlo. (Descrierea călătoriei este făcură de Al. Balaci în Timpul..., p. 195-199.)
• Apare ediţia a doua a romanului Risipitorii.
• Publică două articole fundamentale. Unul, Actualitatea marelui romancier, despre I.iviu Rebreanu, pe care îl consideră victorios în abordarea „prezentului dramatic" al
lxxx1i
cronologie
CRONOLOGIE
ixxxni
vremii sate, motiv pentru care „curajul său rămâne şi astăzi exemplar" (Creaţie..., p. 115). Celălalt, Problema umană veritabilă şi făcătorii de cuvinte, despre „acel scriitor înzestrat cu talent literar care n-are nimic de spus şi care face cuvinte pe toate temele date", convins că „incapacitatea exprimării unei problematici umane veritabile naşte făcători de cuvinte... " Articolul se încheie preluând teza maioresciană privind valoarea estetică a scrisului (Creaţie..., p. 105).
• „Apare Ciuma de Albert Camus, în româneşte de Eta şi Marin Preda, cu o introducere de Constantin Ciopraga, la Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti (270 p.).
1966
mai. Are loc întâlnirea cu studenţii bucuresteni, confesiunile sale fiind publicate în revista Amfiteatru din luna iunie. Dactilograma, revăzută de scriitor, are data: 20 mai, scrisă de mână.
octombrie. îşi cumpără un autoturism (Fiat) şi dă examenul de şofer (7 octombrie). Savu Dumitrescu, angajat conducător auto la Editura Cartea Românească, la dispoziţia lui I Marin Preda, l-a slujit zece ani, evocând în două cărţi această preocupare a scriitorului. (La 7 februarie 1980 devine membru al Automobil Clubului Român).
1967
• Apare al doilea volum al romanului Moromeţii \a Editura pentru Literatură. Cartea este atacată dur în Luceafărul ', condus de Eugen Barbu. Grupul de critici de la Gazeta literară ia apărarea romanului. Printre semnatari se află şi Şerban Cioculescu.
• Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. ',
• Scrie piesa de teatru Martin Bormann, interpretată pe scena j Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1967-1968.
„Dacă pe tema lui Martin Bormann aş fi vrut să scriu un roman sau o nuvelă, arfi trebuit să fac o călătorie în America de Sud, să mă documentez temeinic aşa cum am făcut pentru nuvela «Friguri», pe care am scris-o după ce am fost în Vietnam, după ce am citit trei tratate de istorie a Vietnamului şi am studiat un tratat militar. Aceasta este o muncă de documentare prealabilă pe care o face de obicei orice prozator. Or, în cazul lui Martin Bormann, o asemenea călătorie şi o asemenea documentare ar fi cerut un timp, în decursul căruia, starea acută de interes pentru problemă s-ar fi diminuat sau risipit, chiar şi lucrul pe care aş fi vrut să-l spun nu l-aş mai fi putut spune aşa cum am dorit. [...] Martin Bormann nu este, cum ar putea crede unii, induşi în eroare de acest titlu, o dramă istorică, nici una contemporană care tratează trecutul istoric, ci o dramă contemporană în sensul strict al cuvântului".
Atracţia teatrului a rămas vie şi este mărturisită astfel: „Am fost tentat, după Martin Bormann, şi această tentaţie n-a dispărut, să scriu o piesă despre Vlad Ţepeş. Partea fascinantă din biografia lui Vlad Ţepeş este modul în care se grefează pe un temperament demenţial idei mari, inspirate dintr-o ideologie antiotomană. Gestul său, când cu o mână de luptători pătrunde în tabăra sultanului spre a-l ucide, egalează, dacă nu chiar întrece în măreţie, gestul lui Mihai Viteazul la Călugăreni. Ceea ce poate inflama, din viaţa acestui cumplit om, inspiraţia unui scriitor este acest amestec straniu de virtuţi înalte, violenţă împinsă dincolo de limite normale şi consecvenţă în apărarea unor idei politice (Viaţa..., p. 229). decembrie 29- Premiera dramei Martin Bormann pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
1,xxx iv
cronologie
cronologie
i.xxxv
1968
august 21. Ocuparea Cehoslovaciei de trupele sovietice şi ale altor state din Pactul de la Varşovia şi atitudinea fermă a României în această situaţie îl determină să scrie răspicat: „Ca scriitor, îmi dau poate mai bine seama de ceea ce reprezintă, pentru o cultură şi o civilizaţie, regimul libertăţii şi suveranităţii naţionale. Destinul însuşi al individului e strâns legat de aceste categorii fundamentale, şi în afara lor ideea de progres, în orice domeniu, nu se poate înţelege" (Creaţie..., p. 232).
• Apare romanul Intrusul, răspuns târziu la rugămintea lui Ion Băieştt de a se ocupa de cazul întâmplat la Săvineşti. între personaje se află şi Sorana Ţopa, vechea prietenă din anii războiului.
• Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor (proză) pentru romanul Intrusul.
• La Editura Minerva, în colecţia „Biblioteca pentru roţi", nr. 463, apare volumul lui Albert Camus, conţinând Străinul, în traducerea Georgetei Horodincă (semnatară şi a prefeţei) şi Ciuma, ttaducerea Eta şi Marin Preda (publicată anterior, în 1965).
• O cunoaşte pe Elena Mitev, cu care se căsătoreşte.
1969
• Efectuează o călătorie în Germania Occidentală. „îmi aduc aminte că am făcut un voiaj în Germania. Am văzut toată Germania într-o lună de zile, alergând cu maşina de la un oraş la cel'ilalt. Dar mi-a rămas în memorie o singură zi. O zi în care, pur şi simplu, am refuzat să mă mai urc în maşină. G. Călinescu scria că «cel mai măreţ lucru e să mergi pe jos», ceea ce însă nu l-a împiedicat să-şi cumpere sau să primească o Volga. A mai pierdut ceva din măreţie, ce e drept, dar a câştigat în schimb mai mult timp. In această privinţă, putem
într-adevăr spune că maşina e bună să câştigi timp ca să mergi pe jos... într-adevăr, ne copleşesc atâtea treburi... E bună deci maşina, să alergi cu ea în cutare piaţă unde ai auzit că se găseşte brânză sau carne... Dar să vezi din ea lumea? Nu vezi nimic. Darmstadt e un orăşel; se spune că e foarte bogat, că e plin de bancheri; dar nu se vedeau semne de bogăţie. Apoi am mers pe şosea spre Frankfurt, am străbătut o pădure. O pădure care nu avea nimic deosebit, dar am călcat-o eu cu piciorul meu. Oraşul Ham burg mi-a rămas în memorie tot pentru că m-am despărţit de grupul cu care eram şi am luat-o pe jos, la plimbare. Orele acelea, în care am mers prin oraş şi m-am uitat în jurul meu, singur, într-o stare sufletească în care puteam contempla ceea ce vedeam, viaţa vie din jurul meu, au existat şi există pentru mine şi azi. In timp ce zilele nesfârşite în care alergam de la un oraş la altul, cu o sută şaizeci de kilometri pe oră, ajungeam, ne duceam la masă, de la masă la hotel, de la hotel la o întâlnire cu nu ştiu cine, au dispărut, s-au şters, n-a rămas nimic din ele" (Convorbiri..., p. 160).
1970
februarie24. Se naşte primul său fiu căruia îi dă numele Nicolae.
martie 15. Se înfiinţează Editura Cartea Românească, al cărei director este numit Marin Preda. Sediul din str. Nuferilor (azi, general Berthelot), nr. 41 este predat şi primit, conform procesului-verbal, de Victor Crăciun şi Marin Preda, trecând din administraţia Radiodifuziunii în cea a Uniunii Scriitorilor. în colectivul editurii se aflau Gh. Iacob - director adjunct, Mihai Gafiţa - redactor-şef (din martie 1977, Cornel Popescu), Georgeta Dimisianu, Magdalena Bedrosian (mai târziu şi director), Mircea Ciobanu, Florin Mugur, Sorin Mărculescu, Constanţa Vulcănescu (tehnoredactor).
i
I.XXXVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
EXXXVIl
aprilie. Adrian Păunescu îl determină să susţină o rubrică în revista Luceafărul: „In fiecare săptămână Marin Preda răspunde la o întrebare". Această colaborare va fi benefică şi pentru scriitor şi pentru literatura noastră. Rezultatul final este volumul Imposibila întoarcere.
Poetul va rememora, peste un deceniu, acele momente: „Am stat nopţi în şir, alături de Preda. Săptămâni de nopţi! Voi mai vorbi eu vreodată despre acele magjiifice nopţi. Atunci, cu mâna mea, aceasta care scrie rândurile de faţă, notam ceea ce mi se părea esenţial şi tulburător în conversaţiile cu Marin Preda. Cu o umilinţă care mi-a făcut un bine pe toată viaţa, mă lăsam pe mine, ca autor, total în afară, în favoarea coerenţei ideilor lui Preda. Aşa a fost scrisă cartea «Imposibila întoarcere»"(Timpul..., p. 51).
• în timpul marilor inundaţii din primăvara lui 1970, care au afectat numeroase zone din ţară, vizitează Brăila, Galaţi şi Insula Mare a Brăilei, împreună cu alţi scriitori: Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Traian Iancu şi, din tânăra generaţie, Adrian Păunescu. Ia scurt interval constată efectele inundaţiei şi în Transilvania, la Sighişoara.
• Scrie esetd O bucată de pâine din Lnsula Mare a Brăilei: „Pentru mine această imagine constituie simbolul rezistenţei noastre. De ce? Pentru că ne asumă şi pe noi, şi ne recunoaştem astfel în el, ca indivizi şi ca naţiune, pentru că, poate, asta va face din noi nişte oameni totdeauna treji, cu puterea de a răspunde, fără panică oricărei surprize" {Creaţie..., p. 238).
iunie 13. Apare articolul Obsedantul deceniu care a stârnit o vie şi puternică dezbatere literară.
Marin Preda operează distincţia necesară între cerinţele politicului unei perioade şi realitatea literaturii. Susţinând continuitatea în dauna hiatusului, luând în discuţie eventuala confuzie între deceniul 1940-1950 şi 1950-1960, conclude: „Afirm că nimeni nu poate încă să
calculeze consecinţele acestei perioade, atât prin realizările de atunci - («Moartea lui Iacob Onisia», «Bietul loanide», «Desculţ», «SurâsulHiroshimei», «lupta cu inerţia», afirmarea celui care-ţi vorbeşte, «Groapa», «Fluxul memoriei», apariţia lui Theodor Mazilu, Titus Popovici, Fănuş Neagu) - cât şi prin realizările ulterioare şi care potsmveni încă, alimentate de experienţa unică a acestui deceniu" (Creaţie..., p. 126).
iulie 4. Adrian Păunescu îi pune o întrebare privind editura nou-înfiinţată, cu un amplu program de lucru, dar Marin Preda, înainte de a enunţa planul propriu-zis al primului an de activitate, caracterizează preocupările ei: „Editura Uniunii Scriitorilor trebuie să tipărească literatura contemporană de toate genurile şi traduceri din literatura universală. Editura noastră mai poate tipări, din patrimoniul literaturii române, autori şi opere sub îngrijirea unor scriitori contemporani. Nu ne revine sarcina retipăririi moştenirii culturale în ansamblul ei" (Creaţie..., p. 127).
noiembrie 5. Participă la o întâlnire cu cititorii la Târgu-Mureş.
• Scrie articolele Despre actualitatea lui Caragiale şi Consternantaproblemă, adică aceea a lipsei traducerilor din scriitorii români în alte limbi.
• Traduce, împreună cu Nicolae Gane, Demonii lui Dostoievski, volumul apărând cu un aparat criric de Ion Ianoşi, la Edituta Cartea Românească, Bucureşti (784 p.). Traducerea este reeditată, cu acelaşi aparat critic, tot la Editura Cartea Românească, în 1981.
1971
ianuarie 6. Se naşte al doilea său fiu, Alexandru.
februarie 17. Moartea lui Miron Radu Paraschivescu, personalitate de care se leagă debutul scriitorului, îi prilejuieşte un tulburător articol-evocare din care desprindem:
1.xxxv111
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
1 XXXIX
„După Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiunea de scriitor şi nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga nobleţe ca Miron Paraschivescu ". Acest eseu, Ora despărţirii de un prieten devine prefaţă la volumul lui M.R. Paraschivescu, Ultimele (1971).
vara. Călătoreşte, împreună cu soţia, în Elveţia şi Franţa, cu o şedere mai mare la Paris.
toamna. Deplasare în Transilvania, mergând şi la Gherla, la invitaţia folcloristului Ion Apostol Popescu. întoarcerea, cu maşina prin Târgu-Mureş, Piatra-Neamţ, Târgu-Neamţ, Humuleşti, Mănăstirea Neamţ. Oaspete, la Bacău, al revistei Ateneu, condusă de Radu Cârneci.
• Apare volumul Imposibila întoarcere cuprinzând articolele şi eseurile publicate în revista Luceafărul'ca răspuns la întrebările iscoditoare ale lui Adrian Păunescu în cadrul rubricii săptămânale.
• In această vreme situează Adrian Păunescu vizita lui Marin Preda la Nicolae Ceauşescu (la sugestia poetului), vizită în care l-a şi însoţit pe romancier:
„ Ţin minte (şi evoc aici pentru acei făcători ai culturii române) momentele în care Marin Preda a fost literalmente cuprins de disperarea că va fi introdus iar «realismul socialist». Ce vreau eu să spun e că Preda, departe de a fi ceea ce unii au vrut să acrediteze despre el, un egoist, un chiabur, un intelectual laş, a fost o mare conştiinţă. Grifa faţă de soarta spiritualităţii naţionale n-o scotea el din teacă ori de câte ori voiam noi, mai tineri decât el, să-lfacem să comită gesturi de vitejie; dar când simţea cu adevărat că o cucerire înaltă e în pericol, când bunul lui simţ de ţăran era contrariat, când ceva din el presimţea înnorare, Marin Preda devenea de bronz. Toate «de ce?»-urile lui de fiecare zi, toate, dar chiar toate, căpătau atunci moromeţianul răspuns: dc-aia!... // frământa, aşadar, gândul că s-ar putea să se reintroducă -in mod obligatoriu - realismul socialist. Nu mai dormea
nopţile. Deceniul 1970-1980, ce avea să fie şi ultimul din viaţa lui, îngrozitor de scurtă, a început cu grave nelinişti. El, cel stângaci când era vorba să ceară ceva, el, cel bâlbâit când lua cuvântul în public, el, cel care dovedea circumspecţie şi în raporturile cu ultimul umil funcţionar alstatului, el, caregâudea de o mie de ori, ca să întreprindă o dată, devenise de nerecunoscut. Părea un cavaler infailibil din filmele franţuzeşti. "
• Şi relatează despre această audienţă:
^Acolo, Marin Preda a spus scurt şi clar, cu nişte buze golite de sânge, pe care şi le muşca în semn de nervozitate şi înştiinţare a şinei, acolo a spus, la flacăra pură a conştiinţei sale de mare scriitor, acolo a spus cu încredere şi cu disperare, cu calm şi dramatism:
- Dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid! Marin Preda, care rotise de-atâtea ori «de ce?», nu mai întreba. Ştia că îşi angajase întreaga viaţă în această frază scurtă. Perspectiva ca literatura să se scrie iar după reţete, fără dreptul elementar de a întreba «de ce?», îl hotărâse la gestul suprem. Nu protestase desluşit aproape niciodată. Nici acum n-o făcea. Comunica doar că el, Marin Preda, preferă moartea"(Timpul..., p. 122).
1972
• Apare romanul Marele singuratic, F.ditura Carrea Românească.
februarie 21. Are loc lansarea acestuia Ia Bucureşti.
• Participă, ca scriitor preocupat de problemele ţărănimii şi autor al romanului fundamental al vieţii satului, la „Congresul ţăranilor din România", cum denumeşte cu termenii proprii această adunare ţinută la Bucureşti.
martie 2. Participă la Adunarea de constituire a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
aprilie 6—octombrie. Se realizează cartea de convorbiri determinată de Florin Mugur, destăinuiri esenţiale privind viaţa
xc
CKONOI.OGIIl
CRONOLOGII-,
xci
şi opera lui Marin Preda. Pornind de la un simplu interviu, pe parcurs se naşte ideea „Ce-ar fi să facem o carte?" Cu răspunsul: „De ce nu?" întâlnirile au loc în locuinţa de atunci a scriitorului din str. Dr. Herescu (Cotroceni), duminica după-amiază, de la orele 17. „La acel ceas scriitorul îşi termina plimbarea pe care o făcea zilnic, însoţit uneori de fii săi, Nicubie şi Alexandru. N-a întârziat niciodată, f...] La fel de atent aranjată era şi camera din Sinaia în care a locuit cu soţia peste vară. Să notez în treacăt că, în zecile de ore pe care le-am petrecut împreună, nu am văzut niciodată, pe birou, pe canapea, pe rafturile bibliotecii, vreo pagină scrisă de Marin Preda ".
Sati iată, descris de Florin Mugur, locul acţiunii: „Nu pot să spun cum s-au desfăşurat, descriindu-le cuminte, în ordine. Timpul convorbirilor îmi scapă, nu mi-l mai amintesc. In schimb, n-am uitat locurile. De pildă, spaţiul primei întâlniri: un fel de mare terasă situată la trei-patru metri înălţime, terasă sau curte interioară, într-o amiază rece de primăvară. Pe o măsuţă, cu tăblia acoperită de un mozaic (pietre galbene şi cărămizii) stătea magnetofonul. Se legăna un jilţ de papură, al scriitorului. Un cal de lemn îşi aţintea spre mine un imens ochi negru. Scriitorul, jucându-se cu fiul său Nicubie, dându-mi câte un răspuns, iarăşi jucându-se, şi senzaţia mea că mă găsesc în mijlocul unei lumi normale, obligat să fac un lucru profimd nefiresc. Ce rost avea să-i tot pun întrebări? La ce serveau? încercam să-l determin pe cineva să-mi spună ceea ce nu ştiam, să-i smulg adevărul. Reuşeam să-l atrag în universul meu straniu, dominat de nelinişte şi de încercările mele stângace de reprimare a neliniştii, pentru ca în clipa următoare să-l văd din nou urmărind mişcările copilului" (Convorbiri..., p. 11). „Există, pe de o parte, un bărbat liniştit, de statură mijlocie, îmbrăcat cu grijă. Poartă ochekri. la cuvântul în public foarte
rar, la câte o adunare a scriitorilor; nu arată nici bătrân, dar nici prea tânăr. In cartea de telefoane a oraşului Bucureşti, oraş în care locuieşte încă din prima tinereţe, se află opt persoane care poartă acelaşi nume cu al său: Marin Preda. Există, pe de altă parte, un bătrân ţăran din câmpia Dunării, născut în 1885 şi mort în 1963, numit, în romanele lui Marin Preda, Ilie Moromete. Se ştie că a avut cinci băieţi şi o fată, pe care ar fi vrut să-i păstreze lângă sine, în gospodărie, deşi vremurile se dovedeau potrivnice. Se mai ştie că era bucuros când avea ocazia «să stea de vorbă cu an om deştept, în stare să glumească inteligent» şi că şi-a sfârşit viaţa fugind de-acasă, spre o dragoste care i-a luminat cei din urmă ani ca un apus plin de culori. Iar în ceasul sfârşitului, ultimele sale cuvinte au fost: «Domnule... eu totdeauna am dus o viaţă independentă!»
Ce legătură poate fi între autorul romanului Moromeţii şi al altor cărţi, scriitor locuind în Bucureşti, şi bătrânul ţăran? Ce legătură anormal de puternică, deosebită de aceea dintre orice scriitor şi eroii săi, atât de strânsă încât pot fi confundaţi? De ce sunt socotite «moromeţiene» gânduri ale scriitorului, din articole sau din cărţi în care numele lai Moromete nici măcar nue pomenit? De ce atitudinile sale faţă de evenimente sunt raportate In atitudinile pe care le-arfi luat Moromete, dacă s-ar fi aflat în situaţii asemănătoare? De ce nu este Moromete un personaj «tip Marin Preda», aşa cum ar părea firesc? Cine e tatăl şi cine e fiul? Sunt pe lume taine bine întreţinute, hrănite cu vorbe care nu înseamnă nimic, cu vorbe spuse în penumbră, pe un ton teribil. Sunt taine cultivate de artişti care, de cele mai multe ori, nici nu au altceva mai bun de cultivat. Asemenea lucruri trebuie respectate cu sfinţenie: enigme se vor, enigme să fie "! (Convorbiri..., p. 16).
XCH
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XCI 11
„ Trebuie să scria romanul despre război, mi-a mărturisit într-o seară. E cea mai grea carte din cariera mea. Nici nu ştiu dacă o s-o termin. Iţi spun acest secret, ca să mă simt mai bine. Şi mi-a arătat în continuare că romanul va fi, în cele din urmă, volumul doi din Moromeţii; următorul va deveni cel care este acum al doilea, iar Marele singuratic, cu unele racordări, va încheia ciclul" (Convorbiri..., p. 18). Reţinem şi câteva opinii caractcrizatoare ale lui l'lorin Mugur din această perioadă: „Ceea ce urma să fie interviu devenea confesiune"; „Am descoperit la Marin Preda semne ale unei vieţi ordonate, luminată de dragoste"; „Scriitorul are ceva de spus numai despre locurile care constituie pentru el o obsesie"; „Moromete (cu care, tottişi, Marin Preda seamănă atât de mult), nu de prieteni are nevoie, ci de un auditoriu inteligent"; „Vorbea despre moartea bătrânului rege Moromete, despre moartea unui rege Lear ţăran"; „Singuratic fusese tot timpul"; „Ce fel de autor e acela care nu-şi depăşeşte cu un cap cititorul?" „De ce Marin Preda? Din nenumărate motive. Pentru că nu e doar un scriitor, ci şi un intelectual. Pentru că are conştiinţa binelui şi a răului. Pentru că nu se joacă. Pentru că, poate fi, cu aplicaţie, răutăcios, dar niciodată rău. Pentru că este nu numai un mare romancier, ci şi un romancier care nu şi-a încheiat cariera. Pentru că este un om care ştie să-şi asume riscurile... "
„Ca şi Moromete, Marin Preda povestitorul nu spune niciodată poveşti. Face altceva: comentează evenimentele politice Li zi. Nu Făt-Frumos e eroul «poveştilor» lui Moromete, ci Iorga, cu «cei doi creieri» ai lui. Nu cele trei încercări ale lui Harap Alb, ci «cele trei chestiuni care rezultă din cele spuse de Ţugurlan»."
Marin Preda împlinea cincizeci de ani şi cu adevărat devine profund cuprins de responsabilitatea sa: „O vârstă
respectabibi e un motiv de îngrijorare, nu e o glumă să numeri mai multe decenii, dar e şi un motiv de mulţumire: alţii au murit mai tineri". Şi brusc, Marin Preda face pentru prima dată o afirmaţie alarmantă, pe care poate nimeni nu a luat-o în seamă: „am sentimentul că mă pândesc din umbră atâţia duşmani, atâţia câini, vorbesc de câini biologici, ascunşi în propria noastră fiinţă, încât doresc în secret să nu îmbătrânesc".
Ce temeri avea scriitorul, evident, nu numai biologice? Viaţa s-a precipitat şi a mai durat doar opt ani...
mai 22-24. Are Ioc Conferinţa Naţională a Scriitorilor. în intervenţia sa, Marin Preda se referă la problemele criticii literare şi la succesele Editurii Cartea Românească în cadrul căreia, între timp, se deschisese şi librăria. Singura neîmplinire: „N-am realizat un lucru pe care ni l-am propus de la început: publicarea caietelor lui Eminescu. Problema s-a dovedit însă mult mai complicată decât am crezut, din toate punctele de vedere. Totuşi nu vom renunţa la acest nobil proiect" (Creaţie..., p. 147). (Din păcate nimeni încă nu l-a realizat după treizeci de ani.) • Marin Preda este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
iunie. \z împlinirea a 60 de ani de la moartea lui l.L. Caragiale i se oferă prilejul de a pregăti o ediţie de Opere alese — Nuvele şi Schiţe pe care o defineşte „artistică". Antologia l.L. Caragiale, Opere alese, pe care o şi prefaţează (2 volume - Nuvele şi schiţe I; Povestiri dramatizale. Teatru II, apare la Editura Cartea Românească, 824 p.). Publicarea acestei antologii îi oferă prilejul să-şi exprime opiniile privitor la realizarea unei ediţii de opere, în Cuvântul înainte, intitulat semnificativ Despre actualitatea lui l.L. Caragiale, se exprimă admiraţia veche a prozatorului faţă de înaintaşul său. Preda vede în LI,. Caragiale un model epic.
xciv
cronologie
cronologie
xcv
august 5. liste sărbătorit la Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani. în numele Comitetului de conducere omagiul este adus de Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii. Participă cei mai de seamă scriitori contemporani şi prieteni ai lui Marin Preda. !
toamna. Călătoreşte în Franţa şi îi povesteşte lui Florin Mugur: | „Imipbice să mă duc la Paris, pentru că în acest oraş mă aflu | mereu în cunoştinţă de cauză. Şi poate că mi se pare atât de \ frumos, pentru că istoria şi cultura lui îmi sunt familiare; sunt în vizită, dar nu ca un străin care vine pentru prima oară într-o casă şi se lasă copleşit de prea multele lucruri noi. E oraşul în care au trăit Baizac şi Victor Hugo (cât nu s-a autoexilat), oraşul în care a gândit şi a acţionat Robespierre. In conştiinţa noastră, Parisul e populat şi plin de strălucire. E suficient să ne gândim, de pildă, la ascensiunea marelui corsican care, tânăr, rătăcea pe străzile acestui oraş, în zilele când mulţimea era în mare fierbere, şi nu-şi pierdea timpul, citea, ca şi când ar fi ştiut ce destin îl aşteaptă, citea intens cărţi de drept, de economie politică, afla din paginile lor tot ceea ce avea să se dovedească mai târziu că îi era necesar pentru ca să cucerească Europa şi pentru ca să dea Franţei o legislaţie care este valabilă şi azi. Nu ştia nimeni de el, era un june locotenent prăpădit, stătea într-o odăiţă sărăcăcioasă, abia avea banii necesari cu care să trăiască şi aştepta. Şi-a adus aminte cineva de el, că se pricepea la artilerie, şi l-au trimis Li Toulon, unde i-a înfruntat pe englezi, descoperind cu ingeniozitate în cefei trebuiau să fie aşezate bateriile, pentru a-i înfrânge. Şi i-a zdrobit, într-adevăr. Apoi, după Toulon, a fost chemat să potolească mulţimea Parisului, sărăcimea care nu mai era mulţumită de noua clasă care luase puterea. Devenise turbulentă şi, după părerea Directoratului, nihilistă. Şi tânărul subţirel şi palid i-a încredinţat pe Directori că va aranja el lucrurile, numai să i se execute ordinele. Şi a dat un
ordin straniu, tunurile să fie urcate pe acoperişuri. Ordinul a fost executat, şi de acolo, de sus, s-a tras cu ele în mulţime... Unii pretind că mai târziu, pentru a preveni răscoalele, baronul Haussman a tăiat Parisul în bulevarde hirgi, aşa cum a rămas până astăzi; astfel de căi de acces pot fi dominate mai lesne cu tunurile; împiedică ridicarea de baricade. Dar câte nu ştim noi despre Paris! Acolo, totul e istorie, iar oraşul a rămas frumos, în ciuda amintirilor prea numeroase, care ar fi putut să-l împovăreze şi să-l strivească sub apăsarea monumentelor. Dar francezii nu sunt atât de mari iubitori de vestigii istorice, pe cât s-ar crede. Italienii, da. La Paris n-am văzut însă decât puţine statui ale oamenilor celebri" (Convorbiri..., p. 162-163).
Şederea la Paris a lui Marin Preda şi a soţiei sale, Elena Preda, este evocată de Eugen Simion (pe atunci profesor la Sorbona) în Timpul trădării, Timpul mărturisirii, furnal parizian (1977). A devenit celebră scena cumpărării „borsolinei".
v- • Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor (proză) pentru romanul Marele singuratic.
1973
ianuarie—martie. Documentare intensă în vederea elaborării ■ romanului Delirul. Zile în şir cercetează presa vremii şi alte
mărturii la Biblioteca Academiei Române. • •Discuţii, la care am participat, în acest sens cu Pan Halippa şi la întâlnirile de la Casa oamenilor de ştiinţă, unde avea o masă rezervată, împreună cu Eugen Jebeleanu, Alexandru Rosetti şi Geo Bogza.
• Apare volumul lui Florin Mugur Convorbiri cu Marin Preda la Editura Albatros.
Dintre ideile remarcabile ale lui Marin Preda exprimate în aceste Convorbiri:
xcvi
CRONOLOGIE
CRONOLOC;iE
xcvii
„Actul de creaţie este rezultatul vieţii interioare secrete a scriitorului" (p. 69).
„ Dacă gândul «trebuie să scriu!» este însoţit de credinţa cutremurată că, dacă nu scriu, nu am rost pe lume, inspiraţia vine mai curând decât dacă am aştepta-o nepăsători şi între timp ne-am petrece viaţa în chefuri. Mai există bl îndemâna > scriitorului încă o modalitate cu care el poate aduce inspiraţia bl masa lui de lucru [...]. Această modalitate sunt călătoriile" (p. 113). ^ |
„Cărţile trebuie să fie bune de la început şi până la sfârşit" \ (p. 121). | „Infirm această caracterizare a prozei mele, drept proză de j analiză ".
„Călătoriile pot fi trăite".
„Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum arfi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură hotărâtoare, aceea de a renunţa bl scris, nu aş lua-o" (p. 199).
• Apare ediţia definitivă a volumului întâlnirea din Pământuri, organizată pe cicluri, în ordinea stabilită de autor.
• Se realizează al doilea film după un scenariu semnat de Marin Preda, Porţile albastre ale oraşului. Scenariul reia o temă obsesivă a autorului, cel de al doilea război mondial, tratată în Povestea unui comandant de tun, O oră din august. Regizor: Mircea Mtireşan.
1974
februarie 28-martie 2. Marin Preda este ales membru corespondent al Academiei Române.
• Vizită la Siliştea-Gumeşti, împreună cu soţia şi cu scriitorul Nicolae Breban.
iulie. Termină scrierea romanului Delirul, pe care, după discuţii în redacţie şi noi confruntări de date şi lapte istorice, în câteva luni l-a pregătit pentru tipar.
1975
martie. Arc loc sărbătorirea a cinci ani de la înfiinţarea Editurii Cartea Românească în incinta propriei librării. Marin Preda se adresează oaspeţilor informându-i că în aceşti ani editura a tipărit 680 de cărţi, dintre care doar 50 de traduceri, încurajând astfel scrisul românesc şi sprijinind creaţia naţională. Tirajul total al volumelor publicate era de 8.500.000 de exemplare.
• Apare romanul Delirul, primit excepţional de cititori şi, cu oarecare rezerve, de critica literară. „Delirul a fost cartea pe care am dorit s-o scriu încă de la începutul carierei mele literare. In 1949, când am început să scriu Moromeţii, bisasem în urmă un timp considerabil, anii '40-'44, care mă obseda. Deci cartea Delirul nu este o operă a cărei gestaţie să fi fost scurtă. [...] în 1973, în lunile ianuarie şi februarie am început cercetarea anumitor documente la Academia Română. Simţeam că Delirul trebuie scris, după ce realizasem o pacea conştiinţei mele scriind Moromeţii, volumul doi, Marele singuratic şi Imposibila întoarcere. Credeam că scrierea acestui roman îmi va lua cel puţin cinci ani, date fiind gravele probleme care mi se puneau în faţă. In realitate lucrurile s-au petrecut altfel. [...] In martie, caietul meu de însemnări a fost umplut. Şi cu cărţile despre război, care m-au pasionat, abituri, am început să scriu Delirul. In 1974, în iulie, deci la un an şi câteva luni, cinci sute de pagini au fost scrise. Timp record! Au urmat câteva luni de discuţii în redacţie, în care scăpările de istorie şi de cronologie a faptelor au fost îndreptate, apoi erorile scăpate în pasiunea redactării au fost şi ele îndreptate şi în toamnă romanul a fost pregătit pentru tipar" (Creaţie..., p. 481 şi 475).
xc vii
cronologie
cronologie
xcix
vara. Face o călătorie în Grecia.
noiembrie 21. Scrie eseul Laudă limbii române, din care desprindem: „Exprimând cu profunzimea biologicului esenţa unei persoane ori a unei colectivităţi, limba nu e un limbaj oarecare, pe care scriitorul îl alege, ci o realitate care ne determină intim şi ne alege ea pe noi, impunându-ne legile care-i guvernează destinul. [...] Misiunea scriitorului român de azi, conştient de bogăţia expresivă a limbii sale, trebuie să vizeze dezvăluirea fără limită a frumuseţii unei istorii şi a unui limbaj. Forma cea mai generală a spiritualităţii unui popor, limba este cea dintâi comunicare a părintelui cu fiul său, iar pentru scriitor, supremă moştenire de lăsat urmaşilor" (Creaţie..., p. 148-149).
1976
iunie 26. Are loc Colocviul traducărorilor de literatură română în alte limbi, la care rosteşte cuvântul de deschidere ca vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor remarcând, între altele: „Nu este adevărat că cinematograful sau televiziunea ştirbesc cu ceva din această curiozitate pentru arta cuvântului. Dimpotrivă, am observat la noi fenomenul surprinzător că o carte ecranizată e căutată apoi în librării cu un interes sporit. Sunt editor şi vă confirm acest lucru din experienţă" (Creaţie..., p. 150).
• Se realizează filmul Marele singuratic pe baza scenariului lui Marin Preda, într-o viziune cu numeroase modificări ale naraţiunii iniţiale, motivându-se „supunerea la legile filmului". Regia aparţine lui Iulian Mihu. După moartea scriitorului, filmografia după opera sa se îmbogăţeşte cu alte creaţii semnate de Constantin Vaeni - Imposibila iubire, 1983; Stere Gulea - Moromeţii, 1986; Serbau Marinescu -Cel mai iubit dintre pământeni, 1992. toamna. Călătoreşte, împreună cu Cezar lvănescu, la Timişoara pentru a participa la o întâlnire cu studenţii.
•Apare monografia Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie de Mihai Ungheanu.
1977
martie 4. Trăieşte tragedia cutremurului la Casa de creaţie de la Mogoşoaia:
„A venit şi teribila noapte din 4 martie. Vechea aripă a cLidirii a început să geamă din toate încheieturile, lumina s-a stins şi s-a putut vedea pentru o clipă altă lumină ciudată, apocaliptică, în bezna parcului. Fără să ştim cum, ne-am trezit cu toţii pe gazonul din curte şi primele cuvinte omeneşti care s-au auzit au fost cele din dubla exclamaţie scoasă de Marin Preda: tremblement de terre! tremblement de terre! Marin Preda sfida. Marin Preda dădea cu tifla. Din ce efecte contrarii se va fi născut acea ironică excbimaţie? când sufletul nostru, al tuturora, abia începea să se îngrozească de duşmănia care ne cotropise; nu-mi dau seama. «Ai să vezi, monşer, că se reface muşuroiul. Se reface!» Şi iar: tremblement de terre, tremblement de terre, ca un refren ce implora puţină îngăduinţă până când mintea avea să vadă toate dimensiunile grozăviei. Am dat ocol pe bingă ruinele unei turle care căzuse, apoi de la un timp a început să funcţioneze telefonul şi am putut afla ce se întâmplase bi Bucureşti, deşi nu ne venea să credem". (Descrierea aparţine lui Dinu Flămând, Timpul..., p. 242.)
Este sfătuit de unii scriirori, întrucât era singurul director de editură necomunist, să intre în rândurile partidului cornu nist.
mai26-27. Are loc Conferinţa Naţională a Scriitorilor şi este reales vicepreşedinre al Uniunii.
• Apare Viaţa ca o pradă, roman memorialistic, pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor (publicistică şi reportaj).
CRONOl .OG
CRONOLOGIE
CI
1978
început de an. Marin Preda acuză o slăbire pusă pe seama unei răceli, din care sc întremează cu greu. Este de fapt o stare cumplită de stress atât din cauza documentării excesive pentru Cel mai iubit dintre pământeni, cât şi datorită unor probleme delicate tic familie.
februarie. Are un accident de maşină.
„ Un camion TIR, staţionând sub podul Mogoşoaia, şi-a părăsit brusc poziţia şi s-a angajat în depăşirea altei maşini, tăind calea automobilului lui Marin Preda. Era iarnă, drum greu şi coliziunea n-a mai putut fi evitată. Când au sosit organele de miliţie, Marin Preda era foarte iritat, dar mai întâi ba întrebat pe şofer: Ai copii? Da, am! a răspuns acela. « Tovarăşe maior, eu sunt vinovat, a spus atunci Marin Preda, plătesc eu reparaţia.» Ştiam sigur că cel vinovat fusese şoferul şi nu mi-am putut stăpâni uimirea: «De ce faceţi asta!» l-am întrebat pe domnul Preda. «Când mi-a spus că are copii, am înţeles că omul ăsta, dacă i se ia carnetul, achită amenda şi-mi mai pbiteşte si mic reparaţia, copiii lui rămân fără pâine. Iau j totul asupra mea». Am ridicat maşina de bi locul accidentului şi am dus-o la atelier. Când am aflat cât o să coste, i-am spus domnului Preda: «Sunt bani mulţi». «Nu-i nimic, dacă omul ăla a scăpat, şi e bine că a scăpat, n-are importanţă cât o să cheltuiesc» ".
iunie. Călătoreşte împreună cu Cornel Popescu, Dan Claudiu Tănăsescu, Al. Ivan Ghilia şi Victor Crăciun la laşi, Vaslui şi Huşi.
• face pane din delegaţia Uniunii Scriitorilor la un Congres al PEN-CLUB-ului al cărui membru era mai dinainte, între scriitori a circulat zvonul că Titus Popovici, conducătorul delegaţiei, i-ar fi raportat lui Nicolae Ceauşescu faptul că Marin Preda n-a fost prezent la
lucrări, la care acesta ar fi răspuns: „Ce vrei să-i fac eu lui Marin Preda?"
început de iunie. Vizitează Şantierul Naval din Olteniţa şi are o întâlnire cu cititorii.
• Călătoreşte în Olanda, împreună cu soţia, la invitaţia unor scriitori din această ţară.
• Revelionul 1979/1980 îl petrece în familie, împreună şi cu fratele său Alexandru (Sac). Atunci scriitorul îi mărturiseşte acestuia că terminase Cel mai iubit dintre pământeni, roman la care „ţinea... mai mult decât Li «Moromeţii». Era foarte mulţumit de ceea ce a ieşit" (Timpul..., p. 206).
1979
• Anul hotărâtor pentru încheierea romanului Cel mai iubit dintre pământeni.
aprilie 22. îi lasă o scrisoare-testament lui Cezar Ivănescu: „Din motive vechi ţărăneşti mă gândesc adesea că, de pildă, un accident de maşină s-ar putea să-mifie fatal [...J şi atunci îmi vin îngrijorări cu privire bi soarta manuscrisului meu «Cel mai iubit dintre pământeni»..." ,
• Apare ediţia a I I-a din Viaţa ca o pradă* V    J tv'şu !
V     ' '..
1980
februarie—martie. Se desfăşoară campania electorală pentru alegeri de deputaţi în Marca Adunare Naţională. Marin Preda candidează împreună cu l.aurenţiu Eulga în Circumscripţia Drăcşeuei - Teleorman. Candidaţii sunt ades însoţiţi de Cornel Popescu, Dan Claudiu Tănăsescu, Petre Angliei. Vizitează şi Siliştea-Gumeşti, unde o femeie se întreabă: „Ce-a făcut, maică, Marin al nostru, de gândiţi să-l puneţi deputat?"
Laureaţii! Eulga descrie secvenţe din întâmplările avute: „La unele şcoli ni se programau «adunări electorale» şi cu elevii, cadrele didactice respective socotind ca pe un mare
r
CKONOI OGIll
privilegiu de a-l avea pe Marin Preda în mijlocul lor. Şcolile căpătau, în astfel de împrejurări, aspect sărbătoresc, eram întâmpinaţi cu flori de glastră şi cu strangulate de emoţie cuvântări ale comandanţilor de detaşamente pioniereşti, noi înşine eram declaraţi pionieri de onoare şi primeam cravate roşii cu tricolor. Greu de spus ce profil vor fi definit profesorii, copiilor, despre scriitorul Marin Preda, în ce măsură personalitatea acestuia putea fi comparabili cu alte personalităţi de ocazie care le vor mai fi fost oaspete până atunci. Dar erau evidente unda unui anume fior care le străbătea micile făpturi, uimirea din ochii lacomi să şi-l întipărească pentru toată viaţa. Cel puţin un lucru le devenise limpede, că Marin Preda era unul de-al lor, unul de-o seamă cu ei, care respirase acehtsi aer cu ci şi care se îndestulase din bunurile aceluiaşi pământ cu al lor, iar în destinul lui, urcător sub astrcle României, îşi vedeau, poate, realizarea propriului destin. Mult mai aproape de vârsta, de sufletul lor le era Nicubie Moromete, pe care-l şi evocau în cuvintele lor de laudă la adresa lui Marin Preda, ca simbol al «victimei» unui trecut de mizerie şi tenebros" (Timpul..., p. 251).
• Apare romanul Cel mai iubit dintre pământeni. Revenirea din campania electorală şi primirea cărţii sunt evocate asttel de Laurentiu l:ulga:
„Se interesase încă de dimineaţă la editură dacă au apărut «exempbireledeseimial» din Cel mai iubit dintre pământeni, /' s-a confirmat că editura se afla în posesia unui singur exemplar (3 volume, 1241 de pagini), Marin Preda a hotărât ca exemplarul să-i fie dat şoferului care i-1 va aduce seara, la întoarcerea în Bucureşti; ziua toată, de-a lungul programului electoral cât a mai fost, Marin Preda a fost de o dispoziţie nebună, doar numai uneori intersectată de umbriri melancolice. Nouă nu ne-a spus nimic, nimeni n-a bănuit cauza acelei nemăsurate şi totuşi cenzurate exaltări. Mai târziu, aveam să ne explicăm neliniştea şi graba pe care o manifesta Marin Preda în toate gesturile sale omeneşti, să nu apară, să
CRONOLOGIE CUI
nu intervină (Diavolul mai ştie de undei) vreun subiect (accident) absurd care să-l pună în imposibilitate de a-şi vedea cartea tipărită. Revenind seara în Capitală, l-a rugat pe Pene Anghel să-i acorde (să ne acorde, mai era cu noi şi Cornel Popescu) ospitalitate de un ceas. Ciudat, Marin Preda nu se voia singur la clipa de întâmpinare cu primul cxempbir al cărţii. Sau poate că era altceva, care scăpa (a scăpat) observaţiei noastre imediate? l-a telefonat şoferului să ia urgent un taxi, să ia un elicopter, să zboare, numai să vină odată! Cât am stat în aşteptare, ne-am bucurat de bunătăţile casei Petre Anghel, aşa cum s-a nimerit, împărtăşite şi cu viu roşu, de viţă aleasă. Din nou ciudat, Marin Preda era de un calm întunecat, se uita mereu pe ascuns la ceas şi măsura timpul. Niciodată n-aş fi crezut că un scriitor de autoritatea lui Marin Preda, posesor al unei opere de temei pentru România modernă şi foarte atent cum să se comporte în actele sale de viaţă, nelăsându-se niciodată descoperit şi foarte sensibil la judecata contemporanilor săi, n-aş fi crezut deci că Marin Preda îşi va trăi clipa întâmpinării cu primul exemplar dintr-o carte nouă atât de om, cel mai simplu dintre oameni. Iar când şoferul a apărut, în sfârşit, clipa s-a scurs din scurgerea timpului şi s-a preschimbat în ceea ce ne place să numim «clipa eteriui», pe care numai oamenii de creaţie o cunosc şi o recunosc (cape a lor), în substanţa şi-n raţiunea ei sublimă, cu ce drept ne aflam noi de faţă? S-a bisat atunci tăcerea, o tăcere aproape evlavioasă, clipa aparţinând numai lui Marin Preda, noi nici nu mai existam să dăm mărturie. Marin Preda a cântărit dintâi, pe palme, masivitatea celor trei volume strânse în banderobî şi le-a considerat într-o ipotetică aşezare în rafturi de bibliotecă. Apoi şi-a scos ochebirii şi a tras uşor banderola, pentru ca nimic să nu se strice din unitatea cărţii, a frunzărit volumele unul după altul şi şi-a apropiat privirea mioapă de unele pagini, să vadă şi el cât de aerată e pagina, litera cât e de lizibibt. A îndepărtat apoi volumele de el, pe el însuşi s-a îndepărtat de existenţa lor independentă şi a rostit, abia auzit,
civ
cronologie
cronologie
cv
precum Armstrong, la săvârşirea primului pas pe lună — «Asta
e!>< şi a sorbit uşor din paharul cu vin roşu pe care-l avea
dinainte..." (Timpul..., p. 258). aprilie. Participă la prima parte a Congresului Culturii,
organizată la Sala Palatului. In timpul cuvântării lui
Nicolae Ceanşescu părăseşte şedinţa.
• Pace o deplasare la Slobozia, împreună cu Dan Claudiu
Tănăsescu şi Cornel Popescu, în vederea lansării romanului
Cel mai iubit dintre pământeni, mai 14. Marin Preda participă la o întâlnire prietenească, în
casa juristului Păstorel Zugrăvcscu, împreună cu Radu
Voinea, preşedintele Academiei Române, Radu F.
Alexandru, Neagu Cozma.
In aceeaşi zi Cornel Popescu şi Dan Claudiu Tănăsescu stabilesc amănuntele deplasării la Focşani, în vederea lansării romanului Cel mai iubit dintre pământeni, la care urma să participe Petre Anghel şi Ioan Roşu. mai 15- Ziua care pregătea fatalitatea. Deşi există numeroase informaţii de la Cornel Popescu, Radu F. Alexandru, Dan Claudiu Tănăsescu, Petre Anghel şi alţii, multe întâmplări din această zi nu se leagă suficient: |
- In jurul orei 15.00 soseşte de la Mogoşoaia. Discută cu i Cornel Popescu despre plecarea, a doua zi, la Focşani, li dă un telefon lui Radu F. Alexandru.
- Are o întrevedere cu Nicolae Breban şi apoi cu Măria Ivănescu şi Dumitru M. Ion.
- Scrie o scrisoare care urma să fie expediată lui Ives Berger.
- Se pare că lucrează la un scenariu pentru Teatru TV. :
- In jurul orei 19.00 i se comandă un taxi pentru a pleca probabil la Mogoşoaia. j
- Are o scurtă discuţie cu Aurel Bătrâneanu, casierul Fondului I .iterar.
- I ii Mogoşoaia se sărbătoarea ziua de naştere a Soniei 1 .arian, la masă aflându-se Lucian Raicu, Virgil Mazilescu, Sorin Ti tel şi alţii. Sunt ultimii scriitori cu care a stat de vorbă.
A cerut o omletă în cameră. mai 16. La ora 12.00, Cornel Popescu şi Dan Claudiu Tănăsescu îl găsesc mort în camera descuiată; Marin Preda devenise adevăratul erou al Celui mai iubit... Ceasurile sfârşitului de noapte şi începutului de zi rămân o nebuloasă, comentată şi neelucidată, încep declaraţiile, cercetările, inventarierea. Trupul scriitorului este transportat la morgă.
• lată descrierile celor doi care l-au găsit. Cornel Popescu:
„Urc scările pe terasă şi mă opresc în faţa camerei nr. 6, camera nr. 6 devenită celebră prin faptul că aici, de ani de zile, locuia numai Marin Preda. O garsonieră ca toate garsonierele, cu două paturi alăturate, cu duş şi toaletă interioară, o masă, un scaun, un dulap pentru haine şi cam atât. Astfel arăm camera unui scriitor care dorea liniştea creaţiei, departe de tentaţiile capitalei. Şi, bineînţeles, o cantina-restaurant, la parter. Bat in uşă, o dată, de două ori şi, neprimind răspuns, încerc bi întâmplare cbinţa, ştiind că Marin Preda nu stătea niciodată, dar să mai şi doarmă, cu uşa descuiată. La Alexandria, bl hotelul partidului unde noi dormeam, şi unde l-am însoţit pe scriitor în peste zece comune din judeţ în timpul campaniei electorale pentru alegerile de deputaţi în Marea Adunare Naţionabi, am trăit un moment uluitor pentru mine, atunci. După o seară mult prelungită... [...] Şi totuşi, uşa era descuiată! Sfios, o deschid şi văd lumină la baie. Am răsuflat liniştit (mulţumit): s-a trezit, face obişnuitul duş zilnic, înseamnă că mergem! Triumfător, intru în cameră: «Hai, dom' Preda, că ne-aşteaptă Focşanii!», strig, dar vorbele mi se împuţinează în gură. In pat, un ghemotoc care părea a fi om, strâns covrig în jurul bărbiei, ca un câine jigărit, hăituit [...]; mă-ntorc spre Cbiudiu şi el îmi înţelege vorbele nerostite, făcându-mi semn să-l trezesc. Şi pentru că îmi vede sfiala mâinii, se repede el şi-l zgâlţâie uşor. Şi-i aud,
;vi
cronologie
cronologie.
cvii
glasul sacadat: «Cornele, a murit Preda'.» Am dat buzna pe terasă, strigând din toate puterile: «A murit Marin Preda!» Dar n-apuc să striga doua oară, că-l aud pe Claudiu: «Lasă lacrimile, dă fuga la telefon si anunţă Uniunea!» M-am pomenit fugind către aripa cu telefon, dar acolo un om - mi s-a părut a fi cel cu pardesiul - sac, vorbea el la telefon -s-a-ntors cu spatele la mine, ca şi când d-asta îmi ardea mie, ■să-i aud (ascult) convorbirea lui! Am sunat la secretariatul preşedintelui Macovcscu, dar ocupat! Mai sun o dată, de două ori, ocupat! Şi-atunci sun la Fu/ga şi-mi răspunde chiar el, dar n-apuc să deschid gura din cauza suspinelor, că mi-o ia el înainte: «Cornelaş, tovarăşul preşedinte e foarte supărat pe tine! Păi bine, măi Cornebis, trebuie să afle despre moartea lui Preda din altă parte, de la altcineva, de ce nu i-ai dat tu, primul, telefon?» Consternat - nu trecuse nici două minute - bâlbâi ceva, dar Claudiu îmi smulge telefonul. « Tovarăşul hulga, nu-i timp de explicaţii, anunţaţi pe cine trebuie şi veniţi repede încoace!»
Am amuţit. Nici două minute şi Uniunea ajbise! Cum de a fost posibil?! Mai târziu am aflat - dacă o fi adevărat - că şi Nicolae Ceauşescu s-ar fi. exprimat astfel: «L-aţi omorât şi p-ăsta!» Când am revenit înspre camera nr. 6, devenită cameră mortuară, s-adunaseră câţiva, eu nu vedeam pe nimeni, pe cineva anume. Camera era păzită straşnic, din ordinul lui Claudiu, de către portarul (paznicul) Casei, până vine procuratura. Eu mă plimbam agitat de colo până colo pe terasă. Intre timp sosise procuratura, m-au luat — pe mine şi pe Claudiu - într-o cameră să dăm declaraţii, nici nu ştiu ce-am scris, mi-am in tesc numai că am făcut o brazdă de-o jumătate de pagină.
Se-adunase ceva lume, i-am zărit pe Laurenţiu Fulga, pe 7 raian lancu, pe Doamna Preda care plângea şi, printre lacrimi, am auzit frânturi de vorbe: «mi-ai omorât bărbatul... am să te dau in judecată!"»
Pe cine anume, am să aflu mai târziu, când am "încercat să reconstitui, pentru mine, minut cu minut, scenariul morţii lui Marin Preda. Tot ceva mai târziu mi s-a relatat reacţia lui Nicolae Ceauşescu la aflarea vestii despre moartea lui Marin Preda: «l-aţi omorât şi p-ăsta!»" (Transcris după manuscris).
Acelaşi moment în viziunea lui Dan Claudiu rânâsescu: „în dimineaţa plecării, telefoanele de Li Focşani mă zăpăciseră, întâlnirea lui Marin Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sabi teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregătea un fel de sărbătorire a autorului ce făurise C.c\ mai iubit dintre pământeni. Pe la unsprezece şi jumătate l-am luat pe Cornel Popescu şi-am plecat spre Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. După noi veneau Petre Anghel şi Ion Roşu, în altă maşină. Am intrat pe porţile palatului către douăsprezece şi douăzeci. Am urcat în toană scările de marmoră si am bătut la camera numărul şase. Nici un răspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis. In încăpere becul era aprins. Dinspre ferestre năvălea o lumină ireală, albăstnue. Marin Preda părea că doarme, într-o poziţie nefirească. L-am zgâlţâit cu bbindeţe, soptindu-i:
- Şcoabi, monşer, că ne aşteaptă lumea la Focşani!
Un fior mi-a străbătut mâna, apoi corpul, apoi mintea şi inima. Monşer era mort!
M-am speriat cumplit si i-am şoptit lui Cornel Popescu:
- Cornele, a murit Preda!
- Eşti nebuuuu? Eşti uebuuun? a urlat Cornel Popescu şi o rupse la fugă afară.
Rămas singur, m-am retras un pas şi, fără să-mi pot controla exclamaţia, i-am spus trupului rece în care se stinsese flacăra spiritului:
- Ridică-te, Monşer!
Apoi un moment de slăbiciune, de teamă, poate şi de o laşitate neînţeleasă, m-a săgetat. Am ieşit şi m-am dus bl maşină. Am luat geanta medicală si am urcat în fugă treptele, chemând portarul şi pe Cornel Popescu care, într-un colţ, plângea în
cvi1i
cronologii;
hohote, ca im copil. Spun că a fost un moment de dezechilibru, pentru că eram sigur că Marin Preda murise şi nici eu cu trusa mea plină de injecţii şi nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor!" (Timpul..., p. 238).
mai 17. Se oficiază o slujba la Institutul Medico-].egal.
mai 19. La Biserica Borcanu are loc liturghia de pomenire.
mai 20. Adunare de doliu şi cuvinte de rămas bun la Uniunea Scriitorilor. Eugen Simion rosteşte gândurile sutelor de iubitori ai scriitorului: „Va trebui să învăţăm de acum să trăim fără Marin Preda".
mai 21. La amiaza unei zile ploioase (în popor se spune că i-a părut rău că a murit celui ce este înmormântat într-o astfel de zi), în jurul orei 1300, alături de Eminescu, Sadoveanu şi Rebreanu, intră la Domnul şi Marin Preda, după ce soborul de preoţi îngână „Veşnica pomenire". Peste câţiva ani „deasupra negrului mormânt" este aşezat bustul realizat de Horia Flămând. Exegi monument...
VICTOR CRĂCIUN
ARGUMENT
Marin Preda îşi merita mai demult o ediţie integrala de Opere. De altfel, scriitorul însuşi a legat întotdeauna Moromeţii /şi //, publicându-le împreună după 1967. Iar Cel mai iubit dintre pământeni ar fi putut apărea, volum după volum, disparat, în perioada 1978-1980, dar scriitorul a ţinut, din motivele lui, să-şi încheie trilogia şi apoi să o pună integral la dispoziţia cititorilor. Poate că elaborarea celui tic al doilea volum din Delirul, în continuarea imediată a celui dintâi, ar fi dat şansa încheierii tetralogiei visate, Moromeţii 1, Delirul l şi //, Moromeţii II, sub titlul Comedia ţărănească, explicată ca atare în mai multe rânduri.
Nu a fost să fie aşa!
Neaşteptata dispariţie a lui Marin Preda, când abia ar fi putut să se bucure de excepţionala primire a romanului Cel mai iubit dintre pământeni, ar fi trebuit să trezească din amorţire „sistemul" nostru editorial, cu atât mai mult cu cât, doi apropiaţi ai săi, poetul Cezar Ivăncscu şi criticul Mihai Ungheanu făcuseră o ofertă chiar conducerii Editurii „Cartea Românească", pe care o crease Marin Preda, propunând publicarea unei serii, sub genericul Maromeţiana „care să conţină întreaga operă literară a lui Marin Preda", şi anume „ultimul text revăzut de autor". In Registrul de intrări al editurii, solicitarea este înregistrată sub numărul 796 din 28 august
cx argument
1980. Dar, la numai doua luni si jumătate, când personalitatea lui Marin Preda încă mai era prezentă in conştiinţa colaboratorilor săi apropiaţi, cei instalaţi la conducere nu au dat curs acestui proiect. Astăzi am fi putut beneficia de o ediţie de bază confruntată cu opiniile istoricilor literari, hotărâtoare pentru a configura suita de opere fundamentale pe care o prezentăm atât de târziu, în această impresionantă colecţie iniţiată de Academia Română si Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi coordonată de academicianul F.ugen Simion.
Cu regretul că propunerea de atunci nu a fost luată în seamă (ca şi altele privind traducerea unor opere din Marin Preda în alre limbi sau analize critice ale operei sale!), mai mult, chiar editarea unor opere ale lui fiind făcută cu întârziere şi zgârcenie la tiraj şi la drepturile pe care familia le merita, ue-am asumat dificila misiune de a realiza cea dintâi ediţie, aşezând între temeiurile care ne-au determinat, următoarele:
- Legăturile noastre, statornicite după 1965 când mi-a oferit primul interviu radiodifuzat şi adâncite în 1970, când la sugestia mea a obţinut şi am semnat împreună predarea şi primirea sediului Editurii „Cartea Românească" din str. Nuferilor, nr. 41;
- Păstrarea, în primul rând de către lamilie şi prieteni, a unor manuscrise, documente şi mărturii, care oferă posibilitatea stabilirii genezei operelor fundamentale;
- Şansa de a cunoaşte numeroşi prieteni şi cunoscuţi ai scriitorului care ne-au pus la dispoziţie alte materiale documentare, fotografii, evocări;
- Elaborarea volumului Creaţie şi morală, încă din 1988, cuprinzând întreaga publicistică şi care a dus la adunarea unui material important privind personalitatea sa, încă din acea vreme când trăiau marii săi prieteni.
Nu se poate realiza o ediţie Marin Preda fără să-ţi pui fireasca întrebare: cum ar fi alcătuit scriitorul însuşi o asemenea
argument cxi
lucrare. Cu atât mai mult cu cât este vorba de o personalitate care vreme de un deceniu a condus o editura importantă unde au apărut peste o mie de cărţi, toate sub atenta sa supraveghere. Mai mult ca atât, Marin Preda este autorul unei ediţii l.L. Caragiale, opiniile sale exprimare cu acest prilej devenind importante privind cerinţele unei asemenea elaborări. Citim în prefaţa acestei lucrări: „Pretenţiile mele nu merg până acolo încât să numesc ediţia mea ştiinţifică. Scopul meu este să întocmesc una «artistică», şi următorul editor să nu pună cuvântul artistic în ghilimele". Prin urmare, Marin Preda consideră că por fi două tipuri de ediţii, ştiinţifică şi artistică, iar acesta din urmă este pus categoric in antiteză cu interpretările vulgare, dogmatice, ridicole, îndeosebi din anii '50-'60, periculoase întrucât „studiile" si prefeţele de atunci s-au răspândit în zeci de mii de exemplare, având un rol nefast în rândurile cititorilor.
Scriitorul desluşeşte, aplicabile lui l.L. Caragiale, criteriile personale privind alcătuirea unei ediţii, de care se cuvine să ţinem seama acum când este vorba de propria lui serie de opere fundamentale:
- Să reflecte „originalitatea lui", „forţa lui artistică";
- Să pună accentul firesc pe valoarea estetică neperisabilă, şi nu publicistică de caz, perimată - credea el în 1970 - odată cu depăşirea epocii scriitorului respectiv;
- Să nu fie accentuate secretele sau tainele creatorului prin deschiderea dosarelor sau carnetelor „pe care le-am ironiztit";
- Să fie în fapt „o ediţie care cuprinde aproape tot ce a scris [...] într-o zodie a seninătăţii artistice".
Şi totuşi, elaborând ediţia l.L. Caragiale, Marin Preda a inclus numeroase pagini publicistice socotindu-le de valoare artistică, cu rezonantă în timp. în fapt, criteriului artistic - ceea ce el însuşi făcuse - se adaugă cel ştiinţific, fără de care editarea
>
cx11
argument
arc; u meni
cxiii
operei sale în seria de valori ale literaturii române nu s-ar putea înfăptui.
Oferim, aşadar, acum, nu ediţia definitivă în sensul impus de Perpessicius, G. Călinescu sau Şerhan Cioculescu, ci, conform specificului Colecţiei de opere fundamentale, cea dintâi prezentare sistematica a întregii opere, însoţită de informaţiile absolut necesare, cunoscute până în prezent, fiind conştienţi că timpul va scoate la iveală alte creaţii şi documente referitoare la Marin Preda (ceea ce s-a şi întâmplat cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la naştere). Aparatul ştiinţific editorial, deşi redus la esenţă, rămâne fundamental pentru a pune în lumină şi în deplină valoare întreaga contribuţie a scriitorului la istoria literaturii române contemporane.
în consecinţă, această ediţie va apărea in două etape, astfel: Volumul 1: întâlnirea din Pământuri, ultima antologie de nuvele editată de Marin Preda, în 1973, sistematizată şi considerată definitivă, celelalte nuvele si povestiri, din publicaţii, volume, manuscrise si alte surse, precum şi primul volum din Moromeţii.
Volumul 11: Moromeţii II, Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic.
Volumul 111: Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni.
Alte volume vor include Imposibila întoarcere, Viaţa ca o pradă, întreaga publicistică, drama Martin Bormann, proiecte cinematografice, pagini de jurnal, documente, scrisori, răzleţe etc.
Ediţia este prefaţată de acad. F.ugen Simion şi cuprinde o amplă cronologie, geneza operelor, cu pagini reprezentative din variante, descrierea versiunilor cunoscute până în prezent: Oameni urâţi. Tinereţea lui Moromete, întâia moarte a lui Micula Mircea etc, note si surse, o selecţie din paginile de critică si istorie literară, bibliografie.
I.a transcrierea textelor s-au respectat normele ortografice în vigoare. Au făcut excepţie particularităţile de limbă,
specificul vorbirii personajelor care confirmă „tenia povestitorului", modalitate proprie a lui Marin Preda de a se implica în naraţiune, transcrierea graiului zonei releormănene.
La elaborarea acestei ediţii s-a ţinut seama de manuscrisele şi documentele aliate în arhive oficiale, de cele puse la dispoziţie de familia Preda, familia Cornel Popescu şi alţii, ale căror nume am fost rugaţi să nu le divulgăm. De asemenea, am valorificat toate mărturiile ce le deţinem, care, odată cu încheierea elaborării ediţiei, vor intra în patrimoniul Academiei Române.
Mulţumim tuturor celor care ne-au pus la dispoziţie informaţiile atât de preţioase pentru înfăptuirea acestei lucrări şi în primul rând acad. f.ugen Simion care ne-a încredinţat elaborarea ei, Editurii Univers Enciclopedic, prin directorul Vlad Popa şi redactorul Elisabeta Simion, culegătorilor, tehnoredactorilor si corectorilor, precum si artistului fotograf Vasile Blendea, autorul unei serii de fotografii reprezentative.
Ediţia definitivă - atunci când se va publica, pe lângă eventualele noi scrieri descoperite, care vor putea oferi şi alte informaţii - va îmbogăţi şi va elimina multe semne de întrebare care au mai rămas, după cum va corecta greşelile inerente ale acestui prim act de prezentare unitară a operei lui Marin Preda, dezvoltând, totodată, notele, sursele aparatul ştiinţific în ansamblu.
Deocamdată credem că ne-am făcut datoria de conştiinţă faţă de memoria marelui prozator.
Pentru a înlesni parcurgerea Cronologiei şi a Notelor, precum şi în indicarea Surselor, au fost folosite următoarele prescurtări: Convorbiri... - Florin Mugur - Convorbiri cu Marin
Preda, Editura Albatros, 1972; Creaţie...       - Creaţie şi morală, ediţie de Victor Crăciun şi Cornel Popescu, Editura Cartea Românească, 1989;
CXJV
ARGUMENT
Imposibila... — Imposibila întoarcere, ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Editura Cartea Românească, 1972;
Interpretat...  - Marin Preda interpretat de... Argument
şi antologie de Mihai Ungheanu, Editura
Eminescu, 1976; Scrieri...        — Marin Preda, Scrieri de tinereţe. Ediţie,
studiu introductiv şi note de Ion Cristoiu,
Editura Minerva, 1987; Scrisori...      — Marin Preda, Scrieri către Aurora. Editura
Albatros, 2001; Timpul...      - Timpid n-a mai avut răbdare - Marin
Preda. Editura Cartea Românească, 1981; Viaţa...        — Marin Preda, Viaţa ca o pradă, ediţia
a II-a. Editura Cartea Românească, 1979;
I. NUVELE SI POVESTIRI
VICTOR CRĂCIUN
ÎNTÂLNIREA DIN PĂMÂNTURI
CARTEA ÎNTÂIA
ÎN CEATĂ 1
Uitaţi-vă la cl, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din gură? Am treizeci de clăi de grâu. îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la şira mea, o stropesc puţin si-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă duc Ia fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile astea cu paie, dau loc la toată aria! Dacă sunt eu tânăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiti nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii în piept şi în cap, fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu, dacă nu pun mâna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai alege din voi. In viaţa mea nu m-am atins de nimeni, niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi ati crezut că sunt prost. Vedeţi aria asta unde treieră atâta lume? Cu voi toţi mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi nici unul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! Să fi dat-o cu cracile în sus. Abia atunci aţi fi băgat de seamă: „la te uită, mă, al dracului, a răsturnat maşina!" Dar că am muncit două zile, singur cu muierea, pentru voi, pentru o ceată întreagă de haidamaci si de puturoşi, şi că n-am treierat nici un spic şi voi vreţi să mă lăsaţi, asta nu! N-ati fi băgat de seamă! Vă zvânt! Vă sparg capetele. Vă gonesc cât e izlazul ăsta de mare, nici unul nu mai prind, dacă mă reped în voi. Ati crezut că Ilie Resteu e ca şi când n-ar mai fi.
(1
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
Si acuma tăceri roti clin gură, nu vă uitaţi nici Ia mine, nici Ia voi. l'itaţi-vă la mine, care are curaj.
Nu vă vine a eretic că mi-am sărit clin balamale. Si n-aş ti zis nimic. N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am ajutoare. N-am targa. Nici turci pentru mine şi muiere n-am. Nici cel puţin de mâncare pentru mecanici. Am ştiut; am zis: am două mâini, ilar gândiţi-vă că am două mâini! Nu mi-e ruşine de dumneata, părinte, nu te uita asa la mine! Crezi că, dacă eşti popă, pentru dumneata vorbesc? Că dumneata m-ai scos din ţâţâni! Dumneata ai venit la urmă... dar ce mai vorbesc eu aicea? la-o repede pe poteci, dacă vrei să n-o ici pe coajă! Şi vezi, calcă mai de sus, să nu-ri intre pleavă în pantofi...
Vă uitaţi unii la alţii si ziceţi că-s nebun... Poţi să te superi, părinte, vezi dealul ăsta al nostru de lângă sat? Du-te acolo în vârf, lasă-ţi pantalonii şi izmenele jos şi dă-ţi drumul la vale pe pielea goală. O să-ţi treacă atunci supărarea, că nu te arde inima ca pe mine. Cum viscoleşte soarele ăsta, ce jărăgai, ce vipie! îmi scot sufletul din piept, îmi bag secerea în piept şi-mi scot sufletul de-acolo afară!... Habar de grijă la voi, pentru Ilie Resteu. Singur ştiu ce e acum şi ce a fost nu mai târziu decât la începutul anului. Arde soarele ăsta ca fundul iadului. Şi clacă acum am o botă plină cu apă rece, pe care o duc la gură şi-mi sting arsurile din burtă... Dar ce vorbesc eu?!
A lost un şarpe aici şi v-aţi uitat la el şi tăceţi din gură. A luat-o la goană înaintea popii, dar nu luaţi în seamă ce tip eu aicea, hu sunt nebun, o să-mi iau câmpii, aşa ziceţi voi. Dar cu n-am omorât pe nimeni în viaţa mea. Paţangbele, tu eşti vecin cu mine şi mă cunoşti. Miai, al lui Cocoşilâ, Crâşmac, voi mă cunoaşteţi; e prânzul acum, ascultaţi. Să-mi sară ochii din cap, ăsta sunt. Îmi dau foc la şiră, iau muierea asta şi-i dau drumul să facă ce-o ştii si plec cl-aici clin sat. Dacă voi nu vreţi să mă-ascultaţi cu dreptate...
11
Nu mă potolesc Patanghele, nu se poate, asta e din calc-afară... Bine, stau jos, am să stau, dar spuneţi şi voi, că v-aţi adunat aici toată ceata... Un suflet avem şi dacă ni-1 încărcăm şi pe ăsta!... Ascultaţi! Voi aţi treierat pe rând, cu toţii, poate nu ştiţi, n-aţi văzut, dar zilele astea numai eu si muierea mea le cunoaştem. Care ştiţi cum mi-am cărat eu grâul aici? Dar să las asta, să încep de alaltăieri, când ne-am făcut ceata. Eu n-am ştiut nimic. Întreb şi eu: cine I-a ales în ceafă pe Beleagă?... Ştiu, aţi zis fiecare: e om bătrân... şi clacă în viaţa mea nu m-am atins de nimeni, să vă spun: sub o claie, când încărcăm grâul, văd că se ridică un şarpe mare, gros ca o coadă de sapă, şi începe să se înfăşoare pe un snop. L-am luat de coadă - mi se urcase sângele la cap - si cât era de lung, am început să-l învârtesc ca pe-o frânghie pe deasupra capului. Fluiera ca vântul şi încerca să se încovoaic. I -am învârtit şi l-am izbit de oiştea căruţei până i-au sărit creierii pe mirişte. Asa am ameţit, când l-am văzut pe Beleagă cu popa.
Dar nu, Patanghele. Nu asta. Nu pentru că era el, Beleagă. Nu alaltăieri şi nici ieri. Şi nici azi-dimineaţă. Acum în câteva ceasuri. Au fost numai câţiva oameni din altă ceată, n-aţi fost toţi. Crâşmac ştie, al lui Coco.şilă... Ascultaţi. M-am suit la coş, ziceam aşa şi-i spuneam şi muierii: noi n-avem de nici unele, să stau eu la coş toată ziua şi tu lângă mine, şi la sfârşit să ne-ajuteşi nouă ceata; unul o căruţă, unul caii, tund un băiat, altul altă căruţă, altul alt om şi să treierăm şi noi. Aşa a fost:
- Beleagă, nouă când ne vine rândul? l-am întrebat.
- Mai aşteaptă. Ai venit şi tu - câine surd, la vânat, asa mi-a răspuns.
- Beleagă...
- Unde ţi-e căruţa? s-a răstit, ca şi când aş fi fost sluga lui.
- Beleagă, dar eu stau de azi-dimineaţă la coş! i-am mai spus.
MARIN PRF.DA
NU Viii .1-, Si l'OVT.S l'l
N-am linul scama tic neamul meu, de neamul muierii mele, am să v-o spun şi p-asta, dar am zis: are dreptate. Să mai muncesc încă o zi. Să vedem. I )e ce să încurc iţele. Dar voi nu ştiţi; vi se pare că-s nebun, că nu m-ati văzut niciodată ca azi. Aşa cum a fost şarpele ăsta de om, şi Dumnezeu i-ar fi spart capul. Când m-am însurat cu muierea astă... uite, n-am vrut s-o spui niciodată, dar acum nu pol să mai rabd.
Ascultaţi.
Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ca şi care a murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să înţelegeţi.
Beleagă e văr de al doilea cu muierea asta a mea şi vine la noi după ce mă însurai eu cu ca: „Iui n-am copii, îi zice muierii, dă-ini mie fetiţa ta de sullel şi după ce mor eu, că sunt bătrân, i-o rămâne ei averea". Muierea asta se cam coclea. Zic: „Dâ-i-o, de ce să nu i-o dai?" Si i-am dat-o. Avea cinci-şase ani, săraca, şi era aşa, mititică. Intr-o zi, după asta, după vreo careva săptămâni, mă duc într-o luni pe la târg, la Balaci. Ne-am dus amândoi... Nu-ş' ce-am cumpărat noi, nu-ş' ce-am mai stat - si plecăm. Când să trecem drumul de fier, odată o aud pe muierea asta a mea:
- Ilie, nu e aia Ioana, care păzeşte vitele?
Mă uit peste locurile burdenilor şi o văz. Era Ioana, mititică, cu capul gol, tugea şchiopătând după nişte ale dracului de vaci. Opresc căruţa şi muierea asta a mea sare jos si o ia la lugă spre ea. Scot şi eu pălăria si încep sâ-i fac semne si s-o strig. N-auzea nimic, că era departe. Stam în căruţă şi-mi făceam o tigaie, îmi părea rău că aveam mâna goală, nu-mi venise în gând să iau ceva din târg. Cine ştia? Când o văz că vine, îmi cade biciul din mână. Arsă de soare, cu cămaşa ruptă pe ea şi şchiopătând.
- Mă fetiţo, mă! Ce e cu tine? am întrebat-o.
- Ilie, ăştia mi-au nenorocit lata, plângea nevasta. Ia te uită, zice. Picioarele ii sunt umflate, pline de mărăcini, la uit.i-te, cum îi umblă păduchii în cap!...
Mă uit mai aproape, mă dau jos din cănită. Mă: câine să fi fost şi tot ar fi îngrijit-o mai bine. I'.ra numai piele şi oase. înnegrită, zgâriată, cu buzele arse de sete, plină de praf... Păduchii se plimbau prin părul ei ea într-un cuibar.
- bata tatii, zic eu, sin"îc în căruţă. De ce n-ai venit acasă, dacă ai văzut aşa?...
- Vacile, suflă ea.
- Dâ-le în Crisrosul lor de vaci si sui'ie în căruţă! Fierbea sângele în mine. Imi venea să trag caii spre
Burdeni, s-o iau spre Beleagă şi să-i trag o sfântă de bătaie... dar m-am gândit. Am luat-o acasă si la început îmi părea râu. Eram mâhnit, mă gândeam la Dumnezeu. Cum poare să rabde asta? Am înghiţit în mine, şi-mi ziceam că nu se poate, fiecare trebuie să-şi primească cc e al lui. Dar numai asta n-o mai aşteptam; mă pomenesc cu el a doua zi că intră în curte. Când l-am mai si văzut, mi s-a făcut negru înaintea ochilor.
- Ce, ce, mă? zic. Ce Cristosul mă-ti mai vrei?
El se uită, roşu la fată. Şi ţipă. Că de cc mi-ati luat fată, si mi-aţi lăsat vacile, şi au intrat în nişte otavă de mături, si s-au umflat...
- Fi-ţi-ar vacile ale dracu', că dacă n-au plesnit toate, o să te umflu eu acum, cât esti de bătrân... Neam de om eşti tu, mă? Nici să te fi gândit că e tata unei rude, da'aşa, a nimănui...
El se umflă la mine şi pe urmă iese şi muierea asta a mea:
- Du-te, ţipă ea, să nu mai auz de voi. l.ovi-v-ar cararoiu' ăla rău. Câinilor!
- Nu plec până nu-mi daţi lată, să-mi slujească, până-o plăti vaca. Mi-a lăsat vacile în mături, căţeaua, si una s-a umflat şi a murit.
Am rămas aşa. De, mă, al dracului, sa pun acu' mâna pe el şi sâ-l desnod. M-am dus încet spre el şi, când m-a văzut, a
10
MARIN PRFJ)A
NUVFI.K SI l'OVF.S'l IRI
început să meargă de-a-ndaratelc spre poartă. A deschis poarta, a ieşit, am ieşit pe urma lui la şosea, a întins-o! Mă uitam după el cu mâinile în şolduri. Nu ştiu, n-am scos nici o vorbă, da' nici el n-a mai zis nimic si mergea iute. 1 .urnea ştia, văzuse. Unii ziceau: „De treabă Resteu. Al tu' i-ar fi făcut capul ţăndări."
A plecat, n-am mai auzit de el. Spre seară ferita s-a culcat şi a adormit, făcuse muierea nişte pâine caldă. Stătea pe prispă, cu picioarele ei mici atârnate în jos şi abia îşi mişca mâinile. Pe urmă văd că începe să închidă ochii, ca si când ar fi usturat-o, şi-i cade felia de pâine din mână. Mă duc la ea şi-o iau în braţe. îngălbeniseşi abia mai sufla.
- fata tatii, ce ai?
- Mi-e somn...
Am întins-o pe prispă, dar n-a durat mult. N-am mai văzut... i se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. Se îmbolnăvise. A zăcut multe zile. Pe urmă, o dată, pe la miezul nopţii, când o întreba maică-sa ceva, aia mă cheamă speriată că fata nu mai vorbeşte. S-a stins repede; îşi ridicase mâinile în sus şi se zbătea cu ochii daţi peste cap. Un pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, râdea ca o floare... Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-si întindă gâtul şi a murit biata fetiţă!
Ce s-a întâmplat am aflat mai târziu. Şarpele şi nevastă-sa o băteau în fiecare zi, şi când o trimiteau cu vacile, în loc de mâncare, îi puneau în traistă crudiciuni, prune acre şi ceapă şi-i dădeau drumul.
Au trecut apoi doi ani, credeam că nenorocirile mai îmbunează pe om. Uitati-vă acuma.
Două săptămâni mi s-a scurs sudoarea în ochi, până am secerat bruma de grâu. le uiţi pe aria asta şi vezi atâtea şire. Dar pentru unul ca mine, ce-a fost asta, chiar dacă o ştie orişicine, nu orişicine o ştie pe spinarea lui. Dar s-o iau de alaltăieri dimineaţă, că fiecare v-aţi văzut de treabă şi n-aţi băgat de seamă.
III
Când s-a făcut ceata, în seara aia. mi se pare cu o zi înainte de treierar, chiar atunci veneam d-aici, eram ostenit mort, abia isprăvisem şira si m-am dus acasă. Mi se părea că izlazul ăsta se leagănă cu mine, o să caz si n-am să mă mai scol. Pe drum, îi spun muierii:
- Fă, du-te tu şi vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, şi bagă de seamă, spunc-lc la oameni că n-avem de nici unele, ca să ştie... şi spune-i ăluia care o fi şeful cetei să te scrie acolo, în numele meu.
Nu şriu ce-o ft făcut, că după ce am ajuns acasă nici nu mai ştiu dacă am mâncat ceva. M-am culcat şi am adormit până dimineaţa ca un buştean. Când m-am sculat dimineaţa, ochii mi se lipiseră de parcă mă bătuse cineva cu măciuca.
- Ilie, hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta.
- Te-a trecut acolo? la rând? o întreb.
- Da, ne-a trecut.
- Cine e şefii cetei?
- Nu ştiu, zice ea, nici nu ştiu, am vorbit cu alde Patanghel, cu al lui Cocoşilă...
„Dacă veni vorba de Patanghel, zic eu, e bine. Vecinii noştri!" Ne-am luat furcile la spinare şi am plecat aici. O mai întreb iar pe nevastă:
-Fă, tu le-ai spus că n-avem căruţă, n-avem cai?...
- Le-am spus...
- Uite ce e, îi spun eu. La coş, pe batoză, e munca cea mai grea. O să muncim şi noi, fără să ne schimbăm de la coş şi când ne-o veni rândul, să ne treiere ceata.
Aţi văzut. Care aţi văzut! Nici o zi, barem! Atât să mă fi odihnit. M-am suit pe batoză şi parcă nu ştiu ce m-a apucat, când am văzut gura aia sfârâind. Mă gândeam că azi o să muncesc şi pe urmă o veni şi rândul snopişorilor mei. Si am început
1?
MARIN PREDA
Nl.'VTl II SI POVESTIRI
să arunc la snopi in maşină. Aruncă, aruncă, dezleagă, răstiră si potriveşte, prinde si iar aruncă. Nici nu ştiu când a venit prân/.itl şi când am mâncat. Făcuse biata muierea asta nişte teci de fasole si o mămăligută de parcă ziceai că cine ştie cc bunătate este. Am înghiţit vreo douăzeci-treizeci ele dumicaţi şi m-am suit iar la maşină! Cline poate să ştie câţi snopi am aruncat!... I'ânâ seara... m-am snopit, clar nu simţeam nimic, că abia aşteptam; atâtea mizerii, o iarnă ca asta cum n-am pomenit.
A venit noaptea; când m-am dat jos, se învârteau sirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma şi aici am murit până dimineaţa. Muierea asta mă tot întreba si mă zi;âltâia, că nu iau ceva în gură? Ce să iau? Mai simţeam ceva? Două zile întregi am înecat maşina cu snopi. Iad. Blestemul iadului. Parcă îmi fierbea capul de arşiţă. Azi-dimineaţă nici nu răsărise soarele, când m-am deşteptat. Fochistul ăsta de la vapor se uita la mine lung.
- Nea Ilie, parcă ai ti de fier. Dar, lasă, azi scapi si dumneata. Aşa ziceam si cu. Mă sui iar pe batoză şi când se traseră
căruţele la scara îl văz si pc Beleagă. Nu ştiu cum mi-a venit, întreb pc mecanic de lângă vapor:
- Ce tot învârteşte ăsta p-aici-m' ?
- Cum, ce învârteşte? Păi, nu e cu ceara ta, nu e el şeful cetei?...
- Beleagă?!
- Beleagă!
îl văz că vine spre batoză.
- Rcsteti, zice, tu ai treierat? Da' mai întâi ai cai, ai căruţă? Cu câţi insi esti tu?
Mă opresc din prins, eram chiar cu un snop în mână. Tac clin iniră. încep să bag snopi si pe urmă odată mă opresc.
- Beleagă, zic, să vie cineva la snopi, aici la cos, că trebuie să-ncarc şi să treier si eu.
S-a făcut că nu m-aude. Mă uitam după el. Maşina tipa goală şi toată lumea se oprise si se uita la mine. Aha, ce, nu se vede? Las coşul şi încep să mă dau jos. M-am dat la o parte si m-am proptit într-o furcă. Nu mai puteam. Mai era unul de treierat şi veneam eu la rând. II văz pe Beleagă c-o ia spre sat. Strig la el:
- Beleagă, stai aici, că n-am treierat şi să nu plece cineva, să mă lase aşa...
- Ai căruţă si cai? întrebă el, fără să se întoarcă.
- Beleagă, zic eu, niţel mai tare. FI se întoarce.
- Ce ţipi aşa, Rcsteti? 1 i-am spus: ai cănită, treieri. Nu? Nu! Nu-mi venea să cred. L-am lăsat în pace, nu m-am supărat.
Seduse muierea si vorbi cu alde Miai, cu Crâşmac, pe urmă mă pomenesc cu ea. Abia îndrăznea să vorbească, parcă cine ştie ce-ar fi făcut.
- Ilie, oamenii au plecat aproape toti. Ce facem noi? O să intre altă ceată si vai de capul nostru, ne rămâne grâul în arie...
IV
Mi s-a făcur roştt înaintea ochilor. Mă aşez jos, zăpăcit. Nici eu mi mai ştiam cc să fac. Pe cine să iai de gât? Nimiezul se apropia, ceata nouă era gata... M-aţi văzut vreunul că n-am treierat? Păi de unde să ştiţi voi rândul la atâţia oameni? Dar şarpele... Staţi niţel... Când mă ridic de jos, vă vă/ pe toţi în pattea ailaltă, grămadă. Voi terminaserăţi. Beleagă se întorsese cu popa şi vorbeau cu mecanicul. Nu pricepeam. Mă uit la maşină. Cocosilă era pe terminate, dar în urma lui veneau alte căruţe, încărcate. îl întreb pe Cocosilă ăsta:
- Mă, tu ai terminat?
- Da, am terminat.
- Da' ale cui sunt căruţele alea, care vin?
- Nu ştiu.
MARIN LRELlA
NUVELE SI l'OVE.STIRI
Un sir de căruţe aşteptau gata să tragă la maşină si cu parcă murisem. Nu mai vedeam. Beleagă cu popa făceau semn ia căruţe sa tragă la maşină. Caii şi grâul popii, am înţeles eu si mi-am dat seama că o să-mi pierd firea. Beleagă plecase în sat şi vorbise că să-l treiere si pe popa, fără să ţină seama de mine. Toate câte vin după afacerea asta şi pe care le înţelegeţi voi destul, le las la o parte. Până acum, vă spun, prea bine nu ştiam ce are sa sc întâmple cu mine. Când a murit fetiţa, de durere, îl uitasem. Acum era în fata mea...
- Opreşte maşina, am ţi par.
Am pus mâna pe furcă si am vrut să mă reped după Beleagă. Mă zăpăcisem. Voi n-aţi văzut nimic, nu ştiaţi nimic. Când am ridicat turca si am izbit în caii popii, atunci eram ca şi nebun. S-au ridicat cu picioarele în sus şi au căzut grămadă sub oişte. Vă uitaţi la mine si nu înţelegeţi nimic, dar vă uitaţi ca la un smintit care şi-a luat câmpii... Am lăsat furca, am pus mâna pe un par şi m-am luat după Beleagă. M-am opintit o dată şi am azvârlit parul drept după el, să-l deşel. Vă uitaţi după el, şi tăceaţi, şi popa mai sta aici, să mă afurisească.
fugea cât era de bătrân printre şiri in loc să stea aici, să-l vadă toti şi să vorbească. Si acum îmi ţiuie capul ca un fier... Abia mai pot să vorbesc... Mă doare pieptul... Şi tâmplele...
Asa s-a întâmplat si îmi pare rău că nu l-am prins adineaori pe bătrân. Cum l-ati ales voi şef ele ceata? Spuncti-mi, nu cumva sunteţi nebuni?
Am pomenit să se adune om cu om şi să se înţeleagă omeneşte. Asa se treiera odată. Tu spui, Patanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Toată ziua am stat ieri sus... Mă vedeai de la o poştă, dar nu mă vedeai, trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul şi s-o fi luat la goană printre şiri, urlând: „Băâă! Uitati-vă la mine. Uitaţi-vă că muncesc!" Nu, Patanghele, asta nu.
Că nu vă supăraţi... n-aţi ştiut... Nici eu nu zic nimica. Acum e mai răcoare şi câteva ceasuri după ceata asta, n-o să mă doară mai mult ca după atâtea săptămâni.
Dar niciodată nu mi s-a întâmplat. Parcă o văz pe biata fetiţă murind, galbenă şi slabă, de pe urma lui. F.ram copil şi când am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima si îmi era frică. Vedeam ceata forfotind si cum viscoleşte praful şi pleava; se mai certau oamenii, se băteau şi cu furcile, dar treierau toţi. Că nu sunt cetele, cete de nebuni, e câte-un şarpe negru sub buze, ca Beleagă; sări-i-ar bolboşile ochilor!...
NUVF.l.E SI POVESTIRI
17
COLINA I
într-o dimineaţă de toamnă, înainte de revărsatul zorilor, Vasile Catrina se trezi deodată din somn cuprins de o spaimă grozavă. Numaidecât îşi dădu seama că a visat ceva rău, dar buimăceala îl ţinea încă înţepenit în pal şi nu ştia unde se află: vedea cele două ferestre ale odăii si afară cerul înalt şi plin de stele; nu cunoştea nici odaia şi nici patul în care stătea culcat, încet, gândi că totuşi trebuie să fie în casa lui şi, răguşit, vorbi fără să-si dea seama:
- Tară!
- Ce e, mă? ii răspunse glasul omului, de undeva, din fundul odăii.
- Dormi? întrebă flăcăul liniştit.
- Acum nu mai dorm. Ce e cu tine? De ce tc-ai sculat?
Vasile Catrina se ridică încă buimăcit si se aşeză pe marginea patului. Apoi vorbi iar, ruşinat că nu ştia ce să-i spună, pentru ce se sculase:
- Ce-am spus eu aseară că trebuia să fac acum de dimineaţă? Nu-ş' ce dracu trebuia să fac; d-aia m-am sculat mai devreme...
Tatăl său se uită la el prin întuneric şi se răsuci în pat de , mirare. Totdeauna băiatul sărea din pat, se îmbrăca la iuţeală i şi-şi vedea de treburi.
- Du-te si te spală, răspunse bătrânul cu asprime. Cc stai aşa ca o bleandă?
- Ce e, mă?... Ce vrei tu?... Ce bleandă? Hu?... Flăcăul deschise uşa, dădu puţin înapoi şi fără să se mai uite
îndărăt o trânti cu atâta putere, încât pe la geamuri se deslipi cleiul de pe margini. Ieşi afară, se aşeză pe prispă şi începu să se încalţe. Se simţea greoi şi căuta să se liniştească şi să-şi facă de lucru, f răgându-şi ciorapii şi sforile opincilor, îşi aminti deodată că într-una din serile trecute îi spusese cineva că în pământurile din Frunzări grâul lor a răsărit prost, c rar şi galben şi că ar fi bine să-l întoarcă şi să-l facă ogor pentru o sămânţă de primăvară. ,Am să mă duc să văd si eu, îşi spuse el, chiar acuma."
Era devreme şi gândul îl mulţumi. „La întoarcere, am să mă bărbieresc şi să mă scald; este timp", îşi spuse el mai departe.
începuse să se lumineze, dar cu cât întunericul pierea, marginile satului se mohorâţi, şi în depărrare plutea o ceaţă care frământa în goluri mari coroanele înalte şi aproape desfrunzite ale salcâmilor.
Vasile Catrina îşi trase o flanelă pe el şi plecă, dar tot atunci îşi aminti că în ziua trecută, pe seară, strigase Bărăgan cu goarna prin sat, că toată lumea să se strângă la primărie; avea notarul şi învăţătorul nu ştiu ce să le spună.
II
Vasile Catrina grăbi pasul ieşind din sat şi începu să înjure cu glas tare, atât pc Bărăgan, cel cu goarna, cât şi pe cei care chemau oamenii de pomană la primărie. Ştia că acolo, ori notarul, ori primarul, iese afară cu o hârtie, de pe care începe să citească şi din care nimeni nu înţelege nimic. „îşi pierd vremea degeaba", mai spuse flăcăul tăind izlazul şi îndrep-tându-se spre eleşteu.
Mergea iute cu capul în jos, aşternut la pas, fără să se uite în jurul său, mirându-se în treacăt cum vârfurile opincilor lui îi ies mereu înainte şi cum el nu simte că talpa i se îndoaie în urmă.
18
MARIN PREDA
NUVEEE SI POVESTIRI
în timpul nopţii căzuse brumă multă şi acum era frig. El se gândi să scurteze drumul. îşi strânse flanela mai bine la piept şi o luă de-a dreptul peste porumbişti. Drumul pe care îl tăiase mergea pe lângă o mică pădure de lăstari, lângă care se ridica o colină ciudată la vedere şi înâlbitâ de sumedenie de poteci.
Trebuia să se lumineze de ziuă, dar deşi lumina dimineţii se simţea crescând peste pământ, aproape fără veste, căzu o ceaţă deasă şi cenuşie, întunecând câmpia şi vederea.
Vasile Catrina se pomeni deodată singur, călcând peste brazdele înmuiate de umezeală ale porumbiştilor; se opri neliniştit, ridică fruntea şi se uită în jur.
Tăcerea care acoperea pământul, odată cu năvala neaşteptată a negurei, îl sperie şi mai mult. întâi se miră că stă şi se uită, ca şi când s-ar fi rătăcit. îşi simţea bătăile inimii.
- Ce dracu! spuse el tare.
în aceeaşi clipă văzu ceaţa deasă, fumurie, cum îi intra în ochi şi, în aer, negura care începuse să se spargă. Ca şi când de undeva ar fi pornit să bată vântul, ceaţa se sparse şi ea şi începu să alerge de-a lungul câmpiei, rostogolindu-se în goluri mari prin faţa lui.
Acum flăcăul începu să zărească înainte păduricea de lăstari şi colina, care parcă îi jucau în faţa ochilor. Ceaţa trecea despletită peste colină, şi Vasile Catrina, o clipă, ameţi şi-şi duse mâna la ochi. 1 se părea că păduricea se aprinde şi piere cu iuţeală. Colina se ridica mereu; se umfla ca o băşică uriaşă; se clătina, cumpănindu-se ca o înaltă balanţă; pământul se legăna; se lăsa în jos; se scufunda. Vasile Catrina se scutură şi porni înainte, plin de mânie:
- Ei! Ce, m-au găsit dracii?!...
Ceaţa era acum albicioasă şi parcă se cernea subţire prin sită. flăcăul se apropie de colină şi începu s-o urce încet. Se uită cu mirare la ea, la potecile ei şi la iarba deasă, plină de găuri rotunde de păianjeni, cu care era acoperită, supărat încă de
ameţeala sa de câteva clipe şi de timpul pierdut. Iuti pasul, ajunse în vârful colinei şi începu apoi să coboare în goană.
III
Deodată îşi dădu seama că cineva trece încet pe lângă păduricea de lăstari. Vasile Catrina se opri, uitându-se spre locul unde se auzeau paşii, nedumerit că nu vede pe nimeni. Tot atunci apăru din colţul colinei, mergând târşâit şi cocoşat, un moşneag gros, în cămaşă albă de cânepă, cu capul gol şi de asemenea cu părul lung şi alb.
Fără să vrea, flăcăul făcu câţiva paşi spre el, dar tot atunci se împiedică de ceva si căzu, cât era de lung, cu faţa la pământ. Moşneagul întoarse capul; băiatul se sculă şi simţi cum îi ard palmele şi cum îi tremură picioarele. Obrajii îi ardeau şi începu să clocotească de mânie. Căzuse rău, îl dureau genunchii şi coatele, şi omul bătrân şi cu cămaşă albă de cânepă se uitase la el foarte liniştit, pipăindu-şi poteca mai departe.
Vasile Catrina izbi cu sălbăticie pământul, înghiţi în sec şi strigă furios:
- Ce cauţi aici, moşule! Ce mama dracului cauţi? Moşneagul îşi opri toiagul din pipăit şi se întoarse încet de
tot, fără să-şi ridice capul:
-Al cui eşti, tu, mă? auzi flăcăul.
- Pleacă d-aici... hodorogule... mai mă întrebi al cui sunt, strigă iar Vasile Catrina, ca şi când acela ar fi fosr vinovat că el s-a împiedicat şi a căzut.
Moşneagul nu se sinchisi şi vorbi din nou:
- Mă, dar al cui eşti tu?
Vasile Catrina porni spre el şi, când ajunse alături, îl privi cu mirare. Bătrânul nu se clintea. Uitându-se la el şi văzându-i faţa zbârcită, firele rare şi albe înfipte în ceafă, ochii şi mai bătrâni, jupuiţi parcă, înroşiţi şi cu pleoapele întoarse pe dos, flăcăul simţi brusc cum îi creşte mânia, dar tot atunci ea se
20
MARIN l'RF.OA
sparse şi-l lăsă liniştit, dar cu ceva apăsător în el, turbure şi greu ca o apă neagră. 11 apucă pe moşneag de un umăr şi-l împinse uşor, făcându-i vânt. Omul bătrân şi alb, azvârli picioarele înainte clatinâudu-se, dar apoi se opri îndărătnic si îngână:
- Mă, da' al cui mai eşti tu, mă?
- Pleacă odată! strigă Vasile Catrina. Ce, eşti nebun? Si-i făcu din nou vânt.
Acela orbecăi cu picioarele până se opri, se uită câtva timp la llâcăti, apoi porni încet, clătinând din cap şi pipâindu-şi drumul.
Vasile Catrina rămase o vreme ţintuit locului, gol, neştiind ce să mai facă, nemaiînţelegând ce e cu el si mai ales ce căuta acolo, lângă colină, moşneagul. îşi simţi din nou inima cum îi bate, cum aerul îl apăsa cu o linişte grea, închisă, înfundată si vru să se se smulgă din loc, dar ca într-o sclipire, simţi în palme îndărătnicia omului bătrân; ceaţa care se frământa şi se spărgea necontenit în goluri adânci şi rotunde, ca într-o uriaşă măcinare şi, înfiorat, flăcăul începu să tremure.
Deodată o luă la goană, ncmaiştiind încotro aleargă, cu tot trupul înmuiat de spaimă şi gâfâind întruna. Fugea bezmetic, iar în urma Iui sfârâiau, aruncaţi departe, bulgării şi cocenii porumbiştei; băiatul gonea fără să se uite înapoi, ca şi când, în urma lui duhuri nevăzute, despre care se povesteşte iarna prin case, ieşiseră din colină ori din păduricea de lăstari, şi îl urmăreau.
ÎNTÂLNIREA DIN PĂMÂNTURI I
Era in mijlocul verii. Peste întinderea câmpiei năvăliră deodată în goană, ieşind dintre porumburile înalte şi negre ca o pădure, doi călăreţi, alergând fiecare câte o pereche de cai. Câtva timp, s-ar fi părut că cei doi se urmăreau unul pe altul, sau că sunt porniţi să ajungă în vreun loc de primejdie. Călăreţii însă se luau la întrecere şi, când ajunseră unul lângă celălalt, goana se opri şi perechile o luară la pas. F'rau doi flăcăi care se întorceau cu caii de la păscut.
-1 .asă-i la pas, al lui Teican, spuse unul din ei, lovind peste bot, cu o nuia, calul pe care îl călărea. Lasă-i mai la pas, mă, să-ţi spun ceva, până ajungem acasă.
- Spune, răspunse celălalt. Ia zi!
- Stai niţel, al lui Teican. Uite ce e. M-am gândit mereu să-ţi spun, cât am stat cu tine astăzi, dar nu ştiu de ce nu mi-a venit. Să te întreb ceva: tu îl cunoşti pe Achim al lui Achim?
-Achim Achim? Cum să nu. Măgădăul ăla; stă pe lângă Valea Morii. Dar de ce întrebi de el?
- Al lui Teican, mă! Să nu spui la nimeni despre ce-om vorbi noi acuma.
-Ai, mă, ce, eşti prost? Dugule!
- Mă, mie nu-mi place să mă bat cu nimeni, auzi, al lui Teican? Dar dacă spui la cineva, să ştii că ne batem, vorbi întâiul călăreţ.
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
23
- Mă, dacă cu îti spun că nu, şi tu nu crezi, arunci taci din gură şi nu-mi mai spune nimic. Gata.
- Bine. Uite, începu să spună celălalt. într-o zi m-am dus să pasc prin pădure. Nu-ş' ce-am făcut, că m-am culcat şi ara adormit. Gând mă scol şi mă uit la cai, pieriseră. Acuma, nu prea-mi păsa mie, ştiam că s-au dus acasă, că aşa sunt caii mei. M-am sculat si am plecat şi eu. Mi-era ruşine să trec prin sat: m-ar fi văzut lumea că am adormit şi am luat-o pe urmă, ca prostul, în urma cailor. Aşa că am ocolit; am luat-o pe Valea Morii. Era după nimiez, acum o săptămână, si era un zăduf al dracului, „la să mă scald niţel, m-am gândit eu. Să mă scald în Valea Morii, unde e salcia aia bătrână." Ştii că e acolo un cot şi pe urmă ştii şi tu că acolo nu prea se scaldă nimeni; e apa mică. „Ei, cc dacă, mă scald aşa, să-mi treacă năduşeala!" Când m-am apropiat de cotul ăla unde e salcia, am auzit nişte paşi. M-am oprit să văz cine e. Cine crezi că era? Când am văzut fusta, repede m-am pitit după uluci şi n-am mai mişcat. Ei, al lui Teican! Auzi?
- Da, mă, spune! răspunse tovarăşul celui care povestea, dându-şi caii mai aproape.
- O fată. Era o fată, nu ştiu dacă o cunoşti. Drina lui Palici. Ieşise din fundul grădinii şi se uita la soare, pe marginea gârlei. C) cunoşti?
- Cum să nu. E una mică de vreo optisprezece am', mi se pare că anul ăsta abia a ieşit la horă...
- Aşa. Cum stau eu acolo, m-am gândit că unde e aproape cu casa şi era spre seară, vrea să se scalde şi ea... M-am pitit şi mai bine şi ce să vezi? O văz că îşi desface părul şi începe să şi-l strângă iar peste cap, să-l înoade. Mă, ce păr avea... Eu n-am mai văzut. „Se scaldă", m-am gândit eu şi nu ştiu de ce, să nu râzi, a început să-mi bată inima şi am vrut să fug; mi-era nu stiu cum, parcă frică... A?!! Ce spui, al lui Teican?
- Bine, mă, şi pe urmă?
-Al lui Teican, continuă flăcăul vorbind rar. Eu, ştii, n-am fost la nici o fată...
- Bine, bine, răspunse repede tovarăşul său. Nu e nimic. Şi? Pe urmă?
- Pe urmă, cum stam eu acolo, m-am pitit şi mai bine şi ani văzut-o cum şi-a scos bluza şi fusta şi s-a dezbrăcat. Ce dracu, mă, ce de fuste au fetele astea! Nici nu ştiu, că-mi bătea inima şi parcă mă înecam. Tu ai văzut vreuna aşa, al lui Teican? Mă, eu n-am mai văzut. Bătea soarele în ea, si-i sclipea... sclipea... Era frumoasă!... Pe urmă a început să se scalde. îi plăcea, am văzut, râdea şi se srropea cu apă. Dar nu ştiu de ce, şi ei parcă îi era frică, înţelegi?
- De cine? întrebă al lui Teican.
- Dracu ştie!... A stat ea în apă mult timp. Când s-a îmbrăcat, parcă se schimbase. Arăta altfel. Eu, ce să-ţi spun, rămăsesem în locul meu, zăpăcit. Ei, şi acuma să-ţi spun. Am plecat eu de acolo, m-am dus acasă! Tata: „Ce e, mă, zâpăucule, unde-ai dormit?" „în pădure, da' ce?" „Ai noroc că avem nişte cai deştepţi, zice el, că de nu, te-aş buşuma eu niţăl." Nu-ş' ce dracu aveam, eram moleşit în sara-aia; m-am culcat şi am adormit. Ce să vezi? 'Toată noaptea n-am visat decât Drina şi iar Drina: aşa cum o văzusem la gârlă. M-am deşteptat de câteva ori numai în sudoare. Mă durea capul. Al lui Teican, dar ştii ce visam?
-Ştiu, mă, răspunse al lui Teican, râzând. N-are nimic. Ei, ce-ai mai făcut?
-Aici e rău, făcu flăcăul. Stai să vezi. în ziua aia, şi pe urmă vreo câteva zile, nu eram bun de nimic. Asculţi, al lui "Teican? Făceam ce făceam şi nu-mi pierea din ochi cum o văzusem eu, acolo, la gârlă. Ştii, mie nu mi-a plăcut până acum nici o fată. Dar la asta, nu ştiu ce e, ce are, cum s-a întâmplat. „Trebuie să mă duc la ea într-o seară, s-o chem la poartă şi să intru în vorbă cu ea", m-am gândit eu. Şi cu cât mă gândeam mereu, mereu îmi plăcea mai mult. Crezi că m-am dus aşa repede? Ce
24
marin preda
nuvele si povestir
25
să te duci? Nu şiiu cum mi-cra! „Mă, zic cu pe urmă, ieri, fie ce-o fi. Mă duc... Ei şi?! Dacă u-o vrea să stea, văd eu pc urmă ce-o să fac." Si m-am dus aseară... Stai să vezi. Să vezi dara vela dracului. Fiu nici nu m-am gândit...
C) iau încet-încet, fluierând, trec podul ăla al lor dinspre pădure şi ajung la ea. Ce mai!... bag un deget în gură şi fluier. Pe dracu: începe iar să-mi bată inima. Nu s-auzea nimic. Fluier iar. Nimic. Întuneric. Mai stau niţăl şi iar fluier... „Mă, trebuie să iasă; dacă iese tat-său, plec şi nu răspund, am să intru în vorbă cu ea la horă." Nu mai aveam răbdare. Aşa a şi fost. Dar n-a ieşit tat-su. A ieşit chiar ea, încet-încet, s-a apropiat de poartă şi a deschis-o. Când mă vede, odată se trage îndărăt şi întreabă speriată:
- Cine e?
- Fu, am răspuns.
- Care? Nu eşti tu, Achime? întrebă ea iar şi tot speriaţi ca o zvârlugă, închide poarta, intră în curte şi se ridică peste ulucă.
- De ce închizi poartă? zic eu încet, acuma aveam curaj, nu-mi mai bătea inima.
- Care eşti tu? întrebă ea de după poartă.
- Fu, Dtigu din deal, al lui Mereuţă.
Nu ştiu cum s-a făcut. F,a a vrut să răspundă ceva, nu stiu ce să-mi spună, când deodată mă pomenesc cu o matahală lângă mine.
- Al cui eşti mă, a vorbit măgădâul. Ce cauţi aici? Şi tu ce cauţi, fă, la poartă? îi spuse el fetei. Fe-am fluierat cu?
Al lui Teican, când l-am auzit că mă întreabă, mi s-a făcut parcă ruşine, credeam că o fi cineva de-al lor, mă gândeam să-i dau bună seara şi să plec. Dar când l-am auzit cum vorbeşte cu ea, odată parcă m-a luat ceva de pe la spinare, ca un frig, am început numaidecât să tremur, dar nu de frică - tu ştii că mie tiu mi-e frica de nimeni - îmi venea să-i sâr în spinare; n-am zis nimic la început, am tăcut, n-aveam nici ciomagul la mine.
- Eu oi fi al cui oi fi, am zis eu, dar tu cine eşti? -Taci, mă, clin gură şi pleacă d-aici, a zis el, ori te mănâncă
pielea...?
-Achime, nu face bătaie, a spus fata numaidecât. Când am auzit-o, nu ştiu de ce, parcă mi-a pierit frica. M-am uitat la ăla şi i-am spus:
- Vreai să te baţi cu mine? Pe unde umbli?
- Ia pleacă, fă, d-aici, a spus el iar fetei, dar aia n-a prea plecat.
Achim s-a întors la mine, m-a apucat de mână si m-a împins încolo. Mi-am tras mâna şi i-am izbit-o pe-a lui cât am putut. -Achime, a şoptit fata de lângă gard, chem pe tata!
- Vezi că n-am ciomag, i-am spus eu încet. Mic nu-mi place să mă bat, dar de-acuma eu vorbesc cu Drina şi dacă nu-ţi convine, spune-mi pe unde umbli, să ne întâlnim.
înţelegi, al lui Teican? Mi-am dat seama că fetei îi plăcea mai mult de mine. Ştii ce-mi bătea inima iar?
- Ei, şi ţi-a spus pe unde umblă? întrebă al lui Teican.
- Mi-a spus: treci duminică de dimineaţă pc la stejar, în pământuri, să-ţi rup urechile, că dacă te mai prind pe-aici, te ridică lumea cu pătura.
- Du-te, Drina, i-am spus fetei, ne întâlnim duminică la nunta lui I.isandru Voicului. Dar să vii!
Auzi, al lui Teican? Am plecat amândoi şi vorbeam: „Am să-ţi rup oasele", făcea el. „Bine, să vedem care din noi", i-am spus cu. „Să nu zici, pc urmă, că nu ţi-am spus, când ti-oi sparge capul." „O să vedem noi, Achim Achim." Mă, al lui Teican, asta e mâine, ce zici? La început mi-a fost frică să mă duc singur, şi nu de altceva, dar mă gândeam că o să vie cu încă cineva. Şi d-aia ti-am spus.
- Mergem amândoi, Dugtile! Dacă o fi cu cineva, o să vedem... Bine, dar tu ce vreai cu fata?
26
marin preda
NUVELE ŞI POVESTIRI
27
- Cum, cc vreau! răspunse Dugu. Cum!... îmi place de ea. Si mi-a plăcut cc-a spus aseară: credea că mă bate Achim... Înţelegi? Uite că am ajuns la fântână. Al lui Teican, te duci undeva după ce mănânci?
- Mă duc, dar de ce?
- Ziceam că să stăm de vorbă, să vedem cum îi tăcem, vorbi flăcăul, oprindu-si caii în uliţa satului.
- Lasă, mă, ce să mai stăm de vorbă! Mergem tor călări. Trec cu pc la tine, de dimineaţă. Aşa. Eu am plecat, mai zise al lui Teican, cotind după uliţă si luând-o la trap în altă parte.
11
Rămas fără tovarăş, Dugu coti şi el spre şosea si o luă la pas, spre casă. Îşi dăduse piciorul într-o parte, peste coama calului si mergea încetincl pe şoseaua prăfuită a satului. Când ajunse aproape de casă, din curte, glasul tatălui îl trezi parcă din somn:
- Vezi să nu cazi jos, mă, ai adormit pe cal.
- la mai lasă-mă în pace, tată, spuse cl sărind jos si dând drumul cailor în curte.
- Pe unde ai fost? îl întrebă tatăl iar.
- Prin Răteasca. Am fost cu al lui Teican.
-Treci şi mănâncă, n-ai mâncat nimic de dimineaţă, ii mai spuse omul.
flăcăul intră în tindă şi se aşeză pc prag. Apoi, deodată, se sculă şi trecu în casă, lungindu-se repede pe par si vârându-şi coatele sub ceafă.
-Nu mănânci, Dugule? auzi glastil mamei din tindă.
- Nu, mamă, nu mi-e foame, răspunse el dinlăuntru. Stătea cu ochii în tavan. Câtva timp ochii îi rătăciră afară,
pe geam. Soarele asfinţea şi în mijlocul casei umbra frunzelor din mărul grădiniţei se zbătea în toate chipurile, întinsă jos, în mijlocul casei.
Flăcăul rămase nemişcat mai departe, sorbind cu ochii jocurile ciudate ale frunzelor; le vedea cum se îmbucau şi se desfăceau; cum se împânzeau şi se închegau mereu; acum era o ceată de oameni încăierându-se; acum semănau cu tot soiul de animale; de pâsărici; ciudăţenii care se tot împleteau şi luptau între ele. Şedea cu capul aplecat peste căpătâi, cu pârul atârnându-i în jos, peste frunte, şi aprins tare la faţă.
Se însera.
întru târziu, după ce se însera de rot, în timp ce stătea Ia masă, Dugu auzi la poartă fluieratul lui al lui Teican. Apoi glasul:
- Bă, Dugule!
Dugu se sculă, îşi luă de după uşă un ciomag şi ieşi în întunetic. La poartă, celălalt spuse încet:
-Mă, l-am văzut pe Achim Achim. Se ducea la ea. Tu i-ai spus să nu mai iasă la el? Ştii de ce te întreb? Fetele sunt ale dracului. Care se duce la ea mai întâi, la ăla iese.
- Nu se poate, îngână Dugu.
- Ascultă aici. Aşa e.
- l-am spus, zise Dugu, că ne întâlnim la nuntă mâine, la Lisandtu Voicului.
- Dar nu i-ai spus că vii acuma, în seara asta, la ea!
- Păi d-aia. S-o văd ce face, răspunse Dugu încet; să vedem... Ia spune, o fi vorbind de mult cu alde Achim Achim?
- N-avea de când, zise al lui Teican. Achim Achim abia s-a întors luna trecută din armată. Aşa că... Dar uite ce e. Eu tot îţi spun să te duci şi să vezi dacă iese...
- Nu iese, mă al lui Teican, eu ştiu ce vorbesc. Dacă vrei, facem o prinsoare.
- Nu fac prinsoare, dar mă mir, de când te cunoaşte ea?
- Parcă mi-aduc aminte că am jucat o dată lângă ea, răspunse Dugu, căutând să-şi aducă aminte. Dar nu mai ştiu. Dar, al lui Teican, îţi spun eu, ştiu că n-o să iasă.
28 marin preda
- Fu tot trec pe lângă pod - a mea stă tocmai la dracu, lângă pădure - şi am să mă uit. îţi spun mâine-dimineaţă. Ce faci? Te culci?
- Mă duc să mă culc, răspunse Dugu, întinzându-şi spinarea de-a lungul porţii şi trosnindu-şi muşchii.
- Bine. Eu am plecat. Şi mâine trec eu cu caii să te iau.
Dugu intră în curte încet, fluierând vesel şi chemând câinele. Seara era liniştită şi căldura din timpul zilei pierise acum. Se vedea în sus cerul spuz.it de stele şi salcâmii nemişcaţi si înalţi, întinşi în întuneric. După o vreme, Dugu se culcă şi adormi numaidecât.
Când se trezi dimineaţă, auzi un pâlpâit de aripi, apoi cântecul lung al unui cocoş. într-o fulgerare, flăcăul simţi în el bucuria zilei, se gândi că e duminică, e o nuntă unde o va ' întâlni pe fată, şi în aceeaşi clipă se smuci din pat şi chiui, : făcând să răsune geamurile casei. Pasărea care se afla chiar lângă el, lângă patul întins pe prispa casei afară, cotcodăci speriată ) şi fugi fâlfâindu-şi penele.
- Te ţine mult, Dugule? se interesă tatăl, care se sculase şi el în capul oaselor şi-şi răsucea ţigarea. Când te-apucâ mult : te ţine?
Dar Dugu parcă nu-1 auzi. Ţâşni jos, cu iuţeală, îşi trase pantalonii din cânepă albă pe cl si, desculţ, se repezi spre câine.
- Na! Ursule! Na! la-1!... la-1!... la-l!...
Câinele se burzului şi începu să sară în două picioare, uitându-se zăpăcit în toate părţile.
- la-1!... la-1!...
Flăcăul intră alergând în grădină, cu câinele înainte. El arăta în goană cu mâna întinsă ceva înaintea lui şi răcnea cu părul ! răvăşit pe frunte.
- la-1, Ursule! la-l!
nu vei.Ii si povestiri 29
Câinele sărea câţiva paşi, se învârtea pe loc, lătrând scurt, apoi alerga din nou înainte. Deodată flăcăul se opri, se apropie de câine, îl luă de ceafă şi de spinare si-1 aruncă în aer cu picioarele în sus. Animalul se zvârcoli, căzu, se ridică chiar în clipa căderii şi ţâşni glonţ, răvăşind groaznic orătăniile.
- Prea de dimineaţă, al lui Teican, strigă flăcăul din fundul curţii, zărindu-1 între timp pe prietenul său în mijlocul drumului, călare.
- N-are nimic, nu trebuie să-l laşi să te-aştepte. încalecă şi hai să mergem, răspunse al lui Teican.
- Dar cine v-aşteaptă, mă? întrebă tatăl de pe prispă. -Mergem după iepuri, nea Tudore, zise al lui Teican.
- După iepuri? Acum, vara?!!! Mă, al lui Teican, să nu faceţi ceva p-acolo pe unde vă duceţi, că de, eu cu tine stau de vorbă, nu cu ăsta. Dracu e al tău!
Al lui Teican râse în mijlocul drumului, strunindu-şi caii care tropăiau nerăbdători, şi nu răspunse. Dugu se încăltasc repede, scosese caii din grajd şi încăleease la iuţeală.
- Haide, al lui Teican.
- Dă-i drumul, răspunse celălalt, ţâşnind înainte.
- Stai, stai, stai! strigă în urma lui Dugu. Opreşte încet, al lui Teican, să nu călcăm pe cineva! Ia spune, mă, ai trecut aseară pe-acolo?
Al lui Teican îl aşteptă, nu răspunse decât târziu, după ce Dugu îl ajunse, şi o porniră amândoi la pas. -Am să-ţi spun, dar tu ce crezi?
- Eu ştiu. N-a ieşit.
-Eştiprost, i-o reteză al lui Teican. Cum să nu iasă? Parcă ştia ea cine o fluieră? Dacă ai fi fost tu nu trebuia să iasă? Ascultă aici, a fost Achim Achim. A fluierat el o vreme şi ea n-a ieşit, înţelegi? Pe urmă, el a plecat niţel mai încolo, s-a plimbat ce s-a plimbat, pe urmă s-a întors şi iar a fluierat. Dar a fluierat altfel, nu ca la început, înţelegi, mă? Şi aia, care îi cunoscuse la început fluierul, n-a ieşit, dar pe urmă când l-a schimbat...
30
MARIN PRUDA
NUVF.1T. Şl POVESTIRI
31
- Bine, bine! Şi?
- Ei? A ieşit ca acolo, nu-ş' cc, bună seara... Dar n-a deschis poarta. Sta după uluci. Ăla: „Ieşi, fa, până încoace, să-ti spun ceva". Aia: „Nu ies, spune d-acolo, mi-e frică să nu dai în mine". Dar Achim, al dracului, hoţ, cu un glas de oaie: „Păi de ce, fa, ce am cu tine? Ei, nu fi proastă, l-am auzit pe Achim. Crezi j că din cauza ăluia al lui Mereuţă o să-ţi fac ţie ceva? la spune, de când vorbeşti cu el?" Să vezi ce-a răspuns fata: „Zău, nea Achime, nu mă mai lasă mama, mă duc..." Ăla, când a auzit că-i zice nea Achime, odată a început s-o înjure şi s-a repezit spre ea la ulucă... „Nea Achim... striga el. Acum mă neaachimcşti, mănăstirea mă-ti...'
-Taci, strigă Dugu, pornind la trap. Am să-i sparg capul, al lui Teican.
- Vezi să nu ţi-1 spargă el ţie, răspunse al lui Teican, luând-o şi el la goană.
Ieşiseră din sat si acum goneau peste şosea, afară.
- Eu vă las singuri, să vă bateţi, îi strigă al lui Teican din fuga cailor.
- Poţi să te întorci şi îndărăt, al lui Teican, îi răspunse Dugu, tot din goană, urlând. Apoi: Prinde-mă, al lui Teican!
Caii se întinseră cu burta la pământ, tropăind cu iuţeală şi stârnind în urmă un drum gros şi înalt de pulbere albă. După un timp, părăsiră şoseaua şi o luară peste mirişti. Drumurile de plan se încrucişau, se apropiau, apoi rămâneau în urma lor, pierind, topindu-se printre vâlcele.
în depărtare se vedea un stejar înalt, înfipt în cer, spre care: cei doi călăreţi se apropiau acum cu repeziciune.
IV
- Al lui Teican, eu am să termin repede, strigă Dugu. Uită-te la el, că nu e singur.
-N-are nimic, ţipă celălalt, aia e treaba mea. Vezi ce faci, că te apropii.
Ajunşi aproape de înaltul copac, cei doi călăreţi iuţiră goana, se apropiară de grupul celuilalt, dar fără să se fî înţeles între ei, Dugu şi Canea lui Teican ocoliră stejarul şi începură să alerge ca bezmeticii în jurul lui. Achim Achim, cu încă doi inşi, tot cu cai, stăteau lângă trunchiul copacului, răzimaţi în măciuci şi se uitau liniştiţi la cei doi călăreţi.
Deodată, aceştia opriră caii şi se aruncară jos de pe ei.
- Să te uiţi acum, al lui Teican, ce-am să fac eu!
Dugu aruncă departe ciomagul lui cu o mică măciulie la cap şi porni cu pas iute spre Achim Achim. Acesta, când îl văzu venind, se mişcă în loc şi strânse mâna pe măciucă.
-Ţi-ai luat măciucă, mă? vorbi Dugu de departe, râzând. Te mănâncă câinii cu ea cu tot.
Când Dugu ajunse la doi paşi de el, Achim Achim se trase îndărăt, luă măciuca între două degete şi începu s-o învârtească uşor şi liniştit în aer prin faţa acestuia.
Ganea lui Teican se oprise mai departe şi se uita la cei doi, căutând să-şi dea seama dacă ştie ai cui sunt.
- îndărăt, că te lovesc, spuse hotărât Achim Achim, înaintând şi învârtind mereu măciuca între degete.
Dugu nu se clinti. îşi scoase liniştit şi încet pălăria din cap şi spuse zâmbind:
- Na, mă, ici! Dă! Hai, dă, aici, făcea el, întinzându-şi capul.
Achim Achim se opri.
- De ce nu dai, mă, Achim Achim?
- Atinge-1, se auzi un glas al unuia din cei doi. Dugu se întoarse spre el şi se apropie:
- Dă, mă, tu! Dă, aici! Hai, dă tu!
Achim Achim aruncă deodată măciuca şi trase o înjurătură.
NUVELE Şl POVESTIRI
32 MARIN PREDA
- Văz că li-e frică, spuse el tare. Credeai că mă găseşti singur şi ai venit cu al lui Teican să mă bateţi amândoi...
- Dugule, ai să mergem, strigă al lui Teican.
- Stai că viu acuma. Ce-ai spus, Achime? Mi-e frică? făcu Dugu râzând şi apropiindu-se de el. De ce n-ai dat, mă, spune?
Achim Achim înţelese numaidecât că al lui Meretiţă îşi bătuse joc de el şi începu să fiarbă.
- Aşa? zise el şi-i repezi fulgerător un pumn în falcă.
Se pare că celălalt atât aşteptase. Se feri aproape înainte de! a primi lovitura, îl lovi peste mână pe duşmanul său şi îi sări numaidecât în spinare, izbindu-1 cu vârful cotului în ceafă. , Achim Achim se clătină, încercă să lovească din nou, dar Dugu, > mai iute, intră sub el şi, punându-i piedică dibaci, îl rostogoli în mirişte. Dugu se aruncă apoi peste el; fără să-şi dea însă prea bine seama, se pomeni trântit jos şi abia avu timp să se ferească de Achim, care acum se sculase şi năvălea spre el cu pumnii ridicaţi. Unul din cei doi îl apucase de gât şi-l ameţise cu o lovitura.
- Al lui I eican, strigă el, dar rot atunci văzu ceva ciudat. Al lui I eican se şi repezise în ei şi unul urla jos, iar celălalt
o luase la goană spre cai.
Dugu sări în sus, se trase îndărăt şi puse mâna pe măciucă. Achim Achim făcu şi el la fel.
- îmi curge sânge din cot, Achim Achim. Să fiu al dracului dacă te las cu capul nespart, ţipă Dugu, simţindu-şi mâna stângă cum îi amorţeşte de durere.
Achim Achim, negru la faţă, ridică măciuca si lovi drept în capul flăcăului. Acesta sprijini cu ciomagul său, dar lovitura era atât de tare, că n-o putu opri de tot. îşi feri însă capul si primi în umăr.
- Zi, dai, mă, al lui Achim?!... Dai! strigă Dugu.
Se trase înapoi şi se încorda. îşi dădea seama că nu trebuia să-l mai lase pe Achim să lovească. Avea o măciucă grea şi îl simţea mai rare decât el. De aceea, când se năpusti spre el,
începu să-l lovească, des şi repede în cap, silindu-l pe Achim să se apere mereu. Achim Achim nu-i luă în seamă loviturile, se apără cu uşurinţă, învârtindu-şi măciuca să nu fie lovit în cap. Deodată, însă, Dugu schimbă pe neaşteptate lovitura, învârti cu ciomagul sân pieziş şi, în loc să dea în cap ca mai înainte, pocni în măciuca celuilalt, care, luat fără veste, o scăpă din mână. Atunci Dugu se aruncă peste el şi-l lovi cu pumnul drept în faţă. Apoi îi luă măciuca şi azvârli cu ea în vârful stejarului. Achim Achim se clătină şi-şi duse mâinile la nas, gemând.
- Gata, al lui Teican, strigă Dugu.
- L-ai atins, mă? întrebă al lui Teican.
- L-am, mă, dar mi-a jdrelit cotul că am fost prost, am aşteptat să dea el întâi.
- Păi, să nu mai aştepţi, îl sfătui al lui 'Teican.
Se azvârliră în spinarea cailor şi, din goană, Dugu strigă spre Achim:
- Mă, tu eşti mai tare, dar dacă mai dai pe la aia, tot îţi sparg capul, să ştii... Auzi, mă, al lui Achim? Poţi să vii tu cu toată crila ta din Câţeleşti. Pe toţi vă bat... Haidaaaa!... Ptinde-mă, al lui Teican!
V
Când ajunse acasă şi descăleca, Dugu se opri un timp plin de mirare lângă cai. Simţea că se petrece cu el o schimbare. îi veni în gând că el sta în mijlocul bătăturii, şi alături de el sunt doi cai pe care îi tine de căpăstru. Pe urmă, soarele care ardea, şi salcâmii verzi şi înalţi de primprejur; casele, aerul, pământul, oamenii care se auzeau pe aproape deschizând gura şi scoţând sunete: un fel de izvoare din toate părţile, pe care urechea lui le prindea ca o scoică tremurătoare; câinele întins în ţărână, la umbră, cu ochii jumătate închişi; ţărâna tăcută şi albă în care caii îşi aruncau adânc vârful copitei; pe deasupra nişte păsărici; stoluri de porumbei bătând acrul; în sus ceva nesfârşit,
r
34 MARIN PREDA
albastru, ca o pace adâncă; într-o clipă îşi dădu seama de ele şi din toate, aşa cum le primea, ţâşnea o bucurie, largă, necunoscută lui până atunci.
Bătu încet pe spinare unul din cai şi faţa i se lumină deodată, ca şi când ceva neînţeles, care fugea mereu de el, s-ar fi desfăcut şi împrăştiat în toate părţile şi vedea acum aceasta oriunde îşi arunca ochii, sau se ducea cu gândul... „Drina, şopti el, şi faţa i se lumină şi mai mult. Bietul Achim, zise iar, încet. Apoi iar: treaba lui, eu am văzut-o şi gata. îmi place de ea. Lui nu-i place, că dacă i-ar fi plăcut..."
- Hei, ai înţepenit acolo, strigă tatăl său de pe geam. la spune, mă, când te însori? Să nu te puie dracu s-o iai chiar azi, că eu nu te primesc, te dau afară...
- O să vedem noi, răspunse tânărul de lângă cai, fără să se mire. O să vedem noi, atunci. Haide! spuse el după aceea cailor, plesnindu-i pe spinare şi parcă împingându-i din urmă.
Apoi se întoarse şi începu să meargă rar, ca un om plin de griji, spre poarta de la drum pe care o lăsase deschisă.
O ADUNARE LINIŞTITA 1
Un om venea cu caii de la apă şi se apropia de casa lui. Mergea încet lângă vite şi călca rar pe pârtia adâncă făcută în zăpadă. Când să intre în curte, se auzi strigat de doi vecini care se duceau împreună undeva. Omul cu caii închise poarta şi se întoarse pe podişca şanţului.
- Noroc, alu'Barbu! zise unul dintre cei doi.
| - Noroc, Anghelache! Unde vă duceţi mă? întrebă cel de
pe podişcă.
- Mergem la Patanghel, să vedem cum a dat porumbul, îi răspunse acela. Hai şi tu cu noi. Uite, merge şi Tugurlan. Hai, Matei, ce mai stai?
Matei, omul de pe podişcă, se urni spre cei doi şi câtva timp nu mai vorbiră nici unul. întru târziu Matei întrebă:
- Când a venit, mă, Patanghel? Pe alde Miai l-am văzut că | a venit azi-dimineaţă. N-au fost amândoi, Patanghel şi cu Miai, !     la munte?
j - Păi, taman d-aia, Matei. Au fost amândoi, dar dracu şrie?
i     Am văzut şi eu că nu s-au întors amândoi. Mă întâlnesc cu Miai
şi-i zic: „Ce-ai făcut, Miai? Cum ai dat porumbul?" LI... Dar
lăsaţi că vă spui eu mai pe urmă!
Se opriră câtesitrei în dreptul unei porţi frumoase şi înalte,
străjuită din amândouă părţile de coroanele stufoase şi pline
de chiciură a doi salcâmi.
36
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
37
- Strigaţi unul la Patanghel. Are un câine dat dracului. Strigă tu Matei!
Era spre seară, dar întunericul întârzia să se lase. Ziua era înaltă, încă limpede, şi satul trosnea de ger şi de tăcere. Matei strigă:
- Bă, Patanghele!
Se văzu la geamul omului cum se mişcă cineva şi se auzi un răspuns lung la fereastră:
- Ce băăă!...
- Ieşi şi dă-n câini!...
Când intrară şi se făcu o hărmălaie în curtea lui Patanghel, oamenii de pe uliţa aceea ţinură atât de bine minte acest moment, încât vorbind după aceea despre treburile lor, le fixau după urletul dulăului: „N-ai mai dat la cai de la câinele lui Patanghel". Cei trei trecură pragul; câinele începu să clănţăne cu rurbare, apucând cu dinţii de scara prispei. Patanghel puse mâna pe un lemn scurt şi aruncă după el:
- Eirc-al dracului, parcă-ar fi mâncat ăştia pe mă-ta.
în casă, copiii stăteau grămadă pe nişte trăişti pline cu nuci şi cu poame.
- Ce are, mă, câinele ăsta al tău, Patanghele? întrebă Matei al Barbului, ştergându-şi cu mâna zăpada de pe opinci.
- N-auzi, cică ai fi mâncat tu pe mă-sa, Matei! D-aia! Dar n-are nimic; scoate bota cu ţuică, Patanghele, să-i dăm cep, răspunse Anghelache, aşezându-se pe pat.
- Ce să scoţ, mă, că n-am adus cine ştie ce!.. .Şezi, Matei. Mă băiete, scoal' în sus şi pune un scaun lui ncan-tău Matei, sub picioare.
Oamenii începură să se dezbrace de dulâmi şi să se aşeze câteştrei pe paturi. în casă era cald, şi de afară se auzea, la mers, scârţâitul zăpezii.
- Mă, Patanghele, bine că nu te apucă gerul ăsta pe drum, vorbi unul.
- Ce să te apuce, mă, că aşa cum am dat eu porumbul, eu zic că n-o să mi se mai întâmple mie... Păi voi vă daţi seama ce înseamnă să pleci la drum, aşa, si pe urmă unul o ia la Vadulat cu nasu-n sus si arde-i la bice cailor, altul ia-o la baltă fără inerţie, fără nimic!... Matei, spuneţi voi, aşa, dar să fie al dracului dacă îmi pasă, asa, mă, cinstit, cum vine, mă, treaba asta?
Oamenii se frecară în pat, se aşezară mai bine şi ochii începură să li se mişte cu bucurie.
- Hai, mă, că e daravelă mare, nu vă spusei eu? zise Anghelache. Păi m-am întâlnit cu el şi dau să-i zic: „Miai, ce-ai făcut, mă?!" El...
- Stai, Anghelache, îl opri Patanghel. Stai s-o luăm de la cap. Adu, nevastă, nişte ceşti. Auziţi, ori am luat nişte ţuică, ori n-am mai luat. Te arde pe beregată.
Femeia aduse ceşti şi vreo două sticle cu nişte ţuică galbenă care umplu casa cu un miros ce avea multă tărie din ţuică, ceva amestecătură cu alte mirosuri, de mere, de prune, de căruţă mocănească sau desagi.
- Luaţi, mă! Ia, Anghelache!
Câtva timp, după ce înghiţiră câte o ceaşcă, Patanghel aşteptă. Anghelache îşi înnodă vorba:
-Zic: „Miai, ce-ai răcut, mă?" „Ce e bă, ce, ce, ce?" „Cum, mă, ce?! Te întreb şi eu, ca ăla, cum ai dat porumbul!" Zice: „Cu dublu!" ştiţi, ca ăla prostu. „Bine, Miai, cu dtiblu-cu dublu, dar cu cât?" „N-am întrebat", zice. „Pe cine să întrebi, mă, Miai? Se vede că n-ai făcut brânză mare." Pe urmă, eu, ce-mi zic: Mă duc pe la Patanghel. Asta taman venea cu caii de la apă şi-l întâlnesc pe podişcă.
- Păi bine, Anghelache, cum era să facă Miai brânză mare-m'? ăsta lasă omul în drum cu căpăţâna roţii înţepenită în pământ şi dă bice cailor, zise Patanghel. Dar ascultaţi aicea, să vă spui eu vouă! N-am nici o nevoie. Ce? Miai? îl dau
r
38 MARIN PRF.DA
ciracului şi gata! Dar numai aşa, ca să vedeţi şi voi. Uite, mă, să zicem aşa: Matei, tu eşti Miai, înţelegi? Acum, tu, Miai, mergi cu mine la munte şi, ascultă aici, să te superi tu că nu vreai să-mi dai şi mie merticul tău. Ştii, mă? Adică, eu, Patanghel, îţi cer ţie, tu Miai, să-mi dai merticul tău, şi tu sâ te superi că nu vreai. j Anghelache se lăsă pe spate şi toţi începură mai mult si' zbiere decât să râdă. Patanghel se uita la fiecare, nemişcat, şi în timp ce vorbea, arăta, îndoindu-şi degetul cel gros cie la; mână, după cum venea socoteala.
- Ei, bai, Tudore, n-o mai încornora şi tu aşa! zise nevasta j lui Patanghel.
-Tu vezi-ţi de câlţii tăi, răspunse el repede, uitându-se la ea. -Auzi, mă, Miai, mă!... Ei, cum, Patanghele?
- Mă, Anghelache, uite, să n-apuc să mă scol după scau-j nul ăsta. Aşteptaţi, am să vă spun cum s-a întâmplat.
II ;'
- Stai să vezi, Matei, tot el a venit Ia mine şi, că una în sus, J alta în jos, Patanghele, hai sâ mergem cu porumb. îmi canu terminasem treburile p-aici pe lângă casă, caii taman atunci,! cu câteva zile, îi potcovisem, muierea tot aşa, că ne cam tre-, buiesc şi nouă nişte gologani... Bine, mă, zic, bine Miai! Şi nu j ştiu cum zic eu pe urmă, dar ştiţi voi, aşa într-o doară: „Ai merric?" „Am", ştiţi, zice el. „Bine! Bine, mă! Bine, Miai, ( mergem cu porumb! Tu îl ai bătut, mai zic eu, ai boabe curăţate ] gata?" „Nu, păi de unde, că nu ştiam." „Bine, Miai, uite să-mi j bat şi eu vreo saptezeci-optzeci de mertice şi gata." '■
Mă apuc şi dau porumbul jos din pod şi pime-1, nene, la bătaie. Se mai lăsase şi-un ger, Matei!... Ei, ce mai una-alta, pune mâna pe mertic, trage căruţa la prispă, încarcă Patanghele!... Am umplut căruţa şi mai îmi rămăsese şi de moară. Abia mai simţeam spinarea. Muierea asta: „Că mai stai, mă, de te
NUVF.l.F. SI POVESTIRI 39
odihneşte, că dacă te boşorogeşti, nu mi-e mie de tine!"... „Taci, fă, din gură, vezi-ţi de trenţile tale!" Pe urmă mă pomenesc şi cu Miai. „Gata, Miai?" „Gata", zice, şi începurăm să ne pregărim.
I.uarăm acolo, ca ăla, câteva pâini, nişte oao, de, să ai acolo pe drum, să nu cheltui banul. Eram gata de plecare, şi? Anghelache, nu ştiu ce îmi vine mie: ia să-mi iau eu merticul meu... (ziceam că să nu-1 iau, că avea Miai). Ia să-mi iau eu merticul meu, nu de altceva, că cine putea să-şi închipuie că o să se întâmple ceva... Şi-mi zic: ia să-mi iau eu treaba mea! Eeeei!... Şi acum staţi să vă spui!!! Da'ai noroc! Luaţi, mă ţuică, ia Matei, că mai am un butoiaş.
- Noroc.
- Hai, mă, spune!
- Şi cum vă spttsăi: ia să-mi iau eu merticul meu, nu de-altceva, da!... să am eu treaba mea, aia e, ce mai calea-valea. îl întreb pe Miai: „Miai, pe unde mergem?" „Lasă, vedem noi", răspunde el.
Terminarăm tot şi plecarăm. Pe islaz, spre gară, vorbeam cam cum să-i facem. Când ne oprirăm, ce mai! Se şria. Ziceam că întâi să încercăm piaţa Ia Piteşti, şi dacă o fi acolo un şapte-opt-zece lei câştig peste piaţă, îl azvârlim acilea şi ne întoarcem acasă. Ce să ne mai trambalăm pentru doi-trei lei mai ştiu eu pe unde şi să mai prăpădim şi caii de pomană... Ce mai, vedem noi. încet, încet, trecurăm gara şi ia-o, nene, pe şosea. Ne-am dat drumul. Acuma, mă, trebuie să ştiţi şi voi, că, vorba ăluia, oameni suntem, de ce să-mi încarc sufletul? Voi ştiţi că alde Miai e un om cumsecade. Vorbeam şi noi amândoi pe lângă căruţe! Eu: Miai în sus, Miai în jos, el: Patanghele în sus, Patanghele în jos, ba c-o fi gâscă, ba c-o h raţă, hart calul să nu dai în şanţ; când el la căruţa mea, când eu la căruţa lui, ajungem noi, cu sară, la Costeşti şi dejugăm, Anghelache! Am mas noi acolo; dimineaţa, pe la cântatul
40 MARIN PRF.DA
cocoşilor, înjugă Miai şi Patanghele, şi mână, nene, spre Piteşti. ; La Piteşti, ce să vezi! Plin, plin, înţelegeri voi? N-aveai loc să : te mişti, de căruţe! Li!... cum ii facem Miai, strădania mă-si!... Dar staţi să vedeţi. Staţi, că d-aici începe buba cu Miai. Mânăm noi caii: ce să mâi? N-aveai loc, cum vă spusei, să te mişti, nu altceva. Ei, cum o dreserăm noi, mai apucă hăţurile, mai ia-o j prin şanţ, ajunserăm aproape de piaţă. Taman oprisem caii să mai răsufle, când, hopa ne pomenim cu unul gras, al dracului, că vine la noi şi zice:
- Aveţi... (acum nu-ş' cum dracu îi zicea, mă) aveţţţi... , (d-aia, Anghelache, iscălită din sat, pe cum că eşti negustor de I porumb. Zâ-i pe nume, Matei...) permisie, mă! permisie, aşa-i zicea! Şi zice: „Aveţi permisie pă cum că"... „Ce permisie-m'? j răspund eu. Lasâ-ne, nene-n pace, dar ce crezi că eu fac \ negustorie de porumb?" Că nu ştiu ce, zice el, că hât, câ mâr... ■ Mă uitam la burta lui: mă, să fie-al dracului, dacă i-aş da un j pumn în ea, eu zic c-ar intra pumnul, ştii cum? Ca într-un sac ; plin de lână. Scot hârtia de la notar şi-i arăt pă cum că e recolta mea şi-l văz câ pleacă.
„Dăştept mai icsri, era să-i spun, ai făcut ceafa groasă şi să fii tu al dracu' dacă ştii măcar să ridici un pai de jos." Mă dau ; lângă cai şi pornim să intrăm înlăunrru. Ajunserăm la barieră ; şi când să trecem, eu scot să dau taxa, când colo, al tu'; J
- Stai. Staţi, că nu e ca la moară! Şi vine la noi. La mine i şi la Miai. Să vă văz dublili, zice. J
- Ce duble, bă, domnule! f Când m-a auzit aşa şi s-a uitat la mine, o sfeclisem. Odată J
îşi iese din ţâţâni şi urlă:
- Bă, porcule, tu eşti tătar? Eu sunt pus aicea de aia mă-ti? Vreau să vă văz merticele!
Dau cerga la o parte de pe porumb şi scot merticu' din j boabe. El îl ia, îl răsuceşte niţel, şi gata! II auz:
NUVELE Şl POVESTIRI 41
- Dublu nu e... (tot aşa, nu-ş' cum dracu, zicea că nu e) şi pe urmă iar: dublu' se confiscă!
Acum eu mă uitam la el şi-mi spuneam: „Ti-mi-rc-ai al dracului să-mi fii, că nu eşti singur: ţi-aş da eu fişcă! Ţi-aş da codelie, nu fişcă." Şi-i zic:
- Cum confiscă, domnule?! l'işcă, nefişcă, e ăsta dublu meu? E! Atunci cum o să-mi iai dumneata dublul meu?! Ei, comedia dracului! Mână, Miai, caii, că ne-apucă noaptea!
Dar ce să vezi, Matei?! Iar urlă la mine:
- Bă, dublu e a) tău, dar - mama mă-ti! - cine vinde cu el? Eu? Trebuia să te duci cu el la primărie şi să-ţi pună o ştampilă, pe cum că e... bun. Acuma, boule, ţi l-am luat.
Anghelache, când l-am auzit, am rămas aşa. M-am uitat şi eu la el cum îmi ia merticul si trece la Miai. Mă, al dracu' Miai, al lui era bun. Vedeţi voi acuma cum e omul: dacă el ştia, nu zic să-mi fi spus de-acasă, că de, nu şi-o fi adtis aminte, dar bine, mă, când vede el cum stăm cu dublili, înainte de a veni ăla, spuneţi voi, cinstit; îl durea gura, Marei?: „Mă, Patanghele, ve/.i că aşa şi pe dincolo, uite ce poate să ţi se întâmple, bagă şi tu dublu'ăla în boabe, pitcşte-1". Miai nici vorbă. Eeeei! Dar nu-i nimic! Am fost prost, am fost! S-a zis. Mi-a luat merticul şi gata.
III
După asta, plătim noi bariera şi ieşim. Mi-era un necaz, mă... Muream! De, mă! Dublul meu! De, mă, al dracului, ia teuită-m', să-mi ia el mie merticul. Strădania mă-ti de pungaş! Ce face, mă, cu el? îmi veni de vreo două ori să mă întorc şi să-i cer dublul. Ce să-i mai ceri?! S-a dus, dus să fie! Pe urmă intrăm în piaţă şi aşteptăm. Măi, fraţilor, ascultaţi la mine aicea: fierbeam! Fierbeam, mă, ştiţi, ca un cazan, d-ăla de vapor. Veneau, să fie ei ai dracului, cu cefile lor ca de mânzaţi, veneau, Anghelache, mulţi, mă! Si ee făceau? li vedeai că bagă mâna în porumb, se uită la el ca pisica în tigaie şi pe urmă îl ia la dinte:
NUVELE SI POVESTIRI 43
42 MARIN PREDA
- H moale, eu cât îl daţi?
- Şaizeci de iei!
- E scump şi e moale! Cu patruzeci de lei, iau amândouă căruţele. I
Când veni cel dintâi şi ne spuse preţul ăsta, mă umplusăi:
- Pleacă d-aici, negustoriile, şi lasă-mă dracului, nu mai mă necăji şi dumneata cu preţul dumitale!
Pe urmă când veniră şi alţii, unul după altul, şi auzii tot cam ; preţul ăsta, înhămai caii şi-i spusei lui Miai: j
- Miai, înhamă şi sâ-i dăm drumul! La nimiezi trebuie să fim în Poiana Lacului.
Ce am să vă spui acuma, aveţi să vedeţi cum îşi dă Miai în perie. Am înţeles pe urmă toată cârşenia de la cap până la coadă. Ieşim din Piteşti şi, dă-i pas! Hart, caii şi dă-i pas!... Ştiţi cura mergeam? Sat după sat. Caii se făcuseră numai apă şi gâfâiau mai rău ca Ia plug. Şi se lăsase un ger de ardea fierul. într-un j sat mai mare ne oprirăm în dreptul iutei cârciumi. Numaidecât' ne apucarăm sâ buşumâm caii, îi învelirăm cu nişte pături şi I eu mă gândi s-o luăm din loc. Miai, că nu: „Stai să mă duc sâ iau un chil de vin, să prindem şi noi putere". „Mă, Miai, lasă dracului vinul." „Nu, câ dacă nu beai tu, Patanghele, beau j eu"... „Mă, Miai, răcesc caii"... „Nu, că nu răcesc; pâi ce, îl bem numaidecât."
Se duse în cârciumă şi, ce să vezi? Vine cu două-trei chile; de vin în braţe: „Ia ici, Patanghele, şi bea", zice. Când să beau, j mă uitai la el: pusese o sticlă într-o parte a gurii, iar una în ailaltă: şi eu rămăsei cu gura căscată, până ce Miai le gâlgâi pe amân-; două până la fund. Băni sticla mea - fire-ai al dracu' Miai! - j abia am băut un chil pe răsuflate... Ii dau ocaua îndărăt, să le ducă omului, cârciumarului. Băgaţi de seamă. In loc să le ducă, Miai le vâră în porumb, sub cergă, şi atinge caii: „Mână, Patanghele, câ m-am înfierbântat"... „Mă, Miai, du, mă, sticlile ăluia, eşti nebun?" „Mână, Patanghele, că dau peste
tine"... Dădui drumul la cal şi plecarăm. Cât să fi mers noi? Ce, n-am mers nici aşa, ca să zici că te-ai îndepărtat de cârciumă, şi numai ce aud un tropăit de cai, cu unul călare, venind spre noi. „Miai, zic, aruncă sticlile şi să spui că nu le-ai luat. O să cam dai de dracu." Miai o sfecli, aruncă el sticlili, dar de pomană, ăl cu caii ne ieşi înainte: „Ohooo!... Ia staţi!... şi se duce la Miai: Sticlili şi mama mă-ti, boală neruşinată"... Şi începu să-l busumeze. Miai începu sâ zbiere, lumea care mai de care: „Ce-a făcut, mă?" Sării eu, mai săriră şi alţii, degeaba. Sesttânsese lumea, şi cârciumarul o ţinea ca nebunul: „Sticlili, şi sticlili". Miai nici nu mai putea sâ vorbească, şi când văz câ-i cutge sânge din gură, mă reped la cârciumar, că-ncepusem şi eu să mă înfurii. La început îmi plăcea ca să-l mursice niţel pe Miai, să-l sature de sricle, dar pe urmă...
- la srai, mă, sticlele dumnezeului mă-ti! zbier eu, şi-i înfig o mână în gâr. Ajunge! Ce? Ţi le bag pe gât, fire-ai al dracului...
Miai când vede că îl ţiu de gât îşi vine în fire si când se repede la ăla cu pumnii, îi dezgrădinează o ureche.
- Terminaţi odată! urlu eu iar.
Lumea se uita la noi ca Ia urs şi mă gândeam că de ce nu sare nimeni, să-l apere pe cârciumar. Cârciumarul încălică repede şi o luă la goană înaintea noastră.
- Se duce la secţie, spuse un om, luaţi-o p-aici, pe drumul ăsta, să nu dea de voi.
- Sus, Miai, şi arde caii! îi zic eu.
Miai se ridică din zăpadă, se mai şi ameţise niţel, şi-l văz că se duce alături de şanţ, scormoneşte în zăpadă, scoate sticlele iar şi le pune în căruţă. Erau nişte oameni pe lângă noi şi ăia râdeau cu mâinile pe burtă:
- Mă, de unde sunteţi, neică?
- Miai, lasă-le dracului de sticle şi dă drumul la căruţă, încep eu să-mi pierd răbdarea.
44
marin preda
NUVEEE SI POVESTIRI
45
Miai abia sc urcă, abia dă bice cailor şi-.şi mai pusese şi căciula pe-o ureche. Se lăsase nor şi ningea cu nişte fulgi mari1 şi grei. Miai sta cu tâmpla goală si se făcuse roşu, ca un rac. Cădea câte un fulg pe fata lui şi numaidecât se topea, îi curgea apa pc obraji. Rl, cânta. Flencănea capul şi-i trăgea un lele-leau de urla' câinii după el. Ei, nu ştiu cum s-a făcut de nu ne-a mai | prins cârciumarul. Când ne-ndepărtarăm, opresc caii la pas şi-i spun lui Miai:
- Mă, Miai, tu trebuie să fii nebun...
- Nu, că de ce nu l-ai lăsat, Patanghele, câ-i arătam eu lui... Matei, Anghelache, auziţi, mă? Am râs cu lacrimi, ştiţi voi? j
Ei, atingem noi caii, dă-i drumul înainte... Dar, luaţi ţuică...' Matei, dati-o dracului... Muiere, ia cară-te si fă nişte gogoşi... la Anghelache, ia mă, că mai am un butoiaş, răsuflă Patanghel,, şi toţi lunecară paharele pe gât. 1
- Zi-i, Patanghele, vorbi Matei. j
IV
- După dandanaua asta, continuă Patanghel, răsucindu-şi o ţigare, începu să ne iasă lumea înainte să cumpere porumb. Miai, ca prostu: că să dăm. „Mă, Miai, aşa mai bine îl dam la Piteşti, pentru ce ne batem noi caii acuma?" Dimineaţa ajun-j scrăm la Poiana Lacului. Răsărea un soare, Anghelache, de tef pătrundea până în măduva oaselor. Dacă te apucai să stai locului, îngheţai, ("aii sforăiau mereu, săracii. Venea şi li se lipeau nările de ger. O luarăm mai încet prin sat şi după câteva ceasuri, după ce mai întrebă unul şi altul, ne pomenirăm cu un om, îmbrăcat binişor, zicea că e învăţător; voia să cumpere:
- Cu cât dati porumbul? ne întrebă el. :
- Cu şaizeci de lei, zic eu. ;
- E cam scump, oameni buni! j
- O fi, domnule învăţător, dar de, fiecare dintre noi avemj daravelile noastre. [
El se gândi, mai băgă mâna prin boabe, îl mai vântură, se mai duse la o căruţă, la alta, îl mai dădu la măsea...
- Iau, zice, dar iau numai de la dumneata. Adică de la mine. E mai bun ăsta, zice învăţătorul.
Miai începu să se uite la mine. Pe urmă la învăţător. Pe urmă iar la mine.
- Ce e, Miai? zic cu.
Mă uitam şi cu la el şi... spuneţi voi! Ce crea să fac? Frag căruţa mai la o parte şi dezvelesc porumbul. -Ai mertic? mă întrebă învăţătorul.
- Da, avem, îi răspund eu.
Aranjez căruţa frumos şi învăţătorul intră în casa să-şi aducă sacii. Eu habar n-aveam de altceva.
Şi acum, Anghelache, băgaţi voi de seamă si staţi să vedeţi. Veni învăţătorul cu câţiva oameni şi cu saci, să-si ia porumbul. Eu mă dau jos din căruţă la repezeală si mă duc la Miai. Zic:
-Miai, dă-mi merticul tău, să-i măsor învăţătorului.
Fraţilor, mă pomenesc cu el că se face câ n-aude şi se duce la învăţător...
- Domnule învăţător... uitâ-te la al meu! la uită-te ce bob!... Că e recoltă adusă de la Vadulat, câ l-am uscat eu şi muierea o săptămână întreagă la soare, că pe partea ailantă...
- Nu, zice învăţătorul, lasă că cunosc eu...
Eu îl las; mai mă învârtesc pe lângă căruţă, desham, dau la cai ovăz, pe urmă iar mă duc la el.
-Miai, zic, dă-mi mă, merticul, să-i măsor învăţătorului!
Aş! Miai, n-aude, na vede. II văz câ strânge ştreangurile la cai şi se pregăteşte să plece.
-Stai, mă, unde pleci, dă-o dracului, nu mergem amândoi? Dă-mi, mă, merticul, că dacă ţi-1 mănânc, ti-l plătesc...
El întoarce căruţa fără să se uite la mine, o ia pe-un drum anapoda şi se duce. Ei, comedia dracului! L-au găsit dracii pe Miai. Mă duc la învăţător şi-i spun că n-am cu ce să-i măsor.
46
MARIN I'REDA
NUVELE SI POVESTIRI
47
S-a dus omul prin sat, a făcut rost dc-un mertic şi m-am apucat | să-i deşert din căruţă. |
După aia, eu înham şi plec, eu singur. Ce, ştiţi voi prin Răchitele? în Răchitele am ajuns pe înnoptate şi până seara am scăpat de porumb. Frig nu mai era, că venise şi se înmuiase gerul si se făcuse nor. Am luat nuci, poame... la, Patanghele, j ţuică şi mână spre casă. Acu, mă tot gândeam eu când ş veneam îndărăt: eu am câştigat un pol la dublu: ce-o fi făcut... j ce dracu o fi făcut Miai? La urma-urmei, nu poţi opri pe j nimeni să facă aşa cum îl taie capul... Dar, vedeţi, mă!... j Nu-mi pasă mie şi uitaţi-vă la mine: să n-apuc să mă ridic de pe scaunul ăsta, spuneţi-mi voi, dar cinstit, mă, asta: eu, eu Patanghel, să-ţi cer ţie, Anghelache, merticul tău... si tu acuma, j sfinte drace, să te superi tot tu, fiindcă nu vreai sâ mi-1 dai!... J Ia spune, Matei?! |
V
- Mie îmi place chestia cu bariera, cu ăla grasu', rupse tăcerea unul dintre cei patru oameni. Noroc, Patanghele!
- Reţ', mă, răspunse Patanghel, râzând. E bună ţuica, Matei?
- Bună, mă, ăsta, parcă e untdelemn.
- Anghelache, Matei, Ţugurlane! vorbi din nou omul, parcă pregătindu-se să le spună ceva nemaipomenit. Anghelache, Matei, Ţugurlane! zise el iar.
Cei trei lăsară mai jos ceştile cu ţuică şi se pregătiră să audă.
- N-am dreptate, spuse deodată omul, retezând cu amândouă mâinile ceva deasupra capului cu un gest de parcă ar fi forfecat într-o clipă tot ceea ce povestise mai înainte.
Câtva timp se făcu tăcere. Nevasta lui Patanghel îşi privi omul punându-şi mâna streaşină la ochi, vrând să înţeleagă mai bine ce vrea să spună. Copiii se uitau la el încremeniţi de mândrie şi plăcere. Musafirii aşteptau şi ei, fără ca vreunul să
se îndoiască de faptul că Patanghel avea sâ le spună acum o tărăşenie şi mai şi.
- N-am dreprare, gata. în chestia cu merticul, sâ zicem aşa, eu Patanghel, am povestit cum a fost, am sucit-o, nu-s' ce, să zicem că nu e aşa. E bine, mă? Şi să mergem mai departe. 'Fie, Matei, ţi-a plăcut chestia cu bariera, ţie, Ţugurlane, sâ spunem că ţi-a plăcut afacerea cu sticlele. E bine asa. Dar eu mă închin. Tac din gură, când e vorba de mertic, merg mai departe, dar voi să ţineţi minte de unde am pornit. Bun.
- Cine ştie ce drăcovenie are sâ spună, rosti femeia omului, ieşind pe uşă. Copiii începuseră să râdă şi oamenii, la fel, râdeau încet, mângâindu-şi mustăţile.
-Mă, ăştia, începu Patanghel, punându-şi mâinile pe genunchi, şi uitându-se în ochii fiecăruia. Noi, oamenii din sate, câteodată ajungem în sapă de lemn. Rău de tot. Din ce cauză? Vreţi să vă spun cu? Ei, am să vă spun. Chestiunea începe cu fleacuri şi se întinde aşa până ce unul ca Miai face avere. Şi gata. E limpede!
- Nu prea e limpede, răspunse Matei râzând. Miai e un prost, cum o să facă ăsta avere?
- Matei, uite ce e, hai să admitem până una alta că ai tu dreptate. Bine, mie nu-mi rămâne decât să vă povestesc acuma ce s-a mai întâmplat. După aia să stăm de vorbă.
In clipa aceea, în curte se auziră nişte paşi, şi câinele începu iar să urle. Geamurile zăngăneau.
- Cine dracu o fi? îngână Patanghel, ridicându-se şi strigând în tindă spre femeia lui să iasă şi să primească pe omul care se auzise.
După un timp, cineva bătu în uşă, rar, răspicat, cu multă conştiinţă de sine.
- Intră, făcu Patanghel, prefăcându-se că îşi dă seama cu cine are de-a face şi de aceea îi răspunde boiereşre.
r
48 MARIN PREDA
Pc uşă apăru un moşneag îmbrăcat cu un cojoc mare şi umflat în toate părţile, ca un butoi.
- Bună seara, Făcu el, vioi. Noroc, Patanghele, ce faci, mă pârlitule, prostule! Dă-mi o ţigare!
- N-am, răspunse scurt Patanghel.
- N-ai, mă!!! făcu moşneagul. N-ai mai avea zile.
- Aoleo, nea Modane, ce-ai spus?! se vaită femeia lui Patanghel. Păi, eu ce fac? Rămân singură, vai de capul meu...
- Ce e, fit? Ce spui tu? la itite-m'! făcu iar moşneagul, învârtindu-se în mijlocul casei. Apoi izbucni către Patanghel: Dă-mi, mă, pârlitule, o ţigare!
- Dă-i tu, Matei, răspunse Patanghel rece.
Moşul îşi dezbrăcă la repezeală cojocul şi se aşeză pe pat.
- Nu stau mult, preciza el, vă ascult ce-aveti de spus şi pe urmă am să-ţi spun ceva, ţie, Patanghele. D-aia am venit. Ţine-ţi-va vorba.
- la întâi o ţuică, răspunse Patanghel. Asa. Vorbeam de Miai.
- Aha! făcu moşul plin tic interes. Zi-i! Spune în două vorbe despre ce e vorba.
- Noroc, Modane! Hai, noroc, mă! Uite: doi creştini se duc la munte să vândă porumb. Au plecat la munte. Fa barieră la Piteşti, aşa degeaba, unuia i se ia dublu'. De ce i-i ia, nu ne pasă. I l-a hiat şi gata! Scurt! Ce să mai lungim vorba. Ajung creştinii la munte. Cum ajung, nu mai spun (!!!), nu ne priveşte. Acolo, ăl care era cu dublu' luat găseşte cumpărător; vrea să vândă; n-are cu ce să măsoare; cere merticul tovarăşului; tovarăşul nu vrea să i-1 dea; se supără că nu vrea şi pleacă singur. Asta e tot.
- Fi, dandanaua dracului! făcu Modan. Şi „creştinii" ăştia cine sunt?
- Patanghel şi cu Miai.
- Am înţeles, făcu moşul, câutându-şi tutun în chimir. Zi-i mai departe, Patanghele.
NUVELE Şl POVESTIRI 49
- Bun, răspunse Patanghel. Mă, să vedeţi! Miai e vecin cu Patanghel şi Patanghel e vecin cu Miai. De la munte ne-am întors anapoda. Patanghel fără Miai, iar Miai cu dublu! gol şi fără Patanghel.
După treaba asta, care s-a întâmplat cu o zi înaintea ignatului, a doua zi, eu mă pregăteam să-mi tai porcul. Mă gândeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are sâ mă cheme sâ-i tai porcul lui şi gata, are să-i treacă supărarea (în toţi anii eu îi tăiam porcul; el nimereşte anapoda, numai în gât nu; ţin minte, odată, că dacă nu eram cu, îi murea porcul neatins). Ce credeţi voi?! Mă pomenesc cu el că nu vine. N-a venit să mă cheme. Eu îl tot aşteptam. Nu ştiu ce şi cum i-a făcut, cum l-a tăiat, dar înnebunisem. A ţinut bietul porc în cuţit până n-a mai putut. Se speriaseră şi copiii, şi orătăniile. Eu, ce era să-i fac? Muierea: „Du-te, mă, şi ajută-i!" (Dar ce ştia ea!)
Ei, a venit pe urmă ajunul Crăciunului. Pe urmă, a doua zi de Crăciun. Nu-mi venea să cred că Miai poate să ţină la supărare, mai ales tot el, înţelegeţi... Să vedeţi ce se întâmplă a treia zi.
VI
A treia zi, eu eram în grădină. Intrasem să iau nişte fân şi câţiva snopi, să dau la vite. Când taman trăgeam eu un snop, aud mai departe de mine o tuse. Mă opresc şi mă nit. In grădină şi el, Miai, stătea lângă o glugă de coceni şi se pişa. Era de dimineaţă. Mai aştept eu niţel, ca să se întoarcă, şi când îl văd că se întoarce, mă uit la el şi spun tare:
- 'Neaţa, Miai.
M-aşteptam să-l aud cum răspunde, ca omul: ,,'Neaţa, Patanghele". N-a răspuns nimic. A tăcut. „Ce dracu de tace? • mă întrebam eu. Ce are, ce draci are?"
Ei, l-am lăsat în pacea lui. Ce mai calea-valea, nu ştiam ce are de gând. Treaba lui. E supărat, foarte bine, să fie sănătos!
50
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
51
Mărci, Anghelache, mă Ţugurlane şi tu, ăsta, ce-am să vă spun acuma e chestie caldă, proaspătă. Ieri, s-a întâmplat, ieri în dimineaţa de an nou. înţelegeţi? Aşa! Aşadar, în dimineaţa anului nou - adică ieri-dimineaţă, cum v-am mai spus - mă pomenesc cu muierea asta a mea că mă ia deoparte:
- Mă, veni alde Mielache al lui Miai aseară şi mi-a spus.
- Ce ţi-a spus, fa? o întreb eu.
- Cică să mergem, să stăm şi noi la ei la masă. Mielache îşi dă copilul de grindă.
- Fi-ţi-ar cică al dracu', îi răspund eu. Mergem sau cică?
- Da, mă, a spus că ne roagă să ne ducem.
- Ne roagă! Ce vorbeşti, fa? La Miai? o întrebam eu mereu mirat. Fi, cum? Şi mă gândeam: va să zică Miai nu e supărat pe mine, altfel i-ar fi spus şi lui fi-său, lui alde Mielache. Nu m-ar fi chemat ăla dacă-at fi ştiut. Bine! Bun! în regulă! îmi place! Nu? Să mergem.
- Mergem, fă, îi spun eu muierii. îmbracă-te. Mergem aşa, dar fără tămbălău, că nu prea îmi arde...
Am plecat amândoi, fără copii. După prânz, ne înţelesesem să mergem pe la ai noştri.
Intrarăm la Miai în casă. El n-are câini răi. înlăuntru, lume. Nu vă mai spun cine era. Era Ilie Panţiru, cuscru' lui Miai, Stan "Fudose, naşul băiatului; fratele lui Panţiru, ai lui Tudoseşi alţii; şi toţi cu muierile, cu copiii, cu nepoţii... Toate rubedeniile lui Miai tătărăşteanul. Era una din Tătârăşti, bătrână, căptuşită în piept de vreo optzeci de ani. Şi surdă. Dar ce surdă?! Lemn. Pământ. Şi urâtă! Fonfăia urât când vorbea, mai ales că vorbea şi tare - după una şi-alta. j
Când am intrat acolo, nu-ş' ce, bună ziua, la mulţi ani, ei, i aia e! Mă uit să-l văz pe Miai. Am rămas cu gura căscată. j
- Ăăăă, ce faci, Patanghele, nu te-am mai văzut de anul j trecut, o plesneşte el şi râzi! Dă-i cu râsul. ]
Să fi crezut cumva că ar fi fost supărat, sau eu pe el?! Cum dracu! Să fi fost nebun.
- Stai jos, Patanghele, ia stai jos! mă ia el. Stai jos şi să îngropăm anul, tu-i para mă-sii.
Hă! Miai! Prostul. Mă uitam la el.
- Noroc, Miai, noroc; noroc-noroc! La mulţi ani. M-am aşezat la masă. Mă, ce să vă spun? îmi părea bine.
Aşa, da! Uitasem că nu mi-a răspuns la bună-dimineaţa, a treia zi de Crăciun, în grădină. Mă gândeam că poate Miai e ciudat: unul din ăia care când vrea s-o facă lată, uită de fleacuri, supărări...
Pe urmă a început gălăgia. Hai să dăm copilul de grindă. -Ei, Mielache, adu vătraiul, zice Miai, vorbind tare, ca un cocoş. Văttaiul şi colacul. Aristiţo, treci aici.
- Ce, ce, ce? Ce spui tu, cuscre Ilie? Ai? Naş' Stane. Dar pe băiat cum îl cheamă?
Vorbea bătrâna-aia, surda, pe care n-o cunoşteam. Dar ştiţi cum vorbea? Fonfăia: fonf, fonf, cruscre Ilie...
Ilie Panţiru s-a aplecat la urechea ei şi a început să strige:
- Cine, fa? Care băiat?
-Păi, ghi-ne-ri-li... ghi-ne-ri-li...
- Cine fa?! Ginerili? Mielache, fa, Mielache îl cheamă, e băiatul lui Miai!...
-A!... Mielache! Mielache! Făcea ea din cap. Da, da, Mielache, Mielache.
Miai şi cu femeile pun copilul pe vătrai, nu-ş' ce, gata să-l ridice spre grindă. Dar aia bătrâna o văd că se ridică de la masă, pune mâna pe un pahar de ţuică, îl rkWcă în sus şi începe sâ fonfăie (în vremea asta ăia ridicau vătraiul cu copilul pe el spre grinda casei):
- Tâ-taaa! 'Tâ-taaa! Noroc cruscre Ilie (nu zicea cuscre) şşşî... naş' Stane... şi pe băiat cum îl cheamă?...
52
MARIN PRUDA
NU Viii ii SI POVESTIRI
53
- Ei, să trăieşti, să mai trăieşti, mamă! îl aud pe Miai numai- | decât (de cc i-o fi spus el mamă, dracu sâ-1 ia, că nu era aia | mă-sa). Să trăieşti! ii spune el tare. Mielache, Mielache îl cheamă, ce, nu ştii?
- A! Mielache! Mielache! Da... Da... moţăia bătrâna din cap. Da, da!... Mielache! Mielache!...
- Patanghele, îmi spune după aia Miai, întinzând paharul spre mine, să trăieşti! Să fim sănătoşi! l.a mulţi ani! Şi matale, ţaţă Paraschivo, îi spuse el nevestei, la fel să vă trăiască copiii şi nepoţii şi să dea Dumnezeu bine!
- Miai, îi răspund cu, să trăieşti mă, toate celea cu bucurie, cum spune mocanul! Şi să nu mai fii supărat, că nu ştiu ce...
- Cc, ce, Patanghele, ce-ai spus? Cum să nu mai fiu supărat? Eu, supărat?
fiindcă era gălăgia prea mare, mă dau mai aproape de el şi-i spun tare:
- Nimic, Miai, gata!
- A! Nu... Stai! se înioieşte el. De ce!? De ce, Patanghele? îmi pare rău. Dacă ai vreo supărare, spune-mi-o. Mie aşa îmi place. Să spui omului în faţă. Am văzut că nu vii, n-am zis nimic. M-am supărat niţel, aşa, la început, dar pe urmă gata, n-am mai zis nimic. De ce? N-ai vrut să vii, nu e nimic. Ce, trebuie să mă supăr? Mi l-am tăiat singur cum am putut, şi gata.
Iar am rămas cu gura căscată! Ce dracu e cu Miai? E ţicnit?
- Miai, îi spun, nu înţeleg!
- Cum, nu înţelegi? Eu am înţeles şi nu m-am supărat: n-ai vrut să vii să-mi tai porcul, şi gata. Dar eu n-am ţinut seama. De ce să mă supăr?
- Ii dai zor cu supărarea. Miai, esti nebun! strig eu. Cum să vin să-ţi tai porcul? Nu trebuia ca tu să mă chemi?
- Ba nu, cum să te chem? Ce, tu nu ştiai?
- Păi. cum, Miai... Mă, ia stai niţel. Ai uitat chestia cu merticul? îl întreb eu, zăpăcit.
-Nu, n-am uitat-o, îmi parc râu, aia e altceva.
- Cum altceva, spun eu, ai uitat că, nu-ş' ce, eu ti-am cerut ţie merticul si tu...
- Da' şi tu ai tras căruţa la negustor şi m-ai lăsat ca pe-un prost în mijlocul drumului...
- ...şi tu, zic eu mai departe, după ce ţi-am cerut merticul te-ai supărat că nu vreai să mi-l dai, ai tras caii si cârel-pâzeste, să nu re-apuce ploaia...
- Patanghele, îmi ia el vorba din gură, ca un deştept, vorbind tare ca să-l audă toată lumea şi uitându-se peste ei toţi, te-am chemat ca să îngropăm anul. Eu am uitat, eu unul. Atunci, noroc, la mulţi ani, a sfârşit cl cu urarea pentru toată lumea.
- Paraschivo, ii spun eu încet muierii mele. Scoală-te şi hai. Ea săraca, s-a sculat şi gata să plecăm. Am deschis uşa. II
văd pe Mielache, băiatul lui Miai, că se ridică tic la masă şi tepede spre noi:
- Nea Tudore, mă întreabă el, ce este? Ce s-a întâmplat?
- Nimic, nimic, nevastă-mea nit se simte bine, i-am răspuns eu boiereşte. Nu-i nimic.
- îmi pare rău, zău, nea Tudore, făcea bietul Mielache.
- Nn face nimic, îmi face plăcere, am spus cu tot boiereşte. Am dat să ies în tindă, dar mai m-am oprit niţel, câ tocmai
întreba aia bătrână pe cuscru-sâu Ilie, şi naş' Stan, cum îl cheamă pe băiat.
- Mielache, fa! 1-am auzit de pe prispă pc Ilie Panţiru urlând. Râdea şi nevastă-mea, ca proasta.
Patanghel se opri din povestit şi lăsă capul în jos, tăcut. Oamenii la fel, tăceau, aşteptând încă ceva. Copiii omului se uitau la tatăl lor cu gurile căscate, aşteptând şi ei.
- Mă, ăştia, cum vine daravela asta? Ia staţi niţel. Adică cum? Bine, să zicem că eu, Patanghel, în chestia cu merticul, am spus o minciună. Că aş fi vândut înaintea lui, dar ce? Cinei-a spus lui câ dacă eu vând înainte, o să-l las pe el singur? El
54
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
55
ştia ca n-am să-l las. Ei, hai să zicem că nu e aşa cum spun cu. Bine, clar asta dc-acuma cum e? Vine aşa: el, Miai, nu ştie să taie un porc. Eu ştiu. Eu i-am tăiat porcul în toţi anii. Mă chema să i-1 tai. Asta e limpede, o ştie toată lumea. Omul ăsta nu m-a chemat pe mine, Patanghel, să-i tai lui, lui Miai, porcul. Acuma el, Miai, al dracului, s-a supărat pe mine că n-a vrut să mă cheme? Cum vine asta, Anghelache?
VII
- Am să vă întreb ceva, se auzi vocea omului după ce terminase de povestit. în toată afacerea asta eu găsesc două lucruri despre care avem să vorbim numaidecât. Aşteptaţi niţel, să aprindă femeia asta lampa.
Patanghel se ridică şi-şi chemă femeia:
- Mai adu, fă, nişte gogoşi şi aprinde aici lumina, că nu vedem să vorbim.
Femeia aprinse lampa şi oamenii se întinseră mai bine peste pat, mâncând încet din coşniţa plină cu gogoşi şi şorici, pe care o adusese nevasta omului.
- Mă, ăştia, vorbi iar Patanghel, voi credeţi că am ceva cu Miai? Spuneai mai înainte, Matei, că nu e limpede ce gândesc eu. Că Miai e prost şi că n-o să facă avere. Vorbim mai pe urmă, acuma să vă întreb altceva. Am cirit într-o carte, acuma de sărbători, ceva care spunea aşa: nu vorbi de rău pe cineva care nu e de faţă. Asta e drept şi eu aş vrea să vă întreb: îl vorbesc de rău pe Miai?
- Patanghele, răspunse Modan, uire ce se întâmplă: eu cred că numai dacă spui minciuni însemnează că îl vorbeşti de rău. S-ar putea ca tu să nu-ţi dai seama, să tragi spuza pe turta ta, clar noi ne dăm seama.
- Nu, nu, e adevărat! zise Matei al Barbului. Patanghel nu spune minciuni.
Bătrânul Modan începu să râdă.
- Ia ascultaţi voi aicea, zise el. Am citit şi eu o carte. Mi-a adus-o nepotu-meu, sanitarul. Bine că mi-am adus aminte, să ţi-o dau şi ţie, Patanghele. Spune aşa: când vreai să ştii cum devine o chestiune, gândeşte-te la asta; într-o odaie e întuneric. Aprinzi lampa (aşa cum a fost aici adineauri), gata, nu mai e întuneric. Ce vrea să spuie ăla? (Vezi, nu e prost.) Că cine are dreptatea cu el, unde se duce, dreptatea e ca lumina...
- Eşti mai prost ca mine, Modane, răspunse Patanghel, şi e prost şi ăla unde ai citit, că e scris aşa cum spui tu. Cu oamenii nu e aşa, vorbi mai departe Patanghel. Cine poate să spună cu fruntea sus că cu el e lumina? Şi să şi fie, că aşa nebuni care zic c-o au sunt destui.
- Uite Patanghele, zise Modan, să presupunem că nu eşti prost, mai ales că stai cu mine de vorbă. Tu spui că Miai, aşa şi pe dincolo. Dar eşti hoţ. Spui: n-am dreptate aici, dar asra cum vine? Trebuia să te duci să-i tai porcul; Miai se simţea poate vinovat şi d-aia nu te-a chemat. Dacă te duceai tu, el înţelegea că l-ai iertat şi gata.
- Eşti nebun, răspunse Patanghel. Crezi că nu m-am gândit? De ce nu mi-a răspuns când i-am dat bună-dimineaţa?
-Ţi-a răspuns mai târziu, prostule, când te-a chemat la masă.
- M-ai înfundat, vorbi după un timp Patanghel. Ia o tigare. Bine, să zicem. La început, n-am avut dreptate. A doua oară sunt vinovat. Te cred pe tine şi pe voi toţi. Dar eu nu cred. Şi am să vă spui acuma de ce.
VIII
- Dar, mai luaţi ţuică, urmă Patanghel, vorbind încet şi turnând în ceştile oamenilor. Uite, mă, de ce. Scurr. Eu înţeleg orice faptă a cuiva, oricum ar fi ea, dar orice faptă, cât ar fi ea de bună şi omul la fel de bun, n-o mai înţeleg dacă se arată aşa ca la Miai: cu foame de avere. Şi am să-ţi spun, Matei, că ziceai adineauri că Miai e prost şi n-are să facă... Dar eu vă spun
56
marin prf.da
NUVFI,E SI POVESTIRI
altceva: a si făcut! Nu, tui, Matei, nu te mira! Ascultă aici cum îti spun cu. Câ acuma ştiţi ce vreau sâ spun. Sâ vă povestesc.
Voi ştiţi ai Miai nu e de-aici. k din 1 âtărâsti. kl, in Tâtărâşti, n-avea nici o palmă. Bine. Asta nu e nimic. Un băiat care munceşte, încet-încet, îşi face un rost. Unde? Acolo unde se află, nu aşa? Ca noi toţi. Să zicem că Miai a fost niţel mai iţite la sânge şi că n-avea răbdare să înceapă viaţa de la lingură. Foarte bine. Fa optsprezece ani îsi ia boarfele într-o traistă şi se duce la păcură la Moreni, unde munca se plăteşte în bani, nu ca în sat. Bine, mă. Du-te, dit-te şi fâ-ţi! Treaba ta. S-a dus si s-a întors, avea acum parale. FI a venit îndărăt de la Moreni, primăvara. (Trebuie să fie, dc-atunci, câţi ani? Aproape douăzeci, kl are acuma patruzeci de ani; doi ani a stat la Moreni.) Va sâ zică, primăvară a venit, si peste câteva luni, la târgul Sântă-Măriei Mari, de-acolo, de la Tâtărăşti, Miai al nostru intră în vorbă cu Aristita lui Bâzdoveicâ, săracii', când a auzit, nu mai putea de bucurie. Rămăsese, după cum ştiţi, singur cu fata si toată gospodăria i se ducea la saut. Ştiţi ce fumuri avea fata, atuncea. II mai ajutam eu, că eram tânăr şi de... ca vecin, îmi plăcea de el. Adică, mai mult mi-era milă (cl aştepta mereu să-i vină băiatul din Germania, nu credea că e mort; săracii' Bâzdoveicâ, se împlineau care va sâ zică, din '917, când a căzut Alexandru prizonier, până în '925, când s-a măritat Aristiţa cu Miai, opt ani de zile de când îl aştepta). Când a auzit că ginerele are douăzeci de mii de lei bani gheară, Bâzdoveicâ, cum v-am mai spus, s-a bucurat la bani şi i-a dar fata.
Nu ştiu cum trăiau ei. Dacă v-aduceţi aminte numai, el, Miai, umbla în zdrenţe. Cum v-am spus, nu ştiu cc-au făcut, cum trăiau.
Dar după o vreme, fata - care umbla numai cu haine bune pe ea - începu sâ umble şi ea ca şi el, şi după el şi bătrânul Bâzdoveicâ, adică în jurăbii, rupţi si cârpiţi. „Cc dracu se întâmplă cu ei?" mă întrebam ca prostii'; nu-mi dădeam seama.
într-o zi se întâmplă o dandana. lira într-o dimineaţă. îl văz pe Miai pe patului socrului, cu securea în mână, izbea de lătraţi câinii până în capul satului.
-Ce faci, Miai? II întreb.
- Ce vezi, răspunde (adică el făcea ce vedeam eu).
- Dacă ai face tu ce văd eu, Miai, n-ar fi râu.
Nu mi-a răspuns nimic. Miai dărâma patului si grajdul. (Asta îl ardea pe el! Patului era bun şi grajdul la fel, dar casa unde stăteau era aplecata într-o rână si găurită peste tot acoperişul.) In sfârşit, mi-am zis eu, bine că nu râde lumea de mine, că nu-1 sfătuiesc, poate că nu ştie omul... (Dar pe cine să sfătuieşti?)
Ar fi mers cum ar fi mers până aici. De bine, de rău a mai făcut el ce-a mai făcut, nu ştiu, dar nu i-am auzit niciodată ecr-tându-se. Asta a ţinut până la întâmplarea pe care o cunoaşteri cu toţii. Intr-o bună zi, se află că bătrânul Bâzdoveicâ ştia el ceva, de spunea că fiu-său trăieşte. Aşa s-a şi întâmplat. S-a pomenit într-o dimineaţă cu băiatul lui, kisandru; deschide frumos poarta, intră in curte şi bietul câine îi sare înainte si începe să latre de bucurie. A leşinat Bâzdoveicâ, dar i-a trecut şi, ce să vă mai spun, a fost o zarvă aicea, atunci!... care vă mai aduceţi aminte, toate muierile plângeau!...
Trece şi asta. Cât să fi trecut? Vreo săptămână. Nu i-o Pi plăcut lui kisandru cumnatul? Nu ştiu. Am început să-i aud cum se ceartă. Ce dracu! Aşa repede? Mai trece un timp; iar îi aud certându-se. Am să vă spun acuma ceva ce-am văzut cu ochii mei şi după aia sâ vedeţi. Ascultaţi.
IX
- Întâmplarea asta, mi-aduc aminte, a fost după un an de la însurătoare şi după câteva luni de la întoarcerea lui I isandru din Germania.
58 MARIN PREDA
Era toamna, după culesul porumbului, într-o duminică de dimineaţă. Eu taman mă bărbieream pe prispă. Văz că trece pe drum învăţătorul Florea, care îl mai ţineţi minte, cine ştie pe unde-o fi acuma. Era cu un cârd de oameni după el. Trece pe lângă poarta mea, se uită la mine, trece mai departe, se opreşte în dreptul lui Bâzdoveicâ şi bate în poartă. Mirat, eu am lăsat bărbieritul şi ascultam.
- Ei, bună dimineaţa!
- Bună dimineaţa, răspunde Bâzdoveicâ şi cu l.isandru (Miai se vede că nu era acasă). Ce e mă, cu voi, întreabă bătrânul, ce e, dornic Florea?
- Amendă, nene, amendă, zice unul dintre oameni (mi se pare câ era chiar rânjitul ăsta de Ilie Dttmitrache).
- Ce amendă? întreabă l.isandru.
- Amendă că voi nu v-aţi dat băieţii la şcoală.
- Faci mă din gură, răspunde Bâzdoveicâ. Dacă m-ar arde o zeamă mai grasă, n-aş zice nimic. Dar unul ca tine... Ce e, dom'le Florea?
- Uite-te ce e, nea Gheorghe, a răspuns învăţătorul. Ştiu că ai nişte cai mai buni. Vreau să te rog să-mi dai căruţa şi caii, să iau nişte materiale de la gară. E pentru şcoală. (Al dracului şi ăla, îl găsise mila de şcoală!)
Ce s-o fi gândit bătrânul? Pentru şcoală! Ce dracu! Era cu ochi şi cu sprâncene. Dar l-am auzit că răspunde:
- Bine, dom'le Florea. Ţi-o dau, cum să nu ti-o dau? Auzi! Mai ales câ e pentru şcoală!
Fi, învăţătorul a plecat nu ştiu unde. După o vreme, bătrânii' a scos caii şi căruţa şi l-am auzit spunându-i lui fi-său:
- Vezi, bagă de seamă, adu-i o căruţă şi întoarce-te. Să nu încarci prea mult.
Când să deschidă poarta şi să pornească, hopa Miai. Nu ştiu de unde venea. L-am văzut întâi că se opreşte locului, pe urmă se apropie de căruţă şi se reazimă de loitră. Parcă mârâia:
- Und'te duci, mă?
NUVELE SI POVESTIRI 59
Nu ştiu ce i-a răspuns Lisandru, abia am auzit doar atât:
- ... treaba mea. Âlălalt; Miai:
- Cum, mă, treaba ta?! Ăs tăiai t:
- Aşa cum ai auzit.
Miai s-a mişcat din loc, a pus mâna pe ştreangurile cailor şi a început să le desfacă din răscruci. Atunci s-a apropiat bătrânul Bâzdoveică:
- Mă, Miai, vezi-ţi de treabă! Lasâ-1! Se duce să ia nişte materiale pentru şcoală, ne-a rugat învăţătorul.
Miai tăcu un timp. Cine ştie ce era în capul lui! Pe urmă iar aud:
- Şi cât dă de-o căruţă?
- Cum cât dă? întrebă Bâzdoveicâ, zăpăcit.
- Cât plăteşte? zice tare Miai tăfărăşteanul.
- Cum, mă, să plătească? învăţătorul? N-auzi că e pentru şcoală?
Nu ştiu ce-a răspuns Miai, dar 1-am auzit înjurând ca un zăltat de toţi dumnezeii; că el are să ia caii, să se ducă cu ei la râpă şi să le dea una în cap cu toporul. Că ce, el d-aia le dă să mănânce? Să lucreze la alţii de pomană? Că dacă azi se duce la învăţător, mâine, hop şi notarul, poimâine, hop şi primarul, poimâine ailaltă...
- Miai, nu fi ţâcnit, strigă Bâzdoveică. Ce, tu nu-ţi dai seama că te faci de râs? Ascultă lumea la tine!...
Noroc că s-a întors învăţătorul, şi Miai, de ruşine sau cine ştie de ce, a tăcut şi nu ştiu unde-a pierit.
Pe la prânz, Lisandru se întoarce cu căruţa. Intră pe poartă. Mă, ce să vă spun: la ţanc, tocmai atunci hopa şi Miai, la fel, ca şi înainte, s-a apropiat de căruţă şi a început să se uite lung la cai. Pe urmă la Lisandru. Se tot uita întruna până ce ăla n-a mai răbdat:
- Ce te uiţi, mă, aşa la mine?
I
60
MARIN PREDA
- Mă uit, mă, mă uit, a mormăit Miai. Lasă că vă aranjez eu...
- Ce aranjezi, Miai? a întrebat bătrânul Bâzdoveică din pragul casei.
- Mâinc-dimineatâ ascut toporul, a răspuns Miai cu fălcile încleştate, iau caii de căpăstru, mă duc cu ei la văgăună şi le dau una în cap... decât s-ajungă pe mâna voastră, să le beţi pielea (în mintea lui era că învăţătorul a plătit şi că banii erau la Lisandru în buzunar).
Am băgat de seamă că bătrânul Bâzdoveică nu înţelegea nimic, dar începuse să se înfurie. De la mine, d-aici de pe parmalâc, îl vedeam cum îi tremură mâinile. S-a dat jos de pe prispă, s-a apropiat de Miai şi i-a cârpit o palmă peste urechi, urlând (nu l-am văzut niciodată aşa de înfuriat):
- Tâmpitule ce esti, atâta timp cât eşti în casa mea, să nu taci pe-al dracului...
Nici n-a apucat să spună mai mult, a tăcut şi s-a dat îndărăt. Miai apucase un retevei de jos şi se năpustise spre bătrân.
- în tata, mă, dai în tata? a urlat si Lisandru şi i-a sărit în spate.
Miai s-a învârtit şi l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului, dar ăla a sprijinit cu mâna, s-a repezit în el şi i-a dat un pumn în burtă. L-am văzut cum se clătină ca beat, dar am sărit repede parmalâcul şi am fugit spre bătrân, că l.isandru nu-1 mai vedea. Bătrânul intrase repede în tindă şi se întoarse cu un topor în mână. Am pus repede mâna pc el şi l-am potolit, cine ştie ce nenorocire s-ar fi întâmplat.
Li, d-aici începe socoteala la care mă gândeam adineauri: după întâmplarea asta. Să vedem.
X
- Matei, Anghelache, Modane, cum credeţi că au mers treburile după aia? Certuri, cum n-am mai văzut. Şi noaptea?
NUVELE Si POVESTIRI
61
Până la miez de noapte se certau. Ce s-a ales până la urmă? I s-a făcut ăluia, lui I .isandru, scârbă de viata aia şi, cum învăţase pe-acolo prin Germania să se descurce singur, ştiţi bine, peste câteva luni a vândut ceva din ce i-a dat bătrânul Bâzdoveică, partea lui, şi a plecat la Bucureşti. Vedeţi?
După asta, Miai parcă s-a mai liniştit. A venit si după o vreme a făcut copii, bătrânul a murit şi s-a trezit Miai în câţiva ani stăpân pe târla lui Bâzdoveică. Ri, si atunci? Asta ce e, Matei? Voi poare nu ştiaţi prea bine toate astea, dar eu, care am trăit lângă el, mai ştiu şi altele. Şi bine. Asa cum îmi trag spuza pe turta mea, poate că greşesc, dar cum a ajuns el gospodăria noi în sat, toate astea pc care vi le-am spus nu sunt minciuni.
Şi acuma, să ne înţelegem. Tu spui, Modane, că trebuia eu să fac şi să dreg: adică să mă duc şi să-i tai porcul, să nu ţiu seama. Mă, eu îti dau dreptate. As face asta cu oricare om pe care nu l-aş cunoaşte, chit câ mi-ar spune cineva că e asa şi pe dincolo, rău, duşmănos şi mai ştiu eu cum. Nu mi-ar păsa. Aş face-o cu oricine, cum ţi-am spus, dar cu el, cu Miai, pe care îlcwwscşi ştiu ce e în el, ei bine, nu mă duc, Modane! Nu pot. Nu mă lasă!...
- Ei, păi asta e! făcu Modan, ridicând un deget în sus. Aia e! Să poţi!
- I-ascultă, mă, nu mă lua tu pe mine ca ăia care umblau pe-aici anii trecuţi cu Oastea Domnului... Ia spune, tu ai face-o? Te-ai duce?
- Ce-ţi pasă ţie!
- îmi pasă, pe dracu. Nu mai pot de grijă. Nici nu dorm. Ia, hai noroc, Matei, că ăsta c cu un picior în groapă şi cti unul afară! Noroc, Modane, să trăieşti! Aşa! Şi-aşa cu Miai tătâ-răşteanul, că n-am terminat. Mai am niţel. Că n-o să facă avere! Ce ştiţi voi? Unde îl vedeţi că umblă aşa de doi ani, cu ciulama aia veche? Păi voi ştiţi via aia a prostului ăla de Ilie Brutarii? Aia din Pământuri, de lângă fântână, de patru pogoane? Ei,
62
MARIN PREDA
aflaţi că înainte de Crăciun, Ilie Brutarii, ca să poată petrece cu servitoarea popii, a vândut-o. Cui? Lui Miai tătârăşteanul. Li, asta ce e, Matei? Dar să mă opresc, că n-am cu cine vorbi. Mă, ăştia: că n-o credeţi, când vă spun câ Miai, dacă-ar putea să puie mâna pe toată uliţa asta, cu oameni cu tot, ar face-o fără să stea pe gânduri, ştiu că n-o credeţi, pentru câ nu se vede bine ce e în el. Nu-1 cunoaşteţi. Asta e altceva. Dar să mă duc cu la el şi sâ-i spun; eu care îl cunosc, băgaţi de seamă, de-atâta I vreme, să mă duc la el si să-i spun: „Miai, nu fi supărat că n-ai \ vrut să-mi dai merticul şi n-ai vrur să mă chemi să-ţi ajut Ja ' porc!... Hai, Miai, nu mai fi supărat"... Li, cum dracu să pot să fac aşa ceva? Care e ăla să vie şi să-mi spună că el ar purea s-o facă, unul cu mintea întreagă? Tu ai putea s-o faci, Ţugurlane?!
CALUL 1
Florea Gheorghe avea de făcut o groază de treburi, dar dintre toate vroia să termine una, acum, de dimineaţă, înainte ca soarele să răsară şi să-l apuce căldura, si la care se gândise încă din ziua trecută.
El se sculase în dimineaţa aceea mai devreme.
După ce înghiţi câteva gloduri de mămăligă cu brânză, se duse în grajd şi începu să cotrobăie după nişte lanţuri şi curele, apoi le lăsă, luă un căpăstru şi se apropie de un cal care dormea nemişcat lângă iesle. Ii vârî capul în căpăstru, îl dezlegă şi îl trase încet în mijlocul bătăturii.
Pe cer încă mai străluceau câteva stele învineţite, din puzderia de pesre noapte. Era linişte, şi cerul răcoros şi curat tremura alb pesre dealurile şi salcâmii înalţi de pe marginea satului.
Era un cal înalt, bătrân, cu părul încreţit pe burtă şi ros de ham aproape peste toată pielea. Abia mergea şi capul îi atârna în jos, bălăngănindu-se greu şi încet ca o ciutură mare şi hodorogită. în mijlocul bătăturii se oprise încremenit, apoi când omul îl trase de căpăstru, toată osăria trupului porni să se desfacă şi să se mişte, şi din toate acestea animalul abia făcu câţiva paşi; fel de fel de oscioare şi coarde îi ieşeau pe la încheieturi şi printre coaste şi se împreunau una cu alta ciudat, ca să-i întindă alene cele patru picioare.
64
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
6ş
Florea Gheorghe, alături, începu să râdă, oprindu-se pe loc şi uitându-se la el, cum stă întors în mijlocul curţii, cu copitele lăţite ca nişte străchini negre în ţărână, si cum nu mai poate merge. Se apropie mai mult de el şi începu să-l mângâie, trâ-gându-1 tic smocul de pâr din vârful frunţii: o vreme si apoi porni cu el de căpăstru spre poarta drumului.
Pe podişcă, se opriră iar. Galul sforăi deodată şi, tuşind scurt, împrăştie un smoc de muci în toate părţile.
- Răpciugă, făcu omul ştergându-se şi începu iar sâ râdă. Apoi continuă: li sufli pe mine! Bine, mă! F., hai!
încet, încet, o luară prin mijlocul şoselei. Calul călca rar, legănându-şi trupul, si la fiecare pas oasele îi ieşeau ascuţite în sus, îmboldindu-i pielea sâ i-o rupă.
- Fii, hai, bătrânule, că ţi-ai mâncat târâta... Flai, mă, să paşti iarbă verde...
în dreptul unei fântâni calul se opri pe loc. Omul deodată se încruntă. Câtva timp stătu cu fruntea în jos şi de astă dată nu se mai uită la el si nu mai râse. Prin cap îi trecu parcă o fluturare ca de fum, care i sc prelinse inlăuntru şi îl înfiora. Aceasta ţinu o clipă, şi în cea următoare mâna omului strânse biciul domol şi începu să-l învârtească în aer:
-Die...
Dar calul nu se urni.
- Vrei să bei apă!... îngână omul. F!... Hai să-ţi dau apă... Florea Ghcorghe se apropie de fântână, dădu drumul căpâs-
trului şi apucă ciutura în mână. Din două zvâcnituri o trimise în fundul puţului, o înecă, apoi o trase la fel şi o turnă în jgheab. Mai scoase una. Calul începu să vie cu gâtul întins, băgă capul în jgheab şi bău. Se vedea cum i se duce apa în ghemotoace mari pe gât şi auzea cum îi cade cu zgomot în burtă.
In tăcerea dimineţii, cei doi stăteau unul lângă altul, liniştiţi şi împăcaţi şi, după o vreme, calul oftă, zgârci unul din cele patru picioare şi se pregăti parcă să rămână acolo, lângă jgheab.
Florea Gheorghe îl apucă de căpăstru şi îl trase:
- Hai, mă, că m-apucă nimiezul şi am o groază de rre-buri... Die!... Ei, fire-ai al dracului!... Asta e, acuma!... Oi fi vrând să te iau în spinare!...
11
întunericul pierise de tot când Florea Gheorghe mai avea de trecut câteva case până sâ iasă din sat. El trăgea calul de căpăstru, grăbit să ajungă undeva aproape, într-un loc unde se tot uita cam îngrijorat. Era o casă la marginea satului, învelită cu ţiglă şi, în afară, spre drum, cu prelungire de acoperiş, joasă şi făcută din tablă.
Casa avea obloane mari în perete, închise şi zăvorâte de-a lungul şi de-a latul în nişte fiare groase şi neobişnuit de lungi, în dreptul ei, Florea Gheorghe se opri şi începu să strige:
-Mă, Ilie! Mă, Chiorule!
Calul se oprise şi el şi rămase răscăcărat, încercând zadarnic săsescarpine undeva cu capul. Omul nu-1 luă în seamă. Se uita nemulţumit peste curtea celui la care striga şi de unde nu răspundea nimeni.
- Mă, Chiorule! Mă, Ilie! strigă el a dotia oară. Apoi încet, pentru el: „Ce-o fi făcând ţiganul de nu se scoală?!"
- Cine e? se auzi tot atunci un glas de femeie.
- Scoală-1 pe Ilie, niţel, răspunse Florea Gheorghe.
- Ce-ai cu el? Nu e acasă.
- Dar unde e, fa? Aveam treabă cu el. Să-mi dea ceva din fierărie, răspunse omul.
- Nu e acasă, a plecat aseară să cumpere coptoave... Şi a încuiat fierăria.
Ia auzul celor spuse, omul se încruntă a doua oară şi multă vreme rămase nemişcat, gândindu-se la ceva anumit, care se pare că îl nemulţumea şi mai ales îl încurca. „Nu-i nimic, vorbi el, o sâ văz eu. Da, da... o sâ vedem noi când o să ajungem acolo..."
66
MARIN PRF.DA
NUVF.l.F. ŞI POVESTIRI
67
- Aveam nevoie să-mi dea ceva din fierărie, spuse el rare femeii.
- Pe la prânz se întoarce, răspunse glasul din curre. II găseşti acasă...
- Nu, răspunse Florea Gheorghe. Aveam nevoie acuma, de dimineaţă. FJar n-are nimic... N-are nimic... O să văd eu!...
Cam nehotărât, omul porni din taţa casei cu obloane mari şi acum se apropia de gârlă şi intră în ea. Mergeau tot încet.
- Coptoave! Mă, ce e şi cu asra! Bărbatu-său e fierar de ani de zile şi ca zice coptoave!... Ha... Coptoave. Fi-ţi-ar ale dracu', coptoavele! Proasto!... Die!... Hai, tată, hai, mânzule! Făcea Florea Gheorghe la marginea gârlei, în timp ce calul întârzia în apă, zbicind din coadă.
Satul începuse să se trezească. Sc auzea un foşnet care abia atingea urechile, şoapte uşoare care zburau prin salcâmi şi piereau neînţelese. Afară, în câmp, aerul se albea ca o pânză îndepărtată şi lumina adânc întinderea fără sfârşit. Cu noaptea în cap, unele căruţe răsăreau pe creasta şoselei, coborau tâcu-re în gârlă, apoi urcau spre câmpie. Câteva trecură astfel pe lângă Florea Gheorghe, care acum urca şi el.
III
Una dintre ele, cu un om singur, aşezat în ea într-o rână, peste o cergă, opri în dreptul celor doi.
- 'Neaţa, Florea, srrigă omul, ridicându-se pe marginea loitrei.
- 'Neaţa!
- Unde drac' re duci, mă, cu talanu-ăla?
- Mă duc... Dă-m'o ţigare, răspunse Florea Gheorghe.
- N-am foc, Floreo! Adică am, dar scapăr greu.
- N-are nimic. Am eu. Mai ai de arat? întrebă Florea Gheorghe lăsând din mână căpăstrul animalului.
-Mai am un petic colea, la Stanţie. Mă, da greu se ară, tu-i dumnezeirea mă-sii, făcu celălalt. Scoate, Floreo, auzi tu, scoate plugul nişte bolovani cât ţestu', înţelegi?
- Da, mă, ştiu... Ploaie, Arghire, dacă nu e ploaie!... Ţine şi aprinde, zise Florea Gheorghe, întinzându-i celuilalt cârpa care scotea un firicel de fum dintr-un colţ. Apoi aprinse şi el şi, pufăind, se aplecă şi luă de jos coada câpăstrului.
- Ei, hai noroc! făcu cel cu căruţa, pornind.
- Noroc!
Omul porni şi el cu calul pe acelaşi drum, urcând spre câmp. Animalul îl urma, clempănind cu gâtul întins, călcând rar şi desălat. Dar, după o vreme, cei doi părăsiră drumul ce se întindea în sus, cotiră pe după o carieră roşie de piarră şi ajunseră în capid unei văgăuni largi şi adânci, crăpată peste maluri de scurgerea apelor şi plină roată de bozi verzi şi îndesaţi, amestecaţi cu pietroaie şi cu oase înâlbite de mortăciuni. Zgomotele din afară nu ajungeau jos. Se opreau, înghiţite parcă de ceva asemănător unor urcioare ce s-ar fi aflar în pereţii pietruiţi ai văgăunii.
Florea Gheorghe se opri aici.
Calul se opri şi el şi întinse gâtul alături, bâjbâind şi ciugulind cu buzele câteva firicele de iarbă, care crescuseră în mijlocul unei baligi.
- Da, este, este, îngână omul uitându-se de-a lungul văgăunii, apoi se întoatse ia cal, care încerca mereu sâ apuce firele de iarbă, lasă, mă! Te găsi păscutul. Haide!
îl trase de căpăstru, dar calul nu voia să lase smocul verde de iarbă şi îndoia gâtul după el.
-Ei!... M-apucă nimiezul. Die... Şi-i smuci.
Coborârâ în văgăună şi, într-un loc, Florea Gheorghe se opri. în clipa aceea, peste coama înaltă a salcâmilor care abia se zăreau spre sat, razele soarelui ţâşniseră pe nesimţite şi umpluseră cu lumina lor roşie întreaga văgăună.
68
MARIN PRUDA
NU VIU .F. SI POVFST1R1
69
IV
Omul parcă se înfiora, speriat. Se uită în jurul lui, se opri o clipă, scărpinându-se în cap, apoi dădu drumul câpăstrului şi trase de peste cingătoare o frânghie pe care o petrecu pe gâtul calului; se dădu câţiva paşi înapoi, ţinând mai departe frânghia în mână şi se aplecă jos. El ridică din iarba fragedă un picior alb de cal, gros şi întărit de uscăciune şi îl încercă, mişcându-1 în mână, să-şi dea seama cât e de ager. Se alătură de cal şi când ridică mâna, aerul vâjâi. O clipă, peste faţa omului se prelinse o cută crâncenă. Animalul tresări cu putere - ceva începuse să se mişte în el - se ridică aprig în sus, agitându-şi capul a teroare.
Ceva asemănător răsări arunci şi în celălalt; se trase înapoi, uitându-se la animalul pe care îl trezise fără să-şi dea seama şi, prins parcă de o grabă înfricoşată, strânse frânghia şi lovi cu un icnet scurt, drept în creştetul buimăcit al animalului. Apoi lovi din nou, iar, mereu, trăgând întruna de frânghie. Ridi-cându-se încă o dată în două picioare, calul vru să ţâşnească înainte, dar se prăvăli şi se întinse suflând greu.
Când îl văzu jos, întins şi mare şi suflând greu, omul avu un şuierat lung şi scălâmbâiat ca şi cânt! ceva s-ar fi sparr şi a vuit într-însul, ca o tarabă izbită de vânt, ca şi când din cap şi din inimă i-ar fi zburat nişte păsări şi ar fi şuierat după ele; îşi trase răsuflarea, şi-şi şterse fruntea năclăită de sudoare rece.
învârti osul în mână şi, liniştit în mişcări, începu să-l lovească din nou, de astă dată surd, cum ar fi tăiat lemne, fără să mai fie atent la ceva. Animalul nu mai sufla. Pe bot i se spărsese un ochi şi se prelingea jos ca un gălbenuş de ou. Izbea peste tot, des, chibzuit şi, încă după ce capul calului se scaldă în sânge, înţepenit şi sticlos, Elorea Gheorghe mai lovi de câteva ori.
Ea urmă aruncă osul, se aplecă jos şi începu să caute un loc unde să-i poată lua pielea. încălecase pe el şi trăgea cu amândouă mâinile. Câteodată apleca până aproape capul, apuca strâns, cu mâinile, aplecându-se peste spate şi trăgând până ce
i se umflau vinele tâmplelor. Peste deal, pe câmp, ciobanii urcau pe urmele oilor, fluierând şi azvârlind măciucile după berbeci.
Omul şi calul se vedeau de sus, încă luptându-se parcă. Un glas îl făcu pe Florea Gheorghe sâ ridice capul, speriat:
- Ia uite, băâă, răzbătu în văgăună strigătul cuiva, unu' beleşte un cal! Cu-ţu, naaa!... Na, bobica, naaa!...
NUVF.Lli SI l'OVI-STIRI
71
LA CÂMP
Dimineaţa ardea sub răsăritul roşu şi plin al soarelui, când două cârduri de oi urcau mărunt spte câmpie pe culmea plină de nenumărate poteci a dealului. Doi ciobani veneau cu mult în urma lor, departe unul de altul, strigându-se pe nume şi azvârlind cu pietroaie de-a lungul văgăunelor şi carierelor de piatră de la marginea satului. în vârful dealului se petrecu însă ceva ciudat între cele două cârduri de oi. O oaie mărginaşe se opri, ridică moţul din cârd, behăi şi o luă la goană spre cârdul străin. Numaidecât, toate celelalte, din amândouă părţile, făcură la fel, şi cârdurile se amestecară, se îmbucară într-un stol de capete şi începură să fugă, înghesuindu-se una într-alta.
- Oiaaa!... Fir-ai a dracului cu ţâţa ra, zbieră unul din ciobani.
- Soiaaaal... mânca-te-ar lupii, urlă şi celălalt.
- l.asă-le, Bâlco, dă-le dracului...
- Ce să le laşi, mă, răspunse acela. Nu vezi cum s-au amestecat? Fi una dintre ele, una creaţă şi cufurită, care să fie ea a dracului, o omor într-o zi. N-am să mă întâlnesc cu nimeni, cu oi, că numaidecât o vezi cum saltă capul, behăie şi fuge în alt cârd... mi-amesrecă toate oile.
- A cui e? întrebă celălalt râzând.
- A Ioanei lui Bădel.
- Acuma lasă-le. Mergem amândoi şi le paştem în Frunzări, cc zici? înrrebă cel care râdea.
- Nu zâc nimica, răspunse al doilea. Dâmâncare ai? -Am. Dar coacem şi porumb... poate prindem şi vreo
prepeliţă.
- Atunci hai mai repede să ne săturam cât e răcoare, că pe urmă...
Se apropiară de oi şi începură să le atingă peste cozi cu măciucile, luându-le la goană. Oile începură să fugă sărind şi tăiară câmpia de-a curmezişul, fără să se oprească. O luaseră pe drumul cc intra spre porumburi, şi unul din băieţi fugi înaintea oilor. Pădurea Frunzări se apropia din ce în ce şi cârdul mergea acum încet, fără să se atingă de iarba miriştilor ori a măturilor.
- E departe lotul tău, Stroe? întrebă unul din ei.
- Uite, d-aici, din pădure, încă un plan.
- Păi hai să-i dăm drumul mai repede.
După un timp intrară pe o mirişre largă, plină de trifoi, de mohor înalt şi de tufe. Oile se împânziseră pe toată lăţimea locului şi începură să rupă iarba cu lăcomie. Eraţi un şir de boturi zvâcnind, iar Stroe şi Bâlea se aşezară unul într-o parte a miriştii şi altul în cealaltă, să nu intre vreo oaie în porumb. Stăteau răzimaţi în măciuci.
- Mă, cum mănâncă!
- Da, mă!
- Bâleo, tu câte oi ai? Cât îţi dă omul de oaie?
- Vreo patruzeci, n-am multe. Nu-mi dau mult, mă. Doi poli şi-un ciurel de mălai. Da' dă ce?
- înrreb şi eu!... Stroe, de unde începe, mă, moşia Zâmbreasca?
-Hă... Uire, chiar de la capul locului nostru. Vezi casele alea? E stâna lui Bădăuţâ, neam de cibani câinari. Bâlea se ridică în măciucă.
- Sunt nişte oi mai încoace. Mi se pare câ e şi o fată cu ele. O zâmbreşteancă.
72 MARIN PRUDA
- Cc vorbeşti, mă?
- Uită-te si tu...
Stroe se sui într-un păr mic şi se uită mai mult, cu mâna la ochi. Pe urmă se dădu jos.
- F, o rată, Bâleo.
- Păi, da, mă! Fu ce-ţi spusei?
- Hai să-i fluierăm, zise Bâlea iar, după un timp.
- l.as-o, să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu!
Stroe şi Bâlea mergeau încet pe lângă oi şi mai vorbeau. Soarele începea sâ se urce în sus şi umbrele lungi ale porumbii rilor, întinse pe mirişti, începuseră sâ se tragă, să se facă mici. Peste câtva timp, cei doi ajunseră sub coasta dealului, unde se terminau locurile lui Stroe şi începea moşia zâmbreştenilor. Se vedea din vale un alt cârd de oi, păzite pe o mirişre mai largă, de o fără. Băieţii se aşezară jos şi începură iar să vorbească.
- Bă, Stroe, bai să-i fluierăm, e singură, zise Bâlea. Bâlea era un măgădău cu o faţă colţuroasă, pătrată, ca un
cărpător de ţest. Buzele şi nasul deşi îi erau groase, nu ieşeau afară din obraji. Când vorbea, făcea un zgomot ca şi când din gură i-ar fi căzut nişte noduri. Stroe era mai subţire, întins si desnodat.
- fluieră tu întâi, zise Stroe.
Bâlea se ridică pe jumătate, în genunchi, băgă două degete în gură şi fluieră fata, vorbind o înjurătură lungă de dragoste. Când se lăsă jos, Stroe se sculă în picioare şi fluieră la început ca un semnal. Apoi începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, , pe care îl luă de la cap până ce ochii începură să i se umfle. |
- Mă, Bâleo, să nu fie cu cineva.
- F, singură, mă, îţi spun eu!
După aceea, cei doi ciobani se apucară să adune coceni şi baligi uscate, să coacă porumb. Soarele frigea acum în mijlocul i cerului şi oile se îmbulciseră cap la cap, suflând greu şi
NU VEI.li SI POVESTIRI 73
rumegând. Srroe şi Bâlea, aprinseră focul sub un tufan, începură să jupoaie porumbul. Din când în când, câte o adiere de vânt făcea sâ fâşie lipanele verzi ale cocenilor de porumb, în timp ce flacăra focului se înalta plină de fum în căldura albă a amiezii, întinzându-se în umbre subţiri si tremurătoare peste iarba deasă a miriştii. Cei doi ciobani stăteau lungiţi pe tunici şi clefăiau cu cotolanele de porumb copt în mâini. Bâlea muscă odată dintr-unul gros şi zise cu gura plină:
- Ce-o fi făcând, mă, fata aia?
Celălalt muşcă de mai multe ori la rând fără sâ răspundă numaidecât. Stroe se uită la el, muşcă vârtos din porumb, pe urmă începu să râdă gros, azvârlind coceanul gol în mijlocul focului. Luă alt porumb, începu iar să muşte şi Bâlea începu şi el să râdă. Alături, foaia lată şi verde a unui fir înalt de porumb tresări deodată şi începu să fâşie singură, pâlpâind ca o aripă. Prin aer parcă treceau păsări uriaşe şi nevăzute, înotând în lumină. Pământul era greu şi tăcut, iar căldura albă a soarelui apăsa.
- Mergem, mă? zise Bâlea deodară, încet şi hotărât.
- Hai să mergem.
Se sculară, încolăcind picioarele pe mirişte şi porniră încet, spre capul locului. Aici, intrară în porumb şi-şi încetiniră mersul. Peste drumul care despărţea planurile, se deschidea o mirişre mult mai largă decât a lor, unde stătea îmbulucit un cârd mic de oi. Lângă porumb, un tufan bătrân şi încâlcit lăsa o umbră deasă, neagră. Stroe şi Bâlea se opriră. La umbra tufanului dormea fata care păzea oile; era desfăcută şi, alături, locul era plin de coceni şi coji de dovleac copt. De o creangă îi atârna traista cu mâncare.
- Doarme, Bâleo, şopti Stroe.
- Doarme, mă, răspunse Bâlea şi se uitară unul la altul. Fata avea un picior tras sub burtă, iar celălalt rămăsese gol şi întins. Mâinile îi erau la fel, una sub cap, iar alta de-a lungul trupului, răsucită cu palma în sus.
74 MARIN PREDA
- Mă, să mergem încet, şopti iarăşi Bâlea.
Cei doi ciobani ieşiră din porumb, şi se opriră nemişcaţi în drumul ce despărţea cele două moşii. Tufanul unde dormea fata era la câţiva paşi depărtare, alături de porumb. De acolo începea un fel de coasră care se termina departe, cu o uşoară înclinaţiiră. Ciobanii călcau uşor pe mirişti, ca nişte umbre, la un pas de fată, se opriră. Soarele îi izbea în spate şi cefele li se umpluseră de sudoare. Unul duse încet mâneca la frunte şi se şterse fără să facă cel mai mic zgomot. Bâlea ridică mâna în sus, o mişcă făcând semn, apoi făcu un pas până lângă fată şi rămase din nou înţepenit. Statură astfel câtva timp, şi Stroe, tot atât de încet şi fără zgomot, făcu şi el acelaşi pas. Se priviră din nou si mâinile li se mişcară. Vorbeau din ele, scurt, muteşte; fruntea lui Bâlea se încreţi şi globurile ochilor i se umflară. Celălalt îşi muşcă buzele şi peste ochi îi trecu o licărire ca un fluture. Fără să se uire unul la altul, amândoi se lăsară încet pe vine. Fata dormea cu pieptul pe o tunică subţire, şi prin deschizătura cămăşii i se vedeau sânii mari, arşi de soare, ca nişte pietroaie roşii. Deodată se deşteptă şi sări în capul oaselor. Ciobanii rămăseseră în acelaşi loc, nemişcaţi, încremeniţi, aşezaţi aproape, jos pe pământ. Fata se şterse la ochi speriată şi-şi propti mâna în tunică, aplecându-se pe spate.
- Ce faci acilea, mă neică? vorbi Bâlea, încet şi răguşit. Bâlea începu să sufle încet. Nările i se umflară şi dintt-o
dată, pe neaşteptate, îşi înfipse mâna în piciorul fetei, rămas dezvelit. Ea tresări, ca şi când abia atunci s-ar fi deşteptat din somn şi zvâcni ca un peşte în sus, dar Bâlea, mai înainte, se izbi de Stroe, o cuprinse în braţe şi căzu cu ea pe tunică. Un timp, rămaseră încleştaţi. Fetei i se desfăcuse părul şi i se lipiseră pe picioare bulgări mici de pământ; se zvârcoli, se întinse cât era de lungă cu faţa în sus şi vrând să-l arunce jos, îl apucă de umeri. Era greu şi îl strânse, înfigându-şi ghearele în rorunzimea mare a gâtului. Bâlea simţi unghiile fetei cum i se înfig în carne
NUVELE SI POVESTIRI 75
şi cum îi iese sângele în piele, gemu lung si înfundat, o apucă şi mai strâns si amândoi începură să se zbată. Câteodată Bâlea cădea alături, fata se agăţa de el, fără să se desprindă şi încerca să-l izbească în cap cu pumnii, aprinsă la faţă; când o prinse mai bine, flăcăul se aşeză deodată în ea şi fata urlă lung si apoi tăcu.
După un timp, Bâlea sări în sus, ştergându-se pe gât de zgârieturi şi de sânge. Atunci celălalt, Stroe, cu ochii bulbucaţi în cap se lăsă repede jos, dar fata îşi acoperise ochii cu mâinile şi nu se mai zbătea. Asta îl înfurie; obrajii i se încreţiră şi urlă fără teamă, apucând-o de mâini şi încercând s-o facă să se împotrivească:
- Ţipă, hai! Muşcă-mâ! De cc nu te zbaţi?...
Dar fata ţâşni de lângă el, sări în picioare şi o luă la goană prin porumb. Stroe se luă după ea numaidecât; fata se opri, înfipse mâna în pământul sfărâmicios şi îl izbi în ochi, apoi o luă din nou la fugă. Ciobanul întoarse capul cu iuţeală, intră în porumb după ea şi pieriră amândoi în desimea lui.
Bâlea vru să-l aştepte în drum, dar văzând că acela nu se întoarce, o luă încet la vale spre locurile lor. Ajunse lângă oi şi se întinse la umbra orfanului. După un timp, deodată îşi auzi numele strigat ca prin urcior şi se ridică în capul oaselor.
- Fire-ai al dracului, Bâleo!... fire-ai al dracului să fii!... răsări Stroe la marginea porumbului.
Bâlea râse, făcând să tremure liniştea zilei.
- Hai, du-te dracului, răspunse el... Treci încoace să des-btiiugim oile, că e târziu. Ce, ţi-e necaz, mi se pare!...
-Cine?! Mie? răspunse Stroe liniştit. N-are de ce!... N-a fugit mult... N-avea de ce!...
Soarele coborâse acum din creştetul cerului şi umbrele ciobanilor şi porumburilor se lungiseră şi se pierdeau pe mirişti. Bâlea îşi puse măciuca pe umeri, fluierând, şi când porni încet înaintea oilor, o cruce mare se bălăngănea în urma lui.
NUVELE SI POVESTIRI
ÎNAINTE DE MOARTE
Stâncii lui Stăncilă înţelegea că e pe moarte; că stă întins pc o vclintâ vărgată la umbră şi /ace. Dacă ar fi vrut să se scoale, s-ar fi înecat in gât si, ca totdeauna de vreo două luni încoace, ar fi scuipat roşu si s-ar fi uitat la scuipat cum stă alături şi se tace ca o minge mică în ţărână. Se întâmplase acum un an,
Se apucase să sape un gropan. Fântâna cu apă bună era departe de casa lui si într-o zi se sculă de dimineaţă, luă târnăcopul şi începu sâ caute un loc în grădină, sâ sape un gropan, o mică fântână a lui. A săpat toată ziua şi înspre seară arunca pământul cu o căldare; nu se mai vedea din el.
A săpat mai multe zile până a dar de apă. Se făcuse seara, A dat de câteva ori cu târnăcopul şi o dată l-a scos ud. „Ha! Al dracului, câ începusem să mâ satur", a zis, a lăsat târnăcopul în voie, a întors căldarea cu gura în jos şi s-a aşezat pe fundul ei să se odihnească.
Se gândea că e bine acuma, n-o să se mai ducă tocmai la dracu, în fiecare /i, după atâta apă! Are gropanul lui. Ce-i mai trebuie: două crace unde să bage un şurub, o sâ taie salcâmul clin spatele casei, că e bun de cumpănă şi sâ-1 pună cumpăna; pe urmă o frânghie, o căldare şi gata. „Când o văz pe nevasta asta, că vine cu vadra cu apă drept pe creştetul capului şi tocmai din vale de la măgură, mâ găsesc năbădăile! la să fac eu o fântână, mai aşa... un gropan! Bine că l-am făcut, am datdc apă acuma si gata, mai am niţel si termin." |
Stancu lui Stăncilă s-a ridicat din fundul gropanului, de pe fundul căldării si a pus mâna pe târnăcop. Dar a rămas cu el aşa, în mâna, fără sâ se mişte. Un junghi îl înghioldise în coastă, parcă l-ar fi înjunghiat cineva. S-a mişcat încet, a săltat o mână şi s-a îndoit de mijloc pe spate; sudoarea i-a îngheţat la subsuori şi pe frunte. „Cum, junghi? Care junghi?"
Stancu lui Stăncilă a tras târnăcopul, a pus mâna pe lopată şi a început să umple căldarea cu noroi. Izvorul se amesteca mereu cu bulgării negri de pământ. Fl lucra acum cu picioarele în apă şi-şi ştergea cu mâinile sudoarea ce-i umplea sprâncenele, în câteva ore a pus un strat de nisip să cureţe apa, a rotunjit fântâna şi a terminat.
Acum stă sub clud, la umbră, cu capul dincolo de căpătâi. Apa a fost bună, ca vioreaua! A făcut gropan şi când lucra să-i pună cumpănă si lumânarea, atunci a trecut şi Ion al lui Geacă de la primărie.
- Ce zici mă, Geacă, este sau nu este?
-Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba-aia, îl punem deoparte! -Al dracului bărăgan! Mă, ca să te las să iei apă, ştii ce să faci tu? -Ce?
-Tot eşti tu bărăgan; urlă cu goarna diseară, sâ se strângă toţi la primărie... ăia proştii, înţelegi? -Ei?!
- Să le trag eu o bătaie... la sui'te aici să dăm o gaură. Am un junghi de ieri, un junghi al dracului. Faşă, nu te mai sui, că mi-a trecut. Când să viu la soacră-ta, să mă tragă? Azi-noapre n-am dormit neam. M-am perpelit ca păjârâgai! Călduri, nişte sudoare, nişte visuri! Geacă!
-Ţi-au căzut muşchii, a zis Geacă, lasă că ţi-i ridică bătrâna. 0 să-i spun cu că vii diseară.
- Nu ştiu, spune-i că vin. Da' ce zici de fântână? Vezi ce ghizduri i-am pus? Da o sâ se înverzească.
78
MARIN PRF.DA
NUVF.l.fi SI POVESTIRI
79
Acum stă sub dud şi fântâna e dincolo de el.
Stancu lui Stăncilă îşi aduse aminte de gropan şi se uită să-l vadă. Sudoarea îl năvăli sub părul de la ceafă şi mâinile începură să-i tremure. „Ale dracului ghizduri, vorbi el încet. Ion al lui Geacă! Toţi au venit să ia apă. Mi-au făcut poteci în toată grădina. Şi eu gâfâi. Nu mai am grădină, că le-am vândut-o lor, să dau pe doctorii, să-i dau doctorului." Se sprijini în cot şi stătu cu capul atârnat.
Trecuse mult timp; se dusese la soacra lui Geacă să-l tragă de junghi. Băuse un chil de vin fiert cu piper şi nu se mai căutase. Pe urmă, după alt timp, începuseră iar năduşelile şi tuşea gol.
„Toţi mi-au mâncat zilele, scrâşni Stancu lui Stăncilă. Şi Geacă, şi nevastă-mea, şi chiorii ăla de Mitroi, si ăstălalt de dincoace... Nici unul! A Vreau să ştiu! Acum nu-1 mai las! Mai pe seară trebuie să vie şi-am să-l întreb: Domnule doctor, ce tot doctorii şi nu-ş' ce?! Mai trăiesc sau nu mai trăiesc? Ce, mai trăiesc! Nu mai trăiesc, dar vorba... când? Când mor, gata! Să-mi spună când, să mă pregătesc, că e daravela dracului şi cu asta. Ai murit, mare scofală! Parcă se tace gaură în cer dacă moare Stancu lui Stăncilă!"...
Omul stătu un timp nemişcat, apoi capul îi căzu pe căpătâi, încet, frunza dudului începu să se mişte fâşâind şi umbrele de pe pământ se plimbau alene pe faţa omului. Stancu lui Stăncilă ridică deodată capul aprig, ca şi când urmele boalei sau chiar boala ce-1 trântise la pământ, ar fi pierit. Oasele mâinilor ise încordară şi vinele gâtului îi ieşiră prin piele. Se rostogoli de pe aşternut si-şi înfipse ghearele mâinilor în ţărână, năpădindu-1 sudoarea, udându-i părul capului într-o baie de grăsime. Se alătură de trunchiul dudului, îl luă în braţe sângerându-şi unghiile, şi cu dinţii începu să roadă gemând scoarţa grun-ţuroasă şi neagră a copacului.
— Stancule, ai înnebunit, ţipă din curte şi alergând spre el, nevasta lui.
îl ridică de subsuori şi-l întinse pe aşternut. Nu mai gemea, închisese ochii, si femeia îl înveli până la gât, ştergându-i fata rece şi fruntea năclăită de sudoare.
11
Umbrele dudului întâi se măriseră, frunzele se îndepărtaseră, jucând, apoi toată coroana ieşise de sub rădăcină, crescuse alături tic copac şi se pierduse sub privirea de jos a soarelui. Stancu lui Stăncilă dormea acum în bătaia galbenă a asfinţitului. Se sculă obosit cum nu se mai simţise niciodată şi, încercând să se ridice, coardele mâinilor îi tremurau si nu putu; se lăsă iar pe căpătâi. Ochii i se mişcau în cap ca şi când globurile lor s-ar fi rupt din găurile frunţii. „Nu mai vine", vorbi ei încet. îi năvăli în piept deodată fiorul unei simţiri necunoscute, ca o sfârşeală ce-1 nimicea până la oase. Un dor viu îi bătu în inimă, o dorinţă a unei rugi arzătoare.
- Nevasta, nevastă, vorbi el iarăşi, nu mai vine doctorul?
- Ba a venit, dar a plecat. Te-a văzut dormind si mi-a spus să nu re scol, că vine mai pe seară, răspunse nevasră-sa.
Stancu lui Stăncilă se holbă la ea.
- Atunci, trebuie să vie.
- Da, trebuie să vie, că a plecat de mult.
- Ce zici tu, mă fac bine? întrebă el iar, uitându-se la ca. Femeia întoarse capul în altă parte.
- Nu şriu, Stancule, că ce fel de fire de om ai fosr. Ţi-aduci tu aminte, spune drept? hi spuneam acu un an: Mâ, ascultă-mă pe mine, că... proasrâ oi fi, dar asa am pomenit de la biata mama... Fra unu care îngălbenise ca ceara. Nu-s' cine i-o fi spus: a tăiat nouă oi si s-a dus la munte, la stână. Trei zile la rând stătea în câte o piele de oaie si bea lapte nefiert şi când se scula, după aia (câ venea şi se usca până si pielea vie cum era), se îmbrăca aşa gol cu o alta şi câte o vadră de lapte bea în fiecare zi. Ţi-am spus eu ţie, Stancule, era un doctor care nu mai
80
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
81
credea în el si când s-a dus să-l vadă şi s-a uitat în pieptul lui a văzut cum îi crescuseră alti bojogi mititei, iar ăia vechi putreziseră la o parte. N-ai vrut! M-o ierta Dumnezeu, că n-am fost aia care să nu-ti fi spus.
Femeia începu să plângă şi se sculă să plece. Omul se mişcă şi închise ochii, dcsFăcându-si braţele şi dezvelindu-şi-le, apoi îi deschise clipind şi-şi văzu nevasta cum se uita spre drum.
- Ce este? întrebă el răguşit.
- Vine doctorul!...
Ochii omului începură iar să se mişte în fundul capului. Femeia se aşeză jos şi-l înveli.
- Pleacă d-aici, vorbi el asudat. Du-te şi lasâ-mă în pace. Du-tc, apăsă el, pleacă acuma şi nu mai aştepta.
Fa se sculă şi ieşi înaintea doctorului, care tocmai deschidea poarta grădinii. Venea repede, strângându-şi geanta groasă de sub braţ. Când ajunse lângă dud, se uită neclintit la bolnav fără să scoată vreo vorbă; ochii rătăceau alb în toate părţile. Fra cărunt, cu faţa plină.
-Ţi-am spus să pleci; pleacă odată; tu n-auzi? Domnule doctor...
Femeia se urni încet şi plecă. După un timp bolnavul îngână, plecându-şi privirile:
- 1 )omnule doctor...
- Ce este?
- Mai stai; stai! Am sa te mai întreb. Ştii, te-am mai întrebat o dată şi n-ai vrut. Vedeţi dumneavoastră, e greu, femeia asta a mea e singură, copii n-am avut, părinţii noştri... Am muncit amândoi şi ne-am luat. Că aşa a fost. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată; uite fântâna! Cine mai are fântână aici? Nimeni! N-aş vrea să se vorbească. Cum vă spuneam, să fie aşa cum trebuie, şi numai dumneavoastră... că sunt atâtea de făcut la o înmormântare şi aş vrea s-o mai sfătuiesc şi eu, că e singură, săraca. Vedeţi, eu sunt om mare, îmi dau seama; ce să mai
fac?... A! Au murit ei oameni!... nu ca mine! Ce, parcă! Dar de ce să nu fie aşa? lui v-am spus dumneavoastră de atâtea ori: domnule doctor, ce atâta grijă? Greu vă e? Când? Atunci, să spuneţi si gata, vă sărut mâna ca la un sfânt. La asta m-am gândit zile întregi şi mâ uitam la muiere cum se zbate şi nu ştie încotro s-o apuce. Aşa, doar i-aş spune: „Bagă de seamă, că în cutare timp"... şi să fie în regulă.
- Cum în cutare timp? vorbi doctorul. Adică ce-mi ceri dumneata? Că nu vreau să înţeleg bine.
- Păi de ce nu vreţi, suflă Stancu lui Stăncilă, e greu? Faţa omului se chirci de răutate neştiută de el. Frunzele din
vârful dudului se atingeau abia auzit. Doctorul îngentmehiase alături şi se aşezase turceşte. Omul se ştergea, apăsat, de sudoare. Un timp se auzi numai trecerea uşoară a aerului prin copaci.
- De aia te frămânţi tu atâta? Dar e mai râu pentru tine, zise doctorul.
- Ce! Că am să mai trăiesc de două ori arata? Fu ştiu...
- Păi atunci ce mai vrei?
- Când! Asta vreau, se rugă el blând, aproape lăcrimând, că, vedeţi... E greu să-mi spuneţi? „Uite, mă, omule, în cutare timp, pregâteşte-te", şi gata!
- Bine, dar ăsta e un lucru după cum simţi tu, zise doctorul tot aşa de încet.
- Dar după cum simt eu, trebuia de mult să fiu în pământ, răspunse Stancu lui Stăncilă. Spuneţi-mi. Asta m-ar mângâia. Mi-emilă de ea, săraca. Aşteaptă şi se chinuic mai rău ca mine. Barem eu... mă duc... dar ea?
Doctorul se uită mult timp la el, tară să scoată vreun cuvânt, apoi ochii îi rătăciră pesre grădină şi de câteva ori o lumină vie îi străluci peste chip. Lăsă capul în jos:
- Sâ vedem, Stancule, e toamnă, ţi se schimbă sângele... Dacă ai fi luat-o de la început... N-ai să poti trece cu sângele schimbat.
MARIN PREDA
- Cc, n-am să trec toamna? întrebă bolnavul încet şi adânc.
- Aşa se întâmplă totdeauna, murmură doctorul, la fel de încet.
Omul închise ochii, câteva clipe îşi mestecă muşchii leţei, apoi, ca si când din el ar fi căzut o piuliţă, braţele i se desfăcută, trupul i se îndoi ca un cerc, ridicându-se de jos, de pe aşternut, şi-şi înfipse amândouă mâinile în gâtul doctorului. Faţa i se înroşise cu pete vii de foc şi, încordat, năvălise asupra lui; îl strângea scrâşnind, începând să-şi înghită spumele şi sângele închegat, ce-i ieşise pe buze. Horcăia.
Doctorul aproape îl trânri la pământ.
- De unde ştii tu, mă? gâfâi cu turbare Stancu lui Stăncilă. Soarele şi Dumnezeul mă-tii, de unde ştii tu? Spune, de unde ştii tu... Arhanghelii şi steau'... De unde?... De unde?...
AMIAZĂ DE VARĂ
Era o zi încremenită, care făcea parcă din clipă aşteptare fără sfârşit. Salcâmii stăteau înalţi cu frunzele adormite. Bătătura zăcea albă sub lumina soarelui. Pe drum nu trecea nimeni. Gardurile negre dinspre grădină stăteau în picioare, cu poarta jumătate deschisă prin care trecuse sau venise cineva. Pe după ele se zărea şira de paie în care se vedea înfiptă o furcă. Părea odupâ-amiază întoarsă de demult, din adâncurile veşniciei şi oprită în vizită la după-amiaza cea reală şi prezentă, care, intimidată, tăcea împreună cu zidurile casei, cu vârfurile înalte ale salcâmilor şi cu ţărâna bătăturii, plină de urme de tălpi omeneşti, de labe de gâşte şi de copite mici de oi.
In această tăcere apăru pe după colţul casei, din spate, o femeie cu paşi şovăielnici. Avea şi în priviri o expresie de nedumerire şi spaimă rătăcită, dar liniştită şi parcă resemnată la adăpostul neputinţei de a înţelege. Nedumerirea cobora şi în mişcări: „Ştiu şi eu ce sâ mai fac, încotro să mai merg?!" parcă spunea. Fa colţul din fată al casei se opri câteva clipe, apoi urcă prispa şi se apropie de geamul deschis. Se uită înlăuntru. Pe pat doarme o femeie. Avea părul desfăcut şi membrele desfăcute în dezordine. O expresie de buimăceală parcă definitivă se aşternuse pe chipul ei ca şi când apăsarea vieţii interioare care o stăpânea în aceste clipe de odihnă adâncă n-avea s-o mai pătăsească niciodată. Femeia de lângă geam apucă cu mâinile
84 MARIN PREDA
dc cercevele si şopti cu un glas înghesuit de o detaşată, intensă şi impersonală nelinişte:
- ]oiţo!
Nici-un răspuns. După câteva clipe de tăcere femeia repetă chemarea. Brusc femeia care dormea se trezi, se ridică în capul oaselor şi cu gesturi reflexe îşi acoperi picioarele şi îşi drese părul. F.a recepţiona aproape nealterată liniştea cu care cealaltă o trezise din somn şi răspunse:
- Ce este, Dido? -Joito, ia vin' încoace!
femeia se dăduse jos din pat, iesi din odaie, apăru pe prispă, se apropie şi repetă în şoaptă:
- Cc e, Dido?
- Vin' încoace.
Se dădură jos de pe prispă si o luară amândouă pe după colţul casei. Mergeau puţin aplecate, desculţe, cu fustele mari, înfoiate, două rotunzimi parcă ireale, cu mersul lor lipsit de grabă, indecis, parcă comandat. Se opriră în spatele casei. Vizitatoarea arătă cu jumătate de gest curtea vecină care zăcea la fel dc tăcută în lumina grea a zilei, cu aceleaşi geamuri ale odăii deschise spre prispă si şopti:
- Joiţo, tui e nimeni la mine acasă.
- fi, murmură cealaltă.
- Tudor e plecat, băiatu-ăla e dus cu caii.
- fi!
- Nu auzi? -Ce?
- Maşina mea coase singură. O auzi?
femeia îşi ascuţi urechea si ascultă. Ascultând, expresia chipului ei se schimbă treptat şi, pc măsură ce clipele treceau, această expresie semăna tot mai mult cu aceea pe care femeia o avusese mai înainte în timp ce dormea şi care, trezindu-se, dispăruse.
NUVELE $1 POVESTIRI 85
-Aud, şopti ea după câtva timp. Dido, o fi cineva înăuntru!
- Nn e nimeni, c odaia goală.
Rămaseră amândouă tăcute, absorbite, ascultând. Din salcâmul de alături zbură o vrabie şi în urma ei, legânându-sc, o frunză pluti lent spre pământ. Printre scaieţii care umpleau locul din spatele casei apăru o cloşcă cu puii împrăştiaţi si rătăciţi, cârâind nervoasă, singuratică şi nemulţumită. Văzând cele două femei se opri o clipă cu un picior în aer, târâi neliniştită de tăcerea şi nemişcarea lor, apoi puse piciorul jos si trecu mai departe. Deodată, din depărtare, parcă clin cer, răcni o voce cumplită aruncând torente de înjurături, imprecaţii şi ameninţări:
- ...Unde pastele mă-ti eşti, fă? Vino încoace şi deschide odaia să bag sacii înăuntru, fă, surdo, tu n-auzi să ieşi încoace şi sâ mă ajuţi să dau sacii jos din căruţă? Sâ fie ea a dracului de muiere, dacă dă căldura peste ea de nu se culcă şi doarme până se scufundă cinci stânjeni în pământ, cu pat cu tot. Ho! ftr-aţi şi voi ai dracului, ho, câ acuşi vă desham si vă dau drumul la apă!
In primele clipe cele două femei ascultară aproape liniştite această voce, apoi pe chipul celei dintâi apăru o nouă expresie de spaimă:
- Gheorghe al tău! şopti ea. Du-te!
CARTEA A DOUA
ALBASTRA ZARE A MORŢII
Era adevărat că acest sergent nu încetase să se arate vesel de când venise (doar de câteva zile, înainte deci de evenimentele de ieri), dar poate că ar fi fost cazul ca tocmai evenimentele de ieri săd fi pus şi pe el niţel pe gânduri: ceea ce pentru un civil are un înţeles, pentru un militar are altul. De pildă, el, sublocotenentul Roşu, văzuse cu ochii lui, când se întorcea de la comandament, un smintit ieşind în pragul vinei prăvălii cu o sticlă în mână şi răcnind: trăiască pacea! Care pace? Una din condiţiile puse vechiului aliat era ca acesta să depună armele şi să se retragă. Dar care militar depune armele fără să ştie că în clipa aceea e prizonier? Vor începe, între noi şi nemţi, luptele, la care nu va lua parte acel civil cu sticla lui de beţiv în mână. Şi acum iată-1 şi pe sergentul ăsta, militar de astă dată, că nici măcar nu-i trece prin minte că nu mai are, poate, nici două zile de trăit...
Dar sergentul, ca şi când ar fi auzit aceste gânduri ale ofiţerului său, se uită ţintă la el şi veselia i se mai micşoră parcă, dar numai pe chip, privirea îi râmase mai departe vie şi Strălucitoare. Era într-adevăr greu să rămâi multă vreme chiar cu totul vesel în apropierea acestui ofiţer. Avea o voce neplăcută şi rece, ca şi chipul lui galben-vânăt, care spânzura parcă deasupra unui corp înalt ca o prăjină, cu cizme interminabile, lungi parcă până dincolo de genunchi. Venise
88 MARIN l'RI;.I)A
la comanda bateriei cu câteva luni in urmă şi tunarii avuseseră timp sa alic si ce lei de om rusesc el acolo de unde venise, să-şi dea seama si daca cu ci rămăsese acelaşi. Se pare câ rămăsese, lira tăcut si păstra mereu pe chip acea paloare mortală, care nu-i trecea, semn al întâmplării cumplite al cărei erou fusese, lată ce allara tunarii despre el.
ii plăcea sâ bată şi nu ştia să mai adauge nimic la asta, care să facă cu putinţă convieţuirea cu soldaţii. li bătea şi nu-i ieşea din gură nici un cuvânt care să-l justifice faţă de trupă şi faţă de el însuşi, cum ar fi de pildă ideea câ armata e o şcoală a asprimii si a încercărilor grele, menită să facă din tinerii cruzi caic îi erau încredinţaţi soldaţi cu inima de piatră si cu voinţa călită, cum spuneau ceilalţi ofiţeri. Iii se făcea doar vânai la faţă şi izbea până ce soldatul scotea pe nas şi pe gură, înspâimân-tându-i sufletul prin lipsa de înţeles a acestei purtări (fiindcă băiatul de la iară e un om rezistent, dar cu o gândire formată că toate pe lume ati un înţeles şi când el nu-1 vede îl cuprinde spaima) după care întorcea spatele şi se ducea aiurea, nici macat să-i fi apărut pe chip o expresie de mulţumire a cruzimii satisfăcute. într-o zi lovi un soldat care spre deosebire de ceilalţi, în loc sâ se sperie la sfârşit, fata i se lumină. Fiindcă totdeauna toii suportau liniştiţi loviturile, dar după ce îl vedeau pe ofiţer că se îndepărtează nepăsător abia atunci îi podidea plânsul. Acest soldat îşi şterse liniştit gura si nasul însângerate si avu un surâs bizar. Vru să spună ceva, pesemne să clestâintue acea idee care îi copleşise în clipele acelea sufletul, dar avu puterea s-o păstreze numai pentru el tocmai ca s-o poată pesemne pune în aplicare şi sâ rămână secretul lui. lată ce se întâmplă. Intr-o noapte când plutonul era de gardă, pe la orele trei se auzi din fundul curţii batalionului un strigăt îngrozit. Cine c? Stai că trag! Apoi toc de somaţie în aer, de două ori, încă o dată strigătul şi clin nou foc de armă. Câteva minute mai târziu intră în cameră de gardă soldatul care surâsese si anunţă câ la postul
NUVELE SI POVESTIRI 89
lui a apărut un om care nu s-a supus somaţiei si nici n-a spus cine e şi atunci el l-a împuşcat. Toţi au sărit din pat, s-a aprins lampa (batalionul acesta de artilerie îşi avea postul de comandă într-un sat) şi au alergat într-acolo: era el, ofiţerul care îi bătea, sublocotenentul Roşu, comandantul lor. /.acea aproape mort în iarbă la o distantă de vreo patruzeci de metri de ghereta sentinelei. A urmat o anchetă. Dacă acest ofiţer ar fi avut măcar un singur soldat de partea lui, s-ar fi descoperit uşor cc se întâmplase. Dar nimeni nu spuse ce făcea sublocotenentul Roşu când era ofiţer de rond. Soldatul care primea in ciorba lui o anumită cantitate de brom lupta greu cu somnul când era sentinelă şi sublocotenentul se apropia tiptil mai ales de cei din posturile izolate şi singuratice, le lua închizătoarele de la armă şi îi lăsa să doarmă mai departe. Peste un timp revenea. Sentinela, care între timp se trezea, punea mâna pc armă. „Cine e, stai!" Ofiţerul nu stătea. „Stai că trag!" „Frage în... mă-ti, răspundea atunci sublocotenentul Roşu flegmatic, sâ vedem dacă ai cu ce." Şi îngrozit sentinela descoperea că n-are închizător la armă. Adormise cu adevărat în post sau doar se prefăcuse soldatul care surâsese? Fapt e că sublocotenentul îi luase şi lui închizătorul şi plecase ca de obicei ca să revină o jumătate de oră mai târziu, lată ce se povestea în şoaptă că făcuse soldatul după aceea. FI aşteptă până il văzu îndepărtându-se de tot pe ofiţer, o luă cu grijă spre corpul de gardă, intră, trase un închizător de ia altă armă, il vârî într-a lui şi reveni la post. Nu trecu mult şi zări pe întuneric, apropiindu-se, silueta înaltă a sublocotenentului Rosti. 11 somă: „Stai că trag!" „'Frage în...", zise ofiţerul. Soldatul îl ochi cu grijă şi îl împuşcă. Ofiţerul se prăbuşi şi sentinela răcni iar: „stai că trag!" Şi trase în aer. Şi iar răcni şi trase din nou, să aibă martori câ s-au auzit împuşcăturile reglementare de somaţie şi abia la urmă a tras în omul pe care nu l-a recunoscut şi care n-a vrut să se oprească. Seduse apoi la ofiţer şi îi luă închizătorul armei
V
•X) MARIN PREDA j
din buzunar (închizătorul său!), scoase pe celălalt, vârî în puşcă pe cei al armei sale, apoi alergă la corpul dc gardă si, înainte de a da alarma, reintroduse celălalt închizător în arma de la ras telul plutonului de gardă cu care trăsese. Sublocotenentul avu noroc, glonţul îi perforase un plămân, şi nu muri. Când fu in stare să vorbească nu dădu un răspuns clar dacă a auzit sau nu împuşcăturile de somaţie. Se oprise sau nu se oprise? Da, se oprise, dar nu mai ştia dacă nu se oprise prea târziu. Declară doar că nu-şi aducea bine aminte cum se petrecuseră lucrurile. Ar fi putut totuşi sâ spună că închizătorul armei soldatului era la el în buzunar, dar atunci cu ce îl împuşcase soldatul? N-avea nici o dovadă şi îşi dăduse poate seama câ soldatul ştia şi el acest lucru şi ar fi negat cu hotărâre că t s-ar fi luat închizătorul în timp ce dormea în post. Sau poate descoperise că soldaţii lui îl urau atât de tare în timp ce el îi lovea încât îi doriseră moartea şi ar fi declarat contra lui? După însănătoşire ceru doar să fie transferat. 1 ,a noua baterie nu mai bătu pe nimeni, dar tunarii se fereau de el. Dar nici el nu arăta nici un fel de dorinţă să se apropie de ei. Nu părea în adâncul sufletului să se fi schimbat, atâta doar, poate, că soldaţii ncînţclcgând de ce îi bătea puteau deveni şi ei cruzi si vicleni şi să-l cureţe, cum se si întâmplase... Aşadar, prudenţă...
- Spune, zise el adresându-se sergentului, chiar nu înţelegi ce s-a întâmplat? 1 e văd câ ai o figură inteligentă, nu eşti văcar de meserie... Ce meserie ai în civil?
- Brutar, dom' sublocotenent.
- Brutar! Şi cum tic n-ai ajuns la brutărie, cum dracu ai nimerit la tunuri?
- Nu uitaţi câ sunt şi eu sergent, dom' sublocotenent, zise artileristul cu acea expresie ca de petrecere, care atrăsese atenţia tuturor de când venise.
- Vrei sâ spui că ai preferat tunul în locul vetrei de copt pâinea?
NUVF.I.E SI POVESTIRI 91
- Cum aţi ghicit?
Ofiţerul îl scrută îndelung, intr-o tăcere adâncă.
- De unde vii?
-Tot de la antiaeriană, de la Ploieşti. Stiti, adăugă el, apăram tafinăriile de aviaţia americană... Cât puteam si noi, cât mai avea rost să tragi, că nu dădeam decât foarte greu câte unul jos, în schimb ne îngropaţi ei pe noi sub bombe, nu numai rafinăriile.
Se aşezase turceşte lângă amplasamentul de comandă al ofiţerului care stătea întins pe burtă la soare si se uita drept înainte spre nord: într-acolo, nu departe, era aeroportul militar german. Ce făceau ei acum acolo? Bateria a cărei comandă
0 avea ttebuia sâ supravegheze cerul, să ferească aeroportul de atacurile aviaţiei americane. Ce trebuia făcut acum, ce misiune mai avea bateria?
- După câte pot să-mi închipui eu, zise ofiţerul, nu s-a renunţat la paza rafinăriilor de la Ploieşti, sau te pomeneşti câ v-au îngropat pe toţi şi ai rămas numai tu? Te pomeneşti că
01 fi fost cel mai viteaz, de-ai scăpat...
- Să ştiţi că eram comandant de tun, afirmă sergentul ca şi când nu s-ar mai fi putut stăpâni de râs. In realitate, se citea acum clar pe chipul lui ce era: nu mai putea răbda, vroia să povestească ceva. Dacă nu ne-am fi rupt de ei, reluă el, nu v-as spune. Vedeţi, îmi dau seama de consecinţa evenimentelor. Dom' colonel Caragea mi-a ordonat să nu suflu un cuvânt dacă nu vreau să dau de dracii, adică noi toţi, toată bateria, cu el în cap. „Sergent, zice, dacă nu-ţi tii gura, te aşteaptă împuşcarea... Fii atent". Acum situaţia s-a schimbat si nu mai mi-e frică...
-Alaltăieri situaţia nu se schimbase, zise ofiţerul.
- Păi fiindcă pe toţi ne-a împrăştiat dom' colonel Caragea pe la alte unităţi, răspunse sergenrul vrând să spună că tocmai ăsta era în primul rând motivul straniei lui veselii si abia în al doilea rând schimbarea situaţiei. Noi stim să luptăm dom'
MARIN PRl-'.DA
Nl'VT.1.1- SI POVESTIRI
M2
sublocotenent, adăugă ci cu o trufie liniştită şi parcă ameninţătoare, sâ nu vie nimeni sâ ne înveţe...
- Venise cineva să vă înveţe? -/.isc ofiţerul, simţind că această idee explică poate starea de spirit exaltată a acestui artilerist.
- Păi venise, răspunse sergentul. Venise si stătea crăcănat în spatele nostru, cu pistolul mitralieră pe piept. Venise să ne împuşte el pe noi, dacă, vedeţi dumneavoastră, n-am ti srat sub ploaia de bombe si am ti luat-o la fugă. Cline le spusese lot chestia asta, sau dacă pentru chestia asta fusese trimis, nimeni nu ştia, da' un oltean din baterie, servant la tunul meu, aşa a înţeles, câ suntem luaţi drept nişte fricoşi, care nu ştim să luptăm şi l-a apucat o furie aşa, calculată, oltenească, de care nu mi-am dat seama decât prea târziu... Sâ vedeţi, eu credeam câ glumeşte când l-am auzit a doua zi, când s-a înfiinţat iar pistolarul străin în spatele nostru, că îmi zice: „dom' sergent, eu îl omor pe neamţu' ăsta!" l-am răspuns şi eu tot în glumă: „omoarâ-l, dar ve/.i, el sâ nu fie acolo! l.asă-1 dracului în pace, i-am mai spus, omoarâ-l în gând... execută si el un ordin, n-a venit să ne jignească pe noi, din proprie iniţiativă..." N-a mai zis nimic iar mie nici nu mi-a trecut prin cap sâ fiu atent la el. Nici nu-ţi dai seama când treci pe lângă moarte. Şi una e sâ mori la datorie, când te izbeşte un glonţ sau o schijă, şi altae sâ fii legat de un stâlp şi să te execute plutonul de execuţie. Să vedeţi cum am simţit eu deosebirea asta. A treia zi pe la ora unsprezece, se anunţă aviaţia inamică. Nici n-au trecut câteva minute si am auzit-o. Începe bombardamentul şi noi începem sâ tragem. Mecanismul grupei mergea perfect. N-am doborât nici un bombardier, cu toate că erau mari cât nişte case, erau prea sus sau prea blindate, dracu sâ le ia, când, îl văd ca prin vis pe oltean dândti-se ca din întâmplare mai aproape de pistolar, dar cu mâinile goale, bălăgănindu-le aşa în aer, şi aplecat puţin pe burtă... In clipa aceea, servantul care băga proiectilele pe ţeava îi aruncă un tub gol la picioare... Olteanul îl prinde.
Vă puteţi închipui, domnule sublocotenent, nu forţa, fiindcă băiatul ăsta nu era prea voinic, ci furia oarbă cu care lovise? Ne-am dat seama când a încetat bombardamentul: ii îm-prâştiase creierii prin iarbă, lnrr-o secundă am văzut în minte ce avea sâ urmeze: venirea nemţilor, descoperirea pistolarului mort, moartea noastră, la roţi... „Vasile, i-am spus, ce-ai tăcut? Pentru tine nu mai e nici o speranţă!" „De ce, dom' sergent, zice. 11 îngropăm repede si spunem că s-a dus. Uite, în direcţia asta!" Şi îl văd că îmi şi arată cu mâna încotro, ca şi când asta l-ar fi interesat pe el în clipele acelea, ce minciună tâmpită să spună, ca şi când de aici ar li venit pericolul, că n-am fi ştiut să spunem încotro o luase. Sâ vedeţi că â avut dreptate, al dracului oltean. Pe moment n-am mai stat la discuţie cu el şi îi întreb pe tunari: „Băieţi, ce facem, îl acoperim sau îl predăm pe Vasile?" „11 acoperim dom' sergent", zic ăştia toţi. „Şi dacă ne împuşcă toată bateria?" „Lăsaţi, zic ei, câ nu ne împuşcă. II îngropăm mai încolo şi spunem că după bombardament a plecat aşa singur..." „Ei, încotro a plecat?" întreb cu: „Ei, păi încotro? Uite, în direcţia spusă de Vasile! Spre vest!" Şi am convenit cu toţi să spunem asa: încolo, spre vest, într-acolo a luat-o. S-a tot dus... „Şi dacă ne prind?" mai întreb eu. „Ce putem să facem, dom' sergent, nu putem să-l lăsăm pe Vasile să-l împuşte", zic ei, ca şi când dacă nc-ar fi prins pe toţi nu ne-ar mai fi împuşcat pe nici unul şi prin urmare nici pe Vasile. Ce idee copilărească! Nu-şi dădeau seama de pericol! Ne-am apucat de treabă, l-am strâns pistolarului creierii într-o gamelă, l-am apucat de cap şi de picioare şi l-am dus vreo cincizeci de metri mai încolo, l-am săpat o groapă cu lopeţile Lineman, dar cu mare grijă, să putem pe urmă sâ punem iarba la loc, l-am îngropat, am şters perfect orice urmă si ne-am întors la baterie. Nu ne-a văzut nimeni, civilii n-aveau voie să circule pe-acolo, era linişte după bombardament, se vedeau în zare flăcări şi fum, ardeau rezervoare de petrol şi case distruse. Se
94 MARIN PRUDA
auzeau ţipete de femei... „Băieţi, zic, direcţia încotro a luat-o pistolarul am stabilit-o, dar cam când? Şi ne înţelegem noi ca unii să zică la un sfert de oră după bombardament, alţii aşa, la douăzeci de minute. Nu poti să spui la fix, dar aşa, aproximativ; să fi fost la cincisprezece, douăzeci de minute după încetarea bombardamentului... La prânz, pistolarul pleca să ia masa acolo la ei. Ce să vă spun eu, imediat au şi venit să vadă ce e cu el, de ce e absent la ora când ar fi trebuit să fie prezent? Aici trebuie sâ recunoaştem, dom' sublocotenent, că la noi nu s-ar fi dat asa de repede alarma. De ce n-a venit pistolarul Băşcălie la masă? Ei de ce n-a venit, lasă câ vine el. Şi nu se mai gândeşte nimeni, ocupaţi cum sunt toti să-şi umple burdihanele. Nu vreau să spun prin asta că românul e mâncăciosşi neamţul nu, din contră, am putea sâ spunem că e invers, neamţul e mai hulpav şi românul mai potolit. In orice caz, staţi să vedeţi. Ştiţi cum au apărut? Doi într-o motocicletă cu ataş, în mare viteză au frânat lângă noi şi au început să strige: Ein, hein, Craut, Cotobranţ... Am dat din umeri. Au pierit. Peste o jumătate de oră suntem chemaţi toţi la postul de comandă al batalionului. Furierul zice bă, ce-aţi făcut, aţi dat de dracu, sunt nişte nemţi înăuntru... Intru eu: „Să trăiţi dom' colonel, sunt sergentul lonescu Dumitru din batalionul de artilerie antiaeriană. .." Dar el mă întrerupe: „Ce s-a întâmplat, sergent, cu oberghefraiterul german Hanţ nu ştiu cum? Uite aici, colonelul de la comandamentul german, cere să vă predăm pe toţi pentru cercetări. Ce-ati făcut?" Ce-am făcut? Ca sâ spui, e chestie de fracţiune de secundă, când vezi în ce aparat ai băgat degetul: tu, unul singur, ei toţi o armată. Dacă învingi momentul ăla când îţi trece prin cap că e zadarnic să re mai ascunzi, îţi merge mintea scânteie. Aproape câ îţi vine şi ţie să crezi că nu s-a întâmplat nimic şi că pistolarul acela Hanţ, nu ştiu cum, l-a chemat maică-sa acasă şi el s-a dus de bunăvoie viu şi nevătâmat. Dacă nu eşti tare în secunda aceea, te zăpăceşti şi
NUVKIT SI POVESTIRI OS
spui tot chiar dacă clin gura taci: ca să-ti smulgă secretul nu mai e pentru ei decât chestie ele răbdare. Când m-am auzit vorbind mi-am dar seamă că chiar dacă mâ împuşcă, nu voi spune si am simţit în acelaşi timp că nu mă vor împuşca, fiindcă mă auzeam cu urechile mele cum ştiu sâ mă apăr, şi pe mine şi pe oamenii mei. „Să trăiţi dom' colonel, i-am răspuns, nu puteam noi să-i facem ceva pistolarului dacă nici el nu ne-a făcut nouă nimic. A stat în spatele nostru la postul lui, noi la al nostru, limba n-o stim ca sâ zicem câ ne-am fi luat la ceartă şi nici unul din noi u-are vreo zgârietură pe el ca sâ zici că ne-am fi bătut... Cercetaţi si dumneavoastră". S-a lăsat o tăcere. Dom' colonel a rămas pe gânduri, pe urmă l-a pus pe interpret să traducă răspunsul meu. Neamţul s-a posomorât: „pistolarul, a răspuns el crunt, a dispărut fără urmă la postul bateriei voastre. N-a mai fost văzut nicăieri. înseamnă că voi l-aţi omorât". „Nu l-am omorât dom' colonel, am spus eu liniştit. De ce să-l fi omorât?" „Asta nu e important, a răspuns colonelul german, urmează sâ declaraţi la cercetări de ce, fapt ecă l-aţi omorât şi trebuie sâ fiti judecaţi toţi, toată bateria. Se va stabili atunci cine a fost vinovat". Sâ fim predaţi.
O formaţie de trei avioane care se ridică în clipa aceea de pe aeroportul german îl întrerupse pe artilerist din povestit. El se uită doar, gata să continue, dar ofiţerul se ridică brusc în picioare şi duse binoclul la ochi. Coborî apoi în adăpost şi puse mâna pe telefon:
- Dom' colonel, zise el după ce stabili legătura, am onoarea si vă raportez că o formaţie de avioane s-a ridicat de pe aeroportul german şi s-a îndreptat în direcţia sud.
- Ce fel de avioane sunt? întrebă comandantul de la celălalt capăt.
- Avioane de bombardament.
- însoţite?
- Neînsoţite.
96 MARIN PRF.DA
- Bine, raportează imediat daca se mai ridică o nouă formaţie. Oliţerul puse receptorul în îurcă si urcă şi se întinse din nou
cu hurta pe iarbă. Sergentul se uită la el întrebător, hi, ce se întâmplase? Ce mai putea li? Ieşisem doar din războiul german, gata, se terminase cu ei, n-aveau decât sâ lupte singuri mai tleparte, să se retragă şi sâ se ducă dracului spre tara lor.
- Ei, şi cum aţi scăpat? zise ofiţerul întru târziu.
- Dom' colonel Caragea i-a spus asa comandantului german: Vom face cercetări şi-i vom pedepsi pe vinovaţi conform legilor de război. Atunci neamţul a spus: a ("ost ucis un pistolar german. In consecinţă cercetările şi judecata se vor race de un tribunal german. Atunci şi dom' colonel Caragea i-a răspuns: Nu s-a dovedit câ există bănuieli îndreptăţite care să-i pună în cauză pe tunarii români. Pistolarul putea să fi dispărut din nenumărate alte pricini, pe care trebuie să le lămurim. Cine ne spune nouă că n-a dezertat, sau că nu s-o fi închis în vreo casă cu vreo muiere, eţetera, de ce trebuie neapărat să credem că a fost lichidat şi de ce tocmai de tunarii noştri, care n-aveau nici un motiv s-o facă? Si dom' colonel mi-a făcut semne să ies afară. După un timp i-â chemat şi pe ceilalţi, pe rând... Trei zile ne-au cercetat. încotro a plecat pistolarul? Spre vest! Gata, asta era direcţia!... Când? Păi, să fi fost aşa, la cincisprezece, douăzeci de minute, după încetarea bombardamentului. Douăzeci şi cinci de minute! Modificarea asta a adus-o chiar Vasile de frică să nu dăm de bănuit că prea spunem toţi acelaşi lucru. A patra zi mă cheamă dom' colonel Caragea numai pe mine. „Mă, zice, nici nu ştiţi prin ce pericol aţi trecut. Să sperăm că şi ahii mai mari ca noi ar să le ţină piept. ...Acuma, spune-mi mie! Ai încredere? Iţi clai seama că, dacă vă predam, n-ar mai fi fost vorba de nici un fel dc cercetări, vă executau pe loc, şi gata?" „Am încredere, dom' colonel, i-am răspuns eu, îmi dau seama că ne-aţi salvat vieţile, dar nu ştim ce s-a întâmplat cu pistolarul. Cine ştie ce-o fi păţit, la noi nu i s-a
Nl'VFl.P SI POVF.S'1'IRl 97
întâmplat absolut nimic..." „Mă, voi 1-ati omorât, asta e clar. Dar sunt curios sâ ştiu de ce. Ce v-a făcut?" „Nu l-am omorât noi, dom' colonel". „N-ai încredere!" „Am, dom' colonel, dar de ce să vă spun ce-a fost când n-a fost?" „Bine, zice, du-te la baterie şi ţinc-ti gura. Am sâ vă împrâstii pe la alte unităţi".
- Şi dc-aia arătai tu aşa de vesel când ai venit la noi? zise sublocotenentul Roşu, după ce sergentul tăcu. Crezi că o armată e o pădure? Intr-o jumătate de oră te găseşte în orice unitate re-ai pili.
Dar sergentul nu fu de aceeaşi părere.
- Dacă nu ne-a mai căutat pe noi nimeni până acum, am scăpat, dom' sublocotenent!
-Acuma aţi scăpat, zise ofiţerul, dar până ieri nu scăpaserăţi.
Şi se uită la el ca la ceva neînsemnat, care nu mai prezenta nici o importanţă; a fost în pericol, a trecut, nu mai dai doi bani pe ce-a fost...
Ofiţerul ridică iar fruntea. In depărtare, in direcţia sud, se auzeau zgomote înăbuşire de explozii. I unarii se răsuciră şi ei pe coaste, şi se ridicară în capul oaselor. Ce-o fi? Or fi venit iar americanii fără veste, cum se mai întâmplase o dată, şi or fi început iar sâ bombardeze Bucurcştiul? Era ora lor, zece, unsprezece dimineaţa... Ofiţerul coborî la postul său de comandă. Nu trecu mult şi telefonul târâi. Dar vocea pe care el o auzi de dincolo era ciudat de liniştită şi mai ales confidenţială, aproape şoptită:
- Cine e? Sublocotenentul Roşu?
- Ordonaţi, domnule colonel.
- Nu e bine Roşiile, zise colonelul, germanii nu se retrag. Formaţia aceea pe care ai vâzut-o dimineaţă bombardează Capitala: au deschis ostilităţile. Trebuie sâ-i nimicim, sublocotenent, să ne facem datoria, altfel... Ordin: trageţi asupra oricărui avion care se ridică de pe aeroportul german. Veii primi muniţie suplimentară. Sunteţi singura baterie care poate
98 MARIN PRF.DA
pune în pericol absolut orice decolare a avioanelor inamice, dată fiind apropierea toarte potrivită dc aeroport a amplasamentului ales şi a poziţiei bine camuflate. Dar sunteţi şi cei mai vulnerabili la un atac de infanterie, care ar putea veni tot dinspre aeroport ca să vă scoată din luptă. Pregătiti-vă pentru apărare. C) să vă trimitem întăriri în vederea luptelor pe care veţi fi siliţi să le dati. Aveţi grenade?
- Nu suficiente, domnule colonel.
- Vă vom trimite.
Şi colonelul închise. Sublocotenentul iesi.
- Comandanţii dc tun la mine! strigă el.
Erau trei sergenţi şi un caporal. Vrură să salute dar palidul ofiţer le făcu un semit de nerăbdare şi le spuse ceea ce comandantul său îi spusese lui, trecând însă sub tăcere amănuntul că erau atât de vulnerabili cum îi atrăsese atenţia colonelul.
- Asta e obiectivul, încheie el şi nu e cazul să vă mai aduc aminte că la nevoie artileristul trebuie să lupte şi cu puşca, grenada şi arma albă, dacă nu-i vin întăriri şi bateria e atacată de forţe de infanterie. I.a posturi! Tunurile în bătaie! Şi căutaţi să prindeţi avioanele încă deasupra solului, pentru ca în cazul în care vreunul scapă după primul tur, să avem timp să nu ne scape la cel de-al doilea.
Comandanţii de tun se duseră la piesele lor şi ţevile de tun se înclinară rapid în direcţia aeroportului. La postul său de comandă tânărul ofiţer supraveghea şi el obiectivul cu binoclul, cu închietoarea de la pistol desfăcută, să poată trage rapid semnalul dc deschiderea focului. Se scurseră astfel minute întregi, încordarea însă slăbi, nici un avion nu părea să mai aibă de gând sâ se ridice de pe aeroport. Ofiţerul părăsi postul de comandă şi se apropie de tunul artileristului cel nou, sergentul lonescu.
- Ce zici, sergent?
- Ce să zic, domnule sublocotenent, aştept să-i văd cum se ridică...
NUVFI [■'. SI POVESTIRI 99
- Nu se mai aude nimic dinspre Bucureşti.
- Or fi terminat si ei muniţiile, trebuie să se întoarcă. Ce-i facem dacă se întorc pe deasupra noastră? 1 ragem în ei?
Ofiţerul avu o secundă de ezitare. Apoi răspunse:
- Obiectivul nostru sunt avioanele care se ridică de pc aeroport. în celelalte trebuie să tragă celelalte baterii de pe centura oraşului. Noi nu trebuie să ne demascam.
Avea instinct bun sau era mărginit, nu-i plăceau complicaţiile? El va executa ordinul care i s-a dat, cât mai simplu cu putinţă, în avioanele de pe aeroport i s-a dat ordin să tragă, în alea o să tragă şi nu în altele. Timpul trecea însă şi cerul rămânea liniştit în toate cele patru puncte cardinale. Era totuşi de mirare ce se întâmplase cu formaţia aceea care nu se mai întorcea. Fusese doborâtă, aterizase pe alt aeroport sau ce dracu păţise? Aveau roţi o pâlpâire de curiozitate în priviri şi nici unul nu părea să fie îngrijorat de soarta bateriei, afară, poate, de ofiţer. I rebttiau să lupte, singuri, cu un aeroport şi clin lupta cate urma să aibă loc, unii sau alţii, bateria sau aeroportul, să fie reduşi la tăcere.
Sergentul lonescu, care nu o dată fusese sub ploaia de bombe la Ploieşti şi scăpase, se gândea la ceva.
- Dom' sublocotenent, zise el, sâ fiţi atent, ati mai fost bombardat vreodată?
- Nu, răspunse ofiţerul sec.
- Sub bombardament...
Dar ofiţerul îi întoarse spatele si nu-i mai acorda nici o atenţie, şi atunci sergentul tăcu şi el. Sublocotenentul rămase aşa în picioare vreme îndelungată. Capul lui de girafă înfipt în aer părea că scrutează orizontul. Apoi se întoarse şi începu să se plimbe în limitele pătratului pe care îl făceau cele patru tunuri, cu mâinile la spate.
- Caporal Ana, zise.
- Ordonaţi.
100
MARIN PRF.DA
Ofiţerul îşi lăsă puţin capul în jos si îl aşteptă pe gradat să se apropie.
- Caporal Ana, repetă apoi cu aceeaşi voce seacă şi nu mai spuse pentru moment nimic, miscandu-sc: însă din loc.
Gradatul îl urmă. Se pare că prinsese si el un firav interes pentru unul clin gradaţii lui, lucru care nu miră pe nimeni, şi iata de cc.
Caporal Ana era cel mai în vârstă dintre ei, contingent 38 si uneori sergenţii îl lăsau pe el să explice tunarilor anumite secrete ale amiacnanei. Nimeni nu înţelegea de ce e doar caporal, când putea să fie subofiţer, atât de bine ştia cum c făcut şi cum funcţionează un tun. Nimeni nu-1 văzuse râzând vreodată cti hohote, poate chiar nici nu râdea, fiindcă în el bucuria de a trăi nu cobora si nu urca parcă deloc, ci se instalase undeva la mijloc, în sufletul lui, ca o temperatură care nu mai scădea dar nici nu mai urca şi unde era inutil să mai râzi sau sâ re mai întristezi. Nimeni nu-1 văzuse certând sau înjurând vreun tunar, clar nici glumind cu ei si se purta ca si când tunul ar fi fost o vieţuitoare supranaturală, în jurul căreia nu te poţi hlizi ca un prost sau sta cu cracile în sus si fuma cu nepăsare. Imediat când îi vedea că prea se cred pe undeva pe-acasă, pe mirişte, lua poziţia de drepţi, corpid i sc apleca înainte, chipul i se făcea parcă mai frumos, căpătând în priviri o credinţă liniştită şi neclintită că acum se va petrece ceva imperios si necesar şi începea să comande: la tun fuga marş, aviaţie inamică, poziţie de tragere, ochiţi, foc! Nici o milă pentru scumpele ţigări care trebuiau aruncate sau pentru istoria care tocmai se povestea şi îi făcea să se prăpădească de râs. 'fineau foarte tare la el, asa cum sunt în stare ţăranii să tină unii la alţii în armată, pe care de altfel o consideră a lor, ofiţerii fiindu-le impuşi nu se ştie de cine şi de ce. O singură dată, dintr-o simplă întrebare a cuiva („sunteţi însurat dom' caporal?") le povestiseşi el ceva care pe unii îi nedumerise (nu credeau faptul adevărat, dar nici
NUVFI.E SI POVESTII-
rK...
mincinos nu-1 puteau crede pe acest om atât de serios), iar altora le strecurase în inimă îndoiala dacă şi la el în sat caporalul lor era tot atât de luat în seamă şi respectat cum era în armată. Că se însurase la nouăsprezece ani cu o muiere si nu cu o fată şi nu pentru câ fusese lacom după pământul ei (avea oarecare pământ) dar câ îi plăcuse dc ea si nici fraţii si nici părinţii nu-i spuseseră nimic... Auzise doar vorbele acestea din partea lor: dacă îţi place ţie aşa, ce sâ mai discutăm, mai ales că n-o să-ţi moară copiii dc foame, dacă o să-i ai... De ce sâ nu-i aibă? Trăise cu ea aproape un an şi cum era cam şubredă într-o zi
se îmbolnăvi si
căzu la pat. Înainte de a muri, ea îi spuse:
„Ioane, cu nu vreau să mâ pedepsesc pe lumea cealaltă, vreau să mi se ridice şi mie sufletul spre cer şi să treacă prin vămile văzduhului spre rai. Dar ceva mă leagă de tinda casei, care e îngropat înăuntru. Cât vezi că m-am dus, pune mâna pe sapă, scoate de-acolo ce-o să găseşti şi aruncă departe". Iii aşa a făcut, după ce ea a murit, a luat sapa, a săpat şi a dat de-o oală în care era aia/mă amestecată cu pâr şi cu smoală. Putea. A aruncat-o în grădină de s-a spart cle-un salcâm. S-a întors pe urmă în casă, unde slujea popa. Când s-a uitat la muiere întinsă cum era, şi cu faţa în sus, a văzut că avea nasul mâncat şi era atât de urâtă că nu se mai putea uita la ea. A început sâ strige, ce i-ai făcut, părinte, muierii mele? Şi striga şi la ceilalţi cuprins de o mare furie, sâ-i spună cine i-a schilodit si urâtit nevasta la care el ţinuse aşa de tare si era aşa de frumoasă. Si atunci s-a apropiat de el cineva şi i-a spus: „Ioane, maică, nu i-a făcut nimeni nimic, aşa a fost ea totdeauna, urâtă şi cu nasul mâncat dc porci de când era mică. Dar tu n-ai văzu t-o si abia acum când a murit şi te-a dezlegat de farmece îţi dai si tu seama cum e. întreabă pe toată lumea şi ai sâ vezi". Degeaba! S-a certat cu ei până spre seară şi chiar si după înmormântare spunea câ nu e adevărat, cineva i-a tăiat nasul... Pe urmă şi-a dar şi el seama că aşa era, cum spunea lumea. Dar câ multă vreme nu-şi crezuse ochilor.
lui
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
103
„Si pe urma v-aţi însurat iar, dom' caporal?" îl întrebase acelaşi. „Da, mă, m-am însurat cu o tară care finea de mult la mine. Ce-a mai plâns atunci când m-a văzut pe cine iau, săraca... Dar acum am uitat şi eu şi ea..." „Şi-aveţi şi copii, dom' caporal?"
Sigur câ avea, doi, şi trăiau greu, cu mama lor singură, cu bărbatul militar de-atâtia ani de zile. Dar când îi scriau îi spuneau câ o duc bine si sunt sănătoşi, iar Câteva rânduri mai jos afla câ ăla micit e cam slab şi a cam zăcut câ nu ştie ce are şi că ăla mare se duce la scoală, dar astă-iarnâ n-a putut, a stat si el pe-acasă, că n-avea încălţăminte.
- Caporal Ana, spuse ofiţerul, eşti un om norocos?
- Am doi copii, domnule sublocotenent, zise caporalul cu acea înţelegere fulgerătoare şi adâncă pe care o au adesea ţăranii pentru toi ceea ce se referă la soartă. Nu-mi pare rău dacă mor. Dar cred că o sâ scăpăm toti!
- Eu nu cred, zise ofiţerul. In orice caz... pregătiţi-vâ pentru luptă şi faceţi-vă datoria! fii atent în special la sergentul lonescu, dacă îl vezi că uită de tun şi se baga cu capul la pământ, ca sâ scape, împuşcă-l, clacă eu nu mai sunt în viaţă. Vei lua comanda bateriei, deşi nu eşti cei mai mare în grad.
-Am înţeles, domnule sublocotenent, zise caporalul luând poziţie numai pe jumătate reglementară, dar cu o expresie gravă şi intimă uitându-se direct şi total în ochii de obicei imobili şi parcă opaci ai acestui ofiţer.
- La tun! ordonă sublocotenentul.
Ce i-o fi spus? se întrebau artileriştii cu aceeaşi presimţire ca şi a caporalului, câ soarta lor se lega în clipele acelea de a ofiţerului, şi câ dacă aveau norocul ea ci să se poarte bine în luptă si să dea ordinele cele mai bune şi vieţile lor vor fi mai ferite.
- Ce v-a spus, dom' caporal? întrebă unul din ei, cu ochii jucându-i în cap între speranţa şi nelinişte.
Caporalul se aşeză la postul lui şi nu zise nimic.
- V-a spus ceva de rău, dom' caporal? repetă artilerisrul. O să fim atacaţi?
Asta era chiar din Bucureşti şi se uitase posomorât înapoi când formaţia aceea care le scăpase începuse sâ bombardeze Capitala. Avea familie în marele oraş, şi era foarte bogat, judecând după cantitatea de ţigări pe care o avea tor timpul asupra lui şi din care dădea la toţi, şi după banii care nu-i lipseau din portofel, dar din care de-astâ dată nu dădea un leu nimănui, nici să-şi cumpere o carte poştală. „Ţigările e altceva, zicea el, vă înţeleg perfect, dar bani nu dau, că dacă dau unuia trebuie să dau la toti. Ori, prin ce eşti fu mai breaz decât ăilalţi?"
Era contabil de meserie si scăpase de şcoala de ofiţeri datorită faptului că în liceu lipsise de la instrucţia premilitară şi cercul teritorial îl pedepsise trimiţându-l sâ facă armata Ia artilerie, ca simplu soldat. „Datorită relei mele voinţe cu premilitară am scăpat cu viaţă, povestea el. Toţi colegii mei de liceu au ieşit ofiţeri în sase luni si au fost trimişi pe front, pc linia întâia. Au murit săracii unul după altul, pe la Sralingrad, şi pe la Cotul Donului." în costumul lui de militar nu se deosebea prea mult de ceilalţi tunari, dar când îşi scotea din portofel tot felul de fotografii în care era văzut ca un tânăr domn lângă o fată de o mare frumuseţe, cu pârul căzut pe umeri, şi le arăta camarazilor lui ai tilerişti, fiecare vedea sau mai bine zis îşi imagina deosebirea si chiar dacă nu le-ar fi dar ţigări tot l-ar fi privit cu consideraţie fiindcă, deşi bucurestean si de familie bună, se purta ca un bun camarad, înjura ca si ei (clar cu înjurături mai fistichii decât cele ţărăneşti) şi le dădea aproape zilnic câte-o idee de felul cum trăiesc aceşri oameni în marile lor blocuri, de pildă cum apa e în perete, sau cum un anumit loc e nu undeva departe în fundul grădinii, printre ierburi, ci tot în casă şi anume într-o odae specială unde te aşezi pe un scaun lustruit... sâ te miri, dar sâ ţi se facă şi scârbă.
li>4 MARIN l>RI:.l)A
fiind ilc aceeaşi vârsta, îşi povesteau (mai ales cei neinsuraţi) istorii cu fete ele care duceau clorul, fară ascunzişuri sau tăceri secrete si erau, după cum i .se păreau buciiresreanuhu, atât de iiiîivi în dorinţele lor încât oricărei muieri, auzinclu-i, ar fi trebuit să i se tacă milă şi să-i lase pe toti să se „joace" cu ea. (Asta era cuvântul [ie care il foloseau ei în locul altuia, care nu se poate pronunţa.) Dc altfel, ei cliiarsi visau astfel, cu fata în sus, murmurând nume de fete si scoţând si arătând văzduhului de vară organele lor procreative enorme, uluindu-1 pe bucurestean prin simplitatea cu care o făceau.
fiind aproape dc casă adesea obţinea bilet de voie si pleca seara de la baterie si dimineaţa la ora şapte să fie prezent în faţa tunului. I )upâ astfel de permisii stătea de vorbă mai mult cu caporalul Ana, nud mai interesau istoriile ţărăneşti de dragoste cu exhibiţiile melancolice care urmau, dar apoi revenea printre tunari si se tăvălea pe jos când auzea câte una care întrecea în imaginaţie si în rafinament viata amoroasă a bucuresrenilor. După prinţul bombardament american asupra Capitalei povesti îngrozit ceea ce văzuse: oameni care erau traşi de picior dintre dărâmături, cu craveţi de gât sau în pijamale, femei moarte cu copii în braţe... Nu impresiona însă pe nimeni deşi privirea lui era turburată de socul pe care îl suferise şi din care nti-si revenea. In schimb când povesti în treacăt si o dramă care avusese loc printre colegii lui de la o anumită bancă, cu unul care îşi găsise acasă nevasta, moartă în braţele altuia si eu cei doi copii sufocaţi sub moloz, toată bateria îl ascultă într-o tăcere care îl îndemnă să dea amănunte, înţelegând că adevăratul suflu al dezastrelor războiului abia aşa îl resimteau camarazii lui tunari, care veneau dintr-o lume în care cimitirul era pc-aproape pe lângă ogrăzile lor şi nu orice moarte îi impresionează.
Casierul acela dc la bancă, povesti deci el, se angajase în noaptea aceea la un joc de cărţi numit poker, pe care numai bombardamentul mai putuse sâ-l întrerupă. „Ştiţi, explicăd,
NUVP.I.H Şl POVKSTIR
ins
ăsta e un joc în care poţi să pierzi tot ce ai, bani, casă, averi". Acel casier, povesti el mai departe, tocmai câ nu pierdea, ci câştiga formidabil şi telefonase acasă nevestei că nu \ ine. să nu-1 mai aştepte. Dar după bombardament a trebuit sa plece; cu buzunarele pline de bani, a luat-o prin urmare spre casă si acolo, ce vede? Dărâmături! Şi printre dărâmături nevasta goala, înlănţuită cu braţele în jurul gâtului unui necunoscut. Copiii, morţi. A luat-o spre Gara de Nord, care era pc-aproape, s-a dus în restaurantul gării şi a început sâ bea. Din când în câini chema chelnerul şi-l întreba cât mai e până pleacă trenul lui, că el vrea sâ plece... Si aici se bâlbâia lăeând asa cu mâna, un gest că se duce încolo departe, într-o călătorie lungă şi frumoasă, îndepărtată şi demult sperată, care abia acum a ajuns sâ poată fi împlinită. „Mai e, mai e, spunea chelnerul, fiţi fără grijă, vă anunţ eu când se apropie ora." Intre timp, de mult acest om era observat de la o masă vecină de un grup de cheflii (care pesemne petreceau de bucurie că alţii muriseră si ei scăpaseră) şi la un moment dat când casierul l-a întrebat iar pe chelner ce se-aude cu trenul lui, unul din aceşti cheflii îi strigă: „Ehe! Trenul dtimitale a plecat de mult! S-a dus trenai dumi-tale!" Şi a făcut un semn aşa prin aer că nu mai e nimic de tăcut. I.-a scăpat... Chefliii au izbucnit în hohote si au făcut şi ei semnul cu mâna în aer, adică ehe. s-a terminat, s-a dus de mult trenul lui. Aici cuvintele nenorocite ale acestor cheflii aveau în clipele acelea înţelesul că fiece om are un tren în viată şi unii îl prind, alţii îl scapă si că omul acela care bea singur, fără nimeni la masă si având drept unic prieten pe hune un chelner căruia îi dăduse în grijă sâ-l anunţe de apropierea orei, se deosebea de ei, care erau împreună, si îsi cunoşteau bine si trenul şi ora. Arunci casierul, care după cum se stie, cei din meseria asta sunt înarmaţi de către banca la care lucrează, a scos pistolul din buzunar, a început să tragă în ei, şi i-a omorât pe toţi, doborându-i sub masă cu râsetele îngheţate pe buze.
MARIN PRF.DA
NliVFI.F, SI POVF.ST1RI
107
Caporalul Ana îi ceru bucuresteanului o ţigare şi începu să fumeze din ea liniştit şi cu sete: când trăgea, combustia de la vârful ţigării creştea si înainta vizibil consumând dintr-o dată doi-trei centimetri.
- Spune, dom' caporal, repetă bucureşteanul.
- Cc sâ spun, mă Scrbânescule (asa îl chema pe acest tunar). Ce sa spun, adăugă caporalul în şoaptă. Ordin, măi frate, să luptăm până la moarte.
Bucureşteanul păli, mâna care ţinea tigarea începu sâ-i tremure. Dar treptat paloarea se adânci parcă pe chipul lui, i-1 brăzda şi îi schimbă înfăţişarea: va să zică aşa, când credeai câ războiul s-a sfârşit, pentru tine abia începe. Si gândind astfel ceva se întorcea parcă înapoi în sufletul lui, spre primul anal războiului: da, şi atunci îi fusese frică, dar unii muriseră de-atunci, el în schimb mai trăise trei primăveri, trei ierni şi trei toamne, acum era sfârşit de vară: sfârşitul poate şi al vieţii lui, din care avusese timp din belşug să-şi dea seama cât era de... Poate că ar fî fost mai bine să nu fi ştiut cum e această viaţă? Acum ar fi fost liniştit şi împăcat cu sine, cum sunt aceşti băieţi care, se vede pe chipul lor, pot nutri cu fruntea pe iarbă asa cum ar dormi, si în sufletul cărora dorul după o fată nue o arsură, ci o beţie care nu se deosebeşte prea mult de aceea pe care le-o dă vederea cerului, a soarelui, a ploii care răpăie adesea peste trupul lor numai în cămaşă. El, bucureşteanul, iubeşte o fată şi iubirea lui e numai gelozie, care nu încetează să-l roadă decât când e lângă ea.
Dar iată că acum încetează la ideea morţii şi iată câ se face linişte şi în el! Totul e atât de senin, atât de transparent! lată zarea, ce albastră e! Ea tot aşa ar rămâne, dacă tu ai muri! Dar atunci ar fi o albastră zare a morţii... Ce bine ar fi dacă n-ar muri! Ar iubi-o pe ea cu sentimentul acesta senin de acum, şi ar fi atât de... cine ştie? Poate scapă şi atunci viaţa ar fi ceva
fără sfârşit, o veşnică lumină în care ar înota oameni fericiţi, numai oameni fericiţi...
Deodată se pomeni că o izbitură puternică îl aruncă aproape la pământ. Căzu în genunchi, apoi sări, şi se repezi spre grămada de proiectile de lângă tun, din care luă unul şi îl întinse servantului care îl şi vârî pe ţeava. Nu auzise nici comanda ofiţerului, însoţită de un foc de pistol, nici răcnetul caporalului, ci abia lovitura în stomac a bateriei care trăsese şi care îl făcuse sâ înţeleagă că bătălia începuse...
Pe cer, de pe aeroport, urca cu repeziciune o formaţie dc trei avioane. Fuseseră luaţi prin surprindere? Cum de avuseseră timp sâ se urce atât de sus în aer? Acum se vor duce peste Bucureşti şi acolo el... Gândul i se rupse fulgerător, lovit iar în burtă, până în mate, de bubuitul bateriei care trase din nou cu toate tunurile asupra celor trei avioane care într-adevăr luaseră o înălţime ameninţătoare. Se vedeau proiectilele plecând şi pierind suple şi rapide ca nişte peşti cenuşii care ţâşneau să se înfigă în prada greoaie care urca încet pe cer. Două din bombardiere, pur şi simplu explodară în aer, lovite în plin, pulverizându-se într-un brusc incendiu. Al treilea o luă razna dar nu în direcţia sud, spre Capitală, ci aiurea.
Nu există o atracţie între ochitor si ţinta sa? Nu apare o părere de rău adâncă şi sinceră, în sufletul unui comandant de tun când vede că pasărea aceea de metal sc îndepărtează şi scapă fără putinţa de a mai fi atinsă? F.i, cum să i se facă lui un asemenea necaz?
-Ah, fir-ar sâ fie, făcu sergentul lonescu când tăcerea se aşternu asupra câmpiei, am ochit toţi patru în două avioane şi în unul n-a ochit nimeni. Acum s-a dus dracului!
Era adevărat? Nimeni nu zise nimic. Iată însă câ avionul răzleţ se întorcea.
- Dom' sublocotenent, strigă sergentul lonescu, ordonaţi să trag numai eu şi o să vedeţi că îl dobor. Economisim muniţie.
MARIN PRUDA
NU VI
SI POVESTIRI
109
- Bine, /isc ofiţerul, ocheşte şi trage.
Acum se vedea clar intenţia avionului: voia să aterizeze. Dar pentru asta un aparat de zbor greoi cum e un bombardier care abia a decolat are nevoie să-şi ia puţină înălţime dacă nu vrea sâ cadă jos ca o piatră. Exact în timpul acestei manevre, cel care era în civil ic brutar şi a cărui experienţă la Ploieşti se vroia dovedită, trase. Avionul avu o abia perceptibilă clătinare în curba sa, şi aparent el se îndrepta stăpân pe sine spre pământ dar deodată ţâşni din el un firicel de turn care rapid se ingroşâ în urmă. Pe cer se văzu o paraşută: Pilotul sărise.
Da, e o ispravă să dobori trei bombardiere neînsoţite la mică distantă de terenul de aterizare. Dar pe urmă? Ce-o să facă inamicul? Care or fi torţele lui? Telefonul se auzi târâitul la postul de comandă al bateriei.
- Roşiile, e în drum spre dumneata un pluton dc infanterie cu muniţie, se auzi în receptor vocea colonelului. Raportează situaţia... Bravo, zise el apoi după ce ofiţerul raportă. Veţi fi probabil atacaţi imediat de aviaţie. Sunteţi bine camuflaţi?
Da, domnule colonel.
- Nu trageţi în avioanele de vânătoare care or să vi mitralieze, poate nu vă descoperă şi aveţi şansa să doborâţi pe urmă iar bombardierele care se vor ridica.
- Am înţeles, domnule colonel.
Numai că presupunerea colonelului nu se adeveri. Bateria era prea aproape de aeroport pentru ca nemţii să nu încerce lichidarea ei sigură printr-un atac de infanterie, în locul unuia mai nesigur cu avioanele. Ideea aceasta i se păru logica ofiţerului abia după ce văzu prin binoclu la marginea dinspre est a aeroportului sărind în porumburile vecine şi la distanţă de sapte-opt secunde unul de altul pistolari nemţi în uniformele lor cenuşii. începu să-i numere: unul, doi, trei, patru,... Câţi soldaţi buni de luptă poate să aibă un aeroport militar, nepregătit pentru situaţia de surpriză care se crease? Un pluton
de pază!? Putea avea mai mult? Puteau fi scoşi tehnicieni si piloţi să lupte cu arma în mână? I.e puteau însă veni întăriri mai repede decât să-i vie Iui, sublocotenentului. Războiul a fost totdeauna un joc al deplasării de forţe. Cine se deplasează mai rapid, acela câştigă. Ii va veni, sau nu, la timp, plutonul acela despre care îi spusese colonelul?
-Atac de infanterie din direcţie est, strigă sublocotenentul. Coborâţi tunurile pentru tragere razantă. Distrugeţi câmpul de porumburi clin apropiere, în care se poate camufla inamicul. Pregătiţi-vă de apărare.
Tunarii executară manevra, apoi aşteptară ordinul de tragere. Dar ofiţerul nu-1 dădea. Erau înconjuraţi de o mare de porumburi, în care se camufla bine şi bateria. N-ar fi fost, după aceea uşor de găsit de aviaţie? Păstră totuşi tunurile coborâte şi jumătate îngropate în adăpostul său; începu să cerceteze toare locurile din apropiere prin care ar fi putut apărea pistolarii nemţi. Terenul nu le era acestora favorabil, bateria era aşezată pe o uşoară ridicăturâ, într-un loc bine studiat, printre altele de acelaşi fel, aproape de o coamă de arbuşti care începea de undeva dinspre satul din spate şi se pierdea ocolind toate aceste dâmburi: un simulacru de vale a unui râu, în care însă râu nu exista şi poate că nici nu existase. încearcă sâ găseşti bateria pe un astfel de teren expus, care totuşi o camufla bine. în schimb tunarii puteau vedea orice mişcare printre brazdele porumbului care spre norocul lor nu erau perpendiculare pe raza privirii lor, ci verticale şi uşor ondulate.
Artilcriştii aveau puşti, un avantaj şi în acelaşi timp un dezavantaj, fiindcă la mică distanţă nu mai puteau face fată pistoalelor mitralieră, în schimb îi puteau lua pe atacanţi în primite de la distanţă mare, lucru la care aceştia n-aveau cum Să riposteze. Ceea ce şi făcură îndată ce îi zăriră: începură sâ tragă în ei cu foc liber.
1 10 MARIN PRl'UA
- Băieţi, /j.se caporalul Ana, ochiţi bine si fără frică, nu trageţi fără rost, câ dacă îi lăsăm să se apropie... o sâ fie mai greu.
kl nu spuse că or sa fie nimiciri, asta nu, clar că ele, o să fie mai greu. Cu grijă mare pori doborî când pe unul când pe altul şi le micşorezi numărul. După aceea se por si apropia, dacă asta le face atâta plăcere...
Se întinseră pe burtă şi începură să pândească. Nu erau prea dese focurile, nici atacanţii nu păreau foarte numeroşi - sau cel puţin nu se vedeau - şi unii tunari arătau veseli. 1 .a urma urmei, parcă spuneau ei, ce e o viaţă ca sâ te zbaţi tot timpul să n-o pierzi? Chestia mai supărătoare e că dacă aceştia distrug bateria, sc duc pe urmă cu avioanele şi cine ştie ce fac cu ele, îneacă ţara în sânge.
Ocheau cu grijă. Un foc de aici, unul de dincolo. Ofiţerul se uita din când in când sâ vadă efectul, kra bun. Din şapte-opt-zece focuri, doi-trei pistolari nu se mai sculau. Ce băieţi bine instruiţi şi cc liniştiţi erau, cum nu Ic tremurau câtuşi de puţin degetele pe trăgaci. Deodată izbucniră din apropiere pairu-cinci pistoale mitralieră, intratul în foc succesiv şi pârâind fără întrerupere, făcând să zboare gloanţele pe deasupra bateriei ca un val dc muşte bâzâitoare. Nu loviră pe nimeni, dar sub protecţia lor atacanţii îndepărtaţi începură sâ facă salturi lungi trăgând şi ci elin mers si făcând un zgomot de luptă care paraliza pentru câteva clipe întreaga baterie: aceste pârâituri creau impresia că poziţia artileristilor e asaltată din toate părţile ele un inamic numeros şi câ sfârşitul lor se apropia.
Atacanţii nu se mai ridicară de la pământ şi focul încetă. Ce minune! Dacă ar sti fiecare sâ nu lase să treacă pe lângă ei clipa victoriei, dacă şi-ar da seama de apropierea ei! Dar poate că pistolarii, deşi văzuseră că erau aproape de ea, nu putuseră totuşi să-şi mai continue salturile lor lungi? Oricum, k drept că erau foarte aproape, la mai puţin dc patruzeci de metri, împrăştiaţi în evantai, si asta nu era puţin. Tunarii avură timp
NUVKI.F. Şl POVF.ST1RI 1 11
să înţeleagă: era ultimul asalt şi de aceea se opriseră. Şi o voce a cuiva, a ofiţerului sau poate a unui simplu artilerist scoase un ţipăt, exprimând acesr înţeles plin de primejdie: -Pregătiţi grenadele.
Tot atunci se auzi un ţipăt si dinspre atacatori şi numaidecât siluetele lor cenuşii făcură bruşte salturi aruncând ceva şi căzând apoi imediat pe burtă. Urmară explozii elin plin peste poziţia bateriei, şi prin fumul lor ofiţerul văzu cum atacatorii alergau în direcţii frânte si fulgerătoare apropiindu-se si mai multele poziţia sa. Vru să dea ordin de contraatac cu grenade, dar îl izbi în ochi un val de pământ şi pietriş care îl orbi atât de rău încât zadarnic începu apoi să dea din pleoape că vederea nu i se limpezea. în acelaşi timp zgomotul exploziilor şi pârâitul automatelor se îndepărta şi deodată se făcu linişte...
Dat nu chiar atunci, ci o jumătate de oră mai târziu, sergentul lonescu se ridică vesel din adăpost, scutură din cap asemeni unui om care a luat apă în urechi şi clâtinânelu-se începu să calce alandala, ca un om beat, de colo până colo:
-Care mai trăieşti, mă?
Nu-i răspunse nimeni. Bateria părea nimicită şi el, sergentul lonescu, singurul supravieţuitor. Dar el ştia că nu e aşa, fiindcă văzuse şi strigase, printre exploziile care îi copleşeau, acele comenzi care câştigă o luptă. Nimeni nu-i spusese, dar simţise că ofiţerul a fost lovit şi că bateria a rămas fără comandant. Pe el nu-1 speriaseră exploziile, se uitase şi văzuse din care parte veneau acei atacanţi care ţineau bateria sub tirul pistoalelor, împiedicându-i pe tunari sâ se ridice o secundă pentru aarunca la rândul lor cu grenade în cei care îi asaltau. Părăsise poziţia pe brânci, căutase un loc potrivit şi îi împuşcase pe pistolari, krau doi şi prin zgomotul exploziilor prima lui împuşcătufă nu atrăsese atenţia celui de-al doilea, care îşi dăduse seama prea târziu câ rămăsese singur în picioare în spatele copacului care îl ferise până atunci atât de bine. Caporalul Ana
112
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
113
nu-1 văzuse plecând pe sergentul lonescu, altfel, cine ştie, dacă, amintindu-şi de ordinul ofiţerului, nu ar fi tras asupra lui...
— Bă, care mai trăieşti? spuse sergentul lonescu iar. Hai, ridicaţi-vă, că s-au dus. Care eşti mort şi care eşti viu?
Mort era ofiţerul şi trei tunari care pieriseră în primele clipe, când se ridicaseră sâ contraatace cu grenade: cei doi pistolari din stânga pitiţi pe după un pom, îi seceraseră fulgerător. Unul căzuse pe spate bătând aerul cu braţele şi rămăsese cu faţa în sus, cu dinţii rânjiţi, având întipărită pe faţă mânia care îl ridicase în picioare şi scârba care îl doborâse. „Trăiţi voi în locul meu, părea să spună el acum. Parcă n-o să muriţi şi voi mai târziu, bătrâni şi nenorociţi, vai de capul vostru!" Al doilea era tăcut şi întunecat, dar nu vroia să le mai spună nimic celorlalţi. Avea nişte sprâncene groase, sub care i se vedeau ochii revul-saţi, semn al morţii fără întoarcere. Al treilea fusese lovit în burtă şi mai trăia încă, dar curgea foarte rău sângele din el, ca dintr-o cişmea, îşi dădu într-un lung suspin sufletul, chiar când puseră mâna pe el şi îl mişcară. Grav rănit era Şerbănescu, bucureşteanul. Sergentul lonescu îl trase afară din adăpost şi îl întinse pe iarbă.
- Ce e, mâi frate, fir-ar al dracului, zise caporalul Ana aşezându-se jos lângă el. Unde te-a lovit?
Bucureşteanul se agita să vorbească, dar se îneca. Şi el fusese secerat în acea secundă când aruncase grenada. Dar pe Ioc nu simţise nimic şi văzu cum chiar grenada lui opreşte şi dă peste cap un grup de trei pistolari care nu mai aveau până la poziţia lui decât vreo cincisprezece metri. Aproape toţi păreau năuciţi, parcă nu le venea să creadă că trăiau pe acest pământ când caporalul Ana le strigă:
— La tunuri, fuga marş, aviaţie inamică.
Surâseră, vrând parcă să spună că e bună gluma, acuma după ce ai trecut pe lângă moarte, să te mai apuci să faci instrucţie. Dar pe urmă văzură că cu adevărat o escadrilă întreagă îşi luase
zborul de pe aeroportul german şi se îndrepta spre direcţia sud, spre Capitală deci. Dar nu, iată că aceste avioane se înşurubară vertiginos în văzduh, se apleacă într-o parte şi se năpustesc furioase chiar asupra lor direct, asupra bateriei.
- Astea nu sunt bombardiere sâ tragi în ele, strigă sergentul lonescu. Lăsaţi tunurile aşa cum sunt şi toată lumea se adăposteşte. Execută ordinul, caporal! Nu se trage în avioane de vânătoare care îţi zboară la douăzeci de metri deasupra capului.
Artileriştii pieriră în şanţuri, tocmai la timp: poziţia bateriei fusese reperată şi o ploaie de gloanţe se abătu asupra lor. Erau din cele mari, speciale pentru avion, aproape cât prunele, lunguieţe şi frumoase, o plăcere să-ţi intre unul din ele în spinare. Căci cu faţa în jos şi cu spinările în sus se ghemuiseră toţi în adăposturi. Atacul dură mult, când unul era în aer ca să-şi ia înălţime şi să revină, celălalt cobora parcă până la zece metri şi ta, ta, ta, ta, împroşca pământul cu gloanţe. Prinşi de groază, unii îşi scoaseră lopeţile Li/ieman şi săpau ca nişte cârtiţe în peretele tranşeei, să micşoreze unghiul care îi expuneau gloanţelor. Oricât de îndârjit şi de lung fu acest atac, totuşi nu fu lovit decât un singur tunar, un băiat mai mic decât ceilalţi, şi negricios, care, nu se ştie cum, reuşise el să intre în legătură cu o muiere din satul Otopeni la care îşi petrecea adesea câte-o seară, cu învoirea vechiului ofiţer, care îl lăsa doar câteva ore. Când venise sublocotenentul Roşu se terminase şi cu dusul la muierea aceea şi bateria îl uitase. Ce pâlpâire intensă era în privirea acestui băiat care nu făcea impresia că e tăcut, dar care totuşi nu vorbea. Acum această pâlpâire se stinsese, deşi expresia chipului său de ceară arăta că el nu crede că a murit. Bucureşteanul fusese uitat afară, dar caporalul Ana îşi adusese aminte de el la timp, şi îl trăsese şi pe el în adăpost.
- Atenţiune baterie, strigă caporalul cu acea voce imperioasă, pe care artileriştii i-o cunoşteau atât de bine, aviaţie inamică, la tunuri, fuga marş!
1 14 MARIN PRF.OA
Ce era asta? Iarăşi? Da, dc pc aeroport se ridicau iar avioane, dc astă dată de bombardament şi însoţite. Caporalul dăduse acest ordin în lipsa sergentului lonescu care dispăruse în postul de comandă al bateriei şi vorbea la telefon.
- Da, domnule colonel, raporta el, avem morţi şi răniţi... Da, domnule colonel... Şi un tun cu mecanismele de ochire stricate. Nu, domnule colonel, nu ne-a sosit. Am înţeles, domnule colonel, rezistăm până la ultimul, ne dăm seama...
Apoi sări şi se duse la tunul său care era bun, bubuia parcă se zguduia pământul. Ai fi zis că între timp artileriştii dor-miseră, se odihniseră din gros, luaseră o masă bine gătită şi acum, cu mare poftă de luptă şi cu manevre sigure şi dc mare precizie, trăgeau cu cele trei tunuri mai bine decât cu patru. Se pare că aeroportul îi crezuse lichidaţi şi dăduse acum drumul la o escadrila întreagă.
Numai o parte din avioane reuşiră să scape de tirul bateriei. Din nou veniră însă apoi asupra lor avioane de vânătoare, care de astă dată lăsară bombe, clar fără o precizie prea marc. Doar un tun şi un servant fură scoşi din luptă. Apoi se ridicară iarăşi avioane de bombardament, pe care însă nu le lăsară să treacă, erau numai trei, doborâră două şi pe-al treilea îl întoarseră îndărăt. După aceea se scurseră ceasuri întregi şi nici un avion nu mai vru să-şi ia zborul de pe aeroportul militar aflat în mâna inamicului.
Cine poate să ştie care e ora şi locul decisiv într-o luptă? Fiecare soldat crede că acolo unde e el, acolo e roiul luptei. Dar cu precizie n-o ştie nici unul, şi nici tunarii de lângă Otopeni nu ştiură chiar în mod sigur ce rol jucase bateria lor în apărarea nu numai a Capitalei, ci şi a altor puncte esenţiale ale situaţiei militare din acele zile.
Contingente mai vechi, cei care supravieţttiră fură, odată cu scoaterea nemţilor din ţară, lăsaţi la vatră, deşi războiul continua. Al lor se terminase. Bucureşteanul muri în spital chiar
NUVl-I.F. SI POVESTIRI UŞ.
a doua zi, iar caporalul Ana, ajuns în satul lui, începu să muncească să-şi ţină nevasta si copiii. Istorisirile lui de război erau ascultate de ceilalţi ţărani fără îndoieli, dar alături de ele le apărea totdeauna în minte si istoria eu prima lui nevastă când după ce ea pusese mâinile pe piept el se certase cu lumea că i-a tăiat cineva nasul. Asta câţiva ani, fiindcă după aceea ceea cc începu să se întâmple în satul lor şterse totul, amintiri de război, bune sau rele, porecle sau întâmplări ciudate... Se pomenea mereu de o luptă (iar o luptă!), cate cică ar fi început între ei acolo în sat şi căreia li se spunea că e de clasă... Dar de care clasă nu înţelese nimeni multă vreme, iar când înţeleseră...
Sublocotenentul Roşu nu fu plâns de nimeni, pentru câ n-avea de cine. Dar orfelinatul care îl crescuse primi din partea unităţii militare clin care făcuse parte, o decoraţie însoţită de o adresă în care se spunea că fostul lor copil murise eroic la datorie.
S-ar fi putut crede că, mulţi ani mai târziu, sergentul lonescu Dumitru, redevenit brutar, avea sâ povestească, la un pahar de vin, isprăvile lui de artilerist la antiaeriană, începând cu cele de la Ploieşti şi sfârşind cu cele de la Otopeni. F.l observă însă că nu era crezut şi de aceea începu să povestească lucruri pe care nu le văzuse cu ochii lui şi nu le trăise direct, ci le auzise şi el povesrite de alţii.
Că de pildă piloţii americani doborâţi de antiaeriană, când vedeau câ se apropie de ei nemţii, îşi scoteau pistoalele şi se cam împuşcaţi... „Reonţi? Reonţi? Rconţi"? pretindea fostul artilerist că făceau acei băieţi care aveau nenorocul să cadă din fortăreţele lor zburătoare pe pământul României, ceea ce în traducerea liberă a brutarului însemna: Nemţi? Nemţi? Nu, români, cică strigau ai noştri cu grabă, alergând spre ei, si auzind acestea piloţii americani îşi luau pistoalele de la tâmplă şi se cam predau...
NUVELE SI POVESTIRI
SOLDATUL CEL MITITEL
Roşu Gheorghe era soldatul cel mai mic, nu numai din grupa sau plutonul lui, ci din întreaga companie. Kra atât de mic, încât abia reuşise, la recrutare, să nu fie reformat. De fapt la început îl şi reformaseră, după ce mai întâi fusese amânat de două ori în doi ani, şi dacă în satul lui acest lucru n-ar fi fost socotit drept o dovadă definitivă de infirmitate, Roşu Gheorghe ar fi putut să ia imediat trenul de la centrul de recrutare şisâ plece în aceeaşi zi acasă. în aceeaşi zi însă, tot satul ar fi ştiut că nu e bun tic armată şi în primul rând fetele. Era originar de prin Banat. Aşa se tace câ, dându-se jos de pe cântarul medical şi scăpând din mâinile brutale ale medicului militar-şef din gura căruia recrutul auzise un fel de mormăitură care nu putea sâ însemne decât reformat (maiorul acela spusese reforme, dar tot aia era), Roşu Gheorghe nu ieşise din sală, ci se retrăsese mai încolo, tăcut şi trist, întârziind cât putuse de mult timpul îmbrăcatului. Cu ochiul lui pânditor de bănăţean liniştit, observase însă că nimeni nu mai era atent la el şi îi trecuse prin cap că nici măcar nu-1 înscrisese cineva pe hârtiile acelea şi câ poate chiar reformarea lui, hotărâtă printr-o mormăitură absentă a acelui maior, era o simplă întâmplare. Şi atunci se amestecase cu ceilalţi care veneau la rând, se dezbrăcasc şi se prezentase iar în fata comisiei. Maiorul-medic îl apucase de umeri, mormăise iar ca un urs, îl răsucise cu spatele şi deodată se oprise din
mişcări ca trăsnit, iar din gura lui căzuseră asupa recrutului groaznice înjurături şi răcnete de parcă i s-ar fi turnat acestui medic în cap o oală cu apă fiartă. Cum adică, si aici fuseseră enumerate câteva sărbători religioase şi grade de rudenie ale recrutului şi asociind cu semn de întrebare modalitatea cu care fusese adus cî pe lume de către maicâ-sa, fusese întrebat cum... îndrăzneşte el să vie acolo şi să-l păcălească el pe un medic, un maior, o comisie întreagă? Cu cine... crede el că are de-a face? Şi urmase iar o enumerare, în timp ce Roşu Gheorghe simţise pentru întâia oară cât de tare poate fi o talpă de cizmă bine lustruită în dosul gol al unui om. Se dusese iar spre hainele lui şi începuse să se îmbrace, fără să fie însă convins că va trebui să plece acasă. Nu putea să plece acasă, ştia câ după două amânări a treia oară vine reformarea, şi el nu înţelegea de ce să i se întâmple tocmai lui să fie reformat. Câ doar nu era atacat! Se retrăsese mai într-un colţ, dar tot acolo, în sală, scosese din flanelă pachetul de tutun de regie, îsf răsucise neturburat o ţigare. în acest timp maiorul acela continua să smucească si să examineze alte trupuri, amintindu-şi însă din când în când de întâmplare şi scoţând atunci înjurături de uimire aproape admirative, cum era cât pe-aci să-l examineze din nou pe dopul acela fără să-l recunoască...
- Uitaţi-1 că s-a aşezat acolo jos, în colţ, dom'le maior, zisese la un moment dat un alt medic din comisie. Stă acolo şi fumează, nu vrea să plece.
Maiorul se oprise iar clin examinat, tot aşa, ca trăsnit, se uitase în direcţia unde se aşezase bănăţeanul si stupefiat, ordonase:
- la vino încoace, mă!
Viitorul soldat se apropiase fără grabă, cu tigarea în mână.
- Leapădă ţigarea, zisese un sanitar de alături.
- Urcă-te pe cântar, ordonă medicul-maior.
Roşu Gheorghe se urcă. Toată comisia urmări în clipa aceea acul indicator.
118
MARIN PREDA
- Mai dczbracâ-tc o dată, zise medicul si, in timp ce recrutul se de/brâca, maiorul zise în franţuzeşte către un alt militar, un colonel care asistase tăcut la toată scena:
- //pese beaucoup plus par rapport â son bauteur].
- Il est trapir, zise colonelul. Admis! hotărî el.
- Eşti zbanghin, mâ Rostite, vrei sâ faci armată? zisese atunci maiorul-medic cu alt glas, deodată protector şi prietenesc.
- Da, dom' maior, vreau, exclamase atunci şi Roşu cu sufletul la gât, înţelegând câ trecuse examenul şi că va fi si el soldat.
- Vreai tu, dar o sâ încasezi la lopeţi, mă Roşiile, de-o sâ fie vai de zilele tale, mai spusese medicul.
Recrutul nu auzise bine şi nici nu mai fusese atent la ceea ce se mai petrecuse. Abia mai târziu înţelesese el ce era cu aceste lopeţi. Fiind atât de mic de statură, fusese, bineînţeles, pus la coada grupei; ar fi fost nepotrivit, împotriva regulei, sâ strice rândul piinandu-l la mijloc sau penultimul. Si la instrucţie, când comandantul de grupa făcea stânga împrejur şi ordona: „în sparele meu, adunarea", coada trebuia să alerge şi sâ se alinieze, in timp ce cei înalţi din fata comandantului nu făceau decât să se mute în spatele lui. Exerciţiul acesta era unul dintre cele mai rele pentru coada grupei, clar fiind rapidiratea cu care sergentul comandant îşi schimba poziţia. „In spatele meu, adunarea"... Şi abia se înşira grupa în spatele lui că, fulgerător, el făcea iar stânga împrejur şi ordona: „în spatele meu, adunarea". Şi iarăşi, când grupa adunară ca un fir în spate, la distanta braţului unii de alţii si comandantul se răsucea cu faţa spre ei si credeai câ în sfârşit acum el va ordona alt exerciţiu i se auzea comanda reînnoită, ca şi când abia atunci ar fi pro-nunţat-o pentru întâia oară: „grupă, în spatele meu, adunarea". Era o glumă pentru primii trei clin capul coloanei. Cei din urmă
' Cântăresc mult mai mult fata de cât e de înalt. - E. îndesat.
NUVELE SI POVESTIRI
ii')
însă, după şapte sau opt comenzi de acest tel, începeau să gâfâie, sudoarea le îmbrobona frunţile sub capele, privirea începea să le sticlească de un soi de mânie fără adresă, în timp ce o expresie de buimăceală şi nedumerire se aşternea pe chipurile lor. Ce era asta? Centru ce tocmai ei, cei mai mici, cei de la coadă, să fie chinuiţi în felul ăsta, iar cei mai puternici, cei din fată, să fie cruţaţi? Pentru că exerciţiul nu se oprea, continua la nesfârşit şi nimic nu promitea că avea sa înceteze curând. Implacabil, comandantul de grupă făcea stânga împrejur, ridica mâna în sus şi ordona de fiecare dată în acelaşi fel: „grupă, in spatele meu, adunarea!" Sau doar atât: „în spatele meu, adunarea!" Sau alteori imperativ, cu o voce ruptă: „în spatele meu, adii-na-rea!" Fără pauză şi fără alte explicaţii, până ce jumătate din coada grupei începea sâ dea semne de istovire. Atunci, fără să întrerupă exerciţiul, sergentul ordona caporalului să scoată lopata I.ineman şi să treacă la coadă. Şi abia acum începea adevăratul exerciţiu cunoscut de contingentele vechi sub numele de „acţiunea lopeţii Eineman", adică plasarea ajutorului de comandant de grupă la coadă si supravegherea cu această lopată în mână acelor care nu executau comanda de aliniere în ritmul si în timpul ordonat. Cei din fată o auzeau destul de des, dar n-o simţeau niciodată la acest exerciţiu. In schimb Roşu Gheorghe nu era zi să nu ia cunoştinţă cu ca acolo unde la recrutare maiorul îl făcuse să simtă cizma. Fusese o glumă cizma aceea, faţă de lopeţile zilnice pe care le îndura. Pe chipul lui însă nu se putea citi buimăceala si indignarea care se putea citi pe al celorlalţi. Numai deasupra sprâncenelor lui negre şi groase şi pe obrazul lui închis la culoare apăreau broboane mari câr boabele de porumb. Până ce, într-o zi, observând exerciţiul, sublocotenentul se apropie de grupă si ordonă încetarea. 1.1 îl chemă la el pe soldatul Roşu, îi inspecta de sus până jos ţinuta, ii inspecta arma şi apoi se adresă caporalului: - De ce loveşti soldatul, caporal?
120
MARIN PRF.DA
- Sâ trâiri, domnule sublocotenent, pentru câ se aliniază prea încet, nu vrea sâ fugă, răspunse caporalul sigur de el, pocnindu-şi călcâiele.
Nu se obişnuia ca ofiţerul sâ turbure tradiţiile pe care contingentele şi le transmiteau unele altora. Caporalul arăta liniştit, ba chiar avea un aer complice, fiindcă nu o dată, sub falsa protecţie a unui grad superior, se ascundea adesea o cruzime şi mai mare. Sublocotenentul era însă tânăr si comportarea lui nu era încă atinsă de rutină. De aceea pusese întrebarea. 0 simplă întrebare, după care pornise apoi tăcut spre alte grupe, păstrându-si însă înfăţişarea lui de militar, care încearcă şi reuşeşte să-şi stăpânească sentimentele prea personale, lăsând instrucţia pe scama gradaţilor, care ştiu ei ce fac. Totuşi, din clipa aceea, caporalul nu-1 mai lovi pc soldatul Roşu şi curând acesta atrase simpatia plutonului. Gradaţii începură să-l întrebe de tinde e, câţi traţi are si câte surori are, de ce e aşa de mic, si altele de acelaşi fel. Tot aşa de curând se află că, deşi mic cura era, soldatul Roşu era destul de rezistent, puica duce foarte liniştit pe umeri piese grele de mitralieră, ţinea foarte bine la marşuri, la sete şi la foame, nu se vâita niciodată şi mai ales nu purta ură nimănui pentru instrucţia grea, foarte adesea nemiloasă şi lipsită de sens, la care era supus ca recrut. Părea să li înţeles cum se petrec lucrurile, fiindcă o dată, în orele lungi de după-amiazâ, când stăteau în curtea cazărmii şi îşi curăţau armele şi unii dintre ei, ferindu-se de privirile gradaţilor, oftau si înjurau cu obidă armata şi instrucţia şi pe cine o fi făcut-o aşa a dracului, Roşu Gheorghe a ridicat fruntea şi a zis cu accentul lui dc bănăţean:
- Acum înjuri tu, mâ, dar pe urmă te faci şi ru gradat şio să fii mai al dracului ca alţii.
Ta care nimeni n-a mai ştiut ce să mai zică si nici nu prea1 au înţeles ee-a vrut să spună Roşu Gheorghe prin aceste cuvintt|
NUVFFF SI POVFST1R1
121
Ia trei luni ele zile dc la încorporare, pe la sfârşitul lui august 1944, soldatul Roşu ajunse sâ fie cunoscut de însuşi comandantul batalionului în nişte împrejurări care, văzute de sus, de la comandament, nu erau dintre cele obişnuite. Pentru Roşu Gheorghe în orice caz nu devenirâ neobişnuite decât mult mai târziu, când întregul lui contingent fu trimis pe front, în Ardeal, şi noi, batalionul de cadre care instruisem acest contingent, nu mai ştiurăm nimic despre el.
Compania din care făcea parte Roşu era cantonată la Ulmcni, lângă Olteniţa, în clădirea unei foste bănci. In seara zilei de 24 august, sergentul Iosif, comandantul grupei, intră în dormitor şi anunţă că era de patrulă si cine vroia să vie cu el să se prezinte caporalului Nistoroiu să-i dea un pistol-mitra-lieră şi să-l caute pe el, pe sergent, la cârciuma cutare, peste un ceas. Sergentul plecaşi în grupă începu cearta. Caporalul lipsea şi el. Fiecare îndemna pe celălalt, fiindcă toti erau rupţi de oboseala instrucţiei şi doborâţi de somnul pe care bromul pus în mâncarea recruţilor îl făcea ca de plumb. Şi în timp ce ei se tot îndemnau si se justificau că ăla a fost de serviciu la masă, sau că ăla a fost nu ştiu unde, se auzi glasul potolit al lui Roşu:
- No, ducevicevici, mâ, dormiţi, câ plec eu cu dom' sergent Iosif în patrulă!
Şi foarte meticulos se dădu jos din pat, îşi trase pantalonii, bocancii, îşi înfăşură molctierele şi ieşi din dormitor cu ţigara în colţul gurii.
Nistoroiu, magazionerul, râse când îl văzu.
-Mă, Roşiile, vezi să nu fe-apuce vreo fată de turul pantalonilor.
- No că nu m-apucă nimeni! zise Roşu în timp ce arma şi dezarma automatul.
Caporalul îi dădu sacul reglementar cu cinci încărcătoare, îl puse să semneze de primire şi soldatul plecă. 11 găsi pe sergent
122 MARIN PRF.DA
la locul indicat, care când îl văzu, tot aşa, se dădu pe spate pe scaun si râse.
- Roşiile, ha, ha, cine te-a trimis, mâ, in patrulă cu mine? Mâ, Roşiile, tu eşti un soldat pc care eu te-aş bec fruntaş dacă aş fi domn' căpitan! Bea şi tu o ţuică d-asta şi hai să mergem!
Soldatul însă dădu din cap: nu bea. Şi nu se înţelese de ce; nu-i plăcea nici un fel de băutură, sau nu-i plăcea băutura asta munteneasca?
Sergentul plăti, îşi luă la revedere de la ceilalţi militari care umpleau cârciuma mică de ţară şi ieşi apoi în întuneric însoţit de soldat. Merseră întâi în direcţia opusă oraşului Olteniţa, se opriră într-o casă unde erau adunaţi flăcăiaşi şi fete din sat, fumară cât-o ţigară, apoi îşi conrinuară patrula înapoi, agale, cu automatele la umeri, în noaptea liniştită şi senină de august. Mai aveau un ceas şi terminau schimbul. Când ajunseră la capătul celălalt al satului se cam tăcuse ora. Sergentul se opri şi zise:
- Mâ, Roşule, du-te şi te culcă, patrula s-a terminat. Te prezinţi la sergentul Mumă si îl scoli, eu rămân p-acilea...
Şi sergentul Iosif arătă cu capul spre o casă din apropiere, unde o lampă aprinsă arăta, după cât se părea, că era aşteptat.
- Dacă te întâlneşti cu cineva, continuă sergentul, să nu-i spui că eşti din patrulă, că o să te întrebe cu cine ai făcut şi de ce eşti singur... Ştii ce, ia-o pe-aici, pe drumul ăsta, şi cazi drept la cazarmă... Hai, executarea!
Adică pe drumul acela, care ocolea centrul satului pe la margine, nu exista riscul să întâlnească ofiţerul dc rond. Soldatul înţelese şi plecă. Mergea singur cuc, se lăsase asupra satului o linişte desăvârşită. Cu statura lui mică, înaintând pe lângă garduri, Roşu abia sc vedea, ierburile mai mari de pe marginea drumului şi în orice caz. porumburile nemişcare, pe lângă care trecea din când în când, schimbând traseul, îl acopereau cu totul. Un soldar în nici un caz nu putea fi considerat. Aşa gândiră pe câr se pare şi nişte umbre din depărtare care ieşiră
NUVFl.F SI POVESTIRI 123
liniştite din porumb şi îşi continuară drumul ocolind satul prin partea dinspre care Roşu tocmai venise. Aceştia însă erau soldaţi adevăraţi, îl văzuseră probabil pc Roşu trecând, dar nu se sinchisiseră de el. Erau soldaţi tăcuţi, în uniforme străine, şi Roşu le auzi paşii şi se opri în liniştea aceea a nopţii şi înainte de a gândi ceva se lipi instinctiv de un gard si alunecă la pământ. Abia după aceea începu să se uite. Cine erau soldaţii ăştia şi ce căutau pe-acolo? De cine se fereau ei aşa şi de ce erau aşa de tăcuţi? Şi mai ales, unde se duceau? Nu cumva voiau să atace pe cineva? Cu privirea ţintă la ei, Roşu înţelese in cele din urmă că ăştia nu puteau fi decât soldaţi germani, fiindcă ieri se anunţase că s-a întâmplat o mare răsturnare în conducerea ţării şi a armatei şi că nemţii sunt inamicii noştri. Citim nu cunoştea bine geografia, Roşu se gândi apoi că nemţii aceştia tăcuţi şi tainici de aci nu puteau avea alt rost si altă intenţie decât să atace satul şi să captureze compania lui de grăniceri, să-i prindă pe toţi în somn şi să-i împuşte. în clipa aceasta chiar poate că o parte din ei s-au şi apropiat prin porumburi de cazarmă şi că nu mai e nimic altceva de făcut decât de dat alarma. Roşu îşi trase încet automatul dc la umăr si îl întinse încet înainte. „Ce să fac cu? se gândi apoi în clipa următoare, trag o dată în ei şi pe urmă o să fiu mort." Tot atunci se auziră dinspre nemţii adunaţi la marginea porumbului şoapte într-o limbă care-i alungă soldatului ultima îndoială: avea înaintea lui o unitate de nemţi care se pregăteau să atace satul. „Trebuie să trag în ei cu toate încărcătoarele pe care le am, să dau alarma şi pe urmă să fug", gândi el.
Tot nu se dumirea însă ce era cu aceşti nemţi ciudaţi. Nu păreau pregătiţi de luptă de noapte, ieşeau mereu, câte cinci, şase, din porumburi, şopocăiau între ei şi traversau în fugă dincolo, dar nu în direcţia intrării în sat, ci înainte, tot prin porumburi. „Vor să înconjoare tot satul", gândi Roşu şi în clipa aceea hotărârea lui se făcu mai sigură şi mai limpede. Urcă încet
r
124 MARIN PRKDA
gardul lângă care se lipise, alunecă dincolo într-o curte, trecu prin ca si le ieşi nemţilor înainte. Se piti pe după un grup de salcâmi, înarma automatul si deodată deschise focul împotriva prinţului grup de nemţi care traversaseră şoseaua. Trase îndelung până goli întreg încărcătorul, după care strigăte şi răcnete înăbuşite dc furie se auziră dinspre porumburi. Dacă Roşu Gheorghe ar fi ştiut nemţeşte, cum ştiau unii clin bănăţenii lui mai isteţi dc prin satele cu populaţie săsească, poate că nu si-ar fi schimbat atât de liniştit încărcătorul, ci s-ar fi înfuriat şi el auzindtt-i ce spun şi poate că şi-ar fi pierdut cumpătul.
- Cine mama dracului rrage? Am dar peste o santinelă? ordonă o voce.
- Nu, e un soldat izolat.
- Şi unde e?
- T. între salcâmi.
- Intre salcâmi? răcni prima voce. Atunci sunt eti chior, cu binoclu cu tot. Dacă ar fi un om acolo, l-aş vedea.
- Ti un soldat mititel, l-am zărit când a sărit gardul, dar n-am crezut că e soldat...
- Ocoliţi salcâmii în linişte şi curăţaţi-1 imediat, să nu fuga şi sâ dea alarma.
Se auziră pasi fugind, ocolind mereu satul, în timp ce dinspre partea cealaltă a porumburilor încetă deodată orice mişcare. Roşu nu mai ştiu ce sâ facă şi câteva clipe lungi se scurseră într-o tăcere pe care nimic nu o turbura. Deodată, se auziră iar pasi care fugeau şi se vedea porumbul mişcându-se. Roşu Gheorghe îşi îndreptă automaţii! în direcţia aceea şi, deşi ştia că automatul său nu bate până acolo, deschise iar focul, li răspunse atunci cineva din porumb, rot cu foc automat, dar un foc îndârjit, care era reluat în lanţ, clănţănind fără întrerupere, prin tragere succesivă. Stăpânit de ideea lui câ primii dintre cei care trecuseră drumul urmau să înconjoare satul şi că grosul abia venea clin urmă, Roşu părăsi salcâmii care îl
NUVELE SI POVESTIRI 125
adăposteau si începu să fugă tăind coltul satului în diagonală. Purcei guiţând, găini zburătăcind, câini lâtrând speriaţi stârni trecerea lui prin curţile si ogrăzile oamenilor. 1 )ar nici ţipenie de om. Şi când ieşi la marginea cealaltă a satului, gâfâind cu sufletul la gură, se trânti la pământ într-un gropan şi, cu capul afară, începu sâ cerceteze locurile. Nu se vedea bine, s-ar fi putut auzi dacă n-ar fi fost larma câinilor care începuseră să latre în tot satul. Ciu mâinile tremurând de încordare. Roşu îsi încărca automatul şi trase jumătate din încărcător în direcţia porumburilor. Tăcu o pauză scurtă, goli şi restul si încarcă din nou. Nu se putea ca toate acestea sâ nu fie de ajuns pentru a alarma compania. Curând însă, se sperie de tragerea aceasta nesocotită. La distanţă de o sută de metri, el zări ţâşnind în urma lui din porumburi umbre numeroase, care se culcară la pământ şi începură să rragă asupra lui. Mai avea două încărcătoare şi timbrele se apropiau de el pe burtă, văzuseră flacăra automatului care trăsese asupra lor si vroiau sâ-l tacă să tacă pentru totdeauna. Roşu sări din groapă, se rostogoli de câteva ori aşa cum învăţase la instrucţie, adică sâ părăsească încă culcat fiind, locul pe care inamicul îl ţinea deja, ţâşni apoi în picioare şi o luă la fugă rerrâgându-se mereu pe marginea satului. După o sută de metri se trânti la pământ, făcu iar tată şi trase jumătate din încărcător. Nemţii îl urmăreau, săriră şi ei în goană si se împrâstiară nevăzuţi şi pieriră când Roşu trase asupra lor. „Vor să mă înconjoare, gândi el speriar, sau vor să mă facă să intru în sat ca sâ înconjoare ei satul!" Se rostogoli iar de pe locul său şi ţâşni din nou în picioare. Un foc viu îl urmări si fulgerător recrutul se aruncă la pământ. Simţise câ va fi ciuruit dacă continuă să fugă. Mai avea un încărcător. Şi atunci se hotărî. In loc să se rerragă, pătrunse într-un fund de grădină, înapoi, şi după ce trase iar o jumătate de încărcător, o luă la goană prin curţi. în curând se făcu linişte. Soldatul Rosti ajunse la cazarmă abia trăgândti-şi răsuflarea, goana lui se opri în tata corpului
126
MARIN PRF.DA
de gardă. Comandantul de gardă îl luă în primire, de unde venise şi ce era cu cl, alarmase plutonul si trimisese să-l scoale pe căpitan care se şi apropia. Despre ce era vorba? Soldatul Roşu raportă câ o unitate germană înconjoară satul, şi povesti, pc scurt, cum descoperise el acest lucru.
- Sa mi se aducă imediat calul meu şi încă unul pentru soldat, ordonă căpitanul. Compania să se pregătească de luptă. C) grupă de cercetare sâ mă aştepte la marginea dinspre Dunăre a satului.
Şi căpitanul, însoţit călare de soldatul Roşu, pieri în noapte spre marginea dinspre Olteniţa a satului. O jumătate de otă mai târziu Roşu se întorcea şi transmitea comandanţilor de plutoane ordinul căpitanului. O unitate germană compusă din grupuri răzleţe de mărimea unor plutoane ocolesc satul şi încearcă să ajungă la Dunăre, sâ treacă în Bulgaria. Compania de grăniceri să le iasă înainte cu un pluton de mitraliere încărcat în maşină, iar restul plutoanelor îi va urmări prin porumburi şi va începe lupta.
In zori unitatea germană lu capturată şi dezarmată. Fură aduşi nemţii la cazarmă, erau aproape două sute, dintre care aproape jumătate ofiţeri şi subofiţeri. Faptul acesta, că erau mulţi ofiţeri printre ei, stârni atât dc tare curiozitatea trupei încât privindu-i aşa cum erau, prizonieri şi dezarmaţi, nimeni nu-şi mai aduse aminte cum se petrecuseră lucrurile, cine dintre ei avusese meritul de a-i fi descoperit şi mai ales de a fi deschis, cel dintâi, focul asupra lor. Şi mai târziu, când Roşu încercă să le povestească faptul, celor din contingentul lui, nu prea crezură, dar nici el nu se supără şi nu insistă să fie crezut. Numai maiorul îl chemă, câteva zile după, când mereu erau dezarmate astfel de unităţi germane, la batalion la Olteniţa, puse sâ povestească şi râse când auzi că soldatul nu ştia că în apropiere curge Dunărea şi că nu bănuise că într-acolo st| îndreptau nemţii.
ÎNDRĂZNEALA
Cu câteva luni înaintea războiului Anton Modan nu ştia că de mult nu mai era un om îndrăzneţ, atât de demult încât în ziua când află nici măcar nu se mai trudi cu gândul să se întoarcă înapoi şi să-şi dea seama de când.
Era într-o dimineaţă de sfârşit de iunie când i se întâmplă, la deal pe mirişte şi nu pe front, a doua zi după Sânpetru când începe secerişul. In dimineaţa aceea se sculă foarte devreme, asa cum învăţase de la taică-său, cu un soi de îngrijorare si zăpăceală că timpul trece, că nimic nu e gata şi că o să-l prindă răsăritul soarelui cu căruţa în bătătură.
Nevasta tăcea mâncare pe vatră şi se uita la el cu o privire turbure. Cunoştea şi ea această înfrigurare a celei dintâi dimineţi de secere, dar îngrijorarea şi graba au rost când la câmp te aşteaptă patru sau cinci pogoane; pe ei îi aştepta un singur pogon mare şi lat pe care aveau sâ-l secere în două zile. Si încă un lucru: te porţi asa când ai copii: unuia îi spui să facă aia, altuia ailaltă... Avuseseră şi ei un copil, acum ar fi fost mare, at fi avut cinci ani...
- Haide, haide, spuse Anton, intrând in tindă îngrijorat, îşi năpusti amândouă mâinile spre locul de unde trebuia sâ răsară soarele si îi arătă cu uimire acest loc nevestei: -Tu nu vezi c-a răsărit soarele?
128 MARIN PREDA
Soarele nu răsărise încă, dar arar ar mai fi trebuit. Nevasta pregăti vasele în grabă, duse mâncarea în cutia cârtiţii, mătură vatra...
Apoi Anton se urcă, se răsuci pe cutie, şi învârti biciul cu măreţie pe deasupra capului.
- Haida, taică, hai...
lira să zică: „bai trap!" dar cum o s-o ia la trap o vacă şi o viţea încă crudă? Pe lângă ei zburară prin sat parcă în trap mare căruţe cu cai frumoşi, auziră glasuri de copii... frânturi de cuvinte „noroc Antoane" şi „bună dimineaţa"... apoi torul se pierdu, se topi în jurul lor. Dar numai până ieşiră din sat, şi la câmp iarăşi căruţele alrora începură să-i prindă din urmă. Se opreau câteva clipe în spatele lor, coreau pe alături şi omul striga binevoitor, cu înţelegere:
- Hai, Antoane, hai! Sau cu grijă:
- Dă-i mai repede, Antoane, câ te-apucă prânzul! Sau:
- Antoane, opreşte caii, să mai răsufle!
Anton îşi rotea privirea pesre câmpie, scormonea drumurile; şi când vedea câte-o căruţă tot aşa ca a lui, cu o vacă si o viţea în loc de cai, arăta cu biciul şi o întreba pe nevastă:
- Cine o fi ăla?
Intr-o vreme îi ajunseră din urmă două căruţe care se ţineau una după alta, cu cai puternici, cu clopoţei la gât. Căruţele erau şi ele mari si erau pline cu oameni. 1 recurâ pc lângă ci cu zgomot mare, şi Anton auzi un hohot de râs. Cineva fluieră ascuţit, apoi acel care râdea strigă în gura marc:
- Bă, al lui Modan, îţi calcă roata pe obadă!
Roata e făcută din bucăţi de lemn numite obezi şi obezile nu puteau călca pe ele însele, clar un om ca Anton putea să creadă o clipă şi să se uite la roti.
NUVELE SI POVESTIRI 129
In curând cotiră printre loturi, opriră şi se dădură jos din căruţă. Anton dejugă, tăie iarbă verde pentru vite, apoi se apucă sâ smulgă grâu şi să facă legături pentru snopi. Nevasta secera în tăcere, fără sâ-si ridice spinarea, si din mişcările ei se putea înţelege că e stăpână pe un gând care o ţinea mereu încordată şi îndârjită. Anton se uita la ea şi se întreba ce-o fi având. Tot timpul dimineţii o văzuse că tace. „Ce-o fi cu ea?" se întrebă.
-Tu nu mai termini o dată cu lcgâturile-alca?
Anton tresări. Glasul nevestei era tăios si poruncitor.
- Ce e cu tine? o întrebă el cu blândeţe.
Ea nu răspunse. Anton luă secerea, veni aproape de ea si începu să raie spicele. începea să se supere. Uite la alde Gheorghe al lui Matei, munceşte cu ziua la alde Miuleţ şi, când te uiţi la el şi la muierea lui, sunt mereu veseli. Ce e îmbufnarea asta? Ai două pogoane de pământ? Ai cârtită? Ai ce înjuga la ea? Ii destul de bine! Mai spune şi tu o glumă, mai... Anton se făcu atent. Auzea alături de el cum secerea nevestei se opreşte din când în când si că ea face ceva cu mâinile, îşi fereşte ochii cu capătul basmalei. Anton se dădu un pas mai spre ea şi îi puse mâna pe umărul aplecat:
- Ce c cu tine?... Plângi?... Ce ţi s-a întâmplat? Se întoarse la locul său şi apucă secerea.
Ea strânse basmaua şi începu să taie spicele mai departe. Anton se uita clin când în când la ea şi într-o vreme se îngrijoră de-a binelea; ea nu se înmuiase deloc, avea ceva, se vedea că e ceva cu ea...
Secerară în tăcere vreme îndelungată. Tăiau spicele repede şi ba se apropiau, ba se îndepărtau unul de altul. într-un timp, Anton îi spuse glumind când ea se apropie secerând de el, să nu se mai apropie, că el din cauza spicelor nu prea vede unde pune secerea şi s-ar putea să-i taie un deget...
Ea îl asculta cu atenţie, ba chiar se opri din secerat şi-si ridică spinarea. îşi ridică spinarea si râmase asa. Mirat, Anton
130
MARIN PRF.DA
NUVF.I.F SI POVESTIRI
131
se ridică şi el şi se uiră la ea. Ha stătea dreaptă, nemişcată şi înghiţea greu. Iar plângea? Anton se uită si-i vă/u ochii limpezi şi liniştiţi. Nu, nu plângea! Ea îl apucă de mână şi-i şopti întretăiat:
- Antoane... mi-e rău!
Şi-l privi drept în ochi şi rămase nemişcată. Din privirea ei, el înţelese deodată despre ce fel de rău era vorba, i se mai întâmplase o dată: avea un copil în ea.
-Aoleo! exclamă Anton, şi dădu drumul secerii din mână. Aoleo, măi fetiţo! la stâi tu jos! Adică nu, du-te la căruţă! Du-te şi stai acolo.
Şi dc zăpăcit ce era, porni el însuşi spre căruţă, apoi îşi luă seama şi se întoarse şi o îndemnă:
- Stai la căruţă! Stai la umbră... Soarele... Nu sta în soare... Ea o luă încet spre căruţă. Anton rămase pe loc... Se uita
lung în urma ei si nu se clinti până ce ea nu ajunse la căruţă. Nu-şi venea deloc în fire. Apucă secerea în mână şi tăie câteva poloage.
Deodată însă încetă să mai taie, puse secerea pe umăr şi porni şi ci spre căruţă.
11
Toate acestea fuseseră văzute şi de vecini. Când Anton lăsă secerea unii se uitară la soare să-şi dea seama dacă mai e mult până la prânz. „Mă, dar devreme mai mănâncă Anton ăsta!" gândiră ei. Alţii însă, care îi văzuseră pe Anton şi nevastă-sa cum stăteau cu secerile în mână şi se uitau unul la altul, îşi spuseseră că Anton, după ce câ are grâu puţin, nici pc ăla nu-1 seceră ca lumea. Dar cei mai mulţi, şi mai ales muierile, bănuiscră ceva, şi una chiar strigă:
- Voichito! ],eagă-te la cap cu nişte foi dc porumb! Şi adăugase încet pentru sine şi pentru cei apropiaţi: l-o fi venit râu de soare!
Cinci-şase loturi mai departe nu mai văzuse nimeni nimic. Numai dacă te-ai fi uitat anume, dar nu era timp pentru asta. Un anume Miuleţ însă avea. Mai mult, pentru el uitatul era o plăcere de care de mulţi ani nu se mai putea lipsi.
Făcea legături, se uita la şirul de oameni dinaintea sa angajaţi să-i secere grâul, rotea privirea peste întinderea câmpiei, arunca legătura la grămadă, spunea ce-a văzut, apoi iar se uita. îi plăcea să stea aşa, să răsucească fărâ grabă legături, să se uite şi apoi să spună ce-a văzut. Din când în când schimba glasul şi exclama:
- Hai, Vasile! Hai, Vasile, fir-ar al dracului! După o clipă adăuga: Hai, Mariţo!
Apoi iar se apuca ele legături şi se uita.
Vasile şi Mariţa puteau fi oricine, spunea aşa în general. Erau cunoscute în tot satul aceste vorbe ale lui şi erau chiar folosite: „Hai, Vasile, hai, Vasile! hai, Mariţo!"
- Păzea, păzea! exclamă el într-o vreme. Daţi-vă la o parte c-a ostenit Anton!
Câţiva oameni îşi duseră mâinile Ia ochi şi se uitară spre locul lui Anton.
-Alta! făcu unul. la uite, mă, cum stă! Au lăsat amândoi secerile jos şi se uită unul Ia altul!
Cineva îşi vârî degetele în gură si fluieră.
- Băî... barza, bă Antoane! Păzea, câ-ţi încurcă barza grâul... Pfiu!
Nici fluierătura, nici strigătele nu puteau fi auzite, era prea departe. în roiul muncii, şederea de câteva clipe pare grozav de lungă şi şederea lui Anton şi a muierii lui la căruţă li se părea fără sfârşit.
- Ia uite la ei cum stau si se uită unul la altul! exclamă cineva, izbindu-se de frunte. Bâ Antoane! Lasă că mai vorbiţi şi mâine!
-Hai, Vasile, hai, Vasile!... Hai, Mariţo! spuse Miuleţ râzând. Lasă-1 pe Anton! Anton...
132 MARIN PRT.DA
Miuleţ vru să spună ceva despre Anron, dar im-i veni nimic. Oamenii se aplecară şi continuară să secere.
- Mă, să fie-al dracului, nici cu ăsta nu mi-e frică! exclamă Miuleţ pe neaşteptate. Ha-ha-ha! Bă Antoane, băi! strigă el, parcă înecându-se. Bă, n-auzi! Vezi, bă, acolo la căruţă: învaţă bine meseria! Bă, n-auzi: şi cu lenea se câştigă parale! Auzi bă: trăieşti bine cu Icnea!... Bă, Antoane, continuă Miuleţ să strige, auzi bă: câştigi parale, bă, fie-al dracului care te minte! Dacă înveţi bine cum se taie de lene, te iau la mine şi-ţi dau un pol pe lună. Auzi, bă?...
- Al dracului mai e şi ăsta! şpoti cineva, uitându-se cu atenţie la Miuleţ. De unde le-o fi scoţând? Auzi: cică să înveţe să taie de lene!
De fapt, de astă dată, Miuleţ n-o scotea de la el, auzise aceste cuvinte de la Moromete, care le spusese cândva despre ratăl lui Anton.
- Uite, bă, că nu vrea să iasă deloc de sub căruţă! exclamă Miuleţ parcă de necaz. Ha? Ce-i facem noi cu ăsta? întrebă el, adresându-se oamenilor. Georgică! Georgică, unde eşti?
- Hău! se auzi un glas de băiat.
- la vin' încoace, Georgică! Uite, vezi colo tufanu' ăla?... Vezi căruţa aia cu vaci?... Dă fuga până acolo la nean-tâu Anton: „Nea Antoane, m-a trimis tata să mă înveţi cum se taie dc lene". Aşa să-i spui! Fuga!
Băieţaşul nu pricepu despre ce e vorba, dar înţelese că asta are să-i facă mare plăcere lui taică-său; privirea îi sticli de bucurie şi o luă la goană. Mulţi se opriră din secerat. Făptura băiatului alerga pc drum ca o pasăre jucăuşă. Sărea şi da din coate şi făcea salturi ca un mânz scăpat din grajd. Câţiva oameni se întunecară la faţă şi nu voiră sâ se mai uite, se aplecară şi-şi văzură de secere Miuleţ îşi puse mâinile în şolduri şi urmări goana băiatului cu gâtul întins. Uitase şi de secere şi de tot.
NUVK1.1-: SI POVESTIRI 133
- Stai să vedem... Staţi asa, spunea el cu glasul său care parcă gâlgâia de bucurie. Să vedem ce face... Uite-I... Uitc-I c-a ajuns! Stai câ s-a sculat Anton de sub căruţă!...
Mittlet încremeni, se înfipse în pământ cu picioarele îndepărtate, întinse gâtul înainte, rămase câteva clipe holbat, apoi deodată izbucni într-un hohot de râs care se rostogoli ca o apă peste liniştea câmpiei. Se izbi peste coapse, dădu cu pălătia în pământ, apoi începu să se vaiere şi să-l drăcuie pe Anton că prea e de tot, prea îl face să râdă, nu mai poate de râs şi Anton o sâ fie vinovat dacă din atâta râs o să i se facă râu lui Miuleţ.
- Unde e, mă, urciorul ăla cu apă? Dă urciorul-ăla încoace, ceru Miuleţ.
Scormoni sub legături, duse urciorul la gura şi gâlgâi din el timp îndelungat. Apa îi curgea şiroaie pe gâtul şi pieptul său puternic şi el gemea şi înghiţea cu lăcomie, ca un căpcăun.
-Hua... ha! mugi Miuleţ, aruncând urciorul din mână. Fi-ţi-ar al dracului, Antoane, cu lenea ta...
Se potolea greu şi într-un târziu, băgând dc seamă că unii oameni continuă să stea nemişcaţi şi să se uite posomorâţi şi tăcuţi peste câmpie, se aplecă, luă un mănunchi de grâu şi oftă, rugându-se parcă:
-Hai, Vasile! Hai, Mariţo! Hai, că ne prăpădim cu Anton al nostru... Bine câ are numai un pogon, că s-ar îmbolnăvi, săracul, dacă ar avea mai mult de secerat. L-a scăpat tat-său dc inimă-rea, nu i-a lăsat decât un pogon... Hai, Vasile! Hai, Mariţo! Hai, că vine târgul Sântămăriei să re duci să-ţi cumperi crepdeşin! Cu lenea te mănâncă câinii, Mariţo! Hai, că până nu terminăm postata asta, nu stăm la masă.
III
Anton văzuse că băieţaşul se apropie în goană mare de căruţa lui şi sărise în picioare. Crezuse că s-a întâmplat ceva
134
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
cuiva şi era pregătit să alerge repede într-acolo, dar băgase de seamă, când copilul se mai apropiase, că nu poate ti vorba de ceva râu - băieţaşul arăta vesel. Mirat, Anton îl întrebase:
- (ie e, mâi copile?!
Copilul se oprise la distanţă si se uita. Iii nu-1 vedea pe omul din faţă lui, ci pe taicâ-său care aştepta ca el să-i spună omului vorbele acelea. Ştia că e ceva de râs şi se bucura că el, aşa mic, poate să tacă pentru taică-său ceea ce tăcea. Se strâmbă şi spuse:
- M-a trimis tata sâ mă înveţi cum se taie de lene.
îşi rostogoli apoi privirea în toate părţile şi aşteptă o clipă, apoi îl Fulgeră gândul că omul se poate repezi în el, până să-i sară taicâ-său în ajutor s-ar putea să ia câteva după ceafă. 0 zbughi înapoi, dar după ce alergă vreo douăzeci de paşi, simţind că nu s-a luat nimeni după el, se opri şi se uită să vadă ce ispravă â făcut. Dezamăgit că nu se întâmplă nimic, se uită spre locul unde se afla taică-său. Atunci auzi un hohot de râs, îl recunoscu si începu şi el sâ râdă şi să se strâmbe:
- M-a trimis să-ţi tai de lene! M-a trimis să-ţi rai de lene! strigă el şi se uită împrejur, aşteptând ca toată lumea să râdă. Bă, n-auzi? strigă el cât putu de tare, crezând că n-a fost auzit. Bă! M-a trimis tata să-ţi tai ele lene.
- Mâ, băiatu' ăla al lui Miuleţ, strigă cineva cu un glas parcă înseninat dc ceva si băiatul se întoarse într-acolo triumfător. Du-te, spuse omul şi spune-i lui taică-tău că ţi-am spus eu să te mai bage o dată pe unde-ai ieşit.
Anton era mirat. „M-a trimis tata sâ mă înveţi sâ..." Ce vrea sâ spuie Miuleţ cu asta? Nedumerit, se apucă de secerat.
- Ce dracu e cu Miuleţ ăsta? o întrebă el pe nevastă. Are chef de ceartă?
lia nu răspunse. Se ridica dc la umbra căruţii şi puse mâna pe secere. Se apropie de grâu si începu să secere. Anton secera tăcut lângă ca.
- Parcă eu am vrut să stau, dar dacă mi s-a făcut rău, ce era să tac?! spuse ea pe neaşteptate şi glasul ei încărcat de mânie îl
izbi pe Anton si îi turbură deodară mintea. Aşa! Va să zică asta era! Că au fost văzuţi când s-au dus la căruţă.
Voichiţa se de/brobodi şi apoi se îmbrobodi la loc. Fata îi era aprinsă şi mâinile îi tremurau. Anton ascultase liniştit şi nemişcat vorbele ei. Se uita la ea fără sâ clipească, se uita ră-suflând rar, cu tot sufletul în ochi. Când ea termină cu îmbro-boditul, el se mişcă greu pe picioare, ca şi când ar fi fost prins de pământ şi şopti rar şi stăpânit:
- Mă fetişcane, ia stai tu aici!
Şi porni cu paşi mari, cu paşi prea mari şi prea îndesaţi, ca să nu se vadă şi să nu se înţeleagă încotro merge şi pentru ce.
- Haiti! Păzea! exclama o femeie înspăimântată. Opriţi-1 pe Anton!
Paşii lui Anton aveau cu adevărat ceva înspăimântător prin hotărârea liniştită, clar cu atât mai de neclintit, cu care se îndrepta spre locurile lui Miuleţ. Şi erau asa de mari şi păşeau peste mirişte cu atâta precizie, încât ai fi spus că nu merge un om, ci o maşină.
Un vecin înfipse secera într-un snop de grâu şi încercă să-i taie drumul.
- Antoane! Bâî Antoane! Antoane! Bă, n-auzi! Antoane...
Anton îl dădu la o parte ca un orb, împingându-l cu pieptul, fără să se uite la el şi fără sâ se abată măcar un pas din drumul său. Vecinul se uită după el, clătină din cap şi îl lăsă, dar iată că lui Anton îi ieşiră înainte doi oameni din două părţi ale drumului şi aceştia îl apucară de mâini şi îl opriră. Anton nu se zbătu, nu făcu nici o mişcare, dar privirea îi rămase aţintită spre locurile lui Miuleţ. Se vedea că aşteaptă ca în cele din urmă să fie lăsat în pace şi credea că nimeni şi nimic nu-1 poate opri să se ducă acolo.
-Eşti nebun? spuse unul clin cei care îl ţineau. Are acolo rude, neamuri, vreai să sară pe tine? Vezi-ţi de treabă, fii cu scaun la cap...
MARIN PREDA
văzul oamenilor, vrei să
te bati?
- I.asă-1 dracului! Asa, spuse şi celalalt.
Toacmai asta vroia, în văzul oamenilor, pentru că tot în văzul oamenilor îşi bătuse joc si Miuleţ.
în acest timp, una dintre temei, care şi aflase de ce stătuse Anton cu nevastă lui la căruţă, porni ţintă spre el, repe-de-repede, îl dădu la o parte pe unul din tei care îl ţineau şi îl apucă si ea de braţ:
- Doamne-lercşte, Antoane, zise ea. Pentru o prostie? Stai la-n loc, minte de om ai tu? Si se închină cu o cruce mare, de la frunte până la brâu. Te apuci şi te legi de el şi te dă în judecată! exclamă ea îngrozită. Te dă în judecată, si muierea colo singura cu copilul în burtă.
Anton nu se uita la nimeni şi nu se putea şti dacă auzise ceva din câte i se spuseseră. Deodată se smuci, îmbrânci pe cei din jur şi—şi continuă paşii săi măsuraţi şi înfricoşători.
- Opriţi-l! spuse femeia speriată.
- l.asă-1, a auzit el, spuse un om.
Şi râmaseră toţi pe loc, uitându-se cu atenţie în urma lui. Erau liniştiţi si întristaţi, si în aşteptarea lor nu era nici o bucurie, parcă ar fi aşteptat şi ştiut dinainte tot ce avea sâ se mai întâm pic.
Deodată unul din ei lăsă fruntea în pământ şi murmură:
- Gheorghe, du-te şi adu-l îndărăt!
Ceilalţi nu mai ziseră nimic. Acuma, da, era limpede: paşii lui Anton se clătinau. Oamenii încetară să se mai uite la el, îşi feriră privirile si se împrâştiară pe la locurile lor.
Gheorghe îl ajunse din urmă pe Anton foarre aproape de Miuleţ. Se încleşta de braţul lui şi îi şopti:
- Antoane, astâmpărâ-te!
Anton tăcu o clipă, se opri şi apoi, deodată, din pieptul lui ţâşni un strigăt înalt:
- Gheorghe, lasă-mâ! l.asâ-mă să mă duc la el!
NUVELE SI POVESTIRI
Şi se smulse, şi cămaşa i se făcu praf. Sudoarea îi curgea pe şi pe piept în boabe mari; se înroşise ca focul, înghiţea greu
- Dă-mi drumu', Gheorghe! Dă-mi clrunui', Gheorghe! se ruga el, şi în timp ce Gheorghe îl trăgea cu toată îndârjirea îndărăt, Anton îşi răsucea gâtul în toate părţile, iar privirea, atrasă parcă de-o putere nevăzută, căuta parcă cu deznădejde spre locul unde se vedea Miuleţ. Deodată, el se linişti: Gheorghe, dă-mi drumu' niţel! Dă-mi drumu' să-l întreb ceva.
- Dă-I dracului, nu-1 mai întreba nimic. Ce să-l mai întrebi?
- Dă-mi, domnule, drumu', când îţi spun. Gheorghe îi dădu drumu'. Anton se liniştise. Numai privirea îi rămase turbure şi grea, dar totuşi si ea liniştită.
- Gheorghe, hai cu mine, zise el şi se întoarse şi porni spre Miuleţ.
Gheorghe al Iui Matei veni cu el. Ajunseră în capul locurilor lui Miuleţ şi Anton se opri deodată şi arătă cu mâna:
- Gheorghe! Vezi colo? Vezi tu părul ăla?
Se vedea! Undeva în mijlocul locurilor lui Miuleţ se înălţa un frumos păr pădureţ cu coroana deasă şi neagră.
- Eu cu mâinile mele l-am pus, când eram mic! zise Anton. Ani de zile am stat la umbra lui, cu tata, coceam porumb sub el, Gheorghe! Ţi-aduci aminte când am mas anândoi sub el întt-o noapte şi ne-a apucat ploaia?
- Da, eram cu caii! Ştiu, murmură Gheorghe. Antoane, hai îndătăt!
- Nu, nu! Hai cu mine!
Intrară pe mirişte şi ajunseră aproape de tot dc Miuleţ. Se opriră. Secerătorii încetaseră sâ mai taie, era o linişte desăvârşita. Se auzi doar zburătăcitul unei prepeliţe undeva pe răzoare. Anton îşi suflecă trenţcle cămăşii în timp ce cu braţul gol se şterse pe frunte:
- Bună-ziua, spuse el cuviincios.
138 MARIN l'Rl-DA
In prima clipă nu-i răspunse nimeni.
- Bună-ziua, nea Antoane, răspunse una din fete. Anton stătea jumătate întors spre Miuleţ. F.l făcu un pas spte
el şi se opri. Apoi porni si se opri la un pas alături. Gheorghe stătea în spatele lui. Opriudu-se, Anton tăcu câteva clipe lungi. Miuleţ continua să Iacă legături.
- Ce e, Antoane? Nu ţi-e bine? întrebă el pufnind. Ce vii asa cu o falcă în cer şi una in pământ? Arde ceva? Sau te-a I muscat vreun guşter? I
- De ce îţi bati joc de mine, domnule Miuleţ? întrebă j Anton şi glasul său când puse această întrebare, nu mai fu deloc liniştit.
Gheorghe sta gata sâ sară. Câţiva secerâtori porniră cu pasi mari şi se opriră lângă cei doi. Se uitaţi cu duşmănie la Anton, erau rude si neamuri de-ale lui Miuleţ.
- Du-te, bă, si-ţi vezi de treabă, spuse unul din ei. Caută-ţi de treabă, dacă n-ai ce face.
- Domnule Miuleţ, poate ti-am făcut ceva! zise Anton de astă dată liniştit. Dacă ţi-am făcut ceva mă închin d urni tale.
- Vezi sâ nu te închin eu acuma să-ţi piară cheful, bolborosi Miuleţ, cam supărat de întorsătura pe care o luase întâmplarea. Ce eşti nebun? Tu nu ştii de glumă?
între timp se apropiaseră şi alţi secerători şi unul din ei zise:
- Antoane, ascultâ-ma pe mine: du-te şi-ţi vezi de treabă! Pă cum îţi spun eu.
Sfatul acesta parcă clădea de înţeles câ dacă Anton nu face asa, atunci n-o să mai aibă dreptate, pe câtă vreme dacă se duce şi-si vede de treabă, dreptatea rămâne cu el.
- Domnule Miuleţ, spuse Anton şi de data aceasta glasul îi tremura iarăşi. Îşi umflă pieptul dezgolit de ruptura cămăşii şi puse palma deschisă peste ci. Uite aici, domnule Miuleţ. N-am să închid ochii cât timp am să ţin minte cum ţi-ai bătut dumneata joc de mine într-o zi când muierii mele i-a fost rău
NUVl-l.l- SI POVESTIRI 13')
că a prins şi ca un copil, si dumneata l-ai trimis pe al dumi-talesâ mă faci de râsul lumii. Vorbim noi odată si-odată!
Glasul îi tremurase foarte tare, întoarse spatele şi porni cu fruntea în jos, fără să se uite la cineva. Gheorghe porni şi el în tăcere în urma lui.
Ameninţarea nu-1 turbură pe Miuleţ. Totuşi el bolborosi:
- Ce-a zis? Ce-a zis, Vasile? M-a înjurat?
Dar numitul Vasile nu răspunse. Toată lumea înţelesese că, de fapt, ameninţarea aceasta semăna mai mult cu o flacără care mai rămâne o clipă în aer, deşi paiele dedesubt sunt cenuşă, decât cu o ameninţare adevărată, fiindcă un om îndrăzneţ nu se clatină pc drum, sau dacă se clatină se întoarce îndărăt şi nu mai ameninţă, fiindcă şi să înghiţi nu e puţin, si pentru asta îţi trebuie curaj.
IV
Soiul ăsta de curaj este însă unul care se învaţă, şi Anton se dovedi aici bun: peste câteva luni izbucni războiul şi fu concentrat şi, apoi, trimis pe front, nu arată nici o frică, deşi ştia case duce nu pe o simplă mirişte să întâmpine un singur om, ci pe un câmp de bătaie unde un om îşi poate pierde viaţa de câteva ori pe zi. Petrecu aproape doi ani trăgând cu tunul (făcuse armata la artilerie), era caporal, şi în cele din urmă căzu rănit şi fu trimis, dupa ce se vindecă, la partea sedentară, la instrucţia noilor contingente. îşi spunea că fără îndoială a scăpat cu viaţă din această furtună fiindcă nu-1 mai uimiseră după aceea nicăieri pe linia întâia, până într-o dimineaţă când înţelese că apropiindu-se de graniţele noastre, războiul începea şi nu se sfârşea.
F.ra în primăvara anului 44 şi batalionul nu mai avea program de instrucţie, contingentul fusese repartizat la unităţi operative, iar cadrele de instrucţie rămăseseră pe loc în aşteptarea contingentului următor. Erau puţini, o sută şi ceva de oameni.
140
MARIN l'RFDA
NUVFJ.F, SI l'OVF.STIRI
141
în ziua aceea, gornistul sună adunarea batalionului, fapt care miră pe oameni, deoarece, după plecarea recruţilor, batalionul nu mai avea program riguros de instrucţie, oamenii umblau toată ziua prin oraş, nu se mai făceau nici adunări şi nici ofiţerii nu mai veneau zilnic la cazarmă.
In timp ce se adunau se află repede despre ce e vorba: maiorul va citi un ordin de zi. Ce fel de ordin? Plecau undeva? Plecau pe front? Dar nimeni nu se îngrijoră. Asemenea veşti se află din vreme! Trebuie sâ fie cine stie ce...
Când maiorul apăru în faţa batalionului nimeni nu se mai îndoi că trebuie să fie vreun ordin de la regimnet, ceva lung despre datorie şi disciplină fiindcă asemenea ordine veneau cam des de câteva luni.
Anton ascultă numai primele cuvinte, apoi începu să se uite cu atenţie la maior. 1! mira înfăţişarea lui si mai ales glasul lui; citea prea tare, prea rar si îi tremura parcă ceva în gât. Ceea ce citea însă n-avea nici un înţeles pentru Anton. Înţelegea numai ceea ce citea maiorul acum, dar îndată ce trecea dc acest acum odată cu el se pierdea şi înţelesul lui.
..... poporul român n-a luat arma în mână decât atunci câni patria a fost atacată de duşmani... Duşmanii poporului român încearcă acum să ne lovească pe la spate... Ei uneltesc în umbra zidurilor împotriva armatei române şi împotriva aliatei noastrt, armata germană... Ei uită că armata română a luat armele în mâni să-si apere patria... Ei încearcă acum să arunce răspunderii pe umerii noştri, uitând ca prin aceasta... "
Din ce în ce mai mirat. Anton îşi încorda atenţia cât putu mai mult, sâ afle de ce citeşte maiorul aşa de rar si mai ales de ce are glasul aşa de schimbat. II miraseră apoi cuvintele „în umbra zidurilor", „să arunce răspunderea"...
Dar iată că maiorul s-a oprit si Anton holbă ochii: ordinul de zi era semnat de însuşi mareşalul Antonescu, conducătorul
Statului... Era limpede: domnul mareşal nu mai trăgea nădejde că frontul poare fi oprit; e groasă, a băgat-o pc mânecă.
Acest lucru i se păru lui Anton atât de limpede, incât în clipa când se comandă „ruperi rândurile" il apucă de gât pe primul care era lângă el, îl răsuci pe şold si vru sâ-l trântească la pământ aşa cum fac copiii la joacă.
- E groasă, nea Ioane, strigă el.
Celălalt râse şi încercă să-i pună piedică lui Anton, dar deodată se opri şi luă poziţie de drepţi. Se auzise o comandă scurtă:
- Caporal Modan!
Se răsuci şi pocni călcâiele.
- La domnul maior, spuse ofiţerul cu asprime.
Anton nu înţelese, dar porni în pas alergător, se opri la distantă în fata maiorului şi-.si pocni călcâiele:
-Să trăiţi, dom'le maior, sunt caporalul Modan Anton...
Maiorul îl întrerupse. După citirea ordinului nu părăsise locul cum făcea de obicei, şi Anton înţelese că maiorul il văzuse şi poate chiar auzise şi ce-i spusese el Ivii Ion.
-Caporal, spuse maiorul cu un glas întristat, ce-ai înţeles tu din ordinul dc zi?
- Sâ trăiţi, dom'le maior, am înţeles ordinul de zi al domnului mareşal Antonescu, răspunse Anton ca un papagal.
-Ce-ai înţeles? repetă maiorul.
- Să trăiţi, dom'le maior, am înţeles disciplina, răspunse Anton numaidecât.
- Numai atât ai înţeles?! murmură maiorul. „M-a văzut, dar nu m-a auzit", gândi Anton.
- Să trăiţi, dornic maior, am înţeles că inamicul vrea sa ne atace pe la spate.
Maiorul tăcu si se uită la caporal cu dispreţ:
- ...spatele mă-ti de caporal! Locotenent Tonuiţă, cere-1 pe situaţie cu două săptămâni de închisoare pentru neexecutare
142
MARIN PRF.DA
NUVI-XE SI POVESTIRI
143
dc ordin, spuse maiorul si porni spre cancelaria batalionului cu paşi rari, cti chipul posomorât şi îngrijorat.
V
Avea tic ce să fie îngrijorat maiorul, frontul se apropia cu repeziciune dc graniţele noastre. Ziarele îl semnalau pc undeva între Bugşi Nistru. Cu atât mai mare însă fu buimăceala cate cuprinse micul batalion ele cadre când, câteva .săptămâni mai târziu, se pomeniră cu ruşii pe malul celălalt al Prutului, în faţa micii localităţi clin regiunea Cernăuţi uncie batalionul aştepta ordin de dislocare.
Lra o dimineaţă frumoasă de martie şi oamenii îşi vedeau liniştiţi de programul lor liber de cazarmă. Anton era de gardă' si stătea întins in patul corpului de gardă, îi era somn şi aşteptaj să se facă ora douăsprezece, să se schimbe garda şi să se ducă să se culce. Picotea si ar fi tras un pui de somn dacă maiottilj n-ar fi fost alături in cancelarie. Deodată, el auzi de afară o exclamaţie ciudată, curioasă, fără înţeles: j
- Gara, am dat de dracu!
Se ridică de pe pat şi-şi Întinse gâtul spre fereastră. PI văzu santinela din fata intrării cum părăseşte ghereta sa şi cu arma de teavă, parcă târând-o, cu nişte paşi de lehamite şi nepăsare veselă, se apropie de intrarea batalionului. Anton deschise geamul şi se răsti furios:
- Ce e, mâ, cu tine, de ce părăseşti postul? Santinela se strâmbă şi făcu un gest nedesluşit spre câmpia
domoalâ care cobora în depărtare până la marginea Nistrului
- Gata! exclamă el din nou. Am dat de dracu! Am...
Şi mai adăugă ceva plastic şi foarte precis, care se întâmplă când e râu şi nu-ţi mai rămâne nimic altceva dc făcut decât sâ te ocupi de lucrul acela toarte intim... Anton strigă la el şi-l înjură sâ spună ce e cu el, şi atunci santinela clătina din cap şi repetă:
-Am... Uite colo, se văd ruşii.
- Du-tc dracului! mormăi Anton somnoros şi se întinse la loc pe pat.
Tâmpit mai era şi ăla! Cum puteau sâ fie ruşii, când batalionul era aci, cu domnul maior care lucra liniştit în birou şi cu furierul care se certa la telefon cu serviciile regimentului. Cum puteau să fie ruşii, când nici nemţii, nici ai noştri nu-şi făcuseră apariţia în retragere. Când o armată înaintează, alta se retrage, or nici un picior de neamţ sau de român în retragere nu se văzuse. Dar deodată, Anton îşi aminti de front şi sări în picioare. Iesi afară şi se uită cu binoclul în direcţia Prutului. Da, erau rusii, ca frunza si ca iarba, si nu se auzea nimic, era o linişte desăvârşită.
Alergă şi raportă maiorului.
Maiorul înţelese că faptul era adevărat, dar nu se turbură, ieşi afară, cercetă şi el malurile Nistrului apoi chemă gornistul şi-i ordonă să sune alarmă. Batalionul n-avea echipament de război si nici muniţie de luptă, şi regimentul ordonă maiorului să se retragă.
S-au retras în direcţia Cernăuţi, unde se afla regimentul, au mers toată ziua si toată noaptea şi pe la jumătatea drumului s-au întâlnit cu regimentul, care părăsise Cernăuţiul atacat dinspre nord de alte unităţi ale ruşilor, şi căuta drumul spre laşi.
Două săptămâni mai târziu, batalionul se afla la Olteniţa, cu aceeaşi misiune, sâ aştepte contingentul '45 şi să se ocupe de instruirea lui. Contingentul '45 se prezentă la încorporare în iunie, iar în august, mareşalul se prăbuşi. Dar războiul nu se termina, contingentul '45, abia instruit, părăsi batalionul şi, în curând, se află câ armata română a întors armele împotriva nemţilor.
Zilele treceau încet şi, rămaşi fără misiune, tunarii lâncezeau cu toţii. Anton primi în această vreme o scrisoare de la nevastă, lipsită de orice înţeles, pe care trebui s-o citească de mai multe
144
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
145
ori şi să mai întrebe şi pe alţii până să-i dea de capăt, li spunea că mai zilele trecute s-a întâmplat o nenorocire, că a venit primarul cu nişte inşi şi i-a spus că trebuie să dea vaca aia tânără, aia care era juncană când a plecat el a doua oară pe front. Ea l-a întrebat dc ce să dea vaca şi primarul i-a răspuns că „astae vacă de Transm'stria, trebuie s-o dai la armistiţiu". Degeaba s-a rugat si a plâns, i-ati luat vaca şi au mai luat şi de la alţii, dar cine a avut bărbat acasă a sărit şi le-a dat înapoi, dar ea singură n-a putut să facă nimic. Dacă ar putea să vie acasă măcar o zi, s-ar duce acolo şi ar vorbi, că primarul aşa i-a spus, că a primit şi el ordin de la prefect. Că i-ar mai spune ea şi altele, dar nu vrea să-i facă inimă rea, dar cu văcuţa prea o doare şi-l roagă să vie...
Cu scrisoarea în buzunar, Anton se duse rând pe rând la cei patru majuri ai batalionului şi-i rugă să-i explice ce înţeles pot să aibă cuvintele acestea „vacă dc Transnistria care trebuie dată la armistiţiu". Nu ştiu nici unul să-l lămurească, nici ei nu înţelegeau, însă câteva zile mai târziu, cel mai bătrân dintre ei îl chemă şi-l luă întâi la întrebări.
- Ia spune, caporal, ai fost în Transnistria?
- Am fost, dom' majur.
- Cu ce ocazie?
- Cum cu ce ocazie? Când am fost pe front.
- Ai fost pc front sau ai avut alte misiuni?
- Ce misiuni, dom' majur'?
- Misiuni administrative.
- Nu, dom' majur, n-am avut nici o misiune administrativă.
- N-ai însoţit nici un convoi, nici un transport?
- Adică ce fel de transport?
- Transport de oi, de cai, de porci, de vaci... Ei? la spune! la gândeşte-te! continuă majurul şi-i făcu cu ochiul.
- Nu, dom' majur, n-am avut misiuni d-astea.
- Uite, mâi flăcăule, am să-ţi spun despre ce e vorba, dar n-ai aflat nimic de la mine, să nu spui că eu ti-am spus. Din Transnistria, s-au cărat sute de vagoane de vite şi de alimente, şi cine a cărat de acolo s-a procopsit. Captură, flăcăule! Nu s-a procopsir unul ca mine sau ca tine, s-au procopsit alţii, si-au înţesat moşiile cu vite şi animale... Acuma s-a încheiat armis-tiţiul şi ruşii pesemne că vor vitele înapoi. Ei? Guvernul a dat ordin sase adune vitele de provenienţă din Transnistria. Ei? 0 să se apuce prefectul din judeţul tău să se ducă la moşierul cutare, sau la domnul general cutare - o sâ te ia dracu dacă sufli cuiva că ai vorbit cu mine pe chestia asta - şi să le ceară să dea vitele înapoi? N-o să facă el una ca asta, o să dea mai bine ordin la toţi primarii din judeţ să adune câteva vaci sau atâţia cai dc la ţărani şi să-i predea „pentru armistiţiu". Ai înţeles? Pentru armistiţiu. Aşa, frati-meu, văz după ochii tăi că esti lămurit buştean, du-te şi-ţi vezi de treabă.
-Dom' majur, nu puteţi să-mi daţi dumneavoastră două zile permisie? întrebă Anton.
- Nu pot, flăcăule? ieşi la raport la domnul căpitan, dacă vrei să-ţi dea o permisie.
Anton ieşi la raport, dar căpitanul îi spuse să aibă răbdare, că în câteva zile o să-i lase pe toţi din contingentul lui la vatra, s-a primit ordin şi li se pregăteşte plecarea. Poate chiar mâine o sâ plece.
într-adevăr a doua zi li se dădu drumul şi înţesară trenurile, iar noaptea târziu Anton ajunse la Bucureşti.
