Woman’s fashion in the Romanian Vocabulary. The XIXth Century LORENŢA POPESCU Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX~lea EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2015 Copyright O Editura Academiei Române, 2015. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5 050711, Bucureşti, România Tel.: 4021-3188106, 4021-3188146, Fax: 4021-3182444 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www.ear.ro Referenţi ştiinţifici: Acad. Alexandru SURDU Prof. univ. Mariana NEŢ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POPESCU, LORENŢA Moda feminină în vocabularul românesc : secolul al XlX-lea /Lorenţa Popescu. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 2015 ISBN: 978-973-27-2578-8 81374.2:687.17.3-055.2=135.1 Redactor: Magdalena BEDROSIAN Tehnoredactor: Magdalena JINDICEANU Grafică: Mariana ŞERBĂNESCU, Iosif VARGA Bun de tipar: 09.11.2015; Format: 16/70x100 Coli de tipar: 23 C.Z. pentru biblioteci mari: 459-3 (0:391) C.Z. pentru biblioteci mici: 459 Fiului meu, Tudor-Stasys Părinţilor mei, Constanţa şi Dumitru Adresez mulţumiri tuturor celor care m-au călăuzit, ajutat şi înţeles în realizarea acestei lucrări, în mod special reputaţilor lingvişti Mariana Neţ, Monica Busuioc, Rodica Marian şi Viorel Guruianu, cunoscuţilor redactori şi editori Magdalena Bedrosian şi Doina Argeşanu şi apreciatului artist plastic Iosif Varga. Nu în ultimul rând, recunoştinţa mea se îndreaptă către toţi colegii şi prietenii, cu deosebire Raluca Gheorghe, Cristina Popescu şi Luminiţa Kövari, dar şi către susţinătorii apropiaţi, Elvira Trakimaite, Victor Popescu şi Tudor-Stasys Popescu. Mulţumesc, de asemenea, Bibliotecii Academiei Române şi Editurii Academiei Române, instituţii care au facilitat documentarea, respectiv, publicarea acestei cercetări. Autoarea CUPRINS Cuvânt-înainte................................................................ 11 Introducere.................................................................... 15 Abrevieri...................................................................... 23 PARTEA I Capitolul I Spaţiul românesc în context european în secolul al XlX-lea. Veşmântul feminin. 25 Presa românească de specialitate din secolul al XlX-lea. Jurnale şi limbaj jurnalistic.... 27 Scurt istoric al modei româneşti............................................... 30 Capitolul II METODOLOGIE.................................................................... 34 Metode de analiză aplicate lexicului modei vestimentare feminine: onomasiologică, semasiologică, a câmpului lexico-semantic.................................. 34 Pantonim şi hiperonime......................................................... 36 Cuvânt-titlu................................................................... 37 PARTEA all-a Vocabularul modei vestimentare feminine între 1836-1908 - corpus lexical...... 40 PARTEA a IlI-a Capitolul III Lexicul modei vestimentare feminine româneşti din secolul al XlX-lea ca fenomen lingvistic de cercetare. Lexic comun sau lexic specializat................ 296 Interdisciplinaritate în paradigma lexicală a modei feminine.................. 299 Influenţe străine asupra vocabularului modei româneşti. Etimologie directă, indirectă, multiplă....................................................... 300 Capitolul IV Câmpul lexico-semantic al modei vestimentare - tipologie paradigmatică........ 302 8 Caracteristici ale paradigmei lexicului modei vestimentare feminine româneşti din secolul al XlX-lea............................................................. 303 Seme generice, seme specifice....................................................... 305 Capitolul V Ortografie şi fonetică. Fenomene de adaptare. Variante lexicale grafice şi fonetice. 308 Accidente fonetice şi grafice....................................................... 310 Accentul............................................................................ 311 Capitolul VI PROCEDEE DE ÎMBOGĂŢIRE A LIMBII ROMÂNE: EXTERNE ŞI INTERNE.......................... 313 Procedee externe: împrumuturi lexicale în lexicul modei.......................... 313 Xenisme.................................................................... 314 Eponime..................................................................... 315 Catahreze împrumutate........................................................ 316 Procedee la graniţă. Calc lingvistic............................................. 317 Calc lexical de structură. Calc total........................................ 317 Calc lexical parţial......................................................... 317 Calc frazeologic............................................................. 318 Calc semantic................................................................ 318 Creativitate internă............................................................. 319 Derivare, derivare regresivă................................................. 319 Pseudoff anţuzisme........................................................... 320 Compunere şi formaţii paratactice............................................ 321 Conversiune.................................................................. 322 Polisemie inter- şi intradomenială........................................... 323 Capitolul VII Semantică şi terminologie lexicală. Ierarhizări lexico-semantice.................... 325 Sinonimie, antonimie, polisemie, paronimie.......................................... 327 Sinonimie lexicală şi neologie de lux............................................... 327 Omonimie............................................................................ 334 Paronimie........................................................................... 335 Polisemie........................................................................... 335 Capitolul VIII Lexicografie şi tipuri de definiţie................................................. 337 Aparatul lexicografic............................................................... 338 Mărci diastratice............................................................ 338 Limbajul modei în nomenclatorul lexicografic........................................ 339 Definiţia în terminologia modei..................................................... 341 9 Metalimbaj şi semantică............................................................. 343 Circularitate lexico-semantică...................................................... 346 Capitolul IX Context extralingvistic. Dezambiguizare extralingvistică şi contextuală............. 348 Capitolul X Concluzii generale asupra caracteristicilor vocabularului românesc al modei vestimentare feminine din secolul al XlX-lea....................................... 350 ANEXĂ..................................................................... 356 Bibliografie.............................................................. 359 ν.ί I i ί \ I I 1· CUVÂNT-ÎN ΑΙΝΤΕ Cartea pe care o avem în faţă este un studiu lingvistic îndelung aşteptat şi extrem de interesant. Lorenţa Popescu propune o monografie lexico-semantică a lexicului modei vestimentare feminine din secolul al XlX-lea, perioadă în care societatea, cultura şi civilizaţia românească şi, nu în ultimul rând, limba română sufereau un proces de înnoire, de la care vocabularul nu putea face excepţie. Găsim în carte şi o descriere generală a modei ca fenomen social, cu accent pe funcţia ei de factor civilizator, precum şi o prezentare succintă a presei româneşti de specialitate din secolul al XlX-lea şi un scurt istoric al modei româneşti, văzută ca factor de integrare a spaţiului românesc în civilizaţia occidentală, aşa cum a şi fost, de fapt. în ceea ce priveşte metodologia cercetării, micromonografiile din partea a doua au fost alcătuite aplicând lexicului modei vestimentare atât metoda onomasiologică, cât şi metoda semasiologică şi aceea a câmpului semantic. Numărul lexemelor luate în discuţie în această parte secundă a cărţii - cea mai consistentă - este greu de stabilit cu precizie. Autoarea analizează circa 350 de cuvinte (acesta este, de fapt, numărul intrărilor din micromonografie, intrări cărora uneori le sunt subsumaţi însă mai mulţi termeni. Cercetarea discută lexeme (mai ales, substantive) şi expresii frazeologice din domeniul modei, dar şi al îmbrăcăminţii obişnuite şi al tehnicii sartoriale, fără a neglija nici expresiile metalingvistice. Sunt analizaţi termeni specializaţi şi cuvinte din lexicul comun, arătându-se cum au intrat termenii de modă specializaţi în lexicul comun. Este discutat gradul de adaptabilitate grafică, fonetică şi morfologică a lexemelor. Sunt reactualizate cuvinte dispărute din limbă, franţuzisme pasive şi termeni arhaici sau învechiţi, autoarea ajungând astfel să ia în discuţie, între altele, relaţia dintre limba comună şi limbajele specializate. Corpusul este alcătuit prin excerptarea colecţiei revistei „Moda ilustrată” şi a rubricilor de modă din alte 30 de periodice din intervalul cuprins între 1836 (anul în care începe să apară „Curierul de ambe sexe”) şi 1909. Pentru sensul termenilor (în marea lor majoritate neologisme), autoarea a consultat numeroase dicţionare şi glosare explicative şi bilingve apărute în epocă, dar a recurs şi la dicţionare explicative şi etimologice ulterioare şi la dicţionarele franţuzeşti. Nu au fost neglijate nici semnele iconice care ilustrau frecvent articolele de presă şi care au servit, de multe ori, la o decodare mai adecvată a referentului. Astfel, Lorenţa Popescu arată cum completează şi nuanţează publicistica sensurile din dicţionare, iar cercetarea pe care o întreprinde adaugă sensuri noi, neînregistrate în dicţionare, dar prezente în periodice, aducând precizări semantice importante. în plus, cum, mai ales într-un domeniu ca acesta, 12 Lorenţa Popescu sensurile nu pot fi separate de referenţi, cartea de faţă reuşeşte să reînvie o epocă şi să actualizeze cunoştinţe de mult uitate. Sunt discutate influenţele străine asupra vocabularului modei feminine, cu accent pe etimologia directă, indirectă sau multiplă (cel mai adesea, franceză şi italiană) a lexemelor analizate. Capitolul următor stabileşte caracteristicile generale ale lexicului analizat, insistând asupra relaţiei dintre generic şi specific, dintre limba comună şi limbajele specializate. Fenomenele de adaptare grafică şi fonetică, accidentele grafice şi fonetice, accentul fac, la rândul lor, obiectul unui capitol teoretic. Un capitol aparte este dedicat procedeelor de îmbogăţire a limbii, cu accent pe diferitele tipuri de calc. Un subcapitol are ca obiect creativitatea internă (ţin să remarc, în mod special, comentariile cu privire la pseudoffanţuzisme). Sinonimia, antonimia, polisemia şi paronimia fac obiectul capitolului următor, în care atrage atenţia, în mod special, analiza dubletelor sinonimice, iar ultimele capitole de comentarii se ocupă de tipurile de definiţie lexicografică, de metalimbajul lexicografic şi, în fine, de modalităţile specifice de a dezambiguiza contextul extralingvistic. Cercetarea întreprinsă de Lorenţa Popescu a condus la 34 de concluzii cu caracter general şi la 22 de concluzii specifice vocabularului analizat. Dintre acestea din urmă, cred că merită amintite mai ales următoarele: cercetarea stabileşte etimologii noi pentru o serie de cuvinte din lexicul modei feminine. Sunt semnalate sensuri necunoscute ale unor cuvinte neînregistrate până acum în lexicografia românească, fie acestea lexeme stabile în limbă sau efemeride. Dintre împrumuturile în domeniu intrate în limba română în perioada amintită, 296 de termeni sunt de origine franceză, 12 au fost moşteniţi din latină, 10 lexeme provin din limbile slave, alţi 8 au origine italiană, 9 au fost venit din germană, 8 cuvinte au pătruns din neogreacă, 4 substantive au origine turcă, iar alte 4 au origine maghiară. Din numărul total de împrumuturi, 179 de cuvinte s-au fixat în limba română, 138 de cuvinte reprezintă efemeride, iar 50 de cuvinte din totalul neologismelor au statut de xenisme. încă şi mai important, 119 dintre neologismele atestate în publicistică nu apar înregistrate în dicţionarele epocii. Analiza demonstrează, indirect, şi emanciparea femeilor de la sfârşitul secolului al XlX-lea, având în vedere că multe piese de îmbrăcăminte (ca şi lexicul care le denumea) se inspirau din vestimentaţia masculină, mai ales din cea militară sau sportivă. Anexa lucrării este deosebit de importantă, pentru că include 6 liste de cuvinte din corpusul lexical al modei vestimentare feminine din secolul 19, întocmite pe criterii diferite. Este vorba de lista variantelor lexicale, de cele 120 de sensuri neînregistrate în dicţionare, de cele 138 de efemeride, de cei 179 de termeni fixaţi, de cei 76 de termeni de croitorie discutaţi în lucrare şi de o extrem de utilă periodizare a atestării termenilor din corpusul lexical de modă vestimentară feminină din secolul al XlX-lea. Extrem de utilă mi se pare, de altfel, întreaga cercetare întreprinsă aici de Lorenţa Popescu. Autoarea găseşte şi discută atestări noi de cuvinte şi sensuri, stabileşte etimologii noi pentru accepţiile unora dintre cuvintele analizate. Nu în ultimul rând, lucrarea este utilă traducătorilor din şi în limba română, ca şi istoricilor de artă. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 13 în concluzie, avem în faţă o cercetare bine documentată, bogată (chiar dacă, din raţiuni evidente, nu are cum fi exhaustivă), sistematică şi profundă, care a necesitat un volum enorm de muncă şi contribuie la progresul lexicologiei româneşti. Pentru toate aceste motive, merită cu prisosinţă să fie consultată şi studiată. Mariana Neţ INTRODUCERE Lucrarea prezentă este un demers aplicativ. Ne-am propus cercetarea vocabularului românesc al modei vestimentare. Am luat în considerare vocabularul modei feminine (cu referiri inevitabile la moda vestimentară masculină) utilizat în publicistica din secolul al XlX-lea, în scopul alcătuirii unui corpus lexical specific unui fenomen socio-lingvistic nestudiat, de certă complexitate şi vastitate în paradigma modernizării societăţii româneşti şi a limbii române. Actualizarea acestui segment lexical serveşte studiului vocabularului, completându-1 prin identificarea unor forme neînregistrate de lexicalizare şi prin semnalarea unor mecanisme de adaptare şi integrare a neologismelor. Subiectul a fost abordat anterior de Marcel Grădinescu în teza sa de doctorat (1979), din care se păstrează un fragment la Biblioteca Naţională a României. Cercetarea prezentă este utilă tuturor celor interesaţi de structura şi dinamica limbii române prin faptele de limbă care aduc în discuţie fenomene lingvistice noi, acceptate sau controversate, bazate pe exemple edificatoare. Cuvintele selectate, prezentate în citate extrase din periodicele epocii, pot constitui o sursă de analiză pentru studii lingvistice ulterioare. Apelul la lexicografia românească a secolului al XlX-lea permite refacerea secvenţială a problematicii acesteia în procesul de constituire ca disciplină, iar atestarea cuvintelor în publicistică reevaluează vechimea unor unităţi şi accepţii lexicale. în sfârşit, efortul nostru slujeşte domeniului traducerilor din literatura vremii în alegerea termenului celui mai potrivit în procesul de echivalare. Să nu uităm dimensiunea larg culturală a demersului nostru cu privire la „modalitatea în care limba şi limbajele contribuie la cunoaşterea lucrurilor şi a fenomenelor” (M. Neţ 2005: 20). Lucrarea are trei părţi. Prima parte expune contextul social-istoric al fenomenului cercetat (capitolul I) şi metodologia de lucru (capitolul II): metoda onomasiologică, metoda câmpului lexico-semantic şi metoda lexicografică, concretizate într-o analiză lexicală, semantică, fonetică, gramaticală, cu scopul obţinerii unor concluzii globale, dar şi particularizante, în privinţa acestui lexic. Partea a doua conţine corpusul lexical, fondul documentar, vocabularul propriu-zis, ordonat alfabetic, asupra căruia s-a efectuat analiza. Prin vocabularul modei feminine facem referire la cuvintele care denumesc obiecte de îmbrăcăminte 16 Lorenţa Popescu şi încălţăminte, precum şi la termeni de croitorie care apar în textele cronicilor de modă din jurnalele şi revistele vremii. Partea a treia prezintă observaţiile şi concluziile noastre referitoare la cercetarea în discuţie. Capitolele III-IX simt dedicate unor probleme de etimologie, ortografie şi fonetică, unor procedee externe şi interne de îmbogăţire a vocabularului modei, unor probleme de semantică, de lexicografic, ca şi contextului extralingvistic în examinarea câmpului lexical al modei feminine din această perioadă. Prezentarea succintă a contextului istoric particular al societăţii româneşti din secolul al XlX-lea este indispensabilă evidenţierii transformării universului românesc, tributar unor mentalităţi tradiţionale specifice, sub influenţa noilor realităţi ale lumii occidentale. Importanţa veşmântului feminin porneşte de la rolul femeii în construcţia societăţii româneşti modeme. Până în secolul al XlX-lea, femeia română nu s-a bucurat de un statut social individual, fiind reprezentată de numele de familie, al tatălui sau al soţului. Odată cu noul tip de relaţii economice şi de călătorie, importurile au implicat şi atras mai mult segmentul social feminin din ce în ce mai vizibil în viaţa şi problemele colective ale societăţii româneşti. „Femeia capătă mai multă libertate, devenind aproape egală în spaţiul privat, participând la decizii şi plasată într-o poziţie tot mai centrală în spaţiul public, unde este admirată, curtată şi supusă atenţiilor” (Majuru 20IO)1. La sfârşitul secolului, se vehiculau deja nume feminine cunoscute în diverse domenii ştiinţifice (Sarmiza Bilcescu, Adela Xenopol, Sofia Nădejde, Ella Negruzzi, Maria Flechtenmacher, Eleonora Strătilescu etc.). Abilităţile femeilor, menţinute în umbră de veacuri, s-au manifestat însă la momentul potrivit afirmării lor sociale. Emanciparea, în raport cu vechile cutume, a început, printre altele, prin vestimentaţie. Femeile române au preluat şi adaptat moda cea mai renumită pe plan mondial la momentul respectiv, cea franceză. întreaga atenţie era îndreptată spre capitala Franţei, Parisul fiind nucleul modei internaţionale. Emulaţia faţă de incontestabilele valori occidentale a determinat aderarea fără rezerve la un mod de existenţă nou, modem. Alături de soţi, de multe ori inactuali în vestimentaţie, inerţie datorată apartenenţei lor la vechile structuri, femeile române au arborat cu surprinzătoare îndrăzneală rochii şi accesorii pariziene, impunând astfel o imagine nouă în lumea autohtonă, dar şi în afara ţării. Societatea românească antrenează toate forţele sale în procesul de sincronizare cu Apusul progresist, iar societatea feminină din interior, ocultată în spaţiul public până atunci, adoptă cu o uşurinţă şi cu o tenacitate fără egal, chiar cu riscul de a fi ridiculizată uneori, stilul de viaţă occidental, salvator în lupta cu mentalităţile retrograde ale Răsăritului european. 1 http://www.e-antropolog.ro/2010/12/bucurestii-secolului-al-xix-lea-mtre-orient-si-tentatia-modernităţii/ Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 17 Noile realia, cele din modă fiind printre primele, au pătruns cu denumiri împrumutate. întrucât interesul cvasigeneral pentru moda vestimentară a permis rapida şi masiva pătrundere a noii terminologii prin cel mai nou şi eficient mijloc de difuzare în masă al timpului, presa, am încercat o incursiune în rubricile de modă şi mondene ale acestei noi forme de comunicare socială. Consecinţă imediată a Revoluţiei Industriale, apariţia ziarelor şi revistelor a constituit mijlocul de informare cel mai oportun momentului, prin larga difuzare şi deschidere către noutate, deci şi către modă, astfel încât o parte înseninată din cantitatea mare de împrumuturi lexicale au pătruns şi au fost utilizate pentru prima dată de gazetarii vremii în rubrici specifice, aproape nelipsite din orice jurnal. Primul periodic românesc, „Courrier de Moldavie”, apăruse la sfârşitul secolului al XVIII-lea, inaugurând presa românească în limba străină cea mai influentă a vremii şi care avea să fie cea mai familiară românilor în secolul al XlX-lea. Odată cu apariţia jurnalelor şi gazetelor româneşti de informaţie generală, moda pariziană a fost mereu popularizată în rubrici specifice. începând cu „Albina românească” (1839), continuând cu zecile de titluri importante ale veacului, dintre care amintim „Timpul”, „Românul”, „Adevărul”, cotidiene de cursă lungă, secondate de hebdomadare, calendare, reviste, almanahuri, anuare, toate aceste seriale vor îngloba rubrici dedicate modei, vor insera reclame şi foiletoane sezoniere, cum s-ar numi în presa actuală „de monden” (http://www.romlit.ro/de_monden). Publicistica a evoluat concomitent cu modernizarea limbii române, întregul secol fiind marcat de apariţia acestei forme de informare în masă şi de limbajul funcţional specific, cel jurnalistic. Noi ne-am oprit la anumite titluri care conţin articole sau rubrici destinate modei, şi anume: „Curier de ambe sexe” (1836-1842), „Albina românească” (1848), „Secuiul” (1856), „Ilustraţiunea” (1860), „Păcală” (1860), „Proprietarul român” (1861-1862), „Amicul familiei” (1863-1864), „Satyrul” (1866), „Perseverenţa” (1868), „Gazeta naţională” (1871), „Timpul” (1877), „Figaro” (1877), „Femeia română” (1879), „Bobâmacul” (1879), „Perdaful” (1881), „Jurnalul modelor” (1882), „Gazeta ilustrată” (1882-1883), „Necesarul” (1884), „Anuarul artelor” (1886), „Dreptatea” (1888), „Adevărul” (1888-1890), „Biblioteca familiei” (1890), „Lumea ilustrată” (1891), „Cafeul Chantant” (1894), „Dracu” (1896), „Teatru - Modă - Muzică” (1897), „Moda ilustrată” (1897-1902), „Depeşa” (1901), „Moda (1905), „Almanahul modei noi ilustrate” (1907), „Şicul bucureştean” (1908), „Moda nouă ilustrată” (1909). Secolul al XlX-lea a îndreptat decisiv societatea românească spre un nou model de civilizaţie, iar după cum afirma Lazăr Şăineanu, în prefaţa Dicţionarului universal al limbei române (1922: VI), „ruptura la noi între trecut şi prezent s-a făcut într-un mod atât de brusc, achiziţiunile culturei europene s-au substituit atât de repede unor instituţiuni seculare, încât prezentul pentru alte popoare formează pentru noi un trecut adesea îndepărtat sub raportul social, politic şi lingvistic. Astfel este, de exemplu, societatea română între 1840 şi 1860”. 18 Lorenţa Popescu Vocabularul modei vestimentare din prezentul studiu este selectat exclusiv din textele de specialitate, apărute în ziarele şi revistele perioadei cercetate. Păstrarea încă în uz a unei părţi din terminologia neologică a vremii este un argument important în sprijinul necesităţii analizei noastre, singura capabilă să reconstituie dimensiunile în epocă ale vocabularului românesc în domeniu, stabilirea acestor concepte în limba română literară arătând buna cunoaştere a sensului lor la toate nivelurile. De altfel, unii termeni de vestimentaţie au pătruns şi în terminologia altor domenii şi discipline, prin împrumut transdisciplinar intern. Corpusul lexical propriu-zis conţine în general cuvinte-titlu formate din substantive simple şi compuse, ordonate alfabetic. Paradigma vocabularului se constituie din mini-monografii ale fiecărui cuvânt, alcătuite pe baza câtorva elemente, şi anume: - introducerea cuvântului-titlu, cu caractere aldine; - consemnarea etimologiei directe; - precizarea categoriei morfologice; - semnalarea variantelor de singular şi plural, dacă dispunem de informaţie; -notarea definiţiei/definiţiilor termenului prin incursiuni cronologice în lexicografîa românească; - marcarea numărului de sens; - indicarea primei atestări în publicistica vremii (primul exemplu); - urmărirea dinamicii cuvântului prin exemple, dacă deţinem citate; - consideraţii relevante asupra sinonimiei, dacă este cazul; - recursul la semnul contextual iconic relevant, unde este cazul; - specificarea unor unităţi frazeologice, cu caractere cursive; - scurte observaţii asupra evoluţiei termenului: frecvenţă, determinologizare, ieşire din uz. Neologismele în studiu, apărute într-o etapă de maximă instabilitate lexicală, sunt realizate la nivelul expresiei scrise într-o multitudine de variante, în urma alunecărilor suferite în limbajul publicistic, de altfel purtător de avangardism lexical şi conceptual; am considerat necesar să notez aceste fenomene tranzitorii pentru relevanţă în dinamica limbii. Vocabular de jargon, adoptat iniţial de protipendadă, parte din el extins treptat în uzul general, lexicul vestimentaţiei feminine a accentuat pragmatica discursului care include destinatarul mesajului (Bidu-Vrănceanu 2007:42), cunoscător mai mult sau mai puţin avizat al acestui limbaj. Cercetarea prezentă va căuta argumente în sprijinul stabilirii locului acestui vocabular în sistemul general al lexicului limbii române. Din punct de vedere metodologic, am considerat utilă analiza onomasiologică a acestui corpus pe baza metodei câmpului lexico-semantic (Bidu-Vrânceanu 2008: 15), „câmpul cel mai deschis” (Sala 2010: 147), alături de cea semasiologică fondată pe o analiză comparativă a definiţiilor fiecărui termen din lexicografîa Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 19 românească a vremii, lucrarea înscriindu-se în fluxul cercetărilor lexicologice asupra terminologiilor aplicate. Ca urmare, am considerat că metoda câmpului lexical, enunţată de lingvistul german Jost Trier în 1931, prin care sensul oricărui cuvânt se defineşte în relaţie cu sensul cuvintelor învecinate din cadrul aceluiaşi câmp, este obligatorie în gruparea şi definirea cuvintelor din vasta paradigmă a modei. Ca fenomen socio-cultural, moda vestimentară antrenează numeroase domenii de activitate: tehnologie industrială, tehnică sartorială, artă, decoraţiuni, cu influenţă asupra mentalităţilor legate de corpul uman, de familie, ritualuri, practici sociale etc., ceea ce amplifică problematica cercetării. Caracteristica de ansamblu paradigmatic impune segmentări succesive ale acestui lexic. Pentru a urmări descrierea unităţilor lexicale aparţinând acestui câmp semantic, precizăm următoarele: - am decis restrângerea vocabularului mult prea amplu al modei vestimentare la moda feminină, iar în cadrul acesteia la terminologia obiectelor de vestimentaţie, de tehnică de croitorie şi de încălţăminte (terminologia modei masculine fiind numai un reper punctual), excluzând însă moda bijuteriei, a materialelor pentru confecţii etc.; - corpusul este constituit din leme ordonate alfabetic; - fiecare unitate lexicală este atestată prin citate extrase din presa românească a vremii, primul citat constituind şi prima atestare; - publicistica românească cercetată va depăşi a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi se va încadra în perioada 1836-19092; - paradigma aliniază exclusiv cuvinte atestate în presa vremii ale cărei titluri sunt precizate în bibliografie; - s-a păstrat grafia epocii, neadaptată, în special în cazul limbajului specializat din domeniul modei; - lista nu este exhaustivă. Pentru redarea specificului limbii române în proces de neologizare, vor fi incluse în paradigmă neologismele efemere întâlnite, în perfectă concordanţă, considerăm, cu caracterul tranzitoriu al fenomenului modei. Acest fapt nu impietează asupra unităţii analizei întemeiate pe proprietăţi semantice comune. Existenţa unor unităţi complexe, de tipul expresiilor frazeologice, al compuselor, a extins analiza pe axa sintagmatică. „Recurenţa grupului (în corelaţie cu pertinenţa conceptului), specificul şi coeziunea semnificaţiei” (L. Depecker 2002: 67 apud Bidu-Vrănceanu 2007: 37) aduc elucidări semantice necesare. Precizăm că spectrul semantic-funcţional al lexicului modei se distinge printr-o mobilitate excesivă în general, dar mai ales în această etapă, ceea ce 2 Am extins perioada de cercetare a lexicului modei vestimentare începând cu anul 1836 „Curier de ambe sexe”, din motive de consemnare a unei apariţii cât mai vechi a cuvintelor din vocabularul modei, până la anul 1909 „Moda nouă ilustrată”, pentru a urmări acest lexic în revistele dedicate exclusiv modei. 20 Lorenţa Popescu afectează morfologia şi impune observarea unor aspecte derivaţionale particulare atât ale termenilor moşteniţi, cât şi ale termenilor împrumutaţi în diverse stadii de evoluţie: etimologii interne, fluctuaţii de gen şi număr, fonetisme de tranziţie, reverberaţii în semantică privind sinonimia, polisemia, omonimia, paronimia. Principiile ortografice şi fonologice circumscrise fenomenelor de adaptare, variantelor grafice, accidentelor lexicale constituie obiectul capitolului V. Observaţii referitoare la ortografie şi fonetică, în ciuda faptului că ne ocupăm de un lexic scris, sunt oportune în cazul limbii române al cărei sistem fonologie permite o astfel de abordare. Formele lexicale grafiate în concordanţă cu regulile fonetice ale limbii române reprezintă un indicator al gradului de adaptare lexicală, dar şi de înţelegere a noului concept de către vorbitori. Acest lexic constituie, probabil, una dintre zonele cele mai supuse abaterilor prin varietatea formelor grafice, respectiv fonetice, precum şi prin acceptarea unor variante lexicale atipice, care conferă un caracter vădit xenofil perioadei istorice cercetate. Un capitol separat va fi destinat expunerii procedeelor, externe şi interne, de îmbogăţire a limbii române. Ne referim la neologisme ca împrumuturi (în cadrul cărora deosebim xenisme, calcuri, formaţii deonomastice etc.) şi la procedee interne (etimologii interne, derivare, compunere, calcuri lingvistice). Vastul repertoriu conceptual al lexicului modei feminine dezvoltă în diacronie fenomene care presupun acţiuni de banalizare, vulgarizare, termino-logizare etc., în trecerea spre funcţionalitatea comună. Fenomenele de sinonimie lexicală, omonimie, paronimie şi polisemie, mult amplificate în perioadele de înnoire a limbii, au apărut sub presiunea absorbţiei noului şi al accesului rapid, neadaptat ritmului, la noua conceptualizare (capitolul VII). Recursul la metoda lexicografică (capitolul VIII), indispensabilă analizei terminologice, constă din confruntarea text - dicţionar, în scopul expunerii unor defazări explicabile pentru perioada şi domeniul cercetat şi pe care abordarea noastră încearcă să le evidenţieze. Dicţionarele folosite se regăsesc în bibliografia finală. Fiecare cuvânt din acest câmp lexical impune identificarea reprezentării sale conceptuale, stabilindu-se distanţa dintre denotaţie şi uz, dintre definiţie şi text. Metodele adoptate au menirea să evidenţieze rolul relaţiilor paradigmatice în semantica lexicală, prin precizarea sensului specializat, cu apel la definiţie şi metalimbaj lexicografic, pe baza ocurenţelor notate. Metoda comparativă, cea contextuală, cea extralingvistică, respectiv iconică, alcătuiesc mijloace eficace în stabilirea sensurilor anumitor unităţi lexicale. Reprezentarea lexicului unei limbi prin definiţii lexicografice constituie o raportare obligatorie în cazul comparaţiei şi diferenţierii semantice. Lexicografia furnizează definiţiile din a căror „lectură” se pot extrage sensul/sensurile cunoscut/e de lexicografi în epocă. De altfel, aproape întregul aparat lexicografic intră în atenţia noastră datorită utilităţii efective în descrierea cuvântului: sensul Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 21 prim, sensurile derivate, numerotarea sensurilor, marcarea diastratică, diatopică (etc.)· Cuvintele au fost ordonate alfabetic, apoi analizate concis, individual, parcurs care a implicat următoarele etape: (a) selectarea termenului pe bază de opoziţii semantice între termenii aceleiaşi clase paradigmatice; (b) prezentarea etimologiei termenului sau a căilor de pătrundere; (c) analiza comparativă a definiţiilor lexicografice ale termenilor; (d) sesizarea elementelor neconsemnate de lexicografii români în definiţiile termenului; (e) folosirea definiţiilor alternative (a gloselor) din textele cercetate, în lipsa unei definiţii lexicografice; (f) utilizarea contextului extralingvistic, iconic, pentru identificarea referentului sau pentm observarea unor diferenţe specifice lacunare. Cum definiţia are rolul de a transmite competenţă în utilizarea termenului, în cerinţele unei definiţii sunt incluse principii ca: indicarea domeniului, a structurii morfologice a termenului şi precizarea conceptului, prin reducere la un „tip reprezentativ” (F. Gaudin 2003: 145 apud Bidu-Vrănceanu 2007: 50). Echivalenţa semantică presupune cunoaşterea sistemului referenţial prin decodificarea contextului lingvistic şi extralingvistic deopotrivă. Vocabularul referenţial al modei vestimentare se descifrează prin „codul deschis” al definiţiilor naturale, substanţiale sau relaţionale (DŞL 2001: 155). Lexic preponderent specializat, difuzat ca informaţie de uz general, vocabularul modei impune verificarea definirii termenilor atât prescriptiv, non-ambiguu, în scopul particularizării, cât şi general, enciclopedic, pentru a observa şansele fixării acestuia în mentalul comun. în cazul substantivelor neologice concrete, din care acest vocabular este alcătuit în cea mai mare parte, nevoia de rigoare în definire este necesară pentru individualizarea referentului, pentru a se evita o confuzie cu hiperonimul stabil (cu care este frecvent identificat în dicţionare) sau cu sinonime, particularizarea fiind un atribut al diferenţelor specifice sau al mărcilor descripţionale, acestea fiind cele care imprimă precizie. Cât despre definiţiile relaţionale, acestea se folosesc în lexicul modei pentru categorii de genul întreg/parte, apartenenţă, asemănare. Varietatea „elementelor clasificatoare” (Maziere 1981: 85) din definiţie este corelată cu hiperonimia, trăsăturile distinctive constând din detalii care subliniază termenul din punct de vedere descriptiv, relaţional, funcţional şi al finalităţii. De asemenea, informaţia cere omogenitate în concept pentru o corectă raportare ierarhică în funcţie de scopul strict ştiinţific al receptării, ca definiţie terminografică sau lexicografică. Pentru a crea clase paradigmatice cât mai riguroase, sunt necesare componente de sens definitorii. Numai utilizarea semelor (generice, specifice, inerente, funcţionale etc.) ajută la delimitarea valorilor semantice în anumite cazuri. 22 Lorenţa Popescu Furnizarea unor definiţii alternative în textele de publicistică cercetate are menirea de a facilita accesul cititorului comun la conceptul nou sau la sensul specializat. Ele se dovedesc pertinente şi economice, apărând de obicei în paranteze, atunci când autorul introduce cuvântul pentru prima oară într-un text de modă românesc. Explicaţia se rezumă la o echivalenţă sinonimică sau la o scurtă descriere care operează ca deschizătoare de cod, deşi este furnizată de cronicarul monden, nu de un lexicograf. Aparatul lexicografic tratează nomenclatorul prin marcaj diastratic şi prin punctuaţie adecvată, ataşate fiecărui cuvânt-titlu, pe lângă definiţiile propriu-zise. Acestea permit identificarea tipologiei relevante în demersul nostru: definiţii naturale/convenţionale, substanţiale, enciclopedice, relaţionale, terminologice, lexicografice, altemative/glose. Relaţiile sintagmatice, raportarea la referent, conceptul, metalimbajul, sensurile, circularitatea lexico-semantică sunt elemente de punctat unde este necesar. Termenii modei nu se caracterizează întotdeauna prin monoreferenţialitate şi univocitate, condiţii necesare pentru calitatea de terminologie. Aici intervine rolul contextului lingvistic şi chiar al celui extralingvistic în dezambiguizare, pentru a evita confuzia în desemnarea unor referenţi cărora le vom dedica un scurt capitol (IX). Deci, se vor ivi cazuri când trebuie să luăm în considerare contextul extralingvistic pentru stabilirea referentului sau a unor caracteristici ale acestuia în lipsa unei definiţii. Existenţa unui material iconic bogat în jurnalele de modă ale timpului pentru vestimentaţia descrisă este de mare utilitate în completarea, clarificarea, dezambiguizarea sensului în anumite cazuri. Reprezentarea referenţială, element care condiţionează acurateţea descrierii semantice în definiţia lexicografică, apare ca element de control extralingvistic de notabilă importanţă pentru tipul de paradigmă de care ne ocupăm. Orice element diferenţiator se constituie în element pertinent în informaţia lingvistică, uneori insuficient structurată, fie datorită unei cunoaşteri precare a domeniului de către lexicograf, fie datorită glosării circulare în baza unei cunoaşteri anaforice a tipului de referent. Corpusul lexical este urmat de o anexă care cuprinde liste de cuvinte care evidenţiază sensul, uzul sau importanţa termenilor în anumite etape din cadrul perioadei cercetate (criterii semantice: sinonimie, polisemie; etimologice; de uz: atestare, frecvenţă; clasă paradigmatică: proprietăţi sau categorii referenţiale etc.) Ultimul capitol (X) cuprinde concluzii generale asupra analizei şi contribuţiei noastre cu privire la caracteristicile vocabularului modei vestimentare feminine din societatea românească din secolul al XlX-lea şi influenţa acestui lexic în modernizarea limbii române. Bibliografia prezentată în finalul lucrării cuprinde trei liste: o bibliografie selectivă a dicţionarelor din epocă, o bibliografie unificată a lucrărilor de specialitate şi de mentalităţi şi o listă a periodicelor utilizate. ABREVIERI AF = „Amicul familiei”, 1863-1864 AR = „Albina românească”, 1829-1835; 1837-1850 BC = „Târgulu cu idei sau Buletinulu Cişmegiului”, 1857 CIP = „Calendar istoricu şi populam”, 1858-1861 BF = „Biblioteca familiei”, 1890 CS = „Calendarul Scaiului pe Anul 1883” GI = „Gazeta ilustrată”, 1882-1883 JM = „Jurnalul modelor”, 1882 LR = Lexicografia română LRV = Lexicografia română veche (1847-1922) MI = „Moda ilustrată”, 1897-1902 MNI = „Moda nouă ilustrată”, 1909 PR = „Proprietarul român”, 1861-1862 T-M-M = „Teatru-Modă-Muzică”, 1897 VF = Vestimentaţia feminină WF = Vocabularul vestimentaţiei feminine WFR = Vocabularul vestimentaţiei feminine româneşti WM = Vocabularul modei masculine PARTEA I CAPITOLUL I SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. VEŞMÂNTUL FEMININ Secolul al XlX-lea, cu transformările sale uimitoare, a adus semnificate noi, preponderent din tehnică, în urma invenţiilor şi inovaţiilor legate de Revoluţia industrială1. Pentru universul românesc, modernitatea a fost reprezentată de Franţa, a cărei influenţă se datora atât afinităţilor de limbă şi cultură, cât şi relaţiilor strânse dintre intelectualii din cele două ţări. S-a spus că moda a însemnat pentru Franţa ceea ce Revoluţia industrială a reprezentat pentru Anglia. Parisul a devenit centrul de putere în domeniul modei, dând tonul vestimentaţiei feminine pe întreaga durată a secolului al XlX-lea. Călătoriile diplomaţilor, bancherilor şi negustorilor români la Paris au facilitat difuzarea noii tehnologii prin procurarea de materiale şi obiecte din domeniul modei, atât de preţuită în Principate. Procesul de pătrundere a modei vestimentare însoţită de termenii specifici a continuat mai întâi în elita românească, cunoscătoare a limbii franceze, în limbajul tinerilor întorşi de la studii, al celor avizaţi, apoi în limbajul comun. Apariţia unor denumiri de profesii legate de modă în serviciile publice, precum: modistă, marşandă, lenjereasă, coafor, bijutier, ca şi de comercianţi specializaţi ca: negustor de lenjerie, de galanterie etc., ori de cronicari de modă, gazetari de mondenităţi etc. în domeniul presei, toate acestea constituie argumente în favoarea schimbărilor fundamentale survenite în societatea românească din epocă. Viaţa mondenă bogată, balurile de la curte, din casele boierilor vremii, balurile mascate, recepţiile, inaugurările, expoziţiile naţionale şi internaţionale etc. au constituit la rândul lor un stimulent pentru vestimentaţia de lux. Interesul arătat de mase pentru personalităţile prezente la asemenea ocazii a fost întreţinut stăruitor de publicistica timpului în care recunoscuţi comentatori mondeni, cum ar fi Constanţia de Dunca şi Mişu Văcărescu (Claymoor), analizau cu discernământ estetic piesele de vestimentaţie etalate la asemenea evenimente, 1 Revoluţia industrială (aprox. 1760-1840), http://www.britannica.com/EBchecked/topic/ 287086/, perioadă anterioară cercetării prezente care a permis omenirii o nouă înţelegere a lumii şi un mod mai activ de manifestare a individului. Posibilităţile de a se informa, deplasa, de a prelucra şi folosi mediul au lărgit spaţiul de acţiune şi modul de relaţionare cu semenii şi lumea. 26 Lorenţa Popescu furnizând detalii despre materialele folosite şi provenienţa lor, croieli, croitori, culori, accesorii etc., determinând astfel formarea unei educaţii vestimentare şi a unui rafinament al gustului tinerelor femei. Presa vremii, prin aceşti gazetari specializaţi, a reuşit să creeze un adevărat personaj din costumul urban feminin. Ulysse de Marsillac afirma în La Voix de la Roumanie („Le Podou Mogochoi”, 1865, nr. 39), că „păstrând proporţiile, nu cred să existe un alt oraş în lume în care să fie atâta lux ca în Bucureşti” (vezi şi A.-S. Ionescu 2006: 31). In acest context efervescent, plin de emulaţie faţă de înnoitoarea lume occidentală, femeile au îmbrăţişat fără rezerve modernizarea, ba chiar au reuşit să adauge şi să impună ulterior câteva piese de modă apreciate de lumea occidentală, rămase în istoria costumului cu denumiri ce atestă provenienţa românească, precum corsetul moldav sau pălăria dorobanţ (A.-S. Ionescu 2006: 228). Supremaţia modei era deţinută de doamnele din înalta societate, cu statut şi avere, capabile să suporte exorbitantele cheltuieli ale fastuoaselor toalete. Emanciparea femeii române s-a desfăşurat cu repeziciune, în decurs de un secol, pornind de la vestimentaţie, care a început să permită libertate în atitudine, concepţie despre lume şi realizare individuală, şi continuând cu accesul la învăţământ şi la sferele active social ale cetăţii. Astfel, la sfârşitul secolului existau deja câteva reprezentante de seamă ale femeii române în diverse domenii de specialitate. Schimbările au fost întâmpinate cu uimire sau neîncredere de unii exponenţi ai mentalităţii masculine. De aceea, literatura şi presa erau pline de referiri încărcate de ironie la adresa femeii. Iată un exemplu: „Numele de femeie a ieşit din modă şi nu se aude alta decât damă sau cucoană. Aşadar, nu femeile, ci damele merg călare, joacă biliard, fumigă ţigare, cetesc gazete şi dizbat politica lumei, în vreme când copiii cei mici, torsul, ţesutul, legumele şi paserile se povăţuiesc de mâini străine, pe care [le] plătesc sărmanii bărbaţi cu a lor sudoare amară” (AR, 1841, nr. 49, p. 206). Elanul femeii de a promova noul a fost marcat nu arareori de excese şi inadvertenţe care au fost sesizate şi sancţionate imediat printr-o dezaprobare vădită atât de cronicari, cât şi de pamfletari. Menţinerea unui oarecare echilibru între extravaganţă şi sobrietate s-a datorat şi elaborării şi publicării unor coduri de toaletă civilă care emiteau precepte şi recomandări bazându-se pe reguli de tradiţie şi de psihologie colectivă care stigmatizau noul. îmbogăţirea experienţei umane şi schimbarea statutului femeii au avut efecte rapide şi în planul comunicării, prin apariţia de semne lingvistice adecvate noilor realităţi. Vocabularul înregistrează aproape instantaneu obiectele noi, prin includerea unui semn în circuitul lingvistic, denumiri de haine, artefacte cu impact social imediat, vizual şi semiotic. Lexicul modei se structurează accelerat, are o existenţă pasageră şi un semnificat, determinat social, mereu înlocuit. După cum se ştie, invazia masivă de termeni francezi s-a petrecut mai ales în prima jumătate a secolului, până prin Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 27 deceniul al treilea, când vocabularul modei era încă reprezentat de turcisme şi neogrecisme, cu excepţia unor vocabule latineşti moştenite din limba veche. La mijloc de veac erau deja în uz foarte multe ffanţuzisme, dar şi italienisme şi germanisme. Desigur, paralel, circula vocabularul uzitat anterior, în special pentru semnificatele stabile sau arhaizate. Ne aflăm, aşadar, în faţa unui fenomen neobişnuit prin amploare, în faţa unui limbaj specializat, a unei limbi deformate, a unui jargon sau cod utilizat de vorbitorii unui grup social privilegiat, în scopul diferenţierii faţă de ceilalţi membri ai societăţii, asimilat în timp la nivel social larg, în mare măsură datorită publicisticii. Moda a intrat în percepţia colectivă ca fenomen tranzitoriu, caracterizat prin cvasiglobalitate şi ciclicitate. Această realitate reuşeşte să modifice gustul practic şi pe cel estetic, deci şi mentalitatea şi relaţiile interumane ale timpului, dovedindu-se astfel un eficient şi original mijloc de evoluţie socială. PRESA ROMÂNEASCĂ DE SPECIALITATE DIN SECOLUL AL XIX-LEA. JURNALE ŞI LIMBAJ JURNALISTIC Indicator sensibil al tendinţelor limbii, vocabularul presei scrise impune o cercetare amănunţită, indispensabilă studiului dinamicii acestuia. în urma cercetării unui număr important de titluri şi numere de periodice româneşti din această perioadă, se constată că presa de mare tiraj are în componenţă şi rubrici de mondenităţi şi de prezentare a noilor modele de modă vestimentară. De asemenea, unele reviste specializate încep să capete renume. încă din perioada apariţiei primelor periodice în limba română, scrise în alfabet de tranziţie, mici rubrici de modă erau inserate printre „feiletoane” şi articole politice, economice etc. Facem referire la »„Curierul românesc”, cu suplimentul „Curier de ambe sexe”, gazetă condusă de Ion Heliade-Rădulescu, şi la „Albina românească”, sub redacţia lui Gheorghe Asachi la Iaşi, ambele apărând la 1829, publicaţii de „cursă lungă” în care ştirile externe ocupau cea mai mare parte din pagină. Periodicele menţionate conţin texte referitoare la modă la care vom recurge, fiind primele surse din publicistica românească care atestă cuvinte din acest vocabular. Cu o apariţie îndelungată, punctată de întreruperi, ziarul „Timpul” (1856-1924), a fost un ghid de noutăţi prin reclamele comerciale de pe ultima pagină, ca şi un ajutor în urmărirea ofertei vestimentare. Publicarea unor informaţii extinse, specializate în promovarea noutăţilor din modă, semnate de Constanţia de Dunca în revista sa, „Amicul Familiei” (1863-1868), sub titlul „Chronica de mode parisiene”, instituie acest tip de cronică pe care-1 susţine cu profesionalism, creând premisele altor reviste de gen. Dintre periodicele de limbă franceză, notăm apariţia revistei „Le Moniteur de la Mode”, Paris, 1857, publicaţie solicitată şi în România, iar în anii ’90, remarcăm titlurile „Bucharest mondain, journal illustré, hebdomadaire, littéraire, artistique, 28 Lorenţa Popescu théâtral et sportif’, publicat între anii 1892-1893 şi „Les Modes”, Paris, 1903. Ne oprim şi la periodicele româneşti în limba franceză, „Le Journal de Bucarest” (1870-1877; 1879-1940) şi „La Voix de la Roumanie” (1861-1866), care prezentau în detaliu toaletele de la evenimentele mondene ale Bucureştilor, oraş în care, considera eseistul Ulysse de Marsillac, luxul devenise o datorie. „L’Indépendance roumaine” (1879-1935) găzduieşte rubrica intitulată „Camets du High-Life”, semnată de celebrul Claymoor, pseudonim al lui Mişu Văcărescu, rafinat cunoscător al stilurilor de modă vestimentară, ca şi un pasionat cronicar al vieţii mondene bucureştene. Ultimele două nume menţionate sunt repere ale genului în presa românească de limbă franceză, valoroase pentru exigenţa relatărilor lor şi pentru informaţia de viaţă socială românească furnizată. în tabloul publicaţiilor interesate de fenomenul modei se încadrează şi normativul vestimentar şi social intitulat „Codul toaletei civile” (1870), pe care-1 menţionăm pentru intervenţia cu intenţie restrictiv-formativă, deoarece formulează observaţii asupra luxului ostentativ etalat în capitală de privilegiaţi şi are pretenţia de a fixa standarde ale bunului gust în vestimentaţia feminină. Presa de modă continuă spre sfârşitul secolului cu titluri ca: „Moda pariziană”, „Teatru şi muzică” (1898-1899), „Moda universului” (1899), în secolul următor cu „Moda nouă” (1903-1904), „Moda”, devenită mai târziu „Moda nouă ilustrată” (1905-1909), „Moda, arta şi sportul” (1907) etc. Alături de publicaţiile amintite, au existat nenumărate alte titluri de ziare şi reviste româneşti în care informaţia asupra modei feminine, în special prin articole în serie, constituie sursă de cercetare a vocabularului modei. Pe lângă publicaţiile citate, enumerăm o serie întreagă de alte lucrări de publicistică care ilustrează fenomenul prin articole de specialitate şi prin variate texte cu caracter satirico-umoristic, dar preţioase din punct de vedere lexical: „Timpul” (1856-1861; 1876-1924), „Secolul” (1856), „Românul de duminică” (1857-1915), „Proprietarul român” (1860-1862), „Revista Carpaţilor” (1860-1861), „Păcală” (1860), „Biblioteca familiei” (1863-1868), „Cicala” (1859-1879), „Satyrul” (1866), „Perdaful” (1878-1882), „Femeia” (1878), „Femeia română” (1878-1881), „Bobâmacul” (1879-1886), „Farfara” (1879-1880), „Tarara” (1880), „Necesarul” (1884), „Sarsailă” (1884), „Peleşul” (1884-1888), „Universul” (1884-1895), „Seara” (1886-1887), „Dreptatea” (1888), „Zefirul” (1890), „Lumea ilustrată” (1891-1897), „Sfârleaza” (1891), „Şezătoarea” (1892), „Ziarul damelor de brodărie pentru lingerie şi lues” (1893-1894), „Altiţe şi Bibiluri” (1893-1894), „Vatra” (1894), „Cafeul chantant, organ decoltat al cocotelor şi a celor care fac zâmbre” (1894), „Dracu, ziar umoristic săptămânal naţional-liberal” (1896-1897), „Revista orientală” (1896), „Teatru - Muzică - Modă” (1897-1898), „Universul amuzant” (1897-1898), „Salonul” (1901), „Suveica” (1901), „Milionul” (1901), „Depeşa” (1901), „Şicul bucureştean” ( 1908), „Urzica” (1908). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 29 Calendarele, publicaţii anuale de tipul almanahului sau magazinului, includeau, de asemenea, informaţii despre modă. Facem referire la „Calendarul lui Nichipercea pe anul 1861, 1862”, „Calendar Geografic”, „Istoric şi Literar pe anul 1861”, „Calendarul pentru toţi, propheticu, amusant, popular pe anul comun 1862”, „Calendarul român pe anul 1867”, „Calendarul Dracului pe anulu 1867”, „Calendarul istoric popular pe anul 1869”, „Calendarul Scaiului pe Anul 1883”, „Calendarul revistei „Lumea Ilustrată”, 1891-1897, „Calendarul Moftului Român pe anul 1902”, „Calendarul literar şi artistic pe anul 1909”. Publicarea „Modei ilustrate”, în 1897, după revista franceză „La Mode Illustrée”, constituie evenimentul cel mai notabil în presa de specialitate. Revista continuă să apară până în 1907, fiind de format mare, dedicată în exclusivitate modei, cu gravuri explicate amănunţit, însoţite de tipare importante pentru înţelegerea referenţilor. Puterea de persuasiune a publicisticii în noul tip de discurs s-a concretizat într-o difuzare atractivă care folosea iconografia şi identifica şi enunţa valori sociale specifice noului cod verbal. Preferinţa pentru neologisme şi structuri neologice a stimulat percepţia publică faţă de terminologia modei. Desigur, competenţa lingvistică a receptorului a contat mult în remarcarea cuvântului nou şi în preluarea lui. Gradul de difuzare a termenului a marcat formarea competenţei şi performanţei lingvistice, iar presa vremii a făcut eforturi mari în informarea publicului românesc. Cantitatea uriaşă de termeni noi a atras participarea unor cercuri de populaţie urbană din ce în ce mai largi în procesul de comunicare şi a deschis mult codul acestui lexic. Referenţii au fost identificaţi adecvat uneori graţie atât atitudinii de emulaţie din epocă faţă de fenomen şi de limba sursă, cât şi precizării sensului prin echivalenţi potriviţi, de pildă: ancolură (jurul gâtului), bottine (cismuliţe), brandenburguri (galoane puse în curmeziş), ghimpă (camisetă), saute-en-barque (paltonaşe), palladă (un fel de pelerină), passul (dinaintea) etc. Când mai multe cuvinte desemnau acelaşi semnificat, folosirea lor era delimitată de anumite particularităţi, de exemplu seria pelerină/talma/ rotondă/pointă/colet. De regulă, suprapunerea imperfectă de sensuri a produs specializarea, iar schimbarea registrului stilistic a condus la utilizări contextuale limitate pentru a evita interferenţa, de exemplu: bor - bord; volan - baleieuză - şiret etc. Tendinţa de intelectualizare a limbajului, apariţia cuvintelor în contexte potrivite, ilustrate, repetarea şi evidenţierea terminologiei modei în presă au declanşat rezonarea receptorilor din punct de vedere social şi cultural la tendinţele epocii, ceea ce a condus la o capacitate de selecţie a unor termeni în defavoarea altora, stabilindu-se astfel relaţia vorbitorilor cu obiectul mesajului. 30 Lorenţa Popescu SCURT ISTORIC AL MODEI ROMÂNEŞTI Secolul al XlX-lea este considerat de antropologi ca lipsit de originalitate în istoria costumului, majoritatea modelelor fiind reluări ale celor anterioare (A. S. Ionescu 2006: 1). însă noile tipuri de materiale şi de accesorii, datorate tehnologiei introduse de Revoluţia industrială, abordarea curajoasă a unor croieli şi ţinute până atunci prohibite, în special în moda feminină, ca şi democratizarea modei îl fac remarcabil şi unic. Domeniul complex al vestimentaţiei acaparează capacităţile a numeroase industrii, manufacturi şi forme de artă: de la industria chimică, a coloranţilor şi imprimeurilor la cea a ţesăturilor, de la industria pielăriei şi marochinăriei la cea a încălţămintei, apoi la industria manufacturieră a confecţionării de pălării, de pasmanterie, de obiecte decorative, până la cea a bijuteriilor, a designului vestimentar, a croitoriei şi galanteriei. Noile clase dornice de ascensiune sunt preocupate intens de etalarea bogăţiei prin vestimentaţie. Garderoba masculină, chiar cea militară, reprezintă o sursă de preluări şi adaptări pentru moda feminină, culminând cu moda feminină sportivă. Fluctuaţiile rapide ale liniei, formelor şi volumelor vestimentaţiei pe parcursul secolului anunţă interes pentru funcţionalitate şi confort, pentru o libertate de mişcare sporită. Odată cu Revoluţia de la 1848, costumul european a pătruns în Principate atât în moda masculină, cât şi în cea feminină. Apoi, spun istoricii şi confirmă publicaţiile de modă, o anumită democratizare în vestimentaţie a continuat după Războiul Crimeii (1853-1856). Mijlocul secolului se remarcă în veşmântul feminin prin extravaganţă în forme, culori, materiale şi modalităţi de decorare. De altfel, pe tot parcursul intervalului 1860-1900 specialiştii vorbesc despre o luptă între simbolurile tradiţionale ale ierarhiei sociale, exprimate prin vestimentaţia fanariotă, pe de-o parte, şi haina modernă, pe de altă parte. Epoca anterioară impusese în vestimentaţia feminină rochia opulentă ca distincţie de clasă. Stratificarea socială se regăsea în diversele învelişuri de materiale cu dessous-uri şi dessus-xxi. Când clasa de mijloc atinge apogeul prosperităţii, confecţiile la modă recurg la o amplitudine abuzivă, iar culorile capătă îndrăzneală. Adrian-Silvan Ionescu (2006: 152, 156), excelent cunoscător al istoriei costumului românesc, observa că, după anul 1860, moda cere un contrast cromatic, fenomen care durează până la sfârşitul deceniului al optulea, când gustul se rafinează, semnificaţia culorilor de asemenea, existând culori mai „feminine”, culori accesibile unei anumite stări sociale, văduviei, fecioriei, sezonului etc. Deschiderea spaţiului de activitate pentru femeie către educaţie, sport, cultură, vilegiatură, activităţi rezervate bărbaţilor până către sfârşitul veacului, indică o răsturnare de valori sociale, un stil de viaţă nou, capabil să schimbe mentalităţile. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 31 Un foarte scurt istoric al modei feminine în modernizare între 1850 şi 1909 va pigmenta discursul ştiinţific cu termeni şi expresii din publicistica timpului. Intervalul 1850-1860 în Principate, anii 1850-1860 sunt marcaţi de crinolină, simbol al modei feminine a veacului, cu exagerările de volum atât de cunoscute şi hulite în acelaşi timp. încă din 1836, se atestă creşterea în amploare a fustei prin jupoane suprapuse. Susţinerea jupei începe să folosească armături şi mecanisme, precum „cuşca”, „cage” în franceză, de metal sau piele. Se poartă corsetul cu basc. Pălăria şi toca au dimensiuni reduse. „Şosura” e adusă de la Paris, în reclame „de la casa cea mai dintâi”. Se caută mănuşi de juvin şi mitene lungi şi scurte, ciorapi de fii d’Ecosse, iar rochiile sunt lucrate după „cele mai noi jurnale din Paris, Londra şi Viena şi după cele mai frumoase şi modeme etofe”. Mantile, mantilete, ghimpe, paltoane, humusuri de tafta apar frecvent peste rochii strânse în centuri aurite sau în cingători cu „agraf de rubine” care marchează accentuat talia. Algeriană, „şarpa“ simt nelipsite elegantelor femei române. Şemizeturile cu brode elegante de valansiene şi de tulpan subţire se acoperă cu cochete veste de fileandru. Pentru interior, lungi robes de chambre din muselină. „Jiletele” şi jachetele au mereu căutare în moda societăţii româneşti. Publicistica începe să conţină reclame pentru confecţii „de gata”. Materialele ocupă cea mai amplă reclamă din pagină: olandă, moir antique, brucselă, ghipiură, pichet, percalin, bazea, tulpan, barej, grenadină, lino, damasc, dril, bumbactele, caşmir, indiană, crep de China, mătăsării. Intervalul 1860-1870 Perioada 1860-1870 este caracterizată de un lux din ce în ce mai evident afişat de elitele româneşti. Din 1860, croitorii pot folosi maşini de cusut lock-stitch, iar materialele se colorează cu vopsele pe bază de anilină încă de pe la mijlocul deceniului. în 1861, malacovul era încă la modă. La carnavaluri şi „baluri măscuite”, la care participantele se privesc prin lomietă, se perindă „travestiuri”, dominouri, rochii princesse cu decolteu pronunţat şi redingotă, adică jupă deschisă în faţă peste rochie. în moda cotidiană, se produce o separare a jupei de corset (A. S. Ionescu 2006: 158). Corsajul cu eleganta bertă de „ghipură” pentru toaletele de seară este o piesă de mare efect şi rafinament. Corsajul cu „revers” şi cu pasmanterii, peste „garibaldiană”, coboară peste jupă cu ajutoml tunicii sau bascului. Pe la jumătatea deceniului, apare trena. Talia se strânge în „mici centure creole”. Se poartă 32 Lorenţa Popescu pelerine troacar cu mâneci clopot, bordate cu blană, „palade”, mantale tombante, „rotonde”, jachete ă la zouave, „figarouri” sau paltoane saute-en-barque, în funcţie de sezon. Pălăriile rotunde, fără noduri, gen marchize şi mateloturi îşi fac apariţia pe străzi. Mănuşi de filet, vara, şi de „Svedia”, iama. Valuri de mătase, dantele şi „pietrării”. Ghetrele şi „botinele lungi, şnuruite, cu cataramă şi călcâi de alamă”, sunt purtate cu „călţuni roşii de mătasă”. Din 1870 lista materialelor folosite pînă atunci se completează cu batist, muselină, fulard, bombazină, pichet, lenajuri. Intervalul 1870-1880 Fusta e lungă, formată din două jupe suprapuse, de culori diferite. Rochia e compusă din două piese, corsajul şi fusta, şi are turnură. Se poartă poloneza, cu şorţ în faţă şi cute, în spate „tumel”, format din două volume drapate, continuat cu trenă. Turnura va reveni prin deceniul al nouălea. Corsajul-vestă se poartă pe jupon cu „resoare”, stil tapissier (http://oliaklodvenitiens.wordpress.com/2011/03/03/le-xixeme-et-la-mode-victorienne/). „Panierul” de tul este en vogue. Garniturile la preţ sunt volanele, franjurile, pliseurile, fundele, galoanele, nasturii, suitaşurile. Apoi, mâneci „pagodă”, decolteu în V, revere mici, pălării cu „bavolet”, „beijere”, aşezate fie pe ceafa, fie pe frunte sau orizontal, sus, cu pene, voaluri, funde, panglici, „choux”-uri şi asortate cu umbreluţe de soare cu volane, cu mâner de chihlimbar, de argint sau de aur. Ca încălţăminte, se poartă pantofi sau botine decorate din piele, mătase sau catifea. La jumătatea deceniului al optulea, fusta se scurtează până la gleznă. Costumul „tailleur”, adică taioml, de sorginte engleză, creşte funcţionalitatea vestimentaţiei feminine. Acesta va fi adoptat uşor, influenţând moda de zi a româncelor. Englezii au adaptat costumul din vestimentaţia masculină prin crearea taiorului format din fustă cloş, jachetă, bluză cu guler mulat pe gât, plastron de dantelă, mâneci bufante cu bordură de blană. La noi, este vizibil pe străzi în deceniul următor. Intervalul 1880-1890 După 1883, când se discută problema utilităţii în costumaţia femeii la Expoziţia de reformare a costumului de la Londra, asistăm la anumite modificări în lenjeria feminină, cea mai importantă fiind lărgirea corsetului. Turnura se menţine, cu reveniri spre sfârşitul deceniului, când iese din modă. Se poartă „plastronul-cuirasă” sau dublu pentru promenadă şi corsetul stil postillion. Jupa se îmbogăţeşte cu volane care cad în cascadă peste turnură. După-amiaza, se ataşează trenă. Tunica sau poloneza cu paniere are rol de pardesiu. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XLX-lea 33 Din 1898, stilurile se amestecă, asistăm la o vestimentaţie feminină eclectică. Decolteul de seară poate avea contururi pătrate, rotunde, en coeur. Trena se drapează sau are cute, tivul se dublează cu muselină sau balayeuses, adică un fel de şiret gofrat pe dedesubt care protejează jupa. Doamnele îşi primesc musafirii îmbrăcate în tea gowns. Conform cronicilor, gulerele, jabourile, fişiurile, cravatele, panglicile sunt etalate abundent. Mantourile, pelerinele, mantelele şi mantalele au croieli specifice celor englezeşti, Chesterfield, MacFarlane şi Ulster, unele au umeri marcaţi, altele au revere late sau pelerină, buzunare mari, centură din alpaca. Pălăriile sunt moderate ca dimensiune, se poartă capotele mici, fără şnur, ornamentaţia ridicată. Pantofii prezintă bombeu, şiret în faţă, cizmele sunt „butonate”. Ca accesorii, enumerăm mănuşile lungi, batistele de dantelă, evantaiele mari de struţ, manşoanele voluminoase şi somptuoasele boa. Intervalul 1890-1900 Fusta se cloşează după ce dispare turnura, mânecile iau formă ă gigot, aducând aerul romantic din anii ’30, amplificate în partea de sus şi mulate pe antebraţ. Talia se marchează printr-un nou tip de corset, mai lung şi mai elastic. în 1895, în România, se poartă corsajul-bluză cu fustă, ca toaletă informală, şi gulerul înălţat, strâns pe gât. Se recunosc stilurile Empire, cu platcă şi talia sus, şi stilul Directoire, cu fustă plisată. Rochiile Directoire se poartă cu redingotă pe deasupra. Cele în stil Empire au mâneci exagerat de lungi. După 1897, mânecile îşi reduc dimensiunile. Se poartă gulere înalte, Medicis sau Henric II, iar rochia se acoperă cu mantou sau sortie de bal, ori cu pelerină Valois. în vestimentaţie, acest deceniu permite mişcări corporale mai libere, mai ales după 1894, când moda ciclismului practicată în Battersea Park introduce fosta despicată şi pantalonii largi, aşa-numiţii bloomers (de la numele creatoarei Angela Bloomer), pe care englezoaicele îi arborează sportiv (Cunnington: 1966) şi care vor fi preluaţi şi de tinerele de pe continent. Astfel, emanciparea femeii pe plan mondial face un nou pas. Din 1897, corsetul este strâns de centuri, iar jupa are căptuşeală şi peplum şi începe să se evazeze. Intervalul 1900—1909 Moda marchează talia. Se poartă fostele evazate. De-abia după 1914, când este inventat sutienul de către Mary Phelps Jacob, se va renunţa la corset. CAPITOLUL II METODOLOGIE METODE DE ANALIZĂ APLICATE LEXICULUI MODEI VESTIMENTARE FEMININE: ONOMASIOLOGICĂ, SEMASIOLOGICĂ, A CÂMPULUI LEXICO-SEMANTIC în alcătuirea inventarului lexical al modei feminine româneşti extras din textele de publicistică ale secolului al XlX-lea, am recurs la metoda onomasiologică, definită ca „disciplină şi metodă care studiază denumirile date unui concept sau unor concepte înrudite intr-o limbă dată sau în mai multe limbi date” (DŞL 2001: 358). Metoda este iniţiată de lingvişti germani (Friedrich Diez, Emst Tappolet) în secolul al XlX-lea, denumirea fiindu-i atribuită în 1902 de lingvistul austriac Adolf Zauner. Onomasiologia a fost continuată şi dezvoltată de lingvişti, precum: austriacul Rudolf Meringer, germanul Hugo Schuchardt, apoi de lingvistul italian Bruno Quadri, de francezul Jules Gillieron, care a dezvoltat lingvistica geografică, apoi, prin deceniul al nouălea, de către lingvistul belgian Dirk Geeraerts, care susţine suprapunerea câmpurilor lexico-semantice cu lexicografia, accentuând semantica cognitivă. Onomasiologia românească este magistral reprezentată de marii lingvişti B. P. Hasdeu, L. Şăineanu, S. Puşcariu prin „caracterul enciclopedic, eterogen, combinând cercetarea diacronică şi cea sincronică, sintetizând cunoaşterea istorică, socială şi etnografică” (DŞL 2001: 358). Mai târziu, a fost continuată prin lucrările lingviştilor I. Coteanu, I. Dănăilă, iar în contemporaneitate, de studiile Angelei Bidu-Vrănceanu. Metoda presupune segmentarea vocabularului, pentru a supune segmentul respectiv, ca şi fiecare cuvânt aparţinând unui câmp lexico-semantic unei analize în diacronie şi sincronie, analiză care va avea componente etimologice, semantice, istorice, sociale etc., pentru a urmări modificările şi procesele lexicale implicate (etimologii externe, interne, alterări fonetice, morfologice, derivare, conversiune, calchiere, relaţii între concepte şi sensuri, relaţii sintagmatice, frazeologizări, relaţii de similitudine, de opoziţie etc.). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 35 Alături de metoda onomasiologică, am apelat şi la cea semasiologică, comparativă, prin redarea definiţiei/iilor fiecărui termen aşa cum apar în lexicografia românească a vremii. O altă metodă de cercetare folosită a fost metoda câmpului „lexico-semantic” (Bidu-Vrănceanu 2008: 15), considerat „câmpul cel mai deschis” (Sala 2010: 147). Formulată de Jost Trier în 1934 într-un articol intitutlat Das Sprachliche Feld. Eine Auseinandersetzung apărut în revista „Zetschrift fur Deutschekunde” (nr. 10), metoda a fost dezvoltată mai apoi de alţi lingvişti importanţi ai secolului al XX-lea, precum Leo Weisgerber, Walter Porzig, John Lyons, Eugenio Coşeriu, ca o continuare a ideilor structuraliste. Metoda vizează analizarea vocabularului unei limbi conform unei segmentări în subsisteme conceptuale, numite câmpuri semantice, ale căror componente se manifestă interactiv. Un astfel de câmp lexico-semantic a fost configurat utilizând metoda onomasiologică în cazul prezentului vocabular al modei feminine din secolul al XIX-lea, în urma excerptării cronicilor de modă din publicistica epocii. Câmpul lingvistic/lexical/semantic este definit ca o „metodă (metode) de analiză a lexicului unei limbi (sau mai multor limbi), interpretată şi aplicată diferit de autori, dar având întotdeauna ca rezultat descrierea unor arii (domenii) lexicale concrete” (DŞL 2001: 101), care reprezintă „modalităţi de clasare a cuvintelor dintr-o limbă, dintr-o etapă a ei şi din mai multe limbi, cuvinte care exprimă un sistem de idei, ceea ce oferă principiul obiectiv al segmentării vocabularului” (DŞL 2008: 101). Paradigma este supusă unor segmentări în clase paradigmatice capabile să evidenţieze tipul de relaţii dintre unităţile componente (articulaţii ale aceleiaşi noţiuni sau arii semantice). Fiecare termen al corpusului necesită, de asemenea, o abordare semasiologică pentru a stabili sensul utilizat în perioada cercetată, ceea ce presupune apelul la lexicografia epocii. în lucrarea noastră, semasiologia permite înregistrarea definiţiilor transmise de dicţionarele generale şi bilingve, pentru ca apoi să putem grupa sensurile care reies din citatele extrase din publicistică şi a le confrunta cu cele din textul lexicografic, pentru a reconstitui conturul semantic al unui termen, care poate fi completat cu posibile observaţii asupra evoluţiei sale diacronice şi socio-istorice. Profilul individual al fiecărui termen, determinat de relaţiile cu ceilalţi termeni, îl plasează într-o anumită poziţie ierarhică în cadrul câmpului lexico-semantic, tip de manifestare luat în considerare de John Lyons în 1969, care a ordonat şi sistematizat analiza semantică a câmpului lexical în general. Ne referim la relaţii de hiponimie, sinonimie, omonimie, antonimie, conversiune, capabile să dezvăluie aspecte definitorii ale segmentului lexical ales. în completare, axa sintagmatică, prin relaţii contextuale, anulează anumite ambiguităţi de sens. Vastitatea câmpului lexical al vestimentaţiei feminine, noutatea domeniului, bilingvismul cronicarului de modă, normarea de început a limbii române literare au constituit factori perturbatori ai unei configuraţii lexicale bine circumscrise. De 36 Lorenţa Popescu aceea, asaltul noii terminologii a proiectat, pe alocuri în prim-plan, contextul extralingvistic ori de câte ori s-a impus identificarea corectă a conţinutului conceptual sau atunci când era necesară clarificarea unor sensuri echivoce. Intr-o mare diversitate de forme la nivelul expresiei scrise, în cadrul unui lexic ce trebuia să treacă bariera jargonului către limba comună, păstrându-se limbajul specializat chiar şi la contactul cu limba comună, semantismul apare uneori neclar în conţinutul lexemelor românizate. Suprapunerea semantică, hipersemantizarea unor vocabule existente, echivalenţa precară şi alte asemenea procese provoacă o dinamică accelerată a acestei terminologii care defineşte un domeniu el însuşi schimbător. Toate aceste investigaţii interdependente, paradigmatice, sintagmatice au capacitatea de a particulariza discursul ştiinţific şi de a oferi diferite perspective asupra acestui tronson lexical, asupra cunoaşterii limbii şi societăţii româneşti a vremii. PANTONIM ŞI HIPERONIME Paradigma vocabularului modei feminine din România secolului al XlX-lea, construită pe baza textelor din publicistică şi comentată în paginile următoare, necesită câteva precizări. Lexicul modei feminine se concretizează într-un inventar prezentat sub forma unei liste alfabetice formate dintr-un număr destul de important de lexeme (peste 350). în realitate, sunt luate în discuţie mai multe cuvinte şi formaţii frazeologice. Fiecare cuvânt se înfăţişează cu succinte observaţii care respectă câteva criterii: etimologic, gramatical, semantic, şi cu exemplificări extrase din textele de publicistică din perioada cercetată pentru susţinerea atestării şi evoluţiei cuvintelor. Pantonimul acestui câmp semantic, cuvântul modă, prima dată atestat în limba română în Anonymus Caransebesiensis (dicţionar valaho-latin, datat înainte de 1700, atribuit cărturarului Mihail Halici), caracterizează un „fenomen social european şi internaţional care se referă la un stil vestimentar de popularitate într-un anumit moment istoric şi într-un anumit spaţiu” (DLR). Prin intermediar francez, a pătruns în limba română în secolul al XlX-lea şi termenul fashion, dar poziţia acestui anglicism s-a dovedit slabă în comparaţie cu uzul întărit al franţuzismului. Xenismul fashion se regăseşte mai ales în critica satirică din publicistica secolului al XlX-lea, un dublet neologic mai degrabă utilizat ironic în cupletele din gazete, tratat ca atare şi de scriitori, căci apariţia lui în vocabularul românesc este fără îndoială o formă de manifestare a snobismului vremii. Limba română a împrumutat însă o întreagă familie de cuvinte referitoare la termenul „modă” ca: modistă (AF, 1863, p. 234), a moderniza (FR, 1879, p. 190) şi frecvent folositele sintagme\ femeie de modă („Timpul”, 1856, nr. 49, p. 2), marşandă de modă (Faca 1833: 29, cu forma etimologică „marşand de Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 37 mod”), expresii: la modă (Faca: 30) (calc după expresia à la mode), după modă (Faca: 43), ultima modă, moda cea mai din urmă („Secuiul”, 1860, nr. 17, p. 68), după fr. la dernière mode, în modă (AF, 1863, nr. 10, p, 119) şi sintagme, precum: jurnal de modă („Timpul”, 1856), ziare de modă (MI, 1897, nr. 1), magazia de mode („Timpul”, 1856), devenită magazin de modă prin anii ’70 („Gazeta naţională”, 1871, nr. 21, p. 64) etc. Cititorul român, cunoscător al limbii franceze, putea avea acces la noutăţile din modă în anumite reviste bilingve, după cum aflăm din „Albina românească” (1839, p. 413), în care se afirmă că „cele mai nouă mode se vor publica în limba românească şi ffanţeză”. Un sinonim parţial pentru cuvântul modă este augmentativul vogă, în expresia în vogă, calc parţial după xenismul en vogue („Amicul familiei”, 1863, p. 234), comparativ cu expresia la modă. Dominique Waquet şi Marion Laporte consideră conceptul de modă ca „multiform”, în măsura în care denumeşte o „manieră”, un „curent”, „vestimentaţie”, plasat în opoziţie cu „produsul de bază (permanent ca fond de îmbrăcăminte)” şi cu „produsul clasic (mai strict în forme şi culori)” (Waquet, Laporte, 2006: 6). Cvasitotalitatea titlurilor articolelor despre modă din ziare sau reviste conţineau termenul modă, de pildă: Cronica modei, Curierul modei, Moda, Moda nouă, Mode etc. Derivatul cu valoare de antonim, demodat, apare târziu, la începutul secolului următor („Depeşa”, 1901, nr. 7, p. 1). Hiperonimele veşmânt, cuvânt „panromanic” (Sala 2009: 125), şi haină subordonează o mare parte din terminologia modei. în publicistica de până la mijlocul secolului al XIX-lea se foloseşte frecvent termenul popular strai (cuvânt cu etimologie controversată în dicţionare: DEX ’98, NODEX, DN, MDN, < it. straglio; origine necunoscută; DER: sl. sraka; Tiktin, derivat din lat. sternium; DAR, din lat. stramen), de exemplu: „strae negre” (AR, 1839, p. 337); ,^trae" (AR, 1844, p. 63); prezent şi în compusul „icas-strae” (AR, 1847, nr. 96, p. 347). De asemenea, un număr apreciabil de lexeme din inventarul nostru sunt supraordonate de arhilexeme, precum: încălţăminte, accesoriu, ornament etc. CUVANT-TITLU Cuvântul-titlu a constituit o provocare pentru inventarul nostru, deoarece substantivele majoritare apar ca intrări fie cu forme reconstituite, pentru cele stabilite, fie cu forme de xenism, pentru multe efemeride sau chiar pentru cuvinte fixate cu forme adaptate, dar efemere, care n-au intrat în nomenclatorul vreunui dicţionar până în prezent. Cele cu formă reconstituită conţin explicaţii în privinţa grafiei, etimologiei şi dinamicii împrumutului din domeniul modei feminine la cuvântul-titlu respectiv, deja cunoscut în limba română. 38 Lorenţa Popescu Xenismele sunt notate cu semnificantul din limba-sursă, fie că sunt încă în uz, fie că au circulat numai în perioada cercetată. In sfârşit, anumite substantive cu valoare atributivă - suficient de numeroase în lista noastră - sunt înregistrate cu forma cea mai frecventă în textele din publicistică. Facem referire la o tipologie de substantive neologice sau la xenisme aflate „la graniţa dintre substantiv şi adjectiv”, care „au la bază conceptul de calificare” pe lângă un regent, precum: pelerină algeriană, pană amazo[a]nă, rochie Empire/Directoire, costum trotteur, pălărie berjeră, capelă Maria Stuart, guler Medicis, mânecă pagodă, jachetă zuav etc. în contextul lingvistic din publicistică, majoritatea circulă eliptic de regenţi. Iată câteva exemple extrase din periodice: Algeriene, şaluri de grenadin, de tulpan, albe cusute cu negru, precum şi caşemir negru cusut cu negru, asemenea ultima modă” („Secuiul”, 1860, nr. 17, p.68);^ „în talie, ampirul este strâns cu cordon de aur şi turcoaze” (MI, 1898, 1 aug., p. 362); ,J5ergeră de pai de fantezie” (MI, 1901, nr. 19, p. 147); „berjere marquize” (MI, 1902, p. 18); Mergere Louis XV” (MI, 1903, p. 31); „[vesta] Figaro, albanese, clo tilde, Ferraris, ce se poartă cu garibaldiane de batistă şi muselină.” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); „tocă şi marchiză” (MI, 1898, p. 21); „pălăriile rotunde numite bateliere, marquise, matelot etc” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); „Paillason yedda crem cu roze şi draperii de tul alb” (MI, 1901, nr. 14, P- 114); „Chou de satin şi paradis negru” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); „Dinaintea în cute. Spatele, princesă” (MI, 1901, nr. 8, p. 58); „Ici şi colo un elegantprincesse. ” („Şicul bucureştean”, 1908, nr. 1, p. 3); „eternele rochii de alpaga cu saute-en-barque (paltonaşe)” (AF, 1863, nr. 18, P- 96); „talma scurtă, o rotundă Louis XV sau un bumus de camaieux (dantelă neagră) sau yak” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „tricorne d’Estree” (MI, 1900, nr. 35, p. 272). întrucât structurile se folosesc uneori cu mai mulţi regenţi, am considerat utilă evidenţierea determinantului exprimat prin substantiv în cuvântul-titlu, cu explicitarea prin exemple a relaţiilor semantice. Regentul e astfel metaforizat, iar noţiunea este restrânsă, particularizată, ca în exemplele de mai jos: „pălărie amazoană de catifea şi flori” (MI, 1900, nr. 11, p. 83); „tocă Luciile...garnisită în fată cu o pană amazonă culcată” (MI, 1900, nr. 17, P- 132); „CravatăLambert croşetată, vărgată cu roşu şi gris” (MI, 1902, p. 74); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 39 „Mânecă gigot, centură drapată” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 7); „Mulţumită Domnului, capellele Maria Stuart, cu colţ pe frunte, sunt dethronate, ca regina ce le-a dat numele” (AF, 1864, nr. 7-8, p. 422); „Guler Maria Stuart” (MI, 1898, nr. 18, p. 187); „pălăriile rotunde numite bateliere, marquise, matelot etc” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); „Centura PostillorT (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „Jacheta de catifea cu foile prelungite cu faţa şi ridicate cu pliseuri postillon la spate” („Necesarul”, 1884, nr. 41); „Rochia recamier e albă” (AF, 1864, nr. 7, p. 422); „rochii tea gowns (MI, 1898, 31 ian., p. 166); „manta Henri II de catifea neagră” (MI, 1900, nr. 5, p. 34). Structurile de mai sus au „desemnare autonimică... în care regentul este un clasificator al termenului subordonat”, fiind confundabile cu false apoziţii, citându-1 pe Ion Diaconescu, sau „adordonarea apare ...ca o legătură externă, asintagmatică, afuncţională, în timp ce subordonarea se defineşte ca o relaţie internă, sintagmatică, generatoare de funcţii sintactice” (G. Dincă 2006: 26). In sfârşit, lexicul modei din această perioadă conţine nenumărate substantive compuse cu sens unitar, ceea ce arată nu numai influenţa limbii franceze, ci şi nevoia acută de particularizare în cadrul multitudinii de referenţi din aceeaşi categorie, de exemplu: „corsetul-cuirasse” („Bobâmacul”, 1878, nr. 18, p. 3); „pelerină-bluză” (MI, 1898, nr. 2, p. 257); „jachetă-bluză” (MI, 1898, nr. 5, p. 139); „pălărie-bolero de fetru negru” (MI, 1902, p. 402); „paletot-sac” (MI, 1902, nr. 1, p. 2); „talie-haină” (MI, 1902, p. 183); „pantaloni-cămaşă” (MI, 1902, p. 211); „centura-corselet” (MN, 1904, nr. 5, p. 2); „pălărie-comet” (MN, 1904, nr. 5, p. 2). PARTEA a II-a VOCABULARUL MODEI VESTIMENTARE FEMININE ÎNTRE 1836-1909 - CORPUS LEXICAL A Accesoriu (< lat. accessorius, fr. acces soire). Latinism anterior perioadei cercetate, accesoriu, -ii, s.n., care asimilează valoarea din domeniul vestimentaţiei prin calchiere semantică, după fr. accessoire. Pe lângă definiţiile unor lexicografi ca R. de Pontbriant, care se referă la sensul generic al termenului accesoriu, acela de „adaos”, „element secundar”, Negulici, Frollo, Protopopescu, Costinescu şi Bauman se opresc la unicul sens, de asemenea generalizant, de podoabă, ornament. Laurian şi Massim, DU, DLR fac referire la împrumutul scolastic din limba latină cu sens generic: „lucru accesoriu, care se adaugă la cel principal.” Accesorii. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 41 A pătruns devreme în lexicul teatral („Jumătatea unei acţii, în jumătatea unor personagiuri, cu jumătatea unei limbi, rolurile învăţate pe jumătate, nici pe jumătate accesoriile şi pe jumătate costumele”, („Păcală”, 1860, an I, nr. 5, p. 40), semnificând obiecte de recuzită specifice, indispensabile desfăşurării unui act artistic, sens înregistrat şi de P. Protopopescu ca „obiecte trebuincioase pentru reprezentaţie”. în publicistica modei apare la începutul secolului următor, incluzând centura, necesarul, bijuteriile, umbrela, lorgneta ş.a.: „centurile de tot soiul, acest accesoriu al toaletei, fiind indispensabil, buclat, argintat” (MI, 1902, p. 298); „toate accesoriile trebuie să fie îngrijite” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 2); „toate celelalte accesorii ale toaletei de lux” („Moda”, 1905, nr. 7, p. 2). Dicţionarele actuale definesc acest termen prin cuvântul „mărunt” în: „Obiecte mărunte (de îmbrăcăminte, de mobilier etc.)” (NODEX), deşi, în domeniul modei vestimentare, ca şi în domeniile artistice propriu-zise, termenul are conotaţii valorizante. în vocabularul vestimentaţiei feminine (VYF), lexemul a fost utilizat în secolul al XX-lea cu frecvenţă mare, sensul conotat fiind apreciativ, particularizant. Sensul din limbajul modei este fixat în română şi sub presiunea statutului său de termen internaţional. Agrement (< fr. agrément). Cultism provenit din vocabularul francez, unitatea lexicală agrement, -e, s. n., nu are atestare în lexicografia română (LR). Cu semnificaţia generică de element ornamental, în vocabularul vestimentaţiei feminine româneşti (pe scurt, WFR) este prezent încă din 1863 în discursul publicistic: „La rochii de lână nu sunt de aplicat [volane] şi acea garnitură se înlocuieşte cu diferite agremente de pasmanterie” (AF, 1863, nr. 13, p. 162). în acelaşi deceniu, al şaptelea, îl aflăm în uz şi cu un al doilea sens, restrâns, de bijuterie, paralel cu substantivul sculă (din ngr. σκόλη „festiv”, cf. ngr. σκουλαρίκι „cercei”, cf. DER). „Toată specia de stofa de preţ, de adomări, de sculie, precum şi alte obiecte inutile vor fi oprite” (AF, 1863, nr. 5, p. 81). Această efemeridă a circulat din ce în ce mai rar până spre sfârşitul secolului. A fost înlăturată de neologismele ornament şi accesoriu. Deşi A. T. Laurian şi J. C. Massim au exclus posibilitatea fixării cuvântului în limba română, considerându-1 inadmisibil şi notând s. v. agreabile: „nici verbul aşadar agréer nu poate intra în limba română sub forma agreare, de exemplu, nici derivatele: agréable, agrément, sub formele: agreabile, agrement”, semnificantul s-a perpetuat, chiar dacă nu şi sensul specific modei vestimentare. 42 Lorenţa Popescu Agremente de pasmanterie. Algeriană (< fr. algérienne). Derivatul antonomazic algeriană, -e, s. f., preluare din franceză, se inserează printre sensurile neînregistrate de lexicografia română a secolului al XIX-lea, de aceea accepţia din moda feminină este calchiată semantic după fr. algérienne. Lexemul apare în rubricile de publicitate comercială ale gazetelor din 1860, iar din textul publicistic se detaşează valoarea de ţesătură cu dungi multicolore, prin extensiune, obiect din acest material. Atributul algeriană particularizează determinativi ca: stofă, eşarfă etc., sau este utilizat eliptic. Astfel, apar următoarele sensuri în textele din jurnalele de modă: 1. eşarfa, şal, (v. şal), în exemple ca: Algeriene, şaluri de grenadin, de tulpan albe cusute cu negru, precum şi caşemir negru cusut cu negru, asemenea ultima modă” („Secuiul”, 1860, nr. 17, p. 68). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 43 „O asemenea garnitură, cu gust aranjată şi când rochia e acompaniată de o şarpă, d’o palladă (un fel de pelerină mai jos de talie), cu şalul sau algeriana la fel, devine o toaletă de supremă distincţie” (AF, 1863, mai-iunie, p. 68). 2. pelerină (v. pelerină) în stil specific din această stofa („pelerină de postav, cu glugă, foarte comodă şi eficientă, numită algeriană, s-a bucurat de preferinţa multor doamne, mai ales că se preta la bogate ornamente de pasmanterie pe margini, iar la vârful capişonului atârna un mare canaf din fire de mătase”, (A.-S. Ionescu 2006: 150), de exemplu: „O rotundă sau o algeriană de lama neagră dublată cu taffeta de colorele rochiei” (AF, 1863, nr. 2, p. 16); „ca pardessus, şalurile, rotondele şi algerienile de Yac (dentellă de lână albă sau neagră) conservă încă tot prestigiul lor” (AF, 1863, nr. 18, p. 233); „Aladin, algeriană al cărei capuşon e strâns cu câteva falde acoperite cu o rasă de passementerie terminată cu un ciucure” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); „Pentru serile reci, humusurile Bédouin, algeriană dreaptă cu capuşonul format din ea, fără ciucuri şi cu dinainţile rotunjite” (AF, 1864, p. 403). Este un obiect la modă în anii ’60, termenul fiind frecvent utilizat în reclamele comerciale şi publicitare din perioada menţionată. Amazoană/Amazonă (< fr. amazone). Neologismul amazoană/amazonă, provenit din franceză, apare în textele publicistice de modă şi este definit în lexicografie cu sensuri afiliate semnificatului din mitologie: „Femeie care umblă călare, care face călărie (mai ales când e îmbrăcată într-un costum anume pentru călărie). [Şi amazonă]. N. din fran. (lat. amazon, din grec. amazon)” (DLR). Accepţiile referitoare la vestimentaţie sunt actualizate pe lângă regenţi, precum: costum, rochie, fustă, pălărie, pană, sau direct prin elipsa regentului: 1. „Amazonă. Femeie războinică - o haină femeiască de călare” (Vaillant); „Haină de amazoană: haină ce poartă damele când încalecă pe cai” (Costinescu); „Haină lungă femeiască de călărit” (DU). De exemplu: „Costum de amazoană de postav negru” (MI, 1900, nr. 40, p. 313). 2. rochie: „Rochia de călărie a unei femei” (Protopopescu); „Rochie lungă anume făcută pentru femeile ce călăresc” (Resmeriţă). Atributele unei rochii de amazoană [lungă, dreaptă, încheiată cu nasturi în faţă] ((Le Trésor de la Langue Française Informatisé, pe scurt TLFi) nu sunt întru totul cele ale unei amazoane române a cărei imagine apare în Istoria literaturii române de G. Călinescu ([1940] 1983, p. 63), o reproducere după o pictură religioasă din colecţia mănăstirii Bunea din 1888. Reproducerea arată o rochie cu şorţ în faţă peste şalvari, închisă cu nasturi la corsaj, iar pe cap, turban. 3. „pălărie” (Protopopescu). Modelul de pălărie „amazoană” sau „amazonă” cu calotă rotundă şi boruri răsfrânte, conform explicaţiilor şi imaginilor din jurnale, a fost reluat în decursul secolului, cum deducem din exemplele următoare: 44 Lorenţa Popescu „Pălleria rotundă, forma amazonă, mică, usată încă, a rămas cu totul de domeniul cîmpenesc” (AF, 1864, nr. 1, p. 331); Pălărie amazoană. Pană amazo(a)nă (pe pălărie). „pălărie amazon ridicată din ambele părţi, margine culisată” (MI, 1898, nr. 4, p. 11). Semnificantul păstrează uneori morfologia lexemului francez (exemplele anterioare), la care s-a adăugat sufixul moţional românesc. „[pălărie] amazoană cu o cataramă mare” (MI, 1898, 10 ian.), aici folosit eliptic; „pălărie amazoană de catifea şi flori” (MI, 1900, nr. 11, p. 83). 4. amazoană, var. amazonă (v. pană), desemnează o pană mare, de struţ, uneori dublă, de regulă de culoare neagră, aplicată pe pălărie, conform reproducerilor din jurnale. Adăugăm acest sens nou pătruns în epocă, de etimologie franceză, de la fir. amazone (plume), în română, pană amazo(a)nă, folosit cu regent sau prin elipsă, neînregistrat de dicţionarele româneşti, semnalat de noi anterior („Limba română”: 2010). Etimologia termenului este aliniată de lexicografii francezi pe filiaţia sensului prim din limba franceză (Larousse XX). „Pană mare, amazoană, încolăcită împrejur” (MI, 1897, nr. 4, p. 1); „pană amazon” (MI, 1898, nr. 5, p. 315); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 45 „tocă Luciile garnisită în faţă cu o pană amazonă culcată” (MI, 1900, nr. 17, p. 132). Se utilizează însă adesea eliptic: „[pălărie] cu două superbe amazoane negre ” (MI, 1902, nr. 38, p. 298); „mari amazoane negre, reţinute prin pene de păun şi jeuri” (MI, 1903, nr. 6, p. 3). Denotaţia cuvântului a fost dedusă cu ajutorul contextului lingvistic, dar şi al celui extralingvistic (gravurile din reviste), sens confirmat şi completat de dicţionarul explicativ Lexis (1979). Obiect costisitor şi pretenţios, acest tip de piesă era accesibil exclusiv elitei feminine româneşti. Ampir (< fi. empiré), v. Régence, Rochie. Substantivul ampir este un împrumut din limba franceză provenit de la eponimul care defineşte stilul de artă şi vestimentaţie specific Primului Imperiu în Franţa (1804-1814). în limba română însă, substantivul românizat se referă numai la rochie, nu şi la alte obiecte de vestimentaţie caracteristice acestui stil. împrumutul se actualizează, aşadar, prin elipsa regentului. Termenul nu este atestat de lexicografia românească. Unele jurnale consemnează substantivul comun grafiat empir care înlocuieşte de obicei sintagma „rochie în stil Empire”. Referentul poate fi „rochie cu talie înaltă care porneşte de sub bust” (DN 2006), lungă, cu platcă, cu mâneci balon sau fără mâneci, ori cu corsaj bluzat, ornamentat şi mâneci ample sus, în talie cu centură bogată. Exemplele arată două variante formale sub care apare acest lexem în jurnalele de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea: „în talie, ampirul este strâns cu cordon de aur şi turcoaze” (MI, 1898, 1 aug., p. 362). „Corsaj bluzat, cu o centură înaltă de şaten şi o parte din foi unde se deschide empirul din ghipură” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 11). „Pentru rochiile ampir şi „Directoire” v-aş sfătui să alegeţi totdeauna decolteul rotund sau pătrat” („Moda”, 1906, nr. 8, p. 1). A se observa tratamentul diferit al celor două lexeme care defnesc stilul, ampir este adaptat şi nemarcat, în timp ce Directoire apare cu dublu marcaj, majusculă şi ghilimele. „Ici şi colo un elegant princesse, un drăguţ empire nu mai sunt de recunoscut, prin tendinţa lor de a se confunda cu ultima creaţiune Directoire, după cum noua stofa nu mai e nici postav, nici satin, ci un postav satinat, cachemierul de mătase care, împreună cu mătasea ripsată, vor alcătui furorile zilei de mîine” („Şicul bucureştean”, 1908, nr. 1, p. 3). Nu deţinem exemple de ocurenţe la plural. 46 Lorenţa Popescu Rochii Empire. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 47 Ancolură (< fr. encolure). Cuvântul-titlu ancolură, -e, s. f., reprezintă un împrumut din franceză. Sensul propriu limbajului modei nu apare în lexicografia română veche (LRV). Termenul a trecut printr-un proces de adaptare la limba română, a fost utilizat în textele care conţin descrieri vestimentare detaliate şi este sinonim cu un alt împrumut francez, decolteu, desemnând: „Partie d’un vêtement destinée à recevoir le col; forme d’un décolleté.” (Lexis) [Parte a vestimentaţiei destinată să înconjoare gâtul; formă a unui decolteu]. Grafia etimologică apare în varianta encolură. Prezent în vocabularul jurnaliştilor care se ocupau de modă încă din 1864, împrumutul metonimic ancolură este marcat grafic prin aldine în regim de xenism, primind chiar şi o definiţie alternativă: „dantela ce se coboară în jos de la ancolură (jurul gâtului) până la umeri şi nu mai jos de jur împrejurul corsagiului” (AF, 1864, nr. 6, p. 403). Glosa din paranteze „(jurul gâtului)” este menită să ofere o lămurire minimală cititorului neavizat sau necunoscător al limbii-sursă, termenul având un anumit grad de specializare. Ca sinonim autohton am găsit „resfrintura gâtului” (MI, 1900, p. 197). Iată trei exemple din revistele de modă de la începutul secolului al XX-lea: „gulerul e crestat în spate, pentru ca să ia conturul encolurei" (MI, 1902, P· 46); „se preferă encolurile montante” (MI, 1902, nr. 24, p. 178); „Rochie pentru domnişoară, fusta cu pliuri sus şi un bieu lat jos, corsaj-bluză cu o ancolură de ghipură” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 7). Aplicaţie (< fr. application, < it. applicatione, lat. applicatio). Aplicaţie, -ii, s. f., este un substantiv neologic provenit din limba franceză în lexicul modei vestimentare feminine, cu variantele grafiate applicaţie, applicatio, aplicaţiune, având ocurenţe relativ frecvente în publicistică, utilizat în tehnica ornamentală din vestimentaţia feminină. Lexemul este atestat încă din 1863 în expunerile de modă, unde grafia păstrează consoana dublă din limba sursă: „O ruşă dublă de applicaţie de brusselă formează gulerul” (AF, 1863, nr. 18, p. 233). Din punct de vedere lexicografic, cuvântul este înregistrat în dicţionarul Laurian şi Massim s.v. „applicatione”, cu etimologie latină, căruia autorii îi atribuie „toate sensurile verbului”, deci procesele de „a pune lângă, a adapta, a îmbina etc” Cuvânt preexistent perioadei cercetate, se hipersemantizează prin calchiere semantică, după fr. application, sens adăugat de omamentica vestimentară feminină. DU nu oferă o definiţie a substantivului, ci a verbului tranzitiv „a aplica”. DLR îl defineşte ca: „Bucată de stofa aplicată pe alta. N. din fr.” De-abia în 48 Lorenţa Popescu definiţia oferită de A. Candrea este consemnată valoarea de „ornament din broderie sau dantelă” pe piese vestimentare. Termenul este frecvent în limba română de la apariţie până astăzi: „P’astă rochie simt puse nouă pyramide de jos până la genunchi duble-ruche de Chantilly negru şi applicaţio de Englitteră albă” (AF, 1863, nr. 2, p. 15); Aplicaţii de catifea în faţă şi în spate” (MI, 1901, nr. 10, p. 74); „[corsaj-bluză] cu aplicaţiuni de drap negru” (MI, 1902, p. 187). Aplicaţii. Semnalăm şi participiul trecut al verbului folosit pe tot parcursul perioadei cercetate: „batista Empire cu tivitură lată şi un fluture sau o roză de valenciennă applicată în fiecare colţ” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Cuvântul îşi menţine accepţia din domeniul vestimentar. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 49 Asortiment (< fr. assortiment). Termenul asortiment, -e, s. n., înregistrat de aproape toate dicţionarele din epocă, a fost preluat din limba franceză în vocabularul vestimentaţiei feminine româneşti (VVFR) cu sensul de „[ansamblu de obiecte din aceeaşi categorie]” (TLFi), dar şi cu sensul secundar, de asortare, combinare potrivită a unor piese vestimentare. Definiţiile lexicografice iterează ambele sensuri: 1. „Asortiment, colecţiune, adunătură, adunare” (Frollo); „Adunare de mai multe lucruri de acelaşi fel” (Bauman); „Cantitatea unor mărfuri de acelaşi fel. Asortiment de culori: colecţiune, adunare de toate vopselele necesare unui zugrav” (Costinescu); „Colecţiune de mărfuri de acelaşi fel” (DU); „Pruvariu cu mărfuri” (Stamati); „Cişit, adunare de mai multe lucruri de acelaşi fel” (Stănceanu). In secolul următor, lexemul, prezent în anunţurile comerciale şi publicitare, va fi utilizat mai puţin frecvent. Scriban consemnează raritatea sa în uz: „rar azi. Asortiment de mărfuri. Vânzare, desfacere: merge ciştiu”. Cealaltă valoare a termenului se referă la „raportul de armonie între două sau mai multe piese vestimentare” (DEX). 2. „assortiment, < ital. assortimento, alegere de lucruri care convin, convenientia, congruentia de lucruri” (Laurian şi Massim); „asortare, combinare” (Resmeriţă); „(Franţuzism) Totalitatea unor lucruri asortate (pentru o anume întrebuinţare), dichis” (DLR). Cele două valori semantice transpar din exemplele următoare: „Subt însemnatul fac cunoscut că, pe lângă un bogat asortiment de deosebite broderii şi dantele ce am în magazinul meu (uliţa Lipscanilor), am primit acum din Paris un asortiment frumos de cămăşi brodate sadeale de pânză de Olanda, de cavaleri şi dame, cu un preţ foarte moderat. M. Spiţer” („Timpul”, 1856, nr. 1, P· 4); ,^4sortimentul său e mare. Moire antique are mai mare vogă decât oricând” (AF, 1864, nr. 15-17, p. 530); „Mare asortiment de lingerie pentru dame şi bărbaţi” („Dreptatea”, 1888, nr. 1, p. 4). „lipsa aceasta de asortiment (MI, 1902, p. 290). în dicţionarul lui G. A. Polizu semnificantul este asortament. Este întâlnit şi derivatul verbului a (se) asorta, asortat, frecvent utilizat la sfârşit de secol: „haină asortată de catifea mov şi satin alb cu aceleaşi glycine de argint” (MI, 1901, nr. 8,p. 58). S-a stabilit în limba română, este prezent în dicţionarele actuale. B Baghetă (< fr. baguette). împrumutul baghetă, -e, s. f., are provenienţă franceză, s-a adaptat şi fixat în limba română. în lexicografic, are ca prim sens: „Beţişor, mai mult sau mai puţin lung şi flexibil, vergea, vărguţă, vergeluşă, nuieluşă” (DLR). în lexicul românesc de modă feminină, se poate eticheta drept un calc semantic, după fr. Baguette, care defineşte: „Ornement linéaire vertical sur les côtés d’un bas, d’un gant, d'une chaussette etc.” (TLFi) [ornament liniar vertical pe părţile laterale ale unui ciorap, unei mănuşi, unei şosete etc.], sens neînregistrat în LRV, dar care păstrează valoarea de, Ajur sau dungă ornamentală la ciorapi” în DEX ’09. Exemple: baghetele foilor formează pe corsaj betelie” (MI, 1900, nr. 12, p. 91); „guler cu baghete în jur, tighelurile sunt de mătase” (MI, 1900, nr. 38, p. 297). Baghete. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 51 „baghete de nasturi de sidef’ (MI, 1900, nr. 11, p. 87). Baiaderă (< fr. bayadère). Termenul baiaderă, -e, s. f., după fr. bayadère, dublează etimologic cuvântul baidir, preexistent în lexicul românesc vestimentar, cf. DER: dublet al lui baidir, s. n. (var. bai(a)der, baederă) „basma, fular”; această ultimă semnificaţie se explică prin moda romantică a vălurilor lungi transparente, imitându-le pe cele folosite de baiadere (Philippide, „Arhiva”, XX, 480; Bogrea, „Dacor”, I, 292; Iordan, BF, II, 164, şi VI, 150)”. In limba română, termenul baiaderă este folosit ca substantiv adjectivat pe lângă regenţi ce denumesc materiale, ca: satin, muselină etc., sau obiectul din acest material, şalul, dar se utilizează şi eliptic. în limba sursă, cuvântul semnifică un [desen pe stofa, mătase, bumbac sau lână cu dungi mari, multicolore] (Lexis), care cad perpendicular pe lăţimea ţesăturii. Dubletul împrumutat anterior, atestat de dicţionare şi în literatură, baider/baidir, pare a fi pătruns prin bilingvism din limba germană (cf. Candrea), a circulat în limbaj popular, s-a arhaizat şi a ieşit din uz. Definiţia este similară, marca diastratică diferă: „Şal sau basma, din bumbac ori lână colorată, cu care ţăranii îşi învelesc iama gâtul (azi aproape dispărut) [origine necunoscută] (cf. DU). Damé îl consemnează însă, definindu-1 sinonimic: „Baider. Baidir. Fichu” (1893). „Baidir, numirea unui brâu de lână înfăşurat în jurul gâtului” (Resmeriţă). Din DLR, aflăm „că numai băieţii poartă şi e adus de unguri”. Termenul a circulat în decursul secolului şi a ieşit din uz, împrumutul francez având însă numai uz urban de [şal, obiect din stofa de mătase, bumbac sau lână cu dungi mari, multicolore] (TLFi). C. Faca, în Comodia vremei{ 1833), foloseşte termenul baiader printre franţuzismele satirizate: „în mână cu portofeliu şi cu baiader închis” (p. 30). Se încadrează în „îmbrăcămintea de etichetă ce pun damele pe umeri, în loc de şal” (Costinescu). Sub voce baiader, „faţă sau văl de mătase ce femeile pun şi poartă pre umeri” (Laurian şi Massim). „Baiaderă. N. din fran. Cuvânt din aceeaşi tulpină cu bal, balerină etc. cf. baidir” (DLR). Semnificantul şi diferenţele semantice situează însă franţuzismul în jargon. Al. Alexianu îl defineşte în glosarul său de la sfârşitul lucrării Mode şi veşminte din trecut, 1964, ca „şal oriental, văl de mătase pe care şi-l puneau jupânesele pe umeri în prima jumătate a secolului trecut”. Continuă să apară în revistele de modă şi la începutul secolului al XX-lea cu referire la imprimeu, aici atributiv: „Canotier de pai bois, garnisit cu muselină bayadère mauve şi albă, patru frumoase aripi albe” (MI, 1901, nr. 16, p. 122). 52 Lorenţa Popescu Balandran (< fr. balandran, lat.). Unitatea lexicală balandran, -e, s. n., apare înregistrată cu următoarele sensuri în DLR: 1. „Vechi mantou cu nasturi în faţă”; 2. „Mantou de ceremonie cu fante pentru braţe şi nasturi în faţă”; 3. „Redingotă cu brandeburguri purtată în timpul Restauraţiei (1814—1830)”. Termenul este un dublet etimologic, căci limba română conţinea cuvântul buleandră, „legat de romanicul balandra, cf. sp. BaladrârT (DAR), cu sensul propriu de haină veche, ponosită, cu sensul figurat de lucru vechi, de nimic, sau injurios, referitor la femeie. Conotaţiile depreciative de haină fără valoare sunt înregistrate şi în definiţia din A New Pocket Dictionary of the French and English Languages, de Thomas Nugent, J. Quiseau, 1826: “Balandran et Balandras, old fashioned great coat; ill made garment” [balandran sau balandras, manta demodată; haină prost croită]1 . în textele de publicistică din care am extras exemple însă, acest termen, calc semantic după fr. balandran, reactualizat în scurte istorii ale modei ambelor genuri, face referire la croiala modernă: balandran galez” (MI, 1897, p. 6); balandran” (MI, 1902, p. 184). „Balandrana. Mantei. Spân” este indicaţia etimologică a autorului dicţionarului Meyer-LUbcke. Termenul apare consemnat şi în dicţionarul Du Cange (1840). De asemenea, în TLFi (apud Gay 1967) notăm definiţia « Long manteau de pluie, sans manches, qu'on portait en voyage et dans les camps » [manta lungă de ploaie, fără mâneci, pentru călătorie şi campament]. « Le balandran était un vaste manteau en cloche préservant de la pluie; c’est pourquoi il était dit aussi chape à pluie. Il était boutonné devant et deux fentes latérales permettaient d'y passer les bras. » (TLFi apud Leloir 1961). [Balandranul este o manta mare, cloş, care fereşte de ploaie; de aceea era denumită şi pelerină de ploaie. Avea nasturi în faţă şi două fante laterale pentru braţe.] în Short Glossary of Renaissance Clothing Terms, piesa este definită ca: „a mediaeval rain cape” [pelerină medievală de ploaie]1 2. „Balandran refers to the medieval rain cape as named in the south of France” [Balandran se referă la o pelerină medievală de ploaie, cum era denumită în sudul Franţei]3. în publicistica românească, termenul este invocat la sfârşit de secol în textele de istorie a modei şi în cronici ale evenimentelor mondene. 1http://books.google.ro/books?id=ca4aAAAAYAAJ&pg=PA19&lpg=PA19&dq=balandran++ Glossary&source=bl&ots=LLys-kOxxc&sig=zCW-- e9bwSB6uM6DB6jHSYRXyM8&hl=ro&sa=X&ei=uWNcT_T5BYj6sgbrwZilDA&ved=0CCUQ6A EwAT ge#v=onepage&q&f=false 2 http ://romancereaderatheart2.com/ren/timeline/ 3 http://www.fashion-glossary.com/cms/glossary/glossary-b/balandran.html Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 53 Baleieuză (< fr. balayeuse). Neologismul efemer baleieuză, -e, s. fi, este un termen preluat din limba franceză, de aceea apare cu variante grafice etimologice şi fonetice, precum balayeuse, balaieusă, baleieză, care amintesc de limba sursă. Nu apare în dicţionarele româneşti. Definiţia alternativă „margine cusută pe fustă jos, ca să nu se murdărească” este oferită de autoarea articolului din jurnalul „Moda ilustrată” (1898, 10 ian.) şi denotă specializarea termenului folosit la sfârşit de secol. In Le Trésor de la Langue Française Informatisé (TLFi) al limbii franceze este definit ca: « Volant de soie cousu au bas et en dedans des jupes pour en préserver le bord, et ainsi nommé parce qu’il touche le plancher et le balaie quand la jupe est longue » (TLFi, apud Leloir 1961) [volan de mătase, cusut jos, pe fuste pe dinăuntru pentru a păstra marginea, numit astfel pentru că atinge podeaua şi o mătură când fiista e lungă]. Referentul a fost necesar perioadei rochiilor sau fustelor lungi. Exemple: „rochie în clini cu balayeuse şi cu trenă” (FR, 1879, p. 541); „o pălărie care să se potrivească cu balaieuza şi cu coada”; „baleieusa” (FR, 1879, p. 541). Baleieuză. 54 Lorenţa Popescu „dedesubtul jupei sunt aşezate balayeuse de taftă, unul sau două rânduri în faţă şi cinci rânduri pentru trenă” (MI, 1902, nr. 9, p. 66); „Dedesubt, un volan de muselină de mătase care formează un fel de baleieuză vaporoasă” (MI, 1902, p. 218); „dantelele, galoanele, baleiezele” („Moda”, 1905, nr. 26, p. 2). Termenul a rămas în istoria costumului, dar a ieşit din uz datorită faptului că referentul a fost înlăturat, rochia şi fusta scurtându-se. Oricum, seria sinonimică din care face parte conţine termeni bine stabiliţi în română ca: bandă, panglică, şiret, galon, suitaş, volan etc. Balenă (< fr. baleine, lat. balenă). împrumutul balenă, -e, s. f., sinecdocă împrumutată cu sensul de obiect din os de balenă întrebuinţat la fabricarea corsetelor, a coincis cu larga utilizare a referentului. în dicţionarele Protopopescu, Popescu, Costinescu şi Barcianu, denotaţia sa este cea din domeniul biologiei, sens care stă, pe filiaţie semantică, la baza celui nou, din modă. Ceilalţi lexicografi înregistrează şi sensul din WF: „Cel mai mare dintre peşti, kitul: oasele lui servă pentru umbrele şi pentru corsete” (Negulici); „Balenă. Osul de peşte ce se întrebuinţează la corsete, umbrele s.c.l”; Frollo, Pisone consemnează ca unic sens, prin restricţie, pe cel de baston confecţionat din os de balenă; „un fel de vărguţe flexibile din oase de balenă ce se întrebuinţează la corsete” (Resmeriţa); „Os de balenă din care se fac vergele de puşti, de umbrele, de rochie etc., vergelele făcute din acel os” (Laurian şi Massim); „Oase de balenă întrebuinţate în industrie: balene de corset” (DU); „Os de balenă” (Tiktin); „un fel de vărguţe flexibile din oase de balenă ce se întrebuinţează la corsete” (Resmeriţă). „p. restr. Lamă cornoasă de balenă întrebuinţată la corsete, umbrele etc. spre a le ţine întinse. N. din lat. balaena. Lungi, subţiri, flexibile” (DLR). Majoritatea definiţiilor au caracter enciclopedic, descriind obiectul cu utilizări în domenii diferite. Considerăm că vestimentaţia feminină a fost cea care a impus sensul nou, specializat în domeniu. în sprijinul acestei afirmaţii, notăm că definiţiile lexicografice indică drept principal referent corsetul, la confecţionarea căruia este utilizată balena. „un fel de tunice sau cinturi late fără balene” (MI, 1860, nr. 8, p. 75); „corsete franţuzeşti cu balene veritabile” („Adevărul”, 1888, nr. 559, p. 9); „întinzătorul pentru şemizetă este un mic plastron de muselină susţinută printr-o uşoară armătură de balene” (MI, 1903, nr. 5 p. 2); ,Jialenele sunt subţiri şi flexibile” (MI, 1902, p. 42). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 55 Derivatul din aceeaşi familie de termeni, balenaj, este un substantiv colectiv cumulativ împrumutat tot din franceză, cu ocurenţă rară în română, care semnifică toată garnitura de balene, de exemplu: „teribilul balenaj al vechilor corsete” (MI, 1901, nr. 27, p. 210). Neologismul are frecvenţă în publicistica de la finele secolului, ca şi verbul a (se) balena: „Când centurile sunt destul de late, se dublează şi se balenează dinainte şi în spate” (MI, 1900, nr. 23, p. 177); „Moda” continuă a impune silueta subţire, cu şoldurile late în jos şi brusc cambrată în spate. Nu însă prin acumularea de balene groase şi greoaie” (MI, 1902, nr. 6, p. 42). Bandă (< ff. bande, germ. Bând). împrumut din limba franceză (cu etimologie germană cf. Cihac), termenul bandă, benzi, s. f., cu variantele băută, bând, bentă (Hasdeu, Laurian şi Massim), în lexicul modei feminine. Cuvântul este definit sinonimic în lexicografia vremii prin: 1. „fâşie” (Frollo, Costinescu, Laurian şi Massim, DU, Stănceanu, DLR); 2. „cordon” (Stamati); 3. „panglică” (Protopopescu); 4. „legătură” (Stamati, Frollo, Protopopescu, Laurian şi Massim-G, Barcianu, Damé, DU); 5. „lentă” (Stamati); 6. „cerc, cearcăn” (Stamati, Laurian şi Massim-G); 7. „şină” (Costinescu); 8. „manşetă” (Damé); 9. „margine” (DU); 10. „epolet”, (Cihac). Această mare varietate sinonimică poate fi delimitată numai contextual. Termenul bandă, ca şi termenul legătură, au sens general şi o polisemie bogată. Definiţia lui Costinescu „orice lucru care este mai mult lung decât lat” sporeşte ambiguitatea. Laurian şi Massim îl definesc ca: „Cerc, cearcăn, margine ce împresoară sau mărgineşte un ce, mai ales o ţesătură; în acest înţeles şi sub forma bantă sau bentă” Prin exemplul particularizat semantic [+circular], autorii au încercat o restrângere semantică. în DLR, substantivul defineşte o „Fâşie (de stofa, pânză, hârtie, metal etc.) ce se pune (coase etc.) peste ceva, îndeosebi pe margini (mai ales spre a lega şi a ţine ceva strâns. Spec. Fâşie (de o altă stofa sau o altă culoare) ce împresoară sau mărgineşte spre podoabă o haină” Articolele de modă îl aduc la cunoştinţa publicului cititor: „fustă ornată cu două bande de culori diferite” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, P- 23); „fuste de moire de lână albă cu bandă la felul rochiei” (AF, 1863, nr. 8, p. 96). 56 Lorenţa Popescu Cuvântul face parte din limbajul comun: „benzi de postav cu nasturi” (MI, 1903, nr. 1); Diminutivul bendiţe (MI, 1898, p. 404) este un plural întâlnit des în publicistică. Rareori, apare şi derivatul calchiat bandat, după fr. bandé: „manteluri haute nouveauté bandate cu blană” (MI, 1897, 20 sept.); împrumutul bandă s-a impus în uz datorită gradului mare de generalitate şi se va fixa: „fuste de moire de lână albă cu bandă la felul rochiei” (AF, 1863, nr. 8, P- 96); „benzi de postav cu nasturi” (MI, 1903, nr. 1, p. 2). Bandou (< ff. bandeau). împrumutul specializat, adaptat prin epiteză, bandou, -ri, s. n., provine din limba franceză, nefiind definit în lexicografia română a epocii. în dicţionarele actuale: „o legătură de încins fruntea, capul, de legat ochii” (DEX ’98, DN), cu ocurenţe rare în uz. Prin restrângere, desemnează bandă pe borul pălăriei, în jurul calotei, accepţii preluate din franceză. Lexemul apare în discursul de modă din deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea şi cu forma de plural bandoane, de exemplu: „O frange cu perle adomă passul, căzând pe bandoane” (AF, 1864, nr. 1, p. 331). în revistele de la sfârşit de secol: „bandourile sunt, de asemenea, la modă” (MI, 1898, nr. 3, p. 2); „în jurul calotei, un bandou plisat de trei ori, de catifea neagră” (MI, 1900, p. 353); „abundenţă de panglici, volane suprapuse, cute şi buioneuri, în coafură, bandouri bufante” (MN, 1904, nr. 19, p. 1). Baretă (< fr. barrette, it. baretta). Calcul semantic baretă, -e, s. f., după fr. barrette, cu semnificaţia din modă, nu apare în dicţionarele epocii. Mai târziu, în DLR, cuvântului i se adaugă şi sensul de bentiţă (de piele, pânză etc.). Sub acest semnificant, este înregistrat în general omonimul din vestimentaţia masculină: „baretă - căciulă rotundă în patru colţuri” (MI, 1901, p. 42), un împrumut mai vechi. „Căciuliţă de stofa, adeseori cu formă mai înaltă” (cf. Resmeriţă). „capella rotundă sau baretta îşi află loc aici” (AF, 1864, nr. 26, 27, p. 618). Sensul neologic, sinonim cu bandă sau panglică, din limba franceză, apare în română în ultimul deceniu al veacului, în contexte care încadrează referentul într-un subdomeniu al modei, pasmanteria, de exemplu: „barete de pasmanterie” (MI, 1901, p. 2). Baretele sunt elemente de legătură sau ornamentale pe o piesă vestimentară în general, cu precădere pe corsaj: « Fii tendu reliant deux motifs et recouvert par im Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 57 point de broderie (feston ou de bourdon) » (TLFi) [fir întins care leagă două motive şi este acoperit de un punct de broderie (feston sau bourdon)]. „mici fâşii (barete)” (MI, 1897, nr. 1, p. 2); „Plastron de muselină cu barete de catifea înnodate la mijloc” (MI, 1901, p. 43). Barete. „corsajul e garnisit înainte cu două bretele de ghipură strânse de mici bareturi de taftă” (MI, 1902, nr. 1, p. 179). Lexemul s-a stabilit în limba română, fiind în uzul curent. Barej (< fr. barege). Impumutul barej -uri, s. n., după ff. barege, va circula ca regionalism cu forma bariş, considerat de unii lexicografi de etimologie turcă (Popescu-Ciocănel, cf. DER), şi pe parcursul secolului al XX-lea. Apare în cotidienele din anii ’50 ai secolului al XIX-lea, în rubricile destinate publicităţii comerciale, iar în lexicografic, este prezent mult mai târziu în dicţionarul Costinescu (1970). Având multiple variante neliterare, bareş, bares, barij, bariz, barez, eponim după numele oraşului Bareges, localitate în Pirinei unde s-a creat ţesătura subţire 58 Lorenţa Popescu de lână, neologismul s-a instalat rapid în limba română unde s-a menţinut întregul secol. „Baresiu, sau barisiu, una specia de tessetura din lână, foarte subţire, numită aşa după cetatea Barège, din Francia, unde se fabrica antania era, şi de-aceea, forma cea mai corectă ar fi baregiu” (Laurian şi Massim - G). Hasdeu confirmă, în Etymologicum magnum, uzul termenului în limbajul popular: „Bariz, bariş, barij; < barège. Cuvânt curat franţuzesc, introdus la noi prin comerţ şi devenit foarte poporan.” Damé îl consemnează, fără să-l definească, iar Şăineanu oferă, ca sens secundar, „obiect de costum feminin”, detaşând diferenţele specifice prin comparaţie cu sinonimul său testemel: „broboadă [din ţesătură din bariş] cu care se acoperă femeile tinere (cele de 30 de ani obişnuiesc testemelul).” (DU). Tiktin îl defineşte explicit în WF drept: „Basma de barrege pentru doamne” La început, semnul lingvistic a fost împrumutat în domeniul comercial pentru ţesătura cu numele de barej. Fluctuaţia variantelor formale arată ezitările cronicarului-traducător în privinţa unei forme adoptabile, conform normelor şi stadiului limbii române la momentul respectiv: „fularuri cu totul noi, barejuri, asemenea, grenadine, cum şi un fel de invenţie nouă de barij de fil d’Ecosse, unu ce de tot străin, tulpanuri de roki, fasonate deosebit” („Timpul”, 1856, nr. 35, p. 4); „grenadine, barejuri, bazelle, tulpanuri, picheturi percaline, toate de ultimă modă” („Secuiul”, 1860, nr. 17, p. 68); „barez" (AF, 1864, p. 403). Apoi, metonimic, termenul desemnează obiectul din ţesătura respectivă, concurent cu substantivele basma, broboadă şi testemel, care au circulat paralel în straturi sociale diferite. Larg răspândit în vocabularul românesc, împrumutul are definiţii similare din punct de vedere semantic, percepţia referentului fiind bine fixată în mentalul colectiv şi în vocabular. Cuvântul pătrunde în vocabularul urban, denotând un obiect destinat femeilor tinere (DU), în contexte lingvistice care confirmă conotaţia de „modem” a acestui tip de obiect. „pe orizont, barişuri Pompadour” (FR, 1879, p. 190); „baresiuri” (FR, 1879, p. 222); „bareşuri” (MI, 1902, p. 154). Publicistica înregistrează exemple satirice în care lexemul este deja democratizat: „Cu mânicele sumese/Şi cu bareşuri legate;Acream o femeiuşcă care,/Educată’n pension/Şi trăită’n lumea mare,/Să mă facă de bonton” („Satyrul”, 1866, nr. 15, p. 1). Bască (< fr. basque). împrumutul bască, -uri, s. f., cu varianta basc, -e, reprezintă un neologism în lexicul vestimentar românesc. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 59 Laurian şi Massim îl menţionează în Glossariu s. v. bascina: „basca, fr. basque, senu, fascia, poală, coadă de vestiment” (1971). în DLR, este definit prin: 1. „s.f. poalele adause ale unei talii (bluze sau jachete) femeieşti; 2. bluză cu bască „ilic de stambă nevătuit (moda de lux).[pl. basce]”. în decursul secolului, jurnalele se referă la valoarea fixată până astăzi, de adaos (cf. DOOM 2007) sau [volan aplicat la bluză sau corset] (Lexis 1979), fiind vorba de o extensie evazată sub talie a jachetei sau corsajului, de lungimi foarte variabile peste fustă, conform gravurilor din epocă, semnificaţie care se menţine şi astăzi. în publicistică, termenul este prezent frecvent încă din deceniul al şaptelea al secolului: „spencerul strânge talia, desină sânul prin bascele sale” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 1, p. 38); „corsagiile cu felurite basce scurte, lungi, rotunde ca frac, sunt egalmente adoptate” (AF, 1864, nr. 26, 27, p. 617); 60 Lorenţa Popescu „Cu fuste, cu băsci” („Bobâmacul”, 1878, nr. 3, p. 2); „Jachetele mult mai lungi în bascuri şi fără godeuri” (T-M-M, 1897, nr. 1, p. 2). „Jockey cu băsci scurte” (MI, 1900, nr. 14, p. 106); „Corsajul puţin bluzat cu bască” (MI, 1901, p. 26); „mică bască” (MI, 1902, nr. 23, p. 178). Baschină (< ff. basquine). Termenul baschină, -e, s. f., reprezintă un neologism de provenienţă franceză, din etimon comun cu bască, referentul fiind o jachetă trei sferturi, ajustată pe talie, semirotunjită, conform imaginilor din revistele de specialitate. Variante grafiate: basquină, baskină, basqină. Pontbriand atestă termenul s. v. Vasquina în 1862. Este amintită şi forma paschină, consoana surdă înlocuind consoana sonoră înainte de consoane nazale (Sala 1999: 40). Costinescu defineşte termenul ca „rochie, robă, fustă ce poartă femeile spaniole”, o definiţie cu un grad ridicat de ambiguitate, părând a face referire la mai multe piese de vestimentaţie feminină diferite. „Vestiment muieresc de pănură subţire, de mătase sau de catifea, cu una sau mai multe serie de fimbrie format din basca, fr. basque, senu, fascia, poală, coadă de vestiment, pentru că vestimente cu assemeni, care a venit întâi de la Ispani, şi anume de la Basci sau Vasci, Vasconi; şi prin urmare forma cuvenită limbii noastre ar fi bascina” (Laurian şi Massim - G). în DU, este înregistrat sensul din limbajul popular, într-o definiţie lexicografică ambiguă prin determinantul „un fel de”: „Un fel de fustă a ţărăncilor”. în DLR: „1. Poalele (adaose) ale unei talii (bluze s. jachete) femeieşti. 2. prin ext. (pop). Bluză cu bască. N. din iran. cf. Baschină”. în jurnale, neologismul are o frecvenţă rară, deşi apare încă din 1864 în comentariile despre modă: „basquinele (menchicof) sunt purtate în Fg. St. Germain” (AF, 1863, nr. 2, p. 16); „abia corsagiul rotund, habit, etc. primeşte un ce mic ca ancadrament, în jurul basquinei ş'a mânecii lor” (AF, 1864, nr. 15-17, p. 530); ,Jiaschinele revin în modă” (AF, 1864, nr. 21, p. 273); „corsagiul cu basqina” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). http://www.katetattersall.com/victorian-fashion-terms-a-m/ Ulterior, termenul se actualizează rar în revista „Moda ilustrată” de la începutul secolului: „Spencerul bunicelor noastre să fie înlocuit oare cu baschina Louis XV?” (MI, 1902, nr. 4, p. 26); „în vogă e şi jacheta semi-lungă care ia cu totul aliura unei baskine de călărie” (MI, 1904, nr. 11, p. 2). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 61 Batelieră (< fr. chapeau batelier). împrumutul batelieră metaforizează regentul pălărie, dar apare adesea eliptic de regent. Conturează un stil marinăresc al pălăriei de damă, cu forma calotei relativ plată sau rotundă şi boruri drepte de mărime medie, după cum deducem din imagini şi exemple: „pălăriile rotunde numite bateliere, marquise, matelot etc” (AF, 1863, nr. 2, p. 27). https.V/books.google. ro/books ?id=-u307D-j 7-EC&pg=PA240&lpg=PA240&dq= batelier+hat,+1863&source=bl&ots=HuRj43dYue&sig=iEn8zc4TSzr5S7uoPYW7 LXO0-NY&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=batelier%20hat%2C% 201863&f=faise Termenul nu este înregistrat în LRV, fiind o efemeridă lexicală. Bavetă (< fr. bavette). Neatestat în LRV, împrumutul din franceză cu sens univoc în epocă, bavetă, -e, s. f., desemnează „partea de sus a unui şorţ” (DN). Deşi are ocurenţe rare, lexemul apare în discursul cronicarilor de modă de la finele veacului: „o mică bavetă fixată prin doi umeraşi” (MI, 1900, nr. 15, p. 115); ,J3avetă garnisită cu entre-deuri de dantelă, ca şi poalele şorţului” (MI, 1901, P-10); „bavetă şi buzunare plisate” (MI, 1902, p. 147). Termenul s-a stabilit, deşi e folosit rareori. Bavolet (< fr. bavolet). împrumutul bavolet, -e, s. n., de care ne-am ocupat într-un alt articol („Limba română” 2010: 81) se subordonează hiperonimului accesoriu din câmpul lexical al modei. Acesta desemnează în sensul larg « morceau d’étoffe ou ruban que Ton fixe derrière un chapeau ou un bonnet de dame. » (Lexis) [bucată de stofa sau panglică fixată în spatele pălăriei sau bonetei de damă]; « volant qui couvre la nuque » [volan care acoperă ceafa] (TLFi), ataşat unei pălării care, de regulă, este confecţionat din voal, dantelă, panglică etc. Termenul are conotaţii de eleganţă atribuite modei de lux. în lexicografia românească veche (LRV), cuvântul bavolet nu este înregistrat, apare însă în jurnalele de modă din anii ’60: „pălărie de crep roză, stropită toată de-aceeaşi lucitoare ploaie, cu bavoletul de pene culoarea rochiei comandate Casei Laure” (AF, 1864, nr. 5, p. 363); „Capelele toate sunt fără bavolet” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); ,Jïavoletul e moale şi ades cu colţ dinapoi” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Accesoriul face parte adesea din costumul românesc de doliu feminin. Referent în vogă şi termen frecvent în deceniul al şaptelea. 62 Lorenţa Popescu Bavolet. Beretă (< ff. béret). Termenul beretă, -e, s. f., variantă beret, -e, este un împrumut din limba franceză, prezent în lexicografia vremii prin trei lexicografi importanţi: Frollo, Costinescu, Şăineanu. Lexemul este definit sinonimic în dicţionarul lui Frollo la concurenţă cu baretă, bonetă, căciulă, serie sinonimică menţinută în uz prin referenţi binecunoscuţi. Costinescu marchează diastratic definiţia, şi anume, „de dame”. Deşi face trimitere către hiperonimele cu semnificaţie preexistentă, căciulă şi pălărie, referentul nu este definit în LRV. Ca sinonime, apar termenii caschetă, de origine franceză, ca şi şapcă, de origine slavă, ambii asemănători ca formă, ceea ce constituie o altă sursă de ambiguitate. DLR îl defineşte substanţial: „Un fel de căciuliţă de postav, de catifea etc., cu fundul scurt, larg şi răsfrânt peste margini, purtată de marinari şi adesea ca acoperământ de fantezie de către copii, doamne, studenţi; cfr. baretă, bonetă. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 63 Berete. N. din iran” în DU, lexemul este asimilat „şepcii studenţeşti rotunde şi late”. Referentul are diferenţe specifice negative în raport cu alte tipuri de pălării; lipsa borului şi o formă relativ plată. Se află în uz în publicistica de la începutul secolului al XX-lea: „După pălăriile foarte mari care vin bine la toată lumea, cu mare succes beretele şi tocele cu fundul moale, aplecate puţin la o parte” (MI, 1898, p. 198); ,Jîeretă de catifea cu o fundă de taftă albă” (MI, 1901, nr. 1, p. 2); „...beret spaniol, care se garniseşte foarte puţin, numai cu o bordură de catifea şi o tufa de pene” (MI, 1902, nr. 24, p. 186). S-a fixat în lexicul românesc. Berjeră (< fr. bergère). împrumutul adaptat cu forma berjeră, -e, s. fi, după cum este grafiată una dintre variante, desemnează, conform reproducerilor din reviste, un tip de pălărie de zi, de formă rotundă sau ovală, cu calotă joasă, garnisită cu flori, cu bride de tafta înnodate sub bărbie, „cu borul ridicat sau rulat la spate” http://18thcandl9thc.blogspot.ro/2014/ll/popular-millinery-cmd-millinery.html Ca variante, notăm bergère, bergeră. 64 Lorenţa Popescu Dicţionarele româneşti nu conţin termenul în inventarul lor lexical. De regulă, acesta apare cu regentul pălărie, dar este folosită şi numai antonomaza. Substantivul este consemnat în textele de modă de la începutul secolului al XX-lea: ,Jiergere, paradis” (MI, 1898, nr. 20, p. 1); Beijeră. ,JBergeră de pai de fantezie” (MI, 1901, nr. 19, p. 147); „berjere marquize” (MI, 1902, p. 18); „pălărie formă berjeră” (MI, 1902, p. 226); bergère Louis XV” (MI, 1903, p. 31). Prin ieşirea din modă a referentului, lexemul rămâne în vocabularul pasiv. Bertă (< ff. berthe). Acest lexem reprezintă un eponim efemer de care ne-am ocupat în articolul apărut în „Limba română” (2010: 81), dublet etimologic al cuvântului bertă, folosit în limbajul popular, cu sens apropiat. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 65 în publicistica secolului al XIX-lea, termenul are o frecvenţă destul de mare. Este considerat un „Cuvânt rar, înregistrat pentru prima oară în Moldova (1849), la originea îndepărtată se află prenumele feminin Berthe, soţia lui Pepin cel Scurt, mama lui Carol cel Mare, celebră prin înţelepciune şi modestie şi supranumită Berthe aux grands pieds (avea un picior mai mare decât celălalt). Datorită calităţilor ei, numele i-a fost ales şi pentru a denumi o pelerină care să acopere un corsaj decoltat” (Sala 2009: 33). Cu denotaţia « garniture posée sur un décolleté ou une encolure de robe ou de blouse » (Lexis) [garnitură peste decolteul unei rochii sau al unei bluze], neologismul de origine franceză, bertă, -e, s. f., este un termen reîmprumutat odată cu moda de la Paris. Bertă. Cuvântul-titlu bertă a fost definit de lexicografii români ai veacului al XIX-lea ca ornament de cap: „Bortă, ornament pe capul fetelor” (Pisone); „Coiffure de jeune femme” [acoperământ de cap pentru tinere] (Damé), şi basma, marcat „Tr” de Şăineanu, care îi acordă provenienţă maghiară: „Basma de lână cu 66 Lorenţa Popescu care fetele ţărance îşi leagă capul [ung. berta]” (DU); „Fichu. Bucată de pânză pătrată de lână” (Tiktin); „Broboadă croşetată din lână, cu ciucuri, purtată de femei pe cap sau pe umeri” (DLR), ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm LRV îl consideră un împrumut din maghiară, intrat în vocabularul popular prin bilingvism social. Vocabula este relativ frecventă în lexicul modei urbane din perioada de care ne ocupăm. Referentul este reprezentat de semne iconice lipsite de ambiguităţi, are conotaţii de prestigiu, fiind confecţionat din dantelă scumpă, cu pretenţii de unicat, asociat rochiilor foarte elegante purtate de personalităţi feminine din protipendada românească la diverse ocazii mondene. Semnifică „Berta, s.f., ital. beretta, Fr. berthe; la vestimente muiereşti, un ornament care încongiură senul” (Laurian şi Massim - G). In Lexis: « Garniture posée sur un décolleté ou une encolure de robe ou de blouse » [garnitură pusă peste decolteul sau ancolura unei rochii sau a unei bluze]. Accesoriul este în modă neîntrerupt până la începutul secolului al XX-lea, la evenimente mondene, conform prezenţei termenului în publicistică: „aceste volanuri sunt pe mâniei şi pe corsagiu pe care iau forma unei berte” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, p. 23); „Partea inferioară a corsagiului e de aceeaşi stofa şi bertha albă, ca rochia” (AF, 1863, nr. 21, p. 273); ,J5erta de catifea terminându-se cu bieuri” (MI, 1901, p. 27); „La corsaj, bertă de muselină cu încreţituri şi margine de drap bleu-pal” (MI, 1903, p. 11); „Stilul 1830 nu este mai puţin exploatat; se regăseşte urma sa nu numai în lărgimea mânecilor, dar şi în croiala berthelor cu care ornăm corsagiile noastre şi în oarecare garnituri ca ruşe, buioneuri, volane încreţite ş. a” (MN, 1904, nr. 19, p. 1). Betelie (rom. bată + suf. elie). Derivat al cuvântului rom. bată, betelie, -ii, s.f., este un termen preexistent perioadei în studiu. Sensul nou din moda feminină reprezintă un calc semantic, după fr. poignet. în lexicografia timpului este definit ca: „Tivitura de sus” a pantalonilor; tivitura rochiei, mânecii; cingătoare” (DU, DLR). Cu semantism binecunoscut „cingătoarea izmenelor, pantalonilor sau fustei (o bată lată cusută de această îmbrăcăminte)” (Scriban), termenul este folosit ca sinonim în definiţiile şi explicaţiile cronicarilor: „Cămeşele simplamente rescroite au o mică beteliă de entredeux dublu de valencienă prin care trece o cordeluţă colorată” (AF, 1863, nr. 10, p. 119); „poignet (betelie)” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); „betelia e încreţită pe o lungime de 0,35 m” (MI, 1900, nr. 15, p. 115); „suprimând o parte a beteliilor, a şiretelor” (MI, 1902, p. 42); „încreţită la betelie” („Moda”, 1906, nr. 28, p. 1). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 67 Bie (< fr. biais). Termenul bie, -uri, s.n., grafiat bieu, ori etimologic, biais, este un substantiv împrumutat din limba franceză care apare în publicistică marcat prin ghilimele: „fâşie de material tăiată oblic, în croitorie” (DN). „tăieturile „en biais” (FR, 1879, p. 222); „Toată [rochia] e în ,,bieuri”, fusta d’Italia” (BF, 1890, p. 14); „In jurul jachetei, mânicile şi reverile sunt ornate de bieuri tighelite” (MI, 1900, nr. l,p. 11); „Jupa este garnisită de fiecare parte a tablierului de un bie de stofa uni” (MI, 1902, nr. 23, p. 178); „Ludovic al XV-lea ne-a dat rochiile cu bieuri încreţite, taliile lungi şi drepte” (MNI, 1904, nr. 19, p. 1). De semnalat verbul a bieza în: „două cute una după alta biezând de fiecare parte” (MI, 1902, p. 46). Lexemul este bine fixat în uz. Bluză (< fr. blouse). Neologismul bluză, -e, s. f., a pătruns în vocabularul general, fiind folosit paralel cu termenul cămaşă. Seria definiţiilor polarizează diferenţele specifice pentru acest concept atât de răspândit în mentalul colectiv: „Surtout de toile” [haină de pânză] (Pontbriant); „O haină de vară uşoară în formă de cămaşă. Blaude. Blouse” (Costinescu); „Tunică de pânză groasă ce se poartă peste cămaşă în timpul verii” (Laurian şi Massim); „Haină de lucru din pânză groasă” (Şăineanu). în DU, lexemul este marcat diastratic prin specificarea „de damă”. Apare în lexicografie încă din 1857 (Polizu) şi este bine fixat în limba română. Dicţionarele româneşti, în parte tributare celor franceze, atestă sensul de „vestimentaţie feminină subţire”, sens care, probabil, este cel mai recent, fiind dependent de existenţa obiectului confecţionat din pânză fabricată. Autorul îl asociază cămăşii, termen tradiţional binecunoscut utilizatorilor ca articol banal din experienţa practică. „Hăinuţă de pânză, de lână etc., în formă de iie, purtată de femei” (DLR). Semul [+grosime] în exemplele: „Blusa şi bluza, s. f., tunică de pânză groasă ce se poartă peste camaşă în timpul verii” (Laurian şi Massim), valoare prezentă şi mai târziu la L. Şăineanu ca „haină de lucru din pânză groasă”, se referă la un sens care nu coincide cu cel uzual din experienţa practică, la fel ca şi „cămaşă de lână, îmbrăcată pe dedesubt, ce purtau cei vechi” (S. P. Barcianu) sau „un fel de vestă ce poartă regii pe subt manta regală” (I. Costinescu), sensuri preluate de lexicografii români din dicţionarele franceze consultate. Deşi definiţiile nu lămuresc cititorul cu privire la sensul termenului în VVF (cu excepţia definiţiei oferite de Costinescu), referinţa este uşor de recunoscut prin asociere. Cu timpul cuvântul devine polisemantic, dezvoltând accepţii în diverse domenii. Unitatea lexicală înlocuieşte vocabula neogreacă sinonimă ciupag, în uz în prima jumătate a secolului. Publicistica modei îl înregistrează în 1864: 68 Lorenţa Popescu „Vesta spaniolă, scurtă mult, purtate p’o blusă de musselină cu centură” (AF, 1864, nr. 1, p. 331); „Un vestiment de alpaga alb, fusta sutaşată cu albastru, centura cu bretele d’acea stofa cu acea garnitură neagră de taffet şi o blusă (cămeşuţă) de muselină plisat cu mâneci lungi terminate cu volan şi poignet (betelie), învestesc de minune o fetiţă de la 7 la 12 ani” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); „blouse de matroz cu plastrom, guler şi manchette de piele dinţată” (GI, 1882, nr. l,p. 1); „faţa bluzei... se uneşte cu dosul” (MI, 1899, p. 267); „bluză cu pliuri largi şi platcă” („Moda”, 1906, nr. 8, p. 10). Ca sintagmă, amintim: „bluză à la marinaire” („Necesarul”, 1884, p. 23), apoi compusul „bluză chemisier” întâlnit în MI (1901, nr. 19, p. 146), ca şi derivatul bluzat, foarte frecvent în uz spre finele veacului, care indică „forma amplă” a obiectului: „Dinaintea bluzată’ (MI, 1901, nr. 8, p. 58); „Corsaj bluzat, cu o centură înaltă de şaten şi o parte din foi unde se deschide ampirul din ghipură” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 11). Pe axa sintagmatică, distribuţia termenului este relativ redusă. Sinecdoca „bluzele albe” este înregistrată în DLR cu semnificaţia „medicii”. în semantica psihologică, termenul se asociază cu conceptul de cămaşă, mult mai puţin cu cel de tunică. Neologismul analizat s-a dovedit a nu fi o efemeridă, conceptul e binecunoscut, termenul este utilizat şi astăzi. Bluzon (< ff. blouson). Unitatea lexicală bluzon, -oane, s.n., împrumutată din franceză, nu este înglobată în dicţionarele din secolul al XIX-lea. în Lexis este definită ca « Veste de tissu ou de cuir qui s’arrête à la taille » [vestă de pânză sau de piele care se opreşte în talie], având două sensuri: 1. [bluză scurtă]; 2. [vestă strânsă pe talie, rezistentă, din piele]. Definiţia furnizată de DLR reia sensul al doilea din limba franceză: „Vestă scurtă, din sp. boléro. Haină femeiască fără mâneci, scurtă până mai sus de talie, purtată peste bluză, un fel de ilic.” în limba română însă, denotaţia este cea de „bluză largă, strânsă în talie, purtată cu cordon sau centură” (DEX ’98, DN, MDN). Semele [+amplu], [+strâns cu centură] au particularizat unitatea şi au ajutat-o să se fixeze. La începutul secolului al XX-lea, substantivul se află în jurnalele de specialitate, dar are frecvenţă mică: „Jupă cu pliuri evantai tighelate, bluzon ajustat sub o centură lată formând bască, reveniri de catifea cu galoane fantezie” (MI, 1903, nr. 1, p. 3). Boa (< ff. boa). Catahreza boa reprezintă un calc semantic, după fr. boa, substantiv invariabil, adăugat sensului prim, preexistent, din terminologia biologiei. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 69 în literatură, termenul apare încă din 1833, la C. Faca, în Comodia vremii·. „Voi să-mi fac o pălărie, cu blonduri şi an velur,/ Căci îmi vine a merveliu cu boaoa de samur” (p. 29). Comportamentul gramatical indică o morfologie invariabilă, contrar ocurenţelor din epocă care au încercări de articulare la singular şi forme de plural: boaul, bouaua, boauri. Dicţionarele atestă sensul secundar încă din 1839: „Un şarpe şi o blană ce se încolăceşte la gât” (Vaillant), cuvântul fiind bine definit în dicţionarele din cea de-a doua jumătate a secolului: „Der Halspelz” [Blană de purtat la gât] (Polizu); „Blană îngustă, rotundă şi lungă pe care o pun damele la gât” (Protopopescu); „Un şarf rotund de blană ce poartă damele pe după gât” (Frollo); „Blană ca un sul, lungă, ce pun damele iama după gât” (Costinescu); „Boua, s. f., boa şi bova, legătură de gât lungă şi rotundă, făcută din pelle cu perul ei, ce feminele poartă în temp de iarnă, numită aşa pentru că seamănă în forma unui şarpe” (Laurian şi Massim); „Legătură de gât, lungă şi rotundă, făcută din pielea cu păml ei, ce femeile poartă în timp de iarnă” (DU); „Schlangenformiger Halspelz” [blană de purtat la gât în formă de şarpe] (Tiktin); „P anal. Fâşie lungă (de blană sau de pene) purtată de femei în jurul gâtului. N din iran” (DLR). Boa. 70 Lorenţa Popescu De remarcat că genul proxim al unităţii lexicale face referire şi la materialul din care este confecţionat obiectul sau la obiectul rezultat, şi anume: blană, eşarfă şi legătură de gât. Exemplele de care dispunem atestă existenţa în uz a acestui termen pe durata întregii perioade de care ne ocupăm: „Sorties de bal (mantale de ieşit la bal ce pot servi şi la teatru), manşoane, boauri de blăni fine” (AF, 1863, p. 235). Je fixe boa” (MI, 1900, nr. 1, p. 10); „La teatru, cu pălăriile cele delicate şi vaporoase, se păstrează vulpea sau boaul în jurul gâtului” (MI, 1901, nr. 1, p. 2); „boa lung de ermelin” (MI, 1903, nr. 5, p. 4); „boaurile de pene” (AMNI, 1907, p. 23). Bolerou (< fr. boléro). Atestat târziu în textele de modă ale veacului, împrumutul adaptat prin epiteză, bolerou, -n, s.n., cu varianta etimologică boléro, -uri, „este considerat”, cf. Sala (2010: 56), „creaţie spaniolă de la boia „bilă”, „sferă” care provine din lat. bulla. Cuvântul spaniol, care avea sensurile: „un anumit tip de dans” şi „un anumit tip de haină”, a fost împrumutat de franceză la începutul secolului al XIX-lea. Din franceză l-am luat noi la începutul secolului al XX-lea”. Termenul este definit în dicţionarul lui Stănceanu cu două accepţii: „1. „vestă mică; 2. pălărie mică cu pampon”. Cel de-al doilea sens denumeşte o [pălărie cu borurile ridicate], (cf. TLFi), „cu pampon”, la modă către sfârşitul veacului. „bolerourile senzaţionale ale actriţelor cu renume au fost preludiul unor numeroase fantezii” (MI, 1902, an I, nr. 1,5 ian). In limba română s-a instalat sensul prim de „vestă mică” sau „haină fără mâneci, scurtă până aproape de talie şi deschisă în faţă, purtată de femei peste bluză” (DN). Exemplele următoare, extrase din revistele de la începutul secolului al XX-lea, se referă exclusiv la sensul de vestă sau „un fel de ilic” (DLR): ,JBoleroul se pune pe orice fel de costum, fie „tailleur”, sau costum de ciclistă, el se pune pe o şemizetă sau o jiletcă” (MI, 1898, p. 378); „de la Ludovic al XlII-lea avem gulerele mari, bolerourile scurte, şemizetele bluzate” (MN, 1903, nr. 19, p. 1); ,J3olerou scurt cu două rânduri de jenil” (MI, 1901, p. 26); ,J$olero cu dinainţii drapaţi se coboară cu colţ în faţă, este decoltat pe un corsaj de ghiupură” (MI, 1903, nr. 1, p. 2); „boléro decupat pe un dessu de Irlanda” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 5). Atestarea lexicografică şi exemplele din publicistică menţionate demonstrează pătrunderea acestui termen de modă către sfârşitul secolului al XIX-lea în limba română. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 71 Bolerou. De asemenea, apare şi în cuvinte compuse: „vestă boléro” (MI, 1898, an I, nr. 5, p. 249); „cravată, tocă-bolero, fişu” (MI, 1902, p 290); „boleroul-bluză” (MI, 1903, p. 3); „bolero-manteletă” (MNI, 1904, nr. 15, p. 5). Bonetă (< fr. bonnet). Termenul bonetă, -e, s.f., cu varianta bonet, -e, denumeşte un accesoriu care s-a purtat întreaga jumătate de secol, cu intermitenţe specifice modei. Sinonimele propuse de lexicografii vremii sunt aproximative, căci referenţii diferă de sensul care reiese din publicistica de modă, semul care permite sinonimia fiind negativ [- bor] şi [+/-legăturile sub bărbie (mentonnières)]. Lexemul este definit în majoritatea dicţionarelor de limbă română, ceea ce dovedeşte cunoaşterea foarte bună a conceptului. Polizu menţionează sensul din moda feminină prin marcarea diastratică intrinsecă: „Die Haube, Frauenhaube” [Pălărie de dame], Protopopescu începe definiţia prin formula relaţională un fel de, încadrând genul proxim sub hiperonimul găteală. Sinonimul scufie e conotat derizoriu, marcă improprie sensului din moda epocii, iar unitatea căciulă nu 72 Lorenţa Popescu semnifică eleganţă şi modernitate în general, obligatorii în moda feminină de inspiraţie franceză. Aceleaşi observaţii se pot repeta în cazul definiţiei dată de Frollo: „Bonetă, căciulă, scufie”. în DU, definiţia sinonimică, prin substantivul „căiţă”, trimite către referenţi similari de influenţă germană din zona transilvană. în Laurian şi Massim - G: „bonetă, fi, bonet, pl. -e, din fi. bonnet=scufa, retella ce muierile poartă în cap”; „Acoperământ de cap (la oraşe, mai ales pentru copii, pentru femei, de purtat cu deosebire în casă, în special de bătrâne, de servitoare la case mari), făcut din stofa moale (postav, horbotă etc.)” (DLR). Unitatea lexicală este prezentă în publicistică în diverse sintagme care se menţin în uz până astăzi: „bonete pentru casă şi pentru soarele” (AR, 1848, nr. 85, p. 344); „Ea avea pe cap o mică bonetă de samur rotunjită ca fesul...” („Timpul”, 1856, nr. 75, p. 1); „părul nefrizat, bonnetul de négligé de batistă şi muselină” (AF, 1864, nr. 4, 5, p. 381); „bonetă de noapte” (MI, 1898, p. 181, foto 25). „Capota Suzette pentru o fetiţă de şase ani, cu un bonet de fetru frumos rijat” (MI, 1901, nr. l,p. 2). în paginile reclamelor comerciale din publicistică, apare şi împrumutul derivat bonetărie, după ff. bonneterie, cu sensul de „atelier de confecţionare şi vânzare de bonete”, termen care s-a perimat. „Dra Devenoge tine şi lingerie, boneterie, parfumerie” (AF, 1863, nr. 21, p. 273). Bor (< ff. bord). Termenul bor, -uri, s.n., nu este consemnat ca atare de către lexicografii din secolul al XIX-lea, nici cu sensul cunoscut azi în română, acela de „margine circulară (răsfrântă) care înconjură calota pălăriei” (DEX ’96). O lungă perioadă din secol a fost utilizată forma bord, -uri, grafiată etimologic. S. v. bord, sensul al doilea, cu notaţia „mai ales la plural”, este definit şi în DLR ca: „Marginea răsfrântă, streaşină pălăriei. N din ffan.; cf. Borduri.” „Când te uiţi la pălărie/Crezi că'n cap portă tichie,/N'are borduri, n’are rost,/Ba, mai puse ca un prost,/în panglica ei, măi frate!