TITUS POPOVICI
STRĂINUL
                                 19 5 5
                     EDITURA TINERETULUI
                                  ILUSTRAŢII, P. NAZARIE
                                CAPITOLUL I
     Rezemat de unul din stîlpii grosolani care dădeau holului
un aer de atrium de operetă, Andrei aştepta să sune de intrare.
Nu era nici un pericol să fie descoperit, deoarece direcţiunea
interzicea cu asprime elevilor să „murdărească" mozaicul şters
al intrării principale; prin contagiune, ordinul — vechi de cel
puţin două generaţii — li se impusese şi profesorilor, aşa că in-
trarea principală era tot timpul pustie.
     In penumbra coloanelor zăceau, claie peste grămadă, mo-
delele pentru lecţiile de desen: un bust al lui Alexandru Ma-
                                                                                           S
cedon, cu capul aplecat elegant pe umărul sting, profilul auster
al lui Dante, un Voltaire cu surîsul ştirb şi viclean, planşe
vechi, negre de praf, o bufniţă mîncată de molii şi cîteva flo-
rete rupte şi ruginite; talmeş-balmeş care sporea mereu şi pro-
voca nopţi de nesomn lui Oancea, servitorul liceului. Ii era
însă lene să le care în pivniţă.
     în colţul unde stătea Andrei, mirosea a hîrtie mucegăită;
praful pudrase cenuşiu nasurile şi pomeţii busturilor, iar gea-
murile erau atît de murdare, încît atunci cînd le străbătea o
rază piezişă de soare, păreau nişte vitralii fanteziste.
     Holul semăna cu un bazin de înot; din cele patru colţuri
urcau scări largi, mărginite de balustrade de fier forjat. De la
intrare, privirile cădeau asupra ceasului, mare cît un dulap :
la nouă şi un sfert arătătoarele întregeau în chip ciudat de
precis, figura unui om cu mustăţi şi fălci pătrate. De aici se
întindea liceul propriu-zis: laboratorul străjuit de o tablă de
tinichea albă cu litere în relief: „MUSEU“, deasupra- căreia un
condor împăiat îşi desfăcea aripile protectoare; coridoarele par-
dosite cu lespezi de piatră cenuşie şi neagră; pereţii spuziţi de
tablouri istorice: Dragoş Vodă cu buzduganul ridicat ostenta-
tiv, Alexandru cel Bun, căruia barba albă îi împrumuta o seni-
nătate imperturbabilă, Ştefan cel Mare îngenuncheat în faţa
paraclisului, Mihai Viteazul cu barda în stînga, Carol I salu-
tînd salvele turceşti („Asta-i musica ce-mi place“), Regina Ma-
ria, muma răniţilor; planşe zoologice: dinosauri, archaeopte-
ricşi şi mamuţi; planşe geografice; fauna fiecărui continent
(lei măreţi alături de gazele delicate, pinguini şi urşi polari
ridicaţi în două labe, crocodili păzindu-şi ouăle în umhra pi-
ramidelor, pe marginea unui Nil de circumstanţă) ; litografii
după tablourile lui Grigorescu. In sfîrşit, deasupra sălii de fes-
tivităţi, portretul patronului liceului.
     Ţintuit în cadrul de mahon, patronul scruta conştiincios
depărtările istoriei. Era îmbrăcat într-un costum unguresc de
gală, cu brandemburguri, blăniţă, căciulă cu egretă de pietre
scumpe şi spadă cu mîner de aur. Pictorul, domnul profe-
sor Baruţia, ieşit la pensie prin 1925, îşi concentrase toiată
atenţia asupra redării chipului, frunţii şi ochilor. Datele biogra-
fice din care reieşeau calităţile patronului ar fi următoarele: fiu
de ţăran din jurul Aradului, făcuse studii strălucite la Buda-
pesta, la Jură. Teza lui de doctorat fu magistrală şi Cancela-
ria o reţinu spre analiză. Se intitula : De iniquitate Uttionis
€
trium nationum şi apăra cu tărie, într-o latinească impecabilă,
dreptul romînilor de-a se bucura de aceleaşi privilegii ca toate
popoarele de sub oblăduirea Regelui-Impărat. După acest de-
but promiţător, patronul îşi deschise un birou avocaţial, dar nu
pledă în nici un proces, deoarece se ocupa cu confecţionarea de
teze pentru doctoranzii din marile familii budapestene. Averea
îi cresc* vertiginos şi după revoluţia din 1848, în timpul căreia
numai o boală gravă îl împiedicase să joace rolul strălucit ce
i se ouvenea, fu ales îm Parlament, unde susţinu o politică
plină de cumpăt, la fel ca Emanoil Gojdu, mitropolitul Şaguna
şi, mai tîrziu, episcopul morfinoman Vasile Mangra. „In arti-
culo mortis“ îşi lăsă imensa avere spre înfiinţarea unei funda-
ţii care să-i poarte numele.
     Operele sale erau adunate într-o monografie, scrisă de
„Domnişoara Veturia Pop-Ceica, doctorandă", şi cuprindeau,
pe lîngă teza amintită, un lung memoriu în franţuzeşte, adre-
sat „â la Sublime Porte", în care era vorba de pintenii lui
Kossuth şi de felonia lui Bolliac, precum şi de unele obscure
afaceri consulare; vreo zece scrisori către un cardinal la Va-
tican, iar în partea a doua şase pagini de amintiri: o călătorie
la Blaj cu poştalionul, evocarea mamei, o diatribă; împotriva
episcopului Bob. Cu lux de amănunte erau comentate „versurile"
— în total vreo cincisprezece poezii — pe care-patronul-le
lăsase într-un plic, înmînat pe patul morţii canonicului abate de
Sîn Giorz, cu specificarea de-a fi deschise la treizeci de ani
după moartea lui. Poeziile erau „Varii" : un „madrigalle" în-
chinat unei doamne romane, căreia îi muriseră toţi trei copiii,
răpuşi de difterie:
                            Păssărellelle-au svollat
                            Spre Dominu Omnipater...
şi care se încheia :
                        Consollă-a ta sufransă
                                    v     •_•
                        Şi anima-fi rediqueî
     Mai erau în plicul sigilat cu ceară şi inel un început de epo
pee: Divul Trajanus părăsind Roma cu gîndul de-a da naştere
poporului roman, un curriculum vitae1 poetic şi versuri de iu-
------------ \
     1 Autobiografie.
7
bire care au £guduit-o profund pe domnişoara Veturia Pop-
Ceica, deoarece-patronul-începea aşa :
                   Din bumbuleul roşiu al sinului rotund,
                   Eu sug plac ieri...
      In sfîrşit, opera patronului mai însuma traducerea imnului
austriac, dar — printr-un consens unanim al cercetătorilor —
faptul acesta fusese trecut sub tăcere. Bătrînii care-şi mai amin-
teau imnul uitaseră de autor, dacă-1 ştiuseră vreodată; Textul
suna astfel:
                   Doamne fine şi protege
                   Austria şi pre Imperatu,
                   Ca păzitu de sinta lege
                   Să ne reagă luminata t
      Aceste multiple calităţi, pictorul Baruţia le concretizase de
minune în tabloul patronului: fruntea lucioasă şi bombată, che-
lia socratică, şuviţele sure ce se încovrigau pe după urechi,
sugerînd un romantic îmbătrînit, sprîncenele ţepoase, argintii,
dar mai ales ochii mari, umezi, negri, fără pupilă şi iris, barbe-
tele imperiale, încremenite ca o spumă solidificată şi mîna albă,
odihnindu-se pe scoarţele unui in-folio monumental, produceau
o impresie de neşters. Printr-un joc al cauzelor şi efectelor pres-
tigiul liceului consolidase faima patronului: instituţia se bucura în
toată ţara de o bună reputaţie. Se studia în mod serios, seve-
ritatea era maximă, iar cu ocazia sărbătorilor naţionale serba-
rea ce se dădea pe scena Teatrului Regina Maria marca un eve-
niment. Corurile, foarte bine puse la punct, erau urmărite cu
emoţie, deoarece publicul ştia că profesorul de muzică Toma
Corian se afla într-o stare de supremă ebrietate. De aceea pu-
blicul aştepta cu inima strînsă o catastrofă, iar personalităţile
din staluri auzeau limpede cum profesorul apostrofează sopranii,
băieţi din clasele mici care rămîneau cu gura căscată admirînd
candelabrele şi uitînd să cînte: „Porcilor 1 Vă ia mama dracu-
lui !... Cînd ţi-oi lipi una, te pupă doamna Munteanu rece!“
      Punctul de atracţie, finalul care încorona totul, era fără
îndoială drama „Ctitorul**, opera profesorului de romînă Silviu
Burtea. Mai ales actul ultim. Patronul agoniza pe un pat de
campanie (cu toată averea sa el trăia sobru, ca un oştean al
neamului său), înconjurat de discipolii ce-şi frîngeau mîinile cu
8
disperare. Atunci uşa se deschidea şi un ofiţer al Curţii, strălu-
citor ca un curcubeu, îi aducea patronului cea mai înaltă decora-
ţie, a imperiului austriac: „Legiunea de onoare în grad de co-
mandor, cu briliante şi spade11. Pătruns de frigul morţii patro-
nul se ridica într-un cot şi declama : „Văd... văd... cum din
neguri se-nalţă o ţară ca soarele... Ea... singura mea dragoste...
Toate puterile... toate... i le-am închinat... Vor mai veni clipe
grele... da 1... vor veni... Fraţii vor mai fi vremelnic despărţiţi...
Dar... Niciodată! Niciodată nu ne vor robi barbarii 1“ Şi ex-
pira cu un surîs plin de încredere pe buzele vinete, în timp ce
corul, din culise, intona „Deşteaptă-te romîne!“
     Profesorul, băiat tînăr, timid şi încurcat, primea felicitări
din toate părţile şi trăia beţia succesului; de aceea, în fiecare
an scria piesa de la început, păstrînd însă liniile mari iale pri-
mei acţiuni, pe care-o îmbogăţea în permanenţă cu noi fapte,
izvorîte din nesecata-i veneraţie.
     In ungherul unde rămăsese, Andrei simţea că înţepeneşte
de frig. Soarele primăvăratic de afară părea aici neverosimil.
Pielea scorojită a genţii se jilăvise. încercă să facă un pas, dar
colile de desen foşniră, scuturîndu-i pe ghete un praf fin ca
polenul. Rămase nemişcat, ascultînd zgomotele stinse ale liceu-
lui: o uşă se trînti undeva (probabil Drăgan a dat afară pe
cineva din clasă), un geam, uitat deschis, ise bălăbănea scîrţîind ;
din curtea interioară răsunau zbierete (vreun profesor lipseşte
de la cursuri). Atît de familiare toate astea I In clipa aceea ar
fi vrut să facă ceva : să lovească cu piciorul în părul cîrlion-
ţat al lui Macedon sau să strige. Dinspre locuinţa de la demi-
sol a lui Oancea venea în valuri miros de ceapă prăjită. Se
rezemă de stîlp şi-şi închise ochii. Ştia că se va întreba iarăşi
a suta oară: „Şi pe urmă“ ? N-avea rost să nutrească speranţe
absurde, că-1 vor ierta sau că vor ţine cont de notele lui stră-
lucite. Privi spre ceas : douăsprezece jumătate. încă treizeci de
minute... Cu un zîmbet amărît îşi aduse aminte de bucuria cu
care însemnau pe colţul din stînga al tablei zilele ce le mai
rămîneau pînă la vacanţă. Unii puteau să spună în orice clipă
cît mai aveau pînă Ia Paşti, în secunde şi minute. Nu, nici la
asta nu trebuia să se gîndească. Ca să facă ceva, îşi deschise
geanta şi scoase toate cărţile, învelite conştiincios în hîrtie al-
bastră. Le cumpăni în palmă, apoi le aşeză pe jos şi le acoperi
cu., coli de desen reprezentînd pe Laocoon şi fiii lui înlănţuiţi
9
de şerpi. In geantă mai erau două felii de pîine cu unt şi magiun
de prune, acrişor. Muşcă maşinal, dar nu izbuti să mestece.
„Mama“, se gîndi — şi strînse fălcile să nu-i dea lacrimile.
Ştia : după primele momente de revoltă, de deznădejde, vor urma
consolările: „Nu-i nimic, puiul mamei, lasă...“ Dar cu cită
spaimă se vor gîndi la viitorul lui 1 Cîte iluzii spulberate!...
Inginer sau medic... Unu fără douăzeci. II durea stomacul. De
o săptămînă, dejunul, masa de prînz şi cina deveniseră un chin.
Desigur, prietenii îl vor admira un timp... Ii recapitula, inutil:
Lucian... Dan, vărul său — şi atît. Traian Mărieş se va bucura
făţiş. Scapă de un rival, premiul întîi e asigurat, poate şi o
bursă pentru Universitate. Celorlalţi le bănu'ia reacţii obişnuite:
— „Un îngîmfat, bine că i s-a înfundat şi lui!“ — „Săracu’
Andrei, tocmai el să facă una ca asta!“ — „Trebuie să mă mut
din bancă ! De la cine mai copiez eu ?“ Pe urmă o să-l uite. 'Nor-
mal. Ii urî pe toţi, în bloc, deşi acum ar fi fost în stare să
schimbe cu oricare, cu cel mai umil repetent. Constatarea asta
îl umili şi-l înfurie. „De ce dracu stau aici, ca un ocnaş ?“ Era
unu fără un sfert. Păşi apăsat şi placheurile de alamă ciocăniră
sonor pe pardosea. Urcă treptele şi începu să se plimbe pe cori-
doare, trăgînd cu urechea la cele ce se petreceau în clase. In
clipa aceea, cineva-i puse mîna pe umăr. Tresări şi se întoarse.
Lucian Varga se oprise în faţa lui. In dosul ochelarilor bătrî-
meşti, înrămaţi cu sîrmă de aur, privirea lui avea o dureroasă in-
tensitate. Nu ştia ce să facă cu mîinile şi-şi trosnea degetele
pătate de cerneală.
     —        Andrei... te-am aşteptat azi. Nici n-am fost la primele
ore...
     — E un act de curaj, azvîrli Andrei, indiferent, apoi se
sperie. S-ar fi putut prea bine ca Lucian, jignit, să-i întoarcă
spatele şi să plece. încercă să surîdă şi se strîmbă.
     —        Te-am căutat şi acasă... de dimineaţă, urmă Lucian cu
un ton şi mai blînd. Apoi, îngrijorat: Ai tăi ştiu ?
     —       Nu 1 spuse aspru Andrei, ca să-şi ascundă neliniştea.
(Dintr-o dată, toate năvăliseră în el, înfiorător de prezente).
     —   Şi ce-ai de gînd să faci ? Vocea lui Lucian tremura.
     —   Habar n-am.
     —        Andrei... Cu un gest temător, aproape feminin, Lucian
îi puse mîna pe umăr, apoi o retrase repede: Să nu faci vreo
prostie, auzi ?
     Andrei izbucni într-un hohot de rîs. Niciodată nu-i fusese
10
mai drag Lucian decît acum, cu degetele pătate de cerneală, cu
ochelarii aburiţi, cu părul tuns reglementar >şi pieptănat sever, cu
cărare: imaginea elevului bun. Buza de sus, mare, făcea ca
Price zâmbet să pară sfios, ca o scuză. Lucian urmă :
     —        îmi pare aşa de bine că te4am întîlnit 1 Ce faci după
masă ? Tăcu speriat. întrebarea, banală, căpătase o gravitate
ciudată.
     Andrei ridică din umeri. Tocmai se gîndea: „De azi
o să pot fuma liniştit**.
     —        Pentru dumnezeu, Andrei! Lucian îl apucă de mîini şi-l
scutură : Dar nu te lăsa aşa... Nu... n-are... Nu găsea cuvintele,
dar trebuia să vorbească. Se va face ridicol, tot una-i acum : In
fond nici nu ştii ce hotărîre au luat.
     —   Ştiu. .
     —   De unde.? Ai aflat ceva ?
     Curiozitatea asta îl supără pe Andrei. Răspunse tăios:
     —   Bănuiesc.
     Lucian oftă uşurat. Aruncă o privire spre ceasornicul-bră-
ţară şi spuse grăbit:
     —        Acum trebuie să sune... Se apropie de el, cu o înfăţişare
gravă, ca şi cum ar fi vrut să-i spună un secret: Andrei, dar
te rog... nimănui... Răducanu are să te apere. Mi-a spus ieri:
„N-avem dreptul să-l lăsăm. Andrei e o conştiinţă curată"...
Andi, nu eşti singur... La ce oră...
     —   La unu. Voi fi punctual.
     Ii părea foarte bine că Lucian îl aşteptase. Singur, măci-
nînd aceste întrebări, s-ar fi prăbuşit. Aşa, impresionîndu-1 pe
Lucian, nimerise o atitudine. De aceea făcu un gest teatral: îşi
scoase chipiul de licean şi-l azvîrli pe geam afară, urmărindu-1
cum zboară, înfoiat. Rîse. Lucian îl privea cu ochii mari.
     —        Ascultă... după ce... după ce... am să te aştept... Noi nu
luăm masa decît la trei jumătate, cînd vine tata de la fabrică.
Dar dacă vrei, am să rămîn toată ziua cu tine. Am ceva bani...
o să mergem la restaurant 1 Dacă vrei chiar la Pallace 1 Pe
urmă la un film, încercă el să se entuziasmeze.
     —        Bine, acceptă indiferent Andrei. Inima îi bătea cu putere.
Acum trebuie să sune.
     Lucian se lipi de el şi-i strînse umerii cu braţul. Se întoarse
şi fugi cu paşi repezi, caraghioşi. Andrei se gîndi la cuvintele lui
Lucian : „Nu eşti singur... Răducanu are să te apere". Pînă în
clipa cînd izbucnise scandalul, Răducanu le fusese diriginte. Era
11
un om mic, cu fata măslinie, foarte vesel, deşi de multe ori pă-
rea că rîde şi glumeşte silit. După ce isprăvise cu chiu cu vai
liceul, plecase în Franţa, călătorind clandestin. Urmase la Sor-
bona şi, ca să poiată studia, se angajase spălător de vase în
„bo.îtes“-ele Cartierului Latin, făcuse pe ghidul la Louwe, pen-
tru romînii dornici să vadă Gioconda şi pe Venus din Milo, dă-
duse meditaţii. îndată ce răsună tropăitul cizmelor inemţeşti
în Pariis, se întoarse acasă şi directorul Lucaei — care voia
să aibă un corp didactic ide elită — îi obţinu numirea ca pro-
fesor de naturale. Răducanu îl simpatiza pe Andrei, deşi .acesta
h-avea aptitudini speciale pentru materia lui. Şi atunci, în ’43,
cînd îl bătuse pe Horciony, Răducanu muşamalizase aface-
rea. Poate... Andrei ridică din umeri. Era ibine, totuşi, să ştii
că nu eşti singur.
     Clopoţelul sună de recreaţie. Intr-o clipă, coridorul se .umplu
de copii. Profesorii treceau gravi, cu catalogul sub braţ, fără
să-l observe pe Andrei. Părintele Crăioc apăru maiestuos, păşind
solemn (suferea de podagră) şi ciupindu-şi arar, distrat, băr-
buţa cenuşie, din pricina căreia era poreclit „Ţapul“. Un băieţaş
din clasa I-a se ţinea scai de el, trăgîndu-1 din cînd în cînd de
sutană. Plîngea cu lacrimi amare:
     —        Dom’ părinte, vă rog... Do... horn... pă... hă... rinte.... Mă
bate tata !...
   - — Bine ţi-a face ! Meri în treabă-ţi.
     —   Dom’ părinte... .da’ n-am făcut nimic !
     —   Am gătat. Ţi-am pus on patru.
     Micuţul găsi un argument neobişnuit:
     —   Dom’ părinte, popii trebuie să ierte...
     —        Ho, bată-te... măăi 1 îşi rostogoli basul dogit părintele
Crăioc. Se întoarse cu greu şi ridică mîna, mare cît un mai, cu
frînghioarele albăstrii ale vinelor puternic reliefate: Ai de grijă,
măi Popăscule, că cînd mi-oi băga mînurile în coama ta, te las
fără de păr, auzitu-m-ai ? Ciuruc şi gunoi omenesc 1
     Uitînd de toate, Andrei pufni în rîs. îşi dădea seama că
trebuie să iasă colegii lui şi porni spre cancelarie, ca să nu-i
întâlnească. In colţul coridorului se ciocni piept <în piept cu Tra-
ian Măirieş, pîrîtorul clasei. Acesta păli şi .schiţă gestul de-a .se
depărta grăbit, dar Andrei îi tăie calea. .
     —   Ce mai faci, preote ?
     —   Bine... Dar tu? Şi Traian începu să rîdă. Avea un rîs
12
fals, nechezător, care mima veselia atît de grosolan, încît An-
drei abia se stăpînea să nu-i Mutească un pumn în obraz.
     Fîstîcit, Mărieş învîrtea între degete cartea de latină. Era
îmbrăcat în acelaşi costum negru, lucios şi înverzit iîn coate,
o fostă reverendă a părintelui Potra ; dedesubt purta un jerseu
gros de păr de capră, din care răsărea gulerul iboţit al cămăşii,
sucit parcă în jurul gîtului subţire ca un vrej, unde se înşuruba
un obraz mare, osos, cu maxilare uriaşe. Tăcerea dintre ei doi
îl stînjenea, de aceea rîse iarăşi. Buzele groase, mereu umede
şi roze, se întinseră pînă spre urechi, dezvelindu-i gingiile şi
dinţii mărunţi, foarte albi. Andrei se încruntă :
     —   Şi altfel... ce mai faci ? îl întrebă surd.
     —        Uite, mă, învăţ, răspunse dulceag Mărieş. La latină... Ce
zici ? Frumoasă-i latina, mă 1 Vides ut alta stet nive candidum.J
     Andrei îi întoarse spatele. „Toţi sînt nişte Mărieşi, se gîndi
răzbunător. Idioţi şi filistini... Se aşteaptă probabil să le cad în
genunchi, să plîng". Şi deodată se simţi mai tare decît toată
lumea. „N-o să mă pierd eu... Asta-i esenţialul. Pe urmă vom
vedea“.
     La uşa cancelariei, îl văzu pe inspectorul sosit de la Bucu-
reşti. Era un om între două vîrste, mărunt, bondoc, cu trei rîn-
duri de guşi, drapat în faldurile unui veston larg şi lung, foarte
modern. Ii chema Ionescu. De celălalt nume Andrei nu-şi aducea
aminte; în orice caz ştia că era istoric şi sunător: Hanibal sau
Herodot. Inspectorul privi critic coridorul, îşi consultă ceasul
de aur pe care-1 scoase dintr-un toc de piele de căprioară, tuşi
impozant, apoi intră în cancelarie. Andrei se luă după el şi ră-
mase în anticameră. Merse pînă lîngă geam şi privi afară spre
Mureş, dar nu văzu nimic. Se întrebă: „De ce sînt emoţionat ?
Mai am vreo speranţă ? Dacă totuşi... Nu 1 Nu „dacă" 1 Acum
trebuie să privesc totul în faţă. Altfel vor învinge ei şi mă vor
umili".
     Auzi uşa deschizîndu-se. Răsuflă adiîne, dar nu pe el îl che-
mau. Ieşise numai domnul Corian.
     —        Ce vrei ? strigă acesta ascuţit, repezindu-se spre Andrei.
Nu ştii că nu-i permis în cancelarie ? Apoi, recunoscîndu-1, se
îmblînzi subit: A! „dumneata" erai ? îndată, îndată, îl linişti
politicos... (Din tonul lui, Andrei înţelese că totul s-a sfîrşit).
      ' Vezi ce înaltă se-aşează neaua curată...
,.i
     Corian se apropie de geam şi intră în ungherul pe care-1
făcea dulapul condicilor de prezentă. Scotoci, fără jenă, în bu-
zunarele lăbărţate ale hainei verzi în carouri, se înfurie, mormăi
ceva, apoi scoase cu satisfacţie din buzunarul de la spate al
pantalonilor o ploscă de metal, plată ca un revolver. Deşurubă
dopul, eaire putea folosi şi drept păhăruţ, şi trase o .diuşcă.
     —       Aşa am eu obiceiul în pauza mare, spuse jovial. Sufăr
puţin de stomac şi... Un tonic! Ii întinse plosca lui Andrei: Nu
pofteşti ? De acum... ţi-e tot una... Ştii, — se aplecă el confi-
denţial, — eu n-am fost de acord, în forul meu interior, dar
domnii profesori ai dumneavoastră parcă n-au avut tinereţe...
Tinereţea e romantică... Dacă ne vom întîlni în societate, să
nu-mi porţi pică. Eu, — surîse el indulgent, — un profesor de
muzică. Muzica... ancilla pedagogice... Noroc!
     II privi pe Andrei cu .milă sau poate numai cu o alcoolică
înduioşare şi intră în cancelarie.
     Prin uşa deschisă, Andrei văzu masa ca o potcoavă, dulapul
cataloagelor şi caietelor de teză. Uşa închisă repede stăvili valul
de fum de ţigară.
     Pe geam pătrundeau calde, fierbinţi aproape, razele soarelui
de început de mai. Uşa s-a deschis din nou. „Gata. Pe mine mă
cheamă!“
     —       Să poftească Sabin Andrei, se auzi vocea fonfăită a pro-
fesorului de caligrafie, oare îndeplinea benevol rolul de valet
al cancelariei.
     Andrei îşi lăsă geanta goală pe prichiciul ferestrei şi intră.
Cristalul dulapului din faţa uşii îi trimise o imagine străină :
o faţă albă, părul negru, căzînd în şuviţe moi în jurul tîmplelor,
ochii încercănaţi.sNici o expresie. Exact cum dorise să le apară.
     Se temuse că, la intrare, toate privirile se vor întoarce,
scormonitoare, spre el, dar nu fu aşa, cu toate că indiferenţa cu
care îl primiră n-avea nimic natural; numai inspectorul de la
Bucureşti îl cercetă îndelung, curios şi cu manifestată scîrbă.
Andrei se înclină, în chip de salut, apoi rămase drept, aşteptînd.
Cancelaria profesorilor era o încăpere mare, octogonală şi, spre
deosebire de coridoarele didactic împodobite, aici totul era so-
bru, ca într-un club frecventat de bărbaţi distinşi. Covorul imens,
în tonuri de tabac, ferestrele înalte, voalate de o draperie pri-
măvăratică de muselin, dădeau o impresie de distincţie, de
calm şi de studiu. Stăruia un miros bărbătesc de tutun şi piele.
Văzîndi că nimeni nu-i dă atenţie, Andrei se uită 'afară pe geam.
14
In fata liceului se întindea, sîngeriu, terenul de sport, iar in
fund se înălţa digul de ciment, dincolo de care se vedeau vîr-
furile sclipitor de verzi ale arborilor de pe malul Mureşului. In
stînga, aproximativ camuflat, şanţul zigzagat al adăpostului
părea o groapă comună.
      Se silea să afişeze o totală- indiferenţă faţă de ceea ce se
petrecea în cancelarie, dar cu coada ochiului îl văzu pe inspector
aplecîndu-se la urechea .lui Stan, profesorul de sociologie, îşi şop-
tindu-i ceva. Stan aprobă, clătinîndu-şi de cîteva ori capul de
porţelan trandafiriu.
      — Atunci... se auzi vocea subţire, uscată şi sfredelitoare
a directorului, dr. Viniciu Lucaci. Murmurele .încetară, fumul
ţigărilor pluti o clipă mai intens şi Andrei simţi un gol în-
gheţat în piept. Mîinile începură să-i asude, rece, de aceea şi
le şterse, copilăreşte, de turul pantalonilor. Urechile-i vîjîiau,
ca sub presiune.
      Aruncă o privire rapidă, circulară : instinctiv căuta .aliaţi,
deşii ştia că n-are nici un rost. In capul mesei directorul răs-
foia nişte hîrtii, cu o mînă gălbuie, nervoasă. Părul argintiu,
odinioară creţ, îi străjuia fruntea, ca un corn. Directorul avea
o faţă neaşteptat de tinerească, fără riduri, căreia sprintenele
negre, ţepoase, îi dădeau un aer de permanentă încruntare. De
altfel, Viniciu Lucaci le apăruse întotdeauna elevilor ca minat
de o răutate rece, fără patimă ; nu le vorbise niciodată patern,
ia*- distracţia fui era atît de proverbială, încît, maşinal, Andrei
căută să vadă dacă nu cumva directorul e descheiat la panta-
loni sau dacă bretelele nu-i spînzură la spate. Această negli-
jenţă nu fusese însă niciodată prilej de luare în rîs, pentru că
Viniciu Lucaci cunoştea două feluri de sancţiuni: eliminarea,
ori cîteva lovituri bine aplicate cu piciorul ,î.n fund.
      Tăcerea aceasta îngheţată se prelungea şi Andrei începu
să-şi piardă răbdartea. Aşezat incomod, asimetric pe colţul
unui scaun, Iosef Drăgan, profesorul de franceză, îl privea
apatic, cu ochi rotunzi de arap. Cînd privirile li se întâlniră,
Drăgan tuşi sec (tuşea aceasta era o întregire a demnităţii
sale, uscate şi mecanice)‘şi se întoarse spre geograful Blaga.
Da,r bătrînul, concentrat, îşi revizuia conţinutul buzunarelor,
pline ou lucruri confiscate de la elevi: bile, arşice, timbre.
„Ce s-ar întîmpla dacă, fără un cuvînt, ,aş ieşi afară?" se în-
trebă Andrei. Atunci dădu cu ochii de Suslănescu, profesorul
de istorie. Acesta zîmbi, penibil şi îndurerat. „Iată unul care
ts
suferă, de parcă ar fi vinovat", rîse în sine Andrei. Viitorul,
tot ceea ce se va întîmpla după încheierea acestei şedinţe,
frămîntarea neputincioasă, disperarea surdă, persistentă şi
otrăvitoare, nu mai existau acum în el. Nu răspunse privirii lui
Suslănescu ; n-avea nici un rost. Bietul Suslănescu ! Era atît
de preocupat să nu greşească, isă nu păcătuiască împotriva
bontonului, să nu supere pe cineva ! Ar fi vrut să trăiască în-
tr-o lume politicoasă, cel puţin în manifestările ei verbale, să
fie înconjurat de prieteni. De aceea căuta în fiecare clasă pe
cel mai bun elev, îl lua la plimbare, la cofetărie, la teatru, îi îm-
prumuta cărţi, iar cu ocazia .unei teze excepţionale îi oferea
o carte rară, cu o dedicaţie înduioşător de ridicolă, semnată:
Alexandru Suslănescu ot Jumărăşti. Cu Andrei se tutuia, eînd
tarau numai ei doi. Suslănescu avea douăzeci şi şase de ani. Prie-
tenia lor îi fusese scumpă lui Andrei, îl ridica în proprii lui
ochi, deoarece profesorul era un om sensibil, fin şi cultivat, cu o
vastă cunoaştere a ceea ce se numeşte de obicei „La petite His-
toire“. Acum însă, Suslănescu îi era indiferent. De aceea îi ocoli
privirile. „Un laş", îl catalogă el, întărîtat.
     Cu satisfacţie vădită, temperată de un canonic reproş,
loachim Potra, preotul unit şi profesor de latină, dădu din cap.
Ochii îi străluceau aprinşi iar între siprîncene i se săpase o cută
dreaptă, foarte adîncă. „Iată cel puţin unul care n-o să ascundă
ceea ce crede despre mine, îşi spuse Andrei. M-a prevenit' de
altfel, deseori. Deci totul e în regulă. Quidquid agis prudenter
agas et respice ţinem1, îşi aminti el dictonul preferat al‘ iui
Potra. Iezu'itism ordinar. De ce nu încep ăştia odată ? De s-ar
termina cît mai repede".
     Răducanu examina un tablou mai mic al patronului, tînăr de
data asta. îşi ţinea mîinile la spate şi-şi trosnea degetele. Se în-
toarse pe neaşteptate. Era palid şi nervos, dar cînd întâlni pri-
virile lui Andrei, zîimlbi larg, cît putu mai larg, şi îşi ridică re-
pede mîinile strînse într-un salut de iboxeir.. O bucurie ciudată
îl inundă pe Andrei. Ar fi vrut ea Răducanu să fie mai aproape
de el.
     Viniciu Lueaoi se ridică de pe scaun, luă în mină hîrtiile
din faţa Iui şi începu cu vocea răguşită:
     — In urma conferinţei noastre de ieri după masă, ne-airn
         1 Tot ceea ce faci, fă cu prudentă i şi ai în vedere sfîrşitul.
16


adunat deci să comunicăm elevului Sabin Andrei din clasa a
Vil-a... — încă este elev... — concluziile noastre.
      Buzele palide şi subţiri începură să-i tremure şi atunci se
întîmplă un lucru neaşteptat: directorul începu să strige. în-
fioraţi, toţi se întoarseră spre el. Suslănescu bătu repede din
pleoapele-i albăstrii, Drăgan rămase cu ţiga-ra suspendată în
aer, părintele Crăioc, răsucindu-se nedumerit, făcu să scîrţîie
scaunul.
      —       Săcătură! zbieră Lucaci, ne mai putîndu-se stăpîni.
Săcătură ce eşti ! Ce te-a apucat ? La ce-ai făcut asta ? Hai ?
Unul dintre elevii străluciţi ai acestui liceu... La ce? Tat-tu
are moşie să te poată tine ? După cîte ştiu, e un pîrlit de che-
ferist! Şi-a supt de sub unghii să te poată tine la şcoală, să-ti
cumpere cărţi, dobitocule!
      —       Domnule director... sugeră inspectorul un ton mai ci-
vilizat.
      —       Da ! strigă Lucaci, fxămîntînd hîrtiile de pe masă. In-
spectorul, speriat că ar putea fi distrus corpul delict, se întinse
într-o rînă şi le culese delicat din raza mîinilor directorului.
Ce te-a apucat ? Hai! Spune ! Colturile gurii lui Lucaci atîrnau,
ca şi cum directorul ar fi luptat împotriva unui plîns nervos.
Speriat de această ieşire neaşteptată, Andrei îşi auzea bătăile
inimii, ca într-o mare tăcere. — Ce-o să faci de acum înainte ?
Unde o să te duci ? Con-topist ? Unul dintre cei mai buni elevi
ai liceului! urlă el, întors în parte spre Drăgan.
      —       Elev bun, pocni acesta din buze, sacadat. Completă min-
tal : N’est-ce pas ?
      —       Şi încă de le-ai fi tinut dracului, acasă ! Dar să le citeşti
în clasă, să faci paradă... De ce ai făcut paradă ?
      „Şi tu ai fost francmason, ştie toată lumea", cugetă An-
drei, dar răspunse stupid :
      —  Nu ştiu...
      —        Nu ştii, bodogăni părintele Crăioc... Nu ştie... Fătul meu,
eu carele feciorul meu Mihail Dante au căzut la cotul Donului...
      Nu mai continuă. Ii dădură lacrimile. Inspectorul prinse
ocaziia şi, simulînd o indignare nestăvilită, întrerupse avalanşa
strigătelor lui Lucaci :
      —       Vezi, Sabin, durerea acestui părinte ti"a,r putea da de
gîndit asupra monstruozităţii gestului tău. Un tînăr romîn să
facă asemenea lucruri, pe oare numai un jidan, da, un jidan
2 — Străinul
17
şi le poate permite. Sa citeşti în clasă, în clasă, da, .în clasă,
aceste... paginii...
      Andrei .nu mai asculta. Sîngele i se uroase în obraji şi ,îi
era foarte cald. Aceste pagini... Doamne, de oiţe ori, în nopţile
săptămînii acesteia, nu nădăjduise! Dacă ar arde liceul, dacă
Lucaci ar pierde caietul, dacă totul n-ar fi decît... De ce făcuse
asta ?
      —        Acum cînd neamul nostru se află încleştat în cea .mai
măreaţă... asta... da, cea mai măreaţă luptă pe care a cunoscut-o
istoria... Cînd imperiul ceasului de faţă ne porunceşte să ne
uităm pe noi înşine, tu, în loc să-ţi vezi de studii, te apuci să...
      Inspectorul, asudat, se opri, îşi trase batista albă din
buzunarul de la piept, dar aducîndu-şi aminte că avea alta,
folosită, o puse la loc şi-şi şterse sudoarea de pe frunte cu
palma, ca un hamal ostenit.
      —   Tu, Sabin...
      —        Vă rog să nu mă tutuiţi, se auzi atunci glasul schimbat
al lui Andrei.
      Geograful se opri din calcule şi holbă ochii. Răducanu
zîmbi iarăşi larg, încurajator. Directorul ciocănea absent cu de-
getele în tăblia mesei. Demontat, Ionesou rămase cu gura căs-
cată. Obrajii umflaţi i se făcură stacojii; înghiţi în sec, apoi
urmăi extrem de calm :
      —        De comun acord, noi am hotărît să nu .dăm urmarea
cuvenită acestui gest al ,,dumitale“, ţinînd cont de faptul că
eşti romîn.
      îngrozit, Andrei se rezemă de perete. Cu palmele întinse
pipăi zidul neted, umed sub degetele lui. Buzele începură să-i
tremure.
      —        Nu vă bateţi joc de copilul acesta, spuse cu nespusă
blîndeţe părintele Potra. Andrei, ai fost eliminat din toate şco-
lile din ţară ; domnul inspector voia să spună...
      —        Voiam să spun, — mîrîi înăbuşit inspectorul, — că
n-am voit să-ţi distrugem viaţa, să căutăm de unde pot să-ţi
vină „dumitale“ aceste „idei“. Cred că părintele „dumitale“, om
simplu după oîte am auzit, nu era în stare să-ţi inculce ase-
menea „teorii“. Ne-am informat, ştim că este un bun romîn,
funcţionar conştiincios şi modest.
      „Bietul, bietul Andrei, îl căina Suislănescu... Dragul meu,
sărman băieţaş... Nobilul, naivul, caldul eroism umanitar al
celor optsprezece ani 1“
18
     —       Pardon că-mi permit să vă întrerup, se ridică Stan,
sociologul. Privi cercetător prin cancelarie, apoi, dînd cu ochii
de Răduoanu, tresări, oa şi cum ipînă atunci nu l-ar fi observat,
îndată ce is-a descoperit „cazul Sabin**, am avut cinstea de-a
fi numit dirigintele clasei a Vil-a, pînă atunci condusă de
domnul Răduoanu. Jalnic, ce-am descoperit. Un liberalism în-
fiorător, o corupţiune... iDomnul Răducanu este un darwinist...
Departe de mine, nu-i aşa, gîndul de-a nega meritele şi studiile
domnului Răducanu. Franţa... Franţa, ştim noi...
     —        Da ! strigă părintele Crăioc. Da, da ! Pre mine, de o
pildă, m-o întrebat Sabin odată: „Dumnezeu samănă cu Pi-
thecanthropus erectus ? Că doară l-au făcut pre om dupre chipul
şi asemănarea Sa“.
     —        Intervenţia sfinţiei tale mă întăreşte, continuă Stan,
îmibujartîndu-se de plăcere. Aş dori să-l rog pe domnul Rădu-
canu să ne spună cîteva cuvinte, dacă domnia sa domnul ins-
pector lonescu e de aicord, bineînţeles. Ce crede domnul Rădu-
canu despre „lucrarea*1 lui Sabin ?
     —   Să auzim, încuviinţă inspectorul.
     Toţi se întoarseră spre Răducanu. Acesta făcu un pas îna-
inte. Vocea-i tremura :
     —        Aş fi vorbit, chiar fără invitaţia dumitale atît de bine-
venită... camarade Stan!
     —   Heeei! făcu inspectorul.
     Toată lumea ştia că Stan fusese legionar, dar, cu toate
acestea, nu i se întîmplase nimic după rebeliune, deoarece avea
un protector influent pe lîngă Miţa Antonescu. Stan păli.
     —       Dumneavoastră n-aţi fost tineri niciodată ? strigă Ră-
ducanu. Niciodată n-aţi simţit elanurile generoase ale celor
optsprezece ani? Nu v-ia încălzit .nimic? N-aţi avut elanuri,
aspiraţii ?
     —   Ba da, dar nu aspiraţii •ne.romîneşti! se răsti Stan.
     —        Dacă setea de libertate e o aspiraţie neromînească...
spuse răspicat Răduoanu. Inspectorul începu să se frămînte
pe scaun. Şi mai mult, — urmă Răducanu, plimbîndu-se de-a
lungul covorului, — oare întrebările care-1 frămîntă pe Andrei,
acest strălucit elev al liceului nostru, nu vă frămîntă şi pe
domniile voastre ? Domnule director !, Domnule Suslănesou 1
Domnule Blaga ! Părinte Potra ! In discuţiile noastre nu v-aţî
exprimat anumite păreri ? Vă rog, dacă nu-mi puteţi răspunde,
2*
19
dacă vă sfiiţi s-o faceţi, gîndiţi-vă că e totuşi ceva profund
cinstit, tineresc şi romantic, să nu admiţi compromisurile ou
propria ta conştiinţă.
     —       Destul! sări lîn picioare Ionesou, aproape de apoplexie.
Destul 1 Văd că în acest liceu nu e numai un caz Sabin! După
ce isprăvim, o să discutăm puţin şi despre domnul Răducanu f
Probabil la Paris l-au influenţat discursurile domnilor Blum,
Mandel şi ale altor „francezi*1 pur sang/ Se întoarse spre Andrei:
     —   Ţi-aş putea da exemple din istoria acestui neam...
     —       Nu e nevoie, spuse foarte încet Andrei. Posed anumite
cunoştinţe istorice.
     Inspectorul mai mult ghici cuvintele, după mişcarea buze-
lor. Continuă cu o furie rece :
     —       Tăria acestui neam, domnule Sabin, constă în faptul
că a ştiut totdeauna să-şi strîngă rînduirile în momentele tragice
ale existenţei sale, că a ştiut să facă abstracţie de eul său.
Noi trăim asemenea momente tragice ! exclamă el, ridicîndu-şi
braţele.
     —   Nu sînt eiu vinovat, murmură Andrei.
     —       In consecinţă, ca să nu mai lungim această scenă dure-
roasă şi pentru noi, îţi comunic că eşti eliminat din toate şco-
lile din ţară, pentru totdeauna, din cauza manifestărilor poli-
tice şi a agitaţiei politice, contrară regulamentelor şcolare în
vigoare. Politica şi şcoala, domnule Sabin, sînt două noţiuni
incompatibile!
     In clipa aceea se auzi, înfiorător de puternic, zumzetul
avioanelor şi imediat sirena de deasupra liceului începu să urle
plîngăreţ, scormonind nervii. Era ora unu şi un sfert.
     Ionescu se dădu înapoi şi icni: î-îhî! Scaunul, lovit, căzu
fără zgomot pe covor. Cu o sprinteneală nebănuită, părintele
Crăioc ajunse primul la uşă, o deschise smucit şi zbieră: „La
adăpost!“ De la parter răzbătea înnebunitor zăngănitul besmetic
al clopoţelului, tras din toate puterile de Oancea. Fără să se
sinchisească unii de alţii, profesorii se repeziră la uşă, bulucin-
du-se, îmbrîncindu-se, încercînd isă-şi facă loc cu coatele. Prin
geamul deschis .se auzea zbieretul de spaimă al oraşului: de pe
acoperişul prefecturii, primăriei şi Palatului Cultural, sirenele
se văietau: ouuuuaaauuoooauuuuuuuu... O maşină claxonând la
nesfîrşit trecu ca o săgeată, bubuind, cu eşapamentul deschis.
20
Uşa cancelariei era barată de Crăioc şi de Blaga, care voiau
să iasă în acelaşi timp. In spatele lor se îngrămădeau ceilalţi,
muţi de spaimă. Atunci Ionescu se Tepezi, ou capul înainte, ca
un berbec, lovindu-1 cu fruntea în şale pe Crăioc. Pe coridoare
se auzeau tropăituri de paşi, ţipetele elevilor.
     —        Pe rînd ! răcni Lucaci, repezindu-se în viermuiala de
copii de la uşă, smucindu-i de umeri, de pulpanele vestoanelor.
Diriginţii să plece la clasele lor 1 Repede, lua-v-ar dracu I
     Andrei rămăsese lipit de zid. Suslănescu, trecînd pe lingă
el, îl înhăţă de mină, strigînd cu un iglas subţire:
     —   Hai la adăpost, Andrei!
     Atunci uşa cedă, scoasă din ţîţîni, şi profesorii se rosto-
goliră în anticameră. Răsuna mugetul lui Ionescu:
     —   Unde-i adăpostul ? E din ibeton ?
     —   Haide, Andrei, îl tîrî Suslănescu, livid.
     Andrei îl urmă maşinal. >Pe 'coridoare, copiii goneau spre
ieşire. înhăţaţi, pierduţi în mijlocul lor, profesorii îl urmau pe
Crăioc.
     —   In ordine! Fiţi liniştiţi! striga Lucaci.
     Ca o gloată, mulţimea se repezi pe scări în jos. Andrei,
pe care Suslănescu îl strîngea convulsiv de braţ, rămase în
urmă. Păşea nenatural de încet, pipăind, ea orbii, fiecare treap-
tă. Agăţat de lanţul clopoţelului, Oancea trăgea mereu. Cînd
profesorii trecură pe lîngă el, repezindu-se spre intrarea prin-
cipală, ţipă ceva; văzînd că nu-i auzit, făcu un gest brusc
cu mana stingă, în timp ce cu cealaltă smucea mereu lanţul:
dzing ! diling ! dl mg !
     împins, purtat aproape pe sus, părintele Crăioc îşijstrivi
burta de uşa mare, grea, sculptată. Gemu scurt, se învineţi,
apoi încercă să-şi facă loc cu dosul, ea să poată deschide poarta.
Dar elevii se înghesuiau mereu şi sforţările de eliberare ale pă-
rintelui fură paralizate.
     —   Fa... fia... ceţi... loc!
     —   La adăpost!
     —        Unde-i adăpostul ? bolborosea Ionescu, cu spume la
gură'.
     In spatele lor se auzi un zgomot de sticlă spartă.
     —   Uuua ! ţipă un copil.
     —        Poarta e încuiată ! zbieră Oancea şi se atîrnă de lanţul
care se rupse. Clocotul zăngăni pe ciment.
21
     Lucaci, care în înghesuială rămăsese la urmă, azvîrli din
mers cîteva palme în stînga şi în dreapta, îşi făcu loc şi, sco-
tocindu-se în buzunarele vestei, scoase o cheiţă ruginită, îl îm-
pinse de la poartă pe Crăioc şi o deschise, apoi dispăru' purtat
de valul de copii care se repezise în stradă. Lumina îi izbi,
orbitoare. Tropăind, începură să traverseze, îndreptîndu-se spre
adăpost.
     „Unde-i Dan ?“ se întrefbă Andrei, apoi începu să strige :
     —   Dan ! Dan !
     —   Aici, aici, răsună din spatele lui vocea calmă a vărului
său.
     Liniştit, cu ochelarii ridicaţi ipe fruntea înaltă, foarte bom-
bată, Dan purta vreo opt genţi. Clipi glumeţ şi nu-şi grăbi pasul.
Ajuns în stradă alături de Andrei şi Suslănescu, se opri, îşi puse
mîna streaşină la ochi şi privi cerul sinistru de senin.
     — Ce dracu, doar trec în fiecare zi, mormăi el.
     — Intraţi în adăpost! le strigă din uşă Corian, care ges-
ticula nestînjenit cu plosca de metal.
     —   Uite-le, constată Dan, ridicînd rmîna. Uite-le.
     Zumzăitul crescu : cîteva licăriri argintii fulguiră o clipă în
dreptul soarelui.
     —       Copii, e periculos, scînci Suslănescu. „Scîrbe, — se
gîndi, — fac paradă de curaj.“
     Un camion apăru după oolţ. Viră, gata să derapeze, apoi
se năpusti drept spre grupul celor trei, pironit în mijlocul tro-
tuarului. Andrei îl trase pe Dan şi alergară spre adăpost.
     In tranşeea săpată de premilitari era zăpuşeală. Andrei trecu
printre copiii îngrămădiţi lîngă pereţii de pe care bulgări de
pămînt se scurgeau cu un fîşîit uşor. „Trebuie să ajung lîngă
ei“, îşi spuse. Profesorii se îngrămădiseră în fundul adăpos-
tului şi aşteptau. Andrei constată că groaza le modela obrazuri
groteşti, ca măştile. Cărnurile puhave ale feţei lui Ionestu tre-
murau, gelatinoase. Nu mai putea respira. îşi lărgi gulerul
cămăşii. Un nasture mic, de sidef, pocni şi se rupse, sărind ca o
insectă. Andrei se aplecă, îl culese şi-l înmînă inspectorului.
     —       Mersi, bîlbîi acesta. Iţi mulţumesc foarte mult... Oare...
apoi nu mai spuse nimic. .
     Vocea dogită a popii Crăioc psalmodia r
     —       Doamne şi stăpînul vieţii mele, duhul adevărului, carele
pretutindenea eşti şi toate le plineşti...
      Părintele Potra îl strîngea pe Mărieş lîngă el. Buzele groase
ale lui Traian alibiiseră şi mărul lui Adam i se. urca şi cobora
spasmodic. Potra îi trecu degetele subţiri peste părul ţepos :
      —   Nu-ţi fie frică, dragule, nu te teme.
      —   Mamă ! începu să plîngă iun copilaş dintr-a I-a.
      —   Taci! se răsti Lucaci. Taci odată !
      Intimidat, copilul îşi înghiţi lacrimile.
      Andrei se rezemă cu spatele de pămîntul zgrunţuros. Nu-i
era frică. De altfel, toate cîte se petrecuseră astăzi erau iatît de
ireale... Ar fi vrut numai ca Ionescu să nu-şi poată dezlipi pri-
virile de la el, de aceea tuşi de cîteva ori.
      —   Coboară deasupra gării! strigă cineva de afară.
      Grohăitul avioanelor se auzea acum distinct, parcă deasu-
pra capetelor. Inspectorul îşi acoperi faţa cu palmele.
      —        Vi-e frică, domnule inspector ? întrebă Andrei, dar acesta
nu-1 înţelese, deoarece în .clipa aceea începură să. tragă tunurile
antiaeriene din cetate. Andrei păli. Oare într-adevăr o să fie
bombardament ? Avioanele americane treceau doar în fiecare zi,
venind dinspre sonde şi îndreptîindu-se spre Debreţin. Părea că
oraşul o să fie cruţat. Ca să nu-1 provoace pe inamic, antiaeriana
nu deschidea focul. Şi acum...
      Pe neaşteptate, părintele Crăioc începu să plîngă. Sughiţa
des şi repeta printre lacrimi :
      —   De ce... doar fiul meu Mihail Dante au murit... şi acum...
      —   Taci! îi porunci directorul. Taci, domnule !
      îngroziţi şi mai mult de plînsul popii, copiii începură să
zbiere. Andrei porni spre ieşire.
      —   Unde mergi ? îl întrebă Suslănescu.
      —   Afară.
      —        Andrei! Făcîndu-şi loc cu coatele, Răducanu veni lîngă
el. II strînse în braţe şi-i spuse cu vocea tremurînd : Nu fii
necugetat! Rămîi aici... Toate astea au să treacă, Andrei! Şi
să ai răbdare e o formă de curaj... Dragul meu...
      —   Trebuie să ies !
      Se smuci din braţele lui şi, călcînd peste picioarele celor-
lalţi, împimgîndu-1 din cale pe Drăgan, care rămăsese împietrit
în mijlocul adăpostului, cu coatele îndepărtate de trup ca un
manechin de modă, deşi. Dan stătea în genunchi înapoia unui
boschet de lemnul .cîinelui şi privea cu ochii mari spre cer. Cînd
• îl văzu pe Andrei, şopti sugrumat:
      —   Uite!
23
     Deasupra gării, un avion argintiu se lăsase foarte jos;
în urma lui plutea o coadă de fum cenuşiu, gros, neaşteptat de
drept, ca o linie trasă ou grijă.
     —   Atins ? întrebă Andrei.
     —   Nu. Marchează gara.
     Norişorii de vată ai exploziilor antiaeriene punctau cerul.
Avionul se întoarse: fumul se frînse într-un unghi drept.
     Zburînd în formaţie de cîte cinci, avioanele apărură exact
deasupra patrulaterului de fum : păreau nişte solzii de argint.
     Uruitul înnebunise cerul; o limbă de flacără ţîşni foarte
sus împreună cu un fum .negru, caîe se vălătucea. Pămîntul în-
cepu să se zbată. Andrei nu mai auzea nimic. Văzu doar cum
prima escadrilă trece lin deasupra oraşului, apoi apăru alta.
Flăcări uriaşe ţîşneau : o clădire cu trei etaje se scurse încet
în pămînt, lăsînd în locul ei un nor de praf alburiu.
     Deasupra gării şi fabricii de vagoane se sfîşia în răstimpuri
un nor rostogolitor: limbi de flăcări albe îl străpungeau ascu-
ţite. Bombele cădeau mereu. Se auzea un şuierat prelung, apoi
urma o tăcere scurtă, grea, care plesnea îndată întir-o detună-
tură de nesuportat. Andrei văzu cum un arbore înalt se ridică
în aer, apoi se abate şi dispare în dosul acoperişurilor în flăcări.
Bombardează şi paTcul. Acolo e adăpostul principal al funcţio-
narilor şi muncitorilor din cartierul gării.
     „Acolo... acolo e tata 1“ se cutremură Andrei.
     Sări în picioare şi căută clădirea direcţiei C.F.R., daT n-o
văzu. In locul unde fusese, spumega un ghem de flăcări şi fum.
Ametit, Andrei se clătină de cîteva ori. Se rezemă de umărul lui
Dan. Acesta îşi ridică spre el ochii mari, tulburi:
     —   Unchiul Octavian !
     —   Mă duc acolo, spuse Andrei, sugrumat.
     —   Haidem, se ridică Dan, greoi.
     —        Nu... gîfîi Andrei. Singur... Mergi acasă... Ii spui ma-
mei... Totul e în regulă...
     O bubuitură imensă îl asurzi. Dan îl strînse de mînă.
     —   Şi tu ?
     —        Am fost eliminat... Plec, şi începu să alerge de-a lungul
terenului de sport.
     Sări peste gardul de sîrmă împletită, pornind în goană pe
bulevardul pustiu. Auzi în urma lui ţignalul unui poliţist. Nu
se opri. Sudoarea îi inundase fruntea, fata ; o simţea curgîndu-i
34
fierbinte ipe spate. Se înecă şi începu să tuşească. Prin aer plu-
teau fluturaşii de cenuşă neagră. îşi privi mîinile. Erau negre.
Mai departe ! Fără să mai stşa la socoteală, se uircă pe dig. Pe
aici va putea intra în gară. Trebuie să ajungă ! Plămînii încinşi
respirau cu greutate. Jos, lingă Mureş, sub sălcii, erau culcaţi
pe burtă oameni în cămăşi, femei în capoate. „Trebuie să
ajung !“ Urechile îi vîjîiau. Din goana-.i dezordonată ridică ochii
spre cerul negru. Avioanele dispăruseră. Cîte-un şrapnel, tras la
întîmplare, plesnea ca o capsulă de ibumbac. Avioanele au ple-
cat... Dar dacă se întorc ? Cît să fie ceasul ? Se împiedică de-o
piatră şi căzu cît era de *lung. Simţi arsura palmelor şi în ge-
nunchi îl săgetă o durere ascuţită. Se pipăi grăbit. Pantalonul
era rupt şi îi curgea sînge din picior. Scînci scurt. Nu mai putea,
îşi adună puterile şi începu să fugă dar. Coborî în goană de pe
dig şi o luă pe o străduţă îngustă, care dădea în şoseaua prin-
cipală. La colţ se opri, sfîrşit, şi rezem.îndu-se de un zid îşi
scoase vestonul. In faţa lud, gara, căminul cel nou de ucenici,
direcţia C.F.R. ardeau învăluite într-o perdea groasă de fum.
Magazinul lui Buznea se prăbuşise. Faţada gării de vautobuse nu
mai exista. Şi el nu mai putea să meargă. Picioarele începură
să-i tremure. „Tata e acolo", se gîndi înfrigurat. Nu mai re-
cunoştea cartierul: casele, făcute zob, erau muşuroaie de cără-
mizi; hotelul Astoria, tăiat în două, părea un decor de teatru, cu
camere vopsite grosolan, albastru palid, roz, galben; o masă
spînzura agăţată de grilajul înroşit de foc al unui balcon. O
luă la fugă prin mijlocul străzii care ducea spre gară. Sărea
peste sîrmele de telegraf care se încolăceau în mijlocul drumu-
lui, ocolea stîlpi culcaţi de-a curmezişul străzii. Deodată, la
vreo trei sute de metri în stînga, o casă sări în aer. Suflul
bombei întîrziate îl doborî la părnînt, cu faţa în jos. Se zvîrco-
li de cîteva ori, ameţit. Moloz şi praf îi intrară în gură. Ră-
mase aşa, cu obrazul lipit de pămîntul fierbinte, uscat. Cînd se
ridică buimac în patru labe, văzu cum sudoarea de pe obraz
îi întipărise profilul în praf. Impleticindu-se, tîrîndu-şi picioa-
rele, începu 'să fugă iar. Acum, neputincios* plîngea de-a
binelea. Auzi, pe cealaltă stradă, claxonul unei ambulanţe a sal-
vării, apoi sirenele începură să sune încetarea, preluing, egal,
fără modulaţii. „Trebuie să ajung înainte ca poliţiştii să ba-
reze intrarea în gară", îşi spuse încordat Andrei. Ce gînduri stu-
pide ! Paircă de asta le mai arde acum! I se păru ciudat că nu
vede pe nimeni, dar, întorcîndu-se, zări într-o grădiniţă de flori
25
— singurul lucru care mai rămăsese dintr-o căsuţă cu acope-
rişul roşu şi cu iederă — o bătrînă moartă. Era încovrigată ca
un melc, cu capul culcat pe pieptul scofîlcit şi cu un picior ră-
sucit în afară, nemăsurat de lung. Tresări, şi fără voia lui se
apropie, dar nu îndrăzni să intre în grădiniţă. Fumul, acum al-
băstrui, îi zgîria gîtlejul. Privi împrejur. Strada se umpluse de
oameni : un bărbat între două vîrste, ou o cămaşă înnegrită de
funingine, îşi smulgea părul din cap. „Sidi 1 Sidi!“ striga,, ne-
ştiind încotro s-o apuce; pe geamul unei case se aruncau afară
plăpumi, perne sfîşiate din care se împrăştiau fulgii în toate
părţile, o fetită ou fruntea plină de zgîrieturi îşi sugea degetul
zdrobit. O birjă întoarsă cu rotile în sus bara strada. Calul era
culcat într-o băltoacă de sînge şi birjarul îl înjura că nu se
scoală; în dreapta lui Andrei, acoperişul unei case se prăbuşi
într-o ploaie de scîntei; departe, dincolo de gara de triaj, să-
riră în aer cîteva depozite de benzină. Ca beat, Andrei trecu
prin mijlocul mulţimii. Auzea numai firinturi de vorbe. Toată
lumea striga :
     —   Mărineasca e moartă... acolo în curte... cu copiii...
     —   Unde-i mama ?
     —   ...slavă domnului, noi...
     —   Cînd a început să sune alarma...
     —   Gligooooreee! Cine l-a văzut pe Gligoree ?
     —   ...n-am intrat în adăpost. Tocmai acolo a căzut...
     O gheară îngheţată îi scormonea măruntaiele. Trecu prin
fata unei tranşee, în mijlocul căreia explodase o bombă. Un
tufiş sfîrtecat îşi tremura frunzuliţele pistruiate cu sînge, iar de
sub el răsărea ghetuţa ruptă a unui copil, şi mai încolo, rosto-
golit .în praf, capul unei femei blonde.
     Din parcul alăturat pluteau valuri fierbinţi de fum, coaja
copacilor trosnea des, un om ou părul, sprîncenele şi mustaţa
arse şedea în mijlocul drumului, prostit, şi-şi lega şireturile
ghetelor. Cineva îl înhătă de umăr pe Andrei:
     —   Vino.., în pivniţă... trebuie să-i scot...
     Andrei se simţea sfîrşit, şi-şi repeta mereu, mişcînd din
buze : ,,Tata e în gară, tata e în gară“.
     —   Ce spui ?
     —   Nimic.
     —       Vino odată ! strigă omul care-1 ţinea strîns de mînecă.
N-auzi ?
     —   Unde ?
26
     —  Haide... haide... pentru dumnezeu.
     N-avea putere să i se împotrivească.
     —       Aici... aproape... cîţiva paşi... gemea omul, tăcînd ges-
tu'ri largi. -
     —       Nu mă duc! se smuci Andrei. Tata e în gară! Nu în-
ţelegi ?
     O duă la goană, urmărit de înjurături. înţepaţi de arşiţă
şi de fum, ochii îi lăcrimau mereu. Şi-i frecase cu mîinile mur-
dare şi îl uisturau. Un abur' umed, puturos, îl lovi în obraz;
alunecă pe un povîrniş şi se trezi înfundat pînă la genunchi în-
tr-o băltoacă verzuie, cleioasă. Ieşi, căţărîndu-se, şi se pomeni în
faţa gării. Aici bombele căzuseră una lîngă alta. Andrei călca în
picioare cioburi de sticlă, sfărîmături de cărămidă, scînduri, bu-
căţi de porţelan, cârpe, schije fierbinţi, ou margini zimţate. Din
gară rămăsese doar un perete înalt, acoperit de o dantelărie
neagră de fierărie; restul era înghiţit de fum.
     „Pe unde să intru ?“ se întrebă deznădăjduit. Acum era
6igjir că tatăl său murise.
     Intr-un loc, prin spărtura zidurilor, se ivi o clipă peronul.
Un tren de persoane surprins în gară fusese aruncat de pe linii:
geamantane, fiare, roţi, mîini şi picioare erau împrăştiate claie
peste grămadă.
     —       Unde mergi, mă ? se auzi strigat, dar nu se întoarse.
Punîndu-şi batista la gură şi închizând ochii se avîntă în spăr-
tură.
     —       Staaai ! auzi un răcnet răguşit şi ceva îi fluieră pe la
ureche.
     Fusese de atâtea ori pe aici, dar acum nu mai recunoştea
nimic. Scările interioare, consumate pe jumătate, se răsuceau în
gol; o grindă căzu de la înălţime, bubuind. Zăpăcit, Andrei se
întoarse. Un fum negru, acru se stîrnise printre ruine. Lovin-
du-se de bolovani, de mese, de scaune rupte, simţi că o să se
prăbuşească, şi atunci, încordîndu-şi ultimele puteri, se repezi
drept înainte. II izbi în faţă un val puternic de apă, silindu-1
să dea înapoi. Orbit, căzu în genunchi, dar Sări iar în picioare.
In faţa lui, un pompier îl stropea cu furtunul.
     —   Ţi s-au aprins hainele !
     —   Da ?
     De-a lungul peronului se înşiruiau pompierii stropind inutil
rămăşiţele gării. Pe un zid mai atîrna un afiş pe jumătate ars,
27
reprezentînd un soldat S.S. în bluză de camuflaj proiectat pe
ruinele unui oraş.
     Peste tot, sticlă ipisată mărunt scîrţîia sub ghete. Căruţa de
colete ,a poştei stătea intactă, încărcată cu geamantane, lăzi,
baloturi. Lingă ea, întins pe spate, un ceferist mort cu braţele
în cruce şi gura căscată, plină de sînge închegat. Andrei se
apropie. II recunoscu. Era Vodă, impiegat la Oficiul II. Trecea
adeseori pe la el. Mort!... Andrei rămase aşa .multă vreme, cu
mîinile spînzurînd inerte, fără să-şi poată dezlipi privirea de la
cadavrul lui Vodă. Uniforma albăstrie era ruptă în multe locuri
şi sub piept 1 se lăţise o pată de sînge cafeniu. Se întoarse şi-l
văzu în mijlocul pompierilor pe Orban, şeful gării. In cămaşă,
cu mînecile suflecate, făcea gesturi sacadate, arătînd încotro
trebuia îndreptat furtunul. Andrei 'se repezi spre el şi-l apucă
de braţ:
     —   Unde-i tata ?
     —        Ce-e ? se întoarse buimac Orban, apoi, cu un tic care-i
sălta o jumătate de obraz, întrebă stupid: Ce mai faci ? A!
Tatăl dumitale ? Da, gara a airs. Eu eram tocmai înăuntru' şi
totuşi am scăpat. E acolo, la magazie, spuse el, repede. Ai să-S
găseşti. Şi el a scăpat. Noi toţi am scăpat, repetă, apoi se în-
covoie şi-şi prinse obrazul în palme.
     Mormăia mereu, dair Andrei nu-1 mai auzi. Clătiniîndu-se,
se îndreptă spre magazia al cărei perete galben-cenuşiu răsărea
din cînd în cînd din perdeaua de fum ce se tîra deasupra peroa-
nelor. Dar nu putu ajunge acolo: podul suspendat care trecea
peste liniile de cale ferată se rupsese şi-i bara drumul. Trebui
să sară peste şine, să ocolească un vagon de marfă, plin cu
coteţe de găini. Schijele rupseseră sîrmele şi găinile Leghorn,
mici, albe, cotcodăceau printre roţi. Aici morţii erau îngrămădiţi
în toate părţile, unii peste alţii. II izbi goliciunea mată a unei
femei robuste, întinsă pe burtă, ou rochia adunată ghem dea-
supra capului.
     Cîteva vagoane se îneălecaseră. In jurul lor, în chipurile
cele mai neaşteptate, erau semănaţi călători, mecanici, un soldat
german aşezat parcă în poziţie de tragere; geamantane deschise
■răspândiseră pe jos o mulţime de nimicuri; truse de bărbierit,
cravate, o carte cu filele împrăştiate. Dinspre magazie, învă-
luită încă în fum, auzi un glas cunoscut:
     —        Nu acolo, măi neisteţule 1 Dincolo 1 Dincolo îţi spun, mai
e un loc I
2S
     —  Bine, dom’ Sabin, dar...
     —       Prinde-1 cumsecade, Panteo, că-ţi trag o palmă. Nu-i
bine!
     «Tata I ţipă de bucurie Andrei. Tata ,,dirighează“».
     Fără să privească unde calcă, se irepezi înainte, ocoli o
locomotivă răsturnată, din cazanul căreia, găurit în mai multe
locuri, se scurgeau aburi alburii. Atunci îl zări pe taică-său :
mărunt, gras, cu părul rar lipit de fruntea asudată:, gesticulînd
înfuriat. Funcţionarii cărau răniţii şi-i înşirau pe căruţele de
transport. Lîngă peretele magaziei, toate coletele erau aşezate
în ordine şi un impiegat tînăr, năucit de groază, se cocoţase
în vîrful grămezii, de unde striga:
     —       Dom’ Sabin, să dăm un telefon 1 Vă rog, să nu ne luăm
răspunderea ! Să dăm un telefon, vă rog 1
     Sabin se încruntă, scos din fire, dar îndată se îndreptă
spre o doamnă tînără care tîra un geamantan de piele galbenă
de porc, în timp ce cu mîna cealaltă îşi ţinea ciorapul de mă-
tase, scăpat din jartieră:
     —       Luaţi loc, aici, stimată duduie, îndată trebuie să vină
domnul doctor.
     —  Tatăl strigă Andrei şi se repezi spre el.
     Octavian Sabin îl cuprinse în braţe, uluit.
     —  Ce cauţi aici ? îngăimă el. Ce cauţi aici, dragul tatei ?
     —  Am venit să... să...
     Nu mai putu urma. Bătrînul, ras proaspăt, mirosea a
apă de colonie şi a ţuică de prune şi asta-i aduse aminte —
atît de nepotrivit cu locul unde se afla — de serile tîrzii cînd
taică-său venea cam cherchelit, silindu-se să ascundă asta sub
avalanşa de poveşti: se întîlnise cu un domn controlor de la
Cluj şi au luat o ţuică. „Numai o ţuiculiţă, mămică, dacă-ţi
spun“... Apoi scotea kilogramul de mandarine: „Uite, Andrei,
pentru tine."
     —       Ce cauţi aici ? bolborosi bătrînul. Ţi-a fost frică pentru
tata ? Nu ştii că tata nu poate muri ?
     —       Domnule Sabin! strigă cineva. Domnule Sabin 1 O
fetiţă !
     Andrei se smulse din îmbrăţişare şi-l privi pe tatăl său
de sus. Bătrînul era aproape cu un cap mai mic decît el. în-
trebă, voind să pară liniştit :
     —       Ei, ce-i de făcut pe aici ? Şi dintr-o dată, înspăimîntat
din nou : Şi acasă ? Mama o să...
29
     —       Fii liniştit. Am trimis pe cineva să spună mamei că
totul e în regulă.
     —   Atunci... îşi umflă pieptul Andrei.
     —   Hai cu tata. Avem de lucru.
     Porniră amîndoi, ocolind magazia. în timpul acesta Sabin
îi povestea :
     —       Le-am spus : staţi liniştiţi, nu ne pot ei omorî pe noi.
S-au dus la adăpost şi tocmai acolo au bombardat. Apoi, vă-
zîndu-1 pe Caba, un om foarte gras, ştirb şi chel, care gonea
spre ei, se încruntă : Ce-i, mă ?
     —       Dom’ Sabin, e o fetiţă acolo... şi... Bună ziua, domnişor,
rîse el larg. Iaca, am scăpat. Că dacă nu ascultam pe domnul
controlor, tatăl dumneavoastră, nu mai eram vii. E o fetiţă, —
urmă el, — şi nu vrea să vină.
     Copilul stătea în mijlocul liniilor împrăştiate şi plîngea.
Sabin se duse acolo şi se lăsă pe vine în faţa ei:
     —   Ce-i, domnişoară ?
     —   Tata ! ţipă fetiţa. Tata ! Tata ! Tata !
     Sabin o ridică în braţe. Intoreîndu-se spre Andrei, cu obra-
zul răvăşit de furie, scrîşni:
     —       Bată-i bată unul dumnezeu de cîirti! Urmă, pe un ton
schimbat: Lasă, dragă, o să-l găsim pe tata. Acum, hai cu
nenea.
     Andrei tropăia fără rost în urma tatălui său. Văzîndu-1 pe
Caba care împingea un cărucior cu geamantane, i se alătură,
să-l ajute.
     —       Ce tată aveţi! spuse prosteşte Caba. Pita lui dumnezeu
şi om de corajie. Cînd or început să boncăluie aeroplanele, mai
că nu -ne-am scăpat pe noi. Adică, ăştia, fiţăngăii. Fiindcă e.u şi
cu tatăl dumneavoastră, noi nu! Am ciulit amîndoi urechile şi
am zis: e lată ! Nu mergeţi în gropi, a zis domnu’ Sabin, că
ei gropile le caută mai ales. Şi nu ne-am dus. Or început să
.fişcure boambele. Mi-am făcut o sfîntă. cruce, dar nu m-am
temut. Cit de cît. Căci eu am fost şi la Piave, unde m-o îngro-
pat un şrapnel. Atunci o început să se scuture pămîntul şi ca-
ietele să sară încoaci şi încolo... Ho, uite că ne-am agăţat de
şină.
     Andrei se vîrî sub cărucior şi-,1 săltă cu umărul. Durerea pe
care o simţi îi făcu bine. Caba povesti mai departe, în vreme
ce înconjurau magazia :
     —   După aia nu ştiu ce-o mai fost. Parcă am surzit. Cînd
30
am ieşit de subt berou, domnu’ Sabin, alb ca hîrtia, mi-o întins
o glaje de palincă : — „Bea, măi, — zice, — că văd că ţi-ai
pierdut firea". — „îmi pare rău, domnu’ Sabin", am zis, apoi
am băut. Şi cînd o strigat la mucoşii ăştia, îndată or stat toţi
hăptac. Oamenii din chefere nu mai sînt ca pe vremuri. Tulai,
maica mea, ce de morţi ! Iaca, am ajuns. Aşa că nu mi-o fost
frică.
     Pe urmă, Andrei nu-şi mai dădu seama cum trece timpul.
Mergea printre linii, aduna colete, geamantane, le încărca pe
cărucior, îl împingea pînă la peronul magaziei, unde un tînăr
blond, cu un început de chelie, le trecea pe o listă lungă, le
dădea un număr, apoi scria pe ele cu cretă albastră. De fie-
care dată Andrei îşi spunea : „Asta e cel din urmă", dar se
întorcea din nou, încă o dată şi încă o dată. Brancardierii mi-
şunau prin gară, se căţărau în vagoanele sfărîmate şi sco-
teau morţii. Peronul larg, pardosit cu plăci galbene, era aco-
perit de cadavre, aşezate în jir ca într-o morgă. Echipe de sol-
daţi umblau cu detectoarele după bombe rămase neexplodate.
Dinspre partea cealaltă a gării, unde erau vilele, coborau tră-
suri, cărucioare şi oameni ducîndu-şi boarfele. In urma lor ră-
mîneau zidurile prăbuşite, înnegrite de flăcări, grădinile răvă-
şite, viile ou araci smulşi. Andrei îl văzu pînă tîrziu scurgîn-
du-se spre oraş. Era atît de obosit, încît abia se putea ţine să
nu adoarmă. împingea mereu, fără să se uite pe unde merge.
De cîte ori se întîlnea cu taică-său, acesta îi spunea sever:
     — Du-te acasă, Andrei. Vin şi eu imediat.
     De la un timp începu să se gîndească, detaşat: „Şi dacă
m-au eliminat ? Poate ar trebui să-i spun tatei. Nu! Pentru el
asta ar fi mai grozav decît bombardamentul şi decît senzaţia că
mîine poate să reînceapă totul, de la început. E ciudat: noi
doi ne vorbim atît de puţin şi totuşi ne înţelegem. In general
se spune că taţii iubesc mai mult... Prostii... Acum trebuie să
împing căruţa asta cu boarfele cine ştie cui".
     Ajuns pe peron se opri. Un şir lung de maşini „Mercedes"
staţionaseră festiv, în semicerc, păzite respectuos de poliţişti în
haine de gala, cu căşti caraghioase, prusace, în vîrful cărora
sclipea un ţugui de alamă. Andrei îl recunoscu pe generalul
Belega, prefectul judeţului, încorsetat în uniformă, înalt, strîns
peste piept cu curele şi diagonale. Se apropiase de gară şi cu
mîinile la spate contempla dezastrul, făcînd din buze: ţţţţ.
     „S-ar putea să fiu remarcat pentru ajutorul benevol, — se
31
gîndi Andrei, — şi atunci... Iarăşi, iarăşi ? Ce-ar zice Lucian
dacă mi-ar cunoaşte gîndurile acestea îngrozitoare ?“
     Rana de la genunchi îl ardea. O pipăi uşor cu degetele,
apoi, şchiopătînd, intră în magazie. Aici era aproape întuneric
şi curent: geamurile se spărseseră, toate. Pe mese, pe birouri,
gemeau răniţi, doamna cu ciorapul rupt vorbea singură, gesti-
culînd elegant, iar fetiţa în rochie roz adormise, cu gura des-
chisă. In mijloc, tatăl său şi ceilalţi se aşezaseră jos, în faţa
unui jurnal întins în chip de faţă de masă şi mîncau cîrnaţî
cu pîine.
     —       Bine că ai venit, îi făcu semn Sabin să se aşeze lîngă
el. Noi ne-am terminat misiunea.
     —       Orban a turbat de frică, domnule Sabin, rîse Caba, căs-
cîndu-şi gura tăbăcită de tutun. Să fiu al dracului. Umblă pe
peron şi ţine discursuri.
     —       Mănîncă, îi întinse Sabin lui Andrei o felie mare de
pîine de casă, pe care tăiase cu briceagul felii subţiri de cîrnat
ardelenesc, ardeiat. Eu nu mai pot de foame.
     —       îmi permiteţi, domnule, sări femeia elegantă şi se re-
pezi să deschidă geamantanul. Degetele n-o ajutară, şi-şi rupse
unghia vişinie de la degetul mic. Ţipă delicat, pe urmă, îor-
ţînau-se, deschise capacul şi scoase o sticlă de coniac.
     —   Permiteţi-mi să vă servesc. Aţi fost admirabil.
     Sabin îşi umflă pieptul, luă sticla, se înclină şi trase o
duşcă.
     —   Martini, spuse competent.
     —       Exact. Apoi doamna îşi ţuguie buzele şi gemu graţios :
îmi face impresia că mi-a ars părul...
     —   Pînă la rădăcină ! constată Caba. Dar creşte la loc.
     —       Am văzut o flamă orbitoare, am simţit o căldură gro-
zavă la tîmple, pe urmă mi-am învelit capul cu mantoul. Pen-
tru mine asta a fost tot bombardamentul, spuse ea nepăsătoare.
     —       Nu-i nimic, dădu din cap Caba, mestecînd cu nădejde.
Doamne fereşte de mai rău.
     „Gît de stranii sînt toate astea, se mira Andrei. Au scă-
pat, pe urmă au cărat pachete, şi acum mănîncă."
     Tatăl său îi mai întinse o felie.
     —   Nu mergem acasă ? şopti Andrei.
     —   Nu pot acum. Trebuie să aşteptăm ordine. Tu, du-te.
     —   Nu...
     —   Nu-1 supăra pe tata... Da’ ăştia cine dracu-s ?
32
     In cadrul uşii apăru statura înaltă a prefectului, urmat de
primar şi de-o suită de ofiţeri. Orban, şeful gării, îşi pusese
chipiul roşu pe creştetul capului, dar uitase să-şi ia vestonul.
Cămaşa ruptă ferfeniţă nu mai avea nici un nasture şi un
crac al pantalonului era sfîşiat de sus pînă jos.
     Oamenii săriră în picioare, înecîndu-se cu bucăţile nemes-
tecate. Prefectul se uită circular, îşi vîrî mîna în cheutoarea
vestonului şi clipi din ochi, supărat de întuneric :
     —   Aşa, da. Aici e ordine.
     —        Permiteţi-mi să mă raportez, înaintă Caba, eu mîinile
pe vipuşcă şi pîntecul împins înainte. Toate coletele or fost
salvate.
     —   Bine, bine...
     Prefectul îi strînse mîna scurt, sobru. Nu ştia ce să facă ;
era atît de zăpăcit şi avea impresia că toată lumea îşi dă seama
de asta. Toate legăturile cu Bucureştiul fuseseră rupte şi echi-
pele trimise pe traseu n-au făcut pînă acum nimic. Habar n-a-
vea ce măsuri să ia. Spitalele erau pline şi răniţii fuse-
seră aşezaţi pe coridoare, pe tirepte, în stradă. Cu cîteva mi-
nute înainte fusese ajuns de o delegaţie de preoţi din cartierul
Sapienţei : îi cereau permisiunea să deschidă o colectă, deoarece
biserica se prăbuşise din pricina suflului bombelor. Nevastă-sa,
turbată de groază, se instalase în biroul lui şi vorbea mereu,
ca o nebună. Prefectul se întreba unde va mai merge de la
gară şi de ce venise aici. O cizmă, încălţată la repezeală, îi
provoca dureri teribile la gleznă.
     —        Domnilor, — zise, făcînd un pas înainte, — ţara vă
este recunoscătoare. Noi...
     Tăcu, îşi plecă fruntea şi încurcătura aceasta produse mai
mult efect decît toate cuvintele pe care le-ar fi rostit. El simţi
asta, ridieă pumnul spre tavanul pe care fumul desenase ara-
bescuri fantastice şi scrîşni:
     —        Canaliile... După o pauză scurtă zîmbi îndurerat: Mi-
siunea dumneavoastră s-a sfîrşit, astăzi. Pichete de militari au
fost postate în toate părţile, aşa că nu e nici o primejdie. Vă
rog, domnule şef, — se întoarse el spre Orban, — să-mi daţi o
listă de cei care au muncit cu abnegaţiune. încă o dată, vă
mulţumesc.
     Strînse mîna fiecăruia, apoi făcu stînga-mprejur şi ieşi
clincănind argintiu din pinteni. Afară, nu-şi putu stăpîni un
oftat de uşurare: se întoarse spre adjutant, a cărui faţă copi-
3 — Străinul
33
lărească reflecta o deznădejde ascuţită, dar milităreşte reţi-
nută, şi-l întrebă din priviri: „Ei, unde mai mergem ?“
     — Şcoala nr. 5 a fost dărîmată de o bombă, răspunse
acesta, răsfoind un carneţel cu scoarţe de piele kaki.
     Prefectul făcu iarăşi : ţţ-ţî! îşi trase mănuşile de antilopă,
apoi ridică din umeri, resemnat. Mai aruncă o privire asupra
gării şi zări afişată pe rămăşiţele de ziduri o hîrtie mare, pă-
trată, pe care scria cu litere roşii:
                                   ATENŢIUNE !!!
     Se atrage atenţiunea că conform cu ord. nr. 38.592/1943
al Conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu, orice jaf
în cartierele bombardate se pedepseşte pe loc cu :
                                 împuşcarea!!!
     Se mai atrage atenţiunea că : chiar proprietarii sau loca-
tarii imobilelor avariate n-au dreptul să ridice nimic din aceste
imobile, decît în prezenţa autorităţilor, pentru a se evita acci-
dentele.
             Prefect                        Primar
     General Laurenţiu Belega             Dr. Chidioşanu David
     —       Bine, dădu generalul din cap. Să se ia măsuri ca aceste
afişe să fie puse la loc vizibil, în toate părţile ! Unde-i domnul
primar ?
     Primarul, îmbrăcat în negru, cu pălărie rotundă, tare şi
mănuşi albe de aţă, stătea de vorbă cu un grup de cetăţeni.
Fost chestor de poliţie, avea ceva vulgar şi provocator. Văzînd
că prefectul îl aşteaptă, strigă răguşit:
     —       Om lua măsurile de rigoare ! şi se urcă în maşină, pro-
tejîndu-şi gambeta.
     Maşinile demarară elegant şi mulţimea rămase prostită,
înecată în aburii înţepători de benzină.
     —   Hai să plecăm şi noi, spuse Sabin.
     Abia acum oboseala i se citea pe faţă. Mişcîndu-se greoi,
îşi îmbrăcă vestonul demodat, l_a patru nasturi, cu care venea
la birou, verifică dacă ceasul Omega era la loc, strînse mîinile
colegilor şi se întoarse spre Andrei:
     —   Unde ţi-e haina ?
     —   Am pierdut-o...
34
     Se simţi, copilăreşte, vinovat; ştia că o duc gireu cu banii.
Tatăl său îi ghici stînjeneala şi dădu din mină, dar fără sin- ,
ceritate :
     —   Bine că am scăpat noi. Haidem.
     Porniră .încet. Andrei abia păşea. Se lăsa seara, dar nu
bătea nici un fir de vînt. Palele de fum atîrnau, de undeva de
sus, ca nişte cortine zdrenţuite. Din cînd în cînd lăsau să se
întrevadă albastrul intens al cerului de mai. Andrei nu mai
recunoştea nimic: cartierul semăna cu o viziune de jurnal de
război. Nepăsîndu-le de ordinul prefectului, oamenii scormoneau
printre ruine, adunîndu-şi avutul. Pe trotuare se înşirau sobe
de tuci găurite ca sitele, paturi desfăcute, mese cu picioarele
rupte, dulapuri care-şi deschideau uşile. O femeie umbla în
neştire, ţinîndu-şi rochia cu amîndouă mîinile şi întrebînd cu
o voce abia auzită, pierită de atîta plîns : „N-aţi văzut-o cumva
pe faţa mea, pe Sida ? Unde poate fi Sida ? De ce s-a dus Sida
la gară, tocmai azi, tocmai azi... tocmai... azi ? De ce am lă-
sat-o ?“
     —        Doamne, şopti Sabin, apoi trase cu coada ochiului spre
Andrei.
     Acesta păşea mecanic, tîrîndu-şi picioarele. Cămaşa ca-
drilată era udă şi neagră, descheiată pînă la piept; părul
năclăit îi aluneca pe faţă şi el îl alunga mereu cu o mişcare
bruscă. Numai ochii îi străluceau foarte verzi, înfundaţi în or-
bitele încercănate. „Copilul meu“, se cutremură Sabin. Ii puse
mîna pe umeri şi-l întrebă, îngrijorat:
     —   Nu ţi-e frig cumva ? S-a lăsat răcoare...
     —   Nu, tată...
     —   Uite, ia haina tatei.
     —   Dar nu mi-e frig ! se răsti Andrei.
     —   Nu-1 necăji pe tata, îl rugă Sabin.
     Păstrase un obicei, din vremea cînd Andrei era mic. Vor-
bea despre sine la persoana a treia şi asta avea o duioşie ciu-
dată, ca şi cum ei doi ar fi fost fraţi şi-ar fi vorbit, respectuos,
despre tatăl lor. „Andrei a crescut, e băiat mare. Intr-una din
zile o să trebuiască să vorbesc ou el. E atît de lipsit de expe-
rienţă, seamănă cu mamă-sa... O să mergem împreună la res-
taurant şi o să legăm o prietenie nouă“. Asta-1 întrista. Parcă
mai ieri venea de la birou, veşnic în întîrziere, mînca grăbit
şi, ca să pareze protestele soţiei, îl lua pe Andrei pe genunchi
şi-i cînta, încet de tot, cu vocea lui caldă : „Hop ţup, pui de
3*
S5
lup, hai la tata să te ţuc“, sau o cîntare veche, de-a bunicului:
„Mîndră, dac-oi muri eu, nu mă-ngropa-n temeteu“... Andrei
rămînea îngîndurat şi-şi sugea degetul mare. Cît s-a chinuit
pînă l-a dezvăţat! Acum însă băiatul a crescut şi s-ar fi putut
foarte bine să nu-1 mai vadă niciodată... îşi scoase vestonul
şi i-1 puse cu sila pe umeri.
     —   Tata e gras, nu simte frigul.
     Ii era inima grea. Nu ştia de ce. Nu se temea de nimic
pentru el.
     Un altfel de fum, ou miros de ierburi arse, de coajă de
copac şi de frunze, îl izbi. II trase pe Andrei de mînecă :
     —        Să nu mergem prin parc, spuse, înfiorîndu-se. Acolo-i
plin de morţi.
     O luară pe artera principală a oraşului, care vuia. Pe străzi,
patrule în ţinută de campanie. DiHtr-o circiumă, în faţa căreia
staţionau vreo zece birji goale, ieşi un om clătinîndu-se. Se
opri în faţa lor şi, ridicînd o mînă spre cer, bolborosi:
     —        Păcatele omenirii multe-s şi mari... Hîc ! Aşa că acuma
vin păsările cerului şi se c... pe noi.
     Sabin şovăi puţin, apoi, fără să-l privească pe Andrei,
spuse indiferent:
     —   Să intrăm o clipă...
     —   Ne aşteaptă mama, protestă moale Andrei.
     —   Numai o clipă... Sînt atît de obosit! Aşteaptă-mă afară...
     —   Vin şi eu.
     Sabin tăcu, se încruntă, apoi scutură din mîna murdară :
     —       Ştii ce ? încercă să rîdă. Dă-o dracului! Ăştia n-au
ţuică bună.
     Andrei se rezemase de perete, cu ochii închişi. Atunci Sa-
bin îşi dădu seama că băiatul trebuie să fie mort de oboseală
şi de emoţie şi văzînd că tocmai iese un birjar din cîreiumă
îi făcu semn :
     —   Care ţi-i trăsura, meştere ?
     —   Poftiţi, spuse birjarul cu limba împleticită. Poftiţi...
     Legănat pe arcurile moi, Andrei fu învăluit de-o moleşeală
amară: parcă toate oasele i-ar fi fost sfărîmate cu maiul. In
timp ce birjarul îşi îndemna calul, plesnind fără rost din bici
şi mirîndu-se cu voce tare că a scăpat cu viaţă, ei nu-şi vor-
biră. Numai cînd ajunseră aproape de casă, Sabin se aplecă
spre el:
     —   Spune, Andrei, te-ai temut pentru tata ?
S6
&
     —        Nu, răspunse el fără să se gîndească, apoi îi păru ne-
spus de rău. Dar bătrînul înţelesese altceva şi rîse înveselit:
     —        Nu pierim noi, Sabinii, aşa... cu una cu două. Sîntem
neam bun. Aici, spuse el, îmboldindu-1 pe birjar cu degetul.
Uite, la poarta aia verde. Cît îţi datorăm ?
     —        Apoi... Birjarul făcu ochii mari. Nimic! Nimic! O dată
trăim. Hai, Elisabeto ! îşi biciui el calul slăbănog. Hai, că a
venit sfîrşitul pămîntului!
     Auzind scîrţîitul familiar al porţii, Andrei avu senzaţia că
ajunsese la un liman. Ii făcu loc tatălui său să treacă, apoi
lăsă poarta să se trîntească cu zgomot.
     —   Niciodată n-o închizi cumsecade, se supără Sabin.
     Andrei porni înainte, ocolind rondul de flori : gura leului,
petunii şi în mijlocul lor, domestice, cîte-o tufă de pătlăgele şi
ardei. Deschise uşa coridorului şi strigă :
     —   Mamă ! Am venit!
     In bucătăria mare, igrasioasă, pardosită cu ciment crăpat
pe alocuri, mamă-sa îi aştepta, lîngă plită. Cînd îi văzu, se făcu
palidă, apoi se încruntă :
     —   Dumnezeule, în ce hal sînteţi !
     —        Mamă, — se interesă Sabin îngrijorat, — n-a venit omul
de la gară ?
     —   Ba da, mi-a spus că sînteţi amîndoi acolo.
     Zăpăcită, se învîrtea în toate părţile. Bărbia îi tremura uşor.
Sabin se apropie şi o sărută stîngaci pe frunte.
     —        Era să nu ne mai vezi, spuse el, apoi dîndu-şi seama
că a făcut o gafă, începu să se agite: Unde-i ligheanul cu
apă ? Sînt mort de foame. Zău, mi-e atît de foame...
     —   Bine, bine, spuse Ana. Spălaţi-vă întîi.
     „Şi-n vremea aceasta sute de oameni îşi plîng copiii morţi,
casele dărîmate, se gîndi înfuriat Andrei. La noi se discută
despre ligheanul cu apă“.
     —        Vino şi te spală, îi porunci Sabin, întinzîndu-i săpu-
nul „Cheia“. Dă-ţi jos cămaşa, pînă la brîu.
     în clipa aceea se auziră hohote de plîns şi amîndoi se în-
toarseră în acelaşi timp : rezemată de perete, cu o mînă adusă
în faţa ochilor, Ana îşi muşca buzele, silindu-se să se oprească:
     —        Am crezut... am crezut că... Eu aici... mereu singură...
tu la gară... Să plecăm la Lunca! Acolo n-au să vină, desigur...
     —        Nu vorbi prostii, mamă, zise enervat Sabin. Mai bine
dă-ne să mîncăm.
                                                                                               SJ
     —   Da, da, imediat, spuse ea, şi-şi şterse ochii cu şortul.
     Andrei se lăsă să cadă pe pătutul mic, acoperit cu o pătură
veche, roasă, cafenie. Mîncară în tăcere supă de cartofi şi pui
fript încălzit. Ca de obicei, Sabin se supără că nu i se pusese
şerveţelul şi-i aruncă lui Andrei o privire semnificativă : s-ar
fi putut să am eu şerveţelul la îndemînă ? Plictisit, Andrei în-
toarse capul. „Tata îmbătrîneşte", se gîndi. Ii era frig.
     Mamă-sa stătea în fata lor, curioasă. „Acum vor urma im-
presiile, poveştile. Ce bine că tata nu-i vorbăreţ
     —   Dan unde-i ? întrebă el.
     —        In dormitor. Citeşte. Ana clătină tristă din cap. „Copi-
lul ăsta e atît de rece... Nu ştiu cui îi seamănă."
     „Viata a intrat în circuitul ei obişnuit, ca şi cum nimic nu
s-ar fi petrecut. Eu am fost eliminat din toate şcolile, oraşul a
fost ars pe un sfert, şi toate astea parcă s-au petrecut cîndva,
la o mare depărtare în timp şi spaţiu..." Se sculă de la masă,
spuse „mulţumesc", apoi trecu în dormitor. In vreme ce închi-
dea uşa, îl auzi pe tatăl lui :
     —        Andrei s-a purtat foarte bine. îmi seamănă. Nu-i fricos
ca ai voştri.
     —        Ai venit ? îl întrebă Dan. Stătea tolănit pe o canapea
cu arcurile stricate şi citea un roman poliţist.
     —   Da.
     Dan îl pîndea îngrijorat şi Andrei îi ghici întrebările: „Ce-o
să facem acum ? Mîine, de pildă, cînd va trebui să porneşti
spre liceu".
     —   Fă-mi loc.
     Andrei îl împinse ,1a o parte şi se culcă lîngă el. II durea
capul şi-i era cald, deşi în dormitor era răcoare.
     —        A fost o frumuseţe întreagă la şcoală, rîse ironic Dan.
Parcă au turbat cu totii. îndată ce-ai plecat, a venit directorul
şi m-a înhăţat, ducîndu-mă în adăpost. Aici, sub conducerea
popii Potra, uniţii au început să cînte în cor : „Mai aproape de
tine, doamne". Mărieş al tău scotea nişte sunete sinistre. Am
cîntat şi eu. Iti poţi închipui ce-a ieşit* Inspectorul ăla a făcut
pe el.
     —   Nu zău, mormăi indiferent Andrei.
     —        Ba da, nu mă crezi ? Cînd m-a văzut rîzînd, s-a scuzat:
„Sînt suferind cu vezica urinară"... Cred că era pe jumătate
tîmpit de groază.
38
     Dan socotea că a vorbit destul, ca să calmeze neliniştea
pe care-o ghicea clocotind în Andrei. îşi luă romanul poliţist,
dar îşi aduse aminte de ceva :
     —       A fost aici Lucian. In timpul bombardamentului s-a as-
cuns în pivniţa liceului. Ţi-a lăsat un bilet.
     —  Bine.
     Andrei închise ochii şi începu să-şi numere încet, rar, fie-
care respiraţie. Ştia că nu va ţine mult liniştea asta fizică şi că
îndată va începe iar să se gîndească, să clădească proiecte ab-
surde. Părinţilor nu le putea spune nimic ; Dan s-ar fi silit să-şi
exprime compătimirea şi i-ar fi propus o partidă de şah. „După
ce o să se culce toţi, am să mă furişez în bucătărie. Trebuie să
fie în bufet o sticlă de ţuică şi am să mă îmbăt cui; poate o să
adorm.“ Dacă bombardamentul ăsta s-ar fi întîmpiat ieri... Sau,
dacă ar fi căzut o bombă deasupra adăpostului, după ce ple-
case el... „Dar Dan era acolo şi...“ Surîse chinuit: nici o eva-
dare nu mai era cu putinţă.
     In bucătărie se auzi glasul plîngăreţ al nevestei lui lur-
covici :
     —       Aţi venit, domnu’ Sabin ? Am vrut să-l mîn pe bărbatu-
meu după dumneavoastră. Nici azi... şi începu să plîngă. Mai
bine ar fi dat o bombă peste noi. Nici azi... şi niciodată...
Nu-i om !
     —       Nu te necăji, spuse Ana. O da dumnezeu odată bine.
Uite, ştii, la noi se mănîncă aşa de puţin... Uite aici., a ră-
mas şi...
     —  Săru’ mîna, săru’ mîna. Ce ne-am face fără...
     Andrei îşi strînse pleoapele. „De ce-i umileşte ? De ce nu
găseşte un alt mod să-i ajute? E groaznic să-i faci pe oameni
să se simtă cerşetori. Trebuie să vorbesc cu mama despre asta,
odată“\
     Aşteptă să plece femeia, apoi se sculă greoi, culese de pe
masă plicul lui Lucian (pentru Andrei, personal) se duse în bu-
cătărie şi-i spuse mamei sale că ar vrea să se culce. Octavian
adormise pe pătucul de lemn şi sforăia.
     —       Mai bea un ceai cald, înainte de culcare, Andi. încearcă
să dormi. Arăţi... îmbătrînit...
     Andrei îşi bău ceaiul privind pe deasupra marginii ceştii.
Şi mama îmbătrînise, n-o văzuse niciodată ca acum: părul ce-
nuşiu murdar îi scăpa în şuviţe de sub o broboadă multicoloră;
avea mîinile subţiri, albe şi degeţele mîncate de leşie. Dacă ar
39
fi singuri, i-ar spune totul şi ea l-ar înţelege. II învălui o duioşie
fierbinte. Ar fi vrut să se scoale, s-o mîngîie uşor pe mînă şi
gestul lui ar fi fost copilăresc şi nou totodată, dar n-o făcu,
pentru că atunci i-ar fi dat lacrimile. Inghiţindu-şi un oftat, se
sculă încet.
     — Nu mai vrei nimic, Andi ? Să vă desfac un compot ?
     — Nu, răspunse el răguşit şi citi în ochii ei o mică durere,
ca şi cum i-ar fi refuzat un lucru mult mai însemnat.
     —       Sînt mort de oboseală, — se sili să fie vesel, — am
cărat cu tata o droaie de geamantane risipite prin gară, m-am
lovit şi la genunchi.
     —   Du-te şi te culcă, atunci...
     In aşternutul răcoros, cu mirosul atît de cunoscut de levăn-
ţică, îi fu frig, un frig asemănător cu cel pe care-1 simţise în
holul mucegăit al liceului, aşteptînd. Şi aşteptarea de acum era
la fel, tulbure, încordată. Cu pleoapele strînse, încercă să în-
chege trăsăturile Soniei, rîsul puternic şi totuşi puţin alintat,
sclipirea perlată a dinţilor, gropiţa din obrazul stîng, dar se
simţi atît de nefericit şi de singur şi n-avea nici un rost...
     Mamă-sa, păşind uşor, veni să-l cheme pe Dan la cină. Din
bucătărie se auzea sforăitul gros, de salahor, al lui Sabin. Ana
şopti:
     —   Dan, e gata masa... încet, Andi doarme, sărăcuţul...
     Ii potrivi, fără rost, plapuma pe piept. Atunci Andrei des-
chise ochii şi zîmbi îndurerat.
     —   Dormi, îi şopti mamă-sa. încearcă să dormi şi să uiţi...
     Dar multă vreme înainte de a se cufunda în smoala som-
nului, Andrei auzi zgomotele casei: clincănitul vaselor în bucă-
tărie, mormăielile tatălui său, ţăcănitul comutatorului cînd Dan
stinse lumina şi foşnetul cărţii aruncate pe covor; apoi vîntul
care scutura castanii de pe stradă, o maşină gonind în noapte...
,,Şi mîine ? Şi mîine ?“
     Pe la miezul nopţii, avioanele trecură din nou, dar sirenele
nu dădură alarma. Vuietul profund pluti zguduind tăcerea împie-
trită a oraşului, dar toţi erau obosiţi de emoţiile zilei în aşa fel,
că nu se treziră. Numai Octavian se sculă în capul oaselor, as-
cultă buimăcit şi socoti că nu trebuie să le tulbure somnul. Ples-
căi din buze şi mormăi pentru sine:
     —       Lua-i-ar dracu’, că nu lasă pe oameni să se odihnească
cel puţin noaptea !
40
CAPITOLUL II
     Mama lui Andrei nu-1 trimise la şcoală în ziua următoare,
îl lăsă să doarmă şi el nu se trezi decît atunci cînd Dan, întor-
cîndu-se de la liceu pe la unsprezece, strigă din uşă:
                       — S-au suspendat toate cursurile! S-a sifîrşit anul şcolar 1
                       Pe jumătate adormit, Andrei înregistra aceste cuvinte şi ele
                       îi născură o imagine familiară : elevii năpădind în goană trep-
                       tele scăldate în lumina sărbătorească a soarelui şi îndreptîn-
                       du-se spre malul Mureşului, unde urma tradiţionala ardere pe
41
rug a manualelor de latină, matematică şi franceză. Apoi, într-o
secundă, imaginea se şterse, lăsînd loc senzaţiei următoare: bu-
curia vacanţei, întoarcerea la copilărie. Lunca, pusta înecată în
albeaţa după-amiezii, apa molcomă a Teuzului tîrîndu-se leneşă
pe sub răchiţile pleoştite; îndată după asta nesiguranţa som-
nului îl învălui, ca un cearşaf umed. N-avu curajul să deschidă
ochii, de teamă ca totul .să nu fie decît o iluzie şi în cazul aces-
ta ar fi vrut să mai doarmă multă vreme, dar Dan îl scutură de
umăr şi-i şopti la ureche :
     —   Scoală, Andrei, am luat vacanţă!
     Aşadar era adevărat. Se ridică în capul oaselor şi se strîm-
bă: toţi muşchii îl dureau. Dan se întinse pe plapomă şi povesti
cum Drăgan încheiase situaţiile fiecăruia, puniînd note din burtă,
după aprecierile sale pur subiective, dar imuabile. Strigase cata-
logul : „Avram Iancu! (numele adevărat era Antoniu). Acesta
este un idiot! Media patru. Alexandrescu ! Tu... nu ! Patru ! An-
ton ! Acesta — mişcă! Cinci!“ Şi aşa mai departe, pînă cînd
ajunsese la Sabin. Aici Drăgan binevoise să zîmbească, privind
cu complicitate clasa.
     Trîntit alături de Dan, Andrei fu emoţionat şi-l înghionti:
     —   Şi ? Şi ?
     Dan îl imită mai departe pe Drăgan :
     —   „Sabin ! Unde este acesta?" — „Absent!" am strigat eu.
—   „Măi! (Dan izbutea să redea cel mai bine din tot liceul tonul
sec şi maniera sacadată în care Drăgan îşi puncta gîndurile).
Acesta, da! Ze-ce!“... Atunci s-a sculat Mărieş şi zîmbind ca
un bou a spus: — „Dom’ profesor, Sabin a fost eliminat ieri,
pentru totdeauna !“ Drăgan l-a privit cu uimire, ca pe un ne-
cunoscut, s-a încruntat, a strîmbat din nas, apoi s-a răstit: —
„Măi acesta, cine te-a întrebat ?“ Mărieş s-a făcut alb, credeam
că o să leşine de spaimă şi a rîs. — „Pe tine cum te cheamă ?“
—   „Mărieş, dom’ prof’sor"... Atunci Drăgan, furios, a început
să răsfoiască catalogul filă cu filă — clasa tremura — pe urmă
a: întors foile în bloc, şi cu aerul „viclean" pe care-1 ştii a
plesnit din buze: — „’rieş!“ L-a căutat în celălalt colţ al clasei
şi cînd a dat cu ochii de el, s-a mirat: — „Tu eşti acela, măi ?
ia s’vedem!“ înghiţind găluşte, Mărieş a început să citea -
scă : Ielviră tna tu fe un raport bien senserî, nă deghiz
tu rien dă să căta di mon peri. — „’stul" ! i-a ghilontinat Dră-
gah lectura. „Tu... nu! Ei, la gnammaire!“ — „Lio pase sampl",
42
a suspinat Mărieş. — „Măi! l-a privit Drăgan foarte uimit. Tu,
passe „semple" ? — „Nu, dom’ profesor ! — „Eu passe „sem-
ple“ spun ? Crescendo. Aceştia... passe „semple“ ? ’stul! Trei
ou mintiiss. Media şapte, ba nu, stai... acesta... ai la mine un
opt cu doi mimuss. Asta face şapte. Media şase. Joss!“ Ei, ce
zici ? începu săj rîdă Dan. Mărieş s-a aşezat în bancă, ca ame-
ţit. Atunci s-a deschis uşa, a intrat servitorul cu condica.
Cursurile s-au suspendat din cauza bombardamentelor. Gata!
Mîine plecăm la .Lunca.
     Andrei îşi căută hainele. Ii era .grozav de foame.
     —        Să nu uit... Dan îşi coborî glasul. După ce s-a sunat în-
cetarea, Răducanu mi-a spus să-ţi comunic că are să treacă pe
aici în zilele astea, spre seară. Mi-a spus că-ţi strînge mîna
şi... să fii tare... Aşa, şi pe urmă Teddie m-a rugat să-ţi amin-
tesc că trebuie să mergem după masă pe la ei. E un fel de tăm-
bălău. Zicea că are să-ţi facă bine, aşa... bolşevic cum eşti. Şi
redevenit timid, Dan adăugă repede: Eu nu mă duc!
     —   Nici eu, spuse grăibit Andrei, apoi se gîndi: „De ce nu ?“
     —        Ba mergem amîndoi, făcu el vesel. Am chef de
dans, de...
     —        Ai pe dracu, se strîmbă Dan. Mie mi-e greaţă de toţi.
Nu ştiu ce găseşti tu la ei şi pe urmă, — surîse el cu vinovă-
ţie, — eu carele sînt un elefant...
     —   Să nu mă enervezi, gata !
     Deşi nu ţinea neapărat să fie într-un loc cu Dan, insistă.
Dacă s-ar fi dus singur, mamă-sa i-ar fi reproşat: „Nicăieri
nu vrei să-l iei pe băiatul acesta, şi-i aşa de neajutorat I Nu
mă aştept de la tine să te porţi astfel, cînd ştii cît bine ne-au
făcut. Disîrează-1 puţin, fă-1 să mai uite... Un copil fără tată.“
     —        Dacă ţii, — mormăi Dan, — am să vin, deşi iar ai să
te înfurii pe mine.
     —        Andrei, — se auzi din bucătărie vocea mamei lui, —
hai, dragă, e gata cafeaua. Ai şi o scrisoare.
     „Sonia!“ tresări Andrei. Zăpăcit, îşi trase cămaşa, ieşi în
bucătăria spălată proaspăt şi luă plicul. Nu era scrisul ei şi o
clipă voi să-l arunce în foc, fără să-l mai citească. Scoase to-
tuşi un teanc de foi acoperite cu litere mici, neînchegate: recu-
noscuse scrisul afectat al lui Suslănescu : „Ce mai vrea de la
mine?“ In timp ce sorbea cafeaua începu să citească :
                                         „Marţi, 2 V 1944
     Lucrarea fa nu mă poate lăsa indiferent şi deşi nu aveam
43
de loc dorinţa de-a scrie, am fost nevoit să-mi las „umilele mele
preocupări".
      Gestul tău, în sine, îl privesc ca o simplă copilărie, ca o
bravadă inutilă, făcută intr-un moment eînd — probabil — nu
aveai ceva mai bun de făcut, cînd un profesor, „banal ca ma-
joritatea celorlalţi", te plictisea cu date, fapte şi întâmplări de
minimă importanţă, cu o lucrare al cărei subiect nu el l-a con-
ceput şi care poate îl îndurera tot atât de mult oa şi pe tine.
      Lămurind cauza acestui atât de original răspuns, voi trece
la alte puncte ce oglindesc felul tău de-a vedea unele probleme,
cele mai grave, prin care trece nefericitul şi mult încercatul
nostru Neam.
      „Lucrarea" ta nu va avea nici un fel de rezultat. După ce ai
citit-o şi te-am dat afară din clasă (iartă-mă, te rog, dar vei
vedea îndată de ce am făcut-o), am stat de vorbă cu colegii
tăi, băieţi atît de buni, atât de inteligenţi, pe oare tu, Andrei,
îi dispreţuieşti global. Mi-a promis fiecare că nu va spune un
cuvînt nimănui. Le-am cerut să-mi jure acest lucru! Mi-au
jurat. In felul meu poate strîmt de a vedea, am ştiut şi cred că
ştiu încă să respect munca şi meritele tuturor celor egali sau
mai mici ca mine.
      Nu am dispreţuit pe nimeni şi nici nu voi dispreţul nicio-
dată ! (este un (răspuns la felul tău de-a vedea pe alţii) Am în-
durat prea mult; în viaţa mea, nu a surîs niciodată primă-
vara şi nici tinereţea.
      Am deschis ochii în faţa unui mormînt — al tatălui meu —
am trăit în suferinţele unei mame ce a trebuit să-şi vîndă ca-
sele şi pământul, şi adaug — poate singura oară cu oarecare
mîndrie şi totodată reproş faţă de tine: strămoşesc. Am văzut
un trecut frumos ce s-a îrosiif într-o lume în care poate nu sîn-
tem înţeleşi; am petrecut anii studenţiei citind cărţi care-mi
sînt inutile, trăiesc cu o sfîşietoare intensitate drama ţării mele
şi în sufletul meu s-a produs un gol, o neîncredere pe care
caut s-o înlătur prin speranţa unui viitor mai bun, pentru mine
şi pentru toată lumea, viitor pe care nu-1 văd venind prin sînge,
măceluri, dezbinare între fraţi, ură şi silnicie, oi din crearea
unui echilibru sufletesc, al meu, interior, bine ce nu-l pot vedea
şi adaug — nu vreau să-l văd venind prin revoluţii, ei de la
noi înşine.
      Am spus cuvîntul revoluţie, deoarece numai asta poate fi
44
concluzia teribilă a felului tău de-a gîndi. Dacă toţi oamenii
ar da frîu liber nemulţumirilor lor...
      In lumina acestei concepţii, „lucrarea" ta, iartă-mă Andrei,
îmi pare sinistră, crudă şi rea. Scrii:
      „îmi cereţi să scriu despre război. Aş putea fabrica fraze
sunătoare despre Decehal, Traian şi alţi eroi sfinţi, despre toate
războaiele care de asemenea sînt sfinte, dar nu pot. Nu cred în
toate aceste baliverne şi nu pot să mint. Cred că nu există mai
mare înjosire a demnităţii umane decît să sileşti pe cineva să
afirme ceea ce nu crede, să-l faci apologetul unor lucruri care-1
scîrbesc, să-l împingi pînă la ruşinea şi sila de el însuşi."
      Ce contradicţie, Andrei! Tu, un băiat atît de fin, de inte-
ligent, nu înţelegi imperativele istoriei ? ! Haosul ei, sau poate
ordinea secretă pe care o ignorăm ? 1 Romînia îşi urmează des-
tinul ei firesc, de-a lupta împotriva barbariei, aşa cum a făcut-o
secole de-a rîndul. Nu-i iubesc pe nemţi Andrei, le-am văzut
insolenţa, aroganţa, le cunosc jafurile... Dar sîntem alături de
ei şi războiul îşi are legile lui, cavalerismul lui. Trebuie să
mergem pînă la capăt, şi îţi jur: dacă ar fi să fim învinşi, aş
lua arma în mînă. Scrii:
      „Poate totuşi aceste sforăitoare fraze ce ni se spun îşi au
scopul lor. Citeam în „Nimic nou pe frontul de vest" a lui' Re-
marque despre o clasă de elevi care, ameţiţi de atîta vorbărie,
se duc voluntari pe front. Acolo, în cumplita mizerie omenească,
urmează amara trezire.
      Dar prea tîrziu, mult prea tîrziu."
      Cine vrei să poarte războiul, Andrei ? Trebuie ca oame-
nilor să li se dea un scop. Te întrebi mai departe: „Ce căutăm
noi în Rusia ?“ Sînt de acord că eu, tu, Ion, Petru sau Pavel
n-avem acolo interese personale. Dar ţară, Andrei, patria ? Ai
tu dreptul să te substitui ei ?
      Citez mai departe din îngrijorătoarea ta lucrare:
      „Iar noi, otrăviţi de tineri, oameni jefuiţi, ne sufocăm în
regulile stupide ale unei societăţi •imbecile. Şi cu toate acestea
cred, cred din tot sufletul meu, că viaţa e frumoasă şi că
odată, dacă vom şti să rămînem noi înşine, vom fi eu ade-
vărat, pentru totdeauna, liberi!“
      Poate oare viaţa să fie frumoasă în afara societăţii în care
trăim ? Şi dacă societatea este atît de imbecilă cu regulile ei
stupide (inclusiv cele şcolare şi deci obligaţia de a da lucrări
45
al căror subiect este fixat de MINISTER), cum poate fi fru-
moasă viaţa ? In ce să mai nădăjduieşti ?
     Nu găsesc ‘decîfc o explicaţie: tot ceea ce doreşti tu ai
transformat în imaginaţia ta într-o certitudine, şi mai puternic
doreşti ceva acum, în acest sfîrşif de primăvară atît de îngro-
zitor pentru noi. Pentru noi, romînii, Andrei ! Şi aipoi, de unde
ştii fu că societatea asta atît de imbecilă nu-ţi va da posibili-
tatea să te realizezi ? înţeleg, eşti la vîrsta marilor iluzii roman-
tice : libertate, dreptate pentru cei mulţi. Dar oare ei, cei mulţi,
au nevoie de acest lucru ?
     N-o să mă crezi. Eşti la vîrsta cînd se nasc Danton-ii,
Desmoulins-ii, Robespierre-ii şi Saint-Just-ii. Dar Danton a
fost un trădător al revoluţiei, Desmoulins un palavragiu idealist,
Robespierre o fiară plin de veninul impotenţei, iar Saint-Just,
pe caxe-1 admiri, figura angelică, omul pur, a fost, după carac-
terizările istoricilor francezi, nu ale mele:
     Chenier: Tigre altere de sang.
     Mignet: Le monstre peigne.
     Remy de Gourmont: La panthere.
     Sainte-Beuve : Jeune homme atroce et theâtral.
     Taine: Un glaive vivant.
     Lamartine : Reve de la Republique de Dracon.
     Michelet: L’archange de la mort.
     Să-ţi fie însă mereu prezent în minte destinul tuturor aces-
tora.
     Dar ce-ţi pasă ţie ? Trebuie să fie totul aşa cum doreşti
tu în visele tale înfierbîntate, de aceea renegi, alungi, respingi
cu îndîrjiire viaţa şi societatea reală, cea existentă, bună sau rea.
     Aştepţi continuu realizarea lumii visată de tine — poate
îmbrăcată în prea mult farmec livresc: Gorki sau alţii — şi îmi
face impresia că, deşi n-o spui, tu vezi această realizare venind
numai prin sînge, prin răzbunare, prin dezlănţuirea înspăimîn-
tătorului instinct gregar al mulţimilor oarbe.
     Şi de se va întâmpla. aşa ceva şi se va crea .altă societate,
tot nu va fi cea visată de tine.
   Uiţi că revoluţia e un fenomen teribil, un monstru care de-
voră şi eşti entuziasmat de aspectele ei romantice.
     Uiţi că de cînd e lumea şi pretutindeni, unii au condus, iar
alţii au fost conduşi. Că libertatea e o alegorie poetică şi nimic
altceva.
46
     Eu, ca să fiu sincer pînă la capăt, nu văd nicăieri o lume
mai bună; o accept cu resemnare pe cea în care trăiesc, o îm-
bogăţesc în sufletul meu cu imaginea făpturilor măreţe ale isto-
riei noastre şi ale Franţei.
     Am visat ca elev şi student prea mult despre „minunăţiile
vieţii** şi nu am realizat absolut nimic.
     Ai să-mi răspunzi că aici vorbeşte laşul, dezertorul.
     Prefer să mă înşel şi să-ţi dau ţie satisfacţia viitorului.
                                               A. S.
     P. S. Poţi să arzi această scrisoare.
     Dar ceea ce este mai grav, Andrei, este că aceste idei ale
tale m-au zguduit pentru tine".
     Andrei citise atît de încordat, înoît nu observase că ma-
mă-sa îl privea curioasă. Vîrî hîrtiile în buzunar, mototiolindu-le.
     —   Cine-ţi scrie ?
     —   Suslănescu. Profesorul de istorie.
     —   Da?
     Bucuroasă şi mîndră, mamă-sa nu-i mai spuse nimic.
     Andrei se sculă de la masă şi deşi în curte. Merse pînă în
chioşcul de sub măr şi se cuibări printre lăzile vechi, coteţele
stricate şi scaunele rupte care erau aruncate acolo. Scrisoarea
îl tulburase şi îl mişcase, deşi îi venea greu să recunoască. „în
fond, Suslănescu e sincer, îşi spuse şi adăugă îndată, întărîtat :
Dracu să-l ia cu sinceritatea lui cu tot! Prostii. Parcă ar vrea
sa se scuze... De ce ? Eu nu i-am cerut nimic, nici lui şi nimă-
nui. Nimănui."
     în seara zilei cînd dăduseră teza, se plimbase cu profesorul
prin parc. Suslănescu spunea cu o încăpăţînate nervoasă tot
felul de prostii. Lui Andrei îi era ciudă şi totodată îi părea bine
că Suslănescu nu aduce vorba despre lucrarea lui. Acum, cînd
fierbinţeala satisfacţiei îi trecuse, era neliniştit. S-au despărţit
brusc, de parcă ar fi vrut să fugă unul de celălalt. Asta a fost în
2 mai. Luă scrisoarea următoare.
                                  „Miercuri, 3 V 1944
     „Singura deosebire între oameni este gradul lor de prostie."
     Dragă Andrei,
     Te-am văzut aseară mai nepăsător decît oricînd.
47
     Sau poate greşesc ?
     Mai pierdut, mai departe de realitatea ce te înconjoară, mai
retras în tine însuţi, în gîndurile tale.
     După ce ne-am despărţit, am rătăcit pe străzi şi întors des-
tul de tîrziu, în pervazul ferestrei mele parcă vedeam silueta ta
structurată în umbra nopţii, prea degajată şi cu un aer puţin
cam blazat. Aproape că nu pot să-ţi spun tot ceea ce am simţit
şi gîndit. Mă plimb prin odaie cu paşi mărunţi, în aşa fel ca
piciorul meu să cuprindă sub el o întreagă floare sau un
pătrat de covor.
     Mă plictisesc.
     Mă opresc şi privesc cele două tablouri de prost gust cu
peisaj cîmpenesc „A la Fontainbleau“, cu cer prea albastru, cu
pete mari de nori albi şi flori de oîmp de un roşu ţipător.
     Ca să-mi treacă timpul, am început să scot cărţile din mica
şi improvizata mea bibliotecă... Mai ales cărţile privitoare la re-
voluţia franceză. Răsfoiesc cu spaimă paginile veline şi chipuri
familiare mă privesc: Charlotte Corday — un fel de Andrei Sa-
bin feminin — Bailly, Mirabeau, Danton, Saint-Just... Cuvinte
mari, splendide, răsună în odaia mea de burlac: Pour vaincre
il faut de l’audace, encore de l’audace et toujours de l’audace!
Est-ce qu’on emporte la patrie ă la semelle de ses souliers ?
Mori domicile ? Tantot le neant... Mon nom? Dans le Pantheon
de l’Histoire *... Am auzit, îngrozit, accentele sălbatice ale Mar-
seillese-ei la Valmy, cînd brutarii, măcelarii, pantofarii şi plebea
Parisului au învins armatele puternice, coalizate, ale lui Braun-
schweig. Am evocat figurile graţioase ale marchizilor şi vicon-
ţilor cu nume răsunătoare, care au urcat scara ghilotinei...
     Şi pe urmă, Andrei, am scos o cărţulie de care nu ţi-am
vorbit niciodată. Se termină aşa : Les proletaires n’ont rien
â perdre, sauf Ies chaînes, ils ont un monde ă gagner. Prole-
taires de tous les pays, unissez-vous /1 2
     Andrei, mă tem ! Am luat cărţulia aceasta şi am rupt-o în
bucăţele mici, mărunte de tot. Spune-mi, tu crezi că într-adevăr
      1 Pentru a învinge trebuie îndrăzneală, iarăşi îndrăzneală, mereu
îndrăzneală I Oare-ţi poţi duce patria pe tălpile pantofilor ? Domiciliul meu ?
In curînd neantul... Numele meu ? In panteonul istoriei... (Cuvinte ale lui
Danton).
     2 Proletarii n-au de pierdut decît lanţurile, ei au o lume de cîştigat.
Proletari din toate ţările, uniţi-vă I
48
lumea noastră, amintirile copilăriei, apele, munţii Carpaţi se vor
prăbuşi ?
      Probabil, în timpul plimbării noastre aşteptai ceva de la
mine, dar sufletul meu era latît de încărcat de ruşine şi spaimă !
Şi ţi-am vorbit, aiurea, de tomuri, de cărţile mele, de mine; ai
auzit de două ori aceleaşi lucruri, aceeaşi invariabilă discuţie:
orăşelul natal, Ist. Slavilor de P. P. Panaitescu, albume „Nemi“
şi încă o dată despre sărmanul orăşel cu mahalalele aşezate la
poalele unui munte!
      După cum vezi, alfa şi omega conversaţiilor mele. Dar ce
să fac ?
      Iubesc prea mult cărţile (poate mai puţin conţinutul lor, cît
forma, ediţia, anul, editura, raritatea, colbul de pe ele — de-
formaţie profesională, ceva de şoarece de bibliotecă) şi trecutul.
   Găsesc în trecut o puternică mîngîiere şi un izvor de optimism
pentru prezent şi pentru viitor. Oricum ar fi el. Şi ca să închei,
folosesc vorbele prietenului meu Corian: „Oamenii sînt cu pi-
cioarele în sus“ — titlu pe care vrea să-l dea volumului său de
memorii; de altfel nu este original, a mai fost dat de un neamţ
romanului său. Da.r ce-are a face ? Aceasta nu va scădea cu ni-
mic meritele lui Cori. De altfel, lumea a exprimat de mult, cu
alte cuvinte, aceeaşi idee:
      „Oamenii gîndesc cu picioarele11, sau mai plastic şi mai
vulgar : „Oamenii gîndesc cu c...“
                                               A. S.
     P. S. Te rog mult să nu arăţi nimănui această scrisoare;
ba s-o rupi, e alcătuită într-o clipă de copilărie amarnică, într-o
noapte fără cadru romantic — cîntec de cucuvaie şi tic-tac de
catedrală ce bate noaptea 12 punct.
     Ora 2 noaptea.
     Mint, mint, mint, mint, mint, mint, mint, mintii!!!! Andrei,
s-a întîmplat o nenorocire. Andrei, te rog, încearcă să mă ierţi.
Nu am vrut să ţi-o spun, nu am vrut să ţi-o scriu, am minţit
pe tot parcursul scrisorii. Nu ştiu cine din clasă a vorbit. Pro-
babil Mărieş, iezuitul acela seîrbos, dezgustător. Astăzi, directo-
rul m-a luat deoparte şi a zbierat la mine: „Ascultă ! Am auzit
că la teza dumitale Sabin ar fi scris nişte tîmpenii şi dumneata
l-ai pus să citească compunerea în faţa clasei şi erau nişte ches-
tii comuniste acolo 1“
4 - Străinul
49
     A zbierat La .mine, m-a ameninţat că mă dă afară din liceu!
     Andrei!
     Inţelege-mă! Am o mamă bătrînă care moare de foame, o
soră pe care trebuie s-o întreţin la şcoală, să-i fac un viitor
oarecare, am obligaţii faţă de aceste fiinţe scumpe. Dar nu e
numai atît: am fost silit să-i dau hîrtiile tale, voia să mă
caute chiar în buzunare !
     N-o să te mai pot privi în ochi niciodată. Dumnezeule! Tot
felul de gînduri absurde îmi trec prin minte. De ce ai făcut asta,
Andrei, tocmai la ora mea ? N-are importanţă ceea ce crezi tu,
dar gestul tău mă înspăimîntă.
     Andrei, n-am putut face altceva. Te rog, înţelege-mă !
     Aştept de ,1a tine un singur gest, numai unul, ca să-mi pot
asigura o linişte sufletească relativă. De altfel îţi jur, am să te
ajut din toate puterile mele. Dacă vrei şi dacă s-o mai putea, la
vară o să mergem amîndoi la mare, ori la Sinaia.
     Cuvintele sînt de prisos. Sînt un mizerabil.1'
     Andrei, înţepenit în poziţia incomodă în care citise, acoperi
hîrtia cu palma. Topica frazei, cadenţa ei plîngăreaţă îi evocă
figura lui Suslănescu ; obrazul tras, gălbui, veşnic neras, ochii
umezi şi rugători cu pleoapele bătînd totdeauna speriate. Sărma-
nul Suslănescu ! Ce luptă între dorinţa lui de-a fi un gentilom
secol XVIII şi murdăria vieţii! Oare astea nu sînt mult mai
simple în realitate, aşa cum susţine Schwartz ?
     Luă ultima scrisoare, mai scurtă :
                                             „Vineri, 5 V 1944
     Nu mai îndrăznesc să te numesc „prietene" şi nici să mă
privesc pe mine însumi.
     Calmul tău, superioritatea care de data asta nu era poză,
ci organică şi echilibrată, m-a zdruncinat. M-a zdruncinat
atît de mult, încît mă întreb dacă are rost să-mi tîrăsc şi pe
mai departe existenţa asta mizerabilă şi meschină.
     Te-am văzut înfruntînd pe inspectorul venit special pentru
cazul tău, te-am văzut în momentul cînd a sunat alarma. M-am
întîlnit acum eîteva ceasuri cu Lucian şi mi-a spus că ’te-ai dus
la gară şi că ai muncit acolo alături de domnul Sabin, pînă
seara tîrziu, ca şi cum nimic nu se întîmplase, şi abia atunci
am avut, clară, precisă, imaginea netrebniciei mele.
50
     In adăpost, în timp ce tu, cum am aflat, alergai pe străzi
spre gară, eu tremuram, năucit de frică animalică.
     Andrei, s-ar putea ca tu să ai dreptate, nu ştiu. Aş vrea
din toate puterile mele să nu fie aşa.
     După ce m-am despărţit de Lucian, am intrat într-o circiu-
mă unde oamenii, mai mulţi ca niciodată, vorbeau despre
morţi, despre îngrozitorul dezastru ce s-a abătut asupra oraşului
nostru. Şi vorbeau de asemenea de ceea ce ne aşteaptă. Erau
mai mult oameni simpli, în salopete, murdari, neraşi, ştirbi,
fără trăsături fine, patinate de vreme şi de fineţea sîngelui şi
m-am înfiorat. A cîta oară, doamne ? Am ascultat prefăcut
interesat povestea unuia care fusese la gară, i-am plătit un sfert
de rom şi m-am bucurat cu dezgustătoare laşitate cînd a accep-
tat. Am băut şi eu, m-am îmbătat. In drum spre casă am vo-
mat, rezemat de un felinar orb.
     Nu mai am ce să-ti scriu.
     ’Sînt singur şi m-a cuprins teama.
                                          A. S.
     P. S. Am mai aflat că acum doi sau trei ani ai scris o lu-
crare strălucită despre război. Vorbeai de acest „măreţ fenomen"
care permite Omului să se ridice deasupra sinistrei sale platitu-
dini, te entuziasmai în faţa rezistenţei pînă la ultima clipă (Wa-
terloo sau Thermopyles), tocmai pentru că e lipsită de finali-
tate. Nu ştiu care a fost drumul tău de atunci pînă azi, nu ştiu
ce s-a întîmplat qu tine, nu ştiu nimic. Mi-e groază că sînt om.
Groază şi scîrbă.
     Răducanu a fost dat afară din liceu, trimis într-un sătuc din
Dobrogea. Şi asta mă chinuie. De ce a trebuit să existe totuşi
un Om ? E şi asta o oglindă în care-mi văd mizerabila, înfioră-
toarea, descurajatoarea mea condiţie umană !“
     Andrei se ridică gînditor, ţinînd teancul de hîrtii în mînă.
Mărturisirile lui Suslănescu îl dezarmaseră ; el, orice ar fi fă-
cut, n-ar fi fost în stare să aştearnă pe hîrtie scuze atît de în-
jositoare ; ar fi căutat să prezinte lucrurile cu un alt ton, mai
bărbătesc. Acum, desigur, va trebui să arunce scrisorile astea în
foc. Era cel mai bun lucru. Ar fi' vrut să n.u-1 mai vadă pe
Suslănescu niciodată; era sigur că ar fi citit în ochii lui tot-
deauna, ori despre ce ar fi vorbit, aceeaşi întrebare mută :
„M-ai iertat ? M-ai înţeles ? Aştept de la tine, orieît de straniu
ar părea, o îmbărbătare.11
     Privi spre cer. Ieri, pe vremea asta, era în faţa comisiei,
ori poate începuseră să suine sirenele. Oare şi azi?... In fundul
curţii, lipit aproape de gardul de ciment, era un plop, ca un fu-
ior de fum verde. Aşa cum tremura scăldat în razele amiezii, pă-
rea că se detaşează cu un dispreţ al înălţimii de ceilalţi pomi
ai curţii, cîţiva meri şi pruni piperniciţi. „De ce am stabilit com-
paraţia asta ?“ se întrebă ruşinat.
     Intră în casă, trecu în sufragerie şi deschise dulapul în oa-
re-şi păstra cărţile. Dedesubt de tot erau hîrtiile lui: o dramă
în versuri, începută acum trei ani şi neterminată, jurnalul de
zeci de ori părăsit, scrisorile lui Lucian, de la începutul priete-
niei lor, şi un album mare, un Hogarth pe oare-1 primise de la
Suslănescu de anul nou.. In paginile lui, printre figurile groteşti
şi tragice care chefuiau, se iubeau şi mureau, ascunse scrisorile
acestea. Rămase multă vreme în faţa scrinului deschis, jucîn-
du-se distrat cu ciucurii covorului.
CAPITOLUL III
      Casa familiei Varga se afla pe o stradă dosnică, liniştită,
ocolită de pietonii cărora le făcea impresia unei fundături. La in-
trarea străzii, într-o mică piaţetă împrejmuită de un lanţ greu
de bronz coclit, se ridica silueta ,neo-gotică a bisericii nemţeşti,
una din curiozităţile oraşului, deoarece în 1917, cînd fusese zi-
dită, un arhitect zelos săpase deasupra portalului ogival: Goii
strafe Engiand!1 Din 1940 inscripţia devenise iar actuală.
       1 Doamne, pedepseşte Anglia !
53
     Casa Varga, construită de acelaşi arhitect, avea aerul unui
„châlet“ elveţian, dar în loc să se avînte spre cer se lăţea de-a
lungul trotuarului pe vreo patruzeci de metri, părînd mai de-
grabă un cătun alpin. Diverse turnuleţe, geamuri rotunde de
mansardă, olane şi geamlîcuri colorate o împodobeau. Pe faţadă
era un medalion rotund, reprezentînd1 un fel de Siegfried1 sau
Sfîntul Gheorghe cu o spadă şi o balanţă în mînă. Sculptorul
avusese intenţia delicată să simbolizeze activitatea domnului
Salvator Varga, naţionalist şi avocat cu renume.
     Cînd fusese invitat prima oară, Andrei privise intimidat clă-
direa, iar Lucian îi declarase cu vehemenţă că n-o poate suferi,
că e o casă dezgustătoare ca de parvenit care vrea să-şi etaleze,
impudic, opulenţa. „Noi am dorit o casă simplă, simplă de tot“,
minţise Lucian, simţind că Andrei o găseşte grozav de cara-
ghioasă. Şi într-adevăr. Andrei se întreba : „Oare cum s-a jucat
Lucian, copil, în asemenea templu pompos ? Trebuie să fi um-
blat toată ziua în hăinuţă de catifea, cu guleraş de dantelă.
Aici, spargerea unuia dintre aceste geamuri colorate ar fi deve-
nit o tragedie".
     De cîte ori venea, se grăbea, uitîndu-se pe furiş împrejur,
pînă la odaia încărcată de cărţi a lui Lucian, unde pînă la şase
şi jumătate, cînd servitoarea le aducea ceaiul şl prăjiturile, An-
drei îi spunea ou o iritare, a cărei cauze Lucian n-o bănuia, tot
felul de lucruri pline de dinamită, după părerea lui : despre ine-
xistenţa lui dumnezeu, despre inutilitatea şcolii, a relaţiilor fa-
miliale. Lucian îl privea plin de-o îngrozită admiraţie.
     Nu-1 invita niciodată pe Lucian la el. N-avea unde sta de
vorbă, în linişte, deoarece totul s-ar fi auzit în bucătărie, unde
mama lui Andrei croşeta „ca să nu-i tulbure pe băieţi", şi tatăl
său sforăia, ostenit de servici, pe pătucul de lemn. Sărăcia lor
lustruită îl durea. Ii era ruşine de prăjiturile „de casă", de cele
cîteva cuvinte pe care tatăl său se simţea dator să i le spună
lui Lucian. Şi îl chinuia faptul că e atît de ticălos şi-şi face pro-
bleme din toate astea.
     Pentru Lucian conta doar prietenia lor.
     Andrei sună de trei ori, apoi se întoarse spre Dan. Acesta
se lipise de zid, culegînd tot varul pe umeri. înţelegînd reproşul
vărului său, Dan bombăni ceva. Nu putea suferi societatea,
prezenţa fetelor îl fîstîcea. Abia spre sfîrşitul petrecerilor începea
să se simtă la largul lui, după ce-i cucerea pe toţi prin răspun-
surile lui dure, neaşteptate, de timid incurabil. In fundul sufle-
54
tutui, Dan ar fi vrut să fie ca Andrei, mereu elegant, cu toate
că hainele vărului său erau nişte costume vechi de-ale lui Sa-
bin, transformate.
     Poarta se deschise şi o servitoare bătrînă, zbîrcită, îi pofti
să intre:
     —  Or şi vinit tăţi domnişorii. Danţează.
     Străbătură curtea mare, cu arcade florentine pe care se în-
colăceau trandafiri agăţători, trecură printr-o alee mărginită de
suliţe de lemn, cu globuri de sticlă colorată în vîrf, ocoliră ba-
zinul de înot din faianţă verde, (alături un chioşc de tinichea
aducea cu o cutie de conserve), apoi urcară pe terasa vastă cît
un patinoar, plină de mese şi fotolii de paie şi intrară în sufra-
geria spaţioasă unde — cu toate geamurile înalte — era întot-
deauna întuneric. Mobilele grele, Biedermayer, păreau nişte ri-
noceri tupilaţi în colţuri. Oîteva tablouri în rame masive: un
asfinţit violet, o natură moartă cu peşti, struguri şi o pipă, iar
la loc de cinste portretul lui Iuliu Maniu, conceput de domnul
Baruţia în stil Rembrandt.
     Uşa salonului se deschise şi Teddie Varga apăru în prag,
bătînd cu talpa groasă de plută ritmul unui blues. Era îmbră-
cat ca întotdeauna după ultima modă: veston lung, fără talie,
ou revere înguste şi umerii largi, căzuţi, pantaloni strimţi, sub
manşeta cărora sclipea ciorapul alb ; cravata îi spînzura pînă
la genunchi.
     —       Hallo, Andrei! se agită el, sincer bucuros că-1 vede. Te
aşteptam. Banda nu-i în stare să asculte o muzică bună, fără
să vrea să se bîţîie imediat. Declară solemn: Am cinci plăci
noi, cu Louis Armstrong. Auzi ? Tocmai cîntă Aint’ Misbehavin’.
Colosal I Văzîndu-1 pe Dan, îşi aminti datoria de amfitrion : Ce
mai faci, Bufleo ?
     —   Du-te-n mă-ta, răspunse Dan, calm.
     Teddie rîse vesel:
     —       Eşti grozav, măi, zău eşti grozav ! Ii luă pe amîndoi de
cîte un braţ şi intrară : Marele erou Andre Sabin şi vărul său...
Jules Verne, adăugă, negăsind altceva la repezeală.
     Lucian, care asculta plictisit sporovăială a două fete, le pă-
răsi şi se grăbi fericit în întîmpinarea lor.
     —  Credeam că n-ai să vii, îi şopti lui Andrei.
     Fără să-i lase mîna îl cercetă nerăbdător. Ar fi vrut să
vorbească numai ei doi despre bombardament şi acum, după ce
tensiunea trecuse, să-l întrebe pe Andrei de ce, de ce făcuse toc-
55
mai el, atît de lucid şi ironic de obicei, gestul acela nesăbuit...
Dar nu se putea, cel puţin deocamdată, aşa că Lucian privi
nervos şi dispreţuitor fetele şi băieţii care se trîntiseră în fotolii,
pe marginea mesei, sau — grămadă — pe divanul larg. Şi An-
drei îi trecu în revistă repede : era Gigi Moldoveanu, „fiul li-
brăriei Speranţia“, robust şi bronzat, Olimpiu Hanganu, blond
şi înfipt ca un „Hitlerjugend", Ionel Spinanţiu, mic, bondoc, pi-
păindu-şi cu îngrijorare alternativă părul gominat şi costumul
nou, Micky Belega, băiatul prefectului, zvelt, şchiopătînd cu dis-
tincţie (îşi rupsese de vreo trei ori piciorul stîng la călărie), Sorin
Horciony, un urmaş degenerat al familiei „patronului ctitori1,
pricăjit, spuzit de coşuri pe frunte, cu lopăţelele omoplaţilor ca
nişte aripi boante, şi Petre „Muggsy“ Văgălău, celebrul repe-
tent al liceului, feciorul unui morar bogat din Peciea, prietenul
nedespărţit al lui Teddie Varga. Intre ei doi era un fel de sim-
bioză : Teddie îl şlefuia pe bolovănosul „peizan“, iar acesta,
boxer amator, îl apăra în bătăliile pe care le provoca insolenţa
nemărginită a mezinului familiei Varga. Pe urmă fetele: Gipsy
Belega, înaltă, cu pielea arămie şi părul negru, cîrlionţat şi as-
pru, Dia Moldoveanu, sora lui Gigi, durdulie şi închipuită, Lili
Crăioc (Lili era pseudonim, deoarece numai unchiul şi naşul ei,
părintele Crăioc, îi ştia adevăratul nume: Salomeea) foarte dră-
guţă, blondă, cu un aer sportiv, pur întîmplător, fiindcă părin-
tele, mentor spiritual, nu-i dădea voie "decît cu mare greutate
să frecventeze societatea : „Ai de grijă, scumpă, — îi spunea, —
căci bărbaţii vor să te cunoască pre tine“. Lili nu ştia sensul
biblic al cuvîntului, de aceea evita orice nouă cunoştinţă. Ade-
lina Botiş, fiica ajutorului de primar, masivă, împlinită, arbo-
rînd veşnic un surîs dispreţuitor şi distant, prin care-şi ascundea
o dezarmantă prostie. Şi toţi aceştia, cunoscuţi şi prieteni de
lani de zile, îl priveau tăcuţi, curioşi, cu o anumită iritare ne-
desluşită. El ziîrnbi sfidător dar, cînd se întoarse spire Lucian, în
ochi îi tremura o întrebare îndurerată : „De ce ai ţinut să viu ?
Puteam tot atît de bine să...“
      Lucian îl bătu pe umăr şi, cu toate că îşi dădea seama că nu
face bine, gestul său avu ceva protector. Andrei se feri nervos.
In fond, el venise s-o întîlnească pe Sonia, dar nu îndrăznea
să întrebe dacă fusese şi ea invitată.
      —       Ei, nu! Să nu credeţi că o să începeţi să-mi filozofaţi
aici! se sperie Teddie. Ce dracu, doar nu sîntem la Academie!
      —  Teddie! îl certă Lucian, cu indulgenţă.
56
     —        Nimic! Pentru cine, dacă nu pentru marele specialist,
Andrei Sabin, am alergat eu zile de-a rîndul să fac rost de plă-
cii,© lui Armstrong ? Mă tem, — murmură el mucalit, — că
tata va băga de seamă intervenţia mea în depozitul bancar de
sub rufăria din dulap.
     —   Teddie e un personaj gidian, rîse Lucian.
     —        Aşadar urmează măreaţa placă „That’s when I’ll come
back to you“. Louis Armstrong, Beethoven-ul muzicii de jazz 1
     Dan se prăvălise pe un scaun şi căsca nestînjenit.
     —        Ce mai faci, Dan ? îl întrebă Lucian politicos. Pe băiatul
acesta nu izbutea să-l înţeleagă.
     —   Mă plictisesc.
     Toată lumea începu să rîdă: răspunsul era celebru. In
clasa I-a, Dan — de obicei sfios ca o fată mare — căscase so-
nor, din răsputeri, la ora de religie. „No, ce-i cu tine, Todio-
răscule ?“ se interesase părintele Cirăioc. „Mă plictisesc*1. „No,
dară Todorăscul se plictiseşte, spuse clocotind de furie reţinută
popa. Să-i trîntim on patru!“ Dan, convins că un singur patru
aducea repetenţia, îşi puse capul pe bancă şi începu să plîngă,
tăcut. Dar nu se cuminţi. La o altă oră, în clasa a V-a, părintele
asuda copios, încercînd să răspundă unei întrebări a lui Andrei:
„Cum s-au înmulţit primii oameni, dacă lui Adam şi Evei nu
le-a rămas decît un singur fiu, Cain ? înseamnă că părintele
etern a legiferat incestul, sau Cain a trebuit să nască singur ?“
Dan izbucni într-un rîs cu lacrimi. „Da’ ce te hîrjeşti, domnule
Todorăscule? De cine rîzi ?“ „De dumneavoastră, dom’ pă-
rinte !“ explodase răspunsul limpede al lui Dan. „Eu cred că tu
nu eşti normal la cap, măi Todorăscule. Tu eşti tulburat în
criere, măi... Du-te şi te bagă la alienaţi.“
     —   Ce sărbătorim astăzi ? întrebă Micky Belega, graseind.
     —        E ziua de naştere a bătrînei, spuse Teddie. Dar nu ştiu
a cîtea.
     —   Şi nu bem nimic în cinstea onoratei doamne ?
     —        Asta e! Să bem, fraţilor! strigă Văgălău, cu multă dis-
tincţie.
     Se servi lichior de cafea Mocca. In clipa cînd Andrei îşi
goli păhăruţul, intră Sonia. Andrei clipi des şi-şi strînse fălcile.
Simţea cum sîngele îi năpădeşte obrajii, roşeaţa aceea care-1
făcea stacojiu, ori de cîte ori se întîlnea eu Sonia, în prezenţa
altora. Devenit dintr-o dată stîngaci, puse paharul pe tavă-cu
degete tremurătoare şi voi să meargă în întîmpinarea ei. Dar
57
Teddie i-o luase înainte. Se repezise la Sonia, îşi pocnea pal-
mele, admirînd-o:
     —        Eşti foarte frumoasă, sweetheart. Iţi mulţumesc că ne-ai
onorat... Ştiu, ştiu de ce ai venit. E aici, e aici... Uite-11
     Oprit la cîţiva ipaşi, Andrei o privea în ochi. Totul se ri-
sipi atunci; nu-i păsa că ceilalţi se uitau al el, că Lucian s-a
posomorit, ştiind că azi nu vor mai putea fi numai ei doi, că
Teddie îi face semne exagerate de complicitate. Veni la ea şi-i
strînse degetele fine, prelungi. Şopti ceva, nici el nu ştia cer
apoi tăcu. „Nu trebuia să fi venit niciunul, ise gîndi. M-aş fi
dus la ei, am fi vorbit o mulţime de nimicuri, mi-ar fi cîntat la
pian... Apoi liniştea aceea, încrederea..."
     Brusc, o luă de braţ şi o duse într-un colţ. Se rezemă cu
cotul de bufetul masiv.
     —   Te-am căutat, Andrei, vorbi ea, îngrijorată. Voiam să...
     —   Lasă... nu acum... te rog...
     O privi. Aproape tot atît de înaltă ca şi el, Sonia părea încă
fetiţă. Ochii mari, albaştri-cenuşii, căpătaseră acum o culoare
închisă, adîncă. Părul castaniu, ondulat, îi cădea pe umeri în-
cadrîndu-i obrazul mic, uşor îmbujorat. Avea ceva liniştitor pînă
şi în .felul simplu în care-şi purta rochia verde, dintr-o mătase
grea.
     —        Diragă Andrei, murmură ea şi-şi puse palma peste mîna
lui. (Strîngerii de mînă a Soniei şi surîsului ei, Andrei îi închi-
nase o pagină de jurnal. Vorbea acolo — cu o căldură care-I
descumpănea cînd recitea pasajul — de intimitatea caldă, secretă,
ce se stabilea între ei doi, printr-o simplă strîngere de mînă şi
se întreba dacă ea strîngea şi mîna celorlalţi în .acelaşi fel). Ce-ai
făcut, Andrei ? şopti Sonia.
     —   Nu acum ! făcu el, dur. Nu aici !
     Simţi că o jignise, dar îi era peste putinţă să vorbească
despre asta, acum.
     —        Pardonaţi, se vîrî între ei Teddie. Hai să dansăm,
Sony. Tu eşti singura care...
     Ea îi aruncă lui Andrei o privire grăbită. întunecat, cu
ochii verzi, lucitori şi încăpăţînaţi, el părea foarte trist. Ridică
din umeri.
     —   Dansaţi...
     Ştia că Sonia îl dispreţuieşte pe Teddie; şi totuşi, cînd îi
văzu dansînd, ceva rău şi înjositor se strecură în el. Teddie, cu
toate că era mult mai mic decît Sonia, nu părea caraghios ală-
58
turi de ea. Dansa bine, fără să exagereze. Din colţul celălalt
al salonului, Lucian îl urmărea mereu pe Andrei. „Şi prietenia
noastră devine o povară, se gîndi acesta. încep să-i ascund
o mulţime de lucruri... De pildă, despre Sonia nu i-am vorbit
niciodată. Nici de ce am făcut lucrarea aceea nu pot să-i spun.
Nu ştiu nici eu încă. Ba nu, ştiu, dar nu pot să-i spun."
     Gipsy Belega veni în faţa lui, îi făcu o reverenţă şi-i spuse
ironică :
     —        Poftesc să dansăm, Andrei. Ce dracu, au trecut trei cea-
suri şi nu ne-am încălzit.
     Fără chef, el .îi înlănţui mijlocul. Dansa neglijent, - dar
avea simţul ritmului într-o măsură atît de mare, încît nu putea
greşi. Abia acutm un an Sonia îl învăţase să danseze. „Lasă-te,
pentru diumnezeu, — îi spunea, — s-ar zice că ţi-e frică sau ru-
şine să dansezi." Gipsy îşi lipi obrazul de gîtul lui şi-i susură
în ureche :
     —        Spune-mi, ce-ai făcut ? Ieri la masă n-a fost vorba de-
cît de tine şi de 'bombardament. Papa spunea că... Zi, ce-ai fă-
cut ?
     —        Complot împotriva statului. Şi dacă mă mai întrebi des-
pre asta, te las aici şi mă duc acasă.
     —        Misteriosule! Tli eşti cel mai drăguţ dintre toţi băie-
ţoii ăştia. Dar eşti un urîcios şi-un închipuit.
     Se lipi de el, tremurînd. Tulburat, Andrei îi simţea trupul
subţire, cu muşchi prelungi, pîntecul neted, înţepătura uşoară
a jartierelor pe pulpe şi o vibrare intimă, nebănuită. Voi să se
dezlipească de ea.
     —        Ce ? Ţi-e frică ? îl întrebă Gipsy, răguşită. Mie nu-mi
pasă de nimic... De ce nu vii pe la noi ?
     —   Nu ştiu, răspunse Andrei şi-i întoarse spatele.
     Sonia dansa acum cu Văgălău, care căuta mereu să-şi li-
pească faţa de a ei. Andrei strînse pumnii. Văgălău era mai
tare ca el şi dornic mereu de bătaie. Se apropie de ei, făeîn-
du-şi loc printre perechile care se legănau şi-l auzi: «Da-da-
de-di-da-da-dâ oua oua... Aista-i stilul „scat". Aşa cîntă şi Bix
Beiderbreke, mort la douăzeci şi trei de ani, din pricina ginului.
Aşa mi-a spus Teddie. Da-da-da! Stil ,,scat“».
     Mai încolo, tolănit pe divan, Micky Belega explica Diei cum
îşi rupsese piciorul a treia oară :
     —   Fulger, un cal grozav... nărăvaş, ptiu ! Papa nu m-a
59
lăsat: „încalecă, scîrbă, eşti doar fiul generalului de cavalerie
Belega !“ Ce era să fac ? Şi Fulger, mama lui...
      —  Vai, Mihi, — se înroşise toată Dia, — cum vorbeşti ?
      —       ...m-a trîntit ca pe un sac cu morcovi. „Boule, — a zbie-
rat tata, — uite aici cum se călăreşte !“ Şi s-a suit .pe Fulger, în
timp ce eu, mama mea, abia mai vedeam de durere. Fractură
la tibia.
      —  Vai, Mihi.
      —       Lucian, ameţit de singurul pahar pe care-1 băuse, îi re-
cita Salomeed Crăioc :
      —       Oisive jeunesse, ă tout asservie... par delicatesse... j’ai
perdu mai vie...1
      Ea se mira :
      —  Ce vorbeşti, dragă ?
      Neobosit, Teddie alerga de la un grup la altul:
      —       Vă distraţi bine? Sincer: vă distraţi de minune? Staţi
să vă pun una colosală: Chinatown, my Chinatown!
      După ce Văgălău o lăsă din braţe, Sonia voi să vină spre
Andrei, dar Teddie o înhăţă de mînă :
      —  The sheik of Arabia. Haidem !
      „După ce termină asta, plecăm acasă“, îşi spuse Andrei,
dar tocmai atunci părinţii lui Lucian veniră să inspecteze cum
se distrează copiii. Perechile se opriră. Avocatul Salvator Varga
era un om înalt, uscat, cu părul foarte negru, des, tăiat de o
şuviţă albă drept în mijloc. Numai buzele groase, roşii, şi băr-
bia teşită de abulic, contrastau eu linia dreaptă a sprîncenelor,
cu asprimea ochilor cenuşii şi cu portul mîndru, distant, al
capului. Alături de el, doamna Varga era şi mai ştearsă. Pă-
rea cu mult mai bătrînă decît soţul ei. Trupul osos i se ghicea
sub faldurile unei rochii negre, agăţată de şoldurile mari; pe
pieptul plat i se bălăngănea o cruce mare, de aur, protopo-
pească.
      In timp ce Lucian, palid, îngheţat de jenă, .se prefăcea că
se uită pe geam, avocatul sărută mîna fetelor, privindu-le cu
o abia mascată concupiscenţă; le debită complimente desuete,
bătu protector umerii băieţilor, se uită aspru la Teddie spunîn-
du-i din priviri „ajunge11, apoi, descoperindu-1 pe Andrei, rămase *
        * Leneşă tinereţe, tuturor supusă... din delicateţe... mi-am pierdut
viaţa...
€0
  o clipă descumpănit în faţa lui. II cercetă nedumerit şi-i şopti
  iute, dar cu destulă gravitate :
      —        înainte de-a pleca... o, nu acuma, aveţi vreme destulă,
  vreau neapărat să vorbesc cu... dumneata.
      Andrei roşi, îl înjură în gînd pe Lucian şi dădu din cap.
  Doamna Varga mîngîiase între timp feţele îmbujorate ale fete-
  lor :
      —        Vai, cît eşti de drăguţă, păpuşo ! Iar în gînd, dură : „Ce
  curvuliţe ordinare !“
      îşi lăsase mîna sărutată de băieţi :
      —        Ai crescut, domnule Belega. Semeni cu father. Apoi se
  întoarse spre Varga şi spuse umilă : Salvator, să lăsăm tinerii.
  Să nu ne părăsim 'musafirii.
      Varga făcu o strîmbătură care putea însemna : „îmi pare
  rău că nu pot rămîne aici, cu voi“. întinse mîna spre sticlele pe
  jumătate golite:
      —    Să nu vă întreceţi ou lichiorul. Urmează şampania.
      —        Ura! urlă prosteşte, de unul singur, Văgălău şi, luîn-
  du-şi seama, cîntă „scat“ : Da-da-da-de-di-di-do oua oua...
      După plecarea bătrînilor urmară cîteva minute de stânje-
  neală, apoi petrecerea continuă.
      „Ce caut eu aici? se întrebă Andrei. Ce caut?" Se duse
  drept la Sonia,,care dansa ou Olimpiu Hanganu, şi-i spuse:
      —    Nu mergi acasă ?
      —    Ba da. Haidem. Şi către Olimpiu: Mă ierţi.
      Teddie, care era peste tot, îi auzi, se repezi la uşă, o încuie
  şi vociferă:
      —    Ceee !- Nici gînd ! Ăştia vor să plece acasă !
      Toţi se repeziră spre ei, îi înconjurară.
      —        De ce vrei să pleci, mă ? se miră Văgălău. N-auzişi ?
  Şampanie!
      Andrei dădu din mînă. Sonia îl privea rugătoare. Lucian
  nu se sculase de pe divan, voind să-şi arate astfel indiferenţa.
      —    Bine, capitulă Andrei. Mai stăm puţin.
      —        Mai lăsaţi-1, măi, să danseze şi el cu fata, rîse Teddie.
  Ce draeu !
      Andrei abia se siăpîni să nu-1 lovească.
      —    Dar nu... nu de aceea... ia te uită ! Eram doar obosit şi...
      Ii făcu Soniei un semn cu capul. Ea zîmbi, stingherită,
  apoi se duse la Dan, îl trase de mînă şi-i porunci:
61
      —  Hai, ursule, să te învăţ să dansezi.
      Dan, înţelegînd rugămintea ei, se sculă ţeapăn.
      —  O să-ţi pară rău. Ia-ţi rămas bun de la pantofi,
      —       Urmează Mood Indigo a lui Duke Ellington and his Or-
chestra.
      —       Ce-i asta mud indigău? se interesă şcolăreşte „Mug-
gsy“.
      —       O stare de spirit, recită Teddie, bucuros că-şi poate
arata erudiţia. O stare de spirit în care mînia, melancolia, amă-
răciunea s-au retras, lăsînd loc unei meditaţii solitare....
      „De m-ar'cuprinde şi pe mine starea asta",-se gîndi cu
amărăciune Andrei. Simţi că nu mai poate şi se strecură afară
din cameră. Voia să fie singur. Străbătu o anticameră capitonată
cu lemln de stejar şi plină de pălării, umbrele, mănuşi* şi par-
desie, apoi intră în bibliotecă. Odaia, foarte înaltă, era’ înconju-
rată de un dulap mare, negru, în care se îngrămădeau volumele;
într-o parte, manualele şi tratatele juridice ale avocatului Varga,
în cealaltă, cărţile lui Lucian: întreaga literatură romînă, operele
complete ale lui Voltaire, Diderot, Montaigne şi Rabelais, apoi
Baudelaire, Rimbaud, o splendită ediţie Villon ilustrată de Du-
bout, Balzac, Zola, Maupassant, modernii: Proust, Giraudoux,
Annouilh, Gide... Pentru biblioteca asta, Andrei îl invidia de
moarte pe Lucian. Ori de cîte ori îi împrumuta vreo carte, acesta-1
ruga, cu toate că se simţea meschin; „Vezi să n-o pierzi, Andrei.
Tu ştii că pentru mine... cărţile..."
      De dincolo, din salonul cel mare, se furişa o diîră de lumină
filtrată prin sticla zgrunţuroasă a glasvandului şi discuţiile se
auzeau foarte clar. Andrei se trînti într-un fotoliu mare, comod,
de piele cenuşie. închise ochii. Voia să se gîndească la altceva,
la orice prostie, dar nu putea, deoarece de alături îl deranjau
vocile musafirilor. Jucau pocher.
      —       Este exclus, vorbea convingător Varga. Evident, Reichul
trece, printr-o pasă rea, dar este exclus. Nu poate fi bătută o
Germanie aşa de uşor. Un popor caie a dat un Beethoven, un
Goethe, un Koch şi un Bismark şi aire o armată atît de formi-
dabilă, să mă ierţi, dragă Vîslan! Te rog să mă ierţi!
      —       Un om inteligent ca dumneata, Salvator, trebuie să-şi
dea seama că ne găsim pe dric. Sînt convins că ţi-ai luat toate
măsurile de preoauţiune, toa-te! răsună rîsul gutural al lui Vîs-
lan, directorul ziarului local „Tribuna Romînă". O să plătim
62
oalele sparte, noi, scribii. Dar, ascultă-mă ce-ţi apun, cerneala
e înzestrată cu o mare calitate : avînd în principiu o singură
culoare, poate sugara tot felul de nuanţe.
      —        Esact! se auzi un glas hodorogit. Esaet! Bine spus,
Vîslane.
      Andrei vru să se ridice şi să plece, dar tocmai atunci doam-
na Varga atrase atenţia jucătorilor :
      —        E prea mult fum aici, o să deschid1 o clipă numai uşa
bibliotecii. Ne sufocăm.
      Andrei se strînse în fotoliu. Raza de lumină care mătură
covorul, tăind un drum larg, nu ajunse pînă la el, iar în cadrul
uşii văzu masa rotundă, peste care se aruncase un postav verde.
In capul ei trona un personaj pe care, la prima vedere, Andrei
îl luă drept Iuliu Maniu : avea aceeaşi redingotă neagră, mona-
hală aproape, încheiată pînă la gulerul de celuloid înalt de zece
centimetri şi o frizură asemănătoare — cărare sobră, austriacă,
la dreapta. Ţinea cărţile de joc cu un fel de repulsie, în contra-
dicţie cu privirea cupidă pe care o arunca din cînd în cînd mal-
dărului de fise şi bancnote din faţa lui.
      Alături de el, ghemuit servil pe marginea scaunului, Ion
Vîslan părea un boem francez cu barba lui ascuţită, castanie.
Părul rărit de uri început de chelie îi cădea în bucle anemice pe
fruntea netedă. Purta un costum nou, la două rînduri, şi o cra-
vată Schubert, cu picăţele. Jucînd indiferent, nu pierdea nici un
prilej ca, între două cacialmale, să pîndească pe sub sprîncene
dispoziţia în care se găseau partenerii lui, gata s-o înveselească
în orice clipă.
      In bifară ide domnul Varga la masă se miai afla doctorul
Boriza, medicul primar al oraşului, cartofor fainatic, care ori de
cîte ori Vîslan întrerupea jocul, îi arunca fulgerele de impu-
tare ale ochilor lui albaştri spălăciţi. Obez, chel ca-n palmă, cu
hainele deformate de colăoeii de grăsime, asuda mereu şi-şi
ştergea fruntea, gîtul şi palmele grase cu o batistă albă, cît un
cearşaf. In fundiul odăii, doamnele se aşezaseră pe o canapea,
în jurul unei măsuţe rotunde cu prăjituri şi ceşti de cafea şi
bîirfeau îngrijorate.
      —        Trei aşi, spuse domnul bătrîn, aplecîndu-se deasupra po-
tului.
      —         Mă iertaţi, domnule baron, zîmbi — scuzîndu-se — Vîs-
.j 3an. Ful de dame !
      —   ... şi două rige! izbucni bătrînul, gîlgîind de emoţie. Şi
63
două rige, măi! Uite aici, întinse el cărţile, cu degetele nodu-
roase, tremurînd de excitare. Am mers, ascultă aici, pe un as şi
o rigă. Am ţîpat din mînă doi valeţi!
     —        Domnul baron este imbatabil la pocher, zîrnbi Varga,
amabil.
     —        Da, da, da, mormăia sosia lui Maniu, culegînd banii şi
fisele.
     Ceva mărunţiş căzu, rostogolindu-se pe jos. Cu o sprinte-
neală nebănuită, moşneagul se aplecă repede şi culese mone-
dele, pe care le integră meticulos în fişicurile din faţa lui.
     Vîslan rîse, apoi spuse, mulţumit că poate plasa o vorbă
de duh :
     —        Am citit că la o conferinţă, unul... Taleiran juca pocher
cu nişte englezi. Unui englez i-a căzut mărunţişul sub masă şi
el s-a băgat după bănuţi. Atunci, Taleiran ăsta a aprins un
teanc de miare şi s-a aplecat să-i facă lumină englezului. Şi-
     Toată lumea încremenise din pricina gafei.
     —        Englezii-s cuminţi, dădu din cap bătrînul. Foarte cu-
minţi. Ce, tu crezi că ne-or lăsa aici, cu bărbarii ?
     —        Politica lui Talleyrand, în perioada aceea, e plină de în-
văţăminte, sublinie domnul Varga.
     Precis nu prea ştia ce făcuse Talleyrand la Berlin, dar avea
clară imaginea vicleniei şi a inteligenţei lui diplomatice, care
salvaseră Franţa dintr-un mare impas.
     —   Ehe, rîse bătrînul. Ehe... Avem şi noi Taleirenzîi noştri.
     —   Să dea dumnezeu, zise cucernic Varga.
     —        Să nu te îndoieşti, Salvator I îl dăscăli bătrînul. Sînt şi
la noi oameni care ştiu sta în umbră, în opozîţiune! Noi i-am
spus ofiţeraşului: „Mă, nu te întinde mai mult decît ţi-i pătura,
dară lui i s-au suit sifilisul la cap. Nu-i nici on bai".
     —        Eu ştiu, — spuse cu delicateţe Varga, — că domnul
Maniu...
     —        Sssst! şuieră supărat bătrînul, împrăştiind o ploaie
fină de scuipat. Prudentissimus et discreţissimuş.
     —        Primam vivere deinde filosofare, cită enervat doctorul,
care pierdea şi începu să împartă cărţile. Vîslan aruncă neglijent:
     ■— Am auzit că prinţul Ştirbey...             *
     —        Ouah ! făcu bătrînul cu dezgust, dînd un bobîrnac cuiva
invizibil. Puah!
64