VI
De la Bucureşti, Anton trebuia să ia un tren spre Craiova, pe care trebuia să-l schimbe la Roşiori şi, apoi, de la gara satului, s-o ia pe jos până acasă, trei kilometri până la Siliştea-Gumeşti. Dar era ostenit şi dormi la un artilerist ca şi el, bucureştean, iar a doua zi ieşi pc străzi să se plimbe. îsi aduse aminte că
146
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
147
cunoaşte pe cineva de la el din sat, unul Matache, cu careeta prieten din şcoală şi care lucra la Atelierele Griviţa; se hotărî să se ducă pe la ei să-l vadă.
lira o zi rece de roanină, dar frumoasă, cu cerul limpede şi liniştit, şi cu toate că Anton nu venea pentru întâia oatăîn Bucureşti, viaţa marelui oraş, cu forfota lui pe străzi şi cu oamenii aceia mereu grăbiţi să ajungă undeva, îl înfrigură de curiozitate şi încordare. Rătăci ceasuri întregi, uitându-se la chipurile oamenilor, întârziind în dreptul vitrinelor... Spre seară i se făcu foame şi îşi aminti că uitase să se ducă să-l găsească pe Matache de la Ateliere. Se întoarse la artilerist, şi a doua zi dimineaţa plecă direcr spre Atelierele Griviţa.
Luă tramvaiul într-acolo şi ajungând în dreptul marilor ateliere se dădu jos şi întrebă la una din porţi cum să-l găsească pe Matache Ion. 1 se răspunse că, dacă nu ştie la ce secţie lucrează acest Matache, e cam greu de găsit; să aştepte până la ora trei şi să se ducă apoi la ieşire să se uite, poate o să-l vadă când pleacă...
Anton se plimbă îndelung pe Calea Griviţei, şi la ora trei reveni, dar nu-1 văzu ieşind pe Matache. Văzu însă la un moment dat ceva care îl cam nedumeri. Porţile se dădură în lături şi prin ele văzu, în imensa curte a atelierelor, o mare mulţime de oameni care înainta spre ieşire într-o ordine aproape militară.
în fruntea mulţimii, doi inşi purtau un fel de steag, mare şi roşu, întins pe două prăjini, pe care scria ceva. Uimit, Anton se dădu la o parte, nici nu avu timp să citească ceea ce scria. Mulţimea, asemeni unui fluviu, se revărsa afară şi umplea strada.
Anton uită cu totul de Matache. După scurtă vreme, torentul de oameni se sfârşi, dar porţile nu se închiseră, alţi oameni, cu alt steag, înaintau din fundul curţii spre ieşire. Nu se mai sfârşeau. într-o vreme, Anton crezu că acum sc terminase, dar porţile continuau să rămână deschise. După câtva timp de aşteptare, văzu apropiindu-se de ieşire un camion, tot
aşa, plin de oameni şi cu un steag roşu ridicat în sus. în urma lui veneau alte camioane. Parcă era infanterie purtată.
In stradă, unul din camioane se opri. Cineva strigă: „Trăiască Partidul Comunist!" şi oamenii din camioane izbucniră în urale. Cum camionul nu pleca, Anton, curios, se dădu mai aproape şi începu să se uite la roţile lui, apoi la şofer, apoi ridică privirea şi se uită la oameni. Bărbaţi şi femei, cu chipuri serioase, liniştiţi şi ordonaţi.
- Unde vă duceţi? întrebă Anton, ridicând spre cei din camion o privire plină de curiozitate.
- De unde eşti, tovarăşe? fit întrebat la rândul său de cineva.
- De la ţară, răspunse Anton.
- Urcă-re sus! strigă altcineva.
Camionul se puse în mişcare. Anton rămase cu mâna în aer.
- Urcă-re sus! i se strigă din camionul următor, şi Anton se urcă în camion, uluit el însuşi de pornirea curioasă căreia îi dăduse numaidecât ascultare.
Niciodată n-ar fi făcut ceva fără să ştie ce va ieşi din ceea ce făcea, dar bănuiala că toţi aceşti oameni se duc să strige „jos guvernul" îi încolţise în minte încă din primele clipe. Când camionul începu sâ alerge pe străzi, Anton vru să-şi dea seama dacă se înşelase şi întrebă pe cineva de-alături, care i se păru că aduce a ţăran:
- Unde vă duceţi?
- La stadionul Anef, îi răspunse omul, şi nu se lăsă înşelat de înfăţişarea lui Anton, care avea aerul că a înţeles şi ştie ce însemna acest loc. Acolo ne adunăm toţi, e un teren mare, cu bănci, îi explică el. Ai să vezi acolo.
Ceea ce văzu însă întrecu orice închipuire, chiar şi pentru el, căruia nu o dată îi trecuse prin faţa ochilor mari adunări de trupe. Aci erau însă cel puţin zece divizii, iar locul de adunare ceva uimitor. Ceea ce se petrecu după aceea îl ţinu pe Anton întf-o continuă încordare.
148
MARIN PREDA
NUVEEE Şl POVESTIRI
14')
Sc dădu jos din camion imprcună cu ceilalţi si se ţinu de omul lui. Acesta avea grijă de ci, se uita din când în când înapoi şi parcă-i spunea: „Ţinc-tc după mine şi fă ce tac eu".
Băncile erau lungi, se întindeau în formă de cerc, şi banca din spate era ceva mai înaltă, iar cea din spatele ei la fel, iar celelalte şi mai sus, şi aşa mereu, tot mai sus, cle-ti venea ameţeală. Şi se vedea tot, un cazan uriaş, de mărimea unui sat, ale cărui margini se lărgeau cu cât te uitai mai sus. Zeci de mii de oameni.
Se auzeau nesfârşite urale şi trecu multă vreme până ce Anton începu sâ prindă înţelesul lor. Asta se întâmplă când, la un moment dat, omul de lângă ei se ridică în picioare şi începu să strige:
-Trăiască Partidul Comunist! Trăiască tovarăşul Gheorghe
Gheorghiu-Dej!
„Ce nume, Gheorghe Gheorghiu-Dej! se miră Anton. Cine o fi omul ăsta de-1 strigă toti aşa?!" Apoi valurile mulţimii începură să se potolească şi încetul cu încetul se lăsă peste tot o mare linişte. In această linişte se auzi un glas care-l făcu pe Anton să tresară cu putere. Glasul era calm. umplea aerul clin mai multe părţi.
Anton asculta, dar nu putu prinde înţelesul cuvintelor. După o vreme însă începu sâ priceapă. Omul vorbea foarte rar şi foarte liniştit, lată dc uralcic care se auziseră mai înainte, şi ceea ce spunea era spus răspicat, limpede, aproape cuvânt cu cuvânt. Acesr om se ridica împotriva cuiva care nu voia sâ rina seama de ceea ce doreau toţi cei adunaţi aci, iar el, omul care vorbea, era unul cu mintea limpede care ştia ce doresc toti cei adunaţi aci, iar rostul acestei mari adunări era să-l audă pe el, să le spună ci ce este de fâcvit cu cei care nu vor să ţină seama de dorinţele lor. Mai pe urmă, Anton pricepu şi care erau dorinţele lor, le auzi spuse chiar de acest om: salarii la nivel cu setimpetea, guvern de largă concentrare democratică şi apoi ceva despre front, totul pentru front...
Deodată, Anton tresări şi inima începu sâ-i zvâcnească cu înfrigurare: omul vorbea acum despre ţărani. Ti spunea câ de zeci de ani de zile ţărănimea s-a zbătut în ghearele lipsei dc pământ, în ghearele sărăciei şi suferinţelor aduse de lipsa de pământ. Pământul este al celor ce-1 muncesc, ţărănimea are dreptul la pământ. Partidul Comunist luptă pentru drepturile ţărănimii. TI ridică steagul luptei pentru drepturile ţăranilor şi cere guvernului actual să înfăptuiască de îndată reforma agrară. Cere ca drepturile ţărănimii să capete putere de lege. Sase facă dreptare ţărănimii.
în acest moment, vorbitorul se opri. Marea mulţime se agită, apoi, după câteva clipe, începu să se audă un strigăt uriaş şi repetat mereu: „Trăiască Partidul Comunist... Jos guvernul Rădescu!"
„Jos guvernul? Ah, uite! Da, jos guvernul, gândi Anton şi deodată-si pierdu firea, cuprins şi ei, ca si ceilalţi, de aceeaşi agitaţie. Da, jos guvernul, repetă el în gând, jos guvernul care dă ordine să se ia vite de la săraci, jos guvernul, cu prefecţii Iui hoţi, cu primarii lui... jos guvernul, jos guvernul!..."
Cu toate că era răcoare, aproape frig, Anton îşi scoase capela şi-şi şterse gâtul şi tâmplele scăldate în sudoare. „Da, aşa este, sase facă odată dreptate, jos guvernul!"
Din nou se făcu linişte, şi Anton se încorda, îşi ascuţi atenţia. Încetul cu încetul se mai domoli şi începu să înţeleagă. Vorbitorul spunea acum că există oameni care încearcă sâ împiedice armata română sâ lupte împotriva nemţilor. Spunea câ armata română, întorcând armele împotriva armatei fasciste a lui Hitler, luptă pentru libertatea patriei. Moşierii şi reacţionarii din guvern caută să împiedice această luptă. Lor le este frică de lupta poporului român, se tem de popor. Partidul Comunist, altădată prigonit, a ieşit acum la lumină şi cheamă poporul la luptă pentru libertate si dreptate.
150
MARIN PRF.DA
NUVF.I.E SI POVFST1RI
151
Anton nu mai putu asculta cc mai zicea acel om. Simţea că nu mai e nevoie, c-a înţeles destul. Să i se ceară acum să facă ceva. Kl e artilerist, sâ i se dea o baterie, să i se spună unde sâ tragă. Nu vrea guvernul dreptate? Sâ i se dea lui, lui Anton, o baterie.
Tresări. Mulţimea începuse iarăşi sâ strige. Anton ţâşni fără voia lui în picioare si de astă dată se pomeni urlând:
- Uraaa!... Uraaa!... făcu el, ridicând mâinile în sus. Uraaa!...
în uriaşele aclamaţii, strigătul lui era ea o picătura într-un ocean. T.l striga uni, cuvântul trăiască i se părea că înseamnă prea puţin.
începu apoi revărsarea mulţimii spre ieşire.
Anton uitase de foame, rătăcea printre acei oameni care acum se grăbeau spre rosturile lor, si nu ştia ce sâ mai tacă. Da, ei au un rost, ei ameninţă aci guvernul, ei cer dreptate pentru ţărani. Dar el, Anton Modan, ce rost avea? „Partidul Comunist cheamă poporul român la luptă pentru libertate si dreptate", spusese acel om. Dar unde sâ lupte? 1 ,ui, ca artilerist, îi trebuiesc tunuri, unde sunt tunurile? „Da, nu acum patru ani trebuia să trag eu cu tunul, acum trebuie sâ trag eu cu tunul, gândi Anton înfiorat si, în aceeaşi clipă, simţi cum ţâşneşte din sufletul lui
0 lumină marc. Să mi se dea tunuri si să-mi spună în cinesâ trag, gândi el. Acum sâ mâ cheme şi să-mi spună, nici nu m-aş mai duce acasă!"...
VII
„Ciudaţi mai sunt şi ţăranii ăştia", gândi artileristul, când îl vă/u seara pe Anton.
- Te-am aşteptat la prânz să te iau la un miting spuse el. L'ndc-ai fost?
Anton se uita la el parcă dc departe, dar parcă şi de-aproape,
1 se vedea parcă fundul ochilor, şi nu se miră câ şi artileristul
ăsta fusese la acea adunare. Privirea începu sâ i se micşoreze, seascuţi si se făcu doar o dungă, ca la pisici. Odată cu privirea şi surâsul i se stinse şi întreaga înfăţişare căpătă o expresie sfidătoare, aproape sălbatică. Se aşternu tăcere intre ei.
-Ascultă, mâ, zise Anton într-un târziu - şi de astă dată glasul său avea ceva imperios, care amintea de caporalul Modan, grad superior, ce putea să comande tunarului - ia să-mi spui tu mie de ce, când o mulţime întreagă strigă „jos guvernul", guvernul nu cade? Şi îl privi pe artileristul bucureştean cu dunga aceea sfidătoare a ochilor. Trebuie să mă duc acasă, murmură Anton câteva clipe mai târziu, si expresia chipului său începu din nou să se schimbe. Privirea i se deschise iarăşi, şi i se făcu blândă şi mâhnită. Dacă stau si mă gândesc că din tot războiul ăsta m-am ales doar cu câteva zgârieturi şi o vacă pierdută, eu zic că nu e aşa râu! A, tu ce zici?
-Asta am vrut si eu să-ti spun de multe ori, răspunse artileristul. Alţii au murit, măi frate, şi-au pierdut viaţa de pomană.
Tăcură iarăşi. Intr-un târziu. Anton şopti ca pentru el însuşi:
- Da, de pomană!
Anton răcea, nu mai zise nimic.
-Trebuie să plec acasă, murmură el întru târziu.
A doua zi spre scară, Anton luă trenul spre Roşiori şi după o oră de mers ajunse la gară. Acasă sosi târziu, aproape de miezul nopţii. Sarul dormea, si dormea si nevastă lui, era întuneric la geam.
Intră în curte şi câinele hămăi, clar, aproape în aceeaşi clipă, hămăind se întrerupse si câinele alergă si începu să-i sară lui Anton pe manta, peste mâini...
-Ce vreai, mă Chimeaşcă? şopti Anton si, în întunericul şi liniştea curţii, propria sa şoaptă îl înfiora.
Urcă pe prispă cu paşi nesimţiţi şi bătu uşurel în geam.
-Cinee? auzi el glasul atât de cunoscut al nevestei.
152
MARIN PREDA
NUVEEE Şl POVESTIRI
- Fiu sunr, mâi Ierito! răspunse Anion răguşit.
Urmă o linişte nerurburătâ de nimic, o tăcere neslârşiri. Anton se apropie de tisă.
VIII
Nevasta trase zăvorul si el intră în tindă. Rămase în picioare în întuneric până ce ea se întoarse în odaie, până cc găsi chibritul şi aprinse lampa. Apoi ea stătu nemişcată în fata lui.
- Antoane, şopti.
Anton îşi scoase cu o mişcare liniştită şi prelungă automatul de la umăr, îl puse în colţ, îsi luă şapca din cap, îşi trecu mâna peste frunte şi şopti si el ceva ca si ea, ca în vis, cu un glas legănat şi uşor, cu toată bucuria împrăştiată prin toate colţurile casei:
- Măi Voichiţo, mâ! Ce mai faci tur...
Atunci femeia îşi acoperi fata cu palmele şi căzu spre el, şi el o prinse înăbuşindu-i hohotul de plâns în manta, ha se cutremura, îşi vâra obrazul în nasturii şi vestonul lui, îşi lipea buzele şi ochii de stofă aspră.
- Uită-te la ea cum plânge! Uită-te cum îi curg lacrimile! se miră el.
Atunci ea scoase un geamăt, îi cuprinse gâtul cu braţele, îşi lipi faţa apăsat de obrajii lui şi nu voi parcă să-l mâi audă, nu voi sâ-i mai dea drumul. Anton îşi puse palma peste obrazul ei şi o ţinu nemişcată, o lăsă să-si piardă firea, o lasă să verse lacrimi peste degetele lui mari si puternice. Ţinând-o astfel, privirea lui se îndreptă spre uşa deschisă a odăii si într-un târziu reluă chemarea cu acelaşi glas de mai înainte:
- Măi Vasilicâ, mâ! Ia scoal' tu în sus de-acolo! Scoal'în sus, mă, şi hai la secere.
Femeia se dădu la o parte si Anton intră în casă. Deodată, patul se răscoli, pătura zbură într-o parte şi un băieţaş de vteo cinei ani sări drept în picioare. Crescuse tor timpul războiului.
-'Fata! strigă el parcă înfricoşai.
II auzise pe taică-său în somn, i se turburase sufletul si sărind, ei da! era chiar taicâ-său! întocmai ca şi maicâ-sa, el căzu din picioare, din pat, drept în braţele lui Anton! Ce hoţ taică-său, îl strigase asa lung, ca pe câmp, ca si când n-ar fi lipsit niciodată de acasă şi acum îl scula să meargă la secere. Vasilicâ se lăsă pupat eu răbdare, apoi, cât ai clipi din ochi, începu să-l caute pe taică-său prin buzunare, prin veston. Găsi un cap de creion şi scoase un ţipăt, găsi un glonţ de pistol şi tipa şi mai tare, sări spre maică-sa si i-1 arătă.
- Vasilicâ, ia du-te şi tu şi te culcă, spuse mama de pe vatră. Ce glumă! A venit tata din război si el sâ se ducă să se culce, în tindă, Anton se aşeză la masă. Voichita luă un căpătâi
din casă, îl puse alături şi se aşeză pe el. Se uita cu mirare la bărbatul ei. Fa început îsi spusese câ e din cauza bucuriei că a venit şi el acasă, dar iată că timpul trecea si fruntea lui rămânea mereu senina şi lumina aceea neobişnuită din priviri nu i se stingea. Când se uita la el, lumina aceea pâlpâia, creştea şi ea simţea că o apucă ameţeala, (ie s-a întâmplat cu el de s-a schimbat aşa? Fa nu se putea înşela, ei arăta schimbat, întinerise parcă, arăta ca altădată, cu mulţi ani în urmă, când era flăcău. Se uita la el cum mănâncă! (ie liniştit şi împăcat arăta! Ce i s-o fi întâmplat, ce-a văzut?...
în timp ce îi pregătea mâncarea, el o întrebase ce mai e prin sat şi, printre picături, ea îi spusese câte ceva. Nu-i spusese însă totul, şi nici nu voia sâ-i spună în seara asia, voia ca el să arare mai multă vreme aşa cum arătă acum. Iii însă nu ţinu seama de gtija ei.
- Ia să-mi spui tu mie acuma tot, zise Anton eu blândeţe, sâ-mi spui ce-a fost cu vaca şi cu toate alelalte care nu voiai sâ mi le spui în scrisoare să nu-mi faci inimă rea. la dă-i drumul, Voichiţo, hai!
154
MARIN PRF.DA
Ea simţi că i se strânge inima. Când are să audă, cine ştie ce-are să se întâmple. Ntt cumva lumina aia din ochii lui osâ se stingă?
- Spune, măi copile! o îndemnă Anton. Bine, cu vaca ştiu, altceva...
- Păi am muncit, dc, toată vara, că ziceam să am cu ce cumpăra un purcel şi...
- Poată vara? se miră el.
- hi, am mai muncit şi pe primăvară...
- La cine, tot la Bâlosu?
-Tot la el, că are acuma o grădină, şi ziceam să avem şi noi zarzavaturi de iarnă...
- Toată primăvara si toată vara, înregistra Anton cu un glas alb, în timp ce sugea cu poftă un ardei murat, prăjit în untură. Păi ai muncit mult! zise el, ca şi când ea ar fi spus că n-ar fi muncit de-ajuns. l-ai muncit cam multişor!
- încă l-am mai luat şi pe Vasilicâ, că Bălosu zicea că pentru copil dă o sută de lei pe zi.
- 1 Im! se miră Anton. Păi Vasilică ce sâ facă acolo, aşa mic?
- F.i, sâracu! Ce se mai văieta de spinare! A fost şi el la plivit buruienile, a făcut vreo treizeci-patruzeci dc zile. Vasilică, dormi?
- Nu, făcu băiatul din pat.
- Câte zile ai făcut tu la grădină?
- Treizeci si opt! se lăudă Vasilică, şi vru să se dea jos din pat.
- Stai acolo, stai acolo! îl opri mama. Zâmbi spre bărbatul ei şi clătină din cap cu duioşie. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el, abia azi îl bătui!
- De ce? se miră Anton.
- Nu s-astâmpără neam! spuse mama. Pe la prânz aşa, se făcuse mai cald şi i-am spus să dezbrace izmenele, să i le spăl, Sta pe prispă cu izmenele în mână, eu spălam şi, când i le cer să mi le dea, mă uit şi văz izmenele pe câine.
- Cum pe câine?
NUVELE SI POVESTIRI
155
-Pe picioare! Băgase izmenele pe picioarele dinainte ale lui Ghimeaşcâ şi i le legase sus pe spinare. Din casă se auzi un chicotit sub pătură.
- Mă, bursucule, păi aşa faci tu?! zise Anton. Tăcură. După un timp, ci întrebă pe nevastă:
- Grâul a fost bun?
Ea spuse că da. El o întrebă cu cine s-a ajutat, ea spuse că ba cu unul, ba cu altul şi mai ales cu Gheorghe al lui Matei. Gheorghe al lui Matei n-a mai fost concentrat după ce a ieşit din spital.
- Va să zică grâu s-a făcut... Si domnul Bălosu ţi-a plătit pentru ce i-ai muncit?
-Mi-a dat nişte cartofi şi nişte ardei, din ăia care i-au rămas nevânduţi la obor! Nişte ăia mici! Când i-am spus că, după zilele lucrate, mai trebuie să-mi dea nouă mii de lei, a zis că o să-mi dea, dar sunt patru luni de-atunci şi banii nu mai au preţul ăla şi tot mă amână... Fă şi tu socoteala...
- Domnul Bălosu o să trebuie să cam plătească, spuse Anton gânditor, oprindu-se din mâncat. Da, da, lasă, măi copile, nu tc mai gândi tu la asta...
Ea nu se miră de aceste cuvinte şi nici de glasul lui liniştit, aşteptase tocmai asemenea vorbe sâ audă din partea lui. Numai astfel de cuvinte se potriveau cu lumina aceea din ochii lui.
- Cine e primar? întrebă Anton.
- El e!
- O să cam plătească domnul primar, repetă Anton, şi vaca o s-o cam plătească...
Şi Anton tăcu, luă şervetul şi începu să-şi şteargă mâinile. Se şterse îndelung, şi Voichiţa văzu cu uimire cum privirea lui se micşorează şi gura i se face subţire. Înfăţişarea asta a lui îi era străină femeii, nu-şi amintea s-o fi văzut-o vreodată la el, dar ce ciudat lucru: nu era deloc nepotrivită cu el, era tot a lui, era aceeaşi lumină din privire, micşorată însă şi strânsă de o
156
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
157
gândire ameninţătoare. Nn era îndrăzneala de altădată, cate ţâşnise din mânie si jignire, cum se întâmplase în ziua aceea la seceriş, ci îndrăzneala rece, fără bătăi de inimă, necruţătoare şi sigură de sine.
- Antoane! şopti femeia.
Ml se uită o clipă la ea şi o văzu: toată încordarea, toate grijile, toate neliniştile ei o părăseau, se uita la el un chip tut-burar, cu ochii umezi, neputincioşi sâ păstreze in ei bucuria fără
să verse lacrimi.
- la vino tu mai încoace! şopti el, zâmbind, şi ea se ttase numaidecât cu căpătâiul lângă el şi se părăsi în braţele lui.
IX |
. I
A doua zi pe la prânz Anton se sculă, îl puse pe Vasilică să-i ţină cureaua să dea briciul peste ea, se bărbieri, se spălă, îşi vâesui bocancii şi, după ce stătu la masă, plecă în sat. C) luă întâi spre Gheorghe al lui Matei, cu gândul sâ stea niţel de vorbă cu ti, să-i mulţumească că i-a ajutat Voichiţii la plug şi apoi sase ducă la Bălosu şi să vadă cum s-au întâmplat lucrurile cu vaca. Numai că, de bucurie, când îl văzu, Gheorghe al lui Matei scoase de sub pat un chil de vin, mai veniră şi alţi descon-centraţi, mai făcură rost de nişte chile de vin si Anton nu se mai duse la Bălosu.
li apucase pe toti veselia. Aproape toţi fuseseră pe front,se bucurau că au scăpat cu viaţă şi îşi povesteau isprăvile. Fiecare cunoscuse fel de fel de colonei, şi fel de fel de maiori, şi fel de fel de căpitani şi sublocotenenţi, unii proşti ca oaia, alţii deştepţi să-i ia mama dracului, alţii viteji, alţii care făceau în pantaloni. Îşi aduseră aminte de localităţi, de încercuiri, de bombardamente şi era care mai de care mai priceput în a imita şuieratul obuzelor, fâlfâitul aruncătoarelor, lătratul mitralierelor... Nu mai sfârşeau cu: „...păi să vezi la Kalaci... Să vezi la Meii-topol... A! Păi să vezi la Feodosia..." Şi câte unul striga metet
să stea toţi ceilalţi şi să tacă din gură, ca le spună ci ce grozăvie afostla Voronej... Iar altul începea mereu şi nu izbutea să spună decât: „laFomarovka, nemţii... la Fomarovka, nemţii..." până când cineva îi spunea să se ducă dracului cu Fomarovka lui, să asculte mai bine ce a păţit el la Beigorod...
Până spre seară nu făcură decar asta si nimic nu le scăpă din vedere. Lăudară tunurile nemţeşti cu repetiţie şi brandurile ruseşti care dacă stăteai în picioare, îţi retezau picioarele şi, de te aruncai la pământ, îţi smulgeau spinarea şi-ţi lăsau plămânii goi... Râseră dc vitejia nemaipomenită a italienilor (a muzicanţilor! o, ce frumos era când trebuiau să atace muzicanţii!). „Era un regiment lângă noi... era un regiment lângă noi..." striga unul mereu şi atât îi plictisi cu regimentul lui, încât deodată se făcu tăcere şi cineva zise că: „Fii! ce e cu regimentul acela?" La care omul spuse că era un regiment pe care ei il numeau regimentul patruzeci câcat! Şi fiindă nu râse nimeni, încercă să explice că-i spuneau astfel deoarece era compus numai din strânsură, moşnegi şi auxiliari cu ochelari la ochi, şi nici nu începea bine bombardamentul că se şi muiau şi părăseau flancurile... Dar omul povesti prost si rămaseră toti dezamăgiţi...
Dar nu din cauza asta. Băuseră, strigaseră, povestiseră... a trecut timpul, s-au bucurat că s-au adunat aci... dar tata că n-a ieşit nimic din toată vorbăria şi strigătele lor. Bucuria s-a dus, vinul abia acum îşi dau seama că c cam poşircă... Şi la urma urmei, toate aceste poveşti erau nişte lucruri înfiorătoare, au umplut lumea de sânge... Şi ăsta ce râdea ca prostul că regimentul acela patruzeci, cum se lăuda el câ-l numeau, fugea, dacă ar fi fost aşa toate regimentele, totul s-ar fi terminat mai repede şi n-ar fi murit atâta grozăvie de oameni. Iii da, e de liudat, nu de râs, acel regiment! Şi italienii? Dar pentru ce să lupte italienii la Voronej şi dracu mai ştie unde? Ce să caute ei acolo? Dar ei, toţi cei care sunt aici şi care s-au întors şi cei care nu s-au mai întors ce-au căutat?
158
MARIN PREDA
începură să ofteze, întristaţi şi abătuţi. Statură aşa până când bâgară de seamă că Anton nu e nici întristat, nici abătut, şi începură să-l întrebe o grămadă de nimicuri, când a venit, de unde a venit, ca şi când Anton abia în clipa aceea ar fi picat printre ei. Când Anton le spuse că a stat la Bucureşti câteva zile, îl întrebară curioşi: ce e la Bucureşti? La Bucureşti? Se făcu tăcere şi Anton începu să povestească tot ce văzuse şi auzise la Bucureşti. îl ascultau cu gâturile înţepenite şi, când Anton termină, parcă se înţepeniră şi mai tare, şi răcerea parcă se adânci şi mai mult. Apoi, deodată, unul din ei scoase un strigăt:
- Vasile! Gheorghe! Stane! Daţi bani! Daţi bani să mai luăm nişte chile de poşircă dc-asta!...
Se făcu gălăgie mare, făcură rost de vin şi se puseră iar pe băut. Acum erau înfriguraţi şi, deşi băuscră mult, beţia nu se lipi de ei, Ic sticleau ochii, li se întinsese pielea pe obraji, întineriseră.. .
- Antoane, mai spune o dată! Mai spune o dată, Antoane, că am auzit eu ceva, dar aşa cum spui tu n-am auzit de la nimeni, mai spune o dată...
Anton începu să povestească clin nou, dar acum îl întrerupseră şi, în loc de „la Tomarovka nemţii" şi „la Belgorod ruşii", dc astă dată se auzea mereu „moşia Popa"... „moşia Popa"... Se puseră pe cercetat şi nu mai terminară de numărat pogoanele acestei moşii, şi deluşoarele şi vâlcelele ei, şi unde se făcea porumbul mai bine, şi unde ieşea grâul mai bun, şi cânepa mai mare, şi lucerna mai grasă...
Zadarnic veniră peste ei muierile sau copiii trimişi de muieri să-i smulgă de-acolo şi să se întoarcă pe la casele lor. înjurau muierile şi le goneau, păstrau copiii şi îi mângâiaţi pe cap, şi turnau în pahare şi le goleau dintr-o sorbire, aţâţaţi de-o sete de nepotolit.
- Aşa! Gata! strigă unul la un moment dat. Acuma uite ce vă zic cu, fraţilor: hai pe la Humă să vorbim cu el, îl luăm şi
NUVELE Şl POVESTIRI
15')
pe Costică lancu din drum şi mergem să vorbim eu Humă. Vasile, Gheorghe, Stane! în flanc câte unul, după mine, marş!
X
Humă era un om a cărui sărăcie avea o strălucire de invidiat. Nu o dată, Anton auzise spunându-se despre el: „Humă îl bate pe Bălosu". îl bate, asta însemna că strălucirea pe care i-o dădea lui Bălosu averea era mai mică decât aceea pe care i-o dădea lui Humă sărăcia. Când un om se văieta prea mult că o duce rău, când aceste văicăreli deveneau şi ele un rău în plus, atunci cineva clin familie, sau cineva apropiat se îndârjea împotriva lui: „la mai lasă! Sparge o ceapă acolo, pune un pumn de sare, şi mănâncă să trosnească!" Aceste cuvinte fuseseră spuse cândva de Humă şi cei care le foloseau căutau, cu acest prilej, să încerce şi ei puterea mândriei cu care le spusese Humă. „Sparge" si „să trosnească" sunau ca o sfidare.
Humă era prieten cu toată lumea, dar nimeni nu putea să spună că e prieten la toartă cu el, şi era o mândrie pentru cineva când putea sâ stea mai mult în apropierea lui. Din cauza aceasta, cu toată sărăcia, Lhimă nu muncea la nimeni cu ziua. Eta o plăcere pentru cineva să se ajute cu Humă la plug (avea ca şi Anton un hectar de pământ), sau să-i ia sacii la moară, sau să-i împrumute căruţa, ori caii, sau orice altceva. La treierat era ales în fiecare an şef de ceată. Bălosu încercase într-o vreme să-l câştige, îi oferise bani cu împrumut, fără dobândă, pe timp lung, îi propusese afaceri cu grâne, dar omul, fără să-si facă prea multe socoteli, nu se lăsase prins. Ar fi trăit poate mai bine, cum li se întâmpla multora dintre cei care se învârteau în jurul lui Bălosu, dar atunci nici o căciulă nu s-ar mai fi ridicat în faţa lui, şi nimic din revărsarea aceea de priviri pline de admiraţie n-ar mai fi fost pentru el.
Se făcuse târziu, stelele sclipeau pe cer şi se lăsase bruma. Grupul trecu pe la Costică lancu, îi spuseseră în doua
160 MARIN l'Rl-DA
cuvinte despre ce era vorba si, puţin mai târziu, băteau la poarta lui Humă.
Humă ieşi la drum, se opri la poartă şi-şi vârî mâinile în buzunare, lira un om nu prea voinic, dar avea un piept ca o platoşă, fira tânăr, tui părea să fi trecut de treizeci şi cinci de ani.
- Humă, am venit să vorbim ceva cu tine, zise cel cate avusese ideea.
- Hai în casă, fraţilor, răspunse Humă.
în casă, la lumina lămpii, Humă văzu chipurile celorlalţi şi înţelese că înrămaseră mult împreună, dar se făcu că nu bagă de seamă. Avea pe el o flanelă şi nişte pantaloni, dar era cu neputinţă să-ti dai seama din ce fel de ţesătură fuseseră făcute: stofa pantalonilor fusese înlocuită, pas cu pas, aproape în întregime, din petice, şi flanelă la fel, iar cămaşa era doaro închipuire; nişte betelii legate unele de altele peste umeri şi piept. Din aceste rupturi se ridica un gât puternic şi te priveau nişte ochi limpezi si ageri ca de pasăre de pradă.
Humă ceru nevestei sâ pună morcoaşa la lampă, adică acea căciulă ele deasupra fitilului care făcea lumina mai mare, iar copiilor (avea vreo trei) le spuse sâ se dea jos clin patul acela (mai mare) şi să treacă în celalalt (mai mic). Apoi se adresă musafirilor, aratându-le parul: să se aşeze şi să spună despre ce e vorba.
Anton fu pus să povestească ceea ce ştia, şi Anton povesti, dar nimeni nu se uită la el, toti se uitau la Humă. Humă ascultă în tăcere şi, după un timp, Anton băgă de seamă că nici o schimbare nu se petrecea pe fata lui. Băgarâ dc seamă şi ceilalţi si întoarseră privirile spre Anton, parcă l-ar fi învinuit pe el că, asupra lui Humă, faptele povestite nu aveau acelaşi efect.
îi luară vorba din gură şi arătară ei cum stau lucrurile, şi din nou „moşia Popa" reveni în spusele lor. Amestecau faptele în aşa fel, încât s-ar fi zis câ acolo la Bucureşti, s-a vorbit special despre această moşie.
NUYKl.li Şl POVliS riKI 161
- Ce spunea Anton adineauri şi cc spuneţi voi acuma, eu ştiu de ieri, zise Humă şi se ridică, se apropie de lada de la capătul patului, ii saltă capacul şi scoase dinăuntru un ziar. Uite \d Scânteia, zise el, despăturind jurnalul, ai aici toată chestiunea cum stă de-adevaratelea. Partidul Comunist cere reforma agrară la moşiile care sunt şi, uite ce spune aici, că dacă nu, ţăranii vor intra singuri şi vor împărţi ci moşiile. Partidul Comunist! Eu mă înscriu în partidul asta! declară Humă, bătând ziarul cu pălmaşi înfăşurându-i pe toţi, de la un capăt la altul, cu privirea sa de pasăre. Voi vreţi să ştiţi ce e de făcut. De ieri tot stau şi eu şi mă gândesc, si vă spun că zilele astea o să mâ duc la plasă şi mă înscriu în partidul ăsta. După cc mă întorc, o să vă spun cum şi ce trebuie făcut.
„De Bălosu nu zice nimeni nimic, nu se leagă nimeni de el, gândi Anton, întorcându-se acasă pe la al doilea cântat al cocoşilor. Bălosu e tot la putere, tot el şi neamul lui conduc comuna, şi nici Gheorghe al lui Matei, şi nici alţii, şi nici măcar Humă nu se gândesc sâ se atingă de puterea lui."
O umbră de nedumerire şi nelinişte se strecură în mintea lui Anton şi izbuti cu greu s-o alunge şi sâ adoarmă.
XI
Ce ciudat i se părea acum lui Anton satul, cum îi intra iar în sânge apa lui stătută! fără să-şi dea seama de ce, a doua zi, când se sculă şi se gândi să plece la Bălosu, lucru nu i se mai păru atât de simplu cum i se înfăţişase în seara când venise acasă. Să se ducă la Bălosu şi ce să-i spună? Ca să-i dea Bălosu vaca înapoi? Are să-i răspundă că el n-are nici o vină, câ i-a spus Voichiţii că a primit ordin de la prefect... O nemulţumire curioasă începu să-i dea târcoale lui Anton. Şi acum îi sunau în urechi vorbele lor înfrigurate de ieri, pornirea lor nerăbdătoare şi parcă oarbă, când spuneau: „Moşia Popa!... Moşia Popa!..."
162
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
163
.Singur Humă nu parca cuprins dc accasră pornire! Da, el singur vorbise cu sânge rece... Daca Humă ar fi primar!... Da, iată cc ar trebui făcut inrâi şi întâi, să fie dat jos domnul Bălosu si pus în locul lui Humă. I a asta nu s-a gândit Gheorghe al lui Matei şi nici ceilalţi; cum o sâ se gândească ei la una ca asta, parcă îi taie pe ei capul că, atâta vreme cât Bălosu rămâne primar, nimic n-o sâ se schimbe în sat? Lor le-a intrat în cap ca un piron „moşia Popa!"
Anton se îmbrăcă şi porni hotărât spre Humă.
Pe drum se întâlni eu şeful de post care scoase din buzunar o hârtie şi i-o dădu. Anton se uită la ca neînttiegând: era un ordin de chemare.
- Păi abia m-au lăsat la vatră, dom' şef, /.isc el fără să se mire totuşi prea mult.
- Ce vorbeşti? la să văd ordinul!
Anton scoase un portofel negru de piele parcă de bivol si-i arătă şefului hârtia. Jandarmul dădu clin umeri: la două zile după ce il lăsaseră la vatră cmiseseră ordin de chemare. Asae războiul, trebuie sa se ducă, are răgaz patruzeci şi opt de ore, adică două zile.
- Uite, zise şeful, nu ti-l dau azi, te dau câteva zile lipsă din comună, mai stai şi tu pe-acasă cu muierea, că abia ai venit. Dar peste trei zile te prezinţi la mine...
- Bine dom'set, să trăiţi, răspunse Anton şi îşi continuă drumul spre Humă.
II găsi acasă pc Humă, nu plecase încă, spuse că mâine-dimineată sc duce la plasă.
- Nea Ioane, zise Anton, după ce intră în casă şi sc aşeză pe pat, aseară erau ăilalţi şi n-am putut să-ţi spun... Vreau să-ţi spun ceva dumitale, să mă înveţi cum să fac, că eu, să-ţi spun drept, nu prea înţeleg cum devine cu situaţia câ tot noi trebuie să plătim oalele sparte şi alţii care n-au îndurat nimic să le fie tot lor bine.
- Spune despre ce e vorba, Antoane, zise Humă binevoitor, ca şi când de pe acum ar fi fost un mare şei si asculta cu interes ceea ce i se spunea.
- Eu nu ştiu cum s-a întâmplat pe-aici, poate sfii dumneata mai bine cum a fost cu vitele luate pentru armistiţiu.
-Aha! exclamă Humă şi-şi puse mâna pe piciorul lui Anton. Măi frati-meu, nu mai e nimic dc tăcut, zise el. Pe chestia asta, Bălosu o sâ fie dat jos, dar vitele s-au dus, cine a avut curaj şi apus câinii pe-ăia cu comisia, bine, cine nu...
Anton râmase tăcut şi Humă nu mai zise nici el nimic.
-Am ştiut eu că nu mai e nimic de făcut, murmură Anton. Nea Ioane, reluă ci apoi, uitându-se la bocanci, de ce nu eşti dumneata primar? Spui câ Bălosu o să fie înlocuit, dâr cu cine?
-Cu frati-sâu, răspunse Humă, cu glas puternic şi precis. Nevastă, chemă el, ia adu tu sticla aia să beau o ţuică cvi Anton...
Femeia aduse sticla aceea şi două cesti de pământ smălţuite. Humă turnă în ele licoarea de prună cu miros puternic si ciocni cu Anton.
- Eu nu pot să mă pun singur primar, Antoane, zise el, după ce dădu ceaşcă pe gât. Degeaba îi lasă lui Gheorghe al lui Matei gura apă după moşia Popa, guvernul n-o să facă cl reforma agrară câră vreme îl are pe domnul Bălosu sau frati-său, tot dracu' ăla! călare pe primărie. Eu n-am vrut să le spun aseară fiindcă... fiindcă vreau întâi... Nu-i vorbă, că nici domnul Bălosu cu oamenii Iui nu s-ar da în sus să rupă şi ei nişte hectare din moşie, dar problema stă altfel, că vuia e sâ faci ce vrea satul şi alta să execuţi ordinele venite de la prefecţii fă. Ordinele astea să-mi vie mie, că aş şti eu cum să le execut!... Ia, Antoane, trage-i, măi frati-meu!
Ciocniră şi dădură ceştile pe gât.
- Nu-mi place, nu-mi place, nea Ioane! exclamă Anton ameţit de băutura tare. Nu ştiu cum o sâ fie, dar eu nu pot să rabd, dacă mai stau în sat... Nu, nea Ioane, eu plec, mă duc pe front, bine câ mi-a venit...
164
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
165
- Ai primit ordin?
- Am primit, bine că am primit, mai bine mă duc şi mor pe-acolo, scap de toate...
Humă se uită la el şi parcă abia atunci îl văzu, şi-i plăcură ochii lui, îl privi stăruitor în faţă: faţa lui era foarte tânără şi era de mirare cum de ieşeau din gura lui cuvinte atât de deznădăjduite.
- Nea Ioane... A, nea Ioane, ce-am să mai trag! şopti Anton şi deodată gâtul îi înţepeni şi lacrimi mari îi ţâşniră din ochi. Puse mâna pe sticlă, umplu ceştile şi bău dintr-o dată. Ce-am să mai trag, nea Ioane, adăugă el cu o expresie parcă străină pe chip, ca şi când el era de pe acum acolo. Numai să nimeresc un ofiţer bun şi nişte băieţi care au mai fost pe front. Nea Ioane, şopti el iar, aplecându-se înainte şi apucându-1 pe Humă de flanela lui cârpită. Ah, nea Ioane! Ştii cum cunosc eu tactica nemţilor?! Ah! Ah! Ah! Dă-i drumul la artilerie! dă-i drumul la artilerie! Of!... Anton se apucă de un cozoroc închipuit al capelei, oftă a neputinţă, clătină din cap. Mă, nea Ioane! Cu ochii mei îi vedeam pe nemţi cum se regrupau... şi tancurile, u-ru-ru-ru-ru, u-ru-ru-ru-ru... Ptiu, fir-ar al dracului, uite acuma să înceapă artileria să tragă! A! cum cunosc eu tactica lor, nea Ioane! Să nimeresc un ofiţer bun, cu nişte băieţi care au mai luptat...
Anton clătină din cap şi murmurul lui încetă. Dar din nou se porniră lacrimile să-i curgă pe obraji şi Humă îl luă pe după umeri şi începu să-l ţină de rău.
- Lasă, măi Antoane, ai să vezi că o să fie bine, ascultă-mă pe mine. Ai să te întorci şi mai vorbim noi... Hai, mă, lasă, dă-o dracului, caporal de artilerie eşti tu?
XII
Anton se întoarse de la Humă şi se culcă. Dormi toată după-amiaza şi toată noaptea până a doua zi spre seară, aproape
necontenit, cuprins de o ciudată toropeală. Seara însă mancă cu poftă, o linişti pe nevasta îngrijorată, spunându-i că nu-1 doare nimic şi se culcă din nou.
Dimineaţa se sculă, se mişcă puţin prin casă, ieşi prin grădină, drese un gard, vru să ţesale vaca, dar mâinile şi picioarele i se făcură grele ca plumbul şi se întoarse în casă şi se întinse pe pat. Două zile şi două nopţi neîntrerupte dormi astfel, uimit el însuşi de această lipsă de vlagă a corpului său care, cu cât se odihnea mai mult, cu atât slăbea mai tare. Se făcuse galben la faţă, şi mâinile şi picioarele îi tremurau.
A treia zi, pe la orele patru dimineaţa, se trezi singur în pat, alături de nevastă, şi simţi cum puterea curge din nou în trupul lui din mii de izvoare dulci şi domoale. Numai în copilărie se simţise aşa. Rămase nemişcat, cu ochii deschişi, îmbătat de amintiri şi de bucurii uitate. Cum se făcea dimineaţă când era copil, cum fluiera un graur în fundul grădinii, cum cârâiau orătăniile pe prispă pe la capul lui, şi tata dormea dus, trudit şi chinuit de o boală necunoscută. într-o vară, pe vremea când trăia mama, dormise săptămâni întregi pe prispă un pui de găină şchiop, nimerise cloşca cu puii printre picioarele cailor, se zăpăcise, şi un cal (pe vremea aceea aveau cai) prinsese picioruşul unui pui sub copită şi-l strivise. Cloşca era devină, era o cloşcă arţăgoasă care nu se speriase de cai... Se înfuriase mama şi o bătuse. Da, cloşca... îi sărise şi lui Anton de câteva ori în cap, odată chiar îl speriase rău, era în grădină şi se juca singur şi, tam-nisam, se pomenise cu ea în cap, bătându-1 cu aripile şi ciocănindu-1 în moţul lui de păr legat cu arnici roşu. Fusese veselie mare atunci, fiindcă era mic şi începuse să urle cât îl ţinea gura. „Ce este, măi Antoane, ce s-a întâmplat?" îl întrebase tatăl din tindă. „A, a, a, urla Anton, a, a, a,..." „Ce e, maică, de ce urli aşa?" întrebase şi mama, şi Anton, cu pumnii la ochi, cu gura deschisă urcase prispa şi se oprise în pragul tindei: „M-a... m-a... încăie... m-a încăierat cloşca...
166
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
167
degeabaaa!" uriaşe el, în prada unei indignări fără margini. îl încăierase cloşca degeaba!
Puiul acela cu picioruşul srrivit îl luase mama, îl unsese cu untdelemn şi îl aduse în casă. Şontâc, şontâc, după câteva zile începuse să se mişte şi apoi chiar să meargă. Stătea prin tindă şi ciugulea fărâmlturi. îl botezaseră, nu se ştie de ce, Gheorghe, şi Gheorghe începuse să uite bătătura, îşi înfigea ciocul în mămăliga fierbinte, clifi aşa hoţeşte, de sub masă, se urca chiar pe masă şi ciugulea din brânză. Seara, Anton îl auzea pe prispă cum adormea chirăind — chir, chir! - slab de tot, şi în liniştea nopţii era aşa de subţire şi parcă aşa de îndepărtat acest cântec mititel, încât simţeai parcă prin el, aci lângă căpătâi, răsuflarea tainică a lumii... Dar iarna, când veneau zăpezile? Când se trezea dimineaţa cu soarele roşu în ferestre şi vedea nămeţii la geam? Sărea din pat, de lângă spinarea tatei, dădea buzna afară şi se arunca cu capul înainte, prăbuşindu-se de troiene. înota în ele ca într-o gârlă albă, şi zăpada mirosea a lumină de soare, a nori şi a cer... Se înrorcea în casă învăluit de aburi, gâfâind şi ţipând de bucurie. Au trecut de atunci douăzeci de ani, dar iată că parcă au trecut douăzeci de luni.
Anton se răsuci încet în pat şi dădu de trupul nevestei. Se ridică într-un cot şi se uită la ea. Era a lui femeia aceasta, care dormea lângă el, era nevastă şi mamă, era legată de inima lui.
- Măi copile! şopti Anton şi-i puse mâna pe obraz.
Ea deschise ochii. Nu-1 văzu cum arăta, dar îi simţi trupul odihnit şi puternic. Drept răspuns îi şopti numele. Se mişcă uşor, abia simţit, cu faţa spre el şi se lipi de el...
Când se lumină de ziuă, Anton se sculă şi se apropie de celălalt pat, unde dormea Vasilică. Simţind pe cineva lângă el, copilul se trezi, îşi scoase braţele de sub pătură şi se apucă cu ele de ceafă. Se întinse aruncându-se în sus, îşi trosni oasele şi se uită spre geam cu privirea micşorată, aşa, ca un om mare care
s-a culcat ostenit şi acum, iacă-aşa, îşi trosneşte oasele trudite şi le mai lasă încolo de griji.
- Cine e mic, şi prost, şi cu bube în cap? întrebă Anton
zâmbind.
- Ce e, tată! zise băiatul flegmatic şi căscă amarnic, şi-i întoarse lui taică-său spatele.
- Când ţi-oi da eu ţie câteva la spate, ţi-arăt eu, Vasilicâ, cum devine cazul.
- Păi sigur! zise băiatul şi deodată sări drept în picioare şi se arcui în aer ca o pisică, agăţându-se de gâtul lui Anton.
- Hai şi ajută-i maică-ti să facă pâine, zise el.
- Cum?! strigă Vasilică. Mâncăm pâine?
Sări jos, începu să ţopăie într-un picior, o zbughi afară şi nu mai încetă sâ strige: „Mâncăm pâine! mâncăm pâine!"
Anton se îmbrăcă şi se duse la Bălosu. Nu îmbătrânise prea mult Bălosu, se mai îngrăşase, devenise mai tăcut şi chiar mai impunător. Văzându-1, Anton îşi spuse că, dacă Bălosu s-ar îmbrăca în haine de maior, nu i-ar sta deloc râu în ele, cu privirea lui înţepeniră şi rece şi cu expresia aceea comună tuturor oamenilor obişnuiţi să comande.
Foarte binevoitor, Bălosu îi explică lui Anton că, în chestiunea cu vaca, l-a pârât cineva, că el n-are nici o vină, oamenii aceia din comisie aveau la ei o listă făcută după informaţiile nu se ştie cui.
- S-o lăsăm moartă! spuse Anton cu gândurile în altă parte. Am venit pentru altceva.
- Ştiu, spuse Bălosu, trebuie să-ţi dau nişte bani. Antoane, tu să nu crezi că aşa şi pe dincolo, continuă el, poţi să mai întrebi şi pe alţii şi întreab-o chiar şi pe muierea ta, şi ai să vezi c-o să-ţi spună cum ţi-am spus eu.
Anton nu zise nimic. Stătea pe scăunel în faţa tejghelei şi aştepta. Bălosu trase sertarul si scoase de-acolo un teanc de hârtii. îi plăti lui Anton, şi Anton băgă banii în buzunar, fără să-i numere. Aştepta încă.
168
MARIN PRF.DA
NUVELE Şl POVESTIRI
169
- Muierea ta e cam supărată pe mine, dar n-are de ce să fie, zise Bălosu parcă cu părere de rău. Omul ţine minte numai când nu-i dai! Intreab-o numai aşa, de curiozitate, adăugă Bălosu zâmbind, şi Anton se uită la el cu ochii mari. întreab-o pe muierea ta de câte ori i-am dat eu în timpul iernii şi pe primăvară! zise Bălosu mai departe. Ce i-am dat eu iarna avea alt preţ decât acuma, şi eu am socotit la preţul de iarnă, nu la ăsta din momentul de raţă când e inflaţie. Banii ăia pe care îi ai în buzunar, numără-i şi tu să vezi, şi întteab-o pe muiere, că e muiere deşteaptă şi ştie să scrie şi să facă socoteli.
- Bine, domnule Bălosu! exclamă Anton.
- ...Şi o să vă mai dau! anunţă Bălosu îndatoritor. Nu trăim acilea în sat?
Anton se ridică.
- Nu beai o ţuică? la o ţuică, Antoane, îmi pare bine că ai scăpat sănătos... Ia pune, fă, două ţuici, se adresă el nepoarei care stătea la tejghea, pune două ţuici din sticla aia de jos... Dacă vorbeai cu mine, te desconcentrai mai repede, continuă el, ciocnind paharul cu al lui Anton, având în vedere câ ai pământ puţin şi familie fără ajutor, rog să binevoiţi a-mi acorda un concediu de ttei luni, şi concediul ăla îl aranjam eu la cercul teritorial cu cine ştiu eu. Ei, dar nu-i nimic, bine că a trecut şi asta, să ne apucăm acuma şi să muncim şi să ne vedem de treabă. Mai pune, tă, din sticla aia...
Ciocniră iarăşi şi băură. Anton stătea mai departe pe scăunel şi Bălosu se plimba încet, de sus în jos, cu paşi rari şi neşovăitori.
- Vaca aia, lasă c-o să-ţi cumperi tu alta, reluă el mergând cu mâinile la spate şi uitându-se cu privirea lui rece afară pe drum. Bă Ilie, ia vino încoace! strigă el văzând pe cineva.
Cel strigat se abătu din drum şi trecu pragul cârciumii. Era un om subţirel şi înalt, puţin adus din spinare, cu obrajii traşi, de vreo treizeci şi opt de ani.
- Să trăiţi! spuse el cu o umilinţă ciudată, inertă, care parcă nu mai ajuta Ia nimic.
- Vezi că mâine-dimineaţă se duce alde Bălţoi la pădure, ia-1 pe frate-tău, Stancu, şi duceţi-vă şi voi cu alde Bălţoi, zise Bălosu uitându-se pe deasupra omului din faţa sa.
- Alde Bălţoi ştie? întrebă omul, ca să zică ceva.
- Ştie, am vorbit eu cu el. Vezi că fierăstraiele le-a luat ci, tăiaţi cu grijă, câ mai mi-a rupr alde Die Nica un fierăstrău. Vă pun de-l plătiţi!
- Să trăiţi, spuse omul cu aceeaşi umilinţă zadarnică în glas şi îşi duse mâna la pălărie. Privirea îi rătăci fără însufleţire peste rafturile de sticle şi o clipă asupra necunoscutului care stătea pe scăunel. I) recunoscu. A, noroc, Antoane, bine-ai venit! murmură el absent şi-i strânse mâna lui Anton. Să trăiţi! repetă apoi şi ieşi lăsând în utma lui ceva ciudat, parcă umbra sa, care, ca orice umbră, poţi sâ calci pe ea fără grijă şi, clacă te supără cu ceva, să mişti pe cel care o are încolo sau încoace, după cum îţi convine.
Anton se ridică de pe scăunel.
- Bună ziua, domnule Bălosu, am plecat, spuse el.
- Să fii sănătos, zise Bălosu, cu glasul său dinainte. După ce te mai odihneşti, treci zilele astea pe la mine, Antoane. Am ceva să vorbesc cu tine.
Anton nu răspunse.
în aceeaşi zi, la masă, în timp ce rupea pâinea, zâmbind senin şi blând, el îi spuse Voichiţii că a primit iar ordin de concentrare şi că trebuie să plece. Ea se făcu galbenă la faţă şi rămase mută, cu privirea speriată, rătăcită. El o linişti şi îi explică; nu era de rău, era de bine, pleca în misiune specială. N-avea să stea mult; să n-aibă nici o grijă, nici una, să stea liniştită la casa ei şi să-şi vadă de treabă. Când o să se întoarcă? Păi o să se întoarcă repede! Dacă nu se întoarce repede, o să-i scrie. Când trebuie să plece? Păi trebuie să plece chiar mâine-dimineaţă, sau... Ei bine, o să mai stea şi mâine, dar poimâine trebuie să fie plecat.
170
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
171
XIII
Pe la începutul lui decembrie '44, Anton fu repartizat într-un eşalon operativ şi plecă spre linia frontului.
Plecă cu un eşalon de tunari anticar, nu fără să fie îngrijorat că odată ajuns pe linia întâia, elin lipsă de tunuri sau din cine ştie ce alte pricini, să nu fie totuşi înghiţit de infanterie.
O săptămână mai târziu ieşeau din ţară şi înaintau prin locuri necunoscute, înrâi prin Ungaria şi apoi prin Cehoslovacia, într-un loc se opriră şi eşalonul fu absorbit de unităţile descompletate în luptele de la Debreţin. Anton avu noroc, lui şi tunarilor cu care venise li se dădu o baterie anricar. E drept că ofiţerul comandant era prea tânăr, promoţie antonesciană, şi nici ceilalţi tunari nu mai luptaseră, erau din contingentele 44 şi 45, dar păreau să fie bine instruiţi, iar ofiţerul foarte milităros.
Odată inrraţi în unităţile de front, confirmară înaintarea până pe la 1 februarie. Inamicul se retrăgea. Anton era mirat că înaintau mereu numai prin orăşele mici, apropiate unele de altele şi numai pe şosele asfaltate sau bine pietruite. Curând îşi dădu seama că, de fapt, nu sunt orăşele, ci sate adevărate, cu vite, cu grajduri, cu oameni care semănau a ţărani...
Contactul cu inamicul nu sperie pe nimeni. într-o dimineaţă auziră răpăieli de mitralieră. Abia avură rimp să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă, că împuşcăturile încetară şi batalionul îşi continuă înaintarea. De fapt, nu batalionul lor luase contactul, ci un altul care se afla undeva înainte. A doua zi, împuşcăturile se auziră din nou, dar tot aşa, nu ţinură mult...
Zilele treceau şi mereu împuşcături din acestea, opriri, apoi iar împuşcături undeva înainte, apoi iar la drum... Se învăţaseră asrfel, ştiau că un batalion merge înainte, că din când în când dau de nemţi, se aud împuşcături care durează câteva ceasuri şi apoi totul se termină în acelaşi fel.
într-o vreme, Anton auzi un nume: Banska-Bistriţa. înaintau spre un obiectiv care purta acest nume. începură să
se gândească cu interes la acest loc. Desigur, acolo la Banska-Bistriţa se va întâmpla ceva, acolo sau de acolo înainte. îmbrăcămintea se zdrenţuia, vremea era urâtă, ploua des, opririle si pornirile erau neaşreptate. „Urâte locuri", gândea Anton, în ciuda faptului că nu se mai sătura să se minuneze de şoselele şi satele curate prin care trecea.
Când se află de Banska-Bistriţa, cu toate că activitatea inamicului nu se schimbase prea mult, înaintarea încetini, apoi se opri brusc. Acum bubuia tunul, şi pământul se cutremura sub picioare.
Se dădu masa. Oamenii mâncau în tăcere şi cercetau cu nelinişte cerul străin şi locurile necunoscute în care se aflau. Fără să le fi spus cineva, simţiră că abia acum sunt în război şi că vor intra poate în foc chiar astăzi, ba poate chiar acum, după ce vor termina masa. Iată cum se desface cutare unitate, cum unii urcă în camioane şi fug undeva, înapoi parcă, iată compania aceea cum se desparte în plutoane şi un ofiţer nu se ştie ce vrea de la acele plutoane.
Anton se uita liniştit la această mişcare şi aştepta. Se opriseră pe o poiană, la ieşirea dintr-un sar, şi se odihneau. într-o vreme, bubuiturile încetară. Soldaţii se aşezaseră jos pe zăpadă, în dosul unor adăposturi naturale şi, de oboseală, unii începură să pirotească. Anton se întinse şi el şi închise ochii. Cum stătea cu pleoapele lăsate, după câteva minute auzi în minte ceva care semăna cu uralele unei mulţimi, dar foarte îndepărtat, aşa cum numai în amorţeala somnului se poate auzi. îşi aminti de Bucureşti, de marea mulţime adunată acolo pe băncile acelea în aer liber, şi se miră câ somnul l-a cuprins atât de repede, dar deodată deschise ochii şi ascultă cu atenţia încordată. Se auzea şi acum, cu ochii deschişi: raaaaaa, raaa... Sări în picioare.
- Atacă ruşii, strigă el pe neaşteptate. Se uită în jurul său cu înfrigurare, porni repede [Te un dâmb, se urcă pe el şi-şi duse
172
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
173
mâna la ochi. Dom' sublocotenent, strigă el către comandantul său, atacă ruşii.
Ofiţerul se apropie. Anton se uita cu binoclul. în timp ce el se uita, mai veniră doi ofiţeri şi se apropiară şi soldaţii, dar nimeni nu văzu nimic. Şoseaua se întindea prin mijlocul unei văi largi. în dreapta şi stânga, în depărtare, se ridicau dealuri mari.
- Căprarul ăsta a visat, zise un ofiţer.
Anton vru să răspundă, dar tot atunci izbucniră răpăituri şi se auziră limpede uralele de atac atât de cunoscute lui Anton. El lăsă binoclul din mână şi rămase nemişcat, uitându-se pierdut în zare. îşi dăduse capela pe ceafă şi stătea aşa cu fruntea sus, cu privirea strălucind de înfrigurarea luptei. Soldaţii şi chiar ofiţerii se uitară cu mirare la acest caporal care parcă se bucura de atac, ca şi când ar fi fost vorba de-o petrecere. Voia să se ducă acolo?
- Ai mai fost pe front, caporal? îl întrebă un ofiţer.
- ...fost!
- Ce contingent eşti?
Anton se întoarse spre ofiţer şi, când îl văzu, ezită să mai răspundă. Se uită la el câteva clipe lungi, numai cu jumătate de privire, apoi toată privirea i se deschise şi zâmbi larg.
- Dom' sublocotenent Cristescu! exclamă el bucuros. De unde veniţi?
- Ce e cu tine, mă? Tu de unde vii? întrebă ofiţerul mirat. Cum de te-au trimis pe front? Batalionul nostru...
- Aoleo, dom' sub'lent! se minună Anton fără să răspundă la întrebări. Parcă vă dăduse drumul acasă!
- Ne-a dat, mă, dar acasă am găsit ordinul de chemare, răspunse ofiţerul.
Se dădură jos de pe dâmb şi se îndepărtară de ceilalţi. Ofiţerul scoase un pachet de ţigări şi Anton dibui cu degetele lui groase până trase o ţigare.
-Aoleo, dom' sub'lent, zi aţi găsit ordinul acasă...
- Ce să-i faci, mă, asta-i soarta noastră, a rezerviştilor. Patru am fost în batalion, pe toţi patru ne-a potcovit, zise ofiţerul. Din activi, nici unul. S-au aranjar între ei la statul-major. îl ştii pe locotenentul Braşoveanu?
- Dom' locotenent Braşoveanu?! Cum să nu-1 ştiu! Ofiţerul spuse că locotenentul Braşoveanu e şi el p-aici, apoi
îl întrebă pe Anton din nou ce-a făcut de l-au trimis pe front, că doar batalionul, după câte ştie el, a rămas tot sedentar.
- Ai făcut ceva pe-acolo?
Anton zâmbi şi clătină din cap, cu gândurile în altă parre. Se vedea că nu încetează să se bucure de întâlnire.
- Atunci de ce te-au trimis? continuă ofiţerul.
- Nu ştiu, dom' sub'lent, răspunse Anton.
Anton nu ştia de ce, dar se simţea foarre vesel. Mirarea ofiţerului i se părea ceva grozav de înveselitor.
- Şi zi aşa, dom' sub'lent, aţi găsit ordinul acasă!
- Da, mă Antoane, m-au potcovit.
- Aoleo, dom' sub'lent...
- Ce să-i faci! Soarta destinului.
- Dom' sub'lent... lăsaţi, dom' sub'lent, am luptat noi pe degeaba, dar acuma! Şi zi aşa, dom' locotenent Braşoveanu e şi el p-aici.
Anton se stăpâni din toate puterile să nu râdă. Ofiţerul băgă de seamă şi se înveseli şi el. Era un om de treabă, un învăţător, tată de familie, hărţuit atâţia ani de război. Scuipă a lehamite şi spuse:
- Dar ru ce dracu ai, că nu erai aşa vesel, zise ofiţerul rezer-
vist parca supărat.
XIV
Pe drum, Anton avusese timp să-şi dea seama că nu-i place deloc comandantul său de baterie. Era prea tânăr, când dădea un ordin, nu se ştie de ce, ordinul acela părea de neînţeles, cu
174 MARIN PREDA
toate că, dacă stăteai să te gândeşti, găseai că ordinul e bun. Dar tocmai acest lucru era supărător, că ordinul, deşi bun, nu ţi se impunea, te stârnea să stai să te gândeşti.
Înainte de a se opri pe poiana aceasta, la ieşirea din sat, ofiţerul ordonase cu glasul său subţire si pătruns de sine:
— Atenţiune, baterie, stai!
Foarte reglementar, dar neplăcut şi de neînţeles. De ce a-ten-ţiune!? De ce să stea bateria? Era limpede că ordinul de oprire trebuia să aibă un rost, dar lui Anton i se păruse că ofiţerul nu se gândise la nimic când dăduse acest ordin.
- Camuflarea bateriei! ordonase ofiţerul cu glasul său rece şi ascuţit.
Da, bateria nu era bine camuflată, dar ordinul acesta putea fi dat şi altfel, de pildă aşa: „Băieţi, camuflaţi bateria mai bine". „Lasă câ te faci tu băiat bun, gândi Anton, uitându-se la comandantul său, care în clipa aceea scotea din buzunar un pachet şi-şi aprindea o ţigare. Lasă că te văd eu cum o să-mi întinzi pachetul cu mâna tremurând, după ce o să respingem primele tancuri ale inamicului şi o să zici: Era s-o mierlim, caporal..."
După masă, regimentul porni mai departe, dar acum înaintau cu băgare de seamă. Se opriră după un ceas la poalele unei pădurici de lăstari şi primiră ordin să ocupe poziţii de atac. Bateria ocupă poziţie de tragere la câteva sute de metri, în spatele unei companii care primise ordin să intre în foc. Lui Anton nu prea-i plăcu distanţa, deşi câmpul de tragere era bun. El spuse ofiţerului că s-ar putea ca nemţii să nu iasă cu tancurile şi ar fi bine să fie mai aproape, ca să se poată trage la nevoie asupra cuiburilor de mitralieră.
-Asta e baterie anricar! răspunse ofiţerul sec.
„Ba ai să vezi cum o să trag eu şi în oameni şi în ce-oi nimeri, nu numai în tancuri", gândi Anton. în sinea lui însă trebuia să-i dea dreptate ofiţerului, dar nu pentru că bateria era anticar şi că nu putea trage decât asupra tancurilor, ci pentru
NUVELE Şl POVESTIRI 175
că aflase că stăteau prost cu muniţia. „Ce dracu de nu ne dă muniţie destulă"? se întrebă el, nedumerit şi furios.
Compania încercă un atac, fără pregătire de artilerie. De pe un loc mai înalt se putea vedea dincolo de lăstăriş marginea unei păduri, tar în stânga pădurii, un sat întins la poalele unui deal. Şoseaua ocolea lăstărişul şi pădurea cobora în sat. Dacă unităţile ar fi înaintat spre sat fără băgare de seamă, ar fi fost lovite în coastă din acel lăstăriş şi din marginea pădurii. Nu se ştia ce este acolo, dar se află curând: compania fu întâmpinată cu răpăituri năprasnice de mitraliere şi se retrase în dezordine pe poziţie. Anton auzi strigătele furioase ale oamenilor care cereau artileriei ajutor. Aproape în acelaşi timp se auzi un bubuit, aerul se cutremură. Anton simţi că bătăile inimii i se înteţesc. „Ah! Doamne-Dumnezeule! începe lupta, iată, artileria trage. Trage artileria! Trageţi în ei, băieţi, şi amesrecaţi-i cu pământul. lată-i, s-au pitit ca şobolanii în lăstăriş şi era cât p-aci să prăpădească compania". Artilerişrii trăgeau cu toate tunurile, aerul se cutremura, şi undeva departe, înapoia lăstărişului, Anton vedea prin binoclu cum bombele izbesc pământul şi îl ridică în sus, ca o năvălire de valuri furioase.
între timp, încă o companie se pregătise de atac şi ocupase o poziţie pe flancul drept, cu intenţia să pătrundă pe la marginea lăstărişului, paralel cu pădurea, dar abia ajunse în acest unghi, că fu întâmpinată de un foc nimicitor de mitraliere, care o ţinu la pământ timp de aproape un ceas. Inamicul trăgea de parcă pregătirea de artilerie a românilor în loc să-l slăbească l-ar fi întărit şi mai mult. Oamenii stăteau cu capul la pământ şi înjurau cumplit. încetul cu încetul, târându-se pe burtă, se retraseră pe poziţii. în acest timp se auziră împuşcături în stânga, dinspre sat. Situaţia începea să se limpezească: inamicul îşi pregătise poziţii bune de apărare lângă această pădure şi în stânga acestui sat şi avea de gând să nu mai dea înapoi. Anton cerceta lăstărişul şi nu prea înţelegea pentru ce aleseseră nemţii lăstărişul. E drept că-i împiedica pe ai noştri să-şi dea
176
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
177
seama de poziţiile lor, că era greu de atacat, dar şi pe ei, pe nemţi, putea să-i împiedice în aceeaşi măsură. După ce şi al doilea atac fu respins, şi focul inamicului încetă, Anton aşteptă ca nemţii să contraatace. Timpul trecea, dar nu se mai întâmplă nimic. Anton se îndreptă agale spre comandantul său şi se aşeză jos lângă el.
- Dom' sub'lent, spuse el parcă voios, ce ziceţi de poziţiile nemţilor? Nu e rost de tras, spuse el cu părere de rău.
Nu se ştie de ce, discuţiile acestea cu ofiţerii îl înveseleau grozav pe Anton. E lucru plăcut să afli ce zice în inima cuiva şi tu să te faci că nu înţelegi nimic.
- Aoleo, dom' sub'lent, zău că aveţi dreptate, se minună Anton. Păi ce întărituri făcuseră nemţii în Moldova... Ce de cazemate...
- Ehe! făcu ofiţerul. Şi pe urmă cum s-au purtat nemţii când au văzut ce la facem noi... Ia 28 august eram la Olteniţa şi primisem ordin să-i oprim pe nemţi care fugeau spre Dunăre... „Lăsaţi-ne să trecem Dunărea", ziceau. Erau vreo două companii, dar erau mai mulţi ofiţeri printre ei. îi oprisem într-o vale, între Ulmeni şi Olteniţa, îi luasem prizonieri şi stam de vorbă cu un maior. „Români, români!" Şi plângea!
- Zău?! întrebă Anton.
- Mă întreabă pe mine: „De ce nu ne-aţi lăsat să trecem Dunărea?" „Noi executăm ordinele guvernului", am răspuns eu. „Ach!... Politik!... Politik!"... zice el.
Ofiţerul tăcu. Scuipă peste ţigară îngreţoşat.
- „N-avem ce face, i-am spus. Să zicem că Hitler ar fi răsturnat, şi guvernul care ar veni v-ar da ordin să depuneţi armele. N-aţi executa ordinul?" l-am întrebat. „Nu! zice. Germania este Hitler şi Hitler o să fie totdeauna un ghimpe în ochii lumii." Ofiţerul tăcu. De fapt, de mult nu i se mai adresase caporalului şi, de aceea, el tresări când Anton spuse:
- Da, dom' sub'lent, am auzit că şi-au luat la revedere de la bucureşteni făcându-i pilaf cu avioanele. Noroc că nu prea
au mai avut timp, dom' sub'lent, că nu v-aţi mai fi plimbat dumneavoastră cu domnişoarele de braţ pe bulevard. Dom' sub'lent, dar ce-o să facă ei acum, când o să intrăm în ţara lor?
- în ţara lor? Nu intră nimeni în ţara lor, zise ofiţerul convins. Se auziră împuşcături pe toată linia. Anton sări în picioare
şi duse binoclul la ochi. Batalionul încerca al treilea atac asupra inamicului. Lăstărişul era atacat de cele două companii, iar cea de-a treia ataca în stânga, spre sat. Focul inamicului era năprasnic şi, asupra companiei care se îndărătnici să întârzie în lăstăriş, nemţii dezlănţuiră foc cu aruncătoarele. Era de neînţeles cum puteau ochi atât de precis din dinapoia lăstărişului.
- Au ales poziţii bune, dar vă spun eu că nu sunt bune, zise Anton, aşezându-se iarăşi lângă ofiţer.
- Ei, ia spune, caporal, că văd că eşti mare strateg, zise ofiţerul cu dispreţ.
- Când am căzut eu rănit, ne-au atacat ruşii şi ne-au făcut pilaf din cauza nemţilor. Acum au intrat în apărare şi se apără ca turbaţii, dar de înaintat nu mai sunt în stare să înainteze. Vedeţi şoseaua care face cotul de după lăstăriş? continuă Anton, arătând cu mâna. Poţi să ataci acolo săptămâni întregi şi nu-i scoţi din poziţiile lor, dacâ-i ataci după regulile lor. Vedeţi acolo în fund, pe dreapta pădurii, nişte muşuroaie? Mai sus e dealul, vedeţi cum se întinde dealul şi ocoleşte satul pe dinapoi, aşa ca o potcoavă? Dacă-i scoatem de pe poziţiile astea din faţa satului, sunt sigur, pe ce vreţi, că ei au poziţii gata pregătite pe deal...
Ofiţerul asculta şi clătina din cap cu nepăsare. „Ce de mai prostii poate să spună un caporal, dacă te apuci să stai de vorbă cu el", parcă gândea ofiţerul.
XV
A doua zi, regimentul primi ordin: unităţile trebuie să atingă negreşit importanta cotă nr. x la data de... precis. Comandantul regimentului, colonelul Atanasiu, raportă că în
178
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
179
faţa sa se află mari forţe inamice, pe puternice poziţii de apărare, şi că are nevoie de întăriri. 1 se răspunse că el, colonelul Atanasiu, este singurul comandant de regiment ale cărui unităţi au primit în ultimul timp completări şi că aceste completări i-au fost date tocmai pentru ca ordinul referiror la cota nr. x sâ fie executat cu succes şi la timp. Se aşteptase la acest răspuns şi, de altfel chiar dacă n-ar fi primit completări, răspunsul ar fi fost în fond acelaşi.
Colonelul se aplecă îngrijorar asupra hărţii. Cota nr. x era al treilea sat de aci, la treizeci de kilometri înapoi de Banska-Bistriţa.
- Ce dracu-i facem, Nicolescule? se adresă el şefului său de stat-major.
Şeful de stat-major arăta înfuriat şi jignit.
- Domnule colonel, spuse el, permiteţi-mi să raportez sta-tului-major al diviziei.
Colonelul nu luă în seamă furia şi jignirea ofiţerului. Stătea în picioare la masă, cu fruntea aplecată pe hartă, şi tăcea. întru târziu îşi dezdoi spinarea şi întrebă indiferent:
- Ce ţi-a spus?
Era vorba de cineva cu care ofiţerul de stat-major vorbise la telefon cu câteva minute mai înainte. Colonelul ştia despre ce e vorba, întrebase numai de formă.
Ofiţerul se ridică de la locul său, se împiedică de-o ladă, izbi cu piciorul în ea, înjurând furios, şi începu să strige:
- Eu îi ordon să fim poimâine la prânz la Sprjna şi domnul căpitan ţipă la mine că să-l las în pace, că nu-i arde lui acum de Sprjna mea. Stă de ieri şi până acuma lângă nişte ai dracului de lăstari şi se uită! I-aţi dat ordin de dimineaţă să ocupe lăstărişul. De ce nu execută ordinul?
Colonelul se uită lung la ofiţer. Avea ceva vesel în privire şi părea că se minunează: „Nerod mai eşti, Nicolescule! spunea privirea sa. Ştiam eu mai de mult că eşti nerod, dar nu eram sigur."
Ofiţerul parcă înţelese ceva:
- Bine, domnule colonel, râdeţi! spuse el jignit.
- Ce Dumnezeu oi fi vrând şi tu, parcă n-ai şti cine e căpitanul loan...
- Domnule colonel, să-l ia divizia. De ce nu-1 ia divizia dacă e aşa mare strateg?
- Ehe! nu ştii tu ce-o să ajungă ăsta după război... Jumătate de oră mai târziu, colonelul porni spre postul de
comandă al batalionului unu, comandat de căpitanul loan. Nu-1 găsi pe căpitan acolo şi se duse după el pe poziţii. De fapt, nu el, colonelul, comanda regimentul, ci căpitanul loan; se obişnuise cu lucrul acesta, numai Nicolescu, ofiţerul său de stat-major, şi maiorul Vasiliu nu se puteau împăca cu această situaţie. Dar ce se putea face? Căpitanul ăsta loan era cam nebun, i se dusese vestea până la corpul de armată. Niciodată nu respecta ordinele de luptă. Ţipa: „Domnule colonel, mi-aţi ordonat să ocup obiectivul cutare, până la ora cutare: ordinul va fi executat, acum lăsaţi-mă-n pace!" Şi nu mai executa alte dispoziţii.
Colonelul Atanasiu îl găsi pe căpitan pe poziţia companiei din faţa lăstărişului. Era linişte, i se auzea glasul:
- .. .A? ce ziceţi, băieţi? Să mai încercăm o dată? Intrăm în pâlnia dintre lăstăriş şi pădure, ne târâm pe burtă până la muşuroaiele alea şi aruncăm cu grenade... Hai, măi băieţi, dormim şi noi la noapte în satul ăsta ca oamenii... A? Să atacăm?
„Auzi ce-i întreabă! Parcă soldatul o să fie vreodată de părere să meargă la atac. Uite cum se poartă căpitanul ăsta!" gândi colonelul.
Se aptopie de poziţie şi sări în şanţ.
- Avem onoarea, domnule colonel! îl întâmpină ofiţerul. Erau adunaţi acolo comandanţii de companii, şi soldaţii
stăteau strânşi şi ei pe aproape.
- Ce s-aude? Linişte? întrebă colonelul.
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
181
- Linişte, domnule colonel, răspunse căpitanul loan. Colonelul scoase o hartă din buzunarul mantalei şi se uită
în jur, să găsească un loc unde s-o întindă.
- Domnule colonel, haideţi la postul de comandă al companiei întâia, aici s-ar putea să-nceapă nemţii să tragă, spuse căpitanul loan.
Porniră prin şanţ. Colonelul rămase puţin în urmă şi-l apucă pe căpitan de braţ:
- Mă Ionică, ce-i facem, dragă?
- Ce s-a întâmplat, domnule colonel? Colonelul coborî glasul:
- Poimâine, la ora douăsprezece, trebuie sâ fim la Sprjna. Dacă n-ajungem poimâine acolo, rămâne flancul ruşilor descoperit.
- Ajungem, domnule colonel, răspunse căpitanul, fără să ia în seamă glasul coborât al colonelului. Poimâine la ora douăsprezece! Ajungem, n-aveţi nici o grijă.
- Cum dracu ajungem, Ionică, eu nu văd cum o să-i dăm noi pe nemţi peste cap din potcoava asta.
- Ii dăm noi peste cap!
I a postul de comandă al companiei întâia, colonelul întinse harta şi controla poziţiile. Căpitanul loan se uita peste umărul lui.
- A? Ce zici, Ionică? întrebă colonelul. Căpitanul loan ordonă:
- Domnii comandanţi de companii să aştepte ordine la posturile lor. Rămâne aici sublocotenentul Petrescu.
După ce ofiţerii plecară, căpitanul loan trase de pe şoldul său porthartul, îl desfăcu şi scoase de acolo nişte hârtii.
- Domnule colonel, spuse el, putem să atacăm aici cu toată divizia şi satul tot nu-1 ocupăm. Azi-noapte am făcut incursiuni la inamic. Situaţia e cam proastă: chiar dacă-i scoatem din faţa satului, ne taie drumul în dreptul pădurii, unde au poziţii tot aşa de bune. Dacă-i scoatem şi de-acolo, se urcă pe deal. Dealul e ultima lor poziţie. Părerea mea e că, dacă ei ar fi acum pe deal,
am putea ocupa satul şi sparge fundul potcoavei. N-am avea nevoie să-i gonim de pe deal, ei îşi închipuie că fără dealul lor nu pot eu să-naintez. înaintez! Sparg fundul potcoavei cu o companie, ţin două companii pe flancuri şi... direcţia Sprjna, sau Râjna aia, cum dracu-i spune! Dumneavoasrră veniţi din urmă cu regimentul, lărgiţi spârtuta şi să poftească să se ia nemţii după mine!
Colonelul îşi încreţise fruntea şi asculta cu un aer buimac. Nu înţelegea. întâi că acest plan presupunea ca nemţii să se afle pe deal. In al doilea rând, cum poţi să spui că ai să înaintezi cu inamicul în spate. Totuşi se gândi: dealul era ultima lor poziţie. Dacă s-ar putea astăzi să spargă linia de apărare a satului şi sâ-i urce pe nemţi pe deal, mâine ar începe lupta pentru deal şi regimentul ar putea pe urmă, în cursul nopţii şi în dimineaţa următoare, să înainteze spre Sprjna.
- Mă Ionică, atacă tu lăstărişul şi maiorul Vasiliu să atace cotul şoselei, şi-i zvârlim pe deal, dragă... A, ce zici?
- Nu se poate, domnule colonel, răspunse căpitanul semeţ. M-am gândit eu de ieri: îi zvârlim pe deal, dar ne macină oamenii şi n-o să mai avem cu ce lupta pentru deal.
Colonelul se uită la căpitan aşteptând: nu se putea să vorbească el aşa, fără să aibă una din ideile lui; aşa cum vorbea, reieşea că el excludea oricare din posibilităţile aparente de a câştiga lupta.
- Ia spune, Ionică, hai, te ascult.
- Domnule colonel, zise căpitanul şi puse amândouă mâinile pe hartă. Dracu să-i ia cu lăstărişul şi cu dealul lor, eu nu sunt prost să mă bat acolo unde vor ei. Eu n-am să mă bat nici pentru lăstăriş, nici pentru deal. E clar, domnule colonel? Asta e ideea mea. Acum am să vă spun planul. Batalionul meu părăseşte Ia noapte poziţiile, dumneavoastră daţi ordin maiorului Lăzărescu să ocupe poziţiile mele, eu urc în timpul nopţii dealul, uitaţi-vă pe-aici aşa, prin flancul drept al inamicului,
182
MARIN PRF.DA
NUVELE SI POVESTIRI
183
şi intru în pădure prin partea asta. Dimineaţa, din această pădure, atac satul şi cad prin surprindere în spatele inamicului, l.a aceeaşi oră, maiorul Vasiliu şi maiorul Eăzărescu atacă de-aici - dar să atace, să nu-mi facă mie nemţii front spre sat, că n-am chef să mâ bat în sat, cu un singur baralion, şi inamicul cu forţe superioare. Eu, cât intru în sat şi-l cuceresc, pornesc spre fundul dealului în dispozitiv de înaintare şi, în urma mea, cele două batalioane încep lupta pentru deal. Dar s-o înceapă, domnule colonel, că alrfel n-am făcut nici o brânză.
Căpitanul tăcu. Ultimele cuvinte le subliniase în mod special şi cuvântul brânză care încheia expunerea râmase parcă atârnat în aer, deasupra hărţii. Colonelul se uita parcă la acest cuvânt şi clipea nedumerit.
- Nici o brânză! murmură el. Mă Ionică, planul tău nu e bun, împrăştiem regimentul şi riscăm să te lichideze în sat... Ştii de ce? Nemţii n-or să facă front spre sat, au să stea aici şi au sâ te lase în pace. Ce-ai să faci tu cu batalionul în cazul că-ţi taie retragerea?
- Păi n-o să-mi rămână altceva de făcut decât să mă bat cu muierile cehilor, domnule colonel, răspunse căpitanul loan şi-i făcu cu ochiul sublocotenentului Petrescu. Domnule colonel, dacă nemţii mă lasă în pace, asta nu înseamnă c-o să-i las eu pe ei, lămuri el.
- Pâi spui că tu înaintezi spre huidui potcoavei, zise colonelul nedumerit.
- înaintez, fiindcă ei au să se retragă pe deal.
- Dar dacă nu se retrag?
Căpitanul clătină din cap şi fluieră a pagubă:
- Domnule colonel, dacă ne-ar cădea nouă acuma în spate un batalion de nemţi, ce-am face? Ar mai fi bune poziţiile pe care ne aflăm?
- Mă, Ionică, nu sunt ei nemţii aşa de proşti.
- Nu sunt, răspunse căpitanul, dar permiteţi-mi să intru în amănuntele planului meu: îl înfig acum pe sublocotenentul
Petrescu în unghiul dintre pădure şi lăstăriş şi îl susţin acolo cu foc de artilerie până seara. O să-şi închipuie inamicul că mă bat pentru pâlnia aia, ca sâ disloc un batalion?
Colonelul înţelesese, dar îi era frică. Manevrele acestea aduc totdeauna ceva neaşteptat. Planul era bun, dar el ştia, din experienţă, câ totdeauna intervine ceva neprevăzut şi se temea de acest neprevăzut. Ii era uşor căpitanului loan să facă manevra sa cu batalionul, operaţiunile de acest soi erau genul lui, dar ce va face el, colonelul Atanasiu, dacă se întâmplă ceva neprevăzut? Nu, nu se poate, mai bine aşa, să-l scoată întâi pe inamic din spatele lăstărişului, apoi din cotul şoselei şi mâine să se înceapă lupta pentru deal.
- Nu se poate, căpitane, spuse el hotărâr. Poziţiile inamicului, lăstărişul şi cotul şoselei, se vede cât colo că sunt alese pentru a face faţă oricărei surprize. După Stalingrad, nemţii au băgat în cap şi se feresc de încercuiri şi manevre de-astea.
în prima clipă, pe chipul căpitanului nu se produse nici o schimbare. Se vedea că se aşteptase la acest răspuns. Totuşi, în clipa următoare, îi sări ţandăra, începu să ţipe:
- Domnule colonel, de ce-mi cereţi părerea? Fac incursiuni toată noaptea, studiez poziţiile inamicului şi dumneavoastră!... Dumneavoastră!... Care e planul dumneavoastră? Inamicului îi convin poziţiile. Mie nu-mi convin! Eu n-am să atac cum îi convine lui! Mie să-mi daţi ordin de dislocare, că dacă nu, eu vâr o companie sub ochii inamicului şi la noapte părăsesc poziţia! îmi ordonaţi să ocup satul? Mâine-dimineaţă aveţi satul ocupat! Am onoarea să vă salut, domnule colonel!
Tot aşa colonelul se aşteptase şi el la acest potop de cuvinte, la aceste strigăte inadmisibile, dar le auzise de atâtea ori şi îşi spusese atât de des că sunt „inadmisibile", încât de asta dată, cu toate că erau mai inadmisibile decât oricând, în loc să-l ameninţe pe căpitan cu arestarea şi trimiterea în judecată, cum făcea altă dată, îl apucă de braţ şi îl opri:
184
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
185
- Mâ ionică, stai, dragă, stai sâ ne mai gândim, nu te repezi, e o manevră toarte... toarte...
- Nu e periculoasă, domnule colonel, îl întrerupse căpitanul, revenind la tonul dinainte. Pentru inamic da, îl dăm peste cap! Domnule colonel...
Căpitanul trase harta, se aplecă asupra ei şi începu din nou să dea explicaţii asupra planului său de atac, fără să-şi dea seama că, de fapt, colonelul înţelesese totul de la început, câ nu avea nevoie de lămuriri suplimentare.
- Bine, îi spuse colonelul la sfârşit. Aşteaptă ordinul regimentului.
Şi se înapoie la postul său de comandă să-l scrie. Telefonistul aprinse o lampa. Colonelul stătea pe o ladă, cu o mână mânca dintr-o gamelă şi cu alta ţinea nişte hârtii si dicta ofiţerului de stat-major ordinul special şi secret de dislocare a batalionului unu, comandat de căpitanul loan si un ordin batalionului doi, maior Vasilitt, de ocupare a poziţiilor acestuia în timpul nopţii.
Colonelul Atanasiu mânca, dicta si, în acelaşi timp, se gândea şi la situaţie... Ta situaţia din ţară, si... asa în general! Da, iată, trebuie avut în vedere si asta: situaţia în tară e cam turbure, a ajuns zvonul până aici câ guvernul generalului Râdescu se clatină.
Au făcut brânza mare şi nemţii ăştia, au început războiul ca să-i aducă pe ruşi la Berlin. Iar americanii s-au învârtit ani de zile ca un ou într-o căldare, în loc să... Prost mai e şi Nicolescu ăsta de îşi închipuie că au să mai răzbată englezii sau dracu mai stie cine în tarile astea limitrofe... Trebuie să fii militar ca sâ-ri dai seama.
XVI
Pe la orele nouă seara, batalionul întâi porni în unul din acele marşuri de noapte care, la început, par totdeauna
soldaţilor drept o izbăvire, dar care apoi se transformă în ceva nespus de chinuitor. Opriri scurte si tainice, cu ordine severe în ce priveşte zgomotul şi fumatul, marşul turbură sufletul atât Je mult, încât gândurile despre viata trecută şi cea viitoare se topesc cu totul în minte si nu mai rămâne nimic altceva decât bătaia puternică a inimii. Inima bate neîncetat, urechea stă la pândă, ochii se deschid larg în întuneric, trupul este zgâlţâit clin când în când de un frig ciudat, dinţii clănţănesc, răsuflarea se adună în piept şi ai vrea mult să poţi tuşi, dorinţa cea mai puternică e să poţi auzi glasul comandantului, să poti înţelege ce te aşteaptă, o primejdie mai mare decât aceea din care ai scăpat, sau odihna, mâncarea bună şi somnul la căldură pe săturate. Dar glasul comandantului nu se aude, nu poţi tusi şi timpul trece, şi marşul nu numai că nu slăbeşte, dar ceva te face sâ înţelegi câ ceea ce a fost până acum a fost bine, câ abia de-aici înainte va trebui să înteţeşti paşii şi să-ţi iei gândul câ sfârşitul mai stihii este apropiat. Paşii se înteţesc, timpul trece, răsuflarea începe să te înece, trupul este cuprins de fiori calzi, picioarele încep să tremure, si încetul cu încetul simţi cum ceva nou ţi se strecoară în suflet, cum te cuprinde spaima: nu se mai poate, picioarele nu vor să te mai asculte... Ai vrea să gemi, sâ-i spui lui Vasile sau lui Gheorghe că te vei prăbuşi, dar nu gemi şi nu spui nimic, îti dai scama că Vasile şi Gheorghe ar vrea să-ti spună tie acelaşi lucru; câtva timp, acest gând îţi dă noi puteri, dar în curând oboseala te cuprinde din nou, de astă dată ea un leşin, ochii ţi se împăienjenesc şi, fără să-ti mai dai seama ce se petrece cu tine, începi să gemi şi să scânceşti... Dar iară că se aude ceva, tresari... Vezi ceva... Iată, acolo pe un dâmb, un °tn. Ai ajuns în dreptul lui...
- Hai, băieţi, bai, băieţi, câ mai avem niţel.
-Ah, domnul căpitan! Ca prin minune, tremurul picioa-felor încetează, inima bate mai rar...
- Acum ajungem, băieţi, şi o să ne odihnim...
186
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
18?
O să ne odihnim? Vom ajunge oare să ne odihnim? Bine, domnule căpitan, mergem, domnule căpitan! Da, iată că se simte ceva, iată că domnul căpitan a dat ordin de slăbire a marşului. .. Acum se merge mai încet şi... să fie oare adevărat că au ajuns?
Oprirea!
Companiile căzură istovite la pământ. Tăcere... Undeva foarte aproape se auzi cântat de cocoşi. Sâ fi mers oare atât de mult? Parcă se ivesc zorile. Odihna e ceva neînchipuit de plăcut, e ca un cântec în care bucuria e atât de mare, încât sufletul se împrăştie ca un abur peste întreg pământul.
- Băieţi, încolonarea!
Da, da!... Încolonarea! Ah, niciodată n-a fost pământul atât de dulce! Nicicând, huma lui grasă nu s-a amestecat atât de mult cu sângele înfierbântat.
— încolonarea, băieţi! O sâ urcăm un dea! şi pe urmă o să dormim. Haideţi, flăcăi, că nu mai e mult...
Domnule căpitan, lasă-ne să dormim acum... l.asâ-nesă dormim şi pe urmă vom merge la atac cum n-am mers niciodată în acest război... O să luptăm pe viaţă şi pe moarte... Lasă-ne să sorbim măcar un ceas de somn...
Nu, nu se poate, flăcăi, daţi-i drumul, somnul puţin este otrăvitor, îţi soarbe oboseala, dar îţi soarbe şi puterea... înainte marş, păsrraţi tăcerea, controlaţi armamentul, nu rămâneţi în urmă.
Dealul! Nu, cel mai cumplit lucru de pe lumea aceasta e o fericire farâ de un deal care rrebuie urcat. Prin foc dacă treci, îţi acoperi ochii cu mâinile si poţi fugi, apa o poti spinteca înotând, dar în fara unui deal eşti neputincios. Fiecare pase un chin. de fiecare dată, când ridici piciorul, dealul îţi iese înainte din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mult îşi apropiej fata lui de mâinile tale şi de obrazul tău şi îţi şopteşte să rămâ pe brânci, să nu te mai ridici...
Anton urca greu şi simţea mirosul de sudoare al cailor care urcau alături de ci, trăgând tunurile. Cum mai gâfâiau! Parcă îsi dădeau duhul, din pieptul lor se auzea un şuierat aspru, ca ele agonie... Anton se apropie şi puse mâna pe spinarea unuia dintre ei. Nu-i simţi spinarea, ci numai ceva ud, rotund şi încordat care se zbuciuma sub mâna lui şi urca, urca...
- încet, încet, taică! Avem mult de urcat, şopti Anton cailor. încet, câ mai e mult...
Cu câteva ceasuri înainte sâ se facă ziuă, batalionul atinse coama dealului şi începu să coboare într-o pădure. Companiile alunecară istovite printre copaci şi, în sfârşit, după încă un ceas de mers se dădu ordin de oprire. Oamenii se întinseră pe jos şi într-o clipă adormiră adânc.
După trei ceasuri de somn, ţâşniră în picioare înfriguraţi, clănţănind din dinţi, cu chipurile pământii. Era încă întuneric, dar peste coama dealului, spre răsărit, se vedea cerul învineţit. Căpitanul loan trecea printre companii cu pasul său sprinten, îşi freca mâinile, şi glasul său, vesel şi mulţumit, trezea în soldaţi amintiri care strecurau în sufletul lor jalea şi clorul de acasă. Tot aşa, dimineaţa, când erau copii, se plimba tatăl prin curte şi-i îndemna la rreabă... De ce oare mereu trebuie să te smulgi somnului şi mereu să mergi spre ceva?... Ai fost aseară la ea, ai stat cuibărit cu ea în fanar, ai ţinut-o în braţe si ai strâns-o, şi ea s-a lipit de inima ta şi ai stat... ai stat... Şi te-ai întors acasă târziu, şi abia ai apucat să aţipeşti, şi iată că nimeni n-are milă de tine, nici tata, nici fratele mai mare şi nici măcar mama, roti sar eu gura să re scoli, să te scoli, să te scoli... Hai, Ionică, hai, băiatule, bai că dormi la prânz, râde lumea de noi, râd fetele, mâ... Sie frig, bruma a căzut de-o palmă, căruţa aleargă peste câmp, caii sforăie si iară cocenii de porumb, umezi, îngheţaţi de brumă, pune mâna pe secere şi taie, taie cât sunt umezi, taie cat nu iese soarele... Şi c frig, si cerul e plumburiu, şi gândul ta ea face să ţi se umfle pieptul, şi inima o cheamă... Numai ea ar şti cum să-ţi alunge oboseala, numai cu ea...
188
MARIN PRF.DA
NUVFJ.F SI POVESTIRI
189
— Hai, copii, repede, copii... hai flăcăi, că acuşi terminăm şi pe urmă dormim... ne aşteaptă cehoaicele în sat... ne aşteaptă masa pusă, bâieri...
Ol, domnule căpitan, taci din gură, că zău, dau cu puşca în pământ si cad aci jos si aci mor...
— Ce este băiatule, eşti bolnav, flăcăule?
Căpitanul loan se opri lângă un soldat care se dăduse mai încolo cu câţiva paşi. Răzimase puşca de un copac, ca pe-o unealtă, stătea cu capul în jos şi-şi ţinea braţul la gtiră cu dinţii încleştaţi în ei; umerii i se cutremurau. Avea o criză.
— Scăpăm cu bine, flăcăule, şi ne întoarcem în tară, spuse căpitanul, zgâlrâindu-1 pe soldatul care tremura. Se uită la ceas şi, după un minut, ordonă: Clara! Sublocotenent Petrescu, să se dea semnalul.
O rachetă verde zbură spre cer: am ajuns cu bine, suntem la obiectiv. Apoi una roşie: pornim la atac. Aproape în aceeaşi clipă, undeva în urmă bubui artileria.
— Bravo, artilerie! exclamă căpitanul mulţumit. Companiile năvăliră asupra satului. Pătrunseră rapid prin
străzile lui, se auziră urale puternice, răpăit de automate, împuşcături si, în mai puţin dc o oră, localitatea fu ocupată.
De fapt era un orăşel destul de mare, mai ales foarte lat. Unităţile inamicului, puţin numeroase, fură nimicite, nu mai avură timp nici să se lupte şi nici să se retragă.
Căpitanul loan aplică punct cu punct planul său. Căzuse în spatele poziţiilor inamicului şi era sigur că acum nemţii vor părăsi frontul şi vor alerga să ocupe dealurile, sâ facă front la ieşirea din sat. Căpitanul loan se grăbi să zădărnicească retragerea inamicului spre fundul dealului (altfel i-ar fi tăiat drumul), ordonă companiei întâia să înainteze în marş forţat spre ieşirea din sar - aşa-zisul fund al potcoavei - si, pentru a
preveni revărsarea inamicului asupra
satului si încercuirea
batalionului, ordonă companiilor a doua şi a treia să înainteze
pe flancuri. Succesul loviturii era asigurat, compania întâia va ocupa fundul potcoavei înaintea inamicului, cele două companii vor apăra flancurile şi, în felul acesta, forţele duşmane vor fî împiedicate sâ facă joncţiune. Regimentul care va înainta din urmă va lărgi această spărtură tăcută de compania imâia si va desăvârşi lovitura dată. Aşa trebuia să se petreacă. Dacă nemţii nu se vor sinchisi de batalionul din spatele lor si vor Ldiuinua să facâ front regimentului românesc din fata, cu atât mai bine, batalionul va ocupa el dealurile şi inamicul va fi prins intre două tocuri. In curând, căpitanul loan auzi împuşcături in ambele flancuri şi aceste împuşcături veneau de pe deal, de la inamic; era exact ceea ce trebuia sâ se petreacă.
XVII
Bateria anticar se oprise câtva timp în piaţa satului, apoi primise ordin sâ înainteze în urma companiei întâia, dar abia ieşiseră din piaţă, că trebuiscră să se oprească din nou. Caii erau istoviri, abia îsi mai târau picioarele şi trăgeau mereu cu capul spre porţile închise ale gospodarilor cehi.
- Caporal, ordonă ofiţerul cu glasul său din care era cu neputinţă să înţelegi ce vreâ.
- Ordonaţi, dom' sub'lent.
- Ia doi oameni şi fuga-marş in curtea asta de-aici. Ofiţerul tăcu, făcu pauza aceea a lui de câteva clipe, care
trezea în soldaţi un sentiment neplăcut. 1 )e cc sâ ia doi oameni? De ce fuga-marş în curtea aceea?
- Aduci doi cai imediat! spuse ofiţerul sec. Executarea. Da, trebuiesc doi cai, are dreptate, dar nu putea să spună
totul dintr-o dată?
- Ailoaie, Radu liorea, strigă Anton, imitând glasul sec al ofiţerului.
- Ordonaţi! urlarâ cei doi.
- I )upă mine-ece, marş! urlă Anton cu ochii iesiti din cap.
190
MARIN PRF.DA
NUVELE SI POVESTIRI
191
Se apropiară de poartă şi Anton bătu în ea cu patul automatului. Radu Florea îsi îndoi limba în gură, scoase un şuierat lung si ascuţit si începu să strige:
— Bă, nea cutare, ia ieşi până afară! Bă, n-auzi! Bă, surdule! Pfiu! Băăă! scoal' şi bea apă! Dom' caporal, poarta, spuse el după câteva clipe.
— S-o scoatem din tâtâni, spuse Ailoaie.
- Hai, că ăsta mâ scoate pe mine din ţâţâni si acu-i trag o rafală în geam! zise Radu Florea.
— Hoop-aşa! gemură, şi poarta se prăbuşi cât era de mare.
- Uite colo grajdul, zise Radu Florea.
I.e ieşi înainte un dulău flocos care se pare câ nu voia nici mai mult nici mai puţin decât să le sară în cap. Urla ca lupul, bau, hau!
- Faci, fire-ai al dracului, că acu-ţi dau de mâncare câteva gloanţe.
— Curte boierească, observă Ailoaie, rotindu-şi privirea cu interes de jur-împrejur. la uite, nea cutare ăsta are si motocicletă. Aia de colo ce dracu o fi ? Batoză, secerătoare...
Curtea era pavată şi lângă grajd se vedea un şanţ betonat de scurgere. Intrară înăuntru şi Radu Florea se repezi şi dezlegă doi cai mari.
- Cum dracu de-au lăsat nemţii caii ăştia p-aici? se miră el.
- Păi noi ce-am fi făcut? observă Ailoaie serios. N-apucară să-i scoată afară, că se pomeniră cu un om care
nici pe departe nu semăna cu nea cutare. Gras, cu mustăţi, cu o subă de piele galbenă cu guler negru, cu cisme, şi furios. El smulse căpăstrul din mâinile lui Radu Florea şi trase de cai din toate puterile. Mustăţile i se zbârliseră şi bolborosea nu se ştie ce pe limba lui.
— Pune mâna pe cai, ordonă Anton.
Radu Florea îl apucă pe ceh cu blândeţe de gulerul şubei
si îi explică:
— Ci-ci ci, pr-pr-pr, trebuie să dai caii. Ce mai râjna-prâjna, mi te mai uita asa la mine.
Cehul începu să strige şi să ameninţe cu o îndrăzneală care la început îl nedumeri, apoi îl înfurie pe Anton. Scoaseră caii afară si porniră repede spre baterie. Cehul se ţinea după ei şi bolborosea mereu pe limba Iui. Când dâdu cu ochii de ofiţer, se repezi la el, scoase o hârtie şi i-o vârî sub nas. „Comendaut comendatur, vâr-fîr, bant-branţ", îl auziră soldaţii strigând. Ofiţerul luă hârtia, îsi aruncă privirea pesre ea, apoi soldaţii îl auziră si pe ci spunându-i cehului ceva în acelaşi fel. Când sfârşi, cehul se lumină deodată si exclamă, dând din cap dumerit: „A, români, români!"
- Ce e cu ăsta, dom' sub'lent? întrebă Anton nedumerit.
- A crezut câ suntem unguri si nu voia să ne schimbe caii, lămuri ofiţerul. Schimbaţi caii şi dati-i drumul, ordonă el sec.
Rămăseseră mult în urmă.
- Unguri?! Ce dracu să caute ungurii pe-aici? se miră Radu Florea.
- Schimbaţi caii, striga ofiţerul.
Fia neliniştit. Se întâmpla ceva. In flancul clrepr se auzeau mereu împuşcături, dar în cel stâng era o linişte ciudată care dura prea de mult timp.
- De la Budapesta, ungurii s-au retras cu nemţii şi luptă alături de ei, îi explică Anton lui Radu Florea. Cehii ăsta a crezut că suntem unguri. Uniformele lor seamănă cu ale noastre şi d-aia...
Ofiţerul se urcase pe un tun şi se uita cu binoclul spre flancul stâng. Se dădu jos foarte neliniştit, aproape speriat, si tipa la tunari sâ dea drumul mai repede bateriei. Anton stătea aplecat şi-şi strângea o inolcrieră care i se desfăcuse. Deodată el încetă să mai întăşure postavul pe picior, rămase câteva clipe nemişcat, apoi strânse repede moletiera, ţâşni de la locul său şi se caţără pe o poartă. Acolo duse şi el binoclul la ochi.
192
MARIN PRF.DA
- Tancuri, strigă c), şi sări jos. Dom' sub'lent, uitari-le. Tunarii se zăpăciră. Ofiţerul se repezi spre poartă, dar abia
se urcă şi căzu la pământ secerat dc un snop de gloanţe. Din flancul stâng izbucnise pe neaşteptate un răpăit de mitraliere, la care se adăugase apoi un bubuit repetat, înfricoşător, de artilerie grea. Ta cincizeci de paşi în faţa bateriei o casă se prăbuşi in flăcări şi un miros înţepător de fum începu sâ plutească în aer. Până să-şi dea seama tunarii de ce se întâmplă, se pomeniră că năvăleşte asupra lor un puhoi de oameni care alergau îngroziţi, nici ei nu ştiau încotro. Străbătură piaţa în dezordine, dar în curând se întoarseră care încotro, blestemând şi înjurând. Abia se împrăştie acest prim puhoi, că năvăli un al doilea. Din strigărcle lor, Anton nu putu sâ înţeleagă nimic. Auzi de câteva ori, compania a dona... compania a doua... Câţiva soldaţi, răniţi greu, căzură peste tunuri.
- Mâi frate, ce este, mă? strigă Anton, repezindu-se spre ei.
- A, dumnezeul şi viaţa... gemu unul din răniţi. A!... a!... a!... şi deodată îşi ridică privirea si tipă înfricoşat de ceva care simţea numai eh Mâi frate, mor!
Se făcu alb ca hârtia, alunecă de pe tun cu faţa în jos şi îmbrăţişa pământul. Alţi răniţi se adunară în jurul bateriei, bubuitul tunurilor se lungi undeva spre flancul drept...
- Ce e asta, fraţilor? strigă un tunar.
- Am rămas singuri! Să fugim! strigă un altul înspăimântat de liniştea care se făcuse în jurul bateriei.
Tunarii se făcură buluc, se uitară zăpăciţi în toate părţile, apoi se năpustiră spre piaţă. Anton ţâşni în picioare dintre răniţi, apucă automatul si-1 descărca în aer. Tunarii încremeniră pe loc.
- Atenţiune, strigă el din toate puterile. Încotro fugiţi? Se apropie de ei şi-si aruncă liniştit automatul la umăr.
Încotro fugiţi? Asta nu însemna nicidecum că nu trebuie sâ fuga, clar e bine de ştiut încotro. Tunarii se strânseră în jurul
NUVELE SI POVESTIRI
193
caporalului si-1 îndemnară cu privirile să hotărască mai repede, câ nu e timp de pierdut.
- Baterie, strigă Anton, rotindu-şi privirea in jurul său cu semeţie liniştiră, ascultă comanda la mine, caporal Modan! Ta tunuri, fuga-marş!
Şi fără sâ aştepte ca ordinul să fie executat, se cătâră pe poartă fără teamă, ticsi văzuse cum căzuse ofiţerul lovit în plin, si duse binoclul la ochi. Tunarii aşteptară să audă ce are să le spună el.
Aşteptară şi se mai liniştiră. Caporalul se uita fără grabă. 1 )esigur că, dacă ar fi văzut ceva rău, s-ar fi grăbit sâ coboare. Tunarii se întoarseră la tunurile lor şi se pregătiră să plece cu ele. Caporalul, noul lor comandant, nu dădea nici un semn că lucrurile stau atât dc prost încât părăsirea bateriei sâ fie de neînlăturat.
- Ei, dom' caporal? strigară câţiva nerăbdători.
- Staţi pc loc, băieţi, că nu e nimic, zise Anton, cobo-rându-se liniştit dc pe poartă.
Nu era nimic? Dar atunci pentru ce în sat nu mai era ţipenie de om? Unde sunt companiile, încotro şi de ce au fugit?
- Ai noştri se întorc şi atacă flancul stâng ocupat de nemţi, spuse Anton. Băieţi, trebuie să apărăm piaţa de inamic, altfel nemţii s-ar putea să cadă peste flancul drept al batalionului şi pilaf ne fac oriunde am fugi. Baterie, strigă Anton, în curtea cehului, front spte piaţă! Fuga-marş, executarea!
Şi fără să mai aştepte ca ei să execute ordinul, se repezi asupra porţii cehului, o deschise, fugi spre baterie şi trase un tun înăuntru.
- Radu Florea, strigă el, ia comanda bateriei. Dărâmi gardul spre piaţă, camuflezi tunurile, ocupi poziţie de tragere. Fai mă duc sus pe acoperiş.
Porni repede spre casa înaltă, cu două etaje, a cehului, şi bătu cu putere în uşa de la intrare. Nu aşteptă mult, izbi în
194
MARIN PREDA
NUVKl.E SI POVESTIRI
195
geam eu automatul, sări într-o odaie, dădu de nişte scări si ţâşni spre acoperiş. Nimic din ceea ce spusese soldaţilor nu era adevărat, se urca acum pe acoperiş să-şi dea seama mai bine de grozăvia pe care o văzuse mai înainte. Nemţii trăgeau în ai noştri si acum inamicul sc revărsa din flancul stâng şi tăia satul de-a curmezişul. Ai noştri fugeau spre pădure să scape de încercuire. Mulţi dintre ei se împleticeau şi cădeau şi nu se mai ridicau. Din flancul stâng, mitralierele inamice... blancul stâng, flancul stâng! Ce se întâmplase acolo în flancul stâng? Unde pierise compania a doua care constituia flancul stâng? Anton se uita si, de groază si de mânie, se îneca. Cum au ajuns nemţii în flancul stâng? Ce s-a întâmplat cu compania de acolo, cum de nu s-a auzit atâta vreme nici o împuşcătură dintr-acolo şi apoi cum, deodarâ, inamicul a năvălit asupra satului? Gata, ai noştri au pierit în pădure, iară, coloanele inamice au atins capetele flancurilor şi satul este acum tăiat în două. Focul a încetat, s-a făcut linişte.
Anton vru să coboare de pe acoperiş, dar se opri; să coboare şi ce să facă? Cc are să se întâmple acum cu bateria?
I rebuie văzut ce face inamicul, are de gând să atace pădurea, să-i lichideze pe-ai noştri? Trebuie văzut, trebuie chibzuit bine... Ca să atace pădurea, iată, inamicul trebuie negreşit sâ răzbată spre piaţa satului.
- Băieţi, strigă Anton de pe acoperiş, nu e nimic, dar pregătiţi-vâ de tragere. Radu Florea, nu e bine muniţia acolo, în dosul grajdului! Ailoaie trage tunul tău mai spre stânga, între pomii ăia.
Anton duse din nou binoclul la ochi. Timpul trecea, nemţii nu se vedeau. Anton îşi aminti că, înainte de năvala companiilor spre pădure, văzuse cum coboară de-a curmezişul dealului asupra flancului stâng tancurile inamicului. Ce s-or fi făcut, încotro or fi luat-o?
încetul cu încetul Anton începu să-si dea seama de rostul acestei întârzieri a inamicului. Nemţii dăduseră o dublă lovitură, prin aceeaşi manevră ei tăiaserâ satul în două, izbiseră în ai noştri cu foc în flancul stâng şi, în acelaşi timp, făcuseră front regimentului nostru clin urmă. Anton vedea cum inamicul îşi consolidează poziţia şi-şi dădea seama că, în curând, nemţii vor căuta sâ răzbată spre pădure, să-şi asigure spatele frontului. „1 ti faci socoteli greşite, dom'le Krant, nu răzbaţi tu spre pădure nici mort", gândi Anton abia răsuflatul de mânie. Numără oamenii. Urau vreo treizeci cu răniţi cu toţii.
- Radu Florea, strigă el dc pe acoperiş, uite colo la marginea pieţii, o mitralieră aruncată şi nişte lăzi cu muniţie. I ,uaţi-o şi faceţi un cuib în podul grajdului. Hei, răniţii ăia, care poate sâ tragă?
Anton coborî repede dc pe acoperiş, instala mitraliera în podul grajdului şi găsi printre răniţi trei care, în afară de faptul câ nu puteau merge, încolo erau sănătoşi.
- Hai fraţilor, când tragi uiţi că re doare, le spuse el şi-i duse singur în spinare în podul grajdului. Hai că vin ai noştri şi vă ia pe urmă şi vă duceţi acasă... Dacă-i lăsăm pe nemţi să treacă de piaţă, nu mai pot veni ai noştri, băieţi, şi nu mai vedeţi voi casa...
Mai aduseră lăzi cu muniţie de pe unde găsiră, grenade, găsiră şi un aruncător mic de douăzeci. Alti câţiva răniţi, înţelegând că bateria este încercuită şi că singura scăpare este să se formeze un cuib de rezistenţă, centră sâ fie duşi în podul grajdului unde era instalată mitraliera. 11 se dădură arme şi grenade.
XVIII
Când inamicul se retrăsese spre deal, colonelul Atanasiu înţelesese că manevra căpitanului loan izbutise şi dăduse ordin de înaintare. Nu se hotărâse să înceapă imediat lupta pentru dealuri, voia întâi să ia legătura cu batalionul. Când regimentul
1%
MARIN PRFDA
NUVUT SI POVESTIRI
întâlni însă noul front inamic, colonelul Atanasiu se zăpăci, lată, s-a petrecut acel lucru neprevăzut. Ce se întâmplase acolo în sat? Ce făcea acolo căpitanul loan?
Colonelul se temuse cle-un singur lucru: nu cumva inamicul, nesinchisindu-se de batalionul căpitanului loan şi dându-şi seama câ unităţile care-l atacau din fată sunt slăbite prin dislocarea unui batalion, să pornească ofensiva si să-l distrugă întâi pe el, colonelul Atanasiu, si apoi să se întoarcă si să nimicească complet unităţile care îi căzuseră în spate? Iară că teama lui fusese îndreptăţită, cu toate că inamicul procedase invers, distrusese întâi batalionul (după cât se pare), dar cu atât mai rău, cu atât mai primejdios, nemţii vor ataca acum fără grijă. Speriat, colonelul Atanasiu opri înaintarea, se retrase pe vechea poziţie şi se pregăti de apărare. Nici o clipă nu-i trecu prin cap că inamicul tremura la gândul că unităţile clin faţa lui nu-i vor lăsa timp să se consolideze pe noua poziţie, câ-l vor ataca si, silindu-1 să se retragă totuşi pe deal, vor ajura batalionul să înainteze spre fundul dealului.
Pentru întâia oară de când lupta, căpitanul loan îşi pierduse cumpătul şi conducerea unităţilor îi scăpase din mâini. Singurul ordin pe care-l putuse da si care - nu se ştie cum -fusese totuşi luat în seamă de soldaţi, îl dăduse în clipa când compania întâia năvălise în dezordine spre piaţa satului. „Spre pădure!" ordonase căpitanul, fără ca el singur sâ stie dacă „spre pădure" e mai bine decât „spre piaţă". Zeci dc oameni căzuseră seceraţi de focul neaşteptat care izbucnise din flancul stâng. Din compania a doua, aceea care dispăruse în întregime fără să fi tras măcar un foc şi care apăra flancul stâng, nici urmă.
Abia în pădure, oamenii încetară goana. O mare nedumerire, amestecată cu groază şi mânie, se citea pe chipurile lor. Această nedumerire, această groază şi mânie îl făcu pe căpitan să-şi regăsească stăpânirea de sine. Auzi murmure, simţi îndreptate asupra lui priviri întunecate. îşi dădu seama câ soldaţii
înţeleg ceva care lui îi scapă şi că în lucrul acela pe care ei il înţeleg stă ascuns ceva în strânsă legătură cu el, cu comandantul lor, capiianul loan; acel ceva nu era bun, lucra împotriva lui, şi ceea ce însemna căpitanul loan pentru soldaţi avea sâ se prăbuşească curând, chiar acum, dacă el nu va înţelege la timp ceea ce înţeleg ei şi nu va lua măsuri împotriva lucrului acela primejdios.
- Băieţi, clacă crederi că eu sunt vinovat, îinpuşcaţi-mă! strigă căpitanul pe neaşteptate.
Soldaţii de prin apropiere, auzindu-l vorbind astfel, trântiră armele la pământ şi începură sâ înjure cu mânie.
- Dom' căpitan, ţâşni un glas stăpânit de-o cumplită durere, de ce, dom' căpitan, n-aţi băgat de seamă cine e locotenentul Braşoveanu? De ce dom' căpitan, i-ati dat compania pe mână? Ah, dom' căpitan, sufletul lui de om...
Soldatul al cărui glas ţâşnise astfel se prăbuşi la pământ, sc apucă de fluierul piciorului care îi sângera, şi izbucni în plâns.
După câtva timp, mânia şi groaza începură să sc stingă în privirea oamenilor şi în curând deznădejdea îi cuprinse pe toti. Căpitanul tăcea. Chiar clacă ar fi vrut să vorbească n-ar fi putut, atât de cumplit i se încleştaseră fălcile. Singur sublocotenentul Petrescu nu-si pierduse firea. Se dădea mereu înapoi, căuta un loc mai înalt, si într-o vreme chemă doi soldaţi sâ-i ajute să se urce într-un copac. Se uită multă vreme cu binoclul şi de-acolo de sus raportă căpitanului câ inamicul a făcut front spre regiment. Intr-un timp raportă îngrijorat că, după cât se pare, nemţii se pregătesc să trimită unităţi să ocupe restul satului. Ce fel dc unităţi? Nu poate să-şi dea seama, vede numai mişcare, camioane, tancuri, oameni, nu poate spune precis.
XIX
Anton însă văzu de pe acoperiş foarte limpede cum se îndreaptă spre piaţa satului o coloană care avea în frunte tancuri. 1 ,e numără, hrau cinci tancuri grele, cel din frunte un
198
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
199
Tigrii enorm, al cărui uruit parcă se si auzea. In urma acestora venea ceva care nu se putea desluşi bine, tot aşa, camioane, tunuri auto, sau infanterie.
Anton se dădu jos de pe acoperiş şi se repezi la tunuri.
- Vin, spuse el. Atenţiune aici fiecare tunar: sunt cinci tancuri grele care vin pe şosea unul după altul. Să nu prind pe cineva că trage fără comandă. Băieţi, sâ nu vă speriaţi, le lăsăm să intre toate cinci în piaţă, ca să le putem omorî pe roate, altfel o iau razna pe uliţi şi, dacă dă cu infanteria peste noi, nu mai e nimic de făcut. Mitralieră! tragi în infanterie odară cu noi, s-a auzit?
Abia termină Anton de vorbit că spre piaţă si începu să răzbată uruitul greu, ea un cutremur adânc, al tancurilor inamicului. Servanţii se repeziră la proiectile, tunarii îngenun-cbearâ lângă piese. Anton trecea de la un tun la altul, controla direcţia de tragere şi repeta mereu cu glas încordat:
- Nu tragi fără comanda mea! Ocheşti liniştit! Bateria e camuflată. Inamicul nu ştie câ suntem aici.
Se opri între tunurile din mijloc, răsuflă greu, îşi luă capela din cap şi se şterse cu postavul ei aspru peste frunte. lira iarnă, dar sudoarea îi ţâşnea mereu la tâmple si pe ceafă.
Bateria era aşezată chiar lângă piaţă, camuflată în curtea cehului acela care-i luase pe români drept unguri. Avea direcţie de tragere asupra pieţii şi străzii principale care dădea în ea.
- Dom' caporal, se văd, strigă cineva. Anton duse binoclul la ochi.
- Radu Florea, strigă el.
- Ordonaţi.
-Fragi în tancul clin frunte de la douăzeci si cinci dc metri.
- Frag în tancul din frunte, repetă tunarul înspăimântat de distanţă de la care i se ordona să tragă.
- Ailoaie!
- Ordonaţi.
- Fragi în tancul din frunte de la douăzeci si cinei de metri. Ailoaie nu răspunse, înfricoşat şi el de acest ordin. Anton
se repezi la ei:
- Băieţi, Radule, Ailoaie! Tancul din frunte e un Tigru cât i>rajdu' ăsta, înaintează singur de celelalte. Fraţilor, ochiţi amândoi în turelă şi dracu l-a luat. Nu vă speriaţi, băieţi, o sâ-i spargem ţeasta.
1 recu la ceilalţi tunari şi le spuse sâ ochească şi ei in Tigru, clar să tragă fără comanda. Din nou îl năpădi sudoarea, dar ciudat lucru, se simţea liniştit, mai liniştit parcă decât altfel, decât dacă n-ar fi fost aici, în satul acela străin, înconjurat de inamic şi ameninţat să fie zdrobit de tancuri. Numai inima-i zvâcnea fără rosr, când acolo la locul ci în piept, când în urechi.
Ingenunche între tunurile lui Radu Florea şi Ailoaie, şi duse binoclul la ochi. Uriaşul Tigru acoperi întreaga lentilă şi îl izbi în ochi, atât de mult se apropiase, lntr-o clipă, înfricoşat, Anton ridică mâna şi urlă:
- Întreaga baterie...
Glasul i se frânse, cât pe-aci sâ dea semnalul ca întreaga baterie să tragă.
- lntrega baterie ascultă comanda la mine, strigă el, şi unghiile îi pătrunseră adânc în podul palmei.
Tigrul era încă departe. „Iţi dau eu ţie", bolborosi el îndârjit.
- Radu florea, Ailoaie, turela fraţilor! Ochiţi liniştit turcia şi trageţi la milimetru.
Pământul începu sâ se cutremure surd şi Tigrul pătrunse în piaţă ca un uriaş bivol negru scăpat din fiare. Când ajunse in piatâ, deodată înţepeni si scuipă de două ori din trompa lui de metal drept spre baterie. Proiectilele zburară pe sus şi izbiră în acoperişul casei cehului, care se prăbuşi cu zgomot de cărămizi, geamuri sparte şi uruit de ţiglă. Anton îngheţase. I aticul se oprise la cincizeci de metri. Sâ fi descoperit oare bateria?
- Dom' caporal... dom' caporal... tragem!
200
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
201
Tancul i.şi continua însă drumul si Anton răsuflă uşurat. Uruitul sc înteţi, namila sc apropia legănânclu-sc parcă, se vedeau senilele învârtindu-se si înghiţind pământ şi zăpadă amestecate.
- Dom' caporal, strigă Ailoaie.
Monstrul crescu înfricoşător şi, în privirea tunarilor, Anton văzu licărind teama si neîncrederea în rostul pe care îl mai aveaţi ei acolo. Anton se ridică în picioare, mâna dreapră i se repezi spre cer, deschise gura mare şi o clipă dinţii îi sticliră ca de lup. Urlă:
- In-trca-ga ba-tc-riee! l-'ooc!
Mâna îi căzu spre pământ odată cu trupul, tunurile bu-huirâ. Cai ochii holbaţi, Anton văzu cum turela zboară de pe creasta Tigrului şi rupe în două trupul tanchistuhii neamţ. Trecu repede peste această vedenie, strigă:
- Radu Florea şi Ailoaie, trageţi în al doilea tanc.
Sări de la locul său şi spuse celorlalţi tunari să tragă în al treilea care venea foarre aproape în urma celuilalt.
- Foc, băieţi! urlă Anton, si din nou mâna dreaptă i se repezi spre cer şi căzu cu ea cu tot la pământ.
Şenila din stânga celui de-al doilea tanc lovită de proiectile se desfăcu şi se întinse pe pavaj şi zgomotul de fiare pe care-l făcu se auzi până la baterie. Al treilea tanc fu lovit mai râu, din turela Iui tâsni fum şi flăcări negre. Ultimele două tancuri apucaseră şi ele să intre în piaţă si, văzând ce se întâmplă, manevraseră cu toată viteza sâ se întoarcă înapoi.
- Foc! Foc! băieţi! strigă Anton şi văzând câ tunarii nu nimeresc, se repezi la tunul lui Ailoaie, ochi liniştit şi trase.
Proiectilul său nimeri în plin, al patrulea tanc scrâşni, înţepeni si scoase fum.
- Na, gemu Anton. Foc, băieţi, mai e unul, uite-1 câ fuge. Foc!
Mitraliera din grajd trăgea de mult, clar abia acum, când patru tancuri înţepeniră în piaţă, văzură tunarii infanteria inamicului care se ascundea prin curţi si trăgea cu automatele. Anton alerga spre grajd, se urcă în pod şi cercetă împrejurimile cu binoclul. Deodată căzu pe brânci, apucă mitraliera şi începu să tragă îndârjit undeva. Gura i se strâmbase, buzele îi încremeniseră, dezvâluindu-i clintii încleştaţi. După un minut, fără să înceteze sâ tragă, făcu semn mitraliorului rănit sâ-i ia locul.
- Bate şoseaua până mă întorc cu la tine. Sări jos şi alergă spre tunuri.
- Radu Florea, Ailoaie, trageţi în casa cu ţiglă clin colţul şoselei. Trageţi în plin!
Tunurile bubuirâ, casa lovită în temelie se prăbuşi si dc prin preajma ei, ca nişte şobolani, se risipiră care încotro soldaţii inamici. De sus, mitraliera toca fără întrerupere.
- In casa din dreapta, cu ijj.il w I llj^lllll l li.uj strigă Anton din nou.
V
SsROiVf/-,Ni-:
Căpitanul loan tresări cu puAe^=eâ*^aff?f^rimul bubuit al bateriei anticar si descoperi cu binoclul cuibul de rezistenţă. Da, neprevăzutul de care se temuse colonelul Atanasiu apăruse într-adevăr şi ameninţarea cu nimicirea plutise în aer, dar iată câ apăruse un alt neprevăzut care chema cu hotărâre la reluarea acţiunii. Căpitanul loan se uita cu binoclul si mâna îi tremura.
Soldaţii săriră în picioare, se urcară în copaci.
- Bateria! Bateria a rămas în sat. Fraţilor, trage bateria! se auziră glasuri strigând de uimire si bucurie.
Inir-o clipă, descurajarea se spulberă, piu toanele se adunară, comandanţii se înviorară şi, în timp ce bateria bubuia necontenit, cele două companii năvăliră a doua oară asupra satului.
Când ajunseră la piaţă, muniţia bateriei era pc terminate.
- Bravo, baterie, strigă căpitanul în mijlocul tunarilor. Se uită în jurul său, câutându-1 pe comandant.
202
MARIN I'REDA
NUVELE Şl POVESTIRI
203
- Unde e ofiţerul?
- Mort, dom' căpitan.
- Cline comanda aici?
- Lu, caporal Modan, răspunse Anton.
- Viteazule! strigă căpitanul cu glasul său înalt, si se repezi Ia caporal, îl apucă de umeri şi îl zgâlţâi cu putere. Bravo, viteazule!
-Ces-a întâmplat cu flancul stâng, dom' căpitan? întrebă Anton, stergându-si liniştit fruntea de sudoare.
- Locotenentul Braşoveanu a trădat! Si-a trădat oamenii, şi nemţii ne-au lovit din coastă. Ah, bravo, baterie, vitejilor, bravo vouă! strigă căpitanul din nou.
îndârjit, căpitanul îoan îşi continuă atacul în centru, numai cu cele două companii. Dându-şi seama că batalionul pe care-l crezuse nimicit abia acum atacă, colonelul Atanasiu atacă şi el din faţă, şi nemţii părăsiră poziţiile spre flancul stâng şi se retraseră în grabă din sat. Manevra izbutise, drumul spre cota nr. x era deschis.
XX
Nu fu cea mai grea bătălie la care mai luă parre Anton până ce inamicul capitulă, dar fii cea care îi plăcu cel mai mult. Se răcorise, ceva greu şi dureros i se ridicase pentru totdeauna de pc inimă.
Veniră zile mai urâte, începură sâ urmărească inamicul prin munţi neprietenosi, cenuşii, încărcaţi de primejdii. Inamicul îi exaspera prin încăpăţânarea sălbatică cu care se apăra, eu atât mai sălbatica şi mai smintită cu cât prăbuşirea lui era mai aproape: aflaseră toţi că armatele ruseşti intraseră în inima Germaniei şi sc apropiau de Berlin, şi că inamicul de aci, cuibărit în aceşti munţi urâţi, era de fapr încercuit. Pieriră mulţi oameni, dar nici inamicul nu era cruţat când era surprins în aseunzătorile si cazematele naturale pe care i le ofereau
munţii. Adeseori însă, dintr-o pornire smintită, inamicul săvârşea cruzimi de neînţeles. Astfel, într-o zi, maiorul loan (fusese înaintat în grad şi comanda regimentul în locul colonelului Atanasiu care căzuse rănit) văzu cum nemţii se expuseserâ distrugerii totale cu o mică localitate cehă în care se cuibăriseră. Primiseră avangarda regimentului nostru cu focuri de la ferestre, şi maiorul loan urmărise de pe deal, cu binoclul, lupta inegală a grupei de avangardă care fusese nimicită. Maiorul loan adusese artileria pe coama dealului si-i ordonase să tragă asupra localităţii cu toare gurile de foc, până la nimicirea ei. Trăsese şi Anton cu tunurile lui. De când intraseră în munţi nu prea mai aveau de-a face cu tancuri si lua parte la lupră împreună cu artileria. Maiorul loan il avansase în grad şi-i lăsase mai departe comanda bateriei.
Pe la începutul lui aprilie, cu o lună înainte dc terminarea războiului, Anton primi o scrisoare de la nevastă, care-l turbură şi-i trezi pentru întâia oară dorinţa dc a se vedea acasă sănătos, de a nu pieri în lupră. Nu se gândise deloc până acum că ar putea să fie ucis, deşi şria că pe front moartea trăieşte împreună cu soldatul, alături de el, în fiecare clipă, la masă, pe drum, în somn, si nu numai la atac, şi chiar dacă soldatul nu se gândeşte şi nn-i pasă de ea.
Voichiţa îi scria că se roagă la Dumnezeu să-l apere de glonţ şi il aşteaptă sâ se întoarcă oricum ar fi, numai viu sâ se întoarcă. Că ea e sănătoasă şi băiatul la fel, şi că Humă e primar si a pus-o pe listă cu trei pogoane de pământ din moşia Popa. Ce bine ar fi sâ se întoarcă el acasă, îi ajunge cât război a făcut, barem să-i scrie mai des, să stie că e sănătos şi trăieşte.
Anton începu sâ se teamă şi teama îi strecură gândul că prea multă vreme l-au ocolit gloanţele şi obuzele, câ prea multe Qbu'ze a aruncat el în capul altora şi în capul lui n-a nimerit nici unul. Nu cumva i-a venit şi lui rândul?
204
MARIN PRF.DA
NUVKI.I-; SI POVESTIRI
J răi cu această teamă până ce luptele încetară. In ziua când află câ inamicul a depus armele, Anton simţi un soi de beţie ciudată, nefireasca. lira parcă prea multă lumină în aer, iar zgomotele obişnuite ale vieţii nu mai izbuteau parcă sâ acopere tăcerea vie, armonioasă, care plutea pe deasupra pământului.
Călătoria cu trenul spre ţară şi această tăcere plină de lumină îndulcea vocile oamenilor, însufleţea stâlpii de telegraf, dădea copacilor singuratici o tristeţe dulce, drumurilor si gărilor o boare de vis, ca din vremurile ele demult... Nu-i era nici foame, nici sete şi se urca din când în când pe acoperişul trenului si se întindea cu faţa în sus. Srătea ore întregi nemişcat, urmărind norii de primăvară care alunecau pe cer.
Apoi o bucurie neaşteptată care ţinu tot timpul călătoriei: când trenul intră în ţară, începură sâ-i întâmpine în gările mari mulţimi de oameni veniţi anume ca să-i aclame.
De astă dată, când sosi acasă, era in plină zi şi văzu de departe bătătura albă şi prispa scăldată în soare. Pe marginea şanţurilor încolţise troscotul verde, salcâmii începeau si ei să se acopere de frunze mici şi chiar gardurile negre, purtând încă urma gerurilor şi zăpezii din timpul iernii, stăteau liniştite şi se încălzeau la soare. Poarta grădinii era dată în lături şi se zărea prin ea nişte straturi proaspete de pământ. Nici Voichiţa şi nici Vasilică nu se vedeau, dar ferestrele şi uşa de la tindă erau deschise si Anton ghici, prin semne ştiute numai de el -Glumească stând pe labele dinapoi în fata tindei într-o aşteptare atentă şi lihnită - câ soţia şi copilul sunt la masă. In clipa aceea, Anton simţi cum bătaia inimii lui, fără să sporească, îi urcă mintea într-o bucurie înaltă şi statornică. Deschise poarta şi intră in curte cu nişte mişcări moi şi fireşti. Parcă s-ar fi înrors de pe undeva clin vecini, şi nu dinrr-o călătorie lungă, care durase atâţia ani.
In zilele care urmară, Anton îşi dădu seama că satul continua viaţa lui dinainte, dar nu se miră. Humă nu mai era
primar, intrase în Partidul Comunist şi partidul îl trimisese într-o scoală. Sase luni mai târziu. Humă se întoarse, dar nu in sat, ci la organizaţia de plasă a partidului, unde Anton se şi duse sâ-l vadă.
- 1 rebuie să te înscrii în partid, Antoane, îi spuse Humă. Ai primit pământ, dar ca să trăim altfel decât înainte, trebuie să luptăm, mâi frate, şi sâ schimbam satul. Altfel nici nu se poate, nu există altă calc. Cum ai avut tu încredere în mine canei ai plecat pe front, aşa am eu acuma încredere în tine câ înţelegi ce spun şi n-o sâ te dai îndărăt.
Anton nici nu i-a răspuns. Nu venise la plasă numai fiindcă ii era dor de Humă.
NUVELE Şl POVESTIRI
FRIGURI
Nang porni în căutarea omului care locuia în Hai-An, despre care ştia că c membru al Comitetului regional sătesc Hoa-Nghia. Zorile îl apucară pe Nang aproaoe de primul cătun din Hoa-Ngbia. Regiunea era netedă ca în palmă şi un râu făcea aici un cot imens. Nicăieri, nici un loc dc refugiu dacă pe neaşteptate ar fi apărut pe râu o barcă de patrulare: în fată satul necercetat, de jur-împrejur câmpurile de orez inundate de apă, iar în dreapta, dincolo de râu, înecate în ceata zorilor, câteva coame subţiri şi albastre ele munţi; dar erau foarte îndepărtaţi.
Nang îşi scoase cu mişcări liniştite bluza, cămaşa şi pălăria dc pe cap, rămase în chiloţi si se pregăti sâ mai petreacă o zi in mlaştină. înfăşură pistolul şi încărcătura în preţioasa pungă de nailon pe care o avea la el, îşi dădu cu noroi pe fată şi pe gât, vârî hainele într-un tufiş, iar pălăria şi pistolul le păstră (pălăria o camufla mai întâi cu răsad verde de orez). Unde sâ intre? în care colţ de mlaştină, să nu dea ţăranii sau vreun copil de el, dar din care sâ poată avea totuşi sub ochi râul şi ieşirile cătunului din faţă? Căutând locul cel mai potrivit, deodată Nang se sperie si îşi dădu scama cât era de obosit după noaptea în care mersese neîncetat; zorile parcă îi aburiseră simţirea ca într-un vis, când oameni, copaci sau case apar şi pier fără sâ mire mintea noastră căzură parcă în iluziile copilăriei; la numai o sută de paşi înaintea sa apăruse ca din senin, pe marginea
207
râului (si anume chiar acolo unde râul făcea un cor mare si unde el se uitase insistent mai înainte), o casă. Ce era cu casa aceea acolo? Fusese chior de n-o văzuse de la început? Asemenea stări pe care le dă oboseala sau foamea Nang le cunoştea foarte bine, ştia cât sunt de primejdioase si, pentru a se pedepsi, se lăsă imediat jos în apa rece. Dar apa era mai rece şi corpul său mai excitat şi mai aprins decât crezuse şi, ca să nu leşine, ieşi imediat şi se întinse pe micul dig să se obişnuiască treptat cu frigul. Era, până la răsăritul soarelui, ora cea mai neplăcută, fiindcă după aceea mlaştina se încălzea şi nu mai simţeai nimic.
Fiorul îi trecu şi Nang simţi că îl cuprinde căldura dulce a somnului. Se afundă din nou în mlaştină şi de astă dată apă noroioasă i se păru blândă şi primitoare. îşi puse pălăria pe cap şi îsi lipi obrazul de marginea digului. Mişcările i se opriră. Se făcu tăcere totală. Satul dormea încă, şi în depărtare, la marginea lui, doi arechieri se detaşau de copacii bătrâni ai satului si-şi înălţau spre cer tulpinile lor înalte şi subţiri, cu noduri circulare urcând spre vârf, coloane vegetale zvelte şi liniştite în acest peisaj gras de apă şi de verdeaţă, fără anotimpuri.
Nang dispăruse; nu se mai vedea nimic din el; pălăria era un mic muşuroi de iarbă şi frunze, umerii şi braţele şi faţa -forme uscate ale unor copite oarecare de bivol care ieşise din apă după arătura câmpului.
După un ceas, Nang se trezi şi pleoapele sale de pământ descoperiră o privire neagră, limpede şi iscoditoare, cercetând atent împrejurimile. Soarele îi încălzea spinarea şi umerii, clar în apa picioarele îi îngheţaseră. N-ar putea oare dormi în casa aceea de la marginea râului? Ce fel de ţăran era acela care se izolase de sar şi se aşezase tocmai aici? Trebuie să fie sau să fi fost cândva acolo un pod sau un bac...
Se uită să vadă dacă iese cineva. Sunt însă lungi dimineţile care te prind nedormit! Până se trezesc toţi cei care dorm, până IS| fac de mâncare şi îşi pregătesc uneltele de muncă! Se mişca
208
MARIN PREDA
NUVEEE Şl POVESTIRI
209
încet şi mişcările lor răspund unui alt timp decât al tău, ci au o zi înainte, pe câtă vreme tu ai o noapte în urmă.
lată însă câ a ieşit cineva. La marginea râului, cu spatele la soare, stă nemişcat un copil. După oarecare timp - timpul pentru care venise acolo ca orice copil care s-a sculat dimineaţa din pat - el fugi apoi îndărăt spre casă. Nu părea însă vioi, parcă nu fugea el prea tare, distanta absorbea probabil amănuntele mişcării, acele ţâşnituri necontrolate ale mădularelor iuti şi flexibile ca de ied, pe care un om mare văzându-le, surâde deodată ca şi când i s-ar ridica brusc o greutate de pe umeri.
Dar iată că mai iese cineva, probabil mama copiilor. Poartă pe umeri o traistă sau o cupă, este însoţită de cel mai mare dintre copii, care este după cât se pare o fetiţă. Dar şi cel mai mic vine şi el din urmă călare pe bivol, cu pălăria conică pe cap, mai mare pălăria decât ci, se văd mai bine coarnele fioroase ale animalului decât trupul lui de pisoi. Bivolul se opri pe marginea râului şi începu să pască şi, de jos, de la linia pământului, Nang îl văzu proiectat pe cerul senin ca un zeu puternic, protector al acestei familii al cărei tată se pare câ era plecat sau nu mai exista (nu se vedea nicăieri).
Femeia şi ferita străbătură micile diguri care despărţeau între ele orezăriile şi îl ocoliră pe Nang din dreapta, fără grabă, cu mersul lor legănat, când înainte, când înapoi, greu de ghicit direcţia lor adevărată si unde se vor opri în cele din urmă. Dar iată că s-au oprit, sunt foarte aproape de locul unde Nang zăcea în mlaştină. Pe acolo trecea un canal - se putea ghici existenţa lui după mişcările pe care începură să le facă femeia şi fetiţa: legau sau desfăşurau două frânghii lungi de pe obiectul acela pe care femeia îl dusese în spinare: era un fel de cupă pentru scoaterea apei. Ele prinseră de capete cele două frânghii, se îndepărtară câţiva metri una de alta să aibă loc şi în aceeaşi clipă se îndoiră amândouă spre pământ cu o mişcare lină. în clipa următoare se îndoiră de umeri în partea opusă şi Nang zări
vârsându-se în aer, ca o limbă argintie, apa scoasă din canal şi vărsată fără zgomot şi fără stropi dincolo de micul dig: la dreapta în apă, la stânga în aer, şi corpul se ondula descriind aceeaşi traiectorie a cupei, clar rămânând nemişcat pe picioare, în timp ce sus şi jos, la cele două extremităţi ale mişcării, apa şe vărsa şi se încărca, sau se încărca şi se vărsa după cum privirea lui Nang îşi fixa focarul. Dar nicăieri aceste mişcări n-aveau început şi sfârşit, erau atât de rotunde şi de închise în ele însele, încât Nang nu văzu la început decât mişcarea braţelor, apoi numai pe aceea a corpurilor. Şi târziu, când văzu toată mişcarea, în monotonia ei desăvârşită, ca un ceasornic viu, deodată adormi ca si când s-ar fi ferit brusc şi inconştient sâ înţeleagă sau să-şi amintească de ceva în legătură cu ceea ce vedea.
Pentru că era şi el ţăran de origine, dar de mult uitase de amănuntele copilăriei lui ţărăneşti. Firatt dintre cele care trebuie uitate, fiindcă altfel nu se pot suporta. Păscuse şi el bivolii de la vârsta de patru ani, iar pe la opt-doisprezece ani ştia să facă toate muncile grele, să bată sau să replanteze orezul şi apoi sâ şi are pământul. Părinţii lui erau atât de săraci, că maică-sa se ducea uneori pe câmpuri după culegerea recoltei să adune printre paiele rămase ici-colo câte-un fir cu boabe. Odată ea chiar adună un pumn întreg de orez. Era linişte ca şi acum, mai încolo două fete ridicau apa peste dig. Nang mergea liniştit în urma bivolului arând, iar pe undeva, pe urma sa, proprietarul controla arărura şi se apropia paşnic de mama lui Nang. Apoi Nang nu-1 mai văzuse în picioare decar pe proprietar. Nu se auzise nici un strigăt. Amintirea acestei clipe când n-o mai văzuse pe mama lui în picioare îl chinuise pe băiat mulţi ani Şi nu aflase ce se întâmplase decât după ce mama lui murise. Căci ea murise curând după aceea. Proprietarului în curtea căruia slujea Nang îi venise ideea că pumnul de orez e din hambarele lui, furat de el, de Nang, şi nu cules de pe câmp de
210
MARIN PREDA
mania lui. Gândul acesta proprietarul nici măcar nu si-1 exprimase cu glas rare în clipa când lovise. Nang îl aflase de la alţii si isroria, cu toate înţelesurile ei, i se limpezise deplin în minte abia soldat fiind, auzind povestiri de acelaşi gen, de la soldaţi ca şi el. Tarăl său, nu se ştie de ce, tăcu şi el asupra morţii soţiei lui, si câtva timp mai târziu îl dădu pe Nang ca „fiu" aceluiaşi proprietar - Nang nu avea fraţi, muriseră toţi de hidropizie-iar el, tatăl, dispăruse definitiv din sat şi nimeni nu mai auzise nimic tle el.
Cinci ani după aceea Nang ajunse soldat. El părăsi satul pe ascuns, o dată cu „Regimentul din Hanoi" — acel regiment care, retrăgându-se din faţa francezilor luptând, îi ţinuse pe aceştia angajaţi atâta timp cât îi fu necesar guvernului să se retragă în interiorul ţârii si să pregătească războiul de lungă durată.
Ca soldat, de asemeni, Nang nu se simţea ispitit să se gândească prea stăruitor şi să reţină amănunţit întâmplările al căror erou era. Dacă ar fi tăcut-o, poate că şi-ar fi dat seama că era de mult timpul să moară şi el în luptă cum muriseră alţii lângă el şi cum omorâse el însuşi cu mâna lui pe foarte mulţi. Dimpotrivă însă, în ciuda numeroaselor lupte la care luase parte în aceşti opt ani de zile de când era soldat şi de când ţinea războiul, Nang avea sentimentul, pe care nu şi-l ascundea, că nu prea făcuse mare lucru şi că nu ajunsese niciodată sâ dea acestui inamic o lovitură ca lumea. Acţiunile lor durau prea mult, şi uneori, după atâtea pregătiri şi atâta trudă, trebuiau sâ se retragă. E drept că în aceşti opt ani Nang ajunsese membru al partidului Lao Dong (în nopţile copilăriei auzise si el ca şi alţii cele cinci lovituri misterioase de tobă turburându-i sufletul, unu, doi, trei, patru, cinci: Dang Con-San Dong-Ziiotig1, dar abia soldat înţelese cine erau cei care îi trezeau astfel din somnul lor adânc şi de ce numai pe calea aceasta puteau ei să li se
1 Partidul Comunist din Indochina.
NUVELE SI POVESTIRI
211
adreseze), că învăţase sâ citească, să scrie şi sâ studieze hărţile militare, sâ conducă noaptea o maşină cu farurile stinse pe un drum plin de gropi, sâ monteze şi să demonteze o mittalieră legat la ochi, sâ conducă un pluton în luptă. Nang era ofiţer. Dar nici asupra acestora, după cum nici asupra altor întâmplări, el nu avea nici timpul şi nici obiceiul să rumege. în orele când era silit să aştepte sau sâ stea la pândă, dacă trebuia să aşrepte dormea, iar dacă trebuia să stea la pândă învăţa pe dinafară tot ceea ce îi cădea sub ochi: un drum, un grup de copaci, un râu, poziţia unui sat se înscriau în memoria lui ca pe o hartă. Si cum nici o hartă nu e niciodată atât de minuţioasă încât să indice absolut totul, Nang începu cu timpul să facă parte dintre acele cadre care erau deseori ferite de comandament în încăierările prea obişnuite în care puteau sâ moară şi să fie în schimb folosite în acţiuni speciale, mult mai primejdioase, dar în care şansa de reuşită nu putea fi încercată decât de ele.
Intr-o zi, comandantul-şef al armatei provinciale îl chemă la el cu încă cinci cadre, comandanţi de plutoane ca şi el, şi i se adresă direct lui:
— Nang, zise el, iată o harră şi iată pentru tine o misiune pe care dacă o s-o pregăteşti bine, o sâ fie o lovitură de măciucă aşa cum doreşti tu de mult!
Şi zicând acestea comandantul de armată îi făcu cu ochiul ajutorului său: ajutorul îi raportase starea de spirit a acestui vechi luptător, care se plânsese că inamicul nu este măcar o dată lovit în moalele capului. Nang, cu pomeţii lui înalţi, mai înalt el însuşi de statură cu un lat de palmă decât toţi cei adunaţi acolo, cu ochii negri, vii şi nemişcaţi, îşi privise comandantul fără ca măcar un singur muşchi să tresară pe chipul lui. Să prepare o lovitură? Şi cât să dureze? Un an? Doi? Şi despre ce fel de lovitură era vorba? Comandantul dădu explicaţii şi le descrise în întregime misiunea, una dintre cele mai grele de când dura războiul: trebuia atacat aerodromul de la Kat-Bi.
212
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
213
Timp de executare uu mai mult de trei luni, iar condiţiile de reuşită care trebuiau pregătite constau in culegerea de ştiri exacte despre sistemul de pază al inamicului şi bineînţeles păstrarea deplină a secretului.
Cei şase ofiţeri se retraseră, şi timp de câteva zile studiară în tăcere harta. Această tăcere Nang avea s-o înţeleagă bine abia mai târziu; erau el - Nang - Hoan, Lac, Mi, Pfan şi Long.
Hoan fu însărcinat cu comanda generală a acţiunii. Cei cinci se împărţită în două: Lac, Mi, Long şi Pfan luară drumul Dinh-Vu pentru a încerca să pătrundă în aerodrom, iar în ceea ce îl priveşte pe Nang, el fu însărcinat să pătrundă în regiunea Hoa-Ngbia, unde era puternic partidul naţional dirijat de francezi, şi să pregăreascâ acolo o bază. Cei patru, sub comanda lui Lac, ajunseră cu bine în apropierea unei localităţi din preajma aerodromului, dar găsiră satul pustiu, locuitorii evacuaţi cu forţa şi bunurile lor lăsate pradă hoţilor. Lac căzu prizonier şi fu torturat timp de o lună de zile, dar nu vorbi şi se află despre el, printr-un muncitor cu spinarea la depozitul de bombe din Hai-Pfong, că a scăpat numai cu exilul în insula Poulo-Condor. Exceptând această victorie dureroasă a lui Lac - din care toţi înţeleseră că inamicul nu are bănuieli şi nu prea se teme de un atac chiar în inima zonei în care el era victorios (dacă s-ar fi temut, Lac ar fi fost torturat până la ucidere) - se poate spune că prima lor încercare de a se apropia de aerodrom se încheie cu un esec total.
în acest timp Nang, cu infinite precauţii, pătrunse în regiunea controlată de „partidul naţional" şi reuşi să dea de un om despre care i se spusese că e membru al comitetului regional săresc Hoa-Nghia si câ aştepta de mult timp să i se dea o sarcină. Acest om se numea Mong.
Ca sâ păstreze secretul absolut al misiunii sale, Nang nu-i spuse acestui om în ce scop voia el cu orice preţ să creeze în acest sat o bază. îi spuse însă că baza trebuia neapătat creată,
şi asta în cel mai scurt timp cu putinţă. Mong răspunse că regiunea e controlată şi de francezi, şi de marionete ale partidului naţional, şi câ încercarea de a crea aici o bază înseamnă sacrificiu sigur: vor muri amândoi, fiindcă va fi imposibil să se păstreze secretul în timpul creării ei şi totul se va prăbuşi, întrebarea care se pune e următoarea: foloseşte sacrificiul lor cuiva? Da, foloseşre, răspunse Nang, cu condiţia ca baza să se creeze, să rămână secretă şi unul din membrii ei să părăsească regiunea şi să raporreze comandamentului suprem al armatei provinciale despre existenta ei. „Deci misiunea e de acest nivel", conchise Mong.
Se aflau întt-o mică vâlcea la marginea satului, ascunşi într-un fel de pivniţă care fusese cândva fundamentul unei vechi pagode. Era întuneric beznă, dar cu anii Nang învăţase sâ vadă în beznă ca şi ziua. Mong îi ceru lui Nang să-şi spună numele adevârar şi explică şi de ce: numele conspirative se ştiu de puţini inşi şi aceşti inşi fie că sunt greu de găsit, fie că războiul îi împrăştie sau îi ucide şi cum situaţia lui este specială - cadru de parrid aflat în zona inamicului - ar vrea să poată dovedi, fie că scapă cu viaţă, fie că este ucis, că si-ar fi făcut datoria şi câ n-a primit în zadar să se infiltreze în spatele inamicului. Nang îi răspunse că înţelege despre ce e vorba, dar că primejdia e mare, orice luptător în misiune ştie că poate să cadă şi prizonier, nu numai să fie ucis în luptă şi câ odată prizonier s-ar putea să fie şi torturat. Europenii se pricep şi ei destul de bine să smulgă secretele prin torturi şi e mai bine să nu şrii nimic, să nu ai ce spune, suferi şi mai puţin şi nu ai nici ce dezvălui.
Se lăsă tăcerea după acest răspuns a lui Nang. Mong spuse în cele din urmă: „Bine. Uire ce putem face". Si îi spuse lui Nang că în acest sat există o femeie pe care o cheamă Han -aceea la care l-a găsit şi al cărei bărbat şi fiu au fost prinşi de francezi la începutul războiului (într-o noapte când trupele Viet-Min-ului încă mai luptau prin aceste locuri) săpând o
214
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
215
cursă. Bărbatul a fost împuşcat pc loc, şi fiul luat prizonier (probabil că au vrut să facă ceva clin ci de nu l-au împuşcat imediat si pe fiu). Această doamnă Han, adăugă Mong, este, după cum a înţeles probabil Nang, prietena lui, a lui Mong, ea îi face rost de mâncare şi ii spune tot ce se petrece în cătune. E de presupus că e si ea supravegheată - nu e sigur, dar e de presupus dat fiind faptul că bărbatul ei a fost luptător - dar se descurcă, e foarte pricepută, ştie pe unde să meargă (clin vecină în vecină si din rudă în rudă) încă din vreme, pe lumină, până i se pierde urma şi se întâlneşte apoi cu el aici noaptea sub postamentul acestei foste pagode. (Ea ea se duce foarte rar, din prudentă.) In ce priveşte acest ascunziş, există şi aici o ieşire secretă, foarte greu să te strecori prin ea, e adevărat, dar absolut sigură, cei care o cunoşteau s-au retras odată cu trupele, numai familia Han mai ştia de ea.
Se lăsă iarăşi tăcerea după aceste explicaţii ale acestui membru clandestin al comitetului regional sătesc. După care Nang observă câ într-adevăr adăpostul e secret, dar că ori întâmplarea a făcut câ în prima casă in care a intrat ei, Nang, noaptea, numele Ini Mong să fie bine cunoscut si el, Nang, să dea de el, ori într-adevăr toată lumea îl cunoaşte şi totuşi îl protejează şi nu se găseşte printre ţărani nici un denunţător.
Este adevărată a doua presupunere, răspunse Mong, fiindcă lepădăturile care ar fi putut să-l denunţe au alte treburi, sunt ocupaţi sâ jefuiască satele evacuate cu forţa de francezi şi sâ se chivernisească în felul acesta. In ceea ce ti priveşte pe cei din „partidul naţional", de aceştia trebuie să aibă mare grijă, fiindcă ei au oarecare legături cu marii proprietari de pământ, si ăştia au nasul subţire. Noroc că mulţi dintre ei se tem totuşi de luptătorii Viet-Min-ultii şi în felul ăsta terenul nu pare chiar atât de inaccesibil creării unei baze. "lotuşi, primejdia e limpede, e înaintea ochilor, cei puţin o dată pe zi sau pe noapte, trec pe drum şi pe Each-Tray patrule mobile şi vapoare şi bărci
de patrulare care la cei mai mic semn suspect udă terenul cu gloanţe, arestează şi fac să dispară nu numai bărbaţi si femei, dar adesea chiar şi copii.
- fireşte, răspunse Nang după un timp, după ce Mong tăcu, suntem în război si luptăm cu roate mijloacele, de ambele părţi. Apoi deodată adăugă: Sâ mergem să stăm de vorbă eu doamna Han. Plec eu cel dintâi.
- Cunoşti drumul? Mai ţii minte casa? zise Mong surprins.
- Fireşte, răspunse Nang şi se ridică şi porni. Urmează-mă cam după un ceas, mai adăugă el.
Doamna Han confirmă ceea ce Nang auzise de la prietenul ei. Dar nu era ţărancă, asa cum părea la prima vedere; părinţii ei fuseseră mandarini, iar bărbatul învăţător în comună. Doamna Flan îi spuse lui Nang acelaşi lucru, câ se putea crea o bază, cu condiţia ca această bază să nu acţioneze un timp prea îndelungat, altfel e posibil să cadă. Şi cum întreaga regiune e controlată de inamic, chiar dacă luptătorii vor putea scăpa cu viată prin adăposturile secrete care vor fi săpare, nu se vor putea apoi retrage în deplină siguranţa şi vor risca sâ cadă prizonieri. Nang o asigură că misiunea bazei nu va fi de lungă durată, dar că e necesar secretul cel mai desăvârşit.
Doamna Han cunoştea în cătunul F-Cat un fost elev al bărbatului ei, un tânăr care se numea Canh, orfan de ambii părinţi, şi care ţinea mult la familia fostului lui dascăl, cu al cărui fiu copilărise. Tânărul Canh fu atras în lupta conspirativă şi Nang îl instrui. Se întâlneau numai noaptea şi pătrundeau toti patru în cătune, intrând în casele acelor ţărani pe care doamna Han îi cunoştea bine şi avea încredere în ei. Ce însemna la urma-urmei o bază? lixistenţa unei baze însemna adăpost sigur în timpul luptei, călăuze care să sară la momentul Potrivit să arate drumul în timpul atacului sau retragerii, informatori care sâ nu bată la ochi, temei sau oameni bătrâni, sau fete curajoase şi sprintene care să se strecoare ca nălucile printre
216
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
217
casc şi copaci şi sâ transmită ceea ce li se spune. Şi ba/a mai însemna şi adăpost pentru răniţi şi, înainte de orice, hrană în timpul lungilor zile dc aşteptare în adăposturile secrete, când nu se putea acţiona din pricini neprevăzute.
O lună de zile se scurse. Nang se retrase sâ-si dea raportul: baza exista, precum şi adăpostul secret care putea Ieri de inamic cel puţin un pluton de luptători, i se încredinţa atunci chiar lui conducerea misiunii de a pătrunde în aerodrom după informaţii. Baza exista, dar ştirile despre obiectivul atacului erau puţine şi tară ele nu se putea întreprinde nimic. Nu se stia foarte precis decât câ aerodromul e bine păzit, că are două sute, două sute cincizeci de avioane de toate tipurile si că de pe pisra lui îşi luau zborul zilnic aproximativ şaptezeci, o sută dintre ele, care se îndreptau spre zonele de luptă încărcate fie cu bombe cu napalm, fie cu misiunea să mitralieze tot ceea cc se mişcă, fie sâ-si aprovizioneze cu hrană şi echipament forturile şi trupele clin regiunea marilor baze de operaţii.
Dintre cei patru care încercaseră prima pătrundere, numai Mi primi ordinul de a-l însoţi pe Nang la a doua încercare. Cel de al treilea luptător care îi fu încredinţat de către comandament era la prima însărcinare de acest gen, un băiat vesel şi cu purtări alese, născut şi crescut la oras şi care era, după cum pretindea el, cel mai bun pescar din Hanoi. Poate câ nu era el chiar atât de vesel, ci mai mult stârnea veselia în cel care se uita la el: cât îl priveai, îi şi întâlneai ochii care re întâmpinau dintt-o parte, în timp ce gura lui făcea o strâmbătură sceptică: numai eu şi eventual şi tu suntem aici oameni dc nădejde, părea el sâ spună cu această grimasă flegmatică; ăilalţi fac şi ci oarecare parale, dar nu ca noi! In aceeaşi clipă scotea din buzunare o ţigară - nu un pachet, ci o ţigară singură - o rupea în două şi-ţi dădea cealaltă jumătate să fumezi cu el pe îndelete si avea aerul că n-a auzit niciodată şi nu ştie de fumatul cu pipa cu apă („asta numai ţăranii fumează aşa"). în ce priveşte purtările lui'
â
manierate, Nang luă cunoştinţă ele ele în cele câteva zile de răgaz si odihna până la plecarea în misiune. Luau masa împreună şi Hong— asa îl chema - după cc înghiţea întâi orezul cu ajutorul a aproximativ paisprezece mişcări neîntrerupte şi „fine" de beţişoare — fineţea consta mai ales în modul afectat cu care ţinea berisoarele între degete — el sorbea apoi din ceai şi, spre uimirea lui Nang, înainte de a-l înghiţi, el îşi clătea întâi gura în stânga, apoi în dreapta, apoi insista puţin asupra dinţilor clin fată si abia după aceea lichidul era trimis pe gât cu o înghiţitură care, prin repetare, în loc sâ întărească in mintea lui Nang admiraţia pentru manierele orăşeneşti, le puse la îndoială. Bineînţeles, nu de tot, dar nu mai avu timp să se lămurească, fiindcă în zilele următoare nu mai avură ocazia sâ bea ceai şi dacă ar fi avut-o tot n-ar fi fost în stare sâ bage de seamă felul în care bea Hong ceaiul, chiar dacă Hong l-ar fi băut prin ureche.
Mergeau numai noaptea şi ţineau direcţia regiunii luminate (atât de puternic era luminat aerodromul cu proiectoarele, şi iniile iui de becuri albeau ceru! întunecat de se vedea de la zeci de kilometri). I umina aceasta spectaculoasă îi îngrijora: va fi oare cu putinţă sâ se poată strecura fârâ să fie văzuţi? Aliatul lor aproape invincibil în zonele de luptă era întunericul. Dar iată câ acum acest aliat ii părăsea... Hong era genist şi avea misiunea să afle care sunt punctele neminate ale apărării aerodromului, precum şi sistemul lui de alarmă. Mi trebuia sâ obţină informaţii precise despre sistemul de patrulare si pază, şi Nang să conducă şi sâ memoreze distantele în apropierea şi îulâuntrul aerodromului, precum şi amplasamentul precis al hangarelor şi cele mai bune puncte de pătrundere spre ele. în acelaşi timp, să aibă grijă să nu lase urme. O urmă lăsată unde nu trebuie determină uşor pe inamic să schimbe toate mecanismele lui de apărare şi să ducă apoi la dezastru atacul atât dc minuţios pregătit care ar urma. Luptător cu o experienţă ale cârei limite nu le cunoştea nici măcar el însuşi - i s-a
218
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
219
întâmplat nu o dată să scape din situaţii cu totul neverosimile -Nang îl linişti pe genistul Hong spunându-i că comandantul nu dâ niciodată luptătorilor misiuni care nu pot fi îndeplinite, iar în ce priveşte lumina aceea care se vede, nu scrie pe ea sau pe motoarele care o alimentează câ e bună numai pentru francezi. Să se apropie mai mult ele ea si atunci au sâ vadă. la urma-urmei cum ar putea ei studia aerodromul dacă ar fi neluminat?
Mi chicoti vesel auzind aceste cuvinte, iar Nang, după câtva timp de tăcere, continuă adăugând că ar fi fost cam greu să Iacă ei trei rost de atâtea becuri şi să le monteze pe stâlpi. In chestiunea asta nici comandamentul nu s-ar fi putut descurca, de unde să ia asemenea proiectoare şi asemenea grupuri electrogene atât de puternice? Aşa că vezi cum devine problema.
Mi chicoti din nou, iar Nang nu mai zise nimic. Mergeau de două ore şi, după cum simţea Mi, mai aveau puţin şi ajungeau la marginea fluviului Lach-Tray. Petrecuseră ziua în satul in care Nang crease baza, în adăpostul secret. Mâncaseră pe săturate, se odihniseră în acelaşi timp bine şi se simţeau în putere sâ treacă râul înot şi să pătrundă în aceeaşi noapte în zona misiunii.
Când ajunseră la râu, Nang scoase ceasul din punga de nailon în care îşi ţinea pistolul încărcat si grenada şi se uită la el: era nouă şi jumătate, merseseră foarte bine. Se dezbrăcară, îăcură hainele si tot cc aveau asupra lor pachet şi intrară în apă. Nu se auzea zgomotul pe care trecerea lor prin unde îl făcea. Li se vedeau numai pachetele deasupra, trei puncte care se deplasau încet şi sigur spre centrul apei. Când ajunseră la malul celălalt, genistul începu să clăntăne din dinţi: era frig, era în ianuarie, apa venea din munţi şi era cam tăioasă. 11 întinseră pe Hong cu fata în sus şi începură să-l maseze. Era mic şi slab băiatul, şi coastele şi pântecul lui se răciseră şi înţepeniseră de tot, dar Nang continuă să-l fiece şi să-i mişte braţele metodic
până ce simţi inima bătându-i speriată sub palme ca la un pui de găină.
— Sus, porunci Nang şi începu el însuşi să se îmbrace grăbit.
Foarte curios, se aflau chiar în zona misiunii, tlar, nu se ştie de ce, lumina care albea arât de tare cerul de la distanţă, aici nu mai avea deloc aceeaşi putere. Se uitau în urmă şi vedeau un întuneric gros prin care abia se mai zăreau ici-colo siluetele câte unui copac sau formele foarte neclare ale bunkerelor care flancaţi pe distanţe mari ieşirile din Hai-Pfong şi din preajma Kat-Bi-ului.
Mergând aplecat, feriţi de ierburi şi prinşi de iluzia că dintr-un anumit unghi pot privi aerodromul si observa activitatea lui protejaţi de un întuneric şi mai mare decât acela in care se aflau, cei trei luptători se deplasară în tăcere timp de o jumătate de oră până ce zăriră deodată gardurile şi sârma ghimpată şi văzură patrula înaintând în spatele sârmei: căzură la pământ si încremeniră cu faţa în ierburi. Patrula aruncă o privire în direcţia lor, dar nu văzu nimic si îşi continuă drumul. Nang se uită la ceas. Se uită apoi în adâncime spre pista de aterizare şi văzu hangarele, în dreapta şi stânga, şi aprecie câ întreaga suprafaţă a aerodromului nu putea fi mai mare de cinci kilometri pe trei. In acelaşi timp îşi dădea seama câ hangarele se întind pc cel puţin trei kilometri lungime si că dacă pătrunderea spre ele esre posibilă la început fără luptă decisivă cu inamicul, ieşirea din aerodrom, după săvârşirea atacului, nu va mai fi posibilă fără angajarea totală cu grosul trupelor de apărare, trupe care erau probabil instruite si gata de luptă, în mai puţin timp decât ar avea nevoie atacanţii să se rerragâ. Iar francezii nu puteau fi mai puţini decât un regiment, dacă nu chiar mai mulţi.
Dar iată altă patrulă. Nang se uită iarăşi la ceas: trecuse un sfert de oră. Asta însemna că doar atâta timp aveau ca sâ străbată distanta de la locul unde se pitiseră până la un loc dc
220
MARIN PRF.DA
pătrundere. Distanta nu era mare, Nang se uită în jur timp de un ceas întreg si memora locul; apoi se târî înainte, pe burtă, eu Mi si Hong după el, cu privirea mereu îndreptată spre adâncimile luminate ca ziua ale pistei de aterizare, timp de un sfert de oră, după care din nou se opri si se lipiră toti trei la pământ. Iarba era totuşi suficient de inaltă ca sâ le ascundă timbrele, în timp ce ei vedeau până şi tipul de arme pe care le purta patrula în trecere. In sfertul de oră cât mersese, Nang mai observă ceva şi anume câ cel mai mare număr de hangare nu erau paralele cu pista, ci perpendiculare pe ea, capătul lor atingând mult burta din partea cealaltă a aerodromului, şi ideea atacului şi încolţi în mintea lui: pentru a înşela inamicul, trebuiau să pătrundă printr-o parte şi să atace numai hangarele perpendiculare, pentru ca ieşirea să se facă prin altă parte, şi anume exact prin punctul pe care l-ar atinge o linie dreaptă trasă de aci şi până la extremitatea din apropierea hangarelor. Asta însemna evirarea distantei dus-întors şi cele mai mari şanse de a scăpa de întâlnirea cu grosul tortelor de apărare. Prins de febra de a-şi verifica acest plan care ţâşnise în mintea lui cu o [intere ce îi înnăbuşea glasul prudentei, Nang se târî mai departe şi continuă drumul cu intenţia de a ajunge exact în punctul în care puteau fi văzute hangarele din spate.
Trebuiră însă curând să renunţe, ocolul era prea mare şi i-ar fi prins ziua dincoace de Lach-Tray si departe de bază.
în serile următoare sosiră mai devreme, şi Hong, genistul, nu mai îngheţă în apă şi avură timp să ajungă acolo unde îi conducea Nang. în a saptesprezecea zi era o vreme urâtă, ceaţă şi ploaie şi tot pământul o mlaştină. Genistul Hong se apropie primul de sârma ghimparâ şi pregăti pătrunderea. Dacă cineva ar fi vrut să verifice în minutele acelea sistemul de alaf-> mă, cei trei luptători ar fi fost prinşi, dar nu sc întâmplă nimic. Pătrunseră până la o distanţă de câteva zeci de metri de avioane văzură felul cum erau păzite, cârc posturi şi turnuri de P3^
NUVELE ŞI POVESTIRI
221
erau, apoi se retraseră, şi Hong retacu spărtură în gardul de sârmă. Ploaia şi ceaţa care îi ajutase atât de mult în această pătrundere importantă îi împiedică însă să se retragă Ta fel de uşor ca dc obicei, nu mai vedeau pe unde să sc retragă, îi prinse ziua înainte de a fi atins baza si tură zăriţi dintr-un bunker şi încercuiţi. Mi era istovit de lupta cu mocirlele prin care trecuseră si nu mai putu să ajungă până la un canal care l-ar fi salvat <i in care Nang si Hong sc si aruncaseră si înotau pe sub apă crezând că Mi face la fel. Văzând patrula gata să tragă asupra lui. Mi se opri clin mersul lui istovit si, trăgându-si cu greu răsuflarea, strigă:
- Je vie rends1}
- Haut Ies mainsP- răcni patrula, iar Mi, gâfâind, ridică mâinile.
Zece secunde salvatoare pentru revenirea puterii stătu Mi cu mâinile sus, apoi gâfâitul lui agonic se opri deodară şi, calm, trase grenada şi o aruncă fulgerător asupra patrulei. în clipa următoare aproape zbură în canalul lat de treizeci de metri, de care puterile îl părăsiseră să se apropie exact în clipele când putea să se salveze odată cu Nang si Hong. Dar grenada lui nu explodă şi patrula avu timp să se apropie în goană de mal şi să-l împuşte pe Mi când acesta ajunse în partea cealaltă şi se ridică din apă.
Misiunea fusese îndeplinită cu pierderea lui Mi. bl fu înlocuit cu un anume Dinh, şi pentru a verifica dacă nu cumva paza se alarmase si schimbase sistemul de apărare, precum si pentru a-l instrui şi pe Dinh în amănuntele misiunii, spre sfârşitul lui ianuarie Nang pătrunse pentru ultima oară în aerodrom, după care părăsi baza şi se prezentă la comandament Pentru a raporta.
' Mă predau! (fr.) * Sus mâinile! (fr.)
222
MARIN PREDA
NUVELE SI POVEST1R
223
Comandantul corpului de armata al provinciei hotărî să trimită treisprezece luptători din divizioanele din care răceau parte Nang şi ceilalţi doi si, sub comanda lui Nang, să înveţe tot ceea ce ştiau aceştia pentru a construi cu ei nucleul viitoarei expediţii. Ei trebuiau să cunoască locurile şi drumurile pe timpul nopţii, pentru ca apoi să poată conduce ei înşişi trupa de şoc care va da lovitura. Nang raporră apoi la sfârşir că dintre greutăţile pătrunderii în zona aerodromului, cea mai mare era aceea a trecerii înot a fluviilor Van-Uc şi Lach-Tray, că, oricât antrenament s-ar face, nu se p>oate trece ultimul fluviu fără ca trei sau patru luptători, odată ajunşi dincolo, să nu cadă ţepeni de frig şi să piardă cu ei astfel timpul cel mai preţios: aveau nevoie de sampane, nu atât pentru Lach-Tray, cât pentru Van-Uc, care la locul cel mai bun de trecere avea aproape cinci sute de metri lărgime. în timpul cât durase antrenamentul celor treisprezece luptători de sub comanda lui Nang, comandantul armatei instruise în vederea acestui scop o companie de elită şi lărgise în aceeaşi perioadă baza creată în timpul verii de cătte Nang. Comandantul suprem al armatei luă el însuşi comanda trupei şi pe la mijlocul lui februarie grupul de şoc, compus din patruzeci de oameni, sosi fără incidente până la ţărmul râului Van-Uc. Erau pe punctul de a dezlega şampanele pe care baza le pregătise pentru traversarea râului când o barcă de patrulare rrecu, cu motorul oprit, fără lumini, mergând alandala, împinsă doar de curent, pentru a lua prin surprindere pe cei pe care i-ar întâlni. Se retraseră pe burtă în noroiul orezăriilor şi aşteptară. Francezii văzură şampanele şi deodară aprinseră lumini puternice în direcţia lor şi dincolo de mal. Peste tot era pustiu, tufişuri împrăştiate şi mlaştini. Fii puseră în bătaie o mitralieră grea care împroşcă timp de câteva minute locurile şi tufişurile, în curând alte bărci de patrulare apărură din urmă. Mai mult de un ceas ele tot trecură si reveniră, traseră cu mitralierele şl luminară mlaştinile, dar nu văzură nimic. în cele din urnii
legară şampanele împreună, le remorcară la bărcile lor puternice şi plecară eu ele. In urma lor trecu apoi un vapor de război si apoi din nou bărci de patrulare eu luminile si motoarele oprite, şi luptătorii, neliniştiţi de aceste măsuri de concentrare a pazei, se retraseră la bază, întrebându-se ce s-a putut întâmpla, cine i-a alarmat pe francezi? Nang fu trimis clin nou împreună cu genistul Hong şi Dinh (care il înlocuise pe Mi) pentru a afla ce s-a întâmplat la aerodrom şi pentru a face cercetări şi mai minuţioase.
Nu se întâmplase nimic la aerodrom, pur si simplu francezii sporiseră peste tot paza şi intensificaseră patrulările pe timpul nopţii. De undeva, din altă parte, o presiune surdă se exercita asupra lor, dar din ce loc anume Nang nu ştia. Un pluton dintre cele patru care acopereau retragerea grupului de şoc fu încercuit fără veste de francezi şi abia se salvă retrâ-gându-se în adăposturile secrete, pe care apoi le părăsi în timpul nopţii, iar Hong genistul şi Dinh (care îl înlocuise pe Mi), în drum spre comandament, trimişi de Nang să raporteze despre ultima pătrundere în aerodrom, căzură, Hong luptând, Dinh prizonier. Baza, supravegheată de aproape, deveni nesigură. Situaţia era primejdioasă.
Şi iată-1 clin nou pe Nang, după opt luni de trudă, luând-o de la început, trimis iarăşi în căutarea lui Mong, care de astă dată se ascundea în Hai-An si care fusese membru în comitetul regional sătesc Hoa-Ngbia. Să dea de el, s-o ia ele la cap, să formeze o nouă bază, să pătrundă apoi din nou în aerodrom pentru a instrui pe alţii în locul celor doi căzuţi şi abia după aceea, poate, expediţia să reînceapă...
După două ore de somn, Nang se trezi si privirea lui găsi la locul lor femeia şi fetiţa, care continuau să scoată apă din canalul cel mare şi s-o arunce, cu mişcările lor unduioase şi monotone, în canalul cel mic care o ducea pe ogorul lor. în
224
MARIN PRUDA
dreapta, stând pe bivol ca pe un dâmb, cu pălăria lui conică din frunze uscate de bananier care îl înghiţea parcă în întregime, se vedea băiatul, o mogâldeată pc care Nang o zărise la început mai puţin distinct decât coarnele negre ale vitei, dat care între timp se apropiaseră mult de locul unde zăcea Nang in mlaştină şi acum copilului i se vedeau şi lui bine picioruşele subţiri odihnindti-se de o parte şi de alta a spinării monstruoase şi blânde a animalului.
Nang se trezi cu gândul nelămurit dacă în casa aceea de tutele ieşise femeia şi fetiţa şi apoi si băiatul cu bivolul exista sau nu un bărbat şi dacă bărbatul acela fusese sau era şi în prezent conducător de bac.
Se simţea acum bine, mlaştina se încălzise de mult şi, în afară de faptul că îi era foame, nimic nu l-ar mai ti împiedicat să aştepte liniştit căderea serii. Femeia şi fetiţa ei continuau sâ arunce apa. Bivolul, deşi înainta, părea că stă pe loc, dominând cu prezenţa lui aceste locuri cu pământ galben care străluceau de un verde saturat sub un soare care începuse sâ ardă bine. Tăcerea şi liniştea erau senine, aerul subţiat şi parca argintat de reflexul ogoarelor inundate.
Cum stătea topit în neclintirea sa şi se uita, Nang văzu cum deodată copilul alunecă pe spinarea bivolului şi cum bivolul, ca si când ar fi fost prins de streche, se puse pe o goană smintită în direcţia satului. Nang se uită spre cer si abia atunci auzi bâzâitul cunoscut. Venea din spate, şi copilul îl văzuse dinainte. In clipele următoare în auzul lui Nang aerul fu spintecat şi fărâmiţat ca de trăsnet şi văzu apoi avionul coborând în picaj asupra vitei care alerga. Vuietul motorului parcă se opri şi se auzi mirraliera cu tocatul ei puternic şi rar. Uitând de prudenţă, Nang se ridică în braţe sâ vadă. Tuşesc lovit bivolul? Scăpase? 11 zări fugind mereu, parcă rostogolindu-se, în timp ce avionul, depăşind satul, urca în curbă înaltă, cu aripile aplecate. Revenea.
NUVFJ.iL SI POVESTIRI
225
1 lat nu mai coborî si sc pierdu în zare, fiindcă între timp vita ajunsese în sat şi se adăpostise.
Nang simţi cum i se înteţesc bătăile inimii şi, ascultându-le, se miră. Nu i se întâmpla să-şi audă inima decât foarte rar si încă mai rar de emoţie, ci mai mult de efort, şi numai dacă era prea flămând si prea obosit. Odată capturaseră o baterie de artilerie si o duceau în munţi prin păduri neumblate. Urcau foarte greu. trăgând tunurile, înhămaţi la ele. Pe vârful unei pante, tunul din frunte, la care trăgea si el, începuse deodată, în ciuda opintelilor lor disperate, să alunece încet la vale. Dacă le scăpa, ar fi luat cu el în râpă întreaga baterie. Atunci unul din soldaţi s-a aruncat sub rotile lui şi Nang, care împingea din urma, a scos un răcnet sălbatic. Nu mai era în pericol tunul, ci omul, şi răcnetul lui Nang fusese înţeles de roti: dacă nu mai aveau puteri pentru tun, trebuiau să aibă pentru om. Şi atunci trupurile lor subţiri s-au îndoit pe spate şi în secundele acelea când puţin mai lipsea ca tunul să fte oprit cu preţul morţii celui de sub roate si-a auzit Nang bătaia violentă a inimii izbindu-i pieptul.
Avusese si de ce. Dar acum? Bivolul doar scăpase şi apoi scena aceasta o mai văzuse de atâtea ori, mai ales la începutul războiului, când aceste vite puternice (fără de care orezul nu putea fi cultivat şi armata lor ar fi pierit învinsă de foame) nu fuseseră încă învăţate să fugă şi erau ucise cu sutele. Şi atunci Nang îşi dădu seama că anii de război ţinuseră cam prea mult (din 1 946 şi până acum, în 1954) şi câ răbdarea sa începea să tremure şi mânia sâ i se urce în gât. Cât timp mai aveau să îndure aceste păsări care spintecau aerul atât de sigure de sine?
Dar apoi bătăile inimii i se domoliră şi Nang simţi cum îi revine treptat vechea lui stăpânire de sine şi odată cu ea gândul câ avea o misiune de îndeplinit. Nu era aceasta tocmai o misiune menită să lovească aceste păsări grămadă în cuibul lor?
Desigur, asupra lui timpul îsi făcuse simţită apăsarea, avea douăzeci şi şase de ani şi îşi trăise o parte a vieţii mai mult pe
226
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
227
sub pământ şi prin mlaştini, săpând gropi şi pregătind ambuscade si se putea să şi moară fără să apuce să vadă sfârşitul luptei şi să respire în libertate, dar nu se putea ca aceşti opt ani să nu-1 fi atins greu şi pe inamic, doar viaţa s-a scurs şi pentru el, şi opt ani nu e o glumă, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre ai lui si-au dat şi ei viaţa pe aceste locuri şi uneori în chinuri la fel de cumplite ca acelea pe care ei le stârneau pe unde treceau (fiindcă ei au rost cei care s-au arătat cei dintâi fără cruţare aruncând din avioane benzină asupra satelor şi oamenilor, făcându-i să ardă ca nişte torre, şi atunci şi lor au început sâ le fie întinse pe drumurile lor de patrulare nişte curse, nu atât de spectaculoase ca flăcările unui incendiu, dar nu mai puţin sinistre prin aparenţa lor inofensivă, gropi, de pildă, acoperite cu un capac rulam bine camuflat, la fel de sensibil ca o balanţă, care se răsturna fulgerător îndată ce era atins cu piciorul şi pe fundul cărora trupul celui căzut era întâmpinat de vârfuri ascuţite de bambus care îi spintecau rinichii şi matele şi ale cărui urlete nici măcar nu se mai auzeau).
Nang adormise a treia oară şi îl trezi răceala mlaştinei. Soarele coborâse, începuse să asfinţească, bivolul şi copilul reveniseră, şi în stânga mama şi fetiţa ei continuau să arunce apa. Dar iată că s-au oprit, femeia strânse frânghia şi o înfăşurâ, fetiţa o ajută şi porniră amândouă spre casă. Mama strigă ceva din depărtare spre copil...
Nici acum, timp de aproape un ceas, cât omul din mlaştină urmări atent întoarcerea acasă a acesrei familii, nu se zăn nici prin apropiere şi nici prin curte umbra unui bărbat sau măcar a unui bătrân. Unui luptător nu numai atenţia lui încordată şi semnele exterioare vizibile îi semnalează prezenta inamicului, ci îl ajută şi mirosul său pe căi mai ascunse, pe care el nu se bizuie în întregime, dar nici nu le dispreţuieşte. Nang învăţase să afle măsura potrivită şi, în anumite împrejurări, sfid*
pericolul, iar în altele era de o prudenţă exagerată. In cazul de faţă avu acest sentiment câ nu-1 pândeşte nici o primejdie; întâi devenise limpede faptul că nu mai exista la acel punct de trecere peste râu nici un bac şi câ în general circulaţia era întreruptă total pe această arteră. Cât priveşte viaţa acestei familii izolate de sat, avea să vadă la căderea nopţii ce era cu ea şi în ce măsură îi putea fi de folos.
Nu mai aşteptă întunericul, ieşi din apă şi se spălă de noroi. Afară era mai frig şi începu să dârdâie tot aşa de tare ca Hong genistul când trecuseră prima dată peste Lach-Tray. Nang, speriat o clipă, începu să se maseze febril pe piept si pe picioare; fiorul îi trecu, şi se îmbrăcă şi porni spre casa aceea cu nişte paşi ca ai oricărui ţăran care se întorcea la gospodăria lui după o zi de trudă. Nici nu era altfel deghizat, purta aceiaşi pantaloni negri de pânză sumeşi peste genunchi, desculţ şi cu o bluză şi o pălărie foarre vechi. Trecu liniştit prin dreptul casei si când îl văzu pe băiat lângă grajd încetini paşii şi îi făcu un semn familiar să se apropie. Ezitând, băiatul se apropie.
- E cineva la voi acasă? îl întrebă Nang oprindu-se si vor-bind cu copilul peste umăr, în treacăr.
Băiatul dădu din cap afirmativ.
- Cine e? reluă Nang.
Copilul bâlbâi ceva din care Nang înţelese că era vorba de două surori ale lui mai mari (prima lui soră, a doua lui soră...)
- Numai ele sunt acasă? întreba Nang.
- Păi cine să mai fie?! se miră băiatul şi adăugă că tata e plecat şi i-a lăsat singuri, n-a mai venit pe-acasâ de mult...
Unde era dus? Copilul răspunse că el nu ştia, că ştiau cele două surori ale lui, dar acuma ele erau în casă şi nu puteau să iasă afară... De ce?
Nu răspunse în prima clipă la această întrebare, apoi îşi ridica privirea şi spuse câ el trebuie sâ aştepte, acuma nu poate să mănânce orezul... Nang îl întrebă în şoaptă din ce pricină,
228
MaKIN PREDA
şi atunci copilul răspunse: fiindcă orezul era sus pe poliţă... Şi pe cine trebuia sâ aştepte? Băiatul bâigui iar ceva despre sora lui mai mare şi Nang înţelese că de obicei ca, Thanh, era aceea care pregătea orezul şi paralele...
- Şi? repetă Nang, pe cine trebuie să aştepţi? Băiatul nu înţelese: nu aştepta pe nimeni.
- Atunci de ce nu-ţi dă să mănânci, zise Nang, de ce trebuie să aştepţi?
— Până îi trece, şopti atunci copilul cu o tristeţe care nu lăsa nici o umbră peste ochii lui senini.
Acum e rândul ei şi ai lui Yen, adăugă el, şi mâine la prânz îi venea rândul şi lui. Nang nu înţelegea nimic în arară de faptul că tatăl era plecar, că despre mamă copilul nu pomenea nimic si că prin urmare nu avea - fata cea mare fiindu-i deci băiatului soră şi nu mamă - şi că putea să intre liniştit în casă şi să vadă singur despre ce esre vorba. Despre ce putea fi vorba? Fetele lucraseră doar toată ziua la dig, sub ochii lui, şi plecaseră nu demult, nu erau nici două ore, şi în tot acest timp nu se apropiase nimeni de casă.
— F.u sunt Cuc, d-aci din sat, zise Nang, nu mă cunoşti? Copilul îl privi fără sâ răspundă si fără să fie curios şi se luă
după el cu aerul cel mai firesc când Nang, hotărându-se, începu să urce încer micul dâmb pe care era aşezată gospodăria lor şi să se apropie cu grijă de casă. între timp amurgul se îngroşase mult, şi peste pământ mai rămase doar atâta lumină ca toate lucrurile să arate negre. Singur râul, care curgea neauzit, jos la poalele casei, îşi păstra strălucirea spre apus, în timp ce la vale se pierdea şi el în întunericul serii.
Nang avea la el un chibrir, îl aprinse şi la flacăra lui văzu în mai puţin de o secundă întreaga odaie. îl ţinu aprins în secundele următoare, trecu pe lângă un pat larg, unde văzuse două trupuri dormind, şi se apropie de peretele din fund unde zărise o lampă.
nuvele si povestiri
229
- Nu arde, zise băiatul, ghicindu-i gândul.
Atunci Nang se apropie de pat, se aşeză si rămase tăcut până se obişnui cu întunericul. Cele două fete dormeau si patul lor nu avea musticher, pânza aceea atât de preţioasă care te apără in timpul nopţii de ţânţari. Se uită la ele şi, la lumina slabă a amurgului, care mai răzbătea încă prin fereastra fără geam, Nang văzu obrazul fetei celei mari lipit de împletitura de bambus a patului, cu gura uşor deschisă si cu respiraţia parcă oprită. Cealaltă se făcuse mototol şi se băgase cu capul în perete. Amândouă aveau pe ele ca învelitoare ceva subţire. Dinspre perete, unde se înghemuise cea mică, Nang simţea cum fata tremura din când în când, dar nu se auzea nici un geamăt, zgomotul nici unei respiraţii grele. Asta sporea nemăsurat liniştea şi pacea din jur. întunericul se făcea din ce în ce mai negru, iar clipele se scurgeau parcă în jos, de sus din cer peste casă, apoi din odaie spre adâncurile pământului. Dacă stăteai liniştit in aceste clipe, suferinţa, oricare ar fi fost ea, se scurgea şi eâ odată cu ele în pământ. Nici n-aveai ce să faci altceva.
- Surorile tale au friguri? zise Nang după o lunga vreme de tăcere, rămânând mai departe pe marginea patului.
- Da, zise băiatul. Şi eu am, adăugă el cu o voce de parcă ar fi vrut să arate că posedă şi el ceva; dar nu acuma, mâine! Apoi, după câteva clipe, văzând că străinul tace, mai spuse: Şi mama a avut, dar a murit.
F.ra greu de descifrat ce vroia el să spună cu acest dar, frigurile i-au pricinuit mamei moartea, sau moartea a împiedicat-o să mai poată avea şi ea friguri?
- Amândouă au? mai zise Nang.
- Da, zise băiatul.
Si adăugă câ pe Thanh o prindea înaintea lui Yen, îndată ce asfinţea soarele, dar că de trecut le trecea la amândouă odată, câ ale lui Yen nu erau aşa rele.
- Dar ale rale cum sunt? şopti Nang.
230
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
231
Băiatul tăcu, dar nu pentru că n-ar fî vrut sâ spună, ci pentru că deodată nu ştia cum sunt ale lui. Şi atunci, cu o voce şoptită şi egală, el spuse că mâine, aşa pe la prânz, vine Yen la el şi îi spune să se dea jos de pe bivol şi să se ducă la soare să se culce. Yen ştie...
Yen era „a doua lui soră mai mare" preciza băiatul. Thanh, care avea friguri mai rele, era aşadar „întâia" mai mare.
- Şi? murmură Nang.
Şi începe să dârdâie, cu toate că Yen îl înveleşte cu tot ce e în casă. (C) dată Yen, în loc să-l învelească, a aruncat pe el o căldare de apă si a higit repede pe după casă să n-o vadă, că aşa spusese cineva că îi trece, dar el a văzut-o fugind si se pare că de aceea nu i-a trecut...) Pe urmă frigurile se duc si atunci trebuie sâ dea totul la o parte de pe el, fiindcă i se face cald... Şi trebuie să închidă ochii, să nu vadă cerul...
- De ce? zise Nang în şoaptă, uitându-se afară, ascultându-1 în acelaşi timp cu atenţie pe copil.
Pe cer sunt nori, zise băiatul, şi norii îl sperie, coboară peste el şi îl strigă pe nume... Uneori îl fură de jos, îl urcă şi pe urmă îi dau drumul în gol... Şi pământul se răstoarnă şi fuge sub el... Pe urmă vine câteodată şi câinele, îi vede stând culcat şi se apropie de el ca orice câine; e mititei, clar face mereu capul mare, uite-aşa... (si băiatul arată, desfăcând larg braţele, şi privirea lui senină străluci de astă dată de nelinişte în semiîntunericul odăii), li era asa de rău, continuă el, că o striga ţipând pe Yen sâ-l gonească de acolo pe câine, clar Yen spune totdeauna câ ea n-aude nimic...
Şi asupra acestei destăinuiri, prins de nedumerire, băiatul tăcu, şi tăcând, gândurile lui zburară în altă parre si nu mai zise nimic Lui Nang i se păru câ băiatul vrea sau aşteaptă ceva de la el.
- Şi pe urmă? zise Nang. Pe urmă nu-ti trece?
Ba da, tresări băiatul revenind, aducându-şi aminte. Cum să nu, îi trecea pe seara, adormea si se trezea spre asfinţit, venea
Ţhanh şi îi clădea să bea lapte. Va să zică l'hanh nu sc îmbolnăvea odată cu ti! Nu, zise copilul negând energic, abia după două zile îi venea rândul lui Thanh şi lui Yen! Mâine şi poimâine ele n-aveau.
- Nu?! se miră Nang cu o nuanţă în plus de interes pe care o au oamenii în vârstă când ascultă destăinuirile unui copil.
- Nu! zise băiatul grav. Abia poimâine ai lai ta!
Şi iar tăcu şi il privi pe străin cu gândurile retrase în adâncurile amintirilor lui crude şi proaspete, păstrând la suprafaţă doar o singură dorinţă, pe care însă n-o exprima, ci doar o contempla în sinea lui cu oboseală şi seninătate.
Nang se uită la el câteva clipe. Băiatul îşi plecă atunci fruntea si râmase înstrăinat si tăcut, retrăgându-se încet într-o parre, ruşinat parcă de ceea ce mărturisise, deşi adevărata mărturisire el n-o făcuse nici prin cuvinte şi nici măcar prin aluzii, ci doar prin această ruşine care îi ţinea fruntea în jos şi il îndemnase să se dea la o parte de sub privirea străinului.
- Unde c orezul tău? zise Nang înţelegând.
Băiatul parcă nu auzi, se retrase şi mai mult într-o parte, confirmând astfel că nu-şi mai putea apăra gândurile dezvăluite, dar că nu-i va spune unde e orezul atât timp cât nu va fi sigur câ Ţhanh şi Yen nu se vor supăra de destăinuirea lui. Nang rămase nemişcat, apoi se uită iar afară, aruncând o privire totală şi circulară în direcţia satului, de-a lungul râului şi înapoi, dincotro venise el însuşi în zori. Nimeni. Peste tot nemişcare şi tăcere.
- Taică-tău are obiceiul să vină acasă seara sau noaptea? zise Nang.
Băiatul clătină din cap: nu.
- Deloc? Niciodată?
Nu, nu venea deloc noaptea. Nang îl întrebă: ştia sigur, sau "ti-şi aducea el aminte? Băiatul se gândi o clipă şi negă iar, de astă dată precizând:
I
232
MARIN PREOA
— Tata a fost ieri şi se întoarce duminica.
— De ce tocmai duminica? Şi voi ce faceţi singuri? continuă Nang văzând că băiatul tace.
De alături, Nang auzi pe fata cea mare cum scoate un suspin nedefinit. Ea chiar se răsuci cu fata în sus şi apoi, foarte încet se ridică în capul oaselor.
— 77/7, murmură bolnava, mi-e sete, dă-mi apă.
II luă pe străin drept tatăl ei, credea că s-a întors acasă. Nang se miră atât de vocea ei, cât şi de felul cum spunea ea rară, ca la oras, tiu, în loc de bo, iar vocea avea ceva nefiresc, era parcă prea subţire şi prea cântată. în orice caz era aşa de plăcut la auz glasul ei.1
— Tia, repetă fata, mi-e sete... Nang se uită la băiat.
— Thanh mi-a spus sâ nu-i dau apă când cere, zice el. Nici ei şi nici lui Yen. Şi adăugă ca un argument suprem: Nici mama nu bea apă...
în acest timp fara de la perere se potolise din dârdâit şi adormise. I se auzea respiraţia uşoară, ca o părere. In liniştea care se lăsă după ce 'Thanh se înrinse la loc peste patul fără perini şi fără aşternut, respiraţia tetei de la perete putea ti luată si drept respiraţie a lucrurilor de afară, trecerea înceată a aerului greu si umed care venea de pe Marea de la răsărit (a Chinei de Sud), din Bac-Bo, şi făcea să tresară foaia lată a bananierului sau frunza tăioasă a trestiei de zahăr. Nu era departe marea, pe un drum sigur şi nepăzit dc patrule se putea ajunge la ea în câteva ore... Şi acolo se puteau mânca crabi...
întunericul din odaie se făcu parcă mai gros sub ochii lui Nang, gândul la crabi îi trezi foamea îndelung adormiră şi se frecă la ochi simţind câ i se face rău de ameţeală. Când cuceriseră cu doi ani în urmă zona de pe lângă Pfat-Diem, răzbătuseră spre tărm si din mărăcinii deşi din care, pitiţi fiind scrutau marea, zăriseră în apropiere o plajă pustie întinsă p*
NUVELE si POVESTIRI
233
sute de metri, formată din două sau trei reiase naturale de nisip îndelung spălate de fluxul şi refluxul valurilor, flancate de o parte şi de alta de grupuri liniştite de areebieri; era atât de netedă, ele albă şi de curată, câ o invadaseră nedumeriţi şi prostiţi; parcă nu le venea să creadă că în timp ce ei luptau prin locuri galbene si pline de mocirlă şi tufişuri ţepoase, pe undeva -eu ajutorul nisipului, al soarelui şi al apei - pământul îşi aranja colturi de aur tăcute şi ferite de pârjolurile stârnite de oameni si atât de frumoase încât ai fi putut crede că el le destina parcă în secret altor fiinţe. Dar nu erau pe plajă decât pui de crabi şi ca nişte copii începuseră să se îndoaie şi să caclă după ei să-i prindă; pe urmă aprinseseră şi focul, fiindcă între timp dăduseră peste ci pescarii locali şi le aduseră crabi adevăraţi. Dar cât erau de buni şi cei mici şi ce plăcere le făcuse să alerge după ci pe plajă în timp ce crabii fugeau sfârâind clin picioarele lor multe şi înalte ca nişte spiţe căutând zadarnic găurile lor în nisip.
Nang îşi luă mâinile de pc ochi si se ridică hotărât în picioare. Băiatul îl urmă şi străbătură amândoi curtea şi intrară sub acoperişul întins, unde dormea, despărţit printr-un perete, bivolul. Alături de el era bucătăria ca un pod, un mic hambar şi un colt mare plin de unelte de arat şi dc recoltat orezul. Ta intrarea lor se auzi pe undeva prin spate un cârâit de găini. Băiatul spuse că aici aveau o lampă cu puţin gaz, dar că fitilul era prea mic, se arsese, nu mai ţinea flacăra.
- Nu-i nimic, îl facem noi să ardă, zise Nang.
- Nu, nu arde, spuse băiatul, 'Thanh i-a pus o cârpă să ajungă jos la gaz, dar degeaba...
- Cred şi eu, zise Nang, soră-ta nu prea stie ea cum se aprinde o lampă, ia uite ce afumată e sticla... Adu-mi apă!
Băiatul aduse apă, Nang umplu sticla cu cenuşă din vatră ?' o zbătu energic câtva timp; apoi o clăti şi desfăcu fitilul pe care îl curaţi bine de arsură şi aruncă bucata aceea de cârpă; suflă ?' curăţă şi lampa, apoi se uită pe fundul ei să vadă cât gaz avea.
234
MARIN PRF.DA
NUVELE SI POVESTIRI
235
Avea destul, numai fitilul nu ajungea. Turnă apă în ea, înşuruba fitilul, îl aprinse şi îl potrivi şi puse sticla, care între timp se uscase; sc făcu în toată bucătăria lumină curată şi odihnitoare spre mirarea băiatului.
- O să ţină? întrebă el.
- Tine, zise Nang, gazul nu se amestecă cu apa, se ridică deasupra. Ia uită-te!
Şi îi arătă cu degetul linia care despărţea apa de la fund de gaz.
- Orezul tău e fiert? îl întrebă.
Băiatul clătină din cap: da, era fiert şi îi arătă unde era, dar asta ca un fel de informaţie, nu pentru că ar fi vrut neapărat sâ mănânce. O aştepta pe sora Iui să se scoale.
- Yen nu mănâncă, mai zise el, dimineaţa mănâncă.
- De ce?
- Zice că nu-i e foame! Dă cu piciorul dacă o scol.
Asta însemna că familia nu era chiar aşa de săracă pe cât părea şi că în general aveau ce mânca din moment ce unuia dintre membrii ei îi plăcea mai mult somnul decât sculatul la masă!
- Dar dimineaţa mănâncă? zise Nang.
- Dimineaţa mănâncă şi porţia de aseară şi pe-aia de dimineaţă. Pe amândouă le mănâncă! exclamă băiatul cu atâta admiraţie pentru pofta de mâncare a sorei lui şi mai ales pentru priceperea ei de a-şi aranja astfel de porţii duble încât Nang zâmbi: în clipa aceea băiatul arătase cât era el de flămând şi mai ales cât de nevinovată era strădania lui de a ascunde acest lucru faţă de străin.
- Cum te cheamă pe tine? îl întrebă Nang.
- Tuy, răspunse băiatul.
- Tuy, zise Nang, hai să-ţi dau orezul tău şi ce ti-a pregătit "Thanh şi tu ai să-mi spui cât să-ţi dau ca să le rămână şi lui Thanh si lui Yen. Pe urmă ai să re culci şi o să-i spun eu lui "Thanh că erai mort de oboseală.
Şi fără să se mai uite la el ca să-i observe privirea care căuta într-o parte cu reţinere, Nang luă vasul dc sus şi îi pregăti copilului cina cu aceeaşi pricepere cu care curăţise si aprinsese lampa.
- Şi de când a venit "Thanh acasă? întrebă Nang în treacăt, ea omul care n-are rreabâ şi e pus pe taclale.
- De anul trecut, zise băiatul cu gura plină. De când a murit mama.
- Si de ce n-a mai plecat?
- Tata a oprit-o!
- Dar tata unde spuseşi că c dus? Dc ce nu stă acasă s-o ajute pe Thanh?
-Tata stă toate zilele în Tîn-Cîm! explică băiatul.
- Unde vine asta?
- Aici, zise băiatul arătând cu mâna spre grajdul bivolului.
- Adică, zise Nang, la câte sate de aici?
- Al treilea sat.
- Şi ce face acolo?
- Stă la o muiere, zise băiatul deodată, cu un glas de parcă ar fi vrur sâ spună că din asta o să iasă ceva foarte firesc atât pentru tatăl său cât şi pentru ei toţi, Thanh, Yen si Tuy.
- Stă de mult? întrebă Nang.
Băiatul confirmă din cap cu aceeaşi seninătate şi adăugă că tot de când murise maică-sa, mai precis chiar de când nu mai plecase Thanh de acasă. Cu alre cuvinte (şi băiatul lăsă să înţeleagă limpede acest lucru), de aceea n-o mai lăsase tatăl său pe Thanh să plece îndărăt, ca să se ducă el să stea toate zilele în Tîn-Cîm.
- Dar unde trebuia să se întoarcă Thanh?
- Ta Hanoi! spuse foarte simplu băiatul.
- Si ce făcea ea acolo?
Băiatul dădu câteva amănunte din care Nang înţelese câ sora acestuia făcea un fel de comerţ cu de roate, de la pânzeturi şi mărunţişuri până la fructe şi zarzavaruri. Mare lucru nu-i
236
MARIN PRF.DA
ieşea ei din aeesi comerţ, doar atât cât să trăiască şi numai o dată, mai de mult, când băiatul avea doar cinci ani, litanii îi trimisese maică-si acasă îmbrăcăminte frumoasă... Dar câ pe atunci nu era negustoreasâ.
- Dar ce era? întrebă Nang.
Băiatul dădu din umeri câ nu ştie, era prea mic atunci...
- Şi la cine stătea ea la Hanoi? întreba Nang mâi departe. Băiatul se uită mestecând la străin şi răspunse prin totala
seninătate a privirii că nu înţelege întrebarea.
- Aveaţi vreo rudă acolo, la care stătea Thanh?
Cu aceeaşi privire, băiatul clătină scurt din cap: nu.
- Dar cine a trimis-o acolo, de ce n-a stat acasă de Ia început? mai zise Nang.
Băiatul nu ştia, şi Nang încetă câtva timp cu întrebările. Apoi le reluă, fiindcă tot nu înţeiegea de ce plecase fata de acasă şi ce făcuse ea înainte de a fi negustoreasâ. După spusele băiatului, plecase de mult, de la o vârstă când fratele ei mai mic nu-şi amintea de această plecare. Asta însemna că puteau fi de atunci şase sau chiar opt ani şi că pentru a putea trăi singură în Hanoi Thanh trebuie să fi avut pe atunci cel puţin cincisprezece ani. Să fi plecat să facă doar comerţ, după cum reieşea din spusele băiatului? O negustoreasâ care face comerţ timp de atâţia ani se pricepe totuşi ceva mai mult la gospodărie!... Doar dacă Thanh nu făcea cumva parte dintre acele fete despre care mama lui Nang cânta în zilele ei mai tihnite, când Nang era mic de tot:
Lumimi galbenă a lămpii tremură
in lumina albă a lunii, Domnişoara de jad tremură şi ea
să iasă să se plimbe.
Nu părea însă ca Thanh sâ se creadă o astfel de piatră preţioasă căreia să-i ardă numai de plimbări sub clar de lună,
NUVFLF Şl POVESTIRI
237
Nang o văzuse roată ziua lucrând cu destulă sârguiniă la dig sâ ridice apa; mai degrabă era de crezut câ Thanh ftisese dată de părinţi ca servitoare la Hanoi, la vreo curte bogată, şi că acolo probabil că n-o puseseră să facă altă treabă decât să stea lângă baldachinul stăpânei (sau stăpânului) şi să agite evantaiul. (Nang auzise vag dc astfel de istorii.) Faptul câ după aceea începuse să facă pe negustoreasâ se putea explica prin sărăcia generala pe care o adusese războiul, bogătaşul în cauză rui-nându-se şi el sub stăpânirea inamicului. Putea ea oare sâ fie, această Thanh, o fată eu cap şi destul curaj, să poată s-o trimită sâ-l caute pe Mong, fostul secrerar al comitetului regional sătesc Hoa-Ngbia, si să înceapă imediat pregătirea unei noi baze? Si încă în ascuns de tatăl ei, în care nu se putea avea, după cât sc parca, nici o încredere? Nang îşi dădu seama că Ia această întrebare nu putea răspunde decât după ce va sta de vorbă chiar cu ca, de la băiat nu mai avea ce să afle. Trecuse ea prin multe, după cât se înţelegea clin spusele băiatului, dar ce devenise? Fiindcă nu totdeauna experienţă întăreşte un om, iar Nang ajunsese cu timpul să-şi dea seama că, cu foarte rare excepţii, oricât dc diferite ca gravitate erau formele dc angajare în luptă, primejdia rămânea mereu aceeaşi: moartea sau exilul. Şi trebuia văzut daca o fată care nu se ştie ce-a făcut la Hanoi era în stare să le înfrunte.
Băiatul tocmai terminase de mâncat când 'Thanh se trezi din lebra ei şi intră în bucătărie. Nu păru să se mire, doar o clipa avu o expresie bănuitoare dând cu ochii de străin, dar Tuv era acolo şi stătea de vorbă cu el foarte familiar, aşa cum se stă cu o rudă venită în vizită... (Nu prea cunoştea ea toate rudele familiei, abia de un an de când stătea în sat.) Făcu o plecăciune 111 fata lui şi se aşeză apoi pe ptag; instinctiv îşi prinse apoi părul dintr-o parte şi începu să-şi împletească o coadă cu mişcări care arfi părut cuiva, care nu ştia că tocmai zăcuse, absente.
NUVELE SI POVESTIRI
239
238
MARIN PREDA
- Nenea Cuc mi-a dar să mănânc, zise băiatul, ca si când nu s-ar fi văzut cine i-a dat. A aprins lampa, mai adăugă el, cu o voce de parcă ar fi vrut să spună câ admirase mult acest fapt.
Sora lui însă nu-1 certă.
- Bine, Tuy, zise ea cu glasul acela al ei subţire si care îl uimise de la început pe Nang. Mulţumeşte-i lui nenea Cuc-de care văd câ eşri foarte încântat - că ţi-a dat sâ mănânci şt
du-te şi te culcă.
Nang deveni atent, surprins de exprimarea ei aleasă, mai aleasă parcă chiar decât a doamnei Han, prietena lui Mong, fiica de mandarin, al cărei bărbat, învăţător în Hoa-Ngbia, fusese ucis de francezi în 1946. Cine era această fată, care nu putuse fi în nici un caz servitoare?
încercând să se exprime el însuşi cât putea mai ales, Nang spuse că luând în consideraţie faptul câ ea arăta istovită de febră, îi putea servi şi ei masa.
- Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă atunci fata cu severitate, dar cuprinsă şi de o vagă nelinişte.
Cine era ei? lira din Hanoi, răspunse Nang potolit. Tatăl lui o cunoştea mai bine, el l-a trimis să-i propună o afacere... A sosit pe seară şi a găsit-o bolnavă, a aşteptat... Să-l scuze că s-a amestecat în gospodăria ei, dar puştiului îi era foarte foame şi, cum tot n-avea ce face, hai să-i dea să mănânce! Dacă a deranjat-o prea mult şi c prea târziu să mai stea de vorbă, poate să plece şi sâ vină mâine-dimineaţă, mai zise Nang.
Şi se ridică şi se vedea câ e hotărât să facă întocmai dacă gazda i-ar fi întâmpinat cuvintele cu o politeţe rece sau, si mai rău, prin tăcere. Vorbise cât putuse el de orâşeneşte, dar o ureche şi un ochi experimentat şi-ar fi dat imediat seama că nu era el din Hanoi şi cu atât mai puţin fiu de negustor. Cu statura lui mare, cu picioarele puternice, obişnuite să meargă prin apă în urma bivolului, nu era în nici un caz hanoian, iar cu înfăţişarea lui energică, cu părul bogar şi negru, cu privirea lui liniştită şi pătrunzătoare, nici negustor nu putea fi. Asemenea
bărbaţi nu puteau fi în aceste vremuri decât luptători, iar cel de faţă, prin politeţea şi prin grija lui, nu putea fi decât un partizan al Vict-Min-ului, strecurat în misiune.
- Oricine aţi fi, zise fata, nu puteţi pleca până nu beţi un ceai şi nu spuneţi despre ce afacere este vorba.
Era foarre obosită şi abia se mişcă după ce îşi termină de împletit părul. Arăta atât dc fragilă, încât devenea o enigmă faptul că putuse să muncească la dig toată ziua. Nang se uită la ea din plin când o văzu că se apropie de lampă. în clipa următoare îşi feri privirea şi se uită în pământ, unde rămăsese tăcut vreme îndelungată. In minutele următoare, şi după ce ea termină de pregătit masa şi îl pofti şi pe el, Nang continuă încă mult timp să nu se mai uite la ea, să-şi ferească privirea directă, încetul cu încetul parcă se obişnui, dar nu de tot, să se uite ori pesre capul ei, ori o privea fără s-o vadă, cu ochii jumărate crăpaţi, aşa cum ne uităm la un lucru pe care ochiul deşi îi primeşte imaginea, mintea refuză să-i acorde un interes mai mare decât cadrului total în care se află obiectul. Tot aşa ne uităm adesea la chipul cuiva care prezintă o infirmitate respingătoare şi reuşim sâ ne stăpânim şi să facem ca privirea şi expresia noastră să nu se altereze de repulsie, cum s-ar întâmpla dacă imaginea acelui chip s-ar oferi minţii noastre mărită şi izolată de cadrul general în care ea exisrâ. Pe chipul fetei, Nang nu zărea în mod clar decât nasul, singurul pe care îl putea observa în linişte, fiindcă uşor turrit cum era, semăna oarecum cu al tuturor fetelor pe care le cunoscuse până atunci. Dar de la rădăcina lui se arcuiau la dreapta şi la stânga sprâncenele ei mai subţiri şi mai delicate ca ale unei pene minuscule de pasăre; iar sub acesre sprâncene străluceau ochii ei oblici, atât de frumoşi că Nang nu-i putea privi decât în fracţiuni de secundă şi nici atunci fără să facă un efort mare de a se smulge şi a-şi împrăştia atenţia.
Nang puse ca totdeauna pe seama foamei lipsa lui instinctivă de îndrăzneală de a privi direct şi mult timp în faţă chipul acestei fete. Şi într-adevăr după ce mancă şi bău un ceai îşi
240
MARIN PREDA
NUVF.EE SI POVESTIRI
241
ridică în .sfârşit pleoapele şi se uită la ea ţintă, cu privirea sa dură, apăsătoare, privire care, fără şrirea lui, învăţase cu anii să exprime ordine fără cuvinte şi să ceară executarea lor fără explicaţii. Şi începu să vorbească.
Ii spuse că afacerea pe care voia s-o facă cu ea nu era lipsită de primejdie, deşi era o afacere cinstită; că tatăl său l-a sfătuit -mai mult chiar, i-a dat ordinul sever - să nu-i ascundă nici ei si nici unui al treilea (fiindcă, după cum are sâ vadă, va fi vorba de un al rreilea) că pentru ca afacerea să reuşească din plin e nevoie ca toţi cei implicaţi în ea să ştie dinainte ce-i aşteaptă şi abia după aceea, dupâ cc se vor gândi şi vor cântări totul în linişte, să răspundă dacă se angajează sau nu. Asupra faptului cât e de cinstită afacerea să nu existe nici o îndoială: când va afla despre ce e vorba, nici n-o să se mai discute pe aceasta temă, nu asta e problema. Care era însă problema? Problema cea mai grea era găsirea acestui ai treilea... găsirea lui urgentă... căutarea lui chiar în această noapte...
Deodată, tot uitându-se în ochii ei şi prins de o agi raţie abia stăpânită, Nang se opri din vorbit, se ridică în picioare şi ieşi afară. Ocoli casa, rămase îndelung prin preajmă, scrutând totul în jur.
Nu era nimeni şi nici nu i se păruse că ar fi. Dar pentru întâia oară de când îndeplinea misiuni grele Nang sc simţea încolţit de un sentiment inexplicabil. Se întâmplase şi acum, ca aproape totdeauna, ca simpla sa prezenţă si cuvintele sale rostite în atmosfera creată, actele sale simple nu numai să-i dezvăluie - fără a-i desconspira - intenţiile, dar să-l determine şi pe celalalt să se dezvăluie şi aproape să se şi decidă; se ridicase şi ieşise ca sâ nu audă ceea ce era gata să întrebe: cine era a treia persoană? In privirea şi pe chipul ei apăruse in timpul cât îi vorbise acea strălucire deosebită şi în acelaşi timp comună tuturor celor pe care Nang îi atrăgea de partea sa când executa misiuni, un amestec de încredere şi devotament care mărturiseau că ea nu se înşela în privinţa lui, că ştia aproape cUi
t
certitudine cine era şi care mai dovedeau în acelaşi timp câ acest devotament şi această încredere o făceau să nu şovăie în luarea unei decizii care, la rândul ei, mai dovedea că această categorie de oameni, desi aflată într-o zonă care stătuse tot timpul sub ocupaţia inamicului, învăţase în decursul anilor destule despre război ca să se comporte ca şi când ar fi fost de mult angajaţi cu toate că nu fuseseră poare practic angajaţi nici o singură zi în lupta armată; totul ar fi decurs normal, ca şi clara trecută, când îl căutase pe Mong, când tot aşa, intrând noaptea în prima casa sub un pretext asemănător cu cel de azi şi întârziind acolo câteva ore, se convinsese că putea să dezvăluie fără riscuri numele lui Mong dacă de astă dată nu numai Mong ar fi intrat în cauză, ci însăşi această fată pe care nici măcar n-o cunoştea. Dar intrarea ei în cauză era străină de raţiuni militare, dar tor atât de puternice, ca un ordin pe care îl primea de astă dată din el însuşi, dintr-un Nang pe care nu-1 cunoştea bine, clar tot atât de hotărâr, de prudent şi de răbdător: această fată trebuia ferită! Iar acesta era parcă mai mult decât un ordin, o şoaptă parcă a unei divinităţi care totdeauna îl protejase, dar niciodată nu-şi dezvăluise prezenţa, iar acum şi-o dezvăluia; şi asta deodată, fără veste, ca şi când ar fi fost îmbrâncit de cineva în pragul unei lumi misterioase, ca în pragul unei pagode, când, odinioară, alături de mama lui, fascinat de chipul multiplicat al lui Ruda şi cu simţurile turburate de mirosul de beţişoare parfumate, se oprea şi nu mai voia cu nici un chip să înainteze, lipindu-se de coapsa ei ocrotitoare şi făcându-se greu ca un pietroi. Tot aşa nu mai voia acum nimic de la această fată, şi dacă nu i-ar fi trecut prin cap că plecând imediat ar fi putut s-o sperie, n-ar mai fi întârziat nici o clipă şi ar fi dispărut în noapte.
Se întoarse în bucătărie şi se reaşeză. Mai mult îi ghici decât ii văzu privirea ci care îl urmărea cu supunere, gata sâ-l asculte ■nai departe, dar Nang nu mai fu în state sâ reia firul întrerupt.
242
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
243
— Nu trece nimeni pe-aici, zise atunci fata cu o voce intimă, care sugera că neliniştea lui c nejustificată. De când a fost desfiinţat bacul, continuă ea, s-a închis şi drumul.
El tot nu ieşi din muţenia lui.
— Eu nu pot să mă duc, zise atunci fata ca şi când s-ar fi simţit vinovată de tăcerea lui, nu mă ţin picioarele, dar dacă vă hotărâţi mai repede să-mi spuneţi unde stă persoana care vă interesează pot să-l trimit pe Tuy să afle el. Nu e încă aşa de târziu ca un copil, seara pe drum, să atragă atenţia cuiva. Numai numele acestei persoane în gura copilului ar putea să atragă atenţia şi, în loc s-o găsească el pe această persoană, să nu vă găsească pe dumneavoastră altcineva.
Nici de astă dată Nang nu reuşi să învingă amorţeala care îi paraliza parcă voinţa. Liniştea se scurgea picătură cu picătură. Stătea pe drugul de lemn care unea bucătăria cu grajdul, cu coatele pe genunchi şi cu fălcile în palme...
— Nu, uite ce facem, zise el într-un târziu şi vorbind îsi trase adânc răsuflarea redevenind în întregime stăpân pe sine. Eu mă îndepărtez de casa dumneavoastră şi aştept. Dumneavoastră o sculaţi pe Yen şi o întrebaţi, ea trebuie să ştie mai bine... Câţi ani are?
— Are aproape optsprezece ani!
— .. .La cine mă pot eu duce acum să-mi dea pe cineva să meargă cu mine. Trebuie să mă duc eu, nu pot să las treaba pe mâna unui copil ca Tuy. Nu-i spuneţi nimic tatălui dumneavoastră, dacă nu e nevoie, iar pe Tuy îl lăsaţi să creadă că mă cheamă Cuc şi că sunt de-aici din sat... Dumneavoastră, la fel, nu ştiţi absolut nimic, nu ştiţi decât câ o rudă a dumneavoastră, dintr-un sat îndepărtat, pe care n-o cunoaşteţi, v-a vizitat seara şi a plecat la alte rude şi, fiindcă era noapte târziu şi nu puteaţi să-i ararăţi drumul (din pricina frigurilor), Yen mi-a spus cine ar putea să mi-1 arate. Aşa trebuie să facem ca
să reuşim! Şi singurul lucru pe care vă rog să-l ascunderi este câ am discutat împreună despre o aşa-zisă afacere primejdioasă.
- Şi să spun numele persoanei la care v-am îndreptat, dacă mâ întreabă cineva? zise fata.
- Da, răspunse Nang hotărât, puteţi să spuneţi fără grijă, persoana aceea care mâ va conduce nu va şti nici ea nimic...
- Şi ce mai pot să fac încă? reluă fata.
- Să-mi daţi ceva să mănânc şi sâ beau un ceai, răspunse Nang. Şi încă ceva: am să mai trec poate pe-aici, dar nu dacă e acasă tatăl dumneavoastră. Dacă e, aprindeţi lampa! Si dacă cumva în seara aceea aveţi friguri spuneţi-i lui Tuy s-o aprindă el. Păstraţi puţinul gaz, din lampă pentru acest semnal, poate mai am nevoie de ceva.
Eata clătină din cap că a înţeles totul şi că asa va face, reaprinse apoi focul şi începu să sufle în el. Fumul, sub acest acoperiş cu pereţi de lemn şi fără coş, umplu, ca de obicei, întreaga bucărărie şi Nang se uită posomorât la ea cum tuşeşte şi işi freacă ochii cu dosul palmelor.
O jumătate de oră mai târziu Nang aştepta afară să vină Thanh să-i spună numele unui om din sat la care el s-ar putea duce. Thanh veni imediat neliniştită şi îi spuse că a trezit-o pe Yen din somn, i-a spus despre ce e vorba şi că Yen a înţeles imediat în ce scop i se cerea ceea ce i se cerea şi că n-o să-i spună decât dacă o s-o ia cu el să-i arate ea cu mâna ei casa.
- Bine, şopti Nang, să vină încoace.
Şi ca şi când Yen ar fi şi auzit această şoaptă, ea se şi desprinse de lângă coltul casei unde se pitise şi alergă spre Nang. F^ra foarte sprintenă, parcă n-ar fi dârdâit cu câteva ceasuri înainte cu nasul în perete. Cu o curiozitate avidă, ea se vârî între sora ei şi străin şi şopti:
- Eu ştiu unde să vă duc.
244
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
245
Si cu toarc că era întuneric beznă ochii îi sticleau şi parcă ardea de nerăbdare să-i arate luptătorului ceea ce ştia. Plecară imediat si fata mergea înainte conducându-1 printre ogoare direcr spre sat; Nang trebui să facă un efort să se ţină după ea, fiindcă aluneca din când în când pe creasta nucilor diguri şi rămânea în urmă. Yen se oprea atunci şi îl aştepta si pornea apoi mai încer, ca si când ar fi înţeles că un bărbat, fie el şi războinic, nu putea avea agilitatea şi uşurinţa de a se mişca ale unei fete, dar curând ea parcă uita şi, pe nesimţite, din nou paşii făceau sâ se mărească distanţa dintre ei doi.
La intrarea în sat Nang o opri şi o întrebă cine era omul la care îl ducea. La răspunse fără şovăire: era un om care putea să-l conducă unde dorea sau să-l pună în legătură cu un altul.
Nang o descusu: de unde ştia ea că aceşti oameni pot face asemenea treburi noaptea?
- Asta nu vă spun, zise fata.
- Ba trebuie să-mi spui, zise Nang, altfel nu pot sâ mă duc la omul acela.
- Da, dar nici eu nu pot să vă spun, faceţi cum credeţi, repeta fata.
- Bine, Yen, dar un lucru tot trebuie să-mi spui, zise Nang. De ce ai tu încredere în mine şi mă duci la un om care cunoaşte secrerul tău şi nu mi-1 spui tu singură?
- Omul la careva duc nu cunoaşte nici un secret, zise fata. Apoi adăugă: Eu ştiu cum se poartă luptătorii noşrri: se ascund ziua în mlaştini şi numai noaptea intră prin casc. Mi-a spus Thanh cum ati intrar la noi.
- Bine, Yen. Dă-i drumul înainte.
O luarâ pe o potecă, ocoliră câteva gospodării şi coborârâ apoi înrr-o mică vâlcea. Acolo, Yen îi făcu semn să aştepte şi ea îl lăsă singur. Nang n-o văzu în care casă intrase, pur şi simplu dispăruse şi o aşteptă cam jumătate de oră până reveni însoţită de un ţăran, un om în vârstă, cu spinarea curbată...
- Pe cine căutaţi? zise ţăranul.
- Sunt negustor, zise Nang, o caut pe doamna Han si m-a apucat noaptea pe drum.
- Unde stă doamna Han, în cc sat? mai zise ţăranul.
- în Hai-An.
- Si mi ştiţi să mergeţi singur în Hai-An?
- Nu, zise Nang, n-am fost niciodată acolo, sunt din Hanoi.
- Bine, zise ţăranul, o sâ vă duc eu în Hai-An şi acolo aflam noi unde stă doamna Han.
- Dumneata o cunoşti? îl întrebă Nang.
- Am auzit de ea, răspunse ţăranul.
Pe nesimţire, în timpul cât ţinu acest schimb de cuvinte, atât vocea piţigăiată a ţăranului, cât şi spinarea sa îndoită dispărură şi era greu de ghicit ce fel de precauţie avusese ei în vedere făcând pe bătrânul.
- Veniţi după mine, zise ei cu o voce aproape poruncitoare, şi porni îndată înainte cu paşi hotărâţi pe o potecă pe care numai el stia că e potecă, era acoperită de ierburi groase şi umede de răcoarea nopţii.
In aceeaşi noapte Nang se întâlni cu Mong în Hai-An. Drumul dură vreo parru ceasuri şi când ajunse se simţi obosit şi se hotărî să doarmă roată ziua şi noaptea următoare, să-şi tefacă forţele. îl aştepta o muncă migăloasă şi plină de primejdii, crearea unei noi baze, şi avea nevoie să uite: cu opt luni în urmă cutreierase aceleaşi locuri în vederea aceluiaşi scop şi pentru ca nu cumva acum să se repete aceleaşi greşeli (nu ştia care şi tocmai de aceea simţea nevoia să se odihnească şi să le afle), ceva trebuia uitat şi ceva trebuia ţinut minte.
Mong însă nu păru să ia în scamă şi să înţeleagă cum trebuie tăcerea în care decurse întâlnirea, rezerva obosită a lui Nang, încetineala mişcărilor lui şi mutismul din care nu voia să iasă. Dimpotrivă, Mong arăra parcă vesel şi privirea îi
246
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
247
strălucea ca şi când prezenţa lui Nang acolo n-ar fi fost mărturia unei înfrângeri, ci a unei victorii abia obţinute, pe care Mong totdeauna o prevăzuse. La fel arăra si doamna Han şi nu păreau deloc că au de gând să se ridice şi să plece, să-l lase pe luptător
să se odihnească.
Stăteau toţi trei într-o ascunzătoare alături de o căsuţă, proprietate a unei rude a doamnei Han, funcţionar în port la Hai-Pfong, un om care culegea ştiri din oraş si pe care Mong le folosea. In ascunzătoare dormea Mong ziua; acum era încă noapte, dar se rerrăseseră, totuşi, în ea ca să poată fi toţi trei fără grijă. Doamna Han adusese o lampă şi îi dăduse lui Nang ceva să mănânce. 1 ,a urmă Mong îl servi pe Nang cu o pipă cu apă, iar doamna Han le aduse la amândoi fructe. Nang mancă o portocală cu degetele tremurânde, dar apoi puterile îi mai reveniră şi în minţitele următoare el roase şi scuipă foarte calm cocenii graşi şi mustoşi de tresrie de zahăr pe care gazda îi mai aduse, în timp ce Mong vorbea, dădea un fel de raport pe care Nang abia îl asculta.
Deodată el se opri din mestecat si cum stătea într-o rână se ridică în capul oaselor, ca şi când ar fi vrut să audă mai bine. Privirea îi luci cu intensitate la lumina lămpii.
Mong dădea explicaţii cu privire la cauza încercuirii plutonului care acoperea retragerea grupului de şoc şi care abia se salvase cu irei zile în urmă de la nimicire, francezii primiseră de curând întăriri (avioane americane de bombardament B-26) si sporiseră paza şi controlul în întreaga provincie Se întâmpla ceva, dar ce anume, nu se ştia. lată, de pildă, continuă Mong, baza din Son-Tinh, pe care o credeau supravegheată şi nesigură, nu era câtuşi de puţin nesigură. După părerea doamnei Han inamicul îsi retrăsese în aceeaşi zi trupele de patrulare fără sâ bănuiască pe ce teren se afla: dacă ar fi avut cea mai vagă idee că plutonul încercuit se afla ascuns chiar sub pământul pe care îl călcau, ci n-ar fi părăsit comuna şi nu le-ar fi dat astfel i
posibilitatea celor încercuiţi să se retragă în timpul nopţii. Doamna Han, care srăruse tot timpul zilei în sat si observase mişcările plutoanelor inamicului, era de părere că expediţia se putea bizui pe deplin pe vechea bază, că ascunzătorilc erau intacte şi câ populaţia era pregătita să-i reprimească de îndată ce ar fi avertizată că atacul va fi reluat.
Nang nu scotea un cuvânt. Oboseala îi pierise şi ca să-şi stăpânească emoţia pe care raportul lui Mong o stârnise în-ţr-însul, deveni sumbru şi neîncrezător, ca şi când ştirile acestea neaşteptate i-ar fi trezit simţul până atunci parcă adormit al primejdiei.
- Cum am putea fi siguri, zise el, că nimeni n-a rrădar adăposturile secrere?
- Prin faptul că plutonul încercuit a scăpat tocmai datorită lor, zise Mong cu o voce care parcă tremura de un presentiment fără nume. Iti spun, continuă ci, populaţia se poartă foarte ciudat. Iar temerea noastră că baza e nesigură şi trebuie creară alta, n-are nici o justificare!
- Anume cum se poartă populaţia? întrebă Nang. Explică-mi clar.
Mong se uită la doamna Han invitând-o printr-o privire să relateze ea ce ştie.
- Ţăranii sunt foarre bine informaţi, ştirea cu bombardierele grele B-26 am aflat-o de la un ţăran, zise doamna Han liniştită. întâi n-am crezut, dar pe urmă am verificat-o, e o ştire sigură. Sunt informaţi că preşedintele nostru Ho şi generalul Van au hotărâr să fie aracare şi nimicite aerodromurile Gia-fam şi Cat-Bi! Sunt informaţi cu adevărat sau e numai o dorinţă a lor, nimeni nu poate sâ ştie! Fapt e că nu trebuie să se mai întârzie cu săptămânile atacul plănuit. Moment mai prielnic nu va mai fi, cu toate că la prima vedere ei se plimbă Peste tot şi par mai stăpâni ca oricând pe căile de acces spre Hai-Pfong.
248
MARIN PRF.DA
NUVELE SI POVESTIRI
249
- Ce numiţi dumneavoastră „moment prielnic", dacă singură recunoaşteţi câ ei au întărit paza? întrebă Nang.
- Paza e mai tare, dar nesiguranţa a crescut mult mai mult decât întăririle primite, răspunse doamna Han.
- De unde ştiţi?
- Am văzut cu ochii nici ceea ce altădată nu s-ar fi întâmplat, răspunse doamna Han, cum au părăsit ei imediat Son-Tinh, deşi ei etau patru plutoane şi ai noştri doar unul. Altă dată ar li evacuat satul cu un singur pluton şi ar fi stat la pândă noaptea fără teamă şi ar fi nimicit în mod sigur plutonul nostru când ar fi ieşit din adăposturile secrete. Acum se agită mai mult şi sunt mai numeroşi, dar nu luptă mai bine, ci mult mai râu.
- Trageţi concluzia asta numai din faptul că plutonul nostru a scăpat din încercuirea aceea? zise Nang.
- Nu, zise Mong, răspunzând în locul doamnei Han, cu care se vedea că discutase mult această problemă. Faptul câ un pluton poate să scape dintr-o situaţie fără ieşire poate sâ fie o întâmplare, dat ca ei să nu mai simtă că un anumit teritoriu e gata să primească trupele noastre cu adăposturi si hrană pregătită, asta nu mai e o întâmplare. Totdeauna pe locul unde erau încercuite trupe de-ale noastre - dar ce trupe, uneori chiar când era prins un singur luptător - întreaga comună era scotocită şi ţinută sub ameninţarea armelor săptămâni întregi; uneori dădeau chiar foc satului.
- Şi care e explicaţia? zise Nang.
- Iţi spun, nici noi nu înţelegem! răspunse Mong. Şi părerea mea este că nu trebuie să ne temem de o cursă, adică de faptul câ ei ar fi informaţi de planurile comandamentului nostru şi ar aştepta sâ le cadă în mână întreaga trupă de şoc.
- De ce nu?! se miră Nang.
- Pentru că aerodromul e inatacabil, răspunse foarte simplu Mong.
- Adică?
- Cum e posibil sâ treci - în ipoteza greu de admis câ ai reuşit sâ strecori totuşi două-trei plutoane până în apropierea aerodromului - cum ar fi cu putinţă sâ te vâri apoi prin şapte linii de sârmă ghimpată, minate probabil toate si înţesate de dispozitive de alarmă?
-Ani înţeles, exclamă Nang, vreţi sâ spuneţi că ideea unei curse care ni s-ar întinde s-ar bate cap în cap cu aceea că aerodromul c inatacabil. Dar de ce n-ar crede la urma urmei?
-Fiindcă timp de opt ani nu i-a supărat nimeni, răspunse Mong.
Câteva clipe lungi Nang rămase tăcut. Nu era întâia oară când i se întâmpla ca o ştire militară neaşteptat de bună să fie însă însoţită de elemente care s-o contrazică. Reieşea că posibilitatea atacului nu numai că nu se îndepărtase, dar că trebuia acţionat chiar fără întârziere. în acelaşi timp însă inamicul primise întăriri...
- Uite ce facem, zise Nang într-un târziu, mâine noapte mergem să controlam adăposturile din Son-Tinh, iar poimâine ne întoarcem prin toate satele de la Son-Tinh încoace - şi dacă nu isprăvim poimâine, continuăm în noaptea următoare şi în cazul ăsta avem nevoie de un adăpost sigur, în Ticu-Tra - să vedem ce garnizoane şi ce trupe există pe acest traiect. Inii trebuie neapărat un sat de care trupele de securitate franceze să fie cât mai departe şi ceilalţi să nu fie mai mulţi decât o simplă patrulă.
- In Hop-l.c nu e nimeni, zise doamna Han. Sunt doi Hop-l.e, şi într-unui au uitat, pesemne, să pună marionete. F, un cătun cu câteva zeci de familii, cunosc eu pe cineva acolo, tlacâ e nevoie mă duc mâine ziua şi văd ce se poate face.
- In patru zile să parcurgem deci acest drum, Hai-An — Son-Tinh, reluă Nang după ce o ascultă şi o aprobă din cap pe doamna Fian. Eu am să plec pe urmă să raportez. Numele nieu, tovarăşe Mong, este Dinh-Van-Nang, ai vrut data
2S0
MARIN PREDA
trecută să-l ştii... Actinia, reluă el apoi, vreau s-o rog ceva pe doamna Han...
A şaptea zi pe seară Nang se întoarse în Hai-An şi-i transmise lui Mong că planurile comandamentului provinciei au rămas neschimbate, dar că trebuie să se mai ducă să vadă ce se întâmplase totuşi în Son-1'inh in ziua când plutonul acela fusese încercuit...
Doar atât îi spuse şi după felul cum se grăbi apoi să-i reamintească doamnei Han de rugămintea lui, Mong înţelese că nu s-a hotărât încă nimic precis în ce priveşte data şi condiţiile atacului şi că Nang revenise parcă mai mult ca să afle dacă doamna Han reuşise sau nu să-i facă rost de lucrul acela decât sâ-i transmită noi ordine, fiindcă verificarea încă o dată a bazei din Son-Tinh i se părea lui Mong excesivă.
Presupunerea iui Mong era exactă numai în parte. Întors la comandament, Nang raportă ceea ce aflase prin Mong şi ceea ce verificase apoi el însuşi la faţa locului timp de patru zile, şi anume că se puteau reinfilrra fără primejdie în acele atât de importante localităţi pe care reuşiseră mai înainte să le transforme în zone de hârţuialâ cu intenţia să poată trimite apoi de acolo asupra aerodromului un grup de şoc. Faptul era inexplicabil, dar era adevărat, continuă Nang, şi desfăşură în faţa comandantului său o hartă pe care o întocmise înainte de a se prezenta la raport: iată, zise el, [lunetele roşii reprezintă turnurile de pază fixe ale corpului expediţionar francez, cele negre trupele sale mobile de securitate şi triunghiurile albe trupele marionetă: Son-Tinh, Cat-Son, Tîn-Cîm au fost părăsite în aceeaşi zi de francezi; după încercuirea plutonului, n-a rămas în Tîn-Cîm decât un pluton de jandarmi marionetă, nişte găinari gata s-o ia la fugă la primul toc de armă care s-ar trage în spatele lor. Şi acum iată din nou traiectul liber! Şi Nang fâcti| cu creionul roşu o săgeată groasă de la punctul de plecare dflj
NUVELE SI POVESTIRI
251
dincoace dc Van-Uc, o continuă trecând pe lângă Phuc-Xa (bunkerul acesta francez de aci care n-a dat niciodată semnul unei vigilenţe foarte ascuţite), Doan-Xa, Nai-Son, Lao-Pfong, Ffop-Fe, Pfan-Dung, Ticu-Tra, toate acestea fiind doar sub controlul trupelor marionetă şi numai în Lao-Pfong existând, după cum se şi vede, un punct negru, un pluton francez dc securitate mobil.
- Ai străbătu în întregime acest traiect? îl întrebă comandantul.
- Da, răspunse Nang, cu o etapă în Hop-l.e.
- Adică? Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că această etapă e obligatorie şi pentru grupul care ar araca aerodromul, dar nu mai sunt foarte sigur dacă ar fi la te) de uşor pentru patruzeci de oameni cum e pentru unu! singur, chiar dacă Mong şi doamna Han...
- Bineînţeles că nu, îl întrerupse comandantul, va trebui să parcurgi din nou acest traiect, ca şi când te-ai afla în fruntea a patruzeci de oameni, de aici şi până la aerodrom. Şi să pătrunzi din nou în aerodrom, ca şi când l-ai ataca efectiv. Iată ordinul meu: întoarce-te imediat în Hai-An, ia din nou legătura cu Mong şi doamna Han şi controlaţi încă o dată Son-Tinh, Cat-Son şi Tîn-Cîm. Nu putem să ne infiltrăm în aceste cătune până nu aflăm de ce francezii le-au părăsit aşa de repede. Căutaţi şi aflaţi. Pe urmă te întorci şi raportezi.
Comandantul mai adăugă că după aceea, în cazul în care nimic suspect nu se va fi semnalat, Nang va trebui să refacă traseul şi pentru alte motive: ttebuie să verifice iarăşi dacă sistemul de pază rămăsese acelaşi şi totodată să instruiască doi genişti care să-i înlocuiască pe ultimii care căzuseră, pe Hong (cel care-şi clătea gura înainte de a înghiţi ceaiul) şi pe Dinh (care îl înlocuise pc Mi, cel căruia nu-i explodase grenada).
- Nici eu n-am sperat să vă fac rost de aşa ceva, aşa de repede, zise doamna Han adresându-se lui Nang. Tot la un
252
MARIN PRF.DA
ţăran am găsit (unde nu credeam), fiindcă nici ia Hai-Pfong nu se găseşte uşor, dar nu vă spun cât mi-a cerut şi în ce fel ne-am înţeles să-i plătesc.
- Vă mulţumesc, doamnă Han, zise Nang înclinându-se şi luând micul pacheţel pe care femeia i-1 dădu, nici eu nu vă spun cât şi în ce fel înţeleg să vă arăt mai târziu recunoştinţa mea.
- Dumneavoastră vă puneţi viaţa în primejdie şi meritaţi totul, răspunse doamna Han.
Două zile mai rârziu, Nang, care cunoştea acum bine drumul, ajunse pe malul aceluiaşi râu de unde cu o săptămână în urmă zărise casa în care o cunoscuse pe Thanh. De la distanţă se uită să vadă dacă nu cumva lampa era aprinsă, dar nu zări nici o lumină. Se apropie repede, fiindcă nu mai avea timp mult, până dimineaţa trebuia să se întoarcă la comandament şi să se odihnească toată ziua pentru ca în noaptea următoare să plece.
îi deschise băiatul, care abia adormise.
- Ei, Tuy, ce se aude? şopti Nang. A mai fost cineva pe la voi?
- Nu, zise băiatul.
Cele două surori zăceau ca şi data trecută în acelaşi pat. Nang aduse lampa din bucătărie şi o aprinse, apoi ceru băiatului să-i dea nişte apă. Desfăcu pacheţelul, deşurubă curia, luă din ea o pasrilă şi o ridică pe Thanh în capul oaselor.
- Thanh, şopti el, înghite asta.
Fata, fără să ţină dinţii strânşi, nu-i desfăcu totuşi suficient ca Nang să-i poată vârî pastila în gură.
-Thanh, şopti el din nou, trezeşte-te!
Şi o zgâlţâi, în timp ce băiatul, grav, stătea alături cu un pahar în mână. După câtva timp, fata birui parcă febra şi deschise în sfârşit ochii; bolborosi însă ceva neînţeles, cuvinte fără şir; Nang reuşi s-o facă să înghită o pastilă şi îi dădu să bea apăi
NUVFJ.F. .51 POVESTIRI 25.1
- Tuy, eu trebuie sâ plec, zise apoi Nang, după ce văzu câ fata tui se trezea, hi las ţie astea, ai grijă să i le dai lui Thanh! Şi ii spui aşa: de mâine-dimineată, luaţi şi tu, şi Yen, si Thanh câte trei pe zi, până le terminaţi. Ai să vezi că chiar mâine o sâ scapi de friguri şi dacă nu scapi chiar de rot mâine, data viitoare n-o să mai ai nimic. Ai înţeles, Tuy?
Şi îi întinse cutia, pe care, când o luă, băiatul o ţinu cu amândouă mâinile ca si când i-ar fi fost frică să nu-i cadă jos şi să se spargă.
- Tuy, reluă Nang, sâ-i spui că s-ar putea sâ mai trec pe-aici, tot aşa, seara sau noaptea... N-ai să uiţi?
- Cine c? zise în clipa aceea Yen, ridicându-se buimăcită în capul oaselor. Tu eşti, Pfong?
- Nu, nu e Pfong, şopti Nang potolit, eu sunt, şi se răsuci spre perete sâ-l vadă fata. Cum îţi e, domnişoară, zise el mai departe, poţi să te dai jos din pat şi să mergi cu mine zece minute?
Yen îl recunoscu imediat si răspunse că poate. Nang ieşi afară clin odaie. Un minut mai târziu, fata ieşi şi ea, dar la poartă se opri şi spuse că deşi febra i-a trecut, nu poate încă sâ meargă.
- Yen, zise atunci Nang, vorbind mereu în şoaptă şi rărind anume cuvintele, parcă s-ar fi temut ca ea să nu uite cumva ceea ce avea să-i spună, ai să tii minte până mâine?
- Sâ încerc, răspunse fata dând din umeri cu un dispreţ involuntar pentru neîncrederea cu care era tratară memoria ei.
- Poţi să-mi spui cine e Pfong?
- Nu, zise fata numaidecât.
- Nu m-ai înţeles, reluă Nang. Să-mi spui dacă e sau nu prietenul tău.
- Da, recunoscu fata deodată.
- Vine uneori pe la tine când eşti bolnavă?
- Foarte rar, răspunse fata. Stă departe.
254
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
— Yen, eu stau şi mai departe, şopti atunci Nang cu o voce parcă sugrumată de emoţie. O zi şi o noapte am mers ca sâ pot veni din nou la voi!
— Am înţeles, răspunse Yen uimită şi şoapta ei avu o astfel de intensitate încât Nang amuţi, ca şi când i-ar fi făcut această declaraţie chiar ei. Am înţeles, repetă ea, dar cine sunteţi dumneavoastră, puteţi să-mi spuneţi numele? N-o sâ i-1 spun decât lui Thanh.
— Yen, îţi spun un nume, dar să rămână numai pentru tine şi sora ta. Eu sunt prietenul doamnei Han, din Son-Tinh, ea mi-a dat chinina pe care v-am adus-o. Ascultă, Yen, dacă eu nu mai trec pe aici multă vreme şi aveţi nevoie de ceva - o căutaţi pe doamna Han în Son-Tinh şi dacă n-o găsiţi acolo o căutaţi în Hai-An. Ii spuneţi de chinină şi atunci ea o să ştie că veniţi din partea mea. Ai să ţii minte?
Fata îl încredinţa cu o mişcare a capului că da şi adăugă câ acum se simte mai bine, ar putea să-l însoţească, dacă cumva nu cunoaşte bine drumul.
— Nu, Yen, zise Nang, nu e nevoie, si o clipă mai târziu el se smulse din loc şi se îndepărtă repede în întuneric.
Dimineaţa, ajunse la comandament.
Se scurseră apoi cinci nopţi. în acest timp, Nang, însoţit de cei doi genişti, parcurse întreg traseul care i se ordonase, pătrunse din nou în aerodrom, apoi se întoarse să dea raportul. In ziua de trei martie hotărârea ele atac fu luată. De astă dată detaşamentul format era ceva mai mic ca la început, dar mult mai instruit şi mai ales mult mai bine înarmat. Lise dădură grenade, pistoale-mitralieră şi explozibil, cu ordinul si atace, să incendieze şi în acelaşi timp să evite lupta inegală şj să se şi retragă. Armata provinciei avea să-i urmeze la o distanţă potrivită infiltrându-se în cursul nopţilor pe acelaşi traseu Şl avea să le acopere spatele în caz de surpriză.
255
- Nu angajaţi lupta decât la douăzeci-treizeci de kilometri de aerodrom, îi spuse coinandantul-şef lui Nang, când îi dădu ordin de plecare. Căutaţi să ajungeţi la bază înainte să se facă lumină. Altfel, sunteţi pierduţi şi nu vă putem veni in ajutor. Aici putem da lupta, aici nu, altfel am fi încercuiţi şi nimiciţi, bazele nu ue-ar putea asigura atâtea adăposturi ca sâ păstrăm în mâinile noastre zona de hărţuială.
Nang tăcea, în picioare, mai înalt decât comandantul său, cu pomeţii întinşi, expresia calmă, de nepătruns. Ştia totul, dar el nu făcea parte dintre acei ofiţeri, a căror judecată, în situaţia sa, începe cu timpul să se tulbure datorită tocmai faptului câ ştiu atâtea şi în gândirea cărora se strecoară ca o consecinţă, încetul cu încetul, ideea irezistibilă că comandantul le este inferior. Instinctul şi experienţa lui de luptător îi spuneau că mintea lui trebuie să rămână totdeauna limpede, sâ execute misiunile încredinţate, si superioritatea comandantului-şef i se impunea prin simplul fapt că acesta nu-i suspecta niciodată această limpezime şi pătrundere, deşi, în mod ciudat, părea să nu se bizuie prea mult sau într-atât pe ea încât să-l scutească pe Nang de repetarea ordinelor celor mai neînsemnate sau prea bine ştiute de el, datorită tocmai situaţiei lui - cum era în cazul de faţă - de cadru care a pregătit el însuşi atacul şi a întocmit harta şi traseul expediţiei.
- Păstrati-vă calmul şi teşiţi din zona aerodromului cât mai rapid cu putinţă, continuă comandantul-şef. Ai în mână cei mai buni luptători ai armatei, execută misiunea şi adu-i înapoi şi te voi trimite direct în faţa generalului Van, să raportezi.
Si îl privi pe Nang ţintă şi ofiţerul înţelese ordinul din priviri si începu să repete tot ce i se spusese. Cu asta întâlnirea luă sfârşit, si Nang părăsi postul de comandă al armatei si luă detaşamentul în primire.
Dar abia plecată, că expediţia se şi opri. începuseră ploile Şi Mong îl anunţă pe Nang, care conducea trupa împreună cu
256
MARIN PRF.DA
NUVF.I.E SI POVESTIRI
încă doi ofiţeri, că o parre din adăposturile subterane din Son-Tinh se surpaseră si câ era foarre greu sâ le refacă: se surpau mereu. Era singura ştire neplăcuta pe care o trimitea, încolo, în ceea ce priveşte ordinele pe care le primise de a pregăti trecerea râurilor înainte şi după atac şi de a organiza călăuzirea trupei ca să se poată desprinde rapid de inamic în cazul unei lupte inegale, totul era gata; dacă se putea lipsi de aceste adăposturi din Son-Tinh expediţia putea să continue. Nang pufni: ăstuia îi umblau gărgăuni prin cap, cum se putea lipsi de adăposturile secrete? Dădu ordin de retragere si aşteptă încă două zile, cât îi trebui lui Mong să refacă ascunzărorile.
In a treia noapte ajunseră la ţărmul lui Van-Uc. Singurul inamic care le stârni furia — fiindcă îi sileau sâ se strecoare prin sate cu excesivă şi obositoare precauţie - fură câinii: lătratul lor putea să dea alarma mai rău decât un foc de armă.
Pe Van-Uc întâlniră ca si data trecuta bărcile cu motor ale inamicului, dar în noaptea următoare reuşiră totuşi sâ treacă fluviul cu şampanele. A doua zi noaptea se apropiarâ de ultimul obstacol, Lach-Tray. Nimic nu se întâmplă, întâlniră doar nişte patrule marionetă, dar nu se sinchisiră de ei, trecură prin sat ca nişte oameni paşnici care aveau însă nişte bete în spinare şi cămăşile cam umflate. Ea ieşirea din sar pe câţiva îi pufni chiar râsul, fiindcă observaseră cum grupa de jandarmi se topise în câteva secunde, neavând, după cât se părea, nici chef să facă cunoştinţă cu astfel de ţărani ciudaţi.
Lach-Tray trebuia trecut însă înot, fiindcă toată populaţia din preajma aerodromului era evacuată şi acum nu-i mai putea ajuta nimeni cu nimic. Atinseră drumul principal Do-Son -Hai-Pfong, era ora nouă seara când camioane încărcate cu trupe ale corpului expeditionar francez trecură cu farurile aprinse, luminând totul în jur. Se culcară în noroi, şi nu fură zăriţi, trecură drumul spre râu. Se camuflară apoi şi mai bine eu noroi pe fată şi pe mâini, cu frunze verzi şi răsad de orez: în curând
aveau să intre în zona luminată de reflectoarele aerodromului si nu trebuia să fie descoperiţi înainte de a trece râul şi apoi după trecerea râului înainte ca geniştii sâ poată îndepărta minele şi tăia gardurile de sârmă. Mong si doamna Han îi aşteptaseră la marginea ultimului sat şi le dăduseră nuoc-nam, să poară trece peste Lach-Tray fără primejdia de a ajunge dincolo ţepeni sau morţi de frig. (Era destul de frig şi aşa pe marginea râului, bătea vântul dinspre mare si sângerau până la genunchi de înţepăturile care le sfâşiaseră pantalonii şi pielea trecând priit tufişurile spinoase care crescuseră sălbatice între drum si marginea râului.)
Băură câte-o înghiţitură din acel nuoc-nam (un preparat dintr-un soi de peştişori putreziţi îndelung în sare), se dez-brâcară, înfăşurară tot ce aveau asupra lor în vesminte pentru mai multă siguranţă şi se aruncară în râu în grupuri de câte trei, înotând cu o mână şi păstrând pachetele la suprafaţa apei, aşa cum făcuseră de sute de ori la antrenamentele grele la care fuseseră supuşi timp de luni întregi. Doar unuia singur îi înţepeniră mâinile înotând şi scăpă armamentul şi veşmintele în apă, dar la mal i se dădură alrele şi îl puseră repede pe picioare.
Atinseseră, în sfârşit, limitele aerodromului. Aşteptând ca întreaga trupă sâ-si revină după traversarea aceasta istovitoare, Nang stătea întins pe burtă şi se uita tăcut înainte. Erau orele zece seara. în sfârşit, misiunea sa, pentru care opt luni cutreierase în lung şi în lat această regiune primejdioasă dormind cu săptămânile în nămolul orezăriilor ca s-o pregătească să nu dea greş şi care dusese deja la pierderea a patru luptători de elită, avea să se încheie. Oare inamicul avea să primească, în sfârşit, şi el una în cap sau avea să-i nimicească el pe ei până la unul?
Mica unitate de patruzeci de oameni se împărţi la ordinele lui Nang în doua grupe: fiecare grupa trebuia să-şi croiască drum separat printre gardurile de sârmă, pentru a câştiga timp. Nang păstră un agent lângă sine şi, culcat mai deparre pe burtă,
258
MARIN PRUDA
se puse pe supravegheat împrejurimile şi patrulele. Atenţia sa era împărţită egal între câmpurile de pază şi mişcările geniştilor. Dacă el nu-i vedea pe aceştia din urmă - si chiar dacă el i-ar fi văzut, asta nu era un indiciu sigur că soldatul inamic de patrulă avea un ochi la fel de bun - însemna că totul mergea hine. O singură dată, în timpul celor aproape trei ore cât le trebuiră geniştilor ca să taie firele, Nang crezu că patrulele i-au descoperit: în loc să treacă în timpul ştiut, o patrulă apăru pe neaşteptate la numai un minut după cea dinaintea ei şi îi surprinse o secundă pe câţiva tocmai în clipa când oprindu-se din târât ridicaseră capul să facă un salt. Nang avu o clipă de încordare extremă, dar cei doi francezi nu văzură nimic, sau poate lui Nang i se păruse că ei ar fi trebuit să vadă; cei doi, în orice caz, mergeau repede unul lângă altul şi vorbeau destui de animat între ei, pesemne cu totul încrezători în nenumăratele turnuri înarmate care înconjurau aerodromul şi în sistemele lor de alarmă, ca să fie foarre atenţi la ceea ce s-ar putea petrece într-o noapte chiar sub ochii lor, când timp de atâţia ani nu se întâmplase niciodată nimic.
Imediat după, ca într-o iluzie, Nang văzu apoi două pete de noroi pe sârma ghimpată a gardului următor, la o distanţă de o palmă una de alta şi între ele umbra minusculă a unui cleşte; o clipă! Perele de noroi coborâră apoi cu grijă şi depuseră la pământ, cu delicateţe, firele tăiate; mişcarea se repetă până ce spărtura atinse înălţimea unui om. în clipa aceea apăru iar patrula, dar de astă dată tăcerea şi nemişcarea din jur erau aşa de mari că se auzea până aici bâzâitul firelor de înaltă tensiune sau al grupurilor electrogene care alimentau instalaţiile puternice ale celui mai mare aerodrom din Indochina.
Acest atac fusese îndelung pregătit, un singur lucru însă nu putuse fi repetat şi anume atacul însuşi, pătrunderea întregului detaşament până în apropierea hangarelor. Şi tocmai aici se produse ceva neprevăzut. Trecând prin spărturi, luptătorii
NUVELE Şl POVESTIRI
259
începură să se târască pe burtă spre avioane. Se aflau acum în teren deschis şi înaintau nevăzuţi, ca râmele, împrăştiaţi şi camuflaţi cu ramuri subţiri de copaci şi plini de noroi. Aerodromul era ca de obicei intens luminat, dar Nang uitase că trupa pe care o conducea nu învăţase, cum învăţase el după atâtea pătrunderi, să nu se mai lase impresionată nici de lumina reflectoarelor şi nici de măfimea neobişnuită a avioanelor. Fiindcă de aproape şi mai ales de pe pământ, privite de la rădăcina firului de iarbă, aceste păsări păreau uriaşe, cu neputinţă de urcat până la uşa postului lor de pilotaj şi a le incendia, încremeniseră la pământ şi nu mai voiau să înainteze. Se opriseră la cincizeci de metri de primele avioane, nemaiîndrăznind să se mişte sub lumina care îi mătura la intervale de secunde, paralizaţi parcă de o forţă misterioasă şi invincibilă. Şi tocmai într-un astfel de moment greu o dublă patrulă de interior apăru şi începu să se apropie de ei. Nang simţi cum îl cuprinde liniştea cea mare a hotărârilor fără întoarcere şi deodată răcni: - Asupra avioanelor, salt!
Vocea Iui nazală, care parcă nu pronunţase cuvinte, ci un soi de ţipete scurte cu tonalităţi diferite, sună straniu în liniştea care domnea în clipa aceea pe aerodrom. Ea fu urmată în clipa următoare de o rafală trasă de Nang însuşi şi patrula care se apropia fu culcată la pământ. Trupa ţâşni atunci în picioare cu atâta iuţeală, încât s-ar fi zis că însuşi pământul i-ar fi zvârlit în aer. Din fugă, luptătorii aruncară grenade asupra gărzilor fixe ale avioanelor.
Ca totdeauna în primele minute de surpriză, nu fu nici o luptă; santinelele o luară la fugă şi tocmai de aceste minute se folosiră atacanţii. Ei ajunseră din câteva salturi la primul rând de avioane şi, asemeni pisicilor, se câţărară pe ele urcându-se cu repeziciune unii pe umerii altora şi plasând lângă motoare explozibile pe care le purtau în sân. Primele detunături produseră un astfel dc zgomot, că schimbul de automate încetă cu totul, gărzile care rezistau retrăgându-se în grabă, crezând
260
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
261
pesemne că aveau de înfruntat un atac de mare anvergură, sprijinit de artilerie. Şi atunci, în clipele care urmară, întreaga regiune începu să fie zgâlţâită ca de cutremur; flăcări groase, roşii şi negre, izbucniră spre cer. După primul şir de explozii care se produse, umbre alergând aplecate - minuscule în jocul fantastic al celor pe care le făceau avioanele arzând — mici vietăţi agile, năvăliră apoi asupra unui al doilea şir de bombardiere. După care se făcură repede nevăzute.
Când Nang cu trupa, care nu pierduse decât un singur om, începu retragerea, abia atunci auzi el zgomotele alarmei de pe aerodrom şi parcă abia atunci îşi dădu seama de ceea ce făcuseră. Niciodată nu mai văzuse şi nu mai auzise aşa ceva. Proiectile colorate luminau cerul ca într-o sărbătoare a unei mari victorii, în timp ce aerul spărgea urechile de ţipătul ascuţit, violent şi insuportabil al sirenelor. Era înfricoşător. Tocmai traversaseră Lach-Tray şi îşi trăgeau sufletul înainte de a-şi continua fuga. Stăteau întinşi, gâfâind, uşuraţi de povara explozivelor, dar neputincioşi acum în faţa maşinii pe care o atinseseră cu degetele şi căreia, stricându-i câteva zeci de mecanisme din sutele pe care le avea (incendiaseră fiecare dintre ei câte două avioane) începuse să urle în felul acesta înspăimântător. Dacă din aceste ţipete şi din tot acest joc feeric de lumini care făcea să se vadă până şi tulpina firului de iarbă vor răsări deasupra lor numai două sau trei helicoptere cu mitraliere la bord, cu siguranţă că vor fi ucişi cu toţii până la unul. Şi pentru întâia oară, în opt ani, Nang simţi deodată în inimă muşcătura dureroasă a regretului de a muri. N-ar fi vrut să piară înainte de a-şi împlini două dorinţi: să raporteze generalului Van că misiunea a fost îndeplinită şi sâ mai treacă o dată pe la căsuţa aceea de pe marginea râului şi s-o vadă pe Thanh.
în acelaşi timp însă închipuirea sa de militar lucra febril şi el văzu zeci de ofiţeri inamici scotocind din turnuri împrejurimile cu binoclurile lor puternice. Se hotărî atunci să-şi
conducă trupa în retragere chiar sub ochii lor, folosindu-se tocmai de lumina cu care inamicul voia să-l ţină la pământ. Aveau de străbătut treizeci de kilometri până la bază şi numai zece până la primele adăposturi, ascunse şi pregătite. în cel mai rău caz va avea loc acolo o încăierare, dacă până acolo inamicul n-avea cumva să-şi mobilizeze mijloacele lui rapide de transport şi să le taie drumul. Cât despre helicoptere, Nang nu se mai gândi la ele, aşa cum nu ne mai gândim în timpul unei furtuni care ne-a prins în câmp că mai putem face ceva împotriva trăsnetului care ne-ar lovi.
Dădu ordin de continuare a retragerii. Dar nu helicopterele apărură, ci avioanele. Şi de la bordul lor Nang nu auzi ţăcănind mitralierele, cum se temuse, ci văzu mereu proiectile luminoase aruncate din ele necontenit asupra aerodromului. Şi deodată Nang înţelese şi gândul morţii se îndepărtă de el ca o fantasmă: francezii, auzind mereu explozii puternice pe aerodrom - bombele din burta aparatelor incendiate explodau abia acum şi cu o violenţă extremă - credeau că atacanţii se aflau încă acolo şi cum luminile lansate de ei nu-i descopereau, lansau acum din avioane o orgie de proiectile scânteietoare, în timp ce de peste tot se auzeau, în pauzele dintre explozii, comenzi de adunare şi descărcări de automate. Asta însenina că n-au fost încă descoperiţi şi că dacă se grăbeau erau salvaţi: începu să alerge în frunte conducându-şi trupa spre ieşirea din zona luminată, folosindu-se însă de această lumină ca să ajungă la primul sat înaintea inamicului. Alerga liniştit şi metodic, nici prea repede, dar nici prea încet, respirând regulat şi alegând cu privirea lui experimentată cele mai scurte şi mai bune direcţii care îl îndepărtau de Lach-Tray şi îl apropiau de Son-Tinh. Din când în când se uita în urmă şi îşi dădea seama cu o bucurie triumfătoare că tot n-au fost descoperiţi şi că încă puţin şi vor fi în afara primejdiei unei lupte inegale.
Un ceas mai târziu zăriră în depărtare marginea satului. Ieşiră la drumul Do-Son - Hai-Pfong şi, spre uimirea lor, Nang
262
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
263
găsi tot satul treaz şi locuitorii gata să-i primească şi să le dea să mănânce. Li se pregătise ceai, orez, ţigări şi brancarde pentru răniţi; erau puţin cam gălăgioşi ţăranii şi nu părea să le pese că dintr-o clipă în alta inamicul putea apărea pe urmele lor şi să-i nimicească pe toţi, cu locuitori cu tot. Se purtau într-un mod straniu, ca şi când războiul s-ar fi terminat şi sosirea lor acolo ar fi fost ultimul act al rezistenţei lor îndelungate.
Sever, Nang dădu ordin de continuare a retragerii şi în acelaşi timp îi ordonă lui Mong şi doamnei Han să potolească entuziasmul pretimpuriu al populaţiei: războiul nu se terminase şi n-avea nici un rost să se expună nimeni, fără necesitate, represiunilor.
La ieşirea din sat, un gtup de fete alergă înaintea lor şi-i conduseră la celalalt sat, peste ogoare, de-a lungul micilor diguri pe care numai ele le cunoşteau atât de bine: asta da, era cu adevărat de folos şi bine gândit; chiar dacă francezii i-ar prinde din urmă folosind pentru camioanele lor drumul, prin aceste orezarii n-ar mai face decât să rătăcească lamentabil prin mlaştini. La satul următor, un nou grup de fete le ieşi înainte. Nang parcă se trezi din vis. Alergând în urma fetei care îl conducea, îşi aduse deodată aminte: parcă era acelaşi mers, aceeaşi statură, aceeaşi mlădiere a corpului, aceeaşi siguranţă a picioarelor care nici o clipă nu şovăiau: la stânga, puţin la dreapta, apoi înainte minute întregi; apoi deodată iar la dreapta, apoi iar şi mai la dreapta, apoi iar înainte neîncetat şi tot aşa ca şi ea se oprea deodată să aştepte, căci mulţi în spatele ei nu se ţineau bine pe creasta micilor diguri şi auzul ei ascuţit o avertiza prin fleşcăitul apei că nu toţi izbuteau să se ţină după ea fără să alunece.
- Yen, şopti Nang, tu eşti? Yen, repetă el, dar fata nu întoarse capul şi nu păru să fi auzit ceva.
Alerga mai departe în tăcere, cu paşii ei sprinteni şi neşovăitori şi purta în mişcările trupului bucuria de a alerga în
aşa măsură, că fără să-şi dea seama distanţa dintre ea şi luptători se mărea pe nesimţite şi numai zgomotul vreunuia care cădea în mlaştină îi aducea aminte că iar a luat-o prea repede.
- Yen, repetă Nang a treia oară. Mai încet, Yen!
Şi fata îşi încetini paşii, şi de astă dată îşi întoarse puţin capul ascultând parcă cu atenţie gâfâitul aspru al acestor flăcăi pe care paşii ei îi îndepărtau tot mai mult de primejdie.
Abia două luni mai târziu înţelese Nang ceea ce îi spusese Mong cu privire la populaţie şi ceea ce, de altfel, văzuse cu propriii lui ochi. Undeva, în nordul ţării, se dăduse în acest timp - şi atacul aerodromului se petrecuse înlăuntrul acestui eveniment - o bătălie mai mare, în care inamicul fusese în sfârşit înfrânt. Douăzeci de mii dintre ai lui fuseseră ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, cu ofiţeri şi cu generalul lor care îi comanda la un loc. Pe căi care nu vor fi niciodată uşor de explicat, populaţia urmărise lupta şi ştiuse dinainte despre toate acestea mult mai multe decât ştiau Nang şi Mong, care dădeau totuşi ordine şi conduceau această populaţie la luptă.
Desigur, nu numai aceşti douăzeci de mii de oameni pierduţi silise puternicul inamic să înceapă tratativele, ci şi cei opt ani scurşi, fiindcă răbdarea e una din armele pe care dacă cel mai slab ştie s-o folosească, a câştigat: atenţia oamenilor nu poate fi atrasă decât după un anumit timp, necesar să se observe câ unul dintre cei puternici vrea să îmbuce pe unul slab.
După întoarcerea guvernului la Hanoi, Nang rămase în cadrele armatei şi fu avansat în grad. Nu mai putu reveni, după atacul aerodromului, s-o vadă pe Thanh, comandantul armatei provinciale însărcinându-1 imediat să plece în Nord, să raporteze direct generalului Van, comandantul suprem al armatei, despre executarea misiunii. După plecarea francezilor, § Nang o căută în satul ei pe Thanh, dar n-o mai găsi. Yen îi ■     dădu o adresă în Hanoi, dar n-o găsi nici la adresa aceea. între
264 MARIN PREDA
timp Nang fu numit comandant-adjunct al garnizoanei Hanoi şi abia câteva luni după aceea reuşi el să dea de fată.
Clădirea în care intră Nang în seara când o găsi era înţesată de lume. Nu cunoştea genul acesta de adunări; nu mai fusese niciodată la un astfel de loc, raphat, loc unde se cântă, cum îi spusese Yen (cine cântă, ce se cântă?), dar i se păru atât de izbitor ce văzu înăuntru încât timp de câteva minute uită pentru ce venise. Atâtea culoare şi scări care, toate, duceau în aceeaşi sală şi peste tot lumini şi sala însăşi cu atâtea ventilatoare mari cât nişte aripi de avion şi reflectoarele colorate care luminau ceva la care se uita toată lumea, o corabie cu un uriaş cap de dragon plutind pe valurile unei mări sau ale unui râu... Ceva din lumea închipuirii, parcă mai misterios decât în pagoda cea mare de lângă „Lacul săbiei înapoiate" din mijlocul oraşului.
Toate aceste impresii nu-1 tulburară însă pe Nang decât la suprafaţă şi pentru puţin timp, căci în curând el văzu că dragonul era de carton şi că valurile pe care stătea barca erau vopsite; numai fata din corabie era adevărată şi după primele clipe după ce se aşeză la locul său şi se obişnui cu atmosfera din sală Nang îi auzi vocea şi rămase ţintuit pe scaun: era chiar ea, Thanh; cânta!
Se frecă la ochi, Yen îi spusese că Thanh era actriţă Ia „Teatrul Municipal" din Hanoi, dar nici o clipă nu-şi închipuise Nang că această fată ar avea o voce atât de frumoasă. Stătea aproape de ea, în primele rânduri de lângă scenă, şi o asculta. Nu înţelegea însă nimic. Fata era îmbrăcată în pantalon alb de mătase cu halat violet, cu evantai în mână şi plină de bijuterii strălucitoare şi s-ar fi părut, după unele ocheade ale ei, că e veselă, dar până să-şi dea seama Nang de pricina acestei veselii Thanh începu deodată să plângă şi să se uite cu o jale nesfârşită spre public. Cântând îşi pleca fruntea într-o parte, şi spre uimirea lui Nang, vărsa chiar lacrimi adevărate, care îl înfiorară. O orchestră de viori cu două corzi, de flaute şi de
NUVELE Şl POVESTIRI 265
tamburine îi continuau vocea şi plânsul acela al ei lipsit de noimă. în cele din urmă Nang o văzu cum se urcă pe marginea bărcii aceleia cu cap de dragon şi se aruncă în apă. Iar hanoienii o aplaudau.
In pauză, prins de teama că s-ar putea ca ea să plece, Nang orbecăi printre numeroasele uşi şi decoruri din culisele scenei şi întrebă de ea, dar nimeni nu-1 luă în seamă, era o mare zăpăceală cu trasul bărcii aceleia, cu schimbatul cartonului pe care erau zugrăvite valurile albastre şi cu aranjarea altora care reprezentau bucăţi de uşi, colţuri de grădini cu bananieri şi chiar acoperişuri de case cu ferestre. Deodată o văzu pe ea, la fel de agitată ca toţi cei de acolo şi o strigă. Uimită, fata întoarse capul; se opri şi se apropie de el.
- Nang! exclamă ea şi el îi recunoscu de astă dată vocea ei adevărată, aşa cum vorbise cu el în noaptea aceea în bucătărie şi care acum, când cânta pe scenă, era atât de schimbată! Nang, am fost la Son-Tinh, la doamna Han şi mi-a spus cine eşti. I-am dat lui Yen adresa să mă găseşti, dar am fost trimişi în turneu până ni s-a renovat teatrul.
- Mă recunoşti, domnişoară? zise el. Atunci aveai friguri, mi-a fost mereu frică dacă te văd să nu mă mat recunoşti.
Ei îi plăcu vizibil timiditatea şi rezerva acestui luptător încercat.
- Te recunosc, îi răspunse, de o sută de ori l-am pus pe Tuy să-mi povestească ce-ai făcut în a doua seară când ai venit la noi şi ne-ai adus chinină. Dar nu-ţi mai spun, adăugă ea - şi în aceeaşi clipă îi ţâşniră lacrimile şi chipul ei înflori brusc şi se făcu atât de frumos încât Nang îi recunoscu acum pe deplin şi chipul - nu vreau să-ţi spun, reluă ea, şi nici nu pot vorbi despre asta, pe cine am pus încă să-mi povestească ce-ai mai făcut în aceeaşi seară, nici cine şi nici ce.
Şi Nang nu înţelese bine această frază, fu atât de turburat, că se gândi la ea tot timpul cât mai dură spectacolul (fiindcă
:66
marin preda
Thanh nu se înecase, după cum s-ar Fi părut la începutul spectacolului, o salvase cineva şi acum acel cineva lupta cu nişte briganzi fiorosi îmbrăcaţi în piele de şarpe, iar ea îl aştepta să se întoarcă). Ce vrusese ea să-i spună? Cine-i mai povestise ei incă despre el, în afară de doamna Han? Pentru că doamna Han nu ştia nimic din ceea ce mai făcuse el în seara aceea, înainte de a părăsi casa în care Thanh zăcea de friguri. Şi cine putea ti şi ce anume îi spusese el de zicea Thanh că despre asta nu putea vorbi?...
CARTEA A TREIA
DESFĂŞURAREA
I
Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit, ca din nimic, cu toate câ se culcase seara frânt de oboseală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătâiului şi în locul unde trebuia să fie capul lui, era al muierii. „Uite, domnule, s-a făcut dimineaţă", gândi el cu mirare. Ca s-o scoale şi pe muiere era destul să-i ia ca totdeauna capul în palme şi să-l pună la locul lui, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile.
Se dădu jos de pe prispa şi porni încet spre grădină. Călca aşa de lin că nici dulăul care dormea lângă prispa casei nu-1 simţi. Ilie întârzie puţin prin şopron, apoi intră tot aşa, pe neauzite, în grajdul cailor. Dar caii îl simţiseră încă de-atară: cât păşi înăuntru, ei îl întâmpinară cu nechezatul lor coborât, aproape omenesc, lovind ieslea cu nerăbdare: „Haide, domnule, ni-e foame, cât vrei să te mai aşteptăm?"
- l'ăi dar! Vezi sâ nu! le spuse Ilie, ferindu-se supărat de capetele lor. Dă-re încolo d-aici!
Se urcă pe scara grajdului şi trânti de-acolo de sus doi snopi de iarbă uscată. îi trânti drept în iesle. Se apucă apoi să dea cu tesala. Supăraţi de ţesală, caii încercau fără rost să treacă unul ■n locul altuia.
- Când ţi-oi da eu una acuma, Zamfire, auzi câinii in Giurgiu, ameninţă Ilie. Să vedem când o să te duc acolo, ce-i
268
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
26')
nuli faci?! O sa dai din colţ în colţ, puturosule; habar n-o să mai am dc tine, auzi, mă? Sau să nu te dau? Te dau!...
D-aia nu mai putea Zamfir, că o sâ-l dea acoloi Răvăşea iarba nepăsător, sforăia zgomotos şi când tesala îl atingea pe sub burtă, prin vreun loc subţire, înălţa coama supărat si îl izbea pe llic cu coada.
într-un târziu, llie ieşi din grajd. Văzu că muierea se sculase, iar băiatul se pregătea să se ducă cu oile la izlaz, llie se aşeză pe prispă şi îi spuse băiatului nu ştiu ce, să aibă grijă...
în acest timp nevasta se aşezase şi ea alături pe prispă şi răscolea într-un sac încărcat cu betelii, rămăşiţe de ciorapi, mâneci, ghemotoace de lână...
- Ce zici, Gherghino? la spune, fă, îmi mai dai aprobarea? întrebă llie după lungă vreme de tăcere, zâmbind cu şiretenie.
Aşa se hotărâse; pentru înscrierea în colectiv trebuia şi aprobarea muierii; adică să se iscălească şi ea acolo.
— Aprobarea ţi-o dau eu, dar uite că n-ai cămaşă pe tine, răspunse Gherghina cu un glas mohorât.
îşi dăduse scama că n-are să găsească ceea ce căuta. Băgase în apă, aseară, cămaşa lui cea mai bună şi nu ţinuse la spălat, plesnise la umeri. Căuta acum un petic ca să i-o cârpească şi nu mai găsea... Totul era spumuit, se făcuse praf...
Se uită la el cum stătea pe prispă si-i văzu spinarea lată, puternică, puţin încovoiată... „Doamne, Doamne, gândi, cuprinsă de jale, ce-o să mă fac eu cu el când n-o mai avea putere! Cămaşă bună nu mai are, de mâncat îi dau numai ştevie... si munceşte..."
— llie, îi sptise cu glas stins, lăsând braţele moi în grămada de zdrenţe. Ce facem noi? Ţi s-a rupt cămaşa si nu găsesc petic...
Abia îndrăznea să vorbească, parcă ar fi vrut să intre în pământ. Id tăcea şi ea crezu că 1-a supărat. Rămase frântă lângî sacul cu trenţe, nemaiştiind ce să facă. :
- Hă! va să zică începem, Gherghine Mă duc, fă! Mai stau niţel să mai treacă cineva devalcsi mă duc! zise llic după lung»
i
vreme de tăcere, parcă n-ar fi auzit ce-i spusese muierea. Uite eă trece, spuse el deodată, frângându-si gâtul spre sosea.
Se ridică dc pe prag şi porni agale spre poarta. Gherghina tresări, se ridică, se uită în urma lui cu nelinişte si încordare. Se vedea că ii umblă ceva prin cap, un gând care nu izbutea să se limpezească, l'.ra atât de atentă la acel ceva, încât chipul i se lungise si gura îi rămăsese deschisă.
Când llie Barbu fu la poartă, ea se dădu repede jos de pe prispă si îl ajunse din urmă:
- llie, stai! îl opri ea tulburată.
- Ce e, fa? se răsti el, nedumerit.
- Unde te duci cu cămaşa aia? întrebă cu teamă mare. llie Barbu trebui să se întoarcă. Aşa era, avea cămaşa
neschimbată. Gherghina venea în urma lui cu acrul îngrijorat, dar şi fericit, al omului care a izbutit cu o clipă mai devreme să împiedice ceva care in nici un caz nu trebuia să se întâmple.
In tindă, llie îşi deschise cureaua de la pantaloni şi—şi scoase cu mare grijă cămaşa peste cap. în acest timp, Gherghina răscolise într-o ladă si scosese de-acolo o bluză. Stătea cu ea în mână şi se vedea că e la grea cumpănă; de unde să rupă? Dc la mâneci sau din spate? Era singura pe care o avea şi era încă buna. Nu era timp de pierdut; rupse cu hotărâre o mânecă, făcu un petic mare, prinse cămaşa curată a bărbatului, care se rupsese la spălat, şi începu să coasă cu mişcări iuţi şi dibace peticul.
- Ce făcuşi, tu, fă, rupseşi bluza? o întrebă llie holbându-sc la ea.
- Las-o-ncolo, că nu mai era bună de nimic, răspunse ea îndârjită pe neaşteptate.
„Prea e de tot, munceşti până cazi pe brânci şi n-ai o cămaşă ni spinare. Ce socoteala o mai fi şi asta ?" gândi ea. Apoi spuse:
- Ce socoteală e asta, llie, te-am tot întrebat: de ce nu vor sâ plătească? I ,ovi-o-ar moartea de socoteală, că de când zic că °fae nici până în ziua de azi n-au mai terminat-o!
270
MARIN PREDA
NUVEI.E SI POVESTIRI
271
Ilie Barbu se ase/ase pe prag, despuiat până la brâu, şi aştepta să-i coasă muierea cămaşa.
- Tu coşi acolo, sau ce faci?! o întrebă el plin de mirare. Te găsişi acum sâ faci socoteli!
- Uite câ n-ai ce lua pe tine, izbucni Gherghina, ridicând glasul! Ge-i faci dacă nu-ţi mai dă nimic? Cai ce-ţi iau cămaşă? Sau o să umbli despuiat?
- Lasă că o să ne dea... murmură Ilie nemaişriind ce să
răspundă.
Aşa era, cum zicea ea: munciseră la gospodăria de stat şi nici până acum nu li se plătise. De ce, nu ştia nimeni. „Mai aşteptaţi, o sâ vă plătim, acum n-avem bani", li se spunea.
- O să plătească ei, câ n-or fi nebuni, zise Ilie, urmărind cu atenţie cum ii pungâlea muierea cămaşa. Or fi încurcat socotelile p-acolo, spuse el într-un târziu, cu nepăsare.
- Au încurcat socotelile de-o vară întreagă! Să fie să te duci peste ei cu ciomagul şi jap! iu spinare, să-i săruri de socoteli.
Gherghina răsuci cămaşa cu mânie, o aruncă pe pat şi ieşi sâ-şi vadă de treburi. Se vedea că se stăpâneşte cu greu să nu spună mai multe.
Ilie Barbu se îmbrăcă cu cămaşa cea nouă şi se strâmbă, făcu
pe nemulţumitul:
- Ce dracu făcuşi? F. udă pe la subsori! exclamă ei.
- I.asă, că se usucă pe tine! îi răspunse Gherghina din tindă. Izbutise să lase la o parre necazurile. Veni în casă şi se uită
cu atenţie la omul ei, sâ vadă cum îi stă cu peticul. îl piguli de scame cu grijă, îşi apropie faţa de spinarea lui şi roase cu dinţii un cap de aţă, apoi se grăbi să-şi vadâ de-ale ei, de astă dată fără sâ-l mai ia în seamă pe bărbat.
Ilie îşi încheiase strâns cureaua pantalonilor şi se cercetă el însuşi cu atenţie. „Sigur, te-ai îmbrăcat cu cămaşă curată, trebuie să te speli pe picioare!" Intră peste muiere în cealaltă odaif si îi porunci binevoitor să-i dea o oală cu apă fiartă. Toi
dichisindu-se, ajunse în scurtă vreme şi la pălărie. () cumpărase cu sase ani în urmă şi dăduse pe ea două duble de grâu. O luă în mână şi începu să dea cu peria pesre ca. ( audat lucru, în loc sâ se cureţe, pălăria sc umplu de pete, şi eu cât da mai tare cu peria, cu atât petele sc albeau şi se făceau mai mari. Ce-are a face! Neturburat, Ilie începu să scuipe peste ea şi în cele din urmă petele trebuiră sâ piară.
între timp, soarele se ridicase sus şi încălzea satul cu razele lui domoale. Se apropia toamna. Ilie Barbu ieşi pe prispă şi se rezemă de stâlpul casei. Aştepta să treacă cineva, sâ se ducă împreună cu alţii. Nu aşteptă mult. In curând văzu doi inşi. Erau Vasile şi Gheorghe Ciobanu, cei mai buni prieteni ai lui. Copilăriseră împreună pe izlaz, păzind câteşitrei oile satului. Adică nu câteşitrei, mai era unul... Da, mai era unul, dar acela fugise, nu mai ştiau nimic despre el.
- Vasile, măi Gheorghe, unde vă duceţi, mă? îi întrebă Ilie, ca şi când n-ar fi ştiut unde se duc cei doi.
Fraţii Ciobanii nu se opriră din mers, nu-1 luară în seamă pe Ilie. Unul dintre ei aruncă în treacăt:
- Ce faci, mă Ilie?
- Vă duceţi clevale? Staţi că merg si eu, zise Ilie, grăbindu-sc să iasă din curte.
Trebui să se grăbească tare să-i ajungă din urmă, fiindcă prietenii lui îşi vedeau de treabă, vorbeau între ei nu se ştie ce.
- Ilie, mai strigă Gherghina de pe prispă, vezi poate te întâlneşti pe-acolo cu alde Voicu Ghioceoaia. Când are de gând să ne dea bumbacul ăla?
„Muierile astea! gândi Ilie necăjit. Niciodată nu se potri-veşte ce e la tine în cap cu ce e la ele!"
- Vasile, ce ziceţi voi de alde Stancu? Nu mai vrea să se însene, aţi auzit? Ce dracu l-o fi apucat? îi întrebă el pe prietenii săi.
272
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
273
Fraţii Ciobani) sc uirară unul la altul şi nu răspunseră nimic. Tocmai despre alde Stâncii vorbiseră şi ei până acum, dar nu socotiră să-i mai spună si lui llie părerea lor.
- Hi da! şi alde Pătăleaţă tot asa, spuse llie mai departe. Până acum zicea că da, da, şi mai ieri auzii că cică nu mai vrea muierea. Ai, mă? Ce ziceţi voi de ăştia?
Si despre Pătăleaţă vorbiseră fraţii Ciobanii, dar nici de astă dată nu-i dădură atenţie lui alde llie, lăsară întrebarea lui să atârne în aer.
- .. .Pe urmă eu i-am spus că dacă e vorba pe-aşa, mai e şi lumea? Să vedem lumea ce-o să zică! exclamă Vasile Ciobanii.
-Cum?! Dar alde Didel?! Dar Voicu Ghioceoaia?!! izbucni celălalt frate, ridicând braţele în aer.
llie Barbu nu înţelegea nimic, dar asculta totuşi cu atenţie mare.
- I-am spus şi de alde Didel, şi de Voicu Ghioceoaia, şi de toţi i-am spus că noi suntem contra.
Se făcu tăcere. Fraţii Ciobanii călcau rar şi arătau îngânduraţi, llie Barbu ar fi vrut să stie despre ce e vorba, ca să poată fi de părerea lor. Parcă înţelesese ceva, că e vorba ele alegerea preşedintelui gospodăriei şi că nu se stie cine spunea despre Bâdârcea că n-ar fi bun.
- Cine, Bădârcca? Nu e rău! spuse el cu însufleţire, încredinţat că le va face plăcere prietenilor.
Vasile şi Gheorghe Ciobanii se prefăcură că n-au auzit. Întoarseră capetele în altă parte ca şi când llie Barbu ar fi spus
0 prostie. i
„Uite, eu nu m-am gândit la cine o să fie preşedinte! Hmt făcu llie, mirându-se de el însuşi. Bădârcea? Bădârcea de fapt nu e bun", hotărî el după ce se mai gândi. ■'<
- De fapt, n-aveţi dreptate, zise llie, luând uşor lucrurile^
1 ,asă că vedem noi pe urmă, să vedem ce zice şi Anghel! ^|
- Anghel! Ce-are a face Anghel! exclamă în sfârşit Vasile Ciobanii, fără respect însă, arât fată de llie, cât si fată de cel pomenit de el.
Se apropiaseră de sfat. Vasile şi Gheorghe socotiră că nu e de nici un folos pentru llie să afle ce mai cred ei despre alegerea preşedintelui. Arătau mereu gravi şi băţoşi. Când ajunseră, se amestecară de îndată printre oameni şi începură să caute pe cineva, llie Barbu rămase singur. Se adunase destulă lume. Numai llie Barbu şi încă doi-trei erau desculţi şi în cămăşi; ceilalţi aveau flanele sau jiletci, bocanci sau opinci. Nici unul însă nu arăta aşa curat ca llie Barbu, cu cămaşa lui cu petic în spinare, proaspăt spălată şi cu pălăria pe cap bine periată.
Rămas fără cei doi prieteni, llie începu să se uite în dreapta şi în stânga la oameni, să se întoarcă pe loc, să dea noroc... Se uita la toată lumea cu ochii larg deschişi, fără să clipească. „Mă vedeţi? Eu sunt, llie Barbu! Ei, ce ziceţi?"
Ce să zică, nu zicea nimeni nimic, llie însă nu băga de scamă, se oprea în dreptul unuia sau altuia şi se uita la om cu tot sufletul, cu chipul luminat de o adâncă bucurie.
- Bă, llie, ce făcuşi, mă, venişi? întrebă cineva la un moment dat, un glas nu se ştie al cui, gros şi puternic, care pluti câteva clipe asupra adunării.
llie se răsuci spre cel care întrebase, dar nu izbuti să-şi dea seama cine era.
- Ce faci, bă, vino încoace, porunci glasul acela gros şi puternic şi de astă dată llie îşi dădu seama că Voicu Ghioceoaia avea un astfel de glas.
Se grăbi spre el. Voicu era înconjurat de mai mulţi inşi, printre care şi cei doi fraţi Ciobanii. S-ar fi putut crede că Voicu îl chemase să-i spună ceva, dar când llie se apropie, nu-i spuse nimic, ba chiar se întoarse în aşa fel ca llie să stea pe de margine, in afara grupului.
Pe nesimţite se aduna din ce în ce mai multă lume. însufleţirea creştea. F.ra însă o însufleţire mai greu de ghicit, nu ca
274
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
275
aceea a lui Ilie Barbu. Oamenii vorbeau despre o mulţime de lucruri, dar foarte rar despre lucrul pentru care se adunaseră aci.
într-un grup mai numeros, cineva povestea - si toţi ceilalţi îl ascultau cu atenţie - cum într-o zi, din greşeală, şi-a tăiat degetul cu toporul, cum s-a dus la spital, cum ii flencănea degetul, cum în timpul operaţiei doctorul îl tot pisa cu vorba, întrebându-1, de pildă, dacă nu îi e a muiere, cum a înţeles el că anume îl ţinea de vorbă doctorul ca să nu simtă durerea, cum din cauza aceasta s-a supărat pe doctor şi i-a spus: „Hai, taie acolo, dă-1 dracu' de deşt..." Povestitorul arătă amănunţit cum s-a vindecat, arătă apoi degetul cu pricina şi îl mişcă îndelung, spunând că acum nu mai are nici pe dracu, ba chiar i se pare că e mai bun decât celelalte. Aici, cineva observă că dacă e mai bun decât celelalte, atunci să pună mâna pe topor şi să-şi mai taie câteva. „Ce spuseşi tu acuma e taman ca alde cutare care tot aşa, într-o zi..." începea un altul.
Ilie Barbu nu prea îşi găsea locul, nu se pricepea să vorbească despre altceva, cum făceau ceilalţi. Privirea lui deschisă îi cam stingherea pe unii, care de fapt se şi fereau de el, se prefăceau că nu-1 văd.
„Nu ştim cum o ieşi, dar suntem bucuroşi fiindcă tragem nădejde, da, da, tragem nădejde în afacerea asta! Dar până la binele pe care îl vrem noi, mai avem, aşa că să nu ne pierdem firea de bucurie. Hai mai bine să vorbim despre altceva!" Astfel gândeau unii, dar nu le trecea nici o clipă prin cap că toate acestea trebuiesc spuse lui Ilie, adică să gândească şi el la fel. Dacă Ilie poate să se bucure din tot sufletul, ce rost are să-i strice bucuria? Şi pe urmă s-ar putea ca Ilie să aibă el dreptate, o fi
ştiind el ceva!...
Ilie Batbu însă nu ştia mai mult decât alţii, ba chiar îi scăpau unele lucruri, cum era, de pildă, alegerea preşedintelui gospodăriei. Pentru el, principalul era câ aveau sâ înceapă altă viaţă: să are, sâ semene şi să culeagă bucarele la un loc, apoi să le împartă după munca fiecăruia. Cum se vor petrece toate
acestea, cine să aibă grijă ca lucrurile să iasă bine, nu i se părea lui Ilie ceva la care să se gândească în mod deosebit. Principalul era câ viaţa cea veche era lovită acum chiar în temelia ei. De-aci înainte oamenii se vor băga în seamă şi se vor împrieteni nu după câte pogoane are fiecare, după câţi cai, boi sau porci au în bătătură, ci după cum au sâ muncească si să se poarte aşa, ca oameni!... Prietenii lui, fraţii Ciobănit, nici măcar nu se fereau să ascundă că se cred mult mai... şi cu totul altceva decât el, deştepţi, pe picioarele lor, cu capul bine înţepenit între umeri. Ilie ştia însă câ lucrurile nu stau chiar aşa, dar numai într-o altfel de viată poti fi ceea ce eşti. Se înscria în colectiv cu nădejdi mari. Gospodărie colectivă? Câ au să aibă mai multe bucate? Asta în orice caz! Dar unde aveau sâ se mai ducă cei învăţaţi să muncească alţii pentru ei şi mai ales cei care nu mai puteau de poftă sâ ajungă şi ei la fel?
- Bă, Ilie, ia vin' încoace, strigă Voicu Ghioceoaia pe neaşteptate. Ce păzeşti tu p-aici? Ia du-te până colea la meate şi ia-mi nişte tutun!
Voicu Ghioceoaia era îmbrăcat în acre, adicâ în haine prea orăşeneşti: purta un costum negru ca de popă şi cravară de mătase. Scoase portofelul şi-i întinse lui Ilie, cu un gest hotărât, o hârtie nouă, dc-o sută. îi puse hârtia în mână şi îl bătu pe umăr:
- Du-te, mă, bai, repede, că eu am treabă aici, cu comasarea, o să inrru în şedinţă. Mi-1 aduci înlăuntru, în biroul organizaţiei!
După ce îi spuse acestea, Voicu Ghioceoaia îi întoarse spatele şi-şi continuă vorba cu Bădârcea şi cu ceilalţi din grup. Ilie Barbu rămase nemişcat, cu hârria în mână. Privirea sa larg deschisă clipea acum rar, a neînţelegere.
- Du-te, mâ, ce mai stai, spuse Bădârcea băgând de seamă eâ Ilie a rămas înţepenit.
Voicu Ghioceoaia se răsuci spre Ilie şi se uită la el cu mirare. Acum câteva luni, Ilie si muierea lui lucraseră la el, la bumbac. Unde nu-1 trimisese?
276
MARIN PREDA
— Bă, să fie-al dracului! spuse Voicu Ghioceoaia supărat, luându-i lui llie hârtia din mână. Stane, du-te, mă, tu, până la meate şi ia-mi un tutun!
Stan era curierul sfatului. Clătină din cap şi arătă înăunrru, adică nu se poate, el e curierul sfatului, poate să-l cheme preşedintele.
— Dă-ncoace, că mă duc eu, spuse un om mărunţel, ne-bărbierir, cu mustăţile îngălbenite de tutun. Da-mi dai şi mie...
III
în aceeaşi dimineaţă maşina raionului de partid pornise spre sat, aducând în ea întâiul şi al doilea secretar. Wilis-w\ străbătea cu viteză drumul de ţară, înecând în pulbere căruţele întâlnite sau prinse din urmă.
- De când n-ai mai fost în sat, tovarăşe Ţurlea? întrebă la un moment dat Ion Niculae, secretarul raionului.
Al doilea secretar stătea în spate şi se uita drept înaintea sa. Arăta puţin îngândurat şi nu auzi întrebarea. Ion Niculae îşi răsuci gâtul şi întrebă din nou:
- Prin sat, zic. De când n-ai mai fost?
- A! Prin sat? Din 45-
- Ai stat mult atunci?
- Am fost cu reforma agrară.
Câtva timp nu-şi mai spuseră nimic. Secretarul raionului arăta însă bucuros şi mulţumit.
- Ce zici, tovarăşe Ţurlea? Te-ai gândit atunci că peste şase ani o să te întorci chiar în satul dumitalc? Să vezi ce gospodărie se formează acolo! E o atmosferă bună, are să se înscrie jumătate din sat. în raionul Ghimpaţi sunt douăzeci de sate şi au numai
trei gospodării.
- La noi, asta de-acum e a şaptea, completă şoferul, uitân-
du-se înapoi la al doilea secretar.
NUVELE SI POVESTIRI
277
1 tirlea cunoştea acestea, i se spuseseră de la bun început. Ţurlea venise la raion de numai câteva zile.
- Mai cunoşti oamenii, tovarăşe Ţurlea? întrebă Ion Niculae după o vreme. Uite, ăsta e gostatul Udupu, adăugă el arătând cu mâna nişte construcţii în depărtare.
- Mă întrebaţi dacă mai cunosc oamenii din sat, răspunse Turlea. Pe unii îi cunosc bine, am păzit vitele împreună, când eram mici. Chiar pe-aci unde e gospodăria asta de stat. Era moşia episcopiei pe vremea aia. Cum merg gospodăriile de stat, tovarăşe secretar?
- Asta de-aci merge bine, are pământ bun, răspunse Ion Niculae, după ce se gândi câteva clipe. Avem una în Popeşti, care a compromis bumbacul; n-au avut ploaie la timp.
„Nu, măi frate, altceva întreb eu", îi răspunse Turlea în gând. Apoi îl întrebă de-a dreptul:
- Vă întreb din punct de vedere al cadrelor!
Şoferul interveni în discuţie întrebândii-1 pe secretarul raionului dacă să meargă în sat sau să oprească aici, lângă siloz.
- Opreşte aici, spuse secretarul.
Ajunseseră la gară, doi kilometri depărtare de sar. Ţurlea deschise tisa.
- Va să zică treci întâi pe la siloz, îi spuse secretarul arătând cu mâna spre o construcţie cu schele. S-ar putea ca şedinţa noastră la regională să tină mult, continuă el.
Ţurlea se dăduse jos.
- Vezi să se desfăşoare lucrurile cum trebuie, tovarăşe 1 tirlea, continuă secretarul. Dacă mai ai nevoie, telcfoncază-i tovarăşului Sergiu: el cunoaşte bine situaţia.
-Am să văd eu. într-un caz iau legătura cu regionala, dacă nu vă întoarceţi până diseară.
- Nu e nevoie! Zici că îl cunoşti pe Prunoiu!
- Da, îl ţin minte.
278
MARIN PREDA
NUVEEE Şl POVESTIRI
279
— A lucrat cei mai bine în chestiunea gospodăriei, ai să-ţi dai seama repede. Trebuie sâ ai grijă: secretarul de-acoîo, Anghel, crede că Prunoiu se substituie biroului organizaţiei. Noi avem experienţă: asa se întâmplă când preşedintele sfatului e mai activ; face unele greşeli, dar nu se substituie biroului, cum i se parc Iui Angliei.
Ţ uri ea se făcu atent. Va sâ zică, Prunoiu, preşedintele
sfatului...
— Dar nu e o problemă. N-am fi lăsat noi lucrurile aşa. în general e o atmosferă bună, continuă secretarul, parcă i-ar fi ghicit gândurile. Chiaburii au pierdut influenţa în satul ăsta: am desfăşurat noi de mult artileria grea! Lucrăm de trei luni în direcţia asta.
Maşina se puse în mişcare şi în curând nu se mai văzu. Rămas singur, Ţurlea o luă spre siloz, întârzie acolo o jumătate de ceas, apoi se grăbi să plece în sat. Cunoştea drumurile; părăsise şoseaua şi o luă de-a dreptul peste izlaz. 1 .a început el merse repede, cu grabă, aşa cum mergea pe străzile oraşului industrial ele unde abia venise. Nu merse însă nici câteva minute si se opri gâfâind. îsi scoase şapca şi se şterse pe frunte de sudoare.
Ţurlea auzi un piuit subţire de clopoţei, care ti atinse urechea ca un zvon de pe altă lume. Apoi de undeva, nu se ştie dincotro, auzi un glas omenesc, atât de slab si de îndepărtat, dar pe care câmpia îl aducea totuşi atât de aproape, încâr i se păru că nu a auzit acel glas, a gândit numai. Se urni din loc şi porni agale. La un moment dat Ţurlea se împiedică de ceva şi se uită mirat înapoi. Nu văzu nimic, dar căută totuşi în iatbă cu vârful bocancului şi găsi un lemn înfipt în pământ ca un ţăruş. Ţurlea se înveseli grozav, exclamă de câteva ori „aha!" cu mare satisfacţie, scoase ţăruşul şi începu să se uite cu atenţie la el. Se vedea că asemenea ţăruş îi este bine cunoscut. Pe locul aceia iarba era veştedă, se vedeau bulgări mici de pământ, semn că se săpase, că acolo era ceva. „Aici trebuie să fie", spuse Ţurlea
cu glas rare, cu bucurie copilărească, şi începu să catite încet, cu ţăruşul, pe o porţiune mică ele tot. Dădu apoi pământul la o parte si ieşi la iveală întâi o mânuşă de oală, apoi oala întreagă, pe care i urlea o trase încet si o puse alături pe iarbă. Oala era mare, cel puţin două kilograme şi era legată la gură cu o bucată groasă de postav.
„Ia uite la ei, au învăţat şmecheria de la alde Ilie Barbu, gândi Ţurlea din ce în ce mai înveselit Hm! Credeam că numai noi ne ţineam de drăcii!" Se aplecă şi vru să desfacă postavul cu care era acoperiră oala.
- Ce faci acilea, tovarăşe?
Tresări şi se răsuci încotro auzise glasul, la te uită! I ,a numai câţiva pasi de el, trei băieţaşi stăteau proptiţi în ciomege şi il cercetau cu un aer foarre neprietenos. Parcă răsăriscră din pământ. Ţurlea arătă oala cu mâna şi se răsti la ei:
- Bine, mă, voi v-apucaţi să mulgeţi oile oamenilor pe izlaz?
- Dar pe unde să le mulgem? răspunse unul tot aşa de răstit.
- D-aia te plăteşte omul, sâ-i mulgi oaia?
Ei nu ziseră nimic, clar se vedea câ băiatul care răspunsese răstit avea grozavă pofta sâ se răfctiascâ cu hoţul care dez-gropase oala.
- Şi ce-ţi veni ele ciezgropaşi oala-m'? întrebă el ţăndâros. Lui i urlea îi plăcu cum îl luau la rosr. Nu se sfiau deloc.
Se uita mai bine la ei şi unul i se păru că seamănă cu cineva cunoscut.
- Al cui eşti tu, mâ?
- Cine, eu? întrebă cei ţânclăros.
- Nu tu, ţie am să-ţi rup urechile; ăla din spatele tău, tu, ala cu ochii mari, al cui eşti?
- Al lui Ilie Barbu!
I urlea se uită eu atenţie la el şi fluieră a mirare.
- Al lui Ilie Barbu?! Semeni cu ci mai bine decât semăna el cu tine când era mic. Ce face el acuma?
280
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
281
- S-a înscris în colectiv, răspunse foarte sigur pe sine cel lăudăros, parcă ar fi ştiut el multe despre colectiv.
- Şi tată-rău de ce nu s-a înscris, mă, urechiatule? îl întrebă Turlea zâmbind.
- Ba s-a înscris, i-o reteză băiatul.
- Iii, ia desfaceri oala, să vedem, s-a prins laptele?
- Cum o să se prindă, dacă abia azi-diminearâ l-am îngropat? ii explică ţăndărosul, ceva mai prietenos. Şi dumneata ce cauţi p-aici, eşti de la siloz? îl descusu băiatul.
- Da, sunt de la siloz şi sunt prieten cu toţi învăţătorii voştri de la şcoală. Am să vă spun că mulgeţi oile oamenilor pe izlaz. Aşa pionieri sunteţi voi? spuse Ţurlea îndepărtându-se.
- Poţi să ne spui, îi strigară ei din urmă, cu nepăsare. Ce să facem? Noi ce să mâncăm?
IV
întâmplarea cu oala ascunsă în pământ îi aduse lui Ţurlea în minte întreaga copilărie. Păzise oile împreună cu llie Barbu şi cu cei doi fraţi ai lui Ciobanii. Iarna se duceau la şcoală şi când se desprimâvăra, părinţii îi băgau la oi. Cei doi fraţi Ciobanii rămăseseră repetenţi în clasa a treia şi nu se mai duseseră deloc. Barbu llie râdea de ei toată ziua, amândoi erau tari de cap, nu înţelegeau cu nici un chip cum se poate ca, scriind cifrele unele sub altele, să zici: atât cu atât fac atât, scriem atât şi ţinem la mână atât. De ce să scrii cinci şi să ţii una la mână? De ce să încurci lucrurile şi să nu scrii atât cât ai zis că face? Când aveau de adunat numai nule, atunci le plăcea. Zero şi cu zero si cu zero şi cu zero... Grozav le plăceau! Scoteau limba foarte încântaţi şi scriau încet în caiet, spunând totodată rezultatul cu glas tare, să ia aminte Barbu llie şi Ţurlea că nu sunt chiar aşa de nepricepuţi.
Altfel se simţeau bine pe izlaz: jucau purceaua, bobicul, îngropau laptele, cocean porumb, furau pepeni şi struguri şij
fluierau după fete, aşa mici cum erau, iar când norii se îngrămădeau pe cer şi ploaia zguduia câmpia, jucau tontoroiul clănţănind din dinţi, aşteptând să se lumineze, să se despoaie de cămăşi şi să le usuce la soare. Nu coborau în sat decât dacă ploaia ţinea toată ziua, altfel oamenii şi chiar părinţii îi trimiteau îndărăt pe izlaz. Băieţii se temeau mai ales de cei care aveau oi mai multe. Aceştia îi înjurau şi îi ameninţau că la toamnă au să le scadă din plată. Băieţii se răzbunaţi şi ei, mulgându-le oile, altceva n-aveau ce face.
După prânz, când soarele începea să coboare, oile se îndepărtau de sat şi se apropiau, păscând, de linia ferată. Se învăţaseră să facă singure acest drum. Când ajungeau acolo, băieţii ştiau că în curând are să treacă trenul şi atunci lăsau la o parte jocul de-a purceaua şi se apropiau de drumul de fier. Aşa făceau în fiecare zi, se propteau în ciomege şi se uitau cu uimire la rotile trenului, la necunoscuţii care stăteau la ferestre. Le bătea inima de fiecare dată, le străluceau ochii, li se tăia răsuflarea. După ce trenul pierea, rămâneau tăcuţi, neliniştiţi, cu sufletul turburat de dorinţi. Jocul lor de-a purceaua nu mai avea nici un farmec, nici bobicul, nici laptele închegat în pământ, nici pepenii furaţi.
Intr-o zi, imul dintre ei, Ţurlea Ion, îi spusese Iui Barbu llie că s-a săturat de oi... că el le lasă şi se duce. „Unde?" întrebase Barbu llie. „Unde-oi vedea cu ochii", răspunsese Ţurlea, uitându-se pierdut în urma trenului. „Dar de ce, cum aşa?" Că nu mai poate, răspunsese Ţurlea întristat. Da, aşa era, nici Barbu llie nu mai putea, o să meargă şi el. Au să lase oile amândoi, au s-o ia pe drumul de fier, au sâ-si piardă urma...
Băieţii nu mai puteau, se făcuseră mari, isprăviseră şapte clase. La examenul de diplomă care se ţinuse pe „centru", adică fuseseră examinaţi la un loc, de către o singură comisie de ■nvâţâtori, elevii câtorva sate, Barbu llie a fost singurul care a 'uat nota zece la matematici. La celelalte a fost mai slab, dar
282
MARIN PREDA
la matematici a uimit comisia. După examen a luat iar oile de coadă, dar cei doi băieţi arătau din ce în ce mai întristaţi. Să stai în faţa unei comisii de învăţători, să fii întrebat: „Elevul 'Ţurlea Ion, spune-ne dumneata la ce an s-a urcar pc tron Dimirrie Cantemir...", să spui cine era Dimitrie Cantemir, comisia sâ zică bravo, Ţurlea, pe urmă să re întorci acasă, să mănânci rot ca şi mai înainte ciorbă de corcoduşe, apoi dimineaţa să te scoli si să fiuieri la poarta lui Rnache ca să dea drumul la oi, Enache să iasă din casă cu burta lui cât toate zilele încinsă în chimir, să zică „... pe mă-ta de Turlea, iar ai muls oile ieri, spune-i lui tac-tu că la toamnă am să-ţi scad din plată..."
Ţurlea tui pricepea cum se pot întâmpla toate acestea. Care era adevărul aici? Comisia de învăţători sau înjurăturile lui Enache? Comisia îi spusese: „elevul Ţurlea"... „dumneata"... „Cantemir"... Flnache: „...pe mă-ta de Ţurlea, spune-i lui tac-tu"... Şi trenul cu roţile lui, cu lumea aceea necunoscută de la ferestre...
într-o dimineaţă de toamnă s-au hotărât, au lăsat oile şt amândoi, Ţurlea Ion şi Barbu Ilie, au luat-o de-a lungul liniei ferate. Au mers până spre seară si au trecut prin trei gări. Ştiau încotro se duc: oraşul se alia la şaizeci de kilometri de satul lor. în oraş, Barbu Ilie a început să se simtă neliniştit, spre deosebire de Ţurlea, care rot timpul zicea: „Ha! Fir-ar ale dracului de oi. ... pe mâ-sa de Enache..." Toată ziua numai asta a zis şi se
bucura grozav.
Au dormit într-o piaţă. Dimineaţa s-au pomenit cu un ins, care semăna întrucâtva cu Enache, dar care era bine îmbrăcat şi care s-a purtat frumos cu ei. I-a întrebat de unde sunt, ce caută la oraş, cum îi cheamă... I-a luat cu el, Ie-a dat să mănânce, i-a pus să spargă lemne, să frece duşumelele restaurantului, să care nişte saci, nişte dube de gaz, nişte sifoane... ^
A doua zi la fel, a treia zi tot aşa, timp cie o săptămânal' După o săptămână, Enache al doilea a stat de vorbă cu ei, i-1^
NUVELE SI POVESTIRI
283
spus lui Barbu Ilie să plece, iar lui Turlea Ion sâ rămână. Lui Ţurlea Ion i-a mai spus că îi dă un rând de haine pe an şi o mie de lei, iar lui Barbu i-a spus câ o să-l trimită la cineva. Ţurlea s-a bucurat că poate să rămână la oraş. Barbu Ilie a spus câ nu vrea, nu-i place, el se întoarce acasă...
Ţurlea ştia însă că nu e mare scofală sâ laşi oile lui Enache clin sat şi să fugi să speli duşumelele lui Enache al doilea de la oraş. îşi dădu repede seama că oraşul e plin de băieţi de seama lui care duc altfel de viaţă. Pe unii îi vedea foarte des. Erau ceva mai mari decât el, dar foarte mândri, se uirau de sus la Enache al doilea, aproape câ îi porunceau când se aşezau la mese si cereau de băut. Ţurlea nu pricepea cum nişte tineri puteau fi atât de siguri pe ei, când erau aşa de prost îmbrăcaţi, cu hainele lot înnegrite de sus şi până jos de uleiuri. Fără sâ spună patronului, Turlea intră în vorbă cu aceşti tineri, află că lucrau într-o uzină, află cu bucurie că uzina fabrica trenuri, că sc lucra opt ore pe zi, că pentru o lună dc zile acolo se plătea exact de zece ori mai mult decât plătea F.nache al doilea... Ţurlea le arătă diploma lui de şapte clase primare şi se rugă de ei să-l ajute să intre şi el acolo...
Şi ei îl ajutară să intre şi drumurile lui nu se mai întâlniră cu ale satului.
Dar iată că acuma se întâlneau iar şi totul reînvia. Ce-o fi făcând Barbu Ilie? Dar fraţii Ciobanii? Dar chiar Enache însuşi, cu burta lui mare?
Ţurlea grăbi paşii nerăbdător să ajungă mai repede în sat.
V
Lângă clădirea sfatului popular se afla un fel de bufet care nu avea altceva decât ţuică, salam şi pastrama de viţel. Abia sosiţi, inginerul cadastral Milică Costovici şi inginerul semetist Gogu Pişculescu intraseră înăuntru, ceruseră ţuici şi pastrama 51 se grăbiseră să se pună la punct. Preşedintele sfatului veni în
284
MARIN PRUDA
NUVlil.F. SI POVESTIRI
285
curând după ci. Gogii Pişculescu mânca usturoi si se încreţea de plăcere. Când preşedintele intră înăuntru, Pişculescu îşi trase ochelarii pe vârful nasului, se uită pe deasupra lor la preşedinte şi îi arătă tot ce era pe masă:
- Tovarăşe preşedinte, îi spuse, şi îi arătă amănunţit, zâmbind aluziv, ţuicile, usturoiul, pâinea si pastrama de viţel, adică să poftească!
Era un bătrânel vioi şi glumeţ. Îşi scosese ceasul din buzunar, se holbă la el şi îl lovi apoi peste umăr pe inginerul cadastral;
- Nu ţi-am spus eu că la opt şi jumătate suntem aici? Ei? Costovici avea gura plină. Ca să răspundă, îşi dădu capul
pe spate si strigă, înecându-se.
- Asta fiindcă l-am tot îndemnat eu pe-âla cu căruţa. Dacă nu mâna repede, acum eram la fântâna de la Sanea, nu mai eram noi aici să mâncăm pastrama de vitei.
- Dar usturoi de cc nu mănânci? îl întrebă Pişculescu, apropiindu-şi capul dc urechea lui. A? Ti-e frică?
Izbucniră amândoi în râs. Se înecau cu îmbucăturile şi se prăpădeau de veselie. Pişculescu întinse un deget ca o crenguţă uscată spre pieptul preşedintelui.
- Când am fost anul trecut la Dor Mărunt, tovarăşul Costovici avea una acolo... şi s-a dus la ea parfumat cu usturoi. S-a supărat pe mine: nea Gogule, zice, fi-ţi-ar usturoiul al dracului... hi-hi-hi... hi-hi-hi...
Inginerul cel tânăr se ridică mestecând şi îşi luă servieta grăbit. Bătrânul se grăbi si el.
- Fă-ne rost de o găină, spuse el, adresându-se omului de după tejghea. Să fie ciorba şi friptură... aşa, cu mujdei, cu mămăligă caldă...
Trecură printre oameni şi intrară în biroul cel mare al secretariatului. Inginerii îşi trântiră servietele pe masă, trasert scaunele şi se aşezară foarte bine dispuşi. Pişculescu îşi scoa^ pipa şi o vârî, fără s-o aprindă, în colţul gurii. Din mişcări*
lor se înţelegea cu uşurinţă că nu făceau pentru prima oară astfel tle lucrări.
- Ei, începem? întrebă secretarul comitetului executiv al raionului, care se afla în sat încă de ieri.
- Gata, începem, spuse Pişculescu, cu pipa în colţul gurii, ascutindii-şi nişte creioane.
Secretarul comitetului executiv raional iesi afară şi spuse tare, de pe treptele dc la intrare, adresându-se oamenilor adunaţi:
- Măi tovarăşi, începem lucrările pentru înscrierea în gospodăria colectivă. Măi, frate, ai să intri înăuntru şi ai să te des-fâsori cu tot ce ai, aşa cum te-ai trecut în cererea pe care ai semnat-o. Dacă ai uitat ceva, treci acolo şi te iscăleşti. Să spui vecinii la nord, la sud, la est si la vest, adică ăia pe care îi ai! Dacă nu e, spui ce e, şosea, izlaz, pădure... Pe urmă locurile de pe lângă casă: spui ce Ioc ai pe lângă casă, câţi metri pătraţi, arabil sau ncarabil. Ea câmp tot aşa, dacă ai vreo fâşie nearabilă, o spui şi p-aia! Şi cu asta gata, începem desfăşurarea!... Măi tovarăşe preşedinte, unde eşti? la vin' încoace!
Preşedintele sfatului se apropie.
- De ce nu dai drumul la radio? îl întrebă secretarul în şoaptă.
- Ii dă drumul acum, era stricat difuzorul. Acum merge, uite, acum îi dă drumul.
Într-adevăr, se auzeau cârâituri şi şoapte în pâlnia difuzorului; pe neaşteptate, foarte puternic, izbucniră zgomotos nişte ţambale. Când zgomotul lăutăresc al ţambalelor începu să se înmoaie, o voce dulce de femeie începu:
Foaie verde fir mobo-or, Măi tiirune muiicito-or...
Un flăcău rânji brusc şi se întoarse spre difuzor, arătând nişte dinţi galbeni şi laţi ca nişte lopeţi; strigă foarte vesel:
- Măi tovarăşe preşedinte, dă, mă, un telefon la radu, la Bucureşti, şi spune-i âşteia să tacă din gură.
286
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
287
- Unde sâ dau teîefonu', mâ?
- La radu, la Bucureşti, repetă flăcău! sclifosindu-se.
Cu oarecare întârziere preşedintele se dumeri, „la tăcea pe şmecherul, spunea radu în loc de radio.
- Fi-ti-ar radu al dracului! mormăi preşedintele supărat şi
intră înăuntru.
Coridorul statului şi hiroul secretariatului se umpluserâ de oameni. Cei doi ingineri, secretarul comitetului executiv al raionului, preşedintele Prunoiu şi doi activişti ai raionului de partid stăteau aşezaţi la o masă lungă, pe care erau întinse hârtii, dosare şi o hartă desfăcută a satului.
Mai la o parte, Anghel Gheorghe, secretarul organizaţiei, stătea posomorât şi asculta doi inşi care îi povesteau ceva cu glas scăzut. Se pare că îi spuneau lucruri în parte cunoscute, pentru că nu-i asculta cu toată atenţia. Totuşi, spusele lor avură darul să-l întărâte: la un moment dat îi lăsă, ieşi în coridor şi de-acolo se răsti la ei:
— Ia, veniţi încoace. Vin' încoace, Niculae Burcea. Vin' şt tu, Ilie Moacă. Ia veniţi încoace amândoi!
S-ar fi părut că îi ameninţă, dar după felul cum cei doi se grăbiră sâ-l asculte, se înţelegea lesne că ameninţarea era adresată altcuiva. Cei doi, Ilie Moacă şi Niculae Burcea, arătau bucuroşi, le părea parcă bine că spusele lor îl întărâtaseră pe Anghel.
In înghesuiala şi murmurul de pe coridor, mişcarea aceasta şi schimbul de cuvinte între Anghel şi cei doi nu puteau fi băgate în seamă. Totuşi lui Prunoiu nu-i scăpară. Ieşi de după masă, trecu grăbit prin coridor şi se opri afară pe scări.
- Stane, du-te, mă, pe la alde Trafulică şi cheamă-1 încoace, îi spuse el curierului care stătea jos pe scări şi fuma.
Cât îi auzi glasul, Sran sări în sus, gata să se ducă undei se spusese. h
— Trafulică? întrebă unul din fraţii Ciobanu. Am trecut noi,
J
pe la el! Vine acuma, măi tovarăşe preşedinte.
- Şi Didel?
- Am trecut şi pe la Didel. Vin acuma amândoi. Prunoiu vorbise în aşa fel ca să fie auzit mai mult de Anghel
şi de cei doi decât de cei de afară. Se grăbi apoi să intre în biroul secretarului.
- A! exclamă ei ca din întâmplare, oprindu-se lângă cei trei. Ilie Moacă şi Niculae! Ilie Moacă, să nu crezi că dacă intri în colectiv nu trebuie să mai dai cota de lână. le execut, taică! Eu am aici un plan de colectări! Si ru, Niculae Burcea! Şi ru ai ceva! Băgaţi de seamă că eu nu glumesc.
Ameninţarea îl zăpăci pe Ilie Moacă; se apropie de Prunoiu şi începu sâ se roage:
- Măi tovarăşe preşedinte, n-am, domnule! De unde să dau eu atâta lână? Zău, îti cântăresc în faţă toată lâna mea, si să vezi câ mai mult de cinci kile n-am. De unde să dau eu sase kile? De ce m-aţi pus voi cu atâtea kile?
Prunoiu îl asculta, dar nu zise nimic; clătină doar din cap, iar rostul acestei clătinări îl înţelesese pe deplin Ilie Moacă: dacă Ilie Moacă se poartă cum trebuie, preşedintele poate să-i micşoreze cota.
- Niculae Burcea, şi tu ai ceva de dat! spttse Prunoiu uitându-se cu înţeles la Niculae Burcea.
- N-ar srica să te chiorâsti mai bine în registrele alea, răspunse Niculae Burcea, respingând hotărât ameninţarea.
- Măi tata, ai dat, eşti frate cu mine! zise Prunoiu ridicând palma. E sfânt! aşa că nu mă lua tu că să mâ chiorăsc mai bine Ai putea să fii la locul tău.
Se grăbi apoi să intre în biroul secretarului.
- Hai încoace, spuse Anghel apucându-l pe Niculae de braţ. Ilie M oacă, vin încoace.
- Păi ce să mai viu, se codi Ilie Moacă. Vreai să-ţi spun de u°uâ ori?
288
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
289
- llic Moacă, ai să dai cota dc lână atât cât scrie la carte. Nu e după cum vreai tu sau Prunoiu, spuse Anghel abia stăpâ-
nindu-şi mânia.
llie Moacă se uită cu îndoială la secretar. Oare asa să fie cunt spunea Anghel? Are el puterea asta? De unde să ştie el, llie Moacă, ce este scris la carte? Cartea aia e în mâinile lui Prunoiu.
- Vino încoace, îl smulse Anghel din îndoielile sale. Trafulică a dat trei kile de lână şi are mai multe oi decât tine. Cum o să dai tu şase kile? Sau eşti nebun?
- Nu, că nu-mi convine să fiu nebun, că atunci trebuie să dau cât zice Prunoiu, răspunse llie Moacă înveselit.
Lui Anghel însă nu-i ardea de glumă.
- Stane, strigă el. Unde eşti, mă?
Stan se arătă la faţă, dar fără prea mare grabă.
- Du-te la tovarăşul Mitrică şi spune-i să vie aici, că am treabă cu el. Vezi că doarme, n-a stat acasă azi-noapte. Să se scoale şi să vie aici, că nu e timp dc dormit. Du-te, nu mai sta, lasă că îi spun eu tovarăşului preşedinte tinde te-am trimis, trebui să mai adauge Anghel.
Intră apoi în încăperea organizaţiei, care se afla chiar în clădirea sfatului; Niculae Burcea şi llie Moacă veniră după el. Abia intrară si veni un al treilea.
- Uite că a venit şi Pascu, spuse Niculae Burcea, mulţumit. Pascti era un om tânăr, părea să aibă treizeci de ani. Llainele
sale, după ce că erau mânjite cu uleiuri, mai erau şi îmbibate cu pospai alb de făină.
- Nu mai stăteai, tlom'le Pascu? Te-ai împotmolit cu capul în făină, îl întâmpină Anghel morocănos.
Pascu îşi scoase şapca din cap si o azvârli cu o mişcare repezită şi dibace drept deasupra unui dulap cu broşuri. Clipi1 din genele sale, albite şi ele de pospai, se aşeză pe banca din far mesei şi întrebă fără să se supere câtuşi de puţin de primire* care i se făcuse. 1
- Ce s-a întâmplat, măi tovarăşe Anghel?
întrebase cu glas limpede şi cald. Anghel tresări. Se vedea că prezenţa lui Pascu îi făcea bine.
- Dracul că e drac, măi Pascule, şi tot n-ar pricepe ce se petrece aci la noi, murmură Anghel cuprins de o neaşteptată mâhnire, li spun tovarăşului Ion Niculae şi tovarăşul Ion Niculae zice că vrem să înnâbuşim un element bun...
Anghel oftă şi-şi propti tâmpla sa uşor încărunţită în podul palmei. Amuţi, nu mai zise nimic timp de câteva clipe lungi. Toţi ştiau că e vorba de Prunoiu. Pascu se uita cu uimire la Anghel. Erau cam de aceeaşi vârstă amândoi. Anghel arăta ceva mai îmbătrânit. Pascu nu-şi amintea să-1 fi văzut vreodată aşa de întristat.
- Ce-a mai făcut? întrebă Pascu.
- Stăteau ieri-seara la mente, era şi Bădârcea, Trafulică, Didel şi Voicu Ghioceoaia, începu Niculae Burcea să spună... Era şi ăsta, llie Moacă, şi au venit mai pe urmă şi alde Vasile şi Gheorghe Ciobanii. Vorbeam despre gospodărie, şt am înţeles că Bădârcea crede că o să fie ales preşedinte, iar Ghioceoaia socotitor. „Asta la adunarea generala, să vedem ce zic oamenii şi ce zice şi Anghel", am spus eu... „Ce Anghel? Ce-are a face Anghel? a sărit Ghioceoaia. Dacă ne-am fi luat după Anghel, n-am mai fi ajuns noi să convingem oamenii." „Cum aşa, ce vorbă e asta? întreb eu. Cine a format comitetul de iniţiativa?" „Prunoiu", zice Ghioceoaia.
- Mm! făcu Pascu ridicându-se numaidecât în picioare, începu să se plimbe agitat prin odaie. îl cunoşteau toti; îşi
pierdea repede cumpătul.
- Stai să vezi! La urmă de tot vine şi Prunoiu. II văd că se uită la Ghioceoaia şi-i spune: „Bă, socotitorule, ia fă colea o socoteală". Adică să facă cinste... „Să facă preşedintele, că e mai ceva", zice ăla şi-i face cu ochiul lui Bădârcea, adică să dea Bădârcea. Au stat acolo şi au băut câteşitrei până la miezul nopţii.
290
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
291
Pascu vru să spună ceva, clar în aceeaşi clipă uşa se deschise larg şi apăru în prag chiar Prunoiu. El lăsă usa deschisă de pererc şi ridică braţele supărat:
- Anghele, unde l-ai trimis pe Stan? Nu-1 mai trimiteţi aşa care unde vreţi voi! Noroc, Pascule: ai făcut situaţia aia? Fă-mi situaţia, tată, vreai sâ te rog de-o mie de ori?
- Care de-o mie de ori? Ieri am primit hârtia! răspunse Pascu nedumerit.
Prunoiu le întoarse spatele şi vru să plece, dar Pascu îl opri:
- la stai puţin. închide niţel uşa şi stai aci.
Prunoiu se holbă la el de uimire. Cum îndrăznea Pascu să-i vorbească aşa?
- Ce e mă ?!
- Ia stai puţin aici. Stai aici, că uu-ţi cad picioarele.
Cu tot pospaiul de pe Iată se vedea că lui Pascu îi năvălise sângele în obraji. Prunoiu închise uşa furios, dar nu sc apropie de masă.
- Ce e, Pascule, ce te-a apucat?
Pascu izbi cu pumnul în masă şi începu să strige:
- Să-ti intre în cap, tovarăşe preşedinte, că mic nu mi-e frică de nimeni, nici dc rine, şi nici de cine ai vrea tu. Eu nu ascult decât de partid. Sunt în biroul organizaţiei şi uu-ţi dau voie să te mai substitui biroului. în definitiv, cine crezi că eşti tu?
Se opri; se înecase, de mânios ce era.
- Ce e cu ăsta?! exclamă Prunoiu batjocoritor. Ce e cu tine, măi tată! Zaci acolo la moară săptămâni întregi şi pe urma te trezeşti urlând. Ţi-am spus eu câ ţie îţi place să te pui în ipoteză.
Anghel stătea mai departe cu tâmpla în pumn. Făcea. Se înţelegea foarte bine din tăcerea lui câ el nu socoteşte de vreun folos izbucnirea lui Pascu. Nu socotea de vreun folos nici sâ-l cheme la ordine pe Prunoiu. îl criticase destul în şedinţele orgasj nizaţiei şi se săturase sâ-l audă strigând şi ameninţând.
- Ce s-a întâmplat, Anghele? întrebă Prunoiu apropiinclu-se supărat de masă.
- Lasă, că ştii tu cc s-a întâmplat, răspunse Anghel cu răceală, fără sâ se uite la el.
îi răspunse chiar cu oarecare nepăsare. Se vedea că se gândeşte la ceva anumit şi nu-i ardea să-i dea lui Prunoiu lămuriri de care acesta nu avea nevoie.
- Nu înţeleg nimic! se miră Prunoiu ridicând din umeri.
- Cum nu înţelegi? sări Pascu. Pe cine ai întrebar tu când ai spus lui alde Bărdâcea că o să fie preşedinte?
- Si Ghioceoaia socotitor, adăugă Niculae Burcea.
- Ghioceoaia e membru dc partid, e om deştept. Pc cine ati vrea voi să puneţi socotitor? Şi pe urma ce e prostia asta? Ce, eu îi numesc? Adunarea generală! se spălă pe mâini Prunoiu.
Anghel tresări. Se uită neclintit, drept în ochii preşedintelui si îi spuse:
- Adunarea generală! Dar până la adunarea generală, faci atmosferă pentru ei.
- Şi ce clacă fac? O să vă aştept pe voi? Eu nu sunt pentru Niculae Burcea. Niculae Burcea o fi el bun, dar Bădârcea e şi mai bun. Bădârcea a adus aproape douăzeci de inşi în gospodărie. Are influenţă! le-te la ei, pufni preşedintele batjocoritor. Muncesc singur până îmi iese sufletul si domnul Pascu devine cu pretenţii de comandă! Anghele, fie-al dracului clacă nu pui calul la şaretă şi iar îl aduc aici pe tovarăşul Ion Niculae...
- Da, bine! Du-te şi-ţi vezi de treabă, îi răspunse Anghel liniştit, proptindu-şi din nou tâmpla în podul palmei.
Prunoiu în schimb se nelinişti şi câteva clipe nu şriu ce sâ mai zică. Ameninţarea cu secretarul raionului nu-1 speriase deloc pe Anghel. Preşedintele ieşi trântind uşa:
- Staţi acilea, că o să mai intre ei Pătăleaţă si alde Stancu ln gospodărie!
După ce Prunoiu ieşi, Ilie Moacă încreţi din sprâncene:
292
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
293
- Are dreptare, Pătăleaţă şi Stâncii nu mai vor.
— Am trimis-o pe nevastâ-mea să vorbească cu muierile lor, nu-ţi face tu inimă rea, spuse Angliei scoţându-si tabachera din buzunar. Pascule, ia fă-ţi colea o ţigară şi aşteaptă să vie Mitrică. Mitrică a păţit ceva azi-noapte, a stat închis la miliţie, abia dimineaţă i-au dat drumul; m-au chemat ăia la telefon să mă întrebe de el, altfel nici acuma nu i-ar fi dat drumul. Ei, şi dimineaţa, când s-a întors, a trecut (ie la barieră, p-aci pe lângă pădure, şi s-a întâlnit cu Ghioceoaia, continuă AngheJ după ce îşi aprinse ţigarea.
- Dar ce-au avut cu el de l-au arestat? întrebă Pascu uluit. Cum, pe Mitrică?! Dar de ce?
Angliei nu se grăbi să-i răspundă.
- S-a întâlnit cu Ghioceoaia la barieră, spuse ei a doua oară, nerurburat. Trebuie să vie, e ostenit săracii, de la Udupu până aici sunt patru kilometri.
— Dar Ghioceoaia ce căuta la barieră? întrebă Niculae Burcea puţin mirat.
— Să vedem ce spune Mitrică, n-am prea înţeles ce zicea, se feri Anghel, apoi, după un timp, adăugă oftând: Era supărat, săracii Mitrică!
VI
în biroul secretariatului inginerii terminaseră cu pregătitul hârtiilor şi erau gata să înceapă lucrările. Fără să şie cum, llie Barbu se pomeni cel dintâi în faţa pipei lui Pişculescu. îşi rotea privirea sa mare împrejur şi se uita ia oameni fără să clipească. „Mă vedeţi, fraţilor, întreba ei mut, cu chipul luminat de bucurie. Ei, ce ziceţi? Eu sunt, llie Barbu", Ie mărturisea ei
încrezător.
Fără să se uite la el, Pişculescu îl întrebă: - Numele şi pronumele!
llie Barbu nu auzi. Stătea în picioare, în fata mesei, si se uita mereu când la dreapta si la stânga sa, când înapoi; zâmbea copilăreşte şi într-o vreme se scarpină în cap. Nu era greu de ghicit că se credea văzut de toţi, că toată atenţia celorlalţi era adunată asupra lui.
- Spune, bă, numele acolo, llie, ce te tot uiţi, se auzi la un moment dar glasul aspru şi poruncitor al cuiva.
llie tresări, se aplecă foarte tare peste masă şi se holbă în hârtiile inginerului.
- Barbu! llie Barbu! spuse el cu grabă şi rămase cu privirea lui, care nu clipea, pironită în hârtiile inginerului.
Pişculescu îi scrise numele, apoi întinse mâna spre el. llie nu înţelese, se uită la mâinile sale nedumerit, închipuindu-şi că inginerul a văzut ceva la el şi îi cere acel ceva.
- Dă-ncoace, spuse inginerul uitândii-se pe deasupra ochelarilor.
- Hârtia, llie, se auzi acelaşi glas aspru şi poruncitor. -Care hârtie? întrebă el uitându-se nedumerit la toată
lumea.
- Nu-i nimic, trece-1 acolo, o să facă cerere pe urmă, interveni Prunoiu, adresându-se inginerului.
Pişculescu îşi scoase pipa din gură şi arătă hârtiile, supărat.
- Ne încurcăm, eu trebuie să totalizez aici!...
- Nu-i nimic, trece-1 acolo, spuse unul din activiştii raionului. Tovarăşe llie Barbu, după ce te treci aici, o să-ţi dea tovarăşul preşedinte o hârtie şi să faci cerere.
Pişculescu se aplecă spre secretarul comitetului executiv şi explică în şoaptă:
- Să nu trebuiască să şterg, că asa fac ăştia, se înscriu, se şterg...
- Scrie-1 acolo, zise secretarul.
- Câte hectare, llie Barbu?
- Un hectar.
294
MARIN PRUDA
NUVELE Şl POVESTIRI
295
- I ,oc de casa ai?
- Am.
- Cât?
- Un sfert de pogon.
- Vecinii? Pe cine ai la nord?
Ilie Barbu îşi spuse vecinii din roate punctele cardinale.
- Vite?
- Doi cai.
- Atelaje?
Ilie spuse atelajele şi, când inginerul termina, nu băgă de seamă că acum trebuie să lase locul altuia. Se uita din nou la oameni, care de altfel vorbeau între ei, fără să-l vadă pe alde Ilie.
„Aţi văzut?! îi întreba Ilie cu privirea. Am dat tot! Pământ, vite, atelaje... Nu mai am nimic."
- Iscăleşte aici, spuse Pişculescu, răsucind hârtiile spre Ilie. Ilie Barbu muie tocul în călimara de pe masă şi se iscăli:
gata, rămăsese fără avere. Cum adică? Aşa de repede? Da, repede de tot, dintr-un condei. Lui Ilie i se păru deodată că se află în fata unei comisii, dar nu o comisie care să-l întrebe cum se află volumul unui trunchi de con... Acum cincisprezece ani i se ceruse să afle volumul unui trunchi de con, după care fusese lăudat... Acum comisia era partidul, tovarăşii de la raion, preşedintele sfatului, lumea adunată... Bucuria de acum cincisprezece ani ţinuse numai o zi şi nici aceea întreagă, căci se înrorsese seara acasă şi pentru întâia oară se simţise abătut că maicâ-sa îi dăduse să mănânce tot ciorbă acră de corcoduşe; acum bucuria abia începea, da, da! Astăzi era abia începutul...
îsi pironi privirea sa mare, neclintită, întâi pe chipul celor de la raion, apoi pe-al secretarului comitetului executiv, apoi trecu la ingineri... I se păru că unul dintre ei i-a ghicit gândurile si vrea să-i spună ceva:
— Ce faci, bă Die, înţepenişi acolo? Mişcă-te, ai prins rădăcini acolo?
Era acelaşi glas aspru şi poruncitor al lui Voicu Ghioceoaia care, nu se ştie de ce, îl urmărise pe Ilie tot timpul. Mai înainte Ilie nu-1 luase în seamă, dar de astă dată tresări cu putere, ca si când cineva i-ar fi ars pe neaşteptate o palmă peste ceafă. Se ridică de pe bancă, se lovi cu genunchii de piciorul mesei... în curând sângele îi împurpura fruntea lui boltită, albă ca hârtia.
In faţa inginerului Pişculescu se aşeză acum un om spătos, încins cu un brâu roşu, care când îşi spuse numele, arătă şi cu capul spre hârtie, adică inginerul să scrie acolo; nu cumva să-i treacă prin cap inginerului că are de-a face cu de-alde Ilie.
- Dă-mi cererea, zise Pişculescu.
Omul cu brâu roşu scoase o hârtie dintr-o despărţitură a brâului, o puse pe masă şi o bătu cu palma atât de puternic, încât călimările se mutară ceva mai încolo, gata să se verse.
- Arde-o, nea Gheorghe! exclamă cineva.
- Păi cc mama dracului! bolborosi omul, supărat parcă. In acest timp, Ilie se retrăsese într-un colţ şi de astă dată
privirea sa nu mai era aşa de limpede şi încrezătoare. Arăta întristat, copleşit parcă de ceva fără nume...
Se strecură printre oameni şi ieşi afară. Afară stătu puţin aşteptând parcă ceva, apoi o luă spre casă, călcând rar şi uitându-se din când în când înapoi. După ce se depărta bine de sfat, nu se mai uită înapoi şi grăbi paşii.
Acasă, Gherghina terminase cu treburile şi îl aştepta cu mămăliga pe foc. Când îl văzu pe prispă, înteţi flacăra de paie şi se puse pe mestecat mămăliga.
Ilie se aşeză tăcut pe prag şi rămase nemişcat. Privirea i se muta de colo-colo peste lucruri. Parcă se ferea de ceva, parcă s-ar fi temut ca nu cumva gândurile sale să iasă afară din cap, să umble prin tindă şi muierea, văzându-le, să zică: „la uite ce-ţi trece prin cap!"... Gherghina îi ghici totuşi gândurile.
- Te-ai certat cu cineva? îl întrebă ca în şoaptă, răsturnând mămăliga pe masă.
296
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
297
llic nu răspunse îndată.
- M-am certat, murmura el într-un târziu.
- Cai cine?
- Cu Voicu Ghioceoaia si cu ăilalţi, îi stii tu?
- Ce-ai avut cu ei? întreba muierea cu nelinişte. Gherghina înlemni o clipă cu căldarea în mână, apoi îşi luă
seama şi o puse jos. Turnă o cană de apă în ea şi fundul căldării începu să sfârâie şi să bolborosească. Muierea nu-1 mai întrebă nimic. Dacă el arc să simtă nevoia să-i spună, o să-i spună. O durea inima de tristeţea lui... Plecase de-acasâ atât de bucuros! Parcă ar fi rost un copil! De bucuria lui îşi rupsese ea bluza, să nu se ducă între oameni cu cămaşa ruptă în spinare. Ehe, parcă nu-i ştie ea pe tori! Ai lui Ciobanii care se uită de sus la bărbatul ei au intrat anul trecut la cooperativă şi au fost daţi afară, că nu se pricepeau să socotească cât fac cinci lângă cinci... Dar băţoşi şi înfipţi, la asta nu-i întrece nimeni în sat, parcă n-ar mai fi nimeni ca ei. Şi Ghioceoaia şi prietenii lui... l.asâ că îl ştie ea pe Ghioceoaia... In timpul secetei...
Gherghina îşi rupse firul gândurilor şi turnă ciorba în strachina. Ciorbă cu corcoduşe. Absent, cu fruntea încreţită, llie apucă lingura în neştire şi sorbi. Înghiţi greu şi deodată, ca şi când ar fi fost prins pe neaşteptate de un gând năprasnic, izbi cu cocoloşii! de mămăligă în masă, se ridică de pe prag şt ieşi afară. Cât ieşi, se întoarse înapoi, trecu în odaie cu paşi mari, grei şi încordaţi, se opri lângă pat, trase un căpătâi şi se culcă.
în tindă, muierea încremenise lângă masă şi chipul i se făcuse galben ca de ceară. Se dezmetici cu greu şi intră în odaie. Se opri lângă par şi se îndârji:
- la nu-ţi mai face inimă rea! Tu nu ştii că oamenii sunt ca nişte câini?! Câte nu-mi zic mie neamurile lui Enache, dar ele zic şi eu pui la spate.
llie stătea cu capul pe căpătâi şi închisese ochii. Auzind-o pe muiere vorbind, deschise pleoapele şi îi spuse foarte liniştit:
- Vezi-ţi de treaba ta!
- Hai şi mănâncă!
ilie ridică glasul mânios, cu chipul întunecat si ii spuse muierii să se ducă odată de lângă el...
VII
închise din nou ochii şi încercă să adoarmă cu adevărat, să uite întâmplarea. După o vreme, în întunericul de sub pleoape începu să se facă lumină. în curte se auzeau cântând cocoşii. Se lumina de ziuă. llie sări din pat, ieşi afară, intră în grajdul vacilor, le scoase pe rând în bătătură, le priponi de nişte stâlpi, apoi luă tesala şi începu să le cureţe pulpele de baligă. Se grăbea. Enache avea opt vaci şi nu avea numai vacile, trebuia să cureţe la cai, să-i dea la apă, pe urmă oile...
După ce terminase cu ţesălatul, intrase în vârful picioarelor în odaie, trăsese pe prispă un sac mare cu târâte de grâu, răstur-nase taratele într-un jgheab uriaş şi începuse să toarne apă şi să arunce pumni de sare.
- Bă, prostule, de ce scoţi vacile afară până nu le pregăteşti taratele?
Nu răspunsese. Ce să-i răspundă? Că în grajd c întuneric şi că nu se vede să dai cu ţesala? Parcă feciorul lui Enache nu ştia?
Feciorul lui Enache îşi trăgea pantalonii bălăbănindu-se si sc încheia la curea. Avea o privire vioaie şi arăta vesel, însă plăcerea de a-1 umili pe llie - plăcere pe care nu si-o ascundea -dădea privirii si mai ales veseliei dc pe chipul său ceva de o tâmpenie fără margini.
- Al dracu' prost tc-a mai făcut tac-tu, spusese el din nou, urmărind cu atenţie îndobitocită fiece mişcare a lui llie.
îl lăsă să tragă singur jgheabul de târâte, jgheab mare, cu care s-ar fi opintit chiar şi un om voinic.
- Da, e greu, vezi să nu-ti iasă maţele! Să fie ceva de mâncare în jgheab, cum te-ai mai repezi, n-ar mai fi aşa greu!
298
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
299
— E pentru tine, târâte, vin' încoa şi mănâncă cu vacile, răspunse Ilie şi in aceeaşi clipă simţise o groază adâncă, apăsătoare, care îi tăia răsuflarea.
Sandu Enache se dăduse jos de pe prispă şi se apropiase de el rânjind. Era un flăcău dc vreo douăzeci de ani. Avea gura mică şi nişte buze subţiri, iar sub nas îi creştea un soi de mustaţă care se mişca scârbos, ca la şobolani.
— Ce-ai spus tu, mă? întrebase, bucurându-se vizibil că Ilie nu se putuse stăpâni şi îi răspundea la batjocură. Tată, auzi ce zice ăsta, mă! Cică să mănânc tărâte din troaca vitelor!
Se răsucise pe călcâie şi, luându-si vânt pe neaşteptate, îl plesnise pe Ilie drept în obraz. Ilie căzuse. Sandu Enache îşi vârâse amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor si aşa, cu mâinile în buzunare, începuse să-l izbească cu picioarele în coaste, în ceafă, pe unde nimerea.
— Dă-i mâ, dă-i, Sandule! Dă în el, sâ se înveţe cum să vorbească, strigase cineva dinăuntru, fratele lui Sandu. Stai, ţine-1 acolo, să-i mai dau şi eu!
Ilie sărise în sus si se zbuciuma zadarnic să scape din mâinile lui Sandu. Dădea din picioare, încerca să muşte. lancu Enache, fratele mai mare al lui Sandu, sărise de pe prispă şi din fugă îl apucase pe Ilie de pâr, îl zgâlţâise câtva timp strâmbându-se, scoţând limba afară de plăcere, apoi îi plesnise o palmă peste ceafă, care îl doborâse pe Ilie între picioarele vacilor. Acolo, el rămăsese răsturnat, urmărind cu ochii holbaţi pe cei doi fraţi. Nepâsătoare, vacile mâncau tărâţe, agitându-şi cozile lor lungi.
Sandu Enache, cel cu mâinile în buzunare, se uita la Ilie cu aceeaşi atenţie curioasă şi srrigă la el, mişcându-şi repede mustaţa, parcă ar fi vrut s-o lipească de nările nasului.
— Uite că a rămas acolo, trântit!
în clipa aceea se auzi din casă, din dosul ferestrelor, un glas gros, aspru şi poruncitor. Era al lui Enache bătrânul, care urmărise totul dinăuntru:
— Ce Iaci, hă, înţepenişi acolo? Mişcă-te, ai prins rădăcini acolo?
Clasul pluti câtva timp în aer şi aerul luă parcă forma celui care strigase. Nu se mai vedea nimic altceva; cei doi fraţi, troaca, curtea, totul se topise în întuneric. Rămas singur, Ilie încercă sâ se ridice de la pământ. In timp ce se ridica, simţi deodată cum creşte ceva în el, cum se face mare, se umflă ca o apă şi îl zvârle în sus cu putere.
Sări din somn şi se încleşta îngrozit de marginea patului. Gemu cuprins de spaimă, cu sufletul îngheţat. Pe spinare îi curgea sudoare rece.
Se visase copil şi ce lucru de neînţeles! Crezuse că toate acestea sunt întâmplări uitate.
Râmase mult timp cu fata în sus şi de astă dată se gândi cu sânge rece la ai lui Enache, la Sandu şi la lancu. Da, aşa s-au purtat cu el în anul acela după terminarea cursului primar, după ce fugise şi se întorsese înapoi în sar. Se pierduseră nişte oi când cu fuga lor şi părinţii săi îl dăduseră la stăpân, la ai lui Enache, sâ poată plăti. Nu stătuse mult, dar iată câ şi astăzi mai strigau în amintire răcnetele lor. Iar domnul Ghioceoaia îi făcuse astăzi acest bine, să-i aducă aminte de ele, întâi când vrusese să-l trimită să-i cumpere tutun şi pe urmă...
Se ridică deodară în capul oaselor. Srătu nemişcat câtva timp. „Hm! Sâ mă duc eu sâ-i iau tutun lui. Hm! Ei, nu! Asta nu se mai poate! Ei, lasă, gândi. Tu, Voicule, şi tu Bădârcea, vreti sâ conduceţi voi gospodăria? Nu! Dacă e vorba pe-aşa, mai bine să nu se facă. Aţi fost tari şi mari până acuma, aţi vrea să fiţi si d-aici înainte şi nu vreţi sâ vă purtaţi alttel! Ei nu! Asta nu se mai poate!"
Si aceste gânduri îi ţâşniră din minte cu alâta tărie, încât parcă îl izbiră cu adevărat, cum l-ar fi izbit cineva cu un ciomag 'n cap; i se făcu capul moale, se întinse la loc pe căpătâi şi de astă dată căzu într-un somn adânc şi fără vise.
300
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTiRI
301
VIII
Iu aceasta vreme, Angliei Gheorghe, Pascu, Niculae Burcea si llie Moacă îl aşteptau pe Mitrică. Cu toate că nu dormise toată noaptea, Mitrică nu întârzie să vină. Dacă Angliei îl chema la organizaţie, însemna că era nevoie. Se spălă până la brâu şi, fiindcă îşi simţea capul greu, îi spuse muierii să-i toarne şi în cap.
- Dacă asta e politica voastră, să te tină închis ca la puşcărie si să nu dormi toată noaptea, apăi atunci lovi-o-ar buba de politică, spuse muierea, vărsându-i oala în creştet.
Mitrică era un om mărunţel de tot, cu obrajii mici şi sărăcăcioşi. Parcă era un copil rău îngrijit. Muierea lui însă era înaltă ca o prăjină si avea o uitătură bănuitoare şi întunecată. Era greu să-ţi închipui cum ar arăta ca dacă ar fi veselă.
- Vezi să mi-ţi dau eu o politică să n-o poţi duce, spuse Mitrică supărat. Toarnă mai încet, că îmi bagi apă în urechi.
Ciudat lucru, Mitrică avea un glas plin, bărbătesc, te mirai de unde vine.
- Inimă rea pe tine că m-att ţinut închis roată noaptea!... Lasă, nevastă, că le arăt eu lor ce înseamnă gospodărie de stat; oho! Mă duc la raion şi vedem noi cine trebuie închis!
- Da, vezi să nu! bolborosi ea.
Mitrică o lăsă în pacea ei şi îşi văzu de treabă. Plecă la sfat.
- Ce faci, Mitrică, nu vii să te desfăsori? îl întâmpină
Niculae Burcea.
Mitrică închise uşa şi veni de se aşeză lângă Anghel.
- Ce să desfăşor, Niculae? La mine merge repede, răspunse el.
Zâmbiră toţi. Ce să desfăşoare el, că n-avea nimic. în 45 primise două pogoane din moşia Cristescu, dar aşa mic cum era, Mitrică avea doi copii mari, o fată şi un băiat, şi cum anul trecut fata se măritase, Mitrică îi dăduse ei amândouă pogoanele. Pe băiat îl dăduse la o şcoală, într-o uzină din Bucureşti,
pe cheltuiala statului. Mitrică si muierea lui munceau fie la gospodăria de stat, fie la moară si se ţineau bine. Mitrică nu era nici desculţ, nici dezbrăcat. „Ar trebui să mănânce si ci mai mult, nu i-ar strica", spuneau totuşi muierile.
— Ia o ţigare, Mitrică, spuse Niculae Burcea, întinzâiidu-i tabacherea. Ce-ai făcut ieri? Am auzit că ieri ai fost la gospodăria de stat şi fe-au ţinut toată noaptea la miliţie!
- Măi tovarăşe Anghel, asta nu c o situaţiei exclamă Mitrică clătinând din cap cu reproş.
Anghel Gheorghe lăsă fruntea în jos si toţi ceilalţi înţeleseră pentru ce secretarul arăta astăzi aşa de supărat. Ei nu ştiau că azi-noapre târziu, el, Anghel Gheorghe, fusese sculat din somn să răspundă la telefon că da, Mitrică e de-aici din sat şi e un om de treabă, e un om conştient, membru de partid, deputat, membru în biroul organizaţiei.
- Asta nu e o situaţiei Eu mâine mă duc la raion, la tovarăşul secretar Ion Niculae, spuse Mirrică din nou. Ce cred ei, că dacă e gospodărie de stat n-o să îndrăznească nimeni să le spună în faţă? Aştepţi o lună, două, trei, clar cât vreai să mai aştept? A muncit omul, plăteşte-i numaidecât, nu-ţi bate joc de el!
- Nu trebuia să faci gălăgie, Mitrică! spuse Anghel posomorât. Ai lui Enache şi alde Petre Miuleţ atât aşteaptă, să audă că...
- Dar tu stii bine că întâi am vorbit cu tine şi cu Prunoiu... Ce vreai să facem, că nu sunt numai eu în situaţia asta! răspunse Mitrică abătut. Uite la llie Barbu, săracii, umblă desculţ...
- Da, dar nu trebuie să facem atmosferă, înţelege şi tu!
- Dar definitiv de ce nu vor să plătească? întreba Pascu n'dicându-se agitat de la masă. Ce e asta? Ne jucăm de-a gospodăria de stat? Păi gospodăria de stat să fie un model, aşa! strigă Pascu izbind cu pumnul în masă. Păi ce fel...
- Pascule, ia stai jos, îl întrerupse Anghel. Stai jos şi nu mai striga de pomană. Nu trebuie să facem...
302
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
303
- Da, nu trebuie să facem atmosferă, sigur, parcă noi ani face-o, parcă n-ar face-o ei! îl întrerupse Pascu nestăpânit. în definitiv ce e asta, ca să nu facem atmosferă'.l
— Aşa! i-o reteză Anghel tăios şi îl fulgeră cu privirea. Lasă partidul să vadă el care este situaţia. Stai jos!
Pascu stătu jos, dar nici ceilalţi nu arătau mulţumiţi de atitudinea secretarului. Da, bine, partidul o să aibă grijă! Dar partidul poate că nu ştie! El, Anghel, e secretând organizaţiei din sat, de ce nu spune partidului?
- Mitrică, spune-le şi lor ce ziseşi dimineaţă că ai văzut la
barieră!
Mitrică se uită la Anghel nedumerit, nu înţelegea.
- Care barieră? întrebă el. Anghel Gheorghe îşi coborî privirea şi răspunse cu glas
scăzut, parcă s-ar fi ferit de ceva:
- La barieră, de dimineaţă de tot, când te-ai întors de la
gospodăria de stat.
Mitrică se supără că Anghel ocolea chestiunea gospodăriei
de stat.
- Ei na! făcu el ridicând din umerii săi mici. Parcă e prima dată... Ehe! Voicu Ghioceoaia îşi vede frumos de treabă...
Parcă îi arde lui că...
- Bine-bine, spune chestia ailaltă, cu cine îmi spuseşi mie
că l-ai văzut la batierâ!
- Lasă c-o să spun eu... să mă mai gândesc, că nu mi-am
dat seama bine!
Anghel Gheorghe înţelese că Mitrică e nemulţumit şi că
nu-i arde lui acum de ce-a văzut la barieră.
- Bine, Mitrică! Ia hai cu mine la telefon, spuse secretarul
ridicându-se.
Se ridicară cu toţii numaidecât, semn că tocmai acest lucru aşteptau să-l facă secretarul. Ieşiră pe coridor şi intrară câreşipatru în cabina telefonistului.
- Ia dă-mi şi mie raionul de partid, ceru Anghel, aşezându-se pe un scăunel. Dă-mi-1 chiar pe Tovarăşul Ion Niculae.
Telefonistul, un băiat de vreo nouăsprezece ani, vârî o serie de fisc în aparat, scoase altele şi începu să ceară raionul de partid. După cârva timp, Anghel trecu pe scăunelul telefonistului şi duse receptorul la ureche.
- Alo! Alo! Alo, raionul! Raionul! Raionul! Tovarăşul secretar?!! A! Tovarăşul Sergiu! Noroc. Tovarăşul secretar Ion Niculae nu esre acolo?
Anghel Gheorghe mai îngână ceva şi închise telefonul. Nu-i venea să vorbească liniştit cu tovarăşul ăsta Sergiu. Venise în sat acum două luni, când se începuse acţiunea pentru înfiinţarea gospodăriei. îi rămăsese în minte aşa cum îl văzuse atunci: un om foarte rânăr, grăsuţ, cu nişte obraji albi, raşi proaspăr, plesnind dc sănătate. Vesel nevoie mare, ca şi când totul în jurul său ar fi fost albastru şi înflorit. Se urcase la masa prezidiului şi luase cuvântul în faţa oamenilor. Vorbise frumos, fusese ascultat de mulţimea de oameni în mare tăcere, dar după ce terminase, tăcerea continuase şi Anghel Gheorghe ştia bine ce înseamnă acest lucru. Trebuise să ia el pe urmă cuvântul şi să spulbere atmosfera aceea de zarzări înfloriţi pe pârleaz. Totuşi, tovarăşul Sergiu izbutise să-i facă pe oameni să ţină minte câteva lucruri foarte limpezi, cu care Anghel Gheorghe a avut pe urmă de furcă. Tovarăşul Sergiu spusese că în gospodăria colectivă sunt socializate numai pământurile, vitele mari de muncă şi uneltele. Fiecare colectivist - spusese el - are dreptul să-şi păstreze pe lângă casă aşa: o vacă elveţiană care dă patruzeci de kile de lapte pe zi, zece stupi sistematici, cinci porci de diferite rase, Mangaliţa sau York, găini şi diferite alte păsări şi animale care cresc pe lângă casă. Oamenii tresăriseră: „Da, frumos, face să intri în gospodăria colectivă! spuneau ei după ce adunarea se terminase. Ne înscriem! Da-da! Face să te înscrii!" Alţii însă se prefăceau întristaţi, clătinând din cap. Ei nu se puteau
304
MAPJN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
305
înscrie, spuneau că n-au posibilitatea! De ce? Păi, d-aia, fiindcă ei stupi sistematici n-au, vacă elveţiană n-au, cinci porci de diferite rase n-au, alte păsări şi animale care cresc pe lângă casă... Nu-nu! N-au posibilitatea!
- Nu e acolo tovarăşul Ion Niculae? întrebă Pascu.
- Nu, e pe teren! răspunse Anghel pe gânduri.
- Vorbeşte cu altcineva, cu tovarăşul I.ungu.
- Tovarăşul I.ungu nu mai e la raion. Nu ştiai? A plecat alaltăieri...
Aparatul începu să bâzâie. Telefonistul luă receptorul şi răspunse:
- Raionul de partid, spuse el, vorbeşte tovarăşe Anghel!
- Tovarăşe Anghel, spune-mi mie, auzi Atighel de la celălalt capăt. Tovarăşul Ion Nicolae şi Turlea se întorc târziu, asa că... Spune, care e problema?
în loc să spună care e problema, Anghel Gheorghe se arătă mirat şi neîncrezător.
- Ţurlea? Care Ţurlea, tovarăşe Sergiu?
-Tovarăşul Ţurlea, secretar-doi: a venit de câteva zile, măi tovarăşe! E de loc de la voi din sat.
Anghel Gheorghe se ridică în picioare, acoperi pâlnia receptorului cu palma şi le spuse celorlalţi cu un zâmber larg care îi lumină faţa:
- Fraţilor, Ion al lui Ţurlea a venit secretar-doi la raion. De bucurie, Anghel Gheorghe îi spuse tovarăşului Sergiu
în câteva cuvinte care era problema:
-Tovarăşe Sergiu, uite, aici la noi e o atmosferă proastă pe chestia gospodăriei de stat; nu le plăteşte oamenilor, îi amână mereu... Unii aşteaptă de prin primăvară! Eu nu înţeleg situaţia asta!
- Uite, măi tovarăşe Anghel, spuse Sergiu la celălalt capăt, nu vă luaţi după toate zvonurile chiaburilor! Cum se poate sâ nu le plătească, e gospodărie de stat, frate! Veniturile şi
cheltuielile sunr şi ele planificate, cum poţi să-ţi închipui că n-au planificat mâna salariata! Gândeşte-te mai bine, nu te lăsa prins în plasa chiaburilor.
- Da, da! Bine! Bine, tovarăşe Sergiu, spuse Anghel cu gravitate. Da, da, o să căutăm să nu ne lăsăm prinşi în plasa chiaburilor. Sigur, aveţi dreptate. Asta era problema şi vream să ştiu ce sfaturi ne daţi. Nu ştiţi, tovarăşul Ţurlea vine târziu?
- Mi se pare că tovarăşul Ţurlea a plecat spre voi, îi răspunse Sergiu.
N-apucă bine Anghel să închidă telefonul, că Stan năvăli în cabină şi le spuse pe nerăsuflate că a venit cineva de la raion.
- Uite-1, el esre, spuse Stan arătând cu capul spre uşa de la intrare.
IX
într-adevăr, Ţurlea sosise şi fusese recunoscut de unii îndată ce fusese văzut. Anghel, Pascu, Mitrică şi Niculae Burcea îi ieşiră înainte.
- Noroc, măi tovarăşi, spuse Ţurlea dând mâna cu fiecare, cu oarecare grabă, aşa cum race orice om ce trebuie să strângă multe mâini. Ei, cum merge treaba aici, tovarăşe Anghel? Nu te-am mai văzut din 45. Şi tu, Pascule... Uite-i şi pe tovarăşul Niculae Burcea.
Se vedea că Ţurlea îşi stăpâneşte cu pricepere bucuria. Abia dădu mâna cu cei de faţă că se şi grăbi să intre în biroul plin de oameni al secretariatului. Făcu cunoştinţă cu secretarul comitetului executiv, dădu mâna cu inginerii, se uită în treacăt în hârtiile lor... Uitându-se la el, Anghel se înseninase de tot, i se luminase faţa. Ea un moment dat, îşi frecă palmele şi îi dădu un ghiont puternic lui Niculae Burcea. Niculae Burcea îi făcu cu ochiul şi îl arătă pe Pascu.
- Să vezi cum îl scoatem noi acum de la moară pe Pascu, glumi el.
306
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
307
— Tată Pascule, te-am curăţat, glumi şi Anghel. Ce crezi tu, Pascule, c-o să te mai las eu acolo? Să vii colea in gospodărie, frate!... Ehe!
Pascu râse în silă. Se vedea că nu-i plac deloc astfel de glume.
— Da, parcă în viaţa mea numai director de moară am fost! răspunse el.
Aşa era, cum zicea el. In viaţa lui fusese întâi ucenic la fierăria lui Iocan, o fierărie mare, cunoscută şi în alte sate, apoi intrase la moară şi se făcuse mecanic. Ea un an după naţionalizare fusese director'în locul unuia Humă, care acum lucra la centrala cooperativelor.
— Orişicât, îl necăji Anghel mai departe, suflându-i în ureche. Ea grajd, să ai grijă devite, tot ai fi bun. Ţi-1 dau pe Mitrică ajutor, aşa că o să-ţi fie lesne.
Spunăndu-i acestea îl bătea rar pe spinare, îl ocrotea părinteşte.
Ţurlea stătea de vorbă cu Prunoiu şi cu secretarul comitetului executiv. Arăta foarte mulţumit de ceea ce i se spunea şi nu se vedea că are de gând să se dezlipească de ei. După o vreme, Pascu şi Mitrică se despărţiră de Anghel şi se duseră şi ei acolo. Anghel se duse şi el, dar stătu ceva mai la o parte şi nu spuse nimic.
La un moment dat, Prunoiu începu să spună cum se muncise la formarea comitetului de iniţiativă. Auzindu-1, Anghel se dădu mai aproape şi se făcu atent.
In curând, de uimire, nu mai pricepu nimic. Se aşteptase ca Prunoiu să nu pomenească nimic despre organizaţie. Nu numai că pomeni tot timpul de organizaţie, dar şi lăudă grozav pe Mitrică şi pe Pascu. Numai de Anghel nu pomeni nici un cuvânt.
— Pascu şi cu moara pe cap, Mitrică tot aşa... Dar am dormit şi noi mai puţin câteva săptămâni. Am format un comitet bun, cu mulţi mijlocaşi; asta a fost cheia! Sâracu Mitrică
dormea de-a-n picioarclea! Asta e Mitrică, spuse Prunoiu, hătându-1 pe Mitrică pe spinare cu palma lui grea.
- N-ai mai crescut, măi tovarăşe Mitrică, spuse Ţurlea zâmbind.
Trăsăturile mici ale lui Mitrică se încreriră de veselie. Nu spuse nimic, se vedea că îi pare nespus de bine că 'Ţurlea îsi amintea de el.
- Şi tu, Pascule, văz că ai tras la făină pe nas... se adresă Turlea lui Pascu.
- Eu zic că şi pe dinăuntru are pospai, tovarăşe secretar, spuse Prunoiu râzând. Bă, Pascule, eu zic că tie când ti-e foame mănânci din tine!
Vrusese să spună că având făină pe dinăuntru, se hrăneşte de la sine, dar oamenii adunaţi dădură si alt înţeles vorbelor şi izbucniră în hohote groase. Cineva care n-ar fi ştiut despre ce e vorba nu s-ar fi îndoit nici o clipă că Prunoiu este acela care e secretar al organizaţiei. Aşa se înţelegea din purtarea preşedintelui. Da, organizaţia aşa si pe dincolo! Pascu a muncit. Mitrică nu dormea cu nopţile... Bine, dar cine a condus toate acestea? Ei, nu! De ce să se laude singur? El a condus, el, Prunoiu, dar nu face să se pună singur în ipoteză.
într-o vreme, Ţurlea îl văzu pe Angliei, stătea chiar alături, dar alunecă repede cu privirea peste el şi continuă să fie atent la cele ce spunea preşedintele.
Prunoiu era un om voinic, începuse să se îngraşe. Purta cămaşă de poplin, era proaspăt bărbierit şi avea un cap mare, cât ciutura, cu frizură bogată. Era mai tânăr decât Anghel, părea să nu fi trecut de treizeci de ani. Angliei era mai puţin voinic, dar statura sa era legată mai strâns. Pantalonii de stofă ţesută în casă şi vesta neagră îmbrăcată peste cămaşa largă de bumbac nu-1 deosebeau deloc de ceilalţi oameni. Se cunoştea totuşi ca e un om care a văzut multe. Dacă l-ar fi luat cineva pe Prunoiu într-o maşină şi ar fi pornit cu el în mare viteză,
308
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
309
privirea sa greoaie ar fi înţepenit şi n-ar mai fi văzut nimic în jurul său, lucru care nu se putea spune despre Anghel. Anghel făcuse armata la marină. Nu povestise niciodată nimic din câte văzuse şi nici nu-i plăcea să-i aducă cineva aminte de vremea aceea. Spunea doar atât: „E rău la marină, mai bine să te-arunci în apă de la început".
Ţurlea se uită la un moment dat la ceas şi ieşi din biroul secretarului. Prunoiu se luă după ei.
- Va să zică, sediul gospodăriei o să fie afară din sat, spuse el căurând pe cineva cu privirea. Mi-aduc aminte că acolo era regia autonomă şi nişte armăsari, nişte tauri.
- Nu mai e de mult, spuse Prunoiu.
- Măi tovarăşe Anghel, unde eşti? întrebă Ţurlea pe neaşteptate.
Anghel rămăsese înăuntru. II chemară afară, chiar Prunoiu se duse după el. Ţurlea nu-1 aşteptă, intră singur în odaia pe uşa căreia scria Organizaţia de bază P.M.R. şi închise uşa în urma lui. Anghel, Mitrică şi Pascu intrară şi ei şi se aşezară pe cele două bănci, de o parte şi de alta a mesei. I .ui Ţurlea îi dădură singurul scaun pe care îl aveau. Erau acuma numai ei trei, membrii biroului. Ilie Moacă şi Niculae Burcea stăteau afară.
Ţurlea îi ceru lui Anghel să-i spună dacă au ceva probleme; care e situaţia organizaţiei, acum, după înfiinţarea gospodăriei; câţi membri de partid nu s-au înscris, cine să fie preşedinte şi alte probleme în legătură cu conducerea gospodăriei. Chiaburii ce situaţie au?
Anghel răspunse la toate întrebările, afară de acelea în legătură cu conducerea gospodăriei. Celelalte erau probleme uşoare la care ei se gândiseră de mult şi acum îi arătau tovarăşului secretar cum stau lucrurile. Care e situaţia cu chiaburii?
— Siruaţia chiaburilor e proastă, spuse Pascu la un momenc dat. Nici măcar un deget n-au îndrăznit sâ mişte. Trebuie si spunem că o fi având el, tovarăşu-ăsta Prunoiu, preşedintele,!
lipsurile lui, dar în privinţa chiaburilor putem să zicem că a luat toate măsurile.
— Da, murmură după un timp Mitrică, puţin încurcar. A lucrat bine.
Anghel tresări, se uită surprins la amândoi şi îndată se posomori. „Adică cum, trate Mitrică, vrei sâ spui câ aşa s-au desfăşurat lucrurile, cum zicea Prunoiu?"
Se făcu tăcere.
Anghel continua să se uite la cei doi şi parcă uitase că alături de ei srătea 'Purica. Nu înţelegea nimic şi nici nu-şi ascundea nedumerirea. „Adică cum, Pascu şi Mitrică şi-au schimbat părerile? Ce se întâmplă cu ei? încep acum să-l laude pe Prunoiu? De ce? Cum, dar adineauri, înainte să vie Ţurlea, Pascu se grozăvea în faţa lui Prunoiu câ el nu-i mai dă voie să se substituie biroului. Adică cum, asta îi lipseşte lui Prunoiu, laudele? I.ăudaţi-I, fraţilor!"
Anghel îşi plecă fruntea încet, cuprins de o neaşteptată oboseală. Pascu şi Mitrică lăsară şi ei frunţile în jos, parcă ferindu-se...
- Măi tovarăşe Pascu şi Mirrică, ce-i daţi zor cu laudele, că ăla a făcut şi ălâlalt a dres, rupse Anghel tăcerea. Tovarăşul Ţurlea ne întreabă cum stăm cu gospodăria d-aci înainte, cine are s-o conducă. Asta e problema ce frământăm noi aici. Nu e cinstit din partea noastră să ne lăudăm unii pe alţii în faţa tovarăşului Ţurlea.
Pascu ridică fruntea, uimit:
- Cine se laudă?
- Voi vă lăudaţi. Nu în felul ăsta o să-şi dea scama tovarăşul Ţurlea care e atmosfera aici la noi, continuă Anghel, posomorât. Tovarăşul Ţurlea o să-şi dea el seama şi fără laudele noastre, dacă e să-şi dea seama!
Cuvintele din urmă Anghel le spuse cu o oarecare îndârjire. »la uite la el!" gândi Ţurlea surprins.
310
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
— Mai bine ai face să spui limpede despre ce e vorba, măi tovarăşe Anghel, i se adresă Turlea.
Adică să nu încerce el, Anghel, să-i ameninţe pe Pascu şi Mitrică şi sâ-i facă în felul acesta să-şi schimbe părerile. Prost îi stau treburile lui de secretar dacă a ajuns până aici.
Angliei simţi această mustrare din asprimea cu care îi vorbise Ţurlea. Nu-şi dădea seama că Ţurlea n-are de unde să ştie care e situaţia; i se părea că el a venit de la raion cu o părere gata făcută, altfel nu l-ar fi ascultat pe Prunoiu cu atâta plăcere; lăsă fruntea în jos si puse capăt oricărei discuţii:
- Nu e vorba despre nimic, am spus că n-are nici un rost să ne lăudăm.
Din nou se făcu tăcere.
- Ba cum să nu, răspunse Ţurlea după câtva timp, înţelegând că Anghel este hotărât să nu mai spună nimic. Cine lucrează cum trebuie, îi lăudăm; dacă laudele i se urcă la cap...
Anghel nu se clinti; parcă nici nu auzi. Stătea nemişcat şi obtazul îi era ca de lemn.
- Nu ajută critica, schimbăm călimara, adăugă Ţurlea, uirâjidii-se cu atenţie la secretar. Noi nu lucrăm fiecare cum vrem, aplicăm linia partidului, tovarăşe Anghel.
Anghel continuă să primească cu neîncredere spusele lui Ţurlea. Fără să se uite la cineva, întrebă cu un glas surd, ca şi când ar fi întâmpinat o dârză împotrivire:
- Care linia partidului?
- Linia partidului, tovarăşe Anghel.
- Care?
- Avem mai multe 1
iinur
- Aici la noi fiecare are o linie a lui.
- Aşa!
Pascu şi Mitticâ amuţiseră: Anghel era de nerecunoscut Cum îndrăznea să vorbească astfel cu tovatăşul secretar al
raionului? In faţa tovarăşului Ion Niculae de multă vreme nu mai scotea un cuvânt.
- Preşedintele are linia lui, Stare de la cooperativă are linia lui, Sfătoiu, secretarul sfatului, are linia lui, Voicu Ghioceoaia are linia lui.
Anghel izbi cu pumnul în masă şi îi dădu drumul fără să se mai oprească.
Prunoiu are linia lui pe care Anghel n-o pricepe. Prunoiu îl pune pe llie Moacă să dea şase kile de lână, iar pe Bădârcea, care are mai multe oi decât llie Moacă, îl pune să dea trei kile. Şi pe Gavrilâ la fel; şi pe loniţă la fel; şi pe Pătăleaţă la fel; şi pe Stancu tot aşa; iar pe Trafulică, nu; pe Didel, nu; pe Voicu Ghioceoaia, nu; Voicu Ghioceoaia s-a îmbogăţit! E membru de partid, vine la şedinţe, tună şi fulgeră contra chiaburilor! Dar cote nu dă. A făcut avere, a ajuns să ia oameni cu ziua.
- Mitrică, ia Voicu Ghioceoaia oameni cu ziua, sau nu? Vorbeşte aici! Vorbeşte aici, Pascule: cât grâu macină domnul Ghioceoaia? De câte ori umple căruţa cu saci?
- Parcă cine mai numără? răspunse Pascu.
- Păi de ce să numeri, bagă capul în făină, pc urmă vino aici şi începi şi laudă-l pe tovarăşul preşedinte!
- Nu l-am lăudat.
- Zi, bravo, tovarăşe preşedinte, eşti cel mai preşedinte dintre toţi preşedinţii! Planul de colectări e îndeplinit, comuna e prima la însămânţare, prima la recoltare... Dar de la cine ai colectat să nu te întrebe nimeni, da, noi avem experienţă, aşa se întâmplă când preşedintele e mai activ, i se năzare lui Anghel că se substituie biroului!
Ţurlea se posomori. Formula aceasta era a primului secretar.
- Măi, tovarăşe Anghel, ia potoleşte-te, ia-o mai domol, să 'le putem înţelege. Spuserăţi de unul Voicu Ghioceoaia care '3 oameni cu ziua. Cine e ăsta?
312
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
313
- Are şase hectare arabile, dar averea lui e în vite! Face negustorie, răspunse Mirrică fără să-l lămurească pe Furlea cine
era Ghioceoaia.
- Face speculă, nu negustorie; vorbeşte, Mitrică! Unde te-ai
întâlnit azi-dimineaţă cu el?
Mitrică povesti întâmplarea, cum se dusese la gospodăria de stat şi cum se certase acolo cu directorul gospodăriei, cum directorul gospodăriei chemase miliţia sâ-l aresteze.
- De ce sâ te aresteze? întrebă Ţurlea?
Mitrică reluată că gospodăria de stat nu i-a plătit munca şi n-a mai putut răbda şi le-a spus câ sunt bandiţi. Atunci directorul l-a dat pe mâna miliţiei. Ţurlea se posomori. Lucrurile se încurcau.
- Să lăsăm asta mai pe urmă. Să terminăm cu Ghioceoaia ăsta.
- Când m-am întors dimineaţa, lângă pădure la barieră, Voicu Ghioceoaia descărca dintr-un camion nişte saci şi nu ştiu mai ce.
- Putini cu brânză. Si-a cumpărat astă-varâ trei vaci şi douăzeci de oi, începu Anghel din nou. Să vedeţi acum ce face preşedintele.
Povesti amănunţit cum, în ultima vreme, Prunoiu a început sâ facă atmosferă pentru Voicu Ghioceoaia şi Bădârcea. Ei, biroul organizaţiei, s-au gândit sâ-l propună deocamdată pe Niculae Burcea ca preşedinte. E un om priceput şi toată lumea ţine la el şi îl vorbeşte de bine. Numai lui Prunoiu nu-i place. De ce? Fiindcă Niculae Burcea nu-şi scoate căciula înaintea tovarăşului preşedinte. De ce nu şi-o scoate? Fiindcă dac-o scoţi, tovarăşul Prunoiu îţi cere pe urmă sâ-i ţii dârloaga. Dacă n-o scoţi, e şi mai râu, pe unde te vede, te împunge cu sula în coaste ca sâ dai cotele. Si atunci ce face tovarăşul Prunoiu? începe să-ţi facă atmosferă, nu-i pasă lui câ aici în sat; e organizaţie. De unde şi până unde Bădârcea bun dfl
preşedinte? Câ are ceafa ţeapănă şi se pricepe sâ sară eu ciomagul? Iar Ghioceoaia...
- Tovarăşe Ţurlea, noi suntem contra lui Ghioceoaia. Se poarră urât cu oamenii, îl cunoaştem. A avut doi cai si am aflat, acum trei luni, că i-a vândut. Când l-am întrebat de ce i-a vândut, a început să se drăcuie câ n-a ştiut de gospodărie.
Ţurlea se gândea:
- In nici un caz, zise el, nu putem propune adunării pe Ghioceoaia. Dacă asta e divergenţa esenţială, părerea mea e câ am face o greşeală (dacă tot ce spuneţi se va dovedi negru pe alb!).
In prima clipă lui Ţurlea îi scăpă, nu băgă de seamă ce însemnătate aveau pentru Anghel şi cei doi cuvintele sale din urmă. Pascu se ridică şi începu să se plimbe nervos. Aşa, da! Ei, aşa mai înţelegea şi el! Anghel scoase tabacherea din buzunar şi încercă să-şi tacă o rigară, dar degetele îi tremurau puţin şi nu izbuti. Chipul i se înseninase şi zâmbi obosit. De câteva ori oftă.
- Ce oftezi, mâi tovarăşe Anghel? îl întrebă 'furlea prietenos. Spune mai departe, va să zică asta e linia preşedintelui: să-l sprijine pe ăl care face speculă şi care ia oameni cu ziua! Pe cine ia Ghioceoaia cu ziua? Care sunt oamenii ăia? Chc-mati-i aici, ne trebuiesc dovezi!
Anghel clătină din cap: „Ei, care sunt! îi ştim noi!"
- Cine a mai muncit la el, Mitrică; afară de Ilie Barbu şi
de G
avrilă?
- Ioniţâ!
- Da, şi Ioniţâ!
- Ilie Barbu?! întrebă Ţurlea tresărind. Care Ilie Barbu? li spuseră care Ilie Barbu: îl cunoaşte el, tovarăşul Furlea;
când erau mici...
- Cum să nu-1 cunosc! exclamă Furlea, dar am întrebar dacă e ăla care il ştiu eu! Ce face el acuma? Se înscrie şi el în gospodărie?
314
MARIN PREDA
NUVELE S) POVESTIRI
315
- Se înscrie!
- Unele c? la chernaţi-1 aici.
Ţurlea se ridică de pe scaun şi se duse spre uşă. Pascu veni în urma lui, deschise uşa şi strigă:
- Bă, ia spuneţi-i lui llie Barbu să vină până aici. Cineva răspunse că llie Barbu a plecat acasă.
- Sâ-I cheme, spuse Ţurlea.
- Stane, du-te repede acasă la llie Barbu, să vie numaidecât aici. Fuga!
- Să vie şi Gavrilă, Pascule! Gavrilă şi loniţă, spuse Anghel de la locul său.
Ţurlea se întoarse şi se aşeză pe scaun.
- llie Barbu e în partid? întrebă el după câtva timp.
- Da, din patruzeci şi şapte, răspunse Anghel.
- Uite, şi cu llie Barbu a fost o problemă, zise Pascu. llie Barbu a tot muncit ba pe la gospodăria de stat, ba pe la pădure! Când l-am dat afară pe lstrătescu, i-am spus lui Prunoiu să-1 pună şi pe el referent, e un om cu carte tovarăşii' llie, el tot timpul a ajutat organizaţia... N-a vrut, zicea că atunci când oi fi eu preşedinte, atunci să comand. M-apucasem să-i spun şi lui llie Barbu, i-am mai făcut şi ăluia inimă rea de pomană.
X
Gherghina intră în odaie şi văzând că llie a adormit din nou, îi înveli picioarele desculţe cu o cârpă, dădu muştele afară, închise geamul uşurel, apoi iesi afară pe prispă şi începu să dea nişte lână la darac.
„Ce-o fi cu el?! se întrebă ea îngrijorată. Zice că s-a certat cu alde Ghioceoaia şi ăilalţi. Dar ce-o fi avut cu ei?"
încercând să priceapă, Gherghina îşi aduse aminte că lui llie i s-a mai întâmplat asta de câteva ori. Tot aşa, pleca de-acasâ bucuros şi se întorcea posomorât şi negru. Da, dar nu se:
i
întâmplase aşa de rău ca acuma: să nu zică nimic şi să nu mai stea la masă!
Acum vreo trei ani, întf-o dimineaţă, se dusese să-1 cinstească pe Anghel pentru proces şi se întorsese supărat. Anghel îl îndemnase să-1 dea pe Iancu Enache în judecată. Era vorba despre nişte socoteli vechi, de pe vremea când llie al ei era flăcău. „Şi ce dacă sunt socoteli vechi? spusese Anghel, Iancu a dezgropat o socoteală veche pe care până şi bătrânul Enache o uitase. Atunci de ce să-1 iertăm noi pe el?"
Gherghina îşi aminti ce bucuros fusese llie după ce se întorsese de la proces. Iancu Enache fusese condamnat să plătească pentru anul acela, cât muncise llie în târla lui. După proces Iancu încercase să-1 ameninţe pe llie şi, fiindcă llie nu se speriase câtuşi de puţin, Iancu încercase după aceea sâ-i ia ochii cu câteva oi şi o gloabă de cal. „Ţie să-ţi dea bani lichizi, să nu umble el cu de-alde astea", îl sfătuise Anghel pe llie. Iancu n-avusese încotro, trebuise să-i dea lui llie bani lichizi. Asta se întâmplase seara. Dimineaţa, llie vârâse banii la brâu şi plecase sâ-1 caute pe Anghel. II găsise la primărie, îl chemase deoparte şi îi pusese în mână cinci mii de lei. Anghel se uitase la el, îi înapoiase frumos teancul de bani şi îi spusese lui llie câteva vorbe pe care la început llie nu le înţelesese bine, dar care mai târziu îi făcuseră multă inimă rea. „Mă, ce cap prost are omul nostru, spusese Anghel cu blândeţe. Cu pâlnia să torni în el şi tot nu înţelege." llie se întorsese acasă supărat. „Vrei să-i mulţumeşti omului că ţi-a făcut un bine şi când colo ieşi de două parale." Dar lucrurile nu se opriseră aici. „I1 ie, tu să nu mai vorbeşti cu mine", ti spunea Anghel câteodată. E drept că glumea, dar gluma asta îl durea pe llie.
Gherghina îşi aminti că totuşi lucrurile se terminaseră cu bine. Având aceşti bani, dărâmaseră bordeiul în care stăteau, •Şi făcuseră o casă ca lumea şi le mai rămăsese bani să schimbe Şi-o pereche de cai. în ziua când terminase casa, pe neaşteptate,
316
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
317
Anghel şi Pascu veniseră la ei; îi spuseră lui Ilie că cum vine asta, nu-i este aşa, niţel pe la nas? „Nu ţi-e ruşine, Ilie? Ţi-ai făcut casă nouă şi nu dai şi tu un pahar de vin?"
Gherghina îşi aminti apoi că a doua oară i se mai întâmplase lui Ilie tot aşa, vara trecută. A fost mai rău, că era să iasă cu bătaie.
Se sculase de dimineaţă şi pusese caii la ham, Ilie al ei nu prea avea timp să se ducă la şedinţe. Muncea mai mult pe la Udupu, la gospodăria de stat; pleca devreme şi se întorcea noaptea târziu, când să se mai ducă şi la adunări? în ziua aceea, seara venise chiar Anghel şi-i spusese ei, Gherghinei, să-i spuie lui Ilie să nu plece nicăieri, a doua zi să se ducă acolo, la şedinţa de partid. De la şedinţa de partid, Ilie se întorsese noaptea târziu, iar dimineaţa pusese caii la ham să plece la Dor Mărunt. Gherghina îşi aminti că se cam certaseră. Se duceau cu căruţele la Dor Mărunt să vadă cum merge socoteala cu colectivul şi Ilie zicea că să vie să vadă şi ea. Trecuse un an de când se făcuseră primele gospodării colective şi se spuneau multe lucruri despre ele... că ar fi făcut bucate bune, că se munceşte mai lesne... Gherghina nu credea, auzise taman de-a-ndoaselea, că nu s-ar fi făcut neam bucate şi că e vorba să se desfacă. „Hai acolo, să vezi cum stă socoteala", îi ceruse Ilie. „Oleu! Ce să caut eu între oameni! Doamne păzeşte!" se împotrivise ea. Nu se dusese: dacă se ducea el, era destul.
S-a întors acasă pe seară şi arăta aşa de vesel că n-aveai de ce să-l mai întrebi cum a fost. Gherghina îşi aminti apoi că Ilie deshămase caii şi plecase pe urmă devale, pe la oameni. Când venise acasă noaptea târziu, arăta negru de supărare. S-a aşezat la masă şi a mâncat. Mânca şi povestea.
Devale s-a întâlnit cu alde Gavrilă, cu alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu şi cu alde loniţă. Au intrat la meatesă bea câte-o ţuică. Ăştia nu fuseseră la Dor Mărunt şi l-au întrebat pe Ilie cum a fost, dacă e ceva acolo.
- Mă, ăştia, ce să vă spun eu vouă!? Dacă vă spun că este, voi o să mă faceţi mincinos, dacă vă spun că nu este, atunci mă pun eu singur în situaţia de mincinos!
- Ilie, a exclamat Gavrilă râzând, eu am ştiut de mult că eşti om deştept, dar n-am vrut să spun la nimeni! Zi aşa, oricum ai da-o, tot mincinos ieşi! Ha-ha-ha!
- Păi nu e aşa?! Judecă şi tu, Gavrilă!
- în sfârşit, lasă asta acuma, spune-ne ce este acolo şi vedem noi pe urmă cum devine! l-a îndemnat Gavrilă.
înainte de a începe, Ilie s-a uitat la alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu. Parcă bănuia el ceva, că fraţii Ciobanu se simţeau atinşi de părerea lui Gavrilă, că Ilie este un om deştept. Dar era prea însufleţit ca să mai ţină socoteala de bănuiala sa.
- Aş putea să vă spun într-un cuvânt, a început el. Domnule! e altfel de viaţă!
-Aha! a exclamat loniţă, ca şi când s-ar fi dumerit fulgerător.
- Altfel de viaţă! a continuat Ilie. Cum să vă spun? Prietenia e altfel!... Oamenii între ei nu mai au cum să se... Adică... Să luăm un ezemplul'Uite, eu şi cu ai lui Ciobanu ne avem bine, suntem, cum se zice... în fine... prieteni, de!
- Vechi! adăugase Gavrilă.
- N-are a face, putem să nici nu fim. Eu vreau să spun ce zice lumea! (Lumea asta, aşa cum este ea acuma!) Dacă ai lui Ciobanu pot să-l înşele într-un caz pe Ilie Barbu şi să-i ia vita din bătătură, lumea zice că ai lui Ciobanu sunt deştepţi şi Ilie Barbu prost.
- Când te-am înşelat noi pe tine, Ilie? sărise Vasile Ciobanu !      pe neaşteptate.
- Taci din gură, Vasile, a dat numai un ezemplu, a lămurit Gavrilă.
- Ezemplu, ezemplu! dar să nu se lege de noi!
- Ei, eu vă spun că acolo lumea nu mai zice aşa! a exclamat Ilie.
T
NU VEI .11 SI POVESTIRI 31')
318 MARIN PREDA
- Care lume?
- Aia clin gospodărie!
- Bine, a convenit Gavrilă, dar ia spune tu, unde se duc bucatele lor?
- Care bucate?
- Munca lor! Cine le-o ia? Lor le dă ceva?
- Cu munca lor e ceva şi mai frumos! a răspuns llie numaidecât, din ce în ce mai însufleţit, fără să bage de seamă că de astă dată nici Gavrilă şi nici măcar loniţă, care era membru de partid, nu-1 mai aprobau. E o socoteală mai frumoasă decât aş fi crezut eu, să te uiţi la ei cum au aranjat aşa ca fiecare să ştie cât face; tu, muierea, copilul, fiecare cu socoteala lui! Şi când...
- Ca la armată, a hotărât loniţă scurt şi cuprinzător, întrerupându-1 pe llie.
- Bă llie, a sărit şi Gavrilă numaidecât, îmi place de tine că eşti deştept, dar nu-mi place că prea le crezi pe toate.
- S-a dus acolo, au aranjat ăia să le ia ochii şi llie, gata! Socoteală frumoasă! a spus loniţă, batjocoritor.
llie nu s-a supărat. Era vesel şi nu voia să se certe cu ei, cu toate că aerele pe care şi le luau ai lui Ciobanu îl cam supărau. Se credeau deştepţi nevoie mare. llie nu-şi amintea să-i fi auzit vreodată zicând: nu ştiu! Ştiau! „Uite cum stă chestiunea", începeau ei să-i explice. Se întâmpla destul de des ca lui llie să nu-i convină deloc păterile lor, ba chiar să-şi dea seama că uneori spun nişte prostii mai mari decât ei, da, dar tot îi plăcea de ei şi pe de altă parte le plăcea şi lor că llie venea să-i întrebe, într-o vreme, s-a gândit să le spună că nu e chiar aşa cum zic ei, dar şi-a dat seama că ei se cred mult mai deştepţi decât el şi dacă ar fi încercat să le arate că lucrurile nu stau chiar aşa, s-ar fi supărat, ba chiar l-ar fi ocolit şi llie nu voia ca ei să-1 ocolească, erau prietenii lui. In seara aceea şi-a dat seama că lor nu le place că le vorbea de bine despre colectiv. S-a gândit mult până să se hotărască ce să facă. Alde Vasile şi Gheorghe au săi
se supere că el are altfel de păreri decât el. Ba poate au să se supere şi pentru că nu i-a întrebat întâi pc ei, care ştiau.
„Ce sâ-i întreb pe ei? îsi aminti Gherghina cum îi povestise llie. Adică cum: eu am fost şi am văzut cu ochii mei cum stau lucrurile şi să viu la tine care n-ai văzut să te întreb: Mă cutare, cum stă socoteala cu colectivul? Asta ar fi prea de tot, dă-o dracului."
llie i-a povestit apoi că acolo, la faţa locului, a stat mult pe gânduri până să le spună prietenilor pe şleau ceea ce gândea, îi venea greu, ştia bine că după aceea ei au să-1 ocolească. îi părea rău şi de Gavrilă, care era un om de treabă şi cu care se ajuta Ia nevoie. Greu era din partea asta, dar nu se mai putea, trebuia să le spună.
- Bă llie, săriseră fraţii Ciobanii, cu gurile mari. Lasă, bă, nu ne învăţa tu pe noi; lasă, că am auzit noi cum stă socoteala cu colectivul.
- Bine, eu nu zic că n-aţi auzit, răspunsese llie, domol, cu blândeţe. Ati auzit, dar eu am văzut, mă! Zău am văzut!
- Ei! Asta e! exclamaseră ei, uitându-se la llie de sus si bătându-1 pe spate cu îngăduinţă. I .asă, mă llie! Ce-ai văzut tu, nu e aia!
- Să ştiţi că n-aveţi dreptate! Zău, n-aveţi, neam! O mie de auzituri nu face cât un văzut, spusese llie împăciuitor.
începuseră să râdă dc el. Faci că a nimerit-o cu văzutul! Vezi să nu fi văzut! Parcă ştie llie să vadă! O mie de văzuturi de-ale lui llie nu fac cât un auzit de-al lui Vasile sau Gheorghe Ciobanu.
„Nu e bine", gândise llie îngrijorat, auzindu-i cum îl luau peste picior. Se gândise că Anghel o să afle că ăştia au râs de el si o să se supere, dacă nu mai rău, să râdă şi el că n-a fost în stare să se descurce.
- Râdeţi voi, dar râdeţi ca nişre prosti! spusese llie, nemai-putând răbda.
ta încetaseră deodată să mai râdă.
320
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
321
- De ce ca nişte proşti, Ilie? întrebase Gavrilă supărat. Prost esti tu, că nu ştii ce vorbeşti!
- Ba voi sunteţi proşti, voi nu ştiţi ce vorbiţi.
- Ba prost eşti tu, sărise loniţă cu ochii cât cepele. Vasile şi Gheorghe Ciobanu se holbau la Ilie grozav de
uimiţi. Cum adică, ei sunt proşti şi Ilie deştept? i-auzi ce este în stare sâ spună!
- Ilie, ia ia tu seamă la vorbă! Sâ nu ne supărăm, să zici pe urmă că suntem ai dracului! spusese unul din fraţii Ciobanu.
- Ce să vă fac eu?! răspunsese Ilie cu neaşteptata semeţie. Adică ce să le facă el dacă sunt proşti!
Se făcuse tăcere. Mai erau acolo şi alţi oameni şi îndată ce Ilie dăduse răspunsul sâu atât de jignitor, în tăcerea care se lăsase, cineva începuse să râdă. Avea un râs subţire şl neruşinat; parcă schelălăia. Ilie simţise primejdia; cu toată prietenia, Vasile şi Gheorghe Ciobanu puteau sâ sară la bătaie; erau grozav de mândri şi ambiţioşi. Se răsucise numaidecât spre cel care râdea:
- Şi tu ce te râzi acolo, Trafulică. Crezi că eşti mai deştept? Spusese acestea şi se încordase, aşteptând ca Trafulică să sară
la bătaie, dar Trafulică nu sârise. Ii arărase cu capul pe alde Vasile şi Gheorghe şi răspunsese liniştit şi batjocoritor:
- N-am timp de tine acuma, dar să-mi fi spus ru mie ce le-ai spus ălora! Fie-al dracului dacă nu-ti rupeam o coastă!
Ilie n-auzise bine cuvintele din urmă. Vasile şi Gheorghe săriseră la el. Alde Vasile îl apucase dc piept, îl strângea şi bolborosea ameninţător, cu privirea turbure:
-Ilie! Ilie! Ilie!
Cu toată supărarea, alde Gavrilă şi loniţă săriseră şi îi dăduseră pe cei doi fraţi la o parte.
- Ce, sunteţi nebuni? strigase Gavrilă înfuriat, luându-i apărarea lui Ilie. Lăsaţi-1 în pace.
Il duruse rău felul cum îl apărase Gavrilă! Zicea că să-l lase în pace, şi prin asta Gavrilă înţelegea că să-l lase în pace de tot„: adică să nu mai vorbească nimeni cu el, să-i întoarcă spatele.
Aşa se şi întâmplase. I) lăsaseră în pace, se dăduseră mai încolo cu coinrilc în mână şi începuseră să vorbească liniştit între ei, ca si când Ilie n-ar fi fost acolo.
Gherghina îşi aminti cât de turburat se întorsese Ilie acasă, în seara aceea. îşi aminti că după ce el îi povestise toate acestea, ea îi spusese că nu e bine să se ia la ceartă cu oamenii.
— Cum adică, o întrebase el cu glasul sugrumat de supărare şi de părere de rău. Cum, eu le spun că am văzut cu ochii mei si ei mă prostesc de la obraz?
Timp de trei, patru zile fusese mereu supărat, dar până la urmă ieşise bine şi cu întâmplarea asta. Sc pomeniseră într-o zi cu Gavrilă la poartă. Cerea toporul, zicea că vrea sâ taie crăcile la nişte salcâmi şi că, chipurile, al lui nu mai e bun.
Se împăcase şi cu alde Vasile şi Gheorghe. lot aşa, se opriseră într-o scară la poartă şi Gherghina auzise cu urechile ci cum îl întrebau pe Ilie ce mai face şi dacă mai e supărat pe ei. Ilie mai era el supărat, dar fiindcă ei se opriseră la poarta lui lăsase supărarea la o parte.
Gherghina se întrebă din nou, cuprinsă de îngrijorare, dacă nu cumva astăzi a fost ceva mai rău ca astâ-vară. Cu alde Vasile şi Gheorghe înţelege, s-or fi apucat din vreo vorbă, are să se împace ei, dar ce amestec o fi având aici Ghioceoaia? S-o mai termina vreodată ambiţia şi duşmănia între oameni?
XI
Gherghina dădu daracul la o parte, se ridică şi vru să intre în casă, dar atunci cineva bătu în poartă cu putere.
Sări jos de pe prispă şi avu presimţirea că se petrece ceva neaşteptat: uite cum bate ăla la poartă, parcă a luat foc undeva.
- Bă tovarăşe Ilie, bâ, n-auzi! striga omul, bătând toarte autoritar, ca şi când ar fi venit să-l execute pe Ilie.
322
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
323
Era Stan, curierul! Aşa socotea el, că în poarta lui llie Barbu poate să bată şi să strige ca şi când llie Barbu ar fi rost sub ordinele lui.
- Unde e llie? întrebă el, când Gherghina ajunse lângă gard.
- E acasă, doarme, şopti ea neliniştita.
- Scoală-1 în sus, să se ducă la sfat, porunci Stan. Să se ducă acolo, îl cheamă tovarăşul preşedinte.
De fapt, nu tovarăşul preşedinte îl trimisese pe Stan, dar asta era pentru el: tovarăşul preşedinte!
- Stane, şopti Gherghina, e cant ostenit, nici n-a mâncat... Cc-are cu el?
Stan parcă era surd:
- Scoalâ-1 să se ducă acolo imediat!
- Nu ti-a spus ce are cu el?
- Să se ducă acolo să se desfăşoare! spuse Stan, înţepe-nmdu-şi ceafa şi îndepărtându-se.
- Ce să facă?! întrebă Gherghina nedumerită. Dar Stan o şi luase din loc.
Gherghina intră în odaie şi se apropie de omul ei. llie dormea cu faţa în sus şi când ea puse mâna pe umărul lui si-1 mişcă uşurel, el deschise ochii şi pronunţă liniştit şi răspicat:
- Dă-mi patru cercuri!
- llie, şopti Gherghina, te cheamă acolo!... Gherghinei îi veni însă un gând şi îi lăsă în pace. Ieşi în
tindă, trecu în cealaltă odaie şi se întoarse de acolo cu o sttachinâ mică, plină cu untură. O păstra pentru mai încolo, când aveau să înceapă semănatul grâului, dar îşi dăduse seama că greşise punând pe masă, astăzi, ciorbă de corcoduşe. Aprinse focul, puse tigaia pe pirostrii şi când untura începu sâ sfârâie sparse în ea câteva ouă.
llie se trezi singur. Arăta schimbat, îi părea bine că dormise puţin şi se liniştise. Se simţea chiar bucuros: îi era foame şi^
mirosul de untură i se păru ceva de sărbătoare. Ieşi în tindă şi se aşeză voios pe prag.
- Mă, oamenii ăştia!... exclamă el clătinând din cap. Gherghina se făcu atentă: da, acuma are sâ spuie, dar
trebuie să-t spună ea mai înainte că l-au căutat de la sfat.
- Veni alde Stan, să te duci acolo! Cică sâ te duci repede. Ce s-a întâmplat?
- Nu s-a întâmplat nimic, răspunse llie liniştit, apoi întrebă: Ce zici tu, că să mă duc acolo? De ce? Cine zici că veni?
- Alde Stan. Nu ştiu ce zicea că au cu tine!
- Da, murmură llie, aducându-şi aminte. N-am făcut cerere. M-a trecut ăla acolo, dar trebuie să iscălesc şi o cetere.
- Şi de ce venişi aşa supărat?
- Cum să nu fii supărat când te arde la inimă! Deştepţii' ăla de Ghioceoaia. Eu să iscălesc acolo, şi el îmi dă zor: „Miscă-te, bă, zice, ai prins rădăcini acolo?". Tâmpit, mama lui! spuse llie cu glas surd, pierzându-şi într-o clipă seninătatea.
- Da ce-avea el să se amestece, îl pusese cineva? întrebă Gherghina şi numaidecât sângele făcu să-i dogorească obrajii.
- Eu să iscălesc acolo, şi el că să mă duc să-i cumpăr ţigări, spuse llie mai departe. îmi venea să mă apropii de cl şi să-i cârpesc o palmă: „Na ţigări, fire-ai al dracului!" Nu ştiu cum a fost, că abia pe urmă mi-am dat seama. Şi nu ţi-ar fi necaz, dar sunt unii care zic că o să-1 alegem contabil.
Gherghina amuţise. Se uită la llie cu privirea sticlind. Era aşa de mânioasă că nu ştia ce să mai spună, llie se aşeză la masă şi începu să mănânce.
- Şi cu ăilalţi ce-a fost? întrebă Gherghina stăpânindu-se. Trebuia să afle tot, ca să-si dea seama care dintre ei trebuie blestemat mai rău.
- Ghioceoaia, Bădârcea, cu Vasile şi Gheorghe stăteau grămadă, nu înţelegi? Aveau ei gaşca lor. De Bădârcea, îi auzii Pe drum pe alde Vasile şi Gheorghe, vorbeau între ei că Bădârcea
324
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
325
să fie ales preşedinte. Mie nu voiau să-mi spună, parcă ar fi fost vorba de vreun secret.
- Când? Azi-dimineaţă când trecură p-aci? Şi ce ziceau? Bădârcea preşedinte? Mai bine nu te mai scrii!
Gherghina avea o cârpă în mână. O aruncă mânioasă într-un colţ si ieşi afară.
- Să mă duc acolo, să ridice el pumnul la băiat, o auzi Ilie bolborosind, în timp ce căuta ceva pe la capătul prispei.
- Cine să ridice pumnul?
- Bădârcea! Mai întrebi cine, se răsti Gherghina, intrând
îndată în tindă.
Ţinea în mână o piuă. O lăsă lângă prag, căută între uşă, scoase un drob de sare, îl trânri în piuă; se aşeză şi începu să lovească cu maiul, cu atâta mânie încât din drobul de sare începură să ţâşnească în toate părţile stropi grunţuroşi.
- Un copil avem; să ridice pumnul la ai lui până s-o sătura! „Are dreptate ea, gândi Ilie, Bădârcea îşi bate copiii ca pe
hoţii de cai. Cu parul îi bate!"
- Ar vrea el să comande; dacă ar putea, ar face militărie cu tot satul, spuse Gherghina mai departe. Când s-a eliberat din armată erau să-l arunce soldaţii jos din tren. „Aruncă-1 sub roţile trenului", strigau ăia. Nu l-au aruncat, că aşa e omul; când se vede scăpat, uită ce-a pătimit.
- Cine, fa, Bădârcea? întrebă Ilie uimit.
- Păi, dar cine? Era sergent în armată.
- Şi-au vrut să-l arunce din tren?
- Păi de ce să nu-1 arunce? Se liberaseră, nu mai erau la ordin. Dar au fost nevoiaşi, eu nu l-aş fi iertat, să-l fi aruncat jos din tren, să-I înveţe minte sâ mai dea.
Gherghina împinse piua la o parte şi se duse spre vatră.
- Şi cum vine aia câ o să-l aleagă preşedinte? Pe noi nu nfc întreabă? J
Ilie îi răspunse că o să fie adunare. Când s-or termina înscrierile, se face adunare.
- Să vie adunarea aia! ameninţă Gherghina. Si Ghioceoaia ce crede, că o să muncim pentru el, ca până acuma? De ce nu-ţi dă bumbacu-ăla?
- O să mă duc acuma pe la el, răspunse Ilie posomorât, "frec pe la sfat sâ iscălesc cererea aia şi mă duc la el.
Mai stătu puţin şi porni din nou spre sfatul popular. De astă dată nu mai era aşa de bucuros cum fusese de dimineaţă. Nu mai era însă nici aşa de întristat şi abătut cum fusese când se-ntorsese acasă. „Să te prind eu, dom'le Ghioceoaia, câ nu-mi dai bumbacul", îl ameninţă Ilie în gând.
Călca rar şi se uita drept înaintea sa. Când ajunse la sfat, nu se mai uita la nimeni, îşi ferea privirea.
- Ilie, treci, mă, acolo si te desfăşoară, îl întâmpină Bădârcea cu glasul său aspru şi zgomotos. Te duseşi acasă, fir-ar al dracului! Of, nici cu tine nu mi-e frică! exclamă Bădârcea râzând cu hohote, ca şi când cine ştie ce lucru grozav ar fi spus.
Deodată, Ilie Barbu simţi în inimă o pornire cumplită. Să se ducă la Bădârcea şi să-i spună: „Ce zici tu, mâ Bădârcea, câ nici cu mine nu ţi-e frică? Adică cum, ce vrei să spui tu cu vorbele astea?" şi numaidecât să-i cârpească o palmă grea, să-i mute fălcile. Se stăpâni însă, dându-şi seama că oamenii n-au sâ-l înţeleagă şi au să-l scoată tot pe el vinovat. îi veniră în minte vorbe grele, dar atât de multe, încât nu izbuti decât sâ se bâlbâie; rosti încet şi răguşit:
- Mai taci din gură acolo, Bădârcea!
Nu-1 auzi nimeni. Chiar clacă i-ar fi spus lui Bădârcea ceva tare si binemeritat, Bădârcea tot nu l-ar fi auzit, fiindcă stătea mtr-un grup numeros şi nu era deloc atent la alde Ilie. „Lasă mai stăm noi de vorbă, dom'le Bădârcea, îşi spuse Ilie stăpânit. Dacă nu ţi-or ieşi vorbele astea pe nas, să nu-mi zici mie Ilie."
326
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
327
- Stane, unde e, mă, preşedintele? îl întrebă pe curier. Dar
tovarăşul Anghel e p-aici?
- A! Ai venit? Oleu, de când te caută tovarăşul preşedinte! llie se miră de purtarea curierului. Stan arăta foarte îngrijorat de ce-o să păţească llie că nu venise mai devreme. Se vedea că fusese ei însuşi luat la rost că nu-1 adusese până acum pe llie Barbu. li spuse să mai aştepte niţel, dar nu-i spuse şi de ce, ca şi când faptul că tovarăşul preşedinte şi tovarăşul Ţurlea şi Anghel se duseseră sâ stea la masă ar fi fost un sectet pe care llie Barbu nu trebuia să-1 ştie.
llie intră înăuntru în biroul secretariatului, iscăli cererea, apoi se gândi să se ducă la Ghioceoaia.
XII
Trecu printre oameni îngândurat şi o luă încet pe şosea. Rămăseseră puţini oameni pe lângă sfat. Erau cei care stăteau
prin apropiere.
- Bă llie, unde te duci-m'? întrebă cineva cu glas leneş, fără nici un respect pentru llie. încotro o luaşi? încoace e casa ta, nu într-acolo, llie se opri şi se uită lung la omul care îl lua peste picior. Se apropie de el cu o încetineală care nu spunea nimic bun.
- Fereşte-te, Sfetcule! şopti cineva. Sfetcu se cam sperie:
- Hai, mă, re-ai supărat, nu ştii de glumă?
- Când ţi-oi da eu glumă, Sfetcule, mă ţii minte toată viaţa, spuse llie cu glas scăzut.
II lăsă apoi în pace, îşi văzu de drum.
- Ce-o fi cu llie? Ce-o fi păţit? întrebă Sfetcu după ce llie
se îndepărtă.
- Ce să păţească! O fi necăjit omul! răspunse cineva.
- Nu m-aş fi mirat să-ţi fi dat una, Sfetcule! reflectă altcineva
â
Când ajunse la poarta lui Ghioceoaia, llie Barbu se aplecă jos, luă o piatră şi începu să bată foarte tare în stâlp. Poarta lui Ghioceoaia avea stâlpi groşi, iar de-a lungul ei, deasupra, avea acoperiş de tablă asemănător cu al caselor. Era făcut şi pentru a feri poarta de ploi şi zloată, dar mai ales de frumuseţe. Se vedea că lemnul e nou şi solid. întreaga poartă arăta ca o fortăreaţă şi îţi venea greu să crezi că umblă cineva pe ea.
- Care eşti acolo, de baţi aşa? se auzi glasul mânios al lui Ghioceoaia.
Ii ie nu-i răspunse. „Vino încoace şi vezi cine e, ce mai întrebi?"
Voicu Ghioceoaia se supuse gândului celui care bătea şi veni la poartă. O deschise şi, când văzu cine e, o lăsă larg deschisă, îi întoarse spatele lui llie şi o luă înapoi, mormăitul supărat:
- Ce dracu, mă, de baţi aşa, crezi că sunt surd? Haide, vino încoace să-ţi dau bumbacul, porunci din mers, lasându-1 pe llie să-i vadă cămaşa albastră de poplin înfoiată bogat pe spatele lui gras şi pantalonii bufanţi strânşi bine pe pulpe.
I ,ui llie Barbu nu-i scăpă felul poruncitor cu care îi vorbise Voicu Ghioceoaia. „Dă-i înainte, dom'le Ghioceoaia", îl ameninţă în gând.
Intră în tinda lui Voicu şi aşteptă. De dincolo din odaie se auzea zgomot de linguri şi furculiţe.
- llie, treci mă încoace şi bea un pahar de vin, zise Voicu Ghioceoaia binevoitor.
llie intră înăuntru. Muierea lui Voicu sttângea masa.
- Ai mâncat, llie? Ia un pahar de vin. Adu, fa, un pahar şi du-te şi cântăreşte lui llie două kilograme de bumbac. Stai jos, llie!... Ce mai faci, mă?
llie nu răspunse. Se aşeză cu încetineală pe pat. Se simţea cuprins de o linişte mare.
- Te pomeneşti că te-ai supărat că nu ţi-am dat bumbacul Până acum. Iasă, mă, am eu grijă de tine, continuă Ghioceoaia.
328
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
329
Se cunoştea că dăduse multe pahare pe gât şi că acum voia sâ se culce. Chiar se ridică de pe scaun şi se întinse pe pat cu raţa în sus, cu braţele sub ceafă.
- O, ha! Mâ, ce ostenit sunt, se vâitâ el. Am eu grijă de tine, murmură apoi, închizând ochii. N-o să fiu eu socotitorul vostru? Eu o să vă fac socoteala cât luaţi... Mai vii şi tu pe la mine pe-acasă; mai câştigi un ban! A? făcu Ghioceoaia, deschizând ochii şi holbându-se poruncitor la Ilie.
- Nu mai avem bumbac, spuse nevasta lui Ghioceoaia intrând în casă.
- Cum nu mai avem? Vezi, acolo, murmură Voicu puţin nedumerit.
- N-oi fi vrând să-i dau de-ăla tors la maşină? De ce n-a venit până acuma?
Ilie îşi rostogoli liniştit privirea sa mare de la unul la altul. Muierea lui Ghioceoaia era o femeie frumoasă, cu un mijloc subţirel ca un tipar. I .ângâ ea Ilie semăna cu un pom cuminte, cu trunchiul negru şi gros. Ghioceoaia simţi ceva, se ridică în capul oaselor şi se răsri la muiere:
- Dă-i de care e, nu mai tine omul aici! Lasă, mă Ilie, că îti dă! Acuşi îţi dă. Dă-i, fa!
Trebuia sâ-i dea bumbac tors, aşa se înţeleseseră. Muierea lui Ghioceoaia nu mai zise nimic, se duse să-i cântărească. Abia ieşi, câ se şi întoarse îndărăt. Rămase în prag şi-i făcu semn bărbatului să sc ridice şi sâ iasă.
- Ce e, fa? o întrebă el cu un glas închis, plin de uimire.
- Du-te până în grădină, că a venit ăla, ti spuse ea. Ghioceoaia se ridică numaidecât, dar în aceeaşi clipă se
lungi la loc şi gemu:
- Mda... Aşa, mă Ilie. încolo ce mai faci ru? De ce nu beai vin? Ia uite la ăsta cum stă şi se uită. Toarnă, măi tată...
Se ridică alene, turnă în pahar, apoi ieşi afară ca din întâmplare, în tindă ridică pumnul pe neaşteptate şi o ameninţă pe muiere:
- Când ţi-oi da una, vezi stele verzi.
Ieşi apoi pe prispă şi o luă spre grădină. Avea o grădină mare care dădea în văgăunile satului. Era înfundată într-o vi roagă cu răchiţi, cu salcâmi şi sălcii. Voicu Ghioceoaia ocoli sira ele paie şi se uită în toate părţile.
- Voicule! se auzi strigat.
Sub un dud bătrân stătea un om întins pe iarbă şi fuma liniştit. Voicu se îndreptă spre el şi când se opri rămase în picioare.
- Ei, cum ai făcut? îl întrebă omul după câteva clipe. Cum a fost la barieră? Dă-mi banii!
Voicu să căută în buzunarul de la spate al pantalonilor, scoase un portofel mare, se aşeză şi îl desfăcu pe iarbă.
- lanculc, spuse Voicu, cu glas scăzut. Taman vream sâ trimit pe cineva să re cheme... A venit al lui furlea. E secretar la raionul de partid. Ai auzit?
- Da, ştiu! Am auzit, răspunse Enache cu nepăsare. Voicu începu să numere banii. în timp ce număra, celălalt
întinse mâna şi luă de pe portofel un carnet mic, roşu, cu coperţile întărite în pânză. Ghioceoaia încetă o clipă să numere, se uită cu coada ochiului la carneţel, apoi continuă număratul.
Partidul... Muncitoresc... Român. Ghioceoaia Şt. I. Voicu, citi lancu, îngânându-se pe nas ca un şcolar.
Răsuci carnetul cu uimire şcolărească, apoi îl închise şi-l aruncă la loc peste portofel. Se răsuci cu faţa în sus:
- Ce e, Voicule, ţi-e frică de-al lui Ţurlea? întrebă.
- Nu, dar zic şi eu.
- Prunoiu ce păzeşte?
- Nu ştiu ce e cu el, spuse Ghioceoaia puţin înfuriat. Nu eram acolo, dar îmi spuse Bădârcea că îi lăuda pe-alde Pascu si Mitrică în faţa lui Ţurlea. Mi-e frică sâ n-o întoarcă.
lancu se răsuci la loc şi începu să se uite neclintit la Voicu Ghioceoaia. De fapt nu-1 vedea; se gândea la ceea ce i se spusese.
330
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
331
- Anghel era acolo? întrebă după câteva clipe.
- Asta e prost, că era şi Anghel acolo si după ce a stat cât a stat, Ţurlea l-a lăsat pe Prunoiu şi s-a închis cu Anghel şi cu Mitrică şi cu Pascu acolo, în organizaţie!
Iancu se posomori. După câtva timp se întoarse iarăşi cu fata în sus:
- Vezi de tteabâ, nu trece el al lui Ţurlea peste Prunoiu. ~ Si dacă trece?
- Cum o să treacă? Nu spui că ăla al vostru de la raion l-a lăudat pe Prunoiu zilele trecute?
- Cine, Ion Niculae?
- „la! Sau Ţurlea e mai mare ca el?
- Nu e mai mare, la asta mă gândeam şi eu.
- Vezi, du-te acolo şi vorbeşte cu Prunoiu. Spune-i lui Prunoiu că dacă e ceva, să se ducă la raion şi să bată cu pumnul în masă.
Câteva clipe nu-şi mai spuseră nimic. Iancu se ridică în capul oaselor şi vârî banii în buzunar. Rânji:
- Fie-al dracului: dacă într-un an nu se alege praful de gospodărie, să-mi spui mie prost. Al dracului om, vede bine cu ochii lui cum îi pune statul la jug şi tot nu se învaţă minte. Ce-or fi crezând ei? Le-a plătit ălora de la gospodăria de stat?
- Nu le-a plătit.
- Nici n-o să le plătească şi bine le face! Eu, să fiu în locul ăluia de la gospodărie, când i-aş auzi căplâteşte-mi: ce?! na plată! Vreai gospodărie de stat? Na gospodărie de stat. Zici chiabur? Na chiabur, fire-ai al dracului. I-aş răsuci gâtul la spate.
- PŢ nici aşa! murmură Voicu întunecat.
Avea de ce să se întunece. El însuşi muncise cu ziua pe moşia Cristescu până în 45. Fusese om sărac şi i se răsucise şi lui gâtul la ceafă si nu uitase. Din cauza aceasta în 1945, când auzise că armata a înconjurat prefectura şi că guvernul Rădescu vrea să-i apere pe moşieri, se dusese acolo cu alde Anghel şi Pascu şi cu
încă vreo câţiva şi ceruseră să li se dea arme. O lună de zile mai târziu intraseră pe moşia lui Cristescu. Primise patru pogoane, se însurase şi se apucase de muncit. Avea, cu ale muierii, zece pogoane. Pusese sfeclă de zahăr, iar statul îl plătea din plin pentru acest produs, li convenea. Alimentele se scumpeau, dar preturile cooperativei rămâneau neschimbate. Da, aşa cooperaţie îi mai venea la socoteală. N-are dreptate Iancu, e mai bine astăzi decât înainte. Numai dc-ar ţine mereu asa, sâ te lase să vinzi cum vrei, să nu te controleze nimeni.
- De ce nici aşti>. bolborosi Iancu şi se înnegri la faţă de mânie. Tu eşti prost, Ghioceoaia. Dacă ar putea să-ţi ia tot, ţi-ar lua şi lingura cu care bagi în gură! Zice că e comunişti, e egalitate! Da', lui vâru-meu Petre i-au luat moara!!
Iancu se uită La Ghioceoaia încremenit şi deodată întinse mâna:
- Uite, tu! Dacă stai aşa, ascultă aici la mine: are să-ţi vie în casă şi să-ţi ia toată agoniseala! Esti chiabur! bolborosi Iancu ameninţător.
- Vezi de treabă, se smulse Voicu din întunericul care simţise că se coboară brusc asupra lui. Eu sunt membru de partid. Eu o să conduc gospodăria colectivă.
XIII
Rămas singur, llie începu sâ se uite cu atenţie prin odaie. Lângă geam era aşezară o maşină de cusut Singer. Pe patul maşinii o curie acoperită cu un şervet. De sub ea ieşeau nişte sârme ciudate, llie nu înţelese, alunecă cu privirea peste paturi, peste pereţi, pe jos... Covoare bogate, perne albe, umflate, cât toate zilele de mari, pe jos o pătură mai bună decât aceea pe care o aşternea Gherghina pe pat. Lângă maşina de cusut, un scaun cu spetează, negru şi frumos, cum nu mai văzuse llie niciodată.
Se ridică şi dezveli cutia aceea ciudată din care ieşeau sârme.
332
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
333
„Aha, mormăi Ilie. Radio! Faci progrese însemnate, Voicule! Iţi ridici nivelul cultural, Poarrc frumos, continuă el apoi cu alt glas, parcă ar fi răspuns cuiva; ce găseşti dumneata
râu în asta?"
Se întoarse la loc si deodată întrebă spre tindă: - Ce face Voicu, mai se înroarce?
Nu-i răspunse nimeni, nici nu întrebase prea tare să-l audă muierea.
„Du-te până în grădină, că a venit ăla", îşi aminti el. „Care ăla? De ce în grădină si nu în casă?"
Se ridică cu hotărâre de pe par, ieşi afară şi o luă spre grădină. Când ajunse în dreptul şirei de paie se opri si îi văzu. Voicu stătea în capul oaselor, iar celălalt întins pc burtă. Când văzu cine era omul cu care Voictt stătea de vorbă, Ilie simţi cum liniştea dintr-însul începe să se adune şi să curgă ca o apă mare.
- Măi tovarăşe Voicu, ce faci aici, nu mai vii? înrrebă el pe neaşteptate.
Voicu tresări speriat şi se ridică în picioare, lancu se ridică şi el, aproape fără voie. Ilie venea spre ei. Păşea cu atâta grijă prin iarba grădinii, încât s-ar fi crezut că merge prin mărăcini.
- Ce dracu de strigi aşa, Ilie? Ce mai vreai? îl întrebă Voicu, abia stăpânindu-şi furia. Se întoarse apoi spre lancu şi continuă tot asa ele mânios: Ce vreţi voi nu se poate, bă. Degeaba veniţi la mine să mă rugaţi. Ai venit la mine să mâ întrebi, chiabur sau drac, sunt om, îti răspund. Dar mai bine bâgaţi-vă minţile în cap, nu mai umblaţi de colo până colo cu rugatul. Hai să mergem, Ilie. Ţi-ai luat bumbacul?
Ilie nu-1 asculta. Se uita nemişcat la lancu, cu mirare, cu un soi de ciudată nedumerire. înfăţişarea lui lancu i se părea alta. Nu semăna deloc cu lancu acela de-acum cincisprezece ani. lancu acela, de care îsi amintise cu groază când stătea azi în pat, murise parcă, nu mai trăia pe lumea asta. Asta de act era un om scund, nebărbierit, cu pantalonii cenuşii rosi de-atata
purtare. Nici pomeneală să mai sară şi să mai lovească. Nici măcar cu acel de acum rrei ani, de la proces, nu mai semăna. Acum rrei ani i se uita în lată cu îndrăzneală. Acum îşi ferea privirea, se uita în jos, parcă i-ar fi fost Irică.
Lui lancu îi era fiica într-adevăr să se uite, dar nu pentru ceea cc îşi închipuia Ilie. lancu se stăpânea să nu-i sară lui Ilie în gât. Trebuise sâ se scoale la vederea lui şi să mai joace si o comedie. Uire, acum trebuia să-i răspundă lui Ghioceoaia:
- Mă, eu am venit să vă întreb, nu trebuie sâ vă supăraţi, spuse el cu un glas ciudat, parcă ar fi vorbit în vis.
- Cc să-ţi mai râceşri gura de pomană, sc răsti Ghioceoaia, înrorcându-i spatele. Comasarea e lege!
Discutaseră despre cote şi despre comasare, lancu îi ceruse lui Ghioceoaia sâ intervină pe lângă Prunoiu să nu i se comaseze nişte locuri de lângă pădure. Acum, că venise Ilie, Ghioceoaia se gândi că are o ocazie bună sâ-i spună lui lancu şi câteva pe care altfel nu i le putea spune.
- La urma-urmii, cc nu vă convine vouă? continuă el. Câ vâ comasează? Dracu v-a pus să faceţi avere?
lancu tresări şi se uită cu atenţie la Ghioceoaia. „Uite al dracului ce prost c! Uite ce frică îi e dc nenorocitu-ăsta de Ilie."
- Aţi făcut avere pe spinarea oamenilor şi acum daţi din colt în colt, bolborosi Ghioceoaia scuipând mânios. Aţi belit oamenii de piele, fir-aţi ăi ciracului!
lancu înţelese că Ghioceoaia îsi dădea în petic. „Bine, dă-i înainte, frate Voicule. Să nu crezi ru că am să uit vorbele-astea!"
- Uite Ia Ilie, e acilea, de faţă, spuse Ghioceoaia, apucându-1 de umeri pe Ilie. A trebuit sâ aştepte cincisprezece ani ca să-i facem noi dreptate, partidul nostru. Să fi fost eu în locul lui, un milion de lei ţi-aş fi cerut despăgubiri.
Ghioceoaia întinse mâna spre lancu, întocmai ca un judecător:
- Scăpăm noi de isploatarea voastră!
334
MARIN PREDA
NLiVEl E SI POVESTIRI
„Ptiu, fire-ai al dracului! exclamă Iancu în gând. Iţi baţi joc de mine! Lasă că îţi dau eu tie isploatare."
~ ...Aşa că lăsaţi-o baltă cu comasarea! sfârşi Ghioceoaia, întorcându-i spatele lui Iancu. Hai, llie! Hai să mergem.
Întocmai ca şi în casă, llie îşi rostogoli cu încetineală, în tăcere, privirea sa mare întâi de la Ghioceoaia la Iancu; apoi de la Iancu la Ghioceoaia. Tot aşa ca si în casă. Voicu Ghioceoaia simţi deodată că în mintea lui llie se petrece ceva care putea fi primejdios. Se răstici spre Iancu, veni aproape de el şt începu să strige: să plece, să nu-i mai calce piciorul pe-aici, să se ducă imediat la sfat si să se comaseze. Vrea să trimită miliţia să-i cheme cu sila la comasare? O face si pe-asta, dacă nu-şi bagă minţile în cap.
- Ce e, mâi tovarăşe Voicu? Nu vrea să se comaseze? întrebă
llie cu interes.
- Da, mâi llie, auzi la ce se gândesc ei; ce le trece lor prin cap!
„N-a venit el la tine pentru comasare cum nu sunt eu mitropolit", îşi spuse llie în gând.
- Au şi ei gândurile lor, reflecta apoi cu glas tare. Se vede treaba că or fi ştiind ei ceva, adăugă batjocoritor.
- Şi tu ce te-amesteci, mă? Trebuie să-ţi spun ţie la ce mă gândesc eu?
Cu roate că vorbise în şoaptă, lui llie i se păru că Iancu a ţipat, atât de neaşteptată tu pentru ci duşmănia tulbure care răbufnise în cuvintele lui.
- Mai întâi că nu mă amestec, zise llie liniştit, al doilea gândurile dumitale nu mă interesează şi al treilea eu nu sunt mă cu dumneata, am fost sluga dumitale, dar n-am păzit porcii împreună. Aşa că nu mă face să constat că te legi de mine fără nici un motiv şi să spui pe urmă, dacă îţi ard câteva, aşa bătrân cum eşti, că „profit de situaţie", cum ai zis la proces.
- Mai bine ţi—ai vedea de treabă, încercă Iancu sâ dea înapoi. V-ati pornit ca nebunii, bolborosi el cu obidă... Mă llie, uită-te la tine şi mai gândeşte-tc si tu. Vă lăudaţi că o sâ faceţi şi o să dregeri, dar tot desculţi o sâ rămâneţi. Când lucrai la mine nu umblai desculţ.
Si nu-i mai lâsâ lui llie timp să răspundă, îi întoarse spatele si luând-o pe vi roagă dispăru repede printre nişte sălcii. Voicu si llie se întoarseră în casă, llie, parcă era surd, Voicu cu gura strâmbă de furie stăpânită.
- Du-te, mă, si tu dracului! zise el. 1 i-ai luat bumbacul, de ce nu pleci?
XIV
llie nu răspunse nimic, se uita in altă parte. Obrajii săi mari, arşi de soare, arătau înţepeniţi. Pe Ghioceoaia il întărâta si intepcneala asra, dar se stăpânea din toate puterile. O făcuse de oaie, dar n-are nimic, llic ăsta e prost, n-a băgat el de seamă.
- Ce căuta ăsta la tine, mâi tovarăşe Ghioceoaia? întrebă llie pe neaşteptate.
Ghioceoaia se uită la om cu o privire turbure, tăcu câteva clipe, apoi izbucni:
- Pe dracii căuta, pe dracu să-1 comaseze, n-auzişi ce căuta? Nu tuseşi lângă mine când îi spusei? Dacă n-o să-i comasăm noi, să viseze numai comasare! spuse el, apoi coborî glasul prietenos: la un pahar, llie. Muiere, i-ai cântărit tovarăşului llic cinci kilograme tic bumbac? Unde eşti, ia vin' încoace.
- Care cinci kilograme? întrebă muierea uluită. Două ki... Voicu se schimonosi la ea cumplit; muierea holbă ochii si
amuţi.
- Cântăreşte-i cinci kilograme, spuse Ghioceoaia din nou cu blândeţe.
llie tresări. De ce cinci kilograme? Ghioceoaia îi datora numai două.
336
MARIN PREI)A
NUVELE Şl POVESTIRI
337
— Lasă, măi tovarăşe ilie, ita-l dracului tic chiabur, la ici un pahar tic vin şi hai sâ mergem. Mâ duc să vorbesc cu Prunoiu, am treabă cu el. Ilie, tăcu Ghioceoaia după o clipă, Prunoiu zice că alde Brigman e bun de magazioner. Draci: Brigman şi magazioner! Eu zic că tu eşti mai bun ca Brigman, te pricepi la socoteli. O să-i spun lui Prunoiu să re propună pe tine la adunare. Vorbim şi cu alde Bâdârcâ şi Trafulică să zică şi ei. Ai? se holbă Ghioceoaia, aşteptând răspunsul cu încordare.
Tăcerea înţepenită a lui Ilie îi turbura mintea.
— Ce zici, Ilie?
— Nu zic nimic, răspunse Ilie in şoaptă. Mâ gândesc la ăla, ce-o fi căutat în grădină la tine.
„Asra e nebun, îi trecu prin cap lui Ghioceoaia. Ori e nebun, ori e prost."
— Lasă, mă, bolborosi el încurcat. Dâ-1 dracului de chiabur.
— Bine, dă-l dracului, dar e si aici o socoreală, spuse Ilie îngândurat. Mă uitam la tine az.i-tlimincatâ şi mâ gândesc şi acum: sunt mulţi.
(datină din cap şi tăcu. Apoi, după câteva clipe reflectă:
-Hm!
— Vorbeşte ca lumea, Ilie, ce dracu bolboroseşti acolo?
— Păi asta spuneam, că sunt mulţi care zic de tine câ eşti un om de ispravă, explică Ilie în şoaptă. Dar o fî ştiind cineva ce învârteşti tu prin grădină cu lancu lui F.nache? Eşti membru de partid!
Ghioceoaia îl tintui cu privirea sa bulbucată şi deodată izbi cu pumnul în masă.
— Bă, ia seama la vorbă!
— Ce să iau seama la vorbă? Parcă scor eu ceva de la mine? răspunse Ilie ridicându-se în picioare.
Ghioceoaia veni cu pieptul spre ei şi ridică pumnul:
— lâ seama la vorbă, că o păţeşti cu mine. Te trântesc, Ilie, de uiţi si de mamă şi de tată! Cu cine vorbeşti tu aici? Nu-mi scorni tu basme cu lancu, câ sâ fiu al dracului dacă te las
sănătos. Pe mine mâ bânuieşti tu? Stau de vorbă cu el, ca oamenii, şi el începe să aiureze. Du-te si - ri vezi de treabă si n-o căuta tu lumânarea!
Ilie se feri cu grijă dinaintea lui Ghioceoaia, îşi luă legătura cu bumbac şi iesi repede afară. Nu-i era deloc frică de Ghioceoaia, dar se feri de el ca orice om care a terminat ce avea de terminat intr-un loc şi acum se grăbeşte să se ducă în altă parre, unde are ceva şi mai grabnic de făcut.
Rămas singur în odaie, Ghioceoaia îşi turnă posomorât un pahar, îl bău şi pe acesta pe nerăsuflate, apoi o chemă pe muiere:
- Du-te până la Prunoiu şi vezi clacă e acasă. Dacă n-a plecat, spune-i să treacă pe la mine, spune-i că am ceva dc vorbit cu el.
- Ce era cu ale cinci kile de bumbac? întrebă muierea nedumerită.
- Fe-a luat?
- Nu. A luat numai două.
- Din cauza fa, tâmpito... bolborosi Voicu. L-ai ţinut aici. De ce l-ai lăsar să intre în grădină? Când ţi-oi da un pumn după ceafă, îţi sar ochii pe jos.
După ce femeia plecă, Ghioceoaia scoase din buzunarul pantalonilor un teanc de bani şi îi aruncă pe masa între pahare. Se aplecă apoi sub pat, trase afară un geamantan mare dc piele şi il descuie. Pe fund, între nişte lucruri femeieşti de mătase, se odihneau doua teancuri dc bancnote strânse bine în banderolă de caiet. Pe fiecare era scrisă cu creion chimic o cifră enormă. Voicu luă banii de pe masă, făcu loc celui de al treilea teanc, închise geamantanul, mai bău un paharele vin, apoi, în aşteptarea lui Prunoiu, se întinse pe pat să se odihnească. Voicu se simţea frânt de oboseală; jumătatea de noapte petrecută la barieră îl obosise mai puţin decât întâlnirea cu Ilie.
„Ce om, Ilie ăsta! Umblă desculţ şi dezbrăcat şi îi arde de politică! Vai de capul lui, smintitul! li dai cinci kilograme de bumbac şi-i spui să-şi vadă frumos de treaba lui şi el dă zor că
MARIN PREDA
NUVEEE SI POVESTIRI
339
de ce o fi venind ăla în gradina. Ce şi-o fi închipuind el, că o să-1 ia în seamă cineva? A încercat el, Anghel, că e secretar, şi tot n-a făcut nimic. Smintit mai e! Se alegea şi el cu cinci kilograme de bumbac, că n-are cămaşă pe el. Si acuma? Ce crede că o sâ facă? Parcă îl văd cum o să vie, peste o săptămână, cu capul în pământ: «Măi tovarăşe Ghioceoaia, dâ-mi un sac de porumb până Ia anu', câ n-are muierea ce pune în căldare». Trebuie să vie câ n-are unde să se ducă. Asta o ştie llie de pe acuma, aşa că n-o să se apuce el să-i spună ceva lui Anghel. Da, dar atunci de ce n-a vrut bumbacul?"
Gândurile acestea îl obosiră pe Voicu şi îl întărâtară grozav. Se ridică în capul oaselor. De ce n-a vrut să ia bumbacul pe care a vrut să i-1 dea peste cât se înţeleseseră? De smintit. Cine ştie ce gârgâune o fi avut în cap. Lasâ-1, să se mai odihnească. O să-şi vie el în fire când o vedea că nu-1 ia nimeni în seamă. Da, dar până îşi vine în fire, se duce la Anghel şi-i spune. Şi Anghel o să-1 ia în seamă. Proastă afacere când nu-ţi dai seama cu cine ai de-a face!
In loc sâ limpezească ceva, Voicu se încurcă si mai rău, se simţi cuprins de teamă. Nu se speria de ceea ce avea să-i facă lui llie Barbu, dar întâmplarea îl sâeâia, îl neliniştea. Purtarea lui llie i se părea nelalocul ei, cu totul fără noimă, de necrezut. L-o fi învăţat Anghel cum să facă? O fi fost llie, de mult, omul lui Anghel şi Ghioceoaia n-a ştiut?
Întrebarea aceasta îl făcu pe Voicu sâ sarâ din pat. Asta era! Cum de nu i-a trecut mai repede prin cap! llie a fost omul lui Anghel şi nici el şi nici Prunoiu nu şi-au dat seama. Pe toţi ceilalţi din organizaţie care erau de partea lui Anghel îi ştiau, pe llie nu l-au ştiut. „Nu-i nimic, bine că am aflat!"
Voicu se întinse din nou în pat, dar după câtva timp simţi că tot nu se poate odihni, llie Barbu îi stăruia mereu în cap. Trebuia să vorbească cu Prunoiu, să nu se întâmple ceva.
In curând muierea se întoarse şi îi spuse câ Prunoiu nu este acasă.
Voicu se cladu jos din pat, gemu istovit şi îi ceru nevestei sa aducă nişte apă rece de la fântână. 11 durea capul.
XV
llie ocoli până sâ ajungă acasă. Nu voia sâ treacă prin dreptul sfatului cu legătura de bumbac în mâna.
N-apucă bine sâ intre pe poarră, câ Gherghina îi ieşi înainte, îi luă legătura din mână şi îi spuse foarte îngrijorată:
- Du-te acolo, că iar a venit Stan după tine. A venit într-un suflet, zicea că unde tot umbli; te cheamă acolo, nu ştiu cine zicea câ te cheamă!
llie porni din nou spre sfat, întrebându-se ce grabă marc o fi? O fi vreo şedinţă? Iuţi paşii vârtos. Dacă o fi vreo şedinţă, a nimeri t-o. Trebuie să vie şi Ghioceoaia. Pe la jumătatea drumului se întâlni cu Stan, care venea a treia oară după el.
- Haide, mă nea llie, dă-o dracului, mă faci să alerg ca un nebun! îl întâmpină Stan gâfâind. Hai mai repede, că te aşteaptă acolo toata lumea!
Auzindu-1 vorbind astfel, llie îşi dădvi seama că Stan nu glumea. Şedinţă trebuie să fie!
- Adică cum mâ aşteaptă toată lumea, Stane? întreba încercând să-şi păstreze cumpătul.
- Haide, domnule, mai repede! Te aşteaptă acolo, de unde să ştiu eu cc au cu rine? se agita Stan, luând-o mereu înainte.
I a sfiit era putină lume şi llie se întrebă unde o fi lumea aia care zice Stan câ il aşteaptă. „Asa e Stan ăsta, dacă preşedintele te cheamă pentru un lucru de nimic, lui i sc nâzarc să te bage în sperieti", gândi, linistindu-se cu totul.
Stan însă, când văzu că llie se opreşte liniştit lângă trepte, 'I apucă de braţ şi îl trase înăuntru.
- Da-mi drumul, Stane, îşi ieşi llic din fire. Ce dracu, au năvălit turcii sau eşti nebun?
340
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
341
Stan sc dezmetici şi râse cu gura până la urechi.
— Zău, păi stii ce mi-a lăcut alde nea Pascu? Du-te acolo, ai sâ vezi ce păţeşti! Zicea că unde esti?
Ilie se apropie de încăperea organizaţiei şi intră înăuntru. Nu era şedinţă, dar tot bine era: Anghel, Pascu, alde Mitrică şi... ăla cine o mai fi?
— Haide, măi tovarăşe Ilie, unde pierişi? îl întrebă Anghel,
răsuciudit-se pc bancă.
Lui Ilie glasul i se păru aspru. Nu cumva o fi Fosr vreo şedinţă cu tovarăşul ăsta şi s-o fi terminat?
Toţi de la masă îşi întoarseră privirile spre uşă şi Ilie crezu că nu se înşală, erau supăraţi pe el. „Da, să ţii minte că a fost ceva pe aici si ne-a dat sarcini la membrii de partid", gândi Ilie în timp ce se apropia cu încetineală de masă. Picioarele lui arătau şi mai desculţe Iată de duşumeaua curată, neagră, proaspăt dată cu motorină. El spuse liniştit, mişcând puţin pălăria în semn de salut:
- Noroc, măi rovarăşi!
- la stai jos, Ilie, spuse Anghel şi în aceeaşi clipă privirea sa se întâlni, rând pe rând, cu a celorlalţi.
Ilie nu văzu această privire şireată; „Băgaţi de seamă, spunea privirea lui Anghel, sâ vedeţi ce-o sâ-i fac eu lui Ilie acuma! Numai el ştie pe unde umblă şi pe la organizaţie nu vrea sâ mai treacă!" Văzând câ Ilie nu vrea să se despartă de pearca lui de pălărie, Anghel se sculă în picioare, i-o luă din mână si-i făcu vânt pe un dulap unde se aflau şi altele. Se aşeză apoi la loc, îşi lăsă fruntea în pământ şi se răsti uitându-se la el cu albul ochilor.
- Pe unde tot umbli, mâi tovarăşe Ilie? Noi avem treabă aicea şi te căutăm, şi tu stai acasă şi dormi.
- Mâi tovarăşe Anghel! Zău! De ce vorbeşti aşa? Zău câ n-am dormit! Am stat aşa în pat, câ nu mai puteam!
Pascu şi Mitrică se înveseliră.
-Ce, Ilie, nu cumva eşti bolnav? întrebă Pascu cu interes.
- Ei, bolnav... Eram ostenit, câ m-am sculat de dimineaţă.
Zâmbea şiret, băgase de seamă câ Anghel se prefăcea. Văzuse apoi că Pascu si Mitrică sc uitau din când în când la tovarăsu-âla pe care Ilie nu-1 cunoştea, apoi se uitau la Ilie, apoi din nou se întorceau la acel tovarăş. Ilie nu înţelesese nimic, dar, fără să-şi dea seama de ce, i se păru câ aici e ceva. Se uită si el mai stăruitor la tovarăşul necunoscut. Ridică sprâncenele plin de uimire: omul îi întâmpinase privirea deschis, zâmbind toarte bucuros şi clătinând a mustrare din cap.
- Bine, mâi tovarăşe Ilie, hai să zicem că e aşa cum ai spus tu, dar lumea din sat de ce n-o mai cunoşti? îl întrebă Anghel mai departe.
- Oare lume? clipi Ilie, cuprins deodată de bănuială.
- Cum care lume?! Lumea din sar! Uite, tovarăşul.
Ilie se uită mai bine: un tovarăş de vreo treizeci de ani, scund si îndesat, măsliniu, cu sprâncene groase. Ce i-o fi venind de se uită aşa? Uite-1 câ zâmbeşte şi se ridică de pe scaun... lată, vine spre el...
Ilie se ridică de pe scaun şi se uită ctt ochii larg deschişi în ochii necunoscutului. Inima începu să-i bată foarte tare.
- Ilie, nu mâ mai cunoşti?! exclamă furlea.
Se făcu o clipă tăcere. Se vedea cum în privirea şi pe chipul aspru al lui Ilie se îngrămădesc umbrele amintirii. Obrajii îi râmaseră ţepeni încă o clipă, apoi deodată chipul i se lumină şi privirea îi străluci de o bucurie mare.
-Ţurlea! Tu eşti, mă? exclamă el cu un glas răguşit, zâpă-cindu-se într-o clipă de această întâlnire neaşteptată.
foţi se ridicară de pe bănci, îl înconjurară pe Ilie, îl bătură pe umeri... Râdeau si exclamaţi câ, în fine, a venit Ilie de-acasă... of! sâ nu mai cunoască ei lumea din sat...
- Aoleu!... se minună Ilie aprins la faţă. Bă, Ioane, cum 'e-ai schimbat...
342
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
343
Apoi nu mai avu glas, nu mai fu în stare să-i mai spună nimic lui Turlea, nu mai găsi cuvinte.
- Tovarăşe secretar, spuse Anghel, arâtândii-1 pe llie cu mâna întinsă, ttitati-vâ la el, a fost primul care s-a desfăşurat...
- [)a, da, a fost primul, întăriră şi ceilalţi.
- ...nu înţelesei hi ne! spuse llie.
11 arătă pe Turlea si clătină scurt din cap, adică, ce este Ţurlea, l-a auzit pe Anghel spunândtt-i tovarăşe secretar... îi spuseră că aşa este, tovarăşul Turlea este al doilea secretar al raionului de partid.
- Raionul nostru, afirmă llie, făcând economie de întrebări. Ţurlea se întoarse la locul său şi llie nu mai stiu ce trebuie
să mai facă. Câte n-ar fi vrut să-i spună lui Turlea Ion, dar nu se putea, erau prea multe de spus: ori spui tot, ori nu mai spui nimic. Oftă adânc şi nu încetă să se uite la Turlea, pierdut, şi să se minuneze:
- Sâ nu-ţi vie să crezi!... la te uita, domnule... Şi mă gândeam uneori că pe unde-o fi?
Ţurlea nu-şi ascundea nici el bucuria. Se cunoştea că i-a plăcut de llie mai mult decât se aşteptase. Mai avea el şi alţi prieteni din copilărie, şi în timpul dimineţii se întâlnise cu câţiva dintre ei. De unii nu-şi mai aducea deloc aminte; pe alţii şi-t amintea foarte bine, dar întâlnindu-se cu ei arătau aşa de schimbări, câ nu-i mai recunoştea, iar despre alţii aflase câ sunt chiaburi, llie se schimbase mult de tot, dar păstrase şi ce avusese acum douăzeci de ani. Turlea nu putea să spună sigur ce anume: poate ochii? Adevărat! llie rămăsese un om deschis şi încrezător, cu toate că obrajii săi mari şi aspri căpătaseră două cute tăiate destul de adânc.
- llic, sâ stii câ si eu m-am gândit la rine şi am vrut mereu să-ţi scriu, spuse Turlea, aducându-şi aminte de întâmplarea de pe izlaz. Ai un băiat mare?
- Are un băiat, răspunse Anghel în locul lui llie.
- Hi, ce să-i faci! murmura llie parca dezvmovăţindu-se că are un băiat.
Ţurlea scoase pachetul de ţigări şi il întrebă pe llie dacă fumează.
- Nu, câ am apucat asa, îi păru lui llie râu câ nu fumează. Se făcu iarăşi tăcere. Ţurlea luina şi părea atent la amintiri.
Se uita la llie şi clătina din cap, iar llie nu sria ce sâ mai facă.
- Asa e viata, llie! reflectă Anghel cu înţelepciune.
- Te râzi de mine, mâi tovarăşe Anghel, se prefăcu llie supărat.
Izbucniră cu toţii în hohote. Ţurlea râdea din plin şi cu atâta plăcere, încât lui llie râsul acesta ii aminti de ceva.
- Aşa râdea la şcoală când scotea sabia de sub bancă, se minună llie uitându-se în pământ. Avea o sabie de lemn si tabăra cu ea pc-alde Boţoghină, zicea câ e Ion Vodă cel Cumplit si că o să-i taie capul lui Boţoghină.
- Care Boţoghină? întrebă Anghel.
- Boţoghină ăsta care ţinea pe-a lui Gogonaţii.
- Credeam că Vasile ăsta al nostru, cu utcmcul.
- Nu, Vasile ăsta e al sorâ-si, explică llie. li vine un fel de văr.
1 tirlea strivi ţigara într-o srracbină-scrumieră şi îsi lipi pieptul de masă, aşteptând ca ei să termine vorba începută.
- llie, ia spune tu, cum se poate ca un membru de partid sâ ia mână salariată? Tovarăşul Anghel spune că tu ai lucrat la Ghioceoaia. Ce crezi tu de chestia asta? Ce părere ai?
Spunând acestea, Turlea se ridică si veni lângă llie. Pascu si Mitrică îi făcură loc.
- Asa, cam ce părere ai tu, continuă Ţurlea.
llie îi aruncă fostului sau prieten din copilărie o privire gravă, plină de respect, dar şi cercetătoare. „Da, Ţurlea Ion, secretar de partid, alta fire decât Ion Niculae. 'Tovarăşul Ion Niculae e altfel de om, nu vine el prin sat, uite aşa, să stea de
344
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
345
vorbă cu oamenii şi să-i întrebe ce cred ei despre cutare lucru. Nu că Ţurlea ar fi de aici din sat, dar se cunoaşte omul care ştie: întâi te întreabă, întâi vine aşa, lângă tine, să vadă cam ce părere ai avea tu!"
Clătină din cap şi, înainte de a răspunde, îşi mai puse şi el o dată întrebarea care i-o pusese 1 urlea, sâ-i prindă bine înţelesul:
- Un membru de partid care ia mână salariată? Mda!
- Adică ia oameni cu ziua! ţinu Mitrică sâ explice.
Lui Ilie nu-i conveni să-i explice Mitrică ce înseamnă mână salariată.
— Lasă, Mitrică, ştiu eu mai bine ca tine ce înseamnă mână salariată. Dă-mi voie sâ te contrazic, dacă nu te superi. Sau nu-mi dai voie? îl întrebă.
„la uite la Ilie, gândi Anghel înveselit. Se dă la Mitrică."
— Lu am fost oarecare timp mâna salariată a lui lancu, spuse Ilie mai departe. 1:. drept câ la Ghioceoaia am fost numai în vara asta, dar de fost, am fost şi la ei. Bine că mă chemaşi, tovarăşe Anghel, că altfel veneam eu să-ţi spun, continuă Ilie şi nimeni nu observă trecerea, schimbarea glasului lui ilie Barbu şi o anume înţepeneală a privirii, care de astă dată nu mai vedea pe nimeni si nu mai avea în ea nimic sentimental. Că mă desfâşurai eu primul de dimineaţă, da, dar nu mai sunt acuma sigur clacă n-am făcut o prostie şi o sâ trebuiască să fiu pe urmă primul care să mâ şterg. Dacă îi propuneţi pe Bădârcea preşedinte şi pe Ghioceoaia socotitor, eu ies. Sunteţi acilea, să nu ziceţi că de ce nu v-am spus. Daca aşa crede unul şt altul, câ n-am dreptare, tac clin gură, dar îmi iau liberul meu consimţământ si mă şterg.
Se lăsa o mare tăcere în urma acesrei declaraţii neaşteptate. Pascu fu cei dintâi a cărui gândire alunecă mai repede decât a celorlalţi asupra consecinţelor. Se ridică în picioare şi, fără să zică nimic, o luă spre uşă.
- Unde te duci? îl opri Anghel.
- Mâ duc sâ-l chem pe Prunoiu.
- I.asâ-1 în pace pe Prunoiu. Stai jos aici!
XVI
Preşedintele Prunoiu nu se îngrijora arât de tare cum îşi închipuia Pascu. Mai fuseseră discuţii ca acestea şi nu cu al doilea secretar ca acum, ci chiar cu tovarăşul Ion Niculae. Discuţiile acestea erau bune, lucrau pentru el. Sarcina lui Anghel ca secretar era, va să zică, sâ se ostenească cu această ocazie ca să-l întărească pe Prunoiu. Asa zicea Ghioceoaia.
„Mâi Prunoiule, spusese el după o şedinţă cu Ion Niculae. 1 )acâ Anghel n-ar fi secretar, cine l-ar mai face pe tovarăşul Ion Niculae să te laude?" „Ai dreptate,Voicule, răspunsese Prunoiu râzând. Ţu ştii că mie nu-mi [dace sâ mă pun singur în ipoteză"
Totuşi, Prunoiu simţea că Ţurlea are sâ-l asculte pe Anghel alrfel decât Ion Niculae. Şedinţa dura prea mult şi intrau acolo prea mulţi oameni. II văzu întâi pe Ilie Barbu. Ilie Barbu stătu cel mai mult şi faptul îl nedumeri. Cc-are a face aici Ilie Barbu?! Nu pricepea. După Ilie Barbu veniră loniţă, Gavrilă şi Ilie Moacă. Apoi veniră Niculae Burcea şi Brigman. Prunoiu nu vorbi cu nici unul dintre ci, socoti că nu avea el nevoie să se arate în faţa altora că nu ştie ce se petrece.
Nu ştia însă nimic şi socoti că trebuie sâ ia măsuri. Ieşi clin biroul plin de oameni şi intră în cabina telefonistului.
- Mâi tată, dă-mi raionul de partid şi ieşi puţin afară, îi spuse el tânărului.
- După ce i se dădu legătura, Prunoiu duse receptorul la ureche şi se aşeză pe scăunelul telefonistului.
- Alo! Raionul? Noroc, măi tovarăşe Dinu. Aici e Prunoiu. Dâ-mi-1 şi mie niţel pe tovarăşul Sergiu.
Prunoiu aşteptă câtva timp, apoi începu sâ vorbească cu tovarăşul Sergiu.
MARIN PRF.DA
NUVFl.F. SI POVESTIRI
- Ce este, măi tovarăşe preşedinte?
- Vream să vă întreb ce sfaturi ne mai daţi, tovarăşe Sergiu,
- în cc chestiune?
- Aici, cu desfăşurarea noastră. Avem multe probleme, tovarăşe Sergiu, nu prea stim cum sâ le descurcăm.
- Spune, măi tovarăşe, în ce chestiune!
- în chestiunea gospodăriei. Merge bine, dar avem unele greutăţi. Noi am muncit aicea si n-am vrea sâ ne înecăm ca ţiganul la mal. Asta e hopu' nostru, tovarăşe Sergiu. Dacă îl trecem pe-âsta, o să ne fie mai uşor.
- li, ceva cu chiaburii?
- Citi chiaburii nu e nimic, am avut noi grijă, dar dumneavoastră ştiţi ce bine le pare lor când nu mai ştim sâ ne descurcăm. Atâta aşteaptă, tovarăşe Sergiu, sâ audă câ e ceva la noi, asa, încurcat, şi cum caută ei sâ uneltească!
-Ascuţiţi vigilenţa, mâi tovarăşe preşedinte. N'-a venit acolo la dumneavoastră tovarăşul secretar 1 urlea?
- Ba da, e aici.
- Si el ce zice? Da' despre ce e vorba, ce s-a întâmplat? Prunoiu se întunecă la faţă. Din câte spusese ar fi putut
tovarăşul Sergiu să înţeleagă. Să nu ne înecăm... sâ descurcăm... unele probleme... Va să zică tovarăşul Sergiu nu e la curent. Asta putea sâ însemne şi bine şi râu.
- Nu s-a întâmplat nimic, e vorba de Angliei. Nu vrea el să lucreze în colaborare, tovarăşe Sergiu. Dumneavoastră cunoaşteţi cum stau lucrurile aici la noi, aşa că nu repet.
- 1 asă câ o sâ colaboreze el, în gospodărie, mâi tovarăşe preşedinte.
„Bine, gândi Prunoiu. în gospodărie dă, dar nu la sfatul popular."
- Da, dar tocmai aici e chestiunea. 1 .ui nu-i convine preşedintele care le place oamenilor, e contra lui, tovarăşe Sergiu.
- Nu poate să fie contra, dacă îl aleg oamenii.
„Va sâ zică să nu fie contra. Bine!"
- Asra e problema si d-aia vă întrebam ce staturi ne dari. Ce să facem noi cu el, tovarăşe Sergiu?
- Măi tovarăşe preşedinte, tovarăşul secretar iiirlea e acolo la voi, el nu vâ îndrumeazâ? De ce discuţi chestiunea asta cu mine, la telefon?
„Nu vrea sâ înţeleagă. Râu!" gândi Prunoiu.
- Aveţi dreptate, dar ştiţi, dumneavoastră cunoaşteţi aşa... cu de-amâiiuntul unele probleme. Tovarăşul Ţurlea ne îndrumeazâ bine, e de la noi din sat... Da, aveţi dreptate! încolo sâ ştiţi câ merge bine, tovarăşe Sergiu. S-au desfăşurat până acum şaptezeci de familii... Da... Va sâ zică veniţi... Când, de dimineaţă? Bine, noroc, tovarăşe Sergiu.
I.ui Prunoiu i-ar ti plăcut mai mult ca tovarăşul Sergiu sâ-i spună direct ce crede, asa cum făcuse până acum, nu să-i pomenească de Purica. Aici era ceva, trebuia să se poarte cu grijă. Râu a făcut că a băut aseară la meate împreună cu Ghioceoaia, cu Bădârcea şi cu Trafulică. Nu era nevoie, le făcuse şi-asa destulă atmosferă, cum zicea Angliei. E adevărat câ lumea ştie câ sunt prietenii lui, dar prietenia e una si gospodăria e aha, să nu sc spună câ preşedintele şi-a împins oamenii lui. N-ar fi stricat să-l fi domolit ceva pe Voicu, prea şi-a luat vânt, umblă cu capul pe sus, repede oamenii şi în privinţa barierei nici măcar nu se mai fereşte. înţelege să facă negustorie cât o vrea! Nu-1 opreşte nimeni, dar ca membru de partid nu e bine să afle lumea. Uite, el, preşedintele: ştie cineva că alde Bădârcea vinde pe piară lână şi făină? Nu ştie nimeni şi chiar dacă ar şti, de unde şi până unde câ ar lucra mână în mână cu preşedintele sfatului? Dar şi cu Bădârcea e ceva care nu e bine. Nu vrea să dea cotele, iar el, preşedintele, nu-1 poate torta, nu face să te Porţi urât cu prietenii! Tovarăşul Ion Niculae nu prea ştie el toate câte sunt aici în sat. Dacă Ţurlea începe sâ scormonească...
348
MARIN l'RF.DA
NUVHI !• SI POVKST1R1
— Ai terminat, tovarăşe preşedinte? îi întrerupse telefonistul gândurile.
Prunoiu tresări, se ridică de pe scăunel şi icsi pe coridor. Coridorul era plin de oameni. Prunoiu trecu printre ei, fără sâ se uite la cineva. Când sâ intre în biroul secretariatului, se întâlni piept în piept cu llie Barbu şi privirea acestuia nu-i plăcu: era privirea unuia care ştia despre tovarăşul preşedinte lucruri pe care iată că tovarăşul preşedinte nu le ştia.
— Dă-te, bă, la o parte, ori eşti orb? suflă Prunoiu duşmănos, împingându-1 pe llie înapoi.
De uimire, llie uită de sine si se dădu la o parte.
— Nti vezi că am treabă? reluă preşedintele încercând s-o
îndulcească.
llie se uita în urma lui şi clătina din cap.
Câţiva rămaseră ca din întâmplare pe lângă llie, simţind că
acesta ştie ceva.
— Ce mai faci, llie? se arăta unul grozav de grijuliu sâ ştie
ce mai face llie.
— Ce sâ fac, mă gândesc la lumea asta care te dă aşa la o parte, răspunse llie arătând cu capul spre biroul secretariatului.
Cel care întrebase nu zise nimic, i se păru prea îndrăzneţ răspunsul lui llie. Ar fl vrut să audă ceva mai ocolit, vorbe aşa si-asa, care puteau fi întoarse după cum ar ti fost „nevoie". Se îndepărtă nepăsător. „Nu poţi vorbi ca lumea cu llie ăsta", părea să spună nepăsarea lui.
XVII
Prunoiu nu se înşelase, llie aflase într-adevăr multe lucrun despre preşedinte. Era încă uimit de legătura pe care i-o dez-văluiseră ei, Anghel şi ceilalţi, după ce eî Ic spusese ce stia şi ce gândea despre Ghioceoaia, legătură la care el nu se gândise deloc, „(mie l-a sprijinit tot timpul pe Ghioceoaia? Cinei-*
scutit tic cote si dc impozite si l-a ajutat sâ se îmbogăţească? Preşedintele."
„Mai vorbim noi despre asta, spuse Angliei. Deocamdată, llie, iti dăm o sarcină din partea biroului. C) să avem disearâ şedinţa organizaţiei. Te ridici, mâi frate, în şedinţă şi spui tot ce ne-ai spus nouă aici, sâ nu lasi nimic la o parte. Si să-1 întrebi aşa pe preşedinte - începuse Anghel sâ-şi numere degetele: «Ce-a făcut preşedintele sfatului popular L'dtipu, raionul Brosreni, ce-a făcut el când s-a pus problema în organizaţie, câ de ce: Ghioceoaia - unu, Bădârcea - doi, Trafulică - trei, Didel — patru, şi aşa mai departe, să nu dea cote?!» Ce-a făcut el? S-a ridicat si a început să-şi bată joc de noi. Ai fost la şedinţa aia, ai auzit ce-a zis?"
„Am fost, am auzit", m in tise llie. Nu fusese la şedinţa aceea, avusese treabă la gospodăria de stat.
„Sâ-i pui întrebarea asta: «Ce fel de politică face preşedintele când el îl jupoaie pe llie Moacă şi pe Gavrilă şi pe alţii, iar dincoace domnul Ghioceoaia strânge sute de mii si face avere, dc gât cu Iancu Enache?»"
Intraseră apoi llie Moacă, Gavrilă şi loniţă. loniţă arăta supărat, se cunoştea câ venise fără plăcere. în loc să spună despre cote, adică pentru ceea ce fusese chemat, loniţă luase altă vorbă si începuse să înjure fără ruşine. Era povestea cu gospodăria de stat care, tot asa, nici lui nu i se plătise. Anghel se apropiase de 1 urlea şi îi şoptise: „Tovarăşul Scrgin zice câ astea sunt uneltirile chiaburilor".
llie se uitase la Ţurlea să vadă ce zice de situaţia asta. Turlea se posomorâse şi spusese că nu-i vine sâ creadă, dar atunci săriseră toţi şi îl arătaseră cu mâinile întinse pe Mitrică, adică uite-aci Mitrică, el nu minte.
„Eu sunt unealta chiaburilor, începuse loniţă să strige. Dar Mitrică tot unealtă c?"
330
MARIN
{DA
NUVELE Şl POVESTIRI
331
„Ba loniţă, nu mai striga aşa, il potolise Gavrilă. I ovarâşul Turlea a au/ir, are sâ se ducă acolo si n-o să ne lase el asa."
llie mai stătuse puţin şi ieşise. Pe el nu-1 supărase atât de tare povestea cu gospodăria de stat. Avea încredere, nu-şi pierduse răbdarea. Ce are a face gospodăria de stat cu ceea ce se petrece astăzi aici? Ce oameni şi ăştia, alde loniţă şi Gavrilă, fac gălăgie fără nici un rost. Mai bine s-ar înscrie şi ei în gospodărie şi ar termina socoteala, cum au făcut alde Vasile si Gheorghe Ciobanu, care n-au mai zis că e prost el, llie, câ arc încredere în gospodăria colectivă. Au fost şi ei si au văzut cu ochii lor câ nu le spusese în seara aceea minciuni. Gavrilă si loniţă o ţin însă si acum ca gaia-matu, câ dacă e să se înscrie, au destul timp, de ce sâ se grăbească? Incailea loniţă nici nu tace din gură, tot el se supără când aude că-i zice cineva unealtă. Gavrilă nu vrea, dar barim tace din gură!
- llie, ce faci tu, mă, aici?
llie se ridică de pe trepte şi-şi şterse agale fundul pantalonilor. Gavrilă şi lonitâ ieşiseră şi se opriseră lângă el.
— Hai, mă, pe la mente, ce stai acilea de pomană? Uite-1 şi pe-alde Vasile şi Gheorghe! Hai, bă, să ne desfăşurăm şi noi, spuse Gavrilă, arătându-l cu capul pe loniţă. Parcă numai aici poţi să te desfăşori?
Vasile şi Gheorghe nu ziseră nimic, dar totuşi o luară înainte. llie o porni cu ei şi ba oprindu-.se, ba răzleţindu-se, într-un târziu ajunseră cu toţii la M.A.T. Intrară înăuntru cu demnitatea cuvenită, păşind câte unul pe prag, întâi Vasile Ciobanu, apoi Gheorghe Ciobanu, apoi loniţă; după loniţă, Gavrilă, iar llie la coadă. O fi zicând llie că gospodăria aşa şi pe dincolo, dar să-i dea voie lui loniţă să treacă pragul înaintea lui. Cu Vasile şi Gheorghe Ciobanu se schimbă lucrurile; loniţă poate să-i lase să treacă înaintea lui; e altceva, domnule! Oameni care nu cred un lucru cât l-au auzit, aşa arm face llie; au capul lor cu care judecă.
- la dă, bă ăsta, nişte socoteală d-aia, ceru Vasile ( Ciobanu foarte scorţos, fără sâ se uite la omul de lângă tejghea.
Pâcat că n-aveau nici scaune, nici mese, asa era la mentc-\\\ ăsta, trebuirâ sâ se cinstească stând în picioare.
Gavrilă nu prea lua el în scamă aerele lui Vasile si Gheorghe Ciobanu. Gavrilă era un om cu o inimă bună care finea la llie, mai mult decât Vasile si Gheorghe.
- Bă llie, loniţă s-a supărat pe stat, vinde bocancii ăia. Stii că are el nişte bocanci buni, ţi-am spus eu. De ce nu-i iei tu? întrebă Gavrilă cu duioşie.
- Ce-are a face statul cu bocancii lui loniţă! se miră Vasile Ciobanu.
- Are, câ ror de la stat i-a luat. Auzi, mâ llie? la-i, mă, tu! se rugă Gavrilâ fără noimă, uitându-se la picioarele desculţe ale lui llie.
- Cum adică de la stat? întrebă Gheorghe Ciobanu. „Prost mai e şi ăsta", gândi Gavrilă cu seninătate.
- Păi nu i-a furat mă, de la stat?! se minună Gavrilă. îi are din armata.
- Nu i-am furat, i-am luat, îl îndreptă loniţă, prefăcându-se jignit.
- A? Cc zici, llie? continuă Gavrilă ca şi când s-ar fi tocmit. Se adresă apoi lui loniţă: Ii dai, mă?
- li dau.
- Păi, dâ-i!
- N-oi fi vrând sâ-i dau degeaba!
- Păi spune preţu-acolo, dc unde să stie ăsta cât ceri tu pe ei?
- Şi ţie ce-ţi iese d-aici, Gavrilă? întrebă Vasile Ciobanu făcând cu ochiul lui frate-său.
„Mă, ce oameni şi ăştia! gândi llie puţin înveselit. Ar fi în stare s-o ţină aşa până poimâine-dimineaţă." Ii plăcea de Gavrilă st ideea i se păru la locul ei; de mult voia să-şi cumpere o pereche dc bocanci. Tocmai se gândea să-1 întrebe pe loniţă pe
352
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
333
ce îi dă, pe hani ori pe bucate, când se pomeni cu Stan intrând înăuntru gâfâind.
-Tovarăşe Ilie, aici erai? Aoleu, iar am alergat până acasă la dumneata. Hai repede câ te cheamă iar tovarăşul secretar 'Turlea.
Apariţia lui Stan şi telul respectuos, cu dumneata, cum îi vorbise acum lui Ilie, îi tăcură pe ceilalţi să rămână puţintei buimaci, copilărosi în uimirea lor. Gavrilă se uită la Ilie deschis, fără să-şi ascundă admiraţia.
- Du-te, Ilie, lasă câ tac eu cinste aici.
Ilie însă socoti câ poate să nu se grăbească.
- Mda, spuse el cu importantă, îngroşând puţin glasul.
- Du-te, mâ! Du-te acolo că te-or fi aşteptând, sptise
Gavrilă inimos.
- Hai noroc, Gavrilă, noroc, mă ăştia, spuse Ilie fără sâ se turbure. Gavrilă dă-i, mâ, şi lui Stan o ţuică.
Vasile şi Gheorghe Ciobanu aveau feţele trase puţin în jos şi se uitau la Ilie ea la o vietate ciudată. Nu se ştie de ce, cu toată înţepeneala lor mândră, arătau parcă puţin iristi.
- Ilie e cineva, domnule, spuse Gavrilă cu admiraţie, după ce Ilie plecă. 11 vedeţi voi asa, dar să ştiţi că nu e aşa cum credeţi voi.
- I.asâ-I, că-1 cunoaştem noi, mormăi Vasile Ciobanu convins. Ce-i spui, aia crede.
- Nu, aici te contrazic! T.sri în greşeală, spuse Gavrilă. Ilie se preface câ crede, dar nu crede orice! Nu crede decât ce crede el câ e bine de crezut.
- Gavrilă, aici ai făcu t-o praf, se înveseli în sfârşit si loniţă.
XVIII
Ilie intră liniştit în încăperea organizaţiei; nu se arătă deloc dornic să afle ce aveau iar cu el. Îsi luă pălăria din cap si de astă dată îi făcu el vânt pe dulap. Erau aceiaşi dinainte. Luaseră-
probabil anumite hotărâri si bun înţeles că aceste hotărâri trebuiau duse la cap, trebuiau trasate sarcini. „Să vedem ce sarcină mai îmi dă, se gândi Ilie curios. Aia câ sâ spun în şedinţă despre Voicu şi sâ-I întreb pe preşedinte, aia e floare la ureche, nu e sarcină! Cu Bădârcea trebuie să fie ceva! Da, ela! Să ştii câ au venit la vorba mea." Pascu era la fereastră şi se uita fără noimă in curtea statului, furlea şedea pe un scaun cu coarele pe masă si seria ceva într-un carnet. Ta un moment elat Mitrică îsi duse mâna la gură si, aşa mici cum erau, fălcile lui trosniră amarnic.
- Aoleu! gemu el. M-a răzbit, Anghele.
Angliei îşi scoase ceasul său lustruit şi bombat ca un ghioc, se uită la el şi-i spuse lui Mitrică:
- E şaptesprezece fără un sfert. Mitrică, te duci şi te culci şi la ora douăzeci eşti aici.
Mitrică îşi chinui faţa cu palma si mormăi:
- De cc nu zici tu mai bine la ora o sută şaptezeci!
- Ceasul are douăzeci şi patru ele ore! Nu ştiai de chestia asta până acum?
- Nu ştiam.
- Ei, află ele la mine!
Mitrică se ridică de pe bancă şi se cam împletici. Se veseli singur, spunând că ar fi cazul să se ducă pe la locan fierarul, sa - i mai strângă şuruburile. Se aşeză la loc si spuse că nu se mai duce acasă, e asa ele ostenit că n-are să poată adormi repede, iar dacă doarme o să-i fie greu sâ se scoale pentru şedinţa. Anghel nu zise nimic.
Turlea scria înainte. La un moment dat ridică fruntea sa măslinie spre llic Barbu şi-i spuse:
- Ilie, pregâteste-te sâ pleci la raion. Mâine-poimâine, plecarea.
Mai scrise puţin, apoi vârî carnetul în buzunar şi se uită iarăşi la Ilie.
- Mâine sâ zicem că nu poţi, dar poimâine trebuie să fii acolo.
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
355
Ilie parcă nici nu auzise. Ocoli capul mesei, se aşeză pe bancă şi rămase mut, cu privirea larg deschisă aţintită spre I urlea. Pascu veni lângă el si îi puse mâna pe umăr.
- Spune-i, mă tovarăşe Anghel, ce are de tăcut, zise I urlea, arâtându-1 cu capul pe Ilie.
„Ce-o fi asta? îi fulgeră lui Ilie prin cip. 1 a raion? Dar de ce?"
Anghel nu-1 lăsă să aştepte prea mult, dar rotuşi se vedea că se gândeşte cum să înceapă. Nu pentru că nu ştia cum, dar era un lucru important şi nu trebuia să scape ceva din vedere.
- Uire, măi tovarăşe Ilie, ru ştii că noi am vorbit mereu despre colectiv, începu el fără sâ se uite la cineva, nici chiar la Ilie. Se uita parcă la gândurile sale, pe care Ilie avea să le afle chiar acum. fiecare colectivist face zile de muncă; trebuie ţinută socoteala, să socotească cât ia flecare. Pc urmă, banii! In definitiv o să vindem, o să cumpărăm... Trebuie un om rare la socoteli! Tu pe cine zici să propunem?
Ce întrebare! întâi îti spune că o să pleci Ia raion şi pe urmă te întreabă pe cine sâ propui socotitor. Ilie simţi câ-1 doare inima, arât de tare îi bătea. Vor să-l propună socotitor şi îl trimit Ia raion, la scoală. Ştia cum se petrec aceste lucruri, cu şcolile şi cu trimisul.
- Pascu zice c-ai fi bun tu, continuă Anglie! după câteva clipe. Mitrică zice şi el că da, dar uite cum stă socoteala. Trebuie sâ fii un om, uite-aşa, care să ţii gospodăria în mână, stii cum? Nici dracu să nu se amestece în averea gospodăriei şi să faci economie la ban... să zbârnâie!
Anghel strânse pumnul şi-l arătă Iui Ilie, aşa strâns, adică ce să mai vorbim, înţelege el ce fel de om trebuie să fie socotitorul gospodăriei.
- Tu nu prea ai îndrăzneală! Trebuie sâ fii mai îndrăzneţ! Dacă vine Ia tine preşedintele gospodăriei şi zice: „Ia dă-mi o mie de lei", tu ai să te apuci sâ-i dai. Anghel bătu cu pumnul în masă: „Nu, pentru ce să-ţi dau o mie de lei? Pentru ce îţi
trebuie ţie o mie de lei? Ce vrei să cumperi cu ei? Sâ văd aprobarea consiliului de conducere!" înţelegi, mâi tovarăşe Ilie Barbu?
- Cum sâ nu înţeleagă, în definitiv asta e toată povestea, încheie Pascu clipind din genele sale albite de pospai.
Ilie ridică fruntea şi se uită la fiecare, cu o încetineală nemaipomenită, „fraţilor, păi dacă aşa stau lucrurile, trebuie sâ vă spun câ voi nu prea mă cunoaşteţi", gândi el.
- Ei, ce zici, Ilie? Ai să fii în stare? îl întrebă Anghel după aceste câteva clipe de tăcere. Tovarăşul secretar Turlea zice că te ştie de la şcoală, că erai cel mai tare la socoteli, dar trebuie să fii tare şi-aşa, ca om!
Ilie se înfoi în scaun, îşi îndreptă umerii săi puternici şi, în tăcerea care se lăsase iarăşi, bătu cu palma în masă, se ridică în picioare şi rosri puţin supărat:
- Nu mă sperii eu de ce ziceţi voi!
'furlea se ridica bucuros în picioare, iar Pascu începu sâ râdă, înveselit, de supărarea cu care Ilie băruse cu palma în masă.
- Bă Ilie, îi spuse el, de-aici înainte s-a terminat: pune mâna şi gândeşte-te!
- Easă c-avem noi grijă, spuse Ţurlea plimbându-sc de-a lungul odăii, fa şcoală are să înveţe tot ce trebuie.
Ilie se uita la fiecare în parte şi în privirea sa mare stăruia o nedumerire: bine, el îi spun toate acestea, dar îşi dau seama ce bucurie îi tac? Ilie hotărî că nu, şi atunci se apropie de dulap şi întinse foarte liniştit mâna după pălărie: trebuia să plece cât mai repede, altfel are să se bage de seamă că îi bate inima.
- Bine, spttse el, aşezându-şi liniştit pălăria pe cap. Va sâ zică rămâne aşa! Dar oamenii ce-au să zică? mai întrebă stâpânindu-se cu greu; simţea că i se umflă glasul.
-Ce să zică? N-o să propunem pe alde Vasile sau Gheorghe Ciobanu, răspunse Ţurlea foarte vesel. Ilie, tu mai ţi-aduci aminte cum adunau ci? îl întreba râzând de-a binclea.
- Ei, nu! Uite că tovarăşul Ţurlea n-a uitat! se miră Ilie, oftând nu se ştie de ce. Mă, era daraveiă mare cu alde Vasile
356
MARIN PREDA
NUVEEE Şl POVES'IIRI
357
şi Gheorghe! exclamă el şi începu să râdă cu atâta plăcere, încât toţi ceilalţi îl îndemnară sâ spună ce era cu alde Vasile şi Gheorghe.
llie socoti că poate să mai stea şi sâ le spună cum era; îşi dădu cu însufleţire pălăria pe ceafă, se apropie de masă, trase o hârtie şi întinse mâna spre Pascu:
- Dâ-mi un creion, Pascule, ceru el. Pascu îi dădu un creion.
- Sâ zicem c-avem aşa, treizeci, cincizeci, douăzeci si aşa mai departe, scrise llie cifrele. Acuma, Vasile se apucă de adunat: zero, si cu zero, şi cu zero, şi cu zero... adună zerourile până sus; si zice: zero si cu zero...
llie nu trecea de la un zero la altul fără sâ-nmoaic glasul şi să aştepte o clipă ca să-şi dea seama cât face un zero cu altul. Izbucniră toţi în hohote groase, iar llie se agiră cu creionul în mână. Dându-le de înţeles că mai e ceva, nu s-a terminat.
- Care va să zică, zero şi cu zero... până aici sus. Acum vine totalul. Vasile şi Gheorghe se gândeau ei ce se gândeau, pe urmă se uitau amândoi la mine: fac tot zero, îmi spuneau ei mie. „Da, mă, tot zero fac", le spuneam eu. Atunci, de bucurie, Vasile îi dădea lui Gheorghe un pumn după ceafă, iar Gheorghe se răsucea şi îi dădea lui Vasile un picior în burtă. „Mă, llie, îmi spuneau ei mie pe urmă, aşa e că mai ştim şi noi câte ceva?"
In mijlocul hohotelor, llie o luă încet spre uşă.
- Măi tovarăşe Anghel, spuse el oprindu-se şi uitându-se în pământ. Nu era mai bun Niculae Burcea?
- Pe Niculae Burcea o să-1 propunem preşedinte.
- Uite, să vă spun drept, îmi pare bine de Niculae! exclamă llie cu un glas înfundat.
Când sâ iasă, Ţurlea îl opri.
- Vreau să viu disearâ pe la tine, llie! îi spuse. Cum îi facem? Tot acolo stai, unde ştiu eu?
- De la şedinţă mergi cu mine, zise llie.
- Nu, înainte de şedinţă!
llie tăcu câteva clipe lungi, utt fu în stare sâ mai zică nimic. Plecă si, când dădu să iasă, se lovi nu ştiu cum cu cotul de clanţa iisii. Îşi luă însă repede seama şi, înainte de a ieşi, duse mâna |a pălărie şi dădu noroc.
- Noroc, llie, si vezi, aranjeazâ-ti treburile. Vorbeşte si cu Niculae Burcea, îi mai spuse Ţurlea din urmă.
XIX
Când ieşi afară între oameni, llie simţi nevoia să se îndoiască: nu cumva a fost vorba de altcineva? „Adică cum, eu socotitorul gospodăriei? Da, aşa este, nu mi-e frică mie de socoteli, dar sâ ştii ca n-or sâ vrea alde Vasile şi Gheorghe! exclamă în sinea lui, ironic. Fi nu mă cred in stare să fac treaba asra; numai pe Ghioceoaia îl cred ei în stare."
Indoilelile nu se lipeau de el nici măcar în ironie şi, încetul cu încetul, se simţi copleşit de o bucurie statornică. Va sâ zică gospodăria se face şi locul său în gospodărie este să ţină socotelile!
I se păru iarăşi, ca şi de dimineaţă, că toţi ăştia care stăteau pe-afară îi cunosc gândurile şi se bucură de bucuria lui. Dar n-avea timp de stat. Acum se face seară şi Ţurlea a spus câ vine la el. Trecu în grabă printre oameni şi porni iute pe şosea.
- Ce e cu llie!? se miră cineva.
- Mi se pare că llie o să fie prepus socotitor, spuse Stan, ieşind de pe coridorul sfatului.
- Ce vorbeşti tu, mă? De unde ştii? întrebă unul din fraţii Ciobanu.
fraţii ( aobanu se grăbiseră să se întoarcă la sfat, să vadă ce se mai întâmplă.
- II auzii pe tovarăşul Ţurlea cum ii spunea sâ se pregătească că să plece la raion cu alde Niculae.
- Care Niculae? tresări Vasile Ciobanu, apropiindu-se neliniştit de curier.
358
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
359
- Niculae Burcea.
- fugi de-aici! Vedem noi cine pleacă, spuse şi Gheorghe Ciobanu, posomorât.
- Ehe, cine s-a gândit la Ilie Barbu a avut cap, spuse un bătrân, cel care fusese de faţă când Ilie era să sară la Sfetctt. Eram odară la piatră, începu el domol, fără grabă, să povestească.
- Nea Cimpoacă, dă-mi si mie nişte tutun, îi ceru unul, asezându-se alături şi pregătindu-se să asculte.
Cimpoacă îi dădu nişte praf, scuipă printre dinţi peste ţigara pe care o aruncase si spuse arătând cu mâna undeva peste clădirea sfatului:
- Căram nişte piatră la metru cub cu alde Pisicaru, cu Ilie Barbu şi cu ăsta, care se-nsură eu a lui Crivăţ, prostu ăla, cum dracu-l cheamă...
- lsosică, spuse cineva.
- Da, zăpăcitul ăla! Ne plătea la metru cub, da' cine dracu putea să ştie câţi metri cttbi ai făcut, că veneai cu căruţa, descărcai la grămadă şi iar re-ntorceai. „la ne punea două cârtiţe la metru cub. Greu al dracului: am cărat o zi şi stam de vorbă ca acuma, era şi alde Ilie ăsta. Nc-ntorsesem acasă şi luam o ţuică la lancu Enache; dimineaţa trebuia să ne ducem iar la terasament. „Mă, al dracului metru cub, mare mai e!" îi spun eu lui Pisicaru. „Mare-al dracu'!" zice şi Pisicaru.
- De unde căraţi? se interesă cineva.
- Căram d-acilea de la gară, tocmai la patru kilometri, se făceau ale două poduri, unul la Bereşti şi âlălalt la stânga, cum o iei spre baltă, spre Dor Mărunt. „Bă, nea Cimpoacă, zice llie-âsra, metru' cub are şi el socoteala lui. Ce-mi daţi mic câ eu vă aflu precis câţi metri cubi duceţi cu căruţa. Cum vreţi, zice, ori căruţa, ori grămada de piatră. Pot să vă spui şi Ia grămadă." (Nu ştiu cum zice el că o face! ca un trunchi! trunchi de nu ştiu ce! Dracu' ştie ce! că nu mai tiu minte!) „Bă, Pisicaru, îi spun eu ăluia, ia să vedem, o fi ştiind el Ilie Barbu ceva! Hai
sâ mai bem câte o tuicâ." Am băut noi, a băut şi Ilie-âsta si ne-am dus acasă la mine. Acasă, Ilie-âsta ne cere un metru. Mâ duc eu la alde lângă, iau metrul lui de croit şi se apucă Ilie şi măsoară. Măsoară aci, scrie pe inie, măsoară dincoace, iar pe inie, fie-al dracu' parcă ai fi zis că ia măsură la căruţă să-i facă un rând de haine. Pe urmă face el socoreala acolo si zice: „Nea Cimpoacă, dacă umpli căruţa rasă şi aranjezi în spate şi în fată un fund să stea fix, cari de trei ori şi faci patru metri cubi." Bă! Aşa a fosr, cum a zis el! Că I-am luat cu noi şi ne-am cerrar eu ala de era sâ ne batem!
- E băiat bun, mie-mi pare bine, spuse cel care ceruse tutun lui Cimpoacă. Vorbeau unii de alde Voicu Ghioceoaia, dar ăla când s-o vedea cu banii pe mână, odată îi vin dracii şi-i bea pe toti cu muierea.
- Voicu e deştept, dar îl strică prostia, spuse un altul eu nepăsare. Avea doi cai brumoşi, dracu' srie dc ce i-a vândut...
- Care, caii-ăia roibi?
- Aia, i-a vândut sâ-i ia muierii şoşoni şi haină de blana, preciza cel care ceruse tutun lui Cimpoacă. Aşa zice el, dar i-a dat când a auzit de gospodărie. N-avea el nevoie să-i vândă pentru muiere, are el destui bani!
Cimpoacă tocmai se pregătea să spună şi el ceva despre Voicu.
- Uite-i pe alde lancu şi Sandu Enache, vin încoace, îl întrerupse unul, arătând cu capul înaintea sa.
Ridicară toţi privirile spre şosea şi începură să se uite foarte atenţi la cei doi inşi, ceea ce putea să însemne câ nu mai aveau nimic de spus pe socoteala lui Voicu. Sc făcu tăcere. Sandu şi lancu trecură printre oameni, mormăită un soi de bună ziua si intrară înăuntru.
- Ce-or fi căutând? întrebă Cimpoacă.
- Au fost chemaţi pentru comasare, explică unul din fraţii Ciob anu. I ,e comasăm toată partea aia de pe lângă pădure, până 'a stejar.
360
MARIN PREDA
NUVELE Si POVESTIRI
361
Nu zise nimeni nimic.
-Auzii ca laucu şi-a bătut muierea ieri toată ziua! Cică i-ar fi rupt o mână, socoti unul câ trebuie sâ-i informeze.
- Bine că nu i-a rupt un picior, răspunse careva cu un glas atent.
Iar se făcu tăcere, lntr-un târziu, un altul pufni pe nas, înveselit:
- Chiar aşa, toată ziua? O mai fi stat si el la masă...
- Acum nu mai are ce bate, îşi bate muierea! reflectă un altul. Cineva spuse câ „las' s-o bată" şi o înjură pe muiere cu
greaţă mare, pe ea şi pe neamul ei la un loc. Apoi adăugă:
- ... în ziua de Crăciun!
- Da' ce, în zilele alelaltc nu se poate? întrebă Cimpoacă.
- Nu, câ în zilele alelaltc şi-o bate ăsta pe-a lui, zise unul arâtându-1 cu capul pe cel care o înjurase pe muierea lui Iancu.
XX
llie Barbu ajunse acasă într-un suflet. Avea chipul puţin aprins si ochii îi străluceau ciudat. Intră în tindă strigând:
- Glierghino, fă, muierea aia! Fă, n-auzi?
Gherghina era în pod şi-i răspunse de acolo. Nu-1 vedea, altfel n-ar fi fost asa de nepăsătoare.
- Dă-te jos de-acolo! îi spuse el.
Ha nu se prea grăbi şi omul sc aşeză pe prag sâ se odihnească, îşi luă pălăria din cap, o puse uşurel pe un scăunel, se şterse pe frunte cu cotul si exclamă, din adânc: „.. .ha! tui para mă-si!"
Gherghina apăru la gura podului cu o damigeana în braţe.
- Ce faci, tu, fă, acolo? o întrebă supărat.
- Ziceam ca să opăresc damigeana pentru ulei.
- Dă-o dracului dc damigeana, dâ-te jos de-acolo! Gherghina se răsuci cu spatele spre el şi începu să dibuie
scara cu picioarele. Când ajunse jos şi-l văzu, râmase înlemnită.
- Dâ-te jos si pune mâna si prinde o găină! îi spuse llie, uirându-se la ea fără s-o vadă. Aide, porunci el încă o dată, ridicându-se de pe prag şi ieşind afară.
Gherghina îşi luă seama şi-l ascultă. Avea sâ afle ea în curând despre ce e vorba. Puse damigeana jos si veni după el. In curte, lângă şopron, nişte gâini se îndeletniceau în voie cu râcâitul. Atent, cocoşul băgă de seamă câ omul si muierea au anumite intenţii. Dădu de veste găinilor, care de îndată săriră in sus croncănind asurzitor.
- P-aia moţată, câ e mai grasă, spuse llie, arătând cu degetul. O încolţiră şi-o prinseră.
-Adu cuţitul s-o tai! Diseară vine cineva sâ mănânce la noi!
- Cine zici că vine sâ mănânce? întrebă Gherghina fără sâ sc clintească.
- Secretarul partidului! Gherghina se sperie:
- Oleou! Ce secretar?
- Ai sâ vezi tu, nu mă mai întreba atâta, dă-mi cuţitul câ trebuie sâ mă duc acolo! Am treabă!
- Vorbeşti ca duşii dc pe lume, spuse Gherghina si plecă supărată sâ aducă cuţitul.
Supărarea ei îl mai dezmetici puţin pe llie. Când îi aduse cuţitul, îi spuse despre ce e vorba, dar tot aşa, câte puţin, parcă i-ar li dat cu linguriţa.
- Păi avea nişte neamuri pe de la vale, de ce nu se duce la ele:! se miră Gherghina când auzi că al lui 1 tirlea e secretarul partidului.
- Crezi că eu sunt în inima lui să ştiu de ce nu se duce la neamuri?! O fi ştiind el de ce nu se duce, făcu llie pe grozavul.
Gherghina se uită la el cu bănuială. Era limpede câ omul ei îi ascundea ceva.
- Ce te uiţi aşa la mine? o întrebă llie nevinovat. Nu-ţi vine să crezi?
362
MARIN PRF.DA
NUVF.I.F. SI POVESTIRI
- Păi dar, vezi să nu! spuse Gherghina, şi deodată simţi că in aceste clipe în viata lor se petrece o mare schimbare. Se duse spre prispă ca şi cum ar fi vrut să ia ceva; intră în tindă, se învârti acolo puţin, apoi intră în odaie. Nu putea să se însele! îşi aminti de graba cu care venise alde Stan curierul sâ-l cheme acolo pe Ilie; de două ori venise! Nu mai avu nici o îndoială. Se gândi că, la urma-urmei, Ţurlea cunoştea multă lume în sat, de ce sâ vie tocmai la Ilie Barbu sâ stea la masă? Deodată o fulgeră gândul că l-au ales pe omul ci preşedinte al gospodăriei. De ce să nu-1 aleagă? Niculae Burcea e bun, dar şi Ilie e bun.
- Na ici, zise Ilie din tindă, lăsând jos trupul fără cap al găinii. Na ici, c-avem treabă! Poimâine-dimineaţâ trebuie să plec la raion cu Niculae Burcea. Mâ duc pe la el sâ vedem cum îi tăcem!
Şi o şi luă din loc. Gherghina ieşi repede în urma lui şi îl opri grozav de supărată:
- Ho! Unde te pornişi!?
- Ce vrei, tă? se răsti Ilie, căutând să se arate cât mai stăpân
pe sine.
- Ce cauţi la raion?
- Păi nu-ţi spusei?
Gherghina se închină de câteva ori, îi întoarse spatele şi intră în tindă. Ilie intră după ea.
- Nu-ţi spusei, fă, că m-au propus socotitor? Trebuie să plec zilele astea cu Niculae Burcea la raion.
Aşa i se păruse, că-i sptisese. Îşi dădu pălăria pe-o ureche şi începu să se scarpine la ceafă neştiind ce să mai facă. li spusese sau nu-i spusese? Ii spusese, că dacă nu i-ar fi spus, n-ar fi stat ea acuma bosumflată cu spatele la el, văzându-şi de găină cu atâta nepăsare. Da, da, i-a spus când prindeau găina... „Ce-o mai fi şi asta socotitot? se întreba Gherghina bucuroasă că tot ghicise ea ceva. Pesemne cel care ţine socoteala cât munceşte fiecare! R mai bine câ nu l-au ales preşedinte! Preşedintele
trebuie să îndemne oamenii şi pe Ilie nu-1 prea cunoaşte lumea. Pe Niculae Burcea îl cunoaşte lumea mai bine si e mai în putere, poate sâ alerge. Că dacă e vorba sâ munceşti sute de loturi la un loc, asta e o moşie şi cine e preşedinte trebuie sâ nu stea neam, să se dttcă de colo până colo!"
- Când te-au propus socotitor? întrebă ea fără sâ se mire, lucru care îl cam nedumeri pe Ilie.
- Adineauri, când mă chemară!
- Şi eu de unde vreai să şriu?
- Păi nu-ţi spusei?
- Cui spuseşi? Găinii-ăştia? Vine târziu al lui Ţurlea?... Dar nişte băutură nu iai? Şi la raion de cc zici că te duci? Cc cauţi acolo?... Treci pc la Gavrilă să-ţi dea o sticlă cu ţuică şi fă rost de la cineva de-o pereche de încălţăminte, n-o sâ te duci acolo desculţ... Dar de nişte pantaloni mai buni nu trebuie să faci rost? Vorbeşte cu lângă, croitorul, să-ţi tacă nişte...
Când ti se pun atâtea întrebări si nu eşti lăsat să răspunzi la ele şi ţi se mai dau şi sfaturi în acelaşi timp, e mai bine s-o iei din loc. Aşa socoti şi Ilie câ e mai nimerit. Ieşi pe poartă eu grabă mare şi o luă pe lângă garduri.
XXI
Când ajunse la sfat, Voicu Ghioceoaia nu băgă de seamă privirile unora. Nu băgă de seamă nici purtarea schimbată a lui Stan, care nu-1 mai salută el cel dintâi, cum făcea de obicei.
Pâră să fi aflat ceva sigur, toată lumea era încredinţată că steaua lui Ghioceoaia are sâ apună. Despre preşedinte nu spuneau nimic, era greu de închipuit câ un om ca el ar putea fi clintit clin locul său.
- Unde e preşedintele, mâ? întrebă Voicu deschizând uşile ui dreapta şi în stânga, ca ia ei acasă.
- Vezi că e acolo, la telefon! răspunse Stan, leneş si miorlăit.
364
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
363
- Ce e eu tine, Stane, trâscşf la mişca? spuse Voicu in treacăt, intrând in cabina telefonului. Noroc, Prunoiule, îl salută el pe preşedinte. H ceva p-aiei? îl întrebă în şoaptă.
Prunoiu se prelăcu încolţit de treburi, nu răspunse nimic, ieşi din cabină si se duse cu pasi întinşi spre biroul secretarului. Voicu se prefăcu si el nepăsător, cu toate că prin şira spinării îi trecu ecve rece. Hra limpede câ Prunoiu se ferea de el. Nu cumva il părăsea? lesi pe trepte şi stătu acolo cu mâinile în bu/unare, uitându-se câteva clipe cu atenţie mare undeva pe drum, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva, fiindcă acel cineva nu se vedea, Voicu se rupse brusc din loc şi intră si el în biroul secretarului. Nu se înşelase: înfăţişarea preşedintelui nu spunea nimic bun, arăta întunecat, închis în sine.
- Ei, câţi s-au desfăşurat până acum? întrebă Voicu din prag cu glas hotărât, aşa cum îi stă bine unuia care are răspundere pentru ceea ce se petrece sub ochii lui.
Nu-i răspunse nimeni, astfel de întrebări nu se pun pentru a se căpăta un răspuns.
-Chiaburii ăia doi au venit pentru comasare? întrebă el din nou, cu roate câ îi văzuse din prima clipă pe Iancu şi Sandu Enache cum stăteau pe o bancă lângă perete şi aşteptau.
- Uite-i colo! spuse cineva.
- Aha! exclamă Voicu, masurându-i de sus pe cei doi. Staţi acilea sâ iscăliţi declaraţiile. Nu pleacă nimeni...
„Ce se mai grozăveşte ăsta de pomană p-aici?" se putea citi in privirile unora.
- Măi tovarăşe Voicu, du-te până dincolo, la Angliei... Du-te până acolo câ are treaba cu tine!
Prunoiu vorbise fără sâ ridice fruntea din hârtiile întinse pe masă, parcă i-ar fi fost frică să se uite la Voicu.
- Daa!? E acolo el? întrebă Voicu cu interes deosebit, să no se creadă cumva că Anghel are treabă cu Voicu si Voicu nUj
- H acolo, du-te mai repede câ re chcaimf. ţinu totuşi Prunoiu sâ sublinieze situaţia.
Ghioceoaia porni cu paşi grei si deschise larg uşa organizaţiei.
- Noroc! făcu el scurt si apăsat si merse spre Ţurlea, lăsând usa deschisă.
li întinse mâna, se întoarse, închise usa, ocoli masa şi-şi făcu loc pe bancă. Mişcările sale păreau dezordonate, totuşi se vedea ca e pe deplin stăpân pe sine.
- Pi! Cum merge, Mitrică!? exclamă el ocrotitor. Te deslăşuraşi?
- \1â desfăşurai! răspunse Mitrică cu ironie. I u nu te dcsiâşori?
- Ha-hâ-ha! rase Voicu şi-si pironi adânc privirea sa dură în ochii lui Mitrică, vrând parcă să-l apese în duşumea. „Nu cumva să fi spus ceva, că nu se mai alege nimic de tine!" îl ameninţă Voicu.
Mitrică luă cunoştinţa de privirea ameninţătoare a lui Voicu şi-şi plecă fruntea mică în pământ. Aşa, cu fruntea în pământ, el spuse:
- Asa, Voicule, noi ne desfăşurăm pe-aici şi tu te desfâşori pe la barieră, cu alde Iancu Enache.
Spuse acestea şi deodată îşi ridică fruntea cu semeţie. Se uita la Voicu liniştit şi cutezător, zâmbind subţire, tăios, batjocoritor.
- Ce? ("are barieră? Vezi de treabă, mă, nu fi prost! răspunse Voicu cu nepăsare. Se uită la toţi cei de lată şi îi luă drept martori ai prostiei lui Mitrică: el acuma ştie că... Ce crezi tu, bă Mitrică, că n-ai voie sâ vinzi un sac de grâu! Hă! Uite la el... se vocii Voicu. Anghcle, auzi ce zice ăsta! Prost mai c!... Hi, cum stăm cu situaţia? Inii spuse Prunoiu că ai treabă cu mine! Ce treabă? Taman citeam nişte broşuri despre socotitori. Sâ ştii că nu e asa lesne cum cred unii... Ziua-muncă nu e totuna cu...
- Ia spune, Voicule, de unde ştii tu că o sâ fii ales socotitorul gospodăriei? întrebă Anghel întrerupându-i vorbăria şi nclâsându-l să răsufle. Ce-a căutat astăzi la line Iancu Hnachc?
366
MARIN PREDA
NU VEI ii Şl POVESTIRI
Ai stat cu el în grădină întins pe burtă. Pascule, spuse Anghel, ridieându-se în picioare, cheamă-1 aici pe Prunoiu.
Voicu Ghioceoaia îsi pierdu cumpătul. Nu se aşteptase să se repeadă în el atât de îndârjit. Situaţia i se păru de necrezut. Nici unul dintre ei nu mai semăna cu ceea ce ştia el că sunt. Mitrică, mic şi necruţător, Mitrică acela care îşi pleca totdeauna privirea cânţi îl întâlnea, iar Anghel, despre care credea că nu stie şi nu vede nimic, dovedea acum că văzuse şi stinse totul. Singurul de care se temuse întotdeauna fusese Pascu. Acum era si el aici.
Prunoiu veni.
- Mâi tovarăşe preşedinte, ia stai jos acilea, îl pofti Anghel cu bunăvoinţă rece. Ţi-am spus noi sau nu ri-am spus de o mie de ori să nu mai lucrezi de capul tău? Ţi-am spus sau nu ţi-am spus? la spune-i, Mitrică, poare nu ştie...
Prunoiu se uită la Mitrică pieziş şi îl opri:
- la lasă! Am auzit!
Nu auzise nimic, dar nu putea răbda să fie judecat, iar Mitrică sâ fie acuzator. îşi făcuse socoteala: peste 1 urlea era tovarăşul Ion Niculae. Nu rămân lucrurile aşa.
- Să terminăm eu gospodăria şi discutăm noi! strigă el pe neaşteptate.
Apoi deodată se înnegri la fată, se holbă la Ghioceoaia şi ridică pumnul, dar fără dorinţa de a Iovi. 11 înjură de mamă cu un glas scăzut, după care îi spuse:
- Mă minţi tu pe mine, mă?! Voicu Chioceoaia se făcu galben.
- Cu ce te-am minţit?
- Nu ti-am spus eu tic prieteneşte: Voicule, tu trebuie să dai cotă şi impozite... Te drăcuiai că n-ai, şi când colo...
Prunoiu nu mai putu vorbi. Scuipă jos, drăcui şi ieşi repede, lăsând uşa deschisă în urma lui. Cei dinăuntru îi urmăriră paşu în tăcere până ieşi în drum şi nu se mai văzu.
- Ia du-te şi cheamă-1 îndărăt! spuse '1'urlea cu uimire. Ce e atitudinea asta?
Anghel clătină din cap: ehe! asta e floare la ureche. Ce să-l mai cheme degeaba, nu rabdă el sâ fie pus în situaţii de-astea.
Ghioceoaia îşi dădu şi el seama că dacă nu pleacă întocmai ca Prunoiu, e mai rău. Nici el nu putea să rabde sâ i se spună pe faţă. O luă spre uşă furios.
- Unde pleci? îl opri Anghel.
— Ce să mai srau? începu el să strige. Ce să mai stau, Anghele, să mă uit la voi cum vă bateţi joc de oameni?! Statul spune că ai voie să vinzi prisosul pe piaţă! Ia şi citeşte haşceine-i\\ că d-aia eşti secretar, să citeşti, nu să-ti baţi joc de oameni. Intreabă-1 acolo pe tovarăşul Sergiu de la raion, să vezi ce-ţi spune! Tovarăşul Ţurlea poate nu cunoaşte situaţia! Nu-mi faceţi voi mie aici...
Se vedea că se stăpâneşte să nu-şi iasă din fire. Nu mai aşteptă, plecă întocmai ca şi preşedintele.
— Dacă nu te fac eu să-ţi iasă prisosul pc nas, să nu-mi spui mie Anghel! mormăi Anghel cu glas scăzut. Da, haşceme-\\\ spune că ai voie să-ţi vinzi prisosul, dar ce înseamnă prisos''. înseamnă că ai datoria patriotică faţă de construirea socialismului să vinzi statului cota fixată; ce-ti rămâne e prisosul tău! Dar pentru tine nu există datorii patriotice, datorii au numai proştii ăilalţi... Ce facem, tovarăşe Ţurlea? Să ştiţi că n-au să vie la şedinţă. Vreau să vă spun ceva! Mitrică, Pascule?...
Mitrică şi Pascu înţeleseră. Se ridicară şi ieşiră pe coridor. Anghel stătu puţin la îndoială până să înceapă.
- Tovarăşe Anghel! Ce te mai fereşti? se miră Purica. Ce vreai să-mi spui?
— Tovarăşe Ţurlea, să vă spun despre ce e vorba, începu Anghel, puţin stingherit. Astâ-primăvară m-am gândit într-o zi să mă duc la tovarăşul Mircea, la regională, să scot carnetul de partid şi să-l pun pe masă: „Uite carnetul meu, tovarăşe
368
MARIN PRUDA
NUVELE SI POVESTIRI
369
secretar, vi-l predau dumneavoastră. Dacă partidul are sâ vadă câ nu sunt vinovat, atunci să-mi dea carnetul înapoi; dacă nu, tovarăşe, eu nu mai pot rămâne în partid, câ eu nu mai înţeleg situaţia."
- Fără sâ scoţi carnetul, puteai să te duci la tovarăşul Mircea, spuse Furlea.
- Păi asta e, dacă nu veneaţi dumneavoastră, mâine sau poimâine mă duceam.
Furlea cunoştea astfel de activişti cum era Anghel. Era limpede pentru el că in linii mari Anghel nu greşise. Ştia însă din experienţă câ s-ar putea ca el să fi făcut o serie de greşeli mai mici, pe care nu le-a îndreptat la timp, şi care !-au făcut pe Ion Niculae sâ înţeleagă rău orientarea lui.
- Ai făcut hine că te-ai ţinut tare în situaţia asta, spuse Furlea după câtva timp.
Anghel tăcea. Se vedea că mai aşreaptă încă ceva de la Ţurlea. Furlea înţelese ce aşteaptă el. Povestea cu dusul şi predatul carnetului avea un anume înţeles. „Dacă dumneata, tovarăşe Ţurlea, diseară în şedinţă, ai să cauţi să împaci lucrurile tot aşa cum a făcut tovarăşul Ion Niculae până acum, să ştii că eu mă duc la regională."
Ţurlea se ridică de pe scaun:
- Uite răspunsul meu, zise ci, poţi să te bazezi pe ce-o să-ţi spun: dacă organizaţia ar fi fost mai unită, n-ar fi izbutit el, Ghioceoaia, să-şi facă atmosferă. Pascu şi Mitrică nu te-au ajutat, dar nici tu nu i-ai ajutat pe ei. Ai văzut singur azi-dimineaţă: se temeau si ci de Prunoiu, şi asta în faţa mea. De ce? în ce
priveşte restul, cred că nu greşeşti şi eu
am să te susţin!
XXII
In acest timp Ilie Barbu se grăbea să ajungă încotro plecase. Mersul îi era acum mai liniştit, însă în cap gândurile nu încetau să-i zboare şi să se întoarcă întocmai ca păsările într-un cuib.
] se părea că astăzi are atâtea de făcut, încât trecerea timpului parcă îl durea. Fusese propus socotitor si încă nu se întâmplase nimic. Are să se întâmple! Ea fiecare pas are să i se întâmple ceva. Dar nu trebuia să întârzie. Dacă n-o să se grăbească, n-o sâ i se mai întâmple nimic! La o răspântie de uliţi se întâlni cu doi inşi.
- Unde te duci, Ilie? îl opriră ei.
Băgând de seamă că Ilie e grăbit, nu-i aşteptară răspunsul şi unul dintre ei întrebă mai departe:
- Ce făcuşi, te desfâşuraşi?
- De dimineaţă, răspunse Ilie.
Cei doi se întoarseră cu spatele şi-şi văzură de drum, dar Ilie, cu toată graba, rămase pe loc şi se uită în urma lor. Se vedea câ voia să-i întrebe ceva, dar îi lăsă să se îndepărteze, ca şi când altfel n-ar fi putut sâ-i întrebe:
-- Bă Gheorghe, zise el, după îndelungată gândire.
Cei doi se opriră şi Ilie veni încet spre ei cu o înfăţişare tainică.
- Frecurăţi pe-aci, pe la loniţă? îi întrebă cu glas scăzut.
- Trecurăm, dar de ce?
- O fi acasă? Ziceam că sâ mă duc până Ia el să-mi dea mie bocancii ăia!
- Aha! făcu unul din cei doi, cu înţeles, ca şi când ar fi ştiut că Ilie avea de mult acest gând. Vrei să iei tu bocancii ăia? Du-te, că mi se pare că e acasă, dacă n-o fi plecat!
Ilie le întoarse spatele şi porni, dar de asră dară nu mai porniră cei doi. Se vedea câ vor sâ-i spună ceva lui Ilie, dar îl lăsară să se îndepărteze, ca şi când altfel...
- Ilie, spuse în cele clin urmă unul din ei, şi Ilie se opri numaidecât, parcă atât ar fi aşteptat. Te duci degeaba, îi spuse omul: ii dă scump!
- Cât cere pe ei? întrebă Ilie de la distanţă.
- O oaie.
370
MARIN PREDA
NUVEEE SI POVESTIRI
371
- Ii dau o oaie, spuse llie mimaidecâr.
Cei doi tui se mirară deloc, era limpede pentru ei că llie vorbea şi el asa, ca să se afle în treaba. Cum dracu să-i dea o oaie? Parcă multe oi avea el de dat!
- Bine, du-te, că mi se pare că e acasă! îl îndemnară ei, fără să se urnească din loc.
- Voi unde vă duceţi? îi întrebă llie.
- Ne ducem şi noi sâ ne desfăşurăm! Bă llie! Auzirăm câ tu o să fii socotitor! Ne pare bine, mă! Zău că ne pare bine! Tu eşti bun la socoteli, meriţi! Vezi să ţii bine socoteala acolo! mai spuseră ei glumind.
Inima lui llie bătea! Bătea tare, ca un ciocan: boc, boc... Şi oamenii ăştia! Cum se pricep ei să-ţi toarne în suflet... Cu vadra îţi toarnă bucuria!
Se îndepărtară câteşitrei... llie trecu peste un şanţ şi grăbi pasul pe lângă garduri. După ce merse o vreme, se opri pe podişca din faţa unei porţi. îşi dădu pălăria pe ceafă şi strigă:
- Bă rovarăse Ionită!
Şi când văzu că loniţă se apropie de poartă, păşi întru întâmpinarea lui dându-i de înţeles că vrea să intre înăuntru, ti dădu noroc şi aşteptă să i se deschidă.
loniţă zăbovi câtva timp în partea cealaltă a porţii, apoi deschise şi spuse binevoitor:
- Intră, llie!
llic intră, o luă spre prispă şi-i aduse aminte lut lonită pentru ce venise, loniţă tăcu câteva clipe, apoi, ca şi când n-ar fi auzit, îl întrebă pe llie ce mai face, ca şi când nu l-ar fi văzut de mult. N-avea chef de vorbă şi se vedea că nu întreba la întâmplare. Arăta mereu supărat, chiar duşmănos, dar nu faţă de llie, cu llie nu avea nimic. llie întrebă iar de bocanci, ce face, îi vinde? loniţă tăcu iarăşi câtva timp, apoi răspunse că nu prea i-ar vinde, şi-l întrebă pe llie dacă nu cumva vrea să-i cumpere el-
- N-auzi că-i cumpăr?
- Nu prea i-as vinde, e bocanci buni, repetă Ionită ca un surd. Şi intră în casă, de unde se întoarse curând cu o pereche de bocanci.
Ii ţinea pc-amândoi de urechi, alăturaţi, şi-i arăta lui llie fără sâ-i lase jos, parcă s-ar fi temur să nu-i spargă. Krau bocanci milităreşti, vechi dar buni, ofiţereşti, butucănosi, cu cel puţin trei rânduri de tălpi si era greu să-ţi închipui câ asa ceva s-ar putea rupe cândva.
- Bocanci fără moarte! reflectă loniţă, apoi schimba vorba, socotind pesemne că llie a înţeles că asemenea bocanci nu sunt tle nasul lui.
II inrrebă apoi pentru ce s-a înscris la colectiv. Fără colectiv nu stă? Lui loniţă îi place să se ducă la arat când vrea el, nu să-1 împingă cineva de la spate. Acum, sigur, lui llie poate că i-o fi plăcând, dar loniţă să ştie de bine că e miere şi tot nu se duce.
- Cât ceri pe bocanci? îl întrerupse llie nerăbdător.
- Atu spus! O oaie! Fără o oaie nu-i dau, răspunse loniţă furios. Dai oaia, iai bocancii.
- l.asă, mă, că ne înţelegem noi, zise llie cu glas curat si începu sâ-si desfacă repede şireturile bocancilor. îi tremurau degetele. îşi şterse talpa piciorului cu palma, apucă un bocanc de urechi si-1 trase pe picior. Stătea aplecat şi sudoarea îi îmbrobonase fruntea: greu să-ncalţi un bocanc, mai ales când n-ai mai făcut asemenea muncă cine ştie de când. llie sufla înăbuşit înnodând şireturile, nu nimerea găurile. Se şterse apăsat pe frunte, apucă şi celălalt bocanc şi apoi se ridică de pe prispă. Ii stătea bine, erau bocanci frumoşi. Cu ei arăta mai înalt Şi mai sigur pe el.
- Iti dau cât zici tu. Iti dau o oaie!
- Fşti nebun? Păi câte oi ai tu? se cruci lonită.
- Pasă, mă, ce te priveşte pe tine? Rămânem înţeleşi.
372
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
373
Şi porni încet spre poartă. Ioniţâ veni în urma lui. Se vedea ca e nedumerit, nu înţelegea ce nevoie aşa grabnică avea Ilie de bocanci. îşi aminti însă cum venise Stan după el la M.A.T. „I.-o fi pus ceva pe acolo, d-aia arată aşa", gândi Ioniţâ în cele din urmă.
Când ieşiră pe podişcă, parcă îi păru rău că Ilie e aşa de prost sâ dea o oaie pe o pereche de bocanci.
-Tu poţi mai bine să vinzi oaia şi să-ţi iei nişte bocanci mai ieftini de la cooperativă, îşi arătă el nedumerirea.
- I.asâ că e bine aşa! veni răspunsul lui Ilie.
Ioniţâ dădu din umeri şi nu mai spuse nimic. Ilie se uita la bocanci şi tot mişca clin picioare. Bătea uşurel pământul.
- Te-au ales ceva pe acolo? întrebă loniţă într-un târziu, uitându-se dintr-o parte la Ilie.
- M-au propus socotitor.
- Mda! mormăi Ioniţâ. Bine, Ilie. Atunci rămânem înţeleşi, ori îmi dai o oaie, ori mai vorbim noi, să vedem, poate am nevoie de nişte bani... la spune, ţie ţi-au plătit ăia de la gospodăria de stat?
- Nu mi-au plătit, răspunse Ilie cu nepăsare.
- Cum, mă, să nu plătească?! izbucni loniţă nestăpânit. Dar ce, bă, ne jucam aicea?! Păi aşa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vreai sâ-ţi muncesc de pomană? Unde-ai mai văzut tu să-ţi muncească si sâ nu plăteşti? Păi vii colea şi-mi intri în casă şi-mi spui să fac colectiv! Păi de unde ştiu eu că nu-mi vii pe urmă cu un ordin sâ-ţi duc bucatele mele la gară? Ai mă?! De unde ştiu eu?
îi spunea toate acestea lui Ilie şt părea că are de gând să-l ia la bătaie.
- Gospodăria colectivă e altceva, suntem noi acolo, spuse Ilie.
- Pot să mai am eu încredere? Ce încredere sâ mai atn'"'
- I .asâ, mă, câ ne plăteşte, dacă află partidul de situaţia asta, fii fără grijă! Ala care ne ţine banii acolo o să-si rupă gâtul. Poate sâ fie el oricine ar fi! spuse Ilie nerăbdător să plece.
- Parcă ce mă încălzeşte pe mine că o să-şi rupă ăla gâtul! Am vrut şi eu să-mi cumpăr anu-ăsta două oi şi... mai eumpără-le dacă mai poţi! Câ îşi rupe âla gâtul... Dacă l-ar spânzura de limbă, arunci da, bolborosi lonitâ, trântind poarta mânios.
XXIII
De la loniţă la Niculae Burcea era o bucară bună de drum. Ilie nu băgă de seamă când ajunse la el. Bocancii parcă erau vrăjiţi, îl făceau să nu mai simtă nici timpul, nici distanţa. Mergând, nu mai vedea nimic în jurul său, sc uita drept înainte si vedea numai cerul limpede şi adânc. Inrră în curtea lui Niculae Burcea şi se feri ca nu cumva să-i alunece privirea spre picioare.
Niculae Burcea înţelese şi nu zise nimic. Se făcu că nu vede. îi spuse lui Ilie să aştepte puţin să-şi ia o flanelă pe el şi vine acum.
Se întoarse curând, îmbrăcat cu o flanelă cărămizie. Abia deschise poarta de la drum şi rămase pironit cu privirea pe bocancii lui Ilie, parcă abia atunci i-ar fi văzut. îşi luă bărbia in mână, întrebă şi se minună:
- Măi Ilie, ăştia nu sunt bocancii lui Ioniţâ? Ilie sc uită şi el la picioare:
- Care, ăştia?! se miră ca şi când acasă ar fi avut o mulţime de bocanci şi n-ar fi băgat de seamă cu care dintre ci s-a încălţat... Da... i-am cumpărat eu...
- Mâ, ce treabă ai făcut! î! lăudă Niculae Burcea din toată mima... Dacă nu te ţin cinci ierni d-aici înainte, te ţin puţin. Hai sâ mergem.
Porniră unul lângă altul si ieşiră la şosea. Niculae Burcea nu era nici mai înalt, nici mai în putere decât Ilie, cum credea
374
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
373
Gherghina. Ba chiar arăta mai mic şi nu avea nici spinarea lată şi nici ceafa vânjoasă cum avea llie.
- llie, îmi pare bine, mă, că oamenii zic bine de tine. Mi-era frică să nu zică unii că nu esti bun.
llie tuşi, îşi încorda ceafa, ridică fruntea si încercă să meargă întocmai ca Niculae Burcea, adică liniştit şi sigur pe sine.
- O să facem treabă, mai spuse Niculae Burcea. Tocmai treceau pe lângă un sânt plin de verdeaţă. Pe
marginea lui şedeau mai multe muieri. Răsuceau bumbac cu furcile în brâu, şi aveau fiecare alături câte o oală cu apă în care inotau ghemele. Vorbeau nu se stie ce si, când cei doi bărbaţi ajunseră în dreptul lor, tăcură.
- Bună ziua, spuse Niculae Burcea liniştit, iar muierile care ştiau câ el le va da bună ziua îi răspunseră cu vioiciune.
Niculae Burcea dădea bună ziua la muieri; avea obiceiul asta ciudat. „ Trebuie să fim cavaleri'', explica el celor care glumeau pe chestiunea asta.
Până îa sfat, Niculae Burcea şi llie se întâlniră cu mulţi oameni. Se opreau pe loc, îşi dădeau noroc, se întrebau de unde vin si unde se duc. Niculae Burcea şi llie Barbu dădeau acelaşi răspuns. Au fost de dimineaţă, s-au desfăşurat şi acum se duc iar pe-acolo.
llie stătea drept şi nu se mai uita la om cu ochii larg deschişi, nu părea să mai întrebe: „Mă vedeţi? Eu sunt..." Da, acum îl vedeau!
Unii oameni îşi arătau pe fată mulţumirea faţă de schimbarea care se petrecuse cu llie. Se uitau la el deschis şi-l întrebau cu mirare, bucuroşi:
- Ei, ce faci, llie?! Ei. vâzuşi?! Acum o să stai cu condeiul la ureche, maica mă-si! Noi în soare şi-n pleavă, tu la umbra cu socoteala... 1 .asă că e bine, n-o să-ţi placă ţie sâ stai numai cu condeiul în mâna... Nu e aşa, Niculae?
în curând ajunseră şi la sfat şi acolo llie Barbu şi Niculae Burcea fură înconjuraţi de oameni. Nu de toţi. Erau unii care se prefăceau că nu-i bagă în seamă, iar alţii stăteau pe lângă Bădârcea. Bădârcea avea în dreapta pe unul din fraţii Ciobanu, in stânga pe celălalt, iar în faţă pe Voicu Ghioceoaia.
Când îl văzu, Bădârcea îl strigă pe llie cu glasul său aspru si poruncitor:
- Bă llie, ia vino-ncoace!
Niculae Burcea intrase înăuntru, llie tresări şi veni spre Bădârcea, împotriva voinţei sale. Nu se apropie de tot, se opri si se uită la Bădârcea posomorât, cu duşmănie.
- Ce vrei, mă Bădârcea! Ce tot mă strigi aşa! spuse llie, stăpânindu-şi greu duşmănia şi turburarea pe care i-o stârnea omul ăsta.
îşi dădea seama câ nu e bine ceea ce face, că au să creadă oamenii câ acum, pentru că l-au ales socotitor, şi-a pierdut măsura. Ei n-aveau cum să-i înţeleagă mânia.
- Mă strigi aşa, toată ziua, parc-aş fi lucrat în târla ta! spuse llie cu glasul sugrumat, neputând sâ se mai stăpânească.
Credea că mânia lui are sâ stârnească pe toată lumea şi cu atât mai rău pe Bădârcea. Nu-şi dădea seama că de fapt nimic nu răzbătea în afară, că glasul îi era doar puţin răguşit şi câ trebuia să stat la îndoială ca să desluşeşti dacă e sau nu vorba de supărare.
Bădârcea începu să râdă gros, înveselit de împotrivirea lui llic.
- Ce, bă, te-ai supărat? spuse el cu nepăsare. Dă-te mai încoace, sâ stăm de vorbă. N-o sâ fii tu socotitorul meu?
llie Barbu se opri lâttgâ scările de ciment de la intrare, lângă mai mulţi inşi care tocmai despre el vorbeau.
- Uite, măi tovarăşe llie, spuse unul dintre ei, un băiat de vreo douăzeci şi ceva de ani. Mă cert cu nea Radu de ieri. Am un butoi dc... şi două butoaie de...
376
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
377
Şi începu să-i spună o poveste lungă cu nişte butoaie mai mici care trebuiesc vărsate într-un butoi mai mare şi că nu sunt măsurători, dar câ butoiul mai mic... şi butoiul mai mare...
Ilie ascultă cu atenţie, se gândi puţin, apoi ceru un creion şi hârtie şi limpezi numaidecât socoteala. Râmase apoi între ei, aşteptând să se Iacă seară ca să-l ia pe Ţurlea cu ei.
XXIV
între acestea, fraţii F.nache stăteau înăuntru şi aşteptau ca inginerii să-i pună să semneze nişte hârtii în legătură cu comasarea. Stăteau cant de mult şi într-o vreme vruseseră să plece, dar secretarul comitetului executiv le spusese sâ stea pe loc; trebuiesc făcute calcule, măsurători, să aştepte...
Aşteptară. Stăteau lângă geam, pe o bancă şi se uitau la oameni, muti şi nemişcaţi. Mustaţa lui Sandu nici acum nu se făcuse mai deasă, semăna tot cu a unui şobolan, iar privirea îi era tot atât de tâmpă ca acum cincisprezece ani.
lancu era alrfel de om. Se uita liniştit Ia cei care veneau să se înscrie şi îi măsura de sus până jos cu dispreţ, spre deosebire de frate-său, care se vedea limpede că nu înţelege nimic din ceea ce se întâmplă. lancu arăta stăpân pe sine, avea mintea ascuţită şi trează. F.l înţelegea foarte bine ceea ce se petrece. Ştia totul şi se gândise din vreme la roate acestea. Ştia chiar mai mult decar îşi închipuiau unii.
Nimeni nu stia, de pildă, că în 1947, el, lancu Enache, împreună cu Bădârcea şi încă unul care acuma era plecat din sat spărseseră geamurile şi uşile sediului organizaţiei. Nimeni nu ştia că tot pe vremea aceea, văru-său Petre îi dăduse lui Voicu Ghioceoaia o vadră de ţuică, să petreacă alde Voicu cu muierea lui frumoasă, iar Voicu Ghioceoaia, care îl duşmănea pe alde Pascu din cauza morii, îl pândise noaptea pe o uliţă şi îi dăduse în cap cu măciuca.
lancu Fiiache se uita cu dispreţ la oameni şi râdea în sinea lui. Cu Bădârcea preşedinte şi cu Voicu Ghioceoaia socotitor, are să facă treabă bună gospodăria. Bădârcea are oamenii lui care nu mai pot după el, îl laudă pe toate drumurile. Cel puţin Vasile şi Gheorghe Ciobanu şi cu neamurile lor n-au să se lase eu una cu două până nu-1 aleg pe Bădârcea preşedinte. Mai prost stau lucrurile cu Voicu Ghioceoaia, se şrie despre el că-i place să petreacă, să bea, şi că Anghel nu-1 vede cu ochi buni de când a băgat de seamă că Voicu face avere!
Atent la cele ce vorbeau oamenii, lancu înţelese la un moment dat că Bădârcea n-o să fie ales preşedinte si nici Ghioceoaia socotitor şi atunci se ridică de pe bancă neliniştit şi vru să iasă. Nu era timp de pierdut, trebuia să stea de vorbă eu văru-său, Petre Miuleţ, şi să facă în aşa fel să se întâlnească undeva cu Bădârcea şi cu Ghioceoaia. Aici, la sfat, se petreceau lucruri pc care ei nu le ştiau.
Inginerul Pişculescu îl văzu şi îl opri:
- Sraţi, că acum vă dau să semnaţi, mai staţi puţin! Uite-acu.
- Ne ducem şi noi, c-avem treabă, spuse lancu cu hotărâre. Vitele-alea srau ncbâute, avem treabă!...
- Stăm de la prânz, spuse Sandu, apropiindu-se de masă, venim mâine, că n-au intrat zilele în sac.
- Ia staţi aici! le-o tăie secretarul comitetului executiv. Vă găsi graba, taci că vă rămân vitele nebăute!
- Avem şi noi treabă, nu e numai vitele! bolborosi Sandu, aşezându-se la loc pe bancă.
lancu se nelinişti şi mai tare. Venirea lui furlea era primejdioasă daca Prunoiu ieşea rău. Are să se descopere că Prunoiu a fost orb, nu cunoaşte situaţia averii lui lancu F.nache. «Trebuie vândut grâul repede", îşi spuse lancu.
Curierul Sran sta rezemat de tocul uşii şi se uita la chiaburi foarte vesel. Nu se ştie ce găsea el înveselitor în treaba aceasta.
378
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
379
- Mai ai si vacile, chicoti el la un moment dat. Nu-i aşa, Sandule?
Sandu îl ţinti cu privirea lui tâmpă şi mormăi: -Ce?
- Vacile, se hlizi Stan. Mai ai şi vacile de dat la apă şi de muls.
Sandu nu înţelese nimic. Da, mai erau şi vacile, ei şi?
- Tragi trocul ăla mare, pui un sac de rărâţe, torni apă; pui sare şi mesteci, spuse Stan mai departe, chicotind ca un prost.
l.c spunea acestea încet, numai lor, si se veselea grozav. Iancu înţelese că-şi bate joc de ei, că adică Sandu nu mai avea slugi şi câ făcea treaba asra singur în fiecare dimineaţă. Că nu mai avea slugi, asta n-ar fi lucru mare, dar nici laptele de la vaci nu le rămânea lor în întregime, şi batjocura curierului avea şi acesr înţeles. Era vorba de cote.
- După ce mesteci bine târâtele, scoţi vacile de coadă, te aşezi cu căldarea lângă ele şi le mulgi: ciaş, ciaş, ciaşsş!
Iancu simţi un val de sânge în obraji şi tâmplele începură să-i zvâcnească. Nu ştia cum să scape mai repede de-aici şi nenorocitul ăsta îşi bate şi el joc. Stan râdea cu gura până la urechi şi făcea si cu mâna, aşa cum se mulg vacile.
- Stane, vezi să nu dai din râs în plâns, îi şopti Iancu, încleştatul pumnii de bancă.
- Sandule, uite ici, spuse curierul fără să se sinchisească de ameninţare, uite ici, mă: ciaş, ciaşs, ciaşşs!
- Ai mulge şi tu, dacă ai avea ce, bolborosi Sandu, şi privirea lui se întunecă.
înţelesese si el câ Stan îl batjocorea.
- Ehc! Ce bun e laptele! exclamă Stan izbucnind într-un râs şi mai nestăpânit.
- Ce e, Stane, ti s-a făcut chef de lapte? întrebă Prunoiu, mirat de veselia ciudată a curierului.
- Cui, mie? F.he! exclamă Stan. Se vedea că pregăteşte pe îndelete o nouă batjocură. Când mă scol dimineaţa, ne-vastă-mea nici nu mă lasă să deschid ochii bine. Vine c-o tavă d-alea şi mi-o pune alături, mă serveşte la pat! continuă el.
Nu mai râdea. Făcea parcă economie de forte.
- „Uite, dragă, zice, serveşte, te rog, o cafea cu lapte!" „Zău, dragă?! Mersi foarte mult!..."
Stan îşi duse pumnul la gură şi izbuti să mai spună:
- Aşa îmi face în fiecare dimineaţă.
Poată lumea izbucni în hohote. Inginerul Pişculescu râdea de i se zguduia tot trupul. Secretarul comitetului executiv râdea şi el, dar se uita la Stan si clătina din cap a mustrare: „Te ţii de drăcii, nerodule!"
- Fi-ţi-ar cafeaua cu lapte a dracului! se văitâ cineva căruia îi venise rău de atâta râs.
- Zi, aşa îţi face în fiecare dimineaţă?
- Absolut, se izmeni Stan.
- In definitiv, aşa e!
Iancu şi Sandu Enache înţepeniră pe bănci, crunţi, întunecaţi.
- Sandu Enache! strigă inginerul Pişculescu ca la apel. Treci şi semnează.
Sandu se ridică, i se făcu loc, se duse şi semnă fără să se uite. Iancu semnă în acelaşi fel, fără să cerceteze hârtiile. Unde-i spunea inginerul, acolo semna. Parcă erau orbi. Iancu îşi pierduse cu totul stăpânirea de sine. Ar fi fost în stare să-1 apuce pe Stan de gât şi să-1 strângă cu ghearele până ce ar auzi tros-nindu-i junghietura gâtului. Nenorocitul! Îndrăzneşte sâ-şi bată joc! O să-1 prindă într-o zi undeva şi o să bage cuţitul în el. Iancu vedea roşu înaintea ochilor şi când ieşi nici nu se mai uită pe unde trecea. Uitase şi de Bădârcea, şi de Ghioceoaia, şi de gospodărie, şi de comasare, şi de cantităţile lui mari de grâu care ar fi ajuns de mult la baza de recepţie a cotelor dacă în sat ar fi fost un alt preşedinte...
380
MARIN PRHDA
NUVELE SI POVESTIRI
381
XXV
Ilie stătea pe trepte eu spatele lui lat întors spre uşă. Auzind paşi îndesaţi care se apropiau, se întoarse şi-i văzu pe Sandu şi lancu, coborând scările ca nişte bezmetici, îl împinseră pe Ilie cu umărul, gata să-l trântească de pe trepte, atât erau de orbiţi de furie. Ilie îşi găsi echilibrul si deodată îşi iesi din pepeni:
- Bă, n-auzi?! Bă, ăştia ai lu' Enache! Bă! lancu şi Sandu trecuseră de podişcă si, auzindu-se strigaţi, se opriră şi se răsuciră pe jumătate. Ilie veni lângă ei, îi ocoli pe la spate şi li se înfipse în faţă. Ce, bă, voi nu vă uitaţi pe uncie treceţi? Ai, mă? Sunteţi orbi? Sunteţi orbi, mă? Nu vă uitaţi pe unde călcaţi? Ai, mă? N-aveţi ochi să vă uitaţi pe unde treceţi?
înfipse mâna stângă în gâtul lui lancu, îl strânse de haină ca într-un cleşte de fier si îl împinse înapoi cu putere, făcânciu-1 sâ calce de-a-ndăratelea.
- Ai, mă? Voi sunteţi orbi? Sunteţi orbi, mă?
Şi pe neaşteptate, ridică mâna şi îi dădu lui lancu un pumn în obraz.
- Treceţi pe drum si nu vă uitaţi unde călcaţi... nu
vedeţi.
sunteţi orbi?... Ai, mă, aţi orbit? Unde vă treziţi voi aici? In primăria lui tac-tu?
Ajunsese cu el la marginea unui şanţ. îi făcu vânt şi lancu bătu aerul cu braţele, se frânse pe spate şi fu cât pe-aci să cadă.
Abia acum se dezmetici toată lumea. Săriră pc Ilie şi încercară să-l ţină. Ilie nu se împotrivi, se lăsă înconjurat si merse iute spre sfat, ca şi când ar fi avut ceva de făcut acolo. Călca aprig pământul cu bocancii şi gâfâia.
- Nu se uită... trece ca orbul... dat ce...
- Bă, Ilie! Bă, Ilie! Bă, n-auzi! Bă! Bă!
Ziceau că vor să-l potolească, dar Ilie se potolise singur. Când dădu însă cu ochii de Sandu, se smulse dintre oameni şi se repezi spre el ca o pisică mare. Sandu striga „aoleu!" şi 0 luă la fugă. '
- Fire-ai al dracului de gherlan, strigă Ilie gâfâind. Să nu mai dai ochii cu mine că te omor, nu mai scapi sănătos din mâinile mele.
II lăsă în pace pe Sandu si o luă înapoi spre sfar. Călca gospodăreşte, potolit şi venea spre treptele sfatului cum vine omul spre ctirtea sa. Numai chipul îi era ca focul.
Ilie îi dăduse lui lancu un singur pumn, dar fusese aşa de năprasnic, încât falca acestuia se şi umflase în câteva clipe. Parcă nu mai era a lui, crescuse ca o pâine. Nu-1 duruse deloc lovitura lui Ilie, cu toate că o simţise în creier ca pe o măciucă. îl uimise tot timpul puterea cu care era împins înapoi. Cc dracu' avea cu el, de ce sărise asupra lui? De ce îl împinsese înapoi cu atâta putere? Ştia doar câ ieşise dinăuntru cu sângele clocotind, negru
de batjocura lui Stan. încolo nu-şi amintea ele nimic. „Să-i fi
zis ceva, să-l fi înjurat cumva pe Ilie Barbu?" se întrebă el uimit.
II mai văzuse azi în grădină la Ghioceoaia, clar părea la locul
lui Ilie ăsta al Barbului!
Se apropie liniştit de sfat şi sc opri cu falca umflată în
mijlocul oamenilor. Ilie stătea pe trepte şi povestea unui grup
numeros cum s-au petrecut lucrurile.
- De ce ai sărit la mine. Ilie? Ce ţi-am făcut eu? întrebă lancu domol.
- Sâ te înveţi minte altă dată să te uiţi pe unde calci, răspunse Ilie coborând Treptele şi apropiindu-se ameninţător de lancu. Când vorbeşti cu oamenii să fii cuviincios, câ nu-i e nimănui fiică de tine.
- Ce ti-am făcut? întrebă totuşi lancu Enache fără să înţeleagă.
Ilie nu stătu pe loc, se întoarse înapoi pe trepte, ridicând •nana spre lancu, parcă ar fi vrut sâ-l arate cuiva şi izbucni:
- Mai întrebi ce mi-ai făcut? Eu am uitat... dar să nu te Pnnd că-mi vii mie aici şi mă împingi să mă dau la o patte
382
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
383
dinaintea dumitale! Mai ocoleşte-ne şi dumneata prin dreapta, câ nu-ţi cad picioarele!
Cineva spusese între timp înăuntru tot ce se petrecuse afară. Prunoiu ieşi repede, îl apucă pe llie de mână, îl trase înăuntru, apoi ieşi din nou şi îi spuse lui Iancu sâ plece acasă. Cu falca umflata, Iancu răspunse că nu pleacă acasă, se duce la miliţie.
- Du-te la miliţie, dar nu sta aici cu falca aia... De ce te
legi de oameni?
- Nu m-am legat de nimeni, să spună oamenii care-au
văzut!
- Ba te-ai legat, am văzut eu, spuse Stau cu mâinile în buzunar. Ai ieşit buzna dinăuntru şi ai dat peste llie sâ-1 răstorni.
- Ce cauţi, aia păţeşti! reflectă Prunoiu, uitându-se cu atenţie la falca ciudată a lui Iancu. Du-te la miliţie şi spune: „M-am legat de llie Barbu şi llie Barbu, în Ioc să-şi vadă de treabă, s-a apucat şi mi-a umflat fălcile!" Spune-i chestia asta, îl îndemnă preşedintele prieteneşte.
Preşedintele intră apoi înăuntru şi Iancu se îndreptă încet spre frate-său Sandu, care îl aştepta mai la o parte.
Când se îndepărtă bine, Bădârcea, care tăcuse tot timpul, se urni din loc si o luă după el. Nu băgă nimeni dc seamă, iar cei care văzuseră nu se gândiră la nimic. După puţin timp, Voicu Ghioceoaia lăcu la fel.
XXVI
Acasă, trebui să treacă multă vreme până ce Iancu să-şi revină în fire. Trebui mai întâi să se aşeze la masă, să trimită muierea după văru-său Petre Miuleţ, vâtu-său Petre să vie, sâ vie şi Bădârcea şi Ghioceoaia, să stea de vorbă cu ei şi abia stânci de vorbă cu ei să înţeleagă câ i s-a întâmplat ceva cu neputinţă de îndurat. Să fii apucat de guler şi împins de-a-ndăratelea.--un pumn în falcă... Ceea ce nu putea îndura acum Iancu et*
faptul că (.lupă ce se ridicase din şanţ cu taica umflată, se mai apucase să stea de vorbă cu llie, că dc ce a dat.
- Te mai apucaşi să-1 mai întrebi şi de ce, spuse Bădârcea cu dispreţ.
Toţi se fereau sâ se uite la Iancu. Aveau privirile turburi, parcă băusem ceva tare care le întunecase minţile.
- Tâmpitul! izbucni Petre Miuleţ. Ptiu!
Scuipă năprasnic în pământ şi geamurile zăngăniră; parcă ar fi scuipat din piept o bombă.
- Şi voi? Voi, Ghioceoaia şi Bădârcea! Voi de ce n-aţi sărit pe llie Barbu? Aţi stat, v-aţi uitat cum îi dă, fir-aţi ai dracului să fiţi!
Ghioceoaia nu zise nimic, dar Bădârcea sări în sus:
- Bă! tună el cu chipul înţepenit ca de lemn, mândru şi ameninţător, pe mine sâ nu mă drâcui! Eu n-am muncit în târla ta şi îţi... pastele mâ-ti!
Se înţepenise şi sta gata să zdrobească pe oricine s-ar fi apropiat de el. Nu, el nu muncise în târla nimănui. El nu era Ghioceoaia, proaspăt îmbogăţit. Fusese bogat până mai anii trecuţi şi avusese apoi grijă să aranjeze averea pe numele copiilor. Avusese grijă sâ vorbească de bine partidul, nu fusese prost ca alde F.nache şi Petre Miuleţ. Pe nesimţite lumea uitase de averea lui şi Prunoiu îl trecuse în rândul mijlocaşilor. Acum îi convenea sâ fie preşedinte al gospodăriei, pământul îi era la adăpost.
- Aţi făcut pe dracu. Aţi crezut că Anghel nu simte! strigă Petre Miuleţ înfuriat, ferindu-şi privirile de Bădârcea. Şi tu ce stai acilea cu falca aia, lanculc? Du-te dracului şi te spală!
Iancu se ridică şi trecu în tinda. Se făcu tăcere. Câtva timp se auzi de dincolo bâlâcăritul apei în care se spăla Iancu. Petre Miuleţ tăcea posomorât.
- Voicule, murmură el cu glas scăzut, după lungă vreme de tăcere, la spune, mă, care e situaţia acolo? Câţi inşi s-au înscris?
384
MARIN PRF.DA
NUVELE Şl POVESTIRI
385
Voicu Ghioceoaia răspunse că nu stie. Trebuie să fie mulţi, fiindcă mulţi, când au auzit că Bădârcea se înscrie şi o să fie ales preşedinte, s-au înscris şi ei. 1 rafulicâ, alde Didel... Toţi ăştia cu neamurile lor...
- Şi voi ce-aveţi de gând acuma? îl întrebă Petre Miuleţ.
Deodată îşi pierdu cumpătul, sări în picioare şi izbi cu bocancul în scaunul pe care stătuse. Abia acum îşi dădea seama de situaţie. Căzuse în cursa pe care i-o pregătise lui Anghel încă de-acum două luni. Acum două luni îşi dăduse seama că n-o să poată împiedica înfiinţarea gospodăriei. Ciudat lucru. Petre Miuleţ se îngrozea când auzea de gospodărie colectivă. Sâ rămâi fără vite şi fără pământ si sâ munceşti cu ziua? Să-ţi cântărească cu kilogramul? Mori de foame, ajungi la sapă de lemn. Oamenii ziceau şi ei tot aşa, iar Petre Miuleţ îşi spunea: „Au dreprate, toate au o margine!" Când, pe neaşteptate, se pomenise câ în chestiunea asta oamenii nu cred că toate au o margine. Colectivul nu era o margine de care ei să se mai sperie. Miuleţ nu-şi dădea seama ce se petrecuse: se zăpăciseră oamenii? Bine, au să vadă ei ce înseamnă colectiv. Acum trei ani, în 48, i-au luat moara şi fabrica de ulei. Acum domnul Anghel vrea colectiv, vrea să-i ia si pământul.
- Spune, Voicule, ce-aveţi de gând? întrebă Miuleţ din nou. Ce-aţi pâzit voi până acum?
- Ce să păzim? răspunse Ghioceoaia posomorât. De unde era sâ ştim noi că o sâ vie Ţutlea?
- Prunoiu ce-a păzit?
- Parcă îi mai arde lui Prunoiu de noi! Se gândeşte cum să scape el.
- Dar ce-a păzit? Cum adică, până acuma l-au lăudat şi acum o întorc? Cum vine asta?
- Eu nu mai intru, sări Ghioceoaia pe neaşteptate. Se vedea câ nu-i arde lui să-i dea lui Miuleţ atâtea lămuriri. Nu sunt prost sâ lucrez la ordinul lui Niculae Burcea si Ilie Barbu!
- Si ce-ai de gând? îl ameninţa Petre Miuleţ. Crezi că o să te lase aşa? Dacă nu te-or pune la cotă şi la impozite, de-ai să-ţi vinzi nu numai vacile şi oile! Dacă n-ai să vinzi tu şi maşina de cusut şi locu' ăla de casă de lângă măgură, să nu-mi spui mie Petre Miuleţ! Să facă ei gospodăria şi să le meargă bine, că pe urmă ştiu ei ce-au de făcut! Şi tu, Bădârcea, la fel! Duceti-vă şi vorbiţi cu oamenii, ce mai pierdeţi vremea dc pomana! V-am spus eu de-atunci că n-o să faceţi nimic. Duceţi-vă şi vorbiţi cu alde Trafulică şi Didel, adunati-i şi ştergeţi-vă de pe liste. I ,asă că le ararăm noi gospodărie.
lancu se trezise cu totul din năuceala.
- Domnul Prunoiu îsi bate joc de mine în faţa oamenilor, continua el. Bine! Dacă nu ciopârţesc eu unul în seara asta, atunci să ţineţi minte câ o sâ ajung colectivist! Dom'le Voicu, apâră-ţi pielea, că dacă nu, ţi-o apăr eu. I-ai spart capul lui Pascu acum trei ani, vezi să nu ţi-1 spargă el ţie acuma.
Ghioceoaia înţelese ameninţarea. lancu ar fi fost în stare sâ dea totul pe faţă dacă el nu se ridica hotărât contra gospodăriei. Ţâşni în picioare şi o luă spre uşă:
- Easă, dom'le Anghel, că-ţi arăt eu ţie! bolborosi el. Hai, Bădârcea!
- Iar pc Ilie Barbu lâsaţi-I în pace! spuse lancu, luându-i parcă apărarea lui Ilie Barbu. Eire-al dracu care l-o lăsa cu capul nespart, făgădui ti.
Ea plecare, Petre Miuleţ şi lancu le spuseră celor doi că în tot timpul serii au să stea lângă salcâmul acela din fundul grădinii; care vine, să vie pe poteca dinspre biserică si când ajunge la viroagă, să fluiere o dată.
XXVII
Înăuntru, în încăperea organizaţiei de bază, îl chemaseră Pe Ilie sâ răspundă pentru fapta lui. II întrebară cum s-a întâmplat, de ce a sărit la ăla. Ilie nu înţelesese din spusele lor
386
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
387
decât câ ceea ce a făcut nu a fost bine, sunt supăraţi pe ei şi că acum îl trag la răspundere. Nu ştiu ce să răspundă, tăcea şi se uita la fiecare cu privirea neclintită. Se ruga de ei să-1 înţeleagă, să nu se supere; a dat fiindcă şi-a pierdut stăpânirea de sine; dar câ aşa ceva n-o să se mai repete.
Pascu nu mai putu sâ rabde. Sări şi-i luă apărarea lui llie. Bătu cu pumnul în masă şi spuse că llie să fie lăsat în pace. îşi pierdu cumpătul şi de mânie îşi aruncă şapca din cap şi le arătă celorlalţi capul, le arătă locul unde fusese lovit cu măciuca acum trei ani... Nu făcuse nimănui nimic, nu se legase de nimeni, atât doar câ fusese numit director al morii lui Petre Miuleţ; şi la trei zile după naţionalizare, într-o uliţă, noaptea, i-au ieşit înainte şi l-au bătut, i-au dat în cap cu măciucile... De ce?
Ce-au avut cu el?
Anghel se întunecă la faţă şi nu-1 mai lăsă pe Pascu să vorbească. Ţurlea îi spuse:
- Şi ce vrei acum, să punem mâna pe măciuci şi să ne luăm la bătaie cu ei? Bătaia e specialitatea lor, asta e politica lor! Când îi prindem, îi dăm în judecată şi-i băgăm în puşcărie.
llie se ridică încurcat şi porni spre uşă. l.a uşă se opri nehotărât, cu mâna pe clanţă, li părea rău, se simţea abătut că îl supărase pe Ţurlea. Nu e bine, ca membru de partid, că a sărit la bătaie, dar dacă a făcur-o... Dar îi părea rău! O să mai vie acum acasă le el, Ţurlea? Hotărât că nu!
- llie, du-te si-ti vezi de tteabă, zise Ţurlea. Acuma Iasă, ai făcut-o, nu te mai necăji. Du-te şi spune la oameni că îţi pare rău!
llie mormăi nu se stie ce, făcu o mişcare nedesluşită cu mâna şi ieşi.
- Ziceţi că n-are îndrăzneală, spuse Ţurlea supărat într-adevăr de întâmplare.
în clipa aceea, Stan băgă capul pe uşă şi spuse câ tovarăşul Ţurlea este chemat la telefon de raionul de partid.
Ţurlea ieşi şi se duse la telefon.
— Cum se desfăşoară lucrurile acolo, tovarăşe Ţurlea? se auzi Ţurlea întrebat.
— Cine e? Tovarăşul secretar? Merge bine, tovarăşe secretar! răspunse Ţurlea după ce se gândi o clipă.
De dincolo, secretarul raionului spuse cu voioşie:
- Da, păi ţi-am spus eu azi-dimineaţă că e o atmosfetâ bună acolo. Câţi s-au înscris până acuma?
- Peste optzeci de familii. Optzeci şi trei, răspunse Turlea.
- Care e ritmul? Se mai înscriu?
— N-aş putea să vă spun, sâ vedem mâine.
Ţurlea dădu acest răspuns, gândindu-se că după şedinţă situaţia va fi alra.
— Tovarăşe secretat, înscrierile merg bine, dar există o serie întreagă de probleme.
Aici, Ţurlea îşi dădu seama câ trebuie să amâne şedinţa pe mâine. Dacă primul secretar are să fie de acord cu hotărârea sa, atunci este în ordine, n-are s-o mai amâne, dar e puţin probabil că o să fie de acord.
- Mi-aţi spus azi-dimineaţă despre situaţia organizaţiei, tovarăşe secretar, continuă Ţurlea. Am găsit o situaţie grea şi am mobilizat oamenii pentru o şedinţă. Chestiunea despre care spuneaţi dumneavoastră este reală, dar am descoperit aici anumite complicaţii.
Ţurlea se opri. Da, s-a grăbit cu şedinţa. Nu-i poate explica la telefon întreaga situaţie. în afară de asta, trebuie să vie aici el, primul secretar al raionului, să-1 prelucreze şi să-1 sancţioneze el pe preşedintele sfatului.
- Ceva cu chiaburii? întrebă primul secretar.
- Da. Au vrut să-şi împingă oamenii lor în conducerea gospodăriei. Tovarăşe secretar, acum e şapte fără un sfert, l.a Şapte jumătate eu iau cursa şi vin la raion.
- Dar despre ce este vorba?
388
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
389
- Nu pot să vă spun la telefon. Situaţia despre care spuneaţi dumneavoastră e adevărată, dar să ştiţi câ Anghel Gheorghe, secretarul de aici...
- Tovarăşu-âla, Anghel Gheorghe, se ţine numai de intrigi, îl întrerupse de dincolo, iritat, primul secretar. Nu-i nimic, tovarăşe Ţurlea. Amână şedinţa pe mâine-seară şi vino la raion.
Ţurlea închise aparatul. Nu-i veni să creadă: Anghel Gheorghe se ţine numai de intrigi. Cum adică? Se înşela el, furlea, în aşa hal?
II chemă pe Anghel şi-i spuse să comunice oamenilor că şedinţa se amână pe mâine-seară. Anghel se întunecă la faţă, dar Ţurlea nu-1 luă în seamă. îşi dădea seama acum că situaţia nu este chiar atât de uşoară cum îşi închipuise. îşi aminti că Anghel îi spusese de câteva ori că tovarăşul Ion Niculae ţinuse chiar o şedinţă aici şi îl prelucrase pe Anghel în faţa organizaţiei.
Se făcuse seară. înăuntru, în biroul secretarului, continua încet, pe îndelete, înscrierea în gospodărie.
- Ilie, trebuie sâ plec la raion, spuse Ţurlea venind în mijlocul oamenilor şi oprindu-se înaintea lui Ilie. Plec chiar acum. Dar nu e nimic! Mâine mâ întorc îndărăt, îl linişti Ţurlea.
- Stane, strigă Anghel, trage şareta aici să-l duc pe tovarăşul Ţurlea la gară.
Ţurlea dădu mâna cu cei din pteajma sa şi se grăbi să se urce alăruri de Anghel care şi luase hăţurile în mână. Ţurlea îşi ridică şapca salutând pe toată lumea, apoi şareta porni şi în curând coti pe şoseaua care ducea la gară.
XXVIII
Ilie Barbu se uită câtva timp în urma şaretei, apoi se scarpină mâhnit sub pălărie. Ce-o să zică acum muierea? S-a lăudat degeaba cu secretarul partidului! Nu e nimic. A plecat, ce era să facă? A plecat omul, are treabă, n-are numai un sat în mintea Iui.
- Ce faci, Ilie, nu mergi acasă?
Ilie se răsuci mirat, dar şi bucuros spre cel care îl întrebase, pra Pascu. Srâtea pe trepre cu mâinile în buzunare şi se uita la Ilie cu interes.
- Ziceam că să mai stau p-acilea! spuse Ilie, apropiindu-se agale de Pascu.
Da, dar dacă era vorba sâ plece pe drum împreună cu Pascu, chiar dacă ar fi avut treburi, ar fi lăsat treburile şi s-ar fi dus cu el. Pascu nu mergea cu oricine pe drum.
- îl aşteptam pe Niculae, minţi el. Niculae! Ce faci tu acolo? Haide, nu mergi acasă?
- Nu merg, răspunse Niculae Burcea scoţând capul pe geam. Nu merg, Ilie, am treabă aici!
- Stai acolo, sănătos! Mă duc cu Pascu, îi răspunse Ilie. Sc răsuci apoi spre oameni şi căuta cu privirea pe Vasile şi
Gheorghe Ciobanu. îi văzu. Arătau supăraţi, dar se vedea că nici ei amândoi nu ştiau prea bine de ce sunt supăraţi.
„Sunteţi nişre proşti, v-a agăţat Bădârcea de turul pantalonilor", le spuse Ilie în gând, uitându-se la ei binevoitor.
- Hai, Ilie, ce faci, mai stai? spuse Pascu, coborând treptele.
- Hai să mergem, conveni Ilie bucuros. Dar de ce a plecat tovarăşul Ţurlea? întrebă el apoi, puţin îngrijorat. Cum rămâne cu Ghioceoaia? Nu mai ţinem şedinţa?
- N-ai nici o grijă! zise Pascu. N-auzişi că se înroarce mâine? Situaţia nu e chiar aşa uşoară, trebuie să spună la raion cum stau lucrurile.
- Aba! reflectă Ilie pe gânduri. Dar se întoarce el mâine, nu e aşa?
- Sigur că se înroarce, răspunse Pascu cu convingere. Hai să mergem.
Porniră. Pascu dădu bună seara şi Ilie dădu şi el bună seara eu glas tare, să fie auzit de toţi cei de faţă. I.ui Vasile şi Gheorghe Ciobanu le spuse:
- Hai, mă, voi ce faceţi? Nu mergeţi acasă? Apoi calcă alături de Pascu, mutând rar şi hotărât bocancii lui frumoşi.
390
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
391
Mcrseră câtva timp în tăcere. Pascu arăta obosit şi la un moment dat se căută în buzunare şi începu să numere nişte mărunţiş.
- Ilie, spuse el reflectând cu mărunţişul în palmă, în definitiv, de ce nu ne-am opri noi colea la mente să ne desfăşurăm cu câte-o cişmoacă?! A? Tu n-ai ceva? Că eu n-am decât asta... Leafa mea i-am dat-o muierii, să-i facă băiatului haine. Pleacă la liceu, Ilie, peste o săptămână se duce! Tu ce faci cu al tău, îl tii la oi, ce dracu-i faci?
- De unde, că n-are decât unsprezece ani! învaţă el bine, dar îl cam râzgâie mă-sa, că nu mai poate după el. Să vedem la anu'!...
In dreptul M.A.T.-ului se opriră nehotărâţi. Lui Ilie îi veni deodată o idee.
- Pascule, spuse el cu nepăsare, hai, mă, pe la mine, am eu o sticlă cu ţuică.
- Ai o sticla? sttigă Pascu supărat. Cum adică, ai o sticlă şi taci din gură, vrei s-o bei singur?!
- Nu, că trebuie s-o iau de la Gavrilă, îi scăpă lui Ilie, dar o drese repede: are el să-mi dea o sticlă de ţuică!
Curând ajunseră acasă şi Gherghina nu se arătă deloc mirată că, în locul lui al lui Ţurlea, Ilie îl aducea pe Pascu, directorul morii, cum i se spunea.
- Unde e băiatul ăla, a venit cu oile? întrebă Ilie.
II chemă pe băiat şi-l luă deoparte: îl sfătui în şoaptă cum să se ducă la Gavrilă şi ce să-i spună lui Gavrilă, ca Gavrilă să-l împrumute o sticlă cu ţuică. Băiatul înţelese şi o zbughi pe poartă.
Gherghina aprinse lampa, căută în lada dc la capul patului, scoase de-acolo o faţă de masă făcută din bumbac cu igliţa, o aşternu şi se întoarse cu grabă la vatră. Ilie si Pascu se aşezară pe pat, şi în curând băiatul se întoarse victorios cu o sticlă înfăşurată într-un şervet. „Hm! de treabă Gavrilă, om cumsecade, păcat că nu vrea să intre în colectiv!" gândi Ilie.
Turnară în trei ceşri şi în a patra numai pe jumătate. Asta era pentru băiat. Ilie o strigă pe muiere sâ vină. Gherghina veni, apucară ceştile şi, înainte de a le da peste cap, Pascu rosti cu gravitate:
- Noroc, măi Ilie, noroc, mâi tovarăşă Gherghina! Noroc, mă, ăsta micu! Ilie...
Nu putu sâ spună mai mult, dar felul cum rostise era de ajuns: se bucura pentru bucuria lui Ilie, se bucura cum nu se mai poate, n-avea cuvinte cum să spună.
- Pascule, spuse şi Ilie răspunzând la urare, 'finea liniştit ceaşca sub bărbie, gata s-o dea pe gât dacă nici el n-ar fi găsit cuvinte. Si nu le găsi; mai spuse odată: Pascule!... aşteptă câteva clipe şi, fiindcă nu-i veni nimic, se întoarse spre Gherghina şi spuse: muiere!... apoi spre bâiar şi-i spuse: şi tu, Vasilică... ridică ceaşca până în dreptul nasului şi încheie: Noroc, mâ!
— Să dea Dumnezeu pace, că e rău când e rău, spuse Gherghina gospodăreşte.
Bâură şi se schimonosiră de plăcere.
- Tu nu zici nimic, mă? îl dăscăli ratăl pe băiat, ca şi când el tatăl, ar fi zis mare lucru.
— Ce ştie el! se grăbi Gherghina să-l apere. Ieşi pe varră şi de acolo adăugă:
— Când s-o face si el mai mare! Adică atunci o să ştie mai multe!
- Când s-o face mai marc o să fie inginer, să vezi ce-o să mai ştie el atunci! spuse Pascu uitându-se cu atenţie la băiat, ca şi când încă de pe acum se vedea ceva pc fruntea lui.
Nu se vedea însă nimic; Vasile se uita la taicâ-său intrigat, chiar cu un soi de neîncredere, aşa cum se uită copiii răzgâiaţi care îsi închipuie câ îşi cunosc bine părinţii şl socotesc că nu trebuie să-i ia în serios când îi văd schimbaţi.
— Tată, ne întâlnirăm cu un om pe izlaz, se apucase să ne dezgroape oala cu lapte...
392
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
393
- Bine că se apucase să va dezgroape oala! zise llie fără să-1 ia în seamă.
- Zicea că te cunoaşte, că eu semăn cu matale mai bine decât semănai matale cu mine când erai mic, se izmeni băiatul ameţit puţin de ţuica înghiţită.
- Cine era, mă, ăla?! întrebă llie râzând, dar fără să se arate dornic să afle cine era.
- Nu ştiu, zicea că era de la siloz!
llie se uită la Pascu şi dădu din umeri: copii!
Gherghina lovi uşa cu piciorul şi strigă la băiat de dincolo să-i deschidă. Intră în odaie cu oale şi străchini şi atrase atenţia lui Pascu sâ nu cumva să-i treacă prin gând să plece. Are să stea cu ei la masă, au tăiat o găină şi...
Pascu înţelese încă o dată cât de mare era bucuria în casa lui llie si răspunse că are sâ stea, cu toate că muierea lui îl aşteaptă acasă cu masa pusă.
- Ei, parcă atunci când întârzii la moară nu te-aşteaptă, socoti Gherghina că aşa trebuie să răspundă, lucru care îi plăcu lui Pascu.
- Ba cum mai aşreaptă, săraca! spuse el cu duioşie.
llie ieşi în tindă şi, când Gherghina se întoatse la vatră, îi
şopti supărat:
- Mai stai şi tu cu mâncarea aia!
- Aoleu, făcu Gherghina, înţelegând că se cam grăbise cu mâncarea, păi ce fac acum cu oalele alea?
llie o speriase, tot el o linişti:
- Acoperâ-!e cu un şervet, mai luăm o ţuică...
Se întoarse în odaie, iar Gherghina, după ce socoti că a aşteptat în tindă cât trebuia, veni şi ea înăuntru. De formă, llie turnă în ceaşca ei şi o îndemnă sâ mai ia, tot de formă Gherghina răspunse că are să ia, dar nu mai luă deloc până la sfârşit. Vorbiră întâi despre moară, apoi pe nesimţite trecură la desfăşurarea care se petrecuse astăzi. Gherghina aflase totul, cum veniseră
]ancu şi Sandu şi ieşiseră de-acolo şi dăduseră buzna peste llie care stătea liniştit de vorbă cu oamenii... Aflase şi despre faptul câ Ţurlea fusese chemat la telefon şi plecase cu şareta la gară cu alde Anghel...
Nu se ştie de ce, vorbeau între ei în şoaptă, cu glasul coborât, şi uneori se pomeneau că nu mai zice nici unul nimic, pentru ca în clipa următoare să înceapă a vorbi câteşitrei odată. Alteori parcă uitau ce spusese celălalt mai înainte, pentru ca după aceea unul să-şi aducă pe neaşteptate aminte şi să întrebe: „Ce spuseşi tu, llie?" „A, da", răspundea llie şi începea sâ povestească, iar muierea asculta cu atenţie, dar se prefăcea că mai arc treabă cu mâncarea şi se ducea din când în când la vatră. Intr-o vreme, llie se arătă nedumerit:
- Gherghino, mie mi se păru că e gata mâncarea aia! Asa nii se păru mie! se dezvinovăţi el, dar pesemne că mă înşelai.
- E gata, uite acum e gata, se prefăcu grăbită Gherghina. Sâ dea în foc oala aia şi e gata!
- Până dă oala aia în foc, noi am putea să mâncăm, reflectă llie cu un glas înmuiat de oboseală şi plăcere.
Se aşezară la masă şi Gherghina turnă ciorba în străchini. Pentru ea puse la un loc cu băiatul într-o singură strachină.
- Nu ştiu cine i-o fi vârât în cap lui alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu că Bădârcea ar fi bun de preşedinte, spuse llie înviorat deodată de gustul plăcut, ardeiat, al ciorbei.
- Hm! făcu Pascu cu nasul în strachină, îndeletnicindu-se cu nişte aripi. Hm! repetă el clătinând din cap.
După ce terminară cu ciorba, llie spuse mai departe:
- Ei aşa cred!
- Ştiu eu cine le-a vârât! răspunse Pascu.
llie fu cât pe-aci să răspundă câ a stat de vorbă cu ei, dar că alde Vasile şi Gheorghe le-ar plăcea şi lor să comande, d-aia ta cu Bădârcea; îşi dădu însă seama că asta ar însemna să
394
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
395
vorbească pe negândite. Vasile şi Gheorghe oricum sunt tiişte oameni de treabă.
- Mda! Aşa este. Ai dreptate tu! Eu ştiu ce sâ le facem?! Nu ştiu ce trebuie făcut cu ei, ar trebui să vorbiţi voi cu ei, spuse el.
Gherghina aduse pe masă mujdei de usturoi şi friptură. N-apucară bine să tăvălească bucăţile în mujdei, că de-afară se auziră deodată bătăi puternice în poartă şi strigăte:
- Măi tovarăşe Pascu! Tovarăşe Pascu!...
Şi fluierături scurte şi puternice şi iar bătăi. Ilie şi Pascu săriră de la masă şi ieşiră afară.
- Tovarăşe Pascule, eşti a/ci? Mă tovarăşe Ilie! Ia veniţi până aici.
Era Sran. Pascu şi Ilie se grăbiră spre poartă.
- M-a trimis tovarăşul Anglie! să vă chem la sfat. Veniţi repede acolo! gâfâi Stan, trăgându-şi răsuflarea.
- Ce este, Stane, ce s-a întâmplat?! întrebă Pascu neliniştit.
- Duceţi-vâ repede câ eu o iau încoace să-l chem pe tovarăşul Mitrică! A venit Voicu Ghioceoaia şi Bădârcea cu o groază de oameni să strice gospodăria.
Pascu înjură crâncen şi deschise poarta.
- Hai, Ilie! strigă el cu glas înăbuşit.
XXIX
Era adevărat ce spusese Stan. îndată ce Turlea plecase, Voicu Ghioceoaia îl căutase pe Prunoiu să-l întrebe de rostul acestei plecări. îl găsise la M.A.'E. Preşedintele sfatului stătea rezemat de tejghea şi dădea pe gât pahar după pahar. Arăta posomorât şi îndată ce îl văzu pe Ghioceoaia începu să strige la el si să-I ameninţe. Ghioceoaia înrelese că nu se mai putea bizui pe preşedintele sfatului. Era limpede că ăsra o băgase pe mânecă şi nu mai ştia cum să se descurce, şovăia.
Ghioceoaia hotărî că acuma era momentul potrivit, Anghel plecase la gară, Prunoiu se îmbăta la M.A.T., Pascu plecase la
Ilie Barbu, Mitrică se dusese să se culce; la sfat rămăsese numai Niculae Burcea.
Trecu împreună cu Bădârcea pe la Trafulică şi Didel, aceştia trecură pe la rudele lor, apoi o luară cu toţii spre sfat. Ea sfat, intrară grămadă peste ingineri şi Trafulică ceru gălăgios, în numele tuturor, să-i şteargă de pe liste.
- Tovarăşi, începu secretarul comitetului executiv când văzu că nu e de glumit. Vreţi să faceţi jocul chiaburilor, care...
- 1 .asă că ştim noi ce facem, i-o reteză Trafulică colţos. I ,asă, niă tovarăşe! Lasă că ştim noi!
- Ce ştii tu, Trafulică? A? Ia spune, ce ştii tu?! Nimeni nu recunoscu la început glasul acesta. Niculae
Burcea sări de la locul său şi intră în mijlocul oamenilor, dându-i la o parte cu blândeţe pe cei care îi stăteau împotrivă. Dar glasul său numai blând nu era.
Dar Niculae Burcea fu repede dat la o parte. Voicu şi Bădârcea îşi dăduseră seama câ nu pot să stea în timbra. Săriră la Niculae: sâ lase oamenii în pace, să nu se bage el în sufletul oamenilor... Se făcu gălăgie, toţi săriră cu gura, câ să-i şteargă de-acolo mai repede...
- Bine, dom'le Ghioceoaia, lasă că mai stăm noi de vorbă, răspunse Niculae şi ieşi să-I trimită pe Stan sâ-i cheme pe Pascu şi pe ceilalţi.
In cabina telefonistului secretarul comitetului executiv lua legătură cu raionul de partid, iar ceilalţi, care mai erau în biroul secretariatului, încercau zadarnic să-i împiedice pe oameni să se şteargă de pe lisre.
XXX
Intre timp, Anghel Gheorghe se întorcea de la gară cu calul 'a pas. Ce bine e să mergi pe câmpie în şareră şi să te apuce noaptea pe drum! Cum se Iasă încet întunericul şi aproape că nu mai vezi decât coada calului! Şi parcă te apucă somnul cel
396
MARIN PREDA
NUVEEE Şl POVESTIRI
397
dulce, cu seârţâitul greierilor în urechi şi cu pâcănitul domol, parcă îndepărtat, al roţilor de stib tine! Anghel însă nu adormi, îi stăruia gândul la sosirea aceasta a lui Ţutlea în sat, care îl uşurase pe neaşteptate de grija care îl apăsase asa de tare în ultimul timp: ce-avea să se aleagă de acţiunea lor, înfiinţarea gospodăriei, ce soartă îl aşteaptă pe el însuşi, pe Anghel, în viitor? Acum însă era bine: până mâine avea timp sâ mobilizeze toţi oamenii; toţi până la unul trebuie să afle că situaţia s-a schimbat. EI, tovarăşul Ţurlea, are să arate la raion că Prunoiu a dus o politică greşită, a apăsat tot pe cei săraci şi a închis ochii când a fost vorba de vârfurile de altădată ale satului. Un oportunist, un om inconştient...
Tot mergând cu calul la pas şi gândindu-se la situaţia satului, Anghel îşi aminti că tot aşa, cu trei ani în urmă, îl dusese la gară pe tovarăşul Humă, secretarul de atunci al plăşii. în ziua aceea, domnul Petre Miuleţ rămăsese fără moară şi fără presă de ulei. Păcat că acum nu i se mai întâmpla nimic domnului Miuleţ. Nu pierdea nimic de astă dată, o să fie doar comasat, în 1948 însă...
Anghel Gheorghe îşi amintea totdeauna cu plăcere ziua aceea. Dar nu asa cum se petrecuse de fapt, ci aşa cum o povesteau unii.
Cică s-ar fi dus peste Petre Miuleţ şi I-ar fi găsit la motoare. Era el, adică Anghel Gheorghe, şi mai era Pascu şi Humă. Miuleţ, cică, n-ar fi ştiut nimic. Stătea la motoare cu mânecile sumese si umbla la ele acolo, le făcea si desfăcea.
„Ce căutaţi, bă, voi aicea?" ar Pi zis Petre Miuleţ.
„Am venit să-ţi punem în vedere câ dreptul tău de proprietate asupra morii încetează", cică i-ar fi răspuns Anghel.
„Vreţi, cu alte cuvinte, să mă daţi afară!? Păi ce drept aveţi voi să mă dati pe mine afară? Averi dreptul sâ vă atingeţi de proprietatea mea? Cine v-a dat vouă dreptul ăsta?"
„Discutăm pc urmă", cică ar fi zis Angliei (şi ăsta era punctul culminant al istoriei, le plăcuse unora acest răspuns, de care Anghel nici măcar nu era sigur dacă l-a dar).
Petre Miuleţ a ieşit apoi de la motoare cu fruntea în pământ si s-a îndreptat spre biroul morii şi presei de ulei. Era, cică, cu mânecile sumesc si cu capul gol.
„Unde te duci?!" l-ar fi oprit Anghel.
„Mă duc la birou să-mi iau pălăria."
„Nu!"
„Adică cum, nici pălăria n-am dreptul să mi-o iau?!!" „Nu, nici pălăria!"
Fiind, aceste cuvinte din urmă, în întregime născocite, după cum tot născocită era si o variantă potrivit căreia Petre Miuleţ ar mai fi zis: „Şi credeţi câ dacă îmi naţionalizaţi pălăria, îmi naţionalizaţi şi ce e sub ea?" Adică mintea, deşteptâciunea lui Petre Miuleţ, fără de care satul n-o să mai poată trăi. Pe atunci domnii Miulct si Enache aveau îndrăzneală. Organizaţia nu era ca acum. Când Pascu a luat moara şi fabrica de ulei în primire, l-au pândit noaptea şi a fost cât pe-aici să-1 omoare. Credeau câ n-o să îndrăznească nimeni să ia în primire. A luat-o el, Anghel Gheorghe. Pe atunci nu era secretar; secretar era I ,ungu, care a plecat pe urma la judeţeană. Pascu a zăcut câtva timp, apoi partidul l-a rrimis la şcoală şi când s-a întors i-a luat locul Iui Anghel. După tui an s-au ridicat Mitricâ şi Prunoiu. Pascu a trecut la moară. Mitrică secretar al organizaţiei, iar Anghel a fost trimis şi el la şcoală. Când s-au înfiinţat primele gospodării colective în judeţ, s-au hotărât ca în anul următor sâ facă sici gospodărie. N-au izbutit. Erau doar treizeci de familii, fără atelaje, fără vite de muncă...
Acum, Anghel îşi spunea câ n-are să treacă decât un an şi tot satul are să intre în gospodărie. „Numai astăzi s-au desfăşurat Peste o sută de familii. Mâine să nu zicem o sută, să zicem cincilei, poimâine să zicem tot cam atâta si daca intră şi loniţă cu
398
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
3'>9
Stancu de la vale şi cu Pâtăleaţă! Ei! ăştia trei cu neamurile lor cu tot înseamnă unul peste altul mai mult de jumătate din sat."
Ajuns aici cu gândurile, Anghel tresări din visare, ajunsese la marginea satului, în vârful dealului. Puse mâna pe hăţuri şi se făcu atent. Şareta coborî în sat în trapul mare. De departe, Anghel văzu lume multă adunată în fata sfatului, şi nu înţelese. „Ce mama dracului s-au adunat ăia acolo, acuma seara? Nu cumva s-a întâmplat ceva?" se întrebă.
Se înnoptase bine de tot. Anghel opri calul în dreptul porţii sfatului si sări jos. Oamenii adunaţi se feriră dinaintea lui cu un soi de încetineală care nu spunea nimic bun, dar Anghel nu băgă de seamă.
XXXI
Urcă treptele în fugă şi se opri în pragul biroului. II văzu pe Niculae Burcea înconjurat de oameni şi pe Voicu Ghioceoaia strigând la el şi într-o clipă înţelese că e primejdie. Oamenii adunaţi stăteau cu spatele spre coridor şi arătau parcă înţepeniţi.
— Ce e aici?
Voicu Ghioceoaia întoarse capul şi amuţi. întrebarea joasă şi ameninţătoare a lui Anghel căzuse pe neaşteptate.
— Ia daţi-vă la o parte! porunci Anghel şi sub glasul său gros si stăpânit se ghicea o mânie turbure.
Anghel trecu printre oameni şi se înţepeni în faţa lui
Niculae Burcea.
— Ce e aici, Niculae!? Te-ai apucat la ceattă cu oamenii?.■■
Unde e Pascu si Mitrică?
îi întreba şi pe ei, pe cei adunaţi, şi parcă îi făcea răspunzători de lipsa acelora. Intră în aceeaşi clipă în mijlocul lor şi îl apucă de brat cu hotărâre pe unul dintre ei:
-Al Mizdri, îi porunci el cu blândeţe, ia du-re, măi tată, şi cbeamă-1 aici pe Prunoiu. Măi tovarăşe Voicu, ia vin' încoaa niţel! Bădârcea, Ghioceoaia, veniţi încoace!
li chemase prieteneşte, dar cu glas scăzut, încordat. Ieşi repede, rrecu coridorul şi intră alături, în biroul preşedintelui.
Ghioceoaia, Bădârcea, 1 rafulică şi Didel se cântară nedumeriţi cu privirile. Ghioceoaia se horărî şi le făcu semn sâ stea pe loc, să nu plece nimeni. Când Voicu Ghioceoaia şi Bădârcea trecură coridorul şi intrară înăuntru, Anghel luă petromaxul de pe masa inginerilor şi se înţelese din ochi cu secretarul comitetului executiv să vină şi el. Pe masa inginerilor rămăsese o lampă mică de sticlă afumată. Toate acestea se petrecură pe nebăgate de seamă şi numai în câteva clipe.
- Ce e, Niculae, ce s-a întâmplat aici?
- Vor să spargă gospodăria.
- Cine?
- Voicu şi Bâdârcea.
- De ce, Voicule?!
- Să nu te legi de noi că nu e bine, ameninţă Voicu Ghioceoaia, stăpân pe sine.
- Scoate carnetul de partid, porunci Anghel cu o voce surdă. Toţi stăteau în picioare, împrăştiaţi pe lângă birou. Aceste
cuvinte căzură ca o măciucă şi Voicu se pierdu.
- De ce sâ dau carnetul? Câ nu vreau să mă înscriu în colectiv? strigă el gâfâitul.
- Scoate carnetul de partid!
Voicu Ghioceoaia se înnegri la fată, îşi mişcă umerii cu violenţă şi porni cu pasi grei spre uşă, dar nu ieşi încă.
- Bădârcea, zise Anghel fără să se mai uite la Voicu, ai dreptul să te retragi din gospodărie, clar de ce îndemni si pe alţii? Nu poţi să-ti vezi liniştit de treburile cluniitale?
- Eu?! Eu nu! se apără Bâdârcea. Cine v-a spus vouă că mâ retrag?
Ghioceoaia se uită uluit ia Bâdârcea, dar nu pricepu nimic. Înfăţişarea acestuia părea de nepătruns, dar totuşi se putea ghici
400
MARIN PREDA
NUVE1 [•'. SI POVESTIRI
401
câ îi este teamă de ceva. Ii era teamă de Anghel. In ultima clipă îşi dăduse scama câ e o prostie să se măsoare cu Anghel pe fată. Are sâ se mai gândească mâine şi are să vadă el ce-are de făcut. Deşteptul de Miuleţ l-a găsit pe el prost, pe Bădârcea, sâ-1 arunce în gura lupului.
Anghel deschise usa şi ieşi pe coridor, nu-1 mai luă în seamă nici pe Bădârcea. Tot atunci sosită gâfâind Pascu şi llie Barbu.
- Pascule, llie! Unde umblaţi? Mitrică unde e ? întrebă Anghel cu asprime.
- Vine acum, spuse Stan, abia trâgându-şi sufletul. Am fost la el şi l-am chemat.
- Stane, du-te repede şi spune-i lui llie Moacă să vie încoace cu frate-sâu şi viru-său. Spune-le să treacă şi pe la ai lui Tăbârgel şi să treacă şi pe la Brigmati şi să adune comitetul. Du-te repede. Vezi dacă nu e deschis la meate, poate îl găseşti acolo pe Crăciun. Sâ vie şi el. Spune-le despre ce e vorba şi acum să vie!
Stan îşi trase sufletul şi pieri. Anghel ieşi pe trepte şi văzu mai mulţi inşi aşteptând.
- Radule, ia vin' încoace, spuse Anghel ghicind pe întuneric pe unul dintre ei. Ce faci tu aici?
- Mai stam de vorbă cu Boţoghină. Boţoghină era tânărul cu butoaiele.
- Cine mai e acolo?
- F.u!
- Care?
- Vasile 1 .eoaşcă!
Vasile l.eoaşcă era cel care certise tutun lui Cimpoacă. Câteşitrei, Boţoghină, Radu şi Vasile I.eoaşcă, erau băieţi tineri, utemişti, nici nu făcuseră armata. Boţoghină era secretar.
- Staţi p-acilea, le spuse Anghel. Să nu plecaţi, câ am treabă cu voi!
Pascu se învârtea prin biroul secretariatului, pe coridor şi întreba mereu unde este Prunoiu. llie Barbu ar fi vrut să facă ceva, dar nu sria ce. Dădu cu ochii dc Vasile si Gheorghe Ciobanu:
- Aţi văzut, Vasile! Gheorghe! Ati văzut de ce e în stare Ghioceoaia?
- Ce să vedem? întreba Vasile răstit.
- Cum, păi voi nu vedeţi?! zise llie mulţumit. Cineva de lângă fraţii Ciobanu făcu un pas spre llie şi îi
şopti ameninţător:
- Bă, nu te amesteca, că dai de dracu.
- l.asă-1 în pace, Trafulică, şopti altcineva. Spune-i mai bine sâ se şteargă şi el, dacă vrea să trăiască bine.
llie vru sâ sară la ei, dar se stăpâni. Anghel era aci, nu trebuia să facă nimic fără să-1 întrebe pe el.
- llie, unde eşti? chema Anghel de afară. Pascule!
- Pascu intrase înăuntru peste Ghioceoaia şi Bădârcea. llic iesi pe trepte.
- Trafulică şi Didel! îi şopti llie. Mă înjură, zice că să ies din colectiv dacă vreau să trăiesc bine.
Anghel parcă nici nu auzi:
- llie, du-te şi vezi ce este cu Prunoiu. Spune-i să vie aici numaidecât, vezi ce e cu el! Boţoghină, du-te cu tovarăşul llie Barbu.
Tânărul se ridică de pe stanoaga de piatră şi o luă înainte:
- Hai, nea llie, spuse el grăbit.
Intre timp, afară, unii continuau să facă gălăgie. Că ci au lăsat lista acolo şi că s-a terminat, pe ei să-i şteargă din colectiv. Începură şi alţii să strige: ce, se joacă de-a gospodăria?! Să-i Şteargă pe toti! Ce, ei sunt copii? Să-i şteargă de-acolo... De ce sâ nu fie Bădârcea preşedinte? strigau rudele lui Bădârcea. Ce, îi e frică lui Anghel că Bădârcea n-o sâ se supună statului? Ala e bun care ţine cu oamenii, nu te jupoaie cu cotele! Să-i
402
MARIN PRF.DA
NUVF.I.F. SI POVESTII*]
403
şteargă de-acolo! Ghioceoaia ca Ghioceoaia, dar Bădârcea? De ce nu e bun Bădârcea? Să-i şteargă!
N-ar fi fost nimic câ puneau astfel de întrebări, dar ei nu le puneau ca să capete răspunsuri. O prinseseră de gard că sâ-i şteargă de-acolo şi socoteau că acum pot să plece acasă. Plecau şi ziceau că ei nu vor să mai stea de vorbă! Ce atâta vorbă?!
Anghel intră în cabina telefonistului şi ceru raionul de partid.
- Tovarăşe Dinu, spune-mi, a ajuns acolo tovarăşul Ţurlea? 1 se răspunse câ nu. Anghel ceru sâ vorbească cu tovarăşul
Ion Niculae şi după câteva clipe i se dădu legătura.
- Tovarăşe secretar, aici, la noi, chiaburii încearcă să spargă gospodăria. Ce sîaruri ne daţi, tovarăşe? Ne trimireţi pe cineva? Tovarăşul Turlea a plecat...
- Da, rovarăşe Anghel, în loc să ascuţiţi vigilenţa, vă ţineţi de intrigi, strigă secretarul de la celălalt capât. Sigur câ chiaburii nu stau cu mâinile în sân. la spune, ce s-a întâmplat acolo? Tovarăşul Ţurlea nu v-a ajutat?
- Ba tovarăşul 'Furlea ne-a ajutat, dar dacă dumneavoastră l-aţi chemat! Cum a plecat el...
- Taci din gură, îl întrerupse secretarul tăios. Spune ce s-a întâmplat, nu te întinde la vorbă. Nu cumva vrei să mutăm tot raionul la voi că nu sunteţi voi în stare să vâ descurcaţi?
- Tovarăşe secretar, zise Anghel, înmuind de tot glasul. Chiaburii...
- Vorbeşte mai tare, câ nu se aude.
- Să vă spun ce s-a întâmplat, strigă Anghel mai tare decât ar fi trebuit. Prunoiu a făcut atmosferă pentru oamenii chiaburilor, să-i aleagă în conducerea gospodăriei. Noi i-am demascat şi ci încearcă acum sâ spargă gospodăria. Capul lor e Ghioceoaia!
- Ce atmosferă a făcut Prunoiu?
- Pentru ei, el i-a susţinut.
- Pe cine?
- V-am spus, Ghioceoaia şi Bâdârcea.
- Cum i-a susţinut? Şi âstia erau oamenii chiaburilor? Şi cum v-aţi trezit voi hodoronc-tronc că Ghioceoaia e omul chiaburilor? Cauţi un ţap ispăşitor pentru greşelile tale? Aşteaptă, am să viu eu acolo, tovarăşe.
Telefonul se închise. Anghel ieşi din cabină şi nu mai ştiu ce să facă. Intră in biroul referenţilor şi se aşeză pe scaun. Pascu şi Mitrică intrară peste el.
- Vine iar tovarăşul Ion Niculae, îi informă el.
- Vine acum?
- Nu ştiu!
- 1 urlea nu se întoarce? întrebă Pascu.
- Trebuie să se întoarcă, răspunse Anghel cu încredere, apoi deodată tresări. Ce fac ăia acolo?
- Au plecat toti. Le-am spus inginerilor să nu şteargă pe nimeni. Trafulică a făcut o listă.
- Tovarăşe Anghel, la telefon cu raionul, spuse telefonistul din prag.
Anghel se grăbi spre cabină. De astă dată vorbi cu Furlea. XXXII
Turlea sosise la raion si intrase grăbit în biroul secretarului.
- Bine că venişi, tovarăşe, spuse secretarul ridicându-se. Chiar acum am vorbit cu Udupu si mi-au spus că chiaburii încearcă să spargă gospodăria. Ce s-a întâmplat acolo?
Ţurlea nu-i răspunse nimic secretarului, smulse receptorul clin furcă şi ceru Udupu:
- Tovarăşe Anghel, ce s-a întâmplat acolo?
- După ce ascultă câteva minute, Ţurlea se ridică în picioare, cu receptorul la ureche:
- Ascultă aici, tovarăşe Anghel: mobilizează membrii de partid si treceri la acţiune. Mergeţi acasă la fiecare om şi demas-cati-i individual pe Bâdârcea şi Ghioceoaia. Trebuie să vă daţi
404
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
405
scama ce oameni au ei sub influenţă, ca să putem mâine să ducem munca mai departe... Formaţi echipe cie câte doi inşi din cei mai buni membri de partid şi chiar în seara asta lămu-riţi-i pe oameni.
Ţurlea închise aparatul şi se aşeză pe scaun, în fata secretarului.
- Tovarăşe secretar, vreau sâ vă întreb întâi un lucru şi pe urmă vă raportez: Gospodăria de stat Udupu n-a plătit oamenilor pentru munca depusă. Care e situaţia acolo? Chestia asta a făcut atmosferă proastă în sat, tocmai acum...
- N-au fonduri, răspunse secretarul rece. De unde sâ plătească, dacă n-au cu ce?
Ţurlea se uită uimit la secretar. -Adică cum n-au fonduri?
- N-au, tovarăşe, spuse secretarul iritat. Ţurlea dădu din umeri:
- Nu înţeleg cum să n-aibă fonduri. Au făcut grâu, porumb... Astea nu sunt fonduri?
- Tovarăşe Ţurlea, gospodăria de stat e gospodărie dc stat, nu gospodărie particulară. Fondurile ei sunt vărsate la Banca de Stat, şi Banca de Stat a blocat fondurile lor.
- De ce?
- Ca să fie vărsate în industrie, în investiţii!
- Aşa s-a spus? întrebă Ţurlea.
- Parcă trebuie să se spună! zise primul secretar nemulţumit că Ţurlea nu pricepe atâta lucru.
- Fu înţeleg să verse beneficiile, nu plata pentru munca oamenilor. 'Tovarăşul prim-secretar Mircea ştie de chestia asta?
Secretarul îsi încuia sertarele, nervos. Se vedea câ întrebările acestea îl scor din sărite. In satul în discuţie era pe punctul să fie dată peste cap munca de-un an de zile a raionului de partid şi Turlea ăsta îi da zor cu gospodăria de stat.
- înaintea lui Prunoiu a fost un preşedinte care n-a îndeplinit planul de colectări, dumneata ştii asta? Prunoiu
îndeplineşte planul! De ce stârneşti contradicţii neesenţiale tocmai în momentul când oamenii se înscriu în colectiv?
- Tovarăşe secretar, dati-mi voie să arăt situaţia pe care am găsit-o în Udupu! reluă Ţurlea liniştit.
- Asculta întâi ce-ti spun! îl întrerupse primul secretar dc astă dată cu un glas mai stăpânit. Tovarăşe Ţurlea, dumneata ai procedat greşit, d-aia te-am chemat. Am înţeles de la telefon câ ai alunecat pe o pantă greşită! Crezi că eu nu cunosc situaţia din Udupu? Foarte greşit, tovarăşe, să te legi de intrigăriile unuia sau altuia, taman în ziua când se formează gospodăria colectivă! Foarte greşit!
Primul secretar pronunţă aceste cuvinte cu un glas prevenitor. Părea sâ aibă convingerea câ Ţurlea va da imediat înapoi şi-şi va recunoaşte greşeala, înainte chiar de a afla despre ce greşeală e vorba. Aşa, prin simplul fapt că acest lucru îl afirmă el, primul secretar! Nu-i dc-ajuns atât?
- Şi doar ţi-am spus ieri să bagi de seamă, tovarăşe Ţurlea, ti-am atras atenţia câ secretarul de-acolo, Anghel, e un om slab care umblă cu intrigi contra preşedintelui! Ţi-am spus, tovarăşe, să iei legătura cu mine dacă ai nevoie de informaţii!
1 uri ea tăcea atent şi încordat.
- Dacă te-apuci să răscoleşti lucrurile, până aici te înfunzi -primul secretar îşi tăie gâtlejul cu degetul - şt ajungi la concluzia câ pe roţi trebuie să-i dai afară! Altă dată te rog sâ tii legătura cu raionul şi sâ nu iei nici o hotărâre de unul singur, aici nu e ca în industrie, aici firele sunt încurcate, nu merge aici să tai şi sa spânzuri.
- De ce ţipaţi la mine, tovarăşe secretar? întrebă Ţurlea nedumerit. Cine taie şi spânzură?
Ion Niculae se aşeză pe scaun. Răvăşi nişte hârtii, căută cu mişcări nervoase ceva în dosarele de pe birou.
- Am ţintit seama de tot ce mi-aţi spus cu privire la Anghel ?' preşedintele Prunoiu, (.Iar situaţia e altfel, tovarăşe secretar...
406
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
407
Eu n-am luat nici o măsura, n-am tăiat pe nimeni, tovarăşe secretar! Am cercetat situaţia şi acum vreau să vă raportez.
Turlea spuse acestea cu glas liniştit. Atitudinea lui era aceea a unui activist disciplinat si atent, care nu se grăbeşte să rragă concluzii definitive până nu capătă convingerea că s-a orientat bine. De aceea el va da înapoi în cazul când tovrăşul prim-se-cretar îi va argumenta că a lunecat pe o pantă greşită.
- Singura măsură a fost sâ mă informez si să mobilizez organizaţia de bază pentru şedinţă.
- Pentru ce şedinţă? tresări secretarul.
- Tovarăşe secretar, situaţia...
- Pentru ce şedinţă, tovarăşe Ţurlea? Şedinţă de intrigi în zilele când oamenii se înscriu în gospodărie?
- Tovarăşe secretar, dati-mi voie sâ vă arăt situaţia.
- Cu-nosc situaţia! Cunosc, tovarăşe! silabisi Ion Niculae, încercând să se stăpânească. O cunosc şi o răscunosc! Ţe-ai lămurit acum?
Turlea nu se arătă nici pe departe lămurit.
- Da?! întrebă el uimit. Cunoaşteţi că în organizaţia clin Udupu îşi face mendrele chiaburul Voicu Ghioceoaia?
- Dumneata visezi chiaburi, tovarăşe, spuse Ion Niculae si cu o mişcare nestăpânită smulse un dosar şi-l trânti pe birou sub ochii lui Ţurlea. Poftim! strigă el, ţintind dosarul cu degetul. Dosarul chiaburului Voicu Ghioceoaia.
Turlea înţelese că Ion Niculae ceruse dosarul dinainte, că îl cercetase şi câ argumentele acestuia se sprijineau pe datele din acest dosar.
- Cunosc şi eu dosarul „comunistului" Ghioceoaia, răspunse Ţurlea uitându-se ţintă la secretar. II ştiu pe dinafară! A luat parte la războiţii din vest (după ce a luat parte si la cel din est şi a fost şi acolo decorat!), a luptat pentru reforma agrară şi a condus comitetul de reformă (după ce s-a asigurat câ poate să-şi împroprietărească rudele şi să pună mâna pe cel mai bun
pământ!). Înscris în partid în 1947. Si din 1947 până astăzi, timp de patru ani, cele două hectare ale „comunistului" Ghioceoaia s-au făcut zece. Averea „tovarăşului" a crescut atât de mult, că n-a mai putut s-o administreze singur, a trebuit să-şi tocmească slugi. Cote? Obligaţii faţă de stat? Impozite? Acestea nu sunt pentru „tovarăşul" Voicu. Cote şi impozite să dea cei care nu sunt în partid: auzi ce glumă! Un membru de partid cu obligaţii! Şi punctul ăsta de vedere este şi al tovarăşului preşedinte al sfatului, care e şi el membru de partid şi care se evidenţiază pe raion cu îndeplinirea planului de colectări. Oare cine o fi plătind, pe spinarea cui s-o fi îndeplinit acest plan?
-Tovarăşe Ţurlea, deraiezi, îl întrerupse Ion Niculae batjocoritor. „Tovarăşul" ăsta Voicu, cum îi spui dumneata cu ironie, împreună cu preşedintele Prunoiu, a luptat pentru înfiinţarea gospodăriei colective. Asta te faci câ ui ti!
Ţurlea se ridică brusc în picioare şi de astă dată ridică glasul:
- Nu-i adevărat!
Ion Niculae se ridică şi el în picioare. Privirile li se încrucişară fulgerător.
- Nu-i adevărat! Secretarul organizaţiei, Anghel, iată cine a luptat pentru gospodărie.
- Unde-ai visat toată chestia asta? întrebă Ion Niculae batjocoritor.
- Pentru ce s-au repezit în funcţiile de conducere ale gospodăriei fără să întrebe pe oameni?
- Astea nu sunt argumente, tovarăşe! răspunse Ion Niculae furios si cu dispreţ. Prumos rezultat: ai distrus gospodăria şi, în loc să recunoşti greşeala, inventezi chiaburi! Ai să fii rras la răspundere!
- Pentru felul cum m-am orientat în Udupu, îmi iau răspunderea, zise Ţurlea. Dacă dumneavoastră nu vreţi să vă recunoaşteţi greşeala şi să îndreptaţi lucrurile, eu singur am să tidic aceasta problemă în comitetul regional.
408
MARIN PRUDA
NUVKIT, SI POVESTIRI
409
Privirea secretarului se făcu turbure, se lărgi. Sângele îi năvăli în raţă.
- Poftim! ţipă el şi gura i se schimonosi de ură cumplită. Du-te la comitetul regional! Crezi câ aici e ca într-o uzină, să mobilizezi oamenii într-un sfert de oră şi să le arăţi graficul de producţie? Aici munca politică...
Ion Niculae continuă sâ ţipe, dar 1 utiea nu-1 mai asculta. Uimirea îl împiedica să mai înţeleagă ceea ce auzea. De ce ţipa atât de nestăpânit tovarăşul ăsta?
Ţurlea nu avea prea multă experienţă în munca de activist, totuşi cunoscuse o mulţime de oameni şi nu o dată se întâmplase sâ fie în situaţii asemănătoare ce cea de acum. Din cauza oboselii sau din cauza ambiţiei, unii activişti nu puteau să înţeleagă că au greşit şi îşi pierdeau cumpătul şi, datorită faptului că aveau putere, abuzau de ea şi, în loc de autocritică, sfârşeau cu ţipete şi ameninţări. Aşa făcea si tovarăşul ăsta, acum. Cine era el? De unde venea? Cum ajunsese secretar al unui comitet raional?
Aceste întrebări îl turburară pe Ţurlea, simţi că sudoarea i-a îmbrobonat fruntea.
Ion Niculae încetă deodată să mai ţipe, băgase dc seamă tăcerea bănuitoare a lui Ţurlea. Nu cumva îi trecea prin cap să ridice într-adevăr chestiunea în comitetul regional? Va îndrăzni oare? Acest gând îl înfurie pe secretar şi mai mult, dar totodată îl şi nelinişti, îl sperie. Dc doi ani de zile de când era secretar nimeni nu îndrăznise sâ discute metodele şi linia sa politică si iată că acum acest tovarăş cuteza... Ion Niculae apucă dosarul lui Ghioceoaia, îl azvârli mânios deasupra unui dulap şi reluă strigătele, de astă dată încercând să cocoloşească lucrurile.
- ... fără disciplină nu există muncă de partid. II dai afară pe Prunoiu, dar în locul lui pe cine ai să pui? 11 înlături pe Voicu Ghioceoaia din conducerea gospodăriei, dar Voicu, Ghioceoaia e un om priceput, e un gospodar, un organizatoţ
bun, pe cine ai sâ pui în locui lui? Cai cine vrei sâ faci gospodărie?! Cu cine, tovarăşe, răspunde! baci gospodăria aşa ca sâ zici că ai făcu t-o? Se duce de râpă! P.u înţeleg câ n-ai destulă experienţă, te-ai dus acolo si te-ai înfundat până în gât în intrigile mărunte...
- Ce-am găsit eu acolo nu sunt intrigi! îl întrerupse Ţurlea mohorât, închis în sine.
- Eu nu zic că e grav ce-ai făcut acolo, asta se mai întâmplă, dar recunoaşte că ai greşit, tovarăşe, recunoaşte câ disciplina...
Turlea tresări iarăşi. Secretarul schimbase tonul, începea să bată în retragere, încerca să cocoloşească punctele de vedere.
Ţurlea făcu câţiva paşi prin birou, posomorât. Trebuia sâ se grăbească să se întoarcă la Udupu, sâ ajute organizaţia de acolo. Situaţia era critică şi dacă gospodăria se desface acum, foarte multă vreme va fi cu neputinţă de pus din nou problema înfiinţării ei în acel sat. Trebuia câştigată această luptă. Cât despre linia politică a tovarăşului ăsta, lucrurile se vor lămuri mai târziu. N-are nici un rost să mai fie continuată discuţia.
- Recunosc, tovarăşe, că n-am fosr destul de disciplinat, spuse Ţurlea, liniştit si ferm. Dar cred că înţelegeţi că Voicu Ghioceoaia şi Prunoiu s-au compromis şi trebuiesc sancţionaţi. Nu puteţi să nu fiţi de acord!
Şi nu-i mai aşteptă răspunsul. Se îndrepta spre uşă, ieşi, se urcă în maşină şi porni spre Udupu cu toată viteza.
XXXIII
Dc la M.A.T. Prunoiu plecase acasă şi vrusese să se culce. Se gândise tot timpul la situaţia sa, nu pricepuse nimic, obosiseşi voia sâ doarmă. Începuse să încolţească în el bănuiala câ Ghioceoaia, Bădârcea, Trafulică şi Didel nu sunt oameni C|nstiii. Aici nu e vorba de comerţ, comerţ face şi preşedintele, dar ce-are a face comerţul cu politica? Daca ai de vândut, vinzi. N-ai să te-apuci să dai la cooperativă, când pe piaţă preturile
410
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
411
sunt de doua ori mai mari! Ce e vinovat preşedintele Prunoiu câ preturile sunt de două ori mai mari? Parcă a făcut el piaţa? A fixat el preţurile? Nu. Atunci ce vină are el? Dacă statul desfiinţează piaţa, atunci da, dar până atunci ce vină are un preşedinte de sfat câ există piaţă? Ce vină ii aduce Anghel? Că nu i-a pus la cote pe alde Ghioceoaia şi Bâdârcea? Pi, asta e! Dacă o să te apuci sâ ceri cote si obligaţii la toată lumea rămâi fără prieteni şi fără sprijin.
Un singur lucru îl neliniştea însă pe Prunoiu şi anume faptul câ în afacerea asta cu cotele era amestecat lancu Enache. Anghel descoperise legătura asta şi putea sâ izbească aici tare, şi nici tovarăşul secretar Ion Niculae n-o să-l mai poată împiedica. Ce e de făcut? Această întrebare îl ridică pe Prunoiu din pat. Da, îl susţine tovarăşul Ion Niculae, dar când are să audă că Ghioceoaia are legătura asta, oare o să-l mai susţină? Dracul sâ-l ia pe Ghioceoaia, ar trebui izbit cu capul de pereţi. Trebuie să se ridice în şedinţă contra lui şi să ceară excluderea lui din partid. Cu asta, lucrurile se limpezesc şi tovarăşul Ion Niculae are să-l susţină mai departe ca preşedinte. Da, aşa trebuie sâ facâ, asta era cea mai bună soluţie. Şi până mâine la şedinţă să stea acasă, să nu se mai vadă cu nimeni...
în acest timp, după ce vorbi cu Turlea la telefon, Anghel iesi din cabina telefonică şi făcu semn să intre toată lumea înăuntru. Se adunară în biroul secretariatului. Erau mulţi, peste douăzeci de inşi, toţi cei care timp de două luni de zile munciseră sub conducerea lui pentru ca gospodăria sâ ia fiinţă.
Ilie nu mai putea de nerăbdare sâ afle ce sarcini are sale traseze acum Anghel. Se uita la el cu gâtul puţin întins, gata sâ soarbă fiece cuvânt. Anghel, Mitrică şi Pascu cercetau în tăcere lista lăsată de cei care cereau să fie şterşi.
- Fraţilor, trebuie să mergem la ăştia individual chiar M seara asta, spuse Anghel arâtându-le lista. Tovarăşul Ţurlea spune câ nu trebuie sâ-i lăsăm pe ei să doarmă cu gându-ăstal
- Ei, hai să-i dăm drumul, se grăbi cineva.
-Stai măi frate, îl potoli Angliei, ridicând palma. Ai putină răbdare. Intri la om în curte şi ai grija să nu te cerţi cu ei. Asta, una la mână! îi spui omului realitatea aşa cum s-a întâmplat. Asta e al doilea! îi spui cu frumosul şi va să zică vii pe urmă si la mine să aflu şi eu rezultatul, să nc dăm seama care e atmosfera.
Se aşeză apoi la masă şi toată lumea făcu roată în jurul lui. (iei din spate îşi îndoiau spinările şi apăsau cu pieptul pe umerii si grumazul celorlalţi. Ilie, care stătea chiar lângă masa, îsi mişcă spinarea furios, ca într-o luptă, când o grămadă întreagă a sărit pe unul singur:
- Dă-te, mă, la o parre, că mă dai peste lampa asta! Când Anghel începu să citească numele celor de pe listă,
toti cei adunaţi începură să murmure:
- Râdoi? Cc caută Rădoi pe listă? Râcloi nici nu ştie; c dus pe la alde socru-său la Balaci!
- Cine?! împuşcaţii Florea? Măi Floreo, ia vin' încoace... Florea e aici, a fost cu mine, nici prin cap nu i-a trecut să se şteargă.
- Şi Gheorghe Paţac! îl aduc eu îndărăt pe Gheorghe Patac!
- Linişte! strigă Anghel, ridicând palma. Măi fraţilor! Se făcu linişte.
- Lista e lungă, continuă el. Aţi auzit şi voi, pe împuşcaţii Florea şi pe alţii i-au trecut aici fără sâ-i întrebe... Trebuie să spunem şi asta oamenilor; să afle toţi de înşelătoriile lor... Eu acuma zic să procedăm organizat... Fiecare să-şi ia sarcina individuală!
Anghel apucă clin nou lista.
- Vasile Ciobanu, Gheorghe Ciobanu! spuse Anghel mtr-o vreme. Cine se duce la ăştia? Cine îi cunoaşte mai bine?
- Eu, spuse Ilie cu hotărâre.
- Cine? Cine se duce la ăştia? întrebară mai mulţi.
- Ilie Barbu, spuse Anghel cu un glas care nu aproba, dar n|ci nu respingea numele, cerea părerea celorlalţi.
412
MARIN PRF.OA
.NUVFI F SI l'OVFSTIRl
413
-A! Ilie Barbu!
Se făcu o mică tăcere. Va să zică, Ilie Barbu! Socotitorul! Păi sunt prieteni, ăştia trei, alele Vasile si Gheorghe cu Ilie.
După cc terminară, ieşiră in drum în faţa sfatului şi se grăbiră s-o ia fiecare încotro trebuia.
- Ilie, stai niţel, nu pleca, spuse Anghel. Boţoghină, Radule, Vasile a lui I.eoaşcă! îi chemă el pe cei trei cărora le spusese să aştepte.
Tinerii se apropiară, iar Anghel îi puse lui Boţoghină mâna pe umeri şi întrebă:
- Care vreţi să mergeţi cu tovarăşul Ilie în sat? Care e mai
tare dintre voi?
Ilie înţelese Ia ce se gândea Anghel şi sări în sus:
- Ce tot vorbeşti acolo? Mâi tovarăşe Anghel, să ştii că mă supăr!
- Hai, nene Ilie, spuse Boţoghină fără să ia în seamă împotrivirea lui nen-său Ilie. încotro mergem?
- Du-te, mă, acasă şi te culcă, se supără Ilie. Taci că te găsişi ru să...
- Haide, daţi-i drumul, se supără şi Anghel. Ce dracu, Ilie, ne jucăm? Umflă-i tu falca ăluia şi culcă-te pe-o ureche!
- Radule! Al lui I.eoaşcă! Uite ce-aveţi voi să faceţi, spuse Angliei după ce Ilie şi Boţoghină se îndepărtară. O luaţi amândoi pe viroagă...
Tinerii ascultau ce li se spunea şi dădeau din cap că aşa au
să facă.
- înţelegeţi, mă? încheie Anghel. Pe urmă veniţi unul aici şi mă găsiţi ori pe mine, ori pe tovarăşul Pascu. Vii tu, Radule! Vasile să stea acolo!
XXXIV
Trafulică plecase acasă, dar îl lăsase la sfat pe fecioru-său. Ghioceoaia îi spusese că lancu vrea să-l prindă pe Ilie Barbu
pe drum. Curând, după ce oamenii plecară, feciorul lui Trafulică porni pe elrum fluierând si ii ajunse din urmă pe Ilie Barbu si pe Boţoghină.
- Unde te duci, nea Ilie? întrebă el prietenos.
Ilie spuse unde se duce, feciorul lui Trafulică rămase în urină, apoi o luă pe la marginea satului şi pătrunse în grădina lui lancu Knache. lancu F.nache şi văru-său Petre Miuleţ stăteau de vorbă întinşi lângă un salcâm.
- Iii, Marine, ce este acolo? întrebă Petre Miuleţ. Câri inşi s-au şters?
- Vreo treizeci de inşi, a făcut tata o listă cu ei.
- Aşa! Şi câţi au mai rămas? Ce zicea Anghel?
- 11 înjura pe rata şi pe nea Didel.
- Şi tac-tu ce zicea? întreba Miuleţ cu interes.
-Tata a plecat, dar zicea câ ferească Dumnezeu sâ-l prindă în seara asta pe drum. li sparge capul.
- Unde e Ghioceoaia?
- Nea Voicu s-a dus acasă. Se făcu tăcere.
Intr-un târziu, lancu Enache întrebă:
- Ilie Barbu e p-acolo?
- Nu, a plecat.
- A plecat acasă?! De ce n-ai venit să-mi spui? sări lancu înfuriat.
- Nu, că n-a plecat acasă.
Flăcăul povesti tot ce văzuse şi auzise, cum s-au împrăştiat toţi în sat să vorbească cu cei care au cerut să fie şterşi.
Petre Miuleţ se ridică în picioare şi râmase nemişcat. Se ridică si lancu.
Şi tu?
- (ic-i facem? întrebă lancu. Eu mă duc la Trafulică. Mergi
- Nu, du-te singur, răspunse Miuleţ cu gândurile în altă Parte. Trebuie să văd cc e cu Ghioceoaia.
414
MARIN l'REDA
T
- Marine, spuse Iancu în şoaptă. Ia-o fuga p-aici peste măgură şi ieşi-i înaintea lui llie Barbu până n-ajunge la alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu. Strigă la ăia la poartă şi spune-le că îi cheamă alde tac-tu. Dar repede.
- Păi mai am eu timp?
- Dacă o iei pe măgură şi sari gardurile-alea de [ie lângă viroagâ, ai destulă vreme.
Feciorul lui Prafulicâ se făcu nevăzut.
XXXV
Câtva timp llie merse cu flăcăul fără să scoată un cuvânt. Vasile şi Gheorghe Ciobanu stăteau departe, dar llie nu se grăbi; aveau destul timp.
Flăcăul călca cu oarecare nepăsare alături de el şi nu mai termina de tras din ţigare. Plecase cu ea aprinsă de la sfat şi o tot sugea, se îneca, scuipa... In dreptul casei, îi spuse lui nen-său llie să stea niţel, intră în curte, întârzie puţin şi, când se întoarse, într-o mână ţinea o bucată mare de pâine din care muşca vârtos, iar în cealaltă mână un ciomag nu prea gros, dar destul de lung, căruia îi încerca din când în când agerimea.
- Are piuliţă la cap, nea llic! explică eî într-o vreme, cu gura
plină de pâine.
- Fi, fi-ţi-ar piuliţa a dracului! îl dojeni llie. De ce nu te-ai fi ducând tu acasă să te culci?!
Boţoghină nu socoti că trebuie să răspundă. In curând începu să se simtă că în sat se petrece ceva neobişnuit. Frământarea se înteţea din ce în ce. Se auzeau glasuri pe uliţă şi pe drum, fluierături, uşi trântite, chemări. Câinii lătrau cu îndârjire. Activul gospodăriei se desfâşurase repede, pe toată lungimea satului. F.ra întuneric beznă şi pe cer năvăliseră nişte nori înfricoşători, negri ca cerneala, bolovănos). Undeva, W fundul întunecat al cerului, licăreau din când în când fulge^
NUVELE Şl POVESTIRI
415
miei. Noaptea era totuşi liniştită şi se putea băga de seamă că norii stăteau degeaba pe cer, nu erau aşa de grozavi.
Nu trecu mult timp şi la hămăitul câinilor care se auzeau in sat se mai adăuga şi urletele răguşite ale dttiăilor Iui Vasile şi Gheorghe Ciobanu, stârniţi de bătaia în poartă a lui llie, şi şuierătura scurtă şi repetată a lui Boţoghină. Vasile şi Gheorghe Ciobanu stăteau în aceeaşi curte: o curte mare, împrejmuită cu gatd de nuiele.
llie se uită peste gard sâ vadă dacă Vasile şi Gheorghe nu s-au culcat. Nu se culcaseră; se vedea lumină la amândouă casele.
- Cine e acolo? se auzi glasul supărat al unei muieri.
- Vasile, Gheorghe, daţi în câini, strigă llie.
- Nu e acasă! se auzi din nou glasul supărat al muierii. Vasile şi Gheorghe au plecat la alde Trafulică, duceti-vâ acolo!
Hămăitul dulăilor îl împiedică pe llie să înţeleagă ce i se spunea. Muierea veni la poartă şi alungă câinii. Se urcă apoi peste gard şi, când auzi glasul lui llie, deschise poarta:
- Nu ştiu pe unde-or fi, spuse ea, după ce llie şi flăcăul dădură bună seara. Uite-acu plecară! Eu zic că la alde Trafulică s-au dus, sau la alde Didel; parcă aşa înţelesei.
llic se îngrijoră:
- La Trafulică?! Păi ce să caute ei la Trafulică?
- Păi altceva mai ştiu ei de la o vreme încoace? Una, două, hai la Trafulică! Una, două, bai pe la Bădârcea! răspunse femeia mereu supărată. Taci câ îl găsiră pe Trafulică poleit cu aur, câ până acuma trecea p-acilea şi nici capul nu-1 întorcea! Dar ce-ai cu ei, llie, de venişi aşa? întrebă ea în şoaptă. Ce s-aude prin sat de se dă câinii aşa?
- S-au apucat Voicu Ghioceoaia şi Bădârcea să spargă gospodăria. Alde Vasile nu-ţi spuse nimic?
- Ba îmi spuse! Cică de ce să-i dea pe ei la o parte. Tot asa, câ Bădârcea... Oleu! nu mă amestec! Facă ce-o vrea!
împinse poarta cu spatele şi pieri în curte.
416
MARIN PRUDA
NUVELE SI POVESTIRI
417
Ilie îl apuca pe flăcău de braţ şi îi porunci scurr:
- Haide, mă!
Boţoghină se trase îndărăt:
- Ce spui, nea Ilie!? l,a Trafulică? Nu mă duc.
- Păi atunci de ce mai venişi până aici cu ciomagul tău? Parcă ziceai că are piuliţă la cap? zise Ilie batjocoritor. Mai bine făceai dc rămâneai acasă!
Şi il lăsă, o luă singur pe lângă garduri. Tlăcâul îl ajunse din urmă şi încercă să-l oprească:
- Nea Ilie, dacă ne ducem acolo, au sâ sară ai lui Didel cu măciucile! Zău, nea Ilie, mie nu mi-e frică, cia ce poţi să taci cu atâţia inşi?
- Du-te acasă şi te culcă, îi porunci Ilie părinteşte. Haide, du-te acasă, că abia când re-or vedea pe tine cu piuliţa aia...
Tlăcâul înţelese, dar tot nu ştia ce să facă. Nu-i venea la îndemână sâ se arate fricos. Porni alături de nen-sâu Ilie.
XXXVI
Până să ajungă la alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu, lui ilie îi păruse rău câ Anghel nu-i mai trasase şi altă sarcină. Alde Vasile şi Gheorghe! Mare lucru! Astia sunt doi inşi care le-a intrar în cap că Bădârcea asa şi pe dincolo! O să se ducă la ei si o să le scoată repede din cap chestia asta. Mergând pe drum, se gândise tot timpul cum si ce are să le spună. Se vedea intrat în casa unuia din ei, stând împreună pe pat şi vorbind.
„Mă Vasile şi Gheorghe, se auzea Ilie spunând. Voi nu vă daţi seama? Cum o să fie Bădârcea preşedinte şi Ghioceoaia socotitor?... Uite, să-l luăm întâi pe Ghioceoaia..."
„Sigur, cum o să-ti placă ţie de Ghioceoaia!" protesta Vasile Ciobanu în mintea lui Ilie.
„Stai că nu e asa!"
„Ce nu e asa? sărea Gheorghe Ciobanu cu gura mare. Aşa este, nu-ţi place de Voicti fiindcă vroiai să fii tu socotitor.
Aici Ilie se întrista. Va să zică prietenii lui buni din copilărie, alde Vasile şi Gheorghe, aveau despre el o părere mai rea decât a|tii. Da, trist lucru când îţi dai seama că prietenii ţi-ati ascuns părerea lor adevărată despre tine, timp de atâţia ani.
„Măi Vasile! Măi Gheorghe!... Bine, mă!..." le şoptea Ilie si mi putea să le mai spună nimic, asa de tristă era descoperirea pe care o tăcea. Stătea pc pat cu fruntea plecată si tăcea.
„Ilie, stai! Nu te supăra... Nu te lua şi tu după ce-i iese omului din gură! Cu gura spui multe. Nu văzuşi la sfat, când te chemară sâ te aleagă socotitor? Crezi că nouă nu ne-a părut bine? Zău, esti prost! Ne-a părut bine, dar eram supăraţi pe Anghel că prea a sărit cu gura contra lui Bădârcea. Ce au ei cu Bădârcea?"
„Şi 'Turlea, ce ştie ti cum stau lucrurile? îi luă celălalt frate vorba din gură. Vine aici, stă de vorbă cu Anghel şi Anghel îi spune ce vrea el. Ce, crezi că Anghel i-a spus realitatea?'
„Aoleu!... se văitâ Ilie, izbindu-şi genunchii cu palma. Măi Vasile! Măi Gheorghe! Asa încredere aveţi voi în Anghel? Aoleu!!"
Nu se mai putea sta de vorbă cu alde Vasile si Gheorghe. Se ridica şi se îndrepta spre uşă, copleşit de mâhnire. Dacă ei, Vasile şi Gheorghe, cred că Angliei... Nu-nu! Nu se mai putea sta de vorbă.
„Ilie, stai, îl opreau ei. Stai, domnule! Nu zice nimeni nimic de Anghel, dar..."
Aici Ilie sc întorcea îndărăt şi rămânea în picioare în mijlocul casei.
„Băi Vasile! Băi Gheorghe, izbucnea ei atunci din tot sufletul, uitându-se adânc în ochii fiecăruia. Bine, mă, atâta lucru ati înţeles voi?! Cum, mă, numai atâta? Numai până aici? Vasile! Băi Gheorghe! Mâ, păi nu se poate cum ziceţi voi! Nu se poate, Vasile! Nu e bine, măi Gheorghe!... Trecură ti de dimineaţă pe drum şi eu vă ieşii înainte să mergem cu toţii acolo. Ziceaţi de Bădârcea că e bun de preşedinte; să vă spun
418
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
419
drept, eu nu mă gândeam la treburile astea. Când v-am auzit pe voi vorbind, am zis că aşa o fi! Dacă zice alde Vasile şi Gheorghe, bai sa zic şi eu ca ei! Da, dar pe urmă stai şi te gândeşti: ce treabă facem noi acum? Facem gospodărie! Cu cine? Fi, aicea este! Nu poate să fie aşa, nu e bine aşa! Te doare, Vasile! Si când te doare din nădejdea pe care ai tras-o, îţi pierzi si nădejde si tot, si nu mai ai nici un rost pe lumea asta!"
„Stai, llie, ce tot vorbeşti tu!" săreau alde Vasile şi Gheorghe neînţelegând.
Aici llie nu mai putea răbda:
„Păi ce gospodărie e aia condusă de unii care nu le place de ea? Vasile şi Gheorghe, sau sunteţi nebuni?" „Cui nu-i place de ea?" „Iui Ghioceoaia si Bădârcea."
„Cline tt-a spus ţie că lui Bădârcea nu-i place gospodăria? De unde ai mai scos-o si pe-asta?"
„Păi dacă i-ar plăcea n-ar fi sărit s-o spargă, Vasile şi Gheorghe. Uite, şi eu am zis de dimineaţă că nu intru - am avut eu motivele mele - dar n-am făcut gălăgie, că să nu mai intre nici alţii. E o diferenţă aici!"
l.â care cuvinte, după părerea lui llic, Vasile şi Gheorghe n-ar mai ti avut ce răspunde şi ar fi tăcut mâlc. Ce-ar mai fi putut sâ spună? Când auzi însă că Vasile şi Gheorghe sunt la Trafulică, se simţi cuprins de bănuială şi se îngrijoră. Muierea lui Vasile avea dreptate: Trafulică n-avea nici în clin, nici în mânecă cu alde Vasile şi Gheorghe! „Nu e nimic", îşi spuse llie grăbind paşii.
- Hai mai repede, Boţoghină, dacă zici că mergi, îl îndemnă pe flăcău.
Ajunseră la Trafulică şi bătură în poartă. Ieşi chiar Trafulică. Când văzu cine e, Trafulică închise poarta si întrebă cu interes:
- Ce este, llie? Ce cauţi tu aici?
- Alde Vasile şi Gheorghe Ciobanu e pe la voi? "
- Vasile si Gheorghe Ciobanu?! întrebă 1 ratulică, parcă ar fi fost mirat câ Vasile şi Gheorghe puteau fi găsiţi la el. Da, sunt la mine, se miră el mai departe, dar ce-ai cu ei?
- Am ceva cu ci, spune-le sâ iasă până afara.
- Hai înăuntru, îl pofti Trafulică binevoitor. Asta cine e? A! Al lui Boţoghină! Hai înăuntru, câ Vasile şi Gheorghe mai stau pe la mine.
Trafulică îi lăsă să intre, iar el mai zăbovi puţin la poartă, lucru care nu-i scăpă flăcăului.
- Nea llie! şopti el cu teamă.
Trafulică îi ajunse din urmă. Mergea în urma lor în tăcere şi tot în tăcere îi conduse într-o tindă mare şi de-acolo într-o odaie.
Când păşi pragul, llie nu văzu decar că odaia era luminată slab de o lampă mică şi că pe paturi si pe scaune stăteau oameni, în prima clipă nu-i cunoscu cine sunt, dar nu se sinchisi, dădu bună seara şi rămase în picioare lângă uşă.
XXXVII
în clipa următoare îi văzu pe toti care erau: Didel, Bădârcea, Iancu Enache, Vasile şi Gheorghe Ciobanu şi cei doi băieţi ai lui Trafulică. Stăteau tolăniţi pe paturi si parcă aşteptau pe cineva. Când îl văzu pe Iancu, llie înlemni dc uimire:
- A! Aşa! exclamă el lung.
Cei doi fraţi Ciobanu se uitau şi ei încremeniţi la noul-venit şi se vedea că nu pricep ce se petrece. Arătau înfricoşaţi de venirea lui llie. Iancu are să sară la el. Ce căuta llie aici?
- Bă Vasile! Gheorghe! Ce căutaţi voi aici?! se pomeniră întrebaţi ei de llie, care păşi cu îndrăzneală în mijlocul odăii.
Vasile şi Gheorghe se uitau buimaci la llie, nti-1 mai recunoşteau. Părea mai înalt decât îl ştiau ei, mai vânjos şi parcă nu-şi dădea deloc seama unde nimerise. Parcă avea pistol la el 5' venise sâ-i aresteze pe cei din odaie.
420
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
421
- O să-ti arătăm noi acuma cc căutăm! răspunse lancu F.nache în locul celor întrebaţi şi se ridică alene în capul oaselor. Ilie nu-1 luă în scamă, se răsuci în mijlocul odăii, se scarpină vesel sub pălărie.
- Aşa, dom'le Trafulică, te-ai dat şi tu cu ăştia! Bine, lasă că o să ve/.i tu pe dracu, spuse el liniştit. Boţoghină, porunci el cu măreţie, fuga la star şi spune-i tovarăşului Anghel să vie încoace.
Flăcăul tresări, parcă zgâlţâit din somn. Nu era greu de văzut că teama îl paralizase.
- Tovarăşul Anghel? întrebă el, mai tare decât ar fi trebuit.
Bine!
Şi, foarte băţos, apucă clanţa şi deschise uşa atât dc smucit, că se lovi cu bărbia de ea. In aceeaşi clipă unul din feciorii lui Trafulică sări dc pe pat şi îi tăie drumul.
- Stai aici. Când ţi-oi da eu un tovarăş Anghel, n-ai să-l poţi duce.
- Boţoghină, strigă Ilie tăios.
Boţoghină înţelese. II apucă pe feciorul lui Trafulică de piept şi îl dădu la o parte:
- Dâ-te, bă, la o parte, ce, crezi că dacă sunr în casa ta, mi-e
frică dc tine?
- închide uşa, Trafulică! porunci lancu stăpân pe sine, apoi se adresă feciorului lui Trafulică: Stai la locul tău, Marine. Stai colea pe pat.
- Măi Vasile! Gheorghe! la hai afară de-aici că am sâ vorbesc ceva cu voi, spuse Ilie stând cu spatele la lancu.
Stătea cu spatele foarte aproape şi nu se sinchisea deloc sau cel puţin aşa părea. Le făcuse semn din cap celor doi fraţi, prietenos dar şi poruncitor:
- Haide, mă!
Alde Vasile şi Gheorghe răspunseră din priviri că au să meargă dar nu se mişcară de pe pat, parcă ar fi fost legaţi cu frânghii
- Veniţi acolo şi faceţi gălăgie câ asa şi pe dincolo, dom'le Trafulică şi Didel, spuse Ilie parcă ar fi continuat vorba începută. Faceţi gălăgie că l-ati vrea pe Bădârcea preşedinte şi, când colo, voi lucraţi la ordinul ăstuia! şi-l arătă pe lancu. Fie ca a dracului de omenie, care crede lumea că o aveţi!
- Ce la ordinul âsruia! Nu mai clănţăni acilea de pomană! bolborosi Didel duşmănos. Asta veni şi el ca omul, n-are voie sâ vie!?
- Mai bine ţi-ai vedea de treabă, ar fi mai bine de tine, murmură şi I rafulieă. Faceţi gospodărie sâ vă pună statul la jug, să trageţi până n-oţi mai putea!
- la lăsati-l în pace! şopti lancu ameninţător. Ilie Barbu, m-ai auzit tu pe mine că am zis eu ceva de gospodăria voastră? Am zis ceva de tine? Atunci de cc ai sărit...
Se ridică de pe pat şi îi ieşi lui Ilie în faţă. In aceeaşi clipă Ilie îi întoarse sparele şi le făcu semn din cap celor doi fraţi să se ridice şi să meargă cu el. Mişcarea capului însă îi înţepeni, lancu se aruncase asupra lui, îi înconjurase gâtul cu amândouă palmele şi îl stângea cu chipul schimonosit de ură năprasnică. Se pare că Ilie nu fusese luat [ie neaşteptate. Cam în aceeaşi clipă smuci din grumaz şi lancu se clătină. Ilie apucă de ghearele încleştate de gâtul său şi le desfăcu liniştit, parcă şi-ar fi descheiat gulerul care îl supăra.
- Ia mâna de pe mine, şopti gâfâind. Dacă...
Nu mai avu însă timp să-şi termine vorba, lancu se trăsese un pas înainte si scoase ceva din buzunar, ceva mic care nu se vedea, dar care se putea ghici.
Boţoghină ghici cel dintâi şi se repezi să-i sară în spate lui lancu. în aceeaşi clipă feciorul lui Trafulică se năpusti asupra lui şi îl opri, îl înţepeni în uşă.
- Nea Vasile, sări! strigă Boţoghină înspăimântat.
Fraţii Ciobanu ţâşniră în picioare. Strigătul flăcăului îi făcu să înţeleagă într-o clipă primejdia, lancu tocmai se repezise. Ţinea mâna ridicată să taie cu ea de sus în jos. Fraţii Ciobanu
422
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
423
îl izbiră cu piepturile si Iancu, din viteză, nimeri cu trupul în perete, izbutind să-1 atingă pe llie. li crestase umărul şi îi sfâşiase cămaşa la spate.
- Trafulică, pune mâna pe el, răcni Iancu înnăbusit. Prea târziu. Nu se aşteptaseră nici unul ca Vasile şi Gheorghe
să-i sară lui llic în ajutor. Ce să facă acum? P.ra lucru ştiut în sat că bătaia cu fraţii Ciobanu nu duce la nimic bun.
- Vezi, bă, că-ti curge sânge, llic, murmură Vasile, cercetând cu atenţie spinarea lui llie.
In acest timp, nu se ştie cum, Bădârcea se făcuse nevăzut. Posomorât, Vasile Ciobanii se căznea să lege cămaşa sfâşiată a lui llie. Peticul cusut de Gherghina de dimineaţă fusese mai tare, ruptura trecuse pe lângă el. Acum nu mai avea culoarea bluzei, se făcuse roşu de sânge.
- Va să zică aşa, zise llie Barbu răsucindu-se spre Iancu şi Trafulică. Săriţi cu cuţitele! Aşteptaţi niţel, câ n-o să mai săriţi voi cu cuţitele.
llie porni spre uşă cu paşi grei.
- Da, vedem şi noi, llie Barbu, că nu ţi-e milă de viaţă, murmura Trafulică în urma lui. Ai apucat-o p-aci: află că p-aci au să-ti rămână zilele! Nu mori tu în pat, să nu duci tu grija-aia!
- Vasile! Gheorghe! Haideţi, strigă llie de-afară.
Fraţii Ciobanii se opriseră în prag şi se uitau la Trafulică. Nu spuneau nimic, se uitau şi tăceau. „Aşa ne-a fost vorba? întrebau ei posomorâţi. Aşa ne-a fost vorba, să-1 aduci pe-ăsta aici sâ scoată cuţitul?! Păi aşa ne-am înţeles noi? De ce l-aţi adus aici pe Iancu? Ce-aţi vrut să faceţi?"
- Vasile, Gheorghe! strigă llie de-afarâ.
- Hai, Gheorghe, hai să plecăm de-aici, zise Vasile supărat. Dati-o dracului, nici asa sâ ne apucăm şi să tăiem oamenii» fiindcă...
Trafulică avusese însă grijă să închidă poarta de la drum; Iancu Enache se repezi în urma lor cu o măciuca în mână:
- Ai lui Ciobanii, dacă nu-1 lăsaţi pe llie o să aveţi de-a face cu mine, strigă el. Daţi-vâ la o parte!
Feciorul lui Trafulică dăduse drumul la câini şi pândea poarta cu un ciomag. Acum nu mai erau în casă, aveau loc să se bată cu măciucile şi llie Barbu şi ai lui Ciobanii erau cu mâinile goale. Singur Boţoghină avea ciomagul său cu piuliţă la cap.
- Dă-ncoace, Boţoghină! strigă Vasile cu un glas încordat si-i smulse acestuia ciomagul.
Se repezi cu îndrăzneală la Iancu Enache şi timp de câteva clipe se auziră loviturile seci, năprasnice, ale măciucilor.
- Gheorghe, ai grijă de llie, strigă Vasile.
Zadarnic încuiase Trafulică poarta. încă de la început Gheorghe Ciobanii şi Boţoghină o scoseseră din balamale, ieşiseră pe podişcâ şi acum se întorceau cu pari smulşi din stanoagele pocliştei. Din fundul grădinii lui Trafulică năvăliră încă trei inşi cu măciuci. Vasile se retrase din curte apărându-si mereu capul. Ciomagul lui Boţoghină se rupsese. Câinii urlau înnebuniţi, se auzită ţipete ascuţite de femei. Vecinul lui Trafulică ieşi şi începu să urle:
- Bă! Bă! Nu da, bă! Bă, n-auzi! Bă!
Fraţii Ciobanu şi llie se ascunseră în curtea acestui vecin; iar Boţoghină o luă la goană spre sfat. Cu tunicile în cap, Iancu Enache şi ceilalţi dădură buzna în curtea vecinului lui Trafulică, iirmârindu-i cu îndârjire pe fraţii Ciobanu şi llie Barbu.
XXXVIII
Anghel, Pascu şi Mitrică stăteau în biroul secretariatului si răsfoiau registrele şi tabelele de colectare. Curierul Stan se odihnea întins pe o bancă pe care stătuseră câteva ceasuri mai înainte cei doi fraţi Enache. II toropea somnul. Alergase asrăzi ca niciodată... se mira cum de nu plesnise splina în el. „Dom-
nule! uite cum devine: un cal n-ar fi alergat atâta!!
gând
i el.
424
MARIN PREDA
NUVEEE SI POVESTIRI
425
- Stane!
Stan sari în picioare, speriat.
- In definitiv de ce nu te duci tu acasă să te culci! spuse Pascu.
- Inii speriaşi somnul, mormăi Stan bosumflat. Nu ştii că eu dorm aici?
Se întinse la loc pe bancă şi cu toată sperietura simţi că somnul îi dă din nou târcoale. Când să adoarmă de tot, auzi foarre limpede un glas care venea parcă din depărtare:
- Care va să zică, lancu Enache are de dat cinci mii de kilograme de grâu. Scrie-acolo: cinci mii.
Tăcere, apoi acelaşi glas:
- Vezi la Bădârcea! Din nou răcere, apoi:
- Bâdârcea, şase pogoane de grâu. A dat tot! „Bâdârcea, şase pogoane de grâu". în creierul jumătate
adormit al lui Stan, cuvintele acestea n-avură nici un înţeles, dar rămaseră totuşi pe undeva prin preajmă şi nu-1 lăsară pe Stan sâ adoarmă. încercă să le alunge, dar încercarea îi sperie iar somnul. Deschise ochii şi mormăi supărat:
- Şase pogoane, pc dracu!
- Stan vorbeşte în somn, zise Mitrică vesel.
- Care şase pogoane? întrebă Stan, ridieându-se în capul oaselor. Dar opt pogoane de la Stejar şi zece de la Crama? Nu le munceşte al Mizdri? Alea de la Stejar le munceşte cu Ion al Titichii, văru-său; n-a rreierat cu el?
Se făcu tăcere. Anghel se uita nemişcat la Stan, parcă l-ar fi văzut întâia oară.
- Srane, ia vin încoace, îi spuse apoi cu gravitate. Stai colea şi spune. Pascule, ştergc-1 pe Bădârcea de la mijlocaşi şi trece-1 dincoace la chiaburi. Apoi se răsti la Stan: Tu de ce nu vorbeşti, mă, dacă ştii? Ai? Ia nu-ţi mai rânji fasolea! Nu vezi ce facem noi aici?
Fericit că ceea ce ştia ei ii trebuia tovarăşului Angliei, Stan se aşeză alături, gara să-şi aducă aminte tor ce stia el despre Bâdârcea şi alţii. Când nu ştia, spunea: „Eu nu ştiu, clar stie alde cutare, o sâ-l întreb mâine pe el".
După un timp, Anghel se uită la ceas:
- E ora tlouăzeci şi trei şi jumătate. Şi hotărî: Ne ajunge atâr. Hai să mergem prin sar.
Aprinseră ţigări şi ieşiră agale în faţa sfatului.
- Hai spre Enache, trebuie să ne întâlnim cu băieţii-ăia, spuse Anghel.
Porniră, dar abia se îndepărtata câţiva paşi câ se auzi din depărtare claxonul unei maşini.
- Trebuie să fie tovarăşul furlea, hai îndărăt, spuse Anghel. Maşina opri şi din ea cobori Ţurlea, Sergiu şi încă un
activist. Intrară cu toţii înăuntru.
- Tovarăşe Anghel, să vie aici Prunoiu, Ghioceoaia, colectorul şi casierul, spuse Ţurlea. Trimire pe cineva după ei.
- Pascule, adu-1 pe Prunoiu aici. Stane!
- Fi, care e situaţia, tovarăşe Anghel? întrebă Ţurlea mai departe.
Anghel arătă că a făcut întocmai cum i-a spus tovarăşul secretar Ţurlea la telefon. Ii arătă tabelul de cote, şi continuară verificarea. în curând sosi si preşedintele sfatului.
Prunoiu intră înăuntru, se aşeză pe bancă, se descheie la cămaşa şi răsuflă scurt. Avea privirea turbure si nu se uita la nimeni, cu toate că îi vedea pe toţi.
- Tovarăşe preşedinte, uite ce scrie aici, spuse Ţurlea liniştit. Ghioceoaia: impozite neplâtite de doi ani şi cote opt mii de kilograme de grâu, ttei de porumb, douăzeci kilograme de lână uepredate. Bâdârcea, lancu Enache, Petre Miuleţ, Sandu Enache: cote uepredate şi impozite neplătite. Tovarăşul preşedinte n-a predat nici el trei sute de kilograme grâu, loarea-soarelui, lână...
426
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
427
Se făeu tăcere. Sergiu se ridică şi se opri în fara lui Prunoiu.
- Cum se face că ai îndeplinit planul de colectări, tovarăşe preşedinte?
- Jupuia oamenii, aşa îndeplinea, spuse Anghel. Prunoiu tresări violent şi deodată ţâşni în picioare. II dădu
pe Sergiu la o parte şi se opri în fata lui Anghel. Ii şopti gâfâind:
- Anghele... Anghele...!
Se repezi spre masă, smulse lista din mâinile lui Ţurlea şi se întoarse cu ea în faţa lui Anghel.
- O vezi? O să întrebăm oamenii şi dacă nu este asa cum ai scris tu aici eu te distrug pe tine!
începu sâ strige fără măsură. Ameninţa cu pumnul în aer şi din când în când se izbea cu el în piept.
- De râpă se ducea comuna asta dacă nu eram eu, şi acum sunt scos vinovat? tiu?! Am muncit şi am format gospodăria colectivă, tovarăşul prim-secretar ştie!
- Ce gospodărie ai format tu?! strigă Anghel.
- Eu am format gospodăria colectivă, eu, striga Prunoiu, arătându-se pe sine cu degetul întors.
Prunoiu vru să strige mai departe, dar în aceeaşi clipă năvăli
înăuntru Boţoghină.
- Tovarăşe Angliei! spuse el gâfâind. Hai repede că vor să-1 taie pe tovarăşul llie Barbu.
- Cine? întrebă Anghel cu încordare, dar Boţoghină nu auzi.
- Au sărit cu cuţitele la noi, hai repede acolo.
- ("ine, mă, spune cine, surdule!
- Alde Iancu Enache.
- Unde, în ce loc?
- în casă la Trafulică. Noi am ieşit de-acolo, dar mi-e frici sâ nu se fi luar după ei, câ era şi alde nea Vasile şi Gheorghe Ciobanu. Au sărit ei, oleo! Dacă nu erau ei îl tăia de tot pe tovarăşul llie.
- Haidem cu maşina, spuse Ţurlea, ţâşnind afară.
Se auzi motorul duduind şi după câteva clipe nu se mai auzi nimic.
în biroul secretariatului râmase Prunoiu, singur. El ieşi afară năucit, apoi se întoarse înapoi. Nu înţelegea nimic. Iancu Enache în casă la 1 rafulicâ?! Se aşeză pe un scaun cu un aer buimac, si râmase astfel vreme îndelungată. Iancu Enache în casa la Trafulică... au sărit cu cuţitele... Deodată Prunoiu pricepu şi se înspăimântă. Pricepu că el nu e si n-a fost ceea ce credea, adică cel mai tare om din comună. Oameni mai puternici decât el s-au înfruntat cu înverşunare şi în seara aceasta Iancu Enache a ieşit din umbra, pe fată. Prunoiu plecă din clădirea sfatului neliniştit, înspăimântat de ceea ce avea sâ i se întâmple. îşi tăcuse în sat duşmani numeroşi. Poţi acei pe care îi nedreptăţise cu cotele, da, aceia! Erau mulţi, nici măcar nu-i ştia, nu-i trecuse prin cap că într-o bună zi are să cadă!
XXXIX
llie Barbu si fraţii Ciobanu îşi pierduseră urma prin grădinile oamenilor şi ajunseră în cele din urmă acasă. Etatii Ciobanu sculaseră vecinii şi urmăritorii nu îndrăzniseră să intre în curtea lor. Muierea lui Vasile încălzi apă si llie îsi spălă umărul lovit de cuţit.
Nu mult timp după aceea, auziră bătăi în poartă şi zgomotul unei maşini. Ieşiră afară. Erau tovarăşul Ţurlea, Anghel, Mitrică, Pascu si şeful postului de miliţie.
llie le povesti cum s-au întâmplat lucrurile; pe cine a găsir acolo, cum a sărit Iancu să dea cu cuţitul, cum s-au adunat, ca o haită, sâ-i omoare cu măciucile.
- După cum văd eu, llie, tu ai avut sarcina cea mai grea, spuse Ţurlea. la hai acuma cu noi, să punem mâna pe domnii Trafulică şi Enache.
S-au dus cu toţii spre Trafulică.
428
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
429
Ia Trafulică n-au mai găsit pc nimeni din cei dinainte. I.-au luat pe Frafulicâ fără nici o vorbă, apoi s-au dtis la lancu acasă si l-au luat şi pc el.
lancu F.nache se culcase, chipurile: se dezbrâcase. A trebuit să se îmbrace la loc. Se făcea că nu ştie pentru ce este căutat.
Se opriră după aceea la sfat şi se dădură jos. Ilie era cu un picior spre casă, arăta cam ţeapăn.
- "freci pe la dispensar, Ilie. Scoală-1 pe tovarăşul doctor să te panseze, câ n-am chef să ţi se întâmple ceva cu tăietura aia, zise Angliei.
- Da, începe să doară râu, răspunse Ilie. Parcă am un umăr
de lemn!
- In gospodărie o sâ trebuiască sâ lucrezi altfel, Ilie, spuse furlea, uitându-se cu atenţie la chipul îndârjit al viitorului socotitor. Nici tu să nu-ţi închipui că toată lumea e ca tine!
Ilie tresari auzind aceste cuvinte ciudate. Ce voia să spună
tovarăşul "Furlea?
După ce Ilie şi fraţii Ciobanu plecară, Ţurlea îl întrebă pe
Angliei:
- O fi înţeles Ilie ce i-am spus eu?
- Acuma n-a înţeles, dar o să afle el, încetul cu încetul, tot ce trebuie sâ afle.
- Am impresia câ a azi a fost ziua lui mare, mai zise furlea.
XI,
Acasă Ilie o găsi pe Gherghina picotind. De fapt, ea dormea de-a binclea: nu se trezi decât când bărbatul ei o mişcă uşurel de umăr.
- Aoleo! murmură ea cu glas stins. Sunt frântă ele osteneală! Dar aşa frântă cum zicea că era, se ridică numaidecât, căută
printre străchini şi începu să piseze nişte usturoi, să facă mujdei pentru friptură.
- Ce face băiatul ăla, doarme? întrebă Ilie după o vreme.
Se parc câ Gherghina era totuşi pe jumătate adormită, fiindcă abia într-un târziu se pomeni că parcă el ar fi spus ceva:
- Cc ziseşi tu?! întrebă ea eu mirare.
- Ziceam de băiatu-ăla! Ce face, doarme?
- Doarme, ce să facă!
Când se trezi de tot. Gherghina se aşeză jos pe un eăpărâi lângă prag si aşteptă mai întâi ca omul ei sâ mănânce, sâ-l întrebe apoi ce s-a întâmplat.
Ilie, însă, se simţea bine, şi după felul cum mânca, se putea înţelege că i-ar plăcea să spună şi mâncând, dar numai dacă ea l-ar întreba. Gherghina înţelese:
- Mereu s-au dat câinii ăştia! Ham-ham! Ham-ham! ziceam că nu mai sfârşesc...
Parcă n-ar fi ştiut de ce se dădeau câinii! Ştia, dar voia amănunte.
- Asa sunt câinii! reflectă Ilie. îşi ascunse zâmbetul cu un picior rumenit de găină, şi reflectând mai departe: Ce treabă are câinele? Să se dea!
„Aha! Stâi câ spune." Gherghina se dădu mai aproape. Ilie, însă, nu se grăbea, cu toate că terminase cu masa. Se uita puţin mirat în strachina cu bucăţi. Ridică clin sprâncene:
- Fâ Gherghinei, şopti el tainic, fără să-şi ia ochii din strachină. Fă, eu nu ştiu ce e cu mine: după ce înghit aşa vreo patruzcci-cineizeci de dumicaţi cât capul de pisoi odată mă pomenesc că mi se taie foamea! Ce-o fi cu mine?!
Se uita foarte nedumerit la nevasta lui, fără sâ zâmbească, eu sprâncenele ridicate a mirare.
- Păi cc să fie, înseamnă că te-ai săturat, îl dumeri Gherghina, bucuroasă că omul ei glumea cu atâta plăcere. Gândi că lucrurile au ieşit bine.
-Fim!! Dacă aşa zici tu... Atunci să-ţi fie de bine, să creşti ■nare! spuse Ilie, uitându-se lung, drept în ochii ei.
430
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
431
Gherghina nu se feri, rămase sub privirea aceea a lui care părea grea de atâta limpezime şi pe care o cunoştea de când era lată: îi plăcuse atunci cel mai mult, iar astăzi îi plăcea mai mult ca oricând. îşi plecă totuşi pleoapele. După câteva clipe le ridică iarăşi si îl învălui şi ea cu privirea ei. Dar deodată se îngrijoră:
- llie, ce-ai la umăr?
- M-am zgâriat...
Ii spusese cu nepăsare că alde Vasile şi Gheorghe, ştie ea, gardurile lor sunt de nuiele şi... noaptea... cutare... se întâmplă... Vasile şi Gheorghe Ciobanu?! Ce-a căutat la ei? Ei, ce-a căutat? Sarcină de partid. Alde Vasile şi Gheorghe au vrut sâ iasă din gospodărie!...
Începu să-i povestească. îi spuse tot ce ştia, dar nu avu grijă sâ facă legătura între o întâmplare şi alta si Gherghina obosi, nu-1 lăsă să sfârşească.
- Hai câ eşti ostenit, toată ziua ai umblat de colo până colo! Mâine o să te duci iar, aşa că trebuie să te odihneşti.
- Dacă zici tu că sunt ostenit...
Fie, zice şi el ca ea, dar el nu se simţea deloc ostenit.
- Eu vreau să mă culc afară, spuse llie în cele din urmă.
- Dacă zici tu că vrei să te culci afară...
Fie şi-aşa, dar s-a cam lăsat frig! „Frig? îi trecu Gherghinei prin cap. Da' de unde frig?" exclamă ea în gând cu şiretenie. Somnul îi zbură de pe pleoape şi chipul ei, mai înainte obosit, căpătă o expresie vie de tinereţe.
llie o văzu şi îi păru bine că Gherghina lui seamănă acum grozav nu cu Gherghina de azi-dimineaţă, care nu ziceai că are treizeci dc ani, ci cu Gherghina lui Ciucă, cum era ea atunci farâ mare, când se ducea la poarta ei şi-i fluiera...
Ieşiră pe prispă.
...Târziu, Gherghina adormi, llie îi simţi multă vreme in spinare răsuflarea caldă. „Ostenită, săraca de ea, gândi el. Nu vezi cum răsuflă de încet? Parcă ar ti murit! Ce, e glumă? Dac4
ai măsura paşii câţi îi face ea într-o zi, ai ajunge la Bucureşti. Dar ce mai tine ea la el! Nu vezi cum doarme lipită de spinarea lui?.. - Si n-are şi ea săraca o bluză pe ea!... Easă, Gherghino, uite, nici Catr'ma lui Tâbârgcl n-are, nici a lui llie Moacă, nici Florica lui Paţac... De unde să ia?! I ,asâ că o să facem! Trebuie să meargă! N-are voie să nu meargă."
llie închise ochii şi, treaz fiind, sub pleoape îi ţâşni lumina zilei, pe o întindere nesfârşită de pământ. I se părea, vedea cum gospodăria treiera prima ei recoltă si llie ştia pe dinafară câte zile-numcă are fiecare. Da, se cântăresc sacii asa cum văzuse el că se făcea la gospodăria Dor Mărunt. Brigman, magazionerul, stătea cu plaivazul la ureche şi făcea prinsoare cu Niculae Burcea că au să iasă peste 2500 kilograme la hectar.
Uite şi copiii: se ţin de drăcii, se urcă pe cântar şi se laudă ca proştii câ atârnă atâtea kile.
„Vasilicâ, zicea Niculae Burcea cu glasul său blând. Du-te, taică, încolo d-aici."
„Am patruzeci de kile, nea Niculae."
„Bine că ai patruzeci de kile. Tot atâtea are şi purcelul meu."
Zarvă să pui mâna pe un retevei şi să le dai la spate. Uite-i pe unii că vin cu vitele la apă. Sunt însetate vitele, dar si băieţilor li-e sete. O fată se uită la ei şi îi dojeneşte:
„Măi, lasă întâi vita să bea, că ea nu c om sâ poată răbda."
llie se uită la ea uimit. A cui era fata asta?
Deschise ochii şi zâmbi înăuntrul său câ îşi punea asemenea întrebare. Nu mai ştia dacă visa sau îsi amintea.
„Da, e bine că o să facem grâu mult, dar trebuiesc bani, se pomeni llie gândindu-se. Cu ce cumperi să faci ateliere şi grajduri? Aveau noroc ăia din Dor Mărunt. F'ra o vale la ei de vreo zece hectare, cu un iaz. Făcuseră grădinărie, câştigau parale!"
llie se ridică în capul oaselor, prins de un gând. Satul are lângă pădure un loc numit Valea Morii. Pe lângă vale
432
MARIN PREDA
şerpuieşte pârâul. S-ar putea face un gropan mare ele strâns apă, îngrăşat locul, construit la Niculae Dogarii o roată bulgărească
şi Iaci o gradină si...
Răcoarea nopţii şi mişcarea il făcură pe Ilie să simtă iar durerea în umăr. îl ţinea, parcă îi prinsese spinarea.
„la stai tu mai încet, Ilie!" îşi spuse el, veselindu-se singur de nevinovăţia gândurilor sale.
Şi vru să se întindă şi să pună capul pe căpătâi, dar Gherghina îi luase, ca de obicei, locul. îi apucă uşurel capul în palme şi îl dădu mai încolo. Când închise ochii să adoarmă, cocoşii începură deodată să cânte. Se revărsau /.orile.
SITUAŢIILE PREŞEDINTELUI
Tovarăşul secretar Băcuieţ observă la un moment dat că preşedintele unei gospodării dintre cele mai nou înfiinţare, trimetea sfatului situaţii din care nu se înţelegea aproape nimic. Gospodăria aceasta se afla la extremitatea de nord a raionului, şi tovarăşul Băcuieţ îşi încheie activitatea din ziua aceea trecând pe acolo. Ca totdeauna, el nu-şi preciza de la început obiectul vizitei şi îşi exprimă nemulţumirea lcgându-se de ahele.
De ce se arunca porumbul la porci pe jos? Nici porcul nu digeră bine când înghite boabele amestecate cu noroi şi se face şi risipă peste toată chestia! Şi de ce se dădeau de pe acum furaje vitelor, când vitele puteau sâ mai pască pe unde mai era de păscut? („Când o veni iarna şi o să rămâneţi fără furaje, vii colea, tovarăşe tehnician, înaintea vacii, şi-ţi faci autocritica!") Şi tufele alea de pe câmp de ce n-au fost scoase? Şi nici peticele alea de vie care au mai rămas pe la capete n-au fost lichidate!
- A doua oară a venit la mine şeful brigăzii dc tractoare să se plângă că nu vreţi să înţelegeţi să scoareţi tufele. Unde eşti, tovarăşe preşedinte?
Vâcăruş, preşedintele gospodăriei, era acolea, în stânga tovarăşului Băcuieţ.
- Le scoatem, tovarăşe secretar! Mâine trimit câţiva oameni din brigada de câmp cu târnăcoapele şi le scoatem, zise preşedintele.
434
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
435
- Da?! se miră tovarăşul Băcuieţ. la vino dumneata cu mine în birou să-ţi spun ceva. Lasă tufele pe seama tovarăşului inginer, că o să trec eu poimâine si o să mai văd eu vită de vie şi rufă pe câmp!
Preşedintele avu aerul că îi convine, e de acord să lase tufele alea pe seama agronomului, dar... ştie oare agronomul pe cine să ttimită şi în ce loc anume? N-ar fi poare mai bine să... sâ se ducă agronomul la birou şi el, preşedintele, sâ... dar îşi dădu seama singur că nu se putea şi o luă încet în urma activistului.
In birou, preşedintele rămase în picioare şi nu se îndepărtă prea mult nici de uşă. Parcă i-ar fi sugerat activistului să facă la fel, adică să rămână şi el în picioare, să-i spună în câteva cuvinte vorbele alea, şi să iasă pe urmă amândoi afară şi...
— Bine mă, nenorocitule, de ce-mi trimiţi tu mie la raion situaţii false? zise pe neaşteptate tovarăşul Băcuieţ, aşezându-se la birou cu zgomot şi privindu-1 pe Văcăruş drept în faţă, cu nişte priviri din care ţâşneau fulgerări de uimire, curiozirate şi ameninţări. De ce ? Ia să-mi explici!
Preşedintele surâse, un reflex bizar al neliniştei care se aşternuse brusc pe chipul său. Cuvintele, „bine mă, nenorocitule", nu le spunea acest activist decât foarte rar şi erau la el semnul că ai băşicat-o, ai făcut ceva şi ai fost prins şi eşti acum compătimit pentru ce-o sâ ţi se întâmple.
- De ce, tovarăşe secretar?
- Cum de ce, mai şi întrebi? Ia stai tu colea jos şi să verificăm.
- Să verificăm, tovarăşe secretar, zise preşedintele cu o voce deodată mică şi senină. Să verificăm, de ce să nu verificăm, repetă el.
Şi trase un scaun şi se aşeză, nu în faţa secretarului, ci alături, lângă umărul lui.
- Găini, zise secretarul.
- Găini, repetă preşedintele.
- Ei, câte sunt? îl întrebă tovarăşul Băcuieţ, uitându-se direct la el si ferind cu palma hârtiile pe care le scosese din buzunar si le întinsese pe birou.
- Păi câte să fie?
- Cum, „păi câte să fie"? Spune câte.
Preşedintele dădu să se uite în hârtie, propria hârtie care avea jos iscălitura lui încogârliţară şi naivă de şcolar, iscălitură expresivă, amintind parcă şi caligrafic de numele său, Văcăruş, derivând de la văcar, adică băiat mic si bun care păzeşte cuminte vacile altora.
- I asă tu asta, zise tovarăşul Băcuieţ cu grijă şi cu o expresie de om srăpân pe situaţie, care deşi nu înţelege sensul întâmplării la care ia parte, a văzut şi a auzit totuşi destule în experienţa lui de activist ca să nu se mai mire de nimic. I ,asă tu asta, repetă el, acuma răspunde-mi pe dinafară, sau dacă nu ştii pe dinafară să mergem la faţa locului să aflăm (cu toate că o să fie cam greu sâ stăm acuma să numărăm, adăugă el cu o ironie rece). Câte găini aveţi?
- Păi câte să avem? Atâtea câte sunt în găinărie! Alea sunt, altele n-avem.
- Şi câte sunt?
- Două mii trei sute şaizeci şi două, răspunse preşedintele.
- Vasăzică le ştii cu precizie! Şi aici de ce ai trecut trei mii?
- Păi atâtea erau, răspunse preşedintele.
- Cum atâtea?
- Trei mii...
- De ce n-ai trecut două mii trei sute şaizeci şi două, câte sunt?
- Păi nu erau arâtea, răspunse preşedintele parcă mirat câ 1 s-ar putea cere să treacă ce nu era.
- Şi restul unde sunt?
- Au murit! răspunse Văcăruş cu simplitate.
- Cum aşa? De ce au murit?
436
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
437
-Mai mor găinile, răspunse preşedintele. Parcă ar fi spus: se mai joacă ele, au obiceiul ăsta: le place să moară.
- Bine, au murit, conveni secretarul. Dar atunci de ce n-ai trecut aici cifra reală?
Dar ca şi când parcă ar fi înţeles pricina fără să mai aibă nevoie de răspunsul preşedintelui, ca şi când ar fi ştiut-o parcă dinainte, sau poate ar fi descoperit-o chiar atunci, secretarul continuă, fără să mai aştepte vreo explicaţie de la acest om, care, de altfel, foarte senin, părea să nu bage de seamă câ aştepta de la el vreun răspuns.
— Bine, să lăsăm găinile. Să trecem la viţei. Câţi viţei aveţi? Văcârus avu o mişcare înghesuită şi trudită să descifreze ce
era scris pe situaţia aceea la rubrica viţei, ca si când nu el ar fi întocmit-o şi trimis-o la raion. Cu privirea sticlind, secretarul îl lăsă să se uite, să vadă singur propriile cifre şi sâ se mire (dacă mirarea asta putea sâ-i folosească la ceva). Dar preşedintele nu se miră deloc de ceea ce văzu, cu toate ci impulsul iniţial trădase la el o curiozitate care făcea parcă din hârtiile acelea un magnet cu o putere de atracţie misterioasă şi irezistibilă. Căuta parcă să afle acolo, să citească în ele răspunsul la o întrebare care se ridica sub forma unei nedumeriri vagi, a unei taine greu de descifrat, din întreaga lut atitudine, care, datorită acestor mâzgăleli, de acolo, se petrecea tot ceea ce se petrecea, să se supere un om cu tot dinadinsul, să se suie într-o maşină, sâ vie tocmai aici şi să-1 sperie pe el, pe Văcăruş, cu vorbele alea? Chiar aşa?
Pentru o hârtie?
- Ei, ai de gând să răspunzi? îl trezi secretarul cu chipul aprins de aşteptare si încordare. Câţi viţei aveţi?
- Câţi vitei? Şaptezeci de viţei.
— Aveţi chiar şaptezeci în staul?
— Da, tovarăşe secrerar. Putem să-i numărăm.
- Şi de ce ai trecut aici cincizeci când în realitate sunt şaptezeci?
- Aici am greşit, zise preşedintele pe gânduri, cu voce moale, ca şi când ar fi fost convins câ în cazul cu găinile nu greşise.
- Va să zică recunoşti singur, zise secretarul, deşi Văcăruş nu avea chiar acrul că ar recunoaşte o greşeală. Mai departe, continuă secretarul, hai sâ mergem mai departe. Sau nu vrei?
- Mergem mai departe, tovarăşe secretar, zise Văcăruş cu o voce proaspătă, dar după ce întârzie cu răspunsul câteva clipe lungi. Mergem mai departe, de ce să nu mergem!
- De ce să nu mergem! Iti spun eu de ce să nu mergem! exclamă secretarul mereu cu privirea sticlind şi cu chipul aprins. Pentru câ mă uit la tine şi mă gândesc ce ar trebui să fac! Pentru câ n-are nici un rost să mergem mai departe, sâ ne zgâim la o socoteală făcută de tovarăşul preşedinte nu la lumina electrică pe care o văz că îi atârnă aci, deasupra capului, ci la o lampă chioară de gaz cu numărul cinci! Asta e situaţia!
- Dc ce, tovarăşe secretar?
- Mai întrebi şi de ce?! Cum de ce! Astea sunt situaţii?
- Sunt situaţii, tovarăşe secretar...
- Da?! Foarte interesant! Bine, lasă câ vedem noi. Sâ mergem mai departe.
Şi conrinuară ciudata verificare în acelaşi fel cum o începuseră, adică baza pe care se susţinea confruntarea cifrelor era memoria preşedintelui şi nicidecum actele sale, cifrele înscrise de el în acele situaţii. în curând însă activistul se resemna. După încordarea de la început, acuma el trecea pe o foaie de hârtie separată liniată cu grijă chiar de el, chiar acolo în faţa lui Văcăruş, cu mâna lui, cifrele pe care le declara acesta verbal. Înscriind datele, activistul renunţase - sau cel puţin asa părea - la orice tentativă de a mai forţa ceea ce era evident, cu scopul de a obţine pentru sine, sau de a produce în mintea preşedintelui vreo revelaţie. După felul cum lucra, el părea mai degrabă că
438
MARIN PRF.DA
NUVELE SI POVESTIRI
439
vrea astfel, prin exemplul lui personal, sâ stârnească în acest preşedinte dorinţa de imitaţie, să imite cel puţin, să Iacă ceea ce i se spune, dacă altfel nu vrea sau nu poate să facă, cel puţin pentru moment, cel puţin atâta timp cât el era preşedinte şi cât el însuşi, Băcuieţ, activist în acest raion.
Când ajunseră la sfârşit, secretarul contemplă spaţiul care mai rămăsese intre cifrele înscrise în situaţie şi iscălitura preşedintelui şi zise:
- Şi cu spaţiul ăsta liber ce e? De ce te-ai iscălit aşa jos? Nu-ţi dai seama că între iscălitura ta şi cifre sc poate adăuga orice? Uite, aici se pot adăuga capre, cereale, orice vrei dacă cineva vrea să-ţi facă figura. Şi vin cu, sau tovarăşul prim-secretar de la regiune şi te întrebăm: unde sunt caprele, sau ce e trecut aici? Şt ce faci?
- Care capre? Dâ-le dracului de capre, câ n-avem, zise preşedintele deodată plin de convingere că, în sfârşit, a nimerit-o şi tovarăşul Băcuieţ cu oiştea în gard.
- Bine, n-aveţi capre, dar cereale aveţi. Şi dacâ-ţi trece aici cereale, ce-i faci? Ce-i faci dacă de pildă tu semnezi hârtia şi o dai contabilului şi el îţi trece aici, nu mult, dar atât cât are el nevoie, vreo zece-douâzeei de saci de grâu, ce-i faci? Că el îi ia sacii ăşria şi îi duce acasă!
- Păi cu ce păzesc! exclamă preşedintele tresărind ca un cal care ar fi fost apucat brusc de frâu de o mână străină. F.u unde sunt? zise el. Nu-! ia mama dracului?! 11 belesc!
Posomorât, secretarii! îşi închise stiloul, îl vârî în buzunar şi se ridică. Fulgerările din privirea lui pieriseră, se liniştise cu totul şi el privi în pământ şi merse spre fereastră gânditor, începu să se uite pe geam. Stăteau toţi acolo în fata administraţiei şi aşteptau. F.ra contabilul, un ţăran spelb, foarte tânăr, subţirel şi cu ochi albaştri, îmbrăcat cu grijă înrr-un costum negru, figură mereu ciudată pentru Băcuieţ, cu chipul acela al lui tras şi puţin palid, parcă de muncă sau de nesomn; era
membru de partid şi îşi amintea câ la adunarea de constituire rătanii spuseseră despre el câ e mai cinstit ca o fată mare, si adâugaserâ câ numai să rămână aşa. Apoi, inginerul agronom, un tip de la Bucureşti care vorbea cam mult; apoi făta aceea, tehniciană în zootehnie, fată bună, o adusese aici cu maşina chiar el şi—şi amintea cum se dăduse ea jos în noroi cu pantofii ei cu tocuri înalte şi subţiri; chiar şi acum arăta bine îmbrăcată, ştia cum să se îmbrace şi nu-i stătea deloc rău; si în sfârşit, figura aceea roşie, cu ochii aprinşi de băutura, magazioneml principal...
- Cum îl cheamă pe magazionerul principal?
- Stoica, răspunse preşedintele.
- Şi mai cum? Stiu că are un nume ciudat.
- Mucedu, zise Văcăruş, Stoica Mucedu. Da, zise el, are un nume cam prost...
- Nu numai numele îl are el prosr, zise tovarăşul Băcuieţ revenind de la geam. Mă mir cum l-aţi ales magazioner şi vă place vouă de cl...
- Se ţine de treabă, zise preşedintele. îi cam trage el la măsea, dar are cap, le ştie...
- în sfârşit, tovarăşe preşedinte, îl întrerupse activistul, eu zic sâ faci mai bine ce spun eu si nu mai lăsa spaţiu alb între cifre şi iscălitură. Nu mai lăsa spaţiu alb... Cine lasă spaţiu alb, poare să aibă parte mâine de zile negre. Fiindcă gospodăria agricola colectivă nu seamănă cu o familie unde ai pe toată lumea sub ochi şi ştii de fiecare ce face. Falsul cu ajutorul hârtiilor nu e posibil la scara aia, şi dumneata crezi că nici la scara asta nu este posibil, şi crezi că e tot aşa de aiurea ce-ti cer eu, cum ar fi fost aiurea dacă unul clin fraţii dumitale, când erai copil, ar fi venit cu o hârtie şi ar fi arătat-o tatălui dumitale wcând că nu el a furat porumbul din pod si l-a vândut... F)ar aici e altă brânză în altă traistă, mie sâ-mi trimiţi situaţii reale, dare, exacte şi bine întocmite; si dacă vrei sâ n-o păţeşti, să nu ''ai iscălitură în alb; iscălitura în alb, in blanco, nu se dă
440
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
441
niciodată nimănui! Sau vrei poate să spui eâ nu-ti plac hârtiile? Dar cui îi plac? Socialismul însă înseamnă civilizaţie, şi nici o civilizaţie modernă nu se poate lipsi de hârtii. Sau vrei sâ spui câ nu hârtiile te supără? Ce te supără atunci? Ce nu-ţi convine? Ce nu-ţi place în toată chestia asta?
- Vi le trimit, tovarăşe secretar, vi le trimit, zise Văcăruş deodară speriat parcă din nou de cuvintele de astă dată nu ameninţătoare, ci mari si, pe de altă parte, prea minuţioase, care îl asaltau. Vi le rrimit, vi le trimit, mai adăuga el si avu o mişcare mică din cap parcă ar fi vrut sâ se convingă pe sine, dintr-o parte: trebuie trimes! 1 )ar clin cealaltă parte tăcea, nu zicea nimic si parcă nu trăia clipa prezentă, sugerând însă cu o privire expusă câ nu ascunde nimic...
- Şi să nu-ţi închipui, continuă secretarul, că o să viu eu aici dc fiecare dară să-ti lac situaţia. Să nu-ţi închipui chestia asta! Fă situaţia aşa cum trebuie, verific-o cu realitatea, să fie exactă până la ultima oaie, şi pune-o pe urmă frumos în plic şi trimire-o la raion. Asta e!
Activistul era de mult în picioare şi pisa absent podeaua cu călcâiul pantofului parcă ar fi bătut un cui în ea. Era un tic al lui când insista şi revenea neîncetat asupra unei chestiuni spinoase.
- Fiindcă azi ai norocul câ ai un contabil bun şi tot consiliul de conducere te ajută, continuă el, dar ce-ai face dacă lucrurile s-ar schimba. Nu în rău, ci pur si simplu s-ar schimba. Ce-ai face? Conştiinţa omului e ca un acordeon, tragi de ea, umili burduful, apeşi pe clape, cântă! Şi ce-i faci dacă trage de ea un beţiv si un hot?
- Nu trage, tovarăşe secretar, zise Văcăruş tresărind iar,
înviorat şi cu voce tare.
- Nu trage? Bine, mai vorbim noi, încheie deodată activistul şi mai lovi pentru ultima oară cu călcâiul în podeaua neagră de motorină înainte de a pleca. Sâ nu zici că nu te-arn
avertizat, să te plângi câ nu te-am îndrumat. Rămâne aşa. în orice caz, să ştii că in ce priveşte situaţiile pe mine nu mâ convingi, să-ti intre bine în minte, sâ-ţi notezi acolo pe birou cu litere mari, ca o lozincă: pe tovarăşul secretar Băcuieţ nu-1 conving! Şi să-i spui chestia asta si contabilului tău, să ştie si el, fiindcă o fi el mai cinstit ca o fată mare, dar ştii ce păţesc fetele mari când nu sc păzesc! Contabilitatea e contabilitate, oricum ai lua-o, şi dacă nu e ca o oglindă în care dacă te uiţi sâ vezi lucrurile aşa cum sunt ele în realirate, atunci dăm dracului totul, renunţăm la orice organizare şi ne întoarcem la şoc ie ta tea p ri m i t i vă!
Şi cu asta ieşi. Nu se mai uită îndărăt să vadă fata aceea a preşedintelui speriată şi în acelaşi timp nepăsătoare, atentă şi în acelaşi timp plecată parcă în călătorie si care îi excita atât de tare vorbirea; nu era un activist care vorbea aşa de mult. închise tisa în urma lui şi plecă fără să mai adauge nimic, fără să-şi ia la revedere; era o influenţă a ţăranilor de prin aceste locuri asupra obiceiurilor lui dc orâşean pe care o acceptase fără să-şi dea seama. Cei clin curte îl întâmpinară atenţi. Secretarul rămase câteva clipe în prag. Magazionerul, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, cu faţa roşie, când văzu că preşedintele nu iese, zise fără să scoată labele lui mari din tăieturile oblice ale stofei: - Ce e cu Văcăruş, tovarăşe secretar? Ce i-aţi făcut de-a rămas acolo?
Dar activistul parcă nu auzi, coborî scările fără să răspundă şi se îndreptă spre maşină.
2. DIN PUBLICAŢII ŞI ALTE VOLUME
PÂRLITU'
- Asta te bagă în fundul iadului, te bagă în puşcărie, mă, Dumnezeul lui de porc!
- bine, Manoleo, da' mie nu-mi vine, mă, sâ cred cc-am auzit... Cum adică, s-a întâmplat chiar aşa?!
- Păi dar!
- Pi! Şi unde e el acuma?
- Dă-1 dracului! Da' ăsta e om, mă? Om e ăsta, mă?... Că nu-mi cade el în ghiare că l-aş busuma cu niţel, ar vedea el pă dracu'. Daca n-ar vedea el pe dracu', sâ nu-mi mai ziceţi mie Manolea al Stoichii. Să-mi ziceţi aşa, prost, prostul ăla dă Manolea...
Omul se opri şi fruntea i se încreţi; vorbea cu îngrijorare şi când băgă mâna în chimir, glasul i se schimbă:
- Dă-nii, mă, Arghire, o foiţă, ceru el unuia din ei. Am şi eu, da' e dă jurnal, mă ustură gâtul! începu să răsucească o ţigare, apoi o udă cu limba şi o puse-n gură.
- Mama lui dă pârlit!... îngână el. Dă-mi, mă şi un foc!
- Iii, ia zâ-i Manoleo!
- Păi nu ştiţi, mă? Mă, ce s-a-ntâmplat n-a fost cine ştie ce, începu el dând un fum gros pe nas. N-a fost cine ştie ce, da', vedeţi voi, gineri-meu ăsta, aşa era el de când l-a făcut mă-sa, şi prostia a fost că eu m-am uitat la avere. Cum vă spusei, d-aia i-am zis fî-mii: hai, ia-1 dă bărbat, dă-1 dracului,
446
MARIN PRI-OA
NUVHT, Şl POVESTIRI
447
că arc pământ!... Dar dracii' ştia câ c aşa dă zgârie-brânză? Cine ştia câ c aşa dc* fometos după avere ca altă hidiganie?... Sâ ştiţi, bă: numa' după ce loveşti pragul dc sus cu capul, atunci îl vezi şi pă-1 dă jos! Asa este!
Si-aeuma, ca sâ ştiţi şi voi cam ce fel de om e llie ăsta-gi-neri-meti ăsta - staţi sâ vă spui ce-a făcut el în armată. Ieri ani aflat si eu, mi-a spus Chită, câ Iu' Ghiţâ al lui Nae Barbu i s-a întâmplat cu el. Ştiţi măr Sau ştiţi!...
- Nu ştim!
- Staţi să vă spun eu, acum. Ghiţâ ăsta al lui Niculae Barbu când s-a dus în armată, llie (lua-l-ar dracii, câ pui eu mâna pă ci, dâ el dă dracu) era sărgent mă, ştiţi, sărgent şi Ghiţâ răcute. Acu, Chită nu ştia. Se duce el acolo şi întreabă dă llie: „Mă, llie Ghioc, care-i mă ăla?" Şi ăia îi spun: dom' sărgent Ghioc e la clancenare, da' vezi, nu te du acolo câ te ia la bătaie; dai dă dracu!" Ghiţâ: „ce vorbeşti, mă? Păi e din sat de la mine". Aia dând din cap: „du-te!... treaba ta!" Mă, oameni buni, ştiţi ce-a făcut llie atunci?
Manolea se opri din vorbă şi râmase cu gâtul întins întrebând din ochi oamenii care aşteptau răspunsul foarte liniştiţi.
- Ca ţâganul, mă, răsuflă Manolea, ca ţâganul când a ajuns împărat. Aia c! Da - staţi să vedeţi: se duce Ghiţă acolo înăuntru şi-i vede pe gineri-meu llie, pă sălile alea. Zace: „Ce mai faci, mă, llie? Ia te uită, băâă!... S-a făcut sărgent! Mă, llie, te-ai făcut sărgent mă? Noroc, noroc, ce mai faci?" Ştiţi, Ghiţă ca ăla, când vede şi el pâ cineva de la el din sat, bucuros de, dar ia uitaţi-vă la llie: „Ce e mă, cine eşti tu, zace, ia ia-ţi poziţia dă drepţi". (îngâmfatul dracului, că nu pui eu mâna peel... uliutiu!... l-aş da eu poziţie de drepţi.) Acu' Ghiţă se apropie dc el mai bine, se mai uită, se mai învârteşte: „Ce, llie e, câ doar n-am eu ponogul găinilor! Mă llie, ce mă, nu mă mai cunoşti? Sunt Ghiţă! Ai mă? Ghiţă, mă, al lui Nae Barbu". Dai ăsta: „dreepţi! , soldat, neruşinatule" (auziţi oameni buni pă
llie). Sase ceasuri de carceră. Nu ştiu ce-a spus căpitanului că l-a băgat la carceră, mă, credeţi voi? că nu pui eu mâna pe el acu' mai repede, să-i 4au eu lui carceră, fi-i-ar neamul al dracului să-i fie. Asta a făcut el în armată. Mi-a spus şi mie Ghiţâ, uite sâ-1 întrebaţi, ca să vedeţi şi voi. Staţi să vedeţi acum tărăşenia cu mine, de la cap.
Dă bine dă rău, o duserăm cum o duserăm la început. Se purta bine, îşi vedea de treburi!... Pă urma, mai târziu, începui să-i bag seama. Bă, îi tremura mâna după trang, auziţi voi, parcă da din el, al dracului. Nu zice nimeni, câ de, omul trebuie sâ fie strângător, da' nu aşa mă, nu asa! Mă, llie, mă, mai las-o încolo dc zgârcenie, câ nu zice omul, sâ nu Iii econom, dar nu aşa mă, dă-o dracului, că te pomeneşti câ-ti zice lumea „zgârie-brânză" şi aşa îti rămâne numele până oi muri. Dar faci şi tu copii şi lumea cum e ea a dracului cc zice? A! Uite şi ăia ai lu' „zgârie-brânză"! El n-auzea... Bineee!... zâc: bine! Şi râbdam, mai răbdam, nu m-apucam cu el că e ţândăros si mă gândeam tot aşa, să nu ne-auzâ lumea. Fi-mea nu zâcea nimica si-i mai dădeam eu dă câte unele când avea nevoe. El tot timpul alerga după bani; când n-avea dă lucru, se ducea şi muncea pâ la alţii si într-un an dă zile îşi făcuse căruţă şi schimbase caii mei cu unii dăia marii. Mi-a plăcut, de ce să-mi încarc sufletu', dar era prea-prea! Cine ar fi crezut, mă, că el are bani, din voi aşa, aţi fi crezut voi vreunul că a făcut atâţia dă mulţi bani?
- Păi dă unde?
- Nu-i asa?
- Asa e!
- Că l-aţi văzut cum umbla; cu nişte trenţi dâ pantaloni Şi cu tunica roasă la guler. Zgârcit, mă, al dracului, dar n-am mai văzut dă când m-a făcut mama... Că dacă ştiam eu nu-mi băgăm în cârd cu el. Mă feream ca dă altă aia: du-te nene şi n'ă lasă-n pace, n-am nevoie dâ oameni d-ăştia! Da' cine a ştiut!
MARIN PRUDA
NUVIU F. SI POVESTIRI
- Spunc-ne, bă Manolco, acuma!
- Aia c nimica toata ba, Zbanghiulc. Cic-a făcut el ailanteri a tăcut ele multe ori. Dar s-a luat la bătaie cu noi mâ, o!, să vedeţi voi, s-a mai pomenit, mâ?
- Zău, mă?
- blecc!... Şi dacă nu eram eu, cine ştie ce făcea! Dar când pui eu mâna pâ topor!...
- Spune-ne, mă, de la început.
- Să vedeţi. Mai dă-mi Arghire un foc şi o foită, că jurnalul ăsta mă ustură... ce mai tace mă tat-tăti? A mai fost la munte?
- A fost. Ieri a venit.
- Ieri?
- Da.
- Uite, mâ, că dacă ştiam şi eu, îi dam să-mi ia nişte prune. Si cum vă spusei, ce-a făcut Ilie n-a făcut pentru primaşi dată. Duminica de dimineaţă, - acuma, să încep sâ vă spui cum a fost - mâ pomenesc cu Florea învăţătorii' şi cu mai mulţi băieţi la poartă, lira Gheorghe a lui Matei Barbu, alde Ilie Ţugurlan, alde Stancu Drăcii, mi se pare câ mai era şi rânjitu' ăla al lui Dumitru Iu' Nae şi... nu ştiu cine mai era. F.u taman veneam din grădină, când îi văz la poarta pâlc. Mă duc la ei şi zâc
- Ce e, dom'le Florea? Ce e, mâ, cu voi? Da' rânjitu' ăla ăl lui Dumitru lu' Nae (câ să nu-1 văz nici pe-ăla în ochii mei, tot aş mai trăi), îl auz câ zace:
- Amendă, Manoleo, amendă câ nu-ţi dai copilul la şcoală (al dracului, că ai lui dacă sunt îi face popi; tot prosti ca el rămân) şi zâc:
- Faci mâ din gură, că de m-ar arde o zeamă mai grasă, aş
mai zace
. Ce e dom'le învăţător?
Nea Manoleo, zace el, sâ vezi de ce am venit. Să te rog să-mi dai căruţa si caii şi băiatul, pentru o încărcătură de nisip d-acilea din vale. Stii... pentru scoală (da dă unde, câ pentru el, mima' zâcea el aşa). Acuma, eu mă gândii, mâ răzgândii, ce
■•a fac, cum s-o dreg, că vedeţi, eram cam în încurcătură. Să-i spun că nu pot, are sâ mă întrebe că de ce? Şi dă cc nu pot? Câ am treabă, ce treabă? Azi, duminica? Să spun câ nu-s caii acilea, pe urmă află si atunci cine ştie, mă amendează că nu-mi dau copilul la şcoală. Mai bine, dă-1 dracului, să i-o dau... Şi d-aia zâc: bine dom'le Florea, pai cum să nu ţi-o dau? Auz, mai ales că e si pentru scoală?!... Acu', eu pregătii căruţa, ii pusei suşlctul dă piatră şi învăţătorul plecă şi-mi spuse câ se întoarce numaidecât... şi sâ fiu gata! F.u chem pă l.isandru şi-i spun:
- Mă l.isandre, bagă de seamă: te duci cu învăţătorul şi vezi, îi duci o căruţă cu piatră din vale de la carieră. Vezi să nu pui mult pe cai, sau mai ştiu eu ce, că răstorni căruţa p-acolo. (li spuneam si eu ca ăla, ca să fie cu grijă.)
Când deschisei poarta, opa şi el: Ilie. Nu-ş' dă und' venea. Să uită la cai, la căruţă şi îl auz câ-i zace lu' lisandru:
- Und' re duci, mă?
Da' ăsta al meu: (că nu-1 fac nici pe el bun).
- Treaba mea. As tăiai t:
- Cum, mă, treaba ta?
- 1 reabâ mea.
11 văz pă Ilie că se roşeşte şi se uită aşa ca să-l mănânce. Se apropie de cai şi începu sâ le ia ştreangurile. Pă urmă săr eu:
- Mâ, Ilie, vezi-ţi de treabă. 1 .asâ-1. Se duce să ia nişte piatră pentru învăţător, atâta tot. Iii se linişteşte, bucuros c-o să mai iasâ ceva parale:
- Si cât dă de-o cănită?
- Cum, cât dă?
- Cât plăteşte?
- Cum, mă, să plătească? Învăţătorul? Kşti nebun? Du-te de-ti ia oase de gât. F.l începu sâ înjure ca un zăltat dă toti Dumnezeii şi dă toti sfinţii, câ ci are sâ ia caii să se ducă cu ei 'a râpă si să le dea una în cap cu toporul, că ce, el d-aia le dă
450
MARIN PRUDA
NUVELE Şl POVESTIRI
451
sâ mănânce, să lucreze Ia toţi dâ pomană? Câ dacă azi mă duc la învăţător, mâine hop şi notarul, poimâine hop si primarul, poimâine ailaltă...
- Mă, llie, nu fi ţicnit, zbier eu. Tu nu-ţi dai seama că te raci de râs? Pă urmă veni învăţătorul şi dă ruşine, dă bine-dă râu, tăcu din gură şi nu-ş' pă und' se duse! Învăţătorul se sui într-o căruţă şi când sâ plece îmi zise mie că nu degeaba aduc nisip şi că sâ-i spun cât sâ-i cer. Zâc: „Iasă dom'le Horea, baremi atât să fac şi eu pentru dumneata".
Şi se duseră. Acolo, au terminat repede. Păi cum să nu termine? Când sâ plece, învăţătorul ce crezi câ le zise: mă, băieţi, eu nu pot sâ vâ las asa, că doar aţi muncit. Ce vreţi să vă dau? Acu, ei tăcură. Rânjitul ăla, tot el: „câte-un ţoi de rachiu. Merge". „Bine, mă, băieţi, veniţi încoace." Şi intrară în cârciumă la Valacbe (lua-l-ar dracii şi pâ umflatul ăla. Cică el vinde vin sau ţuică în loc de apă). 1 .nară ei câte-un ţoi şi plecară. Când veni Lisandru, îmi spuse băiatul şi atât tot. Cui îi mai trăznea acuma pân cap unde a fost llie şi ce-a făcut? Bâ, s-a dus, mă, al dracului, la cârciumă şi a întrebat şi a aflat câ au băut ăia cu câruţili, înţelegeţi voi? Vedeţi, mă? Staţi să vedeţi numa.
Peşte vreun ceas vine şi el. Era la nimezi şi fi-mea puse masa ca să mâncăm. Nu i-am luat seama lui llie, când îl auzii pă Lisandru că-i zace:
- Ce te uiţi mă aşa la mine? (şi ăsta el meu colţos, câ nu-1 fac nici pâ el bun).
- Mă uit, mă, mă uit, da' ce? Lasă că v-aranjez eu!
- Ce aranjezi llie, zâc eu.
- Mâine-dimineaţă ascut toporul, iau caii dâ căpăstru şi mă duc cu ei la văgăună şi le dau tina în cap, decât sâ ajungă pă mâna voastră, să le beti pielea.
Eu începui să mă înfurii. Auzi, al dracului, ce i-a trăznit, „le bem pielea"... Eire-ai tu al dracului llie, că pui eu mâna pe tine! Dai tu dă dracu!... Poate câ pleci d-aici din sat.
Mâ ridic de la masă şi-i dau o palmă: „tâmpitule ce eşti, atâta timp cât eşti în casa mea să nu faci p-al dracului, câ te bat ca pe câine... şi te dau dracului, cu avere cu tot".
- Să mă baţi tu? Zbiară el. Ia mai încearcă, să vezi, câ ti-arăt eu tic!...
- In tata, mă? Să dai tu în tata? zace Lisandru si se ridică si el.
Mă, sâ te ferească Dumnezeu dă nebuni, înţelegeţi voi? Aşa tam-nisam, ca prostul, îl văz câ ia în mână o felie dâ brânză si când mă izbeşte în ochi, să fiu al dracului dacă n-am văzut roşu. Si pă urmă se repede Lisandru în el. S-au îucăerat amândoi şi pă urmă mă reped eu la topor. Bă, Doamne fereşte, auz, că dacă nu fugea, îi crăpăm capul, mă, ca la câine, înţelegeţi voi? Da' noroc, că acum intram în puşcărie. Pă urmă a sărit fi-mea si mi-a turnat nişte apă că nu mai puteam dă usturime. Pâ Lisandru nu ştiu cu ce-1 lovise în cap, avea un cucui cât mărul.
- Şi acuma cum o duceţi, Manoleo?
- Vede el pă dracu. Trebuie să vie, că n-are încotro! Are aici hainili, cămâşili, nu-ş' ce draci mai are, aşa câ rrebuie să vie. Si atunci vede el pă dracu, uite, aici sunt: să nu-mi mai zăceţi mie Manolea...
- Nea Manoleo, da' fie-ta ce zace?
- Pâi, ce să zâcâ?
- Nu zace nimica?
- Păi mâ, Zbanghiule, n-auzi că ea n-a vrut să-1 ia? Eu i l-am dat că am zis că e bogat, are avere, băga-şi-o-ar în cap dâ pârlit. Dar pui eu ghiara pă el... trebuie să vie să-şi ia catrafusele. Şi dacă o trimite pă cineva, îl bat pe-ăla în loc şi nu-i dau nici hainili. Şi chiar dacă n-o veni neam, tot pui eu ghiara pâ el. Dâ n-o vedea el pă dracu, uite sâ nu-mi mai ziceţi mie Manolea. Să-mi ziceţi prostul ăla dâ Manolea... care se lăuda...
Mai dă-mi, mă Arghire, o foiţă, că jurnalul ăsta!...
NUVELE Şl POVESTIRI
453
STRIGOAICA
lira într-o scara din sărbătorile Crăciunului când ni-ani întors acasă, în satul meu, din orăşelul unde intrasem ucenic să învăţ cizmăria. Eram mândru de acesr lucru şi vroiam mereu să mă duc să mă vadă foşrii mei colegi, altă lume, dar mai ales fetele. De aceea, într-o seară, când mă întâlnesc cu un coleg de bancă, îi spun câ vreau sâ merg cu el la şezătoare, şi după ce ei îmi spune că chiar ăsta fusese şi gâtului lui înainte de a-i spune eu, plecarăm. Eu nu fusesem niciodată la vreo şezătoare aşa în regulă şi îl tot întrebam:
- Şi cum e, mă, acolo? Ce fac ei?
— I.asâ că ai să vezi tu, zicea el, şi botograsul dă Costică mă băgă prin nişte întortochieri dă uliţe timp de aproape un ceas.
Era seara aia o seară cu lună şi cu stele îngheţate pe cer, cu linişte şi ger, şi cu scârţâituri de zăpadă. Mie îmi îngheţase nasul, şi băgasem mâinile prin tun iul tocmai la buzunarul pantalonilor.
- Mai repede, Boţoghină, că am îngheţat jumate, zic eu.
- Păi, am şi ajuns, îl aud.
Ne oprirăm în dreptul unei case, luminate se vede cu vreurş perromax, aşa era dă lumină, şi Costică băga degetul cel miţţt în gură, să fluiere. ,ţj - Bă, ia stai, zic. Pai ce facem noi acuma?
l'.l râse fără să răspundă şi fluieră, iar eu tăcui din gură, fără sâ mai zic nimica. Peste câtva timp, uşa se deschise, şi o fată ne chemă şi ne spuse că de ce mai fluierăm de pomană.
- Da'ăsra cine e?
- Asta e Victor, ce nu-1 ştii pă Victor?
Când intrarăm înlăuntru, nu ne băgă nimeni de seamă. Lira
0 zarvă, unii cântau din fluiere, alţii jucau, muierile stăteau şi roreeau lână!... Petele, care după cum ie era firea. Unele stăteau liniştite cu ciorapul în mână, altele se prindeau şi jucau, se scâ-lâmbâneau. Altele se certau pentru cutare sau cutare lucru!...
Iui mă aşezai pe un scaun şi mă uitam, pentru că altceva n-aveam ce să fac. Din cauza gerului, obrajii îmi luaseră foc şi mâinile îmi vâlvâiau.
- Ati îngheţat, închinaţilor, dă frig! îmi zise o muiere de lânsiâ sobă. Pune şi tu mâinile şi te-ncălzeşte. Asta nu e Victor, Stanco? întrebă ea mai departe o altă muiere.
- El e! Ai? Vicror e! Ce e, mă Victore, unde ai fost până acuma? mă întrebă ea.
- Să-nvăt cizmăria.
- E, şi ai învătat-o?
- Păi stăi, aşa repede? zic cu, că acuma abia am inrrat.
- E bine, maică, e bine, că vorba ăluia, meseria e brăţară... Da' ce mai face mâ-ta?
- Bine!
- Bine, că vorbeam eu cu ea ori de câte ori mâ duceam la biserică. E bine că te-ai ţinut cuminte, nu te-ai apucat dă prostii. Ia te uită la al meu!... Sâ te-apuci să dai în el, ce sâ dai?
1 e bati în parre, te doare mâna, că dacă pui mâna pă ciomag, zice câ sunt muiere rea...
Mie ini se dezgheţaseră mâinile, şi zgomotu' ăla şi zarva îmi făceau plăcere.
- Da' frati-tâu unde mai e, Victore? mă întrebă iar Stanca.
- E la Bucureşti.
- Si ce face el p-acolo?
454
MARIN PRUDA
NUVU1.U SI POVHSTIRI
455
Eu îi spusei ce face, şi pă urmă începu să mă întrebe despre cizmărie, că şi ea îi spusese lui Victor să se ducă să înveţe meserie. Câ vorba ăluia, meseria... Dar al ei! „Nu, câ ce, n-am cu ce trăi?" „Ai, mă, - câ d-aia mi-e mie urât pă el -, da' ce e rău?" Şi tata aia îi ţine cont... si, când pui mâna pe ciomag, zice că sunt muiere rea... şi câte alea toate...
- Da' tu cum ai tăcut, mâ, te-a învăţat cineva?
- Nu m~a învăţat nimeni, zic eu, m-am gândit că, vorba matale, meseria...
- E brăţară de aur, Victore! Bine câ nu te-ai apucat dă
prostii.
Şi încetul cu încetul intrai între muieri şi vorbeam cu ele ca şi când as fi tost o babă sau un om trecut de ani. Se lucra, se juca, zbierau si cântaţi.
Trecuse cam un ceas de când venisem eu la şezătoare. Stanca îmi spunea câ îmi dâ o raţă dacă fac rost de nişte ghete mai ieftine pentru fi-sâu. Eu îi spuneam că am să-i fac si îi ceream să-mi dea mimatul ghetelor. N-apucase sâ deschidă vorba muierea, când deodată se întâmplă ceva care mă făcu să mă înspăimânt şi să-mi rămâie în suflet toată viaţa: se auzi din depărtare un urlet de om, cum nu auzisem niciodată. Am auzit eu multe urlete şi zbierete de oameni, dar ăsta avea ceva în el, de te înfiora până la sugrumare, şi deodată toate vocile amuţiră, iar strigătul omului începu să se apropie ca un vuiet. Ajunse prin dreptul nostru, se auzi goană de om si se pierdu. Toti rămăseseră încremeniţi, care cum apucaseră, şi după un timp, băgat de seamă că la unii băieţi mai mari le sticleau ochii, parcă erau aprinşi, şi se produse o agitaţie prin toată lumea. Unul din tlâcâi ţâşni ca un piston în sus si urlă cu ochii lucind, înjurând de grijanie:
- Mănâncă vârcolacii luna!
O fetică de vreo cinci ani începu să tipe. Toată lumea năvăli afară. Simţeam şi eu ceva care mă făcea să ţip şi ieşii fără sâînu dau seama ce se întâmpla. Era prima dară când vedeam că
mănâncă vârcolacii luna, şi când ajunsei în curte, tot satul vuia de urlete şi fluierături.
Ridicai ochii la lună. Se făcuse roşie si o margine era ştirbită. Se auzi o voce de om spunând ceva rare si fără înţeles, si un vuiet puternic de mulţime de voci se ridică spre cer, amestecat cu fluierături şi bâlăngăieri de clopote. Uliţele erau pline, iar eu, ori de câte ori mă înfioram, dădeam drumul la câre un ţipăt lung şi zbieram până simţeam că mă înec. Un băiat puse mâna pe o măciucă şi începu să lovească cu ea în gard, altul luă un căldăroi şi urla cu capul în el, un alrul se smuci si arunca un ciomag în sus, de nu se mai văzu. Eu pusei mâna pe o tarabă, cu care făceam un zgomot asurzitor, iar alţii zvârleau cu pălăriile, cu scurtături sau cu pietre.
Nu ştiu cât a ţinut până ce luna a fost mâncată. Se făcuse întuneric, şi satul amuţise. Ne-am pomenit cu toţii în casă si toti eram trişti, iar ochii băieţilor si oamenilor nu mai luceau. Eu m-am aşezat tot unde stăteam înainte, şi încetul cu încetul începură şoaptele.
- Ai văzut, Victore, îmi zise Stanca, ăştia sunt vârcolacii răi, maică. Cum trăgeau şi sfâşiaţi din ea, săraca!
- Da' cum sunt vârcolacii ăştia, taţo Stanco? întrebai eu.
- Ei, cum sunt! Oameni răi, care mănâncă luna. Cât a strigat lumea şi a huiduit, şi tot degeaba.
Câteva fete se apropiară de sobă, unde stam eu, şi ascultau şi ele.
-Ţaţă Stanco, întreb eu iar, da' a mai fost mâncată luna vreodată?
- A tost băiete! Mi-aduc aminte, uite, eram tot aşa ca fetili astea, si a fost a treia seară, când muri Măria lnghioarţa.
- Măria lnghioarţa?
- Păi da', câ au văzu t-o oamenii cum a fugit prin fundul grădinii, prin văgăuni, si uite asa s-a ridicat ca o matahală spre tanâ. Da' au ţipat oamenii, au strigat şi au gonit-o, spurcăciunea iadului!...
456
MARIN PRUDA
NUVELE M POVESTIRI
457
Mie mi se tăcu frică, şi toţi ne zgribulirăm. Câteva Icre se rugară să ne spună cine a iost strigoaica aia, si tata Stanca începu sâ ne povestească. Noi ascultam cu bărbile pe genunchi, iar ea torcea şi ne spunea, scuipând clin când în când între degetele-i
care ţineau fusul.
- Pă fata asta, mâ maică, sâ fi văzu t-o când trăia, uu-ţi venea să crezi că e faiâ. Parcă erea altă aia! H.ra neagră la ţaţă şi avea roate destili de la mâini şi dă la pi ce re albe, şi buzili tot albe erau. Umbla lâiatâ şi sâ n-o fi vâzut-o noaptea, Doamne fereşte! Nimeni nu ştia a cui e, si era tocmită sâ umble cu oile oamenilor. F.u zâc câ avea pe „Cine-nu-trebuie" în ea, ca sâ vedeţi, maică, cum se apuca la bătaie cu oamenii şi le spărgea capetele eu măciuca. Odată, când era cu oile pâ mirişrili dă la popa, a trecut un mocan cu căruţa p-acolo. Sâ duce la el şi-l întreabă:
- Ce-ai la căruţă m?
- Pere şi nuci, taică, a zâs mocanii', iar ea s-a suit peste el, l-a legat şi i-a luat ăluia toate nucili şi perili! Pă urmă i-a băgat lumea sama, şi nimeni nu se apucă cu ea. Ca să vedeţi voi şi geandarului dă la sexie i-a spart capul. Ala era cu câinii şi a prins-o pă drum, cântând din fluier. Stia sâ cânte bine, lua-o-ar „Cine-uu-trebuic" acolo în smârcuri, unde-o fi. Si geandarul nu ştia, câ d-aia i-a zis:
- Ce c cu tine, fă? Nu ţâ ruşine sâ umbli singură pă linie, căţea! Si barşti! li dă vreo două, cu o vână d-aia da bou, peste piecre.
Fa il înjura dă l )umnezeu şi-i dă cu tluieru-n cap si pă urmă cu un pietroi. El a vrut s-o ducă la balamuc, da' i-a spus: „Să nu te apropii că te mănânc", şi a lăsat-o, că păştea oili bine, şi oamenii au zis tot aşa, s-o lase. 'Fin minte, maică, mă întâlnesc odată cu ea la marcă si o întreb:
- Ce mai faci, Mariţo?
- Ce e, fa? Vrei să-ti rup moatili din cap? mi-a zis. Da' eu tot n-am tăcut:
- O'bia, câ te întreb şi eu, ce răilor?
- Pai ce sâ fac, a răspuns ea, uite ma duc încoace...
- Unde?
- Dup-im drac!
Că asa răspundea ea şi erea numai cu dracu' în gură. O întreba cate cineva:
- Ce mai faci, Mariţo?
Iar dacă se întâmpla să fie mai în apele ei, zăcea:
- Pâ dracii!
Fii, mâi maică, credeţi voi, da' n-a trăit mult. Nu ştiu când, într-un timp, într-o toamnă, ştii, Vasile, când fu plointea aia, da stăteau locurile înecate, căzu la pat. li dăduse lumea si ei o cocioabă unde sc culca, si într-o dimineaţă degeaba aşteptară oamenii sâ auzâ fluierul ei, că aşa făcea ea totdeauna, se scula eu noaptea-n cap si, după ce fluiera, numai ce-o auzeai că strigă asa, lung şi rar:
I)ati drumu'.
la ooii... băâăăă!
Si oamenii le dădeau drumul. Ciâ d-aia vă spusei, într-o dimineaţă nu se mai auzi. Să duse cineva şi a găsit-o lungită şi gemând.
- ( ,e-ai Marito?
- Am pâ dracu'! Pleacă d-aci câ, daca nu... Si l-a înjurar pâ ala, si-au lăsat-o în pace!
Nu ştiu cât o fi zăcut acolo, câ într-o zi auzirăm câ ii e râu, trage sâ moară. M-am dus şi cu acolo, s-o văz. Olioooo!... Maică, maică! Urâtă era! Si vârsase sânge pă jos! Nici nu ştiu cum au îngropat-o nişte oameni. Pă urmă sâ vedeţi voi că a treia zi s-a făcut strigoaica. Tot asa ca acuma am văzut cum începe luna sâ se înroşească si sâ se ciumpăveascâ la margine.
Si ne pomenim cu Costică a lui Dumitrache, suflând sâ-i plesnească splina în el.
- Stanco şi Vasile, strigoaica... a venit la mine... a dat cu niinc în pământ si zicea: „Cască gura, să-ti scuip în gură, sâ faci
458
MARIN PRUDA
copiii urâţi ca mine..," O!... pa urma odată a rugit, si n-am mai vâzut-o. S-a ridicat in sus, la lună!... Si tremura bietul Costicâ! Cică a zăcut de friguri vreo două zile...
— Ţaţă Stanco, întreb tot eu, de ce îi zicea „lnghioarţa"?
— Iii, dă ce! Auz! Fiindcă înghiorţăia, d-aia! bu nu ştiu, că n-am văzu t-o mâncând, da' aşa cică...
l'ără ca să bag de seamă, după ce termină Stanca, văzui că toţi ascultaseră, Fiindcă toţi se mişcară şi îşi traserâ răsuflarea.
începurăm sâ plecăm fârâ vorbe. Când deschisei uşa. Stanca îmi aminti de raţă, da' numai să-i fac rost de nişte ghete, aşa mai ieftine... bu îi spusei că îi fac şi îi cerni numărul ghetelor. I'ă urmă ieşii în curte. Luna înviase şi era parcă mai albă şi mai marc. Am pornit repede împreuna cu Boţoghină, fiindcă începuse să-mi îngheţe nasul.
Şi asta a fost într-o seară, la câteva zile de când venisem în satul meu, de acolo, din orăşelul unde intrasem să învăţ cizmăria.
SALCÂMUL
Trecuse de miezul nopţii când Tudor Călăraşii s-a simţit deştept pe prispa casei. întâi şi-a întins oasele, apoi a dibuit sub căpătâi, scoţându-şi flanela cu tutun. Era răcoare, şi satul zăcea în linişte. A început să se îmbrace încet, trăgând din tigare şi oprindu-sc din când în când, după ce băga fiecare crac in pantaloni şi-şi trăgea flanela pe mâini.
- Dă-1 dracului!... Am nevoie de el! Am!...
Se duse la celălalt capăt al prispei şi trase pătura:
- Gheorghe! Măi Gheorghe!
Băiatul s-a învârtit mârâind, apoi s-a ridicat dintr-o dată în capul oaselor.
- Ce?
- Hai scoaT, hai câ trebuie să tăiem salcâmul!... Băiatul sări jos de pe prispa şi începu a dibui pe sub hambar
nişte călţuni pe care-i trase în picioare.
- Băi tată, da' e prea devreme, mă, dracului!
- Lasă că dormi tu... Avem o groază de treburi...
Au plecat amândoi sub şopron şi, după câtva timp, au ieşit încet cu două săcuri mari, îndreptându-se spre grădină.
In fund era un întuneric de pădure, şi jumătate din bolta cerului era umbrită de un uriaş salcâm, în a cărui coroană se "icâlciserâ toate sălciile şi duzii din întreaga grădină.
MARIN PRUDA
NUVU1.U SI POVESTIRI
461
Tudor Călăraşii şi băiarul s-au oprit la rădăcina lui, cu
săcurilc în mâini.
- Fân' la ziuă trebuie să-l trântim la pâmânr, Gheorghe! Ţ-â
toarne?
- Mie nu mi-e foame.
- Mă duc să iau ceva-n gură. Să nu începi, că trebui sâ viu eu şi să vedem cum îi facem!
Băiatul s-a aşezat la rădăcina unui dud si aştepta. Ar fi vrut să-şi dea seama: ce se întâmphP. Despre salcâm stia că îi spusese cu vreo două zile înainte câ vrea să-l taie; dar nu cu noaptea în cap. Gândul începuse să-l ducă în urmă cu câţiva ani, când lot la tel, într-o dimineaţă, tatăl său îl sculase şi porniseră tăcuţi afară din sat, spre pădure. Merseseră mult timp până ce, la mărginea unei poieni, tatăl său se oprise şi-l tintuisc şi pe el în dosul unui stejar gros. Tocmai îşi amintea cum îl văzuse ţâşnind spre o mogâldeatâ care parcă îl aştepta şi cum măciucile lor se ciocniseră aprig, iar omul căzuse jos, când I udor Câlâraşu îl atinse pe umeri tăcut. Băiatul tresări şi se ridică. Cerul era spuză de stele, si Găina începuse să apună. Se uitară unul la altul fără sâ vorbească şi, un timp, omul măsură de sus în jos salcâmul falnic. Se întâmplă un lucru ciudat în clipa când amândoi strânseră săcurilc în mâini si se apropiară de tulpina groasă dinaintea lor; un cocos pâlpâi repede si cântă prelung, dar nu-i răspunse nimeni. Câtva timp, omul parcă se zăpăci, apoi deodată începu sâ se învârtească jur-împrejurul copacului, cu iuţeală, aproape repezit, şi băiatul îi ascultă glasul parcă străin, un mormăit care întreba şi răspundea, eu o furie care din nou îl înfiora pe băiat: apucă la fel ca şi tatăl său sădirea în mâini, si în spatele acestuia, vorbele îi atingeau auzul:
- Hei, cum îi tăcem, mâ? Hai sâ-i mâncăm întâi rădăcinile^ Da' ârde-1, nu te juca!
locul picioarelor încetini, si cei doi strânseră sâcurile în mâini. Vanele salcâmului se întindeau jur-împrejur încolăcite, una peste alta, şi-i ţineau rădăcina în sus ea o buturugă vânjoasă, împletită intr-o movilă de frânghii încâlcite. Cei doi parcă incăleeaserâ pe tulpina lui si, lipiţi de ca, spintecau cu săcurilc întunericul, încrucişând forme ciudate si iuti, de vietăţi întunecoase si mute. 1 .ovitunle se urmăreau, se apropiau, se înde-părrau împletindu-se, se ridicau izbind pământul şi îşi amestecau departe icnirea înfundată cu răsuflu! celor doi oameni. De-a lungul văii, unde viroaga grădinii spinteca trupurile pomilor într-un fund îndepărtat si negru, aripile nopţii duceau răbufniturile scurte ale loviturilor, împrâstiimlu-le până se topeau ea înghiţite de întuneric, departe de coviltirul nemişcat si înalt al salcâmului. După un timp, sâcurile începură a-si innuiia zvâcniturile. Cei doi s-au dezlipit de tulpina pomului şi s-au îndepărtat, izbind în pământ mai rar, mai adânc, aple-cându-se tăcuţi şi lovind numai în câte un singur loc, înţepeniţi eu picioarele desfăcute, scornionindu-i cu chibzuială coardele ascunse. Apoi se mutară. Ghearele lungi ale rădăcinilor erau acum dezvelite. Zgomotele se ascunseră, iar aşchiile începură atâsni în toate părţile. în curând înconjurară tot locul, ca o roată înălhita si oamenii izbeau înainte, fără sâ scoată vreo vorbă.
Începuse să mijească de ziuă. Salcâmul stătea falnic si nici o frunză nu i se mişca, (iei doi loveau acum dedesubtul lui. Se făcuse slin amândouă părţile o scorbură adâncă, şi I udor Călăraşii se oprise ştergându-şi fruntea eu mâneca de la eămasă:
-Stai, Gheorghe, că nu mai merge! Adu caii!... Băiatul plecă, si omul se aşeză răsuflând rar. PâmâiHul era alb de aşchii. După câtva timp, celălalt intră cu caii si, ajuns
462
MARIN PRUDA
NUVlil.il Şl POVESTIRI
463
lângă salcâm, începu să le potrivească ştreangurile şi să lege o frânghie lungă de capetele lanţurilor.
- I,asă-i, Gheorghe, mai dă-le drumul să pască! Mă, da' vânos a mai fost salcâmul ăsta, 'ce-am câ nu se mai termină! Cum ii facem noi acuma să-1 trântim?
Dinspre dealul viilor prinsese să se lumineze, şi cei doi se odihneaţi fără sâ scoată o vorbă. Satul răsuna de cântecul cocoşilor, şi lumea începea sâ se trezească. Parcă s-ar fi auzit fâsâitul a mii de viermi de mătase urcându-se pe frunzele de duzi. Tudor Călăraşii se ridică deodată:
— Sa'i, Gheorghe! Adu frânghia şi scara!
Si începu să-şi răsucească o ţigare.
Halatul depărta caii şi puse scara. Se urcă în salcâm şi, când coborî, frânghia se întinse ca o coarda. Amândoi se alăturaseră de cai, unul într-o parte şi altul în cealaltă.
- Gata, Gheorghe? -Gara!
Si deodată 11 ilară lung si răguşit!
- Haidaaaaa!...
Caii zvâcniră, şi din înălţimea lui, salcâmul se mişcă pornind-o spre pământ.
- l.a o parte!... urlă Tudor.
l.a început încet, salcâmul căzu acum cu o iuţeală neaşteptată şi îmbrăţişa grădina ca un uriaş. Văile clocoteau şi câinii începuseră să latre. Parcă se prăbuşise cerul, şi grădina rămăsese mică, năpădită de aer şi de lumină.
Pe poarta grădinii se văzu nevasta omului. Rămăsese cu mâinile în şolduri, ca o oala cu două mănuşi:
Mă, Torc, ce-s
făcut?
Tot în acelaşi timp s-au ivit şi vecinii. Toate grădinile şi valea parcă erau despuiate.
- Ce dracu' ai făcut, mă Tudore? zise vecinul. O fetiţă a lui Ion Armăsarul începu sâ plângă:
- Nea Paţanghele, de ce-ai tăiat salcâmii'?
- Bine, măi Tudore, păi p-ăsta te găsiţi tu sâ-1 tai?... zise un alt vecin.
Câtva timp, nimeni nu mai vorbi, încremeniţi fiecare în locul de unde-i văzuseră pe cei doi. Apoi, încet, întoarseră capetele în urmă şi peste acoperişurile caselor văzură lumina soarelui barând a gol, până departe, spre fundul nesfârşit a) câmpiei întinse.
- Măi Tudor Călăraşii, începuse numaidecât alt vecin, dar nu putuse să sfârşească, pentru că acela, la început, rămăsese pironit, pierdut, rătăcind cu ochii în golul din care salcâmul, căzând, parcă rupsese o perdea de pe adâncul luminos al dimineţii. Nici nu s-aşteptase. A simţit că-l cuprinde o teamă rea, un fel de înfiorare, ca şi când toţi acei cate îl înconjuraseră şi-l pironeau l-ar fi prins furând ori omorând pe cineva.
Făcu câţiva paşi şi strânse securea în mâini, luând vorba din gura vecinului:
- Ce e, mă, ce vreţi? Ce căutaţi aici?
Toţi vrură să vorbească numaidecât, dar trecu o clipă şi nimeni nu deschise gura. Omul se încruntă şi iarăşi merse:
- Ce e, mă, ce vreţi?
Apoi deodată, fără să mai aştepte ca cineva să-i răspundă, se învârti printre oameni şi, ridicând mâinile în sus, aruncă securea peste trupul întins al copacului doborât. Se răsti iar, cu toată puterea glasului, aproape ţipând:
- Ce dracu' aveţi, mă, ce este? Aţi înnebunit?!...
NUVELE ŞI POVESTIRI
465
NOAPTEA
Ganea lui Teican se sculă înainte de a termina masa şi ieşi
afară, pe prispă.
- Nu mai mănânci, mă? îl întrebă tatăl său.
- Nu, că mă duc cu caii! răspunse şi începu să răscolească nişte ţoale de pe prispă, să-şi caute ciulama! Peste drum, în curtea vecină, se auzea tropăit de cai, şi Ganea fu strigat de un glas ce deschidea poarta:
- Bă a lu' Teican, eşti gata, mă?
- Gata, da' stai să scoţ şi eu caii. Tu îţ' iai diilama?
- Eu ştiu? N-o iau!
- Nici eu n-o iau atunci. Luăm câte-un sac ca să-l aşter-nem jos.
Ganea scoase caii din grajd şi le puse căpestrele în cap. Era întuneric şi linişte. Caii şi flăcăul se vedeau ca nişte umbre fără formă chiar când se mişcau.
Ganea trase caii şi deschise poarta, apoi, după ce întinse sacul pe spinarea unui cal, întrebă pe celălalt de peste drum:
- Bă Beldie, legam caii?
- Păi de ce să-i legăm? Eu nu-i leg niciodată noaptea. Bă,
eu am încălecat!...
- Şi eu!... Diee, arde-o Nae... Băi tată, închide poarta, m'!...
Caii tropăiră scurt, şi zgomotul de copite se pierdu încet prin uliţele satului.
Flăcăii ieşiră din sat şi începură să urce dealul. Văgăunile abia se vedeau şi aveau gurile deschise ca nişte prăpăstii adânci. Când ieşiră în izlaz, noaptea parcă era mai puţin întunecoasă. Caii mergeau alăruri şi sforăiau din când în când.
Beldie îşi trecu amândouă picioarele într-o parte, se lăsă pe şalele calului şi începu să cânte:
- Lele, leie, lele, leaaaa!...
Hai leleleaaaaaauu!...
Iu hii___Săr' pă ea, băăă...
Apoi, deodată, se ridică şi strânse aprig burta animalului. Calul zvâcni ca o săgeată, şi flăcăul îşi înfipse mâna în coama lui şi, aplecându-se înainte, urlă:
- Prinde-mă, a lu' Teican!
Începură să gonească peste câmp, şi caii, unul după altul, se întindeau ca nişte năluci. Beldie simţi cum începe să-i bată inima şi cum sângele îi zvâcneşte ca nişte noduri în vinele tâmplelor. învârti măciuca pe deasupra capului şi o lăsă să cadă vâjâind peste pulpele grase ale armăsarului.
Deschise gura, înghiţind feliile de aer ce-i izbeau faţa, şi urlă a doua oară:
- A lu' Teican, dacă mă prinzi, îţi dau pă Voica o dată!...
Celălalt râse, îşi aplecă corpul înainte şi începu să-l urmărească. Câmpia se întindea ca o mare, şi cei doi goneau nebuneşte, scoţând din când în când câte-un chiot lung. Beldie se depărta din ce în ce, şi se auzeau bufniturile măciucii în buna calului.
Dar izlazul începea să se termine, şi se vedeau porumburile negre şi miriştile. Beldie îşi opri deodată calul, care făcuse un s*lt întorcându-se şi izbind adânc pământul cu copitele. Flăcăul îl atinse şi-l struni, făcându-1 să se învârtă în jurul lui:
466
MARIN PREDA
NUVEI E SI POVESTIRI
467
- Stai, mă! Stai! Acu-t' roz o ureche! A Iu' Teican, pă unde mergem?
Ganea lu' Teican opri şi el calul, care se învârtea, şi nu scoase nici o vorbă.
Apoi, brusc, se aplecă pe gâtul animalului, îi apucă o ureche între dinţi si-i arse o măciucă în spate. Calul necheză, se ridică în două picioare şi ţâşni spre şosea, printre porumburi. Ganea Iu' Teican urlă acum si el, în urmă, lui Beldie:
- La Branişte... şi, dacă mă prinzi, îţi dau p-a mea o dată... Oooo!... Iu hu! Dă-te la o parte, bâăăăă!...
Beldie îl următea, scoţând şi el chiote şi înjurând. De vreo două ori însângera urechile calului, dar tot nu-1 putea ajunge. Goniră mult timp. Praful se ridică în noapte de pe urma lor, şi pietrele aruncate săreau ca broaştele în amândouă părţile şoselei. După un timp, Ganea începu să-şi domolească calul şi intră între două loturi de pământ, într-un ovăz. Beldie ajunse şi el, şi lăsară animalele să rupă vreun sfert de oră, până se uscă năduşeala pe ei. Apoi porniră încet printre locuri, să găsească un trifoi sau fân pentru toată noaptea, şi-l găsiră într-o vâlcea cu fântână şi cu vie, şi cu multe vetre, unde se copsese porumb sau dovleac.
- A lu' Teican, tu caută pepeni, şi eu aduc struguri... Al cui dracu' o fi, mă, locu' ăsta?
- Nu ştiu!
- Ei nu ştii! Păi tu cunoşti p-aici pă la Branişte...
- Da' nu ştiu, mă!
- Zi să fîe-al dracului!
- 'Ai, mă, du-te şi adu struguri! Vezi, pentru mine, ia nişte zaibâr d-ăla, că am nişte pâine...
împiedicară caii şi intrară în via şi pepenii din coasta dealului. Când să se întoarcă, auziră un nechezat la o rnicS depărtare de vâlceaua unde se aflau ei. -/
- A lu' Teican, e unu' cu caii p-acilea.
- Auzii şi eu.
Cei doi flăcăi coborâră spre cai şi as tern ură sacii pe mirişte. Beldie îşi învârfuise pălăria cu struguri, şi Ganea Iu' Teican abia putuse veni cu două lubenite şi un alt pepene galben.
- E-tiecăcios, Beldie, fire-ai al dracului.
- Lasă, câ am struguri. Mâ, cine-o fi ăla cu caii dă p-acilea, a lu' Teican?
- Mă, al dracu', dă unde zici tu că să stiti eu? Începură să mănânce. Pepenii erau copţi şi reci, şi amândoi
îşi înfigeau gura cu barba cu tot în miezul mustos şi fraged, înghiţind cu seminţe cu tot. Apoi aruncau departe cojile, înjurând stăpânul locului şi întrebându-se dacă n-o fi având vreo fată.
înjurau şi fata, şi pe mama ei, pe urmă crăpau alt pepene şi înghiţeau sorbind cu zgomot şi aruncând cojile. Când terminară, se lungiră pe saci. Din depărtare se auzi şuierul unui tren si zgomot de manevră. Era linişte, şi întunericul apăsa.
A lu' Teican se ridică deodată şi zise:
- Mâ, Beldie, tu auzi cum sforăie caii ăluia când paşte? Şi iar se lasă pe spate, cu faţa spre cer. Beldie fuma liniştit.
Când aruncă ţigarea, începu să înjure şi se ridică.
- A Iu' Teican ai să-1 batem!
- la-r' măciuca!...
O luară pe poteca vâlcelei şi pornită tăind de-a curmezişul porumburile si miriştile.
Intr-un loc se opriră şi, fără nici o vorbă, amândoi deodată se lăsară jos, uitându-se cu grije spre panta coastei, unde se vedeau vreo trei cai păscând.
- L-ai văzut a lu' Teican?
- L-am văzut, mâ, uite-1 că scapără, vrea să coacă porumb... 'Ai s-o luăm pe brazda, sâ nu ne vazâ.
Intrară în porumb şi-şi ascunseră capetele măciucilor în pumni. în dreptul omului care scapără ieşiră repede din porumb, făcând zgomot, şi se opriră amândoi deodată.
468
MARIN PRF.DA
Mogâldeata sări în picioare, ceva vâjâi în întuneric împreună cu o răbufnitură. Beldie căzu grămadă. A lu' Teican se repezi, mogâldeata se retrase, şi măciucile începură să pocnească. Câteva minute, fiecare căută capul celuilalt, apoi se opriră.
Glasurile erau înfundate, şi vorbele ieşeau gutural:
- Care eşti, mâ?
- Dă ce, mă, ai?
- Mă, spune care eşti, că scoţ maţili din tine!...
Şi se repeziră unul înrr-altul, căutând să se doboare. A lu' Teican simţi sânge cald în gură, se desprinse cu un urlet şi, când se repezi, amândoi căzură mototol jos. Un timp se auziră gemete, pe urmă, glasul lui Ganea tot mai mânios şi mai puternic:
- Dă ce, mâ?
Şi începu să-l lovească. Omul gemea şi se zbătea, din când în când, a lu' Teican urla de durere, urma un moment de luptă, apoi iar răbufnituri şi gemete, şi vocea lui Ganea, tot mai des:
- Dă ce, mă?... Dă ce, mă?... Dă ce, mă? Beldie se ridicase şi urla:
- Dă-te la o parte, a lu' Teican!
Ganea se ridică şi, în acelaşi timp, Beldie lovi de două ori cu măciuca. Apoi încalecă jos peste om şi îl izbi până simţi că-i curge nâduşeala pe obraji.
- Hai, Beldie, lasă-l dracului! Hai, mă, dă-] dracului!
- II omor, auzi a lu' Teican?
Se sculă, se scutură, şi porniră încet.
Ţânţarii bâzâiau sus, şi întunericul sclipea.
Peste vârfurile porumburilor, în depărtare, un colţ de cer se înroşea din când în când de la pâlpâirea unui foc ce ţâşnea din fundul întunericului.
Beldie se opri în coasra dealului şi se uită, nemişcat: î
- Mă, a Iu' Teican, cum arde focul dă la Moreni...
ROTILA
Nilă deschise ochii şi dintr-o dată văzu cerul plin de stele, curtea şi grădina, şi pe tatăl său dormind lângă el.
îşi propti cotul în căpătâi şi stătu aşa câtva timp. Apoi se mişcă de câteva ori, strânse din fălci şi-şi înfipse ghearele în pătura roşie a căpătâiului. „Dacă se deşteaptă şi mă vede, atunci n-am făcut nimic, gândea Nilă, pentru câ una e când îl strigi a doua sau a treia oară decât arunci când e întâi şi întâi". Dar în afară de asta, Nilă nu înţelegea nimic, îşi zicea câ ce mama dracului i-o fi venit jigodiei să fugă, să plece, adică sâ piară sau el ştie ce-a făcut.
Nu i-a venit să spună la nimeni ce i s-a întâmplat zilele trecute, îi era rcamă de ceva, se gândea că nu se poate să nu fie nimic, trebuie să fie ceva în toate astea, pentru că, uite, lui îi e frică sâ încerce sâ creadă ceea ce îi vine în minte. E anapoda să piară un câine tocmai atunci când ai nevoie dc el, şi pe urmă n-ar fi nimic, dar de ce, ce dracu' i-a venit, nu era nici turbat, nici bătrân, nici n-avea obiceiul să se înhăiteze şi nu se ducea nici să mănânce cai morţi sau să se ia după căţele. Duţulache era un câine! Iar Nilă a avut ieri nevoie de el şi nu l-a găsit. Fusese pc linie la o fată şi când să se întoarcă acasă, pe la jumătatea drumului, a văzut vreo doi măgădăi cu măciuci că " ies înainte:
- Bă, fire-al dracului, să nu te mai prinz la ea, că-ţi sparg capul, spăl briceagu în tine.
470
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
471
Nilâ s-a oprit şi a vrut să se uite ca să-i cunoască, şi s-a repezit odată într-unui să-i ia dulama din cap, l-a trântit jos şi a incâlicat pe el. Celălalt a început să-i care pe spate, dar el l-a apucat strâns pe-al lui şi a trecut dedesubt. Aci a început să-1 strângă de gât până l-a simţit moleşit, pe urmă s-a ridicat şi a început o bătaie la măciuci.
Era să se aleagă cu capul spart, fiindcă avea un ciomag subţire si nu putea să sprijine. S-a dar încet pe lângă gard, a izbit într-o ulucă şi a ţâşnit într-o grădină. Dar îi ştia cine sunt. li cunoscuse cbiat atunci, când s-a făcut dimineaţă şi-a luat din pod ciomagul lui de zile mari: o vână ageră de corn, cu piuliţă la cap. li ştia câ trec prin Pământuri, de-a lungul unei vâlcele, şi când era gata s-o ia din loc, şi-a adus aminte de Duţulache. Nilă s-a dus mai întâi la paie. A fluierat si a văzut că nu răspunde. Nu l-a găsit. A intrar în grădină. Pe urmă a sărit pârleazul, iar s-a întors, a mai fluierat. A început apoi să-1 caute cu de-amănuntul, parcă ar fi pierdut vreun lanţ sau altceva. - Tu nu vezi, mă, că nu e, ce dracu' dâ eşti aşa prost? i-a
fost zis tată-său.
Nilă şi-a spus că cine stie unde o fi şi a plecat sâ-i bată pe cei doi. Dar tot îi era necaz, pentru câ Duţulache era un câine învăţat să înţeleagă şi să se bată. Doar îi zicea: „Duţă, ghial", şi nu mai rămânea nimic si pentru el.
Acum, Nilă nu-şi mai aduce aminte ce s-a mai întâmplat. Ştie că i-a prins pe cei doi şi că i-a deşelat în bătaie. Dar cum s-a întâlnit, ce le-a zis, dacă l-a văzut cineva, acum nu-şi mai aminteşte. Dacă s-ar întâmpla să-1 vadă acum pe Duţulache, Nilă l-ar lua între picioare şi i-ar tăia urechile, pe urmă l-ar pune în lanţ.
Dar acuma nu trebuie să-1 vadă nimeni. Trebuie să se scoale încet, şi asta e greu... Îşi trase un picior pe sub pătură şi se dezveli. Apoi se chirci, se propti în vârful călcâielor, în gât, şi ca un arrist care face mişcări periculoase pentru trosnitul
muşchilor, îşi răsuci mijlocul într-o parte, săltă o mână şi zvâcni după prispă în patru labe, fără să facă cei mai mic zgomot. Se ridică de jos si un moment se clătină pe picioare, dar ameţeala ii trecu chiar când băgă de seamă acesr lucru. Era tot întuneric, dar pe cer se vedea că e dimineaţă, şi, deodată, cocoşii începură să cânte. Nilă îşi drese cămaşa şi se urni din loc, mergând spre magazie. Un moment se opri, bolborosi ceva, apoi porni din nou. Când ajunse înlâuntru, făcu doi paşi spre plug şi iar se opri. „Timp este, dar... nu, nu, ce parcă... da, nu, este timp... este timp". Aci, Nilă puse mâna pe rotilele plugului şi scoase una. Era cam grea şi răceala fierului o simţea cum îi pătrunde prin piele şi-i apasă oasele. Porni cu un pas rar şi legănându-şi tot corpul după greutatea rotilei. Când deschise uşa şi intră în grădina, băgă de seamă că se întâmplă ceva cu el. Ridică rotila şi se uită la ea plin dc nedumerire, numaidecât vru s-o arunce, dar se răzgândi şi porni strângându-şi fălcile. Călca cu nepăsare prin iarba udă de rouă şi-i trosneau dovleci cruzi şi ceapa sub picioare. Iarăşi se opri şi porni de câteva ori. Bolborosea câteodată cu voce tare, apoi tăcea numaidecât, iar rotila îi trecea nervos când într-o mână, când în cealaltă. Cântecul cocoşilor pornea acum din partea de jos a satului, se ridica încet, cu puţine glasuri, apoi creştea, se umfla, începea a se lăţi cu repeziciune şi se spărgea într-un ecou prelung. El ascultă câtva timp, şi capul îi era ridicat în sus şi înfipt parcă spre a suferi un rău pe care nu-1 înţelegea. îşi scutură umerii şi dc astă dată porni cu hotărâre spre un salcâm înalt de la marginea grădinii. Aci se opri, lăsă jos rotila şi-şi prelinse ochii pe el, din vârf până la rădăcină. Se uita la tulpina lui ca la ceva mic şi nemaivăzut, pentru care simţea un fel de teamă amestecată cu nedumerire. După un timp ridică rotila, băgând-o pe mână, şi după ce se mai învârti încă o dată pe lângă salcâm, se apropie şi se înfipse 'n tulpina lui. Coaja zgrunturoasă, adâncă, plină de dungi şi uscată a salcâmului îl făcu să i se umfle pieptul; strânse
472
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
473
trunchiul cu putere, înlănţuindu-1 cu mâinile şi picioarele, şi începu să se caţere spre vârf. Urca zvâcnind şi-şi mişca braţele, înaintând ca un înotător. Rotila atârnată la încheietura mâinii parcă era un cercel şi din când în când scotea câte un sunet sec, lovindu-se cu buceaua de scoarţa salcâmului. Nilă se urca spre vârf, încet, dar cu putere şi aşa cum îmbrăţişase salcâmul şi înainta, parcă era un broscoi uriaş, cu două labe şi pe care le împlânta în tulpină ca într-un duşman. în urma lui cădeau mulţime de coji desprinse din salcâm, pline de muşchi, fără-micioase şi roşii. Nilă se opri pe la jumătatea salcâmului, propti rotila de un ghenci, îşi trase răsuflarea şi începu să se strecoare printre crăci; când ajunse în vârf, ostenise şi-i curgea apă de la subsuori, iar degetul cel gros de la un picior era plin de sânge, îşi apăsă fruntea cu cămaşa şi vru să se odihnească. Acum se lumina, şi nourii făcuseră un cerc larg soarelui spre a răsări. Cerul începea să se limpezească.
Nilă se învârti între crăci şi apucă rotila cu amândouă mâinile. Simţi că are ochii deschişi, se opri la jumătate şi clipi de câteva ori; îl ustura faţa şi se zgâriase.
Si acum, a doua oară, băgă de seamă că se întâmpla ceva cu el; i se părea că visează. Un lucru anapoda i se întâmpla lui numai atunci, dar rotila era în mâna lui şi vedea că a ridicat-o în sus şi o învârteşte ca pe o stea. Câinele trebuia sâ vie. îşi muşcă buzele încruntat şi, când apropie buceaua rotilei de buze, mâinile începură sâ-i tremure de la coate. O lăsă în jos, sim-ţindu-i greutatea pentru prima oară şi încercă să se aşeze, ca să nu-i mai tremure genunchii. Acum o ridică repede şi şi-o propti cu buceaua în dreptul ochilor. Trebuia să strige tare. Vedea ceaţa în toate părţile; tuşi clipind şi, când îşi auzi vocea, se opri înecat şi, încleştându-şi fălcile, bolborosi şi-şi apăsă fruntea cu cămaşa.
- Băăâă Duţulache, băăă!...
Glasul i se răspândi puternic pe lângă el, dar nu pătrunse.' Asta îl sperie şi ţipă a doua oară la fel, apăsând şi mai mult rotii*
pe ochi. Fără să vrea, văzu în jos, şi mişcarea dimineţii îl pătrunse; aerul îi izbea faţa şi urechile, şi zgomotele înfundate i se păreau că îl lovesc în cap ca nişte ciocane vătuite. Rotila acoperea cu spiţele ei jumătate din cer, răia satul cu linii mari, se întorcea peste viroage şi peste şurile întinse de paie ale oamenilor, apoi se înfigea în el şi-i acoperea soarele. Rotila îi scăpă din mână şi, trosnind printre crăci, căzu cu o răbufnitură la picioarele salcâmului. Nilă rămase un timp năuc, cu ochii deschişi şi fără să clipească. Apoi, apăsat de o teamă ce îi strângea parcă de gât, se gândi la Duţulache, la rotilă şi începu să coboare atât de iute, că, văzându-1, ai fi zis că se rostogoleşte.
NUVELE Şi POVESTIRI
475
PLECAREA
... locul acela era foarte ciudat. Nu era la o înălţime deosebită, dar de acolo puteam tottişi sâ văd cu binoclul întreaga mişcare a regimentului ce conduceam. Ştiţi, niciodată de atunci pierderea piciorului meu nu m-a oprit să fac reflecţii dramatice. Numai o umbră. Dar, vedeţi, umbra aceasta se împrăştie totdeauna când acel ceas îmi vine în minte. E o viziune care mă stăpâneşte cu putere si nu-mi mai simt lipsa piciorului.
Colonelul se opri, neobişnuit să fie ascultat vorbind atât de mult. îşi duse mâna la cap şi-şi pipăi tâmplele, apăsându-le cu vârful degetelor. încerca să poată vorbi, aşa cum ceasul acela era atât de puternic în mintea lui.
- Dar vreau să aud care e acea viziune!
în chioşcul larg al spitalului se făcu deodată linişte. Erau şase ofiţeri superiori, care se ascultau fiecare, unul vorbind, altul părând că ascultă, altul pipăindu-şi bandajele sau ghipsurile în care era băgat.
- Ei bine, vreau să aud şi eu despre acest proces extraordinar. Colonelul şi ceilalţi întoarseră capetele. Afară din chioşc,
pe o bancă, stătea un om cu faţa tânără, în halat, însoţit de o infirmieră a spitalului. El îi privea cu vioiciune, ţinând capul întors către chioşc. Un muşchi al bărbiei îi tremura, schim-bându-i în fiece clipă înfăţişarea obrazului. Prezenţa glasului atât de intens împrăştie toate întâmplările ce oamenii aceiaşi le spuneau fiecăruia.
- Cine e? întrebă colonelul.
- E un sublocotenent tânăr, sosit aici de vreo câteva zile.
Omul de pe bancă se ridică fără să audă protestul infirmierei, începu să vină în chioşc, şi faţa i se făcuse albă, încremenită parcă.
Vorbea stăpânit, dar mişcarea ochilor rrăda o stare sufletească atât de vie, că nimeni nu mai vorbi. Colonelul parcă nu povestise nimic până atunci. El se aşeză pe un scaun şi reuşi să prindă privirea colonelului.
- Te rog să nu mai povesteşti nimic, zise el. Fiecare din noi ştim ceea ce ai avea de spus. Nu-i aşa?
Omul îşi plimbă privirea asupra fiecăruia, şi toţi simţiră că, într-adevăr, ceea ce avea să urmeze, cu deosebire de date formale, le aveau deja în minte. Dar glasul omului se ridică şi tăie gândurile celor care îl priveau cu o vie curiozitate.
- însă, explică-mi acest proces, pe care nu-1 înţeleg. Dv. înţelegeţi? se adresă el celorlalţi.
- Despre ce vorbiţi? zise colonelul, mişcându-se încurcat pe scaunul lui.
- Doar despre ceea ce spuneai adineauri. Care viziune? Pentru că stăteai sus şi priveai mişcarea regimentului, pentru că la un moment dat inamicul a făcut una din acele manevre neprevăzute în urma căreia a trebuit să te urci într-o maşină şi să baţi în retragere... Ei bine, situaţia aceea era războiul însuşi şi, însoţit de grupul de comandă, ai tras cu mitraliera. Ai urcat drumuri groaznice, surprins de inamic ai tras cu mitraliera, te-ai oprit şi te-ai adăpostit într-o poziţie favorabilă!...
Omul îşi rrase răsuflarea, şi vorbele îi năvăliră cu o mai mare intensitate.
- Dar nu atât. Atât, nu. Proiectilele ţi-au vâjâit deasupra Opului, acolo în şanţ. Trage. Focul se apropie. Inamicul se strecoară spre flancuri pentru o mişcare de învăluire. Se apropie, lar proiectilele fac aerul sâ ţipe. De câte ori şuierul sinistru se
476 MARIN PREDA
aude, inima încetează bătăile. Te strângi în şanţ, trupul ţi se înghemuieşte în pământ, apoi zgomotul se sparge. Inima te loveşte cu atâta putere în piept, apoi iarăşi acelaşi şuier şi iarăşi de la început... ore întregi. Mâna? Piciorul? Dar capul ţi-i gol de gânduri, şi tragi, simţind că nebunia te stăpâneşte. Care viziune? Acuma, aici, în acest chioşc, care viziune? Au toate astea vreo legătură cu piciorul pe care nu-1 mai ai? Nu mai ai un picior, toată viaţa. Pur şi simplu ai rămas fără un picior, dar ce legătură are acest lucru cu toate acestea, cum e posibil ca d-ta să te gândeşti că ai pierdut un piciot în luptă, când toată povestea e altceva... Pur şi simplu e cu totul altceva?!
Din nou, omul îşi învârti ochii peste grupul ce îl asculta şi, ca şi când n-ar fi putut lua în seamă nici ce a spus şi nici ceea ce ar vroi să audă, mâinile i se încleştară, şi izbi cu furie tăblia mesei rotunde în jurul căreia stăteau.
- Dar nimic nu e mai groaznic ca plecarea. Acolo, în luptă, e altceva. Pentru toate ororile, omul are în el posibilităţi ce corespund. Ei bine, plecarea...
în acest punct, trăsăturile omului se schimbară cu repeziciune şi, după fiecare minut, ochii îi sclipeau din ce în ce mai ciudat şi bărbia îi tremura. Faţa lui era din moment în moment alta; şi ofiţerii se priviră pe rând, lăsându-şi capetele în jos.
- Dar ce spun eu de plecare, continuă el, să vă spun, ei bine, eu n-am nici un picior lipsă, dar eram acolo, alături, când s-a întâmplat. S-a întâmplat lângă mine, Ia un pas. E altceva să vezi morţi în luptă... Dar de ce nu vreţi să înţelegeţi că e cu totul altceva să sari din şanţ şi sâ porneşti la atac, să calci peste cadavre şi să fugi înainte! înţelegeţi că nu înseamnă nimic să tragi cu mitraliera în punctele ce abia se mişcă înaintea ta... E asta atât de grozav? Ce înseamnă dacă scoţi inamicul din găuri, în timp ce alţii în urma ta cad ca să nu se mai scoale niciodată? Şi dacă arma ce o ţii în mâini te înnebuneşte, dacă greutatea ei şi lemnul ei tare te răscolesc, te înfioară în cele mai ascunse lucruri
NUVELE ŞI POVESTIRI 477
ce nu ţi le-ai bănuit niciodată şi dacă nu mai vezi mare lucru şi înfigi cu baioneta înainte, acest fapt credeţi că înseamnă ceva? Dar ce vă spun eu? Ce să se întâmple? Nu se întâmplă nimic... dar dacă te întrece, pur şi simplu, înnebuneşti...
Era lângă mine, la comanda plutonului, ocupasem poziţia de vreo câteva ceasuri şi stăteam de vorbă. Nu mai simţeam armele, era o dimineaţă clară, uitasem tot şi vorbeam împreună. Ei, da, stăteam de vorbă, şi era o poziţie munteasă, iar liniştea uitată din noi... uitasem armele şi vorbeam despre altceva.
Deodată s-a întâmplat.
El stătea liniştit şi răspundea privind înainte. Nu vroia să scape nici un fum din ţigarea ce fuma, o ţinea numai în gură şi se uita înainte, iar eu îi vorbeam, şi el răspundea liniştit, împăcat de acea minutâ neaşteptată.
Cum s-a întâmplat, continuă omul privind aprig grupul de ofiţeri ce îl asculta vorbind. De ce nu ştiţi să răspundeţi?
Omul se mişcă în scaun, şi ochii îi clipiră câtva timp cu repeziciune. Faţa i se schimbă, şi o expresie a unei tensiuni nervoase începu să-i tremure în formele obrazului. Făcu o sforţare, zgâlţâindu-şi puternic şi scurt capul, apoi deodată se răsti:
- Cum nu ştiţi ce să spuneţi? Dar stăteam alături, atât de aproape, şi s-a auzit piuind proiectilul. Era departe, nu venea spre noi. Atunci cum?... Că prin aer am văzut ţâşnind un picior de cizmă, se învârtea ca o roată şi a căzut cu călcâiul în el. Cu călcâiul cizmei drept în faţă, şi l-am auzit ţipând scurt, şi l-am văzut cum cade... Era doar alături de mine şi vorbeam amândoi, iar el fuma. Am pus mâna pe picior şi am vrut să-1 dau la o parte, dar el a ţipat atât de tare... Pintenul piciorului cu cizmă stătea înfipt ca un piron în ochiul lui drept. Se înfipsese tot, până la carâmb. Ascultaţi, am luat cizma în mână şi am tras... Am tras pintenul acela din ochiul lui, l-am tras afară. Am făcut acest lucru foarte simplu, dar din ochiul lui curgea... Eu mâ uitam calm, cum ceva galben se prelinge pe
478
MARIN PREDA
NUVEEE Si POVESTIRI
47')
obrazul lui, ceva negru şi roşu, cum ceva bâlbâie şi se scurge încet pe obraz... Am scos batista şi am vrut să-l şterg, dar furtuna se dezlănţuia... Dar credeţi că dacă m-am trezit aici, tocmai în acest spital, asta înseamnă ceva? Asta am simţit-o de mult, când am plecat... asta ai simţit-o şi d-ta, toti am simţit-o, pentru că nimic nu se aseamănă cu acest lucru. Cuprinde el, acest „ce", tot ceea ce ai spus d-ta, ce am spus eu, tot ce e în luptă? Plecarea are totul în ea, mocneşte acolo, nu pintenul acela înfipt în ochi sau în piciorul d-tale, pe care nu-1 mai ai... Dar d-ta, dv., cum, ce viziune? Ce viziune e aceea, despre ce anume vorbeşti, când spui că nu-ţi mai simţi lipsa piciorului... care anume lipsă să simr eu, când acel ochi cu pintenul acela...
Omul începu să gâfâie uşor. Infirmiera se apropie de el şi se aşeză alături, iar ofiţerii se mişcară în scaunele lor, cu ochii lăsaţi în jos. Sublocotenentul îşi mişcă iarăşi buzele şi o urmă de spumă uşoară i se ivi în colţurile gurii, ochii i se mişcau acum cu mai puţină siguranţă, clipi şi din nou izbi cu pumnul în tăblia de alamă a mesei.
- Dar de ce nu înţelegeţi că plecarea acolo cuprinde nu ceea ce am spus până acum, ci tu totul altceva? Mult mai groaznic, pentru că are în ea toate picioarele zburând în aer, toate capetele ce se învârtesc departe de gât, proiectilele ce îţi rup spatele, lăsându-ţi plămânii dezveliţi...
Cine dintre ai dumitale, atunci când a trebuit să pleci, a zis: „Nu te duce, stai!" Femeia ta te-a petrecut până la gară, să fie cu tine la plecare!... S-a aruncat ea înaintea trenului, să nu te ducă acolo? Care mamă sau iubită s-a dus înaintea acelui care vrea război şi să cadă înaintea lui, rupându-şi hainele, sfâşiindu-şi pielea, smulgându-şi părul... Nimeni, nici una, niciodată... Te-au lăsat să te duci, sâ-ţi intre un pinten în ochi, să-ţi rupă piciorul, pentru că cineva vrea război, vrea să cucerească !...
Sublocotenentul se opri iarăşi, si lata îi tremura. Vru sâ continue, dar mâinile îi tremurau. în chioşcul spitalului era l«n sţc ,ar mfirm.era îl apucă de braţ, inccrcându-1 încet si vorbmdu-t, sâ-l liniştească. Ieşiră afară si, din mişcarea mâinilor si a capulut, e continua mut să vorbească, călcând rar s, nes,Sur prin poreca aibă, ce şerpuia în jurul spiralului.
NUVELE ŞI POVESTIRI
481
MĂRITIŞUL
Când Petra lui Sandu Bădună îşi încetini mersul, un vârtej ţâşni ca un fuior din marginea satului. Se întinse suindu-se în sus şi o luă la goană printre salcâmi. Frunzele verzi vâjâiau ca izbite de furtună, un val de pulbetă începu a se învârti amestecând în mijloc fluturi şi păsărici speriate şi se mări înfigân-du-se fără sfârşit în albastrul îndepărtat al cerului. Femeia se opri lângă o podişcâ şi-şi încleşta o mână de stănoaga văruită a şanţului. Vârtejul veni spre ea şi-i izbi ochii. Auzi un vuiet amestecat de garduri putrezi şi crăci uscate, simţi o pală aspră de aer răvăşindu-i cămaşa şi orbind-o cu pietricele şi gunoaie, apoi, câtva timp, izbituri puternice de geamuri sparte; clocotul frunzelor se îndepărtă, şi vârtejul intră ca un duh în miezul stufos şi negru al satului. Petra lui Sandu Bădună deschise ochii şi-şi apăsă mâna pe piept. Inima îi bătea ca un clopot.
Plecase de acasă aici, la marginea satului, şi vârtejul se iscase la sfârşitul drumului. Se oprise, dar nu ştia ia ce sâ se mai gândească. în cap, în piept, în mâini, mai mult în gât se urcau şi se spărgeau ca nişte băşici de apă, noduri mici, nişte scântei, o apă de neînţelegere, un gust amar pe care nu-1 simţise niciodată ca acum. îi veniră în minte zilele măritişului, anii de foamete şi de boală. Căldurile. Simţea acum că, fără tot ce a îndurat, copiii lângă care suferise să-i facă mari, pe toate le avea
numai în gând, şi niciodată ca acum nu se temuse de urmele pe care le va lăsa în urmă viaţa, pe care o ducea parcă pe umeri; fără toate zilele din urmă, toate zburau şi o lăsau parcă împăcată cu anii. Astăzi de dimineaţă, o cămaşă cenuşie i s-a aşezat peste frunte; ca o năvală a unor nouri străini, peste ochi a simţit tremurându-i toate zilele din urma acestei dimineţi.
Petra lui Sandu Bădună se măritase săracă şi venise în casa bărbatului. Soacra murise, rămăsese bătrânul Petrache, tatăl bărbatului. Câţiva ani trăise aici şi o făcuse pe Catrina. într-o dimineaţă trebuiau să plece la câmp, şi bărbatul se sculă în capul oaselor în pat. îşi aduce aminte. Aveau agăţată de grinda casei, chiar în dreptul patului lor, unde dormeau, coşniţa cu mâncare. Făcuse de seara azimă şi o pusese în coş, agăţată de grindă.
- Hai să mergem, i-a zis el. Ai făcut pâine?
- Am făcut.
Bărbatul a întins mâinile în sus să ia coşniţa. Abia a apucat-o şi a rămas cu ea în sus, încordat, cu mâinile înţepenite.
- Neculae, ce-i cu tine?
Atât i-a zis, şi el a căzut ţeapăn la loc şi n-a mai mişcat. Bătrânul Petrache a auzit-o ţipând şi a intrat. S-a uitat la ea, la fiu, pe urmă, faţa i s-a încreţit ca o coajă de copac. A apucat-o din pat de subsuori şi a dat cu ea în mijlocul casei.
Anul care a trecut după moartea bărbatului a fost pentru ea o spaimă de miez de noapte. Bătrânul socru se încreţea totdeauna uitându-se la ea. O singură dată a bătut-o. Uitase să ia la câmp porumbul alb, pe care trebuia să-1 pună în pământ Eta slăbiciunea lui porumbul alb.
- întunericul tău de natantoală, de ce n-ai luat coşul cu porumb alb? Şi-i cârpise una după ceafă, zăpăcind-o, scrân-undu-i junghietura gâtului.
Ajunsese de se speria în timpul nopţii când îl auzea tuşind. Apoi, după primul an de doliu, începu să uite. N-avea nici douăzeci şi cinci de ani, şi bătrânul din zi în zi parcă n-o mai
482
MARIN PRF.DA
nuvele si povestiri
483
vedea. Lua fetiţa şi se ducea cu ea în grădină. într-o toamnă intră în vorbă cu Sandu Bădună şi se mărită a doua oară. Când i-a spus bătrânului, parcă ar fi vorbit cu un buştean. A început sâ facă a doua casă şi pe urmă au venit copiii. După război au început să piară banii de argint. Lumea se închina, înfricoşată de grâul ce începuse să crească. Paiu! era gros şi înalt, iar spicul izbea ca o măciulie de mătrăgună.
Petra lui Sandu Bădună a uitat parcă şi de viaţa ei. Singură cu bărbatul a secerat o vară întreagă în nămeţii de aramă ai spicelor. într-un timp parcă orbise. Când se apleca să înfigă secerea, capul, umerii, obrajii i se înecau în pulberea albicioasă de mană. Pe urmă alt an, iernile urlau săptămâni întregi, şi primăvara noroaiele câmpului şi munca o topeau în fiece dimineaţă, şi uitase de fată. Catrina creştea cu bătrânul, şi anii fugeau. De sărbători, fata venea pe la ei, se ducea şi ea pe la bătrân, până în seara trecută. Noaptea a dormit rău. întâi n-a crezut, a vrut să se ducă numaidecât şi să ştie, dar nu-şi dădea seama că îi este frică să nu fie adevărat. Sandu Bădună îi aruncase străin:
— Fă Petro, s-a măritat Catrina din vale. A luat şi asta o
procopsanie de băiat...
Acum, lângă podişcă, parcă nu poate să creadă. Casa fetei şi a bătrânului socru e băgată în fundul grădinilor şi e tot ca înainte. Se gândi că e mai bine să mai aştepte, să se mai gândească. încercă să vadă bine, fără teamă de ceva. „Catrina, fata mea, s-a măritat", gândi ea. „Dar cum, cum asta?" Faţa i se împietrise şi din piept se ridicau ca nişte săgeţi, vârfuri ascuţite de mânie. Vru să se scoale de pe srănoagă şi gândul o îmboldi cu putere. „Ce, c fără mamă, fără nimeni, aşa ca o... dar eu cine sunt?" Mânia i se urcă în gâr, ti înfipse gheara în fălci, în ochi, o strânse cu putere: „Nemernica, mama ei sunt eu, sau cine sunt?" Din nou vru să se scoale şi să pornească. Braţele i se înmuiară, se opri si lacrimile începură a-i curge pe
obraji. „Nu putea să-mi spuie: «Mamă, mâ mărit, mârita-m-aş moartă, că nu mai pot... şi gata». N-aveam sâ-i leg de gât pietre de moara. Dar să-mi fi spus... " Se şterse la ochi repede şi, cu gâtul înnodar, intră pe uliţa ce ducea la casa fetei şi a socrului. Din amândouă părţile, salcâmi grei, negri, astupau intrarea, si înlăuntru parcă era întuneric. „Am s-o întreb numai atât: «Catrino, mie de ce nu mi-ai spus? Măta ta sunt eu, fa, sau cine sunt?...» Pe urmă.
II
Petra lui Sandu Bădună începu să coboare pe lângă văgăuni şi se apropia de grădina casei. O pisică îi sări înainre, se opri în mijlocul drumului şi, când ridică laba, o privi pe femeie cu luminile ochilor, mieunând. Fa se înfiora şi-şi făcu cruce, înfricoşată. Puse mâna pe o piatră, încrâncenându-se, şi-o aruncă cu putere. Piatra zbârnâi, lovind gardul uliţei, şi pisica sări repede într-un salcâm. Mergea acum şi mai încet şi simţea că e liniştită. „Poate nu e aşa", gândi ea. Când bătu în poartă, un câine lăţos începu să muşte gardul, lătrând cu furie. „Azor, Azor. Cuţu-na!" Uşa casei se deschise. Se însera, umbrele salcâmilor se amestecau într-un fum uşor, străveziu, şi văgăunile se întindeau ca nişte urme de bube pe albia prelungă a câmpiei.
- Cine e?
- Deschide, Catrino, eu sunt!
Fata veni repede şi-i deschise. Era îmbrobodită cu o basma subţire, şi marginile pânzei îi acopereau, atârnând, obrajii. Femeia o luă înainte fără să se uite la ea. în prag închise ochii la lumină şi se opri. De dimineaţă, de când îşi pusese în gând să vie aici, nu se gândise că mai trăieşte şi bătrânul Petraehe. II văzu întins pe pat şi inima începu să-i bată. Stătea cu faţa •n sus si nădragii îi erau aşa de largi că nu se băga de seamă care e pătura patului şi care e el. De la bătrân, ochii îi căzură pe un
484
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
485
scaun, lângă fereastră. Văzu un băiat înalt, spelb, cu mâinile şi picioarele lungi ca nişte crâcane. II cunoscu. Era Albei, un băiat de prin Căţeleşti, nu prea bogat, dar cinstit. Se uită Ia el mai bine şi îl văzu cum lasă ochii în jos, dar nu se clinti din prag. Toţi tăceau.
Fata închise uşa şi trecu lângă sobă, pe pat. Bătrânul parcă era mort, nici nu se uita. Petra lui Sandu Bădună simţi parcă un vânt rece, ca un fir de gheaţă, cum o înţeapă. Se uită în toate părţile; ochii îi căzură pe fată şi deodată se sperie auzindu-şi glasul înalt, subţire şi aproape răguşit:
- Bine, fă, Catrino!!!
Fata clipi deodată şi-şi înfipse mâna în pătura roşie a patului.
- Ce e, mamă?
- Mă-ta sunt eu, fa?
- De ce, mamă, ce este!
Pe pat, nădragii bătrânului se frământară, dar Petra nu văzu. Sângele îi ardea obrajii, şi ochii parcă i se făcuseră mat mart.
- De ce, fa... Cum! Cum?!
Se repezi în fată şi-i înfipse mâinile în cap. Fata ţipă, apoi apucă mâinile mamă-sei şi vru să şi Ie desfacă din păr.
- întunericul tău, d-aia ai venit? Nici nu se putea, de când te aştept! Ieşi afară!...
- Tu, taică, tiu te-amesteca, sări Petra.
- Eu să nu m-amestec?
Bătrânul se mişcă larg şi întinse mâna la grinda casei. Băiatul sări de pe scaun, dar bătrânul îl îmbrânci; tot atunci, el îndoi puşca de vânătoare, o trosni şi trase. Casa se umplu de fum, detună, un geam şi sticla lămpii se sparseră şi căzură pe jos.
Petra lui Sandu Bădună ţipă, căzu pe brânci şi, oarbă, începu să dibuie uşa.
- întunericul tău, ai lăsat-o şi te-ai măritat, acum vii iar aicea, ieşi afară că te împuşc! Nu-ţi convine! Eu sunt tatăl şi
mama ei, câ tu te-ai dus după ăla cu ochii cât cepele! Ieşi, că te împuşc, întunericul tău!...
Petra lui Sandu Bădună se ridică lovindu-se de clanţa uşii. Se simţi apucată de umeri, încet, sprijinită de nişte mâini lungi, în gând îi veni băiatul, dar nu înţelese.
- I.asă, mamă, lasă, hai încet să nu cazi! Hai lasă!...
III
Când se văzu afară, câtva timp, Petra lui Sandu Bădună aproape uită unde se află. Nu mai vedea. îşi duse mâinile la ochi şi vru să arunce sclipirile roşii ce-i ardeau obrajii. Se gândi că poate a orbit, şi deodată răsuflarea i se tăie. începu să clipească plină de spaimă. Apoi, încet, văzu spuza de stele pe cer, salcâmii negri, ca nişte matahale nemişcate, şi porni spre şosea. Când ajunse la podişcă, picioarele i se tăiară şi se lăsă jos ca o cârpă. întâi îi licări un gând, îi veniră în minte pogoanele ei de pământ pe care trebuia să i le dea zestre, apoi şi asta pieri. Parcă îi ardea pieptul, şi lacrimile îi veniră acum ca o ploaie fierbinte, înfăşurând-o şi toptndu-i obrajii. I se părea că plânge abia acum pentru toată viaţa ei şi faţa ca o coajă de copac a bătrânului socru o atinse iar, şi capul îi era aprins într-o vâlvătaie de foc. Catrina se înmuie în sufletul ei, se amestecă într-o lumină blândă cu toţi copiii ei; lacrimile îi năvăliră acum din tot trupul şi plânse zbătându-se în iarbă, până ce o toropeală ca de vis îi închise ochii.
O văzu pe fată apropiindu-se în întuneric şi simţi cum un şuvoi de lumină îi despică parcă vederile. Parii gardurilor se amestecară cu salcâmii, se auzi un fâsâit, ridică ochii, dar nu era nimeni. Trupul i se încorda, şi plânsul ţâşni acum neiertător. Căută cu durere copiii, dar nu-i găsi; încercă să se lase în braţele întâmplării din seara aceasta; naşterea fetei o alunga, copilăria ei fără mamă, lângă bătrân. îşi înfăşură faţa în basma Şi-şi băgă capul cu deznădejde în iarba rece a uliţei.
486
MARIN PRF.DA
Sc trezi, târziu, înfrigurată, cu obrajii uscat, de sarea lacrimilor Se sculă încet, uşoară ca fulgul, şi îsi simt, sufletul împăcat si liniştit, ca o apă. îsi trase răsuflarea şi gemu mcet: 1   _ Am sâ le dau tot. Si casă, si pământ... Ce de păcate, Doamne, pe care tu le ştii mai dinainte...
NEPOTUL
Stan Tudose muri pe neaşteptate, într-o dimineaţă de toamnă, când după ceaţa ce năvălise în zori peste sat răsărise, la jumătatea cerului, un soare viu şi strălucitor. Murise încet, fără să se zbată, topindu-se parcă; a deschis doar gura de câteva ori, umflându-se în gât şi pe urmă n-a mai mişcat. Despre moarrea aceasra ciudată s-a vorbit mult timp în sat şi niciodată oamenii n-au simţit spaima, aproape groaza, ca la moartea lui Stan Tudose. Femeile nu plângeau ca la orice mort, chiar nevasta lui şi cele două fete, care se măritaseră cu câteva săptămâni înainte, stăteau fricoase, lângă pat, cu ochii rătăciţi de nelinişte şi neînţelegere.
L-au îngropat ca pe orice om, şi nevasta şi copiii au dat, după obicei, o masă la înmormântare. Gătiseră mâncăruri din belşug şi multă băutură. Vecinii, rudele şi cunoscuţii s-au strâns în curre, au mâncat şi au închinat pentru odihna mortului, dar nimeni nu vorbea şi nu uita, nu încercau să-şi îndrepte gândurile spre viaţa lor, care nu se oprea în loc, nu puteau să-şi vadâ de-ale lor, nu glumeau ca timpul să treacă şi să înceapă a cerne viaţa lui peste ciudata moarte a lui Stan Tudose. S-au sculat şi au plecat de la masă stăpâniţi de o linişte cum nu s'mţiserâ niciodată la moartea cuiva. Era o linişte apăsătoare, lipsită de gândurile moi şi odihnitoare că asta e soarta la toţi,
488
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
489
câ roţi vor muri, dar că până atunci nu se ştie nimic, până atunci fiecare să-şi vaciă de treburile lui, de bucuriile ori necazurile fiecăruia. Uitaseră parcă totul, dar era o uitare lipsită de pace, era o linişte tulbure şi neagră, o linişte care nu duce nicăieri: nici pace, nici bucurie, nici tristeţe, nici nădejde ori frică, ori deznădejde şi revoltă. O stare din care nu puteau face nici un pas, o linişte fără scăpare, fără lumină ori întuneric.
Multe zile după aceea, moartea lui Stan Tudose i-a ţinut pe vecini şi cunoscuţi într-o stare de muţenie şi lâncezeală. Un timp, câţiva începură să vorbească de o boală. Era unul, pe care nu-1 prea cunoşteau, un nepot care dădea semne la fel cu acele ale mortului cu o săptămână înainte. Dar vorba se opri, şi oamenii, trăgând nădejde că vor înţelege, stârniseră zvonul acesta. Nepotul însă se schimbă, deveni vorbăreţ, începu să râdă fără pricină şi, nu mult după aceea, fu văzut în fiecare seară îmbătându-se şi vorbind fără socoteală. Boala nu se mai asemăna cu nimic. Era ceva nou şi ciudat, dar era altceva.
- De ce-a murit? rânjea el, clătinându-se în mijlocul cârciumii. Spune, cârciumartile, cum vine moartea lui?
- I,-a luat Dumnezeu, răspundea câte unul.
- De ce? De ce l-a luat, aşa fără socoteală?
Cineva ar fi vrut să răspundă că socoteala asta nu îi doare pe ei. Nu-i a lor. Dar îşi dădeau seama că aşa cum l-a ajuns pe Stan Tudose, e o socoteală de neînţeles, fără rost. Nu se întâmplase nimănui să moară aşa.
- Cum s-a întâmplat? întreba altul.
- Cum să se întâmple? A murit şi gata.
Nepotul răspundea chiorâş, cu paharul în mână, şi se pregătea să le spună cum a murit, dar băga de seamă că ceilalţi nu sunt nerăbdători. Stăteau tăcuţi ca şi când din creştet pânâîn tălpi le-ar fi bătut cineva un piron şi i-ar fi ţintuit în pământ.
- Tu eşti nepotul lui, începea altul, ai întrebat-o pe nevastă-sa cum a trăit el înainte...
Omul ar fi vrut să spună înainte de moarte, dar se oprise ca şi când i-ar fi fost greu să mai vorbească degeaba.
- Când înainte? răspundea flăcăul.
- înainte de... moarte. Cum când?
- Care înainte? înainte... înainte, când?
- Cu câteva zile... Sau, eu ştiu!... Săptămâni, luni...
- Cum trăim fiecare. Ca orice om. Mânca, bea, se culca; îşi vedea de treburi...
- îşi vedea de treburi?
- îşi vedea!...
- Şi a murit? De ce a murit? Suferea de ceva?
- Ca şi d-ta! Nu ştia nimic. Mânca, bea, se culca... D-ta suferi de ceva?
Ceilalţi oameni tăceau. Dar când flăcăul întrebă pe cel ce vorbea, toţi întoarseră capetele, şi întreaga înfăţişare li se schimbă: o umbră de tăcere Ii se aşternuse peste chip.
- Şi a murit? mai întrebă după un timp acelaşi om, ca şi când n-ar fi ştiut bine dacă e adevărat.
- Da, a murit, răspunse flăcăul la fel. Este mort, mai zise el după câteva clipe. A murit ca un cocoş. Hâc, hâc, din gât şi gata.
III
Nimeni n-ar fi ştiut să răspundă, dacă l-ar fi întrebat cineva, de ce i se par un lucru ciudat casa şi grajdurile lui Stan Tudose. Chiar când treceau pe lângă poarta lui pe drum: gardurile parcă nu mai erau la fel. Spre seară se simţea un rânjet din gardurile acelea. Ulucile negre, nemişcate şi ascuţite în vârf, parmaclâcul lung de-a lungul prispei, bătătura albă şi prăfuită, grădina mţesată cu pruni şi duzi, şi salcâmii la fel de înalţi, întunecoşi Şi nemişcaţi; femeia omului, tăcută şi galbenă la faţă; parcă
490
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
491
simţeau din toată aşezarea unde stătuse Stan Tudose o umbră unică, neagră, vie, un aer care se mişca încet şi greu, intrând şi ieşind în pământ, şi scormonind. Scormonind în uluci, sub casă, la rădăcinile mari şi întinse ale salcâmilor.
Vecinii, rudele şi cunoscuţii aşteptau, fără să-şi dea seama, să se întâmple ceva. Să treacă timpul şi să uite cu toţii de moartea omului. Aşteptară mult timp. Era o toamnă liniştită, fără ploi şi fără vânt. Dar nu se întâmplă nimic. Unii dintre ei începură să vorbească zgomotos, alţii chiuiau seara, se strigau la un pahar de vin şi înjurau fără să se gândească la ceva.
Singur nepotul umbla bezmetic prin cârciumi, se îmbăta şi rânjea:
-Am făcut avere, am s-o beau pe toată.
- Pe toată, răspundea câte unul.
- Şi de ce? Nu mă întrebaţi? Aşa vreau eu, rânjea mai departe el. Unchiul Stan n-a vrut şi a murit. Dacă ar fi vrut, n-ar fi murit.
- Să bea? Dacă ar fi vrut să bea?
- Nu, taică, să moară.
- Trebuie să fii nebun. Da, a ţinut mult la tine, asta e!
- A ţinut la mine!... rânjea flăcăul, uitându-se chiorâş. Dacă ar fi ţinut la mine ori la copiii lui, n-ar fi murit. N-a vrut să ţie. Ce! Unde i-a căpătuit pe toti, şi pe mine, că şi-a făcut gospodărie şi de toate?... Atunci...
Flăcăul se ridica în clipa aceea de la masă şi râdea lung, mai mult hâmâia, rânjea:
- Atunci... de ce a muţit?
- De ce a murit?
- Dacă n-a vrut să trăiască? El n-a vrut...
Oamenii tăceau. Câte unu! se ridica de la masă, mergea spre uşă, o deschidea şi nu mai sta. Nici unul nu răspundea la vorbele din urmă ale nepotului. Apoi, acesta se aşeza iar la masă, bea mai mult, se îmbăta şi pleca încet, clâtinându-se şi rânjind.
- E nepotul Itti Stan Tudose. Un om care a murit... aşa... din senin... fără să aibă ceva, fără să bolească, să zacă ori să-1 doară capul. Cum aş fi eu, n-am nimic, nu sufăr de nimic, îmi văz dc treburi. Ca oricare. Pe urmă mă duc, mă culc în pat, dorm, mâ scol, mâ culc iar şi mor. Asta... ştii, aşa repede, într-o zi sau două.
- De ce? întreba omul care nu ştia despre ce e vorba. Şi se sălta în cot peste masa lucioasă, deschizând ochii mai mari.
- De ce?! Eu ştiu?! Aşa!
IV
Trecuseră aproape trei săptămâni, şi încetul cu încetul se răspândi vestea că nepotul lui Stan Tudose e bolnav de ceva care trebuie să fi fost şi la cel mort. Ce eta însă şi mai ciudat, băiatul acesta, până la moanea unchiului, eta un fel de nevoiaş pe care nu-1 băga nimeni în seamă. Nu se pricepea să vorbească, şi atunci când se strângeau oamenii pe marginea şanţului, în zile de sărbătoare ori când se întâlnea om cu om, el tăcea din gură şi nu se amesteca. Dar nici nu stătea deoparte, aşa cum stau cei mai dc nevoie. Şi nici nu atrăgea luarea în seamă a cuiva. Ii făcuse unchiul o casă alături, avea câteva pogoane, vite, gospodărie. Nu se însurase, fiindcă era prea mic şi nimeni nu vorbea prea mult despre el. Nepotul lui Stan Tudose şi atâta tot, ca şi când ar fi şi n-ar fi.
Rudele şi acei care îl cunoscuseră pe mort atât au aşteptat, începu să se audă chiar prin marginile şi uliţele cele mai îndepărtate ale satului. Se zvoni că nepotul stie de ce a murit Stan Tudose, şi pe rând, vecinii aşteptau să intte nepotul în cârciumă şi să-1 audă spunând. Nu înţelegeau ce fel de boală poate sâ fie când un om bea şi întreabă fără rost, rânjind, de ce a murit unchiul său. Un timp zvonul pieri, apoi din nou uicepu să umble. Dar oamenii nu înţelegeau nimic.
- Ce fel de boală? întreba câte unul.
492
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
493
- Cine ştie ce e cu el. Parcă despre Stan a ştiut cineva? l,a şase săptămâni după înmormântare se întâmplă însă
ceva care îi făcu pe oameni să clatine din cap şi să înţeleagă. Timpul se răcise şi acum bătea vântul. în dimineaţa aceea însă era soare şi cald, şi lumea venise la parastas aproape mai multă decât la înmormântarea răposatului.
V
- Vreţi să ştiţi, întrebă rânjind mereu nepotul lui Stan Tudose.
Părintele care făcuse slujba pentru pomelnic plecase, şi oamenii se aşezară la masă. Se împărţea câte o ceaşcă de ţuică, şi oamenii o dădeau pe rând peste gât, aşteptând mâncarea. Flăcăul vorbise din mijlocul oamenilor, uitându-se peste ei şi aşteptând. Nu-i răspunse nimeni.
- Vreţi, dar nu sunteţi în stare, mai zise el.
- Cum nu suntem în stare? Ce să ştim? la spune!
- Unchiu-meu, răspunse scurt, aproape repezit, nepotul lui
Stan Tudose.
- Dumnezeu să-l ierte, spuse un vecin.
în timpul acesta, flăcău) luase una din sticlele cu ţuică de pe fereastră şi-şi turna în ceaşcă, înghiţind repede, cu frică parcă, lichidul galben.
- Atunci de ce-aţi venit aşa mulţi, mai mulţi ca... la început, întrebă el tot aşa de repezit. Ca să vedeţi ce e... ce am eu... aşa e?
Oamenii tăceau, şi câte unul ridica ochii şi se uita la el, apoi repede se prefăcea câ nu pentru asta a ridicat fruntea. Cele două fete ale mortului şi cu mama lor începură să aducă mâncarea. Erau două oale mari, pline cu ciorbă de pasăre, şi alte oale mai mici, cu varză şi fasole.
Deodată toată lumea începu să se mişte neliniştită pe scaunele lungi, întinse de-a lungul mesei. Toţi simţiră câ are
sâ se întâmple ceva, dar nici unul nu vorbi şi nu se sculă de la masă. Nepotul mortului înghiţea ceaşcă după ceaşcă. îngălbenise, şi mâinile îi tremurau.
- S-a îmbătat, murmură o femeie speriată.
în acelaşi timp, flăcăul ţâşni dintre oameni şi izbi sticla cu ţuică de pământ.
- Nu se dă nimic, spuse el crunt. Ieşiţi afară!
- Ce e cu el, ce are? murmură oamenii, ridicându-se de pe scaune şi apropiindu-se de el. Dar numaidecât se întoatseră la locurile lor. Nepotul lui Stan Tudose se apropiase iar de masă, intrase între scaune, şi înfăţişarea i se schimbase atât de mult, că fiecare se sperie, şi o teamă uşoară începu să-i stăpânească pe toţi.
- Aţi venit mai mulţi ca la... început, vorbi flăcăul. Se îngălbenise şi abia sufla. Se făcuse tăcere, iar cele două fete ale mortului şi mama lor stăteau încremenite şi ascultau. Dar nimeni nu ascultă mult.
- A murit unchiu-meu. Nu ştiţi? Să vă spun eu! S-a sculat dimineaţa să-şi aprindă o ţigare. Pe urmă a aprins alta, mai multe, a fumat mereu. Era ceaţă, eu venisem de la deal şi intrasem prin grădină în curte la el. Dormea pe prispă. Era devreme. Stătea într-un cot şi uitase să mai tragă din ţigare.
- Bună dimineaţa, unchiule, i-am spus. Mai avem ceva de făcut? Noi terminasem tot, el trebuia să fie liniştit. Era o ceaţă!... Unchiul Tudose avea patruzeci şi opt de ani, era sănâros, şi a murit. Sta într-un cot şi uitase să mai tragă din ţigare. N-avea nimic... Era o ceată! Ei, ce vă uitaţi aşa? Ce vă uitaţi? A murit, pe urmă, aşa din senin! Fir-aţi ai dracului! N-avea nimic...
Nepotul lui Stan Tudose se mişcă în scaun şi rânji:
- Eu am să beau, aşa vreau eu. N-am să vă spun nimic... Nimic!...
494
MARIN PREDA
Se sculă iar, vru sâ-si toarne altă ceaşcă, dat câţiva îl opriră. Rânjea întruna şi se clătina, abia mai stătea pe picioare. 11 duseră spre pat si îl culcară.
- Mie mi-a spus unchiul. Mi-a spus ceva. A mai trăit trei zile. Zicea că c un vierme... un vierme care i-a răsărit aşa... adică nu... zicea că nu, dacă vreau să trăiesc... un vierme negru... să-1 omor... din timp... mai ales dimineaţa... o gân-
ganie a noastră!
El îngână mai departe vorbe fără şir, dar nu se înţelegea nimic, şi nimeni nu-1 mai asculta. Se mai frământă în pat, de câteva ori, se ridică într-un cot bâlbâitul, apoi căzu iar pe căpătâiul înflorat şi adormi. Fetele şi nevasta mortului începură să împartă ciorba în străchini, şi oamenii mâncau aplecaţi peste masă şi liniştiţi, ca si când nu s-ar fi întâmplat nimic.
VI
După această întâmplare, oamenii dădeau din cap şi păreau că înţeleg atunci când nepotul lui Stan Tudose trecea împleticindu-se pe drum. Dar nu mult după aceea flăcăul se îndreptă, însă era atât de schimbat, că nimeni nu putea să-şi dea seama ce are în gând, ori ce vrea sâ facă.
Moartea lui Stan Tudose nu fu uitată decât târziu, de copii, după mai mulţi ani. Oamenii care îl cunoscuseră şi rudele, când îşi aduceau aminte, tăceau, plecau în altă parte, iar dacă erau mai mulţi la un loc, fără să se bage de seamă, se pomeneau că luau altă vorbă.
CASA DE-A DOUA OARA
[I]
Nimeni nu se aştepta ca tăcerea aşternută in casă după întoarcerea lui Gheorghe sâ se spargă şi să sufle peste toţi ca o vijelie. încremeniseră toţi aşa cum ieşiseră din tindă, llie în mijlocul bătăturii, Ioana şi Sae jos, după prispă, uitându-se tăcuţi, cu mâinile încleştate de stâlp, iar sub umbra rară a mărului, Gheorghe, ca şi când n-ar fi văzut nimic, cu capul în jos si cu fruntea acoperita de umbre.
Grajdul cel vechi căzuse la pământ dintr-o singură lovitură. Coteţul era făcut fărâme, iar găinile, împânzind grădina, zburau crăonind pe deasupra paielor şi cocenilor de porumb. Tudor Gângoe izbea acum cu o secure lată dedesubtul păttilului cu porumb. Cât îl văzuseră copiii la început, un gând le zburase prin cap, zbârnâind ca o piatră scăpată din praştie. întorseseră capetele înspăimântaţi şi, în acelaşi timp, se uitaseră lung la Gheorghe. joiţa se dădu jos de pe prispă şi cu glasul sugrumat de spaimă, mişcându-şi braţele spre cer, se apropie de el:
- Gheorghe, fugi, fugi!... Fugi, mamă, nu mai sta! Apoi se întoarse în timp ce băiatul ieşea pe poartă şi îl apucă
pe llie de mână, zgâlţâindu-l:
- llie, du-te la el şi opreşte-1. Roagâ-te de el!... Sae, ce vă uitaţi?
4%
MARIN PRUDA
NUVEI.F. SI POVESTIRI
497
Glasul îi suna gol în mijlocul curţii. Băieţii nu se mişcau nici unul, sc uitau încruntaţi la tatăl lor cum se opreşte aruncând securea si se urcă în patul. Un timp nu se mai au/i nimic. Soarele albea ţărâna încremenită pe întinderea curţii, şi salcâmii îngălbeniţi de toamnă se ridicau nemişcaţi în sus, acoperind înălţimea adâncă a cerului. Câinele se lungise lângă prispă şi-şi desfăcuse burta la soare. Un pârâit puternic, apoi un trosnet tăcu să se crape acoperişul ele şiţâ al pătulului; un căprior ţâşni pe deasupra învârtindu-se în aer ca o sfârlează, apoi căzu în mijlocul curţii, gata sâ lovească pc cei trei băieţi. Ilie se feri tăcut, se dădu la o parte şi rămase mai departe nemişcat, joiţa se apropie iar de el, şi faţa chinuită i se strângea a plâns: -Ilie...
- Du-te în casă, mamă, lasă-1 să vedem ce face...
După un timp, Ilie se aşeză pe prispă şi nu se mai uită. Joiţa îşi dădu seama că nimeni nu-1 va opri, si o sudoare rece îi înţepeni spinarea. Se dădu jos de pe prispă, făcu câţiva paşi, se învârti. Se întoarse si se sui iar, apoi coborî din nou zăpăcită, şi plânsul izbucni cu zgomot, schimonosindu-i faţa:
- Ilie, Sae, Ioana... nu-1 lăsaţi!...
Se apropie de ei, îl apucă pe cel mai mare de flanelă şi începu sâ-l tragă, zgâlţâindu-1. Copiii plecau capul, se ridicau, apoi sc aşezau din nou pe prispă, îngânând:
- Ce vreai, mamă, ce să-i facem noi?
- Ilie, tu eşti mai mare...
- Ce sâ-i fac eu, mamă?...
Femeia îşi duse mâinile Ia ochi, le ridică în sus şi se apropie şchiopătând de patul:
-Tudore! Tudore, vai de capul nosrru...
Se întoarse iar spre prispă, strigă, plânse, şi după un timp, o deznădejde vie îi acoperi faţa.
Tudor Gângoe se suise acum peste acoperiş si arunca cu iuţeală în aer, ca un vânt puternic, bucăţi mari de şindrilă şi drugi. Un timp se uită prin curte să-l vadă pe Gheorghe şi nu-1
t;âsi. Gândul îl înfurie atât de tare, câ apucă unul din căpriorii ce mai ţineau podul pătulului si-1 trase cu un geamăt lung, lăsând sâ curgă grâul în ţărână. Praful se ridică în sus, si, după un timp, maldăre de fân şi coceni începură sâ zboare prin curte, îsi simţea răul mângâiat de furie ca de o alifie binefăcătoare pusă pc o bubă. Trebuia sâ sfârşească si cu asta. O săptămână aşteptase ca întoarcerea lui Gheorghe să nu-1 aducă aici. Până acum, până astăzi de dimineaţă. Dar după un ceas, când toti l-au văzut azvârlind sulul negtu de abâ în mijlocul casei, nici tuiul nu s-a gândit că întoarcerea lui Gheorghe o să-l facă pc Tudor Gângoe să-şi iasă din minţi.
Trecuse o săptămână; dimineaţa, acum şapte zile, au auzit oile behăiud si îngrămâclindu-se Ia poartă. Joita plecase la biserică. îşi aduc aminte cum s-a întâmplat.
- Tudore, du-te şi adu abaua de la piua, acum cât avem bani.
Nimeni nu sc mai gândea ce are sâ spună Gheorghe despre vara pierdută la Bucureşti. După ce trecuse o săptămână, astăzi-dimineaţă, Joiţa întinsese masa, luase laptele de pe foc şi-l turnase în strachină.
- Vezi, e o parte din abâ pe care am dat-o mai târziu, dacă egata şi aia, ia-o pe toată, Tudore, îi spusese Joiţa bărbatului ei.
Gheorghe mânca clin dimineaţa de atunci cu pleoapele lăsate peste ochi. Se aşeza la masă, punea mâna pe lingură şi începea s-o strecoare prin strachina mare clin mijlocul mesei. Pe urmă înghiţea tăcut, şi după fiecare lingură, nodul gâtului îi număra fiecare dumicat până ce întindea lingura înaintea lui; se freca pe mâini de mămăligă şi se scula.
Acum câteva ceasuri, Ioana se sculase de la masă şi luase din odaie o căldare cu var. Când a ieşit pe poartă, Tudor Gângoe se oprise pe podişcă şi se uita la vale, peste drum. Gheorghe §i Ilie stăteau pe prispă, rezemaţi de parmaclâc, si se încălzeau la soare.
498
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
499
- Sae, tu eşti mai curat, eşti copil, îmbracâ-te, mamă, şi hai la leturghie.
- E sfânta duminecă Tore... mai veneai şi tu la biserică, vorbise foiţa după un timp bărbatului ei.
- Ai să te duci tu în rai, şi eu în iad. Să fie ăla al dracului
care nu s-o duce...
Ioana începuse să măture pe lângă garduri, şi Joiţa plecase spre biserică, fără să mai zică nimica. Tudor Gângoe parcă era o umbră mergând alături cu salcâmii. Ziua era domoală şi, spre prânz, lumina soarelui încremeni peste curte ca o apă. llie străbătuse curtea cu paşi mari si intrase repede în casă, ca şt când ar fi căutat ceva. Gheorghe se uită la el câtva timp, se mişcă de lângă parmaclâc şi porni încet după el.
Ioana rupea surcele lângă patul. încarcă repede braţul, ajunse în tindă şi le aruncă pe vatră:
- Gheorghe...
- Ce e, mă?
Ioana deschisese uşa şi se uitase înăuntru, llie şi Gheorghe stăteau întinşi pe pat si tăceau.
- Ce e, nene?
- Ce e, mă, ce sâ fie?
- Cum...
Fata se uită câtva timp peste pat, se întoarse spre fereastră, uitându-se alb, apoi închise uşa şi începu sâ răvăşească surcelele în vatră. Afară, poarta de la drum scârţâi si se auzi izbindu-se de stâlp. Tudor Gângoe intră în curte cu un sul mare şi negru de aba, ducându-l legănat peste umeri. După el venea încet şi şchiopătând Joiţa, care se întorsese de la biserică.
- Tore, ai adus si pe aia cate am dat-o mai târziu?... zise ea în timp ce intrau în tindă.
-Am adus-o, răspunse Tudor, oprindu-se în mijlocul casei.
Un timp, omul o cumpăni în mâini şi aşteptă, llie se uita, cu ochii deschişi la el, lungit peste pat, cu mâinile făcute cruce sub ceafă. în celălalt pat stătea Gheorghe. Numaidecât Tudor
Gângoe simţi cum vâna de la mâna stângă i se mişcă, cum peste cap îl apasă o pânză cenuşie şi aşteptă mai departe cu abaua ridicată deasupra umerilor. Totdeauna când se aducea câte ceva în casă se punea în patul de la fereastră, patul în care se lungise Gheorghe. Tudor îl învălui pe băiat cu privirea din mijlocul casei, ţinând mai departe sulul negru de postav peste umeri. Dar Gheorghe ţinea pleoapele peste ochi şi nu se uitase decât atunci când tatăl lui intrase înlăuntru. Ochii omului se mişcară, şi pleoapele îi clipiră cu repeziciune. Femeia deschise gura sâ zică „Gheorghe", dar tot atunci abaua se ridică în sus şi căzu răbufnind greu peste picioarele băiatului.
- Gheorghe, nu pune paie peste foc, zise Joiţa, tremurând. Băiatul zvâcni din tot trupul şi-şi duse mâinile la genunchi.
- Scoal', mă, în sus, zise llie, ridicându-se din pat.
în timpul acesta, Ioana lăsase focul în vatră şi intrase înlăuntru. După ea veni Sae. Amândoi se opriseră în picioare lângă uşă, aşteptând.
- Voi ce aşteptaţi, mă, zise Tudor Gângoe, întorcându-se cu faţa schimonosita la ei. Vreţi să vedeţi cum stau ăştia lungiţi în pat şi se uită la mine?
Ioana îşi întinse buzele să râdă. Nu ştia de ce intrase. Se uită de vreo câteva ori ia ei, şi ochii îi clipiră, pe urmă zise:
- Vreau să văd şi eu abaua... Şi se duse spre pat şi începu să o pipăie încet, fără să ridice ochii.
- Si tu vrei s-o vezi, mă? zise el iar, uitându-se Ia Sae. Din duminica trecută şi până astăzi, Joiţa nu-i lăsase să stea
singuri. însă acum simţi că nu mai poate face nimic. Se apropie apoi de Gheorghe, dar ochii bărbatului o făcuseră să rămână nemişcată. Teama începu uşor să o pătrundă, asemeni unui vânt ce suflă încet. Un gând îi trecu prin cap:
- Gheorghe, fugi repede, că a scăpat un cal în grădiniţă... Glasul îi era moale. Ioana şi Sae se uitară unul la altul.
Gheorghe nu se mişcă din pat. întoarse doar capul şi se uită Pe fereastră. Caii erau amândoi legaţi şi mâncau liniştiţi în iesle.
500
MARIN PREDA
NUVEI.E Şl POVESTIRI
501
- Tu n-auzi, mâ, cc spune mâ-ta? zise I udor Gângoe în-vârtindu-şi ochii în cap.
- Sae, du-te de leagă calul, vorbi Gheorghe, fără să se mişte.
- N'-a scăpat nici un cal, răspunse băiatul.
"["udor Gângoe se uită la el, şi băiatul îi înfruntă privirea. Tori vroiau să se termine odată cu întoarcerea lui Gheorghe, dar nimeni nu simţea că astă are sâ se întâmple chiar acum. Femeia simţi şi căută să-i îndulcească pe oameni. Gheorghe tăcea. F.ra o nemişcare şi o tăcere de cărbuni acoperiţi cu cenuşe. Singură Joiţa nu putu să-si dea seama, si glasul ei intră dintr-o dată in gândurile învălmăşite ale bărbatului ei si în ochii tulburi ai copiilor. Fa vorbi, dar cei doi băieţi, Ilie şi Gheorghe, făcuţi de bărbatul ei cu nevasta dintâi, se uitau la ea fără să o bage în seamă:
- Gheorghe, tu ce stai, mă, înaintea lui? 11 vezi că vine în casă şi te uiţi la el ca si când tu ai fi ăla care ai ceva de cerut. Ieşi afară şi vezi-ţi de treabă! Ai fost în primăvară la Bucureşti cu oile, ne-ai lăsat pe noi aicea fără lapte şi te-ai întors cu nimic. Ce mai vrei?
Băiatul întoarse ochii şi se uită lung la mamă-sa. Ilie îşi aprinse o ţigară şi-şi mişcă picioarele în pat.
- Ce te uiţi, mă, asa? zise Tudor Gângoe.
Gheorghe îşi întoarse ochii de la mamă-sa si se uită la ei:
- Cum mâ uit, mă?
- Ce te uiţi? Nu e aşa?
- O fi, că prea spui!...
Joiţa încremeni, şi ochii i se făcură mai mari. Saeşi Ioana ridicară capetele de pe abâ si se uitau îngroziţi la Gheorghe. Nu băgaserâ nici unul de seamă că tăcerea lui Gheorghe mocnise o săptămână întreagă şi până acum o săptămână nu simţiseră câ ilie şi Gheorghe sunt fraţii lor vitregi. Joiţa, Sae, Ioana, Tudor Gângoe, până si Ilie, care era mai potolit şi mai moale atunci când era vorba de ceva rău, toţi simţiseră în dimineaţa)
aceea de astâ-primăvarâ, când Gheorghe plecase la Bucureşti, bucurii mari, luminate de timpul lung ce-1 aveau de aşteptat, când Gheorghe avea să se întoarcă si cine ştie ce să le aducă. Gheorghe pleca la Bucureşti şi nu era vorba câ pentru fiecare el va aduce ceva. Că fiecare se gândea câ merirâ o cămaşă frumoasă, o rochie, o pereche de papuci noi şi înfloraţi, o minge cu două culori sau o pereche de bocanci cu ţinte pentru iarnă. Gheorghe îşi cumpărase un brâu roşu şi lat şi în dimineaţa aceea şc încinsese cu el. Avea un ciomag gros în mână şi un bici. „Parcă ai fi cioban, Gheorghe", i-a zis Ioana, plină dc bucurie.
1 udor Gângoe a deschis poarta, şi atunci au ieşit cu toţii din casă si s-au strâns lângă el. Gheorghe pleca la Bucureşti să faca bani. Nu era vorba de asta. Fot ce cunoşteau ei, după atâtea luni cât avea să stea acolo, cl trebuia sâ Ic aducă. Dar nu se gândea nici unul la ele, pentru că erau fleacuri. Gheorghe trebuia să se întoarcă cu altceva pentru ei. Nu stia nici unul ce anume Ceva frumos, tulbure, ce nu mai văzuseră ei niciodată. „Dar ce sunt? a răspuns el, nu sunt cioban, acuma?". „Păi eşti" a îngânat Ioana cu glasul topit de bucurie. Se uitau toti la el, şi o lumină moale, plină de necunoscut, începuse să-l învăluie. Gheorghe strânsese ciomagul într-o mână şi cu cealaltă, în care ţinea biciul, aringea oile, pregă-tindu-se de plecare. Aveau patruzeci de oi, toate cu miei, cu lapte mult. I.a Bucureşti, oamenii nu au nimic şi dau bani pentru tot ce le trebuie.
- Ve/.i, Gheorghe, i-a zis Tudor Gângoe. Trei luni de zile... Alunei, toţi îl văzuseră departe, înconjurat de oameni
străini. Gheorghe, în mijlocul lor, lua bani de la fiecare si-i băga
la chimir. Timpul li se părea nemăsurat. Sae se uită laU piSlîllll, •■~..<
îngânând: ^HTBLIOTRCa
- t-ihcorglie, unde o sa ţn ban uf V   i<o,vs î \(.
- In chimir, răspunse el, mergând spre poartă.
Când a ieşit în drum, I-au petrecut buluc la poartă. Tudor Gângoe se gândise sâ-i mai spună ceva. Sâ bage de seamă să nu-1
502
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
503
însele tovarăşul sau să piardă vreo oaie. Se gândea la plata locului, la chirie, la multe lucruri, dar nici el nu stia cum este acolo. I .ocurile si oamenii unde trebuia să stea el toată vara erau îngrămădite şi, ca nişre gângănii nenumărate, tulburi, se mişcau în faţa lui acoperite de ceaţă şi fum.
- Vezi, Gheorghe... îi spuse el iar, când băiatul începuse să se depărteze. Apoi tăcuse si lăsase capul în jos, intrând încet în curte. Joita si llie se urniseră spre poartă. Oile porniseră încet şi, după câţiva paşi, un nor de praf a început să se ridice printre salcâmi. Ioana şi Sae rămăseseră nemişcaţi lângă podişcâ, uitându-se lung în urma lui:
- Gheorghe, i-a strigat fata, abia îngânând.
- Ce e, mă?
- Să-mi iai şi mie!...
După o lună de zile, Tudor Gângoe Ie spusese la toţi. Era într-o duminică. După ce mâncară, el îşi aprinse o ţigare:
- loiţo, mă întâlnii adineauri cu Bâzdoveicâ şi mă întrebă iar: că ce fac cu pogonul ăla din Branişte? Vă întreb pe toţi, că sunteţi aicea. Eu zic să-1 vindem, că nu avem ce face. N-avem o cântase pe noi. Mai mă gândesc şi la Zamfir. A îmbătrânit şi mi-e să nu ne lase pe brazdă. 1! vindem şi cumpărăm altul. Şi când vine Gheorghe de Ia Bucureşti, ne cumpărăm alt pogon. Ce zici, llie?... Mâ, llie, de ce taci din gură? Tu te gândeşti că ai sâ iai pe-a lui Voicu şi să-ţi dau ţie pogonul, câ sunteţi alături... clar trebuie să-ri mai dau un pogon. Şi atunci? Dacă vine Gheorghe de la Bucureşti!... Lasă câ am eu grije de tine!
-Tată, sâ nu rămânem fără pogon...
- Mă, llie, păi vine Gheorghe de la Bucureşti, n-auzi?
- Eu nu zic nimic... da' eu ştiu că dacă te apuci într-o casă şi începi de deznozi un nod, nu e greu să-1 înnozi la loc, dar...
- Adicâ tu ce zici, câ dacă vând calul şi nu-1 cumpăr numaidecât, sau pogonul...
-Pogonul! Păi pogonul!... Ai sâ mi-1 cumperi iar? Şi cal, si noi, că n-avem o cămaşă, şi pogon, şi cine mai ştie...
- llie, zise Joita, vezi cu ce umblu eu? mi s-a făcut fusta asta numai jurăbii. 1 .asâ... Câ dacă vine Gheorghe de Ia Bucureşti...
llie a tăcut din gură, şi Tudor Gângoe a plecat chiar atunci să-i vândă pogonul lui Bâzdoveicâ. Peste câteva zile a ieşit Ia plug, şi Tudor Gângoe se gândea sâ vândă calul duminica viitoare la obor. In ziua aceea se răzgândi. Zamfir trăgea, si araseră aproape jumătate din locuri. „Nu-1 mai vând, se gândi 'Tudor Gângoe. Acuma, aproape că au trecut muncile, şi nu mai are preţ. La toamnă; până atunci, în timpul verii, o sâ se mai îndrepte, şi pe urmă, tot atunci, vine şi Gheorghe..."
După treierat, Tudor Gângoe se gândi sâ facă un patul. Banii ce-i mai rămăseseră îi băgă în drugi şi şiţă pentru acoperiş, începu să lucreze la el, şi într-o zi, când era gata sâ-l termine, îl auzi pe llic:
- Măi tată, de ce nu-i faci şi un fanar? Mai cumpără stinghii şi drugi şi fă şi fanar, deasupra...
- Da, mâ, trebuie să fac şi un fanar... Mă duc pe la Albei, că nu-mi ajung banii, să-mi dea nişte bani. llie, eu zic să înnoiesc şi acoperişul casei... Dacă vine Gheorghe de la Bucureşti, aranjez eu cu Albei.
Au dezvelit casa şi, aproape tot timpul verii, au lucrat amândoi la fanar. Era într-o dimineaţă, după sărbătoarea târgului de toamnă, când se pomeniseră cu Bâzdoveicâ intrând în curte:
- Paţanghele, am fost la Bucureşti. Ştii, după ce am cumpărat pogonul de la tine, m-am dus la băiatul meu să-i spui... Ştii, ai lui erau banii... Mă, am fost şi pe Ia Gheorghe.
- Ei, ce vorbeşti?
- Ii bine, mă!
Ioana, Sae, loiţa, când îl auziseră, se strânseseră grămada pe lângă el. Tudor Gângoe şi llie începură să se deie jos după acoperişul casei.
- Spune, Bâzdoveicâ! zise Tudor Gângoe.
504
MARIN PRF.DA
NUVPXF SI POVFST1RI
- Mâ, Patanghele, m-am întâlnit cu el pe drum. Era cu găleţile goale. „Ce faci, mă, Gheorghe, îi /.ic, noroc, tată, cum merge?" „Nene, bine dc tot, hai colea sâ bem o ţuică, îmi zice el, si intrarăm într-o cârciumă. II văz câ lasă găleţile jos şi, ştiţi aşa, fără prea multă vorbă, se apropie de tejgheaua cârciu-maruiui, trage geamul ăla de deasupra, şi-l văz că ia două oattă, care erau gata fierte şi curăţate, şi începe să le înghită. Pe urmă mai ia două şi-mi întinde şi mie două. „la, nene", zise, şi pe urmă tare cârciumarului: „O jumate drojdie aicea la noi". Patanghele, mai ştii tu pe Vasca, fata aia a Iui Simion Brutarii, care era aici, în sat, acum vreo câţiva ani? hi, o vâ/. că vme la masa noastră, ia un scaun şi se aşează lângă noi. Pe urmă se uită la Gheorghe, râzând, şi o auz că cere şi ea un păhărel. Gheorghe râdea şi el şi nu zicea nimica. Ce să-ti mai spui? Am băut acolo, si eu ani vrut sâ plec. El, nu. Că să mai stau şi să merg cu ei la stână, să dorm la el. „Gheorghe, eu mâ duc la tren, că vreau să plec acasă"... „Nu, stai să mergi cu mine la stână, mai stai o zi, că n-ai nici-o treabă..." Am rămas, am mâncat acolo în cârciumă, şi când sâ plecăm, Gheorghe desface chimirul să plătească. Numai mii, Patanghele... Avea chimirul plin! Am ieşit să mergem. Vasca i-a pus mâna după gât, şi nu ştiu ce-i spunea, că râdea a dracului, de răsuna cârciuma. Gheorghe, e bine, să ştii... Dimineaţa se scoală, mulge oile, pune jumătate din lapte la cheag şi pe urmă dă drumul la oi si pleacă în oraş! Fi fac cu rândul, lntr-o zi Ie mulge unul, într-o zi altul. Chirie pentru Ioc... nimica toacă. Zicea că o să vâ scrie. Nu v-a scris?
- Nu, răspunse Tudor Gângoe, răguşit.
- O duce bine, Gheorghe. iu ce mai faci?
- M-apucăsem de casa asta... Bâzdoveică, nu ţi-a spus, mâ, când vine?
- Mă, eu am adormit, stii, am vorbit niţel cu el si m-ani culcat, l-am spus şi eu... Am vorbit cu el mai mult, o să-ţi spui eu mai multe. Vin într-o zi pc la mine, să stăm de vorbă.
Bâzdoveicâ se mişcă spre poartă! Ioana şi Sae rămăseseră cu ochii deschişi, uitându-se pierduţi in gura omului. Joiţa stătea nemişcată şi asculta. Toţi ascultau fără să scoată o vorbă. - Hai Ilie, sus pe acoperiş! zise Tudor Gângoe. Din dimineaţa aceea se gândeau că e toamnă şi câ trebuie să vie. Se apropia culesul porumbului. Soarele începuse sâ se îndepărteze, şi dimineţile începeau sâ be din ce în ce mai friguroase. Ziua era cald, dar vântul, care umfla răcoare în zilele de vară prin coroanele negre ale salcâmilor, zbura acum, în vârtejuri înalte, craci uscate şi pâlcuri îngălbenite de frunze.
Nici unul nu stia câte luni trecuseră. Dimineaţa plecării lui Gheorghe se pierdea în urmă, dar nu uitaseră nici unul timpul când îl petrecuseră la plecare. Tui Sae şi Ioanei, când au auzit ce spune Bâzdoveică, începuse sâ Ie bată inima ca atunci primăvara. Gheorghe umbla în învălmăşala şi fumul de acolo si vedea tot. Avea bani mulţi în chimir si, când s-o întoarce, o să le cumpere... Acolo sunt mii de târguri, care nu rin o singură zi. In fiecare zi e târg, şi oamenii cumpără orice. Scot banii din buzunar şi i-i dau lui Gheorghe în fiecare zi. Când intră în casele oamenilor, rrebuie sâ se urce în sus. Ei nu sc duc la şanţ sau în poiană. Au apa în perere si, când au nevoie să se ducă la şanţ, intră alâruri, în altă odaie. Dedesubtul caselor au o sobă mare, unde stâ un om şi face focul pentru toată lumea. Gheorghe are un sac încărcat şi începe să vie spre casă... Osteneşte. Strânge sacul mai bine, pleacă iar. Acum e pe drum...
- Pc unde o fi ajuns? întreba Ioana în fiecare dimineaţă.
- Trebuie să fie în pădurea aia marc, răspundea Sae. S-a oprit să pască oile, să se mai odihnească.
Vara trecuse fără sâ-l aştepte. A fost acum două săptămâni, dimineaţa, când a căzut bruma. Tudor Gângoe s-a sculat în capul oaselor şi a spus încet, proptindu-se eu cotul în căpătâiul înflorat de lână. Stătea tăcut tu aşternut şi fuma:
- Sae, du-te în fanar şi scoală-l pe nen-tu Ilie, câ astăzi mergem să culegem strugurii. Pune caii la căruţă. Săptămâna asta
506
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
507
trebuie să vie şi Gheorghe de la Bucureşti, a mai zis el după câtva timp, aruncând tigarea în mijlocul curţii.
Ioana a tras hârdăul si putina si lc-a opărit cu apă fiartă. llie înhăma caii, iar Joita făcea mâncare. Când a fost gara, Tudor Gângoe a deschis poarta, s-au suit toti în căruţă si au plecat la vie. Era o dimineaţă friguroasă şi Sae uitase să-şi ia călţunii de aba. Când s-au dat jos, a început sâ tipe:
— Mamă, păi degeră...
— Păi degeră... zise Tudor Gângoe încet, uitându-se lung şi tăcut peste întinderea nesfârşită a câmpiei. Păcu câţiva paşi
şi se opri nemişcat:
— Pică carne, Sae! Nu te uitaşi? îngână el fără să se întoarcă. Cât ieşirăm din sar, încoace pe drum, eu văzui numai carne picată. Când ti-oi da acum câteva bice, nu te mai prind cât e întinderea asta de mare...
Tudor Gângoe o luă încet prin vie, cu capul în jos, miş-cându-şi rar picioarele şi oprindu-se din când în când. Ceilalţi apucară hârdăul şi-l traserâ la capul locului. Joiţa rupse rafia ce lega o viţa de lângă drum, se aplecă la rădăcina ei şi începu să culeagă struguri. 1 udor Gângoe mergea mai departe, ca o umbră înceată, şi după un timp se pierdu în fumul dimineţii
şi nu se mai văzu.
- Sae, dă-te, mâ, jos, zise Joiţa. IJitc, culegeţi şt voi struguri din ăştia şi nu-i amestecaţi. Puneţi-i deoparte, să guste şi Gheorghe, că aţi văzut, tat-âsta al vostru îi stoarce pe toţi...
Au început să culeagă, şi soarele se urca peste cer. Ioana şi Sae se mutau de la un cuib la altul fără să vorbească. Amândoi, când găseau câte un strugure mai mare şi cu boabele mai umflate şi mai înghesuite, îl rupeau încet si nu-1 amestecau cu ceilalţi. Ioana făcuse o grămăjoară de iarbă si-o acoperise cu foi de floarea-soarelui, să n-o vadă Tudor Gângoe. Se gândeau cum o să intre Gheorghe pe poartă cu un sac la spinare, plin... Oile intră în curte liniştite, cu lâna pe ele, albe şi frumoase, şi cu mieii mari. Gheorghe închide poarta şi vine vesel spre prispă.
Pune ciomagul alături la locul lui, lângă srâlp, ridică sacul din spinare, îl pune pe prispă, pe urmă se aşează şi începe sâ-1 desfacă la gură, să-i rupă sfoara. Din tindă, Joita lasă căldarea pe foc şi vine şt ea. Tudor Gângoe e în gradină. Greblează cocenii risipiţi, strânge glugile la vârf, pe urmă se dă jos după scară si vine mai târziu. „Aşa e raicu!" gândeşte Sae. „Hai mai repede!" zice Ioana. „Ce e, mă, blendărâilor!", răspunde el. Şi ei, toţi, ştiu că Tudor Gângoe zice aşa când se bucură, când îi pare bine. Glumeşte şi le dă câte o palmă peste vârftil capului: „Păzea d-aici, dă-te la o part' d-aci!" zice el, chiar dacă n-are nevoie să stea în locul tău. Pe urmă, Gheorghe desface sacul şi începe să scoată dinlăuntru. 1 udor Gângoe nu se uită, stă pe prispă alături şi tace. Sae ia cc-i dă Gheorghe şi sare după prispă în mijlocul curţii. Ţipă. Se învârteşte mereu şi saltă când într-un picior, când, din tot trupul. II apucă pe Tudor Gângoe de umeri şi-i vâră în ochi ce i-a dat Gheorghe. „Taicule, ia uite!"... El se uită câtva timp la el: „Ce e, mă blendărătile?"... „Ia uite"... „Păzea d-aici, dă-te la o parte d-aici!" Gheorghe nu râde, e mai mare şi ştie ce face. El e ca Tudor Gângoe. Bagă mâna în sac şi mai scoate. Ii dă Joiţii ceva şi Ioanei. Ioana se uită şi, de bucurie, râde ca proasta. Apoi, Gheorghe vorbeşte mult timp cu Tudor Gângoe şi cu llie...
Soarele pripeşte peste vie, şi în aer parcă fâşâie o grămadă uriaşă şi nevăzută de frunze uscate.
- Sae, îţi mai degeră? zise Joiţa, ridicându-se de lângă un cuib...
- Nu. Mamă, Ioana râde singură. Ce te râzi, mâ, ca proasta? răspunse el de sub o viţă.
Ca niciodată după culesul viei, Tudor Gângoe1 n-a stors struguri cu sulul de la războiul de ţesut. S-a dus la Călin Dogaru si a luat linul.
' în textul dc bază: Călăraşii (n. ea1.).
508
marin prf.da
NUVFI.F. SI POVFSTIR]
500
- Duminică trebuie sâ vie Gheorghe de la Bucureşti. Căline, i-a y.is ei. Cum vrei? Ori iţi dau vin, ori îti plătesc.
- Patanghele, viu am si eu, i-a răspuns Călin Dogarii.
- Păi d-aia... Duminecă vine băiatu' si-ti dau gologanii. Joiţa cu Sae si cu Ioana au umplut pe furiş o oală cu must,
pe care l-au tăiat sâ nu fiarbă.
- Să guste şi Gheorghe, că p-acolo n-o fi, a zis Joiţa încet.
11
Duminica ee veni, dimineaţa, Tudor Gângoe sc sculă posomorât, ieşi pe poartă şi se opri câtva timp pe stănoaga podiştei. Era răcoare, şi bruma căzută peste pământ, iarba şanţurilor si ţărâna alba şi măruntă de pe şosea încremeniseră îngheţate ca de ger. Se gândea că astăzi trebuie să vie Gheorghe. Era devreme, şi nu putu să aştepte. Îşi răsuci o ţigare, se sculă şi apoi o luă încet pe lângă garduri.
— Unde s-o fi dus tat-tău, ilie? întrebă Joiţa, ieşind pe prispă. Cerul era acoperit de nori mărunţi şi albi, iar soarele abia răsărise, luminând cu raze lungi şi roşii acoperişurile caselor şi curţilor înâlbite de brumă; câţiva nori se întâlniseră izvorând din fund, şi ziua se opri învâlitâ într-o lumină cenuşie şi plină de umezeală. Apoi, cerul se lăsă încet peste câmpie ca o umbrelă uriaşă, fâşâind apăsătoare, îndepărtată şi nevăzută, adunată de la margini ca într-o plasă dedesubtul căreia se zbat neliniştite sumedenie de gângănii. Un timp se făcu întuneric. Salcâmii rămaseră nemişcaţi, pierduţi în adâncurile apăsătoare ale negurii. Cerul se ridică iarăşi, si lumina se revărsă un timp mai vie decât la începutul zilei. Şoseaua şi acoperişurile se luminară, gardurile negre rânjiră ca nişte colţi înfricoşători, roşi de putreziciune, şi acum, cerul respiră adânc, asemeni unui fâlfâit întins de aripi, ce şi-ar fi tras răsuflarea. Unda dealurilor ce opreai! săritura câmpiei [ieste sat se pierdu numaidecât, înghiţită de întuneric, si cerul se întinse si se rupse în valuri cenu$">
i
înghiţind depărtarea vederii. O cioară zbură intrând deasupra satului si începu să înoate peste case cu un fâlfâit greu si negru din aripi. O puzderie de ciori o urmară numaidecât, la început pierdure în tunelul câmpiei; de peste câmp, din depărtare, intrară pe sub nori, cu ţipete ascuţite din mii de ciocuri, zgâriind caierii liniştiţi ai negurii. Când năvăliră peste sat, se păru că pustiul clin ţipetele lor şi pâlcurile numeroase şi înghesuite ce se ciocneau de-a valma crăonind vor împrăştia norii si vor începe a smulge cu furie salcâmii din rădăcinile lor, acoperişurile caselor şi gardurile fumurii de primprejurul curţilor, împânziră satul şi se lăsară peste coşuri. Altele se îngrămădiră prin cuibare ori prin casele părăsite şi prin cuiburile cu porumbei. Cârâitul lor ascuţit umplu aerul, şi mult timp, viaţa parcă pierise din sat după ce zburară mai departe.
Din grădina lui Tudor Gângoe se auzi deodată un ţipăt pătrunzător. L'na din ciori fâlfâi câtva timp deasupra curţii si sc lăsă repede peste vârful înalt al fanarului. Aici gârâi de rrei ori, bătu din aripi şi zbură.
- Nu vine Gheorghe azi, zise Joita, scuturând o pătură de parmaclâcul casei. Dar nu o auzi nimeni, fiindcă vorbise încet, lotdeauna Ioana şi Sac, şi chiar Ilie şi Tudor Gângoe râdeau de ea când o auzeau vorbind despre gârâitul ciorilor.
Spre prânz, cerul se lumină. După ce mâncară, Tudor Gângoe si Ilie intrară în casă şi se întinseră în pat. Gheorghe nu veni, si Sae scoase caii din grajd.
- Eu mă duc cu a lui Teican, mamă, spuse el, mă duc sâ mai înctir niţel caii. Poate prind vreun iepure, câ văz că Gheorghe nu vine azi.
Spre seară, Ioana se îmbracă şi sc duse la horă. Ziua era caldă, iar soarele cobora încet printre garduri, galben si sclipind in lumini moleşite.
- I ore, spuse Joita către Tudor Gângoe, te cheamă lângă 'a poartă.
510
MARIN l'RHDA
NUVMI.I-. Şl POVESTIRI
511
- Spune-i câ viu cu la el, răspunse el, mormăind. Dorm... lasă-mâ în pace... Păzea de-aici!...
joita ieşi si o luă încet spre un pâlc de muieri adunate la soare pe marginea unui şanţ.
începuse sâ însereze, şi lumea se scurgea în grupuri spre casă. Muierile întoarseră deodată capul, si încă din depărtarea şoselei, pâlcurile de fete şi băieţi se fereau în lături, sărind cu ţipete de râs peste şanţuri. Un cârd de oi, înghesuit pe drumul strâmt, mătura ţărâna, ridicând în sus trâmbe înecăcioase de praf.
- Ce-o fi şi cu ăsta de-a venit asa devreme cu oile? întrebă o muiere.
Cârdul se apropia de casa lui Tudor Gângoe. Când ajunse în dreptul salcâmilor, Joiţa se ridică numaidecât si obrajii i se
înroşiră ca focul.
- Asta e Gheorghe, aproape ţipă ea şi ieşi dintre muieri,
alergând şchiopătând spre poartă.
- Porc, scoal' în sus! zise şi intră înăuntru spre Tudor Gângoe. Scoal', mâ, în sus, a venit Gheorghe. Începu să-1 zgâlţâe trăgându-1 de pantaloni. Omul se morfoli în pat, tuşind înfundat, şi izbi cu mâna de marginea patului.
- Ce e, fa? Păzea de-aici!... Dă-te la o part' d-aici!...
- Scoal', mă, c-a venit Gheorghe cu oile! llie, scoal' şi tu
în sus.
- Ce e, fa? Unde e?
In timpul acesta, pe poarta mică de la drum începu sase îngrămădească, izbindu-se de stâlpi, cârdul de oi ce venise pe sosea. Tudor Gângoe ieşi pe prispă şi se răzimă alene de stâlp. Căsca rar şi mulţumit, crăcânându-se pe picioare. Joiţa şi llie se dădură jos după prispă şi se uitau spre poartă. Cârdul îngrămădit intra pe poartă, trăgându-se ca un fir subţire, iar în drum, Gheorghe şi cu celălalt cioban se uitau tăcuţi, urmărind alegerea oilor. După un timp, Gheorghe vorbi ceva încet cu celălalt si se despărţi. Intră pe poartă, o închise tot aşa de încet
si veni spre prispă. La capătul prispei se opri, răzimă liniştit ciomagul dc gard şi, ca si când n-ar fi avut nimic de spus, ca după t> despărţire de câteva zile, râmase nemişcat, fără să aştepte sau să spună ceva. Nu era nimic, dar Joita simţi un junghi uşor zvâcnindu-i în capul pieptului.  Tudor Gângoe strânse picioarele, se opri din căscar, şi peste fată îi trecu o umbră ca o fulgerare. llie tăcea. Când Gheorghe făcu câţiva paşi moi şi se aşeză liniştit pc prispă, Joiţa se duse şchiopătând spre el. Tudor Gângoe şi llie se apropiarâ şi ei tot aşa de încet. - Gheorghe, zise Joita şi tăcu. Apoi iar: Gheorghe!... Băiatul ridică ochii şi se uirâ la toti la fel cum venise pe prispă şi se aşezase: fără sâ aibă ceva de spus sau de întrebat, liniştit si împăcat. Tudor Gângoe îi prinse privirea ca într-o licârire şi întoarse în acelaşi timp, cu repeziciune, capul. O umbră, pe care o învăţase s-o prindă în ochii copiilor lui, o găsi licărind în fundul privirii limpezi şi liniştite a lui Gheorghe. Joiţa şi llie nu înţelegeau nimic, dar cunoşteau zvâcnitura capului lui Tudor Gângoe şi se uitară nedumeriţi şi apăsaţi de neînţelegere când la băiat, când la el.
- Ce-ai făcut, Gheorghe, cum ai dus-o? zise Joiţa, si toţi simţiră că glasul ei nu se atinge de nici unul şi nu înseamnă nimic: nici vorba ei de acuma st nici de mai târziu, şi nici răspunsul limpede şi liniştit al lui Gheorghe:
- Bine, cum s-o duc?!
Tudor îsi plimbă ochii peste toti, miscându-i in găurile adânci ale frunţii cu o iuţeală care îi nelinişti.
- Cum? zise el. Adică cum?
- Bine, răspunse Gheorghe din nou, moale şi fără nimic în glas.
1 udor Gângoe făcu câţiva paşi si, după ce se opri liniştit la fel cum făcuse Gheorghe, o luă încet spre poarta de la drum. Mergea ca totdeauna şi parcă nu vedea oile ce veniseră azi, după aProape jumătate de an. llie şi Joita rămaseră pe prispă lângă
MARIN PRHDA
NUVL'I.K SI l'OVl-.STIRI
513
Gheorghe şi tăceau. Când Tudor Gângoe descinse poarta de la drum şi o luă pe lângă garduri, Joita se mişcă neştiind ce să mai facă; se mai uită ele vreo câteva ori la Gheorghe, si pc urmă îl întrebă:
— Cjheorghe, ai mâncat ceva? Să-ti dau ceva de mâncare, ti-o fi foame?
Gheorghe nu răspunse nimic, şi Joita intră în tindă, lăsându-i pe cei doi băieţi singuri. I.a început, Ilie îl intrebă ceva, şi acesta răspunse încet câteva vorbe. După un timp, Ilie iar îl intrebă ceva, şi Gheorghe răspunse tot încet, dar mai lung si cu mai multe vorbe. C) clipă se opri, apoi începu din nou şi, arunci când sfârşi, întreba ceva scurt. Ilie răspunse numaidecât, aproape repede, şi Gheorghe ridică puţin glasul, vorbind mai repede. Vorbi mai mult si...1 Fără sâ aştepte răspunsul, o luară de la început cu glasul încet; tuşea, ca şi când de mult timp s-ar fi dezvăţat să vorbească, şi glasu-i se întindea şi se pierdea, oprinclu-se departe, ca un mers abia simţit de căruţă. După un timp, Gheorghe se opri şi se sculă după prispă. Intră în tindă, unde râmase puţin mirat, şi se uită moale spre uşile celor două odăi ale casei, apoi deschise uşa şi se întinse pe pat.
- Gheorghe, stai să mănânci ceva, îi zise Joiţa.
- Zice că-i ostenit şi nu-i e foame, răspunse Ilie, care se ridicase şi el si se aşezase pe un scăunel lângă tindă.
începuse să se întunericească, şi Joira aprinse lampa. După un timp veni şi Sae. Gând văzu, începu să ţipe:
- Aâăââ, Gheorghe, a venit Gheorghe.
Tot atunci intră şi Ioana pe poartă. Câtva timp îl ascultă pc băiat, apoi obrajii i se îmbujorară şi se opri prostită de bucurie lângă stâlpul porţii. Pe geam se vedea lumina mică a lămpii, şi focul din vatră ieşea prin tindă, tăind cu o fâşie roşie întunericul ce sc lăsase peste case. J
1 Text corupt în periodic (n. eti).
- Aââââ, unde e Gheorghe? tipa Sae, aruncându-se cu iuţeală [ieste prispă drept în mijlocul tindei.
- Unde e, întreba şi Ioana cu un glas moale şi pierdut.
- Hai Sae, tăceţi din gură! Doarme! I.ăsaţi-1 în pace, sâ doarmă!...
Băieţii se uitară la ca, şi văzură pe Ilie tăcut. Deodată se înmuiată. Statură câtva timp ca trăsniţi, pe urmă, Sae strigă iar:
- Gheorghe!
Intră în casă şi se opri lângă pat. Ioana veni după el. Gheorghe adormise cu burta întinsă de-a lungul patului şi sforăia. Cei doi se uitară câtva timp la el şi se dezmeticiră parcă. Sae se uită pe pat, se aplecă peste el şi săltă pătura, sâ vadă dacă nu e ceva dedesubt. Se întoarse repede, si ochii îi umblară înfriguraţi peste maşina de cusut, peste patul celălalt şi se opriră pe vârful sobei. Când ieşiră în tindă, Ioana se lăsă în prag, întinzându-şi tristă mâinile în poală. Ilie tăcea mai departe, iar Joita vâra încet paie sub pirostrii.
- Mamă, suflă Sae, n-a adus nimic...
Femeia lăsă capul în jos. Glasul copilului o topi. Răspunse abia şoptit, încercând sâ-şi stăpânească apa amară ce-i năvălise în gât:
- Mamă, Sae... Lasă, maică!...
Deodată o podidiră lacrimile şi se aplecă mai mult peste vatră, umflând flacăra marea focului. Se şterse, târziu, ca din întâmplare, fără să mai spună vreo vorbă.
Acum îşi aduc aminte de săptămâna când au cules strugurii. „Asta-i nebun", îi trecu numaidecât prin minte Joiţei, uitându-se la el cum stă nemişcat. Din duminica întoarcerii şi până acum, astâzi-dimineată, a trecur o săptămână întreagă, şi Gheorghe, la fel ca şi în scara când a intrat pe poartă, n-a vorbit nimic. Se uita liniştit la fiecare, şi pe faţa nu i se mişca nici o
514
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
cută. ('.a şi când ieri ar fi fost la câmp cu oile şi ar fi mas peste noapte acolo. Iar a doua zi, pe seară, s-ar fi întors. Senin, se aşeza Ia masă cu pleoapele lăsate peste ochi, punea mâna pe lingură şi începea s-o strecoare prin strachina mare din mijlocul mesei. Pe urmă înghiţea tăcut, şi nodul gâtului i se urca si se lăsa numărându-i fiecare înghiţitură. Dar când Tudor Gângoe se uita la el, mâna i se mişca mai încet şi fălcile se opreau din mestecat. Arunci ridica pleoapele, şi toţi întorceau caperele şi-i vedeau luminile ochilor ca nişte ape încremenite, primind crucea dreaptă dintre sprâncenele lui Tudor Gângoe. Gheorghe se uita puţin la el, apoi îsi întorcea cu blândeţe privirea prin uşa deschisă a tindei, afară, spre vârfurile salcâmilor. Sae şi Ioana nu-1 mai întrebaseră nimic. Nici el pe ei. Se uita la fiecare, la fel ca şi înainte de a pleca. Intr-o zi, Joiţa căută să vorbească şi să-1 întrebe ce a făcut, dar se opri de frica lui Tudor Gângoe. Gheorghe şi llie nu erau ai ei, Tudor îi făcuse cu nevasta dintâi. Nu s-ar fi putut stăpâni şi s-ar fi certat. In fiecare zi aştepta ca lucrurile să se sfârşească. Gheorghe nu zicea nimic, îşi întorcea cu blândeţe ochii în altă parte, dar în fiecare zi, Tudor Gângoe văzu mărtndu-se şi licărind mai nestăpânit o umbră grea şi întunecoasă în fundul ochilor limpezi şi liniştiţi ai lui Gheorghe. Astăzi de dimineaţă, Joiţa se deşteptă mai devreme. Avusese un vis chinuit şi se trezise lac de sudoare. Nu ştia ce visase, dar o stăpânea, ca o spaimă de moarte, un bulbon uriaş unde se făcea că cineva vrea s-o arunce şi s-o înghită. Întâi se rupseseră toate podurile satului, şi apa năvălise cu furie. Casele începuseră sâ pârâie şi să se dărâme, un vânt grozav umfla valurile şi întindea cu mânie crestele salcâmilor, îngenunchindu-i în vâltoarea apei. Pe urmă, parcă totul se spălase, casele parcă nu mai erau, se făcea o poiană neagră în mijlocul căreia un bulbon se urca urlând în sus şl fierbând a sânge negru amestecat cu păcură şi cu o putoare de miasme otrăvite. Zicea că e locul muierilor măritate a doua
515
oară: cu copii, cu casă de-a doua oară. Când se trezi, se făcuse dimineaţă, si toţi dormeau. In mijlocul casei, frunzele mărului din fata ferestrei se jucau ciudat, sclipind si îmbucându-sc sub razele galbene ale soarelui. Se şterse pe frunte de sudoare şi se ridică în capul oaselor; sări din pat, răsuflând, şi încercă să-şi adune puterile, zicându-şi că n-are să se întâmple nimic, nu trebuie, oricum ar fi; sunt tot fraţi, şi totul trebuie sâ se piardă.
Pe la prânz ii aminti lui Tudor Gângoe de aba si plecă la biserică. Puterile însă o lăsară atunci când bărbatul întors cu abaua, aruncă maldărul negru, fulgerând, peste picioarele lui Gheorghe. Sae şi Ioana stăteau încremeniţi şi se uitau fără sâ zică ceva, aşteptând.
- Ieşiţi afară! urlă deodată Tudor Gângoe, învârtindu-şi cu o iuţeală turbure ochii adânciţi în fundul capului. Dar nimeni nu sc mişcă, îngroziţi parcă de glasul lui.
Deodată, ochii lui Gheorghe, blânzi şi liniştiţi până acum, începuseră a se mişca şi se întunecară. îşi trase picioarele mai bine, se săltă în cot şi se înfipse în căpătâi.
- Sâri-ţi-ar ochii! urlă Tudor Gângoe. O fi, câ prea spui, spui tu?
Gheorghe se mişcă si se frământă, făcând sâ fâşâie şi să trosnească paiele şi foile de porumb cu care era umplut căpătâiul.
- De ce să-mi sară ochii, mă?
Un val de furie începu să li se urce în gât lui Sac şi Ioanei, şi Joitei. Tudor Gângoe se uită la băiat şi în clipa aceea nu simţi răspunsul greu şi nemaiauzit al lui Gheorghe. Cehii acestuia, umbriţi, înrunecosi, i sc păru că îl învăluie, ca o judecară a neamului lui, sângele mamâ-si. „Eu sunt băiatul tău, şi llie la fel. I e-ai însurat iar si ai încă doi copii. Noi... Eu şi llie..."
- Sâ-i dea una!... şopti Ioana răguşită de furie. Dar n-o auzi nimeni.
1 udor Gângoe izbi cu pumnul, spintecând aerul în sus pe lângă fata lui Gheorghe, şi urlă iar, simţind valul de întuneric
516
MARIN PREDA
NUVELE SI POVKST1R
517
adânc si nedesluşit din ochii băiatului cum îl împresoară .şi-i omoară puterile:
- Sări-ţi-ar ochii!...
Cjheorghe nu se clinti. Văzu doar fulgerarea neagră a pumnului cum zboară ca un arc pe lângă fata lui. Nici nu clipi, mimai fălcile i se mişcară, ca un scrâşnet învechit de lemne tari.
în casă se făcu deodată întuneric si ferestrele albite de soare parcă se lăsară în jos, înghiţite de zidurile casei... Joiţa începu să tremure. Se uită la Ilie şi il văzu tăcut, cu fata umbrită în colţul patului. Altă dară sărea între ea şi Tudor Gângoe sau când acesta ori chiar ea se apucau sâ-l bată pe Sae ori pe Ioana.
-Torc, îngână ea, tremurând clin tot trupul. Nu-i lucru curat. T. sfânta duminică... Ilie!
Nimeni nu se uită la ea. Se întoarse la Sae şi ioana, care erau copiii ei, dar fata stătea cu ochii înţepeniţi si cu fruntea încreţită, uitându-se cu mânie la Gheorghe.
- Ochii sâ-ţi sară... luminele lor...
Tudor Gângoe stătea în picioare, cu faţa întunecată, încercatul sâ se potolească, uitându-se spre fereastră, spre dealul ce oprea săritura câmpiei lângă sat si strângând mereu în pumni gârul maşinii de cusut în care se proptise.
- O moarte să ne lovească pe toţi... mâine dimineaţă să nu ne mai sculăm nici unul... câinii sâ ne mănânce... sau viermii neadormiţi!
Joiţa amuţi, şi un val de fum simţi cum îi întunecă ochii şi sc lăsă pe pat. In glasul bărbatului, ea singură ctmoscu o sfâşiere si o otravă de moarte. începu să plângă, dar nici acum n-o băgă nimeni în seamă. Gheorghe stătea neclintit şi pe faţa strânsa şi turbure nu i se mişca nici o cură.
- N-o să ne lovească nici o moarte! zise el deodată, cu glasul încet, dar ridicat şi clocotind sub o frământare abia stăpâniră-
- O moarte, răspunse numaidecât 1 udor Gângoe cu toată puterea glasului. O moarte să ne umfle pe toţi până mâine dimineaţă... Guşterul !... Guşterul sâ ne mănânce!...
Gheorghe deodată parcă crescu, joita se opri numaidecât din plâns, iar Sac şi Ioana, din furie, simţiră cum o frică grozavă cade peste ei ca o ploaie. Gheorghe avea aproape nouăsprezece ani şi până acum îl şriau ascultător si tăcut. Acum, nimeni nu-1 mai cunoştea. Poate Tudor Gângoe aşteptase această vreme fără sâ le spuie. Joita înţelese dintr-o dată ceea ce la început, când Ioana şi Sae erau mici, i se părea că c un păcat al bărbatului ei. Când începuse Ilie sâ fumeze, Tudor Gângoe s-a supărat, întâi l-a pălmuit şi i-a spus câ dacâ-1 mai prinde îl snopeşte în bătaie. Pe ci, ca şi pe Cjheorghe. Dar îsi aduce aminte. Nu stie cum însă, într-o zi i-a văzut pe amândoi, pe Tudor si pe Ilie, în cârtiră, când veneau de la arat, fumând. N-a mai zis nimic. Peste un an, era într-o iarnă. Intr-o dimineaţă auzi afară nişte ţipete. Când s-a uitat pe fereastră, a văzut în mijlocul bătăturii, în zăpadă, pe Tudor Gângoe, cu un ciomag în mână, cum îl bătea pe Gheorghe. îl lovea fără să se uite, peste cap, peste fată, iar el tipa ca în gură de şarpe. îşi aduce aminte vorbele lui. A ieşit afară sâ-l oprească. Tudor Gângoe s-a răstit la ea, spu-nându-i sâ intre în casă, dar nu l-a ascultat, a încercat să-l oprească. Atunci, el a îmbrâncir-o şi i-a croit una peste spinare. „Asta, mă, ăsta? spumega el. Asta? Asta, mâ? ... P-ăsta n-ai sâ-l mai cunoşti, ascultă tu ce spun eu... i-am spus să nu mai fumeze!..."
Acum înţelege. Joiţa se întoarse îngrozita la Sae şi la Ioana:
- Ieşiţi afară nu mai staţi aici...
- Taci, maică clin gură, zise Ioana încet si hotărât. Văzură un om posomorât, ridicându-se din pat cu putere.
Nu mai era Cjheorghe. Nu-1 mai cunoştea nimeni. Copiii râmaseră şi mai nemişcaţi, dar pe faţa fetei se întinse neputincios 0 îndârjire cruntă.
MARIN PREDA
NUVELE M POVESTIRI
519
Gheorghe isi lăsă picioarele în jos, ridicându-se; la toţi li sc parura ca sunt lungi şi groase, ca la un om mare.
- tiare guşter, tată? se răsti el, mişcându-si mâinile în aer. Glasul i se ridică din ce în ce mai mult, mai puternic, din ce în ce mai spart: Care guşter' Cum? De ce? De ce?
Tudor Gângoe se înflora. Nu cunoştea glasul. Simţi câ lupta o să tic grea si-si dădu seama câ acum trebuie să răspundă şi să ceara socoteală omeneşte, care o avea dreptate să stea şi să răspundă pentru toţi ceilalţi din casă.
- Gheorghe, zise el tare, cu glasul liniştit şi potrivindu-şi gândurile şi furia ce-1 îneca. Gheorghe, eşti om mare, acuma, uite... Liu îmbătrânesc, mâ dau la o parte de aici, urmă el şi în acelaşi timp făctt o săritură din fata băiatului. „Lu mă dau la o parte. Şi băiatul ăsta se dă, câ e mai mare ca tine..." Tudor Gângoe se întoarse şi-l învălui pe llie cu privirea, căutând să-i vadă ochii şi să-1 simtă câ i-a ghicit gândurile şi e de partea lui. llie stătea ca si înainte. Nu se mişcă, ttti făcu nici un semn. Omul simţi din nou un fior, curajul îi pieri dintr-o dată. Creierul însă îi fierbea, „tiu amândoi atunci, gândi el cu repeziciune, atunci cu amândoi". Furia îi dădu putere, şi ochii i se turburară şi mai rău. Urmă totuşi mai departe, stăpâ-m'ndu-şi glasul: „Aşa... eu mă dau la o parte şi zic: «Flec eu, Tudore, şi stai tu Gheorghe, că eşti om mare. Aşa!... rămâi tu!... >■ dar înainte de asta... înainte de asta..."
Tudor Gângoe se înecă, şi mâinile începură să-i umble prin aer ca nişte vârtelniţe rupte. 1 .ui Gheorghe i se umflaseră obrajii şi ţinea gura deschisă, cu gâtul parcă pregătit să răspundă.
- Ce e înainte de asta? Fi, ia spune, ce e înainte de asta? bolborosi el, ridicând captd în sus cu o zvâcnitura.
- înainte de asta, să ne socotim!... răspunse 1 udor Gângoe, stăpânit şi urmârindu-şi gândurile cu putere. Glasurile urmară unul după altul, cu repeziciune, pline de patimă, urcai??' du-se din ce în ce mai sus! 0
- Da, sâ ne socotim! răspunse Gheorghe numaidecât.
- Sâ ne socotim!
- Sâ ne socotim!
- Sâ ne socotim! apăsă Tudor Gângoe, ca şi când n-ar fi auzit glasul băiatului.
- Păi să ne socotim, hai să ne socotim!
- Aşa, scrâşni Fudor. Aşa... Ce-ai făcut tu?
- Cum ce am făcut?!!
- Ce-ai făcut? Tu! Aşa ca om, ce-
asta:-
ai făcut tu pe pământul
- Cum ce am făcut, mă, izbucni Gheorghe, nestăpânit. Cum, ce am făcut?! Am muncit.
- Ai muncit, urlă Tudor Gângoe numaidecât si se întâmplă a doua oară când vorba grea, puternică, a băiatului nu-1 atinse. Aruncă la fel ca la început pumnul în aer, gata să-1 atingă peste fală, se înfipse înaintea lui şi urmă cu ochii strălucitori: Pentru mine, mă, pentru mine? Spune, pentru mine?...
- Da' pentru cine!?
- Pentru mine?
- Dar pentru cine? Pentru cine?!
- Boală, scrâşni Tudor Gângoe, sâri-ţi-ar luminile ochilor!... Te-ai sculat de cu primăvară, gras ca porcul si ai luat oile d-aici din bătătură... ne-ai luat oile din curte şi te-ai dus la Bucureşti... Te-ai dus la Bucureşti... Asa le-ai luat, si ce-ai făcut? ... ai muncit pentru mine!... ce ai făcut cu oile?... în primăvară am vândut un pogon de pământ cu nădejdea câ ai să vii tu... era să vând si calul... Am făcut patul, fanar, şi-am împrumutat o groază de bani... Ce-ai făcut cu oile? Ai muncit pentru mine!... Ai strâns mii de lei si cânii se duse Bâzdoveicâ la Bucureşti şi aflaşi dc pogon, ce zici? „Fir-ar al dracului tata... eă vândti pogonul... las ca-! aranjez eu... îi aranjez eu... să lc ■a lor de toate..." n-ai zis aşa?... La ficaţi îţi bag mâna... pe beregâţi îţi bag mâna... Spune... ce-ai făcut cu banii? l-ai băgat
euru alem... toata vara ai indopat-o pe aia cu bani.
520
MARIN PRUDA
NUVUI.U. SI POVU.ST1
52!
Vasca Iui Simion... si aici tc aşteptau bieţii băieţi cu inimile iripie... Aaaa... ai muncit pentru mine!
Tudor Gângoe apucă cu repeziciune un scăunel. Tot atunci, ca fulgerul, Gheorghe sări în picioare, si când omul lovi, Gheorghe il apucă cu îndârjire de mână. Scaunul îl lovi în creştetul capului, aproape in frunte, si pielea se umflă numaidecât. Amândoi tremuraţi si se învăluian cu privirea. Ilie sări din pat si puse mâna între pumnii celor doi.
— Tată, zise el negru, răguşit, stai! lasă...
Omul se smulse cu putere şi se trase repede din mijlocul casei.
— Si tu... Şi tu! Ilie...
Ilie tăcea, si sprâncenele i se împreunaseră negre peste ochi, apoi vorbi:
— Adu-ri aminte, când iţi spuneam, zise el, mergând spre fereastră. Aci se opri si se întoarse cu spatele, uitându-se întins spre vârfurile câmpiei. „1 ară, pogonul!..." „Pogonul?" „Păi, pogonul, nu-1 da..." „Nu, că, dacă vine Gheorghe de la Bucureşti..." Uite, a venit de la Bucureşti!... A venit Gheorghe de la Bucureşti!...
— Câinii să vă mănânce! urlă Tudor Gângoe, simţind că îşi pierde puterile. Se opri câtva timp, si pieptul i se ridica si cobora cu greutate. O durere vie se urcă în el şi fu gata să-l copleşească. Strânse din pumni si înghiţi cu toată puterea ce-i mai rămăsese, nodul umflat ce i se înţepenise în gât. Se întoarse ca într-o fulgerare în viata lui si clin adâncul măruntaielor răscoli anii de foame si de trudă în care-i crescuse pe Ilie si pe Gheorghe. îsi dădu seama că ei îl judecă acum şi au dreptate Câ au muncit dc când erau mici si câ au ajuns sâ-si dea seama cum el, tatăl lor, va împărţi averea si cu Ioana, şi Sae. „Dar cine e de vină?" se întrebă, si numaidecât capul îi ameţi şi vorbi fără să-şi mal stăpânească gândurile.
- Dacă a venit de la Bucureşti, ce? 1 asă-1 în pace, zise el larg»' învârtind mâinile în aer. I.asâ-1!... Fu mă dau la o parte..'^ Nimeni n-are nimic de împărţit cu mine... '%.
Tata i se schimbase, buzele i se uscaseră si i se făcuseră pământii. Parcă s-ar fi sculat după o boală nesfârşită si rea.
- 1 aicule! schisni Ioana, venind înspre el, dar el o lovi cu Tratele pe care le învârtea mereu în toate părţile.
- Nu. F.u mă dau la o parte. Sâ nu se apropie nimeni de mine, că-i sparg capul!...
Ieşi pc uşă, trântind-o cu turbare, şi cei din casa il au/.irâ scotocind in odaia cealaltă. Când paşii lui Tudor Gângoe trecură prispa, Joita ieşi repede, cuprinsă ele o spaimă ele moarte. Ioana şi Sae se luară după ea, dar tot în acelaşi timp se izbiră în piept. Joita năvăli în casă şi începu să-l zgâltâie pe Ilie, ţipând:
- Ieşiţi afară! Gheorghe, Ilie, ce staţi?...
Glasul înfricoşat îi dezmorţi pe cei doi şi Ic alunga ura dc pe iată. Ieşiră repede pe prispa şi rămaseră încremeniţi. Nici unul nu se aştepta ca întoarcerea lui Gheorghe sâ se spargă şi să sulle peste toti ea o vijelie. Coteţul şi grajdul vechi căzuseră la pământ dintr-o singura lovitură. Tudor Gângoe învârtea securea cu o singură mână, iar cu cealaltă smulgea si arunca in aer stinghii si drugi, şi bucăţi mari de şindrilă. Un căprior pârâi cu putere şi, elin înălţimea lui, palului începu să se clatine. Grâul curgea iu ţărână amestecat cu snopi de coceni şi cu maldăre îndesate de fân.
- Ilie! ţipă iar Joita. Sae! Dar n-o auzi nimeni.
- F.u mâ dau la o parte, striga Tudor Gângoe, ridicând securea in sus. Mă dau la o parte...
Apoi se îndoi din nou, izbi cu putere, si aniestccându-se eu grâul, porumbul se vărsa dintr-o elatâ, urnind lung, cu un tunet îndepărtat.
- Asa! gemu Tudor Gângoe. Mai am grajdul şi casa, si V|telor o secure în cap!...
522
MARIN PREDA
Ridică piciorul dc pe stâlpul pe care .şedea si vru să se mute. Dar un drug se legănă de câteva ori, şi alunecă pe spate. Securea îi căzu jos în mijlocul porumbului, şi el veni încet după ea, căzând întins cu fata în sus. femeia şi copiii alergară spre el, dar Tudor se sculă gemând, învârtindu-se în toate părţile...
- Nu! urlă el, dar glasul i se isprăvise şi abia se mai ţinea pe picioare. Nu, staţi, că n-am terminat... Mai am... mai am grajdurile şi casa... şi la vite câte una în cap... Să vie el încoace, şi pe urmă gata... eu mă dau la o parte... eu mă dau...
llie îl culcă în fân, şi Tudor Gângoe închise ochii, zbuciumat. Tot trupul îi tremura. Joiţa se aplecase lângă el, plângând, si-i ştergea fruntea cu palma, li mângâia mâinile si pieptul şi căuta cu sete, aplecată, să-1 facă să uite tot răul, să se zbată pentru el si să-1 liniştească, să plângă mai mult...
ÎNTÂIA MOARTE A LUI ANTON TUDOSE
A doua zi a fost o vreme frumoasă, deşi era frig si căzuse o brumă groasă care albise satul ca după o ninsoare. Rudele lui Stan Tudose pregătiseră totul încă din timpul nopţii, şi dimineaţa, când lumea începu să se strângă, măturară în mijlocul curţii şi întinseră din timp, deşi nu era nevoie, o masă atât de lungă, încât cei care treceau pe drum şi nu ştiau despre ce e vorba se întrebau cu mirare cine este omul ăsta care îşi face un parastas atât de mare. Era frig, şi copiii, care umpluseră bătătura, aşteptau zgribuliţi, în pâlcuri dese, sosirea celor patru preoţi. Grădina şi împrejurimile miroseau de departe a mâncăruri lungi de fasole şi varză. Vecinii îşi lăsaseră treburile şi în uliţa întreagă era o tăcere ciudată.
Când soarele s-a ridicat la un stat de om, cei patru preoţi au coborât în faţa casei lui Stan Tudose şi au intrat încet, câte doi, în curte. Lumea se ferea în lături, uitându-se tăcută la patrafirele curate şi sfinţite ce atârnau de gâtul lor. Ei au intrat •n casă fără să bage dc seamă lumea adunată şi copiii zgribuliţi care se apropiaseră buluc lângă fereastră, ştergându-şi nasurile înroşite cu cotul.
Inlâuntru, peste două paturi erau întinse capetele; nişte colaci de o albeaţă dulce şi moale, împletiţi în fel de forme de aici şi învârfuiţi cu colivă amestecată pestriţ cu bomboane mici S1 stafide. Cei patru preoţi au deschis cărţile, şi femeile din casă,
524
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
525
pierdute, neaşteptându-sc că vor veni arar de dimineaţă, îşj făceau una alteia senine disperate sâ se aducă lumânările şi să aprindă capetele. Unul din preoţii străini chiar vorbi gros, liniştit şi cu vocea sunând a răspuns din altar.
- Aprindeţi capetele; aduceţi nişte tămâie şi lumânări mari pentru slujbă.
Numaidecât, femeile au aprins lumânările din colaci, preoţii au luat câte un şervet lung si brodat, atârnândti-1 parcă de mânecă, şi slujba a început. Întreaga casă, curtea, grădina şi împrejurimile se umplură de cântecele ce se auzeau în odaia unde se slujea. Parastasul a ţinut mai mult decât ştia lumea. Trecuse mai bine dc un ceas şi preoţii tot nu ieşeau. Intr-o vreme, un vecin vru sâ întrebe pe cineva:
- De ce tine asa mult?
Dar în clipa aceea poarta de la grădină se deschise şi intrase pe ea nepotul mortului, Anton I udose.
- N-au terminat? a întrebat şi el pe vecin.
- Pa asta mâ gândeam şi eu, a răspuns acela.
- Sunt patru, a vorbit iar nepotul după un timp. Dacă ar fi numai unul, ar lua-o de la sfârşit şi-ar termina mai repede.
Flăcăul era liniştit şi parcă împăcat cu ceva care îl muncise grozav. Fata îi era obosită, dar luminoasă şi plină de bunătate.
- Ce faci, Antoane, a spus omul, ce mai zici?
- Eu? a răspuns el puţin mirat. Ce sâ fac!... Bine.
S-a mişcat de tângâ vecin şi s-a amestecat printre copii. Mergea încet, parcă pe nesimţite, strecurându-se. Câteva femei se uitau în urma lui, nedumerite, întrebându-se dacă e adevărat că băiatul acesta slăbuţ şi liniştit a făcut ce-a făcut.
- Am auzit că la groapa răposatului a râs şi a scuipat pe crucea lui.
- Dumnezeu mai ştie! Câ din neamul ăsta n-am pomenit! îl cunosc şi pe răposatul răposatului. Nimic! Oameni aşezaţi..>
- Faci... Ies popii, a vorbit alta femeie. '"■
Cei patru preoţi ieşiseră în prag şi se uitau tara grabă peste oameni. Îşi scoseseră patrafirele şi vorbeau încet între ei. Lumea a înţeles că au fost opriţi la masă şi câ sfintiilc-lor primiseră. Rudele se mişcau zăpăcite de colo până acolo, aştemând peste mesele din bătătură si cărând cu braţul străchini si linguri.
- Toată lumea sâ stea la masă, s-a auzit glasul unui om şi in clipa aceea copiii au năvălit îmbrâncindu-se pe scaunele lungi.
- Haide, mai vorbi acelaşi glas către oameni. Poftiţi şi sfinţia-voastră!
Lumea a început sâ se aseze, şi cei patru preoţi luaseră şi ei loc în cap, unde li se întinsese o altă masă mai mică, învălită cu lată brodată si cu scaune negre şi lucioase în jur. S-a adus mâncare şi s-a împărţit în străchini. Lot în acelaşi timp, de o parte şi de alta a celor două şiruri lungi de mese, doi oameni cu damigeana sub braţ împârţeau la rând câte o ceaşca dc ţuică fiecăruia. Era o pomană lungă si bogata, cum se întâmplă sâ fie rar în sat, în anii buni, când era totdeauna vreme frumoasa si ploaie la timp.
Cei mai bătrâni şi rudele mai apropiate se aşezaseră la un loc, în capul mesei, aproape de cei patru preoţi. Lumea începuse să mănânce, şi preoţii s-au ridicat în sus să ciocnească cu neamurile pentru odihna celui dus dintre ei.
începutul mesei a rrectit repede împreuna cu un fel de gălăgie liniştita tăcută de fiecare: „Dumnezeu sa-l ierte", „Să-i fie târâna uşoară". Aproape de sfârşitul mesei se întâmplă insă ceva neobişnuit. Lumea îşi aduce aminte ele întâmplarea aceasta ciudată din sat cu o teamă si un tel de trică neînţeleasă.
Dc obicei, la o astfel de masă, la început sc închina şi se vorbea puţin despre cel mort, apoi toată lumea îl lâsa în pace; 'neepca să se mănânce bine si mai ales să se bea zdravăn. De băut insa nu se dădea decât la rude şi vecini, şi la cei chemaţi anume sa ia parte. Şi aceştia nu erau prea mulţi faţă de numărul
526
MARIN PRUDA
NUVELE SI POVESTIRI
527
celor obişnuiţi sâ colinde pe la toate pomenile: copii zdrenţăroşi, orfani, văduve prăpădite, bătrâni învechiţi de sărăcie, toti amestecaţi la un loc cu cei mici, mâncau până se umflau. I,a o pomană ca aceea dată de rudele şi nevasta lui Stan Tudose, ei aduceau si trâistile, în care aruncau tot ce se dădea la masă: pâine multa, bucăţi dc carne, felii nenumărate de mămăligă. Unii scoteau încet câte-o oală şi turnau în ea resturile. Se întâmplau câteodată şi încăierări mici, dar pomana aceasta a fost atât de bogată câ această lume de sărăcie îşi înţesă până în vârf buzunarele, sânii şi trâistile lor jigărite. Nimeni nu le luă seama.
Se băuse ţuica şi, după închinarea făcută mortului rudele şi vecinii începuseră a se înveseli din ce în ce mai mult. femeile au adus sticle pe masa lor, vin destul, fripturi rumenite, găini întregi prăjite în unt şi pline cu orez. A doua oară când se închina pentru mort, şi ciocniră liniştiţi, voioşi, şi când spuneau „Să-i fie ţărâna uşoară", cineva care n-ar fl înţeles limba ar fl putut crede câ se urează cuiva care a înfăptuit ceva frumos: „Sâ fie cu noroc" ori „Ta mulţi ani fericiţi". Ceştile erau mări-şoare şi ţuica tare si curată. In clipa aceea, la a doua urare, nimeni n-a băgat de seamă că nepotul lui Stan Tudose, care se aşezase între doi vecini, la o margine din capul mesei, îşi ridică încet ceaşca plină şi o vărsă sub masă. Mâncase puţin din ciorba de pui plină cu rotogoale mari de ou bătut si acum sta liniştit, uitându-se tăcut în strachina-farfurie în care zăcea în grăsime un ciortan rumen si mare de găină. Din când în când se uita alături, la masa preoţilor, şi parcă aşrepta ceva; se întâmpla un lucru straniu cu fata lui. Obrajii îşi pierdeau liniştea simplă a trăsăturilor şi ochii îi rătăceau streini peste oameni, ca şi când nu şi-ar fi dat seama unde se găseşte.
După un timp, uitându-se mereu, întreaga lui înfăţişarea atras atenţia vecinilor. F.ra parcă nerăbdător, însă o nerăbdare liniştită, sigură, şi acest lucru se vedea numaidecât din căutătura lui spre cei patru preoţi şi din mulţumirea care parcă 0 simţea văzându-i câ sunt mai veseli şi mai voioşi. Cei care îl
văzuseră mai de mult îşi dădură seama că flăcăul, desi s-a schimbat, gândurile lui sunt însă tot ciudate şi negre în legătură cu moartea unchiului, dar nimeni nu ştia ce are să facă. Se uitau la el voioşi, cu paharele în mâini, şi ascultau sau spuneau una şi alta.
- Dumnezeu să-l ierte, Antoane, a spus unul încet şi pre-fâcându-se trist şi tăcut, dar nepotul nu i-a răspuns nimic si se pare câ nici nu Ta auzit.
- Părinte, să vă întreb ceva, a spus el deodată tare, ridicând u-se arât de repede şi trecând în capul mesei, câ într-o clipă lumea amuţise şi lăsă ochii în jos.
Se vedea că, deşi oamenii vorbiseră înainte, mâncaserâ şi băuseră, toţi, văzându-1 pe nepot la masă, se gândiseră la el. Vorbele flăcăului nu erau neaşteptate, dar dacă ar fi tăcut, ar fi fost totuna, nici acest lucru n-ar fi fost ceva care sâ-i uimească. Acum tăcuseră şi aşteptau, gata să-şi vadă liniştiţi de treabă orice s-ar fi întâmplat.
- întreabă, taică, a răspuns unul mai bătrân.
- Chiar pe sfinţia-voastră aveam de gând. Unchiu-meu a murit în ttei zile, fără să ştim pentru ce, nimeni nu ştie. Eu am să vă spui mai pe urmă ceva, dar sfinţia-voastră ce credeţi?
- Dumnezeu, taică...
- Bine, Dumnezeu, a vorbit flăcăul repede. Nu, nu, să vedeţi, să vă spui mai bine... să vâ întreb. Oamenii vorbesc, adică un om poate să se gândească Ia orice. Eu am făcut ca unchiu-meu, ca să ştiu ce-a fost cu el. Eu l-am văzut mergând încet prin grădină şi tot uitându-se în sus. Mi-a venit aşa: ce e în sus? Mâ uitam în sus şi mi se părea că viaţa mea e aşa de lungă câ n-o să se mai sfârşească niciodată. N-am să mai mibâtrânesc şi n-am să mai mor. Sfinţia-voastră de ce sunteţi bătrâni? Părinte, sfinţia-ta ai să mori, nu ţi-e frică?
- Taică, toţi o să murim, a răspuns preotul puţin înţepat, foşindu-se.
528
MARIN PREDA
NUVEEE ŞI POVESTIRI
529
— Nu! Stai, părinte, stai puţin, a continuat flăcăul înfierbântat. Ochii i se făcuseră mari si era atât de viu, încât tot trupul îi tremura. Mâinile i se frământau pe masă, şi urmărea, vorbind, un anume lucru cu atâta încordare, că se încurca, glasul îi era muncit si limba i se amesteca uscată în gură.
— Stai puţin, să vă întreb. Vorbesc cu sfmţia-ta. Sfinţia-ta ai îngropat o grămadă de morţi şi acum ai îmbătrânit si mata, ai sâ mori într-o zi ca unchiu-meu. Când îngropi un mort, sfinţia-ra nu te cutremuri, nu te gândeşti că ai să fii la fel, să intri în pământ?... Ştiu, părinte, ştiu, ai să-mi spui că te-ai cutremurat, dar atunci nu înţeleg, de ce ai îmbătrânit. Eu ştiu ceva, părinte, şi d-aia te întreb, să văd dacă l-ai ştiut şi mata când erai ca mine.
— Ce să ştiu, taică, a răspuns preotul uitându-se zăpăcit la el. l,a masa oamenilor care îl auziseră se făcuse o linişte ciudată.
Preoţii se uitau înmărmuriţi la flăcău, întrebând din ochi pe ceilalţi ţărani dacă băiatul a băut mult. Dar oamenii răceau. Numai unul a fâcur un semn cu paharul, dând să înţeleagă că nepotul n-a băut nimic; a aruncat ţuica sub masă. Unul din preoţi se făcea că nu ascultă si nu-1 ia în seamă pe băiat. îşi aranja liniştit friptura în farfurie şi se pregătea s-o apuce de os şi s-o ducă la gură. flăcăul păru o clipă câ se pierde. îşi plimbă ochii cu repeziciune pesre masa preoţilor, şi trăsăturile i se schimbară uimitor. 11 lăsă pe cel cu care vorbise înainte şi, fără să piardă timp, simţind parcă ceva hotărâtor, vorbi tare, adre-sându-se preotului care nu-1 lua în seamă. Deşi acela nu se uita la ti în clipa aceea, când auzi glasul, îşi ridică numaidecât ochii surprins, ca şi când flăcăul i-ar fi pus mâinile în cap.
- Şi sfinţia-ta, părinte, ai îmbătrânit. Mănânci mult, dar ai să mori şi sfinţia-ta.
Preotul şi-a întors privirile la ceilalţi. Dar se petrecu ceva ciudat. Ca într-o fulgerare, flăcăul a ţâşnit în sus şi a rămas drept în picioare. Unul din cei patru preoţi vroise sâ răspundă
la fel, câ toţi vom îmbătrâni şi muri, dar vorba îi încremenise pe buze. Se făcuse linişte peste coată pomana, si mişcările muriseră pc rând până la capătul celălalt al mesei.
— Oameni buni, a strigat flăcăul tare ridicând o mână în sus. Cei din preajma lui se uitau încremeniţi la el. Era parcă mai
înalt, mai frumos, nimeni nu-1 mai cunoştea. Ochii şi obrazul ii erau străine, şi vorbele, şi purtarea ciudată.
— Oameni buni, a strigat el a doua oară. Mâncaţi şi beţi la moartea unchiului meu. Voi, ăia din fund, aproape câ vă bucuraţi când moare cineva, ca sâ vă duceţi repede să vă îndopaţi. Si sfintiile-lor la fel, au de mâncat şi de primit bani când moare cineva. Aşa e treaba. Aşa s-a pomenit. Şi aşa sunt toate treburile noastre, ne duc toate în pământ.
Băgând de seama că acum liniştea s-a făcut şi mai deplină, flăcăul s-a oprit, uitându-se aprig pesre chipurile oamenilor, înţepenit în picioare şi roşu la faţă.
- Nici unul nu s-a gândit singur de cc a murit din senin bietul unchiu-meu. Nici sfinţiile-lor. Că au aflat, de asta. E o boală care a intrat în sar pe nesimţite şi are să treacă prin fiecare casă. Chiar trece acum pe la fiecare casă când voi sunteţi plecaţi. A intrat în sat mai de mult, mi-a spus unchiu-meu într-o zi. „Am să mor, Antoane", mi-a spus el. Şi mi-a spus boala. „Dacă scapi de ea, n-ai să mai mori", aşa a zis. Eu ştiu de ce a murit, fa început nu-1 credeam, fiecare spune că o să moară când îl apasă ceva. Am să vă spui acum.
liăcâul s-a oprit iar si înrorcându-se cu privirea la masa l preoţilor. Apoi a privit din nou peste capetele oamenilor. Toti ochii il pândeau nemişcaţi, tăcuţi, şi liniştea era aşa dc mare, câ lumea străină de pe drum, atrasă de ciudăţenia acelei j pomeni, se oprise lângă gard şi se uita înlăuntru. Pe flăcău parcă îl surprinse şi îl doborî acei nenumăraţi ochi, de o parte şi de alta a şirului lung de străchini şi mâncare, pentru că tăcu mai departe, şi o umbră îi întunecă privirea. Si-a mişcat fălcile,
530
MARIN l'REOA
NUVELE SI POVESTIRI
531
încercând sâ treacă peste ei şi să nu-i vadă. Ochii lui tăcuţi şi fumurii parcă se lipeaţi dc fata lui.
- Ce vă uitaţi aşa? a strigat el.
Nimeni nu i-a răspuns si nu s-a auzit nici cel mai mic zgomot.
- Ascultaţi, a urmat el după câtva timp cu glasul schimbat, ca si când ceva la care nu se aşteptase i-ar fi ostenit grozav, pentru că ochii i se înmuiaseră şi se mişca încet pe picioare. Dar vorbind, încetul cu încetul, glasul îşi revenise, se făcuse la fel de tare şi de aspru, şi ochii din ce în ce mai mari şi mai luminoşi.
- Întâia zi după nunta verişoarei mele, eu ieşisem în grădină dc dimineaţă. Vream să-mi caut un ciomag, să mă duc la deal. Mă gândeam la nişte ogoare, „la să-1 chem şi pe unchiu-meu, poare merge şi el, mi-a trecut mie prin cap." Trec la el în grădină şi intru în curte. Nici nu răsărise soarele, era devreme, şi senin. Unchiu-meu dormea afară, pe prispă, în dimineaţa aceea. Era în prima zi după nuntă, cum v-am spus, d-atunci n-a mai dormit afară. Mă duc la el lângă prispă si-i spui: „Bună dimineaţa unchiule, te-ai sculat?" El n-a răspuns. Dormea cu capul spre hambar, şi era puţin întuneric. Mă aplec peste căpătâiul lui şi mâ uit să văd ce face. Nu dormea. Stătea cu faţa în sus, cu ochii deschişi, şi se uita... O mână o avea scoasă afară, cu o ţigare aprinsă între degete şi care arsese singură: uitase să mai tragă din ea. „Ce faci, unchiule, mai dormi? i-am spus eu iar. Vreai să mergem pe la deal... Poate facem nişte ogoare de toamnă... n-ar fi rău..." El nu-mi răspunde, dar văz că se mişcă în aşternut si se uită ţintă la mine. Pe urmă se ridică încet şi-rni spune: „Ce să căutăm la deal, Antoane, nu vezi câ eu mă duc la vale?" „Dar ce-ai, unchiule, îi spui eu, te doare ceva?" „Hai că merg, răspunde el. Merg, merg, merg..." Aşa a spus: de trei ori si rar, şi mişcând înainte din cap. Pe urmă s-a sculat, s-t îmbrăcat, a sculat-o pe tuşa, am mâncat ceva şi am plecat. Pe
drum, se lăsase o ceaţă cum n-am mai văzut eu niciodată. Uncbiu si-a făcut iar o tigare, a scos amnarul şi a încercat să dea foc la iasca. Nu m-am uitat sâ văd ce face, dar când mâ întorc să-1 strig, chiar atunci lăsase mâinile în jos şi dăduse drumul pietrei si amnarului. „Ce ai unchiule?" îl întreb eu. II văd că începe sâ meargă şi tace. Am ieşit la mirişti si ne apropiam de locurile lui. Când ne-am oprit, eu am vrut sâ merg peste răzor. „Antoane, stai, unde te duci?" „Pâ locuri", îi răspund. „Ce cauţi?" „Să văd ce ogor e de făcut." „De ce?" „Cum de ce, întreb eu, ca sâ vedem!..." „Ce să vezi?" îmi ia el vorba din gură. Se uita la mine şi-mi strângea mâna rău. Ceaţa se făcuse aşa de deasă, câ o vedeai cum se lasă pe mâini înaintea ochilor. „Antoane, îmi spune el, ascultă aici. Eu am să... mi-a intrat un vierme pe os." „Ce vierme, unchiule, ce vorbeşti?" „Un vierme negru, pe măduva oaselor..." „Unchiule, eşti bolnav, ce te doare, ce ai?..." „Nu, nu doare, e un vierme, vezi, de mulţi ani il simt cum mă niiscâ pe os, la inimă, mi se întunecă ochii, parcă mâ apasă ceva negru. Ascultă aici. De mulţi ani, rar dimineaţa... se întâmplă.. . mă gândesc. Mai ales dimineaţa, dar când eram mai tânăr, nu luam seama, săream în sus si m-apucam de treabă... Uitam. Acuma am terminat rostul, nu mai am treabă, nu mai pot sâ uit... mai ales dimineaţa, când mă scol şi mâ gândesc la ce mai am de făcut... şi mai ales acuma, când nu mai am nimic, de făcut. Asta e! am terminat sau nu mai pot. Nu mai am chef..." „Unchiule, de ce n-ai spus, sâ te fi îngrijit?" „ Iaci din gura, spune el. N-am nimic. Nu e o boala pe care să ţi-o îngrijească altul. întâi începe de pe os, pe urmă vezi o grămadă de prostii, de nimicuri. Cum te văz eu acuma. Uite, câ ai sprâncenele prea mari, nasul ca o piatra albă şi ascuţită, gulerul cămăşii mototolit şi murdar, cum calci pe un muşuroi mic de furnici... Aşa începe: vezi o grămadă de fleacuri şi te gândeşti anapoda la ele. Si te tot uiţi Ia ele. Si tot uitându-te la ele, le vezi câ nu mai sunt ca la-nceput. Se umfla, se fac mari, deschid
532
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
533
gura şi parcă râd de tine; altele se mişcă, ţi se pare că nu mai ştii ce sunt, uiţi de unde ai plecat şi stai aşa... şi pe urmă iar o iai de la cap. Cum sunt eu acuma, mi se pare că ce am de făcut, n-aş vrea să mai fac. Asta e începutul... e rău. Te uiţi în sus şi nu înţelegi nimic şi când te uiţi jos şi-ţi vezi căruţa în bătătură parcă te trezeşti din somn şi nu mai ştii nimic..." „Unchiule, îi spun eu, de ce nu te odihneşti mai mult?!! Dumneata, aşa ai făcut mereu. O viaţă întreagă ai muncit, ai alergat, n-ai stat deloc. Ia să mai stai..." „Acuma stau eu, că n-am încotro... N-am să stau mult..." „Bine, dar să mai stai, nu aşa... hai să mergem, i-am mai spus eu, dă-le încolo de ogoare; mai venim şi altă dată..." Ne-am întors, şi el s-a culcat. O întreb pe tuşa a doua zi ce face el, şi-mi spune că stă în pat toată ziua. „Să stea, i-am spus eu, să-l lăsaţi în pace. Mi-a spus ieri că se simte prost, e foarte ostenit."
Flăcăul s-a oprit din vorbit şi abia acum se uită drept la oameni. Avea glasul tare, liniştit şi plin de bunătate. Nimeni nu vorbea. Ca şi înainte de a începe, lumea tăcea uitându-se cu ochii peste el, peste buzele lui, peste nas şi obraji. Uimit, nepotul lui Stan Tudose a tăcut mai departe, plimbându-şi privirea pe faţa fiecăruia şi, nemaivăzând nimic din ceea ce aştepta, a pălit, şi fruntea i s-a încreţit pe neaşteptate.
— Ce vă uitaţi aşa, a strigat el a doua oară, cu glasul turburat şi răguşit; ca şi mai înainte, nu s-a auzit nici un glas şi nici cel
Ameţit parcă de singurătatea sa, flăcăul ridică o mână în sus şi a pălit iarăşi, de astă dată, mult mai tare, dar stăpâ-nindu-se totuşi:
- Ce mai vreţi? Asta e tot! S-a odihnit... până a murit. Şi acum se odihneşte... Ce se odihneşte? Cine să se mai odihnească? Cine moare e mort. S-a terminat cu el. Sufletul lui era cu trupul lui. Părinte, părinte, ţipă flăcăul, ce stai cu mâinile în sân? De ce staţi cu mâinile în sân? Nu vedeţi că moartea ne pândeşte? Nu putem să stăm aşa ca proştii să muncim o viaţă
întreagă de pomană şi pe urmă să murim. Nu, părinte!... Oameni buni!...
Glasul i se ridica din ce în ce mai tare. Mâinile i se învârteau prin aer ca nişte aripi şi ochii îi scăpărau. O forţă sau o spaimă puternică se părea că pusese stăpânire pe fiinţa lui.
— L-aţi văzut pe unchiul meu mort, a urlat el. L-aţi pus în tron şi l-aţi băgat în pământ. Nu se poate. El nu mai e. Şi voi mâncaţi şi beţi liniştiţi, şi vă ghiftuiţi, iar el nu mai este. Şi dumneata, părinte, ai îmbătrânit şi ai să mori... Nu mai ai mult. îţi tremură mâinile, nu mai poţi merge într-o zi ai să rămâi în pat, da, într-o zi, într-o zi, ca mâine, auzi, părinte nu ţi-e frică, spune, nu te zbârleşti?... Şi voi toţi munciţi mereu, când din nimica aţi putea trăi, aţi putea să nu muriţi... Vă certaţi, vă duşmăniţi, umblaţi fără rost... Ce vă uitaţi aşa ca boii? Credeţi că mai trăiţi şi pe dincolo] Gata. Nu. Aici e tot. De ce vă e frică? Ia spuneţi, de cine vă e frică! Mie nu mi-e frică de nimic, n-am să mor niciodată. N-am să mor. Nu mai staţi cu mâinile în sân. Noi suntem aici un sat de oameni! Trăim şi muncim aici. Şi sus e cerul care nu-i pasă de noi. Şi din când în când dintre noi, câte unul se duce. Să nu mai plece nimeni... Nu se poate... trebuie să facem ceva... trebuie să ne gândim ce să facem... ce e de făcut... A!... dar voi n-auziţi! Sunteţi surzi? De ce tăceţi?
Nepotul lui Stan Tudose s-a oprit deodată năucit şi, apoi, ca în prada unei furii neaşteptate, a urlat:
- De ce tăceţi?
S-a întors ca într-o fulgerare spre cei patru preoţi şi, cu o mişcare iute, a apucat masa, dând-o cu repeziciune peste cap. în aceeaşi clipă s-a învârtit iarăşi spre oameni, a apucat de masa lungă plină cu străchini şi pahare şi a intrat dedesubtul ei, azvârlind-o şi pe aceasta peste oameni, urlând întruna:
-Animale... boi... Cristoşii... biserica... altarul mamei voastre.
534
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
535
S-a tras în mijlocul curţii şi a apucat un par gros în amândouă mâinile:
- Afară!... afară!... Afară cu voi!...
Femeile şi copiii au început să ţipe năvălind buluc spre poartă. Cei patru preoţi se dăduseră în lături şi se ştergeau pe fustele lungi şi negre pătate de mâncarea şi vinul care se vărsase pe ele.
Flăcăul ridica parul deasupra capului şi se repezise în grosul oamenilor. Cei mai mulţi se feriseră, dar alţii, mai tineri, rămaseră nemişcaţi, aşteptând. Nepotul lui Stan Tudose se abătu din drum şi urlă înaintea preoţilor.: - Ieşiţi afară, că vă deşel!... Vă deşel!... Preoţii se trăseseră spre prispa casei, şi tot atunci câţiva oameni au ieşit înaintea flăcăului.
Acesta s-a oprit, i-a măsurat câtva timp, apoi deodată a aruncat parul în lături şi a apucat o sticlă cu ţuică ce căzuse jos, care era plină şi astupară cu un cocean. O destupă şi a dus-o la gură. Lumea se împrăştiase, şi peste mesele răsturnate năvăliseră doi dulăi, care hlepăiau flămânzi bucăţile mari de mămăligă şi de carne. Nepotul lui Stan Tudose a răsuflat la jumătatea sticlei şi a început să se clatine. Lumea care rămăsese, rudele şi vecinii se apropiară de el, şi când a dus a doua oară sticla la gură, cineva i-a smuls-o din mână. Fata îi era roşie şi pe obraji începuse să-i curgă lacrimi. Gâfâia.
— Nu!... Nu!... Dă-mi sticla!... dă-mi sticla!...
— Săracul! se auzi un glas.
— Sticla... dă-mi! dă-mi!...
Se lăsase înainte, iar fata cea mică a lui Stan Tudose şi cu o rudă mai apropiată îl şi apucaseră de câte o mână:
— O!... Sticla... Nu mai pot. Daţi-mi s-o beau.
doare!... Mă doare!...
— Antoane! Hai... lasă, hai înlăuntrti, lasă... lasă... **
Zarva sc potoli repede, şi câţiva inşi începuseră să ridice mesele şi să strângă străchinile şi farfuriile nesparte. Nepotul lui Stan Tudose fu dus în casă şi întins pe pat. Gemea întruna şi plângea. L-au învelit cu o pătură, şi cineva a rămas lângă el. Nu se uita la nimeni. Tot trupul îi tremura ca de friguri. Cei patru preoţime urcaseră în brişti şi plecaseră. în cele din urmă, flăcăul a început sâ geamă din ce în ce mai încet, pieptul i s-a liniştit şi, istovit, a închis ochii şi a adormit.
După această întâmplare, Anton Tudose zăcu câteva zile în şir si slăbi atât de rău că nimeni nu-1 mai cunoştea. Crezură că n-o să scape. Dar el nu muri. Se întrema tot atât de tepede, trecu în casa lui, făcută cu ajutorul unchiului, şi câteva săptămâni nu vorbi aproape cu nimeni şi nu ieşi în sat. Încetul cu încetul însă îşi reveni, dar părea acum mai bătrân cu zece ani. Despre unchiul lui nu mai vorbi cu nimeni şi nu se mai duse la cârciumă, cum făcuse în primele săptămâni după moartea unchiului. Peste un an se însura, îşi duse nevasta în casă şi peste un alt an avu un copil.
îşi mări gospodăria atât cât îi trebuia şi, deşi nevasta avea ceva mai multă avere, nu căută s-o mărească. Vorbea cu orice om despre ce trebuia şi despre ce avea nevoie. Din când în când, câte cineva, în serile lungi dc iarnă, bătea în poarta lui de la drum şi-l striga:
- Măi, Antoane!
El deschidea uşa, întreba cine e şi-i spunea să intre înlăuntrti. Dacă era cineva mai din altă uliţă, îl sfătuia ca altă dată să vie fără să mai strige, pentru că are un câine care nu se dă Şi nu muscă. In casă vorbeau despre una şi alta, şi Anton mai mult asculta. Câteodată povestea şi el câte o întâmplare din drumurile pe care le făcea la munte să vândă porumb; dacă °mul sau oamenii care veneau pe la el doreau să bea ceva ţuică sau vm şi sâ mănânce câte o gogoaşe făcută în untdelemn, el 'edădea; şi cinstea şi mânca odată cu ei. Peste câţiva ani, nevasta
536 MARIN PREDA
îi făcu alt copil, dc astă dată o fetiţă dolofană, cu nasul ascuţit ca un ţâmburus şi care semăna cu el. Copiii ii crescură mari si sănătoşi, si îi dădu la şcoală. Învăţau foarte bine, mai ales fetiţa, care trei ani la rând luase premiu. Despre unchiul său
nu mai vorbi niciodată şi nici de întâmplarea de la pomană;
şi nici altcineva nu-1 întrebă sau să aducă vorba când era el de
faţă. Mulţi oameni uitaseră de tot. Alţii îşi mai aduseră aminte
câtva timp, apoi uitară şi ei.
Cu toate acestea, nu se ştie pentru ce, Anton Tudose trecea în sat drept un om destul de ciudat.
DIMINEAŢA DE IARNĂ
„Stăpânul meu mai pomeni de o însuşire pe care câţiva din servitorii lui o descoperiseră la unii yahooA şi pc care el nu o înţelegea de fel. Îmi spuse că, uneori, câte unui \abon îi venea o trăsnaie si ta atunci se retrăgea într-un colţ, se trântea pe jos şi începea să urle si să geamă, ba chiar să gonească pe oricine se apropia dc el, măcar că îl vedeai tânăr si voinic si că n-avea nevoie nici de mâncare şi nici de apă; si nici un servitor nu sria să spună cc îl doare."
JONA'EHAN SW1FT
Desi se culcase ca de obicei pe la miezul nopţii, Paraschiv Moromete, la o anumită vreme a dimineţii, se trezi uşor şi rămase nemişcat în aşternut. Afară se lumina cu încetul. „E vremea, gândi el. Ce-o fi cu tata, de nu se scoală?" Deodată, flăcăul îşi dădu seama că s-a trezit aşa cum trebuia şi cum se întâmpla întotdeauna, numai că tatăl lui întârzie să se mişte din pat, să-şi tragă flanela cu tutun si, în timp ce-si răsuceşte tigarca, sâ înceapă cu glasul lui blând şi înfundat: „Paraschivc, Ilie... Paraschive... Ilie... sculaţi!"
Paraschiv Moromete se întoarse pe o parte, aşteptând să iudă glasul omului. Patul era cald şi plăcut. îsi aminti deseară Petrecută, şi trupul i se moleşi de plăcere. Umblase multă vreme pe lângă o Iată şi aseară ajunsese cu ea la o înţelegere. Multe saptămâni, ea nu vrusese, cu toate rugăminţile lui, să iasă în Hndâ. Vrând-nevrând, acum ieşise. Adică nu ieşise ea...
538
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
539
Paraschiv îsi aminti. lira o rata dc vreo şaptesprezece ani, de pe Dela-Valc*. li făcuse un prieten vorba cu ea. I.a început îl supărase, bata era ea o păsărică: fricoasă. 11 ţinuse cu frica ei multe săptămâni. Apoi, pentru seara trecută, Paraschiv Moromete aranjase ca să termine. Nişte prietene de-ale lui îl ajutaseră, fără ca el să-şi dea seama prea mult de atâta prietenie. „Uite, îi spusese una dintre ele, cheam-o la noi, la clic, duminică seară. Se scarmănâ lână. Pe urmă vii acolo, şi noi ţi-o dăm în tindă." „Nu vrea, n-am încercat eu?" a răspuns el. „Stiu că nu vrea, câ e mică, îi e ruşine, zice că cele de seama ei nu ies si d-aia. Dar facem aşa, l-a sfătuit prietena. Să vezi: eu am s-o chem şi pe Drina, şi pe Pita, care sunr de-o seamă cu ea. Si o sâ le dăm si pe ele în tindă cu cineva, asa, ca să creadă ea... vorbesc eu cu ele."
Paraschiv Moromete zâmbi, aducâudu-si aminte cum s-a întâmplat. Fata lui, şi aşa, tot nu vroise să iasă. Dar celelalte au împins-o si i-au încuiat uşa în urmă. Când a simţit-o în întunericul tindei, el a pus mâna pe ea şi a tras-o în jos, lângă vatră. „Tremura câ proasta şi plângea", gândi Paraschiv. A trebuit să se lupte cu ea, sâ nu tipe. Pe urmă, amintindu-şi că a stat acolo multă vreme, flăcăul se simţi toropit ca de o adiere moleşitoare şi adormi.
II
Era o câmpie nesfârşită, plină cu flori şi cu fel de fel de fluturi frumoşi, care zburau pe deasupra. Paraschiv Moromete, călare pe un cal roib, se plimba în goană prin iarba deasă a câmpului şi chiuia. Apoi se făcea câ e toamnă şi că începe culesul porumbului. El dormea pe prispa casei şi auzea prin somn un glas blând şi ciudat, care îl înfiora. Atunci îi trecea prin cap o groază de pogoane de porumb uscat, care trebuie cules şi e plin de brumă şi taie...
- Paraschive, Ilie! Sculaţi...
Flăcăul tresări cu putere din somn şi se deşteptă. Îsi aminti ele vis si se bucură că e iarnă acum şi nu e cules de porumb. Simţi însă o oboseală asa dc mare in oase, câ, desi deştept, nu făcu nici o mişcare să se ridice. 11 vedea printre gene pe tatăl său în capul oaselor, răsucindu-şi ţigarea. „iar zice", gândi el, si, plin de groază, încercă să se scoale. Oasele îi erau aşa de moleşite, câ flăcăul, deznădăjduit, gândi câ ar da unul din multele lor pogoane numai să-l lase să doarmă cât va putea.
- Paraschive, Ilie!... Ce e cu voi? Sculaţi-vâ odată. Fratele sân mai mic, Ilie, ţâşni ele sub pătură şi începu să-şi
caute bocancii sub pat. Sora lor vitregă, llinca, se mişcă şi ea în pat, împreună cu mama ei, şi se ridicară, la fel, sâ se îmbrace. Tatăl lor se sculă, ieşi în tindă, unde ardea lampa mică, îsi aprinse ţigarea şi, fumând, îşi trase repede hainele pe el si vorbi, în timp ce toti ceilalţi se întindeau şi căscau.
- Ilie, eu mă duc în grădină, că am văzut ieri nişte glugi dărâmate. Mă găseşti acolo. Tu, Paraschive, vezi ce e de făcut p-aici. Mi se pare că nu mai avem făină.
Omul ieşi încet, cu ţigarea în gura, fără să închidă uşa în urma lui. Asta o făcea totdeauna iarna, spunând câ e bine să tragi aer curat în piept, în timp ce te îmbraci.
Paraschiv Moromete, care abia începuse să se scoale, păsi repede spre uşă şi, dârdâind, o trânti cu toată puterea. Geamurile zăngăniră. Mama şi sora lui vitregă îl măsurarâ pieziş.
- Trânteşte-o, mă, vorbi femeia...
- O trântesc, răspunse el, cu glasul îngroşat.
Se simţea rău, nu înţelegea de ce trebuie sâ se scoale mereu, în fiecare dimineaţă, cu noaptea în cap. Nu înţelegea niciodată, dar astăzi îi venea sâ urle. „Ce am de făcut, gândi el furios. N-am nimic de făcut." Apoi, deodată, îşi dădu seama că trebuie să se ducă la moară, să macine. Pe urmă, sâ rănească în grajduri, să ţesăle vacile, să vadă de oi, sâ nu fete vreuna si să-i mănânce câinii mielul... Toate îi trecură cu repeziciune prin ap, si-şi ridică umerii voinici, privind cu ură la femeia care nu
540
MARIN PREDA
NUVEEE ŞI POVESTIRI
541
era mama lui. Totdeauna îi înghiţise vorbele ei, neîndrăznind, de ruşine, să-i răspundă. Acum gândi mohorât că ea şi cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă sâ se
scoale dimineaţa.
îsi trase bocancii de sub pat si vorbi fără să-şi dea seama:
- f Jac-o trântesc, ce? Ai tăcut-o tu?
- Ce-ai spus? strigă femeia, încremenită.
- Ce-ai auzit, răspunse flăcăul, strigând şi mai tare.
- Lasă c-o sâ vezi tu de la ăla {ăla era tatăl lor), spuse femeia, înecându-se de mânie, ameninţătoare.
Paraschiv Motomete, pentru prima oară, nu se sperie de ameninţare. Ridică fruntea si, drept răspuns, rânji:
- AJtceva mai ştii?
El nu se gândi că, deşi totdeauna, încă de când erau mici, mama lor vitregă îi ameninţa astfel, dar, cu toate acestea, aproape niciodată nu ajungea să-i spună bărbatului; fără să ştie de ce se simţea tare. Când sâ se încalţe, simţi ciorapii uzi şi, mânios, îi ridică deasupra capului şi-i izbi în mijlocul casei.
- Cine mi-a aruncat ciorapii dintre sobă? întrebă el, uitându-se drepr la sora lui vitregă.
- Nu ţi i-a aruncat nimeni, răspunse fata, mirată.
- Cum nu mi i-a aruncat nimeni? Sunt tleascâ, bombăni el. Eu i-am pus între sobă, şi voi mi i-aţi aruncat.
- Mai umblă toată noaptea cine stie pe unde, tâvâleşte-te, şi acuma scoate-mi mie sufletul, ţipă femeia scoasă din fire.
- Ce stau eu! făcu Paraschiv, ridicându-se. Pe urmă, tot eu sunt ăla care n-am făcut şi n-am dres. Staţi toata ziua aici şi vă clociţi amândouă si eu să umblu cu ciorapii uzi! lete-te! Păi d-aici înainte...
111
Sub tuia din ferestre se afla o ladă acoperită cu pânză ma«
tăîn albastru cu fel de ta
brodată pe la margini. Lada era vopsită i
de floricele. In ea îşi ţineau femeia si fata lucrurile lor. Nu umbla nimeni în ea, nici chiar omul. Paraschiv sc apropie tle ladă şi o deschise, în timp ce mama vitregă si fiica se uitau la el îngrozire.
- Nu umbla acolo, ţipă fata, sărind spre el şi apăsând capacul cu toată puterea.
Paraschiv îşi trase mâna, dar buza capacului îi strivi un deget. F.l ridică palma, scrâşnind, si o lăsă cu toată greutatea în capul fetei. Aceasta îsi duse mâinile la tâmple, îngrozită, uitându-se la mama ei.
- Mâ, eşti nebun, vorbi femeia încet, uimită, ca şi când ar fi descoperit că acela era chiar nebun.
- Da, închină-te, răspunse Paraschiv.
- Du-te, fa, şi ehcamâ-1 pe tat-tău! Du-te!
in acelaşi timp, cel mic, llie se îmbrăcase si aştepta, rânjind şi el din când în când la cele două femei, încolţite parcă.
lata deschise uşa, ieşi pe prispă şi cei din casă o auziră strigând. Paraschiv se încălţa nepăsător cu nişte ciorapi noi, pe care totuşi îi luase din ladă. Fata se întoarse înlâuntru, tre-. murând de frig. Aşteptară câtva timp, dar omul nu venea. Uitându-se la cei doi, femeia avu deodată o ameţeală, ca şi când ar fi înţeles prea târziu un lucru îngrozitor, de care nu-şi dăduse seama niciodată. Ii văzu pe cei doi fii ai bărbatului pentru prima oară, numai ai lui. Ei erau băieţii lui, la care ţinuse totdeauna mai mult decât la ea şi la fată, care era şi ea a lui. „Ăştia doi m-ar arunca afară, dacă el ar muri, gândi femeia, tremurând. D-aia n-a vrut el, până mai acum câţiva ani, să se cunune cu mine!"
O deznădejde amară îi înecă gâtul, şi căută să-şi dea seama unde ar putea să stea, dacă bărbatul ar muri. „Dar fata? Ce sâ tac cu ea? Ce să facă ea cu două pogoane, câte abia i-a trecut? Cine s-o ia? O să rămână nemăritatâ, săraca..." Începură să-i curgă lacrimile, şi izbucni în plâns. -Mamă, ce ai? vorbi cu asprime fata.
542
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
543
- Iu nu vezi, fa, nu vezi? Vai de capul nostru cu ăştia...
- Şi fără noi, tot vai de capul vostru, rânji Paraschiv Moromete.
Ilie Moromete, fratele mai mic al lui Paraschiv, rânjea şi el şi stătea răzimat de uşă cu tot trupul. Tot în acelaşi timp, clanţa uşii se mişcă. Ilie Moromete se dădu la o parte, şi omul de afară, fără să intre, băgă capul înlăuntru. Văzu femeia plângând, îl văzu pe Paraschiv îmbrăcându-se aiene şi se uită şi-l văzu şi pe Ilie, îmbrăcat de mult, dar care aştepta. Aşteptarea aceasta o înţelese omul numaidecât şi înţelese la fel tot ce se petrecea. Ştia de mult câ s-ar putea ca fiii Iui să ajungă aici.
IV
Omul intră înlăuntru.
- Ce e, mâ, cu voi? vorbi el cu glasul de toate zilele, chiar mai blând.
-Ţi-am spus eu, îngână femeia, sughiţând. De mult ţi-am spus şi n-ai vrut să mă crezi. Ai ţipat la mine ca la o nebună. Uiră-te acuma. Eram săracă, dar curată. Am fost o proastă. Cu glasul tău bun; că aşa şi aşa; cu averea ta, câ ai s-o împărţi cu mine şi să-mi treci un loc de casă; erai om bun; dar numai la ei te-ai gândit; numai pentru ei ai făcut avere, si acuma mă dai pe uşă afară... că ţi-am slujit; ţi i-am crescut; i-am făcut mari; să sară pe urmă la mine... nu i-am spălat şi nininit destul şi nu mi-am mâncat destul viaţa cu ei... şi nu mi-e de mine, fata asta... câ ea... sătaca... vai de capul ei... cu cine o să se mărite. .. că cine s-o ia...
Femeia sughiţa şi plângea întruna, ştergându-se la ochi cu basmaua, si vorbea mereu, neoprită. Bărbatul ei tăcea, asculta cu fruntea în jos, vinovat parcă, lucru care o făcea pe femeie să plângă si mai rare. Fata îngălbenise la auzul celor spuse de maică-sa. Numai cei doi, văzându-1 pe om tăcut şi cu fruntea plecată, se uitau nepăsători peste grinzile tavanului.
Omul se apropie de femeie şi o întrebă de astă data şi mai blând:
- Ce e, fa?
Femeia nu-i răspunse.
- Ce e, fa, n-auzi, ce eşti surdă? zise omul din nou. Apoi o apucă de mână şt aşteptă.
- Ţi-am spus, zise femeia, uirându-se la el.
In aceeaşi clipă, el ridică pumnul şi o izbi în cap cu toată puterea. Fata ţipă şi se repezi la el, dar omul o dădu la o parte ca pe-o muscă şi se uită iar la femeie, care se prăbuşise jos si, ciudat, încetase să mai plângă.
- Ce mi-ai spus? întrebă el liniştit şi o lovi din nou, şi pe urmă iar, întrebând-o mereu şi lovind-o: Ce mi-ai spus? Ce mi-ai spus, fa? Ce mi-ai spus?...
După o vreme o lăsă acolo mototol şi se opri în mijlocul casei, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi se uită pe geam şi, în treacăt, la cei doi şi porni spre uşă. Cu mâna pe clanţă, se întoarse şi spuse liniştit:
- Paraschive tată, vezi că trebuie să te duci la moară. Acesta se uită la tatăl său şi abia răspunse:
- O sâ mă duc.
Şi se întoarse nepăsător, să-şi caute căciula sub aşternut.
- Ilie, zise omul iar, tu ce faci aici, ţi-am spus sâ vii cu mine la glugi... Ce făceai aici?
- O să viu, răspunse băiatul, ca şi când ar fi mai avut ceva de făcut acolo, în casă.
Acela deschise uşa şi ieşi, dar nu repede. Cei doi nu băgau de seamă încetineala aceasta. Femeia se ridică si fugi iute afară, dar flăcăii nu pricepură şi-şi vedeau de treabă; cel mare se tot îmbrăca şi celălalt îl aştepta.
Uşa se deschise iar, şi omul se opri la fel lângă uşă, cu mâinile la spate.
- Ce e cu voi astăzi, vorbi el mereu liniştit. Ce aveţi?
544
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
- Ce s-avem? întrebă Paraschiv, fără să se uite.
- tic aveţi? /.isc omul, apropiindu-se de el.
-Cum, păi ce s-avem? răspunse Paraschiv, abia uitându-se la tatăl său, clar deodată fata i se schimonosi.
Omul desfăcu mâinile de la spate cu iuţeală, le ridică în sus, si un ciomag lung spintecă aerul. Paraschiv îsi duse coatele înainte, ferindu-şi capul, dar lovitura îl trânti la pământ.
- Ce aveţi, Paraschive, tată, spune! Flăcăul, jos, gâfâia de spaimă.
Omul ridică iar ciomagul şi acum nu-1 lovi o singură dată. începu să-1 piseze cu lovituri pe tinde nimerea. Şi întreba la fel, mereu:
- Ce aveţi? Ce aveţi? Astă/.i! Ce aveţi voi astăzi? Spune, tată, spune. Spune-mi mie, ce ai tu astăzi...
După o vreme, flăcăul începu să urle. Atunci, înteţind loviturile, omul începu să spună altceva. îl lovea şi, după fiecare lovitură, spunea mereu:
- 1 aci!... Faci din gură! Nu urla! Faci!
Celălalt băiat tremura ca varga. Când omul se întoarse spre el, acesta, fără sâ fie lovit, deodată ţipă:
- Aoleu!
- O e, llie? Ce ai?
Când începu sâ-1 bată, flăcăul tipa ca în gură de şarpe. Omul îl lovea şi întreba întruna cu acelaşi glas, la fel de liniştit, şi se oprea după fiecare lovitură:
- Ce e, llie? Ce ai?
într-un timp, ca sub apăsarea unui gând turbure, începu să-1 bată si mai rău si mai înteţit. II lovea o data si apoi se oprea, ca şt când ar fi vrut să-i lase timp să răspundă după cum întreba el.
- Ce e, llie? Acela urla.
- Ce ai?
Si-I lovea chibzuit, ca să-1 înttebe pe urmă din nou.
- Am să vă bat până când o să-mi spuneţi ce aveţi astăzi, spuse obosit, după ce flăcăul căzuse jos şi nu mai putea nici sâ ti pe.
Omul se întoarse spre farâ si o măsură din ochi. Dar fata vorbi cu o hotărâre care-1 opri.
- Tată, să nu dai in mine, că eu n-am făcut nimic.
- N-ai tăcut nimic, urlă el, abia acum la sfârşit, gâfâind. N-ai tăcut nimic? Am să re bar, ca să ştii să nu faci, ţipă el mai departe, dar fără să se apropie de ea.
- I ată, să nu dai, răspunse tata la fel, curajoasa si hotărâtă. Omul tăcu un timp, se uită la cei doi care gemeau pe jos
si apoi strigă iar:
- V'â omor pe toti, dacă mai aud vreodată câ se mai întâmplă ceva.
- 'Fata, dar...
- I aci, urlă atât de tare omul, că şi cei doi de jos încetară sâ mai geamă. Vă omor, continuă el, mişcând ciomagul în aer şi ameninţând. V-am bătut eu vreodată? Te-am bătut eu pe tine, Paraschive şi llie? V-am bătut, mă? Că ţi-am dat o palmă acum doi ani şi ţie un bici acum trei am? Ce? V-ati făcut mari şi v-arâtaţi colţii ca dulăii? Ai, mâ? Sunt eu om râu? Paraschive? Ce, sunteţi babe d-alea care stau la marginea şanţului şi scârmă cu bâţu-n ţărână? Cu mine si cu ea aţi crescur. Ce? începe neamul Moromeţilor să vă împungă cu coarnele? Pai, fire-ai al dracului mamă-ta care te-a crescut! Cine e vinovat câ nu-ţi place? fia nu poate să fie, asta s-o ştii de la mine, cât ai să fii. Or fi altele, dar nu ea. Şi atunci, cum? Cum: Cum, mă, sâ vii tu ca o muiere, ca o fleandurâ şi sâ-mi spui mie că nu. Câ acum te omor. Fa poate să fie vinovată, dar fată dc voi niciodată. Dacă eu sunt vinovat, atunci să vii şi să-mi spui: „bă, de ce ne-ai 'uat mamă vitregă? De ce ne-ai adus-o pe cap? Nu ne place de ea- Atunci stăm de vorbă. Pentru asta m-am pregătit de mult. ^-aia am muncit, ca sâ pot acuma să vă spui: „îmi cereţi mie
546
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
547
socoteală? Rine! Să vedeţi, purceluşilor, uitati-vă la socoteală. Una v-am plătit-o acuma. Cu asta am terminat. Să vedem astălaltă. De ce am trăit aşa? Paraschive, Ilie?... Vâ răspund: aşa am făcut, nu se mai poate schimba. Uite, tu Paraschive şi tu Ilie: na ţie atâta avere, na tie încă atâta, şi plecaţi, dacă nu vâ place cum am făcut..."
Omul se opri din vorbit gâfâind. Vorbise rar, din când în când strigând tare şi răguşit. După o vreme vorbi iar, cu glasul schimbat, moale, dar cu urme de mânie şi apăsare:
- Sculaţi în sus.
Cei doi se sculară, şi omul se uită adânc la ei, în ochii fiecăruia. Paraschiv era mohorât, cu ochii tulburi şi fruntea încreţită. Celălalt tremura încă, şrergându-şi lacrimile de pe obraz.
V
Omul începu să se plimbe în sus şi în jos, muşcându-şi buzele. Înţelesese care din cei doi era cu el. Suferea. Deodată auzi un glas stins, care îi atinse inima ca un fier înroşit: -Tată, iartă-mă, vorbise cel mic, Ilie Moromete. Omul îl privi în ochi, şi limpezimea lor îl făcu să lase capul în jos. „I.-am bătut prea râu, gândi el, şi pe ăstalant l-am bătut degeaba. Asta pleacă." Simţi un fel de sfârşeală si amărăciune rea cum i se suie încet prin piept. Deodată, toată mânia îi pieri, şi vorbele îi pieriră din minte. Râmase mai departe nemişcat, multă vreme. Paraschiv îl privea mai mohorât si, din când în când, ochii îi străluceau de neîntelegete si ură.
într-un timp, omul se mişcă şi se uită la cel mai mic. - Du-te în grădină, Ilie, şi vezi câ sunt două glugi acolo, în fund, desfăcute. I.eagă-le. Pe urmă înhamă caii şi du-te la moară. O să-ţi ajute niamâ-ta să încarci boabele. Pe urmă, vezi ce mai e...
Flăcău! îşi puse căciula în cap şi iesi. Omul se întoarse spre Paraschiv, se uită câtva timp la el şi-i spuse şi acestuia, cu acelaşi
glas, dar mai lipsit de nădejde, ca şi când despre cele spuse nu se mai putea face nimic.
— ... şi tu, Paraschive, află de la mine eâ sunt aproape bătrân: nu-ţi place sâ munceşti, şi eu nu ştiu, nu-ţi spun, dar bine n-o sâ fie din ce-ai să faci. Pai n-am sâ-ti mai fac nimic. Dacă tu aşa mâ vezi pe mine, aia e, cum ţi-am spus... Ai sâ pleci? Să taci altceva? Nu ştiu ce-ai sâ faci tu, dar eu nu-ţi mai spun nimic de-acuma încolo. Poţi să ajungi tu, pe-acolo pe unde ai să te duci, împărat, înţelegi? Pentru mine n-o sâ însemne nici cât e negru sub unghie...
Omul tăcu, vru să-i mai spună ceva, aşteptă. Dar Paraschiv, neschimbat, nu răspunse nimic. îşi privi tatăl cu îndrăzneală, muşcându-şi adânc buza de jos, se învârti în loc şi ieşi afară spre şosea.
In dreptul casei, pe podişcă, el se mai opri, căută în chimir ceva, dibuind şi numărând parcă bani. Apoi plecă. Fa prânz îl aşreprară la masă, dar el nu veni nici la prânz şi nici seara. Abia târziu, după miezul nopţii, bătu în uşă; când femeia îi deschise şi îi văzu ochii sticloşi, la început încremeni, privindu-1 cu spaimă. Apoi înţelese că întâmplarea de astăzi nu se sfârşise. Paraschiv Moromete o privi dc sus, ca pe-o gânganie, si ea se feri; uitându-se în urma lui, îşi dădu seama că nu-1 cunoaşte; îşi aduse atunci aminte că omul ei nu era în casă — ieşise sâ se mai uite la oi - şi rămase lângă uşă, înmărmurită de groază.
NUVEl.E SI POVESTIRI
549
POVESTEA UNEI CĂLĂTORII
Întâlnirea celor doi fraţi cu bătrânul Moromete avusese un sfârşit neaşteptat. Achim si Paraschiv Moromete se ridicaseră de pe pat si plecaseră ameninţând. In clipa când ieşeau din curte, bătrânul deschisese fereastra dinspre drum şi strigase în urma lor, scuipând printre cercevele:
- Să vă întoarceţi când mi-oi vedea eu ceafa! Ati crezut că de dragul vostru am strâns si mi-am făcut? Am să vând până la o palmă...
- Avem să vedem noi, bătrâne, a răspuns Paraschiv trântind poarta. Noi am venit... am crezut că înţelegi omeneşte... Acum am terminat. Du-te şi vinde şi o să vedem noi!
- la stai puţin, a strigat atunci Achim, apucându-1 pe celălalt de brat şi întorcându-se cu faţa spre geamul prin care llie Moromete scuipase în urma lor.
Paraschiv, surprins, s-a oprit şi el si s-a uitat intrigat la
fratele său.
- Ce este? întrebă el.
Achim Moromete, fără să-i răspundă, îi lăsă braţul şi se întoarse îndărăt, intrând din nou în curte. Iii se opri în faţa casei, lângă prispă, gândind la repezeală dacă trebuie sau nusl mai intre înlăuntru. llie Moromete, însă, il văzuse şi ieşi* ameninţător în prag.
- Ascultă, tată, zise Achim încet. Să-ţi mai spun şi altceva. Mi se parc câ ai uitat prea repede... Ştii la ce mă gândesc? Că poate n-ai să faci ce spui şi... mi-ar pârea râu. Sâ nu crezi că mint. Du-te şi vinde. Am venit din Bucureşti pentru alte socoteli, nu te speria degeaba. Ne-am descurcat noi zece ani şi iară pământul tău. Crezi că de acum înainte?... Ei, asta am vrut să-ţi mai spun.
Achim Moromete îşi măsură tatăl de sus până jos, arun-cându-i o privire ascuţită, se întoarse în loc şi se grăbi spre Paraschiv, care îl aştepta intrigat.
- Ce i-ai spus? întrebă el, mormăind, neîntelegând ce putea sâ mai spună Achim după două zile dc certuri si ameninţări care răscoliseră tot satul.
- Şrii ce? zise Achim, mulţumit. Mi-ar pârea râu să nu vândă. Ascultă aici. Acum trei ani, când a plecat Nilă pe front, s-a întâmplat ceva despre care pe bătrân nu-1 taie capul. Nilă, săractd, parcă a ştiut că n-are să se mai întoarcă şi a avut grijă cu o săptâmână înainte să se însoare. Adică să se cunune cu fata aia cu care trăia. Nici tu şi nici tata nu ştiţi că avea un copil dc cinci luni... Abia acum mi-am adus aminte de asta. Copilul trăieşte şi are dreptul la douăzeci de pogoane de pământ. Până la douăzeci şi unu dc ani, mama lui, Veta, poate munci si strânge dc pe dreptul copilului, de pe douăzeci de pogoane...
- Si i-ai spus bătrânului? îngână Paraschiv, uimit de prostia celuilalt.
Achim Moromete rânji şi nu răspunse decât târziu, hotărând altceva.
- E ceasul douăsprezece şi jumătate. La două fără un sfert e o cursă spre Piteşti. Am plecat! I ,asâ-l să vândă...
- Eşti nebun, unde te duci? Tocmai acuma? zise Paraschiv, neîntelegând.
- Mâ duc la Veta. Proasta nici nu ştie... De doi ani de zile, de când ar fi putut să vie aici şi să... Eu i-am spus lui Nilă, dacă
550
MARIN PRF.DA
NUVELE Şi POVESTIRI
551
mai ti-aduci aminte: „Las-o, mă, dracului de fară şi lucrează cu mine..." N-a vrut... Ei, ce să mai pierdem timpul! Eu mă duc la gară. Lasă-I să vândă, pe tata!...
- Ia stai puţin, zise Paraschiv. Ce vreai să faci?
- Ai sâ vezi mai pe urmă. Cred că mâine mă şi întorc... După ce a plecat Nilă pe front, m-am dus într-o zi pe la Veta. Primisem o scrisoare de la Nilă şi mâ ruga s-o ajut, să-i dau ceva parale. N-am găsit-o, plecase la ţară, dacă mai ţi-aduci aminte, în Vaideci, de unde spunea că este... Aşa are sâ se întâmple, Paraschive, mai spuse Achim, uitându-se la ceas şi oprindu-se în mijlocul drumului. Eu mă duc pe jos la gară. Ti-am spus: mâine cred că mă şi întorc. La revedere!
Achim coti pe o uliţă care ieşea afară din sat, spre câmpie, si fără să mai spună vreun cuvânt, îl lăsă pe fratele său buimăcit în mijlocul şoselei.
„Ce-o fi vrând să facă? se întrebă Paraschiv, bănuitor. Se duce la Veta! Pentru ce? Pierdere de timp." Plecarea aceasta i se părea fără folos. „Bătrânul are să vândă, şi ce are să se întâmple cu Veta? Ce poate să-i facă? Să-l dea în judecată?"
Paraschiv Moromete o luă încet spre casa Măriei Moromete, sora tatălui lor, încercând să-şi dea seama ce poate ieşi în urma plecării pripite a lui Achim.
întorşi de două zile din Bucureşti, fraţii Moromete încercau să oprească înstrăinarea averii familiei, pe care bătrânul Moromete vroia s-o fărâmiţeze într-o afacere încâlcită cu cineva din comună. Cu zece ani în urmă, cei trei copii dintâi a lui Ilie Moromete plecaseră de acasă în urma unor certuri nesfârşite, cărora tatăl lor le pusese capăt printr-o bătaie cruntă, împărţită fiecăruia fără milă. Ilie Moromete vroia să-şi treacă pe numele lui copiii din a doua căsătorie, ceea ce însemna că cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, vor trebui să împartă moştenireaş' cu fraţii vitregi.
Pe vremea aceea, tatăl lor nu era bogat. Plecarea fiilor l-a îndârjit. Câţiva ani mai târziu, o întâmplare neaşteptată a schimbat viaţa familiei. Nevasta lui Ilie Moromete moşteni de pe urma unui frate fără urmaşi, casa, câteva pogoane de vie si un pogon de pădure într-o comună învecinată.
Ilie Moromete luă în mână aceste locuri şi, în scurt timp, averea lui crescu repede. Cu toate că el vânduse această moştenire, care era de drept a copiilor femeii sale, el nici după aceea nu se cunună şi nu-şi trecu fiii pe numele lui. Creşterea aceasta a averii îi uimi pe cei trei din Bucureşti, care - în afară de cel mijlociu, Nilă, dispărut pe front în timpul războiului — reuşiseră şi ei sâ se descurce repede. Paraschiv avea acum, undeva, pe Şoseaua Pantciimon, colţ cu Şoseaua lancului, un „Consum alimentar"; cât despre Achim, el înţelesese mai adânc viaţa oraşului, pentru că el nu se oprise să vândă iaurt, cum spunea el în batjocură despre fratele său mai mare.
Hotărârea bătrânului îi adusese în sat după zece ani de lipsă. Ilie Moromete se încaieră cu ei chiar din prima zi, îndârjit de apariţia lor, care îi încurca planurile.
Plecarea bruscă a lui Achim i se părea fratelui său fără rost. El nu înţelegea pentru ce e nevoie s-o aducă şi pe soţia lui Nilă în această afacere. Veta Moromere nu se poate să fi uitat ziua când ea se măritase cu Nilă. întâmplarea aceea o ţineau minte amândoi.
II
Cu toate acestea, Achim Moromete, care nu gândea la fel, plecase din sat, luase trenul la ora 2 dupâ-amiază şi, după câteva ceasuri, ajunsese în Piteşti. El coborî apoi în gară şi căută o cursă spre satul unde o ştia pe soţia fratelui său. Aşteaptă două ceasuri Şi, când maşina veni, se urcă în ea şi, după cinci ceasuri de drum, ajurise într-o comună învecinată cu aceea a cumnatei sale, unde trebui sâ coboare şi s-o ia pe jos încă vreo şase kilometri.
552
MARIN PRF.DA
NLIVFFE SI POVESTIRI
553
Când a intrai în Vaideci, era acum aproape miezul nopţii si drumul satului pustiu si întunecos, Era un sat de munte, cu casele împrăştiate la mare depărtare una de alta. Achim Moromete bătu în poarta primei case care i se păru mai luminată si, când cineva veni să-i deschidă, gândindu-se acum de cine va trebui să întrebe, îsi aminti că numele de fată ăl Verei era Bododea, iar tatăl ei, găzar, un om care umbla prin sate cu butoiul.
- Vreau să întreb unde stă cumnata mea, Veta Moromete, a lui Bododea, găzarul, spuse el omului care îi deschisese şi care se uita la el intrigat, după ce îi dădu bună seara şi se rugă să-l ierte dacă l-a sculat din somn.
- Veta Moromete, a lui Bododea Găzarul?! se miră omul, vorbind rar şi încet. Cumnata dumitale? Dar cine eşti dumneata?
- Sunt cumnat cu ea, răspunse Achim, socotind câ ajunge atât. Omul începu să râdă, scârpinându-se la spate.
- Ascultă, zise Achim, neliniştit. Ştii sau nu stii?
- Bododea Găzarul?! se miră iar omul. la stai niţel!
bl se întoarse clin poartă, intră în casă, şi Achim îl auzi vorbind multă vreme cu cineva.
„Ai dracului de toromaci, murmură Achim, nerăbdător. Aici s-a răsturnat carul cu prosti! Nici nu se cunosc între ei..."
Omul se întoarse la poartă, dar acum nu era singur. O femeie venea în urma lui. Amândoi se apropiară misterioşi, şi femeia îşi vârî nasul în fata lui.
- Bododea Găzarul nu e nimeni la noi în sat, spuse omul.
- Care e porecla, întrebă si femeia. Poare nu-i zice aşa!
- F. unul Bododea, care are o fată, Veta. Veta s-a măritat la Bucureşti cu fratele meu, Nilă Moromete. Tatăl ei e găzar, umblă cu butoiul cu gaz şi păcură prin sate. Eu sunt cumnatul ei, fratele lui bârbatu-său. ','<■
- Ei ştiu de, făcu femeia. Păi nu-1 cheamă Găzarul, spuse ea tare, tlucându-şi mâna la frunte, a mirare. Ei, stai, stai!
EVasifc
Joacă, nu-1 cheamă Găzarul! Veta! Asa!... Are copil mic!..- 15
â
- Cum, strigă si Achim, nu-1 cheamă Bododea? Spui că are copil?
- Aia e, zise femeia, sigură pe ca. Are copil mic. Bododea il mai cheamă pe rat-său? se întoarse ea spre bărbat.
- Mi se pare câ aşa îl cheamă, răspunse omul. Vasile Bododea, care are o tată... Da, aşa îl cheamă!
- Are copil mic! Aia e, zise iar femeia.
- Nu e de pe-aici, spuse omul, apropiindu-sc mai mult de Achim. Noi îi spunem Vasile joacă, e oltean, odată la nunta... nunta lui..
- Ei, unde stă, întrebă Achim ostenit, văzând câ cei doi nu se grăbesc deloc să se culce.
fot atât de fără grabă, omul si femeia îi spuse că Vasile Joacă stă lângă un pod. Casa lui e chiar în dreptul podului, la dreapta, cum mergi în sus.
Achim Moromete plecă si după ce merse un timp, auzi un glas din urmă strigându-1. El se întoarse si-i văzu pe cei doi că stăteau în poartă si se pare că se uitau după el.
- Eângă pod! Nu e departe. Ţine drumul drept... auzi el vorbele femeii.
Achim grăbi pasul şi nu răspunse nimic. „Ăştia ori n-au treaba, ori sunt eu nebun", îşi spuse el, neliniştit deodată de tăcerea nopţii. El merse multă vreme pe şoseaua bine pietruită, uitându-se rot timpul în jurul său sâ nu treacă de pod fără să bage de seamă. într-un timp, pârându-i-se că a mers prea mult, se opri pc loc, si neliniştea de la început îi crescu. Aprinse un chibrit si se uită la ceas. Mai mult de o oră de când intrase în sat şi întrebase de Veta, şi podul nu se vedea nicăieri. Furios, se întoarse înapoi, uitându-se de astă dată numai spre mărginea dreaptă a şoselei, aşa cum îi spuseseră omul şi femeia. Fiindcă trecu iarăşi multă vreme de mers şi podul tot nu se vedea, se notări să se întoarcă iar înainte şi să meargă mereu până va iesi din -- ' ■ ■ ■
sat.
'.imstit puţin, porni acum mai încet, spunându-şi .
554
MARIN PRUDA
NUVELE Şl POVESTIRI
555
nu face nimic dacă se întâlneşte cu Veta un ceas mai târziu. Abia după încă o jumătate de ceas văztt într-adevăr spre marginea drumului capul unui tub de beton care intra într-o albie subţire a unui pârâu fără apă. Lăngiipod msâ, nici o casă. Alături de drum se aşrernea o vâlcea într-o parte şi alta a pârâului, şi Achim, răsuflând greu, după ce se uită scormonind cu ochii de-a lungul pâlcurilor de sălcii ce umpleau locul de jur-îm-prejur, se opri zăpăcit, nemaiştiind ce să facă. Abia târziu ghici în depărtare, pe un dâmb înalt şi pustiu, forma întunecată a unui bordei.
El porni într-acolo, ferindu-se să nu dea în gropile pietroase care umpleau vâlceaua, şi când ajunse sus, picioarele îi tremurau de oboseală. Casa, împrejmuită cu o ulucă veche şi aproape putrezită, zăcea în întuneric, fără lumină. Achim Moromete rupse un băţ gros dintr-o salcie, să se apere de vreun câine, şi vru să intre în curte, dar se răzgândi, bănuind că Veta e singură şi e mai bine sâ bată în poartă, să n-o sperie. Aşa şi făcu, dar trecu iarăşi multă vreme, şi nimeni nu răspunse. In cele din urmă, pierzându-şi răbdarea, Achim intră în curte, se apropie de geamul casei, urcându-se pe o prispă pipernicită, şi bătu uşor în el cu vârful băţului.
- Veto, strigă el, deschide. Eu sunt: Achim Moromete. Nu se simţea nimic. Bătu din nou, tare, dar nici de data aceasta nu se arătă vreun semn că cineva locuieşte casa. Achim se sperie puţin, ieşi cam repede din curte şi, ajuns afară, se aplecă jos, căută un pietroi şi începu să izbească în poartă cu toată puterea. In depărtare, câţiva câini îi răspunseră prin lătrături stinse. Casa rămânea mai departe în întuneric. Omul se uită în urmă, se mai plimbă un timp, mai bătu de câteva ori, până ce îşi dădu seama că Veta - dacă stă acolo — nu este acasă. Mirosea a pustiu. Obosit, o luă înapoi pe vâlcea, hotărât să aştepte dimineaţa. Se uită la ceas. Arăta 2. Mergând şi fe"1 rindu-se de gropi, se gândi să încerce undeva în sat să cearib^
găzduire, dar numaidecât părăsi dorinţa, aducându-şi aminte de omul la care întrebase de casa Vetei. „Cine ştie ce dracu se mai întâmplă, gândi el. Mai bine dorm aici, în vâlceaua asta."
Achim Moromete oftă, se opri câteva clipe, alegând un loc cu frunze mai multe, se întinse la pământ, se dezbrăcă de haină, îi îndoi mâneca sâ-i ţină cald sub coaste şi se ghemui alături de un tufiş uscat, cu gândul să adoarmă numaidecât şi să uite întâmplarea. întinse capul pe cot şi închise pleoapele. Ea început era gata să adoarmă, dar după câtva timp, în loc ca somnul să vie, omul începu să simtă ceva neobişnuit; crâmpeie de întâmplări şi mai ales glasuri cunoscute îi vorbeau în urechi ca de pe altă lume. Un ce asemeni unei gângănii ce şi-ar fi avut culcuşul în inima lui porni să se frământe încet, si frământarea crescu, apăsându-i pieptul, ameţindu-1, trezindu-1 din toropeală şi ahmgându-i oboseala. „Banii n-au miros, lasă că e bine! fiecare dintre noi cu daravelilc noastre. Dacă ţi-aş fi cerut brânză, nu ti-aş fi mai dat-o îndărăt, cu toate că lumea zice invers. Ia-ţi banii!..."
Achim Moromete deschise încet ochii şi se frământă pe pământ „Nilă! Ei, Nilă!" îşi spuse Achim, gândindu-se că aşa cum stă el acum la fel o fi putrezit fratele său, pe undeva, pe întinderea stepei ruseşti. Cuvintele dinainte i le spusese Nilă, odată, când îi înapoia un împrumut. Deodată îl fulgeră prin minte că o fiară sălbatică ar putea să dea peste el şi sâ-l mănânce. Sări în sus înfiorat; vru să se ridice şi sâ plece, dar în aceeaşi clipa se linişti şi se culcă iarăşi. „Vara nu sunt dihănii, şi aici, chiar dacă e luncă, e aproape de sat", se linişti el. Omul încercă din nou sâ adoarmă, dar gândul la fratele său nu-1 slăbea. Abia acum, după doi ani, îşi dădea seama că, într-adevăr, Nilă nu mai este. Pricepea bine că fratele său nu va mai fi nicicând, deloc, pentru veşnicie, şi această pricepere îi umplea sufletul de spaima. Rămase cu faţa în sus, privind cerul, şi încetul cu "icetul se linişti. Noaptea era caldă şi senină, şi prin aer bâzâiau
556
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
557
subţire ţânţarii. Uitându-se mereu peste cerul plin deştele, uită de soarta fratelui si i sc topiră în minte si întâmplările din urmă cu tatăl său. Setea lui de a nu scăpa averea pentru care se sfâşiaseră, el şi cu ceilalţi, de atâţia ani, i se topi si ea, pierindu-i din gânduri. Achim se întoarse într-o parte, gemu greu şj închise ochii, adormind buştean.
Comuna Vaitleci era aşezată pe o vale adâncă, între două dealuri care se asemănau atât de mult între ele, că de cele mai multe ori, străinii care treceau pe-aici, ia ieşirea din sat, rătăceau drumul din cauza lor si se întorceau zăpăciţi îndărăt, să-i întrebe pe oameni.
Când se deşteptă dimineaţa sub tufişul unde adormise peste noapte, Achim Moromete sări în sus buimăcit, câtva timp nefiind în stare să-si dea seama unde se află. Asemănarea dealurilor îl ului si mai mult. Casa Velei, la lumina zilei, îi era necunoscută. Abia când zări micul pod, cu tubul lui alb de beton, îşi aduse aminte pentru ce petrecuse noaptea în luncă. Se frecă la ochi, îsi aranja cămaşa şi-si Trase haina pc mâneci, uitându-se puţin îngrijorat în toate părţile: se temea să nu-1 fi văzut cineva şi să-l creadă nebun sau lugit din puşcărie. Nu se auzea si nici nu se vedea nimeni. Numai glasuri amorţite de câine răzbăteau îndepărtat.
Achim Moromete ieşi la sosea cu gândul sâ întrebe la prima casă dacă o cunoaşte cineva pe Veta, unde stă, dacă stă în casa de lângă pod, unde este plecată si pentru cât timp.
Fiindcă era prea de dimineaţă, se hotărî să mai aştepte. Uitase de spaima pe care o simţise înainte de a adormi şi toată întâmplarea o trimise înapoi tatălui său, din cauza căruia trebuise sâ facă această călătorie. Gândul la bârrân îl înfurie pe neaşteptate şi, ca sâ se liniştească, începu să se plimbe aprig rn sus şi în jos, trosnind la fiecare pas pietrişul aspru al şoselei şt
uitându-se neîncetat la ceasul de la mână, cu toate că ştia bine câ e zadarnic sâ se uite mereu la el: aici la tară, oamenii nu dorm si nu rrăiesc după ceas.
Achim Moromete era un om căruia îi plăcea sâ-si amintească totdeauna că e si el de la tară, numai pentru a se bucura câ acum nu mai este. Ceasul de la mână nu încetase, dc atâţia ani, să-i facă plăcere, tocmai pentru acest lucru. De asemenea si hainele de pc el, cravata si chiar ciorapii. Nu numai despre faptul că nu mai este ţăran îi plăcea să-şi amintească, la fel de încântat era si atunci când cineva aducea vorba despre viaţa din Bucureşti, la începuturile ei. Am spus că Achim se descurcase la fel de repede ca si fratele său mai mare, Paraschiv. Nu se oprise însă ca acesta, la un „Consum". După ce înţelesese că trebuie să-şi lase cât mai curând, acolo dc unde plecase, obi-ceiuiileşi felul de a vorbi, Achim Moromete, in scurta vreme, a priceput mai bine şi mai adânc decât fraţii săi, viaţa oraşului. El n-a stat decât doi ani ca ucenic la un mare magazin de încălţăminte. In al treilea an a ajuns vânzător, iar în celălalt an, director al magazinului, lucru care-i uimise la cuhne nu numai pe fraţi, dar si pe aceia care îl angajaseră. In acest post a rămas până astăzi, dar viaţa omului s-a schimbat totuşi neîntrerupt. Pe vremea când făcuse „primul pas" în afaceri, a trăit câteva zile de chin. Cuvântul afacere îl speria. Acest început venise la câteva luni după ce patronul îl numise sef peste vânzătorii magazinului.
- Dopuri de plută! Cine dracu' îşi poate închipui că pori să faci bani cu ele?
Cel care îi vorbea era un vânzător nou angajat, care îi dădea târcoale.
- Dc cc nu încerci singur? întrebase Achim, bănuitor.
- Pentru că n-am bani, a răspuns omul. îmi trebuie leafa mea pe câteva luni. Dopuri de plută!... Gâncleste-te şi dumneata, a continuat vânzătorul. Trebuie sau nu trebuie să astupi
558
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
55')
sticlele? Şi dacă le dai mai ieftin ca fabrica, Ie vinzi sau nu le vinzi?
- Bine, dar de unde le iei? a întrebat Achim, surprins şi
mereu bănuitor.
— Tot de la fabrică, a spus acela, râzând.
Atât i-a trebuit Ini Achim Moromete. Să cunoască şi să-şi dea seama de felul în care merg unele lucruri. De aceea, a doua „afacere" a făcu t-o singur. Câteva nopţi a dormit neliniştit. Avea nevoie de o sumă destul de mare şi, pentru ca s-o aibe, a semnat o poliţă şi l-a rugat pe patron să-1 gireze. Patronul I-a girat, făcându-1 să înţeleagă că poliţa va veni apoi în mâinile lui, şi el, patronul, nu se va mulţumi doar să nu-i mai plătească mulţi ani salariul. Achim Moromete nu se gândea deloc la posttd lui de director. Deşi nu fusese închis nici o noapte, cuvântul puşcărie îl îngrozea. Totuşi, lucrurile erau limpezi. \z Constanţa, peste câteva zile, vot sosi lămâi. Acolo, la descărcare, într-un anumit fel, se puteau cumpăra aceste lămâi pe loc, fără nici un fel de hârtie. Era limpede ca lumina zilei. In Bucureşti, nimeni nu se gândea că preţul unei singure bucăţi înseamnă
de zece ori câştig.
După această afacere, Achim Moromete s-a întâlnit cu Paraschiv, care, văzându-1 atât de schimbat la îmbrăcăminte, -şi chiar altfel —, a încercat să-1 descoasă:
- Ce leafă ai, mă, acolo? De unde te-ai îmbrăcat aşa? Ce
faci!!!?
- Ce fac? a întrebat Achim, scurt. Crezi că vând iaurt, ca tine?
-. .!!!
- Bani! a continuat Achim, rupând cuvântul bani, cu buzele închise şi călcând măreţ pe trotuar.
- Cum bani, de unde, din leafă? Câtă leafă?!...
- Bani! Fac bani! "
- Faci draci, a mormăit Paraschiv în zeflemea.
Fiindcă Achim nu s-a sinchisit dc zeflemeaua fratelui şi nici n-a căutat să-i dovedească contrariul, acest lucru a trezit invidia în Paraschiv.
- Păi dă-mi şi mie, a cerut el timid, fără voie.
- Iţi dau, i-a răspuns Achim ca mai înainte, scttrt şi apăsat, cu un glas care de pe acum, fără să le rostească, punea condiţii viitoare.
Achim Moromete a făcut după aceea alte afaceri, darorită cărora a putut sâ scape şi de armată şi de front. Cu toate acestea, mat ales acum, după război, el îşi dădea seama că atâta timp cât are sâ rămână într-un magazin oarecare, chiar şi director, niciodată n-o să poată face avere. înţelegea că pentru asta nu ajunge să faci azi o afacere şi peste cinci luni, alta: afacerile trebuie să se ţină lanţ, să curgă una din alta. Ştirea că tatăl său vrea să vândă averea îl înfuriase, mai ales că în ultimul timp, mirosind bine oamenii, se hotărâse să-şi dea demisia din postul lui şi să deschidă singur, undeva, un mare magazin alimentar. Pentru capital vroia să se însoare şi să-şi vândă partea lui de treizeci de pogoane, cât socotea câ i se cuvine dc la tatăl său. Dârzenia bătrânului nu-1 îngrijora.
Plimbându-se pe şoseaua din Vaideci, se liniştise şi se gândea acum la întâlnirea cu Veta. Era mulţumit că nu-i spusese lui Paraschiv ce anume vroia el de la cumnata lor.
„Proastă trebuie să fie femeia asta", îşi spuse el, uitându-se pentru ultima oară la ceas şi pornind agale spre una din casele apropiate. Satul se treziseşi, de pe undeva, răzbătea în liniştea dimineţii glasul singuratic al unui om. în curtea în faţa căreia se oprise Achim, un copil de noua sau zece ani mătura bătătura.
- Hei, zise Achim tare, făcând un semn cu degetul. Copilul a lăsat târnul şi a rămas nemişcat. Văzând semnul
străinului, se codi câteva clipe, apoi se apropie de poartă.
- 1 u o cunoşti pe Veta lui Vasile Joacă? a întrebat Achim ■ficet, nevoind să-1 audă părinţii copilului. Are un copil mic,
560
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
561
adăugă el, aducându-si aminte că, în seara trecută, femeia care îl îndreptase spre pod o cunoştea pe Veta, pentru că avea un copil mic.
Băiatul nu răspunse şi nici nu păru câ se gândeşte să spună ceva. EI deschise poarta, ieşi în drum şi se uită la Achim într-un fel anumit. Omul nu înţelegea.
- Hai să vâ arăt, spuse băiatul, făcându-i semn cu capul.
- Ştiu că stă acolo, zise Achim, pricepând.
- Ştiţi? întrebă copilul, nedumerit şi mirat.
- Da, dar nu e acasă! Nu e nimeni acolo, zise iar Achim.
- Păi atunci unde e? întrebă din nou băiatul, cu mirare.
- la vezi, poate ştie mamă-ta, se hotărî Achim. Vrei sâ te
duci s-o întrebi?
Băiatul s-a înrors în curte şi după un timp a revenit, spre surprinderea omului de la poartă, singur.
- Mama spune că Veta e plecată de astâ-primăvară în Vlădoieni, la nişte rude.
- Unde e Vlădoienii ăştia? întrebă Achim îngrijorat.
- In sus, spre Câmpulung, ce, nu ştii? răspunse băiatul. Trece maşina dc la Grinţeni, într-un ceas ajungi acolo.
Grinţeni era tocmai comuna în care Achim trebuise să se dea jos spre Vaideci. Achim Moromete se îndepărtă încruntat. Ştia câ maşina spre aceşti Vlădoieni trece tocmai seara. Nu vroia să piardă atâta vreme şi se gândea cum ar putea s-o întâlnească mai curând pe cumnată.
- De-acolo, din Vlădoieni, când vine cursa? întrebă el iar,
gândindu-se la ceva.
- Mi se pare câ pe la prânz. Stai să-l întreb pe tata, că el ştie, răspunse băiatul, fugind în curte.
- Pe la prânz trece prin Grinţeni, spuse tare un glas din casă, şi Achim văzu un cap de om ieşind pe fereastra deschisă/
- Bună dimineaţa, zise Achim omului. Nu ştiu cum samă întâlnesc mai repede cu Veta, care stă aici, lângă pod. Băiatul1
spune că e plecată de astă-ptimăvarâ în Vlădoieni. Ea cine stă ea acolo? Eu sunt cumnatul ei.
- Păi la nişte rude, aşa mi-a spus, se auzi atunci un alt glas, de femeie. A plecat înainte de Moşi şi mi-a spus câ se întoarce. Mi-a lăsat şi cheia de-acasă. Zicea că stă câteva zile, dar a trecut o lună, şi tot nu s-a întors. Mi-a trimis pe urmă o scrisoare. Unde e scrisoarea aia, Dadine, mai spuse femeia, uitându-se de pe prispă la omul din geam. Apoi vorbi mai deparre, fără să aştepte răspunsul bărbatului: îmi spunea că a găsit acolo de lucru şi are să stea mai multă vreme... Păi de, daca vreai s-o vezi, eu ştiu?! N-ai decât să ici cursa de la Grinţeni şi să re duci acolo, sfârşi femeia.
- Şi la cine să mă duc? întrebă Achim, îngrijorat mereu că femeia nu cunoaşte cine sunt rudele Vetei.
- Eu zic că o stie lumea acolo, că stă de mult... Ei, şi pe urmă, ce, e un sat mic!... A nimerit el orbul...
- F, departe primăria? îi luă Achim vorba din gură. Vreau s-o chem la telefon de-aici, spuse el.
Femeia încreţi fruntea plină de mirare.
- De! Eu ştiu?! O fi!
- Cum, zise Achim, nemaiînţelegând nimic. Nu ştii dacă primăria e departe sau nu, ele aici?!
- Primăria?! A! Primăria! răspunse femeia. Ziceam că de telefon întrebi, de! Cum să nu ştiu. Drept înainte. Ai să vezi că arc o curte mare, cu monument. Cât vezi monumentul, acolo e...
IV
Omul porni grăbit, uitându-se din mers la ceasul de mână. Vroia ca Veta să prindă cursa de prânz chiar astăzi şi să se întoarcă la Vaideci. A ajuns la primărie şi a intrat în curte cu paşi ma«- Si aici, de astă dată, un bărbat mătura curtea cu un târn Ur'as de nuiele.
562
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
563
- E cineva aici? întrebă Achim grăbit, fără să se oprească şi fără să dea bună dimineaţa.
Omul s-a ridicat de mijloc şi, când l-a văzut, a dus repede
mâna la pălărie:
- Să trăiţi! Da, a venit domnul secretar ăl mic. Poftiţi! a răspuns el, lăsând târnul şi luând-o înaintea lui Achim, să-1 conducă.
Au intrat amândoi într-un coridor mic, cu pereţii încărcaţi de afişe şi ordonanţe, şi omul s-a îndreptat spre una din uşi pe cate scria „secretarul".
— Poftiţi, a spus din nou omul care îl conducea pe Achim, deschizând uşa şi arătându-i cu mâna un tânăr care stătea la o masă şi scârţâia cu peniţa pe un maldăr de hârtii. Vorbiţi cu dânsul... Dânsul e...
- Dragă, uite ce este. Bună dimineaţa! Vreau să vorbesc cu cineva din Vlâdoieni la telefon. Sunt din Bucureşti, am treabă pe-aici. Eşti drăguţ să ceri legătura? a vorbit Achim repede, ştergându-şi fruntea.
Ajutorul secretarului, un ţăran rânăr de vreo şaptesprezece ani, se ridică de Ia masă şi răspunse zâmbind, puţin bâlbâit:
— Da... sigur! Cum să nu! Imediat! Liniile sunt libere dimineaţa. Cu cine vreţi să vorbiţi din Vlădoieni?
— Cu o cumnată a mea, Veta Moromete. Ea e de-aici din Vaideci, cred că o cunoşti...
- Nu, n-o cunosc, a răspuns tânărul, mergând spre telefon, trăgând si înfigând fişele cu dibăcie. Am fost şi eu în Bucureşti până acum câteva luni... am stat acolo vreo patru ani... acuma am plecat... nu mai e de trăit...
— Pe unde-ai stat? întrebă Achim, ca să spună ceva. Telefonistul nu răspunse, pentru că aparatul începuse sâ
ţâtâie. Achim Moromete se aşeză pe un scaun, neliniştit că poate Veta nu va fi fiind cunoscută acolo unde se află şt v3 trebui să piardă prea mult timp şi să se ducă după ea.
- S-a făcur, spuse după un timp tânărul, printre apelurile pe care le făcea pentru legătură. Da, merge repede. Ei, ofîciule! Cine e la aparat? O convorbire extratirgentă. Da, da! Bine! Şapte şi zece. Bine! Să trăieşti! Eu te-am aşteptat, de ce n-ai vrur să vii! Bine, te servesc, dragă şi să ştii că îmi pare rău; dă-1 dracului, fă-i un raport şi înaintează-1 dirigintelui. Dau şi eu o declaraţie! Parcă numai o dată mi-a dat mie?!... Ba un pachet de tutun, ba un timbru, mereu câte ceva lipsă... Vine şi numără, le încurcă... pe urmă eu plătesc ca fraierul... Păi vezi? l:ă-i un... Da, sigur! Trimite şi te servesc.
- Ei, tăcu Achim, nerăbdător.
- Se face, zise telefonistul, atârnând receptorul încet, ca şi când cine ştie despre ce ar fi fost vorba. Apoi adăugă cu alr glas: Ce mai e prin Bucureşti?
Achim spuse ceva, şi tânărul începu să-i povestească ce s-a întâmplat odată la „Vulturul de mare", unde lucra el, cum a venit politia şi a răscolit prin magazin. Asta sc întâmplase în ultima vreme; pe urmă n-a mai stat în Bucureşti.
- Soră-mea lucra la „Singer" şi a plecat şi ca, ştiţi, nu-i mai ajungea leafa nici pentru o pereche de ciorapi. Aici...
Telefonul târâi, şi Achim sări de pe scaunul unde se aşezase. Tânărul se ridică fără grabă, încet, făcându-i semn câ nu e nici o grabă, trebuie să mai aştepte.
- Alo! Vlădoienii? Ei, ce repede! Cine e la aparat? Da, întreabă oficiu'! Este acolo în sat o persoană, Veta Moromete? Da!? Sâ vie la aparat, să vorbească cu un domn din Bucureşti. Urgent! Da?? Stă aproape!? Atunci aştept, nu închide linia. Sigur, chiar acuma!... Aveţi noroc, spuse telefonistul, adre-sândti-sc lui Achim. Cică stă chiar lângă primărie, la câteva case...
Achim Moromete se apropie de aparat şi luă receptorul din ntana telefonistului. Tremura puţin de nerăbdare. După un unip destul de îndelungat, auzi un glas gros strigând,
564
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
565
„Vorbiţi!", apoi numaidecât o voce necunoscută, care îl uimi prin asprimea cu care îl întâmpinase:
- Cine e acolo?
- Veta, tu eşti? Aici e Achim.
- Achim? Care Achim?!
- Ei, ce e cu tine, nu ne mai cunoşti? Ne-ai uitat de tot!...
Fratele lui Nilă...
Din cealaltă parte, câteva clipe, glasul nu răspunse nimic, şi Achim vru să-i spună din nou cine e, dar fu întrerupt.
- De unde vorbeşti? îl întrebă de dincolo femeia.
- De-aici de la tine, din Vaideci. Am sosit aseară şi nu te-am găsit acasă. E ceva urgent, vreau sâ vorbesc cu tine, aşa că ia cursa care trece acuma, de dimineaţă, prin Vlădoieni, şi eu am să te aştept la Grinţeni cu o căruţă. Pregâteşte-te repede, să nu scapi maşina.
- Ce vreai să-mi spui? a întrebat glasul de dincolo. S-a
întâmplat ceva?
- Da, s-a întâmplat, e ceva important. Nu te caut eu tocmai din Bucureşti de pomană! Te priveşte mai ales pe tine, personal.. . Te aştept la Grinţeni... La revedere!
Glasul din cealaltă parte mai întrebă ceva, dar Achim, care era acum sigur că va veni, răspunse de câteva ori tare, ca şi când n-ar fi auzit ce spune:
- Fa revedere, Veta, vino urgent, vezi să nu scapi cursa...
la revedere!...
Apoi aşeză receptorul în furcă şi, mereu grăbit, scoase din buzunar câteva hârtii, să plătească. Plăti si ieşi afară aproape în goană, lăsând uşa larg deschisă, fără să mulţumească şi fără să salute.
Puţin timp după toate acestea, Achim Moromete găsi un om care se învoi să-l ducă înaintea maşinii şi nu vru să aştepte nici un minut, desi până la Grinţeni nu erau decât şase kilometri, iar până la sosirea maşinii trebuiau să mai treacă multe ceasuri. Fără să-si dea scama pentru ce, Iui Achim nu-i plăcea satul Verei. Dacă s-ar fi gândit bine, si-ar fi dar seama că acest
lucru nu este străin de faptul că n-a găsit-o acasă pe cumnată si mai ales că a fost nevoit să doarmă sub cer deschis, deşi satul nu avea nici o vină. Achim, însă, nu era necruţător cu el însuşi. Ceea ce simţea era bun simţit, de aceea, când se văzu în căruţa omului, strigă la el sâ-i dea drumul mai repede.
In clipa când treceau prin fata primăriei, omul pe care îl găsise dimineaţa maturând ieşi repede în urma căruţei, făcând semn cu pălăria şi arătând ceva spre curte, înapoi. Căruţaşul trase de hăţuri, şi Achim, intrigat, se întoarse în leagănul mic pe care şedea, strigând totuşi către omul care îl ducea sâ nu oprească, să-i dea drumul înainte.
- Stai sâ vedem ce are cu noi, a răspuns căruţaşul nepăsător, sărind alături de cai.
fot atunci se petrecu ceva neaşteptat. Din curtea primăriei ieşi un alt om, îmbrăcar orâseneşte, care se alătură de cel dintâi, uitându-se lung în urma căruţei. FJ îi zâmbi lui Achim ca unui cunoscut şi, de departe, îi făcu un semn familiar cu mâna. Nedumerit, Achim se uită la vizitiu şi-l întreba:
■ Ce e cu ăsta?! Ce vrea de la
nune?
- F. notarul de la primărie, răspunse acela. Fii, ce esre, strigă el înapoi. Ce vreţi?
Achim se uită iarăşi în urmă. Omul îmbrăcat orăseneşte îi făcu din nou un semn care îl nelinişti. „Cine ştie ce s-a întâmplat, şi n-am să pot ieşi înaintea Vetei", îşi spuse Achim, furios.
- Asculta, strigă el către căruţaş. Urcâ-re şi dă-i drumu) odată, câ m-am săturat de-atâtea...
- Stai sâ vedem ce-are cu noi, răspunse căruţaşul. Ce e, mă, ee s-a întâmplat?
Omul îmbrăcat ca la oraş, la întrebarea vizitiului, îl apucă pe celălalt, lângă care venise, de braţ şi răspunse iarăşi prin câteva semne ciudate, intrând în curtea primăriei si lâsându-i Pe cei doi nedumeriţi.
- I.a întoarcere, srrigă el înainte de a intra în curre. Ea întoarcere!
Răspunsul acesta i sc păru lui Achim ca o ameninţare.
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
567
- Ce dracu' tot vor ăştia?! strigă el, inişcându-se agitat pe micul leagăn al căruţei. Ai de gând să-i dai drumul sau o iau pe jos?!
- Pe jos? întrebă căruţaşul. Nu se poate. Cum o să te duci pe jos când e căruţă? mai spuse el, urcându-se pe loitră şi apucând hăţurile în mâini.
Când se aşeză pe cutia lor, roatele zdrăngăniră si caii o luară la trap. Deodată însă, parcă înadins, ţăranul ridică mult biciul deasupra capului şi, învârtindu-1 în aer agitat, ca unul care goneşte sâ ajungă undeva înainte de a se întâmpla o nenorocire, începu să strige întruna, gonind pe şoseaua pietruită şi făcând o larmă asurzitoare:
- Haidaaa! Eei!... Ciorapii lui tac-tu de cal! Puturostile! De prin casele rare ale satului, câte-un om îşi sucea gâtul,
uitându-se lung după ei. într-un timp, Achim prinse cu urechea un glas subţire de copil care striga în urma lor, cu veselie:
- Euga-n Egipt!... Fuga-n Egipt...
Goana aceasta a ţinut până ce au ieşit din sat. Fără vreun motiv, ca şi cum ar fi fost înţeleşi cu ţăranul, caii s-au oprit amândoi deodată din plin trap si au luat-o încet la pas, miş-cându-şi cozile lor lungi parcă a mulţumire. Ţăranul a lăsat şi el biciul din mână, a atârnat în acelaşi timp hăţurile de vârful loitrei, şi-a scos pălăria din cap si a aşezat-o alături de el, pte-gâtindu-sc nu se ştie pentru ce.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Achim, nedumerit de oprirea bruscă a cailor şi de mişcările omului.
- Nu, nu s-a întâmplat nimic, răspunse acela, fără sase întoarcă; apoi adăugă după un timp, ţinând în mână ceva învelit într-o cârpă verzuie: Vreau să-mi fac nişte tutun.
Achim se întinse peste leagăn şi oftă, uitându-se la ceas. Ţăranul îşi desfăcuse cârpa verzuie şi se pregătea să sfărâme in fundul pălăriei o păpuşă uscată de tutun. '
- Mă mir de ce te-i fi grăbind, spuse el, însoţindu-şi vorbţ cu sfârâmatul păpuşii. Maşina vine abia pe la prânz...
- Nu-mi place să merg în căruţă, răspunse Achim înţep** Mână mai repede. ^
Ţăranul se uită la el pieziş şi nu se sinchisi, culegând liniştit cotoarele de tutun din pălărie şi aruncându-le peste căruţă în asa fel, încât s-ar fi părut că treaba îi face multă plăcere.
„Ai dracului toromaci", gândi Achim, resemnat sâ privească până la sfârşit cum omul, după ce a terminat de sfărâmat şi şi-a umplut chimirul cu tutun, a scos din altă parte un jurnal, şi-a răsucit o ţigare şi apoi şi-a aprins-o după multă vreme, chiar de la pânza verzuie în care ţinuse mai înainte păpuşa. Scăpăratul din amnar l-a scos pe Achim din sărite:
- Am eu chibrit, aprinde, nu te mai omorî, a spus el, dar tot atunci o scânteie făcuse cârpa să scoată fum, şi ţăranul a mişcat triumfător din deget, respingând chibritul.
- Poate să plouă, sâ ningă, să viscolească, şi eu tot aprind, a explicat el lui Achim, mişcând cârpa aprinsă prin aer drept dovadă.
- Da, dar mână mai repede, i-a tăiat-o Achim, răsuflatul greu.
Omul s-a întors cu spatele, nepăsător, pufăind din tigare. Curios însă: caii au pornit deodată la trap, ca şi când ar fi auzit ce vorbiseră oamenii. Ţăranul nici nu se uita la ei şi nici nu părea mirat că animalele o luaseră tam-nisam la goană.
Achim Moromete, fără să se mai mire, întinse mâinile pe marginea leagănului şi începu sâ aştepte cu nerăbdare trecerea timpului. Până ce au ajuns la Grinţeni, nici el şi nici ţăranul n-au mai schimbat vreun cuvânt. Numai într-o vreme a auzit un nechezat scurt şi glasul ţăranului mormăitul supărat. Unul din cai, în timpul trapului, începuse să dea de veste că are de gând să arunce afară ceea cc mâncase.
-Joci sârba, a mormăit căruţaşul, trăgând de hăţuri.
l.a Grinţeni, Achim Moromete sări jos din căruţă şi se uită la ceas. Se opriseră la o răspântie de drumuri într-o poiană plină cu rămăşiţe de nutreţ, de băligar şi de paie îngălbenite. Alături de această poiană, într-un colţ, era o cârciumă cu obloanele "ian şi cu câteva mese şi scaune lungi, scoase afară. De-a lungul
568
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
569
gardului care împrejmuia curtea cârciumii, doi oameni jucau popice. In faţa poienii, puţin mai sus, Achim văzu o clădire înaltă cu multe ferestre, pe Irunrea căreia citi: Ranca Populară „Primăvara", 1931. Alături, chiar lângă bancă, împrejmuită cu un gard frumos şi o grădină cu alei plină cu pomi, se vedea o casă de o frumuseţe care îl uimi pe Achim.
- Acolo stă părintele Alexandru Popescu, spuse căruţaşul,
ghicindu-i uimirea.
- E bătrân? întrebă Achim, gândindu-se dacă proprietarul are destul timp să se bucure de frumoasa casă care se vedea că e de curând făcură.
- Nu. Nu e bătrân. Abia s-a însurat. D-aia...
- De unde dracu' au popii ăştia bani, întrebă iarăşi Achim, ros de invidie.
-Mai întrebi? răspunse ţăranul. Nu vezi că banca e alături?!
- Da, dar ce facem până la 12? Abia e 9... zise Achim, uitându-se spre cârciumă.
- Dc, acuma, răspunse căruţaşul, eu ce să-ţi spun? Mie nu-mi place băutura, ca pisicii untura!...
- Ei, gata, acuma. Am terminat. N-am mâncat de ieri de la prânz, mai spuse Achim, aşezându-se la una din mese. Să aşteptam. Du-te şi spune-i cârciumarului sâ vie încoace.
Achim Moromete se uită la ceas. II răsuci, îl duse la ureche, apoi, când omul se întoarse cu nişte măsuri de băutură în amândouă mâinile, el se trase mai aproape şi se pregăti pentru cele trei ceasuri cât mai avea de aşteptat până s-o întâlnească pc Veta Moromete.
Căruţaşul se aşeză şi el alături şi turnă fără sfială în pahare.
V
Chemarea aceasta a unui cumnat, la care nu sc mai gândise de ani de zile, o găsi pe Veta nepregătita. Nu înţelegea pentrus ce ar putea s-o caute. Se învăţase de mult să se stie singură, fără'
nici un fel de rude şi mai ales fără cumnaţi. După ce se întorsese din Bucureşti i se părea ciudat că tatăl ei mai trăieşte. Încă dinainte de război, îl uitase atât pe el, cât şi pe singura ei rudă din sat, o mătuşă bătrână, fără copii, care îngrijea de casă, în timp ce ta tăi ei umbla cu gaz şi păcură prin satele de la câmpie. In iarna următoare întoarcerii ei în sat muri şi această femeie, şi Veta, rămasă singură, se rugase mereu de tatăl ei să nu mai plece de-acasă. Din nenorocire, Vasile Joacă, după ce era sărac, mai era şi ambiţios. Nu-i plăcea să trăiască din mica pensie a fetei, spunând că mai se simte în stare să-şi ţină şi singur zilele.
Achim Moromete nu găsise pe nimeni acasă. Starea de sărăcie a soţiei fratelui său nu-1 mira. El cunoştea în parte povestea ei si a lui Nilă, dar pe aceea a lui Vasile Joacă n-o cunoştea bine nici Veta. înainte de a veni în Vaideci trecuse şi el prin Bucureşti. De fapt, Vasile Joacă, tatăl Vetei, era de undeva de pe Oh şi plecase din sat împreună cu un frate care muri la câţiva ani după aceea. Plecările acesrea de prin sate tareori luau un drum bun. Nici nu apucaseră bine răranii să-şi dea seama câ sunt proprietari de pământ că se şi pomeniseră cum acest pământ se adunase pogon cu pogon, închegându-se de astă dată nu în moşii întinse, ci în mici moşioare de la cincizeci de pogoane în sus. Nemaiavând ce munci, cei rămaşi fără pământ îşi căutau de lucru în altă parte, tiu însă pentru a se apuca de altceva, ci pentru ca să strângă bani şi să cumpere la loc averea intrată în mâinile unuia ca Ilie Moromete.
Din opt pogoane, câte primise la împroprietărire, tatăl lui Vasile Joacă le mai lăsase, lui si celuilalt frate, două pogoane. De la început, omul vânduse unul ca să poată plăti foncierea pe trei ani, apoi, după câţiva ani trebuise sâ mai vândă un pogon ca să plătească împroprietărirea. După moartea acestuia, Vasile Joacă si frarele lui s-au înţeles să vândă şi ei un pogon S1 cu micul lor capiral să facă negustorie în Bucureşti. După un an de zile, într-o primăvară, au cheltuit şi aceşti bani. Vasile
570
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
571
lăsă baltă meseria de precupeţ şi, sfătuit de un prieten care venise şi el din Vaideci pentru acelaşi lucru, se apucă să vândă gaz. într-o zi se hotărî să părăsească Bucureştiul: prietenul din Vaideci îi vorbise de o văduvă de la el din sat, care nu era săracă, si îl îndemnase să se însoare cu ea. Era o femeie care se măritase de două ori, si acum n-o mai lua nimeni. Bărbaţii pe care îi luase muriseră pe rând.
- Ea noi, oamenii sunt niţel bătuţi în cap. Fata asta e tânără şi frumoasă şi, cum îţi spuneam, toromacilor noştri le e teamă să se însoare cu ea, sâ nu moară şi ei ca ceilalţi, îi spusese prietenul de gaz. Dacă n-aş fi însurat, aş lua-o cu...
Vasile Joacă s-a dtts în Vaideci, a cunoscut-o pe femeie -care aştepta de trei ani pe cineva - şi a luat-o. In loc să moară, ci a început sâ trăiască în Vaideci, a făcut-o pe Veta şi s-a lăsat de gaz.
în acest timp, fratele sân stătea în Bucureşti şi făcea mereu negustorie, fără nici un rost, pentru că nu-i prea mergea, într-un timp, Vasile Joacă se dusese la el şi îl îndemnase:
- De ce nu faci, mă, ca mine? Iţi trece vremea, ai să îmbătrâneşti şi pământ tot n-ai să cumperi.
— De unde ştii, răspunsese fratele, sâltând capacul unui cufăr aşezat sub pat şi vântutându-i pe sub ochi un teanc de hârtii.
- Cât ai? se holbase Vasile înmărmurit.
- Am de trei pogoane, mai stau să fac pentru încă două şi
mă întorc în sat.
— N-ar fi bine să te răzgândeşti? spusese iar, după un timp, Vasile Joacă, uitându-se peste faţa slăbită a aceluia. Eu cred ca trei pogoane şi cu încă jumătate de pogon care mai e şi daci te însori...
— Ori e albă ori e neagră, a răspuns fratele, zâmbind. Cd vrei să fac? N-are nici un rost să mă întorc... Trebuie sâ făfl de cinci pogoane. Altfel, le pierd şi pe-astea, şi atunci?
- Şi dacă faci cinci? întrebase Vasile, gândindu-se la ceva. N-ar fi mai bine sâ rămâi în Bucureşti? înveţi o meserie... eu ştiu? Tot e mai bine...
- Easă că am văzut eu ce e aici, Vasile, a răspuns fratele întristat. Nu se poate. Mat stau şi pe urmă plec...
Acest frate al lui Vasile a mai stat în Bucureşti şi a împlinit pogoanele, dar s-a întors în sat atins în piept. A cheltuit apoi toţi banii strânşi pe doctorii, şi Vasile Joacă a trebuit să vândă şi ultimul pogon moştenit, ca să-1 poată îngropa.
Mulţi ani după aceea, tatăl Vetei s-a bucurat de o viată liniştită. Nevasta ţinea la el, şi omului îi plăcea mereu să-i aducă aminte:
- Vezi, fă, că dacă mor eu, nimeni nu te mai ia! Veta a avut norocul să trăiască nouă ani într-o casă în care părinţii ei nu se certau niciodată. Din nenorocire, Vasile Joacă se dezmetici din această viaţă liniştită într-o zi când femeia, în urma unei sarcini cam târzii, muri, chinuindu-sc sâ nască. Moartea aceasta scurtă tinereţea bărbatului. Omul îşi trăi durerea un an de zile, apoi aduse în casă pe sora nevestei, să îngrijească de fetiţă, iar el se apucă să colinde drumurile cu butoiul cu gaz. Prin moartea femeii se simţea dezlegat de sat şi drumurile nesfârşite cu cătuţa îi plăceau mai mult decât să muncească cele două pogoane ale nevestei.
Intr-o vară, când Veta terminase şcoala primara, Vasile Joacă a luat-o pe fată în căruţă şi s-a dus cu ea la prietenul lui de gaz din Bucureşti.
- Ca să vezi, mă, frate, i-a spus el aceluia. N-am murit eu, a murit ea, săraca. Ei! Mi-a lăsat sufletul ista! Ce să-i fac? O dau sâ înveţe o meserie! M-am gândit... Undeva la o fabrică. Eu 'ţ> plătesc... ţine-o la tine. Tu, trebuie sâ cunoşti pe cineva...
A doua zi, Vasile Joacă s-a suit în căruţă şi a plecat închi-r>andu-se, iar Veta a rămas în Bucureşti. Ea început, în răstimp ^e trei-patru luni, ea îl vedea pe tatăl ei mai des, pentru ca după
572
MARIN PRF.DA
NUVELE Şl POVESTIRI
573
un an sâ nu-1 mai vadă deloc. Rareori primea câteva rânduri şterse si tremurate, în care îi spunea să fie cuminte şi sâ-si vadă de meserie. Veta a învăţat repede sâ lucreze. Femeia găzarului a luat-o cu ea la o filatură de bumbac de pe şoseaua Vitan, unde era lucratoare. Când a început sâ câştige şi să cunoască lumea, Veta şi-a căutat o odaie în cartier şi s-a rugat de gazdă să-i înlesnească mutarea. Prietenul tatălui ei, care avea şi el un copil, i-a făcut un pat de scânduri, un scaun şi o măsuţă, i-a cumpărat de ocazie o lampă de gătit, o saltea de paie, două cearşafuri de tort şi încă alte lucruri mai mărunte şi i-a urat noroc.
Veta avea acum cincisprezece ani şi ştia sâ se descurce bine. Pe moromeţi, adică pe Nilă Moromete, l-a cunoscut la un an după ce se mutase, într-un bal din Cărămidari, unde se dusese cu câteva prietene. Veta avea o fire veselă şi, încă după atâţia ani, îi plăcea mereu oraşul. Fa bal, tocmai era ostenită după ce jucase mult şi se odihnea alături de un om gros şi fioros la înfăţişare, pe care nu-1 văzu decât după ce acela i-a vorbit.
— Nu prea, a răspuns Veta, pufnind-o râsul, aşa cum făcea totdeauna când îi vorbea vreun bărbat. O înveselea felul serios în care deschideau unii dintre ei gura. La fel făcuse şi Nilă Moromete, spunându-i că pare ostenită de atâta joc.
— Dumneavoastră nu jucaţi? a întrebat ea după un timp, intrigată că omul n-o ia la joc, aşa cum i se întâmpla de obicei.
Omul de alături s-a şters pe frunte stângaci şi a îngăimat:
- Ba joc şi eu...
Apoi a tăcut. După câteva clipe şi-a întors capul spre ea şi a privit-o, încercând să zâmbească!
- Sunt cam greu... sparg duşumeaua...
Veta a râs iarăşi, uitându-se în jur, înveseliră. Omul fioros, cu faţa întunecată şi mare, părea fricos, lipsit de curaj. Ii plăcea. Ii plăcuse mai ales spre sfârşitul balului, când Nilă, abia îngâl-mâncl, îi spusese că ar vrea s-o mai întâlnească, dacă nu s& supără. S-au împrietenit cam greu, apoi după câteva luni, a»^
hotărât să trăiască împreună. Ziua aceea a fost insa umbrită de întâlnirea ei cu cei doi Moromeţi, Paraschiv si Achim. Nilă, după sosirea lui în Bucureşti, lucrase de la început la construcţia unui bloc pe C.A. Rosetti şi fusese apoi angajat portar, la sfârşitul construcţiei, chiar acolo. Iii a chemat pe cei doi fraţi în camera lui de porrar şi, împreuna cu Veta, le-a adus la cunoştinţă ceea ce făcuse.
Pentru a sărbători această zi, Nilă Moromete cumpărase nişte sticle. Veta era veselă şi se bucura că are sâ cunoască familia bărbatului. Cei doi au sosit, s-au aşezat la masă, iar Nilă a destupat o sticlă.
- Nu v-am spus despre ce e vorba, a zis el, încercând să zâmbească. De fapt, el zâmbea, însă buzele lui groase abia sc întindeau şi nu se cunoştea nimic. Mă însor, a zis el, turnând în pahare. O iau pe ea.
Ciei doi fraţi s-au uitat la el cu răceală, iar Vetei i-a îngheţat toată bucuria când a simţit ochii viitorilor cumnaţi măsurând-o de sus până jos. Mai puţin nesimţit, Paraschiv a întrebat-o încet, curios:
- De unde eşti, m'?!
- Din Muscel, a răspuns Veta, uitându-se la Nilâ, care fără sâ se sinchisească de îndoiala fraţilor stătea liniştit la masă şi bea vin.
- Din ce comună, a mai întrebat Paraschiv, la fel dc curios.
- Din Vaideci.
- Vai de ei!!! Ce comună e asta?
- O comună... a îngăimat Veta, stingherită dc glasul lui Paraschiv.
- Şi cum, mă, Nilă, zici că vreţi să vă însuraţi? întrebase şi Achim, cu un glas care pe Veta o nelinişti. I se părea că acela vrea sâ spună cu glasul lui: „Cum, vreţi sâ vă însuraţi, aşa, de capul vostru?"
574
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
575
- Iii, ce ziceţi de ea, răspunsese Nilă, uitându-se la fată şi punâudu-i mâna pe umăr.
Veta, la această mişcare a bărbatului, se alăturase de el strâns, râzimându-şi obrazul de palma lui de pe umăr. Fiindcă cei doi nu răspunseseră nimic, Nilă a umplut iar paharele, l-a ridicat pe al său, a ciocnit cu fata şi cu fraţii şi a băut dintr-o dată.
- Ea este, a continuat el, încercând să zâmbească.
- Să vă fie de bine, a spus atunci Achim, golind paharul. Dar ia spune Nilă, cum staţi? Ce avete are ea? Lucrează în Bucureşti? Unde? Spune?!...
Nilă s-a uitat la fată, de astă dată zâmbind de-a binelea, şi a răspuns cu un gest, mutând paharul de la locul lui:
- Lasă, mă!
Cei doi s-au uitat unul la altul şi au zâmbit şi ei.
- N-ate nimic, mâ, a spus după un timp Nilă, mişcându-se liniştit şi greoi în scaun.
Paraschiv şi Achim s-au uitat iarăşi unul la altul.
- Şi tu te însori cu ea, mă, aşa? Fără nimic?! a spus Achim, uimit, uitându-se spre Veta cu dispreţ.
Fata s-a îngălbenit de ruşine şi, zăpăcită, nu ştia ce să mai facă. Paraschiv şi Achim o priveau acum în batjocură şi de asemenea îi aruncau şi lui Nilă priviri de reproş şi dispreţ.
- Ei, pai atunci să vă fie de bine, a spus Achim din nou, mereu batjocoritor. Să ne chemaţi şi la botez.
- Când vă duceţi la primărie? a întrebat Paraschiv, zâmbind ascuţit.
Veta se uită disperată la bărbat şi nu înţelegea nimic.
Nilă tăcea, cu fruntea în jos, ca un vinovat. Nici nu se uita la ea şi pârea câ îşi dă seama de prostia pe care era gata s-o facă, însurându-se cu ea.
- De ce vă bateţi joc de mine, a spus atunci ea, după uri'' timp, curajoasă, luând o hotărâre. Nici nu mă cunoaşteţi! E* nu l-am tras de mânecă.
Cei doi au privit-o cu aceeaşi răceală şi nu i-au răspuns. Nilă tăcea mereu, pus pe gânduri. Fata a început deodată sâ plângă şi, auzind-o, Nilă s-a învârtit în scaun şi s-a uitat la ea, doborât de mirare. Paraschiv şi Achim tăceau nepăsători. Tăcerea aceasta o strivea pe Veta, şi s-a ridicat în picioare cu obrajii aprinşi, încetase să mai plângă.
- Nilă, baremi să-mi fi spus... Nu m-as fi supărat! a zis întristată pe neaşteptate şi căznindu-se să nu plângă iarăşi. Ai sâ găseşti una bogată... Mai bine nu ne întâlneam... Nu e nimic... Eu mă duc...
Veta a tras scaunul în lături şi a vrut să plece. Ciudat însă, Nilă, caresătea ca un molâu şi se uita la ea tăcut, văzând-o că vrea să plece, a apucat-o deodată de mână şi a tras-o cu atâta putere înapoi, pe scaun, că fata a ţipat.
- Stai jos, a spus el încet, privind-o în ochi. Unde te duci? Eşti nebună? Ce-ai cu ei? Ce ţi-au făcut? Lasă-i în pace... la ici şi bea şi vezi-ţi de treabă...
Uimită, Veta a zâmbit printre lacrimi şi-i asculta, tresărind, vorbele scurte, care chiar dacă apărau pe fraţi, îi mergeau tot ei la inimă.
După aceea n-au mai vorbit despre însurătoare şi avere. Nilă îşi bea paharul la fel de liniştit şi nu era dispus să mai dea nici o explicaţie despre nevasta lui. Stătea cu fraţii la masă, bea vin, se uita din când în când la Veta şi, tot la fel, întreba câte ceva pe cei doi:
- Ce-ati mai făcut cu cutare lucru? Apoi după alt pahar:
- Cu Niculae v-aţi mai întâlnit? Nu v-a venit ordin de concentrare?
Cei doi răspundeau ce au făcut şi întrebau şi ei la fel. Apoi, după ce au terminat de băut, s-au despărţit.
După un an, Veta născu un băiat care încă din faşă semăna cu Nilă, mai bine decât Nilă cu el însuşi. în acest timp, însă, V1«a omului se schimbă.
576
MARIN PRF.DA
NUVELE Şl POVESTIRI
577
Plecarea zi de zi a Vetei la fabrică la început nu-i plăcuse bărbatului. 1 se părea că nu este în stare s-o întreţină singur. Pe de altă parte, nu înţelegea cum de îi place nevestei lui să lucreze, să se scoale în fiecare dimineaţă cu noaptea în cap şi, din plin centrul, să se ducă tocmai pc Viran. De aceea, el căută şi-i găsi Vetei un alt serviciu, mai uşor credea el, chiar în bloc, Ia un domn, Neusdeter, de la etajul al doilea. Abia după cc i-1 găsi, îi spusese într-o duminecă:
- Mâine nu re mai duci la fabrică. Ţi-am aranjat eu aici, la domnul Naişteter, un serviciu. El e doctor, şi ai să lucrezi cu el când are vizite.
Speriată, Veta a făcut ochii mari câteva clipe, apoi a zâmbit şi i-a răspuns:
- Zău, Nilă, eu nu mă pricep, l.asă-mă la fabrică. Mă gândesc că, acolo, eu ştiu meseria, şi acuma, cum s-aude de război, cine stie!... La fabrică e mai sigur... Şi am vechime... Dacă plec, cine ştie!... Şi pe urmă, tu te sperii degeaba, că eu la fabrică nu... E meseria mea... zău, Nilă!
Uimit, Nilă a dat din umeri si a lăsat-o în pace. Mai târziu însă, vorbele ei l-au zgândărit. Poarta nu e o meserie. Dacă se face război, la întoarcere, blocul n-o să-l aşrepte pe el. Multă vreme, Nilă se gândi acasă ca la un refugiu, dar nu sc putea dezlipi de Bucureşti. Viaţa plăcută pe care o ducea ca portar îl făcea să i se pară pământul şi plugul ca ceva şters şi îndepărtat, mai ales plictisitor. Ce ştie Ilie Moromete de cinematograf?
Totuşi, plecarea zilnică a Vetei îi amintea mereu că ea, nevasta lui, are o meserie, pe câtă vreme ei, ca portar... Îndoielile lui se curmară într-o zi când se certă cu administratorul blocului. In aceeaşi zi, seara, el îi spuse Vetei că sc gândeşte să înveţe o meserie. S-a certat cu administratorul şi acela are să-l dea afară.
Hotărât, el vorbi în scurtă vreme cu un inginer de la S.T.B., care locuia în bloc. Veta era întristată de schimbare, mai ale»"
că era acum însărcinată. Cu mult curaj, stăpânit de gândul că meseria îl va pune la adăpost faţă de viitor, Nilă se mută din bloc şi, ajutat de inginer, fu angajat la S.T.B. Viaţa lor se schimbă cu totul. începură să trăiască greu. Când izbucni războiul, Nilă tocmai îşi luase carnetul de sudor. Un an de zile rămase mobilizat pentru lucru; în al doilea an, însă, plecă pe front. Cu Paraschiv şi Achim din ziua când îi chemase la el, nu mai dăduse ochi. Plecarea pe front îl neliniştea. Veta l-a condus până la gară cu copilul în braţe.
Era o dimineaţă rece dc toamnă, şi bărbatul tăcea si călca adânc trotuarul pustiu al străzilor. Trenul pleca Ia 4 dimineaţa, şi porniseră spre gară pe jos. Când au ajuns, garnitura nu trăsese la peron. Veta tremura de frig şi strângea copilul la piept, în timp ce omul o privea turburat şi-si musca buzele.
- Veta, a spus el, încet. Vezi şi tu cum te descurci. Ce o să se întâmple? Are să-ţi fie greu. Acum câţiva ani, când ne-am luat, nu le-a plăcut, că n-ai avere... Ce să-i faci?
Nilă s-a oprit din vorbit şi, clănţănind din dinţi, Veta se străduia să-l asculte, uimită că tocmai acum, atât dc nepotrivit, bărbatul ei vroia să-i spună acele lucruri.
- Aşa au înţeles ei câ trebuie să se însoare cineva. Am să-i văd si pe ei! Tu te-ai supărat atunci... Lasă, nu te mai supăra. Acuma... dacă n-ai să mai poţi sta în Bucureşti, du-te acasă. Acolo, cu leafa mea, ai să trăieşti mai bine, înţelegi Veta?
Femeia, ca şi când ar fi fost surdă, strângea copilul în braţe, se uita mereu la bărbat cu ochii mari deschişi şi părea că nu înţelege nimic din ceea ce îi spunea ti. Chipul ci, încă bttcâlat ca la şaisprezece ani, era aprins, şi trăsăturile, încordate şi străine. Deodată, un şuierar ascuţit a spintecat acrul şi un uruit de vagoane anunţa apropierea trenului. Femeia a strâns nebuneşte copilul la piept, cu ochii mari, a groază, şi, ca şi când abia atunci şi-ar fi dat seama câ bărbatul ei se duce, a ţipat:
- Nilă, Nilă! Nu mai pleca!... Nu mai pleca!...
578
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
579
Impresionaţi, câţiva oameni care rreceau pe-alâturi au lăsat fruntea în jos, fără să se uite. Veta s-a apropiat de bărbat, l-a apucat de gât cu un braţ şi s-a lipit de el cu deznădejde. Câteva clipe, omul a lăsat-o încleştată de el, apoi, încet, posomorât şi crunt la fată, a îndepărtat-o hotărât si a sărit pe neaşteptate într-unui din vagoanele care treceau încet pe lângă peron.
Vestea morţii bărbatului, după un an de război, a găsit-o pe Veta în starea în care se aflau pe atunci toate femeile ai căror bărbaţi le fuseseră smulşi din casă: îngrozită de veştile înspăimântătoare pe care le aduceau cei întorşi dc pe front sfârtecaţi, îngrozită de viaţa din ce în ce mai grea si din ce în ce mai turbure.
Nopţile mai ales îşi păstraseră mereu, până astăzi, prospeţimea lor cumplită. Cel aşteptat ciocănea în geam şi striga sâ-i deschidă. Năucită, femeia sărea din pat şi ieşea afară mânată de nădejdi nesăbuite. Câteodată, la fabrică, îşi aducea aminte câ el niciodată n-are să se mai întoarcă şi izbucnea în plâns. De multe ori uita de acest lucru, i se părea că nu s-a întâmplat nimic, că barbarul s-a dus la slujba şi se pomenea uitându-se la ceasul mic de pe masă, aşteptând să audă paşii lui rari în curte.
- Poate n-a murit! Poate are să se înroarcă! Mulţi au fost daţi ca morţi şi trăiau! Aşteaptă baremi să se sfârşească prăpădul şi, arunci, dacă nu se întoarce, ia-ţi nădejdea.
- Nu se ştie! Nu te omorî! Mai aşteaptă... La câţi nu li s-a făcut parastasul?! Pe urmă se pomeneau cu scrisoare câ e prizonier!
Veta înţelegea totuşi că cei din jur căutau numai să-i adoarmă durerea, lucru care o deznădăjduia şi mai mult. O chinuia mai ales amintirea despărţirii, când bărbatul, la gară, o îndepărtase crunt şi sărise în tren. Ea ştia că omul ei, în clipa aceea, se simţea sfâşiat şi fugise ca să nu-şi piardă curajul. Nilă era un om blând, şi din cauza aceasta închipuirea îi turbura mintea. Se vedea silită să gândească si să-şi dea seama că bărbatul ei a căzut undeva pe o câmpie întinsă si a rămas acolo
singur, pentru totdeauna, şi niciodată n-are să se mai întoarcă, niciodată n-are să-1 mai vadă intrând în casă şi dezbrăcându-şi tăcut şi sfios haina de lucru. El nu mai este deloc, nicăieri. A pierit şi n-are să-1 mai audă nicicând, spunându-i o vorbă. Femeia se pomenea smulgându-şi părul în tăcerea nopţii, şi în fiinţa ei se zbuciumau mereu desperarea şi deznădejdea, amestecate cu ura împotriva celor care duceau oamenii la moarte.
După o vreme, copilul începu să-i vină încetul cu încetul in ajutor, deşi acest lucru, la început, îi sporea parcă şi mai mult durerea. In acest fel trăi aproape doi ani de zile, timp în care părăsi fabrica, se întoarse în Vaideci şi încercă să trăiască din pensia bărbatului. Vasile Joacă o încuraja şi el şi o îndemna să uite, spunându-i mereu că trebuie să-şi ia gândul de la bărbat. Ea încercase să-1 asculte, dar după terminarea războiului, când ziarele vesteau mereu întoarcerea prizonierilor din Rusia, Veta începu din nou să se chinuiască şi sâ aştepte. Vasile Joacă, deşi bătrân acum, umbla mereu cu butoiul cu gaz prin sate. Cu câteva luni în urmă, pe la sfârşitul primăverii, Veta se hotărî să se înroarcă în Bucureşti şi să înceapă să lucreze iarăşi la fabrică. Citea şi auzea că, de acum încolo, viaţa muncitorului are să sc schimbe, şi acest lucru o îndemna şi mai mult să se apuce de luctul ei, la filatură. Undeva, în Vlădoieni, avea o prietenă din fabrică, ai cărei părinţi trăiau acolo. Ea luă într-o dimineaţă maşina cu gândul să-i întrebe pe părinţi de adresa prietenei, câteia vroia să-i scrie şi s-o întrebe dacă se poate întoarce în Bucureşti. In Vlădoieni a găsit-o pe fosta colegă în concediu. Prietena i-a spus că se poate întoarce la fabrică, dar nu acum; e mai bine la toamnă. Tot în Vlădoieni, Veta găsi de lucru la un negustor de lemne, unde se hotărî să rămână până în toamnă, cu toate că negustorul nu-i plătea mare lucru. Copilul însă eta slăbit, şi acasă ar fi putut muri de foame, pentru că Veta nu avea nimic; tatăl ei vânduse şi bruma de pământ ce-i lăsase
580
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
581
mamă-sa. Vasile Joacă trebuise să-şi schimbe căruţa şi butoiul, care de atâţia ani de umblet putreziseră.
Chemarea cumnatului i se părea de neînţeles. Nu-1 putuse uita pe Achim din ziua măritişului ei, când acela o cântărise ca pe o marfă. De câte ori îi venea în minte întâlnirea aceea, mereu i se urca sângele în obraji. l,a început, glastd repezit si graba cu care îi vorbise Achim la telefon îi tăiaserâ răsuflarea. Fulgerător, un gând îi trecuse ca o săgeată roşie prin minte: Nilă. Ghici însă repede, tot în glasul cumnatului, că nu pentru ceva care i-ar face ei bucurie o căuta Achim. Când a ieşit din primărie, era puţin ameţită. Faptul că Achim venise după ea în Vaideci o uimea şi îi umplea inima de nelinişte. Pentru ce anume o căuta? Aflase nelămurit că cei doi cumnaţi şi mai ales Achim învârteau afaceri în Bucureşti şi că aveau bani mulţi. Ceea ce însemna că nu pentru ceva de acest fel o căuta acum cel mai mic dintre fraţii Moromere. Pentru ce atunci? „Ah, Doamne, trebuie să fie ceva cu Nilă!", îşi şoptise Veta, alergând spre casa negustorului de lemne. „Doamne, Doamne! Nu se poare! Pentru ce mă caută?! Trebuie să fie ceva cu Nilă..."
Gândul acesta grozav îi tăia picioarele. Apoi, deodată, nesocotinţa nădejdii o părăsi şi sc hotărî să nu se ducă. N-avea ce vorbi cu Achim. Ar fi putut să-i spună ceva la telefon, să-i spună totuşi pentru ce o cheamă. într-un timp, mergând spre casa unde ţinea socoteala lemnelor, chemarea lui Achim, prin faptul că nu vroise să-i comunice nimic, i se păru la fel ca şi atunci când îl întâlnise, îndrăzneaţă şi plină de neruşinare. „El e sigur că am să dau fuga, gândea ea, înfuriată. Ce are cu mine? Să vie aici, dacă are ceva să-mi spună." Totuşi, ajungând acasă, gândul la Nilă o umplu din nou de teamă şi nelinişte. Agitată, ea se pregăti de plecare şi abia în maşină se mai linişti spiH nându-şi că trebuie să-şi mai vadă şi casa, chiar dacă Achim n-9 fi căutat-o. Mereu neliniştită, abia băgă de seamă că se apt°* pie de Grinţeni, unde Achim o aştepta cu o căruţă.
VI
Când a coborât la răspântie, în Grinţeni, un necunoscut s-a ridicat de la o masă din faţa cârciumii şi s-a apropiat de ea, şt Veta l-a văzut cum s-a oprit după câţiva paşi, cu îndoială parcă. Era un om rânăr, scurt şi îndesat, îmbrăcat în haine negre ca de doliu şi cu un ceas mare şi strălucitor la mână. In cap avea o pălărie ciudată, cu borurile mari şi fundul turtit mult pe ceafă. Se uita la ea cu îndrăzneală, dar părea în acelaşi timp toarte uimit. După primele clipe, Veta îl recunoscu numaidecât si porni spre el.
Văzând-o venind, Achim rămăsese pe loc, cercetând-o mereu. N-o mai recunoştea. Acum cinci ani, Veta era o fată scunda şi bucălată, şi nu prea frumoasă. Schimbarea de acum îl făcuse să tresară cu putere. Veta slăbise şi crescuse mult, si liniile ei, altădată rotunde, se întinseseră acum împlinite si domoale. Mersul îi era neobişnuit de uşor, şi frumuseţea simplă şi plină de suferinţă a chipului ei o făcea de nerecunoscut. Un timp, Achim se simţi nesigur în faţa cumnatei sale, apoi sc înfurie brusc: „An băut prea mult", gândi el, dezvinovăţindu-se slăbiciunii sale.
Veta Moromete înţelese chiar din primele clipe că Achim n-are nimic sâ-i spună despre Nilă. „Ani să trec pe acasă", gândi ea, în timp ce se apropia de cumnatul său. Femeia întrebă cu răceală:
P,.
'entru cc m-ai chemat? Suferinţa îi alungase Vetei teama de oameni, şi cumnatul, care altădată o înspăimântase, i se părea acum un om de nimic. Siguranţa aceasta însă îi strecura şi o linişte neclintită faţă de întâmplări, şi rareori îşi mai simţea inima bătând, câttd auzea povestindu-i-se nenorociri.
Achim nu răspunse. îi zâmbi, întinzându-i mâna, şi nu luă "i seama răceala glasului ei. Nici el nu uitase ziua aceea când
582
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
583
Nilă îl chemase la un pahar de vin, sâ se cunoască. Acum avea nevoie de ea şi era hotărât sâ nu se supere.
- Te-ai schimbat, zise el, zâmbind iar. Eşti ostenită de drum? Nu vrei sâ stăm puţin? Ce face copilul? De ce nu l-ai adus şi pe el?
Uimită şi neîntelegând, Veta îl privi cu nelinişte şi întrebă repede:
- Copilul? Pentru ce să-1 aduc?
- Trebuia să-I aduci, răspunse Achim, zâmbind mereu, misterios. Văz că nu vreai să stăm...
- Nu, am venit să mai văd ce e cu casa.
- Atunci hai sâ mergem, zise Achim, făcând semn căruţaşului sâ înhame.
- Stai puţin, zise Veta, mişcându-se din loc. Spune-mi pentru ce m-ai chemat! Puteai să-mi spui la telefon... îţi închipui că nu-mi ajunge ce am, mai veniţi acuma şi voi... Nu înţeleg pentru ce ai venit tocmai aici!...
- Nu puteam să-ţi spun la telefon, vorbi Achim, tresărind mâniat de pornirea cu care Veta îl întâmpina. „Mi se pare că ştie, gândi el. Mi se pare că am pierdut timpul de pomană." Să nu pierdem vremea, zise el. Am să-ţi spun în două vorbe. Dar nu înţeleg pentru ce n-ai adus şi copilul. Ce faci tu în
Vlădoieni?
în acest timp, ţăranul înhămase şi aştepta.
- Ei, haide, să mergem, zise mai departe Achim, apro-piindu-se de căruţă. Am să-ţi spun în două cuvinte. E ceva foarte serios şi urgent.
Veta s-a apropiat şi ea de căruţă, şi după ce ţăranul i-a văzut aşezaţi pe leagăn a mişcat hăţurile şi a pornit la trap.
- Ascultă, Veta, strigă Achim, ca să acopere zgomotul roţilor în timp ce se depărtau de sat. la spune-mi, Nilă ţi-a vorbit ceva< despre averea lui de la tară? Aş vrea să ştiu înainte de toateq
Căruţa zdrăngăni alunecând peste o groapă plină cu pietroaie mari. Veta se mişcă în leagăn, aşezându-se mai bine i"*
urma hurducăturii, apoi l-a privir pe Achim o clipă, fulge-rându-1 cu privirea. Vru sâ răspundă ceva, mişcă chiar buzele, dar tăcu. Omul aştepta răbdător.
- Ei, Veta, ce e cu tine? strigă el iarăşi, după uit timp, văzând că nu-i răspunde. Mi se pare câ eşti puţin bolnavă...
Femeia strânse din buze, făcu o mişcare aspră cu mâinile, ştrângându-şi barişul sub bărbie, şi nu răspunse decât după un timp.
- Ascultă, zise ea, privindu-l în albul ochilor. Nilă mi-a spus cum ai scăpat tu de armată. Un doctor ţi-a dat o hârtie că eşti nebun. Eu, tocmai pentru asta, ca nebun, te-aş fi trimis pe linia întâia. Ţi-ar fi trecut, pe urmă, cheful de avere.
Achim înghiţi greu, înroşindu-se de furie. Glasul femeii era străin, liniştit şi plin de dispreţ. Uluit să audă o femeie vorbind astfel, în prima clipă se uită Ia ea, aşteptând s-o vadă zâmbind, închipuindu-şi că e o glumă. îşi înghiţi anevoie mânia. Se gândea la scopul pentru care venise şi-şi dădea seama că a făcut o greşeală acum cinci ani. „Iată că acum am nevoie de ea, gândi el. Nu-i nimic. Lasă că vedem noi. I-am mai auzit eu pe mulţi vorbindu-mi cam tot aşa."
- Nu trebuie să te superi, Veta, zise Achim, stăpânit, încercând chiar să zâmbească. Am venit să-ţi aduc o veste bună şi sâ mai stăm dc vorbă. Eu nu mă supăr câ mă faci nebun, înţeleg că ai ţinut la fratele meu, dar pe mine nu mă cunoşti deloc. Nilă era un om bun, dar eu am să-ţi spun ceva. F.ra bun, pentru că şi atunci când era vorba dc bani, ei... ei, dar ştii tot atât dc bine ca şi mine! Odată i-am împrumutat!... A venit peste o lună şi mi i-a dat îndărăt: „Banii n-au culoare, Achim, mi-a spus el şi d-aia ţi-i dau îndărăt, cu toate că lumea zice mvers". „Cum invers?" l-am întrebat eu pentru că nu-1 înţelegeam. Ei, pe urmă am înţeles. Am întâlnit oameni mai buni ca el, dar când venea vorba de bani, nu-i mai cunoşteai. Odată se schimbau! Nilă nu era aşa. Poate că, daca era altfel, nu se întâmpla să... în sfârşit, venea la mine... Aranjam! Nu
584
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTI R
585
sunt eu vinovat că cl a... Ce-ai fi vrut să fac? Că ati pierit, pe urmă, din CA. Rosctti. V-am căutat!
- Şi acuma cc vrei? întrebă deodată Veta, privindu-l iarăşi
în albul ochilor.
Achim Moromete închise ochii; căruţa zdroncăni; îşi duse mâna la pălărie si se feri de privirea cumnatei. „Degeaba am venit, gândi el, crud. Ştie despre ce e vorba."
- Dacă ştiam că aşa ai să mă primeşti, nu mai veneam, spuse el, reţinut, încercând totuşi să arate părere de rău sinceră. Ei o vorbă, continuă el, sentimental: „Sărută-1 pe om când are buzele amare, nu..." In sfârşit, ce sâ mai vorbim!? Eu...
De astă dată, Veta zâmbi, însă în batjocură.
- Nu cumva vreai să spui că eu am buzele amare, şi tu... Zici că nu te cunosc deloc! Acuma ştiu pentru ce ai venit. Nu ţi-e ruşine? zise Veta liniştită, privindu-l cu răceală.
Achim Moromete îşi muscă buzele şi deodată se încruntă.
- Ei, strigă el căruţaşului. Opreşte. Căruţa se opri încet, şi Achim sări alături.
- Veto, nu vreau să mă cert cu tine. N-are nici un rost. Nu vreau nici eu să pierd vremea. Mergem puţin pe jos şi, dacă nu ne înţelegem, eu mă întorc îndată si tu îţi vezi de treabă.
Fără să arate prea multă mirare, Vera se gândi câteva clipe, şi se dădu apoi, hotărâră, jos din căruţă. Vroia totuşi să afle din gura lui ceea ce bănuia că îl făcuse s-o caute.
- "Fine caii încet, şi am să te strig eu, zise Achim ţăranului. Ţăranul se uita la el pe sub sprâncene, şi lui Achim i se păru,
că îl priveşte în bătaie de joc.
- S-o luăm pe potecă, spuse Achim, părăsind şoseaua. Când căruţa se îndepărtă puţin, omul se pregăti să spună;
Vetei pentru ce o chemase. Mersul pe jos îl liniştise şi se uitai la femeie, mulţumit, că se dăduse jos să-l asculte. Se temuse că) ea nu va vroi. "
- N-am vrut să m-audă ăsta cu căruţa, începu el. Cum ti-am spus, e o chestie simplă, dar oamenii de pe aici... Ce-am păţit aseară... o poveste întreagă. Uite, Veta, despre ce e vorba. Am vrut să-ţi spun numaidecât, dar nu ştiu cum înţelegi tu lucrurile! Ţie ţi s-a părut mereu câ eu sunt nu ştiu cum, câ Paraschiv la fel... de atunci, din ziua-aia! Bine, dar aşa crezi tu câ e omul? Cum ai să poti trăi? Trebuie să re gândeşti... Trebuie să iai viaţa aşa cum e... Ce-ai sâ faci? Nilă... sigur, dar., ce poţi să faci? Eu nu pricep nimic. Vezi? Fu, de trei ani de zile puteai să munceşti douăzeci de pogoane de pământ, partea lui Nilă de la tata. Acum e dreptul copilului, pentru câ Nilă... Ei, şi acum sâ vezi ce se întâmplă, pentru ce am venit...
Achim se opri din vorbit, cercetând-o pieziş pe femeie. Ştirea pe care i-o aducea nu-i făcea Vetei nici o impresie. Puţin nesigur, simţind câ iarăşi începe să-l muşte mânia, Achim iuţi pasul, tuşi şi începu din nou. „A dracului femeie, gândi el între timp. Ştie, altfel, cum!?"
- Veta, tu stai în Vaideci. Sau în Vlădoieni. Treaba ta. Dar sâ vezi ce se întâmplă. Tata habar n-are că mai eşti şi tu pe lume şi mai ales că Nilă are un copil. El vrea să facă o afacere cu unul din sat, Palici, să schimbe tot pământul şi o parte să i-o dea lui Niculae în bani, în cocoşei, iar altă parte s-o treacă pe numele surorilor noasrre vitrege. De noi nu vrea să ştie. D-aia ne-am întors clin Bucureşti. Tu, adică băiatul, are dreptul la uzufructul — cum ţi-am spus — a douăzeci de pogoane. Mie, Nilă mi-a scris din armată şi m-a rugat să am grijă de tine şi de copil, dacă el... şi dacă tu nu te măriţi...
- A spus Nilă asta?! tresări Veta, oprindu-se din mers.
- Da, a spus-o, răspunse Achim1, repede.
- Minţi, continuă Veta, vorbind scurt şi uitându-se liniştita peste şosea.
'în
textul de bază: Niculae (n. ed.).
586
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
587
— Veta, striga Achim. Ascultă până la sfârşit şi pe urmă poţi să-mi spui ce vrei. Am să-ţi arăt scrisoarea. Aşa mi-a spus. Ei, rata n-are sâ facă el cu Palici... Ce vreau eu să-ţi spun? Am venit sâ te întreb: vrei să-ţi trimit eu, de pe douăzeci de pogoane, bani sau, în sfârşir... gravi, porumb? Asta e toată povestea. E dreptul tău. Nu numai dreptul. Dar ai chiar datoria faţă dc copil... Nu poţi sâ-l laşi aşa?! Ei, şi acuma hai să ne suim in căruţă, sfârşi Achim, părăsind şoseaua. Nu trebuie să re mai gândeşti că n-ai pentru ce, urmă el, făcând semn căruţaşului sâ se oprească. Şi nu trebuie să te superi pe mine... A fost odată... atunci, dar omul nu e ca nebunul...
Veta îl urmări cu privirea şi nu-i răspunse. De altfel, după cum credea Achim, nici nu avea ce să răspundă. Ceea ce îi spusese era limpede. Ei sc suirâ în căruţă şi ţăranul, la un semn al bărbatului, atinse caii şi o luă la goană spre Vaideci.
VII
Căruţa făcea un zgomot supărător şi sălta zdroncănind peste şoseaua plină de pietroaie mari. Cei doi de pe leagăn se ţineau strâns cu mâinile de loitre. Achim aştepta totuşi de la o vreme ca Veta să întrebe sau să spună ceva. Când au ajuns în sat şi după ce au dat drumul cârtiţii, în timp ce se îndreprau spre podul mic unde se afla casa Vetei, îngrijorat, Achim i se adresă, încercând să zâmbească într-un fel care voia sâ spună că toată afacerea s-a terminat!
— Nu-ţi pare bine? Ai să vezi cum se schimbă lucrurile! în fapt, Achim vroia de la Veta o consimţire în scris prin
care el era însărcinat să muncească partea ei de douăzeci de pogoane. Nu vroise să-i spună nimic, despre acest lucru, fratelui său Paraschiv. 1 ,a tatăl său nici nu se mai gândea.
- De ce vrei să-mi pară bine? a spus Veta, oprindu-se din mers şi privindu-l ca şi mai înainte. Pe mine să nu mâ
amestecaţi în treburile voastre! N-am avut şi n-am pierdut ale tnoşii! Până acuma unde-ai fost? Ai putea să-mi spui?
- Sigur că n-ai de ce să te bucuri când pierzi moşii, a spus Achim, rânjind. Dar acuma câştigi!
- Am spus, continuă Veta cu răceală. Vă priveşte pe voi. Pe mine să mă lăsaţi în pace.
Ajunşi în dreprul luncii, Veta se apropie de aceeaşi casa unde Achim întrebase dimineaţa de ea şi strigă pe cineva, lâsându-1 pe om singur, lângă podul cu tub alb de beton.
- Ce mai este, Ghincule, zise Veta femeii care, când o văzu, fugi repede să-i iasă înainte. Stai, spuse Veta, zâmbind. Adu-mi cheia de la casă.
Apoi vecina alergă şi-i aduse cheia. Veta întrebă iarăşi:
- Ce e cu tata? Nu s-a mai întors deloc pe-acasă?!
- Nu, nu s-a întors deloc săracii nea Vasile! răspunse vecina, compătimitor. Are să moară odată pe drum... De ce-1 mai laşi să plece?!
- N-am ce să-i fac, răspunse Veta, pornind spre luncă. Mereu m-am certat cu el...
- Uite, acuma ai putea să nu-1 mai laşi, zise Achim când cumnata sa luă drumul spre casă. Pe la noi n-a fost secetă, aşa că...
Veta nu-i răspunse şi nici până acasă nu-i vorbi, deşi Achim spunea mereu câte ceva.
Ea lumina zilei, casa femeii arăta jalnic. Pereţii, altădată albi, erau acum murdăriţi de muşte şi plini de păianjeni. Lui Achim i se părea mai pustiu decât pe întunerec. Când au intrat înlăuntru, o grămadă de gângănii negre au luat-o la goană în toate părţile. Veta se uita cu deznădejde peste pereţii plini de gândaci scârboşi.
Deodată scoase un strigăt uşor, uitându-se înmărmurită spre una din ferestrele casei. Cercevelele de fier ale geamului e'au îndoite rău şi canatul dezlipit din zid. Cele două paturi de lenin erau goale şi mişcate din locul lot, o cană de apă căzută
588
MARIN PREDA
NUVEEE Si POVESTIRI
589
jos de pe măsuţa de lângă sobă. Pe pereţi se vedeau urmele a ceva care îi acoperise şi care acum era smuls. Numai câteva căpătâie mai acopereau blânile goale ale paturilor, de pe care păturile fuseseră luate cu velinţe cu tot.
- Mi-au spart casa, murmură Veta, galbenă la faţă.
- Cum? Cc? întrebă Achim, nevenindu-i să creadă.
- Ah! Doamne! Doamne! strigă femeia cu desperare şi deznădejde, aşezându-se moale pe patul gol. Ce i-o fi trebuit zdrenţele mele?!...
Achim se uita la ea, buimăcit.
- Ce? Ţi-a furat? Cum? Ţi-au spart... Nu se poate!
- Ce să fac eu acuma? murmură Veta, stins.
Ea îşi luă capul în mâini si apoi amuţi. Fruntea i se încreţise rău şi faţa i se înnăsprise şi ea. Achim se aşeză şi el pe pat, fără să-şi dea seama; prin capul sau îl fulgeră că întâmplarea nu e rea. Cumnata lui va trebui acum să primească bani de la el. Alungă însă acest gând, ridieându-se brusc şi plimhându-se
agitat prin odaie.
- F.Î, lasă, Veto, zise el într-un târziu, uitându-se cu un început de milă la Veta, care rămăsese cu privirea înţepenită în gol. Lasă că nu-i nimic.
Achim Moromete se opri un timp din măsurat şi, fiindcă tăcerea se prelungea, el repeta mereu, cu un glas în care nerăbdarea abia era ascunsă:
- Ei, ei, ei! Easă! Pasă, Veto! Pasă acuma!
După un timp, măsuratul odăii şi tăcerea Vetei îl stingheriră. El se aşeză pe pat iarăşi şi vru din nou s-o încurajeze pe cumnată.
VIII
Deodată însă, un zgomot de paşi îl făcu să tresară şi, abia avu timpul să se ridice, că cineva se auzi urcând prispa casei şi aproape în acelaşi timp un ciocănit tare în uşă.
- Intră, spuse Achim, intrigat. Veta nu se mişca.
Usa sc deschise, şi Achim râmase în mijlocul odăii mirat. Omul care trecu pragul era acelaşi care, la plecare, înaintea maşinii, dimineaţa ieşise în urma Iui în dreptul primăriei şi-i făcuse semne ciudate, salutându-1 de mai multe ori, ca pc-un cunoscut. Acuma venea spre el cu mâna întinsă, zâmbind şi salutându-1 ca si atunci foarte familiar.
- Bine-ai venit, a spus omul îmbrăcat orăşeneşte, adresându-se Verei. Apoi iarăşi spre Achim: îmi dati voie? Niculae Badea.
Achim îi apucă mâna surprins, neîntelegând ce căuta acest individ si ce anume vroia de la el. După trăsături, părea ţăran, dar se vedea că e învăţat să poarte haine bine croite.
- Eşti de-aici din comună? întrebă Achim, măsurându-1 cu p n'virea.
- Nu, nu sunr de-aici de locul meu, răspunse noul-venit, surâzând. Anul trecut am terminat şcoala şi am fost numit notar în locul celui de aici, care a ieşit la pensie.
- Şi în comuna dumitale se fură ca în codru? întrebă Achim, înţepat.
Zâmbetul notarului se stinse, si începu să clipească din ochi, neîntelegând.
- Nu vezi, zise Achim, arătând casa goală şi cercevelele îndoire ale ferestrei.
Omul îşi aruncă privirea pe paturi, apoi la geam, râmase câteva clipe gânditor, şi mirat la culme. Achim îl văzu din nou zâmbind.
- F.i, n-are nimic, făcu notarul cu un gest al mâinii. Am să anunţ şeful de post... N-are nimic! Are să se lămurească. Lăsaţi!
„Asta e nebun", gândi Achim.
- Cc mai faci, continuă notarul, adresându-se Vetei. Nu Ştiam că eşti în Vlădoieni! Vezi! Ce înseamnă!...
590
MARIN PREDA
Veta ii aruncă o privire ştearsă şi, deşi nu înţelegea ce căuta la ea, nu se sinchisi. Lui Achim i se păru că abia acum înţelege pentru ce cumnata lui este atât de duşmănoasă şi pornită împotriva lui. „Are cine s-o înveţe, gândi el, lâmurindu-şi cum de purea Vera să rămână nesimţitoare la vesrca pe care i-o adusese. Asta e povestea. Se mărită cu notarul!... Hoaţă femeie!" îşi mai spuse el, gândindu-se înfuriat la timpul pierdut cu această călătorie.
- Eu tocmai intram la primărie când aţi ieşit dumneavoastră de la telefon. M-am uitat şi am văzut că nu sunteţi de pe-aici, spuse notarul, aşezându-se pe pat fără să fie poftit. îl întreb pe lliuţă, telefonistul: „Cine e domnul?" „E un domn din Bucureşti, a dat un telefon la Vlădoieni." „La Vlădoieni?" l-am întrebat. „Si ce caută aici?" „Caută o persoană de-aici, din sat, care e plecată acolo". „Ce persoană?" l-am întrebat eu iar. El îmi spuse de dânsa, Veta Moromete. „Cum zic eu, în Vlădoieni este dusă? lliuţă, strig eu, cere numaidecât Vlădoienii, că am şi eu să-i spun ceva..."
De astă dată, Veta ridică fruntea mirară:
- Mie?! întrebă ea. Ce să-mi spui? Ce se tot întâmplă? Ce e cu mine azi?
- Stai că am să-ţi spun îndată ce! lliuţă lucra de zor. „Domnit notar, zice el, ce să mai stricaţi telefonul! A chemat-o domnul acela în comună. E cumnatul ei." „Cumnat?" întreb eu si ies repede afară să vă chem îndărăt.
- Am văzut că îmi făceai semne, mormăi Achim.
- Nu, zise notarul, vesel. Când am ieşit, nu v-am mai văzut. Nu ştiu unde aţi intrat. Ei, şi pe urmă: „lliuţă, l-am întrebat eu, eşti sigur că se întorc cu maşina îndărăt?" „Sigur, zice el. I-am auzit personal vorbind la telefon." Ei, abia după aia ap-trecut d-voastrâ cu cârura şi eu am ieşit sâ vă chem îndărăt*
:, îngână Achim, uitându-se la ceas. D*
NUVELE ŞI POVESTIRI
591
Da, da,
iesp
re ce e vorba;
- Dumneavoastră sunteţi cumnat cu ea? întrebă notarul.
- Da, sunt, răspunse Achim, înţepat. Omul începuse sâ-l supere. Veta îşi lăsase iar capul în palme şi tăcea, amorţită de ceva care îi întuneca parcă şi judecata.
- Mi se pare că ştiţi, zise deodată notarul, şi o umbră de îndoială îi trecu peste chip. Dacă ştiţi, să mă scuzaţi. Eu, ce să vâ spun, o ţin de trei luni de zile în sertar. Intr-o zi, din greşeală, s-a dezlipit şi n-aveam ce sâ-i mai fac.
- Nu înţeleg, zise Achim, înfuriat de astă dată. Ce tot vorbeşti dumneata? N-ai gură să spui odară? Ce rot ocoleşti?
- Vasăzică, nu ştiţi, zise notarul, satisfăcut, şi iar zâmbi. E vorba de fratele dumneavoastră, Nilă Moromete. Trăieşte!
- Ce, tresări Veta, arsă. Ce-ai spus?
- E votba de soţul dumitale. Trăieşte, nu e mort.
- Cum, strigă Achim, răguşit, ridicându-se în picioare.
- E prizonier, am o scrisoare de la el... o ţiu de trei luni de zile în sertar, nu ştiam de unde să te iau, spuse notarul, uitându-se la Veta. Scrisoarea c la mine... d-aia... d-aia... Asta e, sfârşi el, scoţând din buzunar un plic cenuşiu.
Veta se uită la mâna cu plicul cu o privire holbată, fâră clinrire.
- Ce tot spui? strigă Achim, crunt, smulgându-i plicul din mână.
- De, eu zic că ăsta e, îngâimă notarul, speriat de strigătul celuilalt, cuprins el însuşi, o clipă, de îndoială.
- E de la Nilă, şopti Achim, desfăcând scrisoarea repede. Cine ştie de când o fi scris-o, săracii'!
Veta era galbenă ca ceara şi părea că nu pricepe nimic din ceea ce vedea. Deodată, Achim scoase un strigăt de uimire şi ochii îi încremeniră pesre hârtia scrisă.
-l râieşte, şopti el, uitându-se în jur, speriat. Veto, auzi?
Achim îi întinse scrisoarea, dar femeia îşi ridică fruntea şi se uită la om cu o privire arzătoare, fără sâ întindă mâna. Achim
592
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
593
Moromete, întt-o clipă, înţelese îndoiala cumplită a femeii şi o zgâlţâi de umeri.
- Aşa este, zise el, răguşit de o emoţie puternică, aşezându-se pe pat.
Veta luă plicul în mână şi-şi aruncă privirea peste el. Când recunoscu scrisul bărbatului, ochii i se împăienjeniră brusc şi mâna îi căzu pe pat, istovită. Abia îngâimă, stins:
- Nilă! Nilă! Oh! Nilă!
Apoi căută umărul lui Achim şi se agăţă moale de el. Omul vru s-o sprijine, dar femeia, ca un copil adormit, îi alunecă din braţe şi, mereu galbenă ca ceara, se lăsă într-o parte pe scândura goală, fără cunoştinţă.
Notarul se ridicase de pe pat şi se pregătea să plece.
- Vino mai târziu, domnule notar, zise Achim, fără să se înroarcă, ridicând-o pe Veta în capul oaselor.
Femeia îşi reveni, clipind nedumerită din pleoape.
- Doamne, Doamne, mi-a fost rău?! Ce se întâmplă cu mine? Unde sunt? întrebă ea, uitându-se neliniştită în toate părţile. A fost cineva aici?
- Hai puţin afară, zise Achim, turburat de stătea Vetei.
- Nu, nu, nu merg! Ce s-a întâmplat? O, o, o, mi-au spart casa, murmură Veta cu îndoială. Tu când ai venit? Ce cauţi aici?
Achim nu ştia ce să răspundă şi se uita tâmpit în ochii femeii. El apucă scrisoarea de alături şi, fără să-şi dea seama că femeia este încă ameţită, începu s-o citească.
'Fot atunci, pe neaşteptate, auzi un ţipăt scurt, înecat, şi simţi cum hârtia îi este smulsă din mâini. Cumnata lui avea acum obrajii roşii ca purpura şi se ridicase de pe pat în prada unei emoţii de nedescris. Ochii îi străluceau ciudat şi trăsăturile feţii erau de nerecunoscut. O bucurie adâncă, grea, gata sâ plesnească, stăpânea mişcările şi paşii dezordonaţi ai femeii. Ea
nu-şi găsea loc şi-şi apăsa cu amândouă mâinile partea stângă a pieptului, gâfâind şi strădutndu-se să nu se înece.
Achim Moromete se apropie de cumnatâ-sa si se opri răbdător în faţa ei, aşteptând s-o vadă mai liniştită. Faptul i sc părea şi lui dc necrezut; se gândea la fratele său Paraschiv şi la bătrânul Moromete, cuprins de o senzaţie de teamă nelămurită. Planul lui cu pământul Vetei se spulberase, dar nu numai atât. „Ce-are să se întâmple acum?" îi trecu prin cap întrebarea. El se smulse din faţa femeii, care între timp deschidea mereu, tremurând, scrisoarea, şi Achim, ca şi când n-ar fi văzu t-o, începu sâ se plimbe neliniştit şi agitat prin odaie.
NUVELE SI POVESTIRI
595
ANA ROŞCULEŢ
într-o dimineaţă, pe la începutul verii anului trecut, vecinii casei cu numărul 74 de pe şoseaua Pantelimon se treziră din somn speriaţi de nişte strigăte ascuţite, care răzbăteau cu putere dintr-o mică odaie a curţii de alături. Aceleaşi strigăte mai fuseseră auzite de nenumărate ori, cu câteva săptămâni în urmă, dar acum, glasul care stârnea liniştea celor câteva curţi părea mai chinuit decât oricând.
Proprietarul celor cinci-şase cămăruţe aşezate în şir de-a rândul curţii sări din pat, înfuriat că a fost trezit din somn, luă ceva pe el şi ieşi repede afară. Tot atunci, una din uşile cămăruţelor se deschise încet şi după ea se făcu văzut acelaşi militar mărunţel care venea în fiecare duminică şi se închidea până a doua zi dimineaţa într-una din odăile închiriate. Proprietarul cobori cele trei trepte din faţa uşii şi se propti ameninţător în drumul militarului, aşteptându-1 să se apropie de poartă. Strigă, bolborosind furios, cu un aer înţepat şi viteaz de proprietar:
— Cine eşti dumneata? Ce cauţi aici?
Omul îmbrăcat militar se opri nepăsător şi se uită moale şi cu mirare la celălalt. După câteva clipe mârâi liniştit:
— Parcă mai m-ai văzut!
— Eu n-am închiriat camera pentru armată, zise proprietarul, rostogolindu-şi ochii în toate părţile, neîndrăznind sase
uite la militar, a cărui linişte nu-i plăcea. Dacă te mai prind p-aici, am să chem poliţia... Am răbdat până acum dar... Ieşi afară, derbedeule!
-Ascultă, nu mă face să te bat! mârâi soldatul din nou, cu dispreţ, pornind în acelaşi timp spre poartă şi fără să se sinchisească de furia celuilalt.
în odaia de unde ieşise militarul, de unde se auziseră mai înainte strigătele, se făcuse linişte. Era o cămăruţă strâmtă, fără podea, cu un tavan burduşit şi cu o uşă care se deschidea de-a dreptul de afară. Pereţii goi, de asemenea burduşiţi şi crăpaţi, făceau ca singurele podoabe de pe ei, un calendar şi o lampă de petrol, agăţată de un cui, să pară obiecte de preţ. Jos, pe pământ, era aşternut un preş rupt, presărat cu încă alte câteva zdrenţe, care închipuiau un loc de dormit. Singurul scaun din odaie stătea răsturnat lângă o măsuţă lipită în dreptul calendarului şi lămpii; mica suprafaţă a mesei, pe care se aflau câteva cărţi şi caiete, puse îngrijit una peste alta, făcea loc străin faţă de restul camerei şi mai ales faţă de patul răvăşit şi mototolit care ocupa jumătate din odaie.
O fetiţă de zece sau unsprezece ani stătea în acel aşternut întins jos şi se uita nemişcată spre uşa camerei, care rămăsese puţin deschisă. Când afară nu se mai auzi nimic, ea se sculă încet şi o închise. Se întoarse apoi şi rămase cu privirea pironită peste pat, de unde acum nu se mai auzea decât o răsuflare grea, înăbuşită. Fetiţa stătu un timp lângă uşă, parcă păzind intrarea, apoi se dezlipi de ea şi se apropie de pat; se aplecă în jos cu genunchii pe pământ, trase de dedesubt un lighean de alamă, îl apucă de băieri, ţinându-1 bine, ca şi când ar fi fost plin cu apaşi ieşi încet afară. Când se întoarse, puse ligheanul plin cu apă pe scaun şi începu, cu mişcări încete, ca de păpuşă, să ridice aşternutul de pe pământ.
Deodată, undeva, în depărtare, dar destul de puternic, sirena unei fabrici începu să sune adânc şi stăruitor. Fetiţa rămase nemişcată, cu zdrenţele aşternutului în mâini, iar femeia 'nghemuită în pat tresări şi se ridică în capul oaselor. Chipul
MARIN PRF.DA
NUVELE Şl POVESTIRI
597
tânăr îi era aprins ca focul şi o margine a gurii învineţită şi umflată. Când fetiţa o văzu, făcu un pas să se apropie de ea, apoi se opri şi după câteva clipe vorbi tremurat:
- Mamă...
Apoi iar, după câteva clipe:
- Te speli?!... Am adus...
Fără să răspundă, femeia se învârti spre marginea patului, făcu semn sâ dea scaunul cu ligheanul mai aproape şi, când copilul i-1 aşeză înainte, îsi dezveli un picior până la genunchi şi-l întinse deasupra apei. Fa încheietura pulpei, carnea era zgâriată adânc şi învineţită. începu să se spele repede, îndârjit, curăţitul zgârietura de sânge.
- Şi tu ce-ai încremenit lângă mine? vorbi ea după un timp, fără să-şi privească fata. Ia ligheanul d-aici şi schimbă apa.
Femeia sări în picioare, se aplecă peste pat şi luă în braţe tot aşternutul. 11 scoase afară; se întoarse; ieşi iar.
în drum se lovi de fetiţă, care se întorcea cu altă apă.
- Stai jos şi spala-te pe picioare, îi spuse cu asprime, muşcându-şi partea umflată a buzelor.
în câteva minute, odaia sc schimbă numaidecât. Aerul proaspăt al dimineţii pătrunse înlăuntru şi învioră totul. Cârpele pieriseră şi patul întins şi curat respira odată cu toţi pereţii aerul răcoros şi tare al zilei. Acum, femeia, deşi se îmbrăcase, nu se mai grăbea sâ plece. Aprinsese lampa si făcuse un ceai. Fetiţa se îmbrăcase de mult şi se uita liniştită afară, prinsă de freamătul parcă îndepărtat al oraşului.
- Haide, treci şi mănâncă!
Copilul tresări, se apropie de măsuţă şi se aşeză. Femeia se
aşeză şi ea pe pat.
- Mămico, nu te mai duci la fabrică? îngână copilul, simţind şi mai ales înţelegând ceva din mişcările mamei, acum moi şi parcă prinse de o neaşteptată deznădejde.
Femeia nu răspunse, dar după un timp zise repede, cuUft glas a cărui asprime opri mişcările fetiţei: rtf
- 13a mâ duc!... Mănâncă mai repede, că e târziu...
Întristat, copilul se posomori, înghiţi repede şi se ridică de pe scaun. Femeia sc uită la chipul ei nemişcat, cu ochii mari, deschişi, şi strânse pumnii cu putere, înflgându-si unghiile în cuvertura patului; apoi vorbi cu acelaşi glas de mai înainte, de asta dată chemând:
- Te-ai pieptănat bine? Vin' încoace! Când fetiţa se apropie, mama o apucă de umeri şi o întoarse cu spatele spre ea. în aceiaşi timp începu să-i despletească una din cozi şi s-o pieptene încet, cu nişte mişcări lungi şi mângâietoare, care ţinură timp îndelungat, lntr-o vreme îşi trase copilul pe genunchi, pieptănându-1 mereu si prinzându-i întreg capul în palme. Fetiţa clipea din ce în ce mai rar, toropită de mângâieri, si într-un timp închise ochii, gata să adoarmă. Femeia se opri din pieptănat, apucă fetiţa în braţe şi o strânse toată la piept, îngrămădind-o în poală şi mângâindu-i picioarele şi tălpile ei micuţe, vârâte în nişte ciorapi scurţi şi albi, genunchii subţiri, umerii abia răsăriţi, gâtul plăpând şi spatele subţirel şi moleşit. Apoi începu s-o sărute aprins, des, lipind-o cu disperare dc obraji, de frunte; chipul fetiţei înflorise şi se făcuse atât de frumos că femeia încetă deodată s-o mai strângă şi, stăpânindu-se cu greu, o ridică de pe genunchi şi o întoarse repede cu spatele. De astă dată încercă s-o pieptene mai hotărât. Intr-un timp, fata vru să se întoarcă, dar cu o mişcare repeziră, mama îi apucă umerii, muşcându-şi adânc buzele:
- Stai!
Ii împleti destul de anevoie părul, o bătu pc umeri şi o îndemnă:
- hi, bai mai repede, ia-ţi cărţile că e târziu... nu mă aştepta la cantină, că azi am treabă... întoarce-te repede acasă.
II
Rămasă singură, femeia închise uşa încet, apoi se lungi pe Pat Şt stătu acolo nemişcată, cu ochii pierduţi în tavan, cu
598
MARIN PRF.DA
NUVELE Şl POVESTIRI
599
chipul răvăşit şi întunecat. într-un timp tresări, .se ridică pe jumătate şi întinse mâna pe măsuţă, de unde luă o oglindă mică, în care se uită câteva clipe, aruncând-o apoi repede la loc, gata s-o spargă. Numaidecât după aceea, chipul i se încreţi de ură şi sări jos din pat. Se pârea că un lucru nou, un gând neaşteptat o răscolea cu putere. Apucă scaunul de spetează, îl tta.se, se aşeză la masă şi răscoli după o coală de hârtie. Scrise câteva cuvinte, căznindu-se gteu, parcă asudând; deodată, degetele care ţineau creionul începură sâ-i tremure; încercă totuşi să scrie mai departe. Termină un rând, începu pe al doilea. Dar apoi, creionul căzu parcă istovit şi mâna se lăsă moale de-a lungul mesei. Din crâncenă cum era, faţa femeii se mat linişti, dar curând după aceea peste trăsături i se lăsă o tristeţe adâncă, şi ochii, până acum strălucitori şi hotărâţi, îşi pierdură sticlirea şi încremeniră întunecaţi. Peste hârtie abia se putuse aşterne, rar şi hărţuit, câteva cuvinte scrise astfel:
„DoMnule CoMisaR,
SuBseMnaTa Ana Roşadeţ, de Pe Şoseaua BonaPaRte..." Singur numele era scris bine.
Se ridică de la masă şi sc apropie de pat, unde se lăsă cu tot trupul, cu toate mişcările istovite.
Timp îndelungat stătu apoi astfel, cu capul puţin mai jos de pernă şi cu palma stângă sub obraz, uitându-se fără să clipească spre ferestruica mică a uşei.
Uneori, gâtul i se încorda, ridica obrazul de pe palmă, privirea i se oţelea, pentru ca după câteva clipe să răsufle greu şi să cadă istovită la loc. lutr-o vreme, răsuflarea înecată i se opri şi din gât începură sâ-i iasă nişte gemete uşoare de disperare. Apoi, încetul cu încetul se linişti şi închise pleoapele, istovită.
î se păru că se trezeşte apoi din somn la zbârnâitul ascuţit al unei sonerii. Câteva clipe, totul se întunecă, apoi un gând: „Dracul s-o ia, de s-a sculat aşa de dimineaţă". Soneria zbâr-nâi iarăşi. Sări din pat. Se uită lângă ea, să-si vadă fetlţ*j
dormind. Iarăşi, câteva clipe, totul se învălmăşi, şi din nou soneria zbârnâi, de astă dată lung şi nervos. Apoi strigăte: „Ana, Ana!"
Sări din pat şi rămase uimită de uşile luxoase prin care trecea. Era un dormitor uriaş, îti care năvălise întreg soarele de primăvară din dimineaţa aceea. Intr-un pat cu speteze înalte de lemn încrustat stătea un domn a cărui pijama o uimi ca ceva de neînchipuit. Era un domn tânăr, cu chipul lung ca de cal, frumos şi cu o privire moale, blândă. Stătea cufundat în perne, cu o lulea mare cât un braţ între dinţi, şi fuma liniştit. Alături de el, pe jumătate ridicata în capul oaselor, o doamnă într-o pijama asemănătoare. Pe cât de blând părea domnul, pe arât dc sărită părea doamna, pentru că, în clipa când fata intră, izbucni într-un râs care cutremură dormitorul:
- Uită-te ce ochi a făcut fata asta, spuse ea, ridicându-se de tot, din pat, zvâtlind plapoma cu piciorul.
Domnul se întoarse spre ea şi dădu din cap, cu lulea cu tot, în semn de supărare.
- Easă-mă, draga, zise iar doamna, veselă, nu vezi cum se uită? Ascultă, Ana, câţi ani ai tu?
Domnul se întoarse iar cu luleaua în gură şi spuse liniştit:
- De zece ori ai întrebat-o de faţă cu mine şi ţi-a răspuns câ în toamnă împlineşte şaptesprezece ani!...
- Uire, fetiţo, zise doamna, fără să-1 ia în seamă pe bărbat. Astăzi nu stăm acasă, plecăm şi ne întoarcem mâine dimineaţă... Pregăteşte-mi...
Vru sâ răspundă ceva. Gemu în somn; dormitorul plin de soare începu să se clatine. Un singur perete mai stărui un timp m aer, împreună cu un tablou care o arăta pe doamna în pielea goală, cu spatele răsucit în afară, apoi şi acesta se topi. Se deşteptă încet, fără să deschidă ochii.
Se visase cu zece ani în urmă, când plecase de la rară şi intrase la stăpân. într-o zi de duminică rămăsese singură acasă, fesise apoi în oraş şi se plimbase toată ziua. Spre seară a
600
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
601
cunoscut un tânăr care lucra la Filatura Românească de Bumbac. După o lună de zile, bărbatul a scos-o de la stăpân, iar după altă lună a rost angajată la Filatură. Acolo, după ce a măturat praful dc bumbac aproape un an de zile, i s-a dat în primire o maşină. Curând după aceea a născut. După un an, omul a plecat militar, apoi pe front, de unde s-a întors rănit greu şi a murit la câteva săptămâni în spital.
111
Adormise fără să închidă uşa şi, când se trezi, era târziu; dormise tor timpul dimineţii, şi acum, o femeie, pe care în primele clipe n-o recunoscuse, se aşezase lângă ea şi o privea în tăcere cum se scoală. .Se frecă la ochi, zâmbi şters o clipă, apoi sc posomori şi se ridică alături pe marginea patului, încă ameţită de somnul greu şi lung în care zăcuse.
- Ce e cu tine, Aneta, de ce n-ai venit ia lucru? Au întrebat de tine de la sindicat...
Femeia care intrase tăcu şi după câteva clipe adăugă cu
părere de rău:
- Ca să vezi! Tocmai azi, când lipseai...
- Ce să fie! Uite că îmi vine să înnebunesc!...
După acest schimb de cuvinte urmă un timp lung de tăcere. Apoi, vizitatoarea spuse încet:
- Iar te-a bătut? Săraca de tine! Ai colţul gurii umflat. Pune
o compresă rece.
- 1 ,asâ câ nu mor eu din atâta... zise Ana, ridicându-se de pe pat cu o mişcare repezită şi aşezândti-se apoi pe scaun, în faţa prietenei. Scrie-mi tu o hârtie, s-o dau la circă. Eu nu sunt măritată cu el. Sâ spun acolo ce se întâmplă, şi când vine, trinut fetiţa, să vie şi sâ-l lege...
Prietena nu răspunse decât după ce se ridică şi ea de pe pa* şi făcu câţiva paşi pe lângă uşă. Era o lucrăroare voinică, de vtoi
treizeci de ani, bine legată; nişte umeri largi, mâini zdravene şi un trup care se subţia cu cât cobora spre şolduri si genunchi. -Ana, proastă mai eşti, îi spuse. Cum crezi tu că o să lege
oliţia pe cineva, aşa, că vrei tu? f
'entru ce?
Ana deschise ochii mari şi răspunse încet, abia şoptit, mirară la culme şi neputând sâ priceapă:
- Bine, dar mă bate! Mă omoară cu bătaia! Pentru ce să mâ
bată?
- Ei, te bate! Na-ţi-o bună! Ei şi? Treaba voastră. După ce se făcu iar tăcere, prietena se aşeză pe pat şi spuse
cu un glas în care se strecura şi puţină sfială:
- Aneta, ştii ce să faci mai bine? Altfel nu scapi de el... Ana abia asculta. Stătea pe scaun posomorâră, rezemată cu
cotul de măsuţă, şi zgâria cu unghia pânza de stambă care o acoperea. Vizitatoarea începuse să spună rar şi încet o poveste întreaga.
- O cumnată de a mea, tot aşa! Lucra la Telefoane, femeie de serviciu în dormitorul operatoarelor. Nu ştiu cum s-a întâmplat... Nu mai venea acasă după ce sfârşea serviciul. Era măritată cu unul care ţinea un chioşc cu zarzavaturi... Ei, şi cumnată-mea nu mai venea! Stătea după-amiezile la nişte
cursuri sindicale... în fine, venea acasă mai târziu____ Asta,
turbat: Că ce şcoală e aia? Că ce şedinţe? Cumnată-mea îi spunea şi se tot ruga de el: „Lică, n-o sâ ţie mult, numai trei luni si pe urmă gata! De ce nu vrei să mă crezi?" Ala o lasă, dar după trei luni, cumnatâ-mi i se dă cantina în primire. O scoseseră de la dormitoare... într-o zi ne pomenim cu bărbaru-sâu. Cică se desparte de ea. „Am răbdat trei luni, zice, dar acum nu se mai poate, l-au intrat responsabilii în cap..." Ce crezi câ s-a întâmplat? Crezi c-a lăsat-o? într-o duminică dimineaţa, eand cumnată-mea se pregătea să plece, ăluia odată îi sare smalţul şi o ia la bătaie. Dar cc bătaie! O nenorocise de tot! O săptămână, două, pe urmă s-au avut bine, dar după aia, iar
602
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
scandal. O văz câ vine la noi, învineţiră. „Du-te la sindicat, zice bărbatu-meu înfuriat, sâ te înveţe ce sâ faci! Nu poti să mai trăieşti aşa!" „Atât ar mai trebui, să audă şi de asta, zice ea, ca să rămân schiloadă pe toată viata." Ei, Aneta, ştii ce-a tăcut pe urmă cumnatâ-mea? A răbdat, a răbdat, a răbdat. Şi într-o zi face cunoştinţă cu unul... Pleacă pe urmă de acasă şi bagă divorţ. Vine Li că după ea, la Telefoane, nimic! O pândeşte să iasă, o caută cumnatu-meu, nimic. Se roagă de ea, ce să se mai roage! Aia era sătulă de cât îndurase...
Se făcu iar tăcere. Femeia de pe scaun ascultase tot timpul cu ochii pe jumătate închişi.
- Asa şi cu cine... mai ales că ai trăit cu el fără primărie, continuă prietena după câteva clipe. Dacă si tu te laşi, aşa, n-ai să scapi de el niciodată. Dar eu nu înţeleg ce dracu' are cu tine! De ce te bate! Spune-mi şi mie.
— Cum de ce mă bate?! întrebă Ana, mirată. De nebun!
- Nu se poate!
— Mai de mult începuse el să se poarte urât, d-atunci de când cu bocsttl. Spunea că ce s-amestecă stătu' în meseria lui! Zicea că el îi dâ dracului cu leafa lor!... Era învăţat să câştige mult... Şi nu ştiu cum a fost, eu i-am cetut nişte bani şi m-a
plesnit... Pe urmă...
Ana se ridică oftând greu şi tăcu. Se aşeză alături şi scoase de sub pat nişte ciorapi de bumbac, pe care vru să-i tragă în picioare.
— Ei, lasă că ai să scapi tu de el. Găseşti pe cineva, te măriţi şi gata. N-o să stai aşa...
— Vica, tu nu ştii ce e în stare să-mi facă Tomiţă clacă aude numai câ vorbesc cu cineva! Şi nu mi-e frică dc mine... zise Ana, aproape strigând. Ce-j fac eu dacă...
Iii curte se auziră deodată nişte paşi care o făcu pe femei» să rămână cu vorba în gât. a
— E Tomiţă, spuse ea, îngălbenindu-se.
603
Cealaltă se fâstâci şi ea, şi amândouă se ridicară în picioare. Paşii se opriră în dreptul odăii, şi în micul geam al uşii se văzu o capelă verde şi o frunte îngustă, cu nişte ochi mici, ca de viezure, uitându-se o clipă înlâuntru. Apoi, uşa se deschise si un om mărunţel şi pricăjit pătrunse în odaie. Când intră si se făcu văzut, Vica holbă ochii a mirare şi se uită la prietena ei într-un fel că: „Znamcnia asta îti face ţie zile fripte?" Fiindcă Ana nu o luă în seamă, strâmbă din buze şi se aşeză pe pat parcă provocator, abia răspunzând la „bună ziua" dat de noul-venit. - O prietenă a mea de la fabrica, spuse Ana, încet. -Tomiţă, mormăi militarul cu un glas uimitor de gros şi de spart, care îi venea parcă din piept sau din burtă. îşi spusese numele cu îngâmfare, dar glasul sunase mai mult ameninţător. Vica îşi pironi ochii pe el, uimită, şi peste trăsături îi trecu o fluturare de teamă. Felul în care omul se aşezase pe scaun, în care îşi luase capela din cap şi o pusese pe măsuţă, felul în care îşi scosese tabacherea şi bricheta şi-şi aprinsese fără vreun cuvânt ţigarea, fiecare mişcare pe care o făcea părea un fel de pregătire pentru ca următoarea s-o îndrepte spre celălalt şi să-i dea în cap. Vica se sperie de-a binelea când auzi glasul mânios al Anei:
- Ce e Tomiţă, iar ai venit?
Omul păru că nu ia în scamă, nu aude glasul femeii. Răspunse liniştit, chiar cu un fel de părere de rău:
- Am plecat fără bilet de voie... cerusem până seara şi n-a vrut (aici urmă o înjurătură adresată cuiva). Trebuie să mă întorc repede!
Femeia scoase un suspin care îl făcu pe om să-şi lase fruntea în pământ.
Se făcu tăcere lungă. Ana se aşezase pe pat lângă prietena ei Şi se uita la noul-venit cu o privire turbure. După un timp, °mul de pe scaun ridică fruntea din pământ, şi mişcările pe care mcepu după aceea sâ le facă părură şi mai ameninţătoare. El P11* repede ţigarea pe colţul mesei şi se ridică brusc în picioare.
604
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
605
Vica tresari şi tăcu o mişcare să se ridice, dar, uimiră, se trase mai pe pat, aşteptând. Omul stătea in picioate in faţa Anei şi, cu ploapele lăsate peste ochi, scotea ceva dintr-un buzunar de la piept: un portofel:
- Uite, Aneta, zise. Îmi spuneai acum o lună că n-ai rochie de vară şi pantofi. Eu mâ duc, nu pot să mai stau. la ici ăştia...
Fără voie, buimăcită, Ana întinse braţul şi luă din mâna aceluia o mulţime de hârtii de câte o mie. Apoi, fiindcă omul se întoarse şi porni spre uşă, ea lăsă repede hârtiile pe pat şi sări în picioare în urma lui; în aceeaşi clipă, chipul i se înroşi ca focul şi vru să spună ceva. Militarul, însă, deschisese uşa.
- Fa revedere, zise omul, ieşind, şi pentru că Ana nu răspunse nimic, prietena spuse repede în locul ei:
- Fa revedere!...
IV
- E cam ţicnit, vorbi Vica, după ce paşii se îndepărtară. Ia uite ce de bani! Dacă e militar, de uude-i ia?
- Nu e ţicnit, îl cunosc eu, răspunse Ana, aruncând banii pe măsuţă cu sânge rece. Crede că sunt proastă, am să uit...
- Pare om dc treabă, de ce te bate? întrebă prietena, uitând cu totul ceea ce simţise cu câteva clipe mai înainte.
- Of, Doamne, Doamne, dacă nu-mi vine să înnebunesc. Ce-o mai fi copt în el de dimineaţă până acuma?!... Tomiţă, Tornitâ, fire-ai ăl dracului cu ochii răi! scrâşni femeia, răscolind sub pat şi îucălţându-se cu furie. Flaide, Vica, vreau să mănânc azi la „Carpaţi". Uite, asa mi-a venit mie... Am sâ mă îmbât... Unde oi fi pus eu bluza aia?... Nu ştiu ce spuneai când ai venit, că a întrebat de mine? Ce-are cu mine? N-am dreptul sa lipsesc si eu o dată în viata mea? Să mă lase în pace! Am să mă mărit cu Tomiţă şi plec de la fabrică. Şi cum e el mare bocsier si dat dracului, dar ce? II învăţ eu minte! Ai văzut ce semn avea la gât? Eu l-am ars. Călcam rufele, dragă, şi i-arrl.
dat cu fierul în ochi. Noroc câ s-a ferit, câ rămânea orb... Ea „Carpaţi" am să mănânc! Hai repede Vica... Am să cer creier pane! Fi-ţi-ar creierul al dracului, Tomiţă! Ai văzut cc cap are? Ca de viţel, dragă! Vitei pe tipsie!... Ce te uiţi asa?
- Ce-i cu tine, te-ai zăpăcit? întrebă cealaltă, uimită nu atât de vorbele pe care Ic auzise, cât de tonul cu care erau spuse şi care i se părea puţin dezmăţat, lucru pe care chiar şi Ana îl băgă de seamă.
- Şi ru ce te uiţi aşa ca proasta? spuse Ana cu sânge rece, ferindu-se totuşi sâ se uite la prietena ei.
Fiindcă nu primi nici un răspuns, tăcu, apoi, după ce termină să-şi încheie nasturii la bluză, spuse abia şoptit cu alt glas, cu chipul schimbat, oftând scurt:
- Flaide... ti-am spus că îmi vine să înnebunesc... Hai să mergem... Ce, te-ai supărat?...
Ieşiră împreună, şi Ana încuie, ptise cheia într-un loc anumit, apoi porniră spre poartă.
- Te-am întrebat adineauri, şi nu mi-ai spus, de ce m-a căutat sindicatul, zise Ana când ajunseră în stradă.
- Cine ştie ce-o fi având cu tine, îi răspunse Vica după un timp, oprindu-se pe loc. Apoi, rece: Te duci la „Carpaţi"? Eu nu merg.
- Nu, mergem colea la Iăptărie. Mi-e foame rău şi vreau s-o văd pc fata mea când o trece acasă. Ce ţi-a venit cu „Carpaţii"! zise Ana cu un glas plin de tristeţe. De „Carpaţi", mi-arde mie acum?...
Intrară alături într-un birt-lâptărie unde, deşi era ora prânzului, se afla un singur om, îmbrăcat în zdrenţe, şi care mânca zgomotos şi clefăind un iaurt.
- Venisem sâ văd ce c cu tine, să-ţi spun noutăţi şi să te iau 'a un cinema. Ştii câ fetei âleia angajată acum o săptămână i s~a dat în primire o maşină? E una nouă, care a fost angajată cu încă alte două la câteva zile după naţionalizare... Am fost
606
MARIN PREDA
NUVE1.E Şl POVESTIRI
607
aşa de supărată!... zise Vica în timp ce se aşezau la o măsuţă
în fundul birtului.
- Dă-mi nişte ouă jumări şi, dacă ai, să-mi faci o friptură... Vreau să mănânc o friptură, dragă, iai şi tu una? Plătesc eu...
- Nu, am mâncat la cantină. Nu mi-e foame! Un orez cu lapte, dacă e proaspăt...
- Dâ un orez cu lapte, zise Ana cu plăcere în glas.
- Ai auzit ce spuneam? continuă cealaltă. Cât i-am dat maşina şi am lăsat-o singură, nici u-a trecut un sfert de ceas şi m-am pomenit cu ea: „Tovarăşă, mi s-a stricat maşina". Ce să-ţi spun, Aneto, mă duc la ea să mă uit. Când colo, nimic. 1 se rupseseră două fire si nu mai ştia cum să dea drumul ţevilor. Mai oprise şi maşina de tot şi se fâstâcise grozav, nu ştia ce să mai facă. Parcă luase foc secţia, aşa era de speriată, li leg firele şi plec. Nu trece un ceas şi iar mă pomenesc cu ea, galbenă ca ceara: „Tovarăşă, zice, nu ştiu ce s-a rupt la maşină, ce fac eu acuma?" „Ia să văd, tovarăşă, te pomeneşti că cine ştie ce-ai făcut", îi răspund. „Gata, te-ai dus", îi spun iar, când mă uit şi văd. Vream s-o bag niţel în sperieţi. Tu ştii că noi am măturat pe jos luni de zile până am prins ceva, şi ea, gata, moţ la maşină. Pa noi, ştii ce-a fost, dar nici aşa, în câteva zile să te faci lucrătoare... Bun orez, mai dă-mi unul. Mi-aduc aminte, când am intrat eu, era una a dracului, de te făcea să-ţi iei lumea în cap. Ale dracului timpuri, Aneta!...
- Dar ia stai, care e aia care spui că a venit acum o săptămână, că au fost atunci trei inse! întrebă Ana cu interes.
- E una frumuşică şi blondă, aşa, bucălatâ!
- O ştiu! Nu i-o dăduse maistoriţa pe cap lui Pistrui?
- Ei, acuma mi-a dat-o mie, confitmă Vica. Şi-i spun: „Ei, tovarăşă, ai păţit-o! Dacă nu te pricepi, ce te vâri?! Acum o să te dea afară, clacă nu şi mai râu" (Ea credea că hm!... E... mare lucru să stai lângă maşină s-o cureţi de praf şi să-i scoţi ţevile!) Pistrui se uita şi râdea pe înfundate. Pe urmă am început şi eu să râd, că nu mai puteam! S-o fi văzut-o ce ochi făcea! Când;
t
a băgat de seamă că nu e nimic, s-a posomorât. „Ei, lasă, i-am spus, aşa sc învaţă meseria. Când stai si te uiţi la altul cum lucrează, ţi se pare un fleac. Ia dă-i drumul." Am stat lângă ea câteva minute si pe urmă o aud: „Acuma ştiu". Plec eu, şi nici nu trece aşa, ca de când am venit noi aici, si o văd cti obrajii roşii, cum se uită spre mine peste spinarea maşinii. Nu mai îndrăznea să mă cheme.
- Iar se stricase?! zise Ana, încercând să zâmbească.
- Actinia, drept să-ti spun, să le fi văzut pe alelalte! Nici cinci minute nu puteau sâ stea singure. Aurica asta, Muscan, cred că într-o săptămână are sâ lucreze ca mine. Ai s-o vezi!...
- Dar văd că eşri destul de veselă! zise Ana cu mirare. Spuneai: „Am fost asa de supărată!"
- Păi da, reluă Vica, înfuriindu-se puţin. Ea plecare mâ pomenesc cu tovarăşul Jamgocean printre maşini şi, după ce se uită la mine (lui i se părea că zâmbeşte), zice că „Ce-ai păţit astăzi, tovarăşă, bagă de seamă, uite, are sâ ţi-o ia înainte tovarăşa asta, Muscan, ce-i faci?" Am vrut să-i răspund, dar mi-era ruşine, să nu creadă aia nouă cine ştie ce despre mine. Si nu m-aş fi supărat, dar când să ies, ofiţerul de serviciu la fel: „Am auzit că te-a întrecut una nouă, ce-ai păţit?" „la te uită! îi spun, ce înseamnă asta, tovarăşe?"
- îmi pare rău că am lipsit, murmură Ana, dând farfuria la o parte. Cine ştie pentru ce m-o fi chemat. Tu ce crezi?
- O să vezi mâine. Hai să mergem la cinema.
- Nu merg, răspunse Ana cu un glas aspru, rece, cu privirea întunecată.
- Ascultă, Aneta, reluă cealaltă după câteva clipe de tăcere. Tu niciodată nu te duci să vezi filme. De câte ori am vrut să te iau, ţe-ai răstit la mine, parcă cine ştie ce rău ţi-am făcut! Şi eu care credeam că sunt prietena ta!
- Nu fi proastă; nu merg la cinema, pentru câ nu pot sâ citesc repede jos şi nu înţeleg nimic din film! zise Ana încet.
608
MARIN PREDA
NUVELE SI POVEST1R
609
Sc făcu tăcere. Birtaşul se oprise şi el din cântărit nişte carne şi se uita intrigat spre cele două femei. - Da, Aneta, n-am ştiut. Nu te supăra!
V
A doua /i dimineaţa, Ana porni spre fabrică îngrijorată. In trecut se mai întâmplase să lipsească de la lucru şi totdeauna se înspăimânta; i se părea câ la poartă are s-o aştepte ofiţerul dc serviciu şi are s-o oprească şi să-i spună că a fost dată afară.
Acum însă, lucrurile se schimbaseră cu totul. Filatura Româneasca dc Bumbac, al cărei capital se afla în portofoliul S.A. de Gerances et Depots din Geneva si Security and Financial Service Corporation din Panama (!), trecuse de câteva săptămâni în mâinile clasei muncitoare. Unele lucrătoare din filatură au crezut câ acesi lucru arc să aibă un efect practic imediat.
- Ni se măresc salariile! Acuma, fabrica e a noastră!
- Nu, nu se măreşte nici un salariu! Ce rost are? Mai bine să ne aducă pantofi la cooperativă, a mormăit o vecină a Anei, o lucrătoare bătrână şi morocănoasă, care umbla de câteva zile fără tălpi la pantofi. In cooperativele funcţionarilor bagă pantofi şi în ale noastre bagă pe dracu'!...
Toată lumea înţelesese însă limpede că s-a terminat cu puterea patronilor.
Ana fu nevoită să-şi dea seama că ceea ce o îngrijora acum, apropiindu-sc de porţile fabricii, nu era faptul că are s-o aştepte la intrare omul patronului şi să-i spună că a fost dată afară.
îsi amintea de Tomiţă şi de dimineaţa de ieri. Gândul o întunecă numaidecât şi deodată fabrica i se păru un lucru străin, rece, depărtat de ea şi încâlcit. Răsuflă adânc şi simţi începutul zilei şi al lucrului ca pe o povară greu de îndurat. Se simţi pornită şi îndârjită împotriva tuturor şi, în această stare, străbătu curtea întretăiată a fabricii şi o luă spre secţia unde lucra.
Numai când văzu cum încetul cu încetul maşinile sunt luate în primire de tovarăşele ei şi încep apoi numaidecât să bâzâie, se simţi mai liniştită. Zbârnâitul ţevilor, care răsuceau cu repeziciunea aripilor unor bondari uriaşi bumbacul întins pe maşină si subţiri fuioare de lapte, o făcu să uite totul. începu să cureţe maşina cu repeziciune si lucră timp de două ceasuri cu o râvnă parcă străină de ea. In tot acest timp, ca şi când ar fi fost singură, nu se uitase nici o clipă dincolo de maşină, deşi Vica şi Pistrui trecuseră pe lângă ea vorbind tare şi îi dăduseră noroc. Fot în acest timp, maistoriţa trecuse cu paşi rari printre maşini, se oprise câteva clipe în dreptul ei, vrând parcă să-i spună ceva, apoi pornise mai departe.
Abia târziu îşi roti privirea peste sala uriaşă a maşinilor şi se şterse pe frunte de sudoare. îndârjirea i se risipise, şi acum se simţea numai întristată. De peste a treia maşină, Vica îi făcu semn din cap şi-i zâmbi într-un fel, parcă voind să-i dea de veste de ceva.
- Tovarăşă, vrei să vii să te uiţi? Mi s-a stricat maşina!... auzi alături un glas, care în zgomotul surd al secţiei suna şoptit şi sfios ca al unui copil.
Ana se întoarse repede si zâmbi şters. Strigă să fie auziră:
- Ia să vedem! Dacă s-a stricat, e nenorocire!
Porni iute alături de lucrătoarea cea tânără şi, după ce legă un fir rupt, rămase careva clipe în faţa fetei, cercetând-o de sus până jos. Apoi, deodată, parcă fără voie si stăpânită de o simţire scurtă de simpatie, apucă obrazul bucâlat al fetei, îl strânse între degete şi strigă:
- N u-ţi fie frică! Dacă se strică iar, chearnă-mă! Dumneata eşti tovarăşa Aurica Muscan?
- Da!
- Pe mine mă cunoşti? -Nu.
Aneta Roşculeţ, se prezentă Ana. Cu
cine înveţi?
610
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
611
- Cu tovarăşa Diaconescu Vica, dar de dimineaţă, tovarăşa maistoriţâ mi-a spus că să învăţ cu dumneavoastră, că sunteţi alături.
- Şi de ce vorbeşti asa, dumneavoastră1.... întrebă Ana, zâmbind puţin. Eşti măritată?
- Nu, tovarăşă!
- Părinţi ai?
- Da, tovarăşă!
- îţi place maşina?
- îmi place foarte mult.
- E! Bine! Spor îa lucru)
Abia se întoarse la maşina ei şi, din cealaltă parte a secţiei, Ana o văzu pe Pistrui făcându-i şi ea nişte semne. îi răspunse, cu o mişcare a mâinii, câ n-arc timp.
- Te cheamă tovarăşul Pavel Vasile, îi strigă Pistrui, apropiindu-se. Ieri a trecut repede p-aici şi a spus că să treci pe la comitet. Mat sunt cinci minute, ar fi bine să te duci acuma.
VI
Ana opri maşina şi, odată cu bătaia repede a inimii, un gând de o clipă îi răci spinarea: „Ce fac eu acuma! O să ură întrebe pentru ce am lipsit..."
Tot atunci, maistoriţâ trecu pe lângă maşina ei şi se opri:
- Treci pe la Comitet, Ana. Tovarăşul Pavel nu ştiu ce vrea să te întrebe.
Maistoriţâ vorbise liniştit, cu un glas simplu, ca şi când i-ar fi spus: „Treci pe la cooperativă, că se dă nu ştiu ce". Sau: „Treci pe la personal, să-ti facă nu ştiu ce fişă".
Dar tocmai tonul acesta îi întări acelaşi gând neliniştitor, fără să-şi dea seama că, de fapt, nu de sindicat trebuia să se teamă. Are să mă întrebe de ce am lipsit, pentru ce am lipsit: „Asta nu se poate, tovarăşă; îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun că.
Se smulse de lângă maşină şi porni repede afară. „Ei şi? N-au decât! M-am săturat de viaţa asta", gândi cu răceală, când zgomotul maşinilor se frânse odată cu închiderea uşii. Se îndreptă încet spre biroul Comitetului de fabrică şi, fără voie, îşi aduse aminte cum, cu cinci sau şase ani în urmă, îi văzuse pe mecanicul Pavel Vasile în odaia strâmtă a portarului, alături de doi domni cu mâinile în buzunare şi care se uitau la el din două părţi, cu ţigările în gură şi cu albul ochilor parcă încremenit, rânjind. Pavel Vasile era posomorât, şi pe vremea aceea i se făcvtse milă de el, fără să ştie însă pentru ce. Privirea piezişă, cu albul ochilor bulbucat, a celor doi inşi care îl însoţeau, o înspăimântase.
Abia acuma amintirea aceasta i se limpezi cu totul în minte şi intră în biroul Comitetului cu uimirea pe faţă, stăpânită de gândul îndepărtat al întâmplării de atunci.
Când închise uşa, înlăuntru întâlni privirea puţin mirată a unui om de vreo patruzeci şi cinci de ani, care tocmai atunci terminase de vorbit la telefon şi lăsase receptorul în furat. Omul se ridică numaidecât în picioare şi ieşi puţin spre colţul biroului, în acelaşi timp vorbind încet şi aşteptând-o pe lucrătoare să se apropie, sâ-i strângă mâna.
- Noroc, tovarăşă! Ce s-a întâmplat? o întrebă.
îi strânse mâna cu putere şi se întoarse la locul lui, trăgând scaunul, gata să sc aşeze.
- Stai jos, tovarăşă!
Atât la întrebare, cât şi la semnul omului care îi arăta în faţa biroului scaunul să se aşeze, Ana nu răspunse nimic şi nu se aşeză. Voia să-şi dea seama dacă a fost chemată pentru că a lipsit ieri; dar de pe chipul omului nu putu să ghicească nimic. Rămase în picioare şi vorbi încet, cu sfială şi cu urme dc nelinişte în glas:
- Dumneavoastră m-aţi chemat...
Omul mai rămase o clipă în picioare, apoi îşi desfăcu tiatnile într-un gesr mic şi se aşeză. îi vorbi cu o uimire simplă S1 puţin veselă în glas:
612
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
613
- Du, tovarăşa. Mi-am adus am in re! Dumneata eşti soţia lui Roşculeţ de la secţia chimică! Eram în închisoare când am aflat câ a murit pe front... Dar stai jos! De ce nu stai jos? Te rog să iai loc!
Ana se aşeză încet, ca pe ghimpi, şi râmase aproape înţepenită în scaun, abia îndrăznind să atingă biroul cu două degete. N-ar fi putut să-si dea seama daca îi era frică de ceva. Micile ei întâmplări i se învălmăşiseră în cap în asa fel, încât prezenţa omului - care s-ar fi putut s-o întrebe pentru ce a lipsit, fără să ia în seamă că există cineva care de câteva luni o chinuie fără rost — o făcea să se simtă din ce în ce mai neliniştită. Pe de altă parre, zâmbetul şi simplitatea preşedintelui de comitet o ruşinau şi, în acelaşi timp, o îndârjeau. Lucrătoare rămasă în urmă, încurcată în viaţă cu bărbatul ei, Ana Roşculeţ nu ştia lămurit ce este sindicatul, în mintea ei totul era învălmăşit, de la directorul filaturii şi până la tehnicieni; pentru ea, partidul, sindicatul şi direcţia eraţi totuna. Acum presupunea că omul din faţa ei are s-o ia pe departe şi până la urmă s-o întrebe pentru ce a lipsit. De aceea se şi crispa rău când omul începu:
— Uite, tovarăşă... Partidul nostru dâ o atenţie deosebită, atunci când...
Glasul preşedintelui se frânse pe neaşteptate şi tăcu. Ana se tiită ca într-o fulgerare spre el, si privirea îi rămase pironită pe chipul preşedintelui, care se întunecase şi se făcuse atât de grav, încât părea dârz.
Totuşi, omul tăcuse pentru ca s-o întrebe cu un glas simplu, blând şi nedumerit:
- Tovarăşă, dar de ce eşti aşa de speriată? Ce s-a întâmplat? Anei i se păru cu neputinţă acest glas simplu. Se stăpâni,
înghiţi în sec, se mişcă puţin în scaun, apoi se uită bănuitoare
spre om. Preşedintele sări de pe scaun, ocoli biroul cu paşi rari
şi se apropie dc ea. Era un om care, deşi nu prea înalt, păreai
totuşi astfel din cauza oaselor mari si largi ale umerilor şl?.
5 .
picioarelor. Avea buzele groase, gura mare, de asemenea, nasul, obrajii, urechile si fruntea şi mai ales ochii îi erau mari. Chipul era totuşi mic, obişnuit; însă, mişcările, largi şi moi, răspândeau în jur ceva cuprinzător şi liniştit, care îl făcea să pară înalt, gros şi bătrân.
- Ei, tovarăşă, cc e cu dumneata, vorbi el rărind cuvântul si adâncinclu-1 parcă, în timp ce o apucă de braţ. Ce e cu dumneata? Dc ce eşti aşa de speriată?
Ana se ridică în picioare si trase scaunul, sâ nu stea prea în faţa omului. Dar preşedintele mai făcu un pas şi-i puse mâna apăsat pe un umăr. Apăsarea o crispa pe femeie, dar tot atunci «laşul moale si direct al omului o înfiora iarăşi:
- Dar ce s-a întâmplat, tovarăşă, ce este, de ce te .sperii aşa? Haide, tovarăşă, ce înseamnă asta? Noi ne cunoaştem de mult! Bărbatul dumitale mi-era prieten...
Ana strânse speteaza scaunului în palme şi-si muşcă buzele. Şopti, înghiţind greu, cu urme de dârzenie în glas, stăpâ-nindu-se totuşi:
- Nu, tovarăşe... dar sunt necăjită.
făcu o mişcare aprigă din cap, se stăpâni şi rupse din gât cu o furie rece, cu intenţia să arate pentru ce a lipsit si să curme discuţia.
- Mi-e ruşine de dumneata, tovarăşe, ieri am fost asa de chinuita, câ îmi venea să iau lumea în cap. Şi n-am putut să viu la lucru... Am un bărbat care de câteva luni a înnebunit... fetita mea s-a făcut acuma mare, şi mi-e ruşine de ea, nu mai pot! l-am spus să mă lase în pace... Nu ştiu ce are cu copilul meu! De câte ori vine, n-ajunge că îmi culc fetiţa pe jos, mai S1 ţipă la ea... Iar pe mine mă bare ca un câine. Nu-mi poate suferi copilul. Şi i-am spus să mă lase, sâ se ducă... i-ani închis u?a... dar...
An a se opri, se uită la omul din faţa ci şi, când îi văzu ochii mar'> care o priveau ca nişte oglinzi luminoase si adânci, se
614
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
615
turbură cu totul şi izbucni scurt în plâns, oprindu-se însă numaidecât şi bâiguind ca un copil:
- Tovarăşe Pavel, nu ştiu ce sâ fac... n-aş vrea să mai lipsesc, dar nu ştiu ce sâ mâ mai fac... mă omoară cu bătaia... când a aflat că strâng bani să-mi dau fetiţa mai departe la şcoală, m-a nenorocit cu bătaia... Alaltăieri m-a chinuit toată noaptea...
Omul o ascultase neclintit, fără să clipească, fără să încerce să spună vreun cuvânt. Când lucrătoarea se opri vreo câteva clipe, el trase un scaun si se aşeză liniştit în faţa ei, cu un cot pe lemnul lucios al biroului. Nici de astă dată, deşt femeia se oprise, nu spuse un cuvânt. O privea cu aceiaşi ochi şi dădea numai din cap în semn că ascultă, să spună tot, fără teamă. Pârea numai uimit, ca atunci când ceva vechi, un lucru de demult şi rău, şi pe care îl credeai mort iese nu se ştie de unde şi se agaţă de om cu furia celui care vrea să distrugă.
Ana se aşeză pe scaun, mai tăctt un timp şi apoi, adu-cându-şi aminte, spuse temătoare:
- Şi vedeţi? Din cauza asta am lipsit ieri! Nici n-am putut să mă scol din pat... Credeam că d-aia m-aţi... sâ vin şi să...
Ana se opri şi-şi lăsă privirea în jos. Obrajii îi ardeau; se făcuse roşie la chip şi se ţinea dârz de scaun în fata biroului. Se făcu o tăcere de câteva clipe, pe care lucrătoarea o rupse spunând cu glasul omului muncii:
— Tovarăşe, eu mă duc la maşină! A trecut pauza... Preşedintele de comitet se uită în treacăt spre ceasul din
perete şi dădu din cap:
- Da, dar acum spune. Vreau să şriu ce e cu dumneata. Nu se poate sâ trăieşti în felul ăsta...
Aria însă îşi revenise şi acum era liniştită. îi trecu prin minte că nu are nici un rost s-o ia de la început, n-ar folosi la nimic. Toată povestea ei lunga cu Pornita i se pârea acum de nimic, fără rost si fără folos s-o audă preşedintele Comitetului de fabrică. Cu ce poate sâ-i ajute? Se ridică iarăşi în picioare îndârjită
si se şterse apăsat pe obraji. In aceeaşi clipă însă, preşedintele se ridică si el în picioare, o opri nemulţumit, chiar iritat:
- Dar, tovarăşă Ana, spune, să vedem ce e de făcut. îmi pare râu că nu te-am cunoscut mai bine până acum. la spune-ne, bărbatul dumitale e muncitor? Unde lucrează?
- Nu, tovarăşe! E bocsier!
- Boxeur? E înscris în Federaţie, în O.S.P.?
- Nu, nu e scris. Spunea că nu are nevoie de leafa statului. Acum e militar.
- în ce regiment?
- Aici, în Bucureşti, la grăniceri.
- De mult eşti cu el?
- I .-am cunoscut la trei ani după ce a murit bărbatul meu. D-atunci!
- Şi ce are de te bate? Nu e sănătos? De ce nu te desparţi de el? Acum nu mai e ca pe vremuri, dacă bărbatul e nebun, să-1 înduri toată viata. Şi judecătorii noştri...
- Tovarăşe Pavel, nu sunt măritată cu el. Am stat amândoi până în primăvară, acuma... şi, fiindcă începuse să mă bată, am fugit, mi-am căutat altă odaie. Dar a venit după mine, nu ştiu cum m-a găsit...
- Şi când a început să te bată? Pentru ce?
- l-am spus o dată să nu mai vie, că nu se mai poate, n-avem nici casă ca lumea. O singură odaie şi nu se mai poate, mi-e ruşine de copil! Şi când a auzit că mai vreau s-o dau mai departe la şcoală!... Copilul meu învaţă foarte bine şt, când am fost o dată cu ea, învăţătoarea mi-a spus că nu trebuie s-o las... A ieşit mereu premiantă... D-atunci a început... şi acum mi-e frică s-o mai las singură acasă... „Ai să vezi, îmi spune mereu, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, vai de pielea ta! Vrei s-o faci domnişoară, să te coconeşti?! Lasă că o fac eu să nu mai fie domnişoară."
616
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
617
- Şi de ce n-ai venit sâ ne spui, zise preşedintele de comitet, ridicându-se în picioare şi măsurând câţiva paşi. I rebuia să vii aici, să ne spui, adăugă după aceea, rece cu un fir de bănuială în glas. De ce ai răbdat atâta? Asta nu se poate!
Femeia tresări si se închise în ea numaidecât. Se posomori si tăcu. Preşedintele Comitetului de fabrică se mai plimbă puţin, apoi se aşeză iar pe scaun.
- Tovarăşă, n-am vrut să te învinuiesc, îi spuse cu alt glas. Ah, ce fire ai! Păi nu Iaci nimic, aşa! Nu se trăieşre asa! Nu vezi cum e la noi? Singur nu ajungi nicăieri. Te lupţi, te lupţi mereu, şi nu pori să schimbi nimic. Acuma, gata, lasă! N-o sâ treacă prea mult timp şi oameni ca ăştia... dar trebuie... în sfârşit! Bine că stim! D-aia îţi spuneam: trebuia sâ vii aici, era chiar pe vremea când se făceau anchete pentru locuinţele filaturii noastre. O să ne interesăm dacă mai e un loc, şi atunci ai scăpat de el numaidecât. Până atunci, cred că cel mai bun lucru esă cauţi şi să te fereşti de el.
- Cum să mă feresc, tovarăşe! Nu mai ştiu ce să fac! Ieri, după ce m-a chinuit toată noaptea, s-a întors ca un miel şi mi-a lăsat o grămadă de bani. Ce să fac?!
- Să nu faci deocamdată nimic! Caută sâ nu-1 provoci. Şi mâine treci iar p-aici. Acum ascultă pentru ce te chemasem ieri. Ştii că avem câteva lucrătoare noi. Una din ele e chiar la secţia dumitale. Ne-a spus că ea vrea să înveţe cât mai repede meseria. Maistorira mi-a vorbit de dumneata câ te pricepi mai ales cum să te porţi cu cele noi si am vrur sâ stăm de vorbă, li o poveste cu fata asta, pe care am vrut s-o ştii. Tată-său era tâmplar la un pension din astea, catolic. Şi pentru leafa de acolo a vrut ea fata lui să înveţe şi ea în pension. Ce să-ti mai spui? El îşi dădea leafa de pomană, iar fata spăla coridoarele pensionului
şi slugărea toată ziua p
jrin casele babelor catolice. Acum o săptă-
tână l-am cunoscut pe tat-său, când a venit cu ea aici
;i. Când
a auzit c-o primim, ce sâ-ti mai spun. se şi vede! Vrea sâ se facă numaidecât lucrătoare...
Ana se ridică de pe scaun, iar preşedintele de comitet sc ridică şi el si-i întinse mâna, zâmbind:
- Ei, tovarăşă Ana, îmi pare bine că te-am cunoscut. Ai o viaţă familială chinuită şi rău ai făcut că te-ai lăsat prinsă până acuma, dar, vasăzică, bine că ştim şi o să ne gândim, aşa că treci mâine să discutăm, să vedem ce este de făcut! Nu sta singură, tovarăşă! Să nu-ţi fie frică de nimeni, auzi? Treci mâine!... Noroc şi spor la lucru!... Şi ai grijă de Aurica Muscan!...
Preşedintele Comitetului îi strânse mâna, şi Ana ieşi din birou. Se întoarse la maşini într-o stare neobişnuită de tur-burare. Se simţea puţin zăpăcită, ca şi când ar fi făcut sau i s-ar fi întâmplat ceva nefiresc. Această discuţie nu i se părea nefirească, dar întorsătura pe care simţea câ au luat-o lucrurile o găsea întunecată, nu înţelegea; nu înţelegea bine pentru ce un lucru cum era viaţa ei încurcată de acasă poate fi o problemă pentru Comitetul fabricii; şi, pe de altă parte, chiar povestea tinerei Aurica Muscan şi atenţia comitetului pentru o ucenică i se părea iarăşi cu neputinţă. Ana nu înţelegea bine de unde veneau toate acestea.
VII
Câteva zile mai târziu, lucrătoarea Ana Roşculeţ fu vizitată acasă de o asistentă socială, care îi făcu o fisă. După o săptămână, într-o duminică, a fost mutată provizoriu, cu toate lucrurile, în căminul filaturii. Preşedintele Comitetului de fabrică îi spusese a doua zi câ blocul filaturii e ocupat în întregime de familii care au câte doi şi trei copii; nu se poate muta acolo, unde ar putea să scape dc omul ei. „Ai să stai în cămin câteva săptămâni până îţi pierde urma si până îti găseşti altă locuinţă. Deocamdată. După aceea o să vedem noi ce e de făcut."
618
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
619
Preşedintele îi mai spusese apoi că lucrurile ar fi simple dacă ar fi numită responsabilă a căminului. în cazul acesta ar avea drept la locuinţă, împreună cu fata. „Dar mai bine, tovarăşă, să stai liniştită o lună de zile şi pe urmă sâ-ti cauţi o odaie. Fă-1 pe omul dumitale să creadă câ te-ai mutat aici definitiv, ca să nu te urmărească atunci când ai să pleci!"
Ana căută să se aranjeze în cămin cât mai pe nesimţite. îi era ruşine de lucrurile ei, care păreau nelalocul lor în dormitorul simplu, făcut numai pentru schimburile care lucrau noaptea, în primele zile, fetiţa era atât de întristată, încât noaptea, la spatele mamei, stătea ceasuri întregi fără să închidă ochii, ascultând respiraţiile grele, uneori sforăitoare, care se auzeau în celelalte paturi.
în duminica următoare, Ana fu anunţată de la poartă că
o caută cineva.
- Cine e, ce are cu mine? a întrebat, tresărind.
- Nu ştiu ce are cu tine. Stă la poartă şi vtea să-ţi vorbească! Ana făcu o mişcare fără voie şi vru să se ridice de pe pat.
Pentru întâia oară de când dura povestea ei cu Tomiţă, copilul se agăţă de umerii femeii şi şopti apăsat, cu ură, cu un glas care nu prea semăna cu al unei fetiţe de unsprezece ani:
- Mamă, nu te duce! Stai aici.
Femeia, surprinsă, amuţi, apoi dădu copilul la o parte. îi răspunse la fel, ca şi când ar fi vorbit unei fete de douăzeci de ani:
- Trebuie să mă duc şi să-i spun că am terminat cu el. Altfel, o să-mi dea târcoale mereu.
Ana se sculă dc pe par şi porni spre uşă, dar în drum se opri, stătu o clipă la îndoială, apoi se întoarse, se aplecă sub pat şi trase o valiză de lemn, din care luă un pacheţel cu bani. Apoi plecă hotărâtă, călcând cu dârzenie, deşi chipul i se făcuse palid.
Străbătu curtea fabricii şi se îndreptă spre poartă. Intră în biroul portarului şi acolo dădu cu ochii de bărbat.
Tomitâ o aştepta aşezat pe o bancă de lemn, fumând nervos, cu coatele pe genunchi. Când auzi că intră cineva, se ridică
în picioare. F.ra îmbrăcat civil, într-un costum negru, pretenţios, cu capul gol şi cu părul lins încărcat de briantină. îmbrăcămintea dc pe el şi nasul puţin tumefiat îi dădeau o înfăţişare de individ care a dat de curând o lovitură bună.
Când o văzu pe Ana, aruncă ţigarea cu un gest leneş şi încrezut şi, fără sâ spună vreun cuvânt, îi întoarse spatele şi porni spre ieşire cu un aer care invita ameninţâtot pe femeie să-1 urmeze: deschise uşa şi ieşi afară în stradă. Ieşind, lăsase usa deschisă, sigur fiind că femeia are să vie după el. Stătea pe trotuar cu mâinile în buzunare, cu spinarea întoarsă spre poarta fabricii; în aşteptare, îşi adună nepăsător o tuse în gât şi scuipă cu dexteritate prin colţul gurii.
De după ghişeul şi telefonul său, portarul urmărise scena indiferent. Ana îl urmărise şi ea pe bărbat, dar nu sc mişcase din loc. Se uita la el cu încordare, aşteptând. Trecură astfel câteva clipe, şi în cele din urmă, intrigat, Tomită se întoarse şi se uită în urmă. Când văzu că femeia nu vine, spuse încet şi gros cu un glas al lui, un glas al unei voinţi care nu da socoteală:
- Vin' încoace!
1 ,a auzul acestui glas, femeia făcu un gest hotărât, întoarse spatele şi porni spre curtea fabricii. Tot atunci, omul strigă în urma ei cu uimire, revenind în camera portarului:
- Unde te duci? Nu stai să-ţi spun ceva? Stai să-ţi spun ceva, că nu te mănânc!...
Femeia se opri brusc, se întoarse repede la loc şi rrecu iute prin faţa bărbatului. Ea intră alături într-un fel de vorbitor, iar omul, nemulţumit şi stăpânindu-şi furia, se mişcă şi ei în urma ei şi intră înlăuntru.
Nici nu intră însă bine că, deodată, femeia izbucni alături de el, măsurându-1 cu o privire rece ca de oţel. întrebă încet si apăsat, rar şi hotărât:
- Ce este Tomiţă? Ce vreai? Ce mai cauţi? Vorbeşte! Luat pe neaşteptate de acest glas pe care nu-1 cunoştea şi
de privirea înţepenită a femeii, omul holbă ochii de uimire şi
620
MARIN PREDA
NUVEI.E SI POVESTIRI
621
râmase nemişcat în îaţa ei, puţin prostit, cu tresăriri de adolescent care este repezit. Mârâi totuşi prosteşte, fără convingere, neştiind ce altceva să răspundă:
- Ce mă iai tu aşa, auzi? F.u îţi... (si o înjură pe femeie, căutând, slab, s-o înfricoşeze).
Femeia însă nu-1 luă în seamă; continuă cu un dispreţ rece,
răios:
- Asta e a doua oară când fug de tine, şi vii iar să mâ cauţi. F.-be! Mă uit la tine şi nu-mi vine să cred că am putut să te rabd ca o proastă atâta timp... Acuma ce mai cauţi? Crezi că mai sunt aia care să-i fie frică de tine? Ce noroc ai avut!... Să fi chemat politia si să te fi... Ce te uiţi asa ca un neghiob? Crezi câ mai mi-e frică de tine?
Ana spusese cuvintele acestea cu o ură atât de puţin stăpânită, că omul se lăsă pe una din cele două bănci şi se uită la ea pierdut, zăpăcit de uimire. Felul lui de a fi, îngâmfarea, aerul încrezut, nu mai erau. Femeia nu-1 slăbi însă; continuă din ce în ce cu mai multă pornire duşmănoasă, din ce în ce mai ameninţător:
- Şi acuma vii iar după mine şi-mi întorci spatele. Credeai că-ti mai ştiu de frică. Credeai că o să mor când o să te văz. Dacă te mai prind p-aici, o păţeşti, chem poliţia să te lege...
Femeia se opri, se aşeză în faţa omului pe cealaltă bancă a vorbitorului şi părăsi pentru o clipă tonul ameninţător:
- la spune, Tomiţă, ce cauţi aici după mine? Ce mai cauţi? Apoi continuă cu furie joasă, crescândă, stăpânită cu greu:
- Ce-ai mai vrea tu acuma sâ mă bati şi sâ sări cu picioarele pe mine. Sâ mâ încui în casă şi să mâ omori cu bătaia. Ce m-ai bătut şi m-ai chinuit tu, şi eu mă rugam degeaba sâ nu mai dai...
Cuvintele acestea se pare că răscoliră în femeie amintiri arat de negre, câ deodată, ea sări în picioare şi scrâşni ameninţător:
~ Şi acuma ce cauţi aici? Vorbeşte! Ce te uiţi aşa ca un nătărău? Scoal' în sus şi ieşi afară! Ieşi afară d-aici! Ieşi!.--
Omul ridică privirea si păli, lovit în inimă. Se vedea că n-o mai recunoaşte pe fosta lui femeie în nici un chip.Ura ei îl strivea, şi se vedea câ situaţia i se pare tic necrezut. Cu două săptămâni în urmă altfel se întâmplau lucrurile. Râmase pe bancă, strivit de pornirea crudă a femeii; bolborosi:
— Ai înnebunit? Se vede că eşti nebună! Nu mai vreai, treaba ta! Eu nu te iau cu forţa. Dar de ce strigi? Ti s-a suit sisi la cap?...
Ana se aşeză la loc, înghitindu-si cu greu pornirea de a chema portarul să-l dea afară. Chipul i se făcuse stacojiu. Ardea de ură şi se frământa nestăpânit. Starea de umilinţă a bărbatului şi vorbele lui tâmpite se vede că o Intimaseră şi mai râu, pentru câ după ce se aşeză pe bancă, începu sâ vorbească iar şi de astă dată începu sâ-l lovească cu insulte, amintind în acelaşi timp cu ură şi durere despre viata dusă împreună cu el: - Nu-ţi vine să crezi, ţi se pare că am înnebunit... Nu-ti vine sâ crezi că nu mai tremur înaintea ta... Credeai că nu mai e altul ca tine, că mor după tine, că nu mai găsesc altul, că dacă am copil, nu mai găsesc pe cine să mă ia... Om de nimic ce eşti! Mucosule! Vreai să mă îmbunezi cu banii, când eu te rugam cu sufletul la gură: „Tomiţă, Tomiţă, nu mai veni noaptea ia mine. Mi-e ruşine sâ stau cu tine în pat şi copilul jos, în trenţe..." Câine ce-ai fost! Veneai noaptea şi mă chinuiai ca un câine! Iţi intrase în cap că eşti mare bocsier şi eu trebuie să înghit mereu, să te rabd mereu, sâ tremur în fiecare zi când aud paşi în curte: „Vai! O fi Tomiţă! S-o fi gândit şi el şi o fi înţeles să vie la mine ziua. A, nu! Fii vine puţind a băutură la miezul nopţii, cc-i pasă lui de una ca mine!"
In timp ce vorbise, femeia desfăcuse pacheţelul cu hârtii şi-l aruncase în poala omului, care nu făcu nici o mişcare să-l prindă. Biletele căzură pe podea.
Se făcu, în urma acestui gest, o tăcere apăsătoare. Femeia vorbise gâfâind şi acum ostenise. F)e alături, din biroul portarului, sc auzi târâitul telefonului. în cele din urmă, Ana se mai
622
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
623
linişti. Nemişcarea bărbatului şi mai ales privirea lui rătăcită o făcură, se vede, sâ se simtă atât de repede răzbunată si să uite trecutul, pentru că, după un lung timp de tăcere, ea reluă cu un glas mai înmuiat, dar totuşi dominând:
- Asa, Tomiţă, eşti băiat tânăr şi nu ştii ce e o femeie. Invaţâ-te să te porţi şi să pricepi că nimeni nu poate să rabde când paharul se umple.
Bărbatul tresări, doborât de uimire. Se uită la ea holbat, neputând să înţeleagă de unde veneau aceste cuvinte în gura unei femei aşa deodată, când timp de doi ani de cânt! o cunoştea, niciodată n-o auzise vorbind astfel şi mai ales cu acest glas atât de mândru.
Ana era şi ea puţin uimită de ceea ce îi trecea prin cap. Această uimire, însă, creştea în ea ca o bucurie ciudată care o însufleţea, o făcea de nerecunoscut chiar ei însăşi, fără să-şi dea seama de unde îi vine această schimbare atât de neaşteptată.
- Haide, Tomiţă, să nu fii supărat pe mine, continuă ea după câteva clipe. Eu ştiu că nu eşti om rău, dar ai trăit numai cu oameni fârâ căpătâi. Eu nu mai sunt supărată pe tine...
Bărbatul tresări iarăşi şi deodată vorbi răguşit, zâmbind şters, supus, rugător:
- Aneta, hai acasă şi n-am să-ţi mai fac nimic. Ai să vezi... O să luăm o odaie largă şi ne căsătorim amândoi. Crede-mă!
- Nu, Tomiţă, răspunse femeia, zâmbind binevoitor, cu îngăduinţă chiar, pentru starea în care se afla celălalt.
Bărbatul însă nu pricepu acest zâmbet şi se ridică brusc, simţind-o iarăşi apropiată, ca şi mai înainte de această întâlnire, şi o apucă de mână bucuros, vrând s-o ducă cu el chiar în clipa aceea:
- Haide, Aneta, ai să vezi ce bine o să fie...
Femeia se ridică alene, parcă şovăind, şi omul nu înţelese nici acum că mişcările ei nu erau şovăitoare, ci mai mult încărcate de linişte şi oboseală. Ea îl privi cu acelaşi zâmbet de mai înainte si-i vorbi cu aceeaşi linişte si oboseală a mişcărilor.
- Nu se poate, Tomiţă!
- F.i, lasă, lasă, făcu omul prins de pornirea lui prostească şi veselă, scrăduindu-se s-o facă şi pe ea sâ fie la fel. Lasă, mâ, Aneta. Ce-a fost, a trecut! Haide, mă! Gata! Hai cu mine să ne plimbăm niţel şi pe urmă ne întoarcem şi luăm chiar acum lucrurile tale! Ce sâ ne certăm noi pentru un fleac... Aşa se întâmplă...
Ana tresări ca la un semnal când auzi pentru un fleac, apoi se posomori şi încercă să nu se supere. Răspunse ca mai înainte:
- Nu se poate, Tomiţă!
- Ei, nu se poate! făcu omul sâcâit. Cum nu se poate? Eu îi spun una, şi ea că nu se poate. Ce dracu'! Haide, mă Aneta, nu mă mai fierbe atâta! Fiindcă femeia nu se mişca şi se uita numai la el în tăcere, omul înmuie glasul şi vorbi iarăşi rugător, însă colţii celui dinainte se făcură simţiţi:
- Haide, mă Aneta, nu fi proasta! Mâ fierbi mereu. De ce nu-mi spui verde: nu vreau şi gata. Ce dracu'!
Cuvintele acestea, la început, treziră o clipă ura surdă a femeii, obosiră de câtva timp, dar apoi, vorbele bărbatului că pătară alt înţeles pentru ea. Se vede că i se părură neroade, pentru că se lăsă pe bancă şi zâmbi cu îngăduinţă, femeieste, ca şi când ar fi avut în faţă un băiat de şaptesprezece ani care încearcă să fie bărbat. Acest zâmbet îl răni pe om mai rău decât tot ceea ce se întâmplase până acum. Sângele îi năvăli în obraji şi, pe neaşteptate, dându-şi scama de felul cum ascultase femeia pornirea lui de mai înainte, scrâşni:
- Dumnezeul mă-ti de... Se opri, scrâşni iarăşi:
- Ce te uiţi aşa?! Candela mă-ti! Când ţi-oi da un pumn, te împrăştii pe jos. Ce mă duci tu pe mine?!
Ceva ameninţător care începu să pâlpâie în privirea femeii 'I opri s-o lovească. Stăpân totuşi pe el, se aplecă jos, luă banii S|-i băgă furios în buzunar.
624
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
625
- Biserica mă-ti! Ce, tu crezi că eu mor după tine? Adio şi-un praz verde!
Vru sâ deschidă uşa şi să plece. Se întoarse furios:
- De ce nu vrei, mă, să mergi? Crezi că ai să găseşti unul mai bun? Te-ai făcut deşteaptă, crezi câ ai sâ scapi de mine! Nu scapi tu de mine, câte zile ai avea. Te prind afară şi spăl curitu' în tine!
Fiindcă femeia tăcea, răzimatâ de perete, cu chipul împietrit, omul apucă clanţa să plece. Deschise uşa, apoi reveni! Scoase banii din buzunar şi-i întinse femeii:
- Şi banii de ce nu vreai să-i iai? Ce faci fiţe d-astea! Eu ti-am dat o dată, nu sunt atât de fraier! la-i, să te îmbraci bine, să te placă la sindicat.
Omul făcu un gest sâ-i vâre banii într-un buzunar al bluzei, dar deodată renunţă, se întoarse repede şi porni furios, înjurând tare şi trântind amândouă uşile, a vorbitorului şi pe aceea de la poarta.
VIII
După plecarea lui Tomiţă, Ana se simţi deodată atât de nenorocită, câ ieşi în goană din biroul portarului şi, ajunsă în dormitor, se trânti în pat, scrâşnind din dinţi. Fetiţa nu îndrăzni s-o întrebe nimic.
Ana se sculă apoi neliniştită, într-o stare de turburare care creştea în ea ca o sfâşiere dureroasă, şi ieşi din nou afară.
începu sâ se plimbe agitată, şi tăcerea de duminică a lungilor acoperişuri ale fabricei o mai linişti. Începu sâ-şi dea seama de întâmplare. Tomiţă se arătase atât de necopt în întâlnirea de acum, că roată legătura ei cu el i se păru un lucru prostesc, cu neputinţă de îndurat, fără rost şi de ruşine. O durea gândul câ abia astăzi îl descoperise pe om; suferea pentru tot ceea ce trăise cu el, pentru ceea ce dăduse.
Se mai plimba un timp singură, pe lângă zidurile căminului, şi după ce se mai linişri, se întoarse în cămin şi se aşeză pe pat. Fetita stătea lângă noptieră şi-şi făcea lecţiile.
Deodată copilul tresări, parcă speriat. Dedesubt, din sala de festivităţi, izbucniseră aplauze care zguduiau clădirea.
Prinsă de un gând neaşteptat, Ana sări a dotta oară din pat si ieşi afară. Ocoli zidurile căminului şi ajunse în faţa sălii de festivităţi. Prin geam se vedeau oameni mulţi şi lucratoare, tovarăşe de-ale ei, înşiraţi pe bănci, ascultând pe cineva care vorbea.
Ana apăsă clanţa şi intră înlăuntru încetişor, pe nesimţite. Deşi intrase de nenumărate ori aici (era o sală care pe vremuri servise de cantină), încăperea i se păru nouă, impunătoare, necunoscută. In fund avea o masă de-a lungul peretelui, plină cu figuri de şah; de-a lungul celorlalţi pereţi, scaune si măsuţe mici; două dulapuri încărcate cu cărţi. In celălalt capăt, unde se ţinea acum şedinţa, pereţii erau plini de lozinci şi tablouri ale învăţătorilor muncitorimii. Pe o mică estradă în formă de cerc, tăiat pe jumătate de peretele din fund, era aşezată o masă de lemn negru în dreptul căreia stătea un om în picioare şi vorbea.
După ce intră, Ana rămase nemişcată, alături de câteva lucrătoare din urma băncilor. Se aşeză cu sfială şi căută sâ audă şi să înţeleagă ceea ce vorbea omul de pe esrradă, dar nu apucă bine să asculte, câ tresări; cineva îi şoptise numele de alături. Se întoarse şi întâlni privirea maistotiţei.
- Tovarâşa Ana! F. o şedinţă de partid!
Ana zâmbi şi dădu clin cap în semn că ştie, dar privirea fixă, nemulţumită, a maistoriţei, o făcu să bănuiască ceva. Când pricepu, la început se întrista şi lăsă capul în jos; apoi, deodată, simţi ceva adânc care o jigni, şi chipul i se înroşi, se făcu stacojiu.
Se sculă fără sfială şi ieşi repede afară. Rămase în faţa uşii, simţind încă în spate privirea fixă, nemulţumită, a maistoriţei. Scrâşni din dinţi, şi o nemulţumire rece, grea, îi năvăli în inima,
626
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
627
la început împotriva maistoriţei, apoi împotriva tuturor celor clin sală care stăteau acolo adunaţi şi cate o dăduseră arară.
Se pomeni singură, călcând rătăcită pe lângă zidurile căminului.
Se întoarse în dormitor şi o găsi pe fetită citind. Vru sâ-i spună ceva, dar rot atunci un ropot de aplauze îi luă vorba din gură. Aplauzele ţinură mult, apoi se înmuiarâ cu încetul, pe rând, după care se auziră zgomote înfundate, însoţite de voci şi de murmur, semn câ şedinţa se terminase.
Ana se uită repede la fetiţă şi ieşi din nou afară, împinsă de un simţământ căruia nu i se putea împotrivi. Din sala de festivităţi ieşeau încet, în linişte, vorbind aprins, dar fără gălăgie, colege de-ale ei, maistoriţe, funcţionari de la direcţie, muncitori pe care nu-i cunoştea bine.
Treceau pe lângă ea, în grupuri, unii fără s-o vadă, alţii mai tăcuţi, privind-o în treacăt; Pavel Vasile era înconjurat de câţiva muncitori şi trecu pe lângă ea fără s-o bage în seamă. Ana se posomori, dar în aceeaşi clipă, aruncându-şi ochii spre acoperişurile fabricii, preşedintele o văzu şi-i făcu un semn din cap.
Oamenii ieşeau din sală şi, după ce rămâneau un timp prin curte, în grupuri, porneau spre ieşire.
IX
Ana intră din nou în sala de festivităţi acum golită şi, când deschise uşa, se iovi în piept cu prietena ei Vica.
- Tocmai vream să te caut! Arăţi prost, eşti bolnavă cumva? Hai să stăm puţin... îi vorbi prietena.
Se aşezară la o măsuţă.
- Am avut o şedinţă grea de tot. Sfii că pe tovatăşul Pavel de la comitet o să-1 alegem director în locul lui Ieremia, care pleacă de la noi; e numit, nu ştiu ce, în altă parte, continuă cealaltă.
Cuvintele acestea nu-i prea plăcură Anei; deşi vestea o făcuse să tresară, îngâimă cu totul altceva, cu un glas nepăsător indiferent;
- Da! Se poate.
- Ştii că maistoriţâ noastră a fost lăudată în şedinţă? După tovarăşul Pavel a vorbit tovarăşul Vişan, secretarul nostru şi a lâudat-o pentru Aurica Muscan. Zicea că nu s-a mai pomenit ca în trei săptămâni cineva să fie lucrătoate în filatură la noi.
- Şi de mine, care am învăţat-o, n-a spus nimic? întrebă Ana, cu pornire. Toată săptămâna trecută am stat numai de ea, pentru că tovarăşul Pavel personal mi-a spus cum a fost, cum era într-un pension şi toată povestea. D-aia m-a dat maistoriţâ afară din şedinţă! A uitat când mergeam amândouă la birt şi n-avea bani!
- Ce, tu ai intrat astăzi în sală? Păi nu e voie, nu te supăra pe ea! Nu eşti membră de partid. Aşa că nu te necăji degeaba, îi spuse cu sfială Vica. Ştii ce mi-a spus bărbatu-meu după ce te-a cunoscut? „Păcat de fata asta câ nu ştie catte".
Ana o întrerupse scrâşnind şi strigând răguşit, nefiresc:
- Du-te dracului cu bârbatu-tău în braţe! Te găsişi tu deşteaptă! Nu vezi ce proastă eşti?
Vica Diaconescu îşi muşcă buzele, se uită câteva clipe la cealaltă şi porni încet spre poartă, fără să mai spună vreun cuvânt. Ana se luă după ea, o urmări în tăcere, cu privirea Tăioasă, până ce n-o mai văzu, apoi se întoarse în sala de festivităţi. Se uita cu aceeaşi sticlire tăioasă a ochilor spre fundul sălii, unde mai mulţi tineri jucau şah; se îndreptă apoi spre dulapurile cu cărţi şi vru să deschidă geamul. Alături, la masa lungă din mijlocul sălii, trei-patru muncitori şi câţiva funcţionari răsfoiau m tăcere nişte ziare şi reviste.
- Cine are cheia de-aici? întrebă Ana, zgâlţâind veriga de ,a uşa dulapului.
628
MARIN PRF.DA
NUVF.l.F. SI POVESTIRI
629
Nu-i răspunse nimeni. Cineva doar ridică fruntea din ziar şi se uită la ea câteva clipe, uimit. Vru să-i răspundă, dar lăsă acest lucru în seama altcuiva. Chiar se auzi un glas:
- F. închis astăzi, tovarăşă!
- Si dacă eu vreau să citesd... făcu Ana cu glas apăsar.
- Ei! De ce n-ai cerut de aseară?!
Un tânăr muncitor, care părea cu totul absorbit de şah, îşi ridică brusc fruntea si o fixă stăruitor, cu aceeaşi uimire pe care Ana o citise în ochii celui cu ziarul. Aşteptă ca tânărul (care i se părea că o cunoaşte) să zâmbească batjocoritor, şi sângele i se urcă a treia oară în obraji. Dar acela nu zâmbi deloc. Mai stărui un timp privirea spre ea, apoi se întoarse la figuri.
Ana se dezlipi de dulapul cu cărţi si se aşeză la masa lungă din mijlocul sălii. în aceeaşi clipă, vecinul ei zvârli ziarul înfuriat, furie care, de altfel, nu turbură pe nimeni. Se uită la Ana:
- Iar vor război, bolborosi el revoltat. O să-i cam ia dracul.. . Uite, tovarăşă, ce scrie, mai spuse ei, împingându-i ziarul.
Ana vru sâ-l apuce, dar omul, care după îmbrăcăminte părea sâ fie un funcţionar de la birouri, nu-i dădu timp să se uite:
- Eu nu pricep ce fac muncitorii de acolo, spuse el, supărat. De exemplu, ăia care lucrează în uzinele de armament!
- Să-ţi spun eu, tovarăşe Cirac, zise un bâietan grav, împăturind ziarul liniştit. Socialiştii de dreapta, ăştia sunt pacostea. Eu i-aş împuşca pe toţi, încheie el cu o revoltă care făcu să-i piară gravitatea.
- Fi, nu-i aia, zise altul, un muncitor bătrân, slab si subţire, proaspăt bărbierit. Cine tine puterea! Aia e! Că dacă îi mătură pe-ăia, se duc dracului toţi socialiştii de dreaptă.
Altcineva răspunse că de aceea lupta partidelor comuniste e grea, pentru câ burghezia găseşte cozi de topor.
Ana asculta posomorâtă discuţia, şi felul în care oameni se înîuriau, pomenind de război şi de capitaliştii americani 0 turbura şi o nedumerea. Fa un moment dat se simţi stingheJ
între aceşti oameni, care vorbeau cu atâtea amănunte de nişte lucruri asupra cărora ea nu se gândise niciodată. Se ridică de la masă si iesi afară, urmăriră de vocile celor dinăuntru. „Mare scofală, îi trecu prin cap, în timp ce se îndrepta spre dormitor. Citesc si ei în ziar şi pe urmă vorbesc.
Toată ziua aceasta de duminică i se păru Anei apăsătoare, lungă si se simţi din ce în ce mai râu. Se gândea pe rând, stând în pat, la tot ceea ce i se întâmplase în ultimul timp şi nu înţelegea pentru ce nu este liniştită, pentru ce totul i se pare desfăcut şi împrăştiat, fără legătură, închis si turbure. Gândul câ a scăpat dc Tomiţă, în loc s-o bucure, o înfuria. Prietena ei i se părea dc nesuferit. Simţea câ Vica Diaconescu trăieşte într-o lume în care ca nu se poate mişca bine. O învinuia atât pe ea, cât si pc maistorită, câ n-au ajutat-o niciodată, că nu încercaseră nici una s-o scape de Tomiţă, desi ştiau amândouă, de mult, câ se chinuic şi pierduse timpul cu el.
Spre seară ieşi în oras, în apropiere, intra într-o cofetărie şi se întoarse cu câteva prăjituri pentru copil. Apoi, fără sâ stie sigur ce are de gând să facâ, se îmbrăcă cu îngrijire şi-i spuse fetiţei să stea liniştită, să se culce, pentru că are sâ se întoarcă târziu.
Apoi plecă încet şi ieşi în curte. Nu ajunse însă în dreptul porţii si deodată se opri pe loc; stătu câtva timp la îndoială; se întoarse fuga în dormitor.
- Imbracâ-te şi hai cu mine în oraş, îi spuse fetiţei cu un glas ca de taină.
- Unde mergem? întrebă copilul, nevenindu-i să creadă. Hotărârea mamei o nedumerea, nu putea sâ-si dea seama unde s_ar putea duce împreună.
- Haide, măicuţă, ce te uiti aşa? zise Ana, căutându-i cio-raP» si încălţămintea în valiza de lemn de sub pat.
630
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
631
- Unde mergem? De ce nu-mi spui? întrebă fetiţa sfios. Ana o apucă de umeri şi încercă să-i zâmbească:
- Ai sâ vezi! la spune-mi: tu ai tost vreociată la cinematograf? Copilul făcu ochii mari şi câteva clipe nu-i răspunse. Vestea
aceasta parcă o uluia pe fetiţă. 1 se păru de necrezut: mama ei nu pomenise niciodată despre acest lucru. Răspunse încet:
- Am fost, mămico! Acum doua luni, ne-a dus cu toată
clasa...
Apoi adaogă sfios, rugător:
- Mergem la cinema?
- Mergem, răspunse Ana, trâgându-i ciorapii iute. Hai mai repede, sâ ne întoarcem devreme... săptămâna asta lucrez în schimbul de noapte...
- Mămico, tu n-ai fost niciodată, aşa e?
- Da, aşa e! Nu mai tot întreba!
Porniră afară, şi Ana o luă spre Şoseaua lancului, unde ştia câ e un cinematograf. Chipul îi era încordat si neliniştit. Fetiţa mergea alături, tăcută şi gravă.
Când ajunseră şi intrară în hol, fetita se opri si se uită nesigur la mama ei.
- Ce-i cu tine? Spui c-ai mai tost! Ce te uiţi aşa? zise Ana din ce în ce mai neliniştită. Se vedea câ gândeşte Ia ceva, cu încordare şi teama.
Ana scoase bilete şi intrară amândouă înlâunrru. Filmul tocmai se terminase şi acum se aprindeau luminile.
Ana se aşeză cu grije într-un loc mai îndepărtat de cei de prin scaune, lucru care pe fetiţă o nedumeri.
- Flai mai la mijloc, mămico, se vede mai bine.
Ana o apucă de braţ şi o sili să stea jos. li spuse scurt, aspru:
- Stai aici!
Apoi îşi înmuie glasul şi spuse iar, după câteva clipe de tăcere:
- Nu sta pe scaun. Stai în poala mea!
- Dar de cc? întrebă copilul nedumerit... N-ai să vezi nimic...
- Ba am să văd, răspunse Ana încet şi adăuga blând: Nu vrei să stai mai bine? Pe moale? Ce, iiu-ii place?
Nedumerită, fetiţa se sculă şi se aşeză cu sfială pe genunchii mamei. Nu înţelegea purtarea ei; nu cunoştea decât mângâieri rare, când mama ei îi pieptăna părul.
- Măicuţă, zise femeia, stăpânindu-se cu greu sâ nu-şi strângă copilul în braţe. (Totdeauna se stăpânea astfel dintf-un fel de teamă, pe care nu şi-o lămurea. îşi dăduse numai seama că ori de câte ori o mângâia prea mult în timpul pieptănatului, simţea ceva copleşitor, care-i făcea râu.) In film, oamenii vorbesc alte limbi, continuă Ana, şoptit. Şi c scris jos pe româneşte. Să citeşti tu încet şi repede ce scrie... eu am ochii cam slabi, din cauza fabricii şi nu văd bine.
Copilul se întoarse pe genunchi, mereu nedumerit; femeia simţi că fetita nu crede; o strânse în braţe şi spuse iar:
- Ai auzit ce ţi-am spus?
- Atunci să mergem mai aproape, zise copilul, încercând să se scoale.
- Nu, stai aici, uite că începe, zise femeia apăsat. Luminile se stinseră brusc şi în sală izbucni o voce spartă,
care pe fetiţă o sperie.
„La Uzinele Resita, noul director, un fiu al clasei muncitoare, întocmeşte, împreună cu colaboratorii săi, noul plan de producţie. în trecut, slugile capitalului anglo-american au tăcut din aceste uzine un izvor de câştig şi de spoliere a bogăţiilor ţării. Trecute de curând în stăpânirea clasei muncitoare, Uzinele Reşiţa vor contribui la crearea industriei noastre grele si la construirea socialismului în ţara noastră."
1 imp de câteva minute, femeia şi fetiţa statură cu ochii neclintiţi pe ecran, cât ţinu jurnalul. Apoi se făcu lumină, şi aniandouâ râsuflară greu, cu ochii strălucitori.
632
marin prf.da
NUVELE Şl POVESTIRI
633
— Iţi place, măicuţa?
Copilul vru să răspundă, dar luminile se stinseră din nou,
şi filmul începu.
Se vedea o câmpie fără margini, ca de pe altă lume. Apoi se auziră lătrături de câini şi se văzu un sat obişnuit, cu nişte case făcute din nişte bârne înnegrite. In mijlocul ecranului apăru un gard, si numaidecât un cocoş sări pe el, mândru. Era un cocos micuţ, de o rasă necunoscută. El bătu din aripi şi cântă atât de puternic şi într-un fel aşa de caraghios, că toată sala izbucni în râs. beri ţa se lipi de mama ei şi o luă dc gât, abia stâpânindu-şi bucuria.
- Citeşte, îi şopti Ana, apăsat.
Se auziseră glasuri in film şi se vedeau nişte ţărani vorbind între ei intr-o odaie.
- Nu scrie nimic, mamă, răspunse fetiţa, uitându-se neclintit pe ecran. Apoi spuse numaidecât: Ba da, acum scrie: „Ei, Vanca, ai să plesneşti de atâta somn"... „Ce-aveţi de gând, putrezeşte grâul pe câmp"... „Ce spui Proşka! Măicuţa noastră Rusia a ajuns pe mâinile femeilor"... „Din partea mea, eu unul, nu am nevoie de nimic"... „Las' să putrezească. Să vedem cum o s-o scoateţi la cap cu colhozurile voastre."
Ana se apropiase cu urechea de gura feritei şi urmărea filmul cu răsuflarea tăiată. încetul cu încetul uită că se află în sală. Numai glasul cald al copilului, care îi şoptea la ureche, o făcea din când în când să tresară. Timp de o jumătate de ceas stătu încordată în scaun, cu mâna încleştata în jurul umerilor fetiţei, tremurând mereu ca nu cumva şoaptele copilului să supere pe vecini. Uneori, chiar se auzea câte un sâsâit, şi atunci simţea sudoarea cum îi udă tâmplele. Apoi, după un timp, prinse firul povestirii pe care o urmărea şi se mai linişti. Aproape că ghicea singură ce se întâmplă, şi chiar ce-şi spuneau oamenii. Dar după un ceas, povestea de pe ecran, cu o ţărancă ajunsă preşedinte de colhoz, apoi deputat în Sovietul Suprem, puse stăpânire pe
ea atât de mult, încât, atunci când femeia fu încolţită de duşmanii noii orânduiri şi căzu împuşcată pe nişte scări. Ana abia se stăpâni să nu ţipe.
XI
La sfârşit, când se aprinseră luminile, mai râmase încă buimăciră în scaun. Viata de pe pânză sc stinsese, nu se mai mişca nimic; totul pierise, se spulberase. Se sculă de pe scaun şi, cu fetita alături, iesi afară.
Se întunecase, şi Bucureştiul începuse să-şi aprindă luminile, filmul parcă o amuţise pe Ana, pentru că, până aproape de filatură, nu scoase nici un cuvânt. Fetita o întreba câte ceva; îi răspundea scurt, tresărind. Viata filmului o stăpânea cu putere, o urmărea ca şi când ea singură ar fi fost acolo în mijlocul întâmplărilor. Pe de altă parte, sfârşitul i se părea de necrezut, o tulbura. In timpul cât stătuse în cinematograf, se stăpânise cât putuse de mult pentru ca fetiţa să nu-i simtă emoţia care o înăbuşea. Ţăranca aleasă deputat, care se urcă la tribuna Sovietului de deputaţi din întreaga Rusie, cu un caiet plin cu cifre şi realizări, caiet după care trebuia să-şi ţină discursul, i se părea Anei de neînchipuit. Femeia deputat, de emoţie, scăpase caietul din mâini; nenorocire; cum îsi va mai putea ţine discursul! Ana tremurase ror timpul, îngrozită ea însăşi de întâmplare. Apoi, fosta preşedintă de colhoz lăsase caietul baltă şi, încurajată de zeci de priviri prieteneşti, îşi îndreptase trupul, ridicase fruntea în sus cu mândrie şi începuse să vorbească pe limba ei simpla, mai bine decât după orice discurs pregătit dinainte.
levate acestea i sc păreau Anei de pe altă lume. Îsi aminti apoi că auzise ele aşa ceva şi la noi si râmase înmărmurită de adevărul pe care îl descoperea.
Intră în curtea fabricei şi apoi în dormitor, încă ameţită de mtâmplare. Se întinse să sc odihnească, copleşită pe neaşteptate
634
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
635
de o mulţime de dorinţi nelămurite şi arzătoare. Rămase astfel vreme îndelungată, aseultându-şi eu uimire bătăile tari ale inimii.
Ziua de astăzi i se părea grea, bogată în întâmplări: simţea nevoia să doarmă, să se liniştească, să-şi dea seama de ceea ce se petrece cu ea. Trecu mai mult de un ceas astfel; neliniştită, turburată, stăpânită de dorinţi încâlcite, întunecoase.
Apoi, gândurile i se limpeziră cu încetul, cu cât timpul trecea si se apropia ora de intrare în schimbul de noapte. Fetiţa era şi ea îngrijorată de starea mamei.
într-o vreme, Ana pricepu câ toate aceste lucruri, cum erau ele văzute în film, se întâmplă şi s-au întâmplat totdeauna altora; peste ea au trecut numai vremuri dureroase şi a rămas, timp de zece ani, aceeaşi lucrătoare dintr-o filatură de bumbac; şi nici cel puţin una dintre cele mai ridicate; o lucrătoare care a uitat chiar şi ceea cc putuse învăţa în două clase primare, cât stătuse în satul ei.
Ana se întoarse în pat cu faţa în jos şi muşcă perina cu dinţii; abia acum viaţa ei cu Tomiţă şi despărţirea de dimineaţă o făcură sâ izbucnească într-un plâns scrâşnit, nestăvilit, greu de suferinţă şi de disperare.
Ana plânse încet multă vreme fără să-şi dea seama ce anume o doare. Simţea doar că ceva ttecuse în aceşti ani pe lângă ea; că în această vreme suferise fără rost; că oamenii n-o luau în seamă; cum astăzi, simţindu-se singură, fusese dată afară din sala de festivităţi de o fostă lucrătoare ca şi ea, ajunsă maistoriţâ; lucrătoare căreia totuşi nu-i putea găsi nici o vină; la toate acestea, care o nelinişteau, o întristau şi o răscoleau, Ana nu răspunse decât plângând fără rost, plângând numai şi mototolind aşternutul în palmă.
Apoi, după un timp, se simţi mai bine şi se întoarse cu privirea în tavan. Fetiţa stătea alături pe pat, uitându-se gravă şi tăcută la mama ei. Ana se ridică în capul oaselor şi încerca să zâmbească. Vorbi încet, uşurată ca de o povară:
- Haide, măicuţă, dezbracâ-te si te culcă... A trecut... nu te speria... M-am gândit la un frate de care mi-e dor...
Ana spusese aceste cuvinte fără sâ mintă. Simţea ceea ce spusese, dar nu pentru fratele ei... Nu ştia pentru ce anume.
Copilul se culcă, şi Ana începu şi ea sa se dezbrace. Chipul i sc luminase şi mişcările îi erau domoale şi hotărâte. Îşi îmbrăcă hainele de lucru şi porni spre secţiile de maşini.
XII
Când intră înlăuntru, o căută cu privirea pe Vica. Se apropie de ea, o apucă moale de braţ şi-i vorbi fără să-i lase timp aceleia s-o judece în vreun fel:
- Cred că nu te-ai supărat pe mine! Vreau să-ţi spun mai pe urmă ceva! Dă-mi mâna!
Nu ceea ce spusese o impresiona pe prietenă, ci glasul parcă necunoscut al Anei, un glas liniştit şi cald, pe care-l simţea din inimă.
îi zâmbi şi-i strânse mâna:
- Ce-i cu tine? Cum era să mă supăr? Am văzut că nu te simţi bine!
- O să mai vorbim noi, zise Ana, îndepârtându-se şi cău-tându-şi maşina.
- Noroc, tovarăşă Aneta!
- Noroc, donmişoară, răspunse Ana, în glumă, oprindu-se din mers în dreptul maşinii la care lucra Aurica Muscan. Ce mai faci? Cum merge? Apoi, trecând pe lângă ea, se opri câteva clipe, o apucă de obraz, pe care i-1 strânse cu două degete şi-i spuse cu o oarecare asprime, zâmbind totuşi:
- Ţi-am spus mereu să nu te grăbeşti cu primirea schimbului şi să mă aştepţi şi pe mine. Uită-te! Mai sunt două minute. Cum crezi că ai să înveţi sâ lichidezi cu ruperea firelor?
Ana trecu repede cu privirea peste sectorul ringului, apoi P°rni în jurul lui, cercetând cu atenţie banca cu inele şi fuse
636
MARIN PRF.DA
NUVELE Şl POVESTIRI
63?
şi rama tic alimentare a maşinii, l.ucrâtoarea cea tânără venea în urma ei.
- Ei, tovarăşă, cum se poate sâ primeşti schimbul fără să controlezi maşina: spuse Ana cu nemulţumire. Apoi continuă făcând un gest cuprinzător peste spinarea ringului: cum se numeşte partea asta a maşinei?
Aurică Muscan răspunse repede:
- Tren de laminaj.
- Da, şi cc ţi-am spus eu să faci când primeşti schimbul?
- Să vă aştept pc dumneavoastră, răspunse tânăra cu grabă, revenind însă numaidecât asupra răspunsului si roşindu-se rău; băgase de seamă supărarea celeilalte; adică nu: să bag de seamă dacă exista aglomerări Ae semitort; să nu fie semiton în cursoare şi valţurile de presiune; trenul de laminaj sâ fie curăţit de puf;
deşcurile să fie...
- la uită-te bine şi vezi cum e trenul de laminaj!... Nu aici! Ia-o de la cap, o întrerupse Ana, împingând-o uşor de umeri.
Aurica Muscan se îndepărta repede cu sculele în mână şi, fără s-o mai ia în seamă pe cealaltă, începu sâ şteargă cu repeziciune părţile rău curăţate ale maşinei. Repeziciunea şi îndemânarea cu care lucra o uimiră pe Ana:
- Foarte bine, dar de ce să pierzi timpul?! N-are de ce sâ-ţi fie frică. „Tovarăşă, te rog să predai schimbul cum ttebuie", aşa să-i spui când iai în primire şi bagi de seamă ceva. Ieri ai fost lăudată în şedinţă, aşa că... Ei! Dă-i drumul şi spor la lucru!
Ana îşi luă apoi maşina ei în primire şi începu să lucreze, încetul cu încetul, starea de simţire în care se afla înainte de a intra în secţie începu să i se mai limpezească. Se simţea, lucrând, mai împăcată. Gândurile, de asemenea, începură să-i umble pe un drum mai clar, mai hotărât. în felul acesta, Ana se pomeni bucurându-se că se simte tânără, că are numai două-1 zeci şi opt de ani şi câ, de fapt, acum se află în plină tinereţe. Gântlindu-sc la ceea ce are de făcut de-acum încolo, Ana îşi|
Â
spuse cu naivitate că are mult mai puţine greutăţi ca preşedinte de colhoz aleasă deputat. „Ah, Doamne, ce-a mai păţit! Cum era s-o împuşte cu pistolul", gândea lucrâtoarea încă sub impresia puternică a primului film văzut de ea.
Ana continua să lucreze şi să frământe în ea gânduri simple si nevinovate. Îşi spunea că la noi în ţarăe mult mai uşor să-ţi araţi puterile; în Filatură nu mai sunt duşmani, cum avea preşedinta de colhoz în satul ei. „Pot sâ ajung şi eu maistoriţă; şi pe urmă... Da. Cunosc totul... Am uitat să mai citesc şi să scriu bine, dar... Da, trebuie întâi să învăţ carte şi pe urmă... într-o lună de zile... Intr-o lună de zile pot să mă duc singură la cinematograf."
I .ucrâtoarea de la ring se opri multă vreme cu gândurile aici. Se bucura atât de mult că, în primul rând, învăţând carte, are să se poată duce singură sâ vadă filme, încât uită cu totul de celelalte visuri. Se simţea stăpânită cu putere de dorinţa de a încerca să-şi aducă aminte de carte. Şi acest lucru i se părea uşor. După o vreme, i se păru nu numai că e foarte uşor să-şi aducă aminte. Mai mult decât atât. Adică, spre ziuă, când termină o levata, i se păru că s-a înşelat singură cu cititul, că, de fapt, ştie sâ citească! O lună dc zile i se păru o prostie. „în două, trei zile, am să citesc!..."
Până la sfârşit, când se lumină de ziuă, lucră şi trăi cu gândul nerăbdător să intre în cămin şi sâ vadă, sâ caute cărţile fetiţei. Ea plecare îi aruncă prietenei o minciună:
- Am vrut numai să-ţi spun c-am văzut un film, Vica. Asta-i tot.
Plecă repede, lăsând-o pe aceea nedumerită. Când intră în cămin şi se apropie de pat, începu să tremure puţin. Cărţile şi caietele fetiţei stăteau aranjate pe noptieră. Se aşeză încet pe pat s' luă cu inima ticâind cartea cea mai groasa, dar pe care o şria că este Citirea. Fetiţa se deşteptă din somn si râmase cu privirea
638
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
639
neclintită pe chipul maniei, care era palici şi plin de sudoare. Nu o văzuse niciodată luând o carte în mână.
Ana închisese cartea cu o mişcare moale şi se ştergea apăsat pe frunte. Cu o expresie de uimire pe faţă deschise cartea din nou, la întâmplare. încercă să citească:
- Pâ-o-vâ-es-tâ-e. Ce vrea să spună? O luă de la capăt înfuriată:
- Po-ves-te!
Sudoarea îi năvăli iar pe chip. Buzele i se mişcau şoptit, gura
i se schimonosea:
- Poveste de de-mâ-u-lât... de demult! Ce vrea sâ spună? îşi muşcă buzele şi, înţelegând, izbi între pagini cu pumnul.
- Poveste de demult.
îndoiala care i se strecurase prin minte îi pieri. „Ştiu sâ citesc", îşi spuse cu tărie.
Obosită ca de moarte, puse cartea la loc şi se întinse în pat îmbrăcată. Fetiţa închise ochii şi se prefăcu că geme în somn, pentru ca după aceea să se poată trezi ca şi cum n-ar fi văzut nimic. Când deschise ochii, mama ei adormise pe nesimţite. O sculă încet.
- Mămico, dezbracâ-te.
Ana se ridică în capul oaselor, se dezbrăcă şi intră în pat. Somnul însă îi pierise. îşi urmări copilul cum se pregăteşte de şcoală şi pentru întâia oară îşi aminti de un sat îndepărtat din Oltenia, unde la fel ca şi fata ei acum se pregătea să meargă la şcoală. Gândul îi rătăci la părinţi, care muriseră pe rând cu cinci ani în urmă, la cei câţiva fraţi care se împrăştiaseră şi ei fiecare în altă parte. Ştia că unul făcuse armata la C.F.R., şt, după terminarea stagiului, rămăsese acar; altul lucra undeva în Slatina, la uzina electrică; un altul, împreună cu o soră mai mare, trăiau şi acum în sat; îşi aminti de toţi, şi gândul i se întoarse din nou la anii de şcoală. învăţase două clase primare, şi tatăl ei nici nu se mai gândea s-o lase mai departe. Se întâmplase însă ca, *
ă
toamnă, când trebuia să înceapă al treilea an, fratele ci mai mare sâ trimită părinţilor din armată o scrisoare unde îi învinuia fărâ milă. „Dacă m-ati fi lăsat să fac patru clase primare, acum, după ce mă liberam rămâneam la C.F.R. ca şef de tren. Nu m-aţi lăsat, parcă cine ştie ce moşii aveam de muncit..." Scrisoarea se terminase cu câteva rânduri pentru Ana: „Aneto, învaţă carte, nu te lua după mama şi tata"...
Cu toate că tatăl ei se supărase de scrisoarea fiului, se hotărî s-o lase pe fată să înveţe, fără să-i cumpere însă cărţi. Pe clasa treia, Religia se făcea cu părintele paroh, care venea de două ori pe săptămână.
Intr-o zi, — abia trecuseră cinci luni din noul an şcolar, era în mijlocul iernii -, părintele întrebă în clasă pe şcolari, care dintre părinţii lor are acasă brânză veche. S-au ridicat câţiva, şi părintele a ales doi, cărora le-a dat drumul să se ducă acasă si să vină cu tata şi cu brânza. Cât au plecat băieţii, părintele şi-a amintit câ n-are bani să plătească:
- Du-te tu la coana preoteasă să-ţi dea o sută de Ici, a spus el Anei, care stătea în primele bănci.
Ana a plecat si s-a întors cam târziu.
- Ce-ai stat aşa de mult? a intrebat-o părintele supărat. Fata, în loc să se sperie, i-a răspuns repede:
- M-a oprit coana preoteasă şi mi-a spus să mă întorc... zicea câ o să vă spună ea, dumneavoastră...
Din ziua aceea, în fiecare dimineaţă, părintele intra în clasă şi-i făcea numai semn cu degetul. Ana se ridica din bancă, îşi lua cărţile şi caietele si pleca.
După o vreme însă, unii copii au început să râdă de ea, şi Ana a spus acasă. 'Fatal a căzut pe gânduri, şi peste câteva zile, pentru o mie de lei pe au şi îmbrăcăminte, n-a mai lâsat-o să se ducă la şcoală.
Părintele era darnic, cu o mie de lei pe an, spunea, plăteşte o servitoare de la oraş, dar... Pe urmă, fata are abia unsprezece
640
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
641
ani. Dar coana preoteasă zice câ n-are nimic. Dacă învaţă de mică să gătească boiereşte, are să... Dacă merge la şcoală, ce-are sâ facă? ! .a ce-i foloseşte? De ce să plângă! în flecare zi mănâncă bomboane. Acasă ce mănâncă?
XIH
Abia acum, Ana se opri stăruitor asupra acestor întâmplări, îsi aminti apoi cum după cinci ani de slugărit se sfătuise cu o prietenă, slugă şi aceea în casa unui bogătaş al satului, şi fugiseră împreună în Bucureşti. „Cum am putut sâ slugăresc cinci ani la popa?" se întrebă Ana cu nedumerire si furie.
Pentru întâia oară, viaţa ei trecută o făcu să sc sperie. Ii trecu prin cap că s-ar fi putut să rămână pentru totdeauna la stăpân. Se îngrozi.
Apoi îşi aminri iar. Cum în Bucureşti intrase la alt stăpân şi cum îl cunoscuse apoi pe bărbatul ei, care o făcuse lucrătoare. Din nou îsi aminti frânturi ele întâmplări, de ani turburi, apăsători, învăţase meseria nu ca acum, în câteva săptămâni, aşa cum învaţă Aurica Muscan. Amintindu-şi de acei ani, i se păru că ceea ce gândise şi simţise ea în timpul lucrului cu câteva ceasuri mai înainte e ceva de necrezut. Ceea ce se întâmplase atunci căpăta astăzi un înţeles îngrozitor.
Cu cinci ani în urmă, când bărbatul ei murise în spital, chinuit de rănile căpătate în război, întreaga filatură i se păruse un mormânt. Timp de câteva săptămâni lucrase rău şi fusese ameninţată cu concedierea. Suferinţa pentru moartea bărbatului a fost repede înlocuită cu spaima de a nu pierde maşina.
Aceşti lungi ani din trecut treziră în Ana o ură surdă, întunecată, împotriva tuturor oamenilor de pe atunci. Proprietarul! îi ceruse, în ziua morţii bărbatului, s-o amâne cu chiria, şi proprietarul tăcuse.
Ana se mişcă în par, vru sâ se scoale. Oboseala, care cu câteva clipe mai înainte o cuprinsese cu totul, se împrăştie ca si când n-ar fi fost.
îşi aminti iar:
„Dacă nu vrei sâ mai lucrezi, spune-mi! Noi n-avem ce să facem cu oameni care nu vor să lucreze. Că altfel, te dăm noi afară şi te mai dăm şi la sabotaj."
Amintirea îi răscoli dc ură toată fiinţa; nu atât pentru aceste vorbe, cât pentru ceea ce făcuse atunci; începuse sâ plângă! „Domnule director, bărbatul meu..." Şi nu mai auzise apoi decât un glas îndepărtat şi nişte vorbe fără rost în care cuvintele curaj ş\ femeile germane care... se luau mereu de la cap.
„ I rebuia să-l fi plesnit, scrâşni Ana, înfigându-şi unghiile în aşternutul patului. Unde-o fi acum domnul director"
Gândul îi alergă apoi cu repeziciune peste timp şi se opri stăruitor asupra altor întâmplări.
Războiul se terminase. îl cunoscuse pe Tomiţă. Lumea începuse să se turbure. Viaţa se scumpea. Se făceau adunări. Se întăreau sindicatele. Se cerea mărirea salariilor. In Filatură râsâriseră oameni care organizau ceva. Pavel Vasile, Vişan, Constanţa Poliger, leremia, Jamgocean, chiar si Vica şi cealaltă prietenă a ei, Matache! Ieşeau la manifestaţii.
Ana se întrebase de nenumărate ori de unde vin toate aces-ica. Pricepea că e vorba de o viaţă mai bună pentru toţi muncitorii şi se bucura.
Ieşise în stradă şi din nou se bucurase când, alături dc ea, oamenii ridicau pumnul plini de curaj şi strigau: „Jos călăii muncitorimii! Jos Rădescu".
Apoi, iarăşi frământări.
După aceea veniseră alegerile.
642
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
643
îşi aminti că şi atunci, şi apoi mereu, răspunsese cu încredere la chemarea Organizaţiei din Filatură, cum totdeauna simţise ceva nou, neobişnuit, când ieşise în srradă la manifestaţii; se simţea tare între tovatăşcle ei.
Auzea tot mai des, în jur, cum se spune Partidul nostru şi Chisa noastră muncitoare, si faptul i se părea uimitor. Vedea limpede cum acest Pattid, zi cu zi, sc întăreşte tot mai mult şi loveşte în patroni, în boieri.
Ana se pomenise şi ea că nu se mai teme de nimeni. Pe stradă începuse sâ vadă oamenii, sâ-i cunoască. Nu se mai ferea dinaintea unuia luxos şi cu burta mare. Nu mai simţea că există undeva, sus, pe Calea Victoriei sau prin blocurile înalte ale oraşului, o lume de care să se mai sperie. Vedea singură că pu-rerea acestei lumi primea în fiecare zi lovituri care o surpau.
Nu mai simţea în aer acea veselie şi nepăsare din trecut, acea veselie care o strivea, a unor oameni îmbuibaţi pe spinarea muncitorilor. Nu mai vedea pe străzile mari cucoane încărcate de sus până jos în blănuri ori domni graşi şi puturoşi, chefuind
prin restaurante.
îi vedea acum, lipsiţi de moşii şi de fabrici, strecurându-se
ca prin găuri, uneltind.
Ana se întorcea acasă veselă, şi lucrul în fabrică n-o mai istovea ca altădată. Acasă însă, bucuria aceasta se risipea repede. Omul cu care trăia era nepăsător. Făcea box şi vorbea cu dispreţ despre ceea ce ea încerca să-i spună. Atunci, Anei, cei patru pereţi ai odăii în care trăia i se păreau la fel ca totdeauna, neschimbaţi. Patul era acelaşi, proprietarul acelaşi, cozile la care stătea ceasuri întregi pentru o bucată de stambă o scoteau din fire; nu pătrundea cu mintea în miezul lucrurilor, toate acestea o ţineau pe loc. Dupâ-amiezile de şedinţă la care tovarăşe de-ale ei luau parte o intrigau, dar cei patru pereţi ai odăii, cozile şi Tomiţă o trăgeau înapoi. Nu citea ziare, nu ştia nimic.
Ajunsă aici cu gândul, Ana sări deodată din pat ca şi când aceste lucruri şi clipa prezentă ar fi ars-o pe neaşteptate.
„Nu se mai poate! Trebuie să plec d-aici. Nu pot sâ mai stau aici. Ce sunt eu? Vai de mine! Nu sunt în stare să... Ha! Tomiţă! De cine mi-era mie frică? Dacă vine după mine, îl dau pe mâna poliţiei:
«Tovarăşe, dumneata ce păzeşti aici? Pune mâna pe el şi lcagă-l!»"
Ana începu să se îmbrace cu nişte mişcări aprige, cu trăsăturile încordate, tremurând. In timp ce se înealta, îşi aminti că se mai simţise la fel şi icri-dimineaţă, când vorbise cu Tomiţă, îtt camera portarului.
Abia acum îşi dădu seama de unde îi venise atunci, ca şi acum, această tărie. Odaia cu cei patru pereţi burduşiţi nu mai era. Totul se schimbase.
lesi afară şi începu să se plimbe prin curte. In dormitor, unele lucrătoare din schimbul ei se culcau. Se uita în ochii fiecăreia cu privirea neclintită, zâmbea şi de câteva ori chiar întrebă:
- Ei, a mers bine?
După puţin timp însă, pornirea aceasta din ea se mai domoli. Nu se putu împiedica să nu gândească iarăşi despre ziua de ieri, cum ieşiseră oamenii şi tovarăşe de-ale ei din sala de festivităţi şi trecuseră pe lângă ea fără s-o vadă, ca şt când ea nici n-ar fi fost.
Ana nu se mai simţi însă rău. îşi dădea seama câ trebuie s-o ia de la cap, s-o ajungă din urmă pe Vica, totul e limpede.
Mai aşteptă o vreme şi intră hotărâtă în biroul Comitetului de fabrică. Voia să vorbească cu preşedintele comitetului şi să-i spună că se mută; voia sâ-i mai spună încă alte lucruri, să-1 întrebe ce poate să facă, şi cum, de aici înainte. De fapt, voia mai mult sâ spună cuiva despre schimbarea pe care o trăia din plin. Sc simţea însă şi puţin neliniştită, îmbulzită de gânduri nelămurite, de dorinţi turburi.
Biroul era gol. O femeie de serviciu mătura şi aerisea. Lira cald.
644
MARIN PRF.DA
NUVELE SI POVESTIRI
645
Ana se mai plimbă o jumătate de eeas şi se întoarse iar. Când intră înlăuntru, găsi în birou pc responsabila organizaţiei U.E.D.R. Ii dădu bună dimineaţa şi o întrebă:
- Tovarăşul Pavel Vasile n-a venit?
- A venit de mult, dar nu ştiu unde a plecat. Trebuie să se întoarcă! Ce-ai cu el?...
- Dânsul m-a chemat, minţi Ana instinctiv.
- Uite-I c-a şi venit, zise cealaltă, arătând spre uşă, pe care chiar intrase preşedintele de comitet, însoţit de încă doi inşi, unul îmbrăcat într-o salopetă cenuşie, plină de scame dc bumbac, iar celălalt descheiat la gât, intr-o cămaşă milaneză, fără haină. Ana recunoscu în cel în cămaşă pe secretarul organizaţiei de partid.
- Noroc, rovarăşi, zise preşedintele apropiindu-sc de biroul său. I.uaţi loc. Apoi, după un timp, ca si când ar fi fost vorba de ceva anumit, văzând-o pe Ana: Ei, tovarăşă Ana, merge?
- Merge, tovarăşe, răspunse Ana, zâmbind.
- Bun! făcu preşedintele, asezându-se. Ia spune-mi, te-a căutat până acum?
- M-a căutat, zise Ana. Dădu din cap într-un fel anumit, adică s-a terminat repede, lucru care îl făcu pe preşedinte să spu nă:
- Asta înseamnă că te-ai cam speriat degeaba! Ce spunea?
- Se ruga ca prostul, răspunse Ana cu veselie. Cei doi zâmbiră. Preşedintele chiar râse. Se ridică de la birou, veni spre ea şi-i întinse mâna.
- Vezi, o ameninţă. Asta trebuia să se întâmple de mult! Ce dramă era! Şi acum? Ai văzut?
Ana înţelese din strângerea de mână a celuilalt că trebuie să plece şi se posomori. Apoi spuse liniştită, cu hotărâre:
- Tovarăşe, vreau sa vă spun ceva!
Preşedintele îi lăsă mâna şi se întoarse la birou în tăcere, îi arătă scaunul:
- Iar stai în picioare? Nu prea arăţi bine. Stai jos. Secretarul organizaţiei de parrid şi cu celălalt se aşezaseră
si ei şi răsfoiau ziarele. Responsabila U.E.D.R. scria repede într-un carnet, cu un aer de parcă era singură în birou.
- Tovarăşe Pavel, spuse Ana cu glas limpede, aşezându-se pe scaun şi aplecându-se cu pieptul pe marginea biroului. De când m-am mutar aici, nu mă simt bine deloc. Nu ştiu ce sâ fac. Eu am fost şase ani servitoare... Vai de capul meu! Îmi vine sâ plec în sat la mine şi să dau ochii cu popa... Să-l strâng de gâ(! Ce sâ fac eu acum, tovarăşe, c-am rămas cea mai proastă si nu se uită nimeni la mine. Eu înţeleg tot, tovarăşe, mie nu-mi scapă nimic... cunosc toată fabrica, dar cit...
Surprinşi de glasul neobişnuit al Anei, — un glas care avea în el ceva împiedicat, lipsit de curgere, dar din care tipa o îmbulzeală de gânduri şi dorinti nelămurite -, cei doi lăsară deodată ziarele si se uitară holbaţi la ea. Ana vorbea aprins, si preşedintele băgă de seamă că lucrâroarea avea în acel moment o privire în care licărea ceva arzător, care îl nelinişti.
- Tovarăşă Ana, stai puţin.
Secretarul organizaţiei de partid se ridică în picioare si spuse:
- Tovarăşă, despre ce...
- Tovarăşe Pavel, îl întrerupse Ana, limpede si apăsat, uitându-se repede şi la unul şi la celălalt, mereu cu ceva neobişnuit în glas, ceva aprins şi nervos. Dumneata ai avut poate noroc, ai învăţat carte, ai învăţat meserie, te-ai făcut mecanic, ai intrat în partid, ai suferit (îmi aduc aminte), clar eu n-am cunoscut pe nimeni, eu pe dumneata ce-am cunoscut acum două săptămâni... eu numai copilul l-am dat la scoală, pentru că mi-a rămas în cap ce spunea un frate al meu de la C.E.R... Şi am slugărit ca proas'ta... Dar ce să fac eu, tovarăşi? strigă Ana, făsucindu-se în scaun şi uitându-se spre toţi cei din birou.
646
MARIN PRUDA
NUVELE SI POVESTIRI
647
Preşedintele de comitet se ridică în picioare. Ana se ridică si ea numaidecât, se dădu câţiva paşi înapoi, îşi frânse degetele crâncen apoi îşi desfăcu braţele, şi glasul cu care vorbi răzbătu afară prin geamurile deschise şi se frânse fără ecou în stradă.
-Tovarăşi, cu nu Pot să v;lc' 1111 rmll> eu mă chinui ceasuri întregi daca vreau sâ scriu ceva; când semnez la leafă, îmi vine sâ frâng tocul în mâna. Viaţa din cămin mi se pare nesuferită. Ce sâ fac eu?
P obosită, n-a dormit deloc, gândi preşedintele posomorât. Sau o fi având friguri-.. Cine ştie ce i s-o fi întâmplat la lucru"... Vru să-i spună ceva, dar Ana vorbea din ce în ce mai aprins: — Nu stiu ce să niai fac! Stau toată ziua în cămin şi îmi vine să mor    Unde să mă duc? Ce sâ fac? Nu pot să fac nimic! Eu am vrut ieri sâ aud ce se spune în şedinţă şi tovarăşa Matache m-a dat afară ca pe o proastă. Dar de cc, tovarăşi, nu-i voie sâ aud si eu ce se spune despre noi, cum muncim la maşini? ... F munca noastră, de ce s-o laude pe maistoriţâ când eu am făcut-o lucrătoare pe Aurica Muscan? De doua săptămâni stau numai lângă ea şi am împlinit şi norma. Dar de ce să mă dea afară din şedinţă? Dacă eu intram în partid, eu eram acum maistoriţâ si nu ea... Ce vina am eu, tovarăşi? Ana se opri câteva clipe şi ÎŞ' trase răsuflarea. îşi dădu seama că e pornită si vru să înceapă numaidecât, din nou, cu alt glas, dar preşedintele de comitet apucase să spună:
- Da tovarăşă, da, ai dreptate, dar stai, nu te pripi... Stai liniştită pe scaun, să vorbim ca lumea... Einişteşte-te!
El o luă de braţ şi-i făcu semn să se aşeze. Cei doi începură să se plimbe, uitându-se unul la altul, schimbând priviri grave cu responsabila U.F.D.R. şi chiar cu preşedintele.
— Tovarăşe Pavel, zise Ana din nou, cu un glas acum stins, eu am vrut sâ spun numai câ mi-a părut rău! De când stau aici în cămin, nu st'u cc se întâmplă cu mine. Ce sâ fac eu, tovarăşe? Azi-noapte mă gândeam să viu şi...
Responsabila U.F.D.R. se ridică în clipa aceea în picioare şi spuse tare:
- Uite, tovarăşă, nu trebuie sâ vezi lucrurile asa, pentru că... Secretarul organizaţiei de partid tresari şi interveni
numaidecât:
- Ce înseamnă asta? spuse el grav. De ce o întreruperi? Lasă omul să vorbească, tovarăşă! Ce obicei e ăsta sâ nu laşi omul să vorbească?
Responsabila U.F.D.R. îsi muşcă buzele repede: -Tovarăşe Vişan, nu te supăra, dar când cineva apucă pe
o pantă greşită...
Secretarttl organizaţiei de partid o întrerupse iar, vorbindu-i
ca la scoală:
- Lasă omul să vorbească! Apoi îşi schimbă glasul şi rosti:
- Spune, tovarăşă...
Ana se uită la preşedintele de comitet, apoi la secretar, vru să înceapă iar, se mişcă în scaun, dar nu mai izbuti să spună vreun cuvânt.
Se făcu un timp tăcere; cei doi se plimbau cu paşi uşori prin birou, aşteptând liniştiţi.
- Apucasei să spui că nu te simţi bine aici, zise preşedintele încet, îndemnând-o.
- Tovarăşe Pavel, mă simt bine, dar... nu ştiu... mâ gândeam să viu şi să vorbesc cu dumneavoastră! Eu...
Ana vru iar să-i dea drumul, dar prinsă dc un gând neaşteptat de mândrie şi ruşine, se roşi ca focul şi rămase nemişcată, cu o parte a pieptului lipită de birou şi cu fruntea în pământ.
Secretarul organizaţiei de partid, Vişan, trecu pe lângă ea liniştit şi vorbi:
- Spune, tovarăşă, nu te opri! Suntem doar între noi. Nu putem sâ facem nimic, dacă oamenii nu vorbesc.
MARIN PRF.DA
NUVF.l.F. SI POVESTIRI
649
Ana ridică fruntea din pământ şi se uită la ei. Se întoarse cu privirea spre preşedintele Comitetului de fabrică. Vru să înceapă a doua oară, dar capul parcă i se golise. Clasul secretarului o îndemnă, nu mai ştia însă cum să înceapă, ce cuvânt sâ spună întâi. Se simţea insă bine, prezenta oamenilor din birou o încălzea, dar îi fura gândurile.
- Bine, tovarăşă, zise preşedintele de comitet, după un timp, nu te grăbi. Ai să ne spui altă dată. Acum, eu vreau să te întreb ceva: Câte clase ai?
- Doua clase... începusem pe a treia... rosti Ana încet.
- N-ar fl fost râu să te fi dus si dumneata atunci când se ţineau cursurile de... (preşedintele voi să spună alt cuvânt în loc de analfabeţi, dar nu găsi).
Interveni iar responsabila U.F.D.R.:
- Se mai ţin şi acum, nu s-au terminat...
- Da, tovarăşă Ana, spuse preşedintele mai departe. Nu trebuie să suferi atâta, dumneata ştii carte, trebuie numai să-ţi aduci aminte, trebuie să citeşti mult... le-ai încurcat prea mult cu viata... Şi viata noastră din trecut!... Dar nu te speria! Asta e! Nu trebuie să te sperii deloc!
- In U.R.S.S., o colhoznică era ca dumneata, zise responsabila U.F.D.R., care dc la un timp se uita intrigată la lucrătoare, nu s-a speriat deloc câ nu învăţase în şcoli superioare şi că nu ştia o boabă din ce-i ăla tractor. A învăţat şi a ajuns prima tractoriţă pe tară, pe urmă a fost aleasă deputat în Sovietul Suprem.
- Da, da, murmură secretarul organizaţiei de partid. Uite, tovarăşă! Nu trebuie să dai deloc îndărăt. Cunoaştem povestea cu omul acela cu care erai încurcată. Acum, câ ai scăpat de el... Mie mi-a părut bine când te-am auzit ce spui. înţelegi, tovarăşi Roşculeţ? Fii liniştită şi nu te speria!
Ana se ridică în picioare. '
- S-o trimitem la tovarăşa lerulescu, ea se ocupă cu scoală, zise responsabila U.F.D.R.
- Da', acuma, mai întâi du-te si te culcă, tovarăşă, zise secretarul organizaţiei de partid. Nu prea arăţi bine. Culcă-te si dormi, iar după aia, te duci la birouri, esre acolo o tovarăşă, lerulescu, lucrează la Personal, cred că o cunoşti. K seră de serviciu. Şi să vorbeşti cu ea.
Ana se răsuci spre uşă şi cântă să plece. Secretarul organizaţiei de partid îi întinse mâna şi o conduse liniştit.
- Aşa tovarăşă! Odihneste-te şi pe urmă te duci la lerulescu. Si când ai timp, mai treci şi caută-ne. Fa revedere.
*
După plecarea Anei, preşedintele de comitet se întoarse la biroul lui, vru să spună numaidecât ceva, dar râmase tăcut. Se uită la secretar. Secrerarul organizaţiei de partid si cu muncitorul îmbrăcat în salopetă traserâ scaunele şi se aşezară şi ei mai aproape. Preşedintele tăcea cu coatele pe birou şi-şi plimba palma peste sprâncenele şi urechile lui mari, cu privirea aţintită spre responsabila U.F.D.R.
- Vezi ce-ai făcut? zise după un timp secretarul organizaţiei de partid cu un glas care nu-şi mai ascundea supărarea. Nu ţi-ai dat seama ce lucrătoare e asta? Eu n-am mai întâlnit aşa ceva. Şi dumneata o întrerupi! Mai avea ceva de spus şi când te-a auzit cu panta greşită, sunt sigur câ s-a speriat. Noi abia aşteptăm ca oamenii sâ...
- Da, tovarăşe Visan, dar n-ai auzit-o ce spunea? Ce pornită eta pe maistoriţâ? răspunse aceea, luânclu-i vorba din gură.
- I ovarâşâ Constanţa, dumneata ai crezut cumva că vorbea un duşman al clasei muncitoare? întrebă omul în salopetă, cu 'fonic, zâmbind ascuţit.
-Ei, sâ lăsăm, zise secretarul organizaţiei de partid. Eu vreau numai să spun, tovarăşă Constanţa, că aici e vina dumneavoastră,
650
MARIN PREDA
>•'■ \! i E SI POVESTIRI
651
a U.F.D.R.-ului... Ce să mai vorbim! Nici n-ai întrebat-o măcar dacă este înscrisă în U.F.D.R.
— Da... îngână responsabila moale. Ai dreptate. Cum o cheamă, tovarăşe Pavel?
Preşedintele Comitetului de fabrică îi spuse numele şi îi mai spuse încă ceva. Secretarul organizaţiei de partid trase un blocnotes de pe biroul preşedintelui şi începu să scrie în el, repede, ceva. Apoi ridică fruntea şi vorbi:
- Fi, prin urmare, duminica viitoate avem şedinţă plenară. Dar văd că Ieremia şi Jamgocean întârzie. Dă-i tu un telefon lui Jamgocean, şi eu îl caut pe director. E aproape 8...
XIV
Ana se întoarse în dormitor şi, când se lăsă pe pat, simţi că întreg căminul se clatină ca de cutremur. Îşi dttse mâinile la ochi şi căzu pe pernă. „Ah, ce obosită sunt", gândi şi vru să se dezbrace, dar dormitorul începu iar să se clatine. „Ameţeli" îşi spuse Ana, clar tot atunci îşi simţi tâmplele Fierbinţi şi o durere de cap aşa de grea, că îşi simţea încheieturile descleiate. „Trebuie să mă dezbrac repede şi să dorm"...
Se dezbrăcă iute, tremurând, şi când se vârî în pat, i se păru că se scufundă cu cl în gol. închise ochii şi rămase astfel cu dinţii încleştaţi. Apoi începură să-i umble ptiu cap cuvinte răzleţe si întâmplări; câte un glas care i se desprindea singur din minte si se auzea chiar în faţa ei, alături, pe pernă; uruitul puternic, dar înfundat, al maşinilor, frânturi de scene din film; adormi greu şi nu se trezi timp de şapte ceasuri. Când copilul se întoarse de la şcoală şi o trezi, Ana se ridică puţin în capul oaselor şi simţi o foame si totodată o sete cumplită.
- Măicuţă, dă-mi nişte apă. Copilul îi aduse şi bău pe nerăsuflate.
- la din valiză nişte bani şi cumpără ceva să mâncăm. Tu ai fosr la cantină? 1
Copilul îi răspunse că a mâncat şi căută în valiza de lemn. După ce plecă, Ana se întinse iarăşi în pat şi, până sâ sc întoarcă fetiţa, adormi din nou.
Se trezi târziu şi se simţi istovită, parcă bolnavă. Se sculă totuşi şi mancă, apoi părăsi patul. După un timp îşi reveni. Se îmbrăcă îngrijit şi spuse fetiţei că au să meargă în oraş împreună, la o prietenă.
A doua zi, Ana a fost foarte surprinsă când şefa de serviciu de la Personal, lerulcscu, i-a spus că o cunoaşte şi ştie despre ce e vorba. Chiar acolo, pe loc, a pus-o să scrie şi să citească ceva. La citit nu i-a spus nimic, dar când a fost vorba de scris, lerulcscu a rămas nedumerită. Era o femeie cam de treizeci şi cinci de ani, cu mustăţi şi negi pe obraji. Părea ursuză şi morocănoasă, dar îndată ce vorbea, trăsăturile i se schimbau cu totul şi chipul i se făcea prietenos, puţin chiar glumeţ.
- Vai de mine, dragă, i-a spus Anei, întinzându-şi mustăţile într-un zâmbet şi apucând-o de braţ. Treci niţel lângă mine, sâ te uiţi. Ai scris aşa: „FilATura RomâNeaScă de BumBac". Păi de ce îl faci pe a în două feluri? Asta e A mare. Cum îl faci pe unul, fă-1 şi pe celălalt. Pe urmă, aici: m c m, dar ai uirat căe la fel, numai că are trei craci?! Mai ţii minte alfabetul? a, b, c,d, e, f,g, h...?
- Da, tovarăşă!
- la spune-l! Aşa!... Păi vezi că îl ştii? Ei, o auzi Ana, ameninţând în glumă, la să-ţi dau eu un caiet şi o carte din astea şi mâine să-mi vii cu alfabetul scris de zece ori (dacă ai nmp). far pe cel cu litere mari, tot dc zece ori. Şi să-mi ştii sâ citeşti bucata asta!
Ana s-a întors acasă şi a scris alfabetul de patru ori, pe urmă adat cu caietul în pământ.
652
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
653
- Prostie! Măicuţă, ia \ez.i dacă am scris bine, i-a spus ea feritei, chemând-o să vadă ceea ce scrisese (altceva decar alfabetul).
„Dragă frate - citi fetita - Află despre mine Că mani mutat. Stau la Fabrică în Cămin. Mam despărţit de Tomiţă şi când Moi muta o săţi spui adresa. Fu ce taci. Esti sănătos, le aştept să vii in concediu pehi mine, până atunci Săţi spun adresa mea. Cu bine. Aneta. "
-Mămico, e bine, dar aici trebuie apostrof. Şi aici liniuţă, zise fetita grav, corectând rândurile. Şi, după punct, trebuie literă mare.
.'lege?
- Apostrof? întrebă Ana, mirată. Dar ce, aşa nu
se in tel
Nu, mămico, pentru câ lipseşte o literă şi atunci put apostrof...
- Dar nu lipseşte nici o literă, unde vezi tu?
- Ba da, lipseşte! Pentru câ e mă am murat şi d-aia, lipseşte j ă, se scrie m 'am.
- Dar ce, tu zici mă am mutat? Zici mam mutat.
- Pâi da, mămico, dar... nu e
asa! se încurcă fetiţa.
- Şi liniuţa? întrebă Ana, intrigată. -Trebuie liniuţă, mămico!
- De ce?
- Pentru că sunt două cuvinte diferite. Să şi ţi. Dacă zici aşa: „Săţi vezi dc treabă", e mai greu de pronunţat, zici „Să-ti...!" Dar sunt două cuvinte şi le desparţi cu liniuţă.
Ana tăcu şi lăsă caietul din mână. Fetiţa o privi câtva timp, apoi se apucă să-si facă lecţiile. Deodată, Ana o întrebă pe neaşteptate, aspru:
- Ce se numeşte subiect?
Copila ridică fruntea de pe noptieră şi, surprinsă, nu răspunse îndată. Zâmbi:
- Subiect, mamă? 1
- Da, subiect.
- Păi asta e uşor, zice copilul, am învăţat pe clasa doua^
- Da, da, dar spune!
Copila se încurcă, se supără puţin, increţindu-şi fruntea ei mica, apoi spuse deodată:
— Vorba care ne arată____
— ... despre cine se vorbeşte în propozitiune, se numeşte subiect, completă Ana mai repede decât fetiţa.
- Mămico, mai ţii minte? întrebă copila cu ochii strălucitori. Ana sc întinse pe pat si închise pleoapele fără să răspundă.
Gândul la cei doi ani si jumătate de scoală primară începu din nou s-o frământe. îşi aminti deodată nişte vorbe, care pe vremea aceea totdeauna o speriaseră: „Ce-avem la Intuiţie? Nu-i plăcea Intuiţia şi luase o dată bătaie la palmă. Apoi, totul i sc învălmăşi in minte: rumul Babei, Potopul, Iov, Marea Roşie, losif vândut lui Putitar. Aprodul Purice, Dacii şi geţii, Legenda lui Cehi, Negru Vodă... Deodată începu sâ râdă. îşi aminti o poezie lungă, care se spunea în clasa a treia şi care se termina aşa:
„Ştefan se întoarce clin comu-i sună, Oastea lui zdrobită de prin văi s-adună. Lupta iar începe, duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi."
Când o învăţaseră, nu se ştie care dintre cei din clasă, în loc să zică de securi loviţi, spusese peste cur loviţi şi câteva zile nu făcuseră altceva decât să ţipe şi să recite această strofa, cu rândul de la urmă schimbat.
XV
Ana sc prezentă a doua zi în biroul Personalului, unde lerulcscu făcea şcoală de câteva ori pe săptămână cu câteva temei de serviciu şi doi paznici.
- Cam târziu, o auzi Ana când intră. Acum las-o pe altă dată.
654
MARIN PREDA
NU VEI .E SI POVESTIRI
655
Ana se posomori numaidecât, dar un semn al învăţătoarei o linişti. înţelese că trebuie să aştepte. Ascultă cum se învăţau literele, de la oi şi ac, si se simţi atât de departe de aceste lecţii, că apucă mândră un ziar uitat pe un birou şi începu să-l răsfoiască. îl răsfoi mult timp, citind titlurile încruntată, apoi îl închise repezit - cum vedea câ tac oamenii în tramvai sau pe stradă - şi-l aruncă cu un gest că da, a citit tot, cunoaşte ziarul, nu e nimic nou. învăţătoarea se uită cu uimire la ea, ne-înţelegând. Când pricepu, strânse din buze si zâmbi la întâmplare. Apoi încheie lecţia:
- Pe vineri! E ceasul 3 şi jumătate, mă duc şi eu acasă. Şcolarii sc sculară de pe la birouri, dădură bună ziua şi ieşiră.
- Ei, ce-ai făcut? zise învăţătoarea, îmbrăcându-se. Văd că citeşti ziarul. Ce s-a întâmplat? Aşa de repede ţi-ai adus aminte?
- Tovarăşa, eu v-am spus că şriu să citesc, dar nu înţeleg toate cuvintele dintr-o dată.
- Ei, păi aia c! Lasă că nu-i nimic. E chestie de citit mult. Am să-ţi dau eu ceva uşor şi are să meargă. Cu scrisul e mai greu. Dar nici cu scrisul. Dacă citeşti... Hai să mergem...
- Unde mergem? întreba Ana, mirată.
- Mi-e foame! Mă duc acasă şi mergi şi tu cu mine, dragă! Nu srau departe! la spune-mi, ai scris alfabetul?
Ana se încruntă şi-i răspunse câ l-a scris numai de patru ori. îi mai spuse că nu are nevoie, pentru câ după aceea a scris o scrisoare fratelui, fără greşeli.
- O ai la tine? întrebă cealaltă. Ana i-o arătă.
- Şi p-aici cine ţi-a corectat?
- Fetiţa mea!
- Ai o fetiţă la şcoală?! întrebă aceea, mirată. Pe ce clasă e? învaţă bine?
- Pe-a patra primara!
— Vai de mine! De ce nu mi-ai spus?! Atunci se schimbă lucrurile! Şii câ mi-era frică? Tovarăşul Pavel mi-a spus de tine câ ţi-ai luat angajamentul ca într-o lună de zile sâ citeşti Scânteia ca oricine... „Tovarăşe Pavel, i-am spus, dacă nu stă cu cineva în fiecare zi să-i arate, nu cred câ... eu am fost învăţătoare si ştiu câr e de greu!" Dacă înveţi cu fetiţa, atunci merge! Să vedem!
— Dar ce spuneţi de scrisoare? întrebă Ana la urmă.
— Foarte bună! Jmi pare bine! Am sâ-ţi spun eu!... Acuma hai să plecăm!
Au plecat si au luat-o pe Şoseaua lancului. După un sfert de ceas, Ana intră într-o curte mică, apoi înlăuntru. Era o casă cu un singur etaj, cu nişte feresrre foarte mari, dar de modă veche, cu mult lemn, cu geamurile împărţite în nenumărate ochiuleţe; lumina abia putea să pătrundă înlăuntru.
Fosta învăţătoare avea un apartament la etaj, unde locuia împreună cu barbarul şi soacra. încă de la intrare, Ana auzi nişte zgomote foarte ciudate. Se părea că cineva lucrează înlăuntru tâmplărie, taie cu joagărul.
Ana fu condusă într-o mică odaie, unde se afla o singură somieră şi un şifonier, în care se simţea destul de limpede un miros foarte neplăcut. Somiera era goală, iar şifonierul deschis, răvăşit. Dezordinea din odaia în care intraseră arăta că şi în celelalte era la fel. De undeva de alături se auzea şi mai lămurit zgomotul de fierăstrău.
Fosta învăţătoare deschise uşa si o lăsă aşa. Ana văzu un bărbat în cămaşă, cu mânecile sumese şi, într-adevăr, cu un fierăstrău în mână, se apucase sâ desfiinţeze pătrăţelele de la geam. Odaia era cu parchetul gol, un covor strâns sul lângă perete şi patul răsturnat cu intestinele în sus. Deasupra lui, Ana văzu o femeie bătrână cu o sticlă în mână, plină cu ceva, turnând tacticos ici-colo, din acel conţinut, uitându-se atent în burta patului, să descopere parcă cine ştie ce. Un copil de vreo einci ani urmărea şi el, alături de bătrână, să apară ceva.
656
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
- Cc v-a trăsnit, ce e astă, Petricâ? zise lerulescu strâmbând
din nas, supărată.
- Dragă, ti-am spus câ într-o bună z.i am sâ tai ochiurile astea idioate, sâ dau drumul luminii în casă! Toată afacerea costă o mie de lei, ce te miri? zise bărbatul, zâmbind.
- Zău că eşti nebun! Şi proprietarul?
- Proprietarul să fie sănătos! răspunse bărbatul, mutând fierăstrăul la alt ochi.
- Şi jo/igărutăsta de unde l-ai mai luat?... Eşti grozav, ce să zic! Ana, vin' încoace. Iţi prezint pe soţul meu.
Bărbatul întoarse ochii mirat şi, când o văzu pe Ana lăsă fierăstrăul în jos şi-i strânse mâna grav. Apoi a spus zâmbind:
- Haide, plecaţi d-aici, că avem treabă! Femeia îşi sărută copilul şi se întoarse spre Ana:
- Haidem în bucătărie! Apoi spre bărbat: Cred că n-aţi răsturnat şi în birou la tine!
- Nu, maică, zise bătrâna cu sticla în mână. Du-te şi mănâncă, s-o fi răcit mâncarea...
Intrară în bucătărie, şi Ana abia avu timp să sc aşeze pe scaun că gazda ei şi începuse să mănânce. Mânca din picioare şi direct din cratiţă, grăbită, cu un aer de parcă ar fi vrut să scape cât mai repede de această treabă. în acelaşi timp făcu un sendvici enorm din muşchi ţigănesc, pe care i-l dădu Anei firesc, fârâ vorbă, continuând să îmbuce din toate părţile.
Abia după ce termină de mâncat, se dezbrăcă şi se spălă pe mâini, adică tocmai cum nu trebuia. - Haidem în birou la bărbatu-meu. Când intrară într-o mică odăiţă, o fostă odaie de serviciu sau cămară mai mare, Ana râmase uimită de ceea ce văzu şi aici. în mijlocul odăii se afla o planşă mare pe un crăcan cu trei picioare; pe jos, un covor subţire plin cu hârtii de mărimea planşei, mototolite ciudat de o gheară înfiptă în mijloc; pe■: planşă, hârtia prinsă în pioneze era de asemenea mototolită dej
aceeaşi mână, tot în mijloc, şi smulsă în două colţuri. Ana se uită si văzu un început de desen, parcă burta unei locomotive. De-a lungul hârtiei ceva scris cu creion roşu, limpede şi furios. Ana silabisi: Sa-cm-men-to!
- Bărbatu-meu e desenator tehnic la Uzinele „23 August" şi lucrează şi acasă, dar lucrează prost, se înfurie şi aruncă hârtiile pe jos, zise gazda, făcând curăţenie repede. Apoi adăugă:
- Haide, tovarăşă, să începem, la stai jos, pe scăunelul ăsta. Ana sc aşeză, şi gazda deschise fereastra, trase planşa într-un
colţ şi apoi luă şi ea un scaun.
Ana se simţea bine, îi plăcea de învăţătoarea ei. începură să vorbească.
Timp de două ceasuri, gazda îi răscoli amintirile, o întrebă de părinţi, de fraţi, de bărbat; Ana îi spuse şi de legătura ei cu Tomită, de ceea ce se întâmplase în ultimul timp; îi vorbi mai ales de preşedintele de comitet, de discuţia din zilele trecute; când îşi aduse aminte de film, Ana începu numaidecât să-i povestească şi nu se opri decât când cealaltă îi spuse zâmbind că l-a văzut şi ea; mai spuse acum şi ceea ce nu izbutise să spună când fusese ultima dată în biroul comitetului. Povesti cum îi trecuse prin cap, după ce văzuse filmul, că poate să facă orice, să înveţe carte, să cunoască, să conducă secţia şi chiar Filatura.
- Păi eu, tovarăşă, cunosc tot ce se întâmplă cu bumbacul după ce camioanele lasă baloturile în curte. Eu cunosc...
Începu să-i spună repede, aprinzându-se, cum mai întâi baloturile trec la fărâmiţat, pe urmă la bătut, pe urmă iar la bătut, la scărmănat, la curăţat, apoi la prima maşină care îl trage într-un fuior gros cât un butoiaş, după aceea în fuioare tot mai subţiri, la început cât un trup de om, apoi ca pe picior, apoi eu alte maşini îl împrăştie în zeci de futoraşe ca zăpada, mereu ■nai subţirele şi mai curate, până ce nu mai rămâne aproape nimic, decât nişte liniuţe de spumă, care sunt apoi toarse în nenumărate calităţi.
658
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
659
Ana vru să spună mai departe cum, pentru calităţile superioare, firul este trecut prin flacără, apoi într-o secţie specială cu chimicale, pe urmă trece...
Gazda însă o întrerupse pe nebăgate de seamă şi o întoarse iarăşi la copilăria ei, la şcoala primară. Aici, întrebările învăţătoarei devenirâ stăruitoare, anevoioase. După o jumătate de ceas, fruntea i se umplu de sudoare. întunericul se sfâşia încet şi greu. O puse să scrie şi să citească şi mereu întrebări nelămurite, încărcate, obositoare. Învăţătoarea se făcu de nerecunoscut. Nu mai avea nici mustăţi, nici negi pe obraz. Era un om în al cărui cap i se părea ascunsă toată ştiinţa lumii. Glasul ei se schimba necontenit. Uneori era simplu ca al oricărui om; alteori şoptit, temătot, plin de sfială; apoi, supărat parcă, obosit şi descurajat, pentru ca după câtva timp să fie blând, plin de
căldură şi liniştit.
Urmară alte două ceasuri apăsătoare. în tot acest timp învăţătoarea o ţinu strâns şi n-o lăsă nici o clipă să se gândească Ia prezent ori la altceva în afară de ceea ce se întâmplase acum şaptesprezece ani. Ce era atunci? Cum începuse să înveţe? Pas cu pas!
Se făcuse noapte. In apartament se auzeau din când în când bocănituri şi glasuri înfundate. într-un timp, bărbatul a vrut să intre, dar la un semn s-a retras. Ana era atât de istovită, că abia mai stătea pe scaun. La un moment dat simţi că începe s-o urască pe învăţătoarea aceasta, care, când întreba ceva, după ce îi răspundea, îi punea altă întrebare şi după ce răspundea şi la aceea, venea cu o întrebare din urmă care le amesteca pe toate, făcând o întrebare nouă, întunecată, care o zăpăcea. Atunci o luau iar de la cap, pe altă cale. Pe urmă o punea să scrie toate acestea şi răsufla uşurată, gândind că acum s-a terminat cu întrebările. învăţătoarea însă, după ce întreba scurt-„Eşti ostenită?, iar Ana răspundea dârz „Nn!", începea din noUi cu altceva şi apoi mereu la fel, timp îndelungat. !l
Pe de altă parte, învăţătoarea era din ce în ce mai îngrijorată. Inteligenţa prea vie a elevei i se părea un semn rău. I se pârea câ această lăcomie n-are nici o explicaţie şi că poate fi un semn rău pentru început. Se hotărî sâ-i dea pentru a doua zi sâ aplice singură tot ceea cc o învăţase acum, în patru ceasuri. „Ar fi pâcat să lucreze în noaptea asta, gândi fosta învăţătoare, uitându-se la elevă în tăcere. E galbenă ca o moartă."
Şefa dc serviciu de la Personal îşi mai aminti de discuţia avuta cu preşedintele de comitet şi se hotărî să încerce s-o învoiascâ un ceas sau două mai devreme de la lucru. Când se ridică şi îi spuse, Ana abia mai îngâimă:
- Dar de ce?
— Aşa trebuie. Să te poţi odihni, iar mâine la prânz te scoli mai devreme şi înveţi toată ziua. Iar pe la 4 să vii iar aici, acasă la mine.
XVI
Această după-amiază nesfârşită reuşi sâ golească cu desăvârşire din mintea Anei nu numai tot ceea ce i se întâmplase ei rău cu Tomiţă, dar până şi meseria la maşina la care lucra de mai mult dc zece ani.
Timp de o săptămână nu văzu în faţa ochilor decât litere, cuvinte lipite pe hârtie, cifre. Fiecare om i se părea că e un substantiv, maşina care torcea un predicat; era uimită şi în acelaşi timp zăpăcită de ceea cc îi intra în cap. O zăpăcea mai ales faptul că totul s-a întâmplat atât de repede. Ceea ce o uimea însă la culme era faptul că acum nu mai putea gândi fără ceea ce învăţa. Şi nici de vorbit. Când intra în secţie şi spunea «Noroc, Vica, ce mai faci?", fără voie, cuvintele îi porneau din cap cu literele lor, unele după altele. Le vedea pe fiecare în minte, şi chipul i se schimba, căpăta linii grave şi răcute. Era de nerecunoscut. Se mai întâmplase şi un alt lucru mai neobişnuit, în această stare, Ana se pomenea cum câte o lucrătoare
660
MARIN PREDA
NUVEI.E si POVESTIRI
661
mai tânără rămânea cu ocini pe ea, cu o expresie eie sfială şi parcă teamă pe iată. Acelaşi lucru îl băgase de seamă că se întâmplă şi cu Aurica Muscan; nu înţelegea cum aceasta din urmă, pe care o credea prietenă, se uita la ea cu sfială.
- Ce te uiţi aşa la mine? i-a spus odată, apropiindu-se zâmbind de maşina tinerei lucrătoare. S-a stricat iar ceva?
Deşi îşi dădea seama că ceea ce învăţa ea acum toţi ceilalţi ştiau de mult, lucrul acesta, în loc s-o descurajeze, o făcea să se simtă chiar superioară lor, fără să priceapă însă pentru ce.
Văzând-o astfel, învăţătoarea începu să schimbe lecţiile repede. Ana băgă de seamă câ un fel de mândrie şi ambiţie începuseră să se tacă simţite şi la învăţătoare.
Lucrul acesta se întâmplase în a treia săptămână de când învăţa. Ajunseseră la verb, şi Ana ştia din gramatica fetiţei, pe care o răsfoise mai departe, toate timpurile verbului.
- Nu te repezi, Aneta, câ nu e bine. Am eu grijă să înveţi cât mai repede.
Timp de o lună de zile după aceea, o mulţime de lucruri care s-au mai petrecut au schimbat cu totul viaţa lucrătoarei. In şedinţa plenară care îl alesese pe Pavel Vasile director al Filaturii, fostul preşedinte al Comitetului de fabrică a vorbit despre noua stare de lucruri din fabrici şi uzine, spunând despre aceasta că, datoriră Partidului clasei muncitoare, s-au creat noi condiţii de viaţă pentru oamenii muncii şi s-a deschis drumul pc care forţa creatoare a maselor să pornească spre noi şi mari realizări.
Vorbind mai departe despre situaţia nouă în urma naţionalizării, directorul dădu exemple din Filatură, citând numele a şapte lucrătoare de la ringuri, care reuşiseră într-o noapte să depăşească norma. Fi lăuda de asemenea pe lucrâ-toarea Aurica Muscan, care într-o lună şi jumătate nu numai
că a reuşit sâ înveţe meseria, dar s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune lucrătoare. El îi ură în mod special să realizeze şi alte succese, apoi trecu în domeniul culturii şi spuse că în toată Filatura nu mai există nimeni care să nu ştie carte. In acest loc, noul director se opri mai mult timp. El vorbi despre cazul lucrătoarei Ana Roşculeţ, care nu s-a mulţumit numai să-şi aducă aminte ceea ce uitase din cele trei clase primare învăţate. Această tovarăşă a mers cu paşi repezi şi, de unde înainte se mulţumea numai să atingă norma, acum ea se află pe un drum nou, care înainte ti era închis. Această tovarăşă a uimit pe învăţătoarea ei prin setea cu care voia sâ înveţe cât mai mult si cât mai repede.
Noul director ură succes lucrătoarei Ana Roşculeţ şi conducătoarei Cercului de studii, lerulescu, şi Constanţei Poliger de la U.F.D.R., apoi rrecu mai departe, vorbind despre unele lucruri care mergeau prost şi a căror îndreptare îi revenea ca sarcină: a propus pentru discuţie în viitoarele şedinţe ale Comitetului de tabricâ chestiunea de a se examina activitatea câtorva oameni de la cooperativă şi cantină, chestiunea birocratismului de care se făceau vinovaţi unii funcţionari ai Direcţiei...
în timpul acestei şedinţe, Ana ascultase cuvântul fostului preşedinte de comitet cu răsuflarea oprită. Faptul că numele ci fusese spus în faţa întregei fabrici o ameţea. I sc părea de necrezut că tot ceea ce făcuse şi simţise ea poate fi un lucru atât de însemnat, încât directorul Filaturii să vorbească despre el într-o şedinţă plenară. I se părea un nimic pe lângă ceea ce simţea ea că vrea să mai facă.
Câteva zile după aceea, Ana se hotărî să-şi caute locuinţă. După o săptămână se mută şi, în seara aceea, când intră în secţiile de maşini, zgomotul puternic şi înfundat al motoarelor i se păru uit cântec neîntrerupt, care pornea din toate ascunzişurile simţirii ei. Tot timpul parcă a fost ameţită, şi s-a întâmplat ca sosirea în fabrică a unor oameni cu aparate de filmat
662
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
663
s-o ameţească si mai mult. Când aceia au pătruns în ateliere, Aurica Muscan s-a apropiat dc ea intrigată şi a întrebat-o ce vor.
- Lucrează fără să-i iai în seamă, i-a răspuns Ana cu mândrie. N-ai văzut în jurnale cum ne filmează?
în clipa aceea, oamenii şi-au îndreptat aparatele chiar spre secţia unde lucra Ana, şi o lumină parcă mai albă şi mai puternică decât a soarelui a ţâşnit peste ringuri. Chipurile lucrătoarelor au devenit grave şi mândre, şi fiecare şi-a văzut de maşină ca şi când totdeauna ar fi lucrat strălucind în această lumină puternică. Era totuşi întâia oară când li se întâmpla un astfel de lucru.
Tot în aceste zile, Ana mai trăise încă ceva, un lucru cu totul nou. într-o dupâ-amiază plecase în oraş, să cumpere fetiţei nişte material pentru o rochie. Coborâse din tramvai pe Calea Moşilor şi o luase pe jos spre magazinul de srat „Bucureşti", într-un colţ al Bulevardului se oprise intrigată în faţa unei anticarii. „Ce fel de cărţi or fi astea?" se întrebase cu sfială, intimidată de cotoarele groase ca nişte cărămizi, aliniate în rafturi. Se uitase mai atent să vadă una mai mica, mai subţire. Volumele enorme o speriaseră de-a binelea, credea că aşa ceva nu este pentru ea. Voise sâ plece, dar o cărticică pitită într-o margine de jos a rafturilor o oprise sâ se mai uite. încurajată de un trecâtor, care se oprise şi el şi lua în mână cărţile ca pe-o marfă, Ana a tras din raft ceea ce văzuse şi a răsfoit. A citit autorul şi titlul, nume necunoscute, ciudate: Maxim Gorki: Coîiovnlov. A trecut peste o pagină şi a citit mai departe. Uimită de ceea ce citea, s-a oprit asupra rândurilor, nevenindu-i să creadă. Se povestea ceva cu nişte cuvinte atât de simple, atât de uşor de citit, de înţeles, că Ana, bănuitoate, a închis cartea şi a întrebat cu sfială pe trecătorul care umbla cu mâinile prin rafturi alături de ea:
- Vă rog, asta e o carte bună?
Două glasuri i-au răspuns numaidecât, unul negustoresc, al anticarului, care pândea de pe scăunelul unde stătea, iar celălalt al unui al doilea trecător, un tânăr care tocmai se oprise în spatele ei.
- Da, e foarte bună, a zis anticarul.
- Da, citeste-o, a zis celălalt, dând din cap. E o carte cam tristă, dar e frumoasă.
Ana a întors din nou paginile, roşind fârâ să vrea, şi a întrebat iar:
- Ce înseamnă melancolie?... Spune câ s-a spânzurat de melancolic.
Trecătorul s-a uitat la ea zâmbind şi a răspuns cam încurcat:
- Melancolie?... Păi să vedem! Ceva trist! Da, când un om se îmbolnăveşte de tristeţe. Adică nu! Ceva mereu trist, melancolic!... Citeşte cartea şi ai să înţelegi.
Mereu încurcată şi roşind atât de explicaţiile trecătorului, cât şi de întrebările ei, Ana s-a dus în faţa anticarului, care stătea pe scăunel, şi i-a spus că vrea s-o cumpere, întrebându-l cât costă.
Apoi a plecat spre magazin, turburată de întâmplare. S-a întors acasă şi, încă din tramvai, a început să citească. E.ta mereu uimită de vorbele simple care închegau cu fiecare rând viaţa unor oameni necunoscuţi. Cum trăiau sub ochii ei, cum vorbeau; mai ales cum vorbeau unii cu alţii si cum se certau şi plângeau. Citea la început încet, simţind fiecare cuvânt citit, fiecare frază, apoi la mijlocul cărţii s-a pomenit că nu mai simte vorbele scrise. Urmărea întâmplările din ce în ce mai repede, fără ca vreun cuvânt s-o oprească pe loc, să nu-1 înţeleagă.
Când a terminat cartea, lucrul i s-a părut - ca de altfel tot ce i se întâmpla de la o vreme - câ întrece şi umbreşte orice, că meseria ei e ceva şters, lecţiile ei la fel, şedinţele de la Cercul de studii obositoare, grele; de neînchipuit este numai să poţi lua o carte în mână şi să vezi cum deodată totul se topeşte în
664
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
665
jur şi începe sa trăiască o altă viată, o viaţă cu oameni necunoscuţi, pe care îi ve/.i şi ii simţi cum plâng, cum se zbuciumă, cum iubesc şi străbat lumea de la un loc la altul; cum după aceea te simţi schimbat, un cu totul alt om, dc care nu ştiai câ eşti, ca şi când tu însuţi ai fost acela căruia i s-au întâmplat toate.
Timp de câteva zile, Ana trăi sub impresia puternică a lecturii. Abia după aceea începu sâ-si dea seama, învăţând mereu, câ niciodată nu s-ar fi putut bucura de toate acestea, dacă ar fi rămas ca şi înainte să îndure viaţa singură, să lupte zadarnic tară vreun ajutor, cu Tomiţă şi cu alţii ca el.
XVII
începuseră concediile de odihnă. Ana se hotărî să rămână în Bucureşti şi scrise fratelui ei să vie şi s-o vadă. Pe fetiţă o trimise într-o colonie a Filaturii.
Se simţea atât de bine, încât, după ce intră în concediu, uită de lecţii şi începu să vină tot mai rar la şedinţele de studii pe care lerulescu şi responsabila U.F.D.R. le ţineau de două ori pe săptămână în sala de festivităţi. Ana stătea acasă zile întregi şi citea mereu fel de fel de lucruri pe care le alegea singură din anticarii. Căuta cărţi ca aceea pe care o citise întâia oară şi găsea destul de rar. 1 .nasc careva şi din biblioteca fabricii; pe unele, care le găsise mai uşoare, le citise, pe altele le începuse numai şi le lăsase. în fiecare pagină întâlnea fraze întregi pe care nu le pricepea. Mai ales cuvinte pe care nu le auzise niciodată. I ,e însemnase pe hârtie şi învăţătoarea o lămurise de câteva ori, dar nu-i ajutase la nimic, pentru câ paginile erau pline de astfel de cuvinte.
Totuşi, lucrul acesta nu o îngrijora deloc, aşa cum se întâmplase la început, când descoperise că mintea ei zace în întuneric. Ana rrecu cu uşurinţă peste neştiinţa ei şi învinui pe cei care scriau astfel de cărţi. Se simţea foarte mândră de ceea
ce învăţase şi-i trăiau mereu în cap laudele aduse în şedinţa plenară de către directorul Filaturii.
Tot în acest timp atitudinea i se schimbă de asemenea, începuse să se uite la oameni mai îndrăzneţ, sâ vorbească mai pe uegândite, sâ spună de îndată ceea ce îi trecea prin cap.
In noua locuinţă, unde sc mutase, la început, când trecea prin curte şi întâlnea proprietarul sau un ah locatar, dădea bună ziua şi se uita la om liniştită, cu atenţie, gata sâ stea de vorbă dacă acela ar fi voit. Acum trecea repede prin curte, stăpânită de un gând oarecare, mândră şi cu capul parcă neclintit, uneori fără să mai dea bună ziua.
Trasaturile suferirâ şi ele schimbarea. în zilele următoare despărţirii ei de Tomiţă, când începuse sâ înveţe, chipul îi era chinuit şi grav, privirea adâncă şi scrutătoare. Cei care o vedeau atunci erau impresionaţi de acest chip care fără să fie bine făcut avea în el o încordare care atrăgea atenţia, încordare care se simţea şi în mişcările trupului şi care o făcea frumoasă.
XVIII
Ultima zi a concediului, Ana o petrecu neliniştită. Gândul întoarcerii la lucru nu-i plăcea deloc. Se simţise în acest an mai bine ca niciodată. îşi făcuse o rochie frumoasă de vară şi-şi cumpărase o pereche de pantofi foarte scumpi. Dimineaţa se scula târziu, făcea curat şi gătea ceva. Apoi lăsa uşa deschisă şi stătea în prag câtva timp gândindu-se ce sâ facă în ziua aceea. Se îmbrăca şi pleca în oraş, unde se plimba ceasuri întregi, uitându-se prin vitrine ori urmărind sâ vadă clacă cucoanele au pantofi mai frumoşi ca ai ei. Câteodată, o dorinţă ascuţită o îmboldea să caute iar prin anticarii sau in librării o carte buna, să ia tramvaiul şi să se întoarcă acasă unde sâ stea liniştită în patul ei şi să citească. Atunci chiar intra în vreo librărie şi Începea sâ răsfoiască volumele întinse. Cărţile însă o întâmpinau cu răceală. 1 .e deschidea, citea începutul şi nu-i plăcea. Simţea
666
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
667
câteva clipe cum o cuprinde tristeţea, se întuneca. Dar numaidecât un alt gând îi sărea în ajutor! „Hi, parcă ce! Ei, şi?! Nu cumva o să mor!" Eârâ să vrea însă, îi venea apoi în minte învăţătoarea ei, apoi şedinţa în care Pavel Vasile o lăudase. Începea să se simtă prost, dar până la urmă nu-i mai rămâneau în cap decât laudele directorului. „Pe nimeni n-a lăudat el aşa", gândea cu mândrie şi uita totul, ieşea clin librărie şi termina ziua cu un cinematograf. Fratele de la C.F.R. îi scrisese că nu poate veni, şi nu se prea supărase din cauza aceasta. Tot plimbându-se prin oraş, începuse să bage de seamă că are un trup frumos, mai frumos ca al cucoanelor pe care le vedea pe Bulevard. Se oglindea în vitrine cu mândrie. Uneori, când se simţea prost, nu se mai oprea ca înainte cu gândul la ceea ce i se întâmpla. Trecea repede peste toate acestea.
întoarcerea la lucru o zgândărea. Avusese tot timpul bani şi nu se mai gândea că pentru munca ei Filatura îi dă un salariu.
Era o zi de duminică, se făcuse toamnă de mult. In ultima zi a concediului, Ana se pomeni câ a uitat de planurile ei cu şcoala fetiţei. Ii scrisese dc careva ori, şi fetiţa îi răspunsese la fiecare scrisoare, că îi este dor de ea.
Ana începu să se simtă muşcată de gânduri. „Are sâ aibă nevoie de cărţi, paltonaşul ei nu mai e bun, ttebuie s-o îmbrac." îşi aminti că dăduse pe pantofi cinci mii de lei, şi încă nu erau pantofi de iarnă, de mers cu ei la fabrică. Suma o îngrozi de-a
binelea.
Se îmbrăcă şt plecă în oraş.
„Ei, o să vâd eu. Am sâ cer un împrumut şi pe urmă ea are să ia bursă, că învaţă bine."
Cât ieşi însă în oraş, se simţi atât de râu, că vru să se întoarcă îndărăt. Nici acasă însă n-o atrăgea nimic. „Să mă duc la Vica , îşi spuse ea. Dar nici acest gând n-o mulţumi. O înfurie chiar.
Deşi simplă şi apropiată de ea, Ana simţea că prietena ei are ceva în privire şi chiar în vorbe, care i se părea că o urmăreşte pe ascuns, o judecă şi în acelaşi timp parcă aşteaptă nit se ştie ce de la ea.
Se hotărî să intre într-un cinematograf, apoi să se ducă totuşi pe la Vica sau pe la Pistrui.
Coborî din tramvai fără să ajungă în centru şi intră într-un cinematograf de pe Calea Moşilor, în apropiere de Sosea. Filmul începuse. Era un film de dragoste, cu un tren care călătoreşte nesfârşit tot timpul spre răsărit. Povestea îi plăcu şi se simţi bine. Ea sfârşit se sculă să plece. Jurnalul îl cunoştea, dar îşi aminti că, afară, pc afiş citise Jurnal nou 58 şi rămase.
Se aşeză în scaun aşteptând cu plăcere să se sringă luminile. Jurnalul începu cu nişte pescari din Deltă, apoi trecu peste nişte sate cu ţărani care se organizau în comun pentru arăturile de toamnă...
Deodată, Ana holbă ochii şi încremeni în scaun de emoţie. Glasul puternic al şpicherului o lovi la început ca un ciocan, apoi nu-1 mai auzi deloc. Văzu întâi sala secţiilor de maşini a Filaturii, apoi filmul alergă la fiecare ring în parte. Se văzu pe ecran împreună cu Aurica Muscan şi Vica Diaconcscu, cu Pistrui, cu vecina ei morocănoasă şi tăcută, întreaga secţie. îşi văzu mâinile alergând grăbite printre fuse, ştergând, curăţind cu repeziciune, îşi văzu chipul tăcut şi grav, luminat puternic şi mare, lângă maşină şi parcă se înspăimântă. Apoi, după câteva clipe auzi glasul care vorbea în jurnal şi la început nu pricepu ce vrea sâ spună:
„Ca sâ lucrezi la una din aceste maşini, pe vremea patronilor trebuia mai întâi să mături secţiile luni de zile pentru ca după aceea să ţi se dea voie să cunoşti câte ceva. Ea Filatura Românească de Bumbac, Aurica Muscan a învăţat să lucreze la maşină în trei săptămâni. F.a cunoaşte maşina şi lucrează cu
668
MARIN PRF.DA
NUVELE SI POVESTIRI
669
aceeaşi îndemânare ca orice lucrătoare cu vechime... Numai
astăzi, datorită..."
Vocea spicherului se mai auzi încă un timp, deşi jurnalul înfăţişa altceva. Ana se ridică de pe scaun şi iesi repede, fără să mai aştepte sfârşitul jurnalului.
Luă numaidecât tramvaiul spre Vica Diaconescu. Când ajunse, sări din tramvai şi aproape alergă, dar abia intră în curtea unde stătea prietena ei şi se opri numaidecât lângă poartă. Se vedea lacătul pus de departe. In clipa aceea simţi ceva înverşunat şi rău pentru prietena ei. „Unde s-o fi dus?" Se hotărî ca de aici înainte sâ rupă cu ea, să nu-i mai spună nici un cuvânt, nici s-o mai salute.
Cu toate că filmul îi plăcuse mult, uită cu totul dc el. îi stăruiau în cap chipul bucâlat şi mâinile subţiri ale tinerei lucrătoare; mâinile acelea care fuseseră filmate singure, mărite, alergând printre fuse.
Ieşi în stradă încet, neştiind ce să mai facă. Un gând care îi răsări în minte o înţepă şi îi muşcă inima. „Pentru Aurica Muscan au venit atunci cei cu aparatele."
O luă iute spre casă într-o stare de furie crescândă. Simţea că ceea ce se spusese despre ea în şedinţa aceea plenară nu însemna nimic pe lângă ceea ce văzuse şi auzise acum despre fosta ucenică.
Un alt gând o îndemnă s-o privească pe tânăra lucrătoare altfel, s-o urască pe ea cât şi pe toţi aceia care veniseră atunci noaptea cu aparatele de filmat. Nu-i găsi însă nici o vină. Fata fusese tot timpul sfioasă cu toată lumea şi Ana simţea că fosta ei ucenică are pentru ea mai mult decât respect.
Gândul acesta o nedumeri atât de mult, că numaidecât se opri în mijlocul trotuarului şi se răzimă câteva clipe de un stâlp electric. Simţea o deznădejde turbure, furioasă.
Porni iarăşi şi după un timp îi veni în gând ca o dorinţă liniş^ titoare să ia tramvaiul, să se ducă acasă şi să se trântească în patf'
Sc opri într-o staţie. Aşteptă.
Tramvaiul întârzia. Staţia se aglomera cu încetul. Era tlupă-amiazâ de duminică şi lumea se scurgea spre centru. Ana stătea tocmai pe marginea liniei, în mijlocul străzii, si când tramvaiul se opri, uşa automată se deschise chiar în faţa ei. Vru sâ urce, dar în aceeaşi clipă lumea dâdu buzna şi o înghesui. Se pomeni înlăturată, călcată pe picioare, înghiontită, prinsă ca într-un cleşre. întâi vru să se apuce de bare, dar mereu era dată la o parre, izbită de uşă. Atunci vru să scape, dar elin spate se simţea împinsă de o mulţime de trupuri. Chipul i se posomori crunt, se întunecă şi-şi muşcă adânc buzele. Se smulse cu furie din încleştare, izbi un bărbat care o împingea mai rău, fâcându-1 să se clatine înapoi, şi se trase deoparte, aprinsă la faţă. Tramvaiul porni încet.
Ana abia avu timp să-şi revie; se simţi apucată de braţ. Se întoarse cam repezit, încă zăpăcită de îmbulzeala de dinainte, si se pomeni în faţa unei femei care o ţinea mereu de braţ şi se uita la ea cu un zâmbet prostesc încremenit pe buze. Ana vru să spună ceva, dar cealaltă i-o luă înainte:
- Aneta, nu mă mai cunoşti?
Ana se uită şi se încruntă de mirare. Era o femeie cam de aceeaşi vârstă cu ea, mai groasă însă şi cu mâinile şi gâtul arse de foc de bucătărie; cu capul gol şi cu coadele legate peste creştet. N-o recunoscu decât după câteva clipe.
- Ce e cu tine, Gherghina? Ea?!
- Nu mai mâ cunoşti?
- Cum să nu te cunosc! Ia te uită! Ce e cu tine? Nu te-am mai văzut de patru ani!
- Ei eu la fel! M-ai uitat. Ai uitat că eu tc-am adus în bucureşti!
Bucuroasă ele întâlnire, Ana o strânse pe cealaltă de umeri ■l0 zgudui:
670
MARIN PREDA
NUVELE Şi POVESTIRI
671
- Dar ce mai faci? De ce nu m-ai căutat? Haide să mergem.
- Unde să mergem?
- Hai încoace! Unde stai? Ce faci tu? Unde ai pierit în primăvara aia, în '44?!
Porniră uitându-se una la alta, încă vesele de întâlnire. Ana lăsă la o parte ceea ce simţise mai înainte si-o apucă pe con-
săteanâ de braţ.
- Te-am căutat de câteva ori şi casa era pustie, zise Ana repede şi tare. Pe urmă, după 23 August, iar te-am căutat, că mă gândeam câ din cauza bombardamentelot...
- Păi da, aşa a fost... Dar stai, unde mergem? Vreau sâ mai
vorbesc cu tine...
- Haide într-o cofetărie, zise Ana în treacăt, continuând sâ se uite cu veselie la prietena ei din sat.
Intrară în prima cofetărie şi se aşezară la o măsuţă.
- Vai de mine! zise Ana încet. Nu credeam sâ te mai întâlnesc... la spune-mi!
- Ce să-ţi spun! Ce-am păţit atunci!... Taman era vorba să mă mărit cu unul de pe Lânăriei, de la U.C.B., curier... Şi n-am mai putut. Am plecat la Snagov cu cocoana, că nu mai putea! li intrase frica în oase cu bombardamentele. Şi d-atunci... Tu ce-ai făcut?
- Ce să fac! De ce n-ai trecut pe la mine?
- Am trecut, dar nu mai erai!
- Mă mutasem. M-am mutat de vreo două ori d-atunci. Dar de ce nu m-ai căutat la Filatură?
- Nu ştiam pe unde e!
- Cum nu ştiai? întrebai şi tu: unde e Filatura Românească de Bumbac?
- Ei! Nu ştiu eu!...
- Dă-ne câte-o savarină! Vai, Gherghina! Şi tu unde eşti acuma, ce faci? întrebă Ana la fel de încet ca la început, uitându-se cu atenţie la prietena ei.
- La un boier, pe Splaiul Unirii, că ăla cu cocoana de la Snagov m-a dat afară, atunci, după schimbarea banilor! S-au dus din Bucureşti...
- Ce boier e ăla de pe Splaiul Unirii? întrebă Ana, înfi-gându-şi linguriţa în prăjitură.
- Ei, parcă-1 ştii tu cine e! zise cealaltă cu mirare. Un boier!
- Un boier!
Ana spuse cuvântul şt se uită ţintă la prietena ei, parcă abia în clipa aceea ar fi întâlnit-o. Privirile li se încrucişară, se priviră în tăcere câtva timp. Cealaltă, mirată, îi susţinu privirea alb, apoi clipi simplu şi zâmbi la întâmplare, şters. Ana, însă, rămase cu ochii larg deschişi asupra ei şi, fără să stie, chipul i sc posomori, liniile feţei se lăsară parcă în jos.
- Gherghina, cum poţi tu să mai stai slugă la boieri? întrebă Ana liniştită, cu glas schimbat, care celeilalte i se păru străin, necunoscut.
- Dar ce vrei să fac? răspunse Gherghina simplu. Tu ai avut noroc că ai găsit unul care să te bage acolo...
- Gherghina, ce faci tu în casa aia? Spune-mi şi mie: Cum poţi să...
- Ei, asta e! făcu cealaltă luânclu-i vorba din gură, privind-o puţin pieziş. Parcă tu nu stii! Ce te mai dai îndărăt?
Ana tăcu şi câtva timp aşteptă în linişte. „Biata Gherghina! Ea nu ştie nimic! A stat şi stă mereu numai între oale şi crâtiţi, cine ştie la ce burtos"...
O privi posomorâtă şi-i vorbi iar, cu un glas încet şi cu ceva stăruitor, apăsat, în fiecare cuvânt.
- îţi place ţie sâ slujeşti unul care a trăit pe spinarea noastră? Pentru ce să-1 slujeşti tu pe el? Cum de nu-ţi vine să-i dai cu ceva în cap? Tu nu vezi cum lovim noi în ei? De ce ţi-e frică de ei?
Tonul cu care vorbise o făcu pe cealaltă să se uite la ea cu un aer de parcă cineva i-ar fi dat din senin o palmă peste ceafă.
672
MARIN PREDA
NUVEEE SI POVESTIRI
673
După aceea încercă iar să zâmbească prosteşte, dar nimic din înfăţişarea Anei n-o ajura. Atunci spuse cu un aer de mirare şi nepricepere totală:
- Te-ai băcttt comunistă! Vezi să n-o păţeşti! Ana vru să spună numaidecât:
„Nu-i vorba de.
însă cuvintele din urmă ale celeilalte îi schimbară pe neaşteptate glasul şi rosti tăios, rece, chiar ameninţător:
- Vezi ce înveţi tu de la boierul tău? D-aia îi mături tu şi-i găteşti şi-i cureţi casa Iui împuţită?
Gherghina făcu ochii mari, nevenindu-i să creadă câ ea, Aneta, poate să-i vorbească ei, care e din acelaşi sat cu ea, cu glasul cu care îi vorbea.
- Tu ştii cine sunt ăştia? Astia au supt din noi ca nişte ploşniţe puturoase si tot mai găsesc şi acum o proastă ca tine care...
- De ce vrei să te cerţi cu mine? îi luă Gherghina vorba elin gura, fără osteneală, simplu. Ge te aprinzi aşa? Dă-1 dracului de boier! îmi plăteşte, stau! Nu-mi plăteşte, nu mai stau! Ce e cu tine? Crezi câ eu sunt proastă d-alea? Lasă că ştiu eu!
Răspunsul acesta o descurajă pe Ana numaidecât. îi venise în gând să-i spună multe lucruri, tot ce trăise ea în lunile din urmă. Să stea de vorbă ca două prietene şi s-o facă să plece de la stăpân. Anei îi trecuse chiar prin minte, cu repeziciune, că s-ar putea să fie angajată la Filatură. Nu chiar la maşini, dar nu la boier, servitoare.
- De ce înţelegi pe dos, zise Ana cu alt glas. Cum o să mă cert cu tine! Dar, crede-mă, nu înţeleg cum poţi tu, acuma, să mai stai... Vezi, la noi, cu ttei luni în urmă, au fost angajate câteva inse şi acum lucrează. Şi au o leafă de cinci ori cât a ta. Dar nu înţeleg cum stai tu acolo, nu te-ai săturat? Ce viaţă e aia?
- Viaţă, uite! Parcă ce! O să stau să-i îngrop?
- Dar ce vreai să faci?
- Fii, şi ce vreai să fac? întrebă Gherghina cu un glas care nu spunea parcă nimic, nu voia nimic.
- N-auzi ce spun? Tu n-auzi ce spun eu? Nu vezi Cum trăim noi? Tu nu simţi nimic? Păi da! Că tu asculţi ce spune ăla, parcă tu te osteneşti să-ti dai seama!
- Aneta, zise femeia cu glas blajin. Lasă! Iţi place ţie să vorbeşti d-astea?
Ana tăcu şi se simţi neputincioasă în făta ochilor limpezi si goi ai celeilalte. Simţea câ n-are ce să-i mai spună şi acest lucru o durea. Îşi îndreptă privirea spre cofetar, plăti şi ieşiră.
- F.u îţi spun la revedere, zise Gherghina afară, apucându-i palma.
- Ei, ce te-a găsit? Ce e cu tine? întrebă Ana parcă speriată. Nu se poate! Stai să-mi dai adresa.
Gherghina mai stătu un timp şi apoi îi dădu iar zor să plece. Acest zor o nedumerea pe Ana mereu: „Ce i-a venit? S-a supărat? Dar pentru ce?"
- Bine, Gherghina, la revedere! Şi să ştii că am să te caut! Se despărţiră, şi Ana porni spre casă. Întâlnirea aceasta, deşi
ţinuse puţin, o obosi pe Ana cu totul.
Ajunse acasă, şi deşi singură, se simţi mai bine. Adormi. Se trezi pe la miezul nopţii odihnită; mancă şi se culcă iarăşi. I se părea câ această din urmă zi a concediului e ca sfârşitul unui drum pe care mergi şi care nu ştii unde ajunge, până ce te pomeneşti că s-a terminat, ai scăpat de el.
Ana nu-şi dădea seama pentru ce simţea abia acum că zilele concediului n-o împliniseră deloc şi că, în afară de ziua de astăzi, pierduse timp. Adormi a doua oară, fârâ să-şi mai pună vreo întrebare.
XIX
Când se trezi dimineaţa şi porni spre Filatură, Ana se simţi « la 15 ani. în primele clipe, aerul curar al zorilor de toamnă
674
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
675
o făcu sâ uite toate neliniştile şi neplăcerile cate începuseră să o sâcâie în ultimele zile. Apoi starea aceasta de bucurie se adânci şi îşi dădu seama câ ceva întrerupt şi greu o aştepta acolo în fabrică, să-! ia de unde îl lăsase. Gândul acesta în loc s-o supere, cum se întâmplase ieri-dimineaţă, acum i se părea că fără acest lucru, fără filatură şi maşini, n-ar putea şti ce drum să apuce. Zilele de concediu parcă o goliseră cu totul, li trăia în minte numai ziua de ieri, cu jurnalul văzut si cu întâlnirea cu Gherghina.
Intră în secţiile de maşini cu emoţie. Dintr-o aruncătură de ochi, văzu că Vica lipsea, înţelese că este încă în concediu.
Aurica Muscan o întâmpină cu o bucurie nestăpânită, şi Ana îi strânse mâna cu toată puterea. Fata, însă, se lipi de ea cu o bucurie atât de limpede şi neaşteptată, că Ana o îmbrăţişa şi o strânse cu căldură, ca pe un copil.
- Ce faci, tovarăşă? întrebă fata cu veselie.
- Foarte bine! Ai văzut filmul? zise Ana uitându-se în jur şi făcând semne celorlalte lucrătoare, chemându-le. Apoi, când toată secţia se strânse în jurul lor, Ana spuse tare, cu mâna pe umărul celeilalte: în jurnalul nou de ieri a fost filmată secţia noastră, duceţi-vă sâ vedeţi... Toate suntem acolo, dragă, ca nişte artiste. S-o vedeţi pe Aurica noastră... Cum vorbeşte de ea şi o laudă!
Aurica Muscan asculta năucită, cu o expresie de neîncredere copilărească pe chip.
- Da, mi-a spus şi mie soră-mea, care a fost ieti la cinema, că m-a văzut în jurnal, dar am crezut că râde de mine, spuse o lucrătoare care, fără să-şi lase maşina, ascultase vorbele Anei.
- Bravo, Aurica, eşti cineva! strigă una cu veselie.
- Trebuie să faci cinste, zise alta, ciupind-o de obraz.
- Mie să-mi facă cinste, rosti Ana, jumătate în glumă, cu un glas în care simţea totuşi ceva care nu se prea bucura. Eu am învăţat-o atât de repede meseria. Dacă intra pe mâinile lui Pistrui sau ale maistoriţei... Mie mi-a dat-o tovarăşul Pavel s-o învăţ!
Celelalte lucrătoare se îndepărtară spre maşini, unele tăcute, altele pline de însufleţire, câteva cu chipul puţin crispat şi cu un zâmbet de invidie şi răutate pe buze.
Se începu lucrul. Ana simţea că unele lucrătoare au ceva nu numai împotriva lui Muscan, dar şi a ei, şi aceasta o făcea să se simtă apropiată de ea.
Se simţea iubită de fosta ei ucenică şi acest lucru o turbura, în atâţia ani de când era în fabrică, Ana nu-şi aducea aminte ca vreo prietenă s-o îmbrăţişeze cu atâta căldură la întoarcerea din concediu.
Se uită la ea şi o văzu stând degeaba, desi maşina mergea. Vru să se ducă şi sâ-i explice că... dar tot atunci văzu ceva uimitor: Aurica Muscan se mişcase şi în aceeaşi clipă degetele ei începuseră să alerge printre ţevi cu o repeziciune aproape nefirească.
O văzu apoi schimbând semitonul. Felul în cate apuca mo-soarele şi le scotea de pe fus, cum trecea firul prin ochiul conducătorului şi trenului de laminaj şi cum înnădea apoi fitul, arătau o deprindere statornică de a face mişcările cu atâta economie de timp si cu atâta iuţeală, încât Ana se îndoi că această Aurica Muscan a intrat în Filatură fără să ştie chiar nimic despre maşină şi meserie.
Intrigată, Ana începu s-o urmărească şi s-o vadă cum îsi îngrijeşte maşina şi cum lichidează ruptul firelor. Cu multă uimire văzu că, în toate operaţiile, mâinile lucrătoarei căpătau parcă o viaţă de sine stătătoare; ele făceau mişcări precise, calculate şi repezi, întocmai ca o maşină. Scoaterea pufului din ochiurile conducătorului de semiton şi din crapodine, de pe gaturile valţurilor şi cilindrilor, curăţirea cureluşelor, scuturarea băncii cu inele şi fuse, scuturarea sub clapete şi între fuse, toate
676
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
677
acestea erau făcute cu uit fel de tehnică a economiei mişcărilor şi a timpului, cum nu văzuse Ana lucrând pe nimeni până acum.
Ana îşi aducea aminte câ toate acestea, adică acest fel de a lucra, de la ea îl învăţase Aurica Muscan. Ucenica însă realizase ceva nou, datorită nu se ştie cărui lucru. Ana nu înţelegea cum ajunsese lucrâtoarea la această tehnică. Îşi dădea numai seama că, lucrând astfel, Aurica Muscan câştiga timp, lichida ruptul firelor şi dădea lucru de calitate.
Se uită la ea cu atenţie. In acel moment, o văzu cum se odihneşte, cu o expresie gânditoare, cu ceva nou pe chipul ei bucâlat; sprâncenele posomorâte şi colţurile gurii îi erau adâncite în obraz; privirea nemişcată, parcă încremenită; stătea astfel şi se odihnea.
Ana încercă într-adins sâ-şi facă şi ea timp de odihnă, dar după câteva minute îşi simţi braţele încordate şi duteri la încheietura umerilor. Se uită atunci iarăşi la cealaltă şi se posomori: Aurica Muscan făcea cu o uşurinţă de neînchipuit ceea ce ea nu reuşea, cu toată încordarea şi cu toată experienţa ei de zece ani.
„Are mână uşoară şi abia e la început! O s-o văd eu peste câteva luni", îşi spuse Ana în cele din urmă şi se linişti.
In pauză însă o văzu pe Aurica Muscan apropiinclu-se de maşina ei cu aer neobişnuit:
- Tovarăşă Ana, o auzi şoptindu-i, vreau să-ti spun ceva,
la plecare.
- Spune-mi acum, că avem timp, răspunse Ana.
- E mai bine când ieşim, vreau să-ţi povesresc...
- Bine, cum vrei ru! Dar de ce nu-mi spui acuma? Haidem repede prin curte.
Porniră spre uşă, şi Ana surprinse câteva priviri cum o urmăresc. Intrigată, grăbi pasul.
- Să vezi ce s-a întâmplat... începu Aurica Muscan când ieşiră afară şi zgomotul maşinilor se stinse. Ştii că, din cauza
concediilor, câteva maşini nu prea au lucrat, şi i-am spus maistoriţei că ar fi bine să lucrăm cârc una Ia două maşini. Când m-a auzit, mi-a spus că e toarte frumos din partea mea, dar că nu sc poate. Şi chiar dacă se poate, nu foloseşte la nimic. Dar nu se poate! Pe urmă, că mai e puţin până se întoarce toată lumea din concediu şi gata.
- Bine, o întrerupse Ana zăpăcită. Nu înţeleg nimic. Cum să lucrezi la două maşini? Ce vreai să spui?
- M-am gândit, şi se poate, tovarăşă, zise Aurica Muscan cu un glas limpede, sigură pe ea. Se întorc maşinile si gata. Una lucrează între două şi aha lucrează iar între două...
- Bine, nu e vorba de mutatul maşinilor! spuse Ana puţin uluită. Dar nu se poate! Şi pe urmă chiar cu mutatul!...
- De ce să nu le mute? Pot să se mute, am întrebat un tehnician...
- Bine-bine, dar nu e vorba de asta! Cum poţi sâ lucrezi la două maşini? Nu se poate!...
Ana vru sâ mai spună ceva, dar se opri; îsi aminti cum o văzuse pe fosta ei ucenică odihnindu-se în timpul lucrului, aproape jumătate din timp. Dar tot atunci îşi aminti şi de degetele greoaie ale vecinei sale morocănoase, care totdeauna era nemulţumită de ceva. Când are să audă de asta, are să sară în sus. Ea şi încă vreo câteva lucrătoare abia atingeau norma la o singură maşină.
- Şi maistoriţa ce spui c-a zis? întrebă Ana, încă nevenindu-i sâ creadă.
- Că n-are nici un rost. Dacă s-ar mări producţia, ar fi ceva, clar din lipsă de maşini, zicea că n-are nici un rost. Maşini să avem şi producţia se măreşte automat.
„1-e necaz că nu i-a venit ei mai întâi în cap", gândi Ana fără voie, apoi spuse cu glas tare:
- Si tu ce te sperii aşa? Dacă vreai tu, ai să lucrezi la două maşini, şi gara! E simplu! Dar îţi mai spun câ n-o să te înghită
678
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
679
nimeni pentru asta. Ai să lucrezi singură; nu cred să mai poată cineva. Nu se poate, Aurica! Eu te-am văzut, ai nişte mâini!... Dar nu se poate. N-au să-ţi dea voie! Ai fost la comitet la tovarăşul Jamgocean?
- Nu, pentru că maistoriţâ...
- Du-te la comitet, la tovarăşul Jamgocean, zise Ana repede. Du-te chiar acuma şi spune-i. Şi dacă n-au să te lase, te duci atunci la tovarăşul Visan, la Partid. Spune-i că maistoriţâ a zis că n-are nici un rost. Nici nu trebuia s-o mai întrebi pe ea. Şi pe urmă, când ieşim, stăm de vorbă.
Ana o apucă de umeri si o împinse. Fata merse câţiva paşi şi se opri. Atunci, Ana se apropie de ea şi-i spuse cu un glas care voia sâ fie supărat:
- Ce ţi-e frică aşa? Te duci acolo si spui: „Uite, tovarăşe, eu vreau să lucrez la doua maşini". Şi pe urmă ai să vezi tu ce-ţi spune.
Eucrăroarea plecă, şi Ana se întoarse în secţia de maşini. Deşi inovaţia fostei ucenice o uluise, totuşi faptele o intrigau. Voia să vadă ce are să se întâmple cu Aurica Muscan. Dacă are să i se dea voie şi mai ales dacă inovatoarea o să poată supraveghea două ringuri, dacă n-o să se facă de râs.
Trecu însă multă vreme şi Aurica Muscan tot nu se întorcea. Abia după o jumătate de ceas, Ana o văzu intrând întristată şi parcă nedumerită şi o înttebă din ochi. Aurica Muscait răspunse scurt din cap că nu şi dădu drumul maşinii.
Răspunsul că nu se poate o nedumeri şi pe Ana. Abia aşteptă ora 2. La plecare o luară împreună şi ieşiră în stradă. O întrebă cum s-a întâmplat.
- S-au strâns acolo şapte-opt inşi, începu Aurica Muscan supărată. Care cum intra, se uita la mine şi dădea din cap: „Da, am auzit, dar n-avem maşini. Ce facem cu tovarăşele care rămân fără maşini? Le dăm afară? Şi pe urmă, chiar aşa să fie, tot nu se poate. Cum o să lucrezi la două?" „Tovarăşi, am spus
eu, dar stau maşinile degeaba, de ce spuneţi că n-avem maşini?". „Uite, tovarăşă, zice unul, dumneata eşti nouă, abia ai învăţat şi nu ştii. Avem oameni în concediu, d-aia a rămas o maşi-nâ-douâ care nu lucrează." „Ce spui dumneata, tovarăşă, zice altul, eu înţeleg. Dar noi n-avem încă o industrie grea în stare sâ ne fabrice tot ce ne trebuie, înţelegi? N-avem maşini destule, în curând însă vom importa din U.R.S.S. unele maşini"... Numai unu), nu ştiu cine era, mi-a dat dreptate, dar atunci au sărit şi au început să spună ca şi maistoriţâ, că este imposibil sâ se lucreze la două rânduri de fuse. Partidul ne cere inovaţii în producţie, dar inovaţii care să se bazeze pe o tehnică aşa nu se poate.
Pe urmă au început să mă laude şi să-mi strângă mâna.
- Şi acum ce vrei sâ faci? O întrebă Ana pe gânduri.
- Mâine-searâ avem şedinţă de producţie, am să vorbesc în şedinţă. E vorba ca săptămâna viitoare sâ începem întrecerile. Să vedem ce are să se spună în şedinţă.
Mai vorbiră încă un timp, şi Ana o luă spre casă singură, întâmplarea o intriga şi pe ea. La două maşinii Faptul o nedumerea. Se răsturna totul. „Are dreptate. înseamnă că jumătate din noi să ne apucăm de altă meserie." Mai merse un timp şi pe urmă se opri iar asupra întâmplării. „Să zicem că se poate, dar cine o să lucreze la două rânduri de ţevi?" Se simţea mereu nedumerită. Nu înţelegea cum putuse Aurica Muscan să lucreze cu atâta uşurinţă, atât de repede, cu totul altfel decât se lucra până acum. îşi dădea însă seama câ Aurica ar putea lucra la două maşini. Pricepea că, dacă de la început înveţi pe \ cineva să lucreze cu două rânduri dc ţevi, ajunge până la urmă sâ poată lucta cu două maşini, dar Ana nu înţelegea cum de " trecuse Auricăi Muscan prin cap acest gând, când ea începuse ca orice lucrătoare, la o singură maşină. După un timp, Ana tŞi aduse aminte câ şi ea învăţase tot atât de repede o mulţime de lucruri. F.ra sigură că nimeni nu citise ca ea atâtea cârti.
680 MARIN PREDA
Gândul o duse la fostul preşedinte de comitet şi tresări. Tocmai se apropia de birourile Direcţiei.
- Mă duc să-i spun directorului, dacă îl mai găsesc. Să vedem el ce zice.
XX
Intră în localul Direcţiei şi, după ce îşi arătă carnetul, îl întrebă pe portar:
- Tovarăşul director a plecat?
- Pentru ce îl cauţi? Nu-i oră de audienţă! Birourile s-au închis, răspunse portarul scurt.
- Te-am întrebat dacă a plecat, zise Ana, simţind plăcere să-i vorbească portarului pe acelaşi ton.
Dar portarul, fără s-o ia în seamă, ridică receptorul grav şi vorbi cu cineva cine ştie de unde. Apoi ridică privirea şi o întrebă pe Ana de nume. Spuse numele în gura receptorului şi îl şi închise:
- La etajul doi, la tovarăşul Citac.
După un sfert de oră, Ana intră în biroul directorului, care tocmai se pregătea de plecare.
- Tovarăşă Roşculeţ! spuse el, surprins de înfăţişarea Anei, abia recunoscând-o. Nu te-am mai văzut de mult! Ce mai faci? Ai fost în concediu? Pe unde stai acum?
Ana nu putu să răspundă la atâtea întrebări. In aceste câteva luni, fostul preşedinte de comitet se schimbase şi el mult. Părea mai aspru, mai grav, mai impunător.
- Ai intrat vreodată aici de când eşti în Filatură? o întrebă el deschizând uşa şi pornind.
- Aici niciodată, răspunse Ana, numai dincolo am fost... Omul tăcu un timp. Apoi, îndreptându-se spre ieşire:
- Ce-ai mai făcut cu tovarăşa lerulescu?
1 '
NUVELE ŞI POVESTIRI 681
- Am învăţat mereu, minţi Ana şi spuse mai departe, fără să se gândească. De mâine încep iar. Se roşi, se uită la director, dar se părea că omul nu băgase de seamă.
- Ce-ţi face fetiţa?
- Trebuie să se întoarcă peste trei zile din colonie. Porniră alături pe stradă şi directorul spuse iar, fiindcă Ana
tăcea:
- Ai venit să-mi spui ceva?
- Da, tovarăşe, să vă spun despre ce e vorba. Aurica Muscan vrea să lucreze la două maşini şi maistoriţa şi tehnicienii n-o lasă, spun că nu se poate. Ce ziceţi?
- Maistoriţa?! Cum? Ce spui? Cum, două maşini?! întrebă directorul oprindu-se pe loc, apucând-o de braţ.
Ana vorbise simplu, ca şi când ar fi fost vorba de un lucru oarecare: Aurica Muscan vrea sâ treacă în celălalt schimb şi maistoriţa nu-i dă voie. Sau: Cutare vrea să-şi schimbe maşina şi...
Directorul, oprit pe loc, când auzi şi înţelese despre ce e vorba, întrebă încet, uimit, ca şi când n-ar fi priceput bine:
- La două maşini? Adică cum? Să lucreze la două deodată?
- Da, tovarăşe director; dumneavoastră n-aţi văzut cât de repede îi merg mâinile?
- Poate ea să lucreze cu două ringuri?! întrebă directorul, din nou cu aceeaşi uimire.
- Tovarăşe director, eu, care am învăţat-o meseria, pot să vă spun că n-am văzut de când sunt eu aici, de zece ani, ca cineva să lucreze atât de repede. Ea mai mult se odihneşte... Nu ştiu cum face!
1 Directorul porni încet şi, încă nevenindu-i să creadă,
întrebă din nou:
- Şi a spus ea că vrea să lucreze...?
- Da, tovarăşe, răspunse Ana repede. -Ei?
682
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
683
- N-au lăsat-o!
- De ce?
- Maistoriţâ i-a spus că n-are nici un rost să...
- Cum?!!
- Că dacă s-ar mări producţia, atunci da, dar aşa...
- Când a fost asta?
- Zilele trecute.
- Şi tovarăşul Jamgocean şi ceilalţi ce-au spus?
- Nu ştiu ce i-o fi spus tovarăşul Jamgocean, dar ştiu că s-a dus acolo azi şi tovarăşul Jamgocean cu tehnicienii nu ştiu ce i-au spus, dar când a plecat era supărată şi mi-a spus că mâine, în şedinţa de producţie, are să ia cuvântul.
- Dar mie de ce... Dar cu tovarăşul Vişan a vorbit? Directorul tăcu deodată. Apoi după câţiva paşi:
- Tovarăşă Roşculeţ, se vede că tehnicienii noştri nu prea îşi dau seama ce înseamnă asta. Dumneata pricepi?
- Da... Cred că are să se lucreze de aici înainte altfel.
- Ei, asta e. Altfel, zise directorul tare, oprindu-se iarăşi din mers şi căutându-se grăbit în buzunarul dinlăuntru al hainei. Scoase un creion şi, în timp ce scria, vorbi:
- Ea ora 8 aveţi voi mâine şedinţă, nu? Uite, tovarăşă Ana, am să vin şi eu acolo şi am să vorbesc mai înainte cu tovarăşul Vişan. Nu-i spune nimic lui Muscan, am s-o chem eu pe urmă, să stăm de vorbă cu toţii. Iar pe dumneata te rog să te înscrii mâne la cuvânt, în şedinţă, şi să vorbeşti după ea.
întorsătura pe care o luă întâlnirea cu directorul nu-i plăcu Anei deloc. Rămasă singură, se sperie. Nu se gândise niciodată la un astfel de lucru: să te înscrii la cuvânt şi să vorbeşti. Simplu, ca şi când ar fi cel mai uşor lucru din lume.
Toată ziua se frământă în toate chipurile. Abia acum îşi dădea seama că atât maistoriţâ, cât şi Vica aveau în ele ceva care
ei îi lipsea. Ee auzise pe amândouă vorbind de nenumărate ori în şedinţele sindicale şi nu le luase în seamă. Descoperirea aceasta o îndârji.
Ana uită de mâncare şi, în loc s-o ia spre cantină şi apoi acasă, porni pe strada unde locuia şefa de serviciu de la Personal, Ierulescu.
In toată după-amiaza aceea, cât şi dimineaţa, în timpul lucrului, a trăit încordată, frământând în minte în toate chipurile cum să vorbească în şedinţă, cum să nu spună vreo prostie, să nu se facă de râs, s-o susţie cum trebuie pe fosta ei ucenică. încordarea îi plăcea. îşi simţea mintea limpede, frământând cu agerime şi curaj gândul că ea, Ana Roşculeţ, are să se ridice singură, în plină adunare, are să vorbească şi are să fie ascultată de toată lumea.
A doua zi, spre seară, când începu şedinţa cu toate schimburile şi cu toţi funcţionarii din Filatură, Ana aşteptă tot timpul, tremurând, să vadă dacă vine directorul. Se hotărâse să nu vorbească în caz că el ar lipsi. Directorul însă, intră neobservat în sala înţesată şi îşi căută un loc undeva, într-un colţ.
Ana o rugase pe Ierulescu să stea lângă ea, deşi aceea îi spusese că n-are să-i folosească la nimic.
Şedinţa începu.
Se făcu linişte. Se citi ordinea de zi, şi preşedintele dădu cuvântul tovarăşului Samara, responsabil cu producţia, care începu să vorbească despre întreceri. Ana asculta încordată, alături de Aurica Muscan şi de Ierulescu. Fosta ei ucenică nu părea deloc emoţionată, lucru care pe Ana o nedumerea. După o vreme se auzi glasul preşedintelui:
- Cine se înscrie la cuvânt?
Aurica Muscan sări în picioare şi-şi spuse numele tare. Ana sări şi ea în acelaşi timp şi şi-l spuse şi ea pe-al ei.
684
MARIN PREDA
NUVELE SI POVESTIRI
685
- Pe rând, tovarăşi, spuse preşedintele şi, fără să fie nevoie, întrebă iar, grav, deşi auzise limpede numele:
- Tovarăşa?...
Ana îşi spuse numele din nou şi simţi câteva priviri uimite, intrigate, întorcându-se spre ea.
- Se mai înscrie cineva? întrebă preşedintele după ce termină de notat şi alte nume. Apoi: dăm cuvântul tovarăşei Aurica Muscan.
Toate acestea, tonul preşedintelui, „dăm cuvântuF, liniştea încăpătoarei săli de festivităţi, fură alungate numaidecât de un glas simplu, firesc, de toate zilele, care începu astfel:
- Uite, tovarăşi, despre ce e vorba. Aş vrea să spun şi aici în şedinţă că la noi se poate lucra la două maşini. Tovarăşi, eu pot să lucrez la două maşini. De ce să nu se facă încercarea? Suntem datori să încercăm. Eu vă spun, tovarăşi, că pot să lucrez la două maşini şi am spus cum trebuie mutate maşinile... I îmi iau răspunderea, tovarăşi! Asta am avut de spus. ?
Aurica Muscan se lăsă pe bancă, şi în sală liniştea fu tur- ' burată numaidecât de o mulţime de glasuri şoptite şi stărui- | toare. Preşedintele se ridică şi vorbi: f
- Tovarăşi, cine vrea să vorbească, să aştepte. Vă rog să faceţi linişte. i-
- Eu mă înscriu la cuvânt, zise un glas, apoi încă vreo două, | dar preşedintele nu le luă în seamă. i
- Tovarăşa Ana Roşculeţ are cuvântul. 1 Ana se ridică şi începu să vorbească atât de încet, încât în 1
sală se făcu linişte desăvârşită. Totuşi, un glas spuse limpede: 1
- Mai tare. I Ana se sperie de acel glas şi, o clipă, totul i se întunecă în' 1
minte. Inima îi bătea şi o supăra, o îneca şi nu putea spune 1 cuvintele întregi. M
- Nu te grăbi, îi şopti lerulescu de alături. Nu te grăbi deloc.; ■
- Linişte, zise preşedintele fără rost, mai mult speriind-o pe Ana.
- Tovarăşi, o luă Ana de Ia cap, trăgându-şi răsuflarea. Eu aş vrea să vă spun ceva, - pentru că e vorba de întreceri - despre munca noastră de fiecare zi.
Cuvintele din urmă nu-i plăcură Anei deloc. Se încruntă şi îşi muşcă buzele îndârjită. Aşteptă câteva clipe, apoi, deodată, începu tare, cu un glas neobişnuit, pe care nu şi-l cunoştea:
- Tovarăşi, eu vreau să vă spun cum se lucrează în secţia noastră. Se lucrează la fel ca pe vremuri, nu s-a schimbat aproape nimic. Şi atunci cum să mărim producţia şi să începem întrecerile? Tovarăşi, eu am să vă spun un caz. Tovarăşa Aurica Muscan s-a făcut lucrătoare în câteva săptămâni! Cum a spus şi tovarăşul director, asta e ceva nou, care nu s-a mai întâmplat Ia noi. Ieri m-am întors din concediu şi ce credeţi c-am văzut? Tovarăşa Aurica Muscan lucra mai repede decât mine!!! M-am luat cu ea la întrecere şi n-am făcut nimic. Eu am învăţat într-un fel, am învăţat aşa cum ştim toate. La noi norma nu poate fi depăşită cu mult pentru că maşina e maşină!... Vreau să spun că oricât ne-am lua la întrecere, nu putem să facem mare lucru. Dar dacă se lucrează la două maşini, atunci... Tovarăşi, eu m-am gândit ieri toată ziua şi azi-dimineaţă şi cred, că se poate lucra aşa cum a spus tovarăşa Muscan. Eu cred, tovarăşi, că după aia toate o să lucrăm aşa. Tovarăşa Muscan se odihneşte tot timpul şi nu pentru că are ea cine ştie ce minune, nu, tovarăşi! ci pentru că lucrează altfel decât noi. Vă spun, tovarăşi, nu ca să mă laud, dar eu şi încă cu vreo două tovarăşe suntem cele mai bune lucrătoare şi nu prea putem să câştigăm timp. Dar eu am văzut că se poate câştiga timp. Acum trei luni, abia puteam să citesc şi să scriu ceva, acum am citit în concediu o grămadă de cărţi. Am citit o grămadă de cărţi, pentru că am învăţat altfel de cum e obiceiul. Mi-am dat seama
686
MARIN PREDA
că, dacă nu învăţ repede, n-am să fac nimic. Astăzi aş fi trăit tot la fel, fără să-mi dau seama de ce se întâmplă pe lume. Şi atunci eu nu înţeleg pentru ce tovarăşii din comitet şi tehnicienii spun că nu se poate lucra la două maşini. Dacă şi mie tovatăşul director sau tovarăşa Ierulescu mi-ar fi spus câ nu se poate să învăţ, că trebuie să mă duc la şcoală, s-o iau la rând cu copiii, ce s-ar fi întâmplat, tovarăşi? Un tovarăş a spus, când a auzit despre propunerea tovarăşei Muscan, că noi n-avem încă o industrie grea şi din cauza asta, noi, de aici de la Filatură, nu putem lucra la două maşini. Eu cred că...
în sală se făcu mişcare, şi Ana îşi dădu seama că, fără să vrea, a făcut o glumă care a plăcut. Se roşi şi-şi pierdu firul. Se simţea însă bine şi mai ales simţea cum ceva greu i se ridică de pe inimă.
Aşteptă câteva clipe şi deodată i se păru că toată lumea din sală gândeşte ca şi ea, este una cu ea, că poate vorbi mai limpede, mai fără teamă. Dar acest simţământ nou, puternic, în loc s-o liniştească, o răscoli de avânt:
- ... eu cred că dacă lucrăm cu altfel de metode, abia atunci vom ajuta ca totul la noi să ia avânt şi să ajutăm industriei grele. Oare industria grea n-o construim şi noi? Dacă dăm mai multe fire?! Eu cred că da, tovarăşi! Şi când o să avem maşini destule... să le şi luăm în primire. Eu, tovarăşi, când mi-am dat seama că... vreau să spun că nu ştiam ce e cu mine, nu cunoşteam lupta noastră... Şi când mi-am dat seama şi am pornit, totul era pregătit, şi şcoală şi tovarăşi care să mă ajute, şi totul era organizat... Partidul croise drumul... Şi atunci, tovarăşi, eu cred că la fel se întâmplă şi cu producţia. Pentru că atunci când o tovarăşă vrea să schimbe... vreau să spun metoda tovarăşei Muscan merge pe drumul deschis de Partid...
în sală se făcu iarăşi mişcare, şi Ana se hotărî să sfârşească, în mintea ei lucrul era limpede şi gândea că spuse tot ceea ce frământase cu o zi în urmă împreună cu Ierulescu. Se uită liniştită peste sală şi rosti cu alt glas, un glas încet, care voia să
NUVELE SI POVESTIRI
687
sublinieze că altcineva, mai bine pregătit, ar fi spus mai bine toate acestea:
- Tovarăşi, cam astea am avut de spus!...
Şi se lăsă pe bancă, acoperindu-şi obrajii cu amândouă palmele. Ana simţea aceeaşi uimire pentru ea însăşi cum simţise totdeauna în vara aceasta, trecând rând pe rând prin dese şi adânci schimbări; aceeaşi stare aprinsă, frământată, arzătoare, îndată ce se lăsă pe bancă, se ridică iarăşi, vrând să mai spună încă multe lucruri, dar tot atunci auzi un glas de alături care o domoli:
- Nu te mai repezi! Ai să mai iai cuvântul... Aşteaptă! Se aşeză la loc şi luând seama în jurul ei, se linişti şi începu
să asculte. Aurica Muscan asculta de asemenea cu încordare mersul discuţiilor.
Zilele următoare, cât şi câteva săptămâni după aceea, Ana nu putu să uite această şedinţă; vorbise despre ea cu multă însufleţire, multă vreme; o căutase numaidecât pe Vica şi vorbiseră mult împreună; îi spusese până şi fetiţei, cuvânt cu cuvânt, tot ce se întâmplase.
Pe de altă parte, inovaţia Auricăi Muscan a stârnit toată Filatura, şi câtva timp după aceea Scânteia a comentat în pagina întâi întreaga poveste. Ana începu apoi să lege firul lecţiilor întrerupte în concediu. Citea. Cărţile care vorbeau despre luptele muncitorimii nu i se mai păreau grele ca în timpul primelor lecturi.
Nu trecu însă nici o lună de zile şi avu loc o altă adunare, care şterse numaidecât cu totul nu numai şedinţa aceea în care vorbise; Anei i se păru tot timpul cât ţinu această a doua adunare, că ea însăşi este un om căruia până acum nu i s-a întâmplat nimic.
Adunarea a ţinut puţin. Secretarul organizaţiei de partid, Vişan, a vorbit adunării despre acţiunea oamenilor culturii din
688 MARIN PREDA
întreaga lume; el a spus că toţi intelectualii care luptă pentru pace vor ţine un congres, în Polonia, la Wroclaw, un oraş distrus în mod barbar de trupele fasciste germane; congresul va dezbate chestiunea apărării păcii, iar muncitorimea îşi va trimite delegaţii săi.
Când îşi auzi numele propus şi aplauzele care o şi aleseseră, Ana îngălbeni de emoţie. Nu-şi pierdu însă cumpătul. Se urcă alături de secretarul organizaţiei de partid şi în câteva cuvinte mulţumi pentru cinstea de a fi aleasă să participe în numele lor la Congresul intelectualilor din întreaga lume.
Călătorise cu avionul, atât la plecare cât şi la întoarcere.
învăţă şi înţelese, în aceste zile, multe lucruri. Când, la câteva săptămâni după întoarcerea ei din Polonia, Aurica Muscan fu decorată cu Ordinul Muncii clasa I-a, cel mai înalt ordin, pentru merite strălucite în muncă şi inovaţii în producţie, Ana îşi dădu seama că de fapt ea n-a făcut nimic deosebit; fusese ajutată să-şi ia vânt şi pricepea că nu trebuie să se mai oprească.
FERESTRE ÎNTUNECATE
In iarna anului 1951, într-un sat dunărean, se puse chestiunea înfiinţării unei noi gospodării agricole colective. Ar fi fost a şaptea din raionul acela şi se conta să intre în ea, aşa cum se intra pe vremea aceea, exact atâta lume ca să se poată constitui, adică între treizeci şi o sută de familii, deşi satul era dintre cele mari. în dimineaţa când trebuia să aibă loc prima şedinţă a comitetului de iniţiativă - aşa se începea acţiunea de atragere în gospodărie, prin constituirea unui astfel de comitet - se petrecu „întâmplarea cu Vasile", un tânăr care trăia la marginea satului, într-un bordei cu ferestre mici şi întunecate, întâmplare dramatică, printre primele din istoria înfiinţării acestei gospodării şi care va fi povestită aici pe larg.
Pe o vreme rea - viscolul care nu mai înceta de trei zile -sosiră în sat tocmai la timp doi activişti de la raion să ajute acest comitet să se înfiripe, fiindcă nici măcar membrii lui nu veniră la adunare, darmite să mai aibă pretenţia să-i convingă şi pe alţii, şi după ce se încălziră puţin, plecară în sat să vadă ce era cu cei care lipseau. Despre Vasile, secretarul organizaţiei relată foarte sigur câ nu mai vrea muierea şi de-aia nu venise el la adunare, şi atunci o luă spre casa lui o fată de la comitetul raional U.T.M., care tocmai picase si ea, rebegită si roşie de frig, să-i ajute.
690
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
691
- Nu înţeleg, se miră ea înainte de a pleca. îl cunosc bine pe Vasile. Am vorbit cu el chiar acum o săptămână.
- De atunci a mai curs apă pe gârlă, tovarăşă, zise unu) din activiştii raionului. Adică pe gârlă nu, că a îngheţat din decembrie, dar a mai nins, uite, s-a pus viscolul...
- Poate aşa, că n-o mat fi vrând soţia, conveni activista U.T.M. E o femeie rea, tovarăşe Voicu? îl întrebă ea pe secretarul organizaţiei.
- Rea, bună, asta e situaţia, tovarăşă, zise acelaşi activist. Du-te şi vorbeşte cu ea şi convinge-o; explică-i, spune-i că e pentru binele ei...
Fata îşi rrase şoşonii şi se îmbrăcă. Secretarul Voicu ieşi pe uşă şi se întoarse cu un om, curierul sfatului, căruia îi spuse să se ducă cu tovarăşa şi să-i arate unde stă Vasile Bodescu.
Activista U.T.M. nu renunţă însă să afle totuşi dinainte ce fel de femeie era muierea asta a lui Vasile şi îl întrebă pe drum şi pe curier. îl cunoştea pe Vasile de un an, dar acum se trezea că ştie despre el puţine lucruri. Vasile ăsta era utemist din armată, nu ea îl atrăsese în U.T.M. Fiindcă activitatea utemistă mergea slab în acest sat şi crezând că el are experienţă mai multă din armată, îl propusese secretar şi el primise cu destulă convingere. Era un flăcău cam tăcut, dar avea ochii limpezi şi asculta cu atenţie şi cinstit îndrumările ei. „Da, tovarăşă, se face!" spunea. Tinerii utemişti însă, în special fetele, veneau la adunări numai dacă veneau şi lăutarii, dacă era rost de dansat, încât acel „se face", promis mereu de Vasile, nu se făcea aproape deloc. Numai în chestiunea gospodăriei agricole colective avusese activista U.T.M. bucuria sâ constate că avea să se facă ceva: Vasile şi împreună cu el încă un utemist, „tovarăşul Ion", cum i se spunea, se arătaseră gata să devină colectivişti şi chiar să facă parte din comitetul de iniţiativă, să muncească pentru a atrage şi pe alţii. Iată însă că acum Vasile dădea îndărăt. „O fi pământul nevestei, şi pesemne că nevasta nu vrea ea, cu una, cu două să-l dea la colectiv", gândi fata.
- Ia spune-mi, ce fel de nevastă are tovarăşul Vasile? îl întrebă ea pe curier.
Curierul tăcu timp de câţiva paşi, apoi se uită înapoi -activista mergea în urma lui - şi făcu un gest pe care fara nu-1 înţelese. Pesemne că şi curierul îşi dădu seama că nu e prea clar în răspunsul lui şi întoarse din nou capul.
- De Florica vorbiţi! zise el şi, văzându-şi de mers, cu căciula trasă mult peste urechi, reperă gestul care de astă dată era mai elocvent: „Mai bine să nu mai vorbim", părea să spună.
- Zi, e rea de tot! exclamă tovarăşa Grigoriţă în urma lui. Dă cu vătraiul, a?! adăugă ea, râzând, lasă să mai ştie şi bărbatul de frică.
Curierul întoarse capul mirat şi încetini pasul.
- Cine, întrebă el înotând greu prin zăpada până la genunchi, Florica lui Vasile?
Stingherită şi nedumerită, activista nu ştiu ce să spună, dar nici curierul nu ştiu să-i dea altă explicaţie, făcu iarăşi gestul său, care de astă dată însemna: „Ce să mai vorbim, e greu să te fac să înţelegi, ai să vezi singură", şi grăbind paşii o luă iarăşi înainte.
După cât se părea, Vasile stătea departe. La o răspântie pustie de uliţi, le ieşi înainte vântul care îi învălui în pulbere de zăpadă şi îi orbi. Fata aşteptă câteva clipe şi, văzând că vântul nu slăbeşte, îşi propti bărbia în piept - era o fată voinică - se întoarse cu umărul şi, înţepenindu-se în picioare, începu să împingă cu toată puterea zidul îndărătnic de aer care o oprea să înainteze. Deodată vântul încetă din faţă, se năpusti dintr-o parte şi o trânti la pământ.
-Ţine-te bine, tovarăşă, strigă curierul viteaz, dar în aceeaşi clipă se pomeni şi el la pământ.
Trecând pe răspântie se făcu linişte în jurul lor, dar sus de tot se auzeau gemete şi pe deasupra caselor se vedeau vârtejuri înalte formându-se şi risipindu-se neîncetat. Cu greu puteai
692
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
693
să-ţi mai închipui că pe aceste uliţe şi grădini troienite a fost vreodată soare strălucitor sau iarbă verde.
După puţin timp cotiră pe o uliţă care ducea spre matca satului - se vedeau în fund lăstarii de la marginea pădurii - şi în apropierea unei case mari, curierul se opri. Fata crezu că aceea era casa lui Vasile şi se miră că avea una aşa mare şi arătoasă, nu băgă de seamă că în spatele acestei case se afla un bordei troienit.
- Aia e casa lui unchiu-său, explică curierul, arătând spre casa cea mare.
Fata se apropie şi ea de poartă şi aşteptă. Nu se vedea nimeni, uliţa era pustie. Cu amândouă mâinile ţinându-se de ulucile porţii lui Vasile, curierul strigă:
- Vasile!
Şi fluieră şi strigă din nou, şi prin geamul dinspre drum al bordeiului începu să se vadă înăuntru mişcându-se nişte umbre. După încă vreo câteva clipe de aşteptare, deodată o fetiţă de vreo cinci ani ţâşni pe uşa mică a bordeiului şi veni fuga spre poartă. Abia se vedea printre nămeţi şi alerga desculţă prin pârtia de zăpadă ca în toiul verii. Deschise poarta şi spuse într-un suflet:
- Tăticu' nu e acasă.
- Du-te şi spune-i mă-ti să vie până aici, zise curierul. Fetiţa aruncă o privire cercetătoare necunoscutei, apoi o
zbughi îndărăt şi ajunse la uşă sărind prispa fără s-o atingă. Câteva clipe mai târziu, uşa se deschise din nou şi activista văzu apropiindu-se de poartă o femeie tânără de tot, parcă nici nu era femeie, ar fi avut şaisprezece sau şaptesprezece ani.
- Bună ziua, spuse activista încă înainte ca femeia să se apropie de poartă.
- Eu zic că pe Vasile îl căutaţi, spuse tânăra femeie.
- Ba nu, chiar pe mata te căutăm, vreau să stăm niţel de vorbă.
- Poftiţi în casă.
Activista intră în curte şi o luă înainte. Odaia în care intră nu era aşa de mică, judecând după înfăţişarea din afară a bordeiului. Avea două paturi şi o măsuţă la geam învelită cu pânză brodată. Era foarte curată!... Se vedea însă că pătura nouă de pe pat nu era de toate zilele şi nici faţa aceea de masă, dantelată: fuseseră aşternute acum, în grabă. Activista rămase o clipă în picioare şi se uită la gazdă zâmbind:
- Frig afară! spuse ea.
- De, e iarnă! răspunse gazda. Staţi pe pat, staţi lângă sobă. Marioară, dă un scaun.
Fetiţa se repezi, luă de sub pat un scăunel mic cât o şchioapă şi-l puse la picioarele musafirei. Activista se aşeză pe pat, îşi trase şoşonii, apoi îşi puse tălpile pe închipuirea aceea de scaun; mai intrase prin casele ţărăneşti şi ştia că aşa se stă la ei. Gazda părea liniştită, dar privirea ei se furişa încă prin colţurile casei, pe după uşă sau între sobă, nu cumva să-i fi scăpat ceva care nu trebuia văzut, mătura, o treanţă sau ceva murdar şi rupt.
- Aşa e omul, spuse ea înnodând vorba, când e iarnă, ai vrea să fie vară, şi vara, când te coace soarele la secere, zici dă, Doamne, frig.
- Dar parcă tot mai rău e iarna, spuse activista, amin-tindu-şi cât de tare o înjunghiaseră mâinile.
- Ei! făcu femeia şi oftă. Le duce omul pe toate. Trebuie să faci din rău bine, că dacă nu, te prăpădeşti!
Cu toate că oftase, glasul ei era totuşi senin şi curat.
Activista se uită lung la ea şi tot timpul după aceea nu-şi mai luă privirea de pe chipul ei. Abia acum se vedea cât de frumoasă era nevasta lui Vasile. Avea nişte ochi mari, albaştri, şi pieliţa obrazului subţire, străvezie. Umerii mici abia se ghiceau sub bluza de pânză, prea largă şi rău croită şi care nu era măcar din pânză ca lumea, ci din ceva ciudat, bumbac amestecat cu lână sau poate cânepă.
Păstrându-şi tălpile pe scaunul acela mic, activista se răsuci spre ea şi-şi puse coatele pe genunchi. îi plăcea gazda, dar totuşi
694
MARIN PREDA
NUVEEE ŞI POVESTIRI
695
nu-i venea uşor să înceapă vorba. Ochii acestei femei, care arăta aşa de tânără, aveau totuşi nemişcarea liniştită, învăluită în umbre, a durerii înţelese, sau mai bine a durerii fulgerată din când în când de bucurii mari, nişte priviri în care timpul locuia de mai multă vreme decât arăta vârsta ei.
- Frumoase mărgele, spuse nevasta lui Vasile uitându-se la mărgelele fetei, iar activista roşi de plăcere. Nu ştiu, pe-aici pe la noi nu se găsesc. Marioară, se adresă ea apoi fetiţei, ia du-te tu pe la naşi-ta Mariţa şi mai stai p-acolo!
După plecarea copilului, Florica lui Vasile rămase câtva timp nemişcată şi tăcută, şi încetul cu încetul chipul i se înăspri, albastrul ochilor se făcu cenuşiu şi de o parte şi alta a gurii i se iviră două cure subţiri, care o îmbătrâniră deodară cu zece ani.
- Cu Vasile aţi vorbit? întrebă ea încet, fără nici o trecere, cu o voce albă, aparent fără semnificaţie.
- Da... adică nu... spuse fata stingherită.
- Doamne, Dumnezeule! exclamă Florica, abia mişcându-şi buzele, uitându-se în gol. Cum de nu vine un trăsnet şi să nimerească în casa lor şi scrumul să se aleagă!... Dumneavoastră n-aveţi nici o putere?...
- Da' ce s-a întâmplat? întrebă fata.
- Nu v-a spus nimic Vasile?
- F.u am vorbit des cu tovarăşul Vasile, dar până acum nu mi-a spus nimic...
Fata vedea, dar nu-şi dădea seama de ce nevestei lui Vasile i se întâmplă ceva chiar în clipele acelea: simţi o uşoară cutre-murătură a patului şi văzu palmele femeii încleştate pe pătură.
- Tovarăşă dragă!... şopti ea şi o apucă pe nevasta lui Vasile de umeri, ţinând-o parcă să nu se prăbuşească. Vai de mine, nu plânge!
O ţinea de umeri încercând să o ajute să nu se mai cutremure.
Totul nu dură decât câteva clipe, apoi Florica lui Vasile se retrase niţel mai departe şi cu nişte mişcări moi, ca în vis, îşi
desfăcu barişul de pe cap şi-şi drese părul cu palma (avea un păr mătăsos, de un blond auriu). Cu aceleaşi mişcări ea îşi acoperi părul cu barişul şi de astă dată nu mai înnodă capetele barişului sub bărbie, ci le lăsă aşa, să-i atârne pe umeri.
- Ai întrebat dacă avem vreo putere, tovarăşă Florica, zise activista. Cum să n-avem? Uite, bine că nu e tovarăşul Vasile acasă, ia spune-mi ce s-a întâmplat...
Nevasta lui Vasile parcă nu auzea, se înăsprise la faţă. Privirea ei scormonea acum ceva dincolo de geam. Se ridică de pe pat şi se dădu aproape de tot de fereastră.
- Uiraţi-vă, spuse ea, deodată, şi glasul ei era încărcat de o tensiune care o nelinişti pe fată.
Ea se apropie şi când fu alături de geam, Florica lui Vasile o apucă de mână şi o feri din dreptul ferestrei.
- Staţi aşa să nu vă vadă, se uită încoace... O vedeţi? Toată ziua! De dimineaţă şi până seara, mereu, numai cu ochii în sufletul nostru! Se scoală noaptea din somn şi se uită şi noaptea.
Activista U.T.M. se uită şi văzu un ochi mic de geam în spatele casei vecine, care îi atrăsese atenţia încă de la poartă. Era aproape de tot, zece-cincisprezece paşi, dar nu se vedea nimic prin el. Era doar întunecat, ca şi când înăuntru ar fi fost gol şi închis din toate părţile.
- Ferita mea a ajuns de nu mai iese noaptea afară... A băgat spaima în copil... Acum vreo trei seri am făcut mămăligă târziu şi nu-mi ajungeau paiele. „Marioară, zic, du-te, mamă, în grădină şi mai adu nişte paie."
Florica stătea lângă tocul ferestrei, vorbea încet de tot şi din când în când apleca fruntea şi se uita într-o parte, spre ochiul acela întunecat de geam. Se liniştise cu totul, dar involuntar tresărea uneori şi îşi trăgea răsuflarea.
- ... Se duce ea în grădină şi nu ştiu ce făceam eu, când o auz ţipând: „Mămico! mămico!" Odată am sărit de pe vatră şi am ieşit afară. Am văzut-o că vine fuga-fuga cu coşul de paie
696
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
697
în braţe şi cade cu el peste scările prispei. Mă reped la ea şi o iau în braţe din zăpadă. Tremura!... Am adus-o pe vatră şi am pus-o lângă foc. Tremura mereu şi se agăţa de mine speriată şi nu vrea deloc să vorbească. „Marioară, zic, ce e cu tine, fetiţo, ce-ai văzut?"... Era întuneric afară şi s-a speriat copilul când a văzut-o la...
Florica lui Vasile se opri deodată şi o apucă pe fată de braţ.
- Uitaţi-vă, uitaţi-vă!
- Ptiu, bată-te Dumnezeu! exclamă activista, fără voie. Noaptea se sperie şi un om mare, dar un copil, zise ea. Parcă e ciuma!
- Uite aşa se uită mereu, să vadă ce facem! V-a văzut când aţi venit şi plesneşte fierea-n ea să ştie ce căutaţi. Numaidecât o să afle tot, nu ştiu de unde află, parcă stă dracu' ciuciulit în inima ei. Şi câte n-am încercat să fie bine! Când era Marioara mai mică se ducea vara la uşa lor, că aşa e copilul. Şi nu le făcea nimic, sta şi ea pe prag şi se uita la ei cum mănâncă... Şi într-o zi se întoarce fetiţa tristă-tristă şi cu lacrimile - uite-aşa îi curgeau pe obraji. Nici măcar nu plângea, se îneca cu lacrimile şi se uita la mine cu ochii deschişi, şi când am luat-o în braţe s-a lipit de mine, de ziceai că se topeşte... „Ce e, mamă, ce te doare?!" o întreb eu şi când mă uit la urechea ei, uite-aşa avea un semn vânăt de unghie... „Să nu te mai duci acolo", i-am spus. „Nu mă mai duc"... Dar copiii nu ţin minte răul, şi de Anul Nou, hai ca să se ducă să o sorcovească pe mătuşa. „Nu te duce", zic eu, dar Vasile : „Eas-o sâ se ducă", zice. Şi s-a dus acolo şi-a sorcovit-o:
„Sorcova, vesela, Ca merii, ca perii, In mijlocul verii...",
atâta a zis şi ea, atâta ştia, că e mică şi s-a încurcat, a uitat vorbele care se zic, şi aia bătrână: „De ce vii, fâ, zice, să sorcoveşti,
dacă nu ştii? (Auziţi, să-i zică copilului «fă»!) Du-te şi spune-i mă-ti, zice, să te înveţe să sorcoveşti şi pe urmă să vii după căpătat!" (Auziţi, să-i spună copilului că vine după căpătat!) Ce era să facă şi fetiţa? A lăsat capul în jos şi a pus mâna pe clanţă, ce era să mai stea acolo? Copil-copil, dar a înţeles şi ea că n-are de ce să mai stea. Dar bătrânul o opreşte: „Stai, Marioară!" şi-i spune ăleia bătrâne: „Ce mai... te-a sorcovit, dă-i ceva!..." S-a apucat aia şi a început să scormonească în ladă; şi a scormonit, a scormonit... Doamne sfinte, parcă d-aia venise copilul meu la ea! Şi numai aşa, ca să nu zică că nu i-a dat, i-a dat un ban din ăia vechii, de cinci, găurit... Când s-a întors, am început şi eu să ţip la Vasile: „N-am făcut copil să fie de râsul lumii".
Dar ce ştie copilul! Astă-vară, eu şi Vasile eram la treierat; treieram cu ei, că Vasile n-a vrut să ne despărţim de ei, zicea că n-avem vite, n-avem încotro. Şi fata era acasă. Şi bătrâna s-a apucat şi a chemat-o în grădină să scuture pere, a pus-o să se urce pe crăci. N-ar fi fost nimic, că aşa sunt copiii, le place să se urce. Dar perele coapte erau pe la poale şi bătrâna de jos: „Dă-te mai pe craca aia, dă-te mai pe poale", şi a căzut copilul de sus şi şi-a rupt mâna. Când am venit şi am găsit-o gemând, galbenă ca ceara, cu mâna moale ca o treanţă, parcă s-a învârtit pământul cu mine. „Vasile, am strigat, dacă nu pleci din târla lor, iau copilul cu mine şi mă duc în lume." Vasile s-a dus la ei şi tot ei au sărit cu gura: că n-ar fi pus-o bătrâna să se urce, că aşa-i trebuie, să se înveţe minte altă dată să mai fure pere. „De ce minţi, mătuşă, nu ţi-e ruşine, femeie bătrână! Uite colea, Aristiţa lui Gavrilă, care sta în grădină şi te-a auzit cum o îndemnai să scuture mai pe poale!" „Minte Aristiţa lui Gavrilă". „Să-mi dai bani să duc copilul la spital", a spus Vasile. Au sârit toţi, şi verii, şi ăia bătrânii... „Vrei bani? Du-te la U.T.M. să-ţi dea bani, acolo sunt banii, nu la noi." Şi râdeau cu gurile până la urechi. De-atunci s-a învăţat minte Marioara mea, dar a rămas cu spaima... Până şi ziua se fereşte să se uite la geam...
698
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
699
Florica lui Vasile se opri, şi activista se simţi din nou apucată de braţ.
— O vedeţi? Iar se uită!
— Ei, ia las-o încolo, spuse fata puţin supărată. I as' să se uite până o plesni, ptea o iei în seamă.
Şi se rerrase de la geam. Florica lui Vasile oftă şi se îndepărtă şi ea. Se aşezară pe pat ca înainte.
— Nu mi-e mie de ea, dinspre mine să se uite până i s-or umfla ochii. Dar ei o pun, băieţii ei, verii lui Vasile!
Câtva timp tămase cu privirea în gol. începu apoi să vorbească şi, încetul cu încetul, tot ascultând, activista uită parcă unde se afla şi cu cine vorbea, atât de mult fu prinsă de poves- ; tirea care urmă.
— ...lumea zice că din cauza mea, că nu le-a plăcut lor că m-a luat Vasile, că eu l-aş fi îndemnat pe Vasile şi l-aş fi pus f rău cu neamurile lui... Dar îl ştiu pe Vasile de când era mai mic, de când i-a murit maică-sa şi sta singur cu vitele pe câmp j şi plângea. Pământurile lor sunt vecine cu ale lui Bădâuţă. Eu eram intrată la ai lui Bădâuţă, eram slugă, nu rudă cum era Vasile, dar nu mă băteau aşa! E-au bătut o data de ziceam că-1 omoară.
Era într-o zi, veniseră cu căruţa pe mirişte, ei doi în căruţă, Dan şi Ştefan, şi Vasile în urma lor, pe jos, cu vaca de lanţ. Trag căruţa la capul locului, pun rogojina şi fac umbră şt:
— Vasile, fuga şi adună coceni să coacem porumb.
Au deshămat caii, i-au împiedicat şt s-au apucat să coacă porumb. Au copt ei porumb şi pe urmă:
— Vasile, du-te şi fură struguri de la Miuleţ.
— Vere, zău nu mă duc, a început Vasile să se roage, o să mă prindă ai lui Miuleţ şi o să mă bată.
— Nu, că nu te prinde, dacă te prinde strigi şi sărim noi cu măciucile.
S-a dus şi le-a adus struguri. Au început să mănânce, şi ăla mare, Dan, zice:
- Mă, buni mai sunt, du-te şi mai adu!
De trei ori l-au trimis, nu ştiu ce noroc a avut că nu l-a prins nimeni. Pe seară, aşa, îi văz că înhamă caii: era devreme, nu asfinţise soarele; ziceau că se duc nu ştiu unde. Şi îl aud pe Dan:
- Vasile, unde e căpăstrul calului?
- Care căpăstru?
- Orbule, zice, nu vezi că roibu n-are căpăstru pe cap? Ce-ai făcut cu căpăstrul?
- Vere Dane, zice Vasile, nu ştiu unde e. II văz că se apropie de Vasile:
- Du-te şi caută căpăstrul, zice, caută pe unde au păscut caii, nu sta la discuţie cu mine. Acu' să-l găseşti, că dacă nu, căpăstru te fac.
S-a sculat Vasile şi a început să caute căpăstrul. Ce să găseşti, că miriştea e mare. Şi chiar dacă ai da de el, nu-1 vezi, că seamănă cu miriştea, „ştia doi stăteau rezemaţi de loitra căruţii, cu caii înhămaţi şi se uitau la el. „la caută şi ei stau şi se uită. Stau ei, stau...
- Vere Dane, nu-1 găsesc, zice Vasile. Asta tace, nu zice nimic.
- Nu-1 găsesc, vere Dane.
Asta, nimic. Dacă vede aşa Vasile, se opreşte şi el şi nu mai caută.
- Vino încoace, zice Dan. Vasile stă.
- Vino încoace, zice, până nu viu eu la tine.
Se apropie Vasile de căruţă şi Dan îi spune lui frate-său:
- Ştefane, dă biciul!
A pus mâna pe bici şi când a văzut Vasile aşa, s-a lăsat pe vine, s-a făcut ghem şi n-a mai suflat. Ala a început să-l plesnească cu biciul.
700
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
701
- Uncie e căpăstrul? Ai, mă? De ce n-ai avut grijă de cai? Spune, de ce n-ai avut grijă de cai? Tot eu să am grijă de cai? şi-l plesnea cu biciul, şi Vasile sta ghem şi tăcea. De ce n-ai avut grijă? Căpăstru să te faci, că dacă nu, te omor. D-aia am fost eu la târg, dumnezeul tău, şi am dat două duble de ovăz pe căpăstru, să-1 pierzi tu? Am să te belesc de spinare şi am să fac căpăstru din spinarea ta. Scoală-n sus!
Ce sâ se scoale, îi era frică să nu-1 lovească peste ochi. A început să-1 dea de-a rostogolul pe mirişte, şi dacă a văzut că tot nu se ridică a început să dea aşa de rău în el, că a rupt biciul. Vasile abia mai gemea.
- Scoală-n sus şi caută căpăstrul, că dacă nu, căpăstru te fac! Hai, Ştefane, hai să mergem. S-au suit în căruţă şi au dat drumul cailor. Să nu te prind că vii acasă fără căpăstru, zice, mai bine sâ te îneci decât să vii fără căpăstru.
Au plecat. Vasile a rămas pe mirişte. Nu ştiu cum, cât îl bătuse, nu plânsese şi nu suflase o vorbă, dar când a rămas singur, a stat el aşa cât a stat, şi pe urmă odată s-a pus pe plâns. Plângea aşa, încet, şi o chema pe maică-sa moartă... Eu stătusem pitită în porumb. Am mânat caii pe miriştea lor şi m-am dus la el.
- Easă c-o să-1 găsim noi, i-am spus, hai să-1 căutăm amândoi. De unde, parcă n-auzea. Şi tu de ce stai să te bată? De ce nu fugi?
- Ce să fug, zice, că pe urmă mă prinde şi mă omoară. Ne-am dus pe mirişte şi am căutat căpăstrul, dar nu se mai
vedea, asfinţise soarele.
- Vasile, i-am zis, îţi dau eu un căpăstru de-al meu, şi o să le spun la ai lui Bădăuţă că l-am pierdut, n-au decât să mi-1 pună la socoteală.
Nu ştiu ce fel de rude or fi astea, să-1 omoare pentru un căpăstru... Pune-1 la muncă alături de tine, pune-1 cât vrei, dar nu-1 bate!
Şi zic că eu sunt vinovată, că-1 aţâţ pe Vasile contra lor. Când am venit aicea şi ne-am făcut bordeiul ăsta, doi ani de zile ne-au scos ochii că ne-au dat lemne şi paie, parcă nu le-am fi muncit cât nu face! Când am făcut-o pe Marioara, să moară de necaz, că Dan s-a însurat de trei ori şi trei fete i-au fugit din casă, iar ăla mai mic, Ştefan, de-o seamă cu Vasile, tot aşa... Când ai inima otravă, cum o să stea o fată cu tine şi să-ţi facă copii?
Când veni şi-şi rupse fetiţa mâna din pricina ăleia bătrâne, Vasile, cât e el de răbdător, a stat săracul toată noaptea de vorbă cu mine şi mi-a spus că nu se mai poate. Măcar de-o fi să răbdăm de foame, dar nu ne mai trebuie plugul şi caii lor! Să muncească singuri, şi noi singuri, n-o să murim noi din cauza lor. Când s-a dus şi le-a spus, zice:
- Da? Să vedem ce-o să faceţi! Puneţi utemeul la ham? Bine, vere, zice. Bine-bine! Ia-o în cap, vere Vasile!
- De ce, zice Vasile, ce-am eu cu voi? V-am muncit destul, nu sunteţi oameni. Eăsaţi-mă pe mine cu ale mele şi trăiască fiecare cum îi convine.
- Bine-bine, zice, numai bagă de seamă! Să nu crezi tu, vere, că ai trăit la noi şi nu te-am lăsat să te mănânce câinii, ca să-ţi baţi tu acuma joc de noi.
- Eu să-mi bat joc de voi? Dar ce v-am făcut? După ce v-am muncit, vreţi să-mi omorâţi şi copilul? Eu n-am făcut copil să-1 omorâţi voi. Omorâţi-i pe-ai voştri, când o să-i faceţi!
Când a auzit Dan vorba asta, a sărit în sus; dar Vasile i-a spus:
-A trecut vremea când mă băteaţi voi cu biciul pe mirişte şi eu nu ziceam nimic!
- Da? Ai ajuns mare? Dacă-mi vine mie chef pun mâna pe bici, vere Vasile, şi te bat mai rău ca atunci. rrruşĂ-im e firjrl de utemeul tău? /'BIBLIOTECA*'
A plecat Vasile, nu s-a apucat cu ei.   V ACADEMIEI *J r   ■ v V ROMANE
702
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
703
Astă-toamnă am arat cu tractorul; a fost greu, că n-aveam de nici unele. „Alia, zicea Dan prin sat, să vedeţi când o veni vara, ce-o să facă vărul Vasile. De arat a arat el cu tractorul, dar ce-o să facă la secere, la sapă, ce-o să facă de căruţă, de cai, cu ce o să se ducă la deal, cu ce o să-ncarce; nici măcar furcă n-are..."
Aşa era. Oamenii sunt săraci, le trebuie şi lor, şi unde să te duci şi de la cine să ceri, că unii care mai au te mai şi duşmănesc, că aia bătrâna uite-aşa umblă cu vorbe, şi ăla mare zice că abia aşteaptă să se-ntoarcă roata.
- întâi pe văru-meu Vasile am să-ncalec să-i dau pinteni, zice, iar pe muierea lui o s-o leg de coteţ, să facă politică cu găinile.
Şi Vasile aude, îi aude şi pe alţii şi stă noaptea în întuneric cu ochii treji şi oftează.
- Florico, zice, ce le-am făcut eu lor? Ce-au ei cu mine?! într-o noapte, n-am mai răbdat şi i-am spus:
- Ori te duci acolo şi-l spui pe Dan, ori nu te mai duce deloc.
- Ce să spun?
- Cum, ce să spui?! N-auzi ce zice de tine? Nu vezi cum îi aţâţă pe alţii?
- Cui să-i spun, zice, şi ce să-i spun? Dacă-i spun lui Plotoagă, o să-l cheme acolo pe Dan, şi Dan o să spună că mint. Am martori? N-am.
- Du-te şi spune-i aşa, fără martori, şi dacă nu te crede, nu te mai duce deloc.
- Şi dacă o să mă creadă, ce poate să-i facă lui Dan?
Şi uite-aşa s-a chinuit până acum o săptămână! Nu mai putea de grijă. Se gândea ce-o să facem la vară!
Şi acum o săptămână mă pomenesc cu el vesel. Era pe seară, aşa. A intrat în casă şi a început să joace cu mine.
- Ce ejcu tine? zic.
îl văd că se uită aşa lung la mine, se aşează pe pat şi începe să-şi frece mâinile, aşa cum face omul când nu mai poate de
bucurie. Ne-am aşezat la masă şi nici n-a luat aşa de două ori, că-1 aud că zice:
- Gata, Florico, am scăpat. Facem gospodărie colectivă. A zis el, dar eu n-am ştiut ce să spun. Ce să fie gospodăria
colectivă? Tot muncă, că nu-ţi dă nimeni de-a gata. Dar avea el dreptate, cum eram noi, scăpăm de grija vitelor şi a aratului. Nu prea mă bucuram eu, că de unde poţi sâ ştii dacă o să fie bine? Dar m-am prefăcut că-mi pare bine, că prea era el vesel.
- înţelegi? îmi spune (pesemne că băgase de seamă că mă bucur, aşa, mai mult de bucuria lui).
- Ei, lasă că înţeleg eu! zic.
- Nu-nţelegi tu mare lucru, zice, şi cum sta aşa lângă mine, îl văz că se uită la părul meu (eram fără bariş, îl spălasem şi îl lăsasem să se usuce); nevastă, să vezi ce mai bariş îţi iau eu ţie la anul!
- Să fim sănătoşi, zic, nu mă mai gândesc eu la bariş. Să fie înţelegere între oameni şi să nu mai îndure copiii ce-am îndurat noi.
A tăcut el aşa, şi pe urmă îl văz că se uită la Marioara.
- Am şi eu o ambiţie, zice, Marioara să nu mai dea cu sapa.
- Da' ce să facă? Să stea să se uite?
- Nu, să înveţe carte, dacă-i place cartea. O dau la şcoli până unde o putea ea. Până la gât dacă vrea să înveţe, atâta o las. Să înoate în învăţătură! Auzi!, Marioara?
Pe urmă a rămas pe gânduri şi a oftat:
- Hai să ne culcăm, zice, sunt ostenit.
Ne-am culcat noi şi mie nu-mi venea deloc să adorm. Că stam aşa şi mă gândeam că, uite, are el dreptate, scăpăm de toate, nu ştiam ce-o să facem la vară fără nici un ajutor de nicăieri.
- Vasile, zic, scăpăm de-alde Dan? îl văd că se mişcă (nici el nu dormea) şi cum stam aşa mă
atinge cu mâna pe obraz:
- Tu nu dormi? zice.
- Nu prea mi-e somn, e noaptea mare.
704
MARIN PREDA
1
- Da, s-a terminat cu văru-meu Dan, îl auz că spune. Abia aştepta domnul Dan să se facă primăvară, credea c-o să ne ducem la el şi hai, vere, la arat!
Pe urmă nu ştiu ce-am mai vorbit noi şi am tăcut. Se pusese vântul, viscolea.
- Ia dulama mea, zice, şi pune-o la perete.
M-am dat jos din pat, am luat dulama lui şi am pus-o la perete. Bătea un vânt, vai de călător!
- Tu ştii, Florico, povestea aia cu ţiganii? mă-ntrebă el.
- Care ţigani?
- Pe o vreme ca asta nişte ţigani stăteau în corturile lor, corturi din alea de sfoară şi ţiganul băgă degetul prin spărtură; „Haoleo, zice, rău e de-i de-afară!"
Nu ştiu ce-am mai vorbit noi şi pesemne că Vasile se gândea la coşmelia în care stăm; se gândea şi el să nu ne smulgă acoperişul.
Fiindcă era beznă, şi vântul fluiera şi izbea în geam, şi în pod căpriorile gemeau... Doamne... ce mai viscolea!...
Am stat toată noaptea şi ne-am gândit că de-aici înainte o să ne fie şi nouă mai bine, că aşa e omul, dacă n-ar trage nădejde, de ce ar mai trăi?
Nici nu ştiu când am adormit, el vorbea mereu, îşi descărca sufletul, că altfel nu prea vorbeşte...
Dimineaţa, ne pomenim cu ei. Asta a fost ieri-dimineaţa. De unde or fi aflat, cine le-o fi spus, nu ştiu!... Ne-am pomenit cu ei amândoi că intră în casă: Dan şi ălălalt, Ştefan. Taman aşternusem şi dam cu mătura. Vasile se încălţa, Marioara nu ştiu ce făcea, era şi ea aici. De dimineaţă de tot! Amândoi!
- Bună dimineaţa, vere! zice (mie nu mi-au zis nimic, nici nu s-au uitat la mine).
Vasile nu ştiu ce a mormăit şi şi-a văzut de încălţat.
- Am auzit, vere Vasile, că vrei să dai pământul la colhoz, zice Dan (ăsta vorbea; ălălalt tăcea, dacă n-ar fi ăla mare, ăsta n-ar fi nici el asa de colţos).
NUVELE SI POVESTIRI
705
Vasile îşi vedea de încălţat, nici nu se uita la ei. S-au aşezat pe pat cu tunicile pe ei, şi Dan şi-a întins picioarele şi s-a scuturat de zăpadă în casă.
- Am mai văzut şi eu oameni, dar aşa fără nici un simţ în ei n-am mai văzut, am zis eu.
Nu m-am putut stăpâni; ăla mai micu, Ştefan, se scuturase afară, dar ăstălalt înadins intrase cu zăpada în casă.
- Ie-te, domnule, zice, s-a boierit cucoana, i-e lene să dea cu mătura.
- D-aia au fugit trei fete de la tine din casă, că le-a fost scârbă să dea cu mătura în urma ta, am zis.
Când m-a auzit aşa, i s-a suit sângele la cap. Vasile se uita la mine şi n-a zis nimic. „Bine i-ai spus", parcă zicea. Aşa roşu, Dan a rânjit:
- He! zice. Păi am umblat şi eu niţel prin lume, de la cotul Donului şi până la Berlin! Am trecut prin Ucraina, peste munţii Carpaţi, prin Budapesta şi am ajuns dracului până în Germania; nu mai vorbesc de România, dar să cauţi în toate ţările astea şi n-ai să găseşti una mai deşteaptă ca tine!
- Bine că eşti tu deştept, zic. Aşa ai văzut pe unde ai umblat, să intri în casă la om cu noroiul după tine?
Atunci l-am văzut pe Vasile că-mi face semn să tac. Am tăcut.
- Ehe, fetiţo, zice Dan, capul meu a mai fost la o... Am fost fătat de două ori.
Era să-i zic eu ceva, dar m-am uitat la Vasile şi am tăcut. Pe urmă, Dan a început să bată cu talpa mărunt şi să mormăie aşa, să cânte, şi se uita cu ochi răi pe pereţi. Cum sta aşa, îl văd că-şi aruncă ochii la Marioara şi-i zice:
- Ce te uiţi aşa la mine? Dă un scaun sub picioare!
Fata s-a tras aşa pe lângă colţul sobei şi s-a pitit în pat, după sobă.
- He, zice, te-a învăţat mă-ta să te uiti frumos.
706
MARIN PREDA
S-a aplecat singur şi şi-a tras un scaun sub picioare.
— Ehe! zice. E grea viaţa când ai de-a face cu oameni fără cap. Le vrei binele şi ei îţi întorc vorba cu pietre.
— Binele ăla o să-l scrim pe lumânare pentru neuitare, am zis eu.
Nu ştiu ce avea el în inima lui. Se vedea că se căzneşte să spună o vorbă bună, dar de ce, nu ştiu.
— Nu-i aşa, vere Vasile? zice.
— Aşa o fi, zice Vasile.
— Munceşti şi trăieşti la un loc, te ajuţi ca fraţii şi când colo, în loc de bine, îţi dă cu parul în cap.
Mă mir cum putea să spună vorbele astea!
— Cine-ţi dă cu parul în cap? întrebă Vasile.
— Fratele de un sânge cu tine, zice.
— Care frate? întreabă Vasile.
— Ala care-l ai.
— Săracu' văru' Dan, zice Vasile posomorât. Ce să mai facă el? A ajuns să-i dea frate-său Ştefan cu paru-n cap.
— Nu e vorba de Ştefan, zice Dan, nu vorbesc de noi. Uite la ai lu' Dănălache, am auzit că aseară erau să se taie cu cuţitele.
Vasile s-a uitat la el, nu-i venea să creadă. Dănălache e de mult în partid, şi Vasile îmi spusese mie că pe el o sâ-l aleagă preşedinte.
— Ce-au avut? întreabă Vasile.
— Cum ce-au avut? Păi ăsta e frate?
Vasile n-a mai zis nimic. Ştia el. îmi spusese şi mie ce este între Dănălache şi fraţii lui.
— Aşa vere, zice Dan. E lesne să ajungi de râsul lumii.
— Da, e lesne, zice Vasile, mai ales când ai şi nişte rude care te ajută.
— Aşa ţi se pare ţie, zice Dan. De ce?! Că se suie un copil într-un pom şi cade de-acolo? Aşa sunt copiii! Eu nu zic că n-o fi îndemnat-o aia bătrână să se urce, ei şi ce, pentru asta să se
NUVELE ŞI POVESTIRI
707
certe verii între ei? N-am avut atunci bani, că-ţi dădeam. Ai venit mai târziu să ceri? N-ai mai venit. Te-am îndemnat eu să nu mai bagi în plug cu mine? Singur te-ai făcut de râs, aşa că degeaba zici de rude... Uite colea, am ţinut deoparte o mie de lei să-i cumpăr Marioarei să se-nbrace...
îl văd că se caută la piept şi scoate o mie de lei din portofel.
- .. .Dă-o dracului, suntem oameni! Marioara, zise, mâine mergi cu mine la cooperativă să te îmbrac de sus până jos. Ai înţeles?
M-am uitat la Vasile. Tăcea... tăcea... Eu n-am îndrăznit să spun nimic, mi-era să nu se supere. Şi mă gândeam: „Doamne, te pomeneşti că iar îl crede, iar începe jugul". Sta cu capul în jos şi tăcea, tăcea... Era posomorât! Şi ce frică mi-era! Nu ştiu cât a ţinut tăcerea şi pe urmă îl văz pe Vasile că ridică fruntea şi înghite greu.
- Vere, zice, sărută buzele omului când sunt amare, nu când sunt dulci.
Am ieşit niţel afară, că mă podidiseră lacrimile. Când m-am întors îndărăt, ei tot tăceau. îl văz pe Dan că se uită la bocanci şi începe să-şi izbească tocurile mărunt.
- Da, da! zice, şi oftează aşa. Zi, nu mai vrei, vere Vasile, să mai bagi în plug cu noi. Bine!... Hai, Ştefane, să plecăm! („Duceţi-vă, zic, în gândul meu şi nici pe lumea ailaltă să nu vă mai văd.")
Dar n-au plecat, nici măcar nu s-au mişcat de pe pat. Credeau că Vasile o să-şi ia vorba îndărăt. îl văd că iar îşi bate călcâiele.
- Va să zică, dom'le Vasile, aşa credeţi dumneavoastră, că buzele dumneavoastră sunt dulci. Dar dacă 'mneavoastră vă-nşelaţi?
- Chiar dacă aşa să fie, n-o să viu la tine să mă săruţi tu, zice Vasile.
708
MARIN PREDA
- Mda, zice, 'mneavoastră sunteţi om mare, am auzit. Lucraţi direct cu Petre Grozea. De! Dacă aş fi ştiut de când erai mic, nu te-aş mai fi pus la secere. Şi... 'mneavoastră v-aţi gândit bine când v-aţi gândit să daţi pământul la colhoz? Putem să ştim şi noi? Aşteptăm răspunsul, dacă ne permiteţi.
Când a văzut Vasile că-şi bate joc, a început şi el să-şi bată joc.
- Aţi face mai bine să închideţi uşa pe dinafară, i-a zis, pe noi scuzaţi-ne, suntem grăbiţi!
- A! Da! Uitasem!... Şi 'mneavoastră sunteţi grăbită? îmi zice mie, 'mneavoastră, mi se pare, trebuie să vă duceţi la facultăţi! (Era vorba de una Didina, prietenă de-a mea, pe care a încercat el acum patru ani s-o ia. Didina a plecat din sat, a intrat într-o fabrică şi astă-vară se auzea că e la facultate.) Vă aşteaptă Didina, îmi zice, ce mai staţi? Facultatea de prostologie.
- Ţi-e necaz, zic, că nu te-a luat.
- Da-a! zice. Nu mai pot. Făceam şi eu facultatea, luam amândoi diplome de prostologi. Tace, şi pe urmă îl aud că oftează. Ehe! zice. Ce-am să încalec eu pe bălana odată şi ce pinteni o să-i dau! Dacă n-am să pun mitraliera şi-o să secer cu ea... or să muşte ţărâna cu sânge!
- Vezi să n-o muşti tu înaintea altora, zice Vasile.
- Fie al dracului care-o muşca-o până nu secer măcar o divizie de prostologi. Ehe! Nu vine el războiul ăla mai repede!...
Când a ajuns aici, atunci a sărit Ştefan la el. Până atunci nu zisese nimic.
- Mai taci dracului din gură, zice. Se înroşise Ştefan, se speriase. Vorbeşti aşa, fără nici o socoteală.
- De ce vorbesc fără socoteală? zice Dan.
- Aşa! Taci odată, dracului! zice Ştefan.
- Ce, ţi-e frică de Vasile? O vorbă să aud de undeva şi să fiu al dracului, vere Vasile, dacă nu-ţi cântă popa veşnica
NUVELE ŞI POVESTIRI
709
pomenire. Mie să-mi spui aicea, dom'le Vasile (i se făcuseră ochii roşii şi striga), să-mi spui aicea, dom'le Vasile, zice, al cui pământ vrei tu să-l dai la colhoz?
- Pământul meu, strigă şi Vasile.
- Care pământul tău?
- Ala pe care l-am muncit.
- E vreun pământ pe numele tău?
- Am dreptul meu la un hectar de pământ.
- E trecut pe numele tău?
Când a auzit Vasile aşa, odată a tăcut. Eu îngheţasem.
- Nu e trecut pe numele meu; o să-l treci, dom'le Dan, să nu crezi tu că legea e de partea ta.
- Bine, dă-mă în judecată! Până atunci n-ai să intri în colhoz. Şi află, dom'le Vasile, că în ziua când ai să mă dai în judecară, ai să zbori de-aici din casa asta, care e făcută pe locul meu şi e făcută cu banii mei.
N-am mai putut să mai rabd. Şase ani de zile le-am muncit pentru locul ăsta de casă.
- Bine, plecăm din casă, am zis. Dar ţi-am muncit şase ani de zile, eu am să te dau în judecată! Şi pentru ăştia şase ani ai să plăteşti până ţi-or ieşi ochii, dacă e vorba pe-aşa!
Când m-a auzit, s-a încleştat cu mâinile de marginea patului. Mai plătiseră ei acum câţiva ani, tot aşa! în timpul războiului muncise la ei alde Ion al lui Ripitel şi tot aşa îi plătise mai nimic. De atunci li s-a tras lor, că alde Ion i-a dat în judecată şi judecata la o sută douăzeci de mii de lei i-a condamnat. Au trebuit să vândă şi să plătească.
- Da! zice. Ai să mă dai în judecată?! şi odată îl aud că mă înjură. Odată îl văz că sare de pe pat, se răsuceşte şi mă loveşte cu dosul palmei peste obraz.
Florica lui Vasile se opri. îşi duse mâna la frunte şi o lăsă în aceeaşi clipă jos. Se poticnise, parcă nu mai putea povesti. Vasile a sărit de pe pat, galben la faţă.
- Mă, zice, de ce dai tu în nevasta mea?
710
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
711
Şi căutând parcă să alunge vedenia care-i răsărea în minte odată cu vorbele acestea, Florica lui Vasile îşi lăsă fruntea în jos şi continuă:
- De ce dai tu în nevasta mea, vere, ce ţi-a făcut ea ţie de dai în ea? repetă Florica şi de astă dată în odaie se auzi parcă glasul adevărat al lui Vasile, ca un strigăt sfâşietor.
El a crezut că vărul său o să se sperie, de ce a făcut şi o să-i pară rău...
- De ce dai tu în nevastă-mea, vere, ce ţi-a făcut ea ţie de dai în ea? a zis, şi parcă mi-a băgat un cuţit în inimă.
- Dau ca să se înveţe minte cum să vorbească, a zis alde Dan.
Atunci Vasile a ţipat:
- A, vere! Vorbele-astea cu sângele tău o să le spăl.
Şi s-a dat îndărăt şi s-a repezit în el, dar a sărit Ştefan pe la spate şi amândoi l-au apucat pe Vasile de gât... Se zbătea... Se zbătea între ei doi... Nu ştiu cum a scăpat din mâinile lor şi a vrut iar să se repeadă, dar Dan a scos un cuţit... Atunci am ţipat şi m-am repezit şi l-am împins pe Vasile într-o parte; drept în cuţit era să se arunce. Ştefan a deschis repede uşa şi s-a luptat cu Dan şi l-a scos afară.
Florica tăcu, se îndreptă, îşi strânse barişul şi-I legă sub bărbie; stătu o clipă astfel, nemişcată, cu mâinile în poală, apoi îşi plimbă privirea prin casă, se aplecă puţin şi se uită afară la vreme. Ceasornicul uriaş şi nevăzut de afară, ştiut numai de ea, o îngrijoră:
- S-a făcut târziu, şopti. E prânzul.
Se ridică încet de pe pat şi ieşi în tindă. Totul se sfârşise. Ea fel cum o ridicase, simplu şi pe nepregătite, la fel lăsa ea acum perdeaua peste viaţa ei şi a lui Vasile. Aprindea focul în vatră şi pregătea căldarea de mămăligă, ca şi când ar fi fost singură şi nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi când nu ea ar fi fost aceea care până acum câteva clipe povestise îndelung...
Se întoarse în odaie şi se aşeză pe pat. Din tindă se auzea flacăra vâlvorind. Activista stătea cu picioarele pe scăunelul acela, cu genunchii apropiaţi şi cu coatele pe genunchi, cu bărbia în podul palmei. Nu ştia ce să mai facă şi stătea tăcută şi îngândurată. Din când în când vântul se arunca asupra ferestrei şi arunca în ea parcă cu nisip, cu pietriş.
— Eu zic că pe vremea asta să staţi să mâncaţi aci, spuse Florica, şi fata tresări auzindu-i glasul. Vorbea cu un glas străin, dar binevoitor şi ospitalier. Trebuie să vie şi Vasile, adăugă. Vorbiţi cu el...
Şi ieşi din nou în tindă. Acum cu adevărat nu mai avea nimic de spus. Să vorbească tovarăşa cu Vasile, şi dacă are vreo putere şi a înţeles ceea ce i s-a povestit, să se alăture ei şi să apere bordeiul şi viaţa ei de ameninţare. Ii era frică să nu i se întâmple ceva bărbatului ei, sau copilului...
Activista se gândi sâ se îmbrace şi să se ducă la sfat, să-i spună tovarăşului loniţă despre ce era vorba şi să se sfătuiască cu el. Dar îşi spuse că trebuia să vorbească şi cu Vasile, să-şi dea seama ce se petrecea cu el. înţelegea că în situaţia în care se afla el acum, nu-i mai ardea lui de comitet. Şi totuşi, ce era de făcut? Pentru că dacă te gândeai bine, cu adevărat că gospodăria colectivă era singura lui scăpare. Se temea cumva Vasile că verii săi îl vor da afară din casă? Se ridică de pe pat şi ieşi în tindă.
— Tovarăşă Florica, ia spune-mi cât pământ au verii ăştia ai dumneavoastră? întrebă ea.
— Cine poate să ştie, răspunse Florica, înţelegând rostul întrebării; au împărţit între ei şi au scăpat, nu i-a trecut la chiaburi. Aia bătrână are şi ea forme pentru vreo cinci pogoane. Trebuie să aibă cu toţii vreo douăzeci de pogoane.
— Da, dar sunt o familie, spuse fata, ce-are a face că pământul e împărţit?
— Zice că trăiesc despărţiţi, că mai au o casă în Cotoceşti. Vine Vasile, şopti Florica ridicând fruntea şi ascultând afară.
712
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
713
Fata, care între timp se aşezase pe un scăunel lângă vatră, se ridică în picioare. Vasile rămase câtva timp pe prispă, scu-turându-se de zăpadă, apoi intră în tindă şi văzând-o pe activistă, îi dădu bună ziua. Era posomorât, dar nu se arătă mirat găsind-o aci, dar nici supărat şi nici binevoitor nu arăta că are de gând să fie. Nu voia să ştie de ce a venit, dar nici nu-1 supăra faptul că totuşi venise.
— Gata mămăliga? Unde e fata-aia?
— O trimisei eu pe la naşi-sa Mariţa, răspunse Florica, fără să se uite la el.
Vasile întrebase de fată, ca şi când ar fi avut ceva grabnic cu ea, dar nu avea nimic. îi spuse activistei:
- E frig în tindă, staţi în casă.
Se mai scutură încă de zăpadă şi puse mâna pe clanţă.
- Poftiţi în casă, repetă cu un glas de parcă n-ar fi găsit-o pe fată acolo, ci ar fi venit odată cu ea.
îi făcu loc să treacă. în odaie mai rămase câtva timp în picioare, uitându-se nicăieri, apoi începu să se dezbrace. începu, deoarece se dezbrăca cu încetineală, ca şi când dulama de pe el ar fi fost făcută din ceva care s-ar fi putut desface în bucăţi dacă n-ar fi avut grijă de ea. Tot aşa o împături, mişcare cu mişcare, mânecă lângă mânecă, cu căptuşeala de oaie în sus şi o aşeză uşor la capătul patului. După toate acestea îşi scoase căciula din cap şi se aşeză şi el pe pat. S-ar fi părut că sunt mişcările unui om bătrân, dar erau ale unui om cu totul absorbit de sine, atent la ceva din el însuşi, numai de el ştiut. Arăta foarte tânăr, ca şi nevasta lui, nu prea înalt de statură, nu prea voinic în umeri, şi fără să fie neîmplinit la faţă, cu obrajii traşi. Flanela îi făcea trupul prea delicat faţă de palmele mari, care-i ieşeau liniştite din mâneci. Privirea îi stătea aspră şi rece peste o expresie a chipului neştiută de el; credea că nimic din ceea se petrecea cu el nu răzbate afară, şi credinţa aceasta se citea limpede pe chipul lui. Avea acea expresie particulară
L
a omului tânăr şi nepătat, care încearcă, chinuindu-se, să devină tot aşa de sălbatic şi de crud ca şi cei din jurul său. Văzându-1, fata nu-1 mai recunoscu. Întâlnise mulţi tineri în orăşelul raional unde trăia şi prin satele în care activa, dar nu-şi aducea aminte să fi avut de-a face cu vreunul care s-o impresioneze atât de puternic, cum o impresiona Vasile în clipa aceasra. Abia acum povestirea Florichii căpătă un înţeles întreg în mintea ei. îl auzi parcă strigând şi-l văzu aievea cu chipul pe care-l avea acum zbâtându-se cumplit şi zadarnic în mâinile celor doi veri.
- Tovarăşe Vasile, începu fata după aceste clipe lungi de tăcere, fără să aibă în minte ceva precis de spus, dar stăpânită de un sentiment puternic care-i cerea să intervină în această poveste cu toată hotărârea, am aflat tot ce s-a întâmplat şi-mi pare rău că n-am ştiut mai dinainte: n-ajungeau ele lucrurile până acolo ca să îndrăznească cineva să-ţi ceară socoteală! Dar, tovarăşe Vasile, dumneata vezi lucrurile prea în negru... tovarăşe Vasile!...
Fata se poticni pe neaşteptate. Vasile nu o asculta şi acest lucru o făcu să înţeleagă că vorbise pe negândite: cine ar fi putut să împiedice ca lucrurile să ajungă până acolo, când nici însuşi Vasile n-a putut să bănuiască ceea ce avea să se întâmple?
- în sfârşit, tovarăşe Vasile, eu îţi spun că noi avem mijloace să intervenim. Greutatea e alta, că... Se întrerupse însă, fiindcă Vasile se sculă de pe pat, începu să se îmbrace din mers şi ieşi.
- Unde te duci, nu stai la masă? îl opri Florica în tindă.
- Mă întorc acum.
- Unde te duci?
- \& Ion al lui Ripitel.
Din nou activista U.T.M. se gândi să plece şi să se sfătuiască cu tovarăşul loniţă, dar acel „mă întorc acum", rostit de Vasile, o făcu să se hotărască să mai aştepte.
Vasile ieşi pe poartă prin viscol şi o luă spre Ion al lui Ripitel, de unde, de altfel, şi venise. îi spusese totul de
714
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
715
dimineaţă. Ion al lui Ripitel ştia chiar mai multe decât Florica, ce se mai întâmplase între timp cu Vasile, ieri după ce verii săi plecaseră.
Rătăcise ceasuri întregi pe-afară, pe lângă casă, prin fundul grădinii, căutând parcă ceva, cu lopata în mână, curăţind zăpada, făcând pârtii, spulberând zadarnic troienele care se formau repede la loc în urma lui. Florica se uita la el pe geam şi vedea lopata neagră ridicându-se cu mişcări regulate în aer; muncea liniştit, tuşea, uneori se oprea şi se uita pe drum... Dar când ea ieşi la prânz şi îl chemă la masă nu-i răspunse nimic, nu veni şi continuă curăţatul acesta fără noimă al zăpezii până ce scurta zi de iarnă începu să se întunece.
Seara mancă totuşi ceva, dar ea, Florica nu putu să mănânce, îi dădu doar lui şi fetiţei şi apoi ea se culcă şi adormi îndată. Vasile râmase treaz lângă ea. Chipul ei de fată de şaisprezece ani, cu a cărui frumuseţe Vasile nu se învăţase nici acum, după atâţia ani de când o cunoştea şi era însurat cu ea, arăta la lumina scăzută a lămpii nefiresc de alb şi de plăpând. Parcă pierea în căpătâi, parcă se topea lângă el. Stând alături de ea şi privind-o mereu, Vasile adormi după aceea fără să simtă, ca într-o trecere dintr-o viaţă în alta, şi întâmplarea de dimineaţă trecu în vis într-un mod straniu, răsturnată, într-o lume blândă şi ocrotitoare... Se simţea stăpânit de bucurii străvezii ca roua şi se făcea că era pe mirişte, ca odinioară, şi erau şi verii, şi era şi Florica şi coceau porumb; caii sforăiau păscând liniştiţi, căruţa zăcea încremenită la capul locului... „Vasile!" zicea Florica, şi se uita la el nemişcată şi liniştită, pierdută în bucuria ei mare care era el, Vasile, alături de ea, pe miriştea adormită de soarele verii... Şi Dan, şi Ştefan stăteau şi ei liniştiţi în faţa lor şi Dan se uita... Se uita mereu şi Vasile înţelegea de ce se uită şi se bucura că vărul său e bucuros de ei doi, de vărul lui bun şi de Florica, nevasta lui... Şi vărul se apropia şi-şi încolăcea braţul puternic pe după gâtul lui, şi Vasile zâmbea şi
îşi pleca fruntea. Ce bine era să ai un văr care să ţină atât de mult la tine, un văr ca şi un frate bun... Vărul scotea apoi din buzunar, ceva aspru şi rece, o gresie! Strânsoarea braţului pe după gât se făcea mai puternică, şi Vasile simţea cum vărul îi trece gresia prin gură, peste dinţi. încet, uşor, la dreapta şi la stânga, şi gresia se uda de atingerea limbii şi aluneca peste dinţi. „Dar de ce?" se întreba Vasile şi nu înţelegea, se zbătea, se smulgea din strânsoarea vărului şi o lua la fugă. Vărul încăleca pe cal, îl ajungea din urmă fără grabă, călărea liniştit alături de el şi îi dădea încet, de la dreapta spre stânga, cu gresia prin gură. Piatra rece şi aspră îl înfiora şi-l chinuia. Şi parcă i se spunea câ asta se va întâmpla mereu, că niciodată nu se va sfârşi. „Dar de ce?" gândea Vasile. Aci spaima îl trezise din somn şi, treaz fiind, se cutremurase de ură şi de umilinţă. Fulgerător, el înţelesese: ceea ce simţise în vis atât de îndelung, simţise ieri o singură clipă, atunci când o văzuse pe Florica lovită, cu obrazul alb ca hârtia şi cu privirea îngrozită, cu acelaşi de ce în luminile ochilor. (Şi în loc să fi ţâşnit asupra vărului şi să-1 fi doborât, el avusese clipa aceea înspăimântată, care-1 făcuse să întrebe de ce\ nu se mai putea trăi cu amintirea acestei clipe.) „II omor! şoptise Vasile, simţind cum visul îi răscolise inima cu o putere copleşitoare. Am să-1 omor! Am să-I tai cu cuţitul".
Noaptea era lungă, afară viscolea neîncetat. Se dădu jos din pat şi ieşi în tindă, căută pe poliţă cuţitul. Stătu cu el în mână, nemişcat şi încordat, vreme îndelungată. Ieşi apoi pe prispă. Noaptea era neagră şi întunericul îi lovea obrazul cu pulbere nevăzută şi rece. Se mai dezmetici, se întoarse în pat şi adormi greu şi fără vise.
Dimineaţa se sculă tăcut şi mohorât. Când Dănălache, unul dintre membrii plănuitului comitet de iniţiativă, strigă la poartă să-1 ia la sfat, ieşi Florica şi spuse că nu-i arde acum de comitet (de unde Dănălache înţelesese că „nu mai vrea muierea" şi comunicase acest lucru secretarului
716
MARIN PREDA
de organizaţie). Mereu mohorât şi palid, Vasile plecase apoi de acasă fără să spună unde se duce şi se întoarse abia acum.
- Cine e Ion al lui Ripitel? o întrebă activista pe Florica, după ce Vasile plecă iar.
- Păi trebuie să-l ştiţi, că e şi el cu utemeul, răspunse Florica timidă.
Turnă apă fiartă într-o oală, o spălă fără grabă, o umplu cu apă rece şi o puse la foc pe pirostrii.
- E prieten cu Vasile, adăugă apoi intrând în odaie şi aşe-zându-se pe pat. Vă spusei eu de el, a lucrat la ăştia... I-a dat în judecată.
- A! Ion al lui Ripitel! Nu ştiam că-1 cheamă Ripitel, se miră activista, aducându-şi aminte. Nu e unul, aşa scund... ?
- El e, răspunse Florica.
Ion al lui Ripitel era „tovarăşul Ion", un tânăr mic de statură, foarte vioi, cu nişte ochi ca de viezure, care trăgea veşnic dintr-un muc de ţigară şi care se băga în vorbă având mereu ceva de spus. Activista ştia de el că era un băiat dezgheţat, studia cărţi tehnice şi-şi făcuse cu mâinile lui un aparat de radio. Nu vroia să plătească taxe pentru el, zicea că avea să plătească taxe pentru „aer", din moment ce aparatul şi-l făcuse singur. Din „aer" auzea însă o grămadă de lucruri pe care voia cu tot dinadinsul să le spună tuturor, dar fără să se priceapă cum s-o facă. „Tovarăşă, să vă spun eu...", dar fiindcă avea prea multe de spus şi până să se fixeze el asupra vreunei idei se schimba vorba şi el rămânea mereu cu privirea atârnată, atentă de fapt la ceea ce spunea Vasile sau altcineva, ceea ce nu-1 împiedica însă ca după câtva timp să zică iar: „Păi să vă spun eu, tovarăşă", şi nu reuşea niciodată să spună nimic.
- Când vine p-aici, mai râdem şi noi, zise Florica. Povesteşte fel de fel de glume despre tat-su.
Florica se duse în tindă, mai puse nişte coceni de porumb sub căldare şi se întoarse şi se aşeză iarăşi pe pat.
NUVELE Şl POVESTIRI
717
— Ion e un fel de rudă cu mine, e vărul meu, dar văr de-al doilea, nu văr întâi cum e Vasile cu Dan. Tat-su se duce la biserică, şi când Ion a adus vorba să-l dea pe alde Dan în judecată, n-a vrut, a zis că pentru cât i-a muncit el lui Dan o să le plătească Dumnezeu pe lumea ailaltă. „Lasă, tată, că nu strică două plăţi", a zis Ion. S-a supărat alde tat-său, dar şi Ion s-a supărat, s-a dus la sfat şi a vorbit acolo cu preşedintele, şi când s-a întors, i-a spus: „Tată, am nouăsprezece ani, sunt major; eu îl dau pe domnul Dan în judecată". Râdea Ion, zicea că n-a zis alde tat-său nimic în ziua aia, dar dimineaţa cică s-ar fi sculat din pat şi ar fi făcut aşa cu mâinile: „Mă spăl pe mâini, zice, ca Pilat din Pont". „Şi eu îţi torn apă", a zis Ion... E în vorbă şi el cu una a lui Pisicaru. Se înţelesese cu ea s-o ia astă-toamnă, dar n-a prea vrut Pisicaru, zicea că e prea sărac alde Ion. El zice că tot o s-o ia!
Florica tăcu câteva clipe şi se duse iar spre vatră. Când se întoarse, arătă pe geam.
— Uite-1 pe Vasile cu Ion.
Afară se auziră tropăiruri şi, o clipă mai târziu, Vasile intră în casă însoţit de Ion al lui Ripitel. Ion al lui Ripitel se opri liniştit în mijlocul odăii şi duse la gură o rămăşiţă de ţigară din care trase de nenumărate ori; o supse, o răsuci, apoi o aruncă pe jos şi scuipă peste ea.
- Noroc, tovarăşă, spuse el după aceea şi-i întinse fetei o mână mare, aspră şi îngheţată.
Era de mirare cum putuse el cu mâna aceea sâ şurubărească un aparat de radio.
- Dezbracă-te Ioane, zise Vasile abia şoptit, şi în acelaşi timp el îşi aruncă privirea asupra Florichii, căreia îi spuse parcă, fără cuvinte: „Tu nu trebuie să auzi ce o să vorbim noi acum".
Florica ieşi pe vatră. Ion al lui Ripitel împrumutase şi el ceva din felul de a fi al lui Vasile, se gândea la ceva, era preocupat şi grav. Privirea sa vioaie se muta de colo până colo prin
718
MARIN PREDA
casă, se opri o clipă şi asupra activistei, şi într-o vreme căută nu ştiu ce, chiar pe lângă el.
— Florico, zise el, dă-mi un foc.
Scoase o ţigară, de astă dată una întreagă. Florica intră în casă cu o bucată de jar pe vătrai. Ion al lui Ripitel luă jarul în palmă şi-şi aprinse ţigara de la el fără să mişte deloc mâna, ca şi când ar fi ţinut o bucată de lemn.
— Hai, spune, Ioane, zise Vasile din nou cu acelaşi glas.
— V-a povestit Florica, zise Ion în şoaptă pufăind liniştit din ţigară. Şi ce credeţi că a făcut domnu' Dan ieri, după ce a plecat de aici? întrebă el şi deodată privirea încetă să i se mai plimbe, se opri, se lărgi parcă, culoarea ochilor se schimbă şi ea, se făcu din căprie, cum era, de un verde intens. Credeţi că i-a părut rău?! S-a dus la ai lui Bădăuţă şi-a spus că nici n-a apucat să-i spună lui Vasile o vorbă şi Vasile a şi început să se roage: „Vere, nu mă mai înscriu în colectiv câtă viaţă oi avea". Pe urmă a trimis oameni în toate părţile (ştia că azi-dimineaţă trebuia să fie şedinţă) să nu cumva să se ducă vreunul la sfat că-i taie beregata. Şi s-a dus numai nea Ghiţă cu Niculae şi Dănălache. Iar despre mine a spus: „Cu domnu' Ion al lui Ripitel am o socoteală mai veche, o să-l fac eu pe domnu' Ion să stea înaintea mea în patru labe".
Vasile sta ţeapăn, galben la faţă şi răsufla rar.
— Să dea el în Florica! încheie Ion întunecat şi se uită în pământ şi bolborosi: Ba o să te punem noi pe tine în patru labe, domnule Dan Bodescu, şi să-ţi lăsăm sânge!...
Şi înjură înfricoşător.
In clipa aceea, Florica deschise uşa şi rămase în prag. „Ce vorbiţi voi aici? parcă le spuse. Voi vorbiţi şi..."
— Dan! E în grădină... Vine încoace, şopti ea.
Vasile tresări cu putere, se uită la ea ca şi cum n-ar fi înţeles, apoi se dezmetici şi întrebă în aceeaşi clipă:
— E singur?
— Nu stiu.
NUVELE Şl POVESTIRI
719
— Ioane, rosti el şuierător, şi Ion întinse piciorul şi scoase din buzunarul pantalonilor un cuţit închis.
Vasile i-1 smulse din mâini şi-l vârî în buzunarul său. Totul se petrecu într-o clipă. în clipa următoare, fata sări de pe pat:
— Tovarăşe, lasă cuţitul!
Străin şi surd, Vasile rămase nemişcat.
— Tovarăşe, lasă cuţitul! repetă fata cu o violenţă de necrezut. Şi acest glas ridică deodată privirea lui Vasile.
— Staţi la locul dumneavoastră, zise el.
— Să vedem ce vrea, zise Ion, şi se adresă verişoarei, nevestei lui Vasile: Florico, du-te tu în tindă...
Florica abia avu timp să iasă. Dan se urcase pe prispă şi în rindă trecu pe lângă ea, o atinse cu umărul din mers şi intră în odaie. Când intră rămase câteva clipe cu spatele răzimat de uşă — pe care o închise astfel - şi cercetă cu privirea pe cei dinăuntru. îi văzu şi nu se arătă mirat. Era un om de vreo treizeci şi cinci de ani şi avea nişte obraji musculoşi, roşii şi aspri ca de cărămidă. Faţa, de la frunte la bărbie şi de la o ureche la alta, semăna cu o oală, iar nasul şi gura nu stricau această rotunjime de oală, ci făceau parte din ea, întregind-o. Se părea că nici timpul nu avusese când să-şi pună pecetea peste acest chip. Aşa fusese în copilărie, aşa era şi acum şi tot aşa avea să rămână şi de aici înainte. Ţinea mâinile în buzunarul dulămii şi se uita nemişcat la cei din casă. Era cu neputinţă de ghicit ce gândea. Faţa lui nu avea nici o expresie. Vasile şi Ion al lui Ripitel se fereau să-l privească; ţineau pleoapele peste ochi şi se uitau la ei înşişi, aşteptând cu încordare. în schimb, activista se uita neclintit la musafir şi câteva clipe privirile li se întâlniră.
— Bună ziua, spuse el, şi se mişcă încet de lângă uşă.
— Bună ziua, răspunse activista. Vasile şi Ion al lui Ripitel parcă nici nu auziseră.
— S-a pus pe iarnă, vere Vasile! spuse Dan, rămânând în picioare în dreptul ferestrei.
720 MARIN PREDA '
Ciudat lucru, buzele parcă nici nu i se mişcaseră. Rotunjimea feţei rămăsese nestricată. Vorbea parcă din piept şi din gât şi din pricina obişnuinţei, cuvintele lui sunau ca un avertisment.
- Bă, al lui Ripitel, spuse el apoi şi trecură câteva clipe ameninţătoare până ce spuse încă: Ce mai faci tu, mă?
După aceea făcu încet de tot doi paşi spre uşă, apoi se răsuci în loc, făcu iarăşi doi-trei paşi şi aşa mereu, cu mâinile în buzunarul dulămii.
- Nu te supăra, mata, spuse activista rece şi răspicat, sfredelindu-1 cu privirea. Am treabă cu tovarăşii.
- Nu, că-1 văzui pe Ion al lui Ripitel şi venii să-1 întreb ceva, nu stau, nu vă deranjez...
Făcu iar câţiva paşi şi reluă:
- Al lui Ripitel, ce mai face, mă, tac-tău?
- Văd câ mata nu înţelegi, spuse fata din nou.
- Ce spui tu, Ioane? repetă Dan de astă dată cu cel mai prietenos glas pe care putea să-1 aibă.
Ion al lui Ripitel ridică privirea:
- Bine, dom'le Dan, răspunse el. Ce să facă alde tata, bine, bine! I
- Aha! făcu Dan cu glas mult. îmi pare bine, frate Ioane, ; zise, şi nu mai aşteptă ca activista să-1 poftească a treia oară să plece, se duse spre uşă şi puse mâna pe clanţă. )
- Bună ziua, spuse el. Noroc, vere Vasile! Vere Vasile, vezi k că mâine mă duc la moară, adăugă Dan, întârziind. Apucă-te ! şi curăţă porumb, că plec de dimineaţă. Ai saci?
Nici un răspuns.
- Eu mă duc acuma pe la fierărie, mă aşteaptă Ştefan acolo să potcovim caii. Şchioapătă aia murga, nu ştiu ce dracu' are.
Tăcere.
- . ..Să vedem ce zice ţiganul, să nu se fi înţepat dracului
în vreun cui alaltăieri când am fost la gară... J
NUVELE Şl POVESTIRI 721
încă o clipă de tăcere. Dan apăsă clanţa.
- Ştefan zicea că s-o ducem la veterinar, dar eu zic dă-1 dracului de veterinar, că nu ştie veterinarul mai mult ca ţiganul ăsta al nostru.
Clanţa se lăsă încetişor la loc, se auzi scârţâitul ei. Apoi tăcere. Dan continua să întârzie. Ca un fulger trecu gândul prin capul lui Vasile: „De ce aşteaptă?" Ridică privirea, încleşta mâna în buzunar. în aer plutea ceva nefiresc. Deodată Vasile ţâşni în picioare:
- Păzea! strigă el, şi în clipa următoare fereastra zornăi, sticla căzu spartă în bucăţele mici şi ceva negru şi greu pătrunse în odaie răbufnind în perete.
Era o cărămidă.
- Păzea! strigă Vasile a doua oară şi o trase pe fată în jos de pe pat.
Din nou piui şi zornăi geamul spart şi încă o cărămidă răbufni în perete. loviturile o ţinteau pe fată şi a treia oară o nimeri în cap şi activista scoase un geamăt şi alunecă jos pe pământ. Prin fereastra spartă pătrunse viscolul, răsucind perdelele uşoare de borangic. Florica intră în casă şi rămase încremenită de spaimă.
- Cine dracu dă! se miră Dan cu glas tare.
Vasile ţâşni pe uşă afară în spatele casei şi văzu un om care fugea spre viroagă. Avea dulama şi căciula întoarse pe dos şi nu putu să-şi dea seama cine era. O luă la goană pe urmele lui. Omul fugea prin viroagă spre marginea satului şi Vasile îşi dădu seama că dacă nu-1 poate prinde până nu iese din viroagă, îl scapă în văgăuni şi de acolo în lăstărişul pădurii, unde n-are să-1 mai poată găsi. începu să strige:
- Stai! Stai, dumnezeul mă-ti! Puneţi mâna pe el... Puneţi mâna pe el...
Văgăunele însă erau aproape, omul care fugea se opri o clipă, ridică pumnul în sus ameninţând, apoi continuă să fugă.
722
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
723
Din fundul unei grădini ieşiră doi oameni şi, fără să întrebe ceva, se alăturară lui Vasile. Dar era prea târziu şi se opriră curând câteşitrei.
- Cine e, mă? Ce-a făcut? întrebă unul.
- Nu ştiu, spuse Vasile gâfâind, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. A dat cu cărămizi în geamul meu, a spart capul unei fete de la raion care era la mine.
Se adunară şi alţi oameni şi porniră înapoi spre casa lui Vasile. Vasile călca gâfâind, ieşise cu capul gol, în flanelă.
- Fraţilor, vă am martori, spuse Vasile.
- Ce martori?! se miră unul. îl ştii cine e? Vasile se întâlni cu Ion al lui Ripitel.
- L-ai cunoscut? -Nu.
- Hai repede... A lovit-o rău!
Aproape de casă, Udubeaşcă, vecinul din spatele casei lui Vasile, le ieşi înainte de după o glugă de coceni.
- Mă, Vasile! Cine era, mă? întrebă el în şoaptă.
Şi fără să aştepte răspunsul, veni cu ei, intră şi el în casă. De după colţ se alătură şi fecioru-său, un flăcău înalt şi cam şan raliu.
înăuntru, Florica stătea lângă pat, speriată, cu o oală cu apă în mâini. Dan nu plecase, stătea ceva mai la o parte de pat şi se uita la activistă care gemea întinsă cu un căpătâi sub cap. Nimeni nu băga de seamă că vântul răbufnea mereu în geamul spart şi umfla şi răsucea perdeaua.
- Pune ceva în geam, spuse Vasile nevestei sale.
Zăpăcită, Florica lăsă oala jos şi puse un căpătâi în fereastră. Lumina zilei pătrundea acum slab de tot numai prin ochiul de geam dinspre drum.
- Vă doare? întrebă Vasile în şoaptă, dar fata nu răspunse. Era pe jumătate leşinată.
- Daţi-vă la o parte! zise cineva, un ţăran înalt şi spelb, care dădea lumea la o parte şi se apropia de pat. Florico, porunci el, du-te la mine acasă şi spunei Aristiţii să-ţi dea un pansament din ladă, foarfecă şi sticla, ştie ea care. Ia fugiţi muierile astea de aici!
Ţăranul cel spelb se aplecă asupra fetei şi se uită de aproape la tâmpla ei.
- A lovit-o rău, Sandule?
- A lovit-o rău, rosti ţăranul sever. Să se ducă cineva la dispensar şi să cheme doctotul, că nu îndrăznesc să mă ating de rană. Am pansat eu răni în armată, dar nu d-asta.
Se îmbrăcă Ion al lui Ritipel.
- Treci pe la miliţie Ioane, îi şopti Vasile. Du-te şi la sfat. Dintre cei adunaţi nu pleca nimeni. Udubeaşcă, vecinul din
spatele casei lui Vasile, se uita şi el tăcut şi într-un timp îl atinse pe Vasile cu cotul şi-l întrebă în şoaptă:
- Cine a fost? Vasile nu răspunse.
- Parcă mai întrebaşi o dată, Udubeaşcă, se supără cineva. Dracu' a fost, tu nu l-ai văzut?
- De unde, se apără Udubeaşcă, fără să se supere. Eram în casă şi auzirăm şi noi, ua! ua! şi teşirăm să vedem ce e. Stam în casă şi curăţăm nişte boabe, şi băiatul ăsta zice: „Mă, sparge cineva un geam!" Până sâ ieşim noi, prinde-1 dacă mai poţi. I-am văzut eu căciula ţuguiată, dar de, după căciulă de unde să ştii cine e! O mai întorsese şi pe dos, să nu se cunoască. Tăcu câteva clipe şi fiindcă nimeni nu zicea nimic, continuă: Pe vremea asta chiar dacă-1 vezi la faţă tot nu poţi să ştii bine cine e. De dimineaţă dam caii la apă şi trece Stan Moameş pe lângă mine: „Noroc, măi Stane, zic, unde te duci pe vremea asta?" „Ce Stan, zice ăla, ai prins orbul găinilor, Udubeaşcă?" Când mă uit mai bine la el, era Nicu Canei.
724
MARIN PREDA
în acest timp fata se trezise şi ţăranul cel spelb, cu foarfecă în mână, îi spunea să stea liniştită, să nu se mişte; fără să atingă rana, el tăia părul în jurul ei.
- Du-te acasă, Gheorghe, şi curăţă porumb, că viu şi eu acuma, îi şopti Udubeaşcă lui fiu-său.
Şi fiindcă Gheorghe nu-1 luă în seamă, Udubeaşcă se dădu mai la un colţ şi începu să explice unuia care abia venise:
- .. .A dat cu cărămizi în geam şi a lovit-o... Nu ştiu cine era, a fugit... Tovarăşa, de, venise şi ea aici la Vasile, cu treburi de partid... A dat în ea! Eu zic că a dat expre de-a nimerit-o numai pe ea... A lovit-o în cap...
Omul se uita cam de sus la Udubeaşcă: „Ce să zic, numai noutăţi aflu de la tine, Udubeaşcă", părea să-i spună. Dar Udubeaşcă nu băgă de seamă.
- îl văzui şi eu pe Vasile alergând după cineva, dar de, de unde să ştii cine e! Mă întâlnii cu el, venea dinspre văgăuni, cu capul gol, şi-l întrebai: „Cine e, mă Vasile?" Era şi Ion ăsta al lui Ripitel, veneau amândoi. Nu ştia nici el...
Se uitară la el miraţi: ce dracului îi tot dădea ăsta zor că nu ştie!? Vasile se uită la el cu coada ochiului şi după câtva timp ieşi afară. Dan îl urmări cu privirea şi după câteva clipe ieşi după el. Vasile stătea rezemat de stâlpul prispei, în flanelă, cu capul gol. Vântul îi răscolea părul din toate părţile, dar el stătea nepăsător, cu mâinile în buzunare, parcă ar fi ieşit primăvara sâ vadă soarele cald. Dan se opri alături de el.
Udubeaşcă ieşi în tindă, dar când îl văzu pe Dan aşteptând pe prispă, se prefăcu că vrea să-şi aprindă o ţigară şi se lăsă pe vine lângă vatră:
- Vasile, spuse Florica, ieşind pe prispă cu mâinile încrucişate strâns la sân, nu sta afară, nu vezi că e viscol?
Vasile se smulse pe neaşteptate de lângă stâlp şi intră în casă. în prag se ciocni cu feciorul lui Udubeaşcă, care-i suflă repede:
NUVELE SI POVESTIRI
725
- Ştefan!
- E-ai văzut tu?
Feciorul lui Udubeaşcă îl strânse puternic de braţ şi se adresă lui taică-său cu glas tare:
- Hai să mergem să curăţăm porumb, tată, că acuşi se face noapte.
- Gheorghe, ia stai niţel, îl opri Vasile în tindă, închizând uşa la loc, ferindu-se de Dan, care intra îndărăt după el. Dă-mi şi mie sacul ăla al tău ruptu', o să-l cârpească Florica, vreau să mă duc şi eu mâine la moară.
- Hai să ţi-l dau, răspunse feciorul lui Udubeaşcă cu nepăsare.
Dan nu intrase înăuntru. Din tindă ieşi din nou pe prispă şi când Udubeaşcă trecu pe lângă el, îl prinse de braţ:
- Udubeaşcă! şopti ameninţător.
Acasă, în tindă, Udubeaşcă se uită la Vasile.
- Ia o ţuică, Vasile, eşti galben. Pe tine nu te-a lovit?... Eu zic că nu scapă de puşcărie domnu' Dan şi frate-său, nu-i aşa, Vasile? Cu ăştia de la partid nu e de glumit, aşa e?
- Da, murmură Vasile.
- îl bagă în crimă de partid şi eu zic că îi dă trei-patru ani. A? Tu ce zici?
- Va să zică l-aţi văzut amândoi? mai întrebă Vasile.
- L-am văzut, dă-1 dracului. Când să ies afară, alde Dan mă apucă de mână. „Udubeaşcă!" zice. Vrea să-l scape pe frate-său, că el l-a pus la cale. Credea că n-o să spun! Dar ce căuta el la tine?
- Ne ţinea de vorbă, răspunse Vasile şi porni înapoi prin nămeţii din spatele casei.
Călca rar, absorbit. Se urni din nămetul în care rămăsese câteva clipe, prins de gânduri, şi se îndreptă spre fundul grădinii. Se opri lângă o grămadă mare de zăpadă şi dădu în ea cu piciorul. Zăpada se prăbuşi şi dezveli un stog de crăci de salcâm amestecat cu frunze veştede şi înnegrite. Vasile trase o
726
MARIN PREDA
cracă groasă şi lungă, o rupse cu piciorul, apoi scoase cuţitul din buzunar şi începu s-o cureţe. în curând ţinea în mână un par. Porni spre casă cu chipul înţepenit de viscol şi de hotărâre. Intră în curte şi apoi în casă, îl căută pe văr cu privirea, dar vărul nu mai era acolo.
- A luat-o prin grădină şi s-a dus la Udubeaşcă, spuse cineva uitându-se la el şi la par, fără să înţeleagă.
Vasile ieşi din casă şi se întoarse din nou în grădină. Se rezemă de şira de paie, cu parul alături, cu ochii pe casa lui Udubeaşcă, aşteptând. Florica însă îl văzuse cu parul şi înţelesese, dar nu ajunse să se apropie de el.
- întoarce-te în casă, Florico, îi auzi ea porunca neînduplecată.
- Vasile...
- întoarce-te în casă!
Udubeaşcă reluase curăţatul porumbului pentru moară, el, muierea şi fiu-său, Gheorghe. El îl văzu pe Dan cum vine prin geamul dinspre bătătură şi când acesta intră în odaie nu-i dădu nici o atenţie, îşi văzu de curăţat, ca şi când Dan ar fi fost unul de-ai casei care în mod firesc intra în odaie.
- Bă, Udubeaşcă, rosti Dan fără nici o pregătire, cu mine să nu te joci, că eu scot cuţitul şi te tai!
O umbră de teamă trecu repede peste chipul lui Udubeaşcă. Ameninţarea era rostită fără ocol şi fără şovăire. Umbra trecu însă tocmai ca o umbră, chipul lui Udubeaşcă redeveni senin. El se plecă liniştit pe coş, vâri până la umeri mâinile în boabe şi întinzând îndelung la fund, scoase la suprafaţă o mulţime de ştiuleţi mai mari şi mai mici. Parcă ar fi scos peşti.
-Auzişi, Udubeaşcă?
Auzea. El puse mâna pe un porumb şi începu să-1 cureţe cu sârguinţă şi în tăcere. Spre sfârşit întârzie pipăind coceanul cu atenţie, la cotor şi la vârf şi cu mare interes, ca şi când rostul curăţatului era de a obţine coceni, nu boabe; te aşteptai ca în cele din urmă să apuce coceanul mulţumit şi să muşte din el.
NUVELE Şl POVESTIRI
727
- Bă, tu eşti surd? rosti Dan cu o voce turbure. Tu auzi ce-ţi spun eu aicea?
Udubeaşcă tresări, ridică fruntea, se uită o clipă la musafir, apoi privirea îi alunecă în colţ după uşă: acolo erau aruncaţi cocenii. Udubeaşcă aruncă coceanul acolo, foarte atent să nu nimerească alături de grămadă, apoi după ce se convinse că a nimerit drept în vârf, se întoarse liniştit spre coş şi luă în mână alt porumb. Cu o mişcare aprigă Dan îşi dădu căciula pe ceafă, se aruncă asupra lui Udubeaşcă, îl luă cu amândouă mâinile de flanea şi de gulerul cămăşii şi-l ridică în picioare ca pe-un nimic. îşi băgase faţa lui de oală în a lui Udubeaşcă şi-l privea crunt în luminile ochilor.
- Uite ce e, îmi rupi flanela şi nu mi-au fătat mânzaţii să-mi fac alta! Ia mâna de pe mine! rosti Udubeaşcă fără să se sperie.
- Ia mâna de pe el, spuse feciorul, ridicându-se ameninţător în picioare.
- De ce pui mâna pe el? Ia mâna de pe el, ţipă şi muierea înfuriată.
Dan avu o clipă de şovăială. Dacă în clipa aceasta nu băga groaza în Udubeaşcă, nu numai că nu-1 mai putea opri să spună ce-a văzut, dar Udubeaşcă va îndrăzni chiar să sară la bătaie.
- Aaaa! gemu el plin de furie şi apucându-1 mai bine de piept îl trase pe Udubeaşcă şi-l zgâlţâi cu atâta putere, încât acesta se prăbuşi peste coş.
- Gheorghe, pune mâna pe topor, strigă atunci Udubeaşcă cu un glas de spaimă.
Era spaima hotărârii de a face orice pentru a nu mai îngădui să i se poruncească. Gheorghe ţâşnise afară. Dan se repezi asupra uşii să-1 oprească, dar nu mai avu timp. Rămase lângă uşă şi se uită cu o privire ciudată la Udubeaşcă, o privire parcă rătăcită. De dincolo, Gheorghe se izbi în uşă să intre, dar Dan se opinti cu umărul în ea:
728
MARIN PREDA
f
NUVELE ŞI POVESTIRI
729
- Gheorghe, aruncă toporul, bolborosi el în şoaptă. Udubeaşcă, spune-i să arunce toporul!
Iar Udubeaşcă, nu scăpă această clipă rară şi se aruncă asupra celuilalt. îl prinse de gulerul dulămii şi-i dădu un pumn în obraz. Lovise cu stângăcie, cu pumnul său slab şi neînvăţat, dar lovise totuşi cu sete şi cu toată puterea de care era în stare. Dan îl înlătură cu uşurinţă şi bolborosi din nou:
- Udubeaşcă, nu sări la bătaie... Gheorghe, aruncă toporul! Nu se temea nici de Udubeaşcă, nici de topoml lui Gheorghe.
Ar fi putut să-i bată pe amândoi să-i snopească.
- N-am vrut să te trântesc, strigă Dan poruncitor, apărân-du-se de loviturile pe care Udubeaşcă încerca încă să i le mai dea.
Udubeaşcă prinsese curaj şi făcea pe viteazul; era furios de tot şi nu-şi dădu seama de starea în care se afla Dan decât după ce, tot apărându-se, Dan fu silit să-i înapoieze câteva lovituri.
- Stai dracului, Udubeaşcă, nu înţelegi că n-am vrut să te trântesc? striga Dan furios. Gheorghe lasă toporul...
Şi după ce spuse acestea, dădu drumul uşii şi rămase liniştit în faţa toporului ridicat al lui Gheorghe. Gheorghe şovăi.
- îţi crap capul, ameninţă el, ridicând toporul şi mai sus. Şi-l înjură pe Dan de mamă.
- Nu înjura, Gheorghe, că eu nu te-am înjurat pe tine, spuse Dan, stăpânit.
îşi întoarse spatele, se feri de coş şi se aşeză liniştit pe pat.
- Ce, vii la om în casă şi-i pui mâna în beregată? Asta e treabă? Dă-ţi seama ce faci, că nu te joci aici cu oamenii, bolborosi Udubeaşcă.
- Hai, mă, că n-am vrut, zău, n-am vrut, spuse Dan din nou.
- Du-te şi vezi-ţi de treabă, fii om la locul tău... Ce, crezi că eşti Ghimă, aşa să vii la mine în casă şi să-mi pui mâna în gât? Gheorghe, treci încoace la porumb.
Gheorghe intră în casă cu o înfăţişare mândră şi întunecată. Se aşeză pe scăunel şi începu să cureţe porumb. Tot timpul
după aceea păstră aerul omului care a fost silit să iasă din ale lui şi să pună lucrurile la punct. Le-a pus! Acum îşi vede de treabă şi de nimeni nu-i e frică.
- Udubeaşcă, uite ce-ţi spun eu ţie, rosti Dan cu un glas în care ameninţarea şi dorinţa de înţelegere se amestecau turbure, să te gândeşti câ trăim aici în sat şi n-o să murim noi orice s-ar întâmpla. Apa trece şi pietrele rămân, şi nu ştii de azi până mâine. Asta e, mai multe nu-ţi spun. Rămâne să te gândeşti singur la vorbele astea. S-auzim de bine!
Se ridică de pe pat şi puse mâna pe clanţă. Spusese vorbele sale parcă cu părere de rău, cu tristeţea omului care a fost atins în omenia lui tocmai de cineva pentru care a avut totdeauna cele mai bune intenţii.
- Ţi-am împrumutat cincisprezece mii de lei să-ţi cumperi o vacă, continuă Dan. S-o mulgi sănătos! Eu de la tine nu mai vreau nici un ban... Nu mai vreau să am de-a face cu tine! Dar dacă nu-ţi vezi de treaba ta, să ştii că eu te prind şi bag cuţitu-n tine!
Dan ieşi din curtea lui Udubeaşcă cu aceiaşi paşi cu care ieşise mai înainte şi Vasile, şi ca şi el călca rar şi absorbit prin zăpadă, cu mâinile în buzunarele tunicii şi cu fruntea aplecată. Când intră în grădina lui Vasile şovăi: să se întoarcă îndărăr în casă, sau să-şi vadă de treabă şi s-o ia spre ograda lui? Se hotărî, porni înainte.
- Vere, stai pe loc! se auzi atunci un glas stăpânit şi poruncitor, un glas străin şi îngheţat, care-l făcu pe Dan să ridice fruntea şi să se oprească locului ţintuit.
înaintea sa, la trei paşi, îl întâmpină un om cu capul gol, cu picioarele desfăcute, înfipte în zăpadă, cu un par în mână şi cu nişte ochi lărgiţi, albi de ură şi încordare. în prima clipă nu-1 recunoscu, iar în clipa următoare, când îşi dădu seama că era Vasile, o expresie de uimire licări în privirea lui. Vasile ridicase parul.
730
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
731
— De ce, vere? şuieră Vasile şi în aceeaşi clipă şuieră şi parul în aer.
Dan ridică braţul deasupra capului apărându-se, câteva clipe lungi se luptă să nu cadă, smulgându-şi de-a-ndăratelea, unul după altul, picioarele din zăpadă, şi în cele din urmă se prăbuşi pe spate, la mare distanţă de vărul său. Uimirea dispăru însă repede de pe chipul lui şi se ridică aproape imediat. Vasile zvârli parul şi începu să calce zăpada spre el. Venea încet, cu mâinile goale, cu aceeaşi privire arzătoare, albită de încordare, şi din mers scoase cuţitul din buzunar. Tot din mers, fără să se uite la el, ci mereu şi intens la omul din faţa sa, îi desfăcu lama sclipitoare.
— Vasile! ţipă atunci Florica de după poarta grădinii unde stătuse şi urmărise tot timpul.
Ţâşni pe poartă şi alergă să-şi apere bărbatul de nenorocire. Se repezi în el să-1 împingă, dar trupul lui încordat o făcu să cadă ca şi când s-ar fi repezit într-un copac. Se agăţă de braţul lui, dar, deşi subţire, braţul ţinu cu uşurinţă trupul ei mic. Dan se dădea înapoi de-a-ndăratelea, din ce în ce mai repede şi după câteva clipe teama de a nu se împiedica şi prăbuşi din nou îl | făcu să bolborosească fără nici o noimă: |
— Vere... vere Vasile... vere... i
— Aşa, vere, şuieră Vasile, ieri când ai dat în nevasta mea I m-am repezit în tine cu mâinile goale, dar tu ai scos cuţitul. 1 Unde ţi-e acum cuţitul? I
Deodată Vasile se opri şi porunci cu un glas sălbatic: 1
— Scoate cuţitul! 1 Buimac, neîntelegând, Dan şovăi. Rămase la distanţă, ne- I
mişcat, cu picioarele depărtate, înţepenite în zăpadă, cu trupul 1 plecat înainte gata să se apere. Dar nu scoase cuţitul. Vasile îl 1 privi câteva clipe lungi, aşteptând cu încordare, şi cum Dan tot 1 nu scotea cuţitul, deodată el înţelese. Porni spre el şi, din mers, ■ închise cuţitul şi-l vârî în buzunar. Se opri în faţa vărului său, ■
foarte aproape, la o palmă de fruntea lui. Se făcuse de mult linişte, vântul se oprise şi începuse să ningă, dar nici cei doi şi nici Florica nu băgaserâ de seamă. Florica se dădu mai aproape şi rămase dreaptă acum, cu braţele încrucişate. Fulgii de zăpadă i se prindeau de bariş, de şuviţele de păr care-i ieşeau pe frunte, de genele ei mari şi frumoase, răsucite în sus.
- Ce noroc ai tu, vere! se auzi atunci glasul lui Vasile, răsuflând greu în liniştea mare a grădinii. Ai sângele prea murdar, vere, ăsta e norocul tău. Altfel ar fi trebuit să fac roşie zăpada cu el.
Şi cum era foarte aproape de faţa lui, se trase îndărăt, îşi vârî mâinile în buzunare, se strâmbă de furie şi dezgust şi-l scuipă pe Dan în obraz.
Apoi nu se mai sinchisi de el, se uită la Florica, îi făcu semn cu capul să vie - când îi făcu semn gura i se strâmbă din nou împotriva voinţei lui - se întoarse cu spatele şi, fără să scoată mâinile din buzunare, o luă fără grabă spre poartă.
în acest timp, în casă la Vasile venise mai întâi medicul, apoi loniţă, preşedintele sfatului, Plotoagă, secretarul organizaţiei şi şeful postului de miliţie. Fata putu să se ridice din pat, doctorul îi făcu un pansament - rana era gravă, dar nu primejdioasă - şi o injecţie care să-i potolească durerile.
- Tovarăşe Vasile, spuse fata la plecare, încercând să zâmbească, ai să faci parte din comitet, nu e aşa?
Vasile arăta încă alb la faţă, încordarea stăruia în el împotriva voinţei lui.
- N-aveţi nici o grijă, spuse, şi muşchii din jurul gurii îi stricară cuvintele, lungind sau înghesuind vocalele.
Un miliţian intră în casă şi-l aduse pe Dan.
- Unde e fratele dumitale? îl întrebă şeful postului numaidecât, cu un glas de parcă numai pentru asta l-ar fi chemat.
Dan răspunse cu nepăsare:
- Nu ştiu. Pe-afară.
732
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
733
_ £)e ce ai dat cu cărămizi în geam? întrebă şeful postului parcă în treacăt, în timp ce-i făcea semn miliţianului să-l caute pe celălalt.
_ Eu?! se miră Dan cu dispreţ.
_ Dar eu?! zise şeful parcă vesel.
- Să spună Vasile şi Ion al lui Ripitel şi chiar... domnişoara care era aici unde eram eu când a fost spart geamul, zise Dan. Aici eram, bolborosi el dând din umeri şi adăugând batjocoritor: Cum puteam să fiu şi aici şi afară?
- Ce căutai aici? întrebă şeful postului de miliţie, cu un glas indiferent.
- Venisem pe la văru-meu.
în odaie nu mai rămăsese nimeni în afară de cei care se aflau acolo când se aruncase cu cărămizi şi de cei care veniseră după medic. Miliţianul deschise uşa şi-l aduse pe Ştefan.
- Unde l-ai găsit? întrebă şeful postului.
- La fierărie.
- Ce făcea acolo?
- Zicea că-1 aşteaptă pe frate-său, să vie cu caii la potcovit.
- Şi de ce nu s-a dus? întrebă şeful postului în treacăt, căutând în geantă nu se ştie ce.
Se făcu tăcere. în sfârşit şeful găsi ceea ce căuta, un creion, închise geanta, o dădu mai încolo şi întrebă iar, uitându-se la Dan:
- De ce, domie Dan Bodescu, nu te-ai dus cu caii la potcovit? Aşa te cheamă, nu?
Şeful postului trase iar geanta pe genunchi şi-i pocni încuietoarea.
- Şi ce căutai la vărul dumitale? continuă el, uitându-se acum drept în ochii lui Dan.
- Venisem la el să ne împăcăm.
- Şi v-aţi împăcat? întrebă şeful postului cu interes. V-aţi împăcat, tovarăşe Vasile?
L
- Nu, răspunse Vasile.
- Cu Ştefan sunteţi certaţi, tovarăşe Vasile?
- Da, cu amândoi.
- Ştefan n-a vrut să se împace? întrebă şeful postului, punând geanta pe pervazul ferestrei. Sau ai vrut dumneata să te împaci şi pentru fratele dumitale? se adresă el iarăşi lui Dan. Ai venit să te împaci şi cu tovarăşul Ion al lui Ripitel, nu e aşa? Că mi se pare că şi cu el eşti certat.
- Da, şi cu el, răspunse Dan în silă.
- Şi ce i-ai spus?
Şeful postului căută iar în geantă şi de astă dată scoase o hârtie.
- Dumneavoastră poftiţi amândoi cu tovarăşul miliţian, încheie el deodată cu glas de parcă ar fi satisfăcut dorinţa celor doi. Daţi câte o declaraţie de ce ştiţi, adăugă el. Vin şi eu, îi spuse el miliţianului.
Miliţianul alătură călcâiele, apoi aşa, în poziţia de drepţi, făcu un semn cu capul spre cei doi fraţi şi ieşi pe uşă înaintea lor. Şeful postului puse hârtia pe măsuţa de lângă geam şi se uită întrebător la Vasile.
- Cheamă-1 pe Udubeaşcă-ăla! zise.
-Acum doi ani, zise loniţă, am avut şi eu de-a face cu unul tot aşa ca ăsta. Stătea bine el în sat, preşedintele era neam cu el. Şi aflu de la oameni, cu o zi înainte să plec, că mă aşteaptă în pădure să-mi dea în cap. L-am prins frumuşel de guler (era cu vreo trei!) şi ce credeţi? Aveau cu ei o puşcă antitanc, dracu să-i ia de unde o aveau ei. De la nemţi, când au trecut pe-aici, un Faust-Patrone de tras în tanc... Credeau ei că au să ajungă să tragă în mine cu Faust-Patrone! Se auziră paşi în tindă.
- Bună ziua, spuse Udubeaşcă, intrând pe uşă cu o înfăţişare tainică.
r
734
MARIN PREDA
Şeful postului începu să-i pună lui Udubeaşcă întrebări, apoi la sfârşit se apucă şi scrise vreme îndelungată.
- Marioara unde e ? o întrebă Vasile pe nevastâ-sa. Ce-a mâncat ea astăzi?
- Pesemne că a mâncat la naşi-sa de n-a venit până acuma, răspunse Florica.
Şeful postului ridică fruntea din hârtie şi se uită la Udubeaşcă... „Subsemnatul Udubeaşcă I. Florea, din comuna. .. declar următoarele: în ziua de patru februarie, anul una mie nouă sute cincizeci şi unu, aflându-mă la domiciliu împreună cu fiul meu Gheorghe..."
Udubeaşcă asculta cu atenţie şi din când în când spunea:
- Aşa-aşa... Aşa! Da, da!
Şi la sfârşit făcu un elocvent: aşa stau lucrurile.
Abia după ce toată lumea plecă şi se aşeză la masă cu mica lui familie, simţi Vasile că-1 părăseşte cu totul încordarea care-l stăpânea. Era totuşi atent la starea sa şi nu o văzu pe Florica. Ea mancă puţin, avu mai multă grijă de fetiţă, care era obosită şi neliniştită.
Dar şi Florica mai era îngrijorată. Culcase fetiţa în pat, o învelise, şi acum stătea tăcută şi aştepta ca el să se ridice, sâ poată strânge masa. Vasile se uita în pământ şi se gândi de ce mai era ea îngrijorată.
Ridică fruntea, o privi zâmbind. *,
- Mi-era o foame de nu te vedeam, zise el. ■
- N-ai mâncat nimic de azi-dimineaţă, răspunse ea. | Vasile începu să se descalţe. Fetiţa dormea şi gemea uşor |
în somn şi, într-o vreme, când Vasile trânti bocancii după sobă, | deodată copilul scoase un ţipăt înnăbuşit şi se trezi. Tatăl tresări; | se apropie de pat, dădu aşternutul la o parte şi luă fetiţa în braţe. Ea i se încolăci de gât şi se lipi de pieptul lui, tremurând.
- Ce e tăticule, ce-ai visat? De ce te sperii tu, puiule? Ia spune!
NUVELE ŞI POVESTIRI
735
Marioara îşi răsuci gâtul şi Vasile băgă de seamă că fetiţa aruncase o privire înfricoşată spre geamul spart. Era astupat cu un căpătâi care acum, seara, la lumina slabă a lămpii, făcea fereastra întunecată. Eăsă copilul din braţe şi, după ce se gândi câtva timp, ieşi afară pe prispă. De acolo începu să vorbească liniştit şi vesel cu cei din casă.
- S-a făcut frumos, zise el, nu mai ninge. E senin, a ieşit luceafărul. Florico, spuse el cu glasul omului care caută ceva, unde ai pus tu sacu' ăla? Trebuie să-l cârpeşti, că mâine curăţăm porumb.
- Marioara, ia du-te până la tat-tău că e între hambar, nu poate să bage mâna, zise Florica, înţelegând gândul bărbatului.
Marioara ieşi pe prispă şi Vasile o luă în braţe şi o ridică sus pe umeri.
- Uite, zise el, arătând cu mâna spre cer. Ala e luceafărul. Se dădu jos de pe prispă.
Copilul tăcea, turburat de frumuseţea tainică a cerului înstelat. Deodată tresări:
- Uite! strigă ea, şi-l trase pe tatăl ei de grumaz, să se uite unde a văzut ea.
- Ce e tăticule?
- A căzut o stea.
Vasile se mişcă din loc şi porni spre grădină. Marioara nu-şi mai lua ochii de pe cer, întorcea capul încet când într-o parte, când într-alta. Vasile se opri lângă gardul grădinii, şi aşa, cu copilul pe umeri, se aplecă jos şi ridică o ulucă smulsă de viscol. O potrivi la locul ei şi o bătu fără grabă cu palma.
Gândul la spaima Marioarei, spaimă pe care i-o alunga acum plimbând-o pe-afară, îi aminti de vecinătatea casei verilor, cu ochiul acela de geam la care pândea bătrâna. Blestemată bătrână! A înfricoşat sufletul copilului. Va trebui să vândă acest oc, să cumpere altul, în altă parte, şi să-şi facă o casă nouă, cu ferestre mari si luminoase.
736
MARIN PREDA
- Tăticule, mi-e frig, şopti copilul.
- Bine, hai în casă.
Iar în casă după ce fetiţa adormi, Vasile îşi luă nevasta în braţe şi încercă s-o liniştească şi pe ea, să alunge chiar acum urma de temere care o mai stăpânea.
- Ce e cu tine, de ce nu vorbeşti? o întrebă, şi glasul lui ocrotitor şi încărcat de linişte o copleşi numaidecât pe femeie.
- Vasile, Vasile... şopti ea şi izbucni în plâns şi se adăposti lângă pieptul lui.
Se lipi de el, îl îmbrăţişa cu patimă şi se pierdu în aburul propriilor ei lacrimi, fără să mai poată scoate un cuvânt, fără să poată da glas stării care o copleşea.
Era una din acele stări de care ea avea parte rar, când durerea care îi încărca inima ardea fulgerată de o bucurie intensă.
AGLOMERĂRI
Soţul şi soţia se întâlniră târziu, după mai multe ceasuri de când începuse festivalul. Acum se dansa şi era peste tot înghesuială mare. Soţul arăta palid şi privirea îi aluneca dezorientată la dreapta şi la stânga. Nu părea să aibă mai mult de treizeci şi cinci de ani, dar oboseala care se aşternuse peste chipul său îl îmbătrânea. Pleoapele îi erau pe jumătate închise, colţurile gurii lăsate puţin în jos, a descurajare şi neputinţă, iar paşii îi erau nesiguri. In afară de toate acestea se vedea că omul însuşi îşi agravează cu un fel de ciudată voluptate oboseala, că nu face nici un efort să se scuture de starea aceea: trecând prin mulţime se clătina la cea mai uşoară atingere sau rămânea mai mult decât trebuie înghesuit, fără să facă vreo sforţare să meargă mai departe. Nu părea totuşi chiar atât de leşinat încât să nu se ţină ferm pe picioare. Când îl văzu, femeia se duse spre el, îl apucă de braţ şi îl trase după ea:
- De unde vii tu la ora asta? Era vorba ca la ora nouă să fii acasă.
| ini I de
Bărbatul nu răspunse la întrebare. îşi desprinse braţul şi întrebă:
- încotro este bufetul? Mi-e foame! N-am mâncat nimic de azi-dimineată.
738
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
739
- De ce n-ai mâncat nimic? întrebă femeia cu o voce îngrijorată şi poruncitoare. Nu înţeleg ce e cu tine de vreo câteva zile.
Se aşezară într-un loc ferit şi bărbatul începu să mănânce sandviciuri cu şuncă.
- Stă nemâncat, repetă soţia uitându-se la el cu o mânie îndurerată şi opacă. Trebuia să vii întâi la prânz la masă şi pe urmă să te întorci...
Soţul parcă nu auzea. Spusese că n-a mâncat nimic, dar nu se prea vedea că ar fi mort de foame. Mesteca şi înghiţea absent, în neştire. La un moment dat fălcile sale începură să se mişte într-un fel anumit sugerând că după ce va termina cu mestecatul şi va înghiţi are să spună ceva. într-adevăr el înghiţi şi mormăi cu un glas plin de descurajare:
- Nu mi-am închipuit că aşa se construieşte socialismul!... Că o să ajung să...
Se întrerupse şi făcu un gest de lehamite. Nu mai avea nici o importanţă ce şi-a închipuit el, tot aia era, nu se mai putea schimba nimic. îşi aduse aminte de mâncare şi băgă iar în gură.
- Ne aflăm în situaţia că fiecare face ce vrea, şi nimeni nu se mai întreabă dacă asta e socialism... Când ăla vorbeşte una şi în realitate... în realitate cine ştie ce aşteaptă şi la ce se gândeşte... Ah! m-am săturat de oamenii de aici! Nicăieri nu cred să fie o lipsă mai mare de răspundere...
Vorbise cu întreruperi şi se simţea că, pe lângă ceea ce gândeşte el, cele câteva fraze pe care le spusese încă nu însemnau nimic. Era un ins pirpiriu, dar avea o spinare lată. Această spinare puternică, puţin încovoiată, te ducea cu gândul că e foarte cu putinţă ca omul să fie de meserie hamal, mai ales după felul eliptic în care se exprima, un hamal dintre cei mici, fiindcă nu totdeauna puterea fizică se află în proporţie directă cu dimensiunea corpului. Omul avea însă mâini fine, falange alungite, pătate cu cerneală, putea în acelaşi timp să fie funcţionar,
contabil, sau ceva de acest gen. Se aşezase în colţul bufetului singuratic cu soţia lui, de pe chipul căreia nu se ştergea deloc o expresie de îngrijorare care nu avea în ea nimic esenţial, era mai mult o întrebare îngrijorată: se va observa oare că bărbatul ei a venit la festival cu o cravată strâmbă, la un guler şifonat de sudoarea unei zile întregi şi cu costumul necălcat? Totuşi ea era atentă şi la ce spunea el, şi la un moment dat încerca să-i schimbe starea aceea sufletească de oboseală, în învârtirea aceea de gânduri iritate, de care parcă nu mai putea scăpa.
- Dar, Petrică, îl întrerupse ea, am auzit că hotărârea aia cu tăierea acordului vostru e temporară, că o să se revină asupra ei.
- Temporară! murmură omul mişcând din cap cu atâta convingere sau atâta lipsă de convingere încât spinarea lui lată se clătină şi ea cu umeri cu tot. Nu e vorba de asta, ce-mi pasă mie acuma de acord? Pe mine mă interesează rezultatele şi când e vorba de rezultate tot pe tine vine şi te trage la răspundere. Şi cine crezi că vine şi te trage la răspundere? Chiar ăla care ar trebui să fie tras la răspundere...
Omul se opri din vorbit, înghiţi sandviciul pe care îl mesteca parcă ar fi înghiţit gumă, bău un pahar de vin şi după ce tăcu câtva timp, reluă:
- Acord... Foarte bine că ni s-a tăiat acordul! Fiindcă munceam şi câştigam, dar când venea şedinţa sindicală se ridica câte unul: „Aşa! sunteţi materialişti! Staţi la birouri şi vă aranjaţi între voi câştigurile! Şi muncitorul care sparge norma nu câştigă nici pe sfert cât voi." Te ridici să lămureşti că nu e vorba de nici un aranjament şi de nici un câştig, dar degeaba vorbeşti! Toată lumea ştie care e adevărul, dar parcă le face plăcere să-1 lase pe ăla să-şi bată joc de tine. Ni s-a întâmplat o dată să facem o greşeală... Era vorba de un calcul de toleranţe... Cine crezi că a fost primul care a dat semnalul? Tot et. Şi pe urmă începe să te critice pentru lucruri care n-au absolut nici o legătură cu greşeala. „Nu întâmplător, zic ei, cei de la Serviciul Proiectări au greşit... Nu întâmplător câştigă ei mii de lei... Nu e o
740
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
741
simplă întâmplare că tovarăşii..." Şi cine crezi că te critică? Unul care n-are absolut nici o legătură cu problema. El nu ştie despre ce e vorba, dar a auzit ceva... A auzit că proiectanţii câştigă mult şi ce zice în capul lui: „Aha!" Şi ţi-o coace absolut fără nici un motiv, şi când te gândeşti ce fel de om e el, încremeneşti: nu e nici fruntaş în producţie, nici activist, din contră, afli că activul lui e destul de încărcat... Bineînţeles că pe urmă îţi pierzi răbdarea, te ridici şi îi tai apa de la moară... dar asta se întâmplă abia după ce toată lumea l-a ascultat cum te murdăreşte... Şi adunarea nu ştie care e adevărul, şi până se lămuresc lucrurile... S-a terminat şi cu povestea asta cu acordul.. . Bine că s-a terminat... Să stai şi să răsufli şi să-ţi vezi de lucru... Dar nu poţi să-ţi vezi de lucru că nu lucrezi singur şi nu conduci tu lucrările... Te uiţi la lucrare şi vezi că ţi se cere s-o construieşti să coste atât. Te miri şi te întrebi de ce să coste douăzeci de mii când vezi că tu o poţi face să coste cinci mii. Te duci la şeful de studii şi control. „Nu-mi iau răspunderea, du-te la şeful serviciului." Şeful serviciului nu se poate să nu vadă că ai dreptate, dar i se pare suspect, te trimite la directorul tehnic. Ei! „sta bate cu pumnul în masă! Şi urlă! „Lucrarea e venită de la minister. Ei au studiat bine problema, nu veni tu şi încurca lucrurile! Umblaţi numai după evidenţieri." „Dar nu e vorba de evidenţieri, spui tu, mi-aţi cerut să adaptez lucrarea la posibilităţile noastre. Ministerul a avut în vedere cel mai rău caz; posibilităţile noastre sunt mai mari." Te duci la sindicat şi expui problema. încep discuţiile. Sindicatul te susţine, dar povestea abia acum se agravează. Dai lucrarea în execuţie; trebuie s-o urmăreşti; directorul tehnic nu se interesează; trece prin atelier şi lucrătorul îl opreşte şi-i cere lămuriri, pentru că desenul e nou; directorul dă din umeri şi-i spune fă aşa; lucrătorul e zăpăcit, cheamă maistrul, maistrul te cheamă pe tine; te transformi în agent de mişcare, te epuizezi făcând pe curierul, pe şeful lucrărilor, pe directorul tehnic... Ah!
Omul se opri câteva clipe, în culmea descurajării. Apoi continuă:
— Bineînţeles că în condiţiile astea poţi să greşeşti. Şi cine se ridică în şedinţă şi te critică? Directorul tehnic. „Le-am dat lucrarea şi au încurcat-o, le-am dat dispoziţii şi nu le-au respectat. Am luat măsuri, am dat circulare..." Şi vorbeşte bine, cheamă în ajutor pe lucrători să spună ei dacă cutare desen n-a fost greşit, lucrătorul spune că e adevărat, citeşte copii după circulare şi dispoziţii şi te îngroapă până la gât...
— Dar despre ce e vorba, Petre, ce s-a întâmplat la voi acolo? întreabă soţia din ce în ce mai îngrijorată de ceea ce auzea. Nu te-am auzit niciodată văitându-te, ce e cu tine?
— Nu mai pot, dragă, răspunse bărbatul trăgându-şi adânc răsuflarea.
— Dar despre ce e vorba? Spune limpede despre ce e vorba, că nu înţeleg nimic.
— E vorba de o situaţie la care trebuia să ajungem odată şi odată! răspunse bărbatul. Toate secţiile serviciului nostru sunt prinse în lucrări care nu pot fi scoase de pe planşă. întâi: in-stalaţia centrală de lapte; lucrarea e urgentă, altfel se opreşte producţia la toate strungurile care filetează cu apă şi săpun — ăsta e laptele. Pe urmă, doi: planurile pentru montarea unor
\ cazane B.W.; nici nu se poate fără ele. Trei: comandă de export,
I proiecte de vagoane-cisterne de adaptat pentru a fi executate
* la noi, obrazul firmei, e vorba de acorduri între ţări. Şi patru...
> Omul se opri şi parcă i se făcu negru înaintea ochilor.
I - Ei, Petre, spune, insistă femeia.
§ - Ce să mai spun! Ce pot să mai spun?! exclamă omul parcă
f copleşir de viziunea sa neagră. Tu ştii ce e aia o uzină electrică?
— Ştiu, răspunse femeia.
J — Ei, uzina electrică a rămas doar într-o turbină care o să
1 funcţioneze cel mult o săptămână! \& turbina cea nouă lipsesc
■ nişte piese care n-au fost comandate în altă parte pe baza că le
■ proiectăm noi. Ei, piesele astea nici n-au intrat în lucru. Si
742
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
743
nimeni nu se gândeşte la ele, şi eu nu pot să scot comanda de export de pe planşă, dacă vreau să nu mă zboare ministerul în douăzeci şi patru de ore. Ai înţeles?
Femeia înţelesese. înţelesese atât de bine încât tăcu şi nu mai spuse nimic timp de câteva minute.
— Bine, rosti ea în cele din urmă sub apăsarea unei mari nedumeriri, dar ei nu-şi dau seama că fără curent electric nici celelalte lucrări n-o să poată fi executate?
- Ei! Ei! strigă deodată bărbatul, ca şi când ar fi fost iluminat brusc de o intensă revelaţie. Ei! Asta e! Asta e! Chiar asta e! Nu-şi dau seama, da, nu-şi dau seama, închipuieşte-ţi că ăsta e adevărul cel mai pur, adevărul cel mai senzaţional: nu-şi dau seama.
Iarăşi se lăsă tăcerea. Din sala de dans se auzea muzica, ritmul tobei. Bărbatul repeta inconştient acest ritm cu degetele în masa acoperită cu hârtie albă.
- Petre, eşti obosit, hai acasă, spuse femeia.
Bărbatul, după ce vorbise atâta, rămăsese acum cu desăvârşire tăcut. Parcă nici nu auzi ce spusese femeia. După o lungă vreme de tăcere, el îi aruncă apoi o privire vie, scrutătoare şi deodată se ridică. Parcă îl mistuia ceva, şi parcă era conştient de acest lucru, şi în mod conştient, de voluptate, se lăsa mistuit de acel ceva din el însuşi ca un beţiv ce se dedă viciului în singurătate, fără spectacol şi fără cuvinte.
— Stai, tu aici, zise, şi distrează-te că eu am ceva de vorbit cu Otto! Mă duc să-i dau un telefon.
Bărbatul ieşi din bufet şi o luă pe coridoare. Mergea acum cu paşi elastici, oboseala aceea care îl împleticise o oră mai înainte pierise. Ieşi în stradă. Noaptea neagră şi târzie ocrotea somnul adânc al oraşului de provincie. Omul intră într-un restaurant, scoase o monedă din buzunar şi o vârî în telefon.
Apelul sună câteva clipe lungi. Ea celălalt capăt al firului, telefonul ţârâia insistent într-un mic hol singuratic, în întuneric. Se auzi dincolo de glasvand o mormăitură, se făcu lumină
şi un om în pijama intră în hol şi apucă receptorul. Să fi avut treizeci, treizeci şi cinci de ani. Era rotofei, fără să fie gras şi avea o privire ca de pasăre, foarte vie şi sclipitoare. | - Alo! spuse el brusc. Cine e acolo? Tu eşti Ciontaş? Ce vrei
dragă, de ce m-ai trezit din somn? Cum?... Să mergem la uzină? Şi ce să facem acolo? Sâ lucrăm? Ce, eşti nebun?!... Ia ascultă, mă, tu, de la o vreme, nu ştiu ce e cu tine, ţi-ai cam luat-o în cap... Lasă-te, dragă, de chestii de-astea, fii serios... Da, e adevărat că suntem cam aglomeraţi, ei şi? O să le executăm, e timp berechet. Comanda de export? Aiurea, cine ţi-a spus ţie
Îcâ nu poţi s-o scoţi de pe planşa? Să fii tu... să fii tu... Să fii tu sănătos în privinţa cazanelor B.W. şi a instalaţiei de lapte, | azi la prânz mi-a spus pe drum inginerul Petran că amânăm executarea pe trimestrul următor... Da. Păi sigur! Cum o să rămână dragă, cine ţi-a mai băgat şi chestia asta în cap? Ce? Unde zici că te duci? Ei, şi? Poţi să te duci de pe-acuma! Crezi că ei nu cunosc problema?... A... A!... Aiurea! Şi d-aia ai stat tu toată după-amiaza şi ai lucrat?! Fii solemn! Fii... Mă, dar tu te crezi buricul pământului, taci că depinde uzina de tine! Fii solemn!... Du-te dragă şi te distrează şi nu mai trezi lumea din somn.
Şi cu o sclipire jucăuşă în ochi, omul din hol luă de Ia I ureche receptorul şi fără să mai asculte îl depuse în furcă şi se I        întoarse chicotind în pat.
DIN MANUSCRISE ŞI ALTE SURSE
PESTE ÎNTÂMPLĂRILE UNEI DIMINEŢI DE RĂZBOI
Nu e vorba de sentimentul complice de pe marginea acelei crime. E acelaşi mers ca şi al lucrurilor ce îmi povestiţi, cum simţi despre prezenţa chinuitoare a gloanţelor ce ţi s-au stins în muşchi şi le porţi şi acum mergând pe bulevarde. însă eu mă opresc numai la dramatismul atmosferei când aseamăn spusele tale cu acele ce îţi voiu spune eu acum. îţi repet totuşi că acestea toate nu te pot împiedica să uiţi. Tu spui că ai fost în războiu şi ai luptat, eu îţi adaug că ai fost în război unde ai luptat şi ţi s-a întâmplat un accident. Tot una ţi-ar fi fost dacă te-ai fi întors fără o mână ori cu toţi muşchii înţesaţi cu plumb, faptul acesta ar fi devenit mai pe urmă alb, conştiinţa ţi-ar fi clasat afacerea la fel cum orbul îşi are zidită lumea lui întunecoasă. Nimic nu ţi-ar fi împiedicat simţirea.. .* .. .sâ te apere şi să-ţi acopere într-un fel întâmplarea. Ce legătură ar avea gândul cel negru cu bravul tău sentiment în asemenea caz? Dar chiar acuma când ştii că ai mai multe gloanţe în nişte regiuni periculoase ale trupului îţi dă acest lucru senzaţia chinuitoare ce te apasă atunci când aştepţi să ţi se deschidă uşa şi nişte necunoscuţi să te someze să-i urmezi. Pe căpitanul O. nu-1 văzusem până în dimineaţa aceea niciodată. De fapt nu mă învârtesc pe marginea existenţei căpitanului O. sau peste aceea
* Lipsă o pagină din manuscris (n.ed.).
748
MARIN PREDA
a Paşei. în dimineaţa aceea, virtual, nu există nici unul pentru mine. Mă gândesc totdeauna în clipe pe care mi le doresc frumoase, că anii aceştia sunt perioade de dispariţie a nesigu-ranţelor şi numai atunci poza mea, faţă de mine însumi, este perfectă. Pentru că libertatea mea, ca individ, nu mi s-a părut niciodată îngrădită. Nu mi s-a părut până atunci, până în dimineaţa aceea. Fiindcă aş dori să reflectezi puţin asupra tuturor crizelor, asupra nevrozei ce stăpânea atunci pe oameni. Şi asta se întâmpla fiindcă nici un adevăr, nici un act nu putea rezista raţiunii, lucidităţii. Şi omul încerca disperat să facă saltul din gol.
O linie incertă asupra căreia nu m-am oprit decât târziu, a fost pentru mine armata. Şi asta a început imediat după ce ca plutonier T.R. am fost repartizat medic al unui batalion de grăniceri din Sneatin. De aceea eram nedumerit şi nici acum nu ştiu în ce fel mă ameninţa maiorul în fiecare dimineaţă când primea raportul unităţii: „îmbracă-te cătană, doctore, îmi spunea el de departe. Vezi, de unde să mai iau eu zilele acelea şi să ţi le dau, când căpitanul O... A rămas în mine numai un singur lucru, unul. Dar stai puţin. Ar trebui să mă întreb dacă nu-ţi povestesc acestea numai pentru că ea exista pentru mine, pentru că o iubeam... Dar nu e just, pentru că acum nu durerea pierderii ei este aceea care mă împiedică să nu uit. Vreau să spun că nu acel egoism al dragostei — dacă vreai să zic şi eu aşa — mă urmăreşte acum la sfârşit. Aş fi simţit la fel dacă ea ar fi fost oricine, ţi-am spus-o!
Era în a treia toamnă a serviciului meu şi mi se pare că chiar şi în a treia toamnă de război atunci când o cunoscui. Aşa cum îţi povestesc acum, vorbele mele o îmbracă pe Paşa cu o întreagă literatură, pentru că tu n-ai văzut-o niciodată... De fapt greşim atunci când spunem că deseori ne lăsăm sau suntem înşelaţi de noi înşine. Simţeam atunci la începutul acelei toamne, acest lucru şi îmi plăcea, eram pregătit a mă primi şi nu gândeam nimic.
NUVELE SI POVESTIRI
749
1
într-una din seri i-am auzit prima oară numele. Mâneam de obicei într-un restaurant unde veneau nu ofiţerii noştri, ci subofiţerii. Stăteam timp îndelungat la masă şi îmi plăcea să vorbesc cu aceşti băieţi. în seara aceea, adică în ziua aceea, venise un sergent major nou. Ştiam asta fiindcă mi-o spusese chiar el venind direct şi rugându-mă să-i fac o serie de injecţii cu lapte. In timp ce încercam să-l conving câ dacă ţine un regim aşa cum îi spuneam, nu are nevoie să se vindece de blenoragie cu sistemul ăsta, apăru pe uşa restaurantului un grup foarte gălăgios şi vesel, discutând cu aprindere despre ceva, se vede, neobişnuit. Când se aşezară la una din mese, abia atunci unul dintre ei începu a spune amănunţit despre ce e vorba:
— Mă uitai mai bine, trecui înaintea ei, rămăsei iar în urmă... Mă, dă-o dracu! Ea e. Mă opresc mai încetinel şi-mi zic. „N-o fi, nu-i nimic, scuzaţi, am confundat"... Şi-i zic: „Duduie, nu vâ supăraţi, parcă v-aş cunoaşte! Nu vă chiamă Paşa?" Că nu-ş' ce, sucită, învârtită, Paşa era.
Sergentul major de lângă mine când auzi asta, se sculă imediat şi se alătură. Au vorbit mult şi nu pricepeam prea bine pentru care motiv chestia e atât de senzaţională. Am înţeles mai pe urmă. In seara aceea am priceput din toate că trebuia să se ducă la ea pe rând, într-o noapte unul, în cealaltă altul. A doua seară au venit iar, discutând. Cel care fusese la ea era asaltat, i se cereau amănunte. Am băgat de seamă că sergentul major nou venit vroia să se ducă el acuma. întâi am zâmbit, pe urmă l-am chemat direct la masa mea.
— Ascultă, i-am zis, trebuie să te duci ultimul, dacă nu vreai să nu te duci deloc. Pentru o chestie ca asta, ar trebui să te gândeşti că în definitiv ce satisfacţie poţi avea îmbolnăvind-o pe ea şi pe urmă pe ei.
El a început a râde şi a făcut un gest cu mâna: „Dă-i dracu!"
— Bine, i-am răspuns, asta este o chestie a voastră, aşa, de serie...
750
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
751
- O scrie întreagă; a râs el tare şi s-a întors la masa lor. A treia seară, iar i-am auzit vorbind. Cel nou venit care se dusese la ea era foarte vesel.
In timpul zilelor următoare mă interesez de medicamente şi mă gândeam să-i scutur puţin şi chiar să le spun pe cel care îi jucase. Peste vreo săptămână începui să fiu intrigat. Nu venea nici unul. îmi spuneam: Poate că au ei medicamente, dar totuşi vroiam să aflu. îl chem pe cel care urma să se ducă a treia zi după ce fusese cel bolnav, îl întreb ceva fără importanţă, pe urmă îi zic:
- Cum merge cu chestia aia?
- Care, întrebă el.
- Cu femeia aceea, cu Paşa!
- A! Paşa! Bine de tot. Aţi văzut-o? -Nu.
- A dracului, râde el şi vru să înceapă să-mi spuie cum a cunoscut-o la Hotin, dar eu îl întrerup şi-i spun familiar:
- E sănătoasă, că aş vrea să mă duc şi eu, e curată? (Am spus-o în glumă, aproape râzând, un fel de nimic din care nici el nu credea că aş dori aşa ceva.)
- Păi să nu credeţi că e chiar aşa...
- Nu te cred. Ia scoate să văd, poate eşti bolnav şi habar n-ai. El a râs iar şi n-a zis nimic, dar era sănătos. Mi-aduc aminte
că i-am cercetat pe toţi şi eram foarte mirat. Ceea ce ţi-am spus până acum, poate este în afara celorlalte lucruri ce au urmat, dar curiozitatea mea se ascuţi pe o linie nouă. îmi spuneam că se întâmplă un lucru foarte ciudat. înseamnă că cel bolnav nu s-a dus la ea. Dar nu mă opream prea mult aici, mai ales că acesta era puţin mai şlefuit ca ei, mai fără scrupule. Pe urmă mi-am dat seama că mă gândesc s-o văd, că mă intriga şi existenţa ei pe care o simţeam ca un fel de incomoditate pentru mine. Cum eram atât de sigur că dacă cel bolnav n-a reuşit pur şi simplu - excludeam ideea ce mă lăsaseră ei s-o duc despre
i
dărnicia femeii. Mi-a fost uşor să aflu unde stă şi am plecat într-o zi după-amiază. Mi-aduc aminte că abia când am ajuns în dreptul ei am simţit senzaţia aceea foarte ciudată pe care o ai atunci când eşti foarte liniştit, când ceasurile îţi sunt foarte proprii şi când cetind toate cărţile, te simţi atât de supraîncărcat, că de se întâmplă să-ţi umble paşii pe locuri necunoscute, presiunea aceea care urmează te pătrunde atât de adânc sau pătrunzi lucrurile atât de până în albul lor, că îţi revin totdeauna în forma ciudată a aşa-ziselor clipe rare din viaţă. Simţirea aceea de început mă stăpânea cu putere şi mă uitam înlăuntrul meu foarte surprins, zâmbind şi încercând să mă fortific, ruşinat chiar.
Stătea într-o casă de unde oamenii fugiseră odată cu retragerea. Era o zi caldă, puţin îngălbenită şi mă simţeam foarte plin, înconjurat de atâta linişte. Am intrat înlăuntrul şi mi-aduc aminte că zâmbeam, simţeam că scurgerea timpului mă mângâia ca apa caldă a unui lac limpede şi liniştit. Vezi, abia acum îmi dau seama. Eram într-unui din acele ceasuri când ai o molcomă conştiinţă a purcederii tuturor bunurilor din tine.
Aşa am cunoscut pe Paşa. Iţi mărturisesc că am puţine speranţe să mai simţ vreodată în faţa unei femei ceea ce am simţit în faţa acesteia.
E ceva pe care vorbele nu reuşesc niciodată a prinde. Am intrat înlăuntru şi am bătut în uşă. A trecut câtva timp şi am auzit că se mişcă ceva în casă şi-mi explicam zâmbind pentru ce nu-mi deschide imediat. în timpul cât eu stătusem în faţa porţii ei, ea mă văzuse şi nu-i venea a crede că îi voiu face cinstea unei vizite. Mi-a spus mai târziu că deşi se interesase de mai toţi ofiţerii, pe mine nu mă cunoştea. Când mi-a deschis m-au surprins numaidecât ochii ei pe care îi ţinea acoperiţi de nişte pleoape cam vinete, împăienjenite. îţi spun că dacă venind spre ea nu aveam nici un gând s-o am, când am intrat, am simţit foarte clar că n-o voi avea. Camera ei era foarte curată,
752
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
753
cu pământ pe jos şi cu flori de muşcată în fereastră. Am simţit aerul rărit de oxigen şi în timp ce mă întindeam de-a-lungul patului ei cu tăblii înalte, i-am spus foarte simplu, continuând să zâmbesc.
- Muşcata aceea înaltă şi florile acelea sunt frumoase de afară din drum, dar noaptea ar trebui să le dai afară.
Paşa a ridicat ochii şi am rămas încremenit. A fost ca şi când i-aş fi pus o lanternă în faţă. Ochii îi luminau şi-i schimbau atât de puternic faţa, că în clipa aceea am simţit cu precizie cum ies din linia mea, mai întâi stăpânit de uimire, apoi de o intensă curiozitate şi cum gânduri neclare, învăluite de un fel de umbre îmi umblau prin cap.
- Dar de ce să le dau afară, am auzit-o întrebând.
- Pentru că e ca şi când ar mai fi încă cinci oameni care dorm, am răspuns eu, urmărind-o din ochi. Era de o frumuseţe stranie, de altă rasă. Fruntea, obrajii, bărbia, liniile gurii, porneau parcă în afară, înspre dreapta, într-o armonie de curbe domoale. Şi lumina ochilor descifra aceste împletituri ale feţei ca pe un joc ciudat de compas. Mi-am adus aminte de un portret viu de cirkaziană văzut într-o expoziţie. O priveam atât de uimit că ea mă simţi rău şi în urma tăcerii ce urmă fără să vreau eu, îmi dau seama că a venit lângă mine şi s-a aşezat simplu pe marginea patului. O vedeam aproape şi deodată coarda aceea care mă făcea să freamăt, slăbi. Purta o rochie rău croită, cu mâneci scurte şi sub braţ observai un petec iritat de piele, murdar şi înţesat de broboane roşii. îi pun mâna pe umăr şi iar tresar. Sub rochia rău cârpită, umărul ascundea o rutunzime şi o plinătate nebănuită. Ea s-a lăsat într-o parte cu faţa spre mine, ceea ce nu mă aşteptam.
- Stai, i-am zis crispat, ridică-te.
Ea s-a ridicat nesigur, surprinsă, neînţelegând.
- Cum te cheamă, îi zic.
- Paşa.
- Eşti româncă? -Da.
- De unde eşti?
- Din Hotin.
Ea s-a lăsat iar pe o parte şi mă privea alb, aşteptând să râd ca să mă urmeze. Dar eu tăceam. Mă gândii câtva timp şi-i spusei:
- Cunoşti un sergent major înalt, cu mustaţă? Umblă totdeauna încălţat cu nişte cizme galbene.
- Da, îl cunosc.
- Te-ai culcat cu el? -Nu.
- Cum, nu!
- Dar de ce, întrebă ea ridicând iar ochii.
- Fiindcă e bolnav, i-am răspuns eu tresărind.
- Nu m-am culcat cu nici unul, zise ea alb, dar eu ştiu că fiecare dintre ei se laudă.
M-am sculat de pe pat şi m-am îndreptat spre geam. în acelaşi timp aud un ţipăt uşor. Mă întorc repede.
- Ce ai?
- Nimic, răspunse ea, m-am lovit, şi bag de seamă cum ţine mâna pe picior şi apasă încet.
- Ce ai acolo, repet eu, apropiindu-mă.
- Nimic, m-am lovit.
Genunchiul drept îi era puţin desvelit şi-i privesc pielea albă, neclară, înţelegând dintr-o dată tot.
Ea îşi înveli repede genunchiul şi mă privi, întorsei capul în altă parte şi începui a merge uşor prin cameră.
Aşa am cunoscut-o pe Paşa şi îţi mărturisesc că a doua zi a încremenit când m-a văzut venind iar. Plecasem în ziua aceea la fel cum venisem acum. Eu aveam în servietă un flacon „Inhepton", nişte prafuri uşoare pentru somn, pansament şi un borcan cu alifie precipitantă. Dacă sunt sigur de vreun
754
MARIN PREDA
sentiment oarecare, ar trebui să-ţi spun că făceam asta ca un adevărat medic ce sunt. Cu toate astea, ştiu cu precizie că dorinţa mea nu m-ar fi determinat să fac astfel înainte de a o cunoaşte pe Paşa.
Am intrat şi când m-am aşezat pe pat, i-am spus foarte familiar.
- Paşa, fă-mi un serviciu, dacă vrei. Fierbe tu nişte apă în ceva. îmi trebuie mie.
Ea nu înţelese, se gândi, mă privi iarăşi nedumerită, pe urmă zise cu o urmă de zâmbet:
- Multă?
- Vreo două kilograme. Şi să fie curată şi proaspătă.
- Vreai să faci ceai, mă întrebă ea, zâmbind? Ce ai în servietă?
- Da, ceai, răspund eu liniştit.
- Să ştii că eu n-am nimic, vru ea să-mi precizeze, dar o întrerupsei făcând un gest elocvent cu mâna.
Mă uitam la ea cum aprinde focul, cum desface plita de lângă sobă şi îmi venea să dorm privi ndu-i faţa care strălucea ciudat la lumină. Turnă apă într-o oală mare de pământ, o aşeză deasupra plitei, scoţându-i câteva cercuri şi pe urmă o văzui că mă priveşte nesigur.
- Vino încoace, Paşa, îi zic încet.
Ea se apropie, se aşeză, iar eu mă îndreptai puţin în capul oaselor. îi luai încet mâinile, i le strânsei, pironindu-mi ochii pe obrajii ei, pe urmă m-am părăsit ca totdeauna în acea amăgire din anii ingraţi, fără să mai reflectez la ceva. îi frământam mâinile cu intensitate, tăcut, înecându-mă în frumuseţea ei ciudată şi căutam atât de viu o desfacere a clipelor, că Paşa se pierdu apoi. începui s-o mângâi uşor pe braţ. îmi plimbam palma peste pielea ei albă, puţin arămie şi deşi mâinile îi rămăseseră inerte într-ale mele simţeam cum tresare, cum se turbură cu încetul si o lăsai.
NUVELE ŞI POVESTIRI
755
- Paşa, îi zic, stai aici, că acum îmi trebuie apa.
Ea se întoarse neîntelegând şi până la urmă mă urmări atât de uimită că zâmbeam. îmi scosei haina şi căutai în servietă. Când mă văzu cum ridic oala cu apă şi bag o seringă mare în ea, Paşa, de uimire se mişcă, deschise ochii şi mai mari. Din când în când îşi aranja automat şuviţele de păr ce-i cădeau pe obraji. Scosei din servietă tot ce luasem şi pe urmă mă uitai la ea.
— Vino încoace, Paşa, şi stai pe scaun, să-ţi arăt ceva.
Ea se supuse şi veni lângă masă. înmuiai un tampon de vată în apă fierbinte şi-i luai mâna. Ea svâcni, dar nu zise nimic, începui să-i frec uşor porţiunea infectată de sub braţ şi o simţeam că tremură de-a-binelea.
- Eu sunt doctor, îi spusei, să nu-ţi fie frică, nu vezi ce ai sub braţ? De ce umbli aşa?
Ea tăcu. Era atât de roşie şi sub mişcările mele îşi pierduse orice urmă de voinţă. Când terminai, îi cercetai şi mâna cealaltă. N-avea nimic.
— Hai, Paşa, scoală-te şi te aşează pe pat. O ridicai de braţ şi când se aşeză mă privi iarăşi neîntelegând, dar eu îi ridicai zâmbind poalele rochiei. Se înveli cu un gest violent care mă crispa.
— Paşa, o apostrofai, fixând-o încruntat şi hotărât. Ea se sperie şi eu îi ridicai iarăşi rochia zâmbind.
Piciorul stâng avea câteva pete abia vizibile, dar celălalt era umflat în faţă de un furuncul atât de mare că mă îngrijorai. Începui să i-1 pipăi uşor, să văd cât e de întins. Umflătura era tare ca piatra. Abia atunci înţelese ea şi din nou o simţii tremurând.
- Te doare, o întrebai şi îmi luai siringa plină cu apă fierbinte. împrejurul buboiului erau alţi sateliţi mai mici, ca o spuză. începui s-o împroşc cu siringa, vroind să înmoi rănile mici. Ia început, ea tresări, apoi din ce în ce mâinile i se puseră în mişcare. Ea un moment dat o văd că duce mâna cu iuţeală
756 MARIN PREDA
şi rupe un cap de bubă scrâşnind. Sângele începu a-i înroşi pielea arămie.
- Paşa, să ştii că te leg, îi spusei cu asprime. îşi întoarse bustul în pat şi timp de câteva minute cât o spălai, din gură îi ieşeau ţipete mici, ascuţite şi-şi înfigea aprig mâinile în pătură. Buboiul cel mare era alb în cap şi jur-împrejur carnea învineţise, murdară. îmi umplui siringa din nou şi acum începui a o stropi pe de rând. Ea tresări atât de puternic încât deschisei gura s-o apostrofez din nou, dar corpul i se linişti aproape în acelaşi timp. O spălam cu atenţie, încruntat şi mai mi-aduc aminte că m-am pomenit deodată împins cu putere şi am auzit-o ţipând. într-o clipă o văd în capul oaselor, desfigurată, apu-cându-şi piciorul în palme. A strâns ca o nebună piatra umflată a buboiului şi coptura i-a ţâşnit în faţă. M-am repezit la ea îngrozit, dar ochii i-au clipit de câteva ori şi s-a lăsat moale într-o parte. Leşinase imediat şi m-am precipitat spre masă smulgând cu furie din vată. Pe picior, în locul unde strânsese buboiul, pielea era spartă şi rămăseseră într-o parte şi alta două goluri învineţite. Apa se răcise şi nu ştiam ce să fac mai întâi. Ea s-a trezit după un timp şi se uita rătăcită cu ochii pe pereţi. Nu mai mi-aduc aminte cum s-a făcut seară. Ştiu că m-am trezit deodată în faţa unei femei necunoscute, atât de surprins că nici glasul nu mi-1 mai cunoşteam.
A doua zi am găsit-o în pat. Avea febră şi abia mă cunoştea. Eram foarte turburat şi în ceasurile acelea ajunsesem din clar şi liniştit, aproape furios că îmi simt înlăuntrul meu lucruri şi gânduri pe care niciodată nu mi le-aş fi închipuit că le pot avea.
II
Abia după prima săptămână calmul şi siguranţa mea mă părăsiră. în timpul acelei săptămâni, mi-aduc aminte, abia aşteptam să plece maiorul şi mă duceam fără gând să văd starea Paşei. Mă feream cu abilitate de mine însumi şi deseori râdeam.
NUVELE Şl POVESTIRI 757
Dar când îmi dădui seama, când avusei în faţa ochilor pe Paşa aşa cum nu gândisem la început că va fi, somnul meu nu mai veni atât de sigur şi atât de plin în timpul nopţii. Criza de slăbiciune îi trecu repede şi într-una din zilele celei de a doua săptămâni o găsesc îmbrăcată, stând pe scaun, la masă, cu capul între coatele mâinilor. Am privit-o şi mi-am dat seama că am uitat tot. Nu mai ştiam nimic, împrejurările în care o cunoscusem nu mă priveau, simţeam că am venit în casa unei femei pentru care fiece clipă e o nelinişte, o turburare ciudată şi altceva nimic nu mai ştiam. I-am luat mâinile şi abia mai mă puteam stăpâni. Niciodată nu m-am gândit Ia ea, la viaţa ei, ori, cu atât mai mult, nu-mi dădeam seama ce fel fusese ea înainte, ori ce se întâmplă cu ea, acum când nişte lucruri puţin obişnuite i se amestecă în zilele ei.
Am plecat atât de năucit în ziua aceea pentru că nu înţelegeam. O simţeam în mine atât de viu şi îmi simţeam eu ] însumi existenţa în zilele ei, că lupta Paşei mă scotea din minţi.
J îi strângeam mâinile şi faţa deodată i se întuneca, îmi dădeam
| seama că face eforturi groaznice să-mi reziste, să se depărteze
I de mine şi nu înţelegeam de ce. Gândul care mi-a venit chiar
l în acea zi a venit la timp, dar mi se pare că s-a întâmplat
\ întocmai ca la optsprezece ani. Am dat o telegramă fratelui meu
I după bani, m-am împrumutat la maior şi a doua zi abia am
1 băgat de seamă că tot corpul ofiţerilor din batalion aflaseră că
I mă duc în fiecare zi la Paşa. în ziua aceea am fost foarte
1 neliniştit. Mă gândeam că maiorului îi va trece prin gând să-mi 1 ceară aprobare la regiment pentru cele şase zile ce intenţionam 1        sâ i le cer.
I In dragoste, femeile aduc totdeauna un soi de probleme cu
U       care se frământă degeaba, fiindcă nu le rezistă niciodată. Săraca
■ Paşa. Abia am lipsit o zi fără s-o văd şi îmi dădeam seama că fl       noaptea i-a lăsat o grămadă de urme. Când m-a văzut, s-a sculat
■ cu iuţeală şi mi-a ieşit înainte atât de schimbată, că n-o mai
758
MARIN PREDA
cunoşteam. Dar s-a reţinut; am îmbrăţişat-o cu un fel de furie nesocotită şi se vede că asta i-a dat puteri, fiindcă am simţit-o cum reuşeşte să se îndepărteze şi să-şi întărească hotărârile. M-am încruntat disperat, am stat puţin cu coatele pe masă, pe urmă deodată i-am zis:
- Bine, Paşa, atunci am plecat; şi am privit-o din întâmplare în timp ce mergeam spre uşă. M-am oprit numaidecât. îmi dau seama acum că disperarea ei în acea clipă atingea o intensitate despre care eu nu ştiam nimic. M-am oprit totuşi intrigat de privirea ei ce mi se părea grozav de ciudată şi am întrebat-o:
- Ce ai? Iar ţi-i rău?
- Stai, a reuşit să vorbească încet.
- Ascultă, Paşa, i-am spus atunci, împachetează-ţi ce ai aici că mergem la Cernăuţi. Mergi cu mine. Am o permisie de şase zile.
Ea păru câ se gândeşte câtva timp şi ceea ce m-a surprins în clipa aceea a fost liniştea cu care mi-a răspuns, în-trebându-mă:
- Bine, când plecăm?
- Ea noapte, cu trenul de două.
Ştiu că înainte de ora aceea când a trebuit să stăm la masă într-un restaurant din Cernăuţi, toate câte au avut loc le făceam stăpânit de o stare foarte ciudată de exaltare. Şi dacă nu îmi mai aduc aminte acele lucruri, asta se întâmplă tocmai din cauza acelui sfârşit de senzaţii când Paşa m-a simţit aproape gol, lucid, în stare s-o privesc în ochi şi să răspund ca un om, oricărei întrebări. Am ajuns dimineaţa în Cernăuţi şi dacă mai ţin minte, i-am cumpărat pentru îmbrăcăminte două rânduri. Mă uitam la ea fără s-o văd şi-i spuneam mereu: „Paşa, ce zici de asta?" Ori „Paşa, haidem şi în magazinul ăsta". „Paşa, îţi place aici?" Dacă am văzut-o în ziua aceea puţin, asta s-a întâmplat din cauza unui ceasornic ce i-1 cumpărasem şi vroiam să i-1 pun eu pe mână. Acuma ştiu că atingerea mâinilor mele aşa de
NUVEEE ŞI POVESTIRI
759
înceată o făcea să se piardă. Dar nu uit că i-am simţit mâinile tresărind şi degetele crispându-se în mâna mea. O undă uşoară care mă depăşea am simţit că porneşte din mâinile ei, dar am zâmbit şi i-am spus:
- Stai să ţi—1 potrivesc, să nu-1 trânteşti jos.
Dar ziua aceea până seara nici umbră nu mi se pare. Pe strada Alexandru cel Bun stătea un coleg de facultate. îmi aranjasem zilele foarte amănunţit dar mă surprindeam ca şi când despre altceva ar fi fost vorba. Am intrat într-un restaurant lângă piaţă. Când m-am aşezat la masă mi-am simţit deodată urechile înfundate. O senzaţie penibilă de îndepărtare a creierului. Am strâns din dinţi şi în acelaşi timp toate zgomotele mă asaltau ascuţit. Parcă mi se deschideau ochii într-o lume cu totul neobişnuită, ciudată.
Atunci am văzut-o pe Paşa.
M-am crispat, pe scaun, am întins mâna pe deasupra mesei, dar ea mă privea ca o străină.
- Paşa, ce-i cu tine?
Se uita Ia mine atât de alb, că o durere uşoară mă năpădi, învârtindu-se în piept.
O privii intens şi ea îmi susţinu privirea câtva timp. Inima îmi bătea ţâşnind şi îmi ţineam strâns tremurul mâinilor.
Toate astea ţi le spun aşa cum le văd acum şi abia ce mai bănuiesc. Fiindcă ceea ce ţi-am spus până aici, de mult aş fi uitat. Paşa ar fi rămas în mine nu aşa cum îţi povestesc aici, pentru că chiar masa aceea pe care am luat-o împreună în acel restaurant s-ar fi şters în vâltoarea evenimentelor din mintea mea. Dar nu numai atât, nu numai plânsul ei greu, mistuitor, la care am asistat năucit atunci, nu numai groaza simţită în faţa necunoscutului din Paşa s-ar fi şters din mintea mea, dar şi noaptea aceea turbulentă ce a urmat, descompunerea acelei femei care era Paşa şi pe care eu n-o cunoşteam şi aceasta cu încetul ar fi pălit, s-ar fi şters din viaţa mea vie.
760
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
761
Paşa a ars înaintea mea, atunci, tot trecutul şi toate gândurile ei. Am plecat de la restaurant atât de greu şi cu mintea răvăşită, că mi-era peste putinţă să scot un cuvânt. Ajuns acasă, cât am intrat, am avut presimţirea unei crize neobişnuite. Ea şi-a rupt rochia cu furie şi s-a întins în pat. Stăteam lângă ea şi-i vedeam parcă fiinţa aceea nevăzută cum o strânge în cleşte, începea cu tremurul picioarelor, se urca în piept clocotind, tot trupul ei se făcea un ghem strâns ca de epilepsie şi din adâncurile ei, durerea, viaţa întreagă, dragostea, se învălmăşeau ţâşnind cu furie şi atunci pieptul i se umfla şi plânsul o zguduia topind-o ca pe o spumă. îi luasem mâinile şi mi le strângea spasmodic, dar nu mă vedea. Mai mult de un ceas s-a sbătut şi aerul din casă mă apăsa ca o apă. Când s-a liniştit, faţa îi era răvăşită şi respira greu, cu gura deschisă.
- Paşa, linişteşte-te, repetam eu întruna, neştiind ce să fac.
Era zdrobită ca după o lungă şi chinuitoare casnă. Nu mă gândeam la nimic şi oboseala mă dobora. M-am dezbrăcat şi m-am întins lângă ea. Simţeam o ciudată desfiinţare a fiinţei mele şi un gol imens mă aspira parcă. Am închis ochii şi atunci i-am simţit mâna cum mă caută. Paşa era acum liniştită şi mă privea. Văd chiar strania ei frumuseţe. M-am mişcat privind-o şi golul din mine dispăruse. Dar nici a doua criză a Paşei în care îmi simţeam toată fiinţa cum se topeşte, nici această a doua criză ce m-a ţinut înlănţuit până în zori, nici vraja aceea pe care o simţeam ca pe o otravă puternică pătrunzându-mi până în măduva oaselor, nici acele ceasuri nu ar fi durat în mintea mea. Şi cu toate astea, căpitanul O. nu exista pentru mine, atunci şi nici după aceea n-a mai existat ca fiind căpitanul O., identic cum îţi povestesc de Paşa. Dar Paşa trăieşte în virtutea acelei cauze pentru că a existat pentru mine şi pentru că elementul ei trebuia să se împletească în nişte ceasuri turburi cu acel al căpitanului O. Paşa aceea care a rămas numai element în urma acelei svârcoliri din primele ceasuri aşa cum imaginaţia mea mai poate ieşi, se ţese strâns şi rămâne în mine ca un ghem viu,
numai aşa cum mi-a apărut atunci pe apa Moldovei când am văzut-o şi când a ieşit din pământ căpitanul O.
A doua criză a Paşei, la început am crezut că mă va înnebuni pur şi simplu. Dar aceasta se adresa direct elementului meu cu care eu niciodată n-am putut să jonglez. Paşa mă privea şi ochii ei străluceau, înotau parcă într-o flacără molcomă de căldură. I-am luat mâinile cu avânt şi ea s-a ascuns în mine, dispărând. O strângeam stăpânit de o intensă bucurie că o simt aproape, că acum o înţeleg, că îi pot vorbi şi că mă poate asculta şi înţelege.
- Paşa, dar tu te sbaţi aici şi suferi lângă mine ca şi când te-ai afla într-un pustiu. Sunt eu vinovat cu ceva?
Atunci ea s-a desfăcut şi-a strâns mâinile înaintea pieptului şi cu încetul, în timp ce o ascultam şi priveam cum vorbeşte, o undă ciudată, rea, simţeam cum mă străbate, înfiorându-mă. Ea îmi spunea că de o voi lăsa are să moară, că de n-o voi mai iubi va ajunge să se întoarcă acasă şi să se arunce în Nistru. Sau că va face ea singură tot ce va putea ca să ajungă rău, să înnebunească şi să mă uite. Nu mai ştiu cum spunea, pentru că dorinţa ei era un şuvoi de vorbe nelămurire, o pierdere a fiinţei ei aşa ca în faţa unei forţe, pentru care faptul că porneşti dintr-însa este unica şi valabila certitudine a existenţei. Era slăbiciunea cea mai totală, un fel de negare a fiinţei ei de care eu puteam dispune. într-o clipă mi-am dat seama că ea a simţit toate astea în formă crudă, ca material, şi deodată o vie şi sinceră dragoste mă năpădi pentru Paşa. Turburat complect de vraja care stăpânea acea dăruire din vorbele Paşei, am strâns-o de astă dată fremătând de dorinţa de a o avea, de a-i spune toate vorbele frumoase, de a-i prezenta zilele viitoare ca într-o baie de fericire şi bucurii. Ea s-a pierdut în fiece vorbă ce-i spuneam. Apoi mi s-a dat, şerpuindu-se în aşteptări pe care le prelungea ca şi când s-ar fi aflat la urma unor lungi şi chinuitoare visuri de plăcere, în fiece ceas, până la ziuă.
Eram atât de plin de Paşa că aş fi respins cu violenţă vreun gând ce m-ar îndemna să raţionez că peste o săptămână am să
762
MARIN PREDA
fiu altfel. în dimineaţa aceea, am făcut cu o bucurie imensă, ceea ce n-am făcut niciodată pentru cineva. M-am dus la un spital, zonă interioară din Cernăuţi. Medicul-şef mi-era prieten şi am abuzat de acest lucru cu dezinvoltură. Paşa a fost primită în serviciul spitalului şi a produs senzaţie cu frumuseţea ei. Mi-aduc aminte că era atât de veselă! Şi după aceea, încă o săptămână, tot atâtea nopţi şi odată cu întoarcerea mea la Sneatin se încheie şi capitolul Paşei. De două sau de trei ori am mai văzut-o înainte de Crăciun, o dată prin ianuarie şi pe urmă a trecut sub pânza aceea pe care zilele o ţese cu încetul peste toate lucrurile din noi care ard prea viu şi ne iau pe neaşteptate.
III
Atunci când s-a întâmplat cele ce îţi voi povesti cu acest sfârşit, am simţit că ceva se rupe şi moare în mine. A venit odată cu valurile de frig, odată cu vântul acela aspru, nemilos, din martie, al patrulea an de război. Şi cu cât încerc a îndepărta din această violenţă fiinţa Paşei, cu atât ea îmi răsare mai viu, mai clar decât însăşi apariţia ei reală atunci pe apa Moldovei. Şi ceea ce face ca partea mică, intimă a conştiinţei mele să sufere, este faptul că acel „ce" mi-a apărut înlănţuit cu suferinţa aceasta ca ceva de care eu sunt responsabil. O spun asta acum, pentru că acum abia simt prezenţa de neînlăturat a unui regulator asupra căruia n-am fost pregătit să-mi întorc ochii. Despre această roată ţi-am spus cu puţine amănunte ceea ce ţi-am spus şi am făcut-o numai penttu a descoperi cât mai multe lucruri din fiinţa Paşei. Fiindcă această împletitură, dispariţia ei din ziua aceea în faţa mea îmi alungă cu o violenţă neobişnuită gândul că m-aş putea împăca reconstituindu-i viaţa şi faptele pe canavaua unei naşteri si a unui destin banal. Nu pot face acest lucni şi dacă ar fi aşa, totul ar trebui să înceapă cu sfârşitul ei din dimineaţa acelei zile friguroase. Sau chiar cu începutul acelei zile care a precedat marea retragere.
De fapt eu am simţit totul pe la a doua jumătate a lunii martie când am asistat la o bătălie aeriană penrru un pod.
NUVELE Şl POVESTIRI
763
Aşteptam să primim retragerea elastică de Ia cotul Donului încă de multă vreme şi cum nici o rămăşiţă de ttupe nu sosea, îngrijorarea noastră se mărea în fiece zi. De nicăieri nici o informaţie. Era în 23 martie când am înţeles câ am rămas singurele elemente lângă Nistru. Erau ceasurile unsprezece. Un grup de avioane se iviră deasupra Nistrului pentru a distruge podurile. Am înţeles că trupele ruseşti trebuiesc să sosească. Avioanele se învârtiră virând de mai multe ori şi bombele începură să cadă. Deodată se auzi un uruit neregulat deasupra norilor. în aceeaşi clipă avioanele nemţeşti se strânseră, încercând o manevră de apărare şi mitralierele începură a clănţăni. Am asistat la un joc fantastic. Din nouri, unul din avioanele ruseşti porni spre pământ cu o iuţeală ameţitoare, după el urmă un al doilea, apoi al treilea, al patrulea... Ajuns la o sută de metri de pământ, primul descrise un arc luând-o iarăşi în sus, celelalte încetiniră mersul şi grupul de vânătoare rusesc forma aşa-numitul „Ou al morţii" împrejurul avioanelor de bombardament nemţeşti care se zăpăciseră şi încercau să iasă din curba ce se strângea cu focuri de mitralieră împrejurul lor. Trei din ele căzură departe, atinse, iar unul dispăru orbecăind şi gonind spre apus.
Batalionul nostru primise ordin de apărare, dar nu putea fi vorba despre aşa ceva. Spre seară primim veşti că se dau lupte la nord de Cernăuţi. Mi se pare că n-am mai ţinut seamă de grămada de ordine conform cărora trebuia să oprim trecerea Nistrului, să ne grupăm forţele la Cozmeni, având ca eventual obiectiv Cernăuţii.
Companiile au primit nu ştiu ce ordine, mi se pare „punct de întâlnire sud-Cernăuţi, fiecare pe socoteala lui" (fiindcă nu se putea menţine o direcţie ordonată din lipsă de informaţii). Aveam cu mine trei sanitari. Am încărcat ce-am putut într-o căruţă, am lăsat cu ea doi sanitari la trenul de luptă, m-am îmbrăcat strâns pentru multe zile şi am plecat. Vântul sufla cu o furie nemaipomenită şi frigul te îngheţa dacă te opreai prea
764
MARIN PREDA
r
NUVELE Şl POVESTIRI
mult într-un loc. Simţeam odată cu el uriaşa rupere de oşti ce se revărsa ca un tumult spre Carpaţi. Satele erau mute, oamenii tăceau şi în mers ocoleau pădurile şi frământările prea mari de pământ. Mai mult de o săptămână a ţinut marşul şi când am auzit că Nistrul a fost atins în toată lungimea şi că nu se ştie câte divizii blindate dau bătălii pentru a pregăti cucerirea Varşoviei, am părăsit direcţia marşului, luând-o în jos spre centrul Moldovei. După câteva zile, evitând întâlnirea cu punctele înaintate inamice ce ţâşneau dinspre sud-Cernăuţi, am întâlnit trupe grănicereşti răzleţe. Regimentul ne chema spre regrupare şi întărire la Gura Humorului.
Trec peste aceste amănunte ce roiesc ca un praf ce mă supără în jurul acelei dimineţi când trebuia să mă prezint la compania căpitanului O. pentru a îngriji o sumedenie de răniţi.
Era o dimineaţă clară, vântul sufla cu aceeaşi putere şi oamenii alergau zgribuliţi prin şanţuri. Parcă n-ar fi fost vorba de armele şi cartuşele ce purtau cu ei, de moartea cu care trăiau. Gândurile şi paşii umblau altundeva şi vântul ţâşnea mereu cu aceeaşi furie.
Linia întărită a căpitanului O. se afla de-a lungul unui bot de deal în care soarele bătea acum cu toate razele sale. Aveam la mine o geantă uşoară şi urcam încet, împins de valurile reci ale vântului. Peste un minut s-a întâmplat cu repeziciune adunarea tuturor elementelor ascuţite ce aveau să mă violenteze. Ajuns la capul cotului de deal, m-am oprit să respir în voie, dar ochii au încetat să-mi mai clipească, mărindu-se. Pe o potecă opusă drumului ce-1 străbătusem eu, venea Paşa. îmbrăcată aşa cum o ştiam din ultima zi, în ianuarie. Acum era cu capul gol şi cu o centură subţire ofiţerească încinsă peste o haină nouă de piele. Părul scurt, de aramă i se vântura puternic în jurul umerilor. Am înţeles că ştia de venirea mea în dimineaţa aceea şi mă aştepta. Am simţit cum îmi svâcneşte pieptul şi cum un soi de căldură îmi înmoaie picioarele. Ea s-a oprit şi mă privea,
765
iar frumuseţea ei stridentă parcă răscolea peisajul, acel gol, bătut de razele soarelui şi nu măturat de nebunia vântului. M-am oprit înaintea ei şi bucuria mea întrecea toate zilele negre ale retragerii. Nu scoteam o vorbă, doar o priveam îmbătat de apariţia ei sălbatecă de zeitate. Din întărituri văd deodată că iese un ofiţer. Era căpitanul O., nu-1 văzusem până atunci niciodată. S-a oprit lângă noi, dar nu i-am primit prezenţa. Acum se mai amestecă doar ca într-un straniu concert întrebarea lui.
- Cine e? Ce caută în poziţie?
Am văzut că a scos revolverul, dar n-am înregistrat mişcarea. A tras. Vântul a zburat cu iuţeală zgomotul şi fumul şi Paşa a căzut. S-a lăsat uşor într^o parte, o pală de vânt i-a întors arama părului, acoperindu-i obrajii şi n-a mai mişcat. Căpitanul O. m-a privit în treacăt şi a întors calm paşii, s-a oprit puţin, aprinzându-şi scurt o ţigară şi a dispărut în poziţie.
Am primit toate astea cu iuţeală şi privirea se mişca în neştire în gol, peste trupul mort al Paşei, peste poziţiile căpitanului O. Apoi furtuna s-a dezlănţuit scurt în mine. O secure a tăiat de sus în jos ceea ce eram eu.
Nu mai îmi amintesc cât timp m-a bătut vântul, ţintuit acolo lângă trupul Paşei. Dar în zilele ce au urmat în timp ce amputam picioare şi mâini ori asistam la închiderea rănilor grozave ale oamenilor ce se luptau, fiinţa Paşei a crescut în mine înlănţuită de aceea a căpitanului O. Toate acele accidente de pe câmpul de luptă s-au topit din mintea mea. Pentru ororile măcelului puterea noastră corespunzătoare e nebănuită, iar eu am uitat. Dar oprit la marginea de unde începe crima, cu acestea ce ţi le-am spus până aici, în liniştea cabinetului meu ori în dimineţile frumoase şi pline de soare, gândul mi se opreşte neliniştit şi îmi picură o prezenţă vie de spaimă, asemeni unui complice ce-şi caută fără folos cât mai numeroase acoperiri.
Buc, 22 aug. 1945
FÂNTÂNA ALBĂ
Deasupra crestei dealului, unul din oamenii ce mergeau înşiruiţi spre câmp se opri lângă şosea şi se uită în urmă răzimat într-un picior. Când deschise gura, glasul abia i se auzi:
- Ce dracu aveţi, fraţilor, parcă sunteţi rupţi!
- Tu te-ai şi rupt şi te-ai şi deşertat, parcă eşti o gloabă, răspunse unul care mergea aşa de încet ca şi când fiecare călcâiu i-ar fi fost tras înlăuntru în pământ de cine ştie ce greutate. Oamenii se opriră alene pe rând, unul lângă altul şi tăceau. Pe la jumătatea şoselei care leagă comunele Gumeşti şi Balaci, în dimineaţa aceea când oamenii se opriră să se uite acolo, începu să se ridice spre cer, întâi încet, apoi bălăngănindu-se alene, cumpăna înaltă şi nouă a unei fântâni. Şoseaua întinsă şi adormită parcă se pierdea înaintea ochilor, intrând nesfârşită în inima câmpiei. Era o dimineaţă de sfârşit de vară şi îndărăt, în spatele oamenilor, se auzea ca un început de vânt, aproape de vijelie, goana unor cai tropăind de-a lungul satului.
- Fuga în Egipt? Auziţi-l!
- Hai fraţilor, zise iar cel dintâiu, e gata, nu credeam s-o şi ridice acuma.
- Tu crezi mereu, Paraschive, că merge în urma ta unul cu bicicletă. Ea „Oastea Domnului", frate.
- Ce e cu bicicleta aia, Arif. Mă, al dracu, Arifl... Oamenii se urniră râzând şi săriră şanţul spre potecile de pe lângă şosea.
NUVELE Şl POVESTIRI 767
începură să meargă pe rând amestecându-şi mereu umbrele lungi şi întinse peste ţărâna drumului.
- Spune, Arif, ce e cu bicicleta aia, întrebă unul, deschizând gura rar. Ce e cu ea? Cum?
- Bicicleta nu-i a lui, răspunse Arif. E vorba de Voicu lui Rădoi. „Oastea Domnului" are bicicleta asta, Iorgule, şi ce crezi că zice? „Hei, frate, stai pe loc, unde merge sufletul tău? Unde se duce el din lăcaşul lui, la moartea ta? Vezi cărticica asta? la-o frate,... A mai mers Voicu lui Rădoi şi pe urmă iar l-am văzut într-o zi peste geamul ăla înalt din grădiniţă de la Ciulea. Ştii cine e Ciulea! Erau în casă vreo şapte-opt inşi, aşa cam câţi suntem noi acuma. Stăteau fiecare cu lumânările în mâini şi cântau. Ştii, el nu ştie să citească, dar ce dacă! Avea lumânări în mână şi se uita şi el grămadă peste o cărticică.
Fără să se bage de seamă că ascultă, ceilalţi începură să se apropie pe nesimţite. Nu se uitau nicăieri şi Paraschiv parcă nici n-auzea.
- Peste vreo două zile mă întâlnesc cu Voicu lui Rădoi în drum. „Ce faci, Voicule, îl întreb. Mă, zice el, sâ vezi ce spun ăia acolo, nişte vorbe ciudate...
- De ce nu taci tu din gvirâ Arif, vorbi Paraschiv numaidecât, ce te doare pe tine?
- Parcă pe tine te doare, răspunse Arif după câtva timp. Şi dacă nu te doare de ce nu taci din gură?
- E prost ăsta, eu să fiu în locul lui ţi-aş spune cum.
- Ştiu că eşti dăştept, eşti cel mai dăştept, Paraschiv! Când trec pe lângă loturile tale numai să bagi de seamă: „Bună dimineaţa, lotule, să-i zici, fie cine-ai fi!" „Mulţumesc dumitale Paraschive, zice pământul tău. Şi pe urmă s-asculţi. Am făcut,
. Paraschiv: am sticle de lampă, ouă, sare de lămâie, ciurele, I spilci, laptele cucului, şoricioaică... „Stai, zic eu, opreşte-te, nu 1 sunt Paraschiv." „Nu eşti Paraschiv? spune el bâzâind cu mucii I        la nas, dacă îl vezi spune-i să mai dea si pe la mine..."
1^
768 marin preda
- îţi merge gura ca la o fleandură, ca la o căţea d-aia cu botul lung. Pământul meu n-ai să-l munceşti tu, da' eu ...
- Paraschiv, cu cine te-apuci? zise Voicu lui Rădoi moale.
-Tu taci din gură, răspunse Paraschiv liniştit. Ne cunoaştem de mult. Mă, până la fântână mai e destul. Pe urmă am avut noi grijă s-o facem o vară întreagă, şi nu cu alde Arif,... dar uitaţi-vă, acu' mergem să-i punem ciutura şi s-o sfinţim. O să vie popa, cum s-ar spune, pe urmă cine ştie când mai vă spui, poate la anu', la ceată... Prostul aleargă, înţelegeţi voi, după ceva pe care niciodată n-o să fie în stare să şi-l facă al lui, lucrul ăla... cum să vă spui...
Paraschiv se opri fără să încerce să vorbească mai departe. Oamenii mergeau şi mai încet. Câte unul se oprea, răsucea chimirul şi scotea tutun. Fântâna se apropia şi după un timp, din fruntea înaltă a cumpenei începu să se vadă ca un firicel subţire şi lung de păianjen lumânarea de lanţ strălucind în bătaia soarelui.
Arif îşi întinse buzele. Ochii, până atunci adânci şi miş-cându-se ciudat în cap, se făcură mici sub pleoape, se schimbară ca şi când alţi ochi i-ar fi răsărit din fundul capului. Se întoarse spre Paraschiv şi deschise buzele.
- Paraschiv, cum dracu vine asta, ia ascultaţi. Şi tu Voicu lui Rădoi, uitaţi-vă la lumânarea asta a fântânii. Am pus-o acuma, aşa e? Când am pus-o? Ieri. Nu ieri? N-am pus-o ieri? Atunci, hai, ailaltăieri, fie. Vasăzică e adevărat, Paraschiv, am pus lumânarea asta nici ieri, nici ailaltăieri. Atunci cum zici tu? De ce sclipeşte la soare? Oamenii începură să latre uitându-se cu un râs rău şi bleg la Paraschiv şi mai ales la Voicu lui Rădoi. Arif se uita la el în sus aproape lăsat pe spate şi în timp ce îşi trăgea cu greu picioarele, capul îi flencăia îndărăt mişcându-1 tot aşa de rar şi de greu la fiece pas.
nuvele şi povestiri 769
- Eu zic, Paraschiv, că fântâna asta pe care am făcut-o noi, îngăimă el mai departe şi se opri fără să sfârşească. Pe urmă după un timp, ţinându-se la un pas în urma lui Paraschiv:
- Fântâna asta, Paraschive, fântâna asta... pe care am făcut-o noi, adică eu şi cu tine...
- Ce e cu fântâna asta, Arif, întrebă altul la fel.
- Ce e cu ea? Adică cum?
Arif nu-şi mai putu ţine picioarele. Se lăsă jos gemând de râs, abia îngăimând:
- E... o... fân-tâ-nă, mâ, aşa e? Pa-ras-chive, tată, măi, fratele meu, asta e fântâna oricui!... Fântână, şopti el încetişor, cu ochii aproape închişi şi gemând. Staţi, unde vă duceţi? Opriţi-vă!
Oamenii se opriră şi câţiva aprinseră ţigări.
- Are el ce are cu Voicu lui Rădoi şi cu Paraschiv. Mă, Arif, a dar lenea peste tine, fii tu al dracu dacă n-ai să prinzi rădăcini, jos acolo.
- Care?! răspunse el. în timpul acesta Voicu lui Rădoi se uită la el şi Arif deodată tresări. Se sculă numaidecât şi porni încet fără să mai scoată vreo vorbă. Câmpia se întindea ca o plasă desfăcută fără sfârşit, ca un pustiu şi oamenii se rupseră parcă, pornind mai departe. Cu cât se apropiau, cumpăna fântânii se înălţa tot mai sus şi de la un timp începură să se vadă nişte puncte negre ca nişte gămălii mici, mişunând pe lângă crăcanele desfăcute ale fântânii.
Când ajunseră, se împrăştiară în toate părţile peste locul tăiat în porumburi pentru fântână. Şi se aşezară jos pe iarbă. Arif nici nu se clinti din mijlocul şoselei. Se oprise în dreptul unde stătea înfiptă crucea fântânii şi se uita peste ea măsurând-o de sus în jos. După un timp se apropie şi începu s-o mângâie, oprindu-şi degetele peste arsurile bisericeşti săpate pe amândouă braţele crucii. Paraschiv fuma încet şi se uita la el. Deodată el băgă de seamă cum ochii lui Arif se strâng şi cum obrajii i se
770
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
771
încreţesc. Sări în picioare numaidecât şi vorbi atât de repede că toţi tresăriră. Cei câţiva oameni care lucraseră mai dinainte la cumpănă, se răzimară de buzele noi ale fântânii şi se uitau la el ca şi când ar fi auzit altă limbă.
- Oameni buni!
- Stai, zise Arif ridicând mâna: Fraţilor!
- Fraţilor, urmă Paraschiv fără să bage de seamă. Câţiva se sculară în sus şi se alăturară unul de altul. Vreo doi-trei stăteau pe vine cu mâinile întinse pe genunchi şi se uitau.
-Treci aici, Paraschive, zise Arif iar, ridicând din nou mâna.
- Ne-am strâns acum vreo trei luni, urmă Paraschiv, am pus mână de la mână ca sâ facem fântâna asta. Nu vreau să spui că am dat eu mai mult. Noi să facem socoteala cât costă, dar nu mi-e frică, aşa cum auzeam pe-unul-şi-altul, că n-o să ni-i dea îndărăt primăria. Să facem socoteala cât costă, să fie lucru curat şi să slujească popa un lucru mare, că ştim toţi ce e să fie fântâna taman aici în miezul câmpului.
- Păi tu beai două feluri de apă, Paraschive, zise Arif, apropiindu-se de el şi smulgându-şi cu greu picioarele din pământ. Tu beai două feluri, înţelegi. Tu spuneai aşa. Singur spuneai că nu e vorba de apa asta.
- Dar tu singur ştii mai bine cum a fost. Trebuie să ştii pentru că ţi-am spus-o odată, răspunse Paraschiv liniştit. Oameni buni, care ştie de ce s-a lăsat Arif pe vine? Eu dacă iau I o piatră şi vreau să zbârnâi cu ea de pământ, n-am nevoie s-o arunc din toate puterile. Dar el crede că e tot una dacă o arunc
cât pot, ori dacă o arunc încet. Zice că piatra tot zbârnâie. O " fi zbârnâind piatra! Şi în aer zbârnâie, am să vă arăt. Arif încreţeşte ochii şi pune mâna pe cruce, pe arsurile bisericeşti, se uită la mine şi în capul lui este tot una, un fel de apă; vorbeşte 1 despre loturi şi se uită în bătaie de joc la Voicu lui Rădoi. 1 Bicicleta mea, sticlele de lampă şi cu sare de lămâie, ouă şi 1 spilci... ia mai spune Arif ceva, nu te mai doare capul? Care ■
fel de apă te munceşte pe tine? Crezi că n-am ţinut minte? A fost acum trei luni, atunci a intrat în tine un fluture negru. Nu e bisericeşte, sau popeşte, am spus că trebuie să facem aici o fântână. Veneam de la gară şi chiar în locul ăsta pustiu unde acum e fântână, se opriseră înşiruite o grămadă de căruţe cu ţigani. Erau nişte ţigani lăeţi care nu ştiu de unde veneau. Am să vă spun că am intrat în vorbă cu ei, aveam acasă o căldare mare care mi se stricase în timpul iernei când am făcut săpunul, îmi părea bine că or să se oprească în sat la noi s-o dau să mi-o cositorească şi să mi-o dreagă...
- Vă opriţi în satul ăsta, în Gumeşti, îi întreb.
- Care sat, e vreun sat acuma? îmi răspunde unul din ei.
- Da, e un sat care vine acuma, cum, nu ştiţi?
- Nu e nici o fântână, zice ţiganul.
Când l-am auzit, am tăcut din gură. Mă gândeam la ce vrea să spună ţiganul şi am rămas în urmă fără să mai zic nimica. Nu ştiu cum să vă spun, ei mergeau spre noi, dar despre valea unde trăim, n-aveau nici un semn. Te întreb, Arif, câte feluri de apă ai înţeles tu de la mine, când v-am spus la toţi că trebuie să facem aici o fântână?
Paraschiv se uită la el liniştit şi câtva timp nimeni nu scoase nici o vorbă.
- A, stai să-ţi spun, răspunse el şi ochii i se făcură mai mici. Gura i se încreţea şi descreţea ca o pungă. începu să râdă şi prin toţi oamenii se făcu o mişcare vie.
- Stai să-ţi spun, Paraschive, frate, măi, fratele meu. Am fost acu o săptămână la munte să vânz nişte porumb. Să-ţi spun eu ţie, al dracului care nu-ţi spune drept. Eu zic că după ce punem ciutura la fântâna asta, acuma, uite... vagonet, un vagonet. Am văzut un al dracului de vagonet.
- Dacă nu se zbate ceva în tine, am să-ţi spun, răspunse Paraschiv cu voce tare. Când vorbim amândoi, nu poţi sta singur şi să vorbeşti cu mine, dar chiar dacă nu e cineva, fie că e un
772
MARIN PREDA
om, o vită sau orice-af fi, atunci tot este în tine, în maţele tale, un om, o oaie sau o capră. Dar mai bine o capră, da, o capră.
- Nu, aşteaptă să-ţi spun, aşteptaţi, de ce nu mă laşi să sfârşesc, zise Arif, trecându-şi cu repeziciune mâna peste ochi. Stai, stai puţin... Noi am făcut fântâna asta. Ei, da' ce spuneţi voi de fântână? E o fântână nouă, frumoasă, ia uitaţi-vă ce albă e, ghizdurile ei, cumpăna ei înaltă. Nu vă speriaţi, am acasă o geografie a băiatului meu şi acolo am văzut, zicea că e în Ungaria, scria dedesubt. O fântână înaltă, făcută frumos şi încolo numai floricele multe, întinse încolo spre marginea cerului. Ce să mai spui? Vite frumoase stăteau ciurciumel şi se „adăpau" şi fete vesele şi băieţi cu pene la cap. Iţi spun, Paraschive, uită-te la şoseaua noastră pustie, şi Arif întinse mâinile spre cer. într-o zi, vine unul dintre noi, urmă el de astă dată încet şi cu faţa mereu încreţită, ca şi când, câteodată vorbele i-ar fi fost plângăreţe şi rugătoare ori gata a-şi da drumul jos ca topit în pământ. Abia îşi mişca greutatea picioarelor, făcând câte un pas la stânga, ori la dreapta. Vine unul şi spune: „Trebuie să facem o fântână, mergem la primărie şi spunem, primăria zice daţi şi voi şi mai strângeţi de pe la oameni şi pe urmă vă dăm noi îndărăt, strângem, luăm oameni şi facem fântână. Ia uite-o cum e!... Când te uiţi în ea te ia spaima şi mulţumeşti lui Dumnezeu că n-ai căzut în ea când te-ai uitat, aşa e de adâncă şi pe urmă te uiţi în sus şi ameţeşti, ai vrea să fii o păsărică să stai drept în creştetul ei şi să vezi departe, aşa de înaltă e.
Arif nu vorbi din nou, apoi când începu după un timp oamenii izbucniră în râs. Se lăsă pe vine şi se ridică în timp ce mişcarea mâinilor şi glasul întortochea vorbele ca pe un joc.
— Şi tu ce vreai să spui Arif, zise Paraschiv tare. Să spun altceva, continuă el după ce râsetele se opriră. Eu şi cu tine ştim despre ce vorbeşti, nu despre geografia băiatului tău.
- El vorbeşte mereu despre mine, băgaţi de seamă? râse mai departe Arif. Ia spune, Paraschive, aşa e că fântâna asta nu e o
NUVELE ŞI POVESTIRI
773
fântână? Vorbesc şi eu fără brodeală, adică ce vreai, Paraschiv? Mai bine Voicu lui Rădoi: Cum e la Oastea Domnului, frate? Ia spune! Da' să spui, tot e mai bine, eu am, Paraschiv, în minte o capră, ei, capra asta, ca orice capră, nu cere multe, dar dă lapte mult.
— îţi place laptele de capră? zise unul din oameni.
— Dacă îmi place, îmi place, cum să nu-mi placă. Dar lăsaţi voi. Să spuie Paraschiv, nu e aşa?
— Da, să-ţi spun, răspunse Paraschiv. Capra ta te împunge şi nu mai poţi şi vreai mereu s-o vinzi, să cumperi alta. Dar o capră nu e nimic, ce poate să fie? Adică ce e dacă te căpreşte?
— Nu e nimic, răspunse Arif, neînţelegând. Vreai să spui că tu eşti ţap?
— întreabă-1 mai bine pe Voicu lui Rădoi.
— O ştiu eu mai bine, Paraschive. Dar mie îmi place laptele de capră şi apa din fântâna asta. După sfinţire mă duc acasă şi-mi trimit nevasta tocmai aici. „Du-te, fa, să vezi ce fântână, ce apă,ăăă, ce apă!... S-o vezi! S-o beai! Şi pe fi-meu: „Ure-chiatule, o să-i spui, ce-mi arăţi tu din geografie? Ce ştii tu? Am să-l sui călare pe cumpănă, în moţ şi să-i ţip: ţin' te bine, drace şi beleşte ochii. Nu vezi Munţii Carpaţi? Nu-i vezi? Uită-te mai bine încoace, că ştiu şi eu, la «miază-zi», Turnul Măgurele, Dunărea, Bulgaria şi încolo, Grecia, Asia-aia..."
— Bine, Arif, dacă vreai tu! Fie, răspunse Paraschiv. Dar mai întâi s-o sfinţească popa, nu-i aşa?
— Da, s-o sfinţească, Sfinţia-sa, să i-o lăsăm moştenire Bisericii. Ia uitaţi-vă pe cruce, asta e arsura lui Voicu lui Rădoi. A ars, este creion, râse Arif.
— Tu citeşti în geografie şi nu arzi peste creion, dar ai să vezi tu mai târziu, răspunse Voicu lui Rădoi umilit.
— Nu te umili, frate, zise Arif ridicând bisericeşte un deget în sus. Nu râd de tine. Dacă mor înainte, să-mi pui un ban în gură şi să-mi dai o scrisoare pentru vameşii de la vămile văzduhului.
774
MARIN PREDA
Paraschiv se uita la" el turburat şi ochii îi sclipiră.
- Vorbeşte cu mine Arif, zise el tare prinzându-i ochii. Se priviră mai mult timp şi Arif se scutură, făcu câţiva paşi şi faţa i se încreţi din nou gata să înceapă. Paraschiv se uita nemişcat la el.
- Sigur, am să încep să bag în pământ varză. Astfel capra mea...
La început nu se băgă de seamă: de pe marginea şoselei porni un vârtej mic care învălmăşi şoseaua şi se ridică atât de repede că oamenii tresăriră şi Arif tăcu. Deodată se sculară în sus şi câtva timp nu se auzi decât foşnetul tăios al porumbului frământat de vârtej.
- Vine popa, şopti unul şi toţi se mişcară iarăşi şi clipiră din ochi uitându-se de-a lungul şoselei.
Peste porumburi se vedea o dâră de praf şi o gabrioletă neagră cu trei oameni. în dreptul fântânii se opri şi oamenii se apropiară îngrămădindu-se lângă şanţul drumului.
- Ei, cum s-a făcut? zise părintele coborând încet. Aşteptaţi de mult?
- Stăteam şi noi... răspunse un om.
- Haide, să începem, vorbi unul din gabrioletă în timp ce cobora jos cu o ciutură mare în mână.
- Dar nu înţeleg, de ce n-au venit mai mulţi oameni la sfinţire...
- Au treabă, părinte, răspunse Paraschiv. N-are nimic, o sfinţiţi şi tot sfinţită rămâne. Ce zici Arif?
- Da, o sfinţeşte şi rămâne sfinţită.
- Sfânta apă!
- Da, sfânta apă, răspunse Arif din nou.
Omul cu ciutura îşi învârti ochii uitându-se la ei aproape speriat.
- Ce aveţi? întrebă părintele liniştit, punând încet în cădelniţă câteva boabe de tămâie.
NUVELE Şl POVESTIRI
775
Paraschiv puse mâna pe lumânarea fântânii şi trase.
- Nimic, răspunse el, viu, uitându-se repede şi zâmbind ascuns, peste faţa lui Arif care se posomorâse.
- Oameni buni, dar e gata fântâna! vorbi cel cu ciutura în mână. Fântâna trebuie să fie gata, să n-aibă nimic.
- Să fie sfinţită toată, nu aşa Arif? vorbi Paraschiv cu glasvil tare şi limpede. Să nu mai fie ceva în urmă.
Arif ridică ochii şi vru să răspundă, dar abia putu să-şi mişte buzele, ca şi când în gât i s-ar fi îngrămădit un clocot neînţeles de vorbe. Faţa îi era acum limpede, dar din sprâncene parcă îi izvora peste ochi o umbră nevăzută.
- Cum, să nu mai fie ceva în urmă, întrebă el răguşit.
- Nu e bine să rămână ceva în urmă, răspunse Paraschiv.
- Ce să rămână, mă, întrebă răstit Arif. Unde? la fântână?
- La fântână? Tu ce zici? Gata, părinte, vorbi mai departe Paraschiv. Adică e gata, să înceapă sfinţirea. Arif, te întreb încă o dată. Tu ai zis aşa: Eu zic, Paraschiv, că fântâna asta, pe care am făcut-o noi, adică eu şi cu tine... e o fântână. Fân-tâ-nă, Paraschive, tată, măi, fratele meu, asta e fântâna oricui...
- Să taci din gură, ţipă deodată Arif. Părinte, începe odată că ăsta e nebun!
Oamenii încremeniră şi popa ridică ochii din cădelniţă zăpăcit. Se făcu tăcere şi toţi se uitau la Paraschiv fără să înţeleagă nimic.
- Aşa am zis şi eu, vorbi din nou Paraschiv. Se aşezase cu mâinile pe ghizdurile fântânii şi din când în când, în timp ce vorbea întindea mâna drept ca o săgeată spre Arif. Glasul îi era ciudat de limpede şi ochii i se mişcau cu uşurinţă în cap. La fel am zis şi eu: gata, să înceapă sfinţirea. Atunci pentru ce ţipi, Arif? Spune pentru ce ţipi. De ce ţi-e teamă?
Paraschiv porni spre el şi se opri în faţa lui atât de aproape că Arif fără să vrea făcu un pas îndărăt. Oamenii îşi ţineau
776
MARIN PREDA
NUVELE Ş! POVESTIRI
777
răsuflarea şi aşteptau. Arif se uita la el cu ochii întunecaţi şi din când în când îşi mişca fălcile şi înghiţea.
- Arif, am spus la fel ca tine, fântâna e gata ori nu?
— E gata, bâlbâi Arif.
- Atunci de ce-ai ţipat?
In clipa aceea, cu repeziciune, Arif întinse pumnul spre obrazul lui Paraschiv. Acesta nu se feri, rămase nemişcat ca şi când ar fi ştiut dinainte ce are să se întâmple. Pumnul îl izbi în faţă şi Arif vru să lovească şi cu celălalt dar mâna i se lăsă în jos şi aşteptă, simţind că celălalt nu se apără şi nici nu are de gând să-i răspundă. 1
— Oameni buni, se întoarse Paraschiv lăsându-1 încurcat şi zăpăcit. Fântâna nu-i gata. Mai are ceva care îi lipseşte. Un lucru mic, o nimica toată. Arif ştie asta de mult. Ştiţi de când ştie Arif? De mult timp, de acum trei luni de zile de când am venit şi v-am spus, de-atunci de când v-am spus câ trebuie să facem aici o fântână. Nu e cine ştie ce, vă spun, un lucru de nimic. Băgaţi de seamă, v-am adunat, adică ce v-am adunat, v-am spus aşa, la unul şi la altul... Acolo, în pustiul ăla, ar ; trebui o fântână... Asta e tot. V-aţi gândit vreunul că ce-ar putea | fi dacă eu am spus asta? Dar vă spun că numai Arif înţelege. ] Şi e un lucru de nimic, nu-i aşa? Parcă ce, dacă am văzut şi am | spus eu asta, ce este? Dar nu-i nimic, n-am spus nimic, nu, chiar acuma n-am spus nimic, tac. Daţi-mi un briceag tare, sau nu, mai bine-un fier ascuţit. Avem un fier ascuţit? Mă gândesc, vedeţi, e un lucru pe care l-am uitat toţi, nu am minţit când am spus că fântâna nu e gata. E gata şi Arif la fel a spus drept
că fântâna e gata. Dar trebuia să spun,... ştiţi, Arif ştie. Gata. i Acuma, altceva, e vorba de lucrul ăla... Trebuie săpat pe ea cu ■ un fier ascuţit în ciment anul când s-a făcut şi... comuna care m a făcut-o. Asta trebuie, e bine să se ştie, să fie scris acolo. 8 Paraschiv luă fierul şi se apropie de fântână, ca şi când nimic ■ nu s-ar fi întâmplat şi începu să scrie liniştit pe cimentul alb ■
al ghizdurilor. Când termină, omul se ridică şi spuse părintelui zâmbind:
- Gata, acum poţi să-i cânţi veşnica pomenire părinte, eu nu mai pot să stau, să mă iertaţi, am treabă şi pe urmă tot sfinţită rămâne, chiar dacă plec eu.
Paraschiv zâmbi iar, îşi strânse chimirul şi o luă încet pe lângă porumburi.
Buc, 15 august 1946
NUVELE Şl POVESTIRI
779
CASA LUI ILIE MOROMETE
Pe la sfârşitul unei zile din toamna anului patruzeci şi cinci din trenul personal care făcea cursa Piteşti-Turnu Măgurele, coborî în gara Balaci un om cu o înfăţişare atât de ciudată că oamenii care se îndeletniceau cu transporturi de tot felul de călători şi materiale de la gară prin comunele învecinate, nu îndrăzniră să-I întrebe după obiceiul meseriei, unde vrea să meargă, ori dacă mai are ceva de dus, afară de o mică valiză ce o ţinea într-o mână. Părea a fi un negustor după îmbrăcăminte ori un proprietar mic de prin marginile Bucureştiului. Dar înfăţişarea lui care uimea pe căruţaşi nu semăna deloc cu a unei astfel de îndeletniciri; ochii îi ardeau atât de viu în cap încât fără vrere se putea ghici că acel foc care îi înfierbânta umerii obrajilor, nu va ţine mult, deşi trupul omului şi mersul lui era vânjos şi bine legat. Se oprise în mijlocul căruţelor şi măsura aproape cu duşmănie pe fiecare om. Se părea că are să recunoască pe cineva. Aşa se şi întâmplă: se sui hotărât într-o căruţă, îşi aşeză valiza între picioare şi când vorbi căruţaşului auzi un glas răguşit şi mânios:
- Dă-i drumul. Ce mai aştepţi?
— încotro, vorbi căruţaşul care era un flăcău de vreo optsprezece ani.
- în crucea mă-si, strigă omul şi obrajii i se înroşiră cu putere. Mânia îi stăpânea glasul şi mâinile îi fremătară în-cleştându-se de garda valizei.
Flăcăul sări după cutia din faţă a căruţei şi se alătură de cai.
- Nu merg, zise el, nu ştiu unde e drumul ăla.
- Tac-tău a mâncat odată bătaie de la mine, vorbi omul. Când ajungi acasă să-i spui că te-am înjurat, că el ştie. Sui-te în căruţă şi mână, că sunt de la voi din sat. Sui-te că nu-ţi fac nimic, zise el mai departe. Te-am înjurat fiindcă eşti băiatul lui tac-tău, Mielu Bălţoi, aşa e?
- Da' cine sunteţi mata?
- Dă-i drumul...
Băiatul se sui din nou uitându-se simplu la ceilalţi oameni şi atinse caii. Omul tăcea şi când ieşiră în câmp ochii începură să-i rătăcească peste mirişti. Locurile erau goale şi peste arături răsărise grâul verde. Se înnopta. Faţa omului pălise. îi pierise până şi vârfurile înroşite ale obrajilor şi buzele parcă erau prinse într-un cleşte nemilos. Omul tăcea iar flăcăul mâna caii, din când în când îi striga pe nume, ameninţa cu biciul pe care îl învârtea pe deasupra lor şi sălta din hăţuri fără sâ bage de seamă că omul din spatele lui nu scoate nici o vorbă. Striga şi plesnea din bici, adesea învârtindu-i fişca pe piele până lângă capul omului din spate, ca şi când ar fi fost singur.
Străbătură şoseaua şi în depărtare se vedea satul ascuns în vale pe deasupra căreia ieşeau într-o formă neagră salcâmii stufoşi şi acoperiţi de întuneric. Omul părea că doarme în leagănul căruţei: mâinile şi trupul i se mişcau uşor, fără control. Când căruţa oprea din alergat trupul lui se sălta inert şi se lovea cu spatele de lemnul leagănului. Nici atunci când căruţa urni şi coborî în sat omul nu întrebă şi nici nu păru că aşteaptă să fie întrebat unde să se oprească. Flăcăul merse până în centrul satului, în locul unde Banca populară, biserica şi câteva cârciumi lăsau săre o poiană mai largă un fel de loc de popas
780
MARIN PREDA
NUVELE Şl POVESTIRI
781
pentru străini. Se opri, sări numaidecât lângă cai şi spuse tot aşa de simplu:
- Am ajuns!
Omul nici nu tresări, şi nici nu păru grăbit să coboare. Se uită absent în dreapta şi în stânga, luă valiza într-o mână şi se mişcă. Când puse un picior jos, aşteptă o clipă ca şi când ar fi vrut ca talpa celuilalt picior care îi rămăsese încă pe vergeaua de urcat a căruţei, să coboare singură.
- Cât vorbi el căruţaşului, care stătea tot în faţă lângă cai, fără să-l intereseze că omul pe care l-a adus trebuia să-i şi plătească.
- Cât vreţi mata, răspunse băiatul după câtva timp şi când celălalt îi întinse o hârtie o luă fără să spună ceva, o băgă în buzunarul flanelei şi aşteptă ca omul să-şi tragă piciorul de pe vergeaua căruţei şi să plece. Dar acesta nu făcu nici o mişcare. Flăcăul se sui pe ladă, luă hăţurile în mâini şi porni.
- Să fiţi sănătoşi, zise el şi căruţa hurui cotind pe o uliţă din spatele bisericii. Piciorul omului flencăni într-o parte smulgându-se după vergea şi căzu moale în ţărâna drumului la o depărtare mai mare decât arcul său. Omul rămase desfăcut o clipă cu picioarele înfipre în pământ ca în prada unei ameţeli, îşi mişcă valiza, apoi deodată porni înaintea lui spre o cârciumă cu prăvălie de unde nişte raze rătăcite îngălbeneau poiana de popas a satului.
II
Când deschise uşa, un clopoţel mic umplu cârciuma cu piuitul lui subţire şi oamenii dinlăuntru întoarseră încet capetele să vadă cine a intrat. I.a o masă, alături de tejgheaua cârciumarului stăteau vreo trei ţărani cu o măsură de ţuică şi vorbeau. La intrarea omului ei tăcură o clipă, dar parcă n-ar fi băgat de seamă pe cel venit, unul din ei răsuci o ţigare, şi-şi continuă vorba.
- E Ilie al lui Moromete, zise unul încet, ca şi când l-ar fi întrebat cineva cine era omul care intrase.
- Ce spui Vasile, întrebă cârciumarul.
- E Ilie al lui Moromete, răspunse el uitându-se spre omul care acum se apropiase de tejghea şi ceruse o ţuică; Ilie Moromete, nu-1 mai cunoaşteţi?
Vorbind ţăranul se uita la cel pe care îl numia, ca şi când chiar aceluia i-ar fi adus la cunoştinţă cine e, şi nu cârciumarului.
- Cine, dânsul, întrebă unul din ţărani.
- Da, răspunse celălalt continuând să se uite la om. Câteva clipe, abia acum se făcu tăcere.
- Mai dă-mi o ţuică, zise omul înghiţind dintr-o dată măsura ce-o avea în mână. Sau nu, zise el iarăşi aşezându-se la o masă. Dă-mi o litră şi un păhăruţ. Cârciumarul îi aduse ţuica, se întoarse în dosul tejghelii şi ţăranii după ce tăcuseră aşteptând ca Ilie Moromete să spună ceva, îşi luară vorba.
Aşezându-se Ia o masă un gând se înfipsese cu putere în mintea omului pentru că întreaga lui înfăţişare se schimbase. Ochii nu-i mai străluceau, dar buzele întredeschise îi tremurau parcă şi mâinile făceau mişcări sigure turnând în pahar şi sorbind cu hotărâre lichidul galben. Se vedea că a intrat în cârciumă şi a cerut ţuică urmând un anume lucru. „N-am să aştept până mâine-dimineaţă îi trecuse prin gând. Acum, în noaptea asta; trebuie să am curaj, să-i spun tot şi pe urmă să-l sugrum." Ceruse atunci o litră de ţuică şi nici nu băgă de seamă că ţăranii şi cârciumarul îi spuseseră pe nume. „Am ameţit, gândi acum, uitându-se la paharul gol." Cu asta n-am să fac mare lucru. Trebuie să fiu aproape beat, să am putere...
- Mai dă-mi o litră, spuse el ridicându-şi ochii spre rafturile înţesate ale cârciumii.
„Da, asta ajunge! Nu trebuie să se bage de seamă. Au să se sperie şi n-am să pot face nimic. Trebuiesc sugrumaţi toţi şi
V
782
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
783
am să-i sugrum, oricine m-o opri să-l sugrum pe el, am să-l sugrum... In acea clipă un junghi îl împunse în coastă şi omul se încruntă şi se înnegri deodată la faţă. îşi luă capul în mâini şi-l strânse cu putere. Aşa, scrâşni el. Cu atât mai bine. Abia acum e mai bine să ştiu că n-au să scape. Am s-o iau de la început, de-atunci de când am plecat de-acasă. Am să-i spun plângând cum s-a întâmplat, o să se apropie de mine şi să-mi spuie vorbe bune, să mă duc la doctor, că o să vânză averea şi o să mă scape... şi atunci pe neaşteptate am să-i bag ghearele în gât şi gata... Tată? Mamă? Dar eu? Viaţa mea! O. Viaţa mea..."
Ilie Moromete ridică fruntea şi timp îndelungat picioarele i se frământară sub masă şi mâinile i se încleştau şi descleştau pe gâtul gros al sticlei cu ţuică. în acest timp înfăţişarea i se schimba aproape din clipă în clipă. Faţa i se liniştea, ochii rămâneau nemişcaţi, pierduţi, freamătul mâinilor se oprea câtva timp. Se părea că urmăreşte o bucurie tristă, dureroasă, o întâmplare neuitată şi dulce, apoi mersul zilelor şi schimbarea, căderea nopţii, apoi răsăritul soarelui, apoi din nou, un pâlc de nori în plină lumină... Muşchii gurii tresăreau, gândul ţâşnea deasupra trecutului, îşi dădea seama că e la masă, într-o cârciumă din satul prin care nu mai călcase de aproape zece ani şi apăsa sticla rece peste lemnul gol, să o pătrundă.
„El e bătrân acum, dar e în putere. M-a făcut pe mine şi pe alţi fraţi de-ai mei, şi-a făcut casă, gospodărie şi m-a învăţat şi pe mine să fac la fel. Am făcut la fel, dar pentru asta am să mor. N-am făcut cu chibzuială, ba nu, ba nu...
Aici, Ilie Moromete sări drept în picioare, apucă sticla de gât şi lovi cu putere în masă. Tăndările săriră în sus, oamenii se ridicară de la mese:
- Ba nu, zbieră el, am făcut totul cu chibzuială, am învăţat meserie, m-am însurat, am strâns bani, am făcut economie, am făcut casă şi copii, acum în vara asta am terminat casa... Cu chibzuială, am făcut cu chibzuială şi chibzuiala mi-a mâncat
zilele: n-am băut, n-am făcut nimănui nici un rău, m-am rugat la Dumnezeu, am muncit cinstit, am făcut şi am trăit cu chibzuială... Nu, nu v-apropiaţi, că vă omor cu scaunul ăsta... Ascultaţi aici...
Cei trei ţărani se uitau acum liniştiţi la el, tăcuţi şi nemişcaţi. Omul apucase un scaun în mână şi îl strângea şi-şi muşca buzele. I^mpa din mijlocul cârciumii pâlpâi şi lumina galbenă îmbrăţişa ca un fârâit de aripi nevăzute, pereţii înălbiţi şi tavanul înalt şi înnegrit. Cârciumarul rămăsese şi el nemişcat şi se uita spre uşă. Câtva timp nu se auzi decât bătaia ceasului mare înghesuit pe un raft între sticle.
III
Oamenii se pare că ştiau că nu vor aştepta mult. Nu se apropiară de el şi omul lăsă încet scaunul din mână şi privi înecat cioburile mici de pe masă care mai păstrau în ele câteva picături din lichidul vărsat. Ţăranii se uitară unul la altul şi fără să se bage de seamă, unul din ei se strecură pe la spate şi ieşi din cârciumă.
- Einişteşte-te, Ilie, zise ţăranul care îl cunoscuse la intrare. Nimeni nu e vinovat. Nici tu nu eşti. Viaţa asta...
- Lasă că ştiu eu viaţa asta, acum o ştiu, ştiu care-s vinovaţii. .. Dacă n-am să...
Se uită cu ură la cei dinaintea lui şi tăcu...
- Nu vă fie frică. Cât am de plătit? zise el apropiindu-se şi întinzând o hârtie. Cârciumarul se uită la el, îi dădu restul şi lăsă ochii în jos.
- Şi de când eşti bolnav? întrebă încet acelaşi om, dar acesta nu răspunse, băgă banii în buzunar şi ieşi cu iuţeală. Lampa din tavan se mişcă din nou şi din nou umbra ei pâlpâi miş-cându-se pe pereţi.
784
MARIN PREDA
- Săracu, vorbi unul din cei trei. Bine că l-am trimis pe-ăla să vorbească cu alde Moromete. Ii omora, n-aţi auzit ce-a spus? Că ştie el care-s vinovaţii.
- Ştie - Păcatele lui... în loc să fie liniştit şi să se îngrijească...
- Boala l-a înrăit, răspunse altul.
- Păi asta e, vorbi după un timp primul ţăran. Când eşti bolnav să te văd! Atunci se cunoaşte omul. Când n-ai nimic, nu te doare nici capul. Eşti tare mare. Nu l-a înrăit boala.
- Ei, Vasile, oftă unul! Ferească Dumnezeu.
- Ferească Dumnezeu!... Uită-te la ăsta____Om în floarea
vieţii. Dar vezi, nu l-a înrăit boala, nu v-aduceţi aminte de alde Stancu lui Stăncilă? Tot aşa! A luat-o de la început cu doctorii, cu nu-ş' ce... Un timp se făcuse bine. A!... Nu mai am nimic, Dumnezeii şi Cristoşii, zicea el. Şi mi-aduc aminte că eu l-am dus la doctor. „Să nu te culci cu muierea şi să mănânci şi să te odihneşti aşa, aşa, şi-aşa, un an de zile. Un an, înţelegi, că te faci bine. Ai avut noroc c-ai luat-o din pripă... Dar dacă nu, să ştii că te cureţi", îi spuse doctorul. După o lună, îl ştiţi pe Stancu! Se făcuse alb, gras şi frumos! „Ce! Eu sunt boier să stau un an de zile degeaba? zicea. N-am nimic! Nu mai mă doare nimic." Şi Dumnezeii şi Cristoşii şi de doctor şi de tot. Şi s-a lăsat, îmi aduc aminte când era pe urmă pe moarte! înjura nevasta că ea e vinovată, că a muncit pentru ea, că nu putea să-şi lase copiii goi şi să moară de foame. Şi a murit el, da' copiii n-au murit pe urmă de foame. L-a înrăit boala, spui tu de ăsta. Nu l-a înrăit boala, dar o să se cureţe...
- Ei, Vasile! Cine poate să fie tare! Cristos şi tot i-a fost frică...
- Nu era făcută de mâna lui, spuse cârciumarul din dosul tejghelii.
NUVELE SI POVESTIRI
785
Ba de mâna lui, de mâna lui, îţi spun. El ştia că oamenii nu pot să priceapă ce spunea el. Şi atunci de ce le-ai mai spus... Ca să-1 răstignească?
— Taci din gură, zise Vasile. El ştia tot şi a vrut să moară pentru noi... Cârciumarul îşi turnă şi el un păhărel şi ciocni cu cei doi ţărani.
— Noroc, zise el... Dar spuneţi-mi şi mie ce e cu ai lui Moromete!
— Nimic, zise Vasile. Pe llie eu îl cunosc de când avea cincisprezece ani. Băiat bun şi muncitor. Moromete, tat-său, a avut doi cu nevasta dintâi care a murit şi când s-au făcut mari, nu ştiu, nu s-a mai înţeles cu ei, că ştiţi bine, el s-a însurat iar şi se vede treaba că asta e. Au plecat amândoi la Bucureşti, sau i-a trimes el, nu ştiu. Ălălalt iar nu ştiu ce-o fi făcut, dar a murit pe front. Se spune că n-a vrut să mai meargă la atac, a rămas în urmă şi că nemţii l-ar fi omorât şi aruncat cu alţii la un loc într-o fântână părăsită. Astălalt, llie ăsta cine ştie ce-o fi făcut p-acolo că îl vedeţi că s-a-ntors aici aşa cum l-aţi văzut, să-i ceară socoteală lui bietu Moromete. într-un timp se auzea că e maistru sudor, că are leafă bună, că s-a însurat, are copii. Acuma l-aţi auzitărâ şi voi, cică şi-ar fi făcut şi casă... Asta e tot.
— Cum se duce viaţa omului, zise celălalt ţăran după un timp.
— Se duce, răspunse Vasile, încet. Hai noroc. Se duce, continuă el, dar nu prea se duce. Omul o duce singur de-a rostogolul...
IV
Bătrânul Moromete se culcase pe prispă. Era frig şi se culcase singur, se simţea bine afară. Cele două fete ale lui şi cu mama lor dormeau în casă. Terminase cu aratul grâului chiar azi şi se gândea să înceapă de mâine să dreagă grajdurile care de cinci ani se derăpănaseră. Se simţea obosit şi mai ales vara
786 MARIN PREDA
asta; i se păruse cea mai grea. Poate şi pentru că aflase câ llie, fiu-său llie, a făcut casă în Bucureşti şi că după ce se mărită fetele, el să se ducă acolo şi să se odihnească, iar nevasta să stea aici cu una din fete. llie ţinea la el şi demult îi spusese: „când am să termin casa, tată, să vii la mine, că trebuie să fii bătrân, nu mai poţi munci". Aşa îi spunea într-o scrisoare. Dar de vreo cinci luni, deşi ştia că acuma el trebuie s-o fi terminat-o, nu primise nici o veste. „Mai are, poate, multe de făcut, n-o fi având timp, gândea el. Aşa e când eşti înglodat într-o treabă." Tocmai aţipise când omul îl strigă la poartă.
— Ce, glumeşti, sau visezi, răspunse el când acela îi spuse că llie este în cârciumă, că nu ştie ce spune, că e rău... Omul nu-i spunea decât atât, dar Moromete simţi şi când acela vru să plece îl apucă de flanelă şi-i strigă:
— Spune ce s-a întâmplat! l-a omorât cineva?
— Nu, nu i-a făcut nimeni nimic, dar te înjură, vezi că vine, uite-1, răspunse omul liniştit. Fereşte-te, Moromete, eu am să stau pe-aproape, pe aici...
Bătrânul se întoarse în mijlocul porţii şi aşteptă. O matahală neagră venea pe lângă garduri şi umbra salcâmilor şi a ulucilor o făcea şi mai mare. Când ajunse în dreptul casei vecină cu a lui Moromete, se opri o clipă ca şi când ar fi voit să recunoască ceva, apoi porni mai repede desfăcându-se din umbra gardurilor şi luând-o pe drum. Când trecu şanţul şoselei bătrânul Moromete păru că-1 recunoaşte. Nu se putu opri: frica şi neînţelegerea îl stăpâneau cu putere, iar bucuria de a-1 vedea ; rămăsese ascunsă, întreagă, undeva în fundul sufletului. i
— llie, strigă el. i Matahala se opri, de astă dată mai mult timp şi nu se mişcă. I
Bătrânului i se păru chiar că nu mai vrea să vie, simţi că fiul 1 lui n-are nimic cu el, bucuria îl cuprinse aprins şi toate 1 gândurile dinainte îi veniră din nou. „A făcut ceva pe-acolo şi ■ de frică şi ruşine s-o fi înfuriat pe toată lumea şi m-o fi înjurat ■
NUVELE ŞI POVESTIRI 787
şi pe mine, aşa face omul când durerea îi întunecă minţile, gândea bătrânul Moromete. Nu îndrăzneşte să vie, îşi zise el mai departe şi se smulse din poartă mergând repede spre el.
— llie, hai, mă, lasă că nu-i nimic, numai moarte de om să nu fie. Tu eşti, ce-i cu tine, hai în casă şi nu te speria degeaba...
Bătrânul se oprise în faţa lui, îl luase de mână şi-l trăgea.
llie Moromete se mişcă fără să scoată o vorbă şi merse împreună cu bătrânul, intrând în curte. Când se apropiară de prispă bătrânul îl lăsă de mână şi se urcă repede spre geam. Aci se opri şi bătu. Bucuria îi schimbase glasul şi vorbele semănau cu ale unui copil răguşit:
— Fă, muiere, scoală-te, sculaţi şi aprindeţi lamba c-a venit
llie.
în casă se făcu deodată lumină şi o mână aprinse lampa din fierăstruia tindei. Apoi lampa se mişcă, pieri şi uşa casei se deschise. Fetele şi femeia omului stăteau îngrămădite în prag.
— Pune lamba pe scaunul ăsta, mamă, spuse una din fete, apoi cu toţii se îngrămădiră lângă prispă, zăpăciţi, uimiţi, veseli, bucuroşi de venirea aceasta neaşteptată. Dar câteva clipe apoi, toţi tăcură deodată, un frig îi străbătu, până şi bătrânul amuţi şi se trase îndărăt. Omul arăta a ceva rău, neomenesc, la lumina galbenă a lămpii. Ochii îi sticleau, fălcile i se mişcau ca şi când ar fi fost făcute din lemn şi paloarea feţei era pământie.
— llie ce-i cu tine, vorbi bătrânul.
— Ce are, întrebă aiurită una din fete, e bolnav?... Femeia începu să plângă şi câtva timp cu toţi se zăpăciră.
— Cum se uită, Doamne, începu femeia să se jelească.
— Ia taci din gură mamă, se răsti liniştită una dintre fete, după ce se pare că îşi dăduse seama de ceea ce se întâmplă.
— Moare, o să moară aici, se jelea ea mai departe.
în acest timp llie tăcea şi aproape zăpăcit de bucuria lui ta-său, toate planurile lui se topiseră în el. Faptul că tatăl lui îl aştepta în poartă, că îi ieşea înainte vorbindu-i blând şi cu bucurie în glas, îl ţintuise pe loc, acolo, în mijlocul drumului.
788
MARIN PREDA
I
Capul îi ardea şi întunericul îi strângea tâmplele şi ochii. în locul revoltei, pentru prima oară în viaţă, îl cuprinse desnă-dejdea. O zădărnicie mistuitoare, amară, îl măcinase câtva timp, şi o clipă, o singură clipă sufletul i se topise într-o stare în care aveau loc din plin, întregi, jalea, durerea întreagă, bucuria, uitarea, mila, o lumină vie pâlpâise o clipă şi se stinsese. Apoi se simţise luat de mână, câteva secunde vorbele bătrânului le mai simţise picurându-i în piept ca nişte lacrimi de rouă, apoi totul pierise. încercase intrând pe poartă să mai simtă tot astfel, să mai prindă starea aceea de durere nesfârşită şi desnădejde în care toată fiinţa lui simţise că se pierde, că uită totul, toată viaţa, boala care-l rodea, gândurile înspăimântătoare şi revolta ce-1 stăpânea, dar nu mai putuse. Se aşezase pe prispă şi făcea sforţări, dar cu cât încerca să-şi aducă aminte şi să prindă acel lucru, cu atât mai rău se întuneca şi disperarea punea stăpânire pe mintea lui. Apoi gândurile vechi i se furişară încetul cu încetul în cap ca nişte păsări negre şi nevăzute şi furia începu să-i curgă din nou şi să i se îngrămădească în gât. Când auzi plânsul femeii, tresări. întregul plan îi veni în minte cu putere, dar furia îi era şi mai mare. Deodată urlă, simţind cum întunericul nopţii îi intră în cap:
- O să mor aici, fa, am să mor aici. Ce, nu-ţi convine? Nu-ţi convine? Se sculă de pe prispă şi se apropie de ea. Femeia se opri din plâns şi se trase îngrozită spre scara prispei. El veni mereu spre ea, repetând întruna răguşit şi înecându-se; se sui iar pe prispă, după ea, intră în casă şi o urmări până înlăuntru pe întuneric, strigând mereu şi făcând geamurile să zdrăngăne:
- Ce? Cum? Nu-ţi convine? ... Nu-ţi convine? Spune, nu-ţi convine? Nu-ţi convine să mor? Să mor!... Nu-ţi convine să mor...
Fetele şi bătrânul intrară în acelaşi timp după el grămadă, cu lampa în mână. Femeia se oprise în fundul odăii şi se ghe-muise într-un colţ între sobă şi perete. Groaza îi stăpânea pe toţi.
NUVELE SI POVESTIRI
789
J^^^ v-a:
Fetele şi bătrânul îl apucară de mâini şi îl opriră. Omul se înecase şi tuşea, iar o spumă alburie îi ieşise pe la marginea gurii.
- Eăsaţi-mă, daţi-mi drumul. Am să vă omor pe toţi, am să vă sugrum...
- Einişteşte-te, Ilie, hai linişteşte-te, vorbea bătrânul întruna. Ilie Moromete se smulse cu uşurinţă dintre fete şi bătrân
şi se aşeză pe pat. O tuse puternică îl înecă în fiece clipă şi timp îndelungat tuşi într-o batistă mare, făcând sforţări groaznice. Sudoarea îi îmbrobonase fruntea şi tâmplele.
- Acum am să încep, bătrâne, zise el pe urmă. Moromete se mişcă spre fereastra din faţă şi se opri.
- Einişteşte-te, Ilie, copil nenorocit, ce ţi s-a întâmplat? Ce boală ai? De ce, nenorocitule, n-ai scris?
Bătrânul ţipa de desnădejdie şi neînţelegere.
- Am să-ţi spui acuma, ai răbdare. Ai răbdare, acuma cu mine s-a sfârşit, n-am să mai scap, dar... Tu, voi toţi m-aţi omorât. M-aţi omorât de mult şi v-aţi spălat pe mâini. Spune bătrâne, de ce m-ai făcut? Ca să mă omori cu zile? Dar câte zile mai am de trăit, n-aveţi să-mi scăpaţi nici unul. M-ai trimis la Bucureşti şi mi-ai spus. Dar mi-ai spus poveşti, smintitule, m-ai crescut şi m-ai făcut om cumsecade, om de treabă, cinstit şi mort. Acuma sunt liniştit, am să scormonesc toată viaţa ta şi am să te omor. Numai pe tine. Ascultă să-ţi spun povestea.
- Ilie, culcă-te, Ilie... nu aduce nenorocirea ta şi altora, nimeni nu e de vină, gâfâi bătrânul sugrumat. Spune ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?
Bătrânul Moromete tremura şi inima îi bătea atât de tare că ochii îi ieşise din orbite şi fu gata să cadă la pământ.
- II omori şi pe el, ţipară fetele, fugind spre bătrân şi apucându-1 de umeri.
Nu pot să vă omor acum, că v-aş omorî pe toţi, pe rând, v-aş sugruma ca pe nişte pui de găină, vorbi Ilie şi glasul lui
790
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
791
închis răspândi un frig care umplu casa. Pe toţi am să vă omor, repetă el şi-şi trase istovit un căpătâi gros sub coate.
- Ilie, fie-ţi milă de sufletul tău, gemu şi femeia.
- Aşteaptă să vezi ce milă am să-ţi dau eu. Aşteaptă să mă înzdrăvenesc, şi să vezi atunci împărăţia cerurilor.
Ochii îi sclipeau acum ca nişte lame strălucitoare. Nu-1 mai cunoştea nimeni, nu mai semăna cu omul pe care îl ştiau toţi, nimic nu mai amintea de el, nici o trăsătură. Câteva clipe toţi ai casei simţiră că acest om nu mai ţine seama de nimic, se părea că a murit de pe acum şi a rămas în el numai o fiară, cu care stăteau de vorbă şi de care se înspăimântau pentru că era { aproape de ei, că ei au colţii şi ghiarele, ochii flămânzi. Femeia se închină şi ieşi, bătrânul şi fetele rămaseră tăcuţi alături.
- Duceţi-vă şi voi, vorbi după un timp bătrânul Moromete.
Fetele nu se mişcară, apoi deodată tresăriră mirate. Bătrânul se ridicase de pe scaun şi fruntea i se încreţise. Se întoarse spre ele şi când vorbi, glasul parcă tună. Niciodată nu-1 auziseră vorbind atât de tare şi arât de gros. In el se dase o luptă groaznică şi prin vinele îmbătrânite sângele începuse să-i curgă cu putere. Părul alb şi scurt de câteva degete, i se zbârlise în cap:
- Am spus să plecaţi, plecaţi o dată, vorbi el îmbrâncindu-le şi fulgerându-le cu ochii. Am făcut copii să m-asculte şi vreau să m-asculte până-am să intru în pământ. Şi care nu m-ascultă îl tai cu toporul şi-l dau la câini.
- Tată...
- Ieşiţi, fulgeră scurt, bătrânul Moromete.
Fetele ieşiră repede şi uşa se închise în urma lor zgâlţâind geamurile şi întreaga casă.
Tatăl şi fiul se priviră tăios câteva clipe şi se scormoniră cu I privirea timp îndelungat. Bătrânul tremura şi nu mai putea ţine 1 ochii în ochii de lamă ai fiului. Simţea privirea străină .cum îl I
pătrunde şi îl taie, inima svâcni dureros şi un timp simţi cu toată fiinţa lui că omul din faţa sa nu mai e fiul lui, că n-are nici un amestec cu el. Dar gândi că boala este aceea care i-a înnegrit şi mâncat inima şi gândul lui de copil smintit că cineva e de vină că el este atât de râu bolnav. „Trebuie să-i scot gândul smintit că eu sunt de vină, măcar cu forţa, că de judecat nu mai judecă. Trebuie să-i bag vorbele ca un cuţit în inima lui, să moară liniştit dacă nu mai poate să se vindece. Nenorocitul, nenorocitul, plângea bătrânul în gât, dar pe faţă nu i se mişcă nici o cută şi nu clipi fixând cu intensitate şi căutând să taie, să facă să se topească luciul acela de nesimţire şi ură din ochii fiului.
— închide ochii, gemu cu tărie bătrânul Moromete. închide ochii şi nu mă înfrunta. Te-am crescut şi m-am chinuit cu tine ca să trăieşti şi nu să mori. Ai trăit ca un orbete treizeci şi şapte de ani şi acum ţi-e frică de moarte... Şi învinuieşti pe tatăl tău. Ascultâ-mă, nenorocitule, închide ochii şi nu mă înfrunta că te leg... Ţi-e frică de moarte că n-ai trăit destul? Ai trăit treizeci şi şapte de ani şi ar fi trebuit să nu-ţi fie frică. Zici că ai să mă omori, că eu te-am nenorocit. Când ai plecat de-aici aveai optsprezece ani şi după încă optsprezece ani abia acum îmi spui că eu te-am nenorocit. Ce zici de asta, răspunde, nenorocitule, la asta!... Ilie Moromete tresări şi ochii i se turburară. Câteva clipe simţi şi el că omul din faţa lui nu mai e tatăl său de la care se aştepta la slăbiciunea aceea care îl înfuria. Gândi cum îl simţise la poartă ca pe o lumină vie şi dulce şi acum ca pe un neîndurat judecător. Un timp se zăpăci, apoi îşi aduse aminte de nopţile chinuite din Bucureşti când înnebunit chema pe Dumnezeu din cer să-l întrebe pentru ce e bolnav şi pentru ce va trebui să moara. îşi aminti tot şi furia îl ridică cu iuţeală în capul oaselor. Bătrânul sta nemişcat, ţintuindu-1 ca o stană de piatră.
— După optsprezece ani, îţi spun, am venit eu să te judec şi nu tu pe mine. Tu trebuie să-mi răspunzi. Şi n-ai să-mi răspunzi, am să te omor şi puţin îmi pasă, nimeni nu ştie nimic,
792
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
793
nimeni nu este în suferinţa mea, am să mor ca un câine şi am să scuip peste viaţă. Eşti vinovat, că m-ai făcut, asta mai întâi, asta întâi de toate...
- Vorbeşti cu Dumnezeu, rătăcitule!
- Vorbesc cu Dumnezeu şi dacă nu-mi răspunde îl sugrum.
- Te sugrumi pe tine. Te-ai sugrumat pe tine, este tot ce ştii.
- Tu m-ai făcut. Pentru ce m-ai făcut?
- Pentru ce ai făcut şi tu copiii tăi.
- Copiii mei nu sunt bolnavi.
- Asta n-ai de unde s-o ştii, după cum nici eu n-am ştiut.
- Ba am sâ ştiu, acuma ştiu, acuma ştiu totul şi eşti vinovat
câ dacă n-ai ştiut, n-ai tăcut din gură... N-ai vrut să taci, ticălos I bătrân, mi-ai umblat cu evanghelia şi înţelepciunea ta. Adu-ţi j aminte când am plecat amândoi, eu şi cu ăla care-a murit pe | front. Nu te omor până nu te judec. Adu-ţi aminte că eram | tot în cârciuma unde am băut acuma singur, spuneai povestea I asta şi erai mândru că eşti cel mai dăştept om din sat. Toată | lumea te asculta. Citiseşi cărţi multe şi răspândeai otrava lor j pe unde puteai: „Un om avea un băiat care a plecat în lume să-şi caute norocul. (Aşa cum am plecat noi.) A plecat într-un oraş mare şi n-a mai ştiut de el un an de zile. După un an de zile un cunoscut vine la omul nostru şi întristat îi spune: „Am văzut pe fiul tău" (vorbea ca-n parabole). „Ei, ce e, ce e cu el?"... „E rău", zice omul. „Ce face", întrebă el. „E rău, era între jandarmi, furase, îl duceau la puşcărie." „Ei, nu-i nimic, răspunde omul, băiatul meu n-are nimic. O să-i treacă." Mai trece un an, doi, iar vine cunoscutul şi mai întristat: „Am văzut pe cutare", zice el. „Ei, ia spune." „E rău şi acuma, nu se mai îndreaptă, a scăpat de puşcărie şi s-a apucat de curvăsărie, ■ umblă cu muierile de gât şi-şi cheltuie toată munca." „Ei, lasă,, ■ nu-i nimic, trece şi-asta." Mai trec câţiva ani şi iar vine cu- ■ noscutul: „Am vorbit cu fiul-tău, spune el, e rău, s-a lăsat d& U curvăsărie şi s-a apucat de şarlatanie pe faţă, vrea să facâi^B
avere..." „Ei, trece şi-asta, nu-i nimic, o să treacă". Peste câtva timp iar vine cunoscutul. Dar acuma nu mai era trist. „Ce face fiul meu", îl întreabă omul. „E bine, răspunse cunoscutul. A făcut bani mulţi, e sănătos, dar l-am găsit beat într-o cârciumă. Spunea că bea toţi banii, o să facă alţii şi... dar n-are nimic. E un om cumsecade." „Ba nu, a răspuns omul de astă dată îngrozit, nu, s-a terminat cu el. Asta n-o să mai treacă. Celelalte au trecut, dar asta nu, cu asta o să le facă pe alelalte pe toate"...
llie Moromete se opri. Bătrânul stătea tot nemişcat şi asculta. llie începu acum cu glasul încet, dar vorbele îi ieşeau surde şi ameninţătoare. Luciul metalic al privirii pierise şi ochii îi erau acum atât de turburi că faţa lui parcă arunca întuneric.
— Asta ai spus-o odată şi n-am uitat-o. De ce-ai spus-o? Crezi că un om poate să scape de patima din el? Dacă e beţia, beţia îl mănâncă, dacă e hoţia şi curvăsăria, astea îl omoară. Dar eu n-am fost aşa şi dacă ţin minte povestea asta, o ţin pentru că ai spus-o odată cu sfatul tău de rămas bun: „Băieţi, voi plecaţi în lume, aşa e?" Aşa ne-ai întrebat. „Da, plecăm în lume", am răspuns noi. „Bine plecaţi, dar eu ca om mai bătrân vă spun că un om trebuie, când are viaţa înainte, aşa ca voi, trebuie să ştie ce vrea să facă. Să nu-1 bată vântul şi să-1 arunce viaţa ca pe-un nenorocit, cine ştie unde. Vă întreb, ce vreţi să faceţi? „Păi să intrăm la o meserie", am răspuns noi. „Asta e uşor de făcut, ai zis tu. Atâta tot? Şi pe urmă? După ce înveţi meseria şi ieşi de-acolo, ce faci? Ia ascultaţi, eu după ce vin de la deal, de la secere, ce fac?" „Te duci acasă, am răspuns noi, şi te-odihneşti." „Ei, asta e, mă! Voi unde vă odihniţi în casa altuia. Să vă spun eu: vă duceţi la Bucureşti să faceţi o casă şi să trăiţi acolo. Pentru casă pe urmă vin celelalte, banii, meseria, dar gândul tău este să faci casă. Să nu te apuce însurătoarea fără casă şi să faci copii, că atunci n-ai să mai poţi; un om trebuie să ştie ce vrea să facă? Asta ai spus tu. Aşteaptă să-ţi spun şi eu şi să vezi că şi tu puteai să ştii ce ştiu eu acuma. Aveam asta în
794
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
795
gând, să-mi fac casă. Ştiam ce vreau. Mi-a fost greu, dar n-am ţinut seama. Am strâns ban după ban şi mi-am făcut casă...
- Dacă a fost greu, de ce n-ai ţinut seama de asta, tună deodată bătrânul Moromete.
- Trebuia să-mi fac casă, doar asta am avut în gând şi pentru asta am învăţat meseria şi asta mi-a fost bucuria: să am casă, să am cuibul meu... după spusele tale... mă gândeam numai la asta şi când munceam nu simţeam munca, nu mă văităm.
Glasul lui Ilie Moromete începu să se ridice a urlet. Se oprea, gâfâia între vorbe şi din ce în ce se înăbuşea.
- Dacă ştiai ce vreai! ce-ai înţeles, om nenorocit, din asta...
- Am terminat casa şi acum am...
- Taci din gură şi ascultă ce-ţi spun, ascultă aici. Dacă ştiai că tu vreai să faci casă, trebuia să ştii şi ce să faci ca s-o ai. Asta trebuia să ţi-o spun eu? Trebuia să faci numai ceea ce poţi şi îţi place...
- Am ştiut ce să fac, nu încerca să scapi, că nu poţi. Am muncit s-o fac, nu puteam să fur.
- Ai muncit prost şi mult, n-ai mâncat destul şi te-ai îmbolnăvit. Când viaţa ţi se duce, înseamnă că ştii ce faci!
- Şi-mi spui asta acuma? Acuma îmi spui, urlă Ilie Moromete.
- Asta trebuia s-o afli în optsprezece ani, răspunse la fel bătrânul, aproape acoperindu-i vorbele din urmă. Dar asta se află după ce eşti pe moarte, când numai foloseşte la nimic. Când strângeai banii pentru casă şi nu mâneai destul, îţi plăcea? Eu nu ţi-am spus că atunci când faci ceea ce vreai, lucrul acebt trebuie să fie nepbăcut şi să-ţi fure viaţa. Asta nu ţi-am spus-o.
Bătrânul îl privea limpede şi ultimele vorbe abia i se auziră. Ilie Moromete rămase năucit şi câtva timp fălcile i se mişcară, îşi adună gândurile, vru să-i ţipe iar, dar ceva parcă se rupsese si căzuse în el.
- Asta nu înseamnă că... Dar văz că tu te-nfurii numai pe vorbe, pentru ce vreai să dai vina pe celălalt. Dacă eşti bolnav, eu sufăr mai mult decât tine. Tu eşti bolnav, zici tu şi mintea ţi se zbate că n-ai înţeles nimic din viaţă. Dar cine înţelege mai mult decât tine? Numai cel care sufere ca tine, dar fără să dea vina pe-altcineva şi fără să se revolte. Tu acum suferi mai mult de gândul că ai să mori! E o suferinţă care se înteţeşte cu cât mai mult, cu cât ai dori să n-o mai ai, cu cât ai dori să nu mori.
Ilie Moromete îşi aduse aminte de acest lucru şi mintea i se turbură şi mai mult.
- Şi tu ştii? strigă el, dar de astă dată glasul era disperat şi ochii închişi nu i se mai mişcau.
- Şi eu am suferit şi am trecut peste asta. Eu am trăit o viaţă întreagă şi n-am înţeles nimic, stăteam pe patul morţii, o simţeam cum vine, cum stă lângă patul meu şi aşteaptă. Aveam şaizeci de ani şi acum am şaptezeci, aştept moartea liniştit, împăcat chiar dacă îmi place viaţa. Dar moartea nu vine şi parcă am întinerit. Ilie, Ilie! I.asă-ţi suferinţa şi n-o arunca în spatele altuia, că nu scapi de ea. Lasă-te în voia ei şi gândeşte-te că toţi suntem bolnavi, toţi oamenii, chiar dacă ei umblă pe două picioare. Dar mai bine nu te gândi la nimic, nu învinui nici viaţa ta şi nici pe nimeni. Suntem vinovaţi singuri de ceea ce ni se întâmplă, de ceea ce suferim. Haide, descalţă-te şi să mănânci. Să mănânci bine, să te odihneşti şi ai să te faci sănătos. Am să vând din pământ... Boala nu intră decât într-un trup cu sufletul bolnav. Vindecă-ţi sufletul şi boala o să piară, dar dacă pentru trupul tău am eu grijă, pentru suferinţa ta nu pot să am, nu te poate nimeni vindeca, afară de tine.
Ilie Moromete începu să nu mai audă vorbele tatălui său. Căzuse cu capul pe căpătâi, cu ochii închişi şi o clipă simţi chemarea aceea a desnădejdiei întregi, a durerii întregi şi obosit nu mai putu asculta vorbele bătrânului.
796
MARIN PREDA
r
Pe rând, fetele intraseră înlăuntru, apoi după ele şi femeia.
- Doarme, spuse una încet, încă înfricoşată.
- Credeam că te omoară, tată, vorbi cealaltă.
- Tăceţi din gură. Suferinţa înspăimântă pe om, zise bătrânul încet.
- E bolnav rău, tată? Ce spunea? De ce te învinuia? Bătrânul luă o dulamă şi-l înveli. Apoi apucă fetele de umeri
şi le împinse:
- Faceţi ceva de mâncare, pregătiţi ceva pentru mâine şi să nu-1 sâcâiţi... că-1 omorâţi, plecaţi, zise mai departe bătrânul, apoi se lăsă pe marginea patului şi timp îndelungat încercă să facă o ţigară, fără să izbutească. Afară cocoşii cântau miezul nopţii.
I
MEGAFOANELE
La întrebarea medicului dacă palpitaţiile de inimă de care se plângea coincideau cumva cu vreun zgomot prea puternic, cu vreo voce ascuţită, cu vreo uşă trântită, strungarul Petrică Ştiopu ezită să răspundă; avea vecini liniştiţi, nu trântea nimeni uşile şi apoi să fim serioşi: zgomotele care se produc într-o secţie de strungârie a unei mari uzine, dacă e vorba de zgomote, nu pot fi niciodată mai slabe ca în afara ei, oricât de zgomotoşi ar fi vecinii şi oricât de ascuţit ar ţipa, să zicem, o vecină certăreaţă.
- Dumneata eşti însurat? întrebă medicul neconvins. -Nu.
— Ei, când te-i însura atunci să vorbeşti. Deocamdată află de la mine că vocea ascuţită a unei femei, în ambianţa familiară, e mai puternică decât zgomotele de la cazangerie. Dar să lăsăm. Fapt e că în momentul când tresari din somn şi zici că ţi se cutremură partea stângă a pieptului, nici un zgomot nu se aude. Se aude sau nu se aude? insistă medicul observând şovăiala pacientului.
Se aud megafoanele, gândi strungarul, pentru el însuşi, şi ezită din nou să răspundă, reflectând că nu e cazul să stabilească vreo legătură între megafoane şi boala sa. El era membru de partid şi îşi mai aduse aminte şi că el, ca activist în biroul organizaţiei, citise chiar acum câteva săptămâni raportul CC. în care se arăta, între altele, că numărul localităţilor radioficate
798
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
799
şi megafonizate a sporit considerabil. Megafoanele deci erau trecute la realizări. îşi amintea chiar fraza: „a sporit numărul megafoanelor". Cuvântul „sporit" purta prin el însuşi evidenţa unei experienţe care dusese la rezultate de care nu se mai îndoia nimeni şi pe baza lor se hotărâse „sporirea". Şi dacă reflectăm şi mai mult este aici chiar o nuanţă: un lucru uşor de realizat se realizează într-o etapă distinctă, de pildă, o uzină, un spital, o întreprindere, se planifică pentru un an, pentru doi, sau pentru cinci, termen înlăuntru căruia uzina sau spitalul respectiv sunt realizate. Marile lucrări însă, marile proecte, marile planuri de perspectivă nu se pot încheia într-o perioadă determinată atât de precis, pentru ele se dau bătălii îndelungate şi dificile, iar victoriile se înregistrează parţial: între anii cutare şi cutare a „sporit" numărul gospodăriilor colective sau: au „crescut" lucrările hidrocentralei de la Bicaz etc., etc. Dacă megafoanele erau trecute în rândul acestei serii de lucrări (şi erau din moment ce se spunea: „a sporit") e de la sine înţeles că necesitatea existenţei lor nu poate fi judecată prin prisma turburărilor de inimă ale unuia sau altuia. Astfel, reflecta Petrică, posomorât, cu un vag sentiment de nemulţumire împotriva medicului.
- Se aud megafoanele, dar alea cântă tot timpul, spuse ] totuşi, uitându-se bănuitor la medic (intelectualii ăştia sunt totdeauna individualişti şi refractari la realizările destinate maselor).
- Ei, aha, păi vezi?! Megafoanele! exclamă medicul satisfăcut. De ce nu spui aşa? Unde le ai? Sub geam? Câte ai? Au pâlnia îndreptată chiar spre fereastră, nu-i aşa?
Strungarul se supără. §
- Nu sunt sub geam tovarăşe, sunt în grădina Palatului 1 Pionerilor. I
- N-are importanţă, răspunse medicul şi ridicându-se de ■ pe scăunelul de metal unde stătuse cât îl examinase pe m
strungar încheie: n-ai nimic la inimă, tovarăşe Petrică, palpitaţiile acelea sunt simple extrasistole care o să-ţi treacă, dar îţi pun în vedere că megafoanele alea pe care zici că le auzi, nu e un lucru sănătos.
în străinătate se dă o luptă sistematică împotriva zgomotelor. Am auzit că s-a format chiar o Eigă, în timp ce la noi, sub motiv că se distrează, anumiţi indivizi iresponsabili au alungat liniştea de pe tot cuprinsul ţării. Cine e la rând rosti medicul deschizând uşa spre culoar fără să-1 mai ia în seamă pe strungar.
Petrică ieşi însă cu un aer dispreţuitor, cuvântul „în străinătate" rostit de medic lămurindu-1 definitiv în privinţa mentalităţii intelectualilor. Cât priveşte despre boala sa, uită chiar din clipa aceea că ar avea sau ar fi avut ceva. O luă liniştit spre uzină şi începu lucrul foarte bine dispus.
în timp ce lucra îşi aminti de ziua când i se repartizase locuinţa, era primăvară ca acum, odaia era frumoasă, megafoanele cântau şi totul avea ceva sărbătoresc. Era foarte plăcut să le auzi cum inundă aerul cu melodii şi fiecare ramură, fiecare frunză chiar, cântau parcă şi ele. întreg cartierul se scălda în această atmosferă festivă: parcă era 1 Mai sau 7 Noiembrie. „Ştiu eu de ce nu le place unora megafoanele, reflectă strungarul gândindu-se la medic. Nu megafoanele îi supără pe ei, ci conţinutul lor. Lasă că ştiu eu ce conţinut ascultă ei seara pe la orice oră..."
Nu trecu însă nici un an şi Petrică nu avu încotro şi trebui să recunoască întâi că megafoanele îl sculau din somn şi că din pricina asta se simţea cam obosit şi cam fără poftă de mâncare. Mai apoi că emisiunile erau prea „mecanice". Prea erau zilnice şi nu oboseau niciodată. Când lucra în schimbul întâi, venea acasă pe la orele patru şi vroia să se odihnească. Nu putea. Când lucra în schimbul doi se trezea cu tresăriri puternice (după ce încetaseră o vreme, tresăririle acelea ale inimii reveniseră), iar când lucra în schimbul trei adormea ascultând articolul de fond
800
MARIN PREDA
din Scânteia sau Sumarul presei centrale şi când se trezea, pe la orele 2,30 după-amiază, asculta Cotele apelor Dunării.
începu să-l irite ideea că tovarăşul acela care era responsabil cu megafoanele nu se gândea că în cartier există oameni ai muncii care sunt obosiţi şi ar vrea să se odihnească şi această iritaţie merse crescând până ce se hotărî să intervină.
într-o zi se înfăţişă la biroul de informaţii al Palatului, i se făcu bon de intrare şi merse în audienţă chiar la director.
— Tovarăşe director, spuse el, intrând direct în fondul problemei, am venit să vă spun un lucru, megafoanele dumneavoastră cântă prea tare. E o problemă pe care eu o ştiu cu culturalizarea maselor, însă nu cred că... Ce mai încoace şi încolo, încheie el observând că directorul îl asculta cu interes binevoitor, ştiţi cum se aude?!
Directorul îi aruncă o privire afirmativă care i se păru strungarului ciudată. în clipa următoare pleoapele directorului se lăsară peste ochi şi faţa i se destinse inundată de o bucurie calmă şi plină.
— Cum să nu ştiu, tovarăşe, zise el privindu-l pe strungar cu satisfacţie, avem cele mai puternice megafoane din R.P.R. Uite, aici, azi am primit-o, adăugă arătându-i musafirului o hârtie. „Comitetul pentru organizarea festivalului tineretului şi studenţilor, către Palatul Pionierilor, citi directorul. Vă invităm să participaţi la Festivalul de la Varşovia cu staţia dv. de amplificare."
Ea auzul unei asemenea veşti, strungarului i se păru meschin şi prea personal scopul vizitei sale. Se ridică şi, înainte de a pleca, bâigui ceva că lui „i se pare" că totuşi, pentru populaţie, ştiţi, ... să se odihnească... şi din pricina... că e prea tare...
— Cine, megafoanele? întrebă directorul ferm. -Da.
— Cred şi eu! exclamă el fără să se mire, şi-i strânse strungarului mâna cu toată puterea, cu o expresie de parcă
NUVELE ŞI POVES*
'BIBLIOTECA ?* ACADEMIEI *■ U KOMANE "
vizitatorul ar fi venit să-l felicite şi el primea felicitarea fără falsă modestie ca unul ce nu face decât să primească ceea ce merită. N-are nici un rost să faci pe modestul când dispui de astfel de megafoane.
Petrică ieşi şi el din Palat plin de mândrie şi satisfacţie, ca şi când ar fi primit şi el nişte felicitări şi astfel se făcu că iritarea sa se spulberă. Dar nu pentru multă vreme şi într-o zi strungarul făcu brusc descoperirea că directorul acela nu e posibil să fie în toate minţile. Amintindu-şi scena, sub puterea iritaţiei extreme pe care i-o producea urletul megafoanelor (acum i se părea că urlă) îl apucă o furie cu totul de neînţeles, care îl uimi şi pe el, împotriva acestui director şi se hotărî să se ducă din nou să-i vorbească. Dar nu-1 găsi. îl căută apoi mereu în zilele următoare, fără succes. Directorul devenea din ce în ce mai inaccesibil şi strungarul se hotărî să fie mai modest şi să discute problema cu responsabilul cultural: de el depindea direct programul staţiei de amplificare. Dar nici acesta nu era de găsit. Ba chiar, cu timpul, strungarul se convinse că directorul era mai uşor de găsit, îl întâlni chiar de câteva ori în timp ce îl căuta pe responsabilul cultural.
- îl cauţi pe responsabilul cultural, ştiu, o spusese directorul văzându-1, aşteaptă-1 că trebuie să vie, e dus pe la raion.
Veni însă şi ziua când strungarul îşi pierdu răbdarea şi problema se rezolvă într-o clipă, ca prin farmec.
Era într-o dimineaţă de duminică şi duminica dimineaţa megafoanele nu cântau, aveau program după-amiază, când grădina se umplea de pionieri. Totuşi, pe la orele nouă strungarul fu zgâlţâit din somn de ceva parcă mult mai puternic decât megafoanele. Sări din pat cu inima svâcnind, vânăt la faţă şi începu să se îmbrace febril. Pe director sau pe responsabil sau indiferent pe cine va găsi, chestiunea aceasta nu mai putea suferi amânare. Era nepermis, ceva criminal! Hotărât la mijloc nu putea fi decât o acţiune conştientă de terorizare a
802.
MARIN PREDA
maselor sub masca aceasta a culturalizării. „Ehe! Iasă că-ţi arăt eu dumitale, tovarăşe cu cele mai puternice megafoane din R.P.R. ce înseamnă să-ţi baţi d-ta joc de o acţiune a partidului, sub masca asta..."
Petrică coborî scările în goană şi ieşi în stradă, dar ce curios lucru: megafoanele palatului tăceau toate, din partea aceea grădina era liniştită. Copacii, printre crengile cărora erau montate puternicele amplificatoare, zăceau în tăcere. De unde venea totuşi misterioasa emisiune? Căci aerul zbârnâia de răcnetele metalice ale unui crainic care citea un articol de politică externă, în cele din urmă, năucit, întrebând prin vecini, strungarul descoperi sursa: peste drum, într-o curte, cineva scosese aparatul de radio pe geam şi îi dăduse drumul la maximum. Era un miliţian.
— De ce ai scos radio afară, tovarăşe?! îl întrebă strungarul buimăcit de uimire.
Miliţianul se apropie de gard zâmbind, având ceva radios în privire şi când strungarul îşi repetă întrebarea el explică cu un aer complice:
— Azi am băgat de seamă că megafoanele de la palat nu cântă.
— Ei şi? întrebă strungarul holbat.
— L-am scos pe-al meu afară şi l-am dat mai tare.
— De ce?
— Ca să audă lumea.
— De ce? Ţi-a dat cineva sarcina?
— Nu, zâmbi miliţianul, mereu în complicitate cu propriul său exces de zel, dar am zis aşa: când tace Palatul dau drumul eu.
„E nebun, gândi strungarul, observând expresia de încântare de pe chipul miliţianului.
— Măi tovarăşe, uite ce zic eu, îi spuse stăpânindu-se, bagă-ţi dumneata radio în casă şi minţile în cap, şi nu te mai ocupa
NUVELE SI POVESTIRI
803
dumneata cu distracţia populaţiei, că nu e sarcina dumitale! Dumneata să păzeşti ordinea, asta e sarcina dumitale.
în clipa aceea însă izbucniră pe neaşteptate megafoanele din grădina Palatului, adevăratele megafoane. Miliţianul ridică din sprâncene şi făcu un gest care însemna: ei, acum îl închid pe al meu!
Strungarul însă, din vânăt cum era, se făcu pământiu. O luă numaidecât spre poarta palatului. Pătrunse înlăuntru fără bon şi încă o ciudăţenie, când intră în biroul directorului, îl găsi acolo şi pe responsabilul cultural. După expresia chipului lor (aveau aceeaşi expresie ca şi a miliţianului) strungarul înţelese că nu va putea să obţină nimic de la ei, dar nu se putu totuşi stăpâni să nu întrebe cu un glas înalt, adresându-se responsabilului cultural:
- Măi tovarăşe, de ce terorizezi dumneata populaţia cu megafoanele?
- Cine terorizează populaţia, tovarăşe?! întrebă responsabilul uitându-se la musafir cu aceeaşi expresie cu care musafirul se uitase mai înainte la miliţian. Am auzit eu că ai mai venit pe-aici, dar d-ta, tovarăşe, crezi că o să renunţăm noi la programul nostru de culturalizare fiindcă vreai dumneata? continuă el. Lasă că ştim noi de ce nu le place unora megafoanele noastre. Nu megafoanele îi supără pe ei, ci conţinutul lor.
Strungarul ascultă buimac, dar, neputând îndura astfel de cuvinte, îi dădu un pumn în cap omorându-1 pe loc.
Aprilie 1958 Mogoşoaia
NUVELE ŞI POVESTIRI
805
MAGAZIA
în peisajul câmpiei, dincolo de linia ferată, se vedea undeva în depărtare o construcţie nedefinită. Se afla la marginea satului vecin, dar era greu de spus cât de mult se afla la marginea acestui sat, la ce distanţă şi în ce loc anume. I se spunea magazia şi existenţa ei popula nu numai universul nostru vizual, ci şi al celor mari. Mai la dreapta sau mai la stânga de magazie, mai aproape sau mai departe de ea: era un punct de referire. „Eram cam la o sută de paşi de magazie când văd că sare un epure", zicea un vânător. Sau: „întârziasem, abia mai vedeam magazia", zicea un întârziat, iar unul care se rătăcea noaptea pe câmp descopetea magazia şi găsea apoi drumul. Nimeni însă nu ştia, sau în orice caz nu ne spunea nouă, celor mai mici, ce este cu această magazie, nimeni, se pare, nu fusese în ea, nimeni nu ştia a cui e şi la ce foloseşte. Seara când ni se întâmpla să ne apuce noaptea pe câmp cu caii, acest cuvânt „magazie" se dilata nemăsurat pentru noi, devenea parcă măgăoae, pe acoperişul ei de tablă neagră mergea parcă cineva... Atunci, încălicam, şi copii şi cai, într-o contopire totală, bântuiţi de aceeaşi panică, o luam la goană şi nu ne mai opream nici când, la vederea salcâmilor familiari ai satului, ne veneam în fire şi ne dădeam seama că am fugit degeaba. Totuşi mult mai plină de taine era magazia la lumina zilei. Profilul ei ni se pare castel atunci când soarele în asfinţit strălucea în acoperiş şi în geamuri. Zidurile
şi uşile şi unghiurile şi grinzile streşinilor păreau imateriale, deşi vedeam cu claritate atât chirpicii de pământ cât şi lemnul din care erau făcute zidurile şi streşinile.
între noi şi magazie se afla calea ferată, un obstacol greu de trecut. Credinţa aceasta nu era deloc născută din puerilitatea noastră, ci se baza pe experienţă. într-o zi ne-am apropiat de calea ferată şi am început să-i pipăim piuliţele şi traversele groase cât noi, îngropate în pământ. Deodată am auzit o voce bubuitoare: „Bă, ce căutaţi voi aici?" Era un om care venea spre noi cu o cheie uriaşă în mână. Am rupt-o la fugă şi ne-am pitit în porumburi de unde am urmărit cu inimile ticăind să vedem dacă necunoscutul nu se ia după noi să ne omoare cu cheia aceea.
în vara următoare, fără să ni se fi întâmplat ceva anume, am trecut pur şi simplu linia ferată şi am pornit spre magazie. Am mers însă puţin, ne-am oprit şi am rămas vreme îndelungată pe loc, cuprinşi de o tristeţe nedefinită. Magazia era o construcţie veche. Poziţia ei faţă de sat continua să rămână neclară, era a satului sau a câmpiei? Era un fanar, o casă de locuit, o remiză sau pur şi simplu o magazie de ţinut în ea lemne sau coceni? N-am mai vrut să ne apropiem să vedem, am rămas mai departe la distanţă şi după câtva timp cineva dintre noi a spus: magazie! Şi i-am întors spatele şi am şi uitat-o.
RAPORTUL
Erau un şir de barăci aşezate într-o dezordine aparentă. Inscripţii mici pe uşile negre indicau secţiile şi birourile. Pe o arcadă de tablă de câţiva metri înălţime aşezată pe doi stâlpi deasupra unui drum ce trecea pe la marginea barăcilor scria: Trustul 4 construcţii. Era o linişte de câmpie, se vedea în depărtare orizontul şi în stânga suburbiile marelui oraş. în dreapta, ţ , la o sută de metri distanţă se profilau pe cer, călare pe etaje de clădiri pe jumătate sau pe trei sferturi ridicate, macarale cu braţe ;' lungi, încremenite parcă în nemişcare. * j
Pe sub arcade de tablă, ferindu-se la o parte din calea a două    |, camioane încărcate, care tocmai se apropiau, un om se opri în dreptul ghişeului pazei şi se legitimă. Prin ochiul mic de sticlă al ghişeului se văzu doar mâna celui dinlăuntru care ridică receptorul şi formă două numere.
Omul coti după primul grup de barăci şi după ce mai merse cârva timp o luă la dreapta şi traversă. Mergea fără şovăială ca şi când ar fi cunoscut în general locul în care intrase, deşi din când în când se oprea şi cerceta inscripţiile de pe uşi. Mergea cu mâinile în buzunarele pardesiului şi părea rânăr şi degajat 1 în mişcări, dar o degajare restrânsă şi cu gesturi fără tranziţie 1 fragmentate. Când se uita pe o uşă să vadă ce scrie, se apleca ■ foarte tare, apoi îşi revenea, ridica cu un deget ochelarii de pe ■ şeaua nasului şi în clipa aceea gura îi rămânea deschisă, ca un ■ semn de întrebare sau ca o nedumerire fără sens. H
NUVELE ŞI POVESTIRI 807
Se opri în dreptul unei uşi şi ciocăni. Felul în care ciocăni fu timid, totuşi hotărât, inevitabil, cum inevitabil este să faci o mişcare energică dacă vreai să prinzi un tramvai care a pornit. Intră înăuntru. Aici se văzu degajarea lui, întoarse liniştit spatele interiorului în care intrase şi închise uşa cu o anume metodă. Apoi reveni cu faţa spre interior şi ridică fruntea. îşi împinse ochelarii căzuţi pe nas şi o clipă rămase cu gura deschisă.
- Bună ziua, spuse.
în baraca spaţioasă se aflau trei birouri mari. Două dintre ele erau goale, fără hârtii, la al treilea, lângă fereastră, stătea un om şi lucra. Parcă nici nu auzi că intrase cineva, nu răspunse nimic.
Vizitatorul se apropie, se opri la un metru distanţă de biroul celui care lucra şi rosti:
- Vă rog, aici e serviciul „normatori"?
Omul din spatele biroului lăsă să se scurgă câteva clipe lungi, apoi ridică fruntea din hârtii şi se uită înaintea sa. Era un om de vreo patruzeci de ani, cu o expresie de mare seninătate şi tăcere pe chip. El rămase gânditor câtva timp, cu stiloul în mână, apoi îşi duse mâna la frunte, îşi mângâie tâmplele, privirea îi alunecă într-o parte, se aplecă şi continuă să lucreze.
Vizitatorul se apropie o jumătate de pas mai mult şi expresia chipului său sugera că de astă dată va repeta întrebarea ceva mai răspicat şi mai tare, cu o nuanţă de inevitabil mai accentuată. Dar în clipa când fu pe punctul de a deschide gura omul de la birou rosti:
- Ce doreşti dumneata?
Avea o voce blândă, limpede şi stranie care pornea parcă din nişte singurătăţi îngheţate şi inaccesibile.
Lucra când pusese întrebarea şi nu se întrerupse din lucru după ce o puse. Din pricină că vocea sa venea din depărtări atât de glaciale, capul său, aflat aici, părea imens. I se vedeau urechile care sugerau amplificări misterioase, nasul ca o sabie.
808
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
809
lucioasă şi fină, fălcile odihnite, calme, rase proaspăt, gura parcă de bronz, cu tăietura delicată, cu un zâmbet interior, de linişte şi putere, pierdut în cutele obrazului şi bărbie. Vizitatorul bâlbâia ceva. La urmă încheie:
- Pot să-i aştept aici?
- De ce să nu puteţi, zise omul de după birou, luaţi loc. Uite, continuă el cu uimitoarea sa voce blândă, aveţi un scaun lângă dumneavoastră. Luaţi loc şi aşteptaţi. Vizitatorul mulţumi, se aşeză pe scaun şi întrebă dacă poate să fumeze. După cinci minute de tăcere omul de după birou răspunse:
- Fumaţi. î De alături de după pereţii de lemn se porni, ţăcănind, să J
bată o maşină. Un telefon târâi undeva îndelung, apoi tăcerea se aşternu din nou asupra barăcii. Trecu astfel aproape o oră. La un moment dat se auziră paşi afară şi vizitatorul tresări, ridică fruntea şi se uită spre uşă. Apărură doi inşi, în haine, cu fulare la gât, puţin cam rebegiţi, frecându-şi mâinile. Unul era înalt, masiv, blond, cu capul gol, celălalt mai mic decât mijlociu, subţirel, cu mâini fine, cu pălărie în cap şi cu gâtul aplecat puţin într-o parte. Se îndreptară spre soba de tuci care ardea în colţul biroului şi întinseră mâinile deasupra ei. Vizitatorul se ridică de pe scaun, se apropie de ei, se opri şi ridică fruntea. Cel mic îl văzu şi exclamă: I
- Răzăşene! M Cel blond şi masiv întoarse şi el capul şi rămase o clipă ■
ţintuit; apoi exclamă şi el: 9
- Răzăşene. 9
- Tretinescule, Demostene! murmură şi vizitatorul. Erau 9 exclamaţii de uimire şi de surpriză dar parcă retrase, oprite, ■ nedumerite. Cel mic exclamă iar: fl
- Ce e cu tine, Răzăşene? fl
- Ce e cu tine, mă? întrebă şi cel blond şi masiv, ca un ecou fl al vocii celuilalt. < 9J
Vizitatorul îşi împinse ochelarii de pe nas, se uită întâi la unul, cu gura deschisă, îşi mută cu o mişcare fără tranziţie capul spre celălalt, gura i se închise, apoi i se deschise iar şi schiţă un zâmbet încremenit. Se putea însă bănui câ în această schiţă de zâmbet se aduna toată bucuria lui. Şi bucuria aceasta lui i se părea elocventă în sine, nu răspunse nimic la întrebările celor doi.
- De unde vii, mă? continuă cel mic.
- Ce cauţi aici? zise şi cel blond şi masiv.
- Pe voi vă caut! răspunse vizitatorul. Urmară câteva clipe de tăcere.
- Şi de unde zici că vii? repetă cel mic.
- Din Paşcani.
- Ce cauţi tu la Paşcani?
- Acolo lucrez.
- Ce lucrezi?
- Sunt contabil.
- Bravo, mă, Răzăşene!
- Şi pe-aici de ce ai venit? reluă cel blond şi masiv.
- Am venit pe la voi. Sunt într-o delegaţie la minister.
- Cine ţi-a dat adresa?
- Gâjâilă.
- Unde lucrează Gâjâilă?
- La M.A.I.
Urmă o exclamaţie din gât pe care cel blond o scoase ca un soi de concluzie; el făcu e! şi parcă chicoti şi privirea îi sticli: e bine că ai venit! E bine că Gâjâilă lucrează la MAI. Cel mic se uită la musafir degajat şi vag protector. E! făcu din nou cel blond şi masiv parcă adăugând: e bine că vă uitaţi unul la altul.
- Câţi ani sunt de când nu ne-am mai văzut, Răzăşene? întrebă cel mic.
- Ehe, mulţi! zise vizitatorul. Din 45 nu ne-am mai văzut. Dar tu ce mai faci, Demostene? Mai scrii poezii?
- Mai scriu! Dar tu?
HO
MARIN PREDA
- Eu ce?
Cel blond şi masiv avu parcă o clipă de buimăceală, apoi deodată surâse şi întrebă:
- Mai ţi-aduci aminte de facultate?
- Mi-aduc. S-a dus studenţia!
- E! făcu celălalt, parcă spunând: s-a dus, asta e!
- Vasăzică voi aţi ajuns normatori.
- Da, Răzăşene!
Se lăsă iar tăcerea. Vorbiseră tot timpul parcă în şoaptă şi acum când nu mai spuneau nimic, păreau intrigaţi de ceva, atenţi parcă la ceva care nu parvenea să urce spre treptele superioare ale conştiinţei, dar care nu le era deloc străin. Cel mic, cu gâtul strâmb fuma gânditor. Purta o cravată cam învechită, cămaşa însă îi era bine călcată. Costumul de asemeni cam vechi, dar îngrijit, cu pantalonii cu dungă iar haina croită bine. Stătea mereu cu pălăria pe cap.
- Dar unde aţi fost voi până acuma, că v-am căutat şi anul trecut într-o vreme !? şopti vizitatorul.
I se răspunse prin tăcere. Masivul, observând că celălalt aşteaptă o explicaţie, se uită spre cel mic şi făcu din gât: e! adică he, ce vesel, nu înţelege! Şi fiindcă nici această exclamaţie nu-1 lămuri pe vizitator, masivul şopti:
- Ai uitat ce-a fost când eram studenţi, Răzăşene?!
- Ce? Ce să uit?
- Ai uitat? Diagonala, Răzăşene! Purtai şi tu diagonală!
- Eu? Ce diagonală? se miră musafirul.
- E! chicoti masivul, amuzat de faptul că celălalt nega un lucru atât de îndeobşte cunoscut.
Gânditor, scuturând scrumul ţigării cu degetul mic de la aceeaşi mână cu care fuma, cel mic şi cu pălăria pe cap zise:
- Nu, Răzăşanu n-a fost.
Cel masiv, se uită atunci spre vizitator şi exclamă admirativ:
- Ai avut noroc, mă!
NUVELE ŞI POVESTIRI
811
i blâ
■ înc
Şi fiindcă provincialul din Paşcani tot nu reuşea să prindă sensul celor ce se spunea, cel mic îi explică:
- Am stat la pârnaie doi ani, Răzăşene, fiindcă am îmbrăcat cămaşa verde când eram studenţi!
- A! exclamă vizitatorul dumirit. Uitasem, adică... zise el şi făcu un gest de la umăr spre şold.
- Da, confirmă cel mic repetând gestul: diagonală!
- Şi... reluă musafirul mirat, v-a primit în serviciu?
- Am avut noroc cu... explică în şoaptă cel mic, arătând cu ţigarea peste umăr spre omul de după birou: „Vă primesc dar la cea mai mică abatere vă zbor", aşa ne-a zis. E prieten cu şeful cadrelor, mai adăugă şi făcu cu ochiul, sugerând că acest şef de cadre e un om... aşa... înţelegi... care ştie el ce face! Şi din nou, cel mic făcu cu ochiul sub pălăria lui, mică şi ea, cu borurile trase în jos de jur-împrejur.
Cât timp durase acest dialog masivul aruncase nişte priviri nedumerite, parcă de aşteptare, dar parcă de speranţă nedesluşită spre omul de după birou, care, absorbit, lucra singur la hârtiile sale. Deodată cel mic, neliniştit brusc, se uită la ceasul brăţară şi trăgând intens din ţigară, cu privirea la pândă, şopti:
- Mergem?
- Să mergem. E ora trei! răspunse cel masiv, dar cu îndoială, cu neîncredere.
Rămaseră pe loc. O bizară inerţie îi ţintui parcă lângă sobă. Cel cu pălăria pe cap se uită din nou la ceasul brăţară, strivi ţigarea în nisipul de deasupra sobei şi apucă întâi mâna vizitatorului, o strânse parcă pe furiş, făcu la fel cu celălalt şi şopti:
- V-am salutat, la revedere!
Şi o luă repede spre uşă, călcând în vârful picioarelor. Nu făcu însă nici trei paşi. In tăcerea care domnea în baracă se auzi de după biroul de lângă geam o voce îndepărtată şi blândă care rosti:
Demostene, e ora trei fără un minut şi eu n-am primit încă raportul săptămânal.
812
MARIN PREDA
NUVELE ŞI POVESTIRI
813
- Da, tovarăşe Ionescu, răspunse cel blond şi masiv, cu o voce jenată, tot mai nutrea însă speranţa unei posibile amânări a acelui raport. Ştiţi, vi l-am dat data trecută şi...
Se întrerupse. Cel mic făcuse o săritură spre uşă. Cu un salt de o elasticitate uimitoare cel blond şi masiv îi tăiase drumul şi răsuci cheia în uşă. Omul de dincolo de birou continua să lucreze, cu capul în hârtii; i se vedeau de la distanţă urechile mari... Aşezat cu spatele la uşă blondul continuă:
- Tovarăşe Ionescu, şi nu mai am nici cerneală.
- Cerneală? zise tovarăşul Ionescu. Este! Uite aici la mine pe birou cerneală.
- Roşie, tovarăşe Ionescu.
- Da, roşie. Chiar roşie am.
- Tovarăşe Ionescu...
- Raportul săptămânal! rosti omul de după birou cu vocea sa imperioasă, îndepărtată.
Cel blond şi masiv părăsi uşa şi întinse braţele în aer aşa cum fac copiii când se joacă de-a baba-oarba. Cel mic se dădu înapoi dar masivul îl urmări. Părea un golem jenat, deloc convins, parcă nehotărât, totuşi implacabil. Cel mic se întinse deodată cu spinarea pe duşumea şi începu să dea din mâini şi din picioare ca un cârcâiac dar tot aşa, fără convingere că împotrivirea i-ar ajuta la ceva. Blondul îl acoperi cu pieptul, făcu să înceteze mişcările acestea, întinse mâna spre birou, luă de-acolo sticla cu cerneală şi o depuse pe podea. Trase cămaşa celui de jos, îi desfăcu cravata, îl desveli, puse mâna pe sticla cu cerneală şi turnă conţinutul între picioarele celuilalt. După care se ridică şi se uită elocvent spre omul de după birou: „iată, parca spunea, e gata şi raportul săptămânal".
- Ce e, Tretinescule, spuse el mirat. Vreai să fugi de raport?
- Nu, tovarăşe Ionescu. Şi adresându-se celui masiv: data viitoare să cei cerneala ta, să nu mai vii să-mi ceri mie cerneală.
- Stai la raport, Tretinescule!
Intre timp omul de după birou se ridicase, şi privise scena, îşi închise stiloul, vârî hârtiile în sertare şi se pregăti să plece, îşi trase pardesiul pe mâneci. îşi luă servieta. Zâmbetul interior care se pierdea în cutele obrazului şi în hârtie apăru accentuat, timp de câteva clipe în colţul gurii. Porni spre uşă. Cei doi în picioare îi făcură loc şi rămaseră tăcuţi, atenţi, aşteptând. Omul străbătu biroul fără să mai spună nimic şi fără să schiţeze măcar un gest, deschise uşa şi ieşi. în clipa când mâna lui părăsea clanţa, cei doi, rostiră automat:
— Să trăiţi, tovarăşe Ionescu.
lingă biroul răsturnat, cu ochelarii pe nas, cu gura deschisă şi cu privirea holbată de uimire rămăsese uitat vizitatorul din Paşcani.
UN LUPTĂTOR
Era în plutonul nostru unul care într-o zi ne uimi pe toţi prin maniera cu care se dădu drept un mare luptător: anume el spuse că se ia la luptă cu soldatul Aniculinii numai cu o mână şi îl pune la pământ, că cu soldatul Apetrii numai cu un picior, iar cât despre soldatul Başă îl pune jos fără să folosească nici mâinile, nici picioarele. Partea surprinzătoare fu că într-adevăr luptând numai cu o mână sau numai cu un picior sau ridicând braţele în sus şi ferindu-se să facă câtuşi de puţin uz de picioare, trânti pe Aniculinii, îl luă pe şold pe Apetrii şi îl puse pe soldatul Başă la pământ. După această întâmplare ne trezirăm că în jurul acestui om se formă cu timpul o foarte numeroasă galerie şi că însuşi omul nostru se schimbă. El lua zgomotele galeriei dornică de spectacole drept admiraţie sinceră, iar zâmbetele noastre, care recunoşteam şi noi că e ceva să-l învingi în felul acela pe soldatul Başă, drept recunoaştere implicită a talentelor sale de luptător. Mai mult chiar, începu să creadă şi în talentele pe care nu le avea. începu să ne dea sfaturi.
Nu erau rele sfaturile lui, fie şi numai pentru faptul că ne reamintea banalităţi preţioase, ca de pildă: „să nu stai niciodată în genunchi, dacă lupta se angajează în picioare". Sau: „marii luptători au avut totdeauna un metru şaptezeci". Era plin de exclamaţii şi gesticulaţii, avea „personalitate". Cugetările sale erau, spre stupoarea noastră, surprinzătoare, se exprima, de
NUVELE Şl POVESTIRI 815
pildă, astfel: „în luptă, exclama el, să nu tragi niciodată adversarul peste tine" şi făcea o pauză, apoi înălţa vocea şi arunca cu un gest restul gândiţii: „...dacă nu ştii să-l dai peste cap". Nici că se putea stârni un entuziasm mai mare în rândurile galeriei decât cu aceste cugetări şi această gesticulare.
Se dusese vestea până la comandantul nostru, care într-o după-amiază se opri pe câmp lângă noi şi foarte vesel întrebă: „e adevărat că soldatul Putină (aşa îl chema pe luptătorul nostru) îl pune jos pe soldatul Başă - fără mâini şi fără picioare?" „Da, e adevărat", răspunserăm plictisiţi. „Vreau să văd şi eu!" ceru comandantul şi urmă un spectacol neobişnuit, cu multă galerie, care dură aproape o jumătate de oră. Soldatul Putină se întrecu pe sine, îl puse pe soldatul Başă la pământ într-o manieră nemaipomenită învârtindu-se în jurul lui însuşi cu soldatul Başă agăţat de mijlocul său, picioarele acestuia plutind în aer. Era marea lui artă să-l smulgă deodată pe Başă de la pământ şi să înceapă să se învârtească cu el în aer. Cum reuşea el acest lucru? Iată în ce fel: se lăsa moale, îi dădea lui Başă iluzia că poate fi învingător, Başă se crampona să-l doboare, îl strângea de după mijloc şi atunci Putină se încorda brusc şi începea să se învârtească cu el. Odată obţinută această figură, a se opri fără veste şi a cădea peste Başă la pământ nu mai era decât o glumă pentru luptătorul nostru.
Ne supărarăm. Asta era circ nu luptă. Ne hotărârăm să restabilim armonia stricată în plutonul nostru şi într-o zi unul dintre noi atrase atenţia lui Putină să nu se mai umfle în pene ca un curcan, ce? I se părea că e o ispravă aşa mare să lupte cu soldatul Başă? Soldatul Putină înţelese că era provocat şi lupta începu. Devenise mult prea vanitos ca să accepte să se facă la adresa lui cea mai mică insinuare şi cu atât mai puţin să tolereze o asemenea observaţie critică. Nici nu începu bine lupta şi se şi văzu cât de vulnerabil era eroul nostru, se observau mişcările prea dezordonate şi prea băţoase pe care le făcea, lipsa lui de
816
MARIN PREDA
supleţe, încrâncenarea foarte spectaculoasă a mişcărilor, care stârnea admiraţia galeriei, dar care pentru noi era semnul indiscutabil al înfrângerii care îl aştepta. In naivitatea noastră ne şi bucuram că în sfârşit o să se termine cu bombasticul şi teatralul nostru luptător. Nu bănuiam ce surpriză ne rezerva acest ins care gustase prea multă vreme din plăcerea ieftină pe care o oferă galeria aclamând. Ştiam noi ceva că, de pildă, între timp, eroul nostru se complicase atât de mult încât galeria nu-i mai plăcea în mod direct, ci, ca să spunem aşa, prin refracţie, perpetuă, adică el stârnea râsetele galeriei, ca să râdă apoi el de râsetele lor, galeria văzându-1 râzând, râdea şi mai tare, ca să râdă apoi el şi mai tare de râsetele lor mai tari şi aşa mereu. Dar eram departe de a bănui că în aceste puerile complicaţii ale firii sale zăcea surpriza care avea să ne-o ofere, deşi tocmai asemenea caractere oferă asemenea surprize.
Iată ce s-a petrecut. în momentul în care ameninţarea pentru eroul nostru deveni reală, în clipa în care în el însuşi echilibrul se pierduse, exact în clipa dramatică în care pentru galerie el era încă în picioare, corpul său, cuprins de spaimă, dar acţionând şi dintr-un instinct fără greş care îi şoptea că galena nu va părăsi pe eroul ei favorit dacă el va face ceva, indiferent ce, numai să nu se lase pur şi simplu pus la pământ, în clipa aceea, zic, corpul său a făcut să se audă un zgomot trivial, neaşteptat, foarte violent şi salvator: galeria a izbucnit în hohote grozave. Câmpul de luptă fusese otrăvit. Atunci unul din adversari a părăsit lupta, s-a dat mai la o parte, şi a început să vomite.
noiembrie '60
MOROMEŢII. I
(1955)
PARTEA ÎNTÂI
1
în câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. Ea fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-1 mai găsească nimeni, iar cele două fete, Ti ta şi llinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigara în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine.
Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva... Oamenii însă aveau
822 MARIN PREDA
treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop.
— Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă? Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl
văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. „...Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!" şopti atunci Moromete pentru el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând şi acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor:
— Da, am terminat... Tu mai ai, mâ, Bălosule?
— Am terminat şi eu. Mai avem un petic dincoace în Pământuri, mi l-au săpat ai lui Ţugurlan... Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? îmi dai salcâmu ăla?
Moromere se uită ţintă la vecinul său, înţelegând pentru ce ieşise el la drum, şi nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi—1 vând... poate n-o sâ ţi-l vând... De ce trebuie sâ ne grăbim aşa?" părea el să-i spună.
— Dar Vicror al rău... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când e voiajor nu-1 mai aranjează? zise Moromete. Adică... admitem cazul că fiind ocupat... mai adăugă el.
Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta.
— Păi de ce zici că nu vreai să mi-1 mai dai, Moromete? Câ vroiam să ti-1 plătesc...
Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer.
— Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el.
Bălosu nu mai zise nici el nimic; apoi după câteva clipe schimbă vorba:
MOROMEŢII. I 823
- Mă întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine-dimineaţă o porneşte prin sat după fonciire.
Moromere rămase nemişcat.
- Zice că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu să-l ia... Că cine are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă.
Moromete se mohorî dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi sări spre poartă; un cal scăpase din grajd şi vroia să iasă la drum.
- Nea îndărăt, blegule, unde vrei să te duci? strigă omul închizându-i poarta în nas.
Calul nu se sperie însă, rămase cu botul lângă ulucă şi suflă puternic pe nări, apoi, cu dispreţ parcă, se întoarse cu spatele şi începu să se frece de ulucă.
- Nea, n-auzi surdule!... Tu-ţi adineaurea mă-tii! strigă Moromete înfuriat.
Calul se opri din scărpinat şi porni nepăsător spre prispa casei unde zăcea Paraschiv. Moromete se luă după el, dar calul nu-1 luă în seamă, se opri lângă prispă şi întinse gâtul lângă parmalâc, unde începu să roadă cu dinţii dintr-un drob de sare. Paraschiv ridică fruntea, se uită câteva clipe ca şi când n-ar fi înţeles ce se întâmpla, apoi deodată îi repezi calului cu toată puterea un picior în burtă.
Tot atunci mama ieşi în prag. Avea faţa roşie şi obosită, iar nâduşeala îi curgea şiroaie înnegrite peste obraji şi gât.
- Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? Acu se întunericeşte şi ce mâncaţi?
- Raci o sâ mâncăm, fa, d-aia te vaiţi tu? răspunse Moromete trăgând calul spre grajd.
Raci nu se găseau nicăieri în apele sattdui. Tocmai raci, prin urmare, aveau să mănânce la masă. Femeia se şterse cu deznădejde pe frunte, înghiţi în sec şi pieri în tindă.
- Niculae, unde eşti, mă? strigă Moromete spre grădină.
824
MARIN PREDA
- Aicea sunt! se auzi un glas de undeva.
- Ce faci acolo? Treci încoace şi ajută-i mă-tii! Te duseşi în gradină să te odihneşti, că până acum stătuşi! Când ţi-oi da una după ceafă, îţi sar mucii pe jos!
Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul gol şi cămaşa de pe el era ferfeniţă. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi cu urme de sânge închegat cu ptaf.
- Treci la mă-ta şi vezi ce treabă are! spuse iar Moromete, pornind încet spre grădină.
II
Băiatul se urni de lângă poartă şi intră în tindă. La vatră, femeia se chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească nişte ceapă în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o oală cu ceva verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă şi o mesteca aprig, încercând din când în când s-o ţină pe loc cu talpa piciorului.
- Venişi cu oile, mă? Du-te repede şi prinde-o pe Bisisica... Viu şi eu acum să le mulgem... Să torn mămăliga... Unde sunt fetele alea?
Băiatul se uită la maică-sa şi se întoarse alene îndărăt, fără să spună ceva. Ieşi în curte şi începu să strângă oile spre obor. Câţiva miei săriseră pe prispă şi lingeau sare.
- Câşi, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât şi făcându-le vânt de pe prispă.
închise poarta oborului şi rămase între oi tăcut. Oborul era mic şi cele douăzeci, douăzeci şi cinci de oi abia aveau loc să se mişte. Una dintre ele, care stătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ei mică şi se culcă încet, suspinând. Era o oaie bătrână şi blândă care mergea totdeauna în urma cârdului.
- Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răceşte mămăliga! Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în
obor cu un câldăroi în mână şi abia se mişcă.
MOROMEŢU. I
825
1
- Hai, Niculae... hai, Niculae! Să nu-ţi dau acum câteva! Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiţi? zise femeia cu glas moale şi cam îndepărtat, ca şi când ar fi vorbit gardurilor.
- Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, apro-piindu-se de o oaie neagră şi cornută care se pitise într-un colţ şi aştepta nemişcată, ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.
Băiatul se repezi asupra ei şi o apucă de picior; oaia nu se mişcă, dar când îşi simţi piciorul prins zvâcni pe neaşteptate şi-l trânti pe băiat cu burta la pământ.
- Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâşni el şi ridicându-se cu o sprinteneală uimitoare se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din mâini. Oaia sărea în trei picioare şi gemea greu. Femeia se apropie cu căldarea şi o apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului şi începu s-o mulgă. Niculae o ţinea de coarne şi o izbea cu sălbăticie peste bot.
- Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi...
Femeia zise s-o lase în pace, să nu mai dea în ea degeaba. Cum degeaba? Mergea în frunte şi totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz şi nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge şi el şi arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe mirişte, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă şi plângea în neştire. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieţi şi o bătea cu cruzime. Oaia se mai cuminţea un timp, lăsa alteia conducerea cârdului, apoi iarăşi îşi lua locul. Câteodată, înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărţea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în porumburi cu ciomagul şi o bătea cu bolovani până îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în Ioc, fugea, se oprea tremurând şi gemea de lovituri. în ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana şi chinul băiatului reîncepeau cu prospeţime. Niculae o ţinea minte încă de pe când era noatină.
826
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
827
într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldăruşa şi intrase în obor să srropească oile cu aghiazmă. Bisisica - aşa o botezase Achim când o învăţase să împungă ca berbecii - ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia, crezând că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia bestecăind cu corniţele ei mici printre picioarele popii.
- Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae!
Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în acelaşi timp cu piciorul în grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simţi mâna femeii sub uger, singură se lăsă pe căldăroi şi începu să rumege liniştită.
- Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca şi când cineva ar fi pretins că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu ştiu, mamă, dar eu m-am săturat... Eu, le loveşte moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mâ mai duc cu oile... Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine... De ce nu-i spui sâ le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la şcoală... Are să mă lase repetent...
- Gata, zise femeia, alta... Hai mai repede, că se răceşte mămăliga!...
Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu ură şi-i strânse nasul:
- Stai! e! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi se adresă mamei cu alt glas: Eu spun una şi tu te faci că n-auzi! N-auzi câ mă lasă repetent?
- Ce să-ţi fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă! răspunse femeia cu gândul în altă parte.
- N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ţi tot spun?
1 se i
I bul 1 Pe
- Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu acelaşi glas îndepărtat şi îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut azi... Asta abia a dat câteva picături!
Niculae, de astă dată, strigă:
- N-auzi, mamă?
- Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat.
- Păi nu ţi-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărţi şi că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveţi pentru examen, că nu ţi-am pus note"...
- Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăşi cu gândul împrăştiat.
- Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învăţat?!
- Păi învaţă! răspunse femeia moale.
- Cum să învăţ?! strigă Niculae deodată atât de indignat şi furios că ridică şi braţele, şi glasul lui de copil răsună ascuţit în liniştea amurgului care începuse să acopere salcâmii.
- Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte. Ce vreai să-ţi fac eu? răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes.
- Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la şcoală...
Femeia tăcea şi mulgea mai departe oaia.
- Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci şi ţine-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi.
Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie pe umăr.
- Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător, dar glasul i se rupse şi scoase un strigăt. Oaia se mişcase şi-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică şi ascuţită. Niculae izbucni pe neaşteptate într-un plâns sfâşietor şi se lăsă jos ca o cârpă.
828
marin preda
MOROMEŢ1I. 1
829
- Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzeşti? Ţine oaia să nu-mi verse laptele!
La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să plângă şi mai adânc, perpclindu-se pe jos şi izbind cu pumnii lui mici în pământul afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie şi începu să mulgă singură şi tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. într-o vreme el încetă orice mişcare, se ridică în capul oaselor şi rămase cu coatele pe genunchi. Se simţea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plângea mai departe pe genunchi, ca şi când ar fi cântat ceva lung şi deznădăjduit:
- Aaa... aaa...
- Ce e acolo, mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că nu-ţi iese maţele.
Femeia tocmai atunci terminase de muls şi pleca din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii şi vorbi cu glas care îl făcu pe Niculae sâ se oprească din plâns.
- Eovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, llie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă... Copilul ăsta plânge aici şi el stă la poartă şi bea tutun. Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele... şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci...
Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni spre poartă şi intră în curte tăcut.
- Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg şi-l calcă şi oile...
- Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum.
Femeia nu răspunse nici unuia şi intră în tindă.
- Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ţi dau banii? Moromete făcu un gest nedesluşit.
III
Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră Ia gârlă şi începuseră să se scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei fuseseră la muncă şi a doua zi era duminică, era căluşul, nu puteau sta fără să se spele.
- Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă şi începu să clănţăne din dinţi. E rece ca gheaţa.
- Ei, ca gheaţa, vezi-ţi de treabă, aşa e la început, răspunse cealaltă intrând în gârlă vitejeşte.
Tita se aplecă şi o stropi pe neaşteptate cu un val de apă. Fata cea mică ţipă ascuţit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă şi ea şi o împroşcă pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp ţipând mereu, apoi Tita se opri şi strigă:
- Ajunge, treci şi mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă!
Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când în când cu teamă să nu le vadă cineva. într-un timp ea chiar sări din apă şi se repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la marginea satului, numit, nu se ştie de ce, Valea Morii. Lângă vale se întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului care curgeau pe marginea satului. Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă şi apropiindu-se din ce în ce.
- Treci, fă, afară, Uinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.
- Şi dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepâsătoare.
- Fă, zăpăcito, nu ţi-e ruşine? Treci afară, n-auzi?
Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De după colţul apei se ivi, printre frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii aceia umblând prin
830
MARIN PREDA
MOROMEŢI E I
831
apă, îşi trase repede cămaşa pe cap şi pieri în tufişul sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât nişte glasuri şi îngheţă.
- Ce faci, fă, aici, te scalzi?
- Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca şi începu să râdă.
- Scaldă-te, fă, se auzi iarăşi glasul acela.
- Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiş se auzi strigată.
- Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleţ şi cu ga Peana, vor să prindă peşte. S-au îmbrăcat în pantaloni.
Tita ieşi din tufiş încă înspăimântată şi când le văzu pe cele două cu plasa, începu să râdă.
- Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de frică. Şi proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?
Ilinca râse iar.
- Da' ce, mi-era frică de el? îi dam cu nămol în ochi!
- Ei, ce ştie ea, zise muierea cu plasa.
- Aţi prins mult peşte? întrebă Tita schimbând vorba.
- Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, numai broaşte şi mormoloci.
- Tata spunea că ăia de la Bucureşti mănâncă broaştele? Zicea că le îndoapă cu carne şi le bagă la cuptor, aşa vii. Pe urmă, când încep să facă poc-poc, le scot afară şi le mănâncă cu furculiţa, zise Ilinca scuipând pe marginea apei.
- Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitaţi-vă!
Cele două riciicară plasa la mal şi o dădură peste cap. Numaidecât un broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune valea şi ţâşni înapoi în apă stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaşte, de toate mărimile, săriră de pe mal împroşcând apa. Un singur peştişor, ca un deget de copil, strălucea în buruienile de pe mal şi chiar şi acela era gata să alunece înapoi dacă una din pescuitoare nu l-ar fi prins numaidecât. înainte de a-l arunca în oală, ea se uită la el cum zvâcneşte.
- Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aştepţi, nu vezi că te-ai învineţit?
Fata ieşi clănţănind şi se îmbrăcă repede.
- Sraţi, fa, că mergem şi noi, zise fata cu plasa. Aţi auzit? Se mărită Polina.
- Polina lui Bălosu? Păi ştim, răspunse Ilinca.
- Nu, nu ştiţi, că nu cu Birică se mărită, răspunse fara. Apoi se adresă însoţitoarei. Hai să mergem şi noi, ga Eeano, că eu ţi-am spus că până nu plouă, peştii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi ştiţi că Polina era în vorbă cu alde Birică. Ei, acu' se mărită cu Stan Cotelici.
- Cu şchiopii?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce moartea a găsit-o să-l ia pe-ăla? Că după ce e şchiop, mai e şi făcut!
- Da' ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-l ia cineva! zise Eeana înfăşurând plasa.
- Să-l ia moartea! răspunse Tita, râzând.
- Da ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelici de fugiţi de el?
- E urââât, ga I^ano, răspunse Tita, luând-o pe lângă sălcii. Şi aia n-ar fi nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are atâta avere şi parcă e milog!...
- E bine să strângă omul, răspunse Eeana cu îndoiala.
- Hai, fa, îmbracă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se spre soră-sa. De ce nu-ţi cârpeşti fusta aia, nu vezi că ţi se vede buca?
- Ce să mai cârpesc, am tot cârpit-o... ia lasă-mă în pace! Dacă mi se vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse Ilinca la fel de răstit.
- Ce ştie ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la anul ălalt, tot aşa ai să zici?
Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică aşa (Ilinca n-avea nici paisprezece ani), când fusese pomenit numele lui Birică, fata cea mică a lui Moromete se
832
MARIN PREDA
roşise. Flăcăul însă nu ştia nimic. El era prieten cu fraţii ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel... şi mai ales cânta frumos.
Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa pe umăr. Soarele asfinţise şi în aer începuseră să bâzâie ţânţarii. Când cotiră după Valea Morii şi se apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea care mergea mereu în urmă se miră:
- Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ala care iese din pădure nu e Birică? Fetele băgară şi ele de seamă şi încetiniră paşii. Tăceau. Se
gândeau dacă trebuie sau nu să-i spună ştirea flăcăului.
- Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni totuşi fata cea mică a lui Moromete când Birică le ajunse din urmă.
Birică nu răspunse. Se cunoştea că îi pare bine că a întâlnit-o pe Tita. Dădu bună seara şi se apropie de ea.
- Tito, vreau să-ţi spun ceva... Am fluierat aseară la Polina şi nu ştiu ce e cu ea, n-a vrut să mai iasă, şopti el după ce se îndepărtă puţin cu fata. Spune-i că am să trec disearâ... Dacă nu mai vrea sâ vorbească cu mine, să-mi spună!
S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să ştie decât atât, dar 'Pitei nu-i scăpă turburarea care îl stăpânea.
Cunoştea şi ea bine această turburare. De aproape un an de zile era în vorbă cu Victor, fratele Politiei. Victor Bălosu nu spunea că nu ţine la ea, dar nici nu se străduia să arate că ţine.
- Atâta vreau să ştiu, continuă Birică, de astă dată fără să-şi mai ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?
Tita şovăi să răspundă.
- Birică! Se vorbeşte că Polina... Nu ştiu, aşa am auzit... Tu nu ştii nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu el. Trebuie să vorbeşti tu cu ea, să vezi ce s-a întâmplat.
Birică se posomori şi amuţi. Mai merse câţiva paşi cu fata, apoi, fără să mai întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă din urmă, dar flăcăul nu răspunse.
MOROMEŢII. 1
833
IV
- Treceţi la masă, ori vreţi să vă chem cu lăutari? strigă Catrina Moromete clin pragul tindei. llie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le-ai dat nas; unde-or fi ele acuma? Sculaţi în sus! Paraschive, Nilă, voi n-auziţi? Niculae, tu ce mai aştepţi? Ai băgat nasul între picioare...
Femeia se opri deodată din vorbit şi chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea ţâşni Duţulache, câinele, ieşind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:
- Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea? Iasă jos! 1 ,asă jos! 1 ,asă jos, n-auzi?
- Dă-i apă, zise Moromete liniştit.
Paraschiv începu să râdă, sculându-se de pe dulamă.
- Lasă jos, lasă jos, mânca-te-ar câinii, lasă jooos!... striga zadarnic femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncaţi câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea.
- De ce să mâncăm câinele, fă, proasto? întrebă Moromete, liniştit şi încet. Apoi, tot liniştit, spuse mai departe şi la fel de încet, ca şi când ar fi vorbit cu el însuşi: De ce să mâncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tău? E bun câinele de mâncat, fa? E bun să te mănânce el pe tine! Şi chiar o să te mănânce. Azi ţi-a luat brânza, mâine o să-ţi ia...
- Nu treceţi o dată la masă? strigă femeia scoasă din minţi. Dacă n-o să mă duc în lume şi să vă las... şi moartea să vă ia pe toţi şi la cimitir să vă duca!...
- Taci, fa, din gură, dosădito! zise iar Moromete şi mai liniştit ca înainte. Vezi-ţi, fa, de treabă! Ai făcut mâncare? Spune o dată şi taci, că nu suntem surzi.
Paraschiv stătea pe prispă şi rânjea. Femeia amuţi, nu mai zise nimic. Pe drum se văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete se ridică de pe prispă şi, în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniştit şi încet, de astă dată spunând însă altceva:
834
MARIN PREDA
- Tu, Paraschive, ce srai acilea şi beleşti fasolele la mine? Ce, nu ţi-am mai văzut dinţii ăia de mult? Rânjeşti ca un colţat la maică-ta, parcă tu ai fi mai breaz. De ce nu treci la masă? Şi pe voi v-a găsit scăldatul? Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine-dimineaţă. O lăsaţi pe mă-ta singură şi vă duceţi. Unde sunt ăilalţi?
Moromete vorbise până acum încet şi liniştit. Deodată curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător făcându-i pe toţi să tresară de teamă.
- Nilă! Achime! strigă Moromete de două ori.
După un timp, se auzi în casă cum cineva sare din pat; în acelaşi timp, poarta grajdului se deschise şi se văzu, venind încet şi frecându-se cu mâinile la ochi, Achim.
- Ce e, mă, cu voi? întrebă Moromete, cu glasul dinainte, încet şi liniştit. Ba chiar blând. Nu vă e foame? Staţi la masă! Puteţi pe urmă să dormiţi până poimâine-dimineaţă...
Catrina Moromete se şterse pe frunte de sudoare şi intră în tindă. Unul câte unul, copiii intrară în tinda casei. Se înserase bine şi de pe vatră focul arunca până departe o fâşie roşie de lumină făcând să strălucească bătătura.
Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Niculaie, Moromeţii mâncau în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma. Fără să se ştie când, copiii se aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. Dar Catrina fusese şi ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete: bărbatul acesta îi murise în timpul războiului, dar nu pe front,
MOROMEŢII.
835
fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat militar, ci acasă de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după moartea lui) şi când plecă din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toţi, cu care însă Catrina nu se avea bine.
Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a două odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile de la tigaie.
Paraschiv, Nilă şi Achim nu erau din firea lor nişte copii tăcuţi, moi ori lipsiţi de veselie. Totuşi, ca totdeauna, ei se aşezară la masă absenţi, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară. Moromete se aşeză şi el pe prag, făcând în acelaşi timp câteva cruci repezi şi închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se aşeză turceşte pe pământ.
- Du-te, mă, şi ia-ţi o pernă, dosăditule, de câte ori să-ţi spui? Că ăştia nu sunt în stare să facă măcar un scaun, zise femeia, uitându-se la cei trei care aşteptau, tăcuţi şi plictisiţi, mâncarea.
- Tu de ce nu faci? zise Achim, ai cărui ochi clipiră ascuţit, înfigându-se din golul în care erau pierduţi mai înainte, în cei ai mamei vitrege.
Moromete, care tocmai îşi făcuse cruce, se uită la femeia cu gura căscată de mirare.
- Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el, apucând lingura de lemn între degete.
- N-auzi ce zice colţatul? răspunse femeia, ştergându-se de sudoare, fără să-i pese de privirea bărbatului.
836
MARIN PRKDA
MOROMITI1. I
837
- De ce colţat?! întrebă moale Paraschiv, apucând şi el lingura într-un fel anumit, vrând să spună că vrea să mănânce mai repede.
- Taci, mă, din gură! zise şi Nilă cu un glas şi mai moale decât al fratelui, aproape şoptit.
- Cine vă întrece? răspunse Catrina. Aşează-te masă, ridică-te masă. Abia se mişcă, abia se aşează, cleaf-cleaf, parcă i-ai da să mănânce otravă.
- Pui, fa, mâncarea-aia o dată?! zise Moromete liniştit, dar în glas cu fire de ameninţare.
Cele două fete tăceau. Niculae se uita la tatăl său nemişcat, cu ochii pironiţi pe fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte şi de alta a creştetului. Catrina apucă o oală mare de pe vatră şi o trase lângă ea. Fata cea mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lângă firidă o aţă subţire de bumbac şi tăie mămăliga în felii groase. Uinca aşeză în mijlocul mesei o strachină largă şi adâncă, iar femeia o umplu numaidecât cu o ciorbă verde şi groasă de ierburi.
- Da' brânză nu e? şopti Niculae indignat, uitându-se la maică-sa.
- Du-te de-o ia din burta lui Duţulache! răspunse mama.
- Da' ce! Ce Duţulache? Mie să-mi dai brânză, zise iar Niculae, trântind lingura pe masă.
- Parcă spuneai câ să le mănânce lupii de oi, îngână femeia mai moale, cu un glas nepăsător.
- Mănâncă, mă, acilea şi nu te mai miorlăi, puturosule! Te găsi brânza! Când e, te uiţi chiorâş la ea, zise tatăl nepăsător şi el, înghiţind un dumicat mare.
Niculae amuţi. Pieptul i se ridică şi coborî repede; buzele îi tremurară. Câteva clipe se uită la maică-sa. Femeia mânca cu gândurile în altă parte. Băiatul se uită atunci spre soră-sa Ilinca, dar fiecare mânca repede, însufleţit pe neaşteptate, tăcut şi parcă nemaisimţind pe cel de alături. Băiatul înghiţi greu,
se ridică de la masă şi ieşi afară. Aproape că nimeni nu-1 luă în seamă.
- Dacă mănânci, mi-eşti ca un frate, Niculae, zise Achim batjocoritor, dacă nu mănânci, mi-eşti ca doi.
- Să te ia naiba, izbucni băiatul hohotind şi făcându-se nevăzut.
Pe faţa femeii trecu o umbră de durere auzind plânsul de afară al copilului.
- De ce nu-1 laşi în pace llie? şopti ea, privindu-şi bărbatul fără teamă. N-ajunge că îl trimiteţi ca vai de capul lui şi rabdă de sete toată ziua, cu oile? îl mai faci şi puturos. Voi vă duceţi şi munciţi ca oamenii, vă mai odihniţi, aveţi apă, mâncaţi, şi el, săracii, rabdă de sete toată ziua şi aleargă după zăpăcita aia de Bisisica...
Moromete se sculă de la masă tăcut şi ieşi afară. După câtva timp se auziră câteva cuvinte înnăbuşite şi pe urmă tatăl se întoarse ţinându-1 pe băiat de mână.
- Stai şi mănâncă, nu te prosti, zise Moromete aşezându-1 la masă. Dă-i, fa, nişte brânză, hai, el se duce cu oile, de!
- Nu mănânc brânză, scrâşni Niculae, ştergându-şi obrajii pătaţi de lacrimi.
- Mănâncă-mă pe mine atunci, răspunse omul. Strachina de pe masă se golise între timp. Catrina se
întoarse şi apucă oala din spate.
- Nu-i arde lui de brânză, zise ea, turnând în strachină. 1-e necaz că o să rămână repetent. I-e necaz şi lui că anul trecut i-a luat-o a lui percitoru înainte, că tot aşa, te-ai apucat să-1 trimiţi cu oile... Parcă mureai dacă-1 lăsai barem o lună, acolo, să se ducă... i-e drag şi lui.
- Ia mai lasă, zise Ilinca, uitându-se supărată spre maică-sa. Ne găsi şcoala!
- Taci, fa, din gură, proasto! zise mama, ridicând mâna ameninţător spre fată.
838 MARIN PREDA
- Fă! Fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, mâncarea şi mai trage-tc pc fălcile alea că te-or fi durând de când vorbeşti! Alră treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm sâ studiem. Mai bine vezi ce-o să faci, că mâine-dimineaţă... dar ce zic eu: mâine dis-de-dimineaţă o să vie âla să-ţi ia ţoalele din casă.
- De ce să-mi ia ţoalele din casă? întrebă femeia nevinovată.
- Aşa! Ca să se mire proştii, răspunse omul. Vezi că se umflă laptele...
Tita se întoarse şi dădu la o parre de pe vatră o oală plină cu lapte. Catrina turnă iarăşi ciorbă în strachina de pe masă, care între timp iar se golise.
- Ce faci, mă, că am vorbit iar cu Cătănoiu. Zice că săptămâna asta pleacă la Bucureşti, zise Achim, uitându-se pe sub sprâncene la tatăl său.
- E)ucă-se învârtindu-se! răspunse Moromete posomo-rându-se deodată.
Niculae, care începuse să mănânce, lăsă lingura pe masă şi se uită cu nesaţ la fratele său vitreg.
Nepăsător, Achim continuă, făcând o socoteală simplă:
- Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi. într-o săptămână...
- înseamnă, răspunse Moromete batjocoritor. înseamnă prostia ta din cap.
- Mă, eu ţi-am spus! zise Achim cu dispreţ parcă. La toamnă trebuie să plătim banca. Eu zic că trebuie să-mi spui o dată, dacă îmi dai sau nu-mi dai drumul!
Catrina care ascultase se amestecă şi ea.
- Lasă-1, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt şi ei băieţi mari... N-au o treanţă pe ei... Cu ce să-şi cumpere?
- Şi ce băgaţi în voi dacă pleacă cu oile? întrebă Moromete curios.
- Cum ce băgăm? Mai e o găină, mai e un miel!...
MOROMEŢII. I 839
-A! făcu Moromere, oile pleacă, mieii rămân! Dar muierea parcă nu auzi.
- Şi pe urmă, zise ea, peste o săptămână, două, începe secerea, facem pâine... Am trăit noi şi fără oi!
- Taci, mamă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. Să vii Ia deal şi să munceşti şi să vezi pe urmă cum e fără lapte...
- Las-o, Uinco, că o găsiră găinile şi mieii. E plină de găini şi miei, zise tatăl cu ironie.
Niculae se întoarse spre soră-sa şi-i arse o palmă peste cap, scrâşnind din dinţi.
- Ce ai, mă, eşti nebun? ţipă fata.
- Ce te-amesteci?! răspunse Niculae, sărind în sus de la masă, gata să fugă afară.
- Niculae, dacă mă scol la tine, te dau cu capul de pereţi până îţi ies bolboşile ochilor, zise Moromete fulgerându-1 cu privirea.
- Ce s-amestecă ea? zise băiatul arţăgos.
- Ce e, mă, îţi pare bine că n-o să te mai duci cu oile?! întrebă Tita cu glas subţire şi înalt. Nu-ţi fie frică, ai să mergi la deal să dea zece sudori din tine.
- Ce-aveţi, fa, cu el? se răsti mama furioasă. Nu puteţi să vă vedeţi de treabă?
- Tu îi dai nas, zise Tita.
- Vezi să nu-ţi dau eu una peste nas, ameninţă mama.
- Mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă!!! se prăbuşi Moromete de uimire. Păi eu când veneam de la deal adormeam cu dumicatul în gură! Acu' vâ sparg oalele şi străchinile astea în cap! Nici la sfânta masă nu v-astâmpăraţi! Niculae, stai jos şi bagă în tine şi dacă mai sufli o vorbă te... te...
Toţi lăsară ochii în jos şi se făcu tăcere. Catrina schimbă strachina şi turnă al doilea fel de mâncare, laptele fiert. Moromete luă două felii de mămăligă şi le puse în strachina plină. în aceeaşi clipă, vreo şase linguri se îndreptară spre
840
MARIN PREDA
mijlocul mesei şi începură sâ dumice mămăliga în strachină. Niculae îşi strecurase şi el lingura printre ceilalţi şi abia izbutea să apuce ceva şi să ducă la gură. Strachina se goli numaidecât. Femeia o umplu iarăşi. într-un timp, Niculae prinse lingura soră-sii într-a lui şi o izbi afară, scrâşnind, stropindu-i pe toţi cu laptele fierbinte. în aceeaşi clipă, palma lui Moromete se ridică şi căzu pe capul lui ca o greutate de fier, detunându-1. Băiatul încremeni cu ochii holbaţi, strânse din dinţi şi răsuflă greu. Deşi stătea jos, se clătină şi se lungi moale alături de masă.
- Scoal' în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas îndesat. Băiatul se ridică în palme şi genunchi, rămase astfel o clipă,
apoi se ridică în capul oaselor.
- la şi mănâncă! rosti cu acelaşi glas omul.
Niculae se întoarse spre masă, aruncă spre soră-sa o privire care mocnea de ură şi apucă lingura în mână. în acest timp, însă, strachina se golise iarăşi, femeia rurnă a treia oară, se uită spre Ilinca şi lăsă oala în jos.
- Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deşi nu-1 răsmrnase pe tot... Până la sfârşitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete îşi
întinse picioarele şi împinse masa mai încolo de lângă el, frecându-şi mâinile una de alta să se cureţe de mămăligă. Femeia şi fetele strângeau oalele şi străchinile.
- Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, câ-ţi sparg capul, zise Catrina, ameninţând câinele care aştepta pe prispă să se răstoarne masa.
- Apă a băut? rânji Paraschiv, încercând să zâmbească, repetând ironia tatălui.
- Mai şi vorbeşti! bombăni femeia.
- Paraschive, după demâncare ce umnează? întrebă Moromete.
- O ţigară, răspunse Niculae.
- Ce e, mă, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de dovleac.
- Şi tu, ca de... ca... Tâmpito! se bâlbâi Niculae.
MOROMEŢII. I
841
- Tată, îl auzi? se miorlăi fata, crezând că tatăl are să-i mai dea o palmă lui Niculae, dar omul parcă n-auzi, se căuta mereu în buzunarele flanelei.
- N-auzi, mâ, să-mi dai o ţigară, Paraschive, zise el, pregătindu-şi o foiţă de jurnal.
- De unde să-ţi dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs. Moromete nu-1 luă în seamă. întinse foiţa spre fiu să-i pună
tutun, dar deodată lăsă hârtia jos şi şopti apăsat:
- Ia tăceţi! Sst! Tăceţi din gură!
Toţi copiii se uitară la el fără să înţeleagă ce vrea.
- Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă muierea.
- Taci! zise omul, aşteptând încordat.
Fiecare râmase la locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau nemişcaţi în câte un colţ al tindei. Femeia şi fetele rămaseră şi ele nemişcate, cu câte o strachină sau o lingură în mână, cu gura puţin deschisă a mirare şi neînţelegere.
în tăcerea aceea se auzi deodată din depărtare un om care mergea pe drum şi cânta.
Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodată o linişte mare. Cântecul flăcăului acoperea întinderea şi adâncimea nopţii.
Era al unei fete părăsite, cântat însă de un flăcău. Spunea că odată era iarnă, dar el, băiatul, tot venea la ea, acum e soare şi frumos şi el nu mai vrea să vină... Vocea urca în noapte şi în amintire cu patimă clocotitoare... Moromete se ridică şi ieşi pe prispă. El se întoarse însă numaidecât îndărăt şi se aşeză iar pe pragul lui. Ceilalţi ascultau toţi fără să se mişte, uitând în aceste clipe de ei înşişi.
- Doamne sfinte, cum cântă flăcăul ăsta! murmură mama uimită. Birică e, nu-i aşa, Tito? întrebă ea când afară cântecul nu se mai auzi.
- Da, el e! răspunse fata.
Moromeţii se dezmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor dinainte. Masa se terminase şi acum ar fi trebuit să se culce, dar
842 MARIN PREDA
cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, care dormiserâ înainte de masă, nu păreau că au de gând să facă aşa ceva.
V
Când se despărţise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la masă şi sâ plece pe urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse sâ mănânce şi plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aştepte până după mâncarea oamenilor.
Birică avea douăzeci şi patru de ani şi era în vorbă cu Polina de prin iarnă. Nu ştia ce să mai creadă despre ea. I se mai înrâmplase o dată să ţină la o fată şi nici atunci nu înţelesese pentru ce la început fetei îi plăcuse şi mai pe urmă, tot aşa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă era parcă mai rău, înţelegea şt mai puţin. Intrase în vorbă cu Polina la un clic, la curăţat porumb, se juca inclusul. Polina nu ghicise că inelul e la Birică şi cel care avea cureaua şi conducea jocul îl întrebase:
„Câte să-i dau, Birică?"
„Câte vrei!" răspunsese Birică şi asta însemna că trebuia doar să-i atingă palma, adică de formă.
Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi vrut să-i spună că n-are nici un rost s-o cruţe, fiindcă tot nu-i place de el.
„Ba nu, dă-i una fîetbinte ca focul", spusese atunci Birică.
locul continuase şi Birică fusese scos să ghicească la cine e inelul. Greşise înadins, ştia că inelul trebuie să fie la Polina.
„Câte să-i dau, Polino?" întrebase într-adevăr cel care conducea.
„Dă-i una moale ca lâna şi una iute ca fulgerul", răspunse Polina.
Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă şi se înfiorase de bucurie. In seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei şi
MOROMETII. I
843
fluierase. Ştia că n-are să iasă, că trebuia sâ vină seri de-a rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp sâ se gândească şi abia după mai multe seri din acestea ea să iasă în sfârşit şi să-i spună, să-i dea de înţeles, că s-a gândit la el şi îi place, sau s-a gândit şi n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea ieşise chiar în prima seară - a doua seară de când intrase în vorbă cu ea - şi nu suflase nici un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei şi nici măcar cuvintele obişnuite: „Mă duc, ne vede cineva". Se apropiase de el dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-1 prin nepăsarea ei faţă de primejdiile care o pândeau, primejdii adevărate şi cunoscute de toate fetele şi de care ea parcă nici nu vroia sâ ştie.
înţelesese mai târziu că ea ţinea la el mai de mult, nu vroia să spună de când, era limpede că nu din seara aceea cu ineluşul, ci mult mai dinainte. Faptul că o fată ca Polina ţinea la el - el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult nu ţinea la el nici una fiindcă era flăcău cu mulţi fraţi şi nu-i venea decât un pogon de pământ - îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac şi să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de înţeles Polinei că se gândeşte să se ia cu ea, Polina se făcuse roşie şi se uitase la el cu nişte ochi ciudaţi, ca în seara aceea la clic: „Şi dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?" întrebase ea. „De ce să nu vrei?" „Mai ştii? Poate că nu ţin Ia tine." El o apucase de mână crezând că glumeşte, dar ea îl lovise peste braţ şi se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat mânioasă pe el şi Birică nu prea înţelesese.
Aducându-şi aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului lovit parcă fără de veste de înţelesul târziu şi cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuşi să meargă spre casa Polinei şi mergând el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase chipul şi neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată -
844 MARIN PREDA
şi atunci ar fi rămas singur cu dorinţa lui chinuitoare de a-i vedea chipul - se ascunsese undeva în adâncul inimii şi cânta într-o ciudată uitare de sine.
în dreptul Moromeţilor glasul său se frânse tot aşa cum începuse, pe neaşteptate. Casa Politiei era la un pas. Birică se opri pe podişcă lui Bălosu şi fluieră.
Casa Politiei rămase liniştită. Birică mai aşteptă puţin şi fluieră din nou. De astă dată auzi uşa de la tindă deschi-zându-se. Gardul lui Bălosu era înalt şi Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine, hotărâse să nu dea bună seara şi nici să înceapă el cel dintâi vorba. Portiţa scârţâi uşor şi câteva clipe tăcerea nu fu turburată de nimic. Birică şedea pe podişcă, jumătate întors şi aştepta.
- Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău? Birică se răsuci speriat. în poartă, în locul Polinei, îl recunoscu pe Bălosu.
- De ce să nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva crezi că te-am fluierat pe dumneata?
După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se îndepărteze.
- Pleacă în... mă-tii d-aici şi să nu te mai prind că fluieri la poarra mea, că pun câinii pe tine.
Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei şi îi şopti:
- Nea Tudore, ia seama la vorbă că nu ţi-am făcut nimic.
- Ce să iau seama la vorbă? Ce cauţi tu la fata mea?
Şi fără să mai dea alte lămuriri, îl şi apucă pe flăcău de gulerul cămăşii şi îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe stinghia stănoagei, gata s-o smulgă. Rămase însă nemişcat. în spatele lui Bălosu apăruse Victor, voiajorul, cu o măciucă în mână.
Birică aşteptă câteva clipe şovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în pământ.
MOROMEŢII. I 845
Curând însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la poarră. Vru să fluiere, dar se răzgândi şi din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în dreptul Moromeţilor. Veni lângă gard şi şopti prin întuneric:
- Bă Nilă-m'!
- Cee-m'? Care eşti? şopti Nilă de pe prispă.
- la vin pân-aici, zise iar glasul de lângă garduri. Eu sunt! Birică.
Intrigat, Moromete ieşise şi el pe prispă.
- Tu eşti, Birică? întrebă el.
- Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică. Flăcăul intră în curte şi se apropie prin întuneric de cei de
pe prispă.
- Bună seara, zise el moale. Unde eşti, Nilă?
- Ce s-a întâmplat, mă? mormăi Paraschiv, rezemat în întuneric de stâlpul casei.
- Nilă, unde eşti, mă? întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu mergi, ce mai stai? N-ai mâncat?
- Hai, câ merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe prispă.
- Ce s-a întâmplat, Birică? întrebă Moromete. Birică se aşeză pe prispă şi deodată izbucni.
- Nea Ilie, ce dracu vreai să se întâmple? Ştii şi dumneata că la o fată mare şi-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.
- Măi Birică, prost mai eşti, zise Moromete, în şoaptă, ca şi când s-ar fi temut să nu-1 audă vecinul. Nu mai găseşti tu altă fată? E satul plin. Şi dacă nu-ţi ajunge aici, te mai duci şi la Miroşi şi la Balaci, poţi să iai satele la rând până la Dunăre. D-aia te vaiţi tu? îmi spuse şi mie adineauri în drum alde tat-său că Polina şi cu ăla sunt în vorbă de mult... Că e daravelă veche...
846
MARIN PREDA
MOROMEŢIE I
847
în acest timp, Birică se sculase de pe prispă şi se tot mişca, ascultându-1 pe Moromete.
- Minte, strigă el deodată, când Moromete isprăvi. Paraschiv, Nilă şi Achim tresăriră la strigătul flăcăului.
Birică porni repede pe lângă prispă şi se opri lângă gardul grădiniţei în dreptul căruia se ghicea prin întuneric casa şi bătătura lui Tudor Bălosu.
- De ce minţi, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minţi, mă? spuse el din nou, ca şi când ar fi ştiut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu... lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să mai... că n-o să mai dau eu ochii cu tine!
Flăcăul plecă de lângă gard şi înjură încet; el veni însă numaidecât îndărăt şi de astă dată începu să strige fără teamă, ca şi când ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-1 să-şi piardă măsura:
- Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă goneşti de la poartă... Da' ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuţi câinii pe mine, mă, ca pe-un ţigan? De ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuţi câinele? Ce ţi-am făcut eu dumitale? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ţi-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuţi câinele pe mine, mă, tu-ţi dumnezeul mă-tii, Bâlosule! Chiorule!
- Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era.
- Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.
îl ştiau un flăcău la locul lui şi erau nedumeriţi de aceste strigăte. Socotiră că trebuie să-1 ţină de rău, dar Birică se smuci.
- la lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?
Spunând cuvântul pron, flăcăul ţâşni deodată înapoi lângă grădiniţă şi începu din nou să strige.
- Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai deşteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu şchiopul ăla şi lasă-mă pe mine aşa prost cum sunt eu. Şi dacă dumneata, nea Tudore, ieşi la mine şi asmuţi câinele, pai lasă!...
Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de băieţi şi fete care ascultau în tăcere. Birică ieşi în drum şi-l strigă din nou pe Nilă, întrebându-l dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieşise la şosea şi plecase.
- Asmute câinele pe mine! strigă el iar, oprindu-se în mijlocul şoselei, ca şi când cei care ascultau i-ar fi cerut socoteală. Am venit şi eu la poarta lui ca un flăcău şi el sare la mine, parcă aş fi venit să-i sparg casa... Iasă, Bălosule! Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tău cu tot... vă aranjez eu pe voi, încheie el ameninţător şi de astă dată se îndepărtă de tot de casa fetei.
VI
Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor Bălosu nu se auzise nimic, ca şi când casa ar fi fost pustie. Paraschiv, Nilă şi Achim, împreună cu tatăl lor ieşiseră câteşipatru în poartă. Mai pe urmă, se apropiaseră şi cele două fete şi Niculae în urmă. Când Birică o luă încet spre şosea, Nilă se dezlipi de lângă poartă, unde stătea rezemat, şi porni alene în urma lui. Moromete îl petrecu o vreme cu privirea până se depărta câţiva paşi de şanţul şoselei, apoi îl strigă deodată, ca şi când până atunci ar fi stat la îndoială, gândindu-se la ceva.
- Nilă, unde te duci?
- Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se.
- Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin' încoace. Nilă se întoarse nedumerit şi se opri lângă podişcă.
- Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta că nu moare! Nu ti-o fură nimeni!
848
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
849
Paraschiv şi Achim se uitau intrigaţi la tatăl lor. Nu-i oprise pe nici unul, în nici o seară, să plece de acasă. Se îndepărtară alene de lângă poartă, pornind spre un grup de fete şi băieţi de alături, unde cineva cânta din fluier, iar ceilalţi jucau.
- Nilă, vin' încoace când îţi spun, zise Moromete din nou, după ce Paraschiv şi Achim se îndepărtaseră.
Omul intră în curte şi porni spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Când ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lângă un dud şi se aşeză pe o buturugă de soc, făcându-i semn flăcăului să se aşeze alături.
- Nilă, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu îl cunoştea. Tu ce zici, mă, să se ducă ăla cu oile la Bucureşti?
Auzind întrebarea tatălui, rămase într-o tăcere încărcată de zăpăceală şi de uimire. După felul cum ţinea capul în jos se vedea că nu e obişnuit să-l pună, acest cap, la întrebări aşa grele, parcă îl trăgea capul în jos de grea ce era întrebarea tatălui. Moromete continuă:
- Eu i-aş da drumul, dar vezi şi tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte de la oi ce-am mânca? Nu poţi să dai la sapă şi la secere şi să n-ai de mâncare decât ştir şi ştevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul de la bancă? Şi te pomeneşti mâine-poimâine că mai vine şi Jupuitu cu fonciirea! Tu auzi, mă? întrebă Moromete cu un glas neliniştit de tăcerea fiului.
Nilă tuşi, mişcându-se pe buturugă.
- De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete tresări când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine să se ducă... Dacă face ceva, ne mai cumpărăm şi noi... mai păstrăm grâul... nu mai facem ca anul trecut, să rămânem toată iarna fără pâine.
- Mă, Nilă, îngână Moromete cu acelaşi glas moale pe care copiii nu prea i-1 cunoşteau, ce mâncăm, mă, te întreb? Se duce el cu oile la Bucureşti, asta nu e greu, dar ce mâncăm?
- Mai sunt oameni care n-au oi şi trăiesc, muncesc. Ce să facem?!
Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns, ci ca o hotărâre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de nădejde pe care te poţi bizui.
- Bine, Nilă! Te-am întrebat ca să nu ziceţi că aşa şi pe dincolo, îngână Moromete, ridicându-se de pe buturugă. Văz că Paraschiv ăsta, degeaba a făcut armata. Nu se însoară, nu se gândeşte la nimic... îl întreb într-o zi: „Ce facem, Paraschive? Vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de doi ani de zile". „Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui ca de zăvod, păi de ce n-ai plătit-o până acuma?" „Păi ai uitat că am cumpărat noatinile alea?" „Ei şi dacă le-ai cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-le la loc şi plăteşte fonciirea." „Dar tu ce faci, n-ai de gând să te însori? Alţii ca tine sunt Ia casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în bătătură." „Cu cine să mă însor?" zice. „Cum cu cine să te însori? Se prăpădiră fetele pe lumea asta şi nu găsişi cu cine să te însori?" „Dă-le-n iacacine de fete!" zice. Aşa că, treaba voastră! Faceţi cum ştiţi, dar să nu mai aud pe urmă că ziceţi câ eu v-am oprit.
Moromete vorbise încet şi rar, cu fruntea aplecată în jos, se ridicase în picioare şi frământa o foiţă de jurnal în palmă. Nilă se ridică şi el de pe buturugă.
- Nu ştiu dacă tu te-ai gândit până acum, reîncepu Moromete. Anul trecut am făcut căruţa şi d-aia am rămas cu fonciirea neplătită... Acuma, ăsta vrea să se ducă la Bucureşti cu oile. Bine, să se ducă, să-l vedem ce face. Eu nu zic să facă două mii de lei pe lună. Două mii de lei, nu e glumă. Sunt patruzeci de duble de grâu. Asta nu se poate, murmură Moromete speriat parcă. Ascultă, Nilă. Până în toamnă sunt trei luni de zile. Dacă el vine la toamnă şi-mi întinde şase mii de lei în mână, şi nu douăzeci, cum se laudă el, păi atunci mai dau şi vreo două căruţe de grâu şi am scăpat anul ăsta şi de bancă şi de fonciire. Păi crezi că vine el de la Bucureşti cu şase mii de lei, Nilă? Crezi că vine, mă?
850
MARIN PREDA
- Şase mii de lei?-Adică două mii de lei pe lună? se gândi Nilă. Păi de ce să nu vie?
- Păi vine? zise Moromete, începând să scapere dintr-un amnar. Aduce el şase mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am răbda vara asta, am plăti banca şi ne-ar rămâne nouă aproape tot grâul. La anu vedem noi pe urmă ce-om mai face. Da' vine? Aduce el şase mii de lei?
- Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu de trei ori pe-atât!
- Poate să aducă şi de cinci ori atât, asta nu mă priveşte pe mine, zise Moromete. N-are decât să vă rămână vouă, să vă îmbrăcaţi şi să faceţi ce vreţi cu ei. Mie să-mi dea şase mii de lei. Păi aduce el, de! Vine el cu şase mii de lei?
Ajunseră la poarta grădinii şi Moromete o deschise încet. Nilă trecu în curte alături de tatăl său, gândindu-se dacă acuma are să poată pleca prin sat.
- Şi nici şase, îngână Moromete după un timp cam îndelungat de tăcere. Patru mii de lei, mă! exclamă el ca şi când s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă! Al câştigat, oile sunt sănătoase!... Mie dă-mi patru mii... Păi îmi dă el patru mii de lei?...
- Aduce, mă! Lasă-1 încolo! Dacă nici patru mii de lei n-aduce, atunci...
Moromete se aşeză pe prispă şi rămase tăcut.
VII
După plecarea lui Birică şi a lui Paraschiv şi Achim, Tita şi Ilinca mai stătuseră puţin în drum apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tindă, vrând să-i dea de mâncare laptele pe care i-1 oprise.
- Nu mănânc, se strâmbase băiatul ţâfnos. Nu mi-e foame.
- Ia şi mănâncă, ce vreai, să ţi—1 torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar
MOROMEŢII. I
851
te apuci să zaci de friguri şi... să mai srau atunci şi de tine, că nu sunt sătulă de câte am în spinare...
Băiatul se aşeză pe pragul unde stătea tatăl său şi la început mancă sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise şi la sfârşit miorlăi:
- Mai e? Mai dă-mi!
- Niculae! Niculae! Se vede că bine-ţi face tată-tău că te plesneşte, zise mama.
Niculae o privi nevinovat şi mama se înmuie. Băiatul o simţi chiar că se căzneşte să nu râdă.
- Hai, mamă, mai dă-mi! Zău mi-e foame!
- Na! făcu femeia, care între timp căutase prin oalele de pe poliţă şi scoase o bucată mică de brânză. Hai mai repede, bagă-n tine, că sunt moartă de osteneală.
După ce mancă, Niculae ieşi pe prispă şi se vârî în aşternut. Tocmai atunci tatăl şi fratele intrau în curte pe poarta grădinii, vorbind între ei. Băiatul încremeni sub pătură când auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi bătea ca un ciocan. Sări din aşternut gâfâind şi intră în tindă peste maică-sa, care se sperie când îl văzu cum arată.
- Mamă, am scăpat de oi, şopti el cu glas aprins.
- Ce-ţi veni? zise ea supărată parcă. Cine ţi-a spus?
- Tata! Uite-1 afară, vorbeşte cu Nilă despre Achim, zice că să se ducă.
- Prostia ta, răspunse femeia necăjită parcă de bucuria băiatului. O să te duci acolo, la deal, şi-o să fie vai de pielea ta. Era mai bine cu oile. Fugi şi te culcă, nu mai sta aici degeaba!
Niculae ieşi din tindă niţel bleojdit, dar cât ajunse afară, începu sâ sară în aşternut ca o zvârlugă. Moromete, care se aşezase pe prispă, se pomeni deodată cu el în spinare. Omul se scutură supărat şi încercă să-l dea la o parte, dar băiatul îl apucase de gât şi se ţinea de el ca scaiul.
852 MARIN PREDA
- Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule! mormăi tatăl sâcâit, vrând să pară că n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la sapă; ai să vezi tu ce-ai să păţeşti! Dă-te la o parte, n-auzi?
Niculae sări de pe prispă şi se luă după câine, dar nici Duţulache n-avea chef, pentru că se feri dinaintea lui şi porni repede spre grădină cu capul în jos.
- llie, zise femeia închizând uşa tindei şi apropiindu-se de bărbat. Ea se aşeză pe aşternut oftând şi se întinse ruptă de oboseală. E bine că-i dai drumul să se ducă, zise ea gemând. Aşa fac copiii oamenilor şi d-aia o duc bine. Numai sâ nu răbdăm noi p-aci degeaba.
Moromete nu răspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă se duse la celălalt capăt a) prispei şi se prefăcu că vrea să se culce, dar o luă încet spre poartă. Din drum, Paraschiv chemă:
- Băi Nilă-m'!
- Hai, bă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat parcă.
Mama adormi numaidecât. Pe drum, glasul băieţilor şi fetelor slăbise. Numai câteodată liniştea nopţii tremura de râsul prea ascuţit al vreunei fete, ori clocotea de fluieratul prelung, ca o chemare îndepărtată, al vreunui băiat.
Niculae dormea cu tatăl său, spate în spate. El se culcă puţin neliniştit de tăcerea tatălui şi ascultă multă vreme târâitul ciudat al găinilor urcate pe crăcile celor câţiva pruni din grădină. Aştepta ca taică-său să adoarmă şi să se bucure în voie că a scăpat de oi şi mai ales de Bisisica.
Când simţi mişcarea uşoară a spatelui tatălui său, se ridică într-un cot şi se rezemă de perete. Ii venea greu să creadă că peste câteva zile n-are să se mai scoale cu noaptea-n cap, să scoată oile din obor şi să plece cu ele pe izlaz. Să pornească spre matca satului şi să treacă prin apa gârlei care totdeauna dimineaţa îi chinuia picioarele umflate, bobotite de bubele care îi zvâcneau să coacă. Dincolo de gârlă erau nişte gropi mici, pline
MOROMEŢIE I 853
de cicoare cu floarea albastră ca cerul de primăvară. In fiecare dimineaţă Niculae uita de ele şi se împiedica în cotoarele lor verzi şi răsfirate, făcându-1 să urle de durere. într-o zi se înfuriase şi le făcuse ferfeniţă cu ciomagul. Ea fel se înfuriase deznădăjduit de piatra de hotar din capul miriştii. Era o piatră colţuroasă, înfiptă adânc în pământ şi învălită în ierburi, încât nu se vedea deloc. De nenumărate ori se izbise cu picioarele de ea şi căzuse leşinat alături.
Nu-i venea mai ales să creadă că are să scape de băieţii de pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi, sau îl trimiteau cine ştie pe unde să fure tutun sau struguri de pe loturile oamenilor. Când jucau bobic, îl ţineau numai în fund să prindă bobicul şi când îi venea rândul, îl lăsau să dea numai o dată şi apoi îl trimiteau iar la fund... Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau să se ia la luptă cu alţi copii, chiar dacă n-avea nici un chef. Vrând-nevrând, învăţase să se lupte şi să se bată cu ciomagul.
Intr-o zi, era singur cu oile pe mirişte şi se pomenise cu o magaoaie peste el. Era o arătare înfricoşătoare, cu faţa boroşcoită cu smârc şi cu dinţii rânjiţi. Era spre seară, ieşise din porumb şi venea spre el încet, ca într-un vis... Avea fustă roşie, zdrenţuită, şi în mână un os alb de cal. De groază Niculae apucase ciomagul cu amândouă mâinile şi pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să se mai mişte, iar Niculae, înspăimântat, luase oile la goană şi începuse să fugă cu ele spre casă. A doua zi magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inşi şi l-au bătut cu ciomegele până l-au lăsat în nesimţire pe mirişte. Oile au intrat în porumb şi au fost duse la oborul comunal, iar Niculae a fost luat de fraţi în căruţă şi dus acasă, zob. A zăcut o săptămână şi s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile. Când s-a vindecat şi de friguri, s-a dus iar cu oile.
Puţin timp după aceea, într-o dimineaţă, se pomeni cu Achim pe mirişte, călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile şi
854
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
855
să vie cu el. Au ieşit în izlaz, alături de care se afla o mirişte largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cârd de zece-cincisprezece băieţi jucau bobicul. Unii erau de seama lui, alţii mai mari cu un an sau doi. Achim descăleca şi dădu drumul la cai apoi se apropie.
- Bă, ce faceţi voi aicea-m'? strigă el şi se uită peste ceata de băieţi.
Câţiva mai sfioşi, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în picioare şi se uitau cu teamă la Achim. Vreo câţiva mai nepăsători jucau bobicul fără să se sinchisească. Deodată Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo câţiva la pământ şi dădu câteva picioare şi palme în dreapta şi în stânga.
- Ce, voi n-auziţi? mârâi Achim. Eu strig la voi şi voi jucaţi bobicul... mama voastră!
- Nea Achime, să nu ne înjuri că chem pe tata de colea, zise unul colţuros, fulgerându-1 cu privirea.
Achim ţâşni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, dădu cu el de pământ şi sări cu picioarele pe el.
- ...Pă mă-ta şi pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te şi cheamă pe tat-tău! Să-mi spuneţi care aţi fost ăia care l-aţi bătut pe frate-meu, că dacă nu, vă belesc pe toţi!
Achim n-avea atunci mai mult de şaptesprezece ani, dar pentru băieţii de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Nici unul dintre băieţi nu vorbi.
- Niculae, strigă Achim, îi cunoşti? Ia treci încoace.
- Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap când au venit, răspunse Niculae.
- Aaaaa!!! făcu Achim, scuipând în palme. Ia dă-ncoace biciul, Niculae. Nu vreţi să spuneţi!... Staţi că v-arăt eu acuma.
Achim apucă biciul şi, fără să se gândească nici o clipă, se repezi la unul şi-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă şi apucă biciul în mână.
- Nea Achime, nu ştiu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da.
Achim se repezi la altul şi mai furios.
- Şi tu eşti de pe Delavale? Până-n seară am să vă bat!
- Spuneţi, mă, ce, să mănânc eu bătaie pentru ei? se auzi un glas speriat.
- Aaaa!!! Tu ştii? Spune numaidecât că-ţi roz beregata! răcni Achim iar, repezindu-se spre cel care vorbise.
Băiatul se feri, se uită în jur şi deodată vorbi pe nerăsuflate.
- Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru şi cu al lui Burtică l-au bătut.
Achim se întoarse spre Niculae, îşi aruncă pălăria de pământ şi îl asmuţi ca şi când ar fi fost câine:
- Al auzit? Pune mâna pe ei!
Niculae, slăbit de friguri, galben la faţă, nu se mişcă.
- Pune, mâ, mâna pe ei, n-auzi? strigă Achim scos din sărite.
Niculae nu se mişca.
- Al lui Câinaru şi Burtică! strigă atunci Achim pe cei care îl bătuseră pe Niculae. Achim avea un glas ciudat, ascunzând ceva tainic şi cumplit şi Niculae se speriase mai rău de acest glas al fratelui său decât de loviturile magaoaielor, atunci pe mirişte, când fusese bătut. Veniţi încoace al lui Câinaru şi Burtică. Veniţi încoace că nu vă fac nimic, mai spuse Achim.
Cei doi se apropiară şi unul din ei îşi scoase pearca lui de pălărie găurită în fund de bobic şi zise:
- Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zău, nea Achime, că mi-a spart capul! Am dat şi eu, a dat şi el.
- Taci din gură, urâtule, răspunse Achim care începuse să se înveselească. îl vedeţi? E frate-meu. Eu nu ţin cu el, chiar dacă mi-e frate. Tu, ăsta, cu capul spart, repede-te la el şi dă cu el în pământ.
Niculae se uitase la fratele său şi se făcuse şi mai galben. Achim nu se sinchisea.
856
MARIN PREDA
r
- N-auzi, mâ, ăsta cu capul spart? se răsti Achim spre băiatul cu capul spart.
- Nea Achime, zău, ne-am bătut în parte, se rugară iar cei doi băieţi.
- Nea Achime, lasă-i, nea Achime! săriră şi ceilalţi. Ochii Iui Achim sticliră. îl apucă pe cel cu pălăria găurită
şi-l izbi de pământ.
- N-auzi ce-ţi spun? Repede-te la el că te omor... pe mă-ta de urât!...
Băiatul se sculă de jos furios şi, nemaiştiind ce să facă, se repezi la Niculae. Niculae nu se mişcă din loc. înaintea lui, cel cu pălăria găurită se opri ca ţintuit de privirea mare, nemişcată, a celui asupra căruia era asmuţit. îşi întoarse capul spre Achim, dar tot atunci acesta urlă la el:
- Repede-te în el... pe mă-ta de urât!
Băiatul se repezi în Niculae şi îl apucă de gât. Niculae se înţepeni şi rămase mai departe nemişcat.
- Dă cu el în pământ! strigă Achim, apropiindu-se cu biciul în mână.
Băiatul îşi încârligă un picior peste amândouă ale lui Niculae şi îl trânti la pământ. Apoi, speriat, cu privirea rătăcită, plin de groază, se ridică de pe el şi rămase nemişcat, uitându-se la Niculae care, galben la faţă, nu-1 slăbea din ochi pe fratele său. Câtva timp, toţi rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi. în clipa următoare, Niculae sări în sus ca muşcat de un şarpe. Se repezi spre cel care îl trântise şi îl apucă de gât. Luat pe neaşteptate, celălalt băiat rămase cu ochii holbaţi şi scoase limba afară, horcăind. Chipul i se învineţise ca un ficat, se făcuse apoi pământiu. Niculae strângea ca un nebun şi-l împingea de-a-nda-ratelea. Ce! strâns de gât se împiedică de ceva şi căzu. Niculae îi dădu drumul şi se întoarse spre celălalt. Văzându-1 că vine, băiatul o luă la fugă peste câmp.
MOROMET1I. I
857
Achim se repezi însă numaidecât şi în câţiva paşi îl apucă de ceafă.
- Stai, pe mă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i ţiu parte? Bate-te cu el... Aţi venit amândoi şi v-aţi pus şi l-aţi omorât cu ciomegele. Eraţi doi, mama voastră... Stai aici!
Niculae se repezi spre el cu un ciomag şi vru să-1 izbească în cap, dar băiatul se feti şi puse şi el mâna pe un ciomag.
- Nea Achime, strigă el, arătându-1 pe Niculae. îi sparg capul; spune-i să nu s-apuce de mine!
- Niculae, scrâşni Achim, auzi ce spune?
Niculae azvârli pe neaşteptate ciomagul şi se repezi spre celălalt cu o iuţeală neaşteptată. Luat tot fără veste, băiatul se clătină şi căzu. Atunci Niculae sări în sus cu aceeaşi iuţeală, puse mâna pe un ciomag şi începu să-1 lovească pe cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se ridice, dar câte o lovitură de ciomag îl culca iar la loc.
-Ajunge, Niculae, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-i să-şi ceară iertare.
- Cere-ţi iertare, bolborosi Niculae, izbindu-1 încă. Cereţi iertare!
Gândindu-se că acum are să scape de toate, Niculae gemu în aşternut şi se uită la spinarea tatălui său care se mişca şi răsufla în somn.
„O să mă rog de el să nu mă ia la sapă şi o să mă lase, gândi Niculae suspinând. La secere o să mă duc, dar să nu mă ia la sapă până nu-mi trec bubele şi să pot să mă duc şi eu la şcoală."
- Ce faci, mă, tu n-ai de gând s-adormi? spuse Moromete deodată, cu un glas atât de treaz că băiatul se înfiora.
- Ba dorm, răspunse el uimit că tatăl său putuse să stea aşa de liniştit atât de multă vreme.
- Cum dormi? întrebă Moromete aspru. Să mergi colo la sapă şi să dai şi o să te mai văz eu atunci că beleşti ochii în loc să dormi.
858
MARIN PREDA
Niculae se lăsă pe căpătâi şi gemu. Apoi rămase nemişcat. Pe drum se auzea din ce în ce mai rar câte un flăcău care se întorcea acasă fluierând. De undeva răzbătu un ţipăt uşor, subţire, de fată sau de femeie tânără, înecat de întunericul nopţii. Prin vârfurile salcâmilor bâzâiau ţânţarii. Moromete se ridică din aşternut şi se întoarse pe neaşteptate spre Niculae. Băiatul închise ochii, speriat.
- Nu dormi, mă, o dată? zise el apăsat, cu un glas turbure.
Niculae nu răspunse. Omul nu se mişcă. Băiatul îl simţea încă întors spre el şi inima îi ticăia. Moromete se trânti iar pe căpătâi şi peste câteva clipe Niculae îi simţi spinarea ridicându-se şi răsuflând încet. „A adormit", gândi el după o vreme, dar ca şi când omul l-ar fi auzit gândind, se ridică iarăşi într-un cot şi se întoarse spre fiu:
- Mă, da tu n-ai de gând să tiormi o dată? îngână el răguşit şi furios.
Niculae răsuflă uşor, ca în somn, fără să-i răspundă.
Din nou omul se trânti pe căpătâi, dar Niculae aşteptă multă vreme fără ca să-i mai simtă spinarea mişcându-se. „Nu poate să doarmă. Te pomeneşti că se răzgândeşte şi nu-i mai dă drumul lui Achim", gândi Niculae iarăşi. După un timp se linişti însă. „Cine ştie la ce se gândeşte, îşi spuse el. O să vedem mâine-dimineaţă."
Moromete se ridică a treia oară, dar acum nu se mai întoarse spre băiat. Niculae îl auzi scotocind multă vreme sub căpătâi, auzi apoi un zgomot de hârtie ruptă, pe urmă amnarul izbind în piatră. După aceea nu se mai auzi nimic. Niculae aşteptă o vreme cu ochii închişi, apoi îşi mişcă pleoapele. Tatăl stătea pe marginea prispei cu spatele îndoit şi fuma. Băiatul închise ochii şi se hotărî să adoarmă. Aşteptă somnul timp îndelungat şi adormi. Moromete mai stătea încă pe marginea prispei, cu spatele îndoit şi fuma.
MOROMEŢII. I
Vili
859
în acest timp Paraschiv şi Achim aşteptaseră în drum. Erau atât de curioşi să afle ce îi spunea tatăl lor lui Nilă, încât nu avură răbdare până a doua zi; renunţară să se mai ducă la fetele la care umblau şi îl aşteptară pe fratele lor să vină şi să afle ce era...
- Ce-aţi vorbit, mă, ce ţi-a spus? întrebă Paraschiv în şoaptă când Nilă ieşi la ei.
- Ce să-mi spuie, că să se ducă ăsta cu oile la Bucureşti, răspunse Nilă pe scurt, cu un glas moale, parcă vinovat.
- Nilă, şopti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem fraţi, dar să ştii că eu...
Nilă lăsă fruntea în jos şi bombăni furios:
- Ce, bă, eşti nebun? Cum o să-i spui?
- Hai mai încolo, să nu ne-audă, zise Achim. Hai la ga Măria să vorbim acolo, că tot nu mai avem timp să ne ducem pe la fete.
Paraschiv şi Nilă şovăiră. Era cam târziu.
- Dar hai mai repede, să nu se culce ga Măria. Porniră câteştrei alene. Nilă tăcea şi după mers parcă n-avea
nici un chef. Cotiră pe nişte uliţe şi se opriră în faţa unei curţi mici, fără garduri. în fund se vedea o căsuţă învălită cu paie, un bordei asemănător cu un coteţ mai mare de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară.
Bordeiul acesta unde vroiau să intre era al tuşii lor, Măria Moromete, sora mai mare a tatălui. Tuşa era o femeie de vreo cincizeci de ani şi nu avea nici copii, nici bărbat. Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc de casă şi îi făcuse acest bordei.
Măria Moromete îl învinuia pe fratele ei câ nu s-a putut mărita şi-şi face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la împărţitul celor trei pogoane moştenite, Moromete a ales pământul cel mai bun pe care se
860 MARIN PREDA I
putea pune vie şi că a gonit-o din casa părintească ca un hoţ. De fapt, ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ţinut-o pe ea în casă, să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, şi să fi trăit aşa liniştit până la j bătrâneţe. încât după ce fratele se însura a doua oară şi îi cumpără şi-i făcu acest bordei, Măria Moromete se înfurie şi începu să ceară dreptul ei de moştenire asupra casei părinteşti şi mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească şi gospodăria şi pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie îm- I partită, moştenirea în cazul casei şi locului trecea de drept celui care o folosea. Măria Moromete nu ştiuse şi nici acum nu ştia acest lucru. Nici Moromete nu ştia şi chiar dacă ar fi ştiut tot n-ar fi avut ce face cu el.
Măria Moromete ttăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic şi acela să facă f o casă unde s-o aducă şi pe ea, să aibă grijă de ea când n-avea să mai poată munci. Paraschiv îi spusese că în curând o să se însoare, să-şi facă acolo casă şi s-o aducă să trăiască şi ea pe lângă el. De fapt, măritişul ei nefericit din tinereţe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău şi după moartea copilului bătbatul o alungase.
Trăia acum singură în bordeiul ei şi n-o ducea prea rău, la treierat îşi băga grâul în maşină odată cu al lui Moromete, iar a la secere la fel, veneau cei trei nepoţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, ■ şi o ajutau. în schimb, ea le făcea flanele şi ciorapi. I
în sat i se spunea Guica şi nu avea nume bun; se temeau ■ de ea pentru că cunoştea păcatele tuturor şi avea limba ascu- I ţită. Toată ziua lucra la ciorapi, aşezată pe un scăunel în faţa m bordeiului şi oprea trecătorii de pe drum pe care îi întreba fel ■ de fel de nimicuri. Unii ocoleau, dădeau prin altă parte. I
Iată cum se întâmpla când cineva trecea prin faţa curţii ei. 9 Măria Moromete oprea trecătorul stringându-l cu un glas tainic: fl
MOROMEŢ1I. I 861 „Ei, cutare, ia stai niţel."
Intrigat, omul se oprea. Măria Moromete se ridica de pe scăunel şi venea în drum. Se apropia în tăcere, misterios. Apoi întreba în şoaptă:
„Unde te duci?"
Mirat, omul spunea unde se duce.
„Ce cauţi acolo?" întreba femeia mai departe.
încă nedumerit, trecătorul răspundea şi spunea pentru ce se duce, ce treabă are acolo de făcut. Măria Moromete spunea atunci despre omul acela, unde se ducea trecătorul, că a auzit că acesta vrea să facă cutare lucru.
„Aşa o fi?" întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate.
Trecătorul răspundea că se poate, aşa o fi.
„Păi atunci frate-său ce-o să zică?" întreba ea atunci.
„Dracul să-i ia, ga Mărio, de unde să ştiu eu ce-o să zică frate-său?!" răspundea trecătorul.
„Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuţit. E dreptul lui."
„O fi, ga Mărio, ce m-amestec eu în daravelile lor!" ridica trecătorul din umeri, grăbindu-se să se îndepărteze.
„Ei, nu-i aşa!" răspundea Guica indignată şi se întorcea pe scăunelul ei, bestecăind la ciorap.
După o vreme trecea o muiere. Măria Moromete se ridica şi o oprea:
„Cutăriţă, unde te duci? Ia stai niţel!" Se apropia şi îi spunea: Auzi ce vrea să facă alde cutare? Mă întâlnii adineauri cu cutare - şi spunea numele celui pe care îl oprise mai înainte -se ducea pe la el şi mi-a spus şi mie. Tu ce zici? Ăla o să vrea? O să-1lase?"
Răspândea deci ştirea pe socoteala celui dinainte şi acest lucru turbura deseori apele, învrăjbind chiar şi pe cei mai paşnici.
Măria Moromete oprea chiar şi pe copiii foarte mici. „Ce-aţi mâncat aseară?" îi întreba ea în şoaptă, punându-le în
862
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
863
mână o jumătate de măr stricat sau câteva seminţe de floarea soarelui.
Porecla de Guica i-o dăduse un mocan. Mocanii veneau toamna la câmpie sâ schimbe fructele lor pe porumb şi grâu. Măria Moromete oprea fiecare căruţă care trecea prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de coviltirul mocanului, se uita în căruţa lui, îi răscolea sacii cu mere şi cu nuci, lua câteva în care îşi înfigea dinţii şi abia la urmă întreba cum le dă. Omul spunea cum, iar femeia îi întorcea spatele, mâncând din fructele luate, spunând că nu sunt bune, sunt acre şi viermănoase. In acest fel nu numai că se sătura mâncând, dar chiar strângea câte un săculeţ. Se vede însă că într-o toamnă, un mocan a ţinut-o minte şi când a ajuns în dreptul ei n-a mai vrut să oprească.
„Stai, mă! n-auzi că vreau să iau nişte mere?" a strigat femeia de pe scăunelul ei.
Mocanul a oprit şi s-a aşezat în dreptul coviltirului să n-o lase să se urce.
„Ai mere bune?" a întrebat ea vrând să-l dea la o parte.
„Da, am mere frumoase, adu porumbul şi-ţi dau."
„Ia să văd!" a spus femeia încercând zadarnic să-l dea la o parte.
„Adu întâi porumbul", a spus mocanul liniştit.
„Ia să văd, mă, stai să văd şi eu ce mere ai!" a spus Măria cu un glas înţepat şi cam tare.
„Nu ţipa, leică, de ce ţipi?! Adu porumbul şi atunci te uiţi!" i-a răspuns mocanul fără să se dea la o parte.
„Du-te naibii cu merele tale! a zis atunci femeia îndepăr-tându-se de om. Parcă n-am mai văzut mere! Uită-te al naibii! Pe ce să-i dau eu porumbul meu, mocanului! Parcă fără merele voastre viermănoase nu trăiesc!"
„Nu ţipa, leică, de ce ţipi aşa?" a spus mocanul uitându-se în urma ei uimit.
„Du-te naibii, mă, ce dacă ţip? Ţip în curtea mea, în satul meu, mocane!"
„Leică, nu mai guici aşa, că nu ţi-am spart casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de muntean. Ce guici aşa, leică? Vai, vai! Cum mai guică! Ca o purcea!" a mai adăugat mocanul nedumerit şi vorba a fost prinsă de vecini. Măria Moromete se înfuria rău când i se spunea Guica.
Cei trei nepoţi intrară în curtea mătuşii şi Paraschiv ciocăni în ochiul de geam.
- Ga Mărio, deschide!
Măria Moromete deschise uşa şi cei trei nepoţi se aplecară pe rând să nu se lovească de pragul de sus. Paraschiv abia intră în bordei.
- Ga Mărio, exclamă el, gata, îi dă drumul lui Achim cu oile la Bucureşti! începe răfuiala!
Şi râse hurducat, plesnindu-şi palmele una de alta, apoi frecându-le repede în semn de mare bucurie nestăpânită. Măria Moromete se înfipse în ochii lui şi întrebă, încet, ascuţit, abia ţinându-şi răsuflarea:
- Ce vorbeşti, mă? îi dă drumul? Zău? Cum a fost? Ce-a
zis?
- Nu-mi venea să cred, răspunse Paraschiv uitându-se spre pat, vrând să se aşeze, dar mătuşa îl preveni.
- Stai naibii jos pe pământ, că se rupe patul cu tine... Apoi reluă întrebările. Zău, mă? Ia spuneţi! Ce zicea, ce zicea?!!
- Avem douăzeci şi patru de oi cu lapte, asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlăit, încercând să imite glasul făţarnic al fratelui său mai mic; aşa le tot spunea ăsta la masă.
- Şi el ce zicea? Ce zicea?! întrebă Guica cu glas înecat de curiozitate şi plăcere. Alea ce zicea, puturoasele alea? Mă-sa, mă-sa ce zicea?
864
MARIN PREDA
Achim răspunse căutând să-şi potrivească glasul şi să-1 facă asemănător cu al mamei vitrege adică: cinstit şi înţelegător aşa cum îi răspunsese tatălui lor la masă:
— Lasâ-1, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt şi ei băieţi mari...
Paraschiv izbucni în hohote groase. Mătuşa nu râse, însă chipul ei zbârcit şi negru şi gura cu buzele supte înăuntru se frământară de plăcere. Nilă zâmbi stingherit, parcă ruşinat. El spuse:
— Hai, bă, ce râdeţi aşa?
— Pe urmă l-a luat pe ăsta în grădină şi nu ştiu ce i-a spus. Ce ţi-a spus, Nilă? întrebă Achim.
— Ce mai întrebi, nu spusei o dată? bombăni Nilă.
— Zău, mă? Te-a luat în grădină! Şi ce ţi-a spus? întrebă Guica ca şi când n-ar fi auzit bombăneala lui Nilă. Ce ţi-a spus, Nilă? Spune, mă, dă-te naibii, că cine ştie ce ţi-o fi spus şi tu n-ai înţeles. Hai, spune!
Nilă tăcea cu fruntea în pământ. Faptul că se lăsa greu, până la urmă le strică cheful celor doi fraţi şi îl întrebară dacă da sau nu, îi dă drumul lui Achim să se ducă?
— Nu vă spusei, bă, că îi dâ? Ce tot întrebaţi atâta? Numai să aducă bani! adăugă Nilă cinstit. Să aducă la toamnă patru mii de lei.
Paraschiv râse iar, răguşit, şi îi dădu lui Nilă un pumn în spinare.
— Auzi, ga Mărio? se adresă el mătuşii, fără să-1 mai ia în seamă pe Nilă. Să vezi ce gogoşi le turna Achim alaltăieri la sapă.
— Ei, mă, ei! Zău! Ce gogoşi, ce gogoşi? întrebă mătuşa abia stăpânindu-se.
— Douăzeci şi patru de oi cu lapte, pă puţin douăzeci şi patru de chile pe zi! Asta face două sute de lei pe zi, ori treizeci
MOROMEŢII. I
865
de zile, face pe puţin şase mii de lei pe lună! Ei! două mii o să coste chiria locului de păşunat, iar patru mii rămâne câştig.
- Bă, eu mă duc să mă culc; mâine trebuie să merg la premilitară! îl întrerupse Nilă sculându-se de jos.
- Stai, Nilă, mă, prostule! îl opri mătuşa înţepată. Stai să vorbim. Şi se adresă lui Paraschiv: Acum voi ce faceţi, tu şi cu Nilă? Când plecaţi? Trebuie să rugiţi înainte de secere, să n-aibă cine să le secere grâul şi nici cu ce să-1 care. Să vedem ce-au să facă fără voi.
- Tu când pleci cu oile, Achime? întrebă Paraschiv.
- Să vedem. Să vorbim cu al lu' Cătănoiu.
- Eu zic că după vreo săptămână în urma ta, luăm caii din grajd, încălecăm pe ei şi fugim. Nu aşa, mă, Nilă?
- Bă, eu v-am mai spus: fugim, dar nu putem să furăm caii din grajd; află lumea şi ne facem de râs, răspunse Nilă cu privirea în pământ.
- lete al naibii! făcu mătuşa indignată. Vezi să nu-ţi dau câteva, blegule! Te-a îmbrobodit alde tac-tău, să stai şi să munceşti pentru copiii lui, să-ţi iasă sufletul! E caii voştri, e averea voastră! Dacă nu murea biata mă-ta, eraţi şi voi în casa voastră, nu ca acum, că n-aveţi loc de puturoasele alea.
Nilă tăcea. Paraschiv şi Achim o aprobau pe mătuşa lor din ochi. Măria Moromete continuă:
- Aţi muncit de când eraţi mici şi nu v-a luat niciodată o haină pe voi, cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepdeşin, Ilinca ie de mătase, aia are scurteică de catifea... E plină chiciţa lăzii cu mamudele şi cu icuşari! Acolo e munca voastră, proştilor... Eu să fiu ca voi aş sparge lada într-o noapte şi aş lua toate mamudelele!
Paraschiv se uită la Nilă, care continua să stea cu fruntea în pământ, şi-i spuse răguşit, gros:
- Vezi, mă! Auzi ce zice ga Măria? Plăvane! Ai sta şi-ai munci pentru ei până ai cădea jos, dacă n-am fi noi să te învăţăm.
866
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
867
Nilă tresări. Avea o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea. îşi ridică fruntea lui lată din pământ şi răspunse cu un glas turbure care nu protesta contra celor auzite, dar care era totuşi indignat, fără să ştie însă pentru ce:
- Mai taci, bă, din gură! Ia mai taci dracului din gură! Ce tot vorbeşti!...
Mătuşa sări cu glasul ei ascuţit:
- Ce să tacă din gură! Aşa este! Te superi că îţi zice plăvan? De când munceşti şi umbli desculţ şi dezbrăcat, pe degeaba? Plăvane.
- Păi, bă, Nilă, ce-am vorbit noi pân-acum? Nu ne-am i înţeles aşa? întrebă Achim cu reproş. f
Nilă răspunse la fel de turbure: ţ
- Ne-am înţeles, bă, ne-am înţeles! Vezi să nu-ţi dau un pumn după ceafă.
Achim mormăi dispreţuitor:
- Dai tu pumn după ceafă!
- Eu mă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, şi deschise uşa bordeiului.
- Du-te naibii! îl petrecu mătuşa din urmă. O să mai vezi
tu de la mine loc de casă! Proastă oi fi să ţi—1 dau! 1
Nilă ieşi fără să răspundă, iar mătuşa se întoarse în bordei, să vorbească mai departe cu cei doi nepoţi.
IX I
Pe la miezul nopţii începu să cadă o ploaie liniştită şi fl
bogată. Murmura pe acoperişuri şi peste pământ cu picături fl
moi, ca de untdelemn. Nu se auzi nici un tunet şi nu se văzu I
nici o fulgerătură. Era însă întuneric beznă. fl
Fiindcă ploaia începuse pe nesimţite, când se înteţi nimeni flj
nu se trezi din somn, şi când de pe streşini începură să curgă flj
şiroaie, de-a lungul prispei, cei care dormeau la margine se flj
împinseră doar mai spre perete, mormăind. flj
Spre revărsatul zorilor ploaia stătu şi norii părăsiră cerul. Moromete se culcase şi adormise târziu dar când ploaia se opri, se trezi şi rămase iarăşi nemişcat pe prispă. Nemişcarea lui trează o făcu pe Catrina să se deştepte la celălalt capăt al prispei.
— Ilie, ce e cu tine? De ce nu te culci? şopti ea. Moromete nu răspunse, dar tuşi liniştitor. Totuşi Catrina
nu-şi văzu de somn. Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la Bucureşti, dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul. în timpul mesei fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea să vină mâine-dimineaţă după fonciire. Dar şi asta era poveste veche; Jupuitu venea în fiecare an şi anul acesta nu avea nimic deosebit faţă de celălalt. Banca? Dar banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste ameninţări care se târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare. Aşa se întâmplase că timpul făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite ameninţări, de care îi aduceau aminte şi anume datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma agrară de după război. Mulţi au vândut loturile iar alţii au rămas de tot fără pământ şi au căzut în mizerie. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, statul văzând că ţăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. încât banca se dovedise a fi ceva nu tocmai rău, drept care doi ani mai târziu se împrumutaseră din nou să cumpere vite în bătătură. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră mult şi mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câştigaseră ce putea fi? Era deci limpede câ numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri şi Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină.
— Se vede că ai intrat în anul morţii, şopti ea.
868
MARIN PREDA
Şi îşi lăsă capul pe căpătâi, pomenind că aşa se întâmplă când omul uită de Dumnezeu, uită şi Dumnezeu de el şi îl lasă singur în faţa păcatelor.
- Pentru că, mai bolborosi ea cu faţa în căpătâi, numai păcatele nu te lasă să dormi.
La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuşi cu înţeles şi răspunse cu o veselie supărată:
— D-aia dormi tu buştean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate! Aruncă ţigara, se dădu jos de pe prispă şi o luă încet spre
grădină, fără să mai asculte răspunsul femeii.
Catrina era credincioasă şi de aceea pomenise de păcate. Cu zece ani în urmă născuse un copil mort care îi băgase spaima în suflet. Avusese visuri rele. Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu râturile mari în colţuri întunecate, sau locuind împreună cu ţigani care îi spuneau lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putuse suferi carnea de porc, iar când vedea ţigani se pitea. Nu-şi mai putuse găsi liniştea; se certase cu toată lumea şi se îngrozise simţind cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila faţă de bărbat şi copii. Până într-o zi când povestise totul unei vecine din fundul grădinii.
„Eu ştiu ce e cu tine, e din copii! spusese vecina care, tot aşa, crescuse o mulţime de copii. Ştii ce să faci tu? Sâmbătă spre duminică, te scoli devreme, te duci la cimitir, jeleşti acolo morţii şi dai de pomană; după ce ţi-ai făcut datoria cu morţii, te întorci acasă până nu răsare soarele, aprinzi focul, dai să mănânce la copii, cureţi casa, vezi ce mai e de făcut şi după ce ţi-ai făcut datoria şi cu copiii, te speli şi te primeneşti şi te duci la biserică, Catrino. Acolo la biserică stai şi asculţi slujba! Şi-ai să vezi pe urmă ce bine e!"
Ceea ce se şi întâmplase. Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei. Paraschiv, Nilă şi Achim erau mici când se măritase cu Moromete, şi în loc de răsplată aceştia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu şi fiu-său pe de o parte, Guica şi Parizianul, o
MOROMET1I. I
869
altă rudă a lui Moromete, căreia Catrina îi spunea „Guica al doilea mai prost", pe de altă parte, îi învăţaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei şi că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui. Nenorocirea făcea că era ceva adevărat din toate acestea, dar Catrina n-avea nici o vină. lată ce se întâmplase.
In timpul foametei de după război, Moromete vânduse un pogon din lotul Catrinei - Catrina primise un lot de opt pogoane ca văduvă de război — spunându-i că în schimbul acestui pogon vândut va trece casa pe numele ei. Catrina îl crezuse, socotind că în acest fel va avea bătrâneţea apărată (se mai întâmplase în sat ca mama vitregă să fie gonită din casa tatălui). Numai că Moromete, în loc să se grăbească să facă acte pentru casă, începu să facă glume: „Crezi că am să mor eu înaintea ta?" zicea el. Acest răspuns era, într-un fel, o asigurare că atâta timp cât trăieşte el n-o să îndrăznească nimeni s-o dea afară din casă. Pentru Catrina însă nu era de ajuns, fiindcă cei trei fuseseră învrăjbiţi de mici contra ei; începuse deci să-i pară rău de pogonul vândut, mai ales câ îl vânduse tocmai pentru ca să nu moară ei, cei trei, de foame. Când bărbatul începu să glumească pe socoteala casei, Catrina pretinse pogonul pe numele Titei şi îl pretinse cu atât mai insistent cu cât Catrina se simţea vinovată faţă de fiica ei fiindcă fetei îi venise vremea să se mărite şi Victor Bălosu cerea trei pogoane, iar Catrina nu-i putea da decât două. Era tocmai pogonul vândut.
Moromete şovăi. Se pare că era şi el uimit de ameninţările nelămurite pe care cei trei fii ai lui, mai ales cei doi, Paraschiv şi Achim, i le transmiteau la ureche pe căi ocolite, prin Guica, prin Tudor Bălosu şi prin Parizianu. Această şovăială o scârbi de tot pe Catrina. Va să zică avusese dreptate să se teamă!
Biserica însă îi linişti sufletul turburat şi ca să fie linişte şi în familie nu mai pretinse nimic. Când muierile cu care se avea bine pomeneau însă de ameninţările pe care Guica nu înceta
870 MARIN PREDA
totuşi să le răspândească prin sat, atunci Catrina se închina cu înverşunare şi spunea că şi Iisus Cristos a pătimit şi n-o s-o lase el să moară pe marginea şanţului. „Dacă n-aş avea fetele alea, aş zice iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac, dar m-a pedepsit Dumnezeu să am grijă de ele şi nu pot să-i iert", spunea ea cu îndârjire.
Cât despre celelalte ameninţări, banca, fonciirea, socotelile cu oile şi vitele, Catrina nu vroia să ştie de ele, se credea la adăpost. De lotul ei de pământ de şapte pogoane nu se putea atinge nimeni. Treaba lor, să plătească banca şi fonciirea cu ce-or şti, şi dac-or ajunge să n-aibă vite de muncă, fetele sunt vrednice, au să se descurce ele într-un fel.
Numai că fetele când o auzeau gândind astfel se înfuriau rău şi o sfătuiau să-şi vază mai bine de biserica ei. Ceea ce Catrina şi făcea, cu toate câ biserica nu izbutea totdeauna să-i alunge amintirile dureroase ale vieţii sau să-i lumineze cu totul anii lungi pe care îi mai avea de trăit.
îşi găsise totuşi un sprijin cu care uneori se şi lăuda, încât văzându-1 pe bărbatul ei treaz pe prispa casei nu se putuse stăpâni să nu-i spună că numai păcatele nu-1 lasă pe om să se odihnească, ceea ce adusese răspunsul binemeritat al bărbatului. De fapt ea vrusese să-i dea de înţeles că dacă el „ar lua drumul bisericii" (cel opus şi de fapt mult mai cunoscut de oamenii din sat era cel al cârciumii), atunci el n-ar mai fi aşa de neliniştit.
X
Moromete însă nu vroia s-o apuce pe acest drum, iar cât despre celălalt, al cârciumii, nu-1 folosise niciodată ca o soluţie. Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent '911, făcuse războiul) şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.
Moromete luase în glumă nu numai temerea Catrinei în privinţa casei, dar şi visurile ei înspăimântate. „Unde se
MOROMEŢII. I 871
întâmplă să avem noi atâţia porci câţi visezi tu", spusese el, dar în curând pricepu şi el că a face şi a creşte copii mulţi poate fi uneori pentru o mamă ceva într-adevăr înspăimântător, întâmplările care avură loc după aceea în familie nu-1 turburară însă pe Moromete în aceeaşi măsură. Numai una dintre ele, care avu loc într-o iarnă puţin timp după ce familia scăpă de datorii prin legea conversiunii, îl făcu să înţeleagă că e totuşi primejdios şi pentru el să nu ia seama la copii. în anul acela recolta fusese bogată şi toată lumea făcea comerţ cu cereale la munte. Gospodăriile se refăceau din anii grei prin care trecuseră între 1929-1933. Prosperitatea bătea la uşa multora din sat, vitele se înmulţeau, oborul de cereale era ridicat, pânza de americă şi uneltele mai ieftine, iar preţul pământului mai ridicat decât oricând.
Cei care simţiseră cei dintâi că e rost de făcut avere fură cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim (pe vremea aceea nu erau prea convinşi că ar avea dreptul să-l învinu iască pe tatăl lor că s-a însurat a doua oară; înţelegeau vag că tatăl lor nu putea să-i crească, numai o femeie putea face acest lucru şi abia mai târziu aveau să dea de înţeles că tuşa lor Guica ar fi putut foarte bine să-i crească ea).
Familia se ţinuse până atunci cu loturile întregi, dar gospodăria era lipsită de vite. Aveau doi cai prăpădiţi, care când dădeai cu biciul în ei, ei dădeau din coadă.
Venise toamna şi porumbul se făcuse şi el din belşug (porumb şi grâu şi printre porumb dovleci, floarea-soarelui şi fasole, altceva nu semănau, cu toate că pământul le-ar fi putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul, tutunul, sfecla de zahăr, plantele medicinale scumpe) şi cei trei îşi frecară mâinile de bucurie şi într-o seară îi spuseseră tatălui lor: „Ar trebui să îngrăşăm caii-ăia, tată! Tudor Bălosu a fost săptămâna trecută la munte şi a câştigat o mie de lei".
872 MARIN PREDA
Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.
Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocosilă, discutând politică sau ascultându-1 pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate de la alde nean-său Cristache al lu' Dumitrache. Erau seri turburătoare. Unsprezece fraţi care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede şi la apusul soarelui cădeau îngrămădiţi pe o stâncă în mijlocul mării, iarăşi oameni. Cum stăteau îngrămădiţi unii în alţii, chinuiţi şi înspăimântaţi de întunericul nopţii şi de valurile furioase care ameninţau să-i smulgă... Şi suferinţele îndurate de sora lor, care trebuia să ţeasă cu mâna ei, într-un timp dat şi neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă şi cum n-a avut timp să termine braţul unei tunici şi frăţiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă.
Dar Cocosilă? Cocosilă era un ins care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca şi poveştile lui Niculae. Venea seara şi ciocănea în uşă făcând pe boierul. I se spunea „intră", intra şi dădea bună seara, numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proştii ăilalţi nu dau bună seara", făcând-o pe Catrina să se ruşineze, dar să şi pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale şi istorice, lui Paraschiv îi punea una şi aceeaşi întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai cu Moromete avea vechi răfuieli şi nu-1 slăbea nici o clipă. Cu mulţi ani în urmă făcuse vâlvă un nou partid,' care îşi spunea „ţărănesc" şi al cărui program îl încântase pef atunci pe Cocosilă. Moromete se arătase rezervat (Moromete1 era liberal) şi când „partidul naţional-ţărănesc" luă puterea şl1 Cocosilă se înfurie că Maniu şi Mihalache nu numai că nu-şiS
MOROMEŢII. I 873
respectaseră programul, dar se dovediseră parcă mai flămânzi decât Brătienii. Moromete nu-1 cruţă pe prietenul său, îl luă peste picior şi observă că „proştii n-ar trebui să aibă drept de vot, fiindcă din pricina lor sufere ţara". După patru ani partidul liberal veni însă din nou la putere şi Cocosilă se răzbună fiindcă partidul liberal mări impozitul funciar şi introduse taxe de barieră la pieţele de schimb. „Vezi, mă prostule?" jubilase Cocosilă.
De atunci îl urmărea pe Moromete fără cruţare. „Eşti prost", spunea el pe toate tonurile, uneori cu resemnare, alteori cu îngăduinţă, după împrejurări. De fapt se străduia să-l convingă pe Moromete că el, Cocosilă, e mai deştept, ceea ce pe Moromete îl înveselea cumplit, cu atât mai mult cu cât Cocosilă, faţă de alţi oameni, se purta cu totul altfel, înjura râu, batjocorea şi nu spunea „eşti prost", ci mult mai rău, „mănânci c...t".
în privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-su — zicea că de ce l-a făcut - înjura şi pe popa şi pe primar şi pe perceptor, pe toţi, de la lingură, de la şervetul cu care se ştergeau până la cele mai mărunte lucruri: lampă, sfeştilă, lumânare, ciorapi şi: târla, grădina, neamul şi străbunicii, nepoţii, copiii copiilor... Catrina aprindea tămâie în casă, dar pufnea şi în râs. Odată Cocosilă a intrat în casă şi a spus doar atât: „A venit percitorul şi mi-a luat ţoalele", după care s-a pus pe înjurat şi nu s-a mai oprit decât foarte târziu când s-a sculat şi a plecat fără să mai spună altceva. Pe Dumnezeu mai ales, Cocosilă îl cobora jos în sat şi îl înjura cu o anumită filosofie, învinuindu-l şi punându-i întrebări ca oricărui om.
Curând însă Moromete înţelese că dacă toate acestea aveau pentru el un rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalţi ai casei (era atât de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deştept în stare să glumească inteligent, şi Cocosilă în afară de cazurile rare când înjura prea mult era pentru el un astfel de om) îşi dădu seama nu fără dezamăgire că cei trei băieţi ai lui, Paraschiv, Nilă şi Achim, nu văd nici un rost în aceste
874
MARIN PREDA
r
MOROMEŢIE I
875
seri pierdute cu povestişi cu discuţii despre Maniu şi Brătianu. Dezamăgirea însă nu fu prea mare, fiindcă, la urma-urmei, copiii oamenilor nu erau mai breji decât ai lui, încât îi înţelese şi pe ei şi cum caii se îngrăşaseră, umplu căruţa cu porumb şi plecă la munte; avea datorii faţă de copii, să câştige şi să-i îmbrace, că erau goi.
Câştigă. ;
Nu mai făcuse „comerţ" niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti câştigul drept ceva nemaipomenit şi după ce se întoarse povesti drumtd său la munte ca pe-o aventură. Numai că cei trei nu se minunară deloc, Paraschiv făcu chiar observaţia ' supărătoare că „mare brânză, Stan Cotelici a dat mai bine porumbul"... Şi că să se ducă iar! Niculae, care ascultase uimit peripeţiile tatălui cu căruţa pe drumurile de munte, sărise pe neaşteptate şi strigase: „Aşa e, tată! Mai du-te iar".
Moromete se pregăti pentru al doilea drum şi când se * întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese şi, mai aventuros şi Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobişnuit, şi fu ascultat cu uimire. s. Descopereau toţi, Cocoşilă, mama, fetele - până şi cei trei -câ tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Numai că spre sfârşit cei trei se dezmeticiră, sfâşiară vraja care îi ameţise şi căzură pe gânduri.
Iată ce se petrecuse. I
Moromete plecase cu Tudor Bălosu pe acelaşi drum ca şi întâia oară, ieşiseră din regiunea de şes unde nimeni nu avea nevoie de porumb şi după ce făcuseră un popas la oborul din Piteşti, o luaseră pe şoseaua care ducea spre creierul munţilor, cu ţinta Răchitele, un sat mate, cunoscut de Tudor Bălosu ca fiind o piaţă bună de desfacere. Mergeau neîncetat, era ger uscat, roatele pocneau, aburul ieşea din spinările cailor.
La primul drum dăduseră dublul cu cincizeci de lei.
Tudor Bălosu vroia de astă dată să-1 dea cu şaizeci şi într-adevăr, abia intrară în Răchitele, că fură opriţi de un învăţător care vroia să cumpere amândouă căruţele. Bălosu mirosi numaidecât cum stăteau lucrurile, sări jos din căruţă şi se grăbi, spre uimirea lui Moromete, să desfacă şleaurile de la cai...
învăţătorul, prevenitor, întrebă de preţ. Tudor Bălosu dădu preţul cu un glas care din nou îl zăpăci pe Moromete: şaptezeci de lei şi spuse asta ca şi cum ar fi fost cunoscut de când lumea că aşa se vinde porumbul.
Posomorât, învăţătorul răspunse că şaizeci de lei este ultimul preţ şi că nu poate cumpăra decât aşa, la care Bălosu legă şleaurile grăbit, fără să mai discute, supărat chiar că fusese oprit din drum când toată lumea ştia că şaptezeci de lei este preţul obişnuit. Uluit, Moromete observă că învăţătorul dăduse exact preţul dorit de ei, dar Bălosu începu să râdă şi răspunse că dacă el, Bălosu, ar fi cerut optzeci, atunci învăţătorul ar fi dat bucuros şaptezeci de lei. „Să mergem mai încolo şi să cerem optzeci şi dacă nu dăm noi porumbul cu şaptezeci de lei, Moromete, să nu mai vii niciodată cu mine la munte."
Merseră mai încolo şi Bălosu spusese preţul său de optzeci, dar în afară de primarul comunei, care dădu un leu peste şaizeci, nimeni nu cumpără. „Dacă mergem trei sate mai spre vârf ai să vezi că îl dăm cu şaptezeci", insistă Bălosu şi Moromete conveni, depăşit mereu de felul de a judeca al vecinului său.
De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câştigul ar fi fost lipsit de peripeţii, încât insistenţa lui Bălosu i se păru firească. Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existenţa banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (când trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi dispreţuitoare de aruncare şi blestema mărimea, culoarea şi mirosul lor). Când ieşise împreună cu bătrânul Moromete, acum treizeci de ani, în 1907 şi dăduse foc conacului lui Guma nu se gândise că pământul moşierului îi trebuie
876
MARIN PREDA
MOROMEŢIE I
877
pentru comerţ şi pentru bani. Existau nişte obiceiuri pe vremea aceea care lui i se păreau mai mari nenorociri decât munca şi foamea. Se duceau la conac şi când dădeau ochii cu boierul, bătrânul se făcea de nerecunoscut, îşi lua căciula din cap şi avea un glas care şi acum, când îşi amintea de el, Moromete se întuneca şi se făcea crunt la faţă.
Când, după război, Moromete deveni proprietar, el trăia atât de deplin bucuria de a fi scăpat de moşier, încât nu băgă de seamă că unii nu se mai gândeau de mult la asta, ci la cu totul altceva. Ea ce anume? Sâ facă comerţ! Aşadar, cu cereale şi să câştige bani! Şi cu banii ce să facă? Să plătească impozitele! Asta era ceva de râs, cum de nu vedeau? Ce ciudat, unde ajunseseră! In sfârşit, fie şi comerţ, dar să fim înţeleşi că nu ăsta e scopul...
încât Moromete vedea în priceperea lui Bălosu de a face combinaţii mai mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, Niculae, şi mult mai puţin ceea ce le plăcea celor trei, Paraschiv, Nilă şi Achim.
Merseră deci mai departe cu căruţele şi Moromete era foarte curios - şi foarte vesel în acelaşi timp — să vadă dacă o socoteală făcută din nimic, cum era presupunerea lui Bălosu că vor da porumbul cu şaptezeci de lei, are să fie dovedită pe viu.
în satul următor un muntean mai înstărit oferi un leu peste şaizeci, iar în celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai departe şi li se oferi apoi deodată ttei lei. Moromete se plictisi, iar Bălosu îl asigură că în satul următor vor obţine sigur zece lei. Nu ieşiră însă bine din sat, că se petrecu întâmplarea...
O femeie tânără de tot, cu faţa albă, cu părul galben şi cu nişte ochi mari, albaştri, frumoşi, cum aveau mocancele pe aici, îi strigă să oprească. Aveau porumb? Da.
„Ce bine c-aţi venit, oameni buni, că nu ştiam ce să mai fac, a spus femeia bucuroasă. Haideţi, trageţi în curte că oţi fi
osteniţi! Sâ vă fac ceva sâ mâncaţi şi să mă duc pe urmă pe la vecini să cumpere şi ei, să daţi tot porumbul, că eu nu pot să iau decât vreo douăzeci de duble."
„Nu duce dumneata grija noastră, leică, i-a răspuns Tudor Bălosu fără să se clintească din căruţă. Du-te întâi la vecini şi întreabă-i dacă cumpără să nu pierdem timpul de pomană."
„Dar cu cât daţi dubla?" a întrebat femeia pălind.
Glasul lui Tudor Bălosu era mai îngheţat decât gerul:
„Optzeci de franci, leică!"
„Optzeci de franci?!"
„Hai, Moromete!" a spus Bălosu apucând biciul, fără să-i mai răspundă femeii.
„Dar cât dai dumneata, leică?" a întrebat Moromete din curiozitate.
„Oameni buni, a strigat femeia înspăimântată, şaizeci de lei, ăsta e preţul pe la noi.
„A! Nu!" a clătinat Moromete din cap.
Nu se poate, însemna exclamaţia lui. Noi avem aici nişte socoteli. Iese sau nu iese şaptezeci? asta e întrebarea. Nu-ţi dau fiindcă trebuie să vedem dacă iese. Glasul lui Moromete i se păru însă femeii cu totul deosebit de al celuilalt, şi-a încleştat mâinile de loitra căruţei lui şi vorbele ei au început să curgă şuvoi. Moromete nu prea înţelegea, o vedea doar cum se ţine cu mâinile de loitră şi calcă prea aproape de roată.
Ea spunea că să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu şaizeci de lei... barim câteva duble... e rău, n-are ce da la copii... Să tragă căruţa că şaizeci de lei e destul.
„Haide, omule, că doar n-oi fi şi dumneata bogat să nu înţelegi... Oi fi venind de departe şi ţi-o fi frig pe gerul ăsta, trage căruţa... îţi dau ceva ţuică peste şaizeci de lei. De ce să te mai duci încolo să mai baţi drumurile de pomană?"
Moromete s-a frânt de mijloc şi s-a uitat la picioarele femeii:
878 MARIN PREDA
„Dă-te la o parte, creştino, că te calcă roata!" i-a spus el grijuliu.
„Nu vreai, omule? a repetat mocanca şi deodată din ochii ei albaştri au ţâşnit lacrimi de furie. De ce nu vreai, omule? a continuat ea şi glasul ei legănat şi domol de munteancă s-a făcut dârz. De când v-aţi făcut aşa răi? a spus ea descleştându-şi mâna de pe loitra căruţei. Nu eraţi aşa răi.
Plângea şi, în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari şi curaţi şi se uita când la omul cocoţat în căruţă, când la caii lui graşi ■ şi voinici, aburiţi de gerul sănătos al muntelui.
„Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi! a exclamat Moromete | furios. Apoi a strigat: Bălosule, opreşte!" f
„Ce s-a întâmplat, Moromete?"
„Hai să dăm porumbul, că nu e rost."
„Cu cât?" a întrebat Bălosu.
„Cu şaizeci şi trei."
„Eu nu-1 dau, a răspuns Bălosu şi să ştii că altă dată nu mai merg cu tine la munte."
Nedumerit puţin, Moromete n-a avut timp să răspundă, dar apoi l-a înjurat pe Bălosu de muiere, în şoaptă, pentru el însuşi, în timp ce munteancă se uita la el, cu lacrimile îngheţate pe obraz.
„Ce să mai vorbim, şi-a încheiat Moromete povestirea. Am m tras în curte, am băgat caii în grajd, a pus mocanca mâna şi a m tăiat o găină, şi mănâncă Moromete şi bea ţuică galbenă. Pe W înnoptate aşa s-au strâns mocanii, şi ăla a luat trei duble, ăla M cinci, ăla şapte... Creştini, mocârţani! Mi-au luat porumbul ■ cu şaizeci şi trei. Să vezi după aia că nu mai puteam să scap de fl mocană: Câ de unde sunt? Că copii am? Dar muierea trăieşte? fl M-am uitat şi eu la ea şi m-am închinat: Păi bine, creştina lui flj Dumnezeu, de ce să nu trăiască? Trăieşte, stă acasă după sobă! jHJ şi se vaită că nu-i place ce e mai bun pe lumea asta, carnea del flj porc. Avea ea un rost de întreba aşa, fiindcă îi murise bărbatutflj în pădure, căzuse un bulumac peste el..."
MOROMEŢII- I 879 XI
Paraschiv, Nilă şi Achim şi-au păstrat pentru ei impresia care le-a făcut-o povestirea tatălui lor, dar când au aflat că Bălosu a dat totuşi porumbul cu şaptezeci de lei nu s-au mai mulţumit să observe, ca la început, că tatăl lor n-a făcut mare brânză câştigând o mie de lei; trebuia să câştige o mie cinci sute, cum a făcut Bălosu şi au început să murmure că a omorât caii şi căruţa de pomană şi şi-a bătut joc de munca lor.
Murmuram! acesta, desigur, i-a ajuns la urechi lui Moromete pe alte căi, prin Guica şi Parizianul, pentru că feciorii n-au îndrăznit să i-o spună în faţă.
Uimit şi îngrijorat câ feciorii îl vorbesc de rău în lume, Moromete se hotărî să înăbuşe fără cruţare acest început de răzvrătire, având totuşi speranţa că poate nu-i adevărat. Luaţi din scurt, cei trei se speriară şi deveniră mieroşi, Paraschiv chiar se indignă spunând că: „Hai, bă, ce, te iei după prostul ăla de Parizianu?", încât Moromete socoti că nu e cazul să meargă mai departe, ba mai mult, că n-ar strica să le dea chiar satisfacţia să facă ei înşişi comerţ la munte.
Bucuroşi că izbutiseră să obţină atât de uşor libertatea de a se mişca, cei trei puseră la cale, o săptămână mai târziu, o afacere sortită să le aducă un câştig mare. Luară cu chirie încă o căruţă cu caii lui Parizianu, cumpără porumb din sat cu cincizeci de lei şi porniră la munte.
Moromete nu zise nimic, le dădu chiar sfaturi, dar ceva — nu putea să înţeleagă bine ce - un soi de înfrigurare, de poftă oarbă, care se făcea simţită în purtarea fiilor săi, începea să-l îngrijoreze şi în sinea lui le dori să nu izbutească.
Dorinţa lui se împlini. Săturat de afluxul de cereale de la câmpie, muntele scâzuse între timp preţul şi cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala drumului. Moromete nu se putu stăpâni şi strecură câteva aluzii batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi, dar bine intenţionate, vrând să-i facă să înţeleagă că drumul
880 MARIN PREDA
pe care vroiau ei să apuce nu e bun. Cei trei parcă înţeleseră ceva şi se mai potoliră, dar vecinul din spatele casei lor se îmbogăţea şi din nou feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua. Că pe cele două fete le lasă să se pricopsească, iar pe ei îi batjocoreşte. într-adevăr, fetele erau vrednice şi vioaie, ţeseau în război, împleteau, arătau vesele, spre deosebire de Paraschiv şi Achim care parcă erau bolnavi.
Astfel trecu iarna şi vara aceea. în toamnă, Moromete făcu din nou pe placul celor trei. Se sfătui cu ei îndelung, le arătă situaţia familiei, datoriile pe care le mai aveau la percepţie, faptul că rămăseseră fără un cal - se îmbolnăvise de talan şi nu mai era bun de nimica - şi ajunseră la înţelegerea că un împrumut la bancă era cea mai bună soluţie.
Numai că avantajele sperate nu veniră. Din lâna oilor fetele ţeseau pentru ele covoare. Catrina îşi făcu o fustă, Moromete o frumoasă dulamă îmblănită, cu guler de miel creţ... în numele celor trei, Paraschiv murmură pe faţă că o să pună mâna pe topor şi o să le dea oilor în cap. Catrina nu se putu stăpâni şi îi răspunse că pentru cât s-a trudit ea să-i crească, o nenorocită de fustă nu e mult. Şi dacă fusta ei le stă în gât, s-o ia şi p-aia, să se sature. Covoarele? Dar fetele nu muncesc? Cine ţine casa, cine îi spală de murdărie şi le face mâncare să bage în ei? Şi în afară de asta să se uite: nenorocitu acela de băiat, Niculae, care toată vara rabdă de sete cu oile pe câmp, n-are nimic, râd copiii oamenilor la şcoală că e trenţăros.
Paraschiv ascultase ca un surd, fără să audă. Achim şi Nilă tăceau. Moromete intervenise împăciuitor. Oile sunt ale lor, spuse el. Anu ăsta şi-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o să-şi facă alţii. Nu cumva dulama este pricina nemulţumirii? Nu înţelegea, Paraschiv avea dulamă bunicică, ce vroia? N-avea răbdare şi vroia s-o poarte pe cea nouă? S-o poarte sănătos. Ei? Mai era ceva?
MOROMETll. 1
881
Mai era, pentru că nu era vorba de dulamă. Cei trei înţelegeau să trăiască la fel ca înainte, când nu făcuseră împrumutul şi n-aveau oile, iar lâna, laptele, brânza, carnea mieilor, totul trebuia vândut şi să facă bani, iar nu să mănânce şi să se poarte în casă. l-ar fi fost foarte greu lui Morpmete să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei copii ai săi, cu atât mai mult cu cât aceştia începură să nu-şi mai dea pe faţă gândurile nici măcar faţă de Parizianu.
în aceeaşi seară ei s-au dus la Guica şi acolo au pus la cale planul cu plecarea lui Achim la Bucureşti.
Târziu de tot, spre sfârşitul iernii, cu multe ocolişuri şi prefăcându-se interesaţi numai de datoriile care ameninţau gospodăria, ei dădură de înţeles tatălui lor că n-ar fi o afacere rea, îndemnându-1 să se intereseze la al lui Cătănoiu şi să se convingă singur ce bine s-ar putea câştiga la Bucureşti. Vorbiseră mai dinainte cu al lui Cătănoiu şi lăptarul, pus la cale, exagera câştigul. Moromete rămase să se gândească. Catrina şi fetele aflară mai târziu de acest plan şi se hotărâră repede: nu le convenea. Dacă Achim are să stea toată vara la Bucureşti, înseamnă că el va tunde oile şi cine ştie ce are să facă cu lâna. Se împotriviră cu grijă, să nu afle fraţii; îi explicară tatălui că nu vor avea ce să mănânce în timpul secerişului şi că mult mai bine ar fi ca o parte din laptele oilor să fie făcut brânză aci acasă şi vândută apoi la Bucureşti, dacă e vorba că la Bucureşti sunt preţuri bune. în felul acesta vor avea şi bani şi nu vor suferi nici de foame.
în postul Paştelui însă, vitregul mijlociu, Nilă, spuse într-o zi la masă ceva care înmuie inima mamei. Mâncau untură în tigaie şi Nilă, îngreţoşat nu se ştie de ce, se strâmbase. „Ce naiba, mă, vine Pastele? Noi nu mai ţinem post? Şi adăugase uitându-se cu privirea curată la Tita: Mai piteşte, Tito, untura asta."
882 MARIN PREDA
Noaptea mama se auzi certată în vis de un glas blând: „Catrino, Catrino, de ce eşti duşmănoasă? Iartă-i pe copii, Catrino, iartă-1 pe Nilă, că nu e rău la inimă..."
Pe nesimţite, de astă dată ferindu-se de fete, mama dădu de înţeles tatălui că la urma-urmei să-l lase pe Achim să se ducă. Sunt copiii lui şi le-o fi părând rău că altă lume o duce mai bine. Sâ-i dea drumul să plece, să nu zică lumea că din cauza ei şi a fetelor trăiesc ei rău.
Moromete, nu se ştie de ce, se supără de întoarcerea aceasta a mamei, spuse fetelor şi se certară între ei. îndoielile lui Moromete ţineau de afacerea însăşi. Nu-i venea lui să creadă că bucureştenii nu mai aveau altă ieşire decât să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci şi patru de oi ale lui Achim Moromete din comuna Siliştea-Gumeşti şi să-l umple pe el dc bani.
Dar în sfârşit... îi împărtăşise îndoielile şi lui Nilă, în grădină, dându-le de înţeles şi celorlalţi doi dacă e vorba să-l lase pe Achim la Bucureşti, atunci Achim trebuie să bage bine în cap că la toamnă îl aşteaptă să se întoarcă acasă nu cu douăzeci de mii, cât se lăuda acesta ca un prost, nici cu zece şi nici cu şase, ci cu patru. Dar aceste patru să fie! Nilă îl asigurase că vor fi, şi Moromete, liniştit, vrusese să se culce. îşi aminti însă că a doua zi, după cum îi spusese Bălosu în drum, avea să vie Jupuitu după fonciire şi nu putu să adoarmă îndată. îl mai supăra şi Niculae care stătea la spatele său şi nu adormea nici el. Ce se bucura aşa că are să scape de oi, nefericitul? Credea că la muncă o să-i fie mai bine?
XII
Moromete avea uneori obiceiul - semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas - de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur.
moromeţii. i 883
„Auzi ce idee", reflectă el cu glas şoptit, oprindu-se lângă poarta grădinii. Apucă o ulucă de vârf şi râmase liniştit cu fruntea în pământ. „Dacă ar fi aşa câ din cauza păcatelor nu poţi dormi - continuă el încercând uşor vechimea ulucii - ar însemna că Paraschiv al meu, care când se apucă să doarmă, doarme până iese apă sub el... ar însemna - şi aici Moromete se întrerupse şi gândi restul în tăcere - ar însemna că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. Proastă mai e şi muierea asta a mea!" se miră apoi cu glas tare în timp ce constata că ar fi greu de susţinut că ulucile curţii sale nu sunt putrede. „După încă o ploaie, aceste uluci au să-şi rânjească dinţii negri spre casă", gândi apoi mai departe, fără glas.
Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbeşte singur şi Moromete îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.
Se dezlipi de uluci şi o luă încet spre spatele casei. Aici fetele puneau totdeauna porumb pentru copt; creştea mai repede ca la câmp. Se opri printre firele înalte şi rămase câtva timp între ele liniştit şi recules. Apucă apoi un fir şi îl înmuie într-o parte cu talpa piciorului. „Domnule, ce discută ei în parlament?! exclamă deodată enervat, uitându-şi talpa desculţă peste firul de porumb. Ce înseamnă situaţia asta? se supără el. Păi dumneata nu-ţi dai seama că toată omenirea stă cu ochii pe tine să vadă ce faci?!!!"
Oftă, se aplecă la rădăcina porumbului şi multă vreme nu mai zise nimic. Pipăia cu palma adâncimea pe care o atinsese ploaia. „A dat ploaia!" constată apoi la sfârşit, cu un glas cu totul deosebit de cel dinainte, ca şi când ar fi vorbit alt om. „în fine, la nouă pogoane, cinci duble claia, ori zece clăi, cincizeci. Ori nouă, patru sute cincizeci de duble de grâu."
Ieşi dintre fire şi se duse lângă colţul casei. Se aşeză pe tălpici, se căută de tutun.
884 MARIN PREDA
„Cât a fost anul trecut dublul de grâu?!" se informă. Apoi îşi porunci: „Ei, ia înmulţeşte două sute de duble cu cincizeci... Scapi de daravelă? Cinci mii ar fi rata la bancă, plus dobânda, plus fonciirea pe doi ani. Nu mai rămâne nimic, dar în fine!... Faci tu ceva la Bucureşti? întrebă apoi pe cineva din gând. Bine, dacă zici tu, zic şi eu ca tine, dar bagă de seamă!" încheie el ameninţăror şi se sculă hotărâr de pe tălpici.
Intră în curte încet, ferindu-se să nu trezească pe cineva. Zorile se albeau şi undeva un cocoş cântă prelung şi insistent, înspăimântând liniştea satului. Se apropie de capătul dinspre drum al prispei, unde dormea Nilă şi îi şopti acestuia la ureche:
- Băi Nilă-m'!
Nilă sări speriat de şoapta tainică şi cu ochii holbaţi gângavi:
- Ce e, bă? Apoi, recunoscându-1 pe tatăl său, mugi chinuit câ l-a smuls din odihna în care zăcea: Ce s-a întâmplat, mă? Ce-ai cu mine?
- Hai încoace!
- Unde? Ce s-a întâmplat?
- Nu s-a întâmplat nimic, n-auzi, surdule! Scoalâ-te încet şi hai încoace! porunci Moromete cu acelaşi glas.
Ea picioarele lui Nilă, cu trupurile desfăcute, Paraschiv şi Achim gemeau în somn. Pe cer, luna răsărise după ploaie şi fiindcă nici dimineaţă şi nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece.
Nilă se dădu jos de pe prispă şi îşi trase pantalonii oftând.
- Unde mergem, mâ? şopti el încă buimac de somn. Moromete nu-i răspunse. Porni spre grădină şi-i făcu semn
fiului să vină după el. Aproape de poartă, Moromete se aplecă lângă un butuc de tăiat lemne şi ridică securea care stătea trântită pe el.
- la şi tu securea ailaltă, aia veche, vezi unde e! şopti eb
- Da' unde mergem? îngână Nilă, de astă dată mai puţin curios. ''{
MOROMEŢII. I 885
- Avem treabă. Hai mai repede! îl îndemnă Moromete. Nilă intră sub şopron după secure. Moromete deschise
poarta grădinii şi-i făcu iarăşi semn să vină după el. Deodată se opriră amândoi. Un glas lung începu să se jelească pe undeva pe aproape, urmat apoi de altele.
- Ce făcuşi, Ioane, cui mă lăsaşi, de ce murişi, Ioane? se auzea bocetul. Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la Dumnezeu să mă ia şi pe mine, că m-ai lăsat singură. M-ai lăsat singurică şi nu mai pot, Ioane! Ioaneee, Ioane! Nu e greu să intri în pământ, dar eu mă chinuiesc p-aicea, şi copiii se bolnăvesc. .. Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine că nu mai pot să îndur? Mă chinuiesc şi nu mai pot să le duc pe toate...
Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. Mirosul de tămâie adia dinspre cimitirul satului până în grădina lui Moromete.
Moromete şi Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaietul cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pământ. într-un timp, un glas se desprinse ciudat de celelalte şi ajunse şoptit la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare şi spaimă, care parcă nu înţelegea nici acum ce se întâmplase.
- Băiatul mamii!!! Cum ai murit tu, băiatul mamii?? Unde eşti tu acuma, puişorul mamii? Ce faci tu acolo, unde stai?... Of, dragile mamei sprâncene, cum s-or face buruiene!...
- De, mă, săraca, şopti Moromete. Aşa e!
Focul unde se opriseră tatăl şi fiul era o vâlcea tăiată pe mijloc de un şanţ, o viroagă. Locul era plin de salcâmi şi de iarbă înaltă. Pe marginea şanţului însă, se înălţau spre cer, ca o barieră, un rând de plute drepte ca lumânarea şi al căror vârf abia putea fi văzut în timpul nopţii. Grădina era totuşi întunecată, deşi plutele înalte nu acopereau lumina cerului. Ceea ce umbrea întreaga vâlcea a grădinii era un salcâm uriaş care
886
MARIN PREDA
la început, pentru că-era stufos şi înalt, nu se băga în seamă. Lângă el se oprise Moromete.
- Nilă, zise el, până răsare soarele trebuie să-1 trântim la pământ! Hai, pune mâna pe secure!
- Salcâmul?! întrebă flăcăul uimit.
Toată lumea cunoştea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-1 ca loc de întâlnire. Toamna viroagă se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheţa. Când erau mici, Paraschiv, Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri şi netezeau cea mai lungă gheaţă de prin împrejurimi. I.unecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea la rădăcina copacului, în fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul gheţuşului, vrând-nevrând, copiii îmbrăţişau tulpina salcâmului, lipindu-şi obrajii înfierbântaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă. Primăvara, coroana uriaşă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine şi Achim se căţăra ambiţios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat.
Nilă îşi dădu pălăria pe ceafă şi întrebă încă o dată.
- Salcâmul asta! De ce să-1 tăiem? Cum o să-1 tăiem? De ce?!...
- într-adins, răspunse Moromete. într-adins, Nilă, îl tăiem, înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă.
- Cum să se mire proştii?! întrebă Nilă supărat, neîntelegând, trecându-i pentru întâia oară prin cap că la urma-urmei tatăl lui ar putea să ţină seama şi de ceea ce gândeşte el, aşa cum a fost seara trecută, când l-a întrebat ce să facă cu Achim.
Moromete se uită mirat la fiu, dar după aceea puse mâna pe secure şi-i încercă tăişul.
- Vrei să ştii în ce fel să se mire proştii? îl întrebă el. Să se uite şi să se mire până li s-o apleca.
MOROMETII. 1
887
— Bine, dar nu e salcâmul nostru! mai protestă Nilă.
— Dar al cui e? întrebă tatăl, apucând securea de coadă.
— Nu e al ga Măriei?! răspunse Nilă, crezând că totuşi tatăl n-are să încerce să taie salcâmul. Şi pe urmă, ziua n-avem timp? mai bombăni el nedumerit. Ce ţi-a venit acuma, cu noaptea în cap?
Moromete nu-i răspunse. începu să dea ocol salcâmului, căutând un anumit loc unde să înceapă a-1 lovi. O clipă el mai rămase gânditor, apoi deodată ridică securea şi-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieşi un icnet adânc şi lovitura ţâşni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci şi se întoarse îndărăt, făcând să răsune viroagă.
Nilă apucă şi el securea în mâini şi trecu de cealaltă parte a tulpinei.
— Şi cui îl dai? mai întrebă el.
— Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui Bălosu.
Amândoi începură apoi sâ izbească tăcuţi şi nu se opriră decât după un timp îndelungat. în amândouă părţile făcuseră în salcâm câte o tăietură adâncă şi albă. începură să izbească din nou şi aşchiile săreau acum, mai mărunt, uneori zbârnâind în aer. în curând ele înconjurară locul într-o roată înălbită.
începuse să se lumineze. în cimitir vaietul femeilor contenise dar nu de tot, se mai auzea un murmur nelămurit, chemări şoptite şi tainice. O femeie încă bocea şi părea să nu mai termine litania ei veche.
Dar Moromete şi Nilă nu mai terminau. Ei loveau de la o vreme mai încet, mai chibzuit, uneori scormonind cu securea în lovituri mici, căutând parcă viaţa salcâmului falnic în vreo vână care se ascundea de secure. Cu toate că pătrunseseră în el adânc, din amândouă părţile, copacul stătea drept şi liniştit, nici o frunză nu i se mişca. Deodată, nişte aripi pâlpâiră undeva într-un prun şi încă o dată un cocoş cântă prelung. Când sfârşi,
888 MARIN PREDA
în clipa următoare, satul răsună a doua oară ca o alarmă nesfârşită de glasurile celorlalţi cocoşi.
Moromete se opri, se şterse de năduşeală şi lăsă securea jos.
- Ajunge Nilă, dă-te la o parte, zise el gâfâind. Du-te de adu caii. Vânos a mai fost!...
- De ce să aduc caii? întrebă Nilă.
- Adu, mă, caii şi ştreangurile şi nu mai tot întreba. Ce tot întrebi? Mai stai şi tu locului şi mai gândeşte-te când întrebi. Ştii tu încotro cade salcâmul? Dacă se lasă peste pruni, sau dincoace în grădina ăstuia a lui Geacă şi-i prăpădeşte răsadurile, ce faci?
Flăcăul se şterse de sudoare şi plecă. Moromete se aşeză pe aşchii, uitându-se oftând în urma fiului.
- Umblă încet, vezi să nu-i scoli p-ăia! îi spuse. Peste câtva timp, flăcăul se întoarse cu caii.
„N-am spus eu?" reflectă Moromete din nou, ridicându-se de pe aşchii şi vorbind apoi tare:
- Unde vii, mă, cu ei, Nilă? îl întrebă batjocoritor.
- Cum unde viu? răspunse Nilă, nedumerit.
-Adică da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei.
Nilă opri caii şi rămase tăcut, neştiind ce să mai facă. Apoi pricepu, întoarse caii, le prinse răscrucile de ştreanguri, legă frânghia şi porni cu ea spre tatăl său.
- Poţi să te urci? întrebă Moromete. Urcă-te până spre vârf, nu-ţi fie frică, n-o să cadă cu tine.
Moromete îl scruta posomorât. „Ce băiat greu de cap, uite la el că i-e frică să se urce, nu-şi dă seama că salcâmul n-a fost tăiat atât de tare la rădăcină să nu se mai poată lega apoi frânghia dc vârful lui."
- Dacă vezi câ se mişcă, săi şi tu jos de-acolo, mai spuse Moromete batjocoritor.
MOROMEŢII. 1
889
Nilă nu răspunse la această batjocură, se urcă tăcut până spre vârf, nu se mai vedea pe chipul lui dacă înţelesese sau nu că n-avea de ce să se teamă şi oricum dacă, totuşi, se temea, soluţia cu săritul jos tocmai de-acolo din vârful copacului nu era în nici un caz cea potrivită. Legă frânghia şi se dăduse jos. Moromete se apropiase de cai şi măsura din ochi lungimea frânghiei cu aceea a salcâmului. Bombăni ceva, apoi trase caii spre partea din spatele casei, încotro trebuia să cadă copacul.
— Gata, Nilă? întrebă el în şoaptă.
— Gata! răspunse flăcăul.
— 1 reci lângă cai şi când vezi că începe să se aplece, ai grijă să-i mâi, că mi se pare că frânghia e mai scurtă decât salcâmul.
Se alăturară amândoi într-o parte şi alta a cailor, apoi Moromete urlă pe neaşteptate, lung şi răguşit, ca şi când l-ar fi ars cineva cu fierul roşit:
— Haidaaa!...
Speriaţi, caii zvâcniră, vrând s-o ia la goană, frânghia se întinse ca o coardă şi urletului omului îi urmă un pârâit ascuţit care spintecă dimineaţa ca un trăsnet.
— La o parte! strigă Moromete, biciuind caii.
Din înălţimea lui, salcâmul se clătină, se împotrivi, bălă-bănindu-se câteva clipe, ca şi când n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pământ, stârnind liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişa grădina cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră şi toţi câinii de prin împrejurimi începură să latre.
După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot şi printre şirul de sălcii se vedeau chiar cum sclipesc câteva raze roşii de soare.
Câtva timp, cei doi rămăseseră încremeniţi, uitându-se la salcâmul doborât, neştiind parcă ce mai aveau de făcut. Duţulache ieşise din gaura lui făcută sub şira de paie şi se uita peste grădină, parcă nedumerit şi el. Numai caii stăteau tăcuţi, nepăsători, cu buzele lăsate în jos.
890
MARIN PREDA
MOROMEŢIE I
891
- Ei, acuma ce-ai -rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcite salcâmului. Desfă caii şi bagă-i în grajd...
Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile.
- Bine, llie, de ce-ai tăiat salcâmul? se auzi de pe poteca viroagei un glas neliniştit.
Era mama, care venea de la cimitir prin fundul grădinii. De braţ avea un coşuleţ alb din care împărţise colaci pentru morţi. In poarta grădinii ieşiseră Paraschiv şi Achim descinşi şi în izmene. Tita, Ilinca şi Niculae se uitau şi ei încremeniţi de după gard.
- De ce-ai tăiat salcâmul, tată? Ce ţi-a venit? întrebă Tita.
- Ce făcuşi, Moromete? se auzi un glas de după gardul din faţă.
- Bine, Moromete, alt salcâm nu găseai să tai? exclamă cineva din fundul grădinii.
în tăcerea care se lăsă, o fetiţă strigă şi ea parcă speriată:
- Nea Paţanghele, de ce-ai tăiat salcâmul?
Era porecla lui Moromete şi se pare că fetiţa era foarte supărată de îndrăznise să vorbească aşa.
- Când ţi-oi da eu un paţanghel n-ai să-1 poţi duce, îi răspunse Moromete. Şi voi ce vreţi? se răsti apoi la cei care se uitau de după garduri.
între timp, Paraschiv şi Achim se apropiaseră şi se uitau peste trupul salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bolnav care fusese ucis.
- De ce-ai tăiat, mă, salcâmul? se pomeni Paraschiv întrebând. Avea însă un glas cu totul deosebit de al celorlalţi, parcă ar fi fost singurul care punea întrebarea, sau în orice caz singurul căruia să i se răspundă.
- Intrebaţi-1 pe Nilă că el ştie, răspunse înrr-adevăr tatăl cu un glas ciudat.
Paraschiv se prinse:
- De ce, mă? îl întrebă.
- Ca să se mire proştii, îl cită Nilă pe taică-său şi deodată îşi arătă dinţii lui laţi, bucuros pesemne că putea la rândul lui să-1 prostească pe Paraschiv.
- Râzi ca un bou! mormăi Paraschiv.
Eui Nilă însă îi plăcuse atât de mult ce făcuse încât se veseli şi mai tare. Chiar şi când râdea avea un fel al lui greoi la care n-aveai ce să mai faci.
Tudor Bălosu ieşise în grădină şi Moromete o luă spre el. în fundul grădinii mama se uita mereu la golul din care fusese smuls salcâmul. Atât de rău stăteau? De ce, dacă aveau aşa nevoie de bani, nu vindeau o oaie sau câţiva miei?
- Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înţelegeau, încât răspunsul Iui Moromete că a tăiat salcâmul ca „să se mire proştii" nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.
Nişte ciori, învăţate să se rotească şi să se aşeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă şi croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre. Mama, luptând parcă împotriva presimţirilor şi temerilor ei vechi care o năpădeau, căşună pe fete şi se răsti la ele să se apuce de treabă. Ce, n-au mai văzut salcâm tăiat?
XIII
în grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită, spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî:
- Haide, poate mai ai din ţuica aia de la munte.
892 MARIN PREDA
Mai avea şi băură aldămaşul. Tudor Bălosu era bucuros de mica afacere, salcâmul era dhur-aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor şi se găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum înfăţişarea celui ce a vândut ceva. Erau singuri în odaie şi se uita din când în când spre uşă, se uita prin casă, aşteptând parcă să mai intre cineva. Tudor Bălosu crezu că îi ghiceşte gândurile şi strigă spre odaia cealaltă:
- Victore, hai, mă, şi ia o ţuică cu Moromete.
Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a Moromeţilor, care avea două. Odaia în care stătea era curată, cu paturi de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era aşezată o maşină de cusut, Singer, la care lucra mama, Aristiţa Bălosu, care nu se ştie când învăţase să croiască rochiile şi cămăşile cele mai frumoase din sat. Pereţii odăii erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu şi Aristiţa la cununie. Victor militar, fotografiat în culori, cu gradul de sergent. Polina singură, sfioasă şi parcă străină de ea însăşi, cu mâna pe un taburet. Pe jos era aşternut un covor de cârpe.
Victor intră în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni de „piele de drac", bufanţi, şi ghete galbene cu ciorapi vărgaţi traşi pe pulpă. Se ştergea pe ceafă şi arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca şi când ar fi fost.
- Bună dimineaţa, nea llie, spuse el.
- Ia o ţuică, Victore, îl îndemnă taică-său.
- Ţi-am mai spus, tată, că nu obişnuiesc ţuică dimineaţa, răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îi făcea multă plăcere că nu obişnuieşte.
- De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate.
- Nu, dar nu obişnuiesc.
- Noi obişnuim! spuse Moromete puţin absent, rotunjind şi spălând cuvintele întocmai ca feciorul Iui Bălosu.
MOROMEŢIE 1 893
Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase maşina de cusut şi învăţase sâ folosească cu gravitate cuvintele puţin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgarâ de seamă ironia ascunsă a vecinului.
- Cum devine asta, Victore?! reluă Moromete mirat.
- Ce anume, nea llie?
- Să nu-i placă cuiva băutura.
- Asta devine după facultăţi, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie limpede.
- Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimbă vorba ca din întâmplare, uitându-se iar spre uşă ca la început: Spune-i, Tudore, fetei ăleia, să mai aducă nişte de-asta... Sau nici tu nu vrei să-ţi turburi mintea?
Victor începu să râdă.
- Hehe, nea llie, ciudat mai eşti, hehe! Polino, mai adu nişte ţuică.
Polina intră şi Moromete se uită lung la ea. Din fotografie Polina avea numai acel amestec de sfială şi înstrăinare, dar acolo nu era frumoasă. După ce se uită la ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi la Victor, apoi din nou la Polina.
- Ce face Tita, nea llie? întrebă Polina cu glasul ei obişnuit, nici supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete se uită nemulţumit la ea şi nu răspunse.
- Dă-mi, mă, banii ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. Las-o încolo de ţuică, hai încolo de-acilea!
Şi se ridică în picioare. Bălosu însă nu se mişcă.
- Moromete, zise el şi avea un glas din care se înţelegea că nu se mai gândea de mult la salcâm. De ce nu vinzi tu locul ăsta al tău din spatele casei?
Moromete se uită împrăştiat pe fereastră.
894
MARIN PREDA
- Care, locul ăsta d-acilea?
- Da, tot îl ţii tu degeaba.
- Mda, mormăi Moromete absent.
- Ţi-1 cumpăr eu, continuă Bălosu. Dacă vrei, facem repede formele.
- Hai, mă, nu mă mai ţine aici, că am treabă, răspunse Moromete parcă n-ar fi auzit. Tu nu ştii că nu e locul meu?
- Ba e al tău, îl informă Bălosu. Câţi ani au trecut de când a plecat alde soră-ta Măria din casă?
- Păi... sunt mai bine de cincisprezece ani!
- Ei, după cincisprezece ani legea zice că moştenirea neîmpărţită rămâne ăluia care e în ea. Nu ştiai de chestia asta?
„Nu ştiam... pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în gând. Bine că ştii tu."
- Hai, mă, că nu e aşa cum zici tu, dă-mi banii ăia să mă duc încolo d-acilea! spuse apoi tare.
Bălosu rămase nedumerit.
- Dacă nu crezi, întreabă şi tu unu din avocaţii ăştia, insistă el. întreabă-1 pe Rădulescu.
- Hai, mă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse Moromete, de astă dată cu un glas rece, tăios.
Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii, părăsi casa vecinului.
Soarele se ridicase sus, şi o grămadă de nori, nişte nori curaţi şi frumoşi, se şi repeziră spre el, parcă ar fi vrut să-l oprească pe loc sau să-l întoarcă îndărăt de unde răsărise.
Moromete intră în curte prin grădiniţa de sub geamul dinspre drum al casei, pe nesimţite parcă, şi se opri lângă colţul prispei.
- llinco, strigă el înfuriat, nu te apuci o dată să mături bătătura asta? Niculae, tu de ce n-ai plecat cu oile până acuma? Ce e cu voi, mă? Tu, Achime, n-ai de gând să dai drumul la caii ăştia? Au să roadă ieslea până te aranjezi tu... Şi tu, Paraschive, ce stai si te uiti cu botul ăla ca de zăvod? In
MOROMEŢII. I
895
grajdurile alea nu s-a mai rânit de la Paşti. Iar tu, Nilă, unde te găteşti de plecare?
Nilă, nu se ştie de ce, era mânios. Stătea cu un picior prop-rit în marginea prispei, cu fruntea lui groasă şi roşie de îmbufnare şi se încălţa cu nişte opinci vechi. Se pare că Paraschiv nu se lăsase până nu-i făcuse ceva în schimbul batjocurii de adineauri din grădină. Era chiar sigur, fiindcă se uita la fratele său cu satisfacţie, ba chiar cu simpatie, acum după ce i-o plătise.
- Se duce la premilitară, observă el cu această simpatie în glas şi se uită cu veselie la un obiect rezemat de parmalâc...
Era un lemn care închipuia o puşcă văpsită în roşu. Paraschiv se apropie de parmalâc, apucă lemnul acela vopsit care vroia să semene cu o puşcă şi se uită la el preocupat, căutând cu degetul într-un loc unde ar fi trebuit să fie trăgaciul. El ridică puşca în sus şi, plin de o veselie prostească pentru vârsta lui, începu să mânuie lemnul şi să strige în gura mare:
- Pe umărrr, arm! La piciorrr, arm! Pentru onor, înainte prezentaaaţi, arm! în cumpănireee, arm!
- Las-o, mă! se înfurie Nilă cumplit, smulgându-i lemnul din mâini.
- Ce-ai cu el, Nilă?! se miră Moromete. E şi el deştept. Om de douăzeci şi patru de ani!
Achim scoase caii din grajd, întinse dulama peste spinarea unuia din ei şi se pregătea să plece. Niculae dăduse şi el drumul oilor din obor şi le tot lovea cu ciomagul, blestemându-le liniştit. Ilinca ridică aşternuturile de pe prispă, iar Tita, cu un târn cât toate zilele, începuse să măture bătătura.
- Vezi, fa, că mă duc la fierărie, să vedem dacă mai poate gaşperu-ăla să ne dreagă secerile alea. Ia dă-le încoa, vezi că sunt în odaie între sobă, zise Moromete, adresându-se Catrinei.
-Achime, zise Niculae, oprindu-se lângă frate-său vitreg. Du-te tu cu oile, să mă duc eu cu caii, că tot ai să pleci cu ele la Bucureşti.
896
MARIN PREDA
I
Achim însă nu-1 auzea, încălecase şi lovea mereu cu călcâiul în burta calului, iar animalul se învârtea cu el pe loc, cu dinţii rânjiţi în zăbală. Achim era vesel şi porni în goană încă din curte.
- Hei, Bigică, haidaaa!... urlă el.
- Ce faci, mă, mânca-te-ar câinii? urlă şi Niculae după el. Tată, opreşte-1 să se ducă cu oile.
- Tu ce-i fi având, Nilă, de eşti aşa roşu? se miră Moromete fără să-1 audă pe Niculae. Ai, mă? Cine te pune pe tine să te duci acuma la premilitara aia, în loc să stai acasă şi să-ţi vezi de treabă?
- Hai, bă, taci din gură! mormăi Nilă furios. Te faci că nu ştii. N-ai auzit că dacă nu ne ducem facem trei ani armată?
- Păi fiindcă sunteţi proşti! explică Moromete luând secerile din mâna Catrinei şi îndreptându-se spre poartă. Sunteţi proşti, Nilă, d-aia!
Nilă pornise şi el spre poartă, cu puşca aceea ciudată în mână.
- Sunteţi proşti... mormăi el.
- Păi sigur că sunteţi proşti. Dar ce credeai? spuse Moromete surprins. Ia să nu se ducă nimeni sau să-1 atingă cineva la cap pe deşteptu ăla de mocârţan care vă goneşte pe câmp, să vezi cum i-ar trece cheful să vă mai cheme.
Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său vorbeşte ca să nu tacă. O luă pe lângă garduri, călcând în acelaşi fel cu mormăitura; adică sigur, să nu se ducă nimeni, dar uite că se duce şi te sileşte şi pe tine să te duci. Moromete o luă şi el pe lângă garduri, dar în direcţia opusă şi călca nepăsător şi parcă dezamăgit că oamenii fac lucruri care dacă n-ar fi proşti nu i-ar putea sili nimeni să le facă.
XIV
La început flăcăii nu se duseseră la premilitara, dar nu pentru că ar fi fost deştepţi, sau că l-ar fi „atins" cineva şi i-ar
MOROMEŢII. I
897
fi pierit cheful celui care îi chema, ci pentru că aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată în sat. Să se facă instrucţia duminica dimineaţa! Li se păruse o glumă tâmpită, se supăraseră toţi şi nu se duseseră, dar la prima recrutare se află câ repartizările la trei ani plouaseră cu nemiluita, se îngrijoraseră şi începuseră să se ducă. Nu se mai întâmplase niciodată în sat? Avea să se întâmple de-aici înainte. Pentru instrucţie, satul avea să se numească subcentru prcmilitar, iar pentru flăcăi, învăţătorul Toderici, care era ofiţer în rezervă, comandant.
Nici învăţătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puţin aşa se crezuse. Acum însă îi plăcea atât de mult încât nu numai că uita cu totul că e învăţător, dar încerca să-i facă pe băieţi să uite şi ei că sunt flăcăi liberi, care trăiesc în satul lor cum le place.
Când Nilă ajunse în curtea şcolii, premilitarii erau strânşi de mult în coloană de marş şi se făcea apelul. Pe drum se mai vedea încă câte un flăcău alergând să ajungă mai repede, să nu fie pus lipsă.
- Hai mai repede, mă boierilor! strigă Toderici, de pe treptele şcolii. Parc-aţi fi domnişoare, fir-aral dracului! Eu cum mă scol şi vin înaintea la toţi?... Pleaşcâ llie.
- Prezent!
- Pacic llie!
- Prezent!
- Panaite Dumitru!
- Lipsă.
- Ce e, mă, cu Panaite ăsta? Şi duminica trecută văd că a lipsit.
- Stă lângă mine, dom'le comandant, zise un flăcău din capul coloanei. Zice că nu vrea să mai vie, îşi bagă... în ea de premilitara.
- Pavel Vasile! strigă Toderici înfuriat.
- Prezent!
- Pielelungă Constantin!
898
MARIN PREDA
- Prezent!
- O să-l bag eu la puşcărie... pe mă-sa de bandit! strigă Toderici, schimonisindu-se la faţă. Paliu lnochentie!
- Lipsă!
- Ce e cu lnochentie?! întrebă Toderici, spunându-i pe numele de flăcău celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut cine e. Cine stă lângă el?
- Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut să vie, 'cea că el e ostenit de la sapă, 'cea că ce, l-a câştigat statul la belciuge?
- Belciugele mă-sii! strigă Toderici, frământându-şi carnetul în mâini. Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste... pe mă-sa de lnochentie... Dar când te cheamă ţara la datorie, trebuie să te duci că dacă nu, te ia mama dracului... Că d-aia ţara asta a rămas o ţară de mameluci, pentru că lnochentie al meu îi dă cu belciugele.
- 'Cea că dumneavoastră aveţi leafă, domnule comandant, zise acelaşi glas. „îi convine lu' domnu Toderici, că are leafă", aşa zicea.
- O să ia şi el leafă... pe mă-sa de lnochentie! strigă iarăşi Toderici cu capul în carnet. La puşcărie, la Turnu, are să stea acolo şi are să primească leafă.
Nu se ştie cum se învăţaseră flăcăii să fie înjuraţi şi ameninţaţi cu puşcăria. învăţătorul făcea acest lucru ca şt când nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri în sat.
- Pielelungă Ilie! continuă el.
- Lipsă!
- Ce e cu frate-tău, mă, el de ce n-a venit? întrebă Toderici, căutându-1 cu privirea pe celălalt Pielelungă.
- A venit la ziuă de pe linie, s-a culcat şi dimineaţa n-a vrut să se scoale. Când l-am îţânat să se scoale, a dat cu picioru în mine...
MOROMEŢII. 1
899
— Spune-i că o să-i dau eu câteva picioare într-o zi, c-o să se pomenească tocmai... ştie el unde! Palici! Polin!
— I .ipsă!
— Prisăcaru Vasile!
— Prezent!
— Raţă Ion!
— Lipsă!
— Raneti Vasile!
— Prezent!
— Rădoi Marin!
— Lipsă.
— Mama lui de Rădoi! Asta stă colea peste drum, zise Toderici uitându-se peste curtea şcolii la o casă mică, aşezată chiar în faţa şcolii.
— Dom'le Toderici, dumneata să nu-mi înjuri băiatul că eu nu ştiu multe! se auzi un glas de peste drum.
— Să-ţi fie ruşine! strigă Toderici, ars, ieşind din faţa coloanei de premilitari şi înaintând spre poarta şcolii. Să-ţi fie ruşine, nea Rădoi, că te găseşti dumneata mai cu moţ şi nu-ţi trimiţi băiatul la instrucţie. Că statul dacă dă un ordin... Am instrucţiuni precise să trimet tabel de ăi care nu vor să vină. Zece ani are să facă armata şi are să se libereze la sfântu aşteaptă...
Toderici înainta spre poartă şi striga cu o mână ridicată în sus cu care tot împungea cerul când vorbea. Omul din casa alăturată se dădu jos de pe prispă şi începu şi el să vină spre poarta de la drum.
— O să ştie el ce are de făcut când o pleca militar, zise el, apropiindu-se de drum, vrând parcă să-i iasă înainte învăţătorului. Eu am făcut un război şi nu mi-e frică mie de asta. Iar dumneata nu mai înjura lumea. Ai uitat că când ai venit aici aveai itari si cămaşă de tort...
900
MARIN PRF.DA
— Că când am să-ţî fac eu un raport, o să-ţi dai dumneata seama pe ce lume trăieşti! strigă Toderici, batjocorind vorbirea celuilalt.
Toderici era străin de sat, eta muntean, şi când venise aici părea un tinerel de treabă, foarte dezgheţat, e drept, dar se purta bine cu lumea, dădea bună ziua şi muierilor.
-Las' că ştim noi că eşti dăştept, zise omul din drum, aruncând o privire mocnită spre curtea şcolii.
Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari şi continuă apelul.
— Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atâtea pogoane, şi acum ai fi umblat în iţari! strigă omul din drum, fără teamă.
Toderici desfăcu carnetul şi strigă mânios:
— Risrea Gheorghe!
— Lipsă.
— împuşcaţii Florea! strigă comandantul şi mai furios.
— Prezent! răspunse un glas din toţi bojocii, vrând parcă să-l întreacă pe învăţător.
— State Ilie!
— Prezent!
— Stanei u Stoian!
— I ,ipsă!
Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se mişcară şi strânse carnetul în mâini. începu apoi să strige mai departe. Din rândurile de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere, făcând să răsune satul până departe, într-un timp, învăţătorul trase aer în piept, îşi desfăcu picioarele şi începu să urle fiecare nume, hotărât să întreacă glasurile care răspundeau:
— Tudor Marin! strigă el.
— Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare.
— Terci Mitică!
— Lipsă!
MOROMEŢII. 1
901
- Teculescu Ion!
- Lipsă!
- Tărbacă Anghel!
- Lipsă!
- Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.
- Prezent! răspunse atunci Nilă încet şi scârbit şi un hohot de râs urmă răspunsului său, cutremurând toată acea parte a satului până departe.
- Mai tare! scrâşni învăţătorul, cu sudoarea pe frunte. Se opri, se uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi şopti ameninţător: Atenţiune, companie! Drepţi! Linişte! Răspunde tare, camarade, că nu eşti babă căptuşită în piept de optzeci de ani. Udrea Ştefan!
- Lipsă!
- Ungureanu Gheorghe!
- 1 .ipsă!
- O să dea ei de mama dracului, domnii ăştia care nu vor să vină la instrucţie. Vanghele Costică... Vasilescu Avram.
Gheorghe Toderici îşi vârî carnetul într-un fel de porthart şi se dădu câţiva paşi înapoi să ia comanda:
- Atenţiune! Companie, drepţi, direcţia câmpul de instrucţie, ocolire la stânga împrejur, înainteee! Marş!
Compania ieşi în drum cu puştile de lemn pe umăr. Toderici trecu în fruntea ei şi după câţiva paşi îşi întoarse capul dând tonul:
Vesel, timpul primăverii...
- Companie, cu cântec înainte, maaarş!...
Flăcăii începură să cânte gros, în marş. Gheorghe Toderici se întorcea din când în când şi în pauzele de marş striga:
- Una, două!
Vesel, timpul primăverii Vesel sunt si eu!
BIBLIOTECA '* ACADEMIEI ROMÂNE
902
MARIN PREDA
- Una, două!
Căci vara care a trecut Multe mândre-am mai avut Nu le pot uita!
- Una, două! Mai cu viaţă! Ce mormăiţi aşa?
Nilă nu cânta şi fruntea lui lată şi groasă stătea încreţită în sus a nedumerire. Mergea greoi şi nu ţinea pasul. La un moment dat, el lăsă puşca de pe umăr şi se uită în afara coloanei, parcă ar fi vrut s-o şteargă.
- Nilă, treci în front, ţine pasul! strigă atunci cineva din urmă, un alt flăcău, prea zelos sau prea glumeţ şi cu un glas mult prea tare, aşa cum se pârăsc copiii când vreunul dintre ei încalcă regula, şi Nilă, supărat şi posomorât, puse lemnul la loc pe umăr şi încercă sâ ţină pasul.
La instrucţie, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.
- Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat ţara şi se pregăteşte să atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să ia gara cu asalt şi să dea inamicul peste cap...
Stăteau culcaţi pe liziera satului şi comandantul le explica exerciţiul pe care îl aveau de executat în duminica aceea. Până la gară erau patru kilometri. Şeful postului de jandarmi venise să asiste la exerciţiu, chemat de fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace" pe o distanţă atât de mare.
Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei şi îi culca mereu. Jandarmul se târa în urma lor, plictisit. Când mitralierele inamice începură să „toace" din gură, comandantul deveni ameninţător şi dramatic.
- Capul la pământ! urla el. Capul la pământ, camarade, scrâşni el şi se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mâna în ceafă şi îi strivi faţa de arătura aspră.
Nilă mişcă ceafa ca un taur, se zbătu şi deodată sări în picioare. El scoase un muget cumplit şi îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii
MOROMET11. I
903
ieşiţi din cap şi îl ţinea pe loc. Era atât de mânios şi de încordat încât părea că îl ţine pe celălalt pe loc ca pe-o apărare, să nu plesnească ceva în el însuşi. Speriaţi, câţiva flăcăi săriră şi des-făcură mâna încleştată a lui Nilă. Toderici se învineţise, tuşea, se îneca şi când îşi reveni începu să înjure şi să urle să vie şeful de post. Exerciţiul se întrerupse.
Când se îndepărtă cu şeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea i se încteţi a şi mai mare nedumerire, de astă dată lăsând descoperite nişte priviri blânde şi înspăimântate. Călca legănat şi greoi, şi-şi ştergea des şi în neştire fruntea cu mâneca.
Numai că şeful de post era vechi în comună. îl înjură pe Nilă şi îi dădu drumul spunându-i să nu mai facă aşa, fiindcă Toderici e al dracului şi s-ar putea s-o păţească cu el. Noroc că el, şeful de post, îl cunoaşte pe Moromete, pe care îl consideră un om de care i-ar fi nu ştiu cum să-i ia băiatul la secţie, altfel l-ar fi luat şi i-ar fi tras o mamă de bătaie...
Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încreţită. Avea acea înfăţişare chinuită a surzilor care încearcă să înţeleagă din semne. Ce se întâmplă în lume? Cine avea de gând să ocupe gara şi să atace satul?
XV
După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieşise cu Victor în grădină şi amândoi începură să ciopârţească salcâmul. Loviturile se izbeau de ulucile Moromeţilor şi Catrina, ca niciodată, întârzia să plece la biserică. Umbla de colo până colo fără rost şi uneori, când loviturile din grădină se auzeau mai tare, se oprea locului şi asculta. Paraschiv stătea lipit de gard şi se uita la grădină şi părea că n-are de gând să se mişte din locul acela cu una cu două. Botul său ieşit în afară se lungise şi mai mult şi se uita fără grabă şi fără să clipească, încet şi stăruitor, la vecinul său. El stătu astfel multă vreme, apoi se îndepărtă încet şi ieşi la drum, ieşi în poartă, după
904 MARIN PREDA
câteva clipe de gândire, porni pe lângă garduri, dar mergea alene, parcă fără scop.
Mama îl urmărise pe furiş din tindă. Când îl văzu că se depărtează de casă, ieşi în pragul prispei.
- Abia a aşteptat să plece ăla şi s-a şi dus! strigă ea, uitându-se în altă parte, ca şi când nu lui Paraschiv i-ar fi vorbit. Parcă era vorba să răneşti acolo, că o să ajungă băligarul la grindă...
Paraschiv se uită îndărăt fără să se oprească. De departe gura lui arăta şi mai mare.
- Aia e treaba mea, mormăi el. Te găsi inima rea de grajd.
- Dac-ar muri ăla, aţi cânta de bucurie! 1-aţi adus în stare să taie salcâmul, să râdă lumea de noi de bine ce-am ajuns.
- Ia mai taci din gura-aia, mamă, ce-ai cu el? zise fata care terminase de măturat. De ce te legi de el? Şi mai spui că te vorbeşte de râu în sat. Păi cum să nu te vorbească?
- Ce-ţi pasă ţie? zise mama întorcându-se în tindă. Uite, acu' se întoarce ăla şi când o vedea grajdul nerânit, iar începe să înjure. Parcă n-ar avea destule păcate? Sâ-l mai auz acuma, în sfânta duminică, înjurând!
Deşi Paraschiv plecase, el se întoarse însă curând înapoi, parcă s-ar fi gândit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră în curte repede, căută lopata într-un colţ al şopronului şi pieri în grajd. Catrina îl văzu şi chipul i se mai lumină.
- Tito! strigă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai grijă şi pune de mămăligă. Du-te în grădiniţă şi ia d-acolo nişte ceapă. Pe urmă, culege ştevie de dincoace şi lă acolo o ciorbă, că altceva nu mai e. Că astă-iarnă au băgat în ei un porc de mai bine de-o sută de kilograme şi când le spuneam: „Măăă, vine vara, mai păstraţi", rânjeau la mine, parcă nu le-ar fi trebuit tot lor! Acu să bage în ei buruieni.
- Iar începi? o mustră Tita, făcând semn cu capul spre grajd că o aude Paraschiv.
MOROMEŢII. 1 905
- S-audă! zise mama cu un glas în care se simţea şi necaz, dar şi durere că la prânz n-are ce da la masă. De ce să n-audă? Că aşa tot am tăcut şi acuma au tăiat salcâmul să facă Bălosu casă, că ei nu sunt în stare sâ facă, aşteaptă să moară ăla, să ne dea pe noi afară...
Catrina se îmbrăca pentru biserică şi vorbea mereu, nu izbutea să se liniştească. îşi schimbase bluza ferfeniţă şi-şi trăsese o fustă de lână neagră, peste cea veche. Abia după aceea începuse să tragă pe dedesubt, lepădându-le, boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte.
- Au cărat la şanţ un porc întreg şi trei sute de coşuri de porumb. Puteau să mai păstreze, nu să ajungem să dăm cămaşa de pe noi că vine percitorul!
Deodată Catrina tăcu şi trăsăturile feţei îi căzură în jos parcă de spaimă. Pe poarta de Ia drum intrase o femeie slabă şi neagră la faţă, îmbrăcată cu o bluză şi o fustă decolorate, semănau cu praful de pe jos... Păşise în curte cu un pas repezit şi, fără să se uite la cineva, pornise glonţ spre poarta grădinii. Era Guica.
Ea deschise poarta şi se duse drept spre salcâm, unde Tudor Bălosu şi fiu-sâu ciopârţeau mereu. Numaidecât curtea şi împrejurimile răsunară de glasul ei ascuţit care intra până în miezul creierului.
- Ce căutaţi, mă, aici? De ce mi-aţi tăiat, mă, salcâmul? Plecaţi d-aci, că... m-aş în gura voastră de 'oţi! Paraschive, unde eşti? Săi, mă, încoace, cu un ciomag!
Catrina încremenise pe prispă şi obrajii i se făcuseră ca focul. Paraschiv ieşi din grajd la auzul glasului care ţipa, dar nu se grăbi să sară cu un ciomag, cum striga tuşă-sa. După felul cum se uita şi cum buzele sale împletite se întindeau spre urechi, se înţelegea unde se dusese mai adineauri.
- Du-te, fa, şi spune-i să plece d-aici! şopti mama uneia din fete. Ne facem numaidecât de basm, că ăsta, colţatul, altă treabă n-a avut decât să se ducă să-i spună, parcă ar avea numai fiere la inimă...
906
MARIN PREDA
- N-am adus-o eu; mormăi Paraschiv cu un glas care arăta că chiar dacă n-ar fi adus-o el, Guica tot ar fi venit şi în orice caz nu se sfieşte să arate că venirea aceasta şi tot ceea ce se întâmplă e una din marile lui plăceri.
— Mânca-v-ar câinii cu neamul vostru! ţipă Guica din grădină. Ţi l-a vândut, ai? Cum ţi l-a vândut, mă, 'oţule, cum ţi l-a vândut dacă e salcâmul meu? Şi dacă ţi l-a vândut, tu nu ştiai că e al meu, lovi-te-ar moartea de bălos, azi şi mâine! Tu nu ştiai că ăsta e locul meu d-aici din spatele casei?
- Pleacă d-aici, ga Mărio, şi pune-ţi lacăt la căţeaua aia... Nu te certa cu mine! Du-te şi te ceartă cu frate-tău llie până te-i umfla... Ce te cerţi cu mine?!
Glasul Guichii începu să se apropie de curte. îngrijorată, mama intră în casă cu grabă, parcă cine ştie ce nenorocire s-ar fi apropiat.
— llie! llie! Unde eşti, mă, de ce, mă, mi-ai tăiat salcâmul şi mi l-ai vândut? Ai, mă? Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, să-ţi faci coşciug din el, llie! Că atâta aveam şi eu şi te repezişi să-1 tai şi să-1 vinzi, tăia-te-ar cinenutrebuie şi te-ar lovi vărsatul ăla marele!...
— Hai, ga Mărio, nu mai ţipa aşa şi pleacă d-aici, zise Ilinca de pe pragul prispei. Ce tot ţipi că e salcâmul tău, locul tău?!... Parcă nu ţi-a cumpărat tata alt loc...
— I.ovi-te-ar brânca aia reaua şi pe tine! strigă Guica, oprindu-se în mijlocul bătăturii. Mi-a cumpărat, ai? Parcă mi-a cumpărat din averea mă-tii, izmenite Mi-a dat din pământul ăstora care muncesc sâ vă ţină pe voi, nişte împuţite.
- Ei, ia ascultă, Guico, ieşi afară că acu' mătur bătătura cu tine! zise fata cea mare, Tita, cu un glas liniştit, ca al tatălui.
- Tu ce stai, mă prostule, şi te uiţi? se-ntoarse Guica spre Paraschiv. Munceşti aici ca prostul, vai de capul tău! Alţi flăcăi au casă şi copii şi tu stai ca o baligă să creşti puturoasele astea...
MOROMEŢIE 1
907
- Hai, ga Mărio, nu mai ţipa aşa, că nu suntem surzi, zise şi Paraschiv, întinzându-şi cu plăcere buzele lui împletite.
- Iar tu să nu mă faci pe mine Guica, că eu n-am guicit la curul mă-tii când te-a făcut... Auzi, fă?
în casă, mama tremura şi o striga pe Tita să nu răspundă, să intre înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieşiseră pe la porţi.
- Tito, tu n-auzi sâ intri în casă? Intră şi las-o să strige până
0 face gâlci la gât. Că nepoţilor li se sară inima că ne face de râsul lumii.
Catrinei îi dăduseră lacrimile.
- Ei, ne face de râsul lumii, răspunse Tita îndârjită, târnuind pe prispă. Fă, Guico, dacă nu pleci d-aici, asmut câinii pe tine. Cuţu-na! Duţulache!
Duţulache ţâşni de undeva şi se înfăţişă dornic să capete ceva de mâncare. Era un câine paşnic.
- Tu, fa, să asmuţi câinii pe mine? ţipă Guica. Sunt sora lui tac-tu, nu ţi-ar fi ruşine, măgăreaţo! Umbli după al lui Bălosu să te ia, dar nu te ia, fă! Nu ia ăla una ca tine, botoaso!
Ea aceste cuvinte Paraschiv izbucni într-un râs ciudat, parcă ar fi pârâit ceva.
- Ahaha-ha-ha! exclamă Guica continuând parcă râsul lui Paraschiv. Ai pupa tu să te ia ăla...
Tita aruncă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se oprise din ciopârţit şi asculta cu toporul în mână. De departe
1 se vedea faţa nepăsătoare, aproape veselă.
- Să te ia moartea cu Victor al tău de gât! strigă Tita roşie ca focul şi intră în tindă închizând uşa.
Guica o porni spre drum şi când o luă pe lângă garduri îşi aduse aminte de salcâm şi începu să spună în gura mare, să audă lumea ce i-a făcut alde frate-său. Blestema şi ameninţa că n-o să rabde, are martori şi o să-1 dea în judecată pe Moromete.
De ruşine, Catrina ocoli fundul grădinii ca să se ducă la biserică.
908 MARIN PREDA
XVI
Spre ziua ploaia îl trezise şi pe Birică din somn şi nici el nu mai putuse sâ doarmă.
După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă şi scoase caii din grajd. Deşteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl ridică mirat capul de pe căpătâi şi îl întrebă pe fecior ce i-a venit, unde se duce cu caii cu noaptea în cap?
- Pe izlaz! răspunse feciorul scurt şi, fără să mai dea alte lămuriri, aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încalecă şi ieşi din curte.
- Ce e cu băiatu ăsta?! se miră tatăl şi fiindcă nimeni nu-i răspunse - ceilalţi copii dormeau cu toţii - îşi lăsă la loc capul pe căpătâi.
Birică mergea cu caii la pas şi părea că nu ia seama la ei. în dreptul fântânii caii traseră la jgheab ca şi când ar fi fost singuri; călăreţul nu sări îndată să le scoată apă.
încalecă apoi din nou, dar caii o luară singuri la trap învăţaţi pesemne de fratele mai mic al lui Birică; adică până la fântână, la pas, apoi după adăpat, în goană. Birică trase de căpăstru, şi caii, puţin nedumeriţi, încetară trapul.
Umedă de ploaie, câmpia dormea în tăcere. Pământul răsufla aburi calzi, încă nevăzuţi, soarele nu răsărise, iar cerul înalr şi amorţit înghiţea leneş ultimii nori de ploaie.
Pe coama dealului, Birică se opri câteva clipe parcă nehotărât. Simţind aerul cald şi mirosul de ierburi crude, caii se agitară gata s-o ia iarăşi la trap, dar fiindcă erau ţinuţi pe loc, îşi plecară capetele şi începură să pască acolo.
- Haide! murmură flăcăul.
Se aşeză mai bine şi strânse pulpele. Cu mişcări liniştite dădu frâu liber căpăstrului şi se încorda; calul, simţind strân-soarea, ţâşni înainte şi o luă la goană.
Câmpia părea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea nici o pasăre, nu se auzea nici un glas. Din depărtare, zidul grânelor
MOROMEŢI [. 1 909
sc apropia mereu înaintea călăreţului. întinderea tăcută a câmpiei sperie parcă animalele care încetiniră goana, se opriră pe loc şi agitară iarăşi capetele lor frumoase, cu urechile întinse înainte, cu privirea domesticită dar vie şi inteligentă. Câmpia tăcea mereu.
- Haide! murmură Birică şi glasul său liniştit potoli neliniştea vagă şi tainică a animalelor.
Când se opri, Birică arăta de parcă alergase alături de cai. Faţa lui era ţeapănă, obosită.
- Stai! şopti el şi caii se opriră de îndată; fără să aştepte să se dea jos călăreţul, începură să pască flămânzi, cu paşi mari, sforăind cu nările în iarbă.
Birică împiedica picioarele din faţă ale cailor, întinse pe iarba umedă dulama veche, cu blana de oaie în sus şi se culcă peste ea. Rămase apoi nemişcat multă vreme cu faţa în jos, cu obrazul culcat într-o parte pe braţul îndoit. Se auzea numai sforăitul cailor. Satul se pierduse undeva în depărtare. De acolo, sau nu se ştie de unde, răzbătea nefiresc câte un zvon nelămurit, ca o părere, sau ca un ecou a ceva tainic.
Se răsuci brusc cu faţa în sus apoi rămase iarăşi nemişcat. Cerul se limpezise de tot. Alături de dulamă, un pâlc de păpădii dormeau cu măciuliile închise. Birică oftă din greu şi închise ochii.
Când se trezi, se ridică într-un cot, puţin buimac. Alături, păpădiile înfloriseră şi străluceau galben în iarba înaltă. Câmpia era acum de un verde orbitor, iar soarele ardea atât de viu încât cerul albastru parcă se înnegrea.
- Noroc, Birică! Hai, mă, cu caii să-i băgăm în ovăz.
Se frecă la ochi şi se ridică. Achim Moromete venea în goană cu caii şi se opri fără să descalece. Birică nu zise nimic, se întinse la loc pe dulamă, parcă supărat că fusese trezit din somn. De fapt îl trezise soarele care îi bătuse în faţă. Achim nu se grăbea, descăleca şi veni aproape.
910
MARIN PREDA
- Ce e, mă, n-ai dormit azi-noapte?
- Unde zici că te duci cu caii? se miră Birică fără să răspundă la întrebare.
- în moşia Marichii, să-i băgăm în ovăz.
Birică îşi întoarse faţa în partea cealaltă şi închise ochii mohorât. Parcă nici nu auzise răspunsul. Alături de iarba deasă care parcă plesnea de verde ce era, chipul vânăt al flăcăului semăna ciudat cu pământul.
- Să fiu al dracului dacă n-am să-i rup picioarele! mormăi el şi încetul cu încetul chipul i se mai însufleţi, se aburi de năvala sângelui.
- Cui, Pol inii? întrebă Achim.
- Dar cui?
Nu părea însă prea sigur că va face ceea ce spunea; se înţelegea mult mai bine că se chinuia s-o smulgă din inima lui şi că nu izbutise decât sâ se chinuie mai mult.
Achim se întinse în iarbă şi gemu:
- Ha! făcu el. Mă, Birică, să fie-al dracului, dacă şi la Bucureşti am iarba asta... Plec la Bucureşti cu oile, explică el, şi dacă şi acolo o fi iarbă aşa, toată ziua o să vânz la lapte.
Birică nu zise nimic, se întoarse doar cu faţa în sus. Achim continuă despre vânzarea laptelui şi se lăudă cu banii pe care avea să-i câştige.
- Hai, încheie el, ce stai aici? Hai să băgăm caii în ovăz. Birică se răsuci, oftând, cu faţa în jos şi răspunse că nu merge.
- Vezi să nu-ţi îndoape pândarul ăla spinarea cu sare, îl preveni el.
- Unde are el norocul ăla să dea peste mine că i-aş arăta eu lui, se sunteţi Achim.
Birică nu-1 luă în seamă, nu-1 auzi. Oftă şi se perpeli iarăşi pe dulamă întorcându-se cu faţa în jos. Când Achim porni spre cai să plece, se ridică pe jumătate şi se uită câteva clipe la el. Privirea îi ardea. îl întrebă dacă Nilă s-a dus azi la premilitară.
MOROMEŢII. I
911
- Când te întorci acasă spune-i să nu plece nicăieri, că vreau să vorbesc ceva cu el.
De aseară vrusese să nu se mai gândească la Polina, dar nu izbutise decât să-şi dea seama - iarăşi ca şi în seara trecută -că nu poate decât să dorească s-o vadă, şi de astă dată atât de mult, încât faptul că s-ar putea cu adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoşător.
- Auzi tu, Achime? gemu el şi se uită cu privirea sticloasă la Achim.
- Vreai s-o furi pe Polina? întrebă Achim râzând cu nepăsare. Crezi că ea nu ştie ce-o aşteaptă dacă iese azi la horă? Vezi mai bine să nu te pomeneşti cu ai lui Bălosu cu măciucile în capul tău, mai spuse Achim în timp ce încăleca.
Birică se întoarse cu faţa Ia dulamă şi nu răspunse.
XVII
Moşia de care pomenise Achim şi în ovăzul căreia vroia să-şi bage caii se afla chiar în capul lotului lor. Erau vreo patru sute de pogoane, ceea ce mai rămăsese din vestita moşie a lui Guma din 1924, după reformă. De fapt era mai dinainte moşia văduvei, cucoana Marica cum i se spunea în sat, care mai trăia şi astăzi, cumplit de gârbovită, şi care, spre uimirea tuturor, nu numai că trăia, dar umbla, era vioaie. Umbla în negru, în baston, şi cumpăra ouă şi lapte de la muieri, pentru fiică-sa, o fată veştejită şi cam nebună care nu ieşea aproape deloc din casă (stătea cu franceza şi cu pianul, cum o scuza inutil bătrâna faţă de muieri şi copii).
Moşia era dată în parte. Oamenii care luau pământ în parte se înţelegeau cu un maior, soţul fetei mai mari a bătrânei, care venea din când în când prin sat şi căruia nu-i păsa de cum-nată-sa şi de bătrâna soacră; le lăsa doar atât cât să nu moară de foame.
912 MARIN PREDA
De fapt, cu câţiva-ani în urmă, fusese chiar cât pe-aci să le vândă moşia. După reformă profitase şi el de creditele pe care le deschisese Banca Centrală Cooperativă şi se împrumutase cu o sumă mare. în timpul crizei însă, piaţa cerealelor scăzu atât de mult încât maiorul nu mai putu să plătească ratele împrumutului şi ar fi vândut cu siguranţă moşia dacă legea conversiunii nu l-ar fi salvat.
în afară de un administrator, maiorul mai ţinea trei paznici pentru magazii, casă şi câmp. Unul din aceştia era foarte credincios, şi se certa cu oamenii la treierat, încercând pesemne să-i facă să înţeleagă că el nu e un simplu pândar, ci un fel de ajutor de logofăt, în orice caz ceva boieresc. Pentru pază avea puşcă cu sare şi băieţii cu vitele se temeau grozav de el. Când prindea vreunul nu numai că îl bătea, dar făcea şi tărăboi, ducea vita la gloabă sau venea cu şeful de post în curtea omului. Nu se ştie însă de ce părinţii copiilor nu se supărau pe el şi îl lăsau în pace. Omul plătea gloaba plictisit. E adevărat că uneori omul se uita la pândar - ce ciudat, foarte puţini ştiau cum îl cheamă -se uita la puşca lui, la cornul lui de bou din care suna, la faţa lui înţepenită şi solemnă şi îl asigura cu o blândeţe suspectă în glas că data viitoare chiar el, tatăl copilului, o să ducă vita la obor, dacă pândarul n-o să-1 prindă. Ba chiar, adăuga omul, o să ducă vita la obor înainte de a scăpa în bucatele moşiei.
Achim mâncase odată bătaie de la acest pândar, dar de mult, când era mai mic şi se ducea la şcoală.
La prânz, bătrâna Marica ieşea în poartă şi când copiii se întorceau de la şcoală chema câţiva să-i aducă apă din vale de la fântână, cu un hârdău mare tras pe două roate. Avea nevoie de apă multă în fiecare zi, aşa le spunea copiilor, să ude florile şi să spele fata „care ea este cu pianul şi cu franceza" nu poate să aducă. După ce cărau două-trei hârdaie copiii aşteptau sub cerdac, bătrâna striga ceva şi atunci apărea deasupra lor o arătare cu nasul ascuţit şi cu faţa dată cu făină, cu părul care de jos li se părea copiilor că e verde. Arătarea, fără să scoată
MOROMEŢII. I 913
un cuvânt, arunca fiecăruia, de acolo de sus, câte o monedă de zece bomboane.
Intr-o zi însă arătarea a aruncat numai trei monezi şi ei erau patru şi tocmai Achim era cel căruia nu-i dăduse. Ceilalţi au fugit, parcă s-ar fi temut să nu li se ia banul înapoi, dar Achim n-a vrut să plece şi s-a plâns bătrânei care uda straturile cu stropitoarea.
„Ci ce mai vreai? Ci-a dat!" a afirmat bătrâna convinsă, cu toate că nu fusese de faţă.
„Nu mi-a dat, cucoană Marico", a strigat Achim la ea.
„Ci, ciă nu strigi la mine, ci ciă nu fi hoţ..." l-a mustrat bătrâna, dar Achim s-a înfuriat şi a făcut-o surdă.
Băttâna n-a mai zis nimic, a lăsat stropitoarea şi s-a dus cu pasul ei mărunt şi cu spinarea ei îndoită ca o toartă nu se ştie pe unde şi în curând a apărut de prin magaziile din fund un om care s-a apropiat de Achim şi i-a cârpit una cumplită după ceafă. De spaimă, Achim a căzut de vreo două ori până să ajungă la poartă. Palma fusese atât de grea că l-a durut capul toată ziua.
în fiecare an Moromete lăsa un sfert de pogon trifoişte pe care-1 cosea de două-trei ori pe vară.
Când ajunse pe trifoiştea din capul lotului, Achim îşi roti privirea peste câmp, descăleca şi dădu drumul cailor în ovăzul de peste hotar al moşiei. Era un ovăz înalt, bogat în spic şi des ca o perie.
Achim se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vârf şi începu să vegheze. Caii stăteau liniştiţi în ovăzul înalt şi rupeau spicul gras, sforăind mulţumiţi.
După puţin timp, sosi şi Niculae cu oile. Bisisica era în frunte şi alerga parcă în salturi, iar Niculae venea în urma oilor şchiopătând, răcnind şi înjurând. Achim se uita la el după piatra de hotar şi râdea. Oaia fruntaşă ajunsese aproape de lot, intră în pârloagă şi se opri începând să rupă cu lăcomie iarba încă umedă.
Niculae era roşu la faţă şi sudoarea îi curgea în şiroaie pe gât.
914
MARIN PRF.DA
MOROMEŢII. 1
915
- Bine mă, Achime, mânca-te-ar câinii, strigă el înfuriat, nu spuneai tu alaltăieri că, dacă tata îţi dă drumul la Bucureşti, îmi laşi mie caii şi iei tu oile?
- Păi după ce plec, răspunse Achim râzând.
- După ce pleci! îl îngână Niculae strâmbându-se. Treaba ta, eu îţi las oile aici şi dacă nu-mi dai caii, ai să vezi şi de oi şi de cai! Dar ce sunt eu aicea, prostul tău?
în acest timp Achim îşi luase ochii de pe câmp. De undeva dintr-un grâu ţâşni spre cer o ciocârlie şi începu să se înalţe spre cer cântând. Tot atunci însă ţipătul scurt al unui corn spintecă aerul apăsat, urmat de un glas crunt şi ameninţător:
- Stai pe Ioc că te împuşc!
Achim ţâşni ca o vietate speriată de la locul său şi o luă la goană spre cai. Se aruncă din fugă în spinarea lor şi o întinse printre pogoanele de grâu, lovind caii din toate puterile. Pândarul trase. Aerul parcă plesni şi ciocârlia amuţi speriată, Achim simţi câteva alice de sare usturându-1 pe ceafă. Mai alergă puţin, apoi opri caii şi se uită îndărăt. Pândarul Maricăi se apropiase de Niculae şi părea că vorbeşte cu el. Era voinic, cu faţa pârlită de soare. într-o mână ţinea puşca şi în alta o măciucă; pe după gât, legat de o curea, purta cornul lui ascuţit de bou.
- Ala e frate-tău, mă?
- Da, răspunse Niculae.
- De ce mama voastră băgaţi caii în ovăz? întrebă pândarul surd.
- Nene, să nu dai în mine, eu sunt cu oile! strigă Niculae speriat.
Pândarul însă n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, schimbă măciuca în aceeaşi mână cu puşca şi fără alte cuvinte îi plesni lui Niculae o palmă lată, gata să-l arunce la pământ.
- De ce dai, mă, nene, ce ţi-am făcut eu? strigă Niculae îngrozit.
- E frate-tău, ai! Şi nu vrei să spui! zise pândarul.
- Ba ţi-am spus! ţipă Niculae scos din sărite.
- Am să-ţi dau oile la obor, ameninţă pândarul şi îl apucă pe Niculae de cap, îl ridică mult în sus şi dădu cu el de pământ. Am să te omor fir-ar mă-ta a dracului! Şi apucă măciuca de cap şi cu coada ei începu să-l lovească pe băiat peste spate.
- Achime, săi că mă omoară! urlă Niculae.
- Vino încoace şi tu, îl chemă şi pândarul pe Achim, continuând să-i care lui Niculae la ciomege.
- Aaa!... aaa!... aaa!... urla Niculae cu un glas înnebunit de groază. Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaa!...
Achim întoarse caii.
- Şi ce crezi, mă, că nu viu? strigă el.
Pândarul se uită la el nepăsător, dar când văzu că Achim se apropie, îl lăsă pe Niculae şi puse mâna pe puşcă. în aceeaşi clipă Achim sări de pe cai în plină goană, se făcu mic la pământ, apoi deodată ţâşni în sus, repezindu-se spre pândar şi urlând ca o fiară:
- Trage, mă... pe mă-ta de câine! Trage dacă ai curaj! Pândarul îngălbeni la auzul urletului; trase, dar încă mai
dinainte Achim se lăsase pe vine şi ţâşnise apoi în urma împuşcăturii. Avea ochii holbaţi. Cu măciuca ridicată el se repezi asupra pândarului, se opinti din răsputeri şi-şi trimise lovitura drept în cap... Paznicul abia avu timp să sprijine cu puşca. Achim îl lovi a doua, a treia şi a patra oară, nişte lovituri iuţi şi cumplite, care dacă l-ar fi nimerit pe pândar, nu i-ar fi trebuit mai mult. Dar el îşi apăra bine capul cu puşca. Loviturile curgeau mereu, din ce în ce mai furioase şi ţintind numai creştetul capului. Speriat, pândarul aruncă deodată puşca şi se repezi în flăcău cu mâinile goale. Achim sări înapoi şi-şi repezi măciuca în capul lui. Pândarul sprijini cu mâna, scoţând în acelaşi timp un urlet, apoi puse mâna pe Achim şi cu un pumn îl trânti la pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă pieptul şi
916
MARIN PREDA
începu să-1 izbească peste gură cu pumnii, scrâşnind şi înjurând înspăimântător.
Niculae, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodată se trezi şi înfiorat plăcut de ceva care nu mai simţise niciodată, se repezi şi apucă o măciucă de jos. O ridică drept în sus şi-i dădu drumul cu sete, cu toată puterea, în tidva pândarului. Acesta rămase o clipă nemişcat deasupra lui Achim, apoi scoase un urlet ca de lup şi se ridică în picioare. Niculae ridică iar măciuca, fulgerat de un gând înfricoşător: „Mă omoară". II izbi iarăşi ţintind capul. Pândarul se apără, sprijini cu mâna, apucând chiar capul măciucii în palmă, dar mai mult nu putu, se clătină şi se lungi ca un sac. Achim sări în sus, puse mâna pe o măciucă şi ca turbat începu să lovească în omul căzut, cu o furie care pe Niculae iarăşi îl înfricoşa.
- Achime, îl omori! strigă el cuprins abia acum de o adevărată groază.
- Păi asta şi vreau, să-1 omor, scrâşni Achim.
Niculae se repezi la el şi îl împinse în lături. Achim se opri câtva timp, parcă neîntelegând ce se întâmplă; apoi începu deodată să râdă batjocoritor:
- Mâine, când ai să vii iar cu oile, te prinde şi toată viaţa nu mai eşti om, zise el, punând iarăşi mâna pe măciucă.
De astă dată el începu să-1 bată pe cel de jos parcă cu un gând anumit: nu să-1 omoare sau să-1 schilodească pe pândar, ci să-i piseze doar trupul, să-1 facă să zacă în pat cel puţin câteva luni de zile.
După ce osteni, îl chemă pe Niculae şi amândoi apucară pe paznic de câte un picior, târându-1 cu spinarea de pământ, îl traseră pe moşia pe care o păzea şi îl duseră drept în mijlocul ovăzului. Achim îi luă apoi cornul şi-l sparse cu piciorul, scrâşnind:
- Na, mai sună şi acum... Şi uite-al dracului cu ce e încălţat... Tragi cu puşca, ai? Vreai să mă împuşti, ai? Dai în
MOROMEŢII. I
917
Achim se întoarse pe pârloagă, ridică puşca omului şi-o izbi cu ţeava de piatra de hotar. Avea două ţevi. Săriră amândouă ca nişte ţurloaie, ca nişte fluiere.
- Hai, Niculae! zise Achim, aruncând puşca sfărâmată şi măciuca pândarului departe în ovăz. Hai în Frunzări că nu pot să stau cu ăsta aici...
- Treci tu cu caii înainte şi s-o opreşti pe Bisisica, se rugă Niculae, mânând oile şchiopătând.
Achim sări în spinarea calului şi-o luă înainte de-a lungul drumului de hotar. Niculae porni în urma lui şi îl rugă să meargă mai încet. Bisisica nu putea s-o ia la goană din pricina cailor, dar încerca totuşi să ocolească pe lângă ei şi s-o ia înainte.
- Păzea, Achime! striga atunci Niculae. Dă-i una în cap Bisisichii!
Achim se răsucea pe cal şi plesnea oaia cu coada măciucii, spre satisfacţia lui Niculae, care exclama de fiecare dată:
- Aha! Nu mai fugi? Mai fugi şi acum dacă mai poţi, beli-te-ar câinii!
Achim petrecu un picior pe după coama calului şi de bucuros ce era, stăpânit pesemne mereu de gândul că în curând avea să plece în marele oraş, gând mai puternic decât orice bătaie şi orice primejdie, începu să cânte: avea însă un glas fals, care putea să supere chiar şi caii, iar cuvintele care îi ieşeau din gât n-aveau nici o legătură cu ceea ce simţea el în clipa aceea:
Pentru tine Marioară.
Mi-am lăsat calul să moară măăăăăl
XVII]
Moromete ieşise din curte şi plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimţi celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără
918
MARIN PREDA
toate acestea nu putea să nu se ducă duminica dimineaţa la fierărie.
Fierăria lui Iocan era aşezată la o răspântie de uliţi. Părinţii fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât - avea o buză peste măsură de groasă şi lăsată în jos - şi chiar dacă ar fi izbutit să înveţe să scârţâie la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.
Tatăl său îl dădu atunci la o şcoală de meserii. Iocan-bă-trânul - tot Iocan îl chema şi pe el - era un ţigan înstărit. îşi cumpărase chiar şi câteva pogoane, deşi câştiga destul cu taraful său. Iocan-fiul stătu trei ani la şcoală şi nu mai vru să-l urmeze şi pe al patrulea, să ia diploma. Deschise încă de tânăr un atelier de fierărie şi începu să lucreze. Oamenii nu prea veneau la el, erau alţi fierari şi potcovari bătrâni care nu învăţaseră meseria la şcoală.
Iocan nu se dădu însă bătut. în al doilea an, un om nevoiaş veni la el şi-l întrebă: „Mă, Iocane, tu ştii să faci căruţe? De trei ani de zile de când mă căznesc să înjghebez ceva şi nu pot. Alde 'oţii ăştia îmi cer trei mii de lei. Am obezile, loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?" „Nea cutare, ţi-o fac cu două mii de lei. Adu lemnăria şi dacă nu ţi-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un ban." Căruţa făcută de Iocan a stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură şi nu le venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o facă şi mai ales aşa de ieftin.
Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-şi caute un ajutor. După doi ani a mai căutat alt ajutor. Odată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără foaie uriaşe, cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună, şi, mai ales, înlocui nicovalele şi baroasele cu unele mari şi piuitoare care se auzeau până departe.
După cinci ani, Iocan îşi cumpără o maşină de treierat şi îşi făcu o casă nouă. Buza lui se făcuse şi mai groasă şi el însuşi se îngroşase de două ori cât era înainte. Avea un piept ca de
MOROMEŢII. I
919
bou şi nişte muşchi la braţe, înfricoşători. Se scula cu noaptea în cap şi începea să lucreze cu sete. O căruţă făcută de el nu se mai desfăcea până nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, ţinea mai mult decât una nouă.
După o vreme, începu să primească comenzi şi de prin alte sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugăriile. Avea doi lucrători buni şi trei ucenici. Iocan mai păstrase însă şi obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul căruia îi dregea ceva să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii şi, cu toată averea strânsă, îi ţinea tot cu burţile goale şi desculţi, nu i se părea că trebuie altfel. „Ţiganul tot ţigan", observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul dreptate, pentru că atunci când la doi dintre copii le veni timpul de şcoală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraş şi cu încălţăminte bună.
Ceea ce nu ştiau însă oamenii era că rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi şi pâinea albă şi proaspătă ca untul. Totuşi de vreo câţiva ani încoace, Iocan nu prea mai lucra cu atâta râvnă, se îngrăşase şi mai mult şi mai ales începuse să facă politică. Se înfierbânta, vorbea mult şi câteodată uita fierul sub foaie şi ameninţa cu cleştele înroşit pe adversarii săi politici. Fierarul fusese la început averescan, apoi votase pentru P.N.Ţ.-Mihalache şi după asasinarea lui Duca de către legionari devenise liberal fracţionist, ca şi Moromete (nimeni nu ştia ce legături făceau ei între asasinarea primului-ministru şi fracţiunea brătienistă).
Fierarul se bucura de multă consideraţie mai ales când îi ruşina pe şcolari întrebându-i care e legea lui Arhimede. Când se ducea la Piteşti sau la Roşiori să cumpere fier, se întorcea cu fel de fel de cărţi pe care le citea din scoarţă în scoarţă, cărţi cu titluri ciudate, care zăpăceau oamenii: Progres? Există Dumnezeu? sau Niţă Pitpalac la Karlsbad.
în faţa fierăriei se afla o poiană mare cu pământul bătătorit, plină de caiele rupte, de unghii de cal, cuie şi belciugării arse.
f
920 MARIN PREDA MOROMEŢII. I 921
Fierarul bătuse în pământ stâlpi groşi pentru legatul cailor nărăvaşi. Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineaţa, dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite; Moromete era abonat la Mişcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoşilă primea Dimineaţa şi dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalţi că Moromete şi Cocoşilă erau supăraţi şi n-aveau chef să discute politică.
Totuşi rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete şi Cocoşilă nu erau acolo, se găseau destui ambiţioşi care încercau să le ţină locul.
De Ia o vreme Moromete începuse să se intereseze mult de dezbaterile din parlament, mai ales de când aflase că lorga ia parte la ele. Socotea că marele învăţat trebuia tocmai de aceea să fie şi un mare om politic şi Moromete urmărea în dezbateri ceva care după părerea lui numai un om învăţat putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul ăsta, eu îl susţin, domnule, sâ ia puterea", declarase Moromete la fierărie, dar fără să dezvăluie care era lucrul acela.
Numai că Mişcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, dezbaterile din parlament şi astăzi Moromete se ducea la fierărie mai ales pentru a-1 întâlni pe Cocoşilă, să le citească în ziarul lui, în care le găsea expuse pe larg.
Era însă prea de dimineaţă şi Iocan nu deschisese fierăria, nu se auzea piuitul cunoscut al nicovalelor. Moromete mergea încet pe lângă garduri, cu secerile pe umăr şi se oprea de la o podişcă la alta. Oamenii ieşiseră pe la porţi; plouase în timpul nopţii şi vroiau să ştie ce fel de ploaie a fost. Tocmai trecea unul desculţ, cu izmenele sumese, şi spunea că vine de la câmp, a plecat călare de dimineaţă, şi că a dat ploaie bună, n-a căzut piatră nicăieri.
- Te-ai procopsit, Moromete, observă cineva de pe o podişcă. A dat ploaie taman când înfloreşte spicul. Câte pogoane ai pus, zece?
- Ba paisprezece! se supără Moromete. Nouă pogoane, mari şi late!
- Hehe! râse omul de pe podişcă. Ce mi-e nouă, ce mi-e zece! Hehe! făcu el râzând iar, de astă dată galben, cu invidie.
- A dat ploaie, Moromete, îl luă apoi altul în primire, de la altă podişcă, un om care vorbea tare fără nici un efort.
Aici Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas care se auzea de la un kilometru chiar şi când şoptea. îl chema Dumitru lui Nae şi era unul dintre cei cu care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi, un prieten mai tânăr... Toată lumea ştia ce face Dumitru lui Nae acasă la el. „Vasile, pune caii la căruţă să mergem la moară"... „Păi ce dracu are de şchioa-pătă?"... „Easă, dă-i ovăz." Iar tăcerile, oricât de lungi, nu stinghereau deducţia: „Deşartă târâtele în colţ..." „De ce dracu n-ai fiert-o mai bine?..." Atât treburile cât şi glasul lui erau, nu se ştie de ce, foarte odihnitoare. Odată, nu i s-a auzit glasul timp de câteva săptămâni. Umbla cu capul gol şi tăcea. îi murise un copil şi vecinii au fost trişti şi ei.
- Da, aprobă Moromete grav, a plouat. Şi după câteva clipe de gândire adăugă: Eu zic că a plouat de-a înecat toţi şoarecii în găurile lor.
- Şoarecii?! se miră celălalt (şi cuvântul şoarecii se auzi limpede peste toată uliţa), apoi deodată înţelese: Da, şoarecii aşa în general. Da, dracu i-a luat! conveni el.
- Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără nici o trecere, şi glasul lui, pe lângă al lui Dumitru lui Nae, parcă nici nu era, nu se auzea deloc. Fusei adineauri pe la ei şi băui o ţuică. Cică asta devine după facultăţi!
- Hehe! râse Dumitru lui Nae. Hehe, Moromete! Adică cum?
- Nici eu nu ştiu! zise Moromete, înghesuindu-şi capul cu umerii, de uimire. „Cum e, Victore?" îl întreb. „După facultăţi, nea llie", zice.
922
MARIN PREDA
r
— Hehe, Moromere! râse omul din nou. Te duci la fierărie? Hai că merg şi eu.
Porniră amândoi pe marginea drumului. O fată trecu pe lângă ei cu un căldăroi cu apă. Dădu bună dimineaţa. Moromete îl lăsă pe celălalt să răspundă.
— Mizdra, explică apoi Moromete arătând cu capul în urmă pe fată. Cică soră-mea Guica s-ar fi dus acasă la alde Besensac. „Ai un flăcău, cică i-ar fi zis, pe alde Năstase. Nu vrei să-l însori cu Mizdra? îl cere Mizdra de bărbat." Besensac l-a chemat pe Năstase: „Uite, mă, Năstase, zice, Mizdra vrea să se mărite cu
tine.
MOROMEŢII. I
923
Moromete se opri şi nu mai zise nimic. Dumitru lui Nae aşteptă timp de câţiva paşi, apoi se auzi glasul pe uliţă:
— Şi Năstase ce-a zis?
— Năstase? Năstase a refuzat.
— Ce vorbeşti!
— Refuz! spuse Moromete repetând cu un gest, tăind orizontal aerul cu degetul. Aşa cică ar fi zis, încheie el.
Celălalt mergea înainte, legănându-se. Moromete în urma lui, cu secerile pe umăr şi cu mâinile în buzunare.
— Bună dimineaţa, Udubeaşcă, salută Moromete pe cineva dintr-o curte. Unde-ai fost ieri?
— N-am fost nicăieri, am stat acasă! răspunse Udubeaşcă naiv, mirat că fusese crezut plecat undeva, când el stătuse toată ziua în ograda lui.
— Ce vorbeşti! Păi nu te-am văzut! zise Moromete cu un glas din care nimeni n-ar fi putut ghici că nu l-a văzut pe Udubeaşcă din pricină că omul nu se distingea prin nimic ca să fie văzut.
Se apropie de fierărie şi Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamaţii. Iocan abia deschisese şi poiana era plină. Unii stăteau în picioare, alţii pe nişte butuci vechi, aduşi acolo cine ştie de când şi tociţi de şedere, toţi gălăgioşi şi parcă, j
nerăbdători. Dar Moromete nu-i luă în seamă, nu se grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe o podişcă, îl părăsi pe Dumitru lui Nae şi intră în curtea cuiva. Abia peste o jumătate de ceas ieşi de acolo. Era ras proaspăt.
XIX
- Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?! se miră apoi când ajunse în poiana fierăriei. Bună dimineaţa.
I se răspunse din câteva părţi şi cineva, văzându-i secerile, îi spuse să se grăbească fiindcă îi rămâne grâul pe câmp.
- Păi de ce, Iordane, n-o sâ te chem pe tine să mi-1 seceri
tu!
Erau foarte veseli şi parcă nici nu se auzeau unii pe alţii.
- Ce e cu Marmoroşblanc? Nu-1 văd! zise Moromete ca şi când ar fi fost cu toţii înţeleşi ca Marmoroşblanc să fie acolo.
- Doarme, presupuse cineva.
- Ieşi, bă, afară, Marmoroşblanc, ce stai acolo în casă, nu te-ai săturat de-atâta somn? strigă unul uitându-se în curtea vecină cu fierăria.
- Bă, Marmoroşblanc, bea apă, mă, lua-te-ar dracii, zise altul tot strigând.
- De ce Marmoroşblanc şi nu Vidrighin?! se miră Iocan ridicând fruntea de sub burta unui cal pe care îl potcovea.
- Păi cu Vidrighin şi-a încheiat afacerile, explică Moromete. Vidrighin era directorul general al C.F.R.-ului şi omul pe
care îl strigau fusese cândva ceferist. Când fusese dat afară împânzise satul că el se va duce la Vidrighin să-l ia de piept. Cu Banca Marmorosch-Blank încă nu se ştia ce afaceri învârtea.
- Va să zică cu Vidrighin nu mai are nici în clin nici în mânecă? întrebă Iocan.
- Nu, acum lucrează cu Marmoroşblanc.
924 MARIN PREDA
Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, cu o faţă albă, adus puţin de spate şi care aştepta tăcut fără să se uite la oameni.
- Ei, cine e la rând cu potcovitul? întrebă Iocan uitându-se la cei care veniseră cu caii.
- Fă-1 pe al meu, că trebuie să-1 înham şi să mă duc repede la carieră, după nişte piatră, zise un flăcău scurt şi îndesat, cu
un nas mic şi rotund ca o pătlăgică. i
- Hai mai repede! Ce-mi spui mie ca te duci la carieră? zise Iocan clănţănind cleştele în mâini, parcă ar fi vrut să-i scoată calului măselele din gură.
Flăcăul trase calul alături, îl legă de par şi-şi încleşta palma pe piciorul din urmă al animalului.
- Âss-ta! ăss-ta! zise el apucându-1 de chişiţă.
învăţat, calul ridică copita şi stătu cuminte în timp ce fierarul începu să i-o cureţe şi să i-o pregătească pentru pusul potcoavei. Miros greu de unghie arsă se răspândea până ■ departe... '.
Omul care îşi potcovise caii mai înainte îi lega alături în ^ tăcere. Ţinea pleoapele peste ochi şi nu zicea nimic.
- Ce mai faci, Boţoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un j glas scăzut. Ai terminat de sapă? ■
- Am terminat! şopti celălalt şi faţa i se posomori. Iocane, îţi plătesc mâine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu intre în vorbă cu cel care îl întrebase, decât din grijă pentru fierar.
Trase de cai şi porni alături de ei, fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua.
- Ce e cu Boţoghină?! se miră Iocan după ce Boţoghină se îndepărtă.
- E bolnav, săracu! răspunse cel care încercase să intre în t vorbă cu el. E atacat, cică o să dea din lot. I
- Cine dă din lot? întrebă Moromete. 1
- Boţoghină. I
MOROMEŢIE I 925
- De ce?!
- Să se caute.
- A, Boţoghină! Şi n-aţi auzit cui vinde?
- He, he, râse cineva, Moromete se interesează. Vrea sâ aibă trei loturi.
Moromete stătea lângă Iocan cu secerile în mână şi se uita la el ca şi când n-ar fi auzit înţepătura.
- Tudor Bălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte.
- Du-te încolo cu secerile tale, Moromete! se supără Iocan. Nu pot să ţi le fac azi.
- Şi tu ce-mi arăţi fasolele, Cimpoacă?! întrebă Moromete fără să se sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea?
- Ba îl dau dracului de pământ cu brazda lui, răspunse Cimpoacă cu nepăsare.
- îl dai fiindcă nu-1 ai! explică Moromete. Dar ia să-1 ai, să vezi cum ai vrea! Dă-mi o ţigară, buzatule, se adresă apoi fierarului, după ce se căutase zadarnic prin buzunarele flanelei.
- Ia pleacă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicându-şi buza lui groasă şi ameninţându-1 pe Moromete cu cleştele.
Se opri totuşi din bătutul caielelor, băgă mâna în buzunarul şorţului şi-i întinse lui Moromete tabachera. Acesta îşi umplu o foiţă şi mai turnă şi în buzunarul flanelei.
- Daţi-vă la o parte! spuse Dumitru lui Nae cu gura mare; stătea singur pe un bulumac, cu picioarele întinse ca nişte catalige. Păzea că vine Cocoşilă! exclamă el.
- Mă, deştepţilor! îi apostrofă Cocoşilă de departe. Ce v-am spus eu vouă alaltăieri?
Ee spusese că o să plouă. Cocoşilă se opri la marginea poienii şi rămase acolo în picioare parcă n-ar fi vrut să se amestece cu ceilalţi. Era îmbrăcat de sărbătoare ca şi ceilalţi, în afară de pălărie şi de chimir pe care le purta tot timpul. Era cam de modă veche Cocoşilă, încins cu chimirul lui de piele şi cu cămaşa albă cu poale lungi scoasă peste izmene, iar pălăria
926 MARIN PRF.DA
lui semăna cu o gambetă; avea culoarea prafului şi încă ceva din care puteai să înţelegi că nu se va mai rupe niciodată; în picioare Cocosilă avea bocanci. Ceilalţi purtau cămăşi şi izmene de pânză, dar fără bocanci şi chimir, sau vestă peste cămaşă, cu pantaloni bufanţi ieftini şi ghete cumpărate cine ştie când şi scofâlcite de atâta păstrare. Unii erau desculţi, în cămaşă şi pantaloni şi cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiţi de sărbătoare erau feţele lor rase proaspăt.
- Ce ne-ai spus, Cocosilă? întrebă leneş Dumitru lui Nae. Cocosilă se apropie mai mult şi duse mâna la pălărie.
- Bună dimineaţa! spuse el cu demnitate. Eşti prost! îl preveni în treacăt pe Dumitru lui Nae, după care nu-1 mai luă în seamă, îl căută cu privirea pe Moromete: Unde eşti, mă?!
Moromete stătea cu spatele parcă înadins şi se ciorovăia cu unul din ucenicii care nu vroia să-i dea zimţi la seceri.
— Unde eşti, mă pârlitule? întrebă Cocosilă din nou. Dă-mi o ţigară!
— N-am! observă Moromete.
— Ce vorbeşti!
- Da! spuse el parcă fericit.
Cocosilă scoase dintr-o despărţitură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut, se aşeză nepăsător pe un butuc şi începu să-şi răsucească o ţigară. Moromete se lăsă pe vine şi îşi făcu şi el din pachetul lui Cocosilă, după care întinse mâna şi trase încet de sub acelaşi chimir Dimineaţa. Ziarul nu era întreg, dar Cocosilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu ştiri politice şi cu dezbaterile.
- Asculţi, Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu înaintea ta şi sunt mai deştept, ascultă aici la mine... Degeaba are doi creieri!
Era vorba de N. Iorga.
— Aşa crezi tu! protestă Moromete jignit.
T
MOROMEŢII. I 927
- Iocane, mi se pare mie că Moromete ne părăseşte, spuse Dumitru lui Nae.
- De ce, Dumitre? întrebă Iocan curios.
- Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc alaltăieri, pe podişcă, Moromete cu Mişcarea în mână: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?" „E 'oţ... pe mă-sa", zice. „Cine?" „Asta, Gheorghe Brătianu." „Păi parcă spuneai că e deştept!" „E deştept, dar e 'oţ", încheie Dumitru lui Nae, foarte vesel.
- Bună dimineaţa! spuse cu sfială un nou-venit. Tocmai se făcuse o tăcere de-o clipă şi noul-venit se folosi
de ea ca să fie şi glasul lui auzit de toţi. Era unul din aceia care la adunări stătea pe margine.
- Săracu Boţoghină, e bolnav, spuse el. Auzii că vinde din lot.
- Dacă trădezi partidul să nu te mai prind la fierărie, Moromete, spuse Iocan aruncând departe cu rindeaua din unghia celuilalt cal. îţi dau cu barosul în cap, auzi tu?
; între timp venise şi Marmoroşblanc de peste drum, cu
'. şapca lui jerpelită de ceferist, şi mai venise cineva, un om pe
|        care îl chema Constantin Vasilescu (i se spunea Din Vasilescu),
care se aşeză la margine, lângă cel care încercase să-şi facă glasul
auzit.
- De ce, Iocane?! se miră Moromete fără să ridice capul din ziar. Crezi că fără mine n-ai să ajungi primar?
- Ce mai faci, al lui Miai? îl întrebă Din Vasilescu pe cel lângă care se aşezase.
- Ce să fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roşindu-se. Uite, mai venii şi eu p-aci să vedem ce se mai aude.
Nu-1 întreba nimeni nimic şi nu era învăţat să fie luat în seamă şi Din Vasilescu îi pusese întrebarea ca şi când n-ar fi ştiut de acest lucru. Ion al Miai se dădu mai aproape, având în privire un amestec de sfială, curiozitate şi recunoştinţă.
- Măi, Dine, şopti el, e vorba să ajungă Iocan primar?
928
MARIN PREDA
Din Vasileseu era atent la toţi ceilalţi, dar şi la Ion al lui Miai.
- Sigur că nu, deşteptule, spuse Iocan furios. Când or veni alegerile parcă vă văd cum o să votaţi toţi cu Aristide!
- Mănânci c... t! constată Cocoşilă flegmatic. Crezi că dacă Gheorghe Brătiană iese la putere o să se ia la ceartă cu Brătienii ăilalţi? Toţi liberali sunt şi tot Aristide o să rămână primar.
După ce ascultă atent ceea ce spusese Cocoşilă, Din Vasileseu îi şopti lui Ion al lui Miai care rămăsese cu întrebarea în aer.
- Ar vrea el, Iocan, să ajungă primar, dar are dreptate Cocoşilă! înţelegi?
Ion al lui Miai nu înţelegea şi se uita sârguincios şi zadarnic la Cocoşilă. îi părea bine că într-un fel sau altul ia şi el parte la dezbateri. Fiindcă se făcuse iarăşi o tăcere de-o clipă, n-o lăsă să scape:
- Are dreptate Cocoşilă! spuse el. Gheorghe Brătianu... Dinu Brătianu...
- Eşti prost! îl întrerupse Cocoşilă cu nepăsare, fără să-i explice însă de ce, iar Ion al lui Miai se zăpăci şi roşi.
Din Vasileseu surâse. Se uita la Cocoşilă atent, cu o bucurie ciudată în priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo pe marginea poienii, între Ion al lui Miai şi Marmoroşblanc, şi asculta atent şi liniştit. Nici pe el nu-1 lua nimeni în seamă, dar el părea ; bucuros de acest lucru. în curând lângă grupul lor de trei se j alătură un al patrulea, un om cu înfăţişare întunecată. Când I acesta se aşeză, Din Vasileseu parcă tresări, se strânse să-i facă loc pe butuc. Noul-venit eta un om rău şi neprietenos de care lumea se cam ferea. îl chema Ţugurlan.
- Mă, Iocane, eu te susţin, zise Moromete ca şi mai înainte, fără să-şi ia ochii de pe ziar, dar are să te mai vază cineva cu barosul prin fierărie? Aia e întrebarea!
- Hai, Moromete, lasă-1 pe Iocan, dădu cineva glas nerăbdării tuturor. Hai, dă-i drumul!
MOROMEŢII. I
929
De fapt, Moromete întârzia ca un şcolar care nu e sigur pe el; citea întâi în gând:
- Auziţi ce zice regele! spuse el şi îndată se făcu tăcere deplină. Auziţi ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa".
începu apoi să citească, deodată, cu un glas schimbat şi necunoscut, parcă ar fi ţinut el un discurs celorlalţi. Avea într-adevăr în glas nişte grosimi şi subţirimi ciudate cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau.
Marele congres agricol
Abia şi-a încheiat discursul său domnul ministru al agriculturii, că fanfarele au intonat solemnul imn şi însoţit de suita Sa şi-a făcut apariţia în sala congresului „Primul agricultor al ţării", Majestatea sa Regele CarolalIl-lea.
întâmpinat la tribună de cei prezenţi, Majestatea sa Regele a rostit un discurs.
Discursul Majestaţii sale Regelui
Domnilor, Am fost informat că congresul dumneavoastră este un congres de specialişti, agronomi şi ingineri. Iau cuvântul aici ca unul interesat în chestiunile pe care le dezbateţi şi care am chiar oarecare experienţă. Mi-ar fi făcut plăcere poate ca acest congres să fie un congres al „gospodarilor", pentru că, după mine, specialiştii noştri sunt încă departe de a fi gospodari. Ştiu acest lucru, pentru că agricultura m-a pasionat... Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupaţiuneaprincipală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală...
Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă în ziar. Tăcerea continua.
930
MARIN PREDA
- Hehe! izbucni pe neaşteptate Dumitru lui Nae şi râsul său gâlgâi puternic şi leneş mai departe. He, he, he, ia uitaţi-vă cum a rămas Moromete.
- Adică, se răsuci Moromete spre Cocosilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupaţiunea ta mintală, Cocosilă, e la alte prostii!
Cocosilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care ştia să găsească în ziar astfel de lucruri.
- Primul agricultor o fi metgând şi el la plug? dădu Dumitru lui Nae tonul comentariilor.
- Merge, de ce să nu meargă? zise Iocan. Când se des-primăvărează iese cu plugul din curtea palatului şi se duce şi el la arat.
- O fi având pământ? se interesă cineva.
- Are! afirmă Cocosilă. Are aşa, cam vreun lot şi jumătate!...
- Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-l ţină şi pe-ăla micu, pe Mihai... Trebuie să-i dea să mănânce.
- Eşti prost! reflectă Cocosilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!
- în fine! încheie Moromete aceste scurte observaţii şi apucă din nou ziarul în mână.
Pe frontul luptelor din Spania Tragedia oraşului Guernica Călcând pentru a dotia oară hotărârile Comisiei de neintervenţie, o escadrilă de avioane germane a bombardat timp de şase ore oraşul Guernica lipsit de apărare. Avioanele au coborât la patruzeci de metri, mitraliindpopulaţia civilă care alerga îngrozită prin oraşul incendiat. Din zece mii de locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în flăcări, sub dărâmături, sau ucişi de piloţii care îi urmăreau de la mică înălţime.
Moromete se opri şi din nou se aşternu tăcerea. Aproape toţi cei adunaţi aici făcuseră şi ei războiul, dar nu cunoşteau avioanele.
- Cum dracu să tragi cu mitraliera din avion! se miră cineva.
MOROMEŢII. I
931
Dar nimeni nu-i explică. Ţugurlan se uita la toţi cu o privire înceată şi duşmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răguşit:
- Uite-aşa ar trebui p-aici pe la noi, ameninţă el, şi chipul lui întunecat, ras proaspăt, se făcu vânăt.
Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou şi se strânse parcă să-i facă şi mai mult loc. Lui Ţugurlan nu-i răspunse nimeni. Abia într-un târziu Moromete spuse împăciuitor:
- Iasă, măi Ţugurlane, să trăiască lumea în pace! N-ajunge cât moare pe-acolo?!
Dumitru lui Nae dădu iar semnalul, mirându-se cu gura mare:
- Ce dracu o fi acolo în Spania; ce caută Neamţul acolo?!
- Ce să caute?! răspunse Cocosilă. Vrea s-o ia pe coajă!
- Nu-i vine neam să stea, spuse din nou Dumitru lui Nae. A uitat ce-a păţit la Mărăşeşti.
- Tu spui asta, Dumitre, ca şi când toţi nemţii ar şti ce le-am făcut noi la Mărăşeşti! observă Moromete.
- Păi să ştie, fir-ar ai dracului!
- Eşti prost! reflectă Cocosilă îngăduitor. Neamţul e ca alde Ilie al lui Udubeaşcă, explică el. îl punea jos alde Voicu Câinaru şi-l bătea de îl snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?" „Ce-are a face!" zicea al lui Udubeaşcă.
- Şi îl bătea iar? -Da!
- E şi ăsta un punct de vedere! observă Moromete, apucând din nou ziarul.
în acest timp Din Vasilescu se ridicase de pe butuc şi se aşezase pe vine ceva mai încolo, la marginea şanţului. Ploaia umpluse şanţurile şi unul din copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă.
- Bă, peşoacă, ia vin încoace, chemă Din Vasilescu în şoaptă şi, când copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub
932
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
933
podişcă. Bagă tu mâna acolo, îi spuse, şi dă-mi nişte pământ de-ăla galben...
XX
Soarele se ridicase sus şi, cu toate că trecuse destul timp, adunarea din poiana fierăriei părea mai paşnică decât oricând. Victor Bălosu trecu pe acolo şi dădu bună dimineaţa; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se adresă lui Moromete în şoaptă:
- Cum e cu facultăţile alea, Moromete?
Numai că şoapta lui fu auziră de la o sută de metri şi Victor se opri pe loc şi se uită îndărăt.
- Bă, nea Dumitre! strigă el. Dacă eu te-aş înjura acum de muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i aşa?
- Ce, bă, eşti nebun?! se miră Dumitru lui Nae foarte vesel însă. Vezi-ţi, taică, de treabă.
- Faci dumneatale pe şmecherul, dar eu îţi spun că dacă m-apuc şi eu să fac pe şmecherul nu ştiu la care din doi o să-i pară rău.
- Depinde de facultăţi! răspunse Dumitru lui Nae fără părtinire.
Cei adunaţi nu prea înţelegeau ce era cu aceste facultăţi, dar ştiau că omul cu statura ca un plop, cu glasul acela al lui mare şi care era cumsecade tocmai pentru că era aşa de puternic, Dumitru lui Nae deci, avea şi el ură pe cineva şi anume pe Bălosu şi pe fi-său Victor. Nu se ştie cum - Dumitru lui Nae nu vroia să spună - Tudor Bălosu pusese mâna pe-o jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.
Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca şi când n-ar fi avut nici în clin nici în mânecă.
- Uite, am martori toţi oamenii care te-au auzit! strigă Victor Bălosu de la distanţă. Când te-oi da în judecată, să nu zici că am pus martori falşi.
iL
Şi plecă, în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu râsul său care umplea uliţele fără nici un efort. Râdea şi povestea celorlalţi ceea ce îi spusese Moromete de dimineaţă.
- Se leagă de mine, al dracului. Eu credeam că o să-i zică ceva lui Moromete! se miră el.
- Easă-1, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?
- .. .pe mă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu veselie furioasă. îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o labă după ceafă.
- Eşti prost! îl avertiză Cocoşilă, cu un glas care dădea de înţeles că n-ar fi fost bine dacă ar fi făcut aşa.
- De ce, nea Gheorghe? Mă dă în judecată? Vând trei oi şi plătesc amendă, dar ştiu că-1 bat... în facultăţi pe mă-sa!
Cocoşilă nu adeveri că era vorba de judecată, dar nici nu spuse Ia ce se gândea.
- Ce vreai să spui, Cocoşilă? întrebă Iocan cu caielele în gură. Crezi că aici e Spania? Să fiu eu primar şi să prind vreunul cu cămaşa verde... îl leg colea de stâlp şi-i bat caielele în spinare cu cămaşă cu tot! ameninţă el.
- Dacă nu te împuşcă el cu pistolul! zise Cocoşilă. Ai uitat cum l-au împuşcat acum trei ani pe Duca!
- Fiindcă a fost prost, bolborosi Iocan lovind îndârjit în copita calului. Cum să nu-mi aduc aminte... Au venit pe la spate trei inşi la Sinaia şi unul i-a pus mâna pe umăr: „Domnule prim-ministru!" i-a zis şi când ăla s-a întors au tras în el. De ce mai plăteşti atunci jandarmi şi poliţie dacă nu e în stare să apere un prim-ministru?
- Cică se juraseră să-1 omoare chiar dacă mureau şi ei, spuse cineva. Aşa cică fac, se jură la miezul nopţii...
- Eu i-aş beli de piele la miezul zilei! Să vezi pe urmă cum le-ar trece pofta! declară fierarul mânios.
934
MARIN PREDA
I
- Care va să zică..-. anunţă Moromete că e gata să citească şi se făcu din nou linişte. Care va să zică...
Mari dezbateri în parLimera în chestiunea prelungirii stării de asediu fi a cenzurii presei.
Iji orele 16,30 au continuat discuţiile în parlament referitor la proiectul de lege pentru prelungirea stării de asediu şi cenzurii.
Discursul domnului V. Madgearu:
Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, am onoarea să fac următoarea declaraţie: pentru a treia oară guvernul liberal român, menţinând starea de asediu trei ani şi cerând cenzurii, invocând spre justificarejhptul că împrejurările care au instituit-o persistă... Nu se cunoaşte nici un exemplu în istoria contemporană în care vreun stat cu structură constituţională parlamentară, un guvern să fi. folosit câţiva ani succesiv starea de asediu, deşi în ultimii ani s-au produs în diferite state tentative de lovituri de stat, rebeliuni, sau grave convulsiuni sociale. Guvernul partidului liberal cere parlamentului prelungirea nării de asediu şi prelungirea şi pe al patrulea an face o deplorabilă excepţie...
- Haiti! se sperie Moromete. Cine e ăsta, mă Cocosilă?
- E deştept! răspunse Cocosilă. Asta n-a tocit băncile şcolii degeaba.
- Nu pricep eu cum dracu devine chestia asta cu starea de asediu! nu se sfii Dumitru lui Nae să declare.
- Fiindcă eşti prost! îl lămuri Cocosilă.
- Dă-o dracului, Cocosilă! protestă Dumitru lui Nae cu tot corpul, retrăgându-şi picioarele lui lungi. Zice că e de patru ani stare de asediu! Unde dracu e, că n-o văd!
Dumitru lui Nae, prin faptul că nu înţelegea atâta lucru, însemna că ridică o problemă lipsită de interes şi Moromete vru să citească mai departe, dar Iocan socoti că nu e cazul să rămână cineva nelămurit:
- Ce e, Dumitre?! se miră el. Ai uitat cum se dădea alarma în cazarmă? Cam asta e starea de asediu: iese armata sau poliţia şi trage!
- în cine dracu trage?!
MOROMEŢII- I
935
— Bă, Dumitre! ameninţă Moromete supărat, jignit chiar. Cum în cine trage? Se ridică cineva contra statului şi zice: nu vreau! Spte o pildă în iarna lui '33 toţi muncitorii de la Griviţa au zis: „Nu vrem să mai muncim!" „Treaba voastră, a zis statul, ieşiţi afară din ateliere să băgăm alţii." „Păi nici asta nu vrem!" „A, nici asta nu vreţi?" Şi a scos armară şi a tras în ei. N-a murit acolo bietul Niculae Ţugurlan? Sau ai uitat? N-a murit acolo alde frate-tău, Stane? se adresă Moromete lui Ţugurlan, dar acesta nu răspunse şi Moromete apucă ziarul supărat şi căută şirul...
In mod firesc, ne întrebăm: care e rezidtatulacestei guvernări — una dintre cele mai lungi după război - dacă dezechilibrul social şi naţional care a determinat instituirea stării de asediu a rămas acehişiî... Se pune întrebarea nu cumva cauzele dezechilibrului trebuiesc căutate în înseşi sferele superioare ale moravurilor politice? Şi dacă este aşa, ce este vinovată ţara sâ plătească consecinţele unor manevre şi complicităţi ale guvernului cu forţele anarhice?... Guvernul a practicat arma diversiunii... a încurajat în fapt extremismul terorist. S-au săvârşit crime cu siguranţa impunităţii.
Moromete se opri să răsufle.
— Daţi-i apă! zise Cocosilă.
— Stai, domnule, că aici nu e de glumă! protestă Moromete zgomotos, ca şi când el însuşi ar fi fost întrerupt pe băncile parlamentului. Va să zică... S-au săvârşit crime cu siguranţă! reluă el eliminând ultimul cuvânt care i se părea de prisos, Articolele de... Articolele de înfierare!... Uite, Iocane, vorbeşte şi de tine! observă Moromete în treacăt.
Articolele de înfierare, menite să arate revolta opiniei publice într-o ţară neobişnuită cu asemenea acte de terorism, au fost suprimate; în schimb s-au tolerat...
— Ce este ăsta? întrerupse Iocan.
— Ţărănist! răspunse repede Moromete şi continuă:
In schimb s-au tolerat articolele de sbivire (aici Moromete pronunţă cuvântul slăvire în înţelesul lui bisericesc) articoUle de slăvire a crimei...
936
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
9.37
Se opri copleşit de uimire şi-şi dădu pălăria pe ceafă.
— Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?! întrebă el si începu să-i înjure pe toţi, fapt care îl cam zăpăci pe Ion al lui Miai.
— De ce ne înjură Moromete?! se miră el.
— Nu pe noi, pe ăia din parlament, îi explică Din Vasileseu. Din Vasileseu ţinea în mână un bulgăre mare de pământ
galben şi moale pe care îl frământa parcă în joacă. Nu se mira nimeni de el, îl cunoşteau că avea obiceiul să stea uneori şi să facă din pământ fel de fel de figuri pe care le da apoi copiilor...
In procesele cu caracter de asasinate politice se omitea cercetarea autorilor morali, ceea ce constituia o primă de încurajare pentru noi atentate. In aceste condiţiuni, cererea de prelungire a măsurilor excepţionale, venită din partea unui guvern care le-a avut aproape patru ani, constituie o sjîdare şi o farsă, o tristă farsa ce poate avea incalculabile consecinţe pentru ţară... încredinţat că sunt în asentimentul întregii opinii publice, cer plecarea de îndată a guvernului.
— He! Cade guvernul! exclamă Ion al lui Miai, fericit că înţelesese în sfârşit şi el ceva din ceea ce se citise.
Nimeni nu avu nimic de spus şi Moromete aşteptă câteva clipe înainte de a continua. începeau dezbaterile.
— Ei, ia să vedem ce răspunde guvernul la chestia asta! zise Iocan nerăbdător.
— Din discursid domnidui Madgearu s-ar putea înţelege că România stă pe un vulcan şi că aceasta ar ji opera partidului liberal, răspunse Moromete cirind replica ministrului de justiţie. N-aş vrea să fiu silit să împrospătez memoria opoziţiei cu referiri la evenimentele din februarie 33. S-ar putea vedea atunci câ partidul naţional-ţărănesc îşi face aici proprhd lui rechizitoriu (întreruperi şi zgomot pe băncile opoziţiei; strigăte furioase).
— Ia uite, domnule, ia uite, domnule, murmură Moromete uluit.
— Ei, sunt daţi dracului, exclamă şi Dumitru Iui Nae cu admiraţie.
Furtuna de strigăte şi protestări continuă apoi cu aceeaşi violenţă. Moromete citea cu pauze mari încercând să înţeleagă. Grupările parlamentare din opoziţie protestau împotriva cenzurii, dar o pretindeau pentru adeversari. Era învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar în acelaşi timp era acuzat cu violenţă că s-a îngăduit unui ziarist comunist din Paris să asiste la procesul unor comunişti.
Răspunzând, reprezentanţii Ministerului de Justiţie îşi permiteau contraatacuri nimicitoare. „Ce-aţi fi vrut dumneavoastră să facă guvernul în cazul ziaristului comunist? întreba subsecretarul de stat. Răspundeţi cu toată loialitatea." „îi puneam în vedere ca în cinci sau zece ore să părăsească ţara." „Aşa s-a şi făcut! răspundea subsecretarul triumfător. Am impresia acum că predilecţia dumneavoastră pentru ipoteze de această natură v-a pus în trista situaţiune a cuiva căruia i-a dispărut scaunul de sub dânsul."
Grupările antisemite şi profasciste protestau împotriva interzicerii de către guvern a uniformelor şi ameninţau că vor veni aici în parlament în cămăşi albastre şi verzi. Ministrul, care ştia tot aşa de bine ca şt parlamentarii că de fapt nu uniformele ar trebui interzise, ci grupările înseşi, ameninţa direct că majoritatea guvernamentală va vota legea şi cei care vor călca-o „vor popula închisorile".
Grupările „creştine" înţeleseră sensul ascuns al ameninţării şi dădură înapoi, declarând că „noi, care ne iubim în egală măsură ţara..."
- Opreşte ca s-a fleşcăit! întrerupse Cocoşilă. Vezi mă, prostule, adăugă apoi triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decât să discute că ai tu fonciire multă de plătit!
- Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei, răspunse Moromete. Şi pe urmă n-ai văzut că nici Iorga nu era acolo?
- în orice caz văz că guvernul a ieşit bine din afacerea asta! constată Iocan cam zăpăcit.
938
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
939
— Păi şi opoziţia a ieşit bine când a vorbit Madgearu la început, observă şi Cocosilă.
— E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare şi-şi întinse picioarele lui lungi cât putu mai încolo. Cade guvernul! Vin ţărăniştii iar la putere, vine alde Crâşmac!
— Mă, Dumitre, bine că ţi-aduseşi aminte! zise Iocan fără să pomenească de candidatura sa viitoare. Nu mai putea alde Crâşmac să mai meargă pe jos. Venea de la primărie cu bicicleta. Când ajungea la pod o striga pe fi-sa de departe: Ginaa! Ginicaaaa...
— Ha, ha, ha! râse Dumitru lui Nae auzind glasul scălăm-băiat al fierarului, din care înţelese că acesta îl dispreţuia de mult pe adversarul său ţărănist. Mă, Iocane, dacă vreai să nu iasă Crâşmac iar, dă-te cu ţărăniştii! Să ştii că te votez! declară el.
— Nu se poate, domnule, protestez! sări Moromete în apărarea prietenului său politic. Protestez! strigă el cu glasul cu care citise dezbaterile, dar mult mai tare.
Se descotorosi de ziar cu mişcări mânioase, se ridică în picioare şi, retezând cu mâna peste capetele celorlalţi, protestă încă o dată împotriva venirii ţărăniştilor. Cocosilă îl combătu din principiu, spunând să nu mai facă atâta gălăgie: ţărăniştii au votat legea conversiunii. Moromete răspunse că minte, liberalii au votat-o. Se amestecă şi Dumitru lui Nae, săriră aproape toţi şi din învălmăşeala de glasuri care se iscă nu se mai înţelese câteva clipe aproape nimic.
în aceste clipe însă se înghesui pe neaşteptate un glas neprietenos şi străin, care spuse ceva neplăcut la adresa tuturor şi în urma căruia se aşternu o tăcere lungă. Nimeni nu înţelese ce s-a spus, dar îşi dădură seama că a vorbit iar Ţugurlan.
XXI
Acesta stătea ca şi mai înainte între Din Vasilescu şi Marmoroşblanc şi se uita la ceilalţi cu ciudata lui pornire
duşmănoasă, de neînţeles aici în poiana lui Iocan şi mai ales azi când ei erau atât de bucuroşi de ploaia căzută peste noapte, încât se supărară când cineva, şoptind vecinului, făcu să afle toţi ceea ce spusese Ţugurlan. Aici nu era ca la cârciumă şi Ţugurlan vorbise urât, întocmai ca acolo.
Poate că Ţugurlan avea alte păreri politce. După cum s-a văzut, guvernul liberal Tătărăscu putea să cadă înainte de sfârşitul anului. Aici în sat sunt doi fruntaşi politici, Aristide şi Crâşmac, dar chestiunea era că amândoi au condus satul timp de opt ani şi n-au făcut altceva decât să se îmbogăţească. Dacă la alegeri Iocan ar ieşi primar şi ar forma un consiliu comunal din care să facă parte Moromete, Cocosilă şi Dumitru lui Nae, t ar avea Ţugurlan ceva împotriva unui asemenea primar şi unor | asemenea consilieri? S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta politică, să-ţi combaţi cinstit adversarii. De ce să înjuri?!... Eeee!... Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să nu ştii să te porţi...
— He, he, he! râse Dumitru lui Nae, leneş. Ce dracu, mă, Ţugurlane, de înjuri p-acilea? Easă că n-o să ne procopsim noi mai mult ca tine! Fă şi tu politică, du-te dracului! încheie el cam flegmatic şi cam supărat în acelaşi timp.
— Ce e, Ţugurlane, ai ceva cu mine? întrebă şi Moromete tot aşa, cam nepăsător şi cam supărat.
! — Dar ce-a zis, mă, Dine? întrebă Ion al lui Miai curios,
aplecându-se spre Din Vasilescu. I — Păi tu nu fuseşi aici? surâse acesta, părăsind pentru o
I clipă lutul galben din mână. Tu eşti niţel cam surd, Ioane! |<       se minună el.
I — Hai, mă, că nu sunt surd... se rugă Ion al lui Miai.
1 - întâi a zis ceva când strigau ăştia, dar nu l-a auzit nimeni,
I l-am auzit numai eu, explică Din Vasilescu în şoaptă. Pe urmă, I dacă a văzut el că nu-1 aude nimeni, a strigat că face ceva pe ■'       politica lor...
940
MARIN PREDA
Ion al lui Miai rămase cam dezamăgit; tot nu înţelese de ce s-au supărat ceilalţi. Cocoşilă înjura uneori de zece ori mai urât şi nu se supăra nimeni.
Din Vasileseu se ridică cu lutul în mână şi se aşeză mai aproape de Moromete, spre tristeţea lui Ion al lui Miai care îl urmări cu o privire părăsită.
— Ce să am cu dumneata! răspunse Ţugurlan neprietenos, aruncându-i lui Moromete o privire întunecată.
Acum că vorbea, Ţugurlan părea îndârjit mai mult pe el însuşi decât pe ceilalţi.
— Păi, văz că ai! spuse Moromete cu un glas care lupta între supărare şi omenie.
— Păi, asta e politică ce faceţi voi?! zise Ţugurlan.
— Ei, aşa se vorbeşte! spuse Moromete mulţumit. Suntem aicea un număr de oameni care, nu aşa, avem pretenţia că e ceva de capul nostru, şi...
— Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Ţugurlan cu brutalitate.
Moromete vru să răspundă, dar Ţugurlan se pare că nu era nici învăţat şi nici poftă n-avea să discute în felul celor adunaţi aici.
— Nu e nimic de capul vostru! strigă el cu pornire. Dumneata, Moromete, ai fost consilier comunal, şi ce-ai făcut? L-ai ajutat pe Aristide să se îmbogăţească. Nu umblai dumneata cu căruţele prin sat să strângeţi pentru monument şi dracu mai ştie ce? Mai bine v-aţi... în ea de politică şi voi şi eu!
înţeleseră acum toţi că venise de la început în starea aceasta, că îi asculta nu pentru a şi-o schimba, ci dimpottivă, iar în înfăţişarea şi în glasul său avea ceva care dădea de înţeles că acum n-are chef să fie întrerupt.
— Du-te ca mine la moşie şi ia pământ în parte de la Marica şi atunci ai să vezi! izbucni el şi se opri şi scuipă într-o parte cu dispreţ.
MOROMETH. I
941
Cu toate câ nu reîncepu îndată, nimeni nu-1 întrerupse. Ion al lui Miai avea pe chip o veselie prostească, pe care n-o înţelegea nimeni.
- îmi spune ăsta, reîncepu Ţugurlan, arătându-l cu capul pc Ion al lui Miai: „Hai, mă, Ţugurlane, pe la fierărie, să discutăm politică". Munceşte în parte, şi îi arde să asculte palavrele lui Moromete.
- Dar ce să facă, Ţugurlane? Să ia model de la tine? întrebă Moromete cu blândeţe.
Ţugurlan nu-i răspunse, îl preveni însă cu o privire neagră că a doua oară nu-1 va mai cruţa şi continuă:
- Şi când vrea să spună şi el ceva, Cocoşilă: „Eşti prost!" De ce e prost? Că n-are lot ca dumneata? N-a fost şi el în război ca dumneata? Atunci de ce el să muncească în parte la moşie şi dumneata cu opt pogoane să-1 faci prost? Din cauza dumitale n-a primit lot, că v-aţi repezit ca orbii şi când v-aţi văzut voi cu pământ, dă-i în... mă-sii pe-ăia care n-au luat! Şi acum faceţi politică! Ţărăniştii, liberalii, parlament!... Deştepţi ca oaia capie! Moromete zice de frati-meu că d-aia l-au împuşcat la Griviţa fiindcă n-a vrut să mai muncească. Aşa crezi dumneata, că d-aia l-au împuşcat?! întrebă Ţugurlan, vânăt la faţă. „Nu vrem să mai muncim!" Taci că ştii dumneata că aşa au zis! Citeşti ziarele şi nici ce e aia o grevă nu te taie capul. Dumitru lui Nae barimi spune că nu ştie!
Ţugurlan scuipă iar. Apoi reluă cu o voce mai scăzută, dar bătându-şi joc cumplit de discuţia lor de mai înainte.
- ...Parlament! Madgearu...Ia uite, domnule! Ia uite, domnule! bolborosi el, rostogolind spre Moromete privirea Iui neagră şi încercând să imite exclamaţiile admirative ale acestuia când citise dezbaterile. Scuipă îngreţoşat şi furios şi reluă: Şi când încercă şi Ion al lui Miai să spună ceva, nici nu se uită la el, parcă ei ar fi mai deştepţi! Se înfurie şi mai rău şi
942
MARIN PREDA
ameninţă: Nu sunt eti în locul lui Ion al lui Miai să mă facă cineva prost!
- Mănânci c...t! îl provocă Cocosilă flegmatic.
- Ba te bag eu în... mă-tii! Tu-ţi dumnezeul mă-tii! rosti Ţugurlan cu glas turbure şi înfricoşător.
In afară de Cocosilă şi Moromete, săriră toţi numaidecât în picioare. Ce făcea Ţugurlan? Nu cumva era nebun?
- Ia mâna de pe mine, Dumitre! strigă Ţugurlan încercând să scape de năvala imputărilor. De ce să vorbească aşa cu mine? Am muncit în târla lui?
- Fugi că eşti prost, dă-te dracului! spuse Dumitru lui Nae aşezându-se la locul lui.
- Staţi, lăsaţi-1 că am înţeles ce vrea să spună! interveni Moromete după ce ceilalţi îl lăsaseră. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică, alta că din pricina lui Cocosilă a rămas Ion al lui Miai fără pământ, şi a treia că nu suntem mai deştepţi decât Ion al lui Miai, nu e aşa, mă, Ţugurlane?
Nu se risipise însă încordarea şi ura cu care rostise Ţugurlan înjurăturile şi ceilalţi nu fură prea atenţi la formulările lui Moromete. Cocosilă fuma gânditor:
- Ascultă, Ţugurlane, spuse el scuipând subţire între picioare. Tu nu mă cunoşti pe mine! Eram în război şi m-a luat un plutonier de piept, de două ori mai mare ca Dumitru lui Nae. Când i-am dat una a făcut a! şi nu s-a mai mişcat! Dacă mă scol acum la tine, aici rămâi, în şanţ! Auzi, mă?
Cocosilă întoarse capul fulgerător şi privirea sa se întâlni cu a lui Ţugurlan. Dumitru lui Nae sări, dar Cocosilă pesemne obţinuse ceea ce trebuia, fiindcă întoarse capul în altă parte şi scuipă nepăsător printre dinţi.
- Ei... Pastele mă-tii! spuse el şi începu să-l înjure pe Ţugurlan îndelung şi minuţios, aşa cum avea obiceiul, pros-tindu-1 si dăscălindu-1 că vine între oameni si nu stie să se
MOROMEŢII.
943
poarte. Du-te la cârciumă şi ia-te la bătaie cu cine vrei, nu veni aici să te cerţi cu mine. Ţi-am furat eu lotul tău, prostule? Intră şi tu în moşie şi taie-ţi un lot, dacă atunci când am luat noi n-ai fost în stare.
— De ce vorbeşti aşa, Cocosilă? Are dreptate Ţugurlan! spuse Ion al lui Miai, dezgheţat.
Totuşi, nici de astă dată nu fu luat în seamă de cineva, nici măcar de Ţugurlan. Ţugurlan ascultase înjurăturile şi ameninţările lui Cocosilă cu o înfăţişare ciudată, ca şi când s-ar fi trezit din beţie. Se uita la oameni puţin mirat, parcă abia atunci i-ar fi descoperit. Când Cocosilă termină, Ţugurlan îşi plecă fruntea. După câteva clipe de tăcere şi-o ridică şi se uită pieziş la Dumitru lui Nae.
— Dă-mi şi mie o ţigară, Dumitre, spuse el mohorât şi parcă întristat.
începu să fumeze în tăcere.
— Ţine, mă, calul bine! se răsti Iocan furios la cel căruia îi potcovea calul. Dacă ştii că dă din picioare de ce nu-1 ţii bine? Sau vrei sâ-ţi dau eu una în cap cu cleştele ăsta?
Ţugurlan stricase adunarea şi nu mai putea sta acolo, dar el stătea mai departe ca şi când nu şi-ar fi dat seama de acest lucru. Fuma posomorât, cu coatele pe genunchi, uitându-se în pământ. Ceilalţi aşteptară câteva clipe în tăcere, apoi Dumitru lui Nae îl întrebă ceva pe Marmoroşblanc. Acesta răspunse şi se făcu iar tăcere. Atunci Ţugurlan se ridică, intră în fierărie, unde întârzie câtva timp după care ieşi şi plecă întocmai cum plecase mai înainte Boţoghină, fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua.
Văzându-1 că se îndepărtează, Ion al lui Miai îl strigă şi se ridică şi el de pe butuc. Dar fără grabă, păstrând ceva din veselia lui nevinovată şi îndreptându-şi alene cămaşa la spate. El dădu bună ziua cuviincios şi îndepărtându-se făcu puţin pe boşorogul
944
MARIN PREDA
sau pe ostenitul şi îl strigă de câteva ori pe Ţugurlan să stea mai încet că vine şi el.
- Bietul Ţugurlan! reflectă Moromete după ce Ţugurlan şi Ion al lui Miai se îndepărtară. Rău mai eşti, mâ Cocoşilă!... Dar auzi ce idee la el, continuă Moromete să reflecteze după câtva timp de tăcere. Că din pricina noastră ar fi rămas el fără lot! A? Tu ce zici, Cocoşilă?
- Dă-1 în mă-sa că e nebun! spuse Cocoşilă supărat. Mă face să-1 înjur!...
II cunoşteau toţi pe Ţugurlan şi le părea rău că era aşa. Mai tăcură câtva timp gândindu-se la cele întâmplate, apoi vrură să schimbe vorba, dar se pare că prezenţa lui Ţugurlan stăruia mereu între ei şi nu izbutiră să se mai simtă în largul lor. Din pricina asta se înverşunară împotriva lui Ţugurlan şi Iocan îl înjură, spunând că Ţugurlan ar vrea ca toată lumea să fie ca el. Unde n-are el lot, ar vrea ca nici alţii să n-aibă.
- Nu e aia! spuse Moromete cu un glas care, deşi nu-1 apăra pe Ţugurlan, căuta totuşi să-1 înţeleagă. Tu ţi-aduci aminte, Cocoşilă, cum a fost cu ăştia care au rămas fără loturi?
- A spus că vine la toamnă să împartă şi restul moşiei Marica! Toamnă s-a făcut! zise Marmoroşblanc, care până acum tăcuse tot timpul.
- A! Marmoroşblanc, aşa e! zise Moromete.
- A rămas că la anu, pe urmă la anu ălalt!...
- Tu ce dracu tot faci cu huma aia, Dine? schimbă Dumitru lui Nae discuţia, uitându-se mirat la Din Vasileseu.
Acesta tocmai ieşea din fierărie cu bucata aceea de lut galben în mână, pe care o arsese şi o înnegrise la foaie. I ,ui Dumitru Iui Nae i se păru ciudată forma pe care o avea acum huma.
- Ia să văd şi eu, Dine! ceru el şi întinse mâna, iar Din Vasileseu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârneşte, fie chiar şi pentru câteva clipe, interesul oamenilor
I
MOROMEŢII. I
945
Se apropie şi Marmoroşblanc. într-adevăr, pentru câteva clipe uitară toţi de ei. Dumitru lui Nae privea tăcut bucata de lut, iar ceilalţi stăteau împrăştiaţi la locurile lor.
- Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasileseu, ci se întreba pe sine însuşi, încercând să înţeleagă.
Auzindu-1 întrebând astfel, vreo câţiva se ridicară şi se apro-piară şi ei.
- Moromete! strigă deodată cineva.
- Moromete?! se miră altul, surprins.
- Da, Moromete, descoperi în sfârşit Dumitru lui Nae cu glasul său mare, de astă dată uimit şi copleşit de încântare. Moromete este.
Zicând aceasta, dădu din mână huma arsă şi înnegrită s-o vadă şi alţii. Cocoşilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei mai mulţi, neîndrăznind parcă să se atingă de ea, se uitau nedumeriţi la forma aceea ciudată, neobişnuită, care semăna a om. Era capul unui om care se uita parcă în jos. Faţa îi era puţin trasă. Nasul se prelungea, din fruntea boltită în jos, spre bărbie, drept şi scurt, cu ceva din liniştea gânditoare a frunţii. Era el, Moromete, aşa de... aşa de serios, şi de... Da, el era, dar parcă era... Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi... fără parlament.
- Mă, Dine, zise Cocoşilă uitându-se în treacăt la Din Vasileseu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate astea. I-ai făcut fruntea prea mare, obiectă el.
- Dă-mi-1 mie, Dine, să-1 pun colea pe poliţă, zise Iocan şi îl luă din mâna lui Cocoşilă şi îl puse deasupra uşii fierăriei.
Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar fruntea în pământ, ca şi când n-ar fi văzut nimic.
946
MARIN PREDA
— De fapt, el n-are dreptate, fiindcă noi am zis atunci: „Domnule, absolut toată lumea trebuie să ia pământ!" Ţi-aduci aminte, Cocosilă?
— Cine, Ţugurlan? întrebă Dumitru lui Nae.
— Ţugurlan, Ion al lui Miai, toţi ăştia!
— Tată, hai acasă! Hai odată acasă! strigă cineva pe neaşteptate, un glas mânios al unei fete care nu vrusese să se apropie de oameni şi striga de departe.
— Ce e, fetiţo? sări Moromete iritat, ridicându-se în picioare. Era Ilinca.
— Stai aici de dimineaţă şi... Hai repede acasă! porunci fata fără să-şi moaie glasul, semn că acasă se întâmplase sau se întâmpla ceva rău de care numai tatăl ei era vinovat.
Moromete înţelese şi, fără să mai întrebe ceva, părăsi grăbit adunarea. După plecarea lui, ceilalţi nu mai statură nici ei mult.
XXII
După felul cum vorbise, s-ar fi putut crede că Ţugurlan se gândea tot timpul la pământ, la moşia Marica, şi că nu avea lot din pricina celor care aveau: într-adevăr, pentru Ţugurlan era limpede de mult că oamenii erau aceia care erau vinovaţi că acum cincisprezece ani nu s-a împărţit şi restul moşiei boierului... Multă vreme el urase cu stăruinţă, şi mai ura şi acum, tot satul, pe toţi oamenii: pe cei care aveau loturi pentru că aveau, iar pe cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic ca să aibă. Toţi care n-aveau, aproape un sfert din sat, ar fi trebuit atunci când nu se răciseră lucrurile, să intre pe moşie şi s-o împartă cu de la sine putere, fără ingineri şi fără autorităţi, nu să stea şi să aştepte ca neghiobii. Ţugurlan îi ura pentru încrederea lor prostească în guvernul de atunci, care nu încetase să facă promisiuni.
Astăzi venise la fierărie din pricina lui Ion al lui Miai, vecinul său, care se bucura ca un netot că ia şi el parte la
MOROMETO. 1
947
dezbaterile politice. Ţugurlan ţinea la vecinul său; Ion al lui Miai avea un cal şi Ţugurlan unul, îi înhămau la plug şi arau amândoi pământul luat în parte de la moşie. Venise la fierărie cu gândul să-i arate lui Ion al lui Miai că dacă lui Moromete şi celorlalţi le convine sâ facă politică cu guvernul fiindcă guvernele le-au dat pământ, lui Ion al lui Miai nu numai că nu trebuie să-i convină, dar nici să n-aibă de-a face cu ei, nici bună-ziua să nu le dea, ba chiar să-i înjure...
De la fierărie, Ţugurlan se duse acasă. Intră în tindă şi dând ochii cu muierea, se răsti la ea:
— Tu ce faci aici? De ce nu e gata mâncarea?
Nici nu trebuia să fie gata, era încă devreme. Muierea se uită la el şi după ce îl văzu se sculă de pe vatră şi intră liniştită în casă. Se întoarse însă curând şi răspunse cu un glas nespus de blând:
— E gata acuma! Să dea oala asta în foc şi e gata.
— Băiatul ăla unde e?
— Păi e la şcoală...
— Acuma, duminica?!
— Nu ştiu, cică au scenă! se miră femeia, dar cu un glas care îl apăra totuşi pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care şcoala o dădea Ia sfârşitul anului şi căreia copiii îi spuneau „scenă".
— Ce scenă? mai întrebă Ţugurlan, dar nu mai aşteptă răspunsul, ieşi din tindă şi se dădu jos de pe prispă, mohorât mereu.
Străbătu curtea şi intră în grajd.
Avea un grajd mare, de altfel ca şi casa şi curtea. Văzută din drum gospodăria lui Ţugurlan părea să fie a unui om cu stare. Avea un fanar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiş de şiţă, care de departe parcă era un caret. Casa, de asemenea, învelită cu şiţă, părea arătoasă, cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă şi parmalâc. lângă gardul curţii, în colţul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fântână cu
948
MARIN PREDA
ghizdurile de ciment, .cu două găleţi cu lanţ pe scripete, cu un jgheab mare de tot de ciment, întins lângă şanţ.
Bineînţeles că fântâna nu era a lui Ţugurlan. Cât despre fanar şi casă, erau vechi, aveau treizeci de ani, fuseseră făcute de taică-său cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei.
Ţugurlan mai avea o soră care semăna cu el mai rău decât dacă ar fi fost gemeni. Era măritată cu unul tocmai în celălalt capăt al satului, îl chema Grigore Armeanca, tot fără pământ şi el, acum ajutor de mecanic la moara şi presa de ulei a lui Aristide. Ţugurlan se înţelesese cu soră-sa să nu împartă casa, ci numa' vreodată, dacă Doamne fereşte el se va îmbogăţi, să-i dea ceva pentru dreptul ei. Era o femeie deosebită şi multă lume ştia că dacă lui Ţugurlan, înrăit şi duşmănos cum era, nu i se întâmplase încă nici o nenorocire, era din pricina soră-sii, care fără să fie mai puţin îngăduitoare cu lumea — uneori era chiar mai cumplită decât fratele ei — se înţelegea totuşi mai bine cu oamenii decât el şi avea grijă ca din când în când să-1 ţină de rău.
Ţugurlan se însurase de timpuriu şi făcuse în timp de treisprezece ani şapte copii. Moromete gândea la fel ca toată lumea când spusese la fierărie „bietul Ţugurlan"; totdeauna era vorba de copiii lui când se spunea astfel. Copiii lui Ţugurlan nu treceau de un an, sau un an jumătate: cât îi înţărca, se gălbejeau şi mureau. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivazul, pentru câteva zile, numele micuţului băgat în pământ.
De la o vreme, Ţugurlan şi nevasta lui nu mai sufereau decât atât cât era proaspătă la poartă crucea celui dus la cimitir. După prima ploaie care înnegrea lemnul şi ştergea numele scris cu creionul, uitau de el pentru totdeauna.
Numai doi copii trecuseră de vârsta care îi secerase pe ceilalţi. Unul se făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci ani muri şi el într-o primăvară, după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Cel de opt ani se îndărătnici însă şi crescu,
MOROMETU. I
949
în ciuda traiului rău, şi se făcu mare. Avea acum treisprezece ani şi arăta voinic şi sănătos ca unul de şaisprezece ani. Era pe clasa a patra primară şi învăţa bine.
Despre Ţugurlan era cunoscută mai ales următoarea întâmplare... Odată, într-un Paşti, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii, o strigase pe nevastă-sa peste gard, să-i dea de pomană. Ţugurlan ieşise el la gard, n-o lăsase pe nevastă. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aştepta cu o strachină de lapte covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un colac mare, frumos, învârfuit cu colivă plină cu ploiţă şi bomboane, colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roşu şi o lumânare care mai era şi aprinsă. Ţugurlan s-a urcat pe stinghia gardului şi s-a uitat la femeie. Cotelicioaia i-a spus: „Cristos a înviat!" Ţugurlan a răspuns blajin: Adevărat a înviat!" Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea: „Să fie pentru odihna copiilor voştri!" Ea care Ţugurlan a răspuns încet: „Bogdaproste" şi a luat colacul. Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte şi de unde până atunci vorbise evlavios, de astă dată ea îi spusese cu un glas pe care Ţugurlan îl cunoştea bine: „După ce mâncaţi, să daţi strachina îndărăt". Ea care Ţugurlan i-a răspuns: „Nu, n-am să dau nici o strachină îndărăt". Cotelicioaia s-a făcut roşie şi s-a uitat în sus la el cu nişte priviri pe care iarăşi Ţugurlan le cunoştea bine. In clipa aceea, Ţugurlan, cum stătea peste gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot. Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât, mur-dărindu-i ia ei de zile mari. Cotelicioaia a ţipat, iar Ţugurlan s-a răsucit după aceea pe gard în aşa fel încât să poată azvârli cu boboroaja spre tinda vecinului; a înjurat: „...'Vă muma voastră de porci. Acu doi ani când îmi muri copilul şi mă rugai de voi, nici scândură pentru sicriu n-aţi vrut să-mi daţi! Acuma daţi de bogdaproste lapte covăsit şi cereţi strachina îndărăt!... Vă muma voastră!"...
950
MARIN PREDA
î
Muierea lui Ţugurlan era o femeie blândă şi avea în priviri şi pe chip acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită, lumina care seamănă cu bucuria şi care de fapt nu e prea departe de ea.
Când copilul veni de la şcoală şi îl văzu ce vesel era, ea uită că omul ei fusese nedrept când se răstise la ea pentru mâncare, se duse în grajd după el şi tot ea căută să-l îmbuneze:
- Hai la masă, nu mai fi supărat...
- Tată, am fost cu domnul învăţător Teodorescu la gară să cumpărăm nişte gumarabică... Să vezi că o să ne lipim nişre mustăţi, aa!... se prăpădea băiatul de bucurie. Uite aşa nişte mustăţi ne-a făcut domnul învăţător Teodorescu! Eu sunt colonelul Pandelea... ho, ho! „Vasile, la mine fuga marş!... Sub pat, fuga marş!" Vasile e Troscot Ilie, să-l vezi cum se bagă sub bancă!
Ţugurlan mânca în tăcere, parcă nici nu-1 auzea pe băiat. Mama vru să afle dacă tatăl e în aceeaşi stare de mai înainte: se supără de veselia prea zgomotoasă a băiatului; atunci Ţugurlan îşi descreţi fruntea şi şopti:
- Lasă băiatul în pace!
- Auzi, tată? izbucni băiatul din nou. Şi la gară am văzut cum a trecut trenul. Mamă, am văzut în tren un om gras... Aoleo, ce gras era! în viaţa mea n-am văzut aşa gras!
Ţugurlan se uită la fiul său şi chipul i se mai lumină:
- Mă, dar lungă viaţă ai mai avut tu, Marine!
- Zău, tată, uite aşa avea o guşă! Ca porcii! Şi n-avea neam păr pe cap!
- Ferească Dumnezeu! spuse mama. Nu e el sănătos, aşa gras.
- Păi dar! Fir-ar mama lui a dracului, spuse Ţugurlan cu un glas înalt. De bine ce îi e, suferă!
Ţugurlan spusese aceste cuvinte cu un glas al lui, cunoscut numai de nevastă-sa; ea pufni în râs, aducându-şi parcă aminte de cine ştie ce lucru vesel, spus de el cu acest glas.
MOROMEŢII. I
951
- Marine, reluă Ţugurlan cu glasul aspru, frământând mămăliga în mâini, când te-i însura să bagi de seamă să-ţi facă nevasta mămăliga ca asta! Să ţii şi tu minte, se răsti Ţugurlan mai departe, că asta e mămăligă bună, aşa cum o face mă-ta.
Femeia îşi lăsă pleoapele peste ochi şi oftă, ca şi când i-ar fi făcut rău lauda bărbatului.
- Uitai să-ţi spun, zise ea strângând străchinile din care mâncaseră ciorbă de ştevie cu orez... Puse pe masă ouă fierte şi continuă: Trecu de dimineaţă p-aici cumnatu Grigore; nu ştiu ce zicea că vrea să-ţi spună. Dacă ai vreme, zicea că să rreci mâine pe la moară, sau să te duci după-prânz pe la ei pe acasă.
- Nu mâ duc eu tocmai în capul satului! răspunse Ţugurlan. Băiatul se ridică de la masă, se închină şi intră repede în
odaia de unde în curând i se auzi glasul. învăţa rolul.
- Ce zicea că are cu mine? întrebă Ţugurlan de astă dată supărat şi bănuitor.
Era bănuitor din pricină că de la o vreme băgase de seamă cum muierea îl trimitea la sora lui ori de câte ori i se părea ei că ar fi pornit contra cuiva. Multă vreme nu băgase de seamă; nu ştiuse că de fapt cumnatele erau înţelese între ele.
- Nu mi-am dat seama ce era cu el, că n-a vrut să-mi spună; dar zicea să treci pe la moară!
Aşadar nu era vorba de soră-sa. Ţugurlan se miră:
- Ce să aibă el cu mine?!
- Ei du-te dacă ţi-a spus! O fi având omul nevoie, degeaba n-a venit el!
- Să mai vie o dată, dacă are nevoie! spuse Ţugurlan potrivnic.
Aşa se învăţase el să fie, chiar dacă acest fel de a fi nu-i folosea la nimic. Femeia tăcu. Ar fi fost zadarnic să-i amintească bărbatului că la urma-urmei era dator să se ducă fiind vorba de bărbatul sorei lui, care niciodată nu pomenise că ar avea drept asupra casei (şi ar fi putut s-o facă; alţii ajungeau până
952
MARIN PREDA
F
acolo cu neînţelegerea.-încât umblau prin judecăţi şi nu se lăsau până nu împărţeau casa cu nebunii, scândură cu scândură, chiar dacă rudele de sânge se împotriveau; cumnatul Grigore - erau zece ani — nu suflase un cuvânt).
Gândindu-se la toate acestea, muierea lui Ţugurlan se hotărî să-şi facă ea vreme într-una din zilele următoare şi să se ducă ea la cumnată-sa, să afle despre ce o fi vorba.
XXIII
Când intră pe poarta curţii, Moromete nu se uită să vadă ce s-a întâmplat, pentru ce îl chemase fata de Ia fierărie. Ştiuse încă de aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni şi îl aşteptau.
Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era slab la faţă, ai fi zis că mânca numai miercurea şi vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; faţa suptă făcea ca ochii lui să pară ieşiţi din cap, dându-i un aer de furie stăpânită. Deşi nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustaţă. I se spunea Jupuitu din pricină că atunci când se bărbierea, faţa lui părea jupuită. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii, înjurându-1 în acelaşi timp. îmbogăţise, aşa credeau ei, doi perceptori, iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese la început sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se cunoştea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunându-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că după câţiva ani începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul l-a ajutat să fie numit agent de urmărire. Se însurase înainte de această numire şi însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea vreo şase pogoane de pământ - ca omul, cum spunea Moromete - şi-şi făcuse o casă frumuşică.
MOROMEŢII. I
953
Moromete trecu pe lângă prispă fără să se uite la cei doi care îl aşteptau şi se opri în dreptul tindei:
- Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat, aruncând secerile pe prispă într-un fel de parcă secerile ar fi tost afacerea care nu-i plăcea.
Nu luă nimeni secerile. Catrina era plecată la biserică, iar fetele parcă stăteau la pândă în casă.
Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la agent şi la însoţitorul acestuia şi strigă iarăşi, ca şi când cei doi de pe prispă nici n-ar fi existat:
- Paraschive, tu unde eşti, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni? Ia-o de acolo şi bag-o în şopron! Ar putea să stea acolo pân-o rugini, până te-ai înţepa în ea şi tot n-ai s-o ridici!...
Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai rămase câteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie şi strigă:
- N-am!
Agentul se ridică şi vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăşi, de astă dată desfăcându-şi braţele în lături:
- N-am!
-Asta mi-o cânţi dumneata, nea llie, de când te ştiu eu, zise agentul tăios, fără să se mire. Pe mine perceptorul nu mă întreabă dacă dumneata ai sau n-ai. Anul ăsta s-a terminat cu „n-am". Ia stai colea jos pe prispă şi nu te mai uita aşa urât la mine!
Moromete se apropie de prispă tăcut. Acum se uita în altă parte, întocmai ca şi când n-ar fi auzit nimic din ceea ce i se spusese. Se rezemă liniştit de stâlpul casei şi începu să se caute prin buzunarele flanelei. Scoase din fundul buzunarului puţin praf de tutun, amestecat cu gunoi, şi vru să-1 toarne într-o foiţă, dar îl suflă repede şi se uită urât la omul care îl însoţea pe agent. I se adresă supărat şi poruncitor:
954
MARIN PREDA
- Dă-mi, mă, o ţigară!
Omul îşi scoase repede tabachera şi i-o întinse.
- Fonciirea pământului, lot Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete, rest de plătit două mii opt sute şaizeci şi trei de lei, zise agentul frunzărind un registru cu scoarţele moi. Nu e cine ştie ce! Nea Ilie, uite ce este, plăteşti acum restanţele care sunt mai urgente, şi pe anul ăsta te las până după secere. Altceva n-am ce să fac. Hai mai repede, că până la prânz mai am de încasat şaizeci de oameni...
Moromete, care în acest timp îşi răsucise ţigara, îşi ridică fruntea la agent, se uită la el întrebător, apoi spuse:
- Catrino, sau Tito, care eşti în tindă; dă-mi un foc! Agentul se aşeză pe marginea prispei, scoase un chitanţier
şi începu să scrie în el: „Adică lei trei mii s-a primit de la d. Ilie Moromete..." înainte de a scrie se uitase la om să-l audă confirmând. Moromete însă nu zise nimic.
Tita ieşi pe prispă cu un cărbune şi-i dădu tatălui să aprindă. Jupuitu rupse chitanţa şi i-o întinse lui Moromete cu un aer grăbit, azvârlind registrul cu scoarţele moi într-o geantă, pe care o ţinea sub braţ. Moromete luă chitanţa, se uită la ea cercetător, parcă ar fi vrut să-şi dea seama dacă e legală, o întoarse pe partea cealaltă, apoi o puse încetişor pe prispă, trăgând liniştit din ţigară.
- Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind în-cuietoarea genţii.
- Păi nu ţi-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!
- Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ţi-am tăiat şi chitanţa? Nu mai mă fierbe atât că statul nu mă plăteşte să-mi pierd vremea prin curţile oamenilor...
- Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce,
te tin euf
Nea Ilie, a tăiat chitanţa! zise însoţitorul grav.
MOROMET.il. I
955
— Văz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete.
— Plăteşte, Moromete! srrigă agentul înfuriat. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba?
Moromete se uită la agent şi încercă să zâmbească.
— Ei da, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n-am!
— Ia treci încoa'! îi făcu agentul un semn însoţitorului. Ei se urcară pe prispă şi intrară amândoi în casă. Moromete
rămase pe prispă tăcut, fumând liniştit. Numai fruntea lui bombată se încreţise. Jupuitu intră în odaia cea mare unde stăteau Moromeţii şi se repezi spre capul unui pat unde, deasupra unei lăzi vopsite cu fel de fel de înflorituri, se aflau puse unele peste altele vreo cinci-şase covoare ţărăneşti şi câteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trânti pe pat, strigând însoţitorului:
— Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!
însoţitorul se opinti şi se încarcă gemând. Agentul luă ce mai rămăsese şi ieşiră afară amândoi. în tindă, însă, Tita le ieşi înainte şi începu să strige:
— Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele?! N-aţi mai găsit ce să luaţi? Nu vă dau ţoalele!
Ea se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi începu să tragă de el. îi smulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îl aruncă în mijlocul casei, sări pragul şi trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atât pe neaşteptate şi cu atâta iuţeală că agentul şi însoţitorul rămaseră în tindă prostiţi, cu gurile căscate.
— Aaa! Va să zică aşa merge! Ia du-te, mă, şi cheamă şeful de post, zise agentul lovind cu pumnul în uşă.
— Poţi să vii cu zece şefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor.
— Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieşiră pe prispă şi agentul întinse mâna spre colţul ogrăzii:
956
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
957
- Căruţa! Trage-o afară şi la primărie cu ea, zise el pornind să deschidă poarta.
Paraschiv ieşise din grajd şi se uita nepăsător Ia omul care apucase oiştea căruţei şi se opintea s-o tragă spre poartă.
- Crezi că ai s-o poţi duce? întrebă Moromete cu interes.
- înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii la primărie, să vezi cum scoatem noi fonciirea pe ei.
Omul se apropie de grajd, dar în uşă se pomeni cu Paraschiv piept în piept.
- Nu poţi să iai caii, mormăi el cu buzele împletite, sunt caii mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totuşi îl apăra rânjind ciudat.
- Dă-1 la o parte şi intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se şi el de cei doi.
- Nu, caii nu-i luaţi! zise Paraschiv iar, sigur de el.
- Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?
Moromete scoase dintr-un buzunar, dinăuntrul flanelei, două hârtii şi începu să le fluture sub nasul agentului.
- Peste o săptămână, două, îţi mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la Bucureşti şi-ţi plătesc. Te rog să mă înţelegi! mai zise Moromete de astă dată cu un glas foarte supărat, ca şi când de mult i-ar fi spus toate acestea agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înţeleagă.
- Dumnezeul mă-sii, nea llie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui să-mi plăteşti mie, nu statului.
Se aşeză pe prispă izbind geanta de genunchi şi trăgând afară chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse şi-o zvârli în nasul omului.
- îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să plăteşti, peste două săptămâni viu eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!
Dându-şi seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitu sări în picioare şi-şi desfăcu braţele în lături:
- Ce dracu, mă, nea llie! zise el cu glas care vroia să fie plin de uimire. Ce dracu, mă? Nu poţi să plăteşti câteva mii de lei? De ce nu plăteşti o dată să scapi de belea? Ce aştepţi?
- De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o ţigară, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!
- Da' lumea ailaltă cum plăteşte?! strigă agentul scos din sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit! strigă el. Sărac nu eşti! Copii mici n-ai! Bolnav nu eşti!!! Atunci cum? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani!...
- Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu-şi ţigara.
- Cum care cincisprezece?! Câţi ani sunt de la război de când ai primit lotul? Sunt şaisprezece-şaptesprezece ani!
- Care şaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou. Tito sau Ilinco, ceru el spre tindă, dă-mi un foc.
- Cum care şaptesprezece ani?! Cât e din 920? Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:
- Sunt şaptesprezece ani! strigă el şi repetă: Şaptesprezece ani! De şaptesprezece ani de zile o tot lungeşti ba cu plata titlurilor, ba cu fonciirea... Vine conversiunea şi te scuteşte, se împrumută pe urmă domnul Moromete la bancă ca un ghimpaşă cumpără oi şi cai... Ai paisprezece pogoane de pământ şi din
958
MARIN PREDA
f
paisprezece pogoane, -auziţi! nu e în stare să plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleaşcă.
- Care paisprezece pogoane, care pleaşcă?! întrebă Moromete uitându-se la agent, de astă dată cu o privire care parcă abia acum îl vedea cu adevărat şi mormăind în acelaşi timp nişte înjurături în care cuvântul pleaşcă se auzi de vreo două-trei ori.
- înjuri dumneata, dar eu îţi spun pentru ultima oară: de şase ani de zile de când sunt agent îmi scoţi ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci, ba cu şase sute şi un leu...
- Bine că-ţi dau şi leul ăla, mormăi Moromete.
- Bine că-mi dai şi leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe dumneata să joci comedia! declară agentul . Ajunge de cincisprezece ani de când joci tiribomba.
- Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa aceea poştaşul care trecea pe drum şi care aruncă din fuga gabrioletei ziarul peste gard.
- Şi mai face şi politică! izbucni agentul în culmea nedumeririi. E abonat la ziar şi fonciirea nu vrea s-o plătească.
Adevărul era că în privinţa abonamentului Moromete plătise o dată un pol pentru o lună, şi Mişcarea îi venea de atunci, de aproape doi ani, pe gratis.
Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, continuând...
- Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească. Lasă că stăm noi de vorbă!
XXIV
Strigătele agentului făcuseră parcă gol în jurul casei Moromeţilor. Era tăcere şi nu se vedea nimeni. Moromete mai stătu câtva timp pe prispă, apoi se ridică cu fruntea în pământ şi o luă încet spre poartă. în dreptul ziarului se opri, se uită la el ca şi când ziarul ar fi picat acolo din cer, apoi se aplecă şi îl ridică.
MOROMEŢII- I
959
De la poarta cealaltă, Tudor Bălosu îl urmărea cu atenţie, auzise totul din curte precum şi suma mare pe care o avea Moromete de plătit, şi când îl văzu că iese pe podişcă, porni spre el. Bălosu se aşeză ca şi în seara trecută pe cealaltă stănoagâ, dar de astă dată nu zise nimic, aştepta să înceapă vecinul vorba, fiindcă nu era plăcut să ţi se strige în gura mare că ai datorii şi cum Bălosu avea de gând să-l întrebe din nou despre locul de casă, nu vroia să lase să se creadă că el urmăreşte pe vecin la strâmtoare.
După câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată ridică fruntea şi se uită vesel la Bălosu.
— L-am păcălit! spuse el.
Bălosu nu înţelese, Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al flanelei şi scoase de acolo nişte hârtii la care se uită încântat.
— Cât mi-ai dat tu pe salcâm?
— O mie două sute! răspunse Bălosu.
— L-am păcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. I-am dat numai o mie, adăugă apoi cu ciudată voioşie şi cu o voce scăzută ca şi când agentul, care acum era departe, ar fi putut să-l audă.
Bălosu se uita Ia el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea. Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?
Fără să-şi dea seama dacă se înşeală sau nu, vecinul lui Moromete avu pentru întâia oară bănuiala că Moromete se gândeşte la el, la Bălosu, cum s-ar gândi Bălosu la nimic, adică aşa, ca şi când Bălosu nici n-ar fi. Se hotărî să-l întrebe totuşi despre loc şi îşi spuse că dacă şi acuma va glumi — şi gândind astfel Bălosu simţi deodată că îl urăşte pe acest om şi că îi doreşte să-l vadă venind la el la poartă să se roage, iar el, Tudor Bălosu, să se uite surd, dispreţuitor, în aer, aşa cum se uita de astă dată Moromete - dacă deci nici acum Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da el cel dintâi bună
960
MARIN PREDA
ziua, aşa cum se întâmplase până azi, şi niciodată n-o să-i mai treacă cu vederea glumele lui tâmpite şi felul lui de a fi care totdeauna îl zgândărise.
- Moromete, te-ai mai gândit, mă, la ce-ţi spusei eu de dimineaţă? se pomeni Bălosu întrebând cu acelaşi glas de până acum, dacă nu chiar mai binevoitor ca de obicei.
In ultima clipă alungase undeva în adânc ceea ce îi trecuse prin cap. Nu se putea un loc mai bun unde să-şi facă Victor casă; era aşa de bun locul, îţi lăsa gura apă...
- Iţi dau bani frumoşi pe el! adăugă.
-A! Locui! murmură Moromete parcă pe gânduri.
- Ce dracu faci cu el acolo? spuse Bălosu cu dispreţ pentru loc, speriat acum câ omul va ceda şi va cere un preţ prea mare. Stă de ani de zile acolo şi cresc scaieţi pe el. Să zici că ţi-1 cumpără cineva, nu e bun, că e înghesuit, dar sâ fac eu un coşar pe el mai merge!
Nu trebuia să-i spună că vrea să-i facă lui fi-său pe el o casă...
- A vândut, mă, Boţoghină din lot? întrebă Moromete curios, amintindu-şi că la fierărie se spusese că Bălosu ar fi cumpărătorul.
- Da, m-am gândit să cumpăr eu, trebuie sâ mă duc să vedem cum îl dă, confirmă Bălosu.
Moromete căzu pe gânduri. Scuipă printre dinţi şi nu mai zise nimic. Bălosu vru să se înghesuie din nou în aşa-zisele gânduri ale celuilalt, dar trecu un flăcău pe lângă ei şi dădu bună ziua.
- Bună ziua, răspunse Moromete cu plăcere şi cu glas mult şi cum ceva îi atrase luarea-aminte la flăcău, se răsuci şi se uită îndelung în urma lui.
Când încetă să se mai uite, după clipe nesfârşite, cum i se păru lui Bălosu, se întoarse foarte nedumerit şi întrebă:
- Al cui e, mă, ăsta?
- Al Bâldii! răspunse Bălosu.
I
MOROMEŢII. I
961
- O fi însurat?
- Nu este! răspunse Bălosu cu un glas surd.
- Dar pe unde stă Bâldea ăsta?
- Prin Câţeleşti.
- Hm! făcu Moromete.
- De ce te miri?
- Păi tu n-ai văzut?!
- Ce să văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile încleştate.
- N-ai văzut, mă, ce urât e?!
Bălosu se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi plecă scrâşnind din dinţi:
- II dau dracu de om care eu îi spun una şi el face pe surdul! bolborosi el.
Moromete dădu clin umeri cu totul nedumerit de ieşirea aceasta... „ăsta e nebun", şopti el.
- Mă, Bălosule, nu e locul meu, degeaba te superi! strigă apoi în urma acestuia. E al soră-mii, mă, nu-ţi spusei de dimineaţă? Sau tu eşti zăpăcit?
„Ei... pe mă-ta de chior, după ce că eşti chior, nici n-auzi bine", adăugă apoi în şoaptă pentru el însuşi. Bălosu nu se mai văzu.
- Toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să mai vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi auzit ce cazanie s-a citit azi: că nu cel ce se îngrijeşte de viaţa asta, care e trecătoare, o să vie în împărăţia lui Dumnezeu! Ridica-voi ochii mei spre ceruri şi voi preaslăvi mărirea Ta!
-...Şi dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii şi colive... şi adu cât mai multe proaste la biserică! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh... pe mă-sa de popă cu preoteasa lui şi cu tot comitetul lui bisericesc!.. .răspunse Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică şi se oprise lângă stănoagă.
- Ce se mai bucură Satana când te aude! continuă Catrina cu busuiocul în mână. Uite aşa bate în pumni de bucurie!
962
MARIN PREDA
f
MOROMEŢIE I
963
— Du-te, fa, d-aci,- zise Moromete vesel, şi când Catrina se întoarse să intre în curte, Moromete întinse un picior pre-făcându-se că vrea să-i pună piedică, la care Catrina se feri şi îl ameninţă cu busuiocul:
- Negru trebuie să fie sufletul tău, îi spuse. De păcate şi de tutun, adăugă ea stăpânindu-se din răsputeri să nu râdă.
Era furioasă că ţinea totuşi la el, aşa păcătos cum era, dar se străduia să uite de asta, ca să nu-şi strice starea ei lăuntrică de sfinţenie.
Moromete rămase mai departe pe stănoaga podiştei. Arăta într-adevăr bucuros că îl păcălise pe agent. Stătea pe stănoagă şi se uita cu atenţie pe şosea, fără grijă, fumând liniştit, întorcând din când în când capul după cineva. într-o vreme se auziră nişte lovituri puternice dinspre curtea vecinului şi se întoarse mirat să vadă ce era. Victor Bălosu se urcase pe spinarea coşarului şi, cu un topor în mână, descleia acoperişul şi căpriorii. Lovea cu toporul şi părea îndârjit. Pesemne că tatăl său îi şi spusese despre a doua discuţie avută cu Moromete. întâi zburară vârfurile putrede ale coşarului, apoi căpriorii şi stinghiile care susţineau şindrila. Victor Bălosu apucă apoi acoperişul şi după ce îl desprinse din ultimele cuie, îl aruncă la pământ. Trosnetele şi pocniturile tulburau liniştea dimineţii de vară. între timp, ca un huruit îndepărtat se auzea dinăuntrul casei zgomotul maşinii de cusut. Când avea mult de lucru, Aristiţa lucra şi duminica.
Paraschiv terminase de rânit în grajdul cailor. Acum stătea cu mâinile în buzunarele pantalonilor lui milităreşti, singurii pe care îi avea, rezemat de uşa grajdului şi se uita şi el spre şosea. Moromete se ridică de pe stănoagă şi intră în curte. Văzându-şi feciorul, se uită la el lung şi în tăcere. Se uită apoi prin curte, peste grajduri, peste ulucile înnegrite şi rânjite de ploi, peste grădina goală acum de salcâmul ei falnic; umbre de îndoială şi nesiguranţă îi licăreau acum în priviri. Mototoli ziarul în pumn, se apropie de prispă, se aşeză şi oftă. Paraschiv se uita
la el mereu, cu mâinile în buzunare, nemişcat şi încremenit, parcă ar fi fost totuna cu peretele de pământ netencuit al grajdului.
- Paraschive, chemă omul cu glas tainic.
- Ce vreai? mormăi flăcăul fără să se mişte.
După câteva clipe, simţind parcă ceva, Paraschiv se urni de lângă perete şi se apropie încet de tatăl său. Se aşeză lângă el pe prispă, abia privindu-1 cu o uşoară urmă de interes. Moromete îl măsură de sus până jos, parcă nu l-ar fi cunoscut, vru să spună ceva dar se opri. Apucă ziarul de pe prispă şi încet de tot, cu migală curioasă, începu să-i rupă marginea albă. Fruntea lui bombată şi limpede era acum încreţită. Aştepta. în aşteptare, oftă din nou şi greşi ruptura ziarului. O aruncă, oftă iarăşi şi începu să rupă alta, mai încet şi mai cu grijă ca la început, cu mai atentă migală.
- Ce e, mă? îngăimă Paraschiv, moale, lipsit de chef, neîntelegând ce aştepta tatăl său de la el.
Moromete îşi privi a doua oară fiul, de astă dată mai pieziş, mai ascuns. Nu-i răspunse. Din nou ochii îi rătăciră peste curtea goală, plină de lumina fierbinte a soarelui, peste pereţii netencuiţi ai grajdului şi peste căruţa murdară de pământ pe care agentul o scosese de sub umbra salcâmului din dreptul porţii. Se uită din nou la Paraschiv, dar de astă dată îşi reveni, nu mai vru nimic de la el, se făcu nepăsător şi ceru fiului să-i dea o ţigară.
Paraschiv însă nu-i dădu, înţelegând pesemne că nu era vorba de ţigară. Se sculă de lângă tatăl său şi se îndepărtă spre grădină. îşi ţinea şi acum mâinile în buzunare şi călca nepăsător. „Vreţi nepăsare? parcă întreba. Şi eu mă pricep la aşa ceva. Sigur, acum ai vrea să ai banii lui Bălosu, parcă îi spunea el tatălui său, dar când eu am vrut să-i fac, ţi-ai bătut joc de mine. Acuma descurcă-te!"
Nu înţelegea că tatăl său nu-1 chemase pentru a-1 învinui de ceva.
964
MARIN PRF.DA
XXV
Plecând furios de pe podişcă lui Moromete, Tudor Bălosu simţi nevoia - o simţea pentru întâia oară - să se întrebe dacă ceea ce se petrecuse între el şi vecinul său era din vina lui sau • din vina vecinului. Nu se întâmplase încă nimic, dar avea să se întâmple, simţea că de aici înainte avea să dorească şi mai mult să-l vadă pe Moromete aşa cum îi ţâşnise în clipa aceea dorinţa, adică acesta să vină la el la poartă şi el, Tudor Bălosu, să-şi bată joc de el şi să-l umilească.
îi povesti într-adevăr lui Victor cele întâmplate şi avu bucuria — şi întrebarea despre cine era vinovat se stinse şi ea — să-l audă pe Victor ameninţând:
- O să-i arăt eu domnului Moromete. He, rânji Victor, domnul Moromete vine în casa mea şi bea ţuică si pe urmă se duce şi-l pune pe Dumitru lui Nae să-şi bată joc de mine! Lasă, * tată, pun eu mâna pe locu ăsta de casă, nu e vorba de asta... Dar nu e întâiaşi dată când domnul Moromete îşi bate joc de noi! Ai răbdare!
Era întocmai cum gândea şi Bălosu. f
După ce desfâcură coşarul, se aşezară la masă grăbiţi. Vroiau | să se înţeleagă cu Boţoghină chiar astăzi şi pe seară să se ducă să vorbească cu avocatul pentru contractarea vânzării. Plecară spre marginea pădurii, să mai vadă încă o dată locul lui Boţoghină. Conveniră că nu trebuie să dea mai mult de cinci mii de pogon şi se îndreptară apoi spre casa acestuia.
Omul era taman la masă când cei doi intrară în curtea lui şi îl strigară să iasă şi să-i apere de câini.
Casa lui Vasile Boţoghină era aşezată la trei-patru case de fierăria lui Iocan. Avea o curte mititică în mijlocul căreia stătea căruţa omului; nu avea nici şopron, nici vreun salcâm mai umbros sub care s-o vâre. în fundul curţii se vedea un fel de gard mic din nuiele care despărţea casa şi bătătura de o grădină la fel de mică în care Vasile Boţoghină avea câteva straturi de
MOROMEŢII. I
965
ceapă şi usturoi. între grădină şi curte omul făcuse un grajd pentru cai.
- Ia vezi, Irino, cine e la poartă, zise el când auzi câinele hămăind.
Vasile Boţoghină avea doi copii. Pe Vaticâ, un băiat de vreo treisprezece ani, şi o fetiţă pe clasa a treia primară, Irina. Vasile Boţoghină se însurase din dragoste şi Anghelina, nevastă-sa, nu-i adusese ca zestre decât casa în care stăteau.
Fetiţa ieşi pe prispă şi se întoarse numaidecât îndărăt cu nişte ochi parcă speriaţi, deşi nu văzuse altceva decât doi oameni.
- Doi inşi, zise ea încet, chiar şoptit, ca şi cum cei de la poartă nu trebuiau să audă aceste cuvinte.
- Mă, Boţoghină, se auzi tot atunci glasul lui Tudor Bălosu.
- Asta e Tudor Bălosu, zise Boţoghină sculându-se de la masă şi ieşind în prag.
- Dă, mă, în câini, zise Tudor Bălosu. Ce făceai? Eşti la masă?
- Hai că nu e p-aci, e dus prin grădină, intraţi! răspunse omul din prag, frecându-şi mâinile de mămăligă.
Vatică şi Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se sculară de la masă şi încercară să treacă în odaie, dar chiar atunci Tudor Bălosu şi fiul său îi văzură în dreptul prispei şi Victor spuse repede şi tare:
- Mai bună masă! Dar staţi, staţi şi mâncaţi...
-Atu cam terminat cu mâncatul, zise mama copiilor, ridi-cându-se şi ea de la masă.
Vasile Boţoghină stătea în prag şi nu se mişca. Cei doi, văzându-1 că nu se mişcă şi nu spune nimic, se aşezară pe prispa casei.
- Treceţi înăuntru, zise şi Boţoghină, făcându-le semn cu mâna şi dându-se la o parte din prag.
- Nu, că nu stăm mult, răspunse Tudor Bălosu aşezându-se mai bine pe prispă. Ce mai faci, Boţoghină?
966
MARIN PREDA
f
- Ce să mai fac? Dau din coadă să ies din iarnă. Am fost de dimineaţă şi am potcovit nişte cai. începuse unul să cam şchioapăte, că nu-1 potcovisem de mult...
După un timp de tăcere, fiindcă cei doi nu spuneau nimic, Boţoghină continuă:
- Am terminat şi noi de sapă şi aşteptăm să plouă iar, să băgăm rariţa în el. Mai prost cu secerea, n-am seceri, trebuie să mă duc zilele astea pe la gară să vedem cum fac de nişte seceri...
- Pe ce clasă e, mă, fata ta? întrebă Tudor Bălosu uitându-se la Irina care stătea puţin pitită pe după prag şi asculta.
- Spune, mă, lui nean-tu Tudor, pe ce clasă eşti, zise Boţoghină întorcându-se spre fîică-sa.
- Sunt în clasa a patra, răspunse Irina rar, rotunjind fiecare cuvânt şi aruncându-şi privirea pieziş.
- Şi a mea e pe-a patra, zise Tudor Bălosu ca să spună ceva.
- Ei! făcu Victor Bălosu ridicându-se de pe prispă şi pre-fâcându-se grăbit.
- Mai stai, Victore, zise Boţoghină alb.
- Ce să mai stau! Nu mai stau, mă duc pe la ăsta al lui Voicu să mă rad.
Se făcu iarăşi tăcere. Victor nu plecă. Vasile Boţoghină se întoarse în prag şi vorbi:
- Vatică, ei, ai mâncat! Eu zic să te duci cu caii. Până te aranjezi, până ajungi, se duce soarele.
- Mai lasă-I să se mai odihnească, zise femeia din tindă, răsturnând masa şi dereticând.
- Ce să se mai odihnească! Se odihneşte pe câmp. Până în seară se tot odihneşte, că n-are altă treabă.
Vatică ieşi din casă cu capul în jos şi porni încet spre grajdul cailor. Era un băiat cam galben la faţă, dar destul de înalt şi de bine făcut pentru anii lui. Semăna cu tatăl său. Picioarele desculţe erau negre de soare şi de pulbere. Peste mijloc
MOROMEŢII. 1
967
cămaşa îi era spumuită de jur-împrejur, din cauza sforii cu care era încins. Un genunchi al izmenei era şi el spumuit, celălalt era cârpit cu un petic negru de basma şi abia îi ţinea partea de izmana de la genunchi în jos. în unele locuri sfoara de cânepă cu care era încins stătea chiar pe piele. Boţoghină îl petrecu din ochi până ajunse în grajd şi în acelaşi timp îl înjură:
— I.apădă, mă, sfoara aia, raiul mă-tii de bleg, nu vezi că-ţi roade pielea?
— Cum o să merg, mă, aşa?! se răsti băiatul înfuriat.
El se descinse dc sfoară şi cămaşa îi căzu ca o fustă de jur-împrejur. Rupturile şi pielea i se vedeau şi mai rău.
— Cum să merg aşa?! zise Vatică, uitându-se arţăgos la tatăl
său.
— Mergi aşa! Ceara mă-tii! Ce! Te vede princesa? răspunse tatăl cu glas moale. Apoi, după câteva clipe, zise iar: Hai, Vatică, tată; lasă, mă, că nu eşti flăcău! Uite, acum după secere am să pun pe mă-ta să-ţi facă o cămaşă d-aia cu piepţi! Am eu grijă de tine!
-Ai tu grijă de mine! mormăi băiatul aruncându-se în spinarea unui cal. Haidaaa! scrâşni el lovind cu putere calul, care ţâşni în aceeaşi clipă din loc şi ieşi ca un glonţ pe poarta de la drum.
— încolo, ce mai faci, Boţoghină? Am auzit că vinzi nişte pământ! „Boţoghină cică vinde nişte pământ", spunea unul mai alaltăieri, zise Tudor Bălosu în treacăt.
— Da, am spus, răspunse Boţoghină încet. Spusei şi azi-dimineaţă. îmi trebuiesc douăzeci de mii de lei.
— Aha! făcu Tudor Bălosu, ca şi când cine ştie ce ar fi fost de înţeles. D-aia am venit să te întreb. Noroc că am nişte gologani... Altfel!
— Irino, ia du-te încolo pe la fete, hai! zise Boţoghină uitându-se la fiica lui şi făcându-i semne aspru cu capul să plece.
Fără nici un chef, fetiţa se dezlipi de lângă prag şi o luă spre poartă. Spre deosebire de fratele ei, Irina arăta mult mai mică decât trebuia să fie faţă de cei zece ani pe care îi împlinise. în
968
MARIN PRF.DA
schimb, părea mai sănătoasă decât el. Picioarele ei micuţe erau curate, şi la chip amintea de frumuseţea oacheşă a mamei. Intr-o zi de iarnă, tatăl ei, răsfoind o carre de geografie, se oprise la o poză şi începuse să râdă. „Uite-o pe Irina", spusese el, arătându-le la toţi o mică chinezoaică de pe pagina cărţii. Petiţa îşi lăsase buza în jos şi începuse să plângă. Semăna într-adevăr cu poza din carte, cu umărul stâng ridicat puţin mai sus decât cel drept, cu umerii obrajilor înalţi şi apropiaţi de frunte. După câţiva ani se schimbase însă cu totul; liniile feţei căutau mereu asemănarea şi frumuseţea mamei. Numai umărul ridicat rămăsese ca şi înainte, lucru care făcea să pară cu gâtul strâmb.
- Dau jumătate din lot, zise Vasile Boţoghină încet, când fetiţa se îndepărtă.
— Alia! făcu Tudor Bălosu nepăsător. E bine să se caute omul. Pământul poţi sâ-l pui la loc, dar viaţa... Mă, Boghină, tu ştii câ am venit la tine şi anul trecut. Mă gândeam să vând toate oile, să mai pun ceva şi sâ cumpăr două vaci, tinere, de lapre. Ţi-am spus de atunci că ţi-aş fi cumpărat un pogon, două, pentru trifoişte, alea de pe lângă pădure şi gârlă. Acum e altă socoteală. Ei, cu cât dai pogonul?
Victor Bălosu se uită uimit la tatăl său când îl auzi spunând că nu-1 interesează pământul de lângă gârlă. Tocmai că despre acele pogoane vorbiseră amândoi cu câtva timp mai înainte.
- Păi cu cât să-l dau? Atât e preţul! Şapte mii!
— Aha, îngână celălalt. De unde e preţul ăsta?
- Cum de unde e? Asta e preţul pământului! Tudor Bălosu se uită nepăsător prin vârful salcâmilor.
- Bine, Boţoghină, zise el după un timp. încolo, ce mai faci? Ai terminat de sapă?
— Mai am niţel... Numai că e cam prost cu rariţa. Trebuie să mă duc pe la fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu ştiu în ce s-a înfipt când spărgeam pământul cu ea şi i-a plesnit buza...
— Aha! Bine, mă! îngână Tudor Bălosu, ridicându-se. Ce faci după prânz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de vorbă.
MOROMEŢII. I
969
Vasile Boţoghină nu răspunse decât târziu. Felul nepăsător al celui care vroia să cumpere îl neliniştea. Tudor Bălosu nu părea hotărât să sfârşească repede socoteala, aşa cum ar fi vrut Boţoghină.
- Ascultă, nea Tudore, vrei să cumperi pământ? întrebă Boţoghină nemulţumit.
— Păi nu-ţi spusei? răspunse Bălosu din mers, fără să se mai întoarcă, îndreptându-se agale şi nepăsător spre poarta de la drum.
Boţoghină îl privi din urmă şi o clipă întârzie uitându-se în ceafa albă, nearsă de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cât şi privirea ascuţită a celui din spate îl făcu pe Bălosu să se oprească şi să se întoarcă pe jumătate spre Boţoghină.
- N-auzi, mă, ne întâlnim devale! Boţoghină! Ce treabă ai?! Fiecare cuvânt scos de cei trei oameni scârţâia, nu se lipea
de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi, atât Boţoghină cât şi Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte când unul din ei deschidea gura.
- Poate că nea Vasile o fi vrând să aranjezi acum, tată, zise Victor Bălosu, oprindu-se şi el şi întorcându-se pe jumătate spre Boţoghină.
— Păi, ce să aranjez, mă?! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să vorbim cu Voicu Dobrescu să ne facă vânzarea la ocol? D-aia ziceam să vină devale!
Atunci se auzi un glas aprig din tindă:
— Haide, Vasile, ce tot ţii oamenii de vorbă; fă aşa cum te-ai înţeles, nu mai tot ţine oamenii!
Cei doi deschiseră poarta de la drum şi ieşiră. Vasile Boţoghină se întoarse în tindă şi se aşeză pe prag, încreţit la faţă.
XXVI
Femeia terminase de strâns masa şi se ştergea pe faţă de sudoare cu o treanţă nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat
970
MARIN PREDA
aşezându-se, încremeni cu creanţa pe un obraz, în timp ce cu
0 mână îşi vâra sub basma şuviţele de păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la măritiş, nevasta lui Boţoghină nu mai păstra din frumuseţea ei de atunci decât gura şi ochii. Avea obrajii subţiri şi înăspriţi, iar fruntea parcă
1 se îngustase. Semăna cu o ţigancă pribeagă, cu faţa arsă de vânturi şi ploi, înnegrită şi îmbătrânită înainte de timp. Numai când stătea liniştită, fără să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii se rotunjeau ca un desen luminos şi împrăştiau de pe chipul ei asprimea şi urmele anilor. Cât vorbea sau se uita undeva şi vedea ceva de făcut, trăsăturile rotunde şi liniştite ale buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca.
— Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de pământ? Cum o să vinzi pământul?! Copiii ce au să facă fără pământ? îi arunci pe drumuri, ce faci cu ei?
Vasile Boţoghină se uită la femeie lung şi după câteva clipe şopti:
— Cum nu ţi-am spus de pământ! Nu ţi-am spus că-mi trebuiesc douăzeci de mii de lei?
— Ei şi dacă îţi trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să vinzi din pământ? întrebă Anghelina cu un glas în care uimirea şi îndărătnicia abia erau stăpânite.
Omul încercă să-i prindă privirea, să-şi dea seama ce vrea să spună, dar Anghelina stătea ţeapănă în mijlocul tindei, cu treanţa murdară în mână şi cu pleoapele şi trăsăturile feţei încordate şi lăsate în jos. Se vedea din înfăţişarea ei că nu se gândise nici o clipă că pentru douăzeci de mii de lei trebuia vândut din pământ. Neînţelegerea aceasta îl turbură pe bărbat:
— Dar ce-ai vrea tu să fac, de unde să iau douăzeci de mii de lei? Ce să vând? Dacă aş putea să mă vând pe mine m-aş vinde, dar cine mă cumpără? zise el stăpânindu-se, încercând să-şi ascundă turburarea, vorbind liniştit cu glasul limpede.
— Da, şi noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu-se
MOROMEŢII. I
971
cu o mişcare
apriga
- Păi aşa întreabă, nu te repezi că de ce nu ţi-am spus... Om vedea noi; un an de zile până mă fac eu sănătos, n-o să murim!
- Păi dar, te repezi la pământ, ce-ţi pasă ţie! Ai uitat că ai doi copii care umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de când umblu cu o singură fustă pe mine. Să ieşi şi tu până la poartă, nu poţi sâ te duci, că râde lumea de tine! Tot timpul cu gura căscată; una-două, la munte, una-două, aoleo, să facem bani, aoleo că ăla se duce după porci, o viaţă întreagă ai alergat ca un besmetic şi când veneai cu banu, hop cu el în buzunarul percitorului... Şi-ţi spuneam: „Măăă, nu vezi că degeaba alergi? Ai şase pogoane de pământ, fă cum a făcut ăla şi ăla, vinde şi scapă de percitor şi pe urmă dacă poţi să mai faci, mai pui la loc..." „Nuu! Taci, tu-ţi raiul mă-tii! Taci, ceara mă-tii!" Acu vii la vorba mea şi nu mi-e de mine că mă laşi despuiată, dar te-ai apucat să faci copii!
- Şi tu ce vreai să fac acuma? întrebă omul uitându-se ascuţit la femeie.
- S-a mai îmbolnăvit lumea şi nu şi-a vândut pământul. A stat omul acasă, a mai mâncat un ou, a mai tăiat un pui şi dacă a avut zile, a trăit!
- Da, las' câ ştiu eu!... Tot aşa s-a uitat şi alde Florea lui Gogoaşă la pământ. „Eu, mă? striga. Decât să ajung ca alde Ţugurlan fără pământ şi să râdă lumea de mine, mai bine la cimitir." Pe urmă se ruga de muiere să-i bage pumnii pe beregăţi...
Anghelina se îmbrobodise strâns şi se aşezase pe pragul prispei. Gura ei frumoasă era încleştată şi crâncenă. Stătea cu gâtul înţepenit şi se ferea să-şi privească bărbatul. Vasile Boţoghină simţea cum nevasta lui se stăpâneşte să nu ţipe.
- Eu îţi spun una şi tu îmi dai zor cu Florea lui Gogoaşă.
- Păi tu ai uitat, fa, ce-a păţit Măria lui Turcin astă-toamnă? Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fa, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?
- Vorbeşti parcă ai fi proasta în târg, răspunse Anghelina tăios. Mai bine nu m-ai fi luat, dacă n-ai fost în stare de-o casă!
972
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
973
Parcă am fost din alea care să-ţi puie sula în coastă să-i cumperi marchizei şi pantofi de lac. Toate iernile cu gura căscată pe la munte şi nemâncat şi nedormit. Cum să nu te îmbolnăveşti? N-am să uit pân-oi muri iarna de-acu' trei ani, când ai pus porcii în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat! Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?!! Stăteai cu banii doldora şi când venea ăla, fonciirea, fonciirea, te uitai ca blegii, nu puteai să-l dai afară pe poartă. Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut...
- Fă, tu nu vreai să taci odată din gură? strigă omul nestăpânit. Când ţi-oi da una acuma îţi mut fălcile în partea ailaltă. Ce-ai fi vrut să fac, fa, ce-ai fi vrut să fac? Să-l las să-mi ia ţoalele şi brişcă din bătătură?
- Să nu te fi îmbolnăvit să fi vândut din pământ şi să nu fi alergat ca besmeticu toată iarna. Acum erai sănătos şi n-ai fi avut nevoie să vinzi trei pogoane. Aşa a făcur toată lumea.
- Aşa a făcut toată lumea?! Ai uitat, fa? Tâmpito! (Că mai bine nu ţi-aş mai zice!) Cu ce-am cumpărat în vara aia plugul şi rariţa? Că doar nu mă duceam la munte ca Bălosu, să mă îmbogăţesc!
- Da, te-ai repezit să cumperi plug nou, în loc să mai aştepţi cum au făcut unii, şi au luat când se mai ieftinise...
- Şi cu ce aram, fa, că-ţi dau una acuma?! Cu ce aram?
- Da' lumea ailaltă cu ce ara?
- Care lumea ailaltă? Care lumea ailaltă, fa, prăpădito?! Lumea ailaltă! Care n-a cumpărat, a avut de bine de rău un plug vechi. De unde era sâ iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, fa, că eşti proastă de dai în gropi? Şi acuma ce vrei? Ţi-e frică de pământ? Tu auzi, fa? Uită-te la mine, n-auzi, Anghelino?! Al dracului să fiu dacă dau o brazdă. Am să stau aici până o să cad pe brânci şi atunci să vedem ce-ai să te faci. Să vedem cum ai s-o duci. Eu mă duc la cimitir, m-am săturat de atâta alergătură, dar să vedem ce-ai să faci tu! Cum ai sâ trăieşti tu, singură. Să te văd! Atunci să vedem ce ai să faci!
Omul tăcu, zvârli cu unghia piciorului o fărâmă de mămăligă storcoşită alături de ci şi după un timp începu din nou:
- Că de ce am muncit şi am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? Sâ stau de pomană şi să înjur ca alde Ţugurlan? Am muncit cât am putut. N-oi mai putea munci, la cimitir e loc destul! Mă duc acolo şi mă odihnesc şi să te văd pe tine ce-ai să faci! Câ dacă munceşti, e rău, dacă nu munceşti, e mai râu!
- Vezi că ai luat-o pe urmele Măriei lui Turcin, mârâi femeia. Măria lui Turcin vorbea tot aşa: „Eu o să mor şi o să mă odihnesc la cimitir, dar să vedem ce-o să facă Turcin fără mine".
Vasile Boţoghină, al cărui glas se tot înmuiase până acum, ridica fruntea atins şi mârâi şi el (asemănarea cu Măria lui Turcin îl scosese din sărite):
- Când ţi-oi da una, Anghelino!... De ce am luat-o pe urmele Măriei lui Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mă-tii, când ai să rămâi singură?!
- Ce tot îi dai zor cu cimitirul? strigă Anghelina înfuriată. Una-două, la cimitir! Mă duc la cimitir! Du-te la cimitir, dacă nu mai eşti în stare să trăieşti!
Uimit de glasul nemilos al nevestei, omul rămase cu ochii holbaţi la ea, neştiind ce să răspundă. Stătea moleşit pe prag şi răsufla încet. Vru să mai spună ceva, dar simţi parcă zădărnicia vorbelor şi tot atunci o linişte adâncă ai fi zis că îl atinse ca o răcoare şi în acelaşi timp ca o deznădejde. Această nemişcare a omului se pare însă că înfurie şi mai rău femeia:
- Se duce la cimitir! Mare brânză că te duci la cimitir! Nu striga tot aşa Măria lui Turcin? „Să vedem ce-o să facă"...
Repetarea acestor cuvinte turbură pacea omului într-o clipă şi el n-o lăsă să rermine; sări drept în picioare şi fără să mai facă vreun pas se îndoi ca o prăjină şi o plesni pe femeie peste cap cu toată puterea. El făcu setos „ha" şi se lăsă tremurând pe pragul lui, roşu la faţă:
- Raiul mă-tii, nu vreai să taci din gură?!... Anghelina se înghemui lângă tocul uşii şi nu mai suflă.
După un timp ea ridică ochii şi se uită cu ură la bărbat.
974
MARIN PRUDA
MOROMEŢII. 1
975
— Nu-ţi vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul gâfâind. Parcă ai fi Guica lui Moromete! Ce vreai, fa, ai? Ce te-a apucat? Eu spun că să vând, să scap de belea, ea că nu, că ce-au să facă copiii! Eu spun că n-am să vând, ea că am luat-o pe urmele... Ni aşa, ni aşa! Atunci ce vreai, fa? Eşti nebună! Spune ce vreai? Vorbeşte! Ai amuţit? Spune, fa, n-auzi, ce-ai vrea tu? Ai surzit?
Femeia tăcea înghemuită în colţul pragului, cu faţa ca de piatră, şi nu se vedea că are de gând să mai scoată vreun cuvânt, lucru care îl stârnea acum pe bărbat din ce în ce mai mult.
— Fă, tu n-auzi ce spun eu? Vorbeşte, să auz ce vreai tu. Cam ce te taie pe tine ţeasta. Că de vândut când veni vorba o luaşi de la moş Adam, că de ce-am plătit fonciirea, că de ce-am cumpărat plug... Da, aşa o fi. Nu e bine să dau din pământ, rămân copiii pe drumuri... Bine, nu mai vând, vorba ta, dacă am zile scap! Păi nici aşa nu taci din gură! Ce vreai tu să fac? Spune! Ori acum ţi-a luat moartea glasul, prăpădito! Mă faci să mai dau şi în tine, parcă nu-ţi ajunge că ai ajuns ca o lăiaţă! Ce să-ţi fac eu? Că ai văzut şi tu cum am muncit! Nu mai bâzâi degeaba că nu te-am omorât! De ani de zile nu ne-am mai certat şi taman acuma te găsişi, când... Fă, tu n-auzi să nu mai plângi degeaba? Lasă. Sunt alţii care au ajuns mai rău ca pe vrema ciocoilor. O să mă fac sănătos şi atunci o să ştim ce să facem! Fă, tu n-auzi că vine Irina şi sâ nu mai plângi?
Poarta de la drum zdrăngăni şi fetiţa, cu umărul ei puţin ridicat, se apropie în goană de prispa casei.
— Mamă, ieşi afară! strigă ea îmbujorată de bucurie. Hai că vin căluşarii; s-au oprit la Iocan şi joacă acolo...
XXVII
Intre prânz şi seară, Birică se îmbrăcă de horă şi se duse să-întâlnească pe Nilă al lui Moromete.
înainte de asta, însă, se petrecu acasă între el şi ai lui ceva neobişnuit.
De obicei, duminica după-amiază, când se îmbrăca să se ducă în sat, aproape toată familia lua parte la plecarea Iui. Nu se ştie când şi în ce fel se stabilise în familie că decât să iasă toţi în lume şi să se facă de râs că sunt rău îmbrăcaţi, mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat, iar ceilalţi să stea şi să nu se ducă nicăieri.
Birică îndura rău situaţia lui de flăcău mai mare între fraţi, deoarece toţi îl aşteptau să se însoare. Nimeni nu suflase niciodată nici un cuvânt despre acest lucru, dar seara când Birică se întorcea şi le găsea în dosul porţii pe cele două surori, înţelegea că ele au stat acolo tot timpul şi că nimic altceva n-au făcut decât să stea şi să se tot uite peste gard cum se scurg spre horă fetele de seama lor. Totuşi, Birică avea nişte surori vesele şi răbdătoare. Sufereau niţel duminica şi apoi uitau.
Când fusese militar, ele avuseseră grijă să-1 facă să nu simtă aşa de mult asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuşi şi ciorapi, îi scriau des, îi spuneau „ale tale surori Ileana şi Gheorghiţa şi părinţi şi fraţi care te dorim în tot momentul"...
Dar ele nu se schimbară nici după ce se făcură mai mari, adică nici după ce Birică se întoarse din armată şi le găsi gata să iasă în lume. în multe familii ieşirea în lume dădea naştere la certuri cumplite, dar surorile lui Birică păreau să fi descoperit ele ceva deosebit... Erau foarte vesele şi îl găteau pe fratele lor cu haz mare, numai ele ştiau de ce râdeau, îi călcau hainele, îi periau ghetele şt aproape de fiecare dată îi făceau în necaz că nu ştie să ia batistoare de la fete.
Cu timpul însă veselia surorilor începu să-1 apese pe Birică. Surorile se lăsau pe ele la o parte până într-atât încât cu adevărat nu puteau ieşi nici măcar până la poartă; aceeaşi fustă veche, aceeaşi bluză arsă de soare şi cârpită. „Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ţi facem din ea nişte piepţi de cămaşă, că nouă tot nu ne-ajunge!" Sau: „Nene, din lâna asta să-ţi facem bine o flanelă!"...
*       noua tot nu n< va   jfl       mai bine o flai Mai bine!
976
MARIN PREDA
F
Când le auzea aşa; lui Birică îi venea să plece din sat, să se ducă nu se ştie unde, să muncească nebuneşte câţiva ani şi să se întoarcă plin de haine şi de lucruri frumoase pentru surorile lui. Ţinea la ele cu o durere pe care cu greu şi-o ascundea prin cuvinte aspre, gonindu-le de la muncă, muncind el mai mult sau ridicându-se supărat de la masă şi lăsând pentru ele bucăţica mai bună.
Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele lipseau şi nici frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici stăteau pe pat şi se uitau cu ochii strălucitori la cămaşa lui cu piepţi de mătase, gata să sară să-i aducă apă să se spele, să-i ţină oglinda sau cureaua să dea briciul pe ea.
Birică era tăcut şi galben la faţă. Tocmai se încălţase şi îşi trăsese pantalonii, când mama lui intră în odaie.
— Birică, spuse ea, fetele şi tat-tău sunt supăraţi pe tine. Aseară şi azi-noapte n-ai dormit şi n-ai mâncat nimic... Noi n-am vrut să-ţi spunem, dar ce cauţi tu la aia a lui Bălosu? Noi am zis de la început că n-o să iasă bine, că n-o să vrea Polina să vie în casa asta cu atâţia fraţi... Maică, Birică — şi deodată mama, văzând chipul palid al feciorului, izbucni în plâns — las-o, maică, nu te mai duce... însoară-te cu o fată pe potriva ta... Ai să găseşti tu o creştină.
Mama nu mai putu vorbi şi ieşi din odaie. Intrară fetele.
— Ce e, Birică, fir-ar a morţii de minte pe care o ai tu! spuse cea mare mânioasă şi jignită. De-aia muncim noi şi ne căznim, să te vedem pe tine strigând pe la porţile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat şi-ai înjurat ca un ţigan? Numai asta n-aş fi crezut-o, să ne faci de râsul lumii!
— Parcă nu mai sunt alte fete! spuse şi cea mică, roşie de necaz.
Intre timp intră şi tatăl şi se făcu o clipă linişte. Văzând că tatăl nu zice nimic, fata cea mare înţelese că poate să-i dea ea mai departe.
MOROMEŢII. I
977
— Nu e vorba că nu mai sunt fete! spuse ea rezemându-se de marginea patului şi ţinându-şi pleoapele peste ochi. Nu e vorba de asta. Avea o expresie înţepenită şi parcă spunea ceva învăţat pe dinafară. Acest ceva însă era deosebit de necruţător şi toată lumea, chiar şi Birică, o asculta în linişte şi tăcere, aşa cum în linişte şi tăcere se asculta ploaia sau vântul. Aia care e, să fie! reluă ea după o clipă. Dar dacă nu e, ia-ţi gândul şi vezi-ţi de treabă, că d-aia eşti flăcău! Muncim cu toţii aici ca să trăim cum e bine, să nu zică lumea că alergi după ea din pricina pământului.
-Aşa zice lumea! spuse tatăl cu un glas limpede, uitându-se o clipă neclintit la feciorul său.
— Dar nu e vorba numai de lume! continuă fata după ce tatăl îşi termină uitătura sa. Fiindcă dacă Polinei îi place, dă-o morţii de lume, n-o să te apuci să laşi pe cine îţi place din pricina lumii! Dar ai umblat destul după ea, reluă fata cu un glas şi mai înalt şi mai aspru şi mai îndârjit, şi nu mai spuse nimic, încheie aici.
— Să mai umble şi ea după tine, dacă îi place, spuse cea mică, ambiţioasă, dar mama se răsti acum la amândouă fetele:
— Ho, ajunge! Nu vă e ruşine? E frate-tău mai mare!...
îi părea rău. Asemenea lucruri erau neobişnuite la ei. Era neobişnuit să se amintească de ce o anumită faptă era bună sau rea; aceasta trebuia să se ştie.
Dar tatăl socoti că dacă acest lucru s-a petrecut, atunci să se meargă până la capăt.
— O fi el mai mare, dar a făcut armata degeaba. Un flăcău... Dar mama socoti totuşi că era destul.
— Ho! ajunge şi tu! îl întrerupse ea. E flăcău, ştie el ce face.
— Ce mai la deal şi la vale, ţinu totuşi să încheie tatăl. Birică! îl strigă el pe fecior.
— Ce vreai?
— Tu vezi cum trăim noi!
978
MARIN PREDA
- Văd.
- Uită-te la fetele astea.
Dar Birică n-avea nevoie să se uite. Fetele totuşi se lăsară parcă văzute, rămaseră neclintite una lângă alta, desculţe cum erau, cu fustele şi bluzele lor care nu mai aveau culoare, cu braţele puternice, arse de soare, strânse la piept; stăteau astfel cu pleoapele peste ochi şi arătau nespus de mândre şi de frumoase. „Astea suntem, păreau să spună. Sărace şi curate, şi niciodată n-o să murim după vreunul fiindcă ar avea pământ. Cui îi place! sfidau ele parcă nişte flăcăi închipuiţi. Şi să ştiţi voi că nu puţini vor fi flăcăii care să alerge după noi când o să ieşim în lume."
- Vorbiţi degeaba, spuse Birică posomorât. Nu eu am alergat după ea. Se gândi o clipă şi continuă: Aseară n-am ştiut, că nu m-aş fi dus... A ieşit Tudor Bălosu şi m-a înjurat!
- Bine ţi-a făcut! afirmă tatăl, dar săriră cu gura pe el să tacă. Birică continuă:
- De ce să mă înjure? L-am înjurat şi eu.
încheie astfel şi nimeni nu mai zise nimic. Birică se întoarse la oglindă, să termine cu îmbrăcatul. Acum, surorile rămaseră să-l petreacă. Cea mică îi peria haina în timp ce cealaltă căuta ceva în chichiţa lăzii.
- Na, dă cu astea, spuse ea punându-i înainte o cutie mică de cremă şi o sticluţă cu parfum făcut de ea în casă din levănţică şi alcool.
Birică îşi puse cravata, sora cea mică îi ţinu haina, se pieptănă şi se parfumă, după care ieşi pe poartă petrecut de privirile familiei şi ale vecinilor. Costumul negru şi cravata nu-i stăteau rău, spre deosebire de alţi flăcăi pe care hainele orăşeneşti îi făceau de nerecunoscut.
MOROMEŢII. I
979
XXVIII
în drum spre Moromeţi, Birică se luptă din răsputeri să alunge supărarea pe care i-o pricinuise tatăl său. Acesta îi vorbise
1
ca şi când el, Birică, ar fi uitat vreo clipă felul cum trăiesc ei. Ce-a vrut să spună? Că surorile lui... Era de neînţeles! Doar ştia că trebuie să se însoare cât de curând, să lase drum surorilor, ştia totul, ce rost avea să-i reamintească?!...
Având o stare turbure de nemulţumire şi ură împotriva nu se ştie cui şi de pornire necruţătoare contra Polinei care îl zăpăcise cu dragostea ei, Birică ajunse pe ocolite în fundul grădinii Moromeţilor - nu vroia să fie văzut de ai lui Bălosu - îl strigă pe Nilă printr-un şuierat scurt şi se aşeză să-l aştepte. Era hotărât s-o vadă acolo pe Polina cu orice preţ şi, dacă s-o putea, să-i ardă câteva... Gândea că ea nu se purtase cinstit...
- Tu eşti, Birică?
- Nilă, hai că vreau să vorbesc ceva cu tine, spuse Birică în şoaptă groasă.
Nilă se aşeză greoi şi nu mai zise nimic. Se vedea după faţa lui că bănuieşte despre ce e vorba. Birică nu mai zise nici el nimic.
Stăteau sub un dud bătrân şi tăceau. Nilă se gândea şi Birică aştepta. Deasupra lor câteva păsărici se certau pe o cracă şi ţopăiau cu picioruşele lor subţiri ca firul de iarbă. Era cald şi linişte, în aer nu se simţea nici o adiere. Pe o cracă mărginaşă câteva frunze late ale dudului începură să pâlpâie slab, dar obosite se stinseră în nemişcare. Peste sat zgomotele erau parcă înăbuşite chiar de la început, parcă se dormea în aer.
Obosit şi parcă mâhnit, Nilă se uită ţintă la prietenul său.
- Vreai să vorbeşti cu Polina?... Să-i spun Titei s-o cheme?...
- Spune-i!
Nilă se ridică ceva mai vioi şi vru să se îndepărteze, dar Birică îl opri:
-Nilă, şopti el mohorât. Adu şi o măciucă...
Nilă se posomori, nu înţelese dintr-o dată, apoi se împotrivi slab...
- Lasă, mă, ţi-e frică de Victor?
- Nu, dar s-o am aici! mai spuse Birică.
980
MARIN PREDA
Nilă se întoarse cu Tita, care şi ea înţelese când îl văzu pe Birică lungit sub dud. Dar parcă nu vroia să se ducă.
- Vreai să vorbeşti cu Polina? întrebă ea. Arăta supărată. Să-i ia moartea cu neamul lor! spuse ea aşezându-se. Nu ştiu cum o fi Polina, dar Victor, mă gândesc ce proastă am fost! Guica mă făcea de râs că aş vrea eu să mă mărit cu Victor! Şi Victor sta acilea şi nu zicea nimic... Nu mă duc eu la gardul lor! mai spuse Tita furioasă. O să creadă că strig să mă vadă el.
- Lasă, Tito! Du-te! şopti Nilă.
- Nu mă duc. O s-o trimit pe Ilinca! răspunse Tita şi vru să se ridice, dar taman atunci Ilinca o strigă din curte şi apoi glasul ei se apropie de grădină şi o strigă iar:
- Tito, unde eşti? Hai că trec căluşarii!
Se auzea într-adevăr în liniştea satului cum se apropie cântecul lăutarilor. Birică, Tita şi Nilă ascultară. Deodată se auzi strigătul prelung al mutului, urmat de ţipetele ascuţite ale muierilor şi fetelor.
- Abreaaaaaau!...
Tita se ridică, Nilă vru să se ridice şi el, dar se uită la prietenul său:
- Hai să vedem căluşarii!
- Dă-i dracului de căluşari că-i vedem noi pe urmă... Te găteşti şi mergem pe urmă după căluşari! răspunse Birică.
- Hai, Tito, du-te odată şi spune-i Ilinchii, dacă tu zici că nu te duci, se supără Nilă.
Tita plecă, dar Ilinca întârzia să se arate. Căluşarii se opriseră undeva foarte aproape şi ţipetele de spaimă vesele ale muierilor şi fetelor nu mai conteneau.
- Ia hai, mă, până la drum, să vedem unde joacă! nu-şi putu stăpâni Nilă nerăbdarea.
Se ridicară şi se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o poate chema pe Polina fiindcă s-au oprit căluşarii la ei, şi Polina e în casă, se găteşte.
r
MOROMEŢII. 1
981
fi
- Hai acolo! se hotărî Birică.
Lumea umplea toată curtea lui Bălosu. Nu era loc şi năvăleau pe prispă şi în grădină, în spatele casei Moromeţilor. Copiii căţăraţi pe garduri urmăreau mutul, gata să ţipe şi s-o ia la goană. Bălosu deschisese poarta spre şosea şi, cu toate că împrejurimile casei erau înţesate, cea mai mare parte din lume rămăsese afară.
Birică şi Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai aproape. Birică îi spuse Ilinchii să se strecoare ea până lângă prispă şi când o ieşi Polina să-i spună să vină după căluş sub dudul din fiindul grădinii. El căuta totuşi să se apropie de căluşari, s-o vadă pe Polina când o ieşi. Avu noroc cu mutul, care se repezi în mulţime urlând şi lovind cu sabia lui roşie să facă loc căluşarilor. Ţinu piept navalei înapoi şi se împinse aproape de tot în faţă fără să ia în seamă lovitura pe care o primi de la mutul furios.
Tocmai se începea vestitul joc şi căluşarii se strigau unul pe altul să se adune: hăp! hăp! hăp! Se alintară în mijlocul bătăturii cu faţa spre pridvorul lui Bălosu şi îl aşteptară pe mut să dea semnalul.
Tudor Bălosu cu muierea şi cu Victor ieşiseră în pridvor. Victor stătea în picioare, îmbrăcat într-un costum gri, cu cravată în dungi roşii la cămaşă galbenă de mătase, cu capul gol şi pieptănat lins. Arăta cam spălăcit la faţă, dar era distins îmbrăcat şi ţeapăn. Tudor Bălosu şi muierea, gătiţi şi ei de sărbătoare - Tudor Bălosu purta vestă neagră peste cămaşă albă cu mâneci bogate, Aristiţa rochie de catifea albastră - stăteau pe scaun avându-1 pe Victor între ei. Nu oricine putea primi căluşul, care ţinea mai bine de un ceas, şi felul cum stătea Victor în picioare şi se uita în jos la mulţime dădea de înţeles tocmai acest lucru.
- Mă, şeful ăla al căluşarilor! strigă el, şi când acesta se apropie de Victor, Victor îi spuse: Jucaţi căluşul întreg! lucru
982
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
983
care plăcu la toată lumea, fiindcă numai la Aristide şi la câţiva din sat se juca în întregime acest joc rar. Aristiţa Bălosu părea mai retrasă şi mai puţin mândră, şi se uita din când în când spre tindă aşteptând-o pesemne pe Polina, care întârzia.
- Mutule! strigă şeful căluşarilor spre mut. Mă, Abreau, treci încoace!
Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână şi se opri în faţa căluşarilor aliniaţi.
Nu era mut şi nu-1 chema Abreau, îl chema Costică Giugudel şi rostul lui ca „mut" în jocul căluşarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă. In timpul jocului lovea groaznic cu sabia căluşarii care oboseau sau jucau prost, iar căluşarii erau legaţi prin jurământ să nu se supere şi să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege la care aveau legaţi clopoţei. Căluşul ţinea trei zile, de Rusalii, şi istovea cumplit pe căluşari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său ajungea mai încordat şi mai intens.
Când speria şi stropea cu ouă clocite muierile şi copiii, mutul mormăia ca un urs sau urla ca un taur: abreau! Purta o fustă murdară şi zdrenţuită sub care ţinea ascuns falusul de lemn. Era boroşcoit pe mâini şi pe faţă cu roşu şi arăta înspăimântător.
Abreau se grăbi să facă aşa-numita numărătoare, trecând de la un căluşar la altul şi mormăind nu se ştie ce în dreptul vreunuia pe care îl ştia mai slab. Se trase înapoi şi se stropşi la ei poruncitor.
- Hăp-şa!
- Hăp-şa! răspunse şeful căluşarilor care apoi îşi întoarse faţa de la mut şi porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma lui. Toţi aveau clopoţei la picioare, la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din sat dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape
fără margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche: nu se putea juca decât în formaţie, în costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de păstrat şi anume un conducător neobosit şi mai bun decât toţi ceilalţi care „să ştie căluşul", adică să ţină minte numărul şi ordinea figurilor de joc. Ea a patra măsură şeful întorcea faţa spre jucători şi striga chemarea: hăp-şa! la care ceilalţi, la măsura următoare, răspundeau în acelaşi fel. Din ce în ce însă chemarea şefului se lungea ca o rugăminte şi în acelaşi timp ca o poruncă, până ce, deodată, el se întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul deasupra capului şi strigă aspru:
- Hăp-şa!
- Hăp-şa! i se răspunse şi intrară în plin căluş, şeful jucând în faţa lor, mergând de-a-ndăratelea şi strigând mereu, în tactul trepidant al muzicii, aceeaşi chemare:
- Abreaaau! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în mulţime, care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie şi spaimă. Mutul scoase falusul de lemn şi gonind şi mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul căluşarilor începu să toarne peste el lapte şi să spargă ouă.
Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simţi că Polina a ieşit din casă şi întoarse capul într-acolo luptându-se cu mulţimea care îl înghesuia. O văzu pe Ilinca apropiindu-se. Polina stătea în spatele maică-sii, în picioare, cu braţele strânse la piept. Văzând-o, Birică uită pentru o clipă totul şi înverşunarea se topi în el ca şi când n-ar fi fost. Ea arăta veselă şi liniştită şi când Ilinca lui Moromete se apropie şi îi şopti la ureche, Polina dădu din cap că a înţeles şi continuă să rămână veselă, cu faţa spre căluşari.
Buimac, neînţelegând, flăcăul nu mai putu sta la căluşari şi se retrase spre grădină. Se duse sub dudul Moromeţilor şi se întinse în iarbă cu faţa în jos. Stătu acolo singur, aşteptând spargerea căluşului, care părea să nu se mai termine. Strigătele animalice ale lui Abreau, ţipitele şi râsetele ascuţite spintecau
984
MARIN PREDA
!
MOROMEŢII. I
985
aerul până departe, iar .printre ele, neîncetat, ritmul clopeţilor, chemarea încordată a căluşarilor, hăp-şa!, uneori istovită şi lungă, hăp-şa şi mereu în tactul rigid şi intens al viorilor. Când în sfârşit muzica încetă şi se auziră strigătele de astă dată răzleţe, hăp! hăp! Birică sări în picioare. Viorile însă începură din nou. Uitase că după căluş flăcăii şi fetele jucau şi ei horele lor mai domoale.
Se întinse la loc în iarbă din nou mohorât şi înverşunat, dar deodată tresări. Polina deschidea poarta grădinii şi se apropia. Nu mai arăta veselă, dar nici nu se putea spune că ar fi îngrijorată de ceva. Se apropie totuşi cu sfială de flăcău şi când se opri îi dădu bună ziua.
— Bună ziua, Birică! îi spuse şi avu o sticlire ciudată în ochi, când îl văzu cum arăta şi cum stătea întins în iarbă.
Birică se ridică încet şi se dădu după copac. Polina veni după el. Se uita la el drept, cam de sus şi aştepta.
— Ce e, Birică? îl întrebă.
Era frumoasă, cum stătea înaintea lui cu faţa aproape. Avea un obraz alb, bărbia rotundă şi curată. încă de tinere unele fete aveau pe chipul lor ceva muieresc. Polina nu avea, şi nici nu se vedea că va avea curând, cu toate că împlinea douăzeci de ani. De obicei ţinea pleoapele peste ochi şi numai Birică îi cunoştea privirea vie, strălucitoare, umbrită totuşi de ceva tainic care nici ea nu părea să ştie ce ascunde. Acum se uita la el cu privirea aceea.
— Ce vreai, Birică? îl întrebă ea din nou şi arăta parcă grăbită să se întoarcă la căluş.
— Va să zică, Polino, eu fluier Ia tine şi tu îl trimiţi pe tac-tău să mă înjure! spuse Birică întunecat.
Polina nu răspunse şi nu se clinti.
— Te măriţi, ai? spuse el, de astă dată cu un glas tărăgănat de încordare şi ameninţare. Dumnezeul tău că n-am ştiut eu cine eşti! exclamă el acum cu o durere vie şi se uită la ea crunt, gata s-o plesnească.
Ea nu se feri, ceea ce îl făcu pe flăcău să se abţină:
- Si nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că nu-ţi mai place şi te...
- Păi, ţi-am spus, zise fata.
- Când?
- Joi după Paşti!
„Joi după Paşti" era o batjocură, adică niciodată. Ea îi spusese totuşi ceva atunci la început când el adusese vorba de însurătoare.
- Joi după Paşti, nu ţii minte? repetă ea batjocoritor. Şi pe urmă ce, trebuie să-ţi spun ţie cine îmi place? Pe cine îmi place pe ăla îl iau.
Birică o plesni peste faţă cu toată puterea. Ea ţipă înăbuşit şi îşi duse braţele la ochi, dar nu se clinti din faţa lui. Fiindcă el nu mai dădu, îşi descoperi ochii. Ardeau.
Birică o văzu şi rămase nemişcat sub privirea ei, sumbru şi necruţător. Dar ea nu clipea şi o umbră de spaimă şi un fulger de bucurie licăriră în privirea lui.
- Ei, te-ai tăcorit?! murmură fata. Birică înghiţi greu de câteva ori. Gâfâia.
- Hai, Birică, nu fi supărat! repetă fata, de astă dată cu sfială şi teamă. Nu fi supărat pe mine, că mi-a fost frică de tata şi d-aia n-am ieşit. Eu credeam că tata ştie de tine, dar el a aflat abia alaltăieri... Stai să vezi cum s-a întâmplat...
- De ce nu mi-ai trimis vorbă? o întrerupse Birică mânios. Să mă fac eu de râsul lumii la poarta voastră!
- Birică! se rugă Polina cu o voce diferită de a lui, şoptită şi fierbinte, şi el începu s-o asculte posomorât şi îmblânzit, pe chip cu o expresie care arăta, înainte ca el să fi ştiut, că se afla din nou sub puterea simţirii care o stăpânea şi pe ea.
Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. Surorile lui, care îi ceruseră să fie necruţător cu ea, nu cunoşteau acest glas, iar părinţii ei, care vroiau s-o mărite cu altul, nici ei nu-1 cunoşteau.
986
MARIN PREDA
XXIX
Tudor Bălosu cel puţin nici nu se gândea în clipa aceasta la ea. Pentru el măritişul Polinei se şi terminase. Stan Cotelici avea douăzeci de pogoane de pământ şi hotărâse în mintea lui — deocamdată nu ştia nimeni de aceset lucru - să-şi mărite fata fără zestre şi anume cu obligaţia scrisă din partea ginerelui că renunţă la ea, ceea ce însemna la urma-urmei înzestrarea pe socoteala ginerelui, lucru greu de înfăptuit, dar acum nu se gândea la asta. în timp ce căluşarii jucau şi lumea se înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu constata încă o dată că locul din spatele casei lui Moromete îi trebuia ca aerul. Nu se mai gândea nici la Boţoghină, socotea afacerea încheiată, se întreba mereu ce anume ar fi de făcut să pună mâna pe locul Moromeţilor şi nu vedea nimic şi ura împotriva lui Moromete creştea în el în aşa fel încât îşi dădea seama că această ură nu se va opri până ce nu-şi va împinge curtea până sub casa acestuia.
Starea aceasta nu-1 părăsi până seara, şi la masă abia băgă de seamă că Polina întârzia de la căluş. După masă însă, cineva, o muiere, strigă la poartă şi îi spuse Aristiţei că a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina. „Aşa o fi?" se interesă muierea. Aristiţa răspunse de formă că astea sunt vorbe, dar se întoarse în casă înspăimântată şi îi spuse bărbatului ei care, auzind, scoase un răcnet de furie. Victor înjură de astă dată fără nici o eleganţă şi strigă: „Hai, tată!" şi ieşiră amândoi din curte cu ciomege groase în mâini.
Nici nu se gândeau că Polina ar fi vinovată de altceva decât de faptul că e proastă şi s-a lăsat ameninţată de cel care a furat-o. Când îi spuseseră că a cerut-o Stan Cotelici, ea nu zise nimic, era deci limpede pentru ei că numai din prostie s-a dus după al lui Birică.
— Vezi, tată? Ţi-am spus eu că trebuia să-i fi spart capul ăluia aseară când a fluierat în poartă, zise Victor. N-ar fi îndrăznit el acuma să-i iasă Polinei înainte.
MOROMEŢII. 1
987
La Birică era lumină în tindă şi nimic neobişnuit. într-un fel foarte paşnic, fetele spălau vasele, iar Birică-tatăl, în izmene, se pregătea să se culce. Rămaseră cu toţi uluiţi când, fără să strige sau să dea de veste cu ceva, Tudor şi Victor Bălosu şi încă vro doi, rude ale acestora, năvăliră cu ciomegele în tindă şi ameninţară să iasă Polina afară:
- Polino, ieşi afară de bunăvoie şi hai acasă, dacă vreai să nu intru eu peste tine! strigă Bălosu.
- Iar pe dumneata, dom'le Birică, dacă te mai prind că-i ieşi Polinei înainte, pe cuvântul meu că-ţi dau la cap! ameninţă Victor cu un glas iarăşi elegant.
Numai că repede îşi dădură seama că Birică n-a fost el atât de prost să tragă acasă cu Polina. Intrară prin odăi se urcară în pod, căutară prin grajd şi grădină...
- Ia lasă, Victore! spuse Bălosu într-o vreme, oprind cercetările. Ia hai acasă! Hai acasă că s-a terminat, s-a făcut de râs, dumnezeul ei de fată... Ias-o că se întoarce ea, n-avea nici o grijă! Dacă n-am s-o omor!
- Nu e vinovată ea, tată! spuse Victor cu glasul lui spălat. Ar trebui să mergem la şeful de post şi să...
Dar se opri; îşi dădu şi el seama că n-ar fi izbutit decât să se facă de râs.
- Ascultă, Birică, dacă voi credeţi că o s-o las eu pe Polina la voi, vă înşelaţi! spuse Bălosu în pragul tindei, adresându-se tuturor. Atâta vă spun, că dacă Polina e proastă fiindcă n-am bătut-o, dumnezeul ei de fată, că trebuia s-o bat s-o omor, şi credeţi că o să-i dau pământ, vă înşelaţi amarnic, încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului său. Dar să ştiţi de la mine, mai spuse, în timp ce Victor şi ceilalţi se îndepărtau spre poartă, nici o brazdă n-o să-i dau şi mai bine aţi face să vă duceţi acum şi să-i spuneţi acolo unde s-a pitit că n-o să mă împac cu voi orice-aţi face! Să lase mai bine fata să vie acasă şi să fim oameni de omenie... Atâta să ştiţi, să nu ziceţi că nu v-am spus! Bună seara!
988
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
989
Bălosu se mai liniştise. N-avea îndoială că ai lui Birică l-au înţeles cum trebuie; să se însoare Birică-fiul cu o fată fără zestre, nu putea fi o glumă pentru ei.
Numai că familia lui Birică nu ştia nimic. După ce ai lui Bălosu plecară, Birică-tatăl rupse tăcerea uimită care stăruia în tindă şi porunci:
- Să se ducă cineva şi să afle ce e cu ăla; să-i spună să se întoarcă acasă, dacă nu cumva e nebun!
Fata cea mare se îmbrobodi în tăcere şi pieri grăbită în întuneric. întârzie cam mult, se întoarse cam după vreo două ceasuri. Ea spuse că a fost la ai lui Moromete şi l-a întrebat pe Nilă. Acesta i-a spus că Birică s-a vorbit cu Vasile al lui Dumitru lui Nae să stea la ei cu Polina până mâine-dimineaţă.
Fata arăta parcă împăcată cu ceea ce făcuse fratele ei. Ba, ceva din povestea aceasta începea chiar să-i placă.
- Ei, şi ai fost la Dumitru lui Nae? întrebă Birică-tatăl supărat de înfăţişarea fetei. Ce te râzi aşa?
- Păi râd fiindcă Polina era gătită ca o mireasă, spuse fata veselă, dar fără să fie ea însăşi prea convinsă că asta era pricina veseliei. Am fost la Dumitru lui Nae şi i-am găsit în odaia curată, povesti ea. Erau cu Dumitru lui Nae şi cu fi-său Vasile şi cu toţii stăteau şi beau vin!
Fata izbucni de-a binelea în râs, spre stupoarea familiei.
„ Ei, bine c-ai venit, Ileano! m-a luat Birică în primire când m-a văzut. Ia stai tu colea, zice, lângă fratele tău şi spune-mi că nu eşti supărată pe mine." „Eu pe tine?!" zic. „Păi, da, zice, că azi după-prânz m-ai luat Ia rost..." „Treaba ta, zic, eşti mai mare! N-o să te învăţ eu!" „Ei, ia lasă, Ileano, zice Dumitru lui Nae cu glasul ăla al lui. Ia lasă", zice.
Fata pufni din nou şi se făcu roşie de ruşine, dar nu-şi putea stăpâni veselia.
- Ce e cu tine?! se dumiri tatăl deodată. Ai băut ceva pe-acolo! constată el cu reproş.
- Să-1 ia moartea pe Dumitru lui Nae, mi-a dat cu sila, se dezvinovăţi fata, supărată acum câ se făcuse de ruşine dintr-un pahar de vin.
Toţi înţeleseră că fata n-a mai găsit de cuviinţă să-i spună lui Birică şi Polinei despre ameninţarea lui Bălosu. Ar fi fost zadarnic, n-ar fi făcut decât să le strice bucuria. încât familia se împacă cu ideea că, bine sau rău, Birică s-a însurat.
în zori se pomeniră cu Birică şi Polina intrând în casă, se treziră şi rămaseră cu ochii mari şi fără glas, iar mama abia putu să mai exclame:
- Birică, mamă! Iar Polinei: şi tu, Polino!
Se uitau la ei şi parcă nu le venea să creadă că doi inşi pot arăta atât de bucuroşi, că le poate sta atât de bine unul lângă altul. Surorile cel puţin parcă se prostiseră cu totul, iar cea mică nu se sfii chiar să rămână mai mult timp cu privirea asupra Polinei şi să spună:
- Ce frumoasă eşti, ţaţă Polino!
- Maică, să vă fie cu noroc! se rugă parcă mama, apropiindu-se.
Polina îi luă mâna şi i-o sărută; mama o îmbrăţişa, dar nu se putu stăpâni şi izbucni în lacrimi. Polina însă era veselă, şi la lacrimile soacrei ea se veseli parcă şi mai tare.
- Nu plânge, mamă, că mai avem şi nunta, spuse ea. Adică, dacă era vorba să plângă de bucurie, să plângă la
nuntă, când bucuria o să fie mai mare, şi aceste cuvinte sporiră şi mai mult bucuria aceasta de acum, venită parcă pe neaşteptate.
L
PARTEA A DOUA
I
în ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre Bucureşti, de dimineaţă căzu o ploaie scurtă şi frumoasă care se porni cu picături rare şi puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeţilor stătea un tânăr îmbrăcat într-o dulamă jerpelită şi fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemişcat la el, rezemat de stâlpul parmalâcului. în curând pământul se acoperi de clăbuci şi aerul se înceţoşa ca de toamnă.
Mai galben ca ceara — după bătaia cu pândarul îl prinseră iarăşi frigurile - Niculae ieşi pe prispă şi se opri între tânărul tăcut şi fratele său Achim. Catrina şi fetele, Moromete, Paraschiv şi Nilă stăteau şi ei nemişcaţi, împrăştiaţi pe toată lungimea prispei şi ascultau înfioraţi zgomotele văzduhului.
— Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteală, spuse Moromete nemulţumit. Planta are sucurile ei care...
- Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră, îl întrerupse Catrina înfricoşată că omul ei cârtea acum împotriva norilor. Tito, Ilinco, închinaţi-vă voi, că ăştia...
Dar nu se închină nimeni. Din grădină se auzi zgomotul cuiva care vroia să intre în curte. Era Duţulache. Se ridicase dincolo de poartă cu labele peste gard şi schelălăia; poarta grădinii era prinsă în lanţ. Câinele dădu ocol prin spatele casei,
992
MARIN PREDA
ieşi în goană prin grădiniţă şi străbătu bătătura supărat şi fleşcăit de ploaie, se piti sub streaşină mică a grajdului.
- Duţulache, vin, mă, încoa'?! îl chemă Moromete familiar.
- Achime, după ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu ochii aprinşi, uitându-se cu dragoste când la fratele său, când la tovarăşul acestuia care stătea tăcut pe prispă.
- Da, plecăm, îi răspunse Achim.
- Şi nu e aşa că vă întoarceţi taman la toamnă? -Aşa o fi!
- Bietul de el, l-a prăpădit de tot pârlita aia de Bisisica, murmură mama, la auzul glasului tremurat şi plin de teamă al băiatului. 1-e drag şi lui să se ducă la şcoală, continuă ea. Copiii oamenilor stau cu cartea şi el zace aci pe capul meu şi plânge în fiece seară, zise Catrina mai departe, trăgând albia de spălat sub streaşină casei.
- Păi să se ducă, de ce nu se duce! spuse Moromete iritat. Şi ce să caute la urma-urmei? Că de trecut clasa tot nu-1 mai trece! Atunci cum? Doar aşa, ca să se afle şi el în treabă?!
- Nu e vorba că să-1 treacă clasa, zise femeia. I-e drag şi lui... că toată ziua stă singur pe izlaz şi i-o fi urât...
- Ce-i facem, Paraschive, ce dăm la caii ăia? zise Moromete luând vorba femeii din gură.
- Mai sunt nişte coceni... mormăi Paraschiv.
- Şi tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse Moromete din ce în ce mai iritat. Ia du-te şi adu hamurile alea să le mai dregem... Niculae, vezi unde e sula, ad-o încoace...
- Ilinco, dă-i sula lui tata, vezi că e pe poliţă, deasupra uşii, zise Niculae fără să se mişte dintre cei doi.
- Şi zici că să te mai duci la şcoală! se răsti mama nemulţumită.
- Da' ce, o doare ghearele să-i dea sula de pe poliţă?!... mormăi Niculae arţăgos.
In loc să se supere, femeia avu un zâmbet ascuns. Asemănarea dintre copil şi tată o izbise în clipa aceea. „Neamul, lovi-l-ar moartea să nu se stingă!" gândi ea.
MOROMEŢII. I
993
După o jumătate de ceas ploaia se opri şi Achim scoase oile din obor. Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri şi cosea. Abia când fiul ieşi cu oile în drum şi se întoarse să-şi ia ziua-bună, omul strigă de pe prispă fără să-şi ridice privirea din curele:
- Achime!
Acesta se apropie. Niculae se apropie şi el, chipul lui galben se însufleţise de bucurie.
- Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu fruntea şi cu sula în hamuri. Te lăudai că... Tăcu câteva clipe lungi, apoi, deodată, încurcat şi nemulţumit, ridică fruntea din curele: Soră-mea Guica clănţăne pe la toate ulucile că nu vă las să vă căpătuiţi! înfipse sula adânc şi se opri uluit: Auzi?! Nu vă las eu!
- Ai, mă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la Bucureşti? strigă flăcăul din drum.
Moromete îşi întoarse privirea spre poartă şi observă:
- Ce e, mă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureştiul din loc?
- Hai, nea llie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat.
- Du-te, mă, şi aranjează-te, viu şi eu acuma, zise Achim aşezându-se pe prispă lângă tatăl său.
Moromete scoase sula din ham şi se întoarse spre Achim:
- Na! făcu el. Uitaţi-vă la ăsta! Ce-o mai fi aşteptând?! Ce mai aştepţi, Achime?
Niculae izbucni în râs.
- Tu ce râzi, mă, ca proasta? se supără Moromete, căruia pesemne că nu-i ardea de glumă.
Achim se ridică de pe prispă şi porni spre poartă.
- Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare, cu spatele spre drum. Cumpără d-acolo câteva seceri şi trimite-le prin ăsta al lui Scămosu... că n-avem cu ce secera.
- Unde îl găsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, oprindu-se din mers.
994
MARIN PREDA
F
- întreabă şi tu pecineva p-acolo: „Mă, unde trage alde Scămosu de la noi din sat?" şi o să-ţi spuie! Fiindcă toată lumea îl cunoaşte p-acolo! îl lămuri Moromete sarcastic.
- Hai, Ilie, lovi-o-ar moartea de vorbă! zise Catrina. Omul pleacă la drum şi tu... Achime, ia-mi şi mie o basma, că îmi iese părul prin cap, mi-e ruşine şi mie de muieri la biserică... se rugă apoi mama.
- Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta! zise Moromete dintre hamuri cu un glas furios. Trimite pentru ea şi pentru fetele astea, aşa, cam... o duzină de basmale.
Paraschiv şi Achim izbucniră într-un râs, care mamei i se păru neruşinat. Ea se făcu roşie de mânie şi nu putu înghiţi batjocura:
- Şi ce dacă zic? spuse ea. Zic şi eu ca o mamă, care... Moromete întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu
o clipă.
- Ia nu te mai uita! îl înfruntă apoi. „Aşa cam o duzină de basmale!" îi imită ea glasul furios şi adăugă cu dispreţ: Cloşcă! Stă între hamuri şi vorbeşte! Guica al treilea!
Dar Niculae era vesel şi Catrina nu-1 mai luă în seamă pe bărbatul ei. Se uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună piedică şi cum acesta arăta pentru bucuria lui o înţelegere mai mult decât binevoitoare, Achim chiar promise că dacă anul ăsta Bisisica rămâne stearpă, are s-o taie la Bucureşti şi are s-o vândă. Ce ciudat era copilul ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-şi ura fraţii vitregi...
- Niculae! îl chemă ea mai târziu, după ce Achim nu se mai văzu. Ia-o şi tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău de seamă, şi du-te la şcoală!
Nu pentru că taică-său ar fi avut ceva împotriva şcolii, dar astăzi, după cum socotea Catrina, nu l-ar fi lăsat să se ducă la şcoală, l-ar fi prins pe Niculae să-i ţină, de pildă, hamurile.
Nu mult după plecarea lui Achim, pe uliţa Moromeţilor fu văzut şeful secţiei de jandarmi însoţit de doi soldaţi cu puştile
MOROMEŢII. I
995
în bandulieră şi de un om cu capul bandajat. Câinii lătrau nu ca la urs, ci într-un fel deosebit, şi anume aşa ca pentru nişte oameni-jandarmi. Mare îi fu mirarea lui Moromete când văzu, dintre hamurile şi curelele lui, că şeful secţiei trece podişcă şi intră chiar la el în curte.
Duţulache, care până atunci stătuse liniştit, porni glonţ să latre şi ar fi sărit în capul şefului dacă acesta nu s-ar fi tras înapoi şi nu ar fi închis repede poarta.
Catrina se sperie rău:
- Mă! îi spuse omului. Scoal' în sus. Jandarmii! Apoi către fete: Şi voi ce staţi? Intraţi în casă!
- Ce-ai, fa, cu ele? zise Moromete, văzându-şi de treabă...
- Moromete, strigă un glas din poartă, vin' până aici! Moromete abia acum ridică fruntea şi se uită cu adevărat
spre drum. Chipul i se prefăcu surprins.
- Vin' până aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă şeful de post, ezitând să intre în curte.
Moromete îşi lăsă fruntea în jos şi spuse încet, înfigând sula într-o curea, ca şi când ar fi vorbit hamurilor: „.. .Pe mă-ta şi pe tine, găinarule! Parcă ai fi mâncat cu mine dintr-o strachină!" Apoi ridică fruntea şi răspunse cu un glas binevoitor, glumeţ chiar:
- Acu' de ce m-oi fi făcând să mă scol degeaba?! Ce-i fi având cu mine?!
- Moromete, n-auzi să vii pân' la poartă?
- Hai, domnule, că n-o să te mănânce! De ce mai porţi puşca aia în spinare? Dacă te muşcă îţi dau autorizaţie să tragi în el...
Şeful de post, însoţit de cei doi soldaţi şi de civilul bandajat la cap intrară în curte şi se apropiară de prispa casei.
- Nea Ilie, zise şeful de post oprindu-se înaintea hamurilor, bună-dimineaţa!
„Aşa!... pe mă-ta de 'oţ!" îşi spuse Moromete în gând, satisfăcut. Apoi răspunse cumsecade:
996
MARIN PREDA
- 'Neaţa, domnule Florica! Staţi pe prispă! Uite, mai dreg şi eu hamurile astea, că s-au cam prăpădit... mai spuse el, deşi nimeni nu-1 întrebase ce face.
- Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am primit o declaraţie de la moşie. Azi-dimineaţă, personal, a venit la mine administratorul şi a reclamat... S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii şi oile în ovăzul moşiei, l-a bătut pe pândar până l-a nenorocit şi i-a luat şi puşca! Acum te-ai lămurit? încheie şeful de post mai puţin familiar.
- Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă Moromete după un lung timp de gândire.
- Moromete, nu te preface că nu înţelegi! zise jandarmul. Moromete nu mai zise nimic. Se căută prin buzunarul
flanelei şi scoase de acolo nişte praf de tutun. începu să rupă dintr-un jurnal. Stătea înconjurat de hamuri şi nu spunea nimic. După chipul posomorât se părea că chibzuieşte adânc ce trebuie să facă. Şeful de post îşi pierdu răbdarea.
- Haide, nea Ilie, că n-am venit să stau la taifas cu dumneata.
- Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu eşti în toate minţile?! răspunse Moromete ieşindu-şi şi el din sărite.
- Moromete, nu glumi cu mine că o păţeşti! zise şeful de post, strângând patul puştii şi ridicându-se de pe prispă înfuriat. Cei doi soldaţi strânseră şi ei patul puştilor.
- De ce s-o păţesc? întrebă Moromete răsucindu-şi ţigara. Apoi adăugă: Ce, m-ai prins cumva furând găini? şi apăsă cu un anumit glas pe cuvântul găini.
- Cheamă băiatul, Moromete, şi nu mai sta cu mine la discuţie! zise şeful de post stăpânindu-se. Eu n-am nimic cu dumneata! Dacă ar fi vorba să am, întreabă-1 pe Nilă, ălălalt băiat al dumitale, să-ţi spună cum m-am purtat cu el la premilitară, când era s-o păţească. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba? Ei, fir-ar al dracu' de om, te porţi bine cu el şi el
MOROMETH. I
997
jefuieşte moşia... Cheamă băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau declaraţie şi pe baza ei, să se judece cu ăsta!
Moromete prinse sula în mână şi arătă în spate:
- Du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu Câinaru că şi ăia au băieţi care se duc cu vitele.
- Moromete, n-o mai scălda, îţi spun cu frumosu, zise şeful de post ameninţând. Nu mă face să pun soldaţii pe urma lui şi să spui că sunt om al dracului. Băiatul dumitale a fost cu caii şi cu oile şi a intrat pe moşia boierului.
- Nu e boier, e boieroaică! observă Moromete.
- Să ştii că te dau în judecată şi o păţeşti urât, îl preveni jandarmul. Omul ăsta nu minte! Crezi că i-a căşunat aşa, ca orbul, pe băiatul dumitale?
- Dar ca pe ce i-a căşunat?! Ca orbul i-a căşunat, nu vezi? răspunse Moromete căznindu-se să-şi lipească ţigara. Cine ştie cu cine s-o fi bătut şi fiindcă n-a mâncat destulă bătaie îi taie capul să intre în târla mea, cu şeful de post!
- Nene, zise paznicul înfumurat, eu n-am nimic cu dumneata. Dar ştiu că e băiatul dumitale. Am întrebat al cui este şi mi-au spus. Am întrebat şi pe băieţi şi mi-au spus: „Ai lu' Ilie Moromete!"
- Ce vorbeşti? bolborosi Moromete absent. Iete-m'! Ai lui Moromete, ai? Deştept mai eşti! Ce-i fi crezând, că numai un câine e ciunt de coadă?
- Moromete, cheamă băiatul şi nu mai discuta! mârâi şeful de post uitându-se la soldaţi într-un anumit fel. Ia puneţi mâna şi căutaţi-1! ordonă el. Puneţi mâna pe el, că dacă n-am să-i trag o bătaie de-o să...
Soldaţii intrară în casă tropăind, iar şeful de post porni spre grajduri. în drum se mai întoarse spre omul bandajat la cap:
- îl cunoşti, mă?
- îl cunosc şi mort, răspunse pândarul apropiindu-se şi el de sef să caute.
998
MARIN PREDA
— Cum să nu-1 cunoşti, dacă te-a picnit în moalele capului, observă Moromete vesel. Apoi se supără: în loc să te apuci de muncă, baţi câmpii în bocanci, păzeşti pe boier!
Moromete nu s-ar fi supărat pe pândar dacă în legătură cu moşia nu şi-ar fi adus aminte de discuţia de la fierărie şi de Ţugurlan. Avea dreptate Ţugurlan: prostu ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă şi el un lot din moşie, stă şi o păzeşte să n-o fure cineva şi trage cu puşca cu sare în copiii oamenilor.
- Auzi, mă, prostule, că nici nu ştiu cum te cheamă! reluă Moromete şi mai supărat. Bine ţi-a făcut, dacă zici că te-a bătut, şi nu-1 mai căuta degeaba, că a plecat la Bucureşti; aşteaptă-1 şi tu să se întoarcă. Până atunci poate că îţi mai trage cineva o bătaie!
II
Jandarmi în curtea cuiva nu putea fi ceva de laudă. Catrina, de obicei înspăimântată în asemenea împrejurări, de astă dată stătea în tindă şi nu-şi putea înăbuşi râsul. De la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei avea mereu starea aceasta de nemulţumire şi iritare care ei îi stârnea veselia, o stare ciudată pe care ea o numea suceală. Moromete era într-adevăr nemulţumit de ceva, dar era parcă nemulţumit mai mult de însuşi fapml că era nemulţumit decât de acel ceva care îi stârnea de fapt nemulţumirea. Cattina nu-şi ascundea satisfacţia când îl vedea apucat de starea aceasta, ea ştia ce înseamnă, şi se simţea parcă răzbunată.
- Aha! exclamă ea după ce jandarmul plecă ameninţând. Nu mai zici că suntem noi proaste?! Na! mai zi şi acuma! Că eşti deştept tu să te cerţi cu un pândar! Ooo! exclamă Catrina ridicând o mână spre cer. Ai umplut pământul cu deştep-tăciunea ta!
Moromete se uită uimit la mâna ei şi în ciuda iritării care îl stăpânea, trebui să convină că nevasta lui era reuşită.
MOROMEŢII. I
999
- Intră, fa, în casă! râse el uitând o clipă de starea lui. Vezi să nu-ţi înfig sula asta undeva!
- Desfrânatule, spuse Catrina cu indignare bisericească. Eşti mort după şedere şi după tutun! Habar de grijă n-o să am, să ştii! ameninţă ea. Şi intră în casă triumfătoare.
Ştia că n-o să treacă mult şi o să le strige, pe ea şi pe fete, să se sfătuiască cu ele, nefund în stare, sau nevroind, nu se putea şti, să hotărască singur ce era de făcut.
Dar Catrina ameninţa degeaba: nu se putea stăpâni să nu fie alături de el. Tot aşa se întâmplă şi astăzi; când Moromete lăsă hamurile şi intră în casă, ea chemă cea dintâi fetele cu glas îngrijorat:
- Tito, Ilinco! Hai la tată-tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să fie vai de capul nostru, o să mâncăm ştir şi urzici!
- Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi grija! Când îl îndemnai pe tata să-1 lase pe Achim să plece, mă făceai pe mine proastă.
- Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, câ n-o să murim! Trăieşte lumea şi fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija şi nu ştie nici el ce să facă.
- Ba o să-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita intrând în casă peste tatăl ei.
Paraschiv şi Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se ştie unde. Niculae fugise la şcoală. Ilinca intră şi ea în odaie şi se aşeză lângă sora ei. Stăteau amândouă supărate şi potrivnice şi păreau hotărâte să nu-i dea tatălui nici o mână de ajutor. Mama se aşeză pe celălalt pat, dar nu prea aproape de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi şi spre suprinderea tuturor începu prin a-1 învinui pe tată de un lucru la care nu se gândise nimeni până acum, şi anume că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la Bucureşti, dar de ce trebuia să i se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci şapte-opt dintre ele şi să aibă familia ce mânca? Se putea, cum să nu se poată, dar aşa se întâmplă
1000
MARIN PREDA
MOROMEŢII
într-o casă uncie stăpânul sade toată ziua şi bea tutun: toate ies de-a-ndoaselea şi toţi trag în toate părţile! Cum o să fie bine?!
Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai câ n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-şi fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu, şi încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, faţă de copii, această comedie.
- Că dacă ne-am învăţat cu ele, acum o să fie rău... Mai bine nu le-am fi luat şi n-aveam greutatea la bancă! Numai tu eşti vinovat; cu cinci mii de lei pe care i-am plătit astă-toamnă la bancă cumpăram o vacă şi era mai bine şi nici prăpădi tu ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe izlaz... Că am zis că din pricina lânii, că vaca dă lapte, dar oile dă şi lână.. .Iar acuma uite că n-o să fie nici una, nici alta, şi fetele astea, râde lumea de ele! Râde Guica!
- Ei, mânca-o-ar pământul de Guică! spuse Moromete cu fruntea în pământ.
- Mânca-o-ar pământul, dar vine colea şi te face de râs! i-o reteză Catrina cu asprime. Vine colea şi râde de asta mai mare, că ar vrea să se mărite cu Victor!
- .. .Pe mă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorât.
- Pe mă-sa, pe mă-sa, dar ce-ţi pasă ţie dacă fata o să rămână aici nemăritată? strigă Catrina furioasă.
- Ia mai taci din gură, mamă, că nu e vorba de măritiş! Dacă e vorba să mă mărit, şi mâine mă mărit! spuse Tita supărată pe mama ei.
Mama tăcu. Izbutise deci să atragă şi spre ea supărarea fetelor.
- Chestiunea stă în felul următor, începu Moromete cu un glas mai puţin vinovat decât s-ar fi crezut, totuşi prevenitor. Nu e asta care zice mă-ta, se adresă el fetelor, că dacă e să cauţi în satul ăsta - şi de astă dată se adresă mamei — n-ai să găseşti o fată mai vrednică decât Tita. Nu e problema asta! Şi nici că
am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea sunt supărate şi îmi spun mie că o să-mi dea numai urzici! Poţi să-mi dai şi scaieţi, Tito, că eu nu mă supăr! o asigură el şi rămase o clipă nemişcat şi convins (adică toată lumea ştie că el mănâncă orice şi se miră că fata îl ameninţă cu urzicile).
- Hai, lovi-o-ar moartea de suceală, vorbeşte ca lumea, nu te mai fandosi! spuse Catrina, izbind să nu pufnească în râs.
- Păi nu e problema asta!!! se dezvinovăţi Moromete uitându-se la mamă şi rugându-se parcă de ea, cu durere, să fie înţeles că nu e vorba de ce-o să mănânce el.
- Spune odată şi nu mai ţine fetele aici, că au treabă!
- Ce facem cu fonciirea! aruncă Moromete deodată grăbit şi cu mâna făcu gestul: iată, asta e problema! Ce facem cu fonciirea, că vine ăla peste o săptămână şi nu ne mai iartă! repetă el cu un glas dramatic. Că nu e vorba de urzici, încheie supărat şi posomorât.
Dar atât glasul său dramatic, cât şi supărarea cu care încheie nu făcu fetelor nici o impresie. Tot aşa, el părea mai mult supărat că era el supărat, că nu-i era lui bine.
- Atunci de ce n-ai făcut cum am zis noi? spuse Tita, ghicind această stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat drumul la Bucureşti? De ce-ai tăiat salcâmul? Dacă e vorba să răbdăm, barim să ştim că nu răbdăm degeaba, că o să vie grâul şi o să avem, nu să-l vindem să plătim banca.
- Şi dacă nu pleca Achim la Bucureşti cu ce plăteam? întrebă tatăl vrând s-o încurce, deşi gândul fetei era limpede.
- Cu ce plăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam şi plăteam, spuse fata.
- Aha! făcu Moromete fără noimă.
- Şi ne rămânea şi lâna şi aveam şi ce mânca toată vara, spuse şi Ilinca.
- Măi fetiţelor! se rugă Moromete din nou, îndurerat că nimeni nu înţelegea ideile lui atât de simple. Măi fetiţelor,
1002
MARIN PREDA
f
MOROMEŢII. I
1003
repetă el, păi nu ne-amînţeles noi că o parte din bani ne trimite Achim să plătim banca? Nu ne-am înţeles aşa? Ce Dumnezeu, uităm de la mână pan' la gură? De ce să vindem oile? O parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge pentru bancă, mai dăm din grâu! Aşa s-ar făcea că ne-ar rămâne oile aici, am plăti banca şi n-am vinde nici cine ştie ce grâu! De ce nu înţelegeţi voi! Mama se prefăcu că a înţeles.
- Ar fi bine aşa!
— Păi aşa trebuie să fie! se miră Moromete că există îndoieli în privinţa asta. Aşa trebuie să fie, repetă el convins. Vedem cu toţii că Dumnezeu are grijă de noi (şi aceste cuvinte el le spuse ca să-i facă plăcere mamei), are să se facă grâu berechet şi în felul ăsta scăpăm de bancă pe jumătate şi ne rămân şi oile! Nu mai spun de banii care le rămân lor! O să-i las să facă ce vor ei cu banii ăia! Şi dacă o să fie cinstiţi şi n-o să se apuce să înşele lumea, o sâ fie bine de toţi!
Moromete tăcu şi mama se uită nedumerită la fete. Era limpede: avea să fie bine, de ce mai erau nemulţumite?
— Lasă, maică, răbdăm şi noi vara asta! le mângâie ea.
— Dar ce-i facem cu fonciirea! turnă Moromete apă rece peste propria-i liniştire. Şi ce-i facem cu fonciirea acuma! Că dacă ar fi să ne mai lase şi anu ăsta, poate o veni vreo lege să ne mai taie din ea! Trebuie să vie, fiindcă toată lumea geme, dar ne apucă de ea acuma.
- Păi cât avem noi de dat? se interesă Catrina.
- Patru mii!
- Păi mai plăteşte şi tu din ea acolo şi las-o până la anu! îl sfătui Catrina. „Mai lasă-ne, Jupuitule, nu ne lua cămaşa din spate", vorbeşte şi tu cu el!
— Am vorbit... pe mă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am vorbit, cum să nu vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a trimis la perceptor, zicea că numai perceptorul poate să mă amâie. M-am dus la ăla şi ăla, oleu, nici nu vrea să stea de vorbă. Dar
n-ar fi nimic dacă m-ar amâna până după culesul porumbului. Aş vinde şi din porumb, că o să se facă şi porumbul, şi am scăpa, dar mă apucă acuma!
— împrumută-te şi tu la Aristide!
Asta era! Aici vroia să ajungă. De fapt hotărârea de a se împrumuta o luase el mai dinainte dar vrusese să aibă şi girul fetelor. Moromete se ridică de pe pat şi deodată părăsi consiliul de familie.
- Aoleu, mă dor oasele! se cumpăni el pe şolduri.
Avea cu totul alt glas. Se îndreptă spre uşă şi ieşi, lăsând-o pe Catrina să se descurce ea cum o şti cu fetele.
III
Aristide nu fusese cămătar şi nu împrumutase bani decât la începutul începuturilor, acum vroia să se uite acest lucru, dând de înţeles că el se îmbogăţise datorită politicii.
A împrumuta cu bani şi a sta la pândă pentru ca în momentul potrivit să-1 scoţi pe om la vânzare sau a „ajuta" pe cineva în aşa fel încât ajutorul acesta să-ţi fie de întors de cinci ori mai mult, de pildă să dai un sac de grâu şi să-1 primeşti înapoi după treieriş, dar la preţul din timpul iernii, în felul acesta putea să facă avere Tudor Bălosu, care niciodată n-avea să ajungă primar, dar nu Aristide, care străbătea judeţul pe motocicletă şi avea deschisă uşa preotului, a judecătorului şi chiar a prefectului. Aristide nu mai împrumuta nici bani, nici cereale, avea nevoie de ele pentru combinaţii comerciale în afara satului, care trebuia să rămână numai o piaţă, ca să zicem aşa, a prestigiului politic şi socotea că pe bună dreptate afacerile acestea mărunte cu oamenii sfârşeau totdeauna, din punct de vedere electotal, prost pentru cel care le făcea. Crâşmac, adversarul său ţărănist, nici acum nu ştia pentru ce, numai după doi ani, căzuse în alegerile pentru consiliile comunale.
1004
MARIN PREDA
Moromete ştia că'Aristide nu împrumuta bani, dar asta n-avea nici o importanţă. Mult mai important era faptul că el, Moromete, se ducea la Aristide să-i ceară ceva.
Casa lui Aristide era aşezată în centrul satului, unde se încrucişau toate drumurile comunale şi judeţene. Centrul semăna cu un cerc turtit şi tăiat. De aici se putea apuca spre răsărit, şoseaua Glavacioc-Bucureşti (80 km); spre miazăzi, spre Dunăre (60 km); gara era la 4 km de sat, iar spre munte, spre „creierul Carpaţilor" cum spuneau oamenii, era de obicei urmărită şoseaua care însoţea calea ferată până la Piteşti - Curtea de Argeş.
Clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca populară cooperativă „Primăvara", clădită în 1931, şi care dăduse faliment îndată ce apăruse legea conversiunii. Era clădită în stilul primăriilor comunale, dar mult mai mare, cu paisprezece trepte de ciment, cu câte două coloane în părţi şi cu două intrări laterale mai mici. Acum era folosită la întrunirile consiliului comunal, sau ale comitetului bisericesc, sau în timpul campaniilor electorale. Uneori tinerii obţineau aprobarea lui Aristide pentru baluri şi serate.
Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi şi straturi de zarzavat şi flori, se afla casa parohului Petrică Provinceanu, care imita clădirea băncii. în partea cealaltă a centrului, ocupând o mare întindere de pământ, se vedea conacul fostei moşii, cu numeroase dependinţe. Acum conacul era închiriat de maior ( sau vândut, nimeni nu ştia) staţiei de agronomie şi montă care fusese înfiinţată de curând. Bătrâna Marica şi fiica ei cu părul verde locuiau în spatele staţiunii, într-o clădire ceva mai mică decât conacul. în faţa staţiunii, peste drum, se afla o căsuţă mică şi pipernicită: acolo locuia ruda lui Moromete, Parizianul, „Guica al doilea mai prost", cum îi zicea Catrina. Mama lui Parizianul era soră cu nevasta dintâi a lui Moromete şi pe vremuri ea însoţise la Paris, ca
MOROMEŢII. 1
1005
servitoare, pe cucoana Marica. La câteva luni după ce se întorsese de acolo născuse, nemăritată fiind, un băiat pe care Moromete îl poreclise Parizianul. Parizianul era mai mare decât Paraschiv, şi se însurase de mult; avea un băiat cam de seama lui Niculae. De nenumărate ori Aristide îi oferise pământ şi bani, numai să-şi vândă casa şi locul care stăteau înfipte ca un cui în coasta gospodăriei acestuia. Nu vroise.
Aristide avea o curte imensă care înconjura din trei părţi şi căsuţa şi locul lui Parizianul. în curte se ridicau două şo-proane uriaşe sub care se odihneau o batoză vopsită în roşu şi un vapor al cărui coş răzbătea printr-o gaură făcută în acoperiş. Casa lui Aristide era toată învelită în coarde de viţă care se împleteau de la stâlpi până la streaşină, ajungând până în vârful acoperişului. Casa era împrejmuită cu un gard mic făcut din scânduri vopsite cenuşiu, iar în spaţiul dintre prispă şi gard creşteau flori. De-a lungul gardului dinspre drum, pe partea dinafară a curţii, Aristide lăsase o fâşie lungă pentru jocul de popice. Construise chiar anume un fel de acoperiş, demontabil, pe care îl întindea peste gard atunci când ploua.
Avea cârciumă, care era aşezată cu obloanele spre centru. Doi stâlpi în afară susţineau o prelungire mare a acoperişului, sub care Aristide scotea trei-patru mese mici cu scaune, la care se putea aşeza oricine.
în continuarea şoselei, de la centru spre răsărit veneau rând pe rând o fântână de piatră, şcoala primară, o uliţă care ducea spre prima biserică, primăria comunei, faţă în faţă cu primăria, casa notarului, alături de el casa ginerelui, directorul şcolii primare, învăţătorul Toderici, apoi casa celui de al doilea paroh al comunei, un tânăr învăţător care se făcuse popă şi reuşise să împartă chiar anul acesta parohia în două (acum umbla prin sat şi strângea de la oameni să repare vechea biserică). Alături de el se afla magazinul comercial şi casa lui Petre Ianculov, vechi negustor al comunei.
1006
MARIN PREDA
f
Acesta era centrul sau Deva/e, cum i se spunea, pentru că într-adevăr comuna semăna cu o albie şi orice uliţă pornea la vale spre fundul acestei albii, l.a marginea dinspre răsărit a comunei, pe un câmp deschis, împrejmuit cu un gard înalt de sârmă ghimpată, se afla moara cu valţuri a lui Aristide şi presa de ulei.
Moromete îl căută pe Aristide la primărie şi întrebă secretarul dacă „domnul primar ăsta" e aici.
Secretarul primăriei era un om care avea pentru Moromete multă consideraţie. Cândva Moromete fusese consilier comunal, o singură dată şi, nu se ştie de ce, nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru, era şi acum membru în comitetul bisericesc dar nu se ducea niciodată la adunări, şi pe vremea aceea, murind secretarul primăriei, Moromete îl susţinuse în consiliu pe tânărul Oprescu, secretarul de acum, care nu uita acest serviciu şi îi păstra lui Moromete o veche şi inutilă, nu recunoştinţă, ci consideraţie, recunoştinţa fiind ceva care trebuia să i se cuvină lui ca secretar, fiindcă el era acela care scotea pentru oameni copii după registrul de naşteri, acte de naţionalitate şi origine etnică, bilete pentru vite şi adeverinţe...
- Am onoarea, dom'le Moromete! spuse secretarul fără să se oprească din scris: scria nemaipomenit de repede şi de frumos şi izbutea să facă acest lucru fiind, ca orice secretar de primărie, jumătate beat; am onoarea şi toată stima, repetă el, cu ce te pot servi?
- Cu o ţuiculiţă, spuse Moromete ironic. Primarul ăsta e aici?
- Este! răspunse secretarul cu un glas ca de chelner. Este! strigă el, continuând să scrie în felul lui nemaipomenit, spre admiraţia oamenilor, care nu lipseau niciodată de pe capul lui.
Moromete ieşi din birou şi intră la primar. Aristide îl întâmpină cu voioşie. Era un om cu trăsături tinereşti, deşi avea tâmplele încărunţite. Gulerul alb al cămăşii,
MOROMEŢII. I
1007
răsfrânt peste haină, accentua buna dispoziţie tinerească a primarului.
- A... Moromete! strigă el ridicându-se de după birou şi dând la o parte hârtiile şi ziarele pe care le răsfoia. Alia! Aha! exclamă. Ai citit în gazetă discursul lui Madgearu şi ai venit să-mi spui că o să cadă guvernul! Şmecher Moromete! Crezi că o să ieşi primar!? He, he, he! Hai noroc!... Stai jos, nea llie, stai pe scaun. Ce faci, domnule? E posibil, după cum se aude, că la toamnă o să fie alegeţi generale, dă-o în... mâ-sii, trebuie să intri în consiliul comunal.
Aristide se întoarse vorbind la birou şi, aşezându-se la loc pe scaun, se dădu puţin pe spate şi se întrerupse familiar şi totodată politicos:
- De ce nu stai, nea llie! Stai, domnule, pe scaun!... Ia spune-mi, nea llie, Cocoşilă ce mai face?
Moromete, depăşit de veselia şi politeţea primarului, se aşeză pe scaun şi nu zise nimic. Aristide, degajat, reluă printr-o nouă exclamaţie:
- He, he, he! râse el. Cocoşilă îi înjură pe liberali, dar nu vrea să spună cu cine o să voteze. Te pomeneşti că l-ai atras dumneata să voteze pentru Iorga!
- Nu vrea! zise Moromete.
- He, he, he!
- Da. Cică nu se poate discuta cu el.
- Cu cine?
- Cu Iorga.
- De ce?
- Cică degeaba are doi creieri, că nici unul nu e bun.
- Iorga? He, he, he! râse Aristide. He, he, he, Moromete, ciudat mai eşti! Care va să zică degeaba are doi creieri, he, he, he, fugi d-aici... Chiar aşa zice? Ce zice?... Lasă, nea llie, tot cu ai noştri o să votaţi toţi, ce să mai discutăm! Ia spune, ce mai faci? Vreai ceva p-aici, vreun act?
1008
MARIN PREDA
— Aş vrea eu un act, dar nu se poate! zise Moromete.
— De ce să nu se poată?! Pentru dumneata facem noi.
- Oare? încercă Moromete uitându-se dintr-o parte la primar. Aşa, un act! zise el şi începu să spună cu glas oficial şi să scrie cu mâna în aer prin faţa ochilor:
Act
Domul Ilie Moromete, din comuna cutare, judeţul cutare, consfinţim noi câ nu mai are dreptul să plătească fonciire şi impozite!
- He, he, he! izbucni primarul nestăpânit, uitându-se curios la mâna lui Moromete care tocmai semna actul în aer cu o mişcare lungă şi încogârliţată. He, he, he, las-o dracului, nea Ilie, dă-o în... mă-sii!
MOROMEŢII. I
1009
pe
- Sigur, îţi convine să râzi, dar ia întreabă-
- Ai de plătit mult?
- Hm! făcu Moromete.
- He, he, he, las-o moartă, nea Ilie, se veseli Aristide. Anul trecut dumneata nici nu ştii că eu personal l-am oprit pe perceptor să nu-ţi confişte căruţa! Păi dacă o tot amâi... He, he, he! Te pomeneşti că ţi-au şi luat ceva din casă! Ai?
- Nu! spuse Moromete parcă cu recunoştinţă că nu s-au purtat încă cu el în acest fel. Nu, nu mi-au luat nimic, adăugă. Dar o să-mi ia! spuse apoi cu glas de parcă i-ar fi făcut celuilalt o promisiune.
- O să-ţi ia? He, he, he! Ias-o moartă, nea Ilie! Iasă că dacă o să fii ales în consiliul comunal ne descurcăm noi.
Aristide nu mai râse. Moromete se uită o secundă la el, apoi întoarse capul în altă parte şi rămase nemişcat şi posomorât. Primarul îi propunea într-un fel destul de lămurit să devină omul lui. Ceva asemănător se mai întâmplase o dată pe vremea când Aristide nu era aşa de bogat şi Moromete nu atât de prudent în politică. Aristide plăcuse oamenilor şi fusese susţinut în alegeri, iar consiliul comunal din care făcuse parte şi
Moromete aprobase cu multă nevinovăţie două importante hotărâri pe care le propusese Aristide îndată ce fusese ales primar: o hotărâre cu privire la un monument în cinstea eroilor şi alta cu privire la ridicarea unui cămin cultural. Amândouă proiectele trebuiau realizate prin autoimpunere. Porniseră membrii consiliului comunal prin sat cu căruţele şi strânseseră grâu şi porumb; de două ori, în doi ani; şi oamenii dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor, iar consilierii predaseră grâul şi porumbul primarului, în care aveau încredere; iar primarul nu dezminţi încrederea consilierilor săi, ridică un monument de ciment de doi metri pe un teren de un metru pătrat, monument pe care fură trecuţi toţi eroii războiului de reîntregire şi clădi o aripă a şcolii începută de mult, adăugând, sub frontispiciul pe care scria Şcoala, şi: Căminul cultural. Dacă între timp Aristide n-ar mai fi luat şi alte hotărâri la fel de importante, de astă dată referitor la executarea bugetului comunei, la folosirea terenurilor şi altor bunuri ale primăriei, şi nu le-ar fi executat în acelaşi chip, adică având grijă să nu existe hârtii sau să existe hârtii care îl acopereau, afacerea cu monumentul şi căminul cultural ar fi sfârşit rău pentru el, adică aşa cum i s-ar fi întâmplat oricărui om care n-ar fi fost total cinstit; dar amestecată cu altele şi întinsă pe mai mulţi ani, această afacere de început se împletise într-un lanţ gros, puternic şi total, pe care nimeni, odată ce lanţul se formase, nu mai putea să-l desfacă. Moromete cunoştea şi el această chestiune cu monumentul şi căminul cultural, dar Aristide îi dăduse de înţeles că afacerea era în ordine; era foarte mirat că Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea şi lui nişte izlazuri să le folosească; ce dracu, toţi consilierii luaseră, numai Moromete rămăsese...
Drept răspuns, Moromente părăsise consiliul şi se găsiseră destui care să râdă de el că a fost prost şi nu s-a ales cu nimic şi că de aceea nu se mai duce pe acolo. Poveste veche şi uitată chiar si de Moromete. Dar iată că Aristide n-o uitase şi îi
1010 MARIN PREDA
propunea iarăşi, având în vedere alegerile apropiate, să voteze din nou pentru el şi să-1 sprijine iarăşi în sat. In schimb, Aristide avea să-1 ajute să se descurce în consiliul comunal mai bine ca data trecută.
- Ştii că eu nu fac aici la primărie decât să iscălesc hârtii, spuse Aristide mai departe, văzând că Moromete tace posomorât.
„Se ştie de mult că eu las acuma pe alţii să se ocupe de afacerile primăriei", însemnau de fapt cuvintele lui.
— Nu mai am timp nici să mor, adăugă el vesel, şi nu minţea, era ocupat până peste cap cu construcţia unei noi mori în Tâtărăşti, o comună mai mare decât aceasta de aci unde era primar. A! Ce zici, Moromete?
— Domnule, i-am dat drumul la Bucureşti, răspunse Moromete după lungă vreme de tăcere. I-am dat drumul Ia Bucureşti şi e vorba să-mi trimeată nişte franci! repetă el. Dar mi-e frică să nu vină iar Jupuitu după fonciire!
- Stai că nu pricep nimic, zise Aristide.
— N-auzi că i-am dat drumul la Bucureşti lui Achim? spuse Moromete puţin supărat că celălalt nu înţelegea. I-am dat drumul lui Achim, lui fi-meu!
- Ei şi?
- Trebuie să-mi trimeată nişte franci!
— Nu pricep!...
— N-am acuma să-i dau ăluia cu fonciirea.
- Ei şi?
- Dă-mi patru mii de franci să-i dau la fonciire şi când îmi trimite fi-meu, ţi-i dau îndărăt...
Aristide se hotărî repede:
— Mi-am închipuit eu, când te-am văzut, de ce ai venit, Moromete, spuse el devenind din nou vesel. Bine, atunci rămânem înţeleşi: îţi dau. Şi se ridică de la birou: prietenii mei îi împrumut cu plăcere. Hai cu mine pe la cârciumă că n-am bani la mine!
MOROMEŢII. I 1011
De la primărie la Aristide nu era departe. Mergeau împreună agale. Aristide era mai înalt, şi cu toate că era elegant în costumul său uşor, de vară, albastru-deschis, cu pălărie moale de pai de orez, atrăgea atenţia mai puţin decât Moromete, care arăta parcă supărat, şi avea o expresie ca şi când nu singur, ci silit de cineva ar fi mers alături de primar.
IV
In acest timp, Paraschiv pornise înfrigurat spre tuşă-sa Guica. Achim plecase şi trebuia făcut ceva repede cu Nilă, să-1 îndemne să termine o dată cu bombănelile lui de neînţeles.
- Ei, gata, ga Mărio! îi dădu Paraschiv de veste tuşei. Gata, dar nu ştiu ce să fac cu Nilă, câ îmi vine să-i dau câţiva pumni după ceafă şi să-1 satur.
Guica stătea în faţa bordeiului şi împletea la ciorap; ea nu luă în seamă supărarea nepotului şi, de bucurie că în sfârşit Achim plecase, scăpă câteva ochiuri la ciorap.
- Ce vorbeşti, Paraschive? şopti ea cu glas strâns. I-a dat drumul? A plecat? Când a plecat?
- De dimineaţă! răspunse Paraschiv. Mi-era niţel frică şi mie: haiti, acu' îl întoarce îndărăt! Că şi ăla se moşmonea, se moşmonea... mat adăugă Paraschiv supărat.
- Aşa, mă! Aşa! continuă Guica cu bucuria ei sărată şi niţel surdă, ca şi când bine făcuse Achim câ se moşmonise. Aha! Aha! mai exclamă ea. Şi alea ce zicea? A? Paraschive? Alea nu zicea nimic?
Paraschiv nu răspunse.
- Hai, mă, dă-te naibii, ce eşti supărat? îl certă Guica. De ce nu spui? Acuma trebuie să plecaţi şi voi! Când plecaţi? Paraschive, se rugă Guica sfătuitor, vezi, nu staţi mult p-acolo! Un an, doi şi întoarceţi-vă acasă. Eu ţi-am mai spus. Eocul ăla din spatele casei e al tău. Cu banii din Bucureşti faci o casă pe el, te însori, cumperi pământ şi să mor şi eu acolo ca o creştină
1012
marin preda
între ai mei, să aibă cine să mă îngrijească. Vorba ăluia, să nu vie un străin! Că de! Suntem de-un sânge! Şi acolo, în Bucureşti, mai trimite-mi şi mie un frâng, că dacă nu eram eu să vă învăţ de bine, ce făceaţi? Nu mai pierdeţi vremea de pomană, să mai munciţi şi la secere pentru ei! Auzi tu?! Când plecaţi?
- Nu vrea boul ăla de Nilă, ga Mărio, n-auzişi ce-ţi spusei? zise Paraschiv scuipând şi făcând ca buzele lui să se încalece şi să se despletească în fel şi chipuri.
- Ce, e nebun?! se mânie Guica, oprindu-se surprinsă din împletit.
- Cică: „Nu, bă, că cum să plecăm cu caii şi să lăsăm grâul pe câmp?"; Cică: „Nu acuma, bă, mai încolo, pe la Sântămărie!"
-Păi şi tu, zise Guica, prost eşti? De ce n-ai venit cu el încoace? la du-te şi vin' cu el încoace! Ce, e prost?
- E prost, răspunse Paraschiv scuipând furios. Apoi continuă cu un glas gros, care vroia să semene cu al lui Nilă: „Câ ce, bă, ce ţi-a venit şi ţie! Plecăm acuma, râde lumea de noi: ăia ai lui Moromete rugiră câteştrei de acasă şi-l lăsară pe tat-său singur cu grâul pe câmp.
- Du-te, mă! Du-te! zise Guica fără să mai asculte. Du-te, mă, n-auzi? Du-te şi vin cu el încoace. Am să-i spun eu ceva şi ai să vezi că n-o să mai zică nimic!
Nilă însă plecase cu caii la păscut şi abia a doua zi spre seară se întâlniră cu tuşa lor.
Când îi văzu trecându-i pârleazul, Guica se ridică de pe scăunelul ei din faţa bordeiului şi le făcu semn să vie după ea înăuntru. Ca de obicei nepoţii îşi îndoiră cefele să nu se izbească cu fruntea de pragul de sus al uşii, intrară în odaie şi se aşezară tăcuţi pe aceleaşi scăunele de-o şchioapă; se fereau să stea pe pat, care era de totdeauna şubred şi s-ar fi putut rupe cu ei.
Guica se aşeză pe prag în faţa lor, fără să-şi lase ciorapul de la gât şi începu:
- Ei, Nilă! Păi ce-am vorbit noi până acuma? Ia ascultă aici la mine: lui Achim i-a dat drumul la Bucureşti si dacă nu
moromeţii. i
1013
trimite bani, crezi că tac-tău e prost? Păi ştii ce e în stare să facă? Să se ducă peste el acolo şi să nu mai puteţi face voi nimic! Tu auzi, mă?!
Paraschiv se uită la Nilă şi făcu un semn din mâini care vroia să spună: vezi! Nilă se uită la Paraschiv şi dădu din umeri vrând să spună că nu înţelege nimic. Guica deschise gura sâ-i dea drumul mai departe, dar Paraschiv o întrerupse. El îi aruncă fratelui o privire de dispreţ şi parcă mugi:
- Mai şi vorbeşti!
- Ce vorbesc, mă, ce vorbesc? bolborosi şi Nilă în felul lui de neînţeles, din care nu puteai să-ţi dai seama niciodată dacă protestează, cere explicaţii, sau pur şi simplu nu pricepe despre ce e vorba.
- Cum nu vorbeşti? Păi nu spui? reluă şi Paraschiv.
- Ce spun?
- Cum ce spui? Că: „Lasă, bă, că să mai aşteptăm, că râde lumea de noi!" Tu auzi ce spune ga Măria? Crezi că tata când o vedea că ăla nu-i trimite nici un frâng, o să ne aştepte pe noi să vie Sântămăria?
Nilă îşi încreţi fruntea lui lată şi groasă, o lăsă în jos şi nu mai spuse nimic. Dar iarăşi nu puteai să ştii ce e cu el. Guica vorbi mai departe:
- Nilă, dacă n-o să rămâneţi voi cu buzele umflate, haida-de! Păi voi nu ştiţi ce vorbesc alea? Ce spun pân sat? Că tac-tău are să-i treacă pe toţi pe numele lui şi are să-i treacă ăleia bătrâne casa şi jumătate din locul de casă. Pentru că eşti bleg şi umbli cu capul între urechi, d-aia! E averea voastră! Ce-ai să te faci tu dacă tac-tău îl pune alea la cale şi le trece casa? Ai, mă? Ce-ai să faci, Nilă? Că atunci nu poţi să le mai dai afară, că se duce la secţie şi vine cu jandarmul. Tu auzi ce-ţi spun eu? Guica se opri din împletit şi se ascuţi cu capul spre Nilă. Tu auzi, mă? repetă ea. E casa voastră, e averea voastră de la biată mă-ta! Şi lumea o să fie de partea voastră, că tac-tău cu nimeni nu se are bine...
1014
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1015
Nilă asculta în tăcere, cu pleoapele lăsate cu totul peste ochi ca şi când ar fi dormit. Guica continuă:
— Şi atunci ce să mai aştepţi? încălecaţi într-o noapte pe cai şi luaţi-o spre Bucureşti. Şi când o să vă întoarceţi cu bani peste vreun an şi-o sâ le daţi pe-alea afară, lumea o să zică: „Bine le face! Au fugit la Bucureşti din pricina lor! Aşa le trebuie, că au vrut să pună mâna pe averea fraţilor!" E averea voastră, Nilă! De câte ori să-ţi tot spun?
Guica îşi trase capul care stătuse întins şi înfipt sub ochii lui Nilă, apucă ciorapul din poală şi începu să împletească repezit, cu mişcări înghiontite.
— Nu, că lui îi e ruşine de lume, zise Paraschiv când tuşa se opri. Nu înţelege că lumea râde de noi taman d-aia, că îi lăsăm pe ei să ne mănânce munca. Păi, bă Nilă, lumea zice că suntem noi proşti, tu ştii asta? îl informă Paraschiv având în glas ceva care arăta că în privinţa asta de mult sunt ei acoperiţi de ruşine.
Nilă însă tăcea mai departe, cu fruntea lui lată şi groasă cât degetul aplecată în jos. Nu sc ştie de ce, lucrurile acestea care păreau foarte limpezi continuau să fie pentru el turburi. Paraschiv se uită la el cu dispreţ şi spuse iar, cu un glas lung, tărăgănat, ca şi când l-ar fi strigat de la cine ştie ce depărtare:
— Băi, Nilă, bă! O să te tragă fetele de turul pantalonilor, ca pe Năstase Besensac. Zici şi tu că eşti flăcău! Eu m-aş fi însurat până acum de zece ori, dar n-am vrut! Tot pentru voi, pentru tine şi Achim! Să vă fac oameni!
Nilă ridică fruntea, se uită la fratele său şi mormăi ca un urs:
— Faci tu oameni! Păi dar! Dăştept mai eşti! Mă mir că nu te vezi!
— Nu, că sunt ca tine, sâ dau în gropi, răspunse Paraschiv pornit. Dacă n-aş fi eu... Dacă ar zice tata să tragi la jug, ai trage la jug.
Nilă îşi încreţi fruntea şi chipul lui mare se aprinse de această jignire.
Se întoarse spre Paraschiv şi mormăi cu toată puterea, clipind des din ochi şi strângând pumnii ameninţător:
- Ce, bă, ce? Ce, ce? Ce vrei? Ce?
- Cecsina! blodogări Paraschiv fără să se sinchisească.
- la nu vă certaţi! interveni Guica ridicându-se de pe prag şi căutând ceva între sobă. Ea scoase de acolo o oală cu dude şi o puse înaintea nepoţilor. Nu vă certaţi ca proştii, ce v-a apucat? Paraschive, tu eşti mai mare, ce vorbă e aia? De ce râzi de el? Parcă tu eşti mai breaz? Să te duci acolo la Bucureşti şi să te-ntorci, să te-nsori! Să faci copii! Atunci să te vedem! Haide, luaţi nişte dude d-astea şi nu vă mai certaţi!
Cei doi începură să bage mâinile în oală şi să mănânce din ea în tăcere. Guica se aşezase la loc pe prag şi bestecăia la ciorap. După puţin timp trase un fir lung din ghemul negru de lână şi spuse:
- Hai, mă, ce faceţi? Că trebuie să plămădesc, să vă fac nişte pâine! Am şi eu câteva ciurele de făină pentru zile mari. Să vă fac să aveţi pe drum! înţelegeţi-vă mai repede!
- Ce să ne mai înţelegem, zise Paraschiv ridicându-se. Gata, plecăm!
- Şi caii? întrebă Guica.
- îi luăm cu noi, răspunse Paraschiv hotărât. Cu ei câştigăm mai mult decât cu oile. Altfel de ce dracu mai plecăm?
- Cum, mă, să furăm caii lu' tata? tresări Nilă cu un glas din care se vedea că acest gând nu izbutea cu nici un chip să-şi facă loc în capul lui.
- Păi nu sunt caii voştri, Nilă? N-aţi muncit voi anul trecut şi aţi plătit cinci mii la bancă? Cu ce v-aţi ales voi din douăzeci de mii care s-a împrumutat tat-tău? Nu şi-au făcut alea covoare de pe urma oilor? Sunt caii voştri, tu nu vezi, ce naiba tot vorbeşti! Ia vezi, că acum mă supăr pe tine!
- Păi vorbeşte şi el ca să nu tacă, zise Paraschiv mereu furios de împotrivirea lui Nilă. El se sculă în picioare şi continuă,
1016 MARIN PREDA
hotărât să termine cu atâta vorbă: Ascultă, Nilă, eu încalec şi plec şi te las ca pe-un prost aici... Mie să-mi spui verde... Te întreb: mergi sau nu mergi? De-un an de zile de când vorbim; mergem, mergem, mergem! Şi acum faci pe... Că râde lumea câ furăm, că, bă, să mai aşteptăm! Ce să mai aştepţi? Nu mai aştept, am aşteptat destul!
De pornit ce era, Paraschiv uită şi se aşeză pe patul tuşei, care îndată începu să trosnească şi să pârâie. Guica ţipă la el:
— Du-te, mă, naibii, că-mi rupi patul!
Paraschiv sări în sus. Supărat, el puse mâna pe umărul lui Nilă şi-l mişcă, parcă l-ar fi sculat din somn.
- Nilă, mergi, mâ, sau nu mergi? Nilă tresări şi deodară sări în picioare:
— Merg, mă, merg, ce tot mâ îţâni? N-auzi că merg? Nu ţi-am spus o dată că mergem?
- Păi vorbeşte!
— Ce să vorbesc? mormăi Nilă, de astă dată cu un glas slab, fricos, ca şi când i-ar fi părut rău câ spusese că merge. Continuă: Să mergem odată! Ce tot vorbim arata! Şi dacă se întâmplă ceva...
- Dacă se întâmplă ceva, eu răspund! aproape că strigă Paraschiv.
V
După ce se luaseră, Birică şi Polina continuau să se uite unul la altul ca şi când ar fi fost singuri pe pământ. Zadarnic încercau, Polina să stea mai mult prin casă cu soacra şi cumnatele, iar Birică prin curte cu tatăl şi fraţii! Se strigau pentru lucruri de nimic şi dacă se stăpâneau să nu fie mereu unul lângă altul, nu se puteau împiedica să nu-şi audă glasurile. Se auzea glasul ei sau al lui spunând nu se ştie ce, se opreau pentru o clipă şi bătaia inimii se iuţea...
Dar dacă durerea trebuie stăpânită fiindcă îndurerează şi pe alţii, bucuria prea mare trebuie şi ea stăpânită fiindcă poate
MOROMEŢII. I 1017
fi rău înţeleasă. Intr-o zi mama spuse „o vorbă" Polinei, închipuindu-şi că îi face un bine dacă îi aminteşte că traiul ei aici o să fie rău, dacă nu se împacă cu ai ei.
Erau la masă. Polina nu luă din ciorbă decât de vreo două ori şi lăsă lingura pe masă. Era o ciorbă de verdeţuri nici mai bună nici mai rea ca în alte zile, dar mama-soacră nu se uită la chipul norei să vadă că de fapt ei nu-i ardea azi de mâncare la fel cum nu prea îi arsese nici până acum de când venise aici; socoti că ciorba era de vină:
- E fără untdelemn! spuse ea. Trebuie să păstrăm untdelemnul pentru secere! Şi în loc să se oprească aci, se pomeniră cu toţii auzind pentru întâia oară nişte cuvinte cam nepotrivite şi supărătoare. Noi suntem învăţaţi, maică, să mai mâncăm şi fără untdelemn!
Nepotrivite şi supărătoare cuvinte, dar adevărate şi de aceea clipa care urmă după rostirea lor nu fu alungată de nimeni.
Polina se făcu roşie şi deodată, cu totul pe neaşteptate pentru ei, ea rosti cu o veselie înţepată şi necruţătoare:
- Ba eu, mamă, nu sunt învăţată să mănânc fără untdelemn! „N-am de gând să înghit ceea ce nu se cuvine", înseninau
de fapt cuvintele ei.
- Şi nouă ne-ar plăcea, dar ce să facem! rosti mama-soacră între două porniri, frică să nu iasă ceva urât, dorinţă să nu ocolească ceea ce trebuia în cele din urmă spus pe faţă.
Dar Biricâ-ratăl se sinchisi mai puţin. Se întoarse spre noră şi-i aruncă cu nepăsare:
- Ba o să mănânci, că n-o să ai încotro!
- Nemâncată nu stau! răspunse Polina cu veselia ei şuierată.
- Lasă, maică, o să vă aranjaţi voi! rosti mama. O să vă împăcaţi cu alde tac-tău şi o să vă duceţi acolo! Că aici e greu de trăit, suntem mulţi şi...
Nu spuse mai mult, se făcu tăcere. Ce însemna asta?! Aşadar în timp ce ea şi Birică nici nu ştiau ce mâncau ameţiţi de marea lor bucurie, aici exista nemulţumire, gânduri grăbite să-i
IOTE
MARIN PREDA
împovăreze cu grija traiului... Polina nu mai zise nimic, se ridică de ia masă şi intră în odaie. Birică se posomorise şi mânca în tăcere. El socotea ieşirea soţiei lui la fel de nepotrivită ca şi cuvintele mamei. Era însă limpede că bucuria familiei trecuse de mult; şi că ei doi băgau de seamă acest lucru abia acum.
- Ce e cu tine, mamă? spuse el supărat.
- Ce să fie? rosti tatăl numaidecât. Spune şi ea ce este. Sau nu-i aşa? întrebă el cu nepăsare.
In clipa aceea, în casă, Polina izbucnise în plâns. Birică tresări, se făcu galben la faţă. El rămase cu lingura înrr-o mână şi cu bucata de mămăligă într-alta, ascultând înfiorat, zguduit. Pe chipul lui se aşternea încet o expresie rece, străină de familie, care nu fu observată de ceilalţi. Lăsă lingura şi mămăliga pe masă, se ridică şi se duse la soţia lui.
- Hai, taci din gură! o ocroti el. Ce-ţi pasă ţie de mama? Numai dacă îţi fac eu ceva, atunci să plângi!... Hai! îşi înmuie el glasul.
„Hai, uită-te la mine, uită-te în ochii mei, însemna acest hai. Cum poţi să plângi când eu sunt cu tine, când amândoi ştim ceva care nu ştie nimeni?!"
- Hai, Polino! o mângâie el cu numele ei întreg, turburat de plânsul ei care, întocmai ca şi bucuria, creştea din el însuşi copleşitor. Hai, tu... taci! Lasă! Numai dacă eu...
Dar Polina, cum stătea pe pat cu capul lăsat pe coate şi coatele pe genunchi, se răsuci fără să sc ridice şi îşi puse faţa udă pe piciorul lui. înfiorat, el îi apucă faţa în palmele lui aspre şi sub palmă îi simţi gura fierbinte cum plânge şi vorbeşte:
- Destule vorbe urâte am auzit în casă! Am crezut că dacă mă mărit o să scap! Toată ziua şi toată noaptea numai bani şi pământ! Bani şi pământ!
Polina aproape că strigaşi era limpede că o spunea pentru cei din tindă. într-adevăr, aceştia încetaseră să mai mănânce şi ascultau.
MOROMEŢIE 1
1019
- Am fugit de acasă numai să nu mai aud şi acuma vă bateţi joc de mine că nu sunt învăţată să mănânc fără untdelemn. Am fost şi eu fată pe lumea asta! A trebuit să mă feresc şi sâ strâng din dinţi şi acuma...
- De ce a trebuit să strângi din dinţi? o întrerupse Birică-tatăl din tindă.
- Hei, tată! protestară într-un glas fetele şi mama.
- Pentru că alte fete se mărită cu nuntă şi cu lăutari, răspunse Polina plângând. Dar dacă e vorba pe-aşa, am să plec chiar acuma, dacă soacra nu mă lasă nici măcar să răsuflu! Birică, hai cu mine!
în tindă, mama se ridică speriată de la masă şi trecu pragul odăii.
- Polino, tu degeaba te superi şi plângi, că n-am zis ce ţi se pare ţie. Am zis şi eu o vorbă, oi fi greşit! Dar vorbeşte lumea prin sat, maică, şi voi nu ştiţi nimic. Tat-tău zice că nu cumva să ne prindă că venim peste el cu împăcăciunea, că ne dă afară şi ne face de râsul lumii. E pus pe duşmănie contra lui Birică şi ne-am gândit şi noi că tu, Polino, trebuie să te duci pe-acasă şi să le spui că nu şade frumos să ne duşmănească degeaba. Dacă o vrea să-ţi dea ceva, bine, dacă nu, lasă-1 să-i rămână lui, sâ se sature de pământ. Dar ne pare şi nouă rău când auzim ce spune la lume. Barim să tacă din gură! Adineauri spusei vorba aia cu dusul la alde tat-tău fiindcă aşa ar fi stat bine, ne-am fi bucurat şi noi să-ţi dea tat-tău dreptul tău şi să vă ajute până vă faceţi o casă. Dar Doamne păzeşte dacă am vrut să spun ceva rău. Fiindcă noi ne-am gândit: dacă se însura Birică cu alde Leana lui Floricel, care n-are decât o jumătate de pogon de pământ, ce făceam? Nu tot trebuia să stea aici, cu ea? Te-a luat pe tine! Ei! Şi dacă n-o să-ţi dea tat-tău nimic, ce?! Uite, sunt fetele astea aci şi fraţii ăştia, să spună ei dacă se gândeşte cineva rău la tine. Atâta zicem şi noi: să tacă din gură alde tat-tău şi să nu ne mai înjure. Fiindcă fetele astea s-au făcut şi ele mari şi altă zestre
1020
MARIN PREDA
decât câ sunt vrednice'şi cinstite n-au, de ce să-şi bată Tudor Bălosu joc de ele? D-aia eram supăraţi, că altfel, maică...
Mama se opri. Era toarte îndurerată şi când sfârşi de vorbit se aşeză pe pat şi oftă; privirea ei se lărgi şi râmase nemişcată într-o contemplaţie liniştită a durerii. Asta era tot, nimic altceva nu mai aveau cu Polina. Fetele intraseră în casă şi'tăceau, adeverind prin asta spusele mamei. Numai Birică-tatăl părea să mai aibă ceva de spus. Pe de altă parte atmosfera aceasta o surprinsese atât de mult pe Polina, încât ea nu zise multă vreme nimic, se uita mereu când la mama-soacră, când la cumnate şi pe fiece clipă care trecea, o ciudată licărire creştea în privirea ei. întâi se îndreptase pe pat, apoi se îndepărtase puţin de bărbatul ei. Urmele plânsului se şterseră treptat, apoi un zâmbet ascuns, cu neputinţă de ghicit ce însemna, se ivise pe buzele ei. Se cunoştea totuşi că nu se îndoieşte de adevărul celor auzite, că o crede pe soacră şi pe cumnate şi le dă întru totul dreptate. Dar zâmbetul acela... parcă îşi bătea joc de ei, parcă râdea de nevinovăţia lor.
- Păi bine, Birică, tu de ce nu mi-ai spus? se întoarse ea după o vreme spre bărbatul ei. Ia hai cu mine la tata! Hai chiar acum cu mine! repetă ea şi se dezbrobodi şi îmbrobodi cu o singură mişcare. Se sculă de pe pat şi rămase în picioare liniştită şi hotărâtă.
- Vezi să nu te întorci plângând! spuse Birică-tatăl batjocoritor.
Se pare că el ştia ceva mai mult decât toţi despre Tudor Bălosu.
- Nu acuma, Polino, spuse mama cu îndoială. Mai lasă-1 pe alde tat-tău să se mai gândească, să mai...
- De douăzeci de ani de când m-a făcut a avut destul timp să se gândească, spuse ea uimindu-i pe toţi cu acest răspuns. Hai, Birică!
- Nu striga la mine, fă! murmură Birică scuturându-se parcă.
F
MOROMEŢII. 1
1021
Tânăra Iui nevastă era de nerecunoscut, se uita la ea uimit şi părea să nu priceapă ce vrea de la el.
Polina deschise uşa de perete şi o lăsă larg deschisă. I se auziră paşii apăsaţi străbătând bătătura. Birică se ridică de pe pat şi se luă după ea. Abia o ajunse din urmă, atât de repede şi mânioasă se îndrepta nevasta lui, după măritiş, să dea ochii cu părinţii.
VI
în seara si în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama ei plânse şi încercase s-o trimită pe fata mai mică, Rafira, cu câteva lucruri de-ale Polinei, dar Rafira, deşi avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase şi o ameninţase pe muierea lui cu bătaia.
Dar aşa slabă cum era, Aristiţa îndrăznise să se împotrivească:
- Tu ai făcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ţi-a păsat ţie vreodată de noi! Proastă să fie Polina să-ţi mai spună în viaţa ei tată.
- Şi dacă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, îngrozind-o pe muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are să treacă nici o săptămână şi ai să vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea. Are nevoie de pământ.
- Şi dacă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi toţi... Nu ţi-e frică să nu te ia lumea la ochi?
- De ce să mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are băiatul lui Stan Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din cântat? Treaba ei! Eu nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu atâta pământ şi fuge de el! Ce are, fa, băiatul lui Stan Cotelici?
- Are pe dracu! strigase Aristiţa înfuriată. Dacă nu-i place, vreai să i-1 bagi pe gât?
- Nici nu-mi trece prin cap, răspunse Tudor Bălosu nepăsător. Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a
1022
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1023
vrut să-1 ia pe-al lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică? Altul mai bun nu găsea?
Se certaseră până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era mereu nepăsător la rugăminţile femeii care îi spunea să se ducă acasă la Birică şi să se împace cu fata. Tudor Bălosu nu numai că nu-şi cunoştea bine fata, dar nici măcar nu bănuia ce se petrecuse cu ea după măritiş; când o văzu pe Polina intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu i se deschidea bine, de astă dată i se deschise cât o ceapă. Polina intra în curte cu o înfăţişare şi nişte paşi care nu semănau deloc cu ai Polinei pe care o ştiau ei, sfioasă şi supusă, cam încăpăţânată în sfioşenia ei ascunsă, dar totdeauna ascultătoare.
Pe drum Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreşit să se împace cu părinţii. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Aşadar, se vor împăca şi vor sta la părinţii ei, vor munci împreună un an, doi şi în acest timp vor strânge să-şi facă o casă. Aşa face toată lumea. Toate acestea are să le spună el.
- Pe urmă să taci din gură şi să mă laşi pe mine, că o să mă înţeleg cu ei, încheiase ea.
Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia bărbatului ei, fapt care o nemulţumise atât de mult pe mama-soacră şi pe cumnate, nu mai putea fi vorba, de vreme ce scopul lor era împăcăciunea.
Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă convenise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neaşteptată.
Tudor Bălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, şi fără să ştie pentru ce, închise fereastra care era deschisă şi deschise uşa din tindă. Aristiţa aprindea focul în vatră şi se pregătea să lucreze la maşină nişte rochii.
- Vezi că vine Polina şi cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei ttecând şi el pragul şi intrând în casă.
Tot atunci, Polina şi Birică urcară scara prispei; ajunşi în tindă, fata se opri, se uită Ia mama ei care se îmbrobodea zăpăcită şi-i spuse simplu, dar cu ceva nou, parcă străin, în glas:
- Bună-ziua, mamă!
- Bine v-am găsit! spuse şi Birică încet.
- Bine-aţi venit, răspunse Aristiţa luând-o înaintea lor în casă şi uitându-se îngrijorată dacă nu era ceva aruncat în dezordine peste paturi.
Cei doi intrară în odaie şi dădură şi acolo bună-ziua. Tudor Bălosu răspunse limpede bună-ziua şi-şi aruncă privirea cercetător spre fiică, dar Polina parcă nu-1 lua în seamă; se aşeză pe pat şi-şi strânse mai bine basmaua sub bărbăie. Pe nesimţite, în tăcere, Tudor Bălosu, Aristiţa şi Victor se apropiară de celălalt pat şi se aşezară pe rând, aşteptând. Polina se uită la bărbatul ei. Acesta se posomori şi-i întoarse privirea parcă furios, începu să vorbească limpede şi încet, simplu, parcă s-ar fi cunoscut şi ar fi trăit împreună cu ceilalţi de multă vreme:
- îmi pare rău, nea Tudore, că ne-am certat...
Flăcăul se opri câteva clipe, timp în care Victor se aşeză mai bine pe pat. Dar Tudor Bălosu nu luă în seamă părerea de râu a ginerelui, care trebuia să fie începutul împăcării.
- Ce vreţi, mă, voi? Ce căutaţi aici? întrebă el.
- Tudore, taci din gură! sări Aristiţa speriată.
- Stai că eu n-am chef nici de ceartă, nici de discuţie! răspunse el liniştit, şi continuă spre cei doi, mai mult spre Birică, despre care credea că pusese la cale venirea la el în casă: Ce e, Birică, ce cauţi aici? în seara când ai furat-o pe proasta asta, eu am venit la tat-tău şi i-am spus. Ce mai vreai? Sau unde te-am lăsat să intri pe poartă crezi că am să mâ tocmesc cu tine!
- Nea Tudore, n-am să-ţi spun decât câteva vorbe şi ne ducem... Nici eu n-am chef să mă tocmesc cu dumneata. Eu cred că ar fi bine să ne înţelegem ca oamenii. Am un singur
1024
MARIN PREDA
pogon de pământ, mare şi lat. Pământul Polinei... dar nu e vorba acuma de pământ, fiindcă... Polina spune că să stăm la dumneavoastră, un an sau doi, până ne facem noi... dumneavoastră aveţi trei odăi... şi muncim cu toţii. De ce să ne certăm? Dacă vreţi bine, dacă nu... treaba dumneavoastră, noi ne-am luat şi o sâ ne descurcăm noi...
Victor Bălosu rânji din patul lui şi se mişcă în el într-un fel care făcea să se vadă că ceea ce auzise îi plăcea mult, îl înveselea. Birică băgă de seamă şi chipul i se aprinse. Se ridică în picioare gata să plece, dar Polina se prinse în aceeaşi clipă de umărul lui:
- Unde te duci? Stai că merg şi eu.
- Da, stai, zise Tudor Bălosu batjocoritor.
- Da, să mai stea, răspunse Polina rece. Apoi la fel de rece şi liniştit continuă: Şi tu, Victore, ce rânjeşti acolo în pat? Nu ţi-e ruşine?
Victor Bălosu, Aristiţa şi Tudor Bălosu făcură ochii mari.
- Polino, cc e cu tine? zise Aristiţa abia şoptit.
- la spune, tată, continuă fata fără să răspundă. Ce zici de ce-a zis Birică?
întrebarea aceasta liniştită i se păru tatălui obraznică. Se înfurie:
- Vezi să nu te iau acum de moaţe şi să te satur de măritat, spuse el aşezându-se la locul lui.
- Atunci nu vreai să stau aici cu Biricâ? întrebă Polina iarăşi, uitându-se la el deschis.
- la spune, Polino, vreai s-o iai pe coajă? spuse tatăl ameninţător. Acum te iau de mână şi te dau afară! Ai fugit cu ăsta ca o proastă, te-ai dus în crila lor de copii! Că altul mai bun nu găseai.
- Nu, altul mai bun nu găseam, răspunse Polina limpede. Asta mi-a plăcut mie! Şi de ce zici că nu ne laşi aici? Spune, ca să stim şi noi.
MOROMEŢII. I
1025
Drept răspuns, Tudor Bălosu se ridică de pe pat şi spuse încet şi scrâşnit:
- Bă, ia ieşiţi afară d-aici! Ieşiţi afară până nu asmut câinii pe voi.
Aristiţa sări şi i se puse în faţă:
- Tudore, ne aude lumea! Râde lumea...
- Ia lasă-1, mamă, spuse Polina apăsat. Se ridică în picioare înaintea tatălui:
- Să asmuţi câinii pe mine? întrebă ea muşcându-şi adânc buzele, aprinsă la faţă. Să asmuţi câinele? N-ajunge cât am îndurat aici, cât am muncit? Ia stai tu niţel, tată, să vorbeşti aici cu mine! strigă ea cu un glas tăios şi înalt. Se rupse din faţa tatălui, merse spre uşa odăii care rămăsese deschisă şi o trânti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei: Iar tu, mamă, să nu te amesteci, că nu eşti bună de nimic! Ai rămas oarbă, de când lucrezi la maşină să le dai lor mii de lei! Şi de săptămâni de zile de când mă omoară să mă mărit cu Stan Cotelici, tu n-ai spus nimic! Iar acuma m-ai lăsat să mă fac de râsul lumii!
De astă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea şi vru s-o apuce de mâini şi s-o dea afară. Birică şi Victor săriră de pe pat. Polina se smulse din mâinile tatălui şi ţipă:
- Ia mâna de pe mine!
Tudor Bălosu încremeni cu ghearele în aer. Fata îl fulgera cu nişte priviri a căror ură ardea în ele ca o flacără.
- Să nu dai în mine că-ţi scot ochii! rosti Polina cu un glas şuierător.
- Polino, ţipă Aristiţa, ai înnebunit?
In clipa aceea,Victor sări între ei, deschise uşa şi spuse tare şi dispreţuitor spre Birică:
- Ia ieşi, mă, afară d-aici! la ieşiţi afară d-aici!
Birică îl privi mocnit, mestecându-şi fălcile. Nu se mişcă. Victor Bălosu se apropie de el şi îl apucă de flanela lui cârpită în coate. Spuse cu acelaşi dispreţ:
1026
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1027
- Ieşiţi, bă, afară!
Acest glas îngâmfat îl făcu pe Birică să-şi smucească mâna cu putere şi să se dea îndărăt gata să-i sară în cap. Polina îl apucă liniştită pe fratele ei de gulerul hainei şi când acesta se întoarse cu faţa, ea îi cârpi o palmă atât de năprasnică încât Victor se clătină. Când îşi reveni şi se repezi spre Polina, Birică îi ieşi atunci înainte şi într-o clipă se încleştară unul cu mâinile în gâtul celuilalt.
- Tudore, sai că se omoară! strigă Aristiţa înăbuşit. Mama şi fiica şi Tudor Bălosu săriră şi începură să izbească
în mâinile lor încleştate.
O dată despărţiţi, cei doi se priviră cu ură, mult timp gâfâind. Victor Bălosu parcă uitase de palma dată de sora lui. Abia întru târziu îşi aminti şi se repezi pe negândite spre ea, dar Aristiţa îi ieşi înainte.
- Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine! gâfâi el.
- Dau în tine! răspunse ea tremurând. Măgarule! Ai şi tu o soră care se mărită şi strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai un obraz de porc, mă mir că nu-ţi plesneşte.
Victor Bălosu sări iar de la locul lui şi de astă dată o luă spre uşă, să iasă afară. Bănuind ceva rău, Aristiţa ţipă:
- Victor, stai aici, Victore? Stai aici! Stai aici! Tudor Bălosu sări şi el şi îl apucă pe fiu de umeri.
- Ia stai, mă, la locul tău! Stai să le spun eu încă o dată, să nu zică pe urmă lumea că a venit fata la mine şi am gonit-o...
VII
Se făcu un timp o tăcere grea. Se aşezară iarăşi pe paturi, cei doi singuri într-o parte, iar ceilalţi pe celălalt pat. Tudor Bălosu rupse tăcerea cu un glas schimbat din care înfumurarea de tată pierise.
- Va să zică, Polino, abia te-ai măritat şi ţi-a şi sărit ţandăra. Te-au pus ai Iui Birică la cale. Vii să-mi bagi ghearele în ochi!
Aş putea să ies afară şi să-mi văd de treburi, dar mă gândesc la ce-ai să ttagi când te-or pune ai lui Birică la muncă. Acolo să vezi muncă, nu ca acasă! Ai muncit şi acasă, nimeni nu zice, dar taman d-aia ar fi trebuit să nu-ţi iai lumea în cap. Dacă ar face toate fetele ca tine, ar fi un balamuc în tot satul... Aşa că vezi, îţi spun încă o dată, pentru ultima oară, cu frumosul, să te întorci...
- îmi spui cu frumosul, dar sări cu pumnul la mine, spuse Polina limpede, uitându-se drept în ochii lui.
Tudor Bălosu înghiţi greu.
- Nu vreai să taci din gură, cauţi ceartă! zise el.
- Să vorbeşti ca lumea şi să nu mă minţi! Niciodată nu te-ai uitat la mine ca la o fată. Tot cu Victor: Victor în sus, Victor la deal... Numai eu am muncit şi ai crezut că sunt proastă, am să înghit mereu şi o să mă mărit cu cine vreţi voi...
-Acum te-ai făcut deşteaptă, măgăreaţo! Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu tata? spuse Victor.
- Nu mai pot de ruşine, răspunse Polina batjocoritor. Uite unde s-a adunat ruşinea, la alde tata şi la domnul voiajor!
- N-am ştiut eu ce zace în tine că te învăţam eu minte, răspunse Victor clocotind. Poţi să zici că cu vorbele astea care le-ai spus acum, te-ai spălat pe bot de-un frate!
- Păi da, că mama nu putea să facă şi ea un limbric lângă un gard în loc să-mi facă un frate ca tine.
Era de o răutate care adâncea şi nu apropia groapa care se căscase între ei. Birică nu mai pricepea cum o să se mai împace soţia lui cu părinţii după toate acestea. Nimeni însă nu mai îndrăznea s-o ameninţe pe Polina.
- Uite, Polino, una şi cu una face două! rosti Bălosu. Eu atâta am de spus: ai fugit de acasă, te-am sfătuit să te întorci, nu vreai, gata, acum n-ai ce mai căuta îndărăt. Am terminat socoteala.
Se făcu tăcere. Polina îşi rezemă un cot în genunchi şi apoi îşi rezemă bărbia în podul palmei.
1028
MARIN PREDA
T
- Aşa crezi tu, spuse ea neturburată.
- Aşa are să fie! apăsă Bălosu. Polina repetă:
- Aşa crezi tu!
- Aşa cred eu, aşa este, am terminat, ce mai atâta vorbă! zise Tudor Bălosu gata să-şi piardă din nou răbdarea.
- Nu-nu! îl preveni Polina aproape veselă. Trebuie să înţeleg şi eu. Va sâ zică de ce zici că nu vreai să stăm amândoi în odaia de dincoace, până ne facem noi casă?!
- Tudore, lasă-i, mă, să stea, îndrăzni Aristiţa încet. Birică e băiat muncitor, ce-aveţi cu el? Aşa face toată lumea...
Era de necrezut, mama se dăduse deschis de partea fetei. Tudor Bălosu o fulgeră cu ochii, dar Polina nu-1 slăbi:
- Nu te mai uita aşa la mama, zise ea. Ai să ne laşi să stăm aici.
- Voi amândoi să staţi cu mine?! se miră Bălosu. Poate dacă mor eu şi băiatul ăsta! Atunci da!
Polina se uită spre fratele ei şi, ce lucru de neînţeles, glasul i se făcu mai cald, aşa ca al unei surioare mai mici:
- Victore, nici tu nu vreai să mă laşi să stau aici?
- Da' ce, e casa mea? răspunse Victor colţos dar zăpăcit totuşi de rugămintea ei. Ce mă întrebi pe mine? se scutură el. Din partea mea, n-ai decât să stai!
- Da, se vede, spuse Polina cu părere de rău. Apoi, ridi-cându-se pe neaşteptate de pe pat: Hai, Birică! Se întoarse spre toţi ai casei: zi, mâ goniţi? Bine, mă goniţi voi, da' să nu credeţi că eu sunt proasta aia! Nu scăpaţi voi de mine câtă viaţă oţi avea!
Deschise uşa înainte şi ieşi afară, fără să dea bună ziua sau să mai spună vreun cuvânt. Birică mergea în urma ei cu fălcile încleştate. Când ieşiră în poartă, tânărul mârâi supărat:
- Fă, tu eşti nebună!
Se opriră în drum, în faţa casei. Polina întârzia, parcă ar fi vrut să se întoarcă îndărăt, sâ mai spună nu se ştie ce.
MOROMEŢII. I
1029
- Haide! o îndemnă bărbatul mohorât, fără să se uite la ea.
- Nu merg!
- Ce?! se miră Birică şi se uită la ea. Avea o înfăţişare ascunsă, ca pe vremea când era fată. II fulgeră un gând, pe care îl şi rosti: Polino, mă laşi?
Ea nu răspunse şi nu se mişcă. Se uita înţepenită nicăieri.
- Nu merg! Unde vrei să merg? Unde să dormim la iarnă? în coşar? în trenţe, pe jos?
Aceste cuvinte îl înspăimântară pe Birică, se făcu alb ca varul.
- Da, şopti el copleşit. Bine, Polino! Atunci rămâi la ai tăi! Du-te atunci! şopti el într-un târziu şi de astă dată îşi înălţă fruntea.
Văzuţi de departe, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama ce se întâmplă între ei. Birică nu mai putu îndura şi se îndepărtă încet. Lumea care se uita putea crede că s-au înţeles să rămână la Bălosu; altfel s-ar fi certat şi înjurat cu glas tare, aşa cum se întâmpla cu cei mai mulţi când nu se înţelegeau. De aceea, când Polina îl chemă din urmă pe Birică, chemarea nu miră pe nimeni.
Birică se opri, se întoarse şi o aşteptă. Privirea lui ardea şi dacă n-ar fi fost în drum ar fi lovit-o întocmai ca atunci sub dudul Moromeţilor; din nou ea îl făcea să se teamă că ar putea-o pierde. îşi aminti însă privirea şi răspunsul ei de atunci şi deodată înţelese că nu pentru a-l chinui zadarnic se purta ea aşa.
„Ah, ce naţie de femeie! gândi el. De rămas la ai ei nu vrea, dar nici cu mine nu merge!"
- Hai, Polino! şopti el mohorât. Hai, nu te speria, că să fie ea a dracului de casă, cu două etaje o fac, dacă e vorba că din pricina casei...
Şi o luă înainte îndârjit. Polina merse de astă dată în urma ui, ca orice nevastă supusă bărbatului. Birică mai întoarse o dată capul spre casa lui Bălosu şi îl văzu pe acesta pe după
1030 MARIN PREDA fi MOROMEŢII. 1 1031
geamuri urmărind ceea ce se petrecea la poartă. „Mama ta, ameninţă Birică. Ai crezut că dacă nu-i dai zestre, am să ţi-o las!"
— Birică, întrebă Polina din urmă, cu ce zici că ai să faci casă? Şi fiindcă el întârzie cu răspunsul ea adăugă: Să ştii că mie nu-mi place cu două etaje!
Era veselă, râdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o înţeleagă; firea ei era aşa că vroia să trăiască în voie şi bărbatul sâ nu-i pună pe umeri nici o povară; doar de aceea îl luase pe el şi nu pe altul şi de aceea fugise de la părinţi. Dar ce era de făcut, de unde să facă rost de bani pentru casă? Ea glumea, dar dacă până la toamnă fraţii şi surorile lui mai puteau dormi pe prispă, când s-o face frig vor trebui să intre înăuntru şi atunci unde are s-o culce pe Polina? Ce-are să se întâmple între ei dacă n-or mai avea unde să stea? Pentru câ, oricât de ciudat părea lucrul ăsta, ciudat mai ales fiindcă nu-şi dăduse deloc seama de el până acum, pur şi simplu n-avea unde să stea cu ea!
VIII
Astfel se întâmplă că, în scurtă vreme de la însurătoare, bucuria lui Birică se şi făcu dureroasă. Gândul că s-ar putea să-l apuce toamna fără casă îl nelinişti atât de mult încât, fără să se mai sfătuiască cu familia, se hotărî sâ facă rost de bani numai în singurul fel în care putea să facă atât de repede şi anume să vândă de îndată jumătate din pogonul lui de pământ. Se gândi câteva zile în şir, îi trebuiau cel puţin trei mii de lei dacă vroia să-şi facă o casă ca să nu fie bordei (şi numai o astfel de casă îi trebuia, altfel toată lumea ar fi zis ce rău a ajuns Polina trăind cu el), dar de unde să ia trei mii de lei? Şi apoi cum avea el să trăiască cu o jumătate de pogon de pământ, când alţii cu un Iot întreg abia se ţineau?
Dar această întrebare din urmă nu-1 turbură pe Birică. înainte de orice trebuia să-şi ridice casă, şi încă una frumoasă, aşa cum pe drept merita o nevastă ca a lui. După aceea avea să vadă.
I.uând această hotărâre el se grăbi să anunţe familia.
- Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.
Erau tot aşa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră încercarea de împăcăciune.
Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl şi ceilalţi încetară o clipă să mai mănânce şi se uitară la el bănuitori.
- Să faci cărămizi şi să le laşi acolo să dea zăpada peste ele! Sau de ce?! se miră tatăl.
- Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.
- Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la văgăuni, după ce sapi şi termini cu cărămizile găseşti la fund şi nişte bani!
- Asta mă priveşte pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti, uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine şi i-o întoarse cu nepăsare:
- Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cârpească în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-1 de sus până jos.
Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simţi iarăşi atinsă ca şi data trecută cu untdelemnul.
- Ce s-o mai cârpăcească, trebuie altă flanelă, zise ea. După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de
ochi îndreptându-se scurt şi în tăcere asupra ei.
- O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu verdeţuri din mijlocul mesei.
- Ce tot dondăneşti din gura aia? interveni atunci mama-soacră, uitându-se cu simpatie la noră. Aşa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat şi a intrat şi el în rândul oamenilor!
Tatăl prinse cu privirea mulţimea de copii de la masă şi aşteptă câteva clipe ca să fie înţeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar nişte închipuiri de cămăşi, iar fetele...
- O să tundem câinele şi o să ne facem flanele, zise el.
- Parcă noi o să ne luăm după tine! răspunse mama.
1032
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1033
Ştia şi ea că tatăl avea dreptate, dar dacă nu era lână pentru flanele, barim să fie o vorbă bună!
Trecu deci cu bine această clipă grea pentru Birică: nu-1 întrebă nimeni de unde avea să ia bani şi el înţelese că la urma-urmei într-adevăr acest lucru îl privea numai pe el.
Umbla prin curte fluierând şi cântând. Puse mâna pe secure şi se duse în grădină sâ taie salcâmi pentru tălpici. Polina stătea lângă el şi îl asculta cum cântă, parcă ameţită, cu ochii închişi şi cu mâinile încrucişate pe sâni. Din când în când el se oprea din cântat şi arăta cu mâna:
- Dărâmăm coteţul... în partea asta o facem, cu faţa încolo. Şi începea iar să cânte şi să izbească în salcâmi cu securea.
Era aşa de vesel încât îşi amesteca glasul cu loviturile de secure în aşa fel, încât fraţii lui mai mici, care se aşezaseră puţin mai în vale, se tăvăleau pe iarbă cu burţile lor goale şi râdeau.
- Şi cu ce zici că ai să cumperi metri cubi, Birică? întrebă tatăl din poarta grădinii.
Adică metri cubi de lemn de construcţie, podele, uşi, ferestre... Dar Birică şi Polina nu mai erau singuri, apăruseră din fundul grădinilor câteva fete atrase de glasul cunoscut al vecinului, şi Birică nu mai putu să răspundă.
- Ce are să mai cânte Birică la nuntă! se minună una dintre fete, apropiindu-se şi aşezându-se jos lângă Polina.
- Birică, ia cântă tu Vai de copilul străin, că vreau să-1 învăţ şi eu...zise alta care se apropia încet, cu fruntea într-o cusătură.
Dar a doua zi, când Birică puse caii la ham să se ducă la văgăuni, tatăl îl opri:
- Salcâmii ca salcâmii, zise el, sunt verzi şi până se usucă trebuie să-i tai din vreme, dar nu pune tu copiii să muncească degeaba la cărămizi.
- De ce?
- D-aia, fiindcă nu te-aranjează!
- Bine, o să mă duc singur.
— Du-te singur, dacă n-ai ce face!
— De ce n-am ce face?
— Fiindcă te-am mai întrebat şi ieri: de unde faci tu rost de bani?
— Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni?
— A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano şi Gheorghiţo, strigă el, hai, duceţi-vă cu Birică şi ajutaţi-1!...
Fetele chiar se urcară în căruţă. He erau acum vesele pentru ele însele; de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de ajutat cu braţele lor vânjoase puteau să-1 ajute.
— Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare când se dădură jos la văgăuni.
Polina se uită ţintă la bărbatul ei şi Birică citi în privirile ei aceeaşi întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să vândă jumătate din pogon din partea lui de pământ. La auzul acestei veşti pe chipul surorilor apăru o expresie rece.
— Nu vă speriaţi, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică, dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură şi îl supără ca niciodată. începu să strige: Ce vă uitaţi aşa la mine? Ia duceţi-vă acasă d-aici şi lăsaţi-mă voi în pace. Vă uitaţi la mine parcă cine ştie ce v-am făcut. E pogonul meu de pământ şi fac ce vreau cu el. Nu ştiţi decât să staţi cu ochii pe om şi să-1 păziţi: aia nu; ailaltă nu; aşa nu!
Apucă târnăcopul şi începu să izbească în lutul galben şi gras. De uimire, surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la Polina. Ea stătea lângă căruţă cu o înfăţişare de nepătruns. Se gândea, dar era greu de ghicit la ce.
— Hai, Gheorghiţo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o vreme de tăcere, în timp ce Birică îşi vedea de treabă fără să le mai ia în seamă.
Plecară amândouă fără nici un pic de şovăială. Birică lovea mai departe cu târnăcopul. După o vreme Polina se mişcă de lângă căruţă şi se duse alături pe malul gârlei, se aşeză şi începu să se spele îndelung pe picioare.
1034
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1035
- Polino! strigă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci acolo, nu vii să arunci pământul ăsta în căruţă? Sau crezi că o să se arunce singur?
Polina îşi văzu de spălat ca şi când n-ar fi auzit. Când se întoarse se rezemă de şuşleţ si începu să se uite la bărbatul ei. El şi săpase să umple o căruţă, dar ea nici nu se gândea să pună mână pe lopată. Se uita la el cu o ciudată satisfacţie; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost pus la cale de ea; până şi sudoarea pe care el şi-o ştergea din când în când cu cotul, şi mirosul puternic de pământ care parcă ţâşnea de sub târnăcopul lui, chiar şi acestea erau ale ei.
- Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni şi atunci el se uită la ea.
- Ai de gând să mai dai mult cu târnăcopul ăla? întrebă ea zâmbind ciudat.
- De ce să nu dau cu târnăcopul?
Şi ea nu răspunse şi deodată el înţelese că de mult stă el aici singur cu ea... Aruncă târnăcopul. Polina se întoarse cu umărul şi îl aşteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschişi; se lăsă greu cu toată puterea trupului şi gemu când el o apucă şi o înfăşură în braţe; numai când o ridică pe sus închise ochii. El o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.
Un ceas mai târziu duceau pământul acasă şi îl descărcau în mijlocul bătăturii.
Când se aşezară la masă, o tăcere de gheaţă îi întâmpină, dar Polina sparse această gheaţă dintr-o dată zăpăcindu-1 mai ales pe bărbatul ei:
- De ce tăceţi aşa, a murit cineva?! se miră ea mai veselă ca niciodată. O să ne facem casă, dar n-o să se vândă nici un fel de jumătate de pogon.
Şi nu înţelese nimeni ce era în capul ei.
XI
Tot în această vreme, în aceste verzi zile de iunie când înfloresc salcâmii şi când până la seceriş nu mai era decât sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, Ţugurlan află că în sat se vorbea iar despre el; că ar fi sărit la bătaie cu Cocosilă în poiana fierăriei lui Iocan.
Ţugurlan nu pricepuse niciodată pentru ce unele din întâmplările în care era amestecat el se răspândeau numaidecât printre oameni. Totdeauna acest lucru îl întărâta, fiindcă de fiecare dată descoperea nepotriviri; una gândea el şi alta înţelegeau ceilalţi. Să sară la bătaie? Dar, la urma-urmei, de unde această părere la ei?
Ciudatul adevăr era că Ţugurlan nu sărise decât o singură dată la bătaie. Cu mulţi ani în urmă fusese chemat la o nuntă şi în timpul mesei cineva strigase de râsese toată lumea: „Mănâncă, Ţugurlane, să-ţi ajungă o săptămână!". II bătuse înspăimântător, era adevărat, dar cine n-ar fi făcut la fel în locul lui? Iar în ce priveşte faptul că vărsase strachina în capul Coteiicioaiei, asta nu însemna că a bătut-o.
Sărise el la bătaie la fierărie? Tocmai că nu, Cocosilă îl înjurase cel dintâi! Era limpede că lumea îl credea nesăbuit. Nu era, de altfel, întâia oară când Ţugurlan afla ce credea lumea despre el. într-o vreme se spusese chiar că ar fi hoţ, că ar fi furat nu se ştie ce de la cineva, încât nu se mai miră când Ion al lui Miai îi spuse ce vorbesc oamenii despre întâmplarea de la fierărie.
Nu se mai miră, dar îi rămase gândul aci şi seara când se culcă întârzie câteva clipe să adoarmă. Ani în şir Ţugurlan se simţise bine cu starea lui: el de o parte şi toţi ceilalţi în afară; nici o apropiere şi nici o încredere. Dar de astă dată un gând străin îl întreba: de ce îi înjurase pe oameni la fierărie? Că de înjurat îi înjurase, asta era adevărat.
1036
marin preda
MOROMEŢII. 1
1037
Ţugurlan se răsuci în aşternut şi îi mai înjură încă o dată. El nu se uita niciodată îndărăt ca să se învinuie pe el însuşi, ci totdeauna ca să-i învinuie pe alţii. Aşa făcu şi acum şi se linişti, şi aşteptă să-i vină somnul, iar somnul veni ca o apă neagră în care orice urmă de gând pieri.
Dimineaţa, Ţugurlan se trezi ca întotdeauna liniştit şi odihnit. Se ridică în capul oaselor, se răsuci pe prispă cu picioarele jos pe pământ şi vru, ca de obicei, să se ridice şi să-şi vadă de treburi. Dar mai întârzie; ceva din dimineaţa aceasta îi plăcea. începu să se uite peste curte, peste garduri şi şopron, peste grădină şi împrejurimi. Se trezise parcă mai devreme şi era linişte. Totul se odihnea in nemişcare. Ţărâna bătăturii, umedă de rouă, parcă era o fiinţă vie care dormea şi ea. Tăcută, nevasta lui se trezi la celălalt capăt al prispei, înveli copilul lăsându-1 să mai doarmă şi, cu paşi parcă nesimţiţi, intră în tindă. Ţugurlan o văzu pe ea tot aşa cum vedea curtea şi împrejurimile. Da, aceasta era lumea: şoseaua trecând pe la poarta lui (şoseaua oamenilor, a satului), gardurile liniştite, fântâna (fântâna din care oameni şi vite beau apă), doi salcâmi înalţi în dreptul porţii (pe unul din ei mici cruci, semne ale morţii, ale copiilor pe care îi îngropase) şi peste toate acestea cerul curat, iar pe prispa casei el, Ţugurlan, în mijlocul acestei lumi...
Ce bine ar fi să primeşti de la lume doar această pace adâncă.. .Ţugurlan îşi aminti iar de întâmplarea de la fierărie şi de întrebarea pe care nu-1 lăsase aseară să adoarmă şi această pace de o clipă se destramă. Fără să-şi dea seama pentru ce, întrebarea revenise într-un fel şi mai supărător decât aseară. Nici pomeneală că nu din pricina lui Ion al lui Miai îi înjurase pe oameni; Ion al lui Miai şi aşa nu înţelegea ce se discuta acolo...
Turburat, Ţugurlan uită să se mai dea jos de pe prispă. Astfel de întrebări supărătoare mai avusese de câteva ori în ultima vreme. Dar le uitase, le alungase repede. Asta din urmă, deşi pornea de la un fapt neînsemnat, ameninţa să stăruie mai mult asupra lui.
1
Prima dată se întâmplase într-o zi când copilul său venise de la şcoală plângând.
Era toamnă târziu. Ţugurlan încă nu-i făcuse rost de încălţăminte şi băiatul umbla desculţ. Ea şcoală ajungea cu picioarele roşii de frig şi într-o dimineaţă când s-a aşezat în bancă s-a tăiat în nişte cioburi de sticlă pe care i le pusese acolo colegul său Toderici Artur, băiatul directorului. învăţătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici Artur şi acesta, ca sâ se răzbune, îl pândise pe colegul său Ţugurlan şi cu ajutorul altor copii îl pusese jos şi îi băgase pământ în gură.
După ce ascultase această poveste, Ţugurlan îşi luase copilul între genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi şi îl înfricoşase astfel: „Dacă mâine la prânz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ţi-a băgat pământ în gură, te omor cu bătaia", şi îi cârpise şi o palmă ca să-1 facă să priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată.
Copilul însă avea mamă şi s-a dus şi i-a spus ei şi ea l-a înţeles, iar de tatăl său a început să se ferească. Ţugurlan a băgat se seamă şi pentru întâia oară s-a simţit cuprins de nelinişte: oare nu aşa trebuie crescut copilul, să înveţe să se apere singur? Şi deodată Ţugurlan s-a pomenit întrebându-se pe el însuşi de cine şi de ce s-a apărat el toată viaţa, şi unde a dus această apărare? Şi şi-a dat seama că de fapt el crezuse până atunci că avea să ducă undeva.
Altă dată stătea la poartă şi a trecut cineva pe drum şi i-a dat bună ziua. Ţugurlan nu dădea nimănui bună ziua si nici nu răspundea când i se dădea lui. Nu i-a răspuns nici acestuia, dar s-a pomenit întrebându-se: „Pentru ce îmi dă el mie bună ziua? El nu ştie cine sunt eu şi atunci de ce... Dar, la urma-urmei, cine sunt eu?"
Iar acum, în legătură cu fierăria, din nou: de ce, ducându-se acolo, se purtase aşa cum se purtase? îl supăra mai ales faptul că Moromete nu se sinchisise deloc de înjurături. „Lasă, mă, Ţugurlane, lumea să trăiască în pace", spusese el, iar la sfârşit
1038 MARIN PREDA
nu se ştie de unde scosese Moromete că „trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan".
Se sculă de pe prispă nemulţumit şi se duse în grădină să cosească iarbă pentru cal. „Sigur că da, gândi el întărâtat, când ai două loturi cred şi eu că nu-ţi pasă când te înjură alde Ţugurlan. Dacă ar mai fi sâ fie patruzeci de moşii, în toate patruzeci v-aţi repezi, lua-v-ar dracu pe toţi!"
Ţugurlan cosea iarba şi gândurile sale curgeau fără oprire, negre şi turburi. „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de mine, Chestiuni, ai? Astea la tine sunt chestiuni! Şi ce deştepţi v-aţi făcut voi! Se apucă domnul Moromete să-i spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împuşcat frati-meu la Bucureşti! Parcă ar fi fost acolo al dracului! Şi când te gândeşti bine, habar n-are."
Ţugurlan se şterse pe frunte cu mâneca, înfipse coasa în pământ şi se aplecă să strângă iarba. „Ce bine mi-ar fi mie, gândi apoi mai departe, în grajd, în timp ce dădea cu ţesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi să ştiu acum câ la deal îmi creşte porumbul pe şapte pogoane, iar pe alte şapte pogoane plesneşte bobul de grâu în spic. Aş sta şi eu iarna după sobă, ca domnul Moromete, şi aş şti eu să-l pun pe Marin să citească poveşti!"
Ţugurlan se opri din ţesălat şi rămase câteva clipe gâtuit de amintiri. Marin al lui se rugase într-o seară de iarnă să-l lase să se ducă pe la Niculae al lui Moromete, cu care era într-o clasă, să citească cu el poveşti. Nu-1 lăsase şi această amintire îi făcu rău lui Ţugurlan. \& urma urnei, de ce nu-1 lăsase? La urma-urmei, Moromete...
Ţugurlan se pomeni gândind fără voia lui că niciodată până acum nu se oprise atât de stăruitor asupra cuiva. Ii dispreţuia pe toţi, fără alegere şi fără nume. Ce-i căşunase acum pe Moromete? „Dă-1 în mă-sa, cu loturile şi cu chestiunile lui!" încercă Ţugurlan să alunge totul din minte. Dar ceva cu neputinţă de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, parcă aievea, cum stătea acolo la fierărie şi citea ziarul... „Domnilor!... Aşa şi pe dincolo... Ocupaţiunea lor mintală..." Ce ciudat
MOROMEŢII. 1 1039
citea! „Vă rog să mă credeţi că nu eu am scris drăcoveniile astea", parcă vroia sâ spună Moromete tot timpul.
Nedumerit, Ţugurlan lăsă ţesălatul şi se aşeză pe marginea ieslei. „Primul agricultor o fi având pământ?" îşi aminti el într-un fel uimitor discuţia lor despre rege.
„Are! zicea Cocosilă. Are, aşa, cam vreun lot şi jumătate."
„Are mai mult, zicea altul, fiindcă trebuie să-l ţină şi pe ăla micu, pe Mihai... trebuie să-i dea să mănânce!"
„Eşti prost, zicea Cocosilă. Ala micu are lotul lui de la mă-sa!"
Ţugurlan rămase o clipă cu privirea în gol, apoi deodată izbucni într-un hohot furios: „Ptiu, fir-aţi ai dracului!" scuipă el în pământ şi rămase mai departe pe ieslea grajdului, negru la faţă. Dar dacă amintirea acestor lucruri nu izbutea să răzbată în afară şi să-i lumineze chipul posomorât, simţea totuşi cum ceva se topea în el. Cunoştea şi el starea în care mintea contempla în linişte lucrurile şi pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt. Era o bucurie deosebită şi rară. El se înfuriase când Moromete citise discursul regelui, ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu era oare înveselitor să descoperi că un rege părea mai puţin deştept decât Ion al lui Miai?
îngândurat, Ţugurlan se ridică de pe marginea ieslei şi ieşi afară. Se duse în casă şi se întinse în pat.
„Da, aşa o fi, continuă el să se gândească, dar săracul Ion al lui Miai era un nevinovat, pe câtă vreme primul agricultor avea sute de mii de hectare - Ţugurlan ştia acest lucru de la fratele său care, înainte de a intra la Griviţa, muncise câteva veri pe moşiile Coroanei - şi când o ţară întreagă îl lasă să se lăfăie cu atâta pământ, nu-mi mai arde mie să mă înveselesc că e prost. Lasă că bine v-am făcut că m-am repezit la voi, gândi Ţugurlan mai departe despre cei de la fierărie. Să vă mai gândiţi şi voi că nu toată lumea are timp să se înveselească; dacă de altceva nu sunteţi în stare, înveseliţi-vă barim mai puţin, fir-aţi ai ciracului!"
1040
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1041
După-masă Ţugurlan se gândi să se ducă şi el la fierărie, să-şi dreagă secerile. Muierea ii spuse că au terminat mălaiul şi că trebuie să se împrumute de la cineva, altfel o să-i apuce secerişul fără nimic în hambar.
- Vezi la Ion al lui Miai, răspunse Ţugurlan, îndreptân-du-se spre poartă.
- N-are nici el!
Ţugurlan se opri o clipă fără să se întoarcă: -Vezi la Tudor Bălosu! spuse el.
- Nu mai iau de la Tudor Bălosu! se feri şi se rugă femeia. O să ne cheme iar la secerat şi ai văzut ce ne dă el să mâncăm!
- Cere şi tu la cineva! se scutură în cele din urmă Ţugurlan şi porni pe lângă garduri cu secerile pe umăr.
„Sigur că da, domnul Moromete! bolborosi apoi în gând. Tu n-ai nevoie să te împrumuţi! Te găseşte secerea cu făină veche în hambar."
Ţugurlan se pomeni ispitit să-i ceară lui Moromete să-1 împrumute. In astfel de împrejurări el cerea ori de la cineva care rupea de la gură ca să-i dea, cum era Ion al lui Miai sau Marmoroşblanc, ori de la Tudor Bălosu sau Crâşmac, cărora le făcea zile la câmp; niciodată însă de la aceşti oameni ca Moromete, nici săraci, nici bogaţi şi cărora le tremura mâna până se hotărau să spună da sau nu. I.ui Ţugurlan îi veni un gând: să-i ceară lui Moromete să-1 împrumute şi apoi, fiindcă era sigur că acesta n-avea să-i dea, să-i scoată pe nas deştep-tăciunea de la fierărie. „Nu mai zici că rezultă trei chestiuni?" şi să-şi bată încă o dată joc de el.
X
Moromete era acasă, dărâmase poarta şi îşi făcea una nouă. După ce plătise cu bani de la Aristide partea de fonciire pe care i-o cerea Jupuitu şi amânase jumătate din ea până spre toamnă, se dusese a doua zi la gară şi cumpărase cu restul de bani
o căruţă de uluci. Nu se mai putea, atât poarta de la drum, cât şi gardurile grădinii se înnegriseră şi putreziseră de tot, trebuiau altele. începuse întâi cu poarta de la drum, şi lucrase la ea două zile. Acum era pe sfârşite cu poarta şi nu se grăbea deloc să treacă la grădină: o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu chiar la mai mulţi.
- Asta depinde de ulucă, Dumitre, îi spunea Moromete lui Dumitru lui Nae care tocmai făcea observaţia de mai sus. Depinde de ulucă, repetă el. Asta care am luat-o eu, explică el, e ulucă bună. E fag!
- Nu prea ai stacheţii buni! observă Dumitru lui Nae după câtva timp, şi glasul său făcu ca pe o distanţă de zece-cinci-sprezece case toată lumea să audă ce fel de stacheţi avea Moromete.
Era şi Cocoşilă acolo. Alături, cu un topor în mână. Paraschiv ascuţea ulucile pe un trunchi. Niculae stătea pe vine lângă tatăl său şi pândea când să-i dea cuie. Fără să se uite, Moromete lua cuiul din mâna întinsă a Iui Niculae, îl potrivea îndelung, uitându-se de câteva ori în spate să vadă dacă ştachetele va fi prins drept în mijloc, apoi cu tesla împrumutată de la Dumitru lui Nae bătea adânc uluca, mai stăruind apoi şi cu lovituri nefolositoare asupra cuiului care pierise în lemnul alb vrând parcă să spună că e de dorit ca acest cui să nu mai iasă niciodată de acolo.
— Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Cocoşilă scuipând subţire înaintea sa. Si-a pus poarta pe foc şi pe urmă tot el s-a supărat!
— Niculae, adu ulucile! ceru Moromete.
Paraschiv se oprise din ascuţit. Ridică toporul şi continuă să ascută mai departe. Hotărâse plecarea la Bucureşti chiar în seara aceasta şi era supărat că Nilă întârzia să se întoarcă cu caii de la izlaz. Era furat de gânduri.
1042
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1043
— Ce ziseşi tu, Cocosilă? întrebă Moromete. Paraschive, bate tu astea care au mai rămas.
Moromete lăsă tesla jos şi se căută prin buzunare să găsească o hârtie. O găsi şi i-o întinse lui Cocosilă sub nas.
— în locul unde e poarta asta era gol, spuse Cocosilă în timp ce umplea cu tutun foiţa lui Moromete. Poarta mică o pusese şi p-aia pe foc şi venea cum aş veni eu la tine, intra prin golul ăsta mare.
— Cine, mă?! întrebă Moromete sâcâit că nu înţelegea. Apoi înţelese: Aha, când venea cineva pe la el!
— Aşa, mă! Şi ăsta striga din casă, de la geam, că de ce intră pe poarta mare (adică prin locul pe unde fusese poarta mare!), să intre tot pe poarta mică! Cum e, Niculae?
— „într-o zi, Nastratin Hogea, lemne de foc neavând", spuse Niculae începutul acelei poveşti.
— Păi ce dracu îi mai păsa lui pe unde intră?! se miră leneş Dumitru lui Nae.
— Păi îi păsa! zise Moromete aşezându-se jos, cu ţigara în gură. Să nu uite omul unde-a fost poarta! Nu trebuie să uităm ce-a fost, mai adăugă el. Poate facem la loc ce nu mai...
Niculae îi dădea acum cuie lui Paraschiv. într-o vreme nu se ştie ce văzu el la fratele său că în loc să ţie cuiele cu vârful în jos, cum le ţinuse până atunci, le întoarse, şi zâmbind viclean, le ţinu în aşa fel că Paraschiv când întinse mâna se înţepă în ele.
— Mă, dar prost mai eşti! bolborosi Paraschiv cu dispreţ îngăduitor. Nu aşa!
— Dar cum? întrebă Niculae nevinovat.
— Invers.
Dumitru lui Nae se ridică alene de jos, de pe iarbă.
— Mă duc acasă! spuse el parcă nemulţumit de ceva. Paraschive, vezi să nu ştirbeşti tesla aia!
Paraschiv ridică fruntea si se uită la el:
- Păi dar ce, bă, nea Dumitre, eu bat cuiele cu tăiuşul? înalt cum era, Dumitru lui Nae văzu peste garduri ceva care
îl făcu atent.
- Trece Ţugurlan, spuse el şi rămase în picioare. Unde dracu s-o fi ducând? se miră apoi fără nici un rost şi fiindcă nimeni nu zise nimic, îşi dezveli dinţii şi mai adăugă: păzea, Cocosilă!
Spre uimirea lor, Ţugurlan care se apropia încet pe lângă garduri, când ajunse în dreptul porţii lui Moromete, se opri şi se uită înăuntru.
- Ce e, Ţugurlane, îl cauţi pe Cocosilă? zise Dumitru lui Nae destul de străveziu.
- Vezi să nu te caut eu pe tine, răspunse Ţugurlan şi împinse poarta nouă a lui Moromete şi se apropie de locul de sub salcâm unde acesta şi Cocosilă stăteau jos.
O clipă se uitară ţintă la el, apoi îşi feriră privirile.
- Bună-ziua! zise Ţugurlan cu glasul său neprietenos, şi ceilalţi, de uimire, uitară să-i răspundă.
- Să trăieşti, Ţugurlane! răspunse în cele din urmă Moromete cu un glas curat şi grăbit. Uite mai dăm şi noi din coadă până vine secerea; că după ce vine.. .Niculae, porunci apoi Moromete stăpân pe sine, adu un scaun lui nean-tău Ţugurlan!
Dumitru lui Nae nu mai plecă, iar Cocosilă arăta ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic între el şi Ţugurlan. Când Niculae aduse scaunul, Ţugurlan se făcu că nu vede şi se aşeză şi el jos pe pământ. Rămase apoi tăcut şi aşteptă tot aşa cum aşteptau şi ei, având aerul că a venit aşa degeaba şi că are de gând să stea aşa degeaba cât timp au să stea şi ei. Cineva trecu pe drum şi din pricina ulucilor albe nu-i văzu pe cei din curte.
- Ce mândreţe de om mai e şi Vasile ăsta al lui Tăbârgel! zise Moromete urmărindu-1 cu privirea pe cel care trecea. Cică îşi bate muierea în curte să-l vază toată lumea, iar aia strigă în gura mare: „Aoleo, fire-al dracului, p-aici n-ai dat!"
1044
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1045
- He, he, he! zise Dumitru lui Nae cu plăcere. Păi a prins-o de vreo două ori cu unul al lui Trâilă; si cică îi zise „fire-ai a dracului cu..."
- Ţigani, întrerupse Moromete, şi schimbă repede vorba. Mai bate un cui în uluca aia, Paraschive. Jos mai bate un cui, că e stachetul mai gros.
Din curtea lui Tudor Bălosu se auzi glasul spălat al lui Victor, care îi spunea ceva lui tat-său.
- Am auzit că vecinul tău, Moromete, a mai cumpărat două pogoane! spuse Dumitru lui Nae, înţelegând că lui Moromete nu-i place să audă vorbindu-se dcşuchiat.
- Aşa e vorba! răspunse Moromete. Hm! făcu el după câteva clipe de tăcere. Iar îi „amendează" alde Pisică pe copiii ăia ai lui. A trecut p-aici pe la mine după ce a vorbit cu Tudor Bălosu. Alaltăieri. „Ce faci, Traiane, iar vinzi pământ?" îl întreb. „Nu vând, zice, îi amendez iar pe copiii ăia." „Mai ai?" zic. „Ce?" „Pământ." „Gata! zice. Nu mai vând decât astea două pogoane. Mai am două, le păstrez pentru tutun."
Omul despre care pomenea Moromete era cizmarul satului. Avea o droaie de copii pe care cizmarul îi „amenda" mereu vânzându-le pământul.
- He, he, he! râse Dumitru lui Nae gânditor. Nu ştiu ce dracu are să facă el cu copiii ăia când s-or face mari.
- Păi ce vreai să facă, Dumitre! se miră Moromete. Când s-or face mari şi Ie-o veni vremea să se însoare o să le spună alde tat-său: „De vândut pământul, vi l-am vândut, de învăţat să fumaţi, v-am învăţat, de băutură mai învăţaţi şi singuri!"
- He, he, he! râse Dumitru lui Nae, de astă dată cu satisfacţie, aşezându-se mai bine pe pământ. Zău, mă? Ce vorbeşti?
între timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo câţiva inşi care se aşezaseră pe iarbă fără să se anunţe prin bună-ziua; erau vecinii lui Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de spus despre Traian acela, deşi ceilalţi ştiau tot ce se putea şti despre el.
Acest Traian Pisică nu vânduse din lot chiar îndată ce-1 avusese. Dimpotrivă, ambiţia lui fusese să-1 mărească şi într-un fel chiar izbutise, plătindu-şi titlul de împroprietărire şi impozitele din cizmărie. Muierea lui însă îi strică planul; începu să-i toarne la copii. întâia oară îi făcu doi gemeni, apoi după aceea patru copii în mai puţin de şapte ani, apoi iarăşi doi gemeni şi încă timp de şapte ani, alţi cinci copii. în aceşti ani, iarna sau vara, pe vreme rea ori în zile frumoase de primăvară, cine trecea prin dreptul casei cizmarului trebuia să-şi pună amândouă mâinile la urechi şi să grăbească paşii. Zarva celor treisprezece copii ai lui semăna cu aceea pe care o fac ţiganii pribegi când chefuiesc ori se iau la bătaie. Pe seama gălăgiei şi urletelor care se auzeau uneori din casa lui, femeile spuneau în mod firesc când era vorba să fie pricepută mai bine neorânduiala sau dezmăţul din vreo familie: „Ca la alde Pisică".
- Cine? Pisică, mă Dumitre?! exclamă văzând că Dumitru lui Nae îşi întinsese picioarele lui lungi, pregătindu-se sâ asculte. Păi voi nu ştiţi nici unul cu cine avem de-a face aici în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să cauţi în toată România, de la munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el nu mai găsiţi.
Cocoşilă, gelos de ceea ce avea să urmeze, îl întrerupse pe Moromete spunându-i că minte, e prost. Moromete răspunse că nu-nu, nu minte! Şi ca să convingă pe ceilalţi care ascultau, începu cu o falsă înflăcărare şi seriozitate să se înjure la persoana a treia că ceea ce spunea el e adevărat. Atunci Cocoşilă îi răspunse că dacă e vorba pe aşa, să răscoleşti în toată lumea şi unul ca Parizianul n-ai să mai găseşti! Moromete vru să-i dea lui Cocoşilă replica cuvenită, dar ceilalţi îl apucară de mâini şi-i potoliră cu şiretenie falsa lui înfierbântare.
- Hai, Moromete, lasă-1 pe Cocoşilă, spune de ce zici că nu mai găseşti altul ca Pisică...
1046
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1047
— Nu există, domnule!... exclamă Moromete şi ridică mâna în sus şi se înjură din nou la persoana altuia că nu există.
Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede că între el şi Pisică s-a petrecut ceva neobişnuit. De fapt, nu se petrecuse nimic. Moromete se dusese într-o dimineaţă să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei când dorm atâţia copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el şi muierea, dacă se pun la masă şi, în general, cu ce se ocupă această familie şi mai ales din ce cauză e atâta zarvă, şi zbierete, şi gălăgie, şi răcnete care se aud de la cinci kilometri.
- Am fost într-o dimineaţă la el!... Trebuia să mă duc în ziua aia pe la obor şi n-aveam cu ce să mă încalţ, începu Moromete, minţind din capul locului.
— Ţine, mă, cuiele aicea, Niculae, unde te uiţi?! se răsti în clipa aceea Paraschiv.
- Ce faci, mă, acolo?! se miră Moromete, uitându-se la Niculae, care şi el se uita la tatăl său cu nişte ochi sticlind de nerăbdare. Muierea zice: „Ia cizmele şi du-te cu ele să ţi le dreagă, le-au ros şoarecii acolo în pod". Iau cizmele şi plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată nişte cuie pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru înăuntru şi, bună dimineaţa, bună dimineaţa! Pisică cu ai lui în pat! „Uite, mă, Traiane, trebuie să mâ duc pe la obor şi e noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea câteva cuie şi unge-le cu ceva", îi spui eu. Nu ştiu dacă aţi mai fost vreunul în casă la el. Tu ai fost vreodată, Cocosilă?
- N-am fost!
— Păi tu unde-ţi pingeleşti bocancii?
— Eu mi-i pingelesc singur.
- Nu ştiu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu zic zece, zic cinci. Erau aşezate acolo, în magazia aia a lui, fiindcă aşa de mare e odaia unde stau ei,
ca o magazie. Când sâ mă aşez pe scaun, o dată mă pomenesc că mă apucă cineva de gât şi se încleştează de spinarea mea; întorc aşa mâna spre ceafă, îl apuc de păr şi îl dau jos şi mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o şchioapă, se uita la mine şi făcea au! ooo! au! ooo!
- Ţii, mă, cuiele astea aici, sau acuma îţi dau una după ceafă! ameninţă Paraschiv de lângă uluci.
- Ţine cuiele acolo, Niculae, zise Moromete. Era băiatul ăla al lui, micu şi mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din palme: „Sfârfâlică, zice, na la tata din ţigară!" „Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul, vreau să cumpăr nişte cartofi, ce faci?" Traian, în loc să răspundă, îl văz că-şi umflă pieptul şi o dată urlă de răsună toată magazia: „Deşteptarea!" Ştiţi? Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucţie! Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Aşa cum era, fără izmene şi cu burta goală, începe să ţopăie şi să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Ştiţi cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe grumaji. Sărea şi mormăia! încep urletele! Au, chiu, jap! Ţin'te, nene! începe păruiala! Mă uit la Traian şi la muierea lui... Nimic! Muierea căsca şi cu pieptenele în mână începuse să se ţesale. Traian îşi răsucea ţigara şi numai aşa, din când în când, ridica fruntea: „Sfâr-fâ-li-că! zicea, na la tata din ţigară, lua-te-ar dracii!" Din paturile lor, copiii au sărit jos şi acolo în faţa mea a început o viermuiala... Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite aşa le umblau cracile pe sus; şi se rostogoleau; şi se dădeau de-amboua; şi se loveau la burtă; şi pârâiau cămăşile de pe ei; şi se băşeau; şi le curgea sânge din nas! Traian, din pat de-acolo uite-aşa spunea, ştiţi, întâi încet şi subţire: „Sfâr, şi pe urmă tot mai gros fă-li-că!". „Traiane, strig eu, dă, mă, în ei, că-şi fac cămăşile ferfeniţă!" „Păi tot nu le iau eu altele", zice. „Bine, dar dă în
1048
MARIN PREDA
r
MOROMEŢII. I
1049
ei, de ce îi laşi să ude aşa?" „Dacă dau în ei, atunci să vezi urlete, Moromete", zice el.
— Ce-ai cu mine, nene, eşti nebun? strigă Niculae indignat.
— Ce-ai cu el, Paraschive?! se miră şi Moromete, dar Paraschiv bătea în ulucă mânios şi nu răspunse. Ţine-i bine cuiele, Niculae! Auzi, Cocoşilă? Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi şi se gâtuiau pe-acolo, alţii pe după sobă, alţii puseseră mâna pe calapoade şi se pocneau cu ele... Şi în timpul ăsta, muierea lui Traian taman se terminase de ţesălat. După ce termină ea aşa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele sub grinda casei, îşi duce o mână la ureche, îşi vâră un deget în ea şi începe să-1 mişte aşa repede ca şi când i-ar fi intrat ceva înăuntru. „Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!" Ea glasul ei văzui că una dintre fete se opreşte din zbânţuit şi când o vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii beliţi. Mă-sa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!" Fata, e unamicâ de vreo şase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se lasă pe vine şi începe să urle ca din gură de şarpe. De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! Chestia e că s-a făcut linişte, muierea şi-a scos degetul din ureche şi fata a tăcut şi ea dintr-o dată. Ştiţi? Odată a tăcut!... îţi spusei adineauri, Dumitre, de tutun! Moromete se opri şi se uită la Cocoşilă: fiindcă veni vorba de tutun, spuse el cu alt glas, mai dă-mi o ţigară, Cocoşilă! Tu nu fumezi, Ţugurlane?
— Nu, răspunse Ţugurlan răguşit.
—AldeTraian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineaţă, care mi s-a părut mie că ţine loc de mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat şi strigă: „Haida! gata! Toată lumea la păpuşit tutun". A ieşit liota afară, s-a suit în pod şi s-a întors cu şiruri de tutun, umpluseră casa; doisprezece inşi; făceau păpuşi şi fumau! Afară de doi mai mici şi de fete, toţi f
fumau. Traian zice că el câştigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a aşezat el pe un scaun şi a început să-mi dreagă cizmele. îmi dregea cizmele şi îl chema pe ăla micu: „Sfârfâlică! Na la tata din ţigară!" Şi scotea ţigara din gură şi-i dădea ăluia să tragă din ea.
Dumitru lui Nae îşi mişcă fălcile şi rămase cu dinţii dezveliţi, într-un râs mut cu privirea sticlind de satisfacţie. După ce îşi mânca astfel plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:
— Şi ce dracu face el cu banii de pe pământ?!
— Păi nu trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit că încă nu se înţelesese bine acest lucru.
— Gata poarta, Moromete! zise Cocoşilă uitându-se la Paraschiv, care bătea ultimul cui.
Moromete se uită şi el gânditor la Paraschiv. După câteva clipe de tăcere îşi lăsă fruntea între genunchii desfăcuţi şi se îndoi.
— Nu e gata! spuse el. Mai trebuie un viţel care să se uite la ea!
Se ridică apoi să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile; ceilalţi înţeleseră că au stat destul şi se ridicară să plece.
— Hai, Ţugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae uitându-se la secerile lui Ţugurlan.
— Păi, Ţugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie? se miră Moromete cu spatele.
— Văz că e cu nişte seceri!
— Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e, Cocoşilă? îl întrebă apoi pe Cocoşilă. Parcă îţi lipseşte ceva...
— Nişte parale! zise Dumitru lui Nae rar, şi cuvântul parale se urcă în salcâmi şi pluti limpede prin împrejurimi. He, he, he, uite la Cocoşilă, se înveseli el, parcă ar zice că nu-i trebuie!
— Fugi că eşti prost! mormăi Cocoşilă supărat nu se ştie de ce şi ieşi pe poartă agale, fără să-şi ia ziua-bună. De altfel, tot aşa făcu şi Dumitru lui Nae, iar Moromete nici nu-şi întoarse spatele; se despărţeau ca şi când s-ar fi înţeles să se vadă îndată
1050
MARIN PREDA
f
MOROMEŢII. I
1051
în altă parte. Cocosilă era totuşi supărat. Moromete spusese: „Ţugurlan a venit pe la mine", ceea ce însemna că se purta prietenos cu unul cu care el, Cocosilă, era certat. Asta nu se tăcea!
— Ei, ajunge! Strângeţi de pe-aici!
Moromete lăsă poarta şi veni lângă Ţugurlan. „Strângeţi de pe-aici şi plecaţi", înţeleseră Paraschiv şi Niculae.
- Ce mai faci, Ţugurlane? zise Moromete în treacăt, aşteptând ca Paraschiv şi Niculae să plece de acolo.
Avea totuşi un glas deosebit pe care nu-1 avusese mai înainte.
- Ce să fac! mormăi Ţugurlan răguşit de atâta tăcere. Bine.
— Apucă-te de gardul de la grădină, Paraschive, că până mâine trebuie să-l terminăm şi pe el, mai spuse Moromere în timp ce Paraschiv se îndepărta.
„Până mâine ai sâ vezi tu ce-o să fie", îi răspunse Paraschiv în gând.
XI
Ţugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse şi auzise aci era acelaşi lucru, aceeaşi vorbărie fără noimă pe care o mai auzise şi la fierărie şi fără de care aceşti oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia ameţiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Ţugurlan şi îl făcuse să părăsească gândul de a-şi mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria şi libertatea lor. Dacă ar mai fi avut şi nişte parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alţii. Moromete cel puţin se pare că chiar ajunsese acolo, adică să-şi ajungă lui însuşi cu ce avea. Era sănătos, avea copii sănătoşi, avea două loturi de pământ, era un om deştept care îţi făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Ţugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta povestea lui Moromete
despre Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui) şi pe lângă toateacesrea mai era şi un om bun. Acum, la stârşit,Ţugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-l împrumute cu bucate fără să stea pe gânduri. Ce om ciudat! Dar la urma-urmei, de ce se purta el aşa de prietenos? se întrebă Ţugurlan. Nici rudă nu era cu Ţugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Ţugurlan.
— Ce e cu prostul ăla de Cocosilă? se pomeni Ţugurlan întrebând. Tot el mă înjură, şi tot el e supărat?
Abia mult mai târziu avea să-şi dea seama Ţugurlan pentru ce simţise el nevoia să se împace cu Cocosilă. $i nu era vorba numai de Cocosilă. întrebările lui din ultima vreme porniseră de fapt din această nevoie de a se împăca cu lumea, dar el încă nu-şi dădea seama de acest lucru.
— Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întâi, explică Moromete cu o anume veselie care de fapt ţinea partea lui Ţugurlan.
— Păi aşa şi pe dumneata te-am înjurat şi dumneata de ce nu te-ai supărat? se răsti Ţugurlan şi în aceeaşi clipă se făcu roşu ca para focului.
— Nu, pe mine m-ai combătut, zâmbi Moromete, scuipând subţire printre genunchi. Aia e altceva!
Ţugurlan arăta cuprins de o puternică emoţie. Niciodată nu făcuse ceea ce făcea acum.
— Moromete, spuse el cu o voce scăzută, intensă. Uite, as-cultâ-mă aici... dumneata eşti singurul care meriţi loturile pe care le ai!
— Ei, nu mai spune, mă, Ţugurlane? se înveseli sincer Moromete.
— Da! Să ţii minte asta de la mine! spuse Ţugurlan cu un glas profetic care îl făcu pe Moromete să tresară. Acuma, uite de ce m-am oprit la dumneata... împrumută-mă cu un sac de porumb.
1052 MARIN PREDA
- Mă, Ţugurlane,-n-am porumb! exclamă Moromete. Grâu dacă vrei?
- Dă-mi grâu, că găsesc eu să-1 schimb.
- Ai sac?
- Am acasă.
- la cu sac cu tot şi mi-1 dai tu îndărăt.
Moromete se ridică în picioare. Ţugurlan apucă secerile şi porni spre poartă.
- Trec după ce mă întorc de la fierărie, spuse el şi se îndepărtă repede pe lângă garduri.
Iar spre seară, când plecă de la Moromete cu sacul în spinare, toată lumea află şi se miră şi nu înţelese nimic din această neobişnuită purtare a lui Ţugurlan.
Acasă, el îl găsi apoi pe cumnatu-său Grigore Armeanca, care îl căutase şi duminica trecută. Muierea îl întrebă pe Ţugurlan de la cine luase el un sac de grâu şi se îngrijoră: nu cumva s-a împrumutat iar la Tudor Bălosu sau Crâşmac?!
- Ei, ia spune, Grigore, ce s-a întâmplat? se adresă Ţugurlan cumnatului său după ce o linişti pe muierea lui spunându-i de la cine a împrumutat grâul. Am vrut să trec eu pe la tine, dar n-am avut vreme, am lucrat zilele astea la gară, la siloz.
Ţugurlan avea de la moşie doar două pogoane pământ, deoarece nu-i convenea să dea maiorului jumătate de pe un număr mai mare de pogoane. Alţii luau mai mult, Ion al lui Miai, de pildă, muncea vreo opt pogoane. Anul acesta Ţugurlan câştigase mai bine lucrând cu ziua la gară, unde se construia un siloz.
- Ascultă, cumnate, ce să fac eu cu ăştia ai lui Aristide? Alde Tache vrea să mă dea afară! spuse Grigore Armeanca după ce Ţugurlan se aşeză lângă el pe prispă.
Ţugurlan nu zise nimic. Cumnatul său era de mult mecanic la moară şi din asta trăia, n-avea nici el pământ. Numai că dându-i această veste Grigore Armeanca, deşi îngrijorat, avea
MOROMEŢII. I 1053
pe de altă parte aerul că nu prea îi vine lui să creadă că o să i se întâmple chiar aşa. Parcă ar fi vrut să-i spună Ţugurlan ce-o să i se întâmple.
- Ascultă, cumnate, te dă sau nu te dă afară? întrebă Ţugurlan uitându-se la el curios. Ţi-au spus ei că or să te dea afară?
- Nu mi-au spus ei, mi-a spus alde Isosică.
- Şi alde Isosică de unde ştie?
- I-a auzit vorbind.
Părea limpede, dar Grigore Armeanca ar fi vrut să nu fie adevărat.
- Uite de ce, explică el, dacă ei mă dau afară, eu pot să-i dau în judecată şi să-i pun să-mi plătească locul. Eu pot să nu cer bani pentru loc, şi atunci ce-au să facă, au să mute moara de pe locul meu?
- Nu înţeleg! se miră Ţugurlan. Moara lui Aristide e aşezată pe locul tău?
- O parte.
- Păi atunci ce-ţi mai pasă! se miră din nou Ţugurlan. Dar tot nu înţeleg. Moara lui Aristide e chiar pe locul tău?
- A vrut el s-o facă dincolo în vale, dar la mine e taman locul unde se întâlneşte şoseaua de la Tătărăşti cu drumul dinspre Ciolăneşti şi pe vremea când a făcut-o el mai avea Crâşmac moara aia cu piatră. Nu s-a mai dus nimeni din partea asta la moara lui Crâşmac, a ştiut el Aristide ce face!
- Păi acolo parcă e o măgură! se miră mai departe Ţugurlan.
- Păi partea aia de măgură e a mea şi Aristide credea că e a comunei; când i-am spus a zis că o să ne înţelegem noi, o să mă ia să lucrez la moară. Ei! Şi iese acum fi-său, Tache, din şcoala de meserii şi vrea să fie el mecanic! Asta e povestea!
- Păi, Tache ăla parcă vrusese Aristide să-1 facă popă!
- A rămas repetent! spuse Armeanca făcând un gest de lehamite.
1054
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1055
— E limpede, spuse Ţugurlan după câtva timp de tăcere. O să te dea afară!
Nu era însă deloc limpede, Grigore Armeanca nu-i spunea totul. Era o poveste pe cât de simplă pe atât de uluitoare pe care n-o ştia decât Grigore Armeanca. El vroia acum să se folosească de ea ca să nu fie dat afară, dar nu ştia dacă o să izbutească şi de aceea venise să se sfătuiască cu cumnatul său. Era vorba de faptul că proprietarii furau de mult grâul şi floarea-soarelui din cele trei sate care măcinau la ei. Ideea o avusese Năstase, fratele cel mare al lui Aristide, care era coproprietar.
Moara avea o ţeava de scurgere pentru rămăşiţe (irimic) şi la început, pe când mai exista încă moara lui Crâşmac, acest irimic omul şi-l lua acasă să-l dea la păsări, dar după ce moara lui Crâşmac fusese părăsită, Aristide făcuse ca pe nesimţite irimicul acesta să fie considerat ca făcând parte din uium.
Văzând că oamenii înghit mica hoţie, Năstase plănuise pe cea mare care îi izbutise pe deplin. Furtul se făcea sub ochii lor, printr-o a doua ţeava de scurgere, nu prea ingenioasă, care pornea chiar de la coş. Oamenii care măcinau se sprijineau chiar cu mâna de ea, fără să le treacă prin cap ce fel de scurgere avea ţeava aceea. Ei controlau doar irimicul, să nu fie prea mare, adică nu cumva ca proprietarii să tragă odată cu irimicul şi boabe curate.
Ţeava nu era prea ingenioasă, dar ideea era, fiindcă tragerea se făcea pe nesimţite şi cu anii devenise lege că la o moară cu valţuri nu iese sută la sută făină. Furtul se stabilizase cam la un kilogram din şaptezeci şi cinci şi aducea într-un an de zile câteva vagoane de grâu şi floarea-soarelui. Năstase nu ajunsese totuşi la acest rezultat fără să lupte împotriva ameninţării de a fi descoperit. Legând băierile sacului, ţăranul avea nu o dată nedesluşita impresie că lipseşte ceva... Nu mult, era adevărat, dar de ajuns ca să-l facă să se uite dintr-o parte la coproprietar, să întârzie bănuitor cu mâna la gura sacului... Dar Năstase, care avea grijă să fie totdeauna acolo, devenea deodată grăbit,
striga „altul la rând", îl înghesuia pe om fie cu vorba, fie îm-pingându-1 uşurel să facă loc...
- Eu zic că n-or să îndrăznească ei sâ mă dea afară. Dacă o să mă dea, am să spun la toată lumea hoţiile pe care le fac ei acolo de ani de zile, spuse Grigore Armeanca pe gânduri.
Ţugurlan se făcu atent:
- Ce hoţii? întrebă el.
- Cu cântarul... cu irimicul... se feri însă Armeanca.
- Prostii! spuse Ţugurlan cu dispreţ. Vreai un sfat de la mine? îl întrebă apoi scrutându-1 liniştit.
-Da.
- Dacă te dă afară, dă-i foc la moară!
- Să mă bage în puşcărie?...
- Atunci... spuse Ţugurlan şi dădu din umeri supărat. „Atunci du-te dracului, de ce mai vii la mine să-mi ceri sfatul?!" ar fi vrut să-i spună de fapt Ţugurlan.
Grigore Armeanca încheie spunând că o să vadă el mai pe urmă. Ţugurlan îl întrebă apoi ce-i mai fac copiii, mai vorbiră câtva timp, şi la plecare Armeanca îi aminti că vaca lui, care fătase nu de mult, continua să dea o grămadă de lapte. De ce nu-1 trimite pe Marin cu oala să-i dea nişte lapte? Ţugurlan răspunse că o să-l trimită.
Seara, Ţugurlan întârzie iarăşi să adoarmă, dar de astă dată nu din pricina întrebărilor. Intinzându-se sub aşternut el simţi cum se întoarce în el acea linişte adâncă şi ocrotitoare a cărei bucurie, în cei peste patruzeci de ani pe care îi avea, Ţugurlan n-o cunoscuse decât loarte puţin şi foarte rar: o simţise mai puternic astăzi, când întârziase de dimineaţă pe prispa casei. Această linişte nu adormea întrebările şi nici nu le dădea un răspuns, dar le dădea un înţeles. Pentru ce? Nu se ştie pentru ce, dar dacă aşa a fost făcut, aşa o să rămână şi n-are nici un rost să-şi spargă capul dacă asta e bine sau rău. Iar dacă vreodată o să afle şi de ce, o să fie cu atât mai bine!
1056
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1057
XII
în aceeaşi seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv încălecase pe cal spunând că se duce să mâie noaptea cu ei pe câmp şi o luase pe drumul spre Bucureşti. Nilă îl aşteptase la Guica şi de acolo încălecase şi el şi porniră împreună.
Era o seară cu un cei adânc, încărcat cu stele. Cei doi ieşiseră în goană la câmp şi se opriră abia când lăsară în urmă valea satului. Caii tropăiau şi sforăiau îndărătnici, neînvăţaţi cu drumul pe care erau duşi; de nenumărate ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale câmpiei sau chiar înapoi, atraşi de zgomotele înfundate ale satului, de respiraţia lui abia simţită.
La un moment dat, Nilă se opri şi el, ţinând calul pe loc. Tăcerea câmpiei era desăvârşită şi întinderea ei învăluită de întuneric. Ceva se pare că începuse să-1 neliniştească; el şopti cu un glas turburat plin de îndoială:
— Paraschive! Stai!
Paraschiv se opri şi el. Aşteptă câteva clipe şi fiindcă fratele său nu spunea nimic, întrebă:
- Ce este?
Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie şi mai mult, strunindu-şi calul şi întrebă iar, răguşit şi intrigat:
- Ce este, mă? De ce te-ai oprit?
Nilă se uită încet îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi aşteptat să fie urmărit de cineva. Şopti neliniştit:
— Mă, unde mergem noi?
Paraschiv îi răspunse printr-o smucitură a calului, pornind în goană înainte pe şosea. Calul lui Nilă porni şi el pe urmele celuilalt. Gonea unul lângă altul în tăcere, aplecaţi peste coamele cailor şi până aproape de întâiul sat prin care trebuiau să treacă, în afară de un automobil cu nişte faruri puternice, nu întâlniră pe nimeni.
Tot în aceeaşi seară, Vasile Boţoghină se pregătise şi el de plecare.
între timp, copiii aflaseră şi ei de la mama lor despre boala tatălui lor şi despre vânzarea pământului. Vatică umbla tăcut prin curte, parcă rătăcind, nevroind să intre în casă, deşi Boţoghină îl strigase de câteva ori. Numai Irina se uita întristată la tatăl ei. Stătea pe prag cu umerii ei micuţi şi strâmbi şi îl urmărea cum înghite rar şi adânc dumicaţii. într-o vreme începuse să-i povestească despre ceea ce se întâmplase în timpul dimineţii la şcoală; cum la examen doinitul învăţător Teodorescu o lăudase şi îi dăduse să înveţe o poezie; cum pregătiseră ei serbarea, care va avea loc chiar mâine, de Sâmpetru, şi sfârşise părându-i rău că el n-o s-o audă când o să spună poezia. Boţoghină n-o auzea nici acum; îi făcea rău glasul ei şi când Irina tăcu, el spuse:
- Anghelino, ia fata asta la culcare.
După aceea, Boţoghină ieşise afară şi începuse sâ se pregătească pentru plecare. Umpluse căruţa cu nişte paie de ovăz, apoi o chemase pe femeie să vie cu lampa lângă căruţă şi să lumineze roatele. Boţoghină îl strigase pe Vatică să-i aducă oala cu păcură din grajd, apoi amândoi începuseră să desfacă roatele şi să ungă osiile căruţei.
A doua zi dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, Boţoghină se deşteptă şi după ce îl sculă şi pe băiat, înhamă caii, se urcă în căruţă şi împreună cu el porni spre spitalul din Udup. înainte de plecare el scoase din brâu un teanc de hârtii, alese două de câte o mie şi i le întinse femeii. Anghelina le luă şi rămase cu ele în mână, uitându-se nemişcată la omul ei care stătea pe cutia căruţei cu hăţurile pe genunchi.
- Până la Udup v-apucă prânzul! Cum o să se întoarcă Vatică singur? Dacă îi ia cineva căruţa şi caii? se temu ea.
Drept răspuns, Boţoghină apucă hăţurile în mâini. Simţind mişcarea curelelor, caii porniră şi trecură podişcă de la drum cu zgomot. Femeia o luă în urma căruţei şi ieşi înaintea cailor, oprindu-i în drum. Se apropie apoi de loitră şi vorbi iar:
1058
MARIN PREDA
- Vasile, când ai să te întorci?
— Am să-ţi scriu eu d-acolo, răspunse omul cu grabă. Apoi adăugă: Vezi cum îi faci cu seceratul! Ia-o şi pe fata aia să v-ajute. Ai grijă să nu se taie cu secerea. Tăcu câteva clipe, apoi vorbi iar: La treierat, vezi că am aranjat cu alde Cocosilă să vă ia în ceată cu el. Tăcu iar un timp, apoi vorbi din nou, de astă dată cu un glas care arăta că nu mai are nimic de spus: Vezi să nu se întâmple ceva p-aici! Şi ridică hăţurile: Haida! Hăţ! Hai! Die!
Caii porniseră, dar femeia se ţinea mereu de căruţă. Mergea alături de răscruci şi se uita întruna spre bărbatul ei, vrând parcă să mai spună ceva. El ghici slăbiciunea şi frământarea ei şi îi spuse cu glas gâtuit, cu o asprime dureroasă:
— Fugi d-aici! Păzea că te calcă roata!
In clipa aceea, femeia nu se mai putu stăpâni şi izbucni scurt într-un plâns deznădăjduit:
- Vasile! Să nu mori p-acolo, Vasile! Boţoghină dădu bici cailor.
XIII
Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era aşezat la marginea satului şi de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperişul lui de ţiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulţime de salcâmi altoiţi, cu coroanele ca nişte măciuci uriaşe, şi de duzi stufoşi şi bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor...
Vasile Boţoghină opri sub unul din duzii din faţa intrării şi sări jos din căruţă. Vatică se uită mirat peste clădiri şi spuse arătând cu degetul înainte:
- De ce nu opreşti în dreptul spitalului?
— Asta e spitalul, nu acolo, răspunse Boţoghină. Aşa fac toţi care nu-1 cunosc, se opresc dincolo. Acolo stă doctorul! E casa lui! Stai jos şi dă iarbă la cai!
MOROMEŢII. I
1059
Vatică sări jos, scoase căpestrele din capul cailor, le desfăcu şleaurile, luă din căruţă un braţ de paie amestecate cu iarbă şi îl puse înaintea vitelor. Boţoghină dădu câtva timp ocol căruţei, uitându-se pe sub sprâncene să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lui, apoi intră încet în curtea spitalului.
Intrarea în clădire avea nişte scări de ciment negru care dădeau într-un coridor lung; atât scările cât şi coridorul erau înţesate de ţărani desculţi cu chipurile galbene şi supte; de femei îmbrobodite strâns, cu privirile înţepenite şi dârze, cu câte un copil în braţe sau de mână; de lucrători istoviţi cu cămăşile rupte pe ei şi murdare; stăteau pe cele două bănci de lemn aşezate de-a lungul pereţilor şi aşteptau. In afară de cei de pe scări şi cei dinăuntru, pe lângă zidurile spitalului stăteau alţii sub umbra duzilor în grupuri mici. Era timpul prânzului şi unii întinseseră pe pământ legăturile cu care veniseră şi începuseră să mănânce.
Vasile Boţoghină văzu încă din poartă mămăligile întinse pe iarbă şi coridorul înţesat de oameni. Intră înăuntru şi fiindcă pe bănci nu mai era loc se rezemă de tocul uşii pe care scria Consultaţii şi începu să aştepte cu aceeaşi răbdare pe chip ca a celorlalţi.
La un moment dat uşa se deschise dinăuntru fără veste şi Boţoghină, care se rezemase puţin de ea, se clătină şi se izbi de umărul doctorului care tocmai ieşea.
- Ce te propteşti în uşă? Stai jos pe bancă! se supără doctorul. Speriat, Boţoghină se trase într-o parte simţind cum obrajii
îi ard de ruşine. Doctorul îşi roti privirea peste oameni şi spuse:
- Sunteţi prea mulţi azi, cine stă mai aproape să plece acasă şi să vie mâine-dimineaţă.
Dar toţi parcă înţeleseră pe dos, adică să se apropie şi să-i spună ce-i doare.
- Domnule doctor, de trei zile nu vrea să mai sugă, stă în braţe şi doarme! Mi-e frică să nu-mi moară în braţe! I-au mai ieşit şi nişte pete roşii pe tot corpul. Nu ştiu ce să...
1060
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1061
- Varsă mereu, domnule doctor, ce mănâncă, varsă! spuse altă femeie arătând copilul.
Alte glasuri se îngrămădiră strângându-se şi înconjurându-1 pe medic. Toată lumea se sculase de pe bancă şi de afară câţiva chiar alergaseră înăuntru.
Medicul, un om scund şi cam gras, cu nişte trăsături înăsprite de soare şi vânt, întocmai ca ale ţăranilor, stătea liniştit în mijlocul bolnavilor şi se uita peste capetele lor, reţinut, cam aspru, cu o privire care arăta că ceea ce vedea el acuma era un lucru obişnuit pe care îl vedea de mulţi ani.
El apucă de cămaşă copilul uneia din femei, i-o ridică spre bărbie, dezvelindu-i burta şi după ce se uită o clipă spuse:
- Fă-i o baie cu flori de muşeţel!
Apoi se adresă unei alte femei, spunându-i să se ducă la sanitar, să-i dea nişte prafuri, dar femeia cu copilul cu pete pe trup îi acoperi glasul:
- Domnule doctor, i-am făcut de trei ori, aşa cum mi-ai spus...
Un om care stătuse până atunci la o parte se apropie şi el de doctor, îl apucă de braţ şi spuse şoptit, cu un glas insinuant:
- Domnule doctor!...
Dar doctorul nu-1 luă în seamă. Boţoghină se vârâse şi el printre ceilalţi şi se uita drept în ochii medicului, crezând că acesta are să-şi aducă aminte de el şi are să-1 cheme înăuntru. Doctorul deschise uşa fără să ia în seamă glasurile numeroase care îl chemau şi pieri înăuntru cu bolnavul care era la rând.
- Ce să-i faci, zise un ţăran tânăr, posomorându-se şi căutând abătut un loc pe bancă. Un singur doctor la atâtea sate! De fier să fii şi tot nu pridideşti!
Cineva vru să răspundă, dar în clipa aceea un copil din braţele unei femei începu să ţipe. Femeia ieşi repede afară. Un om oftă din greu şi se sculă de pe bancă. Odată cu el se mai sculară încă vreo câţiva. După o jumătate de ceas, coridorul se
goli mai mult de jumătate. Abia pornind prin curtea spitalului, oamenii şi femeile puteau fi văzuţi că sunt într-adevăr bolnavi. Un ţăran înalt ca o prăjină mergea încet, abia păşind, ţinut de două rude de amândouă braţele; sudoarea îi năvălea des pe frunte şi gemea încet, cu gura deschisă, cu privirile rătăcite; un altul însă, era singur, şi cât se sculase de pe bancă, începuse să se clatine ca beat, mergea orbecăind, ţinându-se de ziduri. Ieşi cu greu şi se aşeză pe iarbă aproape căzând pe brânci, în patru labe, ca şi când ar fi fost împuşcat.
- Omule, de ce nu intri acolo peste el? zise un muncitor, apropiindu-se de cel căzut şi ajutându-i să se întindă mai bine. Noi putem să mai aşteptăm, dar dumneata de ce nu intri peste el?
Omul vru să bâlbâie ceva, dar tot atunci curtea spitalului fu străbătută de un glas sfâşietor ca de cuţit. Privirile se întoarseră spre drum. Pe poarta spitalului se văzură intrând câţiva oameni care duceau o femeie pe o cergă. O dăduseră jos din căruţă şi femeia ţipase crunt. Ajunşi în faţa scărilor, oamenii lăsară cerga cu femeia pe iarbă şi unul dintre ei se şterse pe frunte de sudoare şi intră în coridor. După câteva clipe, doctorul ieşi afară şi întrebă scurt, din capul scărilor, spre oamenii care stăteau alături lângă bolnavă:
— Când a născut?
- Ieri-dimineaţă, domnule doctor! răspunse unul din ţărani, luându-şi pălăria de pe cap.
- Copilul trăieşte?
— Trăieşte, domnule doctor!
Medicul se apropie şi privi câteva clipe în jos spre bolnavă. Femeia stătea cu ochii închişi şi părea moartă; la soare, chipul ei arăta albastru, livid. Doctorul se aplecă şi-i prinse încheietura mâinii între degete. Cât îi prinse însă încheietura, îi şi dădu drumul şi se răsti la oameni fără milă:
— Aţi omorât-o! Aţi adus-o în căruţă şi i-aţi mâncat zilele!
1062 MARIN PREDA
Unul dintre cei trei oameni care aduseseră bolnava, la auzul acestor cuvinte tăioase, nu se putu nici el stăpâni:
- Am adus-o în căruţă? N-oi fi vrând s-o aducem cu aeroplanul!
-Haide, lasă vorba! porunci doctorul ca un militar. Bă-gaţi-o înăuntru.
Abia spre seară îi veni lui Vasile Boţoghină rândul la consultaţie. El intră în cabinetul doctorului şi spuse:
- Nu mă mai cunoaşteţi?! am venit acum vreo două săptămâni...
Doctorul se apropie de el şi-l întrebă grăbit:
- Da! Ce ţi-am spus că ai?
Boţoghină vru să răspundă, dar doctorul întrebă iar, cu aceeaşi grabă reţinută:
- Cum te cheamă?
Omul îşi spuse numele şi comuna iar doctorul îi întoarse spatele şi începu să răsfoiască un registru gros. Răsfoind, întrebă din nou:
- Când spui că ai fost aici?
- Acum zece-cin'şpe zile! răspunse Boţoghină nedumerit că doctorul nu-şi aduce aminte de el.
- Vasile Boţoghină, din Siliştea-Gumeşti, zise doctorul cu un glas rece. Păi asta e a treia oară când te consult! Ai fost la raze?
- Da, răspunse Boţoghină vinovat şi-i întinse doctorului sulul negru al radiografiei, pe care acesta îl desfăşură la lumină şi îl cercetă multă vreme.
- Stai jos. De ce nu stai jos? se adresă el bolnavului la sfârşit. Boţoghină se aşeză pe un scaun rotund şi alb şi începu să
urmărească intrigat fiece mişcare a doctorului. Medicul, după ce îi arătase omului scaunul, se aşezase la birou şi începuse să scrie pe o foaie. Scria repede şi mult, şi din când în când se oprea, ridica fruntea de pe foaie pentru câteva clipe, apoi începea iar să scârţâie din peniţă. Acest lucru ţinu multă vreme şi când doctorul se ridică de la biroul lui, Vasile Boţoghină se
MOROMEŢII. I 1063
ridică şi el. Medicul însă nu mai arătă acum nici o grabă. El se aşeză pe un scăunel în faţa omului şi-i tăcu semn să stea jos. începu să-i spună rar, apăsând pe cuvinte, cu un glas care uneori era străbătut de urme de neîncredere, alteori de ameninţare:
- Uite ce-ai să faci! Te duci acasă şi vinzi ceva: un cal, un bou, un pogon de pământ...
Se opri şi spuse după câteva clipe, ameninţându-1 pe om cu reţeta:
-Ai să te duci la farmacie cu reţeta asta. O să-ţi trebuiască mulţi bani, pentru că ai să iai doctoriile astea de trei ori. Dar nu e vorba numai de doctorii. N-ai voie nici să ridici un pai de jos. înţelegi? Nimic. Să nu faci nimic. Şi în fiecare zi să mănânci ouă, să bei lapte mult şi să nu-ţi lipsească găina de la masă. Să vorbeşti cu sanitarul din sat să-ţi facă injecţiile şi să te înveţe cum să iai doctoriile. Asta e o boală grea, dar voi nu vă vindecaţi pentru că nu vreţi să cheltuiţi. Şi chiar dacă cheltuiţi, cât vă simţiţi niţel mai bine, gata, vâ puneţi pe muncă să vă scoateţi pârleala pentru ce-aţi vândut. După o boală ca asta nu mai ai voie niciodată să munceşti prea mult... Doctorul se opri o clipă: Vrei să hu mori?
Boţoghină făcu ochii mari, înspăimântat şi răspunse repezit, dar nu îndată:
- Da, domnule doctor!
- Atunci să faci aşa cum ţi-am spus. începând de azi te întinzi cu burta la soare, mănânci bine, iai doctoriile astea şi după o lună de zile să treci iar pe la mine. Altfel să ştii că nu e glumă. Dacă ajungi să cazi la pat n-ai ce mai căuta la mine.
Medicul ieşi de după birou şi-şi puse mâna pe flanela cârpiră a omului, care cât o simţi se şi ridică în picioare.
- Să nu-ţi pară lucru de glumă! că eu ştiu cum sunteţi voi: „Easă că-mi trece", până începeţi să vă scuipaţi bojocii pe jos. Vă repeziţi pe urmă la doctor şi când vedeţi că nu vă mai poate face nimic, începeţi sâ înjuraţi că nu e bun doctorul.
1064
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1065
- Domnule doctor, îl întrerupse Boţoghină, nedumerit mereu că medicul uitase ce-i spusese data trecută, păi eu am făcut rost de douăzeci de mii de lei, că mi-ai spus că mâ bagi într-un spital unde o să mâ fac sănătos într-o lună, două...
Medicul tresări.
- Douăzeci de mii de lei? întrebă el neîncrezător.
- Păi aşa mi-aţi spus dumneavoastră!
- Ai la dumneata douăzeci de mii?! întrebă doctorul uimit, impresionat de privirea bolnavului, pe care abia acum i-o vedea. Era o privire lărgită, strălucitoare de viaţă şi de speranţă, dar străbătută şi de umbre nedesluşite, umbre ale nopţilor de nelinişte şi spaimă.
- Păi am vândut din lot, domnule doctor! întări Boţoghină limpede şi uşurat, ca şi când ar fi fost de pe acum sănătos. Adăugă senin şi împăcat: Ce era să fac? Astă-primâvară au murit doi inşi la noi în sat, tot aşa au stat acasă şi...
- Uite ce e, Boţoghină, da, ştiu acuma... Aşa este, cu vreo douăzeci de mii de lei poţi să intri într-un tratament supravegheat, bine câ ai vândut. Eu ţi-am spus data trecută să vinzi şi să faci rost de bani, aşa cum spun la fiecare. Dumneata, bine că ai avut ce vinde... Uite ce-ai să faci: .. .i-a spune-mi, eşti cu căruţa?
- Cu căruţa, domnule doctor. Cu băiatul.
- Dă drumul căruţei acasă şi rămâi aici. Mâine o să te trimit la munte într-un sanatoriu...
XIV
A doua zi dimineaţă, Guica îşi luă ciorapul şi porni spre casa fratelui ei să fie de faţă când Moromete şi cu toţi ai lui au să bage de seamă că Paraschiv şi cu Nilă au fugit cu caii la Bucureşti. Se gândea încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat că cei trei băieţi ai lui Moromete au fugit câteştrei de acasă cu caii şi cu oile şi
că asta s-a întâmplat - şi Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai aşa - din pricina celor două fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe averea fraţilor...
Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut că se putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două săptămâni; apoi seara trecută, cu amândoi caii, Paraschiv şi Nilă; astăzi era zi de sărbătoare. Sfinţii Petru şi Pavel; mâine toată lumea avea să iasă la secerar grâul. Mai întâi, Moromeţii rămaşi, adică cele două fete, Tita şi Ilinca, Niculae şi mama lor Catrina, cu Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai aveau lapte; apoi, nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, strânsul şi treieratul grâului, căratul lui pe arie şi celelalte munci: n-au să mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din colţ în colţ, să bată la porţile oamenilor după vite.
Acest dat din colţ în colţ îi săra inima Guichii. Şi mai ales dusul Moromeţilor la secerat pe jos. Şi încă: Niculae nu ştia să secere, Catrina Moromete trebuie să rămână acasă şi să facă de mâncare, să îngrijească de păsări, Moromete la fel, cu atâţia copii, se dezvăţase să muncească, stătea toată ziua pe mirişte, zicea că leagă snopii, fuma şi umbla încoace şi încolo; singurele care aveau să muncească rămâneau cele două fete.
„Na! Să vă săturaţi, gândi Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să munciţi acum să vă iasă ochii din cap. Şi până să cumpăraţi voi cai şi oi, se întorc ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeţi voi atuncea ce-o să vă facă ei, că v-aţi făcut stăpâne pe casa lor!"
Guica se apropie de podişcă fratelui şi se opri pe ea, uitându-se în curte peste gard. Fata cea mare a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu un târn uriaş făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stăteau, într-o parte Moromete, iar în colţul dinspre drum Niculae şi cu sora lui mai mare, Ilinca. Niculae plângea
1066
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1067
încet, prelung, jelindu-se prosteşte şi spunând mereu unul şi acelaşi lucru:
- Hai, mă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă, Ilinco, aaaa! Dă-mi, mă, Ilinco, şi mie nişte flori!
Moromete bea tutun şi se uita spre şosea. Din când în când, cineva trecea pe drum şi îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte, spunând „bună să-ţi fie inima, cutare", sau „să trăieşti, mă, Dumitrache!" în acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-1 lua în seamă, ca şi când treaba lui ar fi fost să plângă aşa mereu, fără nici o socoteală.
Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, şi apropiindu-se de prispă, dădu bună dimineaţa. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca se răstea la Niculae:
- Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai ţinut de coada oilor şi acuma te găsi coroana. Să-ţi dau eu flori din grădiniţă ca să faci coroană altora! Păi dar!
- Dă-i, fa, şi lui nişte flori, dosădito, ce eşti aşa de cârpă-noasă?! se auzi din casă glasul mamei.
- Ia mai taci din gură, mamă, aţi săpat vreunul grădiniţa? Să-i dau flori să facă altora coroană! Ia uită-te!
l.a auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a bi-nelea. De astă dată el se ridică şi sări spre grădiniţă.
- Să nu te prind că iei vreo floare, că-ţi rup zulufii, Niculae, ameninţă Ilinca de pe prispă.
Catrina Moromete ieşi afară, gătită pentru biserică. în clipa aceea, clopotele bisericii începură să bată. Femeia se închină şi se dădu jos de pe prispă. Chipul necăjit şi ars de soare al femeii era acum liniştit, plin de bunătate. Ea îşi sumese fusta neagră de lână şi îşi ascunse pe la spate cine ştie ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste bătătură şi văzând-o pe Guica aşezată pe prispă, cu ciorapul de gât, i se adresă cu multă evlavie:
- Mărio, mai lasă şi tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului! Cât e săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri
şi spui că azi e joi-man, mame miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Şi acum, că e sărbătoare lăsată de Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii şi tu să asculţi baremi Sfânta Evanghelie!
— Ei las' să mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând parcă înadins şi mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo?
Moromete îşi încreţi fruntea şi aprobă subţirel:
— Aşea-ie! Guica continuă:
— Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în pământ şi te mănâncă viermii. Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă...
— Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă ironie. „Păi da, n-are încotro, se plimbă, fireşte..."
— Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în inima voastră! Stăpâneşte ăla spurcatul!
— Păi, stăpâneşte! făcu Moromete din nou.
în acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae uitase să mai bocească. Deodată însă el îşi dădu seama că dacă mama lui se duce, nu mai e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă şi se luă după ea şi îi ieşi înainte şi o apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale şi începu să verse lacrimi cât boabele de porumb de mari:
— Mamă, mi-a spus dom'nvăţător să fac şi eu o coroană, se jeli el deznădăjduit. Şi mi-a spus să veniţi şi voi la şcoală, mi-a dat să învăţ şi eu o poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii să-mi dea flori din grădiniţă... mi-a spus că o să mă treacă clasa şi că o să spui şi eu o poezie... dom'nvăţător Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu' o săptămână, m-a ascultat şi mi-a spus să-mi facă coroană... spune-i Ilinchii, mamă...
Băiatul îşi încleşta mâinile lui mici şi înnegrite de soare de fusta aspră a femeii şi n-o lăsa deloc să se mai mişte. El se uita
1068
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1069
în sus spre chipul ei şi vărsa lacrimi atât de copleşitor încât femeia îi puse mâna pe cap şi înghiţind greu îi mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră şi îi şopti:
- Du-te în grădiniţă şi ia-ţi flori, hai!
Apoi, se întoarse spre casă şi se uită spre fată. Dar Ilinca i-o luă înainte chemându-1 pe băiat cu un glas înmuiat:
- Hai, mă, treci încoace, câpăţânosule, nu ţi-am spus că-ţi dau, ce te jeleşti aşa? Plânge ca blegu!
Ilinca nu era mai mare ca Niculae decât cu un an, dar se purta faţă de el ca şi când ar fi fost cu cinci, cu toate că atunci când îşi amintea de această diferenţă atât de mică, Niculae o plesnea.
- Ilinco, Ilinco, ameninţă şi mama din poartă! Pentru nişte flori, fa? Te vede Dumnezeu de sus!
Moromete, auzind aceste cuvinte din urmă, îşi lăsă capul într-o parte şi întări cu fineţe:
- Păi te vede!
Guica stătea mai departe pe prispă, împletea la ciorap şi aştepta ca fratele ei să înceapă să se neliniştească de lipsa celor doi, Paraschiv şi Nilă. Moromete însă stătea mereu pe prispă, bea tutun, se uita din când în când spre drum răspunzând la saluturi şi nu se sinchisea că deşi soarele se ridicase sus pe cer, Paraschiv şi Nilă încă nu se întorceau cu caii de pe izlaz. Atunci Măria Moromete se întoarse spre Tita, care ajunsese cu măturatu aproape de scara prispei, şi întrebă într-o doară:
- Tito, unde sunt, fă, băieţii ăia?
- Ce mă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie?! răspunse fata în silă.
- Dar de ce n-au venit până acum? întrebă Guica iar, cu o bucurie ascunsă.
- Du-te şi-i întreabă, răspunse fata ursuză.
„He, o să vedeţi voi! O să te văd eu cum ai să te duci mâine pe jos la secere", gândi Guica.
- Dar de ce s-au dus amândoi? Ce i-a găsit? întrebă Guica iar. Că vorbisem cu ăla marele să vie să-mi dreagă podul, că s-a stricat la căpriori.
Fata nu mai răspunse. Moromete nici nu auzise schimbul de cuvinte. In grădiniţă, Niculae îşi terminase coroana şi se pregătea să plece la şcoală. El se apropie de tatăl său şi-i puse mâna pe umăr:
- Taicule, dă-mi şi mie pălăria ta, să mâ duc şi eu la şcoală. Moromete se trezi din visare:
-Ce<
tă? PI
eacâ de-aicn
1
- Hai, taicule, zău, dă-mi şi mie pălăria ta, se rugă băiatul încet.
- Hai, tată, dă-i pălăria să plece o dată, că iar începe să bâzâie, spuse şi Ilinca din grădiniţă.
Moromete îşi scoase pălăria din cap, se uită la ea cu atenţie, parcă abia atunci ar fi văzut-o întâia oară, şi spuse:
- Na, mă, pleacă de-aici. Câpăţânosule! Ai un cap cât o baniţă! Unde te duci tu? Ce cauţi la şcoală?
Băiatul tăcu, nu spuse nimic şi se îndreptă sfios spre drum. Moromete îl urmări câteva clipe, apoi îi strigă:
- Mă, n-auzi? Vin'ncoace.
Niculae se întoarse şi se opri în faţa tatălui. Aşa cum se oprise, cu obrajii ncgri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă şi cu picioarele desculţe şi pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.
- Spală-te pe picioarele alea, îi spuse Moromete descin-gându-se de cureaua de piele care îi ţinea brâu! roşu peste mijloc. Spală-te cu săpun şi na ici, încinge-te cu cureaua asta peste cămaşă, că parcă eşti dâulat, parcă te-a prins cineva de pe gârlă.
Băiatul luă cureaua nemaiputând de încântare şi alergă spre rroaca păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe şosea, se auzi un tropăit zgomotos de cai. Guica sări în picioare atât de repede, încât s-ar fi crezut că a muşcat-o ceva de sub pământul prispei.
1070
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1071
Poarta se deschise şi cei doi, Paraschiv şi Nilă, intrară în curte. Caii sforăiau întruna şi se vedea că au fost goniţi; dungi mari de umezeală le brăzdau spinarea şi pulpele le erau pline de spumă albă. Guica încremenise lângă prispă şi ghemul negru de lână i se rostogoli în mijlocul bătăturii. Moromete îşi ridică şi el privirea:
— Ce e, mă, cu voi?! Sunteţi nebuni? Ce-aţi gonit caii ăia aşa? Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede şi avea
buzele atât de ieşite în afară şi atât de încălecate una peste alta, încât de departe semăna cu unul care şi-ar fi agăţat de gură nişte clape de gumă. Nilă era posomorât şi se mişca mai greu decât oricând. Trupul lui gros alunecă de pe spinarea calului ca un sac cu picioare şi rămase tăcut, ştergându-se încet cu palma peste turul pantalonilor.
— Nilă! Ce, mă, tu eşti surd? Ce e cu voi? întrebă Moromete iarăşi.
Atunci Nilă se întoarse spre tatăl său şi fruntea lui lată şi cu carne multă pe ea se încreţi şi se îngrămădi spre rădăcina groasă a nasului; răspunse mormăind, dar glasid i se auzi totuşi limpede:
— N-auzi, mă, că ne-a gonit nişte pândari? Ne-au intrat caii în nişte ovăz!
„Ce e cu ăştia? se întrebă Guica trăsnită de întoarcerea aceasta a celor doi. De ce n-or fi plecat?"
— Paraschive! izbucni ea cu glas ascuţit, clocotind de furie acră şi nestăpânită. Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să fii?! D-aia îţi fac eu ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi câpriorile alea ale podului! Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău!
Şi fără să mai aştepte răspuns îşi culese ghemul din ţărână şi porni cu paşii ei iuţi spre şosea. Paraschiv se întoarse spre ea şi o strigă din urmă:
— Viu acuma, ga Mărio!... Bagă, mâ, caii în grajd, se adresă apoi lui Nilă, făcându-i semn, adică să vie şi el la ga Măria.
Dar Nilă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele şi intră cu cai cu tot în grajd.
XV
Paraschiv era atât de furios, încât intrând în bordeiul tuşei uită de şubrezenia patului şi aproape se aruncă pe el.
- Nu ţi-am spus eu, ga Mărio, că ăsta n-are să meargă? Fir-ar capul lui al dracului de bou! Asta e bou! Bou de mere şi de pere.
Dar tuşa îl primi cu strigăte ascuţite:
- Şi tu de ce n-ai fugit singur? Ce-ţi pasă ţie de el? Dă-te la o parte de pe pat, n-auzi că trosneşte?
Paraschiv se ridică şi se aşeză pe un scăunel. Tuşă-sa era atât de înăcrită, încât îi întoarse spatele şi nici nu vroia să-1 mai asculte cum s-a întâmplat. Ea îşi scoase firul de lână de pe gât, aruncă ciorapul între sobă, în timp ce se uita în curte şi blestema; un câine al nu ştiu cui hlăpăia nişte mălai dintr-o strachină mică în jurul căreia piuiau vreo zece-cincisprezece puişori mici cât nucile.
- Nia d-acolo, plesni-ţi-ar ochii de potaia dracului! ţipă Guica ieşind afară. Mâncaşi mâncarea puilor, lovi-te-ar turbarea astăzi şi mâine!
Guica se luă cu bulgări după câinele care sări gardul vecinului şi-i arătă femeii o clipă coada şi picioarele dinapoi. Furioasă, Guica izbi cu bulgări în gard blestemând:
- Mânca-ţi-ar coada cui te are, că nu-ţi dă să mănânci şi vii să faci burtă în curtea mea! Fă, armăsăroaicelor, legaţi-vă câinele, mânca-l-aţi fript!
De la vecin nu răspunse nimeni şi Guica se întoarse în bordei. Paraschiv stătea cu coatele pe genunchi şi o aştepta să se liniştească, deşi era şi el furios.
- Plecasem, ga Mărio, şi când am trecut de Tătărăşti n-a mai vrut Nilă să meargă, explică el. De la început se tot oprea şi se uita îndărăt... ce să fac eu cu el dacă e tâmpit?!...
1072
MARIN PREDA
- Păi, fiindcă sunteţi buni numai să vorbiţi! ţipă Guica scoasă din sărite. Toată iarna staţi pe la mine, şi ga Măria în sus, ga Măria în jos... fir-aţi ai naibii să fiţi că sunteţi mai proşti ca Năstase Besensac! Sunteţi buni numai să veniţi să vă fac ciorapi şi flanele şi să vă pui deoparte ce am şi eu mai bun şi voi vă moşmoniţi de-un an de zile şi nu sunteţi în stare să vă faceţi şi voi un rost!
- Hai, ga Mărio, taci din gură şi ascultă aicea, nu mai ţipa aşa ca o coţofană. Dacă nu ştii, de ce vorbeşti? mormăi şi Paraschiv arţăgos.
Guica îşi ieşi din minţi.
- Ce să ştiu, mă, ce să ştiu? Cine e coţofană? Să nu-ţi dau acuma cu ceva peste botu ăla!
— Păi dacă te repezi şi nu vreai să asculţi! Ascultă aicea la mine.
— Nu vreau să mai ascult nimic. Am avut şi eu un loc acolo, în spatele casei lui tac-tău, se vaită ea pe neaşteptate. Ooof... o să iau pe cineva străin şi-o să i-1 dau, că am avut şi eu nepoţi şi m-au făcut de râsul lumii! Un pogon de pământ am şi un cap de vie şi casa asta aşa cum e... am s-o iau pe fata aia mică a lui Ripitel, săraca, să-i tămâie ei bordeiul ăsta şi să se mărite şi ea cu pogonul meu, să nu stea ca mine nemăritată! Că alde frate-tău a rămas neînsurat, vai de capul lui, şi cine să-l ia aşa gol şi fără nimic?! Şi-o s-o iau aici, şi o să-i trec şi pogonul şi casa şi să aibă şi ea grijă de mine când o să închiz ochii... că frate-meu Ilie... că rudele... nepoţii...
Măria Moromete se făcu deodată moale şi se lăsă încet pe pragul bordeiului. Ea începu să se jelească lung şi fără lacrimi şi bocetul ei, deşi încet, împânzi aerul bordeiului şi al bătăturii şi se răspândi ca de mort pe toată întinderea uliţei:
— Ooof, nepoţii, nepoţii! Doamne, Doamne... eee... C-am avut şi eu o mamă, Doamne; şi a intrat în pământ îîî... î-îî... şi m-a lăsat singură-î! Că frati-meu Ilie s-a însurat a doua oară-î. Şi soră-mea a făcut copil de fată mare iii! Şi dacă s-a dus din
MOROMEŢII. I
1073
sat m-a lăsat pe mine singură, Doamne! Şi lui Ilie nu-i pasă de mine, Doamne! Of, Doamne, Doamne-ei!... eeeii! Şi-am avut şi eu un copilit... şi-a murit şi-ăla, că mi l-ai luat, Doamne! Şi m-ai lăsat singuricăăă! M-ai lăsat singurică, Doamneeei!... eeee! Singurică m-ai lăsat, Doamne, pe pământul ăsta! Că nici nepoţii şi nici fraţii şi nici rudele, că s-a dus cu toţi şi nimeni nu te ia în seamă şi toţi râd de tine, Doamne! Că am vrut şi eu să las nepoţilor bucăţica mea de pământ şi să-şi facă şi ei casă pe ea... şi să mă ţie şi ei în casa lor, că am îmbătrânit şi nu mai pot, Doamne... că am zis şi eu că să fie bine de ei, că sunt nepoţii mei şi am vrut să se însoare şi ei să-şi ia muieri şi dacă închiz ochii şi mor să aibă cine să mă spele, să nu mor cu ochii beliţi, Doamne... Of, Doamne... Doamneee!... eee... că n-am vrut răul nimănui şi i-am îndemnat şi eu să-şi facă rost de bani şi să-şi facă casă că sunt mari şi le trece vremea, Doamne! Că numai tu ştii ce e în inima mea, Doamne, inima mea friptă şi prăjită... că sunt singurică şi mi-e urât şi frică, Doamne! Of, Doamne, Doamneee, eee!... eeeee! Că dacă îi înveţi îţi ies fel de fel de vorbe, Doamne, şi lumea te porecleşte şi-ţi spune Guica.. .şi nimeni nu ştie cum îmi tremură mie inima, Doamne, şi picioarele mi s-au răcit că nu mai poci, că o viaţă am avut şi s-a dus şi-aia, Dumnezeule!!
Paraschiv se ridică de pe scăunel şi îi puse mâna pe umăr.
în timpul cât tuşa lui jelise, el se uitase pe geam să vadă dacă aude cineva. Eumea care trecea pe drum auzea, dar nimeni nu se oprea. întorcea doar capul şi apoi îşi vedea de drum; numai nişte copii se opriseră sfioşi şi ascultaseră un timp, cu gravitate, bocetele femeii.
- Ei, ga Mărio, şopti Paraschiv încurcat. Hai, taci o dată, că nu e nimic. Ce te-a apucat? De ce nu stai să auzi cum a fost, că nu e vorba să...
Măria Moromete tăcu şi se ridică încet de pe prag fără să-l ia în seamă pe nepot. Ea merse şi ridică din mijlocul bătăturii strachina răsturnată de câine, o şterse cu mâna de mălai şi
1074 MARIN PREDA
uitându-se în jurul ei "începu să cheme puii cu un glas care nu mai amintea cu nimic de cel cu care se jelise puţin mai înainte. Ea chema puii şi risipea mălai, iar cloşca dădea târcoale clon-cănind şi cârâind zgomotos. De pe cer soarele de vară începuse sâ verse cu putere o căldură înăbuşitoare.
Paraschiv ieşi din bordei şi plecă încet cu umerii îndoiţi. Fuga nu izbutise, dar nu era nimic; trebuia căutat curând un alt prilej, până nu trecea vara. Şi altfel trebuia acum să procedeze.
XVI
Niculae intră în curtea şcolii, foarte mândru de pălăria pe care o avea pe cap şi de cureaua cu cataramă albă cu care era încins peste cămaşă. Se îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea din spatele şcolii; nici nu apucă să se apropie bine şi se pomeni arătat cu degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu să ţipe;
— Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu pălăria lui ta-său! ăăă! Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Şi cureaua!
Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se linişti însă repede văzând că celelalte fete îşi văd de joc şi nu-1 iau în seamă. El se opri în dreptul unui grup de trei-patru fete care jucau ceva sărind într-un picior printre nişte pătrăţele şi semne zgâriate în pământ. Boţoghină Irina stătea şi aştepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae cum stă, cu umărul ei stâng puţin ridicat, oacheşă şi cu coadele mici lăsate peste o bluză nouă, i se păru atât de frumoasă încât, uitându-se la ea, sângele îi împurpura obrajii şi inima începu să i se zbată în piept ca o vrabie. Aşteptă ca ea să ridice ochii şi să-1 vadă cu pălărie şi curea. Irina însă nu ridica deloc ochii spre el; aştepta cu nerăbdare să-i vină rândul la joc. Chiar îi veni rândul; luă bucăţica de ciob în mână, se aşeză în dreptul pătratului, aruncă ciobul şi începu să sară printre pătrăţelele şi semnele jocului. Niculae o urmări cum sare şi după un timp nu mai simţi decât
MOROMEŢII. I 1075
necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile cele mai grele şi anume în iadşi în cer, Niculae făcu pe neaşteptate un pas, strică liniile şi o îmbrânci pe fată din mijlocul figurilor. Celelalte ţipară ascuţit şi tăbărâră pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae o luă la goană şi fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat şi Irina spuse că trebuie acum să dea din nou cu ciobul.
In ziua serbării şcolare, copiii veneau în număr mare. Veneau chiar şi cei care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar şi cei care ştiau că au să fie lăsaţi repetenţi.
In faţa intrării, băieţii din cursul complimentat ridicau o scenă. Băncile fuseseră scoase în curtea şcolii să se aşeze oamenii în ele. Din când în când, câte un învăţător ieşea afară şi bătea din palme să potolească zarva. Unii copii jucau oina, alţii chinuiau o minge de cârpe jucând fotbal. Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin şuturile lui şi i se spunea Dobay.
Deodată un murmur începu să umble prin toată curtea. Un băiat care stătea la poartă strigase tare:
— Vine dom' învăţător Teodorescu cu doamna. Vestea străbătu curtea prin toate colţurile şi zarva începu
să se stingă. Cei care jucau oina lăsară jocul iar fetele ieşiră din spatele şcolii şi trecură fuga în faţă. învăţătorul Teodorescu şi soţia lui erau însă departe de şcoală, abia puteau fi văzuţi. Un copil care stătea în poartă anunţă că cei doi au intrat în primărie. Copiii aşteptară în linişte, iar cei care încercau să facă gălăgie erau înghiontiţi.
- Bă, tu n-auzi? Vine dom' învăţător Teodorescu!...
în cele din urmă, învăţătorul fu văzut apropiindu-se de poartă. El mergea încet alături de o femeie mică şi grăsuţă, îmbrăcată în costum naţional şi încălţată cu nişte pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele rujate şi mărgele la gât.
Copiii se îngrămădiră de-a lungul drumului de la poartă până la scările de la intrare. învăţătorul pătrunse în curte şi se
1076
MARIN PREDA
MOROMEŢII- I
1077
îndreptă spre şcoală. în clipa aceea, din capul şirului izbucniră câteva glasuri subţiri:
— Bună-ziua! Bună-ziua!
Şi pe măsură ce învăţătorul şi soţia lui înaintau erau urmate neîntrerupt de altele, din ce în ce mai puternice şi mai ascuţite.
Nu de aceeaşi primire se bucură însă învăţătorul în cancelarie. Directorul Toderici, când îl văzu intrând, sări în picioare. Era îmbrăcat în uniformă de locotenent. El îşi desfăcu mâinile şi strigă:
— Haide, domnule Teodorescu, pleci din comună şi laşi situaţia elevilor neîncheiată! Am să fac raport la inspectorat. Ai plecat şi ai luat catalogul cu dumneata. Ce înseamnă asta?
în cancelarie era strâns întreg corpul didactic al şcolii. Parohul Petre Provinceanu şi parohul Andrei Bălan, dintre care primul cu soţia, învăţătoare în sat, erau şi ei aici. Preoteasa era numită doamna Eily. Apoi tinerii învăţători Bădilă Aurel şi Enăchescu Adrian, dintre care al doilea cu soţia, tot învăţătoare. Ea era numită doamna lui dom' învăţător Enăchescu.
învăţătorul Teodorescu trase un scaun şi se aşeză, puse catalogul pe birou. Doamna Eily schimbă o privire scurtă cu soţul ei, preotul, şi ieşi din cancelarie. Teodorescu răspunse atât de agresiv, încât toţi învăţătorii şi doamnele se ridicară în picioare.
— Situaţia elevilor mei e încheiată şi pe catalog eu sunt stăpân!
Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu vroia să lase repetent pe fiul colegului său, Toderici Artur, care învăţa foarte prost. De altfel, Toderici se resemnase ca fiul său să ajungă doar un bun proprietar de pământ, aşa zicea, dar nu chiar un analfabet.
— Am mai discutat o dată pe chestia asta şi ţi-o spun verde, domnule director: am să-ţi las băiatul repetent, aşa cum se
cuvine, şi să nu strigi aicea la mine, pentru că nu eşti la instrucţia cu premilitarii...
Directorul îşi muşcă buzele. El mârâi stăpânit, lăsând deodată la o parte formulele de politeţe şi oficiale cu care îl întâmpinase mai înainte:
— Teodorescule, îţi spun prieteneşte că cu mine ai s-o păţeşti urât de tot. Te răzbuni că ţi-am luat locul de director?! Suntem aici cu toţii de faţă: băiatul meu nu e cel mai rău şi mai prost din clasa ta; am să cer inspectoratului reexaminare şi am să te dau în judecată...
— De trei ani de zile ţi l-am trecut clasa de ruşine, răspunse Teodorescu cu dispreţ. Eram director pe vremea aia, aşa că, vezi, nu e vorba de răzbunare. E un copil rău, pe care l-ai crescut obraznic... îmi terorizează clasa...
Se făcu o tăcere de câteva clipe, după care Teodorescu continuă:
— Şi ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ce-mi pasă mie! Eu ţi-l las repetent, îmi iau catalogul colea în faţa satului...
— Te rog să predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă eu sunt director şi eu prezint situaţia!
Toderici izbi cu un scaun în podea şi începu să urle soldă-ţeşte şi să insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să mai ţină seama de doamne.
— Te găsişi tu, să-mi faci, în şcoala mea, pe grozavul. Toderici izbi a doua oară cu al doilea scaun de duşumea
şi ridică braţul în sus strigând cu o voce înaltă:
— Bagă de seamă, Teodorescule! Să-i... dumnezeul mă-sii dacă n-am să te fac eu pe tine să tremuri şi să mă ocoleşti zece kilometri când ai să mă vezi! Bagă de seamă! Vrei să te pui cu mine şi să mă muşti de c..., dar eu îţi spun că am c... tare şi ai să-ţi rupi dinţii în el.
Parohul Petre Provinceanu interveni cu glasul lui bisericesc:
— Ascultă, Florica, nu striga aşa că te-aud copiii de afară.
1078
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1079
— Lasă-mă, părinte, că am ajuns cu toţii o adunătură de nebuni, nu de învăţători, continuă să strige directorul. Nu te uiţi la el cum stă şi se uită la mine ca un...
In clipa aceea soţia învăţătorului Teodorescu sări în sus şi începu şi ea să strige cu glas subţire, piţigăiat şi care se vedea că tot timpul se încărcase de revoltă:
— Păi să-ţi fie ruşine, domnule director, cu înjurăturile şi mitocăniile dumitale. Am să te dau în judecată, toată lumea e martoră! Da, am să te dau în judecată şi n-am să te las până nu înfunzi puşcăria! Mocane! Ai venit aicea în iţari şi te-ai ghiftuit şi acum urli şi strigi la el parcă ar fi ordonanţa ta! Mă mir că nu-ţi crapă obrazul de-atâta neruşinare.
Glasul învăţătoarei clocotea de atâta revoltă şi ură, încât directorul rămase încremenit şi prostit în faţa ei. Ea îşi îndreptă privirea spre cei doi învăţători Bădilă şi Enăchescu, şi li se adresă palidă, tremurând de indignare:
— Să vă fie ruşine că staţi şi vă uitaţi la un astfel de spectacol. Ruşine! Huo!
Adevărul era că soţia lui Teodorescu nu se putea împăca cu gândul că „mocanul" luase locul de director bărbatului ei. După prima izbucnire, Toderici îşi reveni din surpriză. El rânji cu grosolănie şi spuse:
— Măsoară-ţi cuvintele, madam, să nu ţi le măsor eu! Nu apucă să termine. Soţia învăţătorului Teodorescu apucă
strâns călimara mare şi grea de pe masa cancelariei şi o repezi drept în capul directorului. Acesta se feri şi călimara plesni în ţăndări în portretul regelui Carol al II-lea de pe peretele opus. Geamul portretului se sfărâmă cu zgomot şi trăsăturile „primului învăţător" fură boroşcoite de cerneală şi de lovitură. Portretul începu să se clatine în sfoara şi cuiul de care era agăţat, fără să cadă însă, şi se clătina încet la dreapta şi la stânga ca şi când şi-ar fi mustrat părinteşte corpul său didactic din cancelaria şcolii, învăţătoarea, văzând că dăduse greş, apucă în mână un scaun şi se repezi spre Toderici; se făcu o învălmăşeală mută şi
încleştată; Toderici îi smulse scaunul cu uşurinţă; femeia apucă altul; soţul ei sări şi se repezi spre director; parohul Petre Provinceanu îi ţinu calea; în cele din urmă învăţătoarea, aprinsă la faţă, izbucni în plâns şi îşi apucă soţul de braţ; îşi pierduse firea.
- Haide d-aici! Ţi-am spus de la început sâ nu vii astăzi la serbare!
Teodorescu îşi desprinse braţul, deschise uşa cancelariei şi o împinse uşor afară.
Rămaşi singuri, cei şase bărbaţi se priviră unul pe altul în tăcere şi pe nesimţite corpul didactic se împărţi în două tabere. Singur parohul Andrei Bălan nu se amestecă; el porni spre uşă şi ieşi afară fără să scoată vreun cuvânt.
- Domnule director, începu tânărul Bădilă, bagă de seamă că se aude! Şcoala asta nu e casa noastră particulară!
Toderici trase un scaun şi se aşeza oftând agresiv. El răspunse cu un glas care căuta să-1 atragă pe tânăr de partea sa şi să-1 izoleze pe fostul director.
- lasă-mă în pace, dragă Aurele, asta e curată bătaie de joc... Vezi ce-a făcut cu cerneala? Cum dracu să nu înjuri... dumnezeul mă-sii, când te scoate din sărite? Eu ştiu că nu învaţă bine, dar dă-1 în mă-sa, n-o să fac din el un savant. Şi pentru asta trebuie lăsat repetent? Dă-o dracului, Teodorescule, că întreci măsura!
- De ce întrec măsura? întrebă Teodorescu aşezându-se şi el pe scaun. Eu nu pot să trec clasa un elev care îşi bate joc de carte. Pentru că băiatul tău nu e prost şi ar putea să înveţe şi ţi-am spus de atâtea ori să-1 ţii din scurt. El ştie că tat-său e învăţător şi director şi în loc să înveţe îmi terorizează clasa ca o bestie.
- Iasă, măi Teodorescule, zise parohul Petre Provinceanu, plimbându-se agale pe lângă biroul cancelariei. Ce dracu, parcă ai fi venit acum de pe băncile şcolii normale.
- Ca un Apostol de Cezar Petrescu, completă Enăchescu vrând să fie ironic. Domnule Teodorescu, continuă el, de fapt
1080
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1081
numai dumneata eşti de vină, pentru că n-ai ştiut să sădeşti în el dorinţa de carte! Asta e! S-o ştii de la mine, nu te supăra.
— Lăsaţi-1, dragă, că eu nu mă supăr, zise directorul ridi-cându-se de pe scaun. Să-mi lase copilul repetent. Bine! Lasă-1 repetent, Teodorescule! Pe cuvântul meu de onoare! Şi ce-o mai fi pe urmă om mai vedea.
— Domnule Enăchescu! strigă fostul director furios. îmi spui mie că n-am ştiut să sădesc în el dorinţa de învăţătură? Ai uitat că până mai anul trecut veneai aproape în fiecare zi la mine să te învăţ cum să predai o lecţie? Acum ţi s-a îngroşat obrazul şi faci ironii.
— Teodorescule, linişteşte-te, dragă, murmură cu blândeţe parohul Petre Provinceanu. Ce-o să creadă lumea despre noi dacă ai să-l laşi pe băiatul lui Florica repetent? „Ia uită-te, o să zică, mama lor de învăţători, că proşti copii mai au". Gân-deşte-te şi tu, ce dracu!
Teodorescu vru să răspundă, dar fu întrerupt de revenirea în cancelarie a celor care ieşiseră: parohul Andrei Bălan şi învăţătoarele Lily şi soţia lui Teodorescu.
— Haide că s-a strâns lumea şi aşteaptă, e curtea plină, spuse parohul Andrei Bălan lăsând uşa deschisă.
XVII
Spre prânz, Moromete se satură să stea pe prispă; ieşi la drum pe stănoagă podiştei. Ziua era frumoasă, deşi căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoagă era la umbră, deasupra salcâmi înfloriţi, iar pe şoseaua curată, măturată din toate părţile de fete, treceau oameni. La a treia casă înainte, ieşea din curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă la gât şi care din pricina asta, când vorbea, îţi venea mereu să-i spui: „Tuşeşte, mă, Matei, să-ţi iasă gâlma aia din gât".
— Unde te duci, Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să-l audă vorbind.
— .. .ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru! „Vedeţi? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite,
topite în omuşor", părea să spună Moromete prin întreaga lui înfăţişare.
Vecinul din faţă, alde Udubeaşcă, ieşise şi el la poartă.
— Mă! Udubeaşcă! chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire şi să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întrebă de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al Iui Udubeaşcă era un flăcău şters şi bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.
- Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeaşcă. „Vedeţi?! asta face Gheorghe al lui Udubeaşcă."
- Bună ziua, Moromete!
— Bună ziua, Nae!
Nae Boldeaţă, un creştin! Vreţi să mai ştiţi altceva despre el? Nu e nevoie. Iată-1 pe altul:
- Ce faci, Moromete? Hai devale!
Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului; trece pe lângă tine, nu dă bună-ziua, te întreabă doar aşa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine ceea ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.
Trecând pe lângă el, unii încercau să-l ia la fierărie, la Iocan, dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Şi spunea acest lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe acolo, ba chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.
într-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai multe ori trecea prin curtea Moromeţilor ca să iasă spre şosea, se oprise lângă el şi îi adusese aminte că astăzi după-masă popa Petrică are comitet la bancă şi că Moromete să fie şi el acolo,
1082
MARIN PREDA
ca fiind membru în comitetul bisericesc. Moromete îi răspunse vecinului că nu merge şi, la întrebarea celuilalt că de ce nu merge, tăcuse câteva clipe, apoi răspunsese rar şi tărăgănat: „Nu viu, mă Ene; ce, tu nu ştii că eu nu mai sunt în comitet? Am fost destituit!M-a destituit popa". Vecinul nu înţelesese cuvântul destituit, plecase fără să mai spună ceva.
Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoşilă. Dar nu fără cârâială şi discuţie. Cocoşilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare la şcoală, să vadă şi ei ce-o fi pe acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să facă acolo?
— Hai, mă, trecem pe la Aristide şi bem câte-o ţuică, fac eu cinste, spuse în cele din urmă Cocoşilă, ştiind că la această invitaţie celălalt n-are să se mai opună.
Moromete ridică privirea spre prietenul său şi întrebă cu neîncredere prefăcută:
— Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai păţit?
Cocoşilă se supără şi spuse că Moromete să nu facă pe deşteptul, că dacă e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el, Moromete, iese prost. Moromete începu să râdă încet şi părea dispus să înceapă numărătoarea, dar Cocoşilă îi întoarse spatele şi se prefăcu că pleacă; fără folos însă, deoarece Moromete îl cunoştea şi ştia că totdeauna când Cocoşilă era atât de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea şi în care nu se poate descurca.
Porniră încet spre centru, răsucindu-şi ţigări.
- Moromete, ai auzit, mă? anunţă în sfârşit Cocoşilă. Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi... în fine, m-am gândit aseară, până să adorm... M-am gândit... am făcut la ţigări, iar m-am gândit... Mă, tu auzi? Am băut la tutun... stam şi mă gândeam şi am băut tutun! Mă, am băut tutun!!! Ce să-ţi mai spun, până m-a luat dracu şi-am adormit.
- Ce, mă, la ce te-ai gândit? întrebă Moromete vesel.
MOROMEŢII. 1
1083
- Am fost alaltăieri pe la gară şi am auzit doi inşi care vorbeau.
- Ce spuneau?
- Vorbeau de politică. Erau doi inşi nu ştiu de pe unde. Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi... Intrasem la Marinescu să iau o ţuică şi ei stăteau în picioare şi discutau; aveau o gabrioletă în faţa cârciumii. Nu-ş' ce-or fi fost ei, în tot cazul oameni deştepţi, nu proşti ca tine.
- Sau ca tine, completă Moromete neturburat.
- Da, şi vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite aşa le mergea gura! Dar nici unul nu se lăsa! Amândoi deştepţi! Trebuie să fi fost niscai geambaşi sau negustori din ăştia care au magazii de grâne prin gări. Adică numai unul din ei, că avea ceafa groasă; ălălalt nu-ş' ce era, că era mai spălatei, aşa ca agentul ăsta al nostru de la C.A.M. Ea început n-am prea înţeles, că nu ştiam despre ce e vorba. Eu am cerut o ţuică şi m-am făcut că nu-i aud; şi pe urmă am început să prinz ceva. De fapt mâncau amândoi c.. .t, spuneau că o să vie legionarii la putere, că ţărăniştii nu sunt contra lor... Ei! au mâncat ei la c.. .t aşa cam vreo jumătate de ceas şi o dată îl auz pe ăla mai spălatu că dacă vin legionarii Ia putere, atunci e bine, s-a terminat cu partidele. Ălălalt, ăla borţosu, zice că nu se poate. Dacă e vorba aşa, atunci regele ce face fără partide? „S-a zis cu partidele, zice ălălalt. Ori aşa, ori aşa, partidele nu mai sunt în stare să guverneze: e limpede că partidele n-au să mai fie; au dus ţara la râpă şi trebuie oprită să nu se rostogolească. Numai legionarii pot s-o oprească." Aşa spunea ăla, trebuie să fi fost legionar... pe mă-sa, că avea pe sub haină o flanea verde.
- Şi ăla grasu ce spunea? întrebă Moromete cu interes.
- Dracu să-1 ia, că n-am înţeles ce politică făcea. Ba spunea de legionari, că nu se poate, ba spunea de Mantu şi de rege. Spunea că Maniu şi cu regele, numai ei pot să mai facă un guvern care nu ştiu ce mânca el c...t că ţara românească este
1084 MARIN PREDA
aşa şi pe dincolo. Eu ce mi-am spus? Dă-i în mă-sa, ăştia sunt legionari amândoi. Asta vream eu să-ţi spun ţie, că nu e de glumă cu legionarii ăştia, dar tu eşti capiu, nu înţelegi...
- Fugi, mă, d-aici! Dă-i în mă-sa de legionari! zise Moromete senin, mergând agale, cu mâinile la spate.
Ajunseră apoi la centru, la Aristide, şi intrară în cârciumă. Cocosilă făcu într-adevăr cinste, şi după aceea, fiindcă în cârciumă nu prea găsiră cunoscuţi, ieşiră şi se îndreptară spre şcoală.
Când intrară înăuntru, curtea şcolii era înţesată de oameni şi serbarea gata să înceapă. în faţa băncilor dinaintea scenei se aşezară un rând de scaune. Tocmai atunci pe aceste scaune începuseră să se aşeze fruntaşii comunei: notarul Istrătescu cu soţia lui, o femeie grasă, îmbrăcată cu o fustă uriaşă de catifea subţire; agentul C.A.M. cu soţia, o cucoană îmbrăcată în costum naţional şi cu o umbreluţă de soare pe care o ţinea deasupra capului cu un aer de mare doamnă; alături de ea se aşezase Aristide Rădulescu, fără soţie, apoi veneau la rând perceptorul cu soţia, agentul fiscal, Jupuitu, singur, cu pălăria lui de paie şi cu obrajii lui care păreau jupuiţi; şi în sfârşit inginerul agronom lonescu cu toată familia, un student şi două eleve de liceu abia veniţi în vacanţă. în spatele acestora, în primele bănci, se aşezaseră Crâşmac, Tudor Bălosu şi administratorul moşiei Marica, Cristescu.
Scena din faţa şcolii ocupa intrarea în întregime. învăţătorii şi învăţătoarele, cu un grup de elevi, premianţii, stăteau în dosul scenei, pe coridor, fiecare clasă cu învăţătorul ei.
Moromete şi Cocosilă se amestecaseră şi ei printre oameni şi, nemaiavând loc pe bănci, se aşezară jos pe pământ. După câtva timp, serbarea începu. Directorul şcolii o deschise cu o cuvântare. Când apăru pe scenă, în uniformă, se făcu în toată curtea o tăcere deplină.
— Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu-şi pumnii pe catedra de pe scenă şi rezemându-se în ei. Domnilor, repetă el nepoliticos, uitând că în faţa sa, pe scaune, se aflau şi doamne;
T
MOROMEŢII. I
1085
±
serbarea şcolară din anul ăsta se serbează cu bucurie pentru părinţii care şi-au trimis copiii la şcoală şi fără bucurie pentru ăia care nu şi i-au trimis. Şi vă spun, domnilor, că din situaţia încheiată pe şcoală iese că oamenii nu-şi dau copiii la şcoală. Ştiţi şi dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveţi parte fiindcă n-aveţi carte. Şi pentru mine, domnilor, să vă spun drept, că eu aşa am obiceiul să vorbesc, pentru mine, zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală! Eu am aicea înscrişi patru sute cincizeci de elevi şi din ăştia patru sute cincizeci şi ceva, nu zic să fi venit toţi, că n-ai unde să ţii atâta mulţime de copii, şi la urma-urmei unii din ei sunt aşa de proşti că n-au ce căuta la şcoală; nu zic patru sute cincizeci, dar zic jumătate, ca să batem şi noi recordul pe toată România, fiindcă noi, domnilor, ăştia din Siliştea-Gumeşti suntem mai breji ca alţii din alte sate, şi am fi zis atunci că stăm bine, adică uite, fir-ar al dracului, ce spun ăia că suntem o ţară fără ştiinţă de carte? Păi foarte mulţumesc, dă-mi şi mie ici, României, nişte colonii, să trăiesc bine, şi să vezi cum învăţ carte. Aşa că dacă veneau două-trei sute aş fi zis că degeaba se laudă Franţa şi Anglia că la ei oamenii sunt bătuţi în cap de atâta carte; uită-te aici în România, uitaţi-vă, domnilor engleji şi franţuzi, sunteţi mai proşti ca noi, sunteţi proşti de daţi în găuri, noi avem cu ce trăi fără colonii şi învăţăm carte, avem daravelile noastre şi nu ne ducem la mama dracului cu vapoare şi cu submarine? Deşi am putea să ne ducem că avem ieşire la mare, dracu ştie de ce n-avem şi noi corăbii şi vapoare măcar ca grecii, dacă nu ca englejii. Numai dracu ştie cine ne opreşte să le fabricăm, că de fabricat am avea cu ce. Avem lemn, avem fier! Numai pe dracu în noi, care să ne înghioldească, n-avem! Suntem prea cuminţi, domnilor, suntem plini de cumsecădenie. Şi când nu suntem o nimerim prost ca Ieremia cu oiştea în gard. Măcar dacă am învăţa mai multă carte, să-i tăiem pe toţi prin ştiinţă de carte! îi tăiem noi, dar nu cine ştie ce, se apucă unul ca Iorga şi învaţă prea multe,
1086
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1087
în timp ce altul nu ştie să se iscălească, asta e paradoxal, domnilor. De-aia ziceam adineauri câ e cel mai prost ăla care nu-şi dă copiii la şcoală! Zice câ n-o să-1 facă popă şi nu-1 trimite şi... Ia dă-mi, Enăchescule, situaţia aia, spuse directorul întor-cându-se spre fundul scenei şi părăsind brusc incursiunile sale istorice şi geografice, care îi lăsau ca de obicei cu gura căscată pe părinţii adunaţi. Apoi continuă cu situaţia în mână: Pe clasa întâia au fost înscrişi o sută cincisprezece. Au frecventat regulat, câţi credeţi? Optzeci şi şapte, anunţă Toderici tare. Şi din ăştia au rămas repetenţi patru. Asta e cu clasa întâia, dar aici stăm bine, fiindcă pe clasa întâia tot mai vin ei! Şi stăm bine şi cu clasa a doua. Dar ce se întâmplă după aia, nici dracu nu mai poate să mai înţeleagă. Să vedeţi: clasa treia înscrişi şaptezeci. Au frecventt cincizeci. Din cincizeci ce să scoţi? Mai poţi să laşi vreunul repetent? Cu clasa a patra... Directorul întinse mâna înapoi:
— Dă-mi te rog catalogul şi situaţia clasei, domnule Teodorescu...
Teodorescu îi întinse catalogul şi situaţia şi timp de un minut asistenţa aşteptă ca directorul să continue. Toderici cercetă catalogul încordat şi când ajunse la sfârşitul lui, văzu că în dreptul partidei fiului său era scris absolvent. Ridică fruntea şi continuă:
— La clasa a patra situaţia e ceva mai bună pentru că domnul învăţător Teodorescu a fost mai aspru decât mine şi v-a trimis amenzi încă de la începutul anului. Că aşa e omul nostru, nu vrea să înţeleagă dacă nu-i trimiţi amenda pe cap. Eu am vrut să nu mă înjure oamenii, şi ca rezultat mi-au venit, mari
şi laţi, douăzeci şi cinci de copii la clasa mea. Dar de la anual « încolo, uite, vă spun verde, să nu ziceţi că sunt al dracului: care nu şi-o trimite copilul la şcoală, o să-1 amendez şi o să-1 usture, pardon de expresie, ştiţi dumneavoastră unde. Clasa a patra au J fost înscrişi cincizeci şi şapte, au frecventat patruzeci şi opt, dintre ■ care trei repetenţi. Şi dacă trecem la cursul complimentar, aici M
nu se mai poate discuta. Eu cam atâta am avut de spus. Acuma doamna I ily are să vă spună cum stă siniaţia clasei întâia la fete... Toderici se întoarse cu spatele spre asistenţă şi chemă:
- Unde eşti, doamnă Eily? Pofteşte, te rog, pe scenă!
După care directorul părăsi catedra şi coborî printre păturile scenei jos lângă fostul director Teodorescu. El îl apucă pe colegul său de braţ, îl trase printre copii înăuntrul şcolii şi rămaseră singuri, într-una din clase. Toderici îşi îndoi mâinile spre spate şi se miră:
— Măi Ionele, de ce mă pui în situaţia să facem scandal de pomană?! Dă-o în... mă-sii de afacere, biserica mamei lui de copil! Dacă nu învaţă, ce dracu vreai să-i fac? Eu te rog să mă scuzi, ştiţi cum e felul meu, roag-o pe soţia ta să nu se supere! Crucea lui de copil, că dacă mi-ar semăna mie, aş şti ce să fac, dar seamănă cu soacră-mea, fir-ar a dracului cu mama ei de soacră, că toată ziua îl ţine pe-acolo pe la ei; eu am treabă, n-am timp să-1 învăţ carte! Pentru asta să ne certăm şi să mă faci să-mi ies din sărite? Te rog să mă ierţi şi să nu fii supărat pe mine!
— Să-i ceri scuze în cancelarie în faţa tuturor soţiei mele, zise Teodorescu. E în tine un amestec de măgărie şi inteligenţă care mă scoate din sărite, într-o zi o să-ţi dau eu cu călimara în cap, da' am să te nimeresc. Păstrează-ţi pentru soacră-ta măgăriile şi la şcoală poartă-te ca un învăţător, nu ca un văcar.
- Am să mă port, am să mă port, mă, Teodorescule, răspunse directorul cu o obidă ameninţătoare şi patetică, dar scu-teşte-mă şi tu de înţepăturile cucoanei tale, că n-avem timp de ele. Şi încă dacă s-ar rezuma la înţepături. Dar dacă nu eram eu ager, pe cuvântul meu că îmi spărgea capul.
Teodorescu nu mai zise nimic, se ridică şi ieşi.
XVIII
Afară, învăţătorii şi învăţătoarele îşi strigau premianţii şi copiii spuneau poezii. Când veni rândul clasei a patra, fostul
1088 MARIN PREDA
director se urcă pe scenă şi înainte de a începe să numească pe premianţi, el se opri câteva clipe în faţa catedrei, dând de înţeles că are şi el ceva de spus. Se făcu linişte şi unii oameni care stăteau jos, tăifăsuind încet, se ridicară în picioare şi curmară şoaptele. Numai nişte babe surde, uitându-se la învăţător, îşi aduceau aminte de părinţii acestuia; fostul director era chiar de-aici din sat.
- Bietul băiat al lui Niţă Teodorescu! îl căina una. E mereu slab, săracul.
- L-a supt învăţătura, că ce mai învăţa, eu îl ştiu de când era mic, zicea alta.
- Ia tăceţi din gură, muierile alea d-acolo! se răsti un bărbat, întorcându-se foarte indignat încotro se auzeau şoaptele.
- Ei, mai vorbim şi noi, Ghiţă, ce beleşti ochii ăia aşa? răspunse una din babe cu un glas nepăsător.
- Duceţi-vă încolo, afară, dacă aveţi chef de vorbă.
- Hai, nu-ţi mai răci gura, Ghiţă, că faci praf, spuse altă babă râzând.
-Tăceţi din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al directorului.
- Oameni buni! Domnul director a spus la început că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală. Dar eu ştiu de la părinţii mei că nu sunt decât oameni care au cu ce să-şi dea copiii la şcoală şi oameni care n-au cu ce, nu pot să-i dea, că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalţe şi să-i îmbrace, cu ce le lua cărţi. Sunt şi oameni care nu vor să-şi dea copiii să înveţe, dar nu sunt proşti, sunt neştiutori, şi dacă sunt neştiutori, sunt tot din cauză că părinţii lor i-au ţinut fără carte. Dar de ce trebuie să învăţăm carte? Eu nu vorbesc numai de ăia săracii care nu pot veni. Dar sunt şi alţii care mai au şi nici ăştia nu-şi dau copiii la şcoală. Iarna, copilul dacă stă în casă, îl scuteşte pe om de o treanţă pe el şi de o opincă în picioare. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea dintre dumneavoastră să-şi vadă copilul îmbrăcat şi încălţat şi să vie iarna să înveţe, să nu rămână neştiutor?
MOROMEŢII. I 1089
- S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund cu busuiocul în mână (de la biserică venise şi ea la serbare).
O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. în faţă, Aristide stătea cu aerul său tineresc picior peste picior, îşi clătina pantoful în aer şi se uita intrigat la învăţătorul de pe scenă.
- Aşa este, continuă Teodorscu, sunt ţări care nu sunt aşa bogate ca a noastră şi trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie şi au început să facă industrie; în fabricile lor ei ţes pânza şi ne ia grâul nostru pe ea, bucatele noastre. Dacă aţi şti carte... Dumneavoastră aţi primit pământ după război, dar viaţa nu s-a făcut mai bună. Dar unii n-au pământ deloc şi eu am vrut să vă spun că trebuie să vă daţi copiii la şcoală, să înveţe carte şi să apuce alte drumuri. Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoastră, aşa a făcut şi tata cu mine, aşa că la toamnă lăsaţi-i pe copii, rupţi, cârpiţi, să vie la şcoală. Rupe de la gură şi ia-i numai o carte, două şi dă-i drumul să se ducă. Aici la Miroşi e o şcoală de meserii şi bursierii nu plătesc nimic. Am citit ieri în ziare (dumneavoastră dacă nu ştiţi carte, nu citiţi ziarele) şi am văzut că la Bucureşti, la Atelierele Griviţa, s-a înfiinţat o şcoală gratuită de ucenici, nu se plăteşte nimic, îl ţine pe ucenic în cămin, îi dă mâncare şi îmbrăcăminte, dimineaţă învaţă carte, după masă învaţă meserie... Stă patru ani, şi după patru ani iese din internat şi intră la uzină. Pe urmă am citit iar că la Spanţov, pe domeniile statului, e o altă şcoală. înseamnă că dacă vă daţi copiii să facă cel puţin patru clase primare, puteţi pe urmă să-i daţi undeva să-şi câştige o pâine mai bună.
învăţătorul se opri: sudoarea îi curgea pe obraji şi pe gât. Era foarte cald.
- Am să strig acum catalogul, încheie el. Veniţi mai încoace, băieţi. Premiul întâi la fete e Boţoghină Irina! anunţă el. Haide, Boţoghină, treci încoace!
Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se pare că învăţătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile înţepenite.
1090
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1091
Fata lui Boţoghină se urcă pe scenă şi se uită drept în sus spre învăţător.
— Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de umeri şi împingând-o în faţa scenei. Spune poezia!
Cuvântarea învăţătorului făcuse însă o impresie care nu se ştergea şi oamenii nu mai fură atenţi la poezia fetei.
— Lăsaţi gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic! Prospectul cu Spanţov şi cu Griviţa a venit şi la primărie, o să fie afişat şi o să-1 citiţi, spuse directorul.
Pe scenă Boţoghină Irina ajunsese la sfârşit cu poezia ei în care nişte pisici, certându-se pentru o bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să le facă dreptate; cum acesta rupsese brânza în două, o pusese pe cântar şi tot muşcase din ea ca să facă părţile egale, până nu mai rămase nimic...
Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiţi pe scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă:
— Cocoşilă! Mă! Ala nu e Niculae al meu?
— Premiul întâi la băieţi, Moromete Niculae! spuse învăţătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în faţa scenei.
Moromete nu se mai îndoi, mai ales că îşi recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoţie, tatăl strigă din colţul lui:
— Mă, n-auzi? Scoate-ţi pălăria din cap. Şi adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoşilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie şi uite câ nu e învăţat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
Teodorescu aşteptă să se facă linişte, timp în care spuse şi el elevului să-şi ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană şi câteva cărţi şi-i şopti să spună poezia. Se făcu linişte, dar premiantul încă nu-şi spunea poezia; învăţătorul îi tot şoptea şi se vedea că elevului i se întâmplă ceva. In cele din urmă, premiantul tuşi şi începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti să recite decât două, trei versuri; elevul se opri şi se clătină; el se apucă de catedră cu o mână, şi încercă să spună mai departe, învăţătorul, care pricepu ce e cu el, îl opri:
— Ajunge, Moromete!
Elevului începură să-i clănţăne dinţii; mâna cu care se ţinea de catedră îi tremura; foarte încăpăţânat, el încerca totuşi să-şi spună poezia.
- Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârşească? întrebă Cocoşilă.
Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc şi o luă repede spre poarta din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare. Intră în coridorul şcolii şi se apropie de fiu-său atât de repede încât copiii din sală se speriară şi crezură că omul vrea să bată pe vreunul din ei. Niculae stătea rezemat de zid şi tremura; cu toate acestea el zâmbea fericit, cu coroana într-o mână şi cu câteva cărţi mici şi subţiri sub braţ. Moromete îl apucă de mână şi îl strânse; îl întrebă încet cu un glas apăsat şi greu:
— Mă, ce e cu tine? De ce tremuri?
Băiatul îşi desprinse cotul din mâna aspră a tatălui şi îngână, stins, clănţănind:
- Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu ştii că două zile mă lasă una mă ia?
Nu ştia, de unde să ştie? Parcă frigurile erau o boală care să fie luată în seamă?
-Hai acasă, nu mai sta aici! spuse Moromete cu acelaşi glas apăsat.
Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă prins de mână şi tras încet printre oameni, afară din curtea şcolii. Moromete îl ţinea de mână şi îl îndemna:
— Hai, mă! Hai, mă!
Ieşiră la şosea. Copilul mergea zgribulit şi din când în când se oprea şi-şi strângea braţele clănţănind, se închircea şi dâr-dâia parcă ar fi suflat crivăţul peste el.
— Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig rău, taicule!
- Hai, mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete şoptit, într-o vreme, pe la jumătatea drumului, băiatul se lăsă
deodată pe vine şi dinţii din gură începură să-i toace des, ca
1092
MARIN PREDA
şi când fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor; clănţănea acum neîntrerupt şi gemea; coroana de flori îi căzu în ţărână şi cărţile îi alunecară şi ele de sub braţ şi se împrăştiară pe jos.
Moromete se uită în jur zăpăcit şi nemaiştiind ce să facă se aplecă şi strânse lucrurile copilului; îi luă coroana de jos cu nişte mişcări sfioase, abia atingând buchetele de flori, apoi adună cu aceleaşi mişcări line cărţile împrăştiate; el se apleca încetişor, prindea cartea de colţ şi o ştergea de praful de pe ea făcând-o să alunece uşor peste cămaşa şi izmenele sale, apoi o lua sub braţ şi aduna altă carte; în acest timp băiatul încerca să se ridice; el chiar se ridică pe jumătate, dar se adăposti numaidecât lângă genunchii tatălui:
-Taicule, uhuhu, ameţesc... mi-e frig rău... mă duc în jos...
Şi se agăţă de izmenele lui Moromete, cât era de mare, turtindu-şi pălăria de pulpele lui; atunci omul făcu o mişcare să-l apuce de subsuori, dar se opri şi-şi întinse gâtul în aer; sub bărbie i se ridicase şi rămăsese înţepenit mărul lui Adam; omul căuta aer cu buzele deschise şi înghiţi adânc şi cu caznă ghemul care îi tăia răsuflarea; apoi se aplecă, vârî un braţ sub picioarele chircite ale băiatualui şi apucându-1 cu celălalt peste mijloc îl ridică de la pământ. Se pare însă că această mişcare îi făcu rău bolnavului, pentru că el îşi încolăci strâns braţele de gâtul părintelui şi se lipi gemând de pieptul lui; braţele încolăcite de gât nu-i conveniră însă lui Moromete; glasul său se auzi bolborosind în liniştea de vară a şoselei:
- Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de treabă, vă îmbolnăviţi aşa, fără nici o socoteală. Că eu când vă spui... voi...
Moromete porni cu băiatul în braţe şi mergând se ferea să se uite la copil; vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa neturburată. Ce era cu Niculae ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? Şi ce vroia la urma urmei?
MOROMEŢII. I
1093
Când ajunse în faţa porţii el o împinse cu piciorul, intră, se apropie de prispa casei înălbită de soarele fierbinte al amiezii şi strigă supărat:
- Ilinco, Tito!
Fata cea mică, Ilinca, ieşi din tindă unde făcea mâncare şi când îl văzu pe tatăl ei cu Niculae în braţe, se sperie. întrebă ce s-a întâmplat. Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte, nemulţumit, şi spuse că băiatul a luat premiul întâi. Fata se apropie de tatăl ei şi îl apucă pe Niculae cu două degete de bărbie:
- Mă, ţestosule, ai luat primu întâi, mă? întrebă ea cu un glas batjocoritor.
Niculae gemu şi deschise ochii; se vede că el auzise cuvântul ţestosule, care însemna ceva în legătură cu capul lui mare; se zvârcoli în braţele tatălui şi încercă să dea în sora lui. Alura:
- Stai tu, să trec eu valea... Să vezi cum o să vă duc eu cu o căpăţână de usturoi... lovi-te-ar moartea de Bisisica!...
- Hai, Ilinco, nu te mai uita, aşterne o pătură pe prispă, că mi-a rupt mâinile! se răsti Moromete, lăsându-1 jos pe băiat.
Fata aşternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătâi şi îl apucă pe Niculae de subsuori. îl urcă sus şi îl înveli. După aceea, Moromete îi întinse fetei coroana şi cărţile:
- Ia astea şi pune-i-le undeva... prăpăditul de el... când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu spune... eu ziceam c-o să-l lase repetent...
- Zău, tată? A luat primu întâi? Nu glumeşti? întrebă fata cu neîncredere.
De pe prispă, Niculae se uită la tată şi la soră cu nişte ochi arzători. Tremurul îi încetase şi el stătea nemişcat sub cergă şi asculta. Ilinca se întoarse spre el şi îl întrebă:
- Aşa e, mă?
Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă, iar Moromete se aşeză tăcut lângă copil, care din nou începuse să aiureze.
MOROMEŢII. 1
1095
PARTEA A TREIA
I
Timp de câteva săptămâni satele câmpiei rămaseră după aceea pustii. Căldura începea numaidecât după răsăritul soarelui şi dacă în timpul nopţii se mai întâmpla ca norii să acopere cerul, aceşti nori dimineaţa se făceau nevăzuţi şi lăsau să se reverse din adâncurile limpezi dogoarea necontenită şi grea a zilei de vară. Tocmai în această vreme, când dobitoacele scurmă ţărâna căutând răcoare, ori aleargă bezmetice după umbră, viaţa oamenilor iese afară din sat şi se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei. Căruţele încep să iasă din sat înainte ca luceafărul să fi pierit de pe cer. Oamenii se îndreaptă spre câmp întretăind izlazul pe numeroase drumuri şi poteci, şi pe aceste drumuri roatele pocnesc neîncetat şi câmpul e străbătut de glasuri răzleţe care se cheamă între ele ori se vorbeşte neobişnuit de tare şi de omeneşte unei vite care trage rău.
Dimineaţa e alburie şi satul răsună încă de cântecul cocoşilor. Omul se scoală, trezeşte copiii, înhamă caii şi umblă de colo până colo prin curte. Nu este nimic de făcut, plecarea în prima zi de secere pare să fie un lucru obişnuit, totuşi căruţa şi caii înhămaţi aşteaptă în bătătură de mult timp; omul şi copiii sunt gata; secerile şi bota cu apă sunt puse în căruţă; mâncarea gătită de cu seară asemeni; nu se ştie însă pentru ce căruţa stă timp atât de îndelungat în mijlocul bătăturii. Omul se
JJ
învârteşte pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în casă şi strigă la femeie fără rost, întrebând-o dacă a pus mâncarea în căruţă; muierea se supără şi-i răspunde că a pus-o de mult, iar bărbatul nu aude, nu ascultă, iese afară cu un aer grav, foarte grăbit şi foarte îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat ceva, a fost uitat cine ştie ce lucru. Omul se apropie de căruţă, se uită la secerile vârâte între scoarţele loitrei, le numără, scoate una şi-i pipăie zimţii, o bagă la loc şi începe apoi să caute sub cergă; dă totul la o parte şi se uită la oalele cu fiertură de buruieni, la mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemulţumit parcă de faptul că totul e în ordine, şi trece la cai. Animalele aşteaptă liniştite, cu buzele în jos, şi când omul se apropie de ele, se întâmplă ca unul din cai să ofteze adânc; omul se uită la hamuri, apucă hăţurile, bagă zăbala unuia din cai în gură; îi trage smocul de sub cureaua de pe frunte şi răzgândindu-se scoate zăbala din gura animalului. în această clipă muierea strigă din prag înfuriată: „Ce mai aşteptaţi? Ce vă tot învârtiţi? Ei, cutare, ce stai cu capul între urechi?! Hei, voi! daţi-i drumul odată!"
Căruţa însă tot nu porneşte. A fost uitat ceva. Da! „Asta micu, să meargă şi el la secere", zice omul cu un glas pătruns de o neaşteptată gravitate, apropiindu-se de aşternutul de pe prispă. Acolo, în aşternut, doarme un copil de cinci-şase ani. Zgomotele acestea puternice şi îndelungate nu l-au trezit din somn. El doarme suflând rar, topit parcă în somnul lui greu. „Tu, mă! Scoal' în sus! Hai la deal." Femeia începe să strige: copilul să fie lăsat în pace. Are nevoie de el să-i toace la păsări, să-i culeagă ştevie, să-i aducă cutare şi cutare, să aducă mâncarea de prânz. Omul n-o ia în seamă. îi răspunde că să facă singură treburile astea, băiatul trebuie să vie la câmp şi să pună poloage pe legături, să aibă grijă de cai şi să înveţe să secere. Muierea încearcă să-1 înduplece pe bărbat, dar omul n-o ia în seamă. El dă aşternutul la o parte, dezveleşte pe copil, care doarme mereu, îi vâră o mână pe sub mijlocul lui plăpând şi
¥
1096 MARIN PREDA MOROMEŢII. 1 1097
îl ridică în braţe; apoi, aşa pe braţe, pe sus, îl duce la căruţă şi îl aşază înăuntru peste paie şi cergă. Băiatul se deşteaptă şi adoarme iar. „Gata! Plecarea! strigă omul. Hei, cutare, deschide poarta! Haide! Sus în căruţă! Ia vedeţi în cutie acolo, nu lipseşte nimic? Bota cu apă este? Tu, muierea aia, unde eşti? Ai pus, fa, mâncarea în căruţă?"
Deschiderea porţii se face cu repeziciune şi bătătura curge spre şosea, şoseaua pătrunde înăuntru prin golul căscat. Căruţa porneşte zdroncăind rău peste podişcă de lemn, iese în drum şi acolo se mai opreşte iarăşi. Uneori, se mai uită totuşi ceva. Muierea aleargă cu lucrul acela în mână, o bucată de brânză, o ceapă, un ou, o lingură care a fost uitată, sau chiar şi mai rău, sarea! A uitat să pună sare, legăturica mică de treanţă cu sare în ea, şi muierea aleargă pierdută, străbate bătătura cu legăturica aceea în mână şi se apropie de căruţă şi atunci omul strânge din pumni, înjură din gât şi se preface că dă în ea, dar muierea nu se sperie deloc, vâră sarea în coşniţa cu mâncare şi îl învinuieşte tot pe om că se moşmondeşte atâta până pleacă, încât îţi pierzi capul de atâta pregătire.
Căruţele ies din sat prin toate părţile lui, prin toate uliţele şi ulicioarele şi cu mult înainte de răsăritul soarelui casele rămân goale de viaţă şi drumul e pustiu şi tăcerea şi căldura domnesc peste tot timp de săptămâni întregi.
Căruţa străbate câmpul şi se apropie de capul locului. Pe timpul drumului oamenii tac, nu prea vorbesc între ei şi în această tăcere îşi mână caii alergând unul după căruţa altuia, fără să se privească, cu o grabă liniştită în care se simte gândul stăruitor la întinderea de pământ peste care grâul s-a ridicat şi s-a copt.
Soarele începe să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la loc, într-un fel nou;
florile albastre de cicoare, ale căror priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii care face cu grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit şi albastru şi, într-adevăr, pitpalacul turburător şi barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a spicelor de grâu care nu s-au copt încă şi se revarsă în aer din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi puternici a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului subjugându-1. El încearcă să prindă vraja, s-o păstreze cu sine mereu, şi fiindcă nu izbuteşte loveşte caii cu biciul şi aleargă posomorât spre locul lui de grâu. Iată însă că animalele se opresc la pas, suflă cu putere pe nări, nu vor să mai alerge. Un mânz nechează undeva departe şi i se răspunde numaidecât cu îngrijorare; mânzul rămas în urmă aleargă voiniceşte cu coama lui mică înfoiată puţin în lături şi bate pe loc şi zvârle din copitele lui mici cât pumnul de copil, maimuţărind goana cailor mari; atunci omul râde încet, obsesiile lui se topesc şi o bucurie liniştită, aproape neştiută nici de el însuşi, dar luminoasă şi eternă ca şi cerul, se aşterne pe chipul lui.
Ajuns la capul locului se dă jos şi deshamă caii, copiii iau secerile în mâini şi încep să se învârtească pe lângă capul încărcat cu ierburi al pogoanelor de grâu. S-ar părea că nu se petrece nimic, că se vor apuca numaidecât să lucreze, dar şi aici se întâmplă ca şi acasă. Trece timpul şi ei tot nu încep; stau în faţa locului şi se uită peste mărimea lui, se întorc spre soare, învârtesc secerile în mâini, spun câte o vorbă ca să facă totuşi ceva şi de început nu încep. Se ceartă pe seceri, fiecare dintre ei vrând să aibă pe cea mai bună; dacă i se pare cumva că secerea lui cutare e mai nouă şi cu zimţii mai bogaţi, cel mai mare
1098
MARIN PREDA
MOROMETH. I
1099
dintre copii i-o schimbă cu forţa, atunci acesta o schimbă şi el cu altul mai slab şi de obicei celui mai mic îi ajunge în mână o ghioarsă subţire şi tocită cu care el va trebui mai mult să rupă decât să taie. Atunci el dă cu ea de pământ şi începe să plângă; secerişul ţine multe zile şi în această vreme el se va chinui tot timpul cu unealta tocită şi bună de nimic. Ameninţă că nu va secera, dar nimeni nu-1 ia în serios. „Haide, începeţi odată, că soarele se ridică! strigă omul necăjit, dar copiii nu-1 iau în seamă nici pe tatăl lor. Ei aşteaptă ceva, smulg câte un spic, îl sfărâmă în palmă şi îi suflă pleava; aruncă în gură boabele pârguite, le mănâncă, vorbesc despre grâul vecinilor şi despre cei care încă n-au sosit la câmp şi de care îşi bat joc, se întind, îşi trosnesc unul altuia oasele apucându-se pe după gât şi lucrul tot nu începe. Atunci omul se apropie de ei şi strigă: „Bă, voi sunteţi nebuni? Cel mai mare râde cu toată gura şi le spune fraţilor: „Ia uitaţi-vă la tata, l-a găsit vrednicia". Copiii izbucnesc în hohote. Ei sunt aceia care vor munci, şi o dată lucrul început, nu va mai fi timp pentru vorbă şi glume. De aceea râd acum atât de zgomotos. De aceea în aceste minute de aşteptare caută să-şi amintească de trecut, să se pregătească pentru istovitoarea muncă. în această aşteptare cel mai vrednic dintre copii începe să măsoare cu pasul stanţiile, părţile de loc pe care fiecare va trebui sâ le ducă înainte până la terminare. De la această măsurătoare tatăl este scutit. El trebuie să lege snopii şi să-i aşeze în clăi. Odată măsurătoarea făcută, cel mai vrednic dintre copii începe deodată să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă. Pe toată întinderea câmpiei oamenii încep apoi să intre în inima spicelor: secerişul a început.
II
Soarele se ridică greu pe cer şi tot atât de greu se îndepărtează şi omul de capul locului. Uneori el stă aplecat timp de o jumătate de ceas, nevoind să se uite în urmă; chiar când
se ridică şi îşi îndreaptă spinarea înţepenită, secerătorul închide ochii; trage nădejdea că paşii lui stăruitori de melc se vor fi îndepărtat mult de capul locului. Cel mai slab însă nu se poate stăpâni. Din vreme în vreme el se întoarce să se uite îndărăt. Şi cu cât se întoarce şi se uită, cu atât se apleacă mai greu la rădăcina spicelor. Uneori secerătorul izbeşte cu unealta lui bicisnică în pământ şi înjură crunt căldura năprasnică a soarelui; intră în porumb şi rupe foi verzi cu care îşi încinge mijlocul şi-şi înfăşoară capul. Acolo însă unde sunt copii mulţi, tatăl, care strânge poloagele şi face snopi, este înarmat cu vorbe usturătoare şi cu rafinate ironii. „Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!... Bă, n-auzi? Vezi că se ia locul după tine!" Ori i se spune cu o falsă bunăvoinţă şi compătimire: „Mai stai jos, cutărică!" Sau omul îşi scoate, politicos, boiereşte, pălăria de pe cap, şi salută scurt pe cel ce se uită în urmă; atât numai, îl salută scurt şi-şi vede de snopii lui. Alteori însă secerătorul este cruţat în timpul lucrului, dar când toată lumea se aşază la masă, cel în cauză înghite cu noduri în vreme ce fraţii lui se prăpădesc de râs. „Nu ştiu ce să facem noi, că toată dimineaţa m-am gândit mereu la alde Badea lui Modan, începe omul misterios. Badea lui Modan, continuă omul, ar trebui să-1 pună pe Bărăgan să sune cu goarna înainte de secere şi să cheme pe toată lumea la primărie. Eu i-am spus odată să facă treaba asta: bă, Modane, să-1... care te minte dacă nu-ţi spui drept! Strânge, mă, oamenii la primărie cu câteva zile înainte de secere!" „Nu, zice, cine are nevoie n-are decât să vie la mine acasă." „Păi nu prea ştiu oamenii, mă, de! De unde să ştie ei că unul ca tine nu se mai găseşte prin satele astea", îi spun eu. „Cine are nevoie află", răspunde el. Acum, eu am stat aşa, mai cu seamă ieri. Mă tot gândeam: „Mă, să-1 trimet sau să nu-1 trimet? Dacă îl trimet, trebuie să-i dau ăluia, lui Modan, un ciurel de mălai. Că nu face degeaba! Păi te gândeşti pe urmă şi altminterea: costă el un ciurel de mălai? Merită să dau eu un ciurel de mălai lui
1100
MARIN PREDA
B1BLIOTEC 1* ACADEMIEI
MOROMEŢII. lSw ROMÂNE ufDl
Modan pentru ti?" „Pentru cine, tată?" întreabă unul din băieţi, neînţelegând aceste ocolişuri. „Cum pentru cine? strigă omul, prefăcându-se surprins că nu se pricepe despre ce e vorba. Cum pentru cine? Păi nu vă spusei? Pentru alde cutărică ăsta al nostru, n-auziţi? N-auziţi că mă tot gândeam dacă să-l trimet ori nu la Modan?" „Dar ce să caute acolo, tată?" Pa această întrebare omul se supără. Apucă un cocoloş de mămăligă în mână şi-l trânteşte între genunchi dezamăgit. Apoi în culmea uimirii: „Bine, mă, voi nu ştiţi că alde Modan ştie să taie de lene?!! Nu ştiţi că are nişte scule, acolo, la el acasă, cu care taie de lene?" în urma acestei izbucniri false, copiii fac ochii mari, încă nepricepând limpede despre ce e vorba, după care deodată înţeleg şi încep să orăcăie, să urle, să se tăvălească de râs. Secerătorul slab se face roşu. Râde şi el în silă, se preface că râde.
Toate acestea se întâmplă cu cei care au mult de secerat, care pot semăna de la trei pogoane în sus. însă cei mai mulţi ar dori ca micul lor pogon să nu mai aibă sfârşit. Ei seceră încet, cu multă grijă, cât pot de jos de la rădăcină, adunând spic cu spic. în urma lor miriştea rămâne lucie, ca o perie tocită. Din cauza aceasta, pentru că zăbovesc prea mult secerând, mulţi dintre ei sunt socotiţi puturoşi, şi cei care au loturi întregi, cum sunt Moromete şi Dumitru lui Nae, îi iau peste picior cu întrebări usturătoare de soiul acesta: „Mă alde cutare, mai ai,
dt de
I .oturile lui Moromete aveau din două părţi astfel de vecini, iar din alte două părţi era înghesuit de moşia Marica şi de pământurile bisericii. El era văzut călcând încet pe mirişte şi trecând pe rând la vecinii săi. Se oprea deodată din legat snopii, îşi punea palma la frunte, rămânea astfel timp de aproape un minut, apoi striga tare şi lung, ca şi când vecinul s-ar fi aflat la o depărtare de mulţi kilometri: „Bă, Voicule, băăăăăîîîîî!"... Voicu lui Rădoi nu răspundea. I se vedea spinarea mişcându-se jos la rădăcina grâului. Târziu, el se ridica, se uita la vecinul
1
său şi întreba scurt şi încet, ca şi când Moromete s-ar fi aflat acolo lângă el: „Ce, bă?" Moromete începea iar şi mai lung: „Mai ai, mă, mult de secerat?" Voicu Rădoi se apleca iarăşi la rădăcina spicelor şi de astă dată nu mai răspundea. Şi atunci, Moromete începea să păşească încet pe mirişte şi se pornea spre el. Până ajungea acolo se putea în acest timp trage un pui de somn, deşi până la vecin nu erau decât patruzeci-cincizeci de metri. Moromete făcea un pas, se oprea; smulgea un spic rămas în urma băieţilor, îl ţinea în mână, se uita la el, făcea socoteli, chibzuia ce e cu spicul? A, da! Cine a secerat pe-aici? Nilă! „Bă, Nilă! Vezi, mă, când trece vreo barză pe-acilea, spune-i să-ţi ajute să aduni spicele astea." Nilă, cu chipul aprins, se întorcea, se uita, îşi ştergea sudoarea, nu zicea nimic, se apleca să nu rămână cu postata în urmă. Moromete, cu spicul în mână, se întorcea şi păşea peste unul din snopi. Vâra spicul sub legătură şi pornea iar spre vecin. Călca chibzuit, să nu se înţepe în mirişte; dibuia cu talpa desculţă miriştea, făcea loc degetelor şi abia după aceea îi dădea pas. După vreo zece călcaturi se oprea. Era cald, aerul era aprins, soarele bătea în creştet cu puterea unui foc uriaş care ardea aproape de tot, la câţiva metri deasupra capului. Moromete se uita în sus, cu mâna la frunte; vorbea singur: „Mă, ce arde! Ne coacem! Murim!" Apoi tare: „Măi, Voicule, ce-i facem, mă, cu soarele ăsta? Arde de-ţi aprinzi ţigarea la el!" Vecinul nu se ridica şi nu răspundea. Moromete înainta, cucerea terenul încet şi sigur, pas cu pas. Din când în când se oprea, se apleca, răsturna un bolovan mai mare şi se uita la el pe gânduri. în golul de sub bolovan pământul era negru şi gras; un vierme se zbătea pe toate părţile să se facă nevăzut. Moromete vâra unghia degetului său negru şi gros, strivea larva. Mormăia: „Strădania mă-tii! Stai la răcoare! Ar trebui făcute, după secerea asta, nişte ogoare!" Pornea mai departe; intra în porumb deodată îşi amintea de ceva şi exclama necăjit: „Na! Mă faci să mă întorc îndărăt!" Se întorcea îndărăt spre căruţă să-şi ia tutun! Vecinul n-avea tutun şi la căruţă
1102
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
U03
chibzuia îndelung dacă să ia sau nu o ţigară şi pentru vecin. Se hotăra să ia şi pornea din nou. Nu făcea însă prea mulţi paşi şi se oprea ţintuit de un glas ascuţit şi necruţător; una din fete se oprea din secerat şi striga la el: „Haide, tată, leagă snopii ăştia că te-apucă noaptea cu ei! Unde tot umbli? Te învârteşti mereu ca un ou într-o căldare". Moromete răspundea necăjit, cu o mincinoasă obidă: „Hai, mă, ce strigi aşa? Mă speriaşi? Nu-mi dai voie să fumez şi eu o ţigară?" „I .ovi-o-ar moartea de ţigară? Se usucă legăturile colo şi te tot învârteşti!" Omul însă nu o mai lua în seamă. îşi continua expediţia sa spre locul vecinului.
III
In acest an la seceriş Moromete n-avea de ce să nu fie ca întotdeauna el însuşi, adică nepăsător faţă de ceea ce se aduna în urma lui, uitând de toate şi pierzându-se pe mirişte în contemplări nesfârşite. Nu avea nici cea mai slabă bănuială că Paraschiv socotea acest seceriş ultimul la care avea să ia parte şi cu atât mai puţin bănuia că odată cu aceasta Paraschiv plănuia să smulgă familiei nu numai oile şi caii, dar şi ceva din acest seceriş. Dimpotrivă, Moromete constata că socotelile lui se împlineau cu prisos; făcuse aprecieri adevărate în dimineaţa aceea când se trezise din somn; recolta avea să fie deosebit de bogată. Pentru ce avea să se teamă?
Nu prea înţelegea, era adevărat, de ce Paraschiv, în loc să se bucure că grâul ieşise cum nu-şi aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată, arăta mereu posomorât şi secera ca şi când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi trebuit ca în toamnă, cum era un an bun, să se însoare şi el ca orice flăcău şi să intre în rândul lumii, dar pesemne că nu găsea fata care să-i convie lui, adică una care să aibă pământ mult, şi de aceea era posomorât. Aşa îşi închipuia Moromete.
în schimb, Niculae era, nu se ştie de ce, nemaipomenit de vesel, fetele se împăcaseră şi ele cu lipsa oilor, iar mama nu mai
contenea să-l laude pe Dumnezeu pentru „mana cerească", cum îi spunea ea grâului, cu care îi milostivise cerul.
Ca întotdeauna, Moromete o încurcă cum putu cu legatul snopilor, dar când după câteva ceasuri soarele se urcă sus şi începu să-i apese ceafa, el înfipse liniştit secera într-un snop şi se alungă singur cu un glas de parcă s-af fi pedepsit:
— Mă duc încolo d-acilea! spuse el supărat şi o luă agale spre căruţă (mai întâi la căruţă, unde avea flanela cu tutun, şi abia după aceea spre vecini). Familia îl văzu întâi într-o parte, apoi se constată că de multă vreme se afla în partea astălaltă, apoi se topi nu se ştie unde şi când se făcu prânzul şi se pregătiră pentru masă trebuiră să-l strige de nenumărate ori. Niculae se urcă pe cutia căruţei şi îl strigă în gura mare:
— Măi, tată-m'! Tată-ăăă!...
— Ce e, mă! răspunse Moromete deodată.
Era acolea cu vecinul, dar se aşezase jos şi nu se vedea din pricina spicelor. Fetele scoaseră mâncarea din cutie şi făcură umbră cu rogojina. Mama aprinse focul şi puse la încălzit o tigaie mare plină cu fasole scăzută. Ea lumina albă a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când galbene, când în umbre albe de aer topit şi viu, care o înşelau pe femeie frigându-i mâna. în aşteptare, Paraschiv şi Nilă zăceau sub căruţă cu feţele în jos. Chipul lui Nilă se făcuse parcă mai mare, şi aprins cum era, ai fi zis că flăcăul s-a îmbolnăvit, are temperatură şi suferă în tăcere cu mintea buimăcită.
— Domnule, una şi cu una fac două: murim! spuse Moromete apropiindu-se de căruţă. Alde Voicu spuse că sâ te uiţi la noi când s-o ridica soarele la amiaz: ne topim!
Niculae behăi de pe cutia căruţei ca un ied: he-he!
— Dă-te jos de pe cutie, te cocoţaşi acolo să te vadă lumea! se răsti la el soră-sa mai mare.
— l,asă-l, c-a fost vrednic, îl apără tatăl, aşezându-se sub umbra rogojinei. A fost vrednic şi la şcoală a luat premiul întâi şi e vrednic şi la secere, îl lăudă el.
1104
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1105
- Ei, tată, se miorlăi Niculae, pe care glasul tatălui îl înşelase o clipă crezând că îl laudă. Dar ce, n-am învăţat?! se revoltă el. Spune tu, Ilinco, nu secer eu bine?
- Da, ai învăţat, spuse Ilinca. Ţâi secerea în mână parcă ai fi o barză.
- Ea masă! spuse mama venind cu tigaia cu fasole sub umbra rogojinii.
Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu fusese luată atunci de pe foc, prinsese pojghiţă pe deasupra şi parcă era sleită, rece. Paraschiv şi Nilă se târâră de sub căruţă şi se aşezară în capul oaselor.
Moromete rupse o bucată de mămăligă, luă din tigaie fasole şi fără nici o grijă înghiţi dumicatul. In clipa următoare însă el se cam înţepeni pe locul unde se afla, se făcu roşu la faţă şi îi ţâşniră lacrimile. Dar în loc să bea apă şi să-şi potolească arsura, el se stăpâni şi se întoarse către fete.
- Voi de ce ziceşi că n-aţi încălzit fasolea asta? întrebă el în treacăt, cu o înfăţişare de nepătruns şi nu prea tare, încât mama care scotea nişte ceapă din cutia căruţei nu-1 auzi, să-i răspundă că abia o luase de pe foc.
- Hai, mamă, tu ce faci acolo?! se miră Tita. Şi tu, Niculae, ce stai în spinarea mea?! Stai jos, starea-i bumben!
- Bumben?! se miră Moromete. Asta ce-o mai fi ?
Asta însemna că Niculae să fie bolnav şi să stea cu şezutul în sus. Paraschiv parcă era singur. Nu mai aşteptă să se aşeze toată lumea, rupse ca şi tatăl său din mămăligă şi râni cu nădejde din tigaie. în clipa aceea Moromete îşi pironi privirea asupra Iui şi aşteptă. Paraschiv, hulpav şi absent, înghiţi dintr-o dată, dar apoi ochii i se beliră şi scoase un răcnet.
- Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-a ars rău? Eu credeam că e rece, mărtutisi el naiv.
Cu privirea sticlind, Niculae se uita când la Paraschiv, când la tatăl său. Mama nu înţelegea.
- Ce să fie rece? întrebă ea.
- Fasolea asta! răspunse Moromete.
- Păi acu' o luai de pe foc! se dezvinovăţi ea.
Fetele pufniră în râs, iar Niculae, înţelegând, începu să răcnească şi să dea din picioare, arătându-1 pe Paraschiv cu degetul. Acesta, schimonosit, bând apă, aruncă deodată bota de la gură, se întinse şi îl cârpi pe Niculae cu atâta sete, încât din pricina asta Niculae nici măcar nu simţi durerea, atât de mult îi plăcu furia cu care îl plesnise fratele său.
Până şi Nilă râdea.
- îţi arde de prostii, se supără mama fără sâ se uite la omul ei. După ce nu munceşti, nici nu taci!
- Dar ce-am zis eu, frate?! exclamă Moromete nedumerit, stârnind din nou hohotele care se mai potoliseră. M-am uitat şi eu la fasole şi când am văzut-o aşa încreţită pe deasupra şi fără nici un pic de abur care sâ iasă din ea, mi s-a părut că e rece şi v-am întrebat de ce n-aţi încălzit-o. De unde să ştiu eu că arde! exclamă apoi.
Tita, care tocmai se potolise din râs şi înghiţea un dumicat, izbucni din nou, şi se înecă, se făcu roşie ca focul. Mama dădu în ea, spunându-i că nu-i e ruşine?
Se liniştiră şi începură să mănânce în tăcere.
- Voicu lui Rădoi! afirmă Moromete după câtva timp. Vine şi el la secere, dimineaţa (nu prea de dimineaţă fiindcă dimineaţa somnul e mai dulce, şi de ce să se scoale el cu noaptea în cap? Nu e ziua destul de mare?). Şi când opreşte căruţa şi se dă jos din ea, se uită lung peste loc şi zice:
„Bună dimineaţa, locule!"
Iar locul îi răspunde:
„Mulţumesc dumitale, Voicule"! Şi după ce se uită aşa, Voicu întreabă:
„Să m-apuc de tine, locule?"
1106
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1107
- Şi locul ce zice, tată? întrebă Ilinca văzând că tatăl ei nu se grăbeşte să spună ce mai răspunde locul.
- Păi locul ce să zică? explică Moromete. Crezi că se ceartă cu Voicu?
„Poţi să mă laşi şi aşa, Voicule!" zice, „poţi să te duci acasă", adăugă Moromete de la el.
Moromete nu avea dreptate, vecinului său îi plăcea să muncească, dar se învăţa greu cu faptul că lotul său se micşorase prin vânzare. De fiecare dată când se dădea jos din căruţă el se uita lung peste el şi nu începea de îndată munca.
- Acum cincisprezece ani era foametea aia, parcă îl văz şi acuma! Venea Voicu cu căruţa şi cu muierea, continuă Moromete după câteva clipe. Era mai în putere el, nu se cocârjase ca acuma. Mă! exclamă Moromete aducându-şi aminte. Aoleu! se văietă. Se ridica soarele sus şi degeaba te uitai că e prânzul, n-aveai ce mânca! Mâneai numai o dată pe zi. „Mă, zice mama asta a voastră (era aşa, după vreo două zile de secere), hai să mâncăm că nu mai pot." „Mâncăm noi, îi spun eu ei, dar ce facem pe urmă până în seară?" Voicu, şi el, tot aşa, mai făcea ce mai făcea şi se uita la soare. Abia pe urmă am aflat noi că săracu Voicu cu muierea n-aveau neam de mâncare. Noi tot mai aveam aşa să ameţim o dată foamea. Ne aşezăm noi şi eu mâ pomenesc zicând: „Hai, Voicule, să mâncăm!" Am zis aşa ca omul, dar Voicu nimic, să răspundă şi el cum e obiceiul: „Mulţumesc, am mâncat", nu! tăcea! „Fă, îi spun eu mă-tii speriat, să ştii că Voicu are de gând să vie la noi să mănânce, d-aia tace el aşa!" Dar mă-ta zice: „Ei! Nu vine el, ştie că atunci când vreai să chemi pe cineva la masă trebuie să spui de trei ori". N-am mai zis eu a doua oară, dar degeaba, fiindcă zisesem o dată şi Voicu a aşteptat el ce-a aşteptat şi pe urmă îl vedem că înfige secera într-un snop: „Păi să viu şi eu să iau de vreo două ori", zice, şi când l-am auzit aşa mi s-a făcut frig. Ne părea rău, domnule! Credeam că are mâncarea lui şi că vine la noi
ca să-i ajungă lui să mai mănânce o dată până în seară: nu mai vorbesc că uite aşa numai jumătate de palmă de mămăligă aveam. Şi acum râde Voicu când îi aduc aminte.
- Nu prea îi vine lui să râdă, că a vândut în anul ăla trei pogoane, spuse mama. Atunci am vândut şi noi un pogon.
Fiindcă veni vorba de acel pogon care fusese vândut să nu moară Paraschiv, Nilă şi Achim de foame, ferele îşi aduseră aminte că pentru pogonul acela tatăl lor promisese să treacă pe numele mamei şi al lor casa părintească şi grădina şi că acest lucru nici până azi nu se făcuse.
- Să stăm acum să ne aducem aminte de boi bălţaţi! spuse fata cea mare cu un glas mohorât, aruncând o privire întunecată spre Paraschiv.
- Păi dacă avem vaci, de ce să nu ne aducem aminte! rânji Paraschiv şi privirea îi sticli de satisfacţie pronunţând cuvântul vaci.
Mândră, fata nu răspunse, se îndepărtă de căruţă să se odihnească undeva sub o tufă, pedepsind-o astfel pe mama să strângă singură masa. Ceea ce mama şi făcu în timp ce toţi ceilalţi se lungiră care încotro. Numai Niculae nu se simţea ostenit şi când maică-sa închise cutia căruţei, şi căută şi ea un loc cu umbră să se culce, el o luă pe urmele ei. Nici nu se terminase bine povestea cu Bisisica şi Niculae şi intrase în alta. Deocamdată sfios, necutezând. N-avea încă cu ce să răzbată spre atenţia mamei; ea nici măcar nu-1 asculta, dar să-l mai şi înţeleagă.
- Mamă! mamă! şopti el în urma ei, şi când mama se întinse pe răzor sub o tufă, el se aşeză aproape de tot de ea şi îi şopti din nou numele.
Era linişte peste câmp, totul zăcea în căldură şi nemişcare. Niculae şoptea lângă capul maică-sii cu un glas în care voinţa şi teama îi făceau ruga arât de curată, încât mama deschise ochii:
- Ce e, Niculae, mamă?! îl întrebă ea copleşită de osteneală. Ce vreai tu, maică, de ce nu te odihneşti?
1108
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1109
Niculae rămase cu privirea deschisă larg spre chipul ei, cu bulbii ochilor arzând...
- l-ai spus lui tata, mamă?! se rugă sfios şi înspăimântat că mama s-ar fi putut să nu-i fi ascultat ruga.
- I-am spus, i-am spus, Niculae, lasă-mă în pace, du-te de-aici! se rugă şi mama îngrozită parcă de neputinţa ei de a rezista acestui copil. Du-te de-aici, haide, lasă-mă să mă odihnesc!
Niculae nu se duse, iat ea nu se mai putu odihni. Băiatul stătea alături, cu labele picioarelor strânse sub el, cu mijlocul frânt într-o parte şi cu capul aplecat spre mirişte.
- Mâ duc, zău că mă duc, dar roagă-l pe tata, începu el zgândărind pământul fierbinte cu degetul. Spune-i, mamă, că ai văzut că am luat premiul fără să mă duc prea mult la şcoală şi dacă tata vrea, n-o să mă coste nimic. Eu am să învăţ şi am să am bursă. Zău, mamă, ce să fac eu toată iarna acasă? Am să vin în vacanţă şi o să fiu la secere ca şi voi şi numai toamna şi primăvara n-o să fiu. Şi toamna la arat eu tot n-am ce să fac, iar primăvara când începe sapa, se termină anul şcolar, aşa că o să fiu şi la sapă... Şi nu costă nimic, mamă, şi după opt ani... Niculae îşi întoarse faţa din mirişte, se holbă din nou la mama lui şi şopti cu patimă mistuitoare: Mamă, după opt ani eu ies învăţător şi...
- Tu ce tot votbeşti acolo, Niculae? se răsuci atunci pe neaşteptate sora cea mare şi Niculae aproape câ se înspăimântă de acest glas tăios şi necruţător.
- Vezi să nu te fac eu acuma popă, nu învăţător, spuse Ilinca de pe undeva.
Ascultaseră amândouă şi Niculae nu se mai răzvrăti ca altădată împotriva lor. Erau rele şi atotputernice şi el înţelegea că împotriva voinţei lor era cu neputinţă să se întâmple ceea ce dorea el.
- Hai, mă Ilinco, ce strigi aşa la mine? se rugă el. Şi Ilinca, uimită câ arţăgosul de altădată s-a fleşcăit, îl luă peste picior, totuşi binevoitoare:
- Te faci tu învăţător, un prost ca tine!
- Taci din gură, Ilinco, de ce îl faci prost? se supără mama.
- Păi n-ai văzut că am luat premiul întâi, Ilinco? se rugă Niculae mai departe.
- Şi dacă ai luat, ce?
- Bă, voi vă odihniţi acolo, sau ce faceţi? strigă Moromete de la căruţă.
Niculae arăta atât de întristat încât ţi se făcea rău uitân-du-te la el.
Când începură din nou să secere, Moromete, intrigat, o întrebă pe mamă, în şoaptă, ce vrea băiatul acela. Nu uitase nicidecum întâmplarea cu premiul şi cu frigurile. Turburarea care îl cuprinsese în ziua aceea lăsase în el o urmă care nu voia să se şteargă. Era ceva de neînţeles aici. Pentru întâia oară Moromete nu putea scăpa de un sentiment de vinovăţie care îşi scotea capul ori de câte ori se uita şi vedea ochii mari şi aprinşi şi chipul galben-negru al băiatului. Şi se supăra fiindcă de muncit nu prea îl pusese să muncească, şi de mâncare nu ducea lipsă. Atunci ce avea? Şi cum de căzuseră frigurile taman pe el? Mama repetă noua poveste cu şcoala şi Moromete se înveseli:
- Aşa, mă, Niculae? D-aia eşti tu trist? Hai, mă, lasă, că te facem noi popă, nu învăţător!
- Păi, dar! murmură Niculae cu buza în jos.
- Hai, mâ, că e mai bine popă, ascultă aici la mine, îl consolă tatăl, lai colivă şi leturghii de la muieri, mă!
Fetele râseră şi îl îndemnară pe Niculae să pună poloage pe legături. Paraschiv rânji:
- Niculae, ia să vedem dacă eşti bun de învăţător: spune, ce înveleşte pisica? Dacă ştii, atunci eşti bun! hotărî Paraschiv.
- Lasă băiatul în pace! zise tatăl.
Dar nu-1 lăsară în pace, îl sâcâiră şi râseră de el din toate părţile, şi când Niculae se lăsă jos şi-şi ascunse faţa cu braţul, fetele strigară la el să se apuce de pus poloage. Dar el nu se ridică
1110
MARIN PREDA
T
MOROMEŢII. I
1111
şi rămaseră cu toţii foarte uimiţi când auziră din locul unde stătea el jos izbucnind pe neaşteptate un hohot de plâns. încrederea înşelată şi dorinţele călcate în picioare îl chinuiau pe băiat şi aşa de cumplit îi învinovăţea prin hohotele lui disperate, încât toţi se supărară şi se răstiră la el să se ridice. Mama protesta şi închise gura fetelor, iar tatăl se apropie de băiat şi îl apucă de braţ. El se împotrivi şi atunci tatăl îl săltă de braţ ca pe-o pasăre şi îl sili să stea în două picioare, spunându-i că plânge degeaba ca un bleg care nu ştie de glumă.
— Nie, se smuci Niculae furios şi o luă din loc pe mirişte, îndreptându-se spre drum.
Va să zică aşa! Moromete porunci atunci unei fete să se ia după el şi sâ-i dea câteva la spate. Se duse Ilinca, cu intenţia de a se întoarce cu el de urechi, dar când să pună mâna pe el, Niculae o plesni peste ochi, făcând-o să ţipe.
— Mânca-te-ar câinii să te mănânce! scrâşni apoi Niculae repezindu-i-se în cap şi trăgând-o jos de pâr.
— Ce e cu băiatul ăsta?! se miră tatăl stăpânindu-şi mânia. Ilinco, ia lasă-1 în pace! Ia vin' încoace de acolo şi lasă-1 în pace.
îl lăsară, dar nici Niculae nu se dădu bătut. Ea distanţă de ei, se aşeză jos pe mirişte şi îşi puse capul pe genunchi. Trecură ceasuri întregi şi nu se mişcă din locul acela; se făcu amiază şi se aşezară din nou la masă, el nu se clinti şi nu veni să mănânce.
Moromete se supără de-a binelea, se duse la el şi îl întrebă uluit:
— Ce vreai tu, Niculae? Vreai la şcoală, am înţeles! Dar vreai acuma, azi? Sau eşti nebun? Şi începu să se închine: vine de dimineaţă cu noi cu toţi în căruţă, începe ca un băiat cuminte ce e şi învaţă să secere şi pe urmă, o dată îi trăsneşte că vrea sâ plece la şcoală. Vreai să pleci la şcoală, acuma?!!
— Nu ţi-am spus de-alaltăieri ce zice domnul învăţător Teodorescu de bursă? De ce n-ai zis nimic?
- Dacă ai fi băiat deştept, mi-ai plăcea mai mult. Un băiat deştept spune o dată lucrul pe care îl are de spus şi a doua oară nu-1 mai reperă. Mi-ai spus o dată: gata!
Parcă era o promisiune în glasul tatălui! în orice caz, îl făcuse să înţeleagă că în familie nu există numai Paraschiv, Nilă şi Achim şi banca şi fonciirea, la care el, tatăl, să se gândească. Trebuie să se gândească de aici înainte şi la Niculae.
IV
în ziua când Boţoghină îi dăduse fiului său secerea în mână, băiatul, care avea atunci zece ani, se uitase la tatăl său nedumerit:
- Şi de cai cine o să aibă grijă? întrebase închipuindu-şi că problema cailor e fără soluţie.
- De cai o sâ aibă grijă Irina, răspunse tatăl cu simplitate. Vatică făcuse ochii mari:
- Irina?! Păi are s-o calce pe picioare, tată.
Boţoghină îl apucase atunci pe fiu de umeri şi îl silise să stea jos cu umerii drepţi.
- Ia stai aşa! Ţin-te bine. Ţine grumazul încordat! Şi spinarea. Apoi îi apucase în palme rorunzimea umerilor încă plăpânzi
şi se lăsase greu pe gâtul fiului. Ambiţios, Vatică rămăsese drept simţind că e vorba să-i fie încercată puterea. Boţoghină începuse să râdă.
- Ia te uită ce măgar! Ar fi în stare să mă ducă în ciuş. De anul trecut ar fi trebuit să te pun la secere. Eşti bun de secere!
Irina avea atunci şapte ani şi Vatică a fost foarte mirat când a văzut cu câtă grijă se feresc caii să n-o calce pe sora lui pe picioare. Uneori Vatică încremenea când Irina se aşeza ca un nod între ei şi începea să-i împiedice la picioare. Caii stăteau liniştiţi până ce fetiţa se ridica de lângă ei, apoi ridicau picioarele din faţă, împiedicate, şi săreau un pas mai încolo, sforăiau şi începeau să pască. Vatică striga de departe cu secerea în mână:
1112
MARIN PREDA
MOROMEŢIE 1
1113
- Mă, păzea, mă! Păzea, mă, Irino, că dacă te loveşte unul o dată, vai de pielea ta, vai de tine! Iţi plâng de milă, Irino, înţelegi tu?
Nu se întâmpla însă nimic. Copitele cailor călcau aproape de tot de picioarele mici ale fetiţei, fără ca s-o atingă vreodată.
In acest an, după serbarea şcolară, când Irina se întoarse acasă, Vatică stătea în mijlocul prispei şi dregea hamurile întocmai ca un om mare. Când o văzu pe sora lui, îşi ridică privirea şi spuse scurt:
- Hai mai repede, mă premianto! Ia să te văz mâine la secere, tot premiantă eşti?
- Da, păi dar, a plecat tata şi ai rămas tu să comanzi, răspunse Irina strâmbându-şi buzele spre fratele ei.
Vatică nu răspunse nimic. îşi plecă fruntea grav în curele şi continuă să înfigă sula. Anghelina ieşi în prag, se uită la fată, care rămăsese în soare cu coroana în mână, şi după un timp o întrebă:
-Ai venit?
- Şi glasul i se păru fetiţei aspru. îşi ridică privirea spre mama ei şi răspunse:
- Am venit!
Femeia îşi înmuie atunci glasul şi întrebă blând:
- Ai luat premiu?
- Am luat.
- întâi?
Fetiţa răspunse că da, a luat premiul întâi la fete. Atunci femeia se uită la coroana ei şi la cărţile de sub braţ. întinse mâna.
- Alea ce sunt?
Irina tăspunse că sunt cărţi. Atunci femeia, după ce tăcu un timp, îşi înmuie şi mai mult glasul şi şopti:
- Bine! Treceţi la masă că se răceşte mămăliga!
în tindă, înainte să se aşeze la masă, Vatică se apropie de sora lui, care stătea jos pe prag, îşi puse mâinile pe umerii ei
şi se lăsă cu toată greutatea lui de paisprezece ani. Fetiţa se înmuie şi ţipă:
- Vatică! Stai la-n loc!
— Ţin-te dreaptă, nu te moleşi! spuse el apăsând mai încet. Apoi hotărî: Eşti bună de secere, ce să mai vorbim!
A doua zi au ieşit la câmp. Lotul lor, prin vânzare, se înjumătăţise.
Deşi nu era deloc frig şi nici măcar răcoare, Irina tremura din tot trupul. Se dădu jos din căruţă şi în timp ce deshăma caii, Vatică strigă la ea:
— Haide, Irino, pune mâna pe secere şi dă-i drumul! Glasul aspru şi neînduplecat al fratelui, un glas necunoscut,
parcă al unui om străin, o sperie; dârdâia; se uita la mama ei, aşteptând să audă de la ea un cuvânt bun, dar femeia tăcea posomorâtă şi nici n-o vedea.
Vatică luă repede o secere şi începu să taie cu iuţeală grâu amestecat cu iarbă. încarcă braţul şi dădu cailor să mănânce în spatele căruţei. Femeia se pregătea şi ea de muncă. Irina îl urmărea pe fratele ei cu nişte priviri rugătoare, fierbinţi. Vatică luă din cutia căruţei o secere şi se uită spre sora lui cu asprime. O chemă:
— Treci încoace, ce-ai rămas înţepenită lângă cai?
Se pare că micul flăcău pricepu ceva în legătură cu privirea neclintită şi umedă a sorei lui pentru că se apropie de ea şi apucând-o de braţ, îi spuse frăţeşte, mai înduplecat:
- Hai să te învăţ, nu te speria aşa! Ia uită-te la ea cum tremură, ca proasta! Mă, ce moale eşti!
Ii dădu drumul de braţ şi-i puse secera în mână. Irina o apucă de coadă şi rămase cu ea în aer, neştiind ce mişcare să facă. în acest timp, mereu posomorâtă, mama lor începuse sâ secere în tăcere. Vatică se apropie de grâu şi, înainte să se aplece la rădăcina spicelor, întoarse capul şi spuse cu mândrie:
- Uită-te la mâinile mele, Irino!
1114
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
U15
Fetiţa se apropie si se uită. Vatică se aplecă, prinse un pâlc de spice sub încovoierea secerii, îl apucă cu cealaltă mână şi trase; paiele se rupseră toate deodată, ca tăiate de brici, şi mănunchiul de spice se ridică în aer foşnind. In clipa următoare mişcarea se repetă, apoi iar şi încă de patru-cinci ori până ce mănunchiul se îngroşă. în acest timp paşii secerătorului înaintau în golul făcut, călcând uşor peste miriştea rămasă.
- Ai văzut? întrebă Vatică ridicându-se şi lăsând la pământ mănunchiul. Ei, ia apleacă-te. Treci aici lângă mine.
Atunci mama copiilor îşi ridică spinarea şi spuse:
- Vatică, vezi să nu-şi taie vreun deşti.
- Să nu-ţi tai vreun deşti, spuse Vatică uitându-se cu atenţie să vadă în ce fel vâră sora lui secera în grâu.
Fetiţa făcu aceleaşi mişcări pe care le văzuse la fratele ei, dar când trase, grâul, în loc să fie tăiat, se smulse cu pământ, cu nişte bulbi mari şi fărâmicioşi. Vatică se îndoi de spinare şi izbucni în râs:
- Bă, Irino, au! Bleaga mai eşti! Păi nu aşa! Nu trebuie să tragi de grâu, trebuie să tragi de secere şi să împingi spicele înainte.
Fetiţa se ridică şi rămase în picioare prostită, într-o mână cu secera şi în alta cu un mănunchi de spice smuls din rădăcini. Văzându-1 pe fratele ei că râde, se simţi mai bine şi începu şi ea să râdă. Se prefăcu supărată şi ceru:
- Nu mai râde, parcă tu când ai secerat la început...
- Uită-te, mă, la mine, răspunse Vatică iar aplecându-se la rădăcina spicelor. Vezi? Uite! Tragi aşa şi ţii secerea uite-aşa, nu ca tine, parcă ai ţine un băţ. Şi te apleci jos de tot, că n-ai oase în burtă! Şi până te-nveţi, apucă puţin, nu intra în grâu ca o barză! la treci acum!... Nu! Ce apleci spicele în jos? Apucă-le bine în mână! Şi când ai să tragi cu secerea lasă mâinile moi, că pe urmă osteneşti şi faci bătături în palmă: lasă mâinile moi, ce, n-auzi? Aşa! Acuma, când ai să tai să nu tragi de spice, să le împingi înainte, dar fără să le calci. Acuma ia să te văz: taie!
Fetiţa tăie mănunchiul şi se ridică veselă. Privirile ei licăreau de bucurie.
- Ei, dă-i înainte! sfârşi Vatică mulţumit. Vezi să nu nimereşti în deşte. Ai grijă şi apucă doar atâta cât poţi lua cu mâna!
Se întoarse apoi spre mama lui, care între timp înaintase în grâu, scuipă în palmă şi se aşeză la lucru.
Irina puse mănunchiul jos şi vru să se aplece la rădăcina spicelor să secere mai departe, dar se opri. îşi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi vrut să alunge vreo gânganie, se şterse apăsat, se uită la dosul palmei: nu era însă nici o gânganie. Fetiţa se şterse iar şi din nou se uită; nimic, în afară de câteva picături de umezeală, de sudoare limpede şi curată ca roua; atunci copilul îşi trase un colţ al basmalei ei subţiri şi decolorate, îşi şterse cu uimire chipul ei micuţ şi oacheş, se îmbrobodi mai strâns în aşa fel ca fruntea să-i fie apărată de soare, se aplecă şi începu să secere.
V
în dimineaţa plecării la seceriş, Birică pricepu în sfârşit ce era cu Polina, la ce se gândise ea în ziua aceea când, întorcân-du-se de la văgăuni cu pământ, spusese că au să-şi ridice casă fără să vândă nici un fel de jumătate de pogon: nici mai mult, nici mai puţin decât ca întreaga familie să meargă cu ea la seceriş pe locurile ei, să pună astfel mâna pe grâul de pe pământul care i se cuvenea de la părinţi şi din vânzarea lui să-şi ridice casă.
Birică-tatăl o auzi cel dintâi spunând aceste cuvinte, dar nu socoti că merită să le dai vreo atenţie. între timp el înhămase caii. Căruţa aştepta în bătătură. Unul din copii deschise poarta şi tatăl se urcă pe cutia căruţei şi spuse cu glasul lui gros şi căptuşit de ani:
- Gata! în căruţă! Vedeţi să nu fi uitat ceva.
Atunci Polina se apropie de cai şi-i apucă de zăbale; ea se adresă bărbatului ei care se apropiase şi el de căruţă:
1116
MARIN PREDA
MOROMETH. I
1117
- Ioane, tu ce faci? N-auzi ce zic eu, să mergem întâi să secerăm la noi!?
Aceste cuvinte i se părură socrului cu totul prosteşti şi din nou se făcu că nu le-a auzit. Câţiva dintre copii se uitară nedumeriţi la cumnata lor. Birică însă îşi privi nevasta cu atenţie şi rămase nemişcat lângă răscrucile cailor. El învăţase s-o cunoască destul de bine pe Polina lui şi nu i se părură deloc prosteşti cuvintele ei.
- Haide, mă, păzea de acolo! Te sui în căruţă, sau ce faci? zise Birică-tatăl cu un glas surd, adresându-se norei.
Polina se prefăcu şi ea că n-aude ce zice socrul. Continua să se uite stăruitor la bărbatul ei. Tatăl apucă hăţurile şi învârti biciul. Caii porniră. Birică se smulse din loc şi sări în căruţă. Atunci Polina apucă strâns de zăbale şi trase. Caii tropăiră pe loc şi se opriră. Mama rămăsese înlemnită pe prispa casei. Unul din băieţi se ridică în picioare în căruţă şi strigă:
- Hei, cumnată, ce e cu matale? Polina răspunse cu blândeţe:
- Stai niţel! Sunteţi surzi?
Deşi era liniştită, avea un glas care îi făcu pe toţi să se ridice din căruţă şi unii chiar să sară jos. Birică sări şi el de pe cutia căruţei şi se apropie de nevasta lui. O întrebă:
- Ce e, fă?
- Să mergem întâi la noi să secerăm, că e grâul mai mare şi mai copt, răspunse Polina.
- Care la noi? întrebă Birică puţin cam supărat. Eşti nebună? Sui-te în căruţă că se face prânzul!
— Hai, mă! Hai, mă! Dii! strigă tatăl înfuriat, învârtind biciul pe deasupra cailor, dar Polina apucă iar de zăbale:
- Tată, n-auzi să stai?
- Ce vreai, mă, tu asta? Acu' îţi dau una cu biciul! La cine strigi tu aşa?
Tânăra nevastă, când îl auzi, se făcu galbenă. Dădu drumul zăbalelor şi se trase în lături. Se apropie de bărbatul ei. Căruţa pomi. Birică vru să se urce, dar femeia îl întrebă:
- Ioane, n-auzi să stai?
Birică o privi în treacăt, se urcă pe loitră şi spuse cu asprime:
- Urcă-te o dată, ce dracu tot cauţi ceartă?!
- Ioane, unde te duci? Vezi să nu te duci de tot! zise atunci Polina.
Ea înfrunta acum ceea ce de obicei nu înfruntă femeile decât foarte târziu. De pe prispă mama-soacră socoti că n-ar fi rău ca băiatul ei să-i tragă câteva Polinei, s-o înveţe să nu mai poruncească peste el.
Polina aştepta şi ea acelaşi lucru, dar avea o privire care nu spunea nimic bun. Birică se dădu jos din căruţă şi apropiindu-se de ea ridică pumnul.
- Vreai să dai în mine? îl preveni ea. -Fă!
Dar nu lovi. Lăsă pumnul jos. Porunci:
- Hai la deal!
Femeia răspunse scurt, fără teamă, dar totuşi supusă:
- Nu merg la deal!
- Atunci ce vrei?
- Hai la mine la deal!
- Ce, eşti nebună?
- Dacă nu mergi tu, mă duc singură. Eu am dreptul meu. Mie îmi trebuie dreptul meu, dacă e vorba că sunt măritată.
- Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac de râs în sat că mă bat pentru averea ta.
- Ba să te baţi, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care parcă piui în liniştea dimineţii. Sunt muierea ta şi am dreptul la zestre. Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te baţi cu el.
Din glasul şi mânia ei se vedea pe de altă parte cât de mult ţinea ea la el. Birică izbucni şi el întărâtat:
1118
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1119
— Fă, tu eşti sărită-din balamale? Cum o să viu să secer pe locurile lui tac-tău?
— Să vii cu mine şi să seceri acolo! Secerăm grâul nostru pe care ai să-l cari pe urmă cu căruţa în aria noastră.
— Să sară ăla cu parul!
— Să sari şi tu cu parul!
De astă dată Birică îşi ieşi din minţi, o înjură şi-i spuse că nu e vorba de par, ci de jandarmii cu care tatăl ei are dreptul să vină. N-ar vrea cumva să se bată şi cu jandarmii?
— O să vedem noi atunci ce e de făcut, răspunse Polina mai domolită.
în timpul acesta căruţa ieşise în drum şi se oprise acolo. Toţi copiii ascultau. Unii se dăduseră jos, se apropiaseră şi se uitau. Bătrânul ascultase şi el înmărmurit. Când schimbul de cuvinte luă sfârşit, sări şi el din căruţă şi se apropie de cei doi, dar fiul îl opri:
— la nu re amesteca, tată, lasă-mă dracului în pace! Bătrânul dădu din umeri, se întoarse şi familia plecă. Birică
şi Polina rămaseră. îşi luară secerile pe umăr şi porniră amândoi spre locurile lui Tudor Bălosu. Pe drum, Polina îi spuse din nou câ nu se poate ajunge la o înţelegere cu tatăl ei dacă au să stea şi să-l aştepte pe el să se împace. Ea îl cunoştea bine. Pământul trebuie luat cu forţa. Birică îi răspunse că orice lucru se poate lua cu forţa cum ar fi să zicem un cal, o căruţă, o vită; îl iai cu forţa şi îl duci cu tine. Dar pământul n-ai cum să-l iai. Pentru pământ trebuie forme la notariat şi numai atunci poţi să zici că e al tău. Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea-aminte cât e ea de proastă când îşi închipuie că nu s-a gândit în toate felurile la situaţia lor. Polina răspunse că ştie ea de forme, chiar mai mult decât crede el. Şi anume că dacă te foloseşti de un lucru mai mulţi ani şi aduci pe urmă martori că atâţia ani lucrul acela a fost al tău, poţi să-i faci forme câ e al tău chiar dacă ăla nu vrea. Birică îşi descreţi fruntea şi spuse cu multă mirare şi
admiraţie că, zău, a dracului naţie de muiere mai este ea. Polina se făcu roşie auzindu-1 cum o laudă şi îi răspunse că cu alde tat-său ea şi-a luat gândul de la omenie. Nu trebuie să se mai strice omenia pe el. Cât a fost fată mare nu i-a cumpărat nici o aţă, nici un petic, a umblat desculţă la horă; el, Birică, cunoaşte şi el bine povestea asta. Ar trebui să înţeleagă că altceva nu mai e de făcut. Merseră mult în tăcere şi el nu-i răspunse decât târziu. îi atrase luarea-aminte că tatăl ei îl poate da în judecată, îl dă în judecată şi iese rău. Polina îl întrerupse spunând că asta n-are să îndrăznească el s-o facă. Ea s-a măritat şi are dreptul la pământul pe care l-a muncit. Şi dacă tatăl ei are să le facă proces, are să aibă şi ea grijă să-i scoară procesul pe nas.
- Cum de nu înţelegi tu, Ioane, că trebuie să-l faci pe tata să tremure când ţi-o pomeni numele! Pe marginea satului să te ocolească, când te-a vedea! Să vezi tu atunci cum îi trece lui cheful să se mai bucure de zestrea mea!
Birică o înjură pe nevasta lui liniştit şi supărat, dar cu glas bun şi cald ca şi când ar fi mângâiat-o, şi îi răspunse că abia acum înţelege el ce e cu ea şi anume că ei nici prin cap nu-i trece să trăiască fără pământul de la tatăl ei.
- Dar ce credeai? zise ea, şi apoi tăcu şi-şi lăsă pleoapele peste ochi.
Cum nici el nu mai zise nimic, merse apoi tot timpul tăcută. Cine ar fi văzut-o călcând alături de el, cu o jumătate de pas în urma lui şi cu pleoapele lăsate peste ochi, ar fi crezut că cine ştie ce palme i-o fi tras bărbatul; arăta acum supusă şi blândă.
Se făcuse înţeleasă.
VI
Treceau pe lângă căruţele oamenilor mergând fără grabă, cu secerile pe umăr şi arătau amândoi liniştiţi şi nepătrunşi. Birică ducea mâna la pălărie, spunea bună-dimineaţa şi trecea
1120 MARIN PREDA
mai departe fără sâ seuite la cei pe care îi saluta. Din urmă se auziră de câteva ori şoapte pe care aerul liniştit al dimineţii de vară le împrăştie până la urechile lor. Se spunea: „Alde Birică a venit la socru-său!" Sau întrebări nedumerite: „Când s-au împăcat ăştia cu Bălosu?" Un singur glas prevesti: „Să băgaţi de seamă că se încaieră!"
Tudor Bălosu nu-i văzu pe cei doi apropiindu-se pe drumul de plan, deşi stătea cu faţa spre ei; în clipa când Birică şi Polina intrară în mirişte, el se întoarse liniştit cu spatele şi continuă să pună poloage de grâu pe legătură; tresări speriat când auzi alături un glas şoptit, apăsat:
- Bună dimineaţa, nea Tudore!
Tocmai atunci mâinile omului se pregăteau să strângă snopul şi să-1 lege. Ridică fruntea şi legătura se desfăcu; genunchiul care îndesa spicele se dezdoi; Tudor Bălosu se ridică în picioare. Cei trei oameni care secerau cu ziua grâul lui Tudor Bălosu se opriră şi ei din lucru şi se uitau şi ei să vadă ce are să se întâmple. Pe drumul de plan, destul de departe, o pereche de cai păşteau unul lângă altul ţinuţi în lanţ de sora mai mică a Polinei.
Tudor Bălosu nu avu timp să răspundă la salutul ginerelui. Birică vorbi mai departe; vorbea încet şi apăsat, să nu se audă; spunea cuvintele cu buzele strânse, cu hotărâre:
- Am venit la secere, nea Tudore. Trebuie să ne înţelegem ca oamenii, că dacă nu, iese rău; iese urât! ameninţă el.
Tudor Bălosu era singur. Oamenii care îi secerau se uitau nemişcaţi, aşteptând. El nu răspunse nimic ginerelui, li întoarse spatele şi se îndepărtă câţiva paşi. Indepărtându-se, îşi scoase pălăria din cap şi făcu semn spre partea unde se aflau caii şi fata; strigă:
- Firico, vino încoace!
Şi după ce văzu că fata întoarce caii şi vine spre căruţă, se apropie de snopul pe care-1 lăsase nelegat, îl legă, luă secerea
MOROMEŢII. I 1121
de jos şi, îndepărtându-se iar, îşi văzu de treabă. Birică schimbă o uitătură cu Polina, apoi se apropie iar de socrul său. Tudor Bălosu nu-1 lăsă să se apropie; se întoarse şi porni spre căruţă. Atunci Polina i-o luă înainte:
- Unde te duci?
- Firico, spuse Tudor Bălosu în loc de răspuns, du-te acasă şi spune-i lui Victor să vie încoace!
Fetiţa, văzând-o pe sora ei mai mare şi pe Birică, înţelese repede despre ce e vorba şi o luă la goană. Atunci Polina strigă în urma ei:
- Hei, und'te duci! Stai locului! Te frâng cu bătaia, afurisito!
Fata se opri fără voie, speriată. Polina ameninţă cu pumnul în aer:
- Stai aici! Iţi rup părul!
Tudor Bălosu strigă şi el ridicând pumnul şi înjurând:
- Ia-o la goană, raiul mă-tii, de cine asculţi tu? Birică o apucă pe femeie de braţ şi o potoli:
- Eas-o să se ducă! Ia secerea şi hai să măsurăm locul! Nu trecu multă vreme şi se încăierară. Victor veni de acasă
şi începu să înjure de departe. Se apropia pe drumul de plan şi înjura tare. Peste toată partea aceea a câmpului seceratul se opri. Unii copii, nefiind lăsaţi de părinţi să se apropie, se urcaseră pe cutiile căruţelor ca să vadă mai bine. După felul cum Victor Bălosu se apropie cu bocancii în picioare şi cu pantalonii lui bufanţi, înjurând şi ameninţând, s-ar fi părut că o dată ajuns în faţa duşmanului are să-1 amestece numaidecât cu pământul. Călca cu paşi mari şi iuţi, ridica pumnul şi striga fără încetare. încă de pe când intrase pe drumul pe plan începuse să se aprindă; alături de el alerga Rafira, abia ţinându-se cu fuga de paşii mari şi iuţi ai fratelui ei. Mai întâi începuse să întrebe tare, să audă lumea, s-o întrebe pe fată ca şi când n-ar fi ştiut despre ce era vorba:
1122 MARIN PREDA
— .. .şi au venit pe iotul nostru? Cum? A dat în tata? Cine, mă, al lui Birică? Păi ce să caute el pe lotul nostru... pe mă-sa şi tat-su de hoţ! Şi tata n-a pus mâna pe furcă! Bă, al lui Birică, ce cauţi tu, mă, pe locul nostru, hai? Ce, mă, e lotul lui tac-tu, fire-ai al dracului cu mama ta! Ai, mă? Ce cauţi tu pe lotul meu, mă, al lui Birică? Ce, mă, mai stai şi te uiţi la mine?
Aceste cuvinte le spuse până în clipa când intră pe mirişte, după care urlă:
- Pune mâna pe-un par, tată, ce, ţi-e frică de el... în paşti şi dumnezei de hoţi! Şi se repezi ca un uliu asupra cumnatului.
Toată povestea asta însă, cu înjurăturile şi strigătele lui ameninţătoare, înfierbântate şi furioase, se sfârşi în momentul când se repezi în celălalt. El îl lovi pe Birică din zbor drept în obraz. Carnea lovită se auzi închis, ca de apă zdrobită. Birică nu se ferise de prima lovitură. La a doua însă el apucă braţul duşmanului cu mâna stângă, iar cu cealaltă îi dădu un pumn după ceafă. Un singur pumn; Tudor Bălosu nu avea când să sară şi el. Victor rămase în picioare, nu căzu: stătea doar năuc, înfipt în mirişte. Birică îşi descleştă pumnii şi porni încet spre Tudor Bălosu. Păşea cu braţele lăsate în jos şi se ducea drept spre socrul său. Atunci săriră cei trei oameni care munceau cu ziua pentru Tudor Bălosu şi îi ieşiră înainte, dar se dădură totuşi la o parte lăsându-1 să treacă spre celălalt. Strigau numai ca proştii, aşa de pomană:
- Mă, Birică, stai, mă! înţelegeţi-vă ca oamenii! Măi băiete! în acest timp, Victor Bălosu se împletici şi căzu pe mirişte.
Căderea lui târzie îl făcu pe un băiat al unui vecin, care se cocoţase pe cutia căruţei, să înceapă să râdă în hohote şi să arate cu degetul în direcţia aceea. Unul din cei trei oameni îl lăsă pe Birică în pace şi se apropie de cel căzut.
— Să ştii că i-a rupt junghietura gâtului, spuse el uitându-se la Polina şi scărpinându-se la spate.
MOROMETU. I 1123
- Aşa-i trebuie, răspunse Polina cu mândrie şi ură urmărind să vadă ce se întâmplă cu tatăl ei.
Tudor Bălosu apucase o secere în mână şi aştepta. Birică se opri înaintea lui şi bolborosi:
- Bă! Vă omor, fir-aţi ai dracului! Vouă nu vă e ruşine, mă? Nu ţi-e ruşine, mă? Nu e fata ta? Nu ţi-a muncit? Nu ţi-a muncit destul, mă? Că acum te fac morman!
Birică vorbi astfel în timp ce oamenii îl tot îngânau trăgându-1 de mânecă:
- Măi Birică! Lasă, mă, astâmpără-te! Ajunge!
Birică se potoli şi îi întoarse socrului spatele. Se apropie de Polina şi îşi ridică secerea de jos. Nu se sinchisea de Victor, ştia că n-are să-şi vie repede în fire. Birică primise el însuşi o astfel de lovitură de la un plutonier când era militar şi învăţase mai târziu să lovească şi el cu chibzuială în acest fel; ştia că o lovitură ca aceasta între ceafă şi osul capului, dacă e dată pe neaşteptate şi cu putere, poate chiar să omoare pe cineva.
Totuşi Victor Bălosu putu să se adune de pe jos. Se împleticea însă. Se potolise cu totul, era galben şi liniştit. El se apropie de cumnatul său cu paşi mari şi încercă potolit şi în tăcere să se vâre în faţa acestuia. Birică îi propti palma lui lată în piept şi îl opri, vorbindu-i cu milă, rugându-se parcă de el:
- Du-te, măi cumnate, nu căuta belea! Du-te, mă! Vezi-ţi de voiajoria ta, nu mă face să-ţi mai dau una!
- Zi, dai în mine, Birică! spuse Victor blând cu reproş parcă. Dai cu pumnii în mine!
- Du-te, mă, Victore, îl imploră Birică iarăşi.
- Va să zică dai în mine, Birică, sări la mine, pe locul meu! continuă Victor, în glas cu aceeaşi blândeţe. Bagă de seamă, Birică, să ştii de la mine că...
Victor Bălosu se opri, îşi înmuie şi mai mult glasul şi vorbi şoptit, ca un guşter:
1124 MARIN PREDA
- Birică, mă, Birică! Dacă n-ai să spui tu, „aoleu, mamă, de ce m-ai făcut", ascultă tu aici la mine!
Birică scuipă, se îngreţoşă, făcu un pas îndărăt, îşi îndoi braţele şi spuse scârbit şi sâcâit:
- Du-te, mă! Pleacă, mă, dinaintea mea!
Victor Bălosu se retrase de sub ochii cumnatului şi se duse la căruţă. Se ţinea drept, dar nu mai era bun de nimic, îşi simţea junghietura gâtului fierbinte.
La capul locului, Birică şi Polina începuseră să secere, fără să se sinchisească de Bălosu, care îi luă martori pe oameni de cele întâmplate.
VII
în aceste zile oamenii lui Aristide pregătesc maşinile de treierat şi pe la jumătatea lui iulie ei le şi scot pe izlaz. începe să se care grâul la arii şi să fie aşezat în şire. Aceste şire nu sunt altceva decât însuşi satul, construit de astă dată din snopi de grâu.
Pa treieriş familia trăieşte aici câteva zile neobişnuite, care nu seamănă cu nici una din timpul anului; adus până aici numai de familie, snopul de grâu intră de astă dată pe mâini străine, pe mâinile cetei fără de care treierişul nu poate avea loc. O căruţă străină va trage lângă şiră, o furcă necunoscută se va înfige în snopi, iar la batoză legătura snopului, legătura aceea cu răsucitura deosebită, care aminteşte familiei de mâna puternică a tatălui, e desfăcută acum de altcineva. Şi cu toate acestea, o bucurie necunoscută şi de neuitat îi stăpâneşte pe toţi.
Doi oameni la coş, în amândouă părţile maşinii, două căruţe cu alţi doi oameni, la şiră alte două căruţe care încarcă, la paie doi-trei care să le tragă în faţă, lângă hambar câţiva care vor duce grâul acasă. Timp de un ceas, sau poate un ceas şi jumătate, vor asuda numai pentru familie, vor glumi încărcând snopii, îşi vor şterge praful de pe faţă trăgând paiele familiei,
MOROMEŢII. 1 1125
se vor bucura pătrunzând în curte, trăgând la scara prispei, descărcând grâul... înainte de a fi pâine, grâul trece astfel şi prin mâinile altora şi sudoarea frunţii care l-a câştigat se şterge mai repede din amintire.
Bucuria aceasta Ţugurlan o avea înjumătăţită, deoarece el trebuia să împartă grâul pe din două cu maiorul. Treierişul se începea de obicei cu grâul moşiei, fiindcă maiorul se grăbea să pună mâna pe recoltă şi cerea oamenilor să secere întâi grâul lui.
Avea administraţie puţină, nu ţinea recolta în magazii, o vindea repede şi pleca din sat. La treieriş stătea lângă maşină aşezat pe marginea hambarului, cu capul gol, într-o cămaşă colorată, cu mâneci scurte, şi se uita cum curge grâul din batoză.
„înghite praful degeaba, domnul maior", spuneau oamenii parcă cu un anumit regret.
în dimineaţa treierişului, Ţugurlan se sculă mai devreme şi se apucă să golească odaia, să facă loc unde să pună grâul. Muierea se sculă şi ea şi îl sculă şi pe băiat.
- Stane, îl întrebă ea pe bărbatul ei, când ne vine nouă rândul la batoză?
- Nu ştiu, pe la prânz, răspunse Ţugurlan grăbit. Femeia se vaită şi îl întrebă dacă nu s-ar putea cumva să-i
schimbe de pe listă şi să le vină rândul după prânz, sau înainte de prânz.
- Nu ştiu, înainte de prânz, după prânz, când ne-o veni rândul atunci treierăm! De ce întrebi?
- Păi, pentru că dacă e la prânz trebuie să dăm de mâncare la mecanici şi n-avem ce le da.
- De ce trebuie să dăm de mâncare la mecanici? întrebă Ţugurlan cam surd, deşi ştia că aşa era obiceiul, să se dea mâncare la mecanici de către cei care se întâmplau să treiere la ora mesei.
Nu-i părea nimănui rău din pricina asta, în general, în aceste zile toţi erau mai generoşi, şi cu anii devenise chiar un
V
1126 MARIN PREDA
lucru de cinste pentru familia care se nimerea să treiere la orele prânzului în a găti pentru mecanici bucate cât mai bune şi mai din belşug. Toţi erau atenţi: cine dă mâncare la mecanici?
- Dacă ne-o veni rândul la prânz să treierăm, să mănânce şi ei ce mănânc eu, adăugă Ţugurlan pregătindu-se de plecare. Marine, chemă el, hai, tată, şi tu la arie, să vii după căruţă după ce treierăm, să te uiţi să nu curgă grâul pe drum!
La arie, Ţugurlan se uită pe listă. Ceata treiera de ieri de la prânz şi astăzi până pe seară aveau să fie treieraţi toţi. Şeful cetei, văzându-1 pe băiatul lui Ţugurlan, se supără şi zise că de ce Ţugurlan n-a spus că are un băiat aşa de mare? Ar fi trebuit să-1 treacă şi pe el pe listă să tragă paiele de la maşină.
Şeful cetei era unul de prin capul satului care nu prea îl cunoştea pe Ţugurlan şi trebui să-i facă cineva un semn să tacă din gură.
- Nu te apuca cu el, i se şopti când acesta se dădu mai la o parte. A avut o groază de copii şi i-au murit toţi şi d-aia îl ţine pe ăsta să nu muncească.
Şeful cetei nu mai zise nimic, dar socoti că dacă aşa stau lucrurile, atunci Ţugurlan să se urce pe batoză la coş şi să muncească el mai mult.
Ţugurlan nu zise nimic, se urcă la coş. Altă dată ar fi zis, nu s-ar fi urcat, deoarece în ce priveşte copilul nu era singurul dintre ei care şi-l cruţa, iar cât despre urcatul la coş, se mai urcase şi ieri.
Se pomeni spunându-i băiatului:
- Marine, pune, tată, mâna pe-o furcă şi dă şi tu la curul maşinii.
Băiatului i se păru ceva vesel să se vâre cu furca acolo în praful şi pleava aceea. Mai erau şi alţi copii, nişte fete ceva mai mărişoare decât el şi Marin învăţă de la ele cât ai clipi din ochi cum să amestece paiele cu pleava, cum să se vâre chiar lângă sitele batozei cu lanţul şi să le ţină din urmă cu coada furcii.
MOROMEŢII. 1 1127
Când caii traserâ grămada afară, Marin trebui să se vâre pe sub gura maşinii şi atunci sitele scuipară peste el noi mormane de pleavă şi paie. Marin se despresura de ele râzând şi petrecu grămada vesel cu gura până la urechi ca şi când cine ştie ce ispravă ar fi făcut.
- Mă, n-auzi?! strigă Ţugurlan de sus de pe batoză. Ţine-te departe de coarnele furcii, să nu dai cu burta în ele!
Batoza mormăia şi vuia ca o ursoaică hămesită. Glasurile oamenilor se auzeau numai strigând, iar praful se ridica sus de tot, întunecând lumina soarelui.
Ţugurlan vâra snopii în batoză, stând în picioare. Nu se întreba pentru ce îşi schimbase gândul punându-I pe băiat la treabă. Nici pentru ce nu-1 luase în seamă pe omul acela care era şeful cetei. Aşa simţise şi aşa făcuse. Că altă dată i s-ar fi făcut negru înaintea ochilor şi numai aruncându-i omului acela o privire l-ar fi făcut să-i rămână vorba în gât şi să meargă de-a-ndăratelea, era adevărat, dar tot atât de adevărat era că de astă dată nici măcar prin minte nu-i trecuse să se supere. Şi apoi, la coş era parcă mai bine. Ce forţă ameţitoare se zbuciuma sub ochii lui, cum înghiţea snopul şi îl făcea praf, cum se îneca şi tuşea şi cum vuia şi scuipa!
Ţugurlan dezlega snopul, îl lua în braţe, îl răsfira de-a lungul coşului. îi dădea drumul în inima furtunoasă a maşinii şi propria lui inimă îşi mărea şi ea bătăile când câteva clipe mai târziu gura batozei îşi arăta, cu străluciri fulgerătoare, din nou zâmbetul ei metalic. Şi încă un snop, şi apoi iarăşi alt snop, şi mereu cu ochii pe vietatea aceea neostenită, mereu pe ea cu snopi, să nu i se mai vadă dinţii, să înghită fără întrerupere şi să ţină minte că la coş se află Ţugurlan...
— Uăăăăăăaî... Pfiuu. Bagă mai încet!... Pfiu...
De ce să bage mai încet? Cine striga aşa? A, cel căruia i se treiera. Se îneca maşina şi ieşeau paiele cu boabe! Ţugurlan începu să bage mai rar şi inima lui începu şi ea să bată mai rar.
1128
marin preda
moromeţii. i
1129
Soarele înfierbântat îi'dogorea în creştet, dar el nu-1 simţea. Urmărind pulberea spicelor, ochii minţii începură să vadă năluciri. El era aici sus, peste întreaga arie; în depărtare, lumea se pierdea în nimic. Cerul se împreuna cu pământul şi gândul se întorcea îndărăt, neputincios să străpungă orizontul închis. Acolo în depărtare exista ceva încuiat, ceva ca o părere, ca un gând întunecat. Acest lucru ar trebui apucat în mâini, ridicat până în dreptul frunţii şi înfipt în măruntaiele sălbatice ale batozei. Ca în poveşti, ca în basme, ca pe tărâmul celălalt, s-ar auzi atunci o pârâitură asurzitoare. Ar ieşi poate flăcări şi fum. S-ar face poate o mare linişte şi s-ar face şi puţin întuneric. Uimit, Ţugurlan îşi luă pălăria din cap şi-şi făcu vânt. Era foarte cald. „După ce o să treier trebuie să împart grâul cu domnul maior", gândi el foarte limpede şi se miră că acest gând, înfierbântat de căldura soarelui, se împrăştiase ca o nălucă spre zarea câmpiei şi îi turburase mintea.
Se uită peste câmpie cu mâna la ochi. Nicidecum, dincolo de orizont erau alte sate şi în partea asta se afla Bueureştiul. Acolo trăia domnul maior.
— Uăăăî... Pfiuuu... Urlă maşina în gol! Ce faci, mă, Ţugurlane, ai adormit?
începu din nou să dezlege snopii, dar ostenise. După câtva timp se uită jos să-l vadă pe şeful cetei şi să-i spună să vie cineva să-l schimbe. Dar nu mai era nimeni prin preajmă, numai femei şi fete şi câte-un flăcăiandru cu căruţa. Ce-au făcut, l-au lăsat singur?
Ţugurlan mai vârî câtva timp în batoză, dar deodată inima îi zvâcni şi mintea i se întunecă de mânie. Adică cum, ei nu-şi dădeau seama că îl ţineau prea mult la coş?
Dar punându-şi această întrebare, Ţugurlan se pomeni ispitit să afle dacă într-adevăr ei nu-şi dădeau seama. Fără să înceteze să fie mânios, el continuă să bage snopi şi gândul care îl stăpânea, să afle ce era cu ei, i se păru atât de nou şi plin de
atâta interes încât oboseala îi mai pieri. „Fir-aţi voi ai dracului, 'ai să vedem cât o să mă ţineţi aici!" exclamă în sinea lui.
Vârând snopii începu să se uite peste arie. Liniştite, mâinile lui îşi vedeau în acest timp de treabă, călăuzite de revenirea ritmică a snopului care urca spre aripa maşinii în vârful furcii celui care se afla jos în căruţă. Alături de el, la celălalt coş, fusese mai înainte un om care nu aşteptase să fie schimbat şi plecase singur, nici nu băgase de seamă când. Da, iată că venea un altul în locul lui, dar să-l schimbe pe el, Ţugurlan, nu venea nimeni. Ţugurlan se şi văzu coborând, căutându-1 pe şeful cetei, apu-cându-1 de guler şi înjurându-1. „Să dea dracul, sau Dumnezeu, să încerce vreunul să ţină partea şefului cetei", îşi spuse el.
Noul-venit se urcă la coş şi începu să bage snopi cu pofta celui odihnit. El chiar îi aruncă lui Ţugurlan câteva priviri îngăduitoare şi într-o vreme îi strigă:
— Mai cu viaţă, frate-meu, că nu eşti babă!
Ţugurlan vru să-i răspundă printr-o înjurătură urâtă, să-l înveţe minte cum să vorbească, dar în loc de asta, un zâmbet bizar îi strâmbă gura. „Tâmpitul ăsta nu vede nimic, gândi el, nu vede că sunt ostenit şi că stau aici dinainte de a veni el."
Se uită iar peste arie. Sub o şiră de grâu, la umbră, stăteau vreo trei inşi cu burţile la pământ. Tăifăsuiau. Ceva mai încolo, unul stătea foarte liniştit pe oiştea căruţei şi mânca. Se vedea mămăliga galbenă într-o mână şi brânza albă în cealaltă. Era năbuşeală mare. Unul chiar adormise şi i se vedea trupul în cămaşă albă, zăcând nemişcat la umbră, ca şi când ar fi fost mort. „Fir-aţi voi ai dracului să fiţi!" exclamă Ţugurlan stăpânit de-o veselie pe care nu şi-o înţelegea. Pe deplin liniştit, părăsi snopii şi începu să coboare încet scara batozei. Jos, se scutură de praf şi pleavă şi porni apoi spre grupul celor care tăifăsuiau. Nimeni nu-1 văzu şi nimeni nu protestă.
Ajuns lângă cei trei, se întinse alături de ei şi deveni, pe nebăgate de seamă, al patrulea.
1130
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1131
— Să se ducă cineva la coş că eu am ostenit, zise el. Am fost şi ieri!
Auzindu-l, ceilalţi tresăriră şi foarte miraţi părăsiră tăifăsuiala. Unul dintre ei chiar se revoltă:
— Păi ce dracu face şeful ăla de ceată?
— Tu de ce nu spui, Ţugurlane?!...
— Vasile, du-te la coş! porunci atunci un altul şi cel numit se ridică numaidecât în picioare şi plecă. O clipă, se făcu tăcere, apoi cel dintâi, uitându-se la Ţugurlan, se răsti la el:
— Şi tu ce mai stai, Ţugurlane? Du-te la sită şi trage un pui de somn.
Veselia de mai înainte, pe care Ţugurlan nu şi-o înţelegea, se încălzi şi mai mult în inima lui şi toropit de bucuria aceasta bună şi răcoritoare, pe care n-o cunoscuse îndeajuns în viaţa lui, se propti în coate şi, ridicându-se de jos, se supuse.
— Păi să mă duc, şopti el. Parcă m-a bătut cineva cu ciomagul. La şiră, însă, după ce se întinse şi stătu câteva minute,
oboseala îi pierise din trup ca şi când n-ar fi fost. îşi aminti că s-ar putea să-i vie rândul la treierat în timpul amiezii şi că trebuia să dea mâncare la mecanici. Se sculă şi îl căută pe şeful cetei să se uite pe listă. Fără să-i mai arate lista, acesta îi spuse că va treiera spre seară şi ceva din glasul lui îl făcu pe Ţugurlan să înţeleagă că ordinea treierişului fusese schimbată.
— De ce, eu parcă eram înaintea lui Bălţoi?! se miră el.
— L-am trecut pe Bălţoi înaintea ta, ca să dea el mâncare la mecanici, răspunse şeful cetei.
— Ba nicidecum, se supără Ţugurlan. Cine ţi-a spus ţie că n-o să dau mâncare la mecanici?
— Oamenii! răspunse şeful cetei.
— Nu, spuse Ţugurlan liniştit, de ce să stricăm ordinea?! Mirat, şeful cetei nu mai zise nimic. Ţugurlan se apropie
de spatele maşinii şi se uită la fiul său, care continua să muncească în pleavă şi praf ca şi când s-ar fi jucat.
- Marine, strigă Ţugurlan, vin încoace! Du-te acasă şi spune-i mă-tii că treierăm Ia nimiez: să taie o găină... Fuga! Mă, n-auzi? Mai spune-i să caute în chichiţa lăzii şi să te trimită să cumperi o litră de ţuică. Pentru mecanici. Ai ajuns?
Până la prânz, Ţugurlan se plimbă încoace şi încolo pe arie. Nu făcea nimic. Se uita liniştit la oameni, la arie, la căruţe... Se uita cu atenţie şi descoperea lucruri pe care niciodată nu le văzuse, lată-1 pe Sandu lui Troscot, era furios de ceva şi din pricina asta nu izbutea să prindă o vită; umbla după ea şi vita sărea în lături chiar în clipa când omul vroia să-i pună lanţul în coarne. Curios, Ţugurlan se dădu mai aproape.
- O, ho, ho, ho! făcea Sandu în şoaptă, apropiindu-se de vită cu lanţul în mână şi încercând să-şi stăpânească mânia. O, ho, ho, ho, ho, ho! şi când să-i pună lanţul izbucnea nestăpânit: Ho, aci! Vita ţâşnea înapoi speriată şi Sandu o lua de la cap şi mai furios: Ho, ho, ho, ho! Şi iarăşi: Ho, aci! Până ce îşi ieşi cu totul din pepeni, nu mai putu să spună ho, ho, în şoaptă, începu să strige ho, fir-ai al dracului cu limba ta şi se luă după bou cu lanţul, lovindu-1 groaznic din urmă peste şolduti.
„Tâmpitul, gândi Ţugurlan înveselit, ce vinovată o fi fiind vita că e el supărat!" Şi ce înfăţişare avea! Ţugurlan îşi dădu seama pentru întâia oară că înfăţişarea unui om furios nu era deloc ceva de lăudat. „Cine ştie de câte ori or fi râs şi alţii de mine aşa", îşi spuse el şi această reflecţie îl uimi prin adevărul ei neaşteptat şi nebănuit.
- Cornile! auzi apoi în spatele său glasul piţigăiat al unei femei.
Se întoarse şi o văzu pe Anghelina Şutică, îl striga pe Cornel, bărbatul ei, care era mecanicul batozei. Se fandosea strigându-1 pe Cornel înadins, ca lumea s-o audă şi să zică: „Uite ce bărbat are Anghelina, e mecanic"... Cornel era ungur, fusese găsit de Anghelina la un târg, purta bretele şi vorbea stricat româneşte.
- Cornile! strigă Anghelina din nou.
r
1132 MARIN PREDA MOROMEŢII. 1 1133
— Ce vrei? răspunse Cornel cu un glas subţire.
— Cornile, iunde e fiurca? se izmeni Anghelina la fel de subţire.
— Uite-o în pelaria mea, răspunse ungurul furios, şi Ţugurlan se întoarse cu spatele să nu-1 vadă cineva râzând.
Avea o stare ciudată, parcă îi era lene. îşi aduse aminte că Dumitru lui Nae când râdea acolo sub salcâmul lui Moromete avea lenea aceasta în râs, he, he, o moliciune aşa ca şi când ai pluti peste nişte valuri calde. Auzi parcă glasul lui Traian Pisică în urechi şi parcă îl şi văzu pe Traian Pisică cu mustăţile mari mergând pe drum şi cu bidigania după el mormăind printre picioarele lui: „Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, na la tata din ţigară".
Ţugurlan îşi dădu pălăria pe ceafă şi se uită lung spre aria învecinată. Acolo treiera batoza lui Iocan şi era sigur că Moromete treiera la el. Se urni din loc, porni într-acolo:
— Bă, Ţugurlane, bă! se auzi strigat din depărtare, din vârful unei şire mari.
Era chiar Moromere. Se apropie, dar încă de departe Ţugurlan rămase uimit de cât de mare era şira de grâu a acestuia. Tocmai terminase, îi făcea creastă ca unui acoperiş, şi Paraschiv se chinuia greu cu snopii din pricina înălţimii. Parcă era un palat şira lui Moromete, un acaret, faţă de colibele de prin preajmă.
— Faci vreo şase sute? întrebă Ţugurlan tare, de jos.
— Ce, duble? -Da.
— Nu, dar cinci sute tot ies, zise Moromete. Am avut o idee, Ţugurlane, explică Moromete de sus. „Mă, zic, ia să pun eu nouă pogoane de grâu!" Gata, Paraschive? Mai ai vreun snop?
Paraschiv mormăi că nu mai are şi Moromete începu să se dea jos. Ca să-l ajute, Paraschiv se urcă pe patului căruţei şi înfipse furca în şiră, să se sprijine tatăl cu piciorul.
— Hai, bă, să fumăm o ţigară, Ţugurlane! spuse Moromete când ajunse jos. Se dădu mai încolo şi se aşeză la umbră. Ţugurlan se aşeză şi el. E topenie de grâu, Ţugurlane, continuă Moromete făcându-şi de ţigară. Uite aşa curge, pe toate drumurile. Eu zic că toată iarna o să mănânce românii la pâine!
Ţugurlan nu zise nimic şi tăcerea lui îl făcu atent pe Moromete.
— Câte pogoane ai tu de la moşie? îl întrebă.
— Două, răspunse Ţugurlan.
— Şi din astea două, jumătate trebuie să-i dai maiorului?
— Mai îmi rămân şi paiele! zise Ţugurlan.
— Măi, Ţugurlane! exclamă deodată Moromete. De ce stai tu aici să munceşti pe din două pe moşia ciocoiului ăsta?!
— Dar ce să fac, Moromete?
— Du-te în lume, domnule! zise Moromete cu un glas din care se înţelegea că nu vorbea doar ca să se afle în treabă. Du-te în lume şi ai să găseşti tu să munceşti mai cu folos decât aici. Trăieşti în sat şi-ţi faci sânge rău! Eu în locul tău aş pleca, domnule, şi îndărăt nu m-aş mai uita.
— Aşa zici acuma! şopti Ţugurlan nu prea turburat.
— De ce?! se miră sincer Moromete. Să stai aici în sat şi să te uiţi la mine că am o şiră cât toate zilele? Dar hai să zicem că treacă-meargă cu şira mea, e pe copii mulţi, abia dacă mi-o mai rămâne şi mie să am pâine până la anul, că am datorii multe, dar cum să împart eu, mă, munca mea, cu unul care n-a muncit?! exclamă Moromete revoltat şi în acelaşi timp nedumerit.
Se uită la Ţugurlan cu o privire limpede, aşteptând răspunsul. Arăta cu adevărat uimit cum poate cineva să îndure aşa ceva.
— Cum adică, izbucni el de astă dată iarăşi într-o totală neputinţă de a înţelege, să-i dau eu jumătate din munca mea?! şi-şi arătă braţele şi-şi întoarse apoi capul în altă parte, vrând să spună că de fapt nici nu vrea să înţeleagă, lucrul fiind în însăşi esenţa lui cu neputinţă de înţeles.
1134
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1135
Exagera, deoarece el însuşi, când era flăcău, muncise pe moşia ciocoiului şi ştia toarte bine cum era cu putinţă un astfel de lucru; totuşi nu glumea.
— N-auzi că-mi rămân mie paiele?! zise Ţugurlan cu un zâmbet ascuns, dând de înţeles că apreciază sinceritatea revoltei lui Moromete, dar obiectează împotriva faptului că acesta se prefăcea că nu înţelege de ce există moşieri.
— Adică vreai să spui că nu e pe din două, din moment ce-ţi rămân ţie paiele! zise Moromete.
— întocmai! confirmă Ţugurlan.
— Ei, atunci se schimbă socoteala! zise Moromete subliniind ideea cu sprâncenele
Ţugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-1 mai turbura deloc, începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui Moromete, care acum cu adevărar că nu-1 înţelegea pe acest om.
— Să-ţi spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu moşia lui! exclamă Ţugurlan. Mă uitam la el când m-am urcat la coş cum sta pe marginea hambarului, cu gâtul alb, descheiat. Ce-mi pasă mie de el! Dă-1 în mă-sa! mai spuseŢugurlan cu un glas curat şi schimbă vorba întrebându-1 pe Moromete ce se mai aude cu guvernul: Cade, sau ce dracu face? După glas, întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă. Ţugurlan da de bănuit că, în ce priveşte problema discutată, nu credea că Moromete poate să înţeleagă ce gândea de fapt Ţugurlan despre ea şi asta oricât de mult ar încerca Ţugurlan să-i explice: „Mai bine hai să vorbim despre lucruri care sunt la îndemâna amândurora, de pildă despre guvern", se înţelegea pe dedesubt din glasul lui Ţugurlan. Până să găsească Moromete răspunsul potrivit, acesta izbucni într-adevăr în râs. îl prinsese, îl atinsese bine şi Moromete râse şi el, dar nedumerirea tot nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu Ţugurlan? Şi apoi de unde şi până unde la el să facă glume atât de subţiri?
Când se întoarse îndărăt la arie, Ţugurlan se înveseli şi mai mult de mica întâmplare. Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a vedea lucrurile şi faptele oamenilor cu nişte ochi limpezi şi neturburaţi, se dovedea că nu înţelegea nimic când altcineva era la fel ca el. Credea că numai el putea fi aşa, sau în orice caz i se părea cu neputinţă să fie cineva aşa când trebuia să dea jumătate din munca lui altcuiva. „Aia e, Moromete, gândi Ţugurlan din ce în ce mai înveselit, aşa stau lucrurile, dacă vrei să ştii."
în urma lui, Moromete, întins la umbra şirei de grâu, se întreba şi el cu o vagă nelinişte ce-ar face dacă ar şti că din două pogoane pe care le-ar avea, jumătate din bucatele de pe ele ar trebui să le dea moşierului. Nu ajunse până acolo încât să răspundă, dar în cele careva clipe cât acest gând stărui asupra lui, se făcu negru şi crunt la faţă.
VIII
A doua zi pe la prânz, după ce treierase şi îşi cărase paiele acasă, Ţugurlan se duse la Ion al lui Miai.
- Ioane, hai la moară să măcinăm de pâine, îi spuse.
- Taman asta vream să-ţi spun şi eu, răspunse Ion al lui Miai, care treierase şi el de dimineaţă. Mergem cu căruţa mea, sau să aduc calul la tine? mai întrebă el.
- Adu calul să mergem cu căruţa mea, hotărî Ţugurlan. Tu du-te înainte şi pune-te pe listă, că o fi gloată la moară.
Era într-adevăr gloată, dar foarte mulţi oameni măcinau puţin şi mergea repede, încât le veni rândul înainte de a se face seară. Se măcina necontenit ziua şi noaptea.
Fiindcă tot era acolo, Ţugurlan îl lăsă pe Ion al lui Miai la căruţă şi se duse pe la cumnatu-său Grigore. Nu-1 mai văzuse din ziua aceea şi era curios să ştie ce făcuse, dacă ai lui Aristide îl dăduseră sau nu afară. Nu-1 vedea pe acolo pe la moară şi bănuia că da, dar era mirat că judecând după îngrijorarea lui
1136
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1137
din ziua aceea, ar fi trebuit să vină să-i spună şi iată că nu venise. „Poate că nu l-au dat!" îşi spuse Ţugurlan şi intră în curtea cumnatului.
Armeanca nu era acasă. Nevastă-sa, sora lui Ţugurlan, era în curte, cocea pâine afară, în ţest, se simţea mirosul de departe. Când îl văzu pe fratele ei, femeia se ridică în picioare.
- Bună ziua, didă! spuse Ţugurlan apropiindu-se. Sora lui nu era mai mare ca el decât cu doi ani, dar el o respecta spunându-i didă, învăţat de mic de părinţi, şi cu anii respectul acesta nu scăzuse, ci dimpotrivă. Ce faci, coci pâine?
— Mai mult pentru copii, că pentru noi... răspunse sora şi se uită alături la copiii care stăteau pe lângă ea. Traiane, uite unchiul! spuse ea.
Avea o voce moale şi dulce şi nişte ochi negri. Lui Ţugurlan nu-i scăpă felul cum rostise ea cuvintele „că pentru noi" şi nici privirea care completase: „s-a întâmplat ceva rău, am să-ţi spun îndată".
— Uite unchiul! repetă ea cu vocea ei bogată, în care dragostea pentru copii căpăta o tărie care nu lăsa loc nici unei îndoieli: era o mamă care ar fi ştiut să-şi apere copiii tot atât de bine ca şi un bărbat.
Pe Traian, care îl arăta ea, şi care era cel mai mic, îl ţinea în braţe o fetiţă de vreo treisprezece ani. Se cam căznea cu el, era cam greu. Traian era aproape gol, cu burta neagră , arsă de soare; cu capul cât un dovleac şi cu nişte ochi de asemenea mari, larg deschişi şi nemişcaţi; stătea cuminte în btaţele sorei, cu mâinile încolăcite de gâtul ei.
- Traiane, unchiul, unchiul! zise şi fetiţa şi răsucindu-şi gâtul îl pupă pe copil pe obraji, apăsat, cu poftă.
în acest timp, se apropie o cloşcă croncănind, cu o grămadă de pui de raţă care se şi revărsară printre picioarele lor; unii din ei se opreau pe labele picioarelor mamei, care aveau culoarea prafului şi o ciuguleau cu ciocurile lor late de unghiile degetelor.
- Vasilico, ia du-te tu pe măgură şi când o fi pâinea gata te chem eu, spuse mama. Hai că trebuie să vină şi tat-tău şi frati-tău şi te chem eu!
După ce fetiţa plecă, Ţugurlan se aşeză jos pe troscotul verde al bătăturii.
- Da' unde e Grigore? întrebă el.
- E dus cu Pavelică la obor, să încerce să cumpere un cal, zise sora. Nu ţi-a spus că l-au dat afară?!
— Nu, răspunse Ţugurlan cu ochii mari.
- L-au dat afară şi pentru locul ăsta - femeia arătă cu mâna spre moară — ne-au scos ochii cu o mie de lei. Mai avem strânşi vreo mie şi el s-a gândit să ia un cal.
— Şi voi ce faceţi, staţi aşa? întrebă Ţugurlan nedumerit.
— Nu ştiu ce e cu el... I-am spus să nu ia mia de lei şi nu ştiu ce mi-a bălmăjit, că ştie el ce face.
- A venit şi la mine şi mi-a spus şi n-am înţeles nimic! se miră din nou Ţugurlan.
— Uite-1 că se întoarce, zise femeia, şi o strigă pe fetiţă să vină să mănânce pâine.
Armeanca se bucură când îl văzu pe Ţugurlan. Se aşezară toţi pe iarbă şi femeia băgă vătraiul în capul ţestului. Când scoase pâinea aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se închină, iar Armeanca, fiul său cel mare şi Ţugurlan îşi luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pâinea şi le dădu bucăţi mari care în mâinile lor palpitară de dogoare şi abur, parcă ar fi fost vii. începură să mănânce cu o lăcomie curată şi reculeasă şi timp de câteva minute nimeni nu scoase nici un cuvânt.
— Mă borţosule, îl mângâie apoi Armeanca pe Traian cel mic. E bună pâinea, mă? Dar la secere de ce nu vrei să te duci?
Nu putuse cumpăra un cal, erau grozav de scumpi. Ţugurlan schimbă o privire cu soră-sa şi nu zise nimic.
1138
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1139
- Şi acum ce-ai să faci, cumnate? se răsuci în cele din urmă Ţugurlan, ridicându-se să plece. Mi se pare că n-o să ai încotro şi o să trebuiască să iai pământ de la moşie.
Armeanca vru să răspundă, dar câinele începu să latre spre grădină şi se uitară toţi într-acolo. Ţugurlan rămase înmărmurit. Ion al lui Miai se apropie alergând şi strigând:
- Ţugurlane! Mă, Ţugurlane! Ha! Hai că m-au bătut ai lui Aristide!... Auzi tu, mă?... M-au bătut!...
Săriră în picioare cu chipurile ţepene ca de lemn. Cu un glas încordat, dar păstrându-şi cumpătul, Ţugurlan întrebă ce este. Ion al lui Miai însă nu putu spune nimic limpede, numai înfăţişarea lui era grăitoare. Avea privirea înspăimântată şi buza de sus, cu mustaţa pe ea, i se strâmba într-un fel de neîndurat. Spunea ceva de nişte saci, adică chiar aceia cu care veniseră la moară, zicea că al lui e mai mare de cinci duble, a cerut să i-1 cântărească şi i-a cântărit Tache.
- Ei, şi? întrebă Ţugurlan.
- După ce-am măcinat am cerut să mi-1 cântărească din nou, mi l-a cântărit şi era mai puţin. Eu am zis că de ce şi el s-a pus cu pumnii pe mine.. .'S-a pus cu pumnii pe mine, în dumnezeu pe mama lui! începu să urle Ion al lui Miai tremurând din tot trupul.
Atât glasul cât şi gesturile şi privirile sale aveau ceva care dovedeau câ toată fiinţa lui era o rană vie de durere şi jignire. Se uita la Ţugurlan ca un copil şi uitătura sa disperată şi rugătoare îţi făcea rău.
Ţugurlan însă rămase nemişcat. „Săracul Ion al lui Miai, gândi el, a făcut-o fiartă şi acum vine la mine ca şi când eu aş fi frate-său"...
- Mă, Ioane, încercă Ţugurlan să-1 domolească. Tu cum ai obiceiul să-ţi dai drumul la gură, nu prea îţi dai seama ce faci! Nu cumva l-ai înjurat pe ăla?
- Mă, nu i-am zis nimic! se prăbuşi parcă Ion al lui Miai implorând. Ţugurlane, nimic nu i-am zis! Nimic!
„O fi având şi el dreptate! gândi Ţugurlan. Şi la urma-urmei, cine e Tache ăsta de crede că poate să dea cu pumnul în oameni?"
- Ia hai acolo! spuse el. Grigore, hai şi tu!
Până acolo Ţugurlan întrebă care era Tache. Tache, răspunse Armeanca, e acela mai mic care a ieşit acum din şcoală şi i-a luat lui Armeanca locul. E mare şi gras, are un cap cât ciutura şi nişte pumni ca baroasele.
— Să dea cu ei în mă-sa şi în ta-său, dacă are aşa pumni, nu în oameni, spuse Ţugurlan liniştit. Unde e! Arătaţi-mi-1 şi mie!
Fără să bage ei de seamă, venise în urmă şi sora lui Ţugurlan cu băiatul. Când ajunseră printre căruţe, ea se apropie de fratele ei şi îl apucă de braţ.
- Stane! porunci ea.
- Nu, zise Ţugurlan, vreau să văd dacă e adevărat că e făină mai puţină.
— N-ai să poţi vedea!
— De ce?
— N-au să-ţi cântărească.
— Ba ttebuie să cântărească, spuse Ţugurlan cu un glas înalt, făcându-i pe cei din jur să se înfioare. Ioane, hai încoace cu mine!
Mergeau printre căruţe cu paşi mari şi încordaţi. De câteva ori oamenii îl înconjurară, încercând să-1 oprească, dar el le spuse că dacă sacii lui cântăresc atât cât trebuie n-o să fie nimic.
Auzi ce prostie! Vrea să cântărească făina când toată lumea ştie că fiii morarului „trăgeau" de mulţi ani. Chestia asta n-o mai discuta nimeni.
- Ce! sttigă Ţugurlan uluit.
- Tu şi cu Ion al lui Miai nu ştiaţi de chestia asta? râse cineva.
— Las-o moartă, Ţugurlane.
1140
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1141
- Cum?
II lăsară în pace. Asta parcă era căzut din cer, se mirau ei. Asta abia acum află cine erau ai lui Aristide. Ba mai rău: nu ştia nici ce putere aveau, că nimic bun nu ieşea dacă te ridicai împotriva lor. Dar dacă nu ştia aceste lucruri trebuie lăsat să le afle; nu te puteai numi un om întreg dacă nu ştiai cu cine trăieşti în sat.
Ţugurlan într-adevăr nu ştia aceste lucruri. Dacă i s-ar fi spus câ averea lui Aristide şi a feciorilor săi era de două ori mai mare decât moşia maiorului ar fi rămas buimăcit. Şi n-ar fi crezut în nici un caz că oamenii care munceau cu ziua pe pământurile lui Aristide trăiau tot atât de rău ca şi el. Faptul câ Aristide avea trei maşini de treierat, o moară cu valţuri şi o fabrică de ulei aici în sat şi gata să fie terminată în Tătărăşti altă moară şi presă de ulei, aceste lucruri le ştia, nu i se părea de mirare; cineva trebuia să aibă maşini de treierat; maşina de treierat şi moara cu valţuri care făcea făină albă de ţi-era milă să pui mâna pe ea, erau nişte minuni. Altceva era cu pământul; un om singur să aibă sute de pogoane de pământ, cum avea maiorul, în timp ce Ţugurlan să nu aibă nimic, asta nu mai era o minune. Moara şi fabrica de ulei şi maşinile de treierat nu puteau fi împărţite. Dar moşia? Nu ştia că pe lângă moară şi maşini de treierat Aristide mai avea cel puţin o sută de hectare de pământ şi mai mult de douăzeci de hectare de pădure şi vie...
încât faptul că Tache, feciorul lui Aristide, îl bătuse pe Ion al lui Miai pe nedrept i se părea lui Ţugurlan ceva de neiertat, tot atât de grav ca şi când ai descoperi că într-o familie tatăl îşi leagă copiii cu capul în jos. Există o putere şi un drept al tatălui asupra copiilor şi există şi o putere şi un drept al celui care are moară asupra celor care macină la ea; ai putere ca la urma urmei, dacă nu-ţi place de Ion al lui Miai, să-l goneşti de la moară şi să nu-i dai voie să macine, dar de unde dreptul să-l loveşti? Ţugurlan era foarte liniştit, dar aceste gânduri îl
stăpâneau cu atâta putere încât nu vedea cum ar mai putea să rămână liniştit şi bucuros cu el însuşi, cum se simţea în ultima vreme, dacă ar lăsa lucrurile aşa cum se petrecuseră. Bucuria de a fi liniştit şi împăcat n-ar mai avea nici o valoare.
IX
îl căuta pe feciorul lui Aristide cu nişte priviri negre, strălucitoare, cu chipul alb şi înţepenit. Tache se afla la marginea poienii cu căruţe, împreună cu unchi-său Năstase. Venise un convoi dintr-un sat vecin şi îi treceau pe listă pe aceştia care n-aveau moara lor în sat...
Ţugurlan îl zări şi, cu Ion al lui Miai după el, se îndreptă într-acolo. Se apropie cu paşi rari, cu fruntea sus, şi cei care îl văzură se înfiorară. Mulţi nu-1 cunoşteau, şi întrebau cine era. De mult nu mai văzuseră un astfel de om şi faptul că ăsta, care arăta a fi unul stăpânit care ştia ce face, îndrăznea totuşi să nu se împace cu ceea ce de mult se stabilise în sat, îi făcură să uite ceea ce ştiau de ani de zile. Dacă el îndrăznea, însemna că el ştia ceva care ei nu ştiau şi înfriguraţi să afle acest ceva nou şi nebănuit care apăruse în mijlocul lor, lăsară căruţele fără pază şi începură să se apropie din toate părţile. Se apropiau însă cu grijă, mai mult la pândă decât hotărâţi la ceva. în orice caz, el avea dreptate, o ştiau prea bine, şi dacă nu puteau face ceea ce făcea el, puteau totuşi să-l apere.
Tache şi Năstase se pomeniră fără veste cu Ţugurlan lângă ei şi o clipă se mirară. Tache era aşa cum spusese Armeanca, adică foarte gras şi avea o frizură înaltă şi deasă. Mirarea lui de o clipă scoase la iveală ceva care statura şi grosimea sa ascundeau, şi anume faptul că era mult mai tânăr decât s-ar fi crezut. Altfel, cu ceafa mare, cu guşa care îi apărea sub bărbie, cu grosimea de butuc a trupului, ai fi zis că are cel puţin treizeci de ani. Nu numai ochii, dar şi gura şi nasul şi urechile i se ascundeau în grăsimea chipului. Braţele piereau şi ele de asemenea
1142
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1143
în umeri, parcă avea mâini numai de la coate în jos. Pe lângă el, Ion al lui Miai părea o creangă lipsită de coajă şi frunze.
— De ce, întrebă Ţugurlan, l-ai bătut pe Ion al lui Miai? Tache mai rămase o clipă cu ochii lui neclintiţi, nedumeriţi
de apariţia lui Ţugurlan.
— Cine l-a bătut? întrebă Năstase.
— Dumneata l-ai bătut! afirmă Ţugurlan uitându-se la Tache. De ce?
Ion al lui Miai ieşi în faţă cu chipul lui parcă strâmbat de lovituri, în realitate de umilinţa aceea pe care o îndurase şi de care vroia să scape, şi atunci Tache îşi aduse aminte. Văzându-1, deodată, fără nici un fel de semn de furie, se repezi în el şi îl lovi iar cu pumnul cu atâta putere, încât Ion al lui Miai se prăbuşi.
—'.. .Pe mă-ta să te... iar ai venit, dumnezăul... sughiţă apoi Tache cu un glas straniu, neaşteptat de subţire pentru gâtul şi pumnii lui înfricoşători. Iar ai venit, fir-ai al dracului, mă faci pe mine hoţ, dumnezăul... M-a făcut hoţ, strigă el mai departe cu glasul acela, adresându-se unchiului său.
— De ce te-a făcut hoţ? întrebă Ţugurlan liniştit, fără măcar să-i arunce lui Ion al lui Miai o privire, ca şi când ceea ce făcuse Tache, noile lovituri pe care i le dăduse prietenului său, nu prezenta pentru el nici un interes. De ce te-a făcut hoţ? repetă el, de astă dată apropiindu-se mai mult de Tache, venind chiar lângă pieptul lui.
Aştepta răspuns. Se făcu linişte.
— Ce?! guiţă Tache.
— De ce te-a făcut hoţ?
— Şi tu ce vreai? Şi tot aşa pe neaşteptate, îşi făcu vânt şi-şi repezi pumnul în capul lui Ţugurlan.
Acesta se feri, se trase înapoi şi vru să repete întrebarea, dar Tache, înfuriat că lovituria nu-i izbutise, îşi făcu vânt din nou, năpustindu-se ca orbul înainte.
Oamenii ţâşniră în lături, lăsându-i lui Ţugurlan loc să se retragă. Ţugurlan se dădea îndărăt, repede, ferindu-se. Privirea sa strălucitoare nu-1 slăbea însă pe fiul morarului şi se lărgea din ce în ce mai mult, fascinată parcă de ceea ce vedea. Tache devenise parcă un vierme monstruos, din faţa căruia ori trebuia să se dea mai repede îndărăt, ori să-1 omoare cu scârbă, cu groază şi cu mânie. Şi nu putu să se dea mai repede şi se opri şi îl lovi în faţă o dată, de două ori, una după alta. în aceeaşi clipă sângele ţâşni din nasul şi gura lui Tache, şi acesta buimăcit, ne-venindu-i parcă să creadă, se uită zăpăcit în jur. Mugi şi se repezi iar înainte, dar de astă dată lovitura care o primi îl trimise de-a-ndaratelea şi îl culcă în cele din urmă la picioarele celor din jur. De acolo însă oamenii nu-1 mai lăsară să se repeadă, nu mai putură îndura să-1 vadă cu sângele acela cleios curgându-i din nas şi îl împinseră la margine şi umplură cu trupurile lor golul dintre ei şi Ţugurlan. Tache se zvârcolea însă mereu să se repeadă, dar oamenii îl ţineau uitându-se la el cu dispreţ.
Năstase fusese luat fără veste, n-avea în clipa aceea pe nimeni de-ai lui care să-i sară în ajutor, încât văzându-1 pe nepotu-său trântit la pământ, nu îndrăzni să sară să-1 răzbune, se smulse de lângă căruţă şi o luă spre şosea cu paşi repezi. Cineva băgă de seamă şi strigă:
- Fugi, Ţugurlane!
Se îngrămădiră toţi pe el şi-l îndemnară să urce în căruţă şi să fugă cât mai repede. Năstase avea să se întoarcă cu ai lui de prin Cotoceşti şi au să-1 taie.
- Cum adică! strigă Ţugurlan. Ei sunt hoţi şi sar cu pumnii pe mine şi pe ăsta şi tot ei să mă taie? De ce să fug? Să cântărească sacii, să fiţi martori, am să-1 dau în judecată! Adică cum...
- Ţugurlane, fi-ţi-ar cântăritul al dracului, îl întrerupse unul dintre ei, un om voinic pe care Ţugurlan nici nu-1 cunoştea, fugi dracului de aici şi nu mai aştepta! Şi spunând acestea îl apucă strâns de braţ pe Ţugurlan şi îl trase cu el spre căruţă.
1144
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1145
Al lui Miai, strigă el, fără să-l slăbească pe Ţugurlan din strân-soare, înhamă caii, ce dracu te mai uiţi ca un prost!
Pe drum însă Năstase se răzgândise să se mai ducă în Cotoceşti la ai lui. Se duse fuga la primărie şi îi spuse fratelui său, care auzindu-1 îşi pierdu cumpătul şi chemă jandarmii.
Când şeful postului sosi, Ţugurlan şi Ion al lui Miai coborau cu căruţa spre sat şi, neprevăzători, trecură chiar prin faţa primăriei.
- Uite-i! strigă Năstase ţâşnind afară.
Văzându-1, Ion al lui Miai se sperie şi vru să dea bice cailor, dar era prea târziu. Năstase tăbărî peste saci şi sărind deasupra se prăvăli cu pumnii şi picioarele în capul lui Ţugurlan. Acesta nu-şi pierdu cumpătul, sări jos şi vru sâ întoarcă loviturile, dar în acelaşi timp o mână i se înfipse în ceafă pe la spate şi când se răsuci să vadă cine era, o palmă grea îl făcu să simtă flăcări înaintea ochilor.
Se trase înapoi şi se dezmetici. Era jandarmul. înghiţi greu şi se linişti.
— De ce dai în mine, dom' şef?
- Am să-ţi spun la secţie! răspunse şeful postului la fel de calm şi nu se mai uită la el. Se apropie de căruţă şi îi spuse şi lui Ion al lui Miai: Mergi şi tu la secţie.
Ţugurlan avu o presimţire fulgerătoare a tot ceea ce avea să se întâmple cu el de-aici înainte şi tot atât de fulgerător el se împacă pe deplin cu ceea ce vedea în această presimţire... Inima, pe care palma jandarmului o îngheţase ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa aşa, îngheţată de palma aceasta, niciodată nu va mai bate cum bătuse. îndurată, palma jandarmului va stinge în el flacăra îndrăznelii şi nenorocirea aceasta ar fi mai mare decât orice închisoare (închisoarea fusese presimţirea care îi trecuse ca un fulger prin cap).
— De ce dai dumneata în mine, dom'şef, când nu ştii despre ce e vorba? repetă el cu un glas liniştit.
Jandarmul tresări: „Aha!" se miră el. Va să zică avea de-a face cu unul care vroia să ştie de ce. înainte de orice trebuia să afle că de aceea, pentru că aşa vroia el, jandarmul, aşa judeca el, aşa socotea el câ e bine, el era acela care judeca lucrurile şi nu Ţugurlan.
- Nu ştii despre ce e vorba? se miră jandarmul. Vrei să spui că nu tu eşti acela care a sărit şi l-a bătut pe domnul Tache?
- Nu, el a sărit la mine, răspunse Ţugurlan.
Şi de ce n-ai venit la mine să-mi spui? zise jandarmul îm-pingându-şi puşca cu cotul spre spinare şi apropiindu-se din nou de Ţugurlan. Sau crezi că eu sunt pus aici de... mă-tii! zise aproape vesel şi de astă dată îl cârpi pe Ţugurlan din plin, aruncându-1 pe picioare trei paşi mai încolo.
Ţugurlan scutură din cap, încordat, şi avu o clipă de spaimă. Această a doua palmă ameninţa să şteargă tăria celei dintâi: jandarmul lovea fără ură şi fără plăcere; se vedea cât de colo că el credea că aceste palme erau nişte fleacuri.
- De ce zici că n-ai venit la mine să-mi spui? repetă jandarmul apropiindu-se de Ţugurlan cu nişte paşi leneşi şi cam plictisiţi.
- Oamenii sunt martori, zise Ţugurlan cu răsuflarea şuierătoare. I-am întrebat de ce ne-a dat făină lipsă şi de ce l-a lovit pe Ion al lui Miai! A sărit la mine şi...
- Ia-1 la post, jandarm! Ce stai la discuţie cu el? strigă atunci Aristide de pe treptele primăriei, şi acest strigăt alungă clipa şovăitoare care se strecurase hoţeşte în inima lui Ţugurlan.
- Da, da, şi? Spune! îl încuraja jandarmul pe Ţugurlan ca şi când n-ar fi auzit strigătul lui Aristide. Făină lipsă, zici tu, nu-i aşa? Spune! Va să zică îl faci hoţ pe domnul primar, cu alte cuvinte! Pentru tot satul domnul primar e domnul primar, dar pentru tine nu!
De astă dată şeful nici nu-şi mai ascunse mişcările şi Ţugurlan văzu din timp cum îi pregăteşte o nouă lovitură. O bucurie arzătoare licări în privirea lui. Inima începu să-i bată
1146
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1147
rar, cu o putere copleşitoare: d-aici înainte nimeni şi nimic n-avea să-i mai îngheţe sau să-i încetinească bătaia.
- Da, pentru mine domnul primar e un hoţ! spuse el rar şi răspicat şi în clipa următoare sări asupra omului din faţa sa, a cărui mişcare de a lovi nici măcar nu se mai văzu.
Se prăbuşi cu jandarmul în mijlocul drumului, încalecă peste pieptul lui şi îl strangula izbindu-1 cu capul de pământ. Mişcarea aceasta nu avea însă puterea care trebuia şi îndată ţâşni în picioare, apucă puşca de ţeava şi vru să lovească cu ea, dar o aruncă şi năvăli din nou cu picioarele lui desculţe peste pieptul şi faţa jandarmului.
Acesta se răsuci pe jos cu destulă uşurinţă. De uimire aproape că nici nu simţise cele câteva lovituri pe care i le dăduse Ţugurlan peste faţă.
Oamenii alergară de prin curţi, se auziră ţipetele înfricoşate ale muierilor.
- Puneţi mâna pe el! strigă Aristide şi se repezi el însuşi în Ţugurlan împreună cu fi-său.
Năstase sărise pe la spate şi încerca să-i prindă mâinile. Până să se apere, Ţugurlan se pomeni gâtuit şi izbit în faţă de primar, îl lăsă pe Năstase să dea pe la spate şi gâtuindu-1 la rândul său pe primar îl împinse de-a-ndaratelea spre primărie şi izbindu-1 sălbatic, roşi zidul cu capul lui.
- A, domnul primar! gâfâia el. De ce pui jandarmul pe mine, dom'le primar? De ce, dom'le primar, faci una ca asta? Fiindcă eşti hoţ şi ţi-e frică să nu afle lumea, d-aia pui jandarmul pe mine? Păi tot hoţ rămâi şi aşa, dom'le primar, biserica şi crucea dumnezeului mă-tii! D-aia ai făcut tu moară, să furi bucatele oamenilor?
Şi în această clipă de buimăceală, în care nimeni nu îndrăzni să se atingă de el, Ţugurlan se îndreptă spre căruţă continuând să strige:
— Şi-a pus copiii la moară să fure bucatele oamenilor şi să dea cu pumnul şi tot el cheamă jandarmul. Mama voastră de hoţi, lasă că v-arăt eu vouă!
Când să se urce alături de Ion al lui Miai, deodată Ţugurlan se opri, se întoarse înapoi liniştit şi trecând printre oameni, care îi făceau loc încă uluiţi, se aplecă, ridică de jos arma jandarmului şi se întoarse la căruţă cu aceiaşi paşi măsuraţi.
— Mână, Ioane! strigă el şi abia atunci şeful postului se dezmetici şi se repezi spre căruţă, dar era prea târziu. Să vii la mine acasă, dom'şef, să-ţi dau puşca! mai strigă Ţugurlan în timp ce caii cu căruţa se îndepărtau în goană, înecându-1 pe jandarm într-un nor de praf.
X
Ţugurlan ajunse repede acasă şi o îngrozi rău pe muierea lui când odată cu sacul de făină el dădu jos şi o puşcă. Ion al lui Miai nu era mai puţin îngrozit, dar Ţugurlan îl linişti spu-nându-i că n-avea de ce să se teamă:
— Tu n-ai făcut nimic, Ioane, îi spuse. Du-te acasă şi vezi-ţi de treabă.
Ţugurlan deşertă sacul cu făină în hambar şi îl puse pe băiat să pândească Ia poartă.
— Vezi dacă vine jandarmul cu soldaţi! îi porunci el. Muierea nici măcar nu-1 mai întrebă ce s-a întâmplat. Tocmai când se aşteptau mai puţin, tocmai acum când de
câtăva vreme bărbatul ei arăta mai liniştit şi mai împăcat, se petrecuse nenorocirea. O presimţise de mult şi iată că acum era aici, în colţul tindei, având forma înfricoşătoare a unei puşti.
Ţugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se întoarse în tindă şi se aşeză apoi pe celălalt prag, aruncând sacul în colţul unde era puşca.
— Nu-ţi fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce să-mi facă.
f
1148 MARIN PREDA MOROMEŢII. I 1149
Ea oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în nişte depărtări fără sfârşit.
— Ei şi! zise el şi aceste cuvinte însemnau: „Şi dacă o să fie rău, ce? Nu te-ai învăţat încă cu acest gând?"
— Stane, ce-ai făcut? se auzi deodată un glas urcând pe prispă şi o clipă mai târziu intrară înăuntru Armeanca cu nevastă-sa.
- Ce să fac, didă, o întâmpină Ţugurlan pe soră-sa cu un glas firesc, de gazdă, şi-i dădu un scăunel mic cât şchioapa. Şezi, didă. Au vrut să mă ia la secţie şi jandarmul a dat în mine. I-am luat puşca! De ce nu şezi?
- Stane, spuse sora poruncitor. Lasă puşca aici şi fugi. Aştepţi să vie să te prindă, ori ai înnebunit?
Abia spuse aceste cuvinte şi se auziră alte glasuri la poartă. Era Ion a lui Miai cu fiu-său şi cu muierea şi cu încă vreo doi vecini. Le povestise Ion al lui Miai şi intrară peste Ţugurlan cu spaima în priviri, îndemnându-1 să fugă numaidecât.
- Unde să fug? întrebă Ţugurlan supărat.
— în pădure.
- Şi acolo ce să fac?
Nu ştiau nici ei, arătau cu totul rătăciţi.
— Ce să fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? Şi pe urmă, dacă mă prinde, ce? zise Ţugurlan.
Nu-1 înţelegeau. Ca să rămâi curat şi întreg trebuie să plăteşti. Şi dacă alţii trăiesc ca nişte iepuri, treaba lor. Trăieşte fiecare om cum poate. El, Ţugurlan, nu putea trăi ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat şi strigă că se vede jandarmul.
— E cu soldaţii? întrebă Ţugurlan.
- Nu, e singur.
Vecinii se împrăştiară. Ţugurlan se ridică de pe prag, apucă puşca şi se duse cu ea în grădină, unde o piti sub şira de paie. Uniforma jandarmului se vedea de departe înaintând pe lângă garduri. El intră în curte fără grabă, închise poarta şi, fără sâ se uite la Ţugurlan, care îl aştepta în mijlocul bătăturii, urcă scara prispei şi pătrunse în tindă. Ţugurlan veni după el.
Jandarmul intră în odaie, îşi luă capela din cap şi se aşeză pe pat. Ţugurlan rămase în picioare. Din toate acestea el înţelese îndată că a dezarma un jandarm nu era rău numai pentru tine, ci şi pentru el, dacă nu chiar mai rău pentru el.
— Ce e, dom'şef? zise Ţugurlan.
Fără capelă, şeful de post semăna cu un ţăran mai umblat. Era tuns ca şi ţăranii, fără frizură, şi la tâmple încărunţise.
— Uite, Ţugurlane, eu când întâlnesc dreptatea omului îl dau dracului, îmi scot capela! zise şeful uitându-se ţintă la Ţugurlan.
— Dar până o întâlneşti, îl loveşti pe om peste obraz! răspunse Ţugurlan aşezându-se pe celălalt pat.
— Vezi părul ăsta al meu! zise şeful arătându-şi tâmpla cu degetul. Al tău e negru! întreabă-mă pe mine şi o să-ţi spun multe! promise el cu un glas care nu minţea. Ce-ai avut de te-ai apucat cu ai lui Aristide?
— Nu puteai să întrebi aşa dinainte?
— Mai bine taci din gură şi ascultâ-mă aicea, zise jandarmul supărat. Am dat eu, ai dat şi tu! Ce mai vreai?
Ţugurlan nu mai zise nimic. Şeful îşi lăsă capul cărunt în jos şi rămase astfel, cu coatele pe genunchi, câteva clipe lungi. Când îşi ridică faţa, expresia lui era ca şi mai înainte, aspră şi întunecată. Nici o urmă nu-i rămăsese pe chip de loviturile primite. Numai privirea îi era mai vie.
— Mă, băiatu-ăla, ia vin' încoace! spuse el uitându-se spre uşă, şi când băiatul lui Ţugurlan, uimit şi cam speriat, pătrunse în odaie, jandarmul se căută în buzunarul dinăuntru al vestonului şi scoase portofelul. Du-te la Crâşmac şi adu două kile de vin. Ia-o prin grădină, să nu te vadă cineva.
Marin se întoarse spre taică-său dar acesta, cu privirea neagră, se uita neclintit la jandarm şi nu-1 vedea pe băiat. Marin ieşi în tindă cu bancnota în mână şi şopti maică-sii ciudata însărcinare.
1150
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1151
- Du-te, oftă manta uşurată şi intră în odaia cealaltă după sticle. Armeanca plecase, dar sora lui Ţugurlan aştepta pe prispă să vadă ce-o să se mai întâmple.
Până veni Marin, şeful de post rămase mut, cu pleoapele peste ochi. Se gândea. Ţugurlan ieşi afară şi îl lăsă câtva timp singur.
- Să nu-i dai puşca! îi şuieră sora lui Ţugurlan, în tindă.
- O să vedem! răspunse Ţugurlan.
- Să nu bei cu el, spuse ea din nou.
- Şi asta o să vedem.
Nevenindu-i încă să creadă, nevasta lui Ţugurlan intră în odaie, aşternu o faţă pe măsuţa de la geam şi aduse pahare. Totul se petrecu în tăcere. Când Marin puse sticlele pe masă, şeful de post se apropie şi trase perdelele de la geam, să nu se vadă în drum. Apucă sticla şi turnă hotărât, fără să-l prea ia în seamă pe Ţugurlan. Nu zise noroc, ciocni doar şi dădu paharul pe gât dintr-o singură sorbitură. Turnă iar şi paharul de vin tremura în mâna lui, dar nu de slăbiciune, ci de emoţie pentru vin. Pa al treilea pahar faţa aspră i se mai destinse şi se uită în sfârşit la Ţugurlan, care în acest timp nu-1 slăbise nici o clipă din priviri.
- Bă, eu nu sunt jandarm al dracului! se răsti şeful de post rezemându-se cu cotul de masă şi uitându-se drept în ochii lui Ţugurlan. Ai auzit tu de mine ceva p-aici prin comună? (Supărat, îşi turnă al patrulea pahar.) Nimeni nu poate să zică de mine că am făcut ceva cuiva! Asta s-o ştii de la mine, că eu nu sunt prost şi n-am venit aicea să beau cu tine ca să mănânc c.. .t de pomană. Crezi că eu nu ştiu cine eşti tu? Ştiu, dar tu nu ştii cine sunt eu. Te-ai luat după palmele pe care ţi le-am dat, dar când ai fost în armată, ia să-mi spui, câte palme de astea ai mâncat? Şi acuma am să vin eu să-ţi pun ţie întrebarea şi să-ţi dovedesc că ţi-ai făcut-o singur cu mâna ta. Pentru că ţi-ai făcut-o singur, fiindcă dacă veneai la mine şi-mi spuneai: uite, dom'şef, aşa şi aşa! eu te-aş fi învăţat ce să faci, nu mă cunoşti,
nu ştii pe câţi am scăpat eu de la puşcărie. Uite al lui Baltag, să te duci să-l întrebi şi pe Lisandru Piţur. (Jandarmul îşi aprinse o ţigară, fuma, vru să continue, dar îl întrerupse tuşea, tuşi şi scuipă alături de masă şi şterse furios cu talpa cizmei ca şi când ar fi strivit ceva.) Să nu crezi că am venit la tine să mă rog să-mi dai arma! spuse el aproape cu duşmănie, clătinând mărunt din cap şi ameninţând cu privirea. Să nu crezi chestia asta! Fac un raport că am fost dezarmat prin atac de forţă majoră şi pe urmă tu beleşti coceanul, nu eu. Martor mi-e primarul şi lumea care era acolo! Dar eu vreau să-ţi pun ţie întrebarea de ce te-ai apucat tu cu ai lui Aristide? Şi la chestia asta să te vedem cum răspunzi.
Şeful de post, în timp ce vorbise, se aplecase din ce în ce mai mult spre Ţugurlan. Se retrase dintr-o dată şi puse din nou mâna pe sticlă. Ţugurlan tăcea.
— Eu am venit aici acum şapte ani! Eu numai o singură dată am fost mutat, şi de la Stoiceşti de unde am venit le-a părut rău după mine. Eu n-am nimic pe conştiinţă! Dar ştiu cum sâ procedez, şi dacă beau acum un pahar cu tine (Ţugurlan nu se atingea de vin), mâine când ne-om întâlni pe drum, dacă vreai îmi dai bună ziua, bine, dacă nu, nu! Şi îi găsesc aici: pe domnul primar Aristide, pe domnul notar, pe domnul Toderici, pe domnul Crâşmac, pe domnul Stan Cotelici, pe domnul Tudor Bălosu! Şi veneau oamenii la mine: dom'şef, aşa şi-aşa, mi-a omorât un mânz, m-a bătut, nu mi-a plătit... Chem la anchetă: aduce martori că nu e adevărat. Poţi să-i faci ceva? Cu ce dovedeşti? Dragă Căciulă, nene Izmana, frate Peline, mi-a dat statul misiunea de jandarm, dar n-am ce să-ţi fac! Vino cu martori şi-ţi fac proces. Aude omul cum stă povestea, vine cu martori şi-i fac proces, dar are el bani să ia avocat, ca să-l apere? Domnul Crâşmac ia un avocat, iar domnul notar ia doi! Şi vine altul să-i fac şi lui proces. Şi mă uit la el şi-i spun: „Bă, ce vreai să faci tu?" „Să-l dau în judecată!" „Dar n-ai să mă înjuri pe mine?" „De ce?" „Că-ţi fac proces!" „De ce să te înjur?" „Păi
1152
MARIN PREDA
fiindcă o să cheltuieşti degeaba şi o să mă înjuri pe mine că te-am pus la cheltuială!" Se duce omul acasă. Mai vine el altă dată să-mi ceară să-i fac proces? Nu mai vine! De ce? Pentru că a băgat la cap că mai bine să se ferească de domnul primar şi de domnul Crâşmac şi să n-ajungă cu ei la proces. Acum şase ani era unul al lui Ciucă, de acolo de la ei din Cotoceşti. Stătea toată iarna pe la ei prin curte, tăia lemne, vai de capul lui, avea o grămadă de copii. Vara muncea toată ziua pe câmp, cu muierea şi cu copiii (copiii şi muierea mai veneau acasă, dar el rămânea şi noaptea, dormea la vie, le păzea via aia cu struguri albi). Şi mă pomenesc într-o zi că vine la secţie. „Ce e, mă Ciucă?" Aşa şi pe dincolo, s-a îmbolnăvit şi a zăcut în spital. Era alb la faţă. „Şi ce vreai de la mine? Vorbeşte şi tu mai tare, că nu se înţelege nimic", i-am spus eu (abia i se auzea glasul!). Hâr-mâr, abia am putut să pricep că domnului Năstase nu-i mai plăcea de el şi câ tocmise altă slugă. Dar nu era aia, că mai găsea el unde să muncească, dar zicea că avea la el cinci mii de lei. Am rămas trăsnit. „Cinci mii de lei?" „Am adunat şi noi, zice, să cumpătăm un pogon de pământ." Avea două fete mari şi zicea că una să ia pogonul de pământ, alteia să-i rămână casa, iar băieţii când s-or face mari, e mai lesne cu ei, că sunt băieţi, dar fetele e greu să se mărite fără nimic. M-am dus la Aristide şi l-am întrebat. „Habar n-am, zice, fi-meu, Tache, se ocupă cu chestiile astea, întreabă-1 pe el." „I-am dat toţi banii, dă-1 în mă-sa", mi-a răspuns Tache. Nici măcar n-a vrut să stea de vorbă. I-am chemat iar pe Ciucă: „Ai martori că ai muncit la el?" „Păi toată lumea ştie", zice. „Dar ai martori că nu ţi-a dat nimic?" „Păi el trebuie să aibă martori, nu eu", zice Ciucă. Hm! Avea şi el dreptate. M-am dus iar la Tache. „Ai chitanţă că i-ai plătit cinci mii de lei?" „Care cinci mii de lei? zice Tache. L-am ţinut pe mâncare şi îmbrăcăminte." „Domnule Tache, îi spun, omul a venit la mine şi declară că a muncit la dumneavoastră cinci ani de zile, cu o mie de lei pe an, cu mâncare şi un rând
MOROMEŢII. I
1153
de haine pe iarnă. El aşa zice." „Minte, dă-1 în mă-sa". „Are martori zic, are să te dea în judecată." „Să mă dea, zice, şi eu am martori." Nu era de competenţa mea, aşa că nu i-am făcut eu procesul, i l-a făcut alde Dobrescu, avocatul. II ţii minte pe Ciucă? Era unul aşa, înalt şi slab, cu nasul mare, cam ameliţa de-un picior, îi scăpase odată securea în fluierul piciorului. Era pe primăvară. E-a apucat primăvara ailaltă şi procesul tot nu l-a câştigat. Pe toamnă a căzut iar la pat şi a murit în spital.
Şeful de post se opri şi-şi udă gâtlejul uscat cu un pahar de vin. Se uită la Ţugurlan şi mormăi:
- De ce nu beai?
Ţugurlan apucă paharul şi îl dădu pe gât. Se înnoptase de mult şi între timp muierea aprinsese lampa şi o pusese în firidă.
- Acum trei ani, vine la mine al lui Baltac cu falca ruptă. „Dom'şef, zice, dau declaraţie că aşa şi pe dincolo şi mă duc şi-l omor." „Pe cine, mă?" „Pe Tache al lui Aristide." „Ce ţi-a făcut?" O chestie cu nişte lemne... într-o noapte Tache a trimis doi inşi cu tunicile în cap, i-au spart lui alde Baltac geamul, au intrat peste el şi l-au bătut numai în fălci. „Nu da nici o declaraţie, îi spun, du-te în... mă-tii, omoară-1, fă ce vrei, dar dacă te dovedesc cu martori, puşcăria te mănâncă." S-a pus alde Baltac la pândă şi l-a prins; a stat şi a aşteptat câteva luni până a crezut Tache că nu mai e nimic şi într-o noapte Baltac şi cu frate-său, şi ei tot cu tunicile în cap, l-au prins şi l-au bătut tot aşa, în fălci... Dar mai rău! Prinde orbul scoate-i ochii! Am anchetat cazul de faţă cu Tache şi cu tat-său, domnul primar: „Baltac unde-ai fost în seara cutare, la ora cutare?" „în seara cutare, la ora cutare, zice Baltac, am fost la Pălămida să cumpăr nişte blană." „Blana mă-tii, zic, lasă că-ţi arăt eu ţie." „Am martori câ am plecat cu căruţa şi dacă vreţi uite şi hârtia de vânzare de la negustor cu data şi ziua aia. întrebaţi şi negustorul." (Dracu să-1 ia pe Baltac, cum băgase el în cap să se ferească! Chestia cu hârtia de la negustor nici eu n-aş fi putut să-1 învăţ
1154
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1155
mai bine; nu ştiu cum'o fi aranjat el cu negustorul şi cum de-a pândit el ca chiar în ziua aia să-l prindă pe Tache!) I-am dat afară şi i-am spus lui Aristide: „Domnule primar, vă spun eu, nu e ăsta!" A scăpat Baltac de puşcărie, că dacă nu venea la mine, ar fi fost în stare să se ducă orbeşte peste ăla şi s-o păţească! Ei şi acum, azi pe seară aşa, stam eu în secţie şi-mi făceam raportul, începu şeful deodată cu alt glas, dând la o parte sticla goală şi turnând din cealaltă. „Ţârrr! Domnule şef, vino imediat la primărie că a sărit unul să-l omoare pe fi-meu!" „Cine dracu o fi nebunu ăla? mă întreb eu. Unde, domnule primar?" „Isl moară!" „Cine e?!" „Unul al lui Ţugurlan!" Al lui Ţugurlan! Cum să nu ştiu! Atunci, când cu chestia cu nunta, când l-ai bătut pe ăla la nuntă, crezi că n-am aflat?! Crezi că n-a venit ăla la mine?! „ Păi dracu te-a pus să zici ce i-ai zis? i-am spus eu. N-am dreptul să-l chem la secţie fiindcă tu te-ai legat de el şi nu el de tine." Dar cu muierea lui Stan Cotelici, când i-ai turnat laptele în cap? „Dă-1 în judecată", i-am spus lui Stan Cotelici, dar el nu vrea să te dea pentru atâta lucru, că ar fi râs lumea de el, ar fi vrut să te chem la secţie şi să te bat. Te-am chemat? Nu te-am chemat! Puteam să te chem?! Puteam!!! Puteam să-ţi trag în mod legal, o bătaie a dracului, s-o ţii minte cât oi trăi?! Cum sâ nu pot, d-aia sunt şefi N-am făcut chestia asta! Eu nu fac chestii d-astea! Dar acum, frate Peline, ai pus-o de mămăligă! încheie şeful de post pe neaşteptate cu un glas dramatic. Ai crezut că-mi bat joc de tine când ţi-am spus acolo în faţa primăriei de ce n-ai venit să-mi spui mie!
- Chiar dacă ştiam, tot nu veneam, răspunse Ţugurlan răguşit de tăcere.
Jandarmul se posomori şi nu mai spuse nimic timp de câteva minute. Rămase nemişcat, cu mâna pe pahar, cu pleoapele peste ochi. S-ar fi părut că acest răspuns îi amintea de ceva şi că amintirea aceasta îl uimea, de altfel ca şi răspunsul lui Ţugurlan. îşi ridică încet pleoapele şi se uită la omul din faţa
sa cu privire străină, rece: nu mai înţelegea. Se posomori din nou şi turnă vin, de astă dată numai în paharul său, atât de mult îl stăpânea neînţelegerea. Nu se lipise oare nimic, din tot ceea ce spusese el, de Ţugurlan? Se uită bănuitor la el şi îl întrebă:
- Unde e puşca?
- E la mine.
- Ad-o încoace!
Ţugurlan se ridică, se duse la paie şi aduse arma. Jandarmul o luă şi o puse alături, lângă el. Se făcuse târziu. Jandarmul se ridică, mai turnă un pahar, pe care îl bău din picioare, apoi spuse:
- Eu n-am să-ţi fac nimic, dar ai lui Aristide n-au să se uite la bani ca să te bage în puşcărie. Bună-seara!
- Bună-seara, dom' şef! răspunse Ţugurlan, cu un glas curat şi ieşi după el să-l petreacă.
Jandarmul nu-1 minţise pe Ţugurlan, tot ceea ce spusese era adevărat. Dar nu-i spusese totul. După ce Ţugurlan fugise cu căruţa, Aristide intrase în primărie furios şi chemase la telefon pe pretorul plăşii, cu care era prieten, şi căruia îi ceruse să intervină la legiunea de jandarmi să vină cineva în comună unde şeful de post, ca un papă-lapte, a fost bătut şi dezarmat de oameni. Primarul avea de mult bănuiala că şeful de post îi ascundea unele lucruri, nu descoperise nici până astăzi cine îl bătuse pe Tache acum trei ani, şi vroia să scape de el, să fie mutat din comună.
Şeful de post înţelesese că dacă vine şeful legiunii şi îl găseşte fără armă o să fie sancţionat şi încercase să-l îmblânzească pe Aristide, dar Aristide se făcuse că nu înţelege şi atunci jandarmul plecase spre Ţugurlan, hotărât să facă orice ca să pună mâna pe armă.
Când îl văzuse pe Ţugurlan în mijlocul bătăturii, înţelesese că acest om nu se sperie de el cu una, cu două, în primul rând era de mirare că nu fugise, şi că nu va izbuti decât cu vorbă bună să-i ia arma. Dacă Aristide n-ar fi chemat legiunea, l-ar
w
1156 MARIN PREDA
fi iertat pe Ţugurlan, bar fi ţinut câteva zile la arest, i-ar fi tras de astă dată o bătaie pentru că sărise asupra lui şi i-ar fi dat drumul fără să-i mai facă acte. încât nu minţise nici când îi spusese la sfârşit că el n-o să-i facă nimic, dar ştia că în aceeaşi seară va trebui să se întoarcă şi să-1 ridice şi acest lucru nu i-1 spusese.
Ţugurlan era încă la masă când auzi poarta bătăturii deschizându-se.
— Tot eu sunt, Ţugurlane, spuse şeful de post în şoaptă (era acum însoţit de doi soldaţi). Ce faci, te-ai culcat?
— Nu, taman mâncasem.
Şeful de post intră în curte şi se aşeză pe prispă.
— Ţugurlane, Aristide a telefonat la legiune, îi spuse el. Când m-am dus la secţie şi am vorbit şi eu cu legiunea, dom'majur mi-a dat ordin să te trimit acolo cu escortă; aşa că îmbracă-te, ia-ţi ceva de mâncare, şi ceva bani dacă ai, şi hai să mergem.
— Dom'şef, dar dumneata de ce n-ai raportat cum s-a întâmplat? Dumneata ştii că eu nu...
— Lasă vorba, Ţugurlane! Ţi-am spus adineauri că n-am ce să-ţi mai fac! După ce că-mi sari în cap, mai vreai să te şi apăr.
— N-am nevoie de apărarea dumitale!
— Atunci îmbracă-te mai repede şi nu mă mai ţine aici! Ţugurlan intră în casă. îşi luă o flanelă. îşi puse pălăria pe
cap. Nemaiavând ce să ia, vru să iasă, dar avu o clipă de nelinişte. Rămase ţintuit în mijlocul casei şi i se pătu că lumina lămpii scade şi se face întuneric. într-o clipă îşi aminti de arie, de snopii de grâu, de Moromete. („Ce-o fi făcând Moromete?" îl fulgeră prin cap şi îi păru rău că n-are să mai poată să-i dea îndărăt sacul cu grâu.) Apoi neliniştea îi trecu şi o strigă pe muiere din tindă. îi spuse că are să se întoarcă, să n-aibă nici o grijă. Să nu i se întâmple ceva băiatului.
— Până mă întorc, mai du-te pe la soră-mea, sfârşi el şi ieşi şi trecu prin tindă, fără să se uite spre prag.
Acolo era băiatul şi simţise că era mai bine să nu-1 vadă.
MOROMEŢII. I 1157 XI
în acest timp, la Moromeţi era linişte. Mai târziu, când întâlnindu-se cu Cocoşilă, cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan, avea să afle că Ţugurlan a fost condamnat la doi ani închisoare, Moromete avea să întrebe: „De ce a făcut Aristide chestia asta? A înnebunit, sau ce e cu el? El nu-şi dă seama că..."
Şi nu mai spusese restul gândirii, de uimit ce era...
Ia ora aceasta însă, când şeful de post încheia procesul-ver-bal pe baza căruia Ţugurlan avea să fie condamnat, Moromete dormea.
Erau istoviţi toţi, treieraseră chiar astăzi şi se culcaseră devreme ca să se poată duce dimineaţă din nou, la arie. Ceata nu terminase şi în afară de asta mai aveau de cărat paiele.
Cu toate că Niculae dăduse toată ziua cu furca la spatele maşinii şi se simţea zdrobit de oboseală, când se făcu linişte deplină peste sat el deschise din nou ochii lângă spinarea tatălui său şi, ca şi data trecută când se hotărâse plecarea lui Achim la Bucureşti, bucuria îi luă cu mâna oboseala şi rămase treaz, cu privirea deschisă spre stelele de pe cer.
De astă dată tatăl său dormea dus şi putu să se gândească în voie la el însuşi şi la dorinţele lui arzătoare.
Din ziua aceea, de la seceriş, când plânsese pe mirişte fiindcă fraţii îşi bătuseră joc de el, înţelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorinţa, trebuie să-1 sâcâie mereu cu acelaşi lucru. Tatăl său era un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-1 facă să-1 dea la şcoală, ci cu argumente...
Şi din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă nimănui şi ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui şi se gândea în linişte la acel lucru necunoscut care îi închidea calea: voinţa tatălui
1158
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1159
său. Aşezându-se jos cu coatele pe genunchi şi cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adânc taina, sâ afle cum şi în ce fel trebuie să procedeze pentru ca de acolo să ţâşnească hotărârea: „Pe Niculae am să-l dau la şcoală".
Prima descoperire pe care o făcu fu aceea că tatăl său nu spunea nici da, nici nu şi socoti acest lucru drept o victorie; tatăl său ar fi putut spune nu, din capul locului! Gândindu-se ce lucru turburător ar fi sâ plece din sat şi să înveţe mai departe la şcoala normală, nehotărârea tatălui său (el aşa credea, că era vorba de nehotărâre) căpătă pentru el proporţii nemăsurate: îi pândea expresia chipului, privirea, mişcarea cutelor frunţii şi îşi spunea: „Se gândeşte, ah, ce bine! Să nu spun nimic, să nu suflu o vorbă, să-l las să se gândească".
Şi între timp se gândea şi el şi în curând făcu altă descoperire, şi anume că pentru fraţii şi surorile lui şcoala era ceva absolut străin şi îndepărtat, al cărei rost pe pământ nu-1 cunoşteau şi nici nu vroiau să-l cunoască. Descoperirea aceasta îl întrista puţin pentru mama lui. Ar fi dorit ca ea să ştie să citească şi să se bucure şi ea aşa cum se bucura el când îi cădea în mână o carte şi o citea. Descoperirea îl făcu apoi să simtă pentru fraţi şi surori dispreţ şi duşmănie. Ei nu numai că nu doreau cartea, dar încercau chiar să-i dea de înţeles că dacă el o doreşte, asta n-o să le schimbe lor părerea despre el, tot la muncă au să-l pună şi tot „ţestosul ăla de Niculae care trebuie luat de urechi" o sâ-l numească. Tatăl său preţuia cartea, dar nici el într-atâta încât să înţeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.
Ajuns aici cu descoperirile, Niculae îşi dădu seama că trebuie negreşit, cu orice preţ, orice s-ar întâmpla, să plece din sat şi sâ înveţe mai departe şi descoperirea i se păru atât de revelatoare încât i-o comunică fără şovăială tatălui său.
— Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală! spuse el într-o după-amiază la arie, cu un glas dramatic şi ameninţător, în auzul întregii familii.
- Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, şi toţi, până şi maică-sa, izbucniseră în hohote.
Tatăl său avusese un glas din care înţelegea că era vorba de şcoala asta din sat.
- O să vedeţi că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată fără să se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie dovedită.
Şi în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei, nu putea zbura fără ei.
începuse apoi atacul. Totul trebuia făcut prin mama, de ea se simţea încă legat şi fără ajutorul ei nu putea să înceapă lupta.
- Mamă, eu, dacă mă însor, am dreptul la două pogoane de pământ, nu e aşa?
- întâi să te faci mare şi pe urmă să te gândeşti la însurătoare, răspunse mama.
- Mamă, dacă ia Tita un pogon şi Ilinca un pogon, partea mea, mă lasă să mă duc la şcoală? Eu n-am nevoie de nici un pământ, să-l ia ele şi să mă ajute să plec.
- Niculae, Niculae, nu ne arde nouă de şcoală! răspunse mama după câteva clipe de uluială.
- Ba să le spui, mamă, să vorbeşti cu ele, că eu la toamnă plec! Zău că plec, fug!
Niculae nu ştia totuşi ce se petrecea cu mama lui. în duminica următoare ea rămase mai la urmă în biserică şi, când se termină slujba, îngenunche în faţa altarului. Preotul o văzu şi, deschizând mica uşă, o întrebă cu blândeţe:
- Ce este, Catrino, vrei să te spovedeşti?
- Părinte, aş vrea să mă spovedesc, că iar n-am odihnă în somn!
Parohul Petre Provinceanu nu era pentru mama un sfânt. Ştia că în timp ce le îndemna pe femei, la biserică, să ţină post şi să nu păcătuiască, el mânca de dulce şi păcătuia. Când era mai tânăr era chiar hrăpăreţ, umbla după muieri şi îi plăcea să
w
1160 MARIN PREDA
tragă la măsea. Nu mai târziu decât cu un an în urmă săvârşise un mare păcat certându-se cu celălalt paroh mai tânăr, în altar, pentru leturghii. Toate acestea nu scădeau însă în ochii mamei „harul" preotului. „Părintele are copii în şcoli, o duce şi el greu!" spunea ea. Preotul se aşeză în strană şi o chemă pe Catrina sub patrafir.
- De ce nu dormi? o certă el. Să ştii că uneori când eşti prea ostenit, nu te odihneşti bine. Aţi terminat de secerat?
- Am terminat, părinte, l-am cărat la arie.
- Ei, ia spune, ce mai este? Te-ai certat iar cu copiii vitregi?!
- Nu, că eu de mult nu le mai zic nimic!
- Dar zic ei.
- Nu mai zic nici ei, că i-am lăsat să facă ce vor. Dumnezeu a avut grijă de mine şi m-a iertat din partea lor, nu mai visez la nimic.
Preotul spuse o rugăciune scurtă, o închină pe mamă peste patrafir şi apoi se făcu tăcere.
- Părinte, începu mama într-o şoaptă reculeasă, am un băiat şi nu ştiu ce e cu el... A zăcut de friguri toată vara... Părinte, l-am crescut şi eu cum am putut şi de dat la şcoală l-am dat ca şi pe ceilalţi... Ba se ducea, ba nu se ducea, că îl trimiteam cu oile şi iarna era desculţ... Nu ştiu ce să fac, părinte, că tat-său nu se uită la el şi mi-e milă de el că slăbeşte şi plânge pe sufletul meu! S-a lipit învăţătura de el! Ar munci el, săracu, dar e slăbuţ şi fetele alea sunt rele. Că nici el nu e bun, dar îl doare şi pe el inima când vede alţi copii prin şcoli. îi e necaz, râd de el şi n-am ce face... M-am gândit, părinte, că ar fi bine să plece de-aici.
Mama se opri şi părintele nu întrerupse tăcerea ei dureroasă! Deodată mama oftă din adâncul inimii şi îşi acoperi faţa cu palmele.
- Am avut un vis, părinte, şi nu pot să mă mai odihnesc. Când pui capul pe căpătâi şi închid ochii, văd visul.
- Spune visul, şopti preotul ocrotitor.
MOROMEŢII. 1 1161
- E-a prins odată frigurile pe mirişte şi în ziua aia eram pe terminate la secere şi se făcea seară şi fetele voiau să sfârşim până seara, să nu mai venim şi a doua zi şi s-au pus cu gura pe el ca să dea mai repede. El, săracul, a dat, dar e numai inima de el, părinte, şi a ostenit băiatul şi a doua zi l-au prins frigurile. Cum eram pe mirişte — că nu terminasem — tat-său l-a trimes acasă şi el s-a dus şi când am venit şi noi pe la nimiez l-am găsit în mijlocul bătăturii, zăcea la soare. Nu ştiu ce mi s-a părut mie, părinte, că nu mai mişcă! „Niculae, scoal' că te calcă căruţa!" M-am dat repede jos şi l-am tras de acolo. Noaptea am avut visul... Se făcea că îl luase sanitarul la spital - că aşa ne-a tot spus, să-1 băgăm în spital — şi eu mă sculasem de dimineaţă să mă duc să-1 văd. Mergeam spre spital aşa spre revărsatul zorilor şi ostenisem. M-am aşezat pe iarbă să mă odihnesc. Când mă uit pe cer, văd o stea. „E steaua lui Niculae", am auzit un glas. M-am ridicat de pe iarbă şi se făcea că ajunsesem. Mergeam încet pe dealul ăla şi în vale se vedea spitalul. Când mă uit eu în curtea spitalului văz o luminiţă la morgă! O lumină mică şi albastră, ca o stea. Şi atunci am auzit glasuri cântând: „Ea Cristos împăratul!" „Doamne, a murit băiatul", am zis eu.
Mama se opri din nou şi tăcu câtva timp.
- Dar n-am simţit eu, în vis, nici o durere, părinte, continuă apoi cu alt glas, dar de câte ori îl văd cum se uită la mine cu ochii, mi se face rău şi-mi tremură picioarele. Că el nici nu îmi mai spune, dar eu îl simt după ochi şi mi-e frică să nu moară dacă nu se duce la şcoală. Ce-o fi steaua aia care am visat-o, părinte?
- E steaua lui, răspunse preotul.
- Şi lumina aia de la morgă mi-e frică să nu fie moartea, părinte! mărturisi mama turburată. Că dacă nu-1 lăsăm pe băiat să-şi urmeze steaua lui, moare!
- învaţă bine, băiatul? întrebă preotul.
- Părinte, el a fost rar la şcoală, dar a luat premiul întâi.
1162
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1163
— Cât pământ aveţi?
— Eu am lotul meu, şapte pogoane.
— Să-l ajute fetele şi să le rămână lor partea lui de pământ.
— O, părinte... murmură mama în prada unei mari turbu-rări. Fetele trebuie să-l ajute, că e pământul meu, şi dacă vreau nu le dau, dar e tat-său care nu se poate înţelege nimeni cu el. Avem datorii mari la bancă şi la fonciire.
— Ai vorbit cu el?
— I-am spus odată: „Ilie, fă şi tu ceva pe lumea asta, dă-1 pe băiat la şcoală".
— Şi el ce ţi-a răspuns?
— Ee-a spus fetelor. „Auziţi ce zice mă-ta, că să-l dăm pe Niculae la şcoală!" Râde, părinte, nu-i pasă!
— Nu trebuie să te superi pe el! o sfătui preotul cu blândeţe. Vreai să vorbesc eu cu el?
— Asta am vrut să te rog, părinte, şopti mama cu un glas gâtuit, dar preotul îi acoperi şoapta cu o rugăciune şi după ce o închină din nou peste patrafir îi puse întrebările spovedaniei: A minţit? A furat? A făcut farmece?
Mama răspunse că s-a ţinut cât a putut să nu facă nici un păcat de la ultima spovedanie încoace, dar că i-a mai scăpat. Dar n-a făcut farmece şi n-a furat în viaţa ei!
-Asta e păcatul de care mă tem, să nu moară băiatul, spuse ea din nou şi începu să plângă liniştită şi uşurată, în timp ce preotul spunea rugăciunea de încheiere.
Acasă mama îi spuse lui Niculae, şi Niculae, oho! sărise în sus: era o idee grozavă. Şi pe loc îi venise şi lui una: să se ducă să vorbească cu învăţătorul. Se dusese şi vorbise chiar azi pe seară şi acum stătea în întuneric pe prispă la spatele tatălui său şi chicotea în sinea lui gândindu-se că tatăl nici nu ştie ce-1 aşteaptă. „Dar dacă nici aşa n-o vrea?" i se strecură apoi îndoiala în suflet. II cunoştea bine! Era în stare să-i spună atât părintelui cât şi învăţătorului că dacă părintele şi învăţătorul îi dau
nişte bani de la ei, atunci el, Moromete, „consimte cu cea mai mare plăcere" să-l dea la şcoală.
„Ba o să consimţi tu şi aşa! gândi Niculae uitându-se supărat la spinarea lui taică-său. Păi sigur, dacă vouă puţin vă pasă de mine, credeţi că aşa merge! Să vedeţi voi cum vinde ea mama două pogoane ale mele şi mă dă! A, mamă! exclamă Niculae cu inima ticăind de recunoştinţă pentru ea. Când ies învăţător, o să-ţi cumpăr o fustă de catifea şi n-am să te las să mai munceşti. Iar tu, Tito şi Ilinco, mânca-v-ar câinii, ce-o să vă pară vouă rău când m-oţi vedea învăţător!" „Niculae, eşti învăţător?" o să spună Ilinca cu privirea plecată. „Păi sigur că sunt, ce credeai tu?" o să-i răspundă el băţos şi încă supărat de câte a îndurat din partea lor. „Nu-mi iai şi mie o rochie, Niculae?" o să se roage Tita. „Nu-ţi iau. Când eu spuneam să mă duc Ia şcoală, râdeai. Râzi şi acuma!" Iar lui Paraschiv o să-i spun aşa: „Bă, nene, ia spune, mă, ce înveleşte pisica?" adică o să-i aducă aminte de cuvintele lui tâmpite de la secere, când a plâns din pricina lui.
Astfel gândea Niculae, tremurând de bucurie, de speranţă şi de teamă, în timp ce liniştea nopţii cobora din ce în ce mai jos pe pământ. în salcâmi ţânţarii bâzâiau. Undeva în tindă cricăia un greier. Fără să bage de seamă liniştea pământului se strecură încet în inima lui Niculae şi privirea lui deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se închise pe nesimţite. Gândurile lui răzbunătoare se topiră şi ele ca şi când n-ar fi fost.
XII
Niculae nu ştia că tatăl său se gândea la el mai puţin decât oricând.
Ştiri neliniştitoare îi veniseră lui Moromete la urechi. Ieri-seara se întâlnise cu Scămosu, negustor de găini, care îi povestise ceva despre Achim, iar de dimineaţă auzise pe unii vorbind că s-a dus cineva la obor să vândă grâu şi că s-a întors
1164
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1165
cu căruţa îndărăt: negustorii de cereale dădeau pe dublă nici mai mult nici mai puţin decât douăzeci de lei.
Ştirea despre preţul pieţei i se păru lui Moromete cam fără rost (cu toate că îngrijorătoare, deoarece pentru a urca în toamnă la cincizeci şi în iarnă la şaizeci-şaptezeci ar fi trebuit ca piaţa să ofere acum pentru dubla de grâu cel puţin trei-zeci-patruzeci de lei) şi nici nu vru să se gândească prea mult la ea, dar de-a drepttd de neînţeles i se păru ceea ce îi povesti Scămosu despre Achim.
Nu spuse nimic nimănui, încercând să priceapă singur, dar câteva zile mai târziu, după ce termină de cărat paiele şi macină, renunţă să mai înţeleagă.
Era sâmbătă după-amiază şi mama făcuse pâine nouă. Fetele puseră pe masă o strachină cu borş de lobodă, dar nimeni nu vroia să strice gustul pâinii cu borşul acela, o mâncau goală, trântiţi prin colţurile tindei. Singur Moromete stătea la masă cu o înfăţişare nepătrunsă şi şi-l strica. După felul cum umbla în strachină ai fi zis că îşi alege gândurile cu lingura şi le mănâncă. Dar nu-i plăceau şi într-o vreme rotindu-şi privirea în toate părţile deodată lăsă lingura pe masă şi spuse:
- Să mă ierte sfânta pâine, că sunt cu ea în mână, dar eu vă spun că nu înţeleg care e situaţia. Adică cum, exclamă el în culmea nedumeririi, punând pâinea pe masă şi dând-o la o parte cu dosul palmei, d-aia te-ai dus tu acolo?!!
Niculae se uita la tatăl său cu un zâmbet uitat, cu o anumită superioritate înţepenită, vrând să spună că el ştie despre ce e vorba, dar că plăcerea de a aştepta să se confirme că el ştie e mai mare decât aceea de a anticipa pentru ceilalţi.
- I s-a tăiat foamea lui tata, spuse Ilinca cu acelaşi zâmbet ca al lui Niculae, şi fiindcă Moromete apucă din nou lingura cu o grabă şi cu o enervare mincinoasă, ea puse mâna pe oală şi îl întrebă: „Mai vrei?" Şi fără să-i aştepte răspunsul, răsturnă toată oala cu borş în strachină.
- Cum, mă?!! D-aia te-ai dus tu acolo? repetă Moromete şi se uită ţintă la Ilinca, supărat.
- Unde să mă duc, tată? întrebă fata.
- Cum unde? Ea Bucureşti.
Paraschiv tresări. Era vorba deci de Achim. Trecuseră aproape două luni şi Achim nu trimisese nici un leu. Nu cumva tatăl a intrat la bănuială? După felul cum vorbea se înţelegea lesne că dacă n-a intrat la bănuială, în orice caz a aflat ceva, i s-a povestit ceva. Dar cine şi ce putea să-i povestească şi să-i trezească vreo bănuială? în afară de ei trei şi Guica nu ştia nimeni de planul lor. Se prefăcu că nu înţelege şi îşi luă o înfăţişare nepăsătoare, aşteptând însă la pândă să audă despre ce e vorba.
- Mă întâlnesc cu alde găinam ăsta, cu Scămosu, începu Moromete şi-şi înghesui de la bun început umerii în sus, dând de înţeles că cele ce vor urma vor fi fapte brute, neînsoţite de comentarii şi să înţeleagă cine poate.
„Mă, zice, Moromete! Fi-tău ăla, Achim, e mare şi tare, mă, la Bucureşti." „Ce vorbeşti-m'?" „Păi, dar!!!" zice. „Ei, cum?" „Uite-aşa."
„De ce, mă, Scămosule?"
„Moromete, ascultă aici la mine, zice, vândusem găinile, eram la Obor şi ce zic eu: să intru niţel, să iau o ţuică! Ei, intru eu şi iau ţuica, o beau şi dau să plec. Era pe seară aşa. Ce să plec, că ţuica veni şi-mi făcu foame. M-aşez la o masă şi cer o ciorbă, zic, stai să mănânc o ciorbă că n-o fi foc! (Aveam eu de mâncare, dar zic că stai să iau ceva cald.) Mi-aduce ăla ciorba, chel-neru ăla, mănânc eu şi mă ridic să plec. Când să plec, să ies pe uşă, cu cine crezi că dau piept în piept?"
„Cu cine, mă, Scămosule?"
„Bă, Ilie, cu alde fi-tău, mă!"
1166
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1167
„Ce vorbeşti, mă?"
„Păi dar!!! Cu Achim, mă! Cu fi-tău Achim. Era cu o fată, cu una (nu ştiu dacă îţi mai aduci tu aminte de ea) fusese într-o vreme servitoare p-acilea pe la popa Provinceanu, una Nina de pe la Balaci. Mă, llie, mă uit la ea, se făcuse frumoasă, mă, a dracului. Parcă era cucoană. Cu buzele uite atâta date cu roşu, ca pe deşt şi cu rochie pe ea şi cu unghiile tot aşa, ascuţite şi roşii. Achim şi el: cu haine pe el, aşa ca la Bucureşti, de! Cu pantofi, cu cravată la gât... Mare şi tare, Moromete, era să nici nu-1 mai cunosc. Bă, Moromete, o văz pe Nina aia că se apropie de tejghea, ia două ouă fierte, le taie cu cuţitu ca pe varză, le scobeşte acolo şi numaidecât le şi înghite. Achim al tău, cu chef! Mă apucă de mânecă şi nu, că să stau cu el la un pahar de vin. «Nu poci, mă, neică, trebuie să plec că nu mai am ovăz la cai.» Nina aia, o văz şi pe ea că vine lângă fî-tău Achim şi-l apucă de după gât: «Hai, mă, iubitule, zice, că mor de sete, lasă-1 pe ăsta, dacă nu vrea» (adică pe mine). Şi îl trăgea de gât să se aşeze la masă."
Moromete se opri. îşi aruncă privirea spre Paraschiv şi Nilă, o clipă, apoi se uită afară:
— Aia e! spuse el. Mai deştept ca voi.
- De ce mai deştept ca noi?! se umflă Paraschiv. Ce, n-are şi el voie să intre undeva şi să se aşeze la o masă?
Trebuia înlăturată cu hotărâre bănuiala. Acum că rămăseseră la secere şi munciseră, trebuiau să aştepte să se vândă grâul; făcuseră aproape cinci sute de duble şi era o neghiobie să lase acasă atâta grâu, iar ei, Paraschiv şi Nilă, să fugă la Bucureşti fără să ia nimic. De obicei grâul se vindea mai încolo, prin toamnă (îndată după treieriş, preţul era totdeauna scăzut), încât hotărâseră să aştepte până după Sfânta Măria Mică şi să plece înainte de culesul porumbului. Văzând că tatăl său tace, Paraschiv insistă:
- Şi dacă avea pantofi şi cravată, ce? Ee-o fi găsit ieftin şi le-o fi luat. Că aşa e la Bucureşti, după ocazie.
- De ce, Paraschive?! răspunse Moromete cu candoare: Am zis eu ceva?
- Nu, dar spui că Scămosu aşa şi pe dincolo! II... pe mă-sa de Scămosu! Te iai după el?
Moromete se uită afară şi părea câ se gândeşte acum Ia altceva.
- Cică odată, un om şi-a trimis băiatul Ia Bucureşti, spuse el. După un an vine cineva şi-i spune: „Mă, l-am văzut pe băiatul ăla al tău. E rău de el."„De ce?" „Mâ, zice, înjura." „Nu e nimic", zice omul. După un an vine iar ăla: „E rău de băiatul tău, zice, l-am văzut cum se bătea cu unii, era plin de sânge!" „Nu e nimic, zice omul, trece." Când s-a întâlnit a treia oară, ăla n-a mai îndrăznit să-i spună. „Nu îndrăznesc să spun, zice, e rău de tot." „De ce?" „L-am văzut cum îl duceau legat, furase." „Da, nu e prea bine, a zis omul, dar trece şi asta." In fine, când se întâlnesc ei iar după un an, omul întrebă: „Nu l-ai mai văzut pe fi-meu?" „Ba l-am văzut", zice. „Ei?" „Mă, zice, acum era bine! Ieşise din închisoare şi l-am găsit într-o cârciumă cu nişte muieri. Chefuia acolo cu ele, bea vin." Dar omul a dat din cap: „Nu, zice, acum e rău; asta nu mai trece".
Moromete se uită câteva clipe în jos, printre genunchi, scuipă subţire printre dinţi şi încheie:
- Aia e!
Se ridică apoi după prag şi ieşi afară. Ieşi întâi pe prispă, unde rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se dădu jos şi nu se mai văzu. In tindă se făcu tăcere deplină. Povestirea scurtă a tatălui le uluise pe fete şi pe mamă. Niculae rămăsese în colţ, cu dumicatul uitat în gură. El nu înţelesese bine tâlcul celor povestite şi de aceea rupse tăcerea şi întrebă:
- Cum? Ce-a tăcut! Ce-a făcut, Ilinco? Fata, cu mătura în mână, îl înghioldi:
1168
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1169
- Scoal' în sus d-aici, să mătur, şi mai taci din gură!
Uimit de tăcerea nefirească din tindă, Niculae sc urcă pe prag şi făcu loc. Ilinca începu să măture apăsat, ocolind labele picioarelor celor doi fraţi vitregi. In cele din urmă li se adresă şi lor, scurt, întunecat: I.a o parte să mătur!
XIII
Moromete nu credea totuşi că era chiar aşa de rău, că într-un timp atât de scurt Achim prinsese gustul sâ cheltuie banii pe care îi câştiga cu vin şi cu femei, dar nu-i plăcea ceea ce auzise şi mai ales nu înţelegea. La urma-urmei pentru ce a socotit Achim că e mai bine să-şi cumpere haine, pantofi şi cravată, când fusese vorba că primii bani pe care avea să-i câştige trebuia să-i trimită acasă? Nu fusese de faţă când tăiase salcâmul? Se împrumutase la Aristide cu o sumă neobişnuit de mare şi nu ştia Achim, nu presupunea, că acest împrumut, care avea să se facă în urma lui, trebuia acoperit tocmai de el, de Achim?
Punându-şi aceste întrebări, Moromete se văzu silit să răspundă că într-adevăr Achim nu ştia şi nu presupunea, altfel totul ar fi de neînţeles. Se pare că Achim luase drept bună ideea că dacă Ia toamnă aduce trei mii de Iei, toată povestea s-a încheiat.
„Fie!" gândi Moromete şi îl scoase pe Achim din socoteli... Până la venirea lui n-avea nici un rost să mai pomenească de el. Bineînţeles însă că Paraschiv şi Nilă nu trebuiau nici ei să mai aibă pretenţii la grâu, adică din vânzarea care se va face curând pentru târgul de Ia 6 august trebuiau să cumpere numai fetele, urmând ca la târgul de Vinerea Mare, când se va întoarce Achim cu bani, să-şi cumpere ei, să-şi ia numai ei de îmbrăcăminte.
Fonciirea şi banca aveau să fie plătite tot din grâu, şi anume grâul care li s-ar fi cuvenit lui Paraschiv şi Nilă, dacă Achim ar fi trimes bani. Cum Achim n-a trimes, şi după cât se poate
înţelege, nici nu va trimete, va veni la toamnă cu toţi banii, e cât se poate de limpede că Paraschiv şi Nilă trebuie să aştepte ca Achim să se întoarcă.
Cu podul plin de grâu, Moromete simţea bine pământul sub picioare. Cinci sute de duble erau acolo, în pod, în mod sigur. Patruzeci pentru sămânţă, o sută şaizeci pentru făină până la anul. Rămâneau trei sute de duble de vânzare.
De pildă (gândea Moromete):
Şi dacă: 300 X 60 = 18 000 lei!
300 X 50 = 15 000 lei, era rău?!
Dar dacă: 300 x 70 = 21 000 lei? Ei?! Era exclus?
Anul trecut în octombrie, oborul din Costeşti dădea 70 de lei.
în orice caz:
300 X 50 = 15 000. Admitem cazul cel mai rău!... 4000 Aristide
5000 banca (plus dobânda, n-are importanţă!)
_2000 fonciirea
Total 11 000
Din cincisprezece mii rămâneau patru mii de lei pentru fete, adică exact cât aveau să primească şi Paraschiv şi Nilă când s-o întoarce Achim de la Bucureşti. „Dar prăpăditul ăla de Niculae? se întrebă Moromete într-o zi, aducându-şi aminte de el. Nu mai spun de mine şi de mă-sa, pe noi ne lăsăm la o parte, dar a secerat şi el anu ăsta, ar trebui să-i iau şi lui ceva! Dar ce să-i iau, că el vrea la şcoală! Auzi ce-i trece prin cap!"
- Vrei la şcoală, Niculae? îl întrebă pe băiat cu un glas ciudat, vesel, şi Niculae nu băgă de seamă această veselie ascunsă şi sări ars:
- Da, taicule!
Stătea pe prispă cu burta pe carte, iar tatăl său stătea mai încolo cu coatele pe genunchi. „Aşadar? Nu cumva?"... îi trecu prin cap lui Niculae.
V
1170 MARIN PREDA
- Mă, Niculae, păi n-am cu ce, taicule! zise Moromete cu duioşie şi blândeţe, dar totodată cu gravitate şi hotărâre. Era pentru întâia oară când îi vorbea astfel. Trebuie cheltuială şi de unde să luăm noi bani?! Spune şi tu! mai adăugă Moromete.
- A!... făcu Niculae stins şi chipul lui se lungi şi se îngălbeni. Dar îşi reveni curând. Tatăl său nu ştia pesemne de ideea
renunţării Iui la pământ. Nu zise nimic, nu i-o spuse de teamă ca tatăl său să n-o respingă imediat. Dacă şi această din urmă speranţă s-ar prăbuşi? Ca să aibă puterea trebuitoare, ideea trebuia să vină din partea învăţătorului şi a preotului, aşa se înţelesese cu maică-sa, încât tăcu mâlc, se întoarse cu nasul în carte şi după ce oftă fără voia lui, îşi văzu de citit.
Era duminică după-amiază şi Moromete întârziase să iasă la drum pe la oameni din pricina socotelilor pe care şi le încheiase în cap.
Vru să se ridice şi să plece, dar ceva îl opri, şi anume tăcerea lui Niculae, faptul că acesta primise cu destulă resemnare, aşa i se păruse, ştirea că nu va putea să meargă la şcoală. Din nou acel sentiment de vinovăţie îi dădu târcoale şi, neştiind ce să facă, se apropie de băiat şi se aşeză lângă el.
- Ce citeşti tu? îl întrebă după câteva clipe de tăcere.
- O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit.
- O carte? se miră Moromete.
- Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreţi Niculae sâcâit. în viaţa mea n-am să mai vorbesc cu tine despre cărţi şi nici să-ţi mai citesc eu iarna...
- Şi dacă n-ai să mai citeşti, ce!
- I ,asă-mă în pace!
- Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete întristat. Dacă aş avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aş da eu pe tine la şcoală?
- Nu m-ai da! răspunse Niculae arţăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aici în sat! M-ai trimes cu oile. Şi când te rugam şi eu: „Tată, cumpără-mi măcar Citirea", te răsteai la mine.
MOROMEŢII. I 1171
Niculae se foi cu burta pe prispă şi rămase apoi cu nasul în carte, nemişcat şi furios. Nu mai citea. Moromete se posomori şi nu ştia ce să mai zică. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-1 auzea când se ruga să-i cumpere cărţi.
- Dacă vreai, du-te şi la anul pe clasa a cincea şi am să-ţi cumpăr cărţi. Te las să faci şapte clase, încercă tatăl să-1 îmbuneze, dar Niculae parcă nici nu-1 auzea.
De lângă grajd, unde dormea la umbră, Duţulache ridică botul şi dădu veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se uită şi sări în capul oaselor.
- Tată! Popa şi dom' învăţător! şopti el.
Moromete se uită şi el la poartă, dar nu înţelese. Preotul şi învăţătorul se opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar ce căutau ei la el, pentru ce se opriseră? Se ridică de pe prispă şi rămase în picioare.
- Plecăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună ziua, domnule învăţător! Mă căutaţi pe mine?
- Tată, du-te la poartă, ce mai stai? şopti Ilinca din odaie, închizând fereastra. Aoleo, uite cum stă şi se uită!
- Dă în câini, Moromete! zise părintele şi intră în curte însoţit de învăţător.
Mama dormea ostenită în odaie. Se trezi şi când văzu pe fereastră apropiindu-se de prispa casei pe părintele Provinceanu, se pierdu cu totul şi ceru fetei să-i dea fusta şi bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca săltă capacul lăzii şi i le aruncă, iar mama şi le trase pe ea cât ai clipi din ochi. Era aprinsă la faţă de tulburare şi parcă îi tremurau mâinile.
- Ei, ho, că n-o să intre în casă! o linişti fata.
- Taci din gură, aşterne velinţa aia nouă pe pat. Niculae intră şi el în casă şi sări în dreptul geamului unde
se piti să poată auzi totul fără să fie văzut.
- Ce s-a întâmplat, mamă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca.
- Nu ştiu, de unde să ştiu eu? minţi mama. Niculae, fugi de acolo, nu ţi-e ruşine?
1172
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1173
Afară, Moromete tot nu se dumirea, li ţinea pe musafiri în picioare lângă prispă. învăţătorul se supără şi îl luă peste picior.
- De ce nu ne dai ceva să şedem, Moromete? Sau te-am deranjat?
- Aoleo! se scuză Moromete tresărind. Poftiţi în casă! Poftiţi!
- Lasă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învăţătorul cu acelaşi glas.
Arăta pentru gazdă un dispreţ pe care înadins nu-1 ascundea. Nici măcar nu se uita Ia el, îi vorbea uitându-se în altă parte, iar când Ilinca aduse din casă două căpătâie înflorate şi le puse pe prispă, învăţătorul refuză la fel de nepoliticos, spunând să i se dea mai bine un scaun. Zăpăcită şi roşie de ruşine, fata aduse un scăunel din acelea cât şchioapa (altele nu aveau) şi învăţătorul se urcă pe prispă si se aşeză pe el ţărăneşte. Preotul ceru şi el un astfel de scaun, peste care însă puse căpătâiul înflorat, să-i fie moale.
- Unde e băiatul? întrebă învăţătorul.
Niculae se înfăţişă în pragul prispei dar nu se apropie, rămase acolo tulburat, cu capul Iui mare şi cu izmenele cu un crac mai lung şi cu unul mai scurt.
- Mai eşti bolnav? îl întrebă învăţătorul.
- Nu mai sunt.
- De ce ţii băiatul bolnav, nea Ilie? îl întrebă învăţătorul pe Moromete fără respect. Sau crezi că frigurile nu înseamnă boală? Păi dumneata ştii că de friguri poţi să mori? Sau unde dumneata eşti sănătos, puţin îţi mai pasă de copil?! Nea Ilie, reluă învăţătorul, strâmbându-şi buzele şi clătinând din cap fără consideraţie, am venit la dumneata fiindcă mi-a spus părintele, dar să ştii că n-aş fi venit! Du-te, Moromete, se adresă apoi lui Niculae, făcându-i semn cu capul. Să stăm niţel de vorbă cu tac-tău.
Niculae pieri după colţul casei. Nu mai avea nici o îndoială: învăţătorul avea ceva în felul lui de a fi care te făcea să înţelegi
că ştie el lucruri pe care când i le va spune lui taică-său, acesta va rămâne mut şi nu va mai putea decât să zică: „Bine, domnule învăţător, dacă aşa stau lucrurile, văd şi eu că n-am nici o ieşire şi că trebuie să-l dau pe băiat la şcoală." Şi Niculae era atât de convins că aşa are să se întâmple totul, că o luă încet spre grădină să se culce sub dud şi să trăiască singur bucuria acestor clipe hotărâtoare.
El se înşela însă. învăţătorul avea acea înfăţişare a cuiva care ştie că întreprinde ceva zadarnic; dacă ţinea totuşi să-i spună omului ce credea, o făcea în nădejdea că poate va fi totuşi înţeles şi atunci, cine ştie, spusele lui vor pătrunde prin carapacea groasă pe care orice ţăran o are, oricât ar fi de deştept, peste creierul lui.
Preotul însă era mai încrezător şi-i arăta lui Moromete mai multă consideraţie.
- De ce te-ai lăsat de politică, Moromete? întrebă el parcă încântat că Moromete făcuse această ispravă. Taman acum când a început mie să-mi placă, nu-ţi mai place dumitale.
- Nu m-am lăsat deloc, sfinţia-ta, răspunse Moromete. îi dau înainte!
- Atunci să te văd, ai să vii la întrunire?
- Care întrunire?
- Poimâine-seară la Aristide, la bancă. Vine prefectul! „îl fac pe Moromete ajutor de primar", spunea Aristide azi-dimineaţă.
Moromete întoarse privirea să vadă dacă preotul nu glumeşte. Nu glumea deloc.
- Altă treabă n-am eu acuma, părinte, decât să fac politică cu Aristide! spuse Moromete enervat brusc.
Şi preotul începu să râdă:
- Păi ziceai că îi dai înainte!
- îi dau eu, dar... spuse Moromete şi nu-şi termină gândul, se supără parcă şi mai rău şi-şi plecă fruntea. Sunt plin de datorii, părinte, continuă apoi după câteva clipe, ridicându-şi
1174 MARIN PREDA ' MOROMEŢII. 1 1175
din nou fruntea. Ani făcut şi eu câteva boabe de grâu şi mă gândesc cum să fac să-mi rămână şi mie să am de pâine.
— Lasă, nu te mai plânge, cu cinci sute de duble de grâu, zise preotul, şi Moromete îi aruncă o privire bănuitoare, întrebându-se de unde ştie popa cât grâu a făcut el.
li trecu prin cap câ popa a auzit că are grâu mult şi că a venit după căpătat pentru biserică. Se ştia că părintele Provinceanu avea de gând să strângă de la oameni să zugrăvească biserica, dar celălalt paroh strângea şi el pentru biserica lui care era neterminată şi oamenii nu vroiau să dea pentru două biserici.
- Păi, mai am altceva afară de dublele alea? zise Moromete cu un glas care dădea de înţeles că dacă părintele nu avea grâu, în schimb avea leafă şi leturghii la biserică.
— Nu te speria, că nu ţi le ia nimeni, spuse învăţătorul ghi-cindu-i gândul. Uite de ce am venit, nea llie...
Moromete asculta jupuind un ziar împărţi rit să-şi facă foiţă penrru ţigară.
învăţătorul vorbi timp de câteva minute şi spuse câ nu se poate ca un băiat aşa cum avea Moromete să nu urmezae mai departe o şcoală superioară. Nu luă în seamă nici un fel de împotrivire. Datorii a avut Moromete o viaţă întreagă şi va avea o viaţă întreagă. Nedându-1 pe băiat mai departe la şcoală, nu va scăpa de datorii, dar de nenorocit îl va nenoroci; băiatului îi place cartea şi va suferi cât va trăi din pricina asta, n-o să fie niciodată om întreg dacă rămâne aci în sat. Asta s-o ştie de la el, de la învăţător, care îl cunoaşte pe băiat de patru ani!
- Dă-ţi băiatul la şcoală, nea llie! porunci învăţătorul cu un glas a cărui tărie îl făcu pe Moromete să tresară cu putere. Nu e băiatul meu, e al dumitale. Are fraţi, surori! Să-1 ajute! Şi dacă îl dai la şcoală, n-o să mai aibă el nevoie de pământ, şi rămâne fraţilor şi surorilor partea lui de pământ. Şi dacă fraţii şi surorile nu vor să-1 ajute, vinde partea lui de pământ.
învăţătorul se opri şi urmară câteva clipe de tăcere. Atunci începu să vorbească preotul. El atrase atenţia că învăţătorul
n-are nici un interes în chestia asta, dar îşi da seama că trebuie să-şi facă datoria şi să spună părinţilor care e soarta care îl aşteaptă pe băiat. După care preotul începu să dezvolte ideea învăţătorului (de fapt a mamei) că adică băiatul nu e bun de muncă şi că s-ar putea să moară dacă îl mai ţine aci.
Moromete tăcea mereu şi continuă să tacă şi după ce preotul se opri. Se vedea că e cu totul copleşit de întâmplare. Niciodată n-ar fi bănuit că fiul său putea fi ceea ce spunea învăţătorul că este. Pe neaşteptate, ceva nou, asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în faţa lui şi îi poruncea: trebuie să faci acest lucru!
învăţătorul rupse tăcerea:
- Hai să mergem, părinte! şi Moromete, la auzul acestui glas, se zăpăci şi se ridică în picioare.
- Domnule învăţător, stai puţin... păi... problema asta... care şcoală şi cum să fac eu să...
- Te învăţ eu ce să faci, nea llie, îl asigură învăţătorul cu un glas mai binevoitor. Fă dumneata rost de bani şi te învăţ eu ce trebuie făcut. Bună seara!
Ceea ce se mai petrecu nu dură mult. Ilinca auzise totul din casă, văzuse zăpăceala tatălui ei şi cum rostise el cuvintele din care se înţelegea câ învăţătorul şi preotul biruiseră şi, fără să spună vreun cuvânt, ieşi afară şi se întoarse repede cu soră-sa mai mare. Moromete intră în odaie, îşi desfăcu braţele şi râmase aşa, nemişcat, în formă de cruce, cu înfăţişarea celui care n-are putere să se împotrivească soartei. Urmă o luptă scurtă şi îndârjită, cu zvârcoliri neputincioase din partea fetelor.
- Eu sunt stăpână! puse mama capăt strigătelor şi ameninţărilor cu care fetele încercau s-o sperie. Nu vreţi să-1 ajutaţi, vând partea lui de pământ şi am terminat socoteala. Alegeţi, una din două.
în grădină, Niculae citea întins pe burtă şi era atât de absorbit încât abia când amurgul îl împiedică să mai citească, îşi aduse aminte că acolo pe prispă soarta lui s-a hotărât de mult.
1176
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1177
Sări în picioare şi, alergând în casă, nimeri tocmai la sfârşit, când surorile, răcute şi întunecate la faţă, ieşeau sâ aprindă focul.
- Mamă!? strigă.
- Taci din gură! porunci mama cu blândeţe. Poartă-te bine cu tat-tău şi fetele...
XIV
Aşteptând vânzarea grâului, Paraschiv şi Nilă îngrăşau caii. Se duceau la câmp şi îi băgau în porumb, îi lăsau să jefuiască ştiuleţii încă cruzi. Nilă nu zicea nimic, dar ceva dintr-însul se revolta totuşi când îl găsea pe fratele său dormind, iar mai încolo caii prăpădind firele negre ale porumbului.
- Şi ce-o să facem, bă, noi la Bucureşti? îl întrebă el pe Paraschiv într-o zi, încreţindu-şi în sus, a nedumerire, fruntea lui lată şi groasă.
- Cum ce-o să facem? îţi spun eu ce-o să facem! răspunse Paraschiv mirat că Nilă nu înţelesese până acum ce aveau să facă ei la Bucureşti.
întâi şi întâi se vor întâlni cu Achim şi vor împărţi banii pe care îi făcuse cu oile. Cu banii de la Achim, cu banii care aveau să-i primească de la tatăl lor din vânzarea grâului (Moromete nu le spusese că le destinase lor banii pe care îi aştepta de la Achim şi că nu le va da nimic din vânzarea grâului), cu banii aceştia, continuase Paraschiv, aveau să cumpere un camion şi să închirieze o casă cu grajd la marginea Bucureştiului, cum văzuse el la manutanţa armatei când fusese militar. Ştia Nilă că având cai buni (aşa cum erau ai lor) şi având un camion, puteau să câştige la Bucureşti o grămadă de bani? Nu ştia! Ei, atunci să afle! Şi ştia Nilă că apoi, strângând iar o sumă de bani, puteau mai pe urmă să închirieze o baracă la Obor, sau la Rond, sau la Piaţa Mare şi că având „transport propriu" puteau face comerţ cu cereale şi alimente?! Nu ştia. Ei, păi dacă nu ştia, atunci de ce vorbea?
- Eu am fost, în armată, magazioner! explică Paraschiv supărat că Nilă uita acest lucru (în general Nilâ uita mereu că Paraschiv nu era ca Nilă, să stea mereu cu capul în jos, cu fruntea încreţită şi să nu înţeleagă nimic!). Prin mâna mea treceau mii de kilograme de arpacaş şi de untdelemn şi de vite tăiate, eu mergeam în oraş şi achiziţionam, continuă Paraschiv să-i explice.
Stăteau pe mirişte, la umbra căruţei, şi coceau porumb. Nilă, cu pleoapele peste ochi, mesteca rar, parcă în neştire şi asculta.
- Când venea majurul batalionului, poftim, dom'majur, bonurile şi se uita majurul şi cântărea. Dar îmi ieşea? Păi sigur că îmi ieşea, fiindcă majurul, după ce făceam predarea, poftim, dom' majur, trei sute de lei, patru sute de lei, cinci sute de lei. De ce? Pentru că socoteam la scăzământ şi putea să vie el mama intendenţei, că socoteala ieşea aşa cum o făceam eu. Şi nu era numai scăzământul, pentru câ, bă, pe mă-ta, Vasile, carnea asta nu face zece lei, dă-mi-o cu şapte lei, că dacă nu, iau de la altul, îl convingeam? Păi sigur că nu-i convenea şi mi-o dădea cu şapte Iei, dar pe bon cât puneam? Cât puneam, mă, Nilă?
- De unde să ştiu eu cât puneai? răspunse Nilă tot aşa, mestecând în neştire porumbul copt pe care îl mânca.
- Cum de unde să ştii? Păi dacă preţul aprobat de intendenţă era zece lei şi eu luam carnea cu şapte lei, cât puneam pe bon?
Nilă îşi închipuia că e vorba de o socoteală complicată de cifre, care ţinea de ştiinţa de a fi magazioner, ştiinţă care dacă nu era învăţată, n-aveai cum pricepe cât punea Paraschiv pe bon, şi nicidecum că era vorba de hoţie, încât rămase cu faţa vinovată sub privirea întrebătoare a fratelui său. Paraschiv însă crezu că el a înţeles şi dădu din cap cu reproş, adică să poftească acum Nilă să mai aibă îndoieli în ce priveşte priceperea lui Paraschiv în afaceri.
1178
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1179
- Să mă văd eu la-Bucureşti, că nu mi-e frică mie... mai spuse Paraschiv şi muşcă vârtos dintr-un porumb. Cu gura plină, el continuă apoi să-i explice amănunţit şi alte secrete ale comerţului.
Nilă nu dădea însă nici un semn de entuziasm şi nici măcar de acceptare înţeleasă a planurilor pe care le făcea frate-său. El continua să nu înţeleagă ceva şi Paraschiv ştia care era acel ceva: în primul rând Nilă nu înţelegea pentru ce toate acestea trebuiau făcute pornind de la furatul oilor şi cailor familiei. Altfel nu se putea? Paraschiv însă obosise să-i tot explice că altfel nu se putea şi nu-i explică nici acum. In al doilea rând Nilă nu înţelegea pur şi simplu ce însemna din punctul de vedere al legăturii lor cu familia ceea ce aveau ei de gând să facă; rupeau cu ea, fugeau, n-aveau să se mai întoarcă niciodată îndărăt, părăseau satul definitiv? Aici problema era ceva mai neclară şi Paraschiv spuse ce gândea el.
- După ce ne ridicăm case în Bucureşti, ne însurăm, bă, Nilă, şi atunci venim în sat colea cu nevestele: „Ne-am însurat, dă-ne partea noastră de pământ", o să-i spunem tatii şi vindem pământul şi cu banii deschidem prăvălii.
- Vezi să nu-ţi dea tata pământ! mormăi în sfârşit Nilă, aruncând coceanul în foc.
- De ce sâ nu-mi dea pământ? Să îndrăznească să nu-mi dea pământ! zise Paraschiv ameninţător. Crezi că mai merge aşa?
Nilă nu arăta că are de gând să mai spună ceva, şi Paraschiv, posomorât, nu mai zise nici el nimic, rumegă timp îndelungat din cotolanul copt pe care îl ţinea în mână. Ea urma urmei, dacă Nilă nu înţelegea, treaba lui. Până la urmă, dacă o fi şi-o fi, poate chiar să nici nu mai meargă. Numai să nu spună, că atunci e rău. Dacă ar şti că spune, ar încăleca chiar acum pe cai şi ar pleca. Ar pierde banii pe grâu, dar n-ar pierde caii. Fără cai şi fără bani, numai cu cât avea Achim, ar fi fost aproape cu neputinţă să încropească ceva în Bucureşti.
- Şi ce face tata aici cu banca, bă, Paraschive? Că el aşteaptă să-i trimită Achim bani, mai spuse Nilă într-un târziu.
- Cum ce face cu banca? Dar grâul?! se miră Paraschiv. Treaba lui, să vândă grâu şi să plătească.
- Şi fonciirea?
- Fonciirea?! Iasă să le ia ţoalele din casă, răspunse Paraschiv cu satisfacţie. Au făcut covoare din lâna oilor şi eu nici o pereche de ciorapi nu mi-am făcut. Să nu creadă Tita şi Ilinca că eu sunt prost!
Seara se duseră pe la tuşa lor, care îi primi cu gura pungă de satisfacţie. Aflase ceva şi ştia dinainte că acest ceva când are să li-I spună nepoţilor, aceştia au să sară în sus.
- Veniţi încoace că am să vă spun ceva. Vino încoace, Nilă, prostule, că eu când îţi spuneam ziceai că aşa şi pe dincolo. Auziţi voi? Vor să-1 facă boier pe ăla micu. Auzi, Paraschive?
- Pe cine să facă boier?
- Pe ăla micu, pe zgâmboiatu ăla de Niculae. Mă-sa vrea să-1 dea la şcoală! Şi l-a pus pe tat-tău la cale. Voi nu ştiţi nimic, degeaba staţi cu ei în casă.
- Fugi d-aici, ga Mărio! zise Paraschiv care ştia că tatăl său nu dăduse nici un semn că s-ar gândi să-1 dea pe Niculae la şcoală. Cine ţi-a spus ţie că vrea să-1 dea?
-A venit popa Petre şi cu un învăţător, acum o săptămână, la ei acasă! Mi-a spus mie Mariţa lui Udubeaşcă! Dar nu ştia nici ea de ce şi am aflat. S-a lăudat Niculae la alde fata aia a lui Boţoghină, cu care e într-o clasă, şi aia a spus mă-sii şi mă-sa a spus ăsteia a lui Ştiucă, care are şi ea un băiat într-o clasă cu Niculae. „Mărio, zice asta a lui Ştiucă, de unde are bia, frate-tău llie, bani să-1 dea pe Niculae la şcoală?"
- Fugi d-aci, ga Mărio, s-a lăudat Niculae la fata aia, se îndoi Paraschiv mai departe.
-Aşa am zis şi eu, dar ce, crezi că nu l-am întrebat pe popa? L-am întrebat, na! M-am dus să mă spovedesc şi l-am întrebat, răspunse Guica triumfătoare. „Părinte, zic, am şi eu un nepot
1180
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1181
şi aş vrea să se ducă şi «1 Ia o şcoală, dar nu vrea alde ta-sâu." „Cum nu vrea? zice. Când am vorbit eu cu el, a spus că vrea." Ei?! exclamă Guica vârându-şi fruntea sub feţele înţepenite ale nepoţilor. Aţi văzut? Ai văzut, Nilă, unde o să se ducă grâuşorul vostru?
-Vezi, bă?! exclamă şi Paraschiv, uitându-se înfuriat la fratele său. Ei-he! exclamă apoi ameninţător şi se ridică de pe pat. Să prind eu pe cineva câ dă vreun bob de grâu fără ştirea mea.
Dar Guica îi potoli repede mânia, spunându-i că nu e bine să arate că ştiu despre ce e vorba. Interesul lor e să pună mâna pe bani, nu să-i lase pe-ai lor cu podul plin de grâu!
- Lasă-1 pe tat-tău să vândă, şi într-o noapte... puneţi mâna pe bani şi fugiţi. Tot eu să vâ învăţ?!
XV
Pe la începutul lui august, într-o după-amiază, Anghelina lui Boţoghină stătea în mica ei bătătură şi trăgea pe războiul de ţesut nişte urzeală de cânepă. Vatică o ajuta să învârtească sulul, iar Irina şedea ca greutate pe scara de la pod de care se lega de obicei urzeala de ţesut.
- Aştezău! strigă cineva la poartă, adică „aşa să vă ajute Dumnezeu" şi Anghelina răspunse fără să se uite:
- Mulţumim dumitale!
- O scrisoare! strigă atunci omul din drum. Fetiţa ţâşni de pe scară şi alergă cu toate puterile spre poartă.
Era o scrisoare de la Boţoghină.
Mama şi copiii lăsară războiul. Tatăl scria că o duce bine, s-a făcut sănătos şi în curând avea sâ se întoarcă acasă. Ii era dor de copii. Era îngrijorat ce-au făcut ei cu seceratul şi cum s-au descurcat la arie cu ceata. Spunea că arată zdravăn, a făcut o ceafă de boier. Povestea despre doctori şi spunea de unul care a zis că de o boală trebuie să şi vrei să te vindeci, că altfel nu faci nimic chiar dacă cheltui o groază de bani şi iai Ia doctorii
toată ziua. Cât a stat la spital, mai spunea el, erau şi zile când se întorcea pe-o parte şi pe-alta. Se gândea la pământ, că a mai rămas doar cu jumătate; îi era milă mai ales de Irina, ce-o să tacă ea când o fi mare şi a întrebat pe o soră de acolo care îl îngrijea dacă fata lui n-ar putea şi ea să intre într-un spital şi sâ ia şi ea leafă? Sora a răspuns câ se poate, mai ales dacă fata a fost premiantă la şcoală şi că în privinţa cheltuielii nu e cine ştie ce. I-a dat o adresă la Bucureşti, unde să se ducă după ce iese din spital, să vorbească cu cineva de acolo, o rudă de-a ei, şi să-i spună cum să facă.
Fetiţa citea şi chipul îi înflorise de fericire. Mama o domoli, spunând că unde să se ducă ea aşa mică, dar Vatică îi ţinu parte, spunând că nu e aşa mică, e măgăreaţă mare, pleacă pe treisprezece ani. „Săracul Vatică, gândi mama, ar vrea să rămână singur pe cele patru pogoane."
- Treceţi la război, spuse ea oftând. Irinico, treci pe scară!
De atâtea nopţi cât suferise, scrisoarea bărbatului o făcuse să uite totul. Sărăciseră, dar erau sănătoşi. Cumplit lucru să sărăceşti, era adevărat: să te uiţi că nu ai, să-ţi dai seama că nici nu poţi avea şi să fii silit să înduri fără nici o speranţă; dar ce-ar fi putut face? Să fi furat? Să nu fi vândut din pământ? Mai bine moartea decât pământul? Nu, au să se descurce, alţii au ajuns şi mai rău. Şi apoi, d-aici înainte el n-avea să mai muncească aşa cum muncise, mereu cu gândul şi cu spaima la pământ. Grija l-a îmbolnăvit. Acum grija asta nu mai era şi nici fonciire mare nu mai aveau de plătit. Şi dacă n-o să le ajungă să aibă ce mânca, dacă are să fie rău de tot, au să lase mândria la o parte şi au sâ mai muncească şi pe Ia alţii. La urma-urmei tot muncă e şi oamenii sunt oameni, chiar dacă unul e sărac şi altul bogat.
Astfel gândea ea: nu muncise niciodată la alţii şi nu ştia ce înseamnă acest lucru.
O săptămână mai târziu primi şi muierea lui Ţugurlan veşti de Ia bărbatul ei, dar nu prin poştă, ci prin cineva dintr-un sat
1182
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1183
vecin, un soldat care se liberase din armată şi care făcuse parte din corpid de gardă al penitenciarului Jilava.
Ion al lui Miai era în curte şi văzând străinul avu bănuiala că trebuie să fie în legătură cu vecinul şi prietenul său Ţugurlan şi nu şovăi să afle ce putea fi.
Odată cu el intrară şi câteva muieri, care, tot aşa, avură şi ele aceeaşi bănuială. Ceea ce auziră semăna a poveste. Judecata lui Ţugurlan nu ţinuse mult. Ajuns la închisoare el se pregătise dinainte pentru ceea ce ştia toată lumea că e o închisoare, adică o încăpere cu pereţi întunecoşi unde erai băgat şi nişte oameni înfricoşători la vedere care te păzeau şi erau gata să te împuşte dacă ai fi încercat să fugi.
- Aşa mi-a spus el că credea, preciza fostul soldat având un aer vesel, lucru care i se păru atât nevestei lui Ţugurlan cât şi lui Ion al lui Miai şi celorlalte femei de neînţeles, şi chiar straniu.
- Şi nu era aşa? întrebă Ion al lui Miai buimac.
- Nu e chiar aşa, nu e dracu atât de negru, spuse omul. Adică e rău, ferească Dumnezeu să ajungi la puşcărie, o întoarse el clătinând din cap într-un fel care voia să spună că nu trebuia înţeles greşit. Dar, adăugă el din nou, sunt unii care stau acolo pe viaţă şi trăiesc!
- Ce trai o fi ăla-a! se strâmbă Ion al lui Miai nemai-înţelegând nimic.
- Ioane, biată Ţugurlănoaia arde sufletul în ea să afle ce-o fi cu rumânul ei şi tu... Iasă omul să-i spuie, se supără una din muieri.
- Asta mi-a spus să spun acasă, reluă fostuj soldat adresându-se muierii lui Ţugurlan. „Spune-i muierii mele, zice, că e ca Ia cazarmă, dar că în Ioc de instrucţie, dăm cu târnăcopul. Tot aşa, păduchi, goarnă, santinele şi mâncare proastă." Când a venit el acolo, începu fostul soldat să povestească, eu eram în schimb, era într-o duminică dimineaţă. Când vine
unul nou se strâng ceilalţi pe el şi îl întreabă la câţi ani e condamnat, de unde e şi pe cine a omorât. Au râs de el când au auzit că numai dintr-atâta l-au condamnat. Stătea el cam retras şi când s-a adus mâncarea a început să mănânce. Ii era foame. Numai că n-a luat el nici de două ori şi îl văz că lasă lingura şi se uită la mine. „Ehe, tată, zic eu în gând, asta e puşcăria! Dacă n-ai bani să-ţi mai cumperi de-ale mâncării, te prăpădeşti." Vreo săptămână eu am escortat pe urmă nişte civili la Curtea Marţială şi când m-am întors, zic, ia să vedem ce-o mai fi făcând vecinul meu de sat? Stătea tot aşa retras. „Camarade, zice, de unde eşti?" „Lasă vorba!" zic (că n-avem voie să vorbim cu deţinuţii), dar el nu se sperie şi îmi spune că e dintr-un sat vecin cu al meu (nu ştiu cine i-o fi spus!). „Să fii sănătos", zic şi nu m-am mai uitat la el. Erau unii soldaţi care îi cunoşteau mai bine, le aducea băutură şi fel de fel, aveau afacerile lor, dracu să-i ia. Eu am fost transferar de la Compania administraţia financiară şi nu prea cunoşteam serviciul penitenciar.
Fostul soldat se opri din povestit şi rămase câteva clipe gânditor, apoi îşi ridică privirea către muierea lui Ţugurlan şi-i ceru o cană cu apă.
- In seara aia i-am spus bărbatului dumitale dacă vrea să scrie vreo scrisoare acasă, continuă el, după ce bău apa. Dar n-am apucat s-o iau, fiindcă am fost chemat la companie şi nu m-am mai întors la penitenciar. Dar am vorbit cu el în seara aia şi m-a rugat să-ţi spun să nu-i duci grijă. Doi ani trec ca două zile şi o să se întoarcă sănătos. Spunea că să te duci pe la cumnatu Grigore, parcă aşa a spus, şi să te rogi de el să vie cu matale la Bucureşti, că vrea să te vadă.
- Păi se poate? tresări nevasta lui Ţugurlan şi privirea ei lărgită de suferinţă se opri pe chipul tânărului.
- Se poate, spuse acesta, dar trebuie să fii acolo joia, că numai joia poţi să-l vezi.
1184
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1185
Se făcu tăcere. Nevasta lui Ţugurlan stătea dreaptă cu privirea pierdută în depărtări. Pe obrazul ei nemişcat începură să alunece lacrimi mari. Dar ea parcă nu ştia de ele, se uita mereu în gol, cu răbdare şi nădejde, aşa cum se uitase mereu toată viaţa.
întru târziu o întrebare apăru parcă în privirea şi pe trăsăturile ei. Era parcă o îngrijorare.
- Şi numai atât ţi-a spus? zise ea apoi.
Ar fi vrut să întrebe: omul ei nu se schimbase? Tot aşa curat rămăsese, cum îl ştia ea? Puşcăria nu-1 speriase şi nu cumva uitase ce fel de om fusese?
- Ce să-mi spună? întrebă fostul soldat.
- Ştiu şi eu? Nu arăta speriat?
- Speriat? Hm! avea nişte ochi cu care parcă te apăsa.
- Slăbit nu era?
- Nu era neam! Adică, ce să spun, gras nu era, dar nici nu-i ieşeau ochii din cap de foame, ca la alţii. Ştia să rabde, alţii de foame se făceau ca animalele. El nu! Arăta bine! Păi d-aia mi-a şi plăcut de el şi am venit să-ţi spun. Că altfel, câţi nu sunt care îţi cer fel de fel de servicii.
- Of, Doamne, şopti tânăra muiere luptându-se cu greu să înfrângă încordarea care i se urcase în gât. Câte mai trebuie să pătimim! Taman în ultima vreme începuse şi el să se împace cu lumea şi taman acum a păţit-o. Dar bine că zici că se ţine tare şi nu şi-a plecat genunchii. Că nu e nimic mai rău decât să suferi degeaba. Ţi-o fi foame, se adresă apoi fostului soldat. Ai venit pe drum şi e departe de la Tătărăşti până aici.
în aceste zile Birică şi Polina primiră şi ei o veste. Ee-o adusese la poartă şeful de post.
Birică Ion era citat la judecătoria de ocol să se prezinte la data de 2 septembrie, în calitate de inculpat în procesul de furt
săvârşit asupra domnului Tudor Bălosu. Agenţii forţei publice erau obligaţi să ducă la îndeplinire numita citaţie.
Şeful de post îl puse pe Birică să semneze şi vru să afle şi despre ce furt e vorba, dar Birică nu-i dădu nici o lămurire. Vestea îl lua pe neaşteptate.
După bătaia de pe mirişte, nu se mai întâmplase nimic. Birică socotise că, din pământul tatălui ei, Polina avea dreptul la cel puţin cinci pogoane de pământ, nu socotise pe cele patru de pădure şi tot atâtea de vie, şi nici pe cele cumpărate de curând de la Boţoghină şi Traian Pisică; de fapt socrul său avea vreo patruzeci de pogoane de pământ care dacă ar fi fost împărţite la toţi membrii familiei, cum se făcea de obicei ca să se afle zestrea de drept a fetei, ar fi însemnat să i se cuvină Polinei cel puţin opt pogoane, dar Birică spusese că un tată are dreptul să dea unuia mai mult şi altuia mai puţin; cinci pogoane erau deci atât cât un tată părtinitor şi nedrept putea să dea, mai ales că nici vite, nici unelte şi nici altceva nu luaseră, şi Polina spusese şi ea la fel, şi măsuraseră şi seceraseră prin urmare cinci pogoane de grâu. Tudor Bălosu nu mai suflase un cuvânt, îi lăsase să secere, să care grâul la arie, să treiere şi să-1 ducă acasă. Iată însă că îi dăduse în judecată.
Polina era în mijlocul bătăturii cu cumnatele ei, cu mâinile şi picioarele pline de pământ, făcea chirpici pentru casă. Se apucaseră de ea îndată după treieriş, cumpărând totul pe grâu, prin schimb direct, atâtea duble pentru salcâmi de fundament, atâtea penttu şindrilă şi metri cubi de blană - metrii cubi şi şindrila le luase Birică făcând două drumuri la munte -iar tâmplarului, căruia îi comandaseră uşi şi ferestre, îi plătiseră tot cu grâu. Polina se apropie şi, ferindu-şi braţele pline de pământ până peste coate, întinse capul alături de umerii bărbatului ei şi ceru să vadă şi ea hârtia. O citi şi rămase câteva clipe nemişcată.
Se uitară unul la altul în tăcere.
1186
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1187
— Hm! făcu după aceea Polina. Ce zici, Birică?
— Ce să zic! O să ne condamne să-i dăm grâul îndărăt, să plătim cheltuielile de judecată şi dacă vrea tat-tău, se poate să iau şi câteva luni de puşcărie.
— Când zice că e procesul? întrebă Polina.
— Peste două săptămâni, la 2 septembrie.
Polina se uită iar la bărbatul ei şi încetul cu încetul ochii ei care erau atât de catifelaţi şi de frumoşi se micşorară şi căpătată culoarea oţelului rupt. Ea clătină din cap cu îndoială: nu credea că la data ceea de 2 septembrie tatăl ei se va prezenta la proces. Birică clătină şi el din cap. Ce voia să spună? Ea ce se gândea?
— Nu, şopti Birică gânditor, înţelegând că soţia lui îi dă toată libertatea să ia orice fel de măsuri împotriva tatălui ei. Nu, să mergem întâi la proces, să vedem ce face, mai spuse el.
Ea îşi aplecă fruntea: avea dreptate omul ei, trebuia văzut... Nu se putea spune că tatăl ei nu avusese prilejul să-şi dea seama cât de hotărâtă era ea şi bărbatul ei să câştige această luptă. Dacă la proces el avea să îndrăznească să meargă mai departe, însemna că încă nu-şi dădea seama cu cine avea de-a face.
Polina gândea că nu mai târziu decât a doua zi după proces, el avea să afle o dată pentru totdeauna ce fel de fiică şi ginere avea. Se duse liniştită la cumnatele ei să facă mai departe chirpici pentru casă. Cumnatele auziseră totul şi nu întrebară nimic. în dimineaţa aceea a secerişului înţeleseseră toţi că Polinei lui Bălosu nici prin gând nu-i trece să-şi lase bărbatul din pricină că tatăl ei nu vrea să-i dea zestre şi de atunci începuseră să ţină la ea. Era rău câ Birică se bătuse cu ai ei pe mirişte, dar era drept; Birică nu vroia să se îmbogăţească din averea socrului; cerea cinci pogoane de pământ, dreptul cât de cât al Polinei; şi dacă acum venise citaţie pentru proces, ruşinea era pentru Bălosu şi familia lui, nu pentru Birică.
XVI
- Ei, Niculae, hai acum cu mine să vedem dacă poţi să mergi la şcoală sau nu. E nenorocire, Niculae! Am crezut că, hai, că n-o fi el preţul grâului ca acuma un an, că piaţa mai scade când se face grâu mult, dar să scadă el la jumătate, asta n-aş fi crezut niciodată că o să se întâmple. Sui-te sus şi fă-ţi cruce. Dacă ne întoarcem cu grâul îndărăt, n-am ce să-ţi mai fac, sărac de sufletul tău!
Moromete încărcase căruţa cu grâu şi se ducea să încerce piaţa de la Piteşti. Ia gară, la obor şi la oborul mare din Costeşti fusese lumea ailaltă, nu mai avea nevoie să se ducă şi el. Era de dimineaţă. Niculae se urcă în căruţă peste cergă, deasupra grâului şi, de înfrigurat şi înspăimântat ce era, i se auzeau dinţii clănţănind în gură.
Nenorocirea de care pomenea Moromete ameninţase tot timpul satul. Cu toate câ trecuse mai bine de o lună de zile de la treieriş, preţul grâului rămânea mereu acelaşi ca la început, adică scăzut la jumătate faţă de anul care trecuse. Cu toate că Moromete auzise mereu şi văzuse şi cu ochii lui cum oamenii, neliniştiţi şi furioşi, se întorceau cu căruţele cu grâu îndărăt, el nu luase în seamă ameninţarea, nu crezuse în ea nici o clipă, îşi spunea — şi avea dreptate — că fiind grâu mult, oamenii se repeziseră prea fără socoteală cu căruţele în oboare şi fireşte că negustorii ştiuseră să-i primească cum se cuvine. Dar timpul trecea şi dubla de grâu nu urca nici măcar cu cincizeci de bani.
Nevenindu-i însă să creadă şi cum septembrie se apropia şi Niculae trebuia să plece, Moromete încarcă şaptezeci de duble în căruţă şi plecă spre Piteşti, o piaţă mai îndepărtată, al cărei preţ se zicea că era mai bun. Trebuia să vândă negreşit, nu mai putea aştepta.
Plecaseră de dimineaţă de tot şi soarele răsări târziu în urma lor. Moromete ţinea hăţurile în mână, îndemna caii fără încetare şi timp de câteva ceasuri, trecând peste poduri şi bariere,
1188
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1189
prin sate şi păduri, urcând şi coborând vâlcele, el nu scoase nici un cuvânt, nici o exclamaţie, nici măcar atunci când ar fi fost trebuincios pentru cai; încorda doar braţul şi ridicând biciul lovea îndesat; odihniţi şi graşi, caii duceau la trap căruţa încărcată, sforăiau şi scuturau din cap.
Soarele răsărit îl lumina şi îl încălzea pe Moromete din spate, dar el nu-I simţi şi nu-i văzu lumina. Nu văzu nici oamenii de pe drum şi nici casele pe lângă care treceau. Cu această grabă şi cu această otbire încerca să fugă el de un gând care îl urmărea: ce va face dacă la Piteşti va fi aceeaşi piaţă? Niculae stătea şi el în căruţă la fel ca şi tatăl său, mut, nemişcat, în prada aceleiaşi aşteptări încordate...
Multă vreme nu văzură nici unul căruţele cu care se întâlneau.
Aceste căruţe semănau într-un fel izbitor cu a lor, adică aveau aceeaşi cergă de cânepă pe deasupra acoperind ceva. Dar, deodată, Moromete le văzu şi trase de hăţuri.
— O, hooo!... exclamă cu tot pieptul, mai lung şi mai tare decât era nevoie şi, deşi caii se opriseră, mai adăuga încă: Ho! Ho! Se răsuci apoi cu tot trupul şi strigă în urmă: „Bă, rumânilor!"
— Ce este, măi tăticule?
— Ia opriţi niţel.
Era un şir întreg de căruţe şi se opriră uimiţi la auzul acelui glas încordat care voia parcă să le dezvăluie o taină.
— De unde veniţi, mă, voi? fură întrebaţi cu acelaşi glas.
— De la Piteşti, tăticule, răspunseră câţiva deodată.
— Cu ce sunteţi?
— Cu grâu.
— Şi unde vă duceţi?
— Acasă.
— De ce?
— E grâu mult.
— Ei, şi?
— Nu cumpătă nimeni.
Aici întrebările se opriră. Se scurseră câteva clipe şi se auzi nesfârşită şi uriaşă tăcerea câmpiei, apoi sforăi un cal, îşi aduseră aminte de ei înşişi, şi cei cu şirul de care îndemnară vitele să pornească.
- Ce-i facem, Niculae?
- Ia Piteşti, tăticule! porunci şi se rugă Niculae şi glasul său, arzând ca o flacără, îl răsuci repede pe om cu faţa înainte.
Merseră toată noaptea şi dormiră cu rândul. Când căruţa ajungea la o răspântie de şosele şi se întâmpla ca tatăl să doarmă, Niculae îl deştepta să-i arate drumul şi tatăl spunea: drept înainte, sau hart caii, sau hăţ. Mergeau din ce în ce mai greu, erau din ce în ce mai numeroase dealuri şi văi şi de la miezul nopţii Moromete nu mai dormi.
Dimineaţa, Niculae se deşteptă ud de rouă. Căruţa scârţâia pe o şosea necunoscută, cu pulbere puţină, albă ca sarea pisată, cu pietriş ascuns trosnind mărunt sub şinele roţilor. Moromete mergea pe jos şi ceva din înfăţişarea lui şi din felul cum mergea cu caii atrase băiatului luarea-aminte.
- Tată, unde suntem?
- Am ttecut de Piteşti.
- De ce?
- N-avem loc de căruţe.
- Şi unde mergem?
- Ea munte.
- De ce nu m-ai sculat să văd şi eu Piteştiul?
- Ai să-1 vezi când ne întoarcem. Uite, zise tatăl mergând alături de roată şi dezvelind un colţ de cergă. Ia şi mănâncă.
Lângă pâinea de acasă era un pacheţel cu ceva. Băiatul îl desfăcu şi mirosul şuncii afumate făcu nările lui subţiri şi străvezii să palpite. începu să mănânce.
înainte ca soarele să apună, muntele începu să-şi dea de veste apropierea. între sate, şoseaua era mai puţin umblată ca la şes. Din depărtare se făcea simţită tăcoarea; privirea obosea,
T
1190 MARIN PREDA MOROMEŢII. I 1191
trecând de la un munte la alt munte, de la o râpă prăpăstioasă la un ascuţiş înalt, iar liniştea era aici mai aspră, mai lipsită de taine, ascuţea auzul şi înteţea bătăile inimii. Niculae băgă de seamă că tatăl său arată schimbat. în afară de faptul că tăcea, faţa lui se urâţise, fruntea parcă i se făcuse mai mică, nasul mai mare, părul tuns scurt se vedea de sub pălărie ca al unui străin... Niculae se simţi şi el străin în liniştea aceasta străjuită de munţi neprietenoşi. In curând însă îşi dădu seama de ce se schimbase tatăl său aşa: se întâlneau din când în când cu căruţe şi văzu cu ce ochi se uita tatăl său la ele. Erau căruţe de-ale lor, de la câmpie, se întorceau acasă goale. Veneau deci de la munte după ce vânduseră grâul. Niculae se uită din nou la tatăl său şi se sperie: niciodată până acum nu crezuse că el poate avea o privire atât de turbure şi de duşmănoasă.
- Tată! şopti.
- Ce vrei tu?
Niculae simţi cum inima i se micşorează.
- Ce vrei? repetă tatăl şi se uită înapoi şi privirea lui turbure îl zăpăci pe băiat.
Trecură astfel ceasuri lungi. Abia într-un târziu Moromete înfăşură capătul hăţurilor de vârful loitrei, înfipse biciul în grâu şi-şi plecă fruntea. Ce se petrecea? Ii ura pe cei care cutreieraseră înaintea lui aceste râpe în căutarea de preţuri mai bune, ca şi când dacă aceştia vânduseră n-ar mai fi rămas loc şi pentru ei. Ce însemna acest lucru?
- Ce e, Niculae, tată? Te doare ceva? -Nu...
Moromete se întoarse şi puse mâna pe piciorul slăbuţ al băiatului. II strânse uşurel şi se uită Ia faţa lui. Cum stătea aplecat spre genunchii băiatului, acesta îi văzu întâi mustăţile şi se ruşina că i se păruse mai înainte că tatăl său era urât. Tatăl său semăna uneori cu Ştefan cel Mare (fără pletele acestuia),
iar alteori, când purta căciulă şi era supărat, aducea puţin cu Matei Basarab.
- Atunci de ce mă chemaşi? Ţi-e foame? întrebă Moromete. -Nu.
- Te-ai săturat de mers?
- Nu! protestă Niculae. Tată, de ce nu întrebi pe unul din ăştia care au vândut?...
Moromete îşi retrase mâna. Copiii pătrund în sufletul unui om repede şi necruţător. Abia auzindu-1 pe băiat îşi dădu seama Moromete că se ferise să intre în vorbă cu cei care vânduseră. Era furios pe ei, pe graba lor şi poate chiar pe norocul lor: dacă ei dăduseră grâul bine, luaseră caimacul şi acum poate că şi scăzuseră preţurile în urma lor. Opri căruţa unuia care se întorcea gol şi îl întrebă până unde s-a dus şi cu cât a dat grâul. Omul răspunse că a fost cam departe, dar a dat grâul bine.
- Cu cât?
- Cu şapte lei.
- Ce înseamnă asta? întrebă Moromete.
- Şapte lei peste Piteşti.
Moromete întoarse capul înainte şi porni caii. Asta însemna bine la omul ăsta? Pentru şapte lei la dublu să baţi drumul prin creierii Carpaţilor?
- Credeai că e mai mult? strigă omul din urmă. Moromete opri caii.
- Păi eu aşa credeam... mărturisi el cu o dezamăgire naivă în glas.
- N-au mocanii bani! explică celălalt. Iarna au ei mai mulţi bani.
- Păi poate cineva să păstreze grâul până la iarnă, domnule? protestă Moromete către cel din urmă, ca şi când acela ar fi pretins contrariul şi din pricina asta se şi supără parcă brusc pe el şi-i întoarse spatele.
1192
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1193
în sfârşit, după două zile şi-o noapte, Niculae, recunoscând vechiul fel de a fi al tatălui său, behăi de bucurie ca un ied în aceste locuri necunoscute şi se agăţă şi-l trase fără nici o noimă pe tatăl său de flanelă. Moromete îndemnă caii şi râse pe sub mustaţă.
— Auzişi ce zicea ăla?! îl luă apoi martor pe Niculae. Un creştin şi el! S-a dus la munte şi a dat grâul cu douăzeci şi şapte de lei dubla!
— Tată, dacă mocanii nu fac grâu şi porumb, de unde au ei bani?
- Păi tu n-ai învăţat la geografie? Care sunt bogăţiile ţării? îl examina Moromete sever, la vezi, că dacă la examen nu ieşi bursier, n-am de unde da şapte mii de lei pe an!
Niculae întâi râse, dar apoi începu să-i turuie gura de localităţi unde se găsesc bogate zăcăminte de fier, aur, sare, aramă, var, aluminiu, cu industriile lor cu tot.
- Oamenii ăştia de pe aici, îl întrerupse Moromete văzând că ştie, mai lucrează şi în păduri, fac şindrilă din brad, metri cubi de construcţie, obezi, fel de fel de putini şi butoaie, unii sunt zidari, alţii sunt ciobani, au livezi, fac ţuică, fac drojdie, fac poame şi... ghici mai ce? Poşircă, mă, Niculae! încheie Moromete cu dispreţ binevoitor şi Niculae îl trase iar de flanelă.
Când soarele apuse, Moromete îi făcu băiatului o destăinuire: aveau să tragă şi să mâie chiar la femeia aceea despre care povestise el acum două ierni, când fusese la munte cu Tudor Bălosu. îşi mai aducea aminte?
Numai că Niculae fu cam dezamăgit de felul cum îi primi mocana. De bucuroasă era ea bucuroasă, aşa cum povestise tatăl său, dar lui nu i-a plăcut nici pâinea, nici ciorba de fasole şi nici mâncarea de prune pe care le-o puse ea pe masă. Pâinea era parcă făcută din uruială, fasolea n-avea nici un gust, iar prunele erau leşinate. Numai ţuica era bună.
A doua zi vândură grâul în sat, iar pe la prânz, împăturind banii şi vârându-i la brâu, Moromete oftă cu tristeţe şi-i spuse băiatului:
— Râdeam de ăla, Niculae, care a dat grâul cu douăzeci şi şapte dubla! Noi l-am dat cu douăzeci şi şase!
Porniră îndărăt, iarăşi tăcuţi, şi tatăl şi fiul. Erau însă împăcaţi şi Moromete ajunse chiar la concluzia că şase lei peste Piteşti e un preţ destul de bun. Ce puteau face?
Ea Piteşti tatăl arătă băiatului oraşul şi îi arătă oborul de cereale. Niculae rămase buimăcit de mulţimea de oameni. Nu se vedea de la o margine la alta, iar înghesuiala căruţelor era de neînchipuit. Cum ele trebuiau să se mişte, unele să dea înapoi să iasă, altele să-şi facă loc să intre, roţile se atingeau, oiştile intrau una în alta, şuşleţul uneia strivea capetele boilor din spate... Se auzeau îndemnuri mânioase, alteori cineva răcnea înjurând înspăimântător... Şi aceleaşi cergi de cânepă cenuşie, întinse peste căruţa plină sau pe fundul gol al căruţei zăcând stoarse. Căruţele cu boi erau cele mai liniştite. Fără el îţi trecea prin cap că n-ar avea cine să împiedice o zăpăceală a cailor, o bătălie ca în cărţile de istorie, cu bice în loc de săbii şi cu înjurături în loc de strigăte războinice.
Undeva în fund se vedeau magaziile şi rampele de descărcare. Agenţii caselor de comerţ treceau printre căruţe şi dădeau bonuri. Purtau pălării albe de paie şi pantaloni de asemenea albi. Treceau de la căruţă la căruţă, vârau adânc mâna sub cerga ţăranului, lăsau să li se scurgă grâul din palmă şi strigau: şaptesprezece lei; nouăsprezece cincizeci; douăzeci şi foarte rar douăzeci şi unu. Acesta era preţul grâului şi uneori, la câte o căruţă, nu strigau nimic şi nu dădeau nici un bon; asta însemna că grâul acela avea prea multe corpuri străine sau că bobul lui era prea sec.
1194
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1195
— Se scurge grâul rumânilor, Niculae, se varsă ca apa. De la treierat, şi până la culesul porumbului tot aşa cum vezi... Se varsă sudoarea noastră, se strânge în magazii, Niculae...
Moromete vruse să facă la obor un popas. Apucă însă hăţurile şi dădu cu biciul în cai; era mânios şi multă vreme se uită drept înaintea sa. Ai fi zis că se teme că uitându-se înapoi îşi va pierde stăpânirea de sine.
In zilele următoare el încercă să mai glumească, să-i spună lui Cocosilă că a făcut-o fiartă cu grâul („am dat, Cocosilă, din şaptezeci de duble, treizeci şi cinci pe degeaba", adică numai pe primele treizeci şi cinci a luat el cincizeci şi doi de lei pe dublă, cum plănuise, dar pe celelalte nu mai luase nimic...), încercă să se amăgească spunându-şi că totuşi preţurile se vor urca, întârzie ceasuri întregi în poiana fierăriei lui Iocan şi toate acestea în speranţa că doar-doar va veni cineva sau se va auzi de undeva că se va întâmpla un lucru, o mişcare undeva, sau nu ştie ce răsturnare, nu se ştie ce lege, care dacă n-ar schimba cu totul situaţia, în orice caz s-o ţină pe loc, să stea pe loc banca, să nu se mişte fonciirea, să nu plătească nimic pentru şcoala lui Niculae şi numai negustorii să nu stea pe loc, numai pentru ei să treacă timpul şi să-i silească în felul acesta să urce preţurile.
Timpul trecea însă pentru toată lumea şi Niculae îi dădu primul de veste că peste trei zile trebuie să plece la Câmpulung pentru examenul de admitere.
Se duse cu Niculae.
Fiindcă tot pleca la munte - Câmpulungul era un oraş de munte — mai încarcă o căruţă de grâu şi o vându pe drum cu acelaşi preţ.
îi mai rămânea astfel în pod jumătate din grâu. Era totuşi în picioare jumătate din speranţe. Fetele se împăcaseră cu gândul de a nu mai pretinde ceva din munca lor (aveau să aibă în schimb partea de pământ a lui Niculae şi nu era puţin să te măriţi în loc de două pogoane, cu trei), iar Paraschiv şi Nilă
se arătau şi ei parcă mai înţelegători (nu spuseseră nimic că se cheltuiau bani cu fratele lor vitreg), încât speranţele din pod, asa înjumătăţite cum erau, dacă erau amânate până când preţul grâului avea să se ridice, puteau să se împlinească.
XVII
Astfel că datoriile trebuiau amânate şi ele; toate datoriile, fiindcă nici una nu putea fi plătită!
Paraschiv, care fusese de faţă când tatăl său spusese acest lucru, îndată după plecarea lui, îndată chiar după ce căruţa se îndepărtă de casă cu Niculae în ea, se adresă Titei rânjind:
- Din gură e lesne să amâi, şi e lesne să-l sui pe Niculae în căruţă şi să-l duci la şcoală, dar ce-o sâ te faci când o veni colea banca şi fonciirea să dai! Aşa, din gură, pot să zic şi eu: am zece mii de lei! Dar îi am?
Paraschiv stătea pe prag în locul unde stătea de obicei tatăl său. Fără Moromete, tinda arăta acum parcă goală; nu-i stătea deloc bine lui Paraschiv acolo pe prag. Fiindcă Tita nu răspunse, iar mama intră în odaie ca şi când n-ar fi auzit, Paraschiv continuă cu ideea lui, deosebirea dintre a spune din gură şi a avea.
- E cel mai lesne! reflectă el. Nu aşa, mă, Nilă? îl luă el martor pe frate-său. Vine colo iarna şi n-ai dulamă pe tine şi trebuie să ieşi să dai caii la apă. Zici din gură: „Ia dă, bă, dulama să mă îmbrac!" Dar ai dulamă?!
Mamei i se păru că este iarăşi vorba de fusta ei pe care şi-o făcuse anul trecut din lâna oilor şi nu rabdă să nu răspundă:
- Ca să ai dulamă trebuie sâ torci, zise ea din odaie. Pune mâna pe fus şi toarce!
- Ştiu şi eu că ţi-ar place, dar n-ai găsit prostul ăla, răspunse Paraschiv fără respect. V-aţi apucat să-l faceţi pe ăla micu boier, dar să vedem ce-o să faceţi când o veni colea fonciirea şi banca?
- Abia aşteptaşi să plece tat-tu, dar crezi tu că nu se întoarce? zise mama de după uşă cu un glas neliniştit. Fonciirea
1196 MARIN PREDA
şi banca să le plătiţi voi, că de aia i-a dat drumul lui Achim la Bucureşti. Ce te mai arde şi pe tine să te faci boier! Ce te-ai mai face, dacă ai avea cu ce! Te vede Dumnezeu câ-1 duşmăneşti pe ăla micu fiindcă învaţă carte. Pe tine nu te-am dat la şcoală? De ce n-ai învăţat?
— O sută de inşi cu carte şi nu mă dau pe ei! răspunse Paraschiv cu trufie.
— Vezi-ţi de deşteptăciunea ta, lasă-ne pe noi! mai spuse mama şi se închină la icoană. Abia termină însă crucile şi continuă: Banca să faceţi ce ştiţi, fiindcă voi aţi fost ăia care nu mai puteaţi cu gurile căscate după bani.
— Dar lâna de la oi a fost bună! Ehei! ameninţă Paraschiv cu glas acoperit, vrând pe de o parte să spună că iată cine a trăit şi trăieşte bine de pe urma băncii, dar lasă că de-aici înainte o să curme el acest trai.
— Ce-ai să faci? îl sfida mama ieşind în tindă şi apoi pe prispă. Uite colo lână, nişte velinţe şi nişte pături, ia-le şi satură-te cu ele! Altceva mai ai ce să mai iai?
Şi se dădu jos de pe prispă şi porni spre grădină să nu-1 mai audă. Ce ciudat lucru! Cât fusese tatăl aici, nu scosese un cuvânt şi iată-l acum ce ieşea din el! Ce-a vrut să spună cu banca şi fonciirea? El vorbea ca şi când n-ar fi avut nici o legătură cu aceste datorii şi ameninţa fără ruşine. De unde răbufnirea asta? Achim fusese lăsat să se ducă la Bucureşti; ce mai vroia? I se spusese doar limpede că cheltuiala cu Niculae era din dreptul fetelor, din munca lor. Scăpată de grija lui Niculae, mama simţi acum că vechile ei temeri n-au părăsit-o deloc. îşi spunea iarăşi că de-ar fi sâ rămână singură cu copiii vitregi, n-ar avea nici o scăpare, ar arunca-o pe drumuri chiar a doua zi.
Mama avea două vieţi şi, adesea, cea din timpul nopţii era neliniştitoare. Cu ochii deschişi, nimic nu i se părea greu de îndurat, ar fi putut răbda chiar şi izgonirea din casă. Noaptea însă, în vis, faptele ei şi ale altora începeau din nou să trăiască şi în această a doua viaţă puterea ei de a înţelege şi a îndura se
f
i MOROMEŢII. I 1197
prăbuşea sau se înălţa fără voinţa ei. Trecuseră ani îndelungaţi şi nu izbutise să afle decât foarte puţin din taina acestei vieţi.
Adevărul unei bucurii sau liniştea unui gând curat erau deseori puse la îndoială în timpul nopţii, iar alteori îndoiala şi apăsarea din timpul zilei erau străluminate în somn de bucurii mari.
De câte ori avea ceva cu Paraschiv, chiar şi numai în gând, Catrina Moromete îl visa apoi toată noaptea, şi astăzi îşi aduse aminte de acest lucru abia după ce se certă. Era însă prea târziu să mai dreagă ceva, gândul rău îl avusese, nu se înşela faţă de ea însăşi, şi de frică se hotărî să se culce târziu şi să se culce ostenită, poate că va trece noaptea fără să i se turbure sufletul.
Se apucă şi cără nenumărate căldări de apă, săpă şi udă straturile de zarzavaturi şi grădiniţa cu flori, făcu singură de mâncare şi tocă tot singură ierburi pentru păsări. Puse apoi '       mâna pe lopată şi curaţi coteţul de păsări, râni la porc...
Paraschiv stătea pe prispă şi juca tabinet cu Nilă, dar ea nu-i vedea pe nici unul şi nici la ea nu se gândea. Uitase de sine şi de toţi. Dădea mişcărilor ei acea distanţă dintre ea şi lucruri I în care trupul, dăruindu-se întreg mişcărilor pe care le făcea, ferea sufletul de urmările rele ale acestor mişcări cum ar fi fost gândul că munca este istovitoare sau murdară, nemeritată sau nepotrivită. Din pricina asta Nilă, de obicei mai atent, nu băgă de seamă că mama umbla cu lopata în mână, un lucru faţă de care şi un străin s-ar fi simţit ruşinat; juca tabinet şi pierdea mereu şi fruntea îi era încreţită în sus, a uimire şi nedumerire că fratelui său îi veneau cărţile în aşa fel încât lua de jos tot ce dădea el.
Terminând şi cu coteţele, Catrina trecu în spatele casei şi începu să cureţe cu o săpăligă scaieţii care creşteau pe lângă gardul dinspre curtea lui Bălosu. Ostenise şi într-o vreme rămase nemişcată, cu palmele pe coada săpăligii. îşi aplecă urechea minţii asupra stării ei lăuntrice, dar nu putu să-şi dea seama dacă sufletul i s-a liniştit. Se uita în zare fără să vadă,
1
1198 MARIN PREDA MOROMEŢII. 1 1199
trudită şi mâhnită. Gerul era larg şi lumea fără margini, dar viaţa omului se învârtea înăuntru) unei curţi ca într-o închisoare. Adânc si luminos era certd, dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard şi sufletul omului se chinuia aci, întunecat şi orb. „lisuse Cristoase, se rugă mama, luminează sufletul lui Paraschiv şi luminează-1 şi pe-al meu."
Văzând-o aşa nemişcată, Aristiţa Bălosu se apropie încet de gard.
- Ai ostenit, Catrino! şopti ea. Eu zic că ai cărat mai mult de douăzeci de căldări cu apă.
Catrina tresări.
- Ce să fac?! Omul e dator să muncească! spuse ea. Mai râu o fi când n-oi mai putea. Parcă nu auzii azi maşina, schimbă apoi vorba după câteva clipe de tăcere, nu mai ai ce coase?
Aristiţa oftă:
- Spun şi eu... să nu m-audă Tudor... Mi s-a urât, Catrino! Uite-I, mai adineauri a venit de la ocol... N-aş fi crezut, Catrino, să ajungem în judecăţi părinţi cu copii.
- A! se sperie mama. Ce judecăţi?
- Uite cu Polina! S-a măritat contra lui tat-său, tat-său nu vrea să-i dea pământ, s-au bătut cu al lui Birică... acuma, am ajuns să ne judecăm! Azi a fost proces! S-a amânat, continuă Aristiţa văzând uimirea vecinei. Noroc de judecător, cică ar fi unul bun care nu prea ia în seamă advocaţii. „Impăcaţi-vă, zice, vă dau termen." Tat-său a sărit în sus, că nu vrea să se împace, şi Polina... Aristiţa făcu un gest şi oftă. Cică ar fi strigat acolo la alde tat-său: „Pasă că ai să te împeci tu, te fac eu să te împeci". Şi Victor mai rău ca tat-său: „Câtă viaţă oi avea, zice, cu mine n-ai să te împeci, Polino". Fratele îi spune sorii! exclamă Aristiţa îngrozită. Nu ştiu ce să mai fac cu ei! Văz că tu, Catrino, te mai duci la biserică, dar eu degeaba mâ duc...
„Ia alţii mai rău ca la noi", îşi spuse Catrina, dar seara, când se culcă, simţi că truda din timpul zilei tot nu-i alungase neliniştea pricinuită de cearta cu Paraschiv şi îl visă numaidecât
ce adormi. Se făcea că Paraschiv stătea în mijlocul bătăturii şi strângea de gât o purcea albă; o ţinea cu picioarele în sus şi o sugruma; purceaua ţipa ascuţit şi faţa ei cu rât alb şi cu ochii roşcaţi se schimba şi ba era purcea, ba era Ilinca... Se auzeau ţipete: „Mamă, mamă!"
- Mamă!
Catrina sări în sus înfricoşată. Era chiar Ilinca la căpătâiul ei şi în clipa următoare auzi ţipete undeva în noapte, parcă la spatele casei.
- Ce este?
- Arde casa lui Bălosu.
- Săriţi! strigă mama, uitând într-o clipă de visul ei urât. Alergă în tindă după căldarea cu apă şi pieri pe după spatele
casei. Paraschiv şi Nilă săriră şi ei. Casa lui Bălosu ardea dintr-un colţ cu o vâlvătaie care clătina rar şi liniştit întunericul nopţii; dacă ar fi fost vânt, s-ar fi întins numaidecât peste tot acoperişul. Dar şi aşa, în liniştea aceasta neagră, flacăra roşie amintea parcă iadul cum trosnea şi făcea să urce şi să coboare asupra ei grămezi uriaşe de întuneric.
- Săriţi, săriţi! ţipau femeile, deşi sărise să stingă focul aproape toată lumea din acea parte a satului.
Câţiva bărbaţi îndrăzneţi se urcaseră pe acoperiş, foarte aproape de flacără şi aruncau una după alta găleţile cu apă care erau aduse în goană de la fântână. Nu era prea aproape fântâna şi primejdia era mare, încât ţipetele şi îndemnurile nu mai conteneau. Ţipau mai ales vecinii lui Bălosu, muierile care se temeau că focul s-ar putea întinde şi la ei. Temerea nu era fără noimă, cu toate că în aer nu se simţea nici o adiere, dar flacăra părea o fiinţă vie, un balaur ameninţător care printr-o voinţă duşmănoasă putea să-şi întindă limbile şi spre acoperişurile vecine.
Nu trecu însă multă vreme şi se văzu că flacăra ardea acolo liniştită.
Se aduseră scări şi în curând vâlvătaia începu să scadă. Ia întrebările oamenilor, Tudor Bălosu răspundea unul şi acelaşi
1200 MARIN PREDA
lucru: nu ştia cum de i-a luat casa foc. Au scos cenuşa din vatră cu tăciuni în ea? Nu, cenuşa era scoasă dimineaţa şi nu la spatele casei, ci departe, în fundul grădinii, o ducea muierea. Atunci, cum au ţâşnit scântei pe coş? Nu ştia nimic. Nu puteau ţâşni scântei tocmai spre colţul casei jos la tălpici; dacă ar fi ţâşnit de pe coş ar fi trebuit să ia foc acoperişul; şi acoperişul era de tablă şi cel mult la streaşină putea ajunge o scânteie; dar nu de la streaşină, ci de jos se aprinsese. Era limpede; cineva a dat foc casei.
Muierile îşi făceau cruce, obosite şi speriate. Se duceau acasă întrebându-se în dreapta şi în stânga cine ar fi putut să dea foc.
Singură în odaie - fetele şi Paraschiv şi Nilă dormeau tot afară - Catrina Moromete îngenunche în faţa icoanei şi începu să se roage. Ea bănuia cine a dat foc casei lui Bălosu. îşi aminti de ceea ce îi spusese Aristiţa de după gard şi se gândi la Birică.
De fapt, nu Birică, ci Polina, cu mâna ei, pusese focul: venise pe întuneric cu o sticlă de gaz şi fugise apoi prin fundul grădinii. Dăduse foc numai la un colţ. Tatăl şi fratele ei nu erau proşti să nu înţeleagă că dacă nu sting procesul contra bărbatului ei, le va aprinde toată casa. Lupta nu se mai dădea cu martori, ziua în amiaza mare, cum se întâmplase până acum, ci pe ascuns, noaptea pe întuneric şi cu o îndârjire mai mare şi mai primejdioasă ca înainte.
„Iisuse Cristoase, se rugase mama în genunchi, ne-ai apărat până acum, apără-ne şi de aici înainte. O fi el Paraschiv rău şi întunecat la suflet, dar gânduri de astea, Mântuitorule, ştiu că nu l-ai lăsat să aibă."
XVIII
Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la Câmpulung — Niculae era de-a dreptul fericit, reuşise la examenul de admitere printre primii din câteva sute de candidaţi - mama nu socoti că mai trebuia să-i mai spună şi bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O stăpânea încă
t- '. ..  >:.:>. 1:1 *j
MOROMEŢII. K .  ~ .K-\.*-.*«^«01
gândul acela că faţă de alţii, faţă de ai lui Bălosu de pildă, feciorul vitreg nu era chiar atât de înfricoşătot cum i se păruse ei. Visele sunt vise, uneori visezi rău şi nu se întâmplă nimic; visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, care ţi se cuibăreşte în suflet şi e numai al tău, venit din păcatele tale.
Catrina gândea astfel şi din pricină că Paraschiv se purta parcă mai bine cu ea, el arăta ca şi când s-ar fi temut ca mama vittegă să nu-1 spună, şi Catrina gândea că dacă lui Paraschiv îi e frică de tatăl lui, atunci nici ea n-are de ce să fie îngrijorată.
Ea se înşela, dar n-avea de unde şti că teama lui Paraschiv era de altă natură; el făcuse o prostie lăsând să i se simtă o parte din gânduti şi se temea că dacă mama vitregă vorbeşte, tatăl ar putea deveni bănuitor. în aceste zile el se arătă mai vorbăreţ şi mai vesel şi se interesă chiar de examenul lui Niculae, între-bându-I de câteva ori cu bunăvoinţă:
- Ei, şi acuma când te duci la şcoală, Niculae?
- Peste două săptămâni, răspundea Niculae şi mama auzea şi îşi spunea că, deci, făcea bine tăcând.
în duminica următoare, însă, dimineaţă, intră în curte Jupuitu. Nu era „nimeni" acasă, adică tatăl era pe la oameni. Dar agentul de urmărire se aşeză pe prispă şi porunci scurt:
- Să vie imediat aci!
Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe marginea şanţului, şi veni repede acasă.
- Moromete, îl întâmpină Jupuitu, ridicându-se în picioare, plăteşte fonciirea.
- Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire şi se opri la distanţă, cu mâinile în şolduri.
Dar agentul, posomorât, nu mai stătu ca înainte la discuţie. Moromete vroia să spună că dacă a plătit acum trei luni jumătate din ea, însemna că a plătit-o toată; începea iar comedia şi agentul se săturase.
1202
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1203
— Dacă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să plăteşti, mă întorc cu şeful de post şi-ţi iau vita din grajd, spuse el. Bună-ziua!
Moromete, ca de obicei, nu se sperie de această ameninţare. E drept că niciodată nu se arătase Jupuitu atât de categoric, dar poate că îl lua şi pe el la rost perceptorul şi înţelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie şi să facă ce-o face să amâie plata până mai încolo... Trebuia să vorbească cu perceptorul, numai acesta putea să-l amâie.
Plecă liniştit la primărie. Nu se putea, doar nu erau nebuni; la iarnă preţul grâului avea să se ridice de două ori cât acum, avea să vândă şi să plătească atunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să piardă jumătate din grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae fiindcă n-avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise totdeauna când îi venise mai bine.
-A! Ce faci, Moromete, bine că te văd! exclamă primarul din biroul său, care avea geamul deschis spre şosea. Se apropie de geam şi îl chemă pe Moromete înăuntru: hai că am ceva de vorbit cu dumneata!
Moromete intră, dar primarul rămase în picioare: nu-i întinse mâna lui Moromete şi nici nu-i spuse să stea pe scaun.
- Am avut de două ori întrunire la bancă, spuse el. Credeam că ai să vii cu Cocosilă şi cu Dumitru lui Nae, dar nu te-am văzut.
Moromete nu-i răspunse imediat şi Aristide îi întoarse spatele şi se duse la fereastră. Avea neplăceri.
întâmplarea cu Ţugurlan se răspândise în tot satul şi de teamă să nu se repete şi cu alţii, trebuise să-i poruncească lui Tache să se poarte cu grijă cu oamenii. Nu izbutise nici cu şeful de post, care negase că i s-ar fi luat arma în ziua aceea şi legiunea de jandarmi n-avusese ce să-i facă. Apoi, ce se întâmpla acum, de ce nu mai veneau oamenii la întruniri? Nu înţelegea, nu credea că din pricina scandalului de la moară cu Ţugurlan.
Ţugurlan nu plăcea la nimeni, era un om pe care îl înjurau mulţi, iar cei care nu-1 înjurau puţin le păsa de el. Nu asta era pricina. Cu o săptămână în urmă avusese loc o întrunire a ţărăniştilor cu Crâşmac şi nici la ei nu veniseră cine ştie ce partizani. Situaţia politică era turbure, circulau zvonuri ciudate despre legionari şi despre faptul că partidele aveau să fie desfiinţate. Pretorul îi informase că legionarii aveau să se prezinte şi ei în alegeri şi că, spre deosebire de alte daţi, nu-i mai împiedica nimeni să facă propagandă. Aristide, care găsise într-o zi o broşură legionară printre cărţile feciorului său Tache şi citind-o se îngrijorase, îl întrebase pe pretor ce fel de program aveau legionarii şi pretorul îi spusese că nici el nu înţelegea nimic, dar că din moment ce era vorba de acei oameni care îl împuşcaseră pe Duca şi care umblau mereu cu pistoalele la ei nici nu mai era nevoie să înţelegi. Toate acestea erau însă numai zvonuri: Aristide nu vedea cum ar putea partidul liberal să lase puterea din mână, să se lase adică desfiinţat de către rege... Dar atunci de ce se zvonea? Dacă partidul liberal cădea, cădea şi el, Aristide. Cine l-ar mai fi ales?
- Ai? De ce zici că n-aţi venit la întrunire?
Şi se întoarse de la geam şi de astă dată se aşeză pe biroul său.
- Adică cum, se miră Moromete, veniră alegerile şi nu ne văzuşi pe noi votând?!
- Da, dar de ce n-aţi venit la întrunire?! Era foarte important să veniţi la întrunire, să vă vadă lumea pe toţi, pe dumneata, pe Cocosilă, pe Dumitru lui Nae... în fine, ce mai faci? Ai vândut grâul?
Privirea lui Moromete se lărgi.
- Ce te uiţi aşa la mine?! zise Aristide fără chef. Ştii de ce te întreb.
- Păi tocmai asta bag şi eu de seamă, doar nu ţi-o fi venit în gând să-mi ceri banii ăia, se îndoi Moromete.
- Ba chiar mi-a venit, zise Aristide tăios. Nu pot să vând grâul la preţul ăsta şi îmi trebuiesc bani.
1204
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1205
- Păi nici eu nu pot să vând, zise Moromete deodată întunecat şi hotărât. Cum o să vând?!
-Asta nu mă priveşte! replică primarul ridicând puţin glasul.
Era neprietenos şi se vedea că n-are de gând să ierte un om care nu-şi ţinuse promisiunile faţă de el. îl împrumutase cu bani, dându-i clar de înţeles că, la rândul său, Moromete să redevină ceea ce fusese odinioară, omul său în politică. Moromete primise bani, dar nu vrusese să vină la întrunire.
- Nu mă priveşte şi nici nu vreau să am discuţie. Eu nu împrumut la nimeni; te-am împrumutat pe dumneata din prietenie dar acum am nevoie de bani!
- Domnule...
- Moromete! îl întrerupse ptimarul şi îl fixă cu o privire cenuşie. Nu mă face să-ţi spun încă o dată că în trei-patru zile trebuie să vii să-mi aduci banii. Bagă de seamă! îl ameninţă.
Moromete avu un gest fulgerător de a vârî mâna la brâu şi de a arunca îndată banii, dar mâna îi rămăsese încleştată acolo! întâi că nu avea toţi banii, avea doar trei mii de lei, şi apoi din aceşti trei mii de lei două îi trebuiau pentru Niculae. îşi plecă fruntea, se întoarse şi ieşi fără să dea bună-ziua. Pe coridor se clătină o clipă, dar îşi reveni. îşi ridică fruntea şi se îndreptă spre uşa pe care scria perceptor.
Când intră, perceptorul îşi ridică privirea din hârtii şi se uită ţintă Ia el. Se uită doar câteva clipe; aşa cum arăta, cu mustăţile mari şi blajine, părea un om cumsecade care va asculta cu bunăvoinţă şi înţelegere ceea ce i se va spune; dar deodată el izbucni:
- Ce e, bă, ce cauţi aici, de ce nu-ţi plăteşti impozitele? Ce, bă, vrei să ţi le plătesc eu din buzunar?!
Şi se mai uită o dată furios şi apoi, pufnind, puse mâna pe toc şi îşi văzu de scris.
Moromete, după ce rămase o clipă locului, se urni spre biroul perceptorului şi se aşeză pe un scaun în faţa lui.
- Dom'le Eisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând dumneata că trebuie să strigi aşa la mine? Crezi că sunt surd?
Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna şi ştampila o hâttie şi arăta ca şi când n-ar fi fost nimeni în birou. Trase un dosar dintr-un raft şi vârî acolo copia hârtiei pe care o ştampilase.
- Vasile! urlă el apoi spre o uşă închisă. Adu nişte apă. Vasile... şi îl înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce vreai, bă? se adresă apoi lui Moromete. Nu pot sâ te amân. Lasă-mă în pace că am treabă.
Motomete însă începu să-i explice că era cu neputinţă să vândă acum grâul şi că dacă îl amână cu vreo trei luni...
- Nici două zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul după ce băuse cu sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniţi aici la mine, urlă el, parcă eu aş fi statul, să vă scutesc de impozite! Statului trebuie să-i plăteşti, nu mie şi nu mai veniţi voi la mine de pomană! Du-te acasă şi vinde şi plăteşte că n-am ce să-ţi fac.
- Nu pot să plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc Moromete.
- Bă! îţi iau vita din bătătură!
- Cu ce drept?
- Trebuie să plăteşti!
- Nu se plătesc impozitele acuma! Statul nu-ţi cere dumitale să-mi pui acuma sula în coaste, când eu n-am de unde să dau. Aşteaptă până la iarnă, că statul are destui bani, nu ca mine care...
- Te-am amânat cât am putut, llie, spuse perceptorul deodată cu alt glas, ca între ţărani. Anu ăsta Finanţele e mai al dracului ca oricând, ascultă-mă pe mine. Nimic, nici o săptămână! Azi-mâine trebuie să plăteşti. Scurt.
Moromete se ridică şi plecă. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Pe drum însă se nelinişti şi se întoarse îndărăt, dar nu la perceptor, ci la secretarul primăriei. Era adevărat că trebuia să plătească neapărat acuma? Cum adică, nu se putea să-1 amâne
1206 MARIN PREDA
cu vreo două-trei luni? Ce însemna funia asta cu care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai acum când grâul...
- E cam groasă, nea Ilie, mi se pare că nu se poate, îi explică secretarul. Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, dar nu ştiu dacă... Stai aici, să vedem, că mie o să-mi spună.
Secretarul intră în biroul perceptorului şi se aplecă la urechea acestuia:
- Dom' perceptor, mai amânaţi-1 pe Moromete până după culesul porumbului. Vă rog eu!
Mustăţile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse din scris şi-şi aţinti privirea asupra tânărului. Deodată urlă:
- Du-te, mă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! Ieşi afară! Uite ici circulara 400 020. Ia şi citeşte... pe mă-ta de secretar!
Secretarul însă nu se sinchisea de toate aceste înjurături, rămase serios ca şi când ele nici n-ar fi fost pronunţate.
- Dom' perceptor, vă rog eu! insistă el. Perceptorul mormăi, cu fruntea în hârtii:
- Bine-bine! Vezi să nu te pomeneşti cu călimara asta în cap. Şi după ce mormăi astfel, deodată îşi ieşi iar din pepeni: Du-te, mă, dracului... pe mă-ta, Oprescule.
- Dom' perceptor, vă rog eu! zâmbi de astă dată secretarul.
Perceptorul răspunse atunci prieteneşte, cu un glas binevoitor, ca între funcţionarii primăriei care îşi cunosc bine afacerile, se acoperă între ei şi se servesc unii pe alţii.
- Nu se poate, mă, Oprescule. Zău nu se poate. Uite ici ordinul 400 020!
- Dă-1 dracului de ordin, dom' perceptor, dacă vreţi dumneavoastră!
Perceptorul sări în picioare cu ochii holbaţi; mustăţile îi tresăreau cu nervozitate:
- Bă, fire-al dracului, nu mă scoate din sărite!
MOROMEŢII. 1 1207
Perceptorul l-ar fi amânat direct pe Moromete, fără intervenţia secretarului, deoarece Moromete era unul din acei oameni care trebuiau consideraţi. Dacă unul ca Moromete nu-1 vorbea de rău pe perceptor, acesta putea să-şi vadă tihnit de treburile lui perceptoriale, care dacă ar fi fost cercetate de cineva, multe pensii neplătite, sau impozite plătite de două ori, sau impozabili omişi din roluri, ar fi ieşit la iveală. Perceptorul făcuse însă destul pentru de-alde Moromete, îi amânase şi-i păsuise cât se putuse de mult, dar în ultima vreme sumele lor se îngroşaseră şi trebuia neapărat să-i execute.
XIX
Intorcându-se acasă, Moromete se pomeni cuprins de mânie împotriva lui Achim. Faptul că acesta nu trimisese până acum nici un leu nu i se mai părea deloc firesc. Preţul grâului răsturnase toate socotelile şi ideea că banii câştigaţi de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă şi acestuia, nu numai că nu mai era bună, dar comparată cu ameninţarea care se ivise fără veste asupra familiei i se părea acum lui Moromete nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii de lei în buzunar, iar aici tatăl era silit să-şi plece fruntea în faţa trufaşului Aristide. Pentru ce? Pentru că Achim chefuia în cârciumi cu muierile?
Nici nu ajunse bine la poartă şi Moromete strigă:
— Paraschive, Nilă!
Paraschiv nu se arătă îndată şi atunci Moromete strigă din nou, de astă dată cu o voce mai joasă, mai turbure:
— Paraschive, Nilă!
- Ce e, bă? răspunse Paraschiv apărând din fanar, unde dormea (noaptea fusese la fete). Ce-ai cu mine? Era cam supărat că îi strica somnul. Ce strigi aşa?
- Bă, zise Moromete cu aceeaşi voce joasă, apropiindu-se cu paşi măsuraţi şi ameninţători de fanar, ce e cu Achim de nu
1208
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1209
trimete nici un leu? Ce-face el acolo la Bucureşti de nu trimite nimic?
Luat fără veste, Paraschiv înlemni acolo sus şi în prima clipă nu fu în stare să scoată nici un cuvânt.
- Mă, tu auzi? -Aud.
- De ce nu trimete?
- Cum nu trimete?! făcu Paraschiv buimac.
- Mâ, tu eşti nebun? exclamă Moromete uluit şi Paraschiv îşi veni în fire. înţelese din glasul tatălui că nu e nici o primejdie, că tatăl său era doar mânios, dar nu avea nici o bănuială.
- De ce să fiu nebun? zise el coborând încet din fanar. N-a fost vorba că când se întoarce o să aducă patru mii de lei?!
- Că când, o să se întoarcă mâncând, strigă Moromete. Aşa a fost vorba, dar vorba asta am spus-o eu! El trebuia să trimeată banii care a zis că-i trimete.
- Care bani a zis că-i trimite?
- Ăia care se lăuda! Ptiu! făcu Moromete spre pământ, deturnând aerul cu glasul şi în aceeaşi clipă îi întoarse feciorului spatele şi porni spre poarta de la drum ca şi când l-ar fi chemat cineva. Acolo se opri şi aşteptă să se liniştească. Simţea că e nedrept, că la urma-urmei Achim n-avea de unde să ştie că preţul grâului a răsturnat toate socotelile şi că între timp se ivise Niculae cu şcoala lui.
- Ce adresă are Achim la Bucureşti?
- Adresa Iui Achim de la Bucureşti? întrebă Paraschiv, pălind. Nu ştiu, răspunse el, deşi ştia. Dar îşi dădu seama că nu foloseşte la nimic spunând că nu ştie, tatăl său va întreba la al lui Cătănoiu şi va afla. Mi se pare că suburbana Colentina, şovăi el, strada Nufărului. Mă duc s-o întreb pe muierea lui Cătănoiu. Dar de ce?
- Tu de ce crezi? zise Moromete cu dispreţ.
- Să trimeată bani?
- Nu, să trimeată oase. Să se duca la Chitila, să-şi pună vreo două de gât şi să vă trimeată şi vouă să vă plimbaţi cu ele prin sat, de deştepţi ce sunteţi!
Moromete intră în casă. Mama era la biserică, fetele nu se ştie pe unde, numai Niculae stătea în pat şi citea absorbit, nu-1 auzi pe tatăl său intrând.
- Tu ce faci aici, Niculae?
Niculae, întins pe burtă, cu călcâiele bălăngănind în aer, sări sus şi-i arătă tatălui o faţă speriată de întrebare, dar şi luminată de bucuria aceea a lui care nu-1 mai părăsea.
- Citesc, tăticule! se rugă el şi tatăl, posomorât, îşi luă ochii de la el, se întinse în pat şi îi porunci să se ducă în altă parte să citească.
Nu credea că perceptorul va da curs ameninţării cu sechestrul chiar aşa cum spusese, adică azi sau mâine, dar peste o săptămână sau două era limpede că acest lucru se va întâmpla. Ce era cu ei? înnebuniseră? Ei (perceptorul şi cei cărora le varsă acesta banii) nu-şi dădeau seama că oamenii aşteaptă un preţ mai bun pe grâu şi că neavând altceva ce vinde nu puteau plăti? „Asta e o crimă! exclamă Moromete cu glas tare, negru la faţă, dar totuşi cu ceva din glasul şi înfăţişarea cu care citea la fierărie dezbaterile din parlament. E o crimă faţă de poporul ăsta, de ţara asta!" adăugă el îndârjit.
- Moromete, ia ieşi, mă, până afară! strigă cineva din drum (era Cocoşilă). Mă, prostule, ieşi afară că ţi-ai uitat urma la poartă!
Moromete tresări. Pentru întâia oară i se păru că Cocoşilă e necuviincios în limbuţia lui tâmpită, că mai glumeşte omul, dar nici aşa să strigi să te audă toată lumea.
- Mă, n-auzi? Unde eşti, mă?! continuă Cocoşilă din drum. Nu mai aşteptă să i se răspundă, intră în curte şi se apropie de prispa casei. în dreptul ferestrei el ridică băţul şi
1210
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1211
bătu autoritar, gata .să spargă geamul. Patanghele, mă, prostule, scoal' că fată vaca! Moromete deschise fereastra.
- Ce e, mă, Cocosilă? Ce baţi în geam? întrebă el, şi Cocosilă încremeni cu băţul în mână. Ce strigi aşa? Dacă nu-ţi răspunde omul, pe tine nu te taie capul să-ţi vezi de treabă?
Uluit, Cocosilă îşi dădu vechimea lui de pălărie pe ceafă şi exclamă:
- Ia te uită la ăsta! Ce e cu tine?
Dar în clipa următoare uluiala îi pieri fără să mai aibă nevoie de răspuns. Ceea ce i se spusese era prea peste măsură ca să mai caute să dea cuvintelor şi alt înţeles pe lângă acela pe care îl aveau.
- Bună-ziua! spuse el cu demnitate şi răceală şi se îndepărtă ţeapăn şi jignit fără să mai adauge ceva, dând de înţeles cu asta câ dacă prietenia lor se va strica, vina o să fie a lui Moromete.
Moromete închise geamul şi se lungi pe căpătâi cu faţa încordată. Nu simţea decât mânie şi plecarea lui Cocosilă, aşa cum se petrecuse, deşi îl făcu îndată să-i pară rău, totuşi îl mai răcori: „Nici aşa să întreci măsura şi toată ziua bună-ziua, eşti prost, mănânci c.. .t! îşi spuse el în prada unei turburări negre. Mai gândeşte-te şi tu când scoţi vorba din gât! Avea dreptate Ţugurlan!... Nu se poate, n-am să plătesc! se împotrivi apoi ridicându-se în capul oaselor şi strângând pumnii. Să prind eu pe cineva că-mi calcă bătătura!"
Ţâşni de pe pat şi ieşi afară trântind uşa. Se duse în grădină, rătăci pe lângă şira de paie, se întoarse îndărăt pe la spatele casei. Se aşeză pe tălpici, în locul unde se mai aşezase cu trei luni în urmă, dar zadarnic, nu mai găsi în el liniştea de atunci şi nu putu sta locului.
în aceeaşi dimineaţă el dădu o telegramă lui Achim: „ Trimite urgent toţi banii pe care îi ai". Pe de altă parte, Paraschiv îşi dădea seama că a venit ziua hotărâtoare.
Situaţia în care ajunsese familia îl convingea atât de mult că a avut totdeauna dreptate să lupte împotriva ei, încât fu ispitit să nu plece fără a avea cu tatăl şi mama vitregă o ciocnire răzbunătoare. Mai ales tatăl era vinovat, fiindcă el fusese acela care schimbase scopul împrumutului de la bancă, el făcuse din oi ceva care consuma şi se folosea în casă, iar din cai un prilej de a spune poveşti despre riiocani. Fugind de acasă cu caii şi cu oile, Paraschiv gândea că nu face altceva decât să înlăture obstacolul care îl împiedica să fructifice împrumutul, adică să scape de familia consumatoare şi de tatăl nepriceput în afaceri, căruia pe deasupra îi mai venise şi ideea nesăbuită de a-l da pe Niculae la şcoală; dar răzbunarea? Familia nu pierdea prin fuga lor decât ceea ce nu avusese, adică oile şi caii cumpăraţi prin împrumut, dar cine trebuia să plătească pentru munca zadarnică pe care Paraschiv o făcuse ani de zile pentru ei? Paraschiv gândea că nu era destul ceea ce vroia să facă şi dacă mai întârzia să fugă era tocmai din pricină că chibzuia şi se sfătuia îndelung cu Guica în ce fel să-i lovească.
Apoi, a cincea zi, mai devreme cu două luni decât anul trecut, Moromete primi din partea sucursalei judeţene a băncii Marmorosch-Blanlc înştiinţarea că are de restituit din împrumut lei 5 000, plus dobânda. în caz de nerestituire, banca atrăgea atenţia că se va folosi de formele legale pentru a intra în posesia banilor (era vorba de titlul de proprietate asupra pământului pe baza căruia banca acordase suma).
- Ilie! şopti mama înspăimântată. Ce-i facem?!
Era la prânz, se aflau toţi în tindă şi aşteptau masa. Hârtia o adusese poşta, odată cu ziarul. Moromete nici măcar n-o citise, îşi aruncase ochii pe plic, văzuse titulatura băncii şi-l lăsase pe Niculae să-l deschidă. El răsfoia ziarul şi când mama puse întrebarea ei înspăimântată, se supără şi se răsti la ea:
- Ce e, fa, ce vreai tu? Nu ştiai? Sau credeai că ăia au uitat? Se supără şi mai rău şi continuă: Credeai că au pus lacăt la
¥
1212 MARIN PREDA ' MOROMEŢII. 1 1213
bancă şi s-au dus la secere ca tine?! Se posomori, îşi vârî fruntea în ziar şi încheie: Uite colo caii în grajd şi oile... Ne ducem la obor, vindem şi gata socoteala.
- Vezi, Niculae! exclamă mama cu disperare, neştiind ce spune. Uite câte îndurăm din pricina ta.
- De ce din pricina lui? tresări Moromete cu nedumerire furioasă. Ţi-a luat minţile biserica aia, sau ce e cu tine? Taci că îl găsişi pe Niculae cu pricina, lovi-te-ar moartea cu popa în braţe!
- Ho! se supără mama îndârjită şi ea. Am zis şi eu ca să ştie şi el ce greu n'e.
- De ce să ştie? Ce vină are el?
- N-o fi având, dar ce-o să ne facem acuma fără lâna şi laptele cu care mai trăiam? O să curgă trenţele de pe noi şi-o să ajungem ca şofranul.
Moromete se posomori, îşi vârî fruntea în ziar şi nu mai zise nimic.
Nimeni nu putea să-şi închipuie câtă bucurie simţea Paraschiv auzind toate acestea. Ar fi vrut să fie de faţă când avea să-şi dea seama că oile şi caii nu mai erau ale lor. Atunci ar fi vrut să-1 audă pe tată dacă îl mai ţineau curelele să-1 facă pe Niculae boier. Paraschiv vedea limpede dezastrul şi nu numai că n-avea nici o remuşcare, dar socotea că tot nu era destul. Ar fi vrut ca lotul de pământ al mamei vitrege să fie înjumătăţit, să nu se poată mărita Tita şi Ilinca decât cu câte un pogon, iar Niculae, căruia îi intrase în cap să ajungă boier pe spinarea altora, să rămână aci şi să muncească. în general să muncească toţi (adică să muncească din greu!) şi să se înveţe minte că nu merge aşa să-ţi baţi joc şi să te crezi mai deştept decât alţii (în mintea lui Paraschiv erau el, Achim, Parizianu şi Guica, pe linie de familie, şi Tudor Bălosu, din afară; de aceştia toţi tatăl îşi bătuse întotdeauna joc). Cu toate că Paraschiv îşi dădea seama că tatăl său ar putea să se răzbune trecând pe numele mamei vitrege casa
şi locul de pe ea şi chiar să vândă un pogon de pământ ca să-şi cumpere alţi cai (Paraschiv nu ştia că Aristide cerea şi el datoria tot acum), îşi spunea că făcea să se piardă din averea lor un pogon de pământ faţă de lovitura pe care le-o dădea. Tatăl n-avea să îndrăznească să se răzbune mai mult, deoarece fugind de acasă toată lumea avea să creadă (şi Guica avea să aibă grijă ca acest lucru să se întâmple întocmai aşa) că băieţii lui Moromete au fost „goniţi" de tatăl lor din pricina mamei vitrege şi a copiilor acesteia, care vor să pună mâna pe averea tatălui.
XX
După-prânz, Moromete se duse la primărie şi-i dădu lui Achim o nouă telegramă: întoarce-te acasă urgent. I se păru că nu-i de ajuns, şi mânios adăugă altfel vin eu peste tine. Trecuseră destule zile pentru ca Achim să fi putut să trimită bani şi nu trimisese. Moromete nu înţelegea de ce, dar acum când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii, pe care presupunea că Achim îi avea, nu-1 mai interesau.
De mânios ce era avea o dorinţă nemărturisită, asemănătoare aceleia de anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia izbutise Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea şi acum ca Achim să nu fi făcut nimic la Bucureşti şi să-i piară lui Paraschiv pofta, o dată pentru totdeauna, de a-şi mai învinui tatăl că nu-1 lasă să se pricopsească.
Ieşind din primărie, Moromete se întâlni pe scări cu Dumitru lui Nae. Dumitru lui Nae, un om care te făcea să te bucuri atât de mult văzându-1 şi auzindu-1, de câteva săptămâni nu-1 mai vedea şi nu-1 mai auzea nimeni.
- Dumitre! îl strigă Moromete cu glasul său uluit de uimire, uitând numaidecât de el însuşi. Ce este cu tine, domnule?
Cu statura sa înaltă şi dreaptă, cu bărbia pătrată şi frumoasă prin lăţimea ei bărbătească şi cu paşii săi largi, Dumitru lui Nae îţi făcea rău să-1 vezi acum ce fel de înfăţişare căpătase. Mergea
1214
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1215
cu fruntea în pământ şi arăta posomorât, copleşit de nelinişte şi tristeţe. Era greu să mai crezi că aveai în faţă acelaşi om al cărui râs se ridica leneş şi purernic prin coroanele salcâmilor lui Moromete când acesta povestea despre familia lui Traian Pisică.
- Dumitre, uită-te, domnule, la mine, când îţi vorbesc. Dumitru lui Nae îşi ridică fruntea. Ochii lui erau şi ei pe
potriva staturii şi când se uita undeva, erau largi şi luminoşi; o uriaşă lume nevăzută îşi dezvăluia tainele în această privire; în clipa aceea, dacă spunea: „Are să plouă", vedeai parcă pământul plutind în spaţiu şi undeva pe rotundul lui, deasupra câmpiei Dunării, nori îngrămădiţi să se descarce; iar dacă spunea: „Uite-1 pe Marmoroşblanc", milioane de marmoroş-blanci îţi apăreau călcând agale prin satele lumii.
Acum însă privirea lui era întoarsă în sine şi ceea ce vedea acolo înăuntrul său îl împiedica să mai înţeleagă ceea ce se petrecea în afară.
- Ce este, Moromete? şopti el.
- Păi se poate una ca asta, Dumitre?! exclamă Moromete supărat. Tu nu-ţi dai seama? Nu este îngăduit! Nu se poate ce faci tu!
Exclamaţiile Iui Moromete aveau atâta căldură şi reproş încurajator încât în privirea mohorâtă a lui Dumitru lui Nae pâlpâi o rază de speranţă.
- Nu se poate să meargă aşa, Dumitre, înţelege şi tu! exclamă Moromete mai departe. Dar ce, suntem copii? Unde te duci tu acuma?
- Să vorbesc cu perceptorul.
- Nu te mai duce, că te duci degeaba, nici măcar nu vrea să stea de vorbă. Dă-1 în mă-sa de perceptor. Hai acasă şi vezi-ţi de treabă... Ne strânge de gât, Dumitre! strigă deodată Moromete cu un glas înalt, iar Dumitru lui Nae tresări şi rămase hipnotizat de privirea cu care fuseseră însoţite aceste cuvinte, o privire pe care nu i-o cunoştea, bolovănoasă şi fulgerată de lumini
ameninţătoare. Crezi tu că un popor întreg o să rabde să ne ia bucatele pe nimic? continuă Moromete să strige. Fii liniştit, Dumitre! Te ştiam om în toată puterea cuvântului. Ori ridică preţul la grâu, ori scade fonciirea; până atunci să nu dăm ce e ăla un bob de grâu.
— Şi fonciirea cu ce-o plătesc?
— E vreme până la primăvară.
— Şi dacă îmi ia vita din bătătură?
— N-o ia, afirmă Moromete cu tărie. Ascultă aicea, nu se poate să facă ei una ca asta... Nu se poate, fiindcă e pericol, te rog să mă crezi... Cu mine e altceva, adăugă apoi după câteva clipe de tăcere, coborând glasul, am luat de la Aristide nişte bani şi mi-i cere acuma. M-am apucat şi cu o parte din ei am făcut gardul ăla, ţi-aduci aminte. Toate alelalte le terminasem şi mai rămăsese gardul, observă el ironic. Dar Dumitru lui Nae nu numai că nu râse, dar nici măcar nu pricepu.
Perceptorul însă era departe de a fi de aceeaşi părere cu Moromete. Fără să se sperie de vreun pericol şi după ce lăsase mai întâi să se creadă că nu-şi va pune curând în practică ameninţările, în dimineaţa următoare întâlnirii lui Moromete cu Dumitru lui Nae el formă o comisie din funcţionarii primăriei şi însoţit de şeful de post porni fără veste prin sat şi începu sechestrările. Singurul pericol de care se temea erau câinii, într-adevăr, aceştia urlau în voie; jandarmul ameninţa că va trage cu puşca în ei. Ţăranul lăsa dulăul să urle cu tot gâtul, ca şi când asta i-ar mai fi folosit la ceva. Pe drum, în urma comisiei, veneau câteva căruţe. în ele erau puse covoarele şi velinţele, hainele, lăzile de zestre, tot ceea ce comisia scotea la vânzare din casele impozabililor. O spaimă şi o zăpăceală cumplită le apucă mai ales pe femeile care aveau fete de măritat. Nu era însă greu de ascuns lada de zestre sau covorul, dar unde putea fi ascunsă căruţa sau plugul, sau vita din grajd? Şi chiar dacă şi acestea puteau fi ascunse, unde putea fi atunci ascunsă
1216
MARIN PREDA
I
casa în care locuiau? Se punea sechestru chiar şi pe casă, dacă omul avea datorii mari.
O femeie trecu prin faţa porţii Moromeţilor şi dădu de veste:
- Catrino, piteşte ţoalele că a plecat percitoru prin sat!
- Ilinco! Tito! strigă mama speriată.
- Paraschive! strigă şi Moromete de pe prispă. Pune caii şi plugul în căruţă şi du-te la lot.
Aşadar zadarnic îşi închipuise că primejdia avea să-1 aştepte pe el s-o întâmpine pregătit. Din depărtare se auzeau urletele câinilor.
Moromete plecă repede la Iocan să se împrumute de la el până venea Achim cu oile, dar Iocan îi spuse că n-a vândut nici el grâul şi că deci n-are de unde să-i dea. Nemaiştiind ce să facă, Moromete se întoarse îndărăt şi se duse la Scămosu. Acesta era negustor de găini şi nu se putea să n-aibă şi să nu-1 împrumute.
- Moromete, ţi-aş da, că am bani, spuse negustorul, dar banii ăştia sunt capitalul meu şi îmi trebuie să mi-i dai îndărăt repede.
- în cât timp?
- Maximul o săptămână, spuse negustorul. Peste o săptămână cumpăr iar găini şi plec la Bucureşti. Aşa că vezi...
- într-o săptămână ţi-i dau! îl asigură Moromete. Eu am bani, am oile alea pe care trebuie să le vând şi îl aştept pe Achim; în două-trei zile trebuie să se întoarcă; mă duc cu ele la obor sâmbăta ce vine şi duminică ai banii.
Precupeţul însă nu zise nimic. Auzind de Achim, el îl ascultă pe Moromete cu acea înfăţişare a omului care ştia ceva tocmai pe dos decât ce ştia celălalt, dar care nu vrea să spună fiindcă n-are nici un interes s-o facă.
- Nu pot, zise. îmi trebuiesc banii. „Dacă e vorba că te bizui pe oi, nu pot să-ţi dau" putea să se înţeleagă din glasul său, dar Moromete nu băgă de seamă în prima clipă. Se uită doar intrigat la precupeţ.
- Păi n-auzi că dumin...
MOROMEŢII. I
1217
$i deodată avu o bănuială şi nu sfârşi cuvântul, văzu înfăţişarea ciudată a celuilalt şi rămase cu privirea ţintă pe chipul lui.
- Acuma de ce-oi fi crezând tu, zise, că nu se întoarce Achim cu oile de la Bucureşti?! Crezi că te mint?
înfăţişarea precupeţului se schimbă: la urma-urmei de ce să nu-i spună? Era mai bine să-i spună, de ce să creadă omul că nu vrea să-1 împrumute?
- Eu îţi spun, zise, dar să nu mă înjuri pe urmă dacă n-o fi adevărat. Ştiu de la Cătănoiu.
Moromete înţepeni.
- Ce ştii de la Cătănoiu?
- S-a certat cu Achim şi s-au despărţit. Achim al tău a plecat în altă parte, în alt loc de păşunat (nu ştiu în care, nici al lui Cătănoiu nu ştie). înainte să se certe ei, al lui Cătănoiu ştia.
Negustorul şovăi şi nu mai zise nimic. Moromete aşteptă câteva clipe cu gâtul întins, apoi deodată strigă:
- Spune, Scămosule! Ce zici că ştia al lui Cătănoiu?
- Dar n-o să mă înjuri pe mine?
Moromete nu răspunse. Tăcerea mai dură câteva clipe apoi negustorul coborî vocea:
- llie, spuse el cu părere de rău, băieţii ăia ai dumitale sunt înţeleşi între ei să fugă de acasă. Achim nu se mai întoarce cu oile, degeaba îl aştepţi dumneata.
- Cum? şopti Moromete neîntelegând sau nevroind să înţeleagă. Ce spui tu, Scămosule?
Negustorul repetă, dar Moromete tot nu înţelese bine şi negustorul trebui să repete încă o dată şi să-i dea amănunte, să-i spună ziua când a vorbit cu Cătănoiu, de ce s-a certat Achim cu Cătănoiu... în sfârşit, Moromete înţelese. Rămase tăcut. Stăteau jos pe prispa casei şi fiindcă Moromete tăcea mereu, negustorul se ridică şi îl lăsă singur câteva minute. Se întoarse şi îl găsi în aceeaşi nemişcare, cu fruntea în pământ, ţeapăn şi sumbru. Faţa i se înnegrise şi în cele câteva minute parcă şi
1218
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1219
slăbise; parcă se ascuţise şi se subţiase. Negustorul se aşeză alături şi după ce mai respectă câtva timp tăcerea celuilalt, simţi nevoia să lărgească îndoiala pe care o anunţase la început:
- Poate c-o fi minţit ăla al lui Cătănoiu...
- Sunt trei luni de când a plecat, zise Moromete cu acel glas firesc şi în acelaşi timp straniu, pe care îl au oamenii când vorbesc despre lucruri pracrice în odaia unui mort. Nu mi-a trimes nici un ban! Nu mi-a trimes el nici un leu, Scămosule! adăugă Moromete cu jale şi tristeţe, dar tot aşa, cu o jale şi o tristeţe aproape duioasă, nepământească. El clătină din cap şi, uitându-se ţintă în pământ, şopti: Achime, Achime!... Nilă, Nilă!... Paraschive, Paraschive!...
- Ilie! tresări Scămosu neliniştit şi parcă speriat de glasul lui Moromete. Eu nu cred să fie adevărat... Nu se poate ca băieţii dumitale...
- Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut că avea băieţi. Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi... Să fugă de acasă! De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau şi-mi spuneau: „Mă, noi vrem să fugim de acasă", crezi că i-aş fi împiedicat eu, Scămosule!? „De ce să fugiţi, frăţioare? le-aş fi spus. încet nu puteţi să mergeţi?"
Moromete oftă din nou şi rămase iarăşi tăcut multă vreme, înţepenise pe prispa lui Scămosu şi nu mai zicea nimic şi parcă nu mai vroia să plece de acolo. Scămosu mai stătu cu el câtva timp, dar apoi îl lăsă şi îşi văzu de treabă, se apucă să cureţe de găinaţ căruţa-coteţ din mijlocul bătăturii. Abia mai târziu, când se uită pe prispă, văzu că Moromete nu mai era. Plecase nebăgat în seamă.
XXI
Se sculase deodată de pe prispă şi pornise spre casă cu nişte paşi nesimţiţi. Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea.
Avea o ţintă, trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă şi pe drum. Mergea cu paşi egali, fără să greşească, un pas după altul, când pe marginea şoselei, când trecând podişcă cuiva şi luând-o pe lângă garduri. Nu se uita şi nu vedea pe nimeni şi pentru întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el şi îi dădu cu glas tare bună-dimineaţa. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfăţişarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-şi va recunoaşte poarta şi că va merge înainte pe lângă uluci. împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă şi pătrunse în curte fără să-şi fi mişcat braţele: uşa se deschise şi se închise parcă singură. Cu aceiaşi paşi omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse şi apăsă clanţa uşii de la odaie, trecu pragul şi se duse spre pat. întinse braţele şi ridică un genunchi, se urcă şi întinzându-se pe o parte îşi aşeză tâmpla pe căpătâi şi palma sub tâmplă. închise ochii şi rămase nemişcat ca şi când ar fi adormit de multă vreme.
Mama îl văzu din fundul grădinii unde culegea zarzavaturi într-o coşniţă. Lăsă coşniţa şi se grăbi să vie în casă. I.e strigă şi pe fete şi pe Niculae. Ceva din mersul omului îi adiase o nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât aceea pe care o aşteptau din partea perceptorului.
în casă, mama şi copiii se apropiară de pat.
- Ei, tată, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând mâna pe umărul lui şi mişcându-1 să se trezească.
- Ilie, şopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! Scoal' în sus! Puse mâna şi îl hâţână de umăr, dar omul parcă era ţeapăn, parcă închisese ochii pentru totdeauna. Ce e asta la tine, Ilie? Scoal' în sus, n-auzi?! Am trecut noi prin altele mai rele... nu ca acuma că avem de dat câteva mii de lei. O să vindem şi-o să dăm! Scoal' în sus!
- S-o fi dus să împrumute şi n-a găsit la nimeni, spuse fata cea mare.
1220 MARIN PREDA
- Ei, şi din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost şi-o să scăpăm, llie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Şi iarăşi puse mâna şi îl hâţână.
Fără să facă o mişcare, Moromete deschise ochii. Mama şi fetele amuţiră.
— Ieşiţi afară din casă! se auzi atunci glasul său încordat, cate acuma era turbure şi însingurat şi pe care nu-1 mai auziseră până acum.
Rămase cu ochii deschişi şi ţeapăn într-o aşteptare poruncitoare.
Nedumerite şi speriate, mama şi fetele ieşiră afară. Niculae se uita când la fete, când la maică-sa. El înţelegea cel mai puţin ce se întâmpla.
Curând câinii începură să latre prin apropiere şi ceva mai târziu căruţele comisiei opriră în dreptul Moromeţilor. Bătătura arăta pustie.
- Moromete! strigă unul din comisie.
Dar în locul lui Moromete ieşi mama, care fără să se uite spre poartă, se dădu jos de pe prispă şi îl goni pe Duţulache în grădină.
Perceptorul, agentul de urmărire Jupuitu şi şeful postului de jandarmi străbătură bătătura, intrară tropăind în tindă şi pătrunseră în odaie.
— Moromete, scoal' în sus! zise perceptorul aşezându-se grăbit pe pat şi desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentul. Are ceva la comunal?
— Are, spuse Jupuitu. Şase sute paisprezece lei.
- Plus două mii pe exerciţiul '36—'37, scrie! plus trei mii pe prima parte a exerciţiului curent. Adică nu, pe exerciţiul curent îl mai amânăm. Auzi, Moromete? Te amânăm. Plăteşte restanţele, fonciirea şi impozitele comunale.
Moromete se ridicase în capul oaselor şi se uita la ei cu o nepăsare sumbră.
MOROMEŢII. I 1221
- Ei, Moromete, facem chitanţa? întrebă perceptorul binevoitor.
- N-am! spuse Moromete. Ieşiţi afară! Şi se întinse la loc cu tâmpla pe căpătâiul roşu-înflorat şi înţepeni cu ochii închişi.
Perceptorul, agentul, şeful de post se uitară o clipă intrigaţi, apoi perceptorul observă:
- E bolnav Moromete! Ţaţă Catrino, strigă el, ia vin încoace. Mama apăru din tindă şi nu aşteptă să i se spună ceva; ridică
fruntea la bărbaţi şi vorbi:
- Percitorule, nu ne lua cămaşa din spinare! O să vindem, o să plătim, dar nu ne jupui!
- Nu vă jupoi, vă amân, dar suma asta trebuie s-o plătiţi! Uite aici, spuse el bătând cu dosul palmei pe registrul deschis, în timp ce mustăţile îi tresăriră de nervozitate. Aveţi pământ, aţi făcut grâu, vinderi şi plătiţi.
Glasul i se urca şi înăsprea. Era perceptor vechi şi ştia că dacă bărbaţii protestează în aceste momente şi înjură furioşi, femeile se pun pe plâns şi rugăminţi şi cu timpul începuse să nu mai poată suferi aceste lacrimi şi implorări zadarnice.
- Plătiţi sau nu plătiţi? strigă el deodată furios şi nu mai aşteptă răspunsul, se ridică în picioare şi îşi roti privirea prin casă.
Nu avea însă ce lua. Pereţii erau goi. Odaia mare cu două paturi largi, cu soba de cărămidă dată proaspăt cu var, cu icoana deasupra firidei dinspre tindă, cu cele două ferestre mari, una spre bătătură lângă patul în care stătea culat Moromete şi una spre drum, sub care se afla o masă acoperită cu o faţă brodată şi pe care se aflau cărţile şi caietele lui Niculae şi la care se mânca la Crăciun, Anul Nou şi Paşte, totul era gol, nu se vedea nimic de preţ nicăieri, în afară de un ştergar mare înflorat care încadra icoana şi de păturile cu bătătură din betelii colorate de cârpe, care nu valorau nimic, erau bune de pus pe jos şi nu pe pat.
1222
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1223
Perceptorul se apropie tle lada braşovenească aşezată la capul celuilalt pat - covoarele de pe ladă, lucrurile din ea, cât şi covoarele de pe paturi fuseseră pitite de fete la vecini — şi-i deschise capacul. Nu era nimic înăuntru şi perceptorul rânji; deschise uşa şi trecu tinda spre cealaltă odaie. Aici se afla o parte din grâu, cerga mare de cânepă, o mulţime de oale şi străchini, o damigeana, războiul de ţesut, desfăcut şi aşezat în cele două colţuri, sucala de răsucit, fusceii, parul de pus porumb şi încă ceva tare, acoperit cu saci şi peste care zăcea un balot de lână legat cu o basma neagră şi ruptă. Perceptorul se duse direct acolo şi dădu sacii şi lâna la o parte. Privirea mamei se lărgi: cum de uitase de lucrul acela de preţ cum era căldarea cea mare de aramă? Era căldarea în care fierbea apa de spălat rufe şi de lăut în timpul iernii şi în care făcea în fiecare an săpunul, mare cât un hârdău şi de nepreţuit pentru ea; o avea de optsprezece ani, de când se măritase, i-o dăduseră părinţii ca zestre. Ea însemna pentru mama nu numai curăţenia trupului, dar şi a sufletului. Lipsa ei însemna râia şi păduchii şi mirosul urât şi mai ales ruşinea de a fi murdar în faţa acelui sentiment de înălţare pe care îl trezise în ea biserica.
— Percitorule, nu lua căldarea! strigă ea speriată şi se grăbi şi puse mâna pe toartele căldării şi ieşi repede luptându-se cu mărimea şi greutatea ei. Chipul i se făcuse dârz şi mai roşu decât strălucirea metalică a aramei. Luaţi orice, dar căldarea n-am s-o las! strigă ea. Tito, Ilinco, unde sunteţi? Ilie, scoal' în sus!
Mama vârî gâfâind căldarea sub pat şi se aşeză straje în dreptul ei. Jandarmul veni după ea:
— Leliţă, zise, nu te supăra, dar nu mă face să ţi-o iau cu sila. Văz c-aţi pitit tot, cine e de vină?
— Ia căldarea! porunci perceptorul.
Fetele şi Niculae intraseră şi ei în casă. Paraschiv şi Nilă plecaseră cu căruţa şi caii la câmp.
— Tată, ia scoal' în sus! strigă fără cruţare Tita. Scoal' în sus şi spune-le să plece de aici. N-avem acuma bani, să aştepte pân'om
vinde oile şi-o să plătim. N-avem bani! strigă ea spre perceptor, fără respect, fără să se ruşineze că ea, o fată de optsprezece ani, striga la un bărbat care avea asemenea mustăţi. Ia uită-te cum intră ei în casă, nu le-ar fi ruşine! continuă ea să strige.
Moromete deschise ochii şi Niculae îl văzu. II văzu şi pe jandarm şi pe perceptor şi înţelese că aceştia nu vor pleca, iar mama nu va lăsa să i se ia căldarea. înspăimântat, îl văzu atunci pe tatăl său ridicându-se încet în capul oaselor. Se ridica greu, cu trudă şi arăta într-adevăr doborât ca de boală. Era înspăimântător de posomorât şi de întunecat la chip.
- De ce zici, perceptorule, că nu poţi să mă amâi până la iarnă? întrebă el.
- Nu se poate, Moromete, zise perceptorul cu hotărâre, trebuie să plăteşti restanţele! Aşa am ordin, nu-mi plăteşti mie! Plăteşti statului, că statul te pune la impozite, nu te pun eu, mai adăugă el întorcându-se şi aşezându-se pe pat, furios că era silit să explice şi să piardă atâta timp. Plăteşti sau nu plăteşti? ameninţă el.
Niculae văzu cum tatăl său se apleacă şi saltă capacul lăzii, văzu cum din chichiţa ei el scoate un teanc de bani şi ceva rece îi săgeta de sus până jos spinarea. Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece el la şcoală. Nu mai era sigur că tatăl său va mai voi sau va mai putea sâ facă rost de alţii. Nu putu să mai stea în casă, ieşi afară pe prispă şi se aşeză îndată jos. I se înmuiaseră picioarele. îşi plecă fruntea, umerii îi căzură, iar gâtul i se îndoi şi se lungi. Cum stătea cu fruntea în jos, faţa nu i se vedea, dar ceafa îndoită şi labele desculţe ale picioarelor, atârnând fără vlagă pe marginea prispei, arătau că băiatul e stăpânit de o tristeţe copleşitoare.
Perceptorul şi cei care îl însoţeau ieşiră. Căruţele se îndepărtară. O linişte grea se lăsă asupra casei. Mama îşi veni cea dintâi în fire.
- Unde-o fi băiatul ăla? întrebă ea şi ieşi repede pe prispă şi îl văzu. Niculae! şopti ea turburată rău de înfăţişarea copilului. Lasă, mamă, că facem noi rost de alţi bani, nu te las eu
1224
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1225
pe tine aşa! Avem oile alea, trebuie să se întoarcă Achim cu ele... Şi chiar dacă n-o vrea tat-tău, vând eu un pogon de pământ şi tot nu te las... aide, scoală-te în sus şi nu mai sta aşa, că dacă te îmbolnăveşti...
După plecarea perceptorului, Moromete nu se mai culcă.
- Unde sunt băieţii ăia? o întrebă el pe mamă.
- Au plecat cu căruţa... llie, şopti ea uitându-se drept în ochi, ai aflat ceva de Achim?
Gândul ţâşnise aproape fără voia ei şi în aceeaşi clipă înţelese că nu greşise. Moromete însă nu zise nimic, se sculă de pe pat şi ieşi.
- llie, vorbeşte odată! strigă mama ieşind neliniştită în urma lui.
Despre Achim era vorba, nu se putea înşela, dar ce putea fi atât de rău încât să-1 dărâme şi să-1 întunece atât de mult? Mai rău decât că Achim n-a izbutit să facă deloc bani, ce putea fi?
- Tu n-auzi, llie? strigă ea din nou, de astă dată cu un glas poruncitor, făcându-1 să se oprească din drum. Tu n-auzi, llie?
- Taci! strigă deodată Moromete şi în aceeaşi clipă ridică pumnul. Taci din gură! aproape că urlă el schimonosit groaznic la faţă. Vă omor dacă nu tăceţi din gură!
Mama amuţi şi îngălbeni. Fiindcă nu înţelegea, o fluturare de spaimă trecu peste chipul ei. Moromete amuţi şi el o clipă, dar apoi se smulse din loc şi ameninţă încă:
- Dacă mai văz pe cineva înaintea ochilor... Şi dacă mai aud o vorbă...
Şi pieri cu paşi mari pe după colţul casei.
XXII
Mama se grăbi să pregătească prânzul, şi fetele, neliniştite şi ele, o ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu răsturnată pe masă, se auzi zgomotul podiştei peste care trecea căruţa; Paraschiv şi Nilă se întorceau de la câmp.
Moromete apăru de după colţul casei şi, fără să se uite la cei doi care deshămau, intră în tindă şi îşi luă locul pe pragul lui. Se adunară apoi cu toţii şi începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Paraschiv şi Nilă înţeleseră de la ceilalţi că nu e bine să turbure cu vreun cuvânt tăcerea tatălui. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toţi pleoapele trase în jos ca şi când un somn greu ar fi plutit peste întreaga familie.
Moromete avu astfel timp să cerceteze în linişte, de pe pragul lui, chipurile celor doi. Nu descoperi însă nimic. Paraschiv avea ca totdeauna aceeaşi înfăţişare a lui, lipsită de lumină, dedesubtul căreia era greu să bănuieşti ce se petrece, iar Nilă aceeaşi frunte încreţită în sus, care dovedea că cu greu ar fi putut avea el o voinţă vinovată. Pe Paraschiv însă puteai să-1 vezi vinovat până în măduva oaselor, dar puteai să te şi înşeli. Şi în afară de asta nu cumva Paraschiv, văzând acum familia înconjurată de primejdia ruinei, să-şi fi schimbat sau să-şi schimbe gândurile?
Moromete lăsă lingura din mână şi-şi puse coatele pe genunchi. Această mişcare făcu ca pleoapele celorlalţi să se ridice pe jumătate, la pândă. îşi revenise tatăl? Avea să-i liniştească sau să-i îngrijoreze şi mai mult? în privinţa lui Niculae oare ce hotărâse?
- Am scăpat de perceptor! spuse Moromete cu un glas care putea îndreptăţi revenirea speranţelor, sau măcar o parte din ele. Dar mai avem banca, şi Achim văz că nu se întoarce. Pesemne că n-a primit telegrama. Paraschive, du-te după ce mănânci pe la primărie şi dă-i şi tu o telegramă, cheamă-1 să se întoarcă îndărăt, că nu e vreme de pierdut.
Spunând acestea întoarse capul în altă parte, prefăcându-se că nu se uită la Paraschiv. Se feri însă zadarnic, pentru că Paraschiv nu se arătă nici uimit, nici potrivnic. A fi trebuit să se împotrivească, fiindcă telegrama pe numele lui l-ar fi adus, fără doar şi poate, îndărăt pe Achim. Pe de altă parte mama şi
1226
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1227
fetele se cam mirară; îaţeleseseră dinainte că Achim n-a trimis bani fiindcă nu i-a făcut sau dacă i-a făcut i-a cheltuit pe acolo, cum povestise Scămosu, prin cârciumi, cu muieri şi că astăzi tatăl aflase, tot de la Scămosu, că nici acum n-are bani, că i-a cheltuit tot aşa, chefuind. Dar telegrama? De ce s-o dea Paraschiv?
- Eu l-aş lăsa să mai stea, fiindcă văz că a făcut treabă pe acolo, mi-a trimes patru mii de lei, dar banii ăştia i-am şi dat lui Aristide, aşa că tot n-avem cu ce plăti banca şi trebuie să se întoarcă repede să vindem oile, spuse Moromete după câteva clipe de tăcere.
Aceste cuvinte buimăciră întreaga familie. Dezorientată, mama se uită zadarnic la chipul nepătruns al bărbatului ei, iar Paraschiv aproape că se înecă cu dumicatul. El făcu o sforţare să înghită, îşi ridică privirea turbure asupra tatălui său şi bolborosi:
- Când ţi-a trimes Achim patru mii de lei?
In aceeaşi secundă Moromete îşi feri ochii. Ceea ce licărea în privirea lui Paraschiv era greu de îndurat.
- Azi, înainte să vie perceptorul, răspunse el cu un glas blând. M-am dus la Scămosu să mă împrumute el cu nişte bani, şi Scămosu taman se pregătea să vie pe la noi. S-a întors aseară de la Bucureşti şi Achim a trimes banii prin el. Dar ce folos! adăugă Moromete cu îngrijorare, arătându-se stăpânit numai de gândul că Achim n-a primit decât prima telegramă. Tot trebuie să se întoarcă şi să vindem oile.
- Să vindem oile? nu se putu stăpâni să nu strige Paraschiv. După ce că ţi-a trimes patru mii de lei, mai vrei să le şi vinzi? Ce-ai făcut cu patru mii de lei? se stropşi el în pornirea şi mânia lui turbure.
- N-auzi, bă, că i-a plătit lui Aristide? şopti Nilă speriat de ameninţarea nesfiită şi făţişă care se simţea din glasul fratelui. Ce-1 mai întrebi?! adăugă el cu un reproş mic şi uimit.
- I-a plătit lui Aristide? Şi ce dacă i-a plătit? strigă Paraschiv din ce în ce mai furios şi mai surd. Ce-mi pasă mie că i-a plătit? îşi ieşi el din sărite, nemaiştiind ce spune. Deodată Paraschiv îşi întoarse capul spre Nilă şi urlă înfiorându-i pe toţi: îmi spui tu mie, că i-a plătit? Şi ce mă priveşte pe mine că i-a plătit? Când ţi-oi da un pumn după ceafă te podideşte sângele pe gură.
Faţa lui întunecată începuse să prindă pete albe. Nilă însă, de frică, se făcuse roşu şi nu îndrăznea nici să mai mănânce. Când, după câteva clipe de tăcere grea, Paraschiv puse mâna pe lingură să mănânce mai departe, Moromete, uitându-se la el cu o privire intensă, îi explică:
- Ai întrebat ce-am făcut cu patru mii de lei şi Nilă a spus că ai auzit că i-am plătit lui Aristide. N-a zis că te-ar privi pe tine ce-am făcut eu cu banii, aşa că nu văz de ce i-ai da un pumn după ceafă să-l podidească sângele pe gură!
Drept răspuns Paraschiv încetă deodată să mai facă vreo mişcare şi-şi ridică privirea ameninţătoare şi spre tatăl său; dar numai atât, numai o clipă; nu îndrăzni mai mult; în clipa următoare îşi continuă mişcările mestecând furios.
- Degeaba te superi! observă Moromete cu aceeaşi blândeţe nefirească în glas. A zis Nilă altceva?!!! se adresă el apoi către ceilalţi, cu o uimire şi cu o înfăţişare care aştepta cu tot dinadinsul un răspuns.
Nu îndrăzni însă nimeni să deschidă gura. Un răspuns la uimirea provocatoare a tatălui putea fi primejdios; Paraschiv o dovedise. Tot aşa, pe neaşteptate, Paraschiv se satură să mai mănânce şi se ridică brusc în picioare. Scăunelul de sub el se răsturnă şi îl împiedică să plece; izbi în el cu bocancul lui milităresc, trimiţându-1 în spinarea lui Niculae şi părăsi tinda cu paşi grei.
în urma lui, Moromete îşi plecă fruntea. Nu mai putea fi nici o îndoială: al lui Cătănoiu nu minţise şi nici nu se putea spune că Paraschiv şi-a schimbat sau şi-ar putea schimba
1228
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1229
gândurile. Oftă îndelung şi greu şi o tristeţe neagră coborî peste chipul lui.
Fetele adunară vasele în tăcere. Mama răsturnă masa şi Duţulache se repezi hulpav, tremurând din tot trupul, făcând ca într-o clipită să nu mai rămână nimic pe jos. De undeva de afară Paraschiv chemă poruncitor şi tainic:
- Nilă!
Iar Nilă se supuse şi ieşi din tindă. Niculae se retrase într-un colţ al grădinii pierdut şi uitat de toţi, fetele plecară nu se ştie unde, iar mama, care se gândea că s-ar putea ca omul ei să aibă nevoie de ea, nu putu totuşi să uite ameninţarea nedreaptă care îi fusese adusă înainte de masă şi părăsi şi ea tinda.
„Da, gândea Catrina ieşind din curte cu vadra sub braţ, ani de zile te-ai uitat la ei şi în loc să pui mâna pe par şi să-i dai pe brazdă, i-ai lăsat să facă ce vor. Dormeai ca un buştean în pat când eu până în grinda casei săream din somn!... llie, mi-e frică! mă rugam în miez de noapte (cum să nu-ţi fie frică când îi visam pe câteştrei negri şi urâţi!) şi tu nimic, sforăiai, de putea să ardă casa şi să nu te deştepţi! Ar trebui acuma să nu-mi pese, că după ce că ai ajuns în întuneric (că nici biserica nu poate să-ţi mai ajute, prea ai râs de ea şi ai luat-o în deşert), tot la mine ridici pumnul şi urli că să nu mă vezi în ochi! Da, gândi Catrina îndârjită şi ispitită să n-aibă nici un fel de remuşcări, ar trebui să te las să te chinuieşti singur, să ştii şi tu câte-am îndurat eu lângă tine.. .«llie, de ce nu treci casa şi pe numele meu? Are să mă dea afară Paraschiv!» mă rugam. «Ce, zice, crezi că o să mor eu înaintea ta?» Uite, n-ai murit, dar Paraschiv tot a ajuns să nu-i mai fie frică de tine şi dacă azi a îndrăznit să te înfrunte cu vorba, mâine o să te înfrunte cu parul. Ce folos că n-ai murit? Pe mine o să mă dea afară, am ştiut asta de mult şi m-am rugat la Dumnezeu, dar tu ce-ai să faci dacă te dă şi pe tine afară?"
Ajunsă aici cu gândurile, Catrina deodată se sperie. I se păru că în timp ce ea îl judeca în inima ei şi îl găsea vinovat, acasă
Paraschiv şi Nilă poate că au şi sărit cu parul la el. Grăbită, tremurându-i mâinile pe lumânarea fântânii, umplu vadra cu apă şi după ce o puse în cap porni repede spre casă. De obicei mergea cu vadra fără s-o ţină şi fără s-o verse, dar acum o ţinea cu amândouă mâinile şi ajunse acasă leoarcă de apă.
— Tito! Ilinco! strigă de la poartă şi când ajunse lângă prispă puse vadra jos şi intră în tindă.
Neliniştea ei crescu: nu era nimeni. Se întoarse pe prispă şi le strigă încă o dată pe fete, atât de tare şi de speriată, încât Niculae veni el din fundul grădinii şi spuse că fetele au plecat la vie.
— Unde e tat-tău?
— Nu ştiu!
— Paraschiv şi Nilă unde s-au dus? Nu l-ai văzut pe tat-tău? repetă mama.
— A ieşit pe poartă şi nu ştiu unde s-a dus, răspunse Niculae. Dar neliniştea tot n-o părăsi pe Catrina. O turbura gândul
că tocmai acum îşi găsise să-şi învinuiască bărbatul şi să-1 lase singur când în fiece clipă putea să i se întâmple o nenorocire. Uitase că în noaptea aceea când luase foc casa lui Bălosu avusese gânduri mai bune despre Paraschiv; îl credea acum în stare de orice.
XXIII
Moromete însă era departe de neliniştea şi temerile mamei. Ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.
Stătuse mult pe prag şi nu băgase de seamă cum ceilalţi se împrăştiaseră toţi. Văzuse afară bătătura şi ieşise. Văzuse poarta de la drum şi pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua şi recunoscându-1 nu-i răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era aşa cum şi-o închipuia el, care credea că speranţele sunt bucurii adevărate şi nenorocirile numai ale altora şi care în loc să se oprească pe loc, să se trezească şi să
1230
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1231
se înspăimânte, trecea pe drum liniştit şi încrezător şi dădeea bună ziua.
Se aşezase pe stănoagă ca întotdeauna, dar se ridicasse numaidecât şi pornise pe şoseaua satului. Mergea cu fruntea în pământ, nici încet nici grăbit, şi nu se uita nicăieri, astfel că nu-1 văzu pe Dumitru lui Nae când trecu prin dreptul casei lui. Dumitru lui Nae stătea rezemat de stachet, dincolo de poartă, şi arăta una cu ulucile, parcă ar fi crescut de la rădăcina lor ca un pom. Nici el nu-1 văzu pe Moromete, nu zise nici el nimic.
In dreptul unei uliţi, Moromete păşi cu aceiaşi paşi egali şi ghicind de departe că un om care venea din direcţia opusă vrea să-l oprească, se feri din calea lui. Trebui totuşi să se oprească fiindcă celălalt nu înţelese că Moromete se ferea de el şi îi tăie drumul ieşindu-i înainte.
— Hai noroc, Moromete.
Ridică fruntea şi văzu un om liniştit şi parcă blând, cu mustăţi mari şi cu un copil în urma lui. Recunoscu întâi copilul, apoi omul: Traian Pisică. Sfârfâlică scoase un scheunat mic de rugăminte. Traian Pisică îşi luă ţigara din gură şi îi dădu să tragă, apoi îl întrebă pe Moromete prietenos:
— Ce mai faci, Ilie? Nu te-am văzut de mult.
— Bine, răspunse Moromete.
— Ce mai fac copiii ăia ai tăi?
— Bine.
— Tu ce mai faci?
Tăcere. Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt.
— S-au rupt. De ce nu vii să le pun un petic?
Intre timp Sfârfâlică văzând că stănoagă podiştei lângă care se opriseră era puţin aplecată, se propti în ea s-o aplece şi mai tare şi chiar se înfurie şi începu s-o zgâlţâie.
— Am auzit, Moromete, că vreai să-l dai pe băiatul ăla al dumitale, Niculae, la şcoală! Am şi eu unul de seama lui, învaţă bine, m-a chemat Teodorescu să-mi spună că să-l dau şi eu. O fi scump? întrebă Traian Pisică.
Moromete nu răspunse. Traian Pisică trăgea din ţigară gânditor. Se auzi o pârâitură, apoi un bufnet din acela pe care îl face noroiul când primeşte un bolovan în el şi Sfârfâlică fu văzut în şanţ cu stănoagă cu tot, plin de noroi până şi pe dinţi.
- Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, rupseşi stănoagă, spuse Traian Pisică în treacăt, şi când Sfârfâlică ieşi din şanţ orăcăind, scoase ţigarea din gură: Na la... Dar uitându-se la gura lui plină de noroi nu mai putu pronunţa „Na la tata din ţigară", se întoarse spre Moromete şi continuă: Teodorescu zicea că dacă ia bursă n-ar fi aşa scump. Tu ce zici, Moromete?
- Nu ştiu, răspunse Moromete şi se îndepărtă cu fruntea în pământ, cu aceiaşi paşi, nevăzând şi neauzind nimic.
Ca şi mai înainte cu Dumitru lui Nae, trecu pe lângă doi inşi fără să le dea bună-ziua. Aceştia stăteau la umbra unui salcâm şi văzându-1 nici ei nu-1 opriră. Erau doi din cei care veneau la fierărie şi-l ascultau cu interes. Din Vasilescu şi Marmoroşblanc. Se uitară lung în urma lui.
- S-a întâmplat atunci cu conversiunea că i-a fost mai lesne lui Moromete să scape de datoriile de la bancă şi el pe urmă s-a împrumutat iar, a crezut că o să vie iar o conversiune, spuse Marmoroşblanc cu oarecare uimire. Acum uite-1 că rămâne fără grâu şi tot n-o sâ-i ajungă.
- Păi tot aşa zicea el şi de fonciire! îşi aduse aminte şi Din Vasilescu. Zicea că nu se poate să nu vie el Iorga cu o lege în privinţa asta.
- Nu pricep, se miră Marmoroşblanc cu dispreţ, Moromete ăsta se pretinde om deştept, cum putea să creadă în prostiile astea?
Din Vasilescu se uită în pământ printre genunchi şi se gândi fără grabă. Marmoroşblanc însă rămase cu bărbia împinsă în sus, a dispreţ, vrând să spună că nimeni nu-1 poate convinge că Moromete ar avea vreo justificare.
- N-ai dreptate, spuse Din Vasilescu. Banii de la bancă i-a băgat în vite, aşa că n-are decât să le vândă şi să dea îndărăt,
V
12.32 MARIN PREDA
totuna e, iar cu fonciirea adu-ţi aminte ce ziceau liberalii când erau ţărăniştii la putere: că o să micşoreze fonciirea dacă vin ei în locul ţărăniştilor.
- Şi el a crezut?
- Şi dacă nu credea era mai bine?! se înveseli Din Vasileseu.
- Da, dar nu te uiţi la el cum trece şi nu dă bună-ziua? zise Marmoroşblanc, jignit, iar Din Vasileseu dădu din cap într-un fel din care se înţelegea că lui i se întâmplau altele şi mai şi, dar nu socotea că trebuie să se supere.
Moromete se îndepărtase pe o uliţă care dădea în valea satului şi care, sub forma unui drum îngust, urca printre dâmburi spre câmpie.
Ia ieşirea din sat, în colţul uliţei, era o poiană şi Moromete nu băgă de seamă că acolo se afla strâns un grup de şapte-opt inşi care când îl văzură se şi porniră pe exclamaţii. Unde se duce Moromete? „A! Moromete! Moromete!" se auzea.
- Moromete! strigă cineva.
- Ce faci, domnule? se supără un altul. Stai puţin, unde... De astă dată Moromete se opri, dar nu băgă nimeni de
seamă că oprirea sa fusese bruscă şi neprietenoasă. Se sclifosiră şi mai mult, iar unul din ei parcă râdea mereu (avea nişte dinţi lungi, rari şi galbeni), începu să spună că Iocan îl înjură pe Moromete de mama focului şi zice că dacă îl mai prinde pe la fierărie o să-i dea cu barosul în cap. Cum?! De ce?! întrebară ceilalţi intrigaţi.
- Zice că Moromete nu mai are facultăţi de încredere! explică omul, dezvelindu-şi până la urechi dinţii... Aşa zice! sublinie el rânjind leneş. Cică Moromete s-a dedat cu Aristide şi d-aia refuză să mai vie pe la fierărie.
Se făcu gălăgie şi iarăşi nu băgă nimeni de seamă felul cum ascultase Moromete aceste cuvinte. Rămăseseră consternaţi, când, făcând un pas spre cei adunaţi, acesta, cu pumnii strânşi, bolborosi:
MOROMEŢII. I 1233
- Voi nu puteţi, mă, să vă mai vedeţi de treabă? Altă treabă nu mai aveţi?
Şi deodată le întoarse spatele şi se îndepărtă mai bolborosind încă nu se ştie ce.
în curând ieşi din sat şi urcă dealul. La câmp înfăţişarea sa se schimbă, căpătă iarăşi acea linişte posomorâtă şi închisă pe care o avusese când pornise din curte. Merse o vreme peste întinderea netedă a izlazului, apoi intră pe drumurile de plan, printre porumburi şi mirişti şi se opri în sfârşit în dreptul unei pietre de hotar. Ajunsese la lotul său de pământ.
Moromete se aşeză pe piatra albă de hotar şi îşi luă capul în mâini. Era cu desăvârşire singur. Dacă n-ar fi fost miriştea locurilor sau urmele roţilor de căruţă, uscate adânc în pământul drumului, care arătau că pe aici au fost oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, că au fost părăsite, că nimeni n-o să mai calce vreodată pe-aici şi că doar el a mai rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit.
Moromete însă era departe de a fi rupt de lume şi venise aici tocmai pentru că se simţea îngropat în ea până la gât şi vroia să scape. înţelegea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse -timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înecată a ameninţărilor, întinderea lor de-a lungul anilor şi de aici credinţa în fărâmiţarea şi dispariţia lor) - iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.
Stătea pe piatra de hotar cu capul în mâini şi încerca să dea de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniştite, îndârjit şi hotărât să nu cruţe nimic pentru a o regăsi, simţind că înstrăinarea de ea ar aduce întunericul şi că moartea n-ar fi mai rea decât atât. Cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit? Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie repus totul sub lumina vie a minţii. Nu cumva timpul era undeva acelaşi? Nu cumva
1234
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1235
trecerea lui era egală şi dacă o dată te ocrotea fărâmiţând primejdia, când te credeai scăpat îţi distrugea de asemena speranţele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi înţeleagă părinţii, rară ca mai întâi să se rătăcească, şi de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte şi să sufere pentru ei? „Dar i-am iertat mereu", gândi deodată Moromete şi gândirea aceasta reveni şi nu mai fu urmată de alta, i-am iertat mereu, i-am iertat mereu, şi rămase cu ea în cap până ce îşi luă seama şi o stinse.
După care nu mai fu nimic, se auzea numai foşnetul porumbului, vântul uşor care venea dinspre miazănoapte sporind parcă şi mai mult tăcerea omului şi a pământului. Un iepure ieşi la marginea unui lot şi îşi agită câteva clipe urechile, după care trecu drumul şi pieri în porumbul celălalt. începuseră să scârţâie greierii.
„Arn făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le-am dat tot ce era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut... Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bune pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea."
Şi această gândire sumbră şi trufaşă îl ridică pe Moromete în picioare, pregătit parcă să facă faţă unei asemenea prăbuşiri.
Se apropia seara. Câmpia îşi lăsa în jos, nesimţit, pleoapa ei uriaşă. La răsărit era întuneric, se vedeau urcând nori de ploaie.
Când, într-un târziu, se uită în jurul său, îşi duse mâna la frunte, se clătină câteva clipe, apoi îşi reveni şi porni încet să se întoarcă acasă.
XXIV
îndată după prânz, Paraschiv se duse la Guica şi îi spuse să pregăreascâ mâncarea de drum: aveau sâ plece neîntârziat, el şi cu Nilă, chiar a doua zi de dimineaţă.
Paraschiv nu mai dădu pe acasă toată ziua. Nu veni seara acasă să mănânce, mancă la tuşă-sa. După ce mancă, el plecă apoi prin sat. Era în vorbă de mult cu o fată, una Manda a lui Bodârlache, cu care vrusese chiar să se însoare. Nu se însurase fiindcă îl împiedicase tatăl său şi acum îi părea bine că însurătoarea nu avusese loc - nu avea pe vremea aceea planuri atât de mari ca acum -, dar mergând spre casa fetei, el îşi aminti din nou cum se întâmplaseră lucrurile şi ura lui împotriva tatălui crescu şi mai mult. Erau lucruri la care el niciodată nu putuse răspunde (cum era faptul că tatăl său îl lăsase să se ducă la munte fără a-l preveni că piaţa muntelui scăzuse), iar în povestea aceasta cu însurătoarea, tatăl îl „lăudase" atât de mult şi de insistent pe viitorul său socru, încât laudele acestea îl făcuseră de râs nu numai pe Bodârlache şi pe fata lui, ci şi pe el, pe Paraschiv. Era adevărat că Bodârlache, care avea multe pogoane de pământ, nu era un om prea deştept, dar în urma laudelor lui Moromete, oricărui flăcău i-ar fi pierit pofta să se mai însoare aşa de lesne cu Manda (Paraschiv descoperise cu acel prilej că Manda lui Bodârlache mai era şi foanfă).
Paraschiv n-o luă pe Manda lui Bodârlache, dar el nu-i spusese că n-o mai ia. Fata îl întreba câteodată ce are de gând, dar Paraschiv răspundea mereu că la toamnă, acum a trecut vremea; toamna se însoară lumea!
Manda avea nouăsprezece ani, abia ieşise în lume şi se ferea de aşa-zisul ei viitor bărbat. Când Paraschiv se aşeza lângă ea pe marginea şanţului, nu trecea multă vreme şi începea să se neliniştească. Atunci se ridica şi pleca. Paraschiv încerca s-o ţină, dar ea se zbătea crâncen, intra în curte şi se ridica peste gard. Dacă Paraschiv mai rămânea, fata stătea cu el de vorbă în acest
V
1236 MARIN PREDA
fel, apoi după o vreme, se dădea jos de pe stinghia ulucii şi ieşea iarăşi în şanţ, unde nu rămânea mult timp.
Felul acesta de a face dragoste îi amintea lui Paraschiv de vremea când avea el şaptesprezece ani, fapt care îl întărâta, îl scotea din sărite. Poate din cauza aceasta nu-i spusese fetei că n-o mai ia; n-ar fi vrut s-o lase aşa cum o cunoscuse.
în drum spre casa fetei el continuă să se gândească la ultimele întâmplări care avuseseră loc în familie. Căuta încet, fără grabă, feluri de răzbunare împotriva tatălui, ceva pe măsura lui, ceva care să lase urme adânci şi de neuitat. Tatăl său era nemaipomenit de puternic. Până şi acum, în ultima clipă, când perceptorul îi dăduse o primă lovitură, el găsise puterea să se prefacă şi să-i întindă lui, lui Paraschiv, cursa aceea cu cei patru mii de lei trimişi de Achim. Se lăsase prins. Stăpânit de aceste gânduri, Paraschiv ajunse la casa lui Bodârlache. El se opri şi trebui să facă o sforţare să iasă pentru câtva timp din plasa gândurilor sale răzbunătoare. Deşi era târziu, fata ieşi la poartă. Ea îl întrebă însă de ce n-a venit mai devreme. Paraschiv îi răspunse că a avut treabă, că a stat toată seara de vorbă cu ai lui. La întrebarea fetei care voia să ştie despre ce au vorbit, el îi răspunse că despre ei au vorbit, adică despre însurătoarea lor.
Auzind aceste cuvinte, Manda se lipi de flăcău şi îşi vârî pentru întâia oară palma sub braţul lui. Paraschiv se făcu că nu bagă de seamă şi vorbi mai departe, se agăţă la întâmplare de ceea ce spusese chiar el mai înainte că adică s-ar fi prăpădit stând de vorbă cu ai lui despre însurătoare. începu cu un glas bun să-i spună o poveste lungă care ţinu multă vreme, şi în cuvintele „alde tata zicea că", „şi eu ziceam că" reveneau des în vorbirea lui.
- Da, încă de astă-iarnă alde tata zicea „ia-o, mă, ce mai aştepţi!", dar eu ziceam că când să fac nunta? S-a mai pomenit să faci nunta în postul Paştilor? Alde tata zicea că n-are nimic, o iai acuma şi faci nunta la toamnă, ce mare brânză? Eu ziceam
MOROMEŢII. 1 1237
că nu, de ce să n-o iau cu nuntă? Ce, n-avem de unde? Tăiem douăzeci de găini, trei-patru oi şi facem o nuntă sâ pârâie satul! Şi în seara asta mă pomenesc cu alde tata că: „Ce faci, bă, Paraschive, uite, a venit şi toamna, nu te însori?" Eu zic că: „Stai, bă, să se coacă strugurii, să se facă vinul, vreai să cumpăr vin de la Aristide?" „Dar de ce să nu cumpărăm, zice alde tata, n-avem cu ce?" „Ba avem, zic eu, dar ce să dăm banii pe vin dacă avem vinul nostru?" Alde tata se răsteşte la mine, că: „Ce, nu cumva o să dau de băut vin din ăsta prostu de la noi? Luăm vin calitatea întâia de la Pălămida, parcă n-avem cu ce?" „Ba avem, zic eu, dar ce facem de ţuică?" „însoară-te tu şi nu-ţi fie frică de ţuică", zice alde tata. Şi pe urmă mama zice şi ea: „însoară-te, Paraschive, uite odaia, de când am spoit-o, de când te aşteaptă!" Frati-meu Nilă: „Bă, să-mi dai mie plosca să chem oamenii la nuntă. O să-1 punem pe-al lui Briţă să-ţi spună oraţiile, că are cal frumos, ai văzut cum mergea călare prin sat cu bradul în mână, la nunta ăluia a lui Troscot"... Alde mama zice: „Dar trebuie să vorbesc şi eu cu cuscră-mea, să vedem câte găini tăiem! Trebuie vorbit din pripă, să nu te pomeneşti că s-a terminat mâncarea!" Şi d-aia am întârziat, uite,vezi şi tu! Şi eu zic să ne luăm de duminică într-o săptămână, să mă duc mâine să tocmesc lăutari, că vreau să avem la nuntă două tarafuri de lăutari şi llie Neaţă te pomeneşti că cine ştie cine pune mâna pe el...
Fata începuse de mult să tremure, dar nu se ridica să plece; ascuita pierdută vorbele flăcăului şi din ce în ce se alătura cu mai mult curaj de umărul lui. într-o vreme, cerul, care încă de cu seară se tot frământa, se întunecă de tot şi începu să picure. Paraschiv se ridică şi o întrebă pe fată unde să intre. Fata începu să tremure rău şi îi răspunse că poate să meargă pe prispă.
- Pe prispă au să ne audă ai tăi; că vreau să stăm de vorbă cum aranjăm, şopti Paraschiv grav.
1238
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1239
- Atunci să mergem în şopron, răspunse fata luând-o înainte.
Intrară în şopron şi acolo fata rămase mereu în picioare; Paraschiv se prefăcu că nu se sinchiseşte de acest lucru. Se aşeză jos la picioarele ei şi cu acelaşi glas bun continuă povestea Iui nesfârşită. Afară, ploaia se aşternuse stăruitor peste pământul întunecat şi din când în când cerul era sfâşiat de fulgere şi zgâlţâit de bubuituri grele. Cu toate stăruinţele flăcăului, fata stătu tot timpul în picioare rezemată de unul din stâlpii vechi şi tari ai şopronului.
XXV
Paraschiv se întoarse acasă pe la al doilea cântat al cocoşilor, aţâţat şi otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub şopronul lui Bodârlache. Ploaia continua să cadă şi drumurile se umpluserâ de noroi şi băltoace scârboase. Până ajunse acasă ploaia îl udă până la piele. In timpul nopţii Moromeţii mutaseră aşternutul de pe prispă în odaie şi cineva încuiase uşa de la tindă cu zăvorul. Paraschiv era atât de acrit încât pentru întâia oară nu mai ţinu seama de nimeni ai casei şi începu să izbească în uşă furios. Izbea cu bocancii lui milităreşti, ameninţând destul de tare şi fără teamă pe toţi cei dinăuntru. Până să-şi făurească el un plan de răzbunare, se simţea împins înainte de o pornire turbure pe care abia şi-o stăpânea.
Catrina se trezi din somn speriată de moarte. Moromete se trezi şi el. Se trezi, dar când deschise gura şi vorbi în întuneric, avea un glas atât de limpede şi liniştit încât s-ar fi putut crede că nu dormise deloc până atunci; el întrebă neturburat din aşternutul lui:
- Care eşti, mă, acolo, de baţi aşa?
întrebase cam încet, de aceea cel de afară nu auzi, bătea mereu.
- Du-te de deschide, trebuie să fie Paraschiv! îl îndemnă mama.
- Ce, m-am băgat slugă să deschid uşa înaintea lui? răspunse Moromete fără să se mişte din aşternut. Si continuă să întrebe: Mă, n-auzi? Care eşti acolo?
Tot atunci bătăile în uşă se opriră. Moromete repetă întrebarea lui neturburată:
- Bă, surdule! Care eşti acolo?
Urmară câteva clipe de linişte, după care deodată se auzi un fel de urlet gros şi înfricoşător care spunea:
- Deschide, bă, uşa, că când i-oi da un picior o dărâm pe voi cu casă cu tot.
- Nilă, şopti femeia îngrozită, scoal' în sus şi deschide uşa!
- Ce spui tu? întrebă Moromete din aşternut. O dărâmi cu casă cu tot? Ia să vedem, baremi oi fi şi tu în stare la ceva.
- Tată, mai taci din gură! zise fata cea mare sărind iute din pat şi ieşind în tindă.
Din aşternutul ei, femeia se văita în întuneric cu un glas rău prevestitor:
- Aoleu, Ilie, Ilie! Iisuse Cristoase! Apără-ne!
Din tindă se auzi scrâşnetul zăvorului apoi paşi şi smior-căituri de încălţăminte fleşcăită. Fata se întoarse în aşternut, lăsându-1 pe Paraschiv în întunericul tindei.
-Aprinde lampa, Tito! şopti Catrina. îl laşi în întuneric? O fi ud!
- S-o aprindă singur! Cine îl pune să se întoarcă la ziuă?
- Ai să vezi tu, când ţi-oi da eu un pumn, cum o aprinzi! se auzi glasul Iui Paraschiv din întunericul tindei.
- Taci din gură! şopti mama cu groază, adresându-se fetei. O fi beat! îţi dă una şi te achită!
Fata însă nu se sperie deloc. Bombăni în şoaptă, dar destul de tare ca să fi auzită de fratele vitreg!
- Achită! Achită un c.. .t!
1240 MARIN PREDA
Se pare însă că nu fu auzită, pentru că tăcerea continuă. Totuşi fata ţinea să arate că nu-i e frică. De aceea continuă să bombănească în aşternutul ei:
— Când te porţi bine cu el, e mai râu decât când te porţi rău! Paraschiv aprinse lampa singur şi intră în odaie. Se aşeză
pe un scăunel şi începu sâ se descalţe. La lumina galbenă şi chioară din firidă, chipul lui arăta schinionisit şi crâncen. Descălţându-se, el ceru într-o vreme nu se ştie cui:
— Dă-mi o cămaşă şi nişte izmene uscate!
Nimeni nu-i răspunse. Abia într-un târziu, Tita spuse pe neaşteptate, drept răspuns:
— Afară nu puteai să te descalţi? Ai umplut casa de apă. Glasul fetei era înţepat şi duşmănos. Paraschiv tresări şi cum
tocmai îşi trăsese un ciorap din picioare, el îl mototoli în mână, se îndoi pe scăunel făcându-şi vânt şi îl aruncă cu putere în capul fetei. Ciorapul fiind ud şi plin de noroi zbură cu putere şi se lipi ca o plăcintă în perete, împroşcând geamurile şi păturile cu nisip; nu nimerise unde trebuia; în perete, ciorapul stătu o clipă lipit, apoi căzu în pat alături de căpătâiul fetei. Tita se ridică fulgerător în capul oaselor, îl apucă şi îl înapoie cu aceeaşi viteză ţintind capul fratelui vitreg. Paraschiv se feri şi ciorapul plesni drept în mica icoană de pe peretele din spatele lui. Cum icoana avea geam, acest geam plesni şi căzu jos în bucăţele mici.
— Tito, icoana! gemu mama înfricoşată. Aţi înnebunit? Intre timp toată lumea se deşteptase. Moromete se ridică
într-un cot şi îl întrebă pe Paraschiv cu compătimire:
— Ce e, Paraschive, te-a mânjit proasta la care ai fost cu baligă pe la gură? Ai, mă? Săracii de tine! Eşti şi tu flăcău, de! Te întorci şi te iei la bătaie cu soră-ta!
— Ce mai flăcău! scrâşni Tita cu un glas aprins. Nu i-ar fi ruşine să spuie că e flăcău. E mai murdar decât ciorapii pe care îi poartă în picioare!
— Tito, vezi să nu sar eu acuma la tine! zise mama din patul ei, căutând prin aceste cuvinte să înlăture primejdia.
MOROMEŢII. I 1241
Paraschiv însă nu răspunse la batjocura fetei. Se ridică de pe scăunel şi trecu în tindă. De acolo, el luă lampa de pe firidă şi intră în cealaltă odaie unde se schimbă, îmbrăcându-şi singura lui cămaşă bună cu care ieşea în lume. Se întoarse şi se culcă alături de Nilă. în tăcerea care se făcuse, el mormăi cu o linişte în glas pe care nu i-o cunoşteau ceilalţi.
- Bine, o să vă arăt eu vouă! O să vedeţi voi!
Nu-i răspunse nimeni. Paraschiv îşi schimbă glasul şi mormăi adresându-se lui Nilă:
-Dă-te mai încolo, Nilă! Apoi după un timp spuse mai departe: Lasă! Stăm noi de vorbă! Vine ea murga la traistă!
Cuvintele din unnă n-aveau nici o noimă, deoarece Paraschiv nu fusese niciodată unul din aceia care să poată fi numit traistă şi la care să fi venit cineva să mănânce. La această socoteală se pare că se gândi şi Moromete pentru că se mişcă în aşternut şi pregătindu-se să doarmă, rosti:
- Da, aşa mai zic şi eu!
- Ai să vezi tu, continuă Paraschiv. Să nu zici pe urmă că „uite, de ce nu mi-ai spus?!"
Moromete nu mai răspunse.
Afară ploaia continua să cadă stăruitor. Din când în când izbea în geamuri cu putere. Când toată lumea adormi, mama se ridică din pat, se închină şi se dădu jos. Strânse bucăţelele de geamuri care căzuseră de la icoană, ieşi în tindă şi mai rămase acolo multă vreme.
Catrina se întoarse din tindă, închise uşa încet de tot şi îngenunche la pământ, în faţa icoanei. în mâna stângă ţinea un ciob de oală din care ieşea un firicel subţire de fum. Ea rămase mult timp în genunchi, închinându-se rar, pierdută în rugăciune. în micul ciob, trosnea şi sfârâia tămâia.
De prin paturi se auzeau uneori gemete grele. Intr-o vreme mama tresări speriată: Nilă avea obiceiul să vorbească în somn. Se opri din rugăciunea ei mută şi ascultă: Nilă chema încet şi cu o limpezime în glas care te speria:
1242
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1243
- Bă, al lui Pipitel! Bă, n-auzi? Bă, Sandule: Te-n... pe mâ-ta!
Moromete, care abia aţipise, se deşteptă şi ridică frunrea de pe căpătâi. începu şi el să asculte. De multă vreme nu mai vorbise Nilă în somn.
- Ce spune, fă? întrebă omul în şoaptă.
Femeia n-avu timp să răspundă. Nilă zise cu simplitate:
- Să încalice pe cai şi să fugă? Dâ-i una după ceafă! Atâta spuse şi tăcu; i se auzea răsuflarea uşoară în somn. Moromete înrrebă:
- Cui, mă? Cui să-i dea una după ceafă?
Nilă răspunse numaidecât cu un glas parcă supărat de întrebare:
-Ăluia care fură păpuşi de tutun. Pune mâna pe ea! Pune, bă, mâna pe ea şi dă cu ea în pământ!... Am prins-o tăvălin-du-se în paie! gemu el. I-am dat cu ciomagul peste fluierele picioarelor.
- Bine i-ai făcut! şopti Ilinca încântată. Dar cine era aia, Nilă?
- I-a băgat mâna în buzunar, spuse Nilă supărat, apoi gemu foarte greu, se întoarse pe cealaltă parte şi nu mai spuse nimic.
Moromete se adresă mamei care rămăsese înghemuită pe pământ în faţa icoanei:
- Hai, ajunge, spuse el cu blândeţe, crezi că Dumnezeu n-are altă treabă, acuma noaptea, decât să te asculte pe tine?!
Mama nu-1 luă în seamă. Se ridică de jos şi cu ciobul în mână începu să tămâie casa. Deasupra capetelor lui Paraschiv şi Nilă se opri mai mult şi făcu nenumărate cruci. Apoi ieşi în tindă, stinse lampa şi se întoarse în pat pe nesimţite. Afară, cu toate că ploua, cocoşii porniră să cânte a treia oară.
XXVI
Paraschiv Moromete stătuse doi ani de zile în armată, dar nu-şi aducea aminte că cel puţin într-o singură dimineaţă să
se fl simţit atât de rău din cauza goarnei care suna deşteptarea, cum se simţea acasă când tatăl trezea pe toată lumea cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruinţă şi pe fiecare în parte, să se scoale în sus. Se întâmpla uneori ca în ziua care venea să nu fie nimic de făcut, nimic de lucrat; cu toate acestea, Paraschiv auzea cu groază acelaşi glas înfundat şi stăruitor care punea în mişcare toată casa; era un glas care la început nu chema pe nimeni pe nume şi de aceea era atât de chinuitor; inrra în ureche şi turbura odihna dulce a somnului, fără să fie însă aspru ori hotărât, plutea în aer şi se prelingea în ureche dureros: „Mă, n-auzi? Scoal' în sus!" Doar atât se auzea la început, după care se făcea tăcere. Abia într-un târziu se auzea iarăşi, în acelaşi fel, tot aşa de îndepărtat şi fără nume: „Mă, n-auzi? Scoal' în sus, mă!" Şi după câteva clipe de tăcere, se adăuga: „Scoal' în sus c-avem treabă". Şi iarăşi se făcea tăcere. Şi din nou, după multă vreme, glasul relua necruţător: „Scoaf mă, în sus, n-auzi? Avem o groază de treburi." Nimic, însă; tăcere deplină! Nu se mişca nimeni. Atunci glasul întârzia mult timp, căutând nu se ştie ce şi deo-deată striga pe cineva pe nume, striga de astă dată cu asprime, cu o hotărâre neaşteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, cu un ce încordat, ca şi când s-ar fi întâmplat o nenorocire. „Bă, Nilă-m'! Bă, Nilă-m'! Bă, n-auzi? Bă, Nilă-m'!" Cel strigat sărea ars, ca atins cu fierul înroşit. Buimac, bolborosea crâncen: „Ce e, bă, ce?! Ce!?" Atunci se auzea din întuneric un răspuns uluitor de blând, de simplu şi de omenos: „Scoal' în sus c-avem treabă!"
Deşi dormise puţin, Paraschiv se sculă totuşi o dată cu toată lumea; pentru întâia oară însă glasul tatălui se vedea că răscolea în el ura cea mai neagră; nu se dădu jos din pat numaidecât, aşa cum se întâmpla de obicei.
- Ce-ai, mă, de ne scoli? N-auzi că plouă afară? mârâi el fără teamă, ceea ce făcu ca foşnetele şi trosniturile de oase ale celor ce se sculau să se oprească.
1244
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1245
Moromete nu zise nimic, cu toate că asemenea vorbe spuse cu un astfel de glas nu fuseseră niciodată rostite în faţa lui. El se ridică doar pe jumătate în pat şi în liniştea care se făcuse întrebă cu o bunăvoinţă de neînţeles pentru situaţia în care se afla puterea lui de tată:
- Ce-ai spus, mă, Paraschive? Ce zici că ai spus? Auzind un astfel de glas, Paraschiv se porni deodată mânios
şi nestăpânit:
- Ce tot ne scoli de pomană cu noaptea în cap? Mai lasă-ne dracului să dormim! în fiecare dimineaţă: „Mă, n-auzi? Mă, n-auzi? Scoal' în sus c-avem treabă!" Ce treabă avem?
Paraschiv tăcu o clipă: apoi se adresă lui Nilă:
- Stai, mă, acilea, boule, unde te ridici? Nu vezi că plouă? Nimeni dintre copii nu înţelegea ce se întâmpla cu tatăl lor.
Totdeauna când se răzvrătea cineva în casă, din nepăsător şi liniştit cum era, tatăl deodată ridica un pumn în aer şi răcnea: „Bă! Smintitule! Te omor!" Răcnetul acesta înţepenea aerul, făcea să piuie creierul celui răzvrătit, iar groaza îi spulbera nemulţumirea ca şi când n-ar fi fost.
Astăzi, în faţa revoltei lui Paraschiv, se pare că Moromete dădea înapoi: tăcea. Paraschiv bolborosi iar din aşternut:
-Am ajuns bătaia ta de joc; după ce că ţi-am muncit o viaţă întreagă, nici să dormim nu ne laşi!
Moromete răspunse fiului; glasul lui nelinişti pe mamă şi pe fete; era un glas blând, poate chiar fricos:
- De, mă, Paraschive, zic şi eu că să vă sculaţi! Că avem treabă. Dar dacă ţi-e somn, dormi, de! Poţi să dormi! Şi după ce vorbi astfel se adresă fetelor: Sculaţi-vă voi şi lăsaţi-1 să doarmă. O fi ostenit, săracul, a tras la jug toată noaptea!
Batjocura însă nu prea mai avea tărie, mai ales că Paraschiv răspunse numaidecât, devenind ameninţător:
- Să prinz eu pe cineva că trage aşternutul; îi umflu botul!
Nimeni nu mai spuse nimic. Ca niciodată însă, Moromete se dădu întâiul jos din pat şi începu să se îmbrace; mama şi fetele săriră şi ele. Afară se făcuse ziuă de mult.
Nilă se ridicase în capul oaselor şi nu ştia ce să facă: să asculte de fratele lui mai mare, ori de tatăl său. Stătea ca o momâie în aşternut, căsca şi se scărpina. Moromete îl îndemnă cu blândeţe:
- Hai, Nilă, dă-te jos! Să te duci şi să mai dai cu ţesala peste caii ăia! Uite, s-a oprit ploaia, trebuie să mergem la moară!
- Stai, mă, acilea, nu fi prost! bolborosi Paraschiv lovindu-1 cu cotul în burtă.
Moromete se îmbrăcă în tăcere. Tot în tăcere, după ce se îmbrăcă, ieşi afară din casă. Ieşind, el lăsă uşa deschisă.
După plecarea tatălui, Paraschiv se dădu jos din pat, deşi mai înainte ameninţase că are să-1 lovească pe cel care o să tragă aşternutul; arăta obosit şi parcă încreţit, îmbătrânit. Tăcerea duşmănoasă din jurul lui se pare că îl răscoli rău, pentru că dându-se jos din pat el întinse o mână spre uşa lăsată deschisă de tatăl său şi o trânti cu toată puterea în canaturile ei.
Zgomotul făcut fu neaşteptat de violent şi ochiul crăpat al unui geam se desprinse din ramă şi căzu dincolo, spărgându-se cu un zornăit care nu suna a bine.
Catrina nu se mai putu stăpâni. Galbenă la faţă, ea îl măsură pe fiu de sus până jos şi îl huidui scurt cu un glas întunecat:
- Huo! La oase! Sparge, mă! Trânteşte!
Paraschiv răspunse numaidecât cu un glas îngroşat de ură:
- Sparg! Le-ai făcut tu? E ale tale?
- Du-te, Ilinco, şi cheamă-1 pe ăla de afară! porunci mama. Ieşi afară şi strigă-1 să vie încoace.
Fata cea mică ieşi repede din casă. Numaidecât după aceea i se auzi glasul pe prispă, chemând:
- Tată! Ia vino încoace! Hai repede încoace.
1
1246 MARIN PREDA
Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi se uita mohorât la ciorapii lui uzi, plini de noroi. într-o vreme bolborosi veninos:
- Cheamă-1 încoace, crezi că mi-e frică de el! Ehe! a trecut vremea aia!
într-adevăr, Ilinca se întoarse în casă şi adeveri:
- Nu ştiu ce tot face în grădină, că nu vrea să vie!
- I-ai spus ce fac ăştia aici? strigă mama. Du-te şi spune-i, ce vii aici ca proasta! Ieşi afară!
- I-am spus! răspunse fata dârz.
- Şi acu' ce te uiţi? Treci în tindă şi aprinde focul! Nu mai sta aici între ăştia! Niculae, ieşi arară pe prispă!
Niculae şi Ilinca ieşiră din odaie. Nilă stătea încă pe pat, se uita la cei din casă, se scărpina şi rânjea prosteşte; rânjea şi el batjocoritor, simţind că s-a terminat cu puterea tatălui. Totuşi, rânjetul lui se stinse de ruşine când mama îl pironi cu privirea şi îi spuse:
- Şi tu ce-ţi arăţi colţii, Nilă, îţi pare bine că ai ajuns stăpân? O sâ ne ducem de aici, să rămâneţi voi cu tat-tău, să vă mănânce câinii!
Paraschiv, auzind-o vorbind astfel, mârâi:
- Unde o să vă duceţi? La văgăuni?
La văgăuni însemna locul plin de gropi de la marginea satului unde mureau sau erau omorâte animalele bătrâne.
- Nu ne lasă el Dumnezeu, răspunse mama cu obidă amară. O să fie vai de capul vostru, că mi-aţi mâncat sufletul, câinilor!
- Hai, mamă, vezi-ţi de treabă! spuse Tita liniştită. Te iei după capul lui?
Paraschiv se uită la sora lui cu îngăduinţă, ca la o muscă, şi buzele lui împletite se întinseră a veselie; el aruncă ciorapii murdari sub pat şi porunci fetei:
- Ia bagă tu mâna în lada aia şi dă-mi aici nişte ciorapi curaţi, dacă vrei să nu-ţi cârpesc una după ceafă.
MOROMEŢII. I 1247
Lada aceea era comora casei; Paraschiv, Nilă şi Achim fuseseră învăţaţi de tuşa lor, încă de mici, să creadă că înăuntrul lăzii se găseşte toată munca lor, că acolo ar fi ascuns mama lor vitregă şi surorile vitrege toată averea; că lada are fundul înţesat de icuşari şi mamudele, de bani de aur şi de argint. Era încuiată cu un lacăt destul de mare şi în afară de fete şi mama lor nimeni nu umbla în ea; pe fundul ei se aflau într-adevăr icuşari şi bani de argint şi anume doi icuşari şi trei lei monedă măruntă în valoare de o mie de lei.
Auzind glasul poruncitor şi obraznic al fiului vitreg, femeia o înghioldi pe fată cu pumnul:
- Ieşi şi tu afară d-aici! Nu mai sta aici!
Tita nu mai spuse nimic şi se îndreptă spre uşă; atunci Paraschiv lăsă din mână ciorapii lui murdari de noroi, se ridică de pe scăunel şi se apropie de ladă. Apropiindu-se, el apucă lacătul în mână şi îl răsuci cu putere; se auziră pârâituri de lemn care plesneşte. Fata tresări şi se aruncă asupra fratelui, vrând să-l dea la o parte. Paraschiv o îmbrânci cu o mână iar cu cealaltă răsuci balamalele; le smulse din lemnul lor învechit, trase de ladă răsturnând maldărul de covoare de deasupra şi deschise capacul. în clipa când vârî mâna înăuntru, fata se repezi iarăşi Ia el; de astă dată ea se agăţă de capac furioasă şi cu atâta violenţă, încât Paraschiv, prins cu mâna înăuntru, scoase un urlet. El se răsuci strâmb, îşi scoase laba de sub capac şi o plesni pe fată drept în obraz. Tita încercă în aceeaşi clipă să-i întoarcă lovitura, dar Paraschiv o izbi iarăşi, de astă dată în cap, făcând-o să se clatine, şi pentru că fata nu se lăsa, căutând să-l izbească şi ea, Paraschiv o trânti în mijlocul casei. Răzbită de lovituri, Tita încercă să apuce un scăunel, dar Paraschiv i-1 smulse cu uşurinţă şi-i plesni o labă peste ochi. Cu toate loviturile primite, fata nu scoase nici un cuvânt, nu strigă şi nu se vaită; se ridică de jos şi se agăţă din nou de capacul lăzii. Obrajii îi ardeau ca focul şi din ochi îi ţâşneau
1248 MARIN PREDA
fulgere de ură. în acest timp, Catrina ieşise de câteva ori afară şi strigase zadarnic spre grădină.
în casă, Paraschiv reuşise să răscolească în ladă şi să scoată din ea mai multe perechi de ciorapi. Când, în cele din urmă, Moromete deschise uşa tindei şi intră în odaie, Paraschiv tocmai îşi trăgea unul din ei peste talpa noroioasă a piciorului; ciorapul era însă prea lung, era femeiesc, căputa lui trecea dincolo de genunchi şi Paraschiv nu ştia ce să facă cu el, să-I îndoaie pe gleznă sau să-1 tragă în sus pe toată lungimea lui. Din pat, Nilă se uita la el cu veselie.
Moromete închise uşa încet şi rămase nemişcat lângă ea; el văzu teancul de pături şi covoare răsturnate, îl văzu pe Paraschiv încălţându-se cu ciorapi albi şi curaţi, o văzu pe Tita cu chipul umflat de lovituri şi pe femeie plângând încet; îşi întoatse privirea spre pat şi îl văzu pe Nilă aşteptând în aşternut. Se desprinse de lângă uşă şi-şi îndreptă privirea spre femeia lui. între timp Niculae şi cu Ilinca intraseră şi ei în casă.
- Ce e cu voi?! întrebă Moromete.
Nimeni nu-i răspunse. Moromete întreba pe toată lumea, dar se uita nedumerit spre femeie.
- Uite unde am ajuns, se auzi glasul mamei, întrerupt de sughiţuri. De ani de zile ţi-am spus mereu: llie, llie, trece-ne nouă, ăstora, jumătate de loc de casă, să ne facem noi cocioaba noastră şi să-i lăsăm pe ei aici. Că după ce că i-am crescut şi mi-au mâncat sufletul, acuma sar cu pumnul să mă omoare!
Omul se apropie de femeie şi îi puse mâna pe umăr cu sfială:
- Ce ai tu? Ce te-a apucat?
Fata cea mare nu se mai putu stăpâni şi ţipă ascuţit:
- Ce tot mai întrebi, nu vezi? întrebi de pomană! Parcă nu vezi!
Strigătul fetei clocotea. Moromete întoarse capul spre ea şi o privi adânc. Fata tremura din tot trupul. Ea strigă iară cu încordare, fără să ia în seamă privirea tatălui:
MOROMEŢII. I 1249
— Măcar dacă ne-ai fi spus dinainte, ne luam cămaşa pe noi şi plecam! Să nu ne laşi bătaia lor de joc!
Nu apucă să termine cuvintele din urmă, Moromete ridică mâna şi cu dosul palmei o izbi peste obraji cu toată puterea. Toată lumea tresări. Paraschiv ridică fruntea şi se uită cu un aer tâmpit la tatăl său. O umbră de teamă îi trecu peste chip. Lovitura o înspăimântă rău pe fată; ura şi furia care îi ţâşneau din priviri se stinseră ca şi când n-ar fî fost şi în locul lor apăru groaza.
Moromete se întoarse spre femeie şi o întrebă iar cu acelaşi glas stăpânit şi care părea blând şi sfios:
— Spune, Catrino, ce ai tu? Spune, n-auzi? Vorbeşte o dată! Pentru că mama nu răspunse, omul o izbi cu pumnul în
cap de două ori, întrebând-o mereu ce are, să-i spună ce vrea. Ciudat însă: înainte de a fi lovită, ea plângea; întâiul pumn o făcu să plângă şi mai tare, dar la al doilea, deodată tăcu cu desăvârşire. Moromete îi dădu al treilea pumn; la cel de al treilea, mama se lăsă în jos pe pat, se ghemui cu capul între genunchi şi încetă chiar să mai sufle.
— Ce, tu n-auzi? Ce e cu tine? Ai amuţit?
După ce rosti aceste cuvinte întoarse spatele la toată lumea şi vru să iasă. în casă izbucni atunci deodată un plâns sfâşietor, greu de obidă şi de nedreptate, plâns care îl făcu pe om să-şi răsucească umerii şi să ameninţe iar:
— Haide-hai! Tito! Pesemne că nu te doare!
în acest timp, Paraschiv se hotărâse să ridice totuşi ciorapii în sus peste pantaloni. Nilă se uită la el foarte intrigat; îi şi spuse chiar, în clipa când Moromete deschise uşa să iasă:
— Bă, Paraschive, trage-i sub pantaloni, peste izmene, că râde dracului lumea de tine!
Aceste cuvinte îl opriră pe tată să iasă. El începu chiar să-şi facă o ţigară, în timp ce fata plângea şi urla chinuită de necaz şi de ură neputincioasă; ceilalţi, în afară de Paraschiv şi Nilă,
1250
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1251
tăceau înspăimântaţi. Moromete linse ţigara de la un capăt la altul, o înfipse între buze şi murmură:
— Dă-mi un foc, Niculae!
Băiatul ţâşni ca un glonţ şi se întoarse cu vătraiul plin de spuză şi de tăciuni. Moromete aprinse, trase un fum şi puse iar mâna pe clanţă să iasă afară. în tăcerea în care nu se auzea decât plânsul rupt al fetei, Moromete se adresă celor doi cu un glas părtinitor şi spuse:
— Paraschive, Nilă, veniţi cu mine în coşar! Ploaia asta a înmuiat acoperişul, mi-e frică să nu se dărâme!
Paraschiv se uită la tatăl său şi murmură cu nepăsare:
— Lasă-1 să se dărâme!
Apoi se ridică de pe scăunel şi izbi pământul cu picioarele să-şi scuture bocancii de noroiul uscat. Noroiul însă se crăpă fără să cadă şi atunci Paraschiv mormăi:
— Ia dă-mi mă, ăsta micu, o treanţă!
Niculae, speriat, se uită în toate părţile, neştiind ce să facă; se uită întâi la tatăl său, dar tatăl tăcea, apoi la maică-sa, după aceea la surori.
— Dă-mi, mă, o treanţă, surdule! bolborosi Paraschiv. Ce te uiţi?
Niculae se vârî sub pat, merse de-a buşilea până după sobă.
— Nilă, se auzi glasul lui Moromete blând, tu ce mai stai de pomană? Hai cu mine că s-au rupt căpriorile coşarului!
Nilă răspunse şi el nepăsător, căutând să semene în totul cu fratele său mai mare:
— Dă-le dracului de căpriori! Moromete le explică:
— Dă-le dracului nu e greu de zis, dar vine pe urmă şi se dărâmă coşarul! Ce-i faci atunci? De unde iai altul!
Nilă nu îndrăzni să mai spună nimic şi atunci Paraschiv îl ajută: el se întoarse într-adins cu spatele la tatăl său şi în aşa fel încât se vedea limpede că mişcarea aceasta ţinea loc de
răspuns. Moromete se uită liniştit la spatele fiului, măsurându-1 din ceafă şi până la călcâi, după care spuse cu glas senin şi împăcat, dezvinovăţindu-se:
- Ce să-i faci! Au putrezit, în fiecare zi se strică! Ba aia, ba ailaltă!...
Paraschiv se întoarse şi răspunse sâcâit, cu dispreţ:
— Iasă-ne, bă, în pace, că nu mergem!
Auzind acest răspuns, Moromete se întoarse spre uşă şi apăsă pe clanţă. Nimeni nu putu să-i vadă faţa; i se auzi totuşi după câteva clipe glasul, indiferent, poate puţin descurajat, lipsit de nădejde:
-Treaba voastră! Să nu ziceţi că nu v-am rugat şi nu v-am tras de mânecă!
După care omul deschise uşa încet, trecu pragul şi ieşi în tindă; ieşind în tindă, el închise uşa cu grijă şi cu chibzuială mare, în aşa fel că toţi cei din casă văzură cum se ridică limba clanţei în sus, apoi se lăsă în jos aşezându-se cuminte în cleştele ei.
XXVII
După ce omul ieşi, mama se ridică de lângă stinghia patului şi începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu şi în acelaşi timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghionturile mamei, se sclifosea şi nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se întindea sub aşternut şi se scărpina pe toate părţile. Paraschiv se aşezase pe un scăunel şi începuse să-şi cureţe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.
Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce aranja paturile şi covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieşi în tindă şi de acolo cei din casă o auziră plângând mereu în faţa vetrei, plângând mai adânc şi mai sfâşietor decât până acum: se simţea că loviturile primite peste chipul ei, de la frate şi de la tată, îi atinseseră adânc inima şi rana sângera fără oprire; cu
1252
MARIN PREDA
MOROMEŢII. 1
1253
cât plângea mai mult şi cu cât durerea se făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simţea că fata doreşte să plângă şi mai mult până la disperarea cea mai neagră, lucru care se şi întâmplă şi care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat şi să rămână încremenit, ascultând. într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca şi când ar fi fost chinuită cu fierul roşu.
Mama ieşi în tindă şi la început o certă scurt, vrând s-o potolească:
- Taci din gură! Fată mare eşti tu? Ce e ambiţia asta? Plângi din ambiţie!
-Ce i-am făcut eu lui?... De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-am făcut? De ce-a dat?
Nu se ştia cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg...
- Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui. Că te-a făcut şi a pătimit cu tine!
Fata îşi încleşta pumnii în aer şi se chinui greu, rugându-se ca în faţa altarului:
- Du-te, mamă... lasă-mă... lasă-mă!...
Şi pentru că mama nu pleca şi încerca s-o apuce de umeri şi s-o mângâie, fata începu să tremure:
- Du-te d-aici şi lasă-mă! Mai bine nu m-ai fi făcut... lasă-mă! Du-te! O! O! O! Lasă-mă! Du-te!
Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei şi întrebă apăsat:
- Ce-are, Catrino, a înnebunit?
Mama se făcu că nu aude şi nu răspunse. Moromete tăcu câteva clipe, apoi strigă uşor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care întrebase mai înainte:
- Bă, Nilă-m'!
Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere:
- Bă, Nilă-m'!
— Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu acelaşi „bă" de mai înainte.
— Hai, sunteţi gata? continuă Moromete prins parcă de o mulţime de treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus grâu în saci şi mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în seară...
După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete lăsă fruntea în jos şi începu să aştepte. Aşteptând, el începu să caute prin buzunarele flanelei, să-şi răsucească o ţigare. Scoase o bucăţică de ziar şi încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foiţe, dar degetul gros deodată porni să tremure şi hârtia se strică. Omul se stăpâni şi vru totuşi să-şi facă de ţigare, însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri şi din spinare. Deodată trupul lui ţâşni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc întins prea mult; din tindă, mama îl văzu şi nu se putu stăpâni să nu exclame cu groază:
— Haiti! llie, stai la-n loc! Moromete se opri şi spuse apăsat:
— Nu mai plânge, fato, că te omor! Nu-ţi fac altceva! Te omor!
Moromete îşi schimbă apoi din nou glasul şi de acolo de pe prispă chemă aproape duios:
— Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la moară!
După aceea nu mai aşteptă răspunsul. Intră în tindă şi se opri lângă scara podului. Sub scară, în colţ, se aflau rezemate de zid o grămadă de unelte: un topor mic de tăiat lemne, cărpătorul de băgat pâinea la copt, un răşchitor mic şi un par de pus porumbul în brazdă. Moromete luă parul, îl piti la spate să nu se vadă şi intră în casă. El deschise şi închise uşa în aşa fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea în mâna dinapoi; făcea mişcări sfielnice şi dacă un străin l-ar fi văzut cum închidea uşa, ar fi crezut că omul se teme grozav să nu spargă
1254
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1255
ceva, ca şi când lucrurile pe care punea mâna ar fi fost făcute din ceva foarte plăpând, foarte fragil.
Când îl văzu intrând astfel, Paraschiv bolborosi mânios:
— Hai, bă, ce tot intri şi ieşi p-acilea?! N-auzi că nu venim? Mai du-te şi singur!
Moromete se lipi de uşă şi se dezvinovăţi numaidecât. Glasul însă îi tremura, cuvintele abia fură auzite:
— De, măi Paraschive, ziceam şi eu că...
Paraschiv, care stătea cu fruntea în pământ şi îşi curăţa bocancii, îl întrerupse aţâţat, fără să bage de seamă, sau să audă cum uşa scârţâie din când în când din cauza spinării şi umerilor omului care tremurau:
— Ce ziceai, mă? Ce ziceai? Nu-ţi mai răci gura de pomană! -Tu eşti mai cuminte, Nilă, spuse tatăl cu blândeţe. Hai,
dă-te jos din pat şi treci încoace!
Ruşinat, Nilă se posomori, dar nu răspunse şi nu se mişcă; se vedea că şi în el este ceva potrivnic (ceva prostesc însă, necugetat, deoarece nu răspundea nici într-un fel chemărilor tatălui), tăcea şi nu se mişca. Paraschiv se îndârji, simţind slăbiciunea fratelui mai mic, izbucni aruncând fulgere întunecate din priviri spre tatăl său:
— Da, Nilă e mai cuminte! V-a convenit vouă o viaţă întreagă cuminţenia lui. Toţi l-aţi pus la ham şi i-aţi dat cu biciul! în locul lui... hm!... Ştiu eu ce v-aş face! A muncit ca un bou să vă ţie pe voi! Ce stai, mă, prostule, acolo în pat? Pune mâna şi scoate din lada aia şi du-te şi vinde şi cumpără-ţi haine! Umbli desculţ şi cu izmenele rupte în c... şi lada zace înţesată cu crepdeşin!
Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer şi îşi făcu vânt. Paraschiv văzu, dar în clipa aceea nu înţelese despre ce era vorba; se uită cu neîncredere la parul ridicat în aer şi când primi lovitura în cap ridică zadarnic coatele în sus; se prăbuşi
de pe micul scăunel şi se întinse la pământ cu o expresie de mare uimire pe chip.
După ce îl lovi, în timp ce Niculae şi Ilinca ţipară îngroziţi, Moromete se întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă răspunse scurt, înspăimântat dintr-o dată:
- Aoleu, tată!
Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva clipe în aer, dar, ca şi când Moromete ar fi reflectat repede în aceste clipe, lovitura totuşi porni, abătându-se însă de la direcţia ei, capul, şi înfigându-se înăbuşit în spinare. Nilă se făcu ghem şi întinse mâinile să se apere, strigând mereu cu groază mare:
- Aoleu, tată! Nu da! Nu mai fac!
Moromete îl lăsă, nu pentru că îi era milă, ci ca să se întoarcă spre Paraschiv. Se întoarse şi începu să-l lovească rar şi adânc pe unde nimerea. loviturile îl dezmeticiră pe Paraschiv, el încercă să se ridice, să se împotrivească. Parul însă îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele picioarelor, oasele şoldurilor. Gemea înfundat, se tăvălea pe jos şi trupul lui de om în toată firea, întins şi făcând mişcări deşucheate, îi speriară pe copii.
Niculae începu să clănţăne din dinţi. Catrina năvăli în tindă şi se agăţă de braţul bărbatului; ea vorbi apăsat, cu un glas coborât, cu o neaşteptată linişte şi hotărâre:
- Ilie, nu te potrivi! Nu ţi-e ruşine să dai în ei? Tocmai în acest moment Paraschiv se ridică în picioare şi
clătinându-se greu izbuti să apuce în mâini parul tatălui. El vorbi gros, cu un glas turbure, abia ţinându-se pe picioare; lovitura în cap îi luase de la început orice putere de împotrivire.
- Nu mai da! Auzi? Nu mai da! gemu el. Moromete întrebă cu încordare, gâfâind:
- Mai faci!
Paraschiv nu răspunse.
- Mai faci! repetă Moromete.
- Nu mai fac! se auzi răspunsul.
1256
MARIN PREDA
MOROMEŢII. I
1257
Dar nu era al unui om treaz.
Moromete aruncă deodată parul la pământ şi prea îndelungata lui stăpânire de sine se desfăcu într-un urlet:
- Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti! Apoi se întoarse spre Nilă, care între timp sărise din pat şi
se ghemuise într-un colţ:
- Şi tu, Nilă? Tu, mă? E lume care aleargă din zi şi până în noapte pentru un pumn de făină! Şi voi ca nişte câini! Ca nişte câini turbaţi săriţi unul la altul! Vă omor! Cui nu-i place la târla mea, să se ducă! Să plece!
Moromete, după ce urlă astfel cu ochii ieşiţi din cap, făcu un pas repezit şi lung şi porni spre uşă. Apucă de clanţă violent şi vru sâ se ducă, dar din tindă se întoarse la fel de vijelios cum ieşise şi continuă să urle:
— Atâta timp cât mă vedeţi că trăiesc, ori faceţi cum zic eu, ori, dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământul de la ciocoi ca să trăiţi voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi am plătit mereu, n-am vândut nici o brazdă şi acum săriţi la mine şi la ăştia, că v-am furat munca voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a lui Bodârlache că avea pământ mult şi te-ai făcut de râs. O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine!
Cuvintele din urmă fuseseră rostite atât de tare, încât se pierdură într-o răguşeală stinsă şi neputincioasă. Omul era de nerecunoscut.
— Ce v-am făcut eu vouă şi ce nu v-am dat, Paraschive şi Nilă? Nu s-a muncit şi nu s-a împărţit aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu mai mult dacă atâta e? Vreţi să mă jupuiţi pe mine de piele? An de an am dat din colţ în colţ când intra percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să nu vând din pământ! Am trăit cu toţii desculţi şi dezbrăcaţi, nimeni n-a
avut mai mult! Ce vreţi voi de la mine, nenorociţilor? Să ies la drumul mare şi să jefuiesc? Să iau vita omului din bătătură şi să mâ ţin de procese ca alţii? Asta vreţi voi?
Şi cu aceste cuvinte Moromete deodată tăcu. Se aşeză pe pat şi începu să clatine din cap la dreapta şi la stânga, cu ochii lucioşi, parcă desfigurat. „Vai ce nenorocire, o, ce lucru groaznic!..." Dar nu mai avea putere să spună aceste cuvinte. Îşi ridică braţele spre cer şi le lăsă izbindu-şi cu ele genunchii. In curând nu se mai putu îndura nici pe sine, se ridică şi ieşi. Năucit, Nilă se luă după el şi îl ajunse pe prispă:
— Acum unde te duci?
- O, mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă! îi răspunse. Mă duc să mă laud!
XXVIII
Spre prânz norii se împrăştiară şi soarele începu să usuce pământul. Mama şi copiii statură singuri la masă, singuri în această zi; Moromete se întoarse târziu, la miezul nopţii. Din locul unde se dusese să se laude se întorcea murdar de noroi pe genunchi şi pe coate; de asemenea palmele îi erau murdare: căzuse şi se sprijinise în ele. Ea ochi avea ceva; îşi tot ducea pumnul murdar şi-şi freca gemând pleoapele; frecându-le astfel, orbitele i se căptuşiseră cu nisip şi pământ şi încerca zadarnic să se cureţe. Stătea pe pat şi gemea, mama încerca să-i şteargă ochii cu un şervet curat, dar el i-1 smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu totul de noroi, pentru ca după aceea să o ducă la ochi şi să se apuce să-şi cureţe iarăşi pleoapele de nisip. Niculae îi trase bocancii din picioare, fetele îi dădură în cele din urmă apă caldă să se spele şi omul dormi buştean până a doua zi aproape de prânz.
Când se trezi, află că Paraschiv şi cu Nilă fugiseră încă de ieri-seară, spărseseră, în lipsa lui, iarăşi lada, luaseră toţi banii pe care-i găsiseră, aruncaseră cele mai bune covoare pe
1258
MARIN PREDA
MOROMEŢII- 1
1259
spinările cailor şi plecaseră ameninţând că asta încă nu e totul. Moromete nu păru surprins de ştirea plecării cât de felul cum cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă.
— Cu caii? Au fugit cu caii?
— Cu amândoi caii.
— Şi Nilă, a fugit şi el?
— Amândoi au fugit.
Moromete stătea pe pat, cu fruntea lui bombată aplecată spre genunchi, cu coatele înfipte în păturile aşternutului. După un lung timp de tăcere, el se ridică şi se uită la fiecare copil în parte; apoi încet şi căutând să pară cât mai liniştit şi mai neturburat:
— Da! Bine! Vedeţi-vă de treabă!
După care el însuşi se ridică de pe pat şi porni spre uşă să-şi vadă de treburile lui ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
în aceeaşi zi Moromete îşi făcu socoteala datoriilor şi spre seară bătu la poarta lui Tudor Bălosu cu care se înţelese să-i vândă o parte din pământul familiei. Tudor Bălosu ridică din nou chestiunea locului din spatele casei, ceea ce Moromete acceptă fără şovăială. Tudor Bălosu nu avu totuşi satisfacţia pe care şi-o dorise: Moromete arăta ca şi atunci când vânduse salcâmul, îndepărtat şi nepăsător.
Cu banii luaţi Moromete îşi cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata anuală la bancă, datoria lui Aristide şi taxele de internat ale lui Niculae, rămânând ca necunoscută soluţia acestor probleme pentru viitor: din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae.
Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din
Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană...
.. .Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-şi piardă şi ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.
NOTE. VARIANTE. SURSE
I. NUVELE ŞI POVESTIRI
1. ÎNTÂLNIREA DIN PĂMÂNTURI
Nuvelele sunt transcrise după cele două versiuni socotite de autor revăzute şi definitive: întâlnirea din Pământuri. Desfăşurarea, Editura pentru Literatură, 1966, Biblioteca pentru toţi, nr. 337, cu o Prefaţă de Mihai Gafiţa; întâlnirea din Pământuri, Editura Eminescu, 19.73, cu o scurtă Prefaţă de Nicolae Manolescu, în care Marin Preda operează o ultimă selecţie şi grupare pe Cărţi a acestor lucrări.
Cartea întâi cuprinde povestirile din tinereţe: In ceată, Colina, întâlnirea din Pământuri, O adunare liniştită, Calul, La câmp, înainte de moarte, Amiază de vară. Cartea a doua: Albastra zare a morţii, Sobdatul cel mititel, Indrăzneabi, Friguri. Cartea a treia: Desfăşurarea, Situaţiile preşedintelui.
După cum se poate constata, chiar din această simplă enumerare, opţiunea scriitorului este determinată de mai multe criterii, eliminând unele lucrări importante de început, adăugând altele din suita pe care permanent a numit-o „nuvele" (nu „povestiri" sau „schiţe"), deşi nu toate răspundeau criteriilor acestei specii.
Faţă de selecţia anterioară, în ediţia din 1973 elimină Ferestre întunecate şi Aglomerări, dar introduce Albastra zare a morţii, povestirea care a însemnat nucleul unui scenariu cinematografic.
Scriitorul rămâne consecvent cu selecţia din 1948 din care păstrează - la o nouă editare a volumului de debut - toate nuvelele, în afară de Dimineaţă de iarnă. Sumarul este identic şi la cea de a doua ediţie apărută în acelaşi an.
1264
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1265
Ediţia intermediară din 1960 cuprinde: întâlnirea din Pământuri, în ceată, O adunare liniştită, Îndrăzneala, Desfăşurarea, Ferestre întunecate; la ediţia din 1961 elimină: în ceată şi O adunare liniştită.
Tragem concluzia că Marin Preda abia în 1966 şi în 1973 s-a decis să preia definitiv o parte din scrierile sale din tinereţe, la care a adăugat adevăratele nuvele de mai târziu.
Critica literară a apreciat din momentul debutului său prezenţa unui nou prozator în literatura română, astfel încât a fost încurajata evoluţia lui în continuare (Petru Dumitriu, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu).
întrucât reprezintă ultima voinţă a scriitorului, deschidem această ediţie cu volumul întâlnirea din Pământuri, ediţia 1973, preluându-i cuprinsul integral şi respectând succesiunea textelor.
CARTEA ÎNTÂIA
(p. 5) ÎN CEATĂ
A apărut prima dată în revista Lumea, nr. 14, 1 ianuarie 1946, p. 7, cu titlul Ceata - nuvelă de Marin Preda; reluată, cu unele modificări, în volumul de debut din 1948, unde i se schimbă titlul: în ceată. De atunci figurează în aproape toate volumele de nuvele, scriitorul dovedind un interes aparte faţă de această creaţie.
(p. 16) COLINA
Publicată prima dată în revista Vremea războiului, nr. 689, 7 martie 1943, p. 7, cu subtitlul Schiţă, cunoaşte transformări la includerea în volumul de debut din 1948. Nu mai este reluată în volum până la întâlnirea din Pământuri, 1966, după care figurează în ediţiile următoare.
(p. 21)    ÎNTÂLNIREA DIN PĂMÂNTURI
Apărută prima dată în revista Viaţa socială, nr. 8, decembrie 1945, p. 35-40, cu titlul Iubire; publicată în volum: Marin Preda, Scrieri din tinereţe, ediţie de Ion Cristoiu. Ea va forma, mai apoi, nucleul amplei nuvele întâlnirea din Pământuri. Ion Cristoiu, care s-a ocupat de începuturile creaţiei lui Marin Preda, consideră că diferenţa dintre cele două variante e atât de mare, încât, practic, se poate vorbi de „două proze distincte". Manuscrisul conţine precizarea: „de Marin Preda" şi data: „Buc. 16.XII.1945"'.
Marin Preda a reţinut însă versiunea întâlnirea din Pământuri, al cărei titlu l-a atribuit, cu consecvenţă, volumului său de nuvele la toate ediţiile.
Pentru fiorul specific al versiunii Iubire o publicăm integral:
IUBIRE I
Valea Morii îşi avea numele cu mult mai înainte decât satul, şi nimeni nu ştia dacă a fost în ea vreodată vreo moară. Nici urme nu simt. Un singur drum o spintecă în două părţi, ieşind din fundul grădinilor de la cea mai îndepărtată margine a satului. O taie şi urcă dealul, apoi se pierde în nesfârşitul câmpiei. Poate că numai Guma o fi avut aci moară. Dar în partea ce se apropie pădurii, Valea Morii e mâncată în coastă, acolo unde pământul e galben, de adânci şi încremenite cariere de piatră. În spatele acestor găuri ţesute de frunze şi iedere sălbatice, se încovoaie liniştit, ieşind din pădure, Pârâul Câinelui. Pârâul, la această cotitură, e bogat în apă şi înconjoară dealul, încovoindu-se ca o secere. în acest loc şi-a săpat drum adânc, a intrat încet sub aripa văii şi sub grădini şi s-a oprit. Aci, ochiul e negru, apa a stricat arcul văii, învârtindu-se cu încetineală sub umbra unei sălcii bătrâne, plină de scorburi şi păsări, a mâncat malul şi s-a înfipt atât de adânc în pământ, încât se pare că chiar Guma ar fi zis
i.
1266
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1267
odată, plimbându-se pe aici: „Ochiul ăsta e adânc şi nu seacă niciodată. E locul cel mai potrivit unde să-mi fac moară pentru oameni. Aici vântul nu bate! Şi locul e bun pentru valea morii". Nu se ştie cine o fi trecut acele poteci, fiindcă iarba creşte în timpul verii peste genunchi. Acum n-o paşte şi nu o coseşte nimeni; locul e plin de pietre ciudate, amestecături de culori cenuşii, roşii ori scânteietoare, cioburi groase de sticlă, alămuri şi oase înălbite. Câteodată, după ploaie, soarele apare strălucind, şi Valea Morii ameţeşte sub raze. Oamenii din Siliştea-Gumeşti ştiu că aici nu s-a bătut nimeni, niciodată. Un timp, în apă nu vroia nici unul să se scalde. în vale, ochiul era atât de liniştit şi salcia atât de bătrână, că băieţii se temeau de şerpi. Pe urmă au început a arunca pietre. Apa clipocea sunând a adânc şi fără să se mişte. într-o vară, zilele au fost arzătoare şi cerul, totdeauna adânc şi plin de secetă. Intr-uua din zile, de pe creasta drumului ce tăia Valea Morii, un om cobora în fuga înnebunită a unui cal. Animalul era plin de spume, iar omul abia îl mai ţinea în frâu. Pe la mijlocul văii, calul se ridică în două picioare, sforăi, apoi ţâşni cu iuţeală de-a curmezişul drumului şi sări în apă. Omul se apucă din zbor de crengile sălciei şi se căţăra deasupra unei scorburi. Calul, un timp, nu se mai văzu, apoi încet, zvâcnind, capul îi sforăi deasupra, ieşi şi începu sâ înoate. Fără să se mai gândească, omul se dezbrăcă repede, îşi lăsă hainele în salcie şi se aruncă şi el în mijlocul apei. Groapa nu era adâncă, şi după el, cât ţinu vara, frica de şerpi pierise, şi toţi băieţii satului se scăldau ceasuri întregi sub salcia din Valea Morii.
Se pare că asta a stricat liniştea şi adâncimea ochiului. Pe mal, iarba se tocise şi locul se făcuse alb, iar nisipul, nu se ştie de unde, micşorase încetul cu încetul ori apa, ori forma gropanului. Pe urmă, pe fund, începuseră a se face mici goluri cu nămol. Vara a trecut, şi într-alţi ani a plouat mult, dar ochiul de sub salcie n-a mai crescut, nici nu s-a adâncit. în zilele liniştite, de pe mal, apa e atât de curată şi mică, încât se văd zvâcniturile argintii ale peştilor. Se vede şi nisipul de pe fund. în cel mai adânc loc, cât s-ar putea învârti doi inşi, apa nu avea mai mult de un metru, acolo unde la început intrase de două ori lungimea unui cal. Coroana bogată a sălciei este acum mai sus, şi acel loc a rămas uitat, şi in el nu se mai scaldă nimeni.
Înainte de a se scula din pat, Dugu o chemă pe mamă-sa. Era prea de dimineaţă, şi stia că, dacă se culcă să doarmă iar, are să se deştepte târziu. Se gândi că e bine şi-i spuse:
- Mamă, du-te tu şi dă ceva la cai, că eu plec mai pe urmă, astăzi! Şi fă-mi ceva să mănânc, taie o găină şi sparge-mi şi nişte ouă în untură! Nu iau nimic la mine.
Mamă-sa se uită la el cum stă proptit în cot şi vorbeşte.
- Eu nu-ş' ce-i cu tine, Dugule, zise ea moale şi abia vorbind. Glasul îi era parcă stăpânit de o căldură ce n-o mai simţise de când îl făcuse pe băiat. Eşti aşa de frumos, mamă, că mă topeşti. De o săptămână mă uit la tine cum ţi se schimbă ochii. Aşa era tat-tău cu vreo câteva zile înainte să se ducă.
- Hai mamă, lasă-mă sâ dorm, du-te! se înnoura el deodată. Mamă-sa plecă, şi el se întinse în pat. Simţi că-i piere somnul şi
se învârti. „Ei, ia stai!" scrâşni, băgând capul în căpătâi. Foşnetul paielor îi intră în urechi, şi-şi înfipse cu furie dinţii în pătură. „Sângele mă-tii, numai o dată să dai, eu te las, dar pe urmă te mănânc cu dinţii", încet, clocotul din el pieri, se întoarse cu faţa in sus, şi ochii i se învârriră sub mişcarea unui lucru nevăzut. Nările îi fremătau încet şi atât de viu, încât iiniile feţei îi pieiră, luară altă formă, iar ochii îi rămaseră deschişi, şi tot timpul încetă a mai face altă mişcare. Inima îi zvâcni iarăşi în acea dimineaţa de trei ori, puternic, zgâlţâindu-1, apoi începu să bată ca un ciocan, rar şi adânc, şi închise ochii. Freamătul nărilor i se amestecă cu acel al buzelor, şi faţa i se udă deodată de lacrimi. Se înghemui încordat şi se linişti, uitându-se din nou de la cap peste zilele din urmă. Adormi, liniştindu-se un timp, până ce gândul ajunse din nou de-1 zgâlţâi, totdeauna dimineaţa, [pe] care n-o cunoscuse până atunci.
Acum două zile încălecase pe cai şi plecase la câmp. Când să iasă la câmp, se întâlni cu unul din prieteni.
- Pe unde te duci? îl întrebase.
- Prin Frunzări.
- E iarbă?
- Iarbă! Dar să vezi, nişte peri!...
- Măi Dugule, hai mai bine în pădure! în Tina-Dia.
1268
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1269
Dugu îşi aduce aminte că a vrut, a întors caii şi au luat-o spre pădure. Era răcoare acolo, s-au culcat şi, spre seară, au pornit să-şi caute caii. Dugu nu cunoştea bine pădurea. Au mers mult timp şi i-au găsit într-o poiană păscând. Unul se culcase în iarbă şi dormea întins.
- Ce facem, Dugule? Să-i lăsăm, mă, plecăm d-aici drept acasă.
- Mă, eu nu ştiu în ce parte vine satul, zise Dugu. Ce dracu', soarele parcă apune în partea ailantă!
- Ţi se pare !
- Ştiu eu că mi se pare, dar încoace ce este, unde e dealul ăla? încolo, unde duce pârâul?
- Valea Morii.
- Ia stai, mă, zise Dugu, râzând. Cum moară? Care moară? Cum, ce moară?
- Nu e nici o moară. Aşa-i zice, Valea Morii! Tu nu ştii?
- Nu. Mă, eu mă duc p-aici, zise el după un timp, încet. Mă fac de râs. l.a şaptesprezece ani nu cunosc tot satu'.
- Du-te, da' să vii repede, că trebuie să plecăm, mie mi-e foame. Dugu o luă încet pe malul pârâului, fluierând. Mergea drepr şi
în urmă îi trosneau crengile uscate sub pic'toare.„Ia te uită! Muream şi asta n-o mai auzeam!" El încercă să-şi aducă aminte dacă a mai fost vreodată pe aici şi, de la un timp, nu mai fluieră. Pârâul coti după un dâmb şi ieşi din pădure. El lăsă apa şi urcă dealul încet, simţind că e un călător, aşa cum i se întâmplase când făcea drumuri de negustorie la munte. Ajunse deasupra şi se opri. „Asta trebuie si fie Valea Morii", îşi zise. Vru să coboare, dar se opri iarăşi şi-şi înghiţi fără voie câteva vorbe ce-i veniseră dintr-o dară în gât. „Ce dracu, mă, ia uită-te ce sălcii". întoarse capul şi porni pe marginea văii, pe lângă pârâu. Mergea aşa de încet, că nici el nu simţea. îşi dădu seama că tace şi-şi băgă fără rost mâinile în buzunar, fără să scoată ceva. Aici, pârâul era subţire, cât un pas, şi nisipul albiei strălucea la soare. Dugu îl trecu călcând rar şi se opri la marginea fundului grădinii, sub umbra unei sălcii, întinse mâna şi vru să rupă o nuia. Trosnetul altei crăci îl opri cu mâna întinsă. Aşteptă. După un timp, trosnetul se amestecă cu alte fâsâituri mai mici şi cu altele ce semănau cu cele făcute de cineva care se joacă în apă. Dar abia se auzeau. „Cum, cine e p-aici? Parcă e moartă valea asta", îşi zise. Fără să vrea se mişei din Ioc, şi ochii i se opriră pe salcia stufoasă, aplecată deasupra ochiului larg al văii. Văzu din
depărtare că cineva se joacă la marginea apei cu o nuia lungă de salcie. Se apropie mai mult să vadă şi se alătură încet de gardul grădinii. „Dar asta e Drina lui Albit, îşi zise Dugu, simţind că trebuie să se apropie mai mult, să vadă mai bine. Ce-o fi căutând în valea asta?" Merse el încet, abia simţindu-se. Deodată se apucă de ulucă şi se lăsă jos la pământ. Era acum aproape, în dosul sălciei bătrâne, la câţiva paşi. Fata aruncase nuiaua şi începuse să se dezbrace. îşi desfăcuse foile şi-şi trecea degetele (ieste rupturile şi peticile mici ale fustei, fără sâ se uite undeva, liniştită şi cu faţa şi pieptul acoperite toate de pirul ce şi-l desfăcuse. Apoi, repede o arunci jos, pe nisip, îşi desfăcu mărgelele de la gât şi începu să-şi scoată cămaşa. Stătea acum goală, încercând să-şi adune pirul ce-i atârna lung pe spate, si şi-l strângă pe umeri. Se întoarse cu faţa spre cotitura pârâului, şi soarele o izbi în faţa, orbind-o. îşi duse amândouă mâinile la ochi şi se întinse pe nisipul alb, liniştiţi, în voie, mişcându-se atât de încet, ca şi când ar fi fost în braţele unui vis. Dugu simţi deodată că pieptul nu i se mai mişei; încremenise şi se înecă; vru să ţipe, apoi numaidecât inima îi zvâcni cum nu i se întâmplase niciodată, puternic, de trei ori, zgâlţâindu-i tot trupul lungit pe pimânt, apoi începu si-i bată ca un ciocan, rar şi adânc. îşi simţi faţa arzând ca văpaia, şi oasele i se înmuiară ca şi când ar fi început a i se topi în căldura unui somn de boală. Fata se ridicase acum şi intra încet în api.
Dugu îşi aduce aminte acum. Stituse jos, acolo la cotitura pârâului, mult timp. Fata se jucase în apă strălucind la soare, iar el nu se putuse ridica. Ea se îmbrăcase, îşi făcuse părul şi pierise în grădini. Când s-a întors în pădure, caii lui plecaseri odati cu prietenul. S-a dus acasă zăpăcit, a aşteptat si sc întunericeasci şi a plecat repede în cealaltă margine a satului, unde ştia că trebuie să se afle casa ei. A găsit-o repede, şi unul din băieţii de pe drum l-a întrebat râzând:
- Ce cauţi acolo!? Vezi că dai peste Achim al lui Achim.
- Cum, Achim? Care Achim? Cum, ce Achim, nu-1 cunosc! Dă-mi un ciomag, zise el, simţind că tremură tot, că se îneacă. Ce Achim e ila, sângele mă-si, îl nenorocesc, ce caută el acolo? Porni atât de iute, ci genunchii, tremurându-i, era si cadi pe brânci. Mai mult ghicise de departe care e casa. Pe o stănoagă, la capul podiştei din faţa porţii, stătea ea, vorbind încet cu un om înalt, mare. Dugu se apropie repede şi se opri între ei. Gâtul îi era plin şi mormăi, vrând să spună ceva; mâinile îi tremurau iarăşi şi pieptul îi zvâcnea.
1270
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1271
- Buna scara, zise omul încet, curat, puţin nedumerit.
- Achim-Acliim! -Da.
- Ce cauţi aici? -Eu?
- Tu, tu, tu!
- Ce ai, mâi băiete. Al cui eşti tu?
- Dugu, zise fata. Asta e Dugu din deal.
Dugu se răsuci spre ea şi încercă să se stăpânească. Se gândi că e prost, mi face nimic, nu ştie ce vrea, o să râdă fata de el. Se aşeză pe stănoagă, neştiind ce să mai facă. Apoi, deodată, capul i se făcu vârtej, se sculă şi nici acum nu ştie cum i-a spus:
- Drina vin' mai încoace să-ţi spun ceva.
Şi s-a îndepărtat vreo zece paşi, iar fata a venit încet spre el.
- Ce este ?
- Dă-te mai încoace! Glasul îi tremura şi cu greu s-a ţinut să n-o apuce de mână, s-o tragă ori sâ-i facă ceva ca să-l simtă.
- Mă, tu mă cunoşti? i-a zis. Eu te-am văzut pe tine, auzi, cine e Achim ăsta? Tu trebuie să te măriţi cu mine, auzi, eşti atât de frumoasă, câ am să-mi vânz averea să te îmbrac. Trebuie să vorbeşti cu mine!... Du-te şi-i spune să plece. Să plece acuma Achim ăsta, ai auzit?
Fata nu-1 auzea ce spune. El îi apucase o mână, şi-l simţea tremurând tot, se înăbuşea vorbind, nu înţelegea nimic.
- Spune-i să plece acum, spune-i că eşti în vorbă cu mine de mult şi, dacă ţi-o face ceva, îl mănânc. Auzi, spune-i acuma, du-te! îţi place de el?
Fata se mişcă, nu mai auzise atâta patimă în glasul cuiva, şi ameţise. Pe Dugu îl văzuse duminica şi sărbătorile, dar nu îndrăznea să se uite la el. Era îmbrăcat bine, frumos şi nu vorbea cu nici o fată. Achim-Achim făcuse armata şi era aşa de liniştit, că ea nu scotea o vorbă cu el.
- Dugule, dar ce-i cu tine, ce înseamnă asta?
- Nu ştiu! Drina, fugi în casă! Mâine-seară să ieşi, ani să viu singur. O să-ţi fluier lung, de trei ori, şi să ieşi!
Fata înţelese că iese de undeva o umbră, ceva îi intră încet în piept şi-i întunecă ochii. Fugi pe poartă, trase zăvorul şi pieri în urma uşii.
- Drina, unde fugi, Dumnezeii mă-ti, scrâşni omul de pe podişcă.
- De ce înjuri, Achim-Achim? suflă Dugu, înăbuşit de izbândă. Amândoi stăteau unul în faţa celuilalt.
- Fata e a mea, zise Achim, pot s-o şi omor!
- Măgădăule, te strâng de gât, gemu Dugu, dacă te mai prind p-aici, să le spui acasă să-ţi caute pietre roşii.
Se prinseră de gât. Achim-Achim îl zgudui şi începu să-l tragă în drum.
- Să nu facem gălăgie, sâ mergem în vale, aici jos, sări Dugu, şoptind apăsat. Stai. Tu ştii cine sunt eu?
Amândoi erau cu mâinile goale.
- Nu, o să ne întâlnim mâine, mergem mâine înainte de prânz. Că eşti beat, şi vreau să mă ţii minte. Viu la stejar, în Pământuri. Că mi-e ruşine de mă-ta, o cunoaşte toată lumea.
Achim-Achim sări gardul alăturat şi pieri.
- Să vii în Pământuri, dacă vreai să mai fii om. Aici sunt în stare să te amestec cu ţărâna, mai zise el din întuneric.
II
Dugu se mişcă în pat, trezindu-se a doua oară din somn.
O văzuse iar, visase că plecase dimineaţa în pădure cu caii, şi pe urmă se făcea în Valea Morii. Dar Valea Morii nu mai semăna, era altfel. începuse să se frământe, dealurile se mişcau ca nişte grămezi mari de fum şi piereau. Pe urmă închidea ochii. Valea se făcea iar ca înainte, şi el vroia să meargă în dosul sălciei, nu ştia ce să caute. Gleznele picioarelor îl trăgeau la pământ. Le ridica chiiuiindu-se, pornea încet, şi salcia se mişca singură, fără să sufle nici un vânt. Sufletul îi ieşea la gură, să fugă iute, să se trântească la pământ în cotitura pârâului. Pe urmă, iar Valea Morii parcă era de fum, parcă se scufunda, se ducea în jos, un vânt nevăzut îi împrăştia dealurile, grădinile, şi pierea tot. Apoi, salcia ieşea din nou din cotul pârâului, mişcându-se încet, şi mereu i se tăiau picioarele, şi vroia să se ducă.
Se deşteptă răscolit, cu ochii aţintiţi pe lumina soarelui intrata prin fereşti, şi gemu: „Drina!", apoi îşi înfundă faţa în căpătâi, ascultându-şi zvâcniturile pieptului şi ştergâiidu-şi obrajii înfierbântaţi. După un timp, zgomotele din curte îl pătrunseră încet, şi se ridică.
1272
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1273
- Mamă! strigă el. Sări cu iuţeală din pat, îşi trase pantalonii, cuprins dintr-o dată de o bucurie ce-i gălgâia în ochi, îşi băgă picioarele în pantofii lui de aba, ieşind dintr-o săritură în tindă.
- Te-ai sculat, măi, spuneai că mai dormi. Uite, puiul e gata, ia şi mănâncă!
- Mamă, auzi tu?... Da' lasă, nu-ţi mai spun.
Dugu începu să mănânce muşcând adânc din pieptul puiului, iar femeia se uita la el nemişcată. Băiatul creştea, larg în umeri, iar arcul buzelor mai întârzia cu întorsături şi mişcări de copil. Dar când se ridică de pe scaun şi ieşi în curte, toate lucrurile parcă se ridicară după el. Masa, uşa, geamurile ieşiră afară. Femeia se răzimă de stâlpul casei.
- Mamă, dar ţi-am făcut ouă, tu mi-ai spus!
- Lasă-le acolo, când m-oi întoarce. Că mă-ntorc repede. Dugu intră în grajd şi trase caii afară. îi legă alături şi trecu în
stânga, mângâind spinarea linsă a celui pe care îl ţinea de frâu. Apoi, deodată, îi sări în coamă şi trecu prin poartă, trântind-o de stâlpi.
- O, Bigică, stai!
Caii se întinseră la pământ, tropăind cu iuţeală, apoi din nou se opriri.
- Costache! strigi Dudu. Gata, mă?
Dintr-o curte, ieşi altul cu doi cai, sări şanţul, lovindu-i peste bot si se opreasci.
- Unde-ai spus, mi, ci vine?
- Di-i drumul! în Pământuri, la stejar. Dâ-te jos şi adu-mi ciomagul meu cu piuliţă, de ce l-ai uitat?
Celilalt sari repede şi se întoarse cu o vani ageri de corn, verde, cu o piuliţă îngropata într-unui din vârfuri.
Unul după altul, caii o întinseră de-a lungul şoselei satului şi, pani ieşiri în câmp, de departe se vedea urmirindu-i o dâră albi şi groasă de praf. Apoi o luări peste mirişti, tiiari valea viilor zburând şi intrări în Pământuri. Departe se vedea, încă înalt, cel mai mare stejar din toate împrejurimile.
Perechile se înfîpseri cu burta la pământ, şi pământul începu si vâjâie în urmi. Săreau cocenii, învârtindu-se în rotogoale, şi brazdele se rupeau împrăştiindu-se în toate părţile. Drumurile de plan se încrucişau, se apropiau, apoi rămâneau în urmi pierind, topindu-se printre vâlcele.
Stejarul se apropia din ce în ce cu repeziciune. Dugu iuţi caii, îl ocoli cu dibăcie într-un cerc larg, şi amândouă perechile se învârtiri în goana cailor timp de mai multe minute. Costache îl întrecu, suflându-i:
- Repede! Laşi caii mie şi termini iute. Vezi ci nu e singur! Dugu din goani, siri deodati şi se înfipse în pământ. Se opri,
zvâcnind de ameţeală, apoi începu să se apropie de stejar.
Achim-Achim, cu încă doi inşi, stătea proptit într-o măciucă şi aştepta.
- Ţi-ai luat măciucă, mă, zise Dugu, te mănâncă câinii cu ea cu tot! El se apropie mergând la fel, fără să se gândească, parei nu-1 vizuse de mult timp şi vroia si-i dea mâna.
La doi paşi, Achim-Achim, tot aşa de liniştit, luă măciuca într-o mână şi începu s-o învârtească uşor, între degete. Capul ei îi vâjâia lui Dugu prin faţa ochilor, şi simţea că se apropie din ce în ce şi mai repede de el. Dar nu se clinti, nici nu răspunse. Deodată, aruncă ciomagul lui cu piuliţă departe şi începu si râdă.
- Dă, mă, hai dă! Dă aici! Şi-i întinse capul, râzând. Achim-Achim aruncă şi el măciuca în acelaşi loc şi rămaseră cu mâinile goale.
- De ce nu dai, mi? Achim-Achim!
Achim-Achim îl prinse în crucea ochilor. Dugu stătea drept, cu mâinile la spate, şi nu rispunse. „Daci îi dau una, îl fac morman, gândi Achim-Achim. Si vedem ce vrea să faci."
Dugu se apropie de el, îşi lisi mâinile în jos, şi începu si se uite cum stă. Erau aşa de aproape, ci se puteau misura care e mai înalt.
- Ce e, mi, cum? se vâri Dugu.
Achim-Achim ticea. Apropierea celuilalt începu să-1 fiarbă. îşi dădu seama că aştepta să dea el întâi, şi un fior îi trecu prin tot corpul. Capul îi zbârnâi, şi pumnul îi plecă împins de o putere ce nu şi-o ştia, ce lucra fără el. Dugu se rostogoli la pământ, şi Achim-Achim, împins fără judecată, căzu peste el.
Uitase toată dibăcia bătăii şi când îl lovise şi chiar înainte, nu-şi făcuse nici o socoteală. Simţea doar că e mai tare, că dacă îl apucă în mâini, îl deznoadă. La fel făcuse aruncându-se peste el, dar Dugu, scrâşnind cu durere, îl prinsese, se rostogolise, să nu cadă dedesubt, cu iuţeală, şi-i sărise în spate. Dar nu stătu nici o clipă şi nici nu-1 atinse, că cei doi se repeziră spre el.
r
1274 NOTE. VARIANTE. SURSE
- Costache! striga el, apoi simţi o lovitură tare în umăr. Ştia că unul din cei doi îi va da în cap şi se ferise, sărind cu iuţeală spre locul unde îşi azvârlise ciomagul.
Acliim-Achim se ridică in acelaşi timp, amândoi puseră mâna unul pe ciomag, iar altul pe măciucă şi începură să se bată.
Achim-Achim se făcuse negru la faţă. Dădea la cap, şi, un timp, Dugu abia îi putea sprijini loviturile de măciucă. De vreo câteva ori fu atins la mână, rupându-i pielea.
- Zi, dai, mă! Dai!
Costache se bătea cu cei doi, şi unuia i se rupsese măciuca. El se bătea numai eu unul acum şi nu-1 mai băgă în seamă pe celălalt. Dugu simţi deodată o izbitură puternică în spate şi se împletici. Acum îi pieri veselia şi începu să fiarbă. Dintr-o mână îi curgea sânge, şi durerea îl înnebuni. Ţipă, sărind doi paşi înapoi:
- Sâ fiu al dracului dacă te las eu capul nespart!
începu să învârtă ciomagul cu agerime, spintecând aerul în toate părţile. O ploaie de lovituri căzură peste capul lui Achim-Achim. Lemnele trosneau puternic, şi, dându-se pas cu pas înapoi, Achim-Achim se apăra. Apucase măciuca în amândouă mâinile şi se îndârji sprijinind loviturile. Dar nu ţinu mult şi simţi câ are să fie lovit. Se pregăti să sară în lături şi să înceapă a lovi, dar mâna lui Dugu îl minei, n-avu timp sâ sprijine, şi capul îi piui înfundat şi rău, ca o vâjâială grea şi întunecoasă.
Dugu se întoarse şi-i văzu pe cei doi, unul fugind pe cai, iar altul mâncând pământul spre vâlcele, pe jos.
- I,-ai atins, Dugule?
- l.-am, mă, dar mi-a zdrelit cotul, că am fost prost, ştii, am aşteptat să dea el întâi.
- Păi să nu mai aştepţi!
- Hai la cai, Costache!
Se azvârliră în spinarea cailor şi o luară la goană. După un timp, goana începu să se domolească.
- Stai, mă, opa! Stai! Costache!
- Ce e, mă?
- Tu ce faci azi? Eu am să mă culc, auzi? Mi-e somn.
- Mă, nu-ş' ce-i cu tine, Dugule! Unde-ai fost aseară, că nu mi-ai spus? Ce e cu alde Achim. Ai ceva cu el, dă ce?
NOTE. VARIANTE. SURSE 1275
- Costache, are cineva nuntă mâine? Unde cânta lăutarii? -Are, mi se pare. Nu-ş' cine... unul de pe la vale.
- Hai, Bigică, mână... Răscrucea mamei tale de cal!
III
Când intră în curte, Dugu uită tot. De pe drum simţise un leşin umblându-i ca argintul-viu, in piept, prin oase. Abia descălică.
- Mamă, bagă tu caii în grajd!
- Dar ce ai, unde ai fost?
- Pân' la vii. Am încuiat caii niţăl, da' ce te uiţi aşa? Aşterne-mi, că mi-e somn.
Dugu adormi cu braţele întinse, zbâtându-se. Când se deşteptă, se pomeni cu ochii deschişi, aproape fără să-şi dea seama că e în casă. Se înecă şi simţi că în piept i se deschide la fiece suflare un gol care îl chinuia, neştiind cu ce să-l umple, să-l scoată din el! De două ori vru să vorbească, să-i spună ceva ei, dar mamă-sa umbla prin curte şi nu-i venea să vorbească. Stătu aşa mult timp, încordându-se, suflând rar, adânc, strângând din mâini, ghemuindu-se şi întorcându-se pe toate părţile. Apoi, pieptul i se umplu, şi deodată duse mâna sub coastă. Leşinul din oase îi pierise şi se îngrămădise într-un loc, mişcându-se încet, ca un ghem viu, rupându-i parcă din carne. Gândul îi porni acum din cap până în picioare, şi inima iar îl zgâlţâi. „Drina!" gemu el şi se apucă de căpătâi atât de tare, că lâna înflorată începu să se destrame. Se întinse eu faţa în sus, şi ochii îi rătăciră pe geam. Soarele asfinţea, şi în mijlocul casei, umbra frunzelor din mărul grădiniţei se zbătea în toate chipurile sub razele îngălbenite ale soarelui. Dugu rămase cu ochii nemişcaţi, sorbind parcă toate jocurile frunzelor, cum luau asemănări de animale, de oameni, de lupte, cum se desfac şi se îmbucă, cum capătă un chip şi cum piere în aceeaşi clipă, cum se împreună iarăşi şi se întrec, aşa cum numai în visurile fnimoase se întâmplă. Viaţa parcă ieşea din el şi se ducea jos, apoi umbrele începură să nu se mai vadă şi prin colţurile casei era acum întuneric. Rămăsese cu capul aplecat peste pat, cu ochii deschişi şi, aşa cum stătea, muşchii feţei i se lăsaseră în voie, odihnindu-se, iai paitea îh care era aplecat, a paiului, îi căzuse rotund peste obraji. Parcă ieşea
r
1276 NOTE. VARIANTE. SURSE
din jos, nu din pat, cum-se uita pe luciul pământului din casă. Dugu simţi că ghemul din piept i s-a topit, dar chiar atunci îl auzi parcă mişcându-se, şi faţa i se schimbă. începu să se scoale încet şi să se îmbrace. Pe urmă, din ce în ce, picioarele parcă i se întăreau, zvâcnind din mâini şi, brusc, o apucă pe mamă-sa de gât, zguduind-o:
- Ce faci, mamă? Dă-mi să mănânc, că mi-e foame!
- Da' ce ţi-a venit, de mă zgudui aşa?
- Nimic, 'ai, dă-mi repede să mănânc! Dă-mi, hai, dă-mi, dă-mi să mănânc, dă-mi odată!
- F,i, stai că ţi-oi da! Că n-ai să leşini, ce ţi-a venit?
- Mi-au venit dracii! auzi, mamă? Dracii! Ţie nu-ţi vin dracii niciodată? Dugu începu a râde atât de tare, că femeia se sperie. Se zgâlţâia scaunul cu el, râdea cu tot trupul, că mamă-sa iar se uită la el şi-şi făcu cruce, râzând şi ea încet.
- Cum vine asta, mamă, când te găseşte dracii şi când îţi vin e totuna?
- Măi mamă, zise femeia, mai du-te şi tu la biserică! Mâine e duminică, în loc să dormi sau să te duci cine ştie unde, dă ce nu te duci şi tu, că mai vin băieţi p-acolo?
Dugu tăcu şi începu să mănânce. Tăcuse dinainte, nici n-auzise ce-i spusese mamă-sa la urmă. Era acum întuneric, o seară fără lumină, şi era cald.
- Mamă, zise el, ridicându-se. Să-mi aşterni pe prispă că mâ culc afară. Eu am plecat.
Mergea iute şi, din când în când, îşi trăgea adânc răsuflarea. Nu-i era frig, plecase în cămaşă, dar mereu îşi freca mâinile, tremurând.
Satul era lung, dar ajunse repede în partea cealaltă. Se opri şi fluieră. Nu se auzi nimic. Simţi că întunericul îi intră în ochi, în cap şi fluieră din nou, de trei ori. Cu ochii deschişi, nevenindu-i să creadă, uşa casei se deschise şi închise repede, şi o umbră ieşi în poartă, oprindu-se încet lângă stâlp.
- Drina!
- Eu.
Dugu ajunse lângă ea, o luă în braţe, simţind că altfel ar cădea jos, şi o strânse cu tot frigul, o înfăşură în braţe, o ridică de la pământ şi porni repede, cu atâta iuţeală că fata ameţi.
- Stai, unde te duci, opreşte-te, Dugule!
NOTE. VARIANTE. SURSE 1277
Ea îşi scoase o mână şi i-o puse pe faţă, vorbindu-i încet:
- Unde vreai să te duci? Stai aici că înnebunesc, opreşte-te! El se opri şi-i dădu drumul. Capul îi urla.
- Stai jos, uite aici, bancă, de ce nu vorbeşti?
- Drino, ai să te măriţi cu mine, auzi?
Fata se aşeză pe bancă şi începu să râdă tot aşa de uşor cum vorbea.
- De ce nu vii aici pe bancă? Nu mai sta acolo în picioare!
- Nu, plec! zise el, apropiindu-se. Tremurul mâinilor îi mai încetase, dar nu de tot. O luă de umeri şi iar o strânse.
- De ce tremuri?
Dugu se înecă. Ghemul viu ce i se rostogolea în piept îl simţi tâindu-i răsuflarea şi amuţi. O strângea chinuit şi începu să-i vorbească gâfâind, abia auzind-o, iar vorbele îi ieşeau înăbuşite din gât. Fata se mişcă de durere în braţele lui, îi fu frică, apoi se topi cu încetul sub căldura şi tremurul trupului lui.
- Să vii mâine la nunta de p-aici... E o nuntă undeva... Dar să vii, că am să te caut... Să vii devreme, Drino, că acuma plec,... Nu pot să mai stau!
El o slăbi, desfăcându-şi braţele, dar fata rămase lipită de el, o strânse iarăşi, pe urmă îi dădu drumul, se întoarse şi porni iute, pierzându-se în întuneric.
Fata se împletici, îşi duse mâna la frunte şi se aşeză pierdută pe stănoagă, capul greu şi-l simţi înfundat de noapte, plină de teamă, aproape neştiind un timp ce trebuie să facă. Aşa nu se simţise niciodată, şi urechile îi ţiuiau. Gândul îi zbură, şi ascultă mult timp zgomotul paşilor, până nu mai auzi nimic.
IV
Când se sculă a doua zi, Dugu îşi dădu seama, ţinând ochii deschişi, că n-a băgat niciodată de seamă că soarele răsare, că e dimineaţă, şi ziua care este e o zi când nu ştie nimic ce are să i se întâmple atunci. Era duminică. îşi roti ochii pe cer, i se păru lungimea zilei fără sfârşit, nu ştia ce are să se întâmple, cum are să fie asfinţitul soarelui, ce o să facă el. Ieri, alaltăieri, când a fost de s-a întâmplat? Dormise toată noaptea şi, acum, aerul dimineţii îi năvălea în gură. Toate întâmplările se topiră în el, pieriră şi în faţă îi rămase Drina,
1
1278 NOTE. VARIANTE. SURSE
necunoscuta, întinsă pe -nisip, acoperită doar de grămada rotundă a părului. Muşchii îi zvâcniră, se întoarse schişniud, încercând să apese pieptul, să-l ţie şi să oprească cele trei lovituri ce-i zgâlţâiau tot trupul.
Dugu vedea soarele răsărind, crengile nemişcate şi înfipte în cer ale salcâmilor. Din fundul grădinii auzea cântecul cocoşilor, simţea viermele dimineţii cum îi roade şi-i deschide ochii. Nu mai putu dormi, sări de pe prispa casei şi, îmbrăcâiidu-se, îl apăsa ca o piatră de moară lungimea neînchipuită a zilei. începu sf, umble prin curte, trânti poarta grădinii şi se duse la paie. Intr-o gaură, câinele dormea încolăcit. Se lăsă lângă el şi deodată începu să-l mângâie. Golul din piept i se lărgea, se făcea mai fără fund, şi din când în când îşi trăgea răsuflarea atât de adânc că mult timp apoi stătea locului aseultându-şi inima cum bate. lnrră printre pomi şi, apucând unul, îl scutură până ameţi. Prunele îi cădeau pe faţă ori se loveau turtindu-se pe pământ. Vru să mănânce câteva, dar le lăsă, o luă agale spre părul din fund şi începu să se urce în el. Ajunse în vârf şi aci se răsuci de pe o creangă pe alta, se întoarse în toate părţile, încercând încruntat să omoare parcă ameţeala ce îi orbea lumina ochilor. Nu văzuse până acum sfârşitul coroanelor de salcâmi, frunzele îndoite pe sub care pământul se vedea jos, cu iarbă mică şi atât de verde, şi nici întinsul câmpiei care i se părea nou, străin, atât de departe şi fără sfârşit. în el parcă se deschideau nişte uşi pe unde intra acum tot ce urechile auzeau, toate zgomotele, şi când se uita în orice loc, ochii îi duceau gândul şi bătăile inimii până-n fund.
Dugu coborî şi rămase cu capul plecat, fără să se fi atins de vreo pară. Se uită la umbrele copacilor şi i se păru că nu mai trece ziua. II durea tot trupul, mâinile, gâtul; se întinse în iarbă şi-şi băgă faţa în pământ. „Drina!" gemu el încet, şi mâinile i se înfipseră în florile verzi ce i se îndoiseră sub piepr. Gândul îl prinse acum încet, strecurându-se ca sfredelul, şi sub întunericul pleoapelor, Pârâul Câinelui curgea mic, alunecând pe nesimţite prin nisipul alb. Valea Morii se deschidea singură, cu dealurile ce acopereau marginile cerului, iar sub salcie, Drina începea sâ se dezbrace. Era albă şi stătea goală, cu mâinile la ochi, deschisă în ochii soarelui. Dugu se opri aci, şi gândul îl stăpâni cu putere. Fata se mişcă, se întinse pe nisip, încet, apoi se strică, salcia se învălmăşi, iar valea rămase sub mâinile lui, simţind că pământul de sub iarbă îi intră în obraji. „Drina!" şopti el iar şi clipi tremurându-i roată grădina înaintea ochilor.
NOTE. VARIANTE. SURSE 1279
Dugu se sculă deodată şi începu să meargă iute spre grajd. Se întoarse şi lăsă grajdul, apoi, începu să strige:
- Ursule, na, Ursule!
Câinele sări gardul, stârnind găinile, şi veni lângă el. Dugu începu sa fugă prin grădină, şi câinele, atent, ridicase urechile şi sălta alergând scurt cu câţiva paşi în urmă.
EI înconjură grădina alergând cât îl ţineau picioarele, oprindti-se din când în când şi arătând câinelui ce sărea în urma lui, cu mâna întinsă, un punct mai departe şi zbierând la el cu părul învălmăşit pe frunte:
- Ia-1, ia-1, ghial!
Câinele sărea câţiva metri, se învârtea în loc, scoţând lătrături scurte, apoi alerga mai deparre, după el. La un timp, Dugu se opri dintr-o dată. Luă un pietroi şi izbi câinele în cap cu atâta sete, că-1 lăsă urlând cu picioarele în sus, în iarbă.
- Dugule, ce ai mamă cu el?
- Dă-I dracului de câine! Eu îi spui: „Ghial!" şi el sare ca o ţopârlaie şi se uită anapoda în toate părţile.
- Păi bine, mă, ce să ia? Era ceva? Dugu se opri şi se încruntă deodată.
- Ei, era, da' aşa!... Dar dacă ar fi fost?
- Doamne fereşte, maică! înehină-te şi tu! D-aia te sculaşi aşa de dimineaţă?
Dugu nici n-o ascultă. Se aplecă cu repeziciune jos, luă un lemn scurt şi-l trimise zbârnâind într-o găină de lângă gard, rupându-i amândouă picioarele. O luă repede în mână, îi rupse gâtul şi-o aruncă în curte.
- Na, mamă, frige-o!
- Dugule, eşti ţicnit Ia cap, mă! Unde-ai mai pomenit tu asta? Te vede lumea şi zice că ai luat câmpii. Stai, maică locului şi vezi-ţi de treabă!
El se întoarse din drum şi, deodată, trupul i se înmuie, lăsă mâinile în jos, atârnând, şi se lungi acum cu faţa în sus, închizând ochii. „Nu, să nu mai văz nimic, e bine aşa", zise el, dar simţi că nu poate sta nemişcat. îşi dădu seama că n-are de ce să se ridice, şi gândul îl ocoli din nou, îl simţi apropiindu-se şi se înfiora lung, ca şi când frigurile l-ar fi zguduit din cap până în picioare. „Parcă nici n-am văzut-o
1280
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1281
aseară, gândi el, parcă nici nu era cu mine. Drina!" scrâşni el în-creţindu-se, apoi parcă o apă ar fi început să intre în el, muşchii i se întinseră, şi în cap simţi cum i se încovoaie ca nişte melci, culcându-se, greu, toate zilele din urmă, pe care abia le putea cuprinde cu gândul. Drina era în altă parte, tot în locul unde o văzuse şi n-a fost niciodată la ea. Astăzi este în capul satului o curte largă, unde are să vie lume multă, şi are să se ducă... Are s-o găsească acolo. Aici, Dugu se opri şi, deodată, se ridică în cot şi rămase aşa. Timp de ceasuri întregi, faţa lui se schimbă ca sub frământarea ciudată a unui aer greu, ori a unei mâini străine ce îi aluneca mereu peste ochi. Părul i se îngrămădise pe frunte, îi cădea peste obraji, şi fără să se mişte, dorinţa i se urca fâşâind ca o pamblică lucioasă, răscolindu-i trupul; ochii îi clipeau cu repeziciune, iar gândurile nu-1 mai dureau, se opriseră într-un singur loc, gata a începe să fiarbă şi să-1 ajute.
Dugu ridică acum capul spre soare, şi lumina îi întări liniile noi ale feţei. F.l se ridică acum altfel si intră în casă ca şi când ar duce ceva, parcă ar fi venit cine ştie de unde, după câteva zile de lipsă.
Era amiază, şi mamă-sa îl chemă la masă.
- Dugule, tu nu te speli, nu te duci în sat? Ai rămas ciufulit şi ia uită-te ce ochi ai!
- Hai, mamă, să mâncăm, şi taci din gură! Mâ spăl eu.
V
Curtea unde începuse să se adune lumea era atât de largă, încât fiecare, cum intra, credea că omul îşi rupsese gardurile şi-şi bătătorise gradina. Sub un umbrar lung erau întinse mese pline cu farfurii şi sticle.
Când ajunse, Dugu se opri lângă poartă şi se răzimă de tulpina unui salcâm. începu să se uite şi din când în când îşi muşca buzele, să nu se mai simtă tremurând. O căuta s-o vadă şi porni iute printre oameni, uitându-se în toate părţile. îi era teamă şi din ce în ce se simţea tremurând câ n-are s-o cunoască. Ia el nici nu se gândea, nu ştia dacă îl văzuse vreodată ca acum. Cu capul gol şi cu părul întins până la spate, îşi lăsase hainele, se înăbuşea. Era în cămaşă, cu gâtul gol, şi pantalonii negri îi stăteau drept, strângându-i mijlocul subţire şi încordându-i uşor muşchii prelungi ai pieptului.
Deodată o văzu, şi pieptul îi zvâcni. Drina venea alături de o femeie măritată, şi Dugu o cunoscuse. îi ghicise părul atât de negru şi faţa în care bătea soarele. Fata era puţin înaltă şi mergea uşor pe drum, ca şi când ar fi fost ca fulgul. Ea intră în curte şi se uită în toate părţile, rămânând singură. îl văzu; Dugu vru să se ducă spre ea, dar nu se clinti.
Drina nici nu se gândi, îl văzu răzimat de stâlp, cu cămaşa descheiata la gât şi frumos. Simţi că se topeşte, zâmbi şi se opri puţin mai departe de el, neîndrăznind să-1 prindă în ochi. Nu-1 cunoştea, dar îl simţea cum stă acolo, îl cunoştea aşa cum stă acolo şi îl aştepta. Un fel de leşin o cuprinse şi începu să-şi frângă mâinile. Acum îl auzi venind, îşi lăsă capul în jos, simţind cât de tare îi bate inima, ca niciodată până acum. Ca niciodată până acum ea îşi ridică ochii să-1 vadă, îl văzu, şi sângele îi năvăli obrajii, îşi simţea faţa vâlvătăi de foc. Nu mai vedea pe nimeni şi se simţi apucată de mână, cum îi strânge atât de tare degetele, să i le rupă.
Mergea afară fără să simtă. Vedea doar lumea, salcâmii, gardurile, drumul, dar numai lumina soarelui o stăpânea, şi degetele zdrobite, pe care nu putea să şi le tragă.
Dugu nu scoase nici o vorbă, îi strângea mâna şi se uita tremurând cum merge aşa de uşor şi aproape de el. Ea nu ştia unde se duce, dar îl simţea alături, mergând undeva, se simţea în el şi mult timp nu îndrăzni să se mai uite drept, să-1 vadă bine.
Dugu ocoli satul pe la marginea aceea şi coborî de-a lungul pârâului. El mergea repede şi din ce în ce o strângea de mână şi mai tare. Nisipul văii începu să se albească, să se cureţe, apa să se facă mai limpede şi mai mică, şi ajuns la cotitură, Dugu se opri deodată. Salcia i se părea acum mai mare, apa mai liniştită şi soarele mai viu, valea mai verde.
- Dugule, unde mergem?
Fata abia şopti, simţind că piere, şi o teamă o învălui ca în nopţile pline de spaimă. El nu vorbea, tăcea strâns, cu ochii strălucind, şi nemişcarea liniilor lui o rupse în două şi se lăsă pierdută, agâţându-se de umerii lui.
El o luă în braţe şi alergă sub umbra sălciei, jos. O strânse şi o înfăşură, zgâlţâit de bătăile de ciocan ce-i spărgeau pieptul, apoi o întinse pe nisip. Fata se încorda deodată, se zbătu, începu să-1 lovească.
1282
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1283
Dar îl simţi cum vine puternic, şi când îi simţi trupul tremurând ca frunza bătută de vânt, mişcările îi muriră, dâruintlu-se, trezindu-se într-o sumedenie de rotogoale, ce îi mistuiau trupul. Cercuri vii, mici, ca nişte scântei, i se urcau în piept, se topeau, se urcau în gât, şi se agăţă acum de umerii lui fără teamă, înfigându-şi adânc în muşchii lui degetele ei mici. II strânse, il izbi cu palmele peste ochi, apoi iarăşi simţi că i se desfac oasele şi ameţi.
Dugu se sculă, ridicând-o ca pe un fulg. Drina se uită acum la el, se uită de-a lungul văii, se întoarse spre cotitura pârâului, şi soarele o izbi în faţă. îşi duse mâinile la ochi, orbită, şi se simţi strânsă, goală, aşa cum de-atâtea ori venise aici, în Valea Morii, sâ se scalde.
(p. 35) O ADUNARE LINIŞTITĂ
Apărută în această formă, mai întâi, în volumul Întâlnirea din Pământuri, 1948, prin contopirea unor naraţiuni anterioare: Unul la munte, publicată în Flacăra, nr. 9, 29 februarie 1948, începutul afacerii cu Palici, apărută prima dată în Flacăra, nr. 41, 10 octombrie 1948, precum şi creaţiile netipărite: De Anul Nou, Casa lui.
îndată după apariţia în volumul de debut, nuvela este tipărită într-o broşură cu acelaşi titlu, ESPIA, Colecţia „Cartea Poporului", nr. 5, 1949, şi inclusă în volumul colectiv 20 de nuvele, Editura de Stat, 1949.
(p. 63) CALUL
Apărută prima dată în Timpul, nr. 1820, 4 iunie 1942, pagina 2, care avea genericul Popasuri. A cunoscut transformări în vederea includerii în volumul întâlnirea din Pământuri, 1948. A fost republicată de Mihai Gafiţa în ediţia revăzută de autor din 1966 (Biblioteca pentru toţi) şi, apoi, este reluată în ediţiile ulterioare.
(p. 70) LA CÂMP
Apărută prima dată în Timpul, nr. 1930, 22 septembrie 1942, p. 2: Popasuri; republicată, cu modificări, în volumul întâlnirea din Pământuri, 1948. Reluată abia în 1966 în ediţia cu acelaşi titlu,revăzută de autor, va fi inclusă ulterior în toate celelalte ediţii.
(p. 76) ÎNAINTE DE MOARTE
(DOCTORUL)
Apărută prima dată în revista Tinereţea, nr. 16, 21 octombrie 1945, cu titlul Doctorul, nuvelă. în volumul de debut, pe lângă mici modificări, i se schimbă şi titlul: înainte de moarte. Reapare în ediţia din 1966 şi în cea din 1973.
Sâmburele naraţiunii este preluat şi în Moromeţii, II.
(p. 83) AMIAZA DE VARĂ
Apare în volumul întâlnirea din Pământuri, ambele ediţii, 1966 şi 1973- în manuscris, titlul iniţial, şters, este Maşina de cusut. Manuscrisul este semnat: Marin Preda şi datat: „noiembrie '60".
CARTEA A DOUA
(p. 87)       ALBASTRA ZARE A MORŢII
Este nuvela cel mai mult elaborată din întreaga sa creaţie.
Primul manuscris poartă titlul Povestea unui artilerist, scris pe coli ministeriale, 5 file, numerotate de la 1 la 9. A fost publicată de noi în Almanahul „Contemporanul", 1983.
O versiune dactilografiată, cu numeroase intervenţii manuscrise, a fost intitulată de scriitor Povestea unui comandant de tun şi apoi O oră din august, apărând în Luceafărul, nr. 33, sâmbătă, 16 august 1969. A fost inclusă în volumul 9povestiri
1284
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1285
contemporane, în cadrul căruia autorii sunt antologaţi alfabetic: Eugen Batbu, Al. Ivan Chilia, Ion Eăncrănjan, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Marin Preda (p. 175-211), Pop Simion, Siito Andras, Zaharia Stancu. A apărut la Editura Albatros, 1971, în Colecţia „De la 5 la 9".
Povestirea este selectată de scriitor şi pentru ultima ediţie a volumului întâlnirea din Pământuri, 1973, cu titlul Albastra zare a morţii, de unde a fost preluată şi de Mircea Iorgulescu pentru ediţia sa cu acelaşi titlu, publicată la Editura Militară în 1983. Ediţia respectivă mai cuprinde: Soldatul cel mititel, reluat tot din volumul de nuvele, precum şi îndrăzneala şi fragmente cu specific „militar" din Moromeţii şi Delirul.
Nuvela a constituit nucleul scenariului pentru filmul „Porţile albastre ale oraşului", realizat în 1973 de regizorul Mircea Mureşan (Premiul ACIN, 1974).
(p. 116)      SOLDATUL CEE MITITEL
Transcrisă după volumul întâlnirea din Pământuri, ediţia 1966.
Manuscrisul, cu acelaşi titlu, are 8 file, scrise faţă-verso, fiind numerotat 1—15 şi semnat: „Marin Preda"; nedatat.
(p. 127) ÎNDRĂZNEALA
A apărut prima dată în volum la Editura Tineretului, 1959, 179 (184) pag.; Marin Preda o include în volumele antologice din 1966, 1968, 1973.
(p. 206) FRIGURI
Nuvela apare în volum la Editura Tineretului, 1963, 110 pag. Este reeditată la Editura Militară, 1966, Colecţia „Cartea Ostaşului", 108 (111) pag., în acelaşi an fiind inclusă
şi în volumul întâlnirea din Pământuri (Editura Minerva, Colecţia „Biblioteca pentru toţi"), apoi, în 1968 şi 1973, ediţie revăzută, Editura Eminescu.
Este rezultatul literar al călătoriei în Vietnam în decembrie 1958—ianuarie 1959. „Reportajul" acestui drum ocupă mai multe pagini în Convorbirile... cu Florin Mugur. Explicaţia creaţiei este sintetizată astfel:
„Găsirea unui astfel de moment a fost dificilă. E-am căutat în tot timpul călătoriei. M-am oprit la episodul atacului de la Cat-Bi; au fost distruse acolo, pe un aeroport francez, câteva zeci de avioane. Şi într-o zi mi s-a întâmplat ceva care parcă mi-a ieşit anume înainte... Treceam un râu cu bacul, şi atunci când am ajuns dincolo, am văzut lângă mal o căsuţă. Am întrebat ce e cu căsuţa aceea şi mi s-a spus că acolo locuieşte omul care conduce bacul; el nu era acasă, în momentul acela, altcineva făcea pe şoferul. Şi, nu ştiu de ce, răspunzând unui impuls, am spus că vreau să vizitez căsuţa. Gazdele mele nu erau prea încântate; multe din iniţiativele mele nu le erau pe plac, nu le înţelegeau şi aveau un fel de reţinere pe care nici eu, la rândul meu, n-o pricepeam. Am văzut eu că se codesc, dar m-am dus ţintă spre căsuţă, iar ei au trebuit să vină după mine. Am intrat înăuntru şi în prima clipă mi s-a părut că nu e nimeni. Trebuie să spun că la vietnamezi, paturile sunt făcute din bambus împletit, aşa, ca un fel de plasă; din cauza căldurii, chiar şi în timpul iernii, abia dacă simţi nevoia să-ţi pui haina. Dar pe pat am observat că erau doi copii, o fetiţă şi un băiat care dormeau şi care, după cum am înţeles imediat, urmărind felul cum respirau şi cum gemeau uşor în somn, aveau febră mare. Delirau. Dar era un delir încet; trebuia să fii foarte atent ca să le auzi şoaptele ininteligibile. însoţitorii mei mi-au confirmat că fetiţa şi băiatul sunt bolnavi. Dar ştiam: aveau friguri. M-am aşezat pe pat, lângă ei, şi parcă-mi retrăiam propria copilărie. îmi aminteam atacurile mele de
1286
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1287
friguri, în timpul cărora deliram şi mi se părea câ văd cum copacii şi câinele, şi stâlpii casei, şi podeaua, şi bătătura, şi vitele care treceau încep sâ se umfle, să capete forme monstruoase, să se strâmbe la mine, să se apropie, să dispară. Mă uitam la cei doi copii şi eram foarte tulburat. Aş mai fi stat, dar se lăsa seara; a trebuit să plecăm. Le-am întrebat pe gazdele mele dacă frigurile mai produc cazuri mortale; mi s-a răspuns că da. Şi mi-au spus că specialişti români au fost chemaţi şi au venit să-i ajute în acţiunea aceasta, de mare anvergură, a stârpirii ţânţarului care provoacă malaria. (In România, la acea dată, malaria fusese eliminată din rândurile bolilor endemice.) Seara, înainte de a adormi, am avut o viziune, un fel de fantasmă, aşa cum vedeam cu ochii încă tulburi ai imaginaţiei, atunci când subiectul scrierii la care ne gândim încă nu s-a delimitat precis, încă nu s-a închegat. Se făcea că un bărbat şade în noroi, îngropat până la gât, şi aşteaptă să treacă ziua, penrru ca, pe întuneric, să pornească la acţiunea pe care o are de îndeplinit; iar în timp ce stă în mlaştină, dat cu noroi pe faţă ca să nu fie recunoscut, îi cad ochii pe o căsuţă aflată la marginea mlaştinii; începe s-o supravegheze şi să se întrebe cine locuieşte acolo, cum ar putea să-şi dea seama ce fel de oameni sunt aceia, dacă este în căsuţă vreun bărbat, ce fel de om o fi acel bărbat, probleme capitale pentru un luptător în misiune. Atunci, el vede două fetiţe care ies dimineaţa din acea căsuţă (în realitate, fuseseră o fată şi un băieţel), şi aşa începe Friguri. Subiectul nu-mi era însă atât de clar; s-a limpezit, în imaginaţia mea, abia peste câţiva ani, când, într-o lună, am şi scris povestirea. Friguri are ca moment-cheie vizita pe care o face luptătorul în această căsuţă de pe marginea râului, unde descoperă nu doi copii, ci trei, dintre care două fete în jurul a optsprezece ani; una din fete este o actriţă din Hanoi, de care el se îndrăgosteşte" (Convorbiri..., p. 180-182).
CARTEA A TREIA
(p. 267) DESFĂŞURAREA
Nuvela apare mai întâi în revista Viaţa Românească, august 1952, după care cunoaşte următoarele ediţii:
I. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1952, 189 (192) pagini.
II. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1954, (228) pagini.
III. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, 194 (196) pagini.
IV. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959, 242 (244) pagini.
- Ediţie revăzută, Editura Tineretului, 1964, 257 (260) pagini, cu o prefaţă de Dumitru Micu.
- Ediţie revăzută, Editura Tineretului, 1964, Biblioteca Şcolarului, nr. 86, XIV + 260 (264) pagini.
în 1966 şi 1973 este inclusă în volumul de nuvele întâlnirea din Pământuri.
Geneza Desfăşurării în viziunea lui Marin Preda: „M-am dus pe la ţară, dar nu la mine în sat, ci undeva prin Moldova, în regiunea Huşi, şi acolo la primărie am văzut o scenă: un tânăr ţăran rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în mână este strigat să vie şi să semneze actul prin care adera şi el la o agricultură cooperatistă. Semnează şi pe urmă are o clipă de derută cu tocul în aer; parcă s-ar fi abătut deodată asupra lui toate întrebările: cum trăise nu fusese bine... Prin iscălitura asta, prin care el dădea tot, o să ducă şi el altă viaţă? «Hai, bă, scoală-te de-acolo, s-a auzit o voce poruncitoare. Ce faci, ai înţepenit acolo?» Tânărul om s-a ridicat brusc, s-a lovit cu genunchiul de masă şi fruntea lui mare şi albă ca hârtia întâi s-a împurpurat, apoi s-a făcut de o paloare mortală. Ce descărcări afective se petreceau în el? Ce prăbuşiri? Chipul i s-a
1288
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1289
lungit, s-a tras în jos; s-a dat la o parte, a mai stat printre oameni câteva minute. Nimeni nu-i adresa nici un cuvânt. A luat-o tăcut pe lângă garduri şi s-a dus încet fără să se uite îndărăt.
N-a fost singurul lucru pe care l-am văzut atunci, dar întors la Bucureşti şi plecând spre Sinaia, am scris această schiţă, care avea vreo douăzeci de pagini şi se numea Desfăşurarea.
- E bună, mi-a spus prietenul meu, criticul, dar n-ai spus tot. Cine era cel care i-a adresat cuvintele acelea dure?
- Cine ştie ce tâmpit!
- In cazul ăsta sentimentul dureros pe care îl descrii tu îşi diminuează semnificaţia" {Imposibila..., p. 74).
(p. 433)    SITUAŢIILE PREŞEDINTELUI
Apărută prima dată în volumul întâlnirea din Pământuri, ediţia din 1966; reluată şi în cea din 1973.
Manuscrisul are 5 coli, numerotate, faţă-verso, de la 1 la 9, nu este semnat şi nici datat.
2. DIN PUBLICA ŢII ŞI AL TE VOL UME
Numeroasele schiţe, povestiri şi nuvele tipărite în diverse publicaţii de Marin Preda, în anii debutului, dar neincluse de autor în volumele sale l-au determinat pe Ion Cristoiu să efectueze o cercetare specială finalizată în volumul Marin Preda, Scrieri de tinereţe, care conţine toate creaţiile neincluse în întâlnirea din Pământuri (1948). Sunt astfel redate istoriei literare următoarele texte: Strigoaica, Salcâmul, Noaptea, Rotila, Plecarea, înainte de moarte. Iubire, Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oară, întâia moarte a lui Anton Tudose, Dimineaţă de iarnă, Povestea unei călătorii, precum şi Ana Roşculeţ.
Pe lângă acestea, volumul cuprinde şi versiunile iniţiale ale altor naraţiuni: Calul, La câmp, Colina, In ceată.
Atât în studiul său introductiv, Marin Preda, neliniştitul, cât şi în aparatul ştiinţific al ediţiei, Ion Cristoiu aduce contribuţii substanţiale la elucidarea unor chestiuni privind începuturile activităţii lui Marin Preda.
Ne folosim de strădania lui Ion Cristoiu, coroborând-o cu textele din revistele de unde s-au făcut transcrieri atente şi, mai ales, cu manuscrisele - atunci când le-am avut la dispoziţie.
înainte de aceste nuvele însă considerăm necesar să publicăm nuvela Pârlitu'din motivul care se va vedea.
(p. 445) PÂRLITU'
A apărut cu titlul Pârlitul (Schiţă) în ziarul Timpul, an. VI, nr. 1771, 15 aprilie 1942 şi nr. 1772, 16 aprilie 1942, în pagina a 2-a, Popasuri, aflată sub coordonarea lui Miron Radu Paraschivescu. Reprezintă debutul lui Marin Preda, motiv pentru care o publicăm separat după dactilograma cu modificările scriitorului. Ulterior a fost inclusă în mai ampla naraţiune O adunare liniştită, alături de Unul la munte, De Anul Nou, Casa lui într-o configurare unitară. Sub această ultimă formă, complexă, va figura în toate volumele de nuvele.
Este, probabil, proza pe care i-o încredinţase lui Geo Dumitrescu, pentru a o publica în revista sa Albatrosul, cu un an mai înainte.
în Viaţa ca o pradă sunt cuprinse aceste telatări:
„Apoi (Geo Dumitrescu — n.n.) mi se adresă, ce fac, de ce n-aduc nuvela aceea să debutez? Dacă n-ar fi pierdu t-o (adică pe cea care i-o trimisesem anul trecut pentru Albatros) ar fi dat-o acum la Popasuri... S-o aduc eu neapărat, chiar zilele astea dacă am păstrat o copie. Sau dacă nu-mi mai plăcea, să aduc altceva..."
1290
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1291
Acum, Marin Preda însuşi lucra la Timpul, tot la intervenţia lui Geo Dumitrescu, în calitate de corector.
„Aşadar puteam debuta la Popasuri. Câteva zile am stat în casă şi am scris. Am reluat ceva deja scris de pe vremea când eram la Cristur-Odorhei. Erau primele mele încercări, le citisem în cenaclul şcolii, mici schiţe care povesteau despre nedumerirea unui ţăran care nu înţelegea alt ţăran. Am dat amploare acestei nedumeriri, am intitulat una din ele Pârlitu' (care vroia să spună că ţăranul care stârnea nedumerirea era un pârlit, adică un prăpădit, nu chiar material, ci la minte), mi-am făcut o copie şi m-am dus la Timpul să-l caut pe Geo Dumitrescu.
Marin Preda îşi accentuează „dorinţa de a debuta" în Viaţa ca o pradă. Era firesc. Avea 20 de ani, păstra în suflet această nădejde şi mai multe încercări încă din timpul Şcolii normale. „Bucata" ajunge la Miron Radu Paraschivescu, „şeful paginei a doua" de la Popasuri, care îi face surpriza de a o citi în cercul intim al celor care lucrau în domeniul cultural la gazetă.
„Şi reciti pasajul şi mimă apoi o perplexitate extraordinară. Nu era nici o îndoială şi avui brusc revelaţia destinului meu, confirmată spectaculos: îi plăcuse schiţa mea [...].
— Domnule, îmi spuse, debutezi. Scrie! Dar tot aşa, de-astea (şi le luă cu palma pe dedesubt, astea la care se referea, şi care puteau să-l încânte pe el atât de mult...). Să nu scrii altele, cel puţin o vreme, mă avertiză el. Mai târziu lărgeşti aria, te priveşte, dar pentru început e bine aşa, să te ţii de acest filon. Pe urmă, e adevărat, trebuie să-l depăşeşti."
(p. 452) STRIGOAICA
Apare prima dată în Timpul, nr. 1809, 23 mai 1942, la aceeaşi pagină 2, Popasuri.
Manuscrisul, conceput pe coli ministeriale, pe o singură faţă, semnat în colţul din stânga, sus, Marin Preda, conţine 6 file numerotate 1—6; nedatat.
(p. 459) SALCÂMUL
Apărută prima dată în Timpul, nr. 1853, 7 iulie 1942, p. 2, Popasuri; republicată, cu modificări nesemnificative, în Revista literară, nr. 5, 16 martie 1947, p. 7, unde este considerată schiţă. Reluarea s-a datorat, bănuim, lui Miron Radu Paraschivescu, acum redactor-şef al acestei publicaţii, care şi-a reamintit de povestirea pe care o tipărise mai întâi în Timpul. Marin Preda nu se mai referă în Viaţa ca o pradă la această reripărire, socotind-o rămasă doar în paginile Timpului.
într-adevăr, Salcâmul, prezenţă obsedantă în proza scriitorului, avea să fie păstrat, parcă voit, pentru o altă desfăşurare a naraţiunii, găsindu-şi locul potrivit în primul volum din Moromeţii, cu un retuş realist, observat mai întâi de Ion Cristoiu. Nu a mai fost reluată în volumele de nuvele.
O publicăm aici şi de sine stătător, tocmai pentru că reprezintă prima secvenţă care anunţă Moromeţii.
Am preluat textul, cu mici modificări, din Revista literară.
(p. 464) NOAPTEA
Apărută prima dată în Timpul, nr. 1882, 5 august 1942, p. 2, Popasuri.
A fost intercalată, cu modificări substanţiale, în Marele singuratic, Editura Cartea Românească, 1972 (p. 157—158), motiv pentru care nu a mai apărut de sine stătător în volumele de nuvele.
(p. 469) ROTILA
Apărută prima dată în Evenimentul zilei, nr. 1419, 25 aprilie 1943, p. 4, număr special de Paşte.
1292
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1293
(p. 474) ' PLECAREA
Apărută prima dată în revista Tinereţea, nr. 11, 16 septembrie 1945, subintitulată „nuvelă".
(p. 480) MĂRITIŞUL
Apărută prima dată în revista Veac nou, nr. 7, 19 ianuarie
1946, p. 6-7, cu subtitlul „nuvelă". Credem, ca şi Geo Şerban, că ar fi putut fi citită în Cenaclul Sburătorul, întrucât participanţii, conform informaţiilor, aveau obligaţia să-şi prezinte creaţiile în acest cadru. De altfel, în Viaţa ca o pradă se consemnează trecerea scriitorului, fie şi fugară, prin acest cenaclu. Naraţiunea s-a intitulat iniţial De capul ei $\ are ecouri în două romane: Moromeţii II, în legătură cu Catrina, şi Marele singuratic, unde are tangenţe cu soţul Ficăi.
Nu a fost inclusă în nici un volum de nuvele.
(p. 487) NEPOTUL
A fost publicată prima dată în Studentul român, nr. 2, 10 decembrie 1946, p. 5, unde se precizează că este vorba de un „fragment". Povestea este inclusă în structura romanului Moromeţii II, motiv pentru care nu figurează în antologiile de nuvele.
(p. 495)       CASA DE-A DOUA OARĂ
Apărută prima dată în Contemporanul, nr. 26, 21 martie
1947, p. 7 şi nr. 27, 28 martie 1947, p. 7, cu subtitlul „nuvelă". Doar sugestia ciorilor este preluată în Moromeţii II, scriitorul menţionând de altfel pe marginea manuscrisului: „NB. Aici e de valorificat un tablou cu năvala ciorilor peste sat (pagina 18) şi o întrebare pusă de un tată unui fiu (Ce-ai făcut? p. 27)".
A fost publicată şi în revista Manuscriptum, nr. 3 (44) din 1981 drept text inedit.
(p. 523) ÎNTÂIA MOARTE
A LUI ANTON TUDOSE
Apărută în Revista literară, nr. 11, 27 aprilie 1947, p. 4-5, cu indicaţia „fragment"; parţial folosită în Moromeţii II.
Titlul avea să-l obsedeze, de vreme ce îndată după scrierea romanului Moromeţii Marin Preda a creat încă un roman întâia moarte a lui Micula Mircea. (Vezi notele la Moromeţii.)
(p. 537)        DIMINEAŢĂ DE IARNA
A fost inclusă în volumul întâlnirea din Pământuri, 1948, cu următoarea explicaţie: „Această nuvelă prefaţează primul roman al autorului, urmărind aceiaşi oameni angajaţi într-un conflict mai larg: această lucrare, aflată în pregătire, va apărea în curând".
(p. 548)    POVESTEA UNEI CĂLĂTORII
Apărută în Viaţa Românească, nr. 3-4, martie-aprilie 1949, de unde o transcriem. Are legătură cu naraţiunea din Morotneţii II, sugerând o perspectivă privind continuarea ciclului.
(p. 594) ANA ROŞCULEŢ
In volum separat cunoaşte o singură ediţie, Editura pentru Literatură şi Artă, 1949, 120 pag.
Nuvela a fost aspru criticată imediat după apariţie, scriitorul nerăspunzând obiecţiilor, excepţie făcând convorbirile cu Adrian Păunescu:
„M.P.: După debut, am scris o nuvelă şi m-am trezit deodată, împreună cu un prieten al meu, prins într-o cursă. Reacţia la apariţia acestei încercări - de altfel nereuşite - poate fi un pretext pentru «amintiri», care n-ar fi numai literare.
1294
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1295
A.P.: Vă rog să fiţi puţin mai clar!
M.P.: Nu. Mai bine să fiu epic! Novicov, care conducea revista Flacăra şi care iniţial se arătase entuziasmat de această lucrare...
A.P.: în scris?
M.P.: Prin cronicarul său literar... A.P.: Cine?
M.P.: Un oatecine. Deci Novicov a făcut un «caz». In sistemul dogmatic din cultută, nevoia de cazuri e stringentă şi cadrele manifestă chiar un fel de dragoste adevărată pentru victimele lor, când acestea le servesc o interesantă maladie. De altfel, Novicov şi-a manifestat, pe urmă, dragostea asta de tip nou pentru mine într-un fel care mă impresiona, semnân-du-mi, pe stradă sau pe o uşă, aprobări de împrumuturi la Fond. Scria, sus, pe o hârtie albă pe care-o scotea din geantă: Se aprobă, şi «Na - zicea - pune-acolo cât ai nevoie şi du-te la casierie!» Revenind la acea nuvelă, ea oferea un astfel de prilej fericit de maladie literară, încât au fost trimişi doi redactori la Filatura de bumbac să stea de vorbă cu o muncitoare de acolo, pentru că, poate nu ştii, într-o filatură era localizată acţiunea nuvelei.
A.P.: Cine erau redactorii?
M.P.: Nici pe ăştia nu-i mai ţin minte! Dar ştiu - ei înşişi mi-au povestit - că s-au întors cu o declaraţie făcută tot de ei şi semnată de responsabila culturală de acolo de la sindicat, şi au publicat-o în Flacăra pe prima pagittă. Dar asta nu putea face nici o impresie asupra publicului. Era însă o mărturie sactă a adevărului vieţii...
A.P.: înşelat de nuvela dumneavoastră...
M.P.: Cam asta era! Pe baza acestei mărturii esteţii trebuiau să tragă concluziile lor, pe care le-au şi tras în toate publicaţiile. Curând, am fost declarat «duşman public» şi predat şi în facultăţi. Ulterior, responsabila aceea a fost şi angajată la Flacăra, pe baza succesului obţinut de articolul ei, cum zisei, scris tot de redacţie. Fotmula era «îmbunătăţirea compoziţiei sociale a
redacţiei». De altfel, metoda a fost folosită mai departe: au continuat să scrie articole, pe care ea doar le semna. Şi pe urmă în şedinţe se ridicau tot ei, în frunte cu Novicov, care şi el ştia de această comedie, şi spuneau că «uite ce progrese se obţin», şi mat spuneau: «Iată ce înseamnă un element sănătos!» {Creaţie..., p. 381).
A fost tradusă şi publicată Ia Budapesta, în 1950, după care scriitorul nu i-a mai acordat atenţie. Ca dovadă, şi Florin Mugur ar fi dorit în Convorbiri... să afle ce crede Marin Preda despre nuvelă, fără să izbutească.
Ion Cristoiu o include în volumul său Scrieri de tinereţe (singura reapariţie) pentru că „Ana Roşculeţ rămâne o excelentă radiografie a procesului de ridicare sufletească a unei muncitoare de la umilinţă la demnitate umană. Proces reflectând un adevăr al acelor ani şi, în acelaşi timp, una dintre temele majore ale creaţiei lui Marin Preda: câştigarea dreptului la demnitate" (p. XXXV).
Este motivul, însuşit şi de noi, considerând că nu poate fi eliminată din operele lui Marin Preda.
(p. 689)       FERESTRE ÎNTUNECATE
Transcrisă după volumul întâlnirea din Pământuri, ediţia revăzută din anul 1966.
Nuvela apare prima dată la Editura Tineretului, 1955, 72 (76) pag., fiind reeditată în anul următor, 1956, în colecţia „Albina".
Asimilată în romanul MoromeţiiII, o publicăm şi separat, întrucât îşi menţine personalitatea de sine stătătoare şi pentru că scriitorul însuşi a inclus-o în volumul antologic de nuvele din 1966.
1296
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1297
Manuscrisul, pe foi ministeriale, semnat pe prima pagină, sus, dreapta: Marin Preda, are 48 de file, numerotate: 1-96 + 10 bis şi 10 bis 1.
(p. 737) AGLOMERĂRI
Publicată în volumul întâlnirea din Pământuri, ediţia din 1966, nu a fost reluată în ediţia din 1973.
3. DIN MANUSCRISE ŞI ALTE SURSE
(p. 747) PESTE ÎNTÂMPLĂRILE
UNEI DIMINEŢI DE RĂZBOI
Transcrisă după manuscrisul cu acelaşi titlu, semnat: „Marin Preda" şi datat: „Buc. 22 aug. 1945". Scrisă pe file mai mici decât o jumătate de coală ministerială, nu toate egale, pe o singură faţă, numerotate lateral stânga. Lipseşte pagina 2.
Pe prima pagină, în colţul stânga este scris: „prin Geo D-trescu". Cineva, poate Geo Dumitrescu, notează: „Cel care vede inima iubitei lui", evidentă reminiscenţă a lecturilor din Gorki, la care Marin Preda scrie: „Interesant". Există şi următoarea însemnare: „N.B. Se va comunica şi lui Marin Preda. Se va cere ceva mai realizat. Corin Grosu". De aici tragem concluzia că manuscrisul a fost trimis la Revista Fundaţiilor, reapărută în septembrie 1945 sub direcţia lui Al. Rosetti, redactor-şef fiind Camil Petrescu, iar secretar de redacţie Corin Grosu. Cu delicateţe, povestirea este restituită, solicitându-i-se autorului altă lucrare.
Din povestire rezultă că Marin Preda are proaspete în memorie locuri şi fapte din zona Cernăuţi, cunoscută în timpul
lunilor de armată petrecute aici. Mai târziu, în discuţiile de documentare privind scrierea romanului Delirul episodul era considerat important în structura cărţii.
(p. 766) FÂNTÂNA ALBĂ
Transcrisă după manuscrisul Fântâtia albă „de Marin Preda", scris pe coli ministeriale, pe faţă, 11 file, numerotate 1-11, semnat şi la sfârşit: „Marin Preda" şi datat: „Buc. 15 august 1946". Pe fila 8 verso autorul consemnează: „Fireşte că da! Aprob chestiunea. Marin Preda". Pe pagina 9: „Nu sunt de aceeaşi părere. Acest domn bea de stinge şi umblă cu chestiuni incompatibile cu breasla noastră negustorească. Cred că nu suntem noi vinovaţi de starea de mizerie în care se află. Noi nu. Eu personal da. însă eu personal nu pot să vorbesc cu aceste sentimente în numele tuturor. Marin Preda". Iar pe pagina 10: „Nu sunt de acord. Marin Preda."
(p. 788)     CASA LUI ILIE MOROMETE
Transcrisă după manuscrisul pe hârtie ministerială, cu antetul Ministerului Propagandei, deci este scrisă după ce lucrase în 1948 în cadrul acestui minister. Conţine 11 file, numerotate 1-11. „Nuvelă de Marin Preda", nedatată, semnată şi la sfârşit: „Marin Preda".
Pe prima pagină, ulterior, sunt sugerate şi alte titluri: „Fuga în Salcâmi, Grădina, Moartea frunzelor, Salvarea". Se află şi următorul text: „Ai să mori şi tu. Ce stai? De ce stai? Ai viaţa înainte, eşti sănătos, fă ceva să scapi de moarte, se poate scăpa de moarte. Ea o şti ce să fac, dar e prea târziu". Şi, probabil mai târziu, cu altă cerneală: „Dăi dra..."
Pe fiecare contrapagină scrie: „Se aprobă. Marin Preda". Iar pe alte pagini: „Nu lăsa tâmpenia de azi pe mâine. Marin Preda", precum şi alte însemnări şi exerciţii de semnături.
1298
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1299
(p. 797) MEGAFOANELE
Transcrisă după manuscrisul Megafoanele care conţine 4 file, numerotat 1-8 (faţă şi verso), semnat la sfârşit: „Marin Preda" şi datat: „aprilie 1958 - Mogoşoaia".
(p. 804) MAGAZIA
Publicată după o dactilogramă, corectată şi modificată de scriitor, semnată: „Marin Preda" şi datată: „Sinaia, 4 octombrie '60". Manuscrisul,pe coli ministeriale, numerotat 1-3, este semnat şi datat la fel ca dactilograma. Pe prima pagină: VI, cifră care, probabil, indică ordinea în volum.
(p. 806) RAPORTUL
Transcrisă după manuscrisul Raportul, compus din 5 file, coli ministeriale, faţă-verso, numerotat 1-8 şi 6 bis. Nesemnat; datat: „4 noembrie '60 — Sinaia".
(p. 814) UN LUPTĂTOR
Transcrisă după manuscrisul Un luptător, conţinând 2 file, scrise pe coli ministeriale; numerotat 1-3; semnat: „Marin Preda", datat: „noembrie '60".
*
* *
Din unele informaţii rezultă că Marin Preda ar fi dorit să tipărească un volum nou de nuvele. Cezar lvănescu s-a referit la această intenţie, deşi între manuscrise sau însemnări nu se găsesc încercări care să ateste asemenea afirmaţii:
„Avea de gând să scrie trei nuvele care să compună un nou volum de nuvele, primele două pe care mi le-a povestit sumar
erau atroce şi m-a frapat doar faptul că personajele uneia din ele erau «tineri marinari pe un vas»; pe cea de-a treia mi-a povestit-o aproape finită cu aerul că dictează, urmărindu-şi efectul asupra mea, ca un vrăjitor, ştiind şi el ca şi mine acea vorbă proastă dar adevărată, englezească cred, că plăcerea fizică nu se poate mima, ca şi emoţia profundă şi vraja: încremenisem.. . şi pentru că am făcut gafa să o mai spun şi altora, o rezum şi aici căci, mi se pare câ, cine o scrie are obligaţia să menţioneze, chiar în manieră borgesiană «o nuvelă de Marin Preda scrisă de...»
O tânără fată, ţărancă frumoasă şi cuminte, cu frica lui Dumnezeu, fată mare, cedează cu greu în faţa viitorului mire cu o zi (două sau trei, la alegere) înainte de a intra în biserică şi a-şi pune pirostriile în cap, act sfânt şi pe care dorea să nu-1 dezmintă vreodată tânăra fecioară... Numai că imprudentul mire prin actul său de voluptate consumată, a răscolit abisul unei feminităţi care se ignora şi în acest scurt interregn, până la a fi legată prin Taina cununiei, tânăra fată, sfioasă şi pură cum o ştiau toţi, îşi propune să-i seducă pe toţi feciorii din sat cu care ar fi voit să se îndrăgească oprită doar de aleasa ei purtare, - şi să o facă în aşa fel încât fiecare fecior să rămână cu iluzia că el a sedus-o şi că actul în sine exprimă umila ofrandă adusă de o jună copilă falocraţiei atotdominatoare de câteva bune mii de ani încoace şi că el Gheorghe sau Văsălie e întruchiparea ideală a principiului falocrat... şi începe colinda fetei prin sat... şi eu mă opresc... căci de aici începea «geniul epic» al lui Marin Preda... în final mai era un amănunt de o mare candoare... în gospodăria ţărănească a tinerei fete, nimeni nu părea să bage de seamă comportarea ei de bacantă absorbiţi cu toţii de pregătirea nunţii, numai undeva, sub un şopron, un cal frumos şi cuminte, scutură capul cum ar râde şi clipeşte dintr-un ochi a mirare, de câte ori fata intră grăbiră pe poartă..." (Cezar lvănescu, Marin Preda...).
1300
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1301
IL ROMANE (p. 819) MOROMEŢII
Publicat după ediţia a IV-a, 1975, conţinând ambele volume, revăzută de autor şi socotită definitivă. Volumul I a apărut în 1955 la Editura de Stat pentru Eiteratură şi Artă (509 + 2 pagini), cu ilustraţii dej. Perahim.
Primit excepţional, ca nici o altă carte a acelor ani, Moromeţii este romanul care cunoaşte cel mai mare număr de ediţii din literatura română a ultimei jumătăţi din veacul al XX-lea. Este tipărit aproape an de an: 1957, 1959, 1960 (Colecţia „Biblioteca pentru toţi", cu o Prefaţă de Ion Vitner), 1961, 1962, 1964 (ediţia a VII-a, revăzută), 1968 (Colecţia Lyceum, cu Prefaţă şi Note de Ov. S. Crohmălniceanu).
In anul 1959 scriitorul extrage din primul volum al romanului episoadele legate de viaţa lui Niculae Moromete şi le publică sub titlul Niculae Moromete, la Editura Tineretului, 264 (267) pagini, cu un Cuvânt înainte de Silvian Iosifescu şi ilustraţii de J. Perahim.
Dintr-un „personaj în plan secund în roman", cum îl definea Eugen Simion, în acest „microroman" al celui mai mic dintre Moromeţi, se constituie într-un erou copil, motiv pentru care Editura Ion Creangă republică naraţiunea în 1985 în Biblioteca şcolarului (clasele V—VIII), cu o Prefaţă de Eugen Simion (coperta: D. Verdeş). O altă ediţie, 1990, la aceeaşi editură, ilustraţii de C. Baciu.
După 12 ani, în 19,67 apare şi volumul II al romanului, la Editura pentru Eiteratură (518 pagini).
In acelaşi an, aceeaşi editură oferă cititorilor ambele volume (I -415 p., II — 516 p.) şi de acum romanul va fi editat numai
împreună, cu o singură excepţie: publicarea în 1968 din Colecţia Lyceum, texte comentate pentru elevi.
Odată cu apariţia ambelor volume - 1967 - numerotarea ediţiilor se face de la capăt. Astfel încât va urma ediţia a Il-a (1970), Editura Minerva, Colecţia „Biblioteca pentru toţi", nr. 45; 611—612 (volumul II în două volume), cu o Prefaţă şi Notă bibliografică de Mihai Gafiţa; coperta: Victor Feodorov.
Şirul ediţiilor continuă astfel: 1972 (Editura Cartea Românească, 2 voi., ediţie „revăzută şi adăugită"), 1975 (Editura Cartea Românească, 2 voi., ediţie „revăzută şi adăugită"), 1977 (Editura Cartea Românească, 2 voi.), 1981 (Editura Cartea Românească, „Mari scriitori români", 2 voi.), 1995 (Editura „Marin Preda", 2 voi.), 1996 (Editura Gramar, Ediţie, Curriculum vitae de Constantin Mohanu, Prefaţă de Eugen Simion, 2 voi., „100 + 1 capodopere ale romanului românesc"), 1997 {Idem), 1999 {Idem).
Aşadar, volumul I cunoaşte optsprezece ediţii (la care se adaugă trei conţinând „microromanul" Niculae Moromete şi Textele comentate în Colecţia Lyceum de Ion Bălu), iar volumul II un număr de unsprezece ediţii.
Moromeţii, integral, a apărut în zece ediţii în decursul a 25 de ani de la publicarea celui de al doilea volum.
Menţionăm şi aici că îndată după apariţia primului volum din Moromeţii s-a produs şi traducerea lui în mai multe limbi: 1956 - în maghiară; 1957 - bulgară, engleză, chineză; 1958 -germană; 1959 — slovacă, ucraineană urmând apoi tălmăciri şi în alte limbi. __ , Wi_
Cel mai reprezentativ roman despre ţăranul şi satul *6niâ-nesc de după primul război mondial - care consfinţeşte România Mare - apare în 1955, autorul lui având astfel posibilitatea perspectivei în timp, necesară sedimentării
1302
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1303
propriilor observaţii privind satul natal şi personalitatea distinctă a tatălui său devenit protagonistul cărţii. Se împlineau 35 de ani de la apariţia romanului Ion de liviu Rebreanu, considerat de critica literară deschizător al romanului românesc modern.
Cu Moromeţii se produce un eveniment similar: dintr-o dată, într-o literatură categorisită încă „ţărănească", în care Mihail Sadoveanu se dedicase, fără a putea fi egalat, umiliţilor şi dezrădăcinaţilor, se impune o altă viziune, dincolo de sămănătorismul şi poporanismul începutului de veac, dar cu aceeaşi dragoste faţă de ceea ce Nicolae Iorga numea „talpa ţării", realizându-se o creaţie de cu totul altă factură.
Secretul acestei biruinţe deosebite se află nu numai în perceperea şi desciftarea istoriei ţărăneşti, văzută şi trăită de Marin Preda prin obârşie, în asumarea răspunderii respectării specificităţii româneşti, dar şi într-o trudă scriitoricească pe care o denumim astăzi exemplară.
însuşi scriitorul, referindu-se mai târziu la geneza cărţii, promitea „amintiri literare", pe care le-a şi divulgat în Viaţa ca o pradă.
Romanul Moromeţii îşi are cu adevărat propriul lui roman. Se va scrie cândva o amplă carte despre acest subiect pe baza enormului material existent. O „schiţă" a conceperei Moromeţilor încercăm să oferim pentru prima oară în spaţiul restrâns, determinat de specificul aparatului critic la această primă ediţie unitară a operelor sale fundamentale.
Primul crâmpei din viaţa Moromeţilor a fost scris „la Şcoala Normală unde am învăţat, când, pentru revista şcolii sau cu un alt prilej ni s-a cerut să compunem ceva. Atunci a apărut în embrion ideea acestui personaj. Foarte rudimentară această schiţă (aşa cum arată orice lucru care n-a prins conturul complex care îl formează), dar pentru care profesorul de limba română m-a felicitat, spunându-mi cam bombastic: iată
ţăranul român cu psihologia lui! M-au impresionat cuvintele profesorului şi aş putea spune că a apărut deodată în conştiinţa mea de elev aflat în căutarea unei vocaţii ideea că ţăranul român, cu psihologia lui, e un teritoriu pe care eu pot să-1 dezvălui lumii întregi. Această idee s-a legat spontan, pe negândite, de personalitatea tatălui meu. Am reluat ideea acestei schiţe, în momentul în care am vrut să debutez în literatură, într-o mică povestire apărută în ziarul Timpul {Creaţie..., p. 424).
Ideea se sedimentează vreme de un deceniu, scriitorul trecând în acest interval prin şcoală, armată, război, debut -deci devenind prozator, căutându-şi desăvârşirea. O precizează în continuare: „După apariţia acestui volum {întâlnirea din Pământuri - n.n.), s-a conturat dorinţa de a face o pânză mai mare a vieţii ţărăneşti - şi, în fond, a scriitorului - era prin 1949, iar acest personaj care, treptat, s-a conturat de la o bucată la alta, ocupă deodată toată pânza largă pe care o concepusem pe atunci în trei volume şi în care viaţa şi psihologia şi personalitatea, şi, la urma urmei, drama ţăranului român în secolul XX este atacată din plin, cu trăsăturile fundamentale ale unui ţăran contemplativ, posesorul unei spiritualităţi adânci, reprezentantul unei civilizaţii arhaice, tradiţionale, care nu acceptă dezvoltarea capitalistă de după împroprietărirea ţăranilor, făcută după primul război care se încheie în mod dramatic cu destrămarea familiei sale şi cu fuga a trei dintre copii la Bucureşti, deci cu un eşec. Eşecul nu e numai pe planul familiei, pentru că un om obişnuit, care nu este un gânditor, un filosof, îşi realizează viaţa lui, înainte de toate, în familie. Dacă ceea ce gândeşte şi simte el, lucrul la care aspiră el nu are ecou în sânul familiei, adică nu-1 înţeleg copiii lui, pentru el nu mai are nici o valoare faptul că vecinii, de pildă, îl înţeleg şi-l compătimesc. Drama s-a consumat, fiindcă noi totdeauna vrem să fim înţeleşi de cei care ne sunt apropiaţi şi cu care am constituit o familie. Cine a citit volumul 11 al Moromeţilor vede
1304
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1305
că llie Moromete este departe de a se împăca cu gândul acestui eşec. Chiar el sacrifică pe fiul său mai mic, Niculae, retrăgându-1 de la şcoală, numai şi numai pentru a strânge bani ca să se ducă la Bucureşti, unde fugiseră ceilalţi băieţi ai lui, spte a-i convinge să se întoarcă înapoi, unde? într-o familie cum o concepe el, patriarhală, în care toţi copiii sunt laolaltă într-o casă, muncesc pământul şi dispreţuiesc ceea ce aduce oraşul, adică pofta de avere. Bineînţeles că drama aceasta e mai complicată. Adică aceşti trei copii sunt, de fapt, nişte nenorociţi. Ei ar vrea să se întoarcă înapoi acasă, dar nu mai reuşesc, nu mai pot, perspectiva pe care le-o oferă tatăl lor nu este dintre cele mai încurajatoare pentru ei. Cu alte cuvinte, relaţiile sociale ale acelei vremi au pătruns adânc în conştiinţa acestor băieţi, care, să zicem că depăşesc ura existentă în familie, dar care vor să-şi facă altă viaţă, să-şi construiască o altă soartă. Moromete se întoarce înapoi în sat, lovit a doua oară, dar aici, soţia lui, care avea trei copii din prima căsătorie, află acest amănunt pe care Moromete îl credea secretul vieţii sale, şi astfel Moromete o pierde pe femeia cu care trăise până la 50-60 de ani, îl îndepărtează şi pe Niculae, pe care îl sacrificase. Şi iată-1 pe acest om în vârstă în faţa unei drame de o asemenea violenţă pe care numai cineva aflat la începutul vieţii lui ar fi capabil s-o suporte, pe care totuşi o suportă, cum o suportă nu mai povestesc, fiindcă nu vreau să răpesc plăcerea şi curiozitatea celor care n-au citit acest al doilea volum. Romanul se încheie în preajma anilor '60, cu un final pe care, de asemenea, nu vreau să-1 amintesc, şi care constituie istoria ţărănimii române în prima jumătate a secolului XX, ţărănime ce există şi azi.
Iată deci care este istoria acestui personaj, şi de fapt, după cum aţi observat, am povestit aici istoria unei cărţi, lucru pe care nu l-am făcut încă în presă. Consider însă că încă nu e timpul să vorbesc despre această carte, care nu e încheiată, pentru că, aşa cum am spus odată într-un articol, nu consider
încheiată istoria nu a lui Moromete, ci a fiului său, Niculae. Ca atare, e mai bine pentru dumneavoastră, ca cititori, să aflaţi istoria unei cărţi abia după ce ea este complet terminată. Totuşi, cartea e scrisă în aşa fel încât ea să poată fi considerată terminată în felul în care ea arată acum. Asta din prudenţă. Există riscul de a ne răpune o boală sau alte nenorociri fără să ne fi încheiat o carte iubită. Pentru ca acest risc să fie redus la minimum, mulţi scriitori îşi scriu astfel cărţile.
Acum scriu la o carte în care eroul principal e Niculae Moromete, după ce pleacă din satul în care se petrece acţiunea din volumul II, şi în care aflăm ce se mai întâmplă cu el în continuare, dar care ar putea fi şi o carte de sine stătătoare, şi volumul III al Moromeţilor" (Creaţie..., p. 424-425).
Istoria Moromeţilor a prins contur odată cu debutul lui Marin Preda. Scriitorul dezvăluie în Viaţa ca o pradă acel sentiment misterios, necomunicabil, născut după publicarea „nuvelei" Salcâmul, care s-a opus includerii ei în volumul întâlnirea din Pământuri. „Ce era cu schiţa asta de o lăsasem deoparte? Nu-mi mai plăcuse? Dimpotrivă, consideram că era lucrul cel mai inspirat pe care îl scrisesem... Când tata... într-o
zi... cel mai frumos salcâm____     cu securea... de ce oare?"
{Viaţa..., p. 71).
„Acest salcâm era chiar copilăria mea", remarcă în alt loc. Obsesia scenei şi a povestirii îl face să revină: „Da, îmi aminteam de ce. Schiţa asta era un secret care nu trebuia dezvăluit. De ce? Aşa! Era secretul meu. Că apăruse în Timpul trebuia, debutam, dar salcâmul acela trebuia ferit, era ceva de preţ, intim, care putea fi ucis într-o carte de nuvele. Şi acum deodată mi-am dat seama de ce. Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă, neştearsă, cu familia mea. Fragmentul final din Întâlnirea din Pământuri, prin care mă angajam să scriu un roman, era uitat, era o ilustraţie a lecturilor mele din Swift prin care urmăream să arăt că Yahoo-u săi nefericiţi,
1306
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1307
slugi ale cailor, nu şi-au schimbat firea... Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat. Scena cu doborârea lui îmi apărea acum ca o poartă pe care dacă ştiam s-o deschid intram pe un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă pe care o cunoşteam şi pe care o puteam povesti. Cum s-o deschid? m-am întrebat. Bine, dar nu era ea deschisă? Atunci, în '42, când publicasem cele trei pagini nu-mi apăruse această poartă în faţă? Nu fusesem adânc tulburat când acest falnic copac căzuse? Tatăl meu nu era deloc vesel în dimineaţa aceea. Ce i se întâmplase?... îmi aminteam că după aceea într-o zi scara noastră de la prispă, care avea doi stâlpi jos, lângă ultima treaptă, fusese ruptă de un cal. Trecuseră zile şi săptămâni şi ea rămăsese aşa ruptă. Nici tata, nici fraţii mei mai mari n-o dreseseră. Curând pierise cu totul. Ce se întâmpla în familia noastră când nici o ulucă nu era, până atunci, uitată? Stâlpii aceia nu foloseau la nimic, ne puteam lipsi şi de scară, puteam sări direct din bătătură pe prispă, sau de pe prispă jos. Se putea trăi şi fără ei. Dar îmi dădeam seama că apăruse ceva în sufletul celui care, tânăr fiind, simţise nevoia să-i ridice acolo: nepăsarea! Ceva fusese stricat şi el nu mai vroia să dreagă acel lucru. Nu-i mai păsa\ De ce? Amintirile mai dramatice erau estompate. Cum zăceam de friguri şi el discuta liniştit cu sanitarul dacă o să mor sau nu sub febră, uruitul maşinii şi dialogul mamei cu vecinele: «... că ăsta îl lasă să moară şi nu vrea să-l ducă la spital!» Dar eu înviasem şi îmi rămăsese în amintire răspunsul lui: „«Ce vină am eu că pe lume sunt friguri! Ce, le-am adus eu!? Sau eşti nebună?!» Stâlpii aceia însă în jurul cărora mă jucasem atâţia ani cu sculpturile lor romboidale, de ce uu-i dresese, de ce nu făcuse alţii noi? Gândul, sufletul lui fusese acolo când îi făcuse, era casa lui, cu femeia lui, cuibul pe care se gândise să-l facă frumos, şi în incrustaţiile acelor stâlpi simţeam o viaţă statornică şi eternă. Se zdruncinase ceva? Ce se întâmplase?
Şi atunci, în tren, mi-am auzit gândul şoptindu-mi: «scrie şi caută să afli ce s-a întâmplat. Scriind şi spunând tot despre el şi despre acea amintire, o să găseşti răspunsul. Şi dacă n-o să-l găseşti, nu te nelinişti. O să laşi istoria cu o enigmă.»
Nu m-am lăsat însă ispitit de acest gând, deşi îl purtasem în conştiinţa mea, ca o nebuloasă, atâţia ani. Mi-am continuat drumul spre Bucureşti chemat de iluziile şi dramele propriei mele vieţi... Am revenit după câteva zile şi din nou, în tren, la întoarcere, sub ritmul roţilor, aşezat la geamul aceluiaşi vagon restaurant, absorbit de peisajul mereu fantastic al munţilor sub zăpadă, mi-am dat seama că gândul meu rezista, nu era o vagă ispită, nu se clintise de la locul lui, mă copleşea, şi că trebuia să-l urmez...
Acasă, adică la Sinaia, în singurătatea vilei unde mă retrăsesem, m-am aşezat din nou la masă în faţa ferestrei şi după ce am contemplat câteva minute acelaşi peisaj feeric de afară, am pus mâna pe stilou şi am început să scriu: Ilie Moromete..." {Viaţa..., p. 360-362).
Pornim de la aceste mărturii, cele mai clare, pentru a stabili, treaptă cu treaptă, construcţia întregului edificiu.
Marin Preda a debutat, cum este cunoscut, cu „schiţe" despre ţărani, pe care în volumul întâlnirea din Pământuri le va denumi nuvele. Cea dintâi este Pârlitu', urmând Strigoaica şi Calul, în primăvara anului 1942, şi apoi Salcâmul, la 7 iulie, în aceeaşi pagină culturală, Popasuri, a „ziarului independent Timpul'. Cu toate acestea, Salcâmul nu a fost antologat în Întâlnirea din Pământuri, taina schiţei apărându-i mai apoi.
Aceasta devine „sâmburele" raţiunii în elaborarea ulterioară a Moromeţilor, care, dacă este să-l cronologizăm pe scriitor, s-au născut deci în mintea elevului prin 1938-1939, s-au configurat parţial în Salcâmul apărut în 1942 şi au revenit cu putere peste zece ani, prin 1947—1948.
1308
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1309
Nornialistul de pc strada Sfânta Ecaterina din Bucureşti încercase un alt subiect, desigur de dragoste, evocând amorul visat cu nevasta librarului care-l dusese la Şcoala din Abrud. Viaţa literară la care începuse să participe odată cu debutul şi mai ales bucuria apariţiei primului volum îl determină să scrie un roman „cu ţărani".
Se păstrează, mai multe încercări, de la foi disparate, conţinând relatări în legătură cu personaje devenite importante în final, până la crearea şi aducerea în prim-plan a Moromeţilor. Nu ştim câte versiuni ale începuturilor romanului său fundamental a încercat. între acestea, câteva au chiar pagina primă şi titlurile legate de ideea pe care o pregătea: Intre două focuri şi La treieriş. Zeci de pagini sunt reluate, chinuit, scriitorul căutând începutul unei naraţiuni coerente.
Oferim câteva exemple:
„XXII
Mama îşi veni însă repede în fire. Din grijă şi din datoria de a fi alături de el îl întrebase, nu pentru a-i face vreun rău, dacă el nu înţelegea ce vină avea ea? El era acela care ascundea răul şi dacă nu vroia să-l scoată la iveală, treaba lui, să-l poarte singur în suflet.
El era acela care ascundea în
Dacă el nu vroia să dea la iveală răul care zăcea într-însul, că era vorba de cei trei Paraschiv, Nilă şi Achim - treaba lui, n-avea decât să-l poarte singur în suflet. Ea îşi făcuse datoria şi n-avea nici-o vină.
XXII
Mama se grăbi să pregătească masa şi fetele, neliniştite şi ele, o ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu răsturnată pe masă se auzi zgomotul podiştei peste care trecea căruţa: Paraschiv şi Nilă se întorceau de la câmp. Moromete apăru pe după colţul casei şi fără
să se uite la cei doi el intră în tindă şi se aşeză pe prag. Se adunară apoi cu toţii şi începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare.
Toate privirile erau întoarse înăuntru; aveau toţi pleoapele trase în jos, ca şi când un somn greu ar fi plutit peste întreaga familie.
Cu toate că Paraschiv nu bănuia nici pe departe că tatăl său aflase totul.
Paraschiv nu ştia că la Bucureşti Achim se certase şi se despărţise de al lui Cătănoiu, el avea totuşi o înfăţişare, acea înfăţişare a lui veşnic lipsită de lumină, dedesubtul căreia era greu să bănuieşti ce se petrece.
XXIII
Moromete însă nu se mai gândea nici Ia Paraschiv, nici la preţul grâului, nici la datoriile care îl ameninţau, la soarta familiei, ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.
XXIII
Moromete însă nu se mai gândea nici la Paraschiv, nici la temerile mamei, nici la preţul grâului şi nici măcar la datoriile care îl ameninţau; ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei
Stătuse mult pe prag şi nu băgase de seamă cum ceilalţi se îniprăştiaseră toţi. Văzuse afară bătătura şi ieşise. Văzuse apoi poarta şi pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună ziua şi nu-i răspunsese, cu toate că se uitase bine la el. Era un om din a cărui înfăţişare se putea înţelege că el nu bănuia nimic din ceea ce avea să i se întâmple. în loc să se oprească o clipă pe loc şi să se înspăimânte că lumea nu era aşa cum şi-o închipuia el, trecea pe drum liniştit şi încrezător şi dădea bună ziua. Acest om oarecare nu se îndoia - şi Moromete nu avusese nevoie decât de o clipă ca să se recunoască pe el însuşi în acesr om, aşa cum fusese până mai ieri - că rostul lui pe pământ nu putea fi decât acela de a se bucura şi de a spera şi pe unul din aceia care credea că lumea era aşa cum şi-o închipuia el şi care în loc să se oprească pe loc, să se trezească şi să se înspăimânte, trecea pe drum liniştit şi încrezător şi dădea bună-ziua.
1310
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1311
Moromete însă nu se mai gândea nici la Paraschiv, nici la preţul grâului, nici la datoriile care îl ameninţau şi nici măcar la familia sa. Nici mama şi nici nimeni altcineva n-ar fi putut să-1 scoată din singurătatea în care se trezise aproape fără veste; se trezise deodată, parcă dintr-un vis. Avusese o clipă pe care n-o băgase şi nu putea s-o bage nimeni de seamă, când mama râsturnase masa şi se repezise Duţulache; în clipa aceea totul i se păruse străin, câinele cu cele patru picioare ale sale care tremurau, lemnul mesei, apei mişcările maniei, tinda casei, pragul pe care stătea.
Stătuse mult pe prag şi nu băgase de seamă cum ceilalţi se împrăştiaserâ toţi. Văzuse afară bătătura şi ieşise. Văzuse apoi poarta şi şoseaua şi pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună ziua şi nu-i răspunsese, cu toate că se uitase la el cu ochii deschişi. Ce ciudat arătau acum oamenii! I se păruse uimitor că ei nu bănuiau nimic din ceea ce avea să li se întâmple."
Pentru a ajunge la versiunea rămasă definitivă în istoria literaturii române contemporane, romanul Moromeţii a străbătut o cale necunoscută cititorilor, dar chinuitoare pentru autor. Istoria realizării capodoperei poate fi reconstituită odată cu debutul său în presă şi accentuată după apariţia volumului întâlnirea din Pământuri, deci din 1948, când Marin Preda se dedică scrisului ca profesiune. Punctăm cronica devenirii acestei opere corelând mărturiile scriitorului cu paginile, câte s-au păstrat, din manuscrise, fiind convinşi că încă vor apărea şi alte dovezi. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este munca sa titanică, o adevărată bătălie pentru desăvârşire, comparabilă cu a lui I>ev Tolstoi, scriitorul cel mai evocat de Marin Preda, care a modificat permanent romanele chiar şi după publicarea primei ediţii.
„Pălesc subiectele tratate de mine până în prezent, faţă de acelea care mă obsedau — îi spunea lui llie Purcaru, în 1962. Sunt tot din universul ţărănesc şi n-am să relatez nici unul, fiindcă mi-ar fi foarte greu şi pentru că ţin prea mult la ele. Intr-unul dintre ele fusese topit Moromete însuşi. Se numea
Matei Dimir, şi apărea, în 1950, într-o situaţie specifică, într-un conflict în care protagoniştii sfârşeau, unul ucis, altul executat pentru ucidere, iar alţii la închisoare pe diferite termene. Nu mi-a reuşit acel roman, şi atunci am revenit la Moromeţii (Creaţie..., p. 306).
„Moromeţii nu exista pe atunci în forma în care există ea acum tipărită, ci doar în embrion, eroul principal traversând câteva scene de bază, cum ar fi de pildă scena în care e descrisă masa Moromeţilor, discuţia cu perceptorul, scena ieşirii la seceriş şi scenele finale. Mai existau câteva scene în care era implicat cel mai mic dintre Moromeţi şi câteva portrete (portretul Guicăi şi al lui Traian Pisică). Restul - adică mai bine de jumătate din ceea ce este azi Moromeţii, precum şi tema timpului răbdător cu oamenii, cărora le proteja iluziile - lipsea" {Creaţie..., p. 306).
MOROMEŢII. I
Deocamdată cunoaştem trei versiuni integrale sau aproape integrale ale acestui roman pe care le denumim: Versiunea A - OAMENI URAU Versiunea B- SFÂRŞITUL LUI MOROMETE Versiunea C - MOROMEŢII, la rândul ei a şi b. Premergător acestora, în numeroase „nuvele", cum îi plăcea scriitorului să le numească, se regăsesc scene care vor deveni secvenţe de roman, sunt schiţate cu diferite nume unele personaje reîntâlnite în Moromeţii. Vom descrie succint aceste versiuni:
A - OAMENI URÂŢI
Manuscrisul conţine 96 de file, scrise pe ambele feţe, fără a lăsa la capătul sau în lateralul paginii un spaţiu alb, deci
1312
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1313
cu o zgârcenie ţărănească proprie momentului de criză în care a fost conceput. Este scris pe coli, probabil căpătate, de la Societatea Autonomă Română de Telefoane, cum indică antetul. Aşadar, sunt 192 de pagini, nu întregul roman, dar mai mult de jumătate (aproape 150 de pagini dactilografiate).
Titlul, şters insistent, aproape ca să nu mai poată fi citit, este: Oameni urâţi, aşezat sub numele autorului: Marin Preda. Se subintitulează Roman şi este structurat astfel: Cartea I, Cartea II, Cartea III, Cartea IV. Este de înţeles schimbarea titlului, adică în spiritul său, de ce să-şi definească consătenii drept urâţi? Să se fi referit la această versiune atunci când vorbea despre episoadele cu Palici sau Dimir? Este greu de precizat.
Pe prima pagină a manuscrisului sunt mai multe adnotări, efectuate în timp, deci cu prilejul unor lecturi de mai târziu:
• „Ce evenimente politico-sociale se întâmplau în toamna anului una mie nouă sute patruzeci şi şase."
• „Ea chiaburi - el este. Chiar dacă n-ar fi pământul ei, tot ar găsi altceva, chiar dacă n-ar fi acumulare de bunuri materiale."
• ,j\ se face din Guica o femeie revoltătoare care să justifice ieşirea lui Ilie Moromete.
Capitolele romanului: I. O întoarcere neaşteptată; II. Casă de-a doua oară; III. şi IV. Urmare; V (?); VI. Măritiş; VII. Niculae Moromete; VIII. Vânzarea; IX. Unde apare Dogaru şi se face chef; X. Veta Moromete primeşte o scrisoare; XI. Salcâmul doborât; XII. înmormântarea, care, conform unui proiect, cuprinde: Trecere în revistă a eroilor faţă de moartea Morometelui; înmormântare; Convorbire între Irina şi Ilie Pipa. între Anton şi Irina. între Palici şi Niculae Moromete; XIII. „E compus din Palici, venirea lui Achim şi fondarea comerţului în sat, de Anton, şi sbuciumul său";
XIV. (?) Epilog „din începutul revoltei lui Anton, întâlnire cu Dogaru, cu Ilie Pipa, cu Niculae şi final parastas."
Adeseori, în urma lecturii sau a sfaturilor unor prieteni, Marin Preda notează: „Capitolul trebuie mai adâncit" sau: „Conflictul se încheagă din ciocnirea materialului uman care scapără în jurul averii şi care urcă tot mai mult" etc, etc.
De unde deducem că a fost preocupat permanent de îmbunătăţirea naraţiunii, ceea ce a dus la rescrierea integrală.
La pagina 58 a manuscrisului se află data „15aug. 1947''. Este sfârşitul capitolului Casă de-a doua oară, din Cartea II. Acest capitol nu are nimic comun cu „nuvela cu acelaşi titlu scrisă anterior şi publicată în Contemporanul, nr. 26 din 21 martie 1947. Le uneşte doar ideea fundamentală că Tudor Călăraşu (numele din manuscris) - devenit în textul publicat Tudor Gângoe, iar în Oameni urâţi, Ilie Moromete - şi-a realizat o nouă căsnicie, această Casă de-a doua, fără a avea însă şi baza legală, prin certificat, a consfinţirii ei. Drama lui Călăraşu = Moromete este tocmai această a doua „casă", cheia tuturor versiunilor romanului.
întrucât „sâmburele" romanului este celebra întâmplare Salcâmul, transcriem aici cea dintâi formă a capitolului Salcâmul doborât.
Capitolul XI SALCÂMUL DOBORÂT
I
Paraschiv Moromete dormea când Guica furioasă la culme se întorsese de pe drum şi intrând peste el în odae îl zgâlţâise de umăr să se scoale.
- Nu v-am spus eu?! A vândut! a spus ea cu glas nenorocit aruncând într-un colţ cu toată puterea ciorapul pe care îl mototolise
1314
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1315
în mână, acuma ce-i măi faceţi? Ăla ia banii şi mâine-dimineaţă se duce. De ce-aţi mai venit? Să vă râză în nas, d-aia aţi venit. Scoală-te în sus şi du-te peste el, ce mai stai?! S-a făcut noapte, mâine-dimineaţă nu-i mai vezi.
- Cine ţi-a spus, mormăi Paraschiv holbându-se la ea, ridicându-se în capul oaselor şi ştergându-se la ochi. - Aprinde lumina, zise el gros.
- Putoarea aia mi-a spus... au plecat la Costescu să benchetuiască...
- Cum a vândut... Nu se poate, zise Paraschiv sigur pe el. Vorbeşti prostii. Cum era să vândă? Ii ia mama dracului!
- Ei şi dacă îi ia ce, răspunse Guica tare, neputând să-şi stăpânească furia. Ăla ia banii şi pleacă, crezi că vă mai aşteaptă pe voi.
Paraschiv se întinse iar pe pat şi nu spuse nimic, convins că femeia vorbeşte degeaba, aprinzând o lampă chioară.
- Ce-aţi căutat la mine, strigă mai departe Măria lui. Ce, n-aveţi tată? Acolo la el să fi tras. E casa voastră. Şi să nu fi luat ochii de pe el. Acuma na, mai ia pământ de la Palici. Totdeauna v-am spus că sunteţi nişte proşti. Să te duci la el şi să nu mai pleci, şi cât deschide gura, suceşte-i capul. Aţi stat amândoi în Bucureşti ca deştepţii şi ga Mărio în sus, ga Mărio în jos, ce face tata, că venim, că facem pe dracu în patru...
Ei! Aţi venit! aţi făcut c.. ..tul praf. Aţi venit la ga Măria, că la ga Măria au fătat mânzălile...
Omul deschise ochii mari de pe pat.
- Ce dracu ai, ga Mărio? spuse el liniştit.
- Draci am, ţipă deodată Guica, înfuriată de nepăsarea celuilalt. Apoi se apropie de el ţipând şi mai rău.
- N-auzi ce spun? A vândut tot pământul, ce, eşti nebun, nu-ţi vine să crezi?!
- Cum o să-1 vândă, strigă Paraschiv înfuriat şi el de ţipetele femeei. Tu eşti nebună! Cum o să vândă? Nu-ţi dai seama că vorbeşti anapoda?
Câteva clipe, zăpăcită de glasul hotărât al lui Paraschiv, Guica amuţi cu îndoială.
- O palmă de pogon dacă vinde şi e vai de capul lor, mormăi Paraschiv întunecat. N-a vrur să înţeleagă ce i-am spus astăzi, spuse el după un timp, ca şi când cineva l-ar fi învinovăţit de ceea ce gândea.
Femeia însă îşi reveni, dându-şi seama că totuşi llie Moromete a vândut şi acum e în cârciumă să chefuiască. Se uită înmărmurită la Paraschiv neştiind ce să mai spună şi să-1 scoată din nepăsarea lui.
- Paraschive, zise ea stăpânindu-se cu greu. După ce te-ai culcat, m-am dus la Palici şi am aflat din gura lui. llie e acuma la cârciumă cu Niculae şi Anton...
- Ţi-a spus Palici? întrebă omul de pe pat ridicându-se neliniştit. Nu cumva te-a minţit?
- Am trecut pe urmă şi mi-au spus şi oamenii. Eu de ce ţip? Credeai că le e frică de voi? Iacă nu le-a fost, răspunse Guica cu un glas ciudat, bucurându-se parcă.
Omul o privi câteva clipe încruntat şi deodată se ridică în picioare neliniştit, scrâşnind:
- Dumnezeul lor... Hm! Lasă că v-arăt eu vouă.
- Na, încalţă-te, zise Guica aplecându-se sub pat şi scoţându-i pantofii şi ciorapii.
Paraschiv îşi trase ciorapii atât de înfuriat că unul dintre ei plesni la călcâi şi se rupse de tot.
- Fire-ai al dracului scrâşni mai departe omul izbind cu piciorul în pământ.
Guica tăcea uitându-se la el cu bucurie.
- Şi alea nu mai puteau, spuse ea după o vreme, în timp ce Paraschiv se îmbrăca, „Unde e, fa, llie", am întrebat-o! „Nu ştiu!" zice aia bătrână. „Cum nu ştii? De ce minţi, fa, mincinoaso! Să-ţi fie ruşine, i-am spus eu. Ai să vezi tu de la ăia"...
Guica se opri deodată din vorbit uitându-se la Paraschiv fără să înţeleagă. Acela se încălţase şi rămăsese pe marginea patului uitându-se nemişcat şi absent, pe fereastră. Furia i se potolise şi părea că vrea să se culce din nou.
- Ei, ce faci, zise Măria Moromete intrigată. Nu te îmbraci?
- De ce să mă îmbrac, răspunse omul uitându-se la ea ca şi când n-ar fi ştiut despre ce e vorba.
Guica începu să strângă din buze făcându-şi gura ca o pungă, nepricepând nimic, în timp ce Paraschiv, scârbit parcă de ceva neaşteptat, îşi împletise buzele şi din când în când deschidea gura şi scuipa alături.
T
1316 NOTE. VARIANTE. SURSE
- Ei, ce mai stai, nu.te duci, zise iar Guica nevenindu-i să creadă că acela nu se mai gândeşte să plece.
- Unde să mă duc, mormăi! Paraschiv scârbit foarte.
- Cum unde să te duci? Păi nu te duci la ei?
- De ce să mă duc? întrebă omul tâmpit.
- Cum de ce!?! şopti Guica încremenită de mirare. Ii laşi să vă vândă averea?
Paraschiv Moromete se întinse iar pe pat şi-şi încrucişa mâinile sub ceafă. Nu răspunse nimic şi scuipă din nou, de astă dată drept în mijlocul casei.
- Ce tot scuipi, ţipă Guica înspăimântată, parcă ar fi scuipat peste ea. Apoi înţelegând ceva adăugă cu multă batjocură în glas, strigând mereu:
- Am înţeles: Ţi-e frică! Ţi-e frică de snamenia (?) aia de Niculae. Asta e... Dă-mi mie pălăria...
- Taci dracu din gură, mormăi Paraschiv, scuipând iarăşi.
- Fi-ţi-ar scuipatul al dracului, strigă Guica nemaistăpânindu-şi deloc glasul. Să vii pe urmă la mine şi să-mi spui, vă prind eu, haida-de! Am să mă duc eu! Ai să vezi.
Măria Moromete învârtea din mâini şi umbla besmetică prin casă căutând ceva? Paraschiv se uita la ea şi nu spunea nimic. Numai după ce într-adevăr Guica deschise uşa şi o auzi mergând repede şi fâlfâindu-şi fustele, el tresări cu purere şi ridicându-se de pe pat se apropie repede de fereastră în care bătu gata să spargă geamul. Femeia însă nu a răspuns nimic şi omul, neliniştit, a urmărit-o din ochi până ce a ieşit pe poarta de la drum şi nu s-a mai văzut.
Rămas singur, s-a trântit pe pat încrucişându-şi iar mâinile sub ceafă. Deşi femeia îi spusese clar că bătrânul nu se speriase de ei şi vânduse, el totuşi nu credea nici acum. „Şi Achim?! se înrrebă el satisfăcur. Gândul acesta la Achim îi spulberă îndoiala şi Paraschiv se sculă şi ieşi afară, s-o ajungă din urmă pe Guica şi s-o oprească.
- Ei, ga Mărio, întoarce-te îndărăt. In loc să se întoarcă femeia a iuţit pasul şi s-a făcut nevăzută. Paraschiv abia a zărit-o prin înruneric iuţind pasul - pierind. Totuşi, Paraschiv se luă după ea, înfuriat de-a binelea de încăpăţânarea şi prostia tuşei sale. Din locul unde şoseaua satului făcea o coritură mare şi până la Cosrescu, nu mai era mult. Cârciuma lui Costescu nu era aşezată chiar lângă drum. în acel loc,
NOTE. VARIANTE. SURSE 1317
o uliţă largă tăia şoseaua în dreapta şi stânga, lăsând în amândouă părţile câte-o poiană mică de popas. Casa şi cârciuma lui Costescu era înfundară dincolo de poiana stângă a şoselei şi era umbrită din toate părţile de salcâmi înalţi îi stufoşi.
Paraschiv Moromete cotise şi el şoseaua şi la un moment dat se gândi să nu se mai ducă. El gândi câ tuşa sa şi-a luat seama şi s-o fi întors îndărăt pe vreo uliţă.
Omul s-a oprit şi el din mers gândindu-se dacă trebuie să mai meargă după ea ori sâ se întoarcă acasă şi să-şi vadă de somn; dar tocmai atunci nişte glasuri ciudate îi ascuţiri auzul şi numaidecât după câteva clipe un ţipăt sfâşietor spintecă în roară lungimea liniştea întunecata a satului. îngrozir, omul se zăpăci şi se uită în toate părţile, neputând să-şi dea seama de unde venise ţipătul acela ca de moarte. De-a lungul şoselei oamenii şi femeile ieşiseră ca umbrele în porţi.
- E la Costescu auzi Paraschiv un glas.
- Fugiţi!
Câţiva oameni o şi luaseră la goană într-acolo. Neşriind ce să facă, Paraschiv rămase locului uitându-se buimac înainte. „E Guica", gândi el neliniştit şi brusc se smulse din loc şi porni repede spre Cosrescu. Abia pornise şi alte ţipete lungi îl ţintui din nou. în depărtare, în faţa cârciumii zări în lumina perromaxului care ardea între doi salcâmi o grămadă de oameni mişcându-se şi strigând, făcând semne ciudare cu mâinile. Fără să mai aştepte, gâtuit de nelinişte, Paraschiv nu mai aştepră şi începu şi el să fugă într-acolo.
II
După ce se despărţise de Anton la prânz, Irina ajunsese acasă şi doborâtă de oboseală şi spaimă, fără să mai mănânce, îşi luase o velinţă şi se dusese în grădină să se culce. Ilie Pipa era plecat la gară unde lucra din când în când la magazii. Fiindcă totdeauna îl apuca noaptea acolo, el nu se mai întorcea seara în sat şi Irina rămânea singură. Ea îl rugase mereu să termine lucrul mai devreme şi să vină acasă.
la început tatăl nu vroise. Când rămânea la gară, lucra până rârziu şi penrru acest lucru şeful magaziilor îl trimetea la cârciumă şi-i plărea o ţuică şi o porţie de mâncare. Ilie Pipa făcea parre din acei oameni ai sarului care n-aveau nimic. De obicei, aceşria păzeau oile oamenilor
1318
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1319
pentru câţiva pumni de mălai, pe vară sau lucrau la cei ca llie Moromete şi Costescu. Pintre ei năşteau câteodată în sat întâmplări foarte ciudate. Unuia, care trăia într-o colibă în apropiere de cimitir, îi născu într-o zi nevasta. Se întâmplă ca noul-născut să fie o vietate urâtă, de mărimea unui pisoiu şi încă de pe acum neagră la faţă ca un pui de ţigan, deşi părinţii nu erau urâţi. Femeile povesteau că tatăl copilului s-a pomenit odată că cineva a intrat în casă la miezul nopţii, deşi uşa era încuiată şi i s-a aşezat ca o piatră de moară pe piept sâ-1 înăbuşe.
- Cască gura, să-ţi scuip în ea, să faci copii urâţi ca mine, i-a poruncit stafia.
Copilul nici n-a trăit un an şi a murit, iar femeilor li se părea de la sine înţeles. Un altul a trecut în rândul sfinţilor, împreună cu nevasta, fata şi un copil de nouă ani. E un om de-o blândeţe rară, nu supăra pe nimeni. Într-o zi fata lui care avea optsprezece ani, întorcându-se de la câmp, povesti că a văzut pe Maica Domnului mergând pe deasupra porumbului. Era pe vremea când Petrache I.upu de la Maglavit spunea ceva tot în acelaşi fel. Vestea se răspândi cu iuţeală în tot satul şi Oastea Domnului se strânse în curtea acestui om blând, cu lumânări aprinse în mână şi cântând cântece dumnezeieşti. Fata stătea culcată pe prispă şi povestea. Câteva zile ea făcu multe minuni. Spunea că Maica Domnului i s-a arătat iar şi i-a spus să nu mănânce altceva decât pâine şi susan şi să nu bea decât limonatâ. Că oamenii sunt răi, în curând are să se răstoarne pământul, iar ea are să zboare la Maica Domnului.
Pâinea şi susanul erau tot ce ştia mai bun fata acestui om, bunuri pe care le avu din plin câteva zile.
Cu llie Pipa şi Irina s-a întâmplat ceva mai rău. Pipuleanca lui muri de tânără, bolnavă de pelagră, lăsându-1 singur cu fetiţa. Peste un an, nimeni nu putea să spună că llie Pipa a înnebunit de dorul nevestei. Totuşi, oamenii se pomeniră cu el că e nebun, dar un nebun de treabă. Spunea că el e haiduc şi ia de la cei bogaţi să dea la săraci, întocmai ca în povestea poetului spaniol, nu se ştie de unde, el făcu rost de o mărţoagă numai piele şi oase, găsi o şea jupuită de piele şi călare, cu o uriaşă măciucă în mână, începu să cutreere câmpul şi pădurile rare din împrejurimi. Ceea ce minuna lumea, era faptul că mârţoaga alerga cu el ca un cal bun. într-o marţi Jenică morarul se
pomeni astfel cu el în faţa casei. llie Pipa ridicase în sus măciuca lui înfricoşătoare şi izbea cu sete, de pe cal în poarta aceluia.
- În trei zile şi trei nopţi să-ţi împărţi averea la săraci, uriaşe llie Pipa strunindu-şi calul speriat de ţipetele vecinilor. Dacă nu unde îţi stau picioarele are să-ţi stea capul...
în noaptea aceea Jenică s-a speriat, dar la lumina zilei a trimis pe cineva dibaci să-1 prindă pe călăreţ. llie Pipa se afla în Pământuri lângă un stejar uriaş şi cocea porumb în timp ce mârţoaga păştea. Omul trimis de morar plecase şi el tot călare. Când l-a văzut venind, llie Pipa s-a ridicat fulgerător şi a pus mâna pe măciucă.
- Cine eşti - de unde eşti, - pe la noi ce rătăceşti? a zis llie Pipa măreţ, băgând de seamă că acela descalică paşnic şi n-are nici o armă Ia el.
- Boerul din sat vă roagă să veniţi şi să-i împărţiţi dv. averea, el nu ştie cui s-o dea, că sunt mulţi săraci...
- S-o dea la toţi, a spus llie Pipa straşnic.
- Vă roagă foarte mult să fiţi şi dv. de faţă.
- Bine, aşteaptă să mă scol de la masă, a mai spus haiducul aşezându-se lângă foc şi îmbucând din porumbul copt.
Un an de zile, nimeni nu l-a mai văzut pe llie Pipa. Fetiţa a fost luată de o vecină din milă. Când s-a întors de unde îl trimisese morarul, llie Pipa era sănătos şi schimbat. Jenică a trimes după el şi i-a spus că îl angajează la moară, dar llie Pipa n-a vrut, a răspuns că slugă la altul n-are să ajungă niciodată şi nici de foame n-are să moară. Chiar în acel an, partea de sat unde stătea el, l-a ales pândar la câmp în locul unuia care n-avea copii. Dar llie Pipa nu stătu mult decât câţiva ani. Se lăsă de păzit şi se însura cu o văduvă care avea ceva pământ şi vrând să-şi facă gospodărie la nevastă. Irina avea zece ani şi llie Pipa ţinea la ea mai mult decât ar fi dorit nevasta sa de-a doua, pentru că nu se putură împăca şi se despărţită. După această încercare, el caută în altă parte de lucru şi găsi la gară, la magazii. Fiindcă era foarte econom el strânse în câţiva ani o sumă frumoasă şi cunoscuţii îl sfătuiau să cumpere pământ, dar el nu vroi.
- Dă-1 dracului de pământ, răspundea el. De ce să-1 cumpăr? Ca sâ-1 vând pe urmă iar şi să i-1 dau lui Iorga (Iorga era agentul de percepţie din comună) aşa cum a făcut tata?
1320
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1321
Cu banii aceştia Ilie Pipa îşi dărâmă casa până la temelii şi făcu una mai mare şi mai frumoasă. înnoi gardurile şi împreună cu Irina umplu curtea şi grădina cu puieţi de pomi. Nu se ştie cum, dar de la un timp vecinii şi cunoscuţii începură să-i vorbească altfel omului. Unii spuneau câteodată:
- Ei, poţi trăi şi fără pământ, nu te uiţi la Ilie Pipa? Când Irina împlini şaisprezece ani şi ieşi la horă, abia atunci simţi Ilie Pipa ce înseamnă pământul. Fata, în loc sâ se bucure că i-a venit vremea sâ iasă în lume, se întorcea în fiece duminecă din sat din ce în ce mai tristă şi îngândurata. Ea început, el n-a înţeles pentru ce, dar când şi-a dat seama, o săptămână întreagă nu s-a mai dus la gară. Stătea pe prispă şi se uita pierdut la jocul minunat al porumbeilor, neştiind de ce să se apuce. Deşi era bărbat, Ilie Pipa trăia spaima maniei de a-şi vedea fiica fată bătrână. Era ţăran, dar nu pricepea că vrednicia şi frumuseţea oacheşă a Irinei nu preţuia nimic fără pogoane. într-o sărbătoare, când fata întorcându-se de la horă părea mai abătută ca oricând, Ilie Pipa s-a înfuriat:
- Dacă te mai văz aşa, te iau de păr, i-a spus el nemaiputând să-şi stăpânească mila. Ce? Nu eşti bine îmbrăcată? Cine are bariş ca al tău? Şi bluziţă? Atunci de ce te mai duci în sat dacă te întorci ca o miloagâ. Ce, nu vor să joace cu tine? Nici tu nu juca cu ei. Dacă mă înfurii într-o zi îţi cumpăr zece pogoane, douăzeci de pogoane. Şi atunci să-i aud eu că flueră pe la poarta mea, că bag cuţitul în ei, le sparg capetele...
Fata tăcea căznindu-se să nu plângă.
- N-am cumpărat pământ fiindcă aşa am crezur eu că e bine, a continuat Ilie Pipa cu glasul moale, desvinovăţindu-se. Dar dacă e vorba aşa, am să-ţi cumpăr douăzeci de pogoane, cincizeci, ai înţeles?
Se pare că Irina a înţeles, pentru că după aceea, Ilie Pipa a văzut-o mai veselă. El spusese ceva despre pămânr, dar se simţea istovit şi nu mai era în stare să facă economii. Şi în afară de asra, îi venea greu să-şi schimbe iarăşi viaţa. Una din slăbiciunile lui erau porumbeii. Toţi banii pe care îi câşriga îi dădea pe porumbei. într-un timp avea peste cincizeci de perechi. Şi una din zilele lui mari a fost într-o vară când a descoperir că un pui are să iasă jucător. într-un timp, tăia în fiecare zi câte unul şi numărul perechilor nu scădea, aşa de repede se
înmulţeau. Dacă trebuia să facă economii, ar fi însemnat să nu-i mai cumpere fetei nimic, porumbeii să piară, să mănânce prost sau puţin şi nu se mai simţea în stare. Când Irina împlini şapresprezece ani şi Ilie Pipa află de nepotul lui Moromete la început, se îngrozi. Ilie Pipa însă nu-1 cunoştea pe Anton şi schimbarea fetei îl neliniştea. Se temea mai rău ca o femeie şi de aceea se hotărî să se mute din sat. N-avea încredere în flăcăii bogaţi aşa cum credea el că era nepotul lui Moromere. Irina, însă, nu se gândise deloc la pogoane când inrrase în vorbă cu Anron. Lucrul acesta se petrecuse cu cinci luni înainte de venirea celor doi Moromeţi în sar, în primăvară. Irina pleca la horă împreună cu fetele vecinilor şi la început o întristase faptul că îndată ce ajungeau acolo, celelalte fere o lăsau singură şi intrau în horă chemate de flăcăi. Irina nu înţelegea. Mai erau fete sărace dar care totuşi jucau în horă nu erau lăsate singure de flăcăi. Frumuseţea ei era ciudată, de un soi care nu stârnea pe nimeni.
Irina însă nu avea o înfăţişare ştearsă şi nici nu era fricoasă. Ea semăna cu tatăl ei şi a făcut întocmai cum a învăţat-o el. A intrat singură în horă, desfăcând curajoasă mâinile flăcăilor şi jucând alături de ei. Totuşi, într-o duminecă unul, lângă care se alărurase, a făcut o glumă pentru care a plâns toată noaptea.
- Ce e, fa, te arde?
Flăcăul glumise fără răutate, dar Irina a înţeles că numai pogoanele care îi lipsesc atrag asemenea glume. De-atunci, nu mai intra la întâmplare în horă. Se uira întâi la flăcăi şi se ferea de cei svăpăiaţi şi băţoşi. într-o duminică a văzut unul care după îmbrăcăminte nu părea să fie sărac, dar o uimea faptul că acela ţinea mereu ochii în jos când juca şi nu părea îngâmfat, deşi trăsăturile lui, şi mai ales nasul, nu erau deloc blânde. Când s-a spart hora l-a urmărit pe furiş intrigată. Privirea limpede, fără ascunzişuri a aceluia, a horărâr-o să se prindă lângă el. în fiecare dumineca după aceea, când ajungea la horă, îl căuta cu ochii şi se prindea alături de el fericiră că poate juca fără nici o teamă. Flăcăul nu spunea nimic, nici nu se uita la ea, dar nici la alta. Mulră vreme după aceea s-a pomenit într-un rimp cu o vecină a lui Anton că îi spune glumind ceva în legătură cu unul Anton. Uimită, în dumineca următoare şi-a întors capul spre vecinul ei şi s-a uitat mai bine la el, avea nasul tăiat ca din piatră şi i se părea câ avea o faţă frumoasă.
1322
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1323
- Nu ştiu ce tot spune a lui Iangă... m-am pomenit cu ea... a spus Irina tare, uitându-se curajoasa Ia flăcău.
Acela s-a desprins deodată din horă mirat şi s-a tras la o parte, atât de uimit şi nevinovat.
Irina a izbucnit în râs şi s-a desprins şi ea din horă. Când a auzit despre ce e vorba părea încurcat şi nu ştia ce să răspundă.
- Dacă joc lângă tine, ce? Să-i spui alei lui Iangă să-şi vază de treabă, a mai spus ea la urmă. Ca şi când ar fi fost vinovat, acela i-a răspuns.
- Eu nici n-am ştiut, crede-mă!
Răspuns care nu i-a plăcut Irinei în clipa aceea. Totuşi, ea s-a prins mereu lângă el şi s-au împrietenit greu. Totdeauna Anton, în toiul jocului, când simţea o mână moale apucându-1 de braţ şi des-fâcându-i-l, întorcea capul tresărind şi făcea nişte ochi ca şi cum ar fi vrut sâ spună „vezi, nu eu"..., lucru care o înveselea pe fată.
III
Abia târziu Irina şi-a dat seama că Anton nici nu se gândeşte deloc la pogoane când o vede. Descoperirea aceasta a schimbat-o atât de mult că nu s-a sfiit să-i spună şi lui llie Pipa despre ce e vorba. Temerile acestuia i se păreau copilăreşti. Astăzi, însă, după întâmplarea din Frunzări, o tristeţe neagră a început s-o cuprindă şi s-a culcat în grădină, sâ doarmă şi să uite ce s-a petrecut.
S-a trezit abia spre seară, la asfinţitul soarelui. A dat grăunţe la porumbei, a prins unul şi l-a tăiat să-1 mănânce. Se simţea încă rău şi gândul că are să doarmă singură o neliniştea pentru întâia oară. Mereu auzea în urechi glasul gâfâit şi o răsuflare fierbinte a omului care se luase după ea în Frunzări. Purtarea lui Anron în zilele din urmă o înfricoşa, fără să-şi dea seama pentru ce. II simţea că se teme de ceva şi această teamă pe care Anton o purta cu el fără sâ ştie, îi întuneca inima.
în timp ce îşi pregătea porumbelul, deodată o simţire fierbinte îi năvăli în piept şi dorinţa de a-l vedea pe Anton o arse ca un fier înroşit. Ieşi repede din tinda casei şi pkrni spre drum. La poartă, însă îşi opri paşii. Se făcuse întuneric, nu ştia cum să-1 întâlnească pe Ajiton, fără să fie văzută de cineva. Ea se întoarse repede înfrigurată, intră în
casă şi deschise capacul înflorat al unei lăzi în care îşi ţinea lucrurile. Scotoci într-un portofel micuţ de piele moştenit de la mamă-sa şi luă din el câteva monede. Ieşi apoi iarăşi în drum şi strigă în curtea vecină numele unui copil de vreo zece ani. Un frate mai mare al aceluia îi răspunse şi o întrebă ce are cu el. Irina spuse tare, din drum:
- Ceva! Să vie până la poartă...
Când acela, foarte mirat, se apropie de ea, Irina îl apucă de mână şi se aplecă spre el şoptindu-i, în timp ce-i îndesa în palmă banii:
- Na, să-ţi iai alviţă. Du-te acuma la prăvălie şi când te întorci să treci pe la Nea llie Moromete şi să strigi: Nea Antoane! Sâ-i spui că îl cheamă tata să vie până aici. Hai! Zbughe-o!
Copilul, nevenindu-i să creadă de bani, se uita în sus la el şi aştepta să-i mai spună încă o dată. Irina îl apucă de umeri şi îl lipi pe micuţ de şold, strângându-l tare.
- Fuga! Du-te, şopti ea făcându-i apoi vânt să plece. Acela o şi luă din loc şi după câteva clipe nu se mai văzu. Casa lui llie Moromete era departe, dar Irina aşteptă în poartă
uitându-se mereu de-a lungul şoselei întunecate tresărind ori de câte ori câte-un om se vedea venind şi trecând prin dreptul ei. Aşteptă multă vreme.
Nici copilul nu se întorcea, deşi trecuse destul timp. Neliniştita, crezând că poate băiatul s-a întors acasă pe cealaltă parte şi a intrat prin gradină, Irina se apropie iarăşi de poarta vecinului şi strigă. De astă dată îi răspunse mama aceluia.
- Bine, dar tu l-ai trimis, îi strigă femeia cu glas îngrijorat. Unde s-a dus?
- L-am trimis undeva şi văz că nu se mai întoarce. Trebuia să se întoarcă.
- Ei, s-o fi întâlnit cu cineva de seama lui, lasă că se întoarce, a răspuns alt glas, al tatălui.
- Nu prea are el obiceiul, îngână cu aceeaşi îngrijorare vecina, ieşind în poartă. Unde l-ai trimis?
Irina vru sâ răspundă dar tot atunci copilul se văzu alergând pe lângă garduri şi apropiindu-se de cele două. Se vedea că alergase, gâfâia şi când vorbi în glas se simţea o teamă.
- Ai fost, întrebă Irina numaidecât.
1324
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1325
- Am fost... Nu l-am găsit... răspunse copilul oprindu-se şi ştergându-şi fruntea. Am strigar şi a ieşit o fată la poartă. M-a întrebat că ce am eu el, că nu e acasă, e la cârciumă la Costescu. M-am dus acolo şi nu m-a lăsat...
- Cine nu te-a lăsat, şopti Irina abia stăpânindu-se.
- Lumea, răspunse copilul. Era lume multă şi nu ştiu cine ţipa... Nici nu m-au lăsat sâ mă apropii... m-a luat un om la goană...
- Unde-ai fost? Pentru ce? întreba mama copilului, apucându-1 de mână.
Irina încuie poarra de la drum apăsându-şi inima care îi bătea ca un ciocan, apoi o luă Ia goană pe şosea. Femeia din poartă o urmări uimită, apoi presimţind ceva rău strigă în urma ei, cu glas ascuţit şi înspăimântat:
- Irino! Unde te duci? Ce este?
IV
- Hei, daţi zor că ne-apucă asfinţitul soarelui. Niciodată să nu urziţi când soarele e la scăpătat. Aşa am făcut eu odată, eraţi mici voi. M-am aplicat să cos vinerea. Noaptea, în vis, mă pomenesc cu ea: „Nu ţi-e ţie ruşine să coşi când e ziua mea? O zi e vineri pe săptămână şi taman atunci bagi tu în ac? Am să te las oarbă!" Aşa mi-a spus. Ştiţi voi? Două-trei zile nu mai vedeam neam. Mi se lăsase o pânză pe ochi. Şi m-am dus la popa: „Părinte...
Una dintre fete începu să râdă.
- Ţi s-a părur, mamă, ia lasă-le răilor de vise.
- Ce mi s-a părur, strigă Catrina Moromete cu mânie. Ascultă aici, proasto şi nu-mi întoarce vorba. Mă duc la popa: „Părinte, uite aşa, am cusut vinerea şi mă dor ochii. Ce să fac?" (Nu i-am spus de vis că mi-era ruşine, fiindcă şi el ne-a spus odată Ia biserică să nu credem în vise.)
- Ei, şi ce ţi-a făcut popa? întrebă fata de la sul, zâmbind.
- Mi-a făcut! Ascultă aici şi nu râde, că te plesnesc. „Ai căzut la daruri?" m-a întrebat el. „Păi, de părinte, n-am căzut, cine ştia?" „Să cazi la daruri, şi duminică pe urmă dacă nu-ţi trece să vii la mine".
- Şi ţi-a trecut? întrebă iar fata de la sul zâmbind ca mai înainte.
- Mare e puterea lui Dumnezeu!!! răspunse femeia copleşită. Parcă mi-a luat durerea cu mâna. Că mă şi durea, după ce că nu vedeam bine. M-am dus la popa şi i-am spus: „Părinte, părinte, parcă mi-a luat cu mâna"... Dar el s-a uitat la mine drepr şi mi-a luat vorba din gură: „Te mai doare?" „Nu mai mă doare". „Dacă ştii că nu e bine, de ce lucrezi"? mă ia el la rost. „De, părinte, ce era să fac, n-aveam cu ce să îmbrac copiii"... Dar el iar mi-a luat vorba din gură şi-mi spune: „Uite taică, Dumnezeu ştie că omul munceşte în sudoarea frunţii şi el e iertător. La sfânta Evanghelie nu spune că e oprit să lucrezi vinerea, dacă ai inima curată şi te rogi lui Dumnezeu. Dar cine are inima curată? Aşa că, roagă-te, taică lui Dumnezeu cu toată inima şi lucrează şase zile pe săptămână"... „Părinte, i-am luat şi eu vorba din gură, numai El, pupa-i-aşi tălpile, a fosr curat la inimă...
- Hai, mamă, lasă-I încolo de popă! Eu nu l-am văzut? Nu spunea servitoarea că şi în Săptămâna Patimilor mânca de dulce...
- Ce-ai tu cu păcatele lui, a răspuns Catrina repede. Fiecare să-şi vază de sufletul lui. Eu când îl văz duminica în odăjdiile sfinte, parcă văd pe Dumnezeu.
- Şi preoteasa lui care se boieşte ca o bâzdăganie, ce este? înrrebă iarăşi fata, râzând.
- Ce-ai tu eu ea !? Fiecare cu răsplata lui. Are să vază ea pe lumea ailaltă! Parcă popa nu spune?
Mai rău de noi cu ăştia care au venit din Bucureşti. Cât venin mi-au băgat ei în suflet, nici pe lumea ailaltă n-o să se spele. Şi ăsta bătrânul parcă numai în necaz le face. Se duse acuma şi vându pământul şi înadins o luă spre cârciumă. Acuma, ăia doi ce zic? „A, te-n cur pe mă-ta cu muierea ta, râzi de noi?" Miră-te să n-auzim că iar s-au întâlnit şi încăierat. Că omul numai după faptele lui o trage la fund. Când se ducea ierni întregi în inima muntelui şi se întorcea îngheţat ca un butuc, de câte ori nu-i spuneam şi mi se rupea sufletul, câ nu mi-era de el, mi-era de voi, că rămâneaţi pe mâna ălora: „Ilie, ai să te întorci înrr-o zi mort în căruţă"... Numai în necaz îmi spunea şi se strâmba la mine: „Taci, lovi-te-ar o moarte. Să te îngrop mâine. Taci mânca-te-ar câinii! Ce? Dacă mor, se face gaură în cer? Au murit ei împăraţi, regi, şi nu s-a găurit cerul"... Aia e! Şi acuma uite ponoasele! Ce-a făcut?! A cumpărat! A vândut! Te pomeneşti mâine cu ăia doi că vin peste el şi-l înghesoaie într-un colţ.
1326
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1327
- Ei, mamă, iar te-ai-pornit?! strigă fata cea mare cu ochii sticlind de mânie. Una-două, ăia de la Bucureşti, una-două, că ăsta bătrânul! Opreşte-te odată.
- Tâmpito, a răspuns femeia cu glas stăpânit, uitându-se spre drum să n-o audă cineva. Ce ştii tu? Ştii tu nopţile mele de amar? Te-amesteci ca o căţea d-alea care latră în vânt. Nu poţi să-ţi pui lacăt la gură? Guico!
Cuvântul din urmă ridică sângele în obrajii fetei.
- Eu sunt Guica?! zise ea înăbuşit. Nu vezi că tu eşti aia care nu-şi pune lacăt la buze? Nu te-ai măritat tu cu frate-său!? Degeaba te mai duci la biserică.
Tot cuvintele din urmă îi ridică şi femeii sângele în obraji. îşi privi fiica drept în ochi:
- Huo! făcu ea tot stăpânit, huiduind-o. Nu ţi-e ruşine, fă? Vorbeşti împotriva lui tat-tău?
- Vorbesc, izbucni fata. Tu ce faci? M-am săturat de-aşa viaţă. Fetele de seama mea au câte trei-patru perechi de pantofi. Trebuia să mă rog de el de parcă n-ar fi fost tata...
- Neruşinat-o, scrâşni femeia. Acuma faci nazuri după ce ţi-a trecut averea, şi înainte de miorlăiai de nu mai puteai să-ţi treacă pământ, să aibă cu ce trăi hândrălăul pe care ai să-1 iai. Nu ţi-e ruşine obrazului! „Numai cinci pogoane, ticule", te miorlăiai până mai ieri, ca o fleandurâ...
- D-aia, răspunse fata apăsat, şi obraznic. Pentru că mă miorlăiam. Am fost proastă că am muncit şi m-am rugat de el.
- Vezi că ai încurcat jurubiţa, spuse femeia cu alt glas. Acuma pui mâna pe un ciomag şi te otânjesc.
- Mamă, nu-ţi vii în fire? zise fata cea mică limpede şi mustrător.
- I.as-o în pace, adăugă cealaltă potolită, descurcând urzeala. E mai rea ca Guica.
De astă dată femeia nu răspunse nimic întorcându-se încet cu spatele la război. Câteva clipe nimeni nu vorbi. După un timp, fetele ghiciră ce se întâmplă şi cea mare, muşcându-şi buzele îşi plecă fruntea deasupra firelor ruşinată de purtarea ei. Mama plângea potolit şi se ştergea întruna la ochi cu mâneca bluzei. Abia târziu, cea mică murmură amar uitându-se la soră-sa:
- Tu de ce nu taci din gură?
V
Petrecerea neobişnuită de la Costescu umpluse cârciuma acestuia cu oameni mai mult ca în zilele de sărbătoare. Unii se aşezaseră la mese şi ceruseră băutură, dar cei mai mulţi stăteau degeaba, ascultând lăutarii.
- Ei, Costescule, cum te rabdă inima, a zis llie Moromete într-un timp, când lăutarii se opriseră.
- De ce vrea llie? întrebase cârciumarul fără să înţeleagă despre ce e vorba.
- Cum de ce? Mai întrebi? Fă şi tu cinste, odată în viaţa ta. Câţi inşi sunt aici?
llie Moromete învârti capul împrejur şi spuse iar, tare, în timp ce oamenii aşteptau cu îndoială:
- Treisprezece! Ei, şase kilograme de ţuică. Eu dau trei. Dă şi tu
trei.
Surprins, unul dintre ţăranii care avea o măsură pe masă, ridică ochii:
- Mulţumesc, nu beau zise el tare, învârtindu-şi ochii în cap, dar nimeni nu se uită la el.
Costescu ridică sprâncenile şi după câteva clipe răspunse:
- S-a făcut. Ce nu fac eu pentru d-ta, Nea llie?
- Mănânci şi un pui fript, zise foarte serios un ţăran.
- Numai vezi să nu-i pui apă, în ţuică, se auzi alt glas.
- Ei, ceara ta de colţat, răspunse Costescu zâmbind. Mă, cur pictat, era vorba să treci ieri să vorbeşti cu nevastă-mea...
„Nu s-ar putea spune că nu sunt generoşi", gândi Niculae uitându-se la Călin Dogaru. „Nici asta nu-şi dă seama", îşi spuse el mai departe, satisfăcut.
- Noroc, Dogarule, zise llie Moromete întorcându-se cu faţa la masă şi apucând paharul.
Călin Dogaru răspunse ridicând paharul deasupra nasului, fără sa mai ciocnească. Anton era ameţit şi de câteva ori bătrânul îl ghiontise când acela, obosit, lăsase capul pe masă.
- Ei, locane, strigă Niculae trântind vitejeşte pumnul în masă. Ai murit:
Lăutarul zâmbi şi se uită în spate la cei doi ţigani care îl ajutau.
1
1328 NOTE. VARIANTE. SURSE
- Nea Ilie, noi ne ducem, spuse deodată Dogaru mişcându-se în scaun şi privind la ceilalţi.
- Ce vorbă e asta. Abia acum plecaţi? Nu se poate! Ne supărăm, ameninţa Ilie Moromete încet şi hotărât.
- Mai stai, mă, al lui Dogaru, deschise gura Pârâleaţă. Mai stai, că avem timp. N-au intrat zilele în sac. Ce dracu! încheie el vorbind de i se auzea glasul până în drum.
Niculae Moromete, ameţit şi el, începu să râdă din senin.
- Ei, cum e, zise el tare, uitându-se la Dogaru. Ce? comuniştii nu beau?
- Ba să fie-al dracului care n-o bea, clempăni Pâtâleaţă dogit. Am să beau! Am să beau!! Mă, am să beau!!!
- Ei, opreşte-te, se auzi un glas. Ai să beai!
- Bea, lovi-te-ar buba.
- Bă, strigă Pătâleaţă. Acu viu la tine, Iocane, de ce nu cânţi mă, că când ţi-oi da una tu-ţ' ciorapii mă-tii îţi sare dibla deparre.
Ţiganul dădu din umeri şi spuse ceva, dar gălăgia din cârciumă îi acoperi răspunsul.
- Nea Ilie, noi tot ne ducem, spuse Călin Dogaru încet. Rămânem înţeleşi. Eu spun la oameni să facă rost de bani...
Ilie Moromete se încruntă:
- Bine mă, aşa să faci, dar stai jos, că nu te las să pleci. Costescu se aplecase peste tejghea, spre lăutari:
- De ce nu cântaţi mă, ce e cu voi?
Iocan ridică vioara şi i-o arătă cârciumarului.
-Am trimis să mi-aducă altă coardă, spuse el. Niculae Moromete izbucni iar în râs, ridicându-se de astă dată în picioare şi uitându-se la uşa dinspre drum a cârciumii.
- Uite de ce nu cântă, arătă el eu capul. O aştepta pe ea.
VI
- Ei, ga Mărio, la mulţi ani, spuse Costescu zâmbind. Mai dai din când în când, vasăzică, şi pe la sfânta noastră biserică. Bine-ai venit!
în fund, cineva începuse să cânte tare, cu glas lung. Foaie verde foi ca pruna Pe mine ma doare...
NOTE. VARIANTE. SURSE 1329
Hohotele de râs îl făcu pe Ilie Moromete să înroarcă gâtul.
- Taci mă, e o muiere aici, şopti cineva celui cu cântecul. Tot atunci un glas ascuţit ca de pasăre rea se înfipse.
- Ii goneşti de-aeasă şi acuma îi laşi pe drumuri?
- Ei, fir-aşi al dracului, făcu Patăleaţă cu gura mare.
Ilie Moromete se ridică liniştit de la masă, se apropie de sorâ-sa, o apucă srrâns de braţ şi începu să meargă cu ea spre uşă, fără să scoată un cuvânt.
Niculae şi Patăleaţă râdeau.
Bătrânul deschise uşa, îi făcu vânt afară şi se întoarse la masă încercând să-şi descreţească fruntea.
- Te-a zgâriat rău, mă, zise Niculae uitându-se foarte vesel la Anton.
Acela ridică fruntea vrând să răspundă, dar un hohot de râs care cutremură geamurile îl opri. Guica inrrase iar pe uşă ţipând, scoasă din minţi:
- Huo! Ai mâncat averea copiilor, hoţule! Vai de capul tău. Şi averea mea ai mâncat-o!
Cuvintele din urmă, stârniră alt hohot de râs. Ilie Moromete se încruntase rău şi se uita la femeie fără să clipească.
- Am să spun, tipă Guica păşind iar spre masa fratelui. Să ştie toată lumea, Ilie, că ai fost un hoţ, altfel n-ai fi vândut pământul ălora...
- Ga Mărio, strigă Anton sărind de la masă şi vrând să-i iasă din nou înainte, dar bătrânul îl apucă de umăr şi-i apăsă tare trântindu-l la loc, fără să se uite la el.
Niculae dădea semne de nelinişte, frământându-se pe scaun.
- Tată, dă-o afară şi spune-i cuiva să n-o mai lase, zise el muşcându-şi buzele.
- Numai hoţii îşi lasă feciorii pe drumuri şi înfunda cârciuma... Ilie Moromete strânse pumnii şi deodară urlă:
- Mărio, ieşi afară!
- Crezi că mi-e frică de tine, răspunse Guica venind spre el. Ce-ai să-mi faci?
Oamenii se opriseră din vorbit şi ascultau. Tăcerea care se făcu în cârciumă ascuţi şi mai rău limba femeii:
1330
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1.331
- Ce-ai să-mi faci, mă, ce-ai să-mi faci? Că atât îţi mai trebuie. Am să te fac ca p-o albie de porci. Că de când te ştiu n-ai zis na! Numai pe-ai tăi i-ai îndopat. Şi acuma te-ai dus şi ai vândut, ţi-ai lăsat copiii pe drumuri...
Tot mai ascuţit, glasul femeii se ridica mereu cu fiece cuvânt. Câţiva ţărani îşi astupaseră urechile cu podul palmei. Guica stătea în mijlocul cârciumii şi de câte ori vorbea, ridica o mână în sus ameninţând şi apropiindu-se pas cu pas fără frică de masa fratelui. Acum, ea se opri pe loc şi-şi roti ochii peste oameni, arătându-1 pe bătrân:
- Aşa a făcut. I-au venit copiii din Bucureşti şi el i-a dat afară. Pe urmă s-a dus la alde Palici şi le-a vândut tot pământul şi acuma chefuieşte, hoţu...
llie Moromete se ridicase iar de la masă. Părea liniştit, dar mâinile îi tremurau rău. Deodată el apucă o sticlă de gtk şi o ridică fulgerător deasupra capului.
- Ieşi, urlă el.
- Unchiule, ţipă Anton, apucându-1 de braţ, galben la faţă, dar tot atunci bătrânul aruncă sticla cii putere spre Guica. Femeia se îndoi cu o repeziciune uimitoare şi geamul de la uşa cârciumii zornăi asurzitor.
- încă ceva, spuse Guica.
llie Moromete izbi scaunul în lături şi apucă alta sticlă. Fruntea i se roşise ca para focului. Ridică braţul să lovească iar, dar mişcarea îi încremeni în aer. Sticla îi căzu alături.
- A! icni bătrânul rămânând o clipă în picioare, cu gura larg deschisă; apoi se prăbuşi ca un sac.
Niculae sări înspăimântat, râstumând masa. Paharele şi sticlele se făcură ţăndări.
- Tată!
- Unchiule!
Anton îl şi apucase de umeri încercând să-1 ridice. Oamenii încremeniseră de uimire. în acest timp, Guica păşise ca o umbră spre uşă şi ieşise afară. Niculae şi Anton îl ridicaseră pe bătrân şi-l aşezaseră pe-un scaun.
- Aduceţi nişte apă, strigă cineva.
- Antoane, ţine-1 să iau nişte apă. Apă, strigă el crunt, uitându-se la Costescu care înţepenise şi el în mijlocul cârciumii.
Anton îngenunchie lângă scaun şi începu să-1 sgâlţâie pe bătrân strigându-1 întruna, înspăimântat de privirea bulbucată a aceluia. Oamenii se ridicară de la mese neliniştiţi. Călin Dogaru se apropie şi el de llie Moromete, îl descheie la gât şi-i turnă ţuică pe ceafă. Omul leşinat nu dădea nici un semn de viaţă.
- Doamne apără, se auzi un glas şi cineva se închină. Niculae îl dăduse la o parte pe Anton şi-l apucase pe tatăl său de mâini zgâlţâindu-1 şi el cu toată puterea. La un moment dat bătrânul se prăbuşi iar fără mişcare. Niculae, cu dinţii clănţănind, nemaiştiind ce să facă, îşi frângea degetele desnădăjduit, cu ochii turburi, cuprins de groază. Abia acum, fulgerat de un gând, el se repezi spre pieptul tatălui său, îi smulse cămaşa şi-şi lipi urechea în dreptul inimii.
- Oameni buni, strigă el deodată, ca un nebun, a murit... Ţăranii se înfiorară. Câteva clipe o tăcere grea se lăsă. Anton se
uita la fiecare, fără să înţeleagă.
- Ce staţi, se rugă el cu glasul tremurat, aplecându-se peste unchiul său. Niculae, ajută-mi...
Nimeni nu se mai mişca.
- Niculae, ţipă Anton cu ochii holbaţi.
Acela căzuse într-un scaun cu capul între mâini, cu părul răvăşit, tremurând mereu.
- Niculae, tipă Anton din nou, de astă dată lung şi desnădăjduit.
- Luaţi-1 de-acolo, spuse Călin Dogaru. Daţi-1 la o parte. Cineva se apropie de Anton şi îl apucă de umeri. Abia atunci
flăcăul înţelese ce s-a întâmplat. Se uită năuc la vărul său, la trupul răsturnat al unchiului, faţa i se îngălbeni şi deodată scoase un strigăt sfâşietor.
- Unchiule! Unchiule!...
Cei care îl ţineau, îl întinseseră leşinat [fragment de filă lipsă] pe mâini şi-l scoaseră afară...
Auzind ţipetele, Paraschiv Moromete o luase la goană şi se întâlni cu Guica. El o oprise apucând-o de piept şi împingând-o îndărăt gâfâind:
- Ce s-a întâmplat, a întrebat el furios. Ce-ai făcut? Spune repede, ai înnebunit? Ce s-a întâmplat acolo? De ce ţipă?
1332
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1333
Neputând să-şi dea_ seama de unde vin ţipetele, presimţind o nenorocire, femeia tăcea înspăimântată.
Paraschiv a îmbrâncit-o în lături şi a alergat mai departe. El a intrat înlăuntru în clipa când oamenii ridicau mortul de jos, sfătuindu-se ce e de făcut. El se opri în prag şi înfiorat de tăcerea şi chipurile oamenilor se lăsă pe-un scaun, simţind că i se taie picioarele. El văzu pe Niculae smulgându-şi părul şi înţelese că bătrânul e mort.
- Niculae, zise el răguşit, apropiindu-se fratele său vitreg. Cum s-a întâmplat? Ce-a fost? A murir?
- Inima, şopti acela pierdut, răsuflând greu. Vezi ce e cu Anton..., i s-a făcut rău... Vezi, du-te, Paraschive...
Paraschiv se închină mergând afară în urma oamenilor, uitându-se înfricoşat la chipul tatălui său.
- Doamne, Doamne, şopti şi Costescu închinându-se, galben la faţă. Ce nenorocire! Era bolnav de inimă!
- Da, bolnav, strigă Niculae cu faţa răvăşită! Bolnav rău şi nu s-a ferit!... Tată, tată!
Afară, Anton se trezise şi leşinase din nou. Patru oameni luaseră mortul şi pornise cu el să-l ducă acasă. în faţa cârciumii se adunase multă lume. închinându-se mereu, Costescu îl apucase pe Niculae de braţ, luase din tavan petromaxul şi ieşiseră împreună afară. Intre doi oameni, Anton se rrezise şi fără lacrimi, palid, şoptea încet, cu o mirare sfâşietoare:
- Unchiule! Unchiul meu!!!
Cârciumarul lumina drumul, strângându-1 pe Niculae de braţ şi îmbărbătându-1. în trecere glasurile oamenilor se auzeau în întuneric şoptind cu groază, alungând copiii.
Anton mergea împletieindu-se între doi oameni şi acum tăcea, istovit şi năuc. Aproape de casă, convoiul se mai împuţina. Când au ajuns la poarta lui Ilie Moromete, cei patru s-au oprit vrând să întrebe pe Niculae ce să facă.
- înlăuntru, a spus Costescu hotărât.
După aceea au intrat în curte. Au ieşit fetele şi mama lor. Ele nu ştiau nimic. Fata cea mică a leşinat, iar nevasta mortului a început să ţipe îngrozind lumea. Măria Moromete se luase şi ea după mort şi acum stătea lângă parmalâc, jeluindu-se cu glas uscat:
- Aoleu, Ilie! Ilie-Ilie!... De ce murişi, Ilie?
încetul eu încetul lumea mai străină a plecat şi au rămas numai vecinii şi neamurile. Ţipetele şi vaetele au ţinut până după miezul nopţii apoi s-au oprit. Numai din când în când, pe neaşteptate, glasul singuratic al Catrinei Moromete spinteca noaptea înfiorând somnul copiilor.
- Ilie! Ilie! Cui m-ai lăsat, Ilie?"
B. SFÂRŞITUL LUI MOROMETE
Această versiune enunţă pe prima jumătate de pagină, cu majuscule de diverse mărimi, un fel de copertă:
MARIN PREDA SFÂRŞITUL LUI MOROMETE
ROMAN VOEUMUI.I PARTEA ÎNTÂIA
Capitolul I
O primă parte conţine 105 file (p. 1-210) şi este scrisă pe coli de dimensiuni mai mari, 23 x 32, pe hârtie lucioasă, probabil obţinută de la o tipografie. Este scrisă coala întreagă, fără margini, faţă-verso, cu numerotarea chiar în capul paginii, având un număr considerabil de rânduri, în medie 53-54, scris drept, lizibil, „de învăţător", şi deplin economicos.
Pe prima pagină este indicaţia: „Sinaia 20 ian. 1949\ adică anul începerii noii versiuni, indicat, de altfel, şi în mărturisirile făcute. Devine astfel limpede că este vorba de o altă variantă a romanului, renunţând la Oameni urâţi din care sunt reluate întâmplări, scene şi personaje.
Paginile 211-270 (30 file), probabil din lipsa hârtiei „speciale" pe care o avusese până atunci, sunt scrise pe coli
1334
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
13.35
ministeriale obişinuite, dar în acelaşi mod propriu de acoperire a ambelor feţe, aproape zgârcit.
Manuscrisul cercetat este împărţit în trei părţi (1, II, 111), capitolele fiind numerotate fiecare separat; I. O masă veche; II. Vasile Boţoghină; III. Tudor Bălosu; IV. Birică; V. Pumnul frumos; VI. Grigore Armeanca; VII. Plecarea; VIII. Paraschiv, Nilă şi Achim; IX. Baraj de mitralieră.
Din vreme în vreme apar şi alte date care marchează scrierea unor părţi. Astfel, capitolul Pumnul frumos este datat „Martie 1949", capitolul Grigore Armeanca cu care începea Partea a Il-a - „Sinaia, 1 august 1949", iar capitolul Paraschiv, Nilă şi Achim esre „terminat 2 februarie 1940", ceea ce confirmă mărturiile că versiunea a fost elaborată în anii 1949-1950, cum rezultă din Viaţa ca o pradă.
Versiunea reprezintă un pas înainte spre configurarea viitorului roman, un loc important ocupând scenele privind învăţătura şi premierea lui Niculae Moromete. Pentru a se observa stadiul de lucru, reţinem câteva pasaje la care scriitorul, parţial, avea să renunţe şi ne miră faptul că ele nu au fost incluse în microromanul Niculae Moromete, deşi l-ar fi îmbogăţit.
Renunţarea la o parte din aceste scene iniţiale a fost definitivă. Publicăm câteva pagini pentru a se observa modalitatea proprie de restrângere ca procedeu specific folosit de la o variantă la alta:
„- Marin N. Marin!
Apoi tăcu, plimbându-se şi fără să se uite la cei pe care îi striga şi care se ridicau tăcuţi şi parcă vinovaţi în picioare, spuse mai departe, rar şi stins:
— Costovici Petre!... Crâşmac Ion... Toderici Viorel!
După ce strigă aceste nume, învăţătorul mai tăcu un timp, apoi, fără să se oprească din plimbat şi fără să se uite la cineva, începu să vorbească rar şi cu mari pauze între unele cuvinte:
- De ce nu vreţi să învăţaţi?... Nu vreţi deloc să vă puneţi cu brâncile pe carte!... Am să vă las repetenţi! Toderică! Tu de ce nu
înveţi? Ce treabă ai? Crezi că dacă tac-tău e director, am să te trec clasa? Şi tu Crăşmac? Tu ce treabă ai?... Enăchescu!... De ce nu vreţi să învăţaţi?... Am să vă las repetenţi!... Staţi jos. După un timp învăţătorul spuse iar:
- Moromete!
Niculae se ridică în picioare.
- Tu ai mai învăţat cât ai lipsit? -Am învăţat, dom' văţător!
- Care domnitor îţi place ţie mai mult?
- Mihai Viteazul!
- l.a ce an a...
- 1592-1601!
- Unde a avut lupte?
- Cu turcii la Câlugăreni pe urmă la Gorăslău şi...
- Ia spune-mi de ce n-a putut el să facă unirea celor trei ţări româneşti?
- Pentru că el n-a făcut decât o unire teritorială, răspunse Niculae mândru. El s-a unit cu ungurii şi românii l-au părâsir...
- Bine, stai jos! Băieţi, începu învăţătorul oprindu-se din mers şi răzimându-se de-o bancă. La toamnă o să treceţi la alt domn învăţător. Mai avem mâine de învăţat şi pe urmă vine serbarea... Moromete, învaţă şi tu o poezie! Acuma, că ne despărţim (eu plec mâine pe la Roşiori) vreau să vă spun că să vă rugaţi de părinţii voştri şi să vă dea mai departe la şcoală."
„După doi ani a căutat alt ajutor. Odată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără trei foaie uriaşe cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună şi mai ales înlocui nicovalele şi baroasele cu unele mari şi piuitoare de se auzeau până departe.
In acelaşi timp, un potcovar tânăr din sat, care avea şi el un atelier, închise obloanele şi trecu în atelierul lui Iocan. După cinci ani, Iocan îşi cumpără o maşină de treierat şi îşi făcu o casă nouă. Cu toate că se îmbogăţise, Iocan lucra mereu cu aceeaşi putere ca la început. Buza lui se făcuse şi mai groasă şi el însuşi se îngroşase de două ori cât era înainte. Avea un piept ca de bou şi nişte muşchi la braţe înfricoşetori. Se scula cu noaprea în cap şi începea să lucreze cu sete. O căruţă făcută
1336
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1337
de el nu se mai desfăeea până nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă hi atelierul lui, ţinea mai mult decât una nouă.
După o vreme începu să primească lucru şi de prin alte sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt: potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugâriile. Avea doi lucrători buni şi trei ucenici. Iocan mai păstrase însă şi obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul căruia îi dregea ceva, să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii şi cu toată averea strânsă, îi ţinea tot cu burţile goale şi desculţi. De altfel nimănui nu i se părea că trebuie altfel. Numai Ilie Moromete spusese odată în glumă: «Ţiganul tot ţigan, oricum l-ai da». Ilie Moromete nu avusese dreprate pentru că atunci când la doi dintre copii le veni timpul de şcoala, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraş şi cu încălţăminte bună. Ceea ce nu ştiau însă oamenii, era că rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript eu usturoi şi pâinea albă şi proaspătă ca untul".
„Ilie Moromete ieşise din curte şi se îndreptase spre fierăria lui Iocan Buzatu să dea zimţi celor două seceri care îi mai rămăseseră din vara trecută. Fierăria lui Iocan era aşezată la o răspântie de uliţi, nu prea departe de casa lui Ilie Moromete. Era cea mai mare şi mai bună fierărie din comună. Iocan, în timpul vieţii, o mărise cu încetul. I.a început când era mic, tatăl său - un vestit lăutar - vrusese să-l înveţe sâ cânte la vioară şi să-i ia locul, aşa cum se întâmpla totdeauna. Iocan însă, era un băiat urât - avea o buză peste măsură de groasă şi lăsată în jos - şi chiar de-ar fi învăţat să scârţâie la vioară, n-ar fi făcut nimic, pentru că nu avea deloc glas. Tatăl său îl dădu atunci la şcoala de meserii din Miroşi. Iocan bătrânul - tot Iocan îl chema şi pe el - era un ţigan înstărit, îşi cumpărase chiar şi câteva pogoane, deşi câştiga destul cu taraful său. Iocan fiul stătu trei ani la şcoală şi nu mai vru să-l urmeze şi pe al patrulea, să ia „diplomă". Deschise încă de tânăr un atelier de fierărie şi începu să lucreze. Oamenii nu prea veneau la el, erau alţi fierari şi potcovari bătrâni care nu învăţaseră meseria la şcoală.
Iocan nu se dădu însă bătut. In al doilea an, un om nevoiaş veni la el şi-l întrebă: «Mă, Iocane, tu ştii să faci căruţe? De trei ani de zile de când mă căsnesc să înjghebez ceva şi nu pot. Alde oţii ăştia îmi cer două mii de lei. Am obezile, ioitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?» «Ii-o fac, nea cutare, cu o mie cinci sute de lei! Adu lemnăria şi dacă nu ţi-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un ban.» Căruţa făcută de
Iocan a stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură şi nu le venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o facă şi mai ales aşa de ieftin.
Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-şi caute un ajutor".
„Să vă dea la o meserie, că la altă şcoală n-au ei bani. Dar să nu lăsaţi cartea. Şi eu am fosr ca voi şi singur... Tata era mai sărac decât oricine... am învăţat... în vacanţe am muncit pe la alţii... erau alte vremuri, mai grele, acuma... uite, tu Boţoghină, tac-tău nu e prea bogat, dar tot are un lot acolo, nu muncea ca părinţii mei pe moşia ciocoiului! Aşa, Boţoghină, tu eşti o fată care înveţi bine, poate tac-tău să te dea barem la o şcoală de meserii! Să te rogi de el, auzi? Şi tu la fel, Ţugurlane, şi tu Moromete. Tac-tău are, Moromete! Mai Iasă oile! La oi să se bage Crăşmac şi Marin. Marin şi... Toderici! Nu ţi-e ruşine, Toderici!...
învăţaţi carte! Mergeţi la meserii, plecaţi de-acasă! Altfel, rămâneţi proşti! Lăsaţi-i pe-ăia care au şi nu vor să înveţe! Voi să nu rămâneţi proşti. Că dacă vă faceţi mari, o să intraţi slugi pe la ei... Auzi, Boţoghină? Auzi, Ţugurlane? Că altceva nu puteţi să faceţi. Atât aveţi şi voi. Capul vostru, mintea!... Şi să nu daţi îndărăt! Dacă nu vă lasă ai voştri, învăţaţi singuri, nu pierdeţi vremea şi pe urmă după un an doi, fugiţi de-acasă, şi feriţi-vâ sănătatea. Să nu răbdaţi de sete şi de foame, să nu umblaţi desculţi când nici nu s-a topit zăpada...
...Nu lăsaţi cartea din mână! In loc să pierdeţi vremea, citiţi."
„Dacă aţi şti carte, v-aţi da seama ce e de făcut. Dumneavoastră aţi mai primit pământ după război, dar viaţa s-a făcut mai bună numai pentru unii. Eu am vrut să vă spun că trebuie să vă daţi copiii la şcoală, să înveţe carte şi să se facă meseriaşi. Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoastră. Aşa că la toamnă lăsaţi-i pe copii, rupţi, cârpiţi, să vie la şcoală. Rupe de la gură şi i-ai numai o carte-două, şi pe urmă dă-i drumul să se ducă. Uite, e aici o şcoală de meserii, la Miroşi. Bursierii nu plătesc nimic. E nevoie de meseriaşi. Şi pe urmă am citit ieri în ziare; dumneavoastră, dacă nu ştiţi carte, nu citiţi ziarele; şi uitaţi-vă: sunt în Bucureşti nişte ateliere mari ale C.F.R.-ului. în ziar spune că atelierele Griviţa au înfiinţat o şcoala gratuită de ucenici; elevii să aibă patru clase primare şi să fie sănătoşi; au nevoie de
1338 NOTE. VARIANTE. SURSE
lucrători; nu se plăteşte nimic, îl ţine pe ucenic în cămin, îi dă şi mâncare şi îmbrăcăminte; dimineaţa învaţă carte, după masă învaţă meserie; şi stă patru ani; după patru ani iese din internat şi primeşte leafă. Are cu ce trăi! Şi sunt mulţi, au altă putere, nu ca dumneavoastră care vă destrămaţi în fiece an. Daţi-vă copiii acolo. Şi mai sunt şi alte şcoli, am citit de una la fel: în Olteniţa, la Spanţov, Ia fel ca şi la Griviţa, nu costă nimic. Dar asta înseamnă că să vă daţi copiii să facă cel puţin patru clase primare. Strângi din dinţi, îi faci o obială în picioare şi-i dai drumul să vie. In clasa mea, aşa au făcut copiii, că am stat de vorbă cu părinţii lor şi unii m-au ascultat. Uitaţi-vă la ei, am să strig acuma premianţii.
învăţătorul se opri; sudoarea îi curgea în şiroaie pe obraji şi pe gât. El tuşi sec, îşi duse batista la gură şi se întoarse spre coridorul şcolii.
- Veniţi mai încoace, haide, băieţi. Apoi reveni la catedră: premiul întâi e Boţoghină Irina şi Moromete Niculae. Haide, Boţoghină, treci încoace.
Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se vedea că învăţătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile înţepenite; fata lui Boţoghină se urcă pe catedra şi se uită drept în sus, spre învăţător.
- Treci aici, îi spuse Teodorescu luând-o de umeri şi împingând-o în faţa scenei. Spune poezia.
Cuvântarea învăţătorului făcu însă o impresie de necrezut. Oamenii începură să se foiască neliniştiţi, şoaptele se înteţiră, unii ieşiră din bănci şi începură să se strige pe nume, tare şi fără să mai ţină seama de serbare. Teodorescu ridică mâna şi ceru să fie linişte, dar glasul îi era acum obosit şi nimeni nu-1 mai auzi. Interveni directorul a cărui voce acoperi puternic zarva dintre oameni:
- Lăsaţi gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic. Ascultaţi aicea. Prospectul cu Spanţov şi cu Griviţa a venit şi la primărie, o să fie afişat, să-I citiţi. Acuma faceţi linişte.
Fata lui Boţoghină începu să spună poezia. Teodorescu însă o opri până ce se făcu cu totul linişte. Se vedea că el ţine neapărat ca oamenii să asculte poezia. Fetiţa începu:
I
NOTE. VARIANTE. SURSE 1339
POVESTI A de Anton Pann
' Două pisici într-o casă, surori, fraţi vei să le zici
In căinară după masă intrând ca nişte pisici, Mirosiră, coliliră, din taler în taleraş Şi-ntre altele găsiră şi o felie de caş. Sar amândouă d-odată, asupra-i se grămădesc Pentru el vor să se bată, fac gură, se gâkevesc. Şi una şi alta rele, mârâiă şi miuia Să-l împartă între ele nicidecum nu se-nvoia Şi ca să nu să mai certe, merg la cotoi, cer la el /  Ca prin dreaptă judecată să le-mpace la un fel.
Cotoiul, ca om cuminte, le-a zis: - „Nu vă mai certaţi! Ce folos mii de cuvinte? eu ştiu cum să vă-mpăcaţi. Cine le împacă toate, e cumpănă pre pământ, Şi împotriva lui nu poate, nimeni să zică cuvânt".
Şi zicând acestea, apucă şi curnpănele pe loc, Ceru caşul să-i aducă, îl rupse drept prin mijloc, Pune într-o parte ş-alta caşul cel în două frânt, înalţă cu mâna-ndată cumpăna de la pământ. Dacă vede că-ntr-o parte atârnă mai greu niţel Ia din cealalaltă parte şi muşcă ceva din el. IIpune iar; iar ridică; acum dincoacigreu văzând Muşcă şi d-aci niţică ca să potrivească vrând. Apoi iar; şi iar, şi iară, când aci, când colea greu Vrând lor rău să nu le pară, el a muşcat tot mereu, Pân 'se satură pe sine şi lăsă părţile mici; Atunci le potrivi bine şi le dete la pisici.
Fetiţa vru să sfârşească, dar oamenii izbucniră în râsete groase şi nestăpânite; râdeau tare, cu gurile mari, hohotind.
- AI dracu' cotoi, se auzi un glas de pe undeva din fundul curţii.
- Aseaie Cocoşilă, spune Moromete încet; cumpăna, ai auzit? Cotoiul vine şi le pune în cumpănă, face dreptate, mă! ca la judecătorie, colea la noi la ocol!
1340
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1341
- Deşteaptă fată are Boţoghină, Patanghele! Ai auzit ce-a spus? Moromete vru să răspundă, dar deodată ochii îi rămaseră
pironiţi pe scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă.
- Cocosilă! Mă! ÂJa nu e Niculae al meu?
- Premiul întâi la băieţi, Moromete Niculae, spuse Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în faţa scenei.
Ilie Moromete nu se mai îndoi, mai ales că îşi recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoţie, ratăl strigă din colţul lui:
- Mă, n-auzi? Ia pălăria din cap. Şi adăugă încet vorbindu-i lui Cocosilă: săracii de el, nu i-am luat deloc o pălărie şi uite că nu a învăţat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
Teodorescu aşteptă să se facă linişte, timp în care spune şi el elevului să-şi ia pălăria de pe cap - apoi îi dădu o coroană şi câteva cărţi şi-i şopti ceva. Se făcuse linişte, dar premiantul încă nu-şi spunea poezia; învăţătorul îi tot şoptea şi se vedea că elevul se împotriveşte, în cele din urmă învăţătorul îl lăsă şi premiantul tuşi şi începu tare:
UN CÂNTEC BARBAR de Gheorghe Coşbuc
Voi laşi dătători de porunci, Voi râdeţi! Nevolnică turmă, Mai râdeţi, că-i râsul din urmă! S-apropie ziua! Şi-atunci Vedea-veţi, sălbatici barbari, Câmpiile voastre-necate De vuietul multor armate, Ca vuietul apelor mari -Veni-vom ca-n ziua de-apoi; Va plânge cu hohote zarea De cară, de cai, de strigarea, Mulţimei pornite spre voi!
Deodată elevul s-a oprit şi se clătină; el se apucă de catedră cu o mână, înghiţi greu şi încercă să spună mai departe. învăţătorul îi şopti:
- Ajunge, Moromete! Gata!
Dar nu fu ascultat; băiatul îşi reveni şi continuă, deşi pierduse firul:
Din Istru vom face pârâu, Să-l umpli, romane cu sânge, Cu lacrimi pe care le-or plânge Nevestele neamului tău! Toţi corbii şi lupii sătui! Căci vultur să fii, un colos, Cu aripi de repezi furtune Şi cuibid în cer de l-ai pune: De-acolo noi da-te-vom jos!
Ajuns a^ci, elevului începură să-i clănţăue dinţii; mâna cu care sc ţinea din catedră îi tremura rău; totuşi încăpăţânat, el continuă:
Vom face cât cerul de 'nalt Mormântul cadavrelor crunte
____căci acel Dumnezeu
Ce Lisă pe-al vostru pământ Să crească atâta urgie, Acebi nu poate să fie, Nici mare, nici tare, nici sfânt!
Ah, dac-am putea măsură La cât ni-e plină măsura, Vedea-vei ce multă ni-e ura In ziua din urmă a ta!
Că dacă voi toţi aţi muri
- Gata, Moromete, haide! Premiul doi, Ţugurlan Constantin şi Traian Gherghina.
- Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârşească? întrebă Cocosilă încet.
Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc şi o luă repede spre partea din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare. Intră în coridorul şcolii şi se repezi spre fiu cu aşa repeziciune, încât copiii din sală se speriară şi crezură că omul avea să bată pe vreunul din ei:
1342
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1343
- Mă! Ce e cu tine? De ce tremurai? îl întreba încet, cu un glas apăsat şi greu.
Niculae stătea răzimat de zid şi tremura; cu toate acestea, el zâmbea fericit, cu coroana într-o mână şi cu câteva cărţi mici şi subţiri sub braţ. Moromete il apucă de mână şi îl strânse.
Băiatul îşi desprinse cotul din mâna aspră a tatălui şi îngână, stins, clănţănind:
- Păi auzi îmi vine rândul la friguri; nu ştii că două zile mă lasă şi una mâ ia:
- Hai acasă, nu mai sta aici, spune omul cu acelaşi glas. Băiatul se împotrivi, clar până la urmă se lăsă prins de mână şi
tras încet printre oameni, afară din curtea şcolii. Moromete îl ţinea ele mână şi îl îndemna:
- Hai mă! Hai mă!
Copilul mergea zgribulit, şi din când în când se oprea şi-şi strângea braţele clănţănind; se închircea şi dârdâia parcă ar h suflat crivăţul peste el:
- Uuuu! drrr: Taicule, mi-e frig rău, taicule!
- Hai, mă! Hai p-aci pe la soare, răspundea omul încet. Intr-o vreme, aproape de casă, băiatul se lăsă deodată pe vine şi
dinţii din gură începură să-i toace des, ca şi când fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor; clănţănea acum neîntrerupt şi gemea greu; coroana de flori îi căzu în ţărână şi cărţile îi alunecară şi ele de sub braţ şi se împrăştiară pe jos.
Moromete se uită în jur zăpăcit şi nemaiştiind ce să facă, se aplecă şi strânse lucrurile copilului; îi luă coroana de jos cu nişte mişcări sfioase, abia atingând buchetele de flori, apoi adună cu aceleaşi mişcări line cărţile împrăştiate; el se apleca încetişor, prindea cartea de colţ şi o ştetgea de praful de pe ea făcând-o să alunece lung peste cămaşa şi izmenele sale; apoi o lua sub braţ şi aduna altă carte; în acest timp băiatul încercă să se ridice; el chiar se ridică pe jumătate, dar se adăposti numaidecât lângă genunchii tatălui:
- Taicule! Uhuhu, tăicuţule, ameţesc... mi-e frig rău... mă duc în jos...
Şi se agăţă de izmenele omului cât era de mare, turtindu-şi pălăria de pulpele lui; atunci omul făcu o mişcare să-1 apuce de subsuori, clar se opri şi-şi întinse gâtul în aer; sub bărbie i se ridicase şi rămăsese
înţepenit mărul nemilos al lui Adam; omul căută aer cu buzele deschise şi înghiţi adânc, şi cu caznă ghemul dureros care îi tăia răsuflarea; apoi se aplecă, vârî un braţ sub picioarele chircite ale băiatului şi apucându-1 cu celălalt peste mijloc îl ridică de la pământ şi îl strânse la piept; se pare însă că această mişcare îi făcu rău bolnavului, pentru că el îşi încolăci strâns braţele de gâtul aspru al părintelui şi se lipi gemând de pieptul lui; braţele încolăcite de gât nu-i conveniră însă omului, pentru că în aceeaşi clipă din ochii lui adânciţi sub fruntşa bombată ţâşniră lacrimi mari şi tot atunci glasul său se auzi bolborosind în liniştea de vară a şoselei:
- Hai, mă! Hai, mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de treaba! vă îmbolnăviţi aşa fără nici o socoteală... Că eu când vă spui... voi...
Moromete porni cu băiatul în braţe şi mergând se feria să se uite la băiat; vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Când ajunse în faţa porţii el o împinse cu piciorul şi intră. Se apropie de prispa înălbită de soarele fierbinte de vară şi strigă:
- Ilinco, Tito!
Fata cea mare, Tita, ieşi din tindă unde făcea mâncare şi când îl văzu pe tatăl ei cu Niculae în braţe se sperie. întrebă ce s-a întâmplat. Moromete, în loc să-i răspundă câ băiatul e prins de friguri, spuse că a luat primu întâi. Fata se apropie de tatăl ei şi îl apucă pe Niculae cu două degete de bărbie:
- Mă, ţestosule, ai luat primu întâi, mă ? întrebă ea cu veselie. Niculae gemu şi deschise ochii; se vede că el auzise cuvântul
ţestosule, care însemna ceva în legătură cu capul Iui mare; se svârcoli în braţele tatălui şi încercă să dea în sora lui. Aiura:
- Stai tu, să trec eu valea... Să vezi cum te duc eu cu o câpăţână de usturoi... lovi-te-ar moartea de Bisisica!...
- Hai, Ilinco, nu te mai uita, aşterne o treanţâ de pătură pe prispă, că mi-a rupt mâinile, se răsti Moromete lăsându-1 jos pe băiat.
Fata aşternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătâi şi îl apucă pe Niculae de subsuori. II urcă sus şi îl înveli. După aceea Moromete îi întinse fetei coroana şi cărţile:
- Ia astea şi pune-i-Ie undeva... prăpăditul de el... când l-am văzut pe scena-aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu spune... E 'oţ... eu ziceam c-o să-1 lase repetent...
1344
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1345
- Zău, tată? A luat premiu întâi? Nu glumeşti? întrebă fata cu neîncredere.
- De ce să nu ia ?! o întoarse Moromete mândru. L-a strigat acolo primu 'nrâi la băieţi Moromete Niculae... şi el s-a suir lângă învăţător şi l-a văzur toară lumea; Cocosilă zice „ia uite, mă, băiatul tău!"... roată lumea se uita la el...
De pe prispă, Niculae se uita la tată şi la soră cu nişre ochi arzârori. Tremurul îi încetase şi el stătea nemişcat sub cergă şi asculra. Ilinca se întoarse spre el şi îl întrebă:
- Aşa e, mă?
Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă şi Moromete se aşeză tăcut lângă copil care după puţină vreme începuse să aiureze".
Totodată consemnăm şi alte idei de care a ţinut seama la rescrierea romanului.
Astfel, la sfârşitul Capitolului IIIse află această Notă: „în partea întâia trebuie să apară la eroi Grigore Armeanca, ajutorul de mecanic, şi Stan I.Ţugurlan, cel urmărit de jandarmi. Ţăranul trebuie să înceapă încă din prima parte să închege bolovanul uriaş al ţărănimii care va face războiul antonescian şi care va suferi apoi prefacerile adânci şi anevoioase din zilele noastre. Romanul trebuie alimentat mereu cu tipuri secundare care se vor învârti tot timpul în jurul lui Moromete, al lui Aristide, Stan, Cotelici etc."
La începutul Capitolului X, care începe astfel: „Cât îi văzu pe cei doi nepoţi trecându-i pârleazul" (Ms. p. 97), se află următoarea însemnare: „Scena care urmează trebuie probabil să facă parre din primul capitol".
La Capitolul V:
„Acest capitol primul frumos este insuficient; trebuie alimentat cu oameni noi care să... trebuie ca izbucnirea lui Armeanca să fie pregătită, susţinută".
Pe o foiţă, Marin Preda notează, spre aducere-aminte şi alte idei:
„în acest punct, mecanicul morii trebuie să aibă un astfel de trecut:
Când şi-a făcut moară Aristide, Grigore Armeanca, ţăran sărac cu totul fără pământ, lucrase la moară ca muncitor cu palmele. După terminarea morii, el a rămas mai departe şi a învăţat motoarele. Era ajutor de mecanic. Construind fabrică de Jlei, mecanicul principal i-a lăsat în grijă moara şi maşina de treierat; Aristide îi plătea o leafă de mizerie. Astă-primăvară i-a murit un copil. Moartea acestui copil trebuie neapărat intercalată într-unui din capitolele din urmă, împreună cu această prezentare.
Stan I. Ţugurlan, de asemenea, trebuie să apară chiar în primul capitol, dacă se poate în următoarea situaţie: se dă o scenă scurtă la câmp, la săpatul porumbului lui Aristide, unde apare Ţugurlan cu următorul trecut:
Stan I. Ţugurlan, om tânăr, fiul unui ţăran al cărui tată n-a primit deloc pământ pentru că a lipsit din sat fund ordonanţă (cinci ani!!) la colonelul regimentului."
Şi în continuare:
„Desnodământul din ultimul capitol al părţii întâia în ce priveşte Grigore Armeanca este motivat că cu o zi în urmă el îngropase un copil mort de mizerie. Avea cinci copii - Scena cu moartea copilului trebuie să apară undeva."
C- MOROMEŢII
Această versiune, incompletă, conţinând deopotrivă pagini manuscrise, dar şi dactilografiate, „mutilate", dacă ne putem exprima astfel, cu numeroase tăieturi, adăugiri şi modificări de cuvinte şi fraze, este importantă pentru că aici este dat, pentru prima dată, titlul definitiv al romanului, scris cu majuscule şi, de asemenea, se pune Voi. I. Partea întâia. Capitolul I.
1346
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1347
I
Existenţa paginilor dactilografiate, altele decât versiunea B comentată anterior, este pentru noi o dovadă certă că între cele două variante a existat încă una Intermediară (I) pe care, din păcate, nu o cunoaştem. Să fi fost acesta acel „text" care a zăcut cinci ani în sertarul său până când, dacă e să dăm crezare unei mărturii, într-o noapte de Revelion (1955?) ar fi fost descoperit în acel sertar de Aurora Cornu? Sau un text mixt (manuscris + dactilo) încă din 1950-1951?
în anul publicării romanului, 1955, Marin Preda se referea la el, într-o scrisoare către Aurora Cornu, astfel:
„Eu ştiu acest roman pe dinafară, cu toate că nu l-am citit niciodată pagină cu pagină, până la sfârşit (şi totuşi există atâtea adnotări de aceeaşi mână a scriitorului, pentru a se autoavertiza asupra modificărilor ce se impuneau - n.n.). Nu am fost niciodată tentat să fac acest lucru. Nu m-am simţit atras. Iată deci cheia care explică de ce nu I-am publicat şi problema care mă nelinişteşte, dacă e bine dacă să-1 public sau nu. Faptul mi se părea şi mi se pare şi acum că demonstrează viaţa scurtă pe care o are acest roman. El a trăit pentru mine doar cât l-am scris" {Scrisori..., p. 30).
Dar referirea respectivă contrazice multe altele de mai apoi, deşi în altă scrisoare, datată 25 august '56, întâlnim şi această mărturisire:
„Eu cu adevărat că sunt indiferent faţă de Moromeţii, nu-mi mai place ca ansamblu, cred că e greoi de citit (deci, îl citise, acum integral?! - n.n.) şi semnificaţii puţine la lectură. Sunt puţin deprimat că sunt atât de detaşat de lucrarea mea" {Scrisori..., p. 77).
Nici această versiune Intermediară nu avea să-1 mulţumească şi munca va reîncepe cu această variantă C, care debutează cu Iocan şi fierăria lui, ca şi varianta B, dar într-un context altfel evidenţiat. Iată prima pagină:
„Nevoia unor ateliere bune ale fierăriei nu se simţea nicăieri mai mult ca în Câmpia Dunării. Aici, vara, soarele bate nâpraznic câmpia, pământul arde sub picioare. Şinele căruţelor slăbesc, ies după obezi, fierăria loitrelor se deslipeşte de lemn, oiştea şubrezită se rupe, osia, sub greutatea snopilor, plesneşte tocmai când arde cămaşa pe om.
De aceea, prin 1930, un meşter fierar, înfiinţa într-o gară, înconjurată de un grup de sate, un mare atelier de fabricat căruţe şi piese separate, înzestrat cu foaie mari, cu cele mai noi unelte şi asociat cu un atelier de rotărie şi strungârie. Acest atelier, prin calitatea şi preţul lucrului, desfiinţa cu uşurinţă şi în cel mai scurt timp mare parte din fierăriile bicisnice ale satelor cu foalele lor cârpite şi cu meşterii lor înapoiaţi. Fierarii satelor trebuiau ori să se mulţumească de aici înainte numai cu lucru mărunt, cum ar fi ascuţitul unui topor - uneori nici acest lucru nu erau în stare să-1 facă cum trebuie - al unui cuţit ştirb şi ruginit, cu reparatul unui vătrai, un cui, un belciug, ori dacă nu, dacă nu le place atât, să-şi închidă şandramalele lor nenorocite.
Iocan, un fierar din Udup, comună cu peste o mie cinci sute de familii, închisese şi el, pe vremea aceea, atelierul său de fierărie. Pentru că nu avea pământ, el nu se lăsă însă de meserie. începu să dea târcoale prin gară, să-şi dea seama de întâmplare. După ce înţelese cum stau lucrurile, un timp chiar lucră în marele atelier, despre care am pomenit, apoi se întoarse în sat. Un an mai târziu, un chiabur îi gira un împrumut la o sucursală de bancă din Turnu Măgurele, pe singura lui avere, casa şi locul de pe ea, şi îşi redeschise atelierul. Lucrurile se schimbară foarte repede."
Romanul Moromeţilor nu putea începe cu Poiana lui Iocan, bătătura dezbaterilor fundamentale, dar nu simbol al istoriei unei familii menite a fi inima ţăranului român. Cu Moromeţii trebuia să se înceapă şi să se sfârşească această naraţiune şi, până a ajunge aici, Marin Preda a străbătut calea atâtor versiuni de mii de pagini. Scriitorul va relua faptele şi întâmplările, în alte viziuni şi conjuncturi, prelucrându-le şi renunţând la unele rememorări care i s-au părut că îngreunează derularea acţiunii, petrecută în perioada anilor '30. Socotim important să publicăm, pentru exemplificarea încorsetării în timp, câteva
1348
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1349
pagini, cu ecouri despre Răscoala din 1907 şi prezenţa unui personaj, Giungărău, la care s-a renunţat:
„Casa lui Giungărău era aşezată în colţul unei uliţi. După casă şi mai ales după cum arăta gospodăria lui văzută din drum, Giungărău părea să fie un om gospodar, de mijloc. Avea un fanar cu patru rânduri, frumos făcut, înalt, cu acoperişul de şiţă gros de o palmă. De departe semăna cu un acaret. Casa, de asemenea învălită cu şiţă, avea două odăi, cu ferestre mari, cu uşă de tindă la mijloc, cu prispă şi parmalâc. Curtea destul de largă, împrejmuită cu un gard negru, vechi, un gard cam rânjit şi cam stricar, avea, în colţul pe care îl făcea cu drumul, o fântână de ciment, cu două găleţi, cu un jghiab mare întins lângă şanţ. Atât casa aceasta, cât şi fântâna şi fanarul ascundeau de fapr una din acele gospodării roase în miezul lor de o sărăcie învechită şi cruntă.
Fântâna n-avea nici o legătură cu Giungărău. Câr despre fanar, el fusese făcur pe vremea răscoalelor din 1907. Pe vremea aceea tatăl lui Giungărău intrase în pădure şi-şi încârcase de câteva ori căruţa cu copaci doborâţi. Ia sfârşitul răscoalei, după ce fusese închis şi abia scăpase cu zile, omul îşi ridicase acel fanar care dura şi acum. Se vede că tânărul ţăran răsculat fusese pricepur în meseria lemnului şi a consrrucţiilor. Tot atunci el mărise şi casa, pe care o făcuse largă şi bine înfiptă în pământ. Pe vremea aceea abia se însurase şi când izbucnise răscoala, fiul său Voicu umbla prin ţărână. Nu după multă vreme, ţăranul roruşi muri, chinuit de rănile căpătate în închisoare de la zbirii represiunii.
Copiii răsculaţilor din 1907 ţinură minte moartea părinţilor: spre sfârşitul celui de al doilea [de fapt, primul - n.n.] război mondial ţărănimea începu să se frământe iarăşi, ameninţând din nou cu răscoala. De astă dată turburarile ameninţau existenţa statului burghezo-moşieresc; clasa muncitoare pregătea o grevă politică generală şi se orienra cu hotărâre, după exemplul revoluţiei victorioase din Rusia, spre alianţa cu ţărănimea. Ca să poată înăbuşi turburarile muncitoreşti, de care se temea mai mult decât de ţărănime, partidul liberal hotărî exproprierea marilor moşieri. Porolindu-i pe ţărani şi înăbuşind apoi cu energie mişcarea muncitorească, guvernul începe mai la urmă să tărăgăneze şi chestiunea reformei agrare.
Până la urmă o treime dintre ţărani rămaseră fără pământ.
Pe vremea aceea Voicu Giungărău abia împlinise douăzeci de ani. Ca să fie înlăturate turburarile, comisiile de expropriere primiseră ordin sâ spună ţăranilor că vor fi împărţire toate moşiile, că nimeni n-are să rămână fără pământ, să aştepte în linişte hotărârile guvernului.
In acei ani de aşteptare, Voicu Giungărău se însura. Fara pe care o luă avea un pogon de pământ, pe care părinţii îl primiseră pe vremea lui Cuza-Vodă. Ţăranii au aşteptat mulţi ani, dar moşiile rămase n-au mai fost împărţite.
Voicu Giungărău rămase să muncească la fel ca şi tatăl său pe pământul unui moşier numit Marica, despre care nimeni nu ştia dacă mai trăieşte. învoiala se făcea cu administratorul pe care oamenii spuneau, fără să aibă dovezi, că ar fi proprierarul moşiei.
în timp ce treisprezece ani Voicu Giungărău o făcu pe muierea lui să nască şapte copii. Copiii lui însă treceau cu greu peste un an şi jumătate. îndată ce erau lipsiţi de sânul mamei, se gălbejeau şi omul îi ducea la cimitir. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivasul pentru câteva zile, numele micuţului băgar în pământ.
Giungărău şi muierea lui nu sufereau decât atât cât vedeau în poartă această cruce, proaspătă de pe stâlpul porţii. După prima ploaie care învechea lemnul şi ştergea numele scris cu creionul, uitau de micuţ pentru totdeauna. Din aceste naşteri numai doi copii trecuseră de vârsta care îi secerase pe ceilalţi. Unul se făcuse de opt ani, iar altul de cinci. Cel de cinci muri şi el într-o primăvară după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Cel de opt ani se îndărătnici însă şi crescu, în ciuda traiului rău şi se făcu mare. Avea acum Treisprezece ani şi arăta voinic şi sănătos ca unul de şaisprezece ani. Era pe clasa patra primară şi învăţa bine. în aceşti ani, vândură singurul pogon de pământ pe care îl aveau. Despre Giungărău, despre duşmănia lui faţă de oameni se povesreau multe lucruri. Era cunoscută mai ales urmăroarea întâmplare, petrecută între el şi vecinul său, Stan Cotelici. Era înrr-o zi de Paşti. Vecinul, chiabur, trimisese muierea cu ceva de pomană la gardul lui Giungărău. Giungărău, auzind-o că strigă, ieşise pe prispă şi se dusese la gard. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici îl aştepta cu o strachină de lapre covăsit într-o mână, iar în cealaltă cu un colac mare şi frumos, învârfuit cu colivă şi bomboane, colivă care mai avea înfipt în vârful ei un ou roşu şi o lumânare care mai era şi aprinsă.
1350
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1351
Giungărău s-a urcat pe stinghia gardului şi s-a uitat la femeie. Femeia i-a spus: «Cristos a înviat». Giungărău a răspuns blajin: «Adevărat, a înviat». Muierea a spus apoi evlavios, întinzându-i colacul cu lumânarea: «Să fie pentru odihna copiilor voştri!», la care Giungărău a răspuns încet: «bogdaproste» şi a luat colacul în mâna stângii. Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte pe care Giungărău a luat-o în mâna dreaptă. De unde până acum femeia vorbise evlavios, de astă dată îi spusese cu glasul ei de chiaburoaică pe care Giungărău //cunoştea bine: «După ce mâncaţi, să daţi strachina îndărăt», la care Giungărău i-a răspuns: «Nu, n-am să-ţi mai dau strachina îndărăt». Femeia a făcut ochii mari şi s-a uitat în sus la el, intrigată de un răspuns atât de nelalocul Iui. In clipa aceea, Giungărău, care sta peste gard deasupra ei, cu strachina în mâna dreaptă, i-a turnat laptele în cap, dându-i drumul cu strachină cu tot. Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gât murdărindu-i ta ei de zile mari. Femeia a ţipat, iar Giungărău s-a răsucit după aceea pe gard în aşa fel încât să poată asvârli cu colacul. A asvârlit apoi cu boboroaja spre tinda vecinului şi a început sâ înjure smintit: «Vă mama voastră de porci. Acum doi ani când îmi muri copilul, nici scândură pentru tron nu mt-aţi dat! Acuma daţi de bogdaproste lapte covăsit, 'vă mama voastră!»
De doi ani, Giungărău nu mai muncea pe moşia lui Marica. Cristescu, administratorul, îi luase cele trei pogoane şi le dăduse altuia. Giungărău nu muncea pământul cum trebuia, nu avea nici cai, nici plug bun şi nici căruţă şi alte unelte. începuse să lucreze cu ziua pe pământul altora şi mai ales pe acela al morarului Aristide Rădulescu.
După ce ploaia se oprise, de dimineaţă, Giungărău plecă la Aristide să-i ceară bani pentru zilele de sapă şi pentru zilele lucrate la curăţat grâul de pălămidă. Aristide nu-i plătise, îl trimisese pe câmp să vadă ce fel de ploaie a căzut şi dacă n-a fost cumva şi piatră. După ce se întorsese, îl trimisese după Iocan.
De la fietărie, Giungărău trecu pe acasă, apoi plecă la Aristide sâ-i spună că Iocan nu vrea să vie.
«Să ne dea toţi banii, Voicule, îi spusese muierea, a plouat şi s-a mai ieftinit porumbul, trebuie să cumpărăm acuma, că nu mai avem şi mai pe urmă iar se scumpeşte».
Aristide Rădulescu avea cârciumă. Giungărău intră în cârciumă, ceru o ţuică şi vru să treacă pragul. Ia tejghea stătea o femeie grasă, o rudă a morarului. Ea îl privi:
- Nu intra că e cineva la el, are treabă.
Din odaia de dincolo se auzeau glasuri. Cineva striga răguşit, fără teamă, iar Giungărău, uimit, auzea glasul morarului răspunzând încet, parcă cu frică.
- Cu cine vorbeşte? întrebă pe femeie.
- Cu ajutorul lui Tache, Atmeanca.
- Mai dă-mi o ţuică, spuse Giungărău îi se aşeză la o masă mai aproape de uşă, unde începu să asculte cu lăcomie. Glasul răguşit se mai potolise. După o vreme Gingărău începu să înţeleagă despre ce e vorba.
- Am vorbit amândoi anul trecut? întreba glasul răguşit.
- Am vorbit. Dar nu-mi convine. O să te dau afară: găsesc eu repede un ajutor de mecanic lui Tache.
- Găseşti ajutor? Să fii sănătos. Trebuie să-mi plăteşti întâi douăsprezece mii de lei şi pe urmă te dau în judecată că tni-ai furat pământul. Ai acte pentru măgura unde ţi-ai făcut fabrica de ulei?
- Măgura e proprietatea comunei şi eu plătesc chirie şi impozite în fiecare an.
- O să vedem la judecată dacă comuna are acte de proprietate şi dacă ai plătit vreodată chirie şi impozit.
- Armeanca, o să fie rău de tine, spunea Aristide liniştit. Nu-mi convine să-ţi plătesc locul şi nici să-ţi măresc leafa aşa cum am vorbit anul trecut. Eu am făcut din tine, dintr-un ţăran prăpădit, un om! Ce ereai tu acum şase ani, şi pentru asta să-ţi mai şi plătesc! Nu-ţi plătesc nimic.
- De ce nu mi-ai spus de-atunci? Nu-ţi dădeam locul! Te pricepi să vorbeşti frumos, sâ te parfumezi şi să te laude oamenii că eşti deştept. Dar mai al dracului pungaş ca dumneata n-ai să găseşti în judeţul Teleorman.
- Ia seama Ia vorbă, i-o reteză celălalt ameninţător. Vreai să mai stai la moară, bine, nu vreai, du-te-n... mă-ti. Ieşi afară d-aici.
- Uite ce, se înmuie glasul răguşit. Dumneata crezi că un om cu patru copii poate să trăiască cu două duble de grâu pe lună şi câteva sute de lei?
1352
NOTE. VARIANTE. SURSE
NOTE. VARIANTE. SURSE
1353
- Cine e prost nu trăieşte nici cu o sută de duble. Crezi că eu sunt un uzufruct să rin in spinare pe toţi puturoşii din Udup? Du-te la moară şi vezi-ţi de treabă, Grigore?
In clipa aceea se auzi o lovitură de pumn în masă şi înjurături cumplite, apoi Giungărău văzu cum se deschide uşa şi iese pe ea ca o fanromă omul cu care vorbise morarul. Era un ţăran mic, scurt şi îndesat, desculţ şi plin tot de un fel de pospai alb de făină. El trecu iute prin cârciumă fără să se uite în lături, înjurând viaţa şi oamenii, ameninţând şi drăeuindu-se câ lucrurile n-au sâ se oprească aici.
In urma lui ieşi morarul, un tânăr elegant, îmbrăcat de vară, cu pantaloni albaştri bine călcaţi, cu pantofi maron cu găurele, cu o cămaşă gălbuie, fină, cu mânecile sumese; nu arăta a fi nici morar, nici cârciumar. Expresia chipului era copilărească; avea ceva roz peste întreaga figură, ochii albaştri, gâtul rorund şi delicar. Ea râmple părul era uşor încărunţit, ceea ce îi dădea un aer disrins. In sar, femeile îşi băreau capul să afle cu cine din neamul Răduleştilor seamănă morarul.
- Unde e Iocan, de ce n-ai venit cu el? îl întrebă din prag pe Giungărău.
Giungărău răspunse cu plăcere:
- A spus că nu vine măcar de i-ai da mii de lei.
- De ce?
- Aşa, că nu vrea el să vie!
- Du-te, fă, spuse Aristide femeii de la tejghea, şi spune-i lui Năstase să-mi aranjeze motociclera. Apoi se adresă lui Giungărău, glumind: beai ţuică..., maica mâ-si, ce-ţi pasă! Zici că a plouat bine, Voicule, n-a dat piatră?
- N-a dat nici o piatră, nu-ţi fie frică, răspunse Giungărău ridicându-se de la masă. Se apropie de Aristide: zici că-mi plăteşti zilele alea? D-aia am venit... nu mai am ce mânca!
Aristide porni indiferenr spre pragul cârciumii:
- Păi v-am mai spus că frate-meu Năstase ţine socoteala. Duceţi-vă la el să vă plătească! Pregătiţi-vă de rărit, după ploaia-asta o să crească iarba până la brâu...
Din curte se auziră zgomotele asurzitoare ale unui eşapament de morocicletă.
Aristide ieşi în drum în timp ce un om scorea motocicleta în faţa cârciumii. Morarul îşi suflecă pantalonii şi încalecă:
- Treci în spate, Nâsrase, mergem la Tătârăşti. Până la toamnă trebuie să dăm gata moara d-acolo: asociatul meu e o mămăligă... pe mă-sa de imbecil! Nici până acuma n-a plecat să comande valţuri...
Motocicleta sta gata sâ pornească, dar Aristide aştepta: pe drum se vedea venind un om care făcea semne cu pălăria.
- Ce vrea ăsta, Năstase? De ce nu plăteşti Ia oameni când au nevoie?
- Asta e unul, Boţoghină, ce ştiu eu ce vrea? N-a muncit la noi! Apoi strigă! Ce vreai, mă, Boţoghină? hai mai repede! întoarse capul spre pragul cârciumii, scoase din buzunarul vestei câteva monezi galbene şi spuse poruncitor: Ia Giungărău! Nu ştiu câte zile ai, spune la oameni să vie toţi odată, adunaţi-vă dracului într-o zi aici în cârciumă şi vă fac socoteala la fiecare.
- Să trăiţi, dom'le Aristide! spuse omul care se apropia pe drum. Se opri lângă motocicletă.
- Noroc, Boţoghină, răspunse morarul grăbit. Ai ceva cu mine?
- Păi de, aşi avea! zise omul cu îndoială. Văz că pleci.
- Despre ce e vorba?
- Nişte pământ... Aşi vrea să dau câteva pogoane... Aristide slăbi zgomotul motocicletei. Se uită la om. Privirea lui
albastră se oţeli, rămase încremeniră, parcă ameninţătoare, în aceea a ţăranului.
Răspunse rare, cu răceală:
- Bine, o să vedem. Acum am rreabă. Motocicleta porni asurzitor şi se puse în mişcare."
Renunţarea la asemenea capitole a fost în avantajul concentrării acţiunii şi a personalizării caracterelor.
După această versiune a existat, desigur, cea Finală (F). Este, după opinia noastră, cea care a fost dactilografiată şi trimisă la tipar. Dar, nici aceasta nu a fost descoperită de noi. Este posibil să fi rămas la corector sau redactor - în cazul în care operaţiunea s-a produs în cadrul redacţiei „Vieţii Româneşti" sau a Editurii de Stat pentru I .iteratură şi Artă, sau a altui iubitor al scrisului lui Marin Preda.
1354
NOTE. VARIANTE. SURSE
Modificările au fost destul de importante, dovadă a luptei cu perfecţiunea. Numai un împătimit al scrisului - cu toate mărturiile „discutabile" care ar exista! — stăpânit de această meserie, a putut ajunge la atâtea versiuni, cel puţin cinci sau şase, dintre care noi am cunoscut un număr de pattu. Dar, chiar şi după apariţia în revista Viaţa Românească au fost făcute modificări, aşa cum s-a întâmplat aproape la toate ediţiile, cu un interes special atunci când le-a efectuat pe cele considerate definitive: la apariţia împreună a celor două volume, ediţia a IlI-a şi a IV-a.
încât, schematic, am putea prezenta evoluţia manuscriselor si versiunilor Moromeţii i astfel:
încercări răzleţe
• de şcoală
• după debut
' Salcâmul şi alte „nuvele" din ' întâlnirea din pământuri
Pagini disparate uneori având titluri ca:
• Intre doua focuri
• Im Treierit (Tudor Balotit)
VERSIUNEA A	- OAMENI URÂŢI
	
VERSIUNEA 8	- SFÂRŞITUL WI MOROMETE
	
VERSIUNEA / -	INTERMEDIARA
	
VERSIUNEA C	- MOROMEŢII
VERSIUNEA F FINALĂ „VIAŢA ROMÂNEASCA"
VERSIUNEA EDITORIALĂ 1955
„REVĂZUTA ŞI ADĂUGITĂ"
CUPRINSUL
Prefaţă .................................. V
Cronologie...............................XXXV
Argument ............................... CIX
I. NUVELE ŞI POVESTIRI
1. întâlnirea din pământuri cartea Întâia
în ceată .............................. 5
Colina ............................... 16
întâlnirea din pământuri ................. 21
O adunare liniştită ...................... 35
Calul ................................ 63
Ea câmp .............................. 70
înainte de moarte ....................... 76
Amiază de vară ......................... 83
cartea a doua
Albastra zare a morţii .................... 87
Soldatul cel mititel ...................... 116
îndrăzneala ........................... 127
Friguri ............................... 206
1356
CUPRINSUL
CUPRINSUL
1357
CARTEA A TREIA '
Desfăşurarea ........................... 267
Situaţiile preşedintelui ................... 433
2. DIN PUBLICAŢII Şl ALTE VOLUME
Pârlim'.................................. 445
Strigoaica ............ .................... 452
Salcâmul ................................ 459
Noaptea ................................. 464
Rotila................................... 469
Plecarea ................................. 474
Măritişul ................................ 480
Nepotul ................................. 487
Casa de-a doua oară ........................ 495
Întâia moarte a lui Anton Tudose ............. 523
Dimineaţă de iarnă ........................ 537
Povestea unei călătorii ...................... 548
Ana Roşculeţ ............................. 594
Ferestre întunecate......................... 689
Aglomerări ............................... 737
3. DIN MANUSCRISE ŞI DACTILOGRAME
Peste întâmplările unei dimineţi de război ....... 747
Fântâna albă ............................. 766
Casa lui Ilie Moromete ..................... 778
Megafoanele ............................. 797
Magazia ................................. 804
Raportul ................................ 806
Un luptător .............................. 814
II. ROMANE MOROMEŢII. I
Partea întâi .............................. 821
Partea a doua ............ .................. 991
Partea a treia ............................. 1094
NOTE. VARIANTE. COMENTARII I. NUVELE ŞI POVESTIRI
1. întâlnirea din pământuri................ 1263
înceată ............................ 1264
Colina ............................. 1264
întâlnirea din pământuri ............... 1265
0 adunare liniştită .................... 1282
Calul .............................. 1282
1 ,a câmp ............................ 1283
înainte de moarte ........ ............. 1283
Amiază de vară ....................... 1283
Albastra zare a morţii .................. 1283
Soldatul cel mititel .................... 1284
îndrăzneala.......................... 1284
Lngurr ........... .................. 1284
Desfăşurarea ......................... 1287
Situaţiile preşedintelui ................. 1288
2. Din publicaţii şi alte volume ............. 1288
Pârlim' ............................. 1289
Strigoaica ........................... 1290
Salcâmul ........................... 1291
Noaptea ............................ 1291
Rotila .............................. 1291
Plecarea ............................ 1292
1358
CUPRINSUL
Măritişul ........................... 1292
Nepotul ............................ 1292
Casa de-a doua oară ................... 1292
întâia moarte a lui Anton Tudose......... 1293
Dimineaţă de iarnă.................... 1293
Povestea unei călătorii ................. 1293
Ana Roşculeţ ........................ 1293
Ferestre întunecate .................... 1295
Aglomerări .......................... 1296
3. Din manuscrise şi dactilograme ........... 1296
Peste întâmplările unei dimineţi de război   . . 1296
Fântâna albă......................... 1297
Casa lui llie Moromete................. 1297
Megafoanele ......................... 1298
Magazia ............................ 1298
Raportul............................ 1298
Un luptător ......................... 1298
II. ROMANE
Moromeţii. I ........................ 1300