/Termometru se’şi constate/ dacă stă bine seu rău/ Mintea, creerele seu” („Mefistofele”, 1876, nr. 2); Termen specializat semantic în vestimentaţie, cf. Tiktin: „Bord” (de pălărie). Iată câteva exemple: „pălărie cu borduri largi” („Secuiul”, 1860, nr. 10, p. 38); „pălărie cu bordurile mari” (FR, 1879, p. 518); „bordurile pălăriei” (BF, 1890, p. 32); „borul lat ridicat în partea dreaptă într-un mod original” (MI, 1900, nr. 9, P- 75); ,Jiordul de dedesubt al pălăriei se garniseşte cu tul de mai multe culori” („Depeşa”, 1901, an I, nr. 63, p. 1); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 73 „borul pasei drapat de tul alb cu duvet de struţ negru” (MI. 1902, p. 75). S-a fixat cu grafie fonologică. Bordură (< fr. bor dure). Considerat împrumut din franceză, bordură, -uri, s.f., este prezent în lexicografic cu sensul de: „margine garnisită” (DU); „Paspoal, bordură, chenar” (DLR); DEX ’09 indică două sensuri: 1. „Fâşie, panglică sau cusătură aplicată ca podoabă pe marginea unui obiect textil. 2. Zonă care înconjoară marginea unui obiect, cu o structură diferită de a acestuia”. Bordură. Exemple din jurnale: „Clinul, gulerul de matroz şi obinzelele se pot lucra din materia de bordură' (GI, 1882, nr. l,p. 1); „gular lat şi cu bordură de eşarpă” (GI, 1882, nr. 2, p. 3); „bordurile, întoarse înapoi căptuşite cu catifea mordoré. Draperie de crêpe beige” (BF, 1890, p. 92); „...beret spaniol, care se garniseşte foarte puţin, numai cu o bordură de catifea şi o tufa de pene” (MI, 1902, nr. 24, p. 186); 74 Lorenţa Popescu , josul jupei garnisit cu o bordură de tigheluri” („Moda”, 1905, nr. 5, p. 10). în serie sinonimică cu fâşie, panglică, cusătură, tiv, margine, chenar, paspoal. Botină (< fr. bottine). Percepţia împrumutului francez botină, -e, s.f., a generat asocierea cu sinonimele cizmă, gheată. înainte de a apărea în jurnalele de modă, cuvântul e satirizat de Faca în 1833, în exemplul: „Când ne ducem la plimbare, voale verzi ne trebuiesc,/Ba de soa şi botine ca’n jumalu franţozesc” (Comodia Vremei, p. 30). în DLR, termenul este considerat „Neologism care a pătruns şi în limba populară. Gheată (mai elegantă, mai ales la femei, la copii), cismuliţă, ciuboţică; N din iran., din rus. Botinka” Dicţionarul limbii române (1871) de Laurian şi Massim furnizează o definiţie substanţială a referentului în care diferenţele specifice precise sunt condiţionate de genul proxim generic: „Calcion [încălţăminte] de piele subţire ce acopere piciorul până la pulpă; de aici în genere pentru orice calcion de altă materie care nu are tubul aşa de înalt ca o ciubotă şi în special ciubotella pentru femine sau pentru copii (vezi în glosariu bot şi ciubot).” Provine din vestimentaţia masculină, am ales un exemplu din rubrica de publicitate „Pentru cavaleri” din ziarul „Timpul” din 1856: „botina de satin negru de lac” (nr. 6, p. 4). în realitate, spre deosebire de cizmă, botina este confecţionată din piele fină, ceea ce semnifică eleganţă, fiind şi mai puţin înaltă, de aceea Costinescu o defineşte diminutival „cizmuliţă”, în timp ce pentru Tiktin este o „gheată”. Informaţia oscilează în privinţa lărgirii categoriei sociale utilizatoare şi anume: „de damă” (Costinescu); „pentru femine şi copii” (Laurian şi Massim); „pentru „[ţărani]” (Damé); fără precizarea categoriei (Frollo, DU, Tiktin). Termenul botină, care defineşte o „gheată încheiată cu butoni sau cu elastic” (DER), pătrunde în uzul comun fără a periclita lexemele sinonime mai vechi. Exemplificări din foiletoane din publicistică: „contra obiceiului său, marchiza venise pe jos, şi tapiţăria văduvei, respinsă pe dată în mijlocul camerei, purta semnele prăfuite ale botinei ce o călcase” („Secuiul”, 1860, nr. 23, p. 118); „îmbrăcămintea sa bine tăiată şi de o stofa cu gust aleasă, picioruşele sale cele mici şi strânse în nişte botine poloneze ce ieşeau din când în când de subt rochie o trădau că nu este femeie de rând şi că este un mister negreşit” („Perseverenţa”, 1868, an II, nr. 33, p. 2). Cronicile remarcă stilul specific botinei poloneze (cu nasturi), purtată în Europa pe tot parcursul secolului. Termenul este preluat din VYM. Semnalăm şi creaţia românească botinărie, în franceză nefiind înregistrată lexicografic, formată prin atracţie paronimică după bonetărie, cu sensul de atelier sau magazin de vânzare de botine: ,J3otinărie” („Figaro”, 1877, nr. 30, p. 4). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 75 Brandenburg (< ff. brandebourg). Formaţia deonomastică brandenburg, -uri, s.n., de la numele oraşului german Brandenburg, a pătruns în limba română prin intermediul limbii franceze şi a circulat cu semnificantul specific acestei limbi, brandeburg, -uri. De fapt, eponimul s-a folosit cu regentul ceapraz (de Brandenburg), care a fost elidat în uz, devening sinonim al acestuia. Ca termen de pasmanterie, este definit în DLR astfel: „Şnururi sau găitane ce atârnă pe piept (mai ales la unele uniforme militare) spre podoabă. N din iran”. Dicţionarul specifică pronunţia franceză prin accentuarea grafică a vocalei u (brandeburg). Termenul apare în publicistică în 1863: „Corsagiele singure vor fi adomate cu brandeburge, galoane sau passemanterii puse la husari, mânecile vor putea avea jockey” (AF, 1863, nr. 2, p. 39). Brandenburg. Lexicografia înregistrează două sensuri: 1. „Cazacă, o haină, o dulamă de drum cu mânecile lungi” (Costinescu), referent utilizat cu precădere în secolul al XVII-lea, cf. Short Glossary of Renaissance Clothing Terms', 76 Lorenţa Popescu 2. „ornament de pasmanterie, galon, găitan”, sens preluat din VVM. „triumful brandemburgurilor” (MI, 1902, p. 147). Variantele lexicale din discursul publicistic al modei feminine sunt multiple: brandebur, brandeburcă, bandaburcă (Scriban), brandeburgă (Costinescu), brandembug (Protopopescu), brandvahtă (Scriban) etc. Varianta lexicală brandabursă se referă la o mică aplicaţie din panglică, galon, suitaş fixată cu un nasture pe rochie, conform semnului iconic. Are o frecvenţă restrânsă şi nu este consemnată de dicţionarele româneşti consultate: „brandaburse de mătase gris” (MI, 1898, p. 279); „brandaburse de suitaş cu nasturi de cristal” (MI, 1902, nr. 5, p. 33). Dicţionarul Costinescu notează ca prim sens pe cel de „haină cu mâneci lungi, pentru călătorie”, sens care nu se regăseşte în textele de publicistică. Cele mai multe dicţionare consemnează însă accepţia de galon (DU), şnur (Tiktin), găitan (Costinescu, Scriban), ceapraz (Protopopescu, DLR), broderie (DU), subordonată unor arhisememe ca ornament (Costinescu) sau podoabă (Protopopescu). Exemplul arată, prin glosa din paranteză, că termenul necesită explicaţie, fiind, probabil, nou: „Paletot Louis XIII mai scurt de genunchi, strâmt în talie, larg jos, încheiat de sus până jos cu nasturi mari, fără guler şi cu mâneci strâmte. Acest vestiment se adomă mai mult cu brandeburguri (galoane puse în curmeziş)” (AF, 1864, nr. 6, P- 403); Notăm şi un exemplu de la sfârşit de secol: „ornamentaţia foarte sobră, câteva brandeburguri, butoni noi, puţină pasmanterie” (MI, 1898, p. 282); „mici brandenburguri” (MI, 1902, p. 306). Brasieră (< fr. brassière). Cuvântul brasieră, -e, s.f., pătrunde în limba română cu denotaţia cunoscută şi astăzi: „Obiect de lenjerie de copil sau de femeie, fără mâneci, care acoperă pieptul” (DEX’98) sau „susţine sânii, pieptul” (NODEX, DN), „obiect de lenjerie de damă, cu mâneci, care susţine pieptul”, după cum ne lămuresc imaginile din revistele de modă. Termenul nu este atestat în lexicografia secolului al XIX-lea. Limba română l-a adaptat prin sufixul moţional feminin specific. Obiectul face parte din lenjeria de noapte sau de zi, cu rol de protecţie pentru piesele exterioare de vestimentaţie. De altfel, are ocurenţe relativ frecvente nu numai în WF, ci şi în moda copiilor în revista specializată „Moda ilustrată”, din 1901, 1902, deci la începutul secolului următor: „Brasiera de pichet cu entre-deuri în formă de V” (MI, 1901, p. 26); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 77 „cămaşă brasieră de batist, garnisită de ajururi şi point anglais” (MI, 1901, p. 26); Brasieră. ,Jirasiera Empire” (MI, 1901, nr. 45, p. 354); „brasieră sylfidă” (MI, 1902, p. 202). Bretea (< fr. bretelle). împrumutul a pătruns în moda feminină ca extensiune din lexicul vestimentaţiei masculine. Forma românească bretea, -ele, s.f., s-a format prin refacerea unui nou singular după plural (sg. rom. bretelă > pl. rom. bretele > sg. rom. bretea), ceea ce Th. Hristea numea „derivare regresivă morfologică” {Sinteze, 1984: p. 84). Lexicografia furnizează diverse definiţii, majoritatea referindu-se la vestimentaţia masculină: „curea ce sustiene una greutate, şi în special: curea ce sustiene bracele sau pantalonii” (Laurian şi Massim - G); „Breteale. Făşii de stofa (elastică) ce se pun peste umeri spre a ţine pantalonii ridicaţi, cozondroace, pateşti. N din ffan” (DLR); Polizu şi Frollo îl înregistrează cu pluralul „brătele”, respectiv 78 Lorenţa Popescu „bretele”. Cuvântul-titlu la Pontbriant este însă la singular, iar definiţia perifrastică din dicţionarul Protopopescu demonstrează acest fapt, „un fel de fâşie ce se pune pe umere ca să ţie ceva”. Termenul francez a fost concurentul germanismului cu formă coruptă osentragi. Sinonimul cu formă de singular, cozondroc (cozondraci m. pl. germ. hosen-trăger, d. hosen, pantaloni, şi träger, purtător). Bretele, pateştî. - Mai rar cozondroăce, n. pl.) (Scriban), este o variantă deformată a aceluiaşi termen german Hosenträger de care aminteam mai sus, dar care s-a utilizat cu predilecţie în WM. Termenul francez circulă în discursul publicistic din primele reviste de modă româneşti: „corsage suissese (elvete) cu sau fără şpalette şi bretelle; la aste corsage şimisete cu cercurelle mici sunt mult adoptate” (AF, 1863, nr. 2, p. 16); „centură cu bretele şi mari şpalete” (AF, 1863, nr. 5, 6, p. 163). Bretele. „corsajul e garnisit înainte cu două bretele de ghipură strânse de mici bareturi de taftă” (MI, 1902, nr. 1, p. 179). „bretele” („Moda”, 1905, nr. 5, p. 8); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 79 „galonul ce-1 înconjoară formând bretele pe umeri” („Moda”, 1906, nr. 8, p. 1)· Lexemul este în uz. Bridă (< fr. bride). Bridă, -e, s.f., este un împrumut din limba franceză pătruns în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu sensul de „gaică de stofa, de aţă etc. prin care se trece cordonul” (DN). Nu este înregistrat de lexicografia timpului, dar se foloseşte şi astăzi. Iată câteva exemple din perioada 1863-1900: „bride” (AF, 1863, nr 5-6, p, 61); „briduri sub freza pălăriei” (FR, 1879, p. 167); „voal de chantilly negru din care se formează briduri” (BF, 1890, p. 92); „[pălărie] cu bride de tul” (MI, 1900, nr. 1, p. 10). Buf (< fr. bouffe, it. bujfa). După cum reiese din exemplul următor, substantivul buf, -uri, s.n., apărea în cronicile de specialitate încă din 1864. Laurian şi Massim, s.v. „bufnire”, exprimă sensul de „suflare”, „înflare”, propriu cuvintelor „buf’ şi „puf’. Tiktin îl inventariază oferind traducerea în română a genului proxim: „[proeminenţă pe mâneci]”. Se inserează în seria sinonimică deschisă: buion, bufetă, bufant, cută şi continuă să se folosească rar (cf. DOOM), cu singularul masculin, buf, sau feminin, bufă, pl. bufe. „La barez, gasă, grenadină, muselină, se pun manşete formate din buffuri de tul şi entredeux de muselină brodată sau valancienă” (AF, 1864, nr. 6, p. 404). Semnalăm şi derivatul bufat: „tul buffaf (AF, 1868, nr. 4, p. 54); „corsajul bufat” („Moda”, 1905, nr. 3, p. 8). Bufant (< fr. boufant). Termenul bufant, -e, s.n., de provenienţă franceză, a circulat atât ca adjectiv, cât şi ca substantiv, ambele fiind împrumutate în ultimul deceniu al secolului. în acest interval, a fost folosit sinonimul său neologic buf sau fald. DU descrie elementul tehnic cu rol ornamental în vestimentaţia feminină: „Cutele umflate sau înfoiate la hainele femeieşti.” Substantivul prezintă fluctuaţie de gen la singular: bufant/bufantă (în fr. le bouffant) pl. bufante. Referentul etalează forma înfoiată a unor componente sau piese vestimentare ca: rochii, mâneci, fuste, costume, pantaloni etc. 80 Lorenţa Popescu Bufant (la mânecă). „Capelele toate sunt fără bavolet, mica capellă bibi, unită sau în bufante separate cu mărgele.” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „[Toaletele] se fac de tulle, în bufante de tulle brodat, de gază, de crêpe indian şi de v’ro altă materie uşoară care acopere întreg corsagiul, fusta şi coada” („Necesarul”, 1884, nr. 5); „Mânecă lăsând să se vadă un bufant de mătase fantezie, strâns printr-un poignet” (MI, 1900, nr. 47, p. 367); „mâneci clopot deschise pe un bufant de muselină şi dantelă” (1904, nr. 14, p. 5); „bufanturile se opreau la cot” („Moda”, 1906, nr. 18, p. 2). Folosit adjectival în exemple ca: „Caracterul decis al rokilor este lărgimea cea mare a volantelor bufante, cinturele la taliă şi mânecele ce sunt foarte ornamentale” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, p. 23); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 81 „mâneca uşor bufantă, poagneul butonat”(MI, 1902, p. 306); „Mânecă bufantă jos, strânsă într-un poignet de postav oranj” (MI, 1903, nr. 1, p. 2). II aflăm cu formă diminutivată în exemple ca acesta: „Talie-bluză cu draperie, garnisită cu un mic bufănţel de taftă galbenă” (MI, 1898, nr. 35, p. 404). Bufetă (< fir. boujfette). Această unitate lingvistică, bufetă, -e, s.f., face parte din familia termenului bufant, ca şi buf/bufă, având semnificaţia de « Petit noed bouffant de ruban, qui sert d’omement dans l’habillement » (Lexis) [mic nod bufant de panglică, ce serveşte de ornament în vestimentaţie]. Bufete negre pe corsaj. Etimologia este franceză; adaptarea a avut loc, dar comportamentul în terminologia de specialitate a fost de efemeridă lexicală. Va fi înlăturat din uz 82 Lorenţa Popescu odată cu dispariţia din modă a referentului. Exemplele de care dispunem sunt extrase din reviste de la începutul secolului al XX-lea: „Dinaintea petrecută şi prinsă prin trei bufete de catifea neagră” (MI, 1901, p. 11); „Calotă mică cu o panglică de catifea neagră formând în dreapta bufetă’ (MI, 1901, nr. 21, p. 155). Buion (< fr. bouillon). Franţuzismul buion, cu variante grafice ca: buillon, buion, bulion, reprezintă un neologism de lux pentru sinonimele fald, umflătură, cută, sufleu, pliu. Din aceeaşi familie, limba română împrumută şi substantivul colectiv buioneu, care semnifică un « Ornement d'étoffe plissé en bouillons » (TLFi) [ornament de stofă format din pliuri bufante (buioane)], termen cu frecvenţă crescută în publicistică la final de secol. Ambele variante simt neatestate de dicţionarele consultate, fiind desigur percepute drept xenisme, în ciuda flexionării. Buioane (la mânecă, pe corsaj). Exemplele sunt o dovadă a utilizării acestui termen sartorial şi a derivatelor sale în a doua jumătate a secolului, apoi substantivul iese din uz: „gamit c’un bouillon petrecut cu cordea de culora rochiei ş’a capellei” (AF, 1863, nr. 8, p. 95); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 83 „[corsajul] formează mai multe buioneuri”; „talie cu un buioneu” (MI, 1900, p. 138); „Tocă de postav alb mărginită cu buioneuri de mătase neagră” (MI, 1903, nr. 1, p. 2); „crevelele dintre ele [colţurile corsajului] lăsau să se vadă builloane de atlas ca rochia” (AF, 1863, nr. 18, p. 233); ,Jiulioane, volane ce se suie în piramidă” (AF, 1864, nr. 6, p. 404); „garnituri ca ruşe, buioneuri, volane încreţite ş. a” (MN,1904, nr. 19, p. 1). De remarcat şi derivatul buionat, cu grafie fluctuantă: „foi, revere builonate” (MI, 1898, nr. 9, p. 187); „patru creţuri buionate pe margine” (MI, 1900, nr. 3, p. 19). Burnuz (< fr. burnous, tc. bumuz). Bumuz, -uri, s.n., este un „turcism care a pătruns în limba literară datorită întâlnirii cu fr. bournous” (Şăineanu, II, 64). în franceză, acesta apare după 1830, (cucerirea Algeriei) (cf. TLFi). în limba română, a circulat cu varianta burnus, inventariat de lexicografii români târziu, când aproape ieşise din uz. Şăineanu îi atribuie trei valori: 1. „Manta mare de lână cu glugă (cum poartă arabii). 2. Haină mare cu glugă (în Dobrogea). 3. Scurteica ţărăncilor (din Basarabia)”. Din aceste definiţii rezultă că accepţia din lexicul de modă feminină este o extensie a sensului prim. Altfel, în societatea românescă termenul se utiliza în Dobrogea, în Basarabia, ca „scurteică” pentru femei. Stănceanu consideră referentul apanaj al vestimentaţiei bărbăteşti, iar Tiktin îl echivalează cu „manta”. DLR înregistrează următoarele sensuri: „I. 1. (pop.) Manta mare cu glugă 2. (Basarabia) Scurteică pe care o poartă ţărancele, cfi. caţaveică. 3. (Mold.) Pieptar de piele de cârlan cusut cu flori şi fluturi. II. (literar) Manta de lână (albă ori neagră), cu glugă, pe care o poartă arabii. Din turc. bumuz (ca neol. din fran.)”. Investigaţia lexicografică demonstrează că termenul nu este atestat cu semnificaţia din moda urbană feminină, de aceea accepţia nouă poate fi considerată un calc semantic după fr. burnous. Textele de modă din anii ’60 îl atestă, intră însă rapid în vocabularul pasiv: „Haine de taftă lungi sau burnuzuri, mantiile de taftă şi de dantelle cambré” („Secuiul”, 1860, nr. 17, p. 68); „burnus de camaieux (dantelă neagră) sau yak” (AF, 1864, nr. 8, p. 422). Efemeridă în vocabularul modei feminine, humusul semnifică o manta elegantă, amplă, cu glugă, pe care doamnele o purtau ocazional la spectacole sau evenimente speciale, sau, cum o defineşte chiar cronicarul, „haină de taftă lungă”. Cuvântul a fost repede înlocuit de xenismele compuse sortie-de-bal şi sortie-de-théâtre, care s-au menţinut în uz până la începutul secolului următor. Busc (< fr. busqué). Franţuzismul busc, -uri, s.n., semnifică un corset-cuirasă care uneori reproduce forma sânilor pentru a complini lipsa lor şi marchează talia, 84 Lorenţa Popescu cf. TLFi: « munir d’un busqué (lame ou corset) » [a purta un busc (lamă sau corset)]. “two metal strips with nails and eyes that served a) to shape the front and b) to close the corset, making complete un-lacing unnecessary” {Late 19th & Early 20th Century Ladies' Dress Glossary) [două benzi metalice prevăzute cu copci care serveau la a) schimbarea formei pieptului şi la b) închiderea corsetului, fără a fi nevoie de deschiderea lui completă]. Termenul este folosit foarte rar în limba română, numai atunci când se instalează moda corsetelor, numită şi moda „corpurilor de fer” („Ilustraţiunea”, 1860, p. 75). Lexemul s-a dovedit o efemeridă şi este abandonat când se schimbă moda. „părinţii pun acestor copile un busc, le strâng într-un corset cu balene şi fer care le sdrumică corpul” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75). Butonieră (< fr. boutonnière). împrumutul butonieră, -e, s.f., cu varianta butonier, conform pronunţiei franceze, sau cu grafie etimologică boutonnière, apare în traducerile din publicistică încă din 1860, apoi este consemnat în LRV de Protopopescu (1870) cu sensul de „gaură de nasturi făcută în haină pentru a petrece un nasture prin ea”, definiţie reluată de Şăineanu în DU. Tiktin îl înregistrează, de asemenea, în dicţionarul său bilingv. Definiţiile sunt suficiente pentru orice vorbitor. în moda elitelor, acest termen de croitorie se referă nu numai la rolul funcţional, ci şi la cel decorativ, care implică margini festonate sau paspoalate cu materiale preţioase, cum aflăm din context. Publicistica îl notează de-a lungul anilor în texte literare, cronici şi reclame: „[Valentin] prezintă râzând marchizei butoniera hainei sale” („Secuiul”, 1860, nr. 21, p. 82); „Aparat de făcut boutoniere (găuri) permite a se face 1000 boutoniere pe zi” {Dreptatea, 1888, an I, nr. 1, p. 4); „butonieră de şetaş” („Moda”, 1905, nr. 3, p. 1). Buzunar (< ngr. buzunara). Termenul buzunar, -e, s.n., este considerat printre cele „douăzeci şi cinci de elemente greceşti din vocabularul reprezentativ al limbii române” (Sala 2010: 211). Definiţia de tip enciclopedic din dicţionarul lui I. Heliade-Rădulescu (Eliade) ne informează că această vocabulă înlocuieşte cuvântul mai puţin specializat pungă sau pe cel de origine italiană tească, intrat în vocabularul popular: „Această vorbă s-a introdus cu vestmintele modeme. Vestmintele romanilor fiind tunica, toga, manta, n-aveau buzunare ca dulamele, anteriile, vestele, fracurile şi pantalonii. Cu vestmintele vechi sau cu ale rumânului de ţară are omul sân, pungă, tească. De aceea, ce zicem noi buzunar pe ungurie, italianul zice teşea. Tească zice şi rumânul când e în vestmintele lui, iar nu în cele ungureşti, turceşti, hantătăreşti şi Dumnezeu mai ştie cum. Iar bine că am zis Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 85 buzunar şi nu ţep”. Acelaşi sinonim, tească, este furnizat şi de Tiktin. Definiţia lui Eliade este o pledoarie puristă pentru limitarea la cuvintele de origine latină, romanică, deja existente în română. Pontbriant, ca şi Eliade, susţine etimologia maghiară a vocabulei, de la „bursulaf\ înregistrând variantele şi derivatele: „Busunari. Busunara; Busunărire Busunărit”. Pisone oferă varianta „bozinari”, după etimonul neogrec. In Laurian şi Massim - G, „busunariu şi buzunariu, -e, săculeţ făcut la un vestiment în care se pun bani sau alte obiecte... - Vine acest cuvânt din bursa? (vezi bosiu); sau se referă la aceeaşi fântână cu bot ori cu buzăT\ „Săculeţ cusut în haine şi în care punem lucrurile ce voim să le avem cu noi, cf. Jeb.pozonar. După Cihac din neogr.” (DLR). II observăm la C. Faca (p. 35) „Şi că va să-l nimerească greuleţ la buzunar”, ca şi în traducerile apărute în jurnale: „Cu crucele lor înainte la piept/Cu titlurile lor în buzunar” („Timpul”, 1857, nr. 56, p. 3); „trase cu gravitate schiţa ce avea în buzunar” („Secuiul”, 1860, nr. 21, p. 81), şi deseori cu forma „posunar”, în versuri satirice: Şi galanţi, scoşi din cutie/Fără ban în posunar J hainele pe datorie/ iar de plată n’au habar” („Satyrul”, 1866, nr. 3, p. 3) şi,3pozunar” (FR, 1879, p. 167); „bavetă şi buzunare plisate” (MI, 1902, p. 147); „buzunăraşele” („Moda”, 1906, nr. 22, p. 8). c Cache-corset (< fr. cache-corset). Compusul cache-corset, împrumutat din franceză, păstrează forma grafică şi sonoră, ca şi monosemantismul termenului francez. Termen specializat care desemnează „o piesă de lenjerie ce acoperă corsetul”, între rochia de dedesubt şi corset pentru a împiedica frecarea şi pentru a proteja corsetul, fără balene sau şnur, dar cu nasturi (http://fr.wikipedia.org/ wiki/Cache-corset). Odată discreditat, îşi pierde utilitatea rămânând în vocabularul strict specializat: « Pièce de lingerie, en tissu léger, que l’on mettait autrefois pour protéger le haut du corset » (Lexis) [Piesă de lenjerie, din pânză uşoară, care protejează partea de sus a corsetului]. Nu este prezent în paradigma lexicografică românească din epocă. Cache-corset. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 87 Exemple: „cache-corset” (MI, 1898, p. 415); „cache-corset asortat” (MI, 1900, p. 352); „cache-corset” (MI, 1901, nr. 43, p. 339); „cache-corseturile sunt foarte garnisite” (MI, 1902, p. 42). „cache-corset (brasieră)” (MN, 1904, nr. 15, p. 6). Apare în compusul extins, creaţie autohtonă, în exemplul: „cache-corset-jupon de batist” (MI, 1902, nr. 3, p. 19). Cache-culottes (< fr. cache-culottes). Compusul cache-culottes nu apare în inventarul dicţionarelor franceze cercetate de noi; aşadar, ar putea fi un pseudofranţuzism care suplineşte lipsa unei unităţi lexicale din limba română pentru acest concept, având sensul de piesă de lenjerie uşoară, asemănătoare unei rochii scurte, care acoperă pantalonaşii de dedesubt pe care îi purtau atunci femeile: „cache-culottes” (MI, 1898, 28 febr.) Pseudoxenismul compus apare o singură dată în limbajul jurnalistic de la sfârşitul secolului (hapax legomenon?). Cache-maillot (< fr. cache-maillot). împrumutul compus cache-maillot semnifică o piesă vestimentară care acoperă lenjeria părţii superioare a corpului; « Tunique courte que l’on peut porter sur le maillot » [tunică scurtă care se poartă peste un maiou]. (http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/cache-maillot/11954) Efemerid neatestat în LRV. Forma franceză nealterată a împrumutului l-a menţinut cantonat în vocabularul specializat al modei: „cache-maillot” (MI, 1898, 28 febr.); „Cache-maillot garnisit cu entre-deuri şi dantelă” (MI, 1901, p. 26). Cache-nez (< fr. cache-nez). Cache-nez, împumut compus de provenienţă franceză, cu încercarea de adaptare prin epiteză caşneu (Stănceanu, Scriban), care însă s-a menţinut în regim de xenism toată perioada cercetată. Valoarea de „legătură de gât lungă şi groasă” (Stănceanu), preluată din lexicografia franceză: « Masque de velours que les dames portaient autrefois quand elles sortaient et qui est plus connu sous le nom de loup » (Larousse XX) [mască de catifea pe care femeile o purtau odinioară când ieşeau, cunoscută sub numele de lup], nu se regăseşte în moda românească urbană. Definiţia « Longue et grosse écharpe, dont on s’entoure le cou et le bas du visage pour se garantir du froid » (Lexis) [eşarfa lungă, groasă cu care se acoperea partea de jos a feţei pentru a o feri de frig] e mai apropiată de realitatea românească, unde, în moda feminină, era confecţionată din materiale fine, în general: 88 Lorenţa Popescu „cacheriez de mătase” („Timpul”, 1856, an I, nr. 9, p. 4); „Cache-nez de mătase şi pânză, în toate culorile, Shwaluri lungi de India şi Japonia” („Timpul”, 1877, nr. 7, p. 4). Termenul este prezent din 1856 („Timpul”, nr. 9, p. 4) până prin deceniul al optulea şi intră rapid în vocabularul specializat pasiv, dat fiind faptul că dubla sinonimele deja în uz eşarfă, şal, fular. Cache-peigne (< fr. cache-peigne). Compusul cache-peigne, împrumut din franceză, a cărui definiţie nu este consemnată de lexicografia românească, a luat valoarea de « Ornement en dentelles, fleurs ou rubans » (TLFi) [ornament din dantelă, flori sau panglici]. Referentul bogat decorat are rolul de a camufla pieptănul sau panglica care susţine coafura unei femei: „cache-peigne (noduri galbene)” ( MI, 1898, nr. 5, p. 268); „Cache-peigne format din două buchete de violete; frunze de catifea verzi şi mov” (MI, 1902, nr. 3,p. 19). Cache-peigne. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 89 Iată o încercare de adaptare grafică: „ rom. pl. capete > rom. sg. capăt, „moştenit din lat. capita”. Hristea continuă: „După ce a apărut forma capăt, ea s-a specializat din punct de vedere semantic şi s-a fixat în anumite combinaţii frazeologice, ceea ce ne îndreptăţeşte ca, în planul sincroniei, să vorbim de o nouă unitate lexicală în raport cu mai vechiul şi etimologicul cap, singurul continuator direct al lat. caput” (1984: 79). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 93 în publicistica modei apare din deceniul al şaptelea: „La fiecare colţ ambele capete de cordea sunt împreunate intr-un graţios fiong, cu mici capete” (AF, 1864, nr. 24, p. 311); Capete. „[panglicile], nimicurile toaletei, cu noduri, ca aripi lungi cu capete fâlfainde” (MNI, 1907, p. 79). în dicţionarele secolului, ca şi acum, este înregistrat cu sensul generic de: „parte extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situaţii sau a unei stări; margine, limită, sfârşit, istov” (DEX ’98). Sinonim cu căpătâi, din lat. capitaneum (DEX, DLR, DU), sensul său generic i-a consolidat poziţia în limba română: „partea extremă cu care se începe sau se termină ceva, cap, capăt, margine) (cf. DLR). Termenul vechi, panromanic (Sala 2009: 127), căpătâi, -ie, s.n., este moştenit din latină. în domeniul modei, lexemul echivalează ff. extrémité: „capeţile alcătuind un fiong dinainte” („Curier de ambe sexe”, 1836, ed. I, nr. 7, p. 114); „căpătâi elegant” (MI, 1898, p.130); „pe poalele foilor, patru căpătâie de catifea” (MI, 1900, nr. 9, p. 67); „reverele se prelungesc cu căpătâie lungi până jos, pe foi” (MI, 1900, nr. 9, p. 75). 94 Lorenţa Popescu Capelă (< it. capello). împrumutul capelă, -e, s.f., de origine italiană, desemnează, conform lexicografilor epocii: 1. „pălărie de damă” (Costinescu, DU, Tiktin) fără particularităţi; „pălărie elegantă de om sau de femina” (Laurian şi Massim); 2. „pălărie înaltă” (Protopopescu); „Joben” (DU). în DLR sub al doilea sens: „Pălărie (de oraş), (învechit) pălărie de dame. N. din ital. capello”; 3. „Căpac în formă de pălărie; mai multe lucruri ce au oarecare asemănare cu pălăria, cu căciula” (Frollo). Faptul că se menţionează diferenţa specifică prin semul [+înălţime] particularizează semantic conceptul în funcţie de modificările pe care le suferă referentul de la sezon la sezon. Frollo defineşte imprecis termenul ca pe „o calotă sau o căciulă”, prin comparaţie cu informaţia furnizată de cronicarii de modă. în lexicul modei feminine modeme, are valoarea de pălărie (Scriban, DER, DAR). Şi acest termen, ca mulţi alţii, a fost preluat din moda masculină (militară), unde avea sensul de şapcă cu cozoroc moale. A dezvoltat conotaţii de eleganţă în moda feminină. „pelerinuri şi capele şi turbanuri stacojii” (AR, 1839, nr. 68, p. 337); „capela de pae” (AR, 1844, nr. 16, p. 65); „capele de mătasă şi de catefe” (AR, 1848, nr. 85, p. 344); „nu voi cuteza a pune rochie roşa sau albastră, capelă de tul albă şi bottine de piele glisă rusească” (AF, 1863, nr. 2, p. 28); „Capellile, mulţumită Domnului, sunt mai puţin ardicate pe frunte şi foarte simplu gamite” (AF, 1863, mai, p. 69). Diminutivul capeluţă figurează în textele de specialitate din deceniul al şaselea, de asemenea: „Ele [capelele] făcură loc la şarmante capeluţe de crep...” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Capelină (< fi*, capeline). Lexem neînregistrat în lexicografia perioadei cercetate, temenul capelină, -e, s.f., se defineşte ca „pălărie de damă cu boruri foarte largi” (DN), ca să acopere umerii, confecţionată din pai, de regulă, uneori prinsă cu panglici sub bărbie, sens confirmat de reproducerile epocii. Limba română l-a împrumutat din franceză, aceasta, la rândul ei, din lexicul modei militare italiene. Referentul este extravagant prin dimensiuni şi omamentică. „Capelină mare de catifea” (MI, 1901, p. 411); „Capelină pentru seară, de moar alb mărginit cu pluş Parme, ridicată într-o parte pe un buchet de violete de Parma, căzând în spate pe păr” (MI, 1903, nr. 1, P· 2); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 95 Capelină. „capelină” („Moda”, 1905, nr. 5, p. 12). Capişon (< ir. capuchon). Termenul capişon, -e, s.n., variantă grafiată etimologic, capuşon, aduce conotaţia de eleganţă. Lexicografii îl definesc astfel: Protopopescu, hiperonimic, prin „acoperământul capului”, iar Frollo, sinonimic, prin „glugă”, în timp ce Costinescu îl înregistrează numai cu sensul din vestimentaţia călugărilor. în sfârşit, Laurian şi Massim atestă explicit utilizarea termenului în moda feminină „un capuţiu mai elegant ce poartă şi feminele”. „Acoperământ de cap (mai ales pentru femei şi copii, de obicei din stofa groasă, de lână, pentru vreme de iarnă) în formă de scufiţă şi cu un volănaş care se lasă pe gât şi pe umeri sau în formă de glugă. N. din fran. capuţirC', lămureşte extins DLR; „Glugă cu unul sau două colţuri, care atârnă pe spate şi care se poate ridica pentru a proteja capul de intemperii” (DEX). în publicistica modei feminine, s-a folosit aproape exclusiv termenul de capişon şi nu sinonimul glugă, asociat mai degrabă cu moda masculină militară. De altfel, apare foarte rar şi termenul de capucin, cu sensul de capişon, glugă, care exista în română cu sensul de călugăr catolic dintr-un ordin franciscan al cărui 96 Lorenţa Popescu nume provine din cuvântul italian cappuccio, deoarece aceşti călugări purtau glugă. Accepţia din moda feminină este un calc semantic efemer după fr. capucin: „capucin” (MI, 1901, nr. 13, p. 99). Conotaţiile de rafinament şi bogăţie cerute de moda feminină a epocii încadrează fericit termenul de capişon, cu variantele lui, în acest lexic în care e întâlnit cu relativă frecvenţă. „ghetre, şarpe, flanele, capuşoane elegante, încălţăminte franceză adevărată” (AF, 1863, p. 236); „Sortiurile (mantale) de bal sunt mai mult rotunde cu capuşon” (AF, 1864, nr. 21, p. 274); Capişon. „capişon, sortie de bal sau de teatru şi cravată de fantezie” (MI, 1898, p. 167) ; „capuşon” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 2). Capot (< fr. capot, tc kapot). Capot, -oate, s.n., preluând din semantica termenului francez capot, grafiat şi în varianta capod, în lexicul modei feminine este amplu atestat şi definit. în limba română au fost preluate pe rând câteva sensuri: 1. « manteau à capuchon » {Petit Larousse), [mantou cu glugă]; Prima accepţiune, aceea de mantou, apare la C. Faca în Comodia vremii (p. 30): „Este de Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 97 bonton la modă să aibă capot deschis/ în mână cu portofeliu şi cu baiader închis”. Protopopescu îl defineşte ca pe „un fel de haină cu glugă”, definiţie ce se poate aplica şi altor tipuri de veşminte; „vestmânt ordinar”, indică regimul democratizat al mantoului. „capotul de primăvară” (MNI, 1909, nr. 9, p. 2). 2. rochie de casă, sens care se menţine în vocabular şi în secolul următor: „capoduri şi matineuri” (MI, 1900, nr. 33, p. 256); „forma clasică a capodului” (MI, 1902, p. 50); „capot (robe de chambre)” („Moda”, 1905, nr. 19, p. 10), glosa aparţine autoarei cronicii care semnează „Dna Marietta”. în a doua jumătate a secolului, al doilea sens intră în modă, obiectul fiind o rochie elegantă de casă, cu sau fără glugă, „deschisă dinainte” (Costinescu, DU), indispensabilă doamnelor din societatea de elită pentru primirea musafirilor „dimineaţa” (cf. Tiktin), după obicei. în publicistică este întâlnită şi sintagma rochie de casă/interior, calc parţial şi imperfect după ff. „robe de chambre” (cf. Damé), lexem concurent al franţuzismului penioar. Laurian şi Massim definesc cuvântul cu câteva sensuri distincte, unul dintre acestea referindu-se la termenul capotă, sufixat feminin, paronim al termenului, ce desemnează un tip de pălărie care circulă ocazional paralel cu semnificantul capot, în fonetism francez. 3. lenjerie de jnoapte, sens care transpare din definiţia „vestiment lung, deschis dinainte de sus până jos, ce feminele pun când se culcă” (Laurian şi Massim), este confirmat de discursul publicitar: „capoturi fine de noapte lucrate din păr de cămilă” („Timpul”, 1879, nr. 163, p. 4). ^ însă valoarea care s-a păstrat în uz în limba română a fost cea de „rochie de interior” (DLR): „îmbrăcăminte femeiască de casă; cf. halat N. din fran”. „Capoate, matineuri, rufărie şi şorţuri” (MI, 1901, nr. 21, p. 155). în reclamele publicitare, întâlnim şi substantivul compus „demi-capof’ („Timpul”, 1878, nr. 208, p. 4), cu sensul de „bluză purtată în interior, peste lenjerie”. Capotă (< fir. capote). Neologismul capotă, -e, s.f., provenit din franceză ca şi paronimul capot, cu varianta etimologică, capote, semnifică un stil de pălărie la modă prin anii ’80. Cuvântul este înregistrat de Vaillant într-o definiţie generică „un fel de pălărie de dame”, conform modei din deceniul al treilea, apoi de Laurian şi Massim, sub cuvântul-titlu capot, ca: „specie de pălărie feminescă ale cărei baiere sau aripe acoperă urechile”, diferenţele specifice fiind bine surprinse şi de Tiktin care o încadrează sub diminutivul „[Căciuliţă]”. 98 Lorenţa Popescu „Pălăria care se poartă dimineaţa e la capote de postav sau de lână groasă” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 2). Limba română a împrumutat sensul al doilea din franceză, acela de «chapeau de femme â brides» {Petit Larousse) [pălărie de dame cu bride]. Acest gen de pălărie revine în modă, cu alterări care o aseamănă cu toca, în ultimele două decenii ale secolului şi chiar mai târziu: „Pălărie capote de crepon gris” (BF, 1890, nr. 16, p. 255); „Pălării parisiane din cele mai elegante, precum şi capoate frumoase pentru theatru” („Adevărul”, nr. 674, p. 3); „pălărie capotă’ (BF, 1890, p. 303); „Am mai spus-o: doliul mare... capotă de crep” (MI, 1898, p. 194); Capotă. „Capota Margareth. Mai mult coafură decât capotă, pentru teatru, de tul alb, brodată, de perle de sidef şi cristal, cu fire argintii şi paiete turquoise” (MI, 1901, p. 18). Capucin, v. Glugă Caravani (< bg. karavani; < ngr. carvana). Substantivul caravani s-a arhaizat accelerat când pătrunde lexicul de modă francez în română, dar Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 99 semnificatul său fiind foarte cunoscut, este glosat în scop explicativ în textele de modă feminină: „în climele friguroase kiar femeile poartă o fustă strâmtă şi închisă jos {caravani)” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75). Este definit ca: „nădragi ce poartă muncitorii, largi sus şi strâmţi jos, cu nasturi de găitan şi copci de sârmă. [ţig. Karavana]” (DU). Este consemnat în DEX: „S. m. pl. (înv.) Pantaloni largi la talie şi strâmţi de la genunchi în jos, strânşi la glezne cu nasturi sau cu copci. - Din bg. Karavani” (DEX ’98). Lexemul iese din uz, ca şi turcismele ceacşiri, şalvari. Caschetă (< fr. casquette). Lexemul caschetă, -e, s.fi, a fost extins din domeniul vestimentar masculin. în cazul lexicului de modă feminină este un calc semantic la neologism, după fr. casquette. Deşi a fost definit de lexicografi atât analitic, cât şi sinonimic, referirile nu sunt la moda feminină. Din definiţiile lui Protopopescu, Costinescu, Şăineanu, DLR: „Fam. Acoperământ de cap, de stofa, cu cozoroc, făcând parte din uniforma marinarilor, a şcolarilor ş.a. fran”, reies caracteristicile esenţiale ale referentului similar cu „şapca”: semul inerent [+cozoroc] accentuează conotaţia de stil vestimentar cochet. Termenul se utilizează rar pe parcursul perioadei cercetate: „Jos casquettelel Jos bastoanele! Jos cişmele! Jos tot vestimentul ce ne ia dreptul d’a fi femei” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „Caschetă de Jockey” (MI, 1897, nr. 1, p.2). Cazacă (< ff. casaque). împrumut preexistent, cu etimologie controversată (< fr. DEX, MDN; < it. DER; < rus. DN), cazacă, -e, s.f. grafiat şi casacă, în VW este un calc semantic, după fr. casaque. Stilul căzăcesc presupune forma sobră, cazonă a hainei feminine. în realitate, elita feminină românescă a etalat cazaca drept veşmânt de plimbare, elegant, din materiale scumpe, cu guler scurt, mâneci lungi, largă la poale, purtat peste rochie, crinolină până la genunchi sau mai lungă. Umoriştii au inclus cuvântul în strofele lor: „Marşandele mă tot botez,/Cănd turcă când cazacă'JCâaâ. iar cu vr'un costum cerchez/Parale ca să stoarcă. (CIP, 1858). Referentul este definit polisemantic: „vestiment feminesc, specia de scurteică ce acopere bustul” (Laurian şi Massim); „Un fel de haină ce se îmbracă pe deasupra, cu mânecile foarte largi” (Costinescu); „Manta de drum cu mâneci lungi” (DU). Costinescu defineşte cazachina, o specie de cazacă mai scurtă: „Casacă mică, o haină mică, un fel de camisolă. Casaquin”. 100 Lorenţa Popescu Marca diastratică apare explicit la Laurian şi Massim. Publicistica de modă feminină confirmă valorile de haină şi mantou, ca atribut stilistic: „haină scurtă: „Casaque” (AF, 1863, nr. 1, p. 330). „cazaca de catifea se deschide d’asupra unui plastron numai bufante de mătase care se opreşte puţin mai jos de gât” („Necesarul”, 1884, nr. 14, p). „cazacă (princesse) de catifea cenuşie” (MI, 1897, nr. 1, p. 3). 2. mantou, cazachină: „mantou subţire ce acoperă rochia lungă mai jos de talie, numite cazace sau cazachine, după lungime” (AF, 1864, nr. 1, p. 331). ,rochii cu şarpe, casaquine, rotonde şi şaluri la fel, totul gamit cu frânge de chenille, ruşe de taffet şi cordele, pasmanterii de culoarea stofei” (AF, 1864, nr. 1, p. 331); 3. stil: „un corsagiu casaquin...cu reveuri” (FR, 1879, p. 165). Cercetările iconografice au contribuit la desluşirea sensurilor atribuite de moda vremii. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 101 Călţun (< ngr. kaltsuni). împrumutul din neogreacă călţun, -i, s.m., cu varianta colţuri, s-a arhaizat rapid şi va fi ieşit din uz până la sfârşit de secol (Şăineanu îl consideră un termen vechi, provenit din lat. calceonem, din calx = călcâi, cu sensul de pantof, în Mold. ciorap.) Conform DLR, accepţiile sunt: „1. încălţăminte de pânză, 2. Ciorap, 3. Pantof’ în publicistica modei feminine, termenul echivalează semantic ff. bas, folosit numai cu sensul de ciorap, turcism cu care circulă paralel şi care-i va slăbi poziţia. „Căltuni roşi şi bottine (cismulite) de piele naturală” (AF, 1863, nr. 5-6, p. 69). Termenul apare mai ales în reclamele comerciale ale jurnalelor până prin anii ’90: „Mare asotiment de colţuni pentru dame şi bărbaţi” („Perdaful”, 1882, nr. 14, p. 3). Derivatul colţunerie, cu valoarea de magazin de ciorapi, este o creaţie românească, prin sufixare neologică după împrumutul bonetărie: „Magazin de nouveautés. Botinărie. Colţunerie. Confecţiuni. Parfumerie” („Figaro”, 1877, nr. 30, p. 4). Cămaşă (< fr. chemise, lat. camisia). Cuvânt „panromanic” (Sala 2009: 125) şi „celtic, pătruns în latină” (Sala 2009: 138), cămaşă, -i, s.f., are un statut stabil în vocabularul românesc. Datorită semantismului cunoscut, acest lexem, fiind un reper în percepţia noilor concepte, este folosit ca definiţie sinonimică de cronicarii de modă. Termenul va încorpora sensurile noii realităţi după fr. chemise. Cuvântul este definit astfel: „îmbrăcăminte (la origine, numai) bărbătească (p. ext. şi femeiască, înlocuind, mai ales la oraş, pe vechiul iie) făcută din pânză (p. ext. din flanelă). Cămăşile femeieşti (de zi) sunt la oraş, de obicei, fără guler, decoltate, fără gură şi fără mâneci” (DLR). Sensul poate fi ilustrat cu următoarele citate din publicistică: „cămăşi, flanele, pantaloni, ciorapi, plastroane pentru bărbaţi, dame şi copii” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 1, p. 6); „cămaşa femeii e un obiect de respect” (Ml, 1860, nr. 8, p.75) ; „Gulerile cămăşilor sunt mereu înalte, răsfrânte şi foarte petrecute” (MI, 1903, p. 2); „cămăşile, pantalonii, cascorsetele, matineurile” („Moda”, 1905, nr. 9, p. 1); Şi în sintagma: „cămaşă de noapte cu guler drept festonaf (MI, 1900, nr. 35, p. 272); „cămăşile de noapte sunt garnisite de un mare guler marinar sau Pierrot” (MI, 1902, p. 42); Utilizat diminutival în: „cămăşuţă de muselină de mătase albă şi garnisită cu un coquillé de soie” (MI, 1897, p. 35). 102 Lorenţa Popescu Căptuşeală (< rom. căptuşi + suf. eală < rom. căptuh + i < germ. Kapptuch). Lexemul căptuşeală, -i, s.f., provenit din limba germană, exista anterior perioadei în studiu. Este un exemplu de ceea ce Puşcariu numeşte alternanţa slavă h-ş (căptuh-i, cf. germ. Kapptuch). Deşi a avut un concurent serios în franţuzismul dublură, se menţine şi astăzi ca termen specializat în lexicul vestimentaţiei. Lexicografia îl defineşte astfel: „Căptusella, pannura de căptuşit un vestiment, (cuvântul e un diminutiv din forma captusia, despre care vezi căptuşire)” (Laurian şi Massim); „A coase, pe dosul unei haine, o stofa, spre a o face mai călduroasă, mai durabilă” (DLR). „corsajul, fără căptuşeală, desigur” („Necesarul”, 1884, nr. 23); „icăptuşeală, 8 rânduri de pliseuri, funde încreţite” („Lumea ilustrată”, 1891, nr. 1, p. 29); „Căptuşeala costumului” (MI, 1902, nr. 1, p. 15). în texte apare şi participiul trecut, căptuşit: „bordurile întoarse înapoi căptuşite cu catifea mordoré. Draperie de crêpe beige” (BF, 1890, p. 92). Ceapraz ( < te. çapraz). Turcismul ceapraz, -uri, s.n., preexistent pătrunderii modei pariziene, reuşeşte să se menţină în limba română până astăzi. înregistrat în lexicografic cu sensul de „şiret, panglică, galon, firet”, cu var. cepraz(ă), ce(a)prag (Cihac, DU, Meyer-Ltibcke, DLR), termenul coexistă cu sinonimele din seria şiret, galon, şnur, găitan etc., iar în epocă circulă paralel cu fr. passement, al cărui echivalent român este. De exemplu: „gamarea toilettelor noastre de toamnă constă în ceprazuri de Brandenbourg şi în pasementerii” (GI, 1882, nr. 2, p. 41); ,, pl. rom. cordele > sg. rom. cordea, fenomen denumit de Th. Hristea derivare regresivă morfologică {Sinteze 1984: 78). înregistrat în majoritatea dicţionarelor epocii cu semnificaţia de „panglică”. Lexemul este stabil formal şi semantic la jumătatea secolului, fiind prezent în anunţuri comerciale şi în discursul cronicarilor mondeni: „nodul unei cordele” (AR, 1839, nr. 68); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 119 „Victor Albert al cărui capuşon e încreţit d’alungul, lăsând însă capetele ce formă un volan şi cusătura acoperită d’o ruşă de dantelă sau cordea” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); „cordele de tot feliu” („Figaro”, 1877, nr. 30, p. 4). Se păstrează în uz. Cordon (< fr. cordon). Unitatea lexicală cordon, -oane, s.n., împrumutată din franceză, este înregistrată în multe dintre dicţionarele româneşti. Prima atestare lexicografică apare la Vaillant care-1 echivalează cu „ceinture de ruban” [centură de panglică]. Pisone înregistrează numai sensul de „piquet”, termen militar. Stamati oferă sensul din îmbrăcămintea militară: „Lentă; cordea (de pălărie)” în dicţionarul lui Frollo, este definit prin sinonimele: „găitan, cordică, şfară”, iar la Costinescu: „şnur, şiret, panglică ce se pune la ceva spre a strânge sau a orna; - găitan, cureluşă, brâuşor de încins ori de legat ceva” Laurian şi Massim marchează explicit domeniul modei feminine: „în înţeles apropiat de al formei cordella, fir împletit sau fascia ţesută cu elegantia din tort, din bumbac, din mătase. Din fire de aur sau de argent etc., care serve a încinge, prinde, spânzura, a trage ceva: în genere cordonul pălăriei, rochiei” Damé îl traduce prin [centură, cordon de talie], la Stănceanu: „Sfoară, şnur; panglică, brâu”. Barcianu îl traduce prin [Bandă], iar Tiktin, prin [Şnur], DLR prezintă definiţia: „1. Cingătoare de panglică, cordea sau de baieră, şnur, găitan, la uniformele militare sau la hainele femeieşti. Cuvânt intrat în limba românească pe mai multe căi: fr. cordon, rus. Kordonu, germ. Kordon”. Termenul are o diversitate de sinonime şi echivalenţe. Totuşi semnificaţia transpare pentru orice vorbitor din sensul prim, denotativ, subliniat de caleidoscopul definiţiilor oferite.de LRV. Discursul publicitar îl glosează astfel: „cordoane de aur” (AF, 1868, nr. 4, p. 54). „Mincicoave (paltoane lungi cu cordoane)” („Timpul”, 1877, nr. 1. p. 4), fiind un referent folosit atât în moda masculină, cât şi feminină. „desemnuri în passement, cordoane şi ciucuri de jenilie compun garnitura” („Necesarul”, 1884, nr. 5); „cordon (ceinture)” (MI, 1897, p. 7); „Cordonul, făcut din muselină de mătase, înconjoară talia şi cade la spate, în formă de eşarpă, până la poalele fustei”(MI, 1898, p. 370); „cordoane, lavariere” (MI, 1901, nr. 28, p. 201); , jacheta e ţinută strâns de un cordon şi are foi de frac” (MI, 1903, p. 1, nr. 7); „cordoanele se pun înclinate în faţă” (MI, 1904, nr. 9, p. 2). Cometă (< fr. cornette). Lexemul cometă, -e, s.f., este un substantiv împrumutat din vocabularul modei feminine franceze. în dicţionarul Laurian şi Massim, efemerida cometă sau cornet se defineşte monosemantic drept „ornament de cap pentru muieri”. 120 Lorenţa Popescu Conform definiţiei din TLFi este o [Bandă de pânză înnodată în faţă cu extremităţile în formă de coame]. Din exemplul nostru se deduce că ar fi vorba de a conferi unei pălării o formă ridicată în faţă. împrumutul are ocurenţă foarte rară, chiar în timpul modei referentului, la sfârşitul veacului. Exemplul „cometă sub pălărie” (MI, 1898, 28 febr.) arată utilizările diverse, în acest caz de „suport” care amplifică forma obiectului. Corsaj (< fi. corsage, it. corsagio). împrumut din limba franceză, bine asimilat în română, corsaj, -e, s.n., a circulat şi în varianta corsagiu. Termenul a fost bine definit de lexicografi cu referire la o piesă vestimentară feminină care acoperă bustul până la talie. Cuvântul este înregistrat de Vaillant (I: 61 şi II: 47; 1839), având o frecvenţă mare în vocabularul modei din a doua jumătate de secol. „Partea îmbrăcămintei femeilor care cuprinde talia” (Negulici); „Talia unei rochii” (DU); „Talia [rochiei unei femei]” (Tiktin). Uneori, este explicat lexicografic prin relaţia întreg-parte: „Partea vestmântului femeiesc care acopere pieptul” (Stănceanu); „Vestimentul care acopere această parte a corpului la femei” (Protopopescu); „Partea costumului femeiesc care acopere bustul, taîia rochiei” (Costinescu), cf. ciupag” (DLR). îl aflăm într-unul dintre primele periodice româneşti („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 1, p. 23), în exemplul: „[Prinţesa Maria de Klementina avea...] dantele la korsagiu, la mâniei”. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 121 „aceste volanuri sunt pe mâniei şi pe corsagiu pe care iau forma unei berte” („Ilustraţiunea”, 1860, nr.3, p. 23). „şnur de catifea ... e împrejurul extremităţii de jos a corsagiului” (BF, 1881, p. 14). La finele veacului, referentul are descrieri diferite: „corsagele se fac, de obicei întinse, dându-li-se ca relief garnitura” (MI, 1898, p. 378); „Toată [rochia] e în bieuri, fusta şi talia. Aceea ce este nou de tot, e fasonul corsagiului, fără altă cusătură decât a de la subţiori; întinderea stofei pe bust îi dă modelul” (MI, 1898, p. 378); Au fost împrumutate efemer şi compuse nesudate ale substantivului, corsaj-bolero, corsaj-bluză, corsaj-habit etc.: „Corsaj-bolero rotund, tighelat întreg, mărginit cu benzi” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); „corsajul-bluză, platca şi gulerul de ghipură” (MI, 1903, p. 10). „abia corsagiul rotund, habit, etc. primeşte un ce mic ca ancadrament, în jurul basquinei ş'a mânecii lor” (AF, 1864, nr. 15-17, p. 530); „corsaj-habit" (MI, 1901, nr. 9, p. 71); „corsaj-bluzon” (MI, 1903, nr. l,p. 1); ,jabi de dantelă” („Moda”, 1906, nr. 9, p. 1). Şi cu determinanţi de stil: „corsajele à la vierge” („Necesarul”, 1884, nr 5); „corsaj de lawn-tennis” (MI, 1898, p. 248); „corsaj de preumblare” (MI, 1898, p. 251). Corseletă (< ff. corselet). Unitate lexicală efemeră, neatestată de dicţionarele româneşti de la 1900, corseletă,-e, s.f., varianta corselet,-e, s.n., semnifică un rabat mic, decorativ, o bandă lată, peste corsaj, care strânge talia cu şiret. « Partie de certains costumes féminins qui se lace sur le corsage » (Lexis) [Parte a unor costume feminine care se strânge cu şiret pe corsaj]. Imprimă şi un stil de croială specific piesei vestimentare la care se aplică, de exemplu: „corseletul forma suissessă” (AF, 1864, nr. 13, 14 p. 495); Exemplele următoare demonstrează folosirea atributivă a termenului cu diverşi regenţi: „Toaleta de vizite. Se compune dintr-o jupă corseletă de catifea panne neagră broşată” (MI, 1901, p. 19); „Centură corseletă formată din baghete” (MI, 1901, nr. 51, p. 411). 122 Lorenţa Popescu Corseletă. Dar observăm că termenul se foloseşte şi substantival: „...bentiţele mici care formează gulere întregi, corselete, plătci, etc” (MI, 1902, nr. 1, p. 2); „jupă cu corseletă’ (MI 1907, nr. 39). Corset (< fr. corset). Neologismul corset, -e, s.n., adaptat şi democratizat în română, este expresia unuia dintre simbolurile modei feminine a secolului al XlX-lea. Dicţionarul Vaillant, cu forma corţet, ceea ce ne aminteşte de paronimul conţert folosit cu ironie în operele lui Alecsandri. Termenul desemnează un articol de lenjerie, controversat de contemporanii referentului, din cauza efectelor sale nocive asupra organismului feminin, invocate şi de mişcările de emancipare feminină de la sfârşitul secolului al XlX-lea: „Din aşternut să se scoale înaintea soarelui, trupul să nu-1 cetluiască în zale aduse de la Paris, numite corset..” (AR, 1839, p. 72); „Nu corsete ca odinioară ce da unei femei turnură de soldat rusesc.” (AF, 1863, nr. 2, p. 39). „Luaţi apoi centura Regence, corsetul mare, ţeapăn, ce dă turnura de granadir, fiind de cel mai rău ton” (AF, 1864, nr. 7, p. 422); „Corsete de dame” („Timpul”, 1877, nr. 208, p. 4); „corsete franţuzeşti cu balene veritabile” („Adevărul”, 1888, nr. 559, p. 9). „în Cronici feministe, se vorbeşte de o boală a „corsetului” pentru care la Paris s-au format comitete” („Depeşa”, 1901, nr. 8, p. 1). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 123 Corsetul, sinonim cu pieptar (Costinescu, DLR), este un „vestmânt garnisit cu balene” (DU). în istoria referentului, balenele s-au adăugat după 1821 (TLFi), bineînţeles ca întăritură. Pontbriant îl atestă cu forma consacrată corset. Pisone îl glosează prin sinonimul diminutivat spătcel·, Damé îl înregistrează fără a-1 defini. în alte dicţionare beneficiază de explicaţiile lexicografice următoare: „Partea vestimentului femeilor care acoperă talia pieptului şi abdomenul strângându-le” (Protopopescu); „Un fel de pieptar al femeilor ce cuprinde şi strânge partea corpului de la piept până la mijloc” (Costinescu); „bucată de îmbrăcământ cu cari feminele îşi strâng bustul corpului, ca să li se desemne bine şi frumos talia” (Laurian şi Massim - G); „Vestmânt garnisit cu balene ce înfăşoară şi strânge talia femeilor” (DU); „Vestmânt dedesubt foarte vătămător cu care femeile îşi strâng pieptul şi talia spre a arăta mai subţiri” (Stănceanu). Unele definiţii accentuează ideea de nocivitate în folosire, prin strângere şi prin utilizarea balenelor pentru fermitate. Ca derivat, cf. DU, este amintit lexemul corsetier, „cel care vinde corsete”. Termenul a evoluat în perioada ulterioară celei cercetate, transferându-şi semantismul altor domenii sau permiţând metaforizarea. Semnalăm şi compusul corset-cuirasă, parţial adaptat: „corsetul-cuirasse” („Bobâmacul”, 1878, nr. 18, p. 3). Adăugăm o ocurenţă a unei formaţiuni nefireşti, compusul sudat la plural cascorsete: „cămăşile, pantalonii, cascorsetele, matineurile” („Moda”, 1905, nr. 9, p. 1). Costum (< ff. costume). Costum, -e, s.n., termen din vocabularul modei feminine, pătruns prin extensiune din moda masculină, căpătând rol de hiperonim al unei clase paradigmatice. Definit în LRV ca „Obiceiuri; îmbrăcăminte după locuri, după timpuri, după staturi” (Negulici); „Costuma. Costumare. Costumar, Costumat. Costum (it. Costume)” „[Costum, haină, travestire, deghizare]” (Pontbriant); „It. costume, obicei, haină. Haină de teatru sau de bal pentru deghizare. Haina oficială a unor persoane cari exersă o funcţie oarecare sau vreo demnitate oarecare” (Protopopescu); „vestiment sau îmbrăcământ propriu cuiva, mod de a se îmbrăca cuvenit cuiva” (Laurian şi Massim) în DLR, sensul prim este generic: „felul de îmbrăcăminte consacrată prin datină a unui popor, a unei regiuni, a unei epoci, a unei clase sociale sau felul de îmbrăcăminte la anumite ocazii, port, ţinută.” în WF, termenul se referă la „un ansamblu de piese utilizat în scopuri diferite: de plimbare, sportive, de ceremonie, oficial, travestire etc” De aceea, apare în sintagme care specifică destinaţia sau stilul: 124 Lorenţa Popescu „costume şi toalete foarte răcoroase şi de o eleganţă nespusă” („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 1, p. 24). „Suntem curioşi să vedem dacă costumul acesta va trece la modă” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 4, p. 38). Lexemul apare în nenumărate sintagme: „La magazinul meu din Slănic se va găsi un mare asortiment de costume de baie pentru doamne şi domni” („Perdaful”, 1881, nr. 18, p. 7); „costum de demi-sezon” (FR, 1879, p. 110); „pentru escursiuni pe jos sunt costumurile scurte şi comode foarte de recomandat” (GI, 1882, nr. 1, p. 4); „costum de tenis” (MI, 1901); „costum de curse” („Depeşa”, 1901, nr. 77, p. 1); „costum de excursie” (MI, 1901, p. 250); „costum travestit”; „costum directoir” (MI, 1901, p. 11); „costum Columbine, „noctambule”, „de paysanne”, „d’apothicaire”, „de laitière”, „abbé Louis XV” (MI, 1902, p. 43). Costume de cicliste. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 125 Ca tip de costum de referinţă pentru moda feminină a secolului, simbol al emancipării femeii, amintim taiorul, care apare în deceniul al nouălea după ce referentul se impune ca o cucerire a domeniului vestimentar feminin. Couteau (< fr. couteau). Grafia nealterată a termenului în majoritatea exemplelor indică un xenism preluat din franceză. Grafia fonetică franceză apare în varianta cuto, de exemplu: „Tocă nouă, din pai fantezie ornată pe margine cu un cuto trecut prin două barete de velur” (MI, 1902, p. 195). Există şi forma de plural coutouri, o altă încercare de adaptare. După cum observăm din gravurile jurnalelor de la începutul secolului al XX-lea şi după definiţia din dicţionarul francez TLFi, termenul semnifică: « Longue plume rigide ornant parfois les coiffures féminines. » (TLFi) [Modă. Pană lungă, rigidă, ce decorează uneori pălăriile feminine], etimologic de la „Gen de păsări palmipède din ordinul galinaceelor, cu penele împestriţate de numeroase pete rotunde, care trăiesc în arhipelagul Malaysiei” (DN, MDN). Pene couteaux şi couteaux d’Argus. 126 Lorenţa Popescu De asemenea, întâlnim un calc frazeologic parţial cuţit d’Argus, după ff. couteau d’Argus (cf. supra), Argus fiind denumirea unui fazan malaiezian ale cărui pene pestriţe, cu oceli, erau folosite ca ornamente la pălării. „Toculeţ de fetru învelit în catifea şi cuţite d’Argus” (MI, 1878, nr. 1, p. 3); Se utilizează şi sintagma „couteau d’aigle” (MI, 1902, p. 83); „2 pene drepte (couteaux) albe, noduri de catifea” (MI, 1898, p. 185). In uz în jurnalele de la începutul secolului al XX-lea ca determinant al unui regent sau prin elipsa acestuia: „pană couteau de tul perlat” (MI, 1902, nr. 11, p. 83); „platou de pai roşu traversat de un couteau roşu cu alb” (MI, 1901, nr. 23, p. 178); „două coutouri traversând calota” (MI, 1902, nr. 11, p. 83). Efemeridă, prin demodarea unor astfel de ornamente. Couvre-maillot. Compus efemer rar care nu apare în dicţionarele cercetate, fiind, probabil, o creaţie internă, un pseudofranţuzism, având rolul de a completa un gol conceptual al timpului. Contextul lingvistic indică o piesă care acoperă lenjeria ca o bluză, având şi rol ornamental: „Couvre-maillot de percal, garnisit de entre-deuri şi dantele” (MI, 1901, nr. 50, p. 394). Cravată (< ff. cravate). Unitatea lexicală cravată, -e, s.f., este o extensie din lexicul modei masculine. Lexicografia franceză îl desemnează ca „[bandă de stofa purtată de cavaleria croată din regimentul de mercenari din timpul domniei lui Ludovic al XIII, pe la 1630]” (cf. TLFi). DLR descrie termenul ca referent din garderoba masculină urbană „europeană”, cităm: „Parte a îmbrăcăminţii bărbăteşti de la oraş (europene); fâşie îngustă de mătase, de pânză, care se leagă în jurul gulerului formând în faţă un nod uşor” La Stamati, lexemul apare s.v. cravăt. Pontbriant îl defineşte ca „legătură de gât cum o purtau croaţii”, iar Laurian şi Massim, ca: „legătură de gât, bucată de stofa cu care se înfăşoară gâtul, spre a-1 protege de intemperie” Dicţionarele româneşti nu-1 plasează în moda feminină, dar vocabularul modei îl înscrie în paradigma sa: „încă o noutate, Cravatele cu capete d’un cot, legate la ceafa” (AF, 1864, nr. 26, 27, p. 617); „Cravată de damă” („Timpul”, 1877, nr. 7, p. 4); „Cravată fantezie, de taftă albastru deschis. (MI, 1898, p. 387); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 127 „Cravată régate şi centură de satin” (MI, 1900, nr. 13, p. 99); „Cravată Lambert croşetată, vărgată cu roşu şi gris” (MI, 1902, p. 74). Cravată. „cravată jabotată” (MI, 1903, nr. 8, p. 5). Semnalăm şi derivatul cravatat: „Capelina de pai cravatată' (MI, 1902, p. 91). Creţ. Substantivul creţ, -uri/creţe, s.n., este considerat de Grigore Brâncuş ca unul dintre cele patruzeci şi trei de cuvinte care provin „mai probabil din substrat” (apud Sala 2010: 195). „Rochia este în creţe late, turtite” (GI, 1882, nr. 1, p. 1). Termenul alternează în articolele de modă cu încreţitură de la part. vb. încreţit + ură: „dispare deschizătura între încreţiturile de din faţă” („Lumea ilustrată”, 1891, nr. l,p. 29); 128 Lorenţa Popescu „La corsaj, bertă de muselină cu încreţituri şi margine de drap bleu-pal” (MI, 1903, p. 11). Folosit relativ frecvent în textele de modă, cuvântul echivalează termenii francezi fronce şi pli. DLR îl defineşte ca termen specializat de croitorie: „încreţitură la haine sau la cismă, îndoitură, cută, fald, curmătură, undă”. „patru creţuri buionate pe margine” (MI, 1900, nr. 3, p. 19); „creţuri jenilate” (MI, 1900, nr. 9, p. 66); „volan plisat cu un creţ sus tivit” (MI, 1900, nr. 9, p. 75). Verbul a încreţi şi derivatele încreţitură şi încreţit sunt prezente în jurnalele de modă din 1839: „încreţea nodul unei cordele” (AR, 1839, nr. 68); „betelia e încreţită pe o lungime de 0,35 m” (MI, 1900, nr. 15, p. 115). Fiind o unitate lexicală din fondul vechi în limba română, termenul continuă să fie în uz şi astăzi. Crevé (< ff. crevé). Alături de xenismul crevé, publicistica înregistrează o multitudine de variante grafice ale lexemului adaptat prin epiteză creveu/crevea, pl. creveuri/crevele, s.n.; de gen masculin în limba sursă, lexemul nu este atestat în LRV. A fost un împrumut efemer, specializat, care a păstrat sensul din limba sursă: « Ouverture aux manches d’un vêtement laissant voir la doublure » (Lexis) [fantă, în formă de paralelogram, practicată într-o piesă vestimentară, cu rolul de a lăsa să se vadă materialul de dedesubt]. (TLFi). Termenul nu a intrat în nomenclatorul lexicografic românesc, nu s-a democratizat şi a fost scos din uz. O descriere a acestui tip de cută apare într-un număr din „Moda ilustrată” din 1902: „cuta crevé are mult succes: e o cută dublă cusută şi turtită de fiecare parte pentru a ascunde cusătura. Cutele acestea însă trebuiesc dispuse înainte de a croi corsajul, dar trebuie băgat de seamă ca să fie dispuse foarte regulat” (MI, 1902, p. 127). Se înscrie printre efemeridele cu conotaţii preţioase, specifice perioadei: „crevelele dintre ele [colţurile corsagiului] lăsau să se vadă builloane de atlas ca rochia” (AF, 1863, nr. 18, p. 233); „foi în formă cu creveuri de mătase albă” (MI, 1900, nr. 29, p. 241); „Jupe cu creveuri de mătase şi şirete încrucişate” (MI, 1901, nr. 9, p. 66); „Mânecă cu crevé şi revere Louis XV” (MI, 1902, nr. 11, p. 83). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 129 Crevé, 130 Lorenţa Popescu Crinolină (< fr. crinoline). Emblemă a modei feminine din secolul al XlX-lea, crinolina a fost în vogă după Revoluţia de la 1848; termenul crinolină,-e, s.f., de etimologie franceză, primeşte atestare lexicografică în dicţionarul bilingv al lui Costinescu (1870) în care se face trimitere la un eponim sinonimic perfect, termenul malacov/malacof, împrumutat din rusă prin intermediar francez. Cuvântul primeşte o descriere slabă din punct de vedere semantic în DU: „Un fel de fustă foarte largă mult timp la modă”. Cea mai substanţială definiţie o oferă DLR: „Fustă foarte largă şi înfoiată, aşezată pe nişte balene sau arcuri subţiri de oţel, purtată pe la mijlocul veacului al XlX-lea, cf. malacof. N.” Dicţionarul Lexis precizează că stofa de crinolină apare prin 1829, iar juponul, în 1856. în „Caledaru istoricu şi populam pe anul 1858”, referentul era ţinta umorului autohton: „Şi că aste crinolineiMalacoave de vânt pline/Pălării înţoţonate,/Şi de rău gust încărcate” (CIP, 1858). Termenul este foarte uzitat timp de aproximativ un deceniu şi jumătate, cât s-a menţinut referentul în modă. în limba română literară, acesta aminteşte de stilul vestimentar opulent, impus de clasa emergentă de la mijlocul secolului al XlX-lea. A fost vehiculat metonimic „crenolină la tivitura rochiilor”, (AF, 1863, nr. 2, p. 27), având sensul etimologic de crin, adaptat şi cu variantele cren, crenă, „crenă”, („Moda”, 1905, nr. 14, p. 1), material din păr de cal, folosit ca întăritură pentm jupe, dar şi pentru alte piese („pentru a lărgi crenele cu trese şi butoni auriţi” („Moda”, 1905, nr. 3, p. 1), ca pălăria, de exemplu: „pălărie de „crin” („Moda”, 1906, nr. 22, p. 4). „pălărie de crenă roşie” („Moda”, 1906, nr. 14, p. 1). „în mijlocul fustelor se pune faimoasa crinolină (malacofu, ca să nu rămâie neînţeles); crinolina are defectul tuturor lucrurilor nefolositoare, adică ţine prea mult loc” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 86). Din acest exemplu reiese că, în spaţiul românesc, ţermenul de referinţă pentm franţuzismul crinolină era malacof, pătmns mai devreme în română, deci, mai cunoscut. Iar sensul iniţial de jupon, cu întărituri de crin, de piele sau metal s-a extins la întregul ansamblu, sensul prim devenind cel care semnifică o jupă care ajungea la aproximativ „patruzeci de metri de material, cu întărituri de crin sau cu cercuri şi resorturi metalice” (A-S Ionescu 2006: 147). „Adoptaţi mai întâi juponul Empire, crenolină cu diverse resoare ce se poate lungi, scurta, mări, micşora, netezi pe partea unde dai braţul unui bărbat, ce devine comodă şi nejenantă, cum o voeşti, apăsând puţin unul din acele resoare” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). De altfel, forma şi amplitudinea jupei s-au modificat de câteva ori în decursul unei jumătăţi de veac. „Vine crinolina? „Crinolina a fost până acum de trei ori la modă. Bertugio, i s-a zis la prima apariţie, panier, la a doua, crinolină, la a treia” (MN, 1903, nr. 1, p. 2). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 131 „în fine, dacă aruncăm o privire pe modelele Imperiului al Doilea găsim originea mai multor noutăţi. Suprimînd balonarea exagerată a crinolinei, regăsim aceleaşi paletouri largi, foarte scurte şi foarte ornate de pasmanterii şi ciucuri, aceleaşi antredeuri de dantelă şi încrustaţii de muselină şi lino, broderia englezească în desene mari ajurate, abundenţă de panglici, volane suprapuse, cute şi buioneuri, în coafură, bandouri bufante” (MN, 1904, nr. 19, p. 1). Exagerarea în formă a referentului, deseori invocată, l-a transformat într-un simbol al istoriei costumului feminin din secolul al XlX-lea. Definirea mai precisă sau mai evazivă a termenului nu a constituit un impediment în cunoaşterea şi evocarea sa frecventă de către posteritate. Croială. Substantiv derivat din verbul a croi + suf. -eală, verb provenit din sl. krojiti. De la acelaşi verb întâlnim şi derivatul croitor, „cu sufixul —(i)tor, moştenit din latină” (Sala 2010: 153), ca reprezentant al unei ocupaţii vechi. Lexicografia înregistrează profesia şi atelierul în cuvântul croitorie (DU, DLR), meseriaşul, croitorul, (DU, DLR), operaţia, croitură (DU) sau croială (DU, DLR). Rezultatul concepţiei şi operaţiei se numeşte şi croi, -uri (DU, DLR). A coexistat cu sinonimul tăietură („Cea din urmă tăeturălCu o fină tivitură”, („Mefistofele”, 1876, nr. 2), echivalând fr. coupe. Exemple: „croiala” (AF, 1864, nr. 1, p. 315); „Adevăratul matineu trebuie să fie lung şi de o croială simplă” (MI, 1901, nr. 28, p. 222); „croială droit fii” (MI, 1902, 39). Din aceeaşi familie de cuvinte, devine frecvent şi lexemul croitoreasă: „acum orice croitoreasă sau lingeră renumită nu trimite clientelor un obiect fără a-1 parfuma în interiorul tivurilor sau gulerului cu heliotrop fin vaporizat” (MI, 1901, nr. 33, p. 258). Cuirasă (< fr. cuirasse). Lexemul metaforizat cuirasă, -e, s.f., nu este definit în moda vestimentară feminină înainte de DLR, unde apare ca fiind: „Numele unei haine femeieşti, nedefinită mai îndeaproape, probabil, ilic, laibăr. N. după fr. (cuir, prin mijlocire rusească kirasă)”. împrumutul din franceză a fost folosit în domeniul modei cu sensul de „[corsaj feminin care se mulează până la coapse]” (TLFi). Forma românească reprezintă o îmbogăţire a sensului cuvântului existent, deci fără tipar fonetic nou, fiind prezent şi în revistele de la începutul secolului al XX-lea: „cuirasă de ghipiură cu benţi tighelite” (MI, 1901, nr. 21, p. 163); „corsaj plisat ornat cu o cuirasă de ghipură” (MI, 1902, p. 290); „corsaj « cuirasse » cu bască colţurată” (MI, 1902, p. 211). Limba română împrumută şi utilizează efemer şi compusul corset-cuirasse către sfârşitul deceniului al optulea: 132 Lorenţa Popescu „corsetul-cuirasse” („Bobâmacul”, 1879, nr. 18, p. 6). Accepţia rămâne apanajul terminologiei specializate, dar remarcăm metaforizarea de „îngrădit” pentru „cuirasat” în exemplul „mintea jună este slabă, de studiu nechiurasată” („Perdaful”, 1878, Iaşi). Culota (< fr. culotté). Sensul împrumutului culotă, -e, s.f., se referă la un „articol de « sous-vêtement féminin » (Lexis) [lenjerie feminină] „[care acoperă burta şi coapsele îmbrăcând separat picioarele]” (TLFI), adică, pantaloni scurţi prinşi cu elastic, purtaţi pe dedesubtul fustei: „culota englezească asortată” (MI, 1901, nr. 22, p. 170). Semnalăm şi compusul efemer, posibil pseudofranţuzism, cache-culottes, desemnând o jupă ce acoperă culota, pe dedesubtul fustei, lungă până la genunchi. Cusătură. Termen format prin derivare din participiul trecut al verbului românesc coase, cusut, + suf. ură, din lat. consutüra (Puşcariu 460; DAR) (DER). Sensul este acela de „a fixa, a prinde între ele părţile unei haine sau un petic, un nasture etc. la o haină, trecând prin ele un fir de aţă cu ajutorul unui ac” (DEX ’98). Iată câteva exemple: „cusetură albă sau neagră şi de căprioară cu cusetură neagră” (AF, 1863, nr. 10, p. 120); „Victor Albert al cărui capuşon e încreţit d’alungul, lăsând însă capetele ce formă un volan şi cusătura acoperită d’o ruşă de dantelă sau cordea” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); „cuta crevé are mult succes, e o cută dublă cusută şi turtită de fiecare parte pentru a ascunde cusătura” (MI, 1902, nr. 17, p. 130); „foi cu grupuri de tigheluri la fiecare cusătură” (MI, 1903, nr. 8, p. 5). Din aceeaşi familie amintim şi derivatul cusătoreasă, de exemplu: „Recomandaţi, vă rog, doamnelor, cusetoresei D-voastre să vă puie crenolină la tivitura rochiilor, căci altfel se împleticeşte prin picioare şi târâie foarte disgraţios pe pământ. ” (AF, 1863, nr. 2, p. 27). Cuşcă (< ucr. kucka). Slavismul cuşcă, cuşti, s.f., primeşte un sens nou datorită modei feminine din secolul al XIX-lea prin calchierea semantică a echivalentului francez cage, folosit pentru a semnifica un tip de eşafodaj, asemănător unei colivii, care susţinea crinolina, de exemplu: „Astăzi două vorbe încă despre crinoline ce vă rog a nu le mai numi malacofuri, şi încă mai puţin cusce” (AF, 1863, nr. 2, p. 16). Efemerid cu ocurenţe rare în română. Cută (< lat. cutis). Termen cu origine incertă, bulgară (DEX) sau latină (Puşcariu, DU), un „fals împrumut slav” (Sala 2010: 214), cu argumentul că nu există în dicţionarele bulgăreşti şi e puţin răspândit în bulgară, cută, -e, s.f., este un Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 133 cuvânt românesc bine fixat în vocabularul secolului care semnifică: 1. îndoitură la postavuri; 2. fâşie şi a fost folosit ca echivalent pentru explicarea semnificaţiei împrumuturilor recente. înregistrat în toată lexicografia veacului (Laurian şi Massim, DU, DLR). în segmentul temporal cercetat, vocabula patronează seria sinonimică fald, godeu, pliseu, pliu. Cute. Redăm aici câteva exemple din publicistică: „cute în creste” (MI, 1900, p. 312); „cuta crevé are mult succes, e o cută dublă cusută şi turtită de fiecare parte pentru a ascunde cusătura” (MI, 1902, nr. 17, p. 130); „volane suprapuse, cute şi buioneuri, în coafură, bandouri bufante” (MN, 1904, nr. 19, p. 1). Menţionăm şi derivatul cutat: „fundul e cutat şi marginile încreţite” (MN, 1903, nr. 9, p. 5). D Decolteu (< fr. décolleté). Neologismul decolteu, -uri, s.n., nu este atestat de LRV. Din punct de vedere semantic, lexemul este un sinonim perfect al unităţii lexicale decoltaj. în publicistică, termenul este prezent pe parcursul întregii perioade cercetate: „Aici, decolteul e permis” (AF, 1864, nr. 4, 5, p. 382); „Puind’o c’o şarpă sau pointă de chantilly sau guipură, cată să fie decolteul acoperit c’un fichu în stilul volanului” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); ,J)ecolteul este mărginit cu un entre-deux de ghipură” (MI, 1903, nr. 1, p. 2); „în jurul decolteului” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 5); „sus, decolteu pătrat” (MNI, 1907, p. 63). împrumutul preţios, de lux, decoltaj, -e, s.n., nu putea însă înlocui echivalentul românesc răscroială, mai vechi şi care făcea deja parte dintr-o familie de cuvinte. Explicaţia dată de Scriban (1939) este cea mai precisă: „tr. (vsl. raskroiti, id.). Croiesc tăind mai mult. Decoltez” Nu este definit în dicţionarele româneşti din epocă. Şăineanu inserează cuvântul-titlu, decoltat, derivat al verbului a decolta, mai frecvent folosit decât substantivul explicat prin „descoperit la gât şi la umeri” căruia îi adaugă sensul metaforizat de „liber în expresiuni”, adică deochiat, după cum ne sugerează şi titlul ziarului craiovean: „Cafeul Chantant. Ziarul cocotelor, Crailor şi al celor care fac zâmbre. Organ decoltat” (1894, p. 1). Prezent în textele de modă încă din anii ’60: „în decoltagiu, la Paris, aduc damele ce se respectă şi voesc a fi respectate” (AF, 1864, nr. 21, p. 273); „rochia decoltată e suverană” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); „demi-decoltaj'’ (MI, 1901, p. 370); „în josul decoltajulur (MI, 1901, nr. 30, p. 225). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 135 Decolteu. în „Gazeta ilustrată” (1883: 14), apare şi forma decoltitură, în exemplul: „Buchete mici, ciucuri peste marginea decoltiturei dar şi mai multe altele”. Integrarea neologismului era deja realizată când a apărut sensul metaforizat. Dedesubt. în moda feminină, substantivul dedesubt, -uri, s. n., echivalează împrumutul din franceză dessous. A fost utilizat paralel cu acesta şi continuă să se menţină în nomenclatorul unor dicţionare actuale s.v. desu şi dessous ca sinonim al hiperonimului lenjerie, deşi rar în uz: „pe un dedesubt de muselină” (MI, 1901, p. 128); „pentru toate toaletele deschise trebuiesc dedesubturi cochete” (MI, 1902, p. 258); „Bolero decupat pe un dessu de Irlanda” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 4). Frecvent în revistele de modă de la începutul secolului al XX-lea. 136 Lorenţa Popescu Dépassant (< fr. dépassant). Termen din vocabularul specializat de croitorie, neologismul invariabil dépassant nu este atestat în LRV. Semnifică « Biais d’éttofe qui borde le col ou l’encolure d’un vêtement en dépassant légèrement » (Lexis) [fâşie de stofa pusă în bie care mărgineşte răscroiala unei haine, depăşind-o uşor], « Ornement d'étoffe qui dépasse la partie du vêtement à laquelle il est fixé » (TLFi) [ornament de stofa care depăşeşte partea hainei pe care e fixat], în română, a fost folosit mai ales pentru ornamentul care depăşeşte puţin marginea mânecii, ieşind de dedesubt, anume conceput pentru a fi observat. Termenul a avut uz efemer, cuvântul fiind mereu marcat grafic în texte: „Dinainţile puţin bluzate cu revere şi guler asemenea cu un dépassant ivoire” (MI, 1900, nr.' 52,408); „mânecă lărgită jos, ornată cu un bieu ecose, cade pe un « dépassant » de aceeaşi mătase” (MI, 1902, p. 211). „Tigheluri pe un mic dépassant de pichet alb” (MI, 1902, p, 242); „Mânecă evazată cu « dépassant » de mătase” (MI, 1902, p. 290); „dépassant la mâneci” (MI, 1903, p. 4). Dezabie (< fr. déshabillé). Un alt termen absent din LRV este unitatea lexicală dezabie, -uri, s.n., frecventă în epocă, datorită referentului la modă care semnifică: „veşmânt leger, elegant, purtat de femei în casă” (DN), sinonim cu calcul rochie de casă. Dezabie. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 137 în română, termenul circulă cu grafie etimologică spre sfârşit de secol, dar şi cu variante (passim): ,J)esahabillé Grazziela de lino roz” (MI, 1900, nr. 31, p. 241); „Déshabillé elegant de salon [din stofă] liberty roz” (MI, 1902, nr. 11, p. 83). Desü. Dessous. împrumut cu frecvenţă rară, adaptat cu forma grafiată desu, -uri, s.n, după fr. dessous, care semnifică « Sous-vêtements féminins » [Lenjerie feminină] (TLFi), face parte din paradigma unor dicţionare actuale. Cuvânt rar, de jargon, care nu s-a impus în uz aşa cum s-a întâmplat cu un alt împrumut din epocă, cu aceeaşi semnificaţie şi cu un grad aproape la fel de mare de generalitate, şi anume lenjerie, hiperonim necesar limbii române care, pentru aceeaşi noţiune, utiliza sintagma haine de dedesubt. Un exemplu din epocă: „Bolero decupat pe un dessu de Irlanda” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 4); „bolero decupat pe un dessu de Irlanda” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 5); „culoarea dessu-ului să se armonizeze cu stofa subţire” („Moda”, 1906, nr. 8, p· i); „dessu de postav la o rochie de bal de tul” („Moda”, 1906, nr. 10, p. 1). Termenul este pretenţios, fiind folosit încă uneori de specialişti, dar şi de snobi. Devant q. v., Dinaintea. Xenismul devant a fost un împrumut din franceză, care s-a dovedit efemer, în ciuda unei anumite specializări. Acesta semnifica partea din faţă a corsajului sau bluzei, mai ales. Limba română deţinea acest sens în substantivul dinainte, vechi, generalizant, puternic, care s-a şi menţinut în uz. Atât împrumutul, cât şi cuvântul românesc au circulat paralel în această perioadă în publicistică, cu specializarea menţionată, după cum observăm din exemplele de mai jos: „devant de muselină de mătase roz” (MI, 1900, nr. 52, 408); „devant de corsaj” (MI, 1901, nr. 27, p. 210); „bluză elegantă cu devant’ („Moda”, 1905, nr. 4, p. 10); „bluză cu devant de ghippură” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 1). Dinainte. Substantivul dinainte, dinainţi, s.m. (de +■ înainte), apare şi în varianta articulată moţional feminin la singular, dinaintea, fiind un exemplu de substantivare a unei locuţiuni adjectivale „[partea] de dinainte”, prin includerea articolului hotărât în structura prepoziţiei. Exemplele din publicistică simt numeroase, termenul echivalând în domeniul modei feminine cuvântul fr. devant. „partea încrucişată a dinaintelui” (MI, 1902, p. 187); ,jacheţică drăguţă... cu dinainţii brodaţi” (MNI, 1907, p. 59). Se foloseşte mult timp paralel cu xenismul devant pe care-1 înlătură. Se observă din exemple că ambele variante lexicale sunt utilizate: 138 Lorenţa Popescu „[şarpe cu] dinaintea este dreaptă, dinapoi are formă de mantellă” (AF, 1863, nr. 8, p. 95); ,JDinainţile din dreapta” (BF, 1890, p. 173); „Toaleta de catifea mov, cu dinaintea de satin alb tot brodat” (MI, 1901, nr. 8, p. 58); „corsaj cu dinaintele la fel” (MI, 1902, p. 307); „bluză elegantă cu devant” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 10). Este întâlnită şi conversiunea „înaintele” (MI, 1903, p. 3). Se foloseşte, prin extensiune, la orice piesă de vestimentaţie cu sensul generic de parte anterioară, precum în exemplele: „Bolero cu dinainţii drapaţi” (MI, 1903, p. 2); „Passul (idinaintea) [pălăriei] e unit, flori sau pene se pun numai pe vârful calottei” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Directoire (< ff. Directoire). Semnificând un stil artistic din perioada Régence, explicitât de dicţionarele veacului, termenul directoire este utilizat aproape exclusiv ca substantiv adjectivat, categorial folosit cu regenţi ca: stil, costum, rochie etc., dar şi prin elipsa regentului rochie, de exemplu: „Ici şi colo un elegant princesse, un drăguţ empire nu mai sunt de recunoscut, prin tendinţa lor de a se confunda cu ultima creaţiune Directoire, după cum noua stofa nu mai e nici postav, nici satin, ci un postav satinat, cachemierul de mătase care, împreună cu mătasea ripsată, vor alcătui furorile zilei de mâine” („Şicul bucureştean”, 1908, nr. 1, p. 3). Eponimul provine de la numele perioadei istorice neoclasice franceze numită Directorat, caracterizat în artă prin apelul la vechi motive egiptene şi greco-romane. Termen întâlnit în perioada eclectismului de la începutul secolului al XX-lea. A impus „costumul directoire” (MI, 1902, p. 10) şi redingota. în lexicografic, Negulici, Pontbriant, Costinescu au definit exclusiv sensul istoric al cuvântului pe filiaţia căruia se înscrie şi accepţia din lexicul modei. Publicistica îl introduce de la primele expuneri de modă: „In acest genre, casa Gagelin a confecţionat rochia directoire, ce a obţinut un imens succes” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Stilul caracterizează şi alte piese: „Anul trecut se purtau pălăriile « Directoire », anul acesta se vor purta manşoane Directoire” (MI, 1897, nr. 8, p. 8); „pălărie, formă directoar” (MI, 1903, nr. 8, p. 5); „Nuanţe, forme, varietăţi, o desăvârşită incoerenţă şi un amestec de stil din care se impune mai presus de toate Directoire-uF, aflăm din „Şicul bucureştean” (1908, nr. l,p. 3). Substantivul apare şi cu o formă de plural articulat, generic, cu regentul mantale subînţeles din text: „chiar directoarele”, cu revenirile lor mari, gulerul pe Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 139 jumătate întors, cravata de dantelă, adică mantalele ce le purtau înainte muşchetarii, revin acum la modă” („Moda”, 1906, nr. 11, p. 1). Doliu (< fr. deuil, lat. dolium). Substantivul doliu, -uri, s.n., beneficiază de definiţii clare în dicţionarele româneşti. Odată cu moda franceză, apare şi calcul parţial după sintagma fr. habits de deuil, în româneşte haine de doliu. Marcă exterioară a unui eveniment dureros, veşmintele negre capătă acum conotaţii de eleganţă, de afişare a unei situaţii. Definiţiile următoare, extrase din dicţionarele epocii, nu întotdeauna pot exprima schimbările în manifestările societăţii, cronicile de modă sunt însă destul de transparente în a reliefa partea convenţională a evenimentelor mondene prin grija pentru detaliu. „Cemire. A purta doliul” (Eliade); „Semne de durere, vestminte negre” (Negulici); „Haină, steag de doliu” (Tiktin); „Semne exterioare de doliu şi timpul cât se poartă” (Şăineanu); „Haine, vestminte de convenţiune şi de culoare neagră ce se poartă în semn de durere pentru moartea unei rude etc.” (Costinescu); Laurian şi Massim le numesc „vestimente doliose”, la care adaugă şi expresiile „a purta” şi „a lăsa doliul”. Doliu. 140 Lorenţa Popescu Conceptul de „doliu”, prin implicaţiile sociale atât în evenimente triste, cât şi în viaţa religioasă a fiecărei persoane, ocupă un paragraf extins în articolele de modă. Haina de doliu există în forma „doliu mare”, „demi-doliu” şi „doliu mic”, având cerinţe diferite, de aceea croitorii şi cei care se ocupau de modă rezervau uneori comentarii amănunţite acestui capitol. „doliul văduvelor” („Secuiul”, 1860, an II, nr. 10, p. 38); „Am mai spus-o: doliul mare... capotă de crep” (MI, 1898, p. 194); „Pentru doliul mai mic se întrebuinţează mai puţin crep şi se înlocuieşte lâna cu mătase” (MI, 1898, p. 195); „toca de doliu mare” (MI, 1902, p. 194). Conceptul s-a restrâns, determinanţii devenind inutili. Dominou (< ff. domino). Bine reprezentat în lexicografie, împrumutul din franceză dominou, -uri, s.n., adaptat prin epiteză, dar şi în varianta domino, se actualizează în definiţii lexicografice analitice cu sensuri precise: 1. „haină/strai/costum de bal mascat, lung, cu capişon”, „deschisă pe dinainte” (DU); 2. „persoană îmbrăcată astfel” (Costinescu). Vaillant îl defineşte simplu: „o haină de bal”. Negulici precizează destinaţia şi apelează la un termen cunoscut din care provine, de fapt, acest veşmânt: „îmbrăcăminte de bal mascat în forma acestei rase”. Pontbriant nu aduce diferenţe specifice: „Dominou-uri (un fel de haine)”. Este însă mai bine definit de ceilalţi lexicografi ca: „Strai de bal măscuit şi un joc” (Stamati); „Dominou, un fel de haină pentru baluri mascate” (Frollo); „Costum, haină de bal cu capuşon” (Protopopescu). Costinescu avansează, pe lângă sensul de „îmbrăcăminte de bal mascat”, şi metonimia „persoana îmbrăcată astfel”. La Bauman, apar două sensuri: „1. Manta groasă de iarnă; 2. Haină pentru baluri mascate”. Şăineanu are o descriere enciclopedică: „Costum de bal, compus dintr-o haină lungă (deschisă pe dinainte) şi un fel de glugă”. Tiktin îl echivalează cu termenul manta, sensul prim al cuvântului din vestimentaţia masculină. în textele cercetate de noi, este întâlnit în 1838, în „Curier de ambe sexe” (ediţia I, periodul II, nr. 1, p. 1), în traducerea cu titlul Domino albastru ca cerul. Este foarte frecvent în textele literare şi satirice, ca termen democratizat metaforizat: „Şi ce zicea guriţa ta de mine, sub capuşonul dominouluiT' (PR, 1860, nr. 7, P- 25); „Cum vrei să ştiu culoarea viselor, când visele poartă mască şi dominol" (PR, 1861, nr. 5, p. 17). Obiceiul balurilor mascate a deschis moda dominoului, subiect de speculaţie paronimică prin semnificantul satiric dimonou (de la demon) în teatrul lui Alecsandri. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 141 Dos (< fr. dos, lat. vulg. dossurri). Cuvânt vechi în fondul lexical al limbii române, dos, -uri, s.n., care, odată cu moda nouă, capătă frecvenţă în domeniul sartorial, în special în explicaţiile tiparelor. Este definit ca „partea posterioară a unor lucruri” (DU). „Partea mai puţin arătoasă (neîmpodobită şi neexpusă vederii) a unui obiect. ♦ Spec. Partea de dinăuntru a unei haine” (DEX ’98). „în josul taliei, dosul şi laturile sunt despicate” („Lumea ilustrată”, 1891, nr. 2, p. 60); „mijlocul dosului” (MN, 1903, p. 3). Draperie (< fr. draperie). împrumut din franceză, derivatul draperie, -ii, s.f., frecvent folosit în VYF, a fost definit astfel: 1. „haină”: „Vestmânt, strai, îmbrăcăminte, haine” (Frollo); 2. „stofa, drap”: „postav” (Stănceanu); „Draperie. Stofa dispusă cu artă, în cute mari” (DU) „ca garnitură, o bandă largă de taftă tighelată, de aceeaşi culoare cu drap-uY' (MI, 1902, p. 202); 3. „fald”: „ornamente de tapiserie cu creţuri” (Costinescu), „podoabă de stofă” (Stănceanu), „fald” (Barcianu); Draperie. 142 Lorenţa Popescu 4. „reprezentare iconică”: „îmbrăcămintea unei figuri, înfăţişarea unui vestmânt larg şi încreţit” (Costinescu); „Pictură reprezentând stofe sau haine cu toate îndoiturile lor” Protopopescu; „reprezentare de vestminte largi, de ornamente de tapiserie (pictură şi sculptură)” (DU); „în pictură, a îmbrăca o figură, a reprezenta îmbrăcămintea. Draper. Der. draperie” (DLR). 5. „expunere”: „reprezentaţia stofelor, veştmintelor aşezate” (Protopopescu); 6. „atelier”: „postăvărie, manufactură” (Costinescu); 7. „drapare”: „a îmbrăca, căptuşi cu draperie cu postav; a zugrăvi draperii, straie” (Stamati); 8. „a se drapa, a se împodobi” (Stănceanu); 9. „Drapare. A drapa, a acoperi, a îmbrăca cu negru, scaune, căruţe etc. spre semn de doliu” (DLR). Sensul din vestimentaţie, anume „stofa dispusă cu artă în falduri mari” (DN), va fi cel mai des întâlnit în moda feminină. în VVF, sinonimul său este franţuzismul şifoneu: „pe şolduri o draperie în formă de panier” (GI, 1882, nr. 1, p. 3); ,JDraperie de crêpe beige” (BF, 1890, p. 92); „Pălărie de pai în două tonuri cu o draperie moale de fular etamine, fundă mare de catifea neagră cu o tufa de margherite” (MI, 1902, nr. 11, p. 83). Dublură (< fr. doublure). Termenul dublură, -i, s.f., împrumut din franceză, este atestat şi definit sinonimic în dicţionarele secolului: „Căptuşeală” (Vaillant); „Dublură. Căptuşeală” (Protopopescu); „Şi duplură” (Costinescu). Sinonim cu împrumutul german căptuşeală, -i, s.f., care se va păstra în vocabularul comun, termenul dublură, chiar rar actualizat, se foloseşte încă în domeniul modei. Franţuzismul e satirizat de C. Faca în Comodia vremei: „[mantela] ar fi bine din dublură şi reţea” (p. 30) şi se regăseşte şi în textele de modă ale veacului: „satin de dublură” („Adevărul”, 1888, nr. 74, p. 3); „partea de sus închisă printr-o dublură ajustată şi butonată pe umărul stâng şi subţiori” („Biblioteca familiei”, 1890, p. 14); „partea de sus închisă printr-o dublură ajustată şi butonată pe umărul stâng şi subţioară” (MI, 1901, nr. 1, p. 14); „Palton larg de postav satin dublat cu mătase deschisă, guler de skungs” (MI, 1903, nr. 1, p. 2). Exemplul următor redă pronunţia franţuzească a cuvântului: „dubliură din faţă” („Moda”, 1906, nr. 14, p. 13). Duchesse, stil. în limba română, eponimul împrumutat duchesse este utilizat cu valoare atributivă în particular cu regenţii rochie, pălărie. Xenismul se referă la Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 143 stilul impus de Mane Antoinette care descrie în mod particular rochia compusă din două piese suprapuse de lungimi diferite, conform imaginilor şi descrierilor. Termenul a fost vehiculat în anii ’60: „Cu preferinţă se poartă însă rochii duchesse, Mărie Antoinette, compuse din două haine: una lungă şi alta până la genunchi în formă de tunică. Corsagiul e mestecat la stofa rochiei” (AF, 1863, nr. 18, p. 233). La sfârşitul secolului, se scrie şi despre „pălărie Duchesse formată dintr-o capelină” (MI, 1901, p. 330). E Eghilet (< fr. aiguillette). împrumutul din franceză, eghilet, -i, s.m., eu varianta feminină eghiletă, a fost preluat din moda vestimentară masculină şi desemnează un ornament textil, sinonim cu şiret, găitan, şnur „cu capetele îmbrăcate în metal” (DLR). Grafia, iniţial etimologică, a fost apoi adaptată la normele limbii-ţintă. Vaillant îl atestă numai în vestimentaţia masculină militară „Fetişchet. De soldat”, ca şi Şăineanu: „Eghiletă. Găitane garnisite de ambele căpătâie la sergenţi şi jandarmi”. Termenul din moda feminină este folosit în limbajul modei feminine încă din 1864 în publicistică: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 145 „Centura Postillon are trei cozi rotunjite, gamuite de grelote de jais negre sau frânge cu aiguillette” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). A fost adoptat în VVF şi a rămas în uz: „partea dinainte e ceva mai lungă şi sfârşeşte printr-o eghiletă aurită, mânicile până la coate, plastronul de taftă culoare deschisă...” („Depeşa”, 1901, an I, nr. 7, p. 1). Este în continuare definit numai ca termen de omamentică din uniforma militară. Egretă (< fr. aigrette). Catahreză împrumutată din franceză, cu sens extins din vocabularul modei militare, termenul egretă, -e, s.fi, apare frecvent în comentariile despre moda feminină, fiind definit în LRV ca „buchet de pene răsfirate şi drepte ce servă de ornament; peniş militar” (DU). Egreta, penele în general, ataşate la pălării, sunt accesorii fastuoase, specifice stilului Empire. Substantivul este folosit în publicistică prin elipsa regentului pană: „egretă neagră” (MI, 1900, nr. 11, p. 83); „pe calotă o egretă albă” (MI, 1898, nr. 2, p. 2); „chouuri de pene şi egrete paradis” (MI, 1902, p. 306); „egrete lucitoare” („Moda”, 1906, nr. 28, p. 1). Empire, stil. Termenul empire defineşte un stil de artă, de modă, caracteristic începutului secolului al XlX-lea în Franţa Primului Imperiu (1804-1814), caracterizat „printr-o îmbinare a motivelor mitologice cu acelea ale emblemelor militare” (DE). în limba română păstrează grafia de regulă şi se comportă ca un xenism. Se foloseşte alături şi determină substantive ca: rochie, jupon, centură, bolerou, manta, toaletă, brasieră etc., după cum se constată din următoarele exemple: „Centura Empire e acea veche, simpla centura de gros-grain de 10 centimetre lărgime cu paftale mari de sidef, de oţel sau aurite” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „batista Empire cu tivitură lată şi un fluture sau o roză de valenciennă applicată în fiecare colţ” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „Juponul Empire e plat dinainte şi sus, cum o exige «Moda» (AF, 1864, nr. 7, p. 422); „Rochie empire de muselină de mătase neagră, ornată cu volane de chantilly cu capăt de chinchila” (MI, 1903, p. 18); „Toaletă de bal, formă empir” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 11); „mantilă dreaptă Empire” („Moda”, nr. 3, p. 1); „talie ampir marcată printr-o panglică de catifea înnodată în faţă” („Moda”, 1906, nr. 13, p. 9); „bolero ampir” („Moda”, 1906, nr. 14, p. 2); „paletourile ...au fost premergătoare rochiilor ampir''’ („Moda”, 1906, nr. 19, p. 10). 146 Lorenţa Popescu „palton ampir” („Moda”, 1906, nr. 23, p. 11); „mantalele în formă ampir” („Moda”, 1906, nr. 24, p. 1); Neatestat în LRV. Entre-deux (< fr. entre-deux). Tentativele de adaptare grafică şi fonetică la limba română ale neologismului entre-deux în variante, precum: antredeu, antredea, entredeu, pl. -uri, s. n., nu au reuşit să-l adapteze. S-a utilizat ca atare în vocabularul specializat al creaţiei costumière. Xenismul nu este consemnat de dicţionarele timpului. în limba română, referentul se foloseşte atât în subdomeniul lenjeriei: „Brasiera de pichet cu entre-deuri în formă de V” (MI, 1901, p. 26), cât şi în cazul oricărei piese de vestimentaţie feminină, desemnând: « Bande de broderie, de dentelle à bords droits, cousue des deux côtés, ornant un ouvrage de lingerie. » (Lexis) [Bandă de broderie, de dantelă, cu margini drepte, cusută în ambele părţi, care ornamentează o piesă de lenjerie], după cum se înţelege din exemplul următor: „Cămeşele simplamente rescroite au o mică beteliă de entredeux dublu de valencienă prin care trece o cordeluţă colorată” (AF, 1863, nr. 10, p. 119). în vestimentaţia românească, antredeu/entre-deux se încadrează în aceeaşi zonă a decoraţiunilor funcţionale, ca bandă ornamentală care are şi rolul de a uni două bucăţi de stofa, folosită nu numai la lenjerie, ci şi la orice altă piesă de vestimentaţie, de exemplu: „Fustele cu entredeaua brodat[ă] sunt totuşi în modă” (AF, 1863, nr. 10, P-119); Entre-deux. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 147 „Rochia de tulpan roz, uşoară, pusă pe taftă, antredeurile de ghipură de Irlanda” („Depeşa”, 1901, nr. 42, p. 1). Foarte frecvent la trecerea dintre cele două secole. „entre-deux-uri de dantelă” (MI, 1898, nr. 4, p. 156); „entre-deux en pointe” (MI, 1901, p. 274); „entredeu de ghipură” („Moda”, 1905, nr. 5, p. 2). Termenul a intrat în regim pasiv. Epolet (< rus. epolet, fr. épaulette). Neologismul epolet, -ţi/ epoleturi, s.m., este un împrumut multiplu, dacă analizăm variantele fluctuante de singular din publicistică: epolet, din rusă (MDN, DN, Sala 2009: 171), epoletă, din franceză (DEX ’98). Epoleţi. Se foloseşte în WF prin extensiune din vocabularul modei masculine militare, desemnând un „ornament, tip bandă, de stofă, aşezat pe umeri pentru a-i accentua sau ca element decorativ” (DLR). Termenul este definit astfel: „Epoletă (umbrariu milităresc)” (Stamati); „Semn ce poartă pe umeri ostaşii cu rang” 148 Lorenţa Popescu (Costinescu); „Epoletă. Ornament cu ciucuri ce militarii poartă pe umeri” (DU), ceea ce demonstrează că este preluat spre sfârşitul secolului, aşa cum arată exemplele din reviste. Sufixul moţional feminin din dicţionarele Stamati şi Damé se datorează genului din limba sursă, fiind atestat în VVM de C. Faca în Comodia vremei, „Prea galant, cu epoleturi, zău, că nu e urâţel” (p. 30). S-a dovedit a fi un termen stabil în WF: Epoleţii de ghipiură” (MI, 1901, nr. 1, p. 2); „simplă epoletă” (MI, 1902, nr. 7, p. 50). Lexemul a dublat sinonimic germanismul efemer arhaizat şpalet, alături de care a circulat în anii ’60, şi englezismul, pătruns pe filieră franceză, jockey sau jocheu, pe care l-a înlăturat de asemenea. Eşarfă (< fr. écharpe). împrumut din franceză care beneficiază de definiţii în LRV, atestat în WM încă din 1839 (Vaillant, I, p. 165, II, p. 64), termenul eşarfă, -e, s.f., a fluctuat în câteva variante formate sub influenţa limbii franceze, dar şi ruse: eşarpă, varianta fonologică după cuvântul francez, şi şarf şarp, şarpă, formate prin afereză. Existenţa paralelă a acestor forme indică o contaminare/încrucişare între variante astfel: rom. eşarfă < rom. eşarpă (< fr. écharpe) + rom. şarf (< şarf). Marcat de Vaillant ca termen din vestimentaţia militară cu semnificantul şarf definit prin sinonime din seria bandă, fâşie, lentă: „O bandă sau fâşie lată de o materie oarecare pusă pe umărul drept şi înnodată la şoldul stâng” (Negulici); fâşie (Negulici); „Eşarpă. Fâşie de taftă sau altă materie ce se pune într-o parte pe umere” (Protopopescu); lentă (Stănceanu), cuvântul eşarfa, -e, s.f., se încadrează în clasa podoabelor (DU) sau a ornamentelor (Costinescu). De-abia în 1870, Costinescu se opreşte asupra accepţiei din vocabularul modei feminine prin specificarea „un ornament de bandglică ca un nod ce poartă damele pe braţ, între umeri şi cot”. „N. după franc.: bucată de stofa cu care îşi încinge cineva mijlocul sau gâtul” (Laurian şi Massim). Dicţionarul Şăineanu defineşte vocabula generic, fără diferenţe specifice, subordonând-o hiperonimului podoabă: „podoabă ce poartă femeile”. împrumutul este în uz general: „femeile, a căror rea credinţă în materia plastică ar descoperi o mie de imperfecţiuni în statuetele lui Pradier, nu vor uita a-ţi spune la ureche că doamna de Girardin nu-şi lasă în nicio ocaziune manteluţa sau eşarpul său şi că ea a adus moda rochielor lungi” („Secuiul”, 1860, nr. 32, p. 125); „rochii cu şarpe” (AF, 1864, p. 33); „eşarpele” (MI, 1907, p. 15). Etolă (< fr. étole). Termen provenit din franceză, etolă, -e, s.f., cu varianta etol, după fonetism francez, apare atestat în lexicografia românească a secolului Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 149 al XX-lea. Etola este readusă în stilul vestimentar de curentul neoclasic de la începutul secolului al XIX-lea, revenit la fin de siècle, purtând conotaţiile de eleganţă şi stil din moda patricienelor romane. în română, ca şi în franceză, denumeşte o „haină ce se aruncă pe umeri” (Stănceanu), de fapt o: „Fâşie lată de blană, purtată de femei în jurul gâtului sau al umerilor” (DEX ’98). Etolă. Termen frecvent în publicistică spre finele veacului, cu fluctuaţie de gen: „două lungi etole de mătase plisată” (MI, 1901, nr. 7, p. 51); „Pe costumele tailleur, pe liniile clasice, etola face furori” (MI, 1903, p. 1); „mâneca de dantelă, etol de hermină” („Moda”, 1905, nr. 5, p. 9). F Falbala (< fr. it. falbala). Etimologia cuvântului trimite către limbile neogreacă (DER), franceză, italiană, poloneză, rusă (Cihac, II, 107). Foarte rar utilizat în discursul publicistic din a doua jumătate de secol, efemerida lexicală falbala, -le, s.f., prezintă variantele falbara (accident fonetic de disimilare şi asimilare fonetică la Frollo) şi falbel (Stamati). Sensul este definit prin sinonimul manşetă: „Falbarale, mangetă” (Frollo), reluat cu o definiţie substanţială de Costinescu: „Manget, o bandă lată şi încreţită ce pun femeile la poalele rochiilor şi în alte părţi ale îmbrăcămintei lor. Robe, jupe à falbalas.” DLR expune atât sensul, cât şi etimologia: „O fâşie de pânză sau de stofa lată şi încreţită, întrebuinţată ca garnitură la rochii; volanul încreţit de la jupon. Internaţionalism, greu de hotărât dacă el ne-a venit de la italieni sau de la francezi prin intermediere neogrecească sau dacă-1 avem de la ruşi”. Sensul este extins la bandă, sinonim generic care semnifică o aplicaţie pe marginile unei piese de vestimentaţie feminină. Termenul falbala n-a reuşit să se impună în faţa împrumutului volan, a ieşit din uz după 1864: „Rochia Récamier e albă, de muselină, terminată prin o falbala ce se suie la genunchi, nu superpozată, ci ajutată” (AF, 1864, nr. 8, p. 422). Fald (< germ. Faite). împrumut din limba germană, fald, -uri, s.n., cu variante de singular: fait sau faldur şi plural: falde, faite, falduri, a fost definit sinonimic în DU, Damé, Tiktin prin faldur, cută, încreţitură la haine („Fald/falt. Cută, încreţitură la rochii, haine”, DU; „Faldur”, Damé; „Faldur [Fald la stofe, haine]”, Tiktin.). DLR îl defineşte ca „O cută adâncă în haine. întrebuinţat mai mult la plural falduri, un singular greşit faldur, N. din rus. Falda (germ. Faite)”. A fost integrat în vocabularul românesc încă din 1863. Amintim şi derivatul faldurat: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 151 „Aladin, algeriană al cărei capuşon e strâns cu câteva falde acoperite cu o rasă de passementerie terminată cu un ciucure” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); „corsagiu bluză e faldurat, decoltat în pătrat” (MI, 1897, 24 oct, p. 40); ,fald Watteau” (MI, 1898, 31 ian). Fashion (< engl. fr.fashiori). Englezismul fashion a pătruns în română prin intermediul limbii franceze, fiind mai degrabă un xenism utilizat în publicistica satirică, decât un concurent al pantonimului modă, deoarece circulaţia sa în epocă este limitată la articole de satiră, unde apare cu conotaţii de snobism vestimentar. Termenul este întărit de prezenţa, într-o reclamă comercială, a unui derivat diminutival cu unică ocurenţă la plural, probabil un fals franţuzism, ce semnifică o diversitate de obiecte vestimentare la modă: ,feşonete de lână şi alte obiecte aduse de la Paris” („Figaro”, 1877, 5 iunie, nr. 30). Frecvenţa mare şi conotaţia apreciativă au favorizat menţinerea în uz a cuvântului generic modă: „La Râşca vezi fashionul/Nobleţei, şi’nveţi bontonul” („Bobâmacul”, 1879, nr. 31, p. 4). A fost reîmprumutat în română în secolul al XX-lea, de astă dată direct din engleză. Fason (< fr. façon). Formă, manieră, mod, croială constituie seria sinonimică deschisă din care face parte franţuzismul fason,-oane, s.n.. Vom urmări definiţiile înregistrate de dicţionarele secolului: „Forma unui lucru, lucrarea sa, maniera cu care un lucru este făcut” (Protopopescu); „Maniera, chipul, făptura cu care un lucru este făcut: forma dată unui lucru” (Costinescu); „Modul cum un lucru e făcut şi forma ce i se dă” (DU); „A da formă unui lucru” (Bauman); „Forma unei haine sau a unei pălării., cfr. Croi. N. din fr.” (DLR). Sensul principal din modă se află în sinonimie cu model, croială: „pardesiuri în diverse fasoane din stofele cele mai modeme ale sezonului de faţă şi’s croite după jurnalele cele mai noi” („Timpul”, 1877, nr. 59, p. 4); „Pentru dimineaţă, penioarele de batistă albe sau de cachemir au façonul Maintenon şi Pompadour” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); , fasonul corsagiului” (BF, 1890, p. 13). Termenul a oscilat între grafia etimologică şi cea adaptată foneticii limbii române, fiind foarte frecvent în publicistică, ca şi derivatul fasonat, adică „bine croit”. Se va extinde semantic în română (la figurat: capriciu, moft) şi va intra în expresii idiomatice „a face fasoane”. Derivatul grafiat cu consoană gemelată este o formă de hipercorectitudine. Exemple: „[Şarpele] sunt puţin fassonate” (AF, 1863, nr. 5-6, p. 96); „Costumul său e simplu, bine fasonat” („Perdaful”, 1882, nr. 14, p. 3). 152 Lorenţa Popescu Amintim şi locuţiunile care conţin termenul fason, calcuri parţiale imperfecte ale expresiei nouvelles façons : „cel mai nou fason” („Perdaful”, 1882, nr. 14, p. 3); „articole de galanterie, parfumerie, gulere, manşete, fasoanele cele mai noi” (BF, 1890, p. 32); „costum fason tailleur” („Moda”, nr. 2, p. 1). Faţă. Substantivul faţă, feţe, s.f., este considerat cuvânt moştenit din latina populară (facia): „Partea finită, expusă vederii, a unei ţesături (în opoziţie cu dosul ei)” (DEX ’98), ca şi DLR, Candrea. Des utilizat în explicaţiile revistelor de modă care conţin tipare: „partea de din dos care rămâne negamisită, e tăiată în raport cu feţele laterale” („Lumea ilustrată”, 1891, nr. 1, p. 29). Fes (< fr. tc. fes). Turcismul fes, -uri, s. n., era folosit în moda masculină românească anterior pătrunderii terminologiei vestimentare franceze, fiind un eponim de la numele oraşului marocan Fez. în LRV termenul este definit cu sensul de „scufie cu un moţ în creştet” ca piesă de garderobă masculină, pentru boieri şi lăutari, cât şi feminină în anumite zone rurale. „un fel de căciulă de lână roşie (mai rar albă sau albastră) prevăzut cu un ciucure pe care turcii şi creştinii supuşi otomani îl poartă în locul pălăriei. Fesul a fost introdus de nobilimea română din timpul domniilor fanariote; se purta sub ilic de către boieri şi cucoane” (cf. Cihac, „Rev. Nouă”, II175)” (DLR). în garderoba feminină urbană, piesa transmite fast şi originalitate prin înnobilare cu motive ornamentale şi bijuterii. „Ea avea pe cap o mică bonetă de samur rotunjit ca fesul, puţin cam ridicată, asupra căreia strălucea un ac de diamant” („Timpul”, 1856, nr. 75, p. 1); „un fes mic de catifea neagră” (MI, 1898, p. 171). Feston (< fr. feston). Neologismul provenit din franceză, feston, -oane, s.n., are semnificaţia de motiv ornamental pe marginea unui obiect vestimentar. A fost semnalat de lexicografii români, prin analogie cu forma referentului asemănătoare ghirlandei, cununei pe obiecte vestimentare festive: „Ghirlandă, cunună” (Frollo); „Un fel de ghirlandă de flori atârnată de două părţi pentru ornamente. Un fel de cusătură ce se pune la mâniei, la gât, la poalele fustelor” (Protopopescu); „în broderii etc. tăieture şi cusăture în formă de feston [ghirlande, mănunche, cununi de flori sau de ramuri cu frunzele lor, amestecate cu roduri]” (Costinescu); „Ghirlandă de flori ca podoabă” (DU); ,,Ghirlandă”(Stănceanu); „Broderie tăiată în colţuri de diferite forme. N. din fr” (DLR). Derivatul festonat este utilizat în expunerile din „Amicul Familei” din 1863: „Fustele foarte largi, cu două, trei volane festonate cu alb sau cu culoare şi tuiotat (încreţit cu fierul)” (AF, 1863, nr. 10, p. 119); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 153 „cămaşă de noapte cu guler drept, festonat” (MI, 1900, nr. 35, p. 272); „galon mic formând feston” (MI, 1902, p. 290). Lexemul se află în vocabularul comun şi specializat: „De jur împrejur un dublu feston de perle mari albe şi de fiecare parte două roze enorme de fir de argint şi aur” (MI, 1901, p. 19). Figarou (< fr. flgaro). Grafiat multiform în limba română, eponimul din franceză, asimilat prin epiteză, figarou, -uri, s.n., variantă sg. figarouă, nu face parte din inventarul lexicografic românesc. Figarou. împrumutul figarou (1836), de la numele personajului lui Beaumarchais, a pătruns în limba română cu sensul de vestă scurtă, strânsă pe corp, eventual marcată prin epoleţi (vestimentaţie care aminteşte de personajul binecunoscut), sens ce se poate deduce din imaginile prezente în publicistica vremii. Are utilizare atributivă cu regentul vestă sau direct, prin elipsă, până la sfârşitul veacului. 154 Lorenţa Popescu Ex.: „Vestmintele de casă sunt, mai toate, compuse din fuste unite cu veste diverse: Figaro, albanese, clotilde, Ferraris, ce se poartă cu garibaldiane de batistă şi muselină...” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); ,figarourF (MI, 1897, 20 sept.); ,jfigarouă” (MI, 1897, 27 dec.); ,figaroul şi boleroul vor fi mereu la modă” (MI, 1898, 1 aug., p. 370); figaro şi jiletcă” (MI, 1898, p. 255); „corsaj-habit în formă de figaro” (MI, 1902, p. 75); ,figarou plisat” (MI, 1902, p. 67); ,figaro ultima creaţiune” („Moda”, 1905, nr. 3, p. 7). Datorită specializării, iese din uz odată cu ieşirea din modă a referentului. Fiong (< ngr. Fionkos, cf. DLR). Fiong/fionc, -uri, s.n., împrumut din neogreacă care se va dovedi mai puţin adaptat decât dubletul său sinonimic fundă, de aceeaşi origine, cu care a fost înlocuit prin deceniul al şaptelea. „capeţile alcătuind un fiong dinainte” („Curier de ambe sexe”, 1836, ed. I, nr. 7, p. 114). Fiong. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 155 „La fiecare colţ, ambele capete de cordea sunt împreunate într-un graţios fiong,, cu mici capete” (AF, 1864, nr. 24, p. 311). Limba franceză va furniza alte două împrumuturi: nod şi bufetă, care nu vor reuşi să-l înlocuiască pe stabilul fundă. Pontbriant îl înregistrează în dicţionarul său, echivalându-1 cu cele două cuvinte care s-au dovedit împrumuturi efemere:,f'ionc. Noeud. Boufette” în DLR este marcat diatopic „Mold” şi definit ca ,fundă de panglici (făcută de obicei cu ciucuri) întrebuinţată ca podoabă de toaletă. Din neogr.” Fişiu (< fr.fichu). Accesoriu în vogă în perioada pătrunderii modei franceze, fişiu, -uri, s. n, reprezintă un neologism provenit din franceză. A fost definit de Frollo ca „o băsmăluţă de gât”. Desigur, obiectul din material subţire se putea folosi şi pentru a acoperi umerii şi spatele, fiind un „batic subţire de mătase” (DN). Definiţiile din LRV descriu generic referentul care a fost exploatat în modă prin plasarea lui mai mult în faţă, prin folosirea unor materiale decorative în fabricarea lui şi prin decorarea lui bogată cu cute, revere, funde, festoane, „creveuri” etc. ,fişu de fantezie” (MI, 1898, p. 298). S-a bucurat de frecvenţă în articolele de modă, dar e insuficient fixat în limba literară; de aceea, iese din uz la începutul secolului următor: if'işiurile au devenit indispensabile” (AF, 1863, nr. 1, p. 33); ,fichu” (AF, 1864, p. 331); Fişiu. 156 Lorenţa Popescu „Spre întregirea toiletei, este de lipsă şi un fichu din materie mostrată. Acesta se încreţeşte graţios şi se încrucişează în mijloc în partea dinainte, îmbumbând un nastur preste el” (GI, 1882, nr. 1, p. 1); „[fusta] se termină cu un fichu â canettes” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 2); „Se drapează ca o stofa în jurul umerilor asemenea unui fişiu subţire...” (MI, 1903, p. 10); ,fişiu sau bertă de tul” („Moda”, 1906, nr. 10, p. 5). Flanelă (< fr. flanelle). Neologismul flanelă, -e, s.f., este un împmmut din limba franceză. în privinţa acestui cuvânt, Marius Sala atrăgea atenţia (2009: 173) că „trebuie să se ţină seama de criteriul cronologic: flanelă, explicat prin franceză, datorită celei mai vechi atestări (la C. Negruzzi), are o variantă mai veche {flanel), atestată în secolul 17, care ne conduce şi la o altă sursă etimologică: germ. Flanell. Presupunerea este întărită de existenţa lui flanel ca variantă populară” (Sala 2009: 173). V. Nestorescu îi atribuie provenienţă germană (Flanell) în Cercetări etimologice (SCL, 1999, LIII, 1-2). „Flanella, s.f., materie de lână rară. Din care se fac cămăşi şi alte vestimente” (Laurian şi Massim). Termenul pătrunde în română cu accepţia de material, frecvent în uz în limbajul cronicarilor de modă, de exemplu: „Unele femei poartă un al doilea pantalon - knickerbokers - de satin, de mătase sau de flanelă deasupra pantalonului alb”, (MI, 1902, nr. 43, p. 338), p. ext. şi piesă de îmbrăcăminte, de exemplu: „ckmăşi, flanele, pantaloni, ciorapi, plastroane pentru bărbaţi, dame şi copii” („Ilustraţiunea”, 1860, nr.l, p. 6); „getre, şarpe, flanele, capuşoane elegante, încălţăminte franceză adevărată” (AF, 1863, p. 236). „manşoane, flanele" („Figaro”, 1877, nr. 30, p. 4); , flanele de dame” (, Adevărul”, 1888, nr. 74, p. 3); „voalul, leanagiul, şemizetele ţin cald fără a deforma ca obicinuitele flanele” (MI, 1903, nr. 2, p. 1). De amintit, de asemenea, derivatul flanelat (Costinescu): „Un fel de mânecă blănită sau flanelată în care ţine cineva mâinile spre apărare de frig”, ca şi diminutivul flaneluţă: „bonetă, flaneluţă, pieptar” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 12). Foaie/Foi (lat .folia). în lexicul modei vestimentare feminine, cuvântul foaie, foi, s.f., este considerat un termen vechi latinesc, folosit în vocabularul popular mai ales la plural cu sensul de fustă. Cu noua încărcătură semantică, este utilizat şi în moda feminină urbană din secolul al XlX-lea, datorită stabilităţii sale morfologice şi semantice. Sensul de bază şi extensiunea reies din definiţii ca: „lăţimea unei pânze întrebuinţată la facerea unei haine, p. etx. (la pl.) fusta rochiei” (DU, DLR). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 157 Lexemul este întrebuinţat pe toată durata perioadei cercetate: „pe foi sunt applicate bande de catifea neagră fasonată, creaţă. Pe fiecare foaie sunt câte două” (AF, 1863, nr. 2, p. 15); „tunica se pune cutată sub foile jachetei” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 2); „până pe poalele foilor” (MI, 1900, nr. 9, p. 67); „Foi englezeşti cu şorţ” (MI, 1900, nr. 14, p. 106). Termenul intră în componenţa unei formaţii nesudate, calc parţial: ,foi culotte” (MI, 1900, nr. 14, p. 106), după jupe-culotte. Formă, în. Locuţiunea adjectivală din limba franceză calchiată parţial după fr. en forme, însemnând evazat, în/pe bie, nu apare în dicţionarele româneşti. S-a folosit paralel cu xenismul en forme, sursa calcului. De altfel, locuţiunea în formă are o semnificaţie vagă pentru nespecialişti datorită cuvântului formă, cu referire la multe domenii. Sinonimă cu bie şi în verif, expresia este prezentă în jurnalele de modă de la sfârşit de secol: Jupă în formă. 158 Lorenţa Popescu „Jupa în formă” (MI, 1901, nr. 8, p. 58). în unele texte, este evidenţiat prin ghilimele: „Jupă « en forme » cu câteva rânduri de tigheluri deasupra unor lisereuri de mătase” (MI, 1902, nr. 1, p. 10); „Jupă cu două volane „en forme” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); „jupă în formă” („Moda”, 1905, nr. 2, p. 1). Nu a rezistat neologismelor bie şi evazat. Frac (< fr. frac). Neologismul frac, -uri, s.n., este o unitate lexicală bine fixată în limba română în momentul adăugării sensului din vocabularul feminin de modă şi are ca sursă a extensiunii semantice vocabularul vestimentaţiei masculine. Frac. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 159 Scriban îl explică astfel: „(fr .frac, probabil din engl. frock, care vine din fr. froc, rasă călugărească, din ffancicu *hrok, care e germ. rock, haină. După alţii, din numele unuia numit Fracque, care, în martie 1798, a apărut în această haină la un bal în Paris. V. gheroc). Un fel de redingotă, de obicei neagră, cu pulpanele reduse numai la partea din apoi [!] şi care se poartă la marile ceremonii. (Descrierea ei e făcută de romanţieru [!] englez Bulwer Lytton în romanţu lui intitulat Pelham. Personagiile acestui romanţ poartă această haină, pe care croitorii au introdus-o în modă).” „corsaj cu frac în spate” (MI, 1902, nr. 13, p. 99), adică cele două pulpane scurte, în moda feminină având forme diferite, discret decorate, care reprezintă partea specifică a acestei haine. în lexicografia românească, lexemul este definit numai ca „vestiment de bărbaţi fără pulpane dinainte şi numai cu două coade dinapoi” (Laurian şi Massim). Deşi nu a semnificat o piesă tipic feminină, publicistica va consemna prezenţa termenului în WF în articolele dedicate doamnelor: „corsagiul cu cozi de frac lungi sau scurte, cu colţ sau carré sau rotund, cu mii de mici variaţiuni în croială şi garnitură” (AF, 1864, nr. 13, 14, p. 495); „corsaj cu frac în spate” (MI, 1902, nr. 14, p. 107); , jacheta e ţinută strâns de un cordon şi are foi de frac” (MI, 1903, p. 1, nr 7). Apare şi în compuşi, precum: ,Jachetă-frac, imitând fracul bărbaţilor” (MI, 1898, p. 426). Franj (< fr. frangé). împrumut din franceză, care primeşte definiţii sinonimice: 1. „ciucur, chenar, canaf’ (Frollo): 2. „ceapraz” („Franse. Ceaprazuri”, Stamati); 3. „ţurţure” („N din fr. frange”, DLR), fără diferenţe specifice, franj, -uri, s. n., cu variantele franjieu, frans, frangie, franşe („voal preveziu cu franşe (ţurţamuri) de aur” la G. Asachi, 1855, apud G. Călinescu, ILR, p. 106). Fixat în limba literară cu sensul de „Fibre lăsate să atârne la marginea unei cuverturi, perdele” (DN), dar şi pe o piesă vestimentară, de exemplu: „o frangie lată sau un volan mic la josul rochiei sunt garnituri adoptate pentru vestimentele de stofe grele sau cele în desemn” (AF, 1863, p. 235); „acele rochii netârâibile, de greutatea atlasului, bysonului, panglicelor, antelelor,frangelor, ruşelor ce, amestecate la un loc, le adomă” (AF, 1864, nr. 4, 5, P· 381); „[Talmele] se gamuesc cu franjuri’' (FR, 1879, p. 190); 160 Lorenţa Popescu Franjuri. ,/ranjieuri fine de mătase sau şenilie pe care ele le-au purtat ca garnituri la rochii” (T-M-M, 1897, nr. 5, p. 2). Frégate (< fr. frégate). Catahreză preluată din franceză, xenismul frégate este utilizat cu regentul pană, semnificând un accesoriu pentru pălării, o pană de pasăre care se numeşte fregată. Lexicografia românească înregistrează numele păsării de la care provine sinecdoca din lexicul modei feminine, nu şi accepţia din modă. „Un gen de păsări palmipède din mările tropicale, cu aripi imense şi puternice şi de o infinită putere de zburat” (Scriban); „Gen de păsări palmipède marine, zvelte, cu corpul mic şi cu coada şi aripile foarte mari, care trăiesc în regiunea mărilor tropicale şi se hrănesc cu peşti {Fregata)', pasăre care face parte din acest gen. - Din fr. frégate, it. fregata” (DEX ’98). Atributul apare rar în descrierile pălăriilor de la începutul secolului al XX-lea numai cu forma de xenism: „borul lat, ridicat în partea dreaptă într-un mod original, pene frégates” (MI, 1900, nr. 9, p. 75). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 161 Freză (< fr.fraise). Neologismul de origine franceză freză, -e/uri, s. f., nu a fost inventariat în dicţionarele epocii. DN notează sensul de guler, pătruns odată cu lexicul stilurilor vestimentare arheologice de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea: „(rar) un fel de guler cu mai multe pliuri care se purta la gât în sec. XVI” (DN). în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea acest tip de guler avea simbol de rang, în secolul al XlX-lea a fost reluat în moda feminină pentru participarea la diverse evenimente. Freză (guler). 162 Lorenţa Popescu Exemplele (însoţite de reproduceri în jurnalele respective) demonstrează folosirea celor două accepţii: 1. rujă: „[redingote de poult] brodate cu freze (ruches) de jur împrejur” („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 1, p. 24); 2. guler: ,frezuri enorme” (MNI, 1907, p. 23). Fular (< fi. foulard). împrumutul lexical preia sensul şi extensiunea din limba sursă, de material şi de obiect confecţionat din acest material; neologismul fular, -uri, s.n., dispune de câteva definiţii în LRV: Vaillant (1839) îl atestă cu definiţia „basma de mătase”. Costinescu îl defineşte enciclopedic, extinzând sensul la obiectul confecţionat din acest material, basmaua. Pentru Şăineanu, cuvântul se defineşte exclusiv ca o „basma de mătase”. DLR descrie referentul ca: „Franţuzism. Pânză uşoară de mătase”. La vremea respectivă, materialul de fular era o « Étoffe très légère de soie, et de coton » (TLFi) [stofă foarte uşoară de mătase şi bumbac]. Cuvântul este des întâlnit în reclamele comerciale din ziare, mai ales cu sensul de material pentru confecţii: ,fularuri cu totul noi, barejuri asemenea, grenadine, cum şi un fel de invenţie nouă de barij de fil d’Ecosse, unu ce de tot străin, tulpanuri de roki, fasonate, deosebite” („Timpul”, 1856, nr. 35, p. 4); „Rochiele de ful ard' (AF, 1863, nr. 2, p. 39); „un fular pongé” (MI, 1901, p. 88). Fundă (< ngr. funda). Neogrecismul fundă, -e, s.fi, cu varianta funtă, a coexistat un timp cu neogrecismul deja arhaizat fiong, pe care va reuşi să-l înlăture din uz: „una specia de laciu la vestimente, mai ales la vestimente feminesci” (Laurian şi Massim) Neologismele nu au reuşit să disloce neogrecismul fundă, bine fixat în vocabular: „mică funtă” (AF, 1868, nr. 4, p. 54); „Multe pălării se fac de pai roşu, garnisit cu funte roşie, amestecate cu câteva rămurele de cireşe” (MI, 1898, nr. 21, p. 282); Notăm şi forma diminutivală: „capetele dinainte sunt împreunate cu o mică funtuliţă cu capete scurte” (AF, 1868, nr. 4, p. 54). DLR înregistrează două sensuri: „1. Ciucure; 2. Panglică sau orice altă pânză subţire legată în formă de nod şi servind ca podoabă la îmbrăcăminte, cf. fiong. Spec. Cravată legată în formă de fundă. Şi funtă. Din neogr.”. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 163 Fundă. ,fundă” (MI, 1901, nr. 28, p. 218). Unitatea lexicală a dovedit stabilitate. Fustă (< ngr. fusta) este un substantiv considerat de origine neogreacă, asimilat în română în fondul principal lexical, care desemnează o piesă de bază din vestimentaţia feminină. în câmpul lexico-semantic al modei, acesta are rol de hiperonim pentru o clasă de vestimentaţie referitoare la partea de jos a corpului. Dicţionarele bilingve româno-franceze îl echivalează cu juponul şi jupa: ,Fustă. Jupon” (Vaillant);,Fusta. Gr. jupon, cotillon, joupe” (Pontbriant). Definiţiile atestă termenul în mod economic prin sinonime învechite: ,Fustă. Sucnă” (Pisone);,Fustă, s.f., veste inferiore a feminelor în formă de con truncat” (Laurian şi Massim); Fustan, s.n. (înv., barhet), s-a folosit în sec. XVIII, din tc. (Şăineanu, III, 54). în DLR, termenul este considerat ca provenit din limba bulgară: „îmbrăcăminte femeiască ce se poartă de la talie în jos, (la oraş) sub foile rochiei.” Intră în componenţa titlurilor de ziare satirice: „Fusta. Revistă sensuală umoristică”, 1904; „Fusta. Revistă picantă umoristică”, 1909; 1918; 1924, cu sens metaforizat depreciativ referitor la unele purtătoare ale obiectului. 164 Lorenţa Popescu fusta ei de atlaz albastru deschis” („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 14, p. 114). „coada fustei sale” (AR, 1839, nr. 68). Amintesc aici sintagma fustă de cal, în exemplul: „o totală revoluţie se pregăteşte în petrecerile sociale. Toate acestea neapărat vor urma după aflarea fustei de cal (jupon de crin) cu care damele elegante îşi încing coapsele” (AR, 1840, nr. 6, p. 23); se referă la crinolină. Locuţiunile „fusta de cal” (AR, 1840, nr. 6, p. 23), de fapt, fusta (de păr) de cal, şi „fusta de dedesubt” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75) sunt calcuri frazeologice totale după fr. jupe de crin şi jupe de dessous, sinonime cu jupon. Primul calc a fost foarte rar utilizat, mai ales după ieşirea crinolinei din modă, al doilea a apărut frecvent, referentul fiind nelipsit din moda feminină românească. Iată un exemplu de descriere dintr-un articol din 1860: Apoi, fusta de dedesubt ar trebui să fie nescrobită” şi „de corset, doamnele spânzură fustele: una, două, trei, patru, cinci...de multe ori până la zece” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75). „pentru a studia bine îmbrăcămintea unei femei trebuie s-o împărţi în două părţi: îmbrăcămintea ce se vede şi îmbrăcămintea ce nu se vede. Cea dintîi se compune din rokie, corset şi fuste·, cea de-a doua cuprinde rokia şi şalu, mantilia sau manteleta” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); , fuste şi vestoane de dame şi copii” („Adevărul”, 1888, nr. 74, p. 3). Cuvântul intră în formaţii precum: ,fustă-costum plissé” („Timpul”, 1877, nr. 15, p. 4). G Gaică (< rus. gajka). Lexemul preexistent gaică, găici, s.f., primeşte în lexicografie definiţii sinonimice: cheotoare, atârnătoare (Tiktin, DLR). Cuvântul echivalează substantivul fr. martingale şi este mai frecvent în explicaţiile oferite de jurnale pentru tipare, cronicarii de modă însoţind rareori descrierile de un asemenea detaliu. „gaicele cusute pe o bentiţă” (MI, 1900, p. 127). Galanterie (< fr. galanterie). Substantivul colectiv galanterie, -ii, s.f., desemnează „Totalitatea obiectelor mărunte de îmbrăcăminte (mănuşi, fulare, cravate etc.) şi de podoabă” (NODEX), sens din domeniul modei vestimentare care transpare din exemplele din publicistică. în câmpul lexico-semantic al modei, termenul se comportă ca un hiperonim pentru clasa obiectelor predilect ornamentale. Este înregistrat de Vaillant în 1839: „Galanterie” (p. 29). Apoi, unitatea lexicală este definită ca „împodobire, îmbrăcăminte luxoasă” în dicţionarul lui Protopopescu şi Popescu. în sfârşit, apare cu sensul de „Présente mici” la Costinescu (1870). Laurian şi Massim înregistrează două sensuri; primul se referă la ornament vestimentar din garderoba feminină: „Galantaria. Diverse articole, ornamente cu care se adomă feminele”. DU îl defineşte prin pluralul „Obiecte de lux.” Barcianu şi Damé nu oferă o definiţie, ci numai inventariază termenul. în DLR: „Podoabe, bijuterii. N. din fr.” Lexicografii sesizează atât sensul prim care face referire la ornamente, mici articole care însoţesc tehnologia şi decorarea unei toalete feminine, cât şi, prin extensiune, la accepţia de magazin deţinător de asemenea articole. Stănceanu se referă numai la omonimul său, cel de „comportament şi maniere galante” („politeţă în vorbe şi purtări”) care face şi el parte din universul modei feminine ca fenomen cu bogate reguli sociale. Neologismul s-a fixat în vocabularul românesc după ce s-a aflat mult timp în rubricile de publicitate comercială ale gazetelor. Exemple: 166 Lorenţa Popescu „Tot felul de pânzărie şi broderie precum şi articole de galanterie” („Dreptatea”, 1888, nr. 2, p. 4); „variată colecţie de tot felul de articole de galanterie, parfumerii, gulere, manşete, fasoanele cele mai noi” (BF, 1890, p. 32); „Se găsesc tot felul de mărfuri de manufactură, mărunţişuri, mercerie şi galanterii’ (BF, 1890, p. 96). Galon (< fr. galon). Bine definit, acest neologism din franceză şi-a extins sensul din vestimentaţia masculină militară în moda feminină. Este sinonim cu ceapraz, găitan, tresă, firet, şiret, panglică, serie sinonimică deschisă, viabilă şi azi prin specializarea sensului componentelor. „Galon. Şiret de fir, de mătase” (Vaillant, I, p. 29). Cu derivatele: „Galonare. A oma cu galoane pe marginea unui vestmânt” şi „Galonier. Fabricant de galoane, ceaprazar”, în dicţionarul lui Negulici. în general, lexicografii îl definesc sinonimic: „Găitan” (Pontbriant); „Galon, şiret de mătase, de fir de argint, de aur” (Frollo); „Şiret (de straie)” (Stamati); „Şiret de mătase, de fir de argint, de aur” (Costinescu); „Gallone, s.m., tessutura augusta de fire de aur, de argent, de mătase, de bumbac, de lână, care se pune pre amrginile vestimentelor spre a le oma” (Laurian şi Massim); „Şiret. Găitan” (Bauman). Definiţii substanţiale oferă Laurian şi Massim: „Ţesătură îngustă de fire de aur, de argint, de mătase, de bumbac, de lână care se pune pe marginile vestimentelor spre a le oma.” în DLR, sensul general e marcat separat de cel specializat din terminologia militară şi de cel figurat: „Şiret de lână, mătase, argint sau aur în forma unei panglici, cu care se împodobesc uniforme, haine, pălării, perdele, mobile; cfr. tresă, găitan. Spec. bandă de lână sau de fir cusută pe mâneca subofiţerilor pentru a indica gradul. Fig. Gradaţiile, gradele (pl. galoanele, galonurile. Der. galonat-ă, găitănat.) N”. Este prezent în primele jurnale de modă, de pildă: „Corsagiele singure vor fi adomate cu brandeburge, galoane sau passemanterii pusse la husari, mânecile vor putea avea jockey” (AF, 1863, nr. 2, P- 39); „Acest vestiment [paltonul] se adomă mai mult cu brandeburguri (galoane puse în curmeziş)” (AF, 1864, p. 404); „guler Shawl ce se acopere de galonul cu care este îmbumbată tunica” (GI, 1882, nr. l,p.4); „corsaj garnisit de cinci galoane fantezii” (MI, 1900, p. 139); „...guler şi revere tailleur de catifea mărginite cu un galon subţire de fir” (MI, 1901, p. 10); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 167 Galon. ,jupă cugalon...dispus en grecque” („Moda”, 1905, nr. 2, p.l). Galoş (< fr. galoche). Atestat încă din prima jumătate de secol, termenul galoş, -i, s.m., are o etimologie rusă, după cuvântul galoş/kaloş, şi se află în serie sinonimică cu papuc, imineu, şoşon. în română, întâlnim variantele caloş/galoci. Aflăm că referentul este din lemn la început: „Gallosche-n. Papuci, iminei de lemn, caloşi” (Stamati); (germ. Die Galosche) [galoş, soclu, clac] (Pontbriant), apoi din cauciuc: „încălţăminte de cauciuc peste ghete” (DU), fiind folosit peste cizme/ghete: „Şi galoci, s.m., die Uberschuhe” (Tiktin), pentru a le proteja: „O încălţăminte care se ia peste cizme spre a nu le uda ori a le umple de noroi. Galoche” (Costinescu). Vaillant încadrează termenul în genul proxim, fără diferenţe specifice: „Galoş, un fel de încălţăminte” (Vaillant, I, P, 30). S.v. „Caloşi, s.m., pl.” La Barcianu „Gallociu, gallosiu, s.n., gallica, -e, calciamente galice” (Laurian şi Massim). 168 Lorenţa Popescu Termenul a fost asimilat în română, variantele sale persistând până prin anii ’90. Din rubricile publicitare ale publicisticii timpului, deducem că referentul e un tip de gheată, mai ales din piele, strânsă cu şiret pe glezna interioară: „încălţăminte piele. calloşi" (AF, 1863, p. 235); „Galoşi de gumi” („Timpul”, 1877, nr. 219, p. 4); „Şoşoni şi galoşi din marea fabrică Monopol” (MI, 1903, p. 16). Sinonimele din lexicografie s-au modificat în funcţie de perioadă; unele dintre ele s-au arhaizat (iminei), altele s-au menţinut specializate semantic (papuci). Gansă (< fr. ganse). Termen neatestat în LRV. împrumut „de lux”, sinonim cu şiret, fir, găitan, etc., gansă, -e, s.f., semnifică: « Cordonnet de fil de soie, d’or etc. employé dans l’industrie du costume, de l’ameublement. » (Lexis) [mic cordon de fir de mătase, de aur etc. utilizat în industria costumului, a mobilei], în ciuda flexionării, nu s-a democratizat în română: „Corsaj ajustat cu cute cu ganse la jiletcă de catifea” (MI, 1901, p. 26); ,gansă îngustă” (MI, 1901, p. 98); ,jupa cu şorţ cu mici ganse de mătase” (MI, 1902, p. 75); „haină garnisită de ganse negre simulând borderou” (MI, 1903, p. 91). De asemenea, se glosează şi derivatul gansat: „Bieuri gansate” (MI. 1901, nr. 18, p. 138). Ganterie (< fr. ganterie). Limbajul publicistic românesc a inclus împrumutul ganterie, s.f., preluat probabil din vocabularul negustorilor vremii, cu sensurile de: 1. sortimente de mănuşi şi 2. magazin de mănuşi, lexem scurt faţă de sintagma românească echivalentă şi pretenţios faţă de creaţia derivată mănuşerie: „Mănuşerie fină” („Adevărul”, 1890, nr. 678, p. 4). Este consemnat şi verbul a se ganta, neologism „de lux”, foarte rar folosit însă, ca şi formaţia parasintetică a înmănuşa (Scriban, 1939; DER). Cele două exemple atestă utilizarea lor în limbajul jurnalistic al epocii: „lingerie, ganterie’'’ („Perdaful”, 1881, nr. 23, p. 7); „Mâinile se gantează numai cu mănuşi suède” (MI, 1902, p. 298). Ambele împrumuturi din această familie de cuvinte din limba franceză s-au dovedit efemere. Garderobă (< fir. garderobe). Neologismul apare în publicistică cu variante grafice neliterare, etimologice, garde-robă, garderob, gardirob, garderopă, şi face parte din nomenclatorul multor dicţionare cercetate. Negulici semnalează sensul de „totalitate a hainelor ce aparţine cuiva” „Garderob. Dulap în care se ţin vestmintele, îmbrăcămintea"·, „Loc unde se pun hainele, vestmintele” (Protopopescu); „armariu de păstrat vestimentele şi Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 169 ornamentele - de preferit e vestiariu” (Laurian şi Massim); „Lucrurile de îmbrăcăminte” (DU). în DLR: „P. ext. (fără plural) Hainele cuiva”. în româna literară, împrumutul a fost asimilat cu semnificantul garderobă. Exemplificăm sensurile termenului garderobă: 1. dulap; vestiar: „Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră, un văl de blond alb” („Timpul”, 1856, nr. 1, p. 4); „intrarea ce conduce la garde-robă” (PR, 1861, nr. 7, p. 24). 2. ansamblu vestimentar; totalitatea hainelor aparţinând unei persoane. Cele două sensuri se regăsesc atât în publicistică, cât şi în lexicografîa vremii. „Femeia însă posedă mai multe rochii în garderobul său” (AF, 1864, nr. 4, 5, p. 382); „cu toate acestea garderobele se vor reînnoi puţin” (FR, 1879, p. 167); „Aşa se poate ca vreuna din cititoarele noastre să aibă în garderobă vreun paltonaş” („Necesarul”, 1884, nr. 41). Garibaldiană (< fr. garibaldienne). Termen de origine franceză care determină regenţii bluză sau pălărie. Termenul este format din eponimul Garibaldi + suf. -ană, s.f., şi desemnează o camizolă la modă după 1861, asemănătoare bluzelor purtate de Garibaldi şi de partizanii săi în timpul luptelor pentru unificarea Italiei, dar şi o pălărie în stil vânătoresc (<ă la Garibaldi). Termenul fiind absent din lexicografa română, notăm definiţia din Dicţionarul Oxford: “a. A kind of blouse worn by women, originally made of a bright red stuff, in imitation of the shirt worn by Garibaldi and his followers, but later also of other colours. At first used attrib. as Garibaldi jacket, b. a kind of hat” (iOxford Dictionary) [a. Un fel de bluză de damă, la origine confecţionată din material roşu strident, imitaţie după bluzele purtate de Garibaldi şi de adepţii săi, apoi şi în alte culori. La început folosit atributiv ca jacheta Garibaldi, b. Un fel de pălărie.]. în publicistica românească, termenul apare pentru prima dată în 1863: „Vestmintele de casă sunt mai toate compuse din fuste unite cu veste diverse Figaro, Albanese, Clotilde, Ferraris que se poartă cu garibaldiane de batistă şi muselină, sau veste Amalia, Alexandra, Eugenia que fiind mai lungi se pun cu gilette de piquet, de fulard şi de taffeta albe sau colorate” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); „Garibaldianele, pe sub veste, se uză încă” (AF, 1863, p. 234); „La ultimele curse au apărut elegantele pălării numite « chapeaux de chasse », ce amintesc pălăriile garibaldi de mai an” (AF, 1863, nr. 8, p. 96). Garnitură (< ff. garniture). Hiperonim prezent în lexicografie, garnitură, -i, s.f., face parte din seria sinonimică ornament, podoabă, parement, desemnând: 170 Lorenţa Popescu 1. totalitatea pieselor de acelaşi gen: „Asortiment complet” (DU); „Asortiment complect de oarecari lucruri” (Costinescu); 2. adaos ornamental: „Ceea ce serveşte spre a oma un vestmânt” (Negulici); „[ornament, aranjament]” (Pontbriant); „Ceea ce garniseşte un lucru, ceea ce este pus pentru a garnisi, a complecta, a împodobi” (Protopopescu); „Garnitură, înfrumuseţare pe margine, pe la poale; omătură” (Stamati); l.„Gamiseală, ceea ce se adaugă spre a garnisi, spre a completa sau spre a oma un lucru. 2. Un ornament pe la poalele rochiilor. Vezi volan” (Costinescu); „a prevedea cu cele necesare. Gamit, garnitură: garnitura unei rochii, unei pellaria feminesca” (Laurian şi Massim); „Ceea ce se pune la un lucru spre a-1 garnisi” (Bauman); „Accesorii care garnisesc” (DLR). A fost asimilat şi este folosit atât în vocabularul comun, cât şi în cel specializat. Supraordonează numeroşi termeni de ornamentaţie din domeniul vestimentar. Iată câteva exemple din unele jurnale de-a lungul timpului: ,garniture, cu un cuvânt toate cele care înfiinţează toaleta unei dame” (AR, 1848, nr. 85, p. 344); „o frangie lată sau un volan mic la josul rochiei sunt garnituri adoptate pentru vestimentele de stofe grele sau cele în desemn” (AF, 1863, p. 235). „Desemnuri în passement, cordoane şi ciucuri de jenilie compun garnitura” („Necesarul”, 1884, nr. 5, 29 ian.); „O garnitură foarte preferată pentru un moment sunt bentiţele mici care formează gulere întregi” (MI, 1902, an IV, nr. 1). Ca derivat împrumutat, amintim aici garnisit, cu variante ca garnat, garnuit, gamit până la forma verbală fixată: „Vesta Signorina garnuită cu cordele de catifea ondulate” (AF, 1864, p. 331); „model din lînă garnat cu atlas” (GI, 1882, nr. 2, p. 1); „Mantei, făcut cu materie double neagră şi garnisit cu jenilie largă de 14 centimetri. Pentru a-1 încheia servesc nişte agrafe” („Necesarul”, 1884, nr. 5). Garsonetă (< fr. gargonette). Adaptat cu forma garsonetă, -e, s.f., de la atributul ă la gargonette, termenul, neatestat în lexicografia noastră, semnifică un sortiment de pălărie asemănătoare modelelor purtate de adolescenţi. Stilul s-a aplicat şi altor piese de vestimentaţie în Franţa, paltonului, de pildă (cf. TLFi), absent însă în textele româneşti de modă. Garsoneta s-a purtat la noi la sfârşit de secol: „pălărie garsonetă' (MI, 1898, p. 362); ,garsonetă ultima creaţiune” (MI, 1903, nr. 5, p. 2). Moda masculină adolescentină preluată de moda feminină este o nouă dovadă de deschidere, de emancipare a societăţii timpului. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 171 Gata, de gata. Construcţia de gata (de + rom. gata, cf alb. gat) provine din elipsa regentului din sintagma haine gata de purtat, calc sintactic după fr. prêt-à-porter. Sensul se referă la haine gata confecţionate care apar în reclamele cotidienelor prin anii ‘80: „Haine gata, mincicoave” („Timpul”, 1877, nr. 1, p. 6); „magasin de haine gata” („Adevărul”, 1890, nr. 668, p. 4). DLR semnalează că apare „în locuţiuni stabile” şi înseamnă „cumpărate din prăvălie”. Găitan (< tc. gaytan). Turcismul găitan, -e, s.n, era în uz în română la pătrunderea modei pariziene. Accepţia din VW a echivalat termenul francez passement. Stabil şi cunoscut, termenul desemnează: „fire de lână, de mătase, de metal (aur, argint) răsucite în formă de sfoară (ceva mai grosuţă) şi întrebuinţate la ornamente pentru îmbrăcăminte” (DLR). Face parte din clasa ornamentelor vestimentare, fiind prezent în multe articole de modă din periodice: „agrafe de găitan şi mărgele” (GI, 1882, p. 7); ,.găitan de mătase cu fir” (MI, 1900, nr. 1, p. 10); „Găitanele formează motive de broderie” (MI, 1900, p. 192). Găteală. Substantivul găteală, -eli, s.f., de la vb. găti + suf. -eală, era deja prezent în primele jurnale de modă: „der. din găti, cu sufixul substantival -eală, sens 2. îmbrăcare sau împodobirea cu haine frumoase, dichiseală, toaletă. Neogr. 