$
î
    — Ar fi .vremea să ©e facă ceva ! strigă medicul, scos din
fire. Dumneavoastră nu ştiţi că numai în urma acestui (bombar-
dament am avut peste două mii de 'morţi ? Să nu mai vorbesc
de schilozi: şi de răniţi. Şi, după cîte-mi spunea dbmmul colonel
Papastate, au fost doar treizeci şi cinci de avioane. Treizeci şi
cinci!
     —        Este o mare nenorocire, clătină din cap bătrînul. Dar
însă, pe vremea mea era o vorbă: Krieg ist Krieg. Ce vrei să
facă aliaţii ? Nemţii nu i-or bombardat cînd or avut cu ce ?
     —        Bine, dar noi ? Ce le-am făcut noi ? se supără doctorul.
Haide-ţi, domnilor, să jucăm mai departe.
     —        Bădie, — spuse moşul, clipind exagerat din ochiul stîng,
cu o veselie rigidă de manechin, — la Berlin ţirculă on witz:
zice că în aceea urbe sînt două feluri de oameni: optimişti şi
pesimişti. Optimiştii-s aceia care învaţă englezeşte, iar pesi-
miştii cei care învaţă ruseşte. Tu ce eşti, Vîslane ?•
     —   Romîn, suspină ziaristul. Am deschis...
     —        Mă duc şi eu, fătul meu, se smeri bătrînul. N-am cine
ştie ce, dar...
     Medicul făcu repede o socoteală mintală. Pierduse vreo mie
cinci sute şi acum trebuia să-i recîştige. In curînd vor merge
la cină, iar după aceea era exclus să se,mai aşeze din nou la
masa de joc.                                                     ,
     —   Pe de trei ori! izbucni cu măreţie moşul.
     —   Intru, bîigui medicul. Avea trei popi.                  v
     Vîslan şi Varga se retraseră din joc.
     —   Eu mi-s servit, zise bătrînul.
     Medicul ceru două cărţi, le filă, pătîndu-le de sudoare. Nu-i
intrase nimic. Celălalt o fi avînd cel puţin chintă...
     —   Şi totuşi eu cred că plecarea la Cairo a...
     —        Domnule, — răcni Borza, — lasă-ne să jucăm ! O sută
de lei.
     —        Lefoerallii şi-or trăit traiul şi niîincat mălaiul, declară
bătrînul, cşre-şi pusese indiferent cărţile pe masă. Nu-mi comr
pete sa vorbesc acuma, vietoriul va proba... O sută ai spus ?
Iacă-tă-o... D,ă-mi mie... Se întoarse spre Varga: Esperienţia
noastră politică, prestijiul înaintea mulţimii...
     —        Nu mai vorbiţi de prestigiu! spuse cu răutate medicul1.
Eram la Sibiu cînd s-a cedat Ardealul şi s-a anunţat „mare?
discurs al lui Maniu. S-aii adunat mii de oameni... Cînd colo,
63
5 — Străinul
Mainiu renunţă la discurs şi ne îndeamnă la supunere şi la
rugăciuni... Prestigiu!
     —        Cît ai cerut ? O sută ? se miră moşul: No, apoi ce ne
cîcîrlim aşa ? Pe de trei ori potul.
     —        Poftim. Şi încă o sută. „Dacă plătesc sec am pierdut, se
gîndea Borza. Dacă relansez... Bătrînul e servit... Sufere de ar-
tritism cronic, de atrofie a ficatului, de aici tenul cafeniu,“ îl
diagnostică veninos.
     —   Mai dă-mi una mie lei !
     Medicul azvîrli cărţile.
     —   Din politeţe, încercă să explice cu o ironie imbecilă.
     —   Aşa ? No, uită-te încoa, scumpeteo.
     Bătrînul înşiră pe masă un valet, un as, un opt, o rigă şi
un nouă:
     —        Pofteşte, Esculape! Am fost „servit". „Şi mîna greblă
se făcu“, psalmodie el.
     Vîslan izbucni în aplauze. Luă cărţile doctorului.
     —        Trei popi! îşi pocni el palmele. Trei popi! Te prinzi cu
domnul baron ?
     Varga era foarte încurcat. Se sculă, îşi aprinse o ţigară şi
merse să închidă uşa bibliotecii. Atunci dădu cu ochii de Andrei.
     —        Tu aici ? se miră el. Bine, dar... ce s-a întîmplat ? Ţi-a
venit cumva rău ? se interesă sever, apoi, găsind o modalitate
să risipească atmosfera încordată din salon, îl luă de braţ, strîn-
gîndu-1 tare şi înainte ca Andrei să se dezmeticească, îl trase în
cameră.
     —        Uitaţi pe cine am găsit în bibliotecă, spuse el cu voioşie.
Pe tînărul acesta.
     Vîslan ridică imperceptibil din umeri, medicul îl privi cu
furie oarbă, bătrînul cu o glacială indiferenţă.
     —        Vino să te pirezint, continuă vesel Varga. întinse
mîna: Domnule baron, acest tînăr este un coleg al fiului meu.
Acela care... v-am vorbit de el. La o teză a scris că va veni
revoluţia, sau cel puţin aşa am auzit. Domnia sa este domnul
baron Romulus Papp de Zerind.
     —        Măi 1 nise acru baronul. Mucosul aesta ? Ii întinse un
deget sleit.
     Roşu ca focul, Andrei se simţi năpădit de o sudoare rece.
înghiţi nodul care i se suise în gîtlej.
66
     —       Mă-hăi! plescăi din buze baronul Papp de Zerind. Ia
vină mai aproape să te văd. Tu eşti acela ? se întoarse d spre
Varga, aşteptînd o confirmare.
     Varga clătină din cap, mimînd mirarea, o anume indignare
şi un pic die 'admiraţie faţă de valurile tinereţii. In realitate,
prezenţa lui Andrei în casa lor îl supăra şi se temea de urmă-
rile pe care influenţa lui le-ar fi putut avea asupra lui Lucian.
     Andrei stătea cu capul în piept, tremurînd de enervare.
Doamna Varga sări repede şi-i oferi un scaun :
     —       Şezi, drăguţule... Ce-a zis mămica de fapta dumitale ?
„Un niemand, completă mintal, ranchiunoasă. Şi Lucian U
adoră. Ce-o fi găsind la el ? E frumuşel, da. Băiatul unui func-
ţionăraş de la gară“.
     Andrei se lăsă uşor pe marginea scaunului. Baronul nu-1
slăbea. In licărirea fugară a ochilor gălbui, ca de găină, se
citea un interes nedeghizat, o anumită amabilitate care-1 derută
pe Varga. „Baronul s-a ramolit", cugetă el.
     —   Cîţi ani ai, tinerule ?
     —   Optsprezece, scăpă Andrei printre dinţii strînşi.
     —       No, no, no, îşi pendulă baronul capul în formă de pară.
Şi ia spune-ne tu nouă, ce-ai scris acolo ?
     „E nedelicat, dobitocul, îşi zicea medicul. Tînărul e atît de
emoţionat! Pulsul îi bate neregulat. Fire sensibilă, uşor biliar...
Ar trebui să intervin: Lăsaţi copilul în pace... Draeu să-i ia pe
toţi !“
     —   Mi-am exprimat anumite concepţii!
     —   Şi care erau aestea ?.
     —   Diferite.
     Obrajii baronului se îmbujorară ; păru, brusc, întinerit. Fără
să-şi ia ochii de la Andrei, îşi plimbă mîinile mari, osoase şi
galbene deasupra mesei, împărţindu-şi banii: mărunţişul în
stînga, grosul la mijloc şi cîteva hîrtii albastre la margine.
     —   Ei, spune, — urmă implacabil, - — şi ce ziceai acolo ?
     —       Că... Andrei trase aer în piept, apoi ridică fruntea şi
spuse sfidător: Că are să se ducă dracului toată şandramaua
asta !
     —   Andrei! se sperie Varga.
     —       Şandramaua! gîlgîi baronul. Nu vorbi, măi! Şandra-
maua ai spus ?
     Ii făcu se|mn să vie cu scaunul mai aproape de el şi cu
dreapta îi deschise uşor buzunarul vestonului, în timp ce cu
stînga îi mătură înăuntru hîrtiile de pe marginea mesei. Andrei
îşi auzi inima zvîcriind de cîteva ori. I se părea că toţi îl pri-
vesc. Baronul, parcă ameţit, vorbi:
     —       Şi te-au eliminat, zici ? Te-au dat afară ? Estraordinar 1
Estraordinar ! Dacă ştiam, aş fi putut... dară nu ! e mai bine aşa.
     Andrei nu putea repeta în gînd decît: „Porcii... porcii...
porcii...“
     —   Ia on creion ! porunci deodată baronul.
     —   N-am, spuse Andrei, răguşit.
     —   Poftim, îi întinse Vîslan, servil, tocul Pelikan.
     —       Scrie, urmă pe acelaşi ton Papp : Baron Papp de Zerind,
strada Episcopiei nr. 7, etajul II, telefon 22-09. Gînd ai ceva
pe suflet, orice grijă au neplăcere, poţi veni să mă cauţi. Te
primesc. La bună vedere.
     Ii strînse mîna, de astădată cu toate degetele.
     Andrei ieşi împleticindu-se şi se trînti pe sofaua din biblio-
tecă. îşi ascunse faţa în pumni. Toate lacrimile pe care le îne-
case de atîta vreme, toată durerea, neliniştea şi umilinţa din
ultimele zile se sparseră în el, ca un abces. Nu mai ştia să
plîngă şi acum sughiţurile îl înecau. „De ce mi-a dat bani ?
De ce ?“ îşi şterse cu mîneca vestonului obrazul ud, năclăit. Se
simţea mai murdărit decît dacă l-ar fi scufundat într-o hazna.
„Ca unui bufon al cărui gest te-a amuzat." Scoase ghemotocul
de bani din buzunar. Numără : una... două... trei... şapte mii.
„Leafa tatei pe o lună, atunci cînd n-are datorii de plătit". Ieri,
mamă-sa spunea : „Octavian, ar trebui, dragă, să ne îngrijim
de pe acum de lemne". Tatăl său îşi plecase fruntea, lovit în
mîndria lui de cap al familiei.
     Privi cu scîrbă banii. Să-i arunce ? încă un gest stupid.
Are să-i dea mamei. O să găsească el ceva de spus... Acum,
acasă... Dar înainte de asta trebuie s-o conducă pe Sonia, ca de
fiecare dată. Ceva îngheţat îl răscoli. Cum va vorbi cu ea ? Va
putea nimeri tonul obişnuit, nepăsător şi duios totodată ? îşî
simţea sufletul scurmat, greu. Porni spre sala de baie.
     După plecarea lui, baronul Papp de Zerind, răspunzînd
întrebării mute pe care o citea pe feţele tuturor, decretă pompos :
     —        Acest tiner pe care-1 văizurăţi va ajunge odată un serios
cap politic. Ghestul său, drajilor, e de o intelighenţă, de o fi-
neaţă care mă uimi. Marele ţimizm al gheneraţiei .acesteia....
                         He, he, la vrîsta lui noi făceam onanie, ceteam „Suferinţele ju-
68
                         nelui Werther11... Auzitu-l-aţi ? „Se duce dracului şandramaua14,
                         he, hei... O isă mai auzim de el. N-aş ivirea, să-l perd din vedere.
     —   Yine des pe la noi, bîlbîi uluit Varga.
     —   Eheu, fugaţes Postume, Postume, oftă baron-ul. Mai
jucăm ?
     —        Poftiţi la masă, îi invită doamna Varga. Pe mine mă
scuzaţi o clipă.
     Ieşi repede şi, aşa cum se aştepta, îl găsi pe Andrei în
baie, şteirgîindu-şi faţa cu prosopul. Speriat, dădu să-l pună la
loc,., dar ea i-1 luă din mină.
     —        Aş avea o rugăminte, spuse, uitîndu-se în altă parte.
Să nu te superi... Uite, noi l-am crescut pe Lucian ca să ocupe
o situaţie ce i se cuvine. El, nu-i aşa, n-are nevoie să facă...
(voia să spună „gesturi aventuroase44) nimic, pentru a se rea-
liza. Dumneata ai o mare influenţă asupra lui... Şi adăugă re-
pede de tot: Te-aş ruga să-l laşi pe el în credinţele lui. Ale
noastre. Te rog .să...
     Andrei rămase nemişcat, total detaşat.
     —   In regulă, doamnă. N-am să mai vin.
     —        Dar nu-i vorba de asta, drăguţule. Noi vedem cu ochi
buni... foarte buni...
     „N-are rost să mă înfurii, îşi spunea Andrei. Ce caut eu
aici, între ei ? Eu ar trebui să... Unde ? Unde ?“
     —   Fiţi liniştită.
                         Surîsul lui, dezvelindu-i dinţii albi, puternici, era cuceritor,
                         ca totdeauna. Doamna Varga răsuflă uşurată că nu-1 ofensase.
     —   Noi sîntem mulţumiţi că...
     Dar Andrei se înclinase şi ieşise. înainte de-a deschide uşa
salonului de unde se auzea mereu muzica aceea amară, aspră,
plină de deznădejde şi resemnare, se opri, închizîndu-şi ochii.
„Aşadar, am fost dat afară... E ceea ce meritam, nimic altceva.
Eu sfrit uin străin aici... peste tot44. Eira atît de vlăguit încît ac-
ceptă acest lucru cu indiferenţă.
     Sonia juca şah cu Dan, mutînd preocupată figurile. Dan
rîdea :
     —   Am jucat gambitul regelui. Eşti pierdută.
     Lumina discretă a unui abajur le aurea creştetele. Cînd îl
văzură, se ridicară amîndoi.
     —   Da, zîmbi Andrei, da... Plecăm.
     Teddie încercă zadarnic să-i reţie. Ii era groază de ceea ce
urma după aceste petreceri. Reproşurile mamei sale: „Ai adus
69
în casă pe toţi derbedeii, pe toate fluşturaticele voastre. Uite,
mi-au pătat tapetul. Serviciul de cristal e iarăşi desperecheat*1.
Pe urmă, murdăria din cameră, mirosul de alcool, de parfum,
de păr de fată, somnul agitat...
     Dar Sonia nu mai voia să stea. Abia aştepta să fie cu An-
drei, să-l poată întreba ce se iîntiîmplaise cu, el. II privi. In toate
mişcările lui, în felul cum dădea mâna cu ceilalţi era ceva trist
şi obosit.
     Lucian rămăsese la urmă. Se apropie repede de Andrei:
     —   Cînd mai vii ?
     —        Nu ştiu, spuse Andrei cu un fel de milă. Adăugă : Nu
ştiu, Lucian.
     Dan se apropie şi el :
     —   Mă duc acasă, sau te aştept ?
     întrebase asta deoarece mătuşă-sa pretindea ca ei să vină
totdeauna acasă împreună. I se părea că Andrei îl neglijează pe
vărul său, că nu-1 introduce suficient în societate.
     —   Hai şi tu cu noi.
     Sonia îi luă de braţ pe amândoi.
     Lucian rămase în poartă, multă vreme, privind strada pustie
şi tristă.
     Pe drum vorbiră tot felul de nimicuri, despre cărţi, profe-
sori şi colegi. De cîteva ori, Andrei privi pe furiş profilul Soniei.
Ii strînse uşor cotul. „O, dacă am putea avea o lume a noastră,
în care să nu intre nimic din impurităţile... Prostii de adoles-
cent... O lume a noastră nu există şi eu nu mai am dreptul să
visez aşa ceva.**
     Dan vorbea mereu, neobişnuit de mult pentru el, şi Andrei
îi fu recunoscător.
     Se gîndea la biata lui teorie care-1 impresionase pe Lucian:
„Trebuie să ne învelim sufletul cu o armură, să devenim astfel
invulnerabili**. Dar cu Sonia toate astea se întorseseră împotriva
lui: se simţea nespus de singur.
     —        Andrei, — îl întrebă ea, întrerupîndu-1 pe Dan, — ce-o
să faci de acum înainte ?
     El răspunse repede, fără să se gândească, aproape speriat:
     —   O să fie bine... O să văd eu...
     Foarte uşor, cu o aluneoare, ea îşi scoase braţul de sub al
lui. Andrei se crispă. „S-a supărat, se gîndi. De ce nu înţelege
că nici eu nu ştiu... Că nu mă pot gîndi la asta ?“
70
     La poarta casei ei, cînd îi strînse mîna, zise:
     —       O să trec pe la tine... într-o zi. Şi încercă să pună în
aceste cuvinte tot ceea ce nu-i putea spune: „O să viu. Poate
împreună va fi mai uşor. Poate o să găsim... Poate..
     —   La revedere, băieţi !
     Poarta se închise. Andrei se gîndi cu o strîngere de inimă
la noaptea care-1 aştepta. Numai dacă ar putea dormi! Şi banii ?
Oftă neliniştit, ca şi cum ceva i-ar fi apăsat pieptul. Da,n, care
umbla legănîndu-se, ca totdeauna, se rezemă parcă din întîm-
plare de umărul lui. Mai mult nu putea face. „Şi banii ?“ Şi
deodată, înveselit, Andrei îşi aminti de ghinionul care-1 urmărea
mereu pe taică-său la cărţi. „O să spun că am jucat între prie-
teni şi am cîştigat două mii. Dacă trucul se prinde, cu atît mai
bine“.
     Mamă-sa îi aştepta în bucătărie. Se bucură văzîndu-i îm-
preună.
     —   Cum v-aţi distrat ?
     —   Aşa şi aşa, răspunse Dan, căscînd.
     In timpul acesta, Andrei intră în dormitor, deschise repede
dulapul unde-şi ţinea cărţile şi ascunse acolo cinci mii. Pe urmă,
în timp ce Dain se dezbrăca, veni iar în 'bucătărie şi cu un gest
larg întinse restul mamei sale :
     —   Poftim, doamnă, de azi am început să cîştig şi eu.
     —       De unde ai banii ? întrebă ea, mai mult îngrijorată decît
surprinsă.
     —   I-am cîştigat la pocher, stimată doamnă. E o sumă, nu ?
     —   Andrei !
     Clătină din cap neîncrezătoare. El adăugă voios :
     —       Să nu-i spui nimic moşului. Ştii cum e el în materie de
cărţi. Dar vezi, uneori ai şanşă... Sărut mîna, m-am dus să mă
culc.
     Se întinse în aşternut şi-şi închise ochii, ostenit. Dar în clipa
cînd era să adoarmă, tatăl său, într-o cămaşă de noapte cu
arnici, îl scutură de umăr.
     —   Vino în bucătărie!
     Buimăcit de somn, Andrei îl urmă. Sabin se opri în faţa
lui. Ochii tatălui său aveau ceva atît de dureros, încît Andrei
se trezi de-a binelea. Sabin oftă, apoi pe neaşteptate îi trase o
palmă.
     —       De ce? ţipă Andrei... De ce? „A aflat!“ răsună în el
un strigăt de alarmă.
71
     —        Ca să rm mai joci niciodată la cărţi! izbucni bătrînul, în-
durerat.
     Fără voia lui, Andrei zîmbi şi-l dezarmă pe Sabin :
     —        Bine, tată, n-am să mai joc niciodată. A fost dealtfel
prima oară şi...
     —        Du-te şi te culcă ! strigă Sabin, demn. E trecut de mie-
zul nopţii!
     Păşind în vîrful picioarelor, intrară amîndoi în cameră.
                                CAPITOLUL IV
     Andrei tăia lemne în fundul curţii. Era o dimineaţă noroasă
şi cerul avea o ciudată culoare ruginie. Dan plecase ieri la ţară
şi Andrei nu voise să-l însoţească. Cînd spusese hotărît că el
nu se duce nicăieri, tatăl său îl privise înduioşat: „Desigur,
băiatul nu vrea să ne lase singuri"... Era însă cu totul altceva.
Andrei ştia că mai curînd sau mai tîrziu părinţii săi vor afla
despre eliminarea lui. Deşi îi era groază de tot ce va urma, nu
voia să fugă. Va încerca să le explice, poate totuşi îl vor înţelege.
73
      In aceste zile slăbise, privirile-i alunecau mereu neliniştite,
nu-şi găsea locul. Mamă-sa 11 sfătuia: ,,Mai du-te, distrează-te“,
dar el ridica din umeri. Unde să se ducă ? Tăia toată ziua lemne,
cu un fel de furie; ar fi vrut să se epuizeze, să doarmă
ca un butuc. Zilele treceau groaznic de greu, se tîrau ca o
vietate cu şalele rupte. Andrei tresărea ori de cîte ori auzea
poarta dtesohizînidu-se: aşteptarea asta era tulbure, chinuitoare.
„Dacă ar afla odată, să se isprăvească...”
      Ctod îl văzu pe tatăl său intrînd ca o furtună, lac de su-
doare, cu cravata desfăcută, ştiu că în slfîrşit cineva i-a spus.
Auzi uşa coridorului zăngănind şi înfipse securea într-un butuc.
Fruntea, obrajii începură sări ardă, o căldură uscată îl năpădi.
Curtea îngustă, plină de lăzi, de ronduri strîmbe, i se păru un
peisaj ireal, o adunătură de lucruri necunoscute. • Stătu aşa, fără
să ştie cît, pînă auzi glasul tremurător al mamei:
      —   Andrei, te cheamă tată !
      Incit ie lemnăria şi veni în casă. I se păru că toate lucru-
rile atît de cunoscute — masa. bufetul, scaunele ieftine — înghe-
ţaseră ,1a locul lor, că spaţiul dintre ele devenise material, im-
poisilbi.1 'de străbătut. O secundă, ca şi cum ar fi revăzut un ta-
blou dulceag, îşi aminti de viaţa lui atît de lipsită de griji : o
copilărie prelungită şi preţioasă. Apoi ridică ochii. Sabin, alb ca
varul, se rezema de masă, fără putere. Era atîta deznădejde în
toată fiinţa lui, Inert Andrei uită cuvintele pe care voise să le
sputnă, deşi le gîndise de nenumărate ori. Mamă-sa, retrasă în-
tr-un colţ, se uita pe furiş de la unul la celălalt şi, la fel ca
Andrei în momente de cumpănă, nu ştia ce să facă cu mîinile.
      —        Andrei, — vorbi încet, stins, tatăl său, — ce-ai făcut,
Andrei ?
      El rămase încremenit, ca şi cum întrebarea l-ar fi luat pe
nepregătite. „Doamne, ce să le spun ? se gîndi disperat. Ade-
vărul ei nu-1 pot înţelege, şi acum nu pot, nu ştiu să mint”.
Ghici că părinţii lui aşteaptă de la el tocmai această minciună,
orice, numai să-l poată crede şi apăra. Tăcu. „De ,s-ar isprăvi
odată... Tata are să se înfurie, are să mă lovească... şi e bine
aşa... numai să treacă odată.”
      —       De ce nu răspunzi ? Octavian vorbea cu greutate, ca de
la o depărtare, cînd simţi că trebuie să strigi ca să te faci auzit,
dar vocea ţi-e prea slabă. Tata vrea să te înţeleagă...
      Acum ar fi preferat orice, în afară de această aşteptare
74
aproape umilă a unui' cuvint oare să explice ceea ce nu .se putea
explica. îşi adună toate puterile şi şopti :
      —   Eu... N-am putut să... Voiam...
      Era în zadar. Renunţă să mai caute outvinte potrivite.
      —        Ce-ai soris în lucrarea aceea... pentru care te-au eli-
minat ?
      Andrei tăcu, neputincios.
      —        Noi am adunat pentru tine ban cu ban, şopti mamă-sa.
Ne-am lipsit de orice bucurie... N-am trăit... Numai ca tu să fii
cruţat de mizerie...
      —        Am scris că nu se mai poate trăi în lumea asta, spuse
Andrei cu greutate.
      Fraza i se păru idioată. Aici n-avea pe cine să înfrunte.
      Tatăl său îl privea cu o 'dureroasă uimire. Apoi deodată îl
podidi plînsui. încercă să se stăpînească, dar nu izbuti; obra-
zul buhăit i se strîmbă caraghios.
      încremenit, Andrei se rezemă de perete. Ana veni repede
spre Octavian, dar nu îndrăzni să-i pună mina pe umăr.
      —        Linişteşte-te, dragă. Bea o înghiţitură de apă... Şi întor-
cîndiu-se spre Andrei: Copil nenorocit ce eşti!
      Andrei tăcea. „Biata mamă, acum încearcă să ne liniştească
pe amîndoi, dar mai tîrziu... singură..."
      Cu o smucitură, Octavian îşi îndreptă cravata, merse cu
paşi nesiguri la chiuvetă, se spălă pe obraz şi se şterse cu ba-
tista.
      Andrei răsuflă adine, ca înainte de-a se arunca într-o apă.
      —       Vă rog... Nu vă mai gîndiţi la asta. Eu... o să muncesc...
O să fac orice... ca să...
      —        Taci! urlă atunci tatăl său întoreîndu-se spre el. Taci
barem, taci! Vocea i se frînse : Nenoroeitule!
      Se repezi pe uşă afară.
      —        Du-te după el, du-te! îl îndemnă repede mamă-sa. Te
rog, vorbeşte-i.
      Andrei îl ajunse în clipa cînd Octavian deschidea poarta.
II luă de mînecă, dar tatăl său, fără să se uite la ej, zise cu greu-
tate :
      —   Mai bine... nu te-ai fi născut.
      Plecă. Andrei privi în urma lui, deznădăjduit. „Dacă s-ar
întoarce... O, dacă s-ar întoarce !“
      Octavian mergea grăbit, lovind cu călcîiele în trotuar. Dar
înainte de-a coti îşi îndreptă umerii bleojdiţi, şi gestul acesta
75
îl zgudui pe Andrei mai mult decît plînsul tatălui său. „Acum
am rămas singur, se ghidi. Asta a fost tot...“
     Tîrîndu-şi picioarele, intră în casă.
     Ma.mă-sa aduna maşinal farfuriile de pe masă, mutîndu-le
dintr-un loc într-altul. Mîinile îi tremurau şi o farfurie căzu şi
se sparse. Andrei se repezi, îngenunchie şi începu să adune cio-
burile.
     —. Lasă-le, îl îndepărtă ea. Lasă-le. Am să le mătur.
     Andrei se ridică încet, cu greutate. Rămase o clipă aşa,
legănîndu-se, apoi intră în dormitor şi se îmbrăcă. Nu ştia nici
de ce se îmbracă, nici unde virea să plece. Se aşeză pe margi-
nea patului, cu sfială, ca pe un lucru străin. Nu se gîndea la
nimic; apoi .simţi că se sufocă. Ieşi repede.
     —   Unde te duci, Andrei ?
     —   Ies puţin, răspunse evasiv.
     —   Unde ?
     —        La unchiul Gavril. Mă duc să... Din uşă se întoarse şi,
repezindu-se la mamă-sa, o luă în braţe. Nu putea plînge. Era
aşa de încordat, încît fiecare mişcare îl durea. îi mîngîie umerii
slabi şi simţi cum capotul ei răspîndeşte un miros leşios de bu-
cătărie. Era o stambă ordinară, decolorată şi roasă.
     —        Nu mai puteam, gemu el. Toată viaţa noastră... atît d'e
fără orizont... Mi-e groază să trăiesc viaţa pe care aţi dus-o
voi... Nu pot... Iartă-mă...
     —        Tu ai fost totdeauna nemulţumit, murmură mamă-sa^
ţinînd;u-l mereu la piept.
     Urmă atît de încet, încît Andrei se întrebă dacă intr-adevăr
ea spusese acele cuvinte: „Ca şi mine..." Un val de nădejde îl
năpădi ; nu era singur. Dar ea întrebă, cu o speranţă naivă:
     —   Crezi că au să te ierte ?
     —   Nu ştiu, minţi Andrei.
     —        Du-te la unchiul Gavril. El are relaţii, e un om aşa de
descurcăreţ... Toţi profesorii îi sînt obligaţi.
     —   Am să mă duc, încuviinţă el. Acum chiar.
     —        Stai să-ţi scot gulerul cămăşii. Vezi cum vorbeşti. Fla-
tează-] puţin. Ştii tu cum sînt oamenii simpli.
     —   Da... da...
     —   Dar tu nici n-ai mîncat azi. Stai să-ţi fac cafeaua.
     —        Nu mi-e foame acum. Zîmbi, deşi îi venea nespus de
greu: Fii fără grijă, mamă... Am să ajung doctor, fii fără grijă...
76
     Pe faţa ei ofilită, Andrei citi limpede că mamă-sa nu crede,
ca şi el.
     Cu toate că personalitatea unchiului său Gavril îl intere-
sase totdeauna, Andrei nu mergea cu plăcere pe la ei, mai ales
în ultima vreme. Gavril, cel mai mare dintre fraţii Sabin,
era un om ciudat. In tinereţe fusese spaima Beiuşului — un
orăşel de munte, unde tatăl lor, bătrînul Avram, avea un ate-
lier de dulgherie. Bătrînul lucra din răsputeri, storeîndu-şi co-
piii de vlagă cinci zile pe săptămînă. Sîmbăta se dfucea la crîşma
lui Grosz Berci, unde juca „ferbli“ şi bea fără întrerupere, pînă
luni dimineaţa, fără să-i pese ce se întâmplă acasă. Cei unspre-
zece copii creşteau haimanale, în praful uliţei Burgundia Mare.
Mama lor murise cînd Octavian avea zece ani. Era într-o sîm-
bătă şi le fugiseră doi mînji. Pe Avram mu-1 putuiră scoate din
circiumă, iar cînd nevastă-sa veni a cincea oară după el, îi dădu
un singur pumn în piept. La trei zile Maria muri. Din clipa
aceea, Avram n-a mai pus piciorul în cîrciumă pînă la moarte.
     O vreme se îngriji să le dea pruncilor o meserie, apoi îşi
găsi ţiitoare, o moaşă văduvă cu care-işi mînca toţi banii. Ga-
vril ducea în spate atelierul. Era un flăcău uriaş, de-o putere
nemaipomenită. Se spunea că nu se teme nici de zece oameni,
iar la beţie, cînd poruncea din senin să se golească toată cir-
ciuma, oamenii se sculau de la mese şi se furişau afară, ca
nişte cîini cu coada între picioare. Cînd a început războiul cel
mare, fraţii s-au împrăştiat care încotro : .patru au pierit în Rusia,
unul s-a prăpădit la Caporetto, altul s-a întors fără picioare şi
s-a spînzurat în grajd, a:l treilea a venit ou plămiînii ciuruiţi şi a
murit puţin timp după aceea. Prim 1924 s-a întors şi Ga-
vril : străbătuse jumătate din Europa şi adusese de la Adriano-
pole un pur sînge arab, cu care a intrat în cafenea, ridicîndu-1
în două picioare. Era plin de bani, tot franci de aur, care n-au
ţinut multă vreme. Zadarnic s-a rugat Octavian să-i dea şi lui
ceva ca să poată urma la Şcoala Normală. Gavril parcă-şi pier-
duse minţile. Intr-o zi, i-a spus bătrînului că se însoară cu
Bertha, fata unei croitorese nemţoaice, pripăşită în orăşel. Bă-
trînul nu i-a răspuns nici un cuvînt, s-a sculat, a luat tesla şi
l-a lovit între ochi. Şiroind de sînge, Gavril s-a dus. N-a vorbit
cu tatăl său vreo şase ani. Se însurase cu nemţoaica şi-şi gă-
sise o slujbă nenorocită: paracliser la biserica din deal. Trăgea
clopotele, mătura altarul şi în slujbele Paştilor trăgea cu un
tunuleţ de bronz. Oraşul l-a uitat, numai bătrînii se mirau, ne-
recunoscînd în acest om buhăit pe taurul de altădată. După ce
Octavian S-a dus ,1a şcoală şi a tăcut patru ani de Niormală,
dumnezeu ştie cum, bătrînul Avram s-a mutat la Gavril. Pînă
în clipa morţii înisă, nu i-a spus nurorii nici o vorbă, ca unei
umbre. Pe nepoţi, doi băieţi cam prostănaci şi o ftată mlaire, bălaie
şi cuminte, îi lovea mereu, pe furiş, cu răutate. Dar oricît l-au
rugat cei doi 'feciori, Octavian şi Corniţa, care se însuraseră, să
vie la ei, bătrînul clătina din cap şi le răspundea în doi peri:
     —   N-am vreme!
     în ’40, într-o iarnă, l-au găsit îngheţat în dosul casei. în
acelaşi an Gavril s-a mutat în oraş, deoarece se bătuse cu pro-
topopul Mihăluţă,, în biserică. îşi găsi o slujbă modestă, la o
cooperativă, ca magazioner. Aici, se făceau afaceri monstre.
Udau lîna şi sustrăgeau jumătate din ea, amestecau grîul cu
neghină, vindeau tone de zahăr la negru. Toată conducerea coo-
perativei se îmbogăţi în doi ani. Gavril nu mai ştia ce să facă
cu banii. îşi cumpărase, rînd pe rînd, vreo opt automobile vechi
şi le dăduse drumul pe piaţă, avea în oraş patru case puse pe
numele soţiei şi ale copiilor; în asociaţie cu domnul avocat
Motzeanu, membru în consiliul cooperativei, cumpără o fermă
la ţară ; avea treizeci şi opt de costume de haine; pe băieţi îi
scăpă de front, pe fată o mărită cu un profesor de liceu. în ’43
trebuiau să livreze un tren cu zahăr în Germania. Profitînd de
faptul că americanii bombardaseră un nod de cale ferată
cu două ceasuri înainte ca trenul să treacă pe 'acolo, Gavril îm-
preună cu Motzeanu făcură pierdută încărcătura pe care o de-
pozitară în cîteva sate, la oameni de mare încredere. Deşi i se
propusese să intre în consiliul cooperativei, Gavril refuză, spu-
nînd că era mulţumit cu slujba lui. Era un om închis în sine; nu
rostea mai mult de zece cuvinte pe zi. Se răstea atît de cumplit la
ţăranii care-şi vindeau produsele cooperativei, urla de zăngăneau
geamurile, aşa că oamenii fugeau de acolo, leoarcă de sudoare,
fericiţi că au scăpat nebătuţi. Cei doi fraţi îl adminau, recunos-
cîndu-i o autoritate indiscutabilă. Cu toate acestea, cînd îi pro-
puse lui Octavian să intre în afaceri, alături de el, tatăl lui Andrei
refuză.
     —       Tîmpit ai fost, tîmpit ai rămas, îl mustră, supărat, Ga-
vril. Ai să mori în zdrenţe, calic.
     Ana nu trecea pe la ei dlecîf o dată pe an. Atunci, cumma-
78
tă-sa înşira în faţa ei tot conţinutul dulapurilor, o copleşea cu
bogăţia lor. Ana se întorcea umilită şi spunea că n-are să se
mai ducă niciodată pe la ei. •'
     De aici începea cearta cu Octaviam.
     —        Să nu-1 vorbeşti de rău pe frate-meu, auzi? E un om
minunat, minunat!
     Gavril ţinea foarte mult la Anidirei, dar nu ştia cum să
arate aista. Ii dădea mereu bani şi, ca să nu se vadă cît e' de
6tînjenit, deşi nu mai era nimeni de ifaţă, sej răstea :
     —   Na I Să ai!
     In copilărie, Andrei şi-l închipuise pe dumnezeu cam la fel
cu unchiul Gavril, aspru, dar bun. Pe urmă, venind pe la ei,
încerca aceeaşi nemulţumire ca acasă : preocupări mărunte,
meschine, existentă inutilă...
     N-avea răbdare să aştepte 'tramvaiul şi, deşi Gavril
locuia departe, o luă pe jos. Soluţia îi venise ca de la sine:
îl va ruga pe unchiul său să-l primească în serviciu, va cîştiga
foarte mulţi bani şi pe urmă... situaţia asta nu poate dura mult.
Nemţii vor pierde războiul, trebuie să-l piardă. Străbătu piaţa
care foia de lume, dar cînd ajunse la capăt avu o clipă de ezi-
tare. Drept spre el venea, surîzînd, părintele Patra. Nu-1 mai
putea ocoli, aşa că, încruntîndu-se, grăbi pasul ca să-i arate
că n-are timp. Dar Potra se apropie, îi întinse mîna şi, privin-
du-1 curios, îl întrebă :
     —   Părinţii tăi sînt foarte veseli acum, nu, dragule ?
     —   Foarte 1 răspunse Andrei brutal.
     Potra rîse încet, ca şi cum s-ar fi bucurat.
     —   La ei te-ai gîndit atunci cînd...
     Andrei îşi scoase bărbia înainte, provocator:
     —        Nu fiţi atît de... încîntat. S-ar putea ca odată... să vă
iasă pe mas.
     Se .ruşină de vulgaritatea acestor cuvinte şi se încruntă. Pă-
rintele rîdea.
     —        Te-a nenorocit orgoliul dumitale blestemat, Andrei. Ai
făcut şi ai să faci foarte mult rău în jurul dumitale. Părinţii te-au
educat greşit şi acum plătesc.
     —        Ştii ce ? strigă Andrei şi voi să-l înjure. Se stăpîni însă.
Bună ziua, adică mai creştineşte: lăudat fie... etc. etc.
     —   Să vii pe la mine! strigă Potra în urma lui.
     „Dracu să te ia. Oare de acum înainte cît timp va trebui să
79
tot explic, să mă justific ? „Ei“ vor să mă simt vinovat, să
regret..Lovi furios o piatră cu piciorul.
     Gînd ajunse la cooperativa „Prosperitatea", curtea imensă
era plină de căruţe, de ţărani; caii mîncau paie uscate, copiii
se jucau în pleavă. Din magazie se auzeau zbieretele unchiu-
lui său. Dar înainte de-a trece pe la el, trebuia să intre în casă;
să susţină o jumătate de ceas o conversaţie amabilă.
     Mătuşă-sa, o femeie înaltă, grasă, veşnic jovială, îl primi
veselă, îşi trecu braţele albe, puhave, pe după gîtul lui şi-i spuse
compătimitoare :
     —   Cît eşti de slab... Rodica ! A venit Andrei.
     II împinse în camera mică, uluitor de încărcată cu tot fe-
lul de lucruri şi-i puse în faţă o tavă cu 'fructe.
     —   Mănâncă, eşti slăbit.
     Rodica veni îndată. Purta o rochie de mătase înflorată şi
pantofi cu tocuri înalte. Mirosea a parfum fin. Se trînti lîngă
el şi începu să sporovăiască cu plăcere, rîzînd alintată. Ii po-
vesti că e aşa de bine să fii măritată şi clipi din ochi, ca să-l
facă să înţeleagă la ce anume se gîndeşte.
     Andrei tăcea, cu dinţii înfipţi într-o pară verde.
     —        Tu, nici n-ai crede. Liuţ pare moale, aşa, cîndi te uiţi la
el. Zău... Dar, tu, e aşa de priceput... Sînt în culmea fericirii, tu.
Căscă şi ise întinse, fără isă-i pese că rochia îi dezveleşte ge-
nunchii plini. Vrei isă-ţi povestesc? întrebă, umezindu-şi buzele
cu limba alburie.
     —        Tu ştii că eu am fost eliminat din toate şcolile din ţară?
o întrebă Andrei.
     —   Vai!
     Rodica rămase cu gura căscată, apoi începu să plîngă,
sincer îndurerată, şi-l îmibirăţişă.
     —        Vai, tu, cît e de groaznic! Ce-a zis tuşa? Ştie? Vrei
să fugi de acasă ? Vai... îşi şterse lacrimile şi lipindu-şi buzele
de urechea lnif îl întrebă : De ce ? Ai... vreo fată ?
     —        Nu, nu, rîse Andrei, punînd para la loc. Am scris o lu-
crare. Nu le-a plăcut şi... asta a fost tot. „Uite, ce interesant, —
constată, — asta nu se poate povesti. E ca şi cum ai vrea să
justifici pentru ce eşti pervers."
     — Nu minţi! Eşti un stricat, ştiu eu. Te-am văzut cu o
fată. Da, tu... Era frumoasă. Eu m-am urîţit, dar nu-mi pasă.
Liuţ mă va iubi mereu, iar dacă mă înşeală, am să-l înşel şi eu.
80
Nu mi-e greu să-mi găsesc pe cineva. Da ! spuse cu răutate. Am
să-i plăteisc dacă mă înşeală !
     Andrei tăcu. Se simţea prost.
     —        Eu plec acum, Andi mic. Mă duc la liceu. Este acolo o
profesoară şi... pa... Sînt geloasă, ce vrei ?
     Rămas singur, Andrei îşi roti privirile prin odaie. Pe un
perete atîrna fotografia de la nunta Rodicăi : ea radioasă, privind
în jos, cu multă timiditate tulburată, aşa cum se cuvine; el înalt,
băţos, dar cu un aer foarte trist, ca de .comandant. Profesor de
liceu. S-a însurat să scape de mizerie.
     Ieşi. Străbătu curtea şi intră în magazie. In 'faţa unui cîntar
imens, unchiul său, cu mînecile cămăşii suflecate, dezgolindu-i
braţele roşii, ca opărite, făcea semne ulnui tînăir mort dte groază.
Semăna întrucîtva cu Octavian, .dar era mult mai gras. Creşte-
tul, ras cu .briciul, strălucea. îşi împingea înainte pîntecul
imens, parcă ar fi voit să-l pună pe cîntar, să-l adauge la greu-
tatea sacilor. II văzu pe Andrei, dar nu zise nimic. Abia după
ce acesta-1 salută, mormăi:
     —   Servus. Ce-i ?
     —   Aş vrea... să... să stăm puţin de vorbă, bîigui Andrei.
     —   N-am vreme!
     —   Am să aştept puţin, dacă nu te superi...
     —   Treaba ta.
     Se întoarse spre o ţărancă stafidită, care se chinuia să tî-
rască un sac.
     —   Ce te buluceşti, nană ? Ţi-i grabă, ha ? Te aşteaptă dră-
guţu’ ?                                                           ,
     —   Mi-s pripită, Gavril baci, că iaca...
     —   Nu te întinde la vorbă I Haide, haide! Pune-1 odată 1
     Mînui grăbit greutăţile şi strigă unui om chel, cu mîne-
cuţe de lustrină, care scria într-un registru :
     —   51,30 ! Haide, altu’!
     Femeia făcu ochii mari, apoi, apucîndu-1 de braţ, spuse cu
teamă :
     —        Că nu-mi vine a credere, Gavril baci. L-am cîntărit la
primărie. Ii sac mare... aşa-s toţi sacii noştri... O fost 60 şi...
     —        Du-te nană-n treabă-ţi ! se răsti Gavril Sabin. Nu mi-i
face chior, năruşinată ce eşti! Hai, du-te!
     Un salahor, şiroind de sudoare, deşertase sacul într-o gră-
madă imensă de grîu.
     —   Na bonu’ 1 i-1 întinse Gavril. Meri în cuimpărativă. Ai
6 - Străinul
8/
acolo de toate. Sare, ţucur şi izmene de mătasă ai, vezi, du-te
cu dumnezeu.
     Smiorcăind, femeia nu se îndura:
     —   Mă bate bărbatu’, domnu’ Gavril... Şi-aşa zice că-s ludă.
     Gavril o luă de spate şi o împinse binişor afară, printre cei-
lalţi ţărani care-şi aşteptau rîndul.
     —        îmi mîncă zilele, vorbi de unul singur, apoi .luă un sac,
îl deschise, îşi vîrî mîimile pînă la cot şi se făcu stacojiu. în-
cepu isă răcnească spre un flăcăiaş care stătea smirnă în faţa
lui:
     —        Mă, a Dobrii, hoţi aţi fost, hoţi aţi rămas. Asfa-i grîu,
mă ? V-aţi p... în el, ha, să tragă mai greu ? Nu ne trebuieşte.
Meri!
     —   Că o zis tăicuţa că...
     —        Categoria a cincea, dădu din mînă Gavril. Aşa, din
milă. îşi pierdu răbdarea: Meri! Da’ meri odată, ori vrei să-ţi
dau un picior undeva ?
     —   M-a bate tăicuţa...
     —   Bate-1 şi tu pe el.
     înecat în praful care se ridica din grîul vîntuirat de doi oa-
meni, Andrei tuşea chinuit. Ii era ruşine de unchiul său şi se
simţea stingherit. Pe furiş căută să vadă ce cred oamenii de
purtarea asta, dar nu întîlni decît surîsuri de admiraţie.
     —        Asta-i om, spuse un funcţionar trecînd iute printre gră-
mezile de cereale. Dacă n-ar fi el, s-ar duce dracului cooperativa.
     Apoi Gavril fu cit pe ce să se bată cu un ţăran slab, care
avea o mustaţă impunătoare. Se înjurară nestingheriţi; .pînă
la urmă, căzînd la înţelegere, se duseră în birtul cooperativei
să bea o pălineă. Andrei se sculă şi el. Ocoli sfios grupul de
ţărani care aşteptau tăcuţi, indiferenţi. Unul vorbea iîntr-o doară :
     —   Aşa se fac banii, că ţăranu-i marhă...
     în birtul amenajat alături de magazie, ca banii să nu se
ducă prea departe, ţăranii se înghesuiau la mesele slinoase, cu
ieguţele de săcărică în faţă. Era foarte cald şi muştele mişu-
nau, parcă bete. Gavril stătea rezemat de tejghea şi-şi golea
clondirul. Ţăranul mustăcios, aplecat spre el, îi spunea cu înfri-
gurare :
     —        No, apoi vorba-i vorbă, Gavril baci. Iţi spun, bată-mă
dumnezeu dacă minţesc... Batoză nouă, de la Rusia. O sută de
mii împăturăm, şi-i scoatem încă vara aiasta. Mînce-1 vermii
cei neadormiţi pe care spune vorbe slabe.
82
     Cînd îl văzu pe Andrei, Gavril păru că-şi aduce aminte de
ceva.
     —        Ie, vină încoaci, spuse poruncitor. Ce face mă-ta, ta-
tă-to, ha ?
     —   Bine, unehiu Gavril. Sănătoşi.
     —        Bea un licher. Petre, o vişină! Asta-i nepotu-meu.
Primu’!
     —   Aha, făcu ţăranul. Să vă dea dumnezeu sănătate.
     Andrei strîngea paharul în mîna asudată.
     —   Bea-1, că-ţi mai dau.
     —        Unchiule Gavril... eu am venit să te rog, dacă s-ar
putea...
     —        Baci Gavril! strigă cineva de afară. Hai că o vinit dom-
nu’ Flondor!
     —   Aş vrea să te rog...
     —   Bine, bine...
     Gavril se scotoci în buzunar, scoase o hîrtie de două mii
şi i-o întinse.
     —   Na ! zise. Ţi-am dat ceva.
     II lăsă pe Andrei prostit şi ieşi repede.
     —   Pita lui dumnezeu, zise ţăranul. Ii bun ca on ministru.
     Andrei îşi dădu seama că rămăsese cu banii în mînă şi-i
vîrî în buzunar, ruşinat. „De două ori la rînd aceeaşi întîmplare,
îşi spuse. Poate că asta are o semnificaţie." Se gîndi cu încăpă-
ţînare că trebuie să intre funcţionar aici. Dacă unchiul său nu
vrea să-l asculte, va vorbi cu directorul. Era doar un prieten
din copilărie al tatălui său. Urcă apăsat treptele direcţiei. „Pros-
peritate"... In coridorul îngust, acoperit cu tot felul de afişe :
„Sst! Duşmanul ascultă !“, „Pune bani albi pentru zile negre",
„Beţia este mama nenorocirilor" aşteptau o mulţime de oameni.
Făcîndu-şi loc cu coatele, Andrei intră într-un birou, de unde
se auzea ţăcănitul unei maşini de scriis.
     —        Domnul director e aici ? întrebă el, siliadu-se să-şi ia
un aer preocupat.
     —        Nu, răspunse un funcţionar mărunt, cu nasul lucind de
sudoare. E domnul doptor Moţanu, conzilierul. Pe cine să
anunţ ?
     —        Din partea lui Gavril baci, spuse Andrei repede, ca să
n-aibă timp să dea înapoi.
     Peste cîteva momente funcţionarul îl pofti înăuntru. La un
birou simplu, plin cu dosare, şedea un domn îndesat, foarte
6*
83
  elegant. Avea părul cenuşiu, zburlit ca o coamă, şi o mustaţă
  mare, cănită, îi acoperea buzele. Preocupat, îi făcu semn să se
  aşeze, semnă cîteva chitanţe, apoi se întoarse şi-l întrebă aproa-
  pe răstit:
      —   Ce vrea Gavril ? A venit Flondor ?
      —        Nu ştiu, şopti Andrei. Stătea ca pe spini. Eu sînt nepotul
  dumnealui, bîigui.
      —   Ce pofteşti ?
      —        Am venit să vă rog... adică unchiul meu vă roagă să...
  mă angajaţi aici.
      Motzeanu îl privi curios, ridicîndu-şi sprîncenele ţepoase.
      —        Tinere, — spuse cu reproş, — te-a trimis unchiul dumi-
  tale ?
      —   Da, minţi Andrei, roşind.
      —   Cum te cheamă, băiete?
      —   Andrei Sabin...
                       — A... da... da... Motzeanu se scărpină pe frunte, şi în
                       ' sfîrşit îşi aduse aminte de ceva : Andrei Sabin ai spus ? Nu
  eşti prieten cumva cu Lucian Varga ?
      —   Ba da, se repezi Andrei.
      Motzeanu se ridică în picioare, demn.
      —        Adică, tinere, dumneata eşti acela despre care-mi spu-
  nea domnul Varga că ai fost eliminat din liceu...
      Andrei păli. Cum ? Şi aici ?
      —   Da, făcu penibil, dar cred că... n-are nici o legătură...
      —        Ţi-ai distrus cariera, tinere, viitorul... Ai zdrobit inima
  părinţilor dumitale. Cum ai putut face aşa ceva ? Pe vremea
  mea, asemenea manifestări ar fi atras o pedeapsă mult mai
  gravă. Noi, noi am avut alte preocupări. Luptam, tinere, pen-
  tru afirmarea idealului naţional, împotriva bestiilor maghiare,
  sufeream în închisori.
      Andrei împinse scaunul cu piciorul. Oftă.
      Motzeanu, crezînd că l-a impresionat, făcu un pas spre el.
      —   Vezi, tinere...
      —   Bună ziua, zise încet Andrei.
      Se întoarse şi ieşi. Abia în stradă băgă de seamă că su-
  doarea îi muiase cămaşa. Oraşul era cotropit de o lumină scor-
  monitoare, nesăţioasă. O clipă dori înfrigurat prezenţa lui Lu-
  cian : o discuţie ca altădată, despre cărţi, despre tablouri, sau
  să asculte muzică, cu ochi strălucitori de emoţie, ca şi cum ni-
  mic nu s-ar fi întîmplat. Nu se putea, n-avea ce căuta „acolo".
84
Nici la Sonia nu putea merge; în tot ce trăia el acum, dureros,
ca pe-o boală, ea nu-i putea fi de ajutor. I-ar fi cerut, cel mult
să se justifice, l-ar fi ascultat, ar fi încercat să-l îmbărbăteze
copilăreşte, şi el n-avea putere să accepte asta.
     In lipsa lui, mamă-sa p linsese : avea ochii roşii şi îl privi
fără acea strălucire caldă, înţelegătoare, de 'aizi dimineaţă.
„Suferă din pricina mea şi asta ne îndepărtează. Suferă sin-
gură, fiindcă nu înţelege. Nu poate înţelege".
     Ea puse masa şi Andrei mîncă repede, cu vinovăţie. Octa-
vian veni pe la cinci, uşor ameţit, cufundat într-o morocănoasă
tăcere. Nu răspunse la niciuma din întrebările Anei, care în-
cerca. cu evidentă stângăcie să-i abată igiîmdurile în altă parte.
Din cameră, Andrei îl auzi răstindu-se: „Lasă-mă în pace, dra-
cului !“ Pe urmă, bătrînul veni să se culce pe divanul vechi, de
piele. Se dezbrăcă meticulos, îşi puse pantalonii pe dungă, fără
să arunce nici o privire spre Andrei. Se întinse cu Ifaţa în sus şh
înaruciişîndu-şi mîinile pe piept, închise ochii. Andrei nu se putu
opri să nu gîndească că tatăl său joacă teatru. Cu o tresărire ciu-
dată simţi că nu-i mai pasă de nimic, de atmosfera asta greoaie
ce domnea în casă şi care va ţine săptămîni de-a rîndul. Tatăl
său era în stare să nu-i mai vorbească multă vreme, să-l izo-
leze cu încăpăţînare. Cunoştea toate astea. Pe urmă mamei îi
va fi milă de el, îi va vorbi pe furiş, căutând să-i dea de înţeles
că ea l-a iertat şi e alături de el; toate astea cu mici aere de
complicitate, ca şi cum ar fi fost nevoită să-şi tăinuiască senti-
mentele. „Sîntem ca nişte umbre, se gîndi. Dacă am putea găsi
un limbaj comun... Dacă nu ne-ar îneca... Ce ? Poate viaţa
asta“.
     I se părea că e scufundat în fundul unei grote unde, după
ce ţi-ai obosit plămînii, încercînd să respiri aerul rarefiat, te
cuprinde un fel de nepăsătoare ameţeală.
     Octavian adormise şi sforăia uşor. Totdeauna cînd avea
vreo grijă, Andrei încerca să scape de ea într-un mod propriu :
îşi închipuia o insulă unde a naufragiat el, împreună cu toţi
cunoscuţii lui, fete, băieţi... începeau să trăiască de la început
o viaţă nouă, se închegau altfel de relaţii. Dar acum, în faţa
ochilor lui închişi nu apărea mici o imagine şi sforţarea de a
evada îl nelinişti. Ar fi vrut ca timpul să se oprească...
     în bucătărie venise cineva ; da, era nevasta lui Iurcovici şi-i
85
ajuta «mamei să spele vase. Desigur, iar vrea să ceară ceva şi nu
îndrăzneşte. Mamă-sa vorbea despre el:
     —       Ştii, Florico, e cel mai bun din liceu. Din tot liceul... Pro-
fesorii rămîn încremeniţi cînd răspunde el...
     —   Da... doamnă Ana...
     —       Şi acuma a scris o lucrare minunată... Ştii cum e lumea
asta... Plină de invidioşi, de oameni răi...
     —       Da, cum să nu, doamnă Ana. Şi bietul Ludovic tot aşa
spune... Oricît umblă după lucru...
     —       Şi acuma s-au legat de lucrarea asta a lui. Le pare rău
că i-a luat-o înainte băiatului prefectului.
     —   Aşa-s domnii ăştia, doamnă Ana. Numai ei ar vrea să...
     —       Dar tatăl său n-o să se lase. Are să-i scrie şi Mareşalu-
lui dacă trebuie. Au să-l reprimească în liceu...
     —   Cum, doamnă Ana, l-au dat afară pe domnişoru’ ?
     Ana începu să plîngă.
     Cu «pumnii strînşi, Andrei se zvîrcoli pe canapea. Era groaz-
nic. Aici, lucrurile îşi pierdeau contururile, deveneau informe,
de neînţeles şi de nestăpînit. „Ei n-au să mă poată înţelege ni-
ciodată, aşa cum nu înţeleg nimic, nici ceea ce intră în cercul
lor de preocupări... Nu-şi înţeleg propria lor viaţă“.
     încercă să şi-l închipuie pe tatăl său tînăr, plin de avîn-
turi, căutînd ceva, dar nu izbuti.
     —       Doamnă Ana, mi-i aşa de ruşine... Dacă vi-a rămas ceva
de la prînz... Pentru copii... Nenorocitul, bată-1 dumnezeu să-l
bată ! Nici azi n-a găsit de lucru. Oh... Mai bine mă duceam
după unul care m-a cerut, oînd eram fată. Acuma are prăvălie
la Lipova... Mulţumesc, sărut mina...
     —       Stai să-ţi arăt ceva... I-am cumpărat lui Andrei o pe-
reche de sandale. Am să i le dau, după ce-i trece supărarea lui
Octavian.
     —       Vai, cît îs de frumoase 1 Vai, ce minunate 1 Pielea-i
fină...
     Aproape îngrozit, Andrei îşi astupă urechile.
     „Doamne, cît e de meschină, de înjositoare lumea noastră..."
     Dar în zilele care urmară, tăcerea părinţilor deveni de nesu-
portat. La masă, deşi fiecare îmbucătură îi făcea rău, se silea
să mănînce mult. O singură dată spuse : „Nu pot“, şi atunci
tatăl său îşi ridică din farfurie privirile. Părea că-1 întreabă :
„Ce ! Tot tu faci pe supăratul ? îndrăzneşti ?“
86
     Stătea tot timpul în jurul casei, să fie la îndemînă, dacă
mamă-sa ar fi avut nevoie de ceva. Dar ea nu-i cerea nimic.
Intr-o dimineaţă îi spuse:
     —  Schimbă-ţi cămaşa, nu vezi că-i neagră ? Am s-o spăl.
     —  Mai poate merge... Lucrezi destul şi aşa...
     —  Şi de cînd te interesează asta, Andrei ?
     Atunci el crezu că are să înceapă să strige, dar se stăpîni.
Luă cămaşa curată, se îmbrăcă. Trebuia să plece undeva, ori-
unde, numai să iasă de aici. Căutîndu-şi o carte, dădu peste hîr-
tiile lui şi, maşinal, răsifoi paginile jurnalului. Frazele i se pă-
rură sftrăioe, iscri.se -de altcineva. Citi la întîmplare :
     „Luc. m-a întrebat:
     —  Şi ce-i rămîne omului, dacă-l ucide pe dumnezeu ?
     Nu i-am răspuns atunci. M-am gîndit multă vreme şi acum
ştiu : îşi rămîne el însuşi, îndrăzneţ şi liber. Am să i-o spun
mîine.
     In altă parte :
     E o seară atît de liniştită, măreaţă. Sînt fericit. Simt că o să
pot face ceva în viaţă. N-am să mă vînâ niciodată, n-am să mă
înclin în faţa nimănui. Un om autentic n-are dreptul să facă
asta. Azi am ascultat la L. Simfonia a V-a. Am rămas multă
vreme tăcuţi, cutremuraţi. Să fii liber ca Beethoven, liber de
orice înjosire meschină, mai om decît toţi oamenii da un loc!
     Mai departe :
     Ipocrizia mă scîrbeşte mai mult decît orice. E un chin pen-
tru mine să vorbesc la ora de religie despre dumnezeul unic
în trei ipostaze, fără să strig că eu nu cred în toate astea!
     Nu pot crede decît ceea ce înţeleg! Şi nici
nu vreau să cred altceva! Sînt un ateu. L. se întreabă dacă asta
nu-l înjoseşte pe om; eu cred că, dimpotrivă, îl eliberează. Numai
slăbănogii simt nevoia să creadă, să se ştie sprijiniţi de ceva
mai presus de fire.    Omul adevărat înfruntă, chiar singur,
orice..."
     „O, sfîntă naivitate!“ rîse amărît Andrei. Deşi paginile
acestea erau cheia lui, le privea acum cu un fel de milă şi ener-
vare. Le luă totuşi cu el. Voia să meargă undeva, afară din
oraş, pe malul Mureşului, să fie singur. Mamă-sa nu-l întrebă
nimic.
     Străbătu aproape fugind oraşul şi pe la prînz era departe,
în cîmp. De aici oraşul părea o îngrămădeală de broaşte ţes-
toase, cu carapacele strălucind în soare. In faţa lui se întindea
87
pusta potopită de lumină, lanuri de grîu încă necopt, un dru-
meag prăfuit şi îngust. O linişte zumzăitoare, însufleţită. Din-
spre stînga şe auzea clipocitul Mureşului; printre trunchiurile
sălciilor lucea în răstimpuri un ochi de apă, împroşcat de lu-
mină. Intr-un tîrziu, Andrei se opiri. Descoperise un fel de insu-
lă cu o plajă mică; nisipul avea culoarea aurie a cojii de
.pîine. Mureşul se despărţise în două şi contrastul între firişorul
neliniştit care spumega într-o parte şi domoala alunecare a ape-
lor masive, de cealaltă, era atît de vizibil, incit păreau două
rîuri. Andrei se dezbrăcă şi se întinse pe nisip. îndată îl cu-
prinse o toropeală binefăcătoare. Soarele îi mîngîia buzele,
pleoapele... Mirosea a soare, a ierburi putrede, a apă.
     Mai tîrziu, Andrei începu să înoate: se lăsa dus, purtat de
valurile moi, dezmorţite. Din cînd în cînd, ca un şarpe, un curent
rece i se învăluia în jurul picioarelor, înfiorîndu-1. Acum ar fi
simplu să te laşi, să nu mai dai din mîini, să te scufunzi
încet, încet...
     Cu ochii mereu deschişi, Andrei se lăsă la fund. Cînd apa
se închise deasupra lui, prin pînza străvezie văzu globul rece,
acum d'epăirtat, al soarelui. Urechile începuseră să-i vîjîie. Cu
o lovitură de picior reveni la suprafaţă şi respiră ou nesaţ, la-
com. „Nu-s pentru mine experienţele astea“, se gîndi. Ieşi pe
plajă şi se tăvăli în nisipul fierbinte.
     Linişte...
     La amiază, umbrele se scufundară în pămînt, ca să se
nască îndată, întoarse; culoarea apei se închise, devenind mai
tainică ; răchitişul foşnea. Un nor alb, ca un pumn strîns, se
destrămă. Departe, cîţiva oameni mergeau alene pe un dru-
meag, ridicînd norişori de praf. Un peşte plescăi pe oglinda
apei, spăngînd-o.                                                   _
     Toate erau departe de Andrei şi parcă nu-1 puteau ajunge.
Era trist, dar o linişte ciudată îl stăpînea, ca şi cum n-ar fi
nădăjduit niciodată, nimic. îşi aprinse o ţigară şi, întins pe
spate, urmări clăbucii lăptoşi de fum. „Poate eram prea copil
câ să ştiu ce înseamnă singurătatea... Mi-a fost totdeauna
teamă de asta, prosteşte, copilăreşte..."
                                CAPITOLUL V
     Prima lui amintire era un ochi mare de sticlă, mare cît un
cap de om, în vitrina oculistului Steiner. De cîte ori mamă-sa
îl lua la plitmbare, făcea ce făcea şi se oprea în faţa magazinu-
lui, uimit şi încîntat.
     —   Mamă, cumpără...
     Gînd cunoscuţii care veneau în vizită îl întrebau ce-ar dori
să-i aducă, răspundea fără ezitare:
     —   Ochiul cel mare de la Steiner.
89
     Exasperată, mama sa intră odată în magazin şi întrebă
dacă e de vînzare ochiul acela, din pricina căruia nu mai avea
o clipă de linişte. Steiner răspunse că nu. Atunci Andrei se în:
roşi tot şi strigă în gura mare:
     —   Sînteţi nişte mincinoşi cu toţii !
     Mamă-sa îi -cîrpi o palmă şi îl trase afară din prăvălie. Se
desprimăvăra şi zăpada topită era murdară şi cafenie. Profitînd
de o clipă de neatenţie, Andrei se prefăcu că alunecă şi se în-
tinse pe trotuar, murdărindu-şi blăniţa albă.
     —   Eşti un copil groaznic şi mama are să moară...
     —   Nu-i nimic, răspunse el răzbunător.
     Curind începu să-şi dorească alie lucruri : un pitic care să
facă tot ce-i va porunci el, soldaţi de plumb însufleţiţi, o vioară
care să cînte singură, o cască de pompier. Mamă-sa, scoasă din
fire de sîcîielile lui, spunea că asemenea lucruri nu există, dar
seara Octavian îi promitea că el are să caute şi o să i le aducă.
Era un copil rău. Cînd mergea în vizită, cu toate dăscălelile
mamei sale, era imposibil să nu facă vreo şotie. Odată spusese
nevestei directorului de la C.F.R., care-i oferea o mandarină
descojită:
     —        Nu-mi trebuie din mina ta de strigoaie... (Doamna avea
unghiile sîngerii).
     Acasă, Ana îl bătu bine, în timp ce Octavian rîdea. Nu-1
putură duce la grădiniţă, pentru că în prima şi ultima zi cit
stătu acolo, sparse capul unei fetiţe.
     —        Nu-i nimic, clătină Ana din cap. Am să te dau la şcoala
de corecţie.
     —   Dă-mă. Tot tu ai să plîngi.
     In fiecare vară mergeau la ţară, la mătuşa Emilia, care era
învăţătoare. Aici Andrei, urmat docil de Dan, dădea friu liber
tuturor nebuniilor, furau albia de pîine a bunicii şi, prefăcînd-o
în barcă, se răsturnau cu ea în nămolul răstocii, puneau foc ji-
rezii de paie din ogradă, spărgeau geamurile claselor sau răs-
coleau tot griul din pod, îngropîndu-se pînă la gît în grăunţele
aurii, aşa că atunci cînd se termina concediul lui Octavian,
toată lumea răsufla uşurată că scapă de Andrei.
     Ca să-l mai potolească într-un fel, mamă-sa îl învăţă să
citească la şase ani şi Andrei prinse gustul cărţilor, dar asta-1
făcu şi mai neastîmpărat.
     —   Numai şcoala are să te potolească, îl ameninţa Ana.
     Ii povesti atîtea grozăvii despre învăţătorii care te bat cu
90
rigla peste degete, te ţin încuiat în clasele pustii pînă noaptea,
încît (în priimla dimineaţă dle şcoală, Andrei era alb ca varul şi
tremura, dar se silea să nu arate asta. Privi lung în urma pă-
rinţilor lui, abia stăpiînindu-şi lacrimile. Mulţimea de copii ne-
cunoscuţi îl intimidă, aşa că atunci cînd unul dintr-a Il-a îl
luă la bătaie, Andrei înghiţi supus „piersicile'* pe care băiatul
i le făcea în creştet. Se întoarse acasă, sărind într-un picior şi
fluierînd, ca să nu arate umilinţa încercată. Doar mama îi spu-
nea : „Tu n-ai să fii în stare să stai nici o zi măcar la şcoală".
     învăţătorul, domnul Cosma Gavriş, era un om gras, cu o
voce înfricoşătoare şi se scobea tot timpul în nas. In primele
zile îi puse pe copii să facă pe tăbliţe rotocoale şi linii oblice,
ceasuri întregi, iar el dormea liniştit, sforăind ca un motan. Plic-
tisit, Andrei începu să-şi scrie pe tăbliţă numele, strada, oraşul.
Văzînd asta, domnul Cosma fu încîntat. II numi şef de clasă
şi-l lăsă singur, înmînîndu-i şi nuiaua, iar el venea doar cu
cinci minute înainte de pauză, să vadă cum „au proşpiţiat"
elevii în scrierea cîrligelor, roatelor şi şerpilor.
     Andrei ar fi fost fericit dacă părinţii lui nu s-ar fi certat
din cînd în cînd. N-o făceau în faţa lui, dar el simţea că s-a
petrecut ceva grav din tăcerea încordată care domnea în casă,
zile întregi. Se ruga lui dumnezeu să-l îmbolnăvească şi pă-
rinţii să se împace la patul lui, aşa cum se mai întîmplase.
     La sfîrşitul anului căpăta premiul . I şi se grăbea să arunce
cununa de lauri îndată ce ieşea pe poarta şcolii. Era prieten
cu toţi băieţii din cartierul ide lingă gară unde locuia ; .aceştia îi
recunoşteau fără discuţie şefia, fiindcă putea inventa la nesfîr-
şit tot felul de jocuri, dar uneori se plictisea de ei. Atunci lua o
carte şi se ascundea în fundul curţii, între nişte mărăcimişuri şi
gunoaie. Se culca pe burtă şi privea pămmtul foarte de aproape.
De la o vreme i se părea că şi el s-a micşorat, a devenit o g/îză,
iar crăpăturile pământului sînt prăpăstii. Alteori venea pe la ei
prin casă un coleg de birou al tatei, Constantinescu, un tînăr ne-
gricios, ou părul des, mereu vîlvoi. II ridica pe Andrei în braţe,
îl săruta:
     —       Ei, tu pui de romînaş verde, ce stîncă de voinic are să
iasă, din tine!
     îi dădu o insignă cu un fel de cruce încîrligată.
     —       Măi Mihăiţă, tu ai s-o păţi, zău dacă nu, spunea blajin
Octavian.
     —   Nu-i nimic... Dar nu pier înainte de a stîrpi cel puţin
91
zece lifte jidoveşti. Jidanii ne mănîncă naţiunea. II lăsă pe
Andrei să se joace cu pistolul lui, apoi se întoarse sever spre
Sabin : Iţi spun un lucru, Tăvi, că mi-eşti prieten. Cine nu e cu
noi, e împotriva noastră ! Iar în ceasul despicării catapetesuie-
lor, prietenia va înceta să atîrne în balanţa intereselor nea-
mului.
     După ce Constantinescu plecă, Octavian luă insigna de la
Andrei şi o aruncă în closet.
     —       Băieţi de treabă, dar periculoşi. Nu-i bine să te pui rău
cu ei.
     In anul acela Andrei află multe lucruri. Vară-sa, Rodica,
venind în vizită la ei, îi spuse într-o seară, în şoaptă, cum se
fac oamenii, şi scoţînd din fundul geamantanului o carte de
Lascarov Moldoveanu îi citi cu răsuflarea tăiată : „...strîngea
între pulpele grăsulii carnea care-i făcea plăcere“. Descoperirea
aceasta îl îndureră nespus pe Andrei. însemna că şi mama...
Nu, asta nu se putea. Dar Rodica rîse de el şi, scoţînd o altă
carte, îi .arătă poze de bărbaţi şi femei fără haine.
     —   Noi nu putem încă, fiindcă sîntem prea mici...
     încercă să vorbească despre lucrurile acestea cu prietenii
lui, dar nici ei nu ştiau măi mult deoît el. Atunci o întrebă pe
servitoarea lor, Suzana, o fată de şaisprezece ani, pe care rna-
mă-sa o scosese de la orfelinat.
     S uz ana avea buzele groase şi nasul butucănos. Abia după
ce se împrieteni cu ea, Andrei îndrăzni s-o 'întrebe deschis ceea
ce îl frămînta. La început ea se arătă indignată : ,,Ce-ar zice
doamna dacă ar şti că eu îţi spun aşa ceva ?“ Andrei o rugă,
se umili în faţa ei şi abia. după aceea află că Rodica avea drep-
tate. Chinuit de o ruşinoasă curiozitate, îi ceru Suzanei să-şi
ridice rochia, ca să vadă cum e făcută o femeie, dar ea, nîzînd,
îl împinse afară din bucătărie. Atunci începu să şterpelească
bani din dulap şi să-i dea servitoarei, care era o amatoare pa-
sionată de cinematograf, de unde se întorcea cu ochii roşii ca
sîngele de atîta plîns. In sfîrşit, într-o zi oînd erau împreună
în cămara de lemne, Suzana îi spuse:
     —        închide ochii şi să nu-i deschizi decît cînd oi zice eu...
Acuma!
     Andrei privi o clipă, apoi se întoarse şi o luă la fugă.
     Gîteva zile nu îndrăzni să dea ochii cu ea, dar pe urmă
băgă de iseamă că Suzana se purta ca şi cum nimic nu se întîm-
plase. Se împrieteniră. Andrei îi povestea subiectele romanelor
92
pe care le citea şi era nespus de .încântat văzîud-o că plânge
în momentele dramatice pe care le inventa. La şcoală era privit
ca un fel de minune fiindcă, la o compoziţie liberă despre cru-
ciaţi, pomenise de Godeffroy de Bouillon şi de Richard Inimă de
Leu, nume aflate din cărţile de istorie ale Rodicăi, care era cu
trei ani mai mare decât el.
     —        Godefroi dă Buion, Rihard... Măi Sabin, tu o să ajungi
ca domnul Neculae Iorga, rostise rar şi emoţionat domnul Cosma
Gavriş. II chemase în faţa clasei şi spusese: Uitaţi-vă la el,
vitelor ! Ca el să vă siliţi să ajungeţi !
     Pe Andreii îl copleşise o ruşine groaznică ; toată ziua se
simţi vinovat faţă de ceilalţi copii.
     In ultimul an de şcoală primară nu mai învăţă nimic. Se
înhăitase cu doi băieţi mai mari, liceeni, care-1 învăţară să fu-
meze şi apoi să mănânce ceapă şi usturoi, ca să nu 'fie mirosit.
     In vara aceea plecară la ţară, ca Dan şi Andrei să înveţe
împreună pentru liceu. Unchiul George îi medita, şi cu această
ocazie se observă că blîndul Dan era mult mai bine pregătit.
Andrei habar n-avea de matematică, la istorie cunoştea unele
lucruri ca pentru liceu, iar de unele n-auzise; la română ştia
perfect, în afară de gramatică, dar scria corect datorită lectu-
rilor. De cîteva ori unchiul George îl zeflemisi, scoţîndu-i la
iveală ignoranţa şi Andrei, furios, jură că are să le arate el la
liceu ce poate. In timp ce Dan făcea probleme, el rătăcea pe
cîmp cu fratele mamei, unchiul Palii, care era „în refacere14. Fu-
sese dat afară din fabrica unde lucra, îşi vînduse toate hainele
şi lucrurilje, aşa că acum era liber. Pescuiră în Teuz crapi şi
somni, se duseră la vânătoare cu Ipu, ciosul satului, mândru de
puşca lui uriaşă, cu cremene, care trăsnea ca un tun. Făcură
tot felul de nebunii.
     Deşi unchiul Palii era „fiul risipitor44 al familiei, Andrei
ţinea la el mai mult decât la oricine.
     —       Se potrivesc de parcă ar fi fraţi, spunea bunica, şi din
pricina acestui ataşament faţă de fiul ei cel mai mic şi cel mai
nefericit, începu să-l iubească pe Andrei, la caire nu ţinuse
prea mult înainte de asta : era obraznic, încrezut şi nu-şi în-
grijea hainele.
     La examenul de admitere Andrei luă media 9,33 (greşise
la matematică), iar Dan 10. Tuşa Emilia primi rezultatul acesta
cu o satisfacţie pe care nu încercă s-o ascundă şi asta-1 duru
mult pe Andrei. Ca în primele zile de şcoală primară, se simţea
93
stingher aici, între atîţia străini; nimerise într-o clasă unde în
afară de Dan n-avea nici un cunoscut. Din prima zi începu să
strălucească un băiat de general, Micky Belega, înalt, robust
şi foarte frumos. Trata pe toată lumea de sus ; în pauză bătu
un băieţaş, în timpul orei de religie, cînd părintele Crăioc (des-
pre care se aflase îndată că e poreclit ,,Ţapul“) vorbea despre
Catehism, întinse un şervet pe bancă, scoase din geantă pîine
cu unt şi şuncă şi începu să mănînce tacticos.
     —   Măi zdreanţă, ce faci ? Care ţi-i numele ?
     —   Belega Mihai.
     —   Fecioru’ lu dom’ gheneral ?
     —   Da...
     —        Apoi, puiul meu, nu se mîncă .în clasă... Aşteaptă să
clopoţească...
     Ora următoare fu aşteptată cu groază. Vor face cunoştinţă
cu domnul Drăgan, profesorul de franceză, spaima liceului. O tă-
cere încremenită primi intrarea profesorului înalt, spătos, cu
fălci puternice şi gură subţire ca o lamă. După ce strigă cata-
logul, îl puse pe uin elev luat la lîntîmplare să citească prima
lecţie: „Bonjour madame, bonjour mademoiselle, bonjour mon-
sieur". Elevul citi aşa cum se scria şi domnul Drăgan îl luă la
bătaie. Ii teroriză o oră întreagă, astfel că atunci cînd sună, toţi
erau leoarcă de sudoare. Andrei se gră'bi spire casă, fără să-l
mai aştepte pe Dan. Voia să povestească totul, să se sfătuiască
cu mamă-sa, s-o roage să le ia un profesor particular de franceză,
ca să nu se facă de rîs. Dar înainte de a da buzna pe uşă, auzi
plînsetele Suzanei şi vocea slabă, înduioşată a mamei sale :
     —        Dragă... dragă... Cum ai putut tu face aşa ceva ? Tocmai
în casă...! Vali, Suzana, Suzana, noi te-aim considerat ca pe-o
nepoată de-a noastră...
     —   Iertaţi-mă, doamnă...
     —        Ştii cu,m e domnul. Nici nu vrea să audă... Nu l-am
văzut niciodată atît de furios.
     Cu inima strînsă, Andrei se lipi de uşă. Din cele ce se spu-
neau înăuntru, înţelese într-un tîrziu ce se întîmplase. De di-
mineaţă, mama plecase la doctor. Tatăl său, întorcîndu-se pe
neaşteptate de la birou, ca să ia nişte acte pe care le uitase
acasă, o găsi pe Suzana în patul lor, din dormitor, ou un ofiţer.
II dăduise afară, dar în mod politicos. Era totuşi un ofiţer ro-
mîn. Suzanei îi spusese să n-o mai vadă la întoarcere, fiindlcă are
să-i rupă şira spinării.
94
     —       Mi-a promis că mă ia, doamnă... Şi Tony e băiat de ca-
racter, doamnă, şi e frumos...
     —        Să idea dumnezeu, spuse Ana. Uite, dragă, leafa pe-o
lună. îmi pare rău.
     Andrei fugi în curte şi se trînti pe banca de lîngă pivniţă.
     Ceea ce se întâmplase i se părea ruşinos şi josnic. In ul-
tima vreme stătuse ceasuri întregi ide vorbă cu Suzama. Ea îi
povestise viaţa ei: cum mamă-isa, pe care n-o cunoscuse, o pu-
sese pe treptele orfelinatului dominicanilor, cum crescuse între
zidurile cenuşii, unde se mişcau fără zgomot fetele tăcute, îm-
brăcate în şorţuri pepit. La paisprezece ani o batjocorise inten-
dentul, un popă grais şi chel, care-i dăduse după aceea o sută
de lei, să-şi cumpere ciorapi negri de mătase şi jartiere. Sin-
gurul vis .al Suzanei era un ibăiat frumos şi bogat, care să se
îndrăgostească de ea, s-o răpească, iar la urmă familia, cuce-
rită de frumuseţea ei, s-o primească cu dragoste. Deşi lui Andrei
asta i se părea vrednic de luat în rîs, n-o putu contrazice; ochii
fetei străluceau plini de lacrimi şi faţa ei roşie părea înfrumu-
seţată. Ceea ce-1 durea acum, era faptul că ea îl înşelase, nu-i
spusese nimic. El ar fi ajutat-o, ar fi făcut economii ca ea să-şi
poată cumpăra rochii. Şi parcă era mai mult decît atît, dar
nu-şi dădea seama ce anume. Nu-i nimic, dacă s-a purtat aşa,
are să se ascundă, să nu-şi ia rămas bun. Dar tocmai atunci
mamă-sa ieşi în uşă, îl văzu şi-i spuse :
     —       Vino, Andrei, la maisă şi spune adio Suzanei. Pleacă de
la noi.
     — De ce ? întrebă el cu un nod în gîtlej.
     — O cheamă... un unchi al ei... Un frate al mamei sale.
     Cînd o văzu pe Suzana cu faţa udă de lacrimi, supărarea lui
Andrei se risipi. Ii întinse mîna :
     —       Iţi urez... să fii fericită, spuse, silindu-se să nu-i tremure
vocea.
     înainte ca el să fi putut face o mişcare, fata îl sărută pe
frunte şi fugi, tropăind din tocurile îinalte ale unor pantofi vechi.
     Roşu ca jarul, Andrei rămase încurcat.
     —       Du-te de te" spală pe mîini, îi spuse mamă-sa. Şi pe
frunte, Andrei.
     Din ziua aceea nu se mai vorlbi în casa lor despre ea, de
parcă ar fi murit. Nu-şi luară altă servitoare. Tata avea salariul
mic şi viaţa se scumpea.
95
     Primii doi ani die liceu se .scurseră pe nesimţite: cursori,
sport, lecţii făcute conştiincios, lecturi. Andrei trecu destul de
repede prin perioada de schimbare: glasul care se frîngea ca-
raghios, mîinile şi picioarele crescute peste măsură nu-1 tulbu-
rară multă vreme. Deveni ceva mai tăcut, destul de bănuitor şi
începu să privească oamenii cu alţi ochi. îşi pierdtea deseori
cumpătul şi-l apucau accese de furie. Taică-său îl bătu pentru
prima oară în viaţă în ziua cînd Andrei îi strigă : „Dă-mi pace !j
Nu vezi că mă plictiseşti ?“
     Se simţea neînţeles şi plănuia să ifugă de-acasă, dar
îşi dădea curînd seama că toate astea-s nişte prostii. Era nestă-
pînit în tot ceea ce făcea. Dacă-1 interesa o carte, n-o lăsa din
mînă pînă ce n-o isprăvea ; abia atunci, buimăcit, cu groaznice
dureri de cap, se uita în jur mirat, ca şi cum s-a.r fi trezit din
somn ; la fotbal alerga ca un nebun ceasuri întregi şi se întorcea
acasă clătinîndu-ise pe picioare, sleit; din bucatele care-i plăceau
mînca pînă ce i se făcea rău.
     Mamă-sa se necăjea des. din pricina lui:
     —        Doamne, Andrei, tu nu cunoşti nici o măsură. Ce-o să
faci în viaţă ?
     Intr-o seară, Andrei şi Dan erau singuri acasă. Cineva bătu
puternic în geam. Ciîind deschise uşa, se năpusti înăuntru un
individ înalt, cu părul vîlvoi.
     —   Unde-i taică-tău ?
     —   Nu-i acasă...
     —        Nu mă mai cunoşti, puştiule ? Eu sînt Constantinescu...
Nenea Mihăiţă... Am să-l aştept.
     Se aşeză pe canapea şi-şi cuprinse capul în palme. Stînje-
niţi, Andrei şi Dan îşi adunară caietele. Tăcerea se prelungi su-
părătoare. Andrei nu izbutea să-şi aducă aminte cine era domnul
acesta. >
     —   Sînteţi la liceu ?
     —   Da.
     —   Şi ce învăţaţi voi acolo ?
     „Ce întrebare neroadă“, îşi spuse Andrei.
     —        Vă învaţă că nu mai e de trăit în ţara asta dm pricina
străinilor ? Că vor veni vremurile sîngelui şi ale răzbunării ?
Le aşteptăm senin, cum zice cîntecul, cu fruntea ca un iezer car-
patin. Ei, flăcăiandrilor, ştiţi cîntetul ăsta? Ia luaţi o foaie de
hîirtie, să vi-1 dictez.
96
      Cînd sosiră părinţii lui Andrei, Constantinescu le spuse
răstit:
      —  Dorm la voi. Mă caută zbirii!
      Ii aştemură pe divan. Toată noaptea Oct avi an nu închise
«ochii. Andrei îi asculta 'Umbletul neliniştit. „Numai atît ar tre-
bui, să dea poliţia peste el, .aici“, se gîndea Octavian. Dimineaţă
cînd Andrei se trezi, Constantinescu plecase. Cîteva zile la rînd
tatăl său fu posomorit, îngrijorat. Pe urmă auziră la radio de
asasinarea lui. Armând Călinescu. Constantinescu era printre
cei şase care-1 împuşcaseră şi fu executat în aceeaşi zi, iar ca-
davrul său expus întir-o piaţă din Bucureşti. La liceu fură eli-
minaţi cîţiva elevi din clasele superioare, care organizaseră un
cuib. Siguranţa îi aresta chiar la ieşire şi-i îngrămădi intr-o
maşină, în jurul căreia se strânseră toţi elevii, cu sufletul la gură.
      lin toamna lui ’40 veni cedarea Ardealului. Vestea căzu ca un
trăsnet, cu toate că ise vorbea desprie asta de cîteva săptărmni.
Lumea povestea că delegaţiei romîine nu i ;s-a oferit măcar scaun.
Nimeni nu voia să creadă. Oamenii se adunară pe străzi, muţi,
înmărmuriţi. Se zvoni că trebuie să sosească Iuliu Maniu, care
va ţine un discurs. Soldaţilor li se striga : „La Budapesta ! Să
mai punem o dată opincuţa romînească pe parlamentul grofilor !“
      La auzirea ştirii, tatăl său izbucni în hohote de pliîns:
      — Asta nu se poate! Dar ne sculăm cu toţii, cu mic cu
mare... Dar... nu ! Nu se poate !
      In ziua următoare se află că regele a abdicat şi că au venit
legionarii la guvern. Noaptea răsunară împuşcături, iar dimi~
neaţa defilau pe străzi detaşamentele legionare. Romînia intrase
în „Axă“. Buzgan, un vînzător de prăvălie care locuia în curte,
ajunsese şef în poliţia legionară judeţeană. Tutuia pe toată
lumea, iar seara se îmbăta cu nevastă-isa şi urlau de răsuna
curtea :
                                     Noi sîntem echipa morţii.
                                     Din Moldova azi venim!
      Pe urmă ieşeau afară, în stradă, şi trăgeau cu pistolul. Cu-
rînd îşi „camarada11 Buzgan îşi 'găsi o ocupaţie. Se posta în faţa
cabinetului doctorului Mannstein şi acosta pacienţii care ieşeau
de la el, strigîndu-Le „vînduţi jidanilor!“ Făcu asta cu perseve-
renţă, pînă cînd doctorul o pofti înăuntru şi-i oferi o sumă lu-
nară, ca să-l lase în pace.
7 - Străinul
97
      La liceu reveniră „martirii" care 'fuseseră arestaţi. Erau în-
soţiţi de „camarazi" şi bătură măr pe toţi profesorii care-i lă-
saseră vreodată corigenţi.
      Din regiunea cedată soseau în fiecare zi trenuri cu refugiaţi»
      In oraş era criză de locuinţe, se plăteau chirii fantastice,*
mobilele şi boarfele celor mai săraci stăteau în gară, în bătaia
ploii. Octavian Sabin fu schimbat din postul pe care-1 avea, ca
să facă loc unui licenţiat de la Cluj.
      Andrei urmărea cu pasiune ziarele. După căderea Poloniei
era sigur că în Franţa, ca şi în celălalt război, nemţii au să-şi
frîngă gîtul. Era încă plin de lecturile războinice : Mama, Verdiun,
colina Morthomme trezeau în el ecouri puternice. In faţa bravilor
„poilus", a zuavilor, a tiraliorilor senegalezi, teutonii trebuiau
să cedeze. Dar Franţa căzu.
      Debarcarea în Anglia era anunţată cu surle şi trompete.
La chioşcurile de ziare începură să .apară 'reviste germane şi
italiene : Signal, Tempo, Adler, Webrmacht. Băieţi tineri, vigu-
roşi, sportivi, zburau „gegen England", cîştigau victorii în Mar-
marica, scufundau flota britanică. Acasă, tatăl lui îi înjura
mereu pe nemţi, dar cu jumătate de gură :
      — Sînt tari, bată-i dumnezeu să-i bată I
      Spre deosebire de anii dinainte, acum se petreceau foarte
multe lucruri. Prin oraş treceau trenuri nesfîrşite cu prizonieri
sîrbi, coloane blindate germane. Se zvonea că între legionari
şi Antonescu ar exista divergenţe. Dar în fond nimeni nu ştia
nimic.
      In Andrei se produsese o schimbare, de care profesorii îşi
dădură curînd seama. Pînă acum fusese un elev silitor, îşi cîş-
tigase prestigiul în liceu. Cînd era chemat la lecţie, profesorul
arbora un aer complice, ca şi cum i-ar fi spus: „Iartă-mă, e o
formalitate". Se izolase instinctiv de „golanii" clasei, care înce-
puseră să fumeze în closete, să umble la bordel şi să joace cărţi.
N-avea nici un prieten. Cu Dan crescuse împreună şi îi făcea im-
presia că vărul său simte ca şi el, în toate ocaziile. Cuvintele erau
de prisos, deci. Despre Andrei se formase părerea că e un tocilar
cumsecade, nu ca alţii, scîrboşi. La teze lăsa pe oricine să co-
pieze de la el, celor care asudau la tablă le sufla discret. învăţa
la materiile care-i plăceau şi ştia mai mult decît „scria în carte".
Fără să ştie cum, după un răspuns la istorie în care vorbise
aproape toată ora despre Imperiul romîno-bulgar se simţi prost,
văzînd surîsurile de admiraţie cu care-1 priveau colegii. Ora ur-
98
mătoare, la religie, aruncă o replică de spirit, iar părintele Crăioc
rămase cu gura căscată. Ieşirea lui fu atît de neaşteptată, incit
trebui să treacă un minut pînă cînd clasa izbucni în .hohote. La
extemporalul de matematică copie cu neruşinare, deşi întîmplător
şti'a făoe problema, iar după miasă se duse cu un grup la un film
interzis, „Baia primăresei", unde apărea, pentru o secundă, o
femeie goală. Fură prinşi cu toţii de Stan, profesorul de socio-
logie, care 'îndeplinea rolul <#e comisar al liceului. Uimit că-1
găsea şi pe Andrei în banda „ciurucurilor11, Stan nu-i denunţă
direcţiei. Dar peste două luni, purtarea lui Andrei nu mai putea
fi tolerată. încurajaţi de obrăznicia Iui, „golanii" făcură cîteva
farse mionstre, printre care celebră a fost turnarea unei sticle de
cerneală pe scaunul domnului Erwin Tietz, profesorul de ger-
mană, care, simţind ceva umed la fund, îşi tot strecura degetele
acolo şi apoi se mînjea pe frunte. Atitudinea aceasta de răzvră-
tit îi făcea o plăcere nespusă lui Andrei. Situaţia lui şcolară îl
punea la adăpost de orice persecuţie. începu să joace pocher în-
tr-o societate unde tronau „Muggsy" Văgălău şi Teddie Varga,
pe care-i uscă de bani, spre marea lor admiraţie; a doua zi dis-
cutau în clasă „întâlnirile" fenomenale care avuseseră loc. Toate
acestea erau raportate cu fidelitate de Traiian Mărieş părintelui
Ioachim Potra. După rebeliunea legionară, cînd elevii fură ţinuţi
aproape o zi încuiaţi în clase, în timp ce afară dururăm mitralie-
rele, directorul, dr. Viniciu Lucaci, hotărî să reîntroneze disci-
plina de dinainte. îl chemă pe Andrei în cancelarie şi-i puse în
vedere că dacă nu se cuminţeşte va suporta consecinţele. Andrei
răspunse suav :
      —   N-am nimic să-mi reproşez, domnule director.
      —   Ieşi afară, isăcătură !
      Dar Lucaci zîmbea.
      Se redeschise societatea literară „Michail Goldiş" şi Andrei
era nelipsit de la şedinţele ei. Cînd se discuta vreo poezie lua
cuvîntul, îneercînd să-i epateze pe toţi cu cunoştinţele lui. Avea
un sistem care nu dădea greş : inventa citate din Titu Maiorescu,
din Ibrăileanu, din Lovinescu, şi în faţa acestor somităţi ale
criticii romîneşti, ceilalţi tăceau încurcaţi. După cîteva intervenţii
de Mrul acesta, profesorul Burtea îl rugă să ţină referatul unei
poezii a lui Suciu Septimiu, bardul liceului. Era ceva pastoral,
cu căruţe, livezi, boi şi costume naţionale. Andlrei îl batjocori sîn-
geros, analiză imagine cu imagine, dovedind că e un plagiat
ordinar după Vasile Alecsandri. In timp ce vorbea, urmărea cu
7*
99
plăcere dsetele celorlalţi, iar cînd termină se simţi îmbătat de
orgoliu. Autorul, lezat, încercă să răspundă aispru acestui puşti
insolent: „In definitiv, — spunea el, — şi Vlahuţă s-a inspirat
din Eminescu".
     —        De la inspiraţie pînă la plagiat e un drum lung, răs-
punse Andrei obraznic, şi-l sfătui ca pe viitor să folosească ace-
ste „producţiuni“ în corespondenţa lui amoroasă, nu să le ci-
tească unor oameni care, de bine de rău, mai cunosc cîte ceva.
     Tot lîn şedinţa iaoeea se citi o poezie ciudata, semnată „Igno-
tus“ : o primlăvară neliniştită, un peisaj straniu, geometric, pus-
tietate fără margini; şi numai o febră interioară însufleţea
totul, o căutare, o goană deznădăjduită şi zadarnică.
     Poezia, neobişnuită în atmosfera semănătoristă a societăţii,
stîimi o furtună de proteste. Beţie de cuvinte. Aiureală. Deca-
dentism. Se cită din Istoria literaturii de Murăraşu, demonstrîn-
du-se că numai poeţii evrei scriu aşa ceva. In mijlocul indignării
unanime, Andrei se ridică să apere aceste versuri.
     Spuse că nu se miră de reacţia celorlalţi, pentru care nu-
mai blîndul 'bou şi oaîia ţuroană constituie un element poetic.
Ii sfătuia isă citească literatură cumsecade, ca să-şi formeze
gustul şi să poată înţelege ce înseamnă poezia autentică. In în-
cheiere cită un vers latin, recent descoperit, care i se părea greu
de semnificaţii:
     O, fortunati mercatores, gravis annis, ait milites.1
     In concluzie, profesorul Burtea, ca să nu pară „negustor
fericit*1, spuse că poezia era foarte interesantă, „cu idei". Cînd
Andrei ieşi pe poarta liceului, mîndru de victorie, se apropie de el
Lucian Varga. Era cu un an mai mare, premiantul consacrat al
liceului, un băiat distant, căruia, în cuvîntarea de la sfîrşit de
an, i se închinau totdeauna zece minute.
     —        Vrei să mergem puţin împreună ? Şi cînd se depărtară de
clădirea masivă, îi spuse roşind: Ştii, eu am soris poezia aceea...
     —   E foarte frumoasă...
     Se plimbară multă‘vreme, fără să ibage de seamă pe unde
merg. Se descoperiseră unul pe altul şi ar 'fi vrut să se cu-
noască în totul de la început. De aceea vorbeau mult, sărind
de la una la alta. Lucian spuse că fratele său, Teddie, i-a vorbit
de el, că dorea să-l cunoască de mult. Peste un timp, uitîndu-se
la ceas, Lucian tresări:,
     ' O, fericiţilor negustori, zice soldatul încărcat de ani.
100
     —        Doamne! E trecut de miezul nopţii. Ştiu că ai mei o să
fie speriaţi. Nu mi s-a întîmplat niciodată să întîrzii atîta. Spu-
ne-mi, nu vrei să vii mîine după masă pe la mine ?
     In noaptea aceea Andrei nu putu adormi mult timp. Con-
tinuă m'iinttal conversaţia cu Lucian. „In sfîrşit, am un prieten",
se ghidi cu o bucurie nouă.
     Nu trecea o zi fără isă se vadă. La liceu se căutau în pauzele
mari şi de multe ori nu auzeau clopoţelul de intrare. La cinci
precis, Andrei suna la poarta casei lui Lucian. Se încuiau în
odaia acestuia şi discutau despre cărţi, dtespre oameni. Lucian
era mult mai cult decît Andrei. Cunoştinţele lui erau mai solide.
Poate tocmai de aceea Andrei începu să 'braveze, să emită tot
felul de păreri originale : contesta valoarea a tot ce era consa-
crat, făcea paradă de ateism. Lucian, îndopat de cultura fran-
ceză şi engleză, era germanofob — Andrei începu să-i laude pe
nemţi. De altfel, era atras die vitalitatea şi de caracterul „spor-
tiv" al războiului. In perioada aceasta ziarele erau pline de pri-
mele victorii ale lui Rommel în Africa : se făceau paralele cu
campania lui Bonaparte în Egipt. Scopurile erau identice : zdro-
birea Imperiului britanic în Indii. Lucian nu-1 contrazicea nicio-
dată. II asculta atent, stimulîndu-1 cu cîte o întrebare, aşa că
Andrei nu ştia niciodată dacă Lucian e de acord cu el sau nu.
In fond, Andrei îl admira pe Lucian şi tocmai de aceea confor-
mismul lui îl supăra, parcă ar fi fost un defect propriu.
     Prietenia lor era foarte accidentată : după mărturisiri tul-
burătoare, cum a ifost aceea cînd Lucian i-a spus că el nu s-a
apropiat niciodată de o fată, urmau înnegurări nemotivate. Nici-
unul nu-şi dădea seama că asta era reacţia firească împotriva
sincerităţii lor, care-i dezarma succesiv pe unul în faţa celuilalt.
     Se întîmpla să nu-şi spună nimic zile întregi, să se evite,
pentru ca apoi să-şi scrie unul altuia lungi scrisori, mărturisiri
în care-şi exagerau defectele. Cînd se reîntîlneau erau stînjeniţi,
dar fericiţi.
     In iunie ’41, cînd izbucni războiul, în casa lui Varga fu săr-
bătoare.
     Tatăl 'lui Lucian striga încîntat :
     —        In s'fîirşit, gata e Hitler ! Zadarnic le umblă gura că o să
isprăvească cu Rusia în două-trei săptămîni... Asta nu-i uşor...
Au încercat-o şi alţii... He, he... ştiţi bancul acela ? Zice că Hitler
cînd a vizitat Parisul
Dome des Invalides, să stea de

101
vorbă cu Napoleon. La spus : — „Am ibătut Polonia, Iugoslavia,
Grecia, Franţa, Anglia e pe ducă, sînt mai mare ca tine..." Din
mormînt s-a auzit o voce: — „Pe ruşi i-ai bătut ?“ — „Nu“, a
răspuns fiihrerul. — „Atunci vino şi te culcă alături de mioe“,
a răsunat glasul lui Napoleon. Ce ziceţi ?
     La trei zile după începerea războiului, Octavian Sabin veni
acasă, cam pilit, d'ar nu vesel cum era în asemenea ocazii. Nu!
putură scoate o vorbă de la el, numai înainte de culcare, scăpă:
     — Mă tem, mamă, că am făcut o prostie grozavă.
     A doua zi se întoarse alb ca varul de la birou. Fusese numit
şef de gară într-un cătun basarabean, al cărui nume spunea totul:
Pîrliţa. In patruzeci şi opt de ore trebuia să fie la post. Era pe-
deapsa pentru că, la un aperitiv cu colegii, spusese că Romînia
n-are ce căuta împotriva ruşilor: „Mai bine i-ar spulbera pe
nemţi şi pe ungurii care ne-au răpit Ardealul sfînt“.
     La o săptămînă plecă pe front şi tatăl lui Dan, sublocotenent
de rezervă într-un regiment de infanterie. Unchiul Palii, sergent
la Vînătorii de Munte, le şi scrisese prima scrisoare „de undeva
de pe front“. începură să simtă lipsuri. Octavian le trimitea doar
un sfert din leafă. Dacă n-ar fi fost mama lui Dan, care ducea
în spate şi direcţia şcolii şi grijile gospodăriei, Andrei n-ar îi
putut urma liceul. In aceste împrejurări, prietenia încăpăţînată
pe care i-o arăta Lucian ar fi trebuit să-i fie un sprijin, dar nu
era. Fără să vrea, Andrei simţea născîndu-se în el o nemulţumire
surdă, de care-i era ruşine: familia Varga o ducea foarte bine,
Lucian avea oricîte cărţi dorea, iar Teddie schimba costumele
unul după altul. Dacă Lucian ar fi înţeles ce se petrecea în el,
Andrei ar fi murit de ruşine.
     Cîndi domnul Varga pleca la Bucureşti, Lucian îi spunea lui
Andrei că poate să-l roage să-i aducă ce cărţi pofteşte: „Tata
n-are bagaje multe“. îl invita la teatru, cînd venea vreo trupă
din Capitală. Andrei spunea dispreţuitor că-1 lasă rece şi cărţile
şi teatrul. Ar fi vrut să facă ceva ieşit din comun, să se ducă
voluntar pe front, să se întoarcă decorat, într-o uniformă răpă-
noasă ; altfel simţea că se scufundă iremediabil într-o mocirlă
fără ieşire. începu să-şi facă de cap : umbla prin circiume cu
repetenţii încîntaţi de compania lui. Bineînţeles, toate lucrurile
acestea se auzeau la liceu. Intr-o zi, părintele Potra îl chemă în
cancelarie. Cu o politeţe exagerată îl pofti într-un fotoliu.
     —- Eu, dragule, n-am avut ocazia să te cunosc pînă acum.
Am auzit multe despre dumneata, şi bune, dar mai ales rele.
102
Dar asta e treaba confesorului dumitale. ( Andrei era ortodox).
Vreau însă să te întreb ceva : ţii, într-adevăr, la Lucian ?
     —   Da.
     —       Atunci de ce vrei să-l nefericeşti ? Dumneata eşti un
băiat foarte inteligent, dar stricat. Din pricina asta inteligenţa
dumitale e periculoasă.
     —   îmi daţi voie să vă răspund deschis ?
     —       Te rog chiar. De la om la om. Mi-ar face plăcere să ne
cunoaştem mai bine.
     —   Atunci... uitaţi ce e... Nu vă interesează ce fac eu. Bună
                                                                                    ziua.
     La cîtva timp după aceea, profesorul de istorie, Suslănescu,
îl căută pe Andrei. Ii spuse că-1 admiră foarte mult, încă de la
şedinţa aceea a societăţii literare cînd apărase poezia lui „Igno-
tus“ împotriva filistinilor, şi tocmai de aceea îl sfătuieşte să
fie mai prudent: părintele Potra vorbeşte rău despre el la con-
siliul pedagogic, iar Stan, sociologul, l-a caracterizat drept un
„individ turbulent“, ale cărui relaţii ar trebui supravegheate.
     —   Dracu să-i ia pe toţi!
     —   Eşti un enfant terrible. O, entuziasm juvenil...
     In vara aceea, la ţară, Andrei nu se mai distră ca altădată.
Mătuşa Emilia îi trimitea, pe el şi pe Dan, să supravegheze treie-
ratul grîului, culesul porumbului, ca nu cumva oamenii cărora le
dăduse pămîntul în parte să fure ceva. Andrei îi lăsa singuri,
stătea ceasuri întregi sub un tufiş, oît mai departe, privind cerul,
în sat sosiseră primele anunţuri : „Căzut vitejeşte pe frontul de
răsărit".
     La două luni după începerea cursurilor, veni în concediu
unchiul Palii. Era slab ca o scîndură, plin de păduchi. Andrei
aştepta să i se povestească fapte vitejeşti, dar a doua zi, cînd
împreună cu Dan şi unchiul lor se plimbau pe malul Mureşului,
acesta le spuse că ruşii vor cîştiga războiul. Se bat cu o vitejie
extraordinară. Nemţii au să mai înainteze un timp...
     Tulburat, Andrei îi vorbi de tehnica nemţilor, dar unchiul
său rîse de el.
     —       Ce căutăm noi în Rusia ? Nebunia lui Antonescu... Sol-
daţii habar n-au de ce se bat... Singura întrebare pe care o poţi
auzi e: „Ce dracu căutăm noi aici ?“ Ne purtăm groaznic în
Rusia şi aveţi să vedeţi că o să plătim scump...
     Ca să-i mai înveselească, le povesti o mulţime de istorii:
cum îi trăgeau pe sfoară pe aliaţii nemţi, o întîmplare cara-
m
ghioasă ou un purcel care se plimba calm şi grav îm timpul unui
bombardament de aviaţie...
     După plecarea lui, la trei luni, veni în concediu şi tatăl lui
Dan. Şi el apunea : „Ruşii cîştigă războiul44.
     Asta în perioada oînd nemţii se apropiau de Staliograd.
     în liceu se anunţă o vizită la spitalul de răniţi. Acasă la
Lucian se făcură mari pregătiri: tăvi de prăjituri, pui fripţi,
sticle cu vin. La spital s-a dat şi un fel de serbare, s-au recitat
poezii eroice şi anecdote cu ţigani şi evrei.
     Tot timpul Andrei s-a simţit foarte prost. Avea impresia că
gentileţa şi interesul arătat răniţilor sînt o sinistră comedie, iar
contrastul dintre sănătatea elevilor şi aceşti mutilaţi era înfio-
rător.
     Acasă, mamă-sa robotea toată ziua. Slăbise, şi seara se pră-
buşea frîntă de oboseală. Numai uneori îi mai povestea lui
Andrei întâmplări de pe vremea cînd el era mic, îl ruga să înveţe
mult de tot, să ajungă un mare medic, sau inginer. El tăcea. Tot
timpul avea impresia că a primit de undeva o lovitură care l-a
împrăştiat în bucăţi şi nu mai e în stare să se adune la loc.
începură să-l plictisească şi discuţiile cu Lucian şi chefurile cu
Văgălău şi cu Teddie.
     Izbucni .scandalul ou Lupaşou. Acesta venise la liceu în ’41.
Nu se ştie cum se descoperi că era evreu şi avea acte false. Stan,
sociologul, răcnea din răsputeri, înălţîndu-se pe vîrful picioare-
lor, ca să pară mai impozant. Lupaşcu, pe adevăratul lui nume
Wiesel, îl asculta încremenit, neputincios. La un moment dat
şopti :
     —   Voiam să învăţ...
     —        La sinagogă ! Nu aici! Strici aerul ăsta curat, rotnînesc?
Lagărul vă mănîncă pentru falsul ăsta.
     Pe urmă se petrecu ceva monstruos. Băieţii începură să-şi
bată joc de Wiesel.
     —   Unde ţi-s perciunii, vuas ?
     —   Iţicala, Şloimala, ghişeft, dija ?!•
     Cineva îi smulse geanta şi i-o aruncă în cap. Wiesel înge-
.nunchie repede şi cu mîinile tremurînd începu să-şi adune cărţile
şi caietele. Atunci Horciony, băiatul unui proprietar de mine
aurifere din Apuseni, îi înfipse în spate un ac cu gămălie, în ho-
hotele dezlănţuite ale celorlalţi.
     Tot timpul orfai, Andrei fu într-b fierbere continuă. Privea
ceafa palidă .a ,luii Horciony şi abiia se stăpînea să nu-i arunce
104
în cap geanta sau planşa de desen. Se uita spre locul gol al
lui Wdeisel. Ii era ruşine că nu-i luase apărarea, că în timpul
cît fuseseră colegi inu schimbaseră nici zlece cuvinte. Iri pauză
îi căută ceartă lui Horciony şi în clipa cînd acesta-i răspunse
sfidător, (îl lovi cu pumnul în obraz, îi sparse ochelarii şi nasul,
umplîndu-1 de sînge. Plîngînd, Horciony se duse şi-l pîrî la
cancelarie. Se întoarse de acolo şi-i spuse lui Andrei, triemurînd
de ciudă :
      —   Ia pofteşte pînă la cancelarie... domnule!
      Dirigintele clasei, profesorul de naturale, Răducanu, îl primi
de la i-ntra-rfei cu un strigăt:
      —   Intră, hienă ! Ce te-a- apucat ?
      Apoi închise repede uşa. Cînd se întoarse spre Andrei, toată
faţa îi strălucea. Ii întinse nuna :
      —        Iţi mulţumesc că l-ai (bătut, Andrei. Eu n-o puteam face.
E groaznic cînd oamenii uită că sînt oameni. Stai jos, te rog...
Fumezi ? Hai, nu te prefă. Şitiu şi (eu cîte unele.
      Andrei aprinse ţigara, dar nu îndrăzni s-o ducă la gură.
Răducanu se plimba prin cancelarie, -frecîndu-şi mîinile.
      —        Ştii, n-are treburi să-ţi spun asta, dar... Ia-o cum vrei.
Mă .temeam că glen-eraţia voastră are să fie pierdută. Nici nu
m-ar îi mirat. Atîtea lucruri îngreţoşătoare care vi se vîră pe
gît... Atîta inumanitate... Bietul Wiesel ! Se opri şi, venind lîngă
Andrei, îi .puse mîinile pe umăr : Să rărnîi totdeauna aşa cum
eşti, dragul -miau. Du-te a-cum... Iţi mulţumesc...
      Stupefiat, Andrei, oare se aştepta .să .fie eliminat, îi povesti
lui Lucian scena petrecută. Lucian nu s-e miră prea mult:
      —        Răducanu ? De, educaţia franceză... Se -spune că ar fi
fost francmason sa-u socialist. Pînă o s-o -pată î-ntr-o zi. Hai
să vezii de ne--a trimii-s unchiul Griş-an din Transn-istri-a. Un sa-
movar splendid. O -să-l punem să fiarbă şi vom citi din Tur-ghe-
nlev.
      Samovarul er-a într-adevăr foarte frumos, dar admiraţia lui
Lucian îl scoase -din -sărite pe -Andrei.
      —   Cînd o să cîştige ruşii războiul, o să-l plătim, fii sigur.
      Lucian ia rămas cu ochii holbaţi.
      —   Cum să-l cîştige ? Andrei, ce vorbeşti ?
      De cîite oiri ventea la Lucian, îl găsea -aici pe Suslă-nescu.
Acesta s-e scuza că-i deranjează, -d-a-r „se simţea atît de bine în
societatea lor, de băieţi fini şi cultivaţi!“ Le povestea o mie de
lucruri: dtespre o şcoală aristocratică, „pour -demoiselles", -u-nde
105
nu se vorbea ideeît franţuzeşte. Cine scăpa b vorbă romînească
era obligat să poarte .pe piept o medalie infamantă de aramă ;
sau despre colegii iliui de facultate, fini, elieganţi, unii pederaşti.
Se extazia .de secolul XVIII, singurul în oare ar fi vrut să -tră-
iască. Reproducea replice celebre. .Cuvintele lui Richlelieu (sau
ale altuia) pe patul de moarte îl entuziasmau: „Je dermande
pardon â Votre Majeste d’etre oblige de mourir devant Elle...“ 1
      In faţa lui Luoiain, Andrei se lăuda ou cuceririle sale; .ade-
vărul eria că nu se ouioa.se niciodată cu b femeie. Intr-o zi, în
timp oe ei doi discutau, Teddiie făou erupţia în cameră.
      —        Hei, savanţilor, oare vii la Wiilly ? (Willy era numele
patronului celui- mai -elegant bordbl din oraş). De Lucian nu
vorbesc, el e sfînt. Tu, Andrei ? Fac cinste!
      —   Bine, se ridică Andrei.
      Luoiain îl -privea ou groază, dar cu o secretă admiraţie..
      Tot timpul -drumului, Andrei .se chinuia să găsească un pre-
text ca isă nu se ducă, .dar .nu-i venea nimic în minte.
      —       Te .sfătuiesc' să te duci la Suzy. E o dulceaţă, zău. Uite
aici... Te las primul. Eu mă duc la bar.
      Andrei bătu în uşa verde, apoi intră. Odăiţa era tiapiţată
cu fotografii, ou desene. Toate repirlezentau pe fosta lor servi-
toare, Suizana. Se recunoscută îndată şi rămaseră încremeniţi.
Suzama se făcuse frumoasă. Avea ochii mari, umezi şi fxou-frou-uî
de pe frunte îi dădea un aer de midinetă. Capotul deschis
în faţă lăsa să se vadă un picior plin, bine cambrat. Eira atît
de palidă, incit -fardul îi punea pate roşii pe obraz.
      —       Suz-ana... Ibîigui Andrei. Tu... aici ai ajuns ? Pentru dum-
nezeu 1 Dar cum poţi suporta viaţa asta ? Eşti tînără... ai pu-
tea să...
      In clipa următoare faţa ei se făou stacojie. Strigă, cît o
ţinea gura :
      —       I-a te uită! Ieşi afară, mucosule! Ce, tocmai tu te-ar
apucat să-mi ţii morală ?
      Andrei se îotoainsle, încet şi puse mina pe clanţă, dar în
clipa următoare Suzama fu lîngă el. Se agăţă de braţuil lui.
      —        Andrei, nu te du... Rămîi, Andrei... Nu te du la alteie...
Rămîi...
      Temîind-u-se că are să leşine, Andrei se aşloză pe marginea
patului.
                                 1 Cer iertare Majestăţii Voastre că sînt obligat să mor în faţa Ei.
106
     —   Du-te totuşi, ©puse ea încet, intr-un tîrziu.
     Andirei !se ridică maşinal.
     —        Andrei... te rog cevia... Vino mîine dimineaţă de tot. îna-
inte de masă n-avem clienţi... (Cuvîntul era groaznic şi ea
simţi) Promite-mi. Vii ?
     —   Da.
     Pe coridor, buimăcit, se lovi de profesorul de matematică,
Burghelea, om însurat şi ou doi copii. O clipă se .măsurară, la
fel de 'intimidaţi amîndoi, apoi Burghelea îi şopti confidenţial:
     —        Nu te-iam văzut, nu m-ai văzut, că altfel zbori din liceu,
stricatule!
   Toată noa,pilea Andrei nu dormi, zvîrcolindu-se în pat. A doua
zi alergă pînă în istrada Laimpionului. Portarul stabilimentului
îi privi lung chipiul şi numărul şi clătină din cap.
     Suzama îl aştepta, nefardată, într-o rochie albastră, simplă.
Se aşezară unul lingă altul, cu mîinile pe genunchi, şcolăreşte.
Tăceau amîndoi. Andrei simţi cum degetele ei sie urcă într-o
mîngîiere timidă de-a lungul braţului său. Atunci şopti, uitîn-
du-ae în ochii ei:
     —   Ştii... eu n-am fost niciodată la femei. Niciodată.
     După ce ajunse acasă, se încuie în băile şi se privi multă
vreme în oglindă, în prada unor sentimente confuze: decepţie,
uşurare, ruşine şi mîndrie.
     In fiecare după-masă era la Suzana. Ca pe vremuri, îi po-
vestea subiectele unor cărţi citite, dar mai mult inventa poveşti
romantice, oare-o făceau să plîngă. Intr-o zi, ieşind, auzi în
urma lui cuvintele unei fete :
     —   Asta-i tipul lui Suzy. Drăguţ, puştiul...
     Lucian îl ocoli un timp, îndurerat, dar Într-o zi nu se putu
abţine să ou-i spună, ocdlindu-i privirile :
     —        Andrei... mi-a ©pus Teddie că... trăieşti cu o prostituată...
E fioros.
     —        De ce ? ridică el din umeri. Ea ourvă, noi elevi... Ace-
laşi lucru.
     La cîtăva vrteme veni u;n teatru din Bucureşti. Andrei făcu
rost de bani, după o partidă grea de pocher, şi a doua zi îi pro-
puse Suzanei să-l însoţească. Ei nu-i Veni să creadă. Iii privi
năucită, apoi îl întrebă dacă nu-şi bate joc de ea.
     —        Nu, nu. Te rog să vii. Uite biletele. (In fond, se te-
mea de încuviinţarea ei).
107
     Suzaoa începu să bată 'din palme şi să-i spună cum aire să
se îmbnace.
     —   Njam să te ifac de ruşine. Am o mulţime 'de haine.
     —   Eu o să fiu oa un vagabond.
     —        Andrei! sări ea. Tăcu îndată, speriată, şi şopti: Dacă ai
vrea... II văzu lîncnuntîndu-se şi spuse repede: Nimic... Nimic...
iartă-mă.
     Tot timpul spectacolului, Andrei privi împrejur, îngrozit.
Nu auzi o replică. Spre casă ea îi reproduse scene întregi, se
extaziă. II rugă să vie să doarmă la ea. Avea o cameră în oraş.
Apoi rîse :
     —        Ce prostii îmi trec prin minte! Parcă eu nu ştiu cum e
doamna... Ar muri 'dacă ui lipsi de acasă o noapte.
     A doua zi, părintele Patru îi ispuse ilui Anditei:
     —   Te-am văzut la teatru cu o domnişoară.
     —   E verişoara mea.
     —        Aha... înţeleg. Mă miram să arate aşa curva cu care am
auzit că trăieşti. Andrei, Andrei...
     Pe ila începutul lui ’43, tatăl lui Andrei ise întoarse acasă.
Unchiul Gavriil imituise pe cineva la Bucureşti. Octaviam, cu
lacrimi în ochi, vorbea de dragostea isfîotă de frate. Nu se schim-
base, slăbise doar, şi-i înjura pe nemţi şi pe Mareşalul dement.
     La liceu se introduseseră ore de premilitărie la cursul su-
perior. Sub conducerea lui Stan elevii alergau, urlîndi, de la un
capăt la celălalt aii terenului .de sport, agitînd nişte puşti de
lemn, vopsite în roşu, spre invidia celor mici, care-i urmăreau
muţi de admiraţie.
  * Intr-o după-amiaiză din primăvara aceluiaşi an, Andrei se
plimba cu Teddie şi alţii pe mal. Mureşul crescuse, curgea milos
acoperit de spume şi zburaturi de lemn, purtînd găini şi cîini
înecaţi.
     —        Ginfe înoată pînă la mijloc şi se întoarce are de la mine
6 sticlă dle şampanie, spuse Teddie.
     Intr-o clipă, Andrei se dezbrăcă şi sări în iapa rece ca gheaţa.
Cîind se întoarse, pe jumătate îngheţat, cu braţele amorţite, în
jurul lui sie .adunase lume ca la circ. Se îmbrăcă zgribulit, ru-
şinat, şi-şi luă rămas bun de la ceilalţi. Atunci oineva-i puse
mîna pe umăr. Era o fiată înaltă, subţire, cu ochi albaştri, îmbră-
cată într-un şorţ negru cu guleraş /alb.
     —   De ce faci prostii de astea, domnule Sabin ?
     —   Eu nu... bîlbîi el.                                  ' i
108
     Fata îşi dădu seama că el n-o recunoaşte şi roşi toată.
     —       Ne-am ouinosout astă latină la patinaj. Nu-ţi aminteşti ?
Mă cheamă Sonia Bucşan.
     —   Sony! strigă Teddie cane o văzuse. Ce zici de Tarzan ?
     Bîlbîimdu-se, Andrei îşi luă rămas bun şi plecă grăbit, pă-
şind afectat, ca\ ori dle oîte ori ştia că îl priveşte cineva. Toată
ziua îi fu ciudă că se purtase ca un mitocan. Intr-adevăr, i-o
prezentase Teddie la patinaj, >da.r pe atunci el se credea îndră-
gostit de Gipsy Belega şi patina tot timpul cu ea, ţinînd-o strîns
de mijloc.
     A doua zi, Andrei plecă mai devreme -de la cursuri, pretex-
tând o vizită la dentist şi începu să se plimbe prin faţa liceu-
lui de fete Carmen Sylva, pîndiod ieşirea elevelor. Voia s-o con-
ducă puţin pe Sonda, să-i risipească impresia proastă ple care
trebuie să i-o fi făcut „bravada11 şi mojicia lui. Tocmai se în-
torcea a doua oară, cînd o văzu într-un grup vesel de fete. Rî-
dea tare, scuturîndu-şi capul. Andrei o .salută cu gravitate, sco-
ţîndu-şi chipiul şi înclinîndu-se.
     —       Nu vii ou noi, candidat la înec ? îi strigă ea, şi-i făcu
un stemn cu mina. Vrem să dăm o raită pe mal.
  ’  — Cu plăcere, se grăbi Andrei să primească.
     Cunoştea aproape toate fetele din grup ; cu toate acestea îi
veni greu să găsească la Tepezieală un subiect de discuţie. Ele
vorbeau despre profesoare, despre lecţiile grele şi — o clipă •*—
Andrei .se gîndi să le -lasfe aoolb şi să plece .acasă. N-o făcu. Pri-
vea pe furiş faţa Soniei, uşor rumenită de soare, tîmpiele deli-
cate şi zulufii rebeli. Deodată îi veni să chiuie, să-şi arunce
gteaota, să facă o nebunie... Pe rînd, grupul se împrăştie; ră-
maseră numai ei doi şi o fată oare locuia pe aceeaşi stradă cu
Sonia. .După ce o lăsară şi pe ea la poartă, Andrei încetini pa-
sul. Spuse .într-un tîrziu:
     —       Trebuie .să ai o impresie tare bună despre minte, după
cele de ieri.
     —   ,Nu, răspunse ea şi-l privi mirată.
     In clipa cînd privirile li se întîlniră, Andrei îi văzu ochii
albaştri ou irizări aurii, ca nişte pete mici dte soare.
     —       Nu, urmă ea. Uneori, voi, băieţii, simţiţi nevoia să ieşiţi
din comun, mai ales la o anumită vîrstă.
     Zăpăcit de cuvintele Soniei, Andrei căută la repezeală ceva
spiritual şi tăios, dar nu-i veni nimic în minte. Se înclină, zîm-
bind ironic. Umblară un timp în tăcere.
. 109
      —       Aici stau eu, apuse Sonda, opriodu-se în faţa .unei porţi
înalte, de fier forjat, printre gratiile căreia se zărea b grădină
neîngrijită, plină de 'bălării, de tufişuri şi pomi piperniciţi. La
itevedere, Andrei.
      Ii st linse mina şi el simţi o ciudată căldură revărsîn.du-se
în. el. Ar fi vrut să-i spună ceva sincer, simplu, dar îngăimă
numai:
      —  Spune-mi... aş putea să te mai văd ?
      —  D-a, apuse Sonia şi fugi înăuntru.
      Merse atît de încet, că întârzie de la masă şi taică-său îi
ţinu o scurtă predică, pe carie, o opri numai un zâmbet absent şi
serafic a-1 lud Andrei. Bătrânul tuşi ide cîteva ord şi începu să-şi
soarbă supa zgomotos.
      După masă, 'contrar obiceiului, Andrei se culcă şi trase sto-
rurile. îngrijorată, imamă-sa îl întrebă dacă nu se simte cumva
rău, dar Sabin spuse solemn :
      —  Lasă, dragă, băiatul în pace.
      Se simţea împăcat, cum nu fusese niciodată înainte de asta.
De cîteva ori se pomeni zâmbind ; nu mai putu sta în casă şi se
duse da Ludan. Cu multă discreţie, după părerea lui, aduse vorba
despre Sonia. Teddie îi spuse că era fiica unui inginer infirm,
Bucşan, care acum doisprezece ani căzuse de pe schelă şi-şi
fracturase şira spinării.
      —       Până anul ăsta a fost o puştoaică, să- nu te uiţi la ea.
Şi pe depusă masă, mîncu-i guriţa, s-a făcut aşa de frumoasă!
Clipi din ochi: Iţi place, hoţule, hai ? Şi pe asta vrei să ne-o
sufli ?
      Lucian întoarse capul, scîrbit.
      In fiecare zi Andrei căuta s-o întâlnească, dar n-o văzu
ieşind de la şcoală şi se sfii să-i întrebe colegele cte s-a întâmplat
cu ea.
      Aşa trecu o săptămână.
      La C.F.R. fu arestat un coleg al lui Octavian: se plînsese
că viaţa-i scumpă pentru că nemţii cară tot din ţară. Fu expus
în lanţuri, la Cercul Militar arăşianesc. Mama lui Andrei îl ruga
pe bărbatu-său să aibă în vedere viitorul copilului, să ise stă-
pânească, nu cumva să-i -umble gura;
      —  -Nu-ţi fie frică, mamă... Nu fac politică. Eu sîint român!
      La liceu domnea aceeaşi atmbsiferă de suspiciune. Suislă-
neseu i se plinise lui Andrtei. Fiecare era bănuit că nu-i „bun
romîin“.
110
     —        Azi să fii „bun romîn“, după concepţia lor, înseamnă să
taci .şi! să înghiţi ani ce porcărie, să încetezi să mai gîndeşti. Şi
adăugă : Noroc că Stan, omul Siguranţei, e uşor de îmbunat,
numai să-i gîdili un pic vanitatea prostească.
     Intr-o discuţie în trei, Lucian susţinu teoria că Franţa ar fi
b noţiune riguros determinată în conştiinţa umanităţii, o patrie
a spiritului.
     —   Şi Romîmiu ? întrebă Andrei.
     —        Ştii, —spuse Lucian, — este o vorbă ia lui Poincare: „Nous
sommes ici aux bords de V Orient, oii tout est pris ă la legere." 1
     Suslănescu începu să povestească mici fapte care justificau
această teorfe.
     Andrei sie gîndi la discursurile patetice ale lui Suslănescu
despre „Istoria Neamului", la lucrarea recentă a lui Lucian, în
care exalta poezia lui Vlahuţă, pentru ca la ieşirea de la şe-
dinţa societăţii literare să-i spună : „Toată poezia bunului bard
<nu valorează cît un vers din Baudelaire". Andrei încercase să-i
dovedească contrariul, Lucian se miră :
     —        Bine, astea erau teoriile tale. Mi-ai împuiat capul acum
un an... Şi după o clipă de ezitare, -adăugă : Ştii, mi se pare că
am început să te înţeleg.
     Nu -spuse nimic mai mult, dar Andrei simţi că părerea pe
care şi-oi formase Lucian despre (al mu era de loc măgulitoare.
Lucian simţi îndată că-il jignise şi-l luă de braţ.
     —        Iairtă-mă... Tu eşti aşa de paradoxal... Dar împreună
formăm un unghi drept. Prietenia noastră e singurul lucru
frumos în lumea asta. Hai, Andrei, nu mai fi supărat.
     Andrei se sili să zîmbească. In realitate, ar fi vrut să-i
spună în clipa asta : „Du-te dracului!“
     Lucian era fericit în -felul lui. Găsea interes în tot ce fă-
cea, era în stare să discuite ceasuri întregi caracterul profesori-
lor, micile întîmplări din liceu şi, de la un timp, asta-1 scotea
din fire pe Andrei. El se simţea bâtrîn şi blazat. Ar fi vrut să
facă ceva ieşit din comun, dar nu ştia ce anumle. Toate în jurul
lui i se păreau de-o ucigătoare platitudine : cancanurile, lecţiile,
colegii.
     Dorea tot maii mult s-o revadă pe Sonia şi, într-b după
masă, Luîodu-şi inima în dinţi, se duse la ea acasă. Tot timpul
dlnumiului îşi spunea că face o prostie şi că ea o să-l creadă ri-
     1 Sîntem la marginile Orientului, unde toate se iau uşor.
111
d’icol. De cîteva ori voi să se întoarcă ’diin drum. Străbătu cuirtea
şi, după ce urcă cîteva 'trepte dărăpănate, sumă la o uşă cu lacul
mîncat de ploi. O femeie înaltă, încă tînără, dar cu părul în
întregime alb, ca o perucă pudrată, îi deschise.
     —    Caut pe domnişoara Bucşan, spuse Andrei. E acasă ?
     —    Da, răspunse ea. Pofteşte, te rog.
     Intr-tim antreu întunecos, unde mirosea a gutui, Andrei auzi
acordurile zglobii ale pianului.
     —    Sonia ! Ţi-a venit un prieten ! •
     Gînd îl văzu pe Andrei, ea rămase uimită, apoi fugi spre
el cu mînia întinsă.
     —    Mamă, el e Andrei Sabin, de care ţi-,am povestit...
     —        Am crezut că... ştii. Am vrut să te văd ! spuse el, supă-
rat de sfiala asta prostească şi neobişnuită.
     —        Pofteşte înăuntru... Aşează-te... In zece minute mi-am
terminat lecţia. Mama e neînduplecată în privinţa asta. Iţi place
muzica ?
     —    Da. E un pretext bun pentru meditaţie...
     —    Acum ai spus o prostie. Ştii ?
     —    Ştiu, răspunse el supus.
     Se aşeză într-un fotoliu. Ii vedea profilul fin, genele lungi,
întoarse. Sonia îşi fugări degetele pe clape. „Nu ştiu nimic des-
pre ea, gîndi Andrei. Şi cred că... se opri speriat. Cred că m-am
îndrăgostit", urmă apoi şi constatarea asia nu-1 surprinse, ca
şi cum ar fi purtat-o de multă vreme în el şi trebuia doar for-
mulată. Nu-şi dădu seama cînd ea se ridică de la pian şi veni
spre el.
     —        Hai, ce-ai rămas aşa ? Te-au tulburat îmtr-atîta exerci-
ţiile mele ,db digitaţie ?
     —    Nu, răspunse el brusc, şcolăreşte.
     Tăcură un timp.
     —    Mai ai fraţi ? întrebă Andrei.
     îşi spuse : „La ce culmi de prostie poate ajunge omul în
anumite ocazii!“ Mirat, văzu că ochii ei se umpluseră d!e la-
crimi.
     —    Am avut unul... Puiu... A murit pe front în ’41.
     —        Iartă-mă, şopti el. A fost o întrebare stupidă. Dar nu
ştiu nimic despre tine.
     —        Mama a călătorit pe locurile unde a fost lupta. Voia să-î
aducă în ţară. Dar erau numai cruci... multe... Un ostaş romîn,
un ofiţer român...
112
     Mai tîirziu ieşiră să se plimbe. Tăceau. Andrei ar fi vrut să-i
cuprindă uşor umărul, s-o îmbărbăteze cumva.
     —        Mi-ai spus că ştii laitît de puţine despre mine, spuse ea,
după un timp. Vezi, eu dimpotrivă. Mi-a povestit Gipsy. Şi fe-
tele... Am auzit că eşti inteligent, dar foarte... cum să spun ?
Destrăbălat...
     Spusese cuvîntul privind în altă parte, jenată. Andrei rîse.
     —   Nu-i adevărat.
     —        Şi mama, ştii, mama e profesoară ta noi, are aceeaşi
părere. Vorbesc unii profesori despre tine.
     —   înseamnă că sînt cineva.
     In noaptea aceea, Andrei dormi puţin. I se părea că cear-
şafurile îl frig, că noaptea trece prea încet. Dar a doua zi nu
se putură întâlni, deoarece la liceu izbucnise un nou scandal.
Zece băieţi din clasa a IlI-a A fură eliminaţi pentru că alcătu-
iseră uni fel de asociaţie — „Plăieşii". Se bateau în duel cu cei
din clasa a IlI-a B. Scriau circulare, ordine cifrate, parole. Popa*
Crăioe le confiscă toată arhiva. întregii afaceri i se dădu o colo-
ratură politică. După cuvîntarea furioasă a directorului, şefii cla-
selor fură convocaţi în cancelarie, unde ,li se puse în vedere că
sînt obligaţi să comunice săptămînal domnului Stan tot ce se
petrece şi ce se vorbeşte în clase. Terorizaţi, băieţii ascultau cu
atenţie. Andrei se sculă în picioare şi spuse:
      —        Impresia mea e că eliminarea asta e o imensă stupi-
zenie. în al doilea rînd, refuz să îndeplinesc rolul de delator.
Mi se pare puţin nobil.
      —   Stai jos, Sabin! urlă directorul. Şezi jos ! Ţine-ţi gura 1
      Suslănescu îl ruga mereu să fie mai prudent. Andrei îi răs-
pundea cu un vers din Shakespeare : „Mai presus de orice să-ţi
fii credincios ţie însuţi". Reputaţia de „răzvrătit" îi era asigu-
rată. Dar dacă lai început făcuse toate lucrurile acestea dintr-o
bravadă de ladolescent, acum simţea că e singura supapă posibilă
împotriva stării de nemulţumire ca.re-1 stăpînea.
    Se pregătea serbarea „Patronului". Ca în fiecare an, profe-
sorul de romînă scrise o piesă, de data aista în versuri, şi-i oferi
lui Andrei .să joace rolul principal. El refuză, pretextînd lipsa
de^ har. Cinstea de a întruchipa pe „vajnicul romîin“ reveni lui
Mărieş, care fu scutit de cursuri. Viitorul „Patron" se plimba
toată ziua cu ochii la cer, recitind tiradele eroice:
8 — S', rai nul
113
             Iubite al meu prieten, ales in Parlament,                 '
             Iţi jur pe-a mea conştiinţă: n-am să fiu instrument.
      Directorul scoase dintr-un sertar textul cuvîntăirii pe care o
ţinea în fiecare an : „Pornit de jos, din umilul bordei fără horn, —
ceea ce însemna că fumul ,se strecura pe uşă, — el n-ia uitat"...
      Ideea de a saibota serbarea .îi veni lui Andrei în timpul unei
discuţii ou Lucian, care fu îndată de acord. Andrei ceru rolul
de sufler, pe care Burtea i-I acoirdă bucuros. Trei zile se pregă-
tiră, în cel .mai mare secret. La serbare, Mieky Belega recită
poezia lui Suciu : „Tăcută mînăstire", cu urlete, cu tremoluri pa-
tetice, iar cînd ajunse la strofa: „Călugării-n chilie/Duc viaţă
cuvioasă/Şi nimenea nu ştie/Pe suflet ce-i apasă", făcu nişte
gesturi atît de necuviincioase şi de precis sugestive, înoît toată
sala încremeni. Directorul se repezi pe scenă să-<l zdrobească în
bătăi, dar Mieky se făcuse nevăzut. In timpul piesei, Andrei
.şopti din cuşcă tot felul de porcării, zăpăcindu-1 pe Mărieş, care
nu.mai găsea şirul versurilor, asuda şi fardul i se scurgea de-a
lungul obrajilor palizi de ruşine. In final, cînd „Patronul*1 ago-
niza după tradiţie, apăru Teddie Varga în rolul ofiţerului eare-i
aduce dekxraţio. Purta o pălărie civilă, în .spate rucsac, o manta
de hermină, puşcă, sabie, o hartă făcută sul. întrebă :
      —   Ce mai faci, măi patroane ?
      Mărieş, în chinuiri autentice, horcăia :
      —        Văd cum din negurile grele... văd cum se-nalţă, cum
răsare...
      —   Asta-i bolnav grav, declară Teddie.
      Sala a izbucnit Intr-un rîs enorm. Nu se putură abţine nici
prefectul, nici primarul, nici directorul.
      A doifa zi ise întruni consiliul profesoral. Andrei luă nota
7 la purtare, Tedidie fu eliminat pe două zile, Mieky pe o săp-
tămână, ifiindcă-1 bătuse pe poetul Suciu, care încercase să-l
tragă la răspundere pentru pocirea poemului. Pedepsele — în
afară de cea a lui Andrei — au fost suspendate; începea vacanţa.
      La despărţire, Andrei îi făgădui lui Lucian să-i serie, dar
nu se ţinu de cuvînt. Pentru asta ar fi fost nevoie de o stare
sufletească pe care nu putea s-o regăsească. In jurul lui viaţa,
destinul oamenilor aveau iceva copleşitor, brutal; era otita durere,
îneît simţea că dragostea şi tot ce înseamnă ea, uitare, împlinire
într-b lume intimă, închisă pentru orice altceva, ar fi fost un
lucru imoral şi nepotrivit. După ce sosi anunţul despre moartea
114
eroică a unchiului Palii, în casa mătuşii Emilia se lăsă o tăcere
apăsătoare. In fiecare seară Andrei ieşea împreună cu Dan la
marginea satului şi priveau stelele, lumea aceea tăcută şi imensă
de lumini depărtate şi-l revolta sentimentul de timiditate şi ne-
siguranţă icare-'l cuprindea.
     La începutul noului an şcolar, tatăl său fu suspendat din
slujbă. Veni acasă cîntînd cît îl ţinea gura „Deşteaptă-te romîne
din somnul cel de moarte11. La rugăminţile mamei sale, Andrei
făcu cerere ide bursă. La examen, preşedintele comisiei, profe-
sorul Burtea, îi dădu media 10, spunîndu-i cu un surîs acru :
     — Vezi, asta-i răzbunarea mea 1
     Dar peste trei zile, tatăl său fu reprimit. Cînd Andrei îl
anunţă pe director că renunţă la bursă, acesta-1 dădu afară.
     In atmosfera aceasta cenuşie numai întîlnirile cu Sonia mai
însemnau ceva. Se vedeau în fiecare zi. Uneori i se părea ener-
vant de matură, alteori simţea că dincolo de cuvintele pe care
şi le spuneau .se împlinesc alte înţelesuri. Atunci ar fi vrut ca
toate să se oprească în loc şi dintr-o singură privire ea să-l în-
ţeleagă. Pe Lucian îl neglija. Discuţiile lor începuseră să-l obo-
sească. Erau mereu aceleaşi lucruri; uimiri în faţa arhitecto-
nicei superbe a literaturii franceze, vagi planuri de viitor şi,
la 'despărţire, mici aluz'ii triste: „Te-ai schimbat, Andrei". II su-
păra faptul că Lucian irîdea puţin ironic şi superior atunci cînd
el vorbea înflăcărat despre necesitatea unei acţiuni, oricare, pen-
tru a ieşi din plasa în care se zbăteau, pentru a se justifica cu
ceva în faţa lor înşile. Lucian ridica din umeri: „Ce vrei să faci ?
Ce poţi face ?“
     Era iarnă. De la geamul odăii lui Lucian se vedeau stră-
zile peste care zăpada se aşternea domol, dîndu-le un aer curat
şi festiv. Caloriferul .răspîndea o căldură moale. Tăceau stin-
gheriţi. Era şi Suslănesou şi discutaseră despre război'. La un
moment dat, Andrei* exclamase iritat: — „Ei şi ? Parcă dacă
ruşii o să ne ocupe, o să fie mal rău ?“ Atunci Lucian se ridi-
case de pe divanul larg şi spusese cu un fel de ifurie : — „Pentru
tine nu, poate! Cred că anarhia ţi-ar conveni de minune... Voi...
„blazaţii11 ăştia timpurii !“
     Suslănesou tuşise jenat, dar se vedea că gîndeşte acelaşi
lucru. La ora şase, Andrei trebuia să se întîlnească cu Sania şi
nu ştia cum să plece. N-ar fi voit ca Lucian să creadă c-o face
pentru cuvintele pe care i le spusese. Şi totuşi nu putea rămîne.
8*
115
     —   S-ar putea să fie aşa... Acuma... eu am să plec...
     —   Andrei I Doar nu cumva...
     —   Am o îmtîlnire.
     Cuviinţele lui Luciian îl 'duruseră însă m.ai mult decît voia
să şi-o arate chiar lui însuşi. Păşea înciudat, înfundîndu-se în
zăpadă pînă la glezne. „Să fie adevărat că toate idealurile noas-
tre ou-s deoît nişte iluzii, nişte „puţoisme“, cum spune uneori
Suslănescu ?“
     Sonia îl aştepta pe mal. II văzu încă de departe şi, rîzînd,
începu să-l bombardeze cu bulgări de zăpadă. „De ce-mi pierd
timpul şi ou ea ? se .întrebă Andrei morocănos, în timp ce mer-
geau alături. La urma urmei, relaţiile dintre un bărbat şi-o fată
merg spre un singur scop. De ce să ,mă mint şi s-o mint ?“ Se
întoarse spre dînsa şi, îuî.nd-o de braţ, o întrebă :
     —        Ascultă, ce-ai zice dacă ţi-aş spune că te iubesc ? Tu eşti
îndrăgostită de mine, nu-i aşa ?
        Sonia se opiri în loc, surprinsă. Pleoapele-i bătură de
cîteva ori, repede. Andrei se sili să rîdă, dar îi venea greu să-i
susţină privirea. Tăcerea ei îl supără.
     —        Ceea ce facem noi, plimbările, discuţiile etc. etc. sînt
un tribut plătit bunului simţ burghez... N-are rost. Mă iubeşti,
nu ?
     —   Nu.
     Vocea ei era uşor înecată şi de pe faţă îi pierise orice ve-
selie.
     —   Cum nu ?
     —   Nu, dacă-ţi spun, Andrei.
     —        De ce nu vrei să recunoşti ? (Avea senzaţia că făcuse un
pas greşit, dar nu se putea opri, nu se putea despărţi aşa.)
     —   Să mint ? Nu pot şi nu vreau. Ţin la tine, ca prieten...
atît.
     Andrei o privi ciudat:
     —   Şi nu mă întrebi dacă eu te iubesc sau nu ?
     —   Nu. Ştiu.
     —   Ce ?
     —   Că eşti... prea tînăir ca să ştii ce înseamnă asta.
     —   A, da. Foarte inteligent spus.
     Ar fi vrut s-o ia la fugă, s-o lase acolo. Ii venea să plîngă
de ciudă. îşi aprinse o ţigară, cu degetele tremurătoare. Trase
cîteva fumuri, adînc, In piept, apoi o aruncă departe. Zîmbi cu
amărăciune:
116
     —   îmi face impresia că şi prietenia noastră s-'a isprăvit.
     —   De ce, Andrei ? îl întrebă Sonia încet.
     —        Cum ? se miră el. Tu ai putea să te porţi ca înainte...
după ce ţi-am spus ?...
     —   Dar nu mi-aii apus nimic.
     —        Dacă vrei s-o iei aşa... Hai, am să te conduc 'acasă. Tre-
buie... trebuie să-mi tac lecţiile pentru mîine.
     —   Andrei!
     —        Trebuie să-mi fac lecţiile, repetă el cu încăpăţînare co-
pilărească.
     Iar după ce se despărţi de ea, începu să alerge pe străzi,
intră la un film unde n-avu răbdare să stea pînă la capăt. Se
simţea înfiorător de singur. In noaptea aceea .îşi .apuse că totuşi
înţelegea atitudinea Săniei. Nu aşa se spune că iubeşti. Dar cum
altfel ? Ca Teddie, care, mereu îndrăgostit, vorbea fetei despre
ochii ca stelele, despre trupul ei, care-! facte să nu poată dormi
şi respira ? Asta n-o putea face. Sonia ar fi trebuit să înţeleagă,
să nu fie nevoie de cuvinte...
     In zilele următoare nu se mai duse s-o aştepte ca de obi-
cei, iar cînd .se întîlniră iîntîmplător, se simţiră jenaţi amîndoi.
     —   Nu mă conduci puţin, Andrei ?
     —   Iartă-mă... am ceva treabă...
     Atitudinea asta era stupidă, de copil îmbufnat şi el .îşi dădu
seama. începu să irîdă.
     —   N-am nici o treabă. Hai să te conduc, dacă ţii.
     —   Nu-i nevoie, răspunse ea.
     îi întoarse spatele şi plecă. Andrei o ajunse şi voi s-o ia de
braţ: dar ea îl respinse. încăpăţînat, el o duse pînă la poartă, cu
toate că nu-şi vorbiră un cuvunt.
     Pe urmă, la patinaj, la săniuş, se îmipăcară în mod tacit.
Andrei îşi spunea că, de fapt, totul se afîirşise .înainte de-a fi în-
ceput şi se obişnui cu asta.
     Numai uneori, cînd îl chinuia singurătatea şi amărăciunea,
se gîndea ce bine ar fi ca fiecare om să aibă un prieten, o iubită,
o fiinţă alături de oare să se poată regăsi şi împlini.
     In lunile care urmară începură să .se vadă din nou, să dis-
cute despre cărţi, muzică, oameni, dar nu era ceea ce fusese
înainte.
     Prin martie îl întâlni pe Schwartz. Fusese la un film italian
de război, „Glarabub", .în care se arăta cum italienii preferă
să moară pînă la unul, decît să predea steagul de război şi for-
117
tăreaţa. Tot timpul se rîse în sală copios, ca la o comedie cu Stan
şi Biran. La. ieşire se ciocni de un bă'ieţandiru slab, cu ochelari.
     —        Ce mai faci ? îl întrebă acesta şi abia atunci Andrei îşi
aduse aminte icine era. Fuseseră colegi piînă în 1940, cînd li se
interzisese evreilor frecventarea liceelor romîneşti.
     —   Şi tu ?
     —   Ui,te, iau lecţii de eroism. Mergi cu mine ?
     In timpul plimbării lor, Andrei descoperi uimit ironia co-
rosivă a lui Schwartz, pe care şi-l amintea sfios, speriat de moarte
de profesorii mai severi. Schwartz îl chemă acasă la el şi stă-
tură de vorbă pînă la miezul nopţii în odăiţa mică, plină de tot
felul de cărţi aruncate claie peste grămadă. Spre deosebire de
Lucian şi chiar de Sonia, Schwartz nu se arăta nici mirat, nici
indignat de ieşirile lui Andrei împotriva şcolii, a oamenilor, a
lumii.
     —   Nu-mi spui nimic nou, zicea. Şi nici original.
     Aşa cum i se întîmpla ori de cîte ori lega o cunoştinţă nouă,
Andrei le neglija pe celelalte. Ceea ce-i plăcea la Schwartz ara
practicismul lui; în schimb, deseori, noul său prieten 1 se părea
paradoxal, mai ales în ziua cînd îi spuse că la urma urmei şi
el, Andrei, era un conformist, ea toţi intelectualii.
     —   Cum conformist ? strigă Andrei supărat.
     —        Uite, nu în sensul obişnuit, ci într-unul social. E, dacă
vrei, destinul intelectualului în societatea modernă. Şi asta vine,
fără îndoială, d'ntr-o laşitate, tot socială, de care el, personal,
nu e vinovait. Gîrideşte-te, dacă toţi intelectualii, de toate cate-
goriile, ,ar forma un tot unitar, şi-air apăra interesele, şi-air im-
pune punctul de vedere...
     Ideea aceasta îl urmări multă vreme pe Andrei. I se părea
măreţ de simplă. Hotărît, Schwartz avea dreptate. Dacă în liceu
cei mai buni elevi şi-air impune opinia, multe n-ar fi aşa cum
sînt. î.ntr-o pauză îi apuse 'asta lui Lucian, care începu să rîdă :
     —   Faza numărul doi : Andrei Sabin în chip de reformator.
     Dar, ciudat, Schwartz îi spuse acelaşi lucru, cînd reluă tema
aceasta :
     —        In actualele condiţii nu se poate face nimic. îndată ce
tu te-ai ridica singur sau în grup, societatea te-air da la o parte,
fără cruţare, ca pe un individ periculos pentru „ordinea*1 ei. Cît
despre o adevărată unitate... poate odată. Acum, nu.
     —   Dar cînd ?
118
                                             «
     —        Atunci cînd actualele relaţii dintre oiameni vor fi schim-
bate.
     —   Deci diuipă o revoluţie. Şi revoluţia, cînd ?
     —        După ce nemţii vor pierde războiul. Războiul acesta a
smuls măştile de pe obrazul tuturor. Atitudinea fiecăruia faţă
de acest război contează. Cuvintele, revoltele înăbuşite prudent,
indiferent cum le justifici, in-au nici cea mai mică importanţă.
     —   Dar...
     —        Ştii, intelectualul trăieşte o tragedie. In fond e nemul-
ţumit de societatea prezentă, dar prin activitatea lui practică
e un stîlp al ei. Uite, să te luăm pe tine. Să zicem că vei ajunge
profesor. Va trebui să bagi în mintea copiilor aceleaşi gogoşi
răsuflate, de care personal ţi-e seîrbă, să exalţi în ei şovinismul,
antisemitismul etc., pentrui că altfel ai fi dat afară şi ai crăpa
de foame. Şi piînă la urmă ai să te autoconvingi că aşa e bine.
De la o vreme trebuie să crezi în ceva, şi e aşa de comod ca
acest „ceva“ să fie tocmai „ideile" oficiale, acelea care-ţi dau
pîinea !
     Andrei se revoltă :
     —        Tu generalizezi mereu. Şi adeseori fals, după părerea
mea... Uiţi că nu toţi oamenii sînt la fel.
     —   Dar siliţi de burtă acţionează la fel.
     —   Laşii.
     —   Şi curajoşii — ceva mai tîrziu.
     —   Şi atunci... ce-i de făcut ?
     — Ia te uită ! Mi se pare că şi tu simţi nevoia să ,,crezi“
în ceva. Ai nevoie de o teorie care să te justifice faţă de tine
însuţi ? De aspiraţiile tale momentane ?
     —        N-am nevoie! se zborşi Andrei. Vreau să fac totdeauna
ce voi crede eu de cuviinţă.
     .— Şi ajungi la ceva ?
     —   Da, Nu mi-e ruşine de mine însumi.
     —   Copilării. Nu foloseşte nimănui.
     —        S-ar putea să n-ai dreptate. Uneori exemplele zguduie
conştiinţele.
     Schwairtz pufni în rîs.
     Andrei nu voia şi nu putea fi de acord cu această teorie, dar
nu putea aduce argumente. Erau multe lucruri pe care nu le în-
ţelegea, la care se gîndea acum pentru prima oară, desooperin-
du-ie cu nedumerire şi cu oarecare spaimă.
119
      Dintre toţi oamenii pe care-i cunoştea, nu exista unul care
să nu blesteme războiul, să nu se întrebe, neliniştit, cum va
ieşi ţara din el. îşi amintea cuvintele unchiului Palii, atunci
cînd aşteptase de la el poveşti vitejeşti: „Ce căutăm noi în
Rusia ?“
      Cînd se anunţă subiectul concursului judeţean : „Războiul
sfînt catalizator de energii'*, se hotărî să nu ise prezinte. N-avea
nici un rost să înşire vorbe sunătoare, ca să primească, în ca-
drul unei festivităţi de la Palatul Cultural, o diplomă şi două
cărţi eroice de Constantin Viirgil Gheorghiu, aşa cum se întîm-
plase acum doi sau trei ani.
      In ziua aceea se duse totuşi la şcoală. Afară ploua şi n-avea
unde isă chiulească. Dar în clipa cînd Suslănescu, care conducea
concursul în clasa lor, le ţinu o scurtă cuvîntare introductivă,
vorbind despre strămoşii eroi, despre destinul Romîniei, îl cu-
prinse furia. Acelaşi Suslănescu, atunci cînd erau numai ei doi,
sau cu Lucian, suspina după libertate, se plîngea că era silit să
susţină lucruri în care nu crede. Şi acum el va face acelaşi lu-
cru ? începu să scrie şi parcă toate lucrurile se înşirau de la
sine, gîndite ide foarte multă vreme. Cînd trecură cele două ore,
Suslănescu adună lucrările, apoi spuse eu un surîs larg :
      —       Cred că nimeni nu se va supăra dacă vom afla de pe
acum conţinutul lucrării premiate. Să-l rugăm pe domnul Sabin
să ne citească ce-a scris.
      Andrei se ridică din bancă. I se părea că în jurul lui e o
linişte nefirească. Degetele pătate de cerneală îi tremurau. în-
cepu cu o voce străină :
      —       Mi se cere să scriu despre război. Aş putea înşira fraze
sunătoare despre Traian şi Decebal şi alţi eroi sfinţi, despre
toate războaiele care de asemenea isînt sfinte, dar nu pot.
      Ceea ce a urmat se ştie.
CAPITOLUL VI
     Retrăind clipele acelea, Andrei nu simţea nici o mulţumire.
Nu ştia din ce pirieină, dar iaşa era. Nu-i părea rău de ceea ce
făcuse, nu putea face altfel.
     Atunci ? Habar n-avea. întins pe spate, pe nisipul mărunt,
cald, privea cerul străveziu şi nu se gîndea la nimic. O sete de
bunătate şi înţelegere îl legăna ca un ifluidi, dair ea se risipi spire
seară, cînd trebui să meargă acaisă.
     Toate încercările de-a sparge tăcerea opacă a tatălui său
121
erau fără rezultat. Ca şi cum .nu l-ar fi auzit, Octavian privea
fix intr-un colţ al camerei, iar mamă-sa îi vorbea pe ascuns,
cu un fel de complicitate şi milă. In fiecare dimineaţă, în drum
spre „insula11 lui, îşi spunea : „Poate azi are să se întîmple
ceva... Poate o să găsesc ce e de făcut". Dar ceasurile treceau,
moleşitoare şi egale, şi gîndurile n-aveau nici o consistenţă.
     A patra zi pe la amiazi auzi strigăte în susul apei, apoi
clipocitul unor vîsle şi vocea ascuţită a lui Teddie Varga :
     —   Hei, Robinsoon !
     Repede, Andrei sări în picioare, îşi adună hainele şi voi să
se ascundă în răchitiş, dar 'era prea tîrziu : o lotcă mare, pescă-
rească, se apropia de mal. Era acolo toată „banda", în costume
de baie, ţipînd şi împroşcînd cu apă. Andrei îi privi indiferent
cum acostează, apoi tresări: şi Sonia era între ei. Teddie îi
cuprinse de umeri şi începu să danseze.
     —   Bine, mă, tu ai descoperit paradisul!
     —   Intr-adevăr, surise Andrei.
     —       Şi nu spui nimic! Lucian te caută disperat, nu ştiu ce
teorie măreaţă, â la Descartes, vrea să-ţi împărtăşească! Deci,
punem stăpînire pe domeniile taie. Venim în fiecare zi!
     —   Veniţi !
     —       A! stai să-ţi prezint un erou, făcu semn Teddie spre un
tînăr atletic, cu o mustăcioară neagră, cuceritoare. Locotenentul
Fred Ghika, aviator. A doborît un Boeing Fortress la Ploeşti,
dar a fost silit să sară cu paraşuta.
     —       Deci tot aşa de bine se poate spune că americanul i-a
doborît pe dumnealui.
     —       Păi de, — zîmbi placid ofiţerul, — au armament de
bord căcălău... pardon ! se lovi el cu degetele peste buze.
     Teddie şopti :
     —       Vezi, mă, i-a căzut Sony cu tronc. Coup de ţoudre şi
ăştia-s expeditivi.
     Ghika se repezise în apă, strigînd :
     —   Veniţi, domnişoară ?
     Ea scutură din cap şi, venind lingă Andrei, îl întrebă :
     — De ce n-ai venit pe la noi ? De ce te ascunzi ?
     — Nu ştiu, şopti el, şi adăugă : Cred că din prostie. Acasă
nu pot sta. Ai mei au aflat... şi...
     —       De ce ai făcut... aceea ? îl întrebă ea cu atîta deznădejde,
incit Andrei rămase mut. Deci şi ea-şi dă seama că o punte s-a
rupt ? Oftă şi spuse amărît:
122
     —   Dacă tu... Sonia, ai îi fost altfel...
     —   Cum, eu sînt vinovată ? întrebă Sonia repede, cu răceală.
     Andrei privea încăpăţînat în jos. „Dacă aş fi fost la fel cu
alţii, — se gîndea, — între noi totul air fi decurs obişnuit1'. Ri-
dică ochii spre Sonia : în costumul alb de baie părea foarte tî-
nără, dar privirile ei erau mult mai sigure, mai liniştite decît
ale lui.
     —   N-am nevoie de mila nimănui, spuse printre dinţii strînşi.
     —        Intr-adevăr, — zîmbi ea trist, — ţie ţi-ar trebui o per-
soană docilă, care să te încuviinţeze din toată fiinţa ei. Se
aplecă repede, culese o crenguţă uscată şi o rupse între degete,
întrebă privind în altă parte: Crezi că atunci ai fi fericit ?
     —   Nu te înţeleg, spuse el uimit.
     —        Nici eu pe tine, Andrei. Ai un dar de-a complica totul...
Şi pînă la urmă nici tu nu ştii ce vrei. Tăcu şi scormoni nisi-
pul cu piciorul gol. Cred că o faci din mîndrie.
     —   Din ce ? se miră Andrei.
     —   Dintr-o mîndrie prost înţeleasă.
     —        Tu nu poţi înţelege, făcu el cu asprime. Apoi, luîndu-şi
seama, se forţă să zîmbească : Nimeni n-ar ghici cîtă dîrzenie
se ascunde în tine, Sonia. Cred că ai să fii, totuşi, fericită. Pen-
tru că nu-ţi faci probleme.
     Sonia veni lîngă el şi-i puse mîna pe braţ.
     —        Şi tu de ce-ţi faci? îl întrebă cu blîndeţe, aproape cu,
milă.
     —        Pentru că nu sînt mulţumit cu nimic ! izbucni el. Mi-e
scîrbă de tot ce mă înconjoară, înţelegi ? Să-ţi dai seama că fie-
care cuvînt, fiecare mişcare a ta e altceva decît ai vrea să spui
şi să faci ! Greţos ! Că mai curînd sau mai tîrziu voi fi şi eu un
fel de Suslănescu, nimic altceva ! Poate odată, la patruzeci de
ani, o să uit toate astea, dar atunci viaţa nu va mai avea nici
un rost... îşi frămîntă degetele: Uite, de pildă, noi doi... Toate
ar fi putut fi altfel...
     —   Cum ? întrebă ea, ocolindu-i privirile.
     —        Altfel, răspunse Andrei încet. (Dacă i-aş spune acum din
nou că o iubesc, ar semăna cu un cerşit.) Am să plec la ţară,
Sonia, spuse, privind în altă parte. Acolo e multă linişte...
     Ea îşi muşcă buzele:
     —   Trebuie să pleci ?
     —   Da ! răspunse el apăsat.
123
     Rămaseră tăcuşi, nefericiţi amîndoi. Spre .seară, se urcară
cu toţii în lotcă şi porniră în susul apei. Ceva dureros îl sugru-
ma pe Andrei; se simţea vinovat fată de Sonia. Se întrebă :
„Oare tine la mine, sau e şi asta una din numeroasele iluzii ?“
Tăcerea ,lor îi cuprinsese şi pe ceilalţi. Teddie îl întreba mereu
din priviri: „V-ati certat ?“
     La ştrand se despărţiră.
     —       Am să-ţi scriu, spuse el maşinal, ocolindu-i privirile. Şi
am să mă întorc... şi...
     —   Andrei!
     —   La revedere, Sonia... La revedere...
     Se întoarse repede şi plecă. In clipa aceea îi venise în minte
Schwartz şi voia să se ducă la el. Schwartz are o doză sfîntă de
cinism. Se vor certa oleacă şi va uita ruşinea care-1 îneca. „Mă
port ca un cîine. Nu sînt cu nimic mai bun decît alţii. Pentru că
am fost lovit, lovesc şi eu unde pot. Poză de martir, de neîn-
ţeles, lua-m-ar dracu să mă ia ! Lucian are dreptate, chiar şi
felul cum gîndesc eu e de-un romantism topesc, de prost gust.
Lucruri nedigerate bine de prin cărţi... Tristeturi... Pfui!“
     In tramvaiul plin de lume, Andrei se întrebă : „De ce aş-
tept totdeauna de la o discuţie soluţia problemelor mele ? Ce-mi
poate spune Schwartz ? Vorba lui preferată, că şandramaua asta
se va duce dracului.“
     Dar cu toate astea îşi dădea seama că merge la Schwartz
numai pentru a fi îmbărbătat. In felul cum gîndea şi cum vor-
bea, băiatul acesta avea ceva metodic şi rece, tocmai ceea ce-i
lipsea lui Andrei. Şi ironia lui Schwartz era mult mai tăioasă,
mai precisă, în timp ce izbucnirile de batjocură ale lui Andrei
erau pasionate, extreme şi de cele mai multe ori nedrepte. Dese-
ori se gîndise: „Dacă din Lucian, din Schwartz şi din mine
s-ar putea face unul singur, omul acela ar păşi foarte sigur în
viaţă“.
     Coborî din tramvai şi începu să meargă nerăbdător.
Schwartz locuia la periferia dinspre apus, în celălalt cartier in-
dustrial al oraşului, cruţat pînă acum de bombardament. Des-
chise portiţa de fier, străbătu o cărăruie printre bălării şi sună
de trei ori la uşa unei case cufundate în întuneric. Aşteptă multă
vreme, dar nu veni nimeni să-i deschidă. „N-o fi acasă ?“ Ocoli
casa şi merse pînă sub geamul lui Schwartz. Dincolo de hîrtia
de camuflaj se ghicea lumină. Bătu cu degetele:
     —   Hai, deschide, deschide. Sînt eu, Andrei.
Î24
     „Gred că a auzit de toată afacerea asta“, îşi spuse, în timp
ce Schwartz descuia uşa.
     —        Pofteşte, îl invită Schwartz cu vocea lui uscată, subţire.
E cineva la mine.
     —   Nu-i nimic, răspunse Andrei, dezamăgit.
     Intrară în odăiţa mică, dar foarte înaltă. O canapea, o masă,
cîteva scaune şi vrafuri de cărţi alcătuiau tot mobilierul. Din
tavan spînzura pe un fel de scripete o lampă veche cu bastonaşe
de cristal. La intrarea lui Andrei, un om slab, negricios, se ri-
dică şi-şi luă şapca de pe masă.
     —   Un prieten al meu, îl prezentă Schwartz pe Andrei.
     Omul dădu din cap, mormăi un nume, apoi se întoarse spre
Schwartz :
     —   Atunci rămîne aşa... Eu plec. Noapte bună.
     Cînd Schwartz reveni, Andrei spuse stînjenit:
     —   Mi se pare că l-am gonit. Cine era ?
     —   Un vecin... îmi cere cărţi, vrea să se instruiască.
     Schwartz se oprise la geam, cu spatele la Andrei. Acesta
îi vedea silueta subţire, ca de copil, omoplaţii proeminenţi, pă-
rul aspru tuns. scurt, nemţeşte. Tuşi. Atunci Schwartz se în-
toarse spre el, zîmbind.
     —   Ce mai faci, eroule ?
     —   Ai aflat ?
     Andrei se lăsă pe spătarul scaunului şi se întinse după o
carte ; Schwartz îl întrebă, privindu-1 intens prin sticlele oche-
larilor :
     —   Spune drept, îţi pare rău, nu-i aşa ? Spune !
     Andrei tăcu un timp, îşi aprinse o ţigară, apoi rîse :
     —        Probabil acuma gîndeşti că gesturile acestea, ţigara, chi-
britul, le-am făcut ca să cîştig timp şi să găsesc un răspuns
cît mai demn. Ei bine, nu ştiu ce să-ţi spun. Uneori îmi pare
rău», alteori... Mai tîrziu sau mai curînd aş fi făcut acelaşi
lucru.
     —   Ce-ai scris în lucrarea aceea ?
     —        Că mi-e scîrbă de tot, de şcoală, de minciunile ce ni
se spun, de ipocrizia în care trăim.
     —        Da ? Schwartz îl fixa atent, aproape încordat. De unde
ţi-a venit asta ?
     —        Habar n-am. Dar în timp ce scriam, m-am gîndit: e
neomenesc ca asta să dureze. Neomenesc.
     —   Şi ai citit-o în faţa clasei ? Ce-au spus băieţii ?
125
     —   Nimic... Ce să spună ?
     —       Intr-adevăr, pe cine interesează tribulaţiile tale ? se răsti
Schwartz, iritat. Un act gratuit, nu-i aşa ? Acţionare sub im-
pulsul momentului, â la Lafcadio, nu ?
     Uimit, Andrei înghiţi în sec. Nu se aşteptase ca Schwartz
să-l condamne.
     —       Cui a folosit gestul tău eroic ? Şi la urma urmei ştii
de ce l-ai făcut ?
     —        Ca să mă găsesc, spuse Andrei, simţind îndată cît de
prost suna asta.
     Schwartz îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa lui, foarte
aproape.
     —   Lua-te-ar dracu, Andrei, rîse el, şi-l bătu pe genunchi.
     Dar Andrei, puţin jignit, spuse :
     —       Tot ceea ce am făcut, a fost din sinceritate... (Şi asta
suna fals).
     —       Fac ceva pe ea, dragă Andrei! Sinceritate 1 Cinste! Pa-
lavre. Sincer faţă de ce, faţă de cine ?
     —        Faţă de mine... Andrei simţi că începe să se supere: Ai
vrea să-ţi spun cuvinte mari ? Faţă de ţară, de Rrrromînia ?
     —       Aş prefera. Pentru că atunci, chiar dacă te-ai înşela, ai
izbuti totuşi să-ţi găseşti drumul. Ce valorează nemulţumirea
ta faţă de cea a oamenilor duşi pe front, de pildă ? Sau faţă de
nemulţumirea întregii ţări ?
     —   Nu crezi că e o părticică a ei ?
     —       Neînsemnată ! Voi, intelectualii! „Ah, sistemul meu de
gîndire e afectat, ah, nu pot fi „eu însumi11, ah, oscilez între
pasiune şi datorie !“ Ţara piere şi baba se piaptănă !
     —   Mă condamni şi nu ştiu de ce.
     Schwartz se ridică, făcu cîţiva paşi, apoi, fără să-l pri-
vească :
     —        Ştii ce e interesant în ţara asta ? Imposibilitatea inte-
lectualilor noştri de-a trage concluzii, orice fel de concluzii. Se
zbuciumă, meditează, schiţează un mic gest — şi asta rareori —
pe urmă capitulează. Literatura e plină cu astfel de tipuri. Ca-
ragiale a făcut un fel de ierarhie, n-o mai ţin bine minte: la
18 ani — nihilist, la 25 — liberal, la 40 — conservator... Parcă
asupra noastră apasă blestemul lui Hamlet.
     —   încerci să stabileşti vinovăţii, mi se pare.
     —        Intr-un anume sens. In realitate, lucrurile sînt mult mai
simple. Agitaţie, nemulţumire şi zbucium pînă în momentul că-
126
pătuirii. De altfel, cred că asta se numeşte „a ajunge eu în-
sumi". Toate acestea justificate, teoretizate şi căpătăm un splen-
did ghiveci indigest. Numai unii naivi îşi mai strică stomacul
cu el, în adolescenţă.
     —   Cum aş fi eu, de exemplu.
     —       Da. Şchwartz veni lingă el : Poate aşteptai altceva de
la mine, dar vezi tu, şi eu sînt sincer, în felul meu.
     —   Toţi purtăm în noi o sete de fericire, spuse Andrei, slab.
     —       Individuală, a noastră, proprie. Şi-n numele ei făptuim,
conştienţi sau nu, tot felul de trădări. Fericirea e o chestiune de
ştiinţă şi de laborator, Andrei, un efort comun.
     —       înţeleg. Ceea ce am făcut eu n-a folosit nimănui, din
punctul tău utilitarist de-a vedea. îmi face impresia că toate
acestea trebuie să fie mult mai simple în realitate, cu toate că
noi discutăm despre ele ca despre nişte nori.
     —        Nu, — ripostă Şchwartz, — nu sînt de loc simple, ci
dimpotrivă. Te înşeală aparenţa. Dacă ai fi un medic şi-ai des-
coperi un ser nou şi ţi s-ar pune piedici, nemulţumirea ta te-ar
îndemna să te baţi, să-ţi impui adevărul. Atunci n-ai avea sen-
zaţia acestei inutilităţi.
     —       Şi tu mă acuzi de lipsă de credinţă în ceva ? strigă An-
drei. La fel ca părintele Potra ?
     —        Nu, de unde! Iţi imput altceva, deşi cuvîntul nu-mi
place. Faptul că nu te întrebi mereu : de ce, de ce ? Judeci sen-
timental. Toate lucrurile au o cauză.
     —        Iar „causa causarum" e dumnezeu, surîse ironic Andrei.
Mulţumesc.
     —        Nu ştiu dacă există aşa ceva, urmă Şchwartz foarte se-
rios. Ştiu însă că există lumea asta, atît de încurcată, lumea
asta care jiu-i bună şi care trebuie schimbată.
     —   Şi' asta nu-i romantism ?
     —   Poate. Dar de altă natură.
     Fumaseră mult. O ceaţă albăstrie, înecăcioasă, plutea prin
cameră.
     —   Ce-ai de gînd să faci acum ? îl întrebă Şchwartz.
     —   Cred că am să plec la ţară.
     —        Foarte bine. Chiar te sfătuiesc. S-ar putea să ai... ne-
plăceri.
     —   De ce ? se miră Andrei.
     —   Iac-aşa.
     La despărţire, Andrei îi strînse mîna subţire.
127
      — Cred că ştiu totuşi ceva, Iâni. Că viata asta nu trebuie
trăită oricum.
      Oraşul adormit părea pustiu, nelocuit, covîrşit de întune-
ric. „Da, am să plec, se gîndea Andrei. Toate sînt altfel acolo,
la ţară. Locurile, oamenii..."
      închise ochii. Cele mai frumoase amintiri ale vieţii lui erau
imagini din sat: primăveri timpurii, cînd zăpada murdară mai
stăruie prin colturile umbroase, dar la soare creşte o iarbă
moale şi argintie, primul cîntec al cucului în vişinii din fundul
curţii, răstoaca cu apă verde la suprafaţa căreia plutesc nemiş-
cate broaşte cu ochi bulbucaţi, pădurea pe la începutul lui mai,
verzişul intens, strălucitor şi umbrele grave ale sălciilor, foş-
netul misterios al păpurişului clătinat de alunecarea săgetătoare
a unei şopîrle, bîtlanii solemni adunaţi în conclav la Cotu Popii
— acolo unde apa se lărgeşte părînd un iaz — zborul lin al ere-
tilor crucificaţi pe cer, mările de grîu verde, unduind; sau mai
tîrziu, spre toamnă, cînd zilele se scurtează şi peste cîmpul lu-
minat trece, domoală, pata de umbră a unui nor, furtunile, cînd
cerul bolboroseşte violet-verzui şi pe deasupra pomilor care se
zbuciumă pluteşte, înfricoşător, şercanul, despre care bâtrînii
spun că e un balaur prefăcut în nor mînios ; ploile cenuşii din
octombrie, frigul jilav care domneşte peste tot de nu-ţi vine să
faci nimic altceva decît să dormi, toropit de lene ; sau iernile
cînd Teuzul nu mai e decît o panglică oţelită de gheaţă, iar să-
biile cafenii, uscate, ale stufului se ciocnesc una de alta cu un
mic zgomot sec, scuturînd de fiecare dată o pulbere măruntă de
argint; ninsorile domoale, cu fulgi mari, aşternînd peste tot o
blană moale, în care-i aşa de bine să te înfunzi pînă la ge-
nunchi... Şi oamenii sînt altfel, mai liberi... Mamă-sa îi po-
vestise de atîtea ori viaţa bunicii : cum au plecat în Ungaria,
de tineri, ca să scape de sărăcie, cum au adunat fiecare ban,
ca să se întoarcă în sat, să fie fruntea. Pe urmă a venit revo-
luţia şi au pierdut tot. S-au întors în sat săraci, cum pleca-
seră, şi au luat viaţa de la început. Cînd bunicul n-a mai pu-
tut, a murit.
      Acolo totul e aşa dl simplu...
      Mamă-sa fu bucuroasă, auzindu-1 că vrea să plece. Nu-i
mai vorbise niciodată de eliminarea lui. Numai cînd Andrei n-o
vedea, îl privea pe furiş, .îngrijorată.
128
      Tatăl său se purta ca şi cum Andrei n-ar fi existat. Tăcu şi
cînd auzi că pleacă. Atunci Ana nu mai putu răbda şi strigă
mînioasă :
      —   Octavian ! N-auzi că Andrei pleacă ?
      Sabin îşi ridică ochii din farfurie şi spuse uscat:
      —   Bine.
      Pe la prînz, Iurcovici îl chemă pe Andrei în curte, îl trase
la o parte şi îi spuse repede:
      —   Domnu Andrei, v-a căutat cineva. De la poliţie.
      —   De unde ? tresări Andrei, nedumerit.
      —        De la poliţie. Aţi avut noroc că a stat de vorbă cu mine
şi l-am dibuit. Is proşti, dumnealor. Voia să ştie cine vine pe aici.
      —   Prostii, dădu din mînă Andrei.
      Nu-i venea să creadă. Intră în casă, dar nu-şi găsi astîm-
păr toată ziua. Ştia că ar trebui să treacă pe la Sonia, dar
atunci nu i-ar mai fi venit aşa de uşor să plece. Are să-i scrie
cîteva rînduri şi gata. „Dar, poate că nu însemn nimic pentru
ea, îşi spuse, obosit. Mi-am făcut o iluzie, ca atîtea altele,
şi-am luat-o drept realitate". Spre seară, pe la vreo opt, aţi-
pise, cînd mamă-sa veni să-l scuture de mînă.
      —   Andrei, scoală dragă, că e Lucian aici.
      —   Să vie, îngînă Andrei, zăpăcit de somn. îl durea capul.
      —        Nu vrea. L-am poftit. Spune că a venit să te ia la o
plimbare... Du-te, Andrei, Lucian ţine mult la tine.
      —   Bine, bine...
      Se îmbrăcă repede şi ieşi în curte. Cu mîinile la spate, Lu-
cian cerceta, absent, zidul din faţă. Purta o haină de culoare
închisă, nepotrivită cu căldura serii. îşi strînseră mîna, stinghe-
riţi amîndoi. Lucian spuse :                                      ’
      —   Hai să ieşim. E o seară plăcută.                           v
      —   Unde vrei să mergem ?
      —        Pe străzi... E cam mult de cînd n-am fost împreună, nu
găseşti ?
      Ieşiră. Lucian o luă precipitat pe o stradă lăturalnică. Un
timp nu vorbiră. Andrei îşi spuse, supărat: „Face pe jignitul",
şi apoi se întrebă : „Ce-ar fi dacă i-aş spune că mamă-sa m-a
rugat să nu mai viu pe la ei ? Ca de obicei, protestări, compli-
caţii... Fără rost".
      —   Ce-ai mai făcut în ultima vreme... Andrei ?
9 - Străinul
129
      Totdeauna Lucian îi pronunţa numele cu un fel de reti-
cenţă inexplicabilă.
      —   Nimic. Şi tu ?
      —       Nimic. Am citit, te-am aşteptat. Credeam că totuşi o să
vii. Spune-mi, ce s-a întîmplat în seara aceea... a petrecerii ?
      Andrei, se încruntă. De ce-1 mai întreba, cînd ştia prea
bine ? Desigur, au vorbit despre asta, au comentat... lucian îl
prinse de mînă şi, întorcîndu-şi spre el faţa încreţită de neli-
nişte, îi şopti agitat :
      —        Andrei ! Trebuie să 'pleci nunta idee ît! Auzi tu ? Nurnai-
decît!
      —   Ce-ţi veni? se miră Andrei.               ~    '
      —        Nu rîde, Andi, îl rugă Lucian. E foarte serios, mult mai
grav decît îţi închipui. Trebuie să pleci din oraş, cît de repede,
mîine chiar, sau astăzi...
      —        Nu mă enerva ! strigă Andrei scos din fire. Ce-s miste-
rele astea ?
      —       Andrei... — se chinui Lucian, — nu mă întreba nimic...
Dacă-ţi spun că e foarte serios, înţelege-mă !
      —   Ce e „foarte serios11 ?
      Lucian făcu doi paşi înainte, ca şi cum ar fi voit să plece,
dar veni iar lîngă el. Părea teribil de speriat:
r, — Andrei... spune-mi, tu... tu crezi în prietenia mea?
      —   Bineînţeles, spuse grăbit Andrei.
, Ii era groază de declaraţii sunătoare.
      —       Atunci... dacă-ţi spun, dacă te rog, înţelege-mă, trebuie
să pleci cît mai degrabă.
      Tonul său era atît de serios, îneît Andrei făcu îndată legă-
tura cu cele ce-i spusese Iurcovici. Se crispă.
      —   Nu cumva... nu cumva...
      —   Nu-ţi pot spune despre ce e vorba. Ai să pleci?
      —        Nici prin gînd nu-mi trece, făcu indiferent Andrei. Hai
să mergem, me-am oprit în mijlocul drumului, parcă am fi...
conspiratori...
      Simţi degetele lui Lucian încleştîndu-se pe braţul lui. Of-
tînd, Lucian porni cu paşi tîrşiţi.
      —        Uite ce e, Andrei, spuse de la o vreme, ostenit. Lucra-
rea... a făcut vîlvă, mai mult decît mă temusem eu. A fost ieri
pe la noi domnul general Belega, s-a închis cu tata în birou.
Eram în bibliotecă şi am auzit totul. Generalul spunea că... nu
e tocmai bine să vii pe la noi.
130
     —   N-am să miai vin 1 se răsti Andrei, duşmănos.
     —        Pentru dumnezeu, dar nu-i vorba de asta ! Pe urmă,
ascultă aici, ieri a fost în vizită domnul primar cu familia. Un
circ întreg. A trebuit să sărut mîna doamnei, pilăriţa aceea. Pri-
marul m-a întrebat, aspru : „Mai vine pe la tine, Lucică, bolşe-
vicul acela ? Vezi, rupe-o cu el.“ Şi în sfîrşit, — se grăbi Lu-
cian, — astăzi, la masă, tata era foarte îngîndurat. La cafea
m-a luat deoparte şi mi-a spus să te anunţ într-un fel să pleci
din oraş. Se pare, — glasul lui Lucian scăzu pînă la şoaptă, —
că Siguranţa... s-ar interesa de tine.
     —        Ştiu, răspunse foarte calm Andrei. In sinea lui ţipa, ne-
contenit, un clopoţel de alarmă. Ii era frică.
     —        Andrei, uite ce-ţi propun eu... Noi, eu, Teddie, mama şi
mademoiselle Laugier plecăm săptămîna viitoare la Moneasa.
Vino şi tu cu noi. Ducem un geamantan de cărţi, un dulap în-
treg... Te gîndeşti ? zîmbi încurcat. Seara, cînd se lasă amur-
gurile, să stăm pe o bancă...
     —   Copilării, dădu din mînă Andrei.
     —        Nu-s copilării. Uite, am vorbit despre asta şi cu ai mei.
Sînt de acord.
     —        Ce nu face un părinte pentru un copil cuminte, recită
Andrei cu ochii spre cer.
     —   N-ai să izbuteşti să mă superi. Hai, zi, vrei ?
     —        Tu îţi dai seama foarte bine că nu pot primi. II privi în
ochi. Iţi dai seama, nu ?
     Lucian îşi muşcă buzele.
     —   Şi atunci ? întrebă el, penibil.
     —   Am să plec, dacă spui că e aşa de „grav“.
     —   Cînd?
     —   Mîine dimineaţă.
     —   Vrei să te conduc la gară ?
     Pe Lucian îl cuprinsese o tristeţe grea, lîncedă. Perspectiva
călătoriei şi a vacanţei la Moneasa fără Andrei i se părea apă-
sătoare, plicticoasă. Dacă ar înţelege Andrei cît de mult ţine la
el 1 Dacă air vrea cel puţin o singuiră dată să încerce, împreună
cu el, să retrăiască clipele de la început ale prieteniei lor, ca
acum trei ani, cînd nu putea frece o zi fără să se vadă ; discutau
cărţile citite şi vorbeau despre lucruri mari: viitor, datoria
omului de-a fi mereu el însuşi; visau că o să săvîrşească, amîn-
doi, fapte mari — şi prietenia lor nu se va isprăvi niciodată. Pe
urmă au intervenit atîtea lucruri străine! Şi parcă un zid foarte
9*
131
gros de cristal se ridicase între ei la un moment dat, precis n-ar
fi putut spune cînd anume şi mai ales de ce. De atunci, îi vor-
bise foarte rar lui Andrei de frămîntările lui, de victoriile şi în-
frîngerile interioare; şi nici Andrei nu-i mai spunea nimic. O
curiozitate dureroasă îl îngîndura : ce-o să facă Andrei, singur,
acolo, într-un sătuleţ de pustă, pe care şi-l închipuia, nu ştia de
ce, prăfuit, monoton, fără să aibă asupra imaginaţiei şi sufle-
tului înrîurirea unui cătun curat de munte, cu oameni sprinteni
şi locuri de-o frumuseţe sălbatică şi tulburătoare.
     —   La ce te gîndeşti ? se întoarse el spire Andrei.
     —        La... (air trebui »să-i spun : la noi doi, la prietenie, la
mica amărăciune a despărţirii, dar nu pot)... la lucruri banale,
Lucian : pregătiri de călătorie, drumul plicticos, în clasa a
IlI-a... Şi pe urmă... la liniştea satului, la plimbările fără ţel
anume, la buna şi odihnitoarea plictiseală.
     —        Andrei... Lucian ezită puţin, apoi luîndu-şi inima-n dinţi
întrebă, încurcat, timid : De ce te-ai înstrăinat tu de mine ? în-
dată după asta îi fu ruşine, dar întrebarea îl uşurase. Ştia şi
răspunsul: „Dar nu-i adevărat, Lucian ! De unde-ţi vin în minte
prostiile astea ?“ Observă însă că Andrei tace şi, speriat, re-
petă : De ce ?
     —   Nu ştiu, spuse Andrei privind în altă parte.
     —   Vrei... să vin mîine cu tine la gară ?
     —        Da. Şi acum, noapte bună, Lucian. Nu te mai gîndi la
toate copilăriile astea... „De ce nu-i pot spune că viaţa e totuşi
atît de interesantă .şi că frămîntările noastre sînt fără rost ? Că
sintem, amîndoi tineri şi...“
     —        Noapte bună, Andi, îi strînse mîna Lucian, resemnat.
Am să vin mîine să te duc la gară.
     Andrei se întoarse acasă şi din curte, prin geamul luminat
al bucătăriei, îl văzu pe Răducanu, fostul lui diriginte. Intră
repede, bucuros.
     —        Iacătă-te, hienă! rîse Răducanu şi-i strînse cu putere
amîndouă mîinile. Vorbeam cu părinţii tăi despre tine.
     Atunci intră şi Octavian. Fusese pînă la cîrciuma din colţ
să aducă un chil de vin pentru „domnul profesor". Fără să se
uite la Andrei, îi puse şi lui un pahar. Ciocniră.
     —        Ştii, — rîse Răducanu, — la anul n-o să mă mai iai pro-
fesor. Am fost mutat în Dobrogea. Din cauza ta, leule, demo-
cratele !
132
     Observă că domnul Sabin se întunecă la faţă. Nu-1 înţe-
lesese. Se ridică sprinten şi cuprinse umerii lui Andrei :
     —        Sînt mîndru de tine, spuse cu ochi sclipitori. Mîndru,
Andrei... Să n-ai nici o grijă, anul viitor o să începem cursurile
într-o lume mai bună, mai dreaptă.
     —        Să dea dumnezeu, mormăi Octavian. Ridică paharul:
Pentru Romînia Mare!
     —        Pentru Romînia liberă ! spuse grav Răducanu. Şi pen-
tru feciorul ăsta !
     —   Mai bine nu s-air băga unde nu-i fierbe oala...
     —        Ce credeţi, domnule profesor, au să-l reprimească ? în-
trebă Ana.
     —        Da, doamnă. Şi încă cu onoruri... Mulţumesc pentru
vin. Acum trebuie să plec. Du-mă cîţiva paşi, hienă.
     Răducanu locuia pe aceeaşi stradă, cîteva case mai încolo.
După ce ieşiră pe poartă, puse în mîinile lui Andrei pachetul
pe care-1 adusese.
     —        Cîteva cărţi, Andrei... „Le feu“ „Castellio contre Cal-
vin". Dragul meu, să nu fii necăjit, să te păstrezi tot aşa de
cinstit, pînă la capăt. Ţara asta are nevoie de oameni... Dragă
Andrei... Răducanu era emoţionat şi vocea-i tremura. Am să-ţi
scriu... Să-mi răspunzi... Şi o să ne revedem curînd, curînd.
     II strînse în braţe şi-l sărută pe amîndoi obrajii.
     In noaptea aceea, părinţii lui se certară. Andrei auzea fie-
care cuvînt şi, îndurerat, strîngea pleoapele ca să adoarmă.
     —        Cum poţi fi aşa fără de inimă ? spunea Ana. Asta-i
cruzime!
     —   De ce n-a venit să-şi ceară iertare ?
     —   Ca să-l umileşti? Taci tot timpul, ca un butuc.
     Octavian tuşi demn.
     —   Cum vorbeşti cu mine, mamă ?
     —   Aşa cum meriţi ! In loc să-l ajutăm...
     — Ce ? Eu ? -Nu vezi că-i „deştept" de n-are pereche ?
     — Tu n-ai făcut tot aşa, Octavian ? Pe tine cine te-a pus
să vorbeşti atunci împotriva Mareşalului ? E la fel ca tine, ne-
săbuit... Mîine dimineaţă să-ţi iei rămas bun, auzi ? Nu ucide
sufletul copilului...
     —   Om mai vedea...
     —   Am încredere în inima ta bună...
                         „Biata mamă, se gîndi Andrei. încă o viaţă irosită..."
                         Ce-o să-i spună mîine dimineaţă tatălui său ? Bătrînul ar vrea
133
ca el să-şi ceară iertare, să-i caute sprijinul. Nu putea. Ar fi
însemnat să se recunoască vinovat .de ceva.
     Dimineaţă, tatăl său îl trezi. Andrei |Săiri repede din pat şi
rămaseră unul în faţa celuilalt, descumpăniţi amîndoi.
     —        Să-i scrii unchiului tău Gavril, .începu Sabin cu greutate.
Mi-a promis că are să se intereseze de situaţia ta. A vorbit cu
directorul liceului, cu domnul doctor Lucaci. A spus : „Dacă se
poate unge ceva la Bucureşti, am să ung“. Sînţ cuvintele lui.
Să-i scrii şi să-i mulţumeşti.
     —   Da, tată...
     —        Du-te liniştit... Dumnezeu să te călăuzească... Să fii cu-
minte.
     II sărută pe frunte, grăbit, şi plecă la serviciu.
     Mamă-sa îi dădu o mulţime de sfaturi: ce să spună bu-
nicăi, tuşei Emilia, îi explică în ce fel să aşeze geamantanele
în tren.
     —        Vin şi eu în curînd. O să fim împreună. Vorbeşte mult
cu Emilia. Şi ea e... nefericită... Şi nu fii îngrijorat. Tata a
spus că toate or să se aranjeze. Directorul ţine mult la tine.
     Lucian veni cu un ceas mai devreme. Sărută mîna Anei şi
rămase în mijlocul camerei mici, stingherit.
     —        Noi plecăm, spuse Andrei. Mai avem o droaie de lucruri
de pus la cale.
     Ca la fiecare despărţire, mamă-sa lăcrimă puţin şi Andrei
îi strînse la piept trupul firav, împuţinat.
     —        Să fii cuminte, Andi ! Să nu stai pe treptele trenului ! Ai
grijă de tine. Ţi-am pus şi oeva bani ide 'buzunar.
     —   Sărut mîna...
     Andrei înhăţă geamantanul mare, legat cu sfoară, fiindcă
balamalele ruginite nu mai erau bune de nimic şi ieşi pe poartă,
împreună cu Lucian.
     —   Nu vrei să-ţi ajut ? îl întreba acesta la fiecare zece paşi.
     —   Nu... lasă...
     Trecură prin parcul scormonit de bombe. Pomii frînţi, spin-
tecaţi, întindeau crengi albe, fără coajă. Băncile, sfărîmate, erau
împrăştiate în toate părţile împreună cu bucăţi de cărămizi,
mormane de moloz, ghemotoace de hîrtie. Cartierul gării era
pustiu. Locatarii se mutaseră, numai cei care n-aveau unde
merge îşi înjghebaseră din rămăşiţe un fel de şoproane în care
trăiau cîte două sau trei familii la un loc, găteau, mîncau şi
dormeau.
134
     Toate acestea i se păreau acum lui Lucian atît de obişnuite
— fusese de vreo cîteva ori să vadă cartierul după bombarda-
ment — ca şi cum războiul ar fi trecut pe aici de ani de zile,
îăsînd în urma lui ruinele acestea.
     —        Uite, aici am căzut eu în praf, arătă cu vîrful ghetei An-
dreii. Atunci .am crezut că s-ia sfiUiişit. Era o căldură năprasnică.
     Piaţa din faţa gării fusese curăţată şi clădirea îşi înălţa
pereţii negri şi orbitele goale ale ferestrelor, grinzile arse şi
fierăria încîlcită ca un schelet despuiat de carne. In sala de aş-
teptare, care nu mai avea acoperiş, mulţimea era trîntită pe jos,
ţăranii mîncau pîine şi slănină ardeiată, cîţiva soldaţi în ţinută
de campanie, cu raniţele burduşite, cu arme şi căşti, dormeau sfo-
răind. Andrei îşi scoase bilet şi ieşiră amîndoi pe peronul gării.
Cărămizile frigeau şi peste tot plutea un miros greu de incendiu
stins, de murdărie şi de closete desfundate. „Ce loc propice
pentru o despărţire!“ constată Lucian deziluzionat.
     Andrei puse geamantanul şi se aşeză deasupra, făcîndu-i
loc lui Lucian isă vină lingă el.
     —        Să sperăm că trenul n-are să întîrzie, ce zici ? Lucian
tăcu. Dacă Andrei pleca, toate îi erau indiferente.
     Pe o linie lăturalnică era tras un tren german. Soldaţii, în
zdrenţe — veneau probabil de pe firont, în refacere — nu mai
semănau cu trupele elegante şi războinice care trecuseră prin
oraş acum cîţiva ani.. Uniformele atîrnau în ciucuri; un feldwe-
bel tînăr, blond, slab şi cu ochelari păşea caraghios cu cizmele
largi, rupte. Păreau cu toţii abătuţi. îşi cărau apă cu găleţi şi
se spălau pe rîrud: cîţiva, aişezîndu-şi oglinjoarele pe treptele
vagoanelor, se râdeau, alţii rătăceau fără rost printre linii, pri-
vind gara dărîmată cu ochi apatici, ca pe un spectacol de multă
vreme familiar.
     —   Ii vezi ? zise Andrei. Sfîrşit...
     —        Sărmanii, clătină din cap Lucian. Apoi, comentă, încer-
cînd să înlăture echivocul: Ca oameni, mă gîndesc... De unde
vin ? Unde se duc ? Ce-i aşteaptă acasă ? Poate mulţi visează
liniştea căminului, imaginea pe care şi-au făcut-o despre casă
în groaza bătăliei...
     —   Ce-au căutat, au.
     Pufăind, încărcat pînă la refuz cu precupeţe, ţărani cu coase
care se duceau să lucreze în satele mai bogate, soldaţi, ofiţeri
inferiori veniţi în concediu, trenul intră în gară. Andrei îl sărută
135
repede pe Lucian şi sări din mers pe scara unui vagon. Peste
o clipă îşi scoase pe igeaim capul ou părul 'burzuluit:
      —  E în regulă! Am găsit loc dulapului meu. Asta e tot...
      —       Andrei! Lui Lucian cuvintele i se îngrămădeau pe buze:
Auzi ? Să-mi scrii. Să nu uiţi. Avem atîtea, atîtea lucruri să ne
spunem... O să-ţi dai seama de asta. Eu sînt aici încă o săptă-
mînă. Am să te anunţ unde vom sta la Moneasa. Şi... dacă-ţi
schimbi ideea, poţi să vii, adică... te rog să vii. Promiţi ?
      —  Da, făcu Andrei generos.
      Lucian zîmbi sceptic în timp ce trenul se punea în mişcare.
Andrei îşi scoase batista şi o flutură intenţionat exagerat. Lu-
cian avea o înfăţişare caraghioasă, care-1 mişcă.
      —       Am să-ţi scriu! îi strigă de la geam. Mult de tot, zeci
de pagini... Ca odinioară...
      Aplecat pe geamul vagonului, Andrei privi multă vreme si-
lueta din ce în ce mai mică a lui    Lucian, care-i făcea   semne,
apoi, uşurat, se aşeză pe colţul     unei  banchete alături de   un
soldat care dormea cu capul lăsat pe spate şi gura căscată.
      Lucian rămase multă vreme pe peron. Trenul nu se mai ve-
dea decât ca o rimă şerpuind pe la marginea oraşului, apoi o co-
titură îl răpi vederii şi fumul lui gros, negricios, se destrămă
deasupra gării nu mai rămăsese din el   decît o pîclă.
      îşi simţea inima grea; ar fi   vrut să fie cu Andrei,  în va-
gonul ticsit, mirosind a vopsea încinsă de soare, a transpiraţie,
a fum de tutun tare. închise ochii şi-i simţi umezi. încercă să
reţină imaginea lui Andrei: faţa îngustă, arsă de soare, ochii
verzi cu o lumină intensă, tăioasă, fruntea înaltă, bronzată şi
şuviţele moi de păr negru. Acum ,nu mai avea nici un rost să
se întrebe, ca de atîtea ori: „Ce mă atrage la el ? De ce pre-
zenţa lui e aşa de liniştitoare ?“, ci numai să nu-1 uite ; să treacă
pe planul doi asperităţile lui Andrei, noul aspect aii relaţiilor lor
şi să rămînă numai împlinirea pe care-o Încercase de atîtea ori,
sentimentul că prietenia lor era lucrul cel mai frumos şi mai
curat din viaţa lui. Dar acum nu stăruia în el decît sentimentul
singurătăţii sale iremediabile, neînţelese şi ascunse tuturor, ca
o gelozie. Va merge acasă, se va încuia în camera lui, unde era
mult soare şi va începe să citească.
      La trei îl vor chema la masă, tata îl va întreba cu ce şi-a
petrecut ziua, mama-i va spune cu mîndrie: „A studiat", şi-n
toate astea, oricît de ridicole şi stupide i s-ar părea lui Andrei,
136
se ascunde o linişte şi o anumită împăcare, siguranţa zilei de
mîine, ca şi cum dragostea, mîndria şi admiraţia părinţilor s-ar
materializa în juirul tău, imperceptibile, dar mereu prezente.
     Un soldat german în cămaşă trecu pe lîngă el, fluierînd
mecanic „Lili Marlen.“ Lucian privi în urma lui : era un băie-
ţandru, de cel mult optsprezece ani. Se întrebă : „Oare ce-o să
fim, oare unde-o să ajungem, eu, Andrei şi toată lumea, peste
zece ani ? Termenul era atît de departe, aproape de nerealizat,
aşa cum existenţa lui Mihai Viteazul — de pildă — i .se părea,
omeneşte, neverosimilă.
     Abătut, transpirat şi foarte trist porni încet .spire casă.
     Drumul -pînă la Lunca dura două ceasuri cu personalul.
Odinioară, cînd era copil, lui Andrei i se părea nemăsurat dş
lung, poate pentru că era nerăbdător să ajungă mai repede.
Urmărea goana stîlpilor de telegraf şi jocul ciudat — pe atunci
foarte misterios — al firelor care se lăsau şi se ridicau mereu.
Acum, tot timpul, Andrei citi fără să intre în vorbă cu nimeni,
înaintea gării unde trebuia să coboare îşi duse geamantanul pe
culoar. Trei soldaţi vorbeau în şoaptă :
     —   Pândele a şters putina. E mai deştept ca noi.
     —        Taci, mă, se burzului un caporal ţigănos. Glonţul te
curăţă.
     —        Parcă pe front nu-i totuna ! Pentru, noi, crucea mă-si
totuna-i! Numai să...
     Andrei coborî din mersul trenului. Gara mică, din scînduri
vopsite alb, scorojite de soare, salcîmii prăfuiţi, ifîntîna cu iroată,
bibilicile şefului de gară, vagoanele de marfă uitate pe linie,
toate erau aici. Şi departe, ca o linie albă, satul.
   Dar nu scăpă aşa de uşor. Domnul Turculeţ, şeful gării, se
repezi la el, îi strînse mîinile, se bucură că-1 vede, apoi, clipind
din ochi, declară: „Kaputt!“ Andrei trebui să asculte aprecie-
rile lui strategice, ultimile ştiri de la radio Londra, apoi fu in-
vitat în casă, ca s-o vadă pe Liviuţa.
     —        Insistez să vii, bem o bere scoasă din fîntînă. Ştii, i-arn
cumpărat Liviuţei un pian... Are un talent 1 Cîntă simfonii şi
opere, dar mie nu-mi place decît d-alea d-ale noastre: „Ian-
cule tare, bravule mare, cu noi să fii !“
     Toate astea erau caraghioase, dar şi liniştitoare. Baia de
platitudine, sau poate auritul drum de mijloc... Domnul Turcu-
leţ turuia fără încetare: povestea cîte nu fac el şi nevasta, pen-
137
truJLiviuţa, ca ea să fie înzestrată: aveau vreo treizeci şi cinci
de iugăre de pămînt, îngrăşau eîrduri de raţe pe care le trimi-
teau Ta oiraş, fără taxă, cu vagonul C.F.R., ţineau patru porci
şi o scroafă de prăsilă, umblau în zdrenţe, dar erau fericiţi cînd
o vedeau pe Liviuţa coborînd din vagonul de clasa I-a (avea
permis) păşind graţioasă peste linii.
      Fata era încrezută, proastă. Domnul Turculeţ o arăta mu-
safirilor ca pe un bibelou : „îngeraşul meu, spune te rog poe-
zeaua aceea, pe franţuzeşte.'* După fasonurile de rigoare, Li-
viuţa recita pe nas:
            Deux muleis cheminaient, l’uti d'avoine chargi,
            L’autre portant l’argent de la gabelle...1
      De cînd îi (luase plain, o implora ou aceleaşi tremoluri
paterne:
      — Cîntă, scumpeteo, din Moţe.rt, ăla... Neamţ, neamţ, dar
artist!
      După ce Liviuţa, care se gătise între timp, veni, domnul
Tuirculeţ îi lăsă singuri, retrăgîndu-se discret. Ea vorbi tot
timpul afectat, ducîndu-şi mîinile la gît, ca o actriţă cu nervi,
dar Andrei n-o auzi ce spune. Prin perdeaua subţire, afară, to-
tul era auriu şi departe. Liviuţa îl întrebă ceva, el răspunse „da"
şi zîmbi. Fata se aşeză la pian. Andrei tresări: aceeaşi bucată
i-o cîntase odată Sonia. Melodia, aşa cum o auzise atunci, des-
făşură în el o dezolată blîndeţe, o înţelegătoare renunţare. Liviu-
ţa cînta chinuit, greşea acordurile, ţistuia supărată. „Şi cu Sonia
am greşit, se gîndi Andrei. Aşteptam de la ea nu ştiu ce... prostii
care nu se -întâmplă decît în cărţi. Şi poate, dacă aş fi înţeles-o,
multe ar fi fost mai simple, mai uşor de suportat". O rugă pe
Liviuţa să mai cînte. Şi totuşi, lucrarea aceea a fost, într-un
sens, o eliberare. I se părea că înainte împlinise doar nişte con-
venţii, ca şi cum ar fi jucat teatru. Nu trebuia să se mai gîn-
deaseă la trecut.
      Se ridică repede, îşi luă rămas bun de la Liviuţa, uluită,
şi ieşi. Coborî prin iazul secat şi o luă de-a curmezişul cîmpului.
      Era cald, ciulinii şi scaieţii de pe marginea drumului nu se
clătinau. Tremurau numai zările străvezii. Mirosea a pămînt în-
cins, a ierburi perpelite. Andrei merse multă vreme, păşind cu
      1 Doi catîri mergeau, unul încărcat cu ovăz, altul purtînd baaii im-
pozitului pe sare...
138
un fel de bucurie, pînă ajunse la şoseaua mărginită de duzi bă-
trîni, prăfuiţi.
     După un cot se ivi satul înecat în verdeaţa prunilor şi sal-
cîmilor. Deasupra lor răsăreau crestele pletoase ale castanilor
din curtea bisericii şi turnul ei subţire ca un gît de barză.
     Ac 2 S3...

CAPITOLUL VII
     Ca de fiecare dată cînd venea la ţară, Andrei trebui să po-
vestească bunicăi şi mătuşei sale, din fir în păr, tot ce se pe-
trece la oiraş. Bătrîna, ghemuită lingă cuptorul din bucătărie,
dădea din cap, îngîndurată, şi la urmă, ori despre ce ar fi vor-
bit Andrei, spunea :
     — Da, se strică vremurile...
     Mătuşa Emilia, o femeie măruntă, sprintenă şi copilăroasă,
îl prevenise:
     —       Scumpule, să nu spui bunicăi de nenorocirea ce te-a
ajuns. Eu te înţeleg, dragă. Le stăteai în cale, voiau să se scape
de tine. Dar lasă... atîta timp cît trăim noi, n-avea nici o grijă.
     Andrei zîmbea încurcat. Mătuşa Emilia credea că la liceu
premianţii trebuiau să fie în mod obligatoriu copiii notabilităţi-
lor : ai generalilor, avocaţilor, inginerilor. Faptul că Andrei le-o
luase înainte îi înfuriase, desigur, şi au profitat de cel mai mic
prilej ca să-l înfunde. Dar bunica nu le poate înţelege astea.
Ea crede că omul muncitor şi harnic trebuie să ajungă la bu-
năstare, oricum, iar dacă nu izbuteşte, înseamnă că el e de
vină şi nu plăteşte două parale. Credinţa asta n-o părăsise nicio-
dată. In tinereţe, după ce i se întorsese bărbatul din armată, de
la husari, plecaseră amîndoi în Ungaria, goniţi de-o sărăcie
cumplită. Aici Mihai Moţ avea un frate, om de încredere a unui
cupeţ jidov. Acesta-i găsi un loc de sămăd'ău la moşia grofului
Bornemisza. Munciseră pe brînci, amîndoi, adunînd ban cu ban.
Voiau să se întoarcă acasă, să-şi cumpere pămînt, să fie fruntea.
Cu vremea, Mihai ajunse omul de încredere al grofului, dar
grija casei şi a agoniselii era în spinarea Anei. A venit apoi
războiul, unde li s-a prăpădit un fecior, Todor, apoi revoluţia şi
inflaţia şi s-au întors tot atît de săraci pe cum plecaseră.
     —       Noi am fost de vină, spunea însă bunica. N-am avut co-
rajie să băgăm banii în pămînt, acolo. Pămîntu-i pămînt, ori-
şiunde. Banii de azi n-au preţ. Is hîrtie, făcută să înceluie oa-
meni. Numai noi am fost de vină.
     Acum, la şaptezeci şi cinci de ani, bunica muncea neobo-
sită, îngrijind de gospodăria Emiliei. Ii era ruşine cînd era bol-
navă şi n-ar fi spus nimănui că o doare ceva. Ginere-său, George,
tatăl lui Dan, dispăruse la Stalingrad; numai bunica o putuse
îmbărbăta pe Emilia în ceasurile acelea groaznice cînd primise
vestea :
     —       Nu te lăsa, Emilie. Dacă-i om, are să vie înapoi. Tu
îngrijeşte-te de casă, de avut, să-i pară bine cînd s-o întoarce.
     Din poveştile mamei sale, Andrei încerca să şi-o închipuie
pe bunica tînără, o femeie neobosită, despotică, hotărînd nestră-
mutată vieţile copiilor. Avusese o singură slăbiciune, Pavel, fiul
ei cel mai mic. II născuse la cincizeci de ani şi-şi revărsase asu-
pra lui, în ascuns, o dragoste fără firîu. II lăsase să facă orice ;
nu-şi drămuise banii. Copilul ajunse un stricat, fu dat afară din
toate şcolile şi, într-un tîrziu, intră muncitor la fabrică. Era
chefliu şi ca să poată plăti de băut nenumăraţilor prieteni îşi
142
vindea şi hainele de .pe el. Fără să zică un cuvânt, bătrîna îi
trimitea alţi bani. Ca şî cum ar fi fost surdă, nu auzea repro-
şurile Emiliei. Şi la treizeci de ani, Pavel rămăsese cu minte de
copil. Andrei şi Dan îl iubeau la nebunie, deoarece ise potrivea
la toate copilăriile lor. Pe urmă fu dus pe front şi în ’43 veni
vestea că sergentul Moţ Pavel căzuse la Nalcik. Era într-o vară,
nepoţii erau acasă. Izbucniră în hohote de plâns, numai bătrîna
stătea ţeapănă în capul mesei. De la o vreme, spuse:
     —       Dumnezeu să-l hodinească. Haideţi să mîneăm, că se
răceşte zama.
     Emilia, indignată, strigă printre lacrimi:
     —  Doamne, mamă, numai la stomac ţi-e gîndul!
    Bunica zîmbi ciudat:
     —       Nici aşa nu-1 mai înviem. Dumnezeu să-l ierte. Amin.
Şi se duse să se culce.
     —       Tot aşa a făcut şi cînd a murit tata, povesti Emilia.
Eram acasă, în locuinţa cea veche. Tata suferea cu inima, a murit
subit. Mama a trimis după soră-sa, l-au spălat, l-au îmbrăcat,
au aprins lumânările şi numai după aceea a venit la noi. „Seu-
laţi-vă, prunci, că au murit tată-vost.“ E o femeie fără inimă.
     Dar gîndindu-se la toate astea, Andrei îşi spuse că poate
era vorba de altceva, mult mai adînc şi de neînţeles: o înţelep-
ciune venită de undeva, din adâncuri, ca o sevă. Acum, la bătrâ-
neţe, bunica ştia asta : viaţa e aşa cum e, trebuie însă trăită.
O spunea chiar, atunci cînd fetele o rugau să se mai odihnească.
     —       Omul trebuie să trudească pînă-i vine ceasul. Apoi se
poate hodini în veci.
     Deşi mergea în fiecare duminică la biserică, bătrîna credea
într-un dumnezeu ciudat, căruia trebuie să i te rogi ca să nu-ţi
facă rău. Posturile nu le ţinea, pentru că nu putea pricepe la ce
folosesc, afară de faptul că, după prea mult ajunat, plugarii se
betegesc de gălbenare.
     Numai seara bunica ieşea în grădiniţa din faţa şcolii şi
privirile-i alunecau departe, spre dolma Teuzului. Cînd trecea
cîte-o văduvă, o oprea şi o grăia:
     —  Al tău, Lucreaţă, o murit la Italia ?
     —  Nu, nană Ană, la Rusia.
     —       Aşa... Şi eu am pierdut doi, tot acolo. Unul în ’ 14, celă-
lalt mai an.
     Odată, Andrei o întrebă la ce se gîndeşte şi bătrîna, ca şi
cum s-ar fi trezit din vis, se scutură:
143
     —        Iacă, dragă, la multe. Anu’ aista o fi grîu mult, om
umple podul. Ne-a feri dumnezeu de foamete. Să vă văd pe voi
mari, aşezaţi. II povăţui: Vorbeşte tu cu fata şefului din gară.
Treizeci şi cinci de iugăre îi dă tată-său şi haine şi zongoră. Or
fost pe la noi, mai în primăvară. Fata-i aşezată şi-şi ştie lungul
nasului.
     Andrei se silea să nu pufnească în rîs.
     Da, aici toate lucrurile erau aşezate, se desfăşurau după
uni tipic irînduit de veacuri. Dragostea venea după căsătorie,
sau poate că oamenii nici nu ştiau ce-i dragostea. îşi am iuţi
nişte versuri :
            Eu cred că veşnicia s-a născut la sat,
            Aici orice gînd e mai încet...
     De pildă, mătuşa Emilia. S-a căsătorit tînără, şi-a înteme-
iat gospodăria. Au cumpărat pămînt, aveau sesia şcolară. In
fiecare an vindeau optzeci-nouăzeci de măji de grîu. Unchiul
George era un om liniştit, închis în sine : avea o bibliotecă plină
cu cărţi de pedagogie, îşi iubea meseria. De sărbători se întîl-
neau toate notabilităţile, femeile discutau despre cele mai avan-
tajoase reţete de prăjituri, bărbaţii jucau cărţi la cincizeci de
bani mizai, beau bere scoasă din fîntînă, copiii ţipau afară, în
ogradă. Viaţa trecea la adăpost de orice nelinişte. Iar după răz-
boi, cei care vor scăpa se vor întoarce şi vor lua totul de unde
l-au lăsat. Morţii vor fi uitaţi.
     Mătuşa Emilia îi povesti cîte griji avea cu şcoala; după
plecarea lui George, ea gira direcţia. Inspectorii o apreciau,
fu lăudată în „Monitorul şcolar“ şi satul se mîndrea cu ea : „Ca
un bărbat, aşa le ştie pe toate. Samănă cu nana Ană.“ Numai Cor-
diş, feciorul unui vecin, ajuns învăţător, o bîrfea în toate părţile.
Umbla să ajungă director. Nu-1 putuse suferi niciodată pe
George Teodorescu, un. „regăţean“, o venitură.
     —        Nu-i e ruşine, vorbea indignată Emilia. După ce a scă-
pat de front, umblă cu intrigi. Ştie toată lumea că s-a împuşcat
singur în mină, neobrăzatul!
     Andrei o asculta atent, o aproba. Emilia îl săruta şi spu-
nea, privind spre Dan, care citea tolănit pe un .pătuţ de lemn :
     —        Bine că mai vede cineva cît mă chinuiesc. Că din par-
tea lui Dan...
     —        Văd, mamă, cum să nu văd1, spunea Dan moale. Te
admir din toate puterile mele.
     —   Copil fără inimă...
144
     După câteva ceasuri de la venire, lui Andrei i se părea că e
de foarte multă vreme aici. Ieşi în curtea măturată, apoi trecu,
în ogradă. Venea de fiecare dată aici şi, cu ochii închişi, în-
cerca să regăsească ceva din farmecul copilăriei. Toate erau
aşa cum le ştia, doar mult mai mici. Revăzu salcia uscată între
crengile căreia îşi făcuse odinioară un cuib, unde se ascundea
ceasuri întregi cu o carte în mînă, răstoaca năpădită de bu-
ruienile care dospeau în nămolul gros. Se gîndi la copilăria lor,
cu oarecare oboseală. Apoi se scutură : „La dracu ! Iar devenim:
sentimentali ?“
     —        Andrei ! se auzi strigat din ograda cealaltă de dincolo de
răstoacă. Andrei ! Cînd ai venit ? Treci repede dincoace, că
avem o mulţime de lucruri să ne spunem.
     Zîmbi, reounoscîndu-1 pe părintele Scarlat. Stătea în soare,
cu capul descoperit şi părul negru albăstrui curgîndu-i în şu-
viţe buclate pe faţă. Cu o mînă îşi mîngîia mustăcioara nea grav
uleioasă şi cu cealaltă îşi ţinea pantalonii. Purta un veston mi-
litar, de campanie, cu trese de căpitan. Cînd Andrei trecu albia
întărită de secetă, se repezj în întîmpinarea lui, îi scutură mînay
apoi, sticlindu-şi dinţii albi, începu să rîdă cu hohote :
     —        închipuieşte-ţi, domnule, am scăpat! N-ai să crezi, dar
aşa e: am scăpa-t ! M-am prezentat în faţa comisiei... Ştii ce
înseamnă o comisie militară acuma ? Habar n-ai. Am intrat şr
mi-am compus o figură răvăşită. Colonelul m-a privit bănuitor.
„Mama ta, am -gîndit eu!“ Şi în clipa următoare m-am năpustit
asupra lui şi am început să prind muşte. M-au clasat. Inchi-
puie-ţi, au spus că „n-u mă bucur de integritatea facultăţilor
mele mintalei.. Aşa că, felici-tă-mă : am scăpat!
     —   Mă bucur, făcu Andrei, silindu-se să nu irîdă.
     —        Şi eu ! Scarliat se întoarse şi începu să zbiere: Laboooş E
Laboooş !
     —        Ce-ţi mai trebuieşte ? se auzi din coridorul casei un glas
gros, amărît.
     —        Scoate imediat din fîntînă trei sticle cu bere. A venit
Andrei... Da’ mişcă-te odată, nu mai sta, ia te uită ! Un, doi...
     —        Mişca-m-oi... Mişca-m-oi, dacă m-o bătut dumnezeu şi:
mi-o luat minţile. Oh, crucile din cimitir !
     Suflînd şi asudî.nd, îşi -făcu apariţia Laboş. Eira un om' gras;
roşu la faţă, cu o mustaţă groasă ca un fuior. Părea numai de
cincizeci-şaizeci de ani, deşi avea peste şaptezeci. Strînse
mîna lui Andrei, îl întrebă ce mai fac părinţii, apoi, clipind‘■din?
%0 - Străinul
145
ochi către Scarlat, făcu un gest cu mîna la tîmplă, cum că gi-
nere-său ar fi într-o doagă.
     în timp ce Scarlat se duse în casă, s-o roage pe nevastă-sa
să pregătească o gustare, Andrei se gîndi, amuzat, la drama
bătrînului Laboş.
     Acesta avea o fată, Catiţa, care trăise un timp cu un plu-
tonier de jandarmii însurat şi ou. doi copii, apoi Laiboş o mărită
cu Teodor Scarlat, băiatul celui mai sărac om din sat. Povesteau
babele că atunci cînd murise bătrînul Scarlat, o puzderie de
păduchii au' ieşit de pe el şi au început isă fugă prin casă. Scar-
lat era băiat frumos şi Laboş, oare avea cîrciiumă şi pămînt, îl
ţinu la teologie, la Cernăuţi. îşi blestemă însă şi ceasul cînd
îi trebuise (ginere popă, deoarece Searliat, după părerea tuturor,
ou era în toate minţite. îndată după nuntă vîmdu doi noateni
— o minunăţie — graşi ca pepenele, şi cu banii luaţi îşi tipări
un volum de predici eretice. Exemplarele, vreo cinci sute, stă-
teau şi acum în pod şi le rodeau şoarecii. Pe Laboş fu cît pe
ce să-l lovească guta. Plînse după noateni, ca după mort, dar
ce să-i spună părintelui? El era domn şi domnii-s bolunzi. Ajun-
slase de rîsul satului. Toată lumea povestea cum noaptea, cînd
îi trebuia isă meargă afară, părintele îl scula pe soc.ru din somn
să vină cu el, deoarece (Scarlat avea fobia întunericului. Laboş,
desculţ, în cămaşă de noapte, cu pîntecele revărsat, stătea cu
lămpaşul ridicat şi-l .ruga :
     —        Da’ mai .gata odată, părinte, păntru numele lui Cristos,
că mă ia diavolul de frig... Bată-1 bată dumnezeu, — vorbea el
cuiva nevăzut, iacă ce mă pune să fac, eu, om bătirîn (An-
drei stătuse cîndva cu Dan la pîndă, o noapte întreagă, să vadă
scena asta).
     Din cînd în cînd, părintelui îi veneau „idei“. Atunci se
plimba' prin toată casa, ca un nebun, turzucîndu-şi părul şi vor-
bind fără şir. (Nimeni n-avea voie să răsufle, toţi trtebuiau să
umble în vînfuil picioarelor. Atunci Laboş se ducea în grajd1 şi
se culca, ipe ifîin, să moară. La masă, Scarlat îl dăscălea cum
să mănîmoe:
     —       Nu sorpoti zama aia, tată, ce 'dracu, mi se bulversează
stomacul!
     —       Bătu-tu-m-aiu (dumnezeu pie mine, — se întorcea Laboş
spre nevastă-sa, ‘o femeie slabă, oare-şi ducea de ani .de zile
tuberculoza pe picioare, — nici muica nu mai ştiu acum la bă-
146
trîneţe... N.u-s bum dacît să-l duc la budă, fente-mi dumnezeu
păcatele.
     —   Tiaci, -Ioane ! îi poruncea Lăbăşoaia. Dumnealui îi domn.
     Liaboş umblase cu tot felul de plocoane pe la episcopie,
doar-doar 1)1 vor numi pe ginere-său popă paroh în sat. Gînd
îşi ajunsfe ţelul ,şi Scarlat fu numit preot al doilea pîină la pen-
sionarea părintelui Pinterdu, bucuria lui Laboş — care, cu toate
astea, era mîndru că e socru de popă — mu ţinu mult, fiindcă
în prima duminică, la slujbă, Scarlat se bătu cu cantorul, pe
caire-1 lovi cu cădelniţa în cap, deoarece nu cînta pe placul lui,
şi-l înjură de mamă pfe bătrînul Pdniteriu, ou voce tare, îrncît
toată biserica înlemni de spaimă. Plîngînd, părintele Pinteriu
fugi din biserică, în odăjdii, şi Scarlat, ieşind din altar, le spuse
mirenilor :
     —        Gata ! Mergeţi acasă ! Destul v-a fost şi cu slujba. Hai,
m arş !
     Oamenii se plînseră 'episcopului. Laboş nu izbutise să-i îm-
buneze ; Scarlat fu trimis într-un sat de munte, unde se purtă în
aşa fel, că abia scăpă cu pielea megăurită. De atunci spunea
tuturor că el e persecutat, că episcopul îl invidiază şi că, nu
peste mult, are să le arate el tuturor ce poate. Se hotărî să se
Laică preot militar (grad, ordonanţă, situaţie socială), dar în
ziua în care îşi primi gradele, izbucni războiul şi fu trimis pe
front. Veni în concediu în ’43, nebun de-a binelea. Se trezea
noaptea urlînd, părîndu-i-se că au intrat partizani în casă şi vor
să-i tale beregata. Laboş îi spuse Catiţei :
     —        Măi fată, eu zic că să-l băgăm într-o casă de bolunzi,
doar or face bm din el.
     Ea îl înjură, îl blestemă şi voi să se arunce în fîntînă. Cînd
se Isprăvi concediul, Scarlat se culcă îin mijlocul drumului şi
trebuiră să-l ducă cu forţa la gară. Era în acelaşi regiment cu
Pa vel şi acesta povesti cum, după o luptă, cînd trebuiau să în-
groape morţii, fură surprinşi de un bombardament de artilerie.
Scairlat, în odăjdii, se aruncă într-o groapă proaspăt săpată,
împinse mortul deasupra lui şi nu mad voi să iasă de acolo nici
după ce obuzele încetaseră de mult să mai cadă.
     Şi ou toate astea, Scarlat era un om cult, citise mult şi
cînd era în toane bune putea spune lucruri 'interesante. An-
drei îl văzu venind ou o tavă, pe care Lucreţia pusese slănină
tăiată mărunt şi castraveciori muraţi. In mina cealaltă ţinea
trei sticlle de bere.
10*
147
      Se «aşezară în şopron :
      —       Ge-aţi im.aii .scris ? întrebă Andrei, curios. (Părintele
Scarlat lucra la. un apocalips modern).
      —       Inter arma silent musae!1 declară Scarliat, scobindu-se
în nas.
      Deodată se aplecă spre el .misterios şi, hoilbîindu-şi ochii, îi
şopti :
      —        Andrei... sfîrşituî... Tu ştii că eu nu sînt religios. Dracu,
popia, dumnezeu — prostii toate astea. Am recitit însă în ultima
vreme Apocalipsul Sfîntului Apostol Ioan... Spun „sfîmt‘\ aşa,
din obişnuinţă... Ascultă aici: apostolul era nebun de legat,
îmi pare foarte bine că ai venit. Cui să-i dezvălui asemenea des-
coperiri ? Lui Laboş, Ecaterinei ? E o femeie bună, dar femeie.
Ascuttă-imă bine, Ioan era nebun şi, ca toţi nebunii, vizionar...
Am citit şi spaima morţii, a unei morţi totale, definitive, moar-
tea unea şi a societăţii, a lumii, a tuturor, m-a cuprins... Zîmbi
şters : Ecaterina nu vrea să înţeleagă... Zice : „Eşti obosit, Tu-
doriţă, culcă-te, puiule...“ Aşa mă alintă... Dar apostolul acesta,
mai mare decît Gristos, era un nebun. Ştii doar că în Orient
nebunii sînt respectaţi... Şi paginile lui... tulburătoare... închise
ochii o clipă. Recită : „Şi rn-am uitat şi tată un cal vînăt, şi
numele celui ce călărea pe el era moartea. Şi iadul se ţinea
după el şi li s-ia dat putere peste a patra parte a pământului, ca
să ucidă cu sabie, şi cu foamete, şi cu moarte, şi cu fiarele de
pre pămînt“...
      Andrei se stăpîni la timp ca să nu zîmbească.
      Scarlat urmă aţîţat:
      —        Sau mai departe, sînt sigur că tu înţelegi : „Şi numele
stelei se cheamă Absiinthos, şi a treia parte din ape s-a făcut
ca pelinul, şi mulţi din oameni au murit din pricina apelor, pen-
tru că se făcuseră -amare"... Serv^eşte-te din berea asta pînă nu
se încălzeşte şi ascultă, ascultă-mă. Eu am avut, citind apoca-
lipsul, multe revelaţii... „Iar numele fiarei este şase sute şaizeci
şi şa,se...“
      —       Asfea-s nişte prostii fără margini, dădu din mînă An-
drei, enervat.
      Se aştepta la o ieşire a lui Scarlat, dar acesta îi zîmbi prie-
teneşte :
      —   Tu nu poţi să înţelegi încă, nu poţi... îmi pare bine că
     1 în mijlocul armelor, muzele tac 1
148
ai venit, căci am să te imiţiez pre tine. Andrei ! Transcenden-
talul, nu uita !
     —       Ce mai e nou prin sat ? întrebă Andrei, ca să schimbe
vorba.
     —        Prim isiait ? Părintele Scarfat bîrfi cu plăceri : nimic, ju-
căm cărţi, popa cel tînăr e un trişor, l-am prins ialaltăieri sco-
ţînd un valet din mînecă şi i-iam dat cu sticla de sifon în cap.
Azi dimineaţă a fost pe aici. Ne-am împăcat. Are capul' ban-
dajat, nu-i însă nimic... Notărăşiţa e femeie -cinstită de cînd
,au plecat învăţătorii ple front, Sata-i creşte şi aşteaptă să ca-
pete sămînţă din partea bărbătească, adăugă el cu ironie, ca
întotdeauna cînd folosea accente biblice. Iar eu pentru servi-
ciile de pe front, cred că -am fost decorat cu „Steaua Romîniei“.
Nu-s încă sigur. B-ine că am scăpat.
     Andrei se ridică.
     —       Acuma eu trebuie să plec... Ştiţi cum e cînd vii în sat.
Te duci la toată lumea.
     —       Ştiu, spuse Scarlat scurt, trăgîndu-şi pantalonii care-i
cădeau mereu.
     —       Nu uita muntele fiarei : 666, e foarte important. Medi-
tează !
     Andrei se grăbi să plece. Laboş, cair-e stătea pe laviţa din faţa
casei, îl opri :
     —       Tulvai, Andrei, îi spuse (erau un fel de rude îndepărtate)
da’ ce ştii vorbi cu el ! ? Că amu şi-a răsîpit şi puţina minte
ce-o mai avea... Mă bagă în gro-apă, înainte de vreme. Nu mai
am stare şi alinare. Stă cu şerblea în mijlocul odăii, zice că se
teme să se ducă rfară, că-s partizani, cine-or mai fi şi aceia,
trăsnbască-i dumnezeu diin seninul ceriului ! Toată cas-a pute ca
o clozetă. Nici nu se mai spală, da’ de rnîncat, se-ndoapă ca
marh-a... Amare păcate plătesc, nu l-o putut lua dra,cu-.acolo în
Sinistria. Mai vorbiţi cu el, poate vine la omenie... Acuma mă
pune pe drumuri să cumpăr, de unde-oi şti, puşcă... Laboş îşi
făcu cruce. D-acă mai ţine aşa, un ain, eu mi-s gata.
     —   S;pude-:mi cev-a noutăţi, îl rugă Andrei.
     —       Ia, năcazuri. Oamenii nu îmcăp unul de altul. S-o bă-
gat dracu-m ei, eu -aşa cred. Tr.ii popi avem în sat, niciunul nu
se suferă, s-ar bea într-o lingură de apă... Iară plugarii îs po-
topiţi. Ce s-aude în oraş? Găta-s-a războiul odată, că nu mai
putem...
149
      —  Are isă >se (gate, spuse Andrei, părăs'iindu-1.
      Umblă toată ziua prin sat, străbătu uliţele prăfuite, se urcă
pe dolma ide unde se vedea -pusta pînă departe. Dar în afară de
cîteva locuri cunoscute, de care se legau amintirile lui, totul i
se păru nou şi unrît în lumina necruţătoare a soarelui. Gaisiele
mici, coşcovite, gardurile putrede, oamenii săraci şi împovăraţi
de griji.
      In seara .aceea, Aodirei şi Dan îşi luară amîndoi cîte o carte
şi începură isă citească. Dar lui Andrei rînduHie îi fujgeau din
faţa ochilor. Nervos, azvtîrli volumaşul şi se întoarse spire Dan
care întorcea metodic foaie cu foaie. înciudat, ca şi cum calmul
acesta air fi .ascuns o anumită înţelepciune care lui îi scăpa, An-
drei se sculă, făcu cîţiva paşi, apoi se aşeză ipe marginea patu-
lui.
      —   Măi Dan... Tu de aştepţii de ta viaţă ?
      Vărul său închise cartea, îşi scoase ochelarii, tuşi şi-l privi
curios.
      —   Ia te uită ce întrebare ! Vrei să stă-m de vorbă ?
      Deschise bufetul şi scoase o sticlă de vişinată. Rîse :
      —        Asta are să ne ajute mult... Bău şi-i întiinste sticla, în-
veselit : Cît de ciudaţi sîntem noi amîndoi, vere... Am copilărit
împreună şi... Eh ! îşi rîcîi el gîtlejul. Tu ştii că eu nu-s vorbă-
reţ. Dair... na ! Orice s-ar întîmpla, ,pbţi conta ipe mine... Expri-
mîndu-mă altfel, vreau să spun că nu eşti singur, asta-i! Trage
o duşcă.
      Mişcat, Andrei se întinse şi-i puse mîna pe creştet.
      —   Nu pierim noi, spuse fără voia lui.
      —        Puţin îmi pasă.. Cumva tot are .să fie. Vezi, sînt unele
axiome matematice... dar nu pot să exprim deea ce vreau.
      —        Cred că înţeleg, se încruntă Andrei. Dar oare viaţa e
matematică ? Şi soluţiile aşa de simple ? A-4-B-f-C ?
      —   Habar m-am, nu-s profet.
      Andrei gîndea lent, ca şi cum şi-ar fi cîntărit mintal fraza:
„Senzaţie de bîjbîială... înecat care caută un capăt de frînghie.
Preocupări false... False ? Nu ştiu. Proprii, îin orice caz. Nu poţi
spune : nu mai trebuie să gândesc aşa, ca şi cum ai închide un
robinet.u
      —   In fond ce vrei tu ? îl întrebă Dan.
      Andrei trase o duşcă şi vişinata tare i se sui la cap. TI
privi pe (Dan în ochi :
150
     —        Tu n-ai vrtea să înţelegi lumea asta, să creezi ceva, să
nu trăieşti aşa... de azi pe imîine ?
     —        Prostii... Desigur că aş vrea. Dar, deocamdată, ce ştiu
eu ? Să rezolv problemele ce mi se dau la teză, să spun corect:
Dans son oeuvre capitale, le Cid, Pierre Comeille... Adică ni-
mic. Am mai citit vreo şase sute de cărţi. Nu crezi că-i necin-
stit să vrei să faci lucruri mari cîmd ştii atît de puţin ?
     —        Adică... Anidrei îl privea ou ochii holbaţi. Niciodată nu
auzise lucruri atît de pline de hun simţ.
     Incîntat, Dan urmă :
     —        Mi-e greaţă de oamenii cade-şi închipuie că ei îs buri-
cul pămîntului. De pildă, la noi în clasă, o mulţime de ţipi vor
să fie ingineri. Se visează inventatori, ca Newton, ca Edison,
dar nu ştiu rezolva o integrală. Prea-i plină lumea asta de ase-
menea Indivizi. Uite, mie-mi place să muncesc, să...
     Andrei se sculă şi-l îm'brăţişă :
     —        Tu eşti un geniu, vere. Abia acuma te descopăr. Iţi mul-
ţumesc...
     —        N-ai de ce, făcu Dan, mărinimos. Ştiii ce ? Hai să luăm
sticla, ieşim pe geam în grădiniţă şi cînlăm. Vrei ?
     —   S-ia făcut.
     Stinseră lampa şi se strecurară pe geam, grijulii să nu facă
zgomot; se aşezară pe banca de sub tufia de lilieci şi începură
să cînte fals:
                       Cu pînza bărcii-ntinsăj
                       Aproape de-nserat...
     Pe urmă, 'beţi amîndbi, intrară pe geam şi adormiră în-
dată. Dimineaţă, Emilia nu-i trezi. „Dragii de ei, sînt obosiţi1*,
se gîndi emoţionată.
     Pe la zece, bunica veni în vîrful picioarelor şi-l scutură de
umăr pei Am driei:
     —        Scoală-te, puiule, o venit văru’ vost, Mitru, nepotul lui
fie-iertat moşu-tău. Zice că vrea să-ţi ceară un sfat.
     Se vedea că bunica era foarte mîndră.
     Bucuros, Andrei se îmlhrăcă. Mitru Moţ, vărul său de-a}
treilea, îi era prieten bun. Mai mare ca Andrei cu vreo nouă
ani, îi făcuse toate chefurile cînd era copiii, îl purtase prin pă-
dure, după pui de căprioară, se îmbrăoaseră amîmdoi „în stri-
goi“, să sperie babele satului şi fetele. De cînd Anditai plecase
151
la liceu, Miitru ara .din ce în ce mai sfios. Se însurase; acum
avea un copil de vreo şase iani.
      Cînd îl văzu, Andriei rămase uluit. Mitru îmbătrânise de-a
binelea. Obrajii ineraşi, sc-ofîlciţi, erau -pământii. Părul ne tuns
de imult i se scurgea în laţe ;pe gulerul boţit a;l cămăşii de câ-
nepă. Numai ochii mici şi aprinşi i se roteau mereu, ca la ve-
veriţe. Văzîndu-'l pe Andrei, dădu să se scoale în picioare, apoi
— aşa oum ştia că se cuvine — se interesă de sănătate, de pă-
rinţi, de şcoală.
      —   Care-i baiul, Mitrule ? întrebă Andrei.
      Mitru oftă. Souipă şi şterse binişor ou călcîiul.
      —        Baiurile-s ele multie, clătină din cap, posomorit. („Vor-
beşte ca bătrânii", se gîndi Andrei. Şi încerca să regăsească în
aceste trăsături ofilite faţa rumenă a flăcăului nebunatic de
altădată).
      —   Şi anume ?
      —   Sărăcia...
      Nu-i venea parcă fa în dumiri ă să vorbească. Scoase pacul
de tutun, rupse o foiţă dintr-un ziar îngălbenit, răsuci, aprinse,
pîoîi de câteva ori, apoi tuşi înecat.
      —   S-or pus cu carul pe mine, scrâşni el.
      —   Cine, Mitrule ?
      —        Ia, mai marii : notarăşul, primarul, casirul, jucuţăul,
toţi. Le stau ca paiu-n ochi...
      •— De ce ?
      —        Că nu-i ţuc în c... De aceea. Apoi, linlştindu-se, veni
spre Andrei: Am -venit să-mi da-i sfat, că ai şcoli multe... ştii
rânduielile... Taire m-am bucurat cînd am auzit că ai venit. Că
dumneata...
      —   Pe vremuri îmi spuneai tu, zîmhi Andrei, stânjenit.
      —        Ştie Mitru cum se cuvine să vorbească ! se -auzi -da -lingă
cuptor vocea uscată a bunicăi.
      —   Po-vesteşte-mi, Mitrule.
      —        Apoi, aşa a fost... Mai an, eu şi cu Floriţa -am lucrat la
Cloambeş. De plătit ne-o plătit, -să nu vorbesc cu păcat, Gloam-
ibeş... Lădoi, cum îl ciufuleşte lumea. Intr-o bună zi am fost ple-
cat la tîrg. Cînd vin, o aflu pe muiere plângând: — „Nu mă
mai duc la Lădoi", zice. „— De ce ?“ întreb eu. Tace. — „De
•ce nu meri, muiere ? -am strigat eu, că ierăm cam băut. Am ră-
dicat palma. Ge te fîţîi, eşti domnişoară ?“ Cu greu am scos
-din ea că Lădoi b vrut s-o ruşineze în grajd. Atunci mie mi
152
.s-o sculat părul în creştetul capului. M-am luat şi m-am dus la
el... Er.a întro sîmbătă sara... ba nu, vineri. L-a.m chemat în
ogradă şi cînd i-am di-pit neşte palme, o picat lat. O dat să se
scoale, î-am păliit iarăşi. Ii puştica sîngele pe nări. Striga după
Ioşca, după feoioru-său. — „Strigă-1, — .am zis, — strigă-l să-l
abrictăluiesc şi pe el, dumnezeii mumelor voastre, oameni fără
de ruşine". Ioşca mu s-o băgat. Asta ‘o fost.
     —   Că şi tu, Mitre, eşti prea iute, vorbi dar bătrîna.
     —        Da’ ce era să fac, nană Ană ? Că Cloambeşeştii n-au
ruşine, nici omenie.
     —   Drept iad...
     —        Cum: isă mă îi lăsat? Dacă-i gazdă, apoi crede că...
Nuuu... doamne! Se întoarse spre Andrei: Mor dat în jude-
cată, că iaim vten.it beat şi .am vrut să-i omor. M-or pus cu
amendă, cinci mii de lei. De unde să-i adun, Criistoa.se?
     —   Hai cu mine, spuse Andrei, sărind în picioare. Vino.
     Porni înainte, grăbit. Mitru se luă după el. Ieşiră din
curte. Atunci Andrei se opri.
     —        Uite, Mitrule, îţi dau teu cinci mii, spuse dintr-o răsu-
flare. Dar .să nu spui nimănui. Auzi ?
     Mitru îl privi bănuitor.
     —        Poate ţi-d 'degrabă să scapi de mine, zise mustrător. ?Aai
bine spune-mi de-a dreptul. Eu am venit să mă sfătuieşti nu-
mai. Eşti umblat în şcoli, trebuie să cunoşti legile.
     —        Nu cunosc eu nici o lege 1 strigă Andrei. Nu fii copil.
Aşteaptă două-trei zile şi-ii dau banii.
     îi venea să rîdă. Banii baronului... Uitase de ei şi acum
simţea un fel de uşurare, parcă ar fi scăpat de ‘o .povară.
     —   în două zile îi ai, spuse apăsat.
     —        Adevărat? bîigui Mitru şi ochii mici, aprinşi, începură
să-i înoate într-o pîclă de lacrimi. Bunul dumnezeu... şopti el
cu buzele palide. Domnişorule...
     —        Spune-imi Andrei, ce dracu, sîntem veri de-al treilea
doar !
     —        Andrei... cum să... eu... N-.aî nici o grijă ! izbucni el. Am
să muncesc, am să fac pe dracu în zecte şi ţi i-oi da înapoi...
Cît de repede...
     —        Nu-i nici o nevoie. Numai, ascultă bine ce-ţi spun: ’să
nu scapi o vorbă nimănui !
     Mitru zîmbi trist, ca un om cu multă experienţă.
153
     —        Cum crezi că... Apoi, bănuitor: iDa’ de unde ai atîţia
bani ? Eşti în servioi ?
     —    Ge-ţi pasă ţie ? Nu i-um furat, nu fe teme.
     —         Nu te supăra pe mine... dar dinei mii de lei... ăştia-s
bani. Eu de cînd îs... îşi puse mîinile pe faţă : Isuse, se vede că
eşti acolo în ceruri... Cît am hulit eu luna asta... Se întoarse
spre Andrei : Uită ce mai este... Eu am avut; isămănat pămîimt cu
tutun. Cele două iugăraşe pe care le am, cu tutun le-ani sămă-
niat. De aceea n-am fost iniei în război... Ştii că pe aceia care-or
avut tutun, nu i-or dus.
     —    Păi atunci, — rîse Andrei, — tot isiatul ar fi*trebuit să...
     —         Ei, nu-s domnii proşti. Numai pe aceia nu i-or luat, care
or avut începînd din ’40. Preoepi ? No, dară, după ce m-or dat
în judecată şi' am pierdut procesul, ce să fi făcut ? M-am dus la
Lădoi... tu-i măicuţa mamii lui şi m-am pus în genunchi, ca la
icoane, să mă ierte... Aducîndu-şi aminte, Mitru se făcu negru
la faţă. Ca de bunul dumnezeu m-am rugat, şi el îşi tot freca
locul unde i-am spart capul. Zicea că şi lui îi trebuiesc bani, că
vremurile-s grele, că nu-i mînios pe mine, dară se miră cum
m-am luat eu după vorbele unei muieri proaste ca Floriţa. In
ziua aceea am bătut-o, săraca, de credeam că moare... Lădoi a zis
că nu-mi poate face mai mult, decît să mă păsuiască şapte zile.
Am umblat pe la toată lumea, la părintele, la Laiboş, m-am
rugat... Niciunul nu mi-o dat bani... Mitnu oftă. Ia, aşa-i. Nu mă
poate suferi nimeni... A ieşit vorbă în sat că aş fi balşovic, de
acolo de unde nu pot răbda nedreptatea. Am vrut eu, odată, să-l
omor pe Laboş, tot dintr-una ca asta. Aşa că nu mi-or dat un
leu. Peste cinci zile Lădoi mi-o trimis vorbă că mîine, cum ar
veni, îmi trimite jucuţăul şi mă scoate din casă.
     M-am dus iară... Doamne, numai eu ştiu cîtă ruşine am1
ni încât. N-o veni odată aceea, vreme de să-i agăţ pe toţi dte cîţî
pomi sînt în Lunca ! Am vrut să bag brişea-m el, dar mi-am adus
aminte de prunc, de Floriţa. Mai bine i-ar fi luat dumnezeu pe
toţi, să mă fi făcut tâlhar. M-am Idus ca bat. Seara o venit cu
Gociman, cu plutonierul .de jindari. Stăteam toţi, eu, Floriţa,
Fănică în ocol şi ne rugam de el. El rîdea, tu-1 în mă-sa. Apoi
m-o chemat deoparte şi mi-o spus că dacă scriu pe el pămîntul
cu duhan, mă iartă. Nici n-am vrut să aud. Asta m-o scăpat pînă
acuma şi sîntem numai doi oameni din sat care n-am fost în
război : eu şi cu cantorul. O zis că altfel... Ce era să fac ? L-am
întăbulat pe el, pînă i-oi plăti datoria. Două iugăre, cinci mii şi
154
dobînzile! — „Cam leznă, a strîmbiat din nas Cloambeş... Eu
nu mi-s cîine. Uită ce-om face, Mitrule : îţi dau iugărul meu din
Grinduri, unde am sămănat girîu. Bine-a fi ?“ — „Bine, am zis,
dar numai pînă pot face rost de bani“. S-or dus. De atunci
umblu ca bolund...
     —       Fii liniştit, peste două zile ai banii. Şi acum, povesteş-
te-mi...
     —       Ce să povestesc? se strîmbă Mitru. Iaca. Cu ale noastre...
Se aude că dacă s-o găta războiul, apoi toate or fi altfel.
     —   Cum ?
     — Ce ştiu eu ? Aşa zic unii... Că amu pe nemţi îi bat. Ii
bat şi-i zdrobesc. Reveni iar la grijile lui : Eu zic că de aceea
umbla Cloambeş să-mi ia pămîntul, să-l scape pe fecioru-său, pe
Ioşca, de front... Atîta păcătoşie în satul aista, de mă mir cum
mai răbdâm ! No, eu m-oi duce... Iţi mulţămesc dinainte...
     Andrei rămase în uliţă, uitîndu-se după el. Se simţea foarte
liniştit, aproape bucuros. „Ce rost are să măsori pămîntul cu
compasul, cînd uneori poţi ajuta un om...“
     Intră în casă şi-i scrise lui Lucian. II rugă să meargă la ei,
să caute în albumul Grigorescu şi să-i trimită banii pe care o
să-i găsească acolo.
     Mitru umbla pe uliţă ca ameţit. Se ruga: „Numai de-ar fi
adevărat...“ In faţa casei lui Lădoi se opri, ciocăni în poartă şi
fiindcă nu venea nimeni să-i deschidă, culese o piatră de pe jos
şi începu să bată şi să strige pînă cînd poarta se crăpă şi Ioşca
îşi scoase faţa.
     —   Ce vrei ?
     —   Unde-i tată-tău ?
     —   Are treabă...
     —: Unde-i tată-tău ? răcni Mitru, holbîndu-şi ochii.
     —   Aci-s, aci-s, se auzi glasul domol al lui Cloambeş.
     Ieşi în uliţă. Purta o cămaşă foarte albă, înflorată la gît şi
la mîneci. Clopul negru, dat pe ceafă, lăsa să i se vadă creştetul
pleşuv ca oul.
     —   Ce pofteşti ?
     —       Ia, am venit să-ţi spun că sîmbătă capeţi banii. Dă-mi
actul de întăbulare.
     —       Ia te uită, se cruci Cloambeş. Da’ de unde ai făcut rost
de bani ?
     —   Treaba mea. Dă-mi actul.
15$
      —       Aşa... pe cuvânt ? Ii fi scornit tu obiceiuri noi, plescăi
Lădoi 'din buzele 'subţiri şi gălbui, peste care coborau, rare, fire
răzleţe de mustaţă galbenă. Ori mi-i îi socotind bolund de-a
binelea...
      —       Nu crezi că-ţi dau banii ? se zborşi Mifcru, dar Cloambeş
făcu un pas înapoi, îi trînti poarta în nas şi strigă de dincolo :
      —   Mă, tu ai să sfîrşeşti la ocnă !
      Mitru plecă bodogănind. Cloambeş se întoarse şi-l privi pe
fecioru-său. Acesta era alb ca varul şi sufla greu.
      —       Aşa-ţi trebuieşte, crucea ta de viţel, că n-ai vrut să mergi
la leceu ca să ajungi om ! zbieră Cloambeş. Amu, haba te holbi,
măgarule!
      Nevastă-sa, Aurelia, ieşi în tărnaţ şi, auzind ultimele vorbe,
îşi puse mîna la gură şi începu să bocească :
      —       Tulvai, tulvai, că numai un pruncuuuu am avutuuuu...
şi l-or duce pe fruntuuu...
      —       Taci, ludă ! urlă Cloambeş, că bag furca de fier în tine.
Tu şi cu balega de fecioru-tău...
      —       Tătuţă, — se smeri Ioşca, — eu numai la dumneata am
nădejde... EştLom deştept...
      —       Sînt, mă, sînt! îşi umflă pieptul Cloambeş. Nu te teme,
loşcă. Am vorbit cu primarul. O trimis veste la cerc că tu ai
sămănat tutun, o pus şi copie după actu’ acela, n-ai nici o grijă...
Numai să nu-mi ieşiţi din vorbă de amu înainte, că vă sfărm pe
amîndoi !
      Se mai plimbă pe cărăruia de cărămizi care şerpuia prin
mijlocul ocolului larg, trecu pe la grajd şi stirîmbă din nas, su-
duindu-1 pe Marcu, sluga ; se duse în ogradă să vadă cît a mai
rămas din jireada de paie, puse mîna pe o furcă şi scobi în fîn,
curios dacă nu l-au pătruns ploile din primăvară, apoi ceru apă
să se spele şi, punîndu-şi hainele negre, se duse către primărie.
Primarul Sofron era prieten de-al lui, cu toate că pe vremuri nu
se putuseră înghiţi: Sofron eria cu liberalii, iar el cu Maniu, aşa
că primăreau pe rînd. S-au împăcat cînd iau venit legionarii la
putere şi l-au pus primar pe Teodosie Dumbravă. Acesta era un
porc de cîine, venetic din Regat, şi avea o moară de mălai. După
rebeliune, pe Teodosie l-au dus, şi satul l-a ales primar pe Sofron,
care le plăcea mai mult, pentru că era înalt, avea păr alb, mus-
taţă neagră şi umbla cu un treiculori lat în loc de brîu, strîngea
mîna fiecăruia şi nu-şi purta nasul sus, ca Lădoi.
156
     —        Vă salutez, domnule notarăş şi domnule birău, zîmbi
Lădoi intirînd şi atingînd cu degetul arătător borul îngust al
dopului negru.
     Notarul Meliuţă se chinuia să descurce nişte bonuri şi nu
izbutea, deoarece gîndul îi umbla la sticluţa de secărică pe care
n-o băuse încă în acea zi.
     —        Şogore Sofroane, aş avea a vorbă cu tine, să nu se su-
pere domnul notarăş.
     —        în ce treabă anume ? se fuduli Sofron, ridieîndu-şi oche-
larii pe frunte.
     —   Cu năcazurile mele, oftă Cloambeş.
     —        Aha, păi n-ai de ce, toate s-or făcut cum se cuvine...
Domnule notar, unde-s iadurile de proprietate ale lui Cloiambeş ?
     —        Aici, aici, se grăbi notarul să caute printr-un vraf de
hîrtii aruncate pe masă. Actul de vin zare al pămînturilor din
Teuzaş, de la Moţ Mitru la Cloambeş Alexandru şi actul de ce-
dare al pămîntului din Grinduri, de la Cloambeş Alexandru la
Moţ Mitru... Poftim, le întinse el hîrtiile.
     —   Ce dată aţi pus ? se interesă primarul.
     —        Păi, — spuse stînjenit Meliuţă, — aşa cum ne-a fost
vorba... Decembrie ’42... Numai să nu... Se scărpină în cap, cu
teamă. Da’... vorba e... pică ceva ?
     —        Vai de mine, dom’ notarăş, da’ ne cunoaştem de ieri, de
alaltăieri ?
     —        Ah, oftă Meliuţă şi, ca să nu-i stînjenească, trase din ser-
tar registrul cel mare, îşi trecu tocul prin păr şi se cufundă în
coloanele de cifre.
     Cloambeş şopti la urechea lui Sofron :
     —   Zice văndrocul că făcu rost de bani, dracu-1 ştie de unde.
     —        Ei şi ? se strîmbă Sofron liniştitor. Pămîntul ţi l-a vîn-
dut ? Ţi l-a vîndut. Iţi datora cinci mii de lei. Iugărul pe care i
!-;ai dat în Grinduri face pe puţin opt mii. Merită treisprezece
bumăşti iugăruţele alea cu tutun ale lui. E şi prea mult.
     —   El o iscălit actele ?
     —        Le-o iscălit. Data o pus-o, după aceea, domnul Meliuţă,
cu aceeaşi cerneală... N-ai nici o grijă, măi, numai dă-i ceva no-
tarăşului, să-şi ţie gura.
     —   Cît?
     —   Vreo cinci-şase sute... Destul i-a fi.
     —        îi dau o mie, măi, nu mă zgîrcesc. Un fecior am, doară
nu l-oi lăsa pe ifront tocmai amu, cînd se gată războiul.
157
     Sofron clipi din ochi, In semn că era de acord, apoi se aşeză
la masă. Cloambeş scoase mia din buzunar, o împături mărunt,
îşi trase un scaun şi se aşeză aproape de Meliuţă.
     —   Ce scrieţi, dom’ notarăş ?
     —   Nimic... nimic... — se ruşină Meliuţă, — nişte prostii...
     —        Apoi, eu vă mulţămesc frumos, din toată inima, şopti
Cloambeş şi-i strecură în mînă bancnota. Să dea dumnezeu să
aveţi noroc şi s-o vedem pe domnişoara măritată... Să jucăm una
şi la botez.
     Fericit, Meliuţă pipăia hîrtia în buzunar. „Poate să fie chiar
cinci sute“, se gîmdi. Nu se mai preocupa de cei doi, ci, scoţînd
de sub registru un caiet cu pătrăţele, se apucă să scrie.
     A treia zi, aşa cum se aşteptase, Andrei primi albumul în
care erau banii şi o sorisoare de la Lucian.
               „Dragul meu Andrei,
     Iată că-ţi satisfac dorinţa, deşi mi se pare cam stranie şi
mă nelinişteşte. Am aşteptat înfrigurat o veste de la tine, dar
rîndurile tale erau aşa de impersonale şi de grăbite! Nu-mi ră-
mînea decît să mă supăr sau să găsesc o explicaţie. îmi face im-
presia că am găsit-o. E şubredă, dar trebuie să mă mulţumesc
cu ea : eşti pesemne ocupat.
     Eu trăiesc — ca şi pînă acum — în claustru voluntar şi plic-
tiseala mă roade. Dacă n-ar fi prejudecăţile sociale, ale căror
„rob supus“ mă ştii, m-aş sui în tren şi aş veni la tine. Cred
că un pat şi o bucată de pîine s-ar găsi şi pentru mine. Nu te
speria, nu-s capabil de una ca asta.
     Capitolul ultimelor ştiri (care se pot scrie, evident) e destul
de bogat. La noi toată casa e cu dosul în sus din pricina marilor
pregătiri de plecare. Ne dispersăm. Mă tem însă că tata o să fie
silit să rămînă la fabrică, cu toate că întreaga familie îl pisează
cu disperare. N-ai recunoaşte oraşul, aşa s-a făcut de frumos.
Pomii, verdeaţa, soarele sînt ca o imputare la adresa neliniştilor
noastre, atît de meschine, dar totuşi, pare-ise, esenţiale. La noi,
în fiecare seară sînt conciliabule fără sfârşit, consiliul de familie
discută eu aprindere tot felul de probleme, alimentare, vesti-
mentare şi generale. In vremea asta eu stau în odăiţa mea şi
ascult pateticele accente ale simfoniei a V-a şi a IX-a — vechile
mele pasiuni. îmi pare rău că nu eşti şi tu de faţă,, şi realizez
senzaţia nimicitoarei noastre nimicnicii, cu care, volens nolens,
158
o să trebuiască să mă împac, fiindcă mă aipropii cu viteză de ceea
ce se numeşte „l’âge de raison". Dacă le-aş vorbi alor mei de
proiectele mele, cred că m-ar exclude din clan; la noi s-a instau-
rat moda meseriilor practice, aşa că ar fi foarte probabil să mă
vezi arpantînd şosele, înălţînd poduri masive sau scormonind
măruntaiele unui biet muritor.
     Iartă-mă dacă te plictisesc, dar aceste probleme sînt foarte
grave pentru mine, cu toate că, involuntar, încerc să le ironizez
scriind.
     Alte noutăţi ar fi, dar...
     Vîslan e mereu pe la noi şi se plînge că a intrat în pană
de subiecte. Numai P. de Z. îşi păstrează serenitatea lui olim-
piană. Mie-mi face impresia că ea ascunde o nesfârşită imbecili-
tate. Tu ce părere ai ? Găseşti prilejuri ide optimism ? Mă cam
îndoiesc. Am început să mă apropii, tîrîş-grăpiş, de ceea ce nu-
meam „impbnderabilul“ tău. A! să nu uit. A fost pe la mine
Suslănescu într-un hal fără hal. Murdar, fără şireturi la pantofi,
cu cravata strîmlbă ; mirosea a ţuică proastă şi a heringi. S-a
trîntit într-un fotoliu şi a început să se lamenteze incoerent, aşa
că am auzit iarăşi vechile leit-motive. Pe urmă a adus vorba des-
pre tine şi ţi-a cîntat cele mai zguduitoare osanale. Te-a ase-
muit cu iscusitul Ulise, cu Zola („Lucrarea lui Andrei, — zicea,
— e un „J’accuse“ al timpului nostru“). îşi rotea mereu ochii,
pierdut. A propos de el: Teddie mi-ia servit o anecdotă formida-
bilă. Se pare că în zilele astea a sosit în vizită m-me Suslănescu-
mere, un tip caricatural de boieroaică ramolită. A stat cîteva zile,
pe urmă Suslănescu a condus-o la gară. Aici nu ştiu cum (Teddie
nu are darul amănuntului caracteristic) au fost despărţiţi de un
tren de marfă. M-me Suslănescu a strigat „eperdue“ : „Mon fils!
Ou âtes-vous, mon fils ?“ la care Suslănescu a dat un răcnet
suprem : J’y suis, madame ma mere! J’y suis !“'
     Drăgan şi-a cumpărat prin C.N.'R., mi se pare, un salon
Louiis XV şi nu mai vorbeşte în societate dtecît de „ses meubles".
Restul oamenilor îşi duc existenţa lamentabilă. închei. Sorie-mi,
scrie-mi! Dacă sînt epic, din pricina restricţiilor impuse de dis-
creţia oficială, tu fii filozofic, rousseau-ist.
                                                                                                                                              Te sărută,
                                                                                                                                              Lucian.“ 1
        1 Fiul meu! Unde sînteţi, fiul meu ? — Sînt aici, doamnă mamă!
Sînt aici!
159
     Andrei luă banii şi-i stfînse în pumn. Retrăi ruşinea şi umi-
linţa din seara aceea şi, înhăţînd scrisoarea lui Lucian, o rupse
în bucăţele. Spuse bunicăi că are ceva treabă cu părintele Scarlat
şi ieşi în curtea spălată de ploaia de peste noapte. înviorate,
frunzele prunilor luceau ca smaraldul şi aerul era pur ; praful
dispăruse, lăsînd în loc o pojghiţă cafenie, subţire, în care san-
dalele se întipăreau.
     Mitru locuia nu prea departe. Ca să ajungă la el, Andrei
trebui să ocolească răstoaca, crescută acum. încă din clipa cînd
deschise poarta, îl izbiră bocetele Floarei. Se opri speriat. Cli-
nele, care nu-1 mai cunoştea, lătra din răsputeri, smucindu-şi
lanţul.
     —   Cine-i acolo ? se auzi glasul răguşit al lui Mitru.
     —   Eu sînt, Andrei... am venit cu...
     Mitru se ivi în tărnaţ. Era alb ca varul la faţă şi se clătina
pe picioare.
     —   Vină în casă, şopti el.
     Odaia mică, joasă, avea tavanul afumat. Pe laviţă şedea
dulgherul satului, Ţulea, fratele Floriţei, ţinînd-o cu o mînă de
umăr şi cu cealaltă morfolindu-şi mustaţa groasă. Murmura, ne-
găsind altceva de spus :
     —   Floriţă... no, măi Florijă...
     —        Ce ne facem ? Ce ne facem acuma ? gemea ea, muşcîn-
du-şi buzele subţiri.
     Nu-1 băgă în seamă pe Andrei, sări în picioare şi începu să
se lovească cu pumnul în pîntece :
     —   Numai tu ai trebuit !... Numai tu...
     —        Muiere! zbieră Mitru, repezindu-se la ea şi apucînd-o de
mînă. Muiere, pentru numele lui dumnezeu !
     Ea se potoli Îndată, se lăsă să cadă cu pieptul pe masă şi
începu să hohotească.
     Mitru, tăcut, se apropie de masă, luă o hîrtie verde şi i-o
întinse lui Andrei. Acesta citi, uluit : ,,Ordin de chemare. Regi-
mentul../4
     ! M-or lucrat, scrîşni Mitru, dînd din picior. M-or lucrat.
Vorbi cu o grozavă încremenire a fetei : Acuma... mă duc în lem-
nărie, iau toporul cel mare şi le crăp capul. Nimica alta nu mai
fac !
     —        Mitre... măi Mitre, clătina din cap, înfricoşat, Ţulea. Gîn-
deşte-te, măi, la prunci, măi, la muiere, măi Mitre, nu-ţi pierde
minţile.
160


     —       Da’ ei s-or gîndit la pruncii mei ? Mitru se repezi la el
si-1 apucă de piept. Ei s-or gîndit la muierea mea ?
’ Andrei stătea buimac în mijlocul odăii. Apoi se apropie de
Mitru şi-i şopti :
     —   Mitrule... eu ţi-am adus banii...
     Mitru îl privi pierdut, deschise gura, buzele-i tremurară,
apoi şi le muşcă pînă la sănge.
     —       Amu-i tîrziu... Uite... ordinul... In trei zile musai să fiu
]a regiment. Adică mîine... L-or ţinut o zi la ei, nu i - ar răbda
pâmîntul !
     Andrei mototolea banii în buzunar. Ii veni o idee :
     —        Ascultă, Mitre, eu zic să... să te duci totuşi la ei. Primăria
poate trimite încă astăzi aviz că nu eşti mobilizaţii. Du-te la
Lădoi şi ia-ţi actul. Nu te lăsa, omule, ce dracu...
     O clipă, Mitru luptă cu deznădejdea, apoi, înhăţîndu-şi do-
pul, .se repezi afară din odaie, urmat de Andrei. In curte, acesta-i
întinse teancul de hîrtii. Mitru le luă, le numără, apoi îl privi cu
ochii umezi :
     —   Dacă... dacă... izbutesc, — şopti el, — atunci...
     —   Hai, lasă, du-te, nu mai pierde vremea.
     Mitru goni pe uliţă, ca şi cum o vîntoasă l-ar fi suflat din
spate. Cum poarta casei lui Lădoi era deschisă, se repezi înăun-
tru. Dădu cu ochii de Aurelia şi o întrebă răstit:
     —   Unde-i bacea Cloambeş ?
     —   Nu ştiu, îşi ipiţigăi ea glasul.
     Se tern-ea ea ue dracii de Moţ, despre care bărbatul îi spusese,
nu o dată, că e în stare să-i omoare şi să le dea toc casei.
     —   Unde-i ? Cum nu ştii ?
     —   La... primărie, aşa mi se pare...
     Mitru porni spre poartă, dar în prag se întoarse :
     —        Ascultă aici, Aurelie, că te cunosc de ani de zile. Am
să vă plătesc tot, după cum mi-o ajuta dumnezeu, pînă la ulti-
mul bănişor, aşa să ştii !
     Drumul pînă la primărie i se păru lung, aşa că începu să
alerge. Niu răspunse la cîteva, întrebări care i se aruncară :
     —   Da’ unde fugi aşa ?
     —   Da’ ce s-o întîmplat, omule?
     Abia în curtea primăriei se opri să-şi tragă răsuflarea.
Cloambeş veni peste un sfert de ceas şi-l privi mirat, dîndu-şi
dopul pe ceafă.
     —   Da’ ce-i cu tine, Mitre ? Iară te-ai bătut cu cineva ? 11
: a.
11 - Străinul
151
     —        Ţi-am adus "banii! strigă Mitru, fluturîndu-i deasupra
capului. Uite-i, toţi !
     —        No, no, începu să irîdă Cloambeş prieteneşte. Te-ai temut
că n-am să te aştept ?
     —    Uite banii ! zbieră Mitru scos din fire. Dă actu’!
     —        Ce act,, măi ? se făcu roşu la faţă Cloambeş. Ce act
îţi trebuieşte ?
     —    Ia banii, îi întinse Mitru miile. Ia banii, îţi spun!
     —    Stai, omule, ce dracu ai ? Mi-ai adus banii, bine. Da’
de unde ai făcut rost ? se interesă el, curios. Cinci mii, pe vre-
murile astea, nu-i glumă. Văd că te bucuri de mare omenie...
‘    — Lădoi, ia banii 1 mîrîi Mitru, făcînd un pas ispre el. Ia
banii şi haide în primărie să facem rînduiala.
     —        Eu nu ştiu ce fel de rînduială vrei tu să faci, spuse li-
niştit Cloambeş, vîrîndu-şi mîinile adînc în fundul buzunarelor.
     —    Să fie lucrurile aşa cum or fost.
     Mitru se silea din răsputeri să nu strige.
     —        Da’ nu-i bine aşa cum e ? Ţi-am dat un iugăr de grind,
pămînt clasa întîia, şi te-am iertat de cinci mii. Tu mi-ai dat
două iugăre slabe... Afacerea-i gata !
     — Dă-mi înapoi aceste iugăre! Să ne înţelegem cu binele!
     — Pămîntul acela-i al meu, acuma, ridică glasul Lădoi.
Nu-1 vînd. îmi trebuieşte.
     —    Ha ? urlă Mitru, dar nu se mişcă din loc.
     —        Aşa că... te sfătuiesc... nu te îngloda în datorii. Du ba-
nii de unde i-ai luat şi...
     Nu isprăvi. Mitru, dintr-o săritură, fu asupra lui şi-l doborî
la pămînt, apoi începu să-l strîngă de gît.
     —    Te omor!
     Hrîîî, se sufoca Lădoi, zgîriindu-i degetele butucănoase...
Hrîî...
     Uşa primăriei se deschise şi apăru Meliuţă. Strigă 'ascuţit:
     —    Săriţi! Dom’ primar ! Gociman !
     Din primărie năvăliră oamenii şi-i despărţiră. Lădoi, cu
ochii însîngeraţi, îşi pipăia grumazul şi scuipa. Mitru se smu-
cea în braţele celor ce-1 ţineau.
     Primarul îşi puse ochelarii, tuşi şi se scărpina în creştet,
apoi şi-l acoperi cu pălăria rotundă, domnească.
     —        Moţ, tu nu eşti în toate minţile. Vrei să te dăm pe mîna
jandarmilor, să te ducă în lanţuri ?
162
     —        Să-mi dea înapoi pămîntuil meu, i-am adus banii! Uite...
aici îs, încerca el să se sloboadă. Bani buni, cinci mii în cap...
I-am adus !...
     Primarul se întoarse spre Lădoi, luîndu-şi o înfăţişare
curioasă :
     —   Ce vrea ? Apoi spre Mitru : Nu eşti băut, măi ?
     —   Nu, dom’ primar, răspunse acesta, supus. Nu-s băut...
     —        Vrea să-i vînd pămîntul meu din Teuzaş, apăsă Lădoi
asupra cuvintelor. Şi cînd am zis că nu-1 vînd, o sărit să mă
omoare.
     —        Tu nu eşti în toate minţile, Moţ, se supără primarul.
Lăsaţi-1, — îi îndemnă el pe oameni, — du-te acasă şi te
culcă!
     —        Să-mi dea pămîntul meu! urlă Mitru, scos din fire. Şi
tu, Sofiron, ce faci pe prostul ?
     —        Staţi, staţi, interveni Meliuţă. Păi ce tot doreşti mata,
Moţ ? Ai vîndut acest pămînt, ai căpătat în schimb un iugăr
de Grind şi cinci mii.
     —   I-am spus, dom’ notar, dar nu vrea să preceapă...
     —   Am gătat, se întoarse primarul. Du-te acasă !
     —        Nu mă duc ! Nu mă duc ! Auziţi ? Nu mă duc ! Dumnezii
mamii voastre, scroafelor ! Nu mă duc !
     —        Ce este acilea ? se auzi un glas răguşit şi toţi "se în-
toarseră spre primărie. Pe prag, crăcănat, stătea Gociman, plu-
tonierul de jandarmi, cu gulerul tunicii desfăcut şi chipiul un-
suros alunecat pe spirîncene.
     —        Du-te-n... acasă ! spuse el, moale. Du-te, zic, pînă ţi-i
bine...
     Primarul, Meliuţă, Lădoi, Gociman şi oamenii intrară în pri-
mărie.
     Mitru făcu cîţiva paşi înainte şi înapoi, parcă ar fi jucat;
merse şi se rezemă de gardul de cărămidă văruită, pe care fe-
ciorii, veniţi cu felurite treburi, scriseseră lucruri porcoase.
Simţi cu fruntea înfierbîntată jilăveala zidului. Tîrziu se în-
toarse spre primărie şi, ridicînd1 pumnul, blestemă :
     —   Pulberea să se aleagă din tine!
     Dar asta nu-1 răcori. Ar fi vrut să aibă putere să-i spîn-
zure pe toţi, să-i sfîşie în bucăţi — şi n-o avea. Ieşi, 'clătinîn-
du-se, şi prin pîcla care-i spuzea ochii văzu, ca un fum, linia
verzuie a pădurii. Cînd era flăcăiandru şi păzea caii... Cînd
11*
163
aprindeau focuri... Cînd aşteptau ca din întunericul foşnitor să
răsară o fată fecioară... sau Zmăul...
     Sei dusei spre şcoală. Andrei, care citea în grădiniţă, îl
văzu apropiindu-se, pipăind drumul cu piciorul gol. Faţa îi era
ca o mască, cu trăsături îngroşate, pe care barba ţepoasă pu-
nea o umbră întunecată. Veni lîngă Andirei, se scotoci în buzu-
nare şi-i întinse banii năclăiţi de sudoare.
     —   Pofteşte. Iţi mulţămesc din afundul inimii mele...
     —   Dar ce s-a întîmplat ?
     —        Nimica, spuse Mitru, ilăsîndu-se să cadă pe iarbă. Nu
s-o întîmplat nimică. Nu vrea...
     —        Ei, la draeu ! strigă Andrei. Dar unde trăim? In ţara
lui Papură ?
     —   Ţara-i bună ea, săraca, numai rînduiala-i tare proastă.
     —   Om mai vedea noi! Aşteaptă-mă aici!
     —   Ce vrei să faci ?
     —   Mă duc la primărie 1
     Alergă pînă acolo şi intră fără să stea mult pe gînduri.
Cînd deschise uşa, auzi din birou rîsul gros al primarului şi
chiţcăitul slugarnic al lui Meliuţă.
     —   Cînd ai venit, Andirei ?
     Se întoarse. Cel eare-1 strigase era Ardeleanu, mecanicul
morii din sat, un om cam la vreo treizeci şi şapte de ani, înalt,
eu părul castaniu, cîrlionţat, şi ochi albaştri, spălăciţi. Purta
un costum ieftin, de ţaig, şi bocanci mari, milităreşti.
     —   Iaca ieri, spuse Andrei grăbit. Ieri sau alaltăieri.
     —   Ce-i nou pe la oraş ?
     Andrei se gîndi să răspundă, absent: „Bine“ ; tăcu o
clipă, apoi spuse :
     —   Huzuresc fericiţii negustori... şi rîse trist.
     Ardeleanu îi întinse un pachet cu ţigări. Stătură alături,
fumînd tăcuţi.
     Ardeleanu era un om ciudat, din cîte auzise. Venise în sat
acum vreo trei ani, .se prezentase la primărie, arătînd un act
de lăsare la vatră, pe motive de boală. Cîtăva vreme plutonie-
rul Goeiman se purtă foarte respectuos cu el. Era convins că
Ardeleanu e un inspector de Siguranţă, trimis de Antonescu să
vadă şi să audă totul. Impresia asta îi fu întărită şi de felul
de-a se purta al mecanicului. Era mereu singur, purta o carte
răsucită în buzunarul hainei şi părea deştept şi umblat prin
lume cînd stăteai ide vorbă cu el. Plugarii se mirau nevăzîn-
164
du-1 nici la crîşmă, nici la sfînta biserică. Venea des pe la di-
rectorul şcolii, cu care juca nesfîrşite partide de şah.
     In sat era o moară mică de măcinat porumb, care fusese
a lui Teod'osie Dumbravă, om bogat şi legionar ; după rebe-
liune îl duseseră într-un lagăr la Tîrgu-Jiu. Moara o cumpărase
pe un preţ - de nimic baronul Papp de Zerind şi trimisese un
administrator, Pinţea, dar acesta îşi găsise locuinţă şi amantă
la plasă, de unde nu venea decît o dată pe săptămînă, beat
criţă, se uita prin registre ca viţelul şi se ducea să se culce la
Gloambeş ori la primar. Aşa că Ardeleanu era stăpînul morii.
     Multă lume a început să se mire de felul cum se purta.
Lua uium mic, mai ales de la văduve sau de la nevestele ce-
lor plecaţi pe front; acestora ie scria în registre cantităţi mai
mici de cereale decît avuseseră. Bineînţeles, lucrurile acestea
se auziră în sat şi Gociman intră l:a bănuieli. Veni odată în
cap de noapte şi-i ceru actele. Eirau în regulă. La eîteva zile,
Pinţea îl trase la răspundere: de ce se leagă de mecanic ?
Domnul baron e mulţumit, pe vremurile astea e greu să-ţi gă-
seşti un om priceput. Gociman fierbea. Trebui să se dea bă-
tut. Andrei îl auzise de eîteva ori pe unchiul său vorbind des-
pre mecanic. II preţuia mult, mai ales pentru setea lui de cu-
noştinţe.
     —   Ai ceva treabă pe aici ? întrebă Ardeleanu.
     —        Da, vreau să vorbesc cu primarul. N-ai auzit ce-a pă-
ţit Mitru Moţ ?
     .Ardeleanu clătină din cap şi-l privi curios :
     —   Ş-apoi ce vrei să faci ?
     —        Dar asta-i o mîrşăvie! Chiar pînă aici nu se poate.
Dacă vrei să mă aştepţi...
     Deschise uşa şi intră în birou. Sofron, primarul, care se
lăuda că ,,ştie să se poarte eu domnii“, sări în picioare şi veni
să-i 'strîngă mîna.
     —        Aţi venit, domnişor ? surîse el larg, mîngîindu-şi mus-
taţa răsucită.
     Ca de obicei, era îmbrăcat de sărbătoare şi plesnea de să-
nătate. Notarul /vleliuţă, mic, cu un obraz de maimuţică înju-
mătăţit de 'ochelarii enormi, cu ramă de baga, se săltă de pe
scaun şi se strîmbă prietenos :
     —        Aţi venit să daţi ajutor doamnei directoare? Săraca!
Munceşte... Sîntem mulţămiţi de ea...
165
     Dacă primarul n-ar fi intrat în vorbă, lui Andrei i-ar fi
fost greu să înceapă. Dar solicitudinea asta îl scoase din să-
rite :
     —        Dumneavoastră, domnule primar, credeţi că în ţara
asta nu sînt legi ? întrebă el cu o voce ascuţită.
     Meliuţă lăsă să-i cadă tocul, iar primarul rămase cu gura
căscată.
     —   Adică... domnişorule... cum adică ?
     —        II trimiteţi pe front pe Mitru Moţ ca să scăpaţi pe fe-
ciorul lui Cloambeş ?
     Primarul rămase zăpăcit.
     —   D-apoi, domnişor... eu vă cunosc de cînd eraţi mic...
     —   Ce-are a face ? Aţi făcut o samavolnicie!
     —        No,' apoi, cu asta-i dăstul 1 se înfoie atunci Sofron,
stacojiu. No... apoi păcat de şcolile la care-aţi umblat, dacă
veniţi cu aseminea voarbe slabe... No, apoi, — strigă el, — ie
faceţi bine, domnişor şi ieşiţi afară din primărie! Ie te uită
cine m-a ruşina pe mine, om bătrîn! Şi primar! Apoi să nu
vă fie cu supărare, da’ să nu mai puneţi piciorul aici 1
     —        Vom vedea urmările, spuse Andrei roşu ca jarul la
faţă. Să nu ere...
     ,— Poftiţi afară! zbieră Sofron şi după ce Andrei ieşi,
trînti uşa cu putere în urma lui.
     Andrei se pomeni în faţa lui Ardeleanu care, desigur,
auzise totul. Ii fu ruşine şi voi să plece — deşi nu ştia cum —
dar mecanicul veni lîngă el şi-i strînse mîna. Andrei îşi feri
privirile de ochii lui.
     —        Hai să plecăm, spuse blînd Ardeleanu. Aşa e... sama-
volnicie mare...
     Păşeau alături, :în praful uliţei. Andrei îl auzi pe celălalt
rîzînd. Se întoarse mirat şi puţin jignit.
     — Ce-ai crezut ? Că „ei“ o să facă ceva ? „Ei ?“
     — Am crezut... că n-aveam dreptul să tac... Oh, dacă oa-
menii...
     —   Care oameni, Andrei ?
     —        Toţi oamenii cinstiţi... De multe ori îţi vine să urli,
sau să dai cu barda...
     —   In cine ?
     —   In stînga şi în dreapta... La întîmplare...
!65
     Mitru era tot în grădiniţă şi-l aştepta. Cînd îi văzu faţa,
înţelese. Veni înaintea lui, se aplecă şi culese de pe jos un
bulgăraş de ţărînă umedă.
     —       Vezi ? Iaca, aşa sîntem în mîinile lor... tină moale.
Fac ce vor. Is cu legea la spate, şi-apoi au j in dări şi tot felul
de puteri. Să-i trăsneşti cu toporul la mir ? Te bagă la ocnă pe
vecie. Oftă. Aşa că eu m-oi duce pe front... iară Cloambeş
Ioşca, fecior în toată firea, are să rămînă acasă, să ne... muie-
rile ! Asta mă omoară.
     în clipa aceea lui Andrei îi veni o idee. îl luă pe Mitru
de mînă şi-l trase în cancelaria şcolii.
     —       Şezi! Ii zise. Şezi oleacă. N-are să rămînă Ioşca acasă.
Ştii în ce regiment este ?
     —   Ştiu. Cu mine. In 23 Infanterie.
     —   Aşteaptă un pic.
     Andrei luă o coailă de hîrtie şi scrise grăbit: 1
     Clătră Cercul de Recrutare...
     Supţsemnatul Cloambeş Iosif din com. Lunca cotigentu
1939 icorporat la reg. 23 Ifanterie cînd Ţara Noastră romînia
este în Război cu Duşmanu eu mam gîndit căci nu se Cuvine
căci un Tînăr în toate puterile să stea Acasă că are sămănat
Tutun.
     Aşa că eu mă cer Volontar săm apăr Ţara de Duşmani care
vrea să ne cutropească. Nu mai pot de nerăbdare săm fac Da-
toria cătră romînia şi Mareşalul Antonescu care duşmanu
Bolşovic vrea săi cutropească. Rog dară să fiu chemat la regi-
mentul meu eu suptsemnatul.
                                      Cloambeş Iosif
                                      soldat
                                      reg. 23 Ifanterie
     —   Uite, Mitrule, îi întinse foaia. Ce zici ?
     Mitru o citi, frecîndu-şi nasul de uimire. Cînd ajunse la
capăt, începu să rîdă :
     —       L-o luat mama dracului 1 Ei, ce-nseamnă să ai şcoli!
Eşti descurcăreţ...
     —   O pui la poştă, la oraş, nu aici... Iţi fi împreună.
     Văzînd că Mitru se înnegurează, încercă să-l liniştească:
     —       Nu fii necăjit, Mitrule. Poate nici n-ajungi pe front.
La Iaşi, azi mîine sparg ruşii.
167
     Mitru îl privi multă vreme, tăcut, apoi îi spuse :
     —       D-apoi chiar «dacă oi ajunge... Cum pot, ridic mîinile
şi gata. Ruşii-s oameni, aşa să ştii. Geaba ne-or împuiat capul
că ne taie urechile şi nasul. Vorbe... Cum pot, mă dau prins...
Or făcut-o şi -alţii, mulţi. Că să ştii ceva: la ruşi îi altfel de-
cît la noi. Altfel... Se aplecă spre el : să stai de vorbă cu Ar-
deleanu... cu mecanicul... Iţi spun, că eşti om de-al nostru.
Multe ştie şi... No, apoi noroc bun şi să ne vedem cu bine.
     Se căută*în buzunare şi-i întinse banii.
     —       Pofteşte... Iţi mulţămese încă 'odată pentru gîndul cel
bun şi pentru ajutor.
     —       Nu... Andrei îi respinse mina. Dă-i Floriţei să n-aibă
griji deocamdată. Mie aceşti bani nu-mi trebuiesc. Şi pentru
că simţea nevoia unei explicaţii — mai puţin pentru Mitru —
adău:g)ă : îmi aduc aminte de lucruri foarte triste. Ia-i şi -uită
că ţi t-am dat...
     Mitru îl cuprinse în braţe şi-l strînse de-i pîrîiră clasele.
Apoi, fără să mai spună nimic, plecă.
     Cuvintele lui îi rămaseră însă în minte lui Andrei.
     „Intr-adevăr, ce ştiu eu despre Rusia ? O mulţime de pros-
tii : duba neagră care se plimbă în fiecare noapte şi că bol-
şevismul... Ce e bolşevismul ? După războiul celălalt ruşii au
făcut revoluţie, au omorît pe ţar. Atît. Interesant, ştiu mai
multe despre asiro-chaldeeni sau despre etrusci. In ’41 toată
lumea vorbea despire „colosul cu picioarele de lut“, care se
va prăbuşi în trei săptămîni. Pe urmă ne-au bătut şi ne bat
mereu... Şi desigur vor cîştiga războiul. Atunci ? Ce va fi
atunci ?“
     Andrei  nu se gîndise nici o clipă că Meliuţă      va   umple
tot  satul cu ceea ce se petrecuse la primărie, aşa    că   atunci
cînd tuşa Emilia îl luă la rost, rămase descumpănit. Niciodată
mătuşă-sa nu îndrăznise să-l certe sau să-i facă vreo obser-
vaţie ; acum îns|ă, tiremurînd de enervare, spuse :
     —       Sînt groaznici copiii ăştia, mamă. Iţi fac atîtea neplă-
ceri... Şi-i aruncă lui Andrei o privire grea, de reproş. Părea
căi vrea. să spună : „Tocmai tu, care ai fost eliminat din li-
ceu"...
     Dar spre mirarea lui Andrei, bunica îi luă apărarea :
     —   Bine  le-ai spus, puiul meu ! Is neşte nemernici.  Ei, că
nu   mai sînt oameni ca cei dintr-o dată, -şjă le dea  în cap cu
168
sădirea ! A lui Sofron or fost totdeauna neşte otrepe! Amu
ce-a face muierea aceea cu un prunc mic... şi aud că iară-i în-
greunată.
     —       Păi, să le dăm ceva noi, spuse Dan, dar asta nu mai
intra în vederile bunicăi.
     Andrei îşi dădu seama mai bine de atmosfera ce se crease
în jurul său cînd se 'duse cu Dan să joace qărţi cu băiatul popii
loja. Popa, un om mărunt, chel şi gras, umflat de îngîmfare,
abia îi răspunse la salut, îl tot scula pe Luţu de >la masă tri-
miţîndu-1 ba să ducă lături la porci, ba să taie lemne. De la
un timp nu se mai putu stăpîni şi îi spuse lui Andrei cu mî-
nie :
     —       Frumoase lucruri vă învaţă la şcoală, dragă! Auzi,
auzi, nici respectul părului albit...
     Andrei nu se răbdă să nu-i replice :
     —       Există şi ticăloşi bătrîni. Pentru asta nu-i neapărată
nevoie să fii tînăr.
     Popa holbtă ochii şi se gîndi că duminică va vorbi despre
asta într-o predică. Intr-adevăr, oamenii încep să-şi piardă
bunul simţ, respectul... Simt că se apropie ceva. Dacă ruşii vor
ajunge pînă aici... Părintele se hotărî să nu mai ţie predica.
     Pe drum, Dan îi spuse lui Andrei:
     —   Măi, scirboşi îs oamenii.
     —   Unii, vere.
     A doua zi, nevasta lui Mitru dormea încă, atunci cînd ei
se trezi. Se strecură binişor din patul cald, răvăşit de îmbrăţişă-
rile lor fără nădejde, se îmbrăcă şi trecu în bucătărie. Din pă-
tucul de lemn de lîngă cuptor se auzea răsuflarea curată a co-
pilului. încet, pe vîrful picioarelor, se apropie de el, simţind
cum i se strînge inima. „Cine îl va creşte dacă eu...“ In lu-
mina tulbure şi alburie i se p'ăru lui Moţ curat şi alb ca o
icoană. Ar fi vrut să-l sărute, dar se temea că buzele lui fier-
binţi îl vor trezi. Mîngîie uşor pătura aspră care-1 acoperea ;
degetele lui întîrziară un timp pe trupul mic, cufundat în somn.
Apoi ieşi în curte, se 'duse la grajd şi începu s-o ţesale pe
Steala.
     —   Tu... vacă bună... tu, îi spunea, mîngîindu-i botul umed.
     Vaca întoarse capul ‘după el; lanţul care-i lega coarnele
de iesle zăngăni vesel. Fiecare pas deştepta foşnete în paiele
de pe jos. Se auzea zgomotul stins al rumegatului. Mitru ieşi
169
afară în ogradă, călcînd apăsat iarba umedă. Trăgînd în piept
aerul înţepător al dimineţii, cuprinse cu toată fiinţa lui satul,
acoperişurile, cerul crud şi spălăcit, — fumul care se ridica
din cîte un horn. O rîndunică trecu pe lîngă el, atingîndu-l
aproape cu pîntecul alb.
     „Are să plouă. Zboară rîndunelele jos... Nu-i bai, nu-i bai.„
Numai să scap, 'că ara să plătesc eu fiecăruia cît i se Cuvine,
îşi strînse pumnii, pînă cînd vîrfurile degetelor îi albiră. „Dacă
l-aş fi avut acum pe Lădoi în brînci“, rîse el întunecat. Se
gîudi cu groază nu atît la plecare, cît la lacrimile FloriţeL
Ieri seară, Fănică l-a întrebat:
     —   Tată, de ce vrei să mergi în război?
     —   Cum să vreau, păcatele mele, oftase el.
     —   Atunci de ce te duci ?
     —   Aşa... trebuieşte...
     „N-oi muri eu... n-oi muri eu... Iar dacă aşa mi-o fi scris;
apoi s-or găsi alţii care să-i spînzure în locul meu“. Privi
roată, luîndu-şi rămas bun de la toate; apoi intră în casă, cu
paşi mărunţi şi rari, iar cînd ajunse la patul în care Floriţa
dormea încă, despletită, cu pumnii adunaţi lîngă gura deschisă,
o scutură Ide umăr :
     —        Scoală-te, muiere, scoală-te... O venit vremea să mă
duc în războiul sfînt...
                                               -*
                                        * ★
     In zilele care urmară, Andrei stătu aproape tot timpul în-
cuiat într-una din clasele goale. Nu putea scăpa de senzaţia
unei neputincioase ignoranţe şi asta-1 chinuia şi-l neliniştea. Se
plimba printre bănci, gîndindu-se la tot felul de prostii: „Ce-ar
îi fost dacă...“ şi se oprea înciudat. Nu voia să primească aceas-
tă evadare mediocră în ceea ce ar fi putut să fie. Şi tot mai mult
creştea în el impresia că tuturor ideilor şi cunoştinţelor lui le
lipseşte un punct de sprijin, un catalizator în jurul căruia să le
poată orîndui. Ii era sete de adevăr, de ceva pentru care să
merite să trăieşti. De la cincisprezece ani visase că odată are
să ajungă un creator, că are să trăiască din plin fiecare clipă
a vieţii, aşa încît să nu aibă niciodată senzaţia de-a se fi chel-
tuit inutil. Erau idei şi aspiraţii pe care nu le putea ţine pentru
sine şi de aceea fusese atît de fericit de prietenia lui Lucian. Pe
urmă, legătura lor slăbise şi Andrei se întreba acum dacă nu
170
el era principalul vinovat. „Trebuia să fi realizat ceva, nu să
fi tot pălăvrăgit înflăcărat despre realizarea spre care tindeam"....
La fel ca Suslănescu, al cărui optimism verbal îl înfuria şi-l
silea să răspundă ironic, ori de cîte ori acesta, cu privirile pier-
dute, contemplînd o trandafirie Arcadie, declama : „Iubesc viaţa,
o iubesc foarte mult... Tinereţea noastră sufletească, ce lucru
minunat! Să te poţi bucura de o rază, de surîsul unei fete...
O, temps, suspends ton voi"...1 Andrei îşi spunea că toate astea'
nu erau în fond decît pîrghia care-i ajută ratatului să poată
trăi. Simţea nevoia să împroaşte cu pietre această mulţumire
obtuză. De aceea, la societatea literară unde lucrările („Alec-
sandri, regele naturii romîneşti“, „Titu Maiorescu, împăratul
criticii romîneşti") erau de o suficienţă monumentală, totul do-
vedindu-se a fi genial, „mai adiînc deoît s-ar crede“, „demn de-a
fi relevat", „cu urmări incalculabile", Andrei citi odată un „Ma-
nifest împotriva ţopeniei", indignînd pe toată lumea. La ieşire,
părintele Potra îi spuse cu o îndurerată blîndeţe:
     —        Dacă ar fi după mine, dragule, te-aş da afară din şcoală.
Există inteligenţe de care societatea nu are nevoie.
     —        Societatea, adică o adunătură de imbecili care se tole-
rează şi se mint unul pe celălalt, răspunse Andrei.
     — Nu uita, scumpule, că şi tu faci parte din ea.
     Cu cît se gîndea mai mult, Andrei nu-şi regreta lucrarea.
„Cel puţin le-am spus ce gîndesc despre ei, le-am arătat că nu
fac parte din tagma lor. Chiar dacă n-a însemnat mare lucru",
îşi aminti de cuvintele lui Schwartz : „După ce războiul se va
sfîrşi prin înfrîngerea nemţilor, lucrurile au să se schimbe". Se
gîndi, cu un fel de nerăbdare: „Numai de s-ar întîmpla asta cît
mai repede. Ce-o să fie atunci, nu-mi pasă... Numai să fie alt-
ceva, altceva"...
     Citind una din cărţile pe care i le dăduse Răducanu : „Cas-
tellio contre Calvin", încercă o imensă bucurie. Era vorba acolo
de un om liber care se ridicase împotriva tiraniei, sacrificase
totul, situaţie, fericire personală, îşi pusese în cumpănă liberta-
tea şi viaţa, ca să poată striga adevărul în faţa lumii. Ca de fie-
care dată cînd făcea o descoperire, simţi nevoia s-o comunice lui
Lucian şi se apucă să-i scrie, dar nu isprăvi. Ar fi fost nevoie
să-i copieze sute de pagini sau să fie împreună, să strige de
       1 O, timp, opreşte-ţi zborul...
171
entuziasm ta fiecare idee proprie pe care şi-o regăsea în carte.
In timp ce citea, cineva bătu în uşa clasei. Era Ardeleanu.
      —        Am trecut pe aici şi am zis să intru... Mitru a plecat pe
front...
      —   Da...
      —        Ştii de ce am venit ? Hai să ne uităm pe hartă, sa vedem
cum mai merge politica.
      întinseră pe tabla neagră o hartă foarte zdrenţuită. Arde-
leanu căută cîteva oraşe, apoi întorcîndu-se spre Andrei, îl în-
trebă :
      —        Ascultă, e adevărat ce-am auzit ? Că te-au dat afară
din şcoală ?
      —   Da ! răspunse Andrei, ridicîndu-şi fruntea.
      —        Mi-a spus Luţu, băiatul părintelui. Vrei să-mi spui
de ce ?
      Andrei îl privi lung şi-şi aprinse o ţigară. Mecanicul avea
o faţă negricioasă, suptă şi ochi albaştri, copilăroşi.
      —        Am scris într-o lucrare... că tot ce-i în ţara asta e o mare
porcărie şi că n-ar strica dacă... dacă i-ar lua dracu pe toţi !
      —   Frumos ! Ardeleanu începu să rîdă. Şi de ce ai scris ?
      —   Pentru că nu mai puteam răbda!
      Sări de pe bancă, merse la catedră şi luă de pe masă cartea
lui Zweig...
      —        Uite aici, ca să vezi că toate-s vechi pe lumea asta şi
s-au mai întîmplat. Vrei să-ţi citesc cîte ceva ?
      —   Cu plăcere, dă-i drumul.
      Andrei începu să citească, nerăbdător să ajungă la pasa-
jele cele mai interesante, acolo unde se vorbea de asuprirea care
zdrobeşte resorturile interioare ale oamenilor, îi schimbă, îi di-
formează sufleteşte. Niciunul nu-şi dădu seama cum trece vre-
mea. Mătuşa Emilia îl chemă pe Andrei la masă. Abia atunci
acesta îşi spuse, stînjenit, cp Ardeleanu îl ascultase numai din
politeţe. Voi să se scuze, dar mecanicul i-o luă înainte :
      —        Bine scrie... Ştii ce ? Du-te şi mănîncă, după masă-mi
citeşti mai departe. Bine ?
      —   Bine !
      Mîncă grăbit. Abia aştepta să reînceapă lectura. După masă
ieşiră în ogradă şi se aşezară pe paie. Era cald, albinele zum-
zăiau în jurul lor, şi lumina aurie a soarelui făcea ca totul să
strălucească : paiele, frunzele, acoperişul şcolii, cerul senin.
172
     Se însera cînd Andrei isprăvi. Se întoarse spre Ardeleanu
cu ochi strălucitori :
     —   Ei, ce zici ?
     —        Frumoasă carte... Şi Castellio ăsta a fost un om de
treabă...
     —   A ştiut cum trebuie să trăiască !
     Ardeleanu trase lacom un fum de ţigară :
     — Numai că ştii ce-aş fi făcut eu în locul lui ? Aş fi sculat
ţara în contra lui Calvin ăsta... Că după cîte văd, oamenii atîta
aşteptau. Să le dea cineva semnalul.
     —   Bine, dar...
     —        Păi, nu vezi? Omul a stat şi a scris şi nimeni nu i-a
tipărit cărţile. Au trecut sute de ani, pînă cînd le-a găsit cineva.
E frumos că le-a scris, nu zic nu...
     Andrei îşi trecu mîna peste frunte. Ciudat, aceleaşi lucruri
i le spusese şi Schwartz. Poate că avea dreptate... E epoca fap-
telor...
     —   Şi ce poţi face azi ? întrebă amărît. Ce poţi face azi ?
     —        Ei, multe’.. De pildă să deschizi minţile celor din jurul
tău... Că altfel, dacă poporul e neştiutor, îl duc de nas domnii
cum vor ei.
     —   Şi ce anume le poţi spune ?
     —        Că dacă poporul se scoală, nimic nu-i stă în cale... Ei,
Andrei, tu eşti tînăr... şi cinstit. Dar să ştii de la mine, numai
cu cinstea nu poţi face nimic. îi bine că-ţi place cartea aceasta,
deşi să-ţi spun ceva : prea vorbeşte aşa... cu multe cuvinte... des-
pre libertate, despre omenie. Nouă altceva ne trebuieşte acum.
     —   Ce anume ?
     Andrei se simţea prost. „Toate descoperirile mele sînt aşa
de naive. E suficient să găsesc exprimată într-o carte o idee de-a
mea, ca să fiu satisfăcut/4
     —        Trebuie ca atunci cînd nemţii or începe să se re-
tragă, să-i lovim ca pe cîini, din toate părţile ! Asta-i! îmi pare
bine că ne-a/m împrietenit... Nu vrei să treci seara pe la mine?
Mai vine unul, altul. Punem ţara la cale...
     —   Bine. Am să trec.
     în noaptea aceea, Andirei nu putu să adoarmă multă vreme.
Stătu la geam, cu bărbia proptită în palme, privind cerul. I se
părea că acum găsise un răspuns stării de nemulţumire faţă de
el însuşi, acelor vagi regrete care-1 încercaseră după ce fusese
eliminat, sentimentului chinuitor că făcuse cevia inutil. îşi spuse
că ieşirile iui, revolta împotriva a tot ce-1 înconjura, nu se deo-
sebeau decît cu o nuanjă de conformismul lui Suslănescu, de
pildă, de duplicitatea profesorilor şi a tuturor oamenilor pe care-i
cunoştea. Erau asaltaţi de mii de nemulţumiri generale, ca şi
cum i-ar fi mîncat ţînţarii, dar niciunul nu făcea nimic şi trebuia
să existe ceva de făcut. Fiecare-şi căuta libertatea lui, toţi ar
îi vrut să-şi liniştească egoista lor conştiinţă. „Sîntem nişte
străini în propria noastră ţară“, se gîndi Andrei, bucuros totuşi
că putuse formula asta.
CAPITOLUL VIII
     Redacţia ziarului „Tribuna Romînă“ se afla într-o clădire;
sordidă, o fostă casă de raport. Avea un aer misterios, sugerînd
coridoare întunecoase şi birouri mici unde se pun la cale afa-
ceri necurate. Poarta de la intrare era din fier ruginit şi scîr-
ţîia, plîngăreţ, atît de tare, încît nu era nevoie de sonerie care
să anunţe vizitatorii. O tăbliţă albă o mai înviora puţin : „Re-
dacţia şi administraţia ziarului Tribuna Romînă, cotidian de
orientare romînească“. Din nenumărate odăi, chicinete, săli de
175
baie şi camere de serviciu, redacţia folosea numai vreo patru,
care dădeau spre răsărit. In celelalte se îngrămădeau tot felul
de nimicuri: pantofi, tablouri, mormane de ziare vechi to-
pite de umezeală, cărţi ungureşti şi nemţeşti de prin 1905, dula-
puri sparte, paturi de fier desfăcute, maldăre de moloz, oale de
noapte ruginite, ibricuri, sobite de petrol şi bucăţi de teracotă.
Uşile acestor camere erau bătute în scînduri, de-a curmezişul.
Cel mai straniu lucru din toată casa era acustica ei neobişnuită.
O vorbă spusă într-una din încăperi se transmitea prin pereţi,
prin uşi, se amplifica şi rătăcea cîteva minute, ca o vietate invi-
zibilă. De aceea, cînd Vîslan zbieră, de la intrare : „Şendreo !
Şendreo !“ tînărul secretar ştiu că în sfîrşit se întîmplase minu-
nea : Vîslan pusese mîna pe un „subiect1'. Fără să-l aştepte să
sosească, îşi deşurubă tocul rezervor, deschise în fată un bloc-
notes şi se gîndi fericit: „Acum pot să-i cer restanta din leafă!
Trebuie să fie în toane bune.“ înfăţişarea lui Vîslan îi confirmă
din plin previziunea. Era imposibil ca directorul să arboreze o
cravată atît de vehement colorată, fără să aibă un motiv bine-
cuvîntat, cu atît mai mult cu cît, în ultima vreme, Vîslan pă-
rea în doliu, covîrşit de disperare.
     Uşa se închise, pereţii subţiri tremurară încetinel, ca un
decor de teatru provincial şi Vîslan îşi aruncă din prag pălă-
ria cu boruri late. Răspîndea un miros ascuţit de parfum pat-
chouli şi nu-şi încăpea în piele.
     —        Şendreo, — strigă, scuturîndu-i afectuos mîna, — sîn-
tem, ca să zic aşa, salvaţi !
     —        Ştiam, — surîse Şendrea, — era imposibil ca dumnea-
voastră...
     —        Vax. Era foarte posibil. In ultima vreme parcă mi-au
secat izvoarele inspiraţiei. Gazetăria-i meserie riscantă. Pre-
fectul m-a prevenit nu o dată : „Vîslane, ca să zic aşa, tonul
dumitale mai mult decît prudent, ar putea să dea de bănuit“.
Ei, o să-i arătăm acuma ! Totul e rezolvat! Subvenţiile lunare
asigurate. Făcu un pas înainte, îşi vîrî degetele grăsute în che.u-
toarea vestei fantezi şi, închizînd ochii, tăie prin aer o pagină
de ziar.
     —        Manşetă ! „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rap-
sozii“. Atît. Celălalt vers nu merge, e pasibil de lagăr. Să se
înţeleagă că e vorba de vremurile noastre. Bun. Iar titlul... tit-
lul... Tot un vers, să ne păstrăm tinuta culturală: „Cînd Patria
176
ne cheamă sub drapel, datori sînt toţi .copiii ei s-alerge, să-l
apere, să moară pentru el 1“
     —   Cam lung, riscă Şendrea.
     —        Să fie ! Vîslan sări în sus, pocnindu-şi palmele : Subiect
bombă ! O să turbe ţiganul de Şeicaru. Ascultă aici, mi l-a ră-
suflat maiorul Angheliu de la Cercul de Recrutare. E for-mi-da-
bil! Un tînăr ţăran, băiat de oameni cu stare, răzeşi, a făcut
cerere să fie trimis pe front. Auzi ? Ce palmă, ce măreţ reproş
la adresa temerilor noastre, Şendreo !
     —        De' la Marele Cartier General al Reichului... conform
unui plan dinainte stabilit, trupele noastre au evacuat... repliin-
du-se elastic... poziţii dinainte pregătite... citi Şendrea esenţa
comunicatului german.
     —        Vax ! Să ştie toţi că un popor nu moare, cînd veacuri a
luptat necontenit, ţipă entuziast directorul, apoi deodată se în-
negură: Cum spui ? Cum spui ? Da’ de arma secretă nu zice
nimic ?
     —   Nimic...
     —        Ne ducem dracului ! Ne ducem dracului, Şendreo ! (Se-
cretarul nu se miră : era obişnuit cu asemenea tranziţii) Măi...
ce facem dacă... ajung pînă aici ?
     —   Cerneala, domnule director, începu Şendrea mieros.
     —        N-are culoare, îşi completă Vîslan zicala favorită. Aşa
că... De ce nu mă laşi să termin ? se supără el. Ascultă ce am
de spus şi după aceea să-mi vii cu... zvonuri ! Tînărul de care-ţi
vorbeam nu era mobilizabil. Nu era mobilizabil! tună Vîslan
cu solemnitate. Avea semănat tutun, în cadrul parcelelor pre-
văzute de CAM. Şi totuşi... şi totuşi... Maiorul Angheliu sus-
ţine că e vorba de un nebun, dar maiorul ăsta e un prost. Tu de
ce nu vrei să mergi pe front ? îl privi ţintă pe Şendrea.
     Acesta rîse, ca de-o glumă bună :
     —   Are dreptate maiorul, făcu el complezant.
     —        Şi ce dacă are ? N-o să scriu eu „fondul" din pricina
asta ? Ei, gata cu pălăvrăgeala. Taci şi ascultă, să-mi vină ins-
piraţia.
     Vîslan se aşeză călare pe un scaun, îşi rezemă bărbia
de spătar şi închise ochii. Şendrea, atent la cel mai mîc semn, îl
urmărea. Vîslan îi era tare simpatic. Datorită lui, cînd era în
vacanţă, putea să cîştige un ban, doi, să pătrundă în cele mai
bune cercuri ale oraşului, deoarece Vîslan îl numea oficial „ur-
maşul meu“. Habar n-avea de unde venise directorul. Se spu-
12 — străinul
m
  nea. că ar fi oltean şi n-ar avea nici o clasă primară măcar. îna-
inte de dictatura carlistă, fusese pe rînd ziarist liberal, ţărănist,
iorghist, averescan, puţin socialist, visînd însă tot timpul să-şi
înfiinţeze un partid propriu al intelectualilor şi artiştilor. Spre
sfîrşitul dictaturii legionare Vîslan dispăru din oraş şi nimeni
nu putu afla de la el ce făcuse în,timpul acesta. Cînd se întoarse,
era posesorul unei subvenţii din partea Mareşalului, pentru înfiin-
ţarea unui ziar semicultural şi guvernamental. Peste noapte, Vîs-
_ lan deveni un personaj de seamă, plin de bani şi totuşi veşnic
în mizerie. Pe lîngă articolele de fond în care analiza situaţia
internaţională, îi veneau din cînd în cînd idei strălucite. In pe-
rioada bătăliei de la Stalingrad, cînd toate articolele aveau un
ton de prohod eroic, Vîslan imagină un sistem ingenios : la ru-
brica deceselor să se treacă şi medicul curant al răposatului,
alături de rudele îndoliate. Asta nu se putea numi şantaj şi Vîs-
lan făcu publicitate acestui proiect, tulburînd liniştea medicilor
din oraş. Nu-şi puse planul în apliciare, dar îşi reînnoi toată gar-
deroba. Ii plăcea să se îmbrace bine, deşi n-avea pic de gust,
dar lumea îl scuza: era doar un boem.
      Marea sa pasiune era să recolteze cuvintele de spirit ale oa-
  menilor celebri şi să le plaseze în, societate, ca de la sine. Re-
  plicile acestea i le servea, dezinteresat şi fericit, profesorul Sus-
  lănescu, care i le traducea din franţuzeşte.
      Vîslan mai avea un singur prieten, pe Jacquot Robber,
  unicul băiat al unui comis-voiajor foarte original, care cîştigase
  şi pierduse eîteva averi înainte de a înnebuni. Tînărul Robber
  era un intelectual veşnic frămîntat de probleme; alături de el,
  Vîslan avea impresia că respiră aerul rarefiat al piscurilor. In
  prietenia lui Vîslan pentru Robber intra şi o doză, adevărat,
  foarte măruntă, de calcul: voia să arate tuturor că el e filose-
  mit, de aceea îi solicita lui Jacquot articole, .pe care acesta le
  iscălea „Prometeu“. Leit-motivul era catastrofa culturii şi apo-
  logia actului gratuit, vital, artistic prin excelenţă. Vîslan taxa
  aceste articole drept pline de „schepsis“. Robber junior era pla-
  tonician (urmase doi ani de filozofie la Iaşi), dar asta numai
  pe planul ideilor. Practic, se ocupa cu nişte afaceri extrem de
  ciudate şi avea darul să-i stoarcă lui Vîslan, de cîte două-trei
  ori, onorariul unui singur articol. Ii ştia zgîndări cu atîta zgu-
  duitor patetism dărnicia, încît Vîslan avea mereu impresia că îi
  este îndatorat. Acum, cu ochii închişi, scormonimdu-se după un
  început de articol, se întreba cam ce ar scrie despre acelaşi lucru
178
Jaequot. Desigur, ar începe >cu un citat din convorbirile lui
Goethe cu Eckermann. (Vîslan îşi repetă, a suta oară, că trebuie
să le citească şi el, numaidecît). Pe urmă, Jaequot ar găsi un
mit antic, Prometeu, Pygmalion sau Leda şi ar stabili o foarte
interesantă paralelă : eroii antici, eroii contemporani, văzuţi cu
viziunea colosală a unui Arno Brecker şi de aici la fapta lui
Cloambeş Iosif din Lunca nu mai era decît un pas. Pragul l-ar
fi constituit fără îndoială un citat hoţ din Mein Kampf.
     —   Cultura, — spuse Vîslan energic, — e un lucru mare!
     Şendrea scrise repede, prescurtînd cuvintele, dar îndată se
opri mirat:
     —   N-are nici o legătură... domnule Vîslan...
     —   Păi n-am spus să scrii. Am emis o părere.
     Se sculă de pe scaun, se plimbă cu mîinile la spate, îm-
prăştiind cu vîrful pantofului hîrtiile şi flecurile azvîrlite pe
jos, îşi zburli bărbiţa castanie şi declară :
     —        Măi, n-am inspiraţie. Şi vreau să iasă un lucru bun, care
să ifacă vîlvă.
     —        Să încerc eu ? şopti timid Şendrea. încasarea restanţei
de salariu i se părea extrem de îndepărtată : cu Vîslan nu pu-
teai fi sigur niciodată.
     —        Nu... Uite ce-i. Fii drăguţ, coboară, ia o maşină de
piaţă şi adu-mi-1 aici pe Jaequot Robber. La ~ora asta trebuie
să fie acasă. Poftim un sutar. Să nu-i dai mai mult şoferului,
spune-i că eşti ziarist. Dar fără Jaequot să nu-mi vii, auzi ?
     —   Credeţi că e prudent ?
     —        Nu mă învăţa tu pe mine. Şterge-o, trebuie să-l dăm la
tipografie.
     O jumătate de ceas, pînă cînd veniră Şendrea cu Robber,
Vîslan se plimbă prin birou, pe coridoare, intră în biroul dac-
tilografei, a cărei maşină de scris făcea să se zguduie planşetele
şubrede, o mîngîie distrat pe ceafă, zburlindu-i zulufii pufoşi
şi blonzi, se interesă discret dacă nu cumva ascultase radio
Londra, apoi, cînd auzi glasul sonor al lui Robber, fugi repede,
emoţionat, în întîmpinarea lui.
     Jaequot Robbert era un tînăr de vreo douăzeci şi cinci de
ani, înalt, slab, cu o frunte îngustă şi extrem de bombată, dea-
supra căreia se înălţa un păr foarte lung şi des, cîrlionţat şi
cenuşiu din pricina mătreţii, dar rărit în mod neaşteptat în faţă,
cam de un deget. Purta un elegant sacou de catifea verzuie,- şli-
ţuit la spate, o cămaşă cu guler italian, o cravată de mătase
12*
m
grea. Avea oohi migda l aţi verzi-gălbui şi o gură ca un cioc
de raţă. Gesticula mereu, fîlfîindu-şi prin aer mîinile mari, albe,
şi ceea ce reţinea atenţia era faţa lui de o extremă mobilitate,
exprimînd cu repeziciune o gamă de stări contradictorii, încît
se putea spune că Robber trăieşte numai cu obrazul.
     —        Maestre de Calatrava, te salut! îşi scoase Jacquot pălă-
ria gri, aducîndu-şi-o la piept cu un gest medieval.
     —        Şendrea, puiule dragă, n-ai vrea să ne laşi singuri ?
gemu stînjenit Vîslan şi ca să nu-1 jignească, îl duse de braţ
pînă în biroul celălalt. Dar Şendrea era numai agitat şi lipin-
du-şi buzele de urechea lui Vîslan îi spuse cu repeziciune:
     —        M-am speriat, ceva colosal... Pe cine crezi că am găsit
la Jacquot? Pe un ofiţer german ! Vorbeau nemţeşte, n-am pri-
ceput o boacă. Păreau în cele mai amicale relaţii.
     Vîslan ridică din umeri, fără să se mire. Veni înapoi, în
biroul său, unde Robber se plimba cu paşi mari, dintr-un colţ în
altul. In cîteva cuvinte, Vîslan îi povesti ce aşteaptă de la el.
     —        Puişor Jacquot, mă scoţi dintr-o belea. N-am inspi-
raţie.
     —        Hm, făcu Jacquot, încruntîndiu-se. Pielea feţei i se ghe-
mui, înfiorată, în jurul ochilor. Din pricina efortului, urechile
i se mişcau imperceptibil. Uite ce e, scumpul meu Ionel...
     —   Nu mă uit la biani, Jacquot...
     —        Da’ ce, crezi că de asta e vorba ? se supără Robber.
Atunci mai bine... Eu pentru tine fac orice. In impasul existenţei
noastre, singura coordonată etică a cărei valoare am păstrat-o
intactă e prietenia. Dar uite ce e... N-aş vrea să se ştie că eu...
     —   Discreţie absolută, îl asigură Vîslan cu mîna la inimă.
     —        Nu-i vorba de asta, Ionel, nu, dar cine mă asigură pe
mine că... în sfîrşit, într-o ocazie oarecare, fără voia ta, la chef,
sau în pătucul unei dulcinee, n-o să scapi o vorbuliţă... şi, în-
ţelegi...
     —        Omule, se înfurie Vîslan, — ce dracu ! Iar începi ? (Cînd
Jacquot începea să-şi facă probleme, Vîslan simţea un ghem
îngheţat născîndu-i-se în stomac. Prietenul său îl năucea sub
un potop de vorbe, de argumente, de imagini, de maxime, în-
cît la urmă, cînd trebuia să-i dea bani — toată peroraţia nea-
vînd altă semnificaţie, în esenţă — Vîslan îi era recunoscător
că acceptă. Dar pînă cînd ajungeau la această soluţie foarte sim-
plă şi clară — pe care o ştiau amîndoi dinainte — trebuiau să
se certe, să se împace, să-şi jure prietenie şi credinţă, să facă pla-
180
nuri de viitor, să se ameninţe reciproc cu şantajul, să se sărute
şi să trimită omul de serviciu să le aducă o sticlă de vin.)
     Robber continua să se plimbe, chinuindu-şi buzele. Le ţu-
gui a, le întindea ca pe un gumilastic şi le pipăia lin cu buricul
degetului mare, apoi, jucîndu-şi pielea frunţii, făcea să apară
pe ea un portativ.
     —        Nu-mi fac probleme, dar înţelege şi tu situaţia mea. De-
sigur, tu niciodată nu vrei să te pui în locul meu, să încerci să
realizezi...
     —        Omule! zbieră Vîslan, fără să-i pese de sonoritatea pe
oare zidurile găunoase o împrumutau glasului său. Iţi dau două
mii de lei !
     —        In cazul acesta, răcni Robber, lăsîndu-se pe vine, am
plecat! Bună ziua !
     —        Jacquot, pentru numele lui dumnezeu 1 Nu mă lăsa ! Ce
dracu! Două mii cinci sute, nu pot un leu mai mult. N-am, în-
ţelege-mă, te rog.
     —   Crezi că un Jacquot Robber se vinde ?
     Vîslan deznădăjduia. Toate i se încîlceau în minte : vor-
bele prefectului, ameninţarea abia voalată, lipsa de idei, subiec-
tul grandios care însemna o nouă subvenţie. Ii dădură lacrimile
şi se aşeză în genunchi, cu mîinile împreunate ca pentru rugă-
ciune. Robber se repezi, îl ridică, îi şterse pantalonii de praf,
îşi coborî bărbia în piept, apoi cu braţele crucificate consimţi:
     —   S-a făcut...
     —   Trei mii, oftă Vîslan din adîncul fiinţei lui.
     —   Scrie 1 porunci Robber.
     începu să umble iar, repezit: deodată, oprindu-se îl ame-
ninţă cu degetul pe Vîslan :
     —   Să nu-ţi închipui că... mă vînd, pentru banii tăi!
     —        Vai de mine, Jacquot! Numai din prietenie... înţeleg, ce
dracu...
     —        Iar dacă-i laud pe nemţi este pentru că-i admir sincer!
Sincer!
     —   Şi eu, şi eu, făcu Vîslan, pripit. Iţi jur. Sînt... viteji...
     —        Sînt întruparea conceptului de virilitate, domnule! Ui-
tă-te la fiecare ofiţer, la fiecare soldat, la unghiul hieratic al
pasului lor! La ţinuta lor militară, la casca lor teutonică, sim-
bolică! Sînt cruzi, bestii, da, de acord, dar îintr-o stare atît de
pură, încît, filozoficeşte vorbind... Cum îl cheamă pe eroul tău ?
181
     —   Cloambeş... Iosilf, suspină Vîslan. Sofiu.
     —       Valorificarea vitalităţii etnice a unui popor se face în
momentele sale de cumpănă. De aceea reacţiile fireşti, nepro-
vocate, sînt mai concludente pentru statisticianul care ştie ve-
dea decît mii de coloane de cifre, de date comparative şi de stu-
dii savante.
     —   Uluitor !
     —       Nu mă întrerupe acum! se zborşi Jacquot, sugîndu-şi
unghia degetului mare. Dictez : Forţa motrice ideatică, mereu
reînnoită din substanţa, ei primă, se încarnează neîntrerupt,
prinzînd proporţii diferite în mintea diferiţilor oameni, diferite-
lor pături constitutive ale organismului social. Căci: altfel va
acţiona poetul, filozoful, militarul într-o circumstanţă identică.
Acesta e iun fapt riguros determinabil. (înţelegi, cred, ideea
mea: flacăra prometeică, unică, izvor al unei infinităţi de
focuri... „Da, cum să nu, e clar44, susură Vîslan.) Dar cel mai
zguduitor lucru e reacţia oamenilor necorupţi de civilizaţie, de
lenevirea şi comoditatea organică pe care acestea le aduc ora-
şului. (Asta e o idee faimoasă. Nemţii au pus-o în aplicare în
Franţa, prin gura lui Petain: „Retour â la terre!“) Aici, în me-
diul curat al satului, sufletele ţăranilor sînt un receptacol extra-
ordinar... „cu un potenţial nelimitat41, al acelor idei impondera-
bile care alcătuiesc specificul etnic al naţiei respective.
     —       Este un cap de operă ! mormăi Vîslan meditativ. Eşti un
geniu.
     —       Ştiu. Mai departe. Există un proverb englez : faptele
sînt încăpăţînate. Rectifică ! Proverb german. Urmez : faptele
sînt încăpăţînate, voirbese de la sine. Iată deci faptele. Aici,
maestre, povesteşti din fir în păr cum a fost cu voluntarul durni-
tale. Pentru mine e prozaic. Lasă, deci, cîteva rînduri albe.
Acum să-i dăm tuşa. Scrie repede: Comentariile, speculaţiile
ar fi de prisos, („Chiar aşa, se gîndi Vîslan negustoreşte, mă
costă trei mii cinci sute, fără afîta mu scap44) dar ele se impun
nu pentru oameni de talia lui Cloambeş Iosif, ci pentru clericii
care opun noii ordini rezistenţa lor surdă, încăpăţînată, ascunzînd,
în fond, incapacitatea lor biologică de a se adapta noii ordini,
comandamentelor europene, efortului comun al culturii, împo-
triva unei epoci de teroare şi beznă. Aceşti clerici se plîng,
invocînd principii măreţe, dair găunoase...- Remarcă mobilitatea
stilului meu, Vîslane !
182
     —   Eşti un om mare !
     —        ...că epoca noastră ,n.u ane fineţea, cizelarea şi eleganţa
secolelor apuse. Vai celor învinşi! (Vae victis!) Vai celor care,
biruitori .fiind pirin integrarea 'lor obiectivă într-un anume spaţiu
şi rasă, se înduioşează de cei învinşi. In ora victoriei totale,
vor fi traşi la răspundere de oamteni ca Cloambeş Iosif — (ce
nume !) — pilonii şi justificarea revoluţiei naţionale.
     —   Jacquot... păcat că... păcat că nu eşti...
     —        Nu-i nici un păcat! Sînt tainic ! Continuu : Zadarnic
deci... bolşevico-plutociraţia... se opri, .se seăirpină în cap, îşi
scoase pieptenul şi restabilii ordinea firelor deranjate : Pune,
Vîslane, înainte de bolşevic şi... iudeo, dă-o-n mă-sa ! („Patru
mii, se scutură Vîslan, ca de un fior“)... Unde am rămas ? Da...
ameninţă cu hoardele ei. In fiecare om există reeeptaeolul care
a dat naştere iui Cloambeş Iosif, eroului simbolic, cavalerului
fără frică şi reproş ! La glasul omului providenţial, care a ordo-
nat, despicînd în două istoria: Vă ordon, treceţi Prutul, treceţi
Nistrul, treceţi Bugul, treceţi Donul, treceţi Volga...
     —   Jacquot!
     —        Taci! Nu pricepi ironia mea ? Le-am trecut... înapoi...
Ce vrei ? Trebuie să facem puţină rezistenţă, măi! Scrie, că
m-am plictisit: milioane de Iosifi Cloambeşi se vor ridica să
apere fruntariile ameninţate, fiinţa acestui neam, glia şi trecu-
tul, prezentul şi viitorul ! Punct. Banii !
     —        Uite ce e, puiule... n-am acum la mine... dar mîine, mîine
dimineaţă, ţi-i dau, sigur... Văzînd că Robber se încruntă, Vîslan
se intimidă : Iţi dau cuvîntul meu de onoare.
     —   Nu te cred.
     —   O chitanţă...
     —   Dă-mi.
     Vîslan scrise grăbit:
     Prin prezenta recunosc că datorez domnului J. Robber suma
de lei... („4500,“ sugeră Jacquot) 4500 (patru mii cinci sute),
pe care i-o voi restitui pînă la data de 4 iunie 1944, ora 12 a. m.
                                                       I. Vîslan
     —        Aşa, în regulă. Acum trebuie să plec ! Te pup, cu bine!
Dă-mi un telefon în prealabil, dacă vrei să mă vizitezi. Te aştept
însă mîine. Servus.
     Vîslan îl auzi fluierînd voios :în vreme ce cobora săltînd trep-
tele.'Luă bloc-notesul şi se repezi în odaia cealaltă. Ţipă:
183
     — Miţi! La maşină. Fond! Titlu.: „Cutremurătoare exem-
ple“. De la cap : Valorificarea vitalităţii...
     Nu \&el mai auzi dedt ţăcănitul maşinii de scris umplînd
toată clădirea, ca o rafală continuă de mitralieră.
                                          * *
     Maşina avocatului Salvator Varga intră în curtea fabricii,
descriind o curbă graţioasă. Involuntar, Varga privi împrejur
să vadă dacă n-a fost cineva martorul acestei performanţe de
automobilist. Curtea era întir-adevăr plină, dar nimeni nul luă
în seamă. Avocatul îşi duse maşina la locul ei, lîngă cea a că-
pitanului Pirodam, observînd cu uimire prezenţa unui automobil
lung, Mercedes Benz, pe care ,nu-l mai văzuse niciodată. „Uite,
— îşi spuse invidios, — Dărnescu şi-a cumpărat maşină ca să
deia dovadă de optimism politic**. Scoţîndu-şi mănuşile mari, ca
de muşchetar, încuie portiera maşinii şi se îndreptă spre biroul
direcţiei. Mergînd ou grijă, să-şi ferească de zgîrietuiri pantofii
de antilopă, îl văzu pe inginerul Şoldan gesticulînd înfuriat, în
mijlocul unui grup de muncitori, care-,1 priveau întunecaţi.
     —        Dar nu vă daţi seama ? Dar nu înţelegeţi ? răcnea ingi-
nerul, răsucindu-se mereu pe călcîie. Asta este curată nebunie!
Demenţă 1 Poftim, făcu el, întinzînd mîna spre ieşirea 'din fund
a curţii, de unde se auzea pufăitul unei locomotive. Poftim ! Voi
fi nevoit... da, voi fi nevoit să raportez direcţiei !
     Muncitorii care-1 înconjurau păstrau tăcerea, numai unul
dintre ei — Varga îl recunoscu: maistrul Mihai Jurca — îşi
răsucea mustaţa albă şi repeta îngîndurat:
     —   Măi să fie 1
     —        Spune, domnule Juirca, dumneata ce-ai face, acum, în
locul meu ? se agăţă de el inginerul. Am trecut cu vederea atî-
tea lucruri, atâtea nereguli! Căci şi eu sânt iromîn 1 strigă el, dar
este o limită, o limită...
     Se mec a de ciudă şi spaimă, fornăind pe nări. Intr-una din
întoarcerile lui repezite, îl văzu pe Varga :
     —        Domnule consilier! Vă irog să veniţi, să asistaţi, dom-
nule doctor 1
     —   Diar ce s-a petrecut ? se interesă Varga.
     —        Ce să se petreacă ? Curat roman poliţist I Azi noapte
şinele interioare au fost demontate !
184
     —       .Pentru numele lui dumnezeu, păli Varga, aruneînd o .pri-
vire buimacă .asupra traverselor goale.
     —       Spuneţi şi dumneavoastră, — imploră circular Şoldian,
— ice pot eu să f.ac în asemenea situaţie disperată ? La ora unu
trebuie să livrăm ca de obicei! Domnule I Te joci cu armata ?
Dar riscăm zidul, riscăm împuşcarea la stîlpul infamiei, dezas-
trul familiilor noastre, domniilor !
     —   Măi să fie ! mormăi bătrînul Jurca, foarte îngînduirat.
     —       înţeleg, — şopti horcăit inginerul, — o acţiune... acolo...
ceva în miniatură... pentru... asta... mă rog, satisfacerea unui
comandament personal, sau... Dar să demontezi şinele interioare !
E nemaipomenit!
     —   Şi unde...
     —       Domnule Varga, — îl înhăţă inginerul de reverul fes-
tonului cenuşiu, — domnule Varga ! Aceste şine nu sînt beţe de
chibrituri, ace, să le pierzi într-un car cu fîn! Ei bine, de azi
dimineaţă căutăm în toată fabrica, e direct rizibil... Stagnează
producţia şi peste tot, peste tot, am impresia, domnilor, că se
rîde de mine, că toată lumea ştie.
     —       Păi, să mai căutăm, spuse un muncitor tînăr, trăgîndu-şi
şapca soioasă pe frunte.
     —       Da’ ce ? Ne jucăm de-a baba oarba ? îl ţintui cu asprime
Varga.
     —       Eu, domnule doctor, am să înnebunesc. Intr-o bună zi o
să vă treziţi că umblu prin fabrică şi spun că eu sînt Nabuco-
donosor ! gemu inginerul, trecîndu-şi degetele prin păr. De doi
ani de zile, toate planurile, toate schiţele şi proiectele le fac sub
umbra revolverului 1 M-am săturat! urlă el şi porni cu paşi
mari spre clădirea roşie a direcţiei.
     Varga îl urmă, nu fără să audă în spatele lor exclamaţia
plină de mirare a maistrului Jurca :
     —   Măi, ia te uită !
     Varga voia să-l întrebe pe Şoldan care este semnificaţia
maşinii noi pe care o văzuse, dar acesta era prea agitat.
     —       Domnule doctor, nu spun nimic că-şi fac de cap... Că
proiectilele pentru obuizierul Skoda; ies mai grele cu trei sute
de grame, aşa că este exclus să le poată vîrî în culata tunului,
că jumătate din minele Brandt au focosul defect. Nu spun nimic,
deşi-mi risc capul. Fac pe niznaiul, pun pe alt inginer să sem-
neze în locul meu, mă îmbolnăvesc în ziua livrării, dar asta e
prea mult! Prea mult! Să-ţi scoată şinele din curte, cînd e
                                 m
pază militară, asta n-o mai înţeleg, să mă bată dumnezeu...
Domnule, cînd au bombardat americanii oraşul* eram tocmai
în centru ! în adăpost, am stat cu ochii închişi şi m-am rugat:
dă doamne să nimicească toată fabrica pînă-n temelii, să scap
de griji! Dar nu ! De unde! Ei iau distrus trenurile de marfă
goale din gară, adăposturile pentru populaţia civilă din parc,
căminul cel nou de ucenici şi nu mai vin !... Nu mai vin !
     —   Bine, domnule inginer, nu trebuie să fiţi...
     —        Ce să nu fiu ? Mai dă-mi pace cu sfaturile astea cretine !
ţipă Şoldan, gata să-l ia la pumni. Da’ oe-ţi pasă dumitale !
Sinecură, maşină, salariu, de lucru n-o să ai decît atunci cînd
o să trebuiască să stabileşti juridiceşte că eu am făcut acte de
sabotaj. Paraziţilor !
     —        Te rog... te rog... — spuse Varga cu buzele tremurîndu-i
de indignare, — să nu depăşim... Dar ingineruf îi întorsese spa-
tele şi alerga ca turbat spre aripa distrusă de bombardament a
fabricii.
     „Spînzura-te-ai! murmură Varga, apoi, aprinzînd o ţigară,
urcă cu pasul său bine echilibrat treptele direcţiei, pătrunse în
holul semiobsciir, al cărui aer era vînturat de un ventilator care
mişca ritmic frunzele ficuşilor, palmierilor şi lepidodendronilor
pitici, înşiraţi în lădiţe cu pămînt de-a lungul peretelui. Portarul
îl salută militareşte, cu mîna la cozoroc, dar cînd Varga, după
ce îi zîmbise amabil, voi să urce spre ascensor, îl opri:
     —   Aveţi un plic, domnule doctor... Poftiţi.
     Mirat, Varga deschise plicul cu antetul fabricii, citi şi-şi
trecu degetele peste ochi, întrebîndu-se dacă nu e în prada unei
halucinaţii.
     „Prin prezenta vi se aduce la cunoştinţă că aţi fost pus la
dispoziţia fabricii INDAGRARA, în aceeaşi calitate de consilier
juridic.
     Cu această ocazie întreprinderea vă aduce viile sale mul-
ţumiri pentru munca plină de abnegaţie pe oare aţi depus-o, vă
comunică că aţi fost propus Preşedinţiei Consiliului de Miniştri
pentru decorarea cu „Steaua Romîniei“ şi vă roagă să treceţi
la casierie, pentru ridicarea dividendelor pe anul 1944 (integral),
rugîndu-vă să vedeţi în această modestă recompensă un semn
al profundei recunoştinţe pe care v-o purtăm.
                                                   Director,
                                                P. Dărnescu.“
186
     După ce reciti de cîteva ori adresa, fără să înţeleagă o
boabă, avocatul se apropie de portarul care-1 urmărea indife-
rent şi oferindu-i o ţigară îl întrebă foarte prietenos:
     —   Ce se petrece aici, domnule Măcean ?
     Măgulit, portarul îşi duse degetul la buze:
     —        E lată, domnule doctor, lată ! Telefonul sună şi portarul
îl ridică respectuos : Da, să trăiţi domnule director ! Am înţeles,
să trăiţi domnule director ! Tocmai acum, în aceste clipite, dom-
nule director !... Da, am înţeles! Era chiar don’ director, se
întoarse el familiar spre Varga. A zis că neapărat, da’ ştiţi,
neapărat să treceţi încă astă-seară pe la dumnealui... Şi îi şopti,,
înfiorat: Au venit nişte nemţi... vreo cinci... Doi ofiţeri, ceilalţi
ţivili. Ieri seară au venit, tomnai după ce plecaserăţi dumnea-
voastră. Nici n-au ieşit din cabinetul domnului director, le tot
duc cafe negre... Mi se pare că...
     —   Ce ţi se pare? îl îndemnă Varga febril.
     —   Nimic, ce ştiu eu ? se întunecă portarul.
     Varga avu impresia că Măcean ştie ceva, dar nu-1 mai în-
trebă. Fără să-şi ceară voie ridică receptorul, prefăcîndu-se a
nu băga de seamă schima de spaimă de pe obrazul trandafiriu
al portarului, formă numărul interior al prefectului şi aşteptă,
bătînd nervos cu vîrful pantofului în piciorul unui scaun.
     —        Cine-i ? se auzi, deformat de fir, glasul de bariton al ge-
neralului Belega.
     —       Eu sînt... Salvator... Ascultă, Liaurenţiu, ce s-a întîmplat,
pentru numele lui dumnezeu ?
     —       Nimic! răcni prefectul. Nimic, ce să se întîmple ? Apoi
repede: Ce mai face onorata doamnă, copiii, bine sănătoşi ?
N-aţi plecat încă ? Nu ? E o dovadă de abnegaţie, de eroism.
Eu... să nu fiu oficial... înţelegi ? Treci pe la mine. Treci.
     —        Cînd ? întrebă Varga, îngheţat. înţelesese că făcuse o
gafă vorbind la telefon. îşi aduse aminte de mutra onctuoasă a
farmacistului Fritsch şi se cutremură. Cînd ? bîigui el.
     —       Maintenant si vous voulez, şuieră prefectul. Mais venez
vite ! 1
     Varga îi întinse un sutar portarului şi ieşi repede. „O să
trec mîine pe la casierie“, îşi spuse. Tremura de curiozitate şi
de o nelinişte ascunsă, care-1 chinuia în ultimul timp, făcîri-
du-1 să-şi piardă pofta de mîncare şi somnul. Chiar legătura cu
     1 Acuma, dacă vreţi... Dar veniţi repede 1
187
mademoiselle Laugier era un prilej continuu de spaime obscure,
şi fata simţea asta, de aceea-1 chinuia cu o mulţime-de întrebări,
ciripite dulce, la care el nu ştia ce să răspundă. înainte totul
fusese mult mai simplu : preferau amîndoi elocvenţa gesturilor,
dar acum şi Larisse se schimbase. „Am să iau maşina, îşi spuse.
Am tot dreptul!“ Eră însă miai puţin sigur, în realitate, şi
fragmentara destăinuire a portarului îl frămînta : „Da’ ce caută
aici nemţii ? Doamne dumnezeule, să nu fie ceva...“
     Salvator Varga era devorat de o panică secretă: i se părea
•în mod stupid că germanii cu care avea legături ar putea citi
pe faţa lui sentimentele sale anglo-saxone. Auzise atîtea poveşti
lugubre despre Gestapo, încît atunci oînd era silit să cumpere
ceva de la farmacia lui Fritsch, tremura în sine ca un iepure. La
altă farmacie însă nu s-ar fi dus, pentru inimic în. lume. Asta ar
fi însemnat o luare deschisă de poziţie. In timp ce gonea pe
bulevard, spre prefectură, îşi spuse că acum nimic nu-1 mai
opreşte să plece la Moneasa ; familia îl pisează doar destul, Sofia
a ajuns cenuşie din pricina fricii permanente, Teddie e un stri-
cat, un derbedeu şi trebuie să-l scoată din mediul în care se
învîrte, iar pe Lucian nu-1 înţelegea şi se temea puţin de el.
     După ce Varga plecă, portarul intră în odăiţa lui, luă tava
cu ceşti de cafea veritabilă pe care i-o întindea nevastă-sa şi,
strîngîndu-şi vîrful limbii între dinţi, urcă treptele, păzindu-se
să nu verse o picătură. Cînd secretara lui Dărnescu îi deschise
uşa, lui Măcean i se păru că înăuntru era ceaţă: fumul ţigări-
lor plutea gros, să-l tai cu cuţitul. Pe biroul lui Dărnescu, pe
cele patru mese aduse înăuntru se îngrămădeau maldăre de do-
sare, de hîrtii, de gume şi creioane. Dărnescu îşi scosese haina
şi-şi suiflecase mînecile, dezvelindu-şi braţele groase, acoperite
cu păr roşcat. Un ofiţer înalt, cu păr argintiu şi o tăietură mare
pe frunte, veni repede la uşă, luă tava din mîinile lui Măcean,
cu o mişcare smucită şi-i porunci:
     —  Heraus l1
     Apoi uşa capitonată se închise uşor, fără zgomot. Măcean
o întrebă din priviri pe domnişoara Muclea, secretara, o fată
bătrînă, cu ochelari, bluză albă de mătase, coc japonez şi de-
gete îngălbenite de nicotină. Ea se sculă, veni la el şi-i spuse
doar atît:
     —  Vor să demonteze fabrica şi s-o ducă. Ieşi.
188
       Afară!
     — Adică se scufundă bărcuţa, mogoroci Măcean, coborînd
treptele. Asta nu-i rău !
     Intră grăbit tn cabina lui, de acolo în odăiţa unde locuia şi-i
spuse lui Doru, băiatul său, care se juca pe covorul zdrenţuit:
—, Şterge-o în fabrică şi să-i spui lui baci Jurca să vie în-
dată la mine 1 Da’ să nu te audă nimeni, că-ţi rup urechile. Ai
plecat ? Ai venit ?
                                         * *
     Convorbirea lui Varga cu prefectul a fost extrem de scurtă.
Fu introdus imediat în biroul uriaş al generalului, pe care-1
găsi zdrobit, rezemat cu fruntea de soba mare de teracotă, pi-
păind ca orbul muchiile ei ascuţite. Generalul era ca de obi-
cei în uniformă, dar fără centură, şi gulerul îi era descheiat lia
gît. Varga holbă ochii, nevenindu-i să creadă. Peste tot, în scru-
miere, în călimări, pe marginea biroului chiar, erau mucuri de
ţigări. Prefectul uită să-i strîngă mîna. Făcu doar cîţiva paşi
nesiguri în întîmpinarea lui şi, rezemîndu-se cu toată greutatea
de braţul unui fotoliu, bîlbîi:
     —       Anglo-americanii au debarcat în Franţa. Zidul Atlanti-
cului distrus în cîteva ceasuri! Zeci de capete de pod ! Bătăliile
se dau la Cherbourg, la Caen... Feldmareşalul Rommel — bătut!
Deutschland kaputt!
     Salvator Varga înghiţi de cîteva ori în sec, ca o ştiucă
scoasă pe uscat. In birou nu se auzea decît bîzîitul discret al
ventilatorului şi alunecarea fîşiilor de aer, tulburate.
     —       Şi dumneata, — strigă generalul Belega ameninţător,
gata parcă să-l ia la bătaie, — şi dumneata ce mai ştiai pe aici ?
Ora fericit şi liber, poţi pleca oricînd îţi pofteşte inima, şi-ţi expui
familia şi copiii! Domnule! Se repezi la telefon şi formă un nu-
măr de cîteva ori, apoi strigă : Vîslane! Vîslane! Te caut de
două ceasuri. Ce faci, domnule ? Ce-e-e-e ? Mă c... pe voluntarul
dumitale 1 Iţi atrag atenţia: nici un, cuvînt despre debarcarea
englezilor şi americanilor I Ce? Nu ştiai?... Să te ia diracu!
înjură el, azvârlind receptorul.
     Cuprins de teroare, domnul Varga goni pe scări. Nu ştia
ce să creadă: să se bucure, să tremure de groază, să plece, să
rărnînă... Făcu un calcul rapid, geograficeşte aproximativ: din
Normandia pînă în Romînia două mii de kilometri, în- linie
dreaptă... De la Iaşi cam cinci sute, tot în linie dreaptă. Un lu-
189
cru era clar, ea lumina zilei: Finis Germaniae! Intră în prima
cofetărie şi formă numărul baronului Papp. Cum telefonul suna
mereu ocupat, Varga repetă, cu încăpăţînare disperată, aproape
un sfert de ceas, pînă cînd, în sfîrşit, auzi vocea ascuţită a lui
Horia Papp, băiatul baronului.
      —  Unde-i tăticul ? mugi Varga, la capătul răbdării.
      Consumatorii din cofetărie se întoarseră spre el.
      —       îndată, domnule Varga, se grăbi Horia, care-i recunos-
cuse vocea. îndată.
      Varga aşteptă, încercînd să ghicească, prin zgomotele es-
tompate care veneau din pîlnie, ce se petrece în casa lui Papp,
apoi tresări cînd auzi rîsul gutural, foarte satisfăcut, al baro-
nului.
      —       No, frate Varga, mai pofteşti ceva ? Pe cît am pariat
cu tine ?
      —  Trebuie să vorbim... imediat...
      —       Apoi, amu nu se chiar poate, — spuse verde Papp, —
că-ţi poţi închipui şi tu, dragule, că nu şed în fotei, ce am
treabă. Vină, dragule, mîne, ori poimîne.
      —       Este o chestiune extrem de importantă, foarte gravă, su-
pralicită Varga. Nu asta... care ne bucură pe toţi... Altceva.
      —       Vină dupămiază atunci, făcu indispus baronul. Pe la
cinci, că pînă atunci mă pihenesc. Serbus.
      Varga ieşi din cofetărie şi pe trotuar se ciocni de un om
prost îmbrăcat. Acesta îl recunoscu şi-şi scoase repede, umil,
pălăria ponosită :
      —       Vă salut cu respect, domnii’ doctor. Nu mă mai cunoaş-
teţi... De bună seamă, domnu’ doctor are de lucru cu atîta
lume... Eu sînt Antoniu Popa... din Cărei... Ştiţi... de iarna tre-
cută, de la Comitetul refujiaţilor... Am onoarea să vă rog,
domnu’ doctor, să vă înduraţi de noi, că iaca, nici iarna tre-
cută n-am avut lemne, că eu sînt fără servici, care zadarnic
umblu şi bat pe la toate uşile şi iaca, mă gîndii de amu, cu
nevasta dimpreună, să ne rugăm să ne ajutoraţi cu o rezoluţie
favorabilă, că am făcut cerere.
      —       Lemne ? rîse Varga amuzat. Se dădu un pas înapoi şi
repetă : Lemne ? Bine, domnule Popa, dar peste două luni, cel
mult două luni, dumneata eşti acasă, la Cărei, în locuinţişoara
dumitale ! Lemne ! Asta-i bună !
      —  Credeţi, domnu’ doctor ? Să ne ajute dumnezeu că-i bun
190
şi mare, se ploconi omul. Iar cînd Varga îi întinse o monedă de
o sută, voi să-i sărute mîna.
     —   Lasă... lasă, făcu avocatul jenat şi măgulit totodată.
     —        Să ne vedem acasă, să le tăiem capul ungurilor ! Să
trăiţi, domnule doctor, sării’ mîna şi complimente la doamna.
     Intîlnirea aceasta şi mărinimia îi făcură bine lui Varga.
Pentru că azi era ziua telefoanelor, se hotărî s-o cheme pe La-
risse, să-i spună că  ar fi bine să plece de  acasă, sub          un pre-
text oarecare. O s-o                                              ia în maşină, voir cumpăra ceva de mîn-
care şi se vor duce în pădurea de la marginea oraşului. Se
gîndi cu ce plăcere o să-i scoată ciorapii de mătase, acolo, pe
iarbă. „La patrie de la liberte est libre“ 1 o să-i spună, căci
franţuzoaicele i-au plăcut întotdeauna ; ştiau să se îmbrace pi-
cant pe dedesubt. Vîrî mîna în buzunar şi simţi foşnind hîrtia
pe care o primise de la portar. Toată buna dispoziţie i se ri-
sipi dintr-o dată. Se va duce la INDAGRARA : directorul tre-
buie să ştie cum şi    de ce s-a făcut această tranzacţie, al cărei
obiect fusese el. Se   urcă iarăşi în  maşină, strivit de împreju-
rările acestea, pe care îi era peste putinţă să le înţeleagă.
                                              * ★
      —        In numele tatălui, al fiului şi al sfîntului duh, bătu
metanie Vîslan. Scapă-ne pre noi, doamne. S-au tulburat apele
şi mările.
      Era mort de beat şi-i vira în ochi lui Suslănescu, nu cu
mult mai treaz decît el, ultimul număr al ziarului „Curentul11.
Şendrea îi privea năuc, se învîrtea în jurul lor ca o găină cu
ou, iar Miţi îşi odihnea degetele lungi pe clapele maşinii de
scris. Pe birou era numărul nou al „Tribunei Romîne11, cu ar-
ticolul lui Robber, semnat de Vîslan. Toată dimineaţa Vîslan
fusese într-o dispoziţie excelentă, „îşi“ recitise articolul, pentru
sine, mormăind, apoi cu glas tare, vibrant, pentru ceilalţi, dar
telefonul prefectului îl dărâmase. Alergase la cîrciumă unde-1
găsii pe Suslănescu şi se îmbătară crunt, <în tăcere. Acum stă-
teau prostiţi amîndoi, prăbuşiţi pe scaun. Primul rupse tăce-
rea Şendrea.
      —   Domnule director... nu trebuie... Acum totuna-i!
        1 Patria libertăţii e liberă.
191
     —        Cum totuna ? se ridică Vîslan, clătinîndu-se. Fata i
se schimbase şi, cu trăsăturile schimonosite, părea masca unei
disperări urîte şi josnice.
     —        Eu nu ştiu ce s-a întîmplat, — spuse el, scremut, —
nu ştiu, zău nu ştiu. Toate lucrurile-s încovrigate, ca o coadă
de porc... Ce ? ţipă el ascuţit. Voi credeţi, măi, că eu n-am nă-
dăjduit? Că eu, Vîslan, incapabilul şi analfabetul, n-am avut
speranţele mele? Am avut! Pe dos a ieşit tot !... Şi acum, iacă,
m-am stabilit şi eu, am făcut un ziar, o fiţuică scîrboasă şi vîn-
dută, dar e ceva. Sînt hîrtii tipărite. Şi totul se dărîmă... totul.
O să fiu tras la răspundere... ca şi cum... cerneala ar avea cu-
loare... Şi nebunul, dementul, pederastul ăsta de Hitler nu
vrea ! Arma secretă, caca. O să vie ruşii şi o să ne spînzure,
aveţi să vedeţi. Voi, voi mă, o să asistaţi la scena spînzurării
lui Vîslan, corupătorul judeţului. îşi luă fruntea în palme : Sus-
lănescu, puiule, scrie un articol... despre Ştefan cel Mare sau
despre Avram Iaincu, sau despre... dracu !
     —        Scriu ! făcu prompt Suslănescu, bîţîindu-şi piciorul. Şi
semnez... Sîrrt gata să-mi asum orice răspundere. Daţi-mi pană
şi pergament.
     Articolul din ziua aceea al „Tribunei Rom.îne“ fu extrem
de trist, un fel de litanie. Argumentele cu care se sprijinea im-
posibilitatea ştergerii Romîniei de pe hartă erau şchioape dar
patetice, şi-n jurul lor, într-un fel de sarabandă, eroii istoriei
dănţuiau, ţinîndu-se anacronic de mînă.
                                           * *
     Lucian înţelese că s-a întîmplat ceva: tatăl său era prea
exuberant. Se arăta încîntat de debarcarea din Franţa, spunea
cu un zîmbet silit că în curînd totul va reintra în normal. Va
fi bine, va fi minunat. Lucian abia aştepta să se isprăvească
maisa, să fugă de aici. Fiecare cuvînt al tatălui său îl durea.
De mic copil, mamă-sa îl educase în cultul familiei : tata era
creierul, sprijinul. Pe urmă, cu fiecare zi această statuie se di-
formase, se micşorase.
     Pe cînd urca scara, Teddie îl ajunse şi luîndu-1 de mînă îi
spuse rugător :
     — Lucian, vezi... după masă am invitat aici pe Sonia, prie-
tena lui Andrei... Punem la cale o excursie. Ţine-i de urît, te
192
rog. Am ceva treabă. N-ai să te plictiseşti, e tare deşteaptă.
Fă şi tu atîta pentru prăpăditul de frate-tău. Şi zîmbind lin-
guşitor : Da ?
     Lucian încuviinţă, apoi îi păru rău. Teddie fugise însă.
     Se întinse pe canapea, cu mîinile .sub cap. Biblioteca, vo-
lumele strânse în rafturi îl iritară; închise ochii. In zilele care
urmaseră plecării lui Andrei, singurătatea îl chinuise. Cînd se
apropia ora întîlnirii lor obişnuite, devenea neliniştit, aştepta...
Apoi îl cuprinse o toropeală, un fel de lene neobişnuită. Toate
i se păreau aşa de departe... Familia, oamenii... Seara, ai lui
povesteau cu lux de amănunte ce făcuse sau ce spusese vreuna
din cunoştinţele lor, ori cum îşi petrecuseră ziua; îi privea mi-
rat : oare pe ei îi interesează într-adevăr toate astea, sau e nu-
mai o obişnuinţă ? Un tablou plin de tandreţe: familia în ju-
rul lămpii, discuţii calme, linişte aurită. Nu te puteai teme de
ziua de mîine. îşi însuşise felul lor de-a vedea oamenii, tot-
deauna fără patimă; asta ascundea o politicoasă indiferenţă.
Şi Lucian descoperea în cunoscuţi, în profesori, în colegi anu-
mite trăsături care-i făceau puţin ridicoli; le privea slăbiciu-
nile amuzat, cu o ascunsă satisfacţie. Prietenia cu Andrei
zdruncinase toate astea : pentru Andrei lucrurile erau ori ne-
gre, ori albe, lumea demnă de ură şi dispreţ, iar idealurile
inaccesibile. O utopie aproape inumană. Dar ciudat, pasiunea
pe care Andrei o punea în cuvintele lui îl dezarma pe Lucian,
îl făcea să se simtă mic şi meschin. Se zvîrcoli înciudat. Fră-
mîntarea asta nu era nouă, ca de altfel nimic sub soare. „Cu-
getarea ne face laşi... întreprinderi pline de sens se-abat din
calea lor, îşi pierd numele de faptă“. Sărmanul prinţ! Şi acum
de ce-i făgăduise lui Teddie că are s-o primească pe fata aceea ?
Ce avea să-i spună ? Cineva bătu la uşă şi el sări în picioare,
roşind. Era însă tatăl său, într-un halat subţire de mătase verde
cu dungi late, argintii.
     —        Nu te scula, odihneşte-te, îi spuse Varga blînd, aşezîn-
du-se pe marginea sofalei. Nu te simţi bine ? îl întrebă de
formă, şi-şi aprinse o ţigară. M-am gîndit că ar fi mai bine să
plecăm.
     —   Bine, dar... ce-o să faci cu fabrica?
     Varga îl privi cu admiraţie. Se posomorî însă îndată :
     —   Nu mai sînt acolo !
     —   Cum ? tresări Lucian.
     —   Am fost concediat azi dimineaţă, în mod politicos, spuse
13 — Străinul
193
tatăl său cu amărăciune, dar imediat se sili să- zîmbească în-
curajator : Cred că e mult mai bine aşa. în actualele circum-
stanţe...
     —   Dar de ce, tată ?
     —        Habar n-am cine mi-o fi făcut „binele“ acesta... De ce ?
Se întîmplă ceva, de bună seamă...
     Deodată se aplecă spre el şi Lucian înţelese că vrea să-i
dezvăluie adevăratul motiv al acestei vizite.
     —   Ascultă... tu ai vorbit cu Andrei ? I-ai spus ?
     —   Da, a şi plecat, răspunse Lucian cu răceală.
     —        Foarte bine, foarte bine. Cred că n-ai uitat să speci-
fici că... în sfîrşit eu... noi...
     —   Pentru dumnezeu, i-am spus totul! se răsti Lucian.
     —        Nu trebuie să... zîmbi penibil Varga. M-a interesat
soarta acestui băiat aşa de... capabil... Pentru orice eventuali-
tate însă... Se înfurie şi strigă: Tu mă priveşti ca pe un străin,
Lucian! Nimeni în casa asta nu apreciază eforturile mele de-a
conduce corabia familiei pe valurile furioase ale epocii! De la
Teddie nu mă aştept. El e un zvăpăiat. Dar tu... nu-i frumos...
Mă doare...
     Lucian simţi că-i dau lacrimile. „Vorbim două limbi dife-
rite", îşi spuse îndurerat.
     —        De ce:., eşti nedrept ? şopti el, dar tatăl său nu-1 as-
culta. îşi stdîngea fruntea în palme. Lui Lucian i se făcu
milă.
     —        Mă tem pentru voi, oftă Varga. Eu am trăit şi mi-am
făcut datoria de romîn. Dar voi, dragii mei, voi... Văzînd ex-
presia îndurerată a lui Lucian se înşelă asupra cauzei ei şi,
stăpînindu-se, spuse : Eh, exagerez şi eu. N-o să ne aibă ei pe
noi... Te las... Te las să lucrezi.
     După ce tatăl său plecă, Lucian îşi dădu sea'ma că se gîn-
deşte la el cu milă. O milă fără motiv, care-1 durea. „Te las
să lucrezi"... Era o formulă stupidă, care-i aureola izolarea,
dar îl şi obliga. „Asta mi-a ucis copilăria." Privi spre ceas.
„De ce nu mai vine odată, dacă trebuie să trec şi prin „vizita"
asta ?“
     La Sonia nu se putuse gîndi niciodată fără s-o des-
partă de Andrei, cu oarecare ostilitate. Probabil că fata sim-
ţea asta, de aceea îl ocolea şi era rece cu el. Lucian îl invidia
pe Teddie pentru siguranţa cu care debita prostii în faţa fete-
lor. în fond poate că le înţelegea mai bine.
194
     Auzi paşi uşori pe scară, vocea servitoarei: „Poftiţi, dom-
nişoară". Ii era ciudă că-i bate inima cînd ea intră ; se înclină
uşor, rigid şi spuse :
     — Teddie m-a rugat să-ţi ţin de urît pînă vine. Te rog,
stai... Făcu un pas spre fotoliu în care se aşezase Sonia. „E
tare frumoasă", îşi spuse cu un fel de regret.
     Ea îşi aşeză rochia în jurul genunchilor, apoi îşi lăsă mîi-
nile să se odihnească în poală.
     —       De ce n-aţi plecat din oraş ? întrebă el, într-un tîrziu,
ca să spună ceva.
     —       Unde să plecăm ? Peste tot e la fel... îşi scutură capul
şi o şuviţă de păr castaniu îi aluncă pe frunte.
     —   Andrei nu ţi-a scris?
     Roşi, dîndu-şi seama că fusese indiscret. Dar ea îi răspunse
cu un zîmbet stins :
     —        Nu. Dar nu mi-am pierdut răbdarea. Aştept. Se ridică
şi veni lîngă el: Ascultă, voi sînteţi prieteni. De ce a făcut An-
drei... ce-a făcut ?
     —        Nu ştiu... Sonia... Andrei nu e ca toată lumea, spuse cu
căldură Lucian.
     Ea scutură din cap.
     —       Da... Dar nu ştiu dacă aşa e bine... îmi vine greu să-l
înţeleg. Uneori mi se pare că e mult mai bătrîn decît mine,
alteori că nu-i decît un copil, spuse serioasă. Ştii, se spune că
o fată ar trebui să fie mai matură decît un băiat de viîrsta ei.
Nu?
     —   Poate...
     Se gîndea : „Dacă n-ar veni Teddie, dacă n-ar veni"... Se
ridică, merse pînă la birou şi aranjă, fără rost, cîteva cărţi. O
întrebă, privind în altă parte :
     —       Spune-mi, îl iubeşti ? Ea tăcu şi Lucian adăugă repede:
Iartă-mă, e o lipsă de bun simţ să...
     —       Nu. Dar nu ştiu ce să-ţi răspund. Se aşeză din nou
şi mîngîie braţul fotoliului. Ştii... eu sînt tare nefericită.
     —   Tu? se miră Lucian.
     —       Dacă vrei, îţi spun. Ai mei... ar vrea să mă mărit. Ştii,
ne merge destul de greu. Tata nu poate lucra. Un doctor stă
lîngă noi... M-a cerut. Mama a spus să fac cum vreau, dar simt
că ar fi bucuroasă dacă... Rîse cu amărăciune. E foarte banală
povestea... „Piatra din casă" şi aşa mai departe.
13*
195
     —        Nu, nu e banală, spuse Lucian cu pasiune. E groaz-
nic... Tulburat, şi-o închipui goală, în braţele unui om bătrln,
pe care nu ştia de ce, îl vedea chel, păros. Să nu primeşti ! Am
să-'i scriu lui Andrei...
     —   Să nu faci asta !
     Lucian rămase pe gînduri, muşcîndu-şi buzele:
     —        Poate că ai dreptate. Ar fi groaznic pentru el. De* ce
nu spui părinţilor că nu poţi primi, că ţi-e scîrbă de acel doc-
tor ?
     Ea nu răspunse. Se ridică.
     —        Comunică-i lui Teddie că nu pot merge în excursia plă-
nuită.
     —   Am să-i spun.
     —   La revedere, Lucian...
     —        Sonia... Andrei mi-a spus că eşti o mare pianistă. N-ar
vrea să cînţi ceva... Se oţ>ri ; voise să spună : „pentru mine“..
     —   Cu plăcere, Lucian...
     Trecură în salon şi ea deschise capacul pianului. O me-
lodie liniştită ca scurgerea unei ape se revărsă. Toate erau aşa
de pustii în jur... Nimeni nu făcea un semn, şi chemarea aceea
se spărgea ca faţa unui lac tulburat de o piatră, se desfăcea în
cercuri, tot mai departe, acolo unde strălucea, nepăsătoare, lu-
mina unui soare ascuns.
     La despărţire, Lucian îi strînse mîna cu grijă, ca şi cum
ar fi fost de cristal.
     —   Spune-mi, n-ai vrea să ne întîlnim într-o zi ?!
     —   Ba da, chiar mîine. Mă simt uneori aşa de singură !
     După plecarea ei, Lucian se ascunse în fundul grădinii. Nu
încercă să se gîndească la discuţia lor — aproape o şi uitase
— ci numai la simplitatea şi sinceritatea ei. Stătu aşa multă
vreme, iar cînd intră în odaia lui privi mirat împrejur. Nu se
schimbase nimic; dar pentru prima oară intrase aici o fată.
Avea ochi albaştri, gînditori, un obraz foarte curat, o gură co^
pilărească şi tristă şi mişcări nesilite; îi spusese, zîmbind, o
mică dramă.
     Teddie veni tîrziu, puţin ameţit.
     —        A fost pe aici dulcineea ? întrebă. Ce zici ? Cadînă nu-
măru unu !
     Lucian îl privi tăcut, furios.
     —        Ia te uită, începu să rîdă Teddie. Nu cumva te-ai amo-
rezat ?
196
      — Taci din gură I strigă atunci Lucian, scos din fire. Do-
bitocule!
      Teddie rămase uluit şi, fără un cuvînt, fugi din cameră.
                                              *
                                           * ★
     Atunci cînd Măcean îi spuse că a venit o comisie germană
care vrea să demonteze fabrica, Mihai Jurca scutură din cap şi-l
privi neîncrezător. Portarul era agitat şi vorbea în şoaptă, pri-
vind pe furiş în toate părţile.
     —        No, şi ? întrebă bătrînul. Treaba lor... Noi să ne facem
treaba noastră, că de aia ne plăteşte statul.
     Măcean se str-îmbă necăjit:
     —   Bine, baci Jurca, dar...
     —        Ştii ce ? se înfurie bătrînul. Fă bine şi ţine-ţi gura. Ia'
te uită la el! Ţi s-a făcut cumva de închisoare ? Nu vezi ? Şi
arătă un afiş, care reprezenta un soldat cu degetul la gură.
De-a curmezişul feţei, ca nişte răni, străluceau litere roşii:
„Sssst! Duşmanul ascultă!“ Deodată baci Jurca se încruntă
şi sprîncenele ţepoase i se zburliră : Să taci din gură, Măcean!
Ca peştele ! Te joci, hai ?
     Ii întoarse spatele şi-l lăsă năucit. Toată ziua, maistrul
Jurca nu fu în apele lui. Se lega de muncitori;, nu-i plăcea ni-
mic. Pe la .prînz, meşterul Biloftei îl chemă la o ţuică. Se aşe-
zară la o măsuţă soioasă, în fuodlul „Mărgăritarului clasic".
Filoftei era omul direcţiei, gata să toarne la carceră un mun-
citor pentru nimica toată. Acum cîteva lumi, întir-o noapte, îl
bătuseră măr; cineva îi arunca sie un sac în cap, apoi fu tîrît
în aripa idiiistnusă a fabricii şi snopit. De atunci parcă se mai
înfricoşase, dar bătrînul Jurca ştia că Filoftei pîndeşte. Om ur-
suz, nenorocit. De cînd îi murise nevasta n-avea decît o .grijă :
să-şi căpătuiiască feciorul, student ;la Siiibiu. Ca să-i poată tri-
mite mai mulţi bani ar fi fost în stare să facă pe dracu în
patru. II iubea ca un oîine; cînd primea o scrisoare, ori cît de
scurtă, o citea cui vrea să-l asculte şi lăcrima. Pe Jurca nu-1
putea suferi, (dar văzîind că direcţia îl preţuieşte, îi vorbea
mieros, deşi pe la spate îl săpa cum putea.
    Acum, Filoftei părea îngîndurat. Sorbi din cinzeacă, apoi,
iaplecîndu-se spre Jurca, îi spuse:
     —        Auzişi, Mihai ? A venit o comisie germană să demon-
teze fabrica.
197
     —       Pentru numele lui dumnezeu, îşi făcu cruce Jurca. Nu
vorbii, măi. Nu icred.
     —       Dacă-ţi spun ! Am .aflat de la domnul Ignat. I-.a văzut,
îşi schimonosi obrazul mic, zbîrcit. Ce ne ifiaoem noi atunci ?
Ne aruncă adică pe drumuri.
     —       Da’ de unde... Statul are nevoie de muncitori. Şi pen-
tru noi tot s-o găsi un loc, undeva. Mie nu-mi place să mă
amestec în d-alde astea... îmi ştiu lungul nasului.
     Filoftei îl privi bănuitor. Nu-şi bate joic de el ? D'oair toată
lumea ştia că ibătrinul ifnsese comunist pe vremuri ; l-au şi
arestat nu o dată, iar pe feciorul său îl căuta Siguranţa de
patru ani. Dair acum Filoftei era îngrijorat. Dacă se transportă
fabrica, dte unde va face el nost de bani pentru băiat ? Şcolile
costă azi o mulţime de bani, şi chiar acum la sfîrşit...
     —        Maimia ei de viaţă, înjură Filoftei, soulindu-se. O-ntorei,
o isiudeşti, numiad ibine eu iese... Hai, Mihai, că iar şi-or face de
cap ‘bandiţii ăia. Gum nu te uiţi, ţac, opresc maşina. Nu s-au
cuminţit, ’tu-le mama lor azi şi mîine.
     — Aşa-i, dădu din cap Jurca. Azi şi mîine...
     După ce se dbspărţi de Filoftei, se rezemă de un zid, poso-
morit, şi îşi răsuci o ţigară. Va să zică lui Măiceam nu i se
păruse. Ingînduinat, privi clădirea afumată ia fabricii. Prin curtea
plină cu tot flelul ide cazane, roţi şi fiare ruginite, se plimbau
alene cîţiiva muncitori. Cînd îl văzură ipe Jurca, se prefăcură
grăbiţi şi dispărură după colţ, unde se aşezară să fumeze. Bă-
trîmul zîmibi. „Ei, chiulăilor !“ Trebuie anunţat numiaidecît Co-
mitetul. Aista, iena. Dar el nu ise întîlnea decît sîmbătă iqu omul
de legătură şi pînă atunci se puteau face multe. Azi e luni.
Măi tată, şi asta trebuie limpezit. E bine că Holtzmann e vi-
gilent, foarte ibine, dar uite, cînd îţi vine o sarcină ca asta...
De bună seamă, Holtzmann o să găsească ceva, e un băiat
tare bun şi deştept. In 1941, cînd venisle >de la Cluj, era slăbuţ
şi liute ca o mîţă. „No, este în regulă, îşi spuse dl. Găsim noi
ceva".
     Porni spre hala cea mare, să-şi facă rondul. „Dacă ar şti
băieţii, rîsie el bătrîneşte. Sie tem ‘de mine, săracii băieţi. Ei,
cînd s-or lămuri ele toate"...
     Cînd voi să intre în hală, un „băiat" (pentru Jurca toţi
muncitorii din fabrică erau băieţi) se apropie de'el, rizînd.
198
     —       No, domnule Jure a, — spuse, — s-.au găsii; în sfîrşit
şinele. Erau în aripa 'bombardată a fabricii, printre ifierăria de
acolo. iNu-s chiar toate, bar...
     —       Mă bulouir, Roşiile, imă bucur. Răspunzind unei priviri a
flăcăului, spuse doar; La primul bombardament. Fiţi li-
niştiţi.
     Roşu dădu din cap.
     (Era ajutorul lui Jiurca, în echipa de şoc. Fratele său fu-
sese prins în ’43, cînd strecura o încărcătură dte explozibil
într-un tren cu muniţie. La Siguranţă, cu toate că-1 rupseră
în bătăile, nu putură afla nimic de ia el. Fu executat într-o
duminică dimineaţă în Cetate. Ga să dea exemplu muncitorilor,
o „delegaţie" a 'fost dusă cu forţa la execuţie. Meşterul Jurca
era printre ei. Băiatul, cu faţa vînătă de lovituri, păşea cu greu,
împins de jandarmi. In jur era linişte, se auzea ţipătul unei
păsări în aluni şi fleoşcăitul bocancilor în noroi. Jurca îşi strîn-
gea pumnii. „Băiete, dragă băiete...“ A doua zi, în vitrina „Tri-
bunei Romîne“ apăruseră fotografiile de la execuţie; „Pedep-
sirea unui agent al Moscovei." În aceeaşi zi, la depou, o lo-
comotivă nouă-nouţă sări în aer. Fratele lui Roşu ceruse sar-
cina asta.)
     Curtea cea mare era plină idls lume. Se montau şinele.
Inginerul Şbldan, beat mort, rîdea fericit, iar căpitanul Prodan,
inspectorul militar, urla, părîndu-ii-se că treaba merge prea
îincet.
     „No, — îşi zise ibătrînul, — să punem în mişcare cureaua
de transmisie." Se amestecă între ei, luă chiar comanda unui
grup, îi zori. .Nu ştia oare e omul ide legătură al lui Gheorghe.
Poate Horvâith, poate Burdlan.. Spuse:
     —       Orice s-ar ziice, nemţii sînt cei mai de treabă ■aliaţi.
Uite, aouma, o să ne cruţe de bombairdarriente. A venit o comisie
care b să demonteze fabrica, o is-o ducă în Germania... conform
unui plan, băieţi, dinainte stabilit.
     Pe la trei, şinele fuseseră montate şi un tren d!a marfă
intră în curte. începură să încarce lăzile cu muniţii. înainte
de ia pleca spre caisă, Jurca privi lanţul d'e oameni oare şer-
puia printre fierării. „Nici ăsta n-are să ajungă pe front",
surise bătrînul. Se uită la ceas. Era vremea să se grăbească,
dacă voia isă nu întîrzie de 'la întîlnirteta cu maiorul. Străbătu
parcul pustiu, răvăşit de bombardament, şi-l văzu pe Bota
venind spre el. Ii dădu pachetul cu trotil, apoi se despărţiră.
Toate -astea erau aşa de simple... Trenul nu trebuia să ajungă
pe front.
     Ajums acasă (îşi încălzi mămăliga, din cane pregătea tot-
deauna o porţie uriaşă, şi se culcă pe canapeaua de piele sco-
rojită, unde înainte dormea Gheorghiţă. Scoase pipa. Cite amin-
tiri nu-1 legau de ea ! O ajprinse. „Oare n-arn uitat -rusleşte ?
se întrebă. Ia să vedem : Zdiravstvuite, tovarişci kapiitam... Ia
toje bîl v Krasnoi Armii, vo vremia revoliuţîi... Protiv Deni-
kina...“ 1
                                              *
                                           ★ *
     Varga mu crezuse că v-a găsi atâta lume în casa baronului.
Uitase să-şi anunţe .pilecis vizita — şi eu veni nimeni să-i des-
chidă. Stătu un timp cu urechea lipită -de poarta mare, albă,
dar mu se lauzea nici un zgomot. înjurimd1, mai ales că înce-
puse să plouă şi efl nu-şi luase fulgarinul, fugi, adăpostin-
du-.se lîrngă ziduri, pîmă la cel mai .apropiat teldfon public şi îl
chemă pe foia-ron. La aparat iste» prezentă servitoarea, care-i spuse
de la început că domnul -baron eiu-i acasă, că e plecat -la Ze-
rimd. Cînd afilă însă despre oi.me-i vorba, rosti scurt:
     —   Poptiţi.
     Varga 'fu condus de servitoare, b ardelemcuţă rumenă şi
ochioalsă, de-.a lungul unei mulţimii de odăi, cu mobilier greu,
sumbru, cu tablouri şterse şi caricaturi di-n wemea activităţii
parlamentare a baronului. Străbătu o sală lungă, tapiţată cu
stofă verde cu care se acopăr de obicei mesele de biliard ; pe
pereţi -eraiu prinse tot felul de trofee vînătoreşti de-ale baro-
nului, precum şi o mulţime de tocuri goale de puşti. Ajunseră
în sfîirşit în faţa unei -uşi încuiate, -unde -servitoarea bătu .de
cîteva ori. Im vremea asta, Vairga o ciupii de spate şi ea-i dădu
pes-te ruină fără să se isupere, chicotind.
     —   Oine-i ? răsună un glas -aspru dinăuntru.
     —   Eu s-înt, eu, Salvator... -C-e-s pracauţiunile astea ?
   Uşa se -deschise şi, uluit, Varga rămase în p-ra-g. In salonul
de primire al răposatei doamne baroane fuseseră aduse mese,
biriauri şi scaune. Salonul era plin -d-e lume: Lucaci, directorul
liceullui, patru avocaţi colegi de iha-rou : Antoni u Guiiaşiu, pre-
şedintele onorific al corului „Hi-laria“, dr. Emil P. D. Motzeanu,
       1 Să trăiţi, tovarăşe căpitan... Şi eu am fost în Armata Roşie, în timpul
revoluţiei... împotriva lui Denikin...
200
dr. Remus Pordea şi tînărul avocat şi ipoet Niouşor Spinanţiu ;
părintele Ioaich'iim Potir.a, profesorul Silviu Burtea, deci, îm-
preună cu Varga, toartă crema partidului - naţional-ţărănesc din
localitate; ceva mai la o parte, acuipînd un fotoliu imens şi
umplîmdu-1 în întregime, gtemenalull în retragere Gnoriu Mîndru,
fost senator liberal. Adunarea era prezidată de baronul Romu-
lus Papp de Zerind.
      Acesta, într-o redingotă nouă „sare cu piper“, era a'şjezat
în capul oaselor pe un scaun ,dle lemn sculptat, cu spătar drept,
rigid. Păstra aceeaşi ţinută sobră, misterioasă, de totdeauna,
numai ochii îi străluceau în răstimpuri dioapoia sticlelor ro-
tunde ale piinoe-inez-ulud. Cu mişcări sacerdotale, sorbea în
răstimpuri egale din paharul mare cu citronadă. In odăile era
un fum des, dar baronul, dleşi .se abţinea ide la tutun, nu părea
să fie jenalt. Ii făcu semn lui Varga, prdntr-o mişcare aproape
imperceptibilă, să se aşeze, indicîndu-i un scaun lîngă uşă.
Acest lucru îl jigni profund pe Salvator. Nici la această con-
ferinţă, pentru că după toate aparenţele conferinţă era, nu-1
chemaseră. Cu toarte că baronul Menea regulat în caisa lor, se
vede că mu-t putea ierita pentru latitudinea aceea din ’36, cînd
trecuse pentru un timp, adevărat, foarte scurt, în partidul lui
Iorga. Dar şi asta 'o făcuse pentru că-1 jigniseră într-o afadere
cu consiliul .de uminisitraţie al băncii „UNIO“ diin Satu-Mare.
Iar acum, indicarea precisă a acelui scaun — cînd în salon mai
erau vreo trei neocupate, în poziţii mai avantajoase — îl su-
pără profund. „Nici o .recunoştinţă, pentru toate sacrificiile
mele, se gîndi el, suflîndu-şi nasul ca să-şi ascundă expresia
de mîniie, Imprudentă în aceste momente. Eu, care am .fost în-
totdeauna o pildă de loialitate... O, nerecunoştloţă umană !“
      Intrarea lui produsese o oarecare tăcere, dar îndată Emil
P. D. Motzeanu se ridică masiv, rezemîndu-se de marginea mesei
şi scuturîndu-şi capul leonin :
      —  Insiisf să aflăm întîi părerea centrului !
      —       Da’ cum o s-o afli ? îl înţepă piţigăiat Guiaşiu, mărunt,
chel şi palid, cu ochiii bulbucaţi, adăpostiţi de ochelari verzui.
Gum o s-o afli ? Că pînă latunci, faptul s-a consumat!
      —       Dacă-mi permiteţi să am o părere, — surîse onctuos
Remus Pordea, a cărui şuviţă de păr n/agru, uleios, răsucită
în chip ide mdc, spre a-i ascunde chelia, îl făcea să semene
cu Geonges Bonnet, — eu oned că nici unul .dintre noi nu-şi
poate asuma riscul unei călătorii în capitală, avînd în vedere
201
ameninţarea unui bombardament iminent; dar cred că cu atît
mai puţin răspunderea unei luări ide atitudini într-b chestiune
a cărei gravitate, după părerea mea — cu care aş dori să fim
de acord — constă, nu atît în fondul ei, cît, şi asta e evident,
în procedura ce se întrebuinţează: anume, presiunea ce se
face, care exclude orice pertractare...
     —        Despuia ce e vorba ? se aplecă Varga spre Nicuşor Spi-
nanţiu.
     Acesta surise, dezveliodu-şi dinţii albi şi foarte mărunţi şi-i
şopti, ou tonul ou care ar fi vorbit despre un eveniment mon-
den :
     —   Despre comisia germană...
     —        Aibă, dădu din cap satisfăcut Varga şi îndată simţi că
din iclipa aceasta problema demontării fabricii i-a devenit com-
plet străină. Se întrebă chiar, prudent, dacă n-iar fi mai bine
să nu se amestece, din moment ce afacerea lua o întorsătură
atît de gravă.
     —        Dar o să-i lăsăm să ne jefuite ? interveni directorul li-
ceului, morocănos.
     Burtea îl aprobă printr-o înclinare elocventă a frunţii. Pă-
rintele Potra vorbi, ou căldura lui obişnuită :
     —   Domnilor şi prieteni, să nu uităm că sîntem romîni,
     —       Fără cuvinte mari, — şuieră Guiiaşiu, — nu ne aflăm
în am von .
     —       Sîntem în amvonul neamului, răspunse pasionat Potra.
Ceasul al unsprezecelea a bătut. Trebuie să-i ştim înţelege
semnificaţia.
     —        Sfimţiia-ta are dreptate, se înclină spre el Rjfemus Por-
dea, mîngîindiu-şi uşurel mustaţa subţire, dar, îndrăznesc să
întreb : cine-şi va asuma răspunderea ? Eu unul...
     —        A fost destul cu politica asta gen Pliat din Pont! spuse,
străveziu, Potira.
     —       No, dragule! îl potoli drăgăstos baronul, şi Potra îi
aruncă o priviiita filială.
     Băiat de ţăranii din jurull Blajului, fusese întreţinut la se-
minar şi mai tîrziu la institutul „De propaganda fide“ de către
Romulus Piaipp; de aceea, în prezenţa tui, încerca să-şi poto-,
leaiscă ieşirile pătimaşe. Vorblaa patetic, dar cu un semiton
mai jos.
     —        In fapt, — ibătu uşor Guiiaşiu cu creionaşul de argint
în sticla biroului, — (problema se reduce la a opune refuzul
202
nostru categoric, şi deci a antrena opinia publică, s,au îtn a
tăcea.
     —        Avînd în vedere cteaa ce o să urmeze, — zise Potra, —
mă temi că vom fi traşi la răspundere. Ce părere aveţi, dbrn-
nuile baron ?
     —        Eu sînt un om bătrîn, — 'suspină Papp,— mie-mi vine
greu isă mă dlescurc în situaţiuni ‘aşa de importante. Nu mai
am praxă.
     Toţi schimbară între ei .priviri plinie de subînţelesuri şi ad-
miraţie. Recunoşteau tactul politic al baronului, copiat după
atitudinea pe care o tiuia, în asemenea ocazii, şeful partidului.
Spunîndu-i în intimitate „sfinxul .de la Zerind“, îi făceau ba-
ronului cel mai mare compliment.
     —        Să laiUzim şi părlerea fratelui Varga, îl îndemnă baronul
pe acesta.
     —        Domnilor, — spuse Salvator, — eu cred că n-avem
dreptul să capitulăm ! Situaţia Germaniei este pecetluită.
     — Ce vă face să afirmaţi acest lucru cu atîta rezoluţie ?
surise fotogbnic Nicuşor Spinanţiu. După părerea mea, ana-
logiile istorice...
     —        Să le lăsăm pe sama lui Vîslan, interveni Papp. Să nu
grăim pe de lături.
     Din aceste cuvinte, Varga deduse că baronul era parti-
zanul unei acţiuni oarecare, de aceea prinse curaj, se sculă
de pe scaun şi făcu un pas înainte:
     —        Presupumiînd că germanii vor .demonta fabrica şi b vor
duce, nu vi se .pare că vom fi traşi la răspundere de celelalte
partide ?
     —   Dia’ cane-s acelea ? se miră Papp.
     Varga se .sperie iar. Să mu fi priceput bine sensul celor
spuse înainte de baron ?
     —        Bine, dar e de presupus că odată... mă rog, ocupaţi,
vor .activa o nfuilţime de formaţiuni, de stînga şi de dreapta...
     —       Şi de cine vom fi ocupaţi ? strigă din senin generalul
Mtndiru, dînd .să se .scoale din fotoliul unde se moleşise. Da,
de cine să fim ocupaţi noi ?
     —   De ruşi, de pildă, îl înţepă Varga, zîmbimd ironic.
     —        La dnaou ! Daţi-mi mie două divizii şi-i ţin în trecă-
torile Carpaţilor pînă cînd diviziile lui Aisănhofăr debuşează în
cîmpia panonică.
203
     Şi generalul, obosit, se laşeză iar în fotoliu, scoase o bom-
boană fondaintă din buziuniar şi o mestecă, indiferent.
     Varga rămăsese în picioare. Avea o voce ştearsă, oare în
momente -de nervozitate se ifirîngleia ia tonurile mai înalte, aşa
că nu putea risca plăcerea unei polemici cu argumente de volum
vocali.
     —        E necesar să uzăm de toată influenţa noastră, ca «acest
jaf să nu se întîmple, spuse el, profitînd de o clipă de tăcere.
     —   Foarte adevărat, i se rafie Potna.
     —        Nu ne putem lua această răspundere, declară Guiaşiu
în numele avocaţilor. Riscăm să fim arestaţi şi... La gîndul
acesta bărbia ascuţită începu să-i tremure.
     —■ Ce-aiţi zice să mai .aşteptăm olecuţă ? irosti într-un tîr-
ziu Papp. Doară om piutea afla pe vreunul care să meargă la
Bucureşti. Eu oi vorbi şi cu gheneralul Beleagă, să văd el ce
zice. Nu-i consult să ne pripim ca musca-in zăr...
     Gu toate că discuţia dură pîină după miezul nopţii, nu
ajunseră la altă concluziile. Toţi se duseră acasă 'foarte tulbu-
raţi, cu senzaţia netă că intraseră într-un joc periculos. Sin-
gurul om ide la care iar fii putut afila ceva precis, şi pe care-1
căutară cu toţii la telefon, cu toată ora nepotrivită, era Dăr-
nescu. Dar, de două zile, acesta nu dăduse pe acasă. Mînca
şi dormea în birou, împreună cu comiisia, şi asta le dădu con-
vingerea că se petrecea ceva foarte serios, cu urmări incalcu-
labile.
                                              ■*
                                           ★ ★
     „Voluntarul" Cloambeş Iaşii fu ridicat de acasă, cu jan-
darmii, îmtr-o luni dimiirîeaţă. Zadarnic încercă să se lămurească
cu plutonierul venit tocmai de la oraş. Acesta urla şi spumega,
amemnţîindiu-l cu glonţul. Se mai îmbuna cînd văzu bănetul
pe care Lădoi îl puse în mina /feciorului, ca isă vadă „ce se
poate face". Mamă-tsa ţîvlea ca tăiată:
     —   Tulvaaai, pruncuuu meeeu, soareleee meeeu !
     ■Im tren, Ioşca ise împrieteni cu plutonierul şi goliră o glajă
de pălimcă, dlar fără folos : acesta habar n-avea de oe trebuie
să-l ducă la Cercul de Recrutare.
     Străbătură bnaşul. Plutonierul, redevenit om al datoriei,
îl zorea :
     —   Haii mă, ce, ai mămăligă-n şale ?
204
       La Cerc era plin de soldaţi, de ţărani eu bocceluţele în
sipaîe şi înfăţişare .de flămînzi.
      Cîte iun major tilecea repede, purtând un maldăr de dbsare
cu 'acte lai subsuoară şi împingea cu vîrful cizmei pe cei oare-i
stăteau în cale.
      —       Mişcă, vită! Tocmai în drumul meu te-ai găsit să te
întinzi, oa 'baliga ?
      —       Mă rog frumos de iertare... dacă-ti fi aşa de bun şi
să-mi spuneţi...
      —   N-am vreme. Caută-1 pe sergentul Costache!
      Maiorul Angheliu stătea de vorbă cu Viîslain, pe care-1
chemiaee special să asiste fa sosirea „voluntarului “.
      —        Ai să vezi dumneata că leu am avut dreptate şi nu
dumineiata, cu articolul acela... Ptii, domnule! Păi ţăranii sînt
nişte vite, mon cher, să mă ierţi că mă exprim astfel, nejă-
rănist. Dar aşa e. De cîlnd îmi chinuiesc creierii în atest birou
infect, infect... sie pfînse el, făcînd iun gest larg, care îmbrătişă
deopotrivă tavanul soios, pereţii scorojiţi şi portretele oficiale,
murdărite de muşte, .afle .regelui şi mareşalului Antonescu.
      „Tot e cu ceva mai bine decît pe front", se gîndi vindi-
cativ Vîslan. Ceea ce sperase că va realiza cu articolul despre
voluntarul din Lunca nu se împlinise. Prefectul parcă turbase.
Cînd Viislan încercase să .aducă vorba despre măreţul act de .
sacrificiu, exemplu de valbrifioare a vitalităţii (asta ca un pre-
ludiu la cererea legitimă de reînnoire a subvenţiei), prefectul
răcnise: „N-am citit! Nu ştiu nimic ! De asta crezi că-mi arde
mie acuma, domnule Vîslan ? Iartă-mă, te rog, diar zău, eşti
nu ştiu cum!“
      In societate, Vîslan reeditase numai surîsuri incredule.
„Las-o, .domnule Vîslan, asta e chiar prea de tot. Ce-i drept
e drept, articolul este minunat, dar... Cum să crezi aşa ceva ?
Ţăranul, iartă-mă, diar ţăranul are prea mult spirit critic ca
şă îmbrăţişeze o cauză pierdută".
      Vîslan voia isă le dea tuturor peste nas, să .publice un al
doilea articol, cu .fotografia şi interviul eroului, ca toată lumea
să fie lămurită. De adeea îll pisla fără răgaz pie Angheliu, la
orele cele mai nepotrivite, şi acesta-,i răspundea invariabil:
„Nu, domnule, nici o veste de la el. Ţi-iam spus doar de la
început că e vorba ide un nebun sau de un farsor. Te-ai grăbit,
ai să te compromit- De altfel, nici n-am verificat încă dacă
205
   există pe listele noastre un astfel de minime, Gloambaş Iosif din
   contingentul respectiv şi dumneata te şi repezişi."
       Vîslan încetase să mai spere, cînd pirimi iun telefon : „Vino,
   domnule, îţi soseşte voluntarul". Acum, cuvintele ilui Angheliu
   îl îngândurară, dar inu prea mult. Numai omul isă existe, să i
   se poiată face o fotografie, restul n-iavea nici o importanţă, că
   era nebun sau normal. Se convinsese de .altfel că un om care
   faoe .unia ea asta mu poate fi decît ciul minţile rătăcite.
       Maiorul Angheliu .semnă cîteva acte, zbieră după un sol-
   dat, i le predă, apoi, cu chef .de vombă, se întoarse spire Vîslan:
       —        Ei şi zi, domnule, zi: ce se mai aude ? Dumneavoaistră,
   ziariştii, trebuie să fiţi informaţi la precizie, la amănunt!
       —       Mde, — oftă Vîslan, — e cam albastru, domnule maior.
   Cherbourg, Ciaen, Le Hâvre, Căzute...
       —        Ce Cherbiourg, ce Ciafen, ce Hâvre! ise .supără Angheliu.
   Dia’ de V2 nu spui nici un cuvinţel ? Da’ de celelalte „V“-uri
   oare or să vină ?
       —   Păi, aştept să le văd şi eu, surise trist Vis lan.
       II .dlurea capul intr-un mod îngrozitor. Băuse o ţuică proas-
   tă dimineaţă.
       Maiorul îl privi reprobaţiv. Era un partizan fanatic. ,al
nemţilor: admira gravitatea lor, (eleganţa cu cate purtau mo-
1 nodul (încercase şi el, diar avea orbita prea plată şi scăpa
mereu sticla, sau trebuia să se strîmbe ca un clown).
       —        Cît despre voluntarul dumitale... he, he, ,a trebuit să
   trimit după el jandarmii, să-l aducă cu forţa. Dacă aşa ceva
   se petrecea în Germania, mişelul ar fi fost împuşcat pe loc,
   fără prea multă discuţie. Ascultă vorba mea, că am experienţă
   cu mîirlanii :' te-iai pripit, domnule.
       —   Să nu .anticipăm, protestă moale, obosit, Vîslan.
       Nu-i mai păsa de nimic. In ultimele zile îl bîntuise de
   cîteva ori giîndul sinuciderii.
       Uşa se deschise scîrţîind plîngăreţ şi un sublocotenent îşi
   făcu apariţia. Spuse familiar:
       —   A fost adus... voluntarul acela.
       —        Să .intre! ordonă Angheliu. Să fie .adus aici. Imediat 1
   bătu el 'ou pumnul în masă. „La urma unmei, — se gîndi, —
   Vîslan ăsta omi chiar aşa de prost. Dacă a făcut gălăgie în
   jurul afacerii ăsteia, trebuie el să ştie ceva. Şi eu, ca un măgar,
   ■l-am tot descurajat. Dar acuma cum dracu s-o întorc ?“
206
      Un sergent ill lîmpinse înăuntru pe Ieşea Gloambeş. Acesta
clipi 'din ochi 'buimăcit cîind văziu fireturile de pe pieiptul lui
Angheliu. Se aşteptase să fie dat pe mina vreunui major, şi cu
ăştia mu era chiar aşa de greu de ieşit ia cale.
      —        Apropie-te, îl îndemnă maiorul cu glas surd. Apro-
pie-te... Ioşca nu se putea dezlipi de prag... Apropile-ite! urlă
Angheliu. De ce ou te-ai prezentat ?
      —   Domnule... vă rog...
      Ga înţepat, maiorul sări în picioare. „Acum are să-l ia la
palme, se gîndii Vîslan cu satisfacţie. Are drleptate. Ar trebui
întins în curte şi să i se diea douăzeci şi cinci, vîrtoase“.
      — Tu n-ai făcut armata ? întrebă Angheliu, privindu-1 din-
tr-o parte.
      —   Ba că...
      —        „Ba, da, să trăiţi, domnule maior“! tu-ţi maica mă-ti
de mîirliam ! Iţi ibaţi joc de ţara irbmînă, de război, de armata
ramină ! Dobitoc şi tîmpit ice eşti! Ei, (hai, hai, hai... Vorbeşte,
oe-;ad încremenit cu găttuşoă-n gură ? Scrişni spre Vîslan, pe
„franţuzeşte14: II est un imbecil... un degenerat! Apoi spre Ioşca:
Şii nu vorbeşti, nu vorbeşti ?
      ■— Domnule maior, să trăiţi, eu nu pricep nimic, spuse
Ioşca di.nitr-o suflare. I sla părea că e bolnav de moarte, sudori
calde şi reci i se (scurgeau şiroaie pe .spinare, îşi frămînta
degetele fără încetare.
      —   II se bat jeu de nous, spuse maiorul.
      Se sculă calm, făcu cîţiva paşi prin birou, apoi oprindu-se
în fiaţia lui Ioşca şi înălţindu-se pe vîrfurile cizmelor ca isă-şi
ia mai bine avînt îi trase o palmă răsunătoare.
      —   Nu înţelegi ? e
      O lacrimă se scurse pe obrazul lui Ioşca. Angheliu o văzu,
se ruşină de gestul lui, mai ales pentru că-1 făcuse în prezenţa
lui Vîislan, dar nu ise miad putuse stăpîni.
      —        ...Ascultă... băiete, — spuse, încercîod să-şi liniştească
respiraţia precipitată, — vino, măi, aici...
      Ioşca se appropie pîină lîngă miasă, apoi începu să plîngă
încet.
      —   Eu... nu pricep nimic... da’ nimic...
      —        Taci! urlă Angheliu, iscos din fire. Te cheamă Cloam-
beş losif, nu-ii aşa ?
      —   Da... Io... sif...
207
     —        N-ai făcut tu cererea asta ? Ii împinse sub nas o coală
ministerială:
     Ioşca o citi cu luare-aminte, de cîteva ori în şir, buimac.
Totul era aşa : şi numele, şi contingentul, şi satul.
     —        Nu, spuse eil, ou miîna pe inimă. N-am făcut-o eu. Aşa
să mă ajute isfîmta cruce.
     —        Cum îndrăzneşti să minţi ? Tu-ţi baţi joc de mine...
Mă dabitocule, scroafă ordinară! N-ai făcut-o tu ? Da’ cine,
eu ? Marna ? Domnul Ion Vîslan, redactorul ziarului „Tribuna
Romînă“ ?
     începu să fiarbă de furie şi-şi aminti cuvintele soţiei:
„Lică, nu trebuie să te enervezi... Ştii că-ţi face rău,
scumpule11. Fără nici o legătură, se gîndi că era tocmai ora cînd
trebuia ea să vină, să-l ia ta restaurant, .deoarece ei nu-i plăcea
să gătească. Numai atîta ar mai tifebui, să-l găsească cu faţa
răvăşită 'de funie.;
     —        Da’ nu-i scrisul meu aşa, .spuse Ioşca luminat dintr-o
dată, şi voi să ia tocul .rezervor ide pe masă, să-i arate cum
scrie.
     —        Şi crezi că dacă îţi schimbi scrisul, ai să mă duci cu
zăhărelul, făcu maiorul dezarmat în faţa acestei naivităţi. „De
sigur, arveam dreptate, :e nebun de-a binelea, nebun de legat".
Zise: Uite cum ia fost, măi băiete. Pe mine nu mă .poţi Înşela.
Eu sînt de atiîţia ani aici, printre voi, încît vă cunosc şi ce
aveţi :în fundul maţelor. Te-ai fi certat ou drăguţa ta, ori cu
cei de acasă, şi ai vrut să le .arăţi cît Ieşti de viteaz...
     —   Eu n-am drăguţă ! strigă Ioşca.
     Vîislan, oare urmărise scena ou ochi apatici, goi, înţelese
că ea se apropie de sfîrşit. Scoase aparatul Leica, merse în faţa
lui Iosif şi, înainte ea acesta să-şi dea seama ce se întîmplă cu
el, apăsă de cîteva or,i pe buton.
     —   Mulţumesc, mormăi şi se aşeză la loc.
     Angheliu, nemulţumit de întrerupere, urmă pe acelaşi ton
egal, binevoitor, aproape părintesc:
     —        Guma, măi! Apoi v-aţi împăcat, colo 5a căldurică, ,pe
cuptor, şi tu ui uitat ce-ai făcut. Numai că vezi, noi n-am
uitat. Dumnealui a scris despre tine în ziar, tot oraşul vorbeşte
de vitejia ta...
     —   Bătutu-im-iaiu dumnezeu, păli Ioşca.
     —        După toate regulele, ar trebui să te trimit în faţa Curţii
Marţiale. Ştii ce înseamnă Curte Marţială astăzi ? „Cum te
208
cheamă ? Aşa şi aşa. Ce-ai făcut ? Asta şi asta. La zid!“ An-
gheliiu închipui ou 'degetul 'trăgaciul unei arme, apăsă şi zise:
Bum. Gata. Ce orezi ? Curtea Marţială! Dar eu sînt un om
bun, ou toate că rn-ui scos din fire cum nu m-a scos decît
acum şase ani un ţigan, unul de vreo şaizeci de ani, pe care
l-am mobilizat din greşeală — se întoarse el spre Vîslan, ca
să dea mai multă varietate acestei predici pe oare era obligat
s-o ţină, cu toată foamea care-1 chinuia. Ei, dragă eroule, ai
cerut să fii voluntar ! şi făcu un gest fluturător cu mînia.
     Afară se auzi claxonul unei maşini. „Trebuie să fie Anette,
se gîndi. O să-l invit şi pe Vîslan la masă, mai scap de şica-
nele ei obişnuite..." Continuă grăbit:
     — Ai cerut asta. O să te trimit cu o unitate de vînători
cade pleacă săipfămîna viitoare pe front.
     Auzi pe coridor paşii nevestei şi voi să înceapă repede un
discurs despre datoria fiecărui romîn în aceste ceasuri grele.
Dar I'oşca îl privi, palid1, cu ochii ieşiţi din orbite şi se prăbuşi
leşinat pe podea. Capul îi pocni sec, ca o ghiulea de lemn.
14 - Străinul

CAPITOLUL IX
      Lampa cu petrol. arunca pe masă o pată rotundă, aseme-
nea unei mici bălţi de lumină. In odăiţa scundă domnea o căl-
dură apăsătoare, lîncedă, şi Gheorghe Jurca vorbea obosit, şter-
gîndu-şi maşinal obrazul 'de sudoare. Degetele îi înmuiaseră ţi-
gara şi, după ce trase de cîteva ori, o aruncă înciudat. In faţa
lui, Holtzmann îşi juca în palmă ochelarii. Ascultînd ce-i spu-
nea Jurca, se gîndea: „Cît a îmbătrînit... Dacă n-ar fi ochii, ar
părea tot aşa de bătrîn ca taică-său. E plin de fire albe“...
14*
211
     —       Da, urmă Jurca întunecat. Şi în Moldova au demontat
fabricile, cînd au avut timp.‘E şi asta un semn. Se sculă, făcu
cîţiva .paşi şi duşumeaua scîrţîi plângăreţ. Aici nu poţi să te
plimbi, zise Jurca posomorit. Se aşeză iar. Rămîne cum am
stabilit. Schwartz ‘se întâlneşte ou Robber ăla şi face rost de
hîrtii. O să le tipărească omul nostru la Diecezana. Tu îl cu-
noşti pe Robber ăsta ?
     Holtzmann clătină ’din cap.
     —       L-am văzut de cîteva ori. E o hahaleră, dar are relaţii.
Schwartz are încredere în el: zice că e un intelectual frămîn-
tat de probleme, care caută un drum etc. etc.
     —       Da, toţi sîntem frămîntaţi de probleme. Şi ce învîrte
R ob b er ?
     —       A fost profesor la liceul evreiesc. Acuma... face afaceri,
mi sei pare. îşi scarpină fruntea. Am să-i spun lui Schwartz
să fie vigilent.
     Jurca îşi răsuci o nouă ţigară.
     —   Şi tata ? întrebă.
     —       E un om minunat, rîse Holtzmann. îşi bate joc de toată
lumea, dar ştii... 'aşa de subţire... Pentru acţiunea următoare
aşteptăm numai o alarmă aeriană. întrebă fără tranziţie : Ce
faci cu Murgescu ?
     —       Merge bine. Sînt întru totul de acord cu noi. Vezi tu,
îi împing masele din spate. Şi acuma, dacă pornim acţiunea
asta cu fabrica...
     —   Fii atent totuşi, 'spuse Holtzmann încet.
     Jurca începu să rîdă :
     —       Pe tine o să te punem administratorul unei cantine pen-
tru tovarăşii obosiţi în muncă, 'glumi el. Acolo o să te dezbari
de... metodele muncii ilegale. Hai, hai, glumesc... Vezi, e ora...
     Holtzmann se ridică, merse Ia o măsuţă şchioapă din colţ
şi, ridicînd învelitoarea, 'descoperi un aparat de radio. îşi puse
căştile şi începu să răsucească butonul. Jurca îi privi umerii
firavi, lqpăţelele omoplaţilor care împungeau haina, degetele
prelungi, osoase. Merse la el şi, scoţîndu-i casca, îl întrebă :
     — Tu... nu te simţi obosit... N-ai aşa... călduri ?
     Holtzmann pufni în rîs : pe Jurca nu-1 prindeau atitudi-
nile astea de dădacă.
     —       Mi se pare că tu îi fi bun de administrator, Gheorghe.
N-am nimic.
     —   Voi, tinerii... mormăi Jurca, apoi îşi puse şi el căştile..
212
     După ce comunicatul sovietic se isprăvi, Jurca spuse:
     —   Hai să ne culcăm... îs mort. Ai mîneat ?
    ' — Da. Iulia ?
     Jurca oftă. Dădu cu pumnul în ceva nevăzut şi începu să
se dezbrace.
     —       Rău. Foarte (rău. Fără medicamente şi... Am vorbit cu
Murgescu. iMi-a spus că nimic nu-i măi uşor. Cunoaşte el un
doctor, ceva socdem *, de-al lor, să-i dau numai adresa. Bine-
înţeles, nici vorbă nu poate fi. Murgescu s-a prefăcut că nu
înţelege şi mi-a spus că putem veni cu bolnavul la el. Pînă
una alta, mi-a promis nişte morfină. Cel puţin atît.
     Holtzmann se dezbrăcase între timp ; se întinse pe cana-
pea şi se acoperi cu o manta militară.
     —       Stinge lampa, îl rugă pe Jurca. Mă dor ochii de nu
mai pot.
     Cînd întunericul îi învălui, auziră ronţăitul subţire al şoa-
recilor sub duşumeaua putredă.
     —       Ea îşi dă seama de toate astea, urmă Jurca încet. Mi-a
spus azi că... atunci cînd are să simtă că... se scoală şi merge
pe străzi. Ştie cu cîtă greutate ai făcut rost de casa asta...
     Tăcu şi-şi încrucişă mîinile sub cap. Simţea cum sîngele
îi alunecă parcă prin trupul obosit. Gîndurile alergau de la
una la alta.
     —       Bota va face rost de arme săptămîna viitoare. Şapte-
sprezece bucăţi deocamdată, şi muniţie. Trebuie să vedem unde
facem instrucţia şi cu cine... Dormi ?
     —   Nu, spuse Holtzmann. Te ascult.
     —   Să dormim, 'suspină Jurca. Crăp ide somn.
     Minţea. Era frînt, dar somnul îi pierise. Ştia oă înainte de
a adormi trebuia să se gîmdească la întâlnirea de mîine cu Mur-
gescu. Vor stabili nucleul gărzilor înarmate. Răspundea de
fiecare om — şi erau peste o sută. Acum, desigur, Siguranţa
şi-a înzecit eforturile, va căuta să strecoare pe cineva. Pe
urmă... manifestele... noaptea... Oare Murgescu... nu cumva...
     Ţistui înciudat, apoi trase cu urechea. Holtzmann dormea, îi
auzea respiraţia liniştită. Se împlinesc trei ani de cînd se as-
cund aşa, de cînd fiecare pas trebuie calculat, ca un mers pe
sîirmă. „Ei, la dracu, am mers foarte bine! se gîndi Jurca, mîn-
dru. Cum ar fi putut fi altfel ? Iaca, nicicum11. îşi dădu seama 1
      1 Social democrat.
213
că-i e tare dor de bătrînul. La ora asta, într-un colţ întunecat
al depoului, ei îşi fac planul aruncării în aer a unui transport
dei muncii; la ora asta, la depozitul militar, Bota cercetează
scriptele, să vadă ce arme s-ar putea sustrage; la ora asta, un-
deva, Comitetul Central...
     Se sculă încet şi se strecură la fereastră. Dădu la o parte
pătura groasă şi-şi scoase capul afară. Oraşul era tăcut, de-
parte o locomotivă pufni... Nici o lumină, nicăieri. Acum, cînd
ceasul se apropia, Jurca simţea ceva ciudat, aproape un fel de
nelinişte; dar trebuia să se stăpînească, mai mult ca niciodată,
să ia toate măsurile. In lunile care mai sînt, nici o greşeală...
Mult a fost, puţin a rămas. Muncitorii simt asta. ‘De pildă, săp-
tămîna trecută au apărut pe zidul fabricii o mulţime de lozinci
antifasciste. Acţiune spontană. „Ei, mulţimilor, cînd om porni..."
Oamenii sînt nerăbdători; îi înţelegea aşa de bine, trăise la fel
cu ei... Pe tatăl său nu-1 cunoscuse decît la nouă ani, cînd s-a
întors de pe front. Mamă-sa, o femeie slabă, bolnăvicioasă, îl
ponegrea: „Lui nu i-a păsat de noi, totdeauna a avut altele
pe cap... Stă nu fii ca el, Ghiţă". Dar nu voia să-i spună cum
anume. Cînd se trezea însă noaptea, o auzea rugîndu-se
„Doamne, adă-1 înapoi, adă-mi-l...“
     Mamă-sa spăla rufe, nu era niciodată acasă, iar el creş-
tea slobod ;pe uliţe, mînca în pripă pe unde prindea, grăbit să
se întoarcă la joacă. Dimineaţa făcea coadă la pîine; venea
de acolo acoperit cu pete vinete, fiindcă toţi îl ciupeau ca să nu
le-o ia înainte. Pînă acasă înfuleca jumătate din pîine, dar
mamă-sa era plecată, aşa că nu mai avea cine să-l certe. Ajun-
sese un băţăuş fără pereche, snopise o mulţime de băieţii mai
mari ca el. Intr-o zi, popa catolic din cartier îl luă deoparte,
îl duse la biserică şi stătu multă vreme de vorbă cu el. Ii po-
.vesti că mama lui se zdrobeşte muncind, că tatăl lui 'luptă pe
front, pentru împărat, că el e acuma mare — are şapte ani, în
curînd va merge la şcoală. Ii descrise cu atîta putere suferin-
ţele bietei mame, încît pe Gheorghe îl podidiră lacrimile. La
urmă, preotul îi spuse că ar putea şi el cîştiga ceva bani, dacă
ar veni în fiecare zi să cureţe bisericuţa. I-ar da toţi banii mă-
runţi din cutiile de milă.
     Cînd aduse primii bani acasă, mamă-sa începu să plîngă
şi spuse: „Dacă te-ar ajuta dumnezeu să aduni pînă la toamnă
bani de bocanci, atunci ai merge la şcoală".
214
     A doua zi, Gheorghe îl întrebă pe preot ce crede, “poate el
aduna atîţia bani ? Preotul, un om mărunt, rotofei, chel, cu
buze groase şi roşii îl mîngîie pe creştet, îl chemă la el acasă
unde-1 puse să taie lemne, îi dădu o farfurie mare cu supă de
raţă şi-i spuse că poate sţă tragă clopotele duminica, iar dacă
vine mai! des să-l ajute în casă, are să-i dea zece creiţari de
fiecare dată.
     Gheorghe era fericit. II necăjeau numai copiii mai mari,
care se ţineau după el,, strigînd:
     —       Gyuri a ajuns sluga buzeranului! Hi ha, domnişoara
Gyuri...
     El habar n-avea ce-i aia „buzeran“. Părintele Iosif era aşa.
de bun! II chema tot mai des acasă, îi dădea poze sfinte şi-i
arăta cărţi groase unde se vedeau dumnezeu, îngerii, sfinţii şi
maica domnului, toţi în pielea goală. în timp ce Gheorghe se
uita la poze, preotul se învîrtea în jurul lui, îl mîngîia pe ceafă,
pe piept, îl săruta. Seara, Gheorghe se gîndea : „Dacă aş fi
avut tată, aşa s-ar fi purtat cu mine“. Şi ar fi vrut ca adevă-
ratul lui tată să nu mai vină de acok> de unde era şi mama
să .se căsătorească cu părintele Iosif. La Paşti, părintele îi spuse
să treacă pe la el pe-acasă^ pentru că i-a cumpărat o cămaşă
şi izmene noi. Cămaşa era albă şi, după cîte se vedea, tocmai
pe măsura lui, iar izmenele aveau şliţ cu nasturi mici, albi.
Părintele îl sili să se dezbrace; în clipa cînd Gheorghe se ad-
mira în oglindă se năpusti asupra lui, îl muşcă de umăr, de
buze.
     Mort de groază, Gheorghe începu să urle ca înjunghiat şi
smucindu-se din mîinile lui o luă la goană pe uliţă, pîîngînd
şi ţipînd. La colţul străzii se izbi de baci Horvâth, un vecin,
muncitor la fabrica de arme de lîngă gară. Venea des pe la ei,
le mai aducea cîte ceva : o bucată de zahăr, 'un drob de marga-
rină. Printre sughiţuri îi povesti ce păţise: părintele a vrut
să-l mănînce. Horvâth se făcu roşu la faţă (era cam băut), îl
duse la o prăvălie unde-i cumpără 20 deca de bomboane şi,
ţinîndu-1 strîns de mină, se duse cu el la părintele, care tocmai
trebăluia la florile din grădiniţă. începură să se certe şi Gheor-
ghe văzu cu groază cum Horvâth îl ia la bătaie pe popă. Ii
dădea, fjără milă, pe unde apuca. Asta-1 înveseli şi începu să
rîdă. Pe urmă, cînd se întoarseră spre casă, îi spuse amărît
că părintele îi cumpărase o cămaşă şi izmene.
     —  Vină cu mine 1 strigă Horvâth baci.
215
     II duse acasă, porunci muierii să caute ceva şi Gheorghe
se pomeni proprietarul unui surtuc negru, lung ca un palton.
Apoi a început şcoala şi prin vară l-au băgat ucenic la o lăp-
tărie. Lăptarul era un om aspru, rău, de care se temeau toţi
copiii. De aceea Gheorghe se miră foarte mult cînd domnul
Kfillos îl întrebă :
     —   Ia ascultă, muchi, cît lapte poţi tu bea ?
     —        Ooo, — făcu Gheorghe încîntat, — o găleată de-aia
mare.
     —   Poţi ?
     —   Pot.
     —        Ia să te văd... Dar ştii, muchi dragă, tot, tot, că altfel...
şi domnul Kullos se încruntă.
     Bău cam la doi litri, pînă simţi că plesneşte. După aceea
a fost bolnav b săptămînă; credea că are să-şi verse şi sufle-
tul. Cînd se prezentă la serviciu, alb ca varul, domnul Kullos
îi spuse:
     —        No, acuma cred că n-o să mai ai poftă să mă furi,
muchi!
     Şi într-adevăr, Gheorghe nu mai putea suporta mirosul
de llapte, fără să i se întoarcă maţele pe dos. Asta era metoda
domnului Kullos, cu toţi ucenicii: îi scîrbea pe vecie de lapte,
aşa că nu se mai temea de pagubă din partea lor. ’
     Gheorghe învăţă o mulţime de lucruri: cîtă apă trebuie
turnată ca laptele să pară totuşi lapte, cum trebuie ameste-
cată smîntîna dulce cu praf de cretă... Se scula în fiecare di-
mineaţă la patru, alerga la lăptărie, apoi la -şapte la şcoală, şi
de la unu iar la lăptărie.
     Pe urmă a izbucnit 'revoluţia. Muncitorii au organizat o
ga|rdă roşie în cartier şi Gheorghe fugea de acasă, ca să se
încălzească la focurile aprinse în mijlocul drumului. Intr-o zi
tocmai venea de la şcoală, cînd o mulţime de oameni zdlfen-
ţuroşi, femei, copii se îmbulzeau să spargă porţile casei celei
mari a baronului Foldessy, cel care avea magazinul de fieră-
rie din centru. S-a vîrît şi el între ei, a fost dus aproape pe
sus, ca şi santinela care striga : „Nu-i voie, tovarăşi, nu-i voie!“
Lumea a spart cămările, a început să ducă sacii cu făină, bi-
doanele marii cu unsoare, conservele, compoturile. Unii arun-
cau pe geamuri scaune, dulapuri, haine. In îngrămădeală a
pus şi el mîna pe o rochie de mătase şi, strîngînd-o la piept,
a fugit acasă, s-o ducă mamei. Dar ea l-a bătut şi i-a porun-
216
cit să se ducă noaptea s-o arunce în Peţa. Gheorghe nu se în-
dură : o ascunse în lemnărie, într-o ladă vecthe.
     Apoi au venit romînii şi francezii, Horvâth baci a fost
arestat, la fel o groază de muncitori şi de vecini. Domnul Kiil-
los a închis lăptăria. Nici vorbă să mai găsească de lucru.
La gară, de pildă, se îmbulzeau oameni în toată firea să care
geamantanele călătorilor pentru un leu, doi.
     Mama era din ce în ce mai slabă. A murit într-o iarnă,
au îngropat-o cu banii strînşi cu chiu cu vai de Horvâth, care
se întorsese din închisoare. La şcoală nici vorbă să meargă,
la fabrică nu se putea angaja. Umbla hai-hui pe stradă, cu
băieţii, culegeau mucuri de ţigări de pe jos şi le fumau pe sub
poduri. Noaptea, Gheorghe plîngea pe furiş, să nu-1 aud;ă baci
Horvâth, care avea şi aşa destule griji pe cap.
     în 1924, într-o noapte, se auziră bătăi în geam şi o voce
groasă strigă :
     —   Hei, Pista ! Deschideţi!
     Horvâth s-a sculat mormăind, a aprins .lampa, a deschis
uşa şi a lăsat să intre un om înalt, puternic, cu o mustaţă
groasă, neagr.ă. Era îmbrăcat într-un palton albastru, lung pînă
la călcîie. Horvâth s-a dat înapoi un pas, apoi i-a sărit de gît.
     —       Mihai! Tu eşti, măi! Mihai!... Gheorghe! Scoală,
Gheorghe I A venit taică-tău.
     Gheorghe s-a apropiat cu sfială de omul acesta cu faţa
arsă de soare şi de vînturi, care l-a strîns la piept din toate
puterile, turtindu-i obrazul de mantaua aspră, ţepoasă, miro-
sind a tutun şi a sudoare. Au stat de vorb.ă pînă dimineaţă şi
în ceasurile acelea Gheorghe a auzit mai multe decît îi fusese
dat să audă în toată viaţa lui, pînă acum. Pricepu că tata a
fost soldat într-o armată care se chema, cine ştie de *ce, roşie,
poate pentru că vănsase mult sînge de duşman, că a stat acolo
pînă acum, că a venit acasă...
     Horvâth baci îl asculta sorbindu-i cuvintele. Lui Gheor-
ghe îi era ciudă că nu înţelege prea mult.
     —   Şi zici că l-ai văzut ? întrebă Horvâth.
     —   Cum te văd. La Piter... Şi pe front, odată.
     —       Iaca, pe noi ne-au bătut, oftă Horvâth. Şi eu fusei în-
chis, la Cluj...'
     —       Dar pe ei nu i-a putut bate nimeni, zise Mihai Jurca
cu glasul gros. Asta contează. Se întoarse spre Gheorghe şi-i'
puse mina pe umăr: 'Ei, flăcăule... Băiete...
217
     Din ziua aceea viata lui Gheorghe se schimbă. Se mutară
în căsuţa lor; Mihai trebălui o săptămînă, pînă o puse pe pi-
cioare. Gheorghe 'ar fi vrut să-i povestească, dar se simţea oa-
recum sfios în fata acestui om de care nu-şi aducea aminte.
Tata îi cumpără c,ărti, ceva haine şi-l trimise la şcoală. Ii ajuta
să-şi facă lecţiile 'şi era de mirare cîte lucruri ştia, mai ales
la geografie. Gheorghe cunoscu o .altfel de dragoste decît cea
înlăcrimată a mamei sale. Tatăl său îi vorbea ca unui bărbat.
Prin ochii lui, Gheorghe ‘cunoscu lumea şi necazurile ei, în-
văţă că muncitorul nu trebuie s,ă aştepte de la nimeni nimic,
ci să lupte ca să ia puterea în mînă. La şaisprezece ani, cînd
intră în fabrică, Mihai Jurca îi explică pe înţelesul lui Capita-
lul, plus valoarea; îl îndemna să citească ziarele, stăteau de
vorb,ă despre politica internaţională. In fiecare seară veneau la
ei muncitori din fabrică şi se încingeau la vorbă pînă noaptea
tîrziu. Gheorghe era fericit cînd vedea cum îl ascultă ceilalţi
pe tatăl său — pe atunci preşedintele sindicatului. De multe
ori Mihai Jurca trebuia să potolească avîntul vreunui tînăr
nemulţumit.
     .— Nu, frate, acuma trebuie să ne organizăm, să strîngem
bine rîndurile. Da ! Să sfîrşim cu dezbinarea între muncitori 1
Vremea noastră vine ea, fii fără grijă!
     Gheorghe începu să activeze la U.T.C. La început a avut
o sarcină în echipa de fotbal a unui club muncitoresc, pe urmă
în cor. In 1929, cînd au fost "concediaţi jumătate din muncitori,
a izbucnit greva. Politia a arestat o mulţime de oameni, prin-
tre care pe tatăl său şi pe Horvâth baci. 'Muncitorii fără lucru
stăteau toată ziua prin gară, în parc, jucau cărţi. Unii, mai
slăbi, de necaz se legau de trecătorii mai bine îmbrăcaţi, de
femei. Siguranţa strecurase provocatori: voiau să pună mîna
pe tot Comitetul de partid. Din partea social democraţilor se
lansase zvonul că n-ar fi trebuit făcută greva. încercau să
a|îte pe muncitori împotriva comuniştilor din pricina cărora
rămăseseră fără lucru, se spunea că direcţia a fost silită să ia
măsurile astea, pînă trece criza. Gheorghe Jurca încercă să
tină un miting cu şomerii, dar nu ştiu ce să le spună, şi la
urmă îl bătură măr cîtiva huligani. In noaptea aceea, plînse
ca un copil de ciudă. „Cum, nici muncitorii nu vor să Înţe-
leagă, se lasă duşi de nas de burghezie ?“
     In zilele acelea, partidul mobiliză pe toti activiştii, U.T.C-ul,
sindicatul roşu. Muncitorii care rămăseseră în fabrică dăduiră
218
un sfert din leafa 'lor ca să se poată ajutora şomerii. Organi-
zară un fel de cantină într-un birt; cu ajutorul cîtorva actori
de la teatru dădură reprezentaţii, seara, în parc. Gheorghe
primi sarcina să descopere 'şi să izoleze elementele provoca-
toare, agenţii Siguranţei.
     Tot atunci o cunoscu pe Iuti a Vlad, secretara Comitetului
judeţean. Fusese studentă la Cluj, de unde o dăduseră afară,
pe urmă .muncitoare la textile, un timp învăţătoare în Gai, apoi
trebuise să se ascundă, deoarece fusese descoperită. Gheorghe
auzise deseori vorbindu-se despre ea : şi-o închipuia înaltă, băr-
bătoasă, cu o voce tunătoare, 'de bas, aşa că rămase oarecum
dezamăgit cînd o văzu prima oară : era o femeie slăbuţă, foarte
nervoasă, uneori neaşteptat de timidă. Părea mai degrabă o stu-
dentă, sau o funcţionară măruntă. Ţinu legătura cu ea aproape
două luni: în perioada aceea avu sarcina să scoată din închi-
soare articolele unui tovarăş, adus aici de la Aiud. Intr-o seară,
în timp ce le citeau împreună, Jurca se miră cît de multe ştie
acest om, despre care aflase că e închis de nouă ani aproape.
Iulia îl privi mustrătoare :
     —■ Ştii, Gheorghe, am vrut să-ti spun asta în ai de mult.
îmi face impresia că, în schimb, tu ştii prea puţine... Gîndeş-
te-te, poţi primi o sarcină la care va trebui să faci dovada nu
numai a iscusinţei tale practice... De pildă, să faci legătura cu
un grup dtei intelectuali... Atunci ?           '>
     —        O să învăţăm mai mult după ce răsturnăm burghezia,
■răspunse el, destul de morocănos.
     —   Şi crezi că atunci o să ai mai multă vreme ?
     La proces, taică-său a fost condamnat 'la patru luni închi-
soare : cum făcuse trei în prevenţie, se întoarse ourînd, tot aşa
de vesel ea înainte.
     —   Un pic d,e concediu nu strică proletarului.
     Gheorghe era acum bărbat în toată firea ; părea bătrîn pen-
tru vîrsta lui, şi odată tatăl său îl întrebă dacă nu vrea să se
însoare.
     —■ Nu ! răspunse el. Nu-i acum vreme de aşa ceva I Toate
puterile...
     —        Ho, ho, rîse bătrînul. Ia. te uită, puiul s-a făcut mai
deştept decît găina. Fă cum vrei, Gheorghită, tot ti s-or aprinde
călcîiele odată...
     Gheorghe nu-i putea spune că era îndrăgostit de Iulia
Vlad. Nu putea spune asta nimănui şi în fata ei se silea din
219
răsputeri să se ascundă. Iulia era căsătorită; bărbatul ei mai
avea trei ani de stat la Doftana.
     Pe urmă, la un bal, o cunoscu pe Luci Gherdan. Era func-
ţioniară la primărie, micuţă, veselă, cu nas cîrn şi ochi cafe-
nii, copilăreşti. Se lîntîlneau în fiecare zi, umblau pînă noap-
tea pe mal, şi cînd se întuneca începeau să se sărute. Era tare
neştiutoare şi-l asculta mirată cînd începea să-i vorbească de
lumea nouă care se va făuri odată, cînd oamenii vor fi feri-
ciţi... Naivitatea ei îl îmbăta. Luci se bucura de fiecare lucru
pe care i-1 spunea el, îl privea plină de admiraţie. Intr-o zi îl
pofti da ei. Nu era nimeni acasă şi ea părea atît de tulburată
de apropierea lui, încît Gheorghe îşi pierdu capul. O cuprinse
în braţe, îi simţi trupul tremurînd, fierbinte. Ea îi încolăci gîtul
cu braţele şi-i şopti la ureche :
     —       Să nu fii rău... Te iubesc aşa de mult... Ce-ai să crezi
acum despre mine?
     Mai tîrziu începu :să plîngă.
     —        Acum n-o să mă mai iubeşti. Ştiu că o să-ţi spui: e p
stricată... Te iubesc mult, Gheorghe, şi sînt atît de neliniştită!
Mă tem ca nu cumva... doamne fereşte... să te închidă... Voi...
despre voi se spun lucruri urîte...
     El îi astupă gura cu gura lui.
     Se mai întîlniră de cîteva ori la ea acasă. Intr-o seară,
Gheorghe îi spuse bătrînului :
     —   S-ar putea să m.ă însor.
     —   Bine, răspunse Jurca.
     Luci deveni din ce <în ce mai drăgăstoasă. Voia să ştie tot
despre el şi Gheorghe începu să-i povestească copilăria lui,
viaţa lui plină de zbucium.
     —        Vai, să nu păţeşti ceva, se înfricoşa ea. Cum ? Voi nu
vă temeţi ? Vă adunaţi aşa... dar asta nu-i voie.
     El rîdea.
     Intr-o seară veni la ei Horvâth. Merse drept la Gheorghe
şi începu să strige :
     —        Fain, băiete! Foarte fain! Ce ? Şi tu eşti gîscă ? Bine
l-ai învăţat, se întoarse spre baci Jurca.
     —   Dar ee-i ? bîlbîi Gheorghe.
     Furios, Horvâth îl acuză că se înhăitase ca un prost cu
sora unui ofiţer de poliţie, o agentă provocatoare cunoscută,
Luci Gherdan, care făcea pe mironosiţa.
     Tatăl său sări în picioare şi-l întrebă aspru:
220
     —   Ce i-ai spus ?
     Roşu ca jarul la faţă, Gheorghe trebui să-şi aducă aminte
de tot ce-i .scăpase. Ca măsură de .prevedere, bănuindu-se că
e „filat“, îl suspendară un timp din orice activitate. Cînd mai
tîrziu se întîlni cu Iulia Vlad, ea îi strînse mîna, cu amără-
ciune.
     —   E greu, nu-i aşa ? Ei au otrăvit relaţiile între oameni...
     In noaptea aceea se răsuci ceasuri întregi în aşternut, of-
tînd pe furiş, să nu-1 audă bătrînul; dar nici tatăl său nu dor-
mea. Aprinse lampa şi, luîndu-şi o pătură, se aşeză pe margi-
nea patului.
     —        Nu mi-i somn, — spuse, — şi mă chinuie reumele... Şi,
ca unui copil, îi povesti despre revoluţie, despre bătăliile la
care fusese în Armata Roşie, împreună eu zeci de mii de pri-
zonieri din fosta armată austriacă.
     Apoi viaţa îşi reluă cursul. Bărbatul Iuliei, Gavril, se în-
toarse din închisoare. Era un om tare vesel, neastîmpărat,
ştia o grămadă de .poezii, de care era foarte mîndru. In ’37
plecă în Spania, împreună cu alţii. Gheorghe îşi făcea ultimul
an de armată la Bîrlad.
     Pe urmă s-au întâmplat atîtea... Dictatura legionară, fa-
brica împînzită de tot felul de vagabonzi în cămaşa verde, răz-
boiul... In ’41, Gheorghe trebui să intre în ilegalitate, deoarece
fusese descoperit de un agent, Lovy, pe care Holtzmann — de
curînd venit de la Cluj — îl demasease. De dimineaţa pînă noap-
tea tot timpul îi era ocupat. Ajunsese să se obişnuiască aşa de
bine cu acţiunile acestea, dintre care dacă s-ar fi descoperit
numai una, ar fi fost de ajuns să-l trimită în faţa plutonului
de execuţie, încît i se părea că toată viaţa lui nu făcuse nimic
altceva. După plecarea lui, tatăl său rămăsese să conducă
echipa de şoc şi sabotaj în fabrica militarizată. Iulia Vlad era
bolnavă. De un an nu se sculase din pat. Un doctor militar,
pe care-1 descoperiseră în gară şi-l aduseseră la ea, diagnosti-
case cancer. Gheorghe Jurca încercase să-i ascundă asta, dar
ea ştia şi zîmbea trist cînd el se silea s-o încurajeze.
     Acum, într-adevăr, nu mai era mult. Sovieticii sînt la Iaşi,
se apropie timpul acţiunii făţişe...
     Zgribulit de frig, Jurca trase la loc pătura în faţa gea-
mului. Merse pe vîrful picioarelor şi ise culcă. încercă să se
gîndească la întâlnirea de mîine cu Murgescu, la vocea lui sî-
sîitoare, muierească, la textul manifestului care trebuia împăr-
221
ţit în fabricile oraşului. Unde vor face instrucţie gărzile mun-
citoreşti ? Dar, oricum, gîndurile lui se întorceau la lulia, fe-
meia aceea plină de viaţă, eu părul scurt, zburlit, cu ochi vioi
şi gene întoarse... Bărbatul ei fusese în lagărul de la Drancy,
împreună cu cei din Brigada internaţională, pe'urm,ă evadase
şi intrase în maquis, îşi nu mai aveau nici o veste de la el...
Clipind des din pricina oboselii, Jurca o vedea pe lulia Vlad,
aşa cum o ştiau toţi, mereu plină de încredere, de iniţiativă
şi curaj, şi parcă-i venea greu să creadă că femeia care ago-
niza pe patul de lemn din odaia cealaltă fusese pînă la începu-
tul anului trecut secretara Comitetului judeţean al partidului
comunist şi n-avea unde să moară.
                                              *
                                         * ★
     Generalul prefect Laurenţiu Belega trăia într-o tensiune pe
care era sigur că n-o s-o poată suporta multă vreme. Semna
orice act i se aducea, primea audienţe şi asculta absent plîn-
gerile oamenilor, silindu-se să afişeze un aer plin de solicitu-
dine. Acum, după debarcarea anglo-americanilor în Franţa, era
convins că nemţii pierduseră războiul. înainte vreme, ea orice
romîn, prevăzuse şi el în societate fiasco-ul Axei, dar asta era
o obligaţie mondenă. Aproape că îi părea rău că, datorită ve-
chii sale prietenii cu mareşalul Antonescu, fusese numit pre-
fect, în loc să-l trimită pe front. Acolo lucrurile erau mult mai
simple.
     Ştirea despre sosirea comisiei germane îl năucise. încer-
case să ia legătura cu Bucureştiul, dar ministerele se dispersa-
seră la Braşov, la Herculane, sau dracu ştie unde. Mareşalul
era tot timpul pe front, sau cel puţin aşa i se spunea, aşa că
nu ştia ce să facă. Nimeni nu venise să-i ceară părerea, sau
măcar să-l informeze. Atunci, disperat, făcuse un pas pe care,
după aceea, îl regretă. Se duse să stea de vorbă eu baronul
Romulus Papp de Zerind In definitiv, din cadlrele fostului par-
tid ţărănesc primise cîţiva tehnicieni care lucrau la Filiala
Băncii Romîneşti, în consiliul de administraţie al ASTREI şi
chiar Ia prefectură. Baronul fusese foarte îneîntat, îi declarase
că-1 preţuia în mod deosebit, că avea cel mai des.ăvîrşit res-
pect pentru tactul pe care-1 manifesta generalul în conducerea
judeţului într-o perioadă atît dte tulbure.
222
     Ceea ce-1 intimidase totdeauna pe general tn relaţiile lui
cu baronul era faptul că zadarnic îl privea în ochi, rugător şi
umil, sau numai sugestiv; căutătura lui Papp rămînea la fel:
gălbuie şi indiferentă, iar răspunsul, atunci cînd îl dădea, pu-
tea fi interpretat în o sută de feluri. La plecare, generalul, care
fierbea, i se adresă direct:
     —       Dumneavoastră ştiţi de comisia germană din oraş,nu-i
aşa ?
     —       Eu ? se miră baronul, silindu-se să ia înfăţişarea unui
om căzut din lună, dar în acelaşi timp prin pliul buzelor sub-
ţiri să insinueze că nu e tocmai atît de ignorant. Eu ? Pare-
mi-se că am aflat ceva, dar nu i-am dat nici un fel de însem-
nătate. Eu sînt un om bătrîn...
     —   Bine. Şi ce părere aveţi ?
     —       Eu nu fac politică, zîmbi cu bătrânească bunătate ba-
ronul Papp. Eu nu fac politică... Vină să vezi grădina, am pus
neşte meri iaponezi...
     Generalul ise înclinase rigid1, cu palma dusă ostăşeşte la
cozoroc. Poate în austeritatea acestui salut era ceva care-1 im-
presionase pe Papp ; conducîndu-1 spre ieşire, îi spuse schiţînd
o încercare de a-i pune mîna pe epoletul masiv de aur:
     —       Uită ce-i, domnule ghinerar... (Vorbind bătrîneşte şi
ardeleneşte, Papp socotea că se opune din răsputeri miticis-
mului regăţănesc). Eu, după cum avusei onoarea să-ţi .spui, nu
mă mai amestec unde nu-mi ferbe oala. Eu mi-am făcut da-
toria mea, e vremea s-o mai facă şi alţii. Iţi spun însă un lu-
cru şi contez pe discreţia dumitale: în caz că, mă rog, s-ar
întîmpla ceva, o cotitură în orientaţia generală a ţării, după
părerea mea, un singur om ar fi capabil să ţină frîiele în
mînă... Mareşalul. Armata îl urmează, poporul se teme de el,
că-i place ordinea. Ordnung! Precepi ? Or, înţălepciunea de
care nu o dată am dat dovadă ne impune să ţinem cont de
asta. No, cu bine, sînt onorat de vizita pe care ai binevoit să
mi-o faci... Un biet bătrîn... Gheneraţiile tînăre nu escelează
prin recunoştinţă. La bună vedere...
     După această convorbire, prefectul se zbuciumă îndelung,
înţelegea prea bine că baronul nu-şi scosese degeaba masca
în faţa lui, că invocarea senilităţii şi a lipsei de înţelegere a
noilor realităţi erau simple blufuri; ştia precis — doar. avea un
serviciu destul de bun de informaţii — că baronul ţinea legă-
tura permanentă cu Bucureştiul, iar dacă îi spusese că parti-
dul naţional-ţărănist conta pe Mareşal pentru dirijarea unei
noi politici, asta era, în mod precis, un fapt. „Numai dacă Ma-
reşalul nu s-ar opune!“ se temea Belega, gîndindu-se la ieşi-
rile neaşteptate, parcă demenţiale, ale Conducătorului.
     Dar îşi aduse aminte, cu un oftat de uşurare, de atitudi-
nea Mareşalului după rebeliune. In definitiv Antonescu pur-
tase cămaşa verde, ceea ce nu-1 împiedicase cîtuşi de puţin
să...
                                            *
                                          * ★
     Cu toate că i se recomandase o discreţie totală, Salvator
Vanga nu se putu abţine să nu comunice familiei impasul în care
se zbătea: asta intra în tradiţie, fie că era vorba de boala unui
copil — şi atunci erau chemate toate rudele să opineze în fa-
voarea unui medic sau altuia — sau că se punea chestiunea re-
zolvării unei cereri mai însemnate din comitetul refugiaţilor, ori
se comenta numai purtarea lui Georges, la Bucureşti. Pe vremea
cînd trăia bunica, doamna Hortensia, cuvîntul ei era lege şi con-
cluzie. Toţi fiii aveau o încredere oanbă, aproape superstiţioasă
în bunul ei simţ rigid şi implacabil, iar limbajul verde pe care-1
întrebuinţa, fără pic de menajament pentru copiii care erau de
faţă, dădea spuselor ei ceva fără putinţă de apel. Dar ea murise
de durere şi de ciroza ficatului puţin timp după cedarea Ardea-
lului, şi părerea ei probabilă era invocată, cu multe reticenţe,
în momentele cînd discuţia intra în impas. Acum însă clanul
şe risipise : Georges, fratele cel mai mare, era la Bucureşti,
consilier tehnic la Comerţ, Crişan, mezinul, fusese un timp în
comandamentul Transnistriei şi acum nu ştiau nimic de el, aşa
că Varga fu nevoit să vorbească, mai mult pentru a-şi limpezi
gîndurile, în faţa soţiei care-1 privea cu o expresie de groază
zugrăvită pe obrazul ei cartofiu, a Iui Lucian, absent, şi a lui
Teddie care, aprobîndu-1 zgomotos şi mirîndu-se cum de poate
face faţă atîtor complicaţii, se gîndea că o să-i poată cere ceva
bani după masă. In atmosfera îngheţată ce se lăsa la cafea şi
prăjituri, Varga simţi nevoia să-i liniştească pe cei de la care
aştepta un sprijin.
     —   O să se rezolve şi asta 1 Fiţi fără nici o grijă 1
     —        Salvator, — îl privi rugătoare nevastă-sa, — n-ar fi
mai bine să plecăm totuşi ?
224
     —        Ţţţţ, se enervă miniatural Varga, a'poi deodată înseni-
nîndu-se : Ştiţi ce ? Plecaţi voi, scumpii mei, n-aveţi nici o teamă
din pricina mea. Chiar o să mă simt mai liniştit, mai liber...
     —        Nu 1 rosti doamna Varga, stnîogîndu-şi 'buzele subţiri şi
incolore, pînă deveniră o linie îngustă, la fel ca ochii. Nu f
     Varga nu mai insistă. Se apropie şi-i sărută mîna, tandru
şi respectuos, apoi se duse şi se încuie în bibliotecă, să pregă-
tească dosarul unui proces care trebuia să se judece în recurs:
un croitor fusese denunţat de soţia sa că ascultă radio Londra.
Dar n-avea nici un chef de aşa ceva, dorea numai să fie singur,
deşi ştia că n-o să poată suporta asta multă vreme. Şedinţele
din fiecare zi de la Papp deveniseră un adevărat iad, chiar pen-
tru versatilitatea lui. Conducerea se împărţise în două tabere:
una pe care, volens nolens, trebuia s-o reprezinte el (asta era
consecinţa primei luări de atitudine din ziua cînd aflase de so-
sirea misterioasei comisii, dte a cărei existenţă era din ce în ce
mai puţin sigur) şi care ralia pe părintele Potra, pe directorul
Lucaci şi, cu anumite rezerve de ordin tactic, pe Guiaşiu.
Cealaltă, mult mai vehementă, era reprezentată de Emil P. D.
Motzeanu, de dr. Remus Perdea, de Nicuşor Spinanţiu şi de pro-
fesorul Burtea Silviu. Ei susţineau că este o crimă să se între-
prindă ceva, înainte de-a se afla părerea precisă sau chiar indi-
caţiile centrului. Nici unul dintre ei nu se putea însă hotărî să
plece la Bucureşti sau la Călimăneşti pentru a aduce un răspuns,
într-una din seri, la plecare, baronul Papp îl reţinuse pe Varga
şi-i spusese fără ocolişuri că el socoate poziţia acestuia drept
conformă cu interesele momentane ale partidului, dar vîrsta îl
împiedică să-i ia deschis partea. Aceasta îi dădu imbold lui
Varga. A doua zi începu să vocifereze, acuzîndu-i pe ceilalţi de
atitudine trădătoare, dar Motzeanu îl demontă cu o întrebare,
mugită veninos, cu bărbia sprijinită în piept:
     —   Bine, bine 1 Frumos şi bine 1 Dar ce să facem, anume ?
     —        Sa declanşăm o acţiune ! răspunse cu siguranţă şi su-
perioritate Varga.
     —        Şi în ce ar consta acest lucru, dacă-mi permiteţi să am
o nedumerire? rînji, subliindu-şi ironia, Spinanţiu.
     Varga se zăpăcise. In clipa aceea îşi aduse aminte de.
Fritsch, de lagăre şi de toate calamităţile prezentului. înghiţi în
sec : observase privirile semnificative pe care Motzeanu le arun~
case baronului.
15 — Străinul
225
     —       Eu cred, — exclamase Varga, — că am putea propune
lui Vîslan să publice un articol în doi peri, în care să alarmeze...
     —       Pe cine, Salvator ? hohoti Motzeanu. Pe cine ? O să alar-
meze, de acordi, o să fie arestat Vîslan, cu asta trebuie să fii tu
de acord, o să se afle de la cine a pornit „ideea“ asta. Restul,
dedu-1 singur. Nu, în ruptul capului 1
     Varga începu să-l urască pe baron. Ce urmărea, în reali-
tate ? Doar era un lucru tot atfît de limpede ca lumina zilei că
Germania a pierdut războiul 1 Atunci ? Nu ştia, nu ştia şi nu în-
ţelegea nimic, dar asta n-o putea mărturisi nimănui. îşi
spuse că rolul acesta este îngrozitor şi insuportabil şi-i veni în
minte o poveste a lui Andersen, pe care o citea copiilor cînd
erau mici: unui împărat i se fac haine, a căror frumuseţe nu
poate fi apreciată de proşti şi dte cei care uzurpă roluri ce nu li
se potrivesc. In consecinţă, nimeni nu vrea să mărturisească că
nu vede nimic. Dar dlacă toată afacerea astia nu e decît o haină
invizibilă ? Ii venea să răcnească. Se întrebă : „Ce-mi pasă mie
de fabrica asta ? Duc-o dracului dacă vor, în Germania sau în
Patagonia sau în Cochinehima !“ Idee n-avea ce ar         fi trebuit să
facă : ştia doar un lucru, că nu poate      fugi, că asta ar fi echiva-
lentul sinuciderii sale politice şi, deşi nu-şi putea imagina cum
o să arate profilul politic al zilei de mîine, înţelegea totuşi că
vor veni astfel de wemuri, cînd va fi necesar sa nu fii singur,
să ai asigurat sprijinul unui partid puternic, cu o îndelungata
tradiţie istorică. Lui însă nu-i veneau în minte acum decît dic-
toane şi proverbe, care-1 scoteau din      fire : politica e  o meserie
murdară, ai intrat în horă trebuie să       joci, cine fuge    după doi
iepuri nu prinde nici unul, omul şi pogonul...
                                          * *
     Lucian privi la ceas. Ca de obicei, venise cu un sfert de oiră
înainte. Se întîlnea cu Sonia pe o străduţă liniştită, cu case bă-
trîneşti, înzorzonate. Aşteptînd-o, nu se plictisea. încerca să-şi
închipuie viaţa tihnită din aceste case, serile de iarnă cînd fa-
milii adunate în jurul mesei joacă domino, sub lumina dulce a
unei lămpi cu abajur. Nu ştia prea bine dacă aceste scene s-au
petrecut sau se petrec încă... In 'fiecare zi; la cinci, la geamul
unei case apărea o fată bătrînă cu o pălărie mare de pai, punea
o pernă pe pervaz şi stătea aşa, privind placidă şi tristă trecă-
226
torii, sau numai străduţa aceasta unde nu se puteau petrece de-,
cît lucruri în afară de timp. Prietenia lui cu Sonia era atît de
nouă şi totuşi Lucian regăsea uneori senzaţia die plinătate încer-
cată atunci cînd îl descoperise pe Andrei. Discutau despre o mul-
ţime de lucruri, dar mult mai simplu şi parcă în prezenţa ei tot
ce citise căpăta o altă semnificaţie.
     O văzu venind şi începu să se plimbe în direcţie opusă. Ea
nu trebuia să vadă totuşi că o aşteptase. Trăgea însă cu urechea
la zgomotul uşor pe care-1 făceau tocurile ei. Sonia îi puse mîna
pe umăr şi-l întrebă, rîzînd:
     —   Spune-mi, de ce te-ai prefăcut că nu mă vezi ?
     Lucian roşi tot şi înigăhnă ceva, dar Sonia urmă veselă:
     —        Şi Andrei face tot aşa. în societate mă „vede“ totdeauna
ultima.
     —   Probabil din delicateţe, şopti Lucian.
     Ii era groaznic de ruşine.
     —        Ştii, asta e totuşi prefăcătorie. De ce să-mi fie ruşine
dacă doresc ceva, sau dacă aştept... Uite, azi abia aşteptam să
mă întîlnesc cu tine...
     —   într-adevăr ?
     —        Voiam să-ţi spun vestea cea mare: doctorul „acela“
pleacă la ţară.
     —   Mă bucur, Sonia...
     —        Şi eu... îmi vine să ţip... II luă de braţ. Hai să umblăm
repede.
     „Bine că nu mă vede cineva, se gîndi Lucian. Trebuie să fiu
foarte caraghios. Ei şi ? Cui ce-i pasă ?“
     —        A fost azi pe la noi să-şi ia rămas bun. Mi-a dat să în-
ţeleg că eu sînt cauza exilului său. Rîse şi-şi scutură fruntea :
Ştii ce ? Să-l ia... mama dracului! Merseră un timp tăcuţi.
     —        Spune-mi, care a fost cea mai mare bucurie din viaţa ta ?
îl întrebă Sonia pe neaşteptate. Spune-mi acum îndată, nu sta pe
gînduri.
     —        Nu ştiu, habar n-am, răspunse Lucian după un timp. Pro-
babil m-ai întrebat ca să-mi poţi spune tu, nu-i aşa ?
     —        Nu. Sau da, ai ghicit. Nu ţi se pare că bucuria ultimă e
cea mai mare ? îşi încruntă sprâncenele. Eu aşa simt întotdeauna.
Mama sipune că-s neserioasă, din pricina ăsta. Acum hai să
mîncăm o îngheţată. Dar să ştii: eu îmi plătesc porţia.
15*
227
      Intrară într-o cofetărie mică, tixită. Lui Lucian îi veni să
rîdă în cliipa cînd se aşeză la măsuţa rotundă, acoperită cu o
placă de marmură : pentru prima oară era singur cu o fată, in-
tr-un local. O privi: îşi pieptănase părul îmtr-un fel de coc strîns,
care-i dezvelea ceafa rumenită de soare.
      —  De ce mă priveşti aşa ?
      El înghiţi în sec, apoi spuse cu o voce pe care n-o recu-
noştea :
      —  Eşti frumoasă...
      Sonia îşi strânse buzele, albastrul ochilor îi deveni mai in-
tens. Nu-i răspunse. Se grăbi să-şi termine îngheţata şi se ri-
dică. Părea stînjenită şi rămase tăcută pînă cînd se despărţiră.
      —       Te-am supărat cu ceva ? întrebă Lucian cu vocea tre-
murîndu-i.
      Ea îi strânse mîna băieţeşte şi, priviodu-1 în ochi, îl întrebă :
      —       Dacă te-aş ruga să vii mîine pe la patru în parc, ai avea
curaj să ieşi din casă pe căldura asta ?
      —  De ce ?
      —       Am o idee, spuse ea, clipind din ochi, cu stîngăcie. O idee
îndrăzneaţă.
      —  Bine, am să vin.
      In seara aceea, după ce toţi se culcară, el ieşi pe balcon.
Se sprijini de balustrada rece, zgrunţuroasă.' „O iubesc“, îşi
spuse şi rămase mirat cît de puţin îl surprindea lucrul acesta;
închise ochii şi-şi ascunse obrazul în palma dreaptă pe care i-o
strânsese ea. Rămase aşa, neliniştit, apoi se întoarse şi intră în
cameră.
      I se părea că la capătul unei călătorii ajunsese undeva... Şi
mîine are să-i spună... Va fi de ajuns doar „dragă Sonia“...
dragă Sonia...
      Nu izbuti să închidă ochii toată noaptea, dar nici să citească
ceva. A doua zi, deşi era frânt die oboseală, nu se mişcă-de liîngă
mamă-sa, o hărţui cu tot felul de întrebării, o rugă să-i poves-
tească orice. Nu voia să rămînă singur, să se gîndească la ea.
Pe la patru se îmbrăcă repede, alese din garderoba lui
Teddie o cravată veselă şi ieşi în fugă. Era foarte cald, asfaltul
se lipea cleios de tălpile ghetelor. Umbra anemică a pomilor
se tolănea de-a lungul trotuarelor. Cînd coti spre parc îl izbi
plăcuta răcoare vegetală şi mirosul miîlos al apelor Mureşului.
De aici totul părea o oază, dar îndată ce se apropie, iluzia se
risipi: frunzele mari ale castanilor erau acoperite cu praf; nu-
228
mai florile, stropite cu furtunul, îşi săltau din culcuşul de iarbă
boturile sîngerii.
     Sonia îl aştepta. Nu-1 văzuse încă. Purta o rochie de stambă
al'bă cu frunze mari, verzi şi crestate. îşi făcea vînt cu o cască
de gumă. O strigă :
     —   Sonia !
     —   Ai venit ? Eşti supărat ?
     —   Nu... de ce ?
     —        Pentru că te-am scos din casă. Nu ştiu cum o să-ţi placă
ideea mea.
     „Dacă n-ar fi vorbit... dacă n-ar fi spus nici un cuvînt...
Numai privirea trebuia să...“
     —        N-ai să ghiceşti despre ce e vorba. Nu-i dădu timp să
răspundă, îl luă de miînă. Haidem în ştrand ! Dacă nu vii, am să
te tîrăsc pînă acolo şi o să-ţi dau brînci în apă aşa îmbrăcat.
Hai odată ! Mureşul e străveziu. E o crimă să fii îmbrăcat pe o
vreme ca asta.
     —   Sonia 1 încercă el să protesteze.
     —        Nimic... Eşti un bursuc. Ai să găseşti costum de baie în
cabină.
     Ţinîndu-1 de mînă, îl trase pe treptele digului şi-l sili să-şi
scoată bilet.
     —        Aşteaptă-mă aici, îl pironi Sonia pe nisipul plajei. Vin
într-o clipă.
     Intră într-o cabină galbenă. Lucian făcu plictisit cîţiva paşi,
pînă cînd auzi un strigăt.
     —   Pentru dumnezeu !... Fata Morgana ! Iluzie optică!
     Teddie se smulse dintr-un grup de băieţi şi fete (banda lor
de idioţi, de inculţi, de oameni goi!) şi se prosternă iîn faţa
lui pe nisip.
     —   Mă înşeală văzul...
     —   Nu fă pe prostul, serîşni Lucian, palid.
     Teddie însă începu să ţopăie î-n jurul lui, i se agăţă de
umeri, îi burzului părul.
     —        Ştiam că are să te aducă 1 Aş fi pus pariu... Grozav 1 In
zece minute ai să înoţi ca Johnny Weissmiiller.
     Chiuind, se repezi şi sări în apă.
     „Ştiam că are să reuşească ! Deci totul n-a fost decît un
pairiu...“ Simţi că-i dau lacrimile.
     —   Lucian ! Nu te-ai dezbrăcat încă ?
229
     Sonia se opri lîngă el şi începu să se joace cu piciorul în
nisip.
     —        Aşadar n-am izbutit, spuse cu tristeţe. Voiam să... te
scot din singurătatea aceea urîcioasă.
     —        Beata solitudo, sola be'atitudo *, încercă să zîmbească Lu-
cian. Ii întinse mîna. Nu-ţi fă probleme diin pricim- mea... Trăieşte
liniştită... mai departe...
     Nu-i păsa de caraghiosul acestor cuvinte.
     —   Lucian... mi-a scris Andrei, şopti ea, încurcată.
     —        Mă bucur, Sonia... pentru tine, pentru el, pentru toată
lumea asta largă.
     —        Lucian ! Ce-i cu tine ? îl întrebă ea îngrijorată. Noi sîn-
tem prieteni, nu-i aşa ? Să fim sinceri, atunci.
     —        Da, siîntem foarte buni prieteni, Sonia. Cei mai buni
prieteni care pot să fie.
     Se întoarse brusc şi o luă la fugă. Pe stradă îşi dădu seama
că rarii trecători întorc capul după el, şi se opri. Sudoarea
îi şiroia pe frunte, pe ceafă. Cînd se opri, epuizat, era pe strada
principală, pustie şi ea. Numai dinspre primărie cineva îi făcu
semn. Nu putu desluşi cine era şi privi în jur, căutînd unde să
se ascundă. Atunci văzu treptele catedralei catolice. In umbra
unei coloane, un cerşetor îşi tăia cu briceagul unghiile de la pi-
cioare. Lucian urcă cu paşi pripiţi treptele de granit. Intră. Aerul
stătut, rece, îl cuprinse ca o cămaşă udă. Catedrala era foarte
lungă, în formă de corabie. In altar, un preot singuratic, în haine
albe, imaculate, îşi ridica braţele spre boltă într-un gest de me-
canică implorare, făcea trei paşi spre stînga, schiţa o genu-
flexiune, se ridica, se apropia de masa acoperită cu o fîşie lată
de dantelă... Afară de ei doi nu mai era nimeni. Prin vitraliile
colorate se filtra o lumină verzunaurie şi în pînzele ei netede
aerul părea viu, plin de o infinitate de fiinţe care se zbuciumau
acolo ca prinse de o furtună, pentru proporţiile lor, imensă... Tă-
cerea se umfla ca o apă. Şi deodată o linişte fără nume începu
să se scurgă în el, să-l legene, iar cînd pe sub bolţile înalte fîl-
fîir-ă acordurile grave, hohotitoare, ale unei orgi ascunse, el în-
genunchie. Rotulele-i pocniră pe ciment. Nu se putea ruga,, se
simţea iar redevenit copil, înspăimîntat şi încîntat de solemna
tăcere din jur; se ghemui sufleteşte, încercînd să prindă şi să 1
       1 Fericita singurătate, singura fericire.
230
păstreze această pace a renunţării şi a întoarcerii pentru tot-
deauna...
     Nu-şi dădu seama cită vreme rămăsese aşa ; cînd ridică
ochii, preotul plecase din altar, şi chemările orgii se topiseră. Era
singur şi i se făcu frică, aproape. Nu era nimeni căruia să-i îm-
părtăşească măcar prin priviri lumina care se făcuse în el. îşi
aduse aminte de părintele Potra, dar nu de faţa lui ascuţită, cu
ochi înflăcăraţi, mistuiţi de durere, ci de cîteva cuvinte pe care
i le spusese, resemnat, într-o zi:
     —   De ce mă ocoleşti, diragul meu băiat ?
     O să se ducă la el, avea nevoie de asta. Porni, fără să se
mai întrebe dacă părintele era acasă sau nu. Mergea, absent la
tot ceea ce-1 înconjura, fericit.
     Părintele Potra îi îndrumase paşii pe cînd era copil. Tocmai
atunci venise de la Roma şi povestea atîtea despre minunile de
acolo, îi arăta fotografii din Vatican, Capela. Sixtină, prăbuşirea
necredincioşilor în Iad, dumnezeul mîniei şi al răzbunării văzut
de Michelangello, madonele lui Rafael. Familia Varga era reli-
gioasă, de aceea îl primeau foarte bine pe părintele Potra, despre
care se spunea că va ajunge departe. Lucian îşi. aduse aminte
cum, într-o după-iamiază de iarnă, cînd afară sufla crivăţul,
spulberând trâmbe de zăpadă în geamuri, el, culcat pe covor,
ascultase o poveste de Cezar Petrescu: dioi copii care îngheţau
în zăpadă. Focul duduia în sobă. Atunci îi fusese ruşine de bună-
starea lor; ar fi vrut să-i poată chema ipe cei doi copii în casă,
să le dea jucăriile lui şi hainele cele mai bune, chiar şi puşca cu
aer comprimat. Glasul părintelui Potra era grav, molcom, şi
Lucian izbucnise în lacrimi, ghemuindu-se la pieptul lui. După
ce plînsul i se mai ogoise, părintele îi spusese:
     —        Scumpule, să nu uiţi niciodată că sînt atîţia oameni în
suferinţă. Ajută-i. Renunţă la o bomboană, la o prăjitură, ca să
aduci o bucurie în viaţa plină de tristeţe a unora, cărora dum-
nezeu le-a dat mai puţin.
     Şi multă vreme după aceea, Lucian nu putuse trece pe lîngă
un cerşetor fără să nu-i dea un ban. Dacă n-avea, se simţea
vinovat.
     Pe urmă, intervenise prietenia cu Andrei. Acesta-şi bătuse
joc dte credinţa lui, îi opusese vitalitatea şi spiritul său veşnic
neliniştit, mereu în căutare... „In căutarea cui ? se întreba acum
Lucian. Cînd totul e aşa de simplu I Aşa de simplu, încît nu-i
poţi spune nimănui ce-ai descoperit. Trebuie ca fiecare să urce
231
acest calvar". Surîse blînd: „Ieri m-aş fi îngrozit şi ruşinat de
asemenea gînduri, le-aş fi socotit puerile".
     Părintele Potra îl prevenise de cîteva ori să se ferească de
Andrei, pe care el nu-1 putea suferi:
     —        E brînză bună în burduf de cîine, spunea părintele, ran-
chiunos, neputîndu-şi imagina cum un premiant, un băiat aşa
de cult şi inteligent, poate fi capul răutăţilor. Odată, dîndl An--
drei era la Lucian, venise şi părintele Potra. Andrei fu obraznic,
afirmă că Goethe spusese undeva că numai proştii să fie mo-
deşti, fiindcă au de ce.
     —        Fericiţi cei săraci cu duhul, spusese mustrător, părin-
tele.
     —        Vă mulţumesc prea plecat, dar nu rîvnesc la această fe-
ricire, izbucnise în rîs Andrei. Jur.
     ,,Da, părintele Potra e cam mărginit, îşi spuse Lucian, în
timp ce traversa piaţa mare, cu barăcile înfierbîntate de soare.
Se opri brusc : Ştiu eu oare ce e mărginirea şi ce e nemărgi-
nirea? îşi continuă raţionamentul, mult mai prudent de data
asta : Părintele Potra e aşa cum e, poate puţin rigid, ca orice
om care renunţă la „bunurile lumii". Dar alături de el m-am
simţit mult mai calm, mult mai împăcat deoît cu Andrei, cu veş-
nicile lui nemulţumiri paradoxale, cu eterna căutare a... ce ?
Nici el nu ştie. Nu ştie şi e nefericit."
     Ajunsese. Părintele Potra locuia într-o casă cu două etaje,
unde ocupa o garsonieră. Tot mobilierul era o bibliotecă uriaşă,
un pat de fier, un birou, două scaune, o noptieră, un aparat de
radio şi un prie-Dieu cu un crucifix de abanos, pe ciare se întin-
dea trupul de fildeş gălbui al unui Ciristos străpuns de suliţă.
   - Sună.
     Auzi paşii uşori ai lui Potra şi în clipa cînd acesta deschise
uşa, îşi ridică spre el faţa transfigurată de emoţie :
     —   Am venit... am venit... părinte...
     Potra tăcu, apoi înţelese şi şopti:
     —   Lăudat fie domnul nostru Isus Cristos... Intră...
      In dimineaţa acelei zile, hala mare era la fel de plină de
zgomot ca totdeauna. întrebările trebuiau răcnite ca să se audă,
în mijlocul hărmălaiei:
232
     —  Petree ! Tu ce fi-ai adus de ujinâ ?...
     —  Unsoare d;e dine şi mămăligă albă.
     Horvâth opri strungul murdar, în jurul căruia se îngrămă-
deau mormane de şpan albăstriu şi violet şi îşi aprinse tihnit o
ţigară. Primul fum îl trase, ca de obicei, pînă în adîncul plămî-
nilor, apoi tuşi satisfăcut. Vecinul său, Petre Gribău, un flă-
cău mărunt, cu obrajii scobiţi, rîse spire el:
     —  Ce-i, mă ?
     —       Nimic, ce dracu să fie... Las’ să se mai hodinească şi
maşina, că destul îmi duruie-n cap.
     Glumind, Horvâth se uita în stînga şi în dreapta. Maistrul
Filoftei nu-şi făcuse încă rondul, aşa că nu putea începe treaba.
Se gîndi, înfiorat de o mare mulţumire: „In clipa asta la
TEBA, la INDAGRARA foile-s împărţite. Care pe care, om ve-
dea noi“. II privi pe Petre. Acesta scobea în scîirbă cu dalta la
căruciorul strungului.
     —       Nici tu nu te prea omori! strigă el aspru, dar ochii-i scli-
peau a rîs.
     —       Cum să nu ! răspunse celălalt pe acelaşi ton, căutîn-
du-se în buzunarul salopetei după o ţigară. Cum poţi vorbi
aşa ?
     La intrare, cineva fluieră ascuţit şi toţi se apucară de lucru.
Privind ogiva obuzului care se răsucea pe ax, Horvâth urmărea
pe sub sprîncene silueta* îndesată a maistrului. Filoftei era în-
totdeauna îmbrăcat ca de duminică. Haine negre, ghete galbene
şi şapcă albastră, cu urechi, iarna de stofă, vara de pînză. Pă-
şea milităreşte printre şirurile de strunguri, iar ochişorii roşii îi
sclipeau des, supăraţi. Horvâth ştia că după ce maistrul se va
plimba aşa, de la un cap la celălalt, va găsi neapărat o nere-
gulă, va ţipa, înroşindu-se tot, ca o sfeclă, va ameninţa cu
Curtea Marţială, apoi va ţine o predică şi, în sfîrşit, ostenit şi
cu sentimentul datoriei împlinite, se va duce să se răcorească la
cîrciuma de peste drum, „Mărgăritarul clasic", o hardughie pe
jumătate dărîmată de o bombă, a cărei firmă reprezenta, nimeni
nu ştia de ce, un colier de perle cît pruna, vopsite tricolor.
     îl auzi zbierînd, apoi scîrţîitul uşii de fier domină o clipă
celelalte zgomote. Atunci Horvâth îşi opri definitiv strungul.
Deschise lădiţa în care-şi ţinea merindea şi sculele şi, aplecîn-
du-se, trase teancul de hîrtii, pe care-1 vîrî repede sub bluză.
Apoi, după ce mai stătu un timp, prefăcîndu-se supărat că s-a
oprit maşina, ieşi prin dos. Merse grăbit, uitîndu-se atent dacă
233
mu-1 vede cineva şi intră în vestiar, un coridor închis la cele
două capete de un perete de scînduri, unde se înşirau dulăpioa-
rele de fier. Horvâth îşi pregătise un şperaclu. Stătu cîteva clipe
ascultîndu-şi bătăile inimii, apoi repede deschise dulăpioarele
pe rînd şi puse în fiecare cîte o foaie de hîrtie aspră de împa-
chetat. La început, degetele, ca şi cum i-air fi fost îngheţate, nu
voiră să i se supună, apoi, cînd ajunse cam la jumătate, îşi
simţi spatele leoarcă de năduşeală. Cînd isprăvi, i se păru că
trecuseră cîteva ceasuri de muncă încordată, sub presiune. leş!
repede, trecu pe la closet, apoi de aici în curte, unde schimbă
cîteva vorbe cu un muncitor mai în vîrstă, Folker, şi, în sfîrşit,
intră în atelierul care se golise pe jumătate.
     Un ceas după prima vizită a maistrului Filoftei, pînă cînd
sosea ora vizitei căpitanului Prodan, hala era părăsită: oamenii
se duceau să fumeze, să stea de vorbă cu cei de la forje sau de
la cuptoare. „No, oftă Horvâth, iacă dar că s-a făcut şi asta“.
Aplecîndu-se deasupra strungului, îi dădu drumul şi" urmări
atent cum şpanul, desfăcîndu-se în spirale, contura vîrful ascu-
ţit al obuzului.
     Pe la patru, cînd se bătu în tubul de alamă din mijlocul
curţii încetarea lucrului, muncitorii se îndreptară spre spălător
şi die aici spre vestiar. Horvâth îi urmărea cu răsuflarea tăiată.
Dar cei din stînga şi din dreapta lui nu făcură nici o mişcare.
Strecurară doar repede hîrtia în buzunar. Numai în fund, cineva
(Horvâth nu putu ghici al cui era glasul acesta ascuţit) striga :
     — Ce-i asta ? Măi, n-auziţi, ce-i asta de-o găsii la mine-n
dulap ? Cine a umblat în dulapul meu ?
     Pînă la ieşirea pe poartă, acolo unde se făcea percheziţia,
hîrtia fusese citită de toţi. Iată ce scria :
            Patrioţi,
                 Pieirea Germaniei lui Hitler este aproape.
            Simţind acest lucru, nemţii vor să transporte în
            Germania bunurile din ţările ocupate, ca să poată
            continua mai departe războiul lor mişelesc!
                 O comisie germană a venit în fabrica de arma-
            ment şi tratează în acest moment chiar demontarea
            instalaţiilor şi trimiterea lor în Germania hitieristă î
            Muncitori, muncitoare, tehnicieni şi ingineri,
                 Să ne opunem din răsputeri acestui jaf 1
234
                                           Nici o maşină, nici un strung să nu iasă din fa-
                                           brică !
Comitetul judeţean al P.C.R.
                      Citeşte-1 şi dă-1 mai departe!
                                           ■* *
     Căpitanul Pirodan, comandantul militar al fabricii, urcă
sărind cîte patru treptele direcţiei. De furie şi spaimă nu vedea
pe unde calcă, iar la intrare îşi agăţă unghia degetului mic şi
şi-o rupse. Injurînd înfundat, trecu prin faţa domnişoarei
Muclea, care înlemni, şi intră în biroul lui Dărnescu, fără să
bată la uşă. Dosarele se îngrămădeau în toate părţile, pe mese,
pe birouri, pe parchet. Ocolindu-le stîngaci, căpitanul Prodan
veni pînă în faţa biroului lui Dărnescu şi-i întinse cele patru
manifeste pe care le ţinea în pumnul crispat. Dărnescu îşi co-
borî de pe fruntea înaltă ochelarii cu ramă cafenie de baga, citi
atent, cîntărind fiecare cuvînt, apoi ridică din umerii rotunzi,
masivi. Sub cămaşa subţire de mătase gălbuie, muşchii mari,
înveliţi în grăsime, tremurară, transmiţînd mătasei un joc fugar
de ape. Prodan îl ţinti, nedumerit. Pe faţa mare, roşie, tăiată de
vinişoare foarte subţiri, a lui Dărnescu, nu se vedea nici mirare,
nici revoltă.
     —        Am găsit astea în fabrică... Mi le-au predat nişte mun-
citori ! spuse Prodan cu glas tare, sperînd să atragă atenţia
vreunuia dintre cei cinci germani care, aplecaţi atent asupra
cifrelor, planurilor şi schemelor fabricii, nici nu se uitaseră
la el.
     Dărnescu oftă, ridicîndu-se din fotoliul de piele, al cărui
spătar era ud de năduşeala lui1 abundentă şi, aplecîndu-se spre
maiorul Mertsch, îi întinse foaia. Maiorul îşi încrustă monoclul
în orbită, citi, se făcu alb ca varul şi sări în picioare. Apa din
carafa de pe masă se clătină, compact.
     —        Was ? ţipă el şi un tic îi scutură colţul sprîncenei, tă-
iată în două de o cicatrice adîncă, trandafirie.
     Dărnescu le întinse manifestele şi celorlalţi: dr. Iulius
Ambrosius, expert tehnic al ambasadei germane, Frantz Hel-
muth, inginer, Aloisius Krank şi locotenentul Johann Ergen-
heim din transporturile feroviare militare. Nemţii se uitau la
bucata dreptunghiulară de hîrtie; maiorul Mertsch le-o traduse
235
şi atunci ei începură să se foiască, să schimbe priviri speriate,
iar la uirmă se întoarseră spre Prodan. Acesta încercă să le ex-
plice :
     —   Am găsit asta... în fabrik... Manifest!
     Dărnescu se şterse pe degete cu o batistă de olandă şi
ţistui nemulţumit, părîndu-i-se că ventilatorul s-a oprit. Mertsch,
întorcîndu-se' spre el, îi spuse ceva, vorbind repede şi tăios.
Dărnescu îi traduse lui Prodan :
     —        Aţi făcut o percheziţie muncitorilor, la ieşirea din fa-
brică ?
     Prodan se zăpăci.
     —        Da... da... desigur, ca de obicei, căutînd însă, evident,
nu aceste... infamii... a căror existenţă n-o prezumam, ci...
     —   Schweinerei! ţipă Ambrosius.
     Prodan bănui că e o insultă şi-şi, curbă umerii, vinovat.
     Cizmele maiorului Mertsch scîirţîiră în vreme ce, păşind
peste dosarele şnuruite de pe covor, se îndreptă spre telefon.
Formă un număr, aşteptă, apoi spuse cu vocea lui uscată :
     —        Doktor Fritsch ?... Vorbi cîteva minute aşa de repede,
că Prodan nu înţelese nimic şi încheie : Heil Hitler !
     Căpitanul Prodan se scutură ca de un fior ; păli, pleoapele
îi bătură speriate, ca nişte aripi de liliac. „Eu n-am nici o vină,
îşi spunea. Absolut nici o vină n-am.“ Dar nu era sigur dacă o
să scape din acest impas.
                                                -*•
                                           * ★
     In aceeaşi zi, chemat de urgentă la locuinţa baronului
Papp şi pus în curent cu conţinutul manifestului comunist care
fusese împărţit în oraş, Varga vorbi, fără nici o convingere, ca
şi cum ar fi fost ostenit să susţină atîta vreme un lucru evident
prin el însuşi:
     — Eu, domnilor, am avut onoarea să vă previn... Da, am
avut această onoare.
     Toată lumea tăcea. Erau toţi prezenţi, afară de părintele
Potra ; pe feţele lor se citea o nedumerire puţin speriată, la
alţii — partizanii ideii de protest — o mustrare blînd ostenta-
tivă, numai baronul sorbea liniştit din paharul lung cu citro-
nadă. Motzeanu, care prînzise copios, era roşu la faţă şi asuda,
rotind în toate părţile o privire bulbucată şi dezorientată.
     Varga vorbi cu tristeţe :
236
     .— Domnilor, înţelepciunea pe care trebuie să ne-o fi dat
experienţa noastră ne sileşte să acceptăm evidenţa şi consecin-
ţele acestei evidenţe. Intr-un viitor mai mult sau mai puţin
apropiat, noi vom avea de luptat cu idei străine nouă, în sfîr-
şit... ca să spunem lucrurilor pe nume, cu partidele de stînga.
      Tăcu, dar nimeni nu-1 aprobă şi nici nu-1 contrazise. Varga
simţi asta ca pe o izolare şi se înfurie. Colţurile ochilor îi tre-
murară uşor : îşi strînse pumnii. Lipsa lor de participare i se
părea răutăcioasă. Ar fi preferat, în această situaţie, ca discu-
ţia să fie acompaniată de răcnete, de injurii şi invective chiar,
orice mai bine decît această indiferenţă idioată, mimînd calmul
şi ponderea. Aşteptînd în picioare^ cu palmele rezemate avocă-
ţeşte de tăblia biroului, se întreba prin ce .fenomen el, care avea
interesele lui proprii, o familie şi grijile ei inerente, se găsea
angrenat într-o maşinărie, într-o moară de măcinat în gol.
      —       Domnilor, — zise el, — să privim deci cu toată seriozi-
tatea... (Nici un argument, măcar de ordin sentimental, nu-i
venea acum în minte) Cu voia sau fără voia noastră, incidentul
acesta a devenit un factor...
      —        Ce atîta vorbărie, Salvator, — se supără Motzeanu, —
cu asta sîntem de acord. Vorba e, — îşi sticli el ochii neliniştiţi,
— ce ne facem ?
      Varga se aşeză apăsat, ca un actor care şi-a spus replica
mare.
      —       Da, într-adevăr, vă întreb : ce ne facem ? rosti ca un
ecou dr. Remus Pordea.
      Toţi se întoarseră spre baron. Acesta învîrtea linguriţa în
pahar, căutînd să dizolve zahărul de pe fund.
      —   No, apoi fratele Varga are dreptate.
      Ca un şcolar lăudat, Varga se foi pe scaun, apoi dîndu-şi
seama de ridicolul acestei atitudini, se căută înfrigurat după o
ţigară.
      —       Fratele Varga are dreptate cînd zice că amu-i vremea
să facem ceva. Eu cred însă că Salvator o egzajerat olecuţă,
vorbind despre... partidele neistorice. Nu zic, or să răsară ca
ciupercile după ploaie şi trebuie a ţine cont de ele, cel puţin
pentru un timp, dară nu-i consult să le dăm prea mare nas.
      —   Foarte adevărat! izbucni Motzeanu.
      —        Bine dară, urmă baronul, vădit încîntat. Acuma ei or
luat un fel de iniţiativă am zis 1 ciocăni el cu degetul mic în
237
marginea paharului. De asta trebuie tinut cont. De aceea... —
baronul se opri, pîndind satisfăcut încordarea tuturor, — eu
cred că, dacă ni se oferă ocazia putem... pertracta cu dînşii 1
     —       Pardon ? şopti Remus Pordea, cu sufletul la gură. I se
părea că nu auzise bine.
     Varga se uita în stînga şi în dreapta, însufleţit şi speriat.
     —       Dacă-mi permiteţi, — zise el alegîndu-şi circumspect
cuvintele, — trebuie să înţelegem de aici că vi s-au oferit deja
asemenea... pertractări ?
     —       Eu, — rosti baronul nemulţumit, — eu nu spun nicio-
dată decît atîta cît am de spus şi ni ce o voarbă mai mult.
     Redevenise omul politic de altădată. înţelese că trebuie
să-i lămurească şi luă în mînă foaia de hîrtie, fluturînd-o de
cîteva ori:
     —       Vedeţi această proclamaţie, spuse el. O vedeţi! No, dară
atunci nu vă mai spun decît că trebuie să vedem ce urmare o
să aibă, iară după aceea ora vedea noi. Să nu zicem hop, pînă
ce n-am sărit şanţul.
     Nici unul nu mai vorbi despre manifest şi despre fabrică.
Intr-un tîrziu, Nicuşor Spinanţiu se ridică, îşi întinse buzele şi
declară :
     —       Americanii se îndreaptă spre Paris. Sînt foarte curios
dacă von Choltiz o să-l declare viile ouverte, aşa cum a făcut
Weygand în ’40...
     —       Pînă una alta, — îl şfichiui Varga, — se pare că la Iaşi
se pregăteşte ofensiva rusească.
     Generalul Mîndru — care nu se mai întorsese la moşie, ci
locuia la baronul Papp — tresări şi, tăind aerul cu muchia roză
a palmei sale, ca o perniţă, se învioră brusc :
     —       Eh, dacă e vorba de asta... atunci... Carpaţii, domnilor,
sînt un zid inexpugnabil, care acest zid este o fortăreaţă natu-
rală şi tancurile n-o pot trece. Dacă este vorba de rezistenţă,
daţi-mi mie două divizii ca să buşez trecătorile şi orice ofen-
sivă, cu scop de învăluire pe flancuri, devine o utopie.
     Tinerii rîseră discret, camuflîndu-se cu palma sau batista.
Dar Varga se întreba serios dacă nu este măcar o fărîmă de
adevăr în toată această rodomontadă. Ar fi vrut şi n-ar fi vrut
să fie.
238
     Alexandru Suslănescu nu mai găsea sens vieţii. Vacânţa,
inactivitatea forţată îl strivea. Cînd mergea la Vîslan — pentru
că în altă parte n-avea unde să se ducă — se gîndea bucuros
că urmează un ceas, două de discuţii, dar pînă ajungea acolo
căldura îl moleşea şi ideile îi deveneau nişte cîrpe. Vîslan era
un incult, în fond n-avea ce să-i spună.
     In fiecare zi se îmbătau amîndoi cu rom şi Suslănescu
vorbea în neştire despre viaţa asta frumoasă, în care trebuie să
mai existe undeva idealuri nemînjite.
     Acum trei ani, proaspăt profesor în acest oraş ardelenesc,
îşi motiva suferinţele prin dezrădăcinare şi lipsă de experienţă
didactică. Se temea că elevii îşi bat joc de el; fiecare surîs in-
voluntar i se părea adresat lui, unei greşeli de pronunţare sau
costumului prost croit. Se poticnea şi-i dădeau lacrimile. Cu
toate acestea, elevii îl iubeau, pentru că era tînăr, pasionat
şi căuta să şi-i apropie. Le plăceau lecţiile lui de istorie, de-
oarece căuta să evoce cît mai plastic epoca, culoarea locală. II
adora pe Napoleon şi citise aproape tot ce se scrisese în legă-
tură cu el; îi erau familiare uniformele împăratului, „le petit
chapeau“ şi „la redingote grise“, expresia de superbie calmă a
măştii sale funerare, demnitatea cu care a suportat insultele
grosolanului sir Hudson Lowe,' dragostea cu care-1 înconjurau
mustăcioşii grognarzi. Nu putea vorbi de sfîrşitul micului capo-
ral fără să-i vie lacrimile în ochi. La fel plîngea cînd evoca
moartea lui Mihai Viteazul prin cuvintele cronicarului : „Şi
căzut-au trupul lui, ca un copaciu...“
     Dar acum, ori de cîte ori se gîndea la şcoală, îi venea în
minte una şi aceeaşi imagine: el întinzînd directorului lucrarea
lui Andrei, în prezenţa lui Stan, caire o înhăţase şi o citise pe
loc, avid. „Vom lua măsuri, mormăise Lucaci“, dar era atîta
scîrbă nereţinută în privirea lui ! O, şi dacă ar şti toţi cît ţinea
el la Andrei ! Ii preţuia idealismul tineresc, avîntul romantic,
intransigenţa vîrstei. Dar ce-ar fi putut face altceva ? Ce ? Era
în joc toată situaţia lui, viitorul. în conferinţă încercase să-l
apere, dar nimeni nu-i dăduse nici o atenţie. Directorul abia
dacă-i mai adresa un cuvînt, îl dispreţuia. Dar ceea ce era mai
groaznic era că nu înţelegea de ce făcuse Andrei asta.'Nu-i
răspunsese la scrisori; desigur, îl urăşte şi el. Ca să scape din
acest cerc vicios umbla tot timpul cu Vîslan. Boema incorigi-
bilă a redactorului îl cucerise prin noutatea ei, prin beţia inde-
pendenţei. De mic copil trăise în preajma mamei şi ă surorilor.
239
Poveştile lor mu-1 speriau cu lupii, sau coşar ii care vin după
copiii neastâmpăraţi, ci auzea cuvinte grozave, misterioase:
ipotecă, poliţă, parcelare, licitaţie; îl îndurerau lacrimile
pe care femeile, în mijlocul cărora creştea, le vărsau după
„ogorul strămoşesc, căzut în paragină". Duioşia aceasta în-
lăcrimată îşi imprimase pecetea asupra lui, făcîndu-1 timid
incurabil; la liceu fusese un elev mediocru, la facultate nu se
impusese, deşi era mult mai bine pregătit decît toţi colegii lui.
Intrase speriat în viaţa de profesor. Locuia în gazdă la familia
unui magistrat, Velceanu, într-o cameră încărcată de mobile,
daguerotipuri şi lucruri de prisos. La început, nu observase
avansurile pe care i le făcea doamna Mimi; nici nu îndrăznea
s-o privească, atît era de tulburat de maturitatea ei voluptoasă
şi foarte îngrijită. La patruzeci şi unu de ani doamna Velceanu
semăna cu statuia Venerei din Milo. Lui Susiănescu, obişnuit
cu frumuseţea zvăpăiată a bucureştencelor, liniile doamnei Vel-
ceanu îi sugerau o maternitate încă neîmplinită. Se îndrăgosti de
ea şi se temea ca domnul Velceanu, un bărbat uscat, foarte
înalt, chel, cu o faţă gălbuie, mereu jignită parcă, să nu ob-
serve caracterul intim al tulburării sale. De aceea, instinctiv,
începu să joace un rol grotesc de copil naiv, neajutorat şi ză-
păcit, lucru care era de natură să îndepărteze orice bănuieli.
Doamna Velceanu intră, în mod normal, în acest joc şi începu
să-l „dorloteze", cum spunea ea. Ii propuse să nu mai mănînce
în oraş, ci să intre într-un fel de pensiune la ea. Lui Susiănescu
lucrul acesta nu-i convenea. Ar fi vrut să scape de orice tutelă,
să n-aibă de dat socoteală nimănui, dar nu găsi nici un argument
ca s-o refuze. ■
     Din pricină că o vedea acum foarte des (dimineaţa, după ce
Velceanu pleca la Tribunal, ea îi aducea dejunul, îmbrăcată
sumar într-un capod negru cu un guler alb â la Catherine de
Medicis) dragostea lui coborî din sferele eterate şi deveni obse-
sie erotică. Ar fi vrut să aibă un sfătuitor experimentat care
să-l îndrumeze cum ar trebui procedat, dar bineînţeles nu în-
drăzni să vorbească nimănui despre aşa ceva. Acum un an,
Velceanu plecase într-o descindere în provincie şi venind acasă
Susiănescu o găsi pe Mimi aşteptîndu-1 cu o sticlă de vin. Afară
ploua monoton, tomnatic, şi ea făcuse foc în soba de teracotă
din dormitorul ei. Lucrurile s-au petrecut foarte simplu, atît de
simplu, că Susiănescu a rămas profund dezamăgit. El ar fi
dorit o dragoste liniară, unde finalul trebuie pregătit printr-o
240
îndelungă poposire în sferele poeziei şi. are caracterul de dăruire
dramatică, sufletească. Mimi — Mărie, cum îi spunea el — era
însă în acelaşi timp pătimaşă, maternă, strident copilăroasă şi
experimentată, iar în clipele de acalmie o simţea atît de departe
de el, ca şi cum ar fi aparţinut unui alt regn, încît, zdrobit de
ruşinea goliciunii lui, nu îndrăznea să se mişte, să respire, ca să
n-o trezească. începu să-şi facă tot felul de complicaţii: ce
s-ar întîmpla dacă Velceainu î-ar surprinde, ce-o să fie cu fe-
meia aceasta cînd el o va părăsi, pentru că va veni şi momen-
tul acesta, ce-o să-i spună la despărţire, cum va suferi el după
aceea ştiind că s-a purtat ca un monstru cu femeia care i-a jert-
fit totul; toate acestea erau insuportabile. Mărie era de-o
imprudenţă, a cărei cauză Suslănescu o găsea în căsnicia ei
neizbutită ; venea uneori noaptea în odaia lui şi i se ghemuia
în braţe, iar el pîndea, iepureşte, orice zgomot al casei, neîn-
drăznind s-o respingă : ea se înşela asupra răcelii lui, începea
să plîngă şi să-i reproşeze că n-o iubeşte. Hărţuit de aceste
scene, găsi un remediu: nu răspundea nimic, ci plîngea şi el,
tăcut, cu lacrimi abundente. Atunci Mărie îi săruta pleoapele
umede, buzele strîmbate de plîns şi, ca să-l liniştească, îi susura
încet în ureche: nani, nani, puiul mamii...
      După eliminarea lui Andrei, Suslănescu voise să se sinu-
cidă. Ştia că nu era capabil s-o facă într-un moment de deznă-
dejde ascuţită, cu un fel de furie, ci ar fi vrut să se convingă
întîi că nu are altă ieşire. Pentru că îi era groază să mediteze
asupra acestui lucru, simţind că în toată experienţa lui ante-
rioară nu există nici un termen de comparaţie, încercă să adune
toate pasajele celebre, în care poeţii cîntau sinuciderea : „Nu
de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei“... „A muri, a dormi.
A dormi, poate a visa... vai, aici e hopul“... „Nu cerceta aceste
legi, că eşti nebun cînd...“ Trecu în revistă sinuciderile celebre :
Seneca, Petronius, Cleopatra, apoi se întrebă de ce nu-şi ridi-
case viaţa Napoleon, ciare pierduse totul, şi preferase să fie exi-
lat pe Sfînta Elena, ca o găină într-un coteţ. In zilele acelea,
Mărie îi mărturisi că era însărcinată şi Suslănescu se prăbuşi
dintr-o disperare în alta. Ea era calmă, şi-i spusese acest fapt
ca pe oricare altul, zilnic, dar el se zbuciumă nopţi de-a rîndul,
fugi de acasă pretextînd o afacere urgentă în provincie, iar cînd
se întoarse era hotărît să-i mărturisească adevărul lui Velceanu
şi să primească totul: palmele acestuia, oprobiul opiniei
publice... Velceanu nu era încă acasă ; numai Mărie, îmbrăcată
16 - străinul
241
în capotul ei negru, la care Suslănescu nu se putea uita acum
fără să se cutremure, citea în dormitor un roman franţuzesc cu
coperte galbene. Era palidă.
     —        S-a făcut, îi spuse bucuroasă, cînd îl văzu oprit în prag,
cu fruntea plecată. M-a costat doar trei mii cincisute.
     —   Ce ? bîigui Suslănescu.
     —        Cum ce, prostuţule ? Raclajul... Vino şi mă sărută. Am
suferit atîta pentru tine !
     Suslănescu crezu că o să leşine. Se încleştă de pervazul
uşii, sfîşiindu-şi unghiile. înţelegea sacrificiul ei: femeia aceasta,
pînă acum sterilă, şi-a sacrificat copilul, copilul lor! pentru li-
niştea lui. Veni clătinîndu-se pînă lîngă pat, căzu în genunchi
şi, înfundîndu-şi obrazul în mătasea parfumată a plapumei,
gemu:
     —   Mărie... Mărie... de ce ai făcut asta, iubita mea ?
     —        Prostuţule... prostuţule, — îi trecea ea degetele prin pă-
rul des, — totul a trecut cu Ibine... în două zile siînt iarăşi în
picioare... Sandi, Sandi mic...
     Din ziua aceea Suslănescu înţelese că libertatea la care nă-
dăjduise romanţios în vremea studenţiei era o vorbă goală, că
ajunsese fără voia lui prizonierul unei fatalităţi şi că nu mai
avea ce 'face. Mărie îşi aroga drepturi de soţie. Ii interzisese să-l
mai frecventeze pe Vîslan şi Suslănescu trebuia să uzeze de
precauţii de soţ, ca să se întîlnească cu el. Găsi puterea să-i
destăinuiască toate acestea lui Vîslan, care, fără să se înduio-
şeze sau să se indigneze prea mult, îl sfătui să se mute de acolo
şi să se instaleze la el, în locuinţa destul de încăpătoare pe care
o avea în oraş.
     —        Asta e imposibil, suspină Suslănescu, întrezărind per-
spectiva unei vieţi lipsite de orice griji.
     —   Eşti un bou !
     —   Ce înţelegi tu !
     Intîlnirile acestea aveau loc de obicei în restaurantul „Mir-
cea“. In ultima vreme Vîslan era din ce în ce mai înnegurat
şi prevestea cataclisme, ca şi cum acest lucrti i-ar fi provocat
o plăcere răutăcioasă. Suslănescu încerca să-l combată, deşi era
inutil, fiindcă Vîslan nu argumenta teoriile sale; le enunţa pur
şi simplu, fără drept de apel. Intr-o seară, directorul „Tribunei
Romîne“ îl chemă la telefon şi-i spuse că a doua zi, dis-de-di-
mineaţă, trebuiau să se vadă neapărat la locuinţa lui. Pe la
şapte, Suslănescu sună la uşa garsonierei. Vîslan îi deschise.
242
Purta un halat de baie verde-palid şi pe cap o căciuliţă de lînă,
cu moţ roşu, trasă pe frunte. Părea nedormit şi nu se răsese.
Camera era plină cu tot felul de tablouri, cu care talentele locale
răsplăteau o critică binevoitoare la rubrica plastică a ziarului:
femei goale, busturd de ţigănci' în pastel, peisaje oampestre,
porţi sculptate, bisericuţe de lemn- şi interioare de cîrciumă.
     —        Şezi, îi porunci Vîslan, indicîndu-i un fotoliu pe braţul
căruia erau aruncate o pereche de pantaloni, o cămaşă de cu-
loarea pepenelui crud şi un maldăr de ziare.
     —   Ce s-a întîmplat ? se sperie Suslănescu.
     —        Măi, n-am dormit toată noaptea... Tu ai auzit de comi-
sia germană care a venit să demonteze fabrica ?
     —   Nu. Şi ce te supără pe tine asta ?
     —        Eşti nebun ? Tot oraşul fierbe şi tu dormi în braţele
doamnei Velceanu.
     —        Te rog, să lăsăm asta, clătină din cap cu plictiseală
Suslănescu.
     Vîslan n-avea astîmpăr. Se plimba dintr-un colţ în altul, cu
pasul neliniştit, învăţat de la Robber, şi care i se părea o plasti-
cizare a frămîntărilor intelectuale, mişca buzele şi se încrunta.
     —        Bine, Sandule, tu nu înţelegi ? Pe chestia asta e o gă-
lăgie imensă în toate cercurile din oraş. In toate! Ca să zic
aşa, e un fel de... un fel de...
     —   Afacere a colierului, preciză Suslănescu.
     —   Da, cam aşa ceva.
     Vîslan se opri, trase cu urechea, apoi cu paşi de lup se
strecură pînă la uşă, o deschise şi se uită afară. Nu era ni-
meni.
     Suslănescu se temu. Dacă Vîslan, pe care-1 ştia aşa de ne-
păsător, devenise prudent, situaţia era într-adevăr foarte gravă.
Ii păru rău că venise.
     —        Acum am nevoie de ajutorul tău, zise Vîslan. Este un
moment crucial, de care atîrnă enorm de multe lucruri în viitor.
Poate... salvarea noastră. îmi eşti prieten ?
     — Cred că întrebarea e fără sens. (Se gîndi: „Dar de ce
şi-a pus-o ? Ce i-a venit să se întrebe tocmai asta şi tocmai
acum ?“)
     —        Nu este. Uite ce cred eu: dacă scăpăm momentul acesta
prielnic, se cheamă că am scăpat totul din mînă şi că mai tîrziu
vom regreta amarnic. După cîte am mirosit eu, toată lumea este
16*
243
agitată de chestiunea asta... Spiritele fierb. Dacă am pune şi noi
puţin gaz...
     —   De ce vorbeşti aşa ? îl întrerupse trist Suslănescu.
' Vîslan tăcu, îşi prinse fruntea în palmă şi mărturisi:
     —       Nu ştiu ce să fac. Totul mi se pare aşa de periculos, ca
un dans pe sîrmă. Am auzit că şi comuniştii au luat atitudine.
Au umplut oraşul cu manifeste... Numai noi tragem mîţa de
coadă, publicăm comunicate militare pe care nici dracu nu le
mai citeşte, că n-are de ce, scremem articole jalnice, aşa cum
am făcut, cu voluntarul acela... Uite ce-ţi propun: să scriem
un articol de fond : „Destinul Romîniei în aceste clipe de cum-
pănă".
     —       Şi care este destinul Romîniei ? încercă să zîmnească
Suslănescu. Eu nu-1 mai intuiesc.
     —       Iar vorbeşti prostii. Mă mir de tine, un om aşa de cult...
Nu înţelegi ? Totul e foarte simplu. Istoria ne învaţă că ţara
asta n-a fost niciodată, ca să zic aşa, independentă...
     —   Pardon!
     —       Lasă-mă, nu mă întrerupe... Poftim, hai să lăsăm la o
parte epoca lui Ştefan cel Mare, sau Mihai Viteazul. Dar în evul
modern, trebuie să-mi dai dreptate. Sîntem un stat prea la răs-
cruce, ca să fim liberi în mod absolut.
     —       Libertatea absolută! dădu din mînă Suslănescu, care se
gîndea la altceva.
     Vîslan însă se înfierbîntase. I se părea că e pe cale să
descopere mari adevăruri
     —       Turci, nemţi, austrieci, francezi, englezi, americani, pînă
şi olandezi şi-au vîrît nasul aici; s-au certat pentru noi şi ne-au
rezolvat chestiunile noastre vitale, ale noastre, înţelegi ? La Lon-
dra, la Amsterdam, la Petersburg sau la Paris, sau la Constan-
tinopol! Le trebuia, ce-i drept, ba grîul, ba petrolul. Uneori ne
mai pupau dulce, alteori ne jefuiau sanfason.
     —   Nu ştiu unde vrei să ajungi cu asta!
     —       Unde ? Foarte simplu. Ascultă: sîntem aici la răscrucea'
orientului cu occidentul, în Balcani, unde toate sînt alandala.
Uneori am avut şi profeţi care au păşit pe nisip şi au stri-
gat în deşert. Poporul i-a urmat, e drept, de ce să nu-i urmeze ?
Experienţe deşarte : Bălcescu a murit la Neapole...
     —   La Palermo!
     —       Totuna-i. Avram Iancu a înnebunit. Secretul, dacă-i
pot spune secret, e că „destinul" nostru, dacă nu ţi se pare prea-
244
mare cuvîntul, e să fim slugi, scumpul meu. Stai, stai, nu te
revolta, nu strîmba din nas, savantule! întrebarea e, după pă-
rerea mea, ca să zic aşa, foarte simplă : ce fel de slugi ? Grăj-
dari, puţind a balegă de cal, sau majordomi cu fireturi, cărora
stăpînii le spun „domnule Jean“ ? Aşa că rezolvăm problema
hotărînd ce fel de stăpîni ne alegem, pentru ce stăpîni luptăm,"
dragul meu !
     —       Această teorie, — se strepezi Suslănescu, — este de un
materialism înfiorător şi eu n-o pot accepta. Prefer, acum, în
clipa asta, să-mi zbor creierii...
     —       De ce atîtea vorbe mari, Sandule ? Avem noi dreptul să
spunem vorbe mari ? Nu vezi cum ne cheamă ? Pe mine Ion,
pe tine Sandu, pe altul Vasilică, sau Petre... Astea-s nume de
oameni independenţi ?
     —   Eşti tîmpit, sau eşti beat! se înfurie Suslănescu.
     —       Nu, redeveni serios Vîslan. Uită-te pe hartă, uită-te de-a
lungul coloanelor unei statistici, în cartea de geografie pentru
clasa a IV-a primară ! Avem tot ce ne trebuie pentru a putea
trăi singuri şi totuşi nu putem. Constituţia ne-am făcut-o după
belgieni, reforma monetară după elveţieni, sportul după suedezi
şi dracu mai ştie ce după cine am mai făcut! Iar ‘acum ne-am
băgat în rahat pînă peste nările nasului 1 Transniştria, Ucraina,
Crimeia, Cuban, Terek, Caucaz... de ce, măi ? Pentru mine e clar
că nemţii, dacă nu se petrece o minune, au pierdut războiul.
Chiar dacă nu acuma, urgent, dar în 1948 la Berlin o să fluture
steagurile englezilor, americanilor şi ruşilor. Ei, te întreb, ce
steag vrei să fîlfîie la Bucureşti ?
     —   Cel romî...
     —       Taci! Să vorbim serios. Ruşii-s aproape, asta-i. Noroc
că pentru Anglia şi Statele Unite, noi, Romînia, reprezentăm un
capital prea important, un punct de sprijin prea strategic, aici,
la porţile Orientului, ca să ne lase din mînă. Mîna aceasta, dra-
gul meu, este îmbrăcată cu o mănuşă. Iar eu nu m-aş supăra
de loc să mă cheme John Wysslane, ea să fiu sincer nici Ivan
Vîslanov, dar mă tem că asta va fi peste putinţă... Ei bine, tre-
buie să pregătim discret cîteva cărţi idie vizită, pe care să le
scoatem la momentul oportun. De aceea te-am chemat.
     Suslănescu se ridică şi întinse mîinile spre el, într-un gest
de implorare.
345
     —        De ce-ţi murdăreşti sufletul, Ioane, cu asemenea pre-
zumţii scîrboase ? Da, iartă-mi brutalitatea, scîrboase ! Ideea de
naţionalitate...
     —   Ideea asta a dat faliment la Stalingrad !
     Suslănescu rînji dispreţuitor, cît mai dispreţuitor cu pu-
tinţă :
    , — Iar ai vorbit cu Robber... Numai un jidan putea să-ţi
vîre în cap asemenea monstruozităţi!
     Vîslan roşi, apoi începu să gesticuleze enervat:
     —        Bine, bine, toate astea sînt' de domeniul viitorului şi
odată ai să-mi dai dreptate 1 Vorba e, ce facem acum ? Au venit
nemţii şi vor să ne care fabricile.' Ce atitudine iei, domnule
Suslănescu ? Nu ţi se pare, ca lui Napoleon al dumitale la Wa-
terloo, că aici vom da o bătălie ?
     —        Asta a spus-o la Austerlitz, se sili să nu zîmbească
Suslănescu.
     —   Te ştiu un om discret, se apropie de el Vîslan.
     —   Aceste... precizări vor sfîrşi prin a mă jigni...
     —        Am vorbit ieri cu domni a-sa domnul baron Papp de
Zerind, — continuă Vîslan, meluînd în seamă protestul lui Sus-
lănescu, — m-a sfătuit să iau atitudine, cu multă prudenţă
deocamdată, dar în aşa fel ca totul să fie clar, dar ca să zic aşa,
să nil mi se poată reproşa nimic. Măi, —îl luă el de reverul
hainei gri, ponosite, — ţie nu ţi se rupe inima cînd vezi cum
teutonii jefuiesc avutul ţării ? Această fabrică... încercă el să se
încălzească, dar entuziasmul îi căzu subit la temperatura nor-
mală. Această fabrică, dumnezeu s-o bată, poate fi ori... monu-
mentul nostru, ori mausoleul nostru 1
     —        Ceea ce e bine spus, dădu din cap Suslănescu. Şi în ce
ton vrei să-ţi scrii articolul ?
     —   Ştiinţific.
     —   Pentru asta ar fi trebuit să-l cauţi pe Robber.
     —        Nu vrea. Parcă e turbat. M-a poftit să nu mai vin pe
la el. Mama lui 1 Numai să-mi deschid eu gura şi îl înghite la-
gărul !
     —   Dar dacă-şi deschide el gura ?
     —        Tu n-ai dormit cumsecade azi noapte, se înfurie Vîslan.
Ce dracu 1 Vrei să mă indispui cu tot dinadinsul? Ia mai bine
o hîrtie, găseşti acolo în sertarul biroului, şi apucă-te de un în-
ceput, că restul o să-l scot eu cumva... Paştile mă-si de viaţă f
246
Multă vreme o să fiu eu silit să fug după o sută de iepuri ? Ei,
numai să vie odată cineva, papuaşii sau hughenoţii, să-mi pun
eu pe picioare un partiduleţ, ştii aşa, dintr-o bucată, cu pro-
gram serios, să vezi ce vile la Sinaia şi la Mamaia ne trîntim
într-un an de zile. Ţie ţi-am rezervat un loc în Consiliul directiv.
     —        Foarte mulţumesc, se ploconi ironic Suslănescu. Dar ştia
că Vîslan nu glumeşte şi-l invidia pentru credinţa asta, tîmpită,
nerealistă, dar sinceră.
     —        Acuma taci, dacă vrei să scriu, se răsti el şi Vîslan, pu-
nîndu-şi un deget pe buze, merse în vîrful picioarelor pînă lă
dulapul unde-şi ţinea cărţile, scoase o sticlă de vin şi două pa-
hare, le umplu, admiră culoarea aurie a vinului şi-l dădu pe gît
dintr-o înghiţitură.
     Dar Suslănescu, aplecat deasupra colii imaculate, nu scria.
Se întreba ce înseamnă pentru el patria şi deşi voia să găsească
o formulare uscată, ca o definiţie, nu izbuti. Frânturi de idiei şi de
imagini începură să ningă: parada de 10 mai văzută în copilă-
rie, pămîntul lor ipotecat, realitatea pisaniilor de pe bisericile
vechi, emoţia descifrării lor, starea de entuziasm pe care-o tre-
zeau în el victoriile romînilor în războaiele pe care le purta-
seră în decursul zbuciumatei lor istorii. Chiar acum, la douăzeci
şi şase de ani, era destul să vadă trupele trecînd, steagul sfî-
şi,at de schije, asemeni unei aripi glorioase de vultur, sau să
audă accentele dure ale unui marş ca să-i dea lacrimile. Ci-
nismul cuvintelor lui Vîslan îl indignase. „Setea de libertate, —
se gîndi, — e născută odată cu omul, la fel ca instinctele. Dar
tot aşa, sînt unii meniţi să fie sclavi... ca mine. Oare această
predestinaţie este numai individuală ? Biciul atîtor stăpîni ne-
miloşi n-a creat o psihologie comună, gregară ?“ II privi cu ură
pe Vîslan, care nu îndrăznea să facă nici o mişcare, ca să nu-1
deranjeze. Furios, mototoli hîrtia între degete cu mişcări con-
vulsive, o ‘aruncă pe jos şi* zise înfundat:
     —   Nu scriu! Auzi ? Nu scriu, nu scriu, nu scriu!
     Se repezi la uşă, lovindu-se cu umărul de ea, o deschise îm-
pingînd-o cu tot trupul şi alergă pe trepte, nebuneşte, neuitîn-
du-se unde calcă.
     Stupefiat, Vîslan se repezi după el, dar auzind poarta închi-
zîndu-se zgomotos, înjură necăjit:
    ' Şi ăsta-i nebun... mama lui!
247
      Aşa că pentru articolul cu „schepsis“ nu-i mai rămînea de-
cît să-l solicite pe Robber. Merse şi ridică receptorul telefonului,
ţinîndu-1 cu grijă, ca şi cum ar fi fost un şarpe.
                                          * *
     In automobilul care gonea de-a lungul asfaltului ud, gene-
ralul Belega fuma ţigară după ţigară. Ploaia care se pornise pe
Ia unsprezece seara se scurgea în şuviţe pe geamurile maşinii
şi sergentul şofer ştergea din vreme în vreme parbrizul cu un
ciorap vechi de lînă.
     —        Mai repede! porunci prefectul şi sergentul apăsă auto-
mat pe accelerator. Belega monologa : „M-am purtat ca un laş,
ca un fricos, ca un om lipsit de dignitate, ca un ţivil oarecare...“
îşi trăgea mereu cozorocul chipiului, parcă ar fi vrut să şi-l
înfunde adînc pe ochi, să nu mai vadă. „Dar atitudinea incalifi-
cabilă de mămăligă, de imbecil, de papă lapte, dar zîmbetele cu
care, eu, general prefect, l-am gratificat pe banditul acela ! ?“
     — Mai repede! N-auzi ? zbieră el şi vinele frunţii strangu-
late în căptuşeala de piele a chipiului zvîcniră dureros. Ii veni
în minte o întîmplare stupidă, care făcuse vîlvă pe vremurile
sublocotenenţiei lui. Un coleg fusese la teatru cu o tînără din cea
mai bună familie şi cu mamă-sa. Tânărul ofiţer mâncase mult, era
chinuit de colici şi la un moment dat, în tăcerea sălii care ur-
mărea suferinţele primadonei, răsună, ca o pocnitură de pistol,
un zgomot necuviincios. Ofiţerul sări în picioare, ieşi din lojă
şi în foyer îşi trase un glonte în piept. Rana nu era mortală,
ofiţerul scăpă. Pentru că fusese un om de onoare, nimeni nu-i
aminti niciodată întîmplarea asta grotescă şi se căsători cu
fata cu care fusese la teatru... Onoarea! Ce concepţii aveau pe
atunci oamenii... Acum, el ar trebui să se împuşte de zece ori.
Se purtase ca un prost, ca un sublocotenent pus dintr-o dată să
comande o divizie !
     —   Stai! ordonă el. Am să fac cîţiva paşi, să mă dezmorţesc.
     Sergentul opri maşina, coborî, deschise portiera din spate
şi în timp ce Belega se dădu jos îi puse delicat pe umeri o
manta de piele.
     —   Am să te chem. Stai aici. Poţi fuma.
     Erau afară din oraş şi sub ploaia care curgea oblic, defor-
mată de vînt, pomii, frînturile de cer siniliu scăpate din încleş-
tarea norilor păreau decoruri de teatru.
248
     Generalul îşi scosese chipiul. Şiroaiele de ploaie îi răcoriră
fruntea înaltă.
     „Să fi ajuns aşa de jos, — se întrebă mai mult nedumerit,
— că simpla prezenţă a unei uniforme nemţeşti să mă înfrico-
şeze, pe mine, un general ? Şi în fond ce argumente mi-a adus
Friţul ? Niciunul. Posibilitatea unei scurtări elastice frontului
şi deci iminenţa poziţiilor aeriene ruseşti, necesitatea de ia apro-
viziona triunghiul transilvănean, viitorul centru de rezistenţă ?
Sinistru: şi în celălalt război a existat un triunghi al morţii:
Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz... Pe aici nu se trece ! Dar împotriva
nemţilor! Şi eu... tac! Am tăcut! N-am întrebat nici de autori-
zaţia Conducătorului, nici de legalitatea acestui act, ci... am luat
notă... îngrozitor!“
     îşi spuse că prin asta îşi riscă nu poziţia, nu rangul, ci
chiar capul, în cazul cînd, aşa cum i-a spus Romulus Papp, Ma-
reşalul va fi omul chemat să conducă, după o eventuală schim-
bare de orientare. Atunci, evident, Antonescu se va desolidariza
de el, chiar dacă ordinul de demontare al fabricii ar exista. Dar
există acest ordin ? El nu-1 întrebase pe von Mertsch, sau nu
îndrăznise. Da, da, asta era : nu îndrăznise... Dăduse numai din
cap, arătînd că e de acord, că pricepe, cum să nu, toate sînt
aşa de clare... Da... exact, un triunghi strategic rezemat la sud
pe Carpaţi, la răsărit de asemenea ipe Carpaţi, un bastion inex-
pugnabil... care va fi bombardat zilnic, pînă va ajunge un mor-
man de ruine şi de cadavre ca Zidul Atlanticului — şi în timpul
acesta Antonescu şi toţi cei rămaşi în Bucureşti îi vor declara
trădători pe aceia care vor „apăra" triunghiul şi-i vor condamna
la moarte în contumacie !
     îşi strînse mai bine mantaua de piele pe umerii masivi. El
era un militar de carieră, nu un politician de cabinet; toate
aceste subtilităţi îi scăpau şi nici nu erau subtilităţi, ci o cursă
de şoareci, în care nu exista măcar perspectiva unei bucăţele de
slănină momitoare! Şi ironia insuportabilă a acestui neamţ sce-
lerat (scelerat! era o expresie bine găsită) cînd, la despărţire,
îi strînsese mîna : — „Mă bucur că am găsit în dumneavoastră,
domnule general, un militar, un om adevărat, acum cînd toţi
caută să-şi scape pielea. De aceea so'cot că ne veţi da tot con-
cursul în stăvilirea oricăror... tulburări ce s-.ar putea ivi în mod
supărător pentru toată lumea". — „Evident", răspunsese el, încli-
nîndu-şi fruntea ca unul căruia toate aceste aluzii îi sînt foarte
limpezi. — „Şi orice agitaţie... orice! — plesnise din buze von
249
Mertsch, ca dintr-un bici, — trebuie curmată fără milă, indife-
rent cine ar fi în cauză !“ — „Evident, desigur", răspunsese cu
bărbăţie prefectul.
     Dar dacă „ei“ ar şti că...
     Se întoarse pe călcîie. O să-i ruginească pintenii pe ploaia
asta. Maşina nu se vedea pe şoseaua pustie.
     —   Heei, şofer! strigă el. Şofer!
     Abia aştepta să se vadă acasă, să asculte pălăvrăgeala ar-
ţăgoasă a copiilor, să bea un ceai fierbinte cu rom. Strănută.
„Numai asta ar mai lipsi, să mă îmbolnăvesc", îşi spuse, şi tre-
sări. Nu era oare o soluţie ? Chinuit de sentimentul unei vino-
văţii laşe şi egoiste, îşi desfăcu cu degete nervoase gulerul de
celuloid, cravata, vestonul şi lăsă ploaia să i se scurgă pe ceafa
fierbinte, purpurie. „Şi parcă dacă o să mă îmbolnăvesc, o să
mă lase în pace ?“ îşi încheie haina, se ghemui în mantaua de
piele şi porni repede spre locul unde-1 aştepta maşina. In întu-
nericul umed n-o văzu, şi fu cît pe ce să se ciocnească de ea,
     — N-auzi, dobitocule, că te strig de un ceas ? strigă el, ur-
cîndu-se, şi îi cără şoferului cîţiva pumni în ceafă. Asta nu-1
răcori, aşa cum ar fi făcut-o cîteva palme aplicate magistral.
Sergentul se încovoie şi dădu drumul motorului. „Dar dacă i-ar
veni să răstoarne maşina ? se întrebă, obsedat, generalul. De ce
l-am lovit ?“
     Şi, răcorit, soluţia îi apăru extrem de limpede. Se va duce
la Bucureşti şi va căuta să obţină un ordin semnat chiar de An-
tonescu, sau de Ică. Altceva n-avea ce să facă. Dar pînă atunci ?
Şi dacă Papp şi ai lui încep ceva, ce atitudine o să ia ? Indi-
ferenţă ? Dar dacă Gestapo-ul îi arestează şi baronul o să vor-
bească ?
     Nu-şi dădu seama că maşina se oprise de mult în faţa car
sei. Ieşi, strecurîndu-şi cu greu trupul masiv, se scotoci prin
buzunare, îşi găsi portofelul şi-i întinse sergentului o hîrtie de
o sută.
     —   Poftim, sergent.
     Apoi urcă, sărind cîte două treptele intrării. înăuntru ardea
lumina.
                                              *
                                       * ★
     Iosif Cloambeş primise echipamentul complet: veston, pan-
taloni, cămaşă, izmene, bocanci, moletiere, centură, raniţă,
250
bască, gamelă, armă ZB seria U.28.940, baionetă şi un cerculeţ
de tinichea pe care scria 9281. Dormitoarele regimentului erau
pline de soldaţi. Ii puseseră cîte doi într-un pat şi se vorbea că
de a doua zi are să-i scoată la instrucţie. Ioşca plînse ceasuri
întregi, pînă ce tovarăşul său de pat, un lugojean subţire ca o
scîndură şi rău foc, se răsti:
     —        Da’ mai taci odată, băbătiurcă ! Lasă-mă să dorm, nu
ţi-i ruşine ?
     Şi adormi îndată, somn greu, cu zvîrcolituiri şi lovituri de
cîlcîie care erau gata să-l dea jos din pat pe Io>şca. Mirosul
sutelor de picioare şi trupuri nespălate îi făcea greaţă, întor-
cîndu-i maţele pe dos. Auzea cum afară, în curte, răsună răc-
netele gradaţilor şi scîrţîiturile căruţelor şi ale tunurilor regi-
mentare ce se aduceau din remize. Binişor, să nu-1 trezească pe
supărăciosul de lîngă el, Ioşca se înălţă într-un cot. Din dormi-
torul lung, cu paturi suprapuse, nu se vedea decît o pîrtie în-
gustă între paturi, luminată de un bec chior, roşcat. Se auzeau
sforăituri, sau cuvinte bîlbîite în somn : „La dreaap-ta!... intee-
arşş ! Mărie... no, Mărie... îhî, aşa, fată..."
     Nu mai putu răbda. Se sculă şi-şi trase pe întuneric bo-
cancii scorojiţi. „Cine ştie cine i-o fi purtat", se scutură el.
Auzise că pe front se descălţau morţii, iar bocancii şi cizmele
se trimiteau în ţară. Ieşi în coridorul lung, unde mirosea a
murdărie şi a urină. Plantonul îl privi mirat.
     —   Ce, nu dormi ?
     —        Nu mi-i somn... Eh, oftă el şi merse spre capătul co-
ridorului.
     Tot timpul, din clipa cînd îl duseseră din camera ofiţerului
acela, se gîndise. Acum înţelegea, şi o furie turbată îl năucea.
Numai calicul, zdreanţă de Mitru Moţ i-o făcuse, ca să se răz-
bune pe el. O să se mai întîlnească vreodată cu Mitru să-l poată
junghia ca pe un porc ?
     —   Ce-i cu tine, măi ? auzi o voce aspră, groasă.
     Plutonierul — acela care le împărţise efectele şi sudălmile
în după masa asta — stătea în faţa lui, în izmene şi papuci,
ţinîndu-şi cu amîndouă palmele pîntecul rotunjor. Fără uni-
formă, cu picioare strîmbe şi păroase, cu degetele răşchirate,
nu era aşa de înfricoşător ca azi dimineaţă; de aceea Ioşca oftă
în faţa lui din toată puterea sufletului.
     —   Eh, dom’ plotoner, ne duce!
     —   Ce vrei, mă ? Aşa-i la război I
     II privi pe Ioşca. I se părea mai curăţel decît cioarfele cu
care avea de-a face de ani de zile.
     —   Tu de unde eşti ?
     —   Din Lunca, să trăiţi, răspunse slugarnic Ioşca.
     Faptul că plutonierul vorbea cu el, îi dădu oarecare nădejde.
Barem dacă e să-l ducă, apoi să n-ajungă chiar în linia întîia.
Toată lumea vorbeşte că războiul n-are să mai ţină aşa de mult.
Poate pe cînd ajung ei acolo să se şi gate.
     —   Şi cum de te-a luat numai acu, hai ?
     —       Nici eu nu ştiu, dom’ plotoner, să trăiţi, se înnegură
Ioşca. Că eu nu eram mobelizabil.
     —   Măi, măi, da’ cum ? se miră plutonierul. Ia zi, să auzim I
     —       Păi, să vedeţi, dom’ plotoner... Eu am avut sămănat tu-
tun şi pe ăia care are sămănat tutun, nu-i ia.
     —       Aha, aha, deveni curios plutonierul. Păi cum de te luă,
atunci ?
     Presărîndu-şi povestea cu o droaie de „să trăiţi1', Ioşca îşi
spuse toată istoria, aşa cum o ştia şi cum o bănuia. Nu uită să
adauge şi de bănişorii pe care-i dăduse tăicuţa, să-i aline sufe-
rinţele.
     —       Păi, ce stăm noi acilea ipă colidor ? se miră plutonierul.
Ia, vino calo iîn magazie, unde am eu patul, că e enteresant
ce-mi spui. Eu cred că ţi-a făcut-o mişcai duşmani. Nu te ai
rău cu nimeni ?
     —       Ba cum să nu, dom’ plotoner, să trăiţi, spuse Ioşca în
timp ce intră în magazia mare, spoită cu alb, unde pe rasteluri,
pe poliţe se înşirau tot felul de efecte.
     —       Eu aşa zic: ţi-a făcut-o duşmanul pe care-1 ai, şe
aplecă spre el plutonierul. Din Lunca zici că eşti ? Parcă am
trecut pe acolo, la neşte manevre ce le-am avutără prin ’38,
ori să fi tot fost ’39...
     —       Da ? se bucură Ioşca. Nădejdea creştea în el. Se gîn-
dise doar nu o dată să stea die vorbă cu un gradat. Aştia-s
curve bătrîne, cum se spune în armată, nici nu ştii cum îţi pot
fi de folos.
     —       Păi, dacă zici că ai semănat tutun, atunci se schimbă
vorba. Vorba e: ce-i cu cererea aia ?
     —       Mi-a scris-o bolşovicul acela de care vă spusei, răspunse
Ioşca. Numai el.
     —       Hm... şi zici că... Păi, dacă aşa devine cazul, atunci
se poate-ntoarce şi macazul, rîse plutonierul, dezvelindu-şi gin-
252
giile galbene şi văduvite de doi dinţi tocmai în faţă. Dar să
ştii... Vezi că... şi se bătu de cîteva ori cu buricul degetului
inelar pe obrazul roşcovan şi cam smead.
     —        Vai de mine, dom’ plotoner, am dhiar la mine şi... dacă
doriţi, da,că-mi permiteţi să...
     —   Permit! spuse cu măreţie plutonierul. Las’ pă mine.
     Ioşca fugi repede în dormitor, îşi descuie lada şi scoase
două hîrtii de o mie. Veni înapoi, într-un suflet, sub privirile
mirate ale plantonului, şi le puse pe măsuţa din faţa plutonie-
rului.
     —        Da... da... făcu acesta, grav. (Nu se aşteptase la atîta.
însemna că ciurucul e cu stare). Uite ce-i... Eu mu-ţi pot făgă-
dui multe, de, care va să zică nu sî.ntem în vreme de pace. E
stare de asediu, aşa devine situaţia.
     Ioşca, înlemnit, îşi holbă ochii. Nu cumva acuma, că i-a
luat banii, face pe niznaiul ?
     Plutonierul păru să-i ghicească spaiima şi rîse.
     —        Nu fii bou, măi! Uite aici, eu sînt la itendenţă, ,1a
malutanţă, pricepi ? N-am auzit împuşcătură decît aşa, la ma-
nevre. Ce, crezi că pentru aşa ceva nu trebuie dovleac ? Păi
cîţi din ai mei, care mi-a fost preteni, nu d-a dus pe front, la
itendenţă bun înţeles, şi a murit 1 Parcă numai în linia-ntîia
poţi să mori ? La Cotu Donului i-a luat ca din oală, cu tan-
curile, pe ila spate. Am vorbit cu nişte ăia care a mai scăpat.
Era nebuni de-a hinelea şi le dîrdîia tîrtiţa numai cînd îşi adu-
cea aminte prin ce a trecut. Dacă eşti om de înţeles, poţi ră-
mîne aici, la canţilerie, furier... Asta ţi-o pot face, că nu-i mare
lucru, numai tu să fii om. Du-te şi te culcă acum. Mîine o să
vid să dormi aici, cu mine, ila magazie. Trebuie să vorbesc pri-
maşi Idaltă cu dom’ maior, da’ n-avea nici o grijă, care ne
avem ca fraţii, înţelegi ? Mai una., mai alta... Ca omul... De
mîine vii aici, ori poate, de, cine ştie.
     Ioşca se apropie de el şi, luîndu-i mîna roşie, spălată
pînă ta sînge cu săpun cazon, de rufe, i-o sărută.
     —        Ei, du-te-n paştele mă-ti, oe-ţi veni ? se înduioşă pluto-
nierul. Se vede că nu eşti marţaifoi... Şterge-o !
     A douia, zi, de dimineaţă, înainte de deşteptare, plutonie-
rul veni în dormitor şi strigă, fără să-i pese de sîsîiturile ce-
lor pe care-i trezea :
253
     —        Băă ! Cloambeş Iosif, care eşti! Dormi ca morto-n pă-
puşoi, ai ? Scoală-te, bă, că a venit tac-tu.
     Ioşca se îmbrăcă repede, căutînd cu complicitate privirea
plutonierului, dair acesta, cu picioarele răşchirate şi mîinile în
şolduri îl zorea, clipind supărat din ochi.
     Ieşiră împreună, trecînd prin curtea mare a cazărmii, unde
se îngrămădeau cai, căruţe lungi, verzi, tonuri vopsite proas-
păt, cu zigzaguri albe, negre şi cafenii, cuburi de fîn presiat
şi camioane mari, tot verzi.
     —        Vezi, măi, cum vorbeşti cu tac-tu... ca să ne înţelegem
p’ormă.
     Cloambeş Lădoi începu să lăcrimeze cînd fecioru-său, în
hainele kaki, păroase, mult prea largi, se opri în faţa lui. Plu-
tonierul, discret, stătea la un pas, să nu-i tulbure.
     —   Te-a tuns... îngăimă Lădoi.
     —        Eh, dacă n-a venit la mine, că rămînea cu freză... Ce
diracu, doar sîntem oameni şi înţelegem... Aici se bătu iar cu
degetul în obraz şi spuse scurt: Pielicică, nu toval...
     Ioşca voia să-l întrebe ce e nou pe acasă, ce face mamă-
&a, dar nu nimerea nici un cuvînt. Acum, văzîndu-1 pe tatăl
său, noduri, noduri i se urcau şi coborau în gîtlej.
     Tăcură, privindu-se unul pe altul. Apoi cînd goarna sună
deşteptarea, Lădoi îl strînse în braţe, îi strecură nişte bani şi
şopti :
     — Cu cine .ar trebui să stau eu de vorbă aici ?
     — Las’ că se aranjează ele, toate ! interveni plutonierul,
care avea o ureche foarte ascuţită. N-avea ’mneata, bădîe, nici
o grijă. Borţan să trăiască. Aşa mă cheamă, se apropie el de
Lădoi cu mina întinsă. Am şi uitat să mă reprezant. Clipi
din ochi, să nu-1 vadă Ioşca: N-avea grijă, dacă-ţi spun...
Unde pune Borţan mîna, a pus-o dumnezeu. Numai, vezi...
     —        Să vă dea dumnezeu multă sănătate, că de celelalte ne
îngrijim noi, se ploconi Cloambeş.
     In aceeaşi zi, după masă, tocmai cînd se pregăteau să
meargă la instrucţie pe malul Mureşului şi ofiţerii răcneau
scoşi din fire: „Da’ aliniaţi-vă odată... Aşa vreţi să mergeţi
pe front ? Parcă n-aţi mai fi făcut instrucţie..." Borţan veni,
se opri în faţa unui locotenent şi raportă ceva.
     —   Cloambeş din compania a III-a ! strigă ofiţerul.
     —   ’zent! Ioşca simţi că minunea se lîntîmplase.
254
     —        La domnul maior Angheliu! Ceilalţi, ascultă comanda
la mine: .direcţia malul Mureşului, cu cîntec înainte... ’aaarşş !
     Vocile răguşite, neobişnuite cu cin latul în cor, îşi dădură
drumul:
                  Azi noapteee războiul -la Pruuuut
                  Aaaa-ncepuuut I
     Borţan păşea vioi alături de Ioşca.
     —        Am vorbit dă tine, aşa şi pă dincolo... Dom’ maior e
pîinea lui dumnezeu. Plutonierul îşi ţuguie buzele: Şi joaică
la cărţi ! Ceva, o grozăvie ! Joacă şi pierde... Pricepi ?
     —   Pricep, surise larg Ioşca.
     —        Da’ subţire, aşa... te apropii de masă, strigi de să ră-
sune : să trăiţi, sînt soldatul, aşa şi pă dincolo, m-am prezin-
tat aşa şi pă dincolo, dumiasa ordonă pe loc... paus ! Tu stai
lingă masă, spui ce ai de spus şi pui la vedere... înţelegi ? La
vedere... Totu-i aranjat. O să-ţi facă doctorul un bilet că eşti
bolnav de oftică şi de sfrenţie şi că nu eşti tocmai limpede la
cap.
     Oînd trecură prin faţa porţii, plutonierul spuse santine-
lei :
     —        Mergem la Cercul de Recrutare ! Ordin de la Cornen-
duire !...
     După ce umblairă un timp pe străzile înfiierb.î.ntate de ar-
şiţă, intrară într-o berărie şi băură cîte două halbe fiecare.
     — Vezi măi, — spuse Borţan, ştergîndu-se pe buze de
spuma galbenă şi amăruie, — ia dă-rni tu, ştii, aşa... cu fi-
neţe, banii... pă sub masă. Nu se cuvine să plăteşti tu, care eu
sînt mai maire-n grad. Poţi să-i pui şi pă ăilanţii... partea mea.
Aşa... aşa... Bine. Ha idem.
     In curtea Cercului Militar, plutonierul îl mai dăscăli
odată :
     —        Dacă te întreabă de una, de alta, ca să se afle-n vor-
bă, tu nu te prea întinde. Banii... un cinci mii, să zicem, îi
pui la vedere, dar fin şi nu te mai uiţi într-acolo, ca să nu se
simtă prost dom’ maior $înd i-o lua.
     —        Mulţămesc lui dumnezeu, dom’ plotoner, că te întâlnii...
Ce mă făceam eu fără de dumneata ? făcu Ioşca intr-un elan
de bucurie.
     —   Dacă nu eram eu se găsea altul, răspunse plutonierul,
255
cu gîndul în altă parte. Cît mi-ai dat ? întrebă el, neizbutind
să numere banii în buzunar fără să-i scoată.
     —        încă două bumăşti, dom’ plotoner, se fîrnîi Ioşca, ne-
liniştit.
     —        Mai pune una, nu. te calici... Aşa, aşa... Vino-ocoa şi
alătură-te de mine. E-n regulă, şterge-o. Să mă aştepţi aici, în
curte, că am cevaşilea treabă p-aiei. E clar ?
     A idoua zi, după ce predase toate efectele, Ioşca chefui
cu Borţan în cîrciurna de lîngă gară şi în aceeaşi seară era
acasă. Maică-sa se aşternu pe jos, în faţa icoanelor, numai Lă-
doi se tot plimba cu mîinile la spate, întunecat.
     —        O mulţime de bani! bolborosea el, întrebîndu-se ne-
căjit dacă n-ar fi putut scăpa şi cu mai puţin.
     Ioşca rîdea şi îl îmbrăţişa, aşa cum ştia el, cînd voia să se
facă drag cuiva. Acum însă era sincer şi bucuria fierbea în el.
     —        Lasă, tătuţă... lasă... Bine că-s acasă. Slavă domnului
şi lui nea Borţan !
     —        No, nu te mai sclifosi, îl dăscăli Lădoi, măgulit to-
tuşi. Oi vedea ce răsplată mă aşteaptă de la fine mai încolo...
     Tot în ziua aceea, maiorul Angheliu îl chemă la telefon
pe Vîslain şi-i spuse cu o comică gravitate:
     —        Aici maior Angheliu... E vorba de voluntarul dumitale.
A plecat la datorie eroul judeţului!
     —        Ştii ce ? Să se ducă dracului! Şi dumneata pe urma
lui ! urlă Vîslan cu limba iîncleioşată. Abia putea rosti cuvin-
tele din pricina unei beţii negre, în care o ţinea de două zile
Încheiate, fără răgaz.
                            «
/
                                CAPITOLUL X
     In fiecare după-amiiază, Lucian era la părintele Potra.
Acesta-i dăduse o cheie, ca să inu maii sune cînd vine. Petre-
ceau ceasuri întregi pînă seara tîrziu într-o atmosferă apăsă-
toare de discuţii pătimaşe, aproape veninoase. Cînd părintele
Potra răspundea chinuiteareilor sale întrebări prin ipredici pla-
te — pînă şi tonul blând, plăcut, devenea plictisitor ca o ploaie
monotonă — iîi venea să strige :
     — Spune-mi altceva ! Altceva ! Doar trebuie să ştii pen-
tru ce crezi!
17 — Străinul
257
      Se schimbase enorm în iaceste oîteva zile, era neliniştit,
agitat. încerca să nu se mai gîndească la Sonia ; cînd venea la
părintele Potra, tremura de frică să n-o întâlnească : dintr-o
singură privire ea ar fi înţeles, desigur, totul.
      Potra se înşela asupra patimei pe care Lucian o punea în
discuţiile lor. La început fusese mulţumit, văzînd în frămînta-
rea lui zbuciumul unui suflet oare se apropie de credinţă, dar
curîind .se sperie: nu găsea argumentele cu care să-i dove-
dească adevărul. Lucian, care recitise Biblia, îi spuse deza-
măgit că, în afară de Vechiul Testament care poate fi socotit
un interesant roman, restul nu.este decît o antologie de poezii,
o adunătură de platitudini, de extaze puerile şi de obscurităţi,
bune de aplicat oricînd şi oriunde, ca o haină fără formă.
      —       De două mii de and aceste „banalităţi11 călăuzesc lu-
mea civilizată. Tot ce are omenirea mai bun s-a dezvoltat în
lumea: creştină. Asta nu-ţi dă de gîndit ?
      Lucian tăcea, plecîndu-şi fruntea. Ar fi putut să-i vor-
bească despre civilizaţia antică, de înţelepciunea orientală, dar
ee folos ? Părintele i-air fi prezentat alt argument: „Toate lu-
crurile au o cauză. De ce nu vrei să duci principiul cauzalită-
ţii pană la capăt ?“ Nu-şi dădea .seama oît de bănuitoare îi de-
venise privirea strecurată pe sub lentilele ochelarilor. îngrozit,
părintele Potra simţea că-1 pierde şi lua totul de la început.
      —       Ascultă aici, Lucian, dragul meu... Tu eşti un băiat
cuit...
      —       Nu sînt cult! Lăsaţi-mă în pace ou eternul refren ! Nu
ştiu nimic !
      —       'Curajul cu care recunoşti acest lucru îţi face cinste,
scumpule. L-a avut şi Socrates.
      —  Da, da...
      îşi dădea seama că-1 chinuie pe părintele Potra, dar se
chinuia şi pe el şi nu voia să se cruţe...
      —       Ei, -bine, — urmă neobosit părintele, — ai fost la mare.
Ce-ai zice de un copil care şi-ar înfunda degetul în nisip şi în
găuricea aceasta ar vrea să aducă toată marea oare tălăzu-
iaşte ?
      —       Pentru numele lui dumnezeu ! îşi astupă Lucian ure-
chile. Alegoria asta am auzit-o de o mie de ori ! E jignitor
să-mi serviţi asemenea argumente.
      —       Eh, — suspină părintele, — cît rău ţi-a făout ţie acest
Andrei! Mă simt vinovat că n-am putut să te apăr de această
258
„prietenie" necurată. Dar ce eşti t<u 'decît o biată făptură de
humă însufleţită... Pulvis es et in pulvem reverteris... 1 Porţi o
scînteie divină. De ce te răzvrăteşti împotriva celui oare ţi-a
dat-o ?
     Lucian tăcea cu fruntea în palme.
     —        Lucian! Uită-te la mine! porunci Potra cu vocea vi-
brînd. El se supuse, obosit. Nu, nu aşa să te uiţi, ci cu privi-
rea aceea curată de acum şase zile. De ce nu vrei să te laşi
legănat de pacea ce ţi-a cuprins atunci sufletul ? De ce ?
     —   Pentru că... gîndesc, oftă Lucian.
     — Un mare gînditor a spus odată : „Credo quia absur-
dum“1 2. Şi el s-a îndoit, a suferit, a păcătuit, dar a scris acea
minune a sfintei noastre maici, biserica romană : „De eivita-
te Dei“.
     Lucian schimbă vorba, îl rugă să-i povestească despre
Italia. Părintele Potra nu înţelegea însă arta. Pentru el era
semnificativ că geniile Renaşterii î,şi luaseră subiectele din
Biblie, şi-l sfătui din nou pe Lucian să mediteze asupra aces-
tui lucru. Ii dovedea cu ajutorul unei statistici dintr-o revistă
catolică din Blaj că în Franţa nimeni nu mai citeşte pe Ana-
tole France, acest 'corupător de suflete, iîi înşira lista oameni-
lor de ştiinţă credincioşi, şi aluzia că numai un om mărginit
poate fi ateu era atît de stîngaci deghizată, încît Lucian se stă-
pînea cu greu să nu-1 repeadă..
     A doua zi îi aduse părintelui caietul său de versuri. Nu
vorbise nimănui despre el. Numai Andrei ştia că Lucian scrie
versuri, dar nici lui nu i le citise. Odată trimisese societăţii
literare un poem semnat eu pseudonim. Nimeni nu înţe-
lesese nimic, iar Traian Mărieş .îl criticase vehement: „Nu
vedem aici ţăranul romîn nici munca cîmpului, ci numai o deca-
denţă. Să mă ierte autorul că-1 înţep..."
     —   Vrei să spui că-1 împungi! strigase Andrei.
     Lucian îşi dăldea seama că Potra nu va înţelege nimic,
cu toate astea aşteptă cu inima strînsă .părerea acestuia.
     —        Scrii şi tu ? se miră părintele. Dar asta e frumos, dra-
gule.
     Luă caietul, îl deschise şi începu să citească cu voce tiare :
      1 Eşti pulbere şi în pulbere te vei întoarce.
      2 Cred fiindcă e absurd.
17*
259
                     Pastel citadin.
                     Orele-au trecut; seara-i goală,
                     Car nea-nv insă se răscoală,
                     Zbiară, cerşetoare beată
                     Pagina rămine goală,
                     Neîncepută, neîncheiată
                     Şi cărarea asta-i prea bătută.
                     Ce uşoare-s vorbele străine
                     (adevăr unde nu mai ajungi)
                     Ochii: două fîntîni pline,
                     Ceasurile prea lungi.
                     Dacă ai şti că iarăşi te mint,
                     Mi-ai ciripi un plîns ca o vrabie,
                     Pomii aceştia nu-s de argint,
                     în mine boleşte-o corabie.
                     Ancora i-a încolţit în prund
                     Intr-o tăcere; n-o tulbura,
                     Poate odată va mai zbura
                               tot mai afund...
      Părintele Potria tuşi, răsfoi mai departe :
                     Uneori aceşti ani mi se par
                     Nişte muşte-ntr-un aghiazmatar.
                     Privirea agăţatâ-n calendar
                     Se rupe, creşte şi se rupe iar...
      —   Hm!
                   încătuşat în lanţuri, poetul se îngraşă,
                   Războaie sîngeroase dezlănţuie-n odaie...
      închise caietul.
      —        Fleacuri! Iartă-mă, dar mă aşteptam la mai mult de
la tine... Fără să -bage în seamă roşeaţa care năpădise obrajii
lui Lucian, căută în sertar şi -scoase un plic: Mi-a trimis Su-
ciu o poezie... Ce talent are băiatul ăsta! Dacă merge tot aşa,
are să ajungă poet naţional.
             Drag sătuc din virf de munte, de pe plaiuri bihorene,
             Cuib de Feţi-Frumoşi şi mîndre Ilenuţe-Cosînziene,
             Case mici scăldate-n aur şi-n beteală de lumină
             Ce-şi aşteaptă izbăvirea ce n-a -ntîrzia să vină l
260
            Brîul scirbav de oţele ce te strînge se va frînge,
            Şi va rîde iarăşi ochiul care astăzi jalnic plînge,
            Vom veni cu mic cu mare, mîndră oaste voinicească,
            Şi-om aduce-n vîrf de spadă izbăvirea romînească!
     Lucian se ridică încet:
     —        E frumos, Intr-adevăr, spuse. La revedere, părinte. Am
să vin miîine...
     Cînd ajunse acasă, mamă-sa îi spuse, îngrijorată, că l-a
căutat Andrei.
     —        'I-am spus că nu eşti acasă, că ai plecat. Te-a rugat
să treci pe la el. Spunea că nu stă mult iîn oraş. A venit pe
cîteva zile, s-o ia pe mamă-sa. Dragă, eu cred că...
     —   N-am să-l văd, nici o grijă...
     Se gîndea: „La ce bun ? Să despicăm iar firul acelo-
raşi lucruri în patru, în paisprezece ? Desigur, el nici n-are
timp, trebuie să se întâlnească cu Son ia... “
     —        Dacă mă caută, nu-s acasă, spuse, întorcîndu-şi privi-
rile.
     —        Lucian... îmi pare bine... ştii... Şi deodată obrazul ma-
mei sale se încreţi de frică: Nu ştiu ce s-ia întâmplat cu tata.
A venit diiu oraş înnebunit. Plecăm la Moneasa. Am împache-
tat toată ziua... sînt zdrobită...
     —        Plecăm ? Bine, răspunse Lucian absent. Ii era foarte
dor de Andrei.
                                            * •*
     In ziua aceea se întâmplase un lucru pe care Varga îl
socotea cu urmări incalculabile. Se prezentase la directorul
morii INDAGRARA, Horoviţă (un om suferind de ficat şi îm-
brăcat ca un predicator baptist) şi acesta, ma.nifestîndu-şi bu-
curia că-1 vede în sfârşit, îl pusese la curent cu un proces al
fabricii; o exorochenie pe care o făcuse în numele ei unul
dintre furnizori. Varga, prudent, căută să afle cauzele trans-
ferului său, iar Horoviţă îi spuse calm, parcă ar fi fost vorba
de un .lucru extrem de normal:
     — Cum ? Nu ţi-ia ©pus Dărnescu ? Bine, dragul meu, dar
sentimentele dumîtale anglofile sînt unanim cunoscute! Ce
dracu! Dumneata ai trăit o dramă cînd ne-am depărtat de
vechii aliaţi!
261
     —   Eu ? bîlbîi descumpănit Varga.
     —       Ei, .nu fă pe mironosiţa, rîse cu toţi dinţii gălbui dom-
nul Horoviţă. De aceea, Dănnescu ia socotit că e mai prudent,
pentru dumneata în primul rînd, să nu fii de faţă în... aceste
împrejurări, destul de... delicate.
     —   înţeleg...
     —       Doar §111 cît de încurcată e povestea Consiliului de
administraţie de ia fabrică ! Statul, dacă nu mă înşel, e pro-
prietar principal! Deci e o afacere de stat, care priveşte gu-
vernul şi pe nemţi... Lui Dărnescu, din cîte am aflat eu, i s-a
promis, în schimbul încuviinţării şi a cedării titlurilor sale,
o despăgubire în franci şi un paşaport pentru Elveţia, ba chiar
transportul pe calea aerului, dacă nu mă înşel. Fapt este că
a făcut o afacere strălucită ! Ce vrei ? Din zi în zi fabrica
poate isă fie nimicită... Pe urmă, — aici domnul Horoviţă
scoborî glasul, — se pare că o parte din acţiunile pe care le
cumpărase statul prin Banca Naţională erau de fapt ale nem-
ţilor, care le achiziţionaseră printr-un om a lui Killinger. Ce
vrei ? Ca la Chicago... Cît despre dumneata... ce să-ţi spun ?
E mai bine aşa. Aici la noi e linişte, pîine, făină, mămăligă...
Nu furnizăm decît garnizoanei locale şi generalul Grinţeş e
tare înţelegător.
     —       Bine, dar eu sînt cît se poate de mulţumit, surîse Var-
ga. Şi era, într-adevăr.
     In ziua aceea studie   dosarul : o afacere  foarte necurată,
după părerea lui, în care   Horoviţă  era băgat  pînă  peste cap.
Cum l-o fi determinat însă pe furnizorul acela să facă aseme-
nea mărturisiri ? Se bazase, desigur, pe haosul general, i-o
fi spus că orice pedeapsă ar căpăta e foarte puţin probabil s-o
execute. Plus ceva banii, plus complicitatea procurorului Vel-
ceanu — asta se vedea din felul cum fusese dusă instrucţia —
şi totul se aranjase. „Ei, — bătu Varga cu mîna în birou, —
ia să vedem dacă o să-ţi meargă aşa uşor, mister Horoviţă !
Mai sînt şi eu pe laici !“
     Nu ştia precis ce are de gînd să facă, dar voia cu tot
dinadinsul să-i arate lui   Horoviţă  că el nu   e un   manechin.
Mai avusese el de-a face    ou alţii şi mai şi.
     Telefonul îl tulbură din aceste socoteli. Se gîndi plictisit
că, probabil, e căutat altcineva şi-l ridică tîrziu, enervat.
     —   Domnul Varga ? răsună o voce necunoscută.
     —   Da. Eu sînt. („De unde o fi ştiind că-s aici ?“)
262
     —       Aici Benea, chestorul politiei... Nu-mi mai recunoaş-
teţi glasul?
     Mîna lui Varga începu să tremure. Tuşi, rîcîindu-şi bron-
hiile :
     —       Ba da... ba da... cum să nu... Cu ce vă pot servi, dom-
nule chestor ?
     —       Uite ce-i, stimate domnule Varga... (Acest „stimate"
era ameninţător ?) Trebuie să stau numaidecît de vorbă cu
dumneata. Numaidecît! înţelegi ?
     —       Bine, dar nu văd cărui fapt îi datoresc plăcerea... bîi-
gui Varga.
     —       Nu se poate discuta la telefon 1 Vă rog, în propriul
dumneavoastră interes, să poftiţi la Chestură, dar imediat!
Am onoarea să vă sailut.
     Pac, făcu telefonul.
     Varga sări ca ars şi intră în cabinetul lui Horoviţă fără
să bată la uşă. Acesta tocmai verifica diferite sorturi de fă-
ină şi era alb pe degete şi pe obraz, ca un clown.
     —   Ce-i cu dumneata ?
     —       Vă rog... vă rog să-mi împrumutaţi maşina, gemu
Varga, sfîrşit.
     —       Pentru dumnezeu! S-a întâmplat vreo nenorocire ?
bătu superstiţios în masă Horoviţă, spulberînd un norişor mic
de făină.
     —   Nu ştiu încă...
     —   Luaţi-o. E afară. Şoferul vă va duce.
     Tot timpul drumului, care nu era prea lung, Varga stri-
gă :
     —       Mai repede, draigă! Mai repede, ce dumnezeu, doar
vorbesc romîneşte ! Haide, haide !
     „Dar de ce mi-o fi dat şoferul ? tresări el îngrozit. Doar
tot oraşul ştie că eu şofez ihinunat! Se aşteaptă să nu mai viu
înapoi ? Şi cum de m-au chemat tocmai azi ? Numai Horoviţă
ştia că voi veni!.“
     —        Te rog aşteaptă-mă I strigă el, nestăpînit, şoferului.
Du-te şi bea o bere pînă atunci. Dar numai una. Vin în două
secunde.
     Un sergent îl conduse de-a lungul unor coridoare sinis-
tre pînă la biroul chestorului Benea, cu care Varga era în
relaţii de politicoasă indiferenţă. Benea era doctor în crimi-
nologie de la Berlin. Un detectiv — şi din pricina asta Varga
263
nu căutase să înnoade relaţii cu el. Ii displăcea capul lui Be-
nea ras ou briciul, lucios şi perfect rotund, buza de deasupra
foarte scurtă,'care nu-1 lăsa să rîdă, ci numai să necheze.
     Fu introdus îndată. Benea era Îmbrăcat în uniformă nea-
gră cu fireturi albe, groase. Se răsese de dimineaţă şi tăie-
turi subţiri, vişinii, îi brăzda bărbia. Cînd îl văzu (şi cum
Varga trebuie isă fi avut o înfăţişare de muribund) se sculă
sprinten şi veni repede înaintea llui, oferindu-i un .scaun şi un
pahar cu apă.
     —       Mersi, de ce vă deranjaţi? încercă să rîdă Varga, dar
trăsăturile feţei îi erau încordate. Avea impresia că sînt de
sticlă şi ia cea mai mică tresărire se vor sparge în bucăţi,
iar el va începe să urle. Nutrea o teamă nefirească şi nejusti-
ficată faţă de poliţie şi de Siguranţă. Mai ales în ultima vre-
me : lagăre, închisori, Gestapo... Era mai bine să nu se gîn-
dească la toate astea. Sorbi cu grijă apa stătută, sălcie, şi se
strîmbă.
     —       E cam defect canalul, a ruginit, dar eu m-am obiş-
nuit cu gustul ei, spuse neglijent Benea, care se uita în altă
.parte.
     După ce auzi fundul paharului ciocnimdu-se de sticla
groasă de pe birou, se întoarse eu scaun cu tot, deschise un
do-sar pe care-1 avea în faţă, citi, se încruntă, îşi trecu mîna
mare, albă, osoasă şi foarte puternică peste craniul dezgolit
şi, privindu-1 pe Varga pe sub sprâncenele ţepoase, întrebă di-
rect :
     —       Dumneavoastră, domnule avocat, aveţi ceva legături cu
comuniştii ?
     —       Pentru numele lui dumnezeu! Varga asudă din toţi
porii.
     —  Să iau asta drept un răspuns ? rîse chiţcăit Benea.
     —       Ce legături, domnule chestor ? Cu comuniştii ? Se spe-
rie : „Dacă Andrei, derbedeul acela..." Doar prefectul îl preve-
nise că poliţia se interesează de băiat. Să-l fi arestat şi el să fi
spus că a fost sfătuit de Lucian să plece ? încercă să se recu-
leagă. îşi roti privirea deasupra pereţilor acoperiţi de un dulap
înalt, gălbui, ale cărui uşi din faţă — deschise — lăsau să se
vadă o mulţime de dosare negre, de toate dimensiunile, apoi
spre portretele regelui şi Mareşalului, ca şi cum, copilăreşte,
ar fi vrut să-i ia drept martori.
264
     —        N-am mici un fel ide legături cu' comuniştii! De nici un
fel! ţipă el ascuţit, ca să-l intimideze pe celălalt. Reuşi întru-
cîtva, deoarece Benea mai răsfoi dosarul. „Dosarul meu ?“ se
cutremură Varga.
     —        Uitaţi ce e, domnule Varga, îşi alese chestorul cuvintele.
Noi sîntem rorrtîni şi... nu-i aşa... înţelegi ce vreau să vă spun ?
     —        Nu înţeleg nimic, domnule! răspunse Varga. Gura îi
era uscată ca iasca, dar nu putea risca să mai ceară un pahar
cu apă.: asta air fi dat de bănuit. Vă rog să precizaţi scopul
acestei discuţii! Ea este oficială ? şi atunci mă voi vedea silit
să vă rog să...
     —        Nu ! Ea nu este oficială, zise chestorul. Este... priete-
nească, dacă-mi îngăduiţi să folosesc acest termen.
     —   Vai de mine! îmi face plăcere! se înclină Varga.
     —        Este vorba despre... manifestările comuniştilor în acest
judeţ. Vă rog să nu vă formalizaţi şi să-mi acordaţi toată aten-
ţia şi, îndrăznesc să vă rog, toată sinceritatea. De acest lucru
depind multe.
     II servi pe Varga cu ţigări.
     —   Poftiţi.
     —   Mersi.
     Benea pufăi de cîteva ori pe nas.
     —        Dumneavoastră, domnule doctor, aţi fost o personalitate
politică de vază a acestui judeţ, şi (aici zîmbi iar, numai cu
buza inferioară) isă dea dumnezeu să fie aşa cum dorim cu
toţii, adică să ne mai reprezentaţi cu cinste...
     „Aha !“ se reculese Varga. I se părea că începe să înţeleagă.
     —        De 'aceea, voi vorbi foarte deschis. Aici la noi, centru
industrial de prim ordin, strategic şi economic, activează o
organizaţie foarte puternică a bolşevicilor. Adevărul este — şi
vă rog ca acest .adevăr să rămînă între noi! — punctă el spre
Varga cu vîrful aprins al ţigării, — că n-am izbutit să-i dăm de
urmă. Am arestat pe cîţivai, clienţi mai vechi, dar... cu toate
eforturile noastre neprecupeţite, n-am putut afla nimic.
     „Şi ce legătură are asta cu mine? Unde vrea să ajungă ?“
     Chestorul se sfia totuşi să atace deschis. închise şi deschise
dosarul, mîngîie călimara de oţel. In sfîrşit se hotărî:
     —       Uitaţi cum stă chestia : noi ştim bine că în acest mo-
ment se fac încercări de coalizare a opoziţiei.
     („Şedinţele de la Paipp 1“ se cutremură Varga. Dar acum
se stăpîni perfect.)
265
      —       Asta e una la mînă. Eu personal ştiu destule dar... sîn-
tem romîni, nu ? Ei, tocmai pentru că sîntem romîni, isă nu ne
lăsăm duşi de nas de comunişti. Eu îi cunosc, domnule doctor,
şi vă spun : să ne ferească bunul dumnezeu... Şi acum, a apă-
rut un manifest de-al lor. Unirea tuturor forţelor democratice
eţetera.
      —       Eu nu folosesc manifestele comuniste spre a-mi forma
părerile asupra situaţiei interne şi externe! spuse Varga rece.
O anumită experienţă şi maturitate...
      —       Este vorba de altceva. De chestia „comisiei*1. Dumnea-
voastră... aţi discutat această chestiune... undeva ?
      —       Unde s-o discut? Cu cine s-o discut? Nu înţeleg, o
lungi Varga, ca să cîştige timp.
      —       Mă rog, astea nu mă privesc pe mine decît într-o singură
măsură... în măsura tîn care închiderea ochilor mă poate costa
căpăţîna.
      Varga nu se putu opri să nu rîdă. In francheţa oamenilor
vedea totdeauna un semn de slăbiciune.
      —       Da, vă vine foarte uşor ! zbieră chestorul. Mă rog,
activaţi, vă uniţi, ţineţi conferinţe : să acţionăm, să nu acţio-
năm, să aşteptăm părerea centrului, să meargă unul la Bucu-
reşti, să provocăm curente de opinie! cită el şi-şi sticli dinţii
către Varga, al cărui picior începu să bîţîie, de la sine. Dar eu !
Ce să fac ? Hai ? ţipă Benea şi fruntea i se înroşi. Uşor, foarte
uşor ! Şi pe urmă, trage-i la gazetă şi în propaganda electorală :
zbirii, călăii de la Siguranţă ! Trînti cu pumnul în masă. fă-
cînd să sară călimara, ca o broască mare, neagră : Cîte şedinţe
comune aţi avut cu bolşevicii ?
      —       Niciuna, şopti Varga, pierdut. Niciuna. Vă dau cuvîntul
meu de onoare... Cuvîntul meu de romîn, de avocat, de creştin!
Vă jur pe sănătatea copiilor mei!
      —       Bine, bine, îl potoli printr-un gest al mîinii întinse
chestorul. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă pe romîneşte... ge-
heime Staatspolizei ?
      —   Da... cum să nu... Poliţia secre...
      —       Cred că acum toate-s limpezi. O altă întrebare: cu cine
aţi vorbit despre comisie ?
      —   Păi... de, entre tious, exclamă penibil Varga.
      —   Precis!
      —       Domnule chestor! se zbătu avocatul să-şi adune ulti-
mele resturi ale demnităţii zdrenţuite.
266
     —        Vă spun eu atunci cu cine : cu Măcean, portarul fabricii,
de la care aveţi de altfel primele informaţii, cu domnia-sa
domnul Papp, cu domnii Motzeanu, Guiaşiu, Spinanţiu, Lucaci,
Burtea, părintele Potra, domnul general Mîndru...
     „Sîntem pierduţi", gîndi zguduit Varga. Era leoarcă de
sudoare şi o geană, cea stîngă, i se zbătea spasmodic.
     —        Asta e tot, se ridică Benea. Eu mi-am făcut datoria...
cu toate riscurile ce le comportă o asemenea luare de atitudine.
     —        Domnule Benea, — se apropie de el Varga, care cu
mare greutate reuşise să se dezlipească de fundul umed de
sudoare al scaunului, — noi vom...
     —        Sst, nici un cuvînt. Vă mai spun : dacă intervine ceva, —
se aplecă spre el jumătate povăţuitor, jumătate ameninţător, —
şi e mai mult decît probabil că o să intervină... atunci... Făcu
gestul spălării mîinilor. Nu vă doresc să-i cunoaşteţi! Vă con-
duc.
     Făcură împreună cîţiva paşi spre uşă.
     —        Domnule doctor, — îi puse Benea mîna grea pe umăr, —
dacă eu aş fi ţinut la curent cu tot ceea ce se întîmplă, mi-ar
venii mult mai! uişoir să... parez ceea ce trebuie să fie ipairat 'şi
să... nimicesc ceea ce trebuie nimicit, dacă ne gîndim puţintel
la ziua de mîine. Fericirea ţării este doar singurul nostru ţel *
şi... Cred că aţi înţeles, nu ? Eu mai multe nu vă spun.
     Varga se rezemă de uşă. Chipul îi îmbătrînise, ciudat, şi
părea acoperit cu un strat subţire de cenuşă.
     —   Aş vrea... aş vrea... un pahar cu apă, şuşoti el.
     —        Cum să nu ? Cu toată plăcerea... Auzi ţîrîitu! apei din
robinet. '„Probabil aici se spală pe mîini după ce snopeşte oa-
menii în bătăi". Bău lacom paharul de apă pe care i-1 întinsese
Benea. Acesta nu-1 slăbea din ochi.
     —        Voi., vom vedea, şopti Varga aşa de încet, încît se în-
trebă şi el dacă vorbise sau numai avusese această intenţie.
     — Am onoarea să vă salut, domnule doctor, şi nădăj-
duiesc...
     Gînd se văzu în maşină, Varga crezu că are să înne-
bunească. Capul îi părea un glob încins, spînzurînd pe umeri.
Ace aprinse îi înţepau genunchii, mîinile, buricul degetelor.
     Opri la primul telefon public şi ceru casa lui Papp. Servi-
toarea îi comunică, cu o voce îngrijorată, că se întîmplase o
mare nenorocire: domnul baron avusese azi-noapte o criză de
amigdalită, fusese gata să se sufoce şi îl transportaseră la
267
spital, unde fusese operat în cea mai mare urgenţă. Nu, vizitele
nu erau îngăduite.                                          *
     Varga nu mai merse la moară, ci direct acasă şi, intrînd
ca o furtună în hol, zbieră cu ultimele puteri:
     — Safioa! Sofica! Unde eşti, dragă ? Haideţi, de grabă,
facem bagajele! Plecăm mâine la Moneasa... E foarte grav! Se
duce dracului şandramaua!
     Toată ziua împachetară: rufărie, haine, plăpumi, perne, ar-
gintării, cărţi de valoare, acte, dosare mai importante. Teddie,
furios că plecau, era silit să-i ajute. Lăzile mari, cu rame de fier
şi cîte trei patru lacăte se umpleau una după alta şi tot mai
erau lucruri ce trebuiau salvate. Nu se opriră de loc şi seara,
frînţi de oboseală şi de foame, nu ştiau dacă la prînz mîncaseră
ori nu.
                                        * *
     Intîlnirea urma să aibă loc la cinci dimineaţa. încă de cu
seară, Holtzmann îi adusese lui Jurca un costum cenuşiu des-
chis, aproape nou şi foarte elegant. Pe la subsuori şi la umeri
îi ara cam mic şi, rîzînd, Holtzmann îl sfătui să nu facă mişcări
prea exagerate. Jurca era încruntat şi nu-şi găsea astâmpăr.
Odăiţa de patru metri pe patru era prea mică pentru el : o
străbătea din doi paşi, mergînd apăsat cu capul în piept. Ştia
că şi Holtzmann era îngrijorat, cu toate că, meticulos ca de
obicei, rînduia pe jos aparatul de ras, o ceaşcă cu apă caldă
şi un prosop curat. Apoi scoase o oglinjoară şi suflînd asupra ei
o aburi, după care o şterse atent, cu batista.
     —       Am făcut rost şi de ceva medicamente, îi şopti el lui
Jurca.
     Tăcură amândoi, ascultând din odaia cealaltă horcăitul stins
al Iuîiei.
     —       Va trebui s-o internăm în spital, oricum! vorbi încet
Jurca.
     —       Rade-te, zise Holtzmann, întinzîndu-i o lamă nouă. Spu-
ne-mi, ţi-e clairă problema ?
     —  Nu, începu să râdă Jurca. Cum să nu-mi fie ?
     —       Te-am întrebat, ca să nu tac, recunoscu Holtzmann, în-
tunecat. Nu uiţi, iei numai maşina care vine din faţă şi opreşti
dincolo de casă, cît mai departe.
268
     —        Mi se pare că aceste reguli eu ţi le-am spus prima oară,
zise Jurca încet. Nu cumva ţi-e frică ?
     —        Ba da. Groaznic. N-am nici o încredere în ei. A>r trebui
să nici nu...
     —        Nu vorbi prostii, îşi întoarse Jurca spre el obrazul să-
punit pe jumătate. Directivele C.C.-ului sînt foarte clare : orice
propuneri din partea social-democraţilor sau naţional-ţărănişti-
lor, dacă aceste propuneri merg cu adevărat pe linia apărării
intereselor poporului, trebuiesc însuşite şi susţinute. Ce vrei ?
Chestia asta cu comisia germană i-.a răsturnat pe dos. Pînă
acuma au tot vorbit de opoziţie şi l-au sprijinit pe Antonescu.
Acuma vor să facă ceva, e clar.
     —   Bine, bine, ştiu şi eu, dar...
     —   Ce-i nou prin fabrică ? schimbă vorba Jurca.
     —        Deocamdată nimic. Comisia a rămas invizibilă. Pe
Măcean l-a vizitat Siguranţa.
     —   Ştiu, dădu din cap Jurca. Ce-i cu el ?
     —        Om de încredere... Cam nelămurit, dar... Bota mi-a pro-
mis un nou transport. Peste vreo trei zile putem începe instruc-
ţia. Mîine mă întâlnesc cu tuică-tău, să verificăm încă o dată
oamenii.
     —   Foarte bine.
     Holtzmamn se apropie de el şi-i cercetă obrazul.
     —        Mai dă puţin sub bărbie. Eşti ţepos. In pachet ai o
cămaşă nouă, celofibră veritabilă. Şi în continuare : De Mur-
gescu eşti sigur ?
     —        Să zicem patruzeci şi cinci la sută, se strîmbă Jurca. Şi
asta e mult. Ei, gata, mă ustură obrazul.
     Se îmbrăcă repede, iapoi făcu cîţiva paşi prin odăiţă.
     —        Impunător, încercă să glumească Holtzmann. Ţigări ai ?
Bani-s la tine ?
     Jurca îl privi lung, apoi începu să rîdă :
     —   Dă-mi ceasul tău. Al meu umblă aiurea.
     înainte de .a pleca, Jurca se strecură pînă la uşa camerei
unde era Iulîa, o deschise cu băgare de seamă şi-şi vîrî capul
înăuntru.
     —   Tu eşti, Gheorghe ? întrebă ea. Intră puţin...
     încercă să se ridice în capul oaselor, dar nu putu. Jurca
se sili să-şi ia o înfăţişare veselă.
     —        Ce zici cum arăt ? O să fiu mai bine decît burghezia,
ce crezi ?
269
     —        Să fii atent, baronul e un tîmpit periculos... Totdeauna
şi-a făcut de cap... Nu înţelege nimic din politică...
     —   N-ai nici o grijă, Iuli... Tu...
     —   Eu... zîmbi ea stins... eu...
     —   Nu vorbi prostii 1
     —   Lasă...
     Pe faţa gălbuie încadrată de cîlţii cenuşii ai părului, numai
ochii mai păstrau o licărire de viaţă.
     —        Iulia, te rog... Mai sînt doar cîteva zile şi... La Iaşi so-
vieticii se pare că au început ofensiva.
     —   Oh, cel puţin pînă .atunci, suspină ea.
     Jurca îi luă mîna rece.
     —   Curaj, Iuli.
     Dar ea adormise.
     Jurca îi trecu degetele deasupra feţei fără s-o atingă, apoi
aplecîndu-şi pieptul înlasiv o sărută încet de tot pe fruntea
umedă şi rece. Ieşi pe vîrful picioarelor.
     Holtzmann era în prag: scund, slab, palid, pierdut în hai-
nele cenuşii, care-i veniseră odată pe măsură.
     —   Actele-s la tine ?
     —        Da. Sînt funcţionarul Petre Ivaşcu din Tîrgovişte, spuse
Jurca.
     Ii era frig, deşi zorile se iviseră şi noaptea fusese căldu-
roasă. întinse spre Holtzmann mîna cu degetele răşchirate, îi
cuprinse palma firavă şi o strînse puternic.
     —   Hai, noroc, Ioane...
     —   Noroc, tovarăşe Jurca...
     Uliţele cartierului erau pustii la această oră matinală; nu-
mai o trăsurică, o droşcă cu lapte, stătea în faţa unei case mai
arătoase. Calul, slăbănog, cu oasele îimpungîndu-i pielea, se
proptea aproape cu botul în praf. Jurca, păşind pe lîngă el, îi
trecu distrat degetele pe greabănul osos. Ieşind pe bulevard,
se pierdu în şuvoiul de muncitori care mergeau spre fabrică,
îşi grăbi pasul, înfuriat. Nu venise bine, trebuia să iasă prin
altă parte. Acum îl putea recunoaşte cineva. O maşină de piaţă
trecu încet pe lîngă el. N-o luă şi, trăgîndu-şi pălăria pe frunte,
porni cu paşi mari, privind ţintă asfaltul. Abia peste zece mi-
nute un taxi veni din faţă. Jurca sări de pe trotuar şi-i făcu
semn, apoi, înainte ca maşina să se fi oprit de-a binelea, el des-
chise portiera şi sări pe canapeaua cu pluşul murdar.
270
     —        Aşa devreme, domnule ? se schimonosi mucalit şoferul.
Un chefulet cu dămuliţe, ce ?
     —        Ei, da’ de unde, se indignă Jurca, apoi repede, neliniş-
tit : Ce, măi ? Se vede ?
     —        Ba bine că nu ! Ei, îs specialist, se întoarse spre el şo-
ferul, un băiat blond cu o mustăcioară ca o aţă. Meseria mea :
dimineaţa culeg de pe străzi domnii grăbiţi să ajungă acasă.
Unde mergem ?
     —   Păi, pe strada Duca.
     —        înţeles! Cum mîn ? Repede, sau mai încet ? Că de, sto-
macul...
     —        Dă-i drumul! Şi nici un stomac! Am avut treabă la
birou !
     —   Aha...
     Şoferul văzu prin oglinjoara lui cuim clientul se lasă
încet într-un colţ, pălăria căzîndu-i pe ochi, şi auzi un uşor
sforăit.
     —        Maica voastră de îmbuibaţi 1 înjură el. Pe vremuri de
astea...
     Jurca încercă să se gîndească la tot felul de lucruri, în
afară de conferinţa care-1 aştepta : „Biata, biata Iulia !“ îşi
făcu un plan rapid. Acum, orice s-ar întîmpla, trebuie inter-
nată. Va vorbi cu Murgescu. încet, pe nesimţite, se întoarse
şi privi prin geamul din spate. Şoseaua, în urma lor, era pus-
tie, şi vilele pe lîngă care treceau aveau obloanele trase. Cerul
era sur. Soarele nu răsărise încă. Privi numerele :       84... 86...
88... 90... 92... 94 ! Cea următoare... Sughiţă.
     —   Stai! strigă el cu un efort. Stai puţin, măi!
     —        Dacă ţi-e rău, dă-te jos, se îngrijoră şoferul. Numai
atîta-mi trebuie, să mai curăţ după dumneata.
     Intr-o clipire de ochi Jurca cuprinse vila — cu un etaj şi
o cupolă rotundă — şi grădiniţa înecată în verdeaţa care se că-
ţăra şi pe ziduri, acoperindu-le în întregime.
     —        Mi-a trecut, şopti. Dă-i drumul, dă-i drumul. Iar după
un timp: Acuma, prima la stînga.
     Cunoştea foarte bine cartierul. Stradela pe care o luase ma-
şina se isprăvea într-o mică piaţetă, străjuită de plopi. De acolo
şoferul putea mîna drept înainte, fără să se întoarcă pe unde
veniseră.
     —        Aşa, — zise, — stai! Aici... Nu oprim chiar în faţa ca-
sei. De, înţelegi... Biroul...
271
     —        Cum dr.acu nu ! Gata. Poftiţi, îi deschise şolferul por-
tiera, grijuliu să-l sprijine, dacă i-o veni ameţeală.
     Jurca cotrobăi prin buzunare, scoase două hîrtii de o sută,
le mototoli în pumn şi i le întinse:
     —   Uite ici!
     Aşa cum prevăzuse, maşina porni drept înainte, lăsînd în
urmă un nor de praf. Jurca ocoli piaţa şi ieşi din nou pe şo-
seaua pustie. Un adevărat noroc. Trecu pe partea cu soţ, aprin-
zîndu-şi o ţigară. La numărul 96, portiţa de fier forjat era des-
chisă. O împinse cu umărul, apoi, după ce intră în aleea în-
gustă, plină de boschete, puse zăvorul. Ocoli intrarea princi-
pală şi străbătu toată grădina. Vila aparţinea unui inginer care
lipsea din oraş. Urcă treptele unei terase şi sună de patru ori,
sacadat. Uşa se deschise îndată şi Murgescu, îmbrăcat într-un
costum albastru, demodat dar neîntrebuinţat, îi ieşi înainte.
     —        Perfect punctual, tovarăşe, rîse el larg, întinzîndu-i mîna.
Şi eu tocmai acum sosii... Crezi că o să ne înţelegem cu ei ?
     —   Vom vedea...
     Jurca merse înainte pe un culoar căptuşit cu plăci de ste-
jar. Cotind la stînga, trecură printr-o sală de baie din faianţă
neagră. Era mulţumit că discuţia va avea un caracter concret,
că nu vor fi siliţi să se încurce cu chestii generaile de atitudine,
de procedee.
     —        Aici, şopti Murgescu, deschizînd o uşă cu glasvand al-
băstrui, opac.
     Pătrunseră într-un salon unde ardea un candelabru în mi-
niatură. La intrarea lor, doi oameni se ridicară în picioare: ba-
ronul Papp, îmbrăcat în redingotă neagră cu pantaloni în dungi
şi generalul Mîndru, drapat într-un fel de tunică cu multe bu-
zunare.
     —        Domnul Ivaşcu, îl prezentă Murgescu, iar în loc de sa-
lut baronul spuse, abia deschizîndu-şi buzele subţiri :
     —        S-or luat toate măsurile de prudenţie. Poftiţi şi aşeza-
ţi-vă comod.
     Generalul Mîndru încerca în zadar să-şi fixeze monoclul în
orbita unsuroasă de sudoare. Pentru prima dată în viaţa lui ve-
dea un conducător comunist şi nu ştia cum să se poarte. Papp
îi spusese numai : „Dragă Onoriu, trebuieşte să pertractăm. Alt-
mintrelea cine ştie ce-s în stare să facă maximaliştii aeştia. Mu-
sai să vedem ce intenţiuni au.“ Tuşi cu măreţie, lăsîndu-se în-
tr-un fotoliu care scîrţîi plîngăreţ sub greutatea-i apreciabilă.
272


     Baronul Papp se aşeză alături, pe un scaun tare, indicîn-
du-le celorlalţi doi fotoliile din jurul biroului. Jurca pricepu în-
dată aranjamentul. Baronul rămînea la birou, avînd aerul că
prezidează. Nu surîse.
     —        Are să fie cald tare astăzi, gemu generalul. Apoi, întor-
cîndu-se spre baron : Romi dragă, vila asta are adăpost ?
     —   Are.
     Papp îşi potrivi cu meticulozitate butonierele de aur. Ple-
cîndu-şi fruntea, îl cercetă pe sub sprîncene pe Jurca. „Măi, ce
figură ! se gîndi nedumerit. Intelectuel !... Unul din egzaltaţii
ceia, buni de discursuri sediţioase". îşi aduse aminte cîte ne-
plăceri avusese atunci cînd P.N.Ţ. mersese în bloc cu ei la ale-
geri. Rijizi...
     —        No, dară, — începu el, — situatiunea şpeţială în carea
ne găsim face ca voarbele noastre şi deciziunile ce vom lua să
aibă o mare importante.
     —        Da, just, dădu din cap Murgescu. Abia acum Jurca băgă
de seamă că poartă o lavalieră albastră, cu picajele.
     —        In şpeţă, trebuie să convorbim despre mutaţia fabricii
şi despre măsurile ce trebuie să luăm noi, opozîţiunea ! Sînteţi
de acord, domnilor ?
     —   Da, cum să nu, zise Murgescu.
     —   Şi domnul Ivaşcu... Ivaşcu ziserăţi, mi se-m pare, nu ?
     —   De acord, în principiu.
     („Cum vine asta, că în principiu ? Ce vrea să spună ?“ îşi
chinuia mintea generalul Mîndru.)
     —   Deci ne vom mărgini numai la această cestie.
     —        Nu cred să fie suficient, interveni Jurca. Atitudinea faţă
de mutarea fabricii e doar un prim pas. E un aspect al situa-
ţiei generale. Acum avem nevoie de un efort comun.
     —   Evident, îl sprijini Murgescu.
     —        Acestea sînt tainele vietorului, îşi ridică degetul Papp.
Iată ce propunem noi: trebuie să iscălim un memorandum de-
tailat, pe care să-l ecşpediem Mareşalului. Pentru asta trebuie
dusă, cu prudenţie, o acţie masivă, să lămurim prin „Tribuna
Romînă" şi prin manifesturi opiniunea publică. Toate pă'turile
soţi a le să fie reprezentate, şi mai ales fruntaşii vieţii jude-
ţului.
     Tăcu, fix'îndu-1 pe Jurca. „Da aista de oe nu zice nimic?
Tace ca mutul".                                                    ,
     —   Şi ce rezultat practic bănuiţi că va avea acest „memo-
18 - Străinul
273
randum" ? întrebă Jurca în tăcerea ce se lăsase. Pentru că pe
noi asta ne interesează în primul rînd.
     —   Cum ce ? Prin el ne vom arăta opozîţiunea faţă de...
     —   Aşa... aşa ! gesticulă leneş generalul Mîndru.
     —        După informaţiile noastre, — spuse Jurca, — în Mol-
dova toate instalaţiile au fost demontate. Ele sînt în drum spre
-Germania. Ce vă face să credeţi că criminalul Antonescu se va
impresiona de... „memorandul" acesta ?
     Baronul începu să se enerveze. Cu ăştia nu se poate vorbi,
ştia el prea bine, apoi, nu-i nimic ! Va veni vremea cînd...
     — Noi trebuie să ne arătăm clar atitudinea ! spuse el cu
multă hotărîre — şi se gîndi, mînios : „Acu să te văd, comu-
nistule !“
     —       Cu asta sîntem de acord, de la bun început. Acesta e
sensul întrevederii noastre. E vorba în ce fel ne vom arăta
această atitudine !
     —       La urma urmei, — interveni cu importanţă generalul
Mîndru, — ceasul prăbuşirii Germaniei nu este chiar aşa de
apropiat. Cu două divizii... II văzu pe Papp încruntîndu-se şi is-
prăvi repede : Cu două divizii se pot face multe !
     Baronul vorbi pe larg despre necesitatea de a arăta aliaţi-
lor că în această ţară, chiar în timpul dictaturii, au existat forţe
care s-au opus regimului, că democraţia înăbuşită n-a capitulat
şi Antonescu „s-a menţinut doară prin teror.“
     Jurca se încruntă. Era ceea ce bănuise. Lor puţin le pasă
de fabrică, ei vor numai să-şi picteze la repezeală o faţadă. Nu
s-au gîndit să „protesteze" timp de atîţia ani, n-au făcut un gest
măcar...
     Papp tăcuse şi aştepta. „Da’ ce vrea aista ? Murgescu-i o
hahaleră, se vede că l-o fi îmbrobodit bine..."
     —   Aştept părerea dumitale, spuse baronul uscat.
     —       In primul rînd, am căzut de acord că trebuie să acţio-
năm, spuse Jurca. în a'l doilea rînd, trebuie să vedem în ce
anume va consta această acţiune. Pentru noi lucrul e foarte clar.
Făcu o pauză şi urmă apăsînd pe fiecare cuvînt: Noi nu vom per-
mite demontarea celei mai importante fabrici din oraş.
     —   Dar dacă se bombardează ? strigă generalul Mîndru.
     —   Atunci o vom reface.
     —       Cum ? Cum ? Mi se-m pare că nu precepui tocmai bine,
se repezi Papp. Adică o veţi reface ca să fabrice mai departe
boambe pentru nemţi ?
274
     —       O vom reface după eliberarea noastră de către Armata
Roşie, urmă Jurca, netulburat. Dar nici într-un caz nu vom
lăsa mii de muncitori fără lucru, ori, ce-i mai rău, mînaţi ca vi-
tele în Germania.
     —       Şi în acest caz ? îl întrerupse Papp, foarte descum-
pănit.
     Jurca răspunse după o pauză.
     —  Ne vom opune.
     —       Şi cu ce ? Cu ce anume ? chicoti baronul. Dar Jurca nu-i
răspunse. Papp simţi că se enervează : Ce propuneţi dumnea-
voastră ? întrebă el.
     Jurca spuse răspicat:
     —       O largă acţiune de masă, demonstraţii de proteste dacă
trebuie, mobilizarea...
     —       Adică... revoluţiune ? se scutură baronul, aproape spe-
riat. Adică tot ceea ce urmează : represalii, ostateci, egzecu-
ţiuni ?
     —  Uitaţi că nu sîntem în ’42 şi că frontul e la Iaşi!
     —       Carpaţii sînt o fortăreaţă inexpugnabilă, declamă sen-
tenţios generalul Mîndru. Cu un număr redus de divizii, două
sau trei... pardon ! se scuză el, simţind că baronul îl calcă pe
picior, pe sub birou.
     —  Vă opuneţi memorandului nostru ? întrebă Papp.
     —  Evident, nu.
     —  Şi îl semnaţi ?
     —       Cum ? rîse Jurca, nemaiputînd să se stăpînească. fn nu-
mele partidului comunist ? (Cuvîntul fusese rostit pentru prima
oară şi ceilalţi tăcură, jenaţi parcă.)
     —  Nu... desigur... ci...
     —       Cred că nici individual nu se poate, constată Jurca, cu
nevinovăţie. Nu de alta, dar... noi sîntem puţin în... ilegali-
tate...
     Baronul se ridică, rigid.
     —       Iar eu, în numele conducerii judeţene a partidului, nu
pot accepta propunerile dumneavoastră. Sînt prea bătrîn ca să
umblu cu puşca în mînă. Ca întotdeauna noi sîntem împotriva
tulburărilor care aduc după sine represalii justificate. Mai ales
acuma nu-i consult să aţîţăm spiritele şi aşa destul de aţîţate.
In cadrul 'legii, respectîndu-o, vom acţiona. N-avem nimic co-
mun cu turbulenţia. (,,Da pe faţa lui nu-i nici deziluziune, nici
dezamăgire; ce-o fi gîndind omul ăsta ? Cine poate fi ?“)
18*
275
     Jurca se ridică.
     —   Ne pare rău că n-am ajuns la nici un rezultat.
     —   Ce trebuie să precepem din asta ?
     —   Că fabrica nu va fi demontată!
     Baronul schiţă o încercare de a se apropia de el, dar îndată
îşi înţepeni umerii şi întrebă :
     —       în caz că... intervin... hm, noi coordinate, unde puteţi fi
aflat ?
     Jurca începu să rîdă cu hohote :
     —   Bună ziua !
     Cînd ajunse pe stradă, îşi cercetă ceasul. La nouă avea o
întîlnire cu omul de legătură al lui Bota în chestiunea armelor.
„Lucrurile sînt foarte limpezi, îşi spuse. Totul e aşa cum m-am
aşteptat. Opoziţie în cadrul legii, acţiune, vorbărie, minciună
şi... dracu’ să-i ia pe toţi ! Ei, nu-i nimic, o să vedem noi mai
departe.“
     Trecînd pe Lîngă un chioşc unde tocmai se aşezau ziarele
proaspăt scoase, văzu din fugă comunicatul militar care anunţa
că pe frontul de la Iaşi începuseră mari mişcări de trupe sovie-
tice. O bucurie nestăpînită îl inundă. Urmări feţele cîtorva oa-
meni care citeau ziarul din mers : un domn distins cu bărbiţa
albă îşi frămînta buzele, o gospodină îl luă şi-l îndesă în coş
deasupra unei legături de praz, un mecanic în salopetă clipi din
ochi, ca pentru sine. Jurca făcu semn unui taxi.
     Ţigara pe care o fumă în timpul mersului i se păru tot atît
de bună, ca în vremuri de pace.
                                            ■*
     A doua zi, după ce-şi împachetase mobilele, însoţind fiecare
ladă de un inventar meticulos, Varga se trezi zdrobit de efort,
cu podul palmelor julit şi o durere tăioasă în şale. Casa întoarsă
cu susul în jos îl îngrozea. Uitînd să-şi ia baia de dimineaţă,
se postă la telefon şi, după un sfert de ceas, izbuti să-l capete
pe Orban, şeful gării. Acesta-i promisese că-i va pune la dispo-
ziţie un vagon de marfă închis, încă în ziua aceea. Varga îşi
căută de lucru, orice, numai să uite grozava discuţie cu chesto-
rul poliţiei. Nevastă-sa, cu părul rar, spălăcit, împodobit cu pa-
piote de hîrtie, se învârtea în jurul lui, agitată. Ceva o frămînta
şi nu se putu opri să nu-1 întrebe, într-un tîrziu, cu toată pru-
denţa de care era în stare:
276
     —   Salvator... domnişoara L aug ier vine cu noi ?
     —        Desigur ! răspunse el mirat. Doar n-o s-o lăsăm singură
aici. Apoi văzînd privirea ei bănuitoare, duşmănoasă, răcni: De
ce te uiţi aşa ?
     Doamna Varga tăcu şi-i itntoarse spatele. Prezenţa franţu-
zoaicei acesteia în casa ei era un chin permanent. Venise în
oraş prin 1942, ca să-şi capete un post de institutoare. Făcuse
multă vîlvă, deoarece reprezenta în ochii notabilităţilor, care-o
primiră cu braţele deschise, imaginea bietei Franţe martirizate.
Era foarte nenorocită. Fusese un fel de rudă a consulului francez,
iar în urma plecării precipitate a acestuia se pierduse de el. Era
în perioada mişcării legionare, a haosului. Povestea, cu lacrimi
în ochii ei frumoşi, catifelaţi, un adevărat roman : cum umblase
deznădăjduită prin oraşul străin, cum voise să se arunce în va-
lurile Dîmboviţei, dar primise de la o familie o scrisoare de re-
comandaţie pentru domnul general Belega, un vieux et grand
ami de la France... Dar doamna general o goni din casă după o
săptămînă şi Varga, înduioşat, o primi la ei, „ca să aibă cu cine
conversa franţuzeşte băieţii**.
     Doamna Varga o ura de moarte şi Lucian n-o putea de ase-
menea suferi. Numai Teddie se învîrtise cu disperare în jurul ei,
dar Larisse era foarte serioasă şi-l pusese la punct. Era o fată
tăcută, întotdeauna tristă. Doamna Varga bănuia că există ceva
între ea şi soţul ei, dar nu reuşise să-i prindă niciodată. Atunci,
într-un elan de furie, îşi spuse că, desigur, misterioasa persoană
trebuie să fie o agentă a Intelligence Service-ului şi-l pisa pe
bărbatul ei să se debaraseze de ea, ca .să nu li se întîmple,
doamne fereşte, vreo nenorocire.
     —        Sîntem de rîsul societăţii, Salvator. Cum de nu înţelegi ?
Copiii noştri sînt prea mari ca să aibă o bonă de douăzeci şi
cinci de ani.
     —        Cum poţi fi atît de fără suflet ? se indigna el. Dacă vreo-
dată copiii noştri ar fi într-o situaţie disperată... O copilă, Sofica.
O copilă... Şi apoi, îşi plăteşte pensiunea. (Mademoiselle Laugier
începuse să dea lecţii de franceză şi engleză în oraş).
     Şi acum s-o care după ei, la Moneasa 1
     Altădată, Varga ar fi meditat asupra indignării surde a so-
ţiei sale; acum nici nu-i trecu prin minte măcar că ea ar putea
fi nemulţumită.
     Pe la unsprezece, treeînd prin camera lui Lucian, îl găsi
palid, încă în pat.
277
     —        Ge-i cu tine ? se îngrijoră Varga. Unde ai fost ieri toată
ziua ?
        Lucian nu răspunse. Varga se apropie de el şi-i puse, doc-
toral, mîna pe frunte. Ardea.
     —        Pentru numele lui dumnezeu ! Dar tu eşti bolnav ! strigă
el, speriat. Numai a'sta ne mai lipsea ! Numai asta ! Trebuie să
chem imediat pe cineva... Plecăm doar la Moneasa...
     —   Eu nu mă duc nicăieri, spuse cu greutate Lucian. Nicăieri.
     —        Ce-s vorbele acestea ! excl&mă Varga, stupefiat. Contri-
buie şi tu la neplăcerile mele, acum...
     —        Iartă-mă, dar nu mă duc, se încăpăţînă Lucian. Varga
se înroşi, vinele tîmplelor începură să-i bată precipitat, dair se
stăpîni. Băiatul era bolnav. Ieşi să-l cheme pe doctorul Borza,
dar în clipa aceea sună teleifonul.
     —        Alo, cine-i ? Cum ? Dumneavoastră sînteţi, domnule ba-
ron ? îmi permiteţi să vă întreb cum vă simţiţi după operaţie ?
A reuşit ?
     —   Da. Ce faci ?
     —        Tocmai mă pregătesc de plecare. Am adunat toate lucru-
rile din casă.
     —   Ce tot băsădeşti ? Unde vrei să meri ?
     —        Cum unde, domnule baron ? La Moneasa, la casa noastră
de acolo... Situaţia este aşa de...
                         —Eu îţi dau un sfat, îi curseră în ureche cuvintele ros-
                         tite tare, cu intervale. Să nu te mişti un pas! Auzi ? Un pas !
     —   Bine, 'dar...
     —        Suie-te în automobilă şi vină îndata mare la mine... Da,
sînt acasă. Să nice mu-ţi treacă prin minte să te duci.
     —   Dar...
     —   Mînă-ţi familia, copiii, pe doamna, dară tu, nu !
     —   S-a întîmplat ceva ?
     —   Are să se întîmple. Vină ! Nu mă fă să te rog 1
     Varga rămase cu receptorul în mînă. Din pragul camerei
răvăşite, soţia sa îl privea năucită.
     —   Ce e, Salvator ?
     —        Nimic, bîigui acesta. Cred că... că... n-am să pot să mă
duc nicăieri.
     —   Atunci nu mergem nici noi. Mă apuc de despachetat.
     —        Să nu te apuci de nimic! strigă Varga, devenind violet.
Să nu te apuci de nimic am zis 1 In casa asta eu decid 1 Da’ ce ?
O să-mi distrug viitorul, al meu, al nostru, pentru capriciile tale
278
de femeie geloasă ? M-am sătuira-a-at! zbieră el nestăpânit, apoi
se prăbuşi pe un scaun, stirîngîndu-şi convulsiv tîmplele între
degete.
     —        Salvator ! o podidiră lacrimile pe nevastă-sa. Salvator !
Iar în gînd : „Acuma joacă teatru ! Nu-i nimic, am s-o duc pe
destrăbălată aceea cu noi!“
     Cu mîini neîndemânatice, Varga se îmbrăcă. Abia izbuti
să-şi lege cravata. Cîndi trecu prin camera lui Lucian, îl văzu
pe acesta tot în paf, cu faţa înfundată între perne şi umerii scu-
turaţi de plâns. Stăpînindu-şi mânia, nu-i adresă nici un cuvînt.
In salon, Teddie cînta la pian, ţinînd mereu piciorul pe pedala
forte.
     —        Termină ! răcni Varga, trântind uşa de perete. Aici e o
casă de nebuni! Nimeni n-are un pic de bun simţ, nici mă-ta,
nici tu, nici histericul de frate-tău. Am să-mi iau lumea-n cap,
am să plec în... în paştile mamii mele!
     Afară era o căldură apăsătoare şi aerul devenise irespira-
bil. Cînd ajunse la locuinţa lui Papp, Varga era înmuiat de su-
doare şi răcoarea casei îl. făcu să strănute. Baronul era culcat
în pat, pe un maldăr uriaş de perne grele, de puf, cu o scufie în
cap şi gîtul învelit într-un fular gros, de lînă. Pusese să se facă
puţin foc în sobă şi Varga simţi că ameţeşte în mirosul greu de
medicamente şi de trup îmbătrânit. Voi să-i spună baronului
cîteva banalităţi obişnuite în asemenea ocazii, dar acesta-i tăie
de la început orice introducere, vorbind cu un glas neverosimil
de limpede pentru un om care fusese operat cu cîteva zile
înainte :
     —   Vrei să dezertezi ? Acuma ? Şezi!
     Varga se lăsă să cadă pe un scaun de lîngă pat. Ii venea să
plîngă, aşa era de sfîrşit.
     —        Uite ce este, Salvator. Clipele aestea sînt fără de întoar-
cere. Un pas greşit şi... ne-am dus ! Purtăm în mîinile noastre
răspunderea faţă de soartea ţării. Pe frontul de la Iaşi a început
ofenziva. Ziarele spun că rezistăm, dară din informaţi uni le mele
îţi spun preţize că în cel mult o săptămînă ruşii sînt la margi-
nile Bucureştiului.
     —   O ! izbuti să articuleze Varga.
     —        Asta-i deci. Comuniştii sînt gata să înceapă o revolpţiune !
Şi tu... vrei să fugi ?
     Auzind acestea, dorinţa lui Varga de-a se face nevăzut se
accentuă. Răspunse însă cu greu :
279
     —       Eu nu ştiam... eu... nici nu bănuiam... După cum se pre-
zenta situaţia, ieri încă, ea mai putea dura vreo...
     —       Lasă balivernele I spuse dur baronul. Pe mine vrei tu
să mă dăscăleşti ce însemnează „retragerea strategică11 ? Şi
acuma ascultă : în tot ţentrul nostru nu există nici un om care...
care să aibă mai multă prestanţie, ca tine...
     —        Domnule baron ! tresări speriat Varga. („Dair asta ce
mai înseamnă?")
     —       Da ! Ceilalţi, Moţanu, Pordea şi compania sînt nişte ma-
tracuci, cum zic miticii din Răgat. Iară eu... sînt un om bătrân...
bătdn şi bolnav... La noi s-a vorbit totdeauna bine despre tine,
iară eu am căutat pre cît m-au ajutat puterile să fac să se uite...
afacerea ceea cu Iorga, dumnezeu să-l ierte, da’ bine-i acolo
unde-i! Gyula însuşi te apreţiază şi mi-a spus nu o dată. Şi tu
ştii că el...
     —   O, el! zîmbi măgulit Varga.
     —       Acuma ascultă aici : astăzi dimineaţă am pertractat cu
şeful comuniştilor de aici !
     Varga avu exact aceeaşi senzaţie, ca şi cum s-ar fi aflat pe
un morman de nisip care se scufundă dântr-o dată. Nici un sunet
nu-i ieşi de pe buzele palide.
     —       Da ! urmă baronul, vădit încîntat. întinse mîna spre
noptieră şi luă o bomboană de şocolată pe care o mirosi, apoi o
azvîrli în gură. Nu ne-am înţăles. Ei vreau răscoală cu armele,
revuluţie roşie, mă rog! Aşa că ne aflăm deocamdată între aceste
dcuă alternanţii : nemţii — şi-i musai să facem oarece, că altfel
ieşim din arena politică pe veci — şi bolşevicii, pe care, dacă
nu-i strunim, au să ne mănînee capetele, ori au să ne asasineze
în clipa cînd or intra ruşii în oraş 1
     —   Şi eu... eu ce să fac ?
     —        Tu să şezi frumos pe fund. Eşti mîna mea cea dreaptă.
Moţanu, Guiaş, Spinanţie nu fac un pengheu găurit. Bătirînul
se ridică în capul oaselor şi, lîntinzînd spre Varga degetul ară-
tător, porunci : Să plece doamna, pruncii, iară tu rărnîi ! No,
serbus, du-te şi... mice o voairbă la nimeni. Jucăm cel mai mare
einundzwanzig din toată istoria partidului, mă fugariule !
     Pe stradă, Varga fu incapabil să gîndească. Aşadar, cu co-
muniştii... Şi poliţiia ştie totul! Mîna dreaptă...
     Se întîlni cu Vîslan. Acesta nu-1 observă. Era beat şi abia
se putea ţine pe picioare. Pieptul vestonului îi era murdar tot:
vomase. Varga se uită după el, soîrbit, dar îşi aduse aminte că
280
nici el nu arăta mai bine. N-avea dreptul să umble astfel, el
care va juca un rol însemnat. Ii fu recunoscător, deşi cu oarecare
rezerve, baronului. E foarte frumos cînd un şef de partid re-
cunoaşte că i-a sunat ceasul şi e wemea să lase altora locul lui.
Asta înseamnă că situaţia e 'giravă : cere minţi tinere ! Făcu o
mică revizie mintală : pe cine se putea bizui ? Pe părintele Po-
tra, desigur. Acesta era un obişnuit al casei lor şi în faţa mulţi-
milor un preot are totdeauna mai mult prestigiu decît un isurtu-
car ; pe Guiaşiu, dacă va şti cum să-l ia, menajîndu-i orgoliul;
tinerii vor trece repede de partea lui: ei erau totdeauna cu cel
care se afla în vîrful piramidei ierarhice. Şi va rămâne singur I
Singur cu Larisse ! Ea, desigur, va refuza să meargă, are doar
lecţii în oraş, nu-şi poate părăsi elevii... Săraca, nu e o fiinţa
liberă.
     Ii spuse soţiei, care-1 aştepta neliniştită :
     —        Dragă, e aşa cum prevăzusem. Veţi pleca singuri! Se în-
cruntă şi continuă misterios: Se vor petrece aici lucruri teri-
bile, teribile !
     —        Salvator! gemu ea. Plînsese; lacrimile îi făceau faţa
respingătoare. Lucian este foarte grav bolnav. Are patruzeci de
grade şi aiurează... Nu putem pleca. Cum să-l duci bolnav ? O,
doamne, doamne, cit trebuie să sufere o mamă !
     Varga n-avu ce face: telefonă doctorului Borza şi-l conjură
să vie imediat. Apoi chemă gara, dar nu-i răspundea nimeni.
Scos din fire, formă numărul de cîteva ori. Trebuia doar să
anunţe că e silit să renunţe la vagon, piînă peste vreo trei zile.
Aceeaşi tăcere. In sfîrşit, un glas pocit de groază urlă :
     —   Cine eşti ? Ce dracu vrei ?
     —        Aici domnul Varga ! spuse el înfuriat şi demn. Ce este
tonul...
     —        Vă rog să mă iertaţi, bîîbîi şeful gării. Vă rog să mă
iertaţi... Aici la noi e răscoală. Şi închise aparatul.
     Vanga rămase cu gura larg deschisă.
     Un tren de marfă cu vreo douăzeci şi cinci d;e vagoane se
oprise pe linia principală şi locomotiva se alimenta, pufăind.
Apoi o desprinseră şi o duseră la depou, ca să fie verificată.
Octavian Sabin străbătu peronul măcinat de bombe, purtînd un
281
dosar mare pe care trebuia să-l predea dirigintelui poştei. Oco-
lind o grămadă de pietre care fuseseră adunate şi clădite chiar
în drum, trecu pe lingă vagoane. Ii era tare cald. Băgă de
seamă că uşile erau bătute în scînduri şi geamurile astupate cu
sîrmă. La capătul celălalt al trenului se plimba o santinelă ger-
mană cu baioneta la armă. Sabin se opri nedumerit. In clipa
aceea, în vagon se auzi o vînzoleală de trupuri şi un obraz gal-
ben, descompus, al unui tinerel cam de vîrsta lui Andrei, se ivi
la gratii:
     —        Hei, camarade, — se rugă el, — dă-ne puţină pîine că
crăpăm aici !
     —       D.a’ cine «înteţi voi ? întrebă Sabin, devenit dintr-o dată
foarte atent. Orice lucru îl interesa şi trebuia să se amestece
numaideciît, altfel zile întregi se simţea prost, ca unul care nu
şi-a făcut datoria.
     —       Sînte'm ucenici, ne duce în Germania, spuse tînărul, lă-
crimînd. Unii au semnat un fel de angajament, pe alţii ne-au
luat aşa... Of, mamă...
     —       Halt! Wer da ? urlă soldatul german şi începu să alerge
spre ei.
     Sabin îşi aminti dureros de precis de o scenă asemănătoare
pe care o văzuse .la Timişoara în 1940. Trenuri întregi cu prizo-
nieri sîrbi treceau prin gară şi bieţii oameni, morţi de foame,
implorau pasagerii să le dea ceva de mîncat. O mulţime de pîini
fuseseră aruncate în vagoanele de marfă plumbuite şi era cît
pe ce să iasă şi o încăierare cu un feldwebel gras, căruia acest
luoru i se păruse o fraternizare cu prizonierii. Şi acum era vorba
de tineri romîni! Şi mureau de foame!
     —   Ce frei ? strigă soldatul neamţ, ajungînd lîngă el.
     Era tînăr, blond, cu ochelari şi slab ca un schelet. Cu o lo-
vitură de pumn Sabin l-ar ifi întins lat.
     —       Vezi-ţi de treabă, spuse înăbuşit. Unde-i căraţi, hai ? Şi
de ce nu le daţi de mîncare ? Ce, nu ne-aţi jefuit destul, fire-aţi
ai dracului să fiţi ! Arătă cu pumnul spre vagonul de unde se
auzeau acum strigăte : Unde sîntem ? Unde am ajuns ?
     —   Heei, mîncare...
     —   Ce gară-i aici ?
     —       N-auzi ? se răsti Sabin la neamţul stupefiat. Hunger...
Hunger!
     —   Ach, so, rîse soldatul. Ich bin auch hungrig. Şi înroşin-
282
du-se tot, îşi smulse arma de pe umăr: Plekat! Schnell!
Schnell! 1
     Sabin se întoarse şi alergă spre depozitul de mărfuri. Intră
ca o furtună şi dădu cu ochii de Andrei. Venise să aducă gea-
mantanele. Plecau după-amiază la ţară, el şi cu mamă-sa. Lui
Sabin îi trecuse de mult supărarea, dac nu voia să-i arate băia-
tului că l-a iertat. Stătuse de vorbă cu directorul liceului, domnul
doctor Viniciu Lucaci, şi acesta-1 lăudase pe Andrei:
     —       Un adevărat caracter, domnule Sabin. îmi pare nespus
de rău că n-am reuşit să-l scap, dar n-avea nici o grijă. Am să
fac tot posibilul... şi... (se aplecase la urechea lui) o să-i ducă
dracu pe ăştia, cît de curînd. Băiatul a avut mai mult curaj ca
noi, bătrînii. Să-i transmiţi că-1 stimez.
     Asta fusese de ajuns să alunge din Sabin ultimul rest de
supărare. II durea însă că nu-i putea sipune lui Andrei că nu
mai e supărat, fără ca prestigiul său să sufere.
     —   Iar eşti aici ? strigă. Tot atunci vii cînd e scandal.
     —   Dar după masă plecăm, trebuie să aduc geamantanele.
     —       Bine... bine... stai aici... ori mai bine du-te acasă..: Sa-
bin se întoarse spre ceilalţi funcţionari şi începu să strige:
     —   Măi Cabă !
     —   Prezent! -
     —       Tureac! Murgule! Vasalie! Ia scoateţi banii pe care-i
aveţi, da’ iute ! A venit un tren cu băieţi de-ai noştri, îi cară în
Germania şi mor de foame... Cabă, fugi şi cumpără pîine ! Ia şi
pe datorie. Spune că-i pentru domnul Sabin.
     Andrei puse jos geamantanul.
     —   Ce s-a întîmplat ?
     —       Astea nu-s de nasul tău, spuse Sabin ursuz. Tu du-te
acasă...
     In realitate îi părea bine că Andrei e de faţă. N-ar fi vrut
să creadă băiatul că el e un fricos, că nu-şi ştie face datoria
atunci cînd trebuie.
     Se repezi la telefon şi începu să cheme un serviciu după
altul.
     Le spunea acelaşi lucru :
     —       Mai lăsaţi dracului hârţoagele acuma ! E în gară un tren
cu băieţi de-ai noştri, romînaşi. Ii cară în Germania şi mor de
       1 A, aşa... Şi eu sînt flămînd... Repede! Repede!
283
foame... Cumpăraţi, măi, ce găsiţi la bufet şi să le dăm o mină
de ajutor, doar îs de-ai noştri! Apoi se întoarse spre Andirei:
Nu ţi-a dat mama: bani ?
     —   Ba da. Pentru bilet.
     —   Du-te şi cumpără şi tu ce-i găsi.
     —   Bine dar... voi să-i spună că erau ultimii bani din
casă.
     Sabin îi tăie vorba însă :
     —   Du-te, dacă-ţi .spun. Cere tata cu împrumut, n-avea grijă.
     Andrei ieşi în piaţa din faţa găirii. La brutăria din coiţ se
făcuse coadă ; oamenii se îmbulzeau.
     —        Bine, dar e pe cartele, striga disperat vînzătorul. Cînd
auzi însă despre ce-i vorba, începu să arunce pîinile peste cape-
tele oamenilor. — Hai, luaţi-le şi puneţi banii...
     In clipa cînd Andrei se aşeza la rînd, cineva îl trase de mî-
necă.
     —   Da’ ce-i pe aici, băiete ?
     Se întoarse şi văzu un om îmbrăcat în salopetă, destul de
bătrîn, cu o mustaţă argintie, ţepoasă şi ochii vii, cenuşii. Ii
spuse în două cuvinte ce se petrecea. Bătrînul nu-i răspunse, ci
o luă la fugă de-a lungul străzii.
     Cînd Andrei intră în gară cu braţele încărcate cu pîini mari,
negre, peronul mişuna de lume. Tatăl său, în mijlocul unui
grup, se agita, dădea din mîini. Faţa roşie îi lucea de parc-ar
fi fost unsă cu grăsime :
     —       Nu li-i destul că ne jefuie de tot ce avem, ne mai cară
şi copiii! Aşa ne trebuie, dacă sîntem proşti şi tăcem şi răbdăm.
     In clipa aceea se gîndea la Andrei şi se întreba ce-ar face
dacă l-ar lua aşa din senin şi i l-ar duce să nu-1 mai vadă nici-
odată ? Dar ce fac părinţii copiilor care erau încuiaţi în tren ?
     Din vagoane îi răspunseră ţipete :
     —   Nu vrem să mergem !... Ne-au prostit!
     —   Nici n-am iscălit nimic !
     —   Ma-a-a-amăăă! ţiui un glas subţire, spart, copilăresc.
     Toţi ceferiştii, funcţionarii ieşiseră din birouri şi se îngră-
mădiseră în jurul trenului. Andrei :se strecură printre ei şi ajunse
lîngă Octavian. Acesta avea ochii plini de lacrimi. Puse mîna
pe braţul lui Andrei şi strînse tare :
     —   Suie-te pe umerii mei şi dă-le pîinea asta.
     Se înţepeni pe picioare, ajutîndu-1 pe Andrei să se caţere.
Caba strigă :
284
     —         Daţi, măi, care eşti pe aici, o rangă, ceva, să spargă dom-
nişorii’ sîrma.
     Cînd Andrei ajunse cu obrazul în dreptul ferestrei, îl izbi
o duhoare de trupuri nespălate, de urină şi de fecale. Dinăuntru
se auzea :
     —    Stai... stai că mă urc eu...
     Andrei simţi cum cineva îi întinde o bucată de fier şi din
două lovituri sparse împletitura de sîrrnă. O mînă neagră de
murdărie, cu degetele subţiri şi crispate ca nişte gheare, îi
smulse pîinea din mînă, zgîriindu-1.
     —        Staţi, staţi, — strigă el, — că mai am ! Vă dau îndată
la toţi...
     Din celelalte vagoane răsunau adevărate urlete.
     —        Nu ţi-i greu, tată? întrebă Andrei pe Sabin, iar acesta
răspunse înăbuşit:
     —    Nu... nu... nu te îngriji de tata...
     Cînd se aplecă să ia alte pîini, Andrei văzu cum dinspre de-
pou vin o mulţime de muncitori înarmaţi cu răngi de fier.
     Bătrînul cu care vorbise în faţa brutăriei se strecură pe sub
vagon şi, făcîndu-şi loc cu coatele, dădu mulţimea la o parte.
     —        Le daţi să mînce ca ipuicilor în coteţ! Scoateţi-i afară, ce
dracu ! Asta nu vă trece prin căpăţînă ?
     Ridică ranga şi începu să lovească în lacătul mare de fier.
     Andrei sări de pe umărul tatălui său şi sipuse :
     —    Are dreptate!
     In clipa aceea se auziră tropăituri de cizme şi şase soldaţi
germani cu arma în cumpănire alergară spre ei. In fruntea lor
era un ofiţer foarte tînăr şi elegant, care-şi desfăcea din goană
tocul pistolului cu mima înmănuşată.
     —    Ho-o-o-a-o-oo ! se auzi strigătul mulţimii.
     Uşa primului vagon cedă şi o grămadă de copilandri se
rostogoliră afară.
     Sabin începu să înghiontească în dreapta şi în stînga.
     —         Staţi! strigă el. Staţi că vorbesc eu cu ei. Ştiu nemţeşte...
Şi ajungînd cu greutate în faţa ofiţerului, îi strigă în obraz :
Mergeţi dracului acasă la voi în Vaterland şi acolo să furaţi
copiii oamenilor I
     —        Was sagen Sie bitte ? se holbă ofiţerul. Apoi văzînd că
al doilea vagon este deschis, răcni: Zuriick !1
      1 Ce spuneţi, vă rog ?... înapoi!
285
     — înapoi să mergeţi voi! ţipă Sabin şi cîn'd ofiţerul îi puse
mîna în piept i-o aizvîirli cu o plesnitură de pumn. Andrei văzu
cu ochii măriţi cum ofiţerul ridică pistolul şi atunci se repezi
orbeşte, împingîndu-i pe cei din faţa lui. Valul de oameni tălăzui
o clipă ; Sabin, îmbrîncit din spate, se ciocni de ofiţer şi acesta,
luat prin surprindere, scăpă revolverul. Zeci de picioare îl căl-
cară, întipărindu-1 în zgura dintre traverse. Zăpăciţi, soldaţii
nu ştiau ce să facă. Unul dintre ei ridică arma şi trase un foc
în vînt.
     —   Ce ? Ne împuşcaţi ?
     —   Aliaţii ne omoară, măi!
     —   Pe ei!
     —   Hooo!
     O mînă înarmată cu o rangă se agita deasupra capetelor
şi soldaţii, neîndrăznind să tragă, se retrăgeau pas cu pas, apă-
rîndu-se de lovituri cu patul armelor.
     —        Acasă ! Să meargă acasă ! striga Sabin, roşu, cu ochii
ieşiţi din orbite. II văzu pe Andrei lîngă el şi îndîrjirea-i
crfcjcu : Deschideţi, măi, vagoanele !
     —        N-avea dumlneata nici o igirijă, spuse un muncitor înalt,
negru de funingine, care, neputînd să-i vină de hac unui lacăt,
atacase scîndurHe vagonului.
     Tinerii care ieşeau erau trecuţi printre oameni şi împinşi
din mînă în mînă spre ieşirea din gară. Numai unul dintre ei,
înalt, blond, cu o frunte îngustă peste care cădeau şuviţe de păr,
protestă :
     —   Ce vă amestecaţi ? Eu vreau să plec.
     Cineva-i trase o palmă, apoi toţi se repeziră asupra lui.
Bătrînul Jurca sări deasupra viermuielii de trupuri şi împăr-
ţind ghionturi cu nemiluita, îl trase afară pe cel bătut.
     —        Şterge-o de aici! îi spuse cu dispreţ. Vezi că sînt alţii
care nu vor să meargă, boule! După ce îi scoate pe ăia să te
prezinţi. Marş!
     înghesuiala de pe peron nu lăsa să se vadă nimic. In pas
alergător apăru o grupă de jandarmi, şi încercă să-şi deschidă
o pîrtie, izbind cu paturile carabinelor. Mulţimea se întoarse îm-
potriva 'lor.
     Andrei simţi o lovitură puternică în umăr şi se clătină pe
picioare. Tatăl său scoase un muget şi înhăţîndu-1 pe soldat îl
lipi de perete. Carabina sări cît colo, printre picioarele oame-
nilor.
286
     —       Feuer ! Feuer ! urla sugrumat ofiţerul neamţ. Dar sol-
daţii înghesuiţi lîngă perete nu mai puteau mînui armele. Se
auzea un ciocănit sec : rapp ! rap ! Răngile se încrucişau cu
armele.
     Un ofiţer de jandarmi gesticula caraghios cu mîinile îmbră-
cate în mănuşi a'lbe. Nu se auzea ce striga, dar deodată, lîngă
el, apăru statura înaltă a unui fochist.
     —       Vrei să tragi în romîni, crucea ta! Asmuţi asupra noas-
tră ? Aperi pe nemţi ?
     —   Ordin... bîigui ofiţerul.
     —       Ordin, hai ? Ei! Soldaţi ! îşi puse el mîinile pîlnie la
gură. Staţi, camarazilor! Doar n-o să ne omorîţi că am scos din
ghearele fasciştilor nişte copilandri. Staţi, măăăă !
     Soldaţii se opriră o clipă şi asta fu de ajuns ca să fie îm-
pinşi din toate părţile.
     —       Bolşe... sorîşni ofiţerul, dar fochistul îl împinse cu piep-
tul pînă lîngă un zid şi-i şuieră ameninţător :
     —   Stai aici, ficior frumos, că-ţi turtesc mutra !
     Intre timp, vagoanele fuseseră golite. Atunci Orban, şeful
gării, care se învîrtise neputincios în toate părţile, rugîndu-se:
„Oameni buni... oameni buni... nu mă nenorociţi", avu o idee.
Fugi sus pe acoperişul gării, o simplă platformă făcută la re-
pezeală după ibombardament şi, repezindu-se la sirena anti-
aeriană, începu să învîrtească cu putere manivela. Cei doi sol-
daţi care, culcaţi pe burtă, priveau bătaia de pe peron, se în-
toarseră uluiţi. Dar Orban, fără să-i bage în seamă, învîrtea de
manivelă şi uuitul prelung, răscolitor al sirenei se rostogoli asu-
pra învălmăşelii de jos. Peste două minute sirenele din împre-
jurimi începură să sune alarmă, apoi şi cele din oraş. Intr-o
clipă peronul se goli, jandarmii fugiră în dezordine spre adă-
postul cel mare al gării ; numai ofiţerul neamţ, cu tunica sfî-
şiată şi cu un ochi vînăt ca o prună, se uita hăbăuc la cei şase
soldaţi ai săi, de pe umerii cărora curgeau zdrenţe. Unu'l dintre
ei avea fruntea crăpată de o lovitură de rangă şi sîngele gros,
negricios, îi curgea în valuri pe faţă.
     Peronul rămase pustiu. Orban învîrtea mai departe, nebu-
neşte, manivela sirenei.
     In adăpostul de lîngă magazia cu materiale, oamenii abia
puteau răsufla din pricina înghesuielii şi a indignării.
     —   Asta-i prea de tot !
287
     —        O să vedeţi că au să ne ducă şi pe noi. Aşa au făcut şi-n
Ucraina, cînd au luat-o la fugă.
     —   Dacă ne lăsăm ! vocifera Sabin.
     Andrei avea umărul amorţit de lovitura patului de puşcă.
II durea groaznic.
     —        Fabrica vor s-o demonteze 1 striga muncitorul bătriîm,
care-i adusese în gară pe ceilalţi.
     —   Cum asta ? întrebă cineva.
     —   Iaca aşa ! A venit o comisie nemţească...
     —   Asta nu se poate !
     —        Ce ? Nu-i crezi în stare? Ăştia seacă tot pe unde umblă,
ca lăcustele...
     —        De unde sînteţi, măi ? se întoarse fochistul spre unul
dintre tinerii care intraseră în adăpostul acesta.
     —        Eu de Ia Brăila... La şcoala de ucenici... răspunse tână-
rul, tremurînd de oboseală şi emoţie. Ne-au luat de la premili-
tărie pe toţi... Ne-au pus să iscălim nu-ş ce hîrtii. Pe cine n-a
vrut l-au bătut pînă l-au năucit.
     —   Dacă răbdăm ! ţinea de una Sabin.
     —        Nici nu ne-au lăsat să mergem pe acasă, care eram în
oraş. Ne-au ţinut o zi la cazarmă, pînă au completat nişte hâr-
ţoage, apoi ne-au suit în tren. La Bucureşti ne-au dat de mîn-
care nişte pîine neagră... Vai de noi...
     Andrei îşi trecu mîna stîngă peste umărul umflat. La fie-
care apăsare de deget un junghiu ascuţit îl străbătea de sus pînă
jos. Rîse :
     —   Ei, tată, ne băturăm !
     Veselia lui fu molipsitoare. In jurul său toţi zîmbeau, sa-
tisfăcuţi :
     —   Le-am tras un bliţ numărul unu, hai ?
     —   Ce facem cu băieţii ăştia ? întrebă cineva.
     —        Păi, n-o să-i lăsăm, zise Sabin. O colectă în oraş, le fa-
cem rost de bani şi-i expediem acasă.
     —        Ştiţi ce? interveni careva. Eu cred că ar fi mai cuminte
să ieşim din adăpostul ăsta şi să ne vedem de treburi. Avioane
nu se aud şi de bună seamă se adună poliţia. Are să ne ia de
aici ca din oală.
     —        Bine zici, bace Mihai, întări fochistul. Haideţi, fraţilor...
Ducem băieţii la ateliere, nu ?
     Ieşiră îngrămădindu-se. Gara era pustie. Priviră spre cer.
Nici urmă de avioane.
288


      _ Haideţi, haideţi, — îi zorea baci Jurca, — împrăştia-
ţi-vă !
      ___ Du-te acasă, Andrei, îl sfătui Sabin pe fiu-său. Spune
mamei că mi-ai dat mie banii să iau biletele. Plecaţi deseară,
cu personalul de opt.
      —   Şi tu ?
      —        Eu o să-mi cer o deplasare undeva, zise el, cam îngri-
jorat. Ştii, nu-;i bine să răimîn aici. O să fie zai mare...
      —’ N.u-ţi ip.ară rău, tată ! făcu Andrei cu o grimasă. Abia
,ae putea mişca din pricina durerii, dar se simţea mai bine
ca niciodată.
  ,   — Mie? Ce isă-mi pară?! Le-am arătat noi! Tăcu un
timp, apoi continuă, [privind în ailtă parte : Ştii, am vorbit eu
domnul director al liceului... Spunea că nu se lasă pînă n-o
să fii reprimit. Te apreciară mult... Să nu crezi că tata... Şi
tata e bun romiîn şi înţelege... Asta-i, dragă... Du-te acasă,
acum.
                                                ★
                                            ★ *
      Sonia stătea în, grădină. Ii plăcea să se ascundă între tu-
fişurile spinoase, neîngrijite, Se întindea pe iarbă ; prin rochia
subţire, veche, un*a din rochiile de fetiţă de caire nu se putea
despărţi deşi ştia că e ridicolă, simţea răcoarea pămîntului.
Priviţi de jos, pomii păreau ciudaţi ; avleau frunzele roşii din
.pricina luminii. 'Nu voia să citească, era fericită aşa, .se simţea
inundată de pace. De undeva, veneau zgomotele străzii : cla-
xonul unui automobil, un strigăt, o fereastră care se închide...
      Visa aşa o mulţime de nimicuri. Ştia că mamă-.sa o deza-
probă ; deşi nu <i-air fi dat voie pentru nimic în lume să-şi
strice mîiniile la ibucătărie, ar fi vrut s-o vadă învîrtindu-se
în jurul ei, plină de interes pentru treburile gospodăriei. Acum
însă in-ar fi putut să stea acolo, liîngă plita încinsă şi să tragă
cu urechea La scîirţîitul porţii. Ştia că Andrei trebuie să vină ;
îi scrisese cîteva irîmduri acum idouă zile. Ii era aproape ciudă
că-1 aşteaptă cu atî-ta nerăbdare, dar era aşa de singură...
      încercarea de a se împrieteni cu Lucian dăduse greş.
Prietenele ei rîdeau de ea şi spuneau că, desigur, e îndrăgos-
tită pe ascuns de un bărbat inaccesibil, dair Sonia le răspundea
serioasă că nu iubeşte pe nimeni. Odată Andrei o întrebase
iritat: — „Ş;i| cum ar trebui să fie bărbatul pe oare-î vei iubi ?“
19 - Străinul
289
Ea răspunsese: — „Nu ştiu. Nici nu mă întreb.u Andrei înce-
puse să rîdă : — „Desigur, ai să te pierzi şi tu. Dar sper că
eu voi fi acela şi n-am să ±e las să devii ridicolă.“
      Sonia mu-şi dădea seauna cîind crescuse. Avea- impresia
că îmîir-o zi, din senin, bărbaţii începuseră -să-i spună „sărut
mîina“ şi prietenii să se simtă tulburaţi în preajma ei. Colegele
n povesteau (şi ea nu ştia prea bine de ce) micile lor idile, îi
cereau sfatul şi laa le spunea 'foarte serioasă tot ce-i trecea prin
minte, deşi îi venea să rîdă. O singură diată se simţise tulbu-
rată. Gipsy Belega o întrebase : — „Ascultă, e ceva între tine
şi Andrei ?“ — „Nu, răspunsese ea cu vocea uşor schimbată.
De ce ?“ — „Aşa. Te-um întrebat../4
      Andrei era singurul om cu cane ar fi vrut isă fie prietenă..
Dair numai atît! I se părea că el exprimă totdeauna Ifoarte clar
deea  ce gîndise şi ea de     multe ori, dar asta      se întîmpla rar,
mai   ales din ziua. cîind Andrei  îi spusese, aproape în glumă,
că o  iubeşte. Dacă iar îi   vorbit altfel, »J-ar ifi lluat de mîină şi
i-ar  îi. spus că şi el îi e foarte drag. Dar în       tonul lui Andrei
era ceva străin, pînditor, şi asta o duruse şi-o jignise. îi spu-
sese reda: — „Nu te iubesc. Ţin mult ila tine, ca prieten.“ —
„Asta isună ca în romanele ieftine, se înclinase el. Am înţeles44.
De atunci, cu toate silinţele ei, Sonia nu mai putuse regăsi
alături de Amdrlei liniştea şi farmecul dinainte. Din cînd în
cînd el mai aducea vorba despre „dragostea lui dispreţuită“, •
dar foarte lejer, (luîndu-se parcă în rîs. Şi de atunci devenise
un adevărat prieten bun, asculta tot ce-i spunea fea. Părea
însă foarte departe şi se ferea să vorbească despte el. Numai
uneori, cînd îl privea pe furiş, Sonia observa în 'ochii fui b scli-
pire rjapede ascunsă, ca şi cum Andrei ar fi aşteptat ceva.
Atunci cînd îl eliminaseră şi în liceul de fete nu fu vbrba decît
despre asta, Sonia îşi dădu seama că el era ou totul altfel decît
şi-1 închipuise. Crezuse că acum, cel puţin, îl va putea ajuta, îi
vahpu-tieia arăta că mu e singur — numai dacă el ar ff vrut
«să-d spună totul, să caute un .sprijin aliaturi ide ea. Andrei ple-
case însă şi Sonia se sili să nu ise mai giîndească la el. Unepri,
în timpul exerciţiilor lia pian, se oprea cu iniiima strînsă : i $e
părea că trebuiau să se întîlnească undeva şi ea a întîrzial
Ii -era dor de Andrei. într-o zi se pomeni gîndimd : „Dacă mi-ar x
mai spume odată../ Roşi -toată şi simţi că-i dau lacrimile. îşi \
aduse aminte că are o fotografie, făcută într-o excursie unde
fuseseră împriaună. O căută multă vreme şi, cînd o găsi, -ră-
290
mase dezamăgită. Andrei, în umbra uimii pom, făcea pe in-
dianul, cu cuţitul între idinţi. Faţa îi era mică, ca o gămălie
de chibrit şi nu semăna de loc cu el.
     în locul scrisorii lungi şi calde pe care-o aştepta
primi o carte poştală : Andrei o anunţa că vine în oraş pentru
cîteva zile.
     Vestea o bucură atîţ de mult, încît se gîindi să-l aştepte
la gară, pe urmă — cu regret — îşi spuse că nu se cuvine.
     în ziua aceea voi să-l scoată pe Lucian din izolarea lui,
să-l ducă .la apă, la soare, dar încercarea ei dădu greş. Acum
nu-i păsa.
     Auzi poarta scîrţîind, paşi uşori pe pietriş şi vocea lui.
Andrei, oare o umplu de-un fior ciudat.
     —   Sărut imîna, doamnă... Sonia e acasă ?
     Luă repede cartea şi o deschise, idiair rîndurile-i fugeau
dinaintea ochilor. Nu înţelegea nimic. îşi auzlaa. numai bătăile
inimii. Apoi frunzişul în dosul căruia era foşni.
     —   Sonia !
     Sării în picioare, ruşinată de rochia ei veche şi mică.
     —        Tu eşti ? Ai veniit ? („Ce întrebări stupide... Mă fac
de rîs“.)
     Bl o luă ide mînă şi o privi în ochi un timp. Era ars de
soare oa un drac, dar Sonia simţi că se schimbase. Era ceva
nou în felul cum îşi ţinea capiul, în privirea lui, o siguranţă
pe care no avusese înainte. „De ce ? De ce le văd toate astea ?
sc întrebă ca... Ş: ca ce tace?“
     Fără is-o la.se de mînă, Andrei se aşeză pe iarbă. Făcu o
strîmbătură. Mina îi era caldă, fierbinte şi parcă degetele-,i vi-
brau uşor.
     —   ;De ce nu mi-ai scris... tu ... derbadeule ?
     —   N-am avut timp, Sonia, răspunse Andrei serios.
     Asta o duru. Se sili totuşi să ziîmbească.
     —   Şi oe-ai făcut ?
     —   M-aim gînidit.
     —   La ce ?
     —        La viaţă. Apoi începu să rîdă şi o strânse tare de mînă.
Hai să lăsăm să sune trompeta de armistiţiu. Mi-a fost dor
de tine, Sonia... Aş fi avut atîtiea şi atîtea să-ţi spun...
     „Hai, se gîndi ea. Ce aştepţi ?“ îşi plecă privirea.
     —   Şi eu am fost singură, şopti.
.   — Eu nu, răspunse Andrei şi ochii verzii îi sticliră. De
(lata asta, nu!
      —        S-a întâmplat ceva cu tine, spuse Sonia gînditbare. îmi
pari schimbat...
      —        Poate, clătină Andrei din cap. Aş vrea să fie intr-ade-
văr aşa...
      —   Nu vrei să-mi povesteşti ?
      „Aşadar, ea simte", gîndi el. Acum toate i se păreau fru-
moase iîn j-ur, iarba, .pomii neîngrijiţi, soarele. Cînd vorbi, gla-
sul îi era liniştit.
      —        S-a întâmplat că am întâlnit oameni, Sonia. Şi am în-
ţeles deva foarte simplu... Că viaţa 'asta nu merită a fi trăită
oricum. Erau lucruri pe oare le simţeam şi înainte, vag, la
care nu ştiusem să mă gîndesc. Cei eîţiva prieteni credeau că
eu... îin sfîrşit... că ar fi cine ştie ce de capul meu... Dădu din
mină şi se strîmbă : Ştii de ce tot ce-am făcut eu pînă acum
era stupid, grotesc ?
      —        Cred că da, murmură ea. Trebuie să-i înţelegi şi pe
ceilalţi, Andrei... („Dacă ai înţelege... dacă ai înţelege şi
acum...“)
      —        Ai .dreptate, spuse el grav. Nu mă gîndisem niciodată
la asta. Mi se părea că eu .sînt buricul pămîntului... E un fel
de egoism care te face laş pînă la urmă.
      —        Totdeauna .ai să fii aşa ? întrebă Sonia, aproape cu
durere în glas.
      —   Cum ? ! se miră el.
      Ea iii privi atentă. Nu se schimbase. Desigur, .a intrat ceva
în viaţa lui, făcuse din nou, ca de atâtea ori,' „o descoperire14
şi acum tropăia dta nerăbdare s-o împărtăşească cuiva.
      —   Eşti ou capul în nori, îi spuse blînd.
      —   Eu sînt de vină. Noi doi... dacă ne-am fi înţeles...
      „Dar nu vezi că eu nu vreau decît să te înţeleg!“ se gîndi
Sonia.
      —        In ilumea în care trăim noi există o lege ciudată, zise
And'dei. Cînd tata avea neplăceri cu şefii la birou, îşi vărsa
mînia acasă... Totdeauna ripostele demnităţii noastre jignite
cădeau în altă parte. Aşa am fost şi eu... Mă sileam să .par
•altfel de cum eram... Cu timpul, asta îţi intră în sînge şi ajungi
să nu mai ştii cum eşti într-adevăr. Vezi, odată mi-ai spus
„să fim prieteni11... Acum îţi spun acelaşi lucru. Să fim prieteni,
292
Sania, dar ştii... începu să rîdă : O prietenie .adevărată, ca o
alianţă între două state cinstite !
     Sonia se sili să nu strige : „Pentru dumnezeu, trezeşte-te,
Anddei ! Lucrurile siînt mult .mai simple !“ Dar în ochii lui stră-
lucea o lumină aşa de sinceră, încît atunci cînd îi strînse mina,
îşi zise că ea e mult mai bătrînă decît el.
     Fericit, Andrei îi spuse :
     —        Am să-ţi scriu, Sonia, ara să-ţi povestesc o mulţime
de lucruri...
     —    Cum ? Pleci ?
     —    Da. Azi la şase.
     —    Trebuie să pleci ?
     —    Da.
     Fără .să-i spună nimic, Sonia i se ghemui la piept. Auzi
cum inima lui bate puternic, ca într-o boltă. „Dar înţelege
odată, năucule“. Fără să-şi ridice fa,ţa îi mîngiîie apăsat ume-
rii. Andrei gemu şi îl simţi oriispîndu-se.
     —        Ce-i cu tine ? întrebă speriată. Se făcuse alb ca varul
la fiaţă.
     —    Nimic... irn-am lovit azii dimineaţă la umăr...
     —    Să văd'.
     —    Nu vedea.
     Fără să-l asculte, îi descheie cămaşa. Tot umărul lui era
acoperit de o pată mare, neagră-verzuie.
     —        Ce-ai făcut ? strigă speriată. Vino în casă să-ţi pun o
compresă !
     —    Sonia... lasă...
     Ea îl luă de mînă şi-l trase în casă. Mama ei, o femeie
înaltă, iîncă tînără, dar cu părul cărunt, punea dulceaţă pe o
tabla.
     —        Voiam să v-o aduc 'afară, apuse, apoi către Andrei:
Dumneata iai 'auzit ce-a fost azi dimineaţă în gară ? A venit
domnull Proca... Spunea că nemţii au tras în oameni, că a
fost o adevărată revoluţie...
     —        Da’ de unde, făcu Andrei, şi, luîndu-şi Seama, adăugă
repede: Habar n-am...
     Doamna Bucşan ieşi să aducă apă rece şi Sonia îl întrebă
grăbită :
     —    Spune-mi, ai fost acolo, nu ?
     El dădu afirmativ din cap. Ii fu recunoscător că nu-1 în-
293
treabă nimic altceva. Soni,a în-muie o batistă lin apă şi-i ban-
dajă umărul. Acum îl durea aşa de tare, că-i venea să urle.
      —   Trebuie isă plec, Sania.
      Ea îl însoţi pînă la poairtă. Păşea îngândurată şi puţin
tristă.
      —        Să nu faci vreo prostie, zise ea la despărţire. Eşti în
stare de orice...
      —   Nu-ţi fie frică...
      Sonia îşi înălţă faţa spre 'el. Andrei :se -aplecă repede, ro-
şind, şi o sărută pe obraz. Apoi plecă cu paşii lui obişnuiţi,
săltaţi, dar după colţ se opri şi se rezemă de zid. Vedea negru
înaintea ochilor.
      Acasă îl găsi pe taică-său foarte îngrijorat. Bătrînul îl
luă în odaia cealaltă, ca să nu-'i audă mama, şi-i spuse că la
gară începuse o mare anchetă ; cîţiva dintre muncitorii de la
depou, care spărseseră vagoanele, fuseseră arestaţi. El aran-
jase să fie trimis întir-un control prin ju-deţ şi spera că, pînă
cînd se va întoarce, lucrurile vîor fi muşamaliz-ate.
      —        S-au chiar dacă nu... dr-acu isă-i ia ! Ascultă, dragul
tatei, îţi spun precis : pîină la 1 -august s-a terminat cu nemţii!
      Andreii surise. In fiecare zi tatăl isău venea cu ştiri pre-
cise: d-a data de 1 mai americanii au să debarce cu paraşutele,
sau la 15 iulie ruşii vor sfărîma frontul german.
      —   Tată... trebuie să-ţi spun ceva...
      —   Ce-i, -diragă ?
      —   Mă do,are grozav umărul... Uite, şi i-1 arătă.
      Bătrînul păli, -apoi spuse îngrijorat:
      —   Să nu ie vadă cumva mama... Hai la -doctor.
      Cînd ieşiră ide la -doctorul Manstein, Andirei avba braţul în
eşarfă. Patul -de urmă îi crăpase osul. Doctorul spunea că nu
e grav : iîn două trei săptămîni n-o să mai aibă nimic. Seara
plecară ou toţii, însoţiţi de Iurcovici, care le ducea bagajele.
      In tren, Andrei sve întinse toropit -de febră pe o banchetă.
Se gîndea cît de lin se stinsese prieteni,a între el şi Lucian.
In schimb o găsise pe Soniia. „Ea avusese dreptate : o adevă-
rată prietenie face mai mult decît prostiile sentimentale de
adolescenţi../4
      Şi poate Ardeleanu...
      De cînd se cunoscuseră se vedeau în fiecare zi. îndată
după masă, Andirei pornea spre moara de la marginea satu-
lui. în jurul lui totul era moleşit de căldură ; aerul fierbinte,
des, frigea plămînii. După ce trecea de ultimele case, Andrei
se oprea şi privea lung pusta strălucitoare ca oglinda. Vîntul
tresărea în răstimpuri, crengile pomilor atîirnau moi. Pe Ar-
deleanu îl găsea citind în grădiniţă, la umbra gardului. îi
strîngea mîna şi se aşeza ostenit lîngă el. Vorbeau despre
război, despre oamenii din sat. Asoultîndu-1 pe mecanic, Andrei,
se gîndea : „Cît de ciudat e totul... Cînd eram copil mă durea
fiecare înfrîngere pe care au suferit-o romînii în istorie... îmi
venea să -pifrig la gîndul că Ştefan cel Maire a îngenuncheat la
Colomeea, că Mihai Viteazul a fost bătut la Mirăslău... Acum
s-ar părea că vom fi zdrobiţi şi totuşi, doamne iartă-mă, am
senzaţia că nu eu, ci lumea în care mă sufocam../4
     Uneori, spre seară, veneau la Ardeleanu cîţiva vecini, să
„stea la politică". Mecanicul îi lăsa şă vorbească, să-şi spună
păsurile, numai din cînd în cînd arunca vreun cuvînt, spus
parcă într-o doară.
     Andrei ţinea minte una dintre aceste discuţii. N-o uitase
deoarece, la un moment dat, avusese impresia că Ardeleanu
.urmăreşte ceva. Erau la el cîţiva oameni, printre care Gligor
a Hahăului, un flăcău înalt, zdravăn, care era în permisie şi
Pavel Gurz, un om de vreo treizeci de ani, întors fără un pi-
cior din război. Pe amîndoi îi chinuia aceeaşi întrebare : oare
Antonescu o să le dea pămînt după război, aşa cum se auzea
că air fi făgăduit ? Ardeleanu rîse :
     —   De unde să dea pămînt ? Din moşia lui ? Parcă ajunge ?
     —   Dar o făgăduit ! strigă Gligor a Hahăului.
     —        Da, o făgăduit că are să dea pămînt în Rusia, spuse în
doi peri Ardeleanu.
     —- Parcă nouă ne trebuieşte acolo ! Acela mu-i al nost’ !
zise Pavel Curz.
     —        Acolo noi isîntem îngrăşămînt bun, mormăi necăjit Gli-
gor. Ei, voi nu ştiţi cîţi plugari s-au prăpădit... Frunză şi iarbă...
     — Şi cum să ne deie pămînt în Rusia, cînd ruşii ne bat şi
ne scot de acolo ? se minună Pavel Curz. Eu zic că astea-s
vorbe, isă ne înceluie...
     —   Şi eu tot aşa zic, surise Ardeleanu.
     Andrei rămase pînă noaptea tîrziu, după ce plecaseră cei
doi/
     —        Da ! spuse Ardeleanu, plimbîndu-se prin odăiţa scundă,
acoperită cu pămînt. Asta trebuie făcut ! Să vorbim cu oamenii,
cu soldaţii care se duc pe front. Mai ales cu cei tineri, care
295
n-au fost încă. Ii îmbată de cap cu tot felul de prostii, că ru-
şii taie urechile, scot ochii prizonierilor... Asta-i minciună...
      —   Ştiu, spuse Andrei.
      —        Dar ei nu ştiu, şi se bat... Tăcu, privind încordat într-un
colţ al camerei. Apoi se întoarse şi spuse apăsat: Nu trebuie
să se bată ! Noi n-avem nimic cu sovieticii.
      Peste o săptămînă prietenia lor se strînsese şi mai mult.
Ardeleanu îi povesti viaţa lui şi îi descoperi viaţa îngrozitoare
a cartierelor muncitoreşti, unde copiii trebuie să muncească de
la zece ani ca să-şi cîştige punea. „înţelegi, pentru noi e mai
uşor să ştim ce e de făcut! Ne mină foamea şi toţi trăiesc pe
spinarea noastră! Şi ou-ţi rămîne altceva de făcut decît să
rabzi, să taci şi să rabzi, sau să te organizezi şi să te baţi pen-
tru dreptul tău !“
      De doi ani 'de cînd' era în sat, Ardeleanu îşi făcuse mulţi
prieteni. Pe tinerii care mergeau pe front îi chema la el, le
spunea să nu lupte, că n-au de ce; mai bine era să se predea
ruşilor.
      —        Aveţi radio, îi spuse lui Andrei. Ascultă Moscova şi scrie
ce auzi... Nu vezi ? In ziare se toarnă valuri de lături împo-
triva Uniunii Sovietice. Trebuie folosit orice mijloc pentru ca
atunci cînd ruşii vor ajunge aici, să-i primim ca pe prieteni...
      Odată tuşa Emilia îl auzi pe Andrei spunînd unui fe-
cior care venise la şcoală după un certificat că ruşii au să cîş-
tige războiul şi abia atunci oamenii vor căpăta pămînt. îngro-
zită, îl întrebă în şoaptă :
      —   Doamne, Andrei... doar... doar nu eşti comunist cumva...
      El rîse :
      —   Cred că nu sînt. îmi spun şi eu părerile... în gura mare.
      In sat, tot mai mulţi oameni erau mobilizaţi. Plecă şi
Marcu, sluga lui Cloambeş. In fiecare seară, cînd venea poşta,
ţăranii se îngrămădeau în jurul primăriei, neliniştiţi, tăcuţi.
Poştaşul ieşea cu un teanc de ordine verzi şi începea să strige:
      —        Miheş Todor, Trifan Vasalie, Frenţ Mihai... nu tu, mă...
a lui, Flomdrea !
      Pe feciorul lui Cloambeş îl lăsaseră la vatră şi tatăl său
îl trimise din sat, la Bucureşti. Duminica, atunci cînd părin-
tele loja citea pomelnicul eroilor neamului, biserica răsuna d»e
plînsete. Femeile duceau toată munca satului în spate. Deveni-
seră arţăgoase; pînă şi plutonierul Gociman se temea de ele,
deoarece una voise isă-1 opărească. în sat fierbea ceva mocnit.
296
     „Nu, asta nu poate să mai dureze41, îşi spunea Andrei.
Nu se gîndea nici o clipă că dacă vremurile se vor schimba
va putea merge din nou la şcoală. Anii petrecuţi la liceu i se
păreau foarte depărtaţi, ireali. „Am învăţat mai mult în oîteva
luni, decît tot timpul cît am fost elev... Singurul lucru care aire
însemnătate acum e să trăieşti, să trăieşti cu demnitate... In
picioare... liber...44
     Nu-i părea rău că .nu se întîlnise cu Lucian, cu Suslănescu.
Ii era milă de ei şi simţea că n-ar fi avut ce să le mai spună.
                                          * ★
     Generalul Belega nu plecă la Bucureşti, dintr-un motiv
simplu : lucrul de care se temuse mai mult, se întîmplă. Un
înalt funcţionar din Siguranţa statului veni într-o anchetă dis-
cretă şi după ce stătu de vorbă, în particular, cu primarul şi'
cu toţi funcţipnarii superiori, se încuie în biroul lui Belega. Ge-
neralul încercă să-l ia de sus, milităireşte, dar funcţionarul, care
se numea Muzicescu, nu se lăsă impresionat. Era un om gras
şi aşa de palid, parcă grăsimea nu i-ar fi fost acoperită de
piele, ci ar fi tremurat, goală, gata să se scurgă de pe el. Vo-
cea-i ascuţită ca de castrat zgîria nervii generalului.
     —       Aici se petrec unele lucruri care ne impun să luăm mă-
suri drastice şi necruţătoare. Acum, în pragul victoriei finale,
dumneavoastră vă faceţi de cap. De ce puneţi piedici comisiei
germane ?
     —       Eu ? se înfurie generalul. Domnule... („Nebun ! se gîndi.
Victorie !!“)
     —       Lasă... lasă... Sîntem informaţi. Sînt tulburări? Cîţioa-
meni aţi împuşcat ? Pe cîţi i-aţi legat la Cercul Militar de stîl-
pul infamiei, în lanţuri ? Această... blîndeţe stranie, e de na-
tură să 'galvanizeze conştiinţele ? Eu nu cred.
     —       Domnul maior von Mertsch nu mi-a arătat nici un fel
d'e act din care...
     —       Sîntem în război, urmă Muzicescu, ale cărui fălci bu-
gede se clătinar.ă ca o piftie. Din zi în zi aşteptăm prăbuşirea
frontului de la Iaşi. Trebuie salvat totul! Victoria finală nu ne
va aparţine dacă ne vom lăsa pradă panicii. Ochii mici îi stră-
luciră, aproape voioşi.
     Generalul îşi dădu seama că inspectorul de la Siguranţă
era nebun. I se făcu frică.
297
     —   Nu vă contrazic, spuse parcă fără voia lui.
     —       Atîta ar mai lipsi, hohoti subţire, ca o fetiţă, 'inspec-
torul. Iar frontul .nostru carpatin nu va rezista dacă nu va fi
aprovizionat din plin cu muniţii. Mijloace antiaeriene, ca să apă-
răm oraşul, nu avem. Totul a fost concentrat la Ploeşti şi e
puţin şi acolo. Ei, ce doriţi ? Să predaţi ruşilor o instalaţie in-
tactă ?
     —   Im caz de retragere... interveni doct generalul.
     —       Sau s-o aruncaţi în aer, ca să nu folosească nimănui ?
Ea trebuie să ne folosească nouă ! Tot ajutorul comisiei ger-
mane ! Peste cîteva zile va sosi echipa specială de demontare.
Ea trebuie păzită de orice atac. Cîţi bolşevici aţi arestat în
urma incidentului de la gară ?
     — In calitate de prefect, nu mă ocup personal cu aceste
lucruri, îl înfruntă generalul, dîndu-şi totodată seama că nu
procedează bine.
     —   Evident. Dar sînteţi la curent ?
     —   Da. Domnul Benea îmi raportează în fiecare seară.
     —   In caz că... se întîmplă ceva... îi executaţi imediat.
     —       Numai dacă am sentinţa Tribunalului Militar! bătu ge-
neralul cu portţigaretul în masă.
     —   Domnule general!
     —   Domnule inspector !
     Muzicescu tuşi de cîteva ori, ca o pisică, apoi zîmbi. Faţa
i se văluri toată.
     —       Ce măsuri s-au luat pentru ca tinerii care au evadat să
fie adunaţi şi expediaţi îndată ?
     —   Echipe speciale îi caută. Au fost ascunşi...
     —   Cum ?
     —       Ascunşi, am spus ! răcni generalul. Ce dracu, doar nu
vorbesc chinezeşte! Oraşul e destul de mare şi oamenii îi as-
cund. Cest ca!
     Muzicescu nu mai zise nimic. Fierbînd de furie, Belega îşi
dădu seama că acuma-şi joacă viaţa. Nu se putuse însă opri.
„Ca în Germania, se gîndi furios. Şi acolo naziştii s-au suit
în capul Wehrmacht-ului. De aceea merg treburile aşa de bine.
Şi acum, acest butoi vrea să mă înveţe pe mine !“
     —   Sînteţi la curent cu activitatea opoziţiei ?
     —   Da ! răspunse Belega, tiremurînd uşor.
     —       Lăsaţi-i să se joace ; înţelegeţi, cred, despre cine vor-
besc. Sînt inofensivi — evident — pînă la un punct oarecare.
298
In «cazul cînd se petrece ceva însă... fără milă! La zid ! De
altfel, domnul Benea a primit toate lămuririle necesare. Şi
acum, domnule general, — se ridică el cu greutate, ca lin hi-
popotam, — permiteţi-mi să vă spun un singur lucru, asta In
mod confidenţial şi în afară de serviciu : jocul pe două mese
este foarte riscant.
     —       Resping cu indignare această aluzie! Şi voi raporta
celor în drept insolenţa cu care...
     —       Eu nu cred că veţi raporta nimic, — chicoti Muzicescu,
îndreptîndu-se spre uşă, — şi e mai bine să lăsăm lucrurile
aşa cum sînt deocamdată. Un ultim sfat: ar fi bine ca Mare-
şalul să aibă dovada concretă că aici domneşte o ordine per-
fectă, că toate forţele romîneşti, toa-te ! am spus, colaborează
pentru a .scoate ţara din impasul în care se află. Nu uitaţi, vă
rog, aceste cuvinte, dovadă concretă, bazată pe fapte şi toate
forţele romîneşti. Am onoarea să vă salut, domnule general.
     Rămas singur, Belega se prăbuşi dintr-o dată. Toate aces-
tea i se păreau o sarabandă drăcească, o plasă mare, în care
el, un peşte voinic şi robust, se zbate zadarnic. Concret şi toate!
Era vorba adică să-i compromită pe cei din opoziţie, nimic
mai mult. Cum ? Prin ameninţări ? Nu se putea. Era sigur că
dacă s-ar duce la Papp, acesta l-ar suci în aşa fel, că s-ar în-
funda şi mai tare. Doar bătrînul îşi dădea seama, ca şi el, că
Axa e pe dric. Atunci ? Prin diplomaţie ? Nu se pricepea. îşi
spuse, vindicativ, că domnii miniştri ai ţării şi-au pierdut cum-
pătul şi nu mai ştiu de ce să se agaţe, ca înecaţii. Dar pînă
cînd o să se scufunde de tot, mai aveau destul timp şi sufi-
cientă putere să dea un exemplu... cum spusese burduful ăsta ?
Da... conştiinţelor oscilante... Generalul se temea ca acest exem-
plu să nu fie tocmai el.
                                             *
                                        * ★
     Iulia Vlad îşi adună ultimele puteri şi se dădu jos din pat.
Casa era pustie şi liniştea ei îi vuia în urechi, asemeni unor
valuri intr-o scoică. Robinetul, uitat pe jumătate deschis, pi-
cura. Auzi fiecare strop spărgîodu-se în lavoarul de tablă, apoi
duşumeaua de seînduiri se ridic;ă, coborî, se întoarse, se opri
şi-n locul ei năvăli întunericul. Sîngele îi zvîcni scurt în tîmple.
Durerea i se oprise. îşi spuse, eu voce taire: „Nu mă 'doare
nimic“. Vocea nu se auzi. Stătu aşa multă vreme, rezemată
299
de stinghia patului şi lacrimi mari, grele, i se scurseră, calde,
pei obraji. Să -fie aşa de greu ? Pînă acum cîteva luni nu ,se
gîndise niciodată la asta. Niciodată. Trăise. „Hai, acum, se în-
demnă. Haide...“
     Hainele erau pe un scaun, lîngă pat. Numai să nu înceapă
iair, mai întîi o străfulgerare ascuţită, ca un fierăstrău ce s-ar
răsuci, apoi un întuneric plin de umbre urîte. Iulia iubea lu-
mina. Chipr raza firavă de. martie, strecurată printre gratii,
ca printr-o sită, o umplea de-o bucurie năvalnică. „Trebuie să
mă îmbrac.“
     Pic, pic, pic-pic, făcea robinetul. Ce gălăgie !
     Ultima scrisoare de la Gavril o primise... stai să vedem...
în ’38... Catalonia... Teruel... Ii scria puţin, cîteva cuvinte abia,
dar le ştia pe dinafară, despre femeia aceea minunată care se
numea la Passionaria, Dolores, îndurerata... cîteva versuri din-
tr-o cîntare a lor, „La bandera roja“, şi multe, multe sărutări...
Cum o fi arătînd acum ? Tot aşa mărunt, îndesat şi rezistent
ca fierul ?... Spania... Acum e desigur la partizanii francezi...
Gavril nu poate să moară... Grozav dorea să ştie multe limbi...
dar avea cap greu...
     Acum trebuie să plece. Bietul Jurca, cît a îmbătrînit. El
totdeauna a fost cam copilăros, la fel ca taică-său... Şi cît >a
avut -de furcă cu baci Mihai să-l facă să priceapă că trebuite
să se păzească... Maistrul Jurca, conducătorul echipei de şoc
pentru sabotaj... A trecut aproape un an, un an de cînd nu l-a
văzut. Cum spunea ? Da... „Lenin avea, Iulia, o voce subţirică
şi nu-1 spunea bine pe „ru... Ehei, dar să-l fi auzit numai o
dată..." De obicei, baci Mihai îi spunea simplu Vladimir Ilici...
Trebuie să-ţi faci datoria. Este un lucru aşa de obişnuit să-ţi
faci datoria... Şi Gavril, cînd i-a spus că pleacă, a zis numai:
„Datoria, Iuli...“ Acum, să-ţi faci datoria înseamnă să pleci,
să găseşti’ în tine destulă forţă ca să poţi pleca... Să străbaţi
toată strada... şi mai departe... dacă se poate. înseamnă că
ţi-ai făcut datoria... faţă de tovarăşi, faţă de partid...
     Asta era tot. Se îmbrăcase. Durerea îi îngheţase şi pierise
parcă... „Holtzmann a trudit atîta pînă să găsească căsuţa
asta... !“ E bine aşezată, cartier neumblat, are ,două intrări şi
săpaseră şi în pivniţă... Surîse cald: „Bietul Jurca a săpat
şi noaptea../4
     Acum trebuia să plece, pentru ei, pentru toţi. Se apropie
de scaun. Da, creionul era acolo. 1-1 ceruse încă ieri Iui Holtz-
300
tnatnn. Ce să scrii ? Puţin, cuvintele isînt de prisos : „Dragii
mei, tovarăşii mei..." Cît de cuprinzător e acest cuvînt!... Larg
şi omenesc şi aşa de simplu... Adăugă: „Să-i spuneţi tot lui
Gavril. Bl aire să vie. Vă strîng mîinile, vă îmbrăţişez."
     La început lumina soarelui o orbi şi fluturi mici, mulţi şi
roşii îi jucară repede în faţa ochilor, silind-o să închidă pleoa-
pele. Dar le deschise îndată, îmbrăţişînd, cu toată durerea ar-
zătoare a ochilor, casele scunde ale cartierului, pomii prăfuiţi.
„Nu peste mult toate astea vor fi altfel... Pentru zilele acelea...
nimic mu e de prisos. Haide, înainte ! îşi porunci. Vor veni zile
cînd şi privirile oamenilor vor fi altfel.,, şi copiii vor creşte
liberi în această lumină...“ Cît ar fi dorit Gavril să aibă un
copil, cît a plîns ea în închisoare cînd a lepădat în urma bă-
t.ăii... Acestea toate se răsplătesc cu ură nestinsă... Atunci a
murit ceva în ea şi s-a născut altceva. La început Gaviril a fost
speriat: „Unde-i Iuli cea de altădată ?“ o întreba curios şi pu-
ţin neliniştit. Ea nu-i răspundea, dar el trebuia să înţeleagă.
     Ce puţin timp au fost împreună ! Nici doi ani, de-a lungul
celor zece. L-au arestat şi pe el, tocmai cînd se eliberase ea.
     A ajuns în stradă. Sub broboada neagră părul îi era ud,
ca şi cum l-ar fi muiat. Nici un trecător... „Holtzmann a găsit
bine..." încet, ridicînd mîna în răstimpuri, îşi puse palma strea-
şină la ochi : departe, ori i se părea ei numai că e aşa de de-
parte, fumegau coşurile fabricii. „N-o s-o duceţi voi ! Nu «înteţi
destul de mulţi... Noi sîntem mulţi...“
     Gata. Strada coteşte... Vuietul oraşului, surd, dar puternic,
o primi... „Haide, încă un pas... încă unul... Şi lui Gavril... în
retragere i-a fost tot aşa de greu... dacă nu mai mult... Erau
învingători şi totuşi trebuiau să plece.Mirată, se uită înainte.
Strada nu se mai vedea, ca şi cum ar lfi fost ceaţă. Gînd era
copilă alerga cu atîta plăcere pe iarba tînără, după gîşte...
Copilăria aşa de aproape?... Da, viaţa a avut un înţeles. Acuma,
ea era în drept s-o spună. Odată... cînd Jurca va fi bătrîn şi
va spune pionierilor : „Partidul a dat un înţeles vieţii", ei îl vor
privi miraţi : „Cum, a ifost odată cînd viaţa n-avea înţeles ?“
     Acum nu mai ştia pe unde merge. Flăcăruia durerii începu
să pîlpîie, .se încinse, dar ea număra : „încă un pas... haide,
înainte! încă unul..." Şi într-adevăr că nu păşeşte singură :
alături de ea e umărul bun, puternic al lui Jurca... Ce bine a fă-
cut faţă tuturor sarcinilor !... Şi baci Mihai, răsucindu-şi mustaţa
301
se supără pe duşmanul de clasă... Şi Holtzmann... ce ochi buni
are băiatul ăsta...'
     Şi singură, Iulia Vlad păşeşte în mijlocul unei mari mul-
ţimi... Bate un vînt, flutură părul roşu al lui Gavril, dinţii albi
lucesc în mijlocul obrazului smolit, el face laciuim semin cu mîna
lui mică, uscată care ştia să mîngîie aşa de bine... să dea răs-
puns atîtor întrebări... Durerea o pătrunse ca un slfredel, îi
cuprinse tot trupul, numai inima mai bătea... încă... mai bate...
haide, înainte... Pămîntul, drumul prăfuit se apropie din ce
în ce şi durerea şi lumina se sting una după alta...
     Cei care au cules din praf trupul femeii moarte n-au ştiut
niciodată cine era. A fost îngropată în aceeaşi zi, spre seară,
la marginea cimitirului Eternitatea, în umbra albastră a gar-
dului înalt, de cărămidă, care dădea spre miazănoapte.
CAPITOLUL XI
     Arestaţii au fost înghesuiţi în închisoarea militară, plină
pînă la refuz de dezertori, automutilaţi, oameni care simulau
nebunia ca să scape de front. Ii ridicaseră în seara zilei cînd
fuisese bătaia din gară, dar zăpăceala era aşa de mare, c& îi
ţinură ceasuri întregi în curtea închisorii, fără să-i coboare din
camioane. Soldaţi cu baioneta la armă îi priveau cu mirare şi
cu oarecabe spaimă.
     Spre seară au fost vtîirîţi într-o hrubă. închisoarea era veche,
din timpul Măriei Tereza, şi foarte umedă ; pe pereţi se scurgea
fără încetare o pânză acră de apă. Alt zgomot nu se auzea,
îndată ce uşa grea se închise cu un zornăit de lanţuri, bătrânul
Juirca îi adună pe toţi în jurul lui.
303
     —        No, acuma, fraţilor, bine că ne-au pus .la un loc... Aata-i
o dovadă de prostie fascistă, dar eu atîta mai bine. Ascultaţi
aici: am auzit că la gară a venit un tren cu băieţi şi ne-am dus
să-i scoatem, că mureau de sete şi se sufocau... Nimic altceva!
Se aude ?
     —        Da, vorbi înfundat fochistul cel înalt, Marcu. Bată-i
dumnezeu, că nu ne putură lua de acasă, să ştie muierile unde
sînteim...
     —        Şi pe mine m-au agătat tocmai cînd ieşeam din depou,
zise Horvâth.
     —    Cine să fi vorbit ?
     —    Cum cine ? Domnu’ Orban... mama lui!
     —        Sst, porunci Jurca. Lăsaţi-le astea. O să le aflăm noi
odiată. Acum e vorba ca... nici un cuvînt mai .mult, nimic. Dacă
întreabă cîti am fost, spunem că noi, ăştia de sîntem aici.
     —        Poţi să te bizui pe noi, doar nu ni-s copii... E cam frig,
se strîmbă fochistul. Aşa-i în fundul pămîntului...
     — Ai mai fost pe la temniţă ? întrebă Jurca.
     — Ba nu, cum să nu fiu! De trei ori.
     —    Tăceţi, şopti repede Horvâth, care trăgea cu urechea la
uşă.
     Pe coridor se auzeau bocănituri de cizme tintuite ; un .glas
irăcmi :
     —    Asta-i copilărie! Asta-i sabotaj 1 I-ati băgat împreună !
     —    Domnule chestor...
     —        Nimic! Gurra ! Ai să răspunzi ! imediat să-i scoateţi
afară !
     —    Caporal de gardă ! Caporal de gardă ! Dormi ?
     —    Ordonaţi!
     —    Ia o grupă de ostaşi!
     —    ’nteles...
     —    Unde avem celule libere ?
     —    Nicăieri...
     —    Să aveţi, ţipă chestorul.
     —    Păi transportati-i la dumneavoastră...
     —    N-am loc ! Şi apoi e delict militar !
     —    Atunci nu strigaţi!
     —    Domnule căpitan, sînteti inconştient!
     —        Caporal de gardă! Unde-n parastasul lui dumnezeu
um’bli ? Ţi-i somn ?
304
      Jurca începu să strîngă mîinile tovarăşilor săi. Le scutura
tare, ca să le dea încredere. Uşa se deschise, plîngăreţ.
      —  Afară, pe rînd ! Unul cîte unul...
      Horvâth ieşi primul, apoi fochistul, bă trfînul Jurca şi cei-
lalţi. In coridorul de piatră, luminat de un bec chior, văzură
o mulţime de poliţişti şi de agenţi ai Siguranţei, gata să s'e
repeadă la ei.
      —       Pe aici, măi! le porunci caporalul, caire-şi ţinea arma
pregătită de tras.
      —       Mai repede 1 se agită un ofiţer de jandarmi. Mai re-
pede !
      Fură despărţiţi şi încuiaţi în tot felul de birouri. La fiecare
uşă, un soldat cu baioneta la armă.
      Jurca Mihai se întinse de-i pîrîiră oasele, apoi aruncă o pri-
vire asupra pereţilor coşcoviţi (era un fel de cancelarie a furie-
rilor) şi voi să se întindă pe o bancă.
      —       Nu-i permis! se repezi soldatul, un băiat tînăr, cu o
capelă mare, colţurată, trasă pînă peste sprîncene.
      —       Şi de' de nu-i voie, urîtule? îl certă Jurca. Nu vezi
că-s bătrîn ?
      —  Orden...
      —  Dacă-i orden, atunci bine.
      Se rezemă de perete şi închise ochii. „Desigur, pînă acum
tovarăşii au sflat. N-au ce să zică, nu se putea altfel... Şi apoi,
a fost o manifestaţie antifascistă în toată regula..." Numai băie-
ţaşul ăla care era Ja el, de-ar găsi banii în dulap, să aibă ce
să mămînce. Cîrnd l-a dus acasă la culcare, că era trînrt de
oboseală, băiatul a adormit îndată. Şi echipa o să lucreze mai
departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Szilâgyi se va
descurca foarte bine şi fără el. Cît despre legătură, aia are să
se stabilească, de bună seamă, în cel mult patru zile.
      Auzi o uşă deschizîndu-se şi ciuli urechile.
      —  Jurca Mihai!
      —  Eu sînt.
      Soldatul ţăcăni închizătorul armei şi-i făcu semn cu baio*
neta s-o ia înainte.
      —  Vezi, bădie, vezi să nu... că trag...
      —       Ţi-i frică, hai ? îl întrebă bătrînul şi soldatul, surprins,
făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să-l împungă.
20 - Străinul
SOS
     —   Hai, hai...
     Străbătură coridorul de la etaj, pardosit cu scînduri, apoi
intrară într-o odăiţă mică. Descumpănit, soldatul se opri în loc,
vînturîndu-şi mereu baioneta lungă, franţuzeaisică. O uşă s-e
deschise şi un om cu mustaţă roşcată îi făcu semn lui Jurca să
intre. Bătrînul îşi îndreptă umerii. „Ehei, cu cîţi de-a Ide voi am
avut eu de-a face, — se fuduli el, — n-am atîtea fire-n cap.“
Intră.
     La un birou era aşezat Benea, în uniforma «lui neagră.
Sprîncenele blonde-alburii îi tresăreau, dîndu-i un aer de mirare.
II îndemnă să se apropie şi-l cercetă îndelung, apoi întrebă
brusc :
     —   De cînd nu l-ai văzut pe pramatia de fecioru-tău ?
     („Ia te uită, cu asta începe? Se îngroaşă gluma...“)
     —   De aproape trei ani, domnule, răspunse liniştit.
     —   Minţi.
     Mihai clătină din cap, îşi duse degetul la obraz şi zîmbi.
     —   Ştii cu ce se ocupă ?
     —   Dacă nu l-am văzut...
     Benea îşi plecă ochii. Acum trei, patru ani ar fi fost mistuit
de dorinţa să scoată totul dintr-o asemenea pradă, ar fi procedat
după toate regulile, vorbind despre vrute şi nevrute şi larunicînd
pe neaşteptate întrebări care nu se puteau bănui, iar apoi, dacă
metoda n-ar fi reuşit, ştia el ce are de făcut. Dar acum... Radio
Londra tocmai vorbise de căderea iminentă a Parisului... La
Iaşi frontul a fost aproape spart, cine ştie ce poiate aduce ziua
de mîine ? Zbieră, înroşindu-se :
     —        Nu te juca, omule, că-ţi mut fălcile din loc. Unde-i fe-
cioru-tău ?
     Jurca tăcu, apoi, dîndu-şi seama că trebuie să vorbească,
repetă :
     —   După cum vă spusei, habar n-am.
     Se întoarse şi privi pe geam. Se lăsase o noapte senină,
limpede. II cuprinsese dorul după fecior : unde poate fi şi ce
face ? La ora asta a aflat de bună seamă de arestarea lui şi se
necăjeşte...
     Un pumn greu îl lovi între ochi. Bătrînul văzu roşu, dar
nu se clinti.
306
     —        Spui ? Spui ? repeta la fiecare lovitură omul cu mus-
taţă, care-i făcuse semn să intre.
     Benea se ridicase şi, cu mîinile la spate, privea afară pe
geam. „Uite, şi Carol loveşte fără chef, se gîndi. Ciudat, cum
simt oamenii că s-a dus dracului totul... Şi afacerea asta de la
gară... Oh, de-aş putea fugi undeva...“ Auzea cum răbufneau
pumnii şi icnetele greoaie ale lui Carol.
     —        Stai, zise, şi se întoarse spre Jurca. Atunci îl izbi, mai
greu decît o lovitură, privirea tăioasă, foarte limpede a ochilor
lui cenuşii. „Ce-o să fac dacă, peste o lună, sau două, aceiaşi
ochi mă vor privi... tot aşa de limpezi, dar...“
     —   Opreşte, Carol. Ieşi afară.
     Fără să se mire, omul îşi coborî mînecile suflecate ale că-
măşii, luă repede vestonul pe umeri şi ieşi, strecurîndu-se fără
zgomot pe uşă.
     —        la loc, făcu amabil chestorul, împingînd un scaun cu
piciorul.
     Jurca se aşeză. Un firicel de sînge îi curgea din nas, înro-
şindu-i mustaţa argintie.
     —   De ce nu vrei să fii om de înţeles ?...
     —        N-avem nimic de împărţit, răspunse surd bătrînul.
„Stăpîneşte-te, — îşi spuse, — şi fără vorbe mari. Astea s-or
spune ele la vremea potrivită*1.
     Benea se aşeză şi el în faţa lui şi-şi întinse picioarele.
     —        Dumneata eşti muncitor bătrîn... De ce nu vrei să
spui ?
     „Ce legătură e între astea ? se întrebă bătrînul. Apoi pri-
cepu : V-aţi pierdut capul, ciorilor, vi l-aţi pierdut ca în două-
zeci şi unu... Iţi şti voi odată ce înseamnă să baţi un muncitor.
Dueeţi-vă dracului să vă ia !“
     —   Cînd te-ai întîlnit ultima oară cu el ?
     —        V-am spus, acum trei ani. La asta... (Jurca voia să
zică : nu mai răspund, dar se abţinu. Aşa fac tinerii, cînd ajung
în faţa Siguranţei: Hop, ţop, vorbesc parcă ar fi la lecţia de
istorie... La dracu vorbele mari, destul îi e şi tăcerea asta... Că
nici aşa nu pricepe nimic. Doamne, că proastă-i burghezia !)
     —        Uite ce e... Numai acţiunea pe care ai instigat-o în gară
e destul să te ducă în faţa Curţii Marţiale. E vreme de război,
nimeni n-are să se uite la părul dumitale alb. Spune, nu ştii
unde se ascunde feciorul ?
20*
307
     „Dacă ăsta nu-i într-o ureche, să mă ia naiba... Da’ cum
vrea să-i spun unde-i băiatul meu ? Da’ nu pricepe că numai
tată de-aş fi şi...“ Nu se mai putu opri. Surîse şi simţi că asta
începe să-l scoată din fire pe celălalt.
     —   Ştii şi nu spui ?
     —   Nu ştiu.
     Benea îşi trosni degetele.
     —   Carol ! strigă el. Carol!
     Omul cu mustaţa ca porumbul intră şi, întelegînd, începu
iar să se dezbrace.
     —        Nu... Nu-i nevoie, spuse Benea obosit. Du-1 înapoi. Să
vină ceilalţi, pe rînd.
     Pe coridbr, Juirca ise întîlni cu Horvâth şi-i trase cu ochiul.
Văzu strălucind în privirea lui o flăcăruie pe care o cunoştea
bine de tot: „Fii liniştit, nici o vorbă... trece şi asta...“
     Intră în odăiţă şi, scoţîndu-şi batista, începu să se şteargă
de sînge.
     —   Ia te uită, te bătură, spuse compătimitor soldatul.
     Jurca îşi împături la loc batista, scoase pachetul cu ţigări
şi-l întrebă :
     —   Da’ tu de unde eşti, băiatule ?
     —        Hei, — oftă soldatul, — de la Bacău... N-am fost pe
acasă de atîta vreme...
     „Fiecare cu durerile lui,“ se gîndi bătrînul...
     Cu toate că interogatoriul continuă pînă dimineaţă în zori,
Benea nu află, aşa cum se şi aşteptase de altfel, aecît că oa-
menii nu s-au mai putut răbda, auzind că e un tren cu copii ro-
mîni în gară şi bieţii de ei rabdă de foame şi sete. Le făcu acte
de dare în judecată pentru „răzvrătire", urmînd ca după instruc-
ţie să fie trimişi la Timişoara, unde vor fi condamnaţi la moarte
şi executaţi.
                                                ■*
    Ziarul „Tribuna Romînă“ decăzuse în ultimul hal. Vîslan
nu se mai interesa de nimic, stătea toată vremea încuiat în re-
dacţia lui şi bea. Aşa că toată munca rămase pe capul lui Şen-
drea. Comunicatele militare erau aşa de anemice, că nu se pu-
tea umple cu ele nici o jumătate de coloană. Articolele de fond
se copiau din „Curentul", în rezumat, dar cum ziarele din Bucu-
reşti veneau cu mare întîrziere, ele se potriveau ca nuca în pe-
308
rete şi erau contrazise de comunicate. In ziua în care se co-
mentă, pe larg, strălucita strategie a lui Rommel în Norman-
dia, comunicatul arăta moartea eroică a feldmareşalului. Şi-toate
astea nu umpleau nici o pagină. Şendrea, care simţea o anumită
responsabilitate şi se mai şi temea pe deasupra, bătea ceasuri
întregi la uşa lui Vîslan, dar acesta-i răspundea sughiţînd :
     —   Lasă-mă, puiule... mă gîndesc acuma...
     —   Domnule director, nici o pagină...
     —   Pune anunţuri : vine potopul... Anunţă-1...
     După ce ziarul nu aipăru o zi, Vîslan ise mai învioră. Veni
în biroul cel mare şi spuse, muşcîndu-şi barba care-i crescuse
în neorînduială:
     —        Fraţilor, nu mai merge... Nu mai merge, Miţi, puico...
Eh, grangurii or s-o şteargă în Elveţia, în Suedia şi în Argen-
tina, dar eu ? N-am un ban, pe cuvîntul meu... un ban de-o
ţuică. Voi sînteţi ultimii apostoli care mă mai urmaţi... In
fond... de ce ? Aha, înţeleg. N-aveţi unde vă întîlni în altă parte
şi vă... aici. Nu-i nimic, nu 'mă supăr. Tinereţea-şi cere dreptu-
rile. Dacă vreţi, vă dau cheia garsonierei mele. Patul e bun, nu
scîrţîie. Eu nu mai dorm.
     —       Domnule director, se ridică Miţi, încercînd să-l încura-
jeze. Vă rog, nu vorbiţi aşa, că mi se rupe inima ! De ce vă
lăsaţi pradă tristeţii ? O să fie bine...
     —       Şendreo ! închină-te pînă la pămînt! Salută sfîntul bun
simţ al femeii ! Eşti o sfîntă, Miţi dragă... O sfîntă. Ce vrei să
iac ? Nimeni nu vrea să-mi mai scrie un rînd... Nici anunţuri
nu mai capăt. Parcă se mai interesează acum cineva de o bi-
cicletă pierdută sau de un ,,căţel pekinez, răspunde la numele de
Bibo ?“ Hai? Nimic.
     —        Domnule director, — se încăpăţînă Şendrea, — ceva tre-
buie să găsim...
     —        Ce? Hai, ce? Nu vezi? Suslănes-cu nici nu mai dă pe
aici. Robber, jidanul ăsta scîrnav, s-a mistuit în fundul pămîn-
tului, eu n-am idei, ruşii sparg frontul, arme secrete nu se mai
inventează... Faliment. Nici vouă n-am cu ce vă plăti... N-am !
Am să-mi vînd cărţile, hainele şi o să vă răsplătesc, dragii
mei...
     începu să plîngă cu hohote, sărutînd mîna subţire, parfu-
mată cu Coty, a bietei Miţi, care se înduioşa cumplit.
     Găsiră totuşi o soluţie şi transformară ziarul într-un fel de
magazin literar. Solicitară un poem de îmbărbătare a conştiin-
309
ţelor cunoscutului bard al oraşului, maestrul Tiberiu Lernian,
funcţionar la consistoriul greco-catolic. Acesta le aduse o poe-
zie kilometrică, în care dovedea că în ceasurile grele toţi eroii
ies din morminte şi luptă. Plăieşii mai ales sînt neîntrecuţi :
                   Veţi şti şi voi ce-i un răzeş
                   Ce luptă-n luptă dreaptă.
                   Este acelaşi vechi plăieş.
                   II omori, dar el se deşteaptă.
                   Dar de te-omoarâ-n luptă el,
                   Eşti mort pentru vecie.
                   E stîncă, fulger şi oţel.
                   Ce-omoră el, nu mai învie.
      Scotocind prin corespondenţa nerezolvată, găsiră o altă poe-
zie, a elevului Suciu. Acesta ameninţa pe unguri cu măcelărirea
pînă la unul, inclusiv femei şi copii:
                   Voi nu aveţi nimica sfînt,
                   Nu veţi scăpa nici în mormînt l
     In josul paginii literare, Vîslan scrise, după multă sudoare,
următorul comentariu :
     „Romînul s-a născut poet. Acesta este un mare adevăr.
Arma sublimă cu care se menţine în ceasuri de durere el n-o
părăseşte. Judeţul nostru atît de greu încercat dovedeşte prin
condeierii lui distinşi că:
     Sugul sclaviei noi vii n-o să-l primim.
     Onoarea culturii romîneşti, a tradiţiilor sfinte, o păstrăm vie!
     Scînteia care a lucit aci timp de veacuri nu se va stinge!
     Haina unei civilizaţii nobile îmbracă vechiul nostru suflet.
     Iarăşi vom renaşte, ca pasărea din cenuşa ei.
     Timpul, marele judecător, e cu noi şi pentru noi.
     Legămintele noastre sînt sfinte...
     Eroii n-au murit zadarnic, o nu!
     Răbojul lor e veşnic prezent în inimile noastre!
                                               Ion Vîslan.
310
    —       Domnule director, — îl rugă jenat Şendrea, — notiţa
dumneavoastră este... este... vă irog să mă iertaţi... cam nu ştiu
cum !
    —       Să apără aşa cum e ! Nici un cuvînt ! Nu sînt eu prost,
Şendreo ! Ia citeşte puţin în acro... în acropole !
     Varga avea senzaţia că e la hotel. Fotoliile învelite în
huse, geamurile -lipite pe dinăuntru cu hîrtie neagră, covoarele
stnîinse sul la colţuri îi produceau o impresie detestabilă. Cînd
se despărţise la gară de familie, fusese emoţionat, gata să
verse ciîteva lacrimi, apoi, după ce trenul se mistuise în zare,
se întoarse acasă, răsuflîmd uşurat. De douăzeci şi şapte de ani,
prima perioadă de burlăcie 1 Larisse plecase şi ea, la fel şi ser-
vitoarea. Sofia îi adusese în casă o mătuşă bătrână şi maniacă,
M-atilda, să aibă grijă de el. Varga zîmbise. Spionajul astfel
instituit era foarte naiv, dar enervant, eu toate astea. In ace-
eaşi seară, mătuşa Matiida veni la el şi-i spuse, sfioasă, cu
buzele tremurînd de emoţie :
     —       Dragă Salvator... dacă vrei să... în sfîrşit... vreau să
precizez că eu nu-ţi istau an cate eu nimic... Discretă ca mor-
mîntul unde mă voi închide în cuirînd. Un 'bărbat singur... eu
înţeleg asta foarte bine. Clipi din ochi, libidinoasă : Eu te
aprob. Vă sînt aşa de recunoscătoare că m-aţi adus ia voi...
     —   Ge-ţi trece prin minte, tanti, se indignase Varga.
     îşi vedea de treburi ca înainte şi avu satisfacţia să desco-
pere că nu se înşelase în aprecierea tui Horoviţă : acesta era,
într-adevăir, un excroc ordinar şi afacerea eu furnizorul era cu-
sută cu aţă albă. Varga îi arătă limpede că el înţelege totul,
dar că, obişnuit cum era cu asemenea afaceri, va izbuti să
scoată întreprinderea şi pe directorul ei basma curată. Recu-
noscător, Horoviţă, care avea mania respectabilităţii şi era un
Tartuffe destul de stângaci, îi mări tantiemele şi-i puse la dis-
poziţie -automobilul său.
     Seara, înainte de culcare, Varga se încuia în bibliotecă şi
se ghemuia lingă radio, acoperindu-şi capul şi aparatul cu o
pătură. Ştirile erau dezastruoase. In Paris izbucnise insurec-
ţia, americanii erau «aşteptaţi din clipă în clipă, ruşii înaintau
vertiginos în Polonia. După ce, asculta toate emisiunile, se aşe-
                                                                                                   Sîl
za la masă şi făurea planuri. îşi nota cifrat ideile, înlocuind
fiecare literă cu un număir, apoi ascundea hîrtiile între copar-
ţi.le unei căirţi de poveşti, unde iîo orice caz nimeni nu va avea
idee :să le caute. Şi, insistând mereu mintal asupra vremurilor
caire vor veni, uită şi întrevederea cu Bene a şi terorile acestuia.
Gusta o linişte completă, ca în vremlurile de altădată, cîmd chiar
luptele electorale, cu toată cohorta lor de calcule, discursuri şi
agitaţii, aveau farmecul acţiunii, iar hazardul era comod,
ca o partidă de cărţi cînd ai bani şi nu te angajează decît plă-
cerea jocului. Cuvintele baronului fuseseră fără putinţă de echi-
voc : el era cel desemnat pentru conducere.
     A patra zi după plecarea famiiliei veni ia el Motzeanu. Era
descompus de groază şi părea hăituit.. In cuvinte întretăiate
îi povesti că de două zile un individ s-a postat în faţa, casei
lui şi că, atunci cînd umblă pe stradă, are convingerea că e
urmărit.
     —        Baronul e un porc, ascultă ce-ţi spun. Un porc şi ni-
mic altceva ! Nu mai e de găsit nicăieri. La spital nu e. L-am
căutat şi acolo. O fi fugit la Zeri-nd şi ne lasă pe noi aici, pradă
poliţiei. Ultima dată cînd am vorbit cu el...
     Motzeanu se opri brusc.
     —   Ce ţi-a spus ?
     —        Asta e fără importanţă... Ascultă-mă, nu te încrede în
el. E o vulpe bătrînă. Promite, promite marea cu sarea şi la
urmă tot el culege caimacul.
     —        Cum ? îl scutură de umăr Varga, cuprins de o bănu-
ială grozavă.
     —   Aşa !
     —   Te rog să nu vorbeşti echivoc !
     —        Uite ce e, se hotărî Motzeanu : Baronul mi-a făgăduit
cerul şi pămîntul. Spunea că numai eu sînt capabil să-mi asum
conducerea efectivă a partidului în aceste momente.
     —   Nu-i adevărat !
     Celălalt îl privi cu răutate, parcă i-air fi spus „sîc“ :
     —        Şi de ce n-ar fi ? Realitatea este însă, vai, că acestea
sînt numai „vorbe“. Or, eu n-am chef să fac pe martirul. Dacă
se întîmplă ceva, pe cine o să ridice ? Pe mine, de sigur... Ai
auzit ? La gară, la fabrică au fost arestări masive. Şi ieri a
sosit echipa germană de demontare. Militari, SS, cu toţii. Dum-
nezeu ştie ce ne mai aşteaptă, Salvator...
     Dar Varga nu-1 asculta. Stătea trîntit în fotoliu, cu dege-
312
tele rezemate de frunte, ca la fotograf, şi-n creier i se învîrtea
ceva repede, din ce în ce mai repede. Avu, deodată, conştiinţa
ridicolului său, a credulităţii prosteşti şi, furios, se repezi spre
Motzeanu :
     —        Şi tu l-ai crezut! Tocmai tu care, te rog 'să mă ierţi,
dar ai avut o atitudine nu ştiu cum...
     —        Ce atitudine ? ripostă Motzeanu pus pe ceartă. Intru-
cît era a ta mai inteligentă, rogu-te ?
     —   Era mai cinstită, în orice caz !
     —   Măsoară-ţi cuvintele!
     —        N-am să mi le măsor I .începu să strige Varga. Mie
unuia mi-a fost de ajuns ! Da’ ce credeţi voi ? Că .sînt un ma-
nechin de tras pe sfori ? Totdeauna m-aţi împins de ia spate,
voi, coteria voastră... Dar acum s-a terminat! Cinstea şi credu-
litatea mea au o margine ! N-o să-mi sacrific viaţa şi situaţia
ca să joc mereu roluri de figuraţie !
     —   Ce-i cu tine ?
     —        Nimic! Auzi ? Nimic... Mi-a fost peste cap ! Risc... Risc
mereu !
     Motzeanu se înălţă cu demnitate.
     —   Glăsuieşte... invidia ? întrebă el teatral.
     —        Invidia ? Scîrba, domnule, seîrba ! Dacă vrei să ştii, mi
s-a .prepus acelaşi lucru şi mie, mi s-au făcut aceleaşi făgădu-
ieli. Da ! Zadarnic te încrunţi. Destul cu atîta iezuitism ! Dacă
merge tot aşa, partidul şi-a semnat sentinţa de ieşire din isto-
rie i Ieşire ruşinoasă, Moţene ! Furia îl îneca : Iar eu... eu...
ascultă aici : prefer să merg cu comuniştii, decît cu voi! Na !
     —   Salvator !
     —        Nimic ! M-am sătur'at... Pînă cînd o mumie, o fosilă
va trage sforile ? Ce ?
     —        Vrei să le tragi tu, hai ? îl înţepă Motzeanu, nemaipu-
tîndu-se stăpîni.
     Dar Varga era la capătul puterilor, aşa că începu să urle:
     —        Afară ! Ieşi afară, domnule! Am să vă arăt eu cu cine
aveţi de-a face !
     —        Ai să regreţi amarnic, domnule Varga, bîigui Motzea-
nu, împins de la spate. Am să-ţi arăt eu dumitale !
     —   Să nu mă ameninţi în casa mea !
     Din prag, Motzeanu îl ameninţă cu pumnul strîns.
     —        Spuneai că vrei să te înscrii la comunişti, „tovarăşe"
Varga ? Am să-ţi arăt eu ! şi trînti uşa din toate puterile.
313
     Vairga rămase în mijlocul bibliotecii, năucit. Uşa se des-
chise fără zgomot şi mătuşa Matilda îşi vîră înăuntru caipul
cărunt.
     — Ce s-a întîmplat, Salvator ? Cine a fost domnul ?
    • — Lasă-mă în pace! ţipă Varga, făoî-nd un pas spre ea,
ca şi cum air fi vrut s-o bată. Bătrîna, moartă de groază, în-
chise uşa şi fugi la etaj, unde începu să-şi facă bagajele.
     „Am făcut o gafă... o gafă, repeta Vairga, nemîngîiat."
îşi aduse aminte că Benea -era perfect informat de tot ceea ce
se discuta la ei. Acum era sigur că toate astea le are de la
Motzeanu. începu să geamă încetişor. I se părea că are tem-
peratură. Se repezi la geam, tirăgînd storul cu o mişcare vio-
lentă. U;n om înalt se plimba agale prin faţa casei. Varga în-
cremeni. Aşadar şi el era suspectat. Şi acum, desigur, Mo-
tzeanu s-a dus direct la Benea, aşa că încă în noaptea asta se
putea aştepta să fie arestat. Omul de pe trotuar ridică ochii şi
privi clădirea întunecată. Varga se retrase de la geam, se
împiedică de covor şi căzu cît era de lung, pe spate. Durerea
ascuţită din ceafă îl trezi. „Trebuie să plec ! Trebuie să plec
imediat! Nu mai am dreptul să stau în casa aceasta". Alergă
în dormitor şi, descuind dulapul în care-şi ţinea hainele, în-
cepu să arunce peste umăr, fără alegere, cravate, cămăşi, mă-
nuşi, o pijama, un costum de haine. Le înghesui claie peste
grămadă într-un geamantan de piele de porc, apoi, azvîirlindu-şi
halatul, se îmbrăcă într-un costum albastru-închis. Citise în-
tr-un roman poliţist că în întuneric e bine să porţi haine de cu-
loare închisă. îşi căută pantofii. Unde să se ducă ? Stătu pe
covor gîfîimd, în patru labe. Da-, desigur, la Lola... O să-şi
petreacă noaptea acolo, o să-i -spună primejdiile caire-1 pasc
şi ea — era aşa de maternă ! — îl va ocroti şi-l va giugiuli
pînă cînd, zdrobit de osteneală şi epuizat, va adormi ca un
copil îmbăiat. Lăsă un bilet ipe masă : „Am plecat, nu fii ne-
liniştită", şi ieşind în curte trase cu urechea. Pustiu. Cîţiva
lilieci zburau, îmbătaţi de repeziciune, fîlfîindu-şi aripile cle-
ioase. Evitînd poarta principală, se strecură prin fundul gră-
dinii şi, ajuns în stradă, o luă la fugă, după ce se asigură că
în urma lui nu era nimeni. „Iată-mă intrat în rezistenţă", îşi
spuse. Ideea cu Lol~ fusese formidabilă. Numai de-air găsi-o
singură !
■*
                                    ★
314
     Varga se trezi scăldat în sudoare. O rază al'buriu-roş-
cată pătrunzînd prin jaluzeaua de pînză i se oprise, lipicioasă,
pe faţă. Auzi respiraţia -sănătoasă a cuiva şi nu-şi dădu sea-
ma unde se află, pînă cînd, cu ochii închişi, întinzînd mîna,
dădu de un umăr rotund, grăsuliu şi moale. Amintirea nopţii
de pasiune şi a spaimei lui ,se scurseră în el :într-o clipă, ca
un şuvoi într-un nisip. Lola, imînjită pe buzele groase şi pe
bărbie de ruj, se întinse somnoroasă.
     —   Aşa de vreme ne sculăm, puiule? Vai, ce bine* a fost...
     Varga se strecură din ipat şi se aşeză pe un scaun. Şi
acum, ce va face ? Noaptea a trecut şi pînă la noaptea urmă-
toare arau douăsprezece ceasuri, enorm ! Cu ce să le umple ?
Să meargă da serviciu, sau să stea aici, în camera asta de la
mansardă, care, desigur, peste zi se încălzeşte ca o etuvă ?
încotro ? „Doamne, doamne, încotro s-o iau ?“ Era frînt de
oboseală şi parcă în oase n-ar -fi avut măduvă, ci aer -compri-
mat, într-atît şi le simţea de uşoare. Mirosul de parfum îi dă-
du o migrenă fulgerătoare. Lola, întinsă pe pat, închidea şi
deschidea ochii mari şi-şi        mişca degetele   de la picioare, le-
neşă. Cămăşuţa de mătase            i se îngrămădise pe piept şi ea,
scuturîndu-şi şalele, .încerca s-o întindă la loc. Varga începu
să se îmbrace. Lola n-avea       cameră de baie, şi numai la  gîndul
că ar putea să se spele în      lighean, îi veni să verse de scîrbă.
     —   Unde mergi, puişor ?
     —■ 'Plec, Lola. iO usă viu iar la noapte...
     —   Bine...
     „Nici nu încearcă să mă reţină. Pentru ea toate sînt in-
diferente. Ce fiinţă dumnezeieşte fericită ! Ce femelă -mur-
dară !“
     —   Pa ! îşi stirîmbă el buzele.
     Dimineaţa era zăpuşitoare. Pomii de pe marginea trotua-
rului îşi spînzurau crengile ca pe nişte aripi plouate şi inerte.
Cîte un geam bătut de raze scînteia orbitor. „Dar dacă mă ares-
tează pe stradă ? Tensiunea asta e insuportabilă.“ Intră într-o
lăptărie goală şi comandă o cafea şi un corn. Nu băgă de seamă
cînd i se aduseră; voi să bea şi văzu două muşte înecate în li-
chidul cafeniu. Cornul era lipicios. „Doamne, ce-o să se mai în-
tîmple cu noi ? Unde o să fugim ? Căror idoli o să ne mai în-
chinăm ?“
     Se ridică să plece.
315
     —       Plata, domnu’ ! se sperie patronul, venind grăbit
spre el.
     —       Ce plată ! Nu vezi că nu m-am atins de nimic ? se rătoi
Varga.
     —   Dar eu v-ara servit!
     —   Cu leoarca asta greţoasă ! Şi sînt şi muşte!
     —   Nu erau...
     —   Le-am pus eu ? Hai ?
     —   Nici eu...
     —       îndrăzneşti să discuţi ? Ştii dumneata cine sînt eu ?
strigă Varga scos din fire.
     Dar patronul, un om gras, învelit într-un şorţ alb, nu se
sperie. Merse la uşă şi, deschizînd-o, se uită afară după un ser-
gent.
     —       Cu mine nu merg de astea ! Aţi comandat, plătiţi — sau
chem poliţia.
     Varga se înmuie; îşi şterse fruntea şi zîmbi penibil :
     —       Bine... bine... Scoase o hîrtie de o mie şi o puse pe tej-
ghea : Schimbă-mi.
     Cu o minuţiozitate jignitoare, patronul o cercetă la lumină
să vadă dacă nu cumva e falsă, apoi îi dădu restul.
     —   Are bani şi nu vrea să plătească ! se plînse el în gol.
     Varga porni fără nici o ţintă. II durea inima amintindu-şi
de trădarea baronului. Şi cuvintele prosteşti pe care le spusese
lui Motzeanu...! Desigur, el era trădătorul. Fiul lui fusese doar
legionar bine cunoscut şi totuşi nu suferise nimic de pe urma
acestor convingeri. Aşa-1 răsplăteau ei după ani de sacrificii ?
Eh, nvr-i nimic! Nu-i nimic... Dacă e vorba de asta, atunci...
     Se repezi la un debit şi cumpără două coli de hîrtie minis-
terială, apoi intră într-o cîrciumă ordinară şi, aşezîndu-se la o
masă dosnică, începu să scrie.
     In aceeaşi zi, Benea întinse pe birou cîteva hîrtii. „Mur-
dari mai sînt oamenii, comentă el. Murdari ca porcii. Să fiu
al naibii dacă asta nu-i o constatare filozofică.“ Se apucă să le
recitească.
     „Domnule chestor,
     Datoria mea de romîn mă împiedică să mai tac în aceste
ceasuri grele. înaintea tuturor intereselor noastre zilnice trebuie
să ştim pune, atunci cînd imperativul vremurilor ne-o porun-
ceşte, interesele superioare ale patriei. In primul rînd ţin să de-
clar că toate acuzaţiile care mi s-au adus sînt pe de-a-ntregul
316
false, neconforme cu cel mai elementar adevăr. In toată activi-
tatea mea n-am urmărit, acum ca şi în trecut, decît comanda-
mente superioare — chiar cînd acestea erau de-a curmezişul in-
tereselor mele personale. Ţin să vă atrag atenţiunea că bănuie-
lile dumneavoastră erau fundatei Unele elemente vîndute din
conducerea noastră au pertractat intr-adevăr cu cei scoşi înafara
legii. Este un lucru pozitiv, pe care-1 pot dovedi oricînd. Diferi-
tele combinaţii pe care le fac aceşti domni, sub orice mască le-ar
învălui, nu sînt, în ultimă analiză, decît o încercare de a-şi scăpa
pielea şi de-a împinge în locul lor oamenii nevinovaţi, animaţi
de cele mai curate intenţii. Dar aceşti oameni nu pot fi misti-
ficaţi pînă la urmă. Diferitele şantaje morale n-au asupra lor
nici un efect. Ţin să declar aici că n-am avut nici un amestec
în tratativele oneroase şi dăunătoare duse de elemente incon-
ştiente, sau senile, împotriva ordinii legale, şi că orice încercare
a lor de-a mă compromite se bazează pe calomnie şi pe min-
ciună.
                      Cu tot respectul,
                                      Dr. Salvator Varga.“
     A doua declaraţie era concepută în felul următor :
     „Domnule chestor,
     In urma discuţiei pe care am avut-o şi unde n-am avut
destule cuvinte ca să-mi exprim gratitudinea pentru delicateţea
şi fineţea cu adevărat occidentală cu care aţi avut tactul să-mi
atrageţi atenţia că — îmi permit să reproduc cuvintele domniei
voastre — „intenţiile bune folosite de criminali pot deveni dău-
nătoare“, constatare pe care, după o meditaţie serioasă, cerută
de gravitatea ceasului de faţă, mi-o însuşesc întocmai, am reu-
şit să privesc cu alţi ochi manoperele unor persoane pentru care
am avut, pînă acum, un exagerat respect.
     Astfel, avocatul Varga, ale cărui relaţii francmasone vă
sînt, sper, cunoscute, mi-a declarat cu cinism : „îndată ce se
va putea, mă voi înscrie în partidul bolşevic", (textual!!) după
ce a căutat să mă facă să aderez şi eu la concepţiile sale pe
care mi le expusese în mod instigator. Nu mai am dreptul să
dubitez, ci ţin de a mea datorie să vă aduc la cunoştinţă acest
fapt, ca să particip, în măsura pe care mi-o permit'mijloacele
317
mele, la opera de asanare cerută de excepţionala gravitate a
ceasului de faţă.
     Rămîn al dumneavoastră îndatorat,
                                  dr. Emil P. D. Motzeanu.“
     A treia hîrtie era mai sobră :
     „19. VIII. D.R.P. de Z. a propus d-lui S. V. să-şi asume
conducerea organizaţiei locale a P.N.Ţ, în vederea acţiunii vii-
toare.
     Tot d-sa a propus acelaşi lucru d-lui E.P.D.M., care a
acceptat. Nu s-a stabilit nimic concret, urmînd să se aştepte o
agravare a situaţiei militare de pe front, pentru pornirea unei
campanii.
     Păr. I. P. a refuzat să primească acest rol, incompatibil cu
haina d-sale. S-a pronunţat pentru începerea unei acţiuni. Se
pare că R.P. de Z. ar fi luat legătura cu un reprezentant al co-
muniştilor, dar că mi s-a ajuns la nici un rezultat concret.
Păr. I. P. a dezavuat aceste pertractări. D.R.P. s-a încuiat în
casă, sub pretext de boală.
                                                   Tînărul.**
     Benea luă aceste hîrtii şi le încuie intr-un safeu zidit în
perete. Era foarte bucuros. „Ia te uită cum au ajuns să mi se
căciulească mie, poliţaiului, pe care înainte vreme nu catadic-
seau nici măcar să-l gratifice cu un bună ziua ! Dacă ar fi
cazul, mi-ar linge şi tălpile.*1 Dădu din mină şi se apucă să
citească Curierul. De la Timişoara i se anunţa că din cauza
extremei aglomeraţii de procese de înaltă trădare — cu toată
procedura sumară — răsculaţilor din oraş nu le putea veni rîn-
dul decît pe la începutul sau mijlocul lui septembrie şi că pînă
atunci urmau să fie ţinuţi la Siguranţă pentru a încerca să se
obţină de la ei lămuriri suplimentare. „Harababură peste tot“,
se strîmbă eu dezgust Benea. Strînse dosarele pe care trebuia
să le ducă lui Fritsch. O clipă se gîndi să adauge şi declara-
ţiile primite astăzi, apoi îşi dădu seama că ar fi fost o prostie
fără margini. Dacă cele spuse de agentul 12 erau cîtuşi de
puţin adevărate, organizaţia comunistă trebuia să cadă în două,
trei zile. O dorea din tot sufletul. Desigur că nemţii, din re-
cunoştinţă, i-ar asigura un locşor în Elveţia. Visa o căsuţă
mică, cochetă, numai două camere, undeva pe malul lacului
318
Leman. Va creşte o văcuţă Siementhal, doi purcei York şi o
să-şi scrie amintirile. „Visuri, se necăji el de inconsistenţa lor.
Copilării".
     Salvator Varga avea o încredere nelimitată în destin; pînă
acum, toate acţiunile sale şi urmările lor se orînduiseră cumin-
te, cu simetrie, aşa cum într-o numărătoare după unu urmează
doi. Căpătase o educaţie practică, solidă. De mic copil mamă-sa
îl introdusese în dedesubtul afacerilor familiare, dar nu cu acea
duioşie maternă care caută în atenţia copilului un sprijin moral
şi un imbold, ci cu încăpăţînarea pedagogului urmîndu-şi neîn-
duplecat sistemul. Din această pricină, Vairga fusese ferit de
crizele romantice ale tinereţii. Se căsătorise placid cu o femeie
care nici pe atunci nu-1 atrăgea măcar din punct de vedere
sexual. O înşelase' curînd, avînd grijă ca escapadele lui să nu
afecteze unitatea familiei şi, mai ales, buna ei stare materială.
Concepţiile lui despre lume s-ar fi putut reduce la un „cod al
bunului simţ" de-o impecabilă mediocritate, pe care el îl prac-
tica sîrguincios, dar în trăinicia căruia nu credea. De aceea, îşi
dădea seama că amîndoi copiii îi scăpaseră din mînă : Lucian
devenise prea speculativ şi i se dovedise superior intelectuali-
ceşte încă de la cincisprezece ani, aşa că Varga nu-i putuse
transmite robusta sa mentalitate, negăsind nici un punct afectiv
comun, iar băiatul ajunsese de neînţeles; Teddie moştenise
ceva din boema incorigibilă a unchiului Geoirges şi, cum toată
familia îl admira pe acesta, socotindu-1 un adevărat „grand
seigneur", Varga nu .putuse stăvili .nici snobismul, nici lichelis-
mul „elegant" al mezinului. In puţinele ocazii cînd meditase
asupra acestor lucruri, se autoliniştise repede : copiii aveau o
situaţie solidă şi viaţa în care vor intra — pe covorul gros în-
tins de truda părintelui lor — se va îngriji să-i aducă pe amîh-
doi la sentimente normale, fireşti.
     Acum toate acestea se sfărîmaseră în cîteva zile şi pentru
prima dată Varga îşi dădu seama că ar putea fi arestat, bătut
măr, pălmuit, scuipat şi poate chiar ucis. Descoperirea aceasta
fu grozavă. Nu exista nici un sprijin şi nici o speranţă, oricît
de absurdă, care să-l poată calma. După ce dusese personal lui
Benea declaraţia sa, se linişti pentru puţină vreme, exact pînă
în momentul cînd începu să facă socoteli, şi atunci îşi spuse că
319
gestul său a fost pripit, necugetat, inutil şi deci criminal. Situ-
aţia, aşa cum se prezenta, mai putea dura cel mult cîteva luni.
Dar în acest timp n-aveau destulă vreme să-l spînzure şi să-l
tortureze de o mie de ori ? Cele două nopţi petrecute la Lola îl
storseseră ca pe o lămîie; nu mai era atît de tînăr să-şi permită
asemenea excese şi femeia aceasta era suficient de proastă ca
să-şi închipuie că el vrea să profite doar de lipsa soţiei pentru
a-şi face de cap nebuneşte. Soluţia se ivi tocmai atunci cînd nu
mai ştia încotro să se îndrepte şi luase hotărîrea să lase dracu-
lui slujba, procesele INDAGRAREI şi să plece la Moneasa. Se
întîlni pe stradă cu părintele Potra şi acesta, dintr-o singură
privire, ghici că se întîmplase ceva grav şi îi propuse să se
mute la el. Casa lui nu era supravegheată şi, datorită aşezării
ei într-un cartier aproape totdeauna pustiu, le dădea posibilita-
tea să bage de seamă cel mai mic incident de natură să le deş-
tepte bănuieli. Pe deasupra, avea vreo patru ieşiri. Varga fu
nespus de fericit. Dar ajungînd la Potra, îl găsi acolo pe Suslă-
nescu într-un hal fără hal, palid, neraş de cîteva zile.
     — Am uitat să-ţi spun, — zise cu zîmbetul său blajin
Potra, — că mai avem un pacient, pe domnul profesor. Şi dum-
nealui e într-o situaţie similară.
     In realitate, Suslănescu evadase din casa procurorului Vel-
ceanu. Mimi devenise imposibilă. In fiecare zi trecea prin ade-
vărate crize de isterie, ameninţa cu sinuciderea sau cu mărtu-
risirile, ţipînd că viaţa aceasta fără orizont îi devenise de ne-
suferit. Iar cînd Suslănescu, impresionat şi zguduit de reproşu-
rile ei, începea să se plimbe înnebunit, frîngîndu-şi mîiniie, ea
se repezea la el, îl încolăcea cu braţele şi, lipindu-şi obrazul ud
de faţa lui ca o periuţă cu ţepi mărunţi, îl implora s-o ierte, s-o
înţeleagă şi să n-o dispreţuiască. In tot timpul acestei litanii
gîfîite îşi strecura mîna sub cămaşa lui şi-i zgîria pielea cu
unghiile. Neurastenizat, Suslănescu voise să se spovedească
părintelui Potra, dar neavînd puterea s-o facă îl rugă misterios
să-l găzduiască pentru cîteva zile.
     In spaţiul restrîns al odăiţei lunguieţe, cei trei bărbaţi
n-aveau aproape loc să se mişte, aşa că erau siliţi să stea tolă-
niţi pe canapea mai tot timpul. Seara, fără să se jeneze de pre-
zenţa lor, Potra îngenunchea în faţa micului său altar şi se
ruga, liniştit şi concentrat. Ei abia respirau de frică să nu-1
tulbure şi Suslănescu nu se putu opri să nu-şi spună că proce-
deul acesta e puţin delicat. Tăcerea asta şi poate lenea lor de
320
a ieşi din casă le creă, în scurtă vreme, o psihologie de con-
spiratori ; proporţiile reale ale ameninţării ce plutea asupra
lor se şterseră. (Suslănescu se integrase foarte bine în rolul
pe care şi-l impusese). Nu mai ieşeau de loc şi începură să gă-
tească în casă, pe un primus cu petrol, cam defect, care scotea
valuri greţoase de fum.                                   • -;
     Părintele Potra n-avea nici un fel de obligaţii: el era con-
fesorul seminarului greco-catolic şi băieţii erau în vacanţă. Di-
mineaţa mergea la piaţă, aducea zarzavaturi, ouă, păsări, pîine
şi vin, apoi toţi trei, încurcîndu-se unii pe alţii, se apucau de
lucru. Prînzul era gata pe la orele cinci, cînd, epuizaţi de atîta
aşteptare, nu le mai era foame, dar mîncau totuşi cu entuziasm,
neprecupeţind exclamaţiile de admiraţie în faţa talentului lor.
După masă dormeau, trezindu-se abia pe la opt, ameţiţi de mi-
rosul închis al odăii. Ascultau ştirile cu urechile .lipite de pînza
trandafirie a aparatului şi cu răsuflările tăiate de conştiinţa
pericolului prin care treceau. Pe urmă se aşezau care pe unde
putea şi începeau să comenteze. întrebarea obişnuită era : ce-o
să fie „după aceea“, şi situaţia în caire li se părea că se găsesc
îi obliga s-o discute cu toată gravitatea. Varga descoperi că
Suslănescu susţinea principii conservatoare, făcînd apologia
marei proprietăţi:
     —        Da, domnule doctor, există o tristă experienţă istorică,
în clipa cînd Romînia a renunţat la ceea ce constituia puterea
ei, rolul ei istoric, şi a făcut loc capitalului străin, am devenit
vasalii statelor industriale, vaca lor de muls... S-a negat 'de
atîtea ori rolul boierimii, încît asta a ajuns o prejudecată... Vă
rog însă arătaţi-mi, în momentul de faţă, un singur politician de
talia unui Maiorescu, a unui Marghiloman, <a unui P. P. Carp,
a unui Arion, a unui Take lonescu, cei mult huliţi... Şi spune-
ţi-mi, vă rog, pe cine a făcut fericit împroprietărirea de după
război ? Pe ţăran ? Nu. A distrus o clasă care nu-şi epuizase
rezervele, o clasă inteligentă, cultă, cu tradiţie... In douăzeci de
ani burghezia a dus ţara acolo unde e ea astăzi... O minge pe
care toţi o aruncă... Amintiţi-vă de poziţia internaţională pe
care am avut-o la începutul celuilalt război şi veţi fi obligat
să-mi daţi dreptate. Se cocheta cu noi, din toate părţile, şi care
a fost rezultatul ? O Romînie mare!
     —        Şi ce-ai vrea dumneata să faci ? se enervă Varga, care
nu putea suferi discuţiile istorice.
     —   Nu ştiu, — se încovoia Suslănescu, — nu ştiu.
21 — Străinul
32Î
     —   Atunci ?
     Şi se întoarseră amîndoi spre părintele Potra, care îi pri-
vea domol, cu un zîmbet şters, superior. In fond, nici el n-avea
ce să spună. Venise din Italia entuziasmat de rezultatele poli-
ticii lui Mussolini, cu toate că la Vatican, în cercurile în care-şi
făcuse educaţia, ducele era duşmănit din pricina iireverenţio-
zităţii sale faţă de sfîntul Scaun. După părerea lui Potra, dacă
Vaticanului i s-ar fi asigurat rolul primordial, Italia ar fi de-
venit cea mai mare putere din Europa. Un stat catolic şi fas-
cist, Papa Pius şi Mussolini — civitas dei!
     Varga era prea doborît de recentele încercări prin care tre-
cuse, ca să poată privi situaţia la rece. Aşa că, după două zile pe-
trecute aici, ajunsese să dorească iarăşi adăpostul, mai plin de
uitare, pe care i-1 oferea Lola, dar nu se putea hotărî să plece.
A treia zi, înainte de culcare, Suslănescu îl rugă pe Potra :
     —        Poate că... cererea mea o să vi se pară puţin nelalocul
ei... Aş dori însă să deschideţi la întîmplare Sfînta Scriptură şi
să ne citiţi un pasaj... îmi amintesc că undeva, într-o carte, era
vorba de nişte oameni, naufragiaţi ca noi. Şi ei au făcut la fel...
Cred că nu e împotriva...
     —        Nu e... Nu e... se bucură Potra. Luă de pe o etajeră Bi-
blia, îşi ridică faţa spre tavan şi, trecîndu-şi degetele peste mu-
chia cărţii, o deschise repede, puse unghia pe filă şi citi: „Dar
adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, pînă nu
vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii cînd vei zice : nu
găsesc nici o plăcere în ei... Eclesiastul cap. 12, vers. l.“
     —        încă o dată... încăvo dată, şopti în extaz Suslănescu.
Daţi-mi mie cartea...
     —        Poftim, surîse indulgent părintele Potra... Pofteşte, dra-
gule...
     Suslănescu o deschise şi el :
     —        „Căci vînzătorul nu va mai căpăta înapoi ce-a vîndut,
chiar dacă ar mai fi printre cei vii; căci prorociia împotriva între-
gii lor mulţimi nu va fi schimbată şi din pricina nelegiuirii lor,
niciunul nu-şi va păstra viaţa.“
     Speriat, Varga se ridică într-un cot.
     —        Asta este... este curată solomonie! spuse el, cu reproş.
Biblia nu-i făcută ca să ne jucăm cu ea.
     —        Ţi se pare ciudat, Salvator, că, oriunde o deschizi, ea
răspunde ca o trîmbiţă de foc neliniştilor noastre, smulgînd vă-
lul de pe nelegiuirile pe Care le-am făptuit?
322
     —       Aceste cuvinte sînt ciudate, părinte, se supără Varga.
Ce nelegiuire am făptuit eu ? Am ucis ? Am furat ?
     —       Dar despre educaţia creştinească pe care ai dat-o copi-
ilor tăi n-ai nimic de spus ? Unul e un curvar şi gol sufle-
teşte...
     —   Şi Lucian? se repezi, jignit grav, Varga.
     —       Mai rău, de o mie de ori mai rău. Nu e în stare să facă
distincţia dintre Bine şi Rău ! tună părintele, dezlănţuit. Nu i-ai
ales prietenii, s-a descompus sufleteşte !
     Stingherit de această discuţie intimă, Suslănescu se duse
în baie să spele farfuriile pentru cină şi închise ostentativ uşa.
Telefonul de pe măsuţa din antreu abîrnîi de oîteva ori. Suslă-
nescu se repezi să vadă cine-i. Prosteşte, nădăjduia : poate Mimi,
dar o voce groasă, bărbătească, îl întîmpină :
     —   Părintele Potra ?
     —   Nu... nu... II chem imediat.
     Potra veni, luă receptorul şi ascultă. O uimire intensă i se
zugrăvi pe faţă şi, cu toate sforţările lui de-a se stăpîni, Suslă-
nescu pricepu că e tulburat la culme.
     —       Da... da... da... da... da... spunea el maşinal. E aici, la
mine... Da... o să vă comunic... Cum ?... Da, înţeleg prea bine...
La revedere.
     Puse receptorul în furcă şi se rezemă de perete, ca şi cum
i-ar fi venit ameţeală.
     —       Ce s-a întîmplat ? şopti Suslănescu, avînd un presimţă-
mînt negru.
     —   Nimic... vină te rog înăuntru...
     Varga tocmai se pregătea să iasă, alarmat. Auzise toată
discuţia.
     —   Ce e?
     —       Mi-a telefonat domnul prefect, generalul Belega, în-
găimă Potra, începînd să-şi vină în fire. Buzele, pînă atunci li-
vide, i se colorară violent, începînd să-i tremure uşor.
     —       Pentru numele lui dumnezeu, — se agită Varga, — vor-
beşte odată!
     —       Mi-a comunicat că mîine seară, la prefectură, are loc o
recepţie organizată de Asociaţia romîno-germană. Va vorbi un
ofiţer german despre situaţia actuală.' Sîntem invitaţi cu toţii!
M-a întrebat de dumneata...
     —   Şi ? Şi ?
21*
323
     —       I-am spus că eşti la mine, răspunse părintele pe un ton
care nu admitea replică.
     Varga nu îndrăzni să spună nimic. Stătea în picioare, ne-
mişcat, numai ochii-i măriţi peste măsură se învîrteau de la
Potra la Suslănescu.
     —       Mi-a spus : „Prezenţa dumneavoastră e necesară! Alt-
fel... eu nu răspund de urmări 1“
     —       Ce ne facem ? Ce ne facem ? începu să se vaiete Varga,
uitînd de orice demnitate. Numai în cămaşă, cu bretelele brăz-
dîndu-i pieptul, fără cravată, neras, părea foarte vulgar.
     Părintele Potra se lăsă încet pe un scaun şi-şi cuprinse frun-
tea în palme. „Se roagă“, se gîndi Suslănescu, emoţionat.
     Varga se învîrtea în loc.
     —       Ce înseamnă asta ? Pentru dumnezeu, dar nu pricep ab-
solut nimic, nimic ! Să fie o cursă ?... Ce să înţelegem ? Ce e de
făcut ? Cum să acţionăm ? Ce atitudine să luăm ?
     —       Linişteşte-te şi şezi undeva ! îi ordonă, fără prea multă
convingere de altfel, Potra.
     Suslănescu se simţea mai de prisos ca niciodată. Nu în-
drăznea să întrebe : „Despre mine n-a fost vorba ?“ Cu toate as-
tea, acum ar putea vedea dacă e socotit o cantitate neglijabilă,
sau dacă se pune oarecare preţ pe el. Nici nu l-a pomenit pre-
fectul ? Dar de unde să fi ştiut că s-ar găsi la Potra ? Poate a
dat un telefon acasă. Ca să se convingă, ar trebui însă să treacă
pe acolo, să explice unde a fost atîta vreme, să mintă... Mimi
l-ar ghici îndată şi ar urma o altă scenă, cu aceeaşi împăcare
pasională. Cînd sîngele s-ar fi potolit, ar fi început totul de la
capăt. Mizeria aceasta era o tragedie, dar o tragedie murdară
şi înjositoare. Se întrebă dacă ceilalţi doi ghicesc frămîntarea
lui. Nu, desigur, îl invidiază pentru că e un nebăgat în seamă.
     Tăcerea se prelungi peste măsură, greoaie. Ce-ar trebui să
spună ca să o împrăştie? Nimic. Totul ar fi deplasat... Oftă.
Ştia acum că va trebui să plece acasă, că locul lui nu era între
aceşti oameni, îngrijoraţi, nedumeriţi. Zbuciumul său era de altă
natură, poate mai organic şi în orice caz mai adînc.
     —   Ce e de făcut? suspină Varga.
     —       Uite ce-ţi propun eu, zise Potra. Să ne culcăm şi să
încercăm să nu ne gîndim la asta. Poate pînă mîine dimi-
neaţă...
     „O să vi se arate sfântul spirit ?“ .se întrebă cu humor Sus-
lănescu.
824
     —        Ai dreptate, încuviinţă Varga, şi se apucă să-şi scoată
pantalonii, trîntindu-i mototol la picioarele canapelei. Stinseră
îndată lumina. Suslănescu, ghemuit pe două fotolii, între care-i
amenajaseră culcuşul, încercă să respire egal, să le dea impre-
sia că doarme. Reuşi, deoarece, peste un timp, Varga şopti :
     —   Părinte... părinte...
     —   Ce-i ?
     —        N-ar trebui să... să le dăm un telefon şi celorlalţi... să
vedem ce-au hotărît ei...
     —        Nu. Ar însemna că ne arătăm nehotărîţi, nesinceri. Să
dormim. Noapte bună...
     —   ...bună, spuse Varga, disperat.
     Rămase multă vreme cu ochii pironiţi asupra candelei care
pîlpîia albăstrui, alungînd o umbră prelungă, de la stînga la
dreapta, ca un pendul fosforescent. începu să numere : „Unu...
doi... trei...“ şi adormi.
     Suslănescu visă o apariţie stranie : Mimi goală, călărind
pe spatele unui dinosaur ce ieşea dintr-un smîrc verzui, adînc,
şi se trezi: „Oare şi ea va fi acolo ?“
     Dimineaţă, părintele Potra spuse :
     —   Dragul meu, m-am gîndit...
     —   Şi?
     —        Trebuie isă mergem. Iisus nu ne-a îndemnat niciodată
la laşitate şi nici El n-a întors vreodată spatele Său primejdiei.
Du-te acasă, îmlbracă-te şi deseară ne vom întîIni cu toţii...
acolo... Să-l rugăm pe dumnezeu să ne întărească.
     Considerând' ultimele cuvinte drept iun îndemn, se lăsă
în genunchi şi-şi împreună imîinile. Varga îngenunchie lîngă
el. Suslănescu, nefericit, se întreba : „Şi eu ? Eu ce să fac ?“
Negăsind nici un răspuns, închipui la repezeală cîteva cruci
pripite. Gestul i se păru odios de ipocrit.

                                CAPITOLUL XII
      Palatini prefecturii, cufundat în întuneric, se .desprindea
ca o masă ide umbră neagră pe . fondul .albastru al cerului,
îndată c'e uin automobili se qpirea ila poartă, doi soldaţi se
■apropiau de şofer şi-i ordonau isă plece imediat. De pe la opt
începuse un du-te-vino de maşini, de ibirji şi de oamenii care
veneau burghez eşte, pe jo.s. Generalul Belega postase un şir
de soldaţi de la intrare — prin curtea interioară 'imensă —
pînă la adăpostul de la subsol, care fusese amenajat ca sală
327
de festivităţi. Nu voia să fie întrerupt de vreo alarmă noc-
tulrnă,' alşa că'părăsise ideea de-a folosi sala cea mare, mult
mai potrivită. Invitaţii coborau o scară în spirală, foarte în-
clinată, luminată de zeci dfe ibecuri de toate mărimile şi pute-
rile. Treceau apoi printr-un fel de culoar, plin de lăzi, peste
oare se .aruncaseră covoare olteneşti împrumutate din toate păr-
ţile. Adăpostul prefecturii era modern, curat, şi semăna ou o
tavernă pariziană, sau ou pivniţa unei vii nobile. Arcade mari,
grele şi destul .de grosolane susţineau tavanul; în fund, pere-
tele era căptuşit cu rasteturi de unelte, sape, târnăcoape şi stin-
gătoare de incendiu. Ca aceste ustensile necesare să nu se
vadă, se amenajase în faţa lor un fel de cortină. Ajutat dfe toată
funcţionărimea şi de un pluton dfe soldaţi puşi la dispoziţie de
generalul Grinţeş, prefectul se întrecuse pe sine. Lampioane de
hîrtie atîrnau într-o simetrie studiată ; serpentine colorate fîl-
fîiau uşor .deasupra capetelor; .într-un colţ, pe o estradă mas-
cată de celebrele plante exotice ale lui Dăimesou era orchestra
Bubby-Jazz, oea mai bună din oraş. Bufetul era impunător,
iar de jur împrejur .fuseseră rânduite fotolii. Prin ordin, pre-
fectul mobilizase pe cei rnaii drăguţi ofiţeri ai garnizoanei, dîn-
du-le personal dispoziţiuni cum să se poarte cu doamnele. Un
singur lucru îi scăpase. Dimensiunile şi dispoziţia sălii nu per-
miteau nici intrări triumfale şi nici măcar în grup. Invitaţii
enau nevoiţi să se strecoare unul eîte unul, ca pe o intrare de
serviciu, aşa că pînă cînd se adună un grup cît’ de modest,
generalul trecu prin adevărate momente de stânjeneală. Primii
veniseră funcţionarii prefecturii (cei cîţiva privilegiaţi), apoi
profesorii liceului, părintele protqpop Crăioc, înfăşurat într-o
vastă sutană, uşor violetă ; peste ciroomferinţa pântecului i se
încolăcea bnîul roşu jucînd în ape, ca o coadă de păun. Pre-
fectul stătea aproape de intrare, cu soţia alături. Pentru această
festivitate, oairfe-o -bucura, aducîndu-i aminte de vremurile bune,
ea voise să se îmbrace ou rochia de bal verde, dar cînd o sco-
sese din cufăr băgase de .seamă că e mînoaîă de molii şi fă-
cuse o criză de nervi. La urmă găsise o soluţie cu adevărat
impresionantă : venise în uniforma de soră de caritate, cu bo-
neta albă încheiată .sub bărbie — asita era şi avantajos, pentru
că îi ascundea creţurile ireparabile ale guşii. Numai pantofii
cu tocuri extrem de înalte distonau cu această ţinută sobră,
dar ea găsi explicaţia cuvenită: „Li .se va părea că, venind
de la spital, n-am avut vreme să-mi schimb deeît pantofii.“
328
     Acum stătea lîngă general, înaltă şi dispreţuitoare, măsu-
rînid toaletele irafisitolate la repezeală .afle soţiilor de funcţionari,
cărora le is;punea ou um surîs invariabil:
     —   Arăţi foarte bine, drăguţe...
     Prefectul, strîngînd mîini, era însă devorat de spaimă: „Ce
vor face „ei“ ? Şi ce va face el, .mai .ales d!acă nu vor veni ?“
Baronul Papp îl anunţase cu mare regret că starea sănătăţii sale
e atît de precară, încît medicii sînt pe drept cuvînt îngrijoraţi,
aşa că se vede silit să decline această invitaţie graţioasă care
încearcă să scoată pe un biet bătrîn din claustrai unde l-au
consemnat iremediabil vîrsta şi mizeriile senectuţii.
     Sosi familia procurorului Velceanu, el în uniforma albastru
închis, care-1 făcea să semene cu un portar de hotel luxos, ea
într-o rochie lungă, neagră, cu umerii şi gîtul adînc decoltat. In
urma lor, ea un trepăduş, venea Suslănescu. îmbrăcase o haină
neagră, dintr-o stofă nemuritoare, care fusese a tatălui său: îi era
cam largă, avea umerii căzuţi şi pulpanele rotund răscroite, lăsînd
să se vadă o vestă de pichet alb. Pusese un papillon albastru
cu bordo, ale cărui aripi atîrnau pleoştite, cu toate străduinţele
pe care le depusese în fata oglinzii. Era palid, părînd aproape de
leşin, şi ochii Înlăcrimaţi îi alunecau speriaţi în toate părţile.
După mature frămîntări ajunsese la concluzia că, venind odată cu
familia Velceanu, prezenta lui n-o să fie remarcată. Prefectul îi
luă mîna, afectuos :
     —   Mă bucur foarte mult... nu eraţi de găsit...
     —        Aşa dispare el, spuse posesivă doamna Velceanu, şi Sus-
lănescu încremeni.
     îndată după ei apăru Corian, în veşnica sa haină verde, bo-
ţită şi răpănoasă. Părul, ca o clădăraie mitoasă, îi cădea pe gule-
rul cămăşii cu dungi.
     Suslănescu se repezi cu braţele înainte, ca spre o regăsire.
Apoi sosi Vîslan, în frac, însoţit de Şendrea şi de Miţi, îmbujo-
rată de emoţie. Ii prezentă, bonom :
     —        Ciracii mei, copiii mei, prietenii mei, familia mea. Sărată
galant mîna uşor zbîrcită a doamnei Bele'ga şl în timpul acesta
scrută, pieziş, obrazul generalului, aşteptînd un semn din partea
lui. Acesta se prefăcu însă că nu-1 vede. Din ce în ce mai încordat
privea uşa scundă, trăgiînd însă cu urechea spre murmurul ce se
ridica în spatele lui. Strînse distrat mîna lui Benea, care, în
civil, avea un aer mai poliţist ca niciodată, apoi tresări: pe uşă
intrase părintele Potra, urmat de Varga, care arbora un smoching
329
elegant. Generalul răsuflă uşurat şi zîrrtbind amabil făcu un pas
în întîmpinarea lor:
      —       Mă bucur... mă bucur... le spunea nestăpînit şi, fără să
vrea, dădu vocii sale un ton de complicitate, pe care Varga îl
prinse din zbor, fericit. Şi onorata doamnă ?
      —       A plecat, a plecat, spuse cu multă convingere Varga,
simţind nevoia unei explicaţii. Căldurile prea mari, Lucian se
simţea rău, n-am putut să-i mai ţin...
      Auzi un glas în spatele lui : Motzeanu venea cu soţia, o
matroană slabă, rigidă, despre care se spunea în societate că
n-ar fi tocmai normală. Varga nu ştiu cum să se depărteze, aşa
că fu nevoit să se încline uşor spre doamna Motzeanu, care-i
răspunse din vîrful buzelor subţiri :•
      —   Bonsoir...
      —       Dar e o festivitate... dar e o serbare, un adevărat carne-
val, tună glasul generalului Mîndru, care se zbătea să se stre-
coare pe uşa prea strimtă pentru el. O dată cu Mîndru veneau
ca o gardă Nicuşor Spinanţiu şi Horia Papp, amîndoi îmbrăcaţi
după ultima modă, foarte exuberanţi.
      —       Aaaa ! Aaa ! exclamă Belega, bătîndu-1 pe umăr pe fiul
baronului. Şi papa ?
      —        Bolnav, îşi strîmbă acesta obrazul roz. 38 şi 5. Nu ştiu
ce-o să m'ai fie...
      —        N-avea nici o grijă, domnul baron e o fire care nu se
lasă doborîtă.
      Varga auzi aceste cuvinte şi se înfurie. Aveau ele vreun
înţeles ascuns ? Se îndreptă spre un grup unde distingea sta-
tura înaltă a directorului liceului, înconjurat de Drăgan, de
Suslănescu, de Corian şi de părintele Crăioc.
      încet, încet, adăpostul se umplu şi în curînd începu să fie
foarte cald. Ventilatoarele bîzîiau energic, dar zadarnic, şi
doamnelor, mai ales, sudoarea le curgea pe frunte, în dîre de
pudră muiată. Pe la nouă erau adunaţi cu toţii: dir. Remus Poir-
dea, dr. Guiaşiu, Burtea Silviu, colonelul Piapastate, maiorul
Angheliu — care îl ocoli jignit pe Vîslan.
      Prefectul privi la ceas şi începu să tremure. Făcu un semn
unui sergent, care împinse o mică estradă, provocînd nedumeri-
rea invitaţilor. Atunci se produse un foşnet şi, ca atrase de un
magnet, toate privirile se întoarseră spre uşă. Nepăsător ca de
obicei, distant şi impenetrabil, cu o ţigară spînzurînd. în colţul
gurii, Paul Dărnescu îşi făcu apariţia, urmat de von Mertsch,
330
splendid în uniforma lui războinică, şi de inginerii germani.
Prefectul se apropie de ei cu paşi ţepeni, iar von Mertsch îl
salută cu glas tunător :
     —   Heil Hitler !
     Prefectul, fîstîcit, făcu un gest vag. Inginerii se aliniară
în faţa lui, ca la comandă, îşi plecară repede frunţile, apoi ridi-
cară mîinile şi ei :
     —   Heil Hitler !
     O tăcere profundă domnea, astfel încît se auzeau respiraţiile
încărcate, aţîţate.
     Din orchestră răsunară cîteva acorduri de circumstanţă, apoi
prefectul, însoţindu-i pe nemţi, veni spre mica estradă.
     —        Domnilor şi doamnelor ! începu el. Am crezut că e nece-
sar ca, înainte de a începe mica noastră agapă organizată de
Asociaţia locală romîno-germană, să-l rugăm pe domnul maior
von Mertsch, distinsul nostru oaspe, să ne spună cîteva cuvinte
privitor la situaţia actuală. Domniia-sa, militar cu strălucită
carieră, a luptat pe frontul de est, luînd parte la faimoasa rezis-
tenţă de la Velikie Lukii. Avînd deci o experienţă practică nespus
de. preţioasă, domnia-sa poate să ne ofere un tablou inteligent
şi adînc al momentului militar actual, pe care noi, nu-i aşa, de
la această distanţă şi... în sfiîrşit, nu-1 putem înţelege în justele
sale proporţii.
     —        Meine Damen, und tneitie Herreti! începu să vorbească
von Mertsch.
     Varga stătea, cu o ridicolă cuvioşenie, ţinîndu-şi mîinile
împreunate. Nu era atent la alocuţiunea maiorului. Urmărea
numai licărul de cristal al monoclului, care, prinzînd cîte-o rază
de lumină, o reflecta ca o oglinjioară. „Cît e de calm, de liniştit,
de sigur de sine! Păi pot aceşti oameni să piardă războiul ? Dar
l-au pierdut! L-au pierdut.!, O, numai de-ar trece odată seara
acdasta ! Să mă văd acasă, sau la Lola, sau la Potra, oriunde...
Cine ştie ce cursă poate să fie...“ îşi aduse aminte de banchetul
pe care-1 dăduse boierilor săi Alexandru Lăpuşneanu şi care se
terminase printr-un măcel general. „Capul lui Moţoc vrem!
Capul lui Moţoc vrem !“... Bine, dar cine e Moţoc? încet, încet
îşi roti privirile prin sală. Peste tot aceleaşi expresii atente,
fără nici o nuanţă de nerăbdare sau de plictiseală, buze strînse
corect, ochii aţintiţi asupra neamţului... „Drace, proşti mai sîntem!
Prestigiul unei uniforme străine, sau poate al luptelor pe care
le-a purtat acest individ... Ce lupte? Baliverne!“ Apoi, cutre-
331
murîndu-se, îşi spuse că venirea comisiei germane aici înseamnă
că totul s-a aranjat şi că el a mizat pe o carte proastă. Era
imposibil să nu fie tras la răspundere. Şi ca şi cum ar fi primit
un răspuns la această întrebare teribilă, îl observă, lîngă uşă,
rezemat de perete, pe Fritsch, farmacistul. Blond, înalt, rigid, cu
faţa tăiată de o cicatrice adîncă, îi privea pe toţi cu o ucigătoare
superioritate. O 1
      Suslănescu serezemase de umărul lui Corian. Fascinat, nu-şi
putea lua ochii de la silueta zveltă, musculoasă a maiorului.
Cîtă bărbăţie 1 Fiecare gest purta în el, ca un sîmbure, o gamă
întreagă de mişcări dure, sălbatice, prestigioase: mînuirea
smucită a unei săbii, încleştarea la piept a pistolului automat.
Feuer! Şi vocea aceasta adîncă, din piept, făcută parcă să
comande, îl răscolea... Ce spune ? Fondul are prea puţină impor-
tanţă, sînt lucruri de mult auzite: „Folosind tactica germană a
îmbinării acţiunii tancurilor cu asalturile de av.iaţie, bolşevicii
au izbutit să Obţină succese vremielnice. Marele stat-major al
Reich-ului a prevăzut acest lucru încă de la începutul războiului.
Astfel se explică înaintarea forţelor noastre pînă în inima Rusiei
roşii. Astfel, pentru orice eventualitate, noi am lăsat în spatele
nostru un front adînc, unde orice mişcare era posibilă. Războiul
s-a purtat pe teren străin...“
      „Dar acum se: poartă la Iaşi 1 îşi spunea scos din fire
Potra. Se poartă pe plaiurile noastre şi noi, stăm, stăm şi as-
cultăm... O, doamne, îndepărtează de la mine paharul acesta...“
      —       Ce zice ? Ha ? Ce zice ? îl trăgea popa Crăioc de mî-
necă pe directorul liceului.
      -Sst!... îi făcea acesta semn să tacă, dar popa, muncit de o
curiozitate bătrînească, nu-i dădea pace :
      —  Ce zice ? Despre cei vorbeşte ? Ha ?
      Aproape de mica estradă, doamna Velceanu îşi sco-
sese, provocatoare, pieptul înainte, şi-l sfida parcă pe maior
cu feminitatea ei măreaţă. Simţea lîngă umăr trepidaţia ner-
voasă a bărbatului ei, care nu era în stare să stea pe loc mai
mult de un minut; trebuia să se plimbe, sau să fumeze şi acum
uu îndrăznea să-şi ducă ţigara la buze, „Cei laş 1 comentă ea
ou dispreţ. Eu întotdeauna .am avut de-a face cu bărbaţi laşi.
Şi Sandi e aşa de fricos, mititelul... Dar el e un copil..."
      Motzeamu, bine proptit pe amîndouă picioarele, cu mîinile
încrucişate pe piept ca un tmperator roman, fulgera din cînd
în cînd, veninos, timpi a lui Varga, afiliat în stingă lui. „A avut
332
îndrăzneala să vie ! După cele ce s-au întîmplat, după cuvin-
tele pe care mi 'le-a spus ! Diar asta e mai mult decît neobră-
zare, e de-a dreptul o sfidare ia celor mai elementare reguli...
Ei, nu-i nimic ! Am să-i arăt eu lui... N-o să-i fie moale petre-
cerea asta !“
     Simţind că atenţia sălii slăbeşte, maiorul încheie repede,
vorbind cu multă convingere despre victoria finală care va în-
cununa eforturile Axei.
     —        Trăiască 1 bubui basul generalului Mîndru, care bătu
de patru ori din. pal,mele ude şi moi, ca nişte perniţe.
     Maiorul coborî grăbit, privind fix şi nicăieri, şi veni lîngă
Dărnescu. Acesta se tolănise într-un fotoliu, încrucişîndu-şi
picioarele groase. Rămaseră despărţiţi de ceilalţi, făcînd im-
presia stranie a unui grup statuar, de neabordat.
     Conversaţiile se legau greoi; subiectele, care altădată erau
atît de potrivite în astfel de ocazii, ar fi fost — acum — depla-
sate, iar despre ceea ce-i preocupa pe fiecare, ca un cancer as-
cuns, nu se putea vorbi. Aşa că, în prima jumătate de oră, sala
oferi aspectul ciudat al unei mulţimi de oameni care se strîn-
gea în colţuri, după preferinţe, şi tăceau, neîndrăznind să în-
trebe măcar din priviri: „Ce căutăm noi aici ? Cum o să se sfîr-
şească toate astea ?“
     Generalul Belega îşi dădu seama îndată de substratul
tăcerii şi al stingherelii generale, dar orice ar fi făcut era impo-
sibil s-o împrăştie. Noroc că cel puţin soţia lui era activă, mergea
neobosită de la unii la alţii, le întreba pe doamne de sănătatea şi
progresele şcolare ale copiilor, povestea grijile nenumărate pe
care i le dă activitatea ei la spitalul militar şi le ruga să-i dea
ajutor :
     —   Bieţii ostaşi 1 Ei s-au jertfit pentru noi 1
   Varga trecea prin adevărate torturi. Parcă fascinat, îl ur-
mărea mereu pe Motzeanu, căutând să vadă dacă nu cumva se
apropie de Fritsch. „Ca Iuda, — se gîndea el, — ca Iuda are să
mă vîndă.“ Comparaţia pe care o stabilise — incidental — în-
tre el şi Iisus Cristos, nu-1 deranjă. îşi făcea socoteli: „Bine,
dar şi el e amestecat pînă peste cap... şi dacă o să-i umble gura...
Dar dacă e mai de mult agent al poliţiei şi prezenţa lui printre
noi e, deci, perfect justificată ?“ Nu-şi găsea locul. Pantofii
de lac, neîntrebuinţaţi, îl strîngeau îngrozitor şi scîrţîiau, astfel
că la fiecare pas i se părea că toată lumea întoarce capul după
el. „Cine o să-mi răsplătească mie suferinţele şi zbuciumul acesta
333
îngrozitor? Cine?" îşi dădea seama că nu exista pe lume nimic
care să-l fi putut recompensa din plin. Cît de fericiţi erau
ceilalţi! Velceanu, care n-o să poată fi tras niciodată la răs-
pundere, deoarece el şi-a făcut numai datoria : procuror, tre-
buia să ceară pedepse, dura lex sed lex. Sau Suslănescu: ele tînăr,
are tot viitorul în faţă. Merse la directorul liceului şi-l întrebă
cî-fid bănuieşte că o să se deschidă cursurile. Acesta-i răspun-
se, plictisit, că habar n-iavea. Varga tuşi, ca şi cum directorul
l-ar !fi jignit. Cum de nu-şi dă seama că el ar vrea să stea de
vorbă, să găsească amîndoi un isubiect banal, pe care să-l
bată pînă la tocire ? Directorul îi întoarse însă spatele şi
începu să se plimbe de-a lungul pereţilor, cu mîinile la spate.
     Cu toate că era încă devreme, prefectul se hotărî să dea
drumul soldaţilor caire purtau tăvile cu băuturi. Şi într-adevăr,
atmosfera se mai învioră. Clincănitul paharelor de cristal avea
ceva festiv, ca de Crăciun, şi după o înghiţitură, două de vin,
ochii începeau să strălucească mai galeşi.
     Suslănescu dădu peste cap trei pahare, unul după altul.
Se întoarse provocator spre Corian :
     —   Aşa, dragă ! Să bem...
     —        Văd că ai ajuns şi tu la teoriile mele, zise acesta,
prietenos, dar imediat firea sa zeflemistă ieşi la suprafaţă :
Da, florilegiul graţiilor doamnei Mimi te predispune din cînd în
cînd .să bei cam peste măsură... Are un spate ca o lună plină :
argintiu.
     —        Taci ! încercă să se indigneze Suslănescu. Taci... îi
era drag Corian, omul cel mai puţin practic pe care Suslănescu
îl întîlnise vreodată, şi totuşi în pjezenţa lui încerca un senti-
ment rar şi preţios pentru el: acela că viaţa şi toate manifestă-
rile ei zilnice — care ucid marile speranţe — nu e, în esenţă,
decît un balet, pe care fiecine îl dansează graţios sau butucănos,
cu o inutilă gravitate. Şi acum Corian fu primul care, întinzîn-
du-şi degetul îngălbenit de nicotină, spuse :
     —        Ii vezi pe toţi aceşti morţi vii ? Sînt morţi şi ei nu ştiu...
Şi sub parfumurile crepitoase ale acestor doamne răzbate du-
hoarea de hoit. Ii vezi, Alexe, toţi se tem, toţi tremură, pentru
că au de apărat: o casă — patru pereţi ridicoli de cărămidă,
o familie — uniune consimţită de sclavi, şi, sub toate aspectele,
toţi aceşti domni şi dame se tem să nu-şi piardă coşciugele...
Eu, hei, eu o să mor la o margine de drum, cu ochii aţintiţi spre
stele...
334
     —   Vorbeşti copilării, îl trase de mînecă Suslănescu.
     Enervat că nu e luat în serios, Corian declară cu voce tare r
     —   Ruşii o să cîştige războiul!
     Tremurînd, Suslănescu îl imploră să tacă. Nu putea suferi
această trăsătură a lui Corian. Ori de cîte ori îl contrazicea ci-
neva, debita o enormitate menită să provoace scandal, fără să-i
pese de urmări.
     Motzeanu era adînc tulburat. Silindu-se să-şi păstreze apa-
renţa de bonomie şi de siguranţă, nu pierdea nici un prilej să-l
suspecteze pe Varga. Ar fi vrut să citească pe faţa lui aceeaşi
spaimă care clocotea în el, dar nu vedea decît obişnuitele trăsă-
turi liniştite, demne, pline de sine.
     „Omul ăsta trebuie să ştie ceva, se chinuia Motzeanu. Tre-
buie, altfel nu se poate... In definitiv e clar şi pentru un orb că
am pierdut războiul. E imposibil ca un om atît de inteligent, atît
de experimentat ca domnul Maniu să nu-şi fi luat toate precau-
ţiile. Frontul de la Iaşi spart (asta o auzise la ra'dio Londra
înainte de a veni aici), este mai mult ca sigur că ruşii n-or să
se oprească... Ce mă fac atunci ? Da, da, da, e aşa cum spun :
Varga trebuie să ştie ceva. Doar fratele său, Georges, e iniţiat în
cele mai intime secrete ale politicii ţării... Prieten cu Ică... Şi
Ică e un şnapan de-o diabolică inteligenţa. Nu-şi joacă el exis-
tenţa pe o carte proastă... Desigur, aşa cum spunea Remus, o fi
şi fugit în Elveţia... Da’ parcă Hess n-a fugit în Anglia încă la
începutul războiului ? Şi dacă nici ăsta nu ştia cum stau ei la ei
acasă, apoi atunci nimeni... Hitler e un nebun...“
     Din cînd în cînd, ca să mascheze această furtună — care i
se părea grozavă — Motzeanu se întorcea zîmbind larg, cu toţi
dinţii, spre nevastă-sa. Ea îl întreba :
     —   N-ai băut prea mult ? Vezi să nu faci criza ta de ficat...
     —        N-avea nici o grijă, bîiguia el, readus la realitate. Nu-
mai atîta ar mai trebui, să-l apuce şi ficatul. Dar poate că e
mai bine aşa. Luă de pe tavă un pahar şi-l goli. „Da, am să mor,
am să sfîrşesc o dată cu toate astea. Ce face Varga ? Ce face ?“
se întrebă el, moirt de groază.
     Cu un pahar în mînă, zîmbind prieteneşte şi sigur de sine,
Varga, primul dintre toţi, se îndreptă spre fotoliul lui Dărnescu.
Ajuns acolo, se înclină uşor, condescendent aproape, şi ciocni.
Motzeanu, nemaiputînd răbda, făcu trei paşi mari într-acolo. Ne-
vastă-sa se luă repede după el. II ştia violent şi n-ar fi virut să
se petreacă vreun incident neplăcut. Emilică o pusese la curent
335
cu scandalul pe eare-1 avusese cu Varga, şi acum şi ea îl privea
pe acesta cu ură feroce.
     —        Nu ne-am văzut de mult, dragă Dărnescu, spuse lim-
pede, senin, Varga. In sănătatea dumitale, dragul meu. Apoi,
făcînd o jumătate de întoarcere la stînga, se înclină în faţa ma-
iorului german, caire (ce i-o fi venit ? se sperie Varga) îi în-
tinse mîna şi i-o strînse foarte amabil.
     —        Ich bin enchante, mein Herr, se înclină Varga, fericit.
Richtig enchante...
     Dărnescu îl privea cu ochii săi greoi, mari ca nişte cepe,
străbătuţi de vinişoare roşii. Semăna cu o balenă sătulă. Pe
omul acesta, Varga nu izbutise să-l înţeleagă niciodată. Nici
rolul său la fabrică nu-i fusese pirea clar, ca de altfel toată po-
vestea acestei întreprinderi, iniţiate acum vreo cincisprezece
ani, eu banii statului şi ai unor particulari (se zvonea că un
mare industriaş englez e amestecat în toate astea, dar de unde
să ştii adevărul?). Dărnescu fusese adevăratul patron, cu toate
că nu deţinea decît titlul de director. O taină pe care nici abili-
tatea juridică â lui Varga nu reuşise s-o descifreze.
     Spre uimirea sa, maiorul von Mertsch vorbea binişor roj
mîneşte şi părea nu încîntat, ci fericit că poate sta de vorbă
cu el.
     —        Cum te împaci cu Horoviţă ? îl întrebă Dărnescu, cu o
voce grea, rostogolitoare.
     —   Mde... aşa şi aşa... Ştii, mai că regret că...
     Dărnescu îl privi curios.
     —   Da ? făcu el... Nu ştiam.
     —        Ar fi trebuit să mă interoghezi, scumpul meu. Doar ştii :
înaintea tuturor intereselor meschine, eu am pus totdeauna alte
interese, superioare...
     —        Nu bănuiam, zise detaşat Dărnescu, dar fără nimic jig-
nitor.
     —        Mi se pare că amicul nostru e în relaţii suspect de bune,
şopti intrigant Remus Pordea la urechea lui Motzeanu, care se
făcu stacojiu :
     —        Da... şi cu atît mai ciudată-mi pare încăpăţînarea lui
de atunci, scrîşni el. Totdeauna acest individ imund mi-a făcut
greaţă.
     —        Şi mie, întări Pordea cu emfază, dar îndată se dezumflă
ca un balon: Măi, — gemu el, — ar trebui... ar trebui... şi noi...
că de, nu ştii...
336
      —       Ce tot vorbeşti! spuse mirat Motzeanu. De fapt, se gîn-
dea şi el ,1a acelaşi lucru şi aştepta, nerăbdător, să plece de
acolo Varga ca să-i ia locul.
      —  Cum, nu crezi că e prudent...
      —       Nu e de loc ! mîrîi Motzeanu. N-am de-a face cu că-
lăii.
      —  Emil, — îl pişcă de braţ nevastă-sa, — eşti nebun ?
      —  Iartă-mă... se întoarse spre Pordea : Prudenţă !
      Atmosfera se dezmorţise. Sticlele se goleau repede şi De-
lega socoti că e momentul să înceapă serbarea propriu-zisă.
Merse în dosul cortinei care ascundea orchestra şi făcu semn.
Răsunară acordurile imnului regal.
      Grupurile înţepeniră. Lucaci, cam, surd, nu-şi dădu seama
de unde vin sunetele şi se întoarse spre uşă, cu spatele la mu-
zică ; Crăioc rămase cu gura căscată de emoţie quasi-religioasă,
generalul Mîndru îşi împinse înainte, violent, pîntecul uriaş şi-şi
strînse mîinile pe o vipuşcă imaginară, iar Corian rămase cu
ţigara arzînd în colţul gurii şi fumul îl făcu să lăcrimeze : Sus-
lănescu se încordă din toată fiinţa lui: accentele imnului îl
zguduiau întotdeauna, era doar una din componentele noţiunii
de patrie, împreună cu steagul tricolor şi imaginea tronului sub
baldachinul de purpură. Pe faţa lui Motzeanu încremenise o ex-
presie atît de solemnă, de parcă era propria lui mască funerară,
îşi înălţase fruntea ca în bătaia unui vînt de glorie; Remus Por-
dea -privea în toate părţile să vadă dacă lumea observă cît e el
de emoţionat, iar în mijlocul sălii, falnic, generalul Belega sa-
luta, părînd că imnul i se adresează lui personal. Părintele
Potra, în clipa cînd trompetele atacară partea înaltă a imnu-
lui : „O doamne, o doamne sfinte11, se rugă pentru sănătatea
majestăţii sale. Apoi, fără tranziţie, deasupra capetelor lor bu-
buiră accentele trufaşe ale lui „Deutschland, Deutschland
uber alles“ şi, ca trase de o sfoară, trăsăturile lor deveniră mai
aspre, fălcile se încleştară pînă la scrîşnet, burţile căutară inu-
til dar meritoriu să se sugă, să se lipească de şira spinării. în-
cet, grav, Varga ridică braţul în salut roman, urmat îndată,
fulgerător de repede, de Motzeanu şi de toată lumea.
      Omagiale, privirile se întoarseră, ca la comandă, spre von
Mertsch. „Excelent, gîndi Belega. Serbarea aceasta şi-a atins
scopul.“
      în timp ce ultimele note detunau, eroice, ţîşniră cîteva lu-
mini de magneziu : Vîslan fotografia asistenţa. Varga lăsă re-
22 “ Străinul
837.
pede mîna jos, ca şi cum l-ar fi apucat un zgîrci în antebraţ.
Dar era prea tîrziu.
     „Aşa... vă maica voastră, îşi spunea Vîslan, în prada unei
bucurii hohotitoare. Aşa, eroilor şi rezistenţilor ! O să mai stăm
noi de vorbă, porci, porci şi netrebnici !“
     Apoi oirchestra începu un vals de Strauss şi o clipă, luaţi
prea pe neaşteptate în urma violentei emoţii, musafirii răma-
seră descumpăniţi. Von Mertsch străbătu cu pas sigur sala, se
înclină scurt în faţa doamnei general Belega şi porniră amîn-
doi, el uşor, drept şi băţos, ea încercînd să regăsească mlădierea
felină şi ameţeala dulce, dulce de odinioară. Suslănescu o în-
lănţui pe Mimi. Ea se lipi de el, nestînjeriită, şi Suslănescu iroşi,
pierdut.
     —        Dulcele meu, — îi şopti ea, — dulcele meu, n-ai vrea
să fim numai noi doi, acasă, în pătuc ?
     —        Te rog, te implor, — bîlbîi Suslănescu. Am să-mi iau
toată răspunderea... Ai să vezi... Numai nu acum... Numai nu
acum, te rog, Mărie...
     —        Dansezi ca o cizmă, se enervă ea. Du-mă la loc. îmi
abimezi pantofii.
     —   Iartă-mă.
     După ce Suslănescu, călcînd anapoda, o conduse lingă Vel-
ceanu, ea îşi dădu seama că era singura femeie frumoasă din
sală. Restul, nişte babe strîmbe, smochinite. Trei ofiţeri se re-
peziră în aceeaşi clipă, disputîndu-şi onoarea unui dans. Suslă-
nescu, sfîşiat de durere, se îndreptă spre Corian, care se insta-
lase comod la bufet şi bea mereu. Aceda-i ghici durerea şi-l
consolă :
     —   De ce te superi ? Femeia gîndeşte cu ovarele, nu ştiai ?
     —        Să nu vorbeşti aşa ! imploră Suslănescu, gata să plîngă.
Să nu vorbeşti aşa în faţa mea ! E o sfîntă...
     —        Tu eşti, un martir, mieluşelule, tu eşti... Ai şi aureolă.
Sa bem !
     Profitînd d»e faptul că Varga se ridicase să danseze, Mo-
tzeanu se năpusti la Dăirnescu, pe care-1 copleşi cu o droaie d*e
complimente, se extazie de felul cum arăta : „Nu s-ar spune că
suferi cu inima“ şi-l rugă :
     —        Mon cher, prezintă-mă aliaţilor... Sînt remarcabili. Iar
cînd strînse mîna inginerului Ambrosius, se stăpîni cu greu să
nu-1 felicite pentru succesul pe care l-a avut comisia. Un ultim
rest de prudenţă îl opri la timp. Se instală pe un scaun, acolo,
838
părînd că mu vrea să se mai mişte. Dărnescu tăcea, masiv, pri-
vind prin el ca prin sticlă, dar asta nu-1 demontă cîtuşi de pu-
ţin pe Motzeanu. Veni şi Pordea, apoi Guiaşiu, aşa că atunci
cînd voi să-şi reia locul, Varga îl găsi ocupat. După un moment
de ezitare, se apropie şi el. Tăceau cu toţii.
     Valsurile alternau cu foxuiri, cu rumbe, cu şlagăre: Lili
Marlen, Sehnsucht şi Rose Mărie. Dar toată lumea îşi dădea
seama că nu peste mult, poate peste o jumătate de oră, totul
se va slei şi va lîncezi într-o atroce plictiseală.
     Varga se gîndea : „Nu-i nimic, ticăloşilor, acum vă căciu-
liţi în faţa nemţilor şi a lui Dărnescu... O să răspundeţi... Eu,
eu sînt aici, pentru că aşa-mi cere prudenţa, dar voi ? Voi din
frică tembelă !“
     Motzeanu schiţa, în răstimpuri, după adevărate chinuri in-
terioare — care-1 făceau să asude bogat — încercări de con-
versaţie, dar ele se izbeau de tăcerea lui Dărnescu, căruia îi
zîmbea ca unei primadone. Inginerii germani se duseseră la
bufet şi mîncau cu beatitudine sandvişuri, salate, răcituri, udîn-
du-le metodic cu vin. In jurul Iar se făcuse un gol, ca şi cum
nimeni n-ar fi îndrăznit să le tulbure această plăcută şi în-
semnată operaţie.
     Vîslain urmărea toate astea cu o satisfacţie crescîndă. Nu
se întrecuse cu băutura — atît doar ca să devină „extralucid“,
cum îi plăcea să spună — şi acum ideile veneau clare, armo-
nice. „Am avut dreptate, sîntem un neam de lachei. Amprenta
ţiganilor, a grecilor şi a jidovilor a devenit trăsătură dominan-
ta." Căuta mereu să intercepteze privirea iui Suslănescu şi să-i
transmită, victorios, printr-un fel de telegraf optic : „Vezi, măi ?
Ce ţi-am spus ? Vezi ?“ Dar profesorul se îmbătase fulgerător
şi moţăia sprijinit de umărul lui Corian, care-i turna în ureche
otrava subtilă a teoriilor sale.
     — Viaţa? Rahat cu perje. Ascultă-mă pe mine. Să le lă-
săm toate astea şi să mergem la mine, la moşie. O să trăim ca
în sînul lui Avram. Ascultă program : dormim pînă la zece, apoi
o plimbare, desculţi, pe pajiştile gazonoase, tunse mărunt, o
mîncare bună, pe pătură, în umbra sfîntă a unui nuc secular...
Mjăi, mirosul amar şi priveliştea sublimă... Lacul în care se
scaldă vîrfurile aurii ale sălciilor plîngătoare, lebedele plutind
regale, peştişori de aur sărind în răstimpuri, într-o ploaie curcu-
beică de lumini şi stropi, stuful argintiu plîngînd mătăsos şi
22*
339
nuferii înfloriţi... Ascultă-mă, Alexe, hai să mergem la noi, la
moşie...
     —        Bine... Dar putem merge şi la noi, se oferi galant Suslă-
nescu. Conac brîncovenesc, măi ! Masa mare, grea, din sufrage-
rie, unde se aşeza strămoşul meu Ivancit Stroe Suslănescu ot
Jumărăşti... Dacă vrei, ne putem îmbrăca în costumele lui,
avem o mulţime... Giubea, işlic, în brîu hanger, narghilea cu
imamea de chihlimbar, punem fes cu ciucur de safian...
     —        Da, măi Alexe, da... Şi chemăm roabele ţigănci, tii, măi,
şi ne desfrînăm cu ele întru jocuri şi giurnbuşlucării !
     —        Nu vorbeşti într-un stil prea dix-huitieme... e mai mult o
parodie...
     —   Să bem...
     Varga abordase, în sfîirşit, după mari reticenţe, discuţia po-
litică, spre necazul lui Motzeanu :
     —        Conferinţa domnului maior, — spuse el, ca şi cum s-ar fi
adresat unui auditoriu (încerca astfel să mascheze complimentul
pe care voia să-l plaseze), — a fost oît se poate de elocventă...
Realitatea este că istoria a cunoscut tot felul de reversuri, dar...
     —   Istoria nu se repetă, preciză politicos von Mertsch.
     —        Dar tocmai asta voiam să spun eu, se repezi Vprga. Re-
sursele materiale, dar mai ales morale ale Germaniei sînt infi-
nite...
     —        Şi mai este un factor pe care nu trebuie să-l uităm, — in-
terveni maiorul, care se arăta foarte doct, spre încîntarea lui
Varga, — nu trebuie să uităm că între Rusia bolşevică şi Anglia
şi America plutocratice există antagonisme. Vă asigur că apu-
senii îşi dau seama foarte bine de rolul nostru de cruciaţi. In
fond, noi apărăm aici bazele civilizaţiei.
     —        Romînia a avut acest rol în toată istoria ei ! Varga
surprinse o sclipire ironică în ochii maiorului. Evident, parţial,
se grăbi el să adauge.
     —   Da, a avut acest rol, concedă repede von Mertsch.
     —        Madam, dumneavoastră dansaţi ca o silfidă, şoptea sub-
locotenentul Ghica în urechea sidefie a doamnei Velceanu. Pen-
tru mine, care în fiecare zi mă joc cu moartea...
     —   O ! Cum vorbeşti...
     —        Vă asigur, jocul e tot atît de plăcut... ca dragostea, dacă
nu mai mult. Te înalţi în azur şi zbori... şi zbori... aiuiuu... dar
nu mai găsi nici un termen destul de înalt.
     —   Nu mă iei şi pe mine odată ?
340
     —        Dar cu plăcere, oricînd... Uite, ne întîlnim mîine. Vin
să vă iau cu maşina.
     —        Şi dacă în timp ce noi doi vom fi sus se întîmplă un
atac aerian ?
     —   Voi lupta, doamnă, cu puteri înzecite...
     Ea se lipi de el.
     Vîslan, tupilîndu-se în spatele unui ficus, ca un incaş, foto-
grafie grupul din jurul lui Dărnescu. Era beat de fericire. „Dom-
nule, cumi se rînduiesc toate, cum se rînduiesc... Ieri mă so-
coteam pierdut, mort, şi acum... uite numai. Păi, sînt puir şi
simplu salvat! Orice ar fi!“
     Vîrî în buzunar aparatul şi veni clătinîndu-se uşor la pre-
fect, pe care-1 întrebă dacă nu ar fi cazul să apară în „Tri-
buna Romînă** un compte-rendu al acestei atît de izbutite fes-
tivităţi.                             *
     Prefectul îl privi amuzat:
     —        Dumneata, Vîslan, eşti cel mai straşnic cameleon pe
care-1 poate vedea un om în viaţa lui.
     Vîslan primi afirmaţia aceasta ca pe un compliment. Rîse
spart.
     —        Viaţa, — zise el, — este un dans. Unii ştiu, alţii nu,
dar toţi dau din picioare.
     —        Dumneata eşti maître danseur... şi maître chanteur, îl
înţepă Belega, ştiind că Vîslan n-are să-l înţeleagă.
     —        Ce vreţi ? Fiecare pasăre pe limba ei trăieşte. Prover-
bele populare se cer modificate, domnule prefect. Aţi avut o
idee genială.
     După ce conversase aproape o oră cu grupul Dărnescu,
Varga, satisfăcut şi cu conştiinţa datoriei împlinite, începu să
se gîndească la propria lui distracţie. Roti în sală o privire cer-
cetătoare, dar afară de madam Velceanu nu văzu nici o femeie
care să-l fi putut atrage. Ea era însă aşa de înconjurată de tot
felul de ofiţeraşi, încît intervenţia lui ar fi fost ridicolă. Se duse
la bufet, să se răcorească. Era de-a binelea liniştit. „Nu se pot
ei prinde cu mine, îşi spuse plin de satisfacţie. Eu sînt un as
al diplomaţiei acesteia**. Se simţea uşor, dispus spre prostii, ca
la vîrsta zvăpăiată de nouăsprezece ani, cînd însă el fusese cu-
minte. La bufet se ciocni aproape de Lucaci. Acesta, ca şi cum
l-ac fi văzut pentru prima dată, îl salută ceremonios şi-l în-
trebă :
     —   Ai ascultat ?
341
     —   Ce ? se minună Varga.
     —       Ei, ee! La Iaşi frontul a fost spart. Oraşul a căzut as-
tăzi. Sau ieri.
     —   Cum ? icni Varga. Cum ?
     —   Aşa. Gata. In zece zile-s în Bucureşti.
     —   Cine ?
     —   Ce-i cu dumneata ? Ai băut prea mult ? Ruşii, cine să
fie !
     —   Ssssst! se încordă Varga, făcînd o grimasă. Taci, omule !
     —       Da’ ce-i cu dumneata, domnule ? se miră, posomorit,
Lucaci.
     —   Nimic, taci...
     Ii întoarse spatele. Uitase totul. Parcă în această atmos-
feră festivă se simţea în anul 1942, anul marilor victorii, şi
abia acum văzu plafonul jos al adăpostului, pereţii zgrunţu-
roşi, auzi rîcîitul pantofilor pe cimentul de pe jos — nu era par-
chetul oglinditor al unei săli somptuoase, ci un adăpost —• şi
ei, toată această lume care dansa şi bea, căutau zadarnic un
adăpost, undeva. Merse iar spre bufet şi începu să bea coniac,
pahar după pahar. Cînd alcoolul i se urcă la cap, îşi spuse că
el nu înţelege nimic din toate astea. Jocul se desfăşura undeva
deasupra capului său, în sfere inaccesibile gîndirii : cabinete
închise, tainice, oameni mari, personalităţi viclene ca şerpii, o
ierarhie în care el era un fir de nisip. Dar atunci toate acţiu-
nile sale erau dezvinovăţite, căci într-adevăr, ce puteau însemna
cîştigurile lui, procesele lui, activitatea sa politică, aici, la pe-
riferia unei ţări, care ea însăşi se găsea la periferia universu-
lui ? Nimic. Şi de ce să-l tragă la răspundere ? Nu era nici un
motiv. Poate invidia oamenilor, a unui Motzeanu, de pildă.
Ce-ar fi — îl străbătu un gînd ciudat — să meargă şi să-i
ceară iertare ? Un lucru creştinesc, chiar dacă era nevinovat,
sau poate tocmai pentru aceea. Şi dacă are să-l respingă, să-l
insulte ? Ei bine, în cazul acesta se va răzbuna. Cunoştea o
serie de porcării .ale lui Motzeanu, suficiente să-l discrediteze
pe vecie în faţa opiniei publice. II va urmări cu ura lui neîn-
duplecată pas cu pas, îl va lovi în ce avea mai scump... Da,
da... Asta o va face în orice caz, dar acum era mult mai bine
să se ducă la el. Potra l-ar aproba, dacă ar şti.
     Se ridică de pe scaun şi merse spre Dărnescu. Se opri
lîngă fotoliul în care se instalase Motzeanu şi dormita şi-i puse
mîna pe umăr:
342
     —    Vreau să-ţi vorbesc, zise el, clipind speriat din ochi.
     —        Da... cum să nu, vai de mine, se îmbujoră celălalt. Sînt
al dumitale...
     Suslănescu merse drept la Mimi şi, fără să-i ceară voie,
o cuprinse în braţe, tîrînd-o spre mijlocul sălii. Ghica rămase
uluit. „Da’ başi buzucul ăsta cine dracu o mai fi ? se întrebă
el. Şi tocmai acuma şi-a găsit să se bîţîie, cînd ne fixasem o
întîlnire... Paştile şi...“
     —        Mimi, vreau să te rog, vreau să te implor, fii soţia mea.
Fii mama copiilor noştri. Părăseşte-1 pe acest om, cu care nu
eşti fericită.
     Vorbea dintr-o răsuflare, cu patimă.
     Ea îl respinse uşor.
     —        Eşti beat, Sandi. („Nu mai e supărată, îşi spuse el,
fericit. Nu mai e...“)
     —    Tu eşti salvarea vieţii mele...
     —    Vorbeşti ca în romanţe...
     —    Mimi, de ce eşti rea ?
     —        Dragă Emil, — îl luă pe acesta de rever Varga, în ce-
lălalt capăt al sălii, — te rog să mă asculţi. înainte de a-ţi
spune orice, fii bun şi agreiază scuzele mele pentru... hm, ie-
şirea aceea... Nu eram stăpîn pe mine, o serie de nenorociri, nu
ştiu dacă mă înţelegi...
     —         Cum să nu, îşi umflă Motzeanu pieptul, mărinimos.
Mi s-a întîmplat şi mie. („Desigur că ţi s-a întîmplat, porcule,
cugetă înfuriat Varga.“)
     —        Lucian bolnav, familia plecată, singur, fără nici o mîn-
gîiere... primejdiile mereu prezente...
     —    înţeleg...
     —         Uite ce e... Sîntem, doar, iromîni... Aceeaşi familie... Tre-
buie să fim uniţi în acesite ceasuri grele, penibile. Bărbia începu
să-i tremure. Ii venea să plîngă de ruşinea umilinţei.
     —    Dragă Salvator, iată mîna mea... Iartă-mă şi tu...
     Se îmbrăţişară.
     —         Hai la bufet, îl sfătui Varga. (Şi totuşi, totuşi, parcă se
simţea mai uşurat, mai bun, mai nobil.)
     —    Cu plăcere... Ştii, mi se pare că prea ne-am afişat cu.„
ăia...
     —        Nuu 1 dădu din mînă Varga, superior. Ce dracu, doar
n-oi fi vrînd să-i împuşcăm.
     —    Ştii, se pare că, într-adevăr, baronul e grav bolnav.
343
     Varga se încruntă, apoi se însenină. Trecea cu repeziciune
prin toate stările, acum.
     —   Da, vîrsta...
     —   Da... în sănătatea ta...
     —        Trăiască Romînia, şopti Varga, ca şi cum ar fi spus o
parolă subversivă.
     —   Da... Trăiască !
     Părintele Crăioc era în vervă. Polemiza cu Potra, avînd
impresia că se găseşte la Conciliul de la Niceea, unde s-au pus
bazele sfintei şi adevăratei credinţe.
     —        Ce filioque, Potră, ce filioque... Numai de la Tatăl, as-
cultă-mă ce-ţi spun. Ortodoxia a ţinut treaz acest neam rumî-
nesc. Voi,' uniaţii, v-aţi uitat neamul, v-aţi deznaţionalizat. In
Cărei sînt romîni care nu ştiu vorbi decît ungureşte. La asta
ce zici ?
     Potra tăcea, privindu-1 cu scîrbă. Nu ştia de ce i se părea
că popa Crăioc miroase a zer. De altfel, bătrînul era cam băut
şi în voie bună.
     —        Iară Papa, apoi ascultă aici: „La Roma într-un vechi
palat, stă papa, papa cel bogat“... He ha... aşa cîntă lumea...
     —   Părinte, nu se cuvine, sfinţia-ta...
     —        Erezie, erezie ! gesticula Crăioc vesel, înfundîndu-şi de-
getele groase în brîul roşu.
     Procurorul Velceanu o urmărea cu inima strînsă pe ne-
vastă-sa. Ce să-i mai spună ? Ce rost mai aveau toate... De
unde să fi ştiut acum doisprezece ani că se căsătoreşte cu o
bacantă ? Mamă-sa avusese dreptate, dar el era aşa de îndră-
gostit pe atunci! Şi ea... O, ce jocuri fuseseră! Ii mîngîia frun-
tea care începea să chelească şi-l consola : „Nu-i nimic, eu am
să te iubesc.1* Pe urmă, în noaptea nunţii, îi povestise, plîngînd
cu hohote, binecunoscuta şi jalnica poveste a ofiţerului de ro-
şiori, a seducerii, ca o pensionară de bordel. O, idealurile tine-
Bcţii... îşi aminti de procesul de azi: un dezertor condamnat
la moarte... Cum se obişnuise cu ochii aceştia care se măresc
peste fire, anormal, .cînd cad, grele ca un cuţit de ghilotină, cu-
vintele sacramentale : „La moarte, prin împuşcare, pentru tră-
dare de neam**... Sau lotul acela de comunişti pe caire-1. anche-
tase săptămîna aceasta... Bătrînul Jurca Mihai, parcă aşa-1
cheamă, liniştit, calm. Oamenii ăştia ori sînt fanatici, ca primii
creştini, ori... Uite-o cum se lipeşte de pîntecul ofiţeraşului,
scroafa, scroafa...
344
     Se duse la bufet, unde se adunase multă lume. Corian, care
prudent şi experimentat trăsese la o parte cîteva sticle, îl chemă
lîngă ei:
     —        Staţi jos, îi oferi el un scaun alături de Suslănescu, apo:
se dădu la o parte savurînd tabloul. Soţul şi amantul... Unul
dintre amanţi...
     Suslănescu, verde la faţă, se prăbuşi spre Velceanu, îngî-
nînd lăcrimos :
     —        Domnule Velceanu... eu... eu vă sînt atît de recunoscă-
tor ! In casa dumneavoastră am găsit acea... acea gratitudine...
nu... nu e bun termenul, acea căldură... Doamna, onorata doam-
nă Velceanu, mi-a fost... ca o mamă...
     Scîrbit, procurorul se întrebă : „Oare şi cu el ?“
     In acest sfert de ceas în care se împăcaseră, între Varga şi
Motzeanu se legă o prietenie grozavă. Se simţeau aşa de
aproape unul de altul şi Varga începu să uite sălbăticite pro-
misiuni de răzbunare care-1 încinseseră înainte. I-o spuse, voa-
lat, lui Motzeanu.
     —        Scumpul meu, acum înţeleg în ce constă forţa creştinis-
mului. Ce fericire îţi îmbăiază sufletul după ce... te-ai umilit...
     —   Ce-i cu tine ? se miră, practic, celălalt.
     Vîslan se aşezase într-un fotoliu comod, în umbra ficuşilor,
ca într-o pădurice ecuatorială în miniatură.
     —        Ce dans ! Ce dans ! comenta el, pradă unei colosale sa-
tisfacţii. Uite-i, doi cîte doi : Varga cu Motzeanu, Suslănescu
cu Velceanu, Dărnescu cu Merciu, Crăioc cu Potra, Mimi cu
Freddie... ptiu, să nu le fie de deochi ! Şi se învîrt, şi se învîrt,
ca apucaţii. Ce le pasă ? Bani da, casă da, linişte da... Dar eu,
vagabondul, ei bine — eu am să le arăt lucruri măreţe! Ii am
la mînă pe toţi... Societatea aleasă !... Uite şi Benea, se plimbă
cu mîinile la spate şi-i păzeşte să nu-şi fure unul altuia ceasu-
rile, sau să nu-i fure cineva pe ei pe toţi... Extraordinar judec 1
Parcă aş fi poet! Unde-i Jacquot să vadă toate astea ?
     Amintirea prietenului său îl răcori puţin. Robber îi scrisese
cîteva articole, pe care Vîslan n-avea de unde să i le plătească
şi acum îi trimitea în fiecare zi scrisori concepute cam în felul
următor : „N-aş fi- crezut ca sub masca unui distins ziarist să
se ascundă un rît păros de troglodit. Te anunţ că sînt instituţii
tn ţara asta, în speţă poliţia, că nu trăim în pustă sau în jun-
glă şi am să te aranjez eu... Onestitatea mea e mai presus de
orice discuţie, domnule Vîslan..." Oh, cum l-ar aranja el pe
345
puchinosul ăsta, pe otreapa asta fără nici un dumnezeu! Numa!
dacă ar mai veni odată vremurile cînd... Nu-i nimic, o să se re-
zolve ele, toate.
     Curînd se formă într-un colţ grupul Varga, Pordea, Guia-
şiu, Potra, Burtea şi Lucaci. Nu-şi spuseră nimic, se adunară
numai pentru o clipă, apoi se despărţiră. Majoritatea erau des-
tul de beţi.
     Varga nu ştia pe unde umblă. Ţinu un fragment de dis-
curs : „Domnilor, Romînia, scumpa noastră, ea... numele ei
sfînt, nu ! Armata şi patria...“ apoi, trecînd clătinat pe lîngă
Mimi, îi şopti : „Eşti dulce ca o acadea11, şi ea-i răspunse co-
chetă : „Dar nu pentru dumneata, domnule Salvator*1, îl bătu
pe umăr pe Velceamu: „Sursurn corda 1“, ajunse şi prin faţa
prefectului căruia-i mulţumi pentru distinsa favoare de-al fi in-
vitat la această petrecere sublimă, sardanapalică ; circuitul se
închise tot lîngă Motzeanu, care la beţie era sumbru şi declara :
     —        Bolşevismul ? O plagă ! Nu mă tem! Poporul romîn
este... inoculat! I-no-cu-lat! Ţăranii sînt cu noi... Cu noi este
toată lumea cinstită... Dar eu sînt beat... Mă doaire ficatul...
     Părintele Crăioc adormise, cu mîinile pe pîntece, şi sfo-
răia pe trei tonuri. Varga se simţea purtat pe aripi largi, ame-
ţitoare, ca pe puntea unui vas. Ar fi dorit ca serbarea asta să
ţină, aşa, luni de-a rîndul, pînă cînd ieşind afară din adăpost
să găsească toată ţara în ordine şi să se. aşeze la locul caire-i
era păstrat. „Cît să fie ceasul ? II scoase cu greutate, boţin-
du-şi plastrontil. Drace... cinci fără un sfert. Cum trecu vre-
mea !“
     Orchestra făcu o pauză şi Corian se aşeză la pian. începu
să cînte un marş funebru, cu sforăituri melodramatice, cu largi
ţipete de spaimă grotescă.
     —   Vai, cine cîntă aşa ceva 1 strigă Mimi, beată.
     Velceanu veni la ea, o smuci de mînă fără să se sinchi->
sească de lume şi-i scrîşni în ureche:
     —   Hai acasă !
     —   Nici prin gînd nu-mi trece, îl privi ea sfidătoare.
     Corian se ridică de la pian şi, în tăcerea ce se lăsă — după
atîta muzică şi dans gălăgios, discuţiile păreau foşnetul unui
stufăriş — se auzi scîrţîitul plîngăreţ, supărător, al uşii. Un
ofiţer încătărăm'at, cu casca în cap, intră şi, venind spre pre-
fect, îl salută, apoi îi spuse:
     —   Domnia sa ddmlnul Dărnescu este chemat la telefon.
246
     Dărnescu se ridică greoi. Nu părea de loc obosit de noap-
tea albă.
     —        Da’ asta ce-a mai fost ? se întrebă prefectul mirat. Cine
să-l cheme la ora asta ?
     Orchestra începu să cînte iar, dair dansatorii nu se mai în-
demnau. Cei mai mulţi dormitau, moleşiţi. Doamnele dădeau
semne de nerăbdare. Prefectului îi era somn. Peste un timp,
nimeni n-ar fi putut spune cît, Dărnescu intră. Era atît de pa-
lid, el omul liniştit şi veşnic stăpîn pe sine, că toţi cei care-1
văzură rămaseră uluiţi. Clătiinîndu-se, Dărnescu veni la pre-
fect şi, luîndu-1 de gît ca un beţiv, îi şopti ceva îndelung la
ureche.
     —   Uită-te la ei, şuşoti Motzeanu. Uită-te, măi ! Dărnescu I
     —   Generalul s-a făcut palid !
     —   Ce-i ?
     —   Pleacă amîndoi !
     —   Unde se duc ?
     Doamna generaL prefect, alarmată, fugi călcînd caraghios
cu tocurile foarte înalte, nepotrivite unui astfel de mers.
     —   Ce s-a întîmplat, Laurenţiu ?
     —   Vezi-ţi de treabă ! zbieră prefectul.
     Lumea încremeni.
     —   Pentru numele lui dumnezeu...
     —   E alarmă !
     —   Alarmă aeriană !
     —   Was ? Fliegeralarm ?
     —        Vă rog, liniştiţi-vă, doamnă, o mîngîia Ghica pe Mimi
Velceanu, trecîndu-i palma fierbinte pe spate. In caz de alarmă
aeriană, noi, aviatorii, sîntem chemaţi cei dintîi. Oriunde am
fi. Nu vă enervaţi.
     Sala foia. Reînvioraţi, musafirii se plimbau de colo-coloy
pîndind spre uşă. Gînd orchestra începu să cînte, se auziră stri-
găte din toate părţile :
     —   Sssst! Linişte ! Linişte !
     —   Da’ de ce stau atîta ?
     —    Eu nu înţeleg ce s-o fi întîmplat...
     —    Nu cumva ruşii...
     —    Ai înnebunit! Taci din gură !
     —        Strămoşul meu avea... mii de pogoane, — bîlbîia Suslă-
nescu, — mii... Era un boier aşa de mare, că...
     —    Dar de ce nu mai vin ?
347
     —    Domnule Viîslan, ce părere ai ?
     —         De... de... răspundea acesta palid ca varul. „Ce să se
fi întîmplat ? Au spart ruşii frontul la Iaşi! Bine, asta ştiam...
Asta a fost acum cîteva zile, ba nu, ieri... Ei, or fi ajuns la
Bîrlad... la Galaţi... atît... Dar de ce s-a speriat Dărnescu ?
El ? El ?“
     —    Haidem acasă !
     —- Foarte bună idee : să plecăm. E tîrziu...
     —    Sînt neliniştită din pricina copiilor...
     —    De ce să fii neliniştită, scumpo ?
     —    Da, cine ştie cîte se pot întîmpla !
     —    Ce anume ?
     —    Da’ n-ai citit ? Bolşevicii...
     —         Doamnă, vă implor, liniştiţi-vă... Ghica o împingea fără
jenă, fericit de mlădierile ei de femeie aţîţată.
     —    Mă tem, Freddie... Mă aperi ?
     —    Domnule Varga, ce părere aveţi dumneavoastră ?
     —    Nu ştiu... da’ ce-s eu, Kapellmeister ?
     —    Se pare că a izbucnit un fel de răscoală !
     —         O... ce ? se trezi Varga. Gîteva asociaţii de idei se în-
lănţuiră cu repeziciune: baronul, absenţa lui, tratativele cu
comuniştii, revoluţie... Da, da, Papp pomenise de aşa ceva, lo-
vitură de stat... Cum ? Aici în provincie ? Se repezi spre Be-
nea, care, netulburat, fuma o havană groasă.
     —    Domnule Benea...
     —         Am onoarea să vă salut, domnule doctor, n-am avut
plăcerea să ne întîlnim în seara asta, nu ?
     —    Domnule Benea...
     —    Fiţi calm, — zîmbi acesta, — v-aţi speriat ? De ce ?
     —        Şi nu mai vine Laurenţiu! îşi frîngea mîinile doamna
Belega. E în stare, dacă e ceva, să meargă personal, să se sa-
crifice ! Atîta spirit de sacrificiu ca la acest om eu una n-am
văzut...
     —    Să ieşim în curte, poate se aude ceva...
     —    Bună idee...
     Cîţiva porniră spre uşă, dar în clipa aceea ea se deschise
şi Belega apăru cu un revolver în mînă, urmat de şapte ofi-
ţeri de asemenea înarmaţi.
     —    A-o-a-o-auuuu ! ţipă o doamnă isteric.
     Livid, cu buzele tremurînd, muşcate pînă la sînge, genera-
lul străbătu cu paşi fermi adăpostul, urmat de ofiţeri.
348
     Varga urlă în sine ca o vită înjunghiată : „Pe mine! Pe
mine !“ Simţi unghiile lui Motzeanu pătrunzîndu-i în piele, zgî-
riindu-i-o. Obrazul acestuia era ca o ceară topită. Toate ridu-
rile, cutele, se scurgeau spre bărbie. Zing-zing-zing-dzac!
zing-zing-dzag, făceau pintenii generalului. Uite-1! Se opreşte
în faţa lui von Mertsch şi a nemţilor ! Pentru dumnezeu ! Pen-
tru dumnezeu 1 Dar ce-i ? Ce s-a întîmplat ?
     —        Domnule maior, — articulează cu voce tremurătoare,
generalul, — mă văd silit să vă declar că sînteţi prizonier ! In
noaptea aceasta, la Bucureşti, Romînia a ieşit din Axă, a sem-
nat armistiţiul.
     Ofiţerii îi înconjurară pe nemţi, dezarmîndu-i. Grupul ieşi
repede. In prag, monoclul maiorului căzu şi se sparse.
     Tăcere.
     Nimeni nu mişcă. Se aude fiecare respiraţie : u-u-uh-hu-u-u...
     Şi deodată un răcnet spart, extrem :
     —        Trăiascăăăăă Romîniaaaaaaaa ! Varga rămîne cu gura
căscată larg, apoi începe să plîngă cu hohote: Domnilor... dom-
nilor...
     Prefectul e înconjurat de o mulţime de lume, e tras, degete
febrile i se agaţă de epoleţi, de umeri, de cureaua diagonalei,
de centură, de urechile buzunarelor.
     —       Domnule general... domnule general... amănunte !...
amănunte !...
     —       Liniştiţi-vă, domnilor. Vocea-i tremură, se agaţă în gîtlej,
cuvintele ies stîicite, întretăiate... Domnilor, puţină răbdare...
     —   De unde ştiţi ? Ce s-a întîmplat ?...
     —   Domnule general...
     —       Trăias...căă... Ro-ho-mî-ni-hî-iia... hohoteşte mereu Varga,
fără să-i fie ruşine. Nu ştie de ce plînge, habar n-are, dar tre-
buie, trebuie să plîngă.
     —        Domnul Dărnescu a fost anunţat la telefon chiar acum
din oraş. Pe urmă am ascultat radio-Donau, care transmite in-
formaţia din zece în zece minute.
     —       Trăiască reegele! Trăiască regele! zbiară Motzeanu, ges-
ticulînd larg, sărind în loc, ca un copil.
     —        Atît vă pot anunţa deocamdată, atît am înţeles din be-
hăiturile calomnioase ale „boşilor"...
     Varga începe să urle din toate puterile:
849
                   Trăiascăâă regeleeee
                   In paceee şi onoooor...
      Dar în clipa cînd orchestra atacă imnul, gîndurile-i por-
nesc să sară ca iepurii : ,,Ei, acum ce te faci ? Pace, e pace...
Dar... Dar...“
      Se retrage din mijlocul mulţimii; ar vrea să-şi poată cu-
prinde fruntea în palme. O nelinişte ascuţită, ca o lovitură de
cuţit primită pe neaşteptate, îl răscoleşte: „Şi acum ? Or să
ajungă oare anglo-americanii înaintea ruşilor aici ? Pentru că,
dacă nu... Dacă nu... — şi, ca un arc stricat, spaima se desfă-
şoară în el. Dar dacă nemţii vor cîştiga totuşi ? Şi oare n-ar fi
mai bine să cîştige ? Se purtaseră urît... Ardealul şi aşa mai de-
parte... dair... dacă englezii nu ajung ?“
      încearcă să uite aceste întrebări, vrea să cînte, dar vocea
lui e spartă şi cîntă mirat:
      Deee ţară iubitooor...
      Vacarmul creşte, acoperă totul, doamnele fac gesturi largi,
ţipă, unii cîntă, se aud pocnete de dopuri... Apoi cîntecul iar
creşte, acum e altul, sau nu, căci toată lumea cîntă altceva.'
      Potra, cu ochii închişi :
      „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină..."
      Motzeanu mugeşte ca un taur:
                   Fie-a voastrâ-ntreaga ţară,
                   Şi de cereţi vă mai dăm,
                   Numai daţi-ne voi graiul neamului
                   Şi se sculară... hîc...
      Mai departe nu mai ştie... Cine se sculară ? Eroii, pesemne.
„Trăiască ! Trăiască !“
      A venit pacea, frumoasele vremuri de altădată !
      Popa Crăioc, cu vocea sa de doagă spartă :
                   Ach! Sabia lui Traian
                   Vină-n mînâ de roman
                   Să te mai învîrt o dată
                   Preste tot, prin lumea toată...
      Rezemată de braţul lui Freddie, doamna Mimi plînge de
bucurie. Doamne, lacrimile o uşurează, parcă ar fi altceva... e
aşa de bine să plîngi, alături de un erou !... Ii şopteşte :
S50
     —   Nu te bucuri, nu ?
     Iar el, întunecat, aspru :
     —   S-a săvîrşit o trădare, doamnă ! Nu pot... nu pot...
     —        Să dansăm, să dansăm ! zbiară Guiaşiu. Avem acest
drept! Eforturile noastre au fost încoronate de succes I Orches-
tră... hoire !
     —        Ce... ce... ce ? se clatină Vîslan, rezemîndu-se de pereţi.
Aşadar asta a fost ? Aşa s-a sfîrşit ? E o minune, adevărată
minune a lui dumnezeu... Şi doamne, o să ştergem toate ur-
mele...
     Goneşte spre uşă, păzind aparatul de fotografiat ca pe o
comoară.
     —        Şendreo ! urlă el spre tînărul care a stat toată seara as-
cuns într-un colţ umbros împreună cu Miţi. Şendreo ! Haide,
sciîmpule I Hai să ascultăm ştiri! Ediţie specială... Mii de nu-
mere... Uraa... Petrecere frumoasă, domnilor...
     Benea s-a strecurat şi el pe uşă, odată cu Vîslan. „Repede
la chestură. Să punem la adăpost toate documentele, toate, pînă
la unul... Unde-i Fritsch ? Parcă pe el nu l-au arestat. A dis-
părut..."
     în mijlocul sălii s-a întins o horă largă, care unduieşte ca
un şarpe, modelîndu-se după forma adăpostului, prea mic pen-
tru atîta mulţime prinsă într-un singur lanţ. Orchestra hău-
leşte, din toate puterile, şi pe deasupra cîntă şi dansatorii:
     —        „Cei cu inima romînă", îngînă Potra, dansînd greoi, îm-
piedicat de poalele sutanei. Cei cu adevărata inimă romînă. Ve-
nit-a ceasul cînd drepţii se vor răsplăti, iar cei răi se vor pe-
depsi !
     —        Uraa, ţipă Corian, care se bucură pentru că e zarvă,
pentru că lumea-i zăpăcită şi toţi aceşti nefericiţi, aceşti de-
menţi, nu-şi dau seama că-s morţi de mult... Cadavrele dan-
sînd... Dans macabru... Saint Saens n-a văzut niciodată aşa
ceva...
                      Hui să dăm mină cu mină
                      Cei cu inima romînă...
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere
Soi
      —        Heeei, hop I istrigă, popular, avocatul Guiaşiu,. răsucii?-
du-se ca un sfredel. Seamănă în mod ciudat cu un greier. Nu-şî
mai aduce aminte cum e mai departe Hora Unirii. Improvi-
zează :
                        Foaie verde de secară,
                        Duşmanii cu toţi să piară...
                        Hai să dăm mină cu mină...
      Suslănescu nu se poate ridica de pe scaun. Lacrimile fi curg
şiroaie pe obraji, trăsăturile i s-au urîţit.
      „O, sărmană Germanie...“
      îşi trece palmele peste ochi, peste frunte : „I-am părăsit...
Cavalerismul războiului... De ce ? De ce ? Şi aceştia nu-şi dan
seama... Se bucură că au scăpat cu casele, mobilele, hainele in-
tacte... Şi nu înţeleg că noi...
      Picioarele bat cimentul cu putere, fără nici un ritm. Obo-
seala a pierit. Trebuie să danseze !
      —        Aşa, taică, o îndeamnă popa Crăioc pe doamna general
Belega. Dă-i cu ţurloaiele, să scapere...
      —   E pace !
      Hora se sparge.
      —        Să cînte himnul! zbiară Crăioc. Vreau să aud himnul
englezilor...
      Varga s-a trezit din beţie. Acum numai entuziasmul fierbe
în el. Franţa... picioarele Larissei... Napoleon... Strigă :
      —        Staţi ! Să ne aducem aminte de sora noastră mai mare...
de Franţa...
      —        De Franţa, se cutremură Suslănescu... Vive la France
immortelle !
                        Allons enfants de la Patrie
                        Le jour de gloire est arrive
                        ...Aux arme citoyens...
                        Formez vos bataillons...
      —   Fie doooomn peste noi, fie...
      Potra izbuteşte să facă o clipă tăcere. Şi-a întins braţele şî
pare o cioară imensă, gata să-şi ia zborul, dar în gestul lui e
atîta putere de convingere, încît toţi tac, o secundă, destul ca
el să poată începe cu vocea gravă, uşor tremurătoare :
         Cu noi este dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi
         Căci cu noi este dumnezeu...
352


     Toţi au îngenuncheat pe cimentul rece, pirăfuit de paşii dan-
satorilor. Mimi Velceanu simte cum îi fuge ciorapul la genunchi,
dar nu-i pasă. Se curbează, aproape să ajungă cu fruntea jos.
              ...înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi...
     Toţi se ridică, apoi urmează îmbrăţişările, ca de anul nou.
     —   Dragă, la mulţi ani !...
     —   Pace ! E pace...
     Crăioc ar mai vrea să cînte. Mogaroceşte, ca pentru sine :
              „...şi arhanghelul din ceer...
     Se opreşte. Ho, mă, asta o cînta Mihail Dante, cînd era
gardist. Vrei s-o păţi ?“
     —   Părinte, binecuvîntează !
     Potra şopteşte :
     —   Să ne rugăm...
     In tot timpul cît s-a cîntat şi s-a dansat, generalul Belega
a rămas în picioare, nemişcat, părînd un stîlp în jurul căruia
gravitase toată harababura asta. Cineva i-a pus sfios mîna pe
braţ. Se întoarce brusc, speriat. Velceanu, cu o înfăţişare lu-
gubră, îi şopteşte precipitat :
     —       Pentru numele lui dumnezeu, domnule prefect, e îngro-
zitor !
     —       Ştiu, zîmbeşte amabil prefectul. Aşteptam armistiţiul,
dar nu acum...
     Ridică din umerii masivi şi epoleţii, prinzînd o rază a can-
delabrului cel mare, strălucesc orbitor. Velceanu, poate singu-
rul om treaz între toţi aceşti inconştienţi, i se pare sinistru, o
cobe.
     —       Vom-fi traşi la răspundere? întreabă penibil, copilă-
reşte, procurorul.
     —       De cine ? murmură Belega, absent. Noi ne-am făcut nu-
mai datoria. Slujbaşi... ordinul...
     —   N-air fi mai bine să plecăm odată cu germanii ?
     —   Nu!
     —       O, doamne, dumnezeule... Vă gîndiţi la engleji ? Sînt
nişte porci...
     —       Ştiu, surîde iar prefectul, şi face un pas înainte. Prinde
clipa cînd entuziasmul se potoleşte puţin, ridică mîinile şi
strigă :
23 — Străinul
353
      —        Domnilor, festivitatea noastră s-a isprăvit într-un mod
fericit, pentru toţi, pentru naţie, pentru noi ! Datoria mă obligă
să vă rog acum, sîntem doair în situaţie excepţională, să vă în-
dreptaţi în .linişte, şi nu în grupuri, spre casele dumneavoastră.
Eu trebuie să capăt imediat legătura cu Bucureştiul.
      —   Trăiască domnul prefect!
      —   Ura pentru generalul Belega !
      Cîntecul a fost însă molipsitor şi odată ieşiţi în curte, sub
răcoarea pătrunzătoare a cerului cenuşiu murdar, ar vrea să
strige, să se veselească. Oraşul e însă cufundat în întuneric.
Nici un bec nu arde, ca pe vremuri...
      Şi deodată, toţi invitaţii care ieşeau pe poartă, salutaţi în
bloc de santinela somnoroasă, se opriră. Prin mijlocul străzii
se auzeau paşi, apoi din umbră se smulseră oameni, şi un cîn-
tec, un cîntec care se revărsa greu, bolovănos, făcîndu-i să stea
în loc uimiţi, nedumeriţi, cum de s-a mai putut ivi şi aşa ceva,
acum, la sfîrşitul unei serbări atît de fericite... Paşii trec, parcă...
parcă e o mulţime... Cîţi or fi ? In tăcerea nopţii, unele crîmpeie
se aud foarte puternic :
                  ...osîndiţi la foame, sus
                                    ...răzvrătirea
                  ...lumii vechi apus!
                                    ...trecutul negru
                  Sculaţi popor de oropsiţii
      Cerul e sur, ca o sticlă uriaşă ştearsă cu o cîrpă, numai
spre răsărit sclipeşte, timidă, o geană gălbuie de lumină.
      Departe, spre cartierul fabricii, se aud clare patru împuşcă-
turi...
      Cîntecul se stinge...
      —        Dar asta-i Internaţionala, — şopteşte Velceanu, — zău,
Internaţionala 1
CAPITOLUL XIII
    Pirin aerul înceţoşat al dimineţii de septembrie ipluti o clipă
un fiîîîîit ţiuitor şi plîngăreţ, apoi zăngăni în pămînt o izbitură
ca de mai de oţel. Pereţii casei se cutremurară şi în liniştea
încremenită care unmă se auzi vibrarea subţire a geamurilor.
Buimăcit de somn, Andrei se ridică în capul oaselor şi trase cu
urechea. Alături de el Dan dormea năduşit, cu părul moale re-
vărsat în jurul capului. Andrei se lăsă să cadă înapoi, pe pernă.
Ştia că n-o să mai poată dormi. „Cît să fie ceasul ? se întrebă.
23*
355
Patru ? Cinci ?“ încercă să se destindă, să-şi lase trupul toro-
pelii aceleia calme, care aducea somnul. Se împlineau aproape
trei săptămîni de cînd 'trezirile acestea — la fel ca sfertul de oră
seara, după culcare — nu-1 mai îngrozeau. Era pace, războiul se
terminase, viata putea începe din nou. Uneori parcă nu-i venea
să creadă ; privea în^ur, căutînd să surprindă ceva nou în ex-
presia oamenilor, un corespondent al bucuriei lui. Acum două-
zeci de zile stătuseră cu toţii în faţa aparatului de radio, care
anunţa eliberarea Parisului. Ascultau întunecaţi, chinuiţi de
nelinişte. Fiecare se gîndea : dar eu noi ce-o să fie ? In aceeaşi
noaipte, notarul Meliuţă, beat de fericire, le bătuse cu pumnul în
geam :
      —       Pace ! Sculaţi-vă, pentru dumnezeu, e pace ! S-a semnat
pacea !
      Iar după el, la vreo jumătate de ceas, în timp ce Andrei
răsucea butonul aparatului, căutînd să capete o confirmare prin-
tre pîrîituirile, oîntecele şi discursurile ce se întretăiau în văzduh,
Searlat năvălise în casă cu părul vîllvoi, în cămaşă de noapte,
peste care îmbrăcase în pripă vestonul militar :
      —       Strig cu mare glas zicînd : A căzut, a căzut Vavilonul
cel măre ţ E paaaace !
      De la Searlat, printre citate biblice, aflară că din oră în oră
radio Donau înjură pe romînii trădători, că ruşii sînt aproape de
Galaţi şi că „a sosit ceasul cînd drepţii pot să mărturisească
dreptatea lor, căci curva cea mare a scăpat din mîini paharul
plin cu sucul desfrînăirii şi necuviinţei ei“ !
      In dimineaţa aceea, Andrei fugi pînă la locuinţa lui Arde-
leanu, dar nu-1 găsi acasă. Văduva la care locuia mecanicul îi
spuse că s-a dus la primărie, unde se adunaseră oameni. Andrei
plecă şi el acolo. în curtea primăriei, în ograda casei lui Me-
liuţă, ţăranii îl aşteptau pe notar. Acesta ieşea din zece în zece
minute şi le spunea ultimele ştiri. Plutonierul Gociman, beat,
îmbia lumea eu ţigări, bătea prieteneşte un umăr ici şi colo. în
sfîrşit Andrei îl descoperi pe Ardeleanu într-un colţ, aşezat pe o
stivă de lemne, înconjurat de oameni. Rîdea şi încerca să le răs-
pundă la întrebări. Cînd îl văzu pe Andrei, se ridică şi venind la
el îi strânse mîna cu putere, fără să-i spună o vorbă. Numai
ochii îi străluceau.
      —       Plec chiar acum la oraş, să iau legătura cu partidul,
zise el, şi văzînd nedumerirea lui Andrei începu să rîdă : Da, da,
cu partidul...
356
      Zilele care urmară fură .pline de nelinişte. Nimeni nu ştia
ce se întâmplă. In fiecare zi, ba notarul, ba părintele Scarlat
aduceau un zvon nou, cules cine ştie de unde : nemţii au ras
Bucureşti'ul de pe faţa pămîntului; regele e grav rănit; regele e
mort; Hitler a aruncat o bombă care a scufundat toată insula
engleză ; la oraş mişună comuniştiii înarmaţi pînă în dinţi; la
. Curtici au sosit un milion de japonezi, care măcelăresc pe toată
lumea.
      Pe la sfârşitul lui august, Tuirouleţ, şeful gării, o trimise în
sat .pe Liviuţa împreună cu pianul. De la ea aflară că regimente
iromîneşti se îndreaptă spre graniţă, că ieri un avion unguresc a
zburat foarte jos, deasupra podului de peste Criş... Mama lui
Andrei era foarte neliniştită, deoarece Emilia plecase la oraş şi
n-avea nici o veste de la ea.
      O agitaţie neobişnuită îl cuprinse pe Andrei. Ar fi vrut să
facă ceva şi nu ştia ce. De aceea aştepta cu nerăbdare întoar-
cerea lui Ârdeleaou. Se mira cît de mult se schimbase satul în
zilele .acestea. Pe feţele oamenilor se citea nerăbdarea şi încre-
derea. Intr-o zi se întîlni cu primarul Sofron. Acesta veni la el,
îşi scoase pălăria neagră, orăşenească şi întinzîndu-i mîna îi
spuse :
      —        Trag nădejde că nu sînteţi mî-niat pe mine, domnişor. Că
noi, care ne hrănim cu pita statului, noi... Ce ne-a poruncit
statul aceea am făcut şi aceea om face. Ni-s prea mici să ne
triagem în degete cu statul.
      Andrei nu-i putu răspunde nimic. Ii era necaz, dar ori de
cîte ori vedea pe cineva umilindu-se în faţa lui, se simţea dezar-
mat, neputincios.
      Cel mai neliniştit din siat era părintele loja. îşi răsese
barba, ca nu cumva să-l prindă ruşii ou ea, şi toată ziua, pînă
noaptea tîrziu, săpa gropi în ogradă, împreună cu preoteasa şi
cu băiatul său, Luţu. îşi ascundeau grînele şi lucrurile mai de
preţ din -casă. Intîlnindu-1 pe Andrei, iîi spuse veninos :
      —        Ei, dumneata ai fost mai deştept <ca noi toţi. Bravo, te
felicit... Şi văzînid mirarea lui Andrei, zîrnbi strimb : Da, da.
Crezi că n-am auzit că ai fost dat afară din şcoală pentru co-
munism ? Ejft vin vremuri grele pentru noi...
      In aceeaşi zi, deasupra satului se ivi un avion german,
zburînd foarte jos. Lăsă o ploaie de manifeste, pe care ţăranii
le adunară cu conştiinciozitate. Se vorbea acolo de nenorocirea
ce se via abate^fsupra Romîniei trădătoare, de armele secrete oe
357
vor pedepsi pe laşi. Meliuţă, tulburat la culme, umblă din casă
în casă, adunînd manifestele şi ameninţînd pe toată lumea cu
plutonul de execuţie. Izbuti să adune vreo cinci kilograme de
hîrtie. Nuimerotă fiecare manifest, legă pachetul ou sfoară .şi în-
trebă la plasă ce să facă cu ele. De acolo i se răspunse .pe un
ton iritat că poate să le folosească la closet. Notarul nu dormi
o săptămînă de frică ; pînă la urmă le dădu foc .în ogradă, în
prezenţa consiliului comunal.
     Abia după o săptămînă Ardeleanu se întoarse. Vecinii,
care-1 socoteau om serios, pe cuvîntul căruia te poţi bizui, se
adunară la el acasă, curioşi să afle oe se vorbeşte şi ce se pe-
trece la oraş, .în ţară şi-n lume.
     A doua zi tot satul află că mecanicul e comunist de mult,
că înainte vreme îl căutase poliţia şi el s-a oploşit la moara lui
Papp. Le vorbise oamenilor toată noaptea, spunîndu-le o mul-
ţime de lucruri despre .Rusia Sovietică. .Cuvintele acestea se îm-
prăştiară ca untdelemnul pe o pînză subţire.
     La crîşmă, plutonierul Gociman ui şopti părintelui Soarlat:
     —        Ei, soarele! Cum de nu ţi l-am mirosit eu înainte, că
scoteam pielea de „.pe el. I-am spus lu’ dom’notar : nu-mi mi-
roase a bine, zău ! Da’ dumnealui nu, că e om de treabă...
     îşi săltă carabina în spate şi se duse la Ardeleanu. Numai
zîmbete, îl întrebă dacă are autorizaţie să facă politică şi cînd
aeesta-i întinse o hîrtie se holbă multă vreme la ea. Nu înţelese
nimic, dar văzu o ştampilă cu secera şi ciocanul.
     —   Da’ de la stat ai autorizaţie ?
     —   Partidul comunist e partid legal, domnule plutonier.
     —   Hm, da... şi ce vrei să faci ?
     —   Propagandă, domnule plutonier.
     Gociman nu mai avu putere să scoată un cuvînt. Vinele
frunţii i se umflară. Ardeleanu îl privea cu seninătate şi pluto-
nierul desluşi bătaia de joc din privirile lui.
     —        Am să trec eu pe-aici, să văd ce fel de... propagandă o
mai fi şi asta.
     —   Pofteşte.
     Cînd Andrei veni pe la el, Ardeleanu tocmai scria ceva.
Andrei îl privi cu reproş :
     —   De ce nu mi-ai spus nimic ?
     —        Era mai bine aşa, zîmbi Ardeleanu. Uite, am adus cîteva
ziare.
     Andrei le citi curios, dar nu găsi nimic deosebit. „Tribuna
358
Romînă" îşi schimbase titlul şi devenind „democratică“ tuna şi
fulgera împotriva „teutonilorvechii noştri duşmani. In tonul
articolelor se simţea jena subitei transformări şi bîjbîielile re-
dactorului care se silea să păstreze o imaginară linie moderată.
     Andrei ridică din umeri. Atunci Ardeleanu îi întinse două
foi trase la gestâttner. Cu litere groase, difuze, era tipărit tit-
lul : „Patriotul", şi deasupra, o seceră şi ciocanul.
     —       Ăsta e al nostru ! spuse .cu mîndrie Ardeleanu. Tova-
răşii fac pe dracu-n patru ca să poată apare. Nu-i hîrtie, nu-s
litere... Se scoate în vechea tipografie ilegală. Nu-1 lăsă pe
Andrei să citească ; îl luă de mină şi-i spuse grav: No, şi
acuma avem de lucru.
     —   Ce anume ?
     —       Multe. Unii se tem de cuvîntul „comunist" ca de dracu’!
încă nu le umblă gura, că nu ştiu ce se petrece în ţară. Tre-
buie să arătăm oamenilor că ruşii vin la noi ca prieteni.
     Ii povesti oîte se întîmplaseră în oraş. Muncitorii înarmaţi
eliberaseră din închisori pe comunişti, fasciştii cunoscuţi se
ascundeau, .se făceau pregătiri pentru primirea Armatei Roşii.
La frontieră, grănicerii unguri începuseră hărţuieli...
     Tuşa Emilia era în culmea bucuriei. Dacă George era pri-
zonier, se va întoarce. Plecă la oraş, nădăjduind că va putea
afla ceva. Seara, notarul Meliuţă veni la ei, îngrijorat. Primise
veste că la graniţă sînt mari mişcări de trupe şi graniţa era
doar la doisprezece kilometri.
     Andrei oftă, răsucindu-se în pat, şi în clipa aceea, foarte
departe, se auzi un pîrîit slab, apoi cîteva detunături răzleţe. II
smuci pe Dan de umăr :
     —   Auzi ?
     —       Ce s-aud ? se zborşi vărul său, înfuriat. Eşti nebun. Hai
să dormiim.
     Dezarmat de indiferenţa lui, Andrei închise ochii şi adormi
într-adevăr.
     Cînd mamă-sa-i trase învelitoarea de pe el, Andrei sări din
pat. Văzu că afară era ziuă, un soare strălucitor pătrundea prin
fereastră o dată cu un zgomot difuz, stăruitor: glasuri de oa-
meni strigînd, pocnet de bice, muget de vaci, tălăngi oare
sunau .dogit, ţipete, scîrţîiîuri de căruţe şi departe duruitul neîn-
trerupt al mitralierelor. Din cînd în cînd, un grohăit sec, gros ca
un muget gîtuit.
359
     — Vin ungurii ! strigă mamă-sa şi în clipa aceea Andrei
se trezi de-a binelea. Ana era palidă ca varul, mîinile îi tre-
murau şi privea în toate părţile, năucită. Vorbi cu sufletul la
gură :
     —        Satu-i plin de colonişti. Fug oamenii, îşi lasă casele.
Azi dimineaţă la trei au atacat graniţa nemţii... Arde colonia
de la Ciumeghiu... Andrei, ce ne facem ?
     Andrei începu să ise îmbrace în pripă. Abia nimeri nasturii
cămăşii. Dan se sculase şi el şi, morocănos, bîjbîia cu picioa
rele goale după papuci. Ana îşi frîngea mîinile :
     —   Scul aţi-vă odată ! Trebuie să facem ceva şi noi !
     Deschise geamul şi gălăgia asurzitoare a uliţei năvăli în
dormitor. Şoseaua, răscolită, era învăluită într-un nor imens de
praf şi pe toate uliţele care veneau dinspre apus se scurgea un
şuvoi de care, încărcate ou lăzi, perne, paturi, scaune, icoane,
dulapuri, baloturi mari; Printre caii care sforăiau, biciuiţi pînă
la sînge, mergeau domol boi mari, ardeleneşti, cu coarne lungi,
oi ; cîini lătrînd înfuriaţi trăgeau de lanţul care-i lega de loitre,
copii cocoţaţi în vîrful calabalîcurilor ţipau îngroziţi.
     —        Ce ne facem, Andrei ? îşi frîngea mîi.îlile Ana. Barem
de-ar fi Emilia acasă ! începu să plîngă, mototolindu-şi şorţul:
Spune ceva, pentru dumnezeu !
     —        Nu ştiu nimic ! Ce vrei să spun ! strigă Andrei, înfuriat.
Stai să vedem ce-i.
     Ieşi în goană, cu o sandală descheiată. în bucătărie, bu-
nică-sa şedea la masă şi sorbea în răstimpuri dintr-o cană cu
lapte în care înmuiase bucăţi mari de pîine. Andrei se îndreptă
spre ea ca şi cum ar fi aşteptat un sfat..
     —        Veniră vremuri grele, puiul bunicii, şopti ea. Iaca, ne
•ajunse şi pe noi războiul.
     —   Ce facem, bunică ?
     Ea iridică din umeri :
     —   Cum o da dumnezeu...
     —        Tulvai, doamne, da’ cum vorbeşti aşa, nană Ană ! se
auzi atunci de lîngă cuptor vocea groasă a lui Laboş, care se
lăsase sfîrşit pe un scăunel. Iaca vine prăpădul lumii cel din-
tr-o dată... Teodor o zis că...
     —        Şi după el te iei tu, măi Ioane ? surise batjocoritor bă-
trîna, ţuguindu-şi buzele. De bună seamă că el s-o scăpat în
nădragi...
360
     —        Aşa-i, încuviinţă Laboş. Nu ne dă pace. Zice că >să
mergem, da’ să mergem şi noi, că-s sălbatici şi taie pruncii în
burta mamelor, iair pe el, ca popă, au să-l spînzure de firă-
garul cel mare din ocol. Catiţa se ţine de el şi jghiară că ea
nu rămîne s-o batjocorească reghimentele... Ce şi mă fac ? Ce
şi mă) fac, tulvai, doamne ?... Apoi, însuîleţindu-se, se ridică
în picioare, înalt, gros şi roşu la faţă, asudat de spaimă şi în-
curcătură. «Tot satul se duce : şi a Picului şi-o încărcat amu
căiruţa, şi Lădoi, şi Hristea, şi Bituşiţa, Girozuţa, dacă-1 mai
ţii minte, nană Ană, şi Creiţar... Toţi s-or dus în slavă să-şi
adune caii şi mulţi înhamă...
     Pe neaşteptate Laboş răcni, ridicîndu-şi braţele scurte şi
umflate spre tavanul afumat:
     —        Ce şi mă fac, ce şi mă fac ?... Cum să-mi las eu avutul
meu? Că ştiu eu ee-i războiul... Am fost în Italie, î.n T4... Tot,
tot, tot au să-mi ardă şi să-mi pustiiască...
     —        Tu n-ai fost om niciodată, Laboş, spuse bătrîna, turnîn-
du-şi încă o cană de lapte.
     Andrei nu mai ascultă. Ieşi afară. Curtea şcolii, pustie şi
măturată, strălucea în bătaia necruţătoare a unui soare fier-
binte, moleşitor, de toamnă. O străbătu în goană şi, deschizînd
poarta, ieşi în uliţă. Pînă departe, în capătul satului, nu se ve-
dea decît convoiul care gonea spre pod. Căruţele erau atît de
încărcate, încît era o adevărată minune că nu se răsturnau, în
galopul acesta. De peste drum, din casa lui Albu, izbucni pe
poarta deschisă o căruţă grea, înaltă ca o căpiţă de paie. Caii
negri, focoşi, îşi făcură loc printre ceilalţi, iar Albu, un om
slab ca o scînduiră şi verde la faţă de frică, începu să urle :
     —        Haideţi, măi, ’tu-i evanghelia mă-si. Haideţi ! Şi în-
torcîndu-se spre nevastă-sa care (bocea cu pumnii la ochi,
plesni cu biciul deasupra capului ei : Să taci, că-ţi rup ţurloa-
iele !... Haideţi, măi, că vin duşmanii...
     Andrei se .apropie de un om care mergea alături de cair-ul
său şi-l trase de mînecă :
     —   Ce s-a întâmplat, bade ?
     —        Cum ce, domnişor ? se întoarse spre el omul. Vin duş-
manii. Hăis ! Cea ! îşi îndemnă el boii.
     Andrei, scos din fire, păşi lîngă el, hăituindu-1 cu între-
bări :
     —   Bine... dar cum ? Dar ce-i ?
361
     —       !Cum ce ? Eu îs din, colonie, vorbi omul grăbit şi tot-
odată doritor să povestească. Tot auzeam noi că trec patrule
peste graniţă. Azi dimineaţă ne-am trezit că pică o bombă drept
în mijlocul uliţei, pe caisa lui Tuplaş. Praf o făcut-o. Lui i-o
tăiat amîndouă .picioarele, iar -muierea o murit. Apoi or început
puşcăturile. ;Siă vezi cum fluierau piumbii, ca grierii... Toată
colonia o- luat-o la goană. Ne-am adunat bruma de avut şi
merem...
     —   Unde ? întrebă Andrei.
     —       Iincătirău om vedea cu ochii. Că acum ruşii nu-s de-
parte, aşa că ne-om întoarce acasă pe urmele lor. Zice că ungu-
rii iau la oastea loir pe toţi bărbaţii de la paisprezece ani în
sus...
     —   De unde ştii ? se agăţă Andrei de braţul lui.
     —       Hai, Petre, mînă, Petre, nu sta de vorbă, Petre ! strigă
o femeie din vîirful carului. Lasă-i pe dumnealor să facă ce-or
şti...
     —   Hăăăis, ceea !
     Praful era înecăcios şi Andrei tuşea chinuitor. Aerul deve-
nise încins, de nesuportat. Smucimdu-se, convoiul se opri. O
căruţă prea încărcată se. irăstumase în şanţ, împrăştiindu-şi
toată încărcătura. Se auziră urletele unei femei şi sudălmile
grozave ale celor opriţi în loc. Cealaltă jumătate a convoiului
oîştigă teren.
     —   Vorbeşte, omule ! ,îl rugă Andrei, trăgîndu-l mereu de
uTCi L.
     —       Cum de unde ştiu ? Păi aşa or făcut dincolo... Pe toţi
i-or dus pe front... Eu aşa vă spun, nu staţi. Că grănicerii,
săracii, dacă mai pot ţine pînă la prînz... N-au plumbi şi ăia
vin cu tancurile. Azi dimineaţă am văzut răniţii, vai de mama
'or, prunci în floarea vîrstei şi-s sfîrteeaţi toţi... Haideeee ! urlă
el văzînd că mulţimea .se pune iarăşi în mişcare.
     Andrei rămase în drum, dezorientat. Se gîndea : „Acum
numai asta ar trebui, să mă ducă pe front, în armata germană."
     Porni în neştire spre marginea satului. Cînd trecu prin
faţa curţii lui Laboş, auzi zbieretele nestăpânite ale lui Scarlat:
     —       Hai, Caterino ! Hai, puiule ! Lasă-le dracului ! Nu-i ne-
voie de boarfe ! Haide odată !
     Andrei deschise ipoarta şi intră. Scarlat, în uniformă —
îşi smulsese epoleţii — se chinuia să înhame caii la căruţă, dar
cum armăsarul lui Laiboş imuişca şi zvîrlea din copite, nu în-
362
drăznea .să se apropie de el. Gînd îl zări pe Andrei, se repezi
ia el şi, rotindu-şi braţele, voeiferă :
     —        Voi ice faceţi ? Voi nu plecaţi ? Haideţi şi voi, vin bar-
barii, bunii, vandalii I * Eu nu stau... Sînt ofiţer, au să mă
masacreze ! Caterino, înhamă căluţul ăsta, nu sta, dragă...
     Nevastă-sa, într-un capot mare, soios, care se desfăcea
în fată îlăsîtimd să i se vadă picioarele butucănoase, făcea na-
veta între casă *şi căruţă, purtînd) în braţe borcane cu castra-
veţi, sticle de bulion, combinezoane murdare, o şubă a lui La-
boş, pe care le arunca tailmeş-balmeş în căruţă. Armăsarul,
lăsat slobod, sforăi, încordîndu-şi nările trandafirii.
     —        Inhamă-1! gesticula Searlat. Uitase să-şi încheie pan-
talonii şi-i cădeau mereu în vine.
     — Andrei, haide, pentru dumnezeu, să nu rămâneţi... Vă
facem şi vouă foc în căruţă. Numai pe voi vă luăm. Pentru
bagaje nu-i loc ! Apoi aduciînidu-şi aminte de ceva se întoarse
si, nevăzînd-o pe Caterina, urlă : Dragăăă 1 Diragăăă ! Fugi în
pod şi ia cîteva exemplare din volumele mele. Hunii o să le
dea foc ! Auuuzi ?
     Andrei tropăia de enervare. II rugă pe Searlat:
     —   Ştiu că ai un binoclu. Dă-mi-1, te rog.
     —   Ce vrei :să faci ?
     —   Să mă sui în turnul bisericii, poate se vede ceva.
     —        Eşti nebun ? O să zărească sticlirea lentilelor şi o să
creadă că e observator de artilerie. In două minute te reperează
şi praf! Eu am experien...
     —   Dă-mi, domnule, binoclul ! se răsti Andrei, scos din
fire.
     Speriat, Searlat fugi în casă şi i-1 aduse.
     —        Ţi-1 dau ţie. Mie nu-mi trebuie ustensile de astea
militare. Andrei, hai, hotărîţi-vă odată, ce facem ? Veniţi cu
noi ? Tata mai are o căruţă, dar, desigur, are s-o încarce pînă
peste cap... Dar pe voi vă luăm...
     Andrei nu-1 mai ascultă şi ieşi în goană. In jurul lui un nor
de praf înghiţise totul. Porni spre biserică şi pe drum se în-
tâlni cu Lădoi. Acesta, cu cămaşa descheiată pînă Ia buric, aler-
ga în neştire, în capul gol. Cînd îl văzu pe Andrei, îi strigă din
goană.
     —        Nu staţi, plecaţi şi dumneavoastră ! Noi sîntem amu
gata !
     Andrei goni pînă la biserică, străbătu ograda cu iairbă
868
mare, grasă, din faţa bisericii şi împingînd uşa Cu umărul in-
tră înăuntru. Aici era .răcoaire şi iplutea un miros stătut de tă-
rnîie şi fum de luminări. In obscuritatea aceasta, figurile gro-
solan vopsite ale sfinţiilor păreau că se smulg -din ceaţa tom-
natică de deasupra unei bălţi. Andrei urcă fugind treptele scîr-
ţiitoare ale scării care ducea în pod, printre prapori vechi, de
cincizeci de ani, mîncati de molii, aruncaţi acolo. In pod, cîţiva
lilieci dormeau spînzuraţi de grinzi. Stăruia un iz de stătut, de
închis şi die mort. Se căţără cu greutate deasupra unei lăzi
mari, pe jumătate putredă, şi împinse oblonul, apoi îşi strecură
afară mijlocul. De aici, de la înălţime, forfota satului părea
ameţitoare. De sub geana cenuşie a pădurii, un şir de care se
tîira ca un şairpe de-a lungul drumului uscat, alb, învăluit în
pînzele prafului. Andrei potrivi lentilele binoclului şi privi spre
apus. La început nu văzu nimic, decît linia verde a orizontului,
tăiată ici şi colo de trunchiurile pipernicite ale copacilor, sticli-
rea metalică a Crişului, păienjenişul de fier al podului de
cale ferată, turnul roşu din Zerind. Deodată, în ocular apăru o
pată albă, ca o capsulă de bumbac ce-ar fi plesnit pe neaşteptate,
apoi o trîmbă neagră de pământ se ridică şi se culcă. Bubuitul
răsună scurt, plin. Andrei desluşi fuioarele subţiri ale împuş-
căturilor şi, la un moment dat, i se păru că vede mogîldeţe ca
nişte furnici negre-verzui, care alergau, cădeau, se ridicau, se
culcau, lăsînd din ciînd în >c!înd un punct roşcat şi o dîră subţire
de fum. Cerul era orbitor de senin şi părea de necrezut că
acolo, departe, se moare. Andrei se retrase, umplîndu-se de
praf şi pînze de păianjen, şi se aşeză pe ladă, cuprinzîndu-şi
capul în mîini. Ce trebuia să facă acum ? Să plece ? Dar unde
— şi mai ales cu ce ? Cel puţin dacă ar fi fost tatăl său aici.
Oamenii din sat îl iubeau (de cîteva ori, la Paşti, cîntase în
biserică „Apostolul"). Desigur, el ar fi găsit îndată o modalitate
sau în orice caz ar fi luat o hotăriire. Chiar lui, dacă ar fi fost
singur, puţin i-ar fi păsat.
     Coborî din turn şi ieşi din biserică. Cu toate că încerca să
se împotrivească din răsputeri, spaima acestei mulţimi care
gonea în neştire îl învălui din ce în ce. Porni alerg-înd spire
casă, da.r mu făcu zece paşi, că un ţipăt sfîşietor răsună din-
te*-o căruţă :
     — Avioaneleeeeee!
     Andrei se aruncă lîngă un gard, cu faţa în palme. Auzi,
distinct, nechezatul cailor, scîrţîitul căruţelor, apoi zgomotul
364
unor -căderi. îşi ridică faţa : căruţele, împinse -de la spate, se
rostogoleau una după alta în şanţ; o clipă văzu o femeie plu-
tind în aer, cu fustele învîltorate, apoi ea plescăi în apa verzuie,
mocirloasă şi murdară şi începu să ţipe.
     Un avion cenuşiu, cu marginile aripilor vopsite galben,
trecu foarte jos, tulburând crengile duzilor, şi pieri dincolo de
dolmă. Andrei se sculă şi începu iar să alerge spire casă. Cînd
ajunse la şcoală, văzu poarta dată în lături şi două căruţe
trase în -curie. Tuţrciuleţ, în cămaşă, -gonea în casă şi .îiniapoi,
urmat de Liviuţa şi de mama lui Andrei. Incăncau haine, apa-
ratul de radio, piîini, şunci şi slănină. Cînd îl văzu, Ana, -care
plîngea cu hohote, se repezi spre el:
     —        Unde umbli, Andrei ? Unde umbli ? Apoi, rîzînd ner-
vos, printre lacrimi : Domnul Tu-reuleţ e aşa de bun că ne ia şi
pe noi... A venit de la gară cu două căruţe, nu putem rămîne,
scumpule, nu putem... Am auzit că nemţii iau pe toată lumea?..
     —        Aşa este, surise stupid domnul Turculeţ, venind spre
Andrei cu mîma întinsă. Da, domnule Andrei, uite ce clipe am
ajuns să trăim. E o nenorocire. Dar îmeurind trupele sovietice
vor !fi aici... Am -auzit ieri, la iradio, că forţele Frontului I
ucrainean au intrat în Bucureşti.
     Liviuţa, foarte elegant îmbrăcată, lîntr-o fustă cadrilată,
scoţiană, veni lîngă el şi-i miorlăi la ureche :
     —   Plecăm împreună, Andrei, vai ce -bine e !
     Andrei ridică din umeri.
     —   Umde-i Dain ? o întrebă el pe mamă-sa.
     —        In pod... Ştii... ascunde griul în ascunzătoarea aceea
din dosul hornului. Andirei, bunica -nu vrea să vie. Vorbeşte cu
ea, te rog.
     Şi fugi iarăşi, să mai aducă ceva.
     Andrei urcă în pod. Dan, gol pînă la brîu, leoarcă de su-
doarea -caire-i curgea în dîir-e negre pe piept, căra saci de gnîu
pe care, dispreţuitor, îi azvîrlea în ascunzătoare.
     —        Asta-i o idee de-a tuşichii, scuipă el, fuiri-os. Că dacă
o să ardă casa, -parcă scapă ceva.
     Andrei îl ajută şi într-o jumătate de ceas tuipilaseră toţi
sacii. In pod era o căldură înăbuşitoare, uscată, de nesuportat.
Se aşezară amiîndoi pe o grindă şi-şi aprinseră cîte o ţigară.
     —        Bunica e grozavă, spuse Dan. Nu vrea să plece. Zice
că ea nu fuge din ifaţa duşmanilor. N-o să-i lase să ne pră-
pădească agoniseala... Ce zici ?
S65

     —   Cine ştie ? O fi avînd dreptate...
     —   Vrei să rămîi şi tu ?
        Poate că...
     — Du-te dracului, nu vorbi prostii. Eu mă duc să mă
îmbrac. Peste vreo oră o ştergem. îmi iau ceva cărţi pentru
drum. Am plecat.
     Andrei îl invidie pentru sângele lui rece. Se ridică şi el,
apoi aducîndu-şi aminte de ceva, se apropie de ascunzătoarea
de după horn şi, culcîndu-se pe 'burtă, se strecură cu greu înăun-
tru, îovindu-se cu capul de o grindă. îşi făcu loc printre saci
şi ajunse pînă sub streaşină. Bîjbîi cu mîna prin întuneric şi
dădu de pachetul pe care-1 căuta. Ieşi afară de-a-ndaratelea şi,
ajungând la lumină, lîl desfăcu şi scoase un revolver şi două
încărcătoare. Le adusese unehiu-său Palii de pe front. Revol-
verul era uns şi Andrei îl şterse cu batista, îl încărcă şi, punîn-
du-i piedică, îl strecură în buzunarul de la spate al pantalonilor.
     In curte totul era gata. Domnul Turouleţ se şi instalase pe
capra uneia dintre căruţe, alături de cumnatu-său, un ţăran
tânăr, iîmbrăoat ca: de sărbătoare. Bătrâna Ana sta în pragul
bucătăriei, cu mîna streaşină la ochi şi fiică-sa o implora să
vie cu ei. Dar bătnîna părea să n-o audă. îşi înălţase umerii
şi faţa ei, 'brăzdată de riduri, exprima atîta bărbăţie şi hotărîre,
că Andrei fu mişcat.
     —       Duoeţi-vă voi... Cum să las eu casa ? Ce-o să zică Emi-
lia cînd o veni ? Dacă mă omoară nu-i păcat, că nici aşa nu
mai am mult... Duoeţi-vă, şi dumnezeu să ne ajute să ne în-
tâlnim iarăşi.
     întinse mîna uscată, ciolănoasă, şi-J mingiie pe Andrei
pe obraz.
     —   Să ai grijă de toţi. Eşti bărbat acuma.
     —   Bunică...
     —       Nu-ţi fă griji. Am pus lîngă uşă săcurea cea mare. Nu-
mai să se bage cineva, că-i crăp capul ca la cîini. Duceţi-vă.
     Faţa ei era ca de piatră.
     —       Onorată doamnă, — spuse Turculeţ galant, — cred că ar
trebui să ne grăbim. Nu ştiu cît vor mai rezista grănicerii. Mi ise
pare că detunăturile se aud mai aproape.
     Hohotind, Ana se aruncă în braţele mamei sale. Ea o strîn-
se cu o mare solemnitate la pieptu-i scobit, apoi îi îmbrăţişă pe
nepoţi făcînd deasupra lor semnul crucii.
366
     —   Dumnezeu cu voi, scumpii, scumpii mei, dumnezeu cu voi.
     —   Mamă ! plângea Ana.
     Dar bătrîna se încruntă :
     —   Plecaţi odată ! Ce mai staţi ?
     —   Hai, Andrei ! îl chemă Liviuţa.
     Dan se urcase lângă ea şi .se întinsese comod pe o rână.
     Andrei strigă :                                      *
     —        Mergeţi înainte, că vă ajung eu. Trebuie să mă îmbrac,
nu vedeţi că-s în zdrenţe ?
     —        Andrei, — se supără mamă-sa, — faci ca tata ? Grăbeş-
te-te. Ţi-am pus hainele în dormitor.
     —   Noi o luăm pe drumul dinspre Şupreuş, zise Tuirculeţ.
îşi mută biciul în stînga şi-şi făcu o cruce mare.        «
     Andrei intră în casă. Pe un scaun, mamă-sa îi pusese
hainele cele mai bune: un veston de lînă cadrilat, pantaloni
cenuşii, pantofi igirei, cu talpă dublă şi o cămaşă albă de mă-
tase. Andrei băgă de seamă că Ana uitase pe masă un lanţ de
aur, subţire, ceasul lui de mlînă, cerceii Emiliei şi o broşă de
argint. „Biata mamă, — îşi spuse, vîrîodu-le în buzunar — şi-a
pierdut cumpătul".
     Trecu prin toate camerele răvăşite, cu saltelele aruncate pe
jos, cu pernele împrăştiate în toate părţile, o mai sărută o dată
pe 'bătrână şi plecă. Pantofii noi îl strîngeau, şi cum talpa
groasă nu se îndoia, păşea greoi, strîmbîridu-se. Coloniştii se
scurseseră toţi şi acum convoiul era format numai din oameni
din Lunca.
     Cîţiva îl strigară pe nume şi Andrei le răspunse fluturîn-
du-şi mîma. împuşcăturile răsunau foarte distinct acum. Coti
pe uliţa care ducea spre Şupreuş şi văzu cele două căruţe ale lui
Turculeţ şi pe mamă-sa, cu faţa în palme. Liviuţa iîi făcu semn,
dar el nu o luă în seamă.
   ‘ — Andrei, îl strigă cineva şi întorcîndu-se îl văzu pe
Ardeleanu. Alergă spre el şi i se agăţă de mîneca hainei:
     —   Ce facem ? Ce facem ?
     Mecanicul ridică din umeri:
     —   Plecăm... Ruşii nu-s departe. în curând...
     —   Hai cu noi, zise repede Andrei.
     —        Nu pot acuma, trebuie să ascund Diesel-ul. Nu le lăsăm
nimic! Du-te înainte, am să te ajung eu. Spre Şupreuş o luaţi,
nu ?
367
     —   Da.
     Satul era cuprins ide spaimă : porţi date în lături şi în toate
părţile o forfotă de neînchipuit. Cîini, pisici, capre săreau prin-
tre picioarele oamenilor, pe uşile larg deschise se aruncau perne,
pături, oale mari de pămînt cu marmeladă de prune. Spre mar-
ginea satului, Ţulea, dulgherul, scotea şi ferestrele din perete
şi le încărca în căruţă ; alţii puseseră şi scîndurâle din gard,
doage de butoaie, găleata de la fîntînă, găini legate una de
alta, giîş-te care gîgîiau asurzitor.
     Peste un ceas satul rămase în urmă, ascuns între pilcurile
verzi ale prunilor, iar împuşcăturile de la graniţă abia se mai
auzeau. Andrei căuta să nu piardă din ochi căruţa unde erau
ai lui. Neliniştea aceea puternică, stăruitoare, din primele cea-
suri ale zilei se risipise, lăsînd (în loc o hotărâre aspră : „Nu
trebuie să ne prindă. Toate astea nu pot ţine mult; ruşii sînt
aproape".
     Auzi un uruit puternic, văzu cum o căruţă .se desprinde din
convoi şi o ia drept peste cîmp : îl recunoscu pe popa Scarlat,
cu părul în viînt, cu gura căscată, biciuind din răsputeri spa-
tele lucios al armăsarului. Caterina, alături de el, abia se putea
ţine pe capră şi se agăţa de braţul lui, dar Scarlat, zbierând,
dădea cu biciul fără milă.
     —       Mai repede, mai repede ! îi strigă lui Andrei, făeîndu-i
semn cu miîna cealaltă.
     Grăbind pasul, Andrei ajunse căruţa lui Tuirculeţ şi se urcă
din mers.
     —       Nu ţi-e foame? îl întrebă mamă-sa, şi cl izbucni în
râs. De asta-i ardea acum ?
     —       Aşa-i şi Octavian, mărturisi ea, resemnată. Nu poţi
porni cu el la drum. Odată a coborât într-o gară să stea de
vorbă cu prietenii. Biletele erau la el şi... Tăcu. Legănat de
mersul căruţei, Dan aţipise.
     Spire prânz, Ardcleanu îi ajunse. Mergea cu paşi apăsaţi, pe
marginea drumului, purtîmd o bocceluţă în spate. Bucuros,
Andrei sări din căruţă şi veni lîngă el:
     —   In oît timp crezi că ajung ruşii aici ?
     —   Intr-o săptămână...
     Ardeleanu îşi lăsă capul în piept. Pe fruntea încruntată
i se prelingeau boabe de sudoare. Izbea cu piciorul pămîntul,
din mers, ca şi cum ar fi virut să-şi descarce furia. Era cald.
In faţă, oît vedeai cu ochii, se zăreau doar coamele boilor,
S68
spirfe.ri.le ude ale cailor, căruţe înalte, femei ghemuite în vârful
lor şi un nor de pnaf roşcat, înţepător şi cald, care se învălura
deasupra -convoiului.
      Satul în care intrară pe la două era -cuprins de forfotă.
Porţi vjriaişte, căruţe gonind, o mulţime de oameni în forfotă,
adunîodu-se în jurul vreunuia -care .striga mai tare decât cei-
lalţi, 'iar ipes-te tot — praful stârnit, care nu mai putea să se
aşeze. Căruţa lui Turculet se opri lîngă clădirea poştei şi el
intră înăuntru. Nu -izbuti să capete nici o informaţie, dar cum-
pără de .la factorul poştal, care locuia prin apropiere, o vadră
cu lapte. In timpul acesta Ana număra bagajele, încurcîndu-se
mereu. Dan se culcase la umbra unui dud şi citea, iar Liviuta,
tristă, se aşezase lîngă el, pe iarba prăfuită şi-şi încercuise
genunchii cu braţele.
      Turculet se anvîirtiis-e în .stînga şi în dreapta şi veni radios
cu o sticlă -de vin. D-air.sub masca lui zâmbitoare, Andrei ghici
aceeaşi spaimă, pe care Turculet se forţa din răsputeri s-o
ascundă, ca să n-d sperie pe Liviuta.
      Se aşezară pe iarbă să mănânce, dar niciunul nu izbuti să
înghită o îmbucătură. Cu toate că era mort -de foame, lui An-
drei pîinea şi slănina i se opreau în gît. Fumase fără încetare
şi cerul gu-rii îi ara uscat ca o iască. Energia convoiului se
sleise, dar spaima pe care o trezi în Şupreuş îi dădu un nou
imbold. Curând, căruţele se puseră în mişcare, urnite -din loc
de ţipetele lui Grozuţa, cantorul din Lunca.
      —       Vai, pruncii mei, muierea mea ! Haideeefi, oameni-
looor, că am auzit că duşmanii or ajuns la Adea !
      Turculet îl lăsă pe cumnatul să-u să mîne căruţa în care
se urcaseră femeile şi Dan şi o luă înainte prin sat, sperînd
să afle ceva. Andrei se luă -după el, cu toate că mamă-sa,
tremurând, îl rugase să rămână cu ea. In faţa bisericii, Goeiman,
şeful de post din Lumea, mort de beat, cu tunica pătată de un-
soare şi descheiată pînă jos, gesticula cu carabina :
      —       Păi, bine, ne lăsăm noi, hai ? Apoi eu nu mă duc de
aici, un pas ! Am să le arăt eu cum stă chestia, vascrisu mamii
lor...
      —       Şi ce vreţi să faceţi, dom’şef ? întrebară vreo doi flă-
căi, care se aţineau pe lîngă el.
      —       Eu ? Ascultă aici, bă, şi învaţă... Vezi opstacolu’ anti-
tanc ?
24 — Străinul
369
     —        Văd, zise un -flăcău întorcîndu-se spre o împletitură de
nuiele şi pari ridicată în mijlocul drumului şi care n-avea
decît o deschizătură foarte îngustă, exact atîta cît trebuie să se
poată strecura o căruţă.
     —        Ei ! Mă sui au podul bisericii şi cum vin, îi puşc, făcu
Gociman, trîntindu-şi de pămînt chipiul ponosit.
     Goana nebună de dimineaţă se mai potolise; acum căru-
ţele mergeau domol, ca pentr-u un drum lung. Treceau printre
lanuri de porumb apiroape copt şi susurul uşor metalic al frun-
zelor avea ceva nespus de trist, ca un plîns înăbuşit, iar pomii
întunecaţi de pe marginea drumului păreau nişte mogîldeţe.
Departe, spre apus, se auzea bubuitul tunului, ca vibrarea unei
tobe imense, înfundate în adîncul pămîntului. Cineva strigă :
     —   Arde Adea !
I    întrebările se întretăiară :
     —   Unde ?
'I   — Unde, măi ?
-    — Uitaţi-vă... Acolo !
     —   Arde Adea...
     —        Pruncii mei, muierea mea ! se auzi glasul deznădăjduit
al cantorului. Haideeeeţi, dă-i-nainteee !
     Spre răsărit, în întinsul întuneric al serii, sclipea gălbui
o flacără joasă. Păţea că, foarte aproape, cineva ar fi aprins
un chibrit. Prin binoclu Andrei văzu flăcările mari, în mijlocul
cărora se conturau, negri, pereţii caselor, turla bisericii linsă
de o văpaie sîngerie. Cu ochii nu se vedea deoît o pată intensă
de lumină, care se lăţea mereu, iintunecîndu-se, devenind aproa-
pe violetă din pricina fumului.
     Caii trăgeau greu, opintindu-se, şi se auzeau răsuflările
lor icnite. Cumnatul lui Turculeţ spuse :
     —   Trebuie :să ne oprim undeva. Nu mai pot caii.
     Deasupra se boltea, indiferent, cerul uşor pălit de apro-
pierea toamnei. Şi vînt-ul care se strecura uşor printre porum-
huiri era altfel, prevestind parcă ploi, noroaie şi cenuşiul acela
morocănos al lunilor ce vor urma. înfiorat, Andrei rămase
multă vreme privind văpaia mişcătoare a satului care .ardea :
acum, acolo era un bloc compact de flăcări şi în jurul lui cerul
căpătase o stranie culoare portocaliu-verzuie. Pe marginea dru-
mului se vedeau petele albe ale căruţelor oprite şi se auzea
mesteoatul domol al animalelor intrate în porumb. Nici un
370
îoc nu se aprindea încă şi oamenii vorbeau în şoapte, neîndrăz-
nind sa tulbure apăsătoarea tăcere a nopţii, aşa că, adus de
vînt, se auzea parcă pocnetul caselor care ardeau acolo, departe.
Ghemuită la pieptul larg, pufos, al doamnei Tunculeţ, Liviuţa
plîngea şi Ana îi şopti lui Andrei:
     —   Fii mai drăguţ cu ea.
     Andrei sări jos din căruţă, gata să se lovească de un
om, care mormăi o înjurătură, dar recunoscîndu-1 îi strînse
mîinile:
     —        Dumneavoastră eraţi, domnişor ? Eu s-înt, Cloambeş...
Săru’ mîna, doamnă.., Şi noi sîntem pe aci, pe aproape... Vai de
bieţii şupreuşeni, chicoti el ascuţit. Tot porumbul li se prăpă-
deşte acum.
     Se auzeau din toate părţile trosniturile tuleielor tari, mes-
tecate de fălcile animalelor şi împreună ou şoaptele şi văietă-
turile unei femei, undeva aproape, şi zăngănitul lanţului pe care
vreun bou îl scutura în coarne, scîrţîitul unei osii sau gîlgîitul
unei sticle, erau singurele zgomote ale mulţimii care se oprise.
     —   Unde mergi, Andrei ? întrebă, strident, Liviuţa.
     El nu-i răspunse.
     Silindu-se să nu calce trupurile culcate în şanţ, porni în-
dărăt. Auzea :
     —   Doamne, ce ne aşteaptă de acum înainte?
     —   Şi dacă ne prind ?
     —   Taci, nu cobi...
     —        Tulvai, tuleai, că a-m uitat să iau porcul din coteţ...
Vai de mine şi de mine...
     —   Dacă eşti ludă, muiere !
     —   Se aude oum că ruşii nu-s departe...
     —   Adă-i, doamne, să ne vedem la căsuţele noastre...
     Andrei îl găsi pe Ardeleanu pe marginea şanţului, cu frun-
tea în palme. Tăcut, se aşeză lîngă el. Picioarele îl dureau.
     —        Fugim ca oile, spuse ciudos Ardeleanu. Scuipă mucul
de ţigară care-i ardea buzele. Te îneacă ticăloşia din ţara asta.
„Ei“ ştiau că nemţii au să ne atace. Ştiau şi n-au făcut nimic !
Baireim de ne-ar fi dat arme nouă, civililor! Că acuma avem
de ce ne bate !
     Frînt de oboseală, Andrei închise ochii, dar îndată tresări.
Departe bubuise tunul. „Dacă toată mulţimea asta care fuge
ar fi înarmată... Bărbaţi, femei..." II cuprinse parcă un sen-
timent de ruşine.
24*
371
     —  Nu poate ţinte mult, şopti mai mult pentru sine.
     —       Undeva tot om rezista, zise Ardeleanu. Barem pînă
acolo să ne vedem ajunşi.
     După un ti-mp, Andrei ,s,puse :
     —       O să mergem pînă acolo... Şi dacă trebuie... Strânse
pumnii.
     Ardeleanu se ridică.
     —  Hai la căruţa voastră. Să rămînem. împreună.
     Mama lui Andrei se bucură cînd auzi că mecanicul vine
cu ei.
     —  Ce zici ? îl întrebă. Cînd vin ruşii ?
     —  In ce! mult o săptămînă îs aici.
     —  Să -te audă dumnezeu.
     Ardeleanu zîrnbi larg :
     —  Nu-i poate opri nimic.
     Turculet aşternuse pe jos pături şi plapume şi-i sfătuia
pe toţi să se culce, deoarece a doua zi îi aşteaptă drum lung.
Liviuta plîngea.
     Bărbaţii se culcară în căruţă. Dan bombănea mereu, în-
furiat că nu-şi găsea locul. Apoi tăcu şi el. Andrei se acoperi
cum putu cu un cearşaf. Auzea parcă cum îi curge sîngele prin
vine, zvîcnind îngroşat. Oftă.
     Nu ştia de cît timp dormise, cînd un zgomot asurzitor, me-
talic, o hîrîitură insuportabilă îl trezi. Crezu că sare din pat,
se izbi cu şoldul de colţul unei lăzi şi în clipa următoare, din
întunericul împrejmuitor, năvăli ceva care urla. Căruţa se răs-
turnă în şanţ. Andrei îşi lovi fruntea de un bulgăre de ţărînă,
simţi o durere -ascuţită între ochi, apoi cineva îl smuci de
umăr şi auzi glasul lui Ardeleanu ca.re-i ţipă la ureche :
     —  Nemţii !
     Se ridică greoi. Ardeleanu îl înhăţă de rnînă şi-l trase după
el. Intrară orbiş în porumbişte; tuleiele, destinzîndu-se, îi ples-
neau dureros peste faţă, peste piept. In urma lor pînîiră cîteva
împuşcături, şi un trasor trecu fluierînd, lăsînd o dîră subţire,
verzuie.
     Andrei se împiedică, i se păru că glezna-i plesneşte şi fă-
cînd un salt iepuresc goni mai departe. Alături de el, auzea
tronsnetul porumbarilor rupte de Ardeleanu şi gîfîitul acestuia.
Apoi toate zgomotele se stinseră şi nu mai rămase decît zvîc-
netul asurzitor de dureros al tîmplelor, al sîngelui. Coborîră o
372
rîpă, -trecură pirintr-un pîrîu îngust, se căţărară pe un mal pie-
tros, străbătură o mirişte în al cărei pănrînt alf-înat îi :se în-
fundau picioarele, intrară într-un hăţiş spinos, care se agăţa
de hainele lor ca nişte gheare. Andirei .gemu :
     — Nu mai pot... şi se lăsă să cadă moale, sprijinindu-se
cu mîna, încîeştîndu-şi degetele î,n pământul rece. In jurul lor
tăcere, numai departe răbufneau în răstimpuri tunurile.

                                CAPITOLUL XIV
     Vîslan fu trezit din somn de zdroncăniturile uşii în care ci-
neva bătea cu piciorul.'
     —       Stai că vin ! -strigă el furios si îşi căută halatul, dar
bubuiturile continuau, zăpăcindu-l.
     —       Vin, in-a uzi ? ţipă cu glas subţire, dar /fără nici un fo-
los. îşi dădu seama că nu mai bate nimeni, ci că geamurile şi
pereţii fac acest zgomot. Pierzîndu-şi un papuc săiri la uşă, o
deschise şi-l văzu pe Şendrea, cu faţa descompusă, îmbrăcat
375
într-un palton gros, ou căoiiula în cap, gîfîiind sub povara a
două geamantane mari, legate ou sfoară flocioasă.
     —       Ne atacă nemţii şi ungurii ! zbieră secretarul. Fuge
lumea... N-auzi ? Trag tunurile din Cetate. Fugi ! Fugi pînă
mai e vreme! Mai pleacă ultimele trenuri spre Lugoj. Noroc!
     îşi înhăţă bagajele şi se rostogoli pe scări împleticiindu-se
în jpiailtonnl prea lung,.în vreme oe Vîs/tan, rezemat de balus-
tradă, îndobitocit, îi făcea un semn gentil cu degetele. Abia
după ce fu trîntitâ uşa de la intrare îşi dădu seama de sen-
sul cuvintelor lui Şendrea şi coborî repede scările, lipăind din
papucul c.are-,i rămăsese în picior. Strada forfotea : iautomobiîe
ou geamantane şi lăzi ilegate ou frânghii de caroserie goneau
nebuneşte spre gară, oamenii îmbrăcaţi ca pentru iarnă îm-
pingeau cărucioare de copii, roabe, tăligi, în caire-şi încărca-
seră tot avutul.
     Vîslan se rezemă de peretele casei. Cineva, trecînd pe
lîngă el, îl izbi, gata să-l dea jos. Venindu-şi în fire, începu
să întrebe pe fiecare trecător:
     —       Pentru dumnezeu, dar unde mergeţi ? Dar ce s-a în-
îîmpliat ? N-auziţi ?
     Nu-i răspunse nimeni şi atunci se repezii în casă, se îm-
brăcă la repezeală, nimerind ou greu nasturii, şi începu să
cotrobăîască după ceva bani. îşi aduse însă aminte că ieri fă-
cuse un chef monstru şi nu mai avea nici ide ţigări. Sfîrşit, cu
mintea năclăită de spaimă, se lăsă jos, pe covor. Apoi ţîşni
în picioare. Simţi cum părul i se ridică în creştetul capului
şi-şi dădu seama că dacă mai stă o clipă aşa,, singur, fără să
ştie ce se petrece, are să înnebunească. Adună la repezeală
hiîrtiille mai importante, clişeele scoase la recepţia de la prefec-
tură şi le -vîrî în buzunarul interior iad jachetei, smulse pledul
de pe pat, încuie uşa şi b luă la goană pe scări. ,,Trebuie să
fac rost 'de bani de undeva. Trebuie!“ Izbindu-se de oamenii
care goneau în direcţia opusă, fugi spre centrul oraşului. îşi
pierdu pălăria, dair nu băgă ide seamă. .„Gît de prost am fost,
— se gîndi, — cît de tîmpit. Acum, dacă vin nemţii, sînt cu-
răţat. Srnt mort“. Schimbase titlul ziarului, untitulîndu-1
„Tribuna Democratică" ; în faţa ooifpanţilor asta însemna, de-
sigur, trădare, şi-l aştepta plutonul de execuţie. Nu ţinuse
cont de sfatul baronului Papp : „Aşteaptă, frate, să vezi cum
evoluează lucrurile, nu te pripi, că trăim momente cruţiale“.
376
     Panica oraşului îl înnebuni de-a binelea. Peste tot ,nu se
vedeau decît oameni alergînd iîn ineştiire, prăvălii cu obloanele
trase, soldaţi ou armele în cumpănire gonind spre periferia de
la apius. Cînd1 încercă isă traverseze strada, fu cît pe ce să-l
calce um ofiţer călare, care galopa culcat pe coama calului,
ou sabia fluturînd iîn urma lui, ca io coadă metalică. Cu toate
că fugea şi iinima-ii ibătea de să-i sară din piept, Vîslan auzea
pretutindeni frîntuiri de dialoguri (toată lumea striga, nestă-
pânit ă) :
     —        Trenul care duce spre Pîncota pleacă la 12 fără un
sfert !
     —        iNu! Mai bine spre Timişoara ! Acolo-i garnizoană
puternică şi din Iugoslavia n-au să vină...
     —        Domnule, te implor, domnule, împrumută-mi, vinde-mi
un loc în camionul dumitale...
     —   Eu nu plec !
     —   Vinde-mi camionul !
     —   O lluăm pe jos, spre Ineu 1
     —   Vin japonezii ! Un milion de japonezi 1
     —   Unde-s ruşii ? Unde-s ruşii ?
     —   Au intrat ieri în Bucureşti...
     —   Atunci nu ajung decît în şase-şapte zile cel mult...
     —   Dar ai noştri de ce mu rezistă ?
     —        Generalul Grînţeş e un trădător ! A dat ordin să se
retragă regimentele de la graniţă !
     —   Fugiiiţi ! Vin Stukasurileeee !
     —   Sirena ! De ce nu sună sirena ?
     —   Auuleeeeu ! Paraşutişti nemţi iau căzut în Gal !
     Deznădăjduit, îootînd în mijlocul mulţimii, Vîslan căuta
să-şi faică loc cu coatele. Pledul verde, cadrilat, i se desfăcuse
şi-l itrra după el, pe 'asfalt. Cineva călcă deasupra, Vîslan
trăise din răsputeri şi auzi cum cade un trup greu, apoi o în-
jurătură' de mamă. Aruncă pledul şi, .dîndu-se la io parte, în-
cercă să-şi recapete răsuflarea*. Varga! Da, el era singura salvare.
Trebuie să-i dea ceva bani. Doar n-o să-l lase să moară de
foame pe drumuri! în schimb, e dispus să-i vîndă clişeul scos,
■să-i spună tot ceea ce ştie. Cu nemţii nu te poţi juca : Ii înju-
rase ,aşa de cumplit în aceste douăzeci de zile! Viperele teu-
tonice, jefuitorii ţării, hienele care ne-au tîrît împotriva Rusiei !
Ţinuse şi un discurs la Palatul Cultural, unde cu ajutorul
377
unei statistici confecţionate ad-hoc .demonstrase cum ne-a fost
secătuită avuţia petroliferă.
     Trebui să aştepte aproape un sfert de ceas pînă să poată
traversa bulevardul. La fiecare cinci minute, cîte un camion
militar, sau un esoadron de cavalerie trecea, aruncând în lă-
turi mulţimea. In sfârşit .ajunse în faţa casei lui Varga, toc-
mai cînd se deschidea poarta şi un turism cenuşiu ţîşni ca
0  săgeată. Vîslan abia .avu. timp să vadă faţa lividă a tui
Varga şi maşina, ise pierdu în şuvoiul de pe bulevard. Alergă
după ea, zbierând din răsputeri, în timp ce lacrimii e-i curgeau
şiroaie pe obraji:
     —   Domnule Vaaargaa !... Domnule Vaaargaa !
     U.n soldat care fugea se izbi de el de erau gata să cadă
amândoi.
     —        Boule 1 strigă soldatul şi Vîsllan înghiţi, supus, insulta.
Se retrase şi, rezemîndu-se .de .perete, închise ochii. Adunîn-
du-şi .puterile, jse repezi la un telefon public, dar era o coadă
imensă şi doi domni se bateau cu bastoanele. O femeie ele-
gantă, ou un ochi învineţit, încerca să-i despartă.
     Vîslan porni iarăşi. Din cap pînă-n picioare era muiat
într-o sudoare fierbinte, lipicioasă. Nu ştiu cît timp îi trebuise
ca să ajungă la locuinţa lui Robbar, dar aici află că Jacquot
plecase cu o jumătate de ceas înainte. Vîslan îşi cuprinse
capul în palme şi începu să plângă cu sughiţuri, ca un copil.
     Omul care-1 informase, făcîndu-i-se milă de el, îi puse
mîna pe umăr, încercînd să-l liniştească. Credea că e vreo rudă
de-a lui Robber.
     —        Nu vă fie frică, au scăpat. înţelegeţi, trebuiau să plece.
Dacă-i prind nemţii, mai ales acum... Nu aveţi nici o grijă,
au (scăpat.
     — Dumnezeu să-i bată ! urlă Vîslan şi încercă să fugă
iar. Unde? iNu ştia. Simţea că nu mai poate. Cotind pe o
străduţă, ajunse chiar în faţa unui tun, a cărui ţeava 'se ridica
ameninţătoare.
     —   Fugi, vită ! se răsti un plutonier, speriat. Nu-i voie pe
aici!
     Pământul se cutremură şi Vîslan căzu îmtr-un genunchi.
Surzise. Vedea gurile celorlalţi căscîndu-se, simţea cum sub
tălpi pămîntul trepidează, dar nu auzea nimic. In liniştea aceas-
ta îi veni ân minte Suslănescu şi porni mai departe. Urechile
1  se 'destupară, pe neaşteptate, cu un pocnet, şi hărmălaia oria
378
şului '.năvăli în el. Acasă, la Velceanu, n-o găsii -decît -pe doamna
Mimi., cu faţa iudă de lacrimi, imuşcî-nd o batistă ialbă, de mă-
tase, dantelată. Cîmd îl văzu, ea îl cuprinse î-n braţe şi smior-
căi :
     —        Domnule Vîslan, ce ne facem ? Ce ne facem ? Aurel e
la Timişoara şi Sandi nu ştiu un,de e... nu mai vine... A plecat
de la şapte să facă rost de un mijloc de transport. Nu mă lăsa,
domnule Vîslan, se agăţă Mimi de el, zgîriindu-i cu unghiile
purpurii imîneoa vestonului.
     Sfîrşit, Vîslan -se trânti într-un 'fotoliu.
     —        Doamnă, vă rog să-mi daţi un pahar -de ţuică, fiindcă
altfel mor...
     —        îndată, îndată, fugi Mimi bucuroasă. Din bucătărie
auzi clincănitul unui pahar şi întrebarea ei neliniştită :
     —   De ce nu vine Sandi, o fi păţit ceva ?
     Diar cînd veni cu paharul, nu-1 mai găsi pe Vîslan. Acesta
fugise la părintele Potir a, caire locuia prin apropiere.
                                              X
                                         * *
     Vainga inul-işi imai liua degetul de ,pe butonul claxonului.
Toţi automobili şt ii făceau ;la fel, aşa că un behăit insuportabil,
ca uruitul unei sirene, plutea peste convoiul care gonea spre
gară. Nu mai avea decît un singur gînd : să iasă eît mai re-
pede din oraş, să ajungă pe şoseaua asfaltată şi să-i dea dru-
mul din răsputeri. La plecare îi trăsnise o palmă mătuşii
Matilda, care se agăţa de el, urlîmd :
     —       Ia-mă şi pe mine, ou mă lăsa, pentru dumnezeu ! Au
să imă violeze!
   ■ — N-o să-ţi strice ! o împinse Varga cu pantoful. Apoi,
scos din fire, o scutură de umeri aşa de tare, că ea icni şi ră-
mase ou guinal căscată :
     —       Să rămîi aici, scoaba dracului ! N-o să-ţi facă nimic!
Cineva trebuie -să stea acasă ! Să ou deschizi, auzi ?
     Şi iîin timp ce sărea :în automobil auzise hohotul ei pre-
lung, deznădăjduit:
     —   Salva-a-a-t-ooo-uuoor!
     Trecîod pe lingă fabrică şi silit să încetinească din pricina
birjii dinaintea lui, Varga văzu o mulţime de muncitori înar-
maţi. întoarse spre stînga şi opri automobilul, apoi, sărind
879
jos, încuie portiera şi intră în curtea fabricii. Auzi vocea pu-
ternică, plină, a unui om. pe care nu-1 cunoştea:
     — Vă aimiimtiţi cît .am (luptat ca fabrica să nu fie demon-
tată ! E a noastră şi n-aveau dreptul s-o ducă ! Acum, tovarăşi,
tot pentru că o a noastră, trebuie s-o demontăm. N-o s-o lă-
săm fasciştilor ! Armata Roşie nu e departe. Partidul comu-
nist cheamă.pe toţi patrioţii...
     Varga mii mai ascultă. Partidul comunist! Le spusese el
tuturor că ăştia vor însemna b forţă, dar nimeni nu voise, să-l
asculte. Baironull Papp parcă se tîimpise. Imediat după 23 Au-
gust, boala îi trecuse ca prin farmec' şi se schimbase cu desă-
vîrşire. Dădea ordine milităreşti şi nu admitea nici un fel de
replică. Pordea, Guiaşiu şi Motzeainu^mrmau ca nişte oi do-
cile ; -de fapt, erau aşa de djjfcpăi!mij^t^«|de noutăţi, că a>r îi
făcut orice le-ar fi ponundt'Wf' «ra^ou'                autoritate.
Pentru prima dată atunci Varga îşi •dMu^JseJlr^A|^|iaronul ha-
bar n-are de politică. Im orbirea lui stupidă^ <irai vo$a să ţină
cont nici de comunişti, nici de social-democraţl; ps^arl-i numea
„bande ilegale". In locuinţa lui făcuseră un foarte efegant club al
tineretului naţiona.l-ţaM|M.,^ şi Varga vedea în* ^fiecare ., zi
o mulţime de tineri bine fflb^ăcaţi. unii dintre ei* colegi de-ai
lui Lucian, care se lîinvîrteau pe acttfe. Diin asta înţelese că ba-
roniuil nu mai avea nici un -fel de încredere în^generaţia veche
şi voia să-şi pregătească o gardă nouă. Surprinse chiar o mică
alocuţiune a lui Papp ; acesta vorbea tinerilor despre democra-
ţie, despre marile primejdii prin care trecuse, el, om bătrîn,
ca Isă pregătească alături de cadrele conducătoare ale parti-
dului măreaţa zi de 23 August. Scîrbit, Varga evitase să mai
treacă pe la Papp. îşi dădea seama că atmosfera asta .încreză-
toare, plină de veselie, discursurile despre pace şi libertate
publicate în fiecare zi în fiţuica lui Vîslan nu erau decît o
mascaradă. Ruşii nu sosiseră încă şi din zi în zi se aştepta la
un atac aii nemţilor şi ungurilor. Aşa că ceea ce se îmtîmpla.se
îln dimineaţa acestei zile de 13 septembrie nu-Luimi.se pirea
tare.
     Acum voia să vadă ce face Dărnescu. In zilele acestea înce-
puse să-l preţuiască şi să-şi dea seama că sub aparenta lui gro-
solănie se ascunde un om foarte abil, un fin politician. Fără să
se anunţe intră în birou şi-l găsi pe director citind, foarte calm,
un roman poliţist.
     Dărnescu îl informă, nepăsător, că lui nici prin gînd nu-i
380
trece să fugă, că ar fi din partea lui o crimă şi, desigur, Socie-
tatea l-ar trage la răspundere.
     —   Care Societate ? întrebă Varga nedumerit.
     —        Nu ştiai ? Dărnescu începu să irîdă gros, ştergîndu-şi
ochelarii cu o bucată de piele de căpirioară. Pînă în ultima clipă
americanii au fost interesaţi în acţiunile noastre. I-am camuflat
pe cît ne-a stat în putinţă. N-ai remarcat nimic ? Dar bombar-
damentul a fost un fleac, o jucărie. Au distrus gara şi au
„avariat" fabrica. Şi pe urmă, ce vrei, noi am rezistat cum ne-au
ajutat puterile. Nu ţi-a plăcut cum i-am dus pe nemţi ? Am tără-
gănat, i-am încurcat, în vreme ce voi vă agitaţi prosteşte şi vă
riscaţi şi pielea pe deasupra. Aveam eu informaţiile mele, mult
mai precise, te rog să mă crezi, deeît ale guvernului.
     —   Şi acum de ce nu pleci ?
     —        Nu fii prost. Gînd o să se retragă, nemţii o să vrea să
arunce fabrica în aer. Trebuie să fie cineva care să-i împiedice.
     —        Şi o să fii dumneata acela ? întrebă Varga, dar fără iro-
nie. Se aştepta la orice şi era sigur că după ce lucrurile se vor
limpezi, au să iasă la iveală tot felul de eroi necunoscuţi. Ce-ai
face în locul meu ? continuă el, aşteptînd neliniştit şi încordat
răspunsul lui Dărnescu.
     —        Aş pleca imediat! spuse acesta rece, sever, privind în
altă parte. Dumneata eşti dintre aceia... să nu te jignească spu-
sele mele, faci parte din categoria oamenilor de faţadă, cei ce ser-
vesc anumite interese, de care în fond habar n-au.
     —        înţeleg. E clar, făcu Varga, îneercînd să ascundă supăra-
rea eaire-1 năpădise. Dărnescu avea perfectă dreptate.
     —        Ştii, categoria aceea sacrificată la un moment dat. Ora-
torii, demagogii, în sensul bun, antic, al cuvîritului. Şi Demostene
a fost un demagog.
     —   Da... da...
     —   Aşa că cel mai bun lucru e s-o ştergi. Ai maşină ?
     —   Am. E afară.
     —        Ei, — se ridică. Dărnescu, — îţi urez succes. Să ne vedem
cu bine. Sărutări de mîini doamnei.
     Şi înainte ca Varga să fi ieşit, Dărnescu reluă romanul
poliţist de unde-1 lăsase. La uşă, Varga se opri :
     —   Ascultă, dumneata ştii ce se petrece în curte?
     —   Cum să nu. Gărzile „patriotice" se agită.
     —   Şi asta nu te contrariază ?
     —   Dimpotrivă.
381
     Ajuns lîngă automobil, Varga se s'perie de mulţimea care
invadase strada. Ii fu foarte greu pînă izbuti să-şi găsească un
loc între celelalte maşini, şi enervat de ritmul care îi era impus,
claxona mereu, inutil, iar enervarea-i creştea.
     Cînd trecu peste podul de deasupra liniilor ferate văzu
gara neagră de oameni, care se băteau îneercînd să se urce în-
tr-un tren de marfă. Podul vechi ,se lăsa sub greutatea automo-
bilelor şi, ajuns cu bine dincolo, Varga răsuflă uşurat. Dar nici
pe şosea nu izbuti să gonească în voie, deoarece şi aici era ace-
eaşi îngrămădeală ca în oraş. „Dacă merge aşa, — se gîndi, —
o să ajung la Moneasa în zece zile“.
                                            * ★
     —   Domnu’ Sabiiiiiiiin !
     —   Unde-i domnu’ Sabiiin ?                                 ;
     —   Pe-aco!o, l-am văzut...
     —   Doooom’ Sahiiiin, ce facem cu coletele ?
     Octavian intră în magazie, ud de sudoare. Se irăsti :
     —        Puneţi-le în ordine... Peste o jumătate de ceas primim
garnitura specială !
     Ciîţiva oameni care se agitau în faţa magaziei auziră cuvin-
tele acestea şi se repeziră spre el:
     —   Domnule, pentru dumnezeu, un locşoir... Vă rog...
     —   Plătesc oricît...
     Octavian îi privea necăjit. încercă să-i îmbărbăteze :
   — Nici o grijă, o să fie trenuri. Dar poate nici nu plecăm.
Se aude că ruşii-s foarte aproape... la Cluj...
     Aruncă o privire în magazie. Oamenii rînduiau coletele. Asta
era bine. De dimineaţă, de cînd Oirban trimisese după el, îl îneca
ciuda, văzînd dezordinea asta. Orice s-ar fi întîmplat, nu trebuia
să-şi piardă capul. Intr-un sfert de ceas ascv.nse în pivniţă
toate lucrurile mai de valoare din casă, apoi alergă la gară. Aici,
Orbari nu se dezlipea de lîngă telefon, chema tot felul de autori-
tăţi, cerîndu-le sfaturi, ordine scrise, dacă se putea. Bineînţeles
nu obţinea nici un fel de legătură.
     —   Ce ne facem, domnule Sabin ? îşi frîngea el mîinile.
     Octavian îi răspunse marţial:
     —        In primul rînd daţi ordin să se defecteze toate aparatele
de telegraf, să se pună în imposibilitate de funcţionare centrala
telefonică... Asta-i...
382
     —   Şi cu valorile ?
     —   O să facem rost de o garnitură specială...
     —   Şi cine o să-şi ia răspunderea ? Avem sume mari... Cine ?
     Oct avi an se răsti :
     —   Eu, domnule, eu !
     —        îţi mulţumesc... Qrban îi -strânse mîinile: îmi iei o
piatră... Uite aici... poftim... îi întinse un revolver militar încărcat.
Pe urmă, întrebă neîncrezător : Iţi iei răspunderea asta într-a-
devăr ?
     —   Da. Mă găsiţi la magazie.
     Acum îi era ciudă că primise. Sînt atîtea de făcut aici şi
Orb an e o cîrpă... Duşmanul nu trebuie să găsească nimic de care
să se poată folosi.
     II apucă furia văzînd cum se bătea lumea să se caţere în va-
goane. „Doamne, ce bine e că Ana şi băiatul nu-s aici“... O să se
descurce ei cumva... Andrei îmi seamănă „n-are să-şi piardă fi-
rea“... Deodată îi veni o idee şi o luă la fugă peste linii, spre
depou. Mecanicii revizuiau locomotivele. Pe zidul înalt, cenuşiu,
cineva scrisese cu litere de un metru : JOS FASCIŞTII COTRO-
PITORI ! I se umflă pieptul şi ochii i se umeziră de mîndrie : „Ei,
noi cheferiştii !“
     Din hala mare se auzea o voce puternică :
     —   Nici o locomotivă să nu rămînă fasciştilor, măi tovarăşi !
     Intră, clipind din ochi, ca să se obişnuiască cu penumbra. A,
ăsta-i baci Jurca !... Se apropie de el şi-l apucă de mînă.
     —   Servus, Mihai...
     Bătrânul se opri o clipă, mirat.
     —   Servus, Oct a vi an. Ce-i ?
     —        Măi, uite ce m-am gîndit eu... Trebuiesc demontate
liniile spre apus. Pricepi ? Fă tu o echipă, la repezeală... Stri-
caţi şi semafoarele... (Cu baci Jurca se cunoştea de mulţi ani,
din vremea curbelor de sacrificiu, cînd făcuseră o grevă de
douăzeci şi patru de ore, împreună cu tot C.F.R.-ul. Se întîlneau
uneori la un pahar de vin bun, într-o cîrciumă de lîngă gară).
Voi ce aveţi de gînd să faceţi ?
     —        Păi, de, o să rezistăm în gară -pînă demontăm fabrica...
Ne-om bate.
     —   Cu ce ?
     —   Avem cîte ceva...
     Octavian tuşi grav, să-şi ascundă emoţia :
383
     —        Da... aşa... Apoi, uite aici... Scoase din buzunar revol-
verul şi i-1 întinse : Poate aveţi nevoie...
     —   Şi tu, Octavian ?
     —        Plec cu valorile... îndată am să fac rost de o garnitură...
O locomotivă şi un vagon... Oftă chinuit: Mă doare sufletul,
Mihai baci... Uită-te acolo ce de bărbătoci în toată firea se bat
ca vitele să se suie în tren. Ar trebui luaţi toţi şi puşi şă se
lupte... Tot noi ibătrînii, măi, plătim ceva...
     Mihai Juca îşi muşca mustaţa.
     —   Eh, tu-le mama lor de domni !
     Stătură aşa alături, tăcuţi. Pe peron era o viermuială de
trupuri, se înălţau strigăte, ţipete, bufnituri.
     —   Peste un ceas îţi trimit o locomotivă, spuse apăsat Jurca.
     îşi strîmseră mîinile.
     —        No, să ne vedem sănătoşi în Glujul nostru ! zise Octavian
cu vocea tremurînd. Să aveţi grijă de voi, băieţi...
     Făoîndu-şi loc cu coatele străbătu peronul, urcă în clădirea
gării. Voia să vadă cum merge demontarea reţelei telefonice.
     Dădu sfaturi în stînga şi în dreapta, adăugind de fiecare
dată :
     ■— Să ştiţi unde puineţi piesele, că avem nevoie .de ele... Că
venim înapoi!
                                              ★
                                           ★ *
     Prefectul încerca zadarnic să capete legătura cu generalul
Grinţeş, comandantul garnizoanei. II căutase în toate părţile,
dar paste itot i se spunea că tocmai acum plecase, iar veştile pe
care le primea cu această ocazie erau contradictorii : ba că ata-
cul n-avea decît un caracter strict local, o încercare de a tatona
forţele ; ba că detaşamente de tancuri Tiger şi Fer din and îşi fă-
cuseră apariţia şi călăreţii lansaţi Împotriva lor au fost călcaţi
sub şenile. Belega trîntea telefonul, pe care adjutantul, calm şi
pomădat, îl punea cu un gest de inepiroş în furcă.
     In clipa cîind aflase de atac, prefectul îşi pusese familia
într-o maşină militară, le dăduse un sergent înarmat ca să-d pă-
zească :şi-i expediase la Ineiu, cu o scrisoare către maiorul Maxi-
neanu, în care-1 ruga isă ailbă grijă de familii a lui. îndată după
aceea venise primarul. Ţipînd şi ibătîimd eu pumnul în masă pre-
tinse să i se pună la dispoziţie un vagon cu care să se refugieze
spre interiorul Ardealului. Belega ridicase din umerii masivi şi
384
Chidioşain devenise stacojiu de tnînie. Cînd încercă să mai spună
ceva, generalul îl dădu afară. Ordonase să se închidă porţile
grele ale prefecturii, oa să oprească mulţimea de funcţionari caire
voia să intre, să ceară mijloace de transport. Pe urmă, în ceasu-
rile următoare, Belega îşi dădu .seama că totul era un haos, că
apărarea nu exista, şi că zvonurile oare circulaseră despre atitu-
dinea filogermană a generalului Grinţeş nu erau lipsite de temei.
Ceea ce-1 scotea din fire era faptul că nu putea .da de el nicăieri.
Trimisese .piînă acum .patru curieri călare, dar ofiţerii se întor-
seseră plini de praf, uzi de sudoare, informîndu-1 că liniile de
apărare nu pot ţine, că în cele trei săptămâni care trecuseră de la
23 August nu se făcuse nimic, deşi era de prevăzut un atac con-
jugat germano-maghiar. Legătura cu Bucureştiul era iarăşi în-
treruptă şi nimeni mu ştia ce se. petrecea acolo.
     La prînz, Belega .se hotărî să lase dracului prefectura şi să
ia comanda garnizoanei. Era tocmai după scurtul bombardament
german, cînd aflase că nemţii aruncaseră mănunchiuri de gre-
nade şi sticle de benzină. Asta însemna că .n-au bombe şi că în
general atacul nu era pregătit. Colonelul Papastate fusese grav
rănit, un glonţ de mitralieră îi perforase pîntecele, iar locţiitorul
lui, maiorul Fundescu, dăduse ordin ca toate tunurile să fie ime-
diat îmbarcate şi duse spre front, unde voia să le folosească îm-
potriva tancurilor.
     —        Să se adune toată arhiva şi să fie încărcată în camioane !
dădu Belega ordin adjutantului, şi acesta, cu toate că se mira,
! ăspunse regulamentar :
     —   Am înţeles, să trăiţi!
     Bineînţeles, nici .prin gînd nu-d trecea să se ocupe de treaba
asta, ci porunci unui sublocotenent de jandarmi să aducă imediat
un camion, spunîndu-i că e ordinul prefectului. în curte, Belega-
îşi trase mănuşile şi se pregătea .să se urce în maşina de cam-
panie, cînd un ofiţer se apropie .de el, însoţit de .un. om înalt, ro-
bust, cu părul cenuşiu şi f.a{a energică.
     —        Domnule general... — începu acesta cu o voce groasă,
dar generalul nu-1 lasă să termine:
     —   N-am timp, domnule! Plec pe front!
     —        Tocmai de aceea am venit, spuse omul. Vfn din partea
partidului comunist.
     Generalul rămase ou gura căscată.
     —   Şi ce doriţi ? izbuti el să spună, grav.
     —   Să iau legătura cu dumneavoastră. Gărzile patriotice
25 — Străinul
385
au 124 de ţpuşti, 11 .pistoale automate şi o mitralieră. V-am
ruga să ne daţi un ofiţer, ca să ne explice mînuirea armelor
automate.
     —        Daa, făcu Belega, ca să cîştige timp, apoi, ajustîndu-şi
chipiul, ii privi pe celălalt în ochi, solemn : Veţi preda tot
acest armament, domnule, unui pluton de soldaţi, pe care o
să vi-1 dau chiar acum să vă însoţească. Nu admit să vă faceţi
de cap ! Cum vă numiţi ?
   Sprâncenele omului jucară scurt şi fruntea i se acoperi de
broboane de sudoare. îşi frămîntă degetele, înainte de-a vorbi
cu un glas surd :
     —       Domnule general, noi vom asigura apărarea fabricii
pînă 'în clipa cînd o echipă de şoc va demonta şinele interioare.
Fasciştii nu trebuie să folosească instalaţiile.
     —       Veţi preda armele, spuse generalul, care simţea că în-
cepe să se enerveze.
     Mai mult ghici idecît auzi răspunsul celuilalt:
(    — Nu !
     —       Cum nu ? exclamă Belega fără prea multă convingere
de altfel. Cum mu ? Ce-aveţi de gînd să faceţi ? Doar înţelegi
şi dumneata că mîime cel mult nemţii sînt aici.
     —       Noi vom .rezista pînă cînd vom demonta unele insta-
laţii, apoi ne vom retrage şi vom lupta ca partizani. Nu pre-
dăm armele. Din contră, dumneavoastră aţi putea să ne daţi
muniţii. Cu astea stăm .mai prost.
     Belega simţi că se pripise. In definitiv, dacă vor să moară,
treaba lor. Totul se revolta însă în el, la gîmdul că există în
oraşul, a cărui responsabilitate o avea, grupuri civile, înarmate.
     —       Şi cine-mi garantează mie că... hm, nu veţi folosi ar-
mele în alte 'scopuri ?
     Ochii cenuşii ai omului fulgerară şi generalul avu impre-
sia absurdă că ,se va repezi la el. încercă s-o dlreagă printr-un
zîmbet, care putea să însemne: „Intelege-mă, eu răspund de
toate astea... Trebuie să iau toate măsurile necesare, toate
precauţiile".
     —       Şi anume la ce le-am putea folosi ? întrebă scrâşnit
celălalt. Se auzi foarte limpede un răpăit de mitralieră, de
undeva idin apropiere. Instinctiv generalul îşi curbă şira spi-
nării şi făcu un pas spre maşina lingă care stătea smirnă -un
soldat cu pistolul automat atîroîndu-i de-a curmezişul piep-
tului.
386
     —        Faceţi cum ştiţi, — spuse.el, — faceţi cum doriţi. Mu-
niţie n-am dreptul ,să vă dau. Succes !
     Maşina porni ,în goană. Gheorghe Jurca privi cum se des-
chide poarta şi mulţimea din faţa ei se dă la o parte, speriată,
şi înjură printre dinţi:
     —   Fire-ai tu al dracului să fii de fascist!
     Generalul Belega nu ajunse departe. In înghesuiala de pe
bulevard, maşina nu putea merge decît foarte încet, ca în
urma unui dric. Zadarnic urlă şi se agită, cu revolverul în
mînă. Cei diin faţa lui se dădeau la o parte, dar era degeaba.
Cît vedeai cu ochii, bulevardul era plin de refugiaţi.
     —        Capul coloanei e la Pîncota, — îi spuse cineva, — mai
repede decît aşa nu putem... Ce ? Credeţi că noi n-am fugi mai
iute ?
     —   Eu nu fug! răcni generalul. Eu merg pe front, au?iţţ ?
     Cînd, în sfîrşit, resemnat, se hotărî să urmeze drumul mâi
departe, se auzi strigat:
     —   Domnule general! Domnule general!
     Adjutantul lui, fără chipiu, galopa ca un nebun printre
rondurile de flori care împărţeau bulevardul în două. Opri
brusc, lîngă el, trăgînd cu putere de hăţuri şi calul se ridică în
două picioare, sforăind. Fără să descalece, adjutantul îl in-
formă :
     —        Generalul Grinţeş a trecut la inamic cu un avion pilo-
tat de locotenentul Ghica.
     Mulţimea care-1 înconjura auzise totul.
     —   Trădare ! Generalul comandant s-a predat!
     —   Fugiiiiţi!
     —   Nemţii!
     —   Tancurile au intrat în Gai!
     —   Alarmăăă ! Vin avioanele !
     Tălăzuind în stingă şi în dreapta, convoiul se sparse. O
femeie grasă, strivită lîngă zid, dădu din rnîini, sufocată, apoi
fu călcată în picioare. O birjă se răsturnă, ciocnindu-se de un
pom şi calul, scuturînd din cap, începu să pască liniştit tran-
dafirii.
     Cu pistolul în mînă, Belega porunci şoferului:
     —   Hei, înainte, măi, nu sta! Nu vezi că s-a făcut drum ?
     Aripa maşinii lovi un cărucior de copil, plin de scînduri,
călcă o gîscă şi se avîntă înainte. Adjutantul îşi împintenă
calul şi, făcîndu-şi palmele pîlnie, mai strigă :
25*
887
      —        Teroriştii nemţi au dat foc depozitului de benzină de
la aeroport.
      O clipă, Belega se gin di, la capătul puterilor, să-şi tragă
un glonţ în tîmplă, apoi împungînd pe şofer cu ţeava revol-
verului între umeri zise slab :
      —   întoarce...
      —        Cum să întorc, domnule general ? scînci sergentul.
C um ?
      —        întoarce, cî'nd zic! tună Belega şi trase un foc de
revolver în sus. Treci peste ei 1 La statul-major !
      Se lăsă pe spate, în timp ce maşina kaki se năpustea cu
motorul în plin în convoiul care se scurgea mereu. Se auziră
zbierete, o roată săltă trecînd peste ceva moale, apoi şoferul
coti pe o stradă lăturalnică. „Dar unde mama dracului o fi
statul-major ?“ se întrebă Belega.
      —   Opreşte!
      Coborî şi se aşeză pe scara maşinii, cu coatele rezemate
de genunchi.
                                               **
      —        Dragilor mei, — spuse baronul Papp, clăti'nîndu-şi
graţios capul în formă de pară, — eu sînt bătrîn ca să plec.
Nice prin gînd nu-mi trece. Voi aţi auzit ce-o păţît Moţanu ?
S-o dus la gară, de dimineaţă, cu toate bagagiile, l-or jefuit
ca în codru, s-o apucat să se bată cu nu ştiu cine şi o căpătat
o teglă în cap. Acuma-i la spital, iară doamna o rămas cine
ştie pe unde. Voi faceţi cum credeţi.
      —        Domnule baron, — gemu Guiaşiu, făcînd gesturi largi
de implorare, — dacă ştiţi ceva, dacă, mă rog, aveţi ceva in-
formaţii... nu ne lăsaţi aşa. Spuneţi-ne, ce trebuie să facem ?
      —        Domnule baron... îşi mlădie glasul şi Pordea. Uitase
să-şi pieptene chelia şi şuviţele lungi, negre şi uleioase atîrnau
într-o parte, dezvelindu-i craniul trandafiriu şi năclăit de
pomadă.
      —        Eu nu mă duc nicăiria. Sînt om bătrîn. Voi, cum
ştiţi...
      —        Domnule baron, — se hazardă Guiaşiu, — am făcut
rost de un autocamion, încap o mulţime de lucruri.
      —   Nu mă duc! Sînt prea în vîrstă pentru aseminea aven-
ture.
388
     Pordtea şi Guiaşiu căutară privirile lui Nicuşor Spinanţiu.
Acesta era îmbrăcat intr-un costum de vînător, cu jambiere,
şi-şi trăsese pe ochi o şapcă în pătrăţele. El părea cel mai gră-
bit, aşa că le făcu un semn să-l lase în plata domnului, că
nu mai era vreme. La fiecare sfert de ceas cîte un Messesr-
schmidt zbura deasupra acoperişurilor, prodiuciînd o panică gro-
zavă pe drumul din ce în ce mai aglomerat. îşi luară rămas
bun de la Papp, care-i privi într-un fel ciudat. (Asta-i nelinişti
pe toţi. De ce nu fuge baronul?) După plecarea lor, Papp
îşi chemă servitorul şi-i spuse:
     —       Mergi pe strada Horia, la numărul 26, şi spui domnu-
lui rabin Silbermann că poate veni la mine să se ascundă.
N-o să-l găsească nimeni, aşa să-i spui. Du-te. Spune-i să vie
în aşa fel, ca nimenea să nu-1 vadă şi nimenea să nu ştie unde
a venit. Aii grijă de tine.
     Rămas singur, Papp :se aşeză pe scaunul lui cu spătar
înalt şi închise ochii. îşi spuse că gestul său dovedeşte o in-
tuiţie politică deasupra înţelegerii umane şi, satisfăcut la
culme, îşi trosni unul cîte unul degetele prelungi şi albe.
Prin geamul închis nu pătrundea decît un zumzet stins. Deo-
dată soneria de la intrare începu isă ţîrîie, şi înainte ca Papp
să-i poată spune servitoarei că nu e acasă, aceasta se duse să
deschidă. Vîslan, de nerecunoscut, se rezemă de perete ca să
nu cadă. Cămaşa îmboţiîă, udă, îi ieşea din pantaloni, ghetele-i
erau scîlciate şi albe de praf, părul rar i se lipea de fruntea
spuzită de pete roşii, buzele-i tremurau 'Spasmodic.
     —        Da’ ce-î cu tine ? întrebă cu voce înaltă Papp. Eşti
■în stare de ebrietate ?
     Clănţănind din dinţi, Vîslan se apropie de el, clătinîndu-se.
Privirea îi era aşa de pierdută, de goală, că Papp se sperie.
     —   Ce doreşti ?
     Vîslan se rezemă cu amîndouă mîinile de birou.
     —       Trebuie să plec... să plec... bîlbîi el.'Nu mai pot sta...
au să mă omoare... ei sînt fără milă...
     —       Pleacă atunci, îşi ridică sprîncenele, foarte distant şi
mirat, baronul.
     —       N-am un leu... I-am băut pe toţi alaltăieri. N-am un
leu, cum să plec ? Lumea a înnebunit... Nu ştiţi ce-i pe stradă...
Prăpăd. Generalul Grinţeş a trădat, a fugit cu un avion, azi,
pe la unsprezece! Nu există nici o linie de apărare. In şase
389
zile, dacă merge aşa, nemţii şi ungurii-s la Bucureşti... N-am
un leu... cum să pornesc în lumea largă ?
     —   Şi ce vrei ?
     —   Să m!ă luaţi cu dumneavoastră !
     —       N-am nice un loc libeir. Plec cu prefectul, îndată. I-a
fost milă de .bătrâneţea mea neputincioasă.
     Vîslam nu mai avea putere să plîngă. Se şterse ou mî-na
murdairă pe fată, înnegirindu-şi-o.
     —       Atunci da ţi-mi împrumut ceva bani... oricît. Numai să
nu răm-în...
     —        Bani ? Hm, se scărpină în creştet baronul. îi făcea o
plăcere nespusă să-l vadă pe celălalt chinuindu-se aşa în fata
lui. Asta-i dădea senzaţia puterii depline asupra oamenilor.
Altfel n-avea nimic cu Vîslan.
     —        Domnule baron, vă conjuir, pe ce aveţi mai sîînt... Am
motive foarte serioase să plec.
     —        Şezi pe fotei şi-mi spune care-s aceste motive, spuse
suav baronul.
     —        Am ! îşi .adună puterile Vîslain ;îm acest zbieret. Am, dacă
spun, am !
     —   De, eşti discret. îmi place. N-am nice un ban în casă,
     Vîslan îşi muşcă buzele pînă la sânge, ca să nu izbucnească
în lînjurături. Privirea sa. eria aşa de .pierdută, de animalică, încît
poate că baronului i se făcu milă de el.
     —        iN-am bani în casă, — spuse, — dar... dacă vii .peste
patru-oinci ceasuri, poate o să-ţi pot da. I,s la bancă... Precepi ?
     Vîslain nu zise nimic. Se ridică îin picioare cu pumnii' încleş-
taţi şi, ca un somnambul, se îndreptă spre uşă. De acolo se în-
toarse si spuse rar, extrem de limpede, apăsînd pe fiecare cuvînt:
     —        Apoi, mu-d nimic ! Aveţi să plătiţi .asta .însutit. Vă am în
miînă pe toţi! Pe toţi, auziţi ? Toată conducerea partidului ţără-
nist, şi am isă vă aranjez, am să vă -distrug, am să vă zdrobesc !
O să vedeţi voi cine-i Vîslan 1
     —        Măăi, strigă Papp în urma lui, dar ziaristul fugise. Vită,
comentă iliniştit .bătdinul. II ardea numai curiozitatea : „Ce voia
să spună ciovîtrgăul ăsta ? Te pomeneşti că îotr-adevăr...“ Ei,
mu-d nimiic, o să vadă el.
                                             ★
                                          ★ ★
     Numai ca printr-o minune Suslăneseu şi Miimi nu fuseseră
striviţi de valul de oameni care se îndrepta spre periferie. Suslă-
390
nescu păşea ca într-un coşmar, r.idicîndu-şi piciioarelle foarte sus,
într-un mers ciudat şi nepotrivit dte barză. Spunea mereu în
stînga şi în dreapta : „Pardon, vă rog faceţi loc“, apoi o întrebă
pe Mimi: „Nu eşti oibosiiită, dragă ?“
     Ea mergea! înainte, cu dinţii încleştaţi, păzindu-se să nu fie
strivită (o maşină o .atinsese uşor iîn şold, mpîndu-i rochia : i
se vedeau chiloţii roz şi jartiera, dar .nu-i ipăisa).
     Toată dimineaţa Suslănescu umblase disperat după un mij-
loc dte transport. Un .moş, oare avea o tăligă, îi ceruse o suma
exorbitantă ca isă-1 ducă ,1a gară. Atunci apărură iprimele avioane
germane, mitraliind strada. Moşul fugi într-un gang, iar Sus-
lănescu fură tăliga şi alergă disperat pînă acasă. îngrămădiră
la repezeală toate boarfele familiei Vellceanu : costume, aparatul
de radio, cărţi, apoi intrară în convoi. Suslănescu îşi dădea seama
că nu peste mult n-o să mai poată şi atunci va fi aruncat ca de-o
catapultă de tăliga care :se va răsturna.
     La marginea oraşului se întîlmiiră cu părintele Crăioc. Acesta
purta în spate un ibalot uriaş, legat într-b plapumă de mătase.
Ca să poată merge mai bine îşi suflecase poala sutanei şi i se
vedeau izmenele lungi, cu dungi albastre. Asudînd şi înjurînd
ca un birjar se apropie de ei şi, fără să ceară voie, aruncă balo-
tuili drept în mijlocul tăligii.
     —        Bine că vă găsii. Că pu mai poci. Faine vremuri am
ajuns. Băgă de seamă că Suslănescu e sleit şi-.l linişti: Numai
să-mi trag .răsuflarea oleacă. Pe urmă împing eu...
     Părintelui nu-i trecuse nici măcar o clipă prin minte să' ră-
mînă aici. Cu toate că era singur, văduv, şi unicul lui copil, Mi-
haiil Damte, murise pe front, Crăioc ţinea la viaţă din răsputeri.
Văzînd că toată lumea fuge, se hotărâse să nu rămînă nici el.
Acumia nu mai putea de fericit, că n-o să meargă singur.
     —        La gară nu se poate, puică ; e o jale să vezi ce-i acolo.
Am auzit că un .aeroplan o ţipat ineşte bombe şi î-o făcut chisă-
liţă pe toţi. Om merge încătrău om vedea cu zările ochilor, per
pedes apostolorum, ca sfinţii părinţi. Nici ei n-or avut automo-
bile, iară domnul nu i-.au părăsit. Fă loc! Fă loc, — striga el
mereu, — nu vezi că-s om bătrîn şi preot ? Doamne şi stăpînul
îndurărilor, ajută-ne să ieşim de aici!
     Suslănescu împinse tăliga, trecînd peste liniile tramvaiu-
lui care ducea în podgorie; se împletici, şi dacă nu-1 ţinea
Mimi ar fi căzut. Era atît de slăbit, că-i venea să plîngă de
ciudă. Braţele-i vibrau dureros şi abia acum îşi dădu seama cît
                                                                                                  S9t
îi era de cald. „Cînd o să se isprăvească toate astea ? Doamne,
doamne**. Ar fi vrut să se roage, dar nu putea. Trebuia să îm-
pingă tăliga cu boarfele familiei Velceanu. Tramvaiul, plin pînă
la refuz de o mulţime care zbiera : „Loc! Loc! Daţi-vă de pe
linie că vă călcăm,“ trecu legănîndu-se şi zdroncănind cu un
zgomot de fierărie prost încheiată. Suslănescu nu se putu da la
o parte şi tăliga, lovită, se rupse, iar geamantanele se împrâş-
tiară pe jos. Oamenii care veneau din urmă trecură peste ele.
Mimi se aruncă în mijlocul lor, dar în clipa aceea convoiul se
opri, se întoarse şi cu un zbieret groaznic, mulţimea încercă să
■se reverse înapoi. Chiar pe locul unde se afla Suslănescu se
produse ciocnirea între cei care voiau să fuga şi şirul nesfîrşit
pe care-1 vărsa oraşul. Un singur gînd fulgeră prin mintea
obosită de moarte a lui Suslănescu : „Să nu cad, să nu cad, să
nu cad...“ Sări în sus, ca un înotător, îşi simţi pieptul, coastele
strivite, ochii-i ieşiră din orbite, însîngeraţi.
     — Tancurileee ! Tancurileeel
     De partea cealaltă a încrucişării între calea ferată şi linia
tramvaiului se iviseră două tancuri mari, cenuşii, cu o cruce
neagră pe blindaj. Turela celui din faţă se roti încet, apoi ţeava
scuipă o flacără lungă. In urletul mulţimii care se strivea, se
călca în picioare şi se zvîrcolea, bubuitura nu se auzi. Lovit în
plin, tramvaiul se răsturnă, trosnind, şi se turti ca o armonică
mare, galbenă, strivind zeci de oameni în jur. Tancul făcu un
viraj scurt şi continuă să tragă în plin,' din toate armele de
bord. într-o olipă şoseaua se acoperi de morţi. Un automobil
mic, verzui, se răsturnă în şanţ, cu cauciucurile plesnite; un
domn elegant ieşi pe portiera deschisă, dar o rafală îl cuprinse
în snopul ei şi-l reteză aproape în două. Tancurile înaintară,
strivind totul sub şenile, trăgînd mereu de-a lungul şoselei.
Suslănescu n-o mai văzu pe Mimi. Grupul de oameni în care
se afla el se repezi ca un berbec în gardul unei case, îl dărîmă,
şi Suslănescu se trezi alergînd în neştire printr-o grădină de
zarzavaturi, călcînd în picioare lujerele castraveţilor. Se împle-
tici şi căzu, simţind o izbitură scurtă, tăioasă în piept. „Gata,
îşi spuse. Gata**. Faţa i se lipi de pămîntul gras, cu iz de bă-
ligar. Suslănescu stătu aşa o clipă, apoi, cu un efort, sări în
picioare, dar privirile-i alunecară pe pieptul cămăşii unde se
lăţea o pată mare, roşie. Puterile-1 lăsară şi căzu iar, lin, ca o
mogîldeaţă de nisip. „Sînt lovit**, se gîndi lucid. Aştepta să
moară. Auzea foarte clar sforăitul tancului care-şi făcea drum,
392
scormonind cu şenilele asfaltul şoselei, trosniturile trăsurilor
peste care trecea şi pîrîitul asurzitor, neîntrerupt al mitralie-
relor. Sprijinindu-se cu greu într-un cot, se înălţă pe-o rînă.
Atunci văzu că pata roşie era presărată cu seminţe mici şi, rîzînd
ca un dement, înţelese că strivise în cădere o pătlăgică. Porni în
goană mai departe. Deasupra capului îi fluierau gloanţele, şi el
se aruncă, cu capul înainte, sub un gard de spini, unde creşteau
slobode bălării şi urzici. In spatele lui cineva psalmodia :
      —  Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre tine născătoare...
      Se întoarse. Era Crăioc, cu sutana zdrenţuită, cu o zgîrie-
tură adîncă în mijlocul obrazului.
      —  Părinte, — strigă Suslănescu, — să fugim, haide!
      Porniră amîndoi, fără să ştie unde se duc, străbătură o
curte largă, foarte curată, săriră un gard jos şi se pomeniră
într-o strădujă dosnică, unde cîtiva oameni erau întinşi pe sub
garduri, sub pomi. Unul dintre ei se ridică şi Suslănescu îl re-
cunoscu : era domnul Varga în zdrenţe, cu nasul tumefiat şi vî-
năt. Făcea gesturi scurte cu mîna stîngă, din care săreau pi-
cături de sînge ca dintr-o stropitoare mică, însufleţită. Suslă-
nescu îi căzu în braţe şi se sărutară, prosteşte, pe gură.
      —       Lăsaţi tucăîur'le '• gemu Crăioc la capătul puterilor.
Haideţi, măi, că or intrat nemţii în oraş.'
      —       Maşina mea... — spunea cu voce slabă, indiferentă,
Varga, — o lovitură în pneu... pac... am fost aruncat afară. Uite,
parbrizul mi-a jupuit toată mîna, acuma nimic... trebuie, nu-i
aşa... deoarece... he, he, he, rîse el căpreşte şi, făcîndu-se palid,
o luă la goană. Suslănescu şi Crăioc se ţinură după el; îl prin-
seră în braje, în momentuj cînd Varga leşina.
                                               ir
                                          * ★
     In faţa fabricii, bulevardul se golise, şi aşa, pustiu, părea
sinistru. Un camion se opri, scrîşnind din frîne, şi Jurca sări
de pe lăzile pe care venise cocoţat. Doi soldaţi şi un subloco-
tenent începură să le descarce, ajutaţi de cîtiva muncitori ve-
niţi în goană, cu puştile în mîini, Jurca, ştergîndu-şi sudoarea
de pe fată, întrebă :
     —   Tata unde-i ?
     —        Acolo, făcu semn Horvâth, cocîrjat sub greutatea unei
lăzi pătrate, cu marginile îmbrăcate în şipci de fier. Cum ai
izbutit ?
393
      —       Iacă, clătină din cap Jurca, sfîrşit. Uite aici... Peste
două mii de bucăţi.
      —       Asta-i lada ou benzi de mitralieră, spuse sublocotenen-
tul, foarte tînăr şi îmbujorat. Eu plec să văd cum aţi aranjat
     —   Voi descărcaţi maşina, zise Jurca. Demontarea ?
     —   A început. Ce facem cu piesele demontate ?
     —       Asta e sarcina lui Holtzmann, răspunse Jurca şi porni
cu paşi mari. Străbătu curtea pustie de unde şinele fuseseră ri-
dicate şi se îndreptă spre aripa distrasă a fabricii. Cîmd coti
spre direcţie, se lovi piept în piept cu bătrînul Horvăth, care
ducea un steag mare romînesc.
     —   Ce ifaci, baci Horvăth ? întrebă Jurca, nedumerit.
     —       Cum ce ? N-ai auzit ? In oraş burghezia ungurească se
pregăteşte să scoată steagurile. Mă sui să-l pun pe ăsta pe fa-
brică.
     Jurca olîpi des .din ochi şi, fără un cuvînt, îl strînse în braţe
pe bătrînul firav, chel, cu o mustaţă mare, lungă şi blondă, care
a tuna pleoştită.
     —       Da’ ce, — mormăia înduioşat bătrînul Horvăth... — adică
noi, da... asta-i problema naţională !
     Zidul dinspre apus al fabricii fusese lovit pe alocuri de
bombe şi aşa, zimţat, părea un meterez. De-a lungul lui se în-
şiraseră muncitorii din garda patriotică: cîţiva dintre ei aveau
în cap căşti de pompier. In centru construiseră din cărămidă un
fel de cazemată unde instalaseră mitraliera ZB ; un tînăr pe
care Jurca nu-1 cunoştea se culcase pe burtă şi ştergea ţeava cu
o cîrpă. Se auzea aproape vesel glasul lui bad Jurca :
     —       No, mă rog, noateuilor, săpaţi, săpaţi, nu staţi la po-
veşti, că nu pesta mult are să fie călduţ «ici. Groapa s-o potri-
viţi destul de adâncă, dară nui prea, că altfel mu-ţi vine la înde-
mînă să tragi. Săpaţi mai adîinc în colţul sting, acolo unde vă
rezemaţi cotul.
     Muncitorii loveau pămîntul tare al curţii cu cazmale, alţii
cărau cărămizi şi le aşezau în faţa măştilor, ca un fel de pa-
rapete.
     —       Dumneavoastră aţi fost militar ? îl întrebă 'sublocotenen-
tul pe bătrîm, cu mult respect şi chiar cu nedumerire.
     De dimineaţă văzuse în toate părţile numai haos, ofiţeri su-
periori fugind zăpăciţi; la orice întrebare primise răspunsuri
anapoda, ordine care se bateau cap în cap. Stătea de la prînz
394
cu plutonul în faţa prefecturii, aşteptând ,să fie trimis în prima
linie, dar îşi dăduse ourîind seama că nimeni nu ştia unde era
linia întâia şi pînă unde înaintaseră nemţii şi ungurii; apoi ju-
mătate din pluton îi fusese luat ide un căpitan de geniu, care
alergase să mineze podul de peste Mureş, deşi asta era inutil,
după părerea lui. Atunci venise drept la el omul acesta îndesat,
cu părul cenuşiu, care-i comunicase ordinul generalului Belega
de-a se pune imediat la dispoziţia gărzilor patriotice care vor
apăra cartierul gării. Sublocotenentul umblase după el, goniseră
amîodoi pînă la depozitul din cetate de unde, după multe tără-
găneli, primiseră un camion cu muniţii (asta lia intervenţia unui
maior care părea să-l cunoască foarte bine pe Jurca) şi acum,
venind1 aici, găsise ordine, disciplină.* Ii plăcea mai ales bătrînul
care se plimba liniştit, cu mîinile la spate şi cu un pistol mare
Mauser în toc de lemn, atîrnîndu-i pe şold. „Ăsta trebuie să fi
fost plutonier major", îşi spuse el; de aceea îl întrebase dacă
fusese militar de profesie.
     —   O vreme, tovarăşe, răspunse bătrînul surîzînd.
     Cuvîntul „tovarăşe" îl lăsă uimit pe ofiţer. „Aşadar ăştia-s
comuniştii !“ Oarecum zăpăcit, începu să se învîrtă printre ei,
îndreptând groapa unuia, verificînd dacă mitraliera are destul
cîmp liber de tragere în faţă.
     —       Uite acolo, făcu un fochist înalt, arătând cu mîna spre
acoperişul de ţiglă al direcţiei.
     Toţi ise întoarseră. Un o.m, micşorat ide depărtare, se căţăra
cu băgare de seamă, apoi desfăşură un steag tricolor, îl fîlfîi
şi-l prinse ide horn.
     —        Ăsta-i Horvâth, bătrînul, dădu din cap Jurca, şi-l lămuri
pe ofiţer : înţelegi, e ungur...
     De departe, veneau în răstimpuri rafale de mitralieră.
     —        Au ajuns la podgorii, spuse ofiţerul, desfăcîndu-şi tocul
revolverului. Asta înseamnă că peste vreun ceas, sau chiar mai
repede, sînt :aici.
     Un freamăt trecu de-a lungul şirului de oameni. Cîţiva se
repeziră în igropi şi! înhăţară puştile.
     —   Ho, măi, nu vă grăbiţi! îi potoli bătrînul Jurca.
     —        Cum să nu ne grăbim, baci Mihai, ;se întoarse spre el
fochistul, cu care fusese eliberat în 24 august... Că de cînd aş-
tept eu să pot băga un plumb în foalele fasciştilor, ptii, mamă!
     Gheorghe Jurca se apropie de taică-său şi-i puse mîna pe
umăr.
     —   Unde-i Holtzmann? întrebă el, îngrijorat.
     —        S-:a dus cu primul transport de piese demontate... Aţi gă-
sit un loc bun ?
     —   Da... Bun...
     Gheorghe privi în jur, trase o ladă, se aşeză şi scoţînd! din
buzunar un pachet învelit îin foaie de ziar îl desfăcu şi începu
să mănînce grăbit $îine uscată şi slănină. Oprit în faţa lui, bă-
trînul îl privea înduioşat.
     —   Nu vrei, tată ? îl întrebă Gheorghe cu gura plină.
     —   Nu... eu... mănîncă liniştit, Gheorghiţă...
     în jurul lor oamenii se mişcau tăcuţi. De (departe răzbatea
zvonul mulţimii din gară.
     —   Szilâgyi n-a venit încă ? întrebă Gheorghe.
     —   Nu... Dar fii liniştit. Trenul e păzit bine.
     —   Ştiu... ştiu...
     îndată ce se auzise de atacul fasciştilor, Jurca organizase o
echipă care să asigure evacuarea familiilor de muncitori din
cartierul gării. Un tren format dincolo de depou urma să-i ducă
pînă la Lugoj. Gheorghe recapitulă repede: „La textile au fost
stricate fladerele, ringurile, uzina electrică e gata să-şi înceteze
funcţionarea, peste două ore toate tramvaiele .se vor opri, împrăş-
tiate în oraş... (E bine.“
     —        Aşa eşti de flămlînd ? îi puse mima pe umăr baci Mlhai.
Nu spui o vorbă...
     Gheorghe îşi ridică spire el obrazul îngîndurat. Clătină din
cap.
     —        Auzi tu, Gheorghe... Bătrînul se aşeză alături de el, pe
marginea lăzii: Eu socot că voi nu v-aţi gîndit bine... De ce
nu mă lăsaţi pe mine în oraş ? Mă pricep, ce dracu! De patru
ani... ce de patru ? Din treizeci şi...
     —        Asta mi-o spui mie, îin calitate de fecior, nu ? se sili să
rîd'ă Gheorghe. Ai primit sarcina dumitale, .du-o la îndeplinire.
Rezistaţi aici pînă se poate. Pe urmă scoţi băieţii din oraş şi-i
duci la Ineu... Se ridică şi se apropie de bătrîn: Cred că ţi-e
limpede ce înseamnă „pînă se poate “ ?
     —        Da... da... limpede, se posomori bătrînul. Că de-aş fi eu
general...
     —    Mai ai vreme să ajungi...
     —    Ascultă, şi dacă nu putem ajunge la Ineu, cum te anunţ ?
     —    Păi ştii unde pot fi găsit.
396
      —        Ştiu... ştiu... Nu vezi că... vreau doară să mai vorbim
oleacă ?
      —   Văd, tată... înţeleg... Fii liniştit...
      —   Să aveţi grijă de voi.
      Peste vreo jumătate de ceas sosi Holtzmann, în cămaşă, cu
faţa roşie şi 'transpirată. îşi ştergea mereu ochelarii. Ii raportă
luă Jiunca, ţinînidu-şi mina milităreşte la tîmplă, că piesele de-
montate au fost puse La iloc bun. Schwartz, foarte palid, îneer-
cînd să se stăpînească, trecu pe lîngă ei. Buzele îi tremurau de
încordare.
      —        Hei, Ioane, — strigă Jurcia, — ia-ţi arma în primire.
Acuma să te văd, flăcările.
      —   Nici o grijă, tovarăşe Jurca.
      Oraşul părea să se fi potolit. Erau cam ceasurile cinci după
masă. Soarele, învăluit într-o pîmză subţire de praf, sticlea fier-
binte, ca de plumb. Nu bătea nici o adiere de vînt. Dinspre ce-
tate veneau în răstimpuri bubuituri rare de tun. Se auzi o tros-
nitură uriaşă, urmată îndată de alte două, şi pămîntul se zgu-
dui ca sub un galop grâu.
      —        Au aruncat podul în aer, spuse sublocotenentul, foarte
palid şi el. Asta înseamnă că...
      —        La posturi! răsună gtliasul gros, puternic, al bătrînului
Jurca. Dă încoace cocherul acela, făcu el un semn spre binoclul
care spânzura de gîtul ofiţerului.
      Plimbă lentilele deasupra tăpşanului din faţă, deasupra gă-
rii de triaj, unde un tren de marfă cu vagoane roşii era pără-
sit, apoi mai sus, spre viile cufundate într-un fel de pîclă vî-
nătă, dar nu văzu nimic.
      Gheorghe Jurca alergă spre focul unde fabrica fusese bom-
bardată. Aici, printre fierăriile răsucite, ca o dantelă, se posta-
seră cîţiva muncitori şi vreo douăzeci dintre tinerii pe care-i
scoseseră din trenul german.
      —        Totul e în regulă, tovarăşe Jurca, zise un flăcău blond,
scuturîndu-şi chica netunsă.
      Jurca închise ochii. îşi aminti cîteva cuvinte dintr-o procla-
maţie a lui Stalin. „Şij va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră". Da.
v.a fi. Ar fii vrut să se apropie de fiecare muncitor, culcat acolo
de-a lungul zidului lepros, cu degetele încleştate pe patul lu-
cios <al armei şi să-l strîngă la piept, tare de tot. Detunături r.ăs-
leţe de armă se auziră tot mai aproape, parcă pe strada alătu-
rată. Ii veni să surîdă aminitiodu-şi articolele stupide pe care le
397

citise în „Tribuna Democratică*1. Se vorbea acolo de rolul ţă-
răniştilor, de intelectualitatea oraşului oare se opune cu atîta
măreţ eroism uneltirilor vrăjmaşe, şi erau înjuraţi comuniştii,
foarte fin, e drept, dar oricine putea înţelege... „Ei, nu-i nimic,
o să ine mai răfuim noi, îşi spuse. Acum important e că aici stau
o sută de muncitori şi aşteaptă să se lupte, că ipe fabrică fîlfîie
steagul romînesc!“ îşi scaaise ceasul din buzunar. Era timpul
să plece, dar îi venea nespus de greu. Se îndreptă spre zid. Tai-
că-,său, fumînd din pipă, povestea :
      —       Da, fraţilor, aşa ne-am bătut atunci, în Armata Roşie.
Odată ,am să vă povestesc prin cîte am trecut, ică n-au fost pu-
ţine. Ridicîndu-şi privirile îl văzu pe fecioru-său, oare se oprise
iîngă el. înţelese că a sosit ceasul cînd trebuiau să se despartă
şi inima i se strînse. Se sculă greoi, împingînd la o parte tocul
de lemn al revolverului care i se bălăbănea pe şold şi tuşi. Pipa
aprinsă îi fumega în mînă.
      —       Dragul tatei... spuse, dar nu mai putu continua. îşi
culcă încet capul albit pe umărul musculos al lui Gheorghe şi-l
bătu pe spate de cîteva ori.
      —       Cu bine... ou bune... şopti. Apoi îi strînse mîna lui Holtz-
mann.
      —  Noroc, tovarăşi! îşi ridică pumnul Juroa.
      —  Noroc! ise auziră voci din toate părţile.
      Gheorghe mai privi o dată totul, apoi se întoarse şi plecă
urmat de Holtzmann. împuşcăturile pocneau sec, ca nişte nuci
sparte cu călcîiul.
                                            •* ★
      Mort de foame, Viîslan mergea rez'emîndu-se de ziduri. Su-
doarea sărată care-i îmbibase sprâncenele i se .scurgea acum în
ochi, onbindu-J. Nu mai era nimic de făcut. Totul se .sfîrşise. Va
fi prins. Va fi împuşcat. Ştia laouim că nemţii vor cîştiga războiul.
      Oraşul pustiu, străzile goale pe care se mai vedea, în răs-
timpuri, gonind cîte un fugar întîrzfut sau grupe de soldaţi,
•fără căşti, cu vestoanele descheiate, trăgînd tunuri mici, anti-
tanc, îl îngrozeau mai mult decît hărmălaia nebună de dimi-
neaţă. Şi-i era grozav de foame. Intră într-o curte, a cărei poartă
de fier era larg deschisă. Păşind pe aleea îngustă, presărată cu
zgură roşie, se gândi că va intra şi va rnînca ceva. Casa părea
părăsită, aşadar se putea foarte bine ascunde aici. Constata-
rea asta simplă străluci î,n faţa ochilor lui îndureraţi ca 0 con-
398
stelaţie. După ce străbătu un pîlc de pomi piperniciţi, urcă trep-
tele casei şi văzu o tablă de tinichea neagră, pe care, cu litere
aurii, coclite, scria : Dr. Al. Georgescu, medic de femei. Uşa
înaltă, cu un ifel de marchiză în miniatură, eira deschisă. Răcoa-
rea plăcută a antreului, unde mirosea, liniştitor, a medicamente,
îl cuprinse ca un duş binefăcător. Imbrăţişă dintr-o singură pri-
vire scaunele albe, măsuţa rotundă ipe care erau uitate o carte
deschisă şi un cionap de lină pe jumătate tricotat. Antreul era
rotund şi avea vreo opt uşi. Vîslan deschise una, la întîmplare,
convins că duce în cămară şi se pomeni îmtr-un fel de salon,
undie ardea lumina, deoarece storurile fuseseră trase. N-avu
timp să se .dea înapoi: o femeie bătrînă, în haine negre, aduna
cu mîinile zgîrcite, ca nişte gheare, teancuri de bani.
     —       Ce vrei ? şopti ea, piironindu-şi asupra lui ochii rotunzi,
ca de găină.
     —        M-.a trimis domnul doctor Georgescu, — spuse el au-
tomat, — să vă... iau...
     —        linii, ţipă femeia, îndeştîndu-şi mîinile în părul .roşu,
vopsit. Iiii!
     Vîslan se apropie de ea. Femeia urlă încă o dată, ca su-
grumată.
     —   M-a trimis doctorul Georgescu, scrîşni Vîslan.
     —   Ajutooooor ! Ajutoooor !
     Abajurul de pe miasă se clătină şi lumina gălbuie, dulce,
se bălăbăni de-ia latul tăbliei groase de mahon, luminînd banii
de hîrtie.
     —   Pleacă ! N-auzi ? Pleacă îţi spun 1 Ce vrei ?
     —        Mia trimis domnul... mormăi Vîslan, şi pe neaşteptate
înhăţă toţi banii, în timp ce cu mîna cealaltă smuci faţa de
masă. Lampa, scoasă din priză, se stinse şi în întunericul ce se
lăsă, răsună urletul prelung al femeii. Vîslan teşi în goană,
mort de spaiimă. Dar dacă mai era cineva în casă ? Numai cînd
ieşi din curte şi se opri, pipăind banii în buzunar, îşi dădu
seama că tot ceea ce se Întâmplase mu fusese un vis, că avea
bani, că scăpase. „Dar la oe-mi trebuie mie bani“ ? se întrebă
şi, aşezînduHse ipe bordura .trotuarului, începu să rîdă gutural,
cu capul pe spate. Bubuiturile care răzbateau pînă la el îl fă-
cură s-o ia la goană. Ajuns în capătul străzii văzu un tanc mare,
care venea drept spre el, legănîndu-se. Se întoarse şi b luă la
stingă, prin mijlocul stradelei pustii. Nu mai simţea nici foame,
nici oboseală, nimic. „Nemţii au intrat în oraş. Nu trebuie să
399
mă prindă". Casele erau părăsite, cu obloanele trase. „Nu, nu
se poate să mă prindă. In tot oraşul n-am rămas decît eu, eu
singur, şi dacă mai zăbovesc, au să mă prindă.“ De la un timp
pricepu că nu ştie .încotro fuge, că au să-l prindă. Spre gară !
Da, desigur, spre gară! Totdeauna şeful gării şi personalul
pleacă în ultima clipă, ca ofiţerii unui vas ce se scufundă. II vor
lua şi pe el, pentru că are bani.
     Izbindu-se de pomi, alergă pe uliţe, pînă eînd ieşi pe bule-
vard. Dinspre gară trecu un pîlc de călăreţi. Caii fugeau nebuni,
cu burtia aproape lipită de pămînt, ca nişte lăcuste imense şi
negre. Un ofiţer răcnea ceva, cu sabia ridicată, şi Vîslan auzi vî-
jîitul aerului tăiat de Iama albăstrie. N-ar fi crezut niciodată
că e aşa de puternic, că va rezista la ostenelile supraomeneşti
ale acestei zile. „Am scăpat!“ se gîndi el cînd văzu clădirea
gării. Se năpusti printre ruine şi ieşi pe peron. Căzu de cîteva
ori, o dată împiedicîndu-se de un mort. O mulţime de bagaje şi
geamantane de tot felul'erau părăsite acolo; fără să-şi înceti-
nească fuga, Vîslan se aplecă din mers şi culese unul, foarte
elegant, deasupra căruia era ilegată cu o curea de pantaloni o
manta de pieile. Dinspre stingă se auzi, 'distinct, o rafală de mi-
tralieră şi prundişul dintre şine ţiui: un glonţ se izbi de o tra-
versă şi piuind prelung îşi schimbă direcţia. Vîslan nu văzu
nici un tren şi, deznădăjduit, începu să strige :
     —   Heeeei! Nu-i nimeni pe aici ?
     Dinspre stînga lui, acolo de unde se înălţa zidul roşcat,
jupuit de schije, al depoului, răsunau împuşcături dese. Riciicm-
du-şi ochii spre vii, Vîslan zări soldaţi alergînd, trîntindu-se
printre araci. O izbitură seacă în geamantan îl făcu să se arunce
pe burtă. Văzu în apropiere uşa neagră, căscată, a unui vagon
de marfă şi se repezi într-«colo. Cînd ise căţără pe scări, în jurul
lui o mulţime ide pietre împroşcară, duiruind, tăbliile vagonului.
Nu se mai putea gîndii la nimic. Observa, ca şi cum ar fi fost
vorba de altceva, că e cald, că se înserează, că...
     —        Stai! auzi un ordin 'scurt, atunci cînd se rostogoli ca
un sac cu cartofi de cealaltă parte a vagonului. Azvîrlind gea-
mantanul începu să zbiere, gesticultad disiperat şi dezvelindu-şi
pieptul:
     —   Nu trageţi! Nu ! Stat romîn 1 Nu trageţi! Nu trageeeeţi 1
     Ochiul negru al unui 'revolver ise întinse spre el. Fără glas,
cu limba îngroşată, Vîslan izbuti să mal tagaime:
400


     —        Romîn... romîn... îndrăzni să-şi ridice ochii şi, gata să
se prăbuşească leşinat, văzu uniforma feldgrau, peitliţele negre,
cu cap -de mort şi obrazul smead al unui ofiţer german. Ridică
mîinide, încet. Genunchii îl lăsară şi un sughiţ îl scutură tot.
Ofiţerul ridică ipistolul, dar nu trase, ci izbucni într-un hohot
de rîs :
     —   Camaradul Vîslan ! Nu mă recunoşti, camarade ?
     Vîslan îşi hodbă ochii, crezînd că înnebunise. In faţa lui se
afla Horia Bainiciu, fostul comandant al mişcării legionare din
judeţ.
     Dinspre fabrică veni o irafală de mitralieră. Un soldat ger-
man, care era culcat pe burtă şi-şi încărca arma, strigă :
     —   Jos, jos. Vorbea romîneşte.
     —        Trăiască legiunea .şi căpitanul, scînci Vîslan, dar habar
ti-avea de ce spusese asta.
     Jurca se uita a zecea oară la ceas, eînd sublocotenentul care
•nu slăbea viile din ochi strigă, cu un glas foarte subţire :
     —   Inamicul !
     Atunci păru că oamenii întinşi de-u lungul zidului înceta-
seră să respire. O voce schimbată întrebă în şoaptă :
     —   Unde ? Unde-s ?
     ..- Acolo, răspunse sublocotenentul, întinzînd mîna. Vedeţi.
luaţi ca reper pomul singuratic de pe creasta dealului. Se văd
oameni mişeîndu-se.
     închizătorul unei arme clănţăni.
     —       Stai, măă ! strigă Mîhai Jurca. Doar nu vrei să începi
să tragi.
     —       De ce nu, de ce nu ? întrebă Schwartz, lingîndu-şi buzele
uscate şi înăbuşind un sughiţ.
     —       Toată lumea ascultă la mine ! ordonă bătrînul. Nu se
trage decît la porunca mea. Pînă atunci, staţi smirnă...
     —       Da, da, încuviinţă sublocotenentul, care abia mai putea
respira din pricina agitaţiei. îşi desfăcu centironul, îşi descheie
gulerul cămăşii şi împingîndu-şi casca pe ceafă se duse la po-
ziţia mitralierei, îl dădu la o parte pe Firenţiu, care-şi petrecuse
o bandă de mitralieră în jurul umerilor şi verifică mecanismul
de darea focului.
26 — Străinul
401
      —        Nu vă pripiţi, nu trageţi în vînt, vorbea monoton Jurca.
Lasă-i să se aipropie bine, să creadă că nu-i nimeni aici, şi
atunci .începem. Altfel ne fac zob cu tunurile. Auzit ?
      —   .Da, .îi răspunse cineva.
      Bătrînul îşi scoase revolverul şi-l jucă în ipalmă, apoi se
culcă şi el în groapă şi îşi potrivi sfoara ochelarilor în jurul
urechilor.
      —   Nu prea văd bine, zise zîmbind.
      Lipit de pămîntul tare, bătătorit al curţii, pîndea zvonul
detunăturilor. Răsueindu-se pe o coastă scoase o bucată de hîirtie
pe care Holtzmann îi desenase o hartă a oraşului. Apoi se ridică
şi fugi de-a lungul zidurilor, pînă în atelier. Szilâgyi, Murgu şi
inginerul Şoldan scoteau piese din fiecare maşină, îngrămădin-
du-le într-o ladă mare.
      —   Giră'biţi-vă, zise bătrînul. Vin nemţii.
      Şoldan îşi şterse .sudoarea de pe frunte cu mîneca halatului.
      —   Intr-un ceas am terminat, spuse ostenit. Un ceas.
      —        Ţinem atîta, declară cu hotăirîre Jurca, deşi nu era sigur.
Daţi-i drumul! Masina-i în curte ?
      —   Da.
      —   Puteţi încărca totul deodată ?
      —   Nu. Trebuiesc două 'transporturi.
      Peste un minut era iarăşi la locul lui. Se zăreau soldaţii co-
borînd răzleţi printre aracii de vie. Din pricina soarelui care
asfinţea nu-i desluşea prea bine, şi-i fu ciudă că nu găsise un alt
ioc unde să se aşeze. Aşa-i dacă n-ai experienţă. Sublocotenentul
veni lîngă el şi-i spuse :
      —        Nu ne-am postat prea bine cu mitraliera. Sîntem drept
în faţa lor. Razanţa e mică. .
      —   Şi ce virei să faci ? îl întrebă Mihai Jurca.
      —   Să mă duc, diacă permiteţi, pe acoperişul gării.
      —   Cum ai să te urci ?
      —   O să văd eu.
      —   Du-te. Stai... Nici nu ştiu cum te cheamă...
      —   Sublocotenent Ionescu, se prezentă ofiţerul milităreşte.
      —        Măi mitraliorilor, duceţi-vă cu tovarăşul ofiţer unde-a
zice dumnealui.
      Nemţii, văzînd că nimeni nu trage, coborau în grupuri com-
pacte. Erau chiar la mijlocul deluşorului şi acum li se desluşea
fiecare mişcare. Jurca îşi dădu seama că voiau să ajungă jos,
acolo unde i-ar fi adăpostit un şir de salcîmi.
402
     —        Heeei! strigă. Puneţi înălţătorul la 500... Ochiţi-i bine,
dumnezeul mamei lor. Gata ? Foc !
     Salva pocni strâns, foarte strâns, şi Jurca fu mîndru. „Uite,
măi, -ce bine trag !“ Privi prin spărtura zidului. Surprinşi, nem-
ţii se culcaseră îndată, dar cum erau în clinul dealului, ofereau
o ţintă mai bună.
     —   Foc ! strigă bătrânul. Foc !
     Umărul lui Schwartz care era lîngă el tresărea izbit de
reculul armei. Schwartz îşi înăbuşea cu greu o icnitură de
greaţă.
     —        Măă, nu te lăsa ! îl îndemnă -bătrânul, apoi îi păru rău.
Oare el nu făcuse tot aşa la primul atac ? Ba mai rău, se scăpase
în pantaloni, dar asta fusese acum treizeci de ani... Ia te uită,
tot cam iprin septembrie.
     Nemţii începură să tragă. Gloanţele, bîzîind, muşcau din
parapet şi ţăndări de cărămidă zburau în toate părţile.
     De sus, de pe coama dealului, soldaţii se prăvăleau mereu.
     —        Trageţi cum vă vine la socoteală, spuse bătrânul, punînd
la ochi revolverul automat. (Da’ trageţi bine !
     Auzind duduitul maşinii se întoarse şi o văzu ieşind pe
poartă şi gonind -spre oraş.
     De la pîilcul de salcîmi unde ajunseseră primii nemţi pînă la
vagoanele de pe linie erau vreo sută de metri. In clipa cînd se
repeziră înainte, de pe acoperişul gării începu să tragă mitrali-
era. Jurca văzu cum se rostogolesc, ca nişte gheme, patru sau
cinci nemţi, apoi cum ceilalţi se retrag, trăgînd din mers.
     De la flancul sting, acolo unde zidul făcea un cot, răpăiau
tot mai des împuşcăturile. Acum totul răsuna ca o tobă bătută
repede, cu degetele. „Numai să nu aducă tunuri, crucea lor, că
atunci ne-au dat gata“. Se ridică şi fugi spre flancul stîng. Pe
linie era o locomotivă şi în dosul ei se postase o mitralieră ger-
mană care trăgea fără oprire, îneît nu se mai putea scoate capul
de după gard.
     Printir-o gaură mică, atît ciît să pui un ochi, Jurca observă
că, sub protecţia tirului, se apropie în salturi vreo treizeci de
oameni. Ajunşi lîngă linia ferată se culcară şi începură să tragă.
Un mecanic de la depou zise :
     —   Măi, eu zvîrlu o granată.
     —   Poţi pînă acolo ?
     —   Pot.
                                                                                         ,4Q3
26*
     Smulse focosuil şi cumpănind grenada se ridică şi o aruncă.
In clipa următoare se frînse în două şi căzu grămadă. Se auzi
detunătura grenadei, apoi zbieretele răniţilor. Jurca se tîirî lîngă
el şi-i ridică fruntea. Murise. Tăcuse şi mitraliera de pe acope-
rişul gării. „Ce fac cei din atelier ? S-au reîntors, ori...“ Nu-şi
termină gîndul. Un vîjîit puternic despică aerul serii, apoi un
obuz de bnand căzu în mijlocul curţii. Jurca se trînti pe o
r.înă. Un băiat tînăr, blond, care era lîngă el, se răsuci, ţipă şi
sări în picioare. Biraţull îi atîrna.
     —   Jos ! Jos! îl lînhăţă Jurca de gleznă.
     Printre roţile trenului de marfă din faţă văzu cizmele scurte
ale nemţilor şi partea de jos a brandului. Nenorocirea era că nu
putea scoate capul să tragă. Tînăirul se zvîrcolea lîngă el, muş-
cîndu-şi buzele. Jurca înjură cumplit, apoi culese de pe jos
pistolul automat, vîrî ţeava prin spărtura îngustă a gardului
şi o lărgi. Ochi atent, fără să-i pese de schijele care zburau
în jurul lui, apoi trase şase rafale una după alta. Se opri aştep-
tînd. Răsunau numai împuşcăturile, nimic altceva. Scoase pis-
tolul şi se uită. Doi soldaţi se întinseseră la pămînt; îi vedea
foarte bine, pe sub roţile vagonului. In clipa aceea, din spatele
locomotivei se auziră strigăte şi, cu pistolul automat rezemat
de burtă, cîţiva nemţi se năpustiră înainte. Atunci, de la geamul
direcţiei ţăcăni iarăşi mitraliera.
     —        Foarte bine ! Bravo ! se bucură Jurca, freoîndu-şi mîinile.
Uite, domnule, soldatu-i soldat! N-a stat pe acoperişul gării,
după ce s-a descoperit.
     Trăgea mereu, schimbînd încărcătoarele repede, ou mîini
dibace. Nu-şi dădea seama cît timp trecuse; se înserase şi-i era
foarte cald, cînd îl văzu pe Şoldan, care venea în picioare, des-
coperit.
     —        Culcă-fe! Culcă-te, omule ! zbieră Jurca, dair inginerul
nud asculta. Ii strigă cu mîinile la gură :
     —   Gata, maistre ! Am terminat.
     Un glonţ se înfipse lîngă el şi inginerul făcu o săritură aşa
de caraghioasă, că în jurul lui Jurca toţi începură să rîdă. De
dincolo, nemţii nu mai trăgeau. „Aduc tunuri, se gîndi bătirînul.
Plecăm".
     —        Incepînd de la dreapta, ieşiţi pe bulevard. Pornim spre
periferie. Ridică ochii spre acoperişul direcţiei. Steagul fîlfîia
încă.
404
     Peste zece minute, în lungul şanţului nu mai rămăseseră
decît trei oameni, care nu mai mişcau. Bătrînul îl luă în sipate
pe tînărul rănit de lîngă el.
     In faţa fabricii, camionul cu care aduseseră muniţiile du-
duia, alături de maşina lui Dăirnescu, pe caire se căţăraseră o
mulţime de oameni. Baci Jurca sări pe scară şi, într-o clipire de
ochi, văzu pe sublocotenentul Ionescu, cu fruntea udă de sînge,
bandajată cu o mînecă de cămaşă, ghemuit lîngă mitraliera pe
caire o fixase în partea dinapoi a camionului.
     „Numai să nu se răstoarne hodoroaba asta“, se ruga bătrî-
nul încordat.
     —   Gata ! S-au suit toţi! Dă-i drumul!
     In clipa cînd maşinile porniră, prin găurile din zidurile dă-
rîmate ale gării ieşiră în salturi nemţii. Un ofiţer înalt, cu mî-
necile suflecate, îşi propti patul pistolului automat pe burtă şi
trase oîteva rafale în urma lor. Schwartz, care se aşezase pe o
margine, bătu aerul cu braţele, strigă ceva şi, răsucindu-se, se
prăbuşi pe asfalt.
     —       Stai! răcni Jurca, bătînd cu tocul pistolului în cabina
şoferului, dar acesta apăsase pe accelerator şi camionul — le-
gănîndu-se — pornise ea o săgeată. In clipa următoare coti
după colţul străzii. Nemişcat, bătrînul Juirea privea cu ochii larg
deschişi, în urmă. Vuitul îi ţiuia pe la urechi.
     Cînd ieşiră pe bariera de răsărit văzură o flacără mare înăl-
ţîndu-se ca un stîlp de foc pe fondul întunecat al cerului şi,
cuirîndi, tot oraşul fu cufundat, ca într-o baie, în această văpaie
galbenă, tremurătoare. Pălălăi de fum se învîrtoşau, zvîrcolin-
du-se.
     Ghemuiţi, striviţi unii de alţii, muncitorii nu vorbeau. Cu
capetele întoarse, priveau flacăra care mistuia oraşul.
     —   Nu-i bai ! Venim noi îndărăt! vorbi cineva.
     Odată cu ultimele resturi ale ariergărzii — soldaţi prăpădiţi
de oboseală, zdrenţuiţi, negri de fum, tîrîndu-şi cu greu armele,
ofiţeri în capul gol, călărind pe deşelate — şi ale civililor, care
goneau împungînd cu deznădejde tăligi sau cărucioare, munci-
torii fabricii se îndreptau spre răsărit.

CAPITOLUL XV
     Andrei nu-şi dădea seama cît timp fugiseră aşa, în neştire,
împiedicîndu-se şi căzînd în întuneric ca nişte păpuşi secerate
de-o bîtă. După ce se aşezară pe jos, într-un hăţiş care părea
cufundat într-un fund întunecos de oală, înconjuraţi din toate
părţile de foşnete plîngăreţe, frigul îi năpădi pe amîndoi, în-
gheţîndu-le cămăşile ude. Rămaseră încremeniţi, temîndu-se să
•facă vreo mişcare. Tîirziu, Ardeleanu şopti :
     — Mă duc să rup nişte ţuici de porumb, să ne facem culcuş.
Am scăpat.
407
     Andrei îl auzi depărtîndu-se. întunericul îl copleşea. „De
ce-am fugit ? se întreba deznădăjduit... De ce i-am lăsat acolo ?“
     —        Andrei! Vino încoace. Am aflat o căpiţă de fîn. Hai,
drept înainte!
     Se ciocniră unul de altul. Mecanicul sufla greu.
     —        De ce... începu Andrei, apoi nu mai zise nimic. Se lăsă
în genunchi şi începu să-şi sape un culcuş în fîn. Se strecu-
rairă amîndoi înăuntfu. Andrei se ghemui cu genunchii la gură,
tremurând de frig. încet, încet, o moleşeală îl învălui. închise
ochii şi revăzu şoseaua, praful, căruţele, soarele acela care
părea acum aşa de depărtat. Ardeleanu întinse mina căutînd-o
pe a lui.
     —   încearcă să dormi bine. Avem mult de mers.
     —   Pînă unde ? şopti Andrei.
     —        Apoi... undeva trebuie să se organizeze o linie de rezis-
tenţă. Nu ştiu dacă pricepi, dar soldaţii vor să se bată.,.
     —   înţeleg...
     —        Şi pe urmă Armata Roşie e aproape. Mergem în întîm-
pînarea ei, cum s-ar spune... Vezi, poporul simte încotro tre-
buie să se îndrepte.
     —   Şi după aceea ?
     —   Apoi, după aceea eu m-oi înscrie voluntar... Dormi...
     Cu mintea toropită de osteneală, Andrei se gîndi: „Timp
de atîţia ani s-a vorbit în fel şi chip despre ruşi şi iată — oa-
menii îşi lasă casele, avutul, decît să rămînă sub ocupaţia
nemţilor. Există un instinct al poporului ,pe care noi l-am
pierdut."
     Cînd se trezi, era dimineaţă strălucitoare. Ardeleanu făcuse
un foc şi cocea ştiuleţi de porumb. Abia acum Andrei îşi dădu
seama cît îi era de foame. Se întinse de-i pîrîiiră oasele.
     —        Hai că om pleca, spuse Ardeleanu. Ştii, m-am gîndit.
Tancurile de azi-noapte nu erau decît o patrulă. Mergem înainte.
De bună seamă, la Ineu ne întâlnim şi cu doamna...
     Lui Andfei pantofii nu-i mai intrau în picioarele umflate;
şi-i legă de gît cu şireturile şi porniră la drum. „Da, aşa e.
Trebuie să fi scăpat. Ne vom întâlni", îşi spuse, căutând-să se
liniştească.
     Mecanicul mergea grăbit, puţin încovoiat de spate. Cu din-
ţii încleştaţi, încordîndu-şi puterile, Andrei căuta să ţină pasul,
dar cum era neobişnuit să umble desculţ, curînd picioarele i se
umflară : un bulgăre ascuţit îi scrijela talpa, dar el nu spuse
408
nimic. Simţea că mult n-o mai putea duce. Privea mereu,
aproape mecanic, cerul senin, pe care strălucea un soare
aprins, văratic. Umblară multă vreme prin iporumbul înalt,
de peste un stat de om, străbătură o mirişte nearată unde
Andrei căzu cît era de lung, 'deoarece un spin îi intrase în de-
getul mare. Tîirziu, după ce se depărtase mult de locul unde
căzuse, băgă de seamă că-şi pierduse pantofii, dar nu mai avu
putere să .se întoarcă şi să-i caute. Pe la prînz, fără să se
oprească, Ardeleanu îi întinse din mers un ştiulete de porumb.
Băură apă dintr-un pîrîu murdar, pe care pluteau fire lungi,
verzui şi mîloase de iarba broaştei. „Cît o să mai ţie asta ?“
se întrebă Andrei, dar cum nu găsi nici un răspuns, se sili să
nu se mai întrebe nimic. Acum totul era 'să ajungă pe drumul
de ţară. Spera că se va întîlni cu ai lui, că se va putea întinde
în căruţa lui Tuirculeţ şi va dormi, zdrobit, moleşit de soare şi
de legăriătul molcom al căruţei. Peste cîteva ceasuri auziră în
depărtare sicîrţîitul carelor, pocnete îndepărtate de bici.
      —       Am ajuns ! zise Ardeleanu, întorcîndu-şi spre el faţa
asudată.
      începură să alerge. Cînd ieşiră din porumbişte, în faţa
ochilor le apăru un sat şi şoseaua plină de căruţele învăluite iîn
nari de praf. Chiar la marginea satului, pe malul unei bălţi
secate, pline de păpuriş, se opriseră o mulţime de care. Ardeau
cîteva focuri, oamenii-şi 'pregăteau de mîncare. Zadarnic trecură
printre ei, căutînd o faţă cunoscută : la întrebările lor li se răs-
punse că luncanii plecaseră pe alt drum, spre Imeu. Andrei în-
trebă dacă nu-1 văzuseră pe Turculeţ, dar nu primi nici o ştire.
Căruţe şi oameni peste tot. Leşinaţi de foame, intrară în curtea
*unei case mai arătoase, unde dădură peste un pluton de sol-
daţi, negri de praf, cu hainele sfîşiiate, care se aşezaseră la
umbra unor pruni şi mîncau, hămesiţi, fructele încă necoapte.
Aflairă că în casă un căpitan grav rănit trăgea să moară.
Neputincios, Andrei se lăsă pe iarba călcată în picioare de lîngă
gard şi închise ochii. Fiecare muşchi îl durea. Auzea, ca venind
de la o mare depărtare, vorbele soldaţilor:
      —       Deocamdată nu te poţi prinde cu ei, sînt mulţi... şi
apoi tancurile...
      —  Numai să ne vedem- ajunşi la Ineu.
      —  Am auzit că omoară pe prizonieri...
      —  Mama lor!
      Apoi hîrîi glasul aspru al unui gradat:
409
     —   Echiparea !
     Andrei ascultă fără să deschidă ochii zăngănitul game-
lelor, al puştilor şi paşii care tropăiră în curte. Un glas de
femeie ţipa nestăpînit:
     —       Şi ce facem cu ofiţerul ? Uite, acuma muri, săracul ! Ce
facem cu el ?
     Andrei aţipi şi i se păru că dormise foarte multă vreme
cînd Ardieleanu îl scutură de umăr :
     —   Scoală, trebuie să plecăm 1 A pornit lumea !
     Andrei deschise un ochi.
     —       N-am putut face rost de mîncare, zise Ardeleanu, sleit.
Nimeni nu vrea <să vîndă. Haide, Andrei, se aud tunurile.
     Marşul începu din nou. Acum, cu ochii închişi, Andrei pă-
şea ca într-un coşmar. De cîteva ori Ardeleanu îl trase deoparte,,
ea să nu fie strivit de vreo căruţă care gonea. Picioarele fn-
sîngerate i se înfundau în praful moale, călduţ, şi asta-i făcea;
bine. In faţa bisericii se opriră. Popa vindea prescuri uscate
şi soldaţii se buluceau în jurul .lui, înjurînd şi scobindu-şi inu-
til buzunarele. Popa, un om slab, învăluit într-o sutană cenu-
şie, păroasă, se certa cu ei :
     —       Taică, nu pot pe degeaba, că iaca îi parohia săracă
şi trebuie să plec şi eu la drum.
     —       Bine, domnule, — izbucni un plutonier reangajat, stînje-
nit de ţeava mitralierei care-i strivea umărul, — dumneata eşti
un...
     —       Taică, alege-ţi vorbele, că amu mă duc în casă şi vă
las' pustiei !
     Cuimpărară cîteva prescuri şi porniră mai departe.
     Satul era străbătut prin mijloc de un afluent al Crişuluf
şi pe marginea podului se produsese o hărmălaie grozavă : fie-
care se grăbea să treacă primul, pocnind din bici şi aruncînd”
sudălmi în stînga şi în dreapta ; alte căruţe care veniseră din
urmă, căutînd s-o ia prin vadul scăzut, se înfundaseră pînă la-
osii în nămol; un ţăran roşu la faţă, gras, cu o mustaţă neagră,
ţepoasă, nu-şi mai putea scoate căruţa încărcată şi rămăsese-
împotmolit în noroi, în vreme ce caii, sforăind şi încordîndu-şi
gîturile, bîjbîiau cu picioarele în mîzga cleioasă.
     —   Să trecem prin apă, spuse Andrei.
     Se afundară şi ei, pînă la genunchi, dar ajunseră dincolo
tocmai în clipa cînd o balustradă a podului pîrîi. Se auzi un
ţipăt ascuţit şi o brişcă galbenă se rostogoli de pe pod, sfărî-
410
mîndu-se. Glempănind prin apă, Andrei şi Ardeleanu .se du-
seră acolo. Unul din cai murise .îndată, strivit, iar celălalt se
smucea să rupă hamurile şi să se scoale. O clipă, Andrei îi
văzu ochii mari, negri şi parcă rugători, apoi ridică un copil
leşinat, al cărui picior spînzura de la genunchi, inert. Stăpînul
briştii, un om mai în vîrstă, îmbrăcat în haine orăşeneşti, că-
zuse pe burtă, la oîţiva paşi mai încolo, şi după cîteva sforţări
se ridică. Văzîndu-şi copilul, urlă : „Titi! îngerul meu!“ şi ples-
căind prin apă, se năpusti la el, i-1 smulse lui Andrei din braţe şî
alergă spre malul celălalt.
     —       Un doctor ! Un doctor ! mugea el, cu lacrimile curgîn-
du-i şiroaie pe obrazul care devenise o mască de noroi ud.
     Pleoscăind prin apă, un ţăran veni lîngă sfărîmăturile briş-
tii şi pipăi piciorul calului, apoi se ridică şi-i spuse lui Andrei :
     —       I-s rupte amîndouă... Trebuie omorît, să nu se mai chi-
nuie. Se întoarse şi strigă spre un fecionaş care-i făcea semne să
se grăbească : Petre, adu săcurea !...
     In clipa aceea, podul trosni asurzitor şi se lăsă într-o parte.
Căruţele se întoarseră din drum şi porniră prin vad, Sau chiar
prin apa mai adâncă. Multe rămaseră împotmolite acolo şi An-
drei auzi gemetele oamenilor care se sileau din răsputeri să
le clintească.
     —       De ce n-am rămas la căsuţele noastre ! plângea o fe-
meie, în vreme ce bărbatul scotea încărcătura din apă, bleste-
mând.
     Uzi pînă la hrîu, Andrei şi Ardeleanu se urcară de cealaltă
parte a drumului. Un freamăt trecu prin mulţime şi auziră
iarăşi strigăte:
     —       Haideţi,, mă, ciă acuma o spus la poştă că nemţii-s
aproape!
     —   Dii, boală...
     Din vorbele oamenilor aflară că nu departe e o linie ferată
secundară, care duce spre Ineu, şi hotărîră amîndoi să aştepte
acolo un tren. Andrei se temea că n-o să mai poată merge şi la
un moment dat îl rugă pe Ardeleanu să plece singur mai de-
parte. Mecanicul îşi întoarse spre el faţa subţiată, pe care cres-
cuse o barbă deasă, neagră, şi-l fulgeră cu privirea :
     —       Nu vorbi prostii! Nu mai avem mult. Trebuie să vină
vreun tren.
                                  Abia spre seară însă ajunseră pe marginea unui terasa-
                                                                                              4lî
ment, pe care mişunau oamenii caire-şi descă-reaseră avutul de
pe căruţele altora şi aşteptau.
      —       Cum vrei să te sui ? întrebă Andrei trîntindu-se pe
taluzul uscat, ars, unde creşteau 'buruieni ţepoase şi bălării.
      —  Am să mă .sui! O să ne suim amîndoi!
      Ardeleanu se duse să caute apă. Rămas singur, Andrei îşi
lăsă privirea să alunece de-a lungul pustei învăluite de o în-
serare paşnică, -domoală. Departe, în transparenţa cenuşie a
cerului, licărea ochiul de argint al luceafărului serii. Pierdut în
mijlocul acestei întinderi fără contur, Andrei se lipi strîns de
pămîntul care mai păstra ceva din fierbinţeala zilei, şi-şi în-
cleştă degetele în pietriş. Ochii închişi îi ardeau. Şi iarăşi revă-
zu, ca într-un caleidoscop dezmăţat, şoseaua vuind, podul care
se prăbuşea în apă, retrăi spaima obscură, goana - nebună din:
noaptea trecută... „De ce fugim ? se întrebă. De ce nu ne-au dat
arme ?...“ îşi aduse aminte cuvintele unchiului său: „Hei, de
ne-am fi bătut cu nemţii, fiecare om s-ar fi dus, fiecare soldat...“
„Nu ! îşi spuse Andrei, Noi nu sîntem laşi!... Mulţimea asta
care fuge ar fi -putut fi o armată...“ Trase adîn-c aer în piept,
dar parcă respiraţia aceasta nu-1 sătură, ca şi cum plămînii
î-ar fi fost neîncăpători. Ascultă înfrigurat zvonurile cîmpiei
albastre, strigătele mulţimii care se ghicea de-a lungul tera-sa-
mentului, şi-i fu ciudă că e pierdut în această imensitate îin-
tunecată. Ar fi vrut să facă -ceva, să se bată... „Am optsprezece
ani, se gîndi. Nu miai sînt copil... Şi dacă ajungem la vreo linie
de -rezistenţă... atunci..."
      Departe se auzi un vuiet stins.
      —       Trenul 1 strigă cineva, şi într-o clipă, ca la un semn, o
mulţime de lămpaşe se aprinseră.
      —  S-tingeţi-Je! O să vie avioanele!
      —  Unde-s avioanele ?                                        , „
      —  Taci, nu urla !
      —  Vine trenul ! Pregătiţi-vă !
      Andrei sări în picioare ,şi trase cu urechea, dar nu se auzea
decît vîjîitul prelung al firelor de telegraf şi ţîrîitul greierilor.
Ardeleanu veni în goană şi-i întinse o ploscă.
      —       Am cumpărat-o de la un soldat. Are să ne prindă bine.
Fii gata. Să nu te grăbeşti. Fugi de-a lungul trenului un timp,
apoi sări.
      —  Nici o grijă.
412
     Mirat de sunetul vocii lui Andrei, Ardeleanu îl privi în-
delung. Departe, pufăi locomotiva. In jurul lor era o mare de
strigăte :
     —   Cum să ne suim ?
     —   Să oprească !
     —   Parcă o vrea !
     —   Să. strigăm să stea...
     —   Nu fii idioată !
     Andrei bătea din picioare, nervos. Din întuneric răsăriră,
aproape, ochii de jar ai locomotivei. Urletul mulţimii se îndesi,
cineva ţipa prelung:           ,   :
     —   Staaaţi, că l-o călcat trenul ! Opriţi !
     Cînd primul vagon de marfă trecu, Ardeleanu sări ca o
pisică, se agăţă de el, stri.gîndu-1 într-una pe Andrei. Acesta
alergă de-a lungul trenului, se izbi de cineva care fugea lingă
el, apoi, luîndu-şi inima în dinţi, făcu o săritură şi degetele lui
se încleştară de marginea vagonului. O mînă aspră îl înhăţă
de umăr şi-l trase sus.
     —   Trebuie să fiţi nebuni, de vă urcaţi aşa.
     —   Mulţumesc, gîfîi Andrei.
     —   Du-te dracului !
     Vagonul era tixit. Oamenii, trîntiţi de-a valma, dormeau
sau vorbeau încet, rupţi de oboseală. Cu greu, Andrei îşi făcu
loc. Voia să treacă mai în faţă, acolo unde era Ardeleanu. Desi-
gur, acesta se nelinişteşte din pricina lui.
     —       Eşti nebun, tinere, se sperie cineva, cînd el se lăsă pe
tampon. Stai, mă !
     Andrei pătrunse în celălalt vagon, dar aici nu mai putu
înainta. Nu-i nimic, bine că s-au suit amîindoi. O să se întîl-
nească mîine, desigur. îşi făcu loc cu coatele şi genunchii şi
izbuti să se aşeze pe scîndurile murdare care miroseau a oaie
şi a funingine. Capul îi vîjîia, şi n-avea decît un singur gînd :
să doarmă, să doarmă, dar nu putea. O voce plîngăreaţă vor-
bea în neştire:
     —       Da, aşa e... Sîntem pierduţi... Ofensiva rusească a fost
oprită... Am căpătat informaţii... Armata rornînă n-a vrut să
treacă de partea lor şi acuma vom plăti amarnic... Ne aşteaptă
o a doua pace de la Buftea, mai ruşinoasă, mai oneroasă... Po-'
litica asta cameleonică ne-a ruinat. Uitaţi-vă, ţara e distrusă,
aşezămintele risipite... Refugiu... şi nici o finalitate.
413
     —         De unde ştii .dumneata toate astea ? lîrftrebă Andrei şi,
cu o sforţare, .se ridică în .picioare, înghesuim! pe vecinul lui,
care-i făcu loc. De unde .ştii ?
     —    E adevărat... Sîntem pierduţi... pierduţi... dumnezeule!
     —    Ţine-ţi gura, — se răsti Andrei, — că te arunc jos din tren.
     Cîteva glasuri se ridicară, ameninţătoare:
     —    Aşa e, are dreptate... Ce-ţi umblă.gura, mă?
     —    Să-l aruncăm jos «din tren! O fi vreun spiort !
     —    Vă rog... vă rog... Dar .înţelegeţi...
     „De unde cunosc eu glasul ăsta ?“ se întrebă Andrei. Mur-
murul se potoli curînd, înghiţit de zgomotul trenului, dar imediat
izbucni o ceartă în celălalt vagon. Cineva începu să cînte cu o
voce subţire, spartă, batjocoritoare:
                 Antonescu şi Mihai
                 Ne dau pită cu mălai...
     —    Nu ţi-i ruşine, dobitocule ?
     —    Dobitoc e tac-tu 1
     —         Iţi baţi joc de majestatea sa ? Te împuşc ca pe un
cîine !
     —    Ia te uită !
     —    Aruncă-1 afară !
     —    Staţi, oameni buni!
     —    Boule! Mă calci pe picior!
     —    Tăceţi dracului!
     Se auziră cîteva icnituri surde, apoi vocea aceea sfidătoare
răsună iar:
                 Antonescu şi Mihai...
     —    Taci!
     —    Au! M-a lovit cu puşca-n mînă !
     ■— E soldat!
     —    De-aia fugim aşa. Asta-i armată !
     —    Taci, domnule, că te cîrpesc! Nu insulta...
     In vagonul lui Andrei se auzi iar glasul acela plîngăreţ:
     —    Haos... ruină... şi dumneavoastră vă supăraţi cînd...
     Scîrbit, Andrei se lăsă să alunece pe podeaua murdară, udă.
Alături de el, siulfocaită de o mulţime ide geamantane şi baloturi,
o femeie încerca să-şi ogoiască copilul:
     —    Taci, dragă, taci cu mama...
     La lumina chibritului cu care-şi aprinse ţigara, Andrei văzu....
faţa tînără a femeii. Ea îi şopti:                                 J
     —    Bine i-aţi spus domnului acela. De ieri tot într-una o a
414
ţine : că toate-s degeaba, că vom pieri, ne vor prinde nemţii şi
ne vor omorî pe toţi...
     Dar Andrei adormise cu ţigara aprinsă în colţul gurii. Fe-
meia i-o luă binişor şi i-o aruncă.
     In noaptea aceea trenul se opri de cîteva ori: o dată într-o
gară, unde o mulţime dezlănţuită îl luase cu asalt, năpădind
■vagoanele, călcînd totul în picioare, cîţiva oameni urcîndu-se pe
locomotivă să oimoare mecanicul, care voia să pornească trenul ;
de două ori se opri în plin cîmp, fiindcă deasupra bubuiau avioa-
nele. Cînd se lumină de ziuă, Andrei se trezi buimăcit, îngheţat
de frig. Femeia îi aruncase peste piept o haină veche. Andrei,
privind în jur, văzu feţe pălite de oboseală, ochi încercănaţi, tru-
puri înghesuite, bagaje aruncate claie peste grămadă. Dintr-un
■colţ al vagonului era întors spre el un obraz galben, cu pielea
-acoperită de păr, întinsă pe oasele ascuţite. Cînd privirile li se
întîlniră, Andrei făcu ochii mari: era Suslănescu în zdrenţe, cu
o pată mare roşie, spălăcită pe pieptul cămăşii rupte şi părul
înfoiat ca o clădăraie, alb de praf, presărat cu bucăţele de paie,
de iarbă şi de pămînt. Cu o strîmbătură de durere, roşind tot,
Suslănescu se ridică în picioare, îşi făcu loc, stîngaci, peste tru-
purile încovrigate ale oamenilor care mai dormeau, veni îîngă
•el şi i se prăbuşi pe umăr.
     —        Andrei! gemu el. Andrei, dragul meu prieten! An-
drei !...
     Era vocea panicardului de azi-noapte.
     —   Chiar eu, domnule profesor.
     —        Lasă-1 pe „domnule...“, sîntem prieteni buni, doar, An-
drei... Ne tutuim... Ai uitat ? O, sînt aşa de fericit că ue-am în-
tîlnit! Vom merge împreună...
     —   De unde vii ?
     —        Din oraş. E o jale, o adevărată catastrofă. Gîfîind, Sus-
lănescu voia să-i spună totul dintr-o dată şi nu izbutea să în-
gaime decît frînturi incoerente: La Pîncota tancurile au dat
pestfe noi. Noi tocmai fugeam. Au tras în plin, au călcat sub şe-
nile sute de oameni, de femei, de copii. Nu ştiu cum am scăpat.
     Trăsăturile i se încreţiră, faţa i se acoperi de riduri, bărbia
tncepu să-i tremure şi Suslănescu izbucni în plîns. Lacrimi mari,
ca nişte mărgele, i se rostogoleau pe faţă, brăzdîndu-i-o:
     —        De ce ? De ce plătim noi, nevinovaţii ? Copii, femei... E
groaznic ! înfricoşător de inuman... Am pierdut-o şi pe Mimi.
Cred că... a murit. O! ţipă el, sugrumat.
      Trenul se opri brusc, frînat dintr-o dată şi lumea începu să
se reverse din vagoane, alergînd pe cîmp, să se culce prin po-
rumburi, printre semănături. Jos, la orizont, se ivise silueta cu
aripi răsfrînte a unui avion Stukas, care zbura drept spre ei.
Femeia de lîngă Andrei îşi înhăţă copilul şi sări stîngace, ţinîn-
du-se cu o singură mînă de bordura vagonului. înainte ca An-
drei s-o fi putut ajuta, ea se rostogoli pe pietrele colţuroase, în-
cercînd să apere cu trupul ei copilul care zbiera. Apoi se ghemui
în şanţ, vîrînd copilul sub piept. Andrei sări din vagon, atunci
cînd avionul luă înălţime. Nu mai era timp să fugă peste cîmp,
să se ascundă în ierburi. Julindu-şi genunchii pînă la sînge, se
strecură sub vagon, tupilîndu-se lîngă roata masivă de oţel. Mai
auzi larma cîmpului, apoi vuietul crescînd al sirenei şi pîrîitul
mitralierelor astupară totul. O grindină de pietre se abătu asu-
pra trenului, ciocănind lenlnul vagoanelor; roţile zăngăniră plin,
se auzi o ţîşnitură prelungă, şuierătoare, ihăulitul unui om, avio-
nul se depărtă, reveni foarte jos, trenul se cutremură şi o explo-
zie răbufni în faţă. Mult timp după ce avionul plecase, făcîndu-se
nevăzut în albastrul senin al dimineţii, nimeni afară de Andrei
nu se ridică. El ieşi de sub vagon, rupîndu-şi pantalonii de la
genunchi pînă jos, şi privi. Cămăşile oamenilor puneau pete al-
burii pe verdele cîmpului. Cazanul locomotivei era ciuruit şi dîre
subţiri de aburi ţîşneau din găuri, ca din răni. Neavîndi bombe,
pilotul aruncase un mănunchi de grenade chiar pe cabina meca-
nicului, nimicind-o. Apoi Andrei se întoarse spre femeia din şanţ.
Nu mai mişca. De sub umărul ud de sînge se vedea capul zdro-
bit al copilului, creier, oase şi bucle subţiri amestecate. Andrei
se dădu un pas înapoi, se împletici şi rămase nemişcat multă
vreme.
      Din toate părţile oamenii veneau în goană, strigînd. For-
mară un cerc în jurul fierăriei care fumega şi Andrei trebui să
dea din coate ca să poată ieşi din mijlocul lor. II zări pe Arde-
leanu, care striga disperat:
      —  Andreeei! Unde eşti, Andrei!
      —  Aici! flutură el din mînă. Aici!
      Ardeleanu goni dintr-o răsuflare pînă la el şi-l strânse în
braţe. Buzele, muşcate pînă la sînge, îi tremurau.
      —       Măi, măi, am crezut că n-ai putut să te sui... Tocmai
voiam să mă dau jos. Şi acuma... iară... of, mama lui de bandit.
Aşa au făcut în toate părţile. In Franţa, în Rusia... Trăgeau
asupra convoaielor. Eh, cînd o ajunge războiul la ei acasă!
416
     In jurul locomotivei distruse se adunaseră călătorii. Meca-
nicul se învîrtea buimăcit în jurul ei, lovea cu piciorul în roţi,
scuipa necăjit. Ardeleanu îl strînse de braţ pe Andrei şi începu
să privească iscoditor în toate părţile.
     —   Nici nu ştii cine-i în tren, spuse el. Mitru Moţ, măi!
     —   Nu vorbi 1 strigă Andrei. Unde-i ?
     începură să alerge în lungul trenului, pînă îl găsiră. Mitru
arunca de sus bagaje şi geâmantane, dar cînd îi văzu sări jos
şi începu să-i scuture mîna lui Andrei. Era îmbrăcat în ţinută
de campanie, cu pieptul încins cu tot felul de curele galbene,
cu cască în cap şi raniţă. In sfîrşit, îşi regăsi graiul:
     —       Andrei! Vărule 1 Uite unde ne fu dat să ne întîlnirmţş»:
Tulvai, doamne! Apoi grijuliu : Da’ mătuşa, şi nana Ană, şîfj
vărul Dan nu-s pe aici ? Văzîndu-1 pe Andrei cum se posomo-;
răşte, se sperie şi se întoarse spre Ardeleanu. ,
     —   Au rămas în sat. O să-ţi povestim noi. Vorba e, ce
cem acuma ?                                                        H
     —       Apoi, mai întîi ne aşezăm şi ne umplem burţile, hotărî
Mitru. Am neşte conserve, numai bune or fi. Nu ştiu ce facem
de apă. Eu, în bidon, am vin.
     Andrei era atît de mulţumit că se întîlnise cu el, că nu ştia
ce să facă. Tropăia în jurul lui, strîmbîndu-se mereu din pricină
că pietrele ascuţite ale terasamentului îi răneau tălpile, îl batea
pe umăr, apoi îi sări de gît:
     —   Măi Mitre, maica ei de viaţă!
     Uitase de Suslănescu, şi cînd acesta, după ce-1 căutase în-
nebunit de groază printre răniţi şi morţi, ajunse lîngă ei, tre-
murînd, Andrei clipi din ochi, mirat aproape:
     —       Dumnealui este un profesor de-al meu, de la liceu. Ne-am
întîlnit în tren.
     Mitru îl cercetă cu milă („Vai de mama Iul. în ce hal îi“,
îşi spuse), apoi îl pofti şi pe el să mănînce.
     —       Merci, merci, Mbîi Siuislăineisiau, lihnit, şi înghiţi de cî-
teva ori în sec, ruşinat.
     Se depărtară de trenul în jurul căruia oamenii foiau, plîn-
geau, învîrtindu-se încoace-încolo, şi se aşezară la marginea
unei porumbişte, pe o bucată de pămînt acoperit cu iarbă mă-
runtă, uşor pălită şi galbenă. In timp ce spărgea cu baioneta
cutia de tinichea, Mitru vorbea într-una :
     —       Da’ eu prin cîte trecui, Cristoase, dumnezeul nostru î
După ce m-au luat la cătănie, m-au dus la Deva. Acolo am fă-
27 ““ Străinul
417
cut un fel de manevră. Era vorba să plecăm spre Iaşi, cînd o
venit 23 August, ziua păcii. Atunci ne-am dus lia hotar... Se în-
cruntă şi ridicînd vîrful unsuros al baionetei îl şterse, îndîrjit,
cu o coajă de pîine. Colonelul nostru o fugit dincolo, din prima
zi cînd am ajuns pe hotar. Se temea de ruşi, dumnezeul lui, că
omorîse un sat întreg în Ucraina. Aşa vorbeau soldaţii care fu-
seseră cu el. Şi de soldaţi se temea, că mulţi au jurat că-1 puşcă
la prima bătălie. Muniţie n-am căpătat nimic, tunuri n-am avut.
Ne-am bătut pînă seara, numai dracu ştie cum... Un subloco-
tenent, care rămăsese să comande regimentul, ne-a scos de vreo
trei ori la atac, cu baioneta. Da’ ce poţi face ? Am păfugat in-
fanteria, pe urmă or venit tancurile. Ne-au vîndut ofiţerii cei
mari, asta-i!
     Suslănescu mînca hămesit, fără să-i pese că sucul conser-
vei i se scurge pe bărbie şi de acolo în jos, pe gît. Se înecă de
cîteva ori şi sughiţă. Rupea bucăţi mari din pîinea neagră, în
formă de cărămidă, care prinsese mucegai pe la colţuri.
     —       Mîncaţi, mîncaţi, îi îndemna Mitru. Mai am vreo cinci
cutii. Le-am luat de la neşte camarazi morţi, spuse ei, ca şi cum
ar fi fost vorba de un lucru foarte obişnuit.
     —       Şi ce facem acuma ? întrebă Ardeleanu, arătînd cu capul
spre vagoanele rămase pe linie.
     —        Eu mă tot duc, pînă ajung la vreo unitate, spuse Mitru.
Asta-i datoria mea.
     Suslănescu îl privi cu admiraţie năucă.
     —. Pe unde putem fi ? se interesă Andrei. Şi încotro o
.luăm ?
     —       Păi, uite, spre dealuri. Acolo-i Ineul. E şi tren pentru
voi, ca să mergeţi mai departe.
     Mitru adună resturile de mîncare, îşi săltă raniţa pe spate,
puse puşca deasupra ca pe o cobiliţă şi strigă :
     —   Drepţi! Cu dumnezeu...
     —       Pînă mîine la amiază ajungem, dacă-i dăm drumul se-
rios, zise Ardeleanu.
     Un timp, Andrei merse fără să scoată un cuvînt. Trecură,
peste cîteva mirişti. Tălpile goale, umflate, îl chinuiau; capătul
retezat al unui fir de grîu îi făcu o rană şi el strigă de durere.
Mitru se întoarse, înţelese ce se întîmplase şi, deschizîndu-şt
raniţa, scoase o cămaşă murdară, pătată de sînge pe mînecă *
o rupse în două şi-l chemă pe Andrei:
     —   Hai, vărule, să-ţi fac neşte opinci de cîrpă.            j
418
      I le legă cu sfoară şi, dîndu-se un pas înapoi, îl admiră din
cap pînă în picioare :
      —   Cînd s-or rupe, facem altele. Mai am cămăşi.
      —   Tot de la morţi ? întrebă Andrei, silindu-se să rîdă.
      —   Tot. Lor nici aşa nu le mai face trebuinţă.
      Acum, că mergea mai uşor, Andrei privea mereu în zare
crestele zimţate ale dealurilor, dar ele nu se apropiau, păreau
poate mai depărtate decît de pe taluzul de cale ferată. Suslă-
nescu şonticăia în urma lui şi făcîndu-i-se milă de el Andrei se
Întoarse şi-l aşteptă :
      —   Şi prietenii ? Lucian, ceilalţi, ce-i cu ei ?
      —        Nu ştiu, răspunse Suslănescu. Familia Varga a plecat
la Moneasa. Domnul Varga era să- fie ucis în automobil la Pîn-
cota. Ne-am pierdut la urcarea în tren... Şi de el, şi de părintele
Crăioc... Nu ştiu, Andrei, ce-o să fie... Pînă cînd va merge aşa ?
Totul e o porcărie! De ce am făcut noi armistiţiul ? De ce ? Ur-
mările vor fi incalculabile...
      —        Aseară am vrut să te arunc afară din tren pentru cu-
vintele astea ! spuse rar Andrei.
      Suslănescu păli.
      —   Tu erai ? îşi lăsă capul în piept şi nu mai zise nimic.
      Pe la vreo patru se opriră, zdrobiţi de oboseală. Mîncară
şi-şi făcură ţigări din mustăţi de porumb, răsucite în hîrtie de
ziar. Cu ochii închişi, bătut în faţă de soarele fierbinte, Andrei
îşi aminti că tot din porumb au fost primele ţigări pe care le
fumase în viaţa lui, de mult, pe malul Teuzului. După aceea,
ca să nu-i simtă acasă, mîncau cîte trei, patru cepe fiecare şi
se spălau pe dinţi cu nisip.
      Cu toate că era obosit, se sculă îndată ce Mitru dădu sem-
nalul plecării. Coborîră printr-o vîlcea. adîncă, dar foarte do-
moală, pe fundul căreia şerpuia un fir de apă negricioasă. In
faţa lor se întindea cîmpul tăiat în felii de drumeagurile înguste
şi albe de colb uscat. După ce trecură pîrîiaşul, Mitru se opri
şi le propuse s-o ia pe un duleu care pornea drept spre răsărit,
îl urmară tăcuţi. Nerăbdător, Andrei se silea s-o ia înainte, dar
nu putea ţine pasul cu Mitru. Drumeagul se lărgi, iar pe mar-
ginea lui se ivi un gard viu, verde şi încîlcit.
      —        Ne apropiem de sat, spuse Ardeleanu. Care-o fi ? Habar
n-am pe unde sîntem.
      —   Om vedea noi, răspunse Mitru, fără să se întoarcă.
27*
419
     Drumeagul se înfunda prin livezi de pruni şi ei îşi umplură
buzunarele cu poame. Soarele începea să se aplece spre apus,
într-o irizare sîngerie. Nu se vedea încă nici o aşezare. „Să nu
ne fi rătăcit11, gîndi Andrei. îşi tîra cu greutate picioarele ; muş-
chii îi ardeau, încinşi. In tăcerea în care umblau se auzea numai
gîfîitul greu al lui Suslănescu. Lac de sudoare, mergea maşinal,
cu dinţii încleştaţi. Soarele îi pîrlise ceafa şi el îşi ţinea capul
într-un mod ciudat, ferindu-şi gîtul de atingerea gulerului scor-
ţos al cămăşii. Cînd se întunecă, Mitru se întoarse spre ei şi
le spuse cu o voce răguşită din pricina oboselii şi a pra-
fului :
     —  Dracu ştie pe unde-am luat-o ! O să înnoptăm aici.
     La stînga lor era o vie, unde se hotărîră să intre. Săriră
gardul de spini. Andrei îşi rupse vestonul pînă la mijlocul spa-
telui. Căutară o colibă, dar fără folos. In sfîrşit, se lăsară pe iarbă,
sub un nuc înalt, cu frunziş bogat. Frunzele începuseră să pă-
lească şi să cadă ; stăruia puternic un miros amar, înţepător. Mi-
tru veni peste puţin timp cu un braţ de crengi şi aţîţă un foc. Cu-
rînd crengile trosniră vesel, iar fumul era şi el amar şi aromat.
Erau cu toţii aşa de rupţi de oboseală, că abia mîncară, în silă.
Andrei, cu coatele pe genunchi şi obrazul slăbit strîns în palme,
privea ţintă jocul gălbui, pîlpîitor, al flăcărilor care alungau
pale fugare pe fruntea lui.
     —      Mitre, — vorbi Ardeleanu, — îţi aduci aminte de serile
pe care le-am petrecut împreună, la mine-n colibă ?
     —       Da, cum de nu ? rîse Mitru. Multe nu pricepeam noi plu-
garii. De aceea or făcut domnii ce-or vrut cu noi... N-am uitat,
Gligore, cum să uit ? Şi-apoi şi la armată şi pe unde-am mai
umblat am văzut destule. Acuma numai atîta aşteptăm, să se
gate războiul.
     —       Şi cum crezi că are să fie după război ? întrebă An-
drei.
     Mitru, care-şi curăţa baioneta cu un şomoiog de iarbă, ÎI
privi mirat.
     —       După război ? întrebă el, tărăgănat. Are să fie altfel î
Tăcu, plecîndu-şi capul, apoi zise surd : Am răbdat prea mult şi
prea multe... Vezi dară, domnii ne-au luat de la casele noastre,
ne-au dus pe front. Ne-or învăţat cu mînuirea armei. Rîse înfun-
dat, ameninţător : Iaca şi eu. De atîta vreme tot ţin puşca în
brîncă şi iaca m-am învăţat cu ea... Palma asta bătătorită s-o
învăţat. Is alte bătături decît cele de la coarnele plugului.
420
     Avea o înfăţişare ciudată, cu casca dată pe ceafă, ca. o oală
dogită. Cu o mişcare hruscă înfipse baioneta în pămînt, pînă
la mîner. Cînd o trase afară, lama luci scurt, argintiu. Ii privi
pe toţi, roată, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă au înţeles pilda
lui.
     —       Adică dumneavoastră vreţi să faceţi revoluţie ? întrebă
încet Suslănescu.
     —       N-ar strica ! Mulţi ostaşi cu care am vorbit tot aşa gîn-
deau.
     —       Daaa ? făcu Suslănescu, privindu-1 fix. Şi contaţi pe
ruşi ?
     —   Ce zice? se întoarse Mitru spre Andrei.
     —   Vă bizuiţi pe ruşi, pentru revoluţie ?
     —       Ba, ne bizuim pe multele noastre amaruri, domnule 1
spuse moale Mitru. Se aude că în toată lumea are să fie altfel
după război... Dacă ne-aţi scos din rosturile noastre, apoi acuma
şi noi ni-s alţii! Nu mai poţi poronci cătanei care a văzut moar-
tea cu ochii. Nu se mai poate... Uite, eu de pildă, vărul Andrei
ştie, am fost om de pace şi omenie...
     —   Ei, nu chiar, rîse Andrei.
     —       Adică, — urmă Mitru foarte serios, cu fruntea încreţită,
—: aim fost eu zvăpăiat pe vremea fecioriei, dar după ce m-am
aşezat, n-am atins pe nimeni, nici c-on pai. M-au luat de la casa
mea şi m-au mînat în război. Cum ajung acasă, mă duc la Cloam-
beş şi-l împuşc şi pe el şi pe umflatul de fecioru-său, Ioşca. Asta
fac, spuse el liniştit, ca unul care a rumegat acest gînd foarte
multă vreme şi acum vorbeşte despre el fără patimă, ca despre
ceva ce intră în rînduielile lumii.
     —       Dar nu vă gîndiţi că şi pe dumneavoastră poate să vă
ucidă cineva ? Vreun duşman, cineva pe care, involuntar, l-aţi
fi năpăstuit...
     —       De ce să mă ucidă ? N-am năpăstuit pe nimeni ; pe
mine m-au năpăstuit destui! O venit vremea ca să plătească!
     Suslănescu tăcu, stînjenit. îşi întinse mîinile murdare şi le
încălzi la flacăra ce începea să scadă. Beţele uscate de nuc poc-
neau.
     —       Da, — dădu din cap Ardeleanu, — o să-i trăsnim la mir
pe burghezi şi pe grofi. Aşa au făcut şi ruşii în ’ 17. O să se
schimbe lumea.
     Altceva nu mai vorbiră. Fiecare se întinse pe spate, privind
cerul. Pămîntul era răcoros. Mitru mai aruncă un braţ de crengi
421
pe foc şi flacăra sări iar, luminînd pe dedesubt frunzişul nucu-
lui. Cu mîinile împreunate sub ceafă, Andrei încercă să adoarmă.
„O să se schimbe lumea", rosti în gînd cuvintele lui Ardeleanu.
„Cum o să se schimbe, nu ştiu... Poate nu ştiu nici ei, dar aş-
teaptă acest lucru liniştiţi, ca pe un anotimp. Poate că după atî-
tea suferinţe va veni fericirea... Libertatea... Dacă nu ne vom
lăsa înşelaţi... Cred că acelaşi lucru l-au gîndit oamenii şi după
războiul celălalt. După fiecare război. Dar în setea de viaţă au
uitat totul. Lumea s-a obosit de eroi, de cei care s-au jertfit."
Mai auzi trosnetul crengilor, pîlpîirea flăcării, foşnetul plin at
frunzelor ce se uscau. Căldura jarului se scurgea în el, de la pi-
cioare, ca un fior.
      Nu ştia de cît timp dormea cînd o mînă temătoare îl scu-
tură prudent de umăr. Sări în capul oaselor, crezînd că e dimi-
neaţă şi că a sosit vremea plecării, dar Suslănescu îi puse mina
pe gură. Treaz de-a binelea, Andrei îi văzu silueta strîmbă, cu
un umăr mai ridicat, profilată pe fondul galben, jucăuş al fo-
cului.
      —   Ce s-a întîmplat? întrebă el în şoaptă.
      —        Andrei, — spuse, plin de suferinţă, Suslănescu, — tre-
buie să-ţi vorbesc. ''
      Era în vocea lui ceva atît de deznădăjduit, o aşteptare iaşa
de umilită, de supusă şi de imploratoare, că Andrei nu se su-
pără. Se tîrî lîngă foc şi scoase din buzunar o bucată de ziar,
să-şi răsucească o ţigară.
      —        Nu, nu e nevoie, şopti repede Suslănescu. Mai am pa-
tru ţigări, le-am păstrat pentru noi. Poftim.
      Aşa cum stăteau unul în faţa altuia, jumătatea obrazului
lui Andrei era luminată din plin. „Cît s-a schimbat de cînd nu
l-am văzut", se gîndi Suslănescu îndurerat, şi poate şi cu oare-
care spaimă, pentru că ceea ce voia el să-i spună se potrivea
vechiului Andrei, nu acestei feţe ciudat de aspre, cu o cută
adîncă la colţul gurii, cu ochii înfundaţi în orbite şi fruntea
brăzdată între sprîncene... „S-a făcut bărbat", constată înfri-
coşat Suslănescu. Ii părea rău că-1 trezise. Andrei îl fixa nerăb-
dător şi Suslănescu simţi că acum nu mai poate da înapoi.
      —   Andrei, — spuse el, — ce are să fie ?
      Andrei nu răspunse. Suslănescu se juca cu ţigara pe care o
fărîmiţa între degete.
      — Aş vrea să mă înţelegi... I-am auzit pe aceşti doi oa-
meni... Nici nuimele lor nu le cunosc. Pentru ei, tot ceea ce va
422
fi e foarte limpede, e ceva ce trebuie să vie. Nu ştiu dacă ai re-
marcat încrederea cosmică a acestui soldat. O să se întoarcă
acasă, o să omoare. O să-şi facă dreptate. Dreptatea lui! Dar
care este, Andrei, dreptatea celui pe care vrea să-l omoare ?
Alta. Care este dreptatea noastră, a celor ce gîndim ? Iarăşi alta.
Iartă-mă că te-am trezit, dar aveam atîta nevoie să vorbesc
cuiva ! Atîtea lucruri asupra cărora am tăcut, mă sufocă !
     îşi trecu febril mîinile prin păr. Andrei nu-1 îndemna cu
nimic să continue. „Tace aproape cu răutate", se gîndi Suislă-
nescu.
     —   Mă tem de viitor, şopti.
     —   De ce ? întrebă Andrei, privindu-1 fix.
     — Nu ştiu... Nu ştiu cum va fi viitorul, dar prevăd atîtea
lucruri noi, teribile, pentru care nu ne-a pregătit nimeni... Epoca
ne-a surprins în pielea goală. Idealurile tinereţii mele se pră-
buşesc cu un zgomot de tunet...
     —   Care au fost aceste idealuri?
     Tonul ironic al întrebării îl făcu pe Suslănescu să tresară.
Zîmbi cu tristeţe:
     —        Ştiu ce vrei să spui. Şi ai dreptate. N-am avut idealuri
gălăgioase. Unii numesc asta laşitate, alţii înţelepciune...
     —   Şi cum: numeşte asta... conştiinţa dumitale?
     —        Conştiinţa ! ridică din umeri Suslănescu. Ce caută con-
ştiinţa aici ?
     Tăcu, aşteptînd. Dar Andrei nu-i răspunse.
     —        Da, — continuă Suslănescu, — sînt şi alte drame decît
cele generate de existenţa noastră cotidiană. Lucruri obscure Care
ne tulbură...
     —        Şi ce te tulbură, anume ? întrebă Andrei, pe acelaşi ton
egal.
     —   înţeleg, zîmbi-trist, Suslănescu. Şi se pare că m-ai prins
cu o cantradicţie. Voi, adolescenţii, sînteţi aşa de exigenţi! Inu-
man de exigenţi... Dacă vrei, drama mea e că nu pot răspunde
conştiinţei de care vorbeai.                                      _
     —   O, fericit negustor, se strîmbă Andrei.
     Suslănescu îl privi cu ochii .holbaţi. Ce voia să spună ?
     —        Intr-o zi o să vă tragem la răspundere. Pe toţi. Pe das-
călii noştri mult respectaţi... Ce m-ai învăţat ? Ce ? Ştiam că
atunci cînd Napoleon s-a predat pe vasul Bellerophon purta uni-
forma verde a chasseurilor de gardă. O droaie de nimicuri... Dar
nu ştiam de ce trăim ca nişte cîini; simţeam asta, dar nu ştiam
423
şi nu înţelegeam nimic. Toate lucrurile mi se bateau în cap, mi
se bat .şi acum... Mi-era scîrbă de tot ce se petrecea în şcoală...
în viaţă...
     —   Şi mie, pentru dumnezeu 1 Şi mie!
     —        Atunci de ce ai tăcut ? Şi dumneata, şi ceilalţi „gîndi-
tori“ pentru care trebuie să existe o dreptate specială ? După
ce calapod aţi vrut să ne formaţi ?
     Suslănescu tăcea încremenit. Se întreba cu spaimă : „Ce să-i
răspund ? E cu totul neaşteptat ce-mi spune...“
     —        Andrei, noi am fost şi... sper că sîntem aceiaşi buni prie-
teni.
     —        Nu ştiu. Nu mai ştiu. Ne chinuiau poate aceleaşi între-
bări, dar ne temeam să ni le spunem. Sau poate... ruşinea. Sau
prudenţa negustorului care-şi ocroteşte taraba ? Ridică din
umeri. Toate astea-s fără rost. Acum numai faptele... Iartă-mi
discursul. Dumneata l-ai vrut. Intinzîndu-se lîngă foc, spuse ca
pentru sine : Uneori îmi vine să rîd de bîjbîielile mele ridicole.
Viaţa era la doi paşi... Oamenii... Nu înţelegeam nimic. Lucru-
rile păreau că stau cu picioarele în sus. Noapte bună... Mîine
avem mult de mers.
     Suslănescu nu dormi toată noaptea. Umlblă prin vie, culese
un ciorchine acru ca oţetul, care-i strepezi gura, adună vreascu-
rile şi aţîţă mereu focul. Pe la patru, cîndl frigul se făcu pătrun-
zător, îşi scoase haina şi-l acoperi pe Andrei, apoi, numai în că-
maşă, rămase întins lîngă foc, întorcîndu-se de pe o parte pe
altia. De cîteva ori vru să-l trezească pe Andrei, să-l scuture şi
să-i strige: „E inuman ceea ce mi-ai spus 1 Dă-ţi seama ! E numai
intransigenţa adolescenţei, vîrsta însetată şi cu neputinţă de îm-
păcat ! Pentru dumnezeu, Andrei, nu te lăsa dus de impulsivitatea
celor optsprezece sau nouăsprezece ani cîţi ai! Să nu ne acuzăm
reciproc, să nu căutăm vinovaţi, să strîngem rîndurile noastre în
faţa groaznicului veac care vine... Eu nu sînt vinovat! Ce pu-
team face ? Toate astea-s prostii, prostii de adolescent care-şi
închipuie că... Sigur, să schimbi lumea! Prostii... Să fim traşi
la răspundere 1... Prostii... Atunci de ce senzaţia asta de frică ?“
     Ca să scape de aceste întrebări, încercă să şi-o închipluie pe
Mimi. „Unde poate fi ? De sigur, cu vreun ofiţer care o duce în
maşină şi seara, după ce a inspectat cazarea truipei, vine în pa-
tul ei. Un pat ţărănesc, plin de perne, care înăbuşă oftaturile şi
scîrţîitul... De ce n-am tras oare pînă la capăt concluziile neîn-
crederii mele în oameni ? Am preferat să par un prost, un neaju-
424
torat, un slăbănog. Asta trebuie să se sfîrşească ! Am să mă
schimb după chipul şi asemănarea lumii... Am să fiu lichea, dacă
trebuie, o să ajung, o să mă catăr“. Se întrebă, speriat, din ce
fund al sufletului ies la iveală asemenea gînduri, care acum o
săptămînă l-ar fi îngrozit? Poate de la strămoşi, de la boierii pu-
ternici, hrăpăreţi, care cu spada în mină... Asta era. Găsise. „La
dracu ou „delicateţea", ou cinstea ! M-au lovit toţi, din toate păr-
ţile !“
      Ii era frig. Se sculă, merse lîngă Andrei şi-i luă vestonul
de pe piept. O flacără străluci viu înainte de-a se stinge şi la
lumina ei văzu trăsăturile destinse de somn ale lui Andrei. Zîm-
bea. II privi multă vreme, ca şi cum ar fi vrut să descifreze ceva
pe faţa lui. Nu, trebuia să recunoască, nu-1 înţelegea... „De unde
să ştii cine are dreptate ? ! Fiecare în felul lui, desigur, gîndi
Suslănescu. Doamne, fie-ţi milă de noi".
                                                *
                                            * ★
      Plecară de dimineaţă, după ce se spălară într-o băltoacă
de pe marginea drumului. Cînd Andrei îşi scoase cămaşa, găsi
la o cusătură un păduche. iRîzînd, îl arătă celorlalţi:
      —       Cred că-i de la mine, spuse, roşindu-se, Mitru... înţelegi...
atîtea zile pe front!
      —       Nu-i nimic, numai pe morţi nu sînt păduchi, spuse Arde-
leanu, vesel.
      Suslănescu se ţinea la o parte, evitînd privirile lui Andrei.
Pe furiş, căuta însă pe faţa lui un răspuns la cele ce discuta-
seră azi-noapte, dar Andrei, odihnit, se agita nerăbdător.
      —       Haideţi, haideţi, îi îndemna. O să ne spălăm cînd om
ajunge acasă.
      După numai un ceas de mers intrară într-un sat, Buteni, ai
cărui locuitori se pregăteau şi ei de plecare. De la un ofiţer
care-şi căuta plutonul rătăcit 'în timpul nopţii a'flară că nemţii
înaintau vertiginos, după ce zdrobiseră slabele linii de apărare
de la graniţă. In seara zilei de 13 septembrie oraşul fusese ocu-
pat. De acolo o coloană motorizată se îndrepta spre Timişoara,
în timp ce alta venea, cu motoarele la maximum, spre Ineu.
Apărarea fusese stînjenită de nesfîrşitele convoaie de refugiaţi
ce împînzeau drumurile, şi pe care avioanele germane le mitra-
liau fără întrerupere, arunoînd asupra lor mănunchiuri de gre-
425
nade şi mine, mai distrugătoare în înghesuială decît 'bombele.
Tot ofiţerul le mai spuse să trupele sovietice erau, după unele
informaţii, în apropiere de Lugoj, aşa că toată retragerea aceasta
nu va mai dura mult. Treeînd pe uliţa satului care şerpuia prin-
tre vii, văzură cum în mijlocul unei curţi spaţioase, podită cu
cărămidă galbenă, se încinsese o bătaie. Stăpînul striga că vreo»
patru familii de refugiaţi, cărora le dăduse adăpos’ţ peste noapte,
i-au furat o vadră mare plină cu pere uscate şi cerea să i se plă-
tească. Oamenii îi ascultară un timp înjurăturile şi ameninţă-
rile, dar cînd văzură că nu mai pot scăpa dle el, deoarece gazda
poruncise slugii să încuie poarta, tăbărîră pe el cu bicele, sno-
pindu-1 în bătaie. O mulţime de oameni se adunase pe la gard,
privind şi strigînd :
      —  Aşa, 'bată-1 dumnezeu să-l bată, că niciodată nu-i sătul ?
      Nevasta, o femeie înaltă, frumoasă şi grasă, ridică mîinile
spre cer şi strigă după ajutor:
      — Hei, măi ibuteneni, veniţi măi că-1 omoară vandrocii- pe
Ilarie! Lua-v-ar dracu să vă ia că n-aţi putut sta la căşile
voastre ! Aţi venit ca lăcustele să sărăciţi oamenii! Săriţi, bu-
teneni!
      Nimeni nu se mişca de la gard', parc-ar fi fost la panoramă.
In curte, un sătean înalt, cu un suman rupt şi cîrpit cu zeci de
petice de toate culorile, îl croia pe Ilarie cu codorîştea biciului
pe unde apuca.
      —       Eu îs hoţ, măi, crucea mă-ti azi şi miîine ? Am Tăcomit
la perele tale ?
      Tn sfîrşit, Ilarie, mic, îndesat şi vînjos se repezi la uşa
unei lemnării de unde veni, urlînd, cu săcurea ridicată. Oamenii,
care-1 bătuseră fugiră care-ncotro, numai ţăranul înalt îl aşteptă
şi cînd celălalt ajunse lîngă el îi prinse mîna în care ţinea să-
curea. Se rostogoliră amîndoi pe pietriş.
      —       II omoară pe tătuca ! striga un copil zdrenţăros, cu mucif.
atîrnîndu-i pînă la bărbie. In pumnul mic şi osos strîngea cir
putere cîteva pere uscate. Atunci oamenii săriră să-i despartă./
      —       Să-mi... plă-hă-teascăă ! răcnea Ilarie smueindu-se, şt
stropind în toate părţile sîngele care-i curgea gîrlă din nas. Palid:
ca varul, ţăranul care-1 bătuse se repezi la el :
      —  Stai că-ţi plătesc, maica ta... Stai numai!                4
      După ce izviîrcoala din curte se mai potoli, cei patru plecară-.'*
Pînă la Ineu mai aveau, după spusele oamenilor, vreo cincispire-,.
zece kilometri, aşa că socoteau că pe la prînz o să fie acolo. ‘
426
     Andrei ar fi vrut să cumpere lapte proaspăt, dar nimeni nu-i
vîndu.
     —       Pe aici oamenii-s ca şerpii, zise Mitru, scîrbit. Le merge
bine, bată-i dumnezeu, au vii şi în fiecare toamnă vînd cîte cinci-
sprezece, douăzeci de hecto pe puţin. Sînt pe aici neşte bogătoi
ca grofii, parcă-s herţogi...
     După ce ieşiră din sat, săriră gardul unei vii şi-şi umplură
buzunarele cu pere mari, zemoase. Paznicul, cînd văzu un sol-
dat cu armă, îi ameninţă cu pumnul, die departe, dar nu îndrăzni
să se apropie. Suslănescu nu voise să intre în vie şi-l refuză pe
Andrei cînd aeesta-i .întinse o pergamotă galbenă ca ceara şi
moale. Dar văzîndu-1 cum muşca lacom, începu să saliveze, să
înghită în sec şi la urmă, inemaiputîndu-se stăpîni, îl rugă stîn-
gaci:
     —   E bună ? Dă-mi te rog şi mie una. Mi-e foarte sete...
     —   Poftim, riîse Andrei.
     Era o zi minunată, de început de toamnă. Pe o dolmă stră-
lucea în lumina soarelui un pîlc de plopi ca nişte săgeţi de
aramă ; cîţiva fazani trecură drumul. Pămîntul încălzit mirosea
puternic; bătea un vînt care adunase pe cer valuri albe de nori,
bolovănindu-le spre miazăzi.
     Pe la prînz, Mitru le spuse că ar fi bine să se urce pînă la
creasta viilor, să vadă dacă nu cumva se zăreşte de acolo Incul. _
Sus, se opriră uzi de sudoare să răsufle. Departe lucea şoseaua
pe care curgea un fluviu de căruţe, îndreptîndu-se spre un oră-
şel ale cărui case albe se iveau din cînd în cînd printre norii
opaci de praf cărămiziu.
     —   Am ajuns, aşadară, zise Mitru, scoţîndu-şi casca.
     Luîodu-se după el, cobonîră printr-o livadă ide pomi. Tot
timpul drumului, Suslănescu căutase să întîlnească privirea lui
Andrei, dar acesta se uita cu încăpăţînare numai în jos. „Enigme,
îşi spuse Suslănescu. Na sîntem decît semnele convenţionale ale
unor forţe de neînţeles. Nimic altceva. Patru oameni, reuniţi
printr-un hazard, o încrucişare de drumuri, nici o comunicare,
ca între muţi...“
     —   Andrei! strigă el, aproape fără voia lui.
     Cînd Andrei se întoarse, mirat, îi făcu semn să vină lîngă
el. îşi încetini pasul, să nu-1 audă ceilalţi, şi vorbi repede, ca
să-şi dea curaj:
     —        Andrei, te văd îngrijorat,.. Aş vrea să ştii că... poţi conta
pe mine. N-are rost să-ţi fie teamă de nimic. („Ce prostii spun?“
427
se întrebă) De aici vom lua trenul, vom merge .mai departe. Am
bani la mine... şi...
     —        Ce te 'face să crezi că eu aş vrea să merg mai departe ?
întrebă Andrei.
     Abia atunci Suslănescu se uită la el atent: în privirile lui
Andrei mocnea ceva ciudat, o flăcăruie primejdioasă.
     —   Nu înţeleg, făcu, descumpănit.
     —   Am să rămîn aici, zise Andrei, rar.
     —        Pentru dumnezeu !... Dar de ce ? îşi aduse aminte de
felul insistent în care Andrei întreba cam unde poate fi vreo li-
nie de rezistenţă şi atunci înţelese : Te-ai gîndit bine la asta ?
şopti el.
     —   Da.
     „Ce-aş putea să-i spun ? Şi în fond, de ce mă leg de el ?...
îşi aminti de lucrarea lui Andrei, de tot ce se întîmplase şi roşi,
ca şi cum Andrei i-ar fi putut citi gîndurile. Da, sînt groaznic
de vinovat faţă de el. De aceea..."
     —        Doamne, Andrei, şi ce importanţă crezi că o să aibă...
„aportul" tău ?
     Andrei se întoarse spre el, smucit, cu atîta mînie, Incit Sus-
lănescu se temu că are să-l lovească.
     —        Nu pricepi că la asta mă gîndesfc mai puţin ? Că trebuie
s-o fac... pentru mine 1
     „Idealist" ! îşi spuse Suslănescu, dar îl întrebă numai:
     —   De ce ?
     Andrei schiţă un zîmbet fugar. Suslănescu îl privea cu o
dureroasă curiozitate. Ar fi dorit ca Andrei să nu-i poată răs-
punde.
     —        Ai putea isă-mi spui ce înseamnă pentru dumneata... pa-
tria ?
     Suslănescu tresări şi se opri în loc, stupefiat. Cum Andrei
nu-1 aşteptă, făcu repedte cîţiva paşi şi i se alătură. Şi el îşi
pusese odată aceeaşi întrebare, în ziua cînd Vîslan îi vorbise
despre comisia germană şi-l rugase să scrie un articol patetic.
Ce mult era de atunci! Şi acum aceeaşi întrebare... Dar în ce
împrejurări... Nici o eschivare nu era cu putinţă.
     —   Nu, — igîifîi el, — n-aş putea să-ţi spun.
     —        Ciudat, rînji Andrei. La cursuri ne vorbeai cu atîta
emoţie...
     —        O, —- murmură Suslănescu, — la cursuri... Apoi dîndu-şi
seama de impresia monstruoasă pe care o făceau aceste cuvinte
428
încercă să-şi adune gîndurile: Patria, spuse el... îi dădură lacri-
mile aproape, de enervare şi ciudă. Ce rost are aici această no-
ţiune generală ?
     Andrei oftă şi se întoarse spre Suslănescu :
     —       Vezi, n-are nici un rost să-ţi mai explic. Totdeauna
m-am simţit un străin... nu ştiu de ce... Nu irni-aş ierta niciodată
dacă n-aş face acum ceea ce cred că trebuie să fac. Mi-e ruşine
că noi, oameni în toată firea, fugim ca o turmă...
     Curînd ieşiră la şosea şi fură învăluiţi. în praful şi gălăgia
ei. Cu cît se apropiau de intrarea orăşelului, învălmăşeala se
mărea. Căruţele treceau anevoie prin obstacolul antitanc, acelaşi
ca în fiecare sat: stîlpi groşi de lemn bătuţi în pămînt şi un
gard de nuiele în zig-zag, cu ajutorul căruia comandanţii re-
giunii militare îşi închipuiseră că vor opri carele de asalt. Spre
stînga se înălţa panta unei coline, pe care clădirea şcolii de ofi-
ţeri albea în soare. în jurul zidurilor strălucitoare forfoteau sol-
daţii, se săpau adăposturi şi tranşee.
     —       Acuma să tragem undeva, să ne spălăm şi să ne între-
măm oleacă, apoi eu m-oi duce la unitate, spuse Mitru, care
mergea înainte, strecurîndu-se ca o şopîrlă prin mulţime.
     O luară pe o uliţă mai îngustă, mărginită de salcîmi cu
frunzişul bogat. Casele erau frumoase, mari, cu cerdacuri de
lemn vopsit caifeniu, roşu sau albastru, iar pereţii împodobiţi cu
plăci de faianţă colorată. Deasupra porţilor grele, din stejar
afumat, se vedeau iniţialele stăpînilor şi anul ridicării casei.
     —   Asfa-i uliţa găzdoilor, de bună seamă, zise Mitru.
     Porţile erau încuiate şi cete de refugiaţi umblau de colo
pînă colo, fierbînd.
     —   Nu vor să ne .deschidă, bată-i dumnezeu...
     Odată cu un grup de căruţe se opriră în faţa unei clădiri
ciudate, cu ziduri groase şi un fel de turn sprijinit de contra-
forturi de cărămidă. Pe fronton se arcuia o tablă de tinichea ce-
nuşie, pe care scria : „Veni-ţi la mine toţi cei osteniţi şi însăr-
cinaţi şi eu vă voi hodigni pre voi".
     După ce bătură degeaba, un timp, cîţiva ţărani se apucară
să spargă poarta cu topoarele. Atunci se auzi scîrţîitul zăvoru-
lui şi un om între două vîrste, roşcat, chel, cu ochii şaşii foarte
apropiaţi de rădăcina nasului, se ivi în poartă şi începu să urle :
     —       Mereţi în treabă-vă 1 Ce vreţi ? Aci-i templul penticostal.
Nu-i voie... Mereţi! Cine v-o chemat ?
     Un cor .de sudălmi îi răspunse:
429
     —   Ie te uită ! Umblăm de şase zile...
     —   Templu!
     —   Dă-te la o parte!
     —        Măăăi, — strigă omul, — nu-i voie 1 Apoi se dădu la o
parte şi 'făcu loc unui moşneag zdrenţăros, scheletic, cu o barbă
gălbuie, murdară, împrăştiată pe piept. Aoesta-şi ridică braţul;
mîneca largă a cămăşii fugi în jos, dezgolin'du-i-1 ca pe un vrej
noduros, presărat cu fire allbe. In jur se făcu tăcere. Moşneagul
căscă gaura neagră a gurii şi mugi ca o trompetă:
     —        Fugiţi, oamenilor, zic vouă adevărul, fugiţi, că iată ceasul
al nouălea are să bată cu vifor şi cu lapoviţă de strige, care
grăiesc cărţile... Ce nimeni nu ştie care iaste ceasul şi cînd bate,
fără de numai ibătrînii... Şi astă-noapte mi s-au ivit în somn moş
înalt şi din ochi îi curgea sîn'ge şi din mîini şi din picioare, şi
erau îmbrăcat în aur şi stropit de sînge... şi ziceau... fugiţi...
Iară eu am vorbit în limbi cu el, despre multe...
     —   Asta-i Izrail Trifuţ din Gurba, şopti cineva. Sîîntu’...
     Din urmă, mulţimea năpădi uliţa.
     Atunci un ţăran dădu bici cailor şi se năpusti asupra porţii.
Moşneagul sări în lături şi în clipa următoare curtea templului
se umplu de lumea care striga şi se îmfbrîncea. Apoi fu deschisă
curtea casei alăturate şi toţi se repeziră la ifîntînă. De pe tărnaţ,
moşul blestema şi scuipa ca o miîţă.
     —        Ii sfînt, îl lămuri cineva pe Andrei, care-1 privea curios
pe moşneag. A fost în America. De acolo a venit sfînt. Vindecă
boli. Ii tare bogat, aşa zic unii, dar el trăieşte numai din ce-i
duc oamenii şi ei îi duc de toate, că are mare putere asupra lap-
telui din vaci. Are har de vorbeşte în limbi, aşa să ştiţi...
     Tîrziu, le veni şi lor rîndul să se spele la jgheab, printre
vaci şi cai care se adăpau, hulpavi. Ardeleanu intră în casă să
cumpere ceva de mîncare, dar nimeni nu-i deschise uşa. De la
geam, moşul fulgera veninos şi ameninţa cu pumnul.
     După ce mîncară din conservele lui Mitru, îşi căutară un
loc să' se ‘odihnească. Ograda mare a. templului era plină de
lume şi zgomot. Se adăpostiră în fund de tot, lîngă un gard
viu, stufos. Soarele după-amiezii de toamnă era moleşitor. An-
drei îi simţi pe piept mîngîierea uşoară ca a unei fiinţe vii. în-
chise ochii, toropit de căldura aceasta difuză, bună. Mirosea a.
ierburi uscate, a frunze arse... îşi simţi ochii plini de lacrimi.
     Ii fusese totdeauna ruşine ca de o slăbiciune de emoţia
aceasta bruscă ce-J încerca uneori, dar acum era pur şi simplu
430
fericit că trăia. Toate acestea vor trece, viata va începe iar, oa-
menii se vor întîlni, ca după o îndelungată 'despărţire... în clipa
aceasta, la zeci de kilometri depărtare, pe o şosea prăfuită de
soarele toropitor al toamnei acesteia întîrziate, Sonia...
      „Nu i-am spus nimic, nu t-am dat niciodată nimic din
mine... Aşteptam ca pe un fel de minune prostească să ne 'înţe-
legem fără cuvinte... poate din comoditate, poate din teamă...
Pînă acum, cu toate nobilele noastre frămîntări, n-am izbutit să
fim deeît nefolositori, într-un mod perfect.
      Spre seară, Ardeleanu veni cu ştiri. Oraşul căzuse. Nemţii
şi ungurii se apropiau. Azi-dimineaţă erau la Gurha. Şcoala de
ofiţeri se pregătea de rezistenţă, oamenii erau scoşi la săpatul
tranişeelor şi bunkerelor.
      —       Acum, — îi spuse el lui Andrei, — eu nu mă mai duc
mai departe. Aci îi aştept pe 'sovietici.
      —  Bine, răspunse- Andrei. Rămîn şi eu...
      Ardeleanu îl privi lung şi nu zi'se nimic.
      —       Andrei, — spuse slaib Suslănescu, care-i ascultase, —
nu fă prostii. Se întoarse spre Ardeleanu : De ce vrei să-l ţii
aicia ? Nu vezi că e un copil ? Iţi iei această răspundere faţă de
părinţii lui ?
      Ardeleanu tuşi încurcat. Andrei nu dădu nici o atenţie cu-
vintelor lui Suslănescu, ca şi cum nu le-ar fi auzit.
      —  Rămîn, asta e tot.
      —       Atunci, — zise Ardeleanu, — haide să ne odihnim. Am
găsit un pod cu fin în curtea vecină. Poftiţi şi dumneavoastră,
dom’ iprofesor.
      îl 'sculară pe Mitfu, săriră gardul şi se’ urcară pe o scară
şubredă într-un pod înalt. Mitru adbrmi îndată, ca trăsnit. An-
drei se întinse alături.
      Cînd se trezi, în jurul lui era întuneric. Din pricina mires-
mei tari a finului, îl durea capul. Gura-i era coclită şi limba în-
groşată, vîscoasă. Se întinse. Fînul foşni prelung. II trezise ceva,
dar ou ştia ce. Auzi afară strigăte, bocănituri şi un glas tăios,
tineresc:
      —  Hai, hai, ibade, fără vorbă, e ordin, nu mai discuta...
      —  Bine, domnii’ elev, dar eu sînt...
      —  Nimic ! Dă-i drumul! Ordin 1
      —  Da’ asta ce mai poate fi ? întrebă Suslănescu.
      îl treziră şi pe Mitru.
431
     Cînd coborîră scara subţire văzură în curtea luminată un
elev al şcolii militare cu un carnet în mină, zorind oamenii în-
grămădiţi în jurul lui.
     Zărindu-i, elevul se opri o clipă mirat, apoi se îndreptă spre
Andrei:
     —   Refugiaţi ?
     —   Da.
     Elevul îi lumină faţa cu lanterna şi îi spuse pe un ton mai
blînd:
     —   O să trebuiască să ieşiţi la lucru. Inamicul e aproape.
     —   Bine, răspunse Andrei. 'Unde ?
     —       O să-mergeţi cu mine, zise elevul foarte satisfăcut. Mai
avem de scos oamenii din vreo trei, patru case, apoi ne îndrep-
tăm sure locul unde se vor face amplasamentele. Hai, bade, nu
te tîrgui, se întoarse el spre omul şaşiu, care voise să împiedice
•năvălirea refugiaţilor în curtea templului. N-avem vreme, şi de
luat tot te iau. Adu lopeţi şi arşauă... Un, doi 1
     Atunci Mitru, care în timpul acesta îşi aranjase ţinuta, păşi
în faţa elevului, duse mîna la viziera căştii şi spuse milităreşte :
     —       Să trăiţi domnule elev ! Sînt soldatul Moţ Dumitru din
regimentul 14 Vînători de Munte-Deva. M-am pierdut de unitate
în timpul retragerii.
     —   Aşa ? Bine. Vii cu noi. O să intri în efectiv. Armă ai ?
     —   Da, să trăiţi!
     —   In regulă. Să-i dăm drumul.
     După ce colindară vreo patru case, unde întîmpinară ace-
eaşi rezistenţă sau scuze („Sînt bolnav, domin’ elev, iaca,- am
gălbinare, de-abia mă mişc, mi s-o umflat maiul cît o bute...“)
porniră spre marginea satului, încrucişîndu-se în drum cu alte
şiruri de săteni care purtau pe umeri sape, lopeţi, târnăcoape.
     Elevul îi spuse lui Andrei:
     —       Vom rezista pînă vin trupele sovietice. Azi-dimineaţă
am primit patru tunuri, cărora trebuie să le săpăm ampla-
samente încă în noaptea asta. Mai sînt şi nişte tranşee neispră-
vite. Cred că mîine în zori începe... De cînd ne-au atacat am tot
aşteptat să fim trimişi în prima linie... E altceva acum. In de-
finitiv ne-au cotropit şi trebuie să-i batem, deşi ştim că ne sînt
deocamdată superiori şi ca număr, şi ca armament. Atacul lor
e un semn de disperare. De la Stalingrad nu i-au putut opri pe
ruşi, o să-i oprească acuma ?
432
      Ii mai povesti că pretutindeni şcolile de ofiţeri au rezis-
tat foarte bine, mai ales la Lipova, funde nemţii n-au putut trece
decît după ce efectivul elevilor a fost redus la un sfert. Elevii
s-au retras în ordine şi au format un detaşament de partizani,
împreună cu vreo sută de muncitori din oraş. Chiar ieri a venit
de acolo un sublocotenent să ia ordine şi spune că se petrec
lucruri grozave; un convoi german a fost nimicit pe, şoseaua
dinspre Timişoara, au fost capturate arme şi muniţii, au aruncat
în aer un tren, într-un cuvînt flăcăii se poartă foarte bine.
      —        Şi noi o să facem faţă. Comandantul şcolii, locotenent
colonelul Maxineanu, Biţă, cum îi spunem noi, e un om feno-
menal, extraordinar. Cînd s-o apuca el să înjure, se opresc
apele în loc... O figură grozavă! Adevărat ofiţer. Nu i-a putut
suferi pe nemţi niciodată. Povestesc soldaţii care au fost cu el
în Rusia că la Sevastopol ar fi împuşcat un ofiţer german, iar
în timpul retragerii, cînd un camion nemţesc a refuzat să-i ia
cîţiva răniţi, a 'dat ordin să se deschidă focul asupra lui... Groaz-
nic de aspru, nu-i poate face nimeni pe plac, dar cu asemenea
om te simţi în siguranţă. A fost grozav rănit la faţă, pare un
monstru, dar de la un timp nici nu te mai uiţi la asta.
      —        Ascultă, — făcu Andrei, lipindu-se de el şi vorbindu-i la
ureche, — n-aş putea căpăta o armă ? înţelegi... Aş dori să..»
      —   O să vedem, răspunse prudent elevul. O să vedem...
      Ieşiseră din sat şi mergeau tăcuţi pe marginea unui iaz fii
care se oglindeau, tremunînd mişcătoare, stelele cerului senin.
Din desişul negru de sălcii, ca dintr-o perdea de întuneric, oră-
căiau dezlănţuit broaştele. Intorcîndu-se, Andrei auzi paşii oa-
menilor care frămîntau pămîntul moale. Ici şi colo licărea cîte-o
ţigară, sau răsuna zăngănitul sapei lovite de altă sapă.
      —   Pe aici, pe aici, zise elevul, luînd-o înainte.
      Urcară de-a buşilea panta dealului, apoi coborîră printre
nişte pomi, izbindu-se de trunchiuri, încîlciodu-şi picioarele în.
buruieni, poticnindu-se fa fiecare pas. In faţa lor se auziră voci
şi elevul strigă:
£    — Detaşament... stai! Se făcu nevăzut în întuneric, numai
glasul i se auzi, oficial:
      —- Să trăiţi domnule locotenent colonel, am sosit cu deta--
şameritul!
      —'Bine! tună un glas.aspru. Bine! Tu ai fost pe uliţa sfin-
ţilor, nu? I-ai luat pe sus, nu? Bine! Ar trebui, templul ma-
mei lor, să se înghesuie ! Să vie şi să ceară arme, soarele cui i-a
28 — stanul                                                      48*
  fabricat! Bun 1 începeţi! Căpitan Popescu, indici locul unde se
  va săpa amplasamentul fiecărui obuzier. Reg-le-men-tar ! S-a-n-
  ţeles ? Elev Scorţan I Unde eşti, Scorţosule ? Aici erai ? Vii cu
  mine la observator 1 Ia zece oameni! Marş I
      —   Andrei! se auzi un glas din spate.
      —   Aici îs. Ce-i ?
      Mitru veni lingă el, se opri o clipă, apoi îl strînse în braţe,
  lipiodu-şi faţa bărboasă, înţepătoare, de obrazul lui.
      —        Eu mă duc, spuse. Mă duc... No dară, atunci noroc bun,
  să ne vedem cu bine, sănătoşi... Dacă meri acasă să-i spui toate
  cele de cuviinţă Floriţii şi să n-aibă nici o grijă. Noroc, vărule
  dragă... Uite... ia astea, că v-or prinde bine... Ii vîrî în mînă
  trei cutii de conserve, îl mai sărută o dată, apoi se întoarse şi
  pieri în întuneric.
      Cu o strîngere de inimă, Andrei se întoarse spre Ardeleanu.
  Acesta, rezemat în hîrleţ, privea şi el în urma lui Mitru.
      :— Om dintr-o bucată. Cînd s-o întoarce în sat o să facem
  treabă bună, să ştii.
      —   începeţi lucrul! strigă cineva.
      Pămîntul moale, afînat, se săpa lesne, dar îndată dădură
  de un strat pietros şl- trebuiră să ia cazmalele. Andrei simţi
  curînd că umerii încep să-l doară; săpă mai departe, cu un fel
  de îndîrjire. Din cînd în cînd venea cîte un ofiţer, aprindea o
  lanternă, lumina săpătura şi le ordona s-o rotunjească, să aibă
  grijă să fie exact de o jumătate de metru adîncime, şapte dia-
  metru, să aibă în stînga şi în dreapta cîte o nişă.
      Oamenii lucrau în tăcere. Se auzeau numai icniturile lor şi
  izbiturile seci ale sapelor în pămînt. încet, încet se încălziră.
      —   Aici o să-şi rupă colţii, rîse cineva.
      —   Da’ cînd s-or întîlni cu ruşii ?
      —        Ho, ho! O să-şi amince şi bulendrele de pe ei, ca să fugă
  mai iute... Am mai văzut 'eu aşa ceva...
      Din vreme-n vreme Ardeleanu întreba:
      —   Andrei, mai poţi ? Hodineşte-te, că sap eu.
      Andrei scutură din cap. Da, aşa era bine, să faci ceva, să
„simţi că eşti o părticică a unui mare efort... Lovea pămîntul ş
aproape cu veselie.
      Pe la. unu noaptea, o bucătărie de campanie le împărţi 6
  supă chioară, fierbinte. Lui Andrei i se păru că niciodată nu
  mîncase ceva mai bun.
434
      Cerul devenise cenuşiu-lăptos când ultimele tranşee fură
gata. Oamenii porniră spre sat. Andrei şi Ardeleanu se reze-
mară de trunchiul unui pom, alături de câţiva soldaţi, şi închi-
seră ochii. Aici îi găsi Suslănescu, care-i căutase în toate păr-
ţile. Luă mîinile lui Andrei şi-l imploră, pentru ultima oară, să
vie cu el. Un domn locotenent, care mergea cu un camion spre
spatele frontului, după muniţii, binevoise să-l ia în maşină pe
el şi pe „fratele său."
      —        Am spus că eşti fratele meu, Andrei, spuse Suslă-
nescu.
      Fără să se ridice de jos, Andrei îi întinse mâna bătătorită,
în palma căreia apăruseră băşici mari, ce-î usturau cumplit:
      —   Drum bun şi... noroc.
      Atunci Suslănescu se aplecă spre Andrei, îl ridică de mînă
şi-l duse câţiva paşi mai încolo.
      —        Andrei, şopti. Te înţeleg. Adică nu, nu te înţeleg. Dar...
nu pot face nimic... Trebuie să-ţi spun însă ceva... Te rog să mă
asculţi. Lucrarea aceea, ştii... lucrarea ta... Eu am dus-o direc-
torului... Eu... Mi-a fost frică... Ştiu, e un gest murdar... Iţi
spun asta ca să mă urăşti pe mine... Suslănescu... Ai de ce...
Pe mine poţi să mă urăşti, ţi-am dat un motiv, dar nu extinde
ura ta, n-o generaliza asupra tuturor. Eşti tînăr, impresionabil.
Âi căzut sub influenţa acestui Ardeleanu care e comunist, nu ?
      Andrei tăcea, obosit.
      —        Ştiu, înţeleg. Cred însă în tine. Te vei trezi... Andrei, mă
dispreţuieşti, nu ?
      —   Nu puteai face altceva, spuse Andrei.
      O clipă, Suslănescu crezu că asta e o scuză, apoi înţelese.
      —   Nu-ţi cer să mă ierţi... Dumnezeu cu tine, Andrei.
      Plecă repede, cu umerii zgribuliţi.
      Mai tîrziu un soldat, văzîndu-i pe Andrei şi Ardeleanu ghe-
muiţi lîngă pom, îi ohemă la el.
      —        Ii plin de llăzi cu amoniţie. Puteţi dormi pe ele. Na-vă şi
o pătură de la cai, să nu vă ia diracu de frig. Numai nu duftăniţi,
că ne trezim în slava cerului. ’
      Niciodată lui Andrei nu i se păruse mai moale un pat, decît
lada de seînduri neşlefuite care adăpostea obuzele.
28*

                                CAPITOLUL XVI
     Bătălia începu pe la zece dimineaţa. Coloanele nemţeşti şi
ungureşti înaintau în formaţie de marş ,pe şosea. La început se
auzi, foarte stins, venind de departe, duduitul camioanelor şi
motocicletelor umplînd valea cu bîzîitul lor monoton, obsedant.
In poziţia de artilerie domnea o linişte încordată, ca suspenda-
rea unei respiraţii imense. Spre dimineaţă fusese foarte frig;
frunzele pomilor, iarba erau umede şi reci. O pasăre trilui zglo-
biu într-un pîlc de aluni, apoi ţîrîi telefonul şi se auzi vocea în-
cleştată de emoţie a operatorului:
#37
      —        De la supraveghere... stînga 0-15... înălţător 54... unghi
de teren 0-0-2... o lovitură... loc...
      De după boschet, unde stăteau în genunchi, pătrunşi de
umezeală, cu inimile bătîndu-le repede, înfundat, Andrei şi Ar-'
deleanu urmăreau mişcările agitate ale servanţilor: un elev
sări la tun, controlă înălţătorul, apoi ridicînd mîna urlă din răs-
puteri :  -
      —   Fooooc!
      Ţeava se smuci înapoi, bubuitura plesni asurzitoare şi un
vuiet metalic se năpusti asupra pomiştii, clătinînd frunzele. Nău-
cit, Andrei crezu că i s-au spart timpanele. Din stînga şi din
dreapta porniră aproape în acelaşi timp două. lovituri. Ecoul
hăul! prelung în vale. Departe răbufniră cîteva izbituri surde.
Servanţii strigară „uraaa“. Din nişe se auzi vocea telegrafis-
tului :
      —   înălţător 55, patru lovituri, vijelie, foc...
      Ardeleanu strigă ceva, dar Andrei nu-1 auzi. Bubuiturile se
succedau cu furie, neîntrerupt. Un nor acru de pulbere se răs-
pînidi, greţos. Tunul sălta, îmfigîndu-şi sapele în pămîot; tubu-
rile goale, de alamă arsă, zbucneau din ţeavă, răsunînd cînd
se loveau de făloelele de fontă.                  ,
      Zăpăcit, Andrei nu mai putu sta locului. Se ridică şi făcu
oîţiva paşi, clătinîndu-se ca beat. Elevul care conducea tragerea
îl văzu, se sperie şi fu dintr-o săritură lingă el, apucîndu-1 de
piept:
      —        Ce cauţi aici ? răcni, voind să-şi scoată pistolul din toc.
Ce cauţi ?
      —        Sînt refugiat 1 zbieră Andrei ca să se facă auzit. Am să-
pat aici azi-noapte... Şi repede, ca să nu-i dea timp celuilalt să
intervină : Aş vrea să ajut... Nu se poate ?
      Elevul, încurcat, se iscărpină pe frunte, apoi îi spuse răstit:
      —        Ia găleata aia şi udă poziţia. Să nu fie praf... Să nu ne
descoperim!
      Andrei înhăţă găleata, vărsă jumătate pe picioare, grăbin-
du-se, şi începu să stropească. Lingă tun nu se putea sta : zgo-
motul era aşa de puternic, de parcă se spărgeau table colosale., .
de sticlă. Infierbîntaţi, servanţii îşi scoseseră vestoanele. Un .
soldat tînăr purta obuzele în braţe, grijuliu, ca şi cum ar fi fo&t.
nişte purcei. Toată lumea striga, dar nu se putea auzi nimic. In '■
zgbmoţul asurzitor, soldaţii păreau nişte manechine mute. M
Staaai I strigă telefonistul. Avioanele ! Adăpostiţi!               ;
438                                                               -,'W.
     Andrei rămase cu găleata în mînă, asurzit de liniştea ce
urmă. Elevul sări în poziţie şi începu să azvârle tuburile goale,
lovindu-le cu piciorul. Un sergent negricios trase o plasă peste
tun, apoi săriră toţi în gropile săpate în apropiere. Elevul co-
mandant îl trase pe Andrei de mînă:
     —  Hai, domnule!
     Acum se auzea limpede răpăitul mitralierelor, împuşcătu-
rile în lanţ neîntrerupt. Aerul tremură, tulburat de zumzetul mo-
toarelor. Andrei sări într-o groapă îngustă, ad'încă şi se ghe-
mui lîngă peretele de pămînt. „A cîta oară ?“ se întrebă, în
clipa cînd sirena avionului vui, sfîşietoare. Ceva fluieră scurt, o
clipă scurtă de linişte, apoi pămîntul se cutremură, lovit, schi-
jele străbătură frunzişul şi o ploaie de bulgări, de pietre şi de
pămînt tocat se abătu asupra pomilor. Andrei închise ochii şi-şi
încleştă pumnii. „Numai să nu ne descopere11, se auzi glasul
gîtuit al elevului. îşi scoase capela ; părul ud de sudoare i se li-
pea de fruntea palidă. Erau patru în groapă. Sergentul negri-
cios asculta încordat, dar liniştit, apoi după ce a doua bombă
explodă, mai departe, rîse, dezvelind un şir de dinţi foarte albi,
mărunţi.
     —       îndată trece. Nu ştie unde sîntem. Cîte de astea n-am
văzut eu... Care ai o ţigară să-mi dai după ce trece avioanele?
    — Eu, dom’ sergent, — bîigui flăcăul înalt care purta, obu-
zele, — eu... şi două vă dau.
     Fluierătura se auzi iar, ca trecerea unei lame printr-o pînză
uriaşă. Andrei se lipi mai strîns de pămînt.
     —  Doamne, şopti elevul.
     Bomba căzu foarte aproape, rupse un alun tînăr, aruncîn-
du-1 >în aer ; pămîntul grohăi şi se revărsă peste ei. Andrei în-
ghiţi praf şi începu să tuşească, înecîndu-se şi lăcrimînd.
     —       Asta a fost spre poziţia doua, comentă sergentul. Da’
tu, civilule, ce cauţi aici ?
    • Intr-un tîrziu, Andrei îndrăzni să-şi ridice privirile, tocmai
cînd avionul trecea deasupra lor, foarte jos: văzu burta cenuşie
a aparatului, aripile vrîstate cu galben, crucea neagră, sinistră,
mărginită cu alb şi sclipirile roşiatice ale tunurilor de bord, care
trăgeau la întîmplare în luminiş. Din spate venea un nor negru
de fum înecător.
     Andrei n-ar fi putut să spună cît timp dură bombardamen-
tul. De fiecare dată cînd avionul se năspustea în picaj, se ghe-
mui^, ca şi cum ar fi vrut să se înşurubeze în pămînt, cu sen-
zaţia că n-are nimic deasupra capului, apoi, după ce ecoul ex-
ploziilor se stingea, îşi dpdea seama că-şi ţinuse răsuflarea şi e
pe punctul să se sufoce. In scurtele răstimpuri de linişte, se
auzeau zvonurile 'bătăliei care se desfăşura acolo în vale, pîrîi-
turi scurte, împuşcături, şi un hîrîit egal, tulburător.
      —       Astea e tancurile, spuse sergentul. Are şi tancuri, dum-
nezeii... care va să zică...
      Umbra avionului trecu iar peste ei şi în clipa următoare
soldatul tînăr sări din 'tranşee, ţipînd. Sergentul aibia avu timp
să-l înhaţe de picioare şi explozia tuna, schijele ţiuiră, sfîşiind
coroana pomilor. Soldatul căzu moale în şanţ: o tăietură adîn-
că i se căscase în gîtlej. Sîngele ţîşnea în valuri groase, pur-
purii, îi înroşi cămaşa, udă mîinile sergentului şi curse de-a
lungul peretelui de humă, eare-1 suipse ca un burete lacom.
      O gheară rece, duşmănoasă, scormoni în pieptul lui An-
drei ; icni de oîteva ori muşcîndu-şi buzele verzui. Tăcerea
aceasta era mai groaznică decît gălăgia de mai înainte; timptil
părea să se fi dizolvat într-un gol mort. Atunci se auziră motoa-
rele tancurilor şi pufnetul scurt, îndesat, al unui anticar* care
trăgea lovitură după lovitură.
         Ce faceţi aici ? zbieră cineva de afară.
      Ridicîndu-şi ochii văzură pe marginea gropii două cizme
uriaşe. Săriră afară din şanţ. Un ofiţer, în cămaşă, cu casca
prea largă umbrindu-i fruntea, nelăsînd să se vadă decît cica-
tricea groaznică a bărbiei zdrobite, cu oasele măcinate, gesticula
cu un pistol automat:
      —       V-aţi băgat în groapă ca în aia :a mumelor voastre. Vin
tancurile peste voi, măgarilor!
      Soldaţii se repeziră la tun, >în timp ce ofiţerul răcnea îne-
cîndu-se de furie:
      —  Seoateţi-1 din poziţie ! Afară ! Foc direct! Elev Mureşan!
      —  Ordonaţi!
      —       Le distrugi, ai înţeles ? Eu intru cu rezerva. Primeşti
ordine de la căpitan Popescu. Executarea!
      Telefonistul învîrtea disperat.de manivela aparatului, stri-
gînd în pîlnie:
      —       Crişule... Crişule... mă auzi ?... Aici Mureşul... Crişule...
Crişule... mă auzi ? Apoi, cu faţa descompusă, se întoarse spre
ofiţer : N-am legătura !
      —       Vrei să ţi-o fac eu? ţipă acesta, şi fugi cu paşi mari,'
aplecat de mijloc.
440
     Sergentul îşi ©coase vestonul gros, păros, de dimie, şi zise:
    . — Mă duc să văd ce-i cu tirul... Scoateţi tunul.
     Toţi se repeziră 1a. roţile mari, grele, şi începură să împin-
gă. Andrei puse rnîna pe ţeavă şi şi-o retrase cu un ţipăt. Fri-
gea.De trei ori roţile alunecară înapoi şi ei se opintiră cu ochii
ieşiţi din orbite.
     —       Dom’ elev, dom’ elev! Tunul trei a fost distrus! Ce ne
facem ? A murit dom’ elev Crişan şi ochitorul! Muniţia a scăpat!
     —        Hei, tu ! Măi, tu ! SI zgudui elevul comandant pe An-
drei. Şi tu, — se întoarse spre Ardeleanu, a cărui 'faţă era aco-
perită de un strat subţire de noroi, — mergeţi cu Burghelea şi
aduceţi muniţia. Acolo-i, în spate.
     Telefonistul repeta în pîlnie:
     —   Crişule... Crişule... Crişule...
     Zgîiriindu-şi obrazul, mîinile, Andrei se repezi orbiş printre
pîlcurile de pomi. Fumul se agăţa în falduri de crengile rupte,
plutea, înecăcios şi negru ca un nor, deasupra păduricii. In toate
părţile pămîntul era răscolit; trunchiurile rupte, cojite, ale po-
milor, păreau nişte ciolane curăţate de ciori. Andrei alerga,
spunîndu-şi: „nlumai să aducem muniţia la timp..." şi făcu
semn lui Ardeleanu să se grăbească. Acesta îşi strîm^iibrazul
într-un fel de suriîs. Andrei se împiedică. La picioarele lui era
întins un elev tînăr, cu părul blond, zburlit în jurul tîmplelor.
Căzuse pe o nînă. Mîna zgîrcită strîngea un binoclu spart;
ochii deschişi, albaştri şi tulburi, păreau nespus de trişti. Mai
departe, dintr-o groapă pe jumătate astupată, răsărea un picior
rupt de la genunchi, cu stoifa pantalonului arsă, neagră. Tunul
nu fusese lovit în plin, dar schijele îi zdrobiseră aparatele de
ochire şi scutul era ciuruit ca o sită. Ţeava se înfundase în pă-
mînt. Culcat pe fălcele, un soldat gras părea să caute ceva
cu mîinile întinse şi degetele răşchirate. Un caporal cu sîn-
«ge!e curgîndu-i şiroaie din obraz le strigă :
     —   Muniţia ! Aici...
     Fără să-i aştepte se înfundă într-un boschet. II urmară.
     Andrei sări în groapa puţin adîncă, deasupra lăzilor de
lemn, şi înhăţă una. Era foarte grea şi fu cît pe ce s-o iscape.
     —       Stai că-ţi ajut! strigă Ardeleanu, dar Andrei, eu o sfor-
ţare, şi-o puse pe umăr. Muchiile colţurate îi zdreliră pielea şi
i se păru că aude cum îi sicîrţîie clavicula. Clătinîndu-se, gata
să cadă mereu înainte sau înapoi, fără să-şi găsească echili-
brul, începu să alerge, gîndindu-se: „Dacă o scap, am zburat
în aer“. Picioarele-i deveniseră dintr-o dată slabe şi i se împle-
ticeau. Cînd ajunse în poziţie, sudoarea sărată îl orbise. Puse
lada jos şi goni înapoi. Tîmplele-i zvîcneau, gata să plesnească..
Cu un vîjîit prelung, ceva trecu deasupra lui, apoi auzi bubuitul!
tunului care începuse să tragă direct asupra tancului. Andreii
mai cără trei lăzi şi, epuizat, se lăsă să cadă pe iarbă. îşi lipi
faţa udă dte pământul rece. Intr-un tîrziu, îşi ridică privirile. In
faţa lor, pe porţiunea de cîmipie care se vedea, tancul, trăgînd
mereu, înainta într-un nor alburiu-albastru. Cu ochii holbaţi,
Andrei îl privi ţintă. încercă să se scoale şi s-o ia la fugă, înne-
bunit, oriunde, numai să scape de această matahală care venea
spre ei. In jurul tancului explodară cîteva lovituri. Tancul se
opri, îşi .roti turela, căutîndu-şi adversarul.
      —        Lipeşte-te de pămînt! urlă un soldat, azvîrlindu-şi lada
de pe .umăr şi adăpostindu-se după ea.
      In clipa aceea, chiar de lingă tanc se ivi o mogîldeaţă sprin-
tenă, ridică mîna, aruncă ceva şi un fum cenuşiu învălui totul.
Apoi ţîşni o flacără roşcat-verzuie. Elevul sări la tun, ochi În-
delung, îşi cînd fumul se risipi, lovitura pomi precisă. Tancul în-
cepu, să se învârtească în loc, şi o şenilă ruptă se desfăşură ca
o limbă neagră.
      —        Asta a fost Maxineanu ! strigă sergentul negricios, care,
aşezat lîmgă tun, îşi lega moletierele. Trageţi, nu staţi, — ţipă.
el, — că acuma ies servanţii...
      Dar elevul privi cu binoclul tancul care ardea, şi îşi flutură
capela, nebun de bucurie.
      împinseră tunul înapoi în amplasament. Telefonul de la ob-
servator nu mai răspundea. Peste un timp trecu pe lîngă ei un
pluton de elevi, cu armele în cumpănire. Un sublocotenent re-
zervist, cam bătrîior, încerca să alerge în frunte, dar era mereu
depăşit. De la el aflară că alte patru tancuri nemţeşti forţează
şoseaua spre Ineu, iar husarii unguri încearcă o manevră de în-
văluire.
    . Descumpănit, elevul comandant începu să se agite. Curînd
sosi un curier de la Maxineanu. Li se ordona să se retragă ime-
diat şi să ia poziţie la marginea satului.
      Incărcară muniţia pe chesoane, apoi fură aduşi caii care
sforăiau neliniştiţi.
      —   Suie-te, civilule! îl împinse sergentul pe Andrei. Suie-te?
      Biciuiţi pînă la sînge, caii goniră prin luminiş, trecură pe
lângă poziţia distrusă, de unde luară doi răniţi, străbătură ima-
şui şi intrară pe uliţa satului pustiu. Privind în urmă, Andlreî
văzu că toată păduricea era înecată în fum, iar sus, pe colină,
ardea cu vîlvătăi clădirea şcolii militare. Din tranşeele săpaite
acolo peste noapte răsăreau, deşi, norişorii albi ai împuşcă-
turilor.
     —       Sînt mulţi, se încruntă Ardeleanu. Toată fata îi era nea-
gră de funingine şi-şi muşca buzele... Da, îi uşor să te baţi cu
cîteva sute de soldaţi cînd ai tancuri. Să-i vezi cum au să fugă
ca iepurii îndată ce o să vină ruşii...
     —   Te cred şi eu, rîse sergentul. Mie-mi spui ?
     Se opriră în piaţă şi desperecheară tunul, aşezîndu-1 astfel ca
să supravegheze şoseaua.
     Cerul, pînă atunci senin ca sticla, se acoperise de o pîclă
subţire de nori, din dosul cărora soarele strălucea rece, stins.
     Andrei se culcă într-un şanţ. Capul îi ardea, respiraţia şuie-
rătoare şi fierbinte îi frigea buzele uscate, plesnite. Ardeleânu
îi întinse o ţigară aprinsă, dar el nu simţi gustul fumului pe
cane-1 sugea nesăţios.
     Pe şosea se iviră primele eşaloane care se retrăgeau în or-
dine : soldaţii erau acoperiţi de praf, de funingine, ide noroi.
Multora, uniformele rupte le atîrnau în zdrenţe. Andrei văzu
şi cîtfva răniţi; un băietandru cam de vînsta lui, cu obrazul li-
vid şi murdar, era purtat în spate de un plutonier gras, asudat.
Din umărul rănitului se scurgea un şiroi de sîmge negricios.
Soldaţii treceau în pas alergător, pe sub salcîmi. Apoi se ivi al
doilea tun. Servanţii Călăreau pe deşelate, biciuind caii cu cape-
tele frîielor. Trecură diuruind pe şosea, împrăştiind pietrele
în toate părţile. Elevul ile făcu semn1, dar ei nu se opriră; îşi
urmară galopul spre marginea satului.
     —   înhămaţi! 'strigă sergentul. Plecăm I
     în clipa aceea un călăreţ se opri lîngă ei. Alunecă din şa
şi se rezemă de crupa calului. Trăsăturile tăioase îi erau scu-
turate de un tremur pe care încerca zadarnic să şi-l stăpînească.
     —       Plecaţi, spuse el. Ordin de la colonel. El a rămas cu
ariergarda... Cel mult peste un ceas nemţii sînt aici. A dat ordin
să ridicaţi toti răniţii.
     îşi trecu mîna peste buze; scuipă şi începu să plîngă cu
sughiţuri:
     —       Nu mai putem tine, crucea şi... De trei ori a ieşit Maxi-
neanu la contraatac, în picioare. Mai are vreo sută de elevi, pe
care i-a ţinut acolo... Uite ordinul.
44»
      întinse o foaie de hîrtie, pe cate' elevul o luă în mîna lui
■tremurătoare. Citi:
      —        Ordon: culegeţi răniţii, retrageti-vă în ordine spre Gu-
rahont, unde se face joncţiunea cu Armata Roşie. Locţiitorul meu:
■căp. Popescu.
                                              Max.
      Aproape de marginea satului, se auzi buibuitul înfundat al
grenadelor.
      —        Moisă, ta căruţa de muniţii şi du-te după răniţi! ordonă
elevul sergentului. Ne întîlnim pe şosea, spre Gurahont- Pleacă !
      —   Cine mai vine cu mine ?
      —   Eu ! strigă Andrei... Noi doi!
      —   Mă civilule, tu eşti un herou, măi. Haidem.
      Intr-o clipă scoaseră toate lăzile di.n căruţa lungă, verde;
sergentul sări pe capră şi-şi puse puşca între genunchi: în clipa
aceea un obuz explodă în mijlocul şoselei. Geamurile unei case
plesniră, făcîndu-se ţăndări. Caii de la tun se cabrară.
      Andrei şi Ardeleanu se agătară de căhuta care pomi spre
marginea satului, acolo unde duruia încă, neîntrerupt, mitraliera.
      Şoseaua se umpluse de soldaţii care se retrăgeau.
      Sergentul plescăia din buze, furios, înjurînd sălbatic caii.
Cum n-avea bici, se sculă de pe capră şi lovi cu călcâiul bocan-
cului trăpaşul din stînga, apoi sucindu-se spre cei doi le spuse,
ciudos:
      —        Am fugit de la Stalingrad, civililor, am tot fugit, dar
acuma... eh, pairastasu’!... Atunci ne părea bine, că veneam
Spre casă... Dar acuma ! Să se mai primenească ofiterimea
noastră... Da, ce vă uitaţi'! De aia fugim ca iepurii, că jie-au
trădat ofiţerii cei mari, grangurii.
      Un alt obuz ridică în fata lor un perete de pămînt, schijele
se auziră fluierând şi caii, înnebuniţi, o luară la goană, coborînd
pe şosea, .prin şanţ, peste iimaş. Andrei abia avu ■vreme să se
agate de marginea trăsurii, ca să nu fie azvîrlit afară. Din pă-
duricea unde fuseseră ei de dimineaţă ieşeau pe rînd grupele de
soldaţi şi alergau încovoiaţi spre primele case ale satului. Ser-
gentul opri căruţa lîngă un arţar scorburos, sări jos şi-i spuse
lui Andrei:
      —   Tu vii cu mine, iar tu, al’laltu’, păzeşti caii.
      Porniră grăbiţi. Andrei se apleca instinctiv, ori de cîte ori
auzea piuitul gloanţelor, dar sergentul îl linişti :
     —        N-are fost, civilule, as tea-s gloanţe rătăcite. Dacă e să
te lovească, te loveşte... Aşa... îmi aduc aminte...
, Nu isprăvi. Rezemat de trunchiul retezat al unui ipom, un sol-
dat încerca să-şi lege cu dinţii bandajul care-i aluneca mereu de
pe cot.
     —        Du-te î,ntr-acolo! îi arătă sergentul locul unde era că-
ruţa... Ceilalţi răniţi unde-s?
     —        îs o mulţime, gemu 'soldatul. Acolo, îşi întoarse el capul
spre deal. Au venit nişte brancardieri... au... uu... mi-i rupt de
la cot...
     —   Alţii mu sînt pe aici ?
     —   Ba da... Vreo zece, printre pomi...
     îi întâlniră într-un luminiş scormonit de obuze. Cu mîini tre-
murătoare, Andrei îi sprijini, ameţit de mirosul dulceag al sîn-
gelui care curgea. Un om de vreo patruzeci de aţii era culcat
pe spate şi-şi ţinea cu amîndouă mîinile intestinele, de sub care
mustea un sînge negru, cu clăbuci. II luară binişor, unul de cap,
altul de picioare şi porniră spre căruţă, urmaţi de convoiul ce-
lorlalţi. Sergentul îi vorbea rănitului în şoaptă, cu o ciudată
duioşie:
     —        Nici o grijă, taică, scapi. Cinstea mea că scapi. La Gura-
honţ e medici. Te taie, scoate gloanţele, şi gata... Ai să-ţi mai
încaleci muierea, nu te teme.
     Rănitul, lucid, clipea din ochii mari, aburiţi de apropierea
morţii şi încerca să spună ceva. Cînd ajunseră lîngă căruţă, un
ofiţer trecu călare şi le strigă :
     —   A căzut Maxineanu !
     Sergentul se făcu palid, apoi strigă în urma călăreţului:
     •— Unde, dom’ sub’lent ? Unde, dom’ sub’lent ?
     —   Acolo, făcu acesta un gest în urmă.
     Sergentul o luă la fugă înapoi, peste imaş, în zig-zag.
     Andrei se luă după el, dar îi fu peste putinţă să-l ajungă
pînă în clipa cînd intrară din nou în luminiş. Doi elevi, opintin-
du-'se, duceau un trup lung, greu. Capul ofiţerului atîma, ca
de lemn, într-o parte, pe jumătate acoperit de cască. Cămaşa îi
era roşie de sînge şi degetele mîinîi drepte zdrobite i se tîrau
pe jos.
     —   Dom’ coloneii strigă sergentul. Dom’ colonel...
     —        Gata, făcu unul dintre elevi, lăsîndu-1 jos şi începînd să
se şteargă pe frunte. Gata...
445
      Plîngînd cu hohote, sergentul se aplecă asupra trupului în-
tins, îi căuta inima, apoi îşi ridică spre Andrei faţa plină de la-
crimi :
      —       A murit... A murit... Ce ştiţi voi! El mi-a dat gradele de
sergent... Niciodată nu mi-a spus, ca alţii, cioara, ţigane, bara-
gladină...
      Sări în picioare, şi cu o putere care nu i se putea bănui în
trupul firav îl puse pe umeri şi porni în goană spre căruţă, ur-
mat cu greu de Andrei şi de cei doi elevi.
      In urma lor, împuşcăturile se răriseră. (Privind spre clădirea
şcolii, acoperită de perdele galbene de flăcări, Andrei văzu cum
un şir de soldaţi iese din (tranşee şi se repede spre vale. Auzi
iar zornăitul de fierărie al tancurilor. Grăbi pasul. Ajunşi lingă
căruţă, ajutară răniţilor să se urce. Omul cu pîntecele zdrenţuit
îşi ţinea strîns acoperită rana şi încerca mereu să vorbească,
întinseră cadavrul lui Maxiîieaou de-a lungul căruţei şi, plîn-
gîmd, sergentul se urcă pe capră. Unul dintre elevi îşi smulse
automatul ide pe umăr şi strigă :
      —  Ungurii, măi 1 Dă-i drumul!
      Departe, pe şosea, se vedeau galopînd călăreţi, care creş-
teau din ce în ce. Sergentul lovi caii. La marginea satului ar-
deau cîteva case. Intr-o curte, un ţăran scotea deznădăjduit apă
din fîntînă şi alerga cu găleata să stingă flacăra care coşcovea
pereţii casei.
      —       Mai încet, boule! îi ţipă sergentului un elev, dar îşi
muşcă limba şi scuipă furios un firicel de sînge.
      Sergentul coti pe o uliţă goală, desfundată, îndemnînd me-
reu caii, pe ţigăneşte. Cînd ajunseră la capătul ei, văzură că
podeţul care trecea peste baltă fusese aruncat în aer. înnebuniţi,
caii se răsuciră în loc, se încurcară în hamuri şi Andeleanu sări
jos, îi apucă de bot şi-i întoarse. împuşcăturile se auzeau acum
foarte aproape, la marginea satului. „Ne-au prins“, se gîndi An-
drei şi, strecurîndu-şi mîna în buzunar, pipăi plăselele revolve-
rului. Dar şoseaua era goală. Numai departe, spre cealaltă mar-
gine a satului, se vedeau siluetele mărunte, verzi ca nişte lă-
custe ale soldaţilor care fugeau. Podeaua căruţii se acoperise
cu sînge: cîţiva răniţi leşinaseră, ceilalţi, cu dinţii strînşi, albi-
verzui la faţă, şopteau mereu :
      —  Hai, hai, dă-i drumul, dă-i drumul...
      Gaşca alunecase de pe obrazul colonelului, descoperindu-i
ochii negri, cu pupila uriaşă şi rictusul sălbatic al gurii. Andrei
îşi «coase vestonul şi-l acoperi. Ii venea să sară din căruţă, I se
părea că pe jos ar alerga mai repede.
     Cînd trecură pe lingă primărie, poarta mare, albă se des-
chise repede, îşi cîţiva oameni le ieşiră înainte. Andrei îl văzu pe
moşneagul cel sfînt ţinînd în mînă o tavă de lemn cu pîine şi
sare şi un popă soheletic care bîlbîia de groază.
     Buimăcit, sergentul opri căruţa, trăgîndi cu putere de frîie.
O clipă se priviră în ochi, apoi sfanţul bîigui:
     —   Am crezut că... au intrat duşmanii şi...
     Sergentul îşi luă puşca de pe genunchi şi-opuse la ochi.
Delegaţia se făcu nevăzută pe poarta primăriei, numai popa se
împiedică în prag şi căzu cît era de lung, scăpînd pîinea şi sa-
rea. împuşcătura pocni sec şi glonţul se înfipse în lemnul proas-
păt jiluit.
     Un elev se chinuia să-şi smulgă grenada de ia brîu, dar
sergentul, dezmeticindu-se, porni căruţa.
     —       Trădători!... Porci!... scrîşnea Ardeleanu. Numai să vin
înapoi, că eu îi spînzur, cu inimile astea !
     După ce ieşiră din orăşel, nu-şi încetiniră fuga. In urma
lor, vîlvătăi de fum se înălţau, zvîroolmdu-se. Cerul era spălă-
cit, cenuşiu şi un vînt subţire, tăios, făcea să cînte stanele de
telegraf. Tăceau cu toţii. Andrei îşi 'îngropa faţa- în palme.
     Ocolind şoseaua, luînd-o pe dulee şi drumeaguri lăturalnice
sau drept peste cîmpur-i, prin mirişti, de-â lungul văii secate a
unei bălţi, prin ierburile înalte de la liziera unei păduri, căruţa
merse zdroncănind toată după-amiaza şi toată noaptea. Spre
dimineaţă cerul cenuşiu se spairse şi o ploaie măruntă, ţîrîitoare,
înrrtfuie drumurile; atunci sergentul scoase iar căruţa la drum.
Pe capră, Andrei adormise puţin încovrigat, rezemîndu-şi capul
de umărul osos al sergentului, zdrobit de oboseală şi deznă-
dejde. Cînd căruţa se opri, se trezi brusc.
     —        Trebuie să-l dăm jos, iîi spuse -sergentul, făcînd un semn
cu capul -spre omul cu pîntecele zdrenţuit.
     De nesomn, trăsăturile i se subţiaseră şi se întunecaseră
■parcă, numai albul ochilor lucea viu, .sticlos. II treziră şi pje
Ardeleanu (cei doi elevi se dăduseră jos, diupă cum îi informă
sergentul) şi împreună coborîră din căruţă soldatul care murea.
Nu-şi pierduse cunoştinţa, sau poate tocmai se trezise, deoarece
repeta, cu încăpăţînate: „Jos... pe pănnînt...“ II întinseră cu bă-
gare de seamă pe marginea şanţului şi el se zgîrci tot, aduicîn-
du-şi convulsiv mîinile pe pîntecele slfîşiat, care răspîndea un
447
miros greu, insuportabil, de putreziciune. Voia să spună ceva,
dar nu mai avea putere şi, strîngînd din dinţi, căuta să-şi ridice
capul. Andrei îi trecu binişor mîna sub ceafă şi-l ajută. Soldatul
privi lacom cerul sur, uniform, pomii împrăştiaţi pe pustă, dea-
lurile care răsăreau departe, ca dintr-o abureală vineţie, apoi
luînd mîiniie de pe burtă îşi încleştă degetele în pămîntul şan-
ţului, scormonind neputincios. Deodată se 'întinse,. Sergentul în-
genunchie lîngă el, îi desfăcu vestonul păros, prea mic, ieşit de
soare şi transpiraţie şi-l căută de acte. N-avea nimic afară de o
plăcuţă coclită pe care scria 11.94/.
      Se întoarseră tăcuţi la căruţă. Ceilalţi răniţi moţăiau, scu-
turaţi de friguri. Numai unul dintre ei, cu mina învăluită în pan-
samentul prin care răzbătuse sîngele, pătîndu-1, îi privea rugător
şi speriat.
      —       Nu ţi-e sete ? îl întrebă sergentul, şi-i întinse bidonul.
Rupse o nuia dintr-un pom care creştea prin apropiere şi în-
demnă caii:
      —  Haideţi, haideţi, harameilor, să ajungem odată.
      Andrei aţipi iarăşi şi se trezi de două ori: odată cînd ser-
gentul îi dădu să mănînce nişte prune pe jumătate coapte, iar
a doua oară, cînd se auzi zgomotul unui avion. Sergentul trase
la marginea şoselei, într-o porumbişte, şi le făcu semn să co-
boare. Andrei se culcă pe burtă, între nişte lujeri uscaţi de do-
vleac, dar auzi ţipătul de bucurie al sergentului:
      —   E rus ! E rus, măi! E rus, civilule!
      Andrei şi Ardeleanu săriră în picioare, dar avionul se pier-
dea spre Ineu. Sergentul începu să joace halaripu, bătîndu-se
cu palmele pe tureacul pantalonilor.
      —        Sturmovik 1 căscă el gura mare, sticlindunşi dinţii. II
cunosc, de cîte ori i-am mîncat papara ! Sus, în căruţă ! Ruşii-s
aproape!
      Rănitul cu mîna bandajată încuviinţă şi el:
      —        Nu era nemţesc... avea o stea moşie pe coadă... parcă şi
sunetul era altfel...
      Sergentul urni căruţa, biciuind cu nuiaua spinările cailor,
ale căror picioare tremurau. Andrei nu putea vorbi din pricina
zguduiturilor, de aceea privea mereu în lungul şoselei: Jâ fiecare
cot spera să vadă apărînd tancurile ruseşti.
      Spre amiază ajunseră la Gurahonţ. Peste tot cîmpia era aco-
perită de căruţe, de coviltire şi dte oameni: ici-colo se ridicau fu-
muri firave, albăstrii. Părea o imensă şatră, poposită acolo, prim
m


tre sakîmii prăfuiţi, de-a lungul şanţurilor, pe uliţa cea maire a
satului, în ogrăzile localnicilor, sub pomii care se desfrunzeau
încet; pînă în zarea întunecată de zidul unei păduri nu se ve-
deau decît refugiaţi.
     —        Trebuie să fie şi luncanii pe aici, spuse Ardeleanu, şi
punînd mîna pe umărul sergentului, îl rugă să oprească.
     —        Bine, civililor, zise acesta, zîmbind trist. Lasă, lasă, mu-mi
mulţumi. Mi-a plăcut cum v-aţi purtat. Drum bun...
     Abia după ce căruţa porni, Andrei îşi dădu seama că uitase
să-f întrebe cum îl cheamă.
     înainte de a intra în sat îl mai văzură cum mîna, încet
acum, ca să nu le facă rău răniţilor.
     Ei doi săriră şanţul şi se îndreptară sipre cel mai apropiat
om : un moş care frigea un ştiulete de porumb, încălzindu-şi tot-
odată mîinile pergamentoase.
     —   Nu ştii, matale, luncanii mu-s pe aici, cumva ?         's,i
     —        Ba. Aici îs. Mergeţi dumilorvoastre tot înainte. Cam
pe acolo unde se văd pomii ceia s-au aşezat... Toţi ne-am aşe-
zat aci, mai departe nu merern. Ori vin ruşii, ori murim aci.
Da’ ruşii mu-s departe, poate chiar astăzi sosesc...
     Oamenii îşi scoseseră boarfele din căruţe, întinseseră pe
jos pernele şi dunele de puf, o sobiţă fumega lîngă o căruţă ctt
coviltir de stuf pe jumătate uscat, mai încolo cîţiva oameni mă-
cinau porumb între două pietre mari, rotunde; o femeie cil
mînecile suflecate frămînta pîine într-o albie de spălat rufe ; în
jurul unui ceaun, în care clipocea mămăliga, se adunase o fa-
milie întreagă : bărbatul ţinea în mînă o oală de pămînt cu
mujdei în care întingeau toţi, pe rînd, în ordinea vîrstei, şi un
bătrînel firav se agita, temîndu-se că n-are să-i rămînă şi lui ;
într-o băltoacă proaspătă se zbenguia un porc murdar şi coste-
liv ; pe un pat de paie mucede o vacă bălţată îşi lingea viţelul
proaspăt fătat; un ţăran afumat îşi croia feciorul cu codorîştea
biciului, muştruluindu-1 : „De astea îţi arde acum, mucosule ?“ ;
iar în toate părţile, ghemuiţi în poziţiile cele mai ciudate, dor-
meau claie peste grămadă, oameni, femei, copii: o întreagă
mulţime dezrădăcinată foia sub bolta posacă a cerului plum-
buriu.
     Primul cunoscut cu care dădu ochii Andrei fu cantorul
Grozuţa, acela care strigase mereu, pe drumul Şupreuşului :
„Pruncii mei... Muierea mea !“
29 - Străinul
449
      Grozuta rămase uluit, fără grai, ridică doar o mină spre
cer, reculegîndu-se, şi scoase un strigăt înalt:
      —   Tulvai, doamne, Andrei, în ce stare te aflu !
      Andrei se sili să zîmbească, dar bărbia începu să-i tre-
mure. Strînse tare mîtfa cantorului, care, întorcîndu-se, începu
să cheme oamenii:
      —        Măi muiere, Ioane, Lenţă, Creiţar, Lădoi, veniţi, măi, să
vedeţi cine-o venit... Tulvai, Andrei, îţi fi flămînzi. Măi, cum o
plîns doamna în noaptea aceea cînd aţi luat-o la fugă, vai şi
amar, credeam că iese sufletul din ea...
      —   Unde-i mama ? strigă Andrei, făcîndu-se alb ca hîrtia.
      —        O luat-o pe alt drum cu Turculeţ, şeful gării. Nu ştim
nimic de ea... Apoi băgînd de seamă paloarea lui Andrei, în-
cercă să-l înveselească : N-avea nici o grijă. Poate s-or întors
la Lunca. Dac-ar fi dat dumnezeu să rămînem şi noi, că iaca,
mi s-o prăpădit iosagu. Nici nu ştiu ce-oi da pruncilor şi muierii
să măn-înce...
      Andrei şi Ardeleanu fură înconjtraţi de o mulţime de feţe
cunoscute. Fiecare luncan voia să le strîngă mîna şi să se mire
de halul în care erau. Abia atunci Andrei îşi privi hainele. Ves-
tonul, rupt în spate pînă aproape de guler, îi atîrna ; jos, pan-
talonii erau numai franjuri, picioarele — goale, murdare, înve-
lite în cîrpele cămăşii pe care i-o dăduse Mitru Moţ să-şi facă
obiele. Fu luat pe sus şi se trezi aşezat cu o cană fierbinte de
lapte în mînă, lîngă un foc care mirosea a scoarţă de salcîrn.
      —        Mîncă, Andrei, rnîncă. Dacă te-ar vedea doamna Ana în
ce hal eşti...
      —        Cum a slăbit, se mira o femeie, al cărei nume Andrei
nu şi-l amintea.
      Se aplecă asupra cănii şi sorbi o înghiţitură de lapte cald.
Ochii-i înotau în lacrimi şi umerii îi tremurau. Deodată văzu o
arătare ciudată, sărind ca o barză peste oamenii culcaţi pe
pămînt: popa Scarlat, în haine ţărăneşti, cu o căciulă uriaşă
trîntită pe frunte ă la Mihai Viteazul, cu obrazul pe jumătate
săpunit, se repezi la el, îl sărută şi începu să ţipe :
      —        Uite, uite... Ai venit şi tu? Iar după această constatare
începu să-i explice de ce se rade: ştie el prea bine că ruşii au
ce au cu popii, de aceea îşi taie mustăţile... De unde să ştie ruşii
că el e democrat, ateu şi anarhist ? Ecaterina e sănătoasă, a
mai slăbit ceva, numai cu socrul are de furcă: plînge într-una
şi se dă de pămînt că şi-a lăsat casa, la sfatul lui. Lăboşoaia
450
scuipă sînge, mult nu mai are, a răcit azi-noapte cînd a plouat.
După ce-i înşiră toate astea, se sculă şi plecă grăbit, gesticu-
lînd cu briciul.
     —       Slab domn îi şi dumnealui, zise Cloambeş Lădoi, care
se aşezase aproape de Andrei. Slăbise mult, dar era îmbrăcat
curat şi îşi lustruise cizmele de box eu tureacul îngust. Apoi i
se plînse lui Andrei că era foarte neliniştit din pricina lui Ioşca,
pe câre-1 trimisese la Bucureşti. Nu ştia nimic de el.
     —       Acum vă culcaţi... V-am făcut loc în căruţa mea, spuse
Cula, un acar care locuia lîngă şcoală, după ce aşteptase răb-
dător ca Andrei şi Ardeleanu să isprăvească de mîncat. Ruşii-s
aproape, cum trec ei o luăm şi noi spre casă pe urmele lor. Nu
vă mai lăsăm să plecaţi. Mergem toţi împreună. De mîncat om
găsi noi...
     Andrei îi mulţumi. Se sculă şi .le spuse că vrea să dea o
raită prin împrejurimi, apoi vine să se odihnească.
     întrebă în stînga şi în dreapta, căutînd să afle ştiri despre
ai lui; dar ultimul om care se întîlnise cu ei, Buşcu Mihăluţii,
îi văzuse la Gurba, de unde căruţele au scăpat cu greu, fiindcă
husajrii au încercuit satul, unde bănuiau că se află trupele
retrase de la graniţă.
     Frînt de oboseală, Andrei se întoarse la căruţa lui Cula.
Acesta-i aşternuse o dună albă şi îi pusese trei perne la căpătîi.
Aşternutul moale avea un miros răcoros, amărui, de ierburi
uscate. îşi lipi de pînza aspră obrazul bătut de vînt. Auzea, ca
printr-o ceaţă care deformează glasurile, cum vorbeau oamenii,
jos, lîngă căruţă. Continua o discuţie începută pesemne înainte
de venirea lui.
     —       Mă mir de tine, Culă, — zicea înţepat Lădoi, — că vii
cu astfel de vorbe. Dacă te-ar auzi taică-tău, bietul Clondor...
     —       Lasă-1 tu pe tata să se hodinească în groapă. Da-i aşa
cum spun ! Alte vremuri vin acuma...
     —   Şi-ţi pare bine, ha ?
     —       Nici rău nu-mi pare. Că destul or huzurit unii, iară alţii
şi-or supt degetele.
     —       Nană Mărie, auzi cum vorbeşte ? se întoarse Lădoi spre
mama lui Cula, o femeie foarte bătrînă, uscată şi galbenă, înfo-
folită într-un şal gros de lînă neagiră.
     —       D-apoi, măi Cloambeş, vorba ceea... V-am lins destul
în c... Amu mai lingeţi-ne şi voi 1
     —   Nu te temi de dumnezeu! se indignă Lădoi.
451
     —        Da’ tu te-ai temut să-l trimiţi pe front pe bietul Mitru
Moţ a Iancului ?"
     —   Cine l-o trimis ?
     —   Tu!
     —   Nu vorbi luzii, muiere bătrînă !
     —        Nici o luzie nu-i aici, spuse Cula, acarul. Cunoaşte tot
satul ce-ai făcut cu el, tu şi cu Sofron. Şi dacă are să vie Mitru,
apoi nu ştiu ce-a fi cu voi, că s-o jurat înaintea bisericii că vă
taie pe toţi.
     —        Om mai vedea noi, irîse silit Lădoi. Iară cu duşii aşa
să ştii. Bine că vin acuma, că iaca ne merge greu, fugari pe
drumuri, aşa că dumnezeu să-i aducă... Dar pe urmă, dacă nu
ne-o place de ei...
     —        Cui, mă? se miră batjocoritor Cula. Poate ţie şi fecio-
rului tău! Că viteaz te-ai mai trezit...
     —        Eu atîta-ţi spun, Culă, bagă-ţi tu minţile-n cap, că n-a
fi pe socoteala voastră. Hop-ţop, veniţi cu vorbe slabe, se vede
că ţi-o băgat bolşovismul în cap Ardeleana, că tare ai umblat
pe la el prin casă...
     —        Bine că n-am umblat ca tine, bot în bot cu Blotor, gar-
distul cel legionar...
     —        N-am umblat eu cu el! strigă, supărat Lădoi. Ce .mama
lui să fi făcut, că mi-i nepot ? Să-l scot cu cîinii din ocol ? Eu
am fost dimocrat, ştie lumea... Cu Maniu...
     —   Da, asta aşa-i, încuviinţă cineva.
     Clondoriţa hîrîi cu vocea ei tremurătoare :
     —        Mai lăsaţi-le astea, că avea-îţi vreme acasă. Culă, caută
după iaga ceea cu pălincă. M-o biruit frigu... Nu vă mai certaţi.
Ţine-ţi şi tu gura, Lădoi, nu-1 zădărî, că puţi de bun ce eşti...
     De departe se auzi un ch:ot prelung :
     —   Ruuuuuşiiiii! Oamenilooooor, vin ruuuşiiii!
     Andrei se ridică în capul oaselor: toiată cîmpia se pusese în
mişcare, mulţimea alerga claie peste grămadă, rostogolindu-se
spre şosea. II zgîlţîi pe Ardeleanu care sforăia, cu capul înfun-
dat în perne:
     —   Scoală, măi, scoală-te... Ruşii...
     —   Ce? Unde? strigă mecanicul, şi sări din căruţă.
     Porniră şi ei, pierzîndu-se în mulţimea celorlalţi, dar cînd
ajunseră la şanţul care mărginea şoseaua, trebuiră să-şi facă
loc cu coatele şi cu pumnii, pentru că un zid gros de trupuri le
împiedica vederea. Din urma lor veneau strigînd şi gesticulînd
452
mereu alţii... Cînd Andrei ajunse în primul rînd, dînd la o parte
o femeie care plîngea cu cîrpa la. gură, apăru o motocicletă alBă
de praf. Pe ataşul în care stătea lin mitralior tînăr, cu un moţ
de păr blond, răsucit, răsărind de sub Ijoneta mică, se vedea o
stea mare, roşie. Un ofiţer cu epoleţi laţi, aurii, conducea încet,
privind spre mulţimea de pe margine şi făcînd semn cu mîna.
In clipa următoare zidul se sparse şi cu un strigăt asurzitor
lumea începu să se înghesuiască în jurul motocicletei, oprind-o.
Andrei se silea să ajungă lîngă ei. In faţa lui, Clondoriţa cea
bătrînă lovea voiniceşte cu pumnii uscaţi în spatele oamenilor
care nu voiau să se dea în iături, strigînd din toată puterea
pieptului ei slab :
     —        V-au adus rugăciunile noastre... Faceţi-mi loc să-i văd
şi eu...
     Pe şosea se ivi botul pătrat al unei maşini mici, descope-
rite, plină cu soldaţi prăfuiţi, obosiţi şi foarte tineri, acoperiţi
cu flori, cu crengi de pomi. Intr-o clipă cercul se închise şi în
jurul lor; mulţimea îi scoase afară din maşină pe sus, ridicîn-
du-i pe umeri. Din toate părţile li se întindeau căni cu apă, cu
lapte, bucăţi de slănină, pîine, ciorchini de struguri, ori numai
mîini aspre, bătătorite, care voiau să-i atingă. Un timp se auzi
doar un vuiet confuz de glasuri, ca un murmur, apoi cineva
strigă din răsputeri:
     —   Trăiască ruşii 1
     —   Să trăiască !
     —   Trăiască !
     —   Să trăiţi 1
     Nu mai voiau să-l pună jos pe soldatul pe care-1 ridicaseră,
şi el rîdea, ştergîndu-se cu mîna de sudoare şi făcînd semne cu
pistolul automat.
     In sfîrşit, Andrei ajunse lîngă motocicletă şi, ca toţi
ceilalţi, puse mîna pe ataşul prăfuit şi fierbinte. Cu un gest
spontan întinse mîna ofiţerului, care, rîzînd, se ruga de oameni
să libereze drumul. Acesta i-o strînse puternic şi urmă să facă
semne, încercînd să le explice oamenilor că trebuie să por-
nească mai departe. Cineva-i vîrî în mînă cîteva pere mari,
mustoase, şi el, încurcat, le întinse celui din ataş, apoi apăsă pe
accelerator, făcînd o mişcare hotărîtă. Mulţimea se dădu la o
parte. Motocicleta şi automobilul plin de soldaţi porniră încet.
Din toate părţile se aruncau crengi, flori de cîmp pe jumătate
453
uscate. Un ţăran negricios, masiv, fugi alături de maşină, scu-
turînd mîinile fiecăruia ; punîndu-şi palmele la gură, strigă:
     —   Să trăiască Stalin...
     Alţii se îndreptau grăbiţi spre locul unde poposiseră.
     —   Gata-i şi războiul... Gata...
     —   Hai să prindem caii şi să pornim spire căşile noastre...
     —   Bine zici!
     —   La căruţe!
     —   Acasă !
     —   Războiul s-o gătat!
     —   Da’ alţii nu mai vin ?
     —        Taci, prostule! Asta-i vangarda! Patrula, da! Peste
vreun ceas să vezi, mulţimea pămîntului!
     —   Măriee, du-te şi adună pruncii, că plecăm acasă !
     —   Acasă!
     —   Todoreee! Unde-ai fost, Todoree, că or vînit ruşii.
     Andrei stătea pe marginea şanţului. Praful stîrnit de sutele
de oameni care se agitau pe şosea îl învăluia ca o baie călduţă,
uscată. Un singuir gînd stăruia în el, umplîndu-1 de o fericire
vie: „Războiul s-a terminat... Războiul s-ă terminat... Acum e,
într-adevăr, pace...“ Ar fi vrut să pornească spre casă. Războiul
s-a terminat. Restul era fără însemnătate, ca un coşmar pe care
trebuie să-l uiţi.
     Ardeleanu, care-1 strigase în toate părţile, alergă spre el cu
faţa radiind de bucurie.
     —        Pe unde erai, Andrei ? Ei, ai văzut ? I-ai văzut ? Ce
flăcăi, frate ! II strînse în braţe, nestăpînit, apoi strigă : Ascul-
tă aici, Andrei. Oraşul a fost eliberat ieri, aşa vorbesc oamenii.
Ar fi venit o ştire la poştă. Uite ce zic eu : nu mai mergem cu
căruţele, cine ştie cît o să dureze drumul. Cu trenul e mult mat
bine. O luăm spre Mădrigeşti, ăsta-i un sat la vreo şase kilo-
metri, de acolo tăiem dealurile spre Vîrfuri, unde e o gară. In
trei-patru zile, cel mult, sîntem acasă... Ce zici?
     —        Cum vrei tu... cum vrei tu, rîse Andrei, încercînd să i se
smulgă din braţe.
     —        Măi, acuma să vezi tu cînd or începe tunurile şi tancu-
rile sovietice să ţi-i snopească ! Pînă la Berlin nu se mai opresc,
pe cinstea mea ! i
     începură să alerge spre căruţe. Deodată Andrei se opri şi,
înhăţîndu-1 pe Ardeleanu de pulpana hainei, îi strigă:
     —   Războiul s-a terminat!
454
     Cîmpul fusese cuprins de neastîmpăr; Oamenii alergau
după caii pe care-i duseseră la păscut, îi despiedicau şi, încăle-
cînd, goneau spre căruţe; un băiat de vreo zece ani se chinuia
să adune un cîrd de gîşte, alţii strîngeau de pe jos boarfele şi
le aruncau la întîmplare în căruţe, zorindu-se.
     Cînd îi spuseră lui Cula, acarul, că vor să plece spre Vîr-
fuiri, de unde vor lua trenul, acesta se opuse, dar ei nu voiră
să-l asculte. Ardeleanu îi explică :
     —        Nici voi n-o să puteţi merge aşa cum credeţi. Gîndiţi-vă,
grosul trupelor sovietice abia trebuie să înceapă să treacă. Pe
urmă se vor întîlni cu nemţii, îi vor bate măr, asta înseamnă
totuşi cîteva zile. Mai bine aţi veni cu noi, spre Mădrigeşti, şi
să aşteptaţi acolo.
     —        Nu, strigă mama lui Cula, Clondoriţa. Noi nu merem
nicăieri, fără decît acasă ! Tu, Culă, lasă-i pe dumnealor, să facă
cum or vrea. Dă-le o pită mare, neşte cîrnaţi, să aibă de drum.
Şi scoate iaga cu palincă, să cinstim!
     Sticla călători din mînă în mînă. Andrei, slăbit, se ameţi
dintr-o dată şi ochii începură să-i sticlească, zglobii. Rîse şi
mai trase un gît. îşi luară rămas bun, se sărutară, apoi porniră
spre Gurahonţ.
     Porţile tuturor caselor erau deschise, lumea aştepta pe uliţe
să vadă cînd vor veni ruşii. Din toate părţile, refugiaţii se adu-
nau, fericiţi că pot porni spre case. Intrară în clădirea şcolii.
Voiau să vadă o hartă a judeţului, să-şi plănuiască un drum
mai potrivit. Clasele erau pline de lume, peste podelele unse cu
catran fuseseră împrăştiate paie, în băncile înguste se instala-
seră paturi. Cu greu Andrei găsi harta şi, scoţînd o bucată de
hîrtie, desenă drumul spre Vîrfuri. Ar fi vrut să-i strige lui Ar-
deleanu în fiecare clipă că în cuirînd vor fi acasă, dar nu era
nevoie: ştia că şi el se gin deşte la acelaşi lucru.
     Ieşiră din clădirea şcolii, cînd un om mărunţel, cu oche-
larii groşi, aburiţi, se opri în faţa lor. In prima clipă Andrei
nu-1 recunoscu, deoarece fruntea îi era acoperită de o şapcă
uriaşă, cafenie, cadrilată.
     —        Andrei ! făcu notarul Meliuţă, trîntindu-şi şapca de
pămînt, popular. Parcă ai fi Old Shatterhand, sau mai bine
Sam Hawkins... Cum ai ajuns aici ? Ce bine-mi pare că te-am
întîlnit! Hai să te vadă Cornelia. Ii fi flămînd... De onorata
doamnă Sabin nu ştiu nimic. Haide, omule, noi sîntem aicj, în
ogradă. Ne-am făcut un Wigwam într-o şură de paie.
455
      Fără să le lase timp să protesteze, Meliuţă îi tîrî după el.
Privirile îi străluceau de bucurie, că poate povesti.
      —        Ce de .lucruri fantastice s-au petrecut în vremea asta,
spuse el. Nu ştiu dacă ati aflat... Ieri ai noştri au eliberat ora-
şul. A fost o nenorocire acolo ! Nemţii au adunat pe toţi evreii,
i-au dus în Cetate şi i-au împuşcat. Au jefuit oraşul, ceva teri-
bil ! Noroc că n-au avut timpul să-i dea foc înainte de a se re-
trage ! Păcat că n-am fost acolo ! Zice că ultimul neamţ s-a
suit în turnul bisericii catolice şi de acolo a tras mereu cu mi-
traliera, pînă cînd i s-au isprăvit muniţiile. Atunci a strigat
„Heil Hitler“ şi s-a aruncat de sus. Zob s-a făcut... Şi la Timi-
şoara garnizoana a rezistat pînă ce au venit sovieticii. Nemţii
au ajuns pînă la Deva. Acolo au fost nimiciţi... Noi plecăm spre
casă chiar azi, numai să treacă tancurile, că în spatele lor nu
mi-i frică de nimic... Te uiţi la şapca mea ? Părintele Scarlat
m-a sfătuit s-o pun pentru orice eventualitate. A ! Prin cîte am
trecut! Inchipuie-ţi situaţia mea... Fetiţa rămasă la oraş... ştiu
se logodeşte. Crede,am căj o să înnebunim... Şi într-o zi, dor-
meam în, căruţă. Aud vocea ei de aur: „Tăticule!“ Era Neli...
Fugise din oraşul asediat... Doamne ! De ce nu spui nimic ?
Cum arătaţi ! Ce mai faci, domnule Ardeleanu ? Bine v-am gă-
sit, bine v-am găsit! Veniţi, am nişte vin, facem un chef şi o
luăm spre casă. Am ajuns...
      Pe o pătură întinsă în faţa unei jirezi de paie în care Me-
liuţă scobise un fel de colibă, nevastă-sa aşternea masa. Era o
femeie frumoasă, ca o spaniolă. Tot satul nu vorbea decît de
aventurile ei scandaloase. La început nu-1 recunoscu pe Andrei,
apoi strigă :
      —   Neli dragă, vino repede! Vai, cum arăţi, Andrei!
      —   Ca un Trapperl făcu Meliuţă.
      La uşa colibei apăru Neli, în patru labe. Era înfofolită în-
tr-un şal măre de lînă ; îşi ascunsese părul sub o broboadă. Lui
Andrei i se păru foarte frumoasă: avea ochii mari, negri,
lucioşi, un ten arămiu şi mişcări suple, ca de felină. Cînd fuse-
seră copii se jucaseră împreună pe malul Teuzului. Pe uirmă,
după ce Andrei crescuse, îşi dăduse seama, într-o zi, că Neli era
frumoasă. Ar fi vrut să încerce să-i facă curte, dar se izbea de
tăcerea ei grea, stînjenitoare. Intr-un timp i se păruse că ar fi
îndrăgostit de ea. Era colegă cu Sonia.
      Ea îi întinse mina. Avea 'degete subţiri, umede. Se aşezară
turceşte în faţa unui castron mare cu supă de cartofi. Neli îşi
456
strînse rochia în jurul coapselor. Notarul Meliuţă începuse o
discuţie cu Ardeleanu, dar Andrei nu-i asculta.
     :— Ştii că Sonia a rămas în oraş, spuse Neli, fără să-l pri-
vească.
     —        Da ? îngînă el, prosteşte. Bău repede un pahar de vin"
ca ea să nu-i bage de seamă tulburarea asta neînţeleasă,
     —        In cinstea victoriei! strigă Meliuţă. Se ameţise şi căuta
mereu degetele soţiei pe pătura moale.
     Atunci de pe şosea se auzi un uruit pătrunzător şi strigătele
mulţimii. Toţi se sculară în picioare şi ieşiră în stradă.
     Scormonind praful cu şenilele, îşi făcură apariţia primele
tancuri sovietice, uriaşe, masive, cu tunuri lungi, vărgate cu
alb. Pe fiecare tanc scria cu var : „Za rodinu, za Stalina !“
     Treceau zguduind pămîntul, unul după altul, şi soldaţii
adunaţi ciorchine pe turelă zîmbeau, fluturîndu-şi bonetele.
Uruitul lor asurzitor înghiţise toate celelalte zgomote, răscolea
aerul, făcînd să tremure pomii, gardurile, geamurile. Pe turela
unui tanc un soldat mai în vîrstă cînta din acordeon, bătînd
tactul cu călcîiul ţintuit. După fiecare cuplet se oprea şi strigă
din răsputeri, cu o voce de bas:
     —   Na Berlin ! Na Berlin !
     Deodată, tancul se opri brusc şi acordeonistul alunecă de
pe turela care se deschise.
     —        Idite 1 Idite 1 striga cântăreţul, strînigîndu-şi grăbit acor-
deonul. Nemeţkie samaliotî... Paşii! Paşii!
     Meliuţă păli, o luă pe soţia sa de mînă şi fugi spre Wigwam.
Neli rămase lîngă Andrei, agăţîndu-se de braţul lui. Pe cerul ce-
nuşiu se iviră trei avioane, zburînd sus; cel din cap se lăsă pe
o aripă, căzu ca o piatră şi din nou răsună vaietul sfîşietor al
sirenei. înainte de a fugi .văzu cum, de pe turelele tancurilor, mi-
tralierele grele, antiaeriene, deschid focul, iar soldaţii se aşază
în grupe, foarte calmi, şi trag asupra avionului în picaj.
     Bomba răbufni undeva la capătul şoselei. Tancurile trăgeau
în salve, fără să se oprească. Strîngînd puternic degetele lui
Neli, Andrei alergă de-a lungul ogrăzii, trecu printr-un gard viu,
străbătu o curte care foia de lume. In stînga lui văzu uri şanţ,
acoperit cu bălării şi se culcă acolo, fără s-o lase de ‘mînă pe
fată. Se lipi strîns de ea, acoperind-o cu braţele. „Nu te teme,
îi şopti cu vocea uscată. Nu-ţi fie frică... Trece... Trece şi asta..."
Ea îşi ascunse capul la.pieptul lui, tremurînd. Primite de focul
457
intens de pe şosea, avioanele ocoliră, făcînd un cerc larg şi
aruncară bombele la întîmplare, pe cîmp. Andrei îşi ridică faţa
şi văzu cum un cal, care galopa înnebunit în curtea vecină, face
o săritură uriaşă, bate aerul cu picioarele dinainte, scoţînd un
nechezat îngrozitor. O schijă îi retezase botul dintr-o lovitură.
Sînigele ţîşni ca dintr-o ifîntînă. Calul se năpusti asupra corido-
rului unde erau îngrămădiţi o mulţime de oameni. Un soldat
trase un foc de armă, nu-1 nimeri, şi fugi prin curte după el. Ca-
lul se prăbuşi într-o băltoacă de sînge, dînd sălbatic din pi-
cioare. Lipind ţeava puştii de ochiul lui, soldatul îl omorî, apoi
fugi înapoi. Avioanele se întoarseră iar, împroşcînd o grindină
de gloanţe asupra cîmpului und'e erau căruţele. Ţiglele acoperi-
şurilor răpăiau, spărgîndu-se. Neli se agăţă cu unghiile de ceafa
lui Andrei.
     —        Sst... taci, o mîngîia el pe braţul gol, cu pielea înfio-
rată... Taci... trece...
     Un avion se abătu deasupra şoselei: focurile mitralierelor
grele ibubuiră ca o ploaie imensă. Avionul, lovit în plin, lăsă să-î
scape o coadă de fum şi se prăbuşi peste o casă, explodînd în-
tr-o flacără orbitoare. Celelalte două luară înălţime, dar în
clipa aceea, venind dinspre dealuri, apărură trei avioane mici,
strălucind ca argintul.
     Cerul Ifu brăzdat de dîrele armelor de bord. Un avion ger-
man încercă să vireze, dar vînătorul -sovietic îl urmări încăpă-
,-ţînalt şi cînd ajunse în dreptul ampenajului pe care se vedea
zvastica, trase.
     —        Vino să vezi ! strigă Andrei şi o trase pe Neli în mijlo-
cul curţii. Din case, de sub garduri, din pivniţe ieşiră toţi oa-
menii, urmărind cu pumnii încleştaţi bătălia care se desfăşura
acolo sus. Se auzeau strigăte:
     —   Dă-i... tu-i mama lui!
     —   Aşa !...
     —   S-a aprins!... Uite, lasă fum !...
     Ca o pasăre lovită, -greoaie, cu aripile tăiate, avionul ger-
man, un Dornier de asalt, se lăsă pe o parte. Uq ghemotoc alb
se dezlipi de el şi ceva mărunt căzu vertiginos.
     •— A sărit cu paraşuta !
     —   Să-l împuşte!
     —        Lasă-1 să ajungă jos, că-i facem -noi de petrecanie ! Uite,
se deschide umbrela.
     —   Cade...
     Urmărit 'de avioanele sovietice, celălalt bombardier fugea
alunecînd din ce în ce spre pămînt.
     „Unde o Ifi Ardeleainu ?“ se întrebă Andrei neliniştit şi în-
cepu să alerge. Dar Neli îi cuprinse mijlocul şi-l rugă:
     —• Andrei... să nu pleci! Să vii cu noi, te rog... Andrei...
Te rog...
     El o dădu la o parte. Trecu în goană printr-o curte unde,
sub un pîlc de pomi, văzu o femeie zvîrcolindu-se, apoi ieşi în
stradă. Pereţii caselor erau ciuruiţi, pistruiaţi de găurile gloan-
ţelor. In jurul tancurilor şoseaua era semănată cu mii de tuburi
de alamă. Ruşii coborâseră şi mergeau spre capul coloanei. An-
drei intră în mijlocul lor. Ii auzea vorbind înfuriaţi.
     Tancul din faţă fusese avariat de o bombă, care explodase
în apropiere. Avioanele nu putuseră trece deasupra şoselei, din
pricina pînzei de foc. Ieşind din sat, Andrei rămase Încremenit.
Tot cîmpul era acoperit cu morţi, semănat cu gropi de bombe,
ca nişte supuraţii.
     In şanţ, un bou zăcea ciuruit de gloanţe: pielea albă îi era
acoperită de răni. Boul nu murise încă şi ochii întunecaţi îi pîl-
pîiau mai dureros decît un strigăt. Un ofiţer în salopetă neagră
de tanchist se apropie şi-l împuşcă. Mai încolo era întins un-
bărbat înalt, cu piciorul zdlrobit, de sus, de la coapsă şi capul
întors într-o parte; alături de el, doi copii cu spatele măcinat
ca o tocătură. Căruţe desfăcute în bucăţi, un pom cu crengile:
rupte, atîrnînd, oameni alergînd în toate părţile, strigîndu-se.
Carele se amestecaseră, vitele fugiseră pînă departe spre pă-
dure, răniţii urlau înoercînd să-şi oprească sîngele cu palmele....
     — Şă mergem de aici, scînci Neli. Să mergem, pentru dum-
nezeu, Andrei !...
     Dar el stătea nemişcat, împietrit; numai degetele i se fră-
mîntau nervos. Porni peste cîmp în căutarea lui Ardeleanu.
Lumcanii nu erau de găsit nicăieri.
     Tancurile porniseră iar, gonind cu toată viteza. Apoi ur-
mară camioane, pline de soldaţi, trăgînd tunuri lungi, grele. Pe:
deasupra zbura, în formaţie strînsă, o escadrilă de vînătoare..
     Ceasuri întregi Andrei îl căută pe Ardeleanu, dar fără să-I
găsească. Cîţiva oameni pe care-i întrebă, descriindu-li-1 (un om-
slab, în negru, cu o pălărie noua pe cap) clătinau din cap, bui-
maci, neînţelegînd. Numai unul îi spuse: „Parcă l-am văzut*',
459’
da ir nu izbutea să-şi amintească unidie. Andrei mai văzu cum un
grup de soldaţi sovietici duc în mijlocul lor pilotul german care
sărise cu paraşuta : un băiat slab, cu părul năclăit de sînge,
aruncînd priviri îndobitocite în toate părţile. Cîţiva oameni să-
riră asupra lui cu furcile şi topoarele, şi ruşii trebuiră să-l apere.
Un ofiţer scund, negricios, explica ceva mulţimii înfuriate, dar
nimeni nu se dădu înapoi:
      —  Să-l omorîm !
      —  Bagă furca în el, dumnezeul cui l-o făcut!
      —  Gu pruncii se războieşte ?
      Un ţăran mai în vîrstă, cu cămaşa ruptă fîşii şi pieptul
brăzdat de unghii se azvîrli ca un benlbec în mijlocul soldaţilor,
îl înhăţă pe pilot dte piept şi-l lovi cu pumnul greu ca un mai
între ochi. II tra'seră la o parte, dar el îşi rupea hainele şi striga,
Cu bale la gură :
      —  Nevasta mea! Hîîi... Muierea mea... Lăsaţi-măăăă...
      Ofiţerul sovietic se întoarse spre pilot şi-i spuse ceva.
Acesta izbucni în plîns şi-şi ridică mîinile împreunate ca pen-
tru rugăciune.
      —       Andrei... să mergem... nu ştiu ce-i cu mama... Andrei,
să vii cu noi. Sînt aşa de singură 1 îl ruga Neli, dar el n-o
auzea, parcă ar fi fost surd.
      Merseră împreună pînă la casa unde era Meliuţă şi-l gă-
siră plîngînd cu hohote, de nelinişte. Andrei le strînse mîna
(toate gesturile acestea părea că le face prin vis), şi plecă, în
timp ce Neli ţipa în urma lui :
      —  Unde te duci ? Rămîi! Tată, spune-i să rămînă !
      Pe şosea coloanele sovietice treceau mereu: tancuri grele,
camioane pline cu soldaţi, tunuri anticar, nişte platforme aşe-
zate de-a curmezişul pe camioane, căruţe lungi, înalte, încăr-
cate cu muniţie, maşini mici, verzi, cu bot pătrat; tractoare cu
şenile trăgînd mortiere uiriaşe, de mare calibru, ambulanţe de
cruce roşie, bucătării care fumegau, apoi iar tancuri, încărcate
cu soldaţi.
      Toate gîndurile lui Andrei se îndreptau către Ardeleanu:
„Unde poate fi ?“ îşi spuse că» desigur, a scăpat (nu se putea
altfel) şi o fi pornit-o spre Vîrfuri, nădăjduind că se va întîlni
•cu el pe drum. Se aşeză pe marginea şoselei, îşi potrivi cîrpele
din jurul picioarelor şi porni înainte, spre răsărit. Era sigur că
are să-l întîlneaseă pe mecanic.
460
     Drumul lui Andrei dură aproape o săptămînă. Timpul se
stricase : un vînt rece, tăios, spulbera praful drumului, întin-
zîndu-1 de-a lungul pustei care se ofilea, străbătea cu un plîns
subţire sîrmele de telegraf, smulgea frunzele pomilor... Peste
tot iarba îngălbenise; nopţile erau friguroase, iar dimineaţa
ploua mărunt, monoton. Atunci o culoare de cenuşă arsă po-
gora, ca o curgere difuză de aburi; numai ici şi colo, semănînd
cu o flacără întunecată, luceau opac coroanele pomilor ruginiţi,
stropiţi parcă cu pete de sînge uscat.
     Andrei mergea fără încetare. Nu mai nădăjduia să-l gă-
sească pe Ardeleanu şi-i părea rău că nu rămăsese la Gurahonţ,
dar acum era prea tîrziu să se mai întoarcă. Nu mai avea
putere.
     Nimeni nu-1 văzuse pe mecanic. In sat,ele prin care trecea,
căruţele cu refugiaţi plecau înapoi, spre casă, luînd-o pe mar-
ginea şoselei, care rămînea liberă. Pe cealaltă margine, într-un
şuvoi neîntrerupt, înaintau trupele sovietice în coloane fără
sfîrşit. O singură dată un avion german apăru deasupra şoselei
pe care o mitralie. Andrei sări într-o baltă vîscoasă, verde, din
apropiere. Era spre seară, şi sute de ţînţari îl înţepară, iar cînd
ieşi era acoperit peste tot cu o crustă de nămol gras, lipicios
ca cleiul. Mitralierele cvadruple de pe camioane incendiară
avionul. Acesta zbură cu greu, lăsînd o . coadă de flăcări în
urma lui şi se prăbuşi într-o jerbă de flăcări la liziera unei
păduri.
     In noaptea aceea, ud leoarcă, cu dinţii clănţănind, Andrei
dormi în curtea unei biserici, strecurat într-o claie de fîn umed,
muced. Se trezi curînd: o lumină orbitoare brăzda cerul, ca o
grapă uriaşă, incendiară, şi un vuiet prelung, tăios şi sfîşietor
hohotea deasupra nopţii. Inspăimîntat, Andrei o luă la fugă,
dar un soldat sovietic îl opri, rîzînd de el:
     — Katiuşa, — îi explică, mîndru, — Katiuşa daragaia...
     Tragerea nu dură mai mult de un sfert de ceas, dar nicio-
dată Andrei nu mai văzuse ceva asemănător: părea că furtuni
despletite se năpustesc iscate dintr-un vulcan în erupţie. O lu-
mină orbitoare, ca de magneziu, smulgea din întuneric casele,
pomii, gardurile, dîndu-le proporţii fantomatice, apoi, brusc,
liniştea se lăsă asurzitoare; numai ecoul hăuli multă vreme
deasupra dealurilor, ca un geamăt al pămîntului. Spre seară.
461
Andrei poposi într-un patul singuratic, plin cu dovleci uscaţi,
printre care mişunau şobolanii îngheţat de frig se încovrigă
sub acoperiş. Jos, lîngă drum, ae oprise un regiment de cazaci:
auzea sforăitul neliniştit al cailor, zăngănitu! zăbalelor, glasu-
rile şi paşii oamenilor. Un foc viu se înălţă pe marginea şoselei.
Andrei se tîrî pînă la uşa pătulului: jos, în jurul focului, şe în-
călzeau cazacii. Erau îmbrăcaţi în haine negre cu cartuşiere de
metal, aveau căciuli de astrahan, cu o cruce de argint pe fun-
dul albastru sau roşu şi săbii cu mîner de alamă, în teci negre
de lemn. îşi întinseseră pe pămînt burcile miţoase şi începură
să cînte. Andrei mai auzise melodii ruseşti, dar acum singur,
departe de casă, nostalgia bărbătească a cîntecului care răsuna
puternic, îl cuprinse ca niciodată. Stătea ghemuit la uşa pătu-
lului înalt şi ochii-i înotau în lacrimi. La început tremura vocea
unui singur cîntăreţ, un tenor grav, apoi toţi reluau melodia în
cor: părea că se aude vîntul cutreierînd stepa fără de sfîrşit,
aşa cum o descrisese Gogol, şi pe ufmă fierberea unei ape tu-
multuoase, rostogolindu-se măreaţă într-un amurg însîngerat,
purtînd cu ea ultimele raze roşiatice ale soarelui, în timp ce un
călăreţ singuratic, cu gluga fluturînd în vîntul serii, se profi-
lează pe o movilă rotundă... Şi apele curg... şi murmurul lor se
stinge, departe...
     Adormi.
     Spre ziua, picuri mari de ploaie răpăiau în frunziş. Cazacii
plecaseră. Pe şosea se auzea duruitul camioanelor şi tancurilor.
Vuietul şoselei revărsă în el un val de energie. „Haidem, — îşi
spuse, — să-i dăm drumul. Trebuie să ajung acasă..."
     Umblă toată ziuş, pe ploaie. Trecu pontr-un ®at, unde
se duse la primărie să se încălzească şi să se orienteze. Clădirea
era pustie. Andrei văzu câ se rătăcise (pierduse schiţa pe care
şi-o făcuse la Gurahonţ) şi ca să ajungă la Vînfuri trebuia să
taie nişte dealuri Împădurite, să treacă printr-un sat unguresc,
Varseg. îşi căptuşi cămaşa cu turtii pe care le rupea din re-
gistrele aruncate pe podea.
     Ploaia nu se oprise. Se temea grozav că are să se îmbol-
năvească aici, pe drumuri. Un sătean, căruia i se Ifăcu milă de
el, îi vînd'u o pătură groasă, aspră, care mirosea a cal şi o pere-
che de bocanci cu talpă de lemn, foarte mari, scorojiţi şi crăpaţi
în toate părţile. Andrei îi îndesă cu hîrtii şi avu o senzaţie dum-
nezeiască încălţîndu-i. înfofolit în pătură începu să urce pieziş
dealul clisos, a'unecînd mereu.
462
      De departe se auzea foşnetul pădurii biciuite de ploaia mă-
runtă care plesnea frunzele. Andrei merse mereu pe marginea
ei, înceflcînd să nu piardă direcţia. Nădăjduia că se va întflni
cu cineva care-1 va scoate la Varseg, dar o pustietate 'deplină
îl înconjura. Intorcîndu-se de cîteva ori, privi şoseaua pe care
şerpujau camioanele sovietice. Se întulneca din oe în oe, ca şi
«cum s-ar fi apropiat o furtună. Spre apus cerul era vînăt-negru
şi vîntul şfichiuia de acolo, îmtinzînd ziddl de nori. Mlădiţele
subţiri se aplecau, iarba se zbuciuma, parcă ar fi fost un păr
fluturat de vînt, pădurea foşnea ameninţător şi tainic.
      Noaptea se lăsă şi Andrei, mort de oboseală, se gîndi dacă
n-ar fi mai bine să rămînă aici, să-şi caute un. adăpost undeva,
îşi aduse aminte de poveştile pe care le auzise pe drum, despre
paraşutiştii nemţi care se ascund prin păduri şi omoară orice ci-
vil să-i ia Hainele şi porni mai departe. îşi scoase revolverul din
buzunar şi-l despiedică. Ţinîndu-1 în mînă, se simţea parcă mai
liniştit. Nu-şi dădea seama de cît timp umbla — ceasul i se
stricase de mult, îl spărsese iîn timp ce fugea la Ineu cu lăzile
de muniţii — aşa că habar n-avea ce oră poate să fie. Aştepta
din clipă în clipă ca norii să se rupă şi ploaia să se revterde
asupra lui. Ii era frig. La un monent dat piciorul i se agăţă în-
tr-o buruiană uscată şi el scoase un ţipăt de spaimă, smucin-
du-se cu putere. Alunecă şi căzu. Degetele i se înfundară în pă-
mîntul moale, acoperit de un covor ud de frunze. Cînd se ridică,
văzu o luminiţă sclipind ulndeva în vale şi fu gata să cedeze
primului îndemn, să se repeadă, rostogolindu-se, într-acolo. Se
scutură şi-şi trecu degetele pe fruntea care ardea. Acum îi era
cald. îşi luă pătura de pe umeri şi vîntul îi răcori plăcut trupul
încins. Bîjbîind, începu să coboare, rezemîndu-se din vreme în
vreme într-o mînă. In sfîrşit ajunse pe drumul de ţară. Lumi-
nile se apropiau. La intrarea satului desluşi o tablă de lemn, dar
nu putu să citească nimic altceva decît un „V“. îşi închise ochii.
Nu mîncase nimic în ziua aceea şi totuşi îi venea să verse. „Nu
vreau să fiu bolnav !“ apuse cu voce tare şi se miră cît de străin
în sună glasul. Cînd intră în sat un cîine lătră, dar văzînd că
trecătorul nu se sperie, nu-1 ameninţă şi nici nu-1 loveşte, îl lăsă
:în pace. Andrei merse drept spre prima casă, la geamurile că-
reia ardea lumina. Cînd ajunse aproape, văzu că era din pia-
tră foarte masivă. „Aici trebuie să găsesc de bună-seamă un pat,
îşi spuse. Trebuie să dorm într-un pat.“ Poarta era deschisă şi
în curte, nimeni. Urcă treptele de piatră, străbătu un coridor lung
463
pardosit cu ciment, apoi, ajungînd la o uşă, se opri să-şi tragă
răsuflarea înainte de-a bate. îşi netezi părul care crescuse peste
măsură. Nu voia să-i sperie pe locuitori şi îşi dădea seama că
înfăţişarea lui nu poate inspira nici o încredere. Bine că ştia
ungureşte. Apăsă pe clanţa de fier masiv. Uşa se deschise scîr-
ţîind şi Andrei se pomeni întf-un antreu, unde mirosea puternic
a haine ude şi a cîine. Văzu o dîră de lumilnă portocalie sbrecu-
rîndmse pe sub pragul unei uşi şi îndreptîndu-se într-acolo se
izbi cu şoldul de o masă. Un obiect de fier căzu greoi. Andrei
tresări. Uşa se deschise şi în cadrul ei răsări statura unui om
gras, numai în cămaşă.
   . — Cine-i acolo ? întrebă el pe ungureşte, bănuitor şi spe-
riat.
     —   Un refugiat, făcu Andrei repede. Vă rog, dacă se poate
să...
     —   Vino încoace! porunci omul.
     Andrei se apropie. Vorbi repede, tot ungureşte:
     —        Sînt de o săptămînă pe drumuri. Dacă s-ar putea să...
un loc unde să mă odihnesc...
   ■Omul se dădu la o parte şi-i făcu loc pe prag, dar nu-! lăsă
să treacă dincolo. Odaia, foarte mare, era luminată numai de o
lampă cu petrol, pusă pe masă grea şi lungă, acoperită ou hîrtii.
In jurul ei stăteau oameni bărboşi, privindu-1 ţintă pe Andrei.
Tuturor sticla afumată a lămpii le lumina doar partea de jos a
obrazului. Erau vreo cinci: unul îmbrăcat într-un suman păros,
negru, vreo doi în bluze de camuflaj, verzi, pătate, ceilalţi fn
scurte negre. Pe un colţ al mesei, cîteva grenade şi un pistol au-
tomat cu trei încărcătoare. Lîngă sobiţa de tuci roşie, încinsă,
dîrdîia un tînăr chel, cu ochelari, acoperit ou o pătură vărgată.
Omul cu suman se ridică încet, greoi, sprijinindu-se 'cu mîinile de
marginea mesei. împinse scaunul la o parte. Umbra uriaşă i se
proiectă pe perete, de sus pînă jos, măturîndu-1. Se apropie de
Andrei şi-l privi pătrunzător, apoi se întoarse spre ceilalţi.
     —        Sînt zdrobit de oboseală şi de frig, murmură Andrei, vor-
bind ungureşte. Dacă s-ar putea...
     —        Ieşi afară ! zise încet omul cu suman. Ieşi şi aşteaptă
acolo! Q să te chemăm noi. Să nu pleci din curte, auzi? Hai,
du-te!
     Andrei ieşi de-a-ndairatelea. Se întreba cine puteau fi oame-
nii aceştia şi ce vor. Totul i se părea misterios, ciudat. Bîjbîind,
cu mîinile întinse, ieşi din coridor şi se opri în mijlocul curţii. In-
464


cepuse iar să plouă. Pătuira se muiase şi picuri reci i -se sour-
creau pe ceafa înfierbîntată. Căută un adăpost, dar «nu văzu ni-
rnic. Porni înainte cu paşi mari pînă cînd se izbi -de un gard, O
luă de-a lungul lui. Genunchii i se muiaseră şi-i tremurau, sleiţi.
Se lovi de un coteţ die scînduri şi cînd întinse mîna să pipăie, o
tandără ascuţită îi intră în deget. Se lăsă în genunchi şi se stre-
cură înăuntru, fără să-i pese de mirosul acru şi de paiele mur-
dare. învelindu-se bine cu pătura umedă, se încovrigă, cu genun-
chii la iguiră. „Să mă vadă mama14, se gîndi trist. O mulţime de
imagini, ca de caleidoscop, începură să i se învîrtă prin faţa ochi-
lor : cîmpul găurit de bombe, petele de sîn.ge, căruţele zdrobite,
tancurile zguduind şoseaua, senzaţia aceea de gîtuiire cînd au-
zea deasupra lui fluieratul ascuţit al bombelor... Cu o sirîngere de
inimă îşi aduse aminte de Ardeleanu — de sigur, murise — de
Dan, de profesori... O mulţime de feţe cunoscute se roteau, ca la
bilei, la roata norocului, se ridicau, se scufundau, surîdeau sau
piereau încruntate, verzui, schimonosite de frică, de cupiditate,
de foame...
      Ochii-i ardeau, parcă ar fi fost două globuri de metal încins ;
în schimb, degetele-i amorţiseră, îngheţate; dacă le-ar mişca
acum, s-ar rupe ca un ţurţur... Ploaia ţîrîia deasupra lui — sea-
mănă cu cîntecul greierilor, dar e mai egal... La paşa vine un
arab... — versurile astea îi evocau totdeauna nisip fierbinte, aşa
de fierbinte, că atunci cînd păşeşti pe el te străbat fiori, la fel ca
şi cînd te scufunzi dintr-o dată într-o baie prea caldă... Oh, o baie
caldă, un săpun nou, parfumat....
                          Heeci î răsună un glas gros. Unde eşli, mai ?
      Nici nu ştia dacă auzise sau i se păruse numai. Tăcu. Era
bine şi aici, nu mai avea putere să se scoale. Da, era foarte
bine aici...
      —       Ţi-am spus, Iancule, că trebuia să-l lachiţi, ce dracu !...
O fi ascultat...
      „Ciudat, vorbesc romîneşte. Ei şi ? Probabil am febră, se
gîndi. Să doirm... Asta e din pricina oboselii/4
      Oamenii mai tropăiră prin curte, apoi unul zise:
      —       Dă-1 dracului să-l ia ! Mă mir că n-a lătrat cîinele. O fi
auzit ceva...
      —       Du-te şi spune-le băieţilor să-1 caute. O fi plecat... Marş,
nu te holba la mine ! Vezi cum îs cazaţi flăcăii. Să nu se îmbete
ca porcii. Hai, şterge-o !
      Toată noaptea Andrei se zbuciumă, într-un coşmar: văzuse
30 — Străinul
465
odată, de mult, călătorind cu trenul, un Joc straniu, între nişte
stînci. Alături de peretele drept, cenuşiu, vrîstat cu negru, sclipea
o apă neagră-verde, în care o furtună culcase un mestecăn ţînăr.
Apa, nemişcată ca o gheaţă, părea de o adîncime grozavă. O apă
din timpuri preistorice... Acum visă că e pe marginea ei, alunecă,
se scufundă, apa e călduţă dar al trage mereu la fund şi, ciudat,
poate respira din. ce în ce mai puţin, se scufundă, apa devine ro-
şiatică şi jos, spre fundul pămînitului, e o gură neagră care suge.
Apoi scufundarea se preface într-o plutire de frunze şi, legănîn-
du-se, cade pe un pat de flori uscate. Un trup păros e alături de
el, cald ca un cuptor. Poate fi o maimuţă, dar şi o blană de urs
— nu, e o sobă. Şi deodată încep să tragă clopotele, într-o dungă,
ca la incendiu...
      Andrei se trezi, se ridică în picioare, lovindu-se cu capul de
acoperişul coteţului. Un cîine mare cît un viţel, lăţos, se întinse
şi mîrîi şi, plesnindu-şi coastele cu coada, se strecură afară din
coteţ.
      Era dimineaţă. Clopotul se auzea, într-adevăr, tînguiindu-se,
tras fără încetare. Se auziră cît ev a ţipete de femeie, un urlet de
copil şi o împuşcătură. Tulburat, Andrei se strecură afară, mîn-
gîie în treacăt spatele cîinelui, care-şi lipi capul mare de mîna
lui. Din dosul unor pruni îngălbeniţi şi desfrunziţi se ridica un
fum negru, înecăeios. „Intr-adevăr, arde satul", îşi spuse An-
drei. Amintindu-şi obscur de cele petrecute azi-noapte, nu ieşi prin
curte, ci străbătu ograda întinsă, noroioasă. In fundul ei era o
uşiţă mită. O deschise şi trecu în altă ogradă. In clipa aceea
auzi un strigăt şi văzu cum o femeie îşi înhaţă copilul în braţe
şi fuge dinaintea lui, ţipînd mereu. Nedumerit, străbătu curtea
şi ieşi în uliţă, unde o mulţime de oameni alergau în neştire. Din-
tr-o dată se risipiră. Venind din capătul celălalt al uliţei, doi oa-
meni .îmbrăcaţi în mantale militare trăgeau un ţăran care se
zvîrcolea, le muşca mîinile, urla şi se împotrivea din răsputeri,
înfuriat, unul dintre cei caire-1 duceau se dădu la o parte şi, ridi-
cînd arma, îl lovi cu toată puterea între umeri. Omul căzu, în-
fundîndu-şi faţa în noroi. Atunci îl înhăţară de picioare, trăgîn-
du-1 mai departe. Capul gol lăsa o dîră adîncă în noroi.
      Fără să stea pe gînduri, Andrei se repezi după ei, îi ajunse
şi strigă:
      — Ce faceţi cu el ?
      Luaţi prin surprindere, îi dădură drumul şi se întoarseră
spre el, ameninţători.
466
     —        Ce... mă-ti, vrei ? se încruntă unul, ridicînd pistolul, dar
celălalt, un flăcău roşcat, gras şi,mort de beat, îşi dădu cuşma pe
ceafă, făcu un pas spre Andrei şi ţipă, stropindu-1 cu o ploaie de
scuipat.
     —   Măi Andrei! Serbus, feldi meu, serbus, măi...
     Era Ioşca Cloambeş. Roşu la faţă, cu ochii mici înfundaţi
în fundul capului, rîdea prosteşte, scuturîndu-1 pe Alndrei de
piept. Acesta-1 privea uluit. Sub mantaua militară, fără epoleţi,
Ioşca purta o haină maron, demodată. Peste brîu era încins cu
un tricolor romînesc, pătat de noroi.
     —        Ia te uită unde ne fu dat să ne întîlnim I Lasă-1, frate,
se întoarse spre celălalt, nu mai puţin beat decît el, care-şi fă-
cea mereu de lucru cu închizătorul armei.
     Ţăranul întins în noroi gemu şi dădu să se ridice în patru
labe. Individul îl lovi cu bocancul în ceafă.
     —        Stai, boanghenă, în noroi! Cu nasul în noroi să stai în
faţa romînilor 1
     —   Ce faceţi aici? întrebă Andrei.
     Ioşca se 'legănă de pe un picior pe altul, scuipă printre dinţi
şi dîndu-şi capul pe spate începu să rîdă gutural, plin de sine:
     —        He, he, he, ai să vezi tu, feldi. N-ai văzut aşa ceva de
dud) te-o făcut doamna mă-tă! Să nu te mînii pe mine, că eu
îs ţăran prost, n-am şcoli, se strepezi el. Nu-ţi fie greaţă de
mine, feldi, că nu-i frumos. Sîntem din acelaşi sat noi... He, he,
n-arh uitat că m-ai bătut odată în pruncie. Te precepeai la box...
Da, vicleşuguri de-ale voastre, domineşti... La Bucureşti am
mai prins şi eu... Acuma să te legi de mine!
     —        Nu. mă leg eu de nimeni, spuse .Andrei încet. Ce faceiţi
aici ?
     —        Dreptate, camarade! salută în chip roman celălalt indi-
vid, slab, cu umerii largi acoperiţi de o manta de ploaie neagră,
ruptă. Plătim hunilor' suferinţele noastre. Hai, boanghenă, hai!
şi lovi cu vîrful bocancului în tîmpla omului întins «pe jos. Haide !
     —        Aşa, feldi, vorbea împleticindu-se Ioşca. Am «scăpat de
front. P-oirmă m-am dus la Bucureşti... Ei, cîte n-am văzut şi
n-iam învăţat! Acuma venim şi stîrpim pe toţi ungurii din Ar-
deal... Mă Andrei, păcat că n-ai fost cu «noi astă-noapte. Mă vezi
cam tras la obraz, de! Toată noaptea am călărit la muieri... Doi
le ţineau... Ce de-a muieri... de care ai vrut... Şi de treisprezece
şi de douăzeci şi cinci, cum îi mai bună femeia... Grăsuţă, să ai
unde pune «brînca...
30*
  4S7
      La capătul străzii un om strigă ceva şi făcu semne cu bra-
ţele, apoi, nebun pesemne, trase o rafală scurtă cu pistolul au-
tomat.
      —        Haide, măi Cornele, că începe. Că n-om sta aici plnă
mîne, mai avem de mers. Scoală-1... Vi>no şi tu, se încruntă el
spre Andrei. O să 'vezi ce n-ai văzut de cînd1 ai ieşit din... Nu te
uita la mine, că-s băut... Eu te iubesc, măi.
      II sculară din noroi pe ţăranul care-i privea .buimăcit. Bu-
zele-i erau strivite şi pleoapa ochiului stîng, ruptă, atârna sîn-
gerînd.
      —        Vină ! strigă Ioşca. Vină odată, ce stai ? Ori ţi-i cumva
greaţă de noi ? Află că sîntem dimocraţi noi, garda Maniu, aşa
să ştii... Cînd am plecat din Bucureşti, ne-au strîns labele dom-
nii cei mari, miniştri. Mergeţi, — au zis, — şi arătaţi-le maghia-
rilor cu ce fel de lemn ne încălzim «oi.“ Faină zicală ! Le plă-
tim acuma, nu-i aşa, camarade Cornel ?
      —   Ce fel de gardă ? întrebă Andrei.
      —        Garda Maniu, se întoarse spre el omul care răspundea
la numele de Cornel. Rîse dezvelindu-şi dinţii gălbui, laţi, ca de
cal. Aşa-i zice acuma... Hei, boanghenă ! La biserică! Templon...
căci cu no-hooq-i este dumneeeezeeu...
      Cînd ajunseră pe uliţa mare, Andrei văzu cîţiva indivizi în
costume ciudate, mantale de piele, scurte, negre, sumane, sau
numai cu plapume puse pe umeri în chip de pelerine. Mînau în
faţa lor femei, copii, bărbaţi, trăgînd mereu în sus cu puştile mi-
traliere.
      —        Şi ce vreţi să faceţi, omule ?! strigă Andrei, zgîlţîindu-1
pe Ioşca de umăr.
      —        Ai să vezi! rîse acesta tîmp. Ai să vezi! O să primim şi
dicoraţie... Să vezi cum or fugi după noi domnişoarele cînd ne-om
întoarce la Bucureşti cu capete de unguri legate de curea... Ştii
ce zic eu ? se înveseli el. Eu zi.c că să vii cu noi. Eşti ca un văn-
droc. Iţi da.u eu haine, că am într-o ladă, unde ni-s căruţele şi ca-
mioanele... Ce crezi ? Cu camioane am venit! Vorbesc cu domn"
căpitan Sarea şi el te primeşte cu dragă inimă... Ce om dom”
căpitan !... Cînd or intrat ruşii în Bucureşti s-o cam ascuns, că...
nu ştiu ce ! P-ormă o ajuns mare şi tare. E ca un părinte, buun...
Un om buun... Şi bea ! Şi ce face cu muierile, doamne,maică ! N-ai
să crezi... Cînd aude de unguri îi curge sînge din nas, aşa-i iu-
beşte... Iacătă-1 acolo, uită-te numai.
      In faţa bisericii se agita omul înalt, cu suman, care azi-
  noapte îi spusese lui Andrei să aştepte în curte. Era în capul gol.
  Părul negru cobora într-un unghi ascuţit pînă aproape de sprân-
  cene. Gura-i era ascunsă de o mustaţă mare, haiducească. îşi
  pusese sumanul pe umeri şi ţinea degetele înfundate sub cureaua
  lată de cafe era agăţat un revolver greu şi un săculeţ eu grenade.
  Poruncea ceva, biciuindu-şi carîmbii cizmei cu cravaşa. Trăgînd
  mereu rafale scurte, gardiştii împingeau mulţimea care se bulu-
  cea, îngrozită, strivindu-se de poarta prea îngustă a bisericii.
  Ridieîndu-şi ochii, Andrei văzu că pe acoperişul plat se instala-
  seră două mitraliere, pe care le îndreptaseră asupra oamenilor.
  Apoi auzi un răcnet şi se întoarse. Pe marginea drumului, vreo
  zece gardişti aduceau un grup de ţărani tineri. Ii legaseră unul
  de altul ou o frînghie şi-i smuceau furioşi, lovindu-i pe unde
  apucau cu paturile armelor.                              ,
       Lui Andrei îi căzu pătura de pe umeri, «dar el nu se aplecă
  s-o ridice. Se agăţă de braţul lui Ioşca :
       —       Ascultă, Ioşcă, spune-mi odată ! strigă el. Ce faceţi cu
  oamenii ? Ii bateţi ? Sau ce...
       —       Ai să vezi... Este la noi unul Goguţ... Fănică... Ptiu !
  A fost ucenic la abator, la Bucureşti. Cînd ţi-a povestit cum a
  agăţat pe jidani, de limbă, ai să te cruceşti. De limbă! In cîr-
  lige ! Aşa le trebuie... dacă-s jidani! Nu ?
       Văzînd că Andrei tace, se întoarse spre el, bănuitor :
       —  Nu-i tfi cumva cu jidanii ?... Ori cu comuniştii ? Măăă!
       —       Ia taci din gură ! se încruntă Andrei, împingîndu-1 la o
  parte. Eşti beat!
       Intimidat, Ioşca tăcu, apoi se repezi la ţăranul pe care-1
  duceau şi-l Iovă cu picioarele în spate.
       —  Marş !... Moghior... moghidr... Marş !
       Andrei îl înhaţă de spate şi, trăgîndu-1 ilîngă el, îi scrâşni
  în obraz:
       —  Nu-1 lovi, Ioşca, auzi ?
       Ioşca se smuci, dar Andrei nu-i dădu drumul.
       —       Ssst! făcu atunci Ioşca, ridioîndiu-şi mîiinile şi strîmbîn-
  dd-ise îngrijorat. Sst! Taci din gură, că ăştia te omoară în-
  dată!... Nu ştii ce fel de oameni îs... Şi eu... .hîc... vreau să... Mi-o
  fo’ destul... M-am alipiiit cu unele şi altele. Asta m-are să se
  gate bine, ascultă ce-ţi spun. Da’ taci şi fugi cum poţi.
       Ajunseseră lîngă poarta care ducea în curtea bisericii. Andrei
. înfruntă privirile „căpitanului*1; atunci acesta făcu un pas spre
ei, încruntat:
469
      —   Unde ai dispărut, vrabie? Hai ?
      —       E prietenul meu, interveni Ioşca. Dintr-um sat cu mine.
Băiatul învăţătorului.
      „CăpitainuT izbucni întir-un hohot de ris.
      —       De ce mama dracului ai vorbit ungureşte, atunci ? Pu-
teai s-o păţi... Ia te uită !
      Andrei simţea cum un nod i se-încleştase în gîtlej, împie-
diicîmdu-1 isă scoată un sunet. „Căpitanul “ îi întinse o mînă
mare, neagră şi foarte moale.
      —   Sînt Sarea, spuse. De unde eşti ?
      —   Refugiat...
      —       Aşa... Şi ce dracu-ti veni să vorbeşti ungureşte ? Noi
slîintem sităpîni aici, poruncim! O să-i învăţăm noi ,pe boan-
ghine, o să arătăm că legendara milă romînească are şi ea o
limită ! Unde-iai dormit ?
      —       In curte... (Fiecare ouvînt îl durea ipe Andrei, ea un dinte
scos.)
      —: îmi pare rău... Eşti student ?
      —   Da...
      —       Domn’ căpitan, — raportă un ins bondoc, cu barba
nenaisă de o săptămînă, luînd b aproximativă poziţie de drepţi,
— am adus pe cei scrişi pe liste. Scoase o hîrtie : Juhos Sân-
dor, Szafoo Lajos, Szilâgyi Gyurka, Farkaş Jbzsef... Sînt în
curte.
      —   Bine. Marş!
      „Căpitanul" îi întoarse spatele lui Andrei şi păşi peste pra-
gul înalt, tocit. Sătenii fuseseră aşezaţi într-un careu, în colţu-
rile căruia stăteau grupe de gardişti ou pistoalele întinse. Cei
mai mullţî enau foarte palizi şi clănţăneau mereu din închiză-
toarele armelor.
      O tăcere grea, ca o lespede, sufoca mulţimea. Un bătrîn,
care era aşezat în fată, se lăsă uşor în genunchi şi începu să-şi
facă cruci mari. Un copil întrebă curios:
      —   Maică... Ce fac cu tăicuta ?
      Andrei îşi şterse maşinal fruntea asudată. Simţea că aici
trebuie să se petreacă ceva îngrozitor şi, neputincios, se re-
zemă de peretele zgrunţuros al zidului. Din spatele bisericii se
auzeau lovituri dese de secure. Şirul de oameni fu dat la o parte,
eiî brutalitate, şi un tînăr cu o căciulă de lînă trasă peste urechi
începu să rostogolească un butuc greu. „Căpitanul" îşi săltă
470
sumanul pe umeri şi, fără să-şi scoată mîinile din curea, păşi
Sin mijlocul careului.
     —        Boanghinelor ! striigă şi, din pricina iritării, vocea i se
sparse caraghios. A venit vremea să plătiţi pentru crimele voas-
tre milenare I Ip, Trăsnea, martirii noştri cer răzbunare. Se opri
descumpănit şi privi spre grupul de gardişti care păzea careul.
Intîi zbieră unul, apoi ceilalţi, într-un cor de voci dogite, de be-
ţivi :
     —   Răz-bu-m-re ! Răz-.bu-nia-,re !
     —        Acum nemţii care v-'au protejat nu mai sînt! Ardealul
e al nostru, pe vecie ! Veţi plăti! Veţi plăti!
     —   Veţi... plă-ti... Veţi plă-tiii!
     Bătrânul care nu .se .sculase din genunchi şi urmărea cu
capul tactul cuvîntării îşi împreună mîinile şi spuse rugător :
     —        D-apoi pentru bunul dumnezeu, dragă domnule, vorbiţi
cumva să pricepem şi noi oarece!
     —   învaţă ! Bou bătrîn !...
     —   Da... da, — clătină din cap moşul, — bou bătrîn...
     —   Voimnba!
     —        Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte! răcni „căpitanul“.
Clopotele!
     —   Clooopooteeleee ! făcu un gardist de pe acoperiş.
     Dangătul prelung se revărsă hăulind peste adunare.
     —        Acuma ! Uit-te acuma ! gemu Ioşca, trăgînd percutorul
automatului...
     Un flăcău ou mîinile legate la spate, pînă sus spre umeri,
fu adus de doi gardişti. II aruncară lingă butuc şi-l siliră să-şi
lipească obrazul de el.
     —   Imreeeeee! zbieră o femeie, şi rîndul de oameni tălăzui.
     Speriaţi, gardiştii trasară cîteva focuri în ,suis; unul dintre
ei sări în faţă, agitînd o grenadă.
     —        Ăla-i Goguţ, horcăi Ioşca, airătîndu-1 pe omul slab, cu nas
coroiat şi căciuliţă de lînă, care-şi .scosese vestonul, îl împătu-
rise şi, după ce-1 puse ceva mai departe, se apropie şi ridică se-
curea.
     O perdea înMajgră sie lăsă în faţa ochilor lui Andrei, totul
se învîrti cu el. Se rezemă de zid, să nu cadă. Tăişul luci prin
aer, apoi ,se auzi o izbitură înfundată şi un val se sîinge ţâşni
stropind butucul, mîinile călăului şi obrazul lui crispat de în-
cordare. Mai lovi de cîteva ori şi capul se rostogoli, iar trupul
se întinse, frămîntîindu-şi picioarele.
471
      Un urlet prelung se ridică din rîndurile adunate acolo:
bătrîmu.1 se ghemuii.se ou faţa ta .pămînt, femeile îşi acopereau
ochii, o bătrână îşi rupse bluza de cânepă soioasă, sfîşiindu-şi
sânii fleşcăiţi.
      Gu picioarelle crăcănate „căpitanul" se oprise la doi paşi
<fe butuc. împinse ou cizima cadavrul şi urllă, răguşit:
      —  Altul ! Altul! Mai repede !
      —  Horvâth Lâszlo! ţipă insul bondoc, fluturînd lista.
      Din dosul pomilor fu îmbrâncit un om cu păr cărunt şi mus-
taţă lungă, sură. Păşea cu pieptul scos, ca la defilare, lovind
apăsat 'CU tălpile goale.
      —       Aşa ai făcut şi tu în revoluţie, bestie roşie! tună „căpi-
tanul", dar omul se întoarse spre el, semeţ, şi spuse doar :
      —  iNu ! Minţi!
      Nu voi să îngenunchieze şi trebuiră să-l ţină patru oameni.
După ce oapul căzu, se traseră la o parte, murdari de sânge de
sus pîmă jos. Unul dintre ei mu se putu stăpâni şi începu să
verse.
      —   Muiarotcă ! îl batjocori „căpitanul11.
      Deodată îşirul de oameni se sparse şi năvăli spre butuc. Un
gardist .fu călcat în picioare, ceilalţi 'deschiseră focul, din plin,
apoi se năpustiră rotind armele.
      —       Altul! Altul! zbiera „căpitanul" vînăt la faţă, cu buzele
acoperite de o spumă albicioasă.
      Andrei se strecură dte-a lungul zidului şi, ieşind din curtea
bisericii, făcu câţiva paşi în neştire. In urma lui se auzeau ur-
letele mulţimii, împuşcături, apoi o tăcere scurtă, icnitul gros,
silit, al călăului şi izbitura aceea înfundată, plesnitul oaselor
sfărâmate.
      începu să ifiuigă. Vedea ca printr-o ceaţă casele dănţuind pe
amândouă margimile drumului. Simţind că se sufocă îşi rupse
gulerul cămăşii. Cît timp alergase aşa ? Nu ştia. Se trezi pe o
piatră udă, cu 'picioarele înfundate în noroi până la gleznă. îşi
pierduse un bocanc, o piatră .ascuţită îi tăiase talpa goală şi
sângele curgea peste crusta de noroi. Nu putea fi adevărat... N.u
putea fi... Cerul întunecat, casele mărunte, uliţa noroioasă, po-
mii negri, scheletici, jucau în faţa ochilor lui. Era peste putinţă
să fie adevărat... Se întoarse. Păşea clempănind prin mîzgâ rece,
fără să simtă nimic. Clopotul încetase să mai bată. Numai dinspre
biserică .răzbateau, rare, împuşcături răzleţe. Când ajunse acolo,
mulţimea se risipise. In curtea goailă erau semănate cinci trun-
472
chiam b'oante, .asupra cărora, mîniindu-ise de sînge, se arunca-
seră femeile. Butucul roşu fusese împins lingă zidul alb al bisericii
şi culcat acolo. O femeie tânără, ou rochia ruptă de sus pînă
jos, îşi smulgea zadia, acoperind cu ea trupul bărbatului. O si-
luetă înaltă, neagră, fugi prin curte, trecînd pe lingă cadavre
fără să se uite. Purta în mîini o lădiţă de lemn şi un crucifix.
      —        Părinte... părinte... i se .agăţă o femeie de picioare, îm-
brăţişindu-i-le. Părinte... părinte... părinte...
      Andrei trecu pe lingă femeile care nu-1 văzură şi intră în
biserică. Se ghemui în firida de la intrare, dar alunecă şi .se, în-
tinse pe lespezi, lipindu-şi fruntea de ele. Şl dintr-o dată, ca o
străfulgerare, un gînd îi străbătu creierul.
      Se sculă repede şi, ieşind din biserică, pomi pe uliţă,
dlătin.îmdu-se. Mai văzu cum cîţiva 'oameni iau trupurile decapi-
taţilor, le întind pe pături şi pleacă urmaţi de femeile care păşeau
ameţite, într-o tăcere îndobitocită.
      Intră .în curtea primei case pe care o văzu. Un ţăran voi
să se facă nevăzut dar, dintr-o săritură, Andrei îl ajunse şi-l
înhăţă de mină :
      —        Au să vă omoare pe toti! îi strigă pe ungureşte. Trebuie
făcut ceva ! Ruşii nu-s departe... Pentru dumnezeu, fă rost de
un cal, omule! Mă duc eu după ei! Dar nu sta aşa! Haide,
haide, haide odată !
      Ţăranul îl privi lung :
      —   Intră în casă! Vin cu calul.
      Poticnindu-.se, Andrei intră într-o bucătărie întunecoasă. La
vederea lui o fetită mică începu să ţipe, dar omul urlă de afară:
      —   Taci, Iuliş ! Taci!
      Sfîrşit, Andrei se lăsă eu capul pe masă. Fetita veni lîngă el
şi-l întrebă :
      —   Şi ţie-ţi taie capul ? Dar el nu răspunse.
      Nu-şi dădu seama cît timp trecuse, cînd omul veni şi-i spuse:
      —        Puteţi pleca. Repede. O luaţi prin vale. Intr-un sfert de /
ceas aţi ajuns la Şu-bleş. Aprind casele. Mimaţi calul cît puteţi,
chiar dacă crapă. Au batjocorit-o pe Eva a învăţătorului. Scot
tot din case.
      Un căluţ mic, păros, necheza în curte. Ţăranul aruncă o
pătură pe el, îl ajută pe Andrei să se urce şi-i întinse o nuia.
      —   Mină ! Mînă ! strigă el.
      Andrei nu ştia să călărească şi de fapt se cam temea de cai,
dar acun; îşi încleştă mîinile în coama lungă a calului şi îl
473
lovi nebuneşte cu călcîiele. Intorcîndu-se, văzu fumul ridicîndurse
dintr-un stog lung de paie.
      Clopotul începu să bată' iar.
      Greabănul calului îi îndurera furca .picioarelor. De cîteva ori
fu gata să alunece, dar nu-şi încetini goana. Trecu ca o furtună
printr-o baltă mlieă, împrăştiind stropi de noroi, străbătu un hăţiş
care-i biciui faţa, însîngerîodu-i-o. Vîntul stîrnit de galopul ca-
lului îi răcorea tîmplele, îi făcea bine. „Numai să ajung odată î
Numai să ajung odată !“ se ruga. La un hop îşi muşcă buzele
şi simţi pe limbă izul sărat al sîngelui. Se aplecă mai mult pe
coama calului, îngropîndu-şi aproape obrazul în ea.
      Călări peste două ceasuri, fără să încetinească, pînă cînd
văzu casele unui cătun. Abia acum îşi dădu seama că p lingea ;
lacrimile-i şiroiau pe faţă şi se uscau, zbicite de vînt. Străbătu
o porumbişte. Calul se poticni, aruncîndu-1 de-a berbeleacul, dar
Andrei nu se lovi prea rău. Incălecă iar.
      —        Haide! Haide odată! îi vorbea copilăreşte, calului, ale
cărui coaste şiroiau de sudoare. Prin trosnetul porumbului rupt
auzi vuietul coloanelor care înaintau, pufăitul camioanelor, tro-
potul cailor. Scoase calul la drum, sări şanţul şi se îndreptă
spre cătunul ale cărui uliţe mişunau 'de soldaţi. Opri calul brusc,
ridicîndu-1 în două picioare. Se tîrî pînă la o bucătărie militară,
care scotea aburi fierbinţi, plăcuţi, de ciorbă, şi strigă :
    ■ — «Comandatura! Unde-i comandatura?
    . Un soldat tînăr îl privi atent, apoi îi făcu semn să-l urmeze.
Andrei umbla cu greutate, abia trăgîndu-şi picioarele. Intrară în-
tr-o căsuţă scundă, deasupra căreia se încrucişau o mulţime de
fire de telefon. Soldatul spuse ceva santinelei, care îi lăsă să in-
tre. înăuntru, la o masă acoperită cu o hartă, şedeau cîţiva ofi-
ţeri. Un fum des, albăstrui de ţigară plutea peste tot. Clătinîn-
du-ise, Andrei se îndreptă spre un ofiţer înalt, cu ochelari, care-i
făcu semn să şadă. Veni şi tălmaciul. Andrei încercă să vor-
bească, dar în .prima clipă nu izbuti să scoată nici un sunet.
      —   Liniştiţi-vă, spuse tălmaciul. Luaţi o ţigară.
      Andrei trase adînc în piept primul fum, se ameţi ş-i capul
îi vui, ca şi cum ar fi fost gol. Apoi, în fraze scurte, întretăiate,
povesti tot ce se întîmplaise în Varseg:
      —        Cred că sînt încă acolo. Dacă ne grăbim îi ajungem.
Trebuie!
      —   Dumneata eşti ungur ? întrebă ofiţerul prin traducător.
      —   Nu. Romîn. Elev... Poftiţi actele.
474
      îşi scoase carnetul de elev decolorat de transpiraţie şi i-î
întinse. Ofiţerul cu ochelari îl cercetă .cîteva clipe, apoi se ri-
dică şi spuse ceva, pe ruseşte, celonlalţi.
      Un ofiţer se ridică, se încinse şi ieşi repede. Andrei, nerăb-
dător, bătea darabana ,pe colţul mesei. Tălmaciul îi puse o serie
de întrebări: în ce număr erau bandiţii, cu ce’ erau înarmaţi,
cînd sosiseră. In timpul acesta ofiţerul cu ochelari vorbea la te-
lefon, raportînd pesemne unui superior.
      —   Da, zise, punînd jos receptorul. Mergi cu noi.
      —   Da, da, dădu din cap Andrei. Merg.
      încerca să-şi stăpînească clănţănitul dinţilor şi se mira de
ce tremură, deoarece-i era Jfoarte cald. Afară se auzi duduitul
unui camion, voci, tropăituri.
      Andrei ieşi după ofiţer. Acesta se urcă într-o maşinuţă mică,
verde, şi-i făcu semn să vie lîngă el, apoi îi întinse o manta.
Porniră repede, urmaţi de camionul plin de soldaţi, pe platforma
căruia se instalase o mitralieră. Ofiţerul scoase carnetul şi-l
rugă să mai povestească odată, notîndu-şi totul. Dîndu-şi seama
că băiatul e îngheţat, îi întinse un bidon, făcîndu-i semn să bea
vîirtos. Andrei trase vreo trei înghiţituri. Spirtul îl făcu să tu-
şească. Ceva fierbinte îi fugi de-a lungul trupului, ca argin-
tul viu. Dar cînd voi să mai vorbească, nu izbuti: se îmbătase
pe loc.
      Botul maşinii arunca în-lături două valuri de noroi galben.
Ofiţerul se apleca mereu spre şofer, grăbîndu-.l, dar lui Andrei
i se părea că merg totuşi prea încet. Cînd maşina urcă pieptiş
colina ce ducea -spre sat, văzură înălţîndu-se cîteva fuioare de
fum negru. Cineva strigă din camion :
      —   Tavariş capitan... simatrite !
      Pe o uliţă lăturalnică se ivi un camion galben, acoperit cu
pete de noroi, plin cu oameni care împuşcau' focuri în toate păr-
ţile, apoi o birjă orăşenească trasă de vreo patru cai, plină cu
păsări, porci, perne, haine şi cojoace. Mitraliera de pe camionul
sovietic începu să duruie. Cel care rnîna trăsura se prăbuşi bă-
tînd aerul ou mîinile, alunecă în şanţ şi rămase acolo nemişcat.
Caii se încurcară în hamuri şi răsturnară birja prea uşoară. Ca-
mionul galben se întoarse greoi, în vreme ce gardiştii trăgeau
aiurea o ploaie de gloanţe. Se .repeziră după ea. Trecînd pe lîngă
boarfele răspîndite în drum, Andrei îl văzu pe Ioşca Cloambeş în-
tins cu braţele în cruce, deasupra unei perne pe care o înroşise
de 'sînge.
475
      Oamenii începură să iasă din case, tăind drumul maşinilor.
Femeile, pl'îngînd, se agăţau de caroserie, trăgeau de mîinile ofi-
ţerului. Camionul galben se mai ivi, departe, căţărlîndu-se cu
greu pe colina care ducea la pădure. Cînd ajunse sus, derapă,
se lovi cu marginea de un pom singuratic şi se răsturnă cu ro-
ţile în sus. Văzură cum oamenii se strecoară de sub el şi o iau
la goană spre liziera pădurii. Mitraliera mai trase o rafală lungă
în urma lor, dar fără efect. Erau pirea departe.
      —       Nu-i nimic, spuse tălmaciul. Au fost semnalaţi. Cel tîrziu
mîine îi prindem pe toţi.
      Lumea se îmbulzea în jurul maşinilor, gemînd şi plângîmd.
Fiecare voia să explice ce s-a întîmplăt.
      Porniră încet spre curtea bisericii.
      .— Fascişti! îi spuse tălmaciul lui Andrei, cu scîrbă.
      In curtea bisericii ofiţerul începu să ia declaraţii de la
toată lumea. Andrei se rezemase de peretele neted. Ii era foarte
rău. Cineva se opri în faţa lui şi-i strînse mina.;
      —       Mulţumim... Au vrut să spînzure tot satul. Dacă nu
veneaţi, era vai îşi amar...
      —       Calul, — şopti Andrei cu greu, — l-am lăsat acolo... în
sat... Poţi să-l iei şi... dacă vrei...
      Pe urmă nu mai ştiu ce se întîmplă ou el.
     O singură imagine îl urmări în timpul delirului: butucul
brăzdat de dîre de sînge, umerii care se apleacă, securea ri-
dicîndu-se cu o strălucire ştearsă, repede. Atunci ţipa şi se
zvircclea, mototolindu-şi aşternutul. Pe urmă, lingă butuc se
ivea spatele lat, acoperit cu sumanul negru, al „căpitanului".
Sarea şi el trăgea cu tunul asupra lui, dar bubuitura nu ră-
suna. Tunul era stricat. Un rănit agita un ciot de braţ, făcîn-
du-i semne prieteneşti, dar Andrei ou înţelegea ce spune:
omul vorbea într-o limbă necunoscută. Din cînd în cînd îl lo-
vea în obraz o pală de aer rece, cineva îl sprijinea şi cînd
se culca din nou, aşternutul era proaspăt, uscat şi foşnea ca
hîrtia. Se trezi într-o seară. Lumina gălbuie a unei lămpi îi
batea în ochi. O faţă bărboasă se aplecă spre el:
     —       Faceţi bine şi spuneţi-ne oum vă cheamă. Dacă muriţi,
să ştim unde să trimitem veste. Aveţi friguri. Am adus nişte
chinină.
     Andrei îşi spuse maşinal numele şi adresa, apoi întrebă :
     —   De cit timp sînt aici ?
          De trei zile...
      Adormi iar. Timpul se măcina încet; afară ploua. Gî nd s e
trezi, Andrei privi mirat ,în juir. Era într-o cămăruţă scundă,
spoită, într-un pat foarte înalt, aproape de tavan. In colţ se ve-
dea un păianjen legănîndu-se ca un pendul la capătul unui fir
subţire, invizibil aproape.
    • O fetiţă măruntă, legată bătrîneşte peste faţă cu o cîrpă
■neagră, iţii (întinse o sticlă :
      —   Bea... Palincă de brad... Bună...
      Andrei se dădu jos din pat. Odaia începu să se învîrtă cu
el, la început foarte repede, apoi din ce (în ce mai încet, ca apa
tulburată într-un pahar.
      Uşa 'se deschise şi, aplecîndu-se, intră iar omul acela care-i
făcuse rost de cal. Riîise, văzîndu-1 sculat, şi dădu din cap ;
      —        Am crezut că... gata... Atunci, lingă biserică, aţi în-
tors ochii pe dos şi v-aţi lăsat moale.
      Işl scoase scurta ruptă, şiroind de apă, şi o scutură.
      —        Ploaia, bat-o dumnezeu, nu se mai gată... Pe a lui Ma-
niu i-o prins în pădure. I-o dus la Bucureşti, legaţi cu lanţ... Să-i
spînzure... Ce oîini- îs romînii, putrezi-le-aT oasele...
      —   Şi eu 'sînt romîn, şopti Andrei, slab.
      Omul roşi şi-şi frecă obrazul cu palmele.
      —        Iertaţi... Vorbă ludă... Marna lui loji, pe care l-or tăiat,
îi amu ibolundă. Umblă ziua şi noaptea prin sat, îşi striga
băiatu’ şi se culcă în tină. Beţi pălincă. Ii bună... Eu n-am
muiere, îs văduvoi. Zice părintele că acuma tot aşa or veni şi
ne-or tăia capetele.
      —        Nu-ţi fie teamă, spuse Andrei. Oftă, încercînd să-şi
alunge greutatea de pe piept. Iţi mulţumesc, continuă după un
timp. Eu o să pornesc spre casă.
      —   Tulvai, doamne! Unde?
      —   La Lunca...
      —        Nu se poate, domnişor, nu se poate. Muriţi pe drum..:
Sînteţi slab ca o cioară... Iuliş, dă oglinda de pe o'bloc... Ia ui-
taţi-vă...
      O figUTă stranie, suptă, verzuie, cu cearcăne adînci, ne-
gre, cu cute la colţurile gurii îl privi pe Andrei. El făcu o grimasă,
"puse oglinda jos şi spuse hotărât:
      —   Trebuie să plec acasă.
      De altfel, nimic altceva nu-i venea în minte. Trebuia să
plece.
477
     —        Şi oum îţi urabla ? strigă omul, necăjit. Cura ? Doamne,
doamne, oe vorbe l
     —   Am să merg.
     Ţăranul se uită la el lung, apoi înţelese că îi vorbeşte în
zadar.
     —        Ştiţi ce? Aşteptaţi oleacă. Mă <d*uc în sat să văd, n-are
cineva drum sipre Lunca, ori încolo? Poate vă ia. Pînă atunci
vă dă fata ceva de îmbuca're. Clisă, ceapă, ouă, să aveţi putere...
Iuliş, auzi ? Adă de rnîneat; Staţi aici, pînă atunci.
     După oe omul plecă, repede, aruneîndu-şi din mers scurta
pe umeri, Andrei încercă să se plimbe prin odăiţă. La fiecare
pas genunchii i se îndoiau, sub greutatea trupului. Se tîrî pînă
la masă şi luă iar oglinjioara afumată, plesnită într-un colţ.
Se îngrozi : părea de treizeci de ani. In timpul bolii cineva îi
tunsese scurt părul şi cîteva şuviţe, neîndemînatic tăiate, se
ridicau ţepoase, ca la arici. Puţina mişcare îl storsese de vlagă.
Se rezemă de masă şi, încleştîndu-şi fălcile, se gîndi: „Trebuie
să mă duc acasă!“ Cuvintele acestea nu deşteptau în el nici o
imagine. Faţa mamei sale, a lui Dan, pluteau într-o negură care
se destrăma.
     Fetiţa îi puse de mîncare şi-l trase de mînă, fără să se
sfiască :
     —   Mlîncă. Mîncă.
     Andrei înghiţi cu greu cîteva bucăţi. Fetiţa azvîrli pe foc
nişte găteje şi se ghemui lîngă cuptor. Ayea ochi mari, trişti,
plini de seriozitate.
     Andrei auzi tropăitul bocancilor afară, uşa se deschise şi
omul apăru în prag, vesel.
     —        Aveţi noroc ! Tocmai e în sat un om din Ineu. Şi-o lăsat
aici un viţel beteag şi-o venit după el. O zis că vă duce. De la
Ineu doară vi-ţi descurca cumva.
     —   Doară, încercă să rîdă Andrei, dureros.
     Se ridică şi-şi trase vestonul aşezat pe spătarul unui scaun
grosolan de lemn, cioplit cu barda.
     Omul intră în cealaltă odaie şi veni cu o manta militară,
nemţească.
     —   Iaca... Luaţi asta. A rămas aici, de la omorîtori.
     —   Cum să-ţi mulţumesc ? Uite, nici nu ştiu oum te cheamă-
     —        Horvâth Peter, îşi ciocni ţăranul căkîile. Pe vărul meu
l-or tăiat. Şi pe mine or vrut să mă taie, dacă m-or fi găsit.
478
Ne-o pîrît cineva că ibacea o fost comunist... încălţaţi cizmele
astea. Is vechi, da bune. Am băgat paie-n ele...
     Rezemîndu-se de umărul lui, Andrei porni pe uliţă. In fata
cînciumii; dra' o căruţă în care fusese culcat un viţel si aţi, cu
coastele împungîndu-i pielea. Pe capră, un bătrînel cu obrazul
neras, năpădit de ţepi albi, rotea priviri nerăbdătoare în toate
.■părţile.
     —        Uite, bade, pe dumnealui îl duci, făcu Horvâth. Strînse
tniîna lui Andrei, cu băgare de seamă. Drum bun...
     II ajută să se urce. Căruţa porni.
     —        Că niapit eşti, îl căină bătrînelul care mîna, după ce-1
cercetase atent. Mie-mi zice Vasalie a Petrii Simii, nu ştiu dacă
ai auzit de mine. Am fost şi la Bucureşti... Acuma am fugit,
ne-am refugiat, cum zic domnii... Pînă aci am tot vinit, în satul
aista cu unguri. Ai auzit doară cum i-o bătut dumnezeu cu
nişte vandroci şi oameni cu suflet de cline... Mi-am lăsat aci
viţelul, tăuraşul. Ii beteag de picioare... Amu am venit să-l iau,
că mare nădejde pun în el, are să iasă taur de prăsilă, te gîn-
d,e(şti ? Cînld o fi mare, îl vînd şi împătur. bani... N-ai văzut
dumneata atîţia bani de cînd eşti... îmi fac căsuţă şi o viuţă,
nu mare, atîta cit să am ce bea între două culesuri, nici puţin,
nici mult, numai să văd două căciuli în loc de una.
     —        Ascultă, — şopti Andrei, — .n-aş putea eu să mă cule
de-a lungul căruţei ? Am fost tare bolnav...
     —        Cum să nu ! făcu mărinimos moş Vasalie. Biju! Dă-te-n-
colo, împinse el trupul viţelului, apoi trase nişte pale şi-i făcu
repede un fel de culcuş lui Andrei, rezemîndu-i capul de scîn-
dura ilişului.
     —        Te-am pus aşa să mă auzi cum vorbesc. Eu îs om bă-
tnîn, rn-am cui spune o vorbă. Am avut o fată, a,m măritat-o şi
acuma nu vrea să audă de mine. Cînd mă duc la ei, îmi ţipă
ceva de mîncare, da’ nu irnă lasă să vorbesc. Şi eu îs om tare
înţălept. Atîtea ştiu, că mă mir şi eu de undte le scot. Da’ îi
bai, am rămas sîngur şi mă luzesc... Acuma, dacă a fi iară [poli-
tică, mă scriu la dimocraţi, doar m-or pune primar...
     Călătoria dură, aşa, vreo trei zile. Andrei, întins în fundul
căruţei, lîngă viţelul care sufla greu, asculta, ca de la o mare
depărtare, poveştile fără de sfîrşit ale moşului. Acesta vorbea
mereu, despre oîte în lună şi în stele: despre una, Floriţa Toaii,
femeia cea mai frumoasă din lume, pentru care, pe vremuri,
s-au omorît domnii cu săbiile şi a văzut-o şi el cîndl era prunc
479
iară ea bătrână şi zbârcită, despre războiul dinii talia unde fusese
şi el îşi vorbise romîneşte cu italienii, care pricepeau tot; despre
ginere-său icare e un porc de cline, fierar, oîştigă bine, dar lui
nu-i dă nimic, iar pe muiere —: faţă.-sa —'.o, toate din cîndi în când,
la necaz; îi înşiră neamurile lui, care pe unde sînt şi ce ranguri
au (ba portari la Craiova, ba servitori la o şcoală din Bacău,
unu-i cheferist la Teiuş, pe altul l-a trăsnit dumnezeu din senin
în Vinerea patimilor) apoi îşi aduse aminte de un popă care l-a
năpăstuit pe el, acurna-s vreo cincisprezece ani, cu nişte pă-
mânt ce i-1 lucrase în parte. Păcat că popa a murit, fiindcă el
l-ar aduce, acum, în faţa judecăţilor.
      Seara, bătnînul trăgea la câte-o casă, jeluimdu-se cu mare
glas :
      —   Oameni buni, găsiţi-mi un locşor mie şi feciorului meu.
' Ii domn cu şcoli şi trage să moară... O avut friguri. Atâţia
bani am cheltuit cu 'el pe la. şcoli, şi iaca acum nu ştiu ce are
să mai fie t
      Andrei dormea în paturi calde, era hrănit cu mâncare bună,
iar toătrînul povestea gazdelor, piînă noaptea târziu, prin .câte
peripeţii trecuseră. Cînd noaptea îi prindea pe marginea drumu-
lui, bătrînul ducea căruţa la adăpost şi pleca să fure fîn sau
paie de undeva. A treia zi, viţelul muri. Ajutat de Andrei, care
se mai întremase, moş Va sad ie îl dădu jos din căruţă, se aşeză
lingă el şi-l privi îndelung, cu amărăciune, smiorcăind pe nări.
Pe urmă se apucă să-l jupoaie, ciopîrţindu-i pielea. Cînd porniră
la drum, îşi recăpătase încrederea :
      —        Aşa a vrut domnul... Ce să-i faci ? I-o fost scris lui Biju
să moară îni rezbel. Acuma, din pielea asta, oare o vezi şi dum-
neata, mi-oi face eu o bundă, de care n-o avut nici primarul, în
viaţa lui. Lungă şi creaţă... La urma urmei, s-ar fi putut să nu
•iasă taur bun că, era cam moale, ide cînd d-o fătat mumă-sa,
Şiarga, pe care mâ-au omdrît-o cu aeroplanele la Gurahonţ... Se
întâmplă să ţii aşa vite şi la sfîrşit isă nu iasă nimic din ele.
      •După care începu să-i istorisească o încîlcită întâmplare cu
mişte lupi turbaţi. '
      La Imeu ,se despărţiră, după ce moş Vasalie îl duse cu sila
într-o circiumă, unde în schimbul pieii de viţel căpătară un qhil
de vin.
      —        Te-am îndrăgit ca pe băiatu-meu, îi spuse moşul, afu-
mat, strîngîndu-i mîina şi îndinîindu-se adânc. Te-aş duce la


mine să te hodineşti, dar eu n-am casă, eu nri-is singur pe
lume...
     Andrei găsi o căruţă care se ducea s,pre Şupreuş. De la căru-
ţaş află că trupele sovietice se băteau în împrejurimile oraşului,
şi mai ales că omul văzuse cu ochii lui truipe de voluntari romîni,
alcătuite din foşti prizonieri. Au dat chiar o serbare în In-au şi
a vorbit un învăţător din împrejurimi.
     —   Trebuie să-l cunoşti dumneata... Teodorescu din Lunca.
     —   Dar e unchiul meu ! strigă Andrei. Unchiul meu...
     —        No, uni pare tare bine, domnişor... Erau frumos îmbră-
caţi... aveau steaguri romîneşti... Se aude că s-or luptat fain la
Oradea... Eh, romînii, săracii.
     Ii mai spuse că în Lunca au ars cîteva case, dar că nu ştie
care anume.
     —        Oamenii au venit din pribegie şi s-au apucat de trebu-
rile lor. Podul cel mare de peste Oraş l-au aruncat în aer cu
dinamită. Au lucrat sătenii zile în şir ca să-l pună la loc... Acuma
zi şi noapte trec ruşii, fără de sfîrşit. Atîta mulţime de 'soldaţi
n-a văzut nimeni, de cînd îi lumea lume... Altfel toate-s bune,
numai că om cam răbda de foame. S-au prăpădit bucatele şi
duşmanii au dus tot, ca lăcustele. Nu-i bai, numai pace să fie,
că le punem noi pe toate aşa cum au ifost...
     De la Şupreuş, Andrei porni pe jos, spre casă. Drumul era
desfundat, săpat pînă-n temelii de şenilele tancurilor, de roţile
camioanelor. Pe ogoare, porumbul rămas necules foşnea în bă-
taia aspră a vîntului. Neguri sure pluteau pe sus, iar în pomii
goi ciorile cîrîiau asurzitor, ridicîndu-se ca într-o izbucnire de
bulgări de cărbune cînd Andrei trecea prin apropiere.
     Istovit, mergea mereu, ou ochii aţintiţi înainte. Trecu pe
lingă cîteva hodăi arse, ocoli pădurea întunecată şi pusta cunos-
cută se ivi în faţa ochilor.
     Departe se vedea satul, micşorat în pîcla tomnatică, stră-
juit de turnul bisericii deasupra căruia, ca un nor zgomotos, plu-
teau ciorile.
     Andrei începu să fugă. 'Se urcă pe dolmă. Teuzul, crescut,
curgea mîlos şi .brun printre stufărişuri uscate. In jur totul era
pustiu. Nici un car, nici un om, nici o vietate nu ,se vedea ni-
căieri. /Numai ciori se ridicau din toate părţile, croncănind mî-
nibase.
     Cu inima bătînd, Andrei intră în sat şi porni pe uliţa care
31 — Străinul
481
ducea sţpre şcoală. Mai repede... mai repede... mai repede...
Peste cîteva mânute via fi acasă. Im mijlocuA curţii înnegrea
urmia urmii foc; gardurile coteţelor, uşa grajdului, şopronul fu-
seseră urse ; pe coridorul şcolii se uscaseră urme de paşi ţin-
tuiţi; Iată locuinţa. Nu mai avea uşă. Intră în bucătărie şi ră-
mase înlemnit: cuptorul mare, alb, fusese dărîmat. Cărămizi şi
paie murdare zăceau împrăştiate în toate părţile. Ceasul vechi al
bunicăi atîrna strîmb de perete, cu lanţurile încîlcite, găurit de
gloanţe. In dormitor paturile, dulapurile sfărîmate în bucăţi, co-
voarele tăiate în fîşii. Pe pereţi tot felul de desene obscene, de
inscripţii şi semnături. In jurul pereţilor soldaţii îşi făcuseră ne-
voile. Geamurile erau sparte, perdeaua pătată de sînge.
      —   Mamă 1 isticiigă Andrei Mamă !
      Ecoul răsună, .spart.
      Ieşi în curte. Atunci văzu cum pe coşul bucătăriei de vară
se strecoară :un fir .subţire ide fum. Se năpusti acolo şi intră
îimpiedicînidW-.se de ipriagul înalt..-.Ghemuită- lăngă o sobiţă, buni-
că-sa, prăjea o bucată de slănină. Untura căzînd pe cărbunii
oprinfşi isfîriiâ, împrăştiind im miros înţepător.
      —   Burtică! ^
      Ba se ridică incet, se «apropie de el, piipăindu-i faţa cu mâi-
nile zbîrcite şi cu o tărie neaşteptată îl înj'bcăţişă. Lacrimile i se
scurigeaujdin-.efchiâ înroşiţi,, dera .lungull isbîirciturilor.
      —        Puiul.-meu... Puiul-meu;.; şopti, apoi, strîngîndu-1 din
răsputerii lia pieptul firav, apăsîndu-şi: mîiinile pe umerii iui, îi
^puse : Maică-ta au răposat...
CAPITOLUL XVII
     Greoaie tea ipiia-tra, cioara se aşeză pe o raimutră. De pe cren-
gile negre, cianozate, căzm o ploaie măruntă de boabe străluci-
toare, clipocind* în noroi.-.Mormintele erau despuiate idei iarbă,
Ga şi oum ploaia !le-ar fi spălat, căutînd isă străbată prim movi-
lele lor, adine, pînă la siicrielle ide lemn oare -dospeau în ume-
zeala zumzăitoare a pămîntului. Peste tot mustea apa, pe,
cărăruile 'aproape şterse, sub trunchiurile subţiri, zgrunţuroâs.e
ale salcîmilor goi; pînă «departe, acolo unde pusta se îneca
31*
483
într-o (înnegurară tulbure, luceau stins ochiuri ide apă, încreţite
de vînt, ca o piele umedă, înfiorată...
      învelit în mantaua militară, lungă şi largă, Andrei rămase
multă vreme lîngă mormîntul mamei sale. O cruce cioplită în-
grijit cu securea, pe oare o mîna meîndemîn'atiică scrisese cu ca-
tran :
                                  ANA SABIN. născ. Moţ.
                                      1899-,1944
                                      Hodin. în pace.
    . Ploaia înmuiind pământul istrîmbase crucea, oulcînd-o. Cu
grijă, ferîndu-se să nu calce pe mormînt, Andrei o îndreptă, o
înfipse adînc, lapăsîmd din toate puterile, apoi îşi vîrî în buzu-
nar mîinile jilave. Hîrtia pe care i-o adusese’ieri un cheferist
foşni. Ii scrisese tatăl său: „Andrei, vino, tata e singur şi
foarte nenorocit".
      Trecuseră aproape trei săptămlîni de cînd se întorsese acasă.
Dţprmisc ca un butuc,r zile. întregi, sculîndu-se doar să. mănânce,
absent. Mătuşă-şa nu, ştia ce să mai tacă cu el. Se învîrtaa in
jurul lui, vorbindu-i în şoaptă ca unui grav 'bolnav, îl implora
să se hrănească şi pe neaşteptate izbucnea' lin hohote de plîns,
îşi ştergea repede ochii şi-l ruga s-o ierte. ,Nu voiia să-l lase sin-
.gur o clipă, apoi îşi spunea că băiatul are nevoie să plîngă şi
pleca de acasă, prin sat, ide unde se întorcea noaptea tîrziu,
oarecum înviorată, dar îndată ce intra în casă îşi reamintea, to-
tul şi cădea în deznădejde. Se trezea noaptea şi venea lîngă pa-
tul lui Andrei, plîogea şi, mînigîindu-i mîinile slabe, vorbea fără
întrerupere:
      — Să n-aii nici o grijă, scumpul tuşicăi, să n-ai nici o
grijă... Noi o să ne îngrijim de tine, o să-ţi dăm totul... Tu eşti
acuma... copilul meu, aşa cum ai fost totdeauna... Tu eşti inteli-
gent şi frumos, o să ajungi foarte departe... Peste doi ani o să
mergeţi cu Dan la facultate, la Bucureşti. Am să vă caut o lo-
cuinţă ca la prinţi, o să vă îmbrac cu tot ce s-o găsi mai bun.
Ştii că unchiul Geonge a scăpat. Se va întoarce în curînd. G să
muncim amîndoi pentru voi...
      Andrei privea tavanul întunecat şi-i trecea uşor degetele
peste braţul rotund, moale, dar mu putea spune nici un cuvînt.
      Zile întregi stătea întins, acoperit pînâ ta bărbie, simţind
cu palmele ţesătura cearşafului. Dan venea să-l vadă, se oprea
484
încurcat în mijlocul camerei, tuşea, îşi dregea glasul, sur î de a
stingher şi, în sifîrşit, îl întreba :
     —        Măi, mu tvirei să-ţi daiu o ţigară, saiu o carte de aventuri ?
Părerea mea este că ţi-ar face foarte bine.
     ■Dar Andrei mu-i răspundea. Nu se gîndea absolut la nimic:
asculta tăcerea încordată .din el.
     Intr-o zi -uşa se deschise încet, scîrţîind. Auzi cum un scaun
era tiîrşîit pe podelele goale, apoi vocea bătrînei răsună uscată :
     —   Deschide-ţi ochii, ifătul meu şi te uită la mine.
     Uimit, Andrei o privi. Bunica se aşezase pe stinghia .scau-
nului, îşi încrucişase mîinile subţiri Sn poală, ţinîndu-.şi trun-
chiiul foarte drept. Aşa de măruntă era, că părea o pitică, topită
în sine.
     —         Vreau să-ţi spun icum au murit maiică-ta. Şezi, şezi, hodi-
<neşte-fe, nu te scula. De la Guirlba i-or prins ungurii şi s-or .întors
înapoi. Ne-am) ialipuit pe la vecini, că aici or stat ungurii cinci
zile. Toată ziua plîngea, că ce-,i cu tine, nici noaptea nu avea
somn. Se temea că ti-i prăpădi. O slăbit, nu mai mînca. In ziua
cînd ne-am mutat înapoi acaisă o picat în curte şi o murit. O tot
dorut-o inima, ca pe moşu-tău, Mihai, dumnezeu să-i odihnească
pe amîndoi întru sînul său, în loc cu verdeaţă. Aşa au murit
mama ta, Andrei.
     Tăcu şi-şi 'aplecă încet capul,' rezemîndu-şi bărbia de piept.
     —        Neamul nost’ Ţulea i-o făcut copîrşeu de brad. I-arri pus
pe piept un chip de al tău de cînd erai mic, ca isă-i fie somnul
uşor. La b săptămînă i-am făcut parastasul cel de cuviinţă. Mai
bine ar fi fost să mor eu. Acuma, fătul meu, ai rămas singur;
trebuie să te grijeşti şi de taică-tău, că, doamne, slabă minte are.
N-o fost el în stare să se ailipuiască cu o căsuţă, ca orişicare om...
Are inimă tare .bună. Cînd o fost aici, la o săptămînă diupă în-
gropăciune, am crezut că iese sufletul din el, aşa plîngea şi zo-
cogleia. Nu ştiu ce-a fi cu el amu, că nu-i maică-ta să se uite în
urma lui... Acuma iacă ce m-am igîndit eu... Mie imi-or rămas cî-
teva iugăre după Palii. Cînd oi muri, ţi le las ţie, să fii şi tu om..
     —        Nu-mi trebuie mie! şopti Andrei, dar ea urmă ca şi cum
mi l-ar ifi auzit
     —        Nu vorbi ca pruncii. Trebuie să ai. cîteva iugăre, să nu
se uite nimeni la tine ca la ciovîrgăi. Imiil pare bine că i-am spus
şi Amuţii gîindul meu.
     încet,’ liniştit, Andrei începu să plîmgă, suspinând copilăreşte.
     —   Eu am îngropat pe mulţi, murmură bătirîna. Pe mama, pe
485
tăicuţa, pe Mihai, şase prunei, pe soră-mea, pe Todor, pe Palii, pe
maică-ta... Toţi murim... Dumnezeuare să ne ierte păcatele, că
am fost oameni săraci. Dormi şi vină-ţi în fire, iară colo —
mîine, poimîine — ti-,i duce acasă... Ţi-om pune de toate, clisă,
cîrnaţi, şoancă, fărină, să nu răbdaţi de foame, că la oraş foa-
metea-i mare...
      Cînd se sculă pentru prima oară, într-o dimineaţă, şi ieşi
în curtea desfundată, Andrei avu impresia că-i lipseşte ceva.
Da, trebuia să răspundă la o întrebare care-1 plictisise de cînd
crescuse : „Cum ai dormit, Andrei ?“
      Atunci înţelese că mamă-sa murise. Bucătăria era pustie,
rece, într-o groaznică neorînduială : vase murdare, ceşti sparte,
linguri coclite aruncate în toate părţile.
      Se ghemui pe patul tare din colţul de lîngă cuptorul stins.
Trebuia să plece.
      La despărţire, mătuşă-sa îl încărcă cu tot felul de bunătăţi-,
un sac întreg. Ii strecură în buzunarul mantalei cîteva mii de lei
aiît de încurcată, de parcă Andrei i-ar !fi făcut un tbioe pirimin-
du-i: De la oraş urma să scrie cînd încep şcolile, ca să plece şi
Dan. Bunică-sa îl trase la o parte, îi dădu ou solemnitate toţi
banii ei, numărîndu-i-i în palmă, apoi îi spuse:
      —        Să treci prin cimitir. Mormîntu-i lîngă al moşului tău,
Mihai. Să te rogi pentru ea, că puţină au fost viaţa ei în bucu-
rii... Numai pe tine te-a avut.
      Dan îl petrecu pînă la marginea satului. Ţinea cu stîngă-
eie un pachet învelit în hîrtie de ziar. Tăceau. In faţa bisericii,
Andrei îi spuse încet:
      —  Acuma du-te, Dan.
      II îimlbrăţişă şi văzu că ochii mari, căprui ai vărului său
înoată în lacrimi.
      —        Uite... îi spuse Dan, întinzîndu-i pachetul. Aici e... stofa
cea albastră... eu am haine destule...
      I-o>yîrî sub biraţ şi, întorcîndu-se repede, plecă stropind no-
roiul în toate părţile.
      Andrei găsi cu uşurinţă mormîntu'l. Puse jos sacul şi pa-
chetul şi rămase nemişcat, cu braţele atîrnînd, legănîndu-se uşor.
      ...„Puţină au fost viaţa ei în bucurii11, auzi, ca dintr-un stră-
fund, glasul femeii foarte ibătrîne, care era bunică-sa.
      Şi 'amintirile începură să se smulgă chemîndu-se una pe
alta.., Pe la şase ani fusese bolnav şi părinţii plecaseră la un
bal al chefereului. Tatăl său, pudrat, parfumat, se agita, temîn-
du-se că o să întîrzie, zorind-o mereu pe mamă-sa, care nu
se putea dezlipi de lingă pat. („Toţi copiii au asemenea lamin-
tiri... mici dureri, mici umilinţe, cînd simt că nu ei sînt cen-
trul pămîntului", se gîodi). Nu putuse dormi, avea febră. Pe la
unsprezece, mamă-sa se întorsese, grăbită.
      —   Unde-i tata ? întrebase Andrei.
      —         Bl a mai rămas puţin, ştii tu cum e tăticul... Ii .place să
ee distreze. Are să-ţi aducă prăjituri cu şocolată... Nu vrei să în-
cerci să dormi ?
      —   Nu vreau... De ce nu m-aţi dus ta bal ?
      —   Să-ţi citească mama poezii ?
      —   Da...
      Şi glasul ei se îneca de emoţie :
                         Peste vîrfuri trece lună,
                         Codru-şi bate frunza lin,
                         Dintre ramuri de arin
                         Melancolic cornul sună...
     —   Ce înseamnă „melancolic" ?
     —   Ceva trist, foarte trist, Andrei... Nu vrei să dormi ?
     —   Nu. Citeşte acolo cum îi bate ,pe turci. Mie aceea-mi place.
   ___ Dimineaţă, tatăl său sosise grăbit, presărat peste tot cu con-
feti, se oprise lîngă pat şi, lăcrimînd de grijă, îl întrebase:
     —        Cum te simţi tu, puiul tatei ? Nu-i aşa că eşti mai bine?
Şi pusese pe noptieră patru kilograme de mandarine, pe care le
cumpărase împrumutînd bani din stînga şi din dreapta.
     Curînd, mamă-sa a renunţat să mai meargă la vreo petre-
cere. Andrei aflase, tîrziu, mica lor tragedie în privinţa asit-a :
Octavian, îndată ce intra în sala luminată, se simţea în largul
lui: prietenii năvăleau spre el, strigînd şi făcîndu-i semne. In-
tr-o clipă era instalat la o masă, unde se adunau repede lăuta-
rii, cunoscîndu-i gusturile. Cînd primaşul începea „Steluţa", „Că-
lugărul din vechiul schit" sau „Pe marginea groapei mele", Sa-
bin se uita repede împrejur — să nu-1 vadă soţia — apoi îi stre-
cura în buzunar toţi banii şi, uşurat, îşi înălţa vocea lui fru-
moasă şi plină. Cînta şi golea pahare, într-o dulce euforie, pînă
cînd, după cîteva ceasuri, Ana venea plictisită şi îngrijorată din
pricina copilului lăsat acasă şi-l ruga să plece. El se posomora,
îşi topea iritarea într-un surîs şi-i spunea încet:
487
      -— Mămică, numai cîteva minute... un sfertuleţ de ceas...
Ianc*i dragă, zi tu 'aceea... ştii oare... „In rarîştea de lingă vii“.
Se apleca la urechea soţiei, şoptindu-i înduioşat: Iţi aminteşti,
mamă, cum ţi-o cîntam...
                   ,Acuuum uuun aaan eee luungâ vreeemeee..."
      Şi ea îl lăsa în pace. Cu toate că era gras, Ootavian dansa •
neobosit. Gînd auzea „Valurile Dunării", îl treceau fiorii... In vre-
mea aceea făcea curte unei funcţionare foarte drăguţe, căsăto-
rită cu un prieten vechi >ail familiei, Andru, un om urît, ursuz şi
nefericit. Nici Andru, nici Ana nu ştiau dansa. Stăteau la o masă,
într-un colţ, cu cîte o prăjtură în faţă şi-i priveau pe cei doi care
se înviirteau, îmbătaţi, transportaţi.
' Pe urmă, mama lui Andrei nu s-a mai âus nicăieri. Stătea
mereu cu Andrei, îi povestea, îi citea din Jules Verne, făceau
, planuri de viitor. Sabin venea în zori, fluierînd de răsuna strada
pustie. In apropierea iporţii se oprea şi începea să meargă în vîr-
ful picioarelor.
      Pe la paisprezece ani Andrei a priceput, cu amărăciune, că
părinţii «săi nu se înţeleg, că nu se potrivesc, că poate, dacă n-ar
fi fost el, şi-ar fi putut aranja altfel vieţile, dar acum era prea
tîrziu.
      Andrei creştea şi se schimba. Citise foarte mult, ştia multe,
nu mai găsea ce să-i spună mamei sale: în viaţa lui apăruseră
dintr-o dată atîtea drumuri noi, prima prietenie, prima dragoste,
îndoielile despre 'dumnezeu... I se părea că mamă-sa n-are des-
tulă cultură ca să-l înţeleagă. Simţea că o răneşte prin distan-
ţarea asta, dar n-avea ce face, aşa credea, cel puţin. Devenise
rece, tăcut, grosolan uneori cînd mamă-sa, uitînd că' el nu mai
e copil, îl mîngîia şi-i vorbea duios, ca pe vremuri. Odată, pe
cînd mergea cu Soni a de braţ, se întîlniseră şi, în ziua aceea,
mamă-sa a fost foarte tristă. Andrei fu supărat... „De ce nu în-
ţelege că atouma sînt mare, că am şi eu dreptul să-mi trăiesc
viaţa"... Şi rămăseseră atîtea şi atîtea lucruri nespuse...
      „Viaţa ei a fost foarte puţină în bucurii"... Acum nu se mai
putea îndrepta nimic.
      Andrei plecă încet, trăgîndu-şi cu greu picioarele din pă-
mîntul moale. Şoseaua udă se întindea în faţa lui. Satul rămă-
sese departe, mic, întunecat. Numai pe cerul uniform se des-
488
chidea, chiar în mijloc, un luminiş prin oare se munceau să răz-
bată raze gălbui, vlăguite.
     Călătoria, care altădată ţinea cel mult două ore, dură acum
două zile întregi. în fiecare gară <sau staţie trenul, încărcat pînă
la refuz de o mulţime care mugea căţărată ipe tampoane, pe scări,
pe acoperişuri, era tras pe linia moartă. In compartimente, cati-
feaua sau pielea de pe banchete fusese tăiată, geamurile sparte şi
înlocuite cu şipci bătute de-ia curmezişul. Călătorii dormeau cu zi-
lele, peste saci, geamantane, boccele, îşi făceau nevoile pe unde
apucau, iar îndată ce trenul se oprea, năvăleau prin sate cău-
tând să cumpere orice : slănină rîncedă, ouă stricate, făină muce-
găită, cepe încolţite sau prune uscate. Majoritatea bărbaţilor erau
beţi : toţi aveau sticle cu ţuică sau ou spirt de cereale, tare ca
focul şi greţos. Izbucneau certuri, bătăi şi din Cînd în cîndi focuri
de revolver, sau urlete de femeie. Noaptea, pe acoperişuri, se în-
cingeau chefuri cu dans ; lumea simţea nevoia să petreacă. Gîte
o femeie desmăţată guiţa, trecînd de la unul la altul... Pe margi-
ne afin ii lor se aprindeau focuri" cu pomişori smulşi d'io rădăcină,
cu paie furate de prin ogrăzi sau cu iscînduri din vagoane. Flăcă-
rile pîlpîiau, lingîrad pereţii trenului, dar nimeni nu se sinchisea.
Un tînăr îmbrăcat într-o uniformă militară, dezertor pesemne,
cînta dintr-un acordeon .splendid Hohner, cu şase registre. Era
eroul trenului. Lumea venea la el eu mîncare, cu băutură, aşa
că militarul era în permanenţă beat mort, dur cînta tot mai fru-
mos cîntece foarte triste.
     Andrei se urcase într-un vagon de marfă, neacoperit, plin
cu grîu, pe care trenurile îl cărau de colo pînă colo. Se înfundă
pînă la gît în grăunţe şi nu răbda ide frig. Pe linia principală tre-
ceau mereu, trenuri pline cu soldaţi sovietici, cu tancuri, tunuri,
camioane, maşini, bărci lungi şi grele, pontoane, mitraliere antiae-
riene, ambulanţe, bucătării, staţii de radio, cai, căruţe. A doua zi,
pe marginea terasămentului începură să apară urmele războiului.
Schelete de tancuri carbonizate erau semănate pe cîmpia răsco-
lită, tunuri distruse îşi ridicau slpre cer ţevile ruginite şi pline de
apă, mormane de muniţie, de obuze, grenade şi lăzi ou cartuşe
erau împrăştiate în toate părţile, la ifel cu arme rupte, carcase
arse de avioane, căşti nemţeşti găurite, chesoane fără roţi. Ici şi
colo, cadavrul umflat cît un butoi al unui cal, pe care ciorile-1
curăţau de carne... Haite de cîini flămînzi, cu părul zburlit şi
coastele împumgînd.u-le pielea, dădeau tîrcoale, amuşimînd mi-
489
rosul .cadavrelor îngropate la idouă-tirei palme adinei me albia... Sa-
pau repede cu ghearele, apoi înhăţau cîte un picior încălţat cu.
cizmă şi smulgeau, sălbăticiţi de foame. Departe, pe marginile
cîmpi'ei cafenii sfîşiate de parcă o greblă uriaşă ar fi scormonit-o
nebuneşte, se iveau sate arse, pomi cu crengile rupte, turle pe ju-
mătate dărîmate... Şi în fiecare gară, mulţimi de oameni foiau,,
se aruncau asupra trenului, se încăierau, muşcau, zgîriau, ca
să-şi facă loc. Doi oameni beţi care se bateau .se rostogoliră de
pe 'acoperiş. Unul fu tras sub roţi, celălalt rămase privind idio-
ţit grămada de carne sîngerîndă, dar trenul nu se opri.
      La Şimand li se spuse că garnitura nu merge mai departe.
Un cor de zbierete se înălţă, cîţiva indivizi săriră de pe va-
goane şi .se repeziră să-l ia la bătaie pe şef, îl urmăriră, agitînd
ciomege, pînă în birou, de unde acesta apăru cu o puşcă de vînă-
toare, pe care o îndreptă asupra lor. Andlrei ieşi din grîu, amorţit,
îşi puse sacii pe umăr şi pomi pe şoseaua asfaltată, în mijlo-
cul unui covoi care ise .formase. Avea un singur gînd, ca o obse-
sie : isă ajungă odată acasă.
      In jurul lui oamenii vorbeau; îşi povesteau păţaniile, îşi co-
municau satele de unde se pot aproviziona, dar mai ales poves-
teau, aşa că Andrei, mergînd printre ei, află o mulţime de lu-
cruri : cum apăruseră dinspre Lipova tancurile sovietice, acolo
unde nu le aştepta nimeni şi cum începuse goana haotică a tru-
pelor germane* ungureşti şi a nemţilor din oraş. Spre Gurtici -
coloanele au fost întâmpinate de detaşamente de partizani comu-
nişti care au deschis focul asupra lor. Fritsch, farmacistul, des-
pre care se spunea că ar fi agent al Gestapo-ului, fugea într-o
maşină lungă, ofiţerească, împreună cu fata sa, Erika, pe oare o
îmbrăcase în uniformă de SS-ist. Maşina fu ciuruită de gloan-
ţele unei puşti mitraliere, fata ucisă. Ublînd, Fritsch o dezbră-
case, dar Erika era. moartă. Pornise spre oraş, ţinînd încleştat
în braţe trupul ei. greu, alb... Andrei o cunoştea pe ifată de la pa-,
tinaj, unde venea mereu însoţită de un ofiţer tînăr, german... Era
. distantă şi orgolioasă şi patina într-o rochiţă scurtă de catifea, ca-
re-i dezvelea picioarele lungi, frumoase, îmbrăcate în ciorapi de
m,ătase cenuşii.
      Se mai vorbea de partizanii sînbi care umpluseră oraşul, de
dezastrul unei divizii de husari la Beliu, unde fuseseră bombar-
daţi de avioanele Stukas, capturate atunci cînd romînii ocupa-,
seră aeroportul, de jafurile şi crimele din cartierele mărginaşe,
unde nu era lumină, de o bandă care asasina şi dezbrăca p§:
490
toată lumea, viola femeile. Poliţia şi detaşamentele sovietice um-
blau după ei 'de o săptămână, fuseseră chiar cîteva încăierări cu
morţi şi răniţi.
     Pe la prînz, convoiul se aşeză pe marginea şoselei, în no-
roi, şi lumea începu să mănînce şi să bea.
     •— Bine că-i pate!
     —   Doamne ajută !
     —   Hai, noroc şi la mulţi ani!
     —   Amin...
     —        Spune, da’ de legionari ai auzit ? Zice că ar fi fost o
divizie care au venit cu nemţii şi au rămias aici prin păduri...
S-ar fi îmbrăcat în haine ruseşti, şi-i vai şi amar...
     —   Bea din pălincuţa asta...
     Andrei mîncă repede. Voia să plece. O femeie într-un palton
albastru cu blăniţă de astrahan şi o capelă militară, soioasă,
înfundată pînă peste urechi, veni clătinîndu-se, se aşeză ne-
stînjenită lîngă el şi-l pişcă de bărbie :
     —   Sîntem amărît, puişor ? Aşa de dulce şi amărît ?
     Andrei îşi ridică faţa spre ea şi-i zîmbi ciudat. Intimidată,.
ea se uită la el, apoi plecă, silindu-se să se ţină dreaptă.
     După vreo două ceasuri de mers, pe cînd se însera, apăru
oraşul. Din coşurile fabricii, din gară, pluteau, leneşe, valuri
negre de fum, lăbărţîndu-se, şi deasupra întregului oraş părea
că apusă o aureolă mohorîtă, sură. Mahalalele erau pustiite,
casele fără garduri, fără uşi, cu acoperişurile ciuruite de schije,
cu geamurile hîindu-se ca nişte orbite din care ochii s-au scurs,
cu zidurile şpriţuite de găurile roze pe care le lăsaseră gloan-
ţele. De-a curmezişul şoselei era răsturnată o tanchetă, iar ală-
turi de ea, ca scheletul unei cămile, caroseria galbenă a unui
turism plin de apă. Străzile erau pustii.
     —        Oamenii s-au mutat în centru, pe la rude şi cunoscuţi,
îi spuse; lui Andrei un om care asuda cărînd un sac uriaş cu
cartofi. Pe aici nu se poate locui. S-au aciuat tot felul de inşi,
care mai de care...
     Andirei porni spre casă, străbătîrad partea bombardată a
oraşului. Călca pe cioburi pisate mărunt, pe cărămizi îmbucătă-
ţite şi paşii lui se auzeau neobişnuit de puternic, ca şi cum el ar
fi fost singura fiinţă vie. Dintr-o îngrămăditură de moloz văzu
ridicîndu-se un firicel de fum, apoi în vitrina mare a fostului
magazin de fierărie şi arme: „Bulzan şi fiii“, zări instalată o
familie. îşi făcuseră, patul într-o cadă de tinichea şi tocmai tră-
- 49t
geau roloul pe jumătate ars şi răsucit. Cînd trecu prin parc
auzi paşi în urma lui şi o voce aspră, poruncindu-i:
      —   Hei, ăla, ia stai 1
      îşi scoase repede revolverul din buzunar şi se întoarse. Un
vagabond în zdrenţe, cu o barbă roşcată năpădindu-i pomeţii
obrajilor pînă sus, şpre ochi, se opri speriat, îşi atinse cozorocul
şepcii unsuroase şi mormăi :
      —   Un chibrit... care cumva...
      —   N-am! spuse Andrei răstit.
      Plecă mai departe. Auzi paşii individului lipăind pe o alee,
apoi o fluierătură. începu să alerge. Numai cînd ieşi din parc
se opri să-şi tragă răsuflarea, lac de sudoare.
      Străzile goale, întunecate, erau lugubre. Nici o licărire de
lumină nu sclipea la geamuri, toate porţile erau încuiate.
      Ajunse pe strada lor. Şi aici pereţii fuseseră! găuriţi de
gloanţe, pomii scoşi din rădăcini de şenilele tancurilor, felina-
rele strîmbate. Auzi pe cineva închizînd repede poarta, se repezi
şi începu să bată cu pumnii. Strigă : „Deschideţi!... Eu sînt...
Andrei... Sabin...“
      —        Domnu’ Andrei! ţipă dinăuntru nevasta lui Iurcovici.
Stai... stai... că-ţi deschid.
      Cînd îl văzu, rămase înmărmurită, apoi începu să plîngă:
      —        Vai, domnu’ Andrei... săraca doamna... Bine că aţi venit.
Ge lucruri se petrec pe aici... Toată lumea-i nebună... Şi Ludo-
vic s-a scris la comunişti... I-am spus: „Stai, omule“. El,
nimic!
      —   Tata...
      —        O, vai şi amar. Nu ştiu ce are să fie cu bietul domnu’
Sabin. Toată ziua bea, şi bea, fără încetare... Singur. Bea şi
cîntă. Toată curtea plînge de jalea lui. L-,am trimis pe bărbat
să stea de vorbă cu el ca nu cumva... doamne fereşte... Trebuie
să vă crească pe dumneavoastră. Şi v-a căutat într-o zi cineva,
o domnişoară şi un domn.
      Uşa coridorului era deschisă. Toate gemuleţele colorate fu-
seseră sparte. In bucătărie, lumină. Andrei se repezi ca o fur-
tună, deschise larg uşa şi strigă:
      ;— Tată... Tatăă... Am venit!
      De la masa acoperită cu sticle, damigene, cepe şi bucăţele
de slănină, un obiraiz buhăit, cu ochii mici înfundaţi adînc în
orbite, cu ipărul rar, lipit de creştetul trandafiriu, se ridică spre el.
492
     -tt Tată !
     Sabin dădu să se scoale, dar răsturnă o sticlă şi vinul se
scurse de-a lungul mesei, aipoi curse jos, licăind.
     Un hohot dte pliîns, fără lacrimi, îl zgudui pe Sabin. îşi în-
tinse amîndouă mîinile spre Andrei şi acesta se ghemui la piep-
tul lui.
     Tîrziu se desprinse uşor din braţele lui Sabin, care-1 căutară
bîjbîind. Murdar, neras, cu ţepii roşiatici ai bărbii crescîndu-i
deşi, .pană la gît, Sabin părea o umbră a ceea ce fusese odini-
oară. In bucătărie era frig şi mirosea, insuportabil, a vin şi a
stătut.
     —        N-am fost lîngă ea... să-i spun... gemu bătrînul, apoi
căzu moale pe scaun. îşi turnă un pahar plin ochi şi-l bău, udîn-
du-se pe pieptul cămăşii.
     —   Tată, să facem foc...
     Sabin dădu din mînă, indiferent, şi îl întrebă cu limba în-
cleioşată:
     —   Ţi-i foame, cumva ?
     —   Da, .foarte foame, minţi Andrei.
     —        N-;ai: nici o grijă... Iţi face tata şi foc şi de mîncare...
uite acuma... numai şă se scoale tata... că-i beat... Să nu te temi,
puiul meu, are să se îngrijească tata de tine, toate are să ţi le
facă tata, n-ai să duci lipsă de nimic...
     încercă de două ori să se ridice, dar căzu înapoi, pe pătu-
ţul cel mic. Atunci, încruntîndu-se, îşi adună toate puterile şi se
sculă, păşind prin bucătărie fără să se clatine. Aţîţă focul.
     Andrei se aşezase pe un colţ de' scaun, fără să-şi scoată
mantaua. îşi rezemă fruntea în palme. Auzea sfîrîitul unturii în
tigaie şi poticnelile tatălui său. Nu era obosit, dar ar fi vrut să
doarmă, să doarmă la nesfîrşit. Mîncară tăcuţi. Lui Sabin gră-
simea i se scurgea pe bărbie, dar nu se ostenea s-o şteargă.
Scoase din bufet un pahar mare, îl puse în faţa lui Andrei, i-1
umplu şi-i spuse:
     —   Bea cu tata... Acuma eşti mare...
     Vinul greu, dulceag şi unsuros îl ameţi pe Andrei. Dure-
rea ascuţită care-i tăia respiraţia i se risipi cu mii de ace în tot
trupul, o dată cu o căldură moleşitoare.
     —        Cum ai îmbătrînit, Andrei, spuse Sabin, încreţindu-şi
pleoapele, ca să-l vadă mai bine. Ai slăbit... Are să-ţi facă tata
rost de mîncare bună, să te îngraşi. Şi întinzîndu-se peste masă,
voi să-i.mîngîie mîna, dar se încleştă de ea. Degetele tatălui său
493
erau fierbinţi şi foarte moi, catifelate. Andrei turnă iar în pahare.
Era bine aşa, să bea, să nu trebuiască să spună nimic. \
Pereţii, spoiţi cu verde-deschis, începură să danseze; becul
chior Clipea în răstimpuri. Sîngele bătea rar în artere, egal, ea •
un ceasornic...
     — Să bem, făcu Andrei.                                  -
     Tatăl său îl privi cu reproş :
         Să nu te (înveţi cu băutura. Nu-i Ibine... Şi adormi, pe
neaşteptate.
     Andrei, adunîndu-şi puterile, îl întinse pe patul mic, de Iernii,
şi-l acoperi cu mantaua lui şi cu o scurtă veche, îmblănită, roasă
de molii.                                             '        ^
     Intră în dormitor: de săptămîni întregi nu fusese aerisit,
dar acum nici el n-avea puterea s-o facă. Deschise dulapul. Că-
măşile, hainele, rochiile mamei sale erau aşezate în ordine, pre-
sărate cu bucheţele uscate de levănţică, un parfum discret şi
trist, care însoţise fiecare mişcare a Anei. îşi/înfundă obrazul
între rochiile vechi, de zeci de ori modificate, îşi trecu degetele
peste ţesăturile moi, roase pe alocuri. Ar fi vrut să plîngă, ş-o
cheme, s-o strige, d-ar nu putea. I se părea că tot trupul lui e
un clopot gol, în care sîngele,. dezlănţuit, se zbate cu un vuiet
prelung.
                               CAPITOLUL XVIII
      In fiecare zi, trenurile care veneau anapoda vărsau mul-
ţimi de oameni în gara distrusă, pe peroanele răvăşite, acoperite
cu tot felul de murdării. Ultimii refugiaţi .se întoroeaiu, fără ba-
gajele cu jcare plecaseră, .zdrenţăroşi şi murdari, precupeţi
transportând tot felul ide alimente veneau să facă afaceri, sol-
daţi care se pierduseră de unităţi umblau să le caute în dorul
lelii. In pliaţa asfaltată din faţa gării, printre rămăşiţe de
maşini şi tancuri ruginite, se începeau târguri, se vorbea de
495
vagoane de zahăr rămase undeva pe linii, ide cisterne încărcate
cu spirt sau de vite rătăcite, culese de pe cîmpuri şi lăsate la
vreo moşie părăsită, sub paza unor oameni înarmaţi. Se» tfăoeâu
tot felul ide schimburi: biciclete militare contra unui kilogram
jumătate ide cartofi, un geamantan de lame de ras suedeze pe
o idamigeană de ţuică, cinci găini contra unui pistol automat
fără încărcător, un coş de ouă pentru o manta de piele găurită
toată de. gloanţe. De cele mai multe ori, comerţul se termina
cu împuşcături trase în plin, pentru întărirea cererii sau ofer-
tei. Mulţimea se împrăştia urlînd, ca să ise adune. îndată în
jurul mortului sau rănitului: mîini grăbite îl cercetau de acte
şi cu acest prilej ui luau ceasul, banii sau revolverul. Din cînd
în cînd treceau c'axonînd camioane pe care era scris cu var:
TOTUL -PlENTRU FRONT, TOTUL PENTRU VICTORIE.
Lumea le privea mirată: aici războiul se terminase doar...
Acum se purta undeva spre Debreţin sau Szegedin. Noaptea,
două sau trei avioane germane veneau şi aruncau bombele la
întâmplare, să producă panică. Artileria sovietică deschidea
focul, cerul întreg era o mare de văpăi, scrijelită de dîrele roşii
ale trasoarelor sau de lamele drepte ale .reflectoarelor. Cîteva
avioane fufă doborîte, unul căzu în Mureş, lîngă pod, celelalte
— dracu ştie unde, pe cîmp.
      Peste podul distrus care duicea în Cetate treceau în fie-
care zi dţiva curajoşi. Mulţimea se aduna pe mal să-i vadă, ca
pe Stroisizneider acrobatul. In Cetate erau mii de biciclete, de
arme, de muniţii, furaje şi uniforme militare ungureşti, părăsite
în grabă cînd Katiuşele începuseră să tragă. Cu revolverele,
mai ales, se -făcea un comerţ foarte bun : toată lumea voia să
fie înarmată. Noaptea, die peste tot, pocneau împuşcături...
Cîţiva copii, jucîndu-se pe cîmp, fuseseră rupţi în bucăţi de
explozia unui obuz; un învăţător dintr-un cartier mărginaş
voise să pescuiască cu grenade în Mureş şi — neştiind smulge
focosul — sărise în aer; unui domn elegant i se aprinsese o
rachetă în buzunar şi el fugise înnebunit pe stradă, cu hainele
arziînd, zbieriînd să i se aducă o găleată cu -apă.
      Şi toată lumea bea, ca şi cum o sete colosală ar fi de-
vorat-o ; căuta să uite în beţie grozăviile p-rin care trecuse.
Seara, trupurile de beţivi erau culcate peste Tot: liîmgă rigolele
trotuarelor, în noroi, pe treptele bisericilor, în maşinile avariate,
în lăzile cu gunoi sau în mijlocul trotuarului. Cîrciumarii făceau
afaceri strălucite. Se bea orice: spirt denaturat, odicolon, tot
496
fefl'ul de ţuici, vinuri şi coniacuri, pritocite cu ce cădea la
miînă. Zvonurile icele mai fantastice circulau şi li se dădea cre-
zare : se vorbea despre un măcelar care prindea copii, îi omora
şi făcea din ei salamuri şi cîrnaţi, de vulpi mari oît tigrii care
ar fi apărut la marginea oraşului, de organizaţii secrete adunîn-
du-se prin adăposturile părăsite; foştii nazişti se salutau sim-
bolic ou cifrele : 88 (adică de două ori a opta literă din alfabet:
HH = Heil Hitler), se auzea de nişte înfiorătoare arme noi,
germane, printre care o oglindă colosală capabilă să adune
toată căldura soarelui şi să pârjolească oraşe, la orice distanţă,
de „razele morţii", de o bombă fenomenală, de ţărani răsculaţi
care iar fi omorît un moşier, după unii ungur, după alţii romîn,
şi ar fi împărţit moşia („Ca în ’ 19, domnul meu, ca în ’19, cu
hoardele lui Bela Kun... Ne aşteaptă vremuri teribile") ; se
zvoni că Romanei n-a murit, ci a fost numit comandantul su-
prem al frontului de răsărit şi varsă benzină pe Dunăre ea să
aprindă toţi afluenţii; cineva văzuse un vampir care tăia cu
briciul sinul unei femei şi-i sugea isîngele; vampirul purta
pelerină violetă şi avea bot de liliac. Pe urmă lumea se linişti
aflînd că un ofiţer ide cavalerie, căruia monstrul îi furase
logodnica, l-a ucis în duel.
     Şi oraşul petrecea... Cele mai deşănţate cîntece fără perdea
făceau furori.
     Intr-o zi, un avion american avariat deasupra Vienei ate-
riză pe aeroport. Piloţii, băieţi înalţi, cu pistoale de cow-boy
bătîndu-le coapsele, trecură prin oraş, urmaţi de un convoi de
elevi şi copii, muţi de admiraţie, holbîndu-se la un negru
atletic, care fuma, demn, un trabuc. Seara se auzi că americanii
s-ar fi încăierat cu ruşii, împuşcîndu-se reciproc (au fost şi
martori), dar spre marea decepţie a unora, a doua zi piloţii
americani se fotografiară în mijlocul pieţii de braţ cu aviatorii
sovietici.
                                        * ★
     Ameţit de mirosul fetid al compartimentului în care călă-
torise, Suslănescu coborî în gară chiar în clipa cînd o procesi-
une ou prapori, crucifixe şi baldachine străbătea piaţa, îndrep-
tîndu-se spre Maria-Radna. Rămase pe marginea trotuarului
scărpinîndu-se furios — îl mîncau păduchii — privind şirul
32 — Străinul
m
lung care înainta cîntînd tărăgănat. La marginea convoiului
şonticăiau ologi, legănîndu-se între cîrji. Femei cu cîrpele trase
pe ochi strigau plîngăreţ : „Maarie-Maarie“, un popă roşcovan
cădelniţa, vorbind peste umăr cu cantorul ştirb, care se scremea,
să cînte... Se auzea un tîrşîit monoton întrerupt de vaietele
babelor sau de bocănitul tălpilor de lemn. Şirul de oameni nu
se mai isprăvea şi Suslănescu trecu prin mijlocul lui, apoi se
îndreptă spre casă, privind cu ochi uimiţi oraşul atît de schimbat.
O vitrină îi trimise imaginea lui grotescă. In loc de haină purta
un sac, căruia-i făcuse găuri pentru cap şi mîneci. Pantalonii,
ferfeniţă, atîrnau peste carîmburile unor jambiere de piele. Era
încălţat în tenişi rupţi, soioşi, din care-i ieşeau degetele. Mer-
gea repede, pe Mngă ziduri, mort de spaimă că s-ar putea în-
tîlni cu cineva, dar se oprea mereu, căutînd să-şi umple ochii
cu priveliştea caselor, a oamenilor, a trotuarelor. Curiozitatea
cu care privise primele detaşamente de soldaţi sovietici acum
trei săptămîni nu-1 părăsise : ari de oîte ori îi vedea se dădea
la b parte, se lipea de zid, dar îi urmărea după aceea. Ar fi
vrut să înţeleagă ce vorbesc, ce pot gîndi nişte soldaţi victorioşi.
Şi faptul că nu pricepea nimic, îl făcea să şi-i închipuie întrucîtva
tainici, veniţi foarte de departe, dintr-o lume necunoscută.
     Era aşa de slab, că abia mai umbla. Călătorise în zeci de
trenuri, fusese mitraliat, azvîrlit dintr-un vagon, dormise pe
marginea drumurilor; ca şi ceilalţi furase, împins de foame.
Singurul lui vis, acum, era o cameră curată, foarte încărcată
cu tot felul de nimicuri, o baie fierbinte şi apoi trupul cald al
Mafiei, o zvîrcolire în care să se piardă, să se ascundă, să se
uite... De cînd pornise spre casă se gîndea la ea ca la femeia
lui, care trebuie să-l aştepte, înfiorată de dorinţă.
     Mo'norala şi murdăria străzilor îl făcură să fugă aproape.
Cînd recunoscu gardul, grădiniţa, treptele, uşa cu perdeluţe
albastre, un val de lacrimi îl podidi, orbindu-1. Se repezi ca
un nebun, lovindu-şi umărul în poartă, se căţără pe trepte,
apăsă cu toată greutatea trupului uşa antreului, prăbuşindu-se
înăuntru. Mirosul familiar, nespus de scump, îl năuci. In clipa
aCefea uşa biroului lui Velceanu se deschise şi un ofiţer sovietic
apăru în prag. Suslănescu încremeni, se făcu livid. Ofiţerul,
ameninţător, făcu un pas spre el. Neştiind ce spune, Suslănescu
voi să-i explice pe franţuzeşte:
     —        J’y demeure, monsieur, je suis l’un des locataires... ie
reviens... du reffuge... Permettez... professeur Souslanesco...1
     —   Gospoja ! strigă ofiţerul şi, întorcîndu-se, intră în birou.
     Mimi se ivi în uşa bucătăriei, îmbrăcată într-un taior foarte
elegant. Suslăneseu se. repezi spre ea, Mimi ţipă, apoi, recu-
noscîndu-1, începu să rîdă :
     —   Ia te uită, domnul Suslăneseu ! Aurel, Aurel, vino repede
să vezi cine ne-a sosit!        *
     Velceanu îşi scoase capul palid, învăluit într-un turban de
mătase multicoloră, îl privi şi-i spuse calm :
     —        Ai venit ? Mă iartă că nu-ţi dau mîna, dar... trebuie
să fii plin de păduchi... Şi înţelegi, epidemiile... O s-o rugăm
pe Fira să-ţi facă imediat o baie. Tu pleci, dragă ? se întoarse
el spre Mimi, care-şi trăgea mănuşile.
     —        Da, sînt invitată... Schimbă-te repede, — surîse ea lui
Suslăneseu, — culcă-te, dormi, fă ce vrei. Mîncaţi cu Aurel
au hasard de la fourchette; azi am fost frivolă, nu gospodină...
     Suslăneseu privea ţintă uşa biroului.
     —        A, — rîse Mimi, — e Mihail Alexandrovici, locotenent
de aviaţie. E în cvartir la noi, cum se spune azi. Tot cartierul
e plin. Un băiat admirabil, delicat şi rezervat... Pa, pa, amîn-
durora, am întîrziat.
     Plecă. Velceanu se retrase, lăsîndu-1 singur, apoi peste un
timp veni Fira, o moţogană zbîrcită. Se bătu cu palma peste
gură :
     —        Tulai, domn profesor, gîndeşti că sînteţi Laie ţîganu’,
vai de mine... V-am încălzit apă ; să vă firdeliţi... Tulai, — începu
ea să rîdă, — ca un bohoţ, aşa sînteţi. Ţîpaţi ronghiurile aestea,
să le dau foc în ogradă. La biaie mereţi dăr’ sîngur.
     Cînd îşi scufundă în cada de porţelan trupul negru, Sus-
lăneseu crezu că are să moară de plăcere. 1,1 durea inima. Q
dorise atît de mult pe Mimi, pe Mărie ia lui, îneît abia se putea
stăpîni. Şi ea... Oare totul va fi cum a fost ? Oare războiul,
haosul, animalitatea dezlănţuită n-âu însemnat o baie purifi-
catoare ? Oiri poate ceilalţi ;nu înţeleg ? 'Da, asta era, aşa se
explica totul. Mimi pleacă în vizită, acum cînd s-a întors el, \
amantul ei, ca şi cum nu s-ar fi văzut decît ieri sau azi dimi-
neaţă... Plecarea ei, taiorul, ciorapii, mănuşile, Ungeria fină
     1 Locuiesc aci, domnule, sînt unul dintre locatari... Vin... din refugiu...
Permiteţi... profesor Suslăneseu...
32*
499
   i se părură simbolice, anacronismul disperat dar inconştient al
   eternului feminin. „Peste cîţiva ani, femei ca Mimi vor fi numai
   amintiri sau poate nici atît... Ne vom îmbrăca în blănuri, vom
   devora carne crudă şi ne vom acupla în boschete, primăvara
   şi toamna...11 Imaginea aceasta îl îndurera, dar îi făcea şi o
   plăcere ciudată, în acelaşi timp. Pe cînd se ştergea, se gîndi la
   ofiţerul încartiruit la ei şi inima începu să-i bată, de teamă.
   Cine ştie ce poate fi... vreun comisar... sau de la GPU... şi în
   acest caz... „Dar pentru dumnezeu, — se gîndi, — eu am o
   mulţime de cărţi periculoase, de studii istorice, am o bibliotecă
   întreagă despre . Napoleon, duşmanul ruşilor!“ Se îmbrăcă
   repede, fără să mai guste plăcerea hainelor curate, moi, fine.
   „Cultura va fi cel mai mare duşman al timpurilor care vin“, îşi
   spunea, încercînd să ogoiască durerea ascuţită pe care o simţea
   în piept.
       Intră în camera lui şi, aşezîndu-se pe parchet, începu să
   scoată cărţile de prin lăzi. Dumnezeule, ce de cărţi subversive,
   albume germane de istorie şi arhitectură, picturi religioase
   italiene din Renaştere... Cum spunea Marx ? „Religia e opiu
   pentru popor“; sau poetul acela — nu-şi mai amintea numele:
   „Ne vom sui la cer să împuşcăm pe dumnezeu14... Rafael, Leo-
   nardo da Vinci... Diirer, neamţ I Arno Brecker cu Siegfried-ii şi
   Brunhildele lui, nazist!... Cînd le adunase toate acestea ? In
   fond nu era vinovat, un istoric trebuie să ştie totul... Ei, şi
   istoria...
       Adună toate cărţile, umplîndu-se de praf şi fugi în bucătă-
   rie, după ce pîndi uşa biroului. Deschise uşiţa sobei de tuci şi
   începu isă le îndese. Flăcările roşii, vii, cuprinseră foile. De pe
   o pagină lucioasă, răsucită de căldură, imaginea lui Napoleon
   îl privi distantă. înghiţind în sec, Suslănescu vîra cărţile în foc,
   una după alta. Dogoarea îi înciose obrazul ras proaspăt, care-1
   ustura... In foc! In foc cultura ! In foc arta! In foc...
       —        Tulai, domnişor, doar n-aţi luzît 1 ţipă din uşă Fira. Se
   repezi la plită şi scoase o tavă în care fumegau resturile unui
   pui carbonizat. Ce-a zic« domnu’ că râmaserăm fără mîncare >
       Suslănescu o privi cu ochii înroşiţi de fum:
       —   Să ardă 1 strigă. Să ardă totul 1
       Cînd din toate cărţile nu mai rămăsese decît un morman de
   cenuşă, Suslănescu o răscoli eu vătraiul, apoi se duse să se
   culce. Uşile deschise ale dulapurilor, cu rafturile văduvite de
500
cărţi păreau că i rinjesc, înduioşător şi scîrbos, ca un bătrîn
căruia i s-au scos toţi dinţii şi a uitat că nu mai are voie să
rîdă. Dormi, fără vise, pînă a doua zi dimineaţă, cînd, înfrigurat
de dorinţă, intră în dormitorul lui Mi mi. Din uşă se dădu însă
înapoi, deoarece Velceanu era în pat şi citea. Mimi îşi ascunse
leneşă piciorul dezgolit sub plapumă şi-l îndemnă:
     —        Haide, haide, domnule Suslănescu, apropie-te! Avem -
aţîtea să ne spunem ! Să ştii că n-am crezut nici o clipă că ai mu-
rit acolo, sub tramvai, rîse ea. Eu am trecut printr-o groază de pe-
ripeţii, după aceea. M-am întors acasă şi am stat tot timpul aici.
A fost groaznic, făcu, fără nici o umbră de gravitate. Te uiţi la
Aurel ? (Velceanu era legat la cap). A avut un mic accident. S-a
aprins o lampă cu petrol. Era să-i -ardă toată faţa... Şi dumneata ?
     —        Am trăit, doamnă, reedită el răspunsul abatelui de Sie-
yes. („O, dacă ai fi singură, să mă strecor lîngă tine, Mărie,
Mărie, să-ţi sărut trupul sfînt şi cald... să uit... Am atîta nevoie
să uit... Sufletul meu este o paragină pustiită de vînturi, inima
mea o rană în care n-a mai rămas loc decît pentru tine, pentru
un pic de duioşie a sîngelui... şi ţi-o cerşesc, Mărie, cu tot ce a
mai rămas omenesc în mine...“)
     —   Eu cer atît de puţin, şopti, fără voia lui şi se sperie.
     —   Pardon ? ziise Mimi.
     —        Nimic, nimic. Voiam să spun că în curînd vor începe
cursurile... la liceu, exact, la liceu, şi va fi ca înainte...
     —        S-o crezi dumneata, spuse rece Velceanu, nedezlipindu-şi
ochii de pe carte. înseamnă că istoria pe care-o ştii nu face,
iartă-mă, două parale. Se aude de epuraţii radicale, în toate do-
meniile vieţii. Noi, care ne-am făcut datoria, vom fi traşi la răs-
pundere pentru crimele celor mari, care aveau jus deliberandi ’.
Eu ara spus, dacă-ţi aminteşti, încă în noaptea lui 23 August,
că n-avem a ne bucura de, hm... „abilitatea" noastră în întoarce-
rea pelerinei...
     —        Vin „Ies aages de plour et de damnacion" 2, cum spune
Joachim du Bellay, zise Suslănescu. Se ridică : Mă iertaţi, tre-
buie să mă duc, vreau să vădi ce mai e prin oraş* să mă întîl-
nesc cu colegii...
     Plecă. Era atît de trist, de descumpănit, încît gîndul de-a
trece pe la părintele Potra îi păru salvator. El era destul de
     1 Dreptul de a hotărî.
/ 2 Anii de plîns şi de osîndă.
501
                                                                                                                                                                                                                                                      \
  fanatic să poată găsi cuvinte de Încurajare, care-ţi fac bine chiar
  dacă rîzi de ele.
      Ii deschise chiar Potra, care rămase o secundă uimit de
  schimbările de pe faţa lui Suslănescu, apoi îl istrînse în braţe,
  tăcut, cu o figură gravă, funebră.
      —   Pofteşte înăuntru, dragule, pofteşte...
      înduioşat, Suslănescu îi spuse, în timp ce urcau scările:
      —        Ce bine a fost atunci cînd ne ascundeam la dumneata,
  îţi aminteşti ? Aşteptam ceva şi...
      —        Bine, dar acest ceva a sosit 1 spuse Potra, destupînd o
  sticlă de vin. Acum, datoria noastră, a dascălilor, e să ne luăm
  în serios misiunea, nu numai să propovăduim, dar să practicăm
  virtutea... („Virtutea e o nerozie11, se gîndi, eminescian, Suslă-
  nescu, în timp ce dădea din cap, să nu-1 întrerupă). Generaţii
  noi se vor-ridica. Ele trebuie să fie foarte curate sufleteşte. Noi
  înşine trebuie să fim curaţi.
      —   Ce mai e nou prin oraş ?
      —        Mai nimic. Lumea se reculege, nu ştie ce să creadă.
  Alaltăieri a sosit familia Varga. Am fost pe la ei. Sînt încă ză-
  păciţi, derutaţi. Au avut pierderi grele, sărmanii...
      —   Las’ că le-a mai rămas ! pufni Suslănescu.
      —   Da, au, desigur...
      Tăcură. Ceva străin era între ei, şi simţeau amîndoi acest
  lucru. Suslănescu îi propuse să facă o vizită directorului şi Potra
  primi. Pe drum nu-şi vorbiră. Acasă la Lucaci era mare adu-
  nare; Drăgan, Burtea, Bl aga ; Nicuşor Spinanţiu, care-şi lăsase
  o barbă neagră, ascuţită, perora în mijlocul salonului, plim-
  bîndu-se.
      Intrarea celor doi trecu aproape neobservată. Directorul
  le strînse mîna, îl întrebă pe Suslănescu ce mai face şi-l anunţă
  că prietenul său, Corian, plecase voluntar pe front.
      —        Vă spun ca un fapt pozitiv, se agita Spinanţiu, că ni se
  interzice să luăm Ardealul în stăpînire! Pretextul: că noi nu
  sîntem democraţi în mod suficient! Că nu prezentăm suficiente
  garanţii de democraţie, noi — care am luptat împotriva naziş-
  tilor ! Noi — care am fost prigoniţi dte Gestapo!... E un abuz I
      —        „C’est le droit du plus fort, vous savez“ *, îşi ridică de-
  getul Drăgan. Du-plus-fort! punctă el, ca la lecţie. 1
      1 E dreptul celui mai tare, ştiţi.
502
      —       Nici nu-i sigur, spuse Blaga, tuşinîndu-şi mustaţa casta-
nie.
      —        Ba da, este ! Domnul baron Papp a plecat azi dimineaţă
la Bucureşti să capete o confirmare. In caz că e adevărat, nouă,
intelectualităţii ide la graniţa de vest, ne revine sarcina să
opunem protestul nostru vehiement, astfel ca să se' audă pînă
undle trebuie !
      „Iar proteste? Iar „acţiuni “ ? Iar lupte? Iar ifrămîntări ?
împotriva cui ? De ce ? La ce bun ? In loc să ne bucurăm că
trăim..." se gin dea stupefiat Suslăneseu. Ii părea rău că venise
şi se uita aiurit la colegii lui, la oamenii pe care-i cunoştea şi nu-i
mai recunoştea.
      —       Mă mir, de vreme ce acuma îşi noi luptăm împotriva
Germaniei, spuse Potra cu ochii aprinşi. In caz că e adevărat,
atunci trebuie să nu ne lăsăm, pînă la ultima picătură de sînge.
(„Dar ăştia-s nişte inconştienţi!“ îi veni să strige lui Suslă-
nescu.)
      —       în orice caz, domnilor, vă rog, cea mai absolută discreţie
pînă la întoarcerea domnului baron. Avem un guvern democrat,
generalul Sănătescu se bucură de încrederea aliaţilor, în Capitală
sînt destui corespondenţi străini.
      —        N-avem nevoie de străini ca să ne rezolvăm problemele
noastre vitale 1 zise înifierbîntat Potra. Prin noi înşine!
      —       Pentru asta v-ar pupa domnul general Mîmdru, rîse Spi-
nanţiu. Cum mă găsiţi, domnilor, cu barbă ? Am jurat să n-o
tai pînă nu intrăm în Cluj şi nu dărîmăm statuia lui Matei
Corvin.
      —   De ce s-o dărîmăm ? Doar a fost romîn ! interveni Blaga.
      Suslăneseu se ridică.
      —       Da, domnilor, vorbea Spinanţiu, simţindu-se în centrul
atenţiei generale. Ungurii nu s-au potolit şi faptul acesta, dacă
e adevărat, e de natură să le dea nas. Ieri chiar am văzut un
grup de unguroaice în costum naţional, pe stradă. Un grup de
tineri le-a pus la punct, magistral. Mi-a părut rău că poziţia
mea mă împiedica să mă amestec... Pe de altă parte, dumnea-
voastră nu citiţi ziarul comunist „Patriotul." Sub tonul foarte
politicos şi „patriotic", un anume Radu Stîncă, alias Robber, ne
ameninţă cu spume la gură. îndrăzneşte să critice guvernul,
voalat, dar precis totuşi. Cum, domnilor, nu mai sînt lagăre ?
      —   Ştii dumneata prea bine că nu, clătină din cap directorul.
503
Mai bine spune-mi de unde aş putea cumpăra nişte cartofi, că
n-avem ce mînca. Ori făină, ori altceva !
     Intr-o clipă (discuţia se încinse asupra acestui subiect. Suslă-
nescu profită de ocazie şi plecă, după ce mai înainte întrebase
pe Burtea ce ştie despre începerea cursurilor sau despre plata
salariilor.
     — Nimic... La liceu e spital militar, o harababură întreagă.
Lefurile ? Dumnezeu ştie... Ce ? Doreşti atît de mult să te apuci
'de fucru? i Apropo, să nu uit. S-a întors Răducanu... E mare
comunist... MaTe... O să avem de furcă, zău.
     Pe Suslănescu îl cuprinse teama.
                                          * ★
     De cînd intraseră trupele sovietice în oraş, Vîslan stătuse
ascuns, împreună cu Horia Baniciu, într-o vie părăsită. Noaptea,
trecîndu-şi pistolul automat şi grenadele, făceau de pază, cu
schimbul, tresărind la cel mai mic zgomot, dar chiar dacă i-air
fi surprins cineva, n-ar fi avut curajul să deschidă focul. A treia
zi, după ce ajunseră aici, veni un plutonier dezertor, 'Borţan,
care-i năuci cu un potop de veşti trăsnitoare. Noroc că pluto-
nierul avea un sac mare plin de conserve de carne pe caire le
rnîncară fără pîine, deranjîndu-şi -stomacurile. Baniciu dormea
toată ziua, într-un pat fără saltele, învelindu-se cu mantalele pe
care le lua de la ei. Spunea că e bolnav şi le interzisese să facă cel
mai mic zgomot. Vîslan ar fi vrut să stea de vorbă cu el; simţea
că tăcînd mereu şi rumegîndu-şi teroarea are să înnebunească
foarte curînd. Cînd începea să-şi spună : „Dacă aş ifi plecat de
dimineaţă, sau dacă nu m-aş fi dus la gară", îi venea să urle
ca şacalii. De cîteva ori şe gîndi să-l omoare pe Baniciu în somn.
îi ura de moarte faţa lată, albă, părul cînepiu, lung ca la fete
şi privirea rece a ochilor care semănau cu nişte solzi. Apoi îşi
spuse că, desigur, Baniciu aşteaptă ceva. Şi la rebeliunea din ’41
tot ,aşa a fost: cînd 1-au arestat soldaţii, l-au dus la prefectură,
unde l-a luat în primire ataşatul militar von Eck, l-a suit într-un
avion, îmbrăcîndu-1 în uniforma de pilot german şi l-a expediat
ia Berlin, de unde a venit cu o unitate de legionari SS-işti. Asta
era tot ceea ce ştia despre el. Mai mult nu putuse afla. Nici
despre o serie de foşti camarazi care dispăruseră, nici despre
planurile lor, despre speranţele lor, sau, mă rog, ceva care să
justifice calmul lui Baniidu. Ptnă la urmă încercă să-i explice,
spunîndu-şi că fostul Sturmbandfuhrer SS Banicz era complet
■cretin, un caz patologic, un sadic, un înapoiat mintal.
     După ce nemţii ocupaseră oraşul, la 14 septembrie, Baniciu
îl silise să scoată un ziar, cu titlul verde: „GARDA, CĂPITA-
NUL". Era mai mult un manifest decît un ziar. Avem doar o
singură foaie, cu un articol de fond, comunicatul german şi
lozinci antisemite şi anticomuniste. Vîslan îl scria singur, la
sediul comandaturii germane, ehinuindu-se şi tasudînd, dar nimeni
nu-i comenta nici frazele şchioape, nici inadvertenţele gramati-
cale, nici incoerenţa. La orele şase, Baniciu venea să-l ia, îl citea
repede, presărîndu-'l cu cîţiva : „Moarte jidanilor ! Victoria finală
e aproape", şi-l dădea unui legionar, Holfoan, care-1 ducea la ti-
parniţa militară germană. Baniciu nu-i spunea nici un cuvînt,
nu-1 ameninţa, nu striga la el, nu-i amintea de activitatea lui.
Părea să-i fi uitat şi numele; îl privea doar ca pe o maşină care
fabrică ziarul. Cum îl vindeau, cui îl vindeau, Vîslan habar
n-avea. Ar fi vrut să bea, să chefuiiască, şi —: într-o zi — nemai-
putînd răbda, îi spuse asta lui Baniciu. Acesta-1 privi mirat,
apoi zise:
     —       Azi vii cu mine, ferşteţ ? (îşi presăra cuvintele cu ex-
presii nemţeşti pronunţate pocit.)
     —  Unde ?
     Baniciu se uită la el ca la un fenomen.
     —  Maşina-i afară. Şnelăr, şnelăr.
     Vîslan păşi după el pe coridoarele fostului liceu catolic de
fete, „Notre Dame de Sion“, prefăcut în coma-ndatură. La uşile
■albe ale claselor stăteau crăcănaţi şi nemişcaţi soldaţi foarte
tineri, în bluze de camuflaj, cu cizmele pline cu grenade. Vîslan
se sui într-un Mercedes Benz deschis şi-şi trase repede pălăria
pe ochi. Se temea că Baniciu are să-i spună, batjocoritor: „Ce-i,
camarade, te temi să nu te recunoască cineva ?“, dar celălalt
tăcea, răsturnat pe pernele de piele ale maşinii, şi-şi bătea ca-
rîmfbii cizmelor cu mănuşile galbene. Vîslan nu ieşise de loc în
oraş, aşa că, de la un timp, începu să privească pe furiş, plin
de curiozitate. Casele păreau pustii, părăsite, la unele balcoane
atîrnau steaguri nemţeşti şi ungureşti. Nu se vedea nici un tre-
cător. Maşina, urmată de un camion plin cu soldaţi, gonea gră-
bită, ieşind din oraş, pe pustă. Era frig, stătea să plouă. Ciorile
cîrîiau în toţi pomii.
     —  Ştii fotografia ? întrebă Baniciu.
505
     —   Da.
     —       Ţine! şi-i întinse un aparat, întir-un toc de piele fină.
Fotografiezi!
     —   Ce ?
     Maşina porni direct peste cîmp, ocoli un lăstăriş de aluni
uscaţi şi se opri. Vîslan văzu cîteva sute de oameni, femei, copii
înşiraţi pe cîmp, păziţi de cîteva plutoane de mitraliori germani.
Maşina se opri, frînînd brusc. Baniciu sări jos. Un Feldwebel
se apropie de el, salută hitlerist şi raportă ceva.
   — Hai, coboară odată, spuse aspru Baniciu. Caută-ţi o
poziţie bună, cum crezi.
     Vîslan privea oamenii înşiraţi pe vreo sută de metri, apoi
cu o tresărire începu să-i recunoască, unul cîte unul: avocatul
Bartmann, doctorul Mannstein, dentistul Rainay şi alţii, pe care
nu-i ştia, oameni îmbrăcaţi în haine răpănoase, jigăriţi, plini
de nisip şi de var. In mijlocul lor se agita o siluetă înaltă, sub-
ţire... („Doamne, Robber !“) Zbiera, se bătea cu pumnii în piept.
Părul aspru, uscat, i se ridicase tot în creştetul capului. Un
soldat german, să fi avut cincisprezece ani, încerca^ să-l ţină în
ioc, punîndu-i puşca de-a curmezişul pieptului. Robber plîngea,
scuipa şi urla mereu pe nemţeşte. „Are să-i împuşte, se gîndi
îngrozit Vîslan. I-au ridicat de prin case _şi are să-i execute",
înapoia lor văzu un şanţ lung, proaspăt săpat.
     Urmat de Feldwebel, Baniciu străbătu cîmpul, se apropie de
şirul de oameni şi-i făcu un: semn lui Robber. Acesta împinse
la o parte pe soldăţelul căre-i aţinea calea, se repezi la Bani-
ciu şi-l luă de rever, explicîndu-i ceva eu gesturi mari, dezlînate
(chiar de aici de unde era Vîslan, se vedea cum toată pielea feţii
îi joacă în valuri). Baniciu îl plesni cu mînuşile peste mînă,
apoi spuse cîteva cuvinte unui soldat; acesta-1 luă pe Robber
şi-'l duse în dosul aluniştii. Se auzi duduitul unei motociclete
depărtîndu-se. Mort de curiozitate, Vîslan fugi spre Baniciu şi-l
întrebă :
     —        Ascultă, camarade Baniciu, dar ce-i cu el ? Ce s-a
întîmplat ?
     —        Ia-ţi o poziţie bună, că începem, spuse Baniiciu impa-
cientat. -                                        V.
     Din şirurile de oameni se smulse un răcnet lung, acoperit
îndată de ţăcănitul unei mitraliere, apoi al alteia, din flanc. Vîs-
lan apăsă mecanic pe buton, fără să schimbe clişeele. Ca nişte
păpuşi, oamenii se prăbuşeau în şanţ. Veni în pas alergător o
506
grupă de soldaţi cu sape, un sergent le striga ceva şi ei începură
să arunce pămîntul în groapă.
     — Hai acasă, zise Baniciu, care mînca o tartină cu unt. Mai
muşcă o dată, după care i-o întinse lui Vîslan : Na, mie nu-mi
mai trebuite...
     In seara aceea, Vîslan participă la o petrecere monstră, la
restaurantul Pallace. Erau numai ofiţeri, majoritatea fGarte tineri,
avînd în ochi luciri ciudate, de alienaţi. Mîncară animalic, enorm,
băură în neştire, pa urmă începură să se joace de-a. prinsa. Unul
fusese legat la ochi şi alerga după ceilalţi. I se puse o piedică,
el căzu, se lovi cu tîmpla de colţu} mesei şi-şi sparse capul.
Altul îi luă locul. Pe la unu noaptea, toată pardoseala era aco-
perită de vărsături şi de trupuri întinse. Un ofiţer t'înăr, blond,
foarte frumos, se dezbrăcase în pielea goală, îşi atîrnase de
gît crucea de Cavaler al crucii de fier şi se scălămbăia într-un
dans al buricului. Baniciu întinsese pe un colţ de masă o hartă
a oraşului şi Fritsch, farmacistul, îi nota locuinţele evreilor. Spre
dimineaţă începură să împuşte, dar nu după becuri, ci aşa
aiurea, pe unde nimereau.
     A doua zi, Vîslan tipări în rezumat un discurs al lui Horia
Sima, în care se spunea că Ardealul cedat ungurilor trebuie să
le rămîriă lor de drept. Peste o saptămînă, nişte unităţi de par-
tlizani ocupară aeroportul, dădură foc avioanelor germane şi
capturară cîteva Stukas-uri în care se urcară piloţi romîrri.
     Trupele ungureşti defilară prin centrul oraşului, se efectuă
o mare slujbă la aatedrala catolică, un colonel ţinu un discurs
care iu însă întrerupt de apariţia aviaţiei sovietice care bom-
bardă piaţa, malul Mureşului, Cetatea. A doua zi, dimineaţă, se
auziră tunurile sovietice şi retragerea începu, într-o debandadă
înspăimîntătoare. Vîslan se ţinea de cîte un ofiţer german., în-
cerca să se facă înţeles, dar nimeni n-avea vreme de el. Spre
seară, Baniciu îl luă într-o maşină încărcată cu tot felul de lu-
cruri : casete cu bijuterii, sfeşnice de argint, tacîmuri, bibelouri,
covoare şi porniră într-un şir lung de automobile. Spre Curtici,
pe neaşteptate, de pe marginea şoselei, din pomi, din casete pă-
răsite, începură să tragă mitraliere, să explodeze grenade. Cum
şi pe unde a fugit, Vîslan nu-şi putea reaminti. Se agăţase de
Baniciu care-şi dezbrăca uniforma din mers, aruncînd grăbit
casca, vestonul... Călcau peste cadavre întinse în mijlocul dru-
mului, printre maşini care ardeau, peste cuţite, furculiţe, rame
507
grele, aurite, sticle cu lichioruri, într-un iad de împuşcături, de
fluierături şi de ţipete.
     —       Nu-s ruşii! gesticula un legionar. Is partizani, comu-
nişti. Tăcu brusc şi căzu în şanţ, zvîrcolindu-se.
     Trecînd prin. curţi, uliţe întunecate, livezi, umblaseră toată
noaptea. Tunurile sovietice bubuiau mereu, tot cerul era aprins
spre, răsărit, iar dinspre oraş se înălţau valuri de flăcări. Spre
dimineaţă ajunseseră la Pîncota şi descoperiseră via. Baniciu
spuse laconic:
     —   Aici intrăm. Dalcă-i cineva, îl împuşcăm.
     Sălaşul era părăsit, fără geamuri, fără uşi, numai un singur
pat de lemn era răsturnat într-un colţ. Baniciu se culcă îndată,
apoi trăgînd aerul pe nări zise:
     —       Mă, vezi că e un hoit pe aici, pe undeva. Pute al dra-
cului. Du-te de vezi.
     In dosul casei, pe o grămadă de gunoi, zăcea un soldat un-
gur cu capul crăpat. Vîslan scoase un par din-gard şi, astupîn-
du-şi nasul, acoperi cadavrul cu gunoi, apoi intră şi se culcă
jos. Sudoarea-i îngheţase pe spinare.
     De atuncea trecuseră trei săptămâni.
     Aproape turbat de plictiseală, Vîslan încerca să mîzgălească
pe zid harta Europei, în nenumărate variante: una semăna cu
o balenă, alta cu fosta lui pălărie calaibreză, dar în toate distanţa
între Romînia şi Elveţia sau Suedia era foarte mare.
     Intr-o zi Borţan spuse:
     —       Care va să zică, domnule Mihalache, (aşa se prezentase
Vîslan) eu o s-o-ntind. Mă sui pe tren şi tot merg pîn-acasă.
Tii, să-mi văd eu mahalaua şi apoi Borţan să trăiască... Vă spun
adio şi bonjur — la revedere...
     După ce plutonierul dezertor plecă, Vîslan se simţi singur şi
bătut de dumnezeu. Cînd începu să se însereze şi să cadă o
ploaie monotonă, Baniciu ieşi de siub mantale, îşi aruncă pe
spate părul lung şi spuse :
     —   Acuma pleacă şi tu...
     —   Unde să plec ?
     —   Acasă... Şi vezi-ţi de treabă.
     —   Şi dumneata ?
     —       Şi eu plec... hehe... n-ăi fi creztnd da am să putrezesc
aici. O să-mi adun încetişor băieţii. Şi ei trebuie să iasă acum
la iveală... O să ne mai întâlnim.
     —   Să dea dumnezeu, răspunse fără chef Vîslan.
508
     —   Ceva bani ai ?                         -
     —       Am, am, făcu repede Vîslan. Nu voia să-i fie obligat cu
nimic.
     —       Ia dă-mi ceva... Danche... Na, tine revolverul ăsta... Şter-
ge-o... Şi cînd Vîslan ajunse la uşă: Nu trebuie .să-ţi spun că
dacă-ţi umbla .gura...
     —       Ba trebuie! răcni Vîslan scos din fire. Că am să umplu
tot oraşul pe unde am fost şi ce-am făcut, altă treabă n-am!
Speriat 'de .propria lui Îndrăzneală, o luă la fugă din vie.
     Pe drumul spre oraş foi strigat de cîteva ori, cineva trase
două focuri în urma lui, dar el nu se opri. „In fond, — îşi spuse,
— vin din refugiu, asta-i! Tot ce s-a petrecut pare un vis. Cine
ce ştie ? Poate nici n-a fost adevărat, ci am visat numai... O
să-mi găsesc un post undeva. Ceva modest, umil..."
     Pipăi cu degetele murdare căptuşeala hainei ude, unde avea
clişeele. „Asta fac de o mie de ori greutatea lor în aur curat,
se gîndi. Şi Varga şi Motzeanu au să fie fericiţi să-mi gă-
sească un serviciu sau să-mi .dea bani să deschid o revistă literară
săptămînală". Ideea aceasta i se păru atît de măreaţă, încît se
temlu să nu fie irealizabilă. Niu ştia nimic despre ce se petrece
în oraş, dar bănuia că totul intrase în normal: politică, partide,
frecuşuri, deci ocazii de-a trăi. Nenorocirea era că n-avea nici
un ban şi nu voia să-şi întrebuinţeze atuurile cele mari pentru
ciupeli. Ajuns acasă, urcă în grabă treptele şi deschise uşa.
Apartamentul rămăsese în dezordinea în care-1 lăsase în dimi-
neaţa fugii. Scotoci repede într-iun bufet mic, de nluc lăcuit, şi
scoase o sticlă de lichior, din care bău jumătate, simţind cum
îi cresc aripi. Se spălă şi se îmbrăcă. Tocmai atunci .sună tele-
fonul. Vîslan se sperie, apoi îşi dădu seama că reintrase în
civilizaţie. Ridică receptorul, simţind o adevărată voluptate să
poată răspunde:
     —   Aici Ion Vîslan.
     —       Bine că te găsii, frate Vîslan, răsună vocea hîrîitoare,
bătrânească, a baronului Papp. De cînd tot cobiîrlesc tot oraşul
după dumeta !... Nimenea nu ştie unde eşti, ce faci, tară eu
te caut.
     —   Domnule baron, făcu măgulit Vîslan.
     —   Nu ţi-i frică să vii pînă la mine ?
     —   Frică ? De ce ? S-a întîmplat ceva ?
     —   Da’ de unde, numai uliţele-s periculoase la acest ceas...
509
     —       Nu-i bai. Mîn otomobila 'acuma chiară. Treibuie să vor-
bim.
     Incîntat, Vîsîah se tolăni într-un fotoliu, apoi bău restul
sticlei. Grozav ce se aranjează lucrurile. Desigur, baronul vrea
să repare greşeala din septembrie. Auzi claxonînd maşina, îşi
luă paltonul şi cobonî, remarcând elegantul automobil albastru,
Crysler. „Ia te uită ! A început aşadar să funcţioneze democra-
ţia" — se gîndi, răspunzând distrat la salutul şoferului.
     In două minute ajunseră la locuinţa lui Papp. Feciorul îi
deschise, îi luă pălăria, mănuşile şi paltonul, apoi îl conduse
printr-un şir de,camere întunecate. In fiecare sobă ardea focul.
In cabinetul lui de lucru, Papp, îmbujorat la faţă; veni la el şi-i
strînse amîndouă mîinile — semn de deosebită preţuire. Un necu-
noscut cu ochelari cu ramă de aur şi o cravată dumnezeiască, ca o
pictură impresionistă, stătea tolănit lingă foc, fumând o ţigară
cu miros de miere şi de smochine.
     —       Dumealui este James F. Warte, reporter de la „Christian
Science Monitor" — America, îl prezentă Papp. Un confrate...
Şezi, iubite frate Vîslan. O ţuică, un vischi ou sodă ?
     —   Un vischi, se cutremură de plăcere Vîslan. Un vischi.
     Sorbi religios, dar nu se putu opri să nu constate că ţuica
bătrână e totuşi mai bună. Asta mirosea a ploşniţe. Americanul
îl cerceta curios, apoi, mulţumit pesemne, veni ta el, îl bătu pe
umăr şi-i spuse într-o românească foarte bună :
     —   Sînt încîntat că vă cunosc..,.
     — Dumealui, :— explică Papp, —• a fost multă vreme la
•noi, în, Bălcani. Se uită la ceasul de aur, tuşi şi începu dea-
dreptul: Scumpe al meu pretene, te-am căutat cu atîta azidui-
tate, deoarece avem nevoie de luminile dumetale. Ceasurife-s
tîrzii, eu mi-s om bătrân, aşa că om amîna pe altădată să con-
vorbim despre toate prin oîte am trecut, de pildă pe 'duminecă,
cînd sper că-mi vei face onoarea de-a fi mosafirul meu :1a. masă.
Vine şi prea sfinţia sa Vasiilie... Nutresc nădejdea că vei fi
al nostru...
     —   Domnule baron... făcu Vîslan, copleşit.
     —       Uită despre ce este vorba, începu Papp. Partidul nostru
îşi reia acuma activitatea sa. Ne aşteaptă lupte grele. Dară nu
vom da îndărăpt...
     —   Nu, nici gînd, spuse cu convingere Vîslan.
     —       Avem intenţia să scoatem o foaie de adevărată demo-
craţie, de adevărată cultură, de adevărată romînitate.
510
      —  La un nivel tehnic O.K., interveni Warte.
      —        Ne-am gîndit la un om cu ecşperienţie, cu praxă... Fis-
carăşii noştri :îs huni de 'gură, dară nu-s pairolişti, în vreme ce
dumetale îţi compete să duci această muncă. Nu-ţi vor lipsi
fondurile, mu vei fi ca... hm, pe vremuri. Noi îţi vom da mînă
liheră. Te ştiu intelighent şi descurcăreţ. Asta-mi place mie.
(Vîslan roşi) Va trebui să combatem pe duşmanii naţiei... Cu
toate mijloacele, precepi ?
      —  Da !
      —        Asta va fi o foaie serioasă. Ţi-om aduna şi ţi-i aduna
«o echipă de tînări culţi, cu diploame, un pparat de împărţire, mă
rog, ca un Ocţident... Acuma eu mă duc să mă culc, iară dom-
niile voastre îţi pune la cale partea tehnică. Am poroncit lacheu-
lui să-ţi aştearnă aici şi să-ţi pună de cină.
      Le strînse mîinile şi plecă.
      Warte .scoase hloc-notesiul, se apropie de masă şi desenă
o foaie de ziar. Vîsilan îşi făcea mereu cruce cu limba în cerul
gurii.
                                           ★ *
      O sete de viaţă, de bucurie şi de dragoste îl cuprinsese
pe Lucian Varga. Trăise războiul de la depărtare, închipuindu-şi
grozăvia lui doar din cele auzite, pînă în ziua cînd tatăl său
apăruse la Moneasa îmtr-un hal fără hal, rupt, zdrenţuros şi
bolnav. Toată casa intrase în fierbere, îl îngrijise, se învârtise
în jurul lui. învelit într-un halat de mătase, Varga petrecuse
ceasuri întregi în şezlong, pozînd în martir. Nu povestise nici-
odată mizeriile prin care trecuse, făcea doar un gest preoţesc,
ca şi cum aventurile sale i-ar fi conferit o superioară înţelepciune.
In zilele acelea Lucian îşi dăduse seama că tatăl său nu e nimic
mai mult decît un cabotin şi descoperirea asta îl făcu să se
poarte frumos cu el, protector şi delicat, şi-l apropie în acelaşi
timp de maieă-sa, în care descoperi comori nebănuite de stoi-
cism şi abnegaţie. înfrigurarea zilelor acelora îi apropiase pe
•toţi unul de altul, sudând unitatea lor familiară. Chiar Larisse
nu mai era privită ca o intrusă şi doamna Varga se purta frumos
cu ea, părinteşte aproape. Lucian, care citise mult despre viaţa
femeilor, îşi spuse că mamă-sa intră într-o nouă fază a vieţii
ei şi fu mîodru de resemnarea şi simplitatea cu care înţelegea
să renunţe la prerogativele ei de femeie. In atitudinea ei faţă de
                                                                   nu
soţ era foarte multă maternitate, :în schimb cu Lucian vorbea ca
şi cu un prieten. Cîteva discuţii fură tulburătoare. Intr-o seară,
mamă-sa îi reproşă stângăcia lui faţă de ifemei:
     —.Da, .scumpule, nu trebuie să sameni ou mine. Pe mine,
chestiunile sexuale m-au lăsat întotdeauna foarte rece. Am ac-
ceptat... atenţiile tatălui tău, fiindcă trebuia să devin mamă,
atât. Dar pe tine, ca bărbat, această răceală nu trebuie să te
influenţeze în rău. Teddie e mult mai dotat în privinţa asta, mai
simpluţ... O să fie fericit... Fă-i curte Larissei, distrează-te.
     Lucian, roşu la faţă, se juca cu ciucurii feţei de masă. Sfa-
tul mamei sale însă îl urmări, şi de altfel, franţuzoaica îl tulbu-
rase întotdeauna. Era tocmai pe punctul de-a se îndrăgosti de
ea, de .a o idealiza, tot atât pe cît o urîse înainte, cînd sosi la
ei familia Befega, într-un camion mare, militar, plin ou tot
felull de lucruri. Generalul, plin de importanţă, le ţinu o savantă
conferinţă despre mersul războiului, făcînd tot felul de pronos-
ticuri. Desena cu un chibrit ars hărţi pe faţa de masă, învăluia
flancuri, manevra divizii de blindate. Varga încerca să întoarcă
discuţia pe făgaş politic. începuse să se refacă, să se îngraşe, şi
viitorul îl interesa din ce în ce mai mult. Dar generalul era
preocupat numai de latura militară a chestiunilor. Vorbea, de un
anume .p'lan Ghurchiill“ de invadare a Balcanilor, pentru stă-
vilirea influenţei ruseşti, calcula numărul efectivului iromînesc
şi bea nenumărate pahare cu vin.
     Din prima seară, Lucian fu copleşit de Gipsy Belega. Fata
asta avea o frumuseţe exotică, americănească, semăna cu S«ar-
lett O’Hara, era tot atît de lipsită de preocupări şi tot atât de
inocent şi inconştient senzuală. Ameţit de paharul de vin pe
care-1 băuse, îşi mută scaunul lîngă al ei şi începu o discuţie
despre viitor, îmbătat dte parfumul ei cald, ca de ţigancă. In
zilele următoare umblă tot timpul împreună cu Gipsy, se căţă-
rară pe dealuri, se extaziară de frumuseţea obosită a soarelui
— „ca un profil ostenit de meridională" — îl fixase Lucian într-o
imagine. Ea îşi descheiă bluza pînă jos, şi Lucian, tulburat, îi
văzu sînul mic, zviîcnind. Căuta .să rămînă mereu în urma ei, să-i
poată admira pulpele subţiri, aurii şi netede. I se părea că toată
natura, cu risipa ei de arămiu şi soare, participă la febra care-1
cuprinsese. Se .aşezau pe culmi golaşe, privind tălăzuirea brazilor.
Ea îşi strîngea genunchii cu braţul şi prin rochia albastră i se
mula tot trupul, zvelt şi nervos. Odată, Gipsy îi spuse, cu ochii
aprinşi:
512
     —        Ştii că prietenul tău Andrei e un erou ? L-a văzut Micky
la Ineu împingind un tun, isau aşa ceva. Zice că ©Ta groaznic la
vedere, păros, murdar, negru ca dracu’ .şi îndîrjit. N-a putut să-i
spună nimic, fiindcă l-a zărit numai în treacăt, dintir-un automo-
bil. Andrei e... foarte misterios.
     —   II iubeşti ? întrebă prosteşte Lucian,
     —   Nu ştiu, îi răspunse ea. Mă tulbură.
     Lucian îşi dădu seama că dacă discuţia alunecă pe panta
asta, el va deveni un confident, l’atni de la familie.
     —        Există două 'genuri de oameni, spuse. Aceia care-şi con-
sumă aventurile exterior şi lumea-i numeşte eroi, dleoareCe e
impresionată de gesturile lor vizibile, şi alţii — puţini — care
trăiesc totul subiectiv... Dar furtunile acestea nu se văd şi nu se
spun.
     —        Recită-mi o poezie, îl rugă Gipsy. Toate fetele spun că
tu eşti aşa de cult...
     Lucian roşi şi-i răspunse la fel ca odată părintelui Potra:
     —   Nu sînt cult, Gipsy...
     —   Dar cum eşti ?
     —   Habar n-am...
     Pe urmă începură ploile, şi într-o zi apărură căruţele cu
refugiaţi, năpădind staţiunea. Generalul Belega se tot pregă-
tea să plece după informaţii (nimeni nu ştia unde), dar între
timp sosiră trupele sovietice. De la geamurile vilei priveau cu
toţii scurgerea 'neîntreruptă a tancurilor, camioanelor şi (solda-
ţilor. Apoi, într-o seară, fură încartiruiţi la ei un maior şi cîţiva
ofiţeri. Ii serviră cu tot ce aveau mai bun, iar Belega discută
situaţia frontului. Lucian crezu că observă bărbătescul dispreţ
cu care ruşii îl priveau pe acest general fără armată, care se
agita, le turna în pahare şi îi ruga să servească. După ce se
culcară, Belega veni în odaia fiecăruia, spun-înd ranchiunos că
ruşii sînt nişte ageamii în ale tacticii şi că au învins datorită
exclusiv superiorităţii lor numerice. A doua zi începură mari
pregătiri pentru plecare, Belega oferindu-se să găsească o ma-
şină. In ziua cînd toată casa răsuna de zgomotul lăzilor tîrîte,
de sudălmile soldaţilor şi de ordinele maiestuoase ale generalului.
Lucian o sărută pe Gipsy. Ea se lipi de el, înlănţuindu-1, strîn-
gîndu-i trupul la pieptul ei. Lucian murmura, în neştire :
     —        Mă iubeşti, Gipsy?... Pe urmă aşezîndu-se alături, pe
canapea, iîi vorbi despre ialte meleaguri, despre palmieri care
foşnesc, despre fugi şi uitări. Se simţea fericit, mîndru, băr-
33 - Străinul
573
bat. Ii confecţionă pe loc o sumedenie de poveşti mici, roman-
tice, Inspirate'de adagiul horatian: „Cârpe diem, quam mini-
mum credula postero şi în timp ce-i strîngea degetele sub-
ţiri, nerăbdătoare, fierbinţi, îşi ,spuse că a obţinut mai mult
deeît dacă ar fi avut-o ; într-atdevăr, fata îl privea uimită, ca
şi cum ar li descoperit în cuvintele lui limanuri noi, peisaje
necunoscute şi nebănuite. In timpul călătoriei spre casă, ea
se lipi de el, oferimdu-i linia uşor rotunjită a coapselor sau
mirosul tulburător al părului: creţ şi-i şopti cald, în ureche:
      — Lucy, mi-eşti drag...
      In primele zile după ce se întorseseră acasă, o mulţime
de cunoscuţi veniră să-i vadă, să le povestească cele petrecute
în lipsa lor. Teddie începuse să ifrecventeze clubul Y.M.C.A,
proaspăt înfiinţat. Acolo se ascultau plăci noi, se dansa, se
bea, se juca ping-pong şi se puteau întîlni fete drăguţe. Lucian
aştepta o veste de la Gipsy şi tresărea la fiecare sunet al
telefonului, dar era ori Motzeanu, ori baronul Papp, ori Spi-
nanţiu... Interogîndu-1 cu discreţie pe Teddie, află că Gipsy
era o asiduă vizitatoare a clubului Y.M.C.A., unde se purta ca
o desmăţată, se încurcase cu un inginer, fost agent al Inteli-
gence Service-ului după cîte se spunea, băiat minunat, plin de
bani. Atunci Lucian îşi aduse aminte de Andrei şi se duse să
vadă dacă nu venise. Casa era încuiată, nimeni nu ştia nimic
ae el. S-ar fi putut foarte bine ca Andrei să fi murit: simţea
realitatea atît de îmbîcsită de neverosimil, de ceva teatral şi
forţat, încît gîndurile cele mai paradoxale păreau cuminţi şi
biînde in raport cu ea, aşa că, într-adevăr, era posibil ca An-
drei să fie îngropat undeva pe un cîrnp devastat de toamnă. In
oraşul acesta înnebunit, nădejdea părea o pasăre bearcă... Unii
oameni, cei mai mulţi, fugeau de golul din ei, îmbătîndu-se şi
cintînd. Gipsy uitase fiorul intelectual pe care-1 încercase poate
în apropierea lui şi el era un prost, ca totdeauna, dar con-
statarea asta în loc să-l mîhnească îl umplu de o stranie mul-
ţumire. Ca să păstreze această stare d’e iraţional, dte absurd
(căci ea se risipea spre seară, făcînd loc unor spaime oarbe,
fără motiv) se îmbăta odată, cu ţuiică din cămară, dar trezirea
fu prea crudă, dezgustătoare, aşa că renunţă la asemenea palia-
tive. 1
                                    1 Bucură-te de ziua de azi şi încrede-te cît mai puţin în cea de mîine.
514
      Regăsiindu-şi caietul cu versuri, atît de dispreţuit de părin-
tele Poura, rămase uimit de neliniştea ce se zbătea în ele. Era
ca şi cum cineva i-ar fi pus în faţă o oglindă. Scrise:
              Prietenie
                    ipoteticului Andrei.
              Din senin ne-au îngheţat toate gîndurile...
              Poate sîntem alţii, poate-am plecat,
              Grasul acesta, plictisit, s-a spînzurat,
              Cărţile şi-au ştirbit rîndurile.
              Rîsul ni se sparge alături,
              Dospind în mirare, ca-n pături.
              Mina a putrezit ca un lemn,
              Bătînd nebuneşte în toate uşile;
              Au năpădit-o, viclene, câpuşile.
              Alungă-le. Eu nu mă îndemn.
              Tn patru labe lumea-i mai aproape,
              Şi semenii-ţi se războiesc sub pleoape.
              De mai cădelniţăm uneori cum se cade,
              Ne-apucă o sfîntă ruşine,
              Şi ca doi popi printre ruine,
              Prohodim dărîmatele baricade.
      Puse întregului caiet un motto din Holderlin :
              „Ich verstand die Stille des Aethers;
                               Die menschlichen Worter verstand ich nicht*'1
      Asta era tot ce-1 interesa.
      In schimb tatăl său stătu încuiat în birou oîteva zile, făcîn-
du-şi tot felul de planuri, încercînd să piună de acord zvonurile,
informa ţii le şi concluziile sale, pentru ca atunci cînd îşi va face
intrarea în arena oraşului, să poată adopta îndată o ţinută
consecventă.
      Unii din prietenii familiei (profesori, doctori, ingineri) erau
foarte optimişti. Nu se gîndeau absolut la nimic, se adunau 1
                    1 înţelegeam liniştea eterului, cuvintele oamenilor nu le înţelegeam.
515
în fiecare seară la partide foarte vesele ide rummy sau bridge,
beau şi plănuiau vesele excursii în Europa. Alţii vedfeau totul
în negru; preziceau o răsturnare violentă şi bruscă a raportu-
lui de forţe („Doar şi nemţii atunci au început să degringoleze
cînd erau mai puternici11, argumentau ei) şi se ţineau retraşi,
făcîndi provizii de alimente, de haine călduroase şi exagerînd
peripeţiile refugiului. Varga nu accepta niciuna din aceste su-
gestii. Citind ziarele din Bucureşti înţelese că acolo fierbe ceva
şi în ourînd se vor produce mari răsturnări. Pentru el, faptul că
partidul comunist se organizase militar, se bătuse cu nemţii în
gară, îi hărţuise nimicindu-i la Curtici, era foarte elocvent: de
acum încolo va pretinde, evident, drepturi, iar în caz de refuz
şi le va impune cu forţa. Era foarte curios să afle care este
atitudinea baronului Papp, dar amîna mereu vizita, paralizat
de teamă. La apelurile repetate ale bătrînului politician răspun-
sese o dată, de două ori, de trei ori că e grav bolnav, că se teme
să nu fie tifos exantematic. O făcuse aproape instinctiv, fără să
stea pe gînduri, dar trebui să tragă concluzia acestei atitudini:
se temea, se temea îngrozitor. Energia moştenită de la ma-
mă-sa, eare-1 însufleţise pană, acum, îl părăsise dintr-o dată;
chiar povara casei, grijile coşniţei i se păreau prea grele
în perspectivă. Deocamdată, mulţumită lui dumnezeu,
n-aveau a se plînge de nimic. In sfîrşit primi o scrisoare
de la fratele său Crişam (trimisă printir-un individ foarte
misterios, pârlind deghizat) în care acesta-i spunea că va veni
acasă, deoarece, ca fostă notabilitate în guvernămîntul Trans-
n istriei, se aştepta să fie arestat din clipă în clipă şi deferit
tribunalului ca criminal de război. II ruga să facă tot posibilul,
să ia legătura cu un medic bun, ca să-l interneze într-un sanatoriu
de boli nervoase. Individul care-i adusese acest mesaj tulburător
ceru foarte degajat să i se dea de mîncare şi spuse că era locote-
nentul Dumitreanu, fost ajutor de comandant de lagăr la Golta,
şi-i atrase respectuos atenţia lui Varga asupra post-scriptu-
mului:
     „Fii bun şi fă-i o situaţie lt. Dumitreanu. Băiatul riscă
să-şi piardă capul. Dacă ai rezolvat problemele orezăriei noastre
de la Cefa, trimite-1 acolo".
     —      Acest post-scriptum se bucură de asentimentul dumnea-
voastră ? întrebă, nu fără oarecare ironie, locotenentul.
     —       Evident, evident, se grăbi să răspundă Varga. Numai
că... vezi dumneata... chestiunea orezăriei n-am rezolvat-o încă.
516
înţelegi... a fost în teritoriul cedat, am făcut eu o combinaţie
cu un ţăran ungur, Kardos...
      —        Cel mai bun lucru ar fi să-mi daţi o procură, spuse
Dumitreanu. Am urmat un an de drept la Bucureşti, sper că
n-am uitat chestiile astea... Iar dacă da, apoi am experienţa răz-
boiului, şi se bătu pe buzunarul de la spate al pantalonilor.
      In noaptea aceea, Varga nu închise ochii. Nu se rrtişca,
să n-o trezească pe soţia isa, dar ofta din weme în vreme, ne-
maiputîndu-se stăpîni. La un moment dat ea îi spuse, rnîngî-
indu-1 pe frunte, lîn întuneric, cu miîna ei uscată :
      —   Salvator... de ce nu vrei să împărţim grijile noastre ?
      —   Dar... mamrny... nici o grijă, bîigui el.
      —        Vezi tu, Salvator, am impresia că va trebui să luptăm
pentru copiii noştri, pentru viitorul lor. Tu eşti un om exce-
lent, .plin die iniţiativă ; nu te recunosc în lapatia asta. Acum
cînd relaţiile noastre... nu-i aşa... cînd viaţa le-a făcut să pă-
şească pe un făgaş nou, eu înţeleg să-ţi dau toată libertatea,
dar vreau să te ajut, să ducem crucea împreună.
      Varga nu se mai putu stăpiîni îşi, punîndu-şi capul pe pieptul
ei, cu sinii căzuţi ca nişte cîrpe, începu să plîngă, sufooîndu-se
şi înecîndu-se cu lacrimile.
      —        Sst... taci... Salvator... linişteşte-te... îl dădu uşor la
o parte şi-i aduse din baie un pahar cu apă, apoi aprinzînd
veioza, îşi luă un capod şi se aşeză rigidă pe marginea patului.
      —        Trebuie să iei legătuira cu domnul Papp, isă începi să
activezi. La >anul vreau să-i trimitem pe băieţi la Paris, la
Sorbona.
      —   Da... da...
      —        îmi promiţi, iepuraş ?... (Vechea alintare, de ani 'de zile
uitată, îi revenise pe buze, făcîndu-1 pe Varga să tresară, parcă
l-ar fi atins o şopîrlă.)
      —        îţi promit, îţi promit... hai să dormim. Ii părea rău că o
lăsase să-i vadă slăbiciunea. Niciodată nu avusese încredere în ea;
era ceva absurd, nemotivat, un sentiment meschin şi inuman, dar
nu' i se putea împotrivi.
      Cu toate că luă o tabletă de somnifer, nu putu să doarmă.
Crişan, criminal de război! Acest Dumitreanu în casă !
      A doua zi îi veni să turbe cînd văzu obrăznicia cu care
Ofiţerul ise lega de Larisse. Ii arunca oohiade irezistibile,. îi presa
piciorul pe sub masă, îi căuta degetele. După dejun îl trase deo-
parte pe Varga şi, luîndu-1 familiar de braţ, îl întrebă :
517.,
     —       Cine-i puiculiţa ? Sper că nu-i o sfîntă. Are nişte burlane
barosane, ceva baban. Cum se spune la dumneavoastră în Ar-
deal ? Da, da, ţîmibi, grozav !
     —       Am să-ţi fac rost de actechiar azi, îi reteză Varga ela-
nurile. Şi îmbrăcîndu-tse în negru, cu gambetă, galoşi şi umbrelă,
deoarece ploua, se duse să-i facă prima vizită baronului Papp
de Zerind. Cînd trecu prin piaţa mare, văzu trupe sovietice adu-
nate acolo, în faţa unei tribune, apoi muncitori, da, muncitori în-
armaţi pînă în dinţi! Maistrul Jurca Mihai, Horvâth şi . alte
figuri ounoscute... Muncitorii purtau o tablă mare pe care scria:
     Trăiască a XXVII-a aniversare a Marii Revoluţii din Octom-
brie !
     Impresionat, Varga ocoli piaţa. Desigur, în costumul aces-
ta foarte elegant ar fi atras asupra lui atenţia mulţimii. Ba-
ronul îl primi cu braţele deschise, îl sărută pe frunte, declarîndu-i
că-1 aşteptase, că avea nevoie de luminile lui, pentru salvgarda-
rea adevăratei democraţii, adevăratei libertăţi şi romînităţi. In
salonul cel mare erau adunaţi o duzină de necunoscuţi. In capul
mesei trona Vîslan, care scria ceva într-un registru. Un tînăir îi
prezenta facturi, spunîndu-i respectuos „domnule director".
     —       Ne pregătim de luptă... Asta-i arteleria... Ziarul! îşi ri-
dică degetul Papp. Cred că eşti la curent.
     —       Nu ştiu nimic, îşi luă fruntea în palme Varga. Sînt dis-
trus.
     —       Dar ce s-a întîmplat ? Ii bolnav oarecine, onorata
doamnă, drăguţii copilaşi ? Să-i aduci pe la mine pe iuibiţii ti-
neri, să-i iniţiem, să le călăuzim primii paşi.
     Vanga îi povesti drama fratelui său Crişan şi despre loco-
tenentul Dumitireanu. Rămase uluit cînd Papp începu să rîdă cu
poftă, de-i dădură lacrimile.
     —       Da’ tu pe ce lume trăieşti, scumpul meu ? Da’ crezi că
sîntem pe vremea dictaturii ? Ce-i psihologhia asta ? Frate Sal-
vator, scrie fratelui Crişan să vie, mi-i dor să-l văd. Judeţul are
trebuinţă de el. Să vie, nu în casa de bolunzi, mein Gott, o să-l
alejem deputat au senator... Iar pe leitenantul acela mînă-1 ia
mine. Am nevoie de-un secretar, om cu mîna iute... He he...
frate Varga, cînd îi auzi directivele lui Gyula, ai să te cruceşti.
Omul aesta e un ghenius, are politica în kleinem Finger, cum
crezi ? No, apoi aşa nu mai mere. Vino mîine la adunarea con-
ziliului executiv, scutură-te, dragule, ne aşteaptă zile marii
      Varga îl sorbea din priviri; era ceva simbolic în acest bă*
trîn : părea alegoria vie a forţei, înţelepciunii şi experienţei par-
tidului naţional-ţărănist.
                                                                                                 i
                                            ★ *
      Şi oraşul petrecea...                                       ’
      In Centru se deschisese o tavernă, unde se intra printr-un
gang murdar. Interiorul fusese amenajat în formă de corabie : în
mijloc un catarg, cu velele strînse, de la care porneau frânghii cu
steguleţe şi lampioane. Geamurile erau rotunde, colaci de sal-
vare fuseseră agăţaţi pe pereţi. In fund, pe „puntea de comandă",
erau separeurile. Patronul, îmbrăcat în uniformă de amiral, iar
chelnerii în tricouri albe cu dungi albastre şi pantaloni largi,
circulau în toate părţile. Orchestra excelentă cînta ultimele nou-
tăţi americane: In the Mbod, Chattanoga Choo Choo, Sympho-
nie, Boogie-Woogie şi un dans nou care înnebunise lumea ;
Conga. Pe la miezul nopţii se producea un mulatru, fost boxer,
Ray Sugar Johnson. Bătea două beţe de tack şi cînta gutural
şi trist. Urma o dansatoare goală care se frămînta în raza al-j
bastră a unui reflector, într-o tăcere religioasă, ca să erupă la
urmă, în zbierete, în zgomote de pahare sparte, îndată ce lumina
se reaprindea. Aici se puteau vedea tot felul de oameni, majo-
ritatea îmbrăcaţi în scurte de piele, cu cizme biirger şi cămăşi
cadrilate. Aveau portofelele burduşite de bani. Pe deasupra me-
selor se aruncau oferte, se formau trenuri cu sare pentru Un-
garia, se schimbau semne misterioase, masonice: din cînd în
cînd se auzeau răcnetele vreunei femei bete, pe care partenerul
o stropea cu sifonul pe ceafă.
      —  Iei legătura cu Cincă, el are să te ducă la „loc“.
      —       Nu, nu prin Salonta, pe la Ciumeghiu e mai sigur...
şoseaua bună...
     —   Camion Ford ? Suportă...
      —       Am aranjat cu şeful gării: 200.000 şi s-a făcut. Căpătăm
şi soldaţi pentru pază.
      —       Da, dacă. ai dolari, bine, în regulă... Hai să te pup. Să
nu mă tragi pe sfoară...
      —  Dinţi de aur spui, cîţi ?
      —  O ladă. Marfă garantată, de la oltenii baraţi...
      —       Domnule, să fiu al dracului, era o bibliotecă întreagă.
Ceva fain! Am umplut tot fungonul şi am alimentat locomotiva
519
cil cărţi... Măi, să vezi ce poze, tot oameni cu cămăşi de noapte,
cu ramuri pe cap... Ceva franţuz, Corneliu... Hîirtie bună, dar
era cam veche... Şi ruşii după noi... Pîr... pîr cu balalaica lor...
Noroc de cărţi...
      — Dragă... Trăiască 1...
      Un grup de fete apăreau pe „punte“, în ii naţionale, dar în
chiloţi de 'baie şi dotau, în hohotele de rîs ale asistenţei:
      Ecaterinooo vedeeaa-te-aaaşi moartăăăă...
      In centru, oraşul petrecea...
      In cartierul gării, al fabricilor, toate zidurile erau acoperite
cu inscripţii:
      Jos Germania hitleristă! Trăiască Armata Roşie elibera-
toare 1
      Jos fascismul! Trăiască Partidul Comuniştilor din Romînia !
      Totul pentru front, totul pentru victorie!
                               CAPITOLUL XIX
     Nu aşa-şi închipuise Andrei viitorul. Crezuse că 'după groaz-
nicele încercări iprin care trecuseră, oamenii se vor schimba :
aşteptase un fel de înfrăţire generală, o ofensivă a vieţii care să
măture toate prejudecăţile, egoismul... Peste tot era însă mizerie.
Abia aveau ce mînca. Tatăl său stătea în gară pînă seara tîrziu,
cînd se întorcea cu un săculeţ de cartofi sau de făină de po-
rumb. Mîncau în tăcere mămăligă plină de boţuri. Andrei îşi
dădu seama de unde făcea tatăl său rost de toate astea : vindea
521
în gară, precupeţilor, rochiile rămase de la mamă-sa. Imtr-o
seară Octavian îi- spuse,' privind în altă parte, cu vinovăţie:
      —        Andrei, nu ne putem lăsa muritori de foame... Şi tu eşti
mare acum...
      —   Ce trebuie să fac ? întrebă Andrei, simplu.
      —        Uite... Sabin îşi trosnea degetele, ruşinat. Mulţi pleacă
în Ungaria, cu sare, cu ţigări. O să încerc şi eu. Unchiul Ga-
vril îmi dă un mic capital... Vino şi tu cu tata. Ne-ar fi mai
uşor, împreună. Iţi trebuiesc atîtea lucruri, haine, pantofi... Ştii,
mulţi s-au îmbogăţit dintr-o călătorie numai...
      Andrei nu răspunse. Tatăl său crezu că era de acord.
      Iurcovici venea des pe la el. Aducea de fiecare dată un braţ
mare de scîndiuri culese de prin garduri sau din gară, făceau
foc în schiţa din bucătărie, fumau mahorcă, încălzindu-şi
mîinile. Iurcovici era furios.
      —        Acuma ar trebui să lichidăm pe toţi burjuii. Să-i scoatem
din casă şi să ne mutăm noi în locul lor„. Cine nu vrea —
la zid! Dracu s-o ia de viaţă! Tot burjuii-s tari şi mari. Şi
cum îl plesneşti pe unul, te ia partidul la rost. Apoi nici aşa !.
Ştii, eu încă din revoluţia ungurească din ’19 am fost roşu...
Pe urmă am pierdut legătura... Iţi spun însă, nu aşa am crezut.
De burjui nu trebuie să-ţi fie milă, ci să-i dai la cap!
      Prin el Andrei afla ce se petrecea în oraş. In jurul parti-
dului ţărănist se strîngeau toţi foştii legionari; în fiecare
noapte atacau sediul partidului comunist, spărgeau geamurile,
încercau să pătrundă înăuntru. Ieri seară, dintr-o birjă, un indi-
vid' aruncase o grenadă, dar, din fericire, uitase să-i smulgă
focosul. Şi tot ei erau cu gura mare. Chemaseră un ziarist
american ca să constate „abuzurile'1 comuniştilor. La fabrică,
directorul angajase un fel de vătaf, în locul căpitanului Prodan
care fugise cu nemţii. Unul Sarea...
      —   Cum ai spus ? strigă Andrei. II cunoşti ?
      —   L-am văzut. Un tip înalt, negru, cu mustaţă.
      In ziua aceea, Andrei ieşi pentru prima oară din casă..
Informaţia care i-o dăduse Iurcovici îl zguduise. Dacă era ade-
rat, dacă acelaşi Sarea — şeful bandei aceleia... N-avea dreptul
să tacă. II va căuta şi dacă, într-adevăr, e acelaşi...
      Ritmul oraşului îl năuci. Oamenii umblau grăbiţi; cei mai
mulţi, îmbrăcaţi ciudat, ca pentru expediţii, cărau saci, boccele,
lădiţe de campanie. In colţul străzii, în jurul unei căsuţe ţară»
neşti, lumea se înghesuia, strivindu-se. Zeci de mîini, -moto-
tolind bani de hîrtie, se întindeau spre vlăjganul. de pe capră,
care rîdea şi ridica din umeri...
     —  Bani nu-mi treabă! Hăinet... ceva lucruri, da...
     Pe strada principală, acoperită de hîrtii, cutii goale de con-
serve, zdrenţe şi sticle sparte, un vînzător de ziare fugea grăbit,
urmărit de o ceată de domni. Se opri lîngă biserica catolică,
urcă cu agilitate treptele şi de sus începu isă zibiere cu un glas
piţigăiat:                  '
     —       Primu’ număr din Ardealu’ dimocrat! Senzaaţie şi ar-
ticole ! Declaraţiile lu’ domnu’ Papp... Reepede un pol, că se
gată marfa !
     Mîini înmănuşate, grăbite, îi smulgeau foile cu cerneala încă
umedă, apoi în jurul cumpărătorului se formară cercuri. Oamenii
se înghesuiau, privind peste umărul fericiţilor posesori ai ziaru-
lui. Se ridicau glasuri indignate :
     —       Ştiam că e adevărat, domnule. Mi-a spus Moglescu,
cumnatu-meu de la P.T.T.!
     —  Dar ăsta-i abuz !
     —       Ce se întîmplă ? întrebă Andrei pe .un omuleţ care puf-
nea indignat.
     —   <3um ce ? Iaca, ruşii nu ne lasă să intrăm în Ardeal!
     Dorea din toată puterea sufletului să-l vadă pe Lucian, aşa
că fugi aproape pînă la locuinţa lui. „Acum trebuia să ne strîn-
gem toţi, alături. Toţi... Nu putem, n-avem dreptul să rămînem
singuri. Depinde de noi ca visurile pe care le-am nutrit să se
realizeze".
     Sună lung, dar nimeni nu-i răspunse. „Să nu se fi întors
încă ?“ se întrebă dezamăgit. In sifîrşit auzi o voce de la etaj:
     —   Cine-i acolo ?
     Se dădu un pas înapoi.
     —       Pentru numele lui dumnezeu! Andrei! Andrei! Stai,
o să-ţi deschid ! strigă Teddie. II auzi alergînd prin curte, apoi
se pomeni cu el în braţe.
     —       Măi, măi... Tu eşti? Lucian are să leşine! Oi, mama
ta! Ţinîndu-1 strîns de braţ, Teddie tropăia de bucurie. Numai
tu lipseai. S-a adunat toată banda... Măi, ce-o să mai petrecem1
Şi la anul, ţuşti la Paris! In ce hal eşti!
     Cînd Andrei intră în salon, toţi băieţii şi fetele se opriră
din dans, se repeziră la el, îl înconjurară. O clipă, el se făcu
alb ca varul, crezînd că şi Sonia era acolo.
                                                                                                      52S
      —         It’s the long way to Tiperrary, it’s the long way to go !
cînta' Micky Belega, ţopăind în jurul lui Andrei. Măă, te-am
văzut la Ineu, mi se pare... Erai cu soldaţii...
      Andrei încerca să-şi înghită nodul care i se pusese în gîtlej,
apoi dintr-o dată se împurpură. Surîse strîmb.
      —    O duceţi bine, voi...
      —         Ei, să vezi ce urmează! strigă Văgălău. Să vezi cum
ne-om face de cap în şcoala democrată. Uite aici... Se apropie de
el şi, desfăcîndu-şi vestonul, <îi arătă un revolver prins de curea.
Să îndrăznească mister Drăgan isă*mi mai dea doi cu minus.
      —    Lucian ? întrebă în şoaptă Andrei.
      — Hai, du-te, du-te, ştiu că arzi de dorul filozofiei, surîse
Teddie. Da’ ,pe iurmă vii jos. Trebuie să te învăţ o droaie de
■dansuri... Conga, Wigoomba... Hai, hai, îl împinse de spate.
Liucian e sus...
      ■Qu inima bătînd, Andrei urcă treptele, regăsind atmosfera
atât de familiară, covoarele moi, mirosul de ceară de parchet şi
de tutun fin. Se opri în faţa uşii lui Lucian să-şi recapete ră-
suflarea. Bătu uşor.
      —    Gine-i ? se auzi un glas plictisit.
      Mai bătu odată. Uşa se deschise.
      In prima clipă nu putură spune o vorbă, apoi Lucian îl
cuprinse în braţe. II sărută pe amîndoi obrajii şi îşi lipi faţa
di^ uanăirtd lui. Pe urmă se smulse brusc din îmbrăţişare şi
mersie. la geam. îşi scoase ochelarii şi-i şterse maşinal cu ba-
tista. Andrei se dezbrăcă şi ise lăsă să cadă într-un fotoliu.
Spătarul înalt răspândea un miros stins de parfum... „Acum o
să mă întrebe ce-am făcut în timpul acesta şi eu o să caut cu-
vinte potrivite11... Atunci simţi nevoia să se ridice, să meargă
alături de Lucian la fereastră şi aşa, privind acoperişurile ce-
liuşii, peste care alunecau norii, să-i spună tot ce s-a petrecut
cu el. De altfel, cui altcuiva putea să i se destăinuie ?
      —         Andrei, — şopti Lucian, aproape ostenit, — am aşteptat
atîta să vii! De atâtea ori m-am gîndît că singurul lucru curat
în aniii aceştia a fost prietenia noastră... Şi poate... e tot ce ine-a
mai rămas...
      îşi ridică spre el obrazul slab, osos şi palid. In ochii căprui,
obosiţi, pîlpîia o neliniştită aşteptare. încercă să rîdă :
      —         Hai să ne laşezăm. Vrei să-ţi aduc ceva ? Vin, prăjituri ?
Iamtă-mă, spun tîmpenii...
      II luă de mînă cu gestul lui obişnuit, timid şi protector în
524
acelaşi timp, şi-l sili blînd să se aşeze pe divanul larg, în col-
tul în ioare se aşeza Andrei totdeauna.
     —        .Cînd te-ad întoris ? îl întrebă sfios. Andrei ghici reproşul
ascuns: „De ce n-ai venit pînă acum la .mine ?“
     —   Acum cîteva zille. Dar erau atâtea de făcut... Ştii...
     —   Ştiu, Andrei. Te-am căutat şi mi s-a spus...
     „Doamne, — se gîndi Andrei, — cîf 'de chinuitor ni se
leagă igîndurile“... .
     în clipa aceea se auzi de la uşă o voce aţîţată :
     —   Lucian ! Lucian ! Eşti aici, dragă ?
     Lucian se ridică înciudat.
     —   Da!
     Salvator Viarga dobră ca o furtună. Era extrem de elegant
şi părea în prada unei agita,ţii puţin obişnuite. Cînd dădu cu
ochii die Andrei, luă o (înfăţişare care exprima cea mai adîncă
mir are:
     —        Dumneaita ? A! Trăsăturile ii ,se posomoriră, îşi curbă
umerii şi, luîndu-i amîndouă mîinile, şopti cu gravitate: Con-
doleanţele mele, dragă... Ce nenorocire!... Se pare că iasupra
noastră s-au năpustit toate loviturile sorţii. Fie oa acest lucru
să aducă o cit de mică alinare suferinţei dumitale.
     ■Păstră o secundă de reculegere, apoi întoroîndu-se spre
Luci an izbucni:
     —        In isfîrşit, s-au dat ipe faţă ! Inchipuie-ţi, au găsit, în
sfîrşit, pretextul 1 Un pretext tot atât de stupid şi de revoltător,
oa toată situaţia asta absurdă...
     —        Da... da... da... murmură Lucian nervos. Dar tatăl său
mu-1 luă în seamă.
     'Se întoarse spre Andrei:
     —    Inchipuie-ţi, dragă ! Nu sînitem lăsaţi să luăm în stă-
pînire Ardealul... Acum, cînd sîntem iarăşi alături de aliaţii
noştri fireşti! E o presiune abilă, ca să ni se impună un guvern
comunist!                            :
     —    Da, desigur, iscrişnii Lucian. Buzele îi tremurau.
  < — Şi acum, ţineţi-vă respiraţia să auziţi o chestie de gr and
guignol! Noi, romînii, partidul naţional-ţărănist, am fi masa-
crat... da ! da! inu vă cruciţi, am fi masacrat, cu .securea, dragii
mei, nişte ţăranii unguri.
     Tăcu, 'pregătiindu-se să savureze efectul spuselor sale. Dar
Lucian ibătea nervos cu degetele pe genunchi. Numai Andrei
îl privi în ochi, îndelung.
526
      —   E adevărat, 'spuse după o tăcere.
      Varga înlemni. 0 clipă, pe faţa lu\ dorinţa de-a fi politi-
cos, mila pentru acest copil orfan lupiară cu. indignarea. Apoi
făcu un pas înainte şi-şi puse mîna pe umărul lui Andrei :
      —        Copile dragă, cum poţi da crezare acestor infamii ?
Pentru dumnezeu...
      ■— Nu e nici o; infamie:. Şi eu am fost de faţă... acolo...
      —        Nu-i adevărat! Cum poţi să spui una oa asta !? Se
înroşi tot şi-şi îndreptă ufnerii, zvîcnit. Cum poţi să afirmi una
ca asta, domnule Sabin ?
      —        Cred că în asemenea ocazii privirea nu te înşeală, spuse
Andrei. Simţea cum clocoteşte în el mînia şi revolta care-1 cu-
prinseseră încă jos, acolo unde petrecea Teddie cu banda.
      —        Nu este adevărat! strigă Varga .ameninţător. Şi... iar-
tă-mă, te rog, dar îţi interzic... îţi interzic formal să faci ase-
menea .aluzii... Dumneata... Dar cum poţi să azvîdi la gunoi,
în aceste clipe cruciale, simţul demnităţii şi mîndriei naţionale!
„A fost de faţă !“
      —   Am fost de faţă !
      —   Nu este adevărat! Ia te uită ! N.u este adevărat!
      Andrei începu să rîdă încet şi a.sta-1 scoase din sărite pe
Varga.
      —        Te pomeneşti că te-aii şi înscris fa bolşevici! se strâmbă
el batjocoritor. Nu te giîndeşti oe-iar fi spus sărmana dumitale
mamă...
      Andrei se ridică în picioare:
      —        Mă gîndesc doar că am văzut aceste lucruri şi e datoria
mea să nu tac!
      —        Chiar dacă ar fi adevărat ce spui, datoria dumitale e
să-ţi ţii gura...
      Lucian se foia pe divan.
      —   Tată !... Andrei !...
      Andrei ridică din umeri:
      —   Asta îmi depăşeşte puterile.
      Stăteau faţă în faţă, îinfruntîndu-se.
      —   Cum ? bîlbîi Varga. Adică... dacă înţeleg bine...
   • —Am să fac tot posibilul ca să se afle adevărul. Şeful
bandei e în oraş. II cheamă Sarea...
      ’— Cum? Varga se sufoca. Atunci... sînt silit să-ţi spun...
      —   Nu e nevoie.
      Andrei îşi îmbrăcă haina, încurcîndu-se în mîneci.
526
    — Va să zică... aici ai ajuns, zise Varga, dispreţuitor. Cu
comuniştii...                                                 .... ■■■-- >
     Din uşă, Andrei se întoarse :
     —   Şi cu dracu, domnule Varga, dacă nu seamănă cu...
     Trînti uşa. Mai auzi strigătul lui Varga :
     —   Nu te mişca! Lasă-1! Să nu-1 mai prind...
   Andrei porni pe străduţa care ducea spre malul Mureşului,
urcă digul şi se opri, trăgtadjîn piept .aerul uşor înţepător din
pricina frigului. Simţea nevoia să respire adînc, ca şi cum s-ar
fi zbătut multă vreme într-o atmosferă fetidă.
     Peste noapte brumase şi ierburile se tachinaseră ; jos, lîngă
apă, pămîntul era alburiu, iar Mureşul gălbui avea în curgerea
lui o tristă solemnitate; numai la picioarele podului distrus,
acolo unde se ridicau fiare încolăcite, răsărind din apă ca nişte
colţi negri, vrăjmaşi, valurile fierbeau, plesneau în bulboane
albe, ca nişte băşici; curenţi subterani căscau pîlnii adinei, ptaă
aproape de fund, limbi lungi de .apă plescălau llingînd stîlpii de
beton, înoolăeindu-se în jurul lor, tatonctadu-se din drum, dar
rîul oare venea din urmă le lua, talbcuindu-le cu frămîntarea
altor ape. Dincolo, în Cetate, .pomii erau întunecaţi şi goi, nu-
mai turnul bisericii strălucea în razele amarnice ale .unui soare
rotund, azvîrlit pe cerul rece, gheţos. Aproape die pod, un pescar
înfofolit în palton, cu căciula trasă peste ureohi, arunca undiţa,
făcînd parcă gesturi largi de binecuvîntare deasupra apelor.
     Tîrziu, Andrei se întoarse, cu inima grea, şi în clipa aceea
dădu cu ochii de Sohwartz; acesta, îmbrăcat îintr-o scurtă vă-
tuită. albastră, se rezema într-o cîrjă şi privea în jur.
     La început nu-1 recunoscu pe Andrei, apoi voi să .se repeadă
şi să coboare digul.
     —   Andrei 1 Măi Andrei 1
     —   Eu, răspunse Andrei, urotaid repede treptele.
     II strînse în braţe şi se depărtă puţin, să-l privească.
Schwartz era tras la faţă, palid; la fiecare mişcare făcea o gri-
masă de durere.
     —        îmi pare aşa de bine că te-am întîlniit, apuse Andrei.
Voiam isă trec pe la tine chiar acuma.
     —   Nu m-ai fi găsit. Nu mai locuiesc acasă.
     Porniră alături. Gimentul răsuna sub cîrjele lui Schwartz.
     —   Ge-ai păţit, Iani ? ,
     —   Am fost rănit, răspunse acesta evaziv. Şi tu ?
     —   îs mullte de povestit... Multe şi... nu-mi place.
$27
     —        Ne potrivim. Nici mie. Toată lumea se laudă cu (aven-
turile, oa şi cum ar avea vreun 'merit din asta. E drept, i-a
scos un pic din călduţa banalitate în oare se bălăceau...
     —   Acelaşi, rîse Andrei. Cu ce te ocupi acum ?
     —        Lucrez la U.T.C., spuse Schwartz cu o anumită solem-
nitate. Şi tu ?
     —   Stau...
     Schwartz îl privi pieziş, scrutător:
     —   Nimeni nu „stă“ azi. N-iavem acest drept. Ori poate...
     —   Ce?
     —        ...eşti şi. tu ca ceilalţi ? „Regele şi patria, Anglia şi
America “ ?
     —   Nu înţeleg...
     Schwartz se opri şi-l cercetă :
     —   Cium nu înţelegi ? Umde-ai fost în timpul acesta ?
     —        Am venit abia de două zile. Acum ies prima dată din
casă. Voiam să te caut.
     —   De ce ?
     După b tăcere, Andrei spuse privindu-,1 drept în ochi:
     —   Tu a.i auzit de masacrele 'de lla Varseg ?
     —        Cum să nu! Gărzile Maniu... Azi, ziarul ţărăniştilor a
publicat un articol grosolan, plin de injurii. Ar vrea să H se
dea Ardealul în istăpînire, să masacreze mai departe, sub stea-
gul „democraţiei*1...
     —        Eu 'am fost acolo, sipuse încet Andrei. De aceea te
căutam.
     încremenit, Schwartz îl privi atent. Faţa lui Andrei, sub-
ţiată, neagră de vînt, cu două cute adinei1 în jurul gurii, era
aşa de schimbată, de îmbătrînită, îneît nu se îndoi o clipă. îşi
încleştă degetele în jurul braţului lui.
     —   Ai fost .acolo ? Ai văzut ?
     —   Da.
     Schwartz îşi muşcă buzele. Gînd1 se întoarse spre Andrei,
vocea îi tremura uşor :
     —        Ascultă, Andrei... poţi să scrii un articol despre asta ?
Vrei ?
     —   Da, răspunse Andrei simplu.
     —   Vino...
     Coboiiîiră de pe mal, tăcînd amîndoi. O luară pe bulevard.
Andrei mergea încordat, nerăbdător. Se opriră în faţa unei
clădiri modeme, ai cărei pereţi erau ciuruiţi de gloanţe. La
528
parter, caisa n-avea mici un geam şi >pe trotuar erau împrăştiate
grămezi de lemn .
     —        E fosta clădim' a lui Deutsche Buchhandlumg, zise
Schwartz, luînd-o înainte.,
   . Spuse cîteva cuminte omului de (la poartă, care le făcu
semn să intre. Străbătură un coridor lung, pardosit cu ciment
spart pe .alocuri de explozii.
     —        Nemţii .au- încercat să reziste aici, dar n-aiu stat nici o
jumătate de oră.
     Cîţiva oameni îl .salutară pe Schwartz. Erau (îmbrăcaţi să-
răcăcios şi păreau grăbiţi.
     Intrară într-o odaie mure, foarte luminoasă, dar fără gea-
muri. Pe jos erau cîţiva butuci de lemn. O măsuţă sfărâmată
fusese aruncată iîntr-un colţ. La un (birou şchiop stătea un om
înalt, -încă tînăr. Purta o scurtă de piele şi un jerseu negru .
închis la gît. în faţa lui, doi soldaţi. Unul dintre ei, cu obrazul
învineţit, arunca priviri speriate celuilalt, care-,1 îndemna aţîţat:
     —   Spune, Marine, ce dracu, «de ce te temi ?
     —   Măi, mai bine să...
     Tînărull de la birou făcu un semn spre Schwartz.
     —        Ascultă aici... Ii bate de-i usucă. „Dom“ colonel Gheor-
gbiu de la 14 Cavalerie...
     —   Să ou scrieţi că eu v-am (spus, se (foi .soldatul bătut.
     —   Nici o grijă. Nici o grijă...
     Tînărul se ridică, le întinse mîna, .apoi se întoarse spre
Schwartz. Acesta făcu prezentările:
     —        Tovarăşul Robber, redactor... Andrei Sabin, un coleg de
liceu...
     —        Libertate ! salută Robber, măsurîndu-l din cap pînă în
picioare. Strîngi forţe ? zîmbi el către Schwartz. Foarte bine,
foarte 'bine. Ocupă loc pe marginea biroului. Scaune n-avem.
Reacţiunea nu vrea să ne lase mijloace de odihnă. Noi în schimb,
nu peste multă vreme — vremea e foarte relativă în perspectiva
revoluţionară — .îi vom pune pe ei la locul cuvenit. Just, nu ?
     —        Prietenul meu, — spuse Schwartz rar, — a asistat îa
masacrele făcute de Gărzile Maniu.
     Robber holbă ochii, îşi plesni palmele şi ridică mîinile spre
tavan :
     —        Co-to-sal! Cum .de te-ai întâlnit cu el, tocmai azi! Fan-
tastic ! Chiar azi-dimineaţă tovarăşul Jurca mi-a trasat sarcina
să combat .articolul banditului Vîslan. Am scris ceva, evident,
34 — Străinul
52:S
— spuse el ou modestie, — dar un martor ocular... mu-i «aşa...
Trăirea directă dă un fior de autenticitate...
      —        Ţii-am voribiit de el, continuă Schwartz, .fără să bage de
seamă că Andrei <se isimţea stânjenit. Ştii, despre teza aceea...
A fost eliminat diin toate şcolile «din ţară.
      —        A, dia, da ! îmi aduc aminte... Păi-, tovarăşe, tu eşti un
element 'de viitor. Terenul pentru încolţirea ideilor revoluţionare
e pregătit. Ai avut ceva legături ou partidul în ilegalitate ?
      —        Nu, spuse Andrei. Nu-i plăcea volubilitatea lui Robber,
încercările lui silite ide familiaritate.
      —        Nu-i nimic, nu-i nimiic, făcu Robber, consolator. Aşadar,
o să ne scrii un articol. Povesteşti ce-ai văzut, atâta tot. Con-
cluziile o să le tragem noi... Politizarea adică...
      —   Atunci... zise Andrei.
      -7- O, neastâmpăr tineresc! Cît eşti de folositor revoluţiei!
Uite, tovarăşe, aici ai hîrtie, toc. Eu o şterg să anunţ pe tova-
răşul Jurca. Scrie, tovarăşe, nu-i cruţa ipe fascişti. Soarta lor
e pecetluită.
      Ieşi repede, gesticulînd.
      —        E un om foarte interesant, spuse Schwartz, ca şi cum
ar fi simţit că lui Andrei nu-i ipilăoea. Cînd o să-l cunoşti mai
bine... Are o cultură extrem de .serioasă. Ne-a făcut o mulţime
de servicii în ilegalitate. Cît au fost fasciştii aici, m-a ascuns
la el. Fusesem rănit la gară... Intr-o zi l-ia prins d razie pe
stradă. A evadat după, două zile. Nici el nu işţie cum. Cunoaşte
foarte bine marxismul.
      —   Lasă-,mă acum să scriu, Iani...
      Rămas singur, Andrei îşi dezbrăcă mantaua, o aruncă ipe
jos şi ise duse la geamul spart, prin care venea din stradă un
curent de iaer rece. Se auzeau paşi tîrşiţi, vocea unui vînzător
de ziare :
      —        Articolul de fond a Iu’ domnu’ Papp ! Ardealu’ e a romî-
•niilooocr ! Ardealu’ 'democrat num ăru’ unuu ! Un pol foaia !
      „Da, îşi .spuse Andrei, Ardealul"... Ii reveniră în minte ar-
gumentele şcolii latiniste împotriva tezelor grosolane ale lui
Rosier, poveştile fouoicăi -sale despre alegerile de deputaţi, cînd
jandarmii cu pană de cocoş loveau în «stânga şi în dreapta cu
paturile urmelor, poeziile lui Gdga : „Şi să-ţi a-duni apelle toate,
să ne mutăm, (în (altă ţară !...“ Nu, oamenii mu trebuie să se
mute în alte ţări, oamenii! trebuie să trăiască pe pămîntul unde
s-au. născut, de care-i leagă toate suferinţele şi nădejdile. Şi
530
deodată-'Şi aminti: pe geamul clasei .se strecura atunci un soare
fierbinte, de primăvară. Şi colţurile clasei erau reci, miroseau
a petrol, a mucegai. Scrisese fără să se oprească, murdăriodu-se
de cerneală pe degete. Vedea în (fata ioohilor obrazul tras aii un-
chiului Palii, care-i spusese într-o seară, cînd se aşezaseră amîn-
doi -pe -băncuţa din -grădină; privind venirea domoa-lă, prăfuită,
a vitelor:
     —        Ce căutăm noi în -Ca ucaz ? Mor bieţii plugari în stepa
calmucă... -Crucile putrezesc, pământul îi acoperă, nici -urmă nu
■rămiîne din ei. iNici urmă. In ziiare-d fotografiază călare pe că-
mile, aducîmd zebre, iar ei rămîn acolo să-i iacopere vînturile
stepei. Ce căutăm noi în Caiucaz ? Cine are să ne plătească ti-
nereţea prăpădită pe acolo ?
     Şi unchiul său pierise la 'Na-lcik, „lovit lîn inimă de un
proiectil AjC.“, cum spunea înştiinţarea pe oare-o primiseră.
Ce .legătură aveau 'aceste amintiri cu ceea ce voia el să -scrie ?
Aveau. Şi atunci ni se vorbea de războiul sfînt, de ţara Basa-
maibilar eroi, aşa cum vorbesc astăzi ţărăniştii de Ardeal.
     Pe geamul spart veneau în valuri, zgomotele străzii... An-
drei începu să scrie.
     Nu-şi dădu seama cît timp trecuse, în clipa cînd isprăvi.
Privi coaiele acoperite cu scrisul lui mare, eu -litere neregulate,
apoi, ca după. o trudă, îşi trecu dosul palmei peste fruntea asu-
dată. Abia acum se întrebă ce-o să zică cunoscuţii despre arti-
colul acesta. Lucian ? Ridică din umeri. Nu-şi putea închipui...
Gu tatăl său b să fie mai grav. ‘Nutrea doar un- respect nemăr-
ginit faţă de Maniu, „marele român".
     •Cînd intră Robber, îi întinse hîntiile fără -să le mai citească.
     Rabiber il-uă foile, lie cîntări în palmă. îşi aprinse o ţigară.
     —        Aşa, va să zică ai fost acolo... -Bine... Te-ai hotărît deci
să intri îin rîndiuirile noastre ?
     —   Nu ştiu...
     —        Cum nu ştii? Dar articolul acesta e o luare deschisă
de .poziţie. Ai să vezi cum va tuna burghezia istbrieo-i-sterică!
     Andinei îl privi deschis :
     —   Trebuia s-o fac, nu ?
     —        Evidient, evident... Ia -spume-mi: ceva marxism cunoşti ?
Te orientezi ?
     —   iNu, răspunse Andrei. Aş vrea...
     —   O să-ţi dau să citeşti „L’ABC du communisme“. O carte
34*
531
foarte interesantă, a unui autor căzut puţin în desuetudine...
Şi, bineînţeles, biblia, manifestul bătrînîlor dascăli... însuşirea
dialecticii e foarte importantă... Necesară. Pentru noi, intelec-
tualii, e o 'armă oare 'Suplineşte multe. îmi eşti foarte simpatic...
Ivan •— aşa-i spun lui Sohwartz — mi-a povestit de bravada
ta. Acuma uite ce-i: secretarul Juirca vrea să te vadă. E în
biroul alăturat. Vezi, mu-i nevoie să „teoretizezi". Răspunzi
simplu. Asta .se preţuieşte la noi, la comunişti. înainte de-a
pleca, vino isă-ţi dau cărţile... Libertate !
     Andrei ieşi pe coridorul plin de oameni şi bătu în uşa
vecină.
     —   Intră ! îi răspunse o voce groasă.
     Odaia era mare, sau poate părea aşa, fiindcă în afară de b
masă şi două scaune o-avea nici un fel de mobilă. Un om
îndesat, cu umeri largi, stătea la fereastră', ibătînd darabana
într-un ciob de geam. Auzind scîrţîitul uşii se întoarse. Era
încă tânăr, cu toate că părull aspru începuse să-i încărunţească.
Părea foarte obosit, de aceea zâmbetul lui fu puţin trist. Ii
strtose mina puternic şi îi făcu semn să se aşeze.
     —   Mi-a povestit Schwartz despre dumneata. Stai jos...
     Andrei se aşeză, adunîndu-şi pulpanele mantalei.
     —   Fumezi ? îi întinse Jurca tabachera de 'lemn.
     Puse la îndemînă o cutie de chibrituri, apoi lăsîndu-se greoi
pe spătarul scaunului îl cercetă nestînjenit.                      ~
     —       Da, spuse de la un timp. Uite ce-i... tovarăşe... Nu ştiu
dacă dumneata îţi dai seama de importanţa articolului dumi-
tale...
     —   Am scris doar ce-aim văzut...
     —        Mainiştii au început o campanie foarte serioasă. Unul
din răspunsurile noastre e acest articol. Te rog, povesteşte-mi
faptele...
     încet, cu oarecare oboseală, Andrei îi spuse totul. Jurca îl
asculta dînd din cap. Faţa îi devenise întunecată, aspră.
     —        Bine, zise, cînd Andrei termină. Răspunzi de fiecare™
cuvînt ?
     —   Da.
     —   Mi-a spus Sohwartz că ai fost eliminat din liceu. De ce ?
     —   Pentru o... pentru o copilărie, sputse încet. Am scris în-:'?
tr-o teză... o mulţime de prostii.                              . j
     —   Ce prostii ?
     —   Nu erau prostii! se corectă Andrei. Scriam că rni-e
rr\ y ‘
532
seîrbă"die tot ce se întâmplă în liceu... între inoi... Nu ştiu cum
să spun... A fost o ieşire... un fel de supapă...
     —   Acum ai de gînd să urmezi m;ai departe la liceu?
     —   Habar n-am... Dacă o să mă primească, poate.
     —   Vor trebui să te primească. In ce clasă ai fost ?
     —    In a VH-a. Ştiţi... Andrei se opri.
     —    Spune, tovarăşe...
     —    Am auzit că şeful bandei aceleia... Unul Sarea...
     —    Cum ? făcu Jurca, încruntmdu-se.
     —    Sarea... Ar fii în oraş...
     Jurca se ridică în picioare.                             ,
     —        Treci deseară pe aici... Să-ţi vezi şi şpalturile... Iţi mul-
ţumim, tovarăşe. Mai vorbim atuncea. Cu ce se ocupă tatăl
dumitale ?
     —    E funcţionar la C.F.R.
     —    N-o să ai neplăceri pentru...?
     —    Cred că da, riîse Andrei. Dar nu face nimic.
     Robber îl aştepta cu cîteva broşuri.
     —        Pofteşte, tovarăşe. Ge-atn găsit pe la noi... O să-ţi mai
dau altele, de-ale mele. Ce limbi cunoşti ?
     —   Franceza şi ceva germană. ,
     —    Haraşo. Cînd vii pe la noi ?
     —    Deseară. La revedere.
     —    Libertate!
     Andrei se grăbi spre casă, ţinînd strîns cărţile subsuoară.
Drumul i se păru cam lung. Era şi asta o senzaţie veche, ne-
răbdarea ee-1 cuprindea ori de eîte ori avea o carte nouă. Se
întindea pe sofa, mamă-sa îi punea înainte o farfurie cu pră-
jituri mărunte şi vorbea încet în bucătărie. „Andrei citeşte".
     In casă era frig şi mirosea a stătut. Se dezbrăcă repede
şi se strecură sub plapuma murdară. Privi lung cărţulia cu
coperţile roşii şi marginile roase. „O carte care a dat o altă
direcţie lumii", se gîndi. Iată un lucru extraordinar: să. ai
conştiinţa că ai putut schimba ceva. Deschise cartea. „O stafie
cutreieră Europa..."
     Tîrziu, spre seară, cînd lumina sărăcăcioasă făcea ca pa-
ginile să pară cenuşii, cineva începu să bată în uşă, cu pumnul.
Andrei se ridică buimac şi merse să deschidă. Era atît de im-
presionat de tot ce citise, îneît lucrurile din jur i se păreau
ireale. In prag se oprise un om slab, negricios, cu şapca trasă
adînc pe frunte. Tropăia nerăbdător.
533
     —       M-a trimis tovarăşul Jurca să veniţi la sediu, apuse cu
un puternic accent unguresc.
     —       Bine, vin, răspunse Andrei,
îşi luă mantaua şi plecară.
     Păşea fără să ia aminte unde calcă.
     —       Pe mine mă cheamă Horvâth, spuse omul oprindu-se şi
întinzîndu-i mina. .Sînt ungur. Repetă cu oarecare agresivitate:
Ungur, da !... Ai fost la. Varseg ? Nu aşteptă răspuns. Scrîşni:
Şi eu îs de acolo. Acolo-s neamurile mele. Am un frate care
s-a ascuns în sat, umbla poliţia după el.
     —   Poate că... şopti Andrei.
     —       Şi eu m-am bătut cu fasciştii unguri, înţeles ? Am puş-
cat în ei... am omorît! No, nu-i bai! Dacă-i aşa, atunci nu-i
bai! Gărzile Maniu... No, numai să auid eu pe cineva că-i cu
Maniu... Ii sfărm capul ca la şerpi 1 Cum a fost ? Povesteşte...
     —   Nu pot, răspunse Andrei.
     Horvâth îl privi cu mînie.
      — Nu pot... am scris tot...
     Nu-şi mai .vorbiră. In faţa sediului partidului, Horvâth îl
părăsi grăbit. O clipă, Andrei avu impresia că toate acestea
sînt prea mari pentru el, îl depăşesc. Se scutură: „Ei, la dra-
cu!“ Intră în biroul lui Robber. Schwartz îi veni în întîmpi-
qare, cu mina întinsă.
     —       Foarte bine scris, Andrei. Sobru, aşa cum trebuie. Iţi
prezint pe tovarăşul Holtzmann.
     Un om încă tînăr, dar cu faţa obosită şi ochii încercănaţi,
clipind des din dosul ochelarilor, se apropie de el:
     —   E cinstit ceea ce ai făcut dumneata.
     —       Da! Da! strigă Robber, lîmpingînd în faţă şpalturile.
Numai că eu... aş fi pus mai mult patos demascator... un stil
dantesc trebuia aici... Un torent de lavă să-i ardă!
   — Faptele ajung, zise Andrei.
     —       Tu, Robber, eşti puţin pe panta demagogiei, zîmbi
Holtzmann.
     Robber se înroşi; vinele frunţii i se umflară. Sări în pi-
cioare :
     —       Există glume care... Cum vrei să-l înflăcărezi pe mun-
citor ? Cu un stil stendbalian, de proces-verbal ?
     —       Cu adevărul simplu, răspunse Holtzmann. Andrei îl
privi cu simpatie.
     Robber :îşi muşcă buzele :
534
     —        Să-l lăsăm pe tovarăşul să lucreze, spuse rece. Aşteaptă
la tipografie.
     Se retraseră în colţul de lîngă geam şi începură să vor
bească în şoaptă. Andrei îşi revăzu articolul: aşa, tipărit, părea
scris de altcineva şi mult mai bine. Rămase cîteva minute pri
vind în gol: afară se aprindeau luminile oraşului. Făcuse ce
trebuia să facă.
     Robber fugi la tipografie.
     —        Să mergem şi noi, zise Sehwartz. Ai ceva treabă.
Andrei ?
     —   Nu.
     —        Hai cu noi, spuse Holtzmann. In fiecare seară punem
lumea la cale.
     Afară era frig şi începuse să burniţeze. Păşeau tăcuţi tus-
trei. Andrei se giîndi : „Mîine mă duc la Sonia“. II învălui
parcă o uşoară nelinişte. Ar fi vrut ea toate să se petreacă sim-
plu, fără întrebări şi uimiri, ca şi cum nu s-ar fi despărţit
decît ieri, dar asta nu se putea. In mod obscur îşi dădea seama
că s-a petrecut ceva nou în viaţa lui: nu ştia încă ce anume
îi va aduce ziua de mîine; prevedea o ceartă groaznică cu tatăl
său, după apariţia articolului, sau poate nici n-o să bage de
seamă.
     In zilele acestea, Oct avi an îmbătrînise. înainte de asta,
Andrei nu-şi dăduse seama cît era de copilăros bătrînul. Acum
trebuia să fie prevenitor, să ocolească orice ciocnire, să evite
amintirile. Şi cum amîndoi se gîndeau la aceleaşi lucruri, se
simţeau stînjeniţi. Unchiul Gavril le trimisese o trăsură cu
de-ale miîncării; Sabin lăcrimase de emoţie şi-i poruncise lui
Andrei să meargă şi să-i mulţumească. Andrei amîna vizita de
pe o zi pe alta.
     —        Gînd o să începeţi cursurile, — spuse Holtzmann, —
o să ai mult de furcă. Ai făcut cerere să fii reprimit ?
     —        Nu... Şi nici nu cred că o să fac, răspunse Andrei după
o pauză.
     —   D e ce ?
     —        Mi-e scîrbă de şcoală. Zîmbi, iromizîndu-se: Şi pe urmă,
îmi face impresia că sînt prea... .bătrîn, ca să mă ghemuiesc
într-o bancă.
     —        N-ai dreptate, .apuise Holtzmann. Şcoala e un teren serios
de activitate.
     —   Nu mă atrage. Vorbea din vîrful buzelor, fără să se
535
gîndească mult la ceea ce spune: Tot oe se va întîmpla acum
e prea interesant, prea nou. Liceul înseamnă lucruri vechi, pe
de rost ştiute, meschinării sure...
     Holtzmann iîl asculta atent, cu faţa întoarsă spre el.
     —        Te înţeleg, zise. Şi, 'bineînţeles, nu te aprob. Schwartz
mi-a spus aproape aceleaşi lucruri. Dar epoca va fi construc-
tivă, practică. Romantismul n-are să ţină mult. înţeleg un ro-
mantism cam copilăresc, ca al vostru. Vom avea nevoie de
multă tenacitate. Există un eroism al faptelor mărunte, care
le pregătesc pe cele mari. Am citit o carte sovietică foarte in-
teresantă : „Cimentul". Acolo e vorba de unii oameni care se
ostenesc, cărora atmosfera li se pare irespirabilă, dacă nu e
plină cu pulbere... Voi o să fiţi constructori...
     —   Şi tu ? rîse Schwartz.
     —   Şi eu. Uite,, am ajuns. Mulţumesc că m-aţi condus.
     Andrei se plimbă multă vreme cu Schwartz. Ascultă cu
oarecare invidie tot ce-i spunea acesta despre activitatea lui
ilegală: cum tipăriseră manifeste, cum le împărţiseră în fa-
brică, cum se luptaseră cu fasciştii. Fusese rănit şi căzuse din
camion, tocmai în clipa cînd nemţii intrau. Se tîrîse cu greu
într-o casă părăsită, iar noaptea următoare ajunsese cu chiu,
cu vai pînă la locuinţa lui Robber, pe care-1 cunoştea dinainte.
Acesta îl adăpostise, ascunzîndu-1 într-o cămăruţă cu intrarea
mascată de-o bibliotecă. Robber fusese prins pe strada de o
razie germană, stătuse două zile în lagărul din Cetate şi eva-
dase cu o zi înainte de execuţie.
     —        De ce nu mi-ai spus toate astea atunci cînd am venit la
tine ? întrebă Andrei cu ciudă.-
     Ii era ruşine că nu ştiuse nimic, că bîjbîise în gol. De Ar-
deleanu nu avusese timp să se apropie, bănuise numai cîte
ceva. Şi pe atunci nu avea nevoie de speranţe, ci de certitudini-
Dacă Schwartz ar fi fost sincer faţă de el, din clipa cînd se
cunoscuseră...
     —        Holtzmann are dreptate, totuşi, zise Schwartz. Va trebui
să ne înscriem la şcoală, să activăm acolo. Vom putea lupta
împotriva ticăloşiilor care te înfuriau pe tine... Ce zici ? De ce
eşti tăcut ?
     —        Nu ştiu. Mi se pare că vin de undeva dintre ceţuri. Ştiu
că sînt acasă şi totuşi nu mă simt aşa de mulţumit cum cre-
deam. Poate din pricină că aşteptăm totdeauna să se realizeze
totul dintr-o dată...
536
     —        Iar începi ? Lasă-le dracului astea. Ţie-ţi trebuie un alt
aer... Vino mîine la noi, la U.T.C. E o atmosferă bărbătească
şi o să cunoşti oameni adevăraţi.
     —   Am să vin.
     In seara aceea se gîndi pentru prima oară că, în fond, el
era un timid. Ii venea greu să se dezvăluie în faţa unor oameni
pe care nu-i cunoştea suficient* ea şi cum s-ar fi temut de ei,
dracu ştie din ce pricină.

                                         ★ *
     La parterul clădirii unde locuia baronul Papp, tntr-o odaie
foarte spaţioasă, fostă pe vremuri reşedinţa unei întreprinderi
de construcţii italiene, se instalase clubul P.N.Ţ. Baronul îl mo-
bilase elegant şi modern : lămpi care ieşeau din calicii zidite în
perete, mese de fumat, fotolii adînci de marochin vişiniu, un
dulap pentru cărţi — deocamdată gol (baronul aştepta să se
realizeze făgăduiala lui Jafmes F. Warte, care-i promisese o mul-
ţime de broşuri, reviste ilustrate şi prospecte; toate, lucruri care
interesează tineretul în cel mai mare grad). Pereţii fuseseră ta-
pisaţi cu o mătase grea, în tonuri de tabac ; pe jos aşternuseră
un frumos covor persian. Baronul mai achiziţionase de la Bucu-
reşti un picup modern, care schimba automat discurile cu mu-
zică de jaz : singurul inconvenient era că tinerii nu îndrăzneau
să danseze aici. Se adunau însă în fiecare zi şi, înfundîndu-seîn
fotolii, ascultau cu religiozitate, bătînd tactul cu picioarele şi
plescăind din limbă, în ritm. După-amiază, pînă seara, era un
fel de permanenţă a partidului: o idee scumpă baronului Papp
care aştepta mereu delegaţii sau, în Iiipsa lor, oameni devotaţi
cărora să le poată vorbi şi trasa directive.
     Unul din musafirii bine primiţi era meşterul Filoftei. Acesta
adusese cîţiva muncitori, foşti legionari, nemulţumiţi de activi-
tatea comuniştilor din fabrică. Prilma dată, Papp îi primi aici,
în club, purtîndu-se foarte amabil cu ei, a doua şi a treia oară
îi duse sus, în cabinetul său. I se părea cel mai potrivit loc pen-
tru conciliabulele în care nu voia să amestece pe niciunul dintre
colaboratorii săi apropiaţi, afară de Vîslan. Acesta devenise un
fel de factotum, spre marea nemulţumire a avocaţilor. Motzeanu
nu se sfii să atragă atenţia baronului, dar acesta-i răspunse:
     — Frate Motzeanu, nice eu nu dau on filer pe el. Ce dracu,
mîzgălitor de hîrtie acolo... Acuma însă ne face multă trebuinţă.
537
E bine, — îşi ridicase la înălţimea tîmplei degetul îngroşat de
artritism, — să -scrie el ţicurile din foaie.
     Motzeanu înţelesese imediat şi-l admirase o dată în plus :
nu voia să arunce în foc cadrele de valoare, era clar. Motzeanu
fusese greu lovit în timpul războiului. In gară, voind să fugă,
cineva-1 trăsnise eu o cărămidă în cap, lăsîndu-1 leşinat printre
picioarele mulţimii cuprinsă de panică. Cu greu soţia sa l-a pu-
tut scoate de acolo şi duce la spital. In casă, rămasă pustie, se
instalase un ofiţer german, pesemne descreierat, deoarece gău-
rise totul : mobile, tablouri, ipereţi, cu focuri de revolver, iar la
plecare nu numai că încărcase lucruri de valoare, dar spărsese
şi rupsese tot ceea ce nu putea duce. Aşa că Motzeanu aştepta,,
cu multă nerăbdare, normalizarea timpurilor şi sosirea binecu-
vîntată a unei sinecuri oarecare, spre a „se mai pune pe pi-
cioare", cum spunea eufemistic.
     Spre deosebire de Varga, care tăcea mereu, enigmatic, Mo-
tzeanu era plin de elanuri, combativ şi energic : spumega împo-
triva comuniştilor, iar cînd trecea prin faţa sediului P.C.R. pri-
vea uluit secera şi ciocanul. De fapt, el nu crezuse niciodată că
Germania va pierde războiul, iar comunismul i se păruse un fel
de legendă, bună pentru înspăimîntat mamele cu fete de mări-
tat (care urmau să fie violate zilnic de hoardele proletare), sau
ca excelent ingredient în vreun articol. Sub pretextul aprinderii
ţigării sau a legării şireturilor, privea îndelung clădirea sediu-
lui : ferestrele — sparte de „băieţi" ,în fiecare noapte — păreau
că ascund în dosul lor secrete groaznice, iar oamenii care in-
trau şi ieşeau, mulţi, foarte mulţi, îi făceau impresia unor anar-
hişti, desigur înarmaţi, clocind tot felul de revoluţii. în oraş se
povesteau multe despre Garda patriotică, aceea care ţinuse piept
nemţilor în gară. Nimic nu-1 putu supăra mai mult pe Mo-
tzeanu decît afirmaţia medicului primar, Borza: „Au luptat cu
vitejie, şi la urma urmei au fost singurii care au ştiut ce tre-
buia făcut în acele clipe cînd noi..." Motzeanu, vînăt la faţă, se
sculase şi strigase pierzîndu-şi şirul vorbelor, din pricina mî-
niei :
     — Da ! Admiră-i! Admiră-i, domnule doctor!... Ei o să te
întrebe... cînd vor veni să te scoată din casă, cu arme şi bombe,
să-ţi ia tot... dacă .i-ai admirat! O, sacră inconştienţă a intelec-
tualului romîn !
     Borza se răstise la el, Motzeanu îi ripostase, iar la urmă
dr. Remus Pordea, asumîndu-şi rolul de mediator, intervenise
538
în stilul său alambicat, al fcărui rezultat era că agasa pe toată
lumea :
     —        Evident, considerînd aspectul pur formal al acestei ma-
nifestaţiuni, în care vă rog să fiţi de acord cu mine şi să găsim
împreună modalitatea de-a o caracteriza drept ostentativă, agra-
vată de un factor de intenţionalitate politică, atunci nu ne vom
putea opri să nu mărturisim că este un act, totuşi, impresio-
nant, din moment ce dogmatica marxistă afirmă că proletarii
n-au voie să aibă patrie... patria, familia, şcoala, biserica şi ce-
lelalte instituţiuni fiind burgheze, în timp ce anarhia nu recu-
noaşte nimic....
     —        Faceţi apologia anarhiei, atunci ! uriaşe Motzeanu, gata
să arunce o scrumieră în creştetul roz al lui Pordea. Faceţi,
domnilor, apologia bestialităţii... Aş dori să vă văd îmbrăcaţi...
cu pistoale şi bombe, aşteptînd în anticameră ca tovarăşii pro-
letari să-şi satisfacă instinctele cu doamna Pordea şi cu doamna
Borza, ipentru a putea reintra în drepturile de soţ.
     —        Domnule Motzeanu ! ţipaseră cele două doamne, ultra-
giate.
     Pe Motzeanu îl scoteau din fire toate manifestaţiile comu-
niştilor : „Scînteia", cu tonul ei combativ, îl făcea să spumege
şi să urle, cuvîntul „democraţie11 i se părea acum încărcat cu
dinamită, victoriile Armatei Roşii îl dureau de parcă ar fi fost
neamţ. Făcea apologia soldatului german:
     —        Da, domnilor, am fost nedrepţi. Acel soldat tînăr, blond,
care a adunat pe tălpile cizmelor praful întregii Europe, me-
rita o soartă mai bună. Dacă n-ar fi fost nebunul de Hitler, ve-
dea-l-aş în cuşcă, generalii ar fi ştiut cîştiga războiul... Dar
nu-i nimic! Vom trăi şi vom vedea lucruri mari. De altfel, Sta-
tele Unite ale Americii, United States of America, cum li se
mai spune, sînt un popor civilizat, un mare popor. Nu se poate
ca acest măreţ popor să nu fie şocat de avantajele teritoriale
ale ruşilor pe front. Veţi vedea. Eu nu spun nimic. Yankee doodle
kep ai ob, yankee doodle dandy...
     Cînd citea în presă termenul „fascist11, se repezea în bucă-
tărie şi, vîrînd ziarul în ochii soţiei, vocifera :
     —        Poftim ! Fascist! Cum ou le face cineva pe plac —fascist.
Dar ştiu ei ce înseamnă cuvîntul „fascist" ?
     Şi îşi luă el sarcina să explice acest lucru opiniei publice
din oraş, intr-un articol din primul număr al „Ardealului De-
mocrat".
539
     ...„Fascist, — scria Motzeanu (după ce, cu prudenţă, ară-
tase că nu e bine să se facă abuz de acest cuvînt în polemica
politică), — vine de la fascia: adică un mănunchi de nuiele,
legate de-a curmezişul cu altă nuia şi în care lictorii romani în-
figeau o secure, .simbol al puterii lor judiciare. De aici vine şi
cuvîntul nostru, modern, fascicol. Iar fascismul a fost o anu-
mită orientare politică italiană, din secolul al XX-lea, care-şi
alesese ca simbol mai ,sus-descrisul instrument jiudiciar“. Arti-
colul se încheia cu o poantă 'de spirit: „Ar fi ridicol ca nem-
ţilor să li se spună „svasticişti“ — şi mai ales isă se facă abuz
de acest cuvînt — iar persanilor, care au un leu pe steag, „le-
işti“.
     Mai multă cultură, domnilor noi democraţi, mai puţină pa-
timă care orbeşte.
     Sine ira et studio.
                                  Dr. Emil P. D. Motzeanu.
     Scriind acest articol, Motzeanu era convins că pune ba-
zele solide ale viitoarei sale ascensiuni politice; teoria sa era
că, mai cuirînd sau mai tîrziu, o mare mişcare anticomunistă va
izbucni în lumea întreagă. Ca să-i poată combate, cumpără în
secret cîteva broşuri comuniste, ale lui Marx şi Engels, ca să
le studieze. Dar spire marea lui mirare nu înţelese absolut ni-
mic : era vorba acolo de chimie, de fizică, de economie, de is-
torie, de nişte chestii filozofice aşa de încurcate, că-1 apucă
durerea de cap. Seara îi spuse soţiei:
     — Dragă, aşa şi eu aş putea scrie. Albu-i negru, negru-i
alb, cine nu pricepe e fascist, bonjour popor, merci că m-aţi
ales.
     Cu toată această persiflare, neliniştea lui Motzeanu crescu,
mai ales după apariţia articolului. Toţi cunoscuţii îl felicitară
călduros, iar cîţiva se întrebară, prudent, dacă n-a fost prea
tare, prea limpede; toată lumea putea înţelege uşor împotriva
cui se îndreaptă ironia lui tăioasă. Motzeanu ridica din umerii
dar ajunse să se convingă că a fost trecut pe lista neagră a
comuniştilor. De aceea scoase din fundul dulapului pistolul său
militar, Steyer, îl curăţi şi începu să-l poarte în buzunar, cu
toate că-i deforma haina, îl împiedica să şadă cumsecade şi-i
actualiza mereu teama : cînd voia isă -scoată batista sau chi-
briturile, îşi aducea aminte că poartă asupra lui o armă de foc,
ca isă se apere de atacurile haitelor de nihilişti.
      In ziiua cînd apăru în ziarul „Patriotul** articolul lui Andrei
Sabin : „Masacrele de la Varseg“, Motzeanu crezu că are să
turbe de indignare. II citi cu greu, ţipând la fiecare rînd :
      —       Acest individ imund trebuie să fie ungur sau jidan ! Iar
la sfîrşit, răcni : E şi ungur şi jidan ! şi-şi notă numele lui în-
tr-o agendă.
      La sediu era mare fierbere, toată lumea comenta atît arti-
colul acesta, cît şi cel redacţional. Motzeanu află, spre totala lui
consternare, că Andrei Sabin era romîn ! Elev ! Fiu de funcţio-
nar romîn!
      —       Uite cum se nasc trădătorii! spumegă el. Călăii noştri
viitori ! Asta are să-şi spînzure tata şi mama, ca Sile Constan-
tinescu ! Trebuie să fie eliminat imediat din toate şcolile din
ţară...
      —       A fost, răspunse gînditor baronul. A fost... Uite, pe
băiatul ăsta l-am scăpat din vedere. E prieten bun cu Lucilius
Varga.
      —       Aha 1 jubilă Motzeanu. Acuma îmi explic de unde anu-
mite ieşiră, cel puţin stranii, ale lui Salvator! îmi explic...
      Papp se plimbă tacticos prin birou, merse la masă, luă pa-
harul cu citronadă şi vîrî în el o lingură de sare, apoi îl bău
încet, strîmbîndu-se.
      Toată lumea tăcu, cutremurată. Baronul se autopedepsea.
Era un obicei mai vechi al lui, ca, ori de cîte ori făcea o gre-
şeală, s-o marcheze printr-o astfel de autopedepsire scevoliană,
obicei păstrat încă din anii petrecuţi ca elev la Theresianum,
în Viena. Prin ’34, un ziarist liberal aflase prin indiscreţie de
această metodă şi „Viitorul*4 publicase o caricatură grosolană,
în care Papp era înfăţişat mîncînd... în urma unui discurs la
Cameră. La cafenea, caricaturistul fusese bătut măr, cu bastoa-
nele, de doi membri tineri ai partidului.
      —       Ce facem, domnule baron ? întrebă Vîslan, speriat. Cam-
pania pe care o prevedea îi depăşea puterile. Sugeră totuşi: Eu
cred că un vast articol, în mai multe serii, în care cu exemple
istorice... Se gîndea că va apela la Suslănescu, pe care-1 întîl-
nise ieri, fără bani, pricăjit ca un cîine de pripas.
      —       Da, şi asta, încuviinţă Papp. Şi asta... Dară... tinerul
acesta va trebui să scrie la noi un articol de dezminţire, pre-
cepeţi ? Să arete că n-a scris el, sau că a fost răpit de acasă,
ţinut flămînd şi însetat...
      —  Fantastic 1 strigă, teatral, Pordea, sincer entuziasmat.
541
     —        De, aista am să mă ojcup eu. Toţi înclinară din cap. Du-
meta, frate Vîslan, începi .articolul. Dezminţi. Energic.. Spui că
te îndoieşti: m'ilostivenia cunoscută a poporului romîn, toleren-
ţia sa creştinească... etţetera... Te întrebi: cine are interes să
inzulte pe romîni cu astfel de... monstrualităţi ? Şi, prudentis-
simus et discretissimus, anunţi că pregătim o noată de sen-
zaţie...
     —        Am înţeles, se aplecă Vîslan. (începuse să se teamă de
baron. Pentru prima dată în viaţa lui se temea de cineva şi nu-1
putea înţelege : ieri, intrînd în biroul lui, fusese cît pe ce să
cadă jos de mirare: la masă şedea, foarte comod, Horia Bani-
ciu, discutînd cu baronul. Păru să nu-1 recunoască pe Vîslan.
Din clipa aceea, redactorul îi aplică baronului adagiul biblic:
necunoscute sînt căile tale, baroane...)
     Varga veni şi el, indignat, fîlfîind ziarul. Strigă de la in-
trare :
     —        Cînd mă gîndese că pe acest monstru l-am primit în
casa mea, în preajma copilaşilor mei, îmi vine să înnebunesc...
     Se lăsă să cadă într-un fotoliu, transpirat şi dezolat.
     —        Domnule baron, — gemu, — generaţia aceasta nouă e
înfricoşătoare... Inchipuiţi-vă, fiul meu, Lucian, s-a exprimat azi,
la masă : „Andrei are dreptate. Dacă a văzut aşa ceva, era obli-
gat să nu tacă." L-am pălmuit, pentru prima oară în viaţa
mea...
     Tăcu, părîndu-i rău că nu ise stăipiîni'se. Ce-o să creadă ei
acum despre pedagogia sa paternă?
     —        Gheneraţiile iune sînt hăibate, consimţi baronul. N-au
poandere, n-au disţernămînt, n-au respect... Va trebui să întro-
năm o educaţiune spartiană sau prusăcească...
     —   Am să scriu despre acest lucru, sări Pordea.
     —        Să-şi batjocorească el neamul său sfînt, — vorbi Mo-
tzeanu, — &ă îndrăznească să profaneze memoria strămoşilor
noştri! Vai, vai, ne pîndeşte anarhia!... Copiii noştri au să ne
ducă la eşafod, au să se spele în isîngele nostru. Bine că n-am
copii...
     —   Să-i spui lui Lucilius, — interveni Papp, — să-l cheme
la voi pe acest ţinea*.        1
     —   Cum ? sughiţă de uimire Varga.
     —        Cum am zîs. Iară eu am să vorbesc cu părintele său.
Să-mii dai adresa lor.
     —   N-o... n-o... ştiu, bîlbîi Varga. Am să vi-o telefonez.
542
     Se uită stupefiat la ceilalţi, dar nu întîlni decît o admira-
ţie mută, totală.
     A doua zi apăru articolul de fond, intitulat: „înfricoşatul
vifor al vremilor răzbunătoare". Suslănescu se întrecuse pe sine.
Articolul lui Andrei îl înfuriase peste măsură. Dintr-o dată, în
locul sentimentului complex cu care-1 privise pe acest băiat, ră-
mase în el numai o ură aprinsă. In urma acestui gest, Andrei
ieşise din rîndul oamenilor cinstiţi, azvîrlise cu obişnuita lui
inconştienţă singura pavăză care l-ar fi putut salva în aceste
vremuri oribile, conştiinţa pătimaşă a naţionalităţii lui.
     „Să facă asta, acum, cînd sub pavăza „democraţiei", toţi stră-
inii de neam încearcă să-şi impună dominaţia !“ Velceanu îi
povestea în fiecare zi de epurări, de măsurile ce se vor lua împo-
triva fomînilor, şi Suslănescu simţea că un cerc se strînge în
jurul lui, silindu-1 să iasă în arenă, să acţioneze.
     Nu fusese legionar. Colegii lui care aderaseră la mişcare
îl înspăimîntau prin brutalitate sau prin vitalitatea lor anima-
lică, pur fizică ; rămăsese însă antisemit. Din copilărie i se ex-
plicase că răscoalele din 1907, în care a fost ucis bunicul lui,
fuseseră provocate de arendaşii evrei; în locul lor plătiseră cu
viaţa boierii de sînge, rămaşi să apere ocinile străbune. Aşa că
scrise cu patimă articolul, răsturnînd în focul inspiraţiei sfa-
turile pline de diplomaţie ale lui Vîslan: înşirase barbaria mi-
lenară a ungurilor, moartea lui Gelu şi Menumorut, a lui Ho-
ria, Cloşca şi Crişan, tragedia lui Avram Iancu, procesul Me-
morandului, crimele contelui Urmânczy, la Beliu, în 1919, ma-
sacrele de la Ip şi Trăsnea. „Cine va îndrăzni să ridice un sin-
gur cuvînt împotriva acestui neam îndelung martirizat, care
şi-a pierdut răbdarea sa mioritică ?“ Nu, acum orice toleranţă
ar fi criminală ! Trebuia să se arate lumii întregi că blîndeţea
romînului are margini. „Nici o milă faţă de aceşti „monştri
umani" (cum zice episcopul Otto de Freissing) care devorează
carnea crudă (cum scrie într-o cronică inedită, ce se păstrează
în arhiva din Assisi)". Şi încheie: „Nici un compromis! Romî-
nia se află inter victoria mortesque!“
     Ii citi articolul lui Vîslan, înecîndu-se de emoţie, şi izbucni
în plîns la final. Vîslan era beat şi într-o dispoziţie patriotică ;
îl dădu la tipografie, iar a doua zi primi felicitări din partea
baronului. Articolul îl semnase el, de comun acord cu Suslă-
nescu.
                                                                                                54S
      —       Ai găsît tonul iust! zise Papp, strîngîndu-i mîinile. Sîn-
tem fermi pe poziţie, asta trebuie să le-o arătăm boanghinelor I
Brava, frate Vîslan, brava ţie.
      Mahmur şi liric, Vîslan crezu că a sosit momentul să-i ex-
pună lui Papp unul din planurile ce-1 urmăreau de multă vreme:
un isupliment literar, în jurul căruia să se grupeze talentele
din oraş. Baronul îl privi cu mirare şi sprîncenele îi fugiră
în sus.
      —       Da că de aestea n-avem moi vreme, frate Vîslan, acu-
ma. Ce gînduri te bat ? Acuma pornim o mare acţiune de bla-
mare a comuniştilor. Ce poezele, ce talente? Pentru numărul
de mine îţi dau o idee : ce-ar fi să isugherăm că Iurca, insul
aesta aşa de gălăgios, ar fi fost leghionar, pe vremuri ? Cunosc
eu un avocat cu acelaşi nume, care au fost... Aşa că avem şi
dezminţirea, dacă omul face zgomot...
      —       Da, domnule baron, se înclină Vîslan, şi-î păru rău că
vorbise ; desigur, prin propunerea sa scăzuse cu ceva în ochii
baronului.
      Articolul lui Suslăneseu făcu o mare vîlvă: era purtat os-
tentativ, în buzunarele paltoanelor elegante, împăturit astfel în-
cît să se vadă titlul tipărit gras ; împreună cu cocardele tri-
colore, mari eît crizantemele, deveni un fel de emblemă.
      In după-amiaza aceleiaşi zile, Motzeanu stătea în club, aş-
teptîndu-1 pe Pordea, cînd afară, în stradă, se auziră zgomote,
voci, apoi un strigăt:
      —  Jos fasciştii !
      —  Jos fas-ciş-tii ! Jos fas-ciş-tii!
      Uşa se deschise cu zgomot şi un om înalt, slab, cu faţa ne-
gricioasă şi părul ieşindu-i în şuviţe lungi de sub şapcă se ivi
în prag. In urma lui se vedeau alţii, în salopete, murdari de
ulei, încruntaţi. Din mulţime se auzi un glas răguşit, duşmănos:
      —  Uite-1 pe fascist!                         .            c>
      —       Ce doriţi ? întrebă Motzeanu, simţind că genunchii încep
să-i tremure.
      Se ridică, sprijinindu-se cu mîinile de masă. Mustăţile
groase îi tremurau, agitate de un fior.
      —       Bine-o mai duc fasciştii, vorbi acelaşi ins. Uite ce de
frumuseţi!
      —       Aici la voi se tipăreşte fiţuica asta ? întrebă muncitorul
negricios, vMndu-i sub nas ziarul mototolit în pumn. Aici se
fac agitaţii şovine? Ha?
544
     —   Dă-i în cap, ce mai vorbeşti cu el ?
     —        Tu ştii, bestie reacţionară, că pe frate-meu l-au tăiat cu
săcurea ? Ha ?
     Ceva gîlgîi în pieptul lui Motzeanu; o durere ascuţită îl
săgetă în inimă. Se afla în faţa anarhiştilor, a oamenilor cu
bombe! îşi strecură încet mîna în buzunar, prinse bine plăselele
de lemn crestat ale revolverului şi cu degetul mare îndepărtă
piedica.
     —   Afară ! răcni cu o voce dogită... Afară !
     —   Ia te uită 1
     —        Poronceşte I De, e domn, ce vrei... Hai să-i lingem tăl-
pile, să zicem în cor : săruuu mînaa...
     Pumnul negru al lui Horvâth se ridică, ţinînd mereu ziarul
spre obrazul lui Motzeanu :
     —   Şi acuma agitaţi, ha ? Să ne omoare pe toţi, ha ?
     Năucit de frică, Motzeanu nu vedea decît feţele acestea
trase, ochii strălucind ameninţători de sub cozoroacele îmboţite
ale şepcilor şi pumnul osos înălţat în faţa ochilor lui.
     —        Afară! urlă şi smulse pistolul din buzunar, ridicîndu-1,
să-l vadă toţi.
     —   Vrea să tragă 1
     —   Jos cu fascistul !
     —   Huooo...
     —   Afară... vagabonzilor I zbieră Motzeanu : Afa...
     în clipa aceea, pumnul greu al lui Horvâth îl lovi între
ochi. Motzeanu se clătină şi trase. Candelabrul, atins, plesni, o
ploaie de cioburi de cristal căzură clincănind; fumul acru al
pulberii se răspîndi prin club.
     —   Trage! Trage în muncitori, mama lui...
     —   Pe eeeel!
     —   Dă-i!
     Cineva înihăţă un fotoliu greu şi-<l aruncă cu toată puterea
în dulapul cu cărţi. Motzeanu mai apucă să tragă o dată. Glon-
ţul se înfipse în perete, atingînd în treacăt tîmpla unui muncitor.
O rangă scurtă de fier zbură, azvîrlită cu toată puterea. Lovit
în mînă, Motzeanu scăpă pistolul şi îngenunchie. Cineva înhăţă
de pe masă colecţia ziarului „Dreptatea" şi-l lovi cu ea în cap.
întins pe podele, Motzeanu bîjbîia, cu sfînga, după revolver, ur-
lînd cît îl ţinea gura :
     —   Ajutoooor ! Ajutorr !
     în jurul lui, oamenii, înfuriaţi, smulgeau tapetul de pe pe-
35 — Străinul
545
reţi, sîîşiindu-1, loveau cu scaunele în tăblia mesei. Motzeanu
apucă în sifîrşit pistolul şi, proptindu-se întir-un cot, trase la
întâmplare. Se auzi un ţipăt, apoi pumni, picioare se abătură
asupra avocatului. Al doilea Ifotoliu îl izbi cu putere în creş-
tet. Motzeanu se întinse, degetele i se zgîrciră, o ceaţă roşie îi
acoperi ochii. Dădu de cîteva oiri idin picioare, slab... De sub
fotoliul sfăriîmat, care-i acoiperea capul, se lăţea o baltă dte isînge,
suptă îndată de covorul gros.
       —       Spargeţi! striga un om mărunt, roşcat, învîrtimdu-se
  şi rotindu-şi braţele scurte. Spargeţi tot!
       Cioburile cădeau afară, pe asfalt. In faţa sediului se adu-
  nase lume, răsunau strigăte. O maşină mică se opri în faţa
  clubului, soîrţîind din fnîne şi Gheorghe Jurca, în cămaşă, se
  năpusti înăuntru, făoîndu-şi loc eu coatele.
       —       Ce faceţi ? strigă el din prag. Era alb ca varul la faţă.
  Oamenii se opriră dintr-o dată. Cîţiva se clătinau pe picioare.
  Dînd cu ochii de omuleţul roşcat, Jurca se repezi la el şi-l înhăţă
  de piept, scuturîndu-1:
       —   Ce cauţi aici, Ferke ?
       —       Jos fasciştii! scrîşni acesta, şi încercă să-i scape din
  mîini.
       Jurca se stăpînea cu greu. Cineva mormăi ameninţător, în
  spatele lui. Pe un perete, o mînă neîndemânatică scrisese cu
  litere stîngace de'tipar: „Jon Szâllasy!“ 1 Abia atunci Jurca
  îl văzu pe Horvâth, rezemat de un colţ al mesei. îşi muşcase bu-
  zele pînă la sînge şi clipea des, buimăcit. Jurca îşi descleştă de-
  getele de pe pieptul lui Ferke şi veni spre el.
       —   Horvâth ! strigă. Tu... aici ?
       Se lovi de trupul întins al lui Motzeaniu, se aplecă, ridică
  fotoliul, apoi se sculă în picioare, cu greutate.
       —   Horvâth!
       —       Fascistul a tras, spuse cineva. Noi voiam să-l batem
  numai...
       —       Tovarăşe Horvâth ! Ce cauţi aici ? Ce-ai de împărţit cu
  provocatorul Ferke ?
       Ferke se dădu înapoi, pînă la uşă, şi de acolo strigă bat-
- jocoritor:
       —   Apoi dacă sîntem unguri ne-om lăsa omorîţi, ce ?
       1 Vine Szâllasy!
546
     —    Jos fasciştii!
     —         El a tras... uite pistolul... Pe Juhâsz Gyuri l-a lovit în
picior.
     Jurca îl privea mereu pe Horvâth. Spuse rar, apăsat:
     —    Pentru asta ai să răspunzi cu calitatea de membru, să
ştii.
     Din stradă se auzeau zbierete, tropăituri.
     —        Să meargă cineva să anunţe autorităţile, spuse încet,
obosit, Jurca. Restul, rămîneţi aici...
     —        Ia uite, ţipă Ferke... Dumnezeii mă-ti... te dai cu ma
niştii, hai ?
     în uşa spartă apăru un om înalt, blond, îmbrăcat într-c
manta de piele, urmat de cîţiva vlăjgani. Dînd cu ochii de Jurca
se năpusti asupra lui. Horvâth înhăţă repede un scaun şi sări,
apărîndu-1 pe Jurca. Intr-o clipă bătaia se încinse.
     —    Să meargă cineva la fabrică ! Să vie muncitorii!
     Jurca se apără numai. Individul în haină de piele căuta
să-l lovească cu un box între ochi. De vreo două ori îl atinse în
umăr şi Jurca simţi cum braţul îi amorţeşte. îşi dădea seama
că vor să-l despartă de ceilalţi. Omul în haină de piele încercă
să-i pună o piedică şi în clipa aceea Jurca îl înhăţă de mînă.
I-o răsuci pînă eînd boxul scăpă dintre degetele celuilalt. De
afară se auziră bocănituri de bocanci.
     —    Vine armataaaa!
     —    Reegele şi patria !
     —    Jos comuniştii !
     Jurca îl împinse cît colo pe individul blond şi păşi în faţa
ofiţerului care privea uluit.
     —    Te arestez, şopti acesta, aproape temător.
     —    In regulă. Te urmez.
     Doi soldaţi se postară în spatele lui, scuturînd descumpă-
niţi armele.
     —        Faceţi loc! Faceţi loc! striga ofiţerul, încercînd să-şi
taie drum prin mulţimea care se îngrămădise compactă în faţa
sediului.
     De pe o străduţă alăturată tunară vocile unui grup de mun-
citori :
     —    Jos îas-ciş-tii!
     Ofiţerul, înfricoşat, nu ştia ce să facă.
     —    Să mergem, spuse Jurca.
35*
547
*
      Andrei ieşi de la şedinţă cu capul vuind. Trase aidînc în
piept aerul ipişcător al nopţii de noiembrie; un cer negru se
scurgea deasupra oraşului, în valuri de întuneric, parcă lichid.
II auzi pe Schwartz, în urma lui, vorbind cu cîţiva tineri:
      —       Da, tovarăşe, ai făcut foarte bine. Adu-i pe tineri. Avem
nevoie de tineri cinstiţi, devotaţi... Andrei, aşteaptă-mă! Vin
îndată.
      Andrei făcu cîţiva paşi şi se opri sub un felinar stins. îşi
trecu degetele peste fierul umed, zgrunţuros, apoi îşi frecă tîm-
plele care-i ardeau, zvîcnind. încercă să retrăiască, grăbit, după-
amiaza aceasta, dar simţi că orice evocare ar fi sărăcit-o. Sala
mare, simplă, în care plutea un fum greu, aspru, de tutun, mi-
rosuri de fabrică, de uleiuri, de fier, de trupuri asudate, tinerii
aceştia slabi, prost îmbrăcaţi, urmărind cu priviri arzătoare
' fiecare mişcare a celor de la masă... Alături de el se aşezase
un ucenic de vreo şaisprezece ani, blond, pistruiat. Nu-şi găsea
astâmpărul, se uita mereu spre celălalt colţ al sălii, căutând pe
cineva, apoi, nemaiputîndu-se stăpîni, îi şopti lui Andrei:
      —  Tovarăşe, eu am venit pentru prima oară...
      —  Şi eu, surîsese Andrei.             ,
      Din toate părţile se ridicau mereu băieţi: vorbeau de or-
ganizare, de producţia fabricii, de meşterii fascişti care sabo-
tau. Unul propuse ca aceşti bandiţi să fie daţi afară sau arestaţi.
Schwartz răspundea calm şi Andrei îl invidie pentru siguranţa
asta, pentru practica pe care o vădeau cuvintele lui. Se simţi, la
început, oarecum străin. Toate lucrurile care se discutau i se pă-
reau de proporţii copleşitoare. Cineva spuse că la ei; la moara
INDAGRARA, cîţiva huligani unguri au bătut un inginer romîn.
Se lăsă o tăcere apăsătoare, apoi altcineva strigă :
      —       E un bandit inginerul acesta. Nici nu-i romîn, e pe ju-
mătate neamţ...
      —  Da’ de ce să-l bată ?
      —  Linişte, tovarăşi, să discutăm disciplinat.
      —  Da, să păstrăm disciplina revoluţionară!
      Holtzmann, care stătea alături de Schwartz la masa lungă,
acoperită cu pînză roşie, spălăcită, se ridică sprinten :
      —       Ăsta-i tovarăşul Holtzmann, secretarul U.T.C.-ului, şopti
tânărul pistruiat. Să-l auzi numai... Vorbeşte ca Engels... E
marxist...
548
     —       Tovarăşi, — începu Holtzmann cu o voce subţire, dar
nesilită, — principala problemă care stă ,în faţa noastră, a ute-
ciştilor, acum, e 'lupta împotriva şovinismului. 'Şovinismul e o
armă otrăvită, pe care duşmanul de clasă, ungur sau romîn, o
mînuieşte în perioada actuală împotriva noastră. Cui îi foloseşte
ca muncitorii romîni să urască pe muncitorii unguri ?
     Se opri, aşteptând parcă un răspuns.
     —   Duşmanului! strigă cineva.
     —       Intr-adevăr, ai dreptate, tovarăşe, dar să vedem mai
adînc problema. Duşmanul nostru de clasă vrea să ascundă un
singur lucru proletariatului : că avuţia lor, buna lor stare, este
făcută din sudoarea şi sîngele muncitorilor. Muncitorii, acum
ca întotdeauna, sînt nemulţumiţi, trăiesc în mizerie, se luptă cu
mari greutăţi. Ei ar descoperi mai curînd sau mai tîrziu cau-
zele sărăciei lor. Atunci atenţia lor trebuie întoarsă de la aceste
probleme. Cine sînt astăzi campionii şovinismului ?
     —   Maniştii!
     —       Da, ei. Aceiaşi manişti oare se înţeleg (foarte bine în
consiliile de administraţie cu fasciştii hortişti, cu burghezia
maghiară. De ce nu s-ar înţelege? Doar au acelaşi scop : îm-
bogăţirea pe spinarea clasei muncitoare 1 Noi, tovarăşi, trebuie
să luptăm din toate puterile, să lămurim pe muncitorii înapo-
iaţi că, însuşindu-şi lozincile şovine, devin sclavii burgheziei, se
dau cu mîinile legate în braţele burgheziei... Muncitori romîni,
unguri, evrei, sîrbi n-avem decît un singur ţel: o viaţă mai
bună, libertate, pîine, cultură, democraţie. Acum, oînd toate
puterile noastre se îndreaptă pentru aprovizionarea frontului,
pentru victoria împotriva fascismului, duşmanul de moarte al
omenirii, burghezia încearcă să vă întoarcă de pe drumul pe
care am apucat după eliberarea noastră de către Armata Roşie.
Aţi auzit cu toţii de masacrele de la Ip şi Trăsnea, cînd hortiştii
au ucis sute de ţărani romîni. După eliberare, bandele maniste
s-au dedat la crime împotriva ţăranilor unguri. Este în mijlo-
cul nostru un tovarăş care a asistat la masacrele de la Varseg.
îl rog să vă povestească cine au fost criminalii, pe cine iau
omorît ei. Pofteşte, tovarăşe Sabin.
     Andrei se ridică buimăcit.
     —   Am scris despre asta.
     —       Spune, tovarăşe, spune de zeci de ori, niciodată nu-i de
ajuns.
549
     Ca de fiecare dată cînd îşi amintea, toate păleau în faţa
lui Andrei, luminile se stingeau, ochii care-1 priveau din toate
părţile se ştergeau; rămînea numai cenuşiul acela intens al ce-
rului, fumul, strigătul mulţimii.
     Vorbi încet, cutremurat de amintiri, într-o tăcere grea, în-
treruptă doar d'e răsuflările aprinse ale tinerilor din jurul lui.
Povesti tot, iar cînd încheie, un val de sînge îi îmbujoră obrajii.
Se aşeză repede. Cineva şopti, în spatele lui:
     —   Adevărat...
     Acum stătea, mîngîind cu degetele fierul umed al felina-
rului. Ar fi vrut să adauge celor spuse înainte rugămintea lui
caldă, plină de speranţă : „Oameni, primiţi-mă între voi... v-am
întâlnit în drumul meu, care se opreşte aici, în această re-
găsire."
     Privi îndărăt: în cadrul luminat al uşii, Schwartz nu putea
scăpa de tinerii care-1 înconjuraseră. Porni încet, spre casă, dar
cineva îl strigă: era Holtzmann. II ajunse şi-i puse mlîma pe
umăr:
     —   Ai vorbit frumos... Te-ai hotărât ?
     —   Da, şopti Andrei... Nici nu aveam altceva de făcut.
     —        Să treci mîine pe la mine, să stăm de vorbă... .Să com-
pletezi adeziunea la U.T.C.
     —   Bine. La revedere... tovarăşe...
     —   La revedlere, Andrei.
     Pe cînd .străbătea străzile înforciîndu-se spre caisă, Andrei
ar fi vrut să fie împreună cu Sonia. Ceva prea plin clocotea în
el, se simţea puternic ca niciodată.
     Ajuns acasă, descuie poarta, străbătu curtea tăcută, întune-
cată. Atunci băgă de seamă că în 'bucătărie ardea lumina. Intră
repede. Tatăl său stătea la masă, cu ochii lipiţi de somn. Pe
sobiţa de petrol fierbea o. cratiţă cu apă. '
     —        Am sosit şi eu, tată, zise Andrei, dezbrăcîndu-şi .repede
mantaua şi atîmînd-o într-un cuier.
     —        Andrei, tata vrea să-ţi vorbească, făcu solemn bătrânul
Sabin. Ia-ţi un scaun şi aşează-te în faţa tatei.
     —        Da’ ce s-a întîmiplat ? încercă să glumească Andrei.
II izbi gravitatea întipărită pe faţa buhăită a tatălui său. Luă un
scaun şi se aşeză pe marginea lui, silindU-se să nu zâmbească.
     —        Andrei, — începu Sabin, — noi sîntem şi am fost tot-
deauna buni romani. Eu n-aş fi crezut niciodată că tu... băiatul
tatei...
550
     —       -Dar ce s-a întâmplat ? izbucni Andrei, nerăbdător. (Nu
discutase niciodată cu tatăl isău .probleme mai grave. Era o con-
venţie tacită în familie: tata e un om de treabă, dar cain măr-
ginit.)
     —       Tata nu vrea să te influenţeze cu nimic, tata nu vrea
deeît binele tău, fericirea ta. Pentru mine viaţa... cum să zic...
nu mai înseamnă nimic, .deoît să fii tu fericit, Andrei, puiul tatei.
     Tăcu, înoreţindu-şi fruntea.
     —   Spune direct, tată. Văd că ai ceva pe suflet.
     —       Am ! De ce ai scris articolul acela ? Nu ţi-e ruşine, tu,
romîn, fecior de romîn !
     —       Tocmai pentru că sânt romîn t-am scris, se încruntă An-
drei.
     —        A fost astăzi pe fa noi domnia-sa domnul baron* Romulus
Papp .de Zerind, preşedintele partidului naţional-ţărănist din
oraş. A venit cu maşina. Noroc că am fost acasă... Voia să stea
de vorbă cu tine, Andrei. Te preţuieşte foarte, foarte mult...
     —   N-am nevoie, azvârli Andrei.
     Obrajii tatălui său tremurară, se acoperiră de o reţea de
vinişoare roşii.
     —       *Cum vorbeşti! strigă. Ştii tu cine este domnul baron
Papp de Zerind ? Andrei, tata mu vrea să influenţeze cu nimic...
     —   Nici n-ar putea* zîmbi Andrei. Ii păru rău.
     Tatăl său se sculă în picioare şi făcu un pas spre el.
     —   Cum vorbeşti tu cu tata ?
     —   Tată, n-are nici un rost... Eu mi-am ales drumul...
     —        Ce drum ? ţipă Sabin. Ce drum ? Tu ştii că azi comu-
niştii au ©mont pe domnul avocat Emil Motzeanu ? Pe doctorul
Emiiî Motzeanu ? Au venit la clubul ţărănist, în camioane ru-
seşti, du soldaţi ruşi şi l-au împuşcat cu mitralierele!
     —   Nu-i adevărat!
     —       Domnul baron Papp de Zerind mi-a spus: băiatul dum-
neavoastră, 'domnule Sabin, este un element de mare valoare,
un dement romînesc pe care noi l-am urmărit cu atenţie, în care
am pus mari nădejdi... Aşa a vorbit domnul baron.
     —   II bag în mă-sa !
     Octavian rămase uluit, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
     —       Ceea ce am .scris acolo sînt lucruri pe care le-am văzut
cu ochii mei! strigă Andrei. Dumneata înţelegi ce înseamnă să
tai capuil oamenilor în faţa mamelor, a taţilor ?
551
      —       Am văzut eu !... Şi n-o să tac ! N-o să tac, înţelegi ? N-o
să tac, chiar .dacă nu Papp, ramolitul ăsta, ci 'dumnezeu însuşi
mi-ar (porunci să tac I Nu pot tăcea !...
         Ai să taci! urlă Sabin, >repezindu-se la el- Ai să taci, că
dacă nu...
      —  Dacă nu ? îl privi înfuriat Andrei.
      —       Nu mai ai ce căuta în casa mea de romîn cinstit. N-ai
ce căuta ! Ai să mergi mîine dimineaţa, tata îţi porunceşte, ai
să' mergi la domnul Papp, ai să scrii în ziarul domniei-sale că
nu-i adevărat, că mu-i adevărat, înţelegi ?
      —  Nu! răspunse Andrei, scos din fire.
      —       Nu ? ţipă Sabin. Nu ? Atunci ascultă aici: nu mai ai ce
căuta în casa tatei! Pleacă la comuniştii tăi, la jidovii şi un-
gurii tăi! Pleacă ! Ieşi! Ieşi din casa mea. Nu mai eşti copilul
meu !
     —   Bine... răspunse Andrei. Bine.
     Se ridică idei pe scaun, îşi înhăţă mantaua. Mai văzu obrazul
livid al tatălui său, apoi deschise uşa :
     —       Am plecat! N-o să mă puteţi face să mă reneg nici tu,
nici dumnezeu... Nimeni!
     —   Ieşi! urlă Sabin. Ieşi! Ieşi!
     Andrei trînti uşa, de zăngăniră geamurile. Nu se mai în-
toarse şi nu-1 văzu pe tatăl său prăbuşindu-se cu fruntea pş
masă. Descuie poarta şi aruncă furios cheia pe trotuar. O durere
ascuţită îl străbătu. „Acum... încotro ?“ Ii era grozav de foame
Nu imiînease nimic de la prim. Se căută prin buzunare. Mai avea
o mie de lei, din banii mătuşii Emilia. Se hotărî să meargă la
restaurant. Şi apoi ? Strada, castanii desfrunziţi, geamurile
întunecate, dincolo de care burghezii făceau dragoste sau cinau
— lucruri care aparţin trecutului...
     •Nu găsi nici un loc liber ila restaurant. începu să se întrebe
unde va dormi şi îşi spuse că va merge la Schwartz acasă. Cu
greu izbuti să urce în tramvaiul aglomerat. Se comenta moartea
lui Motzeanu ; unii călători înjurau pe comunişti. Cineva spusfeT
că Motzeanu ,a tras cu pistolul şi s-a împuşcat singur, din gre-
şeală, dar fu înjurat cumplit, făcut trădător de naţie, aşa că
omul tăcu, impresionat.
     Andrei coborî din tramvai, străbătu străzile noroioase, intră*
în curtea lui Schwartz şi pîndi geamul camerii lui. Era întune-.
cat, cu jaluzelele coborîte. începu să fluiere, dar nimeni nu-i,
răspunse. Atunci se duse în faţă şi apăsă ipe sonerie, ascultînd
552
t
ecoul ţîrîitului prelung, enervant. Intr-un tîrziu, uşa se între-
deschise şi o voce de femeie întrebă :
     —   Ce poftiţi ?
     —   II caut ipe Schwartz, pe Iani.
     —       Iani? Nu mai .locuieşte la noi... A plecat... S-a supărat
pe noii, Iani... şi eu i-arn spus... Ianika, dragul mamei, nu te
băga tu în treburi de astea. Vecinii spun că s-ar putea să te
spînzure într-o zi, nu te băga, Ianika. Ne-am certat şi a plecat...
Vai, vai, domnule, ce are să fie cu noi ? Eu sînt mama lui,
doamna Schwartz. Soţul meu a murit, aşa că siînt singură, sin-
gurică... n-am putut să mă ocup de Ianika... a- trebuit să cos, să
cînpesc... şi el... A plecat, stă la domnul Robber, pe strada In-
dependenţei nr. 74... N-aş fi crezut ca fiul meu să ajungă comu-
nist, tocmai acum cîndse aude că şi noi vom avea o ţară a noas-
tră, că vom putea pleca, că, doamne, greu a fost. Jidan în sus,
jidan în jos.... Ianika a suferit atîta, oînd l-au dat afară de la
liceu I... Pe strada Independenţei nr. 74 stă domnul Robber.
Dacă mergeţi acolo... Staţi, poftiţi în casă, să vă dau ceva pen-
tru el. Am nişte salată de vinete, pusă pentru iarnă, cu bulion.
Poftiţi, aşteptaţi o clipă. La domnu’ Robber stă...
     Femeia fugi grăbită, lipăind cu papucii pe scările şubrede.
Veni îndată, îi îndesă în ,mîini eîteva sticle şi-i strecură o banc-
notă.
     —       Spuneţi-i, vă rog, să vie acasă, să se lase de comunişti,
că, doamne, rău are să fie... Toţi vecinii îl înjură. Bietul Iianika,
el n-ar face rău niciunei muşte, dar oamenii sînt aşa de tică-
loşi astăzi... Să vie acasă, că i-am găsit un toc la domnul Son-
nenbrun... Am vorbit şi cu rabbi Sielbermann... A zis că îl pri-
meşte, dacă vrea Iani... Vorbiţi cu el...
     —   Bine, doamnă, noapte bună !
     —       Spuneţi-i, — strigă în urma lui mama lui Schwartz, —
că am să lucrez, că are să aibă tot ce-i trebuie, numai să vină,
să se lase de...
   - Cu sticlele de salată în braţe, Andrei se simţea ridicol. Ii
era foame. Aproape de miezul nopţii ajunse la adresa indicată.
Sună. După un timp, care i se păru lung, uşa se deschise şi un
craniu chel se ivi...
     —   Pe tovarăşul Robber îl caut, spuse Andrei, jenat.
     —       Robber ? Nu stă aici... E la Petersburg, de mult, de
cîţiva ani de zile. Joacă acolo în piese de teatru, ehei... Du-te,
du-te... La Petersburg, acolo-i...
553
      —   Cine mă caută ? răsună glasul sonor al lui Robber.
E cineva de la partid, papa ?
      —   Nu ştiu, sciînci bătrînul. Are ceva în braţe... sticle...
      —   Eu sînt, tovarăşe Robber... Andrei Sabin...
      —   Dumneata ? Ce s-a întâmplat ? Papa, lasă-1 să intre!
      —        II las... Pofteşte, domnule... Pofteşte... Eu sînt băbrîn...
Acuma m-a pus Jaequot să tai etichetele de pe cărţi... Ştii cîte
cărţi avea ? Multe... Schîller, Goethe, Heine, Klopstock, Osisian...
Multe, multe... Pe toate o isă le traduc... Rebeca o să se bucure.
Dar acum tai etichetele jos... cu lama le tai... Ehei... Kennst du
das Land wo die Zitronen bliihn...
      —   Intră, tovarăşe Sabin, îl îndemnă Robber. Vino odată!
      Andrei păşi pe covorul gros care iaooperea coridorul. In
urmă se auzea, obsedant, glasul bătrînului:
      —   Pe toate le traduc 1 Pe urmă plecăm în Eretz !
      Robber îl privi mirat pe Andrei, apoi se dădu la O parte,
ca să-i facă loc să intre. Odaia destul de mică era înţesată de
cărţi. Schwartz, aşezat pe o canapea, se uită întrebător la An-
drei :
      —   Ce-i cu -tine?
      —        Ţi-arn adus astea de acasă, de la maică-ta, zise Andrei,
supărat. Poftim.
      Aşeză sticlele pe masă, printre dosare şi hîrtii, apoi rămase
nemişcat.
      —   Dar ce s-a întâmplat ? De ce m-ai căutat ?
      —   M-am certat cu bătrînul, înţelegi ? Credeam că la tine
o să pot rămîne...                                                  ^
      —        Asta-i bună ! începu să rîdă Schwartz, tăsiîndu-se să
ciadă pe pernă, zguduit de hohote. Va să zică amîndoi... am rupt
relaţiile cu clasa... Perfect! Jaequot, la tine o să se instaleze
un azil de noapte! Ai unde să-l culci pe Andrei ?
      —   Da, desigur, spuse netulburat Robber. Ii fac un pat pe s
cărţile astea... uite aici.                                         V
      Repede, îndemînatic, desfăcu un balot cu cărţi, le aşternu
ptei jos, în cîteva rînduri, scoase un aşternut murdar dintr-un .
dulap şi-i făcu semn lui Andrei să se dezbrace.
      —        Ai să doimi pe comorile culturii universale, se stirîmbă f
el, amabil. Ţi-am pus operele complete ale lui Shakespeare. Dacă ,
preferi alt pat, Voltaire, Tolsttoi, Balzac — spune. Opera acestor ;]
clasici este destul de monumentală...
                                                                     -
"
554
      Din această clipă nu-i mai 'dădu nici o atenţie. Se aşeză pe
marginea patului lui Schwartz şi continuă o discuţie începută :
      —        Eşti copil încă, Schwartz, de aceea judeci cu inima ;
asta-ţi face plăcere. In general în Romînia :se judecă puţin, în
adevăratul înţeles al cuvîntului, puţin şi prost... Nu vorbesc de
filozofia inexistentă, dar de literatură, de artă. Geniile noastre
ău descoperit, cu un binecuvîntat sentiment pueril, de orgoliu,
adevăruri care în Franţa erau banalităţi în secolul al XVI-lea,
iar în Orient, pe vremea cînd noi nu ieşiserăm încă din mai-,
muţă... Nu e desigur vorba numai de influenţe — de acel circuit
subteran, tainic — circuitul sangvin al artei, ci de faptul că noi,
romiînii, — n-am descoperit niciodată lumea pe cont propriu...
Nici o revoluţie a noastră n-am avut, niciuna, afară poate de
nenorocitul 1848, şi asta în Ardeal, deoarece în Regat a fost o
parodie, ceva rizibil... N-avem limpede noţiunea de 'revoluţie...
      —   De ce, după părerea ta ?
      —        Pentru că o judecăm subiectiv, cu inima şi cu stoma-
cul ; ideile ne încălzesc, cu cît sînt mai simplist exprimate, foa-
mea ne mînă... Fă o experienţă : explică unui grup de oameni
dialectica marxistă, principiile ei şi vezi apoi dacă sînt gata să
se urce pe baricade... Nu vor fi; îi va cuceri contrarevoluţia, cu
-.fîifîirea unei cîrpe tricolore, cu o muzică militară zgomotoasă şi
cu un popă, orator talentat... O litografie banală : patria în chip
de femeie în costum naţional, cu sinul sfîşiat de un şarpe, îi va
mişca pînă la lacrimi, mult mai tare decît zguduitorul principiu
dialectic al morţii şi naşterii, îngemănate în aceeaşi unitate...
      — Atunci după părerea ta... spuse Schwartz, descumpănit.
      — Bine, părerea mea nu contează, mai ales acum.
Sînt totuşi vremuri agitate, duşmanul acţionează făţiş, te atacă,
te bate, îl ataci, îl baţi. Dar mai tîrziu, cînd, mă rog, burghezia
va fi nimicită...
      —   Atunci ?
      —        Iţi imaginezi, desigur, că în clipa aceea va fi întronat ra-
iul pe păimînt... Te înşeli, micuţul meu. Abia atunci vei asista la
mari lupte, obscure, de neînţeles. Fericit de cel ce le va şti con-
templa rece, ca pe nişte furtuni împietrite.
      —   Dar Lenin spune...
      —        Lenin este un geniu incomparabil, dar nici un geniu ome-
nesc — sper că în alte forme nu crezi — nu va fi în stare să cu-
prindă ©au să prevadă tot viitorul... Nu uita că, vai, revoluţia o
555
fac oamenii şi nu hippermenii lui Nietzsche, care au ajuns din-
colo de bucurie sau durere.
     —       In fond, mu înţeleg ce anume vrei să-mi demonstrezi.
Pornisem de la un lucru clar.
     —       Da, zise Robber, întorcîndu-se spre Andrei, care-i asculta
atetnt. Tovarăşul Schwartz mi se iplîngea azi. Spunea că în
timpul ilegalităţii, fiecare sarcină ce i se dădea devenea imediat
a lui, o integrantă. Şi acum, cînd partidul a ieşit din ilegalitate,
problemele zilnice, mărunte, cum ar fi înfiinţarea unei cantine
la INDAGRARA, i se par, oarecum, străine. M-am exprimat
clar ? Da... Iar eu îi spuneam că în loc să-l îngrijoreze, acest
simplon ar trebui să-l bucure nespus; e o manifestare a matu-
rizării politice, a unei înţelepciuni politice. Dacă sarcinile revo-
luţiei ţi se aprind în cap, ca paiele, .rişti să fii devorat de flăcări,
să cazi, rişti să .te ataşezi unei sarcini, ca unii artişti mediocri
unei singure opere... Ca şi artiştii, revoluţionarii n-au discer-
nămînt, atîta timp cît fenomenele ce se petrec îi incendiază...
     După cîte ştiu eu, un revoluţionar trebuie să unească în el
spiritul practic cu pasiunea arzătoare.
     Rohber urmă, cu o nuanţă de îngăduinţă :
     —       Evident, sînt formulări care se adresează maselor, nu-i
aşa ?
     —       Tu faci deosebire între conducători şi mase ? strigă
Schwartz.
     —       Eu ? Vai de mine... O face realitatea însăşi... Aşa că rea-
litatea trebuie sulemenită niţeluş, ca să devină măgulitoare...
Ideile lui Platon sînt cam... rebarbative.
     —       îmi face impresia că întorci lucrurile cu capul în jos,
spuse, nesigur, Schwartz. (Lui Andrei îi fu ciudă: tocmai
asta o gîndiise şi el în clipa aceea.)
     —       Nu. E o impresie, clătină energic Robber din cap. Stu-
diaţi amîndoi dialectica, singurul sistem a-sentimental, riguros
ca o maşină de calculat ce nu greşeşte. O să-mi daţi dreptate...
Hai să dormim. E aproape două.
     Se dezbrăcă şi stinse lumina, apoi se strecură în pat,
căsoind.
     —       Spre fericirea noastră, — spuse, — burghezia e incapa-
bilă să priceapă marxismul. E o limbă complet străină pentru ea;
altfel ne-ar fi cam greu.
     Deodată, Andrei îşi aduse aminte de cuvintele tatălui său
în legătură eu omorârea lui Motzeanu.
556
     —       Ce s-a întâmplat azi în oraş ? întrebă. Am auzit că pe
avocatul Motzeanu...
     —        Nu ştii ? L-au bătut groaznic nişte muncitori unguri. A
murit în spital... O chestie foarte unită. S-a vîrît îmtre ei un
provocator binecunoscut, unul Ferke. Tragic e că în toată afa-
cerea asta e amestecat tânărul Hor.vâth. Pe Jurca l-au eliberat
de la poliţie imediat. Am auzit că; vor să-l excludă pe Horvâth...
In fond, ce vrei ? Revoluţia nu se face cu mănuşi de catifea.
Şi pe ei cine dracu-i pune să publice articole provocatoare. Hai
să dormim odată.
     Andrei se zvârcoli multă vreme. Era decepţionat. Toată
discuţia asta, infatuarea lui 'Robber, îl supărau1. Ii era scîrbă de
vorbe şi situaţia în care se găsea îl neliniştea. încercă să nu
se gîndească la ceea ce se va întâmpla cu el înoepiînd de mîine,
la tatăl său singur în casa pustie, suferind groaznic pentru că
lumea lui se dăduse de-a berbeleacul... „De ce nu . putem comu-
nica nici cu cei mai apropiaţi nouă ? Atâtea bariere, atîtea zi-
duri care trebuiesc dă nun a te pentru ca oamenii să se cunoască...
Da, pentru asta merită să lupţi..."
     A doua zi, Robber se sculă foarte devreme, deschise gea-
mul şi începu să facă o gimnastică ciudată, ca un ritual. Ră-
sufla adânc, de i se umflau vinele, îşi împreuna degetele ca
pentru rugăciune, se lăsa să cadă pe covor, îşi atingea ge-
nunchii cu fruntea.
     —        E o meteahnă a lui, râse ironic Schwartz. Yoga, pentru
întărirea capacităţii de concentrare... Ce vrei ? Fiecare om mare
e niţel într-o ureche.
     Mîncară grăbiţi pâine prăjită în ulei, băură un ceai anemic,
apoi Schwartz, seărpinîndu-şi fruntea, se întoarse spre Andrei:
     —       Ce faci azi ? Eu am şedinţă de comitet, pe urmă tre-
buie să mă duc la INDAGRARA, toată ziua-s ocupat.____________
     Stânjenit, Andrei nu-şi ridica ochii din podele.
     —       Vino cu mine, zise Robber. Am să vorbesc cu Jurca
despre tine. Poate că... înţelegi, partidul nu-i prea bogat...
     —       Nu-i vorba de asta ! N-am intenţia să devin rentierul
niciunei instituţii.
     —       Ei, ei, mai lasă orgoliul acesta mic burghez, zise
Robber încruntat. Situaţia ta e destul de dificilă...
     Pe drum, după o tăcere, Robber continuă:
     —   Destul de dificilă situaţia intelectualului, în general.
557
„De ci de lă pareil ă la feuille morte." 1 Gîndirea noastră este
liberă, lîn abstract, dar asta nu te hrăneşte. N-avem duşmani la
stingă, vorba lui Anatole, a bătrînului France, dar... Dar... De
multe ori îl invidiez ipe papa. Trăieşte în lună. I se pare că e la
Iaşi... Ileri îmi spunea că s-a întîlnit cu domnul N. Budurău,
ministrul Justiţiei în 1904. Ei, nu-ţi fă griji. Dacă eşti dispus
să renunţi la personalitatea dumitale, viitorul ţi-e asigurat.
     —   Nu-s dispus de loc!
     —        Bine... ibine... Mai vorbim. Cu binecunoscuta capacitate
a clericului de-a-şi justifica toate abdicările, o să ajungi să
glorifici negrul, spunînd că-i roz, sau viceversa.
     —   Eu n-o să fac asta niciodată, spuse Andrei, înciudat.
     —   Studiază dialectica, prietene. Jos -sentimentalismul!
     Andrei nu găsi ce să-i mai răspundă. Fără îndoială, Robber
era mult mai inteligent decît el; jongla familiar cu unele
noţiuni tulburătoare pentru Andrei prin noutatea lor. Ii spuse
acest lucru. Robber nise măgulit:
     —        Există epoci —.nu ştiu dacă sînt fericite sau nu — în
care problemele esenţiale, marile coordonate — viaţa şi moar-
tea — devin subiecte zilnice ale salahorului şi conducătorului
de stat. Sfiîrşeşti prin a te obişnui. Ba la urmă îţi şi place. E,
dacă vrei, l’attrait du precipice, de care vorbesc alpiniştii. Uite,
am ajuns. Am să vorbesc cu Jurca despre tine. Să-ţi spun
eeva : nu-ţi fă probleme de conştiinţă, vino între noi, lui Jurca
spune-i că lectura broşurilor te-a convins, că vrei să-ţi verşi şi
siîngele pentru cauza clasei muncitoare. E limpede că, pentru
o perioadă care poate fi foarte lungă, viitorul e al comuniştilor...
De ce să nu...
     Andrei se încruntă;
     -T- Asta ar fi necinstit din partea mea...
     Robber se înroşi de mînie :
     —   Fă cum crezi. Treaba dumitale, la urma urmei...
     II lăsă pe coridor şi intră într-un birou. Ieşi curînd, infor-
mîndu-l cu răceală că Jurca e într-o şedinţă, dar că Sohwartz
l-a anunţat. Ezită o clipă, apoi îi spuse :
     — Dumneata ai făcut un pas care te exclude pentru tot-
deauna din tagma-ţi socială. Meditează asupra acestui lucru.
     Andrei se rezemă de perete. Aşteptarea asta i se părea
prea lungă. Era obosit. Gîndi încet: „Acum nu mai am unde 1
      1 De ici colo, asemeni unei frunze moarte.
558
merge La noaipte...“ Nu voia să se întoarcă la Robber: cinis-
mul acestuia îl sdîrbea. Părea că tot timpul gîndeşte altceva
decît spune, dar la un moment dat se înflăcărează de propriile
tui cuvinte şi le crede.
     Târziu, uşa se deschise. Muncitorul acela care venise să-l
ia de acasă ieşi clătinlîndu-se. Era j^alid, cu obrazul plin de
vînătăi. Dădu cu ochii de Andrei. Intîi nu-1 recunoscu, apoi
scăpă cu greu printre buzele încleştate:
     —        No, pe mine m-au exclus din partid. Am căpătat scri-
soare de acasă... Pe frate-meu l-au tăiat... Da, da...
     Andrei vru să meargă la Holtzmann, dar acesta era cufun-
dat îmtr-o discuţie cu un bătdnel pleşuv, care-şi smulgea nervos
mustaţa lungă, cînepie.
     —   Acuma să ai grijă de el, baci Horvâth.
     —   Da... da... da...
         Noi n-o să-l pierdem din vedere, ştii asta...
     —   Da... da... da...
     Bătnînul îşi îndesă căciula pe cap şi fugi cu paşi repezi.
     —        ila, uite-1 pe fugar! Jurca ieşi pe coridor însoţit de un
om în vîrstă, cu părul şi mustaţa argintii şi fruntea încruntată.
     —   Noroc, tovarăşe Sabin. Asta-i tata...
     —        Serbus, băiete, iîi stnînse mâna bătrînul Jurca. I-o ţinu
îndelung în palma lui bătătorită, ca şi cum i-ar fi cîntărit-o.
Andrei se isimţi puţin stînjenit.
     —   Te-a gonit taică-tău ?
     —        Cam aşa ceva, încercă să rîdă Andrei. A fost ne la el
baronul Papp.
     —        Aha... II ştiu pe taîcă-tău de la gară. Om de treabă.
Atunci dînd a fost bătaia aceea cu nemţii s-a purtat frumos...
Frumos... Mde... — bătnînul îşi îndesă pipa scurtă şi arsă, —
îl ştiu pe Sabin, cum să nu. Naţionalist mare... romîn, rîse el
fără răutate. Şi acuma ce faci ?
     —   Nu ştiu.
     —        Ştii ce? se întoarse spre fecioru-său. II bag la noi în
fabrică. Scurt.
     Jurca se scărpina pe frunte.
     —   Om mai vedea...
     —        Eu m-am dus, făcu bătrînul. Vreau să-l caut pe Horvâth
ăl tînăr. 'Ce zărghit! Te pomeneşti că devine al doilea tătuc
Mahno. Ştii cine a fost Mahno ? se întoarse el spre Andrei. Nu
ştii. Da’ unde sta, ai ? N-ai. Vino la mine acasă, pe strada Sol-
559
fegiului 5. Ţii minte numele. Ii destul de tîmpit. Vină, nu te
sfii. Senbus.
     —       Vonbeşte cu tovarăşul Robber, îi spuse Jurca. Poate îţi
dă ceva de scris. Tu ai mare talent. Ai să poţi umbla pe teren,
să cunoşti o mulţime de lucruri. Asta-i acuma şcoala noastră.
Te căleşti în focul luptei. Bani... leafă adică... nu ştiu cum va fi,
deocamdată. Siîntem săraci...
     —   Nu-i vorba de...
     —       Peste trei zile deschidem o cantină. Ai să mămînci
acolo. Şi acuma, eu mă duc. Noroc.
     Rămas singur, Andrei îşi spuse: „O să mă duc la Sonia...
A trecut atîta vreme de cînd nu ne-am văzut, şi de atunci s-au
întimplat atîtea... Puţină linişte, puţină uitare, aşa cum după
un drum te opreşti. Abia atunci lucrurile din jur îşi capătă
contururile... viaţa.“
     Schwartz se ivi urmat de vreo zece tineri. Purtau subsu-
oară teancuri de ziare.
     —       Andrei! strigă el. Nu vii cu noi ? Acţiune revoluţio-
nară de difuzare a presei de partid! Ori te jenezi cumva să-ţi
începi cariera de ziarist vînzînd ziare? Ai vorbit ou Jurca?
E cea mai bună soluţie... Omul acesta le rezolvă ipe toate din
mers. Straşnic ! Ei, ce faci ? Vii ?
     —   Haidem, zise Andrei.
     Schwartz le explică pe unde să treacă. Lui Andrei îi dădu
un sector periferic. In prima clipă, acesta fu mulţumit, apoi
înţelese: Schwartz voia să-l cruţe de o întîlnire cu fostele
cunoştinţe.
     —       iDă-mi altă stradă! Undeva mai Jn centru. înţelegi,
lume mai multă... E mai uşor, cînd n-ai experienţă.
     Schwartz îl privi cu căldură şi începu să rîdă:
     —       Bine, ia-o pe bulevard şi pe Episcopiei. Vezi, că nu-i
tocmai aşa de simplu. Noroc. Ne întîlnim aici la prînz. Te
iau la masă.
     Afară, un soare slab îşi revărsa lumina alburie pe străzile
murdare. Andrei crezuse că vor merge în grupuri. Acum, sin-
gur, începu să nu se simtă tocmai bine, dar alungă, înfuriat,
această senzaţie. Se grăbi să ajungă pe bulevard, apoi începu
să-şi rotească privirile: uitase să întrebe cum trebuie să vîndă
ziarul, aşa că se îndreptă spre un ins înalt, blond, cu o manta
de piele neagră, nouă.
     —   Cumpăraţi ziarul „Patriotul", spuse roşindu-se.
560
     Omul îi prlvî cil răceala şi scrîşni:
     —   Du-te în...
     Andrei rămase încremenit. Tot sîngele i se adună în obraji
şi o clipă fu tentat să pună jos ziarele şi să se repeadă asupra
lui. Atunci se apropie de el un om în vîrstă, care-şi aprinsese
ţigara la cîţiva paşi mai încolo şi-i spuse cu veselie :
     —        Ia să vedem ce marfă ai, iflăcăule ? „Patriotul" ?
Foarte bine... Ia dă încoace trei bucăţi, că mă duc la atelier şi
mi le smulg tovarăşii din mină... E nou? Foarte bine, aşa...
Lucruri interesante ?
     —   Da, răspunse Andrei cu voce slabă.
     Omul îi întinse banii, luă ziarele, apoi, aplecîndu-se spre '
el, îl întrebă confidenţial:
     —   U.T.C., hai ?
     —   Da... dădu din cap Andrei... Da... Mulţumesc...
     —   Libertate, 'îl salută omul, cu pumnul strîns.
     Pînă la unsprezece vîndu vreo douăzeci de ziare. Unii le
cumpărau grăbiţi şi plecau citind, alţii îi aruncau printre dinţi:
„Lepră, şterge-o“,.dar Andrei nu se mai înfuria. Unui domn în
vlîrstă, căruia nu-i oferise ziarul, dar care-1 apostrofă, îi .răs-
punse brutal, să meargă în mă-sa. Domnul, stupefiat, făcu un
gest ou bastonul, dar întîlni ochii verzi ai lui Andrei scăpă-
rînd şi plecă bodogănind ceva despre bandele comuniste. Mai
încolo, Andrei se întîlni cu un alt vînzător, care striga :în gura
mare:
     —        Mîine înmormîntarea domnului avocat Moţatu, ucis de
anarpişti! Mare demonstraţie, mare, popi, cruci, parastas,
colivă... Sicriu de argint... Poate că şi’ bătaie... N-are să plouă,
bistoş... Mare înmormiîntare, mare.
     După ce .scăpă de înghesuiala care se iscase în jurul lui, îl
văzu pe Andrei şi-i dădu cu tifla :
     —        Ei, concurenţă, văzuşi? Aşa să strigi: marea senzaţie...
muncitor ornorît de manişti. Crimele lui Maniu ! Amantele iu’
dom’ Maniu, senzaţie... Intr-o clipeală ai vîndut .tot cu supra...
Iţi rămîne şi de ţigări. Zău... Vino cu mine şi te învăţ. Ia dă
încoace o foaie.
     —        I-o smulse din mînă şi se apropie de o doamnă în.
blană, privind-o încruntat:
     —        Poftiţi ziarul „Patriotul"... Numai duşmanii poporului
nu-1 cumpără, cei care ne urăsc... reacţiunea. Ia, luaţi! Un pol.
Mersi, în numele poporului...
36 - Străinul
661
     Veni lîngă Andrei şi lîncepu să râdă :*
     —        Dai ceva pentru lecţie ? Te uiţi ca Bill Baxter, să
creadă 'burjuii că ai pistol în buzunar. Tare se tem de pistol...
Cit dai ?
     —   Mulţuimesc... tovarăşe... zâmbi Andrei.
     —        Hm, ia te uită, mormăi băieţandrul. Nu-i nimic... to-
varăşe... am plecat. Şi se depărta strigând cât .îl ţinea gura:
Mare înmormântare, plâns cu lacrimi! Discurs a lu’ domnu’
Papp : Către românii de bine! Numai un pol, la • înmormântare
gratis!
     Ii mai rămăseseră câteva ziare şi trecu pe strada Epis-
copiei, când, la un colţ, se izbi piept în piept cu Teddie Varga.
Acesta purta un pardesiu excentric, pepit, o pălărie plată ca
o farfurie şi o cravată înflorată şi înfoiată. In primul moment
nu-1 recunoscu, apoi se întoarse şi strigă:
     —        Hallo, boys! Come ori... come on... Veniţi să-l vedeţi
pe Anidrii Sabinoff, vânzător de ziare... Nu ţi-e ruşine,, scuipă el
la picioarele lui Andrei, în clipa când alături de el apărură Vă-
gălău, Micky Belega, Gigi Moldoveanu, Horia Spinanţiu, toţi
foarte eleganţi.
     —        Măă, vocifera subţire Teddie. Ia uitaţi-vă la trădător!
Te-ai dat :mă, cu bolşevicii, le scrii articole... Barem te plătesc
bine, că te văd .răpănos .şi slab ca o capră ?
     —   Fă-mi loc 1
     —        „Ia te uită, ţi-o fi ruşine de fostele tale relaţii „bur-
gheze". .. tovarăşe! Da’ să înjuri pe români nu ţi-a căzut obra-
zul ? Thunder and devii! Bine că te-ain 'întâlnit să te scuip în
obraz... Ştii că prietenii tăi au asasinat pe domnul Motzeanu ?
Răspunde, tovarăşe! Hai, tovarăşe...
     —   Treci la o parte, — scrâşni Andrei, — că...
     —        Că ce ? Mă omori şi pe mine ? îmi dai cu ranga ? în-
tinse mîna şi, smucind ziarele de sub braţul lui Andrei, le
aruncă în aer. In clipa următoare, Andrei îl pocni cu sete, în
bărbie. Teddie căzu pe spate, în braţele lui Văgălău. Sîngele îi
ţâşni din gură, scurgîndu-i-,se pe cravata galbenă, cu flori de
lotus.
     —        Ce dai, mă ? înaintă Văgălău, suflecîndu-şi mânecile
pardesiului. Ce dai ?
     Andrei nu mai aşteptă. Luîndu-şi vânt âl lovi cu putere în
faţă, dar Văgălău făcu o eschivă rapidă, lipindu-se de zid.
Pumnul îl atinse uşor, lângă ureche. Gigi Moldoveanu făcu un
562
salt de rugbist şi-i cuprinse amîndouă picioarele, de la ge-
nunchi ; Micky Belega îl lovi în piept, iar Văgălău, cu buza de
jos atîrniînd, ,îi dădu un pumn în nas. Andrei nu simţi durere.
Căzu, ca retezat, pe asflat, agăţîndu-se de pantalonul îngiîst
al lui Văgălău. Se răsuci, reuşind să sciape de Micky Belega şi
să plaseze un pumn .îndesat în stomacul lui Horia.
     —        Bateţi-1! fornăia Teddie Varga, stropindu-se tot ou stin-
ge. Bat-eţi-1, mama lui!
     Banda sări asupra lui, imobilizându-l. Văgălău îl încalecă
şi începu să-l lovească metodic în faţă. Capul lui Andrei se
zbătea de la dreapta la stînga, ica o bilă dezarticulată.
     Cînd Văgălău se ridică de pe el, Andrei se întinse pe o
r.înă.
     —        Staţi! Staţi să mă piş pe el, zbiera Teddie, silindu-se
să-şi descheie pantalonii cu mănuşa roşie de sînge.
     Andrei îşi adună puterile şi se ridică în genunchi, dar
Văgălău îl lovi .cu piciorul în ochi.
     Cineva strigă, cu o voce răguşită :
     —   Heeei! Ce faceţi acolo, măă ! Haideţi, fraţilor î -
     Se auziră tropăituri’ pe asfalt.
     Un tînăr slab ca o scîndură, cu părul blond ieşind vîlvoi
de sub o bască veche şi găurită, se năpusti agitînd o bidinea
cu vopsea. II lovi cu ea pe Văgălău peste obraz, vopsindu-i-1
în verde, apoi, învîrtind-o ca pe un buzdugan, pată costumele
impecabile ale celorlalţi. Un om mai în vîrstă, alb ca un morar
din pricina varului, .îi trăsni o .palmă lui Micky Belega, care o
rupse primul la fugă, urmat de ceilalţi. Tînărul cu părul zbur-
lit îl ridică pe Andrei, rezemîndu-1 de zid. Ochiul stîng .îi era
închis, iar din gura şi nasul .spart curgea un şuvoi de sînge.
     —        Care ai o batistă curată ? întrebă tînărul, ţinîndu-1 în
braţe.
     N-avea niciunul.
     —   La imine... în buzunar... şopti Andrei.
     Tînărul îl şterse cu grijă. Ca printr-o ceaţă, Andrei îi
vedea faţa slabă, suptă, plină de riduri, cu cearcăne aproape
negre în jurul ochilor.
     —   Unde locuieşti ?
     Andrei încercă să spună ceva, dar nu putu. Ii venea să
verse, tot capul .îi era gol ca o cutie de tinichea. Scuipa mereu
sînge. Trecîndu-şi degetele amorţite peste ochiul stîng, simţi o
umflătură dureroasă, tare ca o prună.
36*
563
     —        Uite uişagurile, zise unul dintre zidari, întinzînd ziarele
murdare şi rupte. Tu-le muma lor de bandiţi...
     —        Măi Dodi, — zise tînărul, — eu îl duc acasă la mine.
Faceţi voi işi-;n locul meu.
     —   Bine...
     —   Poţi să mergi ? îl întrebă pe Andrei.
     —       Da... îşi adună toate puterile, dar trebui să se lase
greu pe umărul tânărului.
     —   Ai bani să chemăm o ibirjă ?
     —   N-am.
     —       Nici eu... mă-si. Luăm una pînă la mine. împrumută ne-
vasta de undeva.
     Dar nici un birjar nu voi să-i ia. Se temeau că le murdă-
resc pernele. Se tîrîră aşa ceasuri întregi, oprindu-se la fiecare
pas. Tînărul înjura mereu, din ce în ce mai înfuriat. De la un
timp, Andrei nu-şi mai dădu seama pe unde merg. Păşea me-
canic, silindu-se să pună un picior după celălalt. Ieşiseră spre
periferie. Case mărunte, triste, în cenuşiul murdar al toamnei
tîrzii...
     —   Pentru dumnezeu, Ştefan... ce-i ? Ce s-a întâmplat?
     —   E un tovarăş. L-au bătut huliganii...
     O fetiţă înspăimântător de slabă, îmbrăcată într-o rochie
scurtă, prea largă, se repezi înaintea lor, îl luă pe Andrei de
braţ şi-l ajută să treacă pragul înalt. Intrară într-o cameră po-
dită cu lut. Un pat fără saltea, un dulap, o masă, un .scaun şi
un leagăn în care ţipa un copilaş.
     —        Intinde-te, îi spuse tînărul. Se aşeză pe o ladă şi-şi
şterse fruntea leoarcă de sudoare.
     —   fiii, — întrebă, — avem ceva de mâncare ?
     —   Am cerut împrumut două ouă. Vă fac o ratotă.
     —   Nu... — spuse Andrei, — nu trebuie...
     —   Ia taci din gură, se răsti tînărul.
     Abia acum Andrei observă că „fetiţa" era o femeie tânără,
aproape un copil.
     —        Nevastă-mea, o prezentă tânărului. Pe mine mă cheamă
Ştefan Gherasim.
     Femeia reveni, aducând un lighean cu apă caldă.
     —        Lăsaţi-mă să vă spăl pe obraz, şopti ea şi, îngenun-
chind lângă el, îi trecu peste faţă colţul muiat a,l unui ştergar
moale. Fără să ridice ochii vorbi '• Pe ce nu vă lăsaţi de poli-
564
tică ? Mai ''bine am avea de mîncare, decît să vă bateţi şi să
vă bmorîţi...
      —        Parcă ipoţi avea de mîncare 'dacă nu <te 'baţi ? spuse Ghe-
rasim 'Sentenţios. Şi mie să nu-mi vii ou chestii de astea, auzi ?
      Copilul ţipă ascuţit.
      —        E flămînd, spuse femeia. Ii dau îndată supă de fasole.
Nu vrei să-ţi scoţi haina ? îl întrebă pe Andrei. Hai, ajută-ţ, ce
stai! strigă către Gherasim, care începuse să citească ziarul.
      Pe urmă, o toropeală călduţă îl cuprinse pe Andrei. îşi sim-
ţea sîngele curgîndu-i încet, cu greutate, prin tot trupul, şi la
fiecare bătaie a inimii ochiul rănit îl durea. După un timp, fe-
meia îl scutură cu hîîndeţe de umăr:
      —   Ti-am adus să mănînoi ceva...
      —   Nu...
      —   Mănîncă, te rog...
      II ajută isă se ridice în capul oa'Selar şi-i puse pe genunchi
b tavă dte porţelan, spartă, pe care era un ou, o felie subţire de
pîine şi o bucăţică rîncedă de unt. Ii dădu un.şervet curat. Dar
Andrei nu putu înghiţi nimic. Ştefan rnîncă repede, hămesit.
. îşi aprinse o ţigară.
      —        O să mă angajez la textile, spuse, privind în altă parte.
Deocamdată zii ier.
      —   Să dea dumnezeu. Globek cînd îţi dă banii ?
      —   Mîine...
      —        Mîine... mîine... în fiecare zi mîime... Sîntem plini de da-
torii. Vecinii nu ne mai dau.
      —        Ce vrei să fac ? strigă el. Să mă spînzur ? Asta-î si-
tuaţia !
      — In fiecare zi... şopti ea, apoi tăcu. Ieşi din cameră.
      — Nici nu mi-ai spus oum te cheamă, se apropie tînărul
de pat.                                                            '
      —   Andrei Sabin.
      —        Aha ! Tu ai scris articolul acela în ziar. De aceea te-au
bătut.
      Tot sîngele îi năvăli în obraz lui Andrei:
    — Nu-i nimic! scirîşni el. Am să...
      Ştefan începu să rîdă :
      —   Acum ai vrea să ai o mitralieră şi să-i cureţi, nu ? Lasă,
le vine vremea. Eşti în partid1?                              ~~
      —   La U.T.C...                                       ,
      —   Eu m-am înscris săptăimiîna trecută. Unde locuieşti ?
565
     —    Pe strada Mărăşeşti, dar tata m-a... dat afară din casă... ,ţ
     —    Ihîm... O să dormi aici la noi...
     —    Unde ?
     —    în pat! Unde, dracu’, în altă parte ?
     —    Şi... voi ?
     —         Pe jos. Avem două plăpumi foarte 'bune... încă nu le-am
vîndut.
     —    \'u pot să...
     —    Ia ţi:ne-ţi ,gur.a !
     Ziua trecu încet. Andrei adormi de cîteva ori, chinuit de coş- ţi
maturi. Auzi ca prin ceaţă ce-şi vorbeau cei doi :
     —         N-are unde merge, IIJi. L-a dat afară taică-său... un bur-i
gbez. Rămîne aici ,1a noi...
     —    Dar bineînţeles. Numai să facem rost de ceva pentru ţţ
cină.                                                        '         |
     —    Mă duc la Globek. De două săptămîni nu mi-a plătit
nimic.                                                                 ?
     Mai tîrziu, Ştefan tuşi chinuit şi Andrei deschise ochii. ■ î.J
     —    Mă tem să nu-mi fi luat dracu’ plămînii, spuse Ghera- ţţ
sim, stînjenit. Asta ar mai trebui... Tocmai acum !...                 c
     Sp,re seară, Andrei avu febră mare. îi puseră cîrpe ude peJ2
faţă şi femeia spuse îngrijorată :                                     Ş
     —    Numai să nu i se fi rupt ceva pe dinăuntru. Ar trebui^
să mergi pînă la tată-său, Ştefan.                                     ..ţţ
     —    Nici nu mă gîndesc... Burghez scîrbos !                      .ţ;ţţ
     ..Bietul tata... îşi spuse Andrei. Dacă ar şti...“
     A doua zi dimineaţă, Ştefan veni cu bani şi cu doctorul din~f
cartier, un om gras şi jovial. Acesta-1 ciocăni în spate, îl puse
să spună 33 şi-i prescrise o alifie pentru ochi, apoi zise suav : ţ
     —    Doi sutici vizita. O bătăiţă ta chef?                        îi
     —    O bătaie cu duşmanul de clasă, declară Ştefan, grav.
     Doctorul se intimida şi plecă, repetînd că nu era inimic, că s
tinerilor nici nu .le strică, la urma urmei... din cînd în cînd.a •*|
Aş,a le vin minţile la cap... La revedere, la revedere... ca prieten, y
nu ca medic... la revedere...                                          şţ
     Cu toate încercările lui, Andrei nu.se putu da jos din pat. .
îi era ruşine că trebuie să se lase îngrijit aşa, de nişte oameni ;•
necunoscuţi, şi i-o spuse lui Ştefan. Acesta-1 repezi şi brutali-
tatea lui, evident forţată, îi făcu bine lui Andrei. Ştefan stătu ţ
lingă el toată dimineaţa. îi povesti viaţa lui. De la zece ani în- ţţ
cercase tot felul de meserii, dintre cele mai ciudate: crescuseţlţ
566
canari, vînduse seminţe, fusese brutar, om-sandwich, măturător
de arenă într-un circ, pictor de firme, hamal la Brăila, pe urmă
marinar pe Dunăre, tot timpanl .războiului. 23 August .îl prinsese
la Budapesta, şi ungurii îl băgară într-un lagăr, de unde evadă.
Trăise tot asediul într-o pivniţă, împreună cu nevastă-sa. Acolo,
în pivniţă, la 7 noiembrie li se născuse copilul. După eliberare
veniseră spre Romînia, deoarece la Budapesta se murea de
■foame. Erau în oraş de patru luni şi trăiau vînzînd puţinele lu-
cruri ce le mai rămăseseră.
      Pe Andrei îl cuceri felul aspru în care-l trata Ştefan ; sub
repezeala lui încerca să-şi ascundă duioşia. Ii mărturisi că
citise mult, mai ales pe vas, cînd n-avea ce ifaoe. încercase să
serie şi versuri, copiind pe Eminescu, şi voia să ajungă pictor;
N-iavea astîmpăr, nu putea sta o clipă locului, furtia fără înce-
tare, răsucind’ ţigări din foaie de ziar. Mucurile le culegea ne-
vastă-sa şi le aduna într-o cutie. Ştefan avea o încredere păti-
maşă în viitor. Cînd vorbea despre asta, ochii lui albaştri în-
cepeau să strălucească, acoperiţi de o p.îclă străvezie de lacrimi.
Se repezea la leagănul copilului, îl lua în braţe şi dansa cu el
prin 'odaie, spunîndu-i ba „iniginerule", ba „generalule", ba „sa-
vant ule“.
      —        Un boţ mic, o bucăţică de om, şi nici nu-şi dă seama
cit'de departe are să ajungă, mama lui ! In timpul asediului,
după ce s-a născut, nevasta n-avea lapte. L-am hrănit ou mămă-
ligă şi cu zeamă de fasole şi n-a avut nici pe dracu. E ca fie-
rul... soarele lui, că .azi-mîine începe să vorbească. Are doi dinţi!
Al treilea e pe drum.
      In schimb, Ştefan n-avea nici un dinte în gură. I-i zburase
cu un pat de puşcă un gardian german, în lagăr. De aceea rî-
diea cu sfiala, ca femeile bătrîne, şi mai mult eu ochii.
      Seara citiră din „Manifestul comunist".
      —       Viitorul este al proletarilor, asta-i limpede 1 dădu Şte-
fan cu pumnul în vînt. Simplu ca oul lui Cblumb, dar a trebuit
să vină Marx şi să documenteze.
      —       Da... Burghezia noastră şi-a trăit traiul... Eu îi cunosc...
Ticăloşie lustruită... Capabili de orice murdărie... Ceea ce e
groaznic, e că aceşti indivizi au monopolizat noţiunea de patrie,
şi-au însuşit-o, sau mai bine zis au furat-o.
      —   O s-o dea înapoi ! strigă Ştefan,
      —        Ce tot vorbiţi voi acolo ? interveni Ilii, care eîrpea nişte
ciorapi. N-a fost bine mai de mult ? N-am avut ce mînca ? Tai-
567
/
ta-meu a fost frizer. Âvea o prăvălioară, singur. Şi ce bine afli-
dus-o... In fiecare sîmbătă mergeam în excursie... Şi cînd ne-am
cunoscut noi, Ştefan, n-a fost bine ? Spune ! N-aveam nici o
grijă... Dansam, eram fericiţi...
     —    Dar ipînă la urmă a venit războiul, se încruntă Ştefan.
Şi războiul fot ei l-au făcut. Şi taică-tău, frizerul cel cumsecade,
a fost părtaş.
     — Nu vorbi prostii şi lasă-1 pe tata în pace 1
     — Nu... Viaţa pe care am dus-o noi era nedemnă, zise An-
drei, .gînditor. Poate nu eram vinovaţi pe de-a-ntregul. Mulţi
dintre nioi n-au ştiut nimic... Da:r adevărul e acesta.
     —    Şi mama dumneavoastră ce zice ? îl întrebă IUi.
     —    Mama a murit acum două luni.
     —    Ce fel de om e bătrînul ? întrebă Ştefan repede.
     Andrei se gîndi mult înainte de a-1 descrie. Ii povesti viaţa
lor, încăpăţînarea, în fond copilărească, a tatălui său, acţiunea ,
diin gară...
     —        Trebuie să mergi la el, îl sfătui Ştefan, după ce Andrei
isprăvi.
     —    Niciodată! Să-l ia...
     —    Taci ! spuse Mi.
     —    Niciodată 1 se întărită Andrei.
     —        E neomenos să-l părăseşti astfel, îl privi Ştefan cu as^
prime. Dacă e aşa cum mi l-ai descris, n-ai voie...
     Andrei îşi dădea seama că Ştefan are dreptate, dar mu voia.......'
să cedeze. Ii rugă pe Ştefan să meargă pînă la partid şi să-i
apună lui Schwartz ce s-a întîimplat. Ştefan se întoarse împre-’;
ună cu Schwartz. Acesta-i strînse tare .mina. Ii adusese cîteva
prăjituri diin oraş, ca unui bolnav, ceea ce-l.făcu pe .Andrei să /;
rîdă.                                                             ' ’
     —        Ne întrebam ce s-a făcut ou tine. Credeam că ai dezer-/
tat. O isă lucrezi .la ziar, s-a aranjat. Pune-te cît mai degrabă.';
pe picioare. Ţi-am găsit adăpost. In fostul liceu Notre Dame:y
s-a organizat un fel de cămin, pentru noi, cei fără căpătîi,. Ori
să fim împreună. E bine ?
     — Foarte bine...                                                j;
     —        Pune-te pe picioare. Se vor petrece lucruri mari. Am în-/;
ceput o campanie împotriva bătăii ;în armată, împotriva sabo-
tării epurărilor. „Istoricii11 turbă. Şi tu ? se întoarse spre Şte-J
fon. Ai aranjat cu angajarea?
     — Gred că da.                                                   i
568
      —        Ei, eu iam dispărut. Am o şedinţă. Se apropie de Andrei
şi-i şopti: Ţi-am adus ceva bani...
      —   Dar...
      —   Gura ! Noroc.
      In seara aceea mîncară şi băură împărăteşte: slănină
friptă cu ceapă, mămăligă şi două kile de vin. Niciodată nu i
se întâmplase lui Andrei să se apropie atît de repede de cineva.
Prietenia ou Lucian fusese chinuită, pînd'itbare, ca şi cum fie-
care s-ar fi temut ca celălalt să ou-i .ascundă ceva. O sete stu-
pidă ide .absolut, de ceva care să rezolve între ei doi toate în-
trebările mari ale lumii...
      Acum, încălzit 'de vin, Andrei se simţea mai bine ca ni-
ciodată.
      —        Epoca viitoare, spuse, trebuie să fie o epocă a creaţiei.
Inginerul, profesorul, muncitorul să fie creatori în munca lor,
la fel ca Beethoven... Cred că în afară de asta, fericirea e im-
posibilă.
,    — Comunismul asta înseamnă...
      —   Mai bine ar însemna ipîiine, zîmbi Illi.
      —   Pîine... Ştefan dădu din cap. Asta e de la sine înţeles.
      Statură pînă noaptea tîrziu, după ce Illi se culcă. Cam ame-
ţiţi amîndoi, vorbeau sărind de la una la alta, despre război şt
despre pictură, despre felul cum trebuiesc ridicate noile oraşe
şi despre poezie. Ştefan îi citi lui Andrei cîteva versuri. Erau
naive, dar Andrei le găsi frumoase. Pe urmă se ciorovăiră un
pic, deoarece Ştefan îi înjura pe ţărani. Acuma le merge bine,
fac 'afaceri, se îmbogăţesc şi oraşele crapă de foame. Ar trebui,
ca în Rusia după revoluţie, un fel de comunism de război.
      Furios, Andrei îi povesti despre Mitru, despre Ardeleanu.
      —        N-ai dreptate. De veacuri ţăranul sită în întuneric... Inte-
lectualii l-au trădat, asta-i!
      Tot ce ^spunea i se părea cutremurător de nou. Simţea fier-
bînd în el o energie neobişnuită. Da, Jurca .găsise, bine soluţia.
Va fi ziarist, va umbla peste tot, are să înfiereze ticăloşia, fără
menajamente pentru nimeni.
      —   Spune-mi, Andrei, eşti îndrăgostit? îl întrebă Ştefan.
      Andrei roşi pînă în vîrful urechilor:
      —   Nu !
      —   Minţi...
      —        Nu ştiu dacă sînt îndrăgostit sau nu. Cred că nici nu
e timpul pentru asemenea...
37 — Străinul
569
     —    Vorbeşti măgării. Cine nu iubeşte nu e om.
     Asta-1 obligă să-i povestească despre Sonia. „Dacă ai fi
aici, acum, — gîndi, — ţi-aş putea spune totul .şi tu m-ai înţe-
lege. Am trecut prin atîtea amîndoi, încît nu ne mai putem
ascunde unul de altul. S-a întîmplat ceva nou şi asta ne obligă
să fim noi înşine".
     —    N-am fost s-o văd, — spuse, — de cînd am venit.
Ne-am despărţit astă-vară.                                    '
     —    De ce n-ai fost ?
     —    Habar n-am...
     —    Ciudată fiinţă eşti şi tu, se miră Ştefan. Te duci mîine ?
     —    Poate...
     —    Apoi, nici un poate. Mîine te duci la ea.
     —    Mă duc...
     Se culcară. Dar niciunul nu putea dormi. Abia aşteptau să
se facă ziuă.
                                CAPITOLUL XX
     A treia zi, cu toate încercările nevestei lui Ştefan de a-1 re-
tine, Andrei se dădu jos din pat, se îmbrăcă şi ceru o oglindă.
Se îngrozi de felul în care arăta. Slăbise, oasele feţei îi îm-
pungeau pielea negricioasă, buzele strivite îl dureau. Cu ochiul
stîng vedea ca printr-un fel de ceaţă. Părul îi crescuse peste mă-
sură. încercă să şi-l potrivească la tîmple cu foarfecă, dar se
poci. Ii era ciudă că trebuia să se ducă astfel la-Soni-a.
     Cînd Illi intră şi îl văzu gata de plecare, se sperie :
37*
57/
     —   De ce nu mai stai ? Nu vezi în ce hal eşti ?
     —   Trebuie să plec, spuse Andrei serios.
     —   Ştii ? Afară a nins. Ia te uită I
     Dădu la o parte perdeluţa subţire şi ruptă. Peste toată ma-
halaua se aşternuse un strat subţire de zăpadă, care se topea,
lăsînd să apară pete negre, ca nişte mari păsări căzute din zbor,
cu aripile larg desfăcute. Cum să-i mulţumească acestei femei ?
Orice cuvînt ar fi fost de prisos. Ii luă mîna mică, de copil, şi
i-o sărută. Ea se fîstîci şi-şi făcu de lucru cu perna.
     —        Să mai treci pe la noi... oricîlnd... Andrei. Cu Ştefan te
întîlneşti la manifestaţia de azi.
     —   Ce fel de manifestaţie ?
     —   Nu ştiu... împotriva guvernului, mi se pare...
     Afară era un frig umed şi Andrei îşi strînse umerii, zgribu-
lindu-se. In oraş zăpada se topise, măcinată de roţile maşinilor
şi de paşi; devenise o mîzgă brună, murdară. Andrei mergea
repede şi în curînd, încălizindu-se, îşi descheie mantaua.
     In faţa sediului partidului se adunase o mulţime de oameni,
dar cînd voi să intre, se auzi strigat. Se întoarse mirat şi o
văzu pe vară-sa, Rodica. Purtă un elegant mantou de astrahan
cenuşiu, cizmuliţe şi o pălărie cu .borul foarte lung în faţă. Ră-
mase o clipă uimit, neştiindi ce să facă. Ea nu se mişca de pe
trotuarul celălalt. Ii făcea doar semne insistente să se apropie.
Cînd îl văzu, holbă ochii, îi sări de gît şi începu să plîngă.
     —        Ce-i cu tine, Andrei ? Cum arăţi, Andrei! Vai, tu... In-
grozitorissimo... Cu cine te-ai bătut ?
     Mirosea a parfum fin ; era ceva provocator în felul cum tro-
păia. îşi şterse repede ochii şi spuse prea grăbită ca să fie
mustrătoare:
     —        Andrei, tu, .de ce l-ai lăsat pe unchiul Tăvi ? A ajuns o
umbră. A fost ieri pe la noi, a plîns. Spune că nu mai are de
ce să trăiască. Că numai pentru tine... înduioşată de propriile-i
cuvinte, lacrimă iar. Te roagă mult de tot să vii acasă... N-are
să se mai amestece în ce faci tu... Tu, — îi şopti confidenţial, —
cum poţi fi prieten cu eizlicii ăştia ? Uite oe mutre au 1... Nu ţi-e
frică de ei ? Vai, tu, dacă ar trăi biata tuşa 1 Şi tata a spus să
vii. Vrea chiar să vorbească cu tine. Zicea unchiului: „Băiatul,
adică tu, ştie ce face. E bine să avem un comunist în familie."
     Andrei simţi că începe să se înfurie. îşi strînse pumnii, în
buzunarul mantalei.
     —   Tata îţi trimite nişte bani.
572
      —       N-am nevoie. Am început să-mi cîştig pîinea... Să-i spui
tatii, că poate... am să vin acasă... Dar nu acum. Pentru el am
să vin. Cît despre rest, să nu contaţi pe mine. La revedere!
      Rodica nu înţelese ce voia să spună.
      —       Cum vrei... Uite, mi-a dat taică-tău o scrisoare... E pen-
tru ţine. De la unchiul tău George... Tii, dragă, şi ăsta a ajuns
comunist? E ca o boală... Apoi 'schimbă repede vorba : Tu nici
nu ştii cît e de bine acum. Avem bani mulţi... Tata face nişte
afaceri cu sare. II iubim cu toţii, mult. Şi Liuţ s-a lăsat de pro-
fesorie. A fost concentrat pe loc. E vorba să meargă în străi-
nătate cu o comisie pentru repatrierea prizonierilor. Dacă se
poate, mă ia şi pe mine. Nu ne mai întoarcem. Ne stabilim în
Franţa sau în Italia. Aici nu mai e de trăit. Vor să facă şi la
noi ca în Rusia...
      —       Dacă nu te văd pînă la plecare, îţi spun adio de pe acum,
spuse Andrei.
      Ii strînse mînă înmănuşată şi plecă. Se opri cîţiva paşi mai
încolo şi citi carta poştală a unchiului George :
      „Dragă Andrei,
      A trecut atîta vreme de cînd nu te-am văzut... V-am lăsat
copii. De multe ori mă întreb cum veţi ifi arătînd tu şi Dan...
Bărbaţi. Eu am trecut prin multe, o să vă povestesc cînd ne-om
revedea. Am fost rănit în luptele de la Debreţin. Sînt în spital.
Peste o lună mă întorc acasă. Aş vrea să fiu mai repede alături
de voi în clipele acestea.
      Pentru mine prizonieratul a însemnat mai mult decît toată
viaţa pe care am trăit-o pînă azi. Aclum aş. vrea să vă spuh
doar atît: cumpăniţi bine totul, nu repetaţi greşelile generaţiei
mele, vinovată în parte de tot ce s-a întâmplat, generaţie obtuză,
indiferentă şi egoistă. Noi am trăit fără să ştim de ce, am trăit
prost şi a trebuit să vie războiul şi toate grozăviile anilor
acestora, ca să înţelegem în sfîrşit că există un singur drum
care-ţi justifică viaţa : alături de ‘poporul tău, cu toată inima,
cu toate puterile. In curând vom fi împreună. Te sărută
                                              unchiul George.”
      Andrei intră în sediu. In timp ce străbătea coridorul lung,
se gîndi la unchiul său. Şi-l amintea ca pe un om măsurat,
scump la vorbă, zgîrcit în mîngîieri, gata însă aricind să discute
serios orice problemă. Vorbea cu gravitate despre principii: mo-
destie, economie, muncă ; credea în ele şi le punea în aplicare
573
simplu, fără ostentaţie. Toţi cei ce vorbeau despre el îl dădeau
exemplu demn de urmat, dar aceste idealuri i se păruseră lui
Andrei inaccesibile şi prea puţin atrăgătoare. „Deci şi el îşi dă
seama că acum e nevoie de altceva, îşi spuse. De un lucru,
poate, elementar : că viaţa are nevoie de sens, ca să poată fi
trăită.. Ca să n-o cari în spate, ea pe un sac, ci s-o trăieşti...“
      Intră în biroul lui Robber, care-1 primi cu exagerate mani-
festaţii de simpatie :
      —       Aşadar te-ai întîlnit cu duşmanul de clasă... în mod
concret ? glumi el. Nu-i nimic, nu-i nimic. Le-om scoate noi
bulionul pe nas, măi frate. Uite, ai o scrisoare de la un cititor...
Te felicit! Aşa .încep marile cariere. Poftim !
      Andrei luă plicul, îl deschise. Scria doar atît:                 J
      „Ruşine, Andrei! Ruşine! Ruşine! Ruşine ! Ioachim Potra,
romîrv“
      —  Ce-i ?
      —  Nimic.
      —       Ei, tovarăşe Sabin, atunci îţi pui pana în serviciul clasei
muncitoare ? Te-ai hotărît ?
      —  Da. O să fac tot ce mi-o sta în...
      —       Bine, 'bine... Modestie... Frumos... Prevesteşte carieră...
După ce scrii vreo două-trei chestii şi te familiarizezi cu proble-
mele, faci cerere de .înscriere în partid. Ai optsprezece ani? Ai.
Just. Acuma uite ce e. După masă, mare manifestaţie împotriva
guvernului sabotor Sănătescu. Scrii un flec de impresii : mul-
ţimea, entuziasmul, elanul, furia poporului. E impresionant, o
să-ţi placă. Dar vezi, simplu, simplu. Asta-i linia aici. Pînă 1
atunci, ai ceva treabă ?
      —  Da. Trebuie să mă duc undeva.
      —       Liber. La trei să fii în curtea fabricii Dărnescu. îl cu-
noşti pe Jurca le vieux? Da? Bun. E un tip, să ştii. Un tip nu-
mărul unu. Te-.am salutat!
      Andrei merse agale, luînd drumul cel mai ocolit spre casa
Soniei. încerca să privească vitrinele sărăcăcioase, casele cu
pereţii jupuiţi de schije, oamenii care umblau grăbiţi, ca şi cum >
toţi ar fi fost flămînzi, dar toate acestea treceau prin faţa lui
neclare, parcă ar fi privit lumea cu ochi miopi. încerca o sen-
zaţie cunoscută din copilărie, aceea că acum, peste puţin timp,
se va întîmpla ceva hotărîtor. Şi totuşi îl încerca o nelinişte di-
fuză, stăruitoare.
574
      In colţul străzii se opri. Văzu grădina părăginită, suliţele
ruginite ale gardului, pomii desfrunziţi, plini de ciori.
      Ii trecu prin minte gîndul că poate ea nu era acasă. Ar fi
mai bine să... da, să-l roage pe Iurcovici să-i ducă un 'bilet.
Aşa va fi cruţat de tot drumul pe care nu voia isă-1 străbată :
întrebările albe pe care şi le pun toţi oamenii cînd se revăd:
„Ce-ai făcut ?“ „Pe unde-iai foSt ?“
      Se aşeză pe un gard jos de ciment, îşi aprinse o ţigară şi
rămase aşa, ascultîndu-şi bătăile inimii neliniştite. Şi, ca şi cum
sufletul lui ar fi găsit, în sfîrşit, un popas după atîta zbucium,
stătu acolo privind casele cenuşii, vîrfurile scheletice ale pomilor
răsărind din spatele gardurilor înalte, cerul incolor şi greu, ca
o lespede.
      II pătrunse frigul, dar nu se putea hotărî să se ridice de pe
gardul scund de ciment. Niciodată nu putuse suferi începutul
iernii, zilele acestea incerte, umede, cînd toate lucrurile par reci,
duşmănoase. Ii plăcea să stea acasă, cu obrazul lipit de tera-
cotă, să asculte vuietul înăbuşit al focului. Mamă-sa îi aducea
un ceai cald... In casă era curat, liniştitor de curat... Se sculă
hotărît. N-are nici un rost să...
      In clipa aceea, Sonia ieşi pe poartă şi o luă în direcţie
opusă. Pomi grăbit în urma ei, privindu-i mersul cunoscut, pă-
rul castaniu, cu reflexe de aur.
      —   Sonia ! strigă. Sonip !
      Ea se întoarse speriată. In primul moment nu-1 recunoscu,
apoi se făcu palidă. Andrei ajunsese lingă ea, îi luase amîndouă
mîinile şi le strîngea, încercînd să-şi recapete graiul.
      —   Sînt eu, — murmură, — sînt eu... am venit...
      Nu putu suporta strălucirea nefirească a ochilor ei lacomi,
îşi plecă fruntea. Cu o mişcare grăbită, ea îi alungă şuviţa
de păr de pe frunte. Degetele ei trecură într-o mîngîiere uşoară
peste obrazul lui slăbit, peste ochi, peste buzele crăpate. Andrei
îi auzea tulburat răsuflarea şovăitoare. O luă de mînă şi por-
niră alături, păşind încet, ca pentru un drum lung.
      —   Andrei...              ,
      —   Da, Sonia...
      —        Andrei... Am vrut... am fost odată pe la tine... mi-au
spus că... eşti plecat... că n-ai venit încă... Pe urmă... Mi-era aşa
de frică... ştii... mama ,mi-a interzis să te mai văd...
      Cuvintele ei îl loviră dureros.
      —   Şi tu ? şopti el. Şi tu, Sonia ?
575
     —        Te-am tot aşteptat... Ieri m-am întîlnit cu Teddie Varga.
Spunea că...
     Andrei strînse ‘fălcile. Voi s-o lase 'de mînă, dar ea 'se agăţă
de degetele lui.
     —        Era tare speriat. M-a rugat, dacă te întîlnesc, să-ţi spun
că era beat. Te roagă să-l ierţi..
     —        Nu! Am să plătesc tot, fiecăruia. Atitudinea asta e cea
mai simplă şi singura.
     —        Taci, -şopti ea, strecurîndu-şi braţul sub al lui... Taci...
In lunile acestea m-am gtndit de atîtea ori la tine! Cred că nu
te-am înţeles înainte... şi acum... mai puţin decît oricînd.
Spune-mi: e bine ceea ce faci ? Vreau să spun... tu eşti fericit
acum ?
     —        E singurul lucru pe care-1 puteam face, Sonia. Toate
s-au petrecut în aşa fel, încît nu-mi rămînea de ales. E un sfîrşit
firesc... Nu, nu! se corectă repede. E începutul.
     Ea îşi strînse umerii, ca şi cum i-ar fi fost frig. •
     —        La noi vin în fiecare zi atîţia ! Profesori, colegi de-ai
mei. Vine şi cineva care te cunoaşte bine, domnul Suslănescu.
Discută numai despre catastrofe. Viitorul e îngrozitor, fără
ieşire...
     —   Pentru ei, da !
.   — Şi pentru noi, Andrei?
     —   Va fi aşa cum ni-1 vom face. Gum îl vom înţelege.
     Şi simţea asta mult mai puternic decît ar fi putut să i-o
spună ei, şi poate nici nu era nevoie acum de cuvinte. Singurul
lucru care mai avea însemnătate era încrederea aceasta nouă.
     —        Ceea ce-ţi spun e foarte banal, Sonia, dar realitatea e
că noi am bîjbîit căutînd lamentabile iluzii... Şi chiar dacă vi-
surile noastre de atunci s-ar fi împlinit, cred că n-am fi fost
fericiţi decît foarte puţină vreme... Ca omul care a fost multă
vreme flămînd şi şe satură o singură dată...
     Fără isă-şi dea seama pe unde merg, ajunseseră în dreptul
liceului. Acum se instalase, aici un spital militar. Deasupra fron-
tonului clădirii, care semăna cu o închisoare, sau cu o primărie
din secolul al XlX-lea, străjuia statuia de ipsos mîncat de ploi
â unei Minerve fără un braţ. Dedesubt, săpată în marmură, o
inscripţie hilară ’.Repetitio mater studiorum est. Fără s-o lase
pe Sonia de mînă, Andrei urcă treptele şi pătrunse în hol.
Plutea un miros ascuţit de formol, de medicamente. Ceasul mare
cît un dulap se oprise, ciuruit de gloanţe. Printre busturile pen-
576


tril lecţiile de desen se ridicau mormane de pansamente însân-
gerate, bucăţi de gips. închizîndu-şi ochii, Andrei se rezemă
de unul din stîlpii grosolani, care dădeau holului un aer de
atrium de operetă.
     Cînd se întoarse spre Sonia, ochii lui verzi străluceau de o
lumină nouă, pe care ea n-o cunoştea.
     —   Sonia !
     Glasul lui vibra. Ea se strînse lingă el.
     —        Tu ştii, Andrei... Tu trebuia să ştii şi înainte de asta.
Nu numai cuvintele spun unele lucruri.
     Stătură aşa, în umbra coloanelor, ascultînd zvonurile stinse
ale spitalului.
                                           * *
     Gurtea mare a fabricii era plină de muncitori. Tot timpul
drumului, prin cartierul muncitoresc, Andrei nu văzuse decît
mulţimi adunîndu-se, la fabrica de vagoane, la textile, la trustul
de conserve Loeder. Mergea repede, să nu întîrzie cumva. îşi
cumpărase un bloc-notes şi un creion, ca să-şi noteze pe loc im-
presiile, dar îşi dădu seama că era ridicol. La „Dărnescu“ în-
trebă pe cîţiva muncitori :
     —   Nu l-aţi văzut pe tovarăşul Jurca ?
     —    Ba da. Uite acolo, vezi ? Lîngă clădirea direcţiei.
     Făcîndu-şi loc cu greu ca să ajungă pînă acolo, auzea frîn-
turi de dialog:
     —        Aşa-i cum spui! Nu vor burjuii să-i batem pe hitlerişti...
Asta-i buba... Părnînt ţăranilor nu vor să dea...
     —        Vorba ceea : democraţie, democraţie, da să fie cum a
fost înainte, pe vremea lui Antonescu...
     —    Numai că mai sîntem şi noi p-aci...
     Baci Jurca, cu o brasardă roşie, lată la braţ, făcea ordine:
     —    Hai, armată proletară ! Daţi-i drumul!
     II văzu pe Andrei şi-i făcu semn :
     —        Eşti aici, băiete ? Bine! Priveşte şi învaţă... „Hai la
lupta cea mare“...
     Cineva auzi cuvintele şi începu să cînte. O clipă, peste mul-
ţimea adunată se lăsă o tăcere încordată. Numai glasul răguşit
al celui ce oînta, răsuna cu încăpăţînare :
Rob cu rob să ne unim...
   Curînd vocile aspre se uniră într-un cor enorm, cum Andrei
nu auzise niciodată.
     Cineva îl trase de mînecă. Era Ştefan Gherasim. Obrazul
slab îi strălucea şi ochii-i erau umezi.
     —   Hai, Andrei! Să tune!
     Cîntînd, coloana ,se puse în mişcare. In frunte, •bătrînul
Jurca purta un steag mare, roşu, ţinîndu-1 ridicat deasupra
capului. Vîntul umfla pînza, desfăşurînd-o ca pe o mare aripă
purpurie. Miile de paşi grei .se auzeau măcinînd zăpada. Ştefan,
agitat, îl strîngea de braţ pe Andrei.
     —       Poate iese şi burghezia. Atunci îi aranjăm noi... Se ri-
dică în vîrful picioarelor şi privi. Pînă departe tălăzuiau ca-
petele.
     —       Nu, — rîse el, — n-o să iasă. Nici nasul n-au să şi-l
scoată.
     Cînd ajunseră pe bulevard, de pe toate străzile se scurgeau
coloane lungi, compacte, unindu-se, şi în curînd toată strada
largă se umplu de un tumult ameninţător.
     —   Jos guvernul!
     —   Vrem guvern democrat!
     —   Jos fasciştii !
     —   Jos Brătianu şi Maniu !
     Mergînd, Andrei avea senzaţia că aceste clipe sînt unice.
Se simţea în acelaşi timp mic, neînsemnat şi totodată puternic,
prin simplul fapt că se afla acolo, în mijlocul unei forţe care
exista.
     —   Trăiască Partidul Comunist din Romînia !
     —   Urrrraaaa 1
     —   Trăiască Frontul Unic Muncitoresc!
     —   Urrrraaaa ! Trăiascăăa !
     Coloanele se opriră în piaţa mare, îrtgrămădindu-se în jurul
unei tribune roşii, foarte înalte. Mitingul începuse. Deasupra
mulţimii plutea vocea răsunătoare a lui Gbeorghe Jurca :
     —       Toate puterile noastre împotriva Germaniei hitleriste,
duşmanul numărul unu al omenirii! Acum, cînd poporul nostru
a păşit pe drumul adevăratei sale libertăţi, cîştigată prin sîrr-
gele Armatei Roşii şi romîne, duşmanul intern caută să ne lo-
578
vească pe la spate, încearcă să întoarcă viaţa din drumul ei
firesc!
      —   Jos guvernul 1 Moarte fasciştilor !
  » — Jos cu ei! strigă Ştefan, făcîndu-şi palmele pîlnie.
      —        Zi-i, flăcăule, îl îndemnă un muncitor mai în vîrstă. Zi-i
că ai glas.
      „Eu sînt aici... se gîndi Andrei, tulburat... Eu sînt aici
acum... eu sînt aici..."
      Jurca urmă, ridicîndu-şi pumnul:
      —        Ne aşteaptă bătălii grele, tovarăşi. Avem dte înfruntat
duşmanul intern, fascismul, care în spatele frontului îşi ridică
fruntea... Trebuie să învingem mizeria, să ne reconstruim ţara,
s-o ducem pe făgaşul libertăţii şi independenţei I Cerem guvern
democrat, care să îndeplinească cinstit prevederile armistiţiului,
să conducă bătălia pentru front! Vrem guvern democrat şi-l
vom avea, chiar de s-ar z-vîrcoli în calea noastră mii die domni
Maniu şi Brătianu ! Orice piedici ne vor pune în cale le vom
zdrobi şi-i vom zdrobi! Intîmple-se ceea ce trebuie să se în-
tîmple, viitorul este al nostru.
      Şi începu să cînte din toate puterile:
                   Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii,
                   Voi osindiţi la foame, susl
      „Eu sînt aici, — repetă Andrei, eu sînt aici...“
      Furtuna cîntecului răscolea piaţa, mugea deasupra clădi-
rilor.
                   ...Voi nu sînteţi nimic în lume...
                   Luptaţi ca totul voi să fiţil
      Andrei începu să cînte.
Sfîrşitul volumului I

Dragi cititori,
   Vă rugăm să ne comunicaţi părerile
voastre despre această carte şi despre
prezentarea ei artistico-grafică.
   Adresa noastră este: Editura tine-
retului, str. Nikos Beloiannis nr. 25,
raionul I. V. St alin, Bucureşti.

                                                        Nr. 19SS
                                            Redactor de carte : C. Gheorghiu
                                            Redactor artistic : Riza Adrian
                                            Corector: V. Tunschi
Dat la cules 22.IV.955. Bun de tipar 13.VI.955. Tiraj
9030 broşate + 3020 cartonate. Hîrtie tipar de 52
gr. mj>. pt. ex. broşate, s. velină de 65 gr. m.p.
pt. ex. cartonate. Coli de tippr 36,50. Coli de editură
36,82. Ft. 16161x86. Com. editurii 1458. Ediţia I.
Planşe lî. A. 01183. Pentru bibliotecile mici indicele
de clasificare (8 R.)
                                 Tiparul executat sub com. nr. 1509 la Combinatul
                                 poligrafic Casa Sctnteii „I. V. STALIN“. Bucureşti
                                 R.P.R.