1253” (DLR). „la urechi şi împrejurul gâtului avea nişte diamante de un mare preţ, încât pentru găteala de la cap nu izbutiseră să-şi facă coafura şi părul în cap” („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 1, p. 14). „Şurţ. aceste şurţuri italieneşti sunt făcute din ţesături în fire drepte. Găteala constă în bordure şi plisses” (GI, 1882, nr. 2, p. 3). în lexicografic este definit ca: „acţiunea de a se găti; mijloc şi mod de gătit, toaletă” (DU), în câmpul lexico-semantic al vestimentaţiei, lexemul găteală este un hiperonim, ca şi sinonimele sale, neologismul adornament şi termenul slav podoabă. Gheată (< it. ghettd). Termenul gheată, -e, s.f., a pătruns din limba italiană, „pe cale comercială” (DU). „încălţăminte scurtă din piele mai fină ce se strânge cu gumilastic sau se încheie cu nasturi ori cu şireturi. [It. ghette, ghetre, termen venit pe cale 172 Lorenţa Popescu comercială]” (DLR). Este definit în română de Pontbriant: „Gheta/e (guêtre, fr.) [pantof de femei, botină - ghetră]”, ca sinonim perfect al termenului ghetră, din care consideră că provine, şi al unui alt împrumut francez, botină (v. şi Damé). „Gheta, s.f., corupt din fr. guêtre; specia di calciamente cu tibiali scurte” (Laurian şi Massim). Referentul are ca seme distinctive: ,,[+scurt, până deasupra gleznei], [+din piele], [+strânsă cu nasturi, elastic sau şiret]”. Cuvântul gheată este o extensie din vocabularul garderobei masculine, s-a adaptat, a devenit foarte frecvent, fiind utilizat paralel cu sinonimele sale până la sfârşitul veacului. Des utilizat în textele de satiră: „Coade, ghete cu potcoave” (CIP, 1862); ,ghete scurte cu cătărămi, pălărie de matroz cu panglică albastră” (GI, 1882, nr. 1, p. 2); ,ghete galbene” (MI, 1898, 1 sept., p. 403); „Ghete de dame, chevreaux garantat” (MI, 1901, p. 88); „ciorapi, ghete etc.” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 2). întrucât se raportează la un referent de bază în încălţăminte, termenul este specializat, prezent în mentalul colectiv şi deci, în vocabularul comun. Ghetră (< fr. guêtre). împrumut din franceză, termenul ghetră, -e, s.f., se califică drept un „dublet etimologic al termenului gheată” (Sala 2010: 151), sens extins din moda masculină. în lexicografia actuală, semnifică un tip de încălţăminte formată dintr-o „învelitoare din pânză închisă cu nasturi ce acoperă gamba, pentru protecţia pantofului, purtată de bărbaţi” (DEX ’98, DN, NODEX, MDN); „Jambiere, tuzlucî, pulpari, carâmbi de postav ori de pele [!] cu care se acopere pulpa” (Scriban). DU îl defineşte sub cuvântul-titlu la plural: „Ghetre. încălţăminte de bumbac sau de lână ce înfăşoară josul gambei şi partea de deasupra a pantofului.” DLR notează: „Carâmb de piele sau de stofa care îmbracă pulpa piciorului ori numai partea de deasupra ghetei. N. din fr.” în 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Marius Sala afirmă: „a însemnat, în Moldova, « jambieră »”. Este un împrumut din it. ghetta, care provine din fr. guêtre, foarte probabil cuvânt celtic” (Sala 2010: 151). Neologism cu sens specializat, lexemul intră în vocabularul pasiv odată cu ieşirea din modă a referentului. Se subordonează hiperonimelor încălţăminte şi gheată. Acest tip de încălţăminte a fost purtat şi de femei, după cum se observă din exemplele noastre în care apare cu grafie etimologică sau adaptată: ,getre, şarpe, flanele, capuşoane elegante, încălţăminte franceză adevărată” (AF, 1863, p. 236); „bottinile, atât pentru fetiţe cât şi pentru băieţi, sunt guetre de stoffă încojurate cu maroquin” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 173 ,gpetre şi ghete de lac” (MI, 1900, nr. 49, p. 384 ); „Ghetre gri” (MI, 1901, p. 42); „ghetrele, sau mai bine zis jambierele, sunt de aceeaşi culoare cu ghetele” („Moda”, 1905, nr. 5, p. 2). Ghimpă (< fr. guimpe). Ghimpă, -e, s.f., neologism efemer, împrumut „de lux” din franceză, pe care l-am abordat şi în articolul din „Limba română” (2010: 84). Lexemul nu este înregistrat în lexicografia românească. Semnele iconice, respectiv reproducerile din jurnale, ne ajută să deducem că a fost folosit cu două sensuri în WF, ca şi în limba sursă: « 1. Petite chemisette en tissu léger qui se porte avec des robes décollettées et monte jusqu’au cou. 2. Fichu pour dames en dentelle ou en guipure » (Lexis) [1. Bluză mică dintr-o ţesătură uşoară care se poartă cu rochii decoltate şi urcă până la gât; 2. Şal pentru dame din dantelă sau ghipură]. 1. şal din dantelă sau din alt material preţios: „Ghimpă de muselină cu cerculeţe şi dantelă” (MI, 1901, p. 26). 2. bluză, şemizetă, de exemplu: „spalete bine pus pe o guimpă (camisetă)” (AF, 1863, nr. 2, p. 27). Glosa sinonimică oferită de Constanţia de Dunca reuşeşte să dezambiguizeze. Lexemul a dublat sinonimic substantivele fichu, şal şi şemizetă, cămaşă, bluză, concurente temporare în lexicul modei feminine româneşti. Gigot, à (< ff. gigot). Xenismul à gigot sau gigot, după ff. à gigot, variantă adaptată jigo, este o construcţie cu valoare determinativă pe lângă regentul mânecă. Desemnează un stil amplu în partea de sus şi mulat pe antebraţ, prin analogie de formă cu piciorul de miel, denotaţia cuvântului gigot în limba sursă. Iată definiţia din Lexis: « Manche à gigot, manche gigot ou gigots, manches de robes, de corsage dont la partie supérieure est bouffante. » {Lexis) [Mânecă à gigot, mânecă gigot, sau gigots, mânecă la rochii, corsaj a cărei parte superioară este bufantă]. Se foloseşte mai degrabă în domeniul specializat al modei vestimentare feminine, stilul fiind în vogă în anii ’30, reluat în decursul secolului. „Mânecă gigot, centură drapată” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 7); „mânica jigo” („Moda”, 1905, nr. 24, p. 8). Girondin. Eponimul împrumutat girondin provine de la numele grupării revoluţionare moderate din timpul Revoluţiei franceze de la 1789. Termenul este utilizat atributiv cu regentul palton, caracterizat prin lungimea trei-sferturi, talie marcată, poale evazate şi rotunjite în faţă, în vogă în anii ’50-’60. Din deceniul al şaptelea, intră în vocabularul pasiv. Exemplul nostru ilustrează una dintre ultimele actualizări ale termenului: „mic paltot girondin sau casaque Louis XV” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Glugă. Cuvânt cu etimologie controversată, neogreacă (kukla), bulgară (glugla), maghiară (gluga), germană (Gugel), termenul glugă, -i, s.f., are ocurenţe 174 Lorenţa Popescu rare în textele de modă din publicistica secolulului al XlX-lea. Apare însă în versuri care iau în râs moda masculină: „Domnul este de bon-ton,/Cu acest Pol-Nord-palton/Care are şi o glugă” („Mefistofele”, 1876, nr. 2). Sensul din WF echivalează cu aproximaţie termenul francez capuchon. Semantic, cuvântul glugă este înregistrat de dicţionare cu sensul de „acoperământ de cap pe timp de ploaie sau ger” (DU). Moda feminină extinde şi rafinează utilizarea referentului ca accesoriu de lux, acesta fiind ataşat unor veşminte somptuoase numite sortie-de-bal, sortie-de-theâtre, destinate evenimentelor mondene de gală desfăşurate la operă, teatru, baluri ale protipendadei etc. ,glugă drapată” (MI, 1898, nr. 36, p. 407). Godeu (< fr. godet). Neologismul „de lux” godeu, -ri, s.n., provine din franceză, fiind asimilat prin epiteză. Termen de croitorie, neînregistrat în lexicografia timpului, apare în Dicţionarul de neologisme cu sensul: „fald, cută la o rochie, la o draperie etc.” (DN). Deşi adaptat morfologic, rămâne în uz specializat şi în vocabularul vorbitorilor de limbă franceză. Se plasează în serie sinonimică cu fald, cută. Godeu. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 175 „Jachetele mult mai lungi în bascuri şi fără godeuri” (T-M-M, 1897, nr. 1, P· 2); „godeuri mari” (MI, 1897, nr. 13, p. 110); „foile formează godeuri dinainte” (MI, 1898, p. 179); „godeuri la spate” (MI, 1903, nr. 8, p. 5); ,.godeuri ondulate” („Moda”, 1906, nr. 12, p. 1). Grelotă (< ir. grelot). Efemerida grelotă, -e, s.f., este utilizată foarte rar în lexicul modei feminine româneşti, desemnând un element ornamental în formă de clopoţel. „Centura Postillon are trei cozi rotunjite, gamuite de grelote de jais negre sau frange cu aiguillette” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Lexicografia vremii nu atestă termenul, iar dicţionarele actuale nu înregistrează sensul din terminologia modei. Grizetă (< fr. grisette). împrumut efemer din limba franceză, grizetă, -e, s.f., a desemnat iniţial o ţesătură, apoi, prin extensiune, obiectul croit din aceasta, în WF, termenul se foloseşte atât atributiv, cât şi prin elipsă. LRV îl înregistrează cu sensul prim din modă, acela de „material, ţesătură”, nu şi cu sensul de obiect, respectiv, rochie din acest material. în română, lexemul nu ajunge să se determinologizeze ca în limba franceză unde primeşte şi alte conotaţii. Numai Costinescu atestă termenul de stofa: „Grisetă. Un fel de materie cenuşie de mic preţ”. Lexis îl defineşte referenţial: « Petit habit de cette étoffe [étoffe grise de peu de valeur], fort à la mode » {Lexis) [hăinuţă din această stofă (stofa ieftină de culoare gri) foarte la modă]. Cele două sensuri transpar în exemplele de mai jos: „E queva pre grisette, ca: pardessus, şalurile, rotondele şi algerienele de Yak (dentellă de lână albă sau neagră)” (AF, 1863, nr. 8, p. 95); „Câteva modiste din Bucureşti le-au cerut furnizorilor grisete din Paris şi insistă a vă face să le adoptaţi” (AF, 1864, p. 362), cu referire la material. „Grizette, roche de mătăsică cu flori” (MI, 1901, p. 42). Guler (< magh. galler). împrumutul maghiar dintr-o perioadă anterioară guler, -e, s.n., care înlocuise termenul ciupag, este un echivalent al lexemului francez col, împrumutat şi utilizat paralel până la pasivizarea celui de-al doilea. Definiţia termenului în DU este: „partea cămăşii sau a hainei care înconjură gâtul”, iar în DLR: „partea hainei, cămăşii care înconjoară gâtul, ciupag Anon. Car” (DLR). 176 Lorenţa Popescu Guler Medicis. în imaginea de mai sus, guler Medicis la o pelerină. îl întâlnim în orice text care conţine detalii descriptive, şi ca regent cu diverşi determinanţi, dar şi diminutival: ,gulerile şi manşetele vor fi spălate” (AF, 1863, nr. 5, 6, p. 81); ,.gulere pentru dame” („Timpul”, 1876, 10 noi., p. 4); ,.gulere, manşete, fasonurile cele mai noi”; ,guler montant brodat” (BF, 1890, p. 32, 92); „manşete şi guleraşe” („Figaro”, 1877, nr. 30, p. 4); ,guler Renaissance” (MI, 1902, p. 42). Semnalăm şi construcţia guler şal, fixată în română, în uz şi astăzi: „Jacheta este compusă din guler şal garnisit cu broderie de sutache” (BF, 1890, p. 173); Adăugăm şi substantivele compuse: ,guler-etole (pelerină)” (MI, 1897, P- 95); „se poartă gulere-stolă din blană de şobolan” (MI, 1903, p. 1, nr. 7). H Haină (< ser. halind). Hiperonimul haină, -e, s.f., se situează, alături de veşmânt, strai, în vârful paradigmei câmpului lexical al modei. Slavism „vechi” (Sala 2009: 146) cu sens generic: „ceea ce servă a coperi corpul” (DU). în perioada studiată, calchiază semantic cuvântul francez habit sau vêtement. Haină. 178 Lorenţa Popescu în DLR: „Haină, cuvântul vechi veşmânt a fost înlocuit în cele mai multe regiuni cu haină, îmbrăcămintea corpului în afară de acoperământul de cap (pălăria, căciula), de încălţăminte şi de mănuşi, srb. haljina, de orig. turcească” A circulat de-a lungul secolului în toate textele literare şi de descrieri de modă. ,JJaina sa lungă, întinsă, de stofa de mătase albă, se lega la cingătoarea sa printr’un agraf de rubine” („Timpul”, 1856, nr. 75, p. 1); „magasin de haine gata” („Adevărul”, 1890, nr. 633, p. 3); „haina lungă forma ampir” („Moda”, 1905, nr. 8, p. 5). Hautes nouveautés. Sintagma împrumutată după ff. hautes nouveautés a fost definită de Stănceanu, prin traducere, „mari noutăţi, adică articolele de modă cele mai noi”. Lexicograful specifică etimologia şi pronunţia: „(fr. ot nuvoté)”. în română, determină regenţi, precum colecţie/-une, sau substantive din lexicul modei care exista în română, deşi folosit rar: „colecţiunea de mustre a materialelor noi conţine ca noutate importantă cachemir drap şi cachemir tricot” (GI, 1882, nr. 1, p. 1). Sintagma se foloseşte prin elipsa regentului şi are valoarea de colecţie foarte recentă, fiind frecventă în limbajul publicistic, de exemplu: „Pardesiuri cu şi fără talia ,.flaute Nouveauté” („Dreptatea”, 1888, nr. 14, P- 4); „manteluri hautes nouveauté bandate cu blană” (MI, 1897, 20 sept.); „corsaje hautes nouveautés” (MI, 1900, nr. 17, p. 132). Aminitm şi calcul frazeologic total „înalte noutăţi” (MI, 1898, nr. 18) după aceeaşi formaţie frazeologică. Houppelande (< fr. houppelande). în istoria costumului, houppelande înseamnă „veşmânt [amplu şi lung, pus pe deasupra hainelor, deschis în faţă, cu mâneci largi, vătuite sau îmblănite]” (TLFi) sau „[mantou larg, cu mâneci, fără talie, pus peste haine, cu trenă, cu garnitură de blănuri şi broderii]” (Lexis). Termenul este un eponim împrumutat din franceză, „de la numele provinciei suedeze Upland” {Lexis). Vezi http://theweebsite.com/cotelande/index.html Termenul nu este înregistrat în LRV. Subordonat semantic arhilexemului mantou, xenismul se actualizează rar până spre ultimul deceniu al secolului: „houppelande peste rochie” (AF, 1863, p. 367); „pentru damele care iubesc mantale comode şi uşoare recomandăm ,JLouppelande” din Foulard sau mătase chinezească” (GI, 1882, nr. 1, p. 1). î îmbrăcăminte. Substantivul îmbrăcăminte, s.f., este derivat de la verbul rom. a îmbrăca, s.f.. Fiind generalizant, joacă rolul de hiperonim al câmpului lexical. Pe lângă sensul generic, are şi valorile: 1. haină. 2. port. 3. ţinută. 4. garderobă, conform definiţiilor lexicografice: „tot ceea ce servă a îmbrăca” (DU). „îmbrăcămînt n., pl. inte. vechi. Tot ceia ce serveşte la îmbrăcat (haine). Invăliş (de ex., la mobilă în casă). - Azi se zice -minte, f. (întocmai ca încălţăminte şi se declină tot aşa)” (Scriban). Semantismul este acoperit de exemplele din publicistică: îmbrăcămintea femeilor” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); îmbrăcămintea lor era toată în pluş” (PR, 1861, nr. 11, p. 42); îmbrăcăminte de bal” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 1). A încălţăminte (lat. calciamentum). Hiperonimul încălţăminte, cu varianta călţăminte, este „moştenit în română şi în alte câteva limbi romanice” (Sala 2009: 125) şi face parte din fondul principal lexical. Odată cu moda pariziană, termenul românesc calchiază semantic fr. şosură, care va fi şi el împrumutat, dar, fiind simţit de vorbitori ca inutil, va ieşi treptat din uz. în lexicografic, apare cu sensul generic de obiecte confecţionate pentru acoperirea şi protecţia picioarelor: „obiect de piele sau de postav ce servă a acoperi partea de jos a piciorului” (DU); „încălţăminte s.f. întrebuinţat ca singular, în Palia, tot ceea ce serveşte la încălţarea piciorului, spre a-1 feri de frig, de umezeală şi de lovituri, lat. incalcio-are” (DLR). Exemple din publicistică: 180 Lorenţa Popescu Jncălţăminte şi mănuşi franţuzeşti pentru dame şi cavaleri” („Timpul”, 1856, nr. 79, p. 4); „Iată splendidele călţăminte que îi strângea piciorul” (AF, 1863, nr. 2, p. 12); „Solide şi ieftine sunt încălţămintele din magazinul „La Centaur” („Adevărul”, 1888, nr. 75, p. 3). J Jabou (< fr. jabot). Cu o singură valoare semantică, unitatea lexicală jabou, -uri, s.n., a fost adapatată prin epiteză în limba română, păstrând în publicistică unele variante grafiate etimologic şi fonetic, precum: jabot, jabo. Referentul este confecţionat de obicei din dantelă sau muselină şi este purtat ca ornament la pieptul cămăşii sau bluzei; lexemul este o extensiune semantică din WM. Termenul este definit de Stănceanu astfel: „Jabo, Jabot. Muselină, dantelă prinsă ca podoabă la deschizătura unei cămăşi bărbăteşti”. Utilizat frecvent în WF, lexemul se glosează în articole de modă astfel: , jabot” (MI, 1897, 20 sept.); , jabou de dantelă” (MI, 1902, 5 ian.); Jabou până la talie” (MI, 1902, p. 43); „Guler brodat căzând pe un jabo de dantelă” („Moda”, 1905, nr. 1, p. 8). Interesantă utilizarea participiului jabotat ca determinant al cuvântului cravată în exemplul care urmează. Verbul jaboter din franceză nu are sensul din vestimentaţie, e posibil să nu fie un împrumut, ci o creaţie a cronicarului român: „cravată jabotată, pălărie formă directoar” (MI, 1903, nr. 8, p. 5). Jachetă (< fr. jaquette). Termenul jachetă, -e, s.f., împrumut din lexicul modei franceze, un exemplu de etimologie indirectă (Graur, CL, XIII, 1968: 307 apud Sala 1999: 64). Vocabula face parte din paradigma lexicografică a majorităţii dicţionarelor româneşti, atribuindu-i-se definiţii prin apel la hiperonimul haină, valabile pentru o mare parte din piesele de vestimentaţie, de ex: „un fel de haină” (Protopopescu); dicţionarul Costinescu expune două sensuri: „Jaquettă-Jaketă. O haină a ţăranilor lungă până la genunchi. Haină ce poartă copiii mai înainte de a le pune izmene.” Faptul că referentul este folosit în limbajul popular, extins la îmbrăcămintea copiilor, indică democratizarea termenului. DU şi Stănceanu fac descrieri generice: „un fel de haină pe talie cu poale dindărăt”, lăsând să se înţeleagă că se referă la o haină pentru ambele sexe. 182 Lorenţa Popescu DLR indică sensul din VVF: „Haină femeiască, croită pe talie, care se poartă pe stradă, peste bluză. N. din fr.” Numai definiţia din DLR trimite în mod explicit către vestimentaţia feminină. Corespondentul românesc al termenului francez jaquette în dicţionarul bilingv al lui Vaillant este cel de fustanelă, o accepţie arhaizată. Jachete. Utilizarea lui în VVF, extensiune din lexicul vestimentar masculin, este un semn de libertate de expresie din partea femeii, fie ea şi vestimentară: „dominează tot jachetele scurte” (JM, 1882, nr. 1, p. 1); ,,Jacheta englezească devine din ce în ce mai scurtă” (T-M-M, 1897, nr. 1, P* 2); ^ „în vogă e şi jacheta semi-lungă care ia cu totul aliura unei baskine de călărie” (MN, 1904, nr. 11, p. 2); ,.Jacheta Louis XV, închisă cu un singur rând de nasturi, cu basca rotunjită, deschisă în faţă” („Moda”, 1906, nr. 11, p. 1). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 183 Intră în compuse ca: ,jachetă-redingotă de stofă la fel, închisă la o parte cu nasturi de corozo” (MI, 1897, p. 131), „jachetă tailleur” (MI, 1898, nr. 1, p. 121), ,jjachetă-bluză” (MI, 1898, p. 139). în 1863, termenul există deja în WM („bărbaţii asistă în négligé, cu jaquette...'’ (AF), grafiat ca în limba sursă; adaptarea grafică şi morfologică încă nu se petrecuse. Referentul pătrunde în toate mediile sociale, devenind un obiect de vestimentaţie aproape indispensabil unei garderobe feminine din epocă. Jartelă (< ff .jarretelle). Substantivul jartelă, -e, s.f., neologism neatestat de lexicografia românească a vremii, provine de la cuvântul francez jarretelle, definit astfel în limba sursă: « Pièce de vêtement féminin consistant en une petite bande élastique attachée au corset, à la gaine, au porte-jarretelles, terminée par une petite pince et servant à maintenir et tendre les bas » (TLFi) [piesă de vestimentaţie feminină care constă dintr-o mică bandă elastică prinsă de corset, centură lată, portjartier, terminată cu o piesă care menţine şi întinde ciorapii]. Iniţial era plasată, probabil, sub genunchi a cărui parte din spate este numită în franceză jarret (cuvânt cu etimon comun cu substantivele jartelă, jartieră, jaretieră) sau mollet (de unde şi termenul militar de moletieră, pânză care proteja partea de la genunchi până la gleznă). Lexicul modei feminine împrumută acest triplet, cu etimon comun, ultimul termen fiind folosit numai în sintagma Ordinul Jaretierei (v. Jartieră). Substantivul jartelă se menţine în uz, mai ales în forma derivată prin regresiune morfologică, jartea, cu sens concret, dar şi metaforizat, ofensator. Grafia a fluctuat, a se vedea exemplele: „toate corsetele bune au jartele” (MI, 1900, nr. 32, p. 247); Jaretelele au avantajul de a se întinde pe abdomen şi de a-1 micşora” (MI, 1900, nr. 32, p. 247); ,Jaretele de panglică de satin parme cu funde sus şi jos” (MI, 1901, nr. 9, P- 66); „corsetul se menţine la locul lui prin ajutorul jaretelelor” (MI, 1902, p. 42). Exemplele sunt extrase din revistele de la începutul secolului al XX-lea, când sunt în uz variantele. Jartieră (< ff. jarretière). împrumutată din franceză, vocabula jartieră, -e, s.f., este în franceză un derivat de la substantivul jarret (TLFi). în limba română, s-a împrumutat şi termenul jaretieră, utilizat mai ales în expresia Ordinul Jaretierei, ordin înfiinţat de regele Angliei Eduard III în 1348. Jaretieră este un „paronim, dublet etimologic” al termenului jartieră, care „a intrat în limba noastră în momente diferite şi a fost adaptat în forme uşor diferite” (Sala 2010: 151). 184 Lorenţa Popescu Unitatea lexicală este prezentă la Protopopescu cu denotaţia de „legătură de panglică sau altceva cu care se leagă ciorapii la picior”. în DU, apar două sensuri s.v. jaretieră: „1. legătură de panglici sau de gumilastic, cu care se prind ciorapii sus pe picior; 2. ordin englez de cavalerie instituit de Edward III în 1349”. Termenul desemnează o bandă elastică, decorativă care menţine ciorapul întins pe întreg piciorul, conform definiţiei din DLR: „Panglică de elastic, cu care se leagă şi se ţin întinşi ciorapii pe picior. N. din fr.” şi din DEX’09 „Accesoriu de îmbrăcăminte, confecţionat dintr-o panglică de elastic care menţine ciorapul întins pe picior; jartea, calţavetă”. Scriban consideră că atât jaretieră, cât şi jartieră au acelaşi sens: , jaretiérà şi jartiérâ f., pl. -e {ïv. jarretière). Barb. Calţavetă” (Scriban). Termenul se afla în uz alături de regionalismul calţavetă, pe care a reuşit să-l înlăture. Este prezent în jurnalele de la început de secol, desigur, materialele din care se confecţionează referentul la sfârşitul secolului fiind uneori diferite de cele de mai târziu: „guler de catifea neagră, mâneci cu bufante prinse cu o jartieră de catifea neagră” (MI, 1898, p. 198); Jartiera formată de un entre-deux dantelat” (MI, 1900, p. 353). în 1897, cuvântul devine titlu de ziar satiric. Jeu (< fr. jeu). Neologismul efemer jeu, -uri, s.n., desemnează fie garnituri decorative din galon, panglică etc. pe piese de vestimentaţie feminină, fie adaosuri în combinaţii de materiale din două culori contrastante cu efect estetic armonios sau surprinzător, conform contextului lingvistic şi extralingvistic din publicistica epocii. Termenul este întrebuinţat frecvent pentru descrierea unor tipuri de garnituri, aplicaţii, broderii: Jeurf9 (BF, 1890, p. 303); „Corsaj foarte puţin bluzat în lat şi garnisit cu un guler în formă, de atlas alb, brodat cu jeurf9 (MI, 1898, nr. 21, p. 286); „buclă de jeu” (MI, 1898, nr. 21, p. 289); „feuri pe platcă” (MI, 1898, nr. 5, p. 133); „galon de jeurf9 („Moda”, 1906, nr. 8, p. 1), Jiletcă (< ff. gilet, rus. ziletka). Semnificanţii multipli ai lexemului jiletcă, -i, s.f., giletcă, giletă, jiletă, sunt dovezi fie ale unui dublu împrumut, din rusă şi franceză, fie ale unui împrumut din franceză prin intermediar rusesc (cf. DU). Conceptul este extins din moda masculină care aminteşte de jiletcile de mătase, foarte deschise, în formă de inimă, închise cu un nasture bombastic. Cu referire la moda feminină românească, termenul echivalează substantivul francez gilet, în franceză fiind, cf. TLFi, un cuvânt cu strămoşi turci sau magrebieni. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 185 Definiţiile lexicografilor sunt scurte, raportându-se la sinonimul vestă, fără să se specifice marca diastratică: „Giletă. Jiletă. Un fel de vestă fără mâneci” (Costinescu); „Veşmânt scurt şi fără mâneci ce se poartă pe cămaşă [din fir. gilet printr-un intermediar rusesc]” (DU). „Veşmânt scurt şi fără mâneci, purtat de bărbaţi (în unele regiuni şi la ţară) mai ales în zilele de sărbătoare şi la ceremonii sub haină, vestă. Din rus. sau bulg. Jiletka” (DLR). în WF, jiletca desemnează o piesă fără mâneci şi guler, care se poartă peste corsaj, cu nasturi în faţă, de mare eleganţă prin materialele preţioase şi imprimeurile rafinate: Publicistica îl atestă în 1863: „vestele mici şi gilettele de piquet şi de fulard sunt preferate la corsagiele unite” (AF, 1863, nr. 5-6, p. 95); „Giletci broşate de piquet şi mătase” („Dreptatea”, 1888, nr. 14, p. 4); Jiletcă de muselină” (MI, 1898, p. 179); jiletcă” (MNI, 1907, p. 39). Jocheu, s. n. (< fr., engl. jockey). Unitatea lexicală jocheu, adaptată prin epiteză, analizată de noi şi cu alt prilej („Limba română” 2010: 85), cu variante grafiate, precum: jockei, jockey, jockeu, reprezintă un împrumut din engleză, prin intermediar francez, neatestat de lexicografia română. în limba română, semnificaţia este aceea de epolet care depăşeşte umărul, asemănător ca formă cu cascheta de jocheu, conform reproducerilor. Termenul face referire la o aplicaţie pe umăr, cu formă specifică, care are, de obicei, o circulaţie intensă în modă pe o perioadă determinată strict de interesul pentru referent. Jocheu a scos din uz termenul german şpalet, sinonim parţial, cu care a fost utilizat paralel o perioadă, dar care nu a rezistat concurenţei neologismului epolet, care s-a impus şi s-a stabilit în română. Frecvenţa sa în uz se întinde pe toată perioada exemplificată. „Corsagiele singure vor fi adomate cu brandeburge, galoane sau pasmanterii pusse ca la husari, mânecile vor putea avea jokey" (AF, 1863, nr. 2, p. 39); ,Jokeul nu e necesar căzând ciucurii pe mânecă, sus” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); Jockey de lutru” (MI, 1897, 20 sept.); , Jockey cu băsci scurte” (MI, 1900, nr. 14, p. 106); Jockeulţine de deasupra spatele şi dinaintea” (MI, 1902, 5 ian. p. 3). Jos. Adverbul substantivat jos, -uri, s. n., defineşte partea inferioară, baza unei piese de vestimentaţie. A fost frecvent în uz în tiparele de modă din reviste şi în descrierile sau explicaţiile amănunţite referitoare la modă. Cuvântul aparţine fondului vechi al limbii: „(S. n.) Parte inferioară, bază. - Var. (Mold.) gios. - Mr. (d)gios, megl. (an)jos, istr. jos. Lat. deorsum, prin intermediul var. pop. deosum, 186 Lorenţa Popescu diosum (Diez, I, 216; Puşcariu 912; Candrea-Dens., 907; REW 2566), cf. it. giuso (calabr. jusu, sard. giâssu), v. fr. jus, sp. ayuso. După Cipariu, Gramm., 103, Scriban, din lat. pop. jussum, jossum" (DER). Exemple: „Cusetoressele aristocratice din Paris adomă josul rochiei cu dentella neagră şi înguste catifeluţe” (AF, 1863, nr. 5, 6, p. 68); , josul jupei decupate” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 8); , josul jupei garnisit cu o bordură de tigheluri” („Moda”, 1905, nr. 5, p. 10). Jupă (< fr. jupe). Neologismul jupă, -e, s.f., cu variantele etimologice şi fonetice: jupjupe, semnifică o piesă de bază în VF „care acoperă corpul de la talie până la picioare” (DEX ’98), sinonim cu fustă. Protopopescu e singurul lexicograf care o defineşte, deşi termenul a fost mult utilizat în textele de specialitate: „Jup. Fustă, vestmânt femeiesc.” Definiţia din DLR se referă exact la sensul din VVF: „Jupe (Franţuzism vechi, ar. Djubba). Fustă purtată de femei la oraş”. Sinonim cu unitatea lexicală fustă, termenul jupă reuşeşte să fie asimilat. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, lexemul este deja prezent în revistele de specialitate: „Două jupuri, acele graţioase şi mult dorite tunice au revenit pentru orice toaletă” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); Jupă cu tablier, plisată la părţi şi garnisită cu losange de ghipură” (MI, 1902, p. 203); ,Jupă de postav gri, cercuită jos, cu bieuri „en forme” şi ornată cu un tablier de mătase drapată” (MI, 1903, nr. 1, p. 2); Jupa directoar” („Moda”, 1905, nr. 29, p. 2). în epocă, sinonim al lexemului trenă, după cum observăm din exemplul de mai jos: „coadele se pun pe volanele aşezate în mai multe rânduri, cari formează „la jupe” de la spate” („Necesarul”, 1884, nr. 5). Menţionăm şi formaţii lexicale juxtapuse, precum: „S-a adoptat o porte-jupe (mode de ardicat) numit Watteau” (AF, 1864, nr. 26, 27, p. 617); Jupă-pantalon pentru cicliste” (MI, 1900, nr. 16, p. 121); Jupă-tailleur de catifea” (MI, 1900, nr. 41, p. 318); Jupă trotteuse” (MI, 1903, nr 11, p. 4). Jupon (< fr.joupori). Substantivul jupon, -oane, s.n., este atestat în DLR ca învechit, desemnând „fustă îmbrăcată pe dedesubtul jupei. N. din fr. cf. dubletul giubea”. în 1864, era în uz, o demonstreză exemplul nostru, cu semnificaţia de „fustă care se poartă pe dedesubt pentru a o menţine înfoiată”, DEX ’98. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 187 Ex.: ,Juponul Empire e plat dinainte şi sus, cum o exige moda” (AF, 1864, nr. 7-8, p. 422). Se stabileşte definitiv în vocabular: „Bluze şi jupoane cu modele originale din Paris şi Berlin” (MI, 1902, p. 183); Jupoane” (MI, 1903, p. 188). în literatura de modă feminină, se foloseşte calcul frazeologic total fustă de dedesubt, după fr. jupe de dessous, înainte de a se stabili denumirea specializată de jupon. în 1905, apare revista „Juponul. Revistă umoristică picantă.” K Knickerbockers (< fr. engl. knickerbockers). Termenul este folosit rar, în regim de xenism în română, împumutat din engleză prin intermediul limbii franceze, eponim de la pseudonimul scriitorului Washington Irving, Dietrich Knickerbocker, autorul lucrării Istoria oraşului New York, publicată în 1809, ale cărei personaje ilustrate, primii colonişti olandezi stabiliţi la New York, purtau acest tip de pantalon. In WF, împrumutul este preluat cu semnificaţia de pantaloni largi, strânşi sub genunchi: « Culotte large, serree au genou » (Lexis) [pantaloni largi, strânşi la genunchi]. Se actualizează în vocabularul românesc specializat la început în moda copiilor: „Englejii, care ştiu aşa de bine să combine eleganţa cu comoditatea, ne-au dat un exemplu excelent pentru a îmbrăca pe copii după vârsta lor, igienă şi felul vieţii ce le convine: pantaloni scurţi, zişi knickerbockers, ciorapi coloraţi, blusă „â la marinar”, cu gilett, vărgată” („Necesarul”, 1884, nr. 23). Apoi, întâlnim termenul şi în moda feminină: „Unele femei poartă un al doilea pantalon - knickerbockers - de satin de mătase sau de flanelă deasupra pantalonului alb” (MI, 1901, nr. 43, p. 338). L Lavalieră (< fr. lavallière). Eponimul lavalieră, -e, s.f., împrumutat din franceză, provine de la numele contesei Louise de La Baume Leblanc de La Vallière (1644-1710), favorita regelui Ludovic al XIV-lea. Termenul, neatestat în LRV, este asimilat cu sensul propriu de „cravată făcută din panglică lată, cu capetele mai lungi lăsate în jos şi purtată mai ales de artişti. N. după fr”, DLR, sau „cravată lată, înnodată, în formă de fundă, ale cărei capete, scurte, atârnă”, DEX ’98. Desigur, conotaţiile sunt de prestigiu, obiectul având un accentuat rol decorativ. Moda feminină, care se va extinde spre moda masculină, fixează în română cuvântul lavalieră, care este folosit în jurnalele de la începutul secolului al XX-lea. Pălărie La Vallière. 190 Lorenţa Popescu Apare însă şi xenismul La Valliere, ca atribut al termenului pălărie, particularizând regentul la un tip de pălărie care se poartă în aceeaşi perioadă eclectică în stil: „pălărie La Valliere” (MI, 1901, nr. 28, p. 1). S-a folosit şi varianta lexicală formată ca urmare a două accidente fonetice opuse - disimilare şi asimilare - care au acţionat simultan. Este vorba, pe de-o parte, de disimilare consonantică parţială progresivă la distanţă, 1 - 1 > 1 - r, şi, pe de altă parte, de asimilare consonantică totală regresivă la distanţă, după formula 1 - r > r - r : „cordoane, lavariere” (MI, 1901, nr. 28, p. 224). Lenjerie (< fr. lingerie). Unitatea lexicală lenjerie, -ii, s.f., este un împrumut din franceză, care circulă frecvent în secolul al XlX-lea cu varianta grafiată etimologic, lingerie, persistentă şi la începutul secolul al XX-lea: „lingerie” (MI, 1903, p. 243). în WF, este utilizat ca hiperonim concurent al lexemului rujarie (de corp) şi al franţuzismului deşii sau dessous (DN, MDN), având semnificaţia de articole de damă care se poartă pe sub rochie sau fustă, cu conotaţii pretenţioase totuşi. Din aceeaşi familie de cuvinte, a fost împrumutat şi substantivul derivat lingeră, fixat apoi lenjereasă, după modelul croitoreasă, de exemplu: „acum orice croitoreasă sau lingeră renumită nu trimite clientelor un obiect fără a-1 parfuma în interiorul tivurilor sau gulerului cu heliotrop fin vaporizat” (MI, 1901, nr. 33, p. 258). Exemplele extrase din publicistică arată perioada de utilizare a termenului: .Lingeria de Viena” („Timpul”, 1856, an I, nr. 75); „lenjerie de corp” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, p. 23); „mare asortiment de lingerie, pentru dame şi bărbaţi. Tot felul de pânzărie şi broderie, precum şi articole de galanterie” („Dreptatea”, 1888, nr. 1, p. 4); „lenjeria ei, ca fulgerul, tot ce poartă ea e chic" („Cafeul chantant”, 1894, P· 2); „la lingerie, avem reticulele, lanţurile, lometele, binoclurile” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 2). Leton (< fr. laitori). Un alt termen de modă, de origine franceză, inexistent în dicţionarele româneşti, dar prezent în textele jurnalistice la sfârşit de secol a fost leton, -oane, s. n„ care a circulat cu forma grafiată după normele fonetice româneşti. Letonul este „[un fir metalic (cupru şi zinc), maleabil, acoperit cu stofă, pentru a conferi o anumită formă articolelor de modă, pălăriilor, de regulă]”, conform definiţiei din Lexis. Termenul este specializat, fiind sinonim cu fir, sârmă, aţă metalică. Exemple: „Odată finit, punem la margine[a pălăriei] un leton, ca să dăm forma fasonului” (MI, 1898, 1 aug.); „Punem la margine [a pălăriei] leton” (MI, 1898, p. 378). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 191 Leton. Semnalăm şi derivatul letonat în aceleaşi texte de publicistică: „fundă de catifea neagră letonată” (MI, 1901, nr. 13, p. 98); „coroana de chou-uri e montată pe un leton, pentru ca pălăria să se poată spăla scoţându-i garnitura” (MI, 1902, p. 147). Lizereu (< ff. liséré). Lizereu, -uri, s.n., cu variantă grafiată etimologic liséré, este un termen neatestat în LRV. Termen specializat din franceză, deşi adaptat fonetic (paragogă), a fost asimilat efemer. Din punct de vedere semantic, termenul a păstrat sensurile prim şi secund din limba franceză. Conform definiţiei din Lexis ar avea trei sensuri: 1. „[panglică dreaptă pe marginea stofei]” unei piese vestimentare feminine, „[de culoare diferită faţă de fond]”; 2. gansă rotundă aplicată pe marginea hainei; 3. fir de aur în jurul unor broderii. Exemple: „bieuri asemenea şi lizereuri de tafită” (MI, 1900, nr. 14, p. 105); „bandă cu un liséré de catifea colorată” (MI, 1900, nr. 45, p. 355); „Jupă en forme cu cîteva rânduri de tigheluri deasupra unor lisereuri de mătase” (MI, 1902, nr. 1, p. 10); 192 Lorenţa Popescu Lizereu. „la corsagiu şi la jupon cu lizereuri de taffeta albă” („Moda”, 1905, nr. 3, p. 1). A fost înlăturat deoarece dubla termeni generici ca şiret, şnur etc. Losangiu (< fr. losange). împrumutul losange sau losăngiu, -uri, s.n., cu etimologie franceză, este atestat de Protopopescu şi Costinescu cu sensul ştiinţific din geometrie („Losangiu. (gr. losos, lat. angulus, unghi). Paralelogram”, Protopopescu; „Losangiu. Figură patrulateră, formată de două unghiuri ascuţite şi de două tâmpite. Losange”, Costinescu). De altfel, în WF, acesta semnifică, pe filiaţie, prin analogie de formă, o bucată de stofă decupată, sau patrulatere din baghete de stofa folosite ca elemente decorative pe un articol vestimentar, ca în exemplul: „jupă cu tablier, plisată la părţi şi garnisită cu losange de ghipură” (MI, 1902, p. 203). în publicistică, este vehiculat mai ales la începutul secolului al XX-lea în revistele de specialitate. M Malacov (< fr., rus. malacoff). Eponim din limba rusă, prin intermediar francez, malacof(ă)/malacov, -ovuri, s.n., dar şi pluralul malacoafe (Tiktin), prezintă un semnificant provenit de la numele fortăreţei din Sevastopol cucerită de francezi în 1851. Lexemul desemnează o fustă amplă, în forma unui clopot, susţinută pe partea interioară de arcuri subţiri, numită ulterior crinolină, intrată în moda românească imediat după Revoluţia de la 1848. Este definit sinonimic de majoritatea lexicografilor şi înregistrat la Pontbriant ca, jupon cu elastic”. ,.Malacov, -e, specia de jupă, de fustă mulieresca; în forma turnului de la Malacov (în Crimeea).” (Laurian şi Massim-G). Cu definiţie enciclopedică în DU: „fustă în forma turnului Malakov, odinioară la modă”. La baza acestei denumiri a stat forma turnului şi/sau ideea de fortăreaţă demnă de cucerire. Termenul este utilizat prin omisiunea regentului. Mircea Seche dedică acestei piese vestimentare un articol (apărut în „Limba română”, nr. 5, an XVIII, 1969), în care compară termenul cu substantivul comun balaclava din dicţionarele englezeşti, care denumea o „pelerină militară [termen] (în uz până în 1892) confecţionată din lână, care acoperea corpul şi umerii” (The Shorter English Dictionary, tom I, Oxford, 1964), denumire legată de numele propriu Balaklava, port în Crimeea. Concluzia a elucidat etimologia termenului malacof „prin regula celei de-a patra proporţionale”, care arată că şi în limba unora şi în a celorlalţi s-au „născut reflexe paralele”. Mircea Seche face trimitere la afirmaţiile lui François Boucher, în Histoire du costume en Occident de l’antiquité à nos jours (Paris, 1965), care afirmă că „denumirile trecătoare reflectă realitatea imediată: pelerina Tannhăuser, după răsunătoarea seară de la operă din 1861 şi, după războiul Crimeii, impozantele crinoline malacoff’ (p. 382). „Deşi apare în Franţa, pe teren românesc cuvântul şi 194 Lorenţa Popescu moda s-au dovedit mult mai puţin efemere”, spune Seche, ceea ce dovedeşte, „cel puţin în cazul neologismelor, importanţa factorilor extralingvistici”. în lexicografia română, cuvântul apare pentru prima oară în dicţionarul lui Pontbriant ca „malacof’, termen provenit din rusă. Resmeriţă îl consideră provenit din grecescul „malakon” (înfoiat), iar Laurian şi Massim confirmă etimologia franceză. Textele umoristice îl utilizează devreme: „Graţioase, bucălate, de te lasă în estaz;/Toate purtând malacoafe, după cum s'obicinueşte” (BC, 1857, Br. 3). Publicistica din anii ’60-’61 iterează frecvent termenul care îşi consumă perioada de glorie, ca şi referentul: „dedesubtul, deasupra sau chiar în mijlocul fustelor se pune faimoasa crinolină (imalacofa, ca să nu rămâie neînţeles) asupra căreia s-au zis atâtea rele” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); Alteori, metaforizat: „Şi luându-se la braţ, ambii noştri amici, cotind malacoafe, atingând picioruşe, călcându-le câteodată...” (PR, 1861, nr. 5, p. 17); „După malakof, apăru turneluF (MI, 1898, nr. 4, p. 31). Manşetă (< fr. manchette). Termenul manşetă, -e, s.fi, binecunoscut nouă astăzi, este definit în lexicografie pentru prima dată de Pontbriant prin „mânicuţă”. în 1870, Costinescu îl asociază formei alterate mangetă, cu denotaţia de: „Manşetă, mânecuţe; o găteală de dame.” Altfel, termenul este plasat în serie sinonimică cu diminutivul mânecuţă, lexem utilizat până la apariţia neologismului pe care îl regăsim şi la Protopopescu („Mânecuţă”), şi la Stănceanu, în secolul următor. „Mansieta, s.fi, limb, betă cusută la marginile mânecilor unei cămăşi, cusută în mod destul de elegant; însă forma cuvântului, cum s’a tras din limba francesca, nu răspunde geniului limbei române; formele: mânecuţă, mânecaria etc.” (Laurian şi Massim). Şăineanu defineşte termenul ca bantă sau margine a mânecii unei cămăşi. Barcianu, s.v. mangetă, redă echivalentul francez „manchette” şi german „die Bandfrausse”. Descrierea precisă a referentului din DLR arată evoluţia limbii şi metalimbajului lexicografic românesc: „1. Garnitură de pânză, stofa, dantelă etc. aplicată la partea de jos a mânecii unei cămăşi bărbăteşti, a unei rochii, a unui pantalon etc. fr. manchette” Grafia împrumutului oscilează între cea etimologică şi cea adaptată normelor limbii române: „gulerile şi manşetele vor fi spălate” (AF, 1863, nr. 5, 6, p. 81); „cămăşi de noapte, pantaloni, piepturi brodate, gulere şi manchette de toate fasoanele” („Timpul”, 1877, nr. 1, p. 6); „o variată colecţie de tot felul de articole de galanterie: parfumuri, gulere, manşete, fasoanele cele mai noi” (BF, 1890, p. 32); „Mâneca terminată cu o manşetă la fel cu devantul” („Moda”, 1905, nr. 4, p.4). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 195 Manşon (< fr. manchon). Cuvântul manşon, -e, s.n., are provenienţă franceză, fiind împrumutat cu semnificatul de accesoriu vestimentar feminin de formă cilindrică, de blană, deschis la capete, care protejează mâinile de frig. Manşon. împrumutul este atestat în 1862 de Pontbriant cu sensul arhaizat de mantie. Protopopescu defineşte referentul ca: „Sac deschis la ambele căpătâie format de blană sau lână pentru a garanta mâinile de frig.” Costinescu şi Şăineanu dau definiţii de tip enciclopedic: „Un fel de mânecă blănită sau flanelată în care ţine cineva mâinile spre apărare de frig”; „Blană în formă de sac, deschisă de ambele căpătâie în care se bagă mâinile la frig” (DU). Alţi lexicografi menţionează însă două sinonime, arhaismul colceag şi regionalismul mânecar. „Mânecariu” (Pisone); „Colceag, mânecar” (Protopopescu); „Mânecar. Colceag” (Costinescu); „Colceag, mânecar” (Stănceanu). „Mansion, -oane, mânecă blănită, ce servă a apărea mânule de ger, de frig; vezi mânecariu” (Laurian şi Massim). în DRL, se specifică explicit utilizarea termenului în moda feminină: „Accesoriu de îmbrăcăminte femeiască în formă 196 Lorenţa Popescu cilindrică, deschis la ambele capete, confecţionat din blană sau din stofa vătuită şi folosit pentru a apăra mâinile de frig. 2. (învechit) mantie.” Prima atestare din publicistica modei datează din anul 1860: „Din vârful umerilor cădeau nişte mâneci de stofa verde deschis, care se umflau peste măsură pe deasupra mâinilor şi luau formă de manşon” („Secuiul”, 1860, nr. 4, p. 14); „manşoane, flanele” („Figaro”, 1877, nr. 30, p. 4); „eşarpe, revere, manşoane de ermelină se vor vedea încă mult timp” (MI, 1902, nr. 4, p. 82); „Vestă şi manşon de zibelină, ornate cu galoane şi pasmanterie” (MI, 1903, nr. l,p. 3); ,.Manşon de jder garnisit la fel” (MI, 1903, nr. 1, p. 2). După cum reiese din exemplele alese, manşonul era un accesoriu care eticheta situaţia socială a purtătoarei prin materialele, de obicei blănuri, diverse din care era confecţionat. Lexemul a înlăturat concurentul german muf(f) încă de la mijlocul secolului. Manta (< pol. ucr. manta, lat. med. mantum). împrumutul mantâ, -le, s.f., cu varianta mantea (cf. Pontbriant), are o etimologie controversată şi reprezintă o achiziţie anterioară perioadei cercetate. Moda feminină extinde utilizarea cuvântului, care este generalizant oricum, adăugându-i în anumite împrejurări conotaţii de stil şi eleganţă. în dicţionarele epocii este definit cu sensul de haină lungă de pus peste celelalte: „haină largă şi lungă ce se pune deasupra celorlalte” (DU); „Mantum, una specia de mantei larg şi lung până la călcâie” (Laurian şi Massim). Câteva exemple, deşi are rare ocurenţe: „Luna fiind plină rânduisă unui croitor a-i lua măsură pentru ca să-i facă o manta de modă” (AR, 1839, nr. 40, p. 163); „mantale de călătorie şi de toamnă forma Redingote” (GI, 1882, nr. 1, p. 1); „mantale de visite” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 1); „mantaua de loutre căptuşită cu vată uşoară şi cu satin bun” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 2); „A doua figură o reprezintă o manta. Se face din bengalină gris-rosé şi se compune dintr-un corp de redingotă cu spate şi laturile spatelui furnizând lărgimea pentru două cute de redingotă” (BF, 1890, nr. 16, p. 255); „pelerine lungi, mantale de blană” (MI, 1900, nr. 7, p. 50); „manta Henri II de catifea neagră” (MI, 1900, nr. 5, p. 34); „manta directoar” („Moda”, 1906, nr. 10, p. 5); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 197 Mantale. Formează şi compuse: „manta-pelerină de muselină de mătase roz pe satin asortat, plisată” (MI, 1903, p. 2). Mantelă (< it. mantello, germ. Mantei, lat. med. mantellum). împrumut atestat în Comodia vremei de C. Faca, 1833: „Ah, ma cher, să-mi vezi mantela, mai sublim, mai lucru fen/O dublură-nfricoşată şi faţa amur san fen”. împrumut din italiană (DLR): „înv.l. Haină largă, mai scurtă decât mantaua, purtată de femei pe deasupra celorlalte haine; înv. mantilă (înv., rar) mantăl; 2. mantie. It. mantello. Dim. manteluţă” în relaţie strânsă cu arhaismul germanic mantăl, cu care împărtăşeşte semnificaţia. Vaillant consideră că provine din franceză (de la manteau), ca şi Pontbriant; mantei sau mantelă, este sinonim în serie cu manta, mantie, mantou. Definirea acestui termen cunoaşte variaţii semantice importante. Costinescu, Damé şi Şăineanu descriu referentul ca „veşmânt feminin larg şi scurt”; „Haină largă, mai scurtă decât mantaua, purtată de femei pe deasupra celorlalte haine” (Damé); „Vezi manta” (Costinescu); „Haină largă, mai scurtă decît mantaua, 198 Lorenţa Popescu purtată de femei pe deasupra celorlalte haine” (DU). Protopopescu descrie ambiguu termenul, amintind de o pelerină: „Veşmânt fără mâneci care se poartă pe deasupra celorlalte haine.” Definiţia din dicţionarul Laurian şi Massim conţine semul [+strâmt]: „Mantelă, s.f., mantelum; diminutiv din manta, manta mai scurtă şi mai strâmtă ce serveşte mai vârtos muierilor”. Definiţiile conduc la neclarităţi datorate fie cunoaşterii precare a domeniului, fie unor schimbări ale formei referentului în modă la un anumit interval de timp. Derivatul diminutival manteluţă, destul de frecvent, este de asemenea definit în dicţionarul Laurian şi Massim, ca: „manteluţa doamnei, mantelă cât se poate de elegantă şi fină”, cu adresă directă la vestimentaţia feminină a clasei privilegiate a epocii. Pontbriant îl marchează semantic prin „mai scurtă”. în publicistică, cuvântul apare în 1860: „femeile, a căror rea credinţă în materia plastică ar descoperi o mie de imperfecţiuni în statuetele lui Pradier, nu vor uita a-ţi spune la ureche că doamna de Girardin nu-şi lasă în nicio ocaziune manteluţa sau eşarpul său şi că ea a adus moda rochielor lungi” („Secuiul”, 1860, nr. 32, p. 125). Reproducerile din jurnalele de modă prezintă piesa şi ca pe un mantou, cu sau fără mâneci, adesea cu capişon. Conotează eleganţă. Până la sfârşitul veacului există oscilaţii între formele mantei, -uri, mantelă, -e\ „Capelle cu pene, rochii şi mantele cu dantelă” (AF, 1863, nr. 10, p. 119); „Să văd ce mi-ai cumpărat/ Vr’un mantei sau pălărie/ Vr’un costum frumos gamit/Sau măcar patiserie” („Perdaful”, 1879, nr. 51, p. 2); „Mantei, făcut cu materie double neagră şi garnisit cu jenilie largă de 14 centimetri. Pentru a-1 încheia servesc nişte agrafe” („Necesarul”, 1884, nr. 5); „mantela ca cea de vizită ...ca şi tunica şi garnisită cu o rochie de lână” („Necesarul”, 1884, nr. 14); „mantelurF (MI, 1897, nr. 1, p. 4); „manta directoar” („Moda”, 1905, nr. 10, p. 5). Termenul se foloseşte extins pe tot parcursul perioadei supuse cercetării sub influenţa vocabularului de specialitate preluat din revistele franceze de modă. Manteletă (< fr. mantelef). Manteletă, -e, s.f., reprezintă un neologism efemer de sursă franceză care a circulat cu semnificaţia de: „(înv., rar) Un fel de pelerină femeiască, scurtă până în talie. Fr. mantelet” (DLR). în lexicografia secolului, vocabula era definită ca „pelerină elegantă, scurtă până la talie, din dantelă, stofa etc.” (Costinescu). Pentru Vaillant, corespondentul cuvântului francez mantelet este diminutivul manteluţă. Cu un semantism asemănător cu al mantilei, şal elegant, manteletă a fost perceput ca un neologism „de lux” pentru mai genericul pelerină, care reuşeşte să se impună prin frecvenţă şi cuprindere semantică. Neologismul este inclus în textele din 1860: „Cea dintâi [parte a îmbrăcăminţii unei femei] se compune din rokie, corset şi fuste; cea de-a doua cuprinde rokia şi şalul, mantilia sau manteleta" („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 199 „manteletă, ca cea de vizită” („Necesarul”, 1884, nr. 14). Revine în uz pe la 1900: Mantelet elegant de muselină” (MI, 1901, nr. 11, p. 82); ,Manteletă de postav verde „mirt”, garnisită cu muflon” (MI, 1903, nr. 1, p. 2); Intră în compuse, ca: „bolero-manteletă” (MN, 1904, nr. 15, p. 5). în WF, se observă o suprapunere semantică cu unul dintre sensurile termenului mantilă pe care o observase şi Costinescu în definiţia mantilei: („Un fel de manteletă de femei”). Mantie (< sl. mantija). Slavism existent deja în română, mantie, -ii, s.f., echivalează ff. mante şi are ocurenţe foarte rare. Apare mai ales în traducerile foiletoanelor publicate în rubrici specifice gazetelor timpului. în lexicografie, este definit ca: „haină lungă şi largă fără mâneci, purtată pe umeri, peste celelalte haine (v. pelerină)” (DLR). Mantie. 200 Lorenţa Popescu Termenul este concurat de neologismele mantă, mantei, pelerină etc., dar reuşeşte, în ciuda frecvenţei slabe şi datorită sensului său generic, cunoscut în limbajul comun, să poată fi activat oricând din limbajul pasiv. „vântul se juca cu creţurile lungei sale mantii” (PR, 1861, nr. 2, p. 1); „La Santucci aruncase o mantie pe umerii ei goi.” („Adevărul”, 1890, nr. 585, p. 3); „mantie” (MI, 1898, nr. 5, p. 241). Mantilă (< ff. mantiile). Termenul împrumutat din franceză, (DLR), mantilă, -e, s.f., scris şi etimologic mantiile, sau lexicalizat manteilă, mantilie, semnifică pentru lexicografii români din epocă: 1. „un fel de manteletă de femei” (Costinescu); 2. „o mantelă muierească elegantă” (Laurian şi Massim); 3. „o mantie mică” (Protopopescu); 4. „o măntăluţă elegantă” (DU), „înv. Mantelă”, (DLR). Mantile. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 201 Faptul că referentul este purtat de femeile din înalta societate demonstrează ostentaţie, definită de Şăineanu diminutival „măntăluţă elegantă de damă”, ca şi de Laurian şi Massim, care afirmă că termenul este „aplicat însă la una mantela muierească elegantă; (fir. mantiile)”. La 1857, N.T. Orăşanu folosea termenul în versurile sale umoristice: „Paltoane, mantile, şaluri şi voale” (BC, 1857, Br. 7). Din discursul publicistic reiese că mantila, ca şi manteleta sunt considerate sinonime pentru şal, fişiu, eşarfa,pointă purtate peste rochie, pe umeri ca obiect comun: „Cea dintâi [parte a îmbrăcăminţii unei femei] se compune din rokie, corset şi fuste; cea de-a doua cuprinde rokia şi şalul, mantilia sau manteleta” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); „Şal sau manteilă” (AF, 1863, p. 40); „Am ales eu la viile de Lyon o mantilă de dantelă şi trei rochii” („Satyrul”, 1866, nr. 3, p. 3). Mantilă. 202 Lorenţa Popescu Mantile. „mantilles de postav, catife şi blane” („Gazeta naţională”, 1871, nr. 21, P- 64); „După poftă, se poate întrebuinţa forma trupurilor şi pentru mantile” (GI, 1882, nr. 2, p. 1); „Mantile de pânze diferite contra prafului” („Dreptatea”, 1888, nr. 14, p. 4); „mantilă dreaptă Empire” („Moda”, nr. 3, p. 1); Semnalăm şi derivatul diminutival: „Mantilete de tafta negre în deosebite fasoane şi diferite gusturi” („Timpul”, 1856, nr. 35, p. 4). Mantou (< fr. manteau). Neologism din limba franceză, cu largă utilizare şi fixare definitivă în limba română, termenul mantou, -uri, s.n., intră în nomenclatura multor dicţionare în LRV. în câmpul lexico-semantic al modei, termenul se prezintă ca hiperonim pentru piese specifice ca mantei, mateletă, cazacă etc., neavând ocurenţe frecvente, în ciuda cunoaşterii conceptului de către vorbitorii români din epocă. „palton sau pardesiu feminin” (DLR). Comentariile de modă îl conţin încă din 1864, de exemplu: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 203 „mantou subţire ce acoperă rochia lungă mai jos de talie, numite cazace sau cazachine, după lungime” (AF, 1864, nr. 1, p. 331). Termenul s-a impus şi este în uz în continuare în lexicul vestimentar feminin românesc. Marabu (< ff. marabout). Neologism invariabil, deşi flexionat în epocă, cu uz atât atributiv, cât şi eliptic de regent, provenit din limba franceză, cu grafie etimologică, apoi adaptată limbii române, marabout/marabut/marabu, s.m. Lexemul se subordonează semantic termenului ornament. Acesta semnifică, „prin restrângere, pana unei păsări (Leptoptilus crumeniferus), asemănătoare cu barza, cu pene albe strălucitoare”, (DEX ’98), numită marabu. Pana de marabu decora, de regulă, pălăriile de damă. Lexemul apare la Pontbriant cu sensul prim, ascet musulman din nordul Africii (Marabut [Călugăr turc]), sens ce explică, prin analogie, raţiunea numelui dat de naturalistul olandez Temminck păsării furnizoare de pene decorative, considerată în ţările arabe sfântă (TLFi), sau „(cu sens colectiv), pana acestei păsări, folosită ca podoabă”) (DLR). Catahreza împrumutată se prezintă mai frecvent cu grafie etimologică în jurnale: „subt umbra deselor marabouts ale unei tinere” (AR, 1839, p. 337); „o frânge [franj] de marabout pe pasă şi bavolet” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „un marabout1' (MI, 1897, p. 15); „adunătură de egrete, marabuuri, draperii” („Moda”, 1906, nr. 19, p. 1); „eşarpă de marabu” („Moda”, 1906, nr. 19, p. 1). După cum se observă din exemple, termenul este folosit şi prin elipsa regentului pană/pene. Raritatea folosirii referentului a condus la intrarea în vocabularul românesc pasiv a sensului din modă. Acelaşi regim se aplică şi altor neologisme metonimice paradis, egretă, fregată, amazoană, hiponime ale paradigmei supraordonate de termenul accesoriu, respectiv ornament. Marchiză (< ff. marquise). Marchiză, -e, s.f., este un cuvânt care se îmbogăţeşte semantic la pătrunderea modei franţuzeşti, echivalând stilul marquis. Termenul s-a aplicat unor regenţi ca pălărie, tocă, umbrelă. în franceză semnifică un tip de « Petit chapeau à bords roulés, appelé aussi tricorne parce qu’il présente trois pointes » (Lexis) [pălărie mică, cu boruri răsfrânte, sinonim cu tricornul], termen prezent în textele de modă încă din 1963. Pontbriant atestă termenul cu sensurile de „titlu sau umbreluţă”, dar nu aminteşte de accepţia de pălărie, atât de prezentă în VVF. Cu sensul de pălărie, termenul este utilizat atributiv sau eliptic, grafiat etimologic începând cu 1863: 204 Lorenţa Popescu „Pălăriile rotunde numite bateliere, marquise, matelot etc.” (AF, 1863, nr. 2, P- 27). Lexemul este glosat cu grafie oscilantă, etimologică şi fonologică: „Marquis alb bordat cu negru” (MI, 1902, nr, 37, p. 291) sau feminin: „tocă şi marchiză” (MI, 1898, p. 21). Al doilea sens este cel de tocă, de exemplu: „tocă, formă marquis” (MI, 1901, nr. 15, p. 194); „tocă marchiză’’ (MN, 1903, nr. 8, p. 5). Maria Stuart. Eponimul provenit de la numele reginei scoţiene desemnează în moda feminină un stil de pălărie sau de guler. Morfologic, suntem în faţa unui substantiv propriu cu uz atributiv, cu regenţi precum capelă, pălărie. Pălăria, mai precis o capelă, în vogă înainte de 1864, prezintă un colţ pe frunte, după cum reiese din exemplul următor: „Mulţumită Domnului, capellele Maria Stuart, cu colţ pe frunte, sunt dethronate, ca regina ce le a dat numele” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Un alt exemplu, de la sfârşit de secol când moda revine, arată că termenul definea şi un stil propriu gulerelor feminine înalte, din dantelă sau tul, care urmăreau ancolura rochiei: „Guler Maria Stuart” (MI, 1898, nr. 18, p. 187). Mască (< fr. masque). Mască, -i, s.f., este un internaţionalism de sursă franceză, fiind frecvent în uz în perioada balurilor mascate şi a carnavalurilor atât de îndrăgite de protipendada românească. Definiţia lexicografică nu necesită marcaj diastratic: „Bucată de carton (înfăţişând o faţă omenească sau figura unui animal, adesea caricaturizate), de stofa etc. cu care o persoană îşi acoperă faţa sau o parte a ei spre a nu fi recunoscută, lăsând ochii descoperiţi, fr.” (DLR); „Faţă, figură (obraz) mincinoasă” (Negulici); „Faţă falsă cu care s-a acoperit figura” (DU). Genul proxim poate fi un cvasisinonim: „Figură sau obraz de carton cu care se acopere figura cuiva spre a nu fi cunoscută” (Protopopescu); „Faţă falsă de carton etc. cu care cineva îşi acoperă obrazul spre a se deghiza” (Costinescu). Laurian şi Massim oferă o perifrază neeconomică: „Faţă falsă, acoperământ ce reprezintă altă persoană omenească sau şi vreun animal sub care unii oameni îşi ascund faţa lor la unele ocaziuni pentru ca să rămână necunoscuţi”. Apare mai frecvent în rubricile de umor şi publicitate: „Dacă vrei să afli care-i moda şi noul jurnal,/Sau de vrei să-ntâlneşti vara măsci ca şi în carnaval” (BC, 1857, Br. 3). „aparate de escamoterie, masce” („Timpul”, 1877, nr. 22, p. 4). Dicţionarele atestă nenumărate derivate: mascaradă, măscăresc, măscărire, măscărit, măscăricios, măscărici, mascat, mascare, toate aceste derivate fiind extrase din dicţionarul Barcianu. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 205 în literatură, la C. Faca apare sintagma „bal măscuit”, iar în 1861 are deja şi un sens metaforic: Lucian, tocmai de tine vorbeam! strigară odată amândouă muscele” (PR, 1861, nr. 7, p. 25). Matelot (< fr. matelot). Neologism din limba franceză, în moda feminină evidenţiind un stil vestimentar inspirat de costumul de marinar. Din contextul lingvistic şi iconic, observăm că acest termen are două sensuri: 1. o pălărie rotundă, prin asemănare cu cea de marinar, în vogă la începutul deceniului al şaselea. Exemplificăm din cronica semnată de Constanţia de Dunca: „pălăriile rotunde numite bateliere, marquise, matelot etc.” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); 2. bluză din moda feminină de la începutul secolului al XX-lea. Sensul apare explicit în exemplul: „bluză matelor (MI, 1902, nr. 38, p. 291). „[pălării] forma grand matelor (MI, 1902, p. 92). Regentul are rol de dezambiguizare. Matineu (< fr. matinée). Matineu, -ee, s.n., este un termen împrumutat din franceză, adaptat şi asimilat în limba română, cu sensul: „Matineu, -uri, -ee, mâtiné (rar), matinea (neobişn.) (înv.) Rochie de casă pe care o purtau femeile dimineaţa. V. capot, camizolă, halat” (DLR). Atestat în publicistică în 1863: „Afară de valencienne şi mici matine, toate le sunt oprite” (AF, 1863, nr. 10, p. 119). Substantivul are forma de singular adaptată fonetic (paragogă), „matineu” (MI, 1898, 10 ian.). Cu ocurenţe mai rare, întâlnim şi forma „matinea” (FR, 1879, p. 167). La plural, formele sunt: matineuri, matinee şi mateneuri: „Robes pour dames; Mateneuri” (MI, 1897, nr. 1, p. 8). Matineul este definit în română cu valoarea: „Haină femeiască de casă” (DU); „Matineu. Capot, vestmânt uşor ce-1 poartă femeile în casă dimineaţa” (Stănceanu). Reproducerile din reviste arată că matineul poate fi scurt, mai jos de bazin, sau lung, ca o rochie. ,Matineu cochet” (MI, 1900, nr. 29, p. 222); „rochii de interior şi matineuri” (MI, 1901, nr. 1, p. 202); „Matineu drept cu mânecă pagod” („Moda”, 1905, nr. 7, p. 4). 206 Lorenţa Popescu Matineu. în limba franceză este definit ca şi în română cu sensul de dezabie (TLFi, Larousse XX). Mănuşă. Termenul mănuşă, -i, s.f., de la substantivul mână + sufixul uşă (DEX), este preexistent perioadei în studiu. în moda secolului al XlX-lea, cuvântul echivalează fr. gant. în lexicografic definiţiile sunt atât generice, precum „Obiect ce acoperă mâna” (DU), cât şi substanţiale: „accesoriu de îmbrăcăminte, confecţii din piele, lână etc. care protejează mâna (de frig, căldură, murdărie)” (DLR); cuvântul face parte din nomneclatorul fiecărui dicţionar. Extragem din textele reclamelor din cotidiene şi jurnale din 1856: „încălţăminte şi mănuşi franţuzeşti pentru dame şi cavaleri” („Timpul”, 1856, nr. 79, p. 4). „Mănuşi asemenea de juvin, precum şi mitenuri negre, lungi şi scurte foarte elegante” („Timpul”, 1856, nr. 35, p. 4). „mănuşi de lână şi de piele pentru dame” („Adevărul”, 1889, nr. 74, p. 3). Alăturăm şi verbul a se (în)mănuşa şi derivatul mănuşerie („fabrică ori prăvălie de mănuşi”, DU), creaţie, după modelul bonetărie, astăzi ieşite din uz: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 207 „în acea zi de duminică, şi la şosea, duminica începe la ora două: caii nechezau, trăsuri respelendente aduceau o lume întreagă care se frizează, care se mănuşează, care cetesce toate ziarele modei şi care poartă cu mândrie toate reclamele magazinelor Viile de France, Singer, Mademoiselle Blanche sau Madame Briol” (FR, 1879, p. 541). mănuşerie franceză” („Adevărul”, 1889, nr. 559, p. 9). „imănuşerie fină” („Adevărul”, 1890, nr. 678, p. 4). Mânecă (lat. manica). Cuvânt moştenit din latină, „panromanic” (Sala 2009: 125), din fondul lexical principal, prezent în aproape toate textele publicistice de modă şi mondenităţi. Se aliniază semantic componentelor unei piese de bază conform definiţiei: „Parte a îmbrăcămintei care acoperă braţul (în întregime sau în parte)” (DEX’09), parte a unei bluze, rochii, palton, jachetă etc. Mâneci. Exemplu: „Caracterul decis al rokilor este lărgimea cea mare a volantelor bufante, cinturele la taliă şi mânecele ce sunt foarte ornamentale” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, p. 23); „mâneca aşa numită roumaine are şi aceasta success şi se prelungeşte în două benţi rotunjite. Aceste mâneci n-au bufant, sunt însoţite numai de un poignet, sau mai bine zis de o dublă mânecă mitaine strâmtă şi lungă” (MI, 1902, nr. 7, p. 50). 208 Lorenţa Popescu Referentul prezintă nenumărate şi variate caracteristici de croială, stil, ornamentaţie, ceea ce atrage numeroşi determinanţi. Am notat câteva atribute ale referentului extrase din „Moda ilustrată” din 1900 care demonstrează importanţa acestei piese în vestimentaţia feminină a timpului. Mâneca putea fi: cloche, religieuse, roumaine, plată, evazată, sabot, pagode, plisată, bufantată, à gigot, colantă, entonnoir, biezată, buionată, garibaldiană etc. Facem precizarea că diminutivul mânecuţă are şi sensul de manşetă. Mitenă (< fr. mitaine). Mitenă, -e, s.f., cu varianta mitană, -uri/mitenuri, are două sensuri: 1. „Mănuşă care lasă descoperite ultimele două falange ale degetelor” (DLR); 2. „o mănuşă mare cât figura palmei fără degete separate; mănuşă care acoperă numai palma fără degete” (Costinescu). Au fost împrumutate şi definite substanţial ambele sensuri din limba sursă. Termenul este deja prezent în rubricile de publicitate comercială ale ziarului de mare audienţă „Timpul”, în 1856 (nr. 35, p. 4): „mănuşi asemenea de juvin precum şi mitenuri negre, lungi şi scurte foarte elegante”; „mănuşile lungi vor fi înlocuite cu mitene frumoase, unele albe de dantelă de Veneţia, altele de tul negru brodat” (MI, 1900, nr. 1, p. 10); mitene de dantelă” (MI, 1902, p. 92). S-a dovedit un termen stabil, încă este în uz, probabil datorită conceptului nou introdus în vocabularul românesc. Model (< fr. modèle). Cuvânt polisemie, model, -le, s.n., are sursă franceză în VVF, conform definiţiilor oferite de LRV. în VVF, se întâlnesc valorile de: 1. tipar, tip, exemplar, copie, matriţă, izvod, patron, pildă; „Izvod” (Vaillant); „Model, tipar, exemplar, copie” (Alexi); „tipar (matriţă)” (Stamati); „Exemplar, izvod, tot ce se copiază sau se imită” (Protopopescu); „reprezentare în mic a unei persoane sau lucru, şi prin extensiune, copia exemplu exemplar, typ, typariu, norma, după care face cineva ceva, exemplar demn de imitat, exemplu bun” (Laurian şi Massim). Cu referire explicită la domeniul modei, mai precis la croitorie, se pronunţă Stănceanu în dicţionarul său: „Izvod după care se scrie, se croieşte etc. pildă bună de urmat” (Stănceanu); „Obiect destinat a fi copiat sau reprodus prin imitaţiune” (DU); „pruvă” (Stamati); „[exemplu, tip, eşantion, patron, specimen, schiţă, formulă, imitaţie]” (Pontbriant). Această valoare este bogat reprezentată în periodice, când apar tipare, dar se foloseşte cuvântul patron şi mostră, iar mai târziu tipar. „Mostra se desemnează sau pe materie sau pe hârtie” (GI, 1882, nr. 1, p. 4); „Planul tiparului pentru mânecă” (1900, nr. 5, p. 43); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 209 însă, în revistele de la începutul secolului al XX-lea apare termenul cu accepţia sinonimă cu model (1), în exemple, precum: „măsurile manechinului” (MI, 1902, p. 46). 2. model [+- uman] (artă): Protopopescu înregistrează valoarea de „persoană sau lucru după care artiştii desenează, zugrăvesc, sculptează etc.”; „în artele frumoase, persoană sau lucru ce se depinge, se desemna, se sculptesce” (Laurian şi Massim). însă, în revistele de la începutul secolului al XX-lea apare termenul cu accepţia sinonimă cu model (1) [-uman], în exemple, precum: „măsurile manechinului” (MI, 1902, p. 46). în vocabularul modei, aflăm sinonimul trup sau un diminutiv al acestuia în suplimentul din „Gazeta ilustrată” din 1882 „După poftă, se poate întrebuinţa forma trupurilor şi pentru mantile” (GI, 1882, nr. 2, p. 1); „Această materie o luăm mai cu seamă pentru trupuleţele în genre Houssard” (GI, 1882, nr. 2, p. 41); „şi şinorele de la umăr, ca gătire pentru trupuleţe de Pluche, sunt la modă” (GI, 1882, nr. 2, p. 6). Modelul uman, manechinul, concept cunoscut nouă astăzi ca profesie în prezentarea modei, nu a fost prezent în lexicul din publicistica secolului, deoarece activitatea respectivă, iniţiată de creatorul de modă Ch. F. Worth, începuse în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea. 3. Definiţiile de mai sus nu includ sensul de croială, sinonim cu fason, utilizat în lexicul modei vestimentare feminine pe tot parcursul perioadei vizate atât în texte publicitare, cât şi în noutăţile de specialitate: „Cămăşi elegante după noul model” („Timpul”, 1856, nr. 36, p. 4); „întinderea stofei pe bust îi dă modeluF’ (BF, 1890, p. 14). Expresiile modelul din urmă, calc frazeologic parţial imperfect, după fr. dernier modèle, şi calcul frazeologic parţial imperfect model nou, după fr. nouveau modèle. Modistă (< fr. modiste). împrumutul face parte din familia de cuvinte aparţinând cuvântului modă, prezent în LRV. Definiţia circulară a lui Negulici îl glosează astfel: „care ţine de mode”. Protopopescu şi Costinescu explică termenul prin diferenţa specifică „face şi vinde lucruri de modă”. DU îl parafrazează sinonimic „vânzătoare de mode”. Stănceanu adaugă un alt sinonim neologic definiţiei lui Şăineanu, „fabricantă”. în DLR, definiţia este completată cu informaţii enciclopedice: „Femeie care confecţionează sau vinde pălării de damă, accesorii şi flori artificiale folosite ca podoabă”. „Primele modiste din Paris mă întreabă, doamnelor, de sunteţi tot decise a nu adopta capellele (pălării) de tul, de blonde” (AF, 1863, nr. 18, p. 233). Termenul s-a determinologizat, primind conotaţii depreciative, ca în exemplul: 210 Lorenţa Popescu „.Modistele vând amorul cu cotul ca panglicele...” („Satyrul”, 1866, nr. 6, p. 3). Mondenă (< fr. mondaine). împrumutul mondenă, -e, s.f., împrumut din franceză, este un substantiv care oferă un tablou semantic interesant. Se distinge accepţia de „doamnă care frecventează înalta societate” (Stănceanu); „Care aparţine înaltei societăţi, care ţine de viaţa de lux şi de petreceri a acestei societăţi; care reflectă sau priveşte o astfel de viaţă”. Această valoare se metaforizează în satirele din gazete, desemnând o persoană care urmează linia modei, ceea ce s-ar numi astăzi o „victimă a modei” (DLR). „în primăvară, cu un boa de blană şi un manşon la fel, veţi fi cât se poate de distins îmbrăcate astfel, mai cu seamă că moda acum s-a pronunţat definitiv pentru aceste costume. Rochiile care măturau strada nu se mai poartă, toate mondenele au renunţat la trene pentru rochiile de plimbare” (MI, 1901, p. 10). N Necesar (< fr. nécessaire). Termenul necesar, -e, s.n., şi var. pl. necesarii, se îmbogăţeşte cu o nouă valoare şi se păstrează în lexicul specializat de modă feminină cu forma franceză nécéssaire, mai rar cu varianta adaptată. împrumutul adaptat calchiază semantic termenul francez, desemnând un accesoriu de modă feminină, sinonim cu geantă mică în care se ţin câteva lucruri de toaletă. Prima definiţie a substantivului aparţine lui Protopopescu: „Cutie cu diferite lucruri trebuincioase” Apoi, îl găsim la Şăineanu: „cutie sau lădiţă pentru lucruri necesare: un necesar de piele (după ff. nécessaire)”. împrumutul circula de ceva vreme, cum demonstrează exemplul: „necesarii de voiaj” („Secuiul”, 1856, nr. 79, p. 4). La începutul secolului următor, în uz este cuvântul geantă: „gentuţele de mână tind a dispare” („Moda”, 1905, nr. 29, p. 1). Neglijeu (< fr. négligé). Preluat atât cu sensul propriu, cât şi cu cel figurat, adaptat prin epiteză, neglijeu, -uri, s.n., cu varianta feminină, mai rară, neglijea (Stamati), sau de xenism, négligé, lexemul desemnează o „îmbrăcăminte comodă, cochetă, de casă, purtată „dimineaţa” (Stamati). Lexicografia defineşte, de regulă, obiectul subordonat hiperonimului îmbrăcăminte, strai sau, prin restrângere, rochie de casă „pe care o poartă femeile dimineaţa” (DLR). DLR îl marchează „învechit”, alături de sinonimul matineu. îl atestă prin traducere şi Pontbriant, apoi Stamati, cu forma neglijea, prin asemănare cu lexeme adaptate din greacă (malotea, fermenea etc.): „Neglijea (îmbrăcăminte, straie de dimineaţă)”. Stamati şi Stănceanu nu specifică explicit marca diastratică şi îl definesc astfel: „Négligé. îmbrăcămintea unei persoane care nu şi-a faciit încă toaleta”, indicând un veşmânt de ţinută lejeră purtat în orice moment al zilei, nu numai dimineaţa, accentul fiind pus pe neorânduială. Sensul figurat poartă conotaţia de snobism, dar şi de „impudoare”, ca în exemplul: „Pardon că ne-aţi găsit astfel, într-atâta négligé” (Faca, p. 33). Sensul nu apare atestat în LRV. Exemple: „au adoptat pentru zi, pentru seară, pentru gallă şi pentru négligé'’ (AF, 1863, nr. 2, p. 14); 212 Lorenţa Popescu „părul nefrizat, bonnetul de négligé de batistă şi muselină” (AF, 1864, nr. 4, 5, p. 381); „Negiijeu japonez de flanelă, cu guler mare ornat cu o bandă, încheiat cu un şu mare de panglică” („Moda”, 1906, nr. 7, p. 11). Nod (< fr. noed). Nod, -uri, s.n., defineşte un accesoriu din material textil, sinonim cu fundă, un obiect ornamental cu anumită formă când este confecţionat într-un anumit stil în moda de provenienţă franceză, ca în exemplul: „corsaj cu pliuri mari în faţă şi noduri Louis XVI” (MI, 1903, p. 26). „proprie legătură în formă de glob care se face din lucruri flexibile ce se pot pot înfăşură” (Laurian şi Massim). în DLR, este definit ca „loc unde se leagă două fire, fâşii de pânză, sfori, p. anal. lat. nodus”. ,jioduhmei cordele” (AR, 1839, nr. 68); „nod” (AF, 1863, p. 234); „noduri de catifea” (MI, 1898, p. 171); „bolero scurt, omăt ca şi marginea jupei cu noduri Louis XV” („Moda”, 1906, nr. 11, p. 8). „[panglicile], nimicurile toaletei, cu noduri, ca aripi lungi cu capete fâlfâinde” (MNI, 1907, p. 79). Nod. o Obinzeâ (< sb. Obveza). Obinzea, -ele, s. f., este un regionalism utilizat în Transilvania, cf. DEX, DLR, cu sensul de „cusătură decorativă pe gulerul cămăşilor ţărăneşti. - Var. obi(e)nz(e)ală. Sb. obveza „legătură”, cf. sb. vez „brodat”, veza „ligă; aliaj”, obzevati „a lega”. Var. este reconstituită după pl.” (DEX ’09). Scriban îl defineşte ca „Guler brodat la iîe”, slavism. Utilizarea termenului indică zona din care provine autoarea cronicilor din „Gazeta ilustrată”, deoarece acesta nu face parte din limbajul vestimentar modem. Exemple: „Clinul, gulerul de matroz şi obinzelele se pot lucra din materia de bordură” (GI, 1882, nr. l,p. 1); „gulerul sur...asemenea cu obinzelile de la mâneci” (GI, 1882, nr. 3, p. 1). Un exemplu de derivare regresivă morfologică cu formarea singularului din plural, Ca şi în cazul substantivelor bretea, cordea, sanda. Regionalism deja arhaizat la vremea împrumuturilor din franceză. Osentragi (< germ. Hosenträger). Substantivul osentragi, plurale tantum, calc parţial, după compusul german Hosenträger, tragi, ind. prez., pers. a Il-a sg. de la vb. a trage, parte împrumut (Hosen), fiind o formă deformată de etimologie populară. Cuvânt pătruns prin bilingvism social, substantivul a circulat paralel cu termenul de etimologie franceză bretea. Stamati îl traduce şi defineşte sinonimic prin pluralul arhaic de origine rusă utilizat în Moldova pachesce (pateşcă, -i, din rus. podteajki, cf. Scriban). O altă variantă a germanismului este cozondroc/cozondroacă/cozondroci, apărută în unele ziare, mai ales în Transilvania (cf. Scriban). în a doua jumătate a secolului, apare în rubricile de publicitate din periodice ca glosă sinonimică pentru împrumutul ulterior „bretelle”, neologism francez care îl va şi înlocui: „Bretelle igienice {osentragi), batiste de bombac, aţă şi mătase” („Timpul”, 1877, nr. 1, p. 6). P Pagodă (< fr. pagode). Pagodă, -e, s.f., este un împrumut eu sens specializat, provenit din franceză, echivalând ff. pagode, utilizat ca determinant al regentului mânecă sau eliptic. Termenul este neatestat de LRV. în WF, termenul semnifică un stil, „tip de mânecă ce se lărgeşte în formă de pagodă”: „[mânecă evazată la încheietură]” (Lexis); „o evazare à la chinoise, la modă în anii ’50-’60”, sau « manche large, tombante, évasée à la chinoise » (Boiste) (cf. TLFi) [mânecă largă, care cade, evazată à la chinoise]. Se foloseşte cu predilecţie la sfârşitul secolului, când acest stil de mânecă era la modă: „Mânecă pagod ornată cu galoane şi terminată cu un parement de velur verde” (MI, 1901, nr. 1, p. 10); Pagodă (mânecă). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 215 „mânecăpagodă cu un mic poignet” (MI, 1902, p. 67); „mânecile pagode'''' (MI, 1903, p. 98); „Matineu drept cu mânecăpagod’ („Moda”, 1905, nr. 7, p. 4). Varianta pagod reprezintă grafia fonetică a lexemului francez, accentuând conotaţiile de snobism ale unităţii lexicale. Paillason (< ff. paillasori). Xenism metonimic din limba franceză, efemeridă atestată numai cu formă de singular, paillason desemnează un tip de pălărie de pai formată din „[trese de paie lucioase, naturale pe fond mat sau invers]” (Lexis). Are frecvenţă foarte rară, apărând mai ales la începutul secolului al XX-lea atât cu regent, cât şi eliptic: paillason yedda crem cu roze şi draperii de tul alb” (MI, 1901, nr. 14, p. 114); „Pălărie paillasson foarte plată” (MI, 1902, p. 250-1); „pălărie paillasson mousquetaire” (MI, 1902, p. 251). Această unitate nu s-a fixat în română, fiind concurată şi înlăturată de sintagma generică: pălărie de pai. Paietă (< fir. paillette). Paietă, -e, s.f., reprezintă un împrumut din limba franceză, grafiat conform normelor fonetice din limba română, având etimon comun cu substantivul paillason. în română, s-a fixat (cffi. DLR) cu sensul de: „(mai ales la plural) mică piesă rotundă, sticlă subţire, celofan etc. (cu o gaură la mijloc) care se coase sau se lipeşte pe haine, pe stofe etc., obţinându-se prin aceasta un anumit efect de strălucire, care înfrumuseţează obiectul, în special la lumina de seară”. Relativ frecvent în descrierea ornamentaţiei vestimentare şi în rubrica publicitară: „Articole de modă precum: flori, pene, mouselinuri, malinuri, agrafe, voilete, leton, payete, cravate etc.” („Depeşa”, 1901, an I, nr. 104, p. 3); paietele, de asemenea, se potrivesc foarte bine pentru toaletele ampir” „benzi de paiete1'1 („Moda”, 1906, nr. 9, p. 2). Foarte frecvent în uz este adjectivulpaietat: „capotă paietatâ" (MI, 1898, 10 ian.); „Rochie de serată de crep liberty alb paietată şi dreaptă” (MI, 1901, nr. 8, p. 59). Paladă (< ffi., sp. palada). Termenul paladă, împrumutat probabil din spaniolă prin intermediul limbii franceze, se situează printre împrumuturile efemere, cuvânt neînregistrat în lexicografia românească. Referent la modă înainte de 1863, dată după care unitatea lexicală nu mai apare în discursul publicistic, semn că s-a retras din uz în vocabularul pasiv al modei. 216 Lorenţa Popescu Semnificaţia lexemului se regăseşte în hiperonimul bine conturat conceptual, şi anume, pelerină, oferit de C. de Dunca în glosa explicativă. Nu aflăm însă nici în dicţionarele străine diferenţe specifice care să particularizeze acest concept: „O asemenea garnitură, cu gust aranjată şi când rochia e acompaniată de o şarpă, d’o palladă (iun fel de pelerină mai jos de talie), cu şalul sau algeriana la fel, devine o toaletă de supremă distincţie” (AF, 1863, mai-iunie, p. 68). Necesitatea explicaţiei indică, de asemenea, o slabă cunoaştere a referentului, a împrumutului şi a sensului de către cititori. Efemeridă. Palatină (< fr., germ. palatine). Termenul palatină, -e, s.f., reprezintă un eponim împrumutat din germană prin intermediar francez. Semnifică o piesă de blană sau un ornament [de blană] la gât sau pe umăr, purtată pentru prima oară în 1680 de prinţesa palatină Anne de Gonzague (1616-1684), fiica lui Carol I, duce de Mantua, soţia lui Edouard de Bavière, conte palatin. Palatină. Termenul intră în terminologia VW cu sens specializat, fiind definit în dicţionarele lui Pontbriant, Costinescu şi în DLR. Pontbriant îl atestă, amintind etimologia germană, iar Costinescu îl defineşte substanţial prin parafraza: „blană sau ornament de blană ce pun femeile la gât sau pe umăr”. „Etolă sau pelerină femeiască scurtă de blană, care se poartă la gât şi pe umeri” (DLR). Palatina este definită de Costinescu prin materialul din care se confecţionează, blana, sau prin hiperonimul ornament. Diferenţele specifice aduc suficientă informaţie suplimentară genului proxim pentru a delimita domeniul şi utilitatea: „de damă” sau „femeiască”, „de purtat pe umeri sau la gât”. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 217 Neologismul are ocurenţe rare, poate şi din motivul că referinţa este pretenţioasă, destinată unor evenimente speciale. Termenul apare în revistele de la finele secolului: palatina" (MI, 1897, p. 27). Palton (< ff. paletot). împrumutul palton, -oane, s.n., grafiat uneori etimologic în textele de modă, după fi. paletot, pe care limba franceză îl datorează termenului englez medieval paltok (TLFi). Costinescu oferă două sinonime ale acestui substantiv: redingotă, surtuc: „Un fel de redingotă sau de surtuc prea în uz acum” (Costinescu). Definiţia sa încadrează termenul într-o categorie vestimentară fără a particulariza referentul, în schimb oferă informaţia că în anii ’70 este la modă. Pentru Şăineanu, cuvântul semnifică un „tip de vestimentaţie bărbătească”, iar Damé atestă termenul fără altă specificare. Palton. Cuvântul apare în poezii umoristice: paltoane, mantile, şaluri şi voale” (BC, 1857, Br. 7) şi în periodice, în foiletoane înainte de cronicile de modă: „îmbrăcăminte englezească; „partea superioară era coperită de un fel de palton de mătase albastră” („Secuiul”, 1860, an II, nr. 14). Termenul a denumit, ca şi sensul prim din franceză: „o haină scurtă, cu nasturi în faţă şi buzunare placate, pusă peste celelalte”, Lexis, după cum aflăm din: ,JPaletouri scurte... de breitschwantz” (MI, 1901, nr. 48, p. 378). 218 Lorenţa Popescu Aceeaşi valoare înregistrează şi diminutivul paltonaş din glosa sinonimică următoare: „Rochiile de fulard cu mari rotonde, la fel sunt de preferat eternelor rochii de alpaga cu saute-en-barque (paltonaşe)” (AF, 1863, nr. 8, p. 96). Haină lungă, conform exemplelor: „Acest paletot nu e decât o a doua rochie acoperind pe cea dintâi, largă, lungă, de lino sau taftă glisată cu flori pictate şi panglici” (MI, 1901, nr. 28, p. 218); „Palton larg de postav satin dublat cu mătase deschisă, guler de skungs” (MI, 1903, nr. l,p. 2). „Haină de iarnă făcută din stofă groasă, căptuşită, care se poartă peste celelalte obiecte de îmbrăcăminte” (DLR). De exemplu: „Paleta de blană, formă „cloche” cu guler mare putând să se lase jos după voie”, („Moda”, 1905, nr. 5, p. 6). Ambele sensuri se referă la vocabularul modei feminine româneşti şi sunt fixate definitiv. Metalimbajul e foarte general, dar face trimitere către noţiuni deja cunoscute: redingotă, surtuc, fără specificarea mărcii diastratice. Apare în compuse şi sintagme ca: paletot-bluză („Moda”, nr. 5, p. 4), palton-sac, palton girondin, palton saute-en-barque, palton drept etc. Pan (< fr. pan). Pan, -uri, s.n., reprezintă un termen neatestat de LRV, care desemnează: « Partie tombante et flottante d’un vêtement » (Lexis) [parte care cade, care atârnă liber de im veşmânt], de obicei în faţă şi/sau spate, pe lungime. Pan. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 219 în exemplul nostru, pan-ul se află în prelungirea nodurilor care decorează o tocă: „Tocă drapată de velur miroir, bleu-pal, mărginită cu dantelă şi ornată cu noduri de velur cu panuri lungi” (MI, 1903, p. 10). Pană (lat. pinna). Cuvântul moştenit din latină pană, -e, s.f., preexistent perioadei în studiu, echivalează substantivul francez plume, având sensul particular de obiect decorativ amplasat, de regulă, pe pălării. în câmpul semantic al modei feminine, termenul este supraordonat de hiperonimul accesoriu şi subordonează elementul paratactic restrictiv utilizat eliptic, precum: amazo[a]nă, egretă, marabu, paradis etc., în aceste contexte regentul pană fiind subînţeles. Iată câteva exemple: „peste toate, fâlfâie pana în voia vânturilor” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 4, p. 38); ,pene de struţ” (GI, 1882, nr. 1, p. 1); „Pană mare, amazoană, încolăcită împrejur” (MI, 1897, nr. 4, p. 1); „douăpene egretă albă” (MI, 1898, nr. 4, p. 147); „pene negre Prince de Galles” (MI, 1898, nr. 8, p. 180) şi eliptic: „pene drepte (couteaux), albe, noduri de catifea” (MI, 1898, p. 185). Subînţeles în: „[pălărie] cu două superbe amazoane negre” (MI, 1902, nr. 38, p. 298); „pe calotă, o [pană] egretă albă” (MI, 1898, nr. 2, p. 2); „subt umbra deselor [pene] marabouts ale unei tinere” (AR, 1839, p. 337); „Chou de satin şi [pană] paradis negru” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); Şi substantivul colectiv: „egrete lucitoare, panaşe” („Moda”, 1906, nr. 28, p. 1). Moda penelor la pălărie s-a bucurat de vogă pe tot parcursul secolului, cu intermitenţele impuse de modă. Panglică (< magh. păntlika). Considerat de etimologie maghiară, panglică, s.f., cu varianta pandlică, are sensul generic de bandă din material textil. Referentul are atât rol funcţional, cât şi decorativ. Termenul coexistă cu sinonime, ca: galon, şiret, bandă etc. Şăineanu îi acordă o etimologie sârbă, definindu-1 astfel: „1. ţesătură îngustă şi subţire de mătase, fir, lână; 2. bantă de încins fruntea; decoraţiune”. Cuvântul apare în poezii umoristice: „Inpanglice mulţi colori” (CIP, 1858); „[capelele] gamite cu panglice negre şl numai cu o ruşă sau două” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, p. 23); „Capellele de mare doliu sunt de crep, cu ruşe în lăuntru, bridele (pandlice de legat) din stoffa” (AF, 1863, nr. 10, p. 119). „acele rochii netârâibile, de greutatea atlasului, bysonului, panglicelor, frangelor, nişelor ce, amestecate la un loc, le adomă” (AF, 1864, nr. 4, 5, p. 381); „Pălăria cea mai nouă pentru saisonul de toamnă, forma se numeşte Girondin, păreţii sunt orizontali, spre înfrumuseţare servesc două pantlici de catifea împrejurul fundului şi un tuff de pene de struţ” (GI, 1882, nr. 1, p 1); 220 Lorenţa Popescu „epoleta compusă dintr-o singură panglică" (MI, 1903, an VII, nr. 3, p. 18). Panier (< fr. panier). Termenul panier, -uri, s.n., cu varianta panieu, este definit astfel: „Panier. 1. Jupon cu balene care serveşte pentru a ţine ftista înfoiată pe şolduri; p. ext. Rochie cu un astfel de jupon” (DLR). De remarcat că această piesă de costum lărgeşte părţile taliei, de fiecare parte a jupei sau rochiei mai târziu prin bufante, iar termenul este atestat în moda feminină franceză încă din 1720 (TLFi). în Franţa, a primit diverse denumiri: ,gourgandine, le boute-en-train, le tâtez-y, la culbute, les bêtises, le laisse-tout-faire et les mensonges de Paris, la gondole, les cadets, les bourrelets, les fourrés” (http://www.france- pittoresque.com/spip.php?article3334). în vogă între 1872-1879, lexemul este în uz până la sfârşitul veacului, rămânând o piesă-reper în istoria costumului feminin: ,panieurile au cam căzut” (PR, 1879, p. 110). Alte exemple din publicistică: „la trupul în formă de panier sunt făcute din materie netedă numai partea dinainte, gulerul şi altiţele” (GI, 1882, nr. 1, p. 1); ,.paniers en côteline” (JM, 1882, nr. 4, p. 16); ,JPanier îşi păstrează renumele sub formă de cute ridicate pe şold” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 2). Panieu. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 221 „panieuri bufante” (MI, 1898, 31 ian.). Panou (< ir. panneau). Termenul panou, -uri, s.n., neatestat în VVF, adaptat prin epiteză, desemnează o [bucată de stofa intercalată pentru a lărgi un veşmânt sau în scop decorativ], « morceau de tissu intercalé dans un vêtement pour s’élargir ou en constituer l’ornement » (Lexis). Frecvent la începutul secolului al XX-lea în discursul publicistic: „Alte rochii erau formate din panouri de muselină şi dantele” (MI, 1902, 5 ian., p. 10); „bolero tăiat în panouri” (MI, 1902, p. 227); „fustele sunt făcute din panouri strâmte” (MI, 1902, nr. 12, p. 89); ,jupe cu panouri în cerculeţe” (MI, 1902, nr. 10, p. 74). Panou. Jupă formând panouri” („Moda”, 1905, nr. 9, p. 1). 222 Lorenţa Popescu Pantalon (< fr., it., ngr. pantalon). Cuvântul pantalon, -i, s.m., este un împrumut anterior perioadei cercetate, pătruns în vestimentaţia masculină unde este atestat la 1825 în lucrarea lui D. Golescu, însemnare a călătoriei mele (DLR). Lexicografii români consideră substantivul un plurale tantum (Stamati, Barcianu, Tiktin, Costinescu, Laurian şi Massim). Dicţionarul Laurian şi Massim propune o definire enciclopedică a termenului, prezentându-1 ca pe un eponim, de la numele Sfântului Pantaleone (Pantelimon) sau de la bufonul din teatrul italian, commedia dell’arte. „Numele sântului Pantelemone, apoi numele ordinar al bufonului în teatrul italian care se prezintă îmbrăcat în liciari largi; de aici numele liciarilor largi, pantaloni” (Laurian şi Massim). Costinescu îl defineşte sinonimic cu termenul nădragi din maghiară. DU conţine o definiţie substanţială referitoare la moda masculină. în publicistică, cu sensul din moda feminină, este atestat pentru prima dată într-un articol din ziarul „Ilustraţiunea”, (1860, nr. 4, p. 38), în care se comentează ironic, în articolul intitulat Riflewomen (sau Batalioanele feminine din Anglia), adoptarea de către „o societate de dame angle” a „pantalonului] până la genuche [care] este zuab, de aici însă până jos strânge pulpa şi o desină ca un tricot”, descriere însoţită de o fotografie. Se adaugă „Suntem curioşi să vedem dacă costumul acesta va trece la modă”. în moda feminină, nu a trecut aşa uşor, dar termenul a fost deja introdus în română încă de la apariţia referentului în Anglia. LRV nu atestă extensiunea în WF. Pantalonul a constituit, până în 1860, un articol feminin de modă purtat sub veşminte, ca piesă de lenjerie: „în climele calde, [femeia] poartă pantaloni foarte largi în care circulă aerul în voie; pe când în climele friguroase, femeile poartă o fustă strâmtă şi închisă jos (caravani)” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 4, p. 38). Sub titlul Rufe pentru dame, din „Timpul”, (1876, 20 nov., p. 4) găsim: „pantalon pentru dame en gamiture”. pantaloni strâmpţi numai până la genunchi” (GI, 1882, nr. 1, p. 2); „Pe dedesubt, un fel de pantaloni de mătase neagră” (MI, 1897, p. 12); ,.pantalon elegant pt o femeie” (MI, 1899, nr. 5, p. 43); „costum de baie pentru doamnne. Mâneci scurte, guler marinar cu plastron mobil şi pantalon separat” (MN, 1904, nr. 13, p. 4); ,pantalonii sunt scurţi şi largi. Se prind de agrafele corsetului” (MI, 1902, p. 42). Mentalităţile au împiedicat femeile din România să adopte pantalonul odată cu cele din Occidentul european. La sfârşitul secolului al XlX-lea, începe să fie tolerat în sport (la schi, patinaj etc.). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 223 Pantaloni. Termenul apare în compuse şi cu determinanţi, de pildă: pantalon-jupon, pantalon fantezie, pantalon zuab, ,Jupă pantalon pentru cicliste” (MI, 1900, nr. 16, p. 127). etc. Pantof (< germ. Pantoffel). împrumutul considerat de origine germană pantof, -i, s.m., este îmbogăţit cu sensul din moda feminină, ca echivalent al fir. soulier. Termenul este prezent în dicţionarul lui Vaillant, fiind deja bine stabilit împreună cu derivate ca pantofar, pantofărie. Atestat în literatură în Comodia 224 Lorenţa Popescu vremei a lui C. Faca, la personajul Cucoana Catinca: „îţi spui că cocoana Zinca, să mă ierte Dumnezeu!/ Ştie din limba nemţească cât ştie pantoful meu!” Laurian şi Massim îl definesc cu sensul pe care-1 atribuim astăzi termenului papuc/i: „Pantof,-i, it. pantofola, fr. pantouffle, calciamente cari nu acoperă tot piciorul şi se uză mai mult în casă” (Laurian şi Massim). Forma este întâlnită în publicistică: „De la mine o rochiţă/Şi pantofi de bocănit” (CIP, 1862); „Mă duc să' iau o rochie de mătase....; să expui şi pantofii cusuţi ai soacrei mele” (AF, 1863, nr. 2, p. 12); ,pantofa rusească din piele roşie, garnisită cu pene de lebădă sau cu o blană deschisă de vulpe” („Anuarul Artelor”, Iaşi, 1886, nr. 1, 1 ianuar); „pantofa Teodora este cu totul brodată cu fir de aur” („Anuarul Artelor”, Iaşi, 1886, nr. 1, 1 ianuar); „pantofi de piele de căprioară (MI, 1900, p. 184). Termenul desemnează, ca şi în prezent, încălţăminte care acoperă laba piciorului până la gleznă. îl întâlnim în sintagme, precum pantofi de ietac, calc frazeologic imperfect după fr. chaussures d’interieur. De altfel, lexemul francez pantoufles, cu sens identic, pantofi de casă/papuci, poate fi la baza transferului semantic prin apropiere etimologică de cuvântul pantof, în exemplul: ,fantofi de ietac, pentru domni şi doamne prea eleganţi” („Perdaful”, 1881, nr. 29, p. 8). Termenul s-a impus, după ce a fost utilizat paralel cu efemerul de origine italiană scarpe, pantofi uşori de damă: ,tscarpe, în loc de potcoave de cai” (AR, 1841, nr. 73, p. 293). Paradis (< fr. paradis, lat. paradisus). Catahreză împrumutată din franceză, lexemul paradis este un atribut ale regentului pană. Accepţia din moda feminină nu este definită în dicţionarele româneşti, la origine fiind o sinecdocă de la denumirea păsării cu acest nume, ale cărei pene spectaculoase, frumos colorate, erau utilizate în epocă pentru decorarea pălăriilor. Consemnarea acestui termen se găseşte în revistele de specialitate de la începutul secolului al XX-lea, cel mai adesea folosit eliptic de regent: „o aripă paradis” (MI, 1900, p. 193). ,faradis neagră” (MI, 1900, nr. 50, p. 398). „Chou de satin şi paradis negru” (MI, 1903, nr. 1, p. 3). „torsade din panglică, paradise” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 2). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 225 Paradis (pană). Pardesiu (< fr. pardessus). Neologismul pardesiu, -uri, s.n., împrumut din franceză, a păstrat grafia etimologică până în perioada interbelică, deşi utilizată sporadic. Costinescu îl defineşte prin locuţiunea care stă la baza formării acestui compus sudat francez, apoi descrie obiectul prin analogie: „un fel de redingotă ce pun bărbaţii sau femeile pe deasupra altor haine”. Definiţia din DU este şi ea ambiguă, putând coincide cu cea pentru palton etc.: „Haină lungă pusă peste celelalte”. Stănceanu face câteva precizări importante, printre care semul distinctiv de urbanitate: „haină ce o poartă un orăşean pe deasupra celorlalte haine în sezonul de primăvară şi toamnă”, indicând astfel un material mai subţire decât al paltonului, cum se specifică în DLR: „Obiect de îmbrăcăminte, mai subţire decât paltonul, care se poartă peste îmbrăcămintea obişnuită, de obicei primăvara şi toamna”. îl întâlnim încă din 1863, cu sensul generic de piesă de purtat pe deasupra celorlalte: „Ca pardessus, şalurile, rotondele şi algerienele de yac (dantelă de lână albă sau neagră) conservă încă tot prestigiul lor” (AF, 1863, nr. 8, p. 96); „ca pardessus, casaquine pe talie însă puţin mai largi, scurte până la genunchi, de lână sau de byson negru” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); 226 Lorenţa Popescu „am ieşit numai cu pardesiuF („Bobâmacul”, 1878, nr. 19, p. 3); „pardesiuri” („Timpul”, 1877, nr. 59, p. 3). Şi cu determinanţi, precum: „pardesiu dublu” („Timpul”, 1878, nr. 249); „pardesiu de catchman” (MI, 1898, 1 sept.). Sinonim cu cazachină, manta, mantei, manteletă. Parement (< fr. parement). Lexemul parement, -e, s.n., se înscrie printre franţuzismele efemere, însemnând podoabă în general, în moda românească însă face referire în special la mâneci (prin stofa cu aspect decorativ), în franceză provenind din lat. paramentum („costum sacerdotal în latina medievală”, TLFi). în exemplul nostru, termenul este folosit cu sensul extins de: „Etoffe riche ou voyante qui omait autrefois le bas des manches” (TLFi) [stofă bogată sau expusă ostentativ care decora odinioară manşetele mânecilor], sens care se menţine în română în exemplele următoare: Parement (la mânecă). „înaltă manşetă acoperită cu un parement Louis XV ornat cu butoane” (MI, 1903, nr. 5, p. 2); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 227 „Mânecă foarte largă, ornată cu un parement de catifea surmontat de tigheluri” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); ,parementul mânecilor” (MN, 1904, p. 7, nr. 4); „sub un parement muşchetar sau intr-un poignet” (MN, 1904, nr. 4, p. 2); „Mânecă largă pe un parement de mătase” (MI, 1906, nr. 1, p. 4). Parură (< fr. parure). Parură, s.f., este un împrumut specializat, de etimologie franceză, asimilat în română ca: 1. „podoabă, găteală” (Stănceanu; Negulici); „Podoabă, găteală. Spec. (astăzi mai ales) podoabă din lămâiţă şi beteală pe care o pun miresele pe cap” (DLR). De ex.: „în astă parură de dentellă domină albul” (AF, 1863, nr. 2, p. 15); „E una din cele mai inimoase paruri’’'' (MI, 1902, nr. 1, 5 ian.). 2. „Conciură, coifură, ceea ce servă a orna capul” (Negulici); „coafură” (Costinescu). Faptul că Negulici îl asociază cu conciură arată specializarea termenului ca podoabă pentru cap încă dinainte de mijlocul secolului. „Mare asortiment de piepteni şi perii, paruri pentru dame” („Perdaful”, 1881, nr. 18, p. 7); 3. „Ornament, ceea ce servă a împodobi” (Protopopescu), sinonim cu bijuterie, după cum reiese din exemplele: „Principesa iubeşte sculele şi se crede că va pune o frumoasă parură de corail roză ce a cumpărat la Paris” (AF, 1864, p. 363). Pasă (< fr. passe). împrumutul pasă, -e, s.f., nu este atestat în LRV, deşi se află în discursul publicistic din 1864 în varianta pass, de exemplu: ,Passul (dinaintea) e unit, flori sau pene se pun numai pe vârful calottei” (AF, 1864, nr. 7,8, p. 422). Termen specializat în WF, neologismul pasă desemnează, ca şi în franceză: « [P. oppos. à la calotte à laquelle il est ajusté] Bord d'un chapeau de femme » „[prin opoziţie cu calota, la care se ajustează] Borul unei pălării de damă” (TLFi). Se menţine în uz pe parcursul întregii perioade cercetate: ,Passa plisată e drapată de satin ciel, formând colţi” (MI, 1901, nr. 1, p. 2); „între pasă şi calotă, o eşarpă de tul chantilly brodat şi formând un chou în stânga şi în spate” (MI, 1902, p. 10); „pasă largă graţios ondulată” (MI, 1902, p. 194); „tocă albă compusă dintr-un platou de pase suprapuse” (MI, 1902, p. 43); „Pălărie de catifea neagră cu panglice sub pasă” (MI, 1903, p. 10). în „Amicul Familiei”, autoarea adaugă o explicaţie în paranteză prin substantivul dinaintea, cuvânt românesc binecunoscut semantic (vezi Dinainte). Pasmant (< fr. passement). împrumutul pasmant, -e, s.n., a avut varianta grafiată etimologic: passement, dar a fost asimilat după normele fonetice ale limbii 228 Lorenţa Popescu române. S-a aflat în concurenţă cu turcismul ceapraz, după cum este definit sinonimic în DU, care însă nu se foloseşte în lexicul modei feminine. Costinescu înregistrează etimonul pasmant cu definiţia: „arta de a fabrica pasmente, galoane, bandglice”. Prezent în publicistică mai târziu decât termenul generic colectiv din aceeaşi familie de cuvinte: Pasmanterie. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 229 „Desemnuri în passement, cordoane şi ciucuri de jenilie compun garnitura” („Necesarul”, 1884, nr. 5, 29 ian.). Substantivul colectiv pasmanterie este atestat încă din 1863: Jassemanteria are voga zilei” (AF, 1863, p. 162). Echivalat cu sinonimul ceaprazărie de Şăineanu. DLR defineşte pasmanterie ca termen polisemie, marcându-1 „cu sens colectiv”. S-a fixat în limba română, fiind frecvent în uz toată perioada de care ne ocupăm: „Fiindcă plastronul se încheie, e uşor de confecţionat: se coase pe căptuşală, pe revere se poate pune mătase până la pasmanterie1' (MI, 1901, p. 7). „Corsaj bluzat deschis pe un plastron alb, reţinut prin motive de pasmanterie neagră” (MI, 1903, p. 10). Paspoal (< fr. passepoil). Singurul dicţionar din epocă ce defineşte termenul cu etimologie franceză paspoal, -uri, s.n., este DU: „Şiret sau fâşie îngustă de stofe, de mătase sau de bumbac aplicată ca garnitură la rochii sau la haine, de obicei de-a lungul unei cusături, la marginea buzunarelor, la gulere etc” (DU). Deoarece temenul ajunge să fie asimilat, DLR reia şi actualizează definiţia, prin adăugarea unor materiale specifice secolului al XX-lea: „Bandă, de obicei din piele sau din material plastic, fixată la unele feţe de pantofi sau la diferite obiecte de marochinărie pentru a le întări marginile sau pentru a ascunde unele cusături şi a crea efect decorativ” (DLR). TLFi consemnează: „[Bandă dreaptă de ţesătură sau din alt material pentru a mărgini veşmintele, ca să formeze o garnitură în relief]”. Publicistica îl consemnează în textele de specialitate, de exemplu: „acea garnitură e o cordea, o ruşă, o passemanterie sau mai adessă un passepoil (vipişcă)" (AF, 1864, nr. 4, 5, p. 383). Aici este oferit ca sinonim termenul vipuşcă, cu varianta vipişcă. „Ele [ruchele] constă din panglici de 2-3 cm de late, din brocat persic sau turcesc preste care se iveşte un passepoil de catifea roşie” („Gazeta ilustrată”, 1883, p. 14). „Pe fondul astfel preparat coasem laseta sau paşpoilul cu puncte înaintea acului, întrebuinţând aţă foarte subţire” (MI, 1898, 10 oct.). Grafia este etimologică la început, fonetică apoi, cu o formă hiperurbană (paşpoilul). Patină (< fr. patiri). împrumutul patină, -e, s.f. provine din franceză şi devine utilizat în moda feminină către sfârşitul secolului, indiciu al emancipării femeii române care începe să aibă şi preocupări sportive. Definit cu sensul de încălţăminte sau, prin restrângere, lamă: 1. „încălţăminte cu talpă foarte groasă şi, în special, dotată cu fier sub talpă care serveşte la dat pe gheaţă” (Laurian şi Massim); 230 Lorenţa Popescu Costume de patinaj. 2. „Un fel de talpă de pantofi cu o limbă de fier destinată pentru a aluneca pe gheaţă repede şi după voie” (Protopopescu); p. ext. „încălţăminte gamită dedesubt cu o lamă de oţel spre a se da pe gheaţă, patinoar” (DU); „Pantofi de dedesubt cu perpetru a se da pe gheaţă” (Bauman). Lama metalică este denumită de Bauman „perpetru”, de la lat. perpretare = a realiza, a executa. Fie că se defineşte gheata, fie lama, remarcăm claritatea definiţiei prin existenţa unui gen proxim şi a unor diferenţe specifice. Semnalăm şi împrumutul patinoar în definiţia din DU. în DLR: „Obiect de metal format dintr-o şină cu elemente de legătură care o fixează de talpa ghetelor (de patinaj) şi cu care cineva se deplasează prin alunecare pe gheaţă” în publicistică, termenul este întâlnit rar, mai ales în texte satirice: „Dar la picior nu căutaţi/De ghete mă iertaţi/Eu port patine de oţel” („Dracu”, 1896, an I, nr. 7, p. 1). Limba română va asimila şi împrumutul patinaj, din aceeaşi familie. „rochie de catifea neagră, scurtă şi foarte practică pentru patinaj” („Moda”, 1906, nr. 8,p. 7). Exemplul „toaletă pentru patinaj” (MI, 1898, nr. 5, p. 147) este relevant pentru deschiderea universului recreativ-sportiv femeilor române. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 231 Pălărie (< it. capelleria). împrumut cu etimologie controversată, cu sursă în latina medievală (TLFi), pălărie, -ii, s.f., se pare că provine din limba italiană 0capelleria, cf. DLR), cu semnificaţia de: „Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă (cu boruri de forme variate) şi confecţionat din fetru, catifea, pai, piele etc.” (DER). Accepţia din moda feminină echivalează conceptul exprimat de substantivul francez chapeau. Termenul este atestat în lexicografic cu variantele peleriă, pălerie. în LRV, lexemul este inventariat pentru prima oară de Vaillant în 1839. Pisone numeşte derivatul pălărier şi diminutivul pălăriuţă. Pălării. în DU, lexemul este definit generic: „acoperământ de cap [pentru bărbat sau femeie]”; definiţia nu conţine diferenţe specifice. Şăineanu, ca şi Tiktin, explică etimologia printr-o disimilare din forma părărie, derivată din păr. 232 Lorenţa Popescu Prezent în publicistică în 1839: „pălării de pae şi strae negre” (AR, 1839, p. 337); „Au venit pălăriile, de ce să nu vie şi pantalonii?” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 4, p. 38); „O simplă rochie de vară lila deschis încongiura graţioasa ei talie, pălăria ei de paie à la Pamela (scuzaţi epoca) nu putea ascunde opulenţa părului ei care se revărsa ca un cer în cascade de aur” („Secuiul”, 1860, an II, nr. 10, p. 38). Acelaşi gen de pălărie era ridiculizat într-un alt periodic: „Pălăria sea pamelă/Tme locul de umbrelă” (Mefistofele, 1876, nr. 2). Referentul a fost subiect demn de satirizat, datorită ornamentaţiei exagerate sau lipsei de gust a posesoarei: „Are’n cap o farfurie/ cu trei paseri şi-o câmpie/ Cu flori, frunze, crăci şi iarbă,/ Ce în ciorbă-o să le fiarbă;/ în sus pene de cocoşi/ Ca paiaţele la moşi/ Şi-un voal alb şi lung în spate,/ De trei coţi şi jumătate/ Fin ca prapurul de miel,/ Fâlfaind ca un drapel” („Mefistofele”, 1876, nr. 2). Termenul intră în substantive compuse şi în sintagme, ca: pălărie-clac, pălărie de paie, de matroz etc. de exemplu: pălăria mare din pae de orez, neagră, cu bordurile îndoite, garnisite cu pene negre” (BF, 1890,p. 92); pălării de paie” („Perdaful”, 1881, nr. 14, p. 3); „pălărie de matroz cu panglică albastră” (GI, 1882, nr. 1, p. 2); „pălărie de crin” („Moda”, 1906, nr. 22, p. 4); „pălărie de crenă roşie” („Moda”, 1906, nr. 14, p. 1); „pălărie-bolero de fetru negru” (MI, 1902, p. 402). ,pălărie-beretă” („Moda”, 1906, nr. 15, p. 1). Peignoir (< fr. peignoir). Termenul a fost analizat într-un articol anterior în Limba română (L. Popescu 2010: 85), nefiind înregistrat în dicţionarele româneşti ale epocii. A circulat încă din 1863 şi s-a perpetuat în regim de xenism cu două sensuri: 1. rochie de casă: „E rochea pentru casă, aşa numita robe de chambre sau peignoir” (MI, 1902, nr. 7, p. 50); 2. „halat de baie” (DN, MDN), accepţie pentru care nu deţinem exemple. De remarcat comentariul explicativ din revistă, care oferă şi sinonimele mai cunoscute: rochie pentru casă, calc frazeologic imperfect al xenismului în circulaţie, uneori folosit şi astăzi de cunoscătorii de limbă franceză, robe de chambre, înlăturat de substantivul capot: „capot (robe de chambre)” („Moda”, 1905, nr. 19, p. 10) şi peignoir. Ultimul e sinonim, de asemenea, cu deshabillé, cu varianta grafiată penioar, şi are conotaţii de pretenţii, referentul fiind considerat o piesă obligatorie pentru stăpâna casei când primeşte musafiri: „Pentru dimineaţă, penioarele de batistă albe sau de cachemir au fasonul Maintenon şi Pompadour” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); lină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 233 mirul prea plat în josul taliei” (MI, 1902, p. 50); Moda”, 1905, nr. 1, p. 2). •ine). Termenul pelerină, cu varianta pelerin (Stamati), la este definită în WF cu accepţiile: nă a damelor ce acoperă gâtul şi pieptul” (Costinescu); Pelerină. ngimi variabile, fără mâneci, adesea cu glugă, care se irdesiu, peste altă îmbrăcăminte” (DLR), uneori redusă la î mai ales muierile” (Laurian şi Massim - G). idă până la taliă” (AF, 1863, nr. 13, p. 163). ;i „Moda Ilustrată” (fig. 6, MI, 1897, p. 51), reiese însă că ea şi mâneci, ca şi din exemplele următoare: mânecă creaţă” (MI, 1903, nr. 1, p. 2); 'helată, formează înapoi o mânecă, ca la macferlan” 234 Lorenţa Popescu 2. Se utilizează metonimic, cu sensul de glugă: „Glugă, manta cu glugă” (Stănceanu), de exemplu: „pelerinuri şi capele şi turbanuri stacojii” (AR, 1839, nr. 68, p. 337). 3. Accepţia de guler apare în unele dicţionare: DU specifică: „Haină femeiască în formă de guler mare lăsat pe umeri”, sens confirmat şi în DN „Guler mare care acoperă umerii, purtându-se peste palton sau peste rochie”. In epocă, accepţia se regăseşte în împrumutul colet, guler extins, ca o pelerină scurtă, de obicei cu guler înalt (Medicis). Substantivul este atestat în publicistică în prima jumătate de secol, la 1839. Vehiculat ca termen de referinţă pentru împrumuturi mai puţin cunoscute: „palladă (un fel de pelerină)” (AF, 1863, p. 68); „guler-étole (pelerină)” (MI, 1897, p. 95). în vocabularul modei feminine, subordonează clasa hiponimelor: colet, paladă, talma, algeriană, toate fiind purtătoare de conotaţii de eleganţă. Pelisă (< fr. pelisse). împrumutul din franceză pelisă, -e, s.f., este anterior noii mode pariziene, fiind deja rar în uz la 1864, când încă mai apare în cronici de modă: „Pelissa Marie Antoinette” (AF, 1864, nr. 4, 5, p. 383). Lexicografia românească nu înregistrează termenul, dar TLFi îl prezintă astfel: « À la fin du XVIIIe s., manteau de femme, tenant de la cape et du mantelet, ample et ouaté, bordé de fourrure et avec deux fentes pour passer les bras, parfois muni d'un coqueluchon, qui sera porté au début du XIXe s. et à l'époque romantique pour les sorties du soir (d’apr. F. Boucher, loc. cit.) » [La sfârşitul secolului al XVIII-lea, mantou de damă, asemănător capei şi manteletei, amplu şi vătuit, bordât cu blană şi cu două fante pentru braţe, uneori cu un mic capişon, care se va purta la începutul secolului al XIX-lea şi în epoca romantică pentru ieşirile de seară], Termenul dispare din uz din deceniul următor. Pensă (< ff. pince). Termenul pensă, -e, s.f., figurează printre împrumuturile din limba franceză care s-au fixat în vocabularul specializat al modei în limba română. Sensul este cel din limba sursă, acela de [pliu care se diminuează, făcut pe dosul hainei, cu scopul de a micşora amploarea stofei într-un anumit loc] „Pli qui va en diminuant, fait dans l’étoffe à l’envers d’un vêtement pour en diminuer l’ampleur à un endroit déterminé” (TLFi). în exemplele următoare, autorii utilizează diverse variante, oferind în paranteză termenul francez): ,pensă (la pince)” (MI, 1897, p. 55); „pensele dinainte sunt sutaşate” (MI, 1898, p. 171); „părţile din faţă care formează pensul din umăr” („Moda”, 1906, nr. 16, p. 11). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 235 Peplu (< lat. peplum). Unitatea lexicală împrumutată din latină, peplu, -uri, s.n., este definită în dicţionare astfel: „manta feminină de ceremonie purtată în antichitate” (Stănceanu); sau „vestiment mare, larg, de materia cea mai fină şi mai frumos lucrată, mai întîi pentru matrone, mai în urmă, ca vestiment de pompă, şi pentru bărbaţi: peplul Minervei, peplu imperial” (Laurian şi Massim). DLR îl înregistrează la cuvântul-titlu peplu: „un fel de mantie scurtă, fără mâneci, prinsă pe umeri (cu o agrafa), purtată peste tunică de către femei în antichitatea greco-romană”. în cronica de modă feminină în care am întâlnit termenul, deducem accepţia din context, lipsesc imaginile, de aceea considerăm că se actualizează sensul de tunică în stil antic, dar numai ca termen de comparaţie cu moda momentului: „Dacă s-ar adopta şi peplum antic însă, câte schimbări n-ar urma în toaleta feminină!” (MI, 1898, nr. 4, p. 3). Plastron (< fr .plastron). împrumutul plastron, -oane, s.n., a pătruns în limba română, iar în moda feminină s-a extins semantic din lexicul vestimentaţiei masculine. Lexemul beneficiază de definiţii în dicţionarele Costinescu, DU şi DLR; ultimul îi atribuie două accepţii: „1. Un fel de cravată lată care acoperea pieptul, purtată în trecut; 2. Piept scrobit, fix sau detaşabil, al unei cămăşi bărbăteşti. P. ext. Partea din faţă (detaşabilă) a unei bluze, rochii etc. care constituie o garnitură”. Numai ultima valoare se referă la sensul lui din vestimentaţia feminină. Cuvântul, preluat din WM, semnifică, cf. DEX ’98: „o garnitură” Câteva exemple: „cămăşi, flanele, pantaloni, ciorapi, plastroane pentru bărbaţi, dame şi copii” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 1, p. 6); „rochie de taffet închis cu plastroane de culoare diferită ca la uniforma lăncierilor şi mâneca până la cot cu revers în colţ” (AF, 1863, nr. 13, p. 162); „blouse de matroz cu plastrom, guler şi manchette de piele dinţată” (GI, 1882, nr. l,p. 1); „Jachete-bluză din blană, ca nişte plastroane în două părţi unite printr-o cusătură pe umeri” (T-M-M, 1897, nr. 1, p. 2); „Plastronul uni, foarte scrobit e preferabil numai pentru ceremoniile oficiale” (MI, 1903, an VII, nr. l,p. 2); ,plastron alb” (MI, 1907, p. 34). Platcă (< rus. platka). Termen specializat provenit din limba rusă, platcă-plătci, s.fi, fixat bine în limbajul modei feminine. La pătrunderea modei feminine franceze, termenul preia semantismul substantivului francez empiècement, altfel utilizat şi acesta în unele jurnale de modă româneşti cu sens mai larg, de 236 Lorenţa Popescu combinaţie de elemente: „ampiesament” (MN, 1903, nr. 2, p. 3); „franşuri ca ampiesamente, franşuri pe jupe” (MN, 1903, nr. 6, p. 1). în LRV, termenul este definit ca: „plâtcă (plătci), s.f. - Partea de sus a unei cămăşi. SI. plaţii „bucată de pânză”, dim., cf. rus. platka, pol. platek, sb., cr. Plat ha" (Cihac, II, 261); „platcă f. Bandă îndoită între gulerul, umerii şi spatele cămăşii (origine necunoscută)” (DU); „Partea de sus a unei cămăşi bărbăteşti, a unei bluze, a unei rochii etc. croită separat şi de care se prinde gulerul” (DLR). „sortie de bal ou de théâtre, jeuri pe platcă” (MI, 1898, an I, nr. 5, p. 133); „platcă bordurată cu jeuri” (MI, 1898, nr. 17, p. 261); „bentiţele mici care formează gulere întregi, corseletq, plătci etc.” (MI, 1902, nr. l,p. 2). Platou (< fr. plateau). Termenul platou, -ri, s.n., adaptat prin epiteză, dar apărând şi cu grafia fonetică franceză, plato, nu este atestat de LRV în domeniul modei. Termenul este un calc semantic, după fr. plateau, cu semnificaţia de porţiune de stofa, dantelă, pai etc., inserată în ansamblul unei piese vestimentare, fiind un termen sartorial cu un anumit grad de specializare. Publicistica îl atestă în textele de la începutul secolului al XX-lea: ,platou de pai Yedda negru” (MI, 1900, nr. 25, p. 192); ,platou de pai roşu traversat de un couteau roşu cu alb” (MI, 1901, nr. 23, p. 178); „pălăria Amic formată din două platouri de catif ea” (MI, 1901, p. 274); ,platou de ghipiură de Veneţia” (MI, 1902, nr. 4, p. 26); „tocă albă compusă dintr-unplatou de pase suprapuse” (MI, 1902, p. 43); „un mare plato de pai de Manila” (MI, 1902, p. 194). Pled (< fr. plaid). Termenul pled, -uri, s.n., este un împrumut din franceză, în LRV, acesta este definit cu două sensuri: 1. Manta scoţiană; 2. „cuvertură de lână pentru învelit şi călătorie” (DU). Nu regăsim sensul de eşarfă prezent în publicistică şi în TLFi [1. eşarfă mare drapată; 2. mantou fără mâneci sau cu pelerină din lenaj ecosez, care se poartă peste alte haine]. Ambele sensuri din limba sursă se pot recunoaşte însă în articolele de modă ale timpului în exemple ca: 1. Eşarfă: ,flaidele (şarpe înguste puse în bandouilleră) se poartă mult” (AF, 1864, nr. 21, p. 273). 2. mantou, pelerină ecosez: ,fled de călătorie, de molton bleu marine garnisit în faţă cu două benzi de tartan ecosez cu ciucuri” (MI, 1898, nr. 3, p. 138). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 237 Pled. Acesta este un alt exemplu care argumentează emanciparea femeii, gata să iasă în lume, să călătorească, capabilă să preia şi să-şi adapteze curajos vestimentaţia masculină de călătorie. Pliseu (< fr. plisse). Neologismul specializat în modă pliseu, -ri, s.f., cu variantaplisătură (MI, 1897, nr. 5, p. 59), s-a stabilit în limba română, fiind atestat şi definit. DLR îl defineşte: „(De obicei la sg. cu valoare de pl.) Cută sau grup de cute înguste, paralele sau în formă de raze, regulate şi dese obţinute prin plisare. (rar) plisaj. fr. plissé”. Definit indirect prin sinonime ca îndoitură, cută, de pildă: „A plisa. A aşeza o stofă în cute” (DU); „Plisare. A îndoi, a face îndoituri la haine etc.” (Costinescu). Destul de frecvent apare şi substantivul colectiv, având sensul de „grup de cute”, pliseu: „Şurţ. Aceste şurţuri italieneşti simt făcute din ţesături în fire drepte. Găteala constă în bordure şi plissés'’'’ (GI, 1882, nr. 2, p. 3). 238 Lorenţa Popescu „Jacheta de catifea cu foile prelungite cu faţa şi ridicate cu pliseuri postillon la spate” („Necesarul”, 1884, nr. 41); ,pliseu de muselină” (MI, 1901, p. 32); „Fusta era cu nişte pliseuri” („Necesarul”, 1884, nr. 14). Derivatul plisat, ca şi verbul a plisa („a aşeza o stofa în cute”, cf. DU), au ocurenţe în publicistică începând cu 1864: „Vesta signorina, gamuită cu cordele de catifea ondulate,...., purtată p’o guimpe de muselină plissată sau în buffuri, broderii şi valenciennă” (AF, 1864, nr. 1, p. 331); „Jupă cu tablier plisat cu pliuri largi şi platcă tăiată, mărginită cu catifea neagră şi galoane brodate negre, terminate cu atâmătoare” (MI, 1903, nr. 1, p. 2). Limba română a preluat ambele sensuri din franceză: „[1. ansamblu de pliuri; 2. lucrare asupra unei stofe constând din pliuri regulate de mână sau de maşină]” (TLFi). Pliu ( < fr. plî). Termen de croitorie, pliu, -uri, s.n., cu varianta grafiată etimologic pli, semnifică „o cută adâncă făcută la un obiect de îmbrăcăminte, deosebită de pliseu prin faptul că îndoiturile ţesăturii se presează mai puţin” (DEX ’75). Exemplele sunt extrase din revistele în care apare termenul: ,pli mare” (MI, 1898, p. 187); „mânecile formează sus trei pliuri” (MI, 1898, p. 187); „unpli mare în faţă” (MI, 1903, p. 26); „pliuri tighelite” (MN, 1903, nr. 8, p. 2); „acest robe de chambre este de caşmir de lână, croit în faţă uşor şi îndărăt entail cu un pliu vato” (MN, 1904, nr. 4, p. 5). Acest exemplu se referă la aşa numita cută Wateau. Cuvântul este fixat definitiv în limbă. Face parte din aceeaşi serie cu fald, cută, undă etc. Poală (< sl. polci). Cuvânt vechi slav (Sala 2009: 146), cu semantism bine cunoscut deja în perioada cercetată, dovadă fiind circulaţia termenului în vocabularul popular. Definit ca: „parte inferioară a unei haine” (DU), sau ca: „Poală, s.f., 1. partea de jos a unui veşmânt femeiesc, a unei cămăşi ţărăneşti sau a unor obiecte încheiate în faţă; tivitură în partea de jos a unui obiect de îmbrăcăminte; (popular) partea de la talie în jos, de obicei mai largă şi detaşabilă, a unei cămăşi purtate de femeile de la ţară; p. ext. Fustă ţărănească) - Coresi, 1648, extins în religie (de icoană), astron. (cerului); arhit. (bisericii); compuse, sintagme” (DLR). Exemple din rubrici de modă: „[roke], la poale cu două rânduri de volane strâmte” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, p. 23); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 239 „tunică lungă care la poale este dinţată” (GI, 1882, nr. 1, p. 4); goalele fustei sunt garnisite de un trou-trou cu panglici de satin roz, ajururi şi cerculeţe” (MI, 1900, nr. 18 , p. 127); „Pe poale, o rije de muselină de mătase” (MI, 1901, nr. 1). Podgalţ (< ms. podgalstuşnik, < germ.). Această unitate lexicală, rareori reluată către sfârşitul secolului, este un împrumut din limba rusă, limbă care adaptase termenul german Halstuch, având sensul de „un fel de cravată [etimologie necunoscută]” (DLR) sau de „guler înalt dintr-o fâşie de pânză scrobită” (DEX ’98), prin extensie din WM. în publicistica secolulului al XIX-lea, împrumutul echivalează semantic substantivul compus tour de cou din franceză. A circulat paralel şi a fost în serie sinonimică cu eşarfă, tour de cou, guler, cravată etc., după cum rezultă şi din definiţia alternativă oferită de autoare: ,podgalţ (tour de cou) cu pene din funde de atlas” (MI, 1897, p. 11). A fost înlăturat din uz de neologismele din franceză. Poignet (< fr. poignet). Franţuzismul grafiat poaniet, cu variantele poinet, poaniet, poigneu, de care ne-am ocupat în articolul din „Limba română” (L. Popescu 2010: 85), nu este înregistrat în LRV. A fost perceput în română cu semnificaţia de manşetă, ca şi în franceză: « Bas resserré de la manche d'un vêtement » (TLFi) [partea de jos, strânsă, a mânecii unei haine]. Glosa „betelie” oferită de autoare redă forma piesei: „poignet (betelie)” (AF, 1864, p. 403). Poignet. 240 Lorenţa Popescu împrumutul se prezintă în variante cu grafie etimologică, sau în care se observă încercări de adaptare: poignet, poinet, poigneu, poagneu, poaniet, poaneu. „manşetele de tul se terminau printr-un poinet jumătate larg acoperit cu o dublă ruşă de dentelă” (AF, 1863, nr. 18, p. 233); „Ghimpa şi la mâneci poigneu e plisat din tafită albă” (MI, 1901, nr. 22, p. 171); „Mânecă de postav cu poaniet de ghipură tăiată de bieuri de postav” („Moda”, 1905, nr. 7, p. 8); „mîneca aşa numită roumaine are şi aceasta success şi se prelungeşte în două benţi rotunjite. Aceste mâneci n-au bufant, sunt însoţite numai de un poignet, sau mai bine zis de o dublă mânecă mitaine strâmtă şi lungă” (MI, 1902, nr. 7, p. 50); „mâneca uşor bufantă, poagneul butonat” (MI, 1902, p. 306); ,.poaneu de ghipuri” („Moda”, 1905, nr. 11, p. 6). Pointă (< ff. pointe). împrumutul efemer pointă, -e, s.f., reprezintă un neologism de lux din seria pelerină, talma, rotondă etc. Lexemul semnifică un „[triunghi de stofă pus peste îmbrăcăminte]” (TLFi), etimonul franşuzismului fiind latin, puncta, (cf. TLFi). Ca variante grafice semnalăm pluralul puante. Termenul nu este atestat în LRV şi are ocurenţe extrem de rare. împrumutul s-a dovedit efemer, nu a adus un concept nou în română: „Puind’o c’o şarpă sau pointă de chantilly sau guipure” (AF, 1864, nr. 8, P- 422); ,.puante de Veneţia pe moar” (MN, 1903, nr. 1, p. 5). Poloneză (< fr. polonaise). Atestată în WF cu semnificantul poloneză, -e, s.f., unitatea lexicală desemnează: 1. „o piesă care atârnă liber de altă piesă, peste fustă, în lungime” Acest sens este atestat de Pontbriant, s.v. polonă, cu sensul descris anterior. în DU, poloneza este „talie prelungită deasupra rochiei”. TLFi asociază acest sens cu „[redingota cu brandenburguri]”, prezent în reproducerile din revista „Moda ilustrată”. ,Poloneză de voii beige, pentru o femeie tânără, garnisită cu galoane negre” (MI, 1898, p. 379); ,Poloneză”(Ml, 1898, nr. 11, p. 195); „poloneză” (MI, 1899, nr. 30). 2. DLR confirmă sensul din WF: „Haină (sau rochie) femeiască strânsă pe talie, purtată în trecut”, sens confirmat în TLFi: „[Rochie, p. elipsă, poloneză, al cărei spate e ajustat şi cambrat, ale cărei piese de la spate, foarte drepte pe talie, se dezvoltă pe o turnură în demi-panier]”: ,.poloneză de catifea cizelată” („Necesarul”, 1884, nr. 41); ,.poloneză fără volan” (CS, 1883). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 241 Poloneză. 3. Un al treilea sens, atestat de Şăineanu, frecvent în publicistică, este cel de „ghete înalte de damă” (DU), de fapt, conform semnului iconic, botine cu nasturi. Acelaşi sens este consemnat în DLR ca: „s.f. pl. Un fel de ghete femeieşti cu carâmbul înalt, purtate în trecut” (DLR), uzul fiind atributiv, cu regentul botină. De exemplu: „îmbrăcămintea sa bine tăiată şi de o stofa cu gust aleasă, picioruşele sale cele mici şi strânse în nişte botine poloneze ce ieşeau din când în când de subt rochie o trădau că nu este femeie de rând şi că este un mister negreşit” („Perseverenţa”, 1868, an II, nr. 33, p. 2); „Polonese cu nasturi de toate formele, sandale, pantofi” („Timpul”, 1877, nr. 74, p. 4); ,J>oloneză” (MI, 1898, nr. 11, p. 195). 242 Lorenţa Popescu Sensurile împrumutului s-au pasivizat după demodarea referenţilor. Pompon (< fr. pompon). Neologismul pompon, -oane, s.n., a fost înregistrat iniţial în lexicografia română cu semnificantul pampon (Vaillant), care pare o variantă mai expresivă, fonetic augmentativă prin introducerea vocalei deschise a. Accesoriu al uniformei militare, extins în moda feminină, ajunge să fie definit ca: „muliebris apparatus; apparat mulieresc, lussose ornamente” (Laurian şi Massim). Sensul său este explicat de Pontbriant sub semnificantul „pomponă” ca „[pompon, nod de panglici, rozetă]”, sens prezent şi în publicistica românească, de exemplu: „Pălăria care se poartă dimineaţa e la capote, de postav sau de lână groasă, închisă, brodată cu mătasă sau garnisită cu pompon şi ace de cap cu căpătâiul de aur” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 2); „mici pompoane de mătase” (MI, 1902, p. 211); „pompon mare de muselină” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 2); Şăineanu îl echivalează cu: „Ciucure de lână, de mătase sau moţ de panglici înnodate, de pene etc. folosite ca ornament (vestimentar).” Datorită conotaţiei de emfază* Caragiale îl foloseşte ca nume propriu pentru unul din personajele sale. Se întâlneşte şi în sintagma roz pompon („roze pompons în dreptul umerilor”, MI, 1901, nr. 17, p. 130), ce va deveni ulterior roz bonbon. Postillon (< ff. postii Ion). Xenismul postii Ion, neatestat în domeniul modei în lexicografia românească, determină regenţi ca: rochie, jachetă, corsaj, pălărie, centură etc., dar apare şi eliptic. împrumutul desemnează un stil vestimentar feminin creat prin analogie cu ţinuta conducătorului de poştalion care semnifică [o garnitură de la corsaj în jos la spatele rochiilor] (TLFi). Exemple: „Corsagiele de la rochiile de zi formă mai toate postillon” (AF, 1863, p. 234); „Centura Postillon are trei cozi rotunjite, gamuite de grelote de jais negre sau frânge cu aiguillette” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „corsagiul cu postillon lung sau scurt” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „Jacheta de catifea cu foile prelungite cu faţa şi ridicate cu pliseuri postillon la spate” („Necesarul”, 1884, nr. 41). Efemeridă, datorită stilului caracteristic unei anumite perioade. Princesse (< fr. princes se). în istoria costumului, împrumutul ă la princesse defineşte un stil, după ce a însemnat un model de rochie creat în 1873 pentru prinţesa Pauline von Mettemich de către renumitul croitor francez Ch. F. Worth (1825-1895), născut la Borne, Lincolnshire, cunoscut ca primul creator de modă care şi-a prezentat creaţiile pe manechine vii. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 243 Rochia prezintă talie marcată, fiind croită din panouri tăiate dintr-o singură bucată. Termenul este folosit în română în special în regim de xenism ca determinant al unor regenţi, ca: rochie, corsete, spate, toaletă etc., sau eliptic de regent în varianta princesă. Rochie princesse. Stilul este în vogă în societatea românească mai ales la sfârşitul secolului: „rochia princesse (cu corsagiul dintr-o piesă) se poartă mai mult ca oricând” (AF, 1864, nr. 26,27, p. 617); „Această rochie e efectuată în forma numită ,princesse” (se încheie în partea stângă)” („Lumea ilustrată”, 1891, nr. 1, p. 29); „Corsete scurte â la princesse” (MI, 1901, nr. 21, p. 180); „Ici şi colo un elegant princesse, un drăguţ empire nu mai sunt de recunoscut, prin tendinţa lor de a se confunda cu ultima creaţiune Directoire, după cum noua stofă nu mai e nici postav, nici satin, ci un postav satinat, cachemierul de mătase care, împreună cu mătasea ripsată, vor alcătui furorile zilei de mîine” („Şicul bucureştean”, 1908, nr. 1, p. 3); 244 Lorenţa Popescu „Dinaintea în cute. Spateleprincesă” (MI, 1901, nr. 8, p. 58); „Toaleta de postav mov, forma „princesse”, în spate foarte ajustată” (MI, 1903, nr. l,p. 3). Puf (< fr. pouff). împrumutul puf, -uri/i, s.n., a fost utilizat efemer până când referentul a fost discreditat. Un simbol al modei feminine din epocă, termenul poate fi definit ca o „[turnură amplă la spate]” (Lexis) caracteristică rochiilor din anii ’80, sens specializat în VW: „sunt pufi de mai multe feluri şi de mai multe întinderi” („Curier de ambe sexe”, 1836, ed. I, nr. 5, p. 92). „Tunica este şi se coboară în jos la spate formând un pujf ’ („Necesarul”, 1884, nr. 14). „Tunica se lipeşte pe coapse şi face un /?w/la spate” („Necesarul”, 1884, nr. 41). Efemeridă. Q Quille (< ff. Quille). Xenism de provenienţă franceză, împrumutat via limba franceză, este neatestat în lexicografie. Apare şi în varianta românizată chil. Lexemul semnifică «pointe d’étoffe biaisée, ou en forme, ou plissée, incrustée dans une partie de vêtement soit pour l’élargir, soit comme garniture » (Lexis) [bucată de stofa triunghiulară în bié, „în formă”, sau plisată, încastrată într-o parte a veşmântului fie pentru a-1 lărgi, fie ca garnitură], sau cf. TLFi, « bande de parement qu'on met à une robe, le long de la couture du côté » [bandă ornamentală care se pune la rochie, de-a lungul cusăturii laterale]. în exemple se specifică aplicarea benzii (în lungime) în faţă, sau lateral: „quille” pe dinaintea rochiei” (MI, 1898, 28 febr.); Quille. 246 Lorenţa Popescu „Foi drepte garnisite la o parte cu un chil brodat mordoré şi galben (paille)” (MI, 1898, nr. 10, p. 195); „quille [pe rochie de mireasă]” (MI, 1899, p. 545); „quille de mătase cerise” (MI, 1901, p. 267). Actualizări foarte rare. R Récamier. Xenismul este un împrumut după fr. Récamier, în uz ca determinant al substantivului rochie. Eponimul desemnează stilul specific doamnei de Récamier - Jeanne Françoise Julie Adélaïde Bernard (1777-1849) - care, în timpul Restauraţiei, aduna cea mai strălucită societate franceză în saloanele sale din l’Abbaye-aux-Bois. în moda românească, termenul este folosit ca determinant în formaţii de tip paratactic, desemnând acest stil: „Rochia récamier e albă de muselină, terminată prin o falbala ce se suie la genunchi, nu superposată, ci ajutată” (AF, 1864, nr. 7, p. 422); Redingotă (< fr. redingote). Redingotă, -e, s.f., împrumut francez din lexicul modei masculine, la origine fiind substantivul engl. riding-coat. în LRV, sensul înregistrat este numai cel din vestimentaţia masculină: „haină bărbătească cu pulpane lungi” (DU). 248 Lorenţa Popescu Ca referent de modă feminină, piese caracteristice stilului Régence, conform reproducerilor, reprezintă: 1. o rochie lungă, cu nasturi în faţă de sus până jos, cu sau fără talie, cu sau fără pasmanterie, evazată jos: „redingotă lungă cu galoane negre” (MI, 1897, 20 sept.); „redingota se face închisă sau deschisă pe un şorţ bogat” (MI, 1898, p. 387). 2. mantou în acelaşi stil: „redingotă lungă de şeviot bleu-marine” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 10). 3. costum: „Costume de redingote, façon royale” („Dreptatea”, 1888, nr. 14, p. 4). 4. tunică: „talliea lungă şi subţire şi de aceea dominează tot jaquettele strimte şi redingote” (GI, 1882, nr. 1, p. 1). Termenul se foloseşte frecvent până la începutul secolului următor, când stilul iese din modă. Varianta grafiată redengotă redă fonetica franceză a termenului: „redengote de pult (un fel de stofă) de mătase în verţe” („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 1, p. 24); „ultimul chic de redingotă e să fie foarte scobită în faţă şi cu reverele aşa de lungi că nici nu se mai încheie” (MI, 1902, p. 282); „redingotă de şeviot” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 10). Régence. împrumut după ff. Régence care se referă la perioada britanică Regency (aprox. 1811-1820) cu influenţe asupra modei franceze. Denumirea provine de la numele prinţului regent George, care ocupă tronul Angliei după regele George III. „En Angleterre, régence exercée par le Prince Régent de 1811 à 1820 (on dit également régence anglaise)” (TLFi). [în Anglia, regenţa exercitată de prinţul Regent din 1811 în 1820 (se mai numeşte şi régence anglaise)]. LRV nu face referire la stil. în vestimentaţie, stilul Régence se referă la câteva perioade caracterizate de influenţa greacă (materiale uşoare, decolteu pătrat, larg, mâneci mici, scurte, bufante, linia umerilor joasă, culori pastelate), apoi de cea egipteană (se adaugă broderii la cusături, mâneci lungi), de stilul Directoire (neoclasic, rochii cu talie înaltă, redingota, siluetă conturată), de stilul Empire (rochie cu talie înaltă, şemizeta ce umple linia gâtului, centuri), de stilul gotic (elemente preluate din vestimentaţia Evului Mediu, rochii cu umeri marcaţi, volane) şi romantic (talie normală, mâneci largi - balon, gigot - fustă largă cu decoraţiuni). Ca piese vestimentare specifice, amintim: rochia Empire, şemizeta, jacheta Spencer, redingota, şalul, boneta. (http://doloresmonet.hubpages.com/hub/Fashion-History-Early-19th-Century- Regency-and-Romantic-Styles) Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 249 Xenismul este actualizat rar, stilul fiind deja depăşit la apariţia rubricilor dedicate modei din presa românească. în exemplul următor, lexemul este un determinant al regentului centura: „Luaţi apoi centura Régence, corsetul mare, ţeapăn, ce dă turnură de granadir, fiind de cel mai rău ton” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). Deşi moda s-a perimat, termenul poate fi reactualizat prin referire la epoca de glorie a modei, sau la anumite elemente utilizate. Reieu (< fr. rayé). Reieu, -uri, s. n., neologism neatestat în lexicografia vremii, dar care s-a păstrat în limba română. Semnifică „dunga (în relief ) formată în ţesătură” (DEX’98), de exemplu: „Pălărie gen Directoire, de pai galben şi alb, formând reieuri” (MI, 1902, p. 184). La începutul secolului 20, termenul apare în publicistică, ca şi derivatul reiat (MI, 1902, p. 242). Resort (< ff. ressort). Resort, -uri, s.n., împrumut care, în moda feminină, se utilizează pentru a desemna o piesă care face parte dintr-un mecanism amplasat sub jupă şi care serveşte la menţinerea amplitudinii crinolinei. Această piesă de armătură a constituit una dintre piesele care au participat la instituirea stilului numit tapissier în istoria crinolinei şi a costumului feminin francez din perioada 1864—1867, caracterizat prin excesul de materiale grele, pasmanterie, pompoane, franjuri. (http://oliaklodvenitiens.wordpress.com/2011/03/03/le-xixeme-et-la-mode-victorienne/) în publicistică, cu grafie fonetică: „Adoptaţi mai întâi juponul Empire, crenolina cu diverse resoare ce se pot lungi, scurta, mări, micşora, netezi pe partea unde dai braţul unui bărbat, ce devine comodă şi negenantă, cum o voeşti, apăsând puţin unul din acele resoare” (AF, 1864, nr. 7, p. 422). Rever (< fr. revers). Rever, -e, s.n., este un substantiv împrumutat din franceză, având variante ca reveu, revers, -uri. Termenul este definit de dicţionarele vremii astfel: „Revers. Partea mânecilor care se sumet sau a piepţilor întorşi la o haină” (Costinescu). în Laurian şi Massim: ,,a) Revers, s.m., pl. reverse, partea sau latura întoarsă, dosul; b) reversul vestei; reversul mânicelor”. în DLR, cu definiţia: „Partea răsfrântă a unei haine, în prelungirea gulerului, de o parte şi de alta a pieptului”. Definiţiile apar s.v. revers, deşi termenul se foloseşte în publicistica epocii şi cu semnificantul care se fixează în limba română, rever. De la sensul prim, termenul se va specializa cu sensul cunoscut şi acum: „Parte răsfrântă a unei haine, în prelungirea gulerului, de o parte şi de alta a pieptului” (DEX ’98). 250 Lorenţa Popescu Frecvenţa şi variante ale termenului transpar din numărul mare de exemple din întreaga epocă: „Corsagie cu reverse sunt la modă” (AF, 1863, nr. 2, p. 89); „Spre completarea vestimentului, un paletot girondin, prea scurt, din stofa rochiei, închis sus cu un singur nasture şi căzând în jos, deschizându-se în revere” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); ,jacheta cu reverurf’ („Necesarul”, 1884, nr. 14); „reveuri mari de voile” (BF, 1890, nr. 16, p. 255); „reverele se prelungesc cu căpătâie” (MI, 1900, nr. 9, p. 75); „vesta cu dublu revers de mătase” („Depeşa”, 1901, an I, nr. 7, p. 1); „Jupa plisată în cute ronde pe poale, reveuri de catifea brodată cu fir” (MI, 1901, nr. 9, p. 66); „revere mousquetaire” (MI, 1902, p. 67). Robe de chambre. Sintagma împrumutată robe de chambre, după ff. robe de chambre, calchiată imperfect în sintagma rochie de casă-, calc parţial imperfect în „rochie pentru interiorul caser (MI, 1900, p. 106) şi în „rochie pentru interior, formă foarte nouă empire, cu platcă lată” (MI, 1901, p. 274), aceasta dublează un timp substantivul penioar şi este sinonim al termenului deshabillé. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 251 Cuvântul semnifică un referent elegant, de primire a musafirilor. Se mai foloseşte încă, pretenţios, formaţia frazeologică robe de chambre. Exemplele indică o grafie oscilantă, între cea fonetică şi cea etimologică: „manşete şi guleraşe, robes de chambre, colţunării de dame” („Figaro”, 1877, nr. 30, p. 4). „robes de chambré” (MI, 1897,20 sept.). „E rochea pentru casă, aşa numita robe de chambre sau peignoir” (MI, 1902, nr. 7, p. 50). „rob de chambre” („Moda”, 1907, nr. 17, p. 10). „roba de chambre” (MNI, 1907, p. 23), paronim al substantivului robă din WM. Rochie (< germ. Rock). împrumut cu etimologie controversată, din bulg. roklia (DLR), din sârbă (DU, Cihac), din germană Rock, (Pontbriant, Barcianu, Pisone), lexemul rochie, -ii, s.f. Are ocurenţe grafiate etimologic roche, roke şi desemnează: „vestiment muieresc lung de regulă până la călcâie, însă şi rochie scurtă” (Laurian şi Massim); „îmbrăcăminte femeiască la care bluza şi fusta (din acelaşi material) formează o singură piesă” (DLR). Pisone o consideră „Fustă. Vestiment”. Costinescu o defineşte ca pe o „Haină lungă femeiască”; „Veşmânt femeiesc, de regulă lung până la călcâie” [Şerb. Roklia, jachetă] (DU); „Vestiment muieresc lung, de regulă până la călcâie însă şi: rochia scurtă, rochia de copil mic” (Laurian şi Massim); Tiktin specifică şi marca diastratică „de dame”. Denotaţia sa generică este de veşmânt de damă, lung. DLR aduce detalii importante pentru înţelegerea obiectului: „bluza şi fusta (din acelaşi material) formează o singură piesă”. Termenul este foarte răspândit în publicistică, folosit cu determinanţi numeroşi şi în grafii variate: „Fata era îmbrăcată cu o roche din muselină, foarte gros lucrată, gamită cu o dantelă foarte bogată.” („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 1, p. 14); „îmbrăcată în roche de atlas albă cu cordele pembe” (AR, 1839, p. 337); „Cea dintâi [parte a îmbrăcăminţii unei femei] se compune din rokia, corset şi fuste; cea de-a doua cuprinde rokia şi şalul, mantilia sau manteleta” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); „La şapte ore de dimineaţă, ea chemă pe femeia sa din casă, zise să-i aducă o rochie de pânză şi şorţ, o batistă de bumbac şi un bonet mare subt care îşi ascunse, pe cât putu mai bine, obrazul” („Secuiul”, 1860, nr. 30, p. 118). Substantivul se regăseşte ca regent alături de determinanţi restrictivi care se referă la stiluri caracteristice epocii: Princesse, Régence, Directoire, Empire, Récamier etc., de exemplu: „rochii tea gowns” (MI, 1898, 31 ian., p. 166). Referentul, pentru lungimea şi supraîncărcarea cu ornamente, a fost deseori subiect de zeflemea: „Rochia sa în patru feţe/ Cu volane mici şi creţe,/ încărcată de 252 Lorenţa Popescu pliseuri/ De dantele şi de jeure/ Are-o coadă lungă'n poale ca la smeu din patru coaie,/ încât şterge cum se cade/ Murdăria de pe strade/ Şi o latră înapoi/ Şerlâcae şi copoi” („Mefistofele”, 1876, nr. 2). Rond (< fr. rond). în VW, lexemul apare foarte rar, rond, -e, s.f., definit în DLR ca: „Manta femeiască lungă şi fără mâneci, care se purta în trecut: „haină lungă femeiască, fără mâneci: o blondă într-o rondă” (Săghinescu); „(înv.) rotondă” (CADE, Scriban). Ultimul o defineşte ca „Un fel de manta femeiască lungă fără mâneci, (ca o pelerină) care a fost la modă pe la 1880, numită şi rotondă” (Scriban). Ca împrumut, circula însă mult mai devreme, în versuri satirice, precum: „Bună zioa blane, ronduri şi mantele,/ Paltoane, mantile, şaluri şi voale” (BC, 1857, Br. 7). Diferenţa între rond şi rotondă constă în semul care indică lungimea referentului exprimat clar de text şi de definiţii. Termen utilizat în cronici mai frecvent la sfârşit de secol, când moda revine: „Deasupra va fi un rond sau un mantei ori o jaquetă” (BF, 1891, p. 58). De semnalat compusul rond-mantel: „îmbrăcată-n rond-manteP’ („Mefistofele”, 1876, nr. 2). Rotondă (< fr. rotonde). împrumutul efemer din franceză, rotondă, -e, s.f, cu varianta rotundă (prin atracţie sinonimică cu adj. rotund) sau rond(ă), a intrat în nomenclatorul DLR ca: „(înv, rar) pelerină de damă”. Scriban consemnează: „Un fel de manta femeiască fără mâneci, care a fost la modă pe la 1880, numită acum capă”. în Lexis, este consemnat numai sensul de guler: « Col empesé de forme évasée, soutenu par du carton (il avait remplacé la fraise tuyautée) » {Lexis) [Guler încărcat, de formă evazată, susţinut de un carton (a înlocuit freza cutată)]. în TLFi, se adaugă şi accepţia mantou: „[1. Coleretă montantă. 2. Mantou fără mâneci, moltonat sau vătuit.]” (TLFi). Cuvântul este subordonat cuvântului pelerină şi sinonim cu colet, capă. Tabloul definiţiilor arată numai sensul de pelerină scurtă în VVFR. Exemplele arată că au fost în vogă în deceniul al şaptelea: „ca pardessus şalurile, rotondele şi algerienile de Yac (dentellă de lână albă sau neagră) conservă încă tot prestigiul lor” (AF, 1863, nr. 18, p. 233); „Rochiile de fiilard, cu mari rotonde la fel, sunt de prefirat la eternele rochii de alpaga cu saute-en-barque (paltonaşe) que au devenit prea comune pentru ca să mai fie de domeniul eleganţei” (AF, 1863, nr. 18, p. 96); ,Jlotondă, şal, talma mică numită mexicană” (AF, 1864, nr. 5, p. 362); „s-au părăsit însă rotundele cari erau destul de comode, deoarece moda preferă hainele lungi „paletot”, cu mâneci largi” (MI, 1900, nr. 11, p. 82). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 253 Rufă (sl. rufo). „Cuvânt vechi slav” (Sala 2009 : 146), împreună cu derivatul său rufărie, rufă, -e, s.f., este aproape nelipsit din reclamele comerciale ale serialelor. în domeniul vestimentar feminin, se prezintă ca un calc semantic după fr. linge (de corps), cu sensul de piesă de lenjerie, sens înregistrat de Barcianu şi Alexi, DU. DLR îl defineşte ca: „1. lenjerie, albituri; 2. la pl. haine, straie sl. rufe, rufarie, lenjerie, haine bărbăteşti şi femeieşti. Pl. rar rufarii” (DLR). Exemplificăm din publicistică: „Lingeria fină şi lingeria de corp (rufele de dame şi bărbaţi) este toată astfel executată” (AF, 1864, nr. 13, 14, p. 496). „dantele...independente de rufa însăşi de care se fixează printr-o panglică cometă” (MI, 1902, p. 42). ,JRufe pentru dame” („Timpul”, 1876, 20 noi., p. 4). Derivatul rufărie are sens colectiv, semnificând cantitate, număr mare de piese sau generic, albituri: „Un guler de rufărie termină, în genere, acest gen de toaletă, care se poartă cu o pălărie neagră amazoană, garnisită cu pene” (MI, 1898, p. 194). Rujă (< fr. ruche, germ. Rüsche). Cuvântul rujă, -e, s.f., împrumut slav anterior lexicului modei pariziene de care ne ocupăm, a impus tiparul fonetic (DEX, MDN, DEX ‘98). Prin atracţie paronimică, apar şi variantele: ruşă, riuşă, rijă, rije, după fr. ruche sau după germ. Rüsche („Jacheta cu colţuri este garnisită la gât cu rüsche” („Necesarul”, 1884, nr. 1, p. 2) sau după magh. ruzsa. împrumutul francez are sensul de „bandă încreţită plisată de tul, de dantelă etc., la obiecte de îmbrăcăminte. (< fr. rouchef (MDN). Sensul din WF nu este atestat în LRV. Termenul se înscrie în paradigma subordonată de lexemul garnitură la piesele de vestimentaţie feminină. Grafia fluctuantă, etimologică sau fonetică, din exemplele de mai jos, ne ajută să sesizăm că avem un împrumut pe căi multiple: „[capelele] gamite cu panglice negri şi numai cu o ruşă sau două” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, p. 23); „Adesea toată rucha dinăuntru e de pene frizate” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); ,Jiujile au încă un mare succes” (MI, 1898, p. 370); „Pe poale, o rije de muselină de mătase” (MI, 1901, nr. 1); „ruşuri mici de tafltă” (MI, 1903, nr. 1, p. 5); „ghirlande de ruşe (în verif)” (MI, 1906, nr. 4, p. 51). în textele din periodice, apare şi derivatul efemer rujat: „volanele de sus sunt rujate, jos două pompoane jenilate, iar broderia e o cracă de miosotis vieux rose şi bleu” (MI, 1901, nr. 19, p. 146). Rulou (< fr. rouleau). Rulou, -uri, s.n., cu varianta rulo, este un împrumut care semnifică generic „sul, pachet rotund” (Costinescu). 254 Lorenţa Popescu Prin analogie, în croitorie, denumeşte o garnitură, un ornament de această formă: „rulou de tul” (MI, 1901, nr. 26, p. 202); „Mâneca de postav cu rulouri de catifea” (MI, 1901, p. 42); „pălărie elegantă de fetru culoarea şampaniei, calota înconjurată cu un rulo de catifea mov” („Moda”, 1905, nr. 8, p. 8). s Sac (lat. saccus). Termenul sac face parte dintre cuvintele moştenite din latină, dar în moda feminină echivalează cuvântul francez sac. în epocă, se utilizează atributiv cu regentul palton, evocând un tip de croială, devenită stil vestimentar. Este definit în dicţionarul lui Laurian şi Massim ca: „vestimente de asemie pannura (materie de lână ţesută); vestimente rău tăiate, rău accomodate”. Apare în formaţii de tip paratactic, precum: palton-sac, rochie-sac etc., formate prin analogie de formă, „obiect de vestimentaţie cu formă dreaptă”, „neajustat în talie” (TLFi). DLR specifică: „prin anal. Numele mai multor obiecte asemănătoare ca formă cu un sac”; „paletourile drepte, sub formă rac” (MI, 1901, nr. 14, p. 106); „paletot-sac” (MI, 1902, nr. 1, p. 2); „Paltonul drept-rac” (MI, 1903, nr. 1, p. 2); ,.paletot-sac de postav” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 10). Sacou (< germ. Sakko). Cuvânt stabilit în limba română, sacou, -uri, s.n., împrumutat din germană, cu sens specializat în WM. Sensul din moda masculină se extinde prin noua accepţie din moda feminină. Lexicografia românească îl defineşte numai în moda masculină: „gheroc fără despărţituri în spate” (DU); „haină bărbătească cu tăietură specifică, poate fi garnitură la diferiţi pantaloni” (cf. Alexi, Şăineanu) (DLR); „Haină bărbătească (mai lejeră)” (DEX ‘98). în publicistica de modă feminină, apare la începutul secolului al XX-lea: ,jsacouri pentru fete” (MI, 1902, nr. 14, p. 111); „haină racco” (MI, 1901, p. 362); „Se vedeau unele cu jachetele lungi, altele saco, iar unele se purtau ca nişte veste scurte ajustate” (AMNI, 1907, p. 22). Piesă vestimentară care marchează încă un pas spre libertatea cucerită de femei prin modă. 256 Lorenţa Popescu Sandală (< fr. sandale, lat. sandaliurri). Cuvântul sandală, -le, s.f., termen latinesc preexistent, care intrase deja în limbaj popular, este reîmprumutat odată cu lexicul modei feminine. Dicţionarele vremii înregistrează cuvântul. Forma sanda, cuvânt-titlu în DOOM (2007), este un exemplu de etimologie internă, prin derivare regresivă morfologică, cu formarea singularului din plural, după formula rom. sg. sandală > rom. pl. sandale > rom. sg. sanda, suprimându-se desinenţa de plural. Lexemul este atestat şi definit de Negulici ca „încălţăminte”. Şăineanu îl defineşte sinonimic printr-un termen vechi, popular, rural: „opincă”. Laurian şi Massim reuşesc să aducă diferenţe specifice care ţin de moda nouă în definiţia lor: „încălţăminte ce nu acopere tot picioml, pantof, sandalie de piele, sandalie de mătase”. Negulici, Laurian şi Massim şi Costinescu îl subordonează hiperonimului încălţăminte. Această unitate lexicală este prezentă în 1856 în ziarul „Timpul”: „nişte sandali de lemn” („Timpul”, 1856, nr. 73, p. 1); „Se zice că în curând se vor purta în saloane sandale, în loc de pantofi” (MI, 1898, nr. 4,p. 3). Saute-en-barque. Acest compus este un xenism efemer, după fr. saute-en-barque. Termenul semnifică un stil vestimentar, fiind utilizat ca determinant al unor regenţi ca mantou sau palton. Nu este consemnat în LRV. A fost împrumutat cu sensul din limba sursă: « Un petit manteau â manches assez courtes, que portent Ies femmes » (Littre). [matou mic, cu mâneci destul de scurte, purtat de femei]. Cu ocurenţe rare în textele de specialitate: „Rochiile de fulard, cu mari rotonde la fel, sunt de preferat la eternele rochii de alpaga cu saute-en-barque (paltonaşe) que au devenit prea comune pentru ca să mai fie de domeniul eleganţei” (AF, 1863, nr. 18, p. 96). Scarpă (< it. scarpa). Italienismul scarpă, -e, s.f., a fost folosit până la instalarea termenului pantof, un timp au circulat paralel. Lexicografia vremii a definit şi inventariat lexemul: „Socc, pantof, mai ales pentru femine” (Laurian şi Massim). Definiţii asemănătoare au oferit şi Polizu, Cihac, Barcianu, Şăineanu, Resmeriţă. „(Mold. şi Bucovina, mai ales la plural). Pantof femeiesc uşor, de obicei împodobit cu broderii care se purta în trecut, condur, papuc” (DLR). ,jScarpe, în loc de potcoave de cai” (AR, 1841, nr. 73, p. 293). Lexemul are ocurenţe foarte rare în perioada studiată, iese timpuriu din uz. Sculă. Termenul sculă, -e, s.f., cu etimologie controversată, din neogreacă (DER), sau cu etimologie necunoscută (DEX ’98, NODEX), este prezent în Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 257 discursul cronicarilor de modă de la jumătatea secolului până prin deceniul al şaptelea. Definit de mai toţi lexicografii secolului, Stamati, Polizu, Şăineanu, Pamfile, Barcianu, Resmeriţă, cu sensul de „bijuterie”, lexemul apare în moda feminină cu acest sens generic, echivalând termenul francez bijou. Iată câteva exemple: „Toată specia de stofa de preţ, de adomări, de sculie precum şi alte obiecte inutile vor fi oprite” (AF, 1863, nr. 5, p. 81); „Principesa iubeşte sculele şi se crede că va pune o frumoasă parură de corail roşa ce a cumpărat la Paris” (AF, 1864, p. 363); „Flori, pene, scule'’’ (AF, 1864, p. 341). Se specializează şi iese din uz în vocabularul modei. Siluetă (< fr. silhouette). întrucât domeniul modei este corelat cu cel al corporalităţii, există o terminologie specifică în care este inclus şi termenul siluetă, -e, s.f. Acesta se referă generic la linia corpului, utilizându-se şi în modă. Hainele creează silueta în sensul ajustării, modificării ei. Substantivul semnifică: „Formă sveltă şi bine proporţionată a unei persoane; corp svelt, suplu, bine proporţionat al unei persoane; p. gener. Corp. V. Linie, talie” (DLR), definiţie reluată în DEX. „La origine era un nume de persoană, un om politic, Etienne de Silhouette, care a ajuns în 1754 ministrul Finanţelor, graţie unei celebre curtezane a lui Ludovic XV, Madame de Pompadour. Datorită faptului că a devenit nepopular, s-a creat în bătaie de joc şi expresia ă la silhouette (1759). Ulterior, expresia a fost folosită pentru lucrurile făcute prost, incomplet, printre care „portraits â la sihouette, de unde cuvântul apare pentru prima oară izolat la 1799” (Sala 2009: 68) La începutul secolului al XX-lea, îl găsim în textele de publicistică: „Moda continuă a impune silueta subţire, cu şoldurile late în jos şi brusc cambrată în spate. Nu însă prin acumularea de balene groase şi greoaie” (MI, 1902, nr. 6, p. 42). Sortie de bal. în limba română, s-a utilizat ca xenism, cu variantă adaptată sortiu/sortiuri de bal, împrumutat din franceză, care desemnează un „Mantou cu capă purtat peste o rochie de seară” (DN) sau „manta”, cum îl glosează cunoscuta autoare de cronici de modă Constanţia de Dunca în „Amicul familiei”: „Sortiurile (mantale) de bal sunt mai mult rotunde cu capuşon” (AF, 1864, nr. 21, p. 275). Termenul are conotaţii de opulenţă. Exemplele demonstrează perioada îndelungată a utilizării termenului: „Sorties de bal (mantale de ieşit la bal ce pot servi şi la theâtru)” (AF, 1863, p. 235). 258 Lorenţa Popescu Sortie de bal. Acest compus este parţial calchiat în: „Sortie de bal şi de teatru” (MI, 1901, p. 3). Sortie de teatru. Vezi Sortie de bal. Compusul francez este împrumutat cu formă parţial calchiată. Termenul este grafiat etimologic sau cu formă mixtă, xenism şi calc: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 259 porţie de théâtre” (MI, 1898, p. 130); „Sortie de bal şi de teatru” (MI, 1901, p. 3). Uneori, are croiala unui mantou elegant, lung, bogat ornamentat, cu guler montant şi cu revere. Spate (lat. spatha). Termen vechi, substantivul spate, spinare are etimologie latină, iar în lexicul modei feminine româneşti din secolul al XIX-lea este utilizat paralel cu termenul dos, mai ales sub influenţa limbii franceze, stabil în română prin sensul generic, prin conceptul indispensabil oricărei referinţe: „dos al unui lucru” (DU). Această unitate lexicală apare mai ales în descrierea tiparelor, dar şi în descrieri ale unor piese vestimentare din cronicile de modă. 260 Lorenţa Popescu „Spinarea trebuie croită mai lată” (GI, 1882, nr. 2, p. 1); ,jockeul ţine de deasupra spatele şi dinaintea” (MI, 1902, 5 ian. p. 3); „Dinaintea în cute. Spateleprincesă” (MI, 1901, nr. 8, p. 58). Spenţer (< fr. spencer, < germ. Spenzer). Termenul spenţer, -e, s.n., este invarianta stabilă, înregistrată de dicţionarele româneşti, împrumutată din germană. Spenzer (Tiktin, DU, Scriban, DEX, DER) are ca variante populare şpenţăl, spenţiu, sprenţiu, sprenţur, după cum consemnează lexicografii, unitate lexicală pătrunsă prin bilingvism social în Transilvania, mult folosită în rândul populaţiei săseşti. Iată câteva definiţii: „Spencer/spenţiu. O haină până la şolduri. [Spencer]” (Costinescu); Spenţer. „Haină fără pulpane [germ. Spenzer (v. sprenţur)]” (DU); „Spenţer. [Haină scurtă bărbătească fără pulpane purtată de ţărani]” (Tiktin). Limba română re-împrumută cuvântul, grafiat spencer, de la numele lordului George John Spencer (1758-1854), care a creat acest stil de haină (cf. TLFi), de data asta prin intermediul limbii franceze. Referentul este o piesă specifică stilului Régence, semnificând, în moda feminină, o jachetă scurtă, cu bascuri, definită ca „haină scurtă, ca o vestă” (DEX), « corset de drap, avec des manches, qui se met par-dessus la robe » (TLFi) [corset de pânză, cu mâneci, care se pune peste rochie]. Exemple: „spencerul strânge talia, desină sânul prin bascele sale” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 4, p. 38); „Spencerul bunicelor noastre să fie înlocuit oare cu baschina Louis XV?” (MI, 1902, nr. 4, p. 26). Ca sinonim, menţionăm termenul jachetă. Stolă (< it., lat. stola). împrumutul stolă, -e, s.fi, din it. stola, semnifică o bucată lată, lungă, de blană scumpă, purtată de femei la gât în scop decorativ şi demonstrativ. Nu am întâlnit sensul de rochie în stil antic în moda feminină a secolului al XIX-lea consemnat în dicţionarele noastre actuale („Rochie largă şi lungă până în pământ, care se strângea pe corp cu două cordoane, unul pe sub sâni, altul deasupra şoldurilor, purtată de matroanele romane. - Din it., fr., lat. Stola”) (DEX ’98). în exemplele noastre, termenul are sensul de guler scump, etolă care etalează bogăţia cu ostentaţie: „o enormă stolă de skungs cu guler” (MI, 1898, p. 131). Formează şi compuse, precum: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 261 ,guler-stolă în dantele bizantine” (MN, 1903, nr. 2, p. 1); „se poartă gulere-stolă din blană de şobolan” (MI, 1903, nr 7, p. 1). Stolă. Strai (< it. straglio) Cuvântul strai, -e, s.n., apare ca gen proxim în epocă pentru mulţi termeni de vestimentaţie, fiind un hiperonim arhaic. în câmpul lexico-semantic prezent, cuvântul este un echivalent al cuvântului francez generic habit sau vêtement. Lexicografia oferă definiţii precum: „Straie. Mold. Haine, ţoale [origine necunoscută]” (DU); „Strai. Vestiment” (Laurian şi Massim); „Pelerin (strai)” (Stamati). Utilizarea sa ca sinonim în definiţii se datorează semantismului binecunoscut în limbajul comun: „pălării de pae şi strae negre” (AR, 1839, p. 337). 262 Lorenţa Popescu Sinonim cu hiperonimele veşmânt, vestimentaţie, haină. Textele arată şi încercări ale autorilor acestora de a-1 introduce în compuse calchiate forţat, după modelul unor formaţii paratactice franceze: „cas-strae”, galoane strae numite bonjure” (AR, 1847, nr. 96, p. 348). Strap (< engl. strap). Xenism după engl. strap, care desemnează “a narrow, usually flat strip or thong of a flexible material and especially leather used for securing, holding together, or wrapping” (Merriam Webster Dictionary) [o bandă îngustă sau o legătură din material flexibil, mai ales piele folosită pentru a întări, susţine, sau înveli]. în exemplul următor, în strap are sensul de legături în benzi subţiri împletite: „benzi de catifea verde smărăgdiu susţin corsajul şi jupa dublă şi sunt aranjate în strap pe părţi” (MI, 1902, p. 288); „garnitura strapsurilor” (MI, 1902, p. 158); „cusăturile urmate de strapsuri tighelite” (MI, 1902, p. 43); „bolerou graţios garnisit cu strapsuri” (MI, 1903, p. 91). Xenism accidental, termen sartorial care nu intră în uz. Subrau (< fr. sous-bras). Termenul s-a fixat cu forma adaptată subrau, -uri (DOOM), neatestat de lexicografia din secolul al XlX-lea. Este un compus sudat împrumutat pentru economie în vorbire, având variante ca: subrau, subraur, soubra, prezent în DLR, cu specificaţia „mai ales la plural” ca: „Subrau, -uri, s.n., bucată de pânză (cauciucată) aplicată la subsuoara hainelor pentru a le proteja de efectele transpiraţiei.” Grafia din exemplul ales arată sursa franceză a împrumutului: „Bogat asortiment de: satenuri, taftaline, croisele, sergiuri, tafta-glace, polonaise, şireturi, nasturi, soubrauri etc.” („Depeşa”, 1901, an I, nr. 104, p. 3). Sufleu (< fr. soufflet). împrumutul sufleu, -ri, s.n., intră în categoria elementor de tehnică sartorială ornamentală din limba franceză, care desemnează o « pârtie pliante ou souple comprise entre deux parties rigides et destinnee â donner de Tampleur, de la souplesse » (Lexis) [bucată de ţesătură suplă intercalată între două piese rigide cu scopul de a conferi amploare]. „Rochia, după cum arată desenul ce-1 dau aici, se face cu sufleuri de taftă plisată” („Depeşa”, 1901, an I, nr. 7, p. 1). Suitaş (< fr. sutache; < ung. sujtăs). în limba română, această unitate lexicală a pătruns pe două căi, din maghiară şi din franceză. Forma suitaş, bine fixată, este un maghiarism datorat bilingvismului social, iar lexemul sutaş din VVF este un împrumut francez care nu a schimbat tiparul fonetic al termenului românesc din vestimentaţia militară, dar care l-a îmbogăţit cu conceptul din moda feminină. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 263 Au circulat concomitent o perioadă, până când uzul a impus unul dintre lexeme. Lexicografia îl defineşte drept: „Cordon, şnur, şiret. - Var. sutaş. Mag. sujtăs, cf. fr. soutache, var. din fr” (DER). în publicistică, lexemul prezintă grafii diferite: sutaş, sutache, soutache şi desemnează „un galon, un şiret subţire folosit ca element de pasmanterie iniţial la uniformele husarilor”. Se utilizează de-a lungul întregii perioade cercetate: „ace, foarfeci, sutaşe, stofe de lână solide” (AF, 1863, p. 236); ,joutachuri drepte” (BF, 1890, p. 303); „jupă garnisită cu galoane de astrakan cu suitaşuri” (MI, 1902, p. 10); Bluză simplă de caşmir garnisită cu sutaş şi ghipură” („Moda”, 1906, nr. 11, p. 11). Notăm şi derivatul sutaşat: „Vesta Rigoletto, lungă până la tallie, unde e mai strâmtă puţin, deschisă p’o gilettă albă sau colorată, greu sutaşată, servă pentru talette semi-gala de zi sau seară” (AF, 1864, nr. 1, p. 331). Ş Şal (< fr. châle, < tc. şal). Termenul este preexistent perioadei cercetate, având ca sursă limba turcă. Noul concept din moda feminină franceză aduce conotaţia de „modem, la modă”. Se aliniază unei serii sinonimice din paradigma accesoriilor: mantilă, fular, eşarfă, alegeriană, baiaderă, fişiu etc. Cuvântul şal, -uri, s.n., este definit ca: „1. stofa de lână fină; 2. şal de încins, de îmbrobodit (DU); „Ţesătură sau împletitură, de obicei pătrată sau dreptunghiulară, special confecţionată, adesea împodobită cu desene, broderii sau franjuri, întrebuinţată mai ales ca broboadă, (rar, învechit, în sintagma şal de gât) Fular. Tc., germ. Schal” (DLR). în „Curier de ambe sexe”: „o rokie de catifea neagră, un văl de blondă alb şi un şal negru” (1836, nr. 7, P- 121); In „Albina românească”, apare în 1848 ca titlu de foileton, Şalul (1836, nr. 3, p. 9); Apoi, îl găsim în articole din domeniu: „Cea dintâi [parte a îmbrăcăminţii unei femei] se compune din rokia, corset şi fuste; cea de-a doua cuprinde rokia şi şalu, mantilia sau manteleta” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); „Şal sau manteilă” (AF, 1863, p. 40). Grafia demonstrează influenţele lingvistice multiple, mai ales în cazul reclamelor comerciale, cum se observă în al doilea exemplu: „Châles tartanes” („Gazeta naţională”, 1871, nr. 3, p. 12); „Schwaluri lungi de India şi Japonia” („Timpul”, 1877, nr. 7, p. 4); Cuvântul are origini disputate în lexicografic. Compusul ,guler-şaF a apare în BF (1890, p. 173) şi passim. Cuvântul a devenit internaţionalism. în română subordonează, în calitate de hiperonim (uneori regent), o serie de termeni ca: algeriană, baiaderă, boa, etolă, ghimpă, mantilă etc. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 265 Şapcă (< rus. sapkd). Neologismul şapcă, pi. şepci, variantă şepce, provine din limba rusă şi pătrunde în vocabularul vestimentaţiei masculine. în lexicul modei feminine, termenul calchiază semantic ff. chapeau şi este folosit ca sinonim explicativ pentru neologisme, având deja un statut bine definit în limba română în perioada cercetată. „un fel de acoperământ al capului” (DU). Lexemul nu e folosit frecvent în VVF: „Reţinutu-v-am oare de mână când o tindeaţi spre micile şepce femeiesci de paie de Florenţa, adomate cu flori şi pene?” (AF, 1864, nr. 5, p. 363). Şemizetă (< fr. chemisette). Atestat de Vaillant (II, p. 37), neologismul şemizetă, -e, s.f., variante: şmizetă, şămizetă, şimizet, a intrat în vocabularul românesc al VF cu sensurile: 1. „Bluză femeiască simplă, cu croiala asemănătoare cu a cămăşilor bărbăteşti”; 2. „(înv.) Garnitură care se aplica pe partea de la piept a unei cămăşi” (DLR). TLFi redă următoarele sensuri: 1. [guler răsfrânt, omăt cu broderii şi dantele] şi 2. [mică bluză brodată sau plisată purtată sub rochie deschisă sau decoltată]. Ambele sensuri apar în publicistica românească, dar predomină cel de garnitură, ca în exemplele următoare: şemizete de toate cvalităţurile” (AR, 1844, nr. 85, p. 344); ,jimizeturi elegante, brode lucrate cu valansiene după modelul din urmă” („Timpul”, 1856, nr. 35, p. 4); „Damicelelor, în loc d’acele nenumărate veste roşii ce purtaţi la teatru, puneţi guimpe (şmisete) albe cu centure” (AF, 1863, p. 234); „Corsaj-bolerou cu o şemizetă de taftă cu un coquillé de muselină...” (MI, 1901, p. 18); „corsajul cu bască mică, deschis în faţă pe o şemizetă de mătase pai şi garnisit cu benzi din postav la fel, formând o platcă” (MI, 1903, p. 10). Şifoneu (< fr. chiffonne). împrumut francez, vehiculat la sfârşitul secolului în publicistică, neatestat de lexicografia română, care semnifică o [stofa încreţită, cu numeroase pliuri false] (TLFi), se întâlneşte atât cu forma adaptată, şifoneu, -uri, cât şi cu grafie franceză, chiffonné. Referentul se utilizează pe orice tip de piesă vestimentară feminină: „în şifoneul din faţă se leagănă trandafiri albi" (MI, 1900, nr. 19, p. 145); „Pălărie drapată de catifea cu o rândunică reţinută într-un şifoneu de catifea şi o buclă de cilic” (MI, 1901, nr. 51, p. 411); şifoneu" (MI, 1902, nr. 1, p. 2); „în stânga chiffoné de catifea” (MI, 1902, nr. 4, p. 26). Limba română a împrumutat şi verbul din aceeaşi familie de cuvinte, care s-a determinologizat, şi adjectivul şifonat, foarte frecvent utilizat şi astăzi: 266 Lorenţa Popescu „[catifeaua] se şifonează” (MI, 1901, nr. 44, p. 346). Şlep (< germ. Schleppe). Vocabula este provenită din limba germană, şlep, -uri, s.n., şi dublează sinonimic cuvântul coadă şi franţuzismul trenă, ultimul se va specializa şi-l va înlătura din uz prin frecvenţă. Desemnează, ca şi celelalte, „partea dinapoi (prelungită sau care se târăşte pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales la cele purtate de femei” (DEX ’75). în DLR, termenul este definit prin „trenă”, fiind considerat învechit, rar în uz. Stamati îl defineşte sinonimic: „coadă de strai (de rochie)”, apoi Barcianu „[haină cu coadă]”, „Schleppkleid”. Deşi efemer, lexemul va circula până la sfârşitul secolului în publicistică la concurenţă cu sinonimele sale: „Fuste cu şlep” („Timpul”, 1877, nr. 5, p. 6); „fustă cu şlep lung” (MI, 1898, 31 oct.). Şnur (< germ. Schnur). împrumutul german, şnur, -uri, s.n., este concurent al cuvintelor găitan, fir, brandenburg, chiar panglică (Costinescu, Tiktin), gansă, lizereu, paspoal (Damé), menţinându-se în vocabularul de specialitate prin sensul generic. Intră în lista de cuvinte a diverselor dicţionare: „Şnur-uri. Liseré, passepoil” (Vaillant); „Şnur. [liseré, passepoal, cordon]” (Pontbriant). La Stamati este descris procedeul de fabricare „Aţă răsucită”. Costinescu are o definiţie substanţială: „Găitan sau panglică de mătase or de metal cusută în jurul unei broderii.” Damé, Barcianu îl înregistrează sub voce şinor, o anaptixă formată probabil prin atracţie sinonimică cu şiret. „Şinor, şinur, şnur, funicella, aţă împletită de cânepă, de in, de lână, de mătasse etc.” (Laurian şi Massim). Tiktin îl echivalează cu „găitan, şiret”. DLR dă o definiţie enciclopedică însoţită de sinonime: „Sfoară (îmbrăcată în mătase colorată, în fir etc.) de obicei răsucită în două sau în trei, întrebuinţată mai ales ca ornament la îmbrăcăminte; şiret. V. găitan, ceapraz, brandeburg, firet.” Publicistica abundă în exemple de utilizare a acestui lexem, în variantele şnur, şinor, la plural, sau cu grafie germană (vezi exemplul al doilea): minorele sucite” (GI, 1882, nr, 3, p. 1); „un şnur de catifea...e împrejurul extremităţei de jos a corsagiului” (BF, 1890, p. 14); „pelerine de soutaş, Schnur” (MI, 1900, nr. 21, p. 167); ,$nur” („Moda”, 1905, nr. 6, p. 3). Derivatul şnuruit este în uz jurnalistic încă din 1863 (AF, p. 69). „Rochie de etamină gri, pliuri şnuruite la corsaj, pătraturi de filet aşezate în formă de gamitură”(MI, 1903, nr. 1, p. 10). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 267 Şorţ (< germ. Schurtz). Termenul şorţ, -uri, s.n., variantă şorce, a intrat în română din limba germană. Moda feminină îl îmbogăţeşte calchiind semantic fr. tablier, care îi devine şi concurent. Cuvântul beneficiază de o definiţie lexicografică în DLR de „Obiect purtat peste haine”. Este atestat de Vaillant în 1839 şi mai târziu de Pontbriant. Aceşti lexicografi au definit termenul cu sensul funcţional, cunoscut şi astăzi, deşi în descrierea componentelor referentului nu se specifică faptul că în epocă se folosea termenul de bavetă pentru partea de sus a şorţului, de regulă de formă pătrată, cum aflăm din următorul exemplu: „Bavetă garnisită cu entre-deuri de dantelă, ca şi poalele şorţului” (MI, 1901, p. 10) şi de poale pentru partea de jos. Şorţ. Descrierea referentului folosit în gospodărie transpare şi în exemplele: „Şuri. Aceste şurţuri italieneşti sunt făcute din ţesături în fire drepte. Găteala constă în bordure şi plisses” (GI, 1882, nr. 2, p. 3); şorţuri care prezervă toaletele” (MI, 1901, nr. 27, p. 215). 268 Lorenţa Popescu în moda de provenienţă franceză, termenul se referă la o parte elegantă, ornamentală a unei fuste sau rochii, cu referire la un clin mare, aşezat dinainte, parte a unei fuste lungi sau rochii. Tablierul a fost însă o bucată de ţesătură decorativă, aşezată peste foi, nu încorporată în fustă sau rochie, cum s-a întâmplat cu ceea ce se numea şorţ. în publicistica de specialitate, termenul apare în 1864 cu diverse forme grafiate care amintesc etimologiile diferite: şorţurile fetiţelor se disting” (AF, 1864, nr. 6, p. 403); „mici şorce de maroquin” (AF, 1864, nr. 6, 403); Frecvent în uz în lexicul modei elegante: „foi drepte cu şorţ' (MI, 1898, nr. 8, p. 180). „Foi englezeşti cu şorţ” (MI, 1900, p. 106); „strapsuri formând şorţ şi garnitură pe poale” (MI, 1902, p. 66); „acest tablier poate să treacă uşor linia taliei” „tablierul îngust” („Moda”, 1906, nr. 8,p. 1). Şosură (< fr. chaussure). împrumutul şosură, -e, s.f., a intrat în limba română cu sensul generic de „încălţăminte” (DLR). în competiţie cu vocabula încălţăminte moştenită din latină, împrumutul din franceză va fi îndepărtat din uz până la sfârşitul secolului. Pentru perioada de care ne ocupăm, acesta joacă rolul unui hiperonim, ca şi încălţăminte. Limba română a preluat sensul generic din franceză: « Tout ce qui couvre et protège le pied » (Lexis) [Tot ceea ce acoperă şi protejează piciorul]. Apare, nu foarte frecvent, mai ales în textele de publicitate: „Şosură foarte elegantă de la casa cea mai dintâi din Paris” („Timpul”, 1856, an I, nr. 35, p. 4); şosură fină şi pălăria” („Bobâmacul”, 1878, nr. 3, p. 2). Şoşon (< fr. chausson). Cuvântul şoşon este varianta fonetică românească a termenului francez chausson, formată prin asimilare consonantică totală progresivă la distanţă după formula ş - s > ş - ş, de la fr. chausson, sunetul [s], supus schimbării, aflându-se după sunetul [ş] modificator. în LRV, termenul a fost definit ca: „tip de încălţăminte de iarnă, de protecţie ce se pune peste cizme” (Costinescu); ,,[o combinaţie de pantofi de cauciuc şi fetru purtaţi de orăşeni iama]” (Tiktin). Definiţia lui Tiktin confirmă sensul cuvântului de încălţăminte suplă, de piele şi material textil (dantelă, fetru etc.). împrumutul pătrunsese în vocabulaml modei masculine („Canne-chassepot târăsce-n mână/Are lungi mânuşi de lână,/Cu şoşonii polonezi/De vânat gata să-l crezi” („Mefistofele”, 1876, nr. 2), a fost preluat şi s-a îmbogăţit însă cu conotaţiile aduse de moda feminină. Din discursul publicistic reiese însă sensul de obiect de încălţăminte de damă, pretenţios, pentru baluri, petreceri etc., ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că sensul Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 269 este preluat din franceză prin calchiere semantică şi adăugat la tiparul fonetic existent. S-a dovedit o accepţie efemeră în română. „iŞoşoni de piele albă şi dantelă” (MI, 1901, p. 26). Costinescu defineşte obiectul democratizat, pentru ambele sexe, sinonim cu împrumutul mai vechi galoş, sens prezent în dicţionarele contemporane: „(mai ales la pl.) încălţăminte de iarnă (din pâslă, din cauciuc etc.) care se poartă peste pantofi sau peste ghete” (DLR); „încălţăminte de iarnă (din pâslă, cauciuc etc.) care se poartă peste pantofi” (DN). Şoşoni şi galoşi ruseşti cu talpă dublă” (MI, 1902, nr. 1, p. 16). Sensul prim, acela de „Pantof de casă făcut din pâslă” (DN), este prezent şi în dicţionarele româneşti actuale, noi nu dispunem de un exemplu din textele publicitare sau din comentariile de modă din epocă. Şpalet (< germ. Spalet). Şpalet, -e, s.n., este concurentul termenului francez epolet. Din deceniul al şaptelea, se întâlneşte rar: „corsagiul elvet cu şpalette" (AF, 1863, nr. 2, p. 39); ,jŞpalete bine puse pe o ghimpă (camisetă)” (AF, 1863, nr. 2, p. 39); „rochiele de fulard unit, miile fleurs sau cu dunguliţe şi cadrilaşe cu totul unite şi cu corsagiul Elvet cu şpalette” (AF, 1863, nr. 2, p. 89). Va fi înlăturat din uz de neologismul francez. T Tablier (< fr. tablier). Termen nemenţionat în LRV, cu variante ca tabliet, tablier, tablieu, -uri, care semnifică o [piesă de stofa aşezată dinainte, peste rochie, ca element decorativ] (TLFi). Cuvântul a fost inclus în lista efemeridelor lexicale prezentate în articolul apărut în „Limba română” (2010: 85). In publicistică, termenul este notat în primele texte de modă importante: „Rochii de bombazină cu tabliete brodate sau aplicate şi confecţia, şal sau manteilă, la fel rotonde de cachimir regal brodate cu mătase - 15 sau 18 galbeni una - algeriene şi rotonde de lamă que să pot purta acuma dublate cu taffet” (AF, 1863, p. 40); „tablieu de satin” (FR, 1879, p. 202); „Partea de dinainte a rochiei este lucrată în formă de tablier cu borduri brodate” (GI, 1882, nr. 2, p. 6); „Jupa este garnisită de fiecare parte a tablierului de un bie de stofa uni” (MI, 1902, nr. 23, p. 178); Tablier. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 271 „vestă scurtă şi tablier de dantelă” (MNI, 1906, nr. 8, p. 11). Actualizat în compusul francez tablier-bavette. Taior (< fr. tailleur). împrumutul din limba franceză taior, -oare, s.n., apare grafiat şi cu variantele etimologice tailor, tailleur. Substantivul este folosit atributiv cu regentul costum sau prin elipsă. Piesa reprezintă un simbol al emancipării femeii în secolul al XIX-lea: „the tailored suit as we know it was first introduced in the 1880s by the Houses of Redfem and Creed” [costumul taior, aşa cum îl cunoaştem, a fost introdus în anii ’80 de Casele de modă Redfern and Creed]. (http://www.fashion-era.com/la_belle_epoque_1890-1914_fashion.htm) Inspirată de moda masculină, această piesă de îmbrăcăminte a revoluţionat atitudinea faţă de femeie şi rolul ei în societatea modernă. Taiorul reuşeşte să uniformizeze vestimentaţia genurilor şi să elibereze femeia de anumite servituţi impuse de mentalităţi. Acest fapt nu înseamnă că femininul nu va fi încă asaltat de stiluri incomode (ne referim, de exemplu, la „rochia împiedicată” din anii 1910. (A.S. Ionescu 2006: 163). Definit ca „rând de haine” (Stănceanu) sau hiperonimic prin „haine” şi „costum” (Bauman). Atestat în 1895 în Marea Britanie, termenul a fost asimilat în franceză de unde a intrat în limba română, semnificând: „Costum femeiesc compus din fustă şi jachetă (din acelaşi material)” (DN). 272 Lorenţa Popescu Termenul continuă să fie în uz. Jurnalele de modă îi dedică articole şi-l descriu astfel: „Comoditatea costumului tailleur îi asigură durata, pentru a zice astfel, indefinită a succesului său. Anul 1901, ca şi cel precedent, îl va vedea încă domnind incontestat” (MI, 1901, p. 10). îl întâlnim frecvent passim: „Costum «tailor» style de postav bleu” (MI, 1901, nr. 1, p. 2); „Costum tailleur de serj diagonal” (MI, 1903, nr. 1, p. 3). „Cel mai elegant şi mai practic din eleganţa garderobei noastre a rămas fără îndoială costumul tailleur pentru a cărei confecţionare ultima creaţiune e diagonala în culorile bleu paon, bleu saxe, prunelle, aubergine, ametiste, chaudron, Bismark fatigue şi diverse nuanţe în maron şi vert olive” („Şicul bucureştean”, 1908, nr. 1, p. 3); „taierurile simple” („Moda”, 1905, nr. 18, p. 2). Remarcăm şi formaţia binominală rochie tailleur: ,Jlochie tailleur de postav satin gri” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); „rochie taieur” („Moda”, 1906, nr. 10, p. 2). Talie (< fr. taille). Talie, -i, s.f., reprezintă în moda feminină un împrumut după fr. taille. în dicţionarele româneşti, este înregistrat în moda feminină cu trei semnificaţii: 1. „articol vestimentar ce acoperă corpul de la umeri până la talie, sinonim cu corsaj”; 2. „parte a unei piese vestimentare ce acoperă mijlocul, brâul, sinonim cu centură, cingătoare”; 3. „standard de măsură în confecţionarea veşmintelor VV, sinonim cu mărime, dimensiune, prin restrângere semantică şi elipsă, tipar, model, şablon" (DLR); „formă de tăietură a unui vestiment” (Laurian şi Massim). în secolul al XIX-lea, se regăsesc toate aceste accepţii în definiţiile lexicografilor, dar nu la un singur autor. Laurian şi Massim definesc accepţia de tipar: „Parte a îmbrăcăminţii strâmtată de obicei în dreptul mijlocului şi care marcheză talia. P. ext. Corsaj. Loc. adv. în/la talie/îmbrăcat numai în haină sau în rochie, fără pardesiu sau palton. Rar. Haină strâmtă pe talie; Forma de tăietură a unui vestiment” (Laurian şi Massim). DU oferă sensul anatomic: „Conformaţiunea corpului de la umăr până la mijloc”. Damé îl traduce cu primul sens, acela de corsaj: „Talie. Corsage de robe”. Pontbriant îl defineşte ca „turnură”. Vaillant: „mijlocul trupului”. Pisone, sub voce „statură”. Cuvântul confirmă valorile sale din WF în exemplele extrase din publicistica din perioade diferite: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 273 „O haină de o stofa albă, strânsă la mijloc cu o îngustă încingătoare roşie, îi acoperea corpul, într-un mod antic şi îi desemna o frumoasă talie" („Secuiul”, 1860, an II, nr. 2, p. 8); „Rochia principesă cu tallia nedeosebită de foi” (AF, 1864, p. 331); „aranjamentele varii ale tailelor” (GI, 1883, p. 14), de observat grafia etimologică; „[vestă] ce se poartă pe sub talia deschisă înainte” (GI, 1883, p. 14); „Costume talia, ultimul journal” („Dreptatea”, 1888, nr. 14, p. 4); „Talie puţin bluzată cu cerc în lăţime” (MI, 1898, p. 387); „taliile” („Moda”, 1906, nr. 12, p. 1); „Talie-bluză”, compus întâlnit în jurnalele de modă: „Moda ilustrată” (1898, p. 403) şi „Moda”, (1905, nr. 7, p. 2). Talma (< fr. talma). Acest împrumut din limba franceză este o antonomază de la numele actorului francez François-Joseph Talma (1763-1826), personalitate de prim rang a teatrului francez, care a impus tragedia clasică publicului din epocă şi care, fiind adept al realismului pe scenă, purta costume create de prietenul său, pictorul Jacques-Louis David. Scriban descrie referentul ca pe o „pelerină”, acelaşi sens ca în franceză: „[Pelerină ce acoperă numai umerii şi pieptul]” (TLFi). Dicţionarul Webster oferă definiţia următoare: „A kind of large cape, or short, full cloak, forming part of the dress of ladies” [un fel de capă mare sau o pelerină scurtă, totală, formând parte a rochiei unei femei]. [www.thefreedictionary.com, Webster’s Revised Dictionary by C. & G. Merriam. Co.] Termenul e folosit în versurile umoristice din caledarele vremii: „Ghete, talme şi coifure,/Pe cap toate ne-au venit” (CIP, 1858). Am extras câteva exemple din cronicile de modă: „Rotondă, şal, talma mică numită mexicană” (AF, 1864, nr. 5, p. 362); „Astă rochie serveşte de dineu, recepţie la sine şi pentru vizite c’o talma scurtă, o rotundă Louis XV sau un bumus de camaïeux (dantelă neagră) sau yak” (AF, 1864, nr. 7, 8, p 422). „Pentru pardesiuri (jachetele, paltoanele şi talmele sau pelerine cu mâneci îşi dispută prioritatea). Talmele cărora li se dă o mie de forme nu au nimic nou” (FR, 1879, p. 190). Tartan (< fr. tartan). Lexemul tartan, -uri, s.m., a fost împrumutat din franceză, folosit atât atributiv, cât şi eliptic de regent. LRV defineşte clar sensul acestui cuvânt: „1. Stofa de lână în pătrate de diferite culori, din care scoţienii îşi fac haine; 2. pled din această stofa. (DU); „un văl gross cu care ne acoperăm de frig” (Laurian 274 Lorenţa Popescu şi Massim - G); „ţesătură de lână sau de bumbac cu carouri mari, divers colorate. P. ext. şal sau pled confecţionat din această ţesătură” (DLR). In publicistică, apar ambele sensuri, de stofaîn carouri şi, prin extensiune, obiect din această stofa: „n’am palton şi c’un tartan” („Bobâmacul”, 1878, nr. 3, p. 2). Determinant, în exemplele următoare: „Pled de călătorie, de molton bleu marine garnisit în faţă cu două benzi de tartan ecosez cu ciucuri” (MI, 1898, nr. 3, p. 138); „Châles tartanes” („Gazeta naţională”, 1871, nr. 3, p. 12). Tăblie (< ngr. tăvii). Termenul neogrec tăblie, -ii, s.f., este îmbogăţit semantic cu sensul din moda feminină franceză, după fr. table, (petit) tablier (1834: 121). Termenul defineşte o bucată dreptunghiulară de material textil care formează corsajul unei piese vestimentare, având şi rol ornamental. Referentul este prezent în moda feminină urbană de la sfârşit de veac, după cum reiese din exemplele de mai jos: „tăblii de dantelă” (MI, 1897, nr. 1, p. 3). Tăblie. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 275 „[Pelerine cu] tăblie de catifea, încadrând spatele, umerii, brodate cu pasmanterie” (MI, 1898, p. 35). Tăietură. Derivatul tăietură, -i, s.f., format de la verbul rom. a tăia + suf. -ură, este preexistent perioadei cercetate şi cu rare ocurenţe în jurnalele de modă, în epocă echivalent al ff. coupe şi façon. Utilizat de lexicografi pentru definirea unor termeni (Laurian şi Massim, Costinescu); „mod de a tăia o stofa” (DU); „Tăietură, croiala unei haine, figură, contur, < a tăia” (DLR). De exemplu: „Acelle tăieturi, acelle stoffe brillante” (AF, 1864, nr. 16,17, p. 530); „Sunt cele mai noi tăieturi din atelierele Parisului” (BF, 1890, p. 173); „rochie princesă cu tăietură rotundă” („Moda”, 1905, nr. 2, p.l). Este în uz alături de slavismul sinonim eroiicroială. Tea gown (< fr., < engl. tea gown). Neatestat în lexicografia românească, xenismul a pătruns prin intermediul limbii franceze în care este înregistrat în 1878, semnificând „[Rochie de interior confortabilă şi elegantă.]” (TLFi). Utilizat atributiv, sau prin elipsa regentului rochie, termenul indică un stil vestimentar feminin arborat la primirea musafirilor după-amiaza, la ora ceaiului: „rochii teagowns" (MI, 1898, 31 ian., p. 166); „Tea-gown de crep roz thé plisat până la talie” (MI, 1900, nr. 32, p. 248); „Tea gown de ghipiură acoperită de o lungă tunică de crep de China brodat cu flori şi bordată cu un galon de fir” (MI, 1901, nr. 20, p. 154). Tighel (< tc. tegel). Turcismul tighel, -uri, s.n., împrumut anterior perioadei studiate cu sensul de „cusătură cu mâna”, iar în textele de modă cercetate, ca echivalent al fr. arrière-point, rezultat al operaţiunii unei maşini. 1 „Cusătură vizibilă foarte măruntă, făcută cu maşina sau cu mâna” (DLR). Acelaşi sens este definit şi în dicţionarele Polizu, Costinescu, Cihac, Barcianu; 2. „tivitură” (DLR) şi Pamfile; 3. „Paspoal, dungă, margine, contur” (DLR). Circulă mai ales cu primele două valori: „Lingeria, manşete şi gulere, continuă a fi de pânză fină unite cu tighel" (AF, 1864, nr. 13,14, p. 496); „Tigheluri pe un mic dépassant de pichet alb” (MI, 1902, p. 242). De la verbul a tigheli, apare şi derivatul tighelit: „în jurul jachetei, mânicile şi reverile sunt ornate de bieuri tighelite” (MI, 1900, nr. 1, p. 11). 276 Lorenţa Popescu Tighel. Tiv. Lexicografia românească încadrează termenul la cele cu etimologie necunoscută. Tiv, -uri, s.n., era însă un substantiv cu valoare semantică foarte cunoscută, frecvent folosit în descrierea vestimentaţiei feminine de către cronicarii de modă, în secolul al XlX-lea, traducând cuvântul fr. ourlet. In definiţiile din dicţionarele româneşti ale timpului are două accepţii: 1. „Margine a unui obiect de stofa, pânză, îndoită şi fixată printr-o cusătură pentru a se împiedica destrămarea ţesăturii; tivitură” (DLR, Alexi, Barcianu); 2. „Paspoal, bordură, chenar” (DLR şi Şăineanu). „tiv falş” (MI, 1902, nr. 8, p. 72). Amintim şi derivatul tivitură, sinonim cu bordură, având sensul de „tivire; (concr.) locul unde a fost tivit ceva; tiv. ♦ Fâşie îngustă de pânză, cusută pe marginea unei ţesături (de altă culoare); chenar” (DEX ’98): „Recomandaţi, vă rog, doamnelor, cusetoresei D-voastre să vă puie crenolină la tivitură rochiilor, căci altfel se împleticeşte prin picioare şi târâie foarte disgraţios pe pământ” (AF, 1863, nr. 2, p. 27); „batista Empire cu tivitură lată şi un fluture sau o roză de valenciennă applicată în fiecare colţ” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „tivurile, socotite ca greoaie şi inutile, s-au suprimat şi ele” (MI, 1902, p. 42). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 277 Toaletă (< fr. toilette). Neologismul toaletă, -e, s.f, este un hiperonim specific vestimentaţiei feminine, de împrumut francez. Prezintă variante grafiate etimologic sau care amintesc de limba sursă: toilette, toalette. Toalete. Cuvântul este definit ca: „Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte şi de podoabă (femeiască); p. restr. rochie” (DLR), sensul exemplelor celor mai numeroase din revistele de modă. Alte definiţii: „Tot ce servă unei dame când se găteşte, găteală” (Protopopescu); „Toate cele privitoare la îmbrăcăminte, găteală” (Şăineanu); „masa unei doamne cu toate celle necesare pentru adomamentul ei; adomatul însuşi” (Laurian şi Massim). Se detaşează ca hiperonim pentru un ansamblu vestimentar feminin folosit pe tot parcursul perioadei: „în toate amănunturile toaletei'’ (AR, 1839, nr. 68, p. 334); „Toalette de négligé, pentru dimineaţă” (AF, 1864, p. 381); „grande toilette" (FR, 1879, p. 287). în sintagme, precum: „toaletele de voiagiu" (FR, 1879, p. 355); „toaletă de primăvară" (BF, 1890, p. 92); „Toalete de preumblare şi mantale de serate pentru femei tinere” (MI, 1903, nr. l,p. 2). „toaletă ampir de tul, de muselină de mătase, de dantelă ranjată în creţuri” („Moda”, 1906, nr. 8, p. 1). 278 Lorenţa Popescu Comodia vremei de C. Faca (1833), o satiră la adresa franţuzismelor, îl grafiază tualetă: „Nu mai faceţi tualeta, mă rog, par l’amur de die” (p. 33). Tocă (< fr. toque). Neologismul tocă, s.f., este definit de dicţionarele de azi astfel: „Căciuliţă sau pălărioară fără boruri, purtată de femei” (DN). Acesta era şi sensul lexemului din secolul al XlX-lea: „Tocă de postav alb, mărginită cu buioneuri de mătase neagră” (MI, 1903, nr. l,p. 2); Tocă. „Cu toată toca de mătase neagră, bordată cu cacom (un fel de blană) şi cu nişte lănţişoare de mărgăritare fine cu întreite rânduri, se putea ghici că ăst cap blond avea un tezaur de păr blond” („Timpul”, 1860, nr. 6, p. 24); „tocă de taftă albastră” (MI, 1898, p. 379); „toce foarte mici” („Moda”, 1906, nr. 10, p. 2). De remarcat uzul diminutival, cu iz hipocoristic, în: „Toculeţ de fetru învelit în catifea şi cuţite d’Argus” (MJ, 1878, nr. 1, p. 3); „tochetă de postav” (MI, 1903, nr. 2, p. 1). Termenul este fixat în limba română, referentul fiind parte din vocabularul permanent al modei. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 279 Torsadă (< fr. torsade). Termenul torsadă, -e, s.f., reprezintă un element ornamental format dintr-un „mănunchi de panglici, fire răsucite, franj, ciucure” (DLR), fiind întâlnit cu relativă frecvenţă în jurnalele de la începutul secolului al XX-lea: „Torsadă de paie” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 423); „pe margine choux-uri de satin ivoar tighelat şi o torsadă asortată înconjoară calota” (MI, 1903, p. 2); Torsadă (sub bor). „[etola] e făcută din benzi de chinchilla separate prin torsade de panglică de catifea gri...” (MI, 1903, nr. 2, p. 10). Lexemul este înregistrat în dicţionarul lui Pontbriant fără a fi definit, iar în DU primeşte definiţia de „Ciucure sucit ca ornament”. Exemplele susţin sensul lexicografic incluzând şi derivatul torsadat: „catifea torsadată în jurul calotei” (MI, 1902, nr. 38, p. 298). Tour de calotte. Xenism compus, împrumut, după fr. tour de calotte, neatestat lexicografic, specializat în domeniul confecţionării pălăriilor, care 280 Lorenţa Popescu semnifică „garniture, décoration, accessoire qui entourent quelque chose” (TLFi) [garnitură, decoraţiune, accesoriu care înconjoară ceva]. Termenul este folosit relativ rar în lexicul modei feminine: Jour de calotte” (MI, 1901, nr. 19, p. 146). Tour de cou (< fr. tour de cou). Xenism efemer, împrumut după fr. tour de cou, fără atestare în lexicografia românească. Frecvent în uz în revistele de la sfârşit de secol când obiectul este la modă. Sinonim cu lexemul podgalţ, tour de cou desemnează un accesoriu vestimentar, preluat din moda vestimentară masculină, adaptat ca „[eşarfa lată, strânsă în jurul gâtului, ca un guler înalt, purtată la rochii]” (TLFi). Tour de cou. Această piesă elegantă era ornată cu dantele, pietre, nasturi, broderii etc. „Faceţi-vă un tour de cou de panglică de satin alb, înnodaţi numai un ochi şi pe căpătâiele duble lăsaţi dantela să cadă în voie” (MI, 1901, nr. 14, p. 114). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 281 Tour de taille (< fr. tour de taille). Xenism efemer, împrumut după compusul ff. tour de taille, termenul este neatestat în lexicografia epocii. Sinonim al cuvintelor centură, cordon, lexemul apare în cronicile de la sfârşitul secolului: „Această centură, formând tour de taille, se închee printr-un chou care se continuă cu o torsadă şi un chou de catifea drapat pe piept” (MI, 1900, nr. 23, p. 176). Transparent (< fr. transparent). Transparent, -e, s.n., neologism provenit din franceză, absent din nomenclatorul lexicografici româneşti din secolul al XlX-lea. Termenul desemnează o vestimentaţie de damă „[destinată a fi văzută prin transparenţă sub un material de gaz sau de dantelă]” (TLFi), accepţie neînregistrată în dicţionarele româneşti. De exemplu: „transparent de catifea” (MI, 1897, 27 dec.). Traversă (< fr. traverse). Neologismul traversă, -e, s.f., împrumut din franceză, este un termen de croitorie nedefinit de lexicografia românească. Sensul este cel general de element transversal din stofă care susţine piese principale în îmbrăcămintea feminină, după cum reiese din contextul lingvistic din exemplul ales: „Spatele întins şi dinaintea drapată susţinută printr’o traversă de mătase” (MI, 1901, p. 19). Travesti (< fr. travesti). Termenul împrumutat din limba franceză travesti, -uri, s.n., face referire la costumul de deghizare pentru bal mascat, petrecere. Cuvântul s-a fixat în limba română, frecvent în uz în perioada balurilor din întregul interval cercetat. Stamati, Barcianu, Alexi îl definesc sub voce travestie. „Travestire; a îmbrăca în vestimente străine” (Laurian şi Massim). în DLR, cuvântul-titlu travestiu sau travesti oferă o definiţie generică: „costumaţie specială prin care se ascunde identitatea, vârsta, sexul, profesiunea etc.” Termenul se referă aşadar la o costumaţie de bal în general, sau la costumul purtat de o persoană într-o astfel de ocazie. De exemplu: „Travestiuri” (MI, 1901, nr. 1, p. 2); „costume travestite’'’ (MI, 1902, p. 43). Derivatul travestit apare încă din 1860, conform unei actualizări din „Secuiul” (p. 118). 282 Lorenţa Popescu Trenă (< fr. trame). Franţuzism specializat, trenă, -e, s.f., s-a instalat în limba română, cu semnificaţia „partea din spate, prelungită, a unei rochii care se târăşte” (DLR). Cuvântul este sinonim cu coadă şi şlep cu care este definit: „Coadă lungă de rochie” (DU); „Partea de dinapoi a unor rochii, care se târăşte pe jos; coadă lungă la o rochie” (DEX ’98). A fost utilizat mai ales la finele secolului: „trena devenită la modă” (MI, 1897, p 114); „Sortie de satin corail formând trenă rotundă garnisită de dantelă şi jder” (MI, 1901, p. 3). Trenă. „jupă cu volan „en forme”, lungă şi cu trenă” (MI, 1902, p. 371); „jupă cu trenă” („Moda”, 1905, nr. 2, p. 1); „Şu-uri de dantelă pe piept şi partea de jos a jupei care e cu trenă’ („Moda”, 1905, nr. 7, p. 1). Tresă (< fi. tresse). împrumutul francez, tresă, -e, s.f., prezent în LRV, semnifică: „şiret de fir, cordea de fir” (Stamati); „şiret din fire de lână, de mătase sau de metal purtate pe uniforme pentru a indica gradul” (DU); „1. Şiret fabricat din fire de lână şi de mătase sau de metal ori bandă de metal care se fixează la unele uniforme pentru a indica anumite distincţii, grade militare etc.” (Costinescu). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 283 Toate aceste definiţii enciclopedice descriu obiectul şi demonstrează faptul că termenul este o preluare din vocabularul modei masculine militare. Se inserează în paradigma supraordonată de cuvântul garnitură, având rol preponderent ornamental, de exemplu: „trese de moar” (MI, 1897, 20 dec.); „rochie de lână cu trese" („Moda”, 1905, nr. 2, p. 1). Tricorn (< fr. tricorne). împrumut de origine franceză, tricorn, -uri, s.n., cu varianta grafiată etimologic tricorne. Deşi nu specifică uzul în vocabularul modei feminine, sensul rămâne acelaşi, fiind o extensiune de sens din moda masculină. „Pălărie cu trei colţuri” (DU). Apare în textele de modă feminină la sfârşitul secolului, când referentul e în vogă şi termenul devine foarte frecvent: Tricorn. „tricorne d’Estree” (MI, 1900, nr. 35, p. 272); „tricornurile foarte ridicate de fiecare parte” (MI, 1900, nr. 41, p. 318). Tricou (< fr. tricot). împrumutul din limba franceză, tricou, -ri, s.n., adaptat prin epiteză, este înregistrat în epocă cu sensul prim de „ţesătură în formă de ochiuri” (DU). „Tricou, rar tricot” (Şăineanu, Scriban). Prin extensiune, lexemul 284 Lorenţa Popescu are şi sensul de obiect din acest tip de ţesătură: „1. Tricot, împletitura de ochiuri, produs textil, germ. Trikot; 2. obiect de îmbrăcăminte fr. Tricot” (DLR). în publicistică este folosit sensul metonimic: „Flanele, tricouri, ciorapi, jambiere, corsete, căciuliţe, boauri, manşoane de blană” („Adevărul”, 1890, nr. 635, p. 4). Trotteur (< fr. trotteur). Xenism împrumutat din franceză după ff. trotteur, utilizat adjectival cu regenţii fustă, costum, sau eliptic. Lexemul desemnează un «Vêtement de viile (costume, jupe) étudié pour laisser aux mouvements toute leur liberté » (TLFi) [costum citadin (costum, fustă) creat pentru a permite întreaga libertate de mişcare], format din fustă şi bluză, purtat la începutul secolului al XX-lea: „trotteur chic de pai alb” (MI, 1902, p. 130); „Costum trotteur de postav negru” (MI, 1903, nr. 1, p. 2); „jupă trotteuse” (MN, 1903, nr. 11, p. 4); „costum troteur” („Moda”, 1905, nr. 15, p. 1). Este reactualizat rar în limbajul comun. Trou-trou. Xenismul efemer, după fr. trou-trou, reprezintă un termen specializat din domeniul broderiei. Acesta semnifică o « suite de petits jours sur une pièce de lingerie ou un tricot par lesquels on fait passer un ruban, un cordon » (cf. TLFi) [serie de spărturi pe o piesă de lenjerie sau tricot prin care se poate trece o panglică sau un cordon], „Poalele fustei sunt garnisite de un trou-trou cu panglici de satin roz” (MI, 1900, nr. 16, p. 127); „cămaşă garnisită cu un trou-trou de paletot” (MI, 1900, p. 180); „trou-trouri brodate au plumetis” (MI, 1902, p. 115); „marginile rufariei se garnisesc de rulouri, fixând trou-trou-uri înguste pe care se unesc dantela, pliseul, volanul” (MI, 1902, p. 42). Trusou (< fr. trousseau). împrumutul trusou, -ri, s.n., cu etimologie franceză, a fost asimilat, este binecunoscut, desemnând: „Rufarie de corp, pat, masă etc. confecţionată mai ales pentru o fată (în vederea măritişului)” (DLR); „Hainele şi rufele ce se dau unei fete de măritiş” (DU). Exemplele acoperă întreaga perioadă cercetată: „lucsoase şi aristocratice trussouri” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „Lingerie. Trousseaux” („Timpul”, 1878, nr. 285, p. 4); „Se primesc comande de trusouri” („Dreptatea”, an I, nr. 1, p. 4); „trusouri complete pentru mariaje” (,Adevărul, nr. 659, p. 4). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 285 Tunică (< fr. tunique). Termenul tunică, s.f., este o extensiune din lexicul vestimentaţiei masculine, fiind deja în uz în prezentările Constanţiei de Dunca (1863): „Corsagiul de-o culoare, apoi corseletul şi tunica de alta” (AF, 1863, nr. 24, p. 274). Totuşi, în LRV, este înregistrat târziu, de Costinescu, cu sensul prim de „vestiment de femeie la cei vechi”. Acelaşi unic sens este reiterat de Laurian şi Massim, de dicţionarele bilingve Damé şi Barcianu care oferă corespondentul românesc. Lexicografia din secolul al XIX-lea defineşte exclusiv termenul din moda antică. Tunică (peste rochie). în DLR, al treilea sens desemnează o „haină (de lux) asemănătoare cu tunica, de obicei împodobită (încheiată până la gât şi care se poartă peste cămaşă)”, sens stabilit. „Tunica e mult mai deschisă şi rotunjită dinainte” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422). 286 Lorenţa Popescu în moda feminină a secolului, desemnează o piesă asemănătoare tunicii, care se prezintă ca o prelungire a corsajului peste jupă, de regulă ornamentală, dar mai scurtă decât jupa: „dar acestea (sefodasnul şi catula) erau un fel de tunice sau cinturi late fără balene, fără lamine de fer, pe care le strângeau, nu mult, împrejurul taliei” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 8, p. 75); „tunica are un clin în formă de cioc” (GI, 1882, nr. 1, p. 4); „tunica de voile brodat” („Necesarul”, 1884, nr. 5); „Jupă acoperită în parte cu o tunică de dantelă, bande de zibelină jos” (MI, 1903, p. 11); „jupa cu 2 tunici" („Moda”, 1905, nr. 6, p. 4), aici sinonim cu peplum sau adaos. Turban (< ff. turban). Termenul exista ca turcism înainte de perioada cercetată. Dar limba română a epocii calchiază semantic fr. turban. Turban, -e, s.n., apare cu o definiţie sinonimică echivalat cu cealma (Vaillant, Stamati, Damé) din VM, s.v. tulpan, material (DU); tulpan: „petic de pânză supţire cu care se leagă muierile la cap” (Laurian şi Massim - G), dar şi tulban, cu explicaţia „ac de cap oriental” (Pontbriant). Tiktin afirmă explicit că face parte din VF: „[Turbanul se poartă de către soţiile boierilor]”. DLR îl înregistrează ca al doilea sens: „acoperământ pentru cap, format dintr-o fâşie din diverse materiale textile pe care femeile şi-o înfăşoară în jurul capului, în loc de broboadă sau de pălărie”. Cuvântul este bine definit în dicţionarele româneşti, fixat definitiv în limba română: „pelerinuri şi capele şi turbanuri stacojii” (AR, 1839, nr. 68, p. 337); „ea avea pe cap un turban uşor de caşmir” („Secuiul”, 1860, nr. 4, p. 14). Turnură (< fr. tournure). împrumutat din franceză, turnură, -e, s.f., cu variante ca turnel, toumil, este atestat în DLR cu o definiţie lexicografică în terminologia modei: „perniţă sau bucată de stofa pe care femeile o purtau odinioară sub rochie, la spate, mai jos de talie; ieşit din uz, turnel”. Cu pluralul turniuri e prezent în textele de umor: „Cum să n-am eu gamituri?/Ba am şi nişte turniuri' (CIP, 1862). Turnura e la modă în anii ’70, revine în ’80, menţinându-se până prin 1889, când dispare definitiv: „pentru nobila turnură a damelor romane par încă a fi destinate algerienele şi rotondele de Yak (dentelle de lână) albe sau negre. (AF, 1863, nr. 5, 6, p. 68); „lipsă de a purta tournure la taille subţire” (GI, 1882, nr. 1, p. 1); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 287 „E legată pe dedesubt cu noduri de catifea şi e unită cu tourniluF („Necesarul”, 1884, nr. 14); „Asemenea se vor desfiinţa şi turnurele acelea care seamănă cu nişte adevăraţi munţi” („Necesarul”, 1884, nr. 36); „După malakof, apăru turneluF (MI, 1898, nr. 4, p. 31). Ţinută (< it. tenuta, fr. tenue). Calc lingvistic total după cuvântul francez tenue. Termenul pătrunsese în vocabularul modei masculine militare, preluat de vocabularul modei masculine civile. DLR îi conferă o definiţie generică: „felul cum este cineva îmbrăcat; p. ext. îmbrăcăminte, costum, uniformă, cf. Barcianu, Alexi.” Şăineanu, în Dicţionarul universal al limbii române, îl defineşte ca: „Mod de a fi îmbrăcat, de a se prezenta în societate.” Pentru Tiktin sensul atribuit este de: „Manieră, purtare”, ceea ce ilustrează importanţa ansamblului vestimentar asociată celui comportamental: ţinuta convenabilă” („Timpul”, 1877, 6 ian., p. 4). Odată cu creşterea rolului social al femeii, va deveni mult mai importantă semnificaţia acestui cuvânt pentru modul în care aceasta se prezintă în lume atât din punct de vedere vestimentar, cât şi al manierelor şi manifestărilor de conduită. U Umăr (< fr. épaule, lat. humérus). Lexemul este binecunoscut în epocă, umăr, umere, s.n., fiind un cuvânt moştenit din latină. în vestimentaţie, se referă la partea hainei care acoperă umărul, deşi apare rar în discursul comentatorilor de modă. în vestimentaţia feminină, cuvântul reprezintă un termen de croitorie, un calc semantic, după fr. épaule. „Umăr s.n. 1. p. ext. din anat. parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă umărul” (DLR 2010). Consemnăm exemplul: „Jokey la umere” (AF, 1864, nr. 21, p. 274); „Umerele ridicate până la urechi, ce ciudate umere?” („Necesarul”, 1884, nr. 5). Undă (< fr. onde, lat. unda). Calcul semantic undă, -e, s.f., are etimologie franceză în cazul sensului din moda vestimentară, după fr. onde. Ocurenţele lexemului sunt foarte rare datorită sinonimiei bogate şi foarte bine cunoscute din română. Definiţia din DLR atribuită cuvântului creţ conţine o serie sinonimică care cuprinde şi cuvântul undă, pe lângă cută, fald, umflătură. „în mijlocul spatelui, undă Ludovic al XV-lea din catifele din care lasă până pe poalele, foilor patru căpătâie de catifea” (MI, 1900, nr. 9, p. 67). Uniformă (< fr. uniforme). împrumutul referitor la moda feminină este o extensiune, termenul existând deja în vestimentaţia masculină. A fost definit de lexicografii vremii cu sensul din vestimentaţia militară: „Uniformă. Costum, îmbrăcăminte militară” (Negulici); „Uniformă. Haină militară uniformă/en bourgeois, en pekin” (Pontbriant); „îmbrăcăminte militară aceeaşi la toţi sau la mai mulţi” (Protopopescu); „Vestiment prescris prin regulament pentru militari, oficiali şi alţi funcţionari publici” (Laurian şi Massim). 290 Lorenţa Popescu Este preluat din VVM: „Uniforma nu va fî neapărat necesară [pentru viitoarele învăţătoare]” (AF, 1863, nr. 5, 6, p. 81); „Ca în toţi anii de altfel, tonul l-a dat Parisul şi uniforma zilei şi-a primit sancţiunea prin adoptarea ei de către celebra artistă Rejane, cea mai pariziană dintre pariziene” („Şicul bucureştean”, 1908, nr. 1, p. 3). V Văl (lat. velum). Cuvântul moştenit din latină, văl, -uri, s.n., se prezintă ca un calc semantic, după fr. voi le, în cazul modei feminine din perioada de cercetare (vezi Voal). întrucât este asimilat şi ffanţuzismul, termenul văl se arhaizează sau este exploatat pentru valenţele sale poetice: „o rokie de catifea neagră, un văl de blondă alb şi un şal negru” („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 7, p. 121). „aceste haine mantale fără adomări şi capelle unite cu vellu1 (AF, 1863, nr. 5, 6, p. 81). „vălul de tul” („Moda”, 1906, nr. 15, p. 2). Verif, în (< bg. verev; < engl. verify). Locuţiunea în verif reprezintă un împrumut cu etimologie controversată, bulgară (< bg. verev, DEX ’98) sau englezească (< engl. verify, DN), din domeniul croitoriei. Are sensul de tăietură în diagonală. în română a fost o efemeridă, folosită ca locuţiune adjectivală sau adverbială, după caz. Nu face aparte din nomenclatorul lexicografic românesc al veacului. Publicistica îl consemnează în revistele de la sfârşit de veac: „Fustă în verif ’ (MI, 1898, p. 378); „şorţul e din taftă plisată în verif (MI, 1900, p. 107) Vestă (< fr. veste). împrumutul vestă, -e, s.f., a fost preluat din lexicul vestimentaţiei masculine în care exista deja, de aceea în lexicografie este definit sinonimic prin, jiletcă bărbătească” (DU). Denotaţia actuală este de: „Obiect de îmbrăcăminte scurt, fără mâneci şi fără guler, purtat de bărbaţi sub haină şi de femei peste bluză” (DEX’98). Exemple din publicistică: „corsagiul e o vestă pe tallie, justă, deschisă pe o gilettă tot de dentellă” (AF, 1863, nr. 2,p. 15). , jacheta cu reveniri şi vesta într’adevăr a bărbaţilor” („Necesarul”, 1884, nr. 14). 292 Lorenţa Popescu „Vestă şi manşon de zibelină, ornate cu galoane şi pasmanterie” (MI, 1903, nr. 1, p. 3). „vesta şi plastronul” („Moda”, 1905, nr. 3, p. 1). Veston (< fr. veston). Termenul veston, vestoane, s.n., reprezintă o extensiune din moda masculină. Dicţionarele îl descriu asemănător cu definiţia din DU: „haină bărbătescă mai scurtă decât jacheta” (DU); „Haină feminină asemenea unui veston” (DLR). Sensul termenului din WF din franceză este: « plus court que la veste, à basques très courtes » (TLFi) [mai scurt decât vesta, cu bascuri foarte scurte]; „Haină feminină asemenea unui veston” (DLR). Extinderea cuvântului în moda feminină exista când s-au scris versurile: „Dar al ei perlat veston/Ar tenta pe Sfântu-Anton” („Mefistofele”, 1876, nr. 2) ; „fuste şi vestoane de dame şi copii” („Adevărul”, 1888, nr. 74, p. 3); „veston, tot de postav, cu o mică bască mărginită tot de crep” (MI, 1900, nr. 44, p. 343); „costum complect, jachetă sau veston” (MI, 1903, p. 2). Vierge, à Ia. Expresie împrumutată, după fr. à la vierge, utilizată adjectival cu regentul corsaj. Desemnează un stil de corsaj închis în nasturi, adunat în faţă: „The bodice is eut and shirred with a gathered front called « à la vierge » set into a waistband” [corsajul este tăiat şi adunat în faţă, numit „à la vierge” şi fixat în talie] (http://williamsburgrose.com/faz/7_Library.html) „rochie decoltată à la vierge” (AF, 1864, nr. 4, 5, p. 3,82); „corsajele à la vierge” („Necesarul”, 1884, nr 5); „guler mare à la vierge” (MI, 1900, p. 199). Voal (< fr. voile). Acest împrumut din limba franceză, voal, -uri, s.n., este definit prin dubletul său etimologic văl (DU). „Obiect de îmbrăcăminte pentru femei, confecţionat din voal” (DLR). Definiţia este înregistrată de dicţionarele contemporane astfel: „Bucată din această ţesătură folosită de femei pentru a-şi acoperi faţa sau capul; văl” (NODEX ’04). Forma lexicală moştenită văl, din latinescul velum, al cărei dublet etimologic este, continuă să circule paralel cu neologismul voal·. „o rokie de catifea neagră, un văl de blondă alb şi un şal negru” („Curier de ambe sexe”, 1836, nr. 7, p. 121); „Dame cu voal, ridicând puţin colţul voalului..” („Perseverenţa”, 1868, nr. 33, P-2); Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 293 „Cu voal subţire espaspol” („Bobâmacul”, 1878, nr. 3, p. 2); „voal de chantilly, negru, din care se formează briduri” (BF, 1890, p. 92); „voal de mireasă” („Moda”, 1906, nr. 10, p. 5) Voaletă (< fr. voilette). Termen provenit din limba franceză, voaletă, -e, s.f., este definit în DLR ca: „Ţesătură foarte fină cu aspect de reţea, care se fixează la pălăriile de damă ca garnitură sau pentru a acoperi faţa” Această definiţie a fost reluată de dicţionarele ulterioare: „Voal fin care se pune ca garnitură la pălăriile femeieşti sau se foloseşte pentru a acoperi faţa” (DN). Este sinonim parţial al termenului voal: „Vualete negre, rotunde, model nou” („Timpul”, 1856, nr. 35, p. 4); „vualetă la pălărie” (AF, 1863, p. 186); „Boaul şi voaleta fac un fel de nor vaporos care prinde de minune” (MI, 1900, nr. 24, p. 184). Vogă, în. Augmentativ al expresiei „la modă”, în vogă, după fr. en vogue, parţial calc, parţial împrumut, este definită în DLR astfel: ,,a) care corespunde gustului unui anumit mediu social, artistic etc., la un moment dat; care se foloseşte frecvent într-o anumită perioadă de timp; modem”. S-a folosit mult însă xenismul en vogue de către cunoscători, devenit apoi în vogă. „Centurele sunt prea en vogue şi d'o mare bogăţie” (AF, 1864, nr. 7, p. 422); „mai en vogue sunt lenagiurile cu carouri largi Madras umbrite de culori particulare” („Moda”, 1905, nr. 1, p. 2); „în mare vogă” („Moda”, 1905, nr. 2, p. 1). Volan (< fr. volant). împrumut din franceză, volan, -e, s.n., este definit ca: „garnitură în parte de jos a rochiei” (DU). DLR oferă o definiţie enciclopedică: „Fâşie de ţesătură (fină) sau de dantelă, de obicei încreţită sau plisată, care se aplică drept garnitură la unele obiecte de îmbrăcăminte femeiască, la perdele etc.” (DLR). Acest neologism a reuşit să exileze, în regim de arhaism, alte lexeme din aceeaşi serie sinonimică, mai frecvent folosite până în deceniul al şaptelea: manget, vapel, falbala. „Caracterul decis al rokilor este lărgimea cea mare a volantelor bufante, cinturele la taliă şi mânecele ce sunt foarte ornamentale” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 3, p. 23); „Ăst volan e totul vărgat cu giupura de sus până jos şi de jur împrejur” (AF, 1864, nr. 7, 8, p. 422); „Sub volant mai apare şi un plissé cu Redresseur” (GI, 1882, nr. 1, p. 3) ; „Mantila aceasta se face din satin negru cu un volant înalt de muselină de mătase pe mătase albă” („Depeşa”, 1901, nr. 31); 294 Lorenţa Popescu Volan. „Toaletă de vizită, catifea subţire. Fustă cu două volane en forme” („Moda”, 1905, nr. 4, p. 11). Z Zuav/zuab/à la zouave. Expresie împrumutată după ff. à la zouave, adaptată prin subst. zuav, zuab, utilizată atributiv cu regenţi ca mânecă sau pantalon, expresie specifică primei jumătăţi a secolului, reluată apoi în diverse perioade. Stilul este impus de vestimentaţia masculină militară a infanteriei uşoare algeriene, kabyle, din armata franceză din Africa în 1842. « L'uniforme comporte une veste arabe bleu foncé bordée d'un galon garance (...). La culotte mauresque de drap garance est froncée sous le genou et serrée à la jambe du jarret à la cheville par des jambières» (Leloir 1961, apud TLFi). [Uniforma acestora era formată din vestă arabă, albastru închis, galonată cu roşu. Pantalon maur de postav roşu strâns sub genunchi cu jambiere.] Dicţionarele româneşti ale timpului notează s.v. zuav numai sensul de „soldat francez din infanteria uşoară” (DU). Moda feminină impune, în anii ’60, vesta zuav/à la zouave „scurtă până la talie, fără guler, cu colţurile rotunjite în faţă şi decorată cu broderii pe piept şi la manşete” (A.-S. Ionescu 2006: 227). Anumite elemente ale acestui stil se reiau la sfârşit de secol în haina feminină. Exemplu: „pantalonul până la genuche este zuab, de aici până jos strânge pulpa şi o desină ca un tricot” („Ilustraţiunea”, 1860, nr. 4, p. 38). PARTEA a IlI-a CAPITOLUL III LEXICUL MODEI VESTIMENTARE FEMININE ROMÂNEŞTI DIN SECOLUL AL XIX-LEA CA FENOMEN LINGVISTIC DE CERCETARE. LEXIC COMUN SAU LEXIC SPECIALIZAT Deşi a fost destinat unui public larg prin difuzarea în presa scrisă, lexicul modei vestimentare feminine din secolul al XlX-lea nu s-a încadrat în regimul unui vocabular comun, fenomenul „democratizării cunoaşterii” implicând o bună cunoaştere a limbii franceze ca sursă principală de împrumut a conceptelor şi termenilor din domeniu. Cum specializarea unui termen se apreciază prin raportul dintre uz şi reflectarea lui în dicţionarele epocii (Bidu-Vrănceanu, 2007: 9), în cazul acestui vocabular, cum era de aşteptat, multe dintre noile lexeme nu sunt înregistrate de lexicografii vremii, analiza noastră recurgând, pe lângă texte, la contextele extralingvistice, iconice, pentru identificarea echivalenţelor şi a eventualelor diferenţe semantice dintre sensul din limba sursă şi cele din limba română. După invazia neologică a lexicului de modă străin, limba comună a asimilat, prin aproximări fonetice, conceptuale şi semantice, unele dintre lexemele specifice, cu ajutorul unor restricţii contextuale, capabile să confere siguranţă nespecialiştilor. Cercetarea noastră are ca obiectiv o reprezentare a cunoştinţelor vremii şi o transmitere cât mai precisă din punct de vedere conceptual şi semantic a termenilor din acest câmp lexical, în ciuda statutului nenormat al unora dintre ei. Perspectiva noastră onomasiologică, „proprie terminologiei interne”, se completează cu cea semasiologică „proprie terminologiei externe” (H. Bejoint şi Ph. Thoiron 2000: 15, L. Depecker 2002: 9 după Bidu-Vrânceanu 2007: 20), căci acest vocabular s-a bucurat de un interes larg din partea vorbitorilor comuni. Demersul nostru descriptiv a urmat calea clasică text-defmiţie-analiză, analiza fiind limitat diacronică de aproximativ şaptezeci de ani, de când au apărut cronici de modă în presa românească, pentru stabilirea sensului specializat şi chiar punctarea gradului de democratizare sau arhaizare în timp a lexemelor. în cadrul paradigmelor, termenii au fost delimitaţi prin distincţii semantice, iar axa sintagmatică a selectat compatibilitatea combinatorie prin restricţii contextuale, Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 297 marcând pe cât posibil „momentul” banalizării termenului prin frecvenţa ocurenţelor, un indiciu de viabilitate în circulaţia lingvistică. De asemenea, analiza aduce indicii de orientare socioterminologică, precum: emiţător, destinatar, canal, uz. Astfel, întâlnirea dintre semantică, lexicologie, pragmatică şi mentalităţi confirmă afirmaţia Mariei Teresa Cabré (1998: 194), conform căreia „terminologia are nevoie de o abordare nouă în funcţie de dimensiunea socială şi pragmatică”. Variaţiile terminologice în moda vestimentară feminină din această epocă au fost determinate atât de timpul comprimat de asimilare, cât şi de numărul mare de cuvinte străine, ca şi de specificul limbii române, ca acceptant. Descifrarea aproximativă a semnului iconic, reproducerile din revistele de specialitate, mijloc eficient de democratizare conceptuală, antrenează o clarificare semantică importantă în dinamica lexicalizare-terminologizare. Limitarea trecerii termenilor la statutul de lexic comun se datorează, printre altele, lipsei de acces al receptorilor la sensul specializat. Pe lângă majoritatea împrumuturilor simple, au pătruns formaţii şi expresii mai restrânse ca număr, cu grade diferite de terminologizare şi de coeziune în semnificaţie şi stabilitate, (vezi Corpus şi Capitolul VI). Frecvenţa în uz a conferit cel mai adesea calificare în asimilarea împrumutului. Iar prin utilizare excesivă în perioade scurte de timp, termenii au suferit determinologizări care au condus la alunecări în expresivitate, la metaforizări, păstrând însă relaţia cu funcţia denotativă primară condiţionată cultural-istoric, vezi exemple ca: malacof (piesă de vestimentaţie feminină, dar şi persoană care poartă o asemenea piesă); mască (obiect, dar şi persoană care poartă obiectul) etc. Semnul lingvistic, deşi exclusiv scris în cazul nostru, are comportamentul unui „semn viu” (Depecker 2002: 21) atât în analiza sincronică, prin utilizarea pralelă a uneia sau a mai multor variante nestandardizate, cât şi în cea diacronică, prin oscilaţii în circulaţia lingvistică, prin extinderea contextuală etc. Uzul unităţilor lexicale în discursul cronicilor de modă presupune analizarea eventualelor schimbări de statut semantic raportate la sensul denotativ standard, descifrat inclusiv prin apel la dicţionare din limba sursă sau prin sesizarea apariţiei unor creaţii interne. Trebuie să avem în vedere faptul că relaţia termen-cuvânt, care departajează sensurile şi nivelurile de specializare, contribuie sensibil la realizarea unei definiţii eficiente. Lexicul modei vestimentare este afectat atât de polisemie, omonimie, sinonimie etc., cât şi de limite de normare, prin absenţa din nomenclatoare sau prin definirea generalizantă, aspect important al studiului. De asemenea, monosemantismul tipic unui termen, care necesită acurateţe conceptuală şi contextuală în sfera strictă de specializare, se păstrează în anumite cazuri, deşi modul de comunicare din publicistică este mult mai liber, iar autorii de articole de modă ai vremii, inevitabil şi traducători, au avut intervenţii însemnate în lexicul 298 Lorenţa Popescu românesc prin lansarea unor xenisme cu un anumit grad de ermetism pentru receptorul român. De aceea, s-au evitat cu greu accidentele grafice, ca şi fenomenele de polisemie, paronimie, omonimie sau sinonimie, valoarea invariabilă a unui termen pierzându-şi uneori stabilitatea. A rămas astfel ca unitatea lexicală să capete precizie în diacronie sau prin normare. Definiţia reprezintă, aşadar, un important sprijin în orice limbă pentru fixarea semantismului unui termen în mentalul individual şi colectiv. în lexicul cercetat de noi, se observă că distanţa dintre limba scrisă şi cea vorbită, dintre limbajul specializat şi cel comun, dintre sensul sau sensurile deja existente şi cel nou a produs unele devieri sub forma unor varietăţi diafazice. Interesul vremelnic şi gradul de asimilare şi de răspândire au decis clasarea în cuvinte stabile, în arhaisme sau efemeride, după caz, marcând atracţia către circuitul general sau specializat (vezi Corpus). Asocierea unui neologism cu un concept binecunoscut a condus la stabilizarea unor împrumuturi, de exemplu, conceptul de pălărie a înlesnit asimilarea împrumutului bor, ca parte a referentului, procesul s-a petrecut şi în cazul cunoscututlui cuvânt mânecă la care s-a asociat meronimul specializat manşetă, care îl va înlocui pe genericul betelie etc. Cuvintele moştenite sau împrumuturile mai vechi permit, de regulă, înnoirea conceptuală fără schimbarea tiparului fonetic. în plus, cuvântul îşi continuă existenţa, deci viabilitatea în uz (vezi cuvinte ca: mănuşă, cămaşă, pălărie, fustă etc.). E cazul unor calcuri semantice, când o accepţie nouă este asimilată de o unitate lexicală existentă, cazuri suficient de numeroase în vocabularul vestimentaţiei feminine româneşti (vezi Corpus). De asemenea, amintim şi situaţia împrumuturilor „de lux”, a celor supraspecializate sau a celor neclare conceptual-semantic, care şi-au slăbit rapid poziţia când referentul a căzut în desuetudine. De exemplu, în seria sinonimică: ghimpi3 - garibaldiană - bluză, primele două lexeme denotează referenţi restrictivi din punct de vedere semantic care ajung în vocabularul pasiv al domeniului la un moment dat, iar în seria paladă - talma - cazacă - rond - pelerină, primele patru unităţi lexicale se pasivizează din acelaşi motiv etc. Precizarea mărcilor diatopice, diafazice, diastratice în metalimbajul lexicografic, raportul dintre denotaţie şi conotaţie, ca şi gradul de lexicalizare (de remarcat confruntarea cu o multitudine de variante lexicale grafiate) sunt factori distinctivi care încep să opereze în dinamica termen - cuvânt în vocabularul modei feminine. în măsura în care aparţine atât variantei funcţionale proprie domeniului, cât şi limbii literare, în urma stabilizării lexico-semantice a unora dintre unităţile lexicale componente, considerăm că vocabularul specializat al modei vestimentare intersectează lexicul comun preponderent, imprimându-i caracteristica de lexic de graniţă sau de ,joncţiune” (M.T. Cabré 1991: 57-58 apud A. Bidu-Vrănceanu 2007: 20). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 299 INTERDISCIPLINARITATE ÎN PARADIGMA LEXICALĂ A MODEI FEMININE Ca fenomen amplu al lumii modeme, moda vestimentară se caracterizează printr-o interdisciplinaritate accentuată, care s-a reflectat în terminologia domeniului. Conceptele noi au îmbogăţit lexicul, imprimându-i specificul de multiramificat. Relaţia dintre ştiinţă, artă, filosofie, limbă şi înţelegerea comună se evidenţiază în înregistrarea şi descrierea corectă a mesajului lexico-semantic surprins de definiţie sau chiar prin apel la codul extralingvistic. Interdiscipli-naritatea este considerată ea însăşi o premisă a extinderii terminologiei către limba comună. Rolul multiplelor domenii în realizarea referentului se proiectează în dimensiunile şi numărul paradigmelor ansamblului, fiind explicabil prin implicarea unor segmente de activitate umană fundamentală la realizarea acestuia: economic, industrial, artistic-creativ, simbolic. Vom enumera câteva clase lexicale formate pe bază de criterii referenţiale intrinseci: 1. referenţi vestimentari propriu-zişi (ex.: burnuz, costum, mănuşă, palton, pardesiu, pălărie, rochie etc.), inclusiv a pieselor componente (ex.: bască, bavetă, bavolet, bertă, betelie, bor, calotă, coleretă, cordon, foaie, guler, mânecă, manşetă etc.); 2. podoabe şi accesorii decorative, clasă asociată domeniului galanteriei, al modistelor şi al altor profesii, pentru care limba română nu avea termeni adecvaţi. De notat industria manufacturieră de pene ornamentale pentru pălăriile de damă şi pentru alte manufacturi (ex.: balenă, pană, leton, cache-peigne etc.); 3. încălţăminte (ex.: botină, cizmă, pantof, papuc etc.); 4. pasmanterie, aplicaţii (ex.: baghetă, baretă, brandenburg, bridă, galon, panglică, şiret, şnur etc.); 5. croitorie (ex.: bufetă, buion, creţ, entre-deux, fundă, nod, pensă, pliu etc.); 6. stiluri (ex.: Directoire, Empire, Louis XVI, Henri II etc.); 7. producţie şi comerţ vestimentar (ex.: bonetărie, botinărie, galanterie, lenjerie, marşandă, mănuşerie, modistă etc.). Din paradigma generală se desprind ramuri care se disting prin diverse seme care reprezintă domeniul, tipul de operaţie desfăşurat sau tipul de material folosit: [+ material], [+ piesă], [+ încălţăminte], [+ accesoriu], [+ croială] etc. (vezi capitolul dedicat câmpului lexical). Intervenţia domeniilor socio-convenţionale amintite modelează uzul, interpretarea, rolul referentului şi al conceptului exprimat, terminologia având sarcina să asigure unitatea în această diversitate prin buna funcţionare lingvistică. Echivalenţele cu limba sursă şi intemaţionalismele, atât de frecvente în vocabularul din epocă, primesc validarea morfo-semantică prin comparare. 300 Lorenţa Popescu INFLUENŢE STRĂINE ASUPRA VOCABULARULUI MODEI ROMÂNEŞTI. ETIMOLOGIE DIRECTĂ, INDIRECTĂ, MULTIPLĂ Pe lângă terminologia moştenită din limba latină şi împrumuturile anterioare secolului al XIX-lea din latină, turcă, neogreacă şi din limbi slave, care formează un nucleu de mare stabilitate în vocabularul românesc al vestimentaţiei, în această perioadă pătrund noi lexeme de origini diverse, preponderent romanice, pe cale directă sau indirectă. Vom enumera unităţi lexicale întâlnite în periodicele din epocă aflate în diferite stadii de circulaţie. Astfel, din limbile slave se disting împrumuturi directe (9 termeni), precum: caravani, clin, colţ, manta, poală, podgalţ, rufă, şapcă, în verif şi indirecte: malacov, cazacă. Influenţa limbii ruse asupra lexicului modei feminine româneşti, ca intermediar între franceză şi română, are explicaţii istorice cunoscute. Din neogreacă, amintim 8 termeni de modă feminină: buzunar, cordea, fiong, fundă, fustă, peplu, sculă, tăblie. în limba turcă, îşi au originea 4 cuvinte: ciorap, fes, găitan, papuc. Din maghiară, provin cuvintele: cizmă, guler, panglică, rujă. Limba franceză, sursă lexicală principală, reprezentând cea mai mare parte din totalul împrumuturilor (peste 280 din total), a furnizat în epocă atât împrumuturi directe, care au conservat sau adaptat pronunţia din limba de origine, cât şi indirecte, preluate din alte limbi. Menţionăm şi faptul că franceza a constituit şi sursa calcurilor de diverse tipuri, factor subtil de îmbogăţire lexicală. Corpusul nostru lexical conţine numeroase neologisme în diverse faze de adaptare provenite din franceză. Din limba germană, au fost acceptate împrumuturi directe (9 termeni) şi anume: fald, pantof, rochie, sacou, spenţer, şlep, şnur, şorţ, şpalet, şi s-au calchiat compuse, ca: manta de ploaie {Regenmantel), osentragi {Hosenträger). Deşi împrumuturile directe din limba italiană sunt puţine (8 termeni): capelă, gheată, căiţă, pălărie, scarpă, stolă, strai, ţinută, influenţa acesteia în terminologia din aria modei a fost însemnată, fiind o sursă de împrumut direct pentru limba franceză şi de împrumut direct şi indirect pentru limba română: plastron {< it. plastrone), postilion (< it. postiglione), etolă {< it. etola), ghetră (< it. ghetta), manteletă (< it. manteletta), garibaldi(ană) etc. Termeni, ca: knickerbockers, redingotă, raglan, spenţer, j er seu, jocheu, palton, taior, tea-gown au pătruns din engleză în română pe cale indirectă, franceză, rusă, germană. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre termenii de origine spaniolă, pătrunşi via limba franceză: bolerou, paladă, poncio, baiaderă, mantilă, panama etc. Un exemplu de unitate lexicală cu etimologie multiplă, intrată, aşadar, pe mai multe căi în limba română, este substantivul, naturalizat sub influenţa limbii Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 301 germane, brandenburg. în textele din publicistica secolului al XlX-lea, apare cu forma brandeburg sau brandebur, preluat din limba franceză cu ortografie etimologică sau fonetică. Forma victorioasă a fost finalmente cea de etimologie germană, locul de origine al semnului lingvistic. Indiferent de sursa şi tipul de împrumut, precizăm că lexemele incluse în corpus-ul lexical se întâlnesc în presa scrisă românească din perioada cercetată, chiar dacă nu au întotdeauna un statut lexical cert; unele se pot încadra la capitolul „efemeride lexicale”, termeni cu variante neadaptate sau xenisme, în uz o perioadă relativ scurtă de timp şi care sunt absenţi din dicţionarele româneşti. Prezenţa acestora aduce însă lămuriri atât cititorilor presei scrise din secolul al XlX-lea, necunoscători ai limbii franceze sau ai domeniului vizat, cât şi celor interesaţi de istoria modei româneşti din epocă. Consemnarea lor „nu alterează fizionomia vocabularului românesc”, afirmaţie ce aparţine lexicografului român Florin Marcu (2006: 5) şi pe care o susţinem, ci facilitează accesul la desemnarea exactă în epocă şi domeniu, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre aceşti termeni au suferit procese de resemantizare şi terminologizare. CAPITOLUL IV CÂMPUL LEXICO-SEMANTIC AL MODEI VESTIMENTARE -TIPOLOGIE PARADIGMATICĂ Corpusul lexical al modei feminine se prezintă sub forma unei paradigme de substantive concrete în cea mai mare parte, caz tipic terminologiei „interne” (cf. Bidu-Vrănceanu 2007: 19), dar conţine şi un număr redus de locuţiuni. Cercetarea noastră a condus la constatarea că tipul de câmp în care se încadrează vocabularul modei vestimentare feminine româneşti este cel de ansamblu, fiind format din suma mai multor câmpuri sau subansambluri, majoritatea poliparadigmatice. Am identificat un număr de 7 paradigme majore ale segmentului delimitat: 1. piese de bază şi componente; 2. podoabe; 3. încălţăminte; 4. pasmanterie, broderie; 5. croitorie; 6. stil; 7. producţie şi comerţ. Aceste paradigme se divid, în funcţie de criteriul ales, în clase paradigmatice suplimentare. De exemplu, pe baza criteriului anatomic, al părţii corpului pentru care se folosesc piesele de bază în vestimentaţie, am identificat 5 astfel de clase: 1. acoperământ de cap {pălărie, toca)·, 2. ansamblu {costum, lenjerie, palton, rochie)', 3. piesă pentru partea superioară a corpului {bluză, jacheta)·, 4. piesă pentru partea inferioară a corpului {fustă, pantalon)·, 5. încălţăminte {pantof). Acestea, la rândul lor, supraordonează un număr de peste 10 hiperonime care desfăşoară apoi, în cascadă, un număr apreciabil de subclase paradigmatice ş.a.m.d. Schimbarea semului criterial [scop/anotimp/stil/formă/material/croială etc.] antrenează ordonarea şi gruparea diferită a lexemelor din paradigma generală. Zonele interferenţe dintre câmpuri au un statut asociat altor domenii de viaţă socială; de exemplu, zona stilurilor vestimentare face referire la artă, deci la încadrări istorice şi estetice {Directoire, Empire, Régence etc.). Mobilitatea lexicală a ansamblului a condus la modificarea sa majoră în decursul unui secol atât ca inventar, cât şi ca opoziţii semantice. Caracterul (poli)ramificat al paradigmei îl califică drept mai puţin omogen, prin diferenţele cantitative dintre subcâmpuri (unele formate din câteva lexeme, Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 303 altele din numeroşi termeni) în funcţie de criteriul ales, prin polisemia denotativă a unor cuvinte (fapt obliterant semantic, vezi Corpus), prin tipologia semelor care condiţionează gradul de dezambiguizare cu consecinţe asupra lexemelor şi organizării relaţiilor dintre clase. Structura lexicală se dovedeşte a fi eterogenă, caleidoscopică, asimetrică, instabilă. Câmpurile lexicale, socotite „tipuri de macrostructuri subordonate” (Bidu-Vrănceanu 1986: 221) au caracteristici care se fondează pe particularităţi lexicale. Complexitatea paradigmatică a câmpului modei vestimentare feminine se datorează, după cum se constată, numărului apreciabil de clase posibile, ierarhia claselor bazându-se pe taxinomiile acestui lexic, pe relaţia hiperonim-hiponim, în calitatea lor de concepte ordonatoare, respectiv ordonate. Analiza semantică a acestui vocabular reliefează invariantele lexicale din clasa pieselor vestimentare de bază şi a componentelor, a ornamentelor şi stilurilor, dar se opreşte şi la terminologia efemeră, care distinge civilizaţia românească şi situaţia limbii române din secolul al XIX-lea de cea a altor idiomuri şi perioade de înnoire lexicală. Hiponimul, ca unitate lexicală ordonată, are o relaţie unilaterală (de tip gen-specie) cu hiperonimul (J. Lyons 1970: 348), care apare ca un concept. Relaţia se dezvoltă în mod sistematic în cadrul taxinomiei ştiinţifice. Din acest punct de vedere, câmpul lexical al vestimentaţiei feminine se desfăşoară la graniţa dintre specializarea ştiinţifică şi limbajul comun. Faptul că lexicul modei acestei perioade istorice este importat într-un timp scurt, din motive obiective, printre care acela de completare a unor lacune din lexicul limbii române, prin traduceri sau alte forme de contact lingvistic, cu intenţia de a-1 implanta în limbajul comun, general, a însemnat antrenarea unor procese de lexicalizare în care incompatibilitatea contextuală sau presupunerea reciprocă au jucat roluri de ajutor, dar şi de frână în sfera semantică. Am considerat utilă o incursiune în definirea etapelor şi a mijloacelor utilizate în abordarea acestui ansamblu lexical mai neobişnuit, definit şi prin atribute extralingvistice. CARACTERISTICI ALE PARADIGMEI LEXICULUI MODEI VESTIMENTARE FEMININE ROMÂNEŞTI DIN SECOLUL AL XIX-LEA Ca metodă de investigare, am recurs la câmpul Onomasiologie în întocmirea unui corpus lexical, pe criteriu cantitativ, cu ordonare alfabetică. Formarea unor paradigme, structurate pe opoziţii semantice, şi investigarea sintagmatică au constituit căi de definire. Ansamblul modei este coordonat de mai multe arhilexeme, precum: îmbrăcăminte, încălţăminte, ornamente, stiluri etc. Aşa-numitul „cap axiomatic” 304 Lorenţa Popescu (cf. Bidu-Vrănceanu 1986: 228) al domeniului, înglobantul termen modă, este un concept ales pentru semnificaţia sa de fenomen complex cu multiple conotaţii sociale. Noi am limitat analiza noastră la o parte din domeniu, după cum am afirmat în introducere. Intercondiţionarea şi intersectarea nivelurilor sunt mecanisme de ierarhizare în cadrul câmpului semantic, dar câmpul lexical al modei este amplificat de unele fenomene semantico-gramaticale, de care amintea Walter Porzig (Porzig după Lyons 1977: 262, voi. 1), care se referea la asocieri semantice apropiate între substantiv - verb, respectiv substantiv - adjectiv. Sesizăm existenţa acestor „relaţii semantice esenţiale”, cum au fost denumite (Munteanu 2008: 243) în diverse cazuri. De pildă, xenismul cu uz atributiv empire (stil), care într-o anumită perioadă este asociat cu substantivul rochie pe axa sintagmatică, ajunge să se aşeze pe axa verticală, datorită acestei relaţii de contiguitate referenţială, prin elipsa regentului, şi devine substantivul românizat ampir, situându-se astfel din punct de vedere semantic în paradigma coordonată de hiperonimul rochie, la rândul lui, sub cupola semantică a unor hiperonime cu grad mai mare de generalitate precum haină, modă. Termenii polisemantici, cu uz determinativ sau substantival, capabili să formeze structuri de tip paratactic, de tipul amazoană {pălărie, pană, rochie, costum), lărgesc posibilităţile de formare de clase paradigmatice în interiorul câmpului. Pe baza opoziţiilor semantice, câmpul lexical cercetat se particularizează ca pluridimensional, căci fiecare paradigmă edifică alte subdiviziuni. Deoarece inegalitatea ierarhică permite existenţa mai multor arhilexeme, distincţiile apar din opoziţii ontice (fireşti în cazul câmpurilor formate majoritar din substantive concrete), dar şi relaţionale (Coşeriu 1975: 36), deoarece acest câmp lexico-semantic este reprezentat de clase aflate în relaţii motivate. De exemplu, termenul guler semnifică o piesă în sine, dar semnificaţia sa este şi relaţională, ca referent dependent de obicei de o piesă de bază căreia i se poate anexa, ataşa sau în prelungirea căreia se află, precum: palton, pardesiu, pelerină, rochie, bluză etc. Acelaşi termen se defineşte, aşadar, atât prin conceptul de piesă individualizată ca atare, cât şi prin reuniune cu o altă piesă. Statutul acesta îi conferă calitatea de sem distinctiv în definirea unor referenţi. Câmpul modei se caracterizează prin pluridimensionalitate datorită numeroaselor seme variabile care includ: I. material: cu o anumită denumire/caracteristici: ieftin/scump, subţire/gros, comun/rar etc. II. croială: a. formă: amplu/ajustat, lung/scurt, înalt/plat, rotund/ascuţit etc.; b. element tehnic: cu/fară pensă/cută/baleieuză/fald/tiv etc.; c. element artistic: stil, sem cu multiple şi puternice conotaţii particularizante, concretizat în piese de vestimentaţie construite conform caracteristicilor respective, unele tipuri de piese impunându-se cu denumirea stilului sau croielii, în lexeme, ca: Mărie Antoinette, Directoire, duchesse, Empire, Garibaldi, gigot, girondin, Maria Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 305 Stuart, matelot, pagodă, postillon, princesse, Récamier, Régence, saute-en-barque, zuav etc.; III. ornament: tip: pasmanterie, broderie, aplicaţie etc.; IV. destinaţie: interior/exterior, anotimp: de vară, iarnă etc., comun/ ceremonios etc.; V. parte sau segment: bor, cozoroc, guler, glugă, mânecă, volan etc. Ansamblul poate fi socotit ierarhizat în măsura în care există distincţii care pot acţiona în ramuri diferite. Pe de altă parte, paradigma termenilor de tehnică de croitorie poate constitui ea însăşi un set de seme distinctive: /+-clin/, /+-pensă/, /+-cută/, /+-bufant/ etc. Desigur, orice sem poate deveni pertinent; de aceea câmpul poate fi catalogat ca selectiv. Considerăm că acest câmp lexical conţine seme decelate pe criteriul expresiei, propus de E. Coşeriu în 1975 (p. 51), care verifică teza „derivării cu sufixe” pentru exprimarea [aproximării în minus] (ex.: mantelă, manteluţă de la manta), ca şi a opoziţiei de colectivitate, ca în exemplele: balenă - balenaj, gheată - gheţărie, bonetă - bonetărie, botină - botinărie, călţun - călţunărie etc. Ansamblul lexical prezent se reprezintă prin seme, precum: [fenomen social], [vestimentaţie], [feminină], [românească], [secolul 19], seme generice, cupolă, comune claselor subordonate. Pentru o parte din clase, valoarea [creaţie umană] supraordonează clase unite de seme solidare de tip [materialitate], [funcţionalitate], [reprezentare], în timp ce altele stau sub semul [tehnică] sau [podoabă]. „Numărul semelor este finit numai în clasele determinate, alese pentru analiză” (DŞL 2001: 458), de aceea ne vom mărgini la a panorama câmpul lexico-semantic al modei pentru a demonstra complexitatea acestuia şi omogenitatea sa relativă. SEME GENERICE, SEME SPECIFICE Urmărind relaţiile de subordonare în raport cu semul generic [modă] al paradigmei principale, observăm ramificări în interiorul acesteia care au atât seme generice ale fiecărei clase, elemente de taxem, cât şi seme specifice, elemente care opun sememele din cadrul clasei. Asemenea caracteristici pot acţiona şi ca elemente de taxem şi de semem, în funcţie de semul generic. Astfel, seme ca [vestimentaţie], [încălţăminte] etc. pot departaja paradigme şi, deci, sememe. Semul generic [modă] ordonează prin clasemul [vestimentaţie] sememe ca: bluză, fustă, palton, pantaloni, rochie etc. Acesta devine sem specific în opoziţia: haină -pantof în continuare, în cadrul fiecărei clase funcţionează seme specifice: pentru clasa ordonată de semul [+ vestimentaţie], putem aprecia ca seme specifice următoarele: [+ piesă de bază], sem care ar putea include: corset, fustă, palton, pantalon, pelerină, rochie etc., [+ componentă]: buzunar, coadă, cordon, mânecă, guler, manşetă etc.; [+ accesoriu]: centură, cravată etc. în interiorul fiecărei clase, 306 Lorenţa Popescu sememele trebuie să se diferenţieze prin trăsături distinctive, cu ajutorul unor seme nucleare ca [+ piesă pentru trunchi]: bluză, corset, ghimpă, şal etc. sau prin seme aferente, care implică diverse criterii contextuale, de exemplu: [± mânecă], [± guler], [± culoare], [± pasmanterie], [croială], [dimensiuni], [material], [destinaţie] etc. Unele dintre semele aferente menţionate pot fi inerente unor sememe; de exemplu, semul [+ mânecă] devine inerent în definirea unităţii lexicale palton, căci sememul şi definiţia lexicografică sunt interdependente. Acelaşi tip de analiză semantică se aplică şi pentru formarea celorlalte paradigme din cadrul câmpului modei: 1. [încălţăminte]: botină, cizmă, ghetră, papuci etc.; 2. [pasmanterie]: baghetă, brandenburg, galon etc.; 3. [croitorie]: bufant, buion, crevé, cusătură, cută, fald, pensă, pliu etc; 4. [ornamente]: bufetă, cometă, franj, fundă, gansă, nod, pană etc.; 5. [stil]: amazoană, Empire, duchesse, Régence, Directoire, postillon, matelot etc. Se pot formula astfel opoziţii semantice necesare conturării fiecărei paradigme lexicale din lexicul modei feminine. Unele dintre semele variabile distinctive sunt repetabile în paradigmele câmpului, de exemplu: semul [stil] operează în paradigma pieselor vestimentare mari (rochie stil Empire), dar şi a lenjeriei {brasieră Régence) sau accesoriilor (centură Régence). Numeroase lexeme din câmpul lexical sunt determinate de semul [stil] în paradigma accesoriilor (fişiu stil duchesse), a ornamentelor {fundă Louis XIV), a croielii {cutăpostillon) etc. Dubla natură a unor lexeme din câmpul modei vestimentare, de autonime relaţionate conceptual şi referenţial la alt termen, cum ar fi manşetă, relaţionat la mânecă, sau guler prezent alături de termeni ca pardesiu, palton etc., sau epolet, la haină, bluză, rochie etc., conferă o anumită omogenitate paradigmatică, mai ridicată sau mai redusă în funcţie de capacitatea de a fixa trăsături distinctive, termenii din paradigmele „inferioare” (ale atributelor) putând deveni seme distinctive pentru piese de bază, componente, accesorii. De pildă, semul [+ bor] operează restrictiv numai în clasa acoperământ de cap, pentru a distinge, de exemplu, pălărie, pentru care este sem inerent, de fes sau tocă la care este absent; semul [+ mânecă] poate fi distinctiv, ca inerent, de pildă, pentru sacou, în opoziţie cu vestă etc. Toţi termenii câmpului au statut de hiponim faţă de pantonimul modă, dar filiaţia se stabileşte şi pe teren contextual şi chiar extralingvistic. în acelaşi timp, pantonimul poate, la rândul lui, deveni sem distinctiv când indică perioada istorică [moda 1830] sau conotaţia [de modă veche]. Deoarece ansamblul în speţă are caracteristici fundamentale de [+ funcţionalitate], dar şi de [+ reprezentare], semele în opoziţie ale termenilor care denumesc părţi componente ale pieselor de vestimentaţie: [± mânecă/guler/rever etc.] sau caracteristici intrinseci ale materialului: [gros/subţire; aspru/neted], ale destinaţiei [/ceremonie/, /plimbare/, /casă/ etc.], ale formei [/larg/, /lung/, /conic/ etc.], Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 307 formează, ca şi vocabularul, un inventar deschis cu implicaţii uneori decisive în claritatea analizei semantice şi a funcţiei hainei în societatea umană. Diferenţa semantică dintre doi termeni nu se reduce la o singură trăsătură. De exemplu, clasa paradigmatică alcătuită din elemente ornamentale este definită de proprietăţile conceptelor [material], [formă], [dimensiune] etc. Mai exact, fiecare sem poate avea mai multe valori. Astfel, valorile semului [linie vestimentară/ croială] se diferenţiază prin formă: /rotund/, /pătrat/, /semi-rotund/, /ascuţit/ etc., de diverse dimensiuni: /lung/, /scurt/, /larg/, /strâmt/ ş.a., de stil: /Directoire/, /Louis XVI/ etc., fiecare valoare putând departaja lexeme din paradigme diferite. Paradigma supraordonată de termenul pelerină, de exemplu, include lexeme cu seme comune pentru unele dintre ele: [+ formă în V]: pointă, talma în opoziţie cu [+ rotund], specific pentru lexeme ca rotondă, rond. Relaţia de excludere care funcţionează între caracteristicile care se grupează sub o valoare se manifestă numai printr-una dintre valorile unui sem care se poate actualiza sau printr-o valoare concretă a unui referent, nu întotdeauna printr-o valoare generalizatoare căci, de exemplu, o anumită pelerină poate avea mâneci sau poate fi croită ascuţit, dar acestea sunt valori particulare unui tip de referent, nespecifice clasei. în semantica vestimentaţiei, ca şi în alte domenii, mai ales în scopuri lexicografice, se practică o condiţionare faţă de un model socio-cultural cunoscut {specie de vestă, un fel de pelerină etc.), de multe ori fără diferenţe specifice pertinente. Individualizarea termenului prin modalităţi de ordonare, utilizând explicit elemente de opoziţie faţă de alţi termeni din sistem, nu este întotdeauna necesară în particularizarea referentului, deoarece un termen definit generic, cu diferenţe specifice minime, poate oferi suficientă informaţie pentru a fi încadrat în categoria potrivită, tocmai datorită capacităţii de a face apel la un concept cunoscut. CAPITOLUL V ORTOGRAFIE ŞI FONETICĂ. FENOMENE DE ADAPTARE. VARIANTE LEXICALE GRAFICE ŞI FONETICE Cercetarea publicisticii din secolul al XlX-lea revelează parcursul lexicului de modă feminină cu multe aspecte neprevăzute pe care le implică pătrunderea unor lexeme străine pe teritoriul lingvistic românesc. Cuvântul, unitate lingvistică complexă care înglobează componente, precum: fonetică, semantică, gramatică, este sintetic definit ca un dat al limbilor naturale, un element de bază în combinaţii sintactice, purtător de mărci gramaticale, în lingvistica tradiţională fiind o unitate fundamentală prin opoziţie cu sunetul, litera, silaba, propoziţia şi fraza, în lingvistica modernă, opus morfemului, sintagmei, enunţului, grupului de litere (în diverse tipuri de alfabete), clasei de forme gramaticale, iar în lingvistica structurală, opus lexemului, în lexicul specializat, cuvântul se opune termenului, condiţionat monosemantic, iar lexicografia îl numeşte cuvânt-titlu sau cuvânt-intrare, ca unitate relativ autonomă în relaţia cu alte unităţi mai mari sau mai mici, semn lingvistic, concept, complex sonor, în timp ce semantica îl foloseşte ca vehicul de concepte, iar pragmatica, instrument de comunicare (cfr. DŞL). La nivel fonetic, cuvântul este supus în timp unor fenomene specifice de adaptare. Intervenţia ortografiei, ca instrument de consolidare a limbii literare, constă în reliefarea normelor ortoepice atunci când recursul la reguli fonetice eşuează. Redarea unor sunete specifice neologismelor franceze pentru care nu există corespondent în limba română a fost soluţionată în lexicul modei fie prin respectarea formei scrise din limba sursă, fie, în majoritatea instanţelor, prin adaptare la fonetismul autohton. Naturalizarea terminologiei vestimentaţei feminine a parcurs etape cu strategii de implantare surprinzătoare, intervenţiile asupra acestor corpuri străine soldându-se şi cu împrumuturi de mijloace de creaţie internă (de ex.: afixe neologice). Din punct de vedere fonetic, evidenţiem câteva mecanisme regulatoare ale neologiei de expresie a unităţilor din acest câmp, prin apel la observaţii asupra sistemului vocalic, consonantic şi asupra fluctuaţiilor de accent. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 309 în limba română, spre deosebire de limba franceză, după cum se ştie, cantitatea şi nazalitatea nu constituie trăsături fonetice distinctive. De aceea, în vederea integrării, semnificantul a suferit aclimatizări spectaculoase, de la cele slab adaptate, care aminteau originea acestuia, la cele total integrate. Vom reda câteva aspecte tipice observate în dinamica fonetică a câmpului operaţional. Diftongarea unor foneme singulare: - pronunţarea lui [o] final în franceză s-a materializat în epiteza (paragoga) [ou\ în română, deşi au existat şi variante grafice/fonetice în [o] plenison final accentuat până la stabilizarea formei, unele fiind variante existente şi azi în exprimarea orală. Ex.: figarou, jabou, panou, platou, rulou, tricou, trusou care au prezentat, unele mai prezintă încă în limba vorbită, variante ca: figaro, jabo, rulo, platot trico, etc. - vocala [w] finală este tranformată în diftongul \iu]. Ex.: fichu/fişiu, pardessus/pardesiu. -sunetele cu durată se redau, de regulă, prin corespondentele lor tip. Fonemul [è\ deschis din limba franceză devine [e] mediu. Ex.: bergère - berjeră, butonnnière - butonieră, jarretière -jartieră etc. Pronunţia se îndepărtează uneori destul de mult de cuvântul de origine. De pildă, barège, de la numele oraşului francez Barège, a circulat cu forma bariş, prin atracţie etimologică, turcismul împrumutat anterior în limba română având aceeaşi origine franceză ca şi calcul semantic. Acesta etalează diverse forme grafice intermediare efemere care confirmă calchierea până la păstrarea nealterată a tiparului devenit deja popular. Vocala [e\ final, accentuată în limba franceză, pătrunde în română urmată de semivocala [u\. Ex.: decolteu, fileu, godeu, matineu, neglijeu, panieu, sufleu, pliseu, şifoneu, de la formele: décolleté, filet, godet, matinée, négligé, panier, soufflet, plissé, chiffonné. - diftongul [oa] grafiat «-oi» s-a fixât direct cu pronunţia din limba de origine. Exemple: paspoal, penioar, moar, toaletă, voal, voaletă etc. Vocalele labiale rotunjite [ô] şi [u\ din limba franceză au fost adaptate prin corespondentele deschise [o], respectiv [u] din română: capucin, centură, costum, dublură, turnură, tunică, uniformă, unele dintre ele prezentând variante de tipul sentură, costium. Capucin a fost grafiat şi pronunţat şi capuţin sub influenţa pronunţiei germane. Grupul grafiat «-UI» sau «-il» este preluat fonetic cu semivocala [y] sau este redat prin grupurile [li] sau [lă], de pildă: costume tailleur devine {costum) taior, deshabillé se scrie şi se pronunţă dezabie, taille devine talie, mantiile devine mantilă, pentru uşurinţă în pronunţie. 310 Lorenţa Popescu Sunetul românesc [u] redă atât grafemul «ou», cât şi grafemul «u» cu pronunţie anterioară în limba franceză. Ex: bluzon de la blouson, centură de la ceinture, turnură de la tournure, tul [tül] de la etc. în cazul cuvântului capişon, sunetul [/] apare ca urmare a unei deplasări inverse spre anterioritate a unui sunet închis în ambele limbi, de la vocala labială posterioară rotunjită [w]. Consoanele au trecut graniţa limbii române prin tratament articulatoriu specific. Nazalele [n] şi [m] din franceză se pronunţă prin sonantele [m], respectiv [n] în limba română. Ex: ancolură, bandă, bluzon, buton, capişon, centură, cordon, fason, franj, galanterie, galon, jupon, lenjerie, manşetă, manşon, manteletă, mantou, pensă, pompon, sandală, şoşon, veston etc. Grupul «-gn» este translitérât prin grupul,ni ” în română. Ex: peignoir -penioar, poignet -poaniet. Sonoritatea, în schimb, constituie o trăsătură distinctivă pentru fonetica limbii române. De aceea, semnalăm sonorizarea lui [s] intervocalic în cuvinte ca: bluză, baleieuză, biezare, camizol, cazacă, poloneză, şemizetă, sub presiunea fonetismului francez şi pentru facilitarea emisiei. Se sonorizează grafemul ,,-t” final în cazul unor termeni ca: asortiment, bufant, pasmant, transparent. Grupul «ch», corespunzător unui sunet fricativ în franceză, este redat prin acelaşi sunet [ş]; se păstrează deci pronunţia franceză, nu şi grafia. Ex: manşetă, şemizetă, manşon, şoşon etc. Perechea de grafeme din limba franceză «ce» oscilează un timp între redarea lor în limba română prin consoana surdă [s] sau prin africatul [tşe], respectiv «ge» şi învinge forma scrisă prin folosirea fficativului [J] în majoritatea ocurenţelor. Ex.: centură, nu sentură, mercerie, nu merserie. Grupul grafiat «ce» din finalul cuvântului poate păstra pronunţia, de exemplu, pensă ([s]) de la pince. Grupul «ge» devine „j” în grafia şi pronunţia românească: Ex.: bergère - berjeră, corsage - corsaj, décolletage - decoltaj, lainage -lenaj, neglijeu de la négligé. ACCIDENTE FONETICE ŞI GRAFICE Iată şi câteva tipuri de accidente fonetice şi grafice suferite de lexicul modei în procesul de adaptare la sistemele grafic şi fonetic al limbii române. Accidentul fonetic este definit ca „schimbare fonetică întâmplătoare, fără caracter regulat, a unui sunet, în cuvânt sau prin fonetică sintactică” (DŞL 2001: 16). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 311 în cadrul schimbărilor fonetice, ne vom referi la câteva cazuri de asimilare, disimilare, afereză şi acomodare, prezente la cuvinte din paradigma lexicală a modei vestimentare feminine româneşti din secolul al XIX-lea. Cuvântul şoşon este varianta fonetică românească formată prin asimilare consonantică totală progresivă la distanţă după formula ş - s < ş - ş. de la fr. chausson, sunetul [s]9 supus schimbării, aflându-se după sunetul [ş] modificator. Termenul eşarfă, -e, s.f., a fluctuat în variante ca: eşarpă, şarp, şarf sub influenţa limbii franceze şi ruse. Existenţa paralelă a acestor forme indică o contaminare/încrucişare între variante astfel: rom. eşarfă < rom. eşarpă (< fr. écharpé) + rom. şarf (< rus. şarf). Nu ocolim nici afereza din varianta şarpă, accident fonetic de pierdere a unei vocale la începutul unui cuvânt, care însă apare prin atracţie sinonimică, sub influenţa împrumutului din limba rusă şarf cu care a circulat paralel în epocă. Alte tipuri de accidente fonetice în cadrul acestui câmp lexical sunt cele reprezentate de fenomenele fonetice care au generat variante inculte de fluctuaţii fonetice datorate alunecărilor cosmopolite sau fonetismelor regionale, cazuri destul de frecvente în mulţimea de variante lexicale. Un exemplu interesant este oferit de varianta incultă lavarieră, formată ca urmare a două accidente fonetice opuse - disimilare şi asimilare - care au acţionat simultan. Este vorba, pe de-o parte, despre disimilare consonantică parţială progresivă la distanţă, 1 - 1 > 1 - r, şi, pe de altă parte, despre asimilare consonantică totală regresivă la distanţă, după formula 1 - r > r - r. Să nu uităm formele de hipercorectitudine care s-au adăugat unor variante incorecte datorită diverselor influenţe, de exemplu: mateneu, poplen, veliur, barez, crenă, paşpoal, crenolină, camizon, capod etc. ACCENTUL Invazia lexemelor cu sonoritate diferită de limba română conduce la înmulţirea cuvintelor cu accentuare oxitonă, accentuare nespecifică limbii române, dar cu care româna se mai întâlnise în cazul împrumuturilor de origine turcă; în vocabularul modei vestimentare, fenomenul se regăseşte la substantive şi adjective neologice terminate în vocală: - a plenison accentuat: talma, panama; - e plenison: négligé, dezabie, glace; - o plenison: boléro, domino, figaro, jabo; - u plenison: marabu. Mulţi termeni sau formaţii lexicale împrumutate păstrează pronunţia franceză cu accentuarea şi forma grafică de origine. Ex.: entre-deux/negligé/neglij eu, déshabillé/dezabie, gigot sau à gigot, en coeur, en forme, en vogue etc. 312 Lorenţa Popescu Exemplele din acest capitol sunt mostre de tratament fonetic aplicat neologismelor de origine franceză care ilustrează mobilitatea maximă a elementelor lexicale neologice şi a rezolvărilor, în normele bazei articulatorii şi ortografice româneşti, oferite unor situaţii de substituire masivă a sunetelor unei limbi străine cu sunete asemănătoare din propria vorbire. Acest fapt, reliefat de vocabularul în discuţie, contribuie mult la modernizarea, prin rafinare, a bazei de articulaţie aflată istoric în plină evoluţie a limbii române în contact cu fonetisme străine. CAPITOLUL VI PROCEDEE DE ÎMBOGĂŢIRE A LIMBII ROMÂNE: EXTERNE ŞI INTERNE PROCEDEE EXTERNE: ÎMPRUMUTURI LEXICALE ÎN LEXICUL MODEI împrumutul lexical, mijloc extern de îmbogăţire a vocabularului limbii române, reprezintă un „proces de încorporare a unui element lingvistic dintr-un idiom în altul” (DŞL 2001: 279). Atât clasa împrumutului direct (lexeme simple, compuse şi frazeologice) şi indirect (prin intermediul altei limbi), cât şi aceea a împrumutului savant şi a dubletului etimologic se regăsesc printre termenii vocabularului modei. Câmpul semantic al modei cuprinde neologisme care denumesc obiecte unice, substantive, clasă fundamentală, numeroasă, deschisă, sau substantive cu rol atributiv, utilizate de multe ori eliptic de regent, ca şi câteva expresii şi construcţii frazeologice. împrumuturile lexicale „directe” sau „indirecte” (DŞL 2001: 279) s-au materializat în: - substantive simple: algeriană, ampir, bas chină, berjeră, bertă, bluză, bolero, bonetă, balandran, brasieră, buion, burnus, crinolină, domino, eghiletă, figarou, fişiu, flanelă, fular, gansă, garibaldiană, ghetră, gheroc, ghipură, ghimpă, redingotă, godeu, jaretă, knickerbockers, lizereu, malacov, mantilă, modistă, palatină, pan, panier, penioar, plastron, poanieu, poloneză, postilion, rotondă, spenţer, subrau, transparent, tricorn etc. - substantive compuse: cache-corset, cache-maillot, cache-corset, saute-en-barque, tea gown, sortie-de-bal etc. - construcţii lexicale: en coeur, en forme, le dernier cri, ă gigot, en vogue ş.a. O mare parte dintre aceste cuvinte face parte astăzi din vocabularul cuvintelor internaţionale în domeniu. Curentul neologic de care ne ocupăm a produs îmbogăţiri notabile în structura fondului lexical al limbii române. Stabilitatea şi întrebuinţarea frecventă a unor neologisme au condus la dezvoltarea masei vocabularului şi chiar a fondului 314 Lorenţa Popescu principal, unele lexeme exprimând şi acum, după mai bine de un secol, noţiuni fundamentale. Raportul dintre unitatea lexicală şi variantele sale merită o atenţie specială în cazul vocabularului modei din secolul al XlX-lea, deoarece ilustrează etape ale procesului de integrare în limba română şi de influenţare a normelor limbii literare prin nenumărate realizări concrete ale lexemelor in stătu nascendi. Semnificantul prezintă două sau mai multe complexe fonetice apropiate, iar unitatea lexicală desemnează, în cele mai multe cazuri, acelaşi referent. Termenul străin circulă paralel cu corespondentul său preexistent în română, ştiindu-se că limba română are tendinţa să păstreze cuvântul vechi alături de împrumutul recent: Ex.: brandenburg - găitan - ceapraz: călţun - bas - ciorap·, capişon - glugă·, coadă - trenă - şlep·, jupă -fustă; peignoir - rochie de casă - robe de chambre; pieptar - plas tron - corset·, suit aş - şnur etc. Folosirea în aceeaşi perioadă a mai multor împrumuturi pentru acelaşi semnificat conduce inevitabil la eliminarea din uz a unora dintre ele sau la specializarea fiecăruia. Ex.: bor - bord·, brasardă - banderolă', bretele - osentragi; camizolă -matineu', capişon - glugă·, fald- cută', şlep - trenă·, suitaş - şnur etc. Aceeaşi constatare se poate face şi referitor la utilizarea alternativă a construcţiei străine şi a calcului în decursul aceluiaşi interval istoric. Ex.: robe de chambre/rochie de casă', couteau d’Argus/cuţit d’Argus; Regenmantel/manta de ploaie etc. Sintagme conceptuale subdivizionare de tipul: rochie de bal, faţă de termenul generic rochie, a unor compuse, precum jachetă-bolero, faţă de jachetă etc. sunt amintite în cazul împrumuturilor care extind uzul termenului de bază, denumiri de concepte noi în istoria costumului, preţioase pentru furnizarea de informaţii din epocă. Xenisme împrumuturile directe sunt reprezentate de lexeme simple sau compuse şi de formaţii frazeologice în forma din limba sursă sau prelucrate parţial după normele limbii primitoare. Xenismul reprezintă un „cuvânt neologic recent, preluat cu forma intactă a etimonului şi neadaptat încă la sistemul limbii române, simţit de vorbitor ca aparţinând unui sistem lexico-gramatical străin de limba română, sentiment care se manifestă atunci când cuvântul este folosit în scris, prin individualizarea lui grafică, fie prin caractere cursive, fie prin subliniere, fie prin încadrarea între ghilimele sau prin scriere cu majusculă” (DŞL 2001: 574). în masa de cuvinte de modă feminină din secolul al XlX-lea, s-au aflat şi termeni specializaţi, efemeri sau durabili, substantive simple, compuse şi locuţiuni străine (cu valoare adjectivală sau adverbială). Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 315 Dintre xenismele simple, enumerăm: chiffoné, chaussure, chute, col, coquillé, couteau, dépassant, déshabillé, dessous, devant, Directoire, Duchesse, Empire, fashion, girondin, houppelande, jeu, knickerbockers, marabout, négligé, nécessaire, paillason, parement, peignoir, poignet, pointe, postillon, quille, Récamier, Régence, trotteur etc. O mică parte dintre acestea au trecut filtrele fono-morfologice ale limbii române, fiind înregistrate de anumite dicţionare actuale cu grafie şi pronunţie adaptată: dezabie (DEX, NODEX, MDN), neglijeu (DEX, DN, MDN, DOOM), neseser (DEX, DN, MDN), paspoal (DEX), regenţă (DEX’98), zuav (DEX, DN, DOOM). Altele au fost conservate, ne referim la cele care exprimă stiluri de artă, inclusiv vestimentară, care figurează în lexicografia prezentă: Empire (DEX, MDN), Directoire (DN, MDN), trotteur (DEX, MDN) etc. în sfârşit, o altă parte dintre ele este în uz şi în prezent în limba vorbită, fără a fi înregistrate de vreun dicţionar, cu circulaţie în limbajul specialiştilor sau al cunoscătorilor în domeniu, de exemplu: entre-deux (împrumut care a îndepărtat varianta adaptată temporar antredeu), en coeur, à gigot, robe de chambre etc. „în ciuda calităţii accidentale, efemere a mai multor xenisme, tratamentul lor poate oferi informaţii preţioase asupra tendinţelor flexionare celor mai puternice ale momentului, căci, în absenţa unui tipar flexionar inerent, xenismele reflectă în mai mare măsură tendinţele actuale” (DŞL 2001: 574). Dintre xenismele compuse efemere sau stabilite în lexicul modei, amintim: cache-corset, cache-maillot, cache-nez, cache-peigne, couvre-maillot, entre-deux, robe de chambre, saute-en-barque, sortie de bal, sortie de théâtre, tea gown, tour de calotte, tour de cou, tour de taille, trou-trou etc. Pe lângă xenismele simple şi compuse, au fost împrumutate şi locuţiuni şi expresii, adică xenisme frazeologice, utilizate de obicei adjectival: en coeur, en forme, à gigot, à la princesse, en vogue, à la zouave etc. Termenul modă include elemente specifice de stil, formă, exprimate printr-un atribut anume care o singularizează şi-i conferă dreptul de fenomen cu localizare temporală şi cu caracteristici bine definite. De aceea, am luat în discuţie un număr relativ restrâns de expresii din limba franceză care au pătruns în română în intervalul studiat, utilizate atributiv pe lângă regent, cu topică în postpunere: (mânecă) en coeur, (mânecă, rochie) à gigot, à la princesse, (confecţie) en forme, (colecţie vestimentară) hautes nouveautés, (vestimentaţie) en vogue etc. Eponime Vocabularul modei înglobează un număr semnificativ de mare de denumiri de semnificaţi proveniţi din nume proprii sau comune datorită specificului domeniului. Secolul al XIX-lea a permis accesul împrumuturilor, astfel că vocabularul românesc s-a îmbogăţit cu denumiri de creatori de stiluri, tipuri de croială sau de piese vestimentare. 316 Lorenţa Popescu Studiul apelativelor, al derivatelor de la nume de persoană, numit „deonomastică”, a primit denumirea de la lingvistul italian Enzo La Stella T. în 1982, într-un articol al său, termen care reapare în 1984 în titlul lucrării sale Dizionario storico di deonomastica: Vocaboli derivaţi da nomi propri, con le corrispondenti forme francesi, inglesi, spagnole e tedesche, Florenţa: Olschki (cf. Sala 1999: 83). în România, subiectul a fost cercetat de A. Graur, Mioara Avram, M. Sala, O. Laiu-Despău ş.a. Formaţiunile deonomastice se referă, deci, la eponime, denumire care s-a impus pentru terminologia cu etimologie onomastică (termeni comuni proveniţi din nume proprii). în inventarul lexical al modei feminine româneşti din secolul al XlX-lea, apar numeroase împrumuturi de astfel de termeni. în modă, numele creatorului sau al celui care lansează o formă vestimentară are importanţă socială şi rămâne în mentalul colectiv prin denumirea dată referentului. Menţionăm aici câteva eponime din corpusul lexical al modei: bertă, guler de dantelă pe umerii dezgoliţi, nume care provine de la un nume feminin; brandenburg, stil decorativ de vestimentaţie caracterizat prin aplicarea unor galoane transversale la butoniere, specific zonei oraşului german Brandenburg; Directoire, stil vestimentar (artistic, în general) din anii Directoratului francez, 1795-1799; Empire, stil de artă, inclusiv vestimentar, rochie cu talie înaltă pornind de sub bust care s-a purtat în timpul Primului Imperiu; figarou, o pelerină al cărei nume a fost inspirat de personajul lui Beaumarchais; girondin, stil de palton de la numele grupării moderate a girondinilor din timpul Revoluţiei franceze; lavalieră, cravată cu nod mare, flotant, provenind de la numele domnişoarei Louise de La Baume Le Blanc, ducesă De La Valliere (1644-1710), favorita regelui Ludovic XIV; malacov sau malacoff fustă amplă denumită astfel de la numele fortăreţei construite să apere oraşul Sevastopol, cucerită de francezi în 1855; spenţer, jachetă scurtă fără basc, poartă numele lordului Spencer (1758-1834) etc. Catahreze împrumutate Lexicul modei feminine conţine, de asemenea, catahreze. Denumită şi „metaforă lingvistică” sau „trop prin extensie”, catahreza este „o figură semantică (trop) lexicalizată, provenită dintr-o metonimie/sinecdocă/metaforă al cărei sens -la origine figurativ - s-a pierdut prin uz” (DŞL 2001: 92). întâlnim o tipologie catahretică, cele mai multe unităţi lexicale având originea în domeniul biologiei, pătrunse în română prin calc semantic, de exemplu: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 317 balenă, egretă, fregată, marabu, paradis etc. Aceste sinecdoce, majoritatea denumiri de păsări ale căror pene sunt utilizate ca podoabă pentru pălării, sunt denumiri reprezentative pentru o clasă de obiecte. Termeni şi locuţiuni, metafore împrumutate, formate în limba de origine prin analogie de formă, precum: boa (analogie cu forma şarpelui), coquille (stofa drapată în formă de cochilie), en coeur (decupaj în formă de inimă), ă gigot (mânecă de forma unui picior de miel) etc. Vocabularul modei îşi extrage modele din formele oferite de universul proxim, cu semioză compatibilă. PROCEDEE LA GRANIŢĂ. CALC LINGVISTIC Calc lexical de structură. Calc total Un alt procedeu de îmbogăţire a vocabularului unei limbi, prezent în lexicul modei, este calcul lingvistic. Echivalare terminologică în limba ţintă, calcul lingvistic este considerat un procedeu de îmbogăţire a limbii aflat la intersecţia dintre procedeele externe şi cele interne. Se consideră calc lingvistic „procedeul de transpunere literală, exactă, a unui cuvânt semantic analizabil, a unei construcţii sau numai a unui sens dintr-o limbă A într-o limbă B, cu materialul limbii B” (DŞL 2001:90). Câmpul lexical al modei conţine câteva manifestări ale acestui tip de neologism, de traducere totală sau parţială a unui cuvînt sau expresii frazeologice, fiind cunoscut faptul că acest procedeu, ca şi împrumutul, este caracteristic perioadelor de înnoire lexicală. Protagonistul calcului lexical total este un termen cu o frecvenţă relativ mare, intrat iniţial în vocabularul vestimentaţiei masculine militare din care se extinde semantic, în cadrul aceluiaşi limbaj specializat, în vocabularul vestimentar feminin. Ne referim la neologismul ţinută, provenit din cuvântul italian, tenuta, al cărui etimon latin, teneo-tenere, este comun cu cel al verbului analog din limba română a ţine. Deşi termenii au etimon comun, sursa şi momentul împrumutului verbului şi al substantivului diferă în limba română. Lexemul a fost concurat de neologismul toaletă, folosit exclusiv pentru moda feminină, cu sensul de ansamblu vestimentar. Un alt exemplu de calc de structură total imperfect este redat prin sintagma manta de ploaie după compusul german Regenmantel. Calc lexical parţial Un alt tip de calc prezent în câmpul lexical al modei vestimentare feminine este calcul parţial, prezent într-un exemplu de calc parţial de structură reprezentat de substantivul osentragi (bretele), după compusul german Hosenträger, parte 318 Lorenţa Popescu împrumut, parte calc deformat, cu etimologie populară, redat prin tragi, ind. prez., pers. a Il-a sg.de la vb .a trage, având aceeaşi semnificaţie cu vb. german trageri de la care provine. Calc frazeologic în frazeologia din câmpul lexical al modei vestimentare feminine, există locuţiuni demne de interes din punctul de vedere al studiului vocabularului prin formele calchiate. Calcul lingvistic reproduce, cu material indigen, forma internă a unui cuvânt străin sau structura unei expresii sau locuţiuni. Calcurile frazeologice există în număr apreciabil în vocabularul modei vestimentare. Adeseori, au caracter internaţional, regăsindu-se şi în alte limbi. Modelul imitat poate fi structura expresiei, în cazul calcului de structură, sau construcţia gramaticală, în cazul calcului morfologic şi sintactic. Expresiile à la mode (la modă), le dernier cri de la mode (ultimul răcnet al modei), en vogue (în vogă) ş.a sunt calcuri frazeologice parţiale, dar care respectă dubla identitate structurală: numărul de elemente şi ordinea. Un exemplu de calc de structură format dintr-un calc lexical şi un calc semantic, după un substantiv compus, este guler şal (< ff. col châle), în care primul element este o traducere, celălalt fiind un calc semantic. Un calc frazeologic imperfect este reprezentat de sintagma pantofi de ietac, după fr. chaussures d’intérieur, în care substantivul pantof care, prin determinantul arhaic de ietac, arată un început al specializării cu sensul curent astăzi, aducând o precizare necesară. Interesantă este şi apropierea etimologică şi semantică de cuvântul francez pantoufles, care semnifică papuci {pantofi de casă/de interior/de iatac), având etimon comun cu lexemul românesc pantof (considerat împrumut din germană). Un alt calc frazeologic imperfect întâlnit în textele publicistice este fusta de cal, după fr.joupon de crin, în care substantivul fusta semnifică fusta de dedesubt, sintagmă atât de utilizată la vremea respectivă, neologismul jupon nu se specializase încă, iar lexemul cal redă prin sinecdocă provenienţa materialului folosit la confecţionarea jupoanelor rigide. Calc semantic Vocabularul modei este înnoit şi îmbogăţit prin sensuri adăugate cuvintelor din limba comună, calcul semantic constând „în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent deja într-o limbă, după modelul corespondentului său străin, care este întotdeauna cel puţin bisemantic” (Hristea 1984: 111), tip de calc pe care autorul îl grupează în două categorii în funcţie de vechimea în limbă a cuvântului care îşi îmbogăţeşte conţinutul semantic, calc semantic la cuvintele vechi şi calc semantic la neologisme. Reiau citatul oferit de Theodor Hristea (1984: 114) Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 319 referitor la calcul semantic, citându-1 pe Charles Bally (1951: 51): « On ne comprend pas encore l’extension et l’importance de cette forme de l’imitation, qu’on surprend dans les replis les plus cachés de la langue... Le calque est appelé à donner une nouvelle impulsion aux études lexicologiques, dans 50 ans on ne concevra plus de dictionnaire étimologique qui ne tiendra pas comptes: 1) de la filiation sémantique des sens; 2) de l’étude systématique des mots introduits par traduction ». Iată câteva asemenea calcuri: accesoriu, algeriană, baghetă, balandran, balenă, baretă, betelie, boa, bumus, calotă, capot, caschetă, cazacă, călţun, cămaşă, coadă, cometă, costum, cuirasă, cuşcă, dedesubt, dinainte, egretă, foaie, fregată, galoş, găitan, marabu, marchiză, matelot, model, necesar, pagodă, palatină, paradis, platou, poloneză, rufă, sac, sandală, sculă, stolă, tăblie, umăr, undă. CREATIVITATE INTERNĂ Derivare, derivare regresivă Neologizarea limbii române în secolul al XIX-lea a reînsufleţit procedeele interne de îmbogăţire a vocabularului. Vom exemplifica aici câteva mijloace interne de formare a cuvintelor. Un procedeu intern de îmbogăţire a vocabularului este derivarea, împrumuturile din vocabularul modei au contribuit, alături de cele din alte domenii, la pătrunderea şi fixarea unor sufixe substantivale şi adjectivale în limba română, mai ales din franceză. Acestea s-au răspândit, dând dovadă de viabilitate şi productivitate, unul dintre rolurile sufixelor fiind acela de indicator al filierei de pătrundere. Iată câteva exemple: -ment (de la asortiment, parement etc.); -ură (ancolură, centură, dublură, furnitură, garnitură, parură, turnură etc.); -aj (balenaj, decoltaj, lenaj etc.); -on (manşon, capişon, cordon, jupon, plastron, şoşon, veston etc.); -ieră (lavalieră, butonieră etc.); -ţie (aplicaţie, confecţie etc.); -erie (broderie, galanterie etc.). -et(ă) (coleretă, garsonetă, jachetă, manşetă, manteletă, şemizetă, toaletă etc.) Prefixarea se manifestă la substantivele din perioada descrisă mai ales prin formarea de verbe sau deverbale dintr-o temă nominală. Aceasta presupune o adaptare a semnului de bază. întregi familii lexicale sunt împrumutate sau formate prin derivare parasintetică din substantive denumind obiecte de vestimentaţie. O parte dintre exemplele care urmează sunt extrase din publicistică, o altă parte, din lexicografia epocii, antrenarea unui cuvânt-tip neologic duce la formarea unei serii 320 Lorenţa Popescu lexicale: asortiment, a asorta, asortare, asortat; sau bluză, bluzare, a bluza, bluzat; bie, a bieza, biezare; cloş, a cloşa, cloşat; corset, a încorseta, încorsetare; mercerie, a merceriza, mercerizare; garnitură, a garni(si); imprimeu, a imprima, imprimare, imprimat; malacoff, a înmalacofa, înmalacofată; mască, a măscui, a masca, mascaradă, mascat; mănuşă, a îmănuşa, înmănuşare; modă, modernizare, modern; pasmanterie, pasmant; paspoal, a paspoala; pensă, a pensa; pliseu, plisat, a plisa, plisaj; uniformă, uniformizare, uniformitate, a uniformiza etc. Se împrumută un lexem sau întregi serii lexicale sinonimice, se creează derivate, unele cu un anume grad de expresivitate, exploatate frecvent de literatura satirică a timpului: decolteu, a decolta, decoltat, dublu, dublură, a dubla; fason, a fasona, fasonat, etc. Iată alţi câţiva termeni din lexicul vestimentar formaţi prin sufixări. Este cazul cuvintelor moştenite sau al unor împrumuturi vechi sufixate: încreţitură (rom. încreţit + suf. ură), căptuşeală (rom. căptuşi > căptuh + i, germ. Kapptuch), croială (rom. croi + suf. ala), găteală (rom. găti + suf. eală), îmbrăcăminte (vb. îmbrăca + suf. minte), (în)cingătoare (rom. (în)cinge + suf. oare), rufărie (rom. rufă + suf. rie), tăietură {tăia + suf. ură), tivitură {tivi + suf. ură), în cadrul derivării, un fenomen mai „greu definibil, insuficient studiat şi cu unele aspecte destul de controversate”, cum îl prezenta Th. Hristea (1984: 73), este derivarea regresivă, pe care o defineşte astfel: „procedeul analogic de creare a noi cuvinte, unităţi frazeologice şi forme gramaticale prin suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare existente deja în limbă”. Printre împrumuturile din vocabularul modei feminine alcătuit de noi, există câteva substantive formate prin derivare regresivă, şi anume: bretea (fr. bretelle), cordea (ngr. kordela); varianta flanea (fr. flanelle), varianta sanda (fr. sandale), exemple de refacere a unui singular după plural, fenomen denumit derivare regresivă morfologică (Hristea 1984: 73), după formula: sg. rom. bretelă > pl. rom. bretele > sg. rom. bretea; sg. rom. cordelă > pl. rom. cordele > sg. rom. cordea; rom. sg. flanelă > pl. rom. flanele > sg. rom. flanea, respectiv: sg. rom. sandală > pl. rom. sandale > sg. rom. sanda, prin suprimarea sufixului aparent. Pseudofranţuzisme Un exemplu de creaţie internă prin derivarea unui împrumut este substantivul colectiv botinărie, care înseamnă atelier sau magazin de botine. Nefiind înregistrat în dicţionarele franceze, derivatul ar putea fi o creaţie românească formată prin analogie cu bonetărie (echivalent existent în franceză), de la rom. botină + suf. rie. Derivarea de la un împrumut francez cu sufix de aceeaşi origine a creat, fie şi efemer, o familie lexicală cu aparenţa unui împrumut francez, de fapt, un pseudofranţuzism, procedeu descris de Th. Hristea în 1984 (p. 61). Aducem în discuţie încă două cuvinte, pseudofranţuzisme ale epocii: cache-culotte şi feşonete, a căror existenţă, considerăm noi, se datorează, până la proba contrarie, Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 321 limbii române, prin combinarea unor teme şi elemente formative împrumutate din franceză. Compunere şi formaţii paratactice Pe lângă derivare, un alt procedeu intern de îmbogăţire a vocabularului este compunerea, prin care „două sau mai multe cuvinte (de obicei în calitate de unităţi lexicale distincte) se unesc şi dau naştere unui cuvânt nou. Acesta denumeşte o altă noţiune decât cele pe care le denumesc elementele lui constituente luate izolat” (Hristea 1984: 95); „sunt formaţii cu structură analizabilă” (GLR 2008: 91). Deşi nu se bucură de productivitate în limba română, nefiind specifică „nici latinei, nici celorlalte limbi romanice şi are limitări sub aspectul repartiţiei stilistice” (DŞL 2001: 125), compunerea, acest procedeu intern de îmbogăţire a limbii, a primit un imbold de la multitudinea de împrumuturi franceze, care deţinea modele. Prefixoidele au constituit elemente de compunere prezente în câteva exemple din lexicul studiat, împrumutate din franceză, demi/mi, combinate cu substantive, adjective etc.: „demi-decoltaj” (MI, 1901, p. 370); „mi-cloş” (MI, 1897, p. 35); „demi-confecţionate" („Adevărul”, 1888, p. 3); „demi-saison” (FR, 1879, p. 110). Există apoi nenumărate „formaţii paratactice” (GLR 2008: 93) în vocabularul modei, constituite din două substantive nesudate, din xenisme şi împrumuturi compuse. De obicei, al doilea substantiv are uz atributiv, dar sunt şi excepţii, unele calcuri efemere: „icas-strae”, galoane strae numite bonjure” (AR, 1847, nr. 96, p. 348). Iată exemple extrase din publicistica modei: „bluză chemisier” (MI, 1901, nr. 19, p. 146); „boleroul-bluză” (MI, 1903, p. 3); „calota beret, garnitură de pene negre de amazone” (MI, 1898, nr. 2, p. 2); „centură-soutien de satin alb” (MI, 1900, nr. 43, p. 336); „colet-pelerină dublu” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); „corsaj-bolero rotund, tighelat întreg, mărginit cu benzi” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); „corsajul-bluză, platca şi gulerul de ghipură” (MI, 1903, p. 10); „corsaj-habif (MI, 1901, nr. 9, p. 71); „corsaj-bluzorT {MI, 1903, nr. l,p. 1); „centură corseletă formată din baghete” (MI, 1901, nr. 51, p. 411); „corsetul-cuirasse” („Bobâmacul”, 1878, nr. 18, p. 3); „corsaj-habit în formă de figaro” (MI, 1902, p. 75); ,jachetă-frac imitând fracul bărbaţilor” (MI, 1898, p. 426); 322 Lorenţa Popescu ,/ustă-costum plissé” („Timpul”, 1877, nr. 15, p. 4); ,guler-étole (pelerină)” (MI, 1897, p. 95); Jachetă tailleur” (MI, 1898, nr. 1, p. 121); Jachetă-redingotă de stofa la fel, închisă la o parte cu nasturi de corozo” (MI, 1897, p. 131); Jupă-pantalon pentru cicliste” (MI, 1900, nr. 16, p. 121); Jupă-tailleur de catifea” (MI, 1900, nr. 41, p. 318); „manta-pelerină de muselină de mătase roz pe satin asortat, plisată” (MI, 1903: 2); „rochie tailleur de postav satin gri” (MI, 1903, nr. 1, p. 3); „talie-bluză” este un compus întâlnit în jurnalele de modă: (MI, 1898, p. 403) şi „Moda”, (1905, nr. 7, p. 2); ,pălărie-bolero de fetru negru” (MI, 1902, p. 402); ,pâlăria-clacă” (AR, 1839, nr. 68, p. 334). Formaţiile de tip paratactic, numite şi „construcţii binominale neprepoziţionale” (cf. Dincă 2006: 28), sunt considerate un „tipar nou, cu efecte sintactice (se introduce un nou model sintactic al grupului nominal, inexistent în limba română), dar şi lexicale (creşte, ca inventar, clasa adjectivului invariabil).” Aceste „grupuri nominale care au la bază coordonarea se caracterizează prin serialitate (posibilitatea de a inversa ordinea termenilor în sintagmă fără efecte asupra sensului)” (Dincă 2006: 28). Intre acestea se creează relaţii logico-semantice de calificare, identificare, complementare, coordonare. Autoarea observă că se pune în discuţie noţiunea de clasă gramaticală datorită uşurinţei cu care se fac transferurile de la substantiv la adjectiv, şi se îmbogăţeşte clasa substantivului invariabil. (Dincă 2006: 29). Deşi tiparul datează deja de aproape două secole, este insuficient studiat şi fenomenul a reapărut odată cu împrumuturile recente din limba engleză. Nu toate construcţiile din lexicul modei s-au adaptat limbii române, dar ele demonstrează deschiderea la încercări de a copia structuri, de a crea formaţii lexicale, indiferent de viabilitate. Conversiune în vocabularul modei, anumite cuvinte cu existenţă îndelungată în română, de provenienţă latină au fost substantivate, schimbându-şi aşadar valoarea gramaticală de prepoziţii sau locuţiuni adjectivale în substantive, utilizate foarte frecvent în decursul secolului al XlX-lea sub presiunea textelor din publicistică în descrierile pieselor de modă şi a tiparelor franţuzeşti. Deşi preexistenţi, au avut o existenţă concomitentă cu termenii francezi echivalenţi pe parcursul secolului. Substantivul dinainte/dinainţi provine din locuţiunea adjectivală [partea] de dinainte articulată cu articolul hotărât inclus în structura prepoziţiei. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 323 Acelaşi fenomen de conversiune se observă şi în cazul substantivului dedesubt, al substantivului faţă şi jos. Lexicul prezent etalează, de asemenea, numeroase cazuri de substantive folosite ca determinanţi ai unor regenţi, deci cu rol de adjective categoriale, în exemple ca: algeriană (stofa, eşarfa), amazoană (rochie, costum, pană), baiaderă (eşarfa), canotieră (pălărie), clac (pălărie), couteau (pană), egretă (pană), figarou (vestă), garsonetă (pălărie), marchiză (pălărie), matelot (pălărie), paradis (pană), rotondă (pelerină), saute-en-barque (palton), taior (costum), talma (pelerină), transparent (stofa) (vezi Corpus). Polisemie inter- şi intradomenială Ne referim la „polisemia intradomenială” {polysémie intra-domaines), denumire care aparţine lingviştilor I. Meyer şi K. Mackintosh) (www.unibuc.ro/ studies/Doctorate2010Martie/Rizea Monica - De.) care semnifică „polisemia ca urmare a reintegrării unităţilor determinologizate în discursul specializat al domeniului de origine”. Mecanismele cunoscute ale dezvoltării polisemiei, metafora sau metonimia, indică determinologizarea unui termen, acelaşi cu un cuvânt mai vechi în limbă, ceea ce înseamnă o terminologizare a acestei unităţi preexistente în limba comună sau traducerea termenului specializat din altă limbă şi împrumut de sens din alt domeniu sau din limbajul comun. Procedeul este calcul semantic (6.2.), ca procedeu de introducere de metafore (prin analogie) sau de metonimii (prin contiguitate). Unităţi lexicale moştenite sau împrumutate în perioada anterioară studiului nostru au avut capacitatea de a se reintegra în discursul modei feminine, cu sensuri noi, calchiate, prin analogie: sac, umăr, undă, costum etc. Alte sensuri apar prin metonimie şi sinecdocă: boa, egretă, marabu, paradis etc. (vezi Corpus). O parte dintre neologisme poate suporta un tratament de terminologizare prin trecere în limbajul specializat specific istoriei costumului sau de „couture”. Ex. : baschină, bavetă, bavolet, cometă, coquillé, crevé, dépassant, directoire, empire, entre-deux, gansă, gigot, palatină, panier, peplu, poignet, poloneză, postillon, spenţer, strap, şifoneu, torsadă, undă, verif, zuav ş.a. „Polisemia are în vedere unele lexeme care se specializează semantic prin pătrunderea în discursul specializat al altor domenii ca urmare a reintegrării unităţilor determinologizate (în urma contactului cu limba comună)” (www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Martie/Rizea Monica - De.). 324 Lorenţa Popescu Un exemplu de unitate lexicală neologică din limbajul comun care se utilizează în domeniul vestimentaţiei modeme este şi cuvântul accesoriu. Sintagma accesoriu vestimentar semnifică piese cu un grad mai mic sau mai mare de obligativitate în ansamblul vestimentar ca: geantă, curea, neseser, obiecte decorative ataşate vestimentaţiei, după ce fusese folosit iniţial, conform dicţionarelor, în arta teatrală. Domeniul plasează lexicul modei vestimentare atât în limba standard, cât şi în limbajul specializat, unii termeni având uz mai restrâns, în măsura în care noţiunea face parte din limbajul specialiştilor. CAPITOLUL VII SEMANTICĂ ŞI TERMINILOGIE LEXICALĂ. IERARHIZĂRI LEXICO-SEMANTICE Corpusul lexical supus analizei semantice se defineşte prin complexe relaţii ierarhice, pronunţat ramificate în urma folosirii unor strategii clasificatoare logice. Lexemele componente prezintă manifestări de supraordonare prin lexeme al căror sens este inclus în sensurile unuia sau mai multor termeni. Complexitatea ierarhizării se situează la nivel conceptual, nivelurile ierarhizante se separă în funcţie de varietatea semantică a conceptelor. Termenul de hiponimie a fost creat de A.J. Greimas (1966: 29), prin analogie cu antonimia, sinonimia, pentru a ordona descrierea lexicală. Hiponimia este o relaţie semantică „subtip - tip”, în timp ce hiperonimia este o relaţie „tip - subtip”, ambele fiind definitorii în teoriile organizării lexicale prin utilizarea noţiunii de „incluziune de clasă”, concept central al reprezentării semantice lexicale (cf. M.L. Murphy, University of Sussex, Brighton, UK) (http://www.sciencedirect.com/ science/article/pii/B0080448542010464). Hiponimele sunt caracterizate de relaţia de incompatibilitate, fiind mai precise, mai restricţionate de numărul mare de seme inerente. Hiperonimele se află mai sus în ierarhie, sunt mai generale, mai cunoscute, mai cuprinzătoare semantic. Atunci când incluziunea vizează referentul, ne aflăm în faţa unei „incluziuni extensionale” (cf. A. Bidu-Vrănceanu 2007: 133). Incluziunea se poate manifesta şi la nivel intensional (G. Kleiber, I. Tamba 1990: 7-8, 12, A. Lehmann; F. Martin-Berthet 1998: 50-51 apud A. Bidu-Vrănceanu 2007: 134), cu referire la numărul de seme, hiponimul având mai multe seme decât hiperonimul său. Hiponimia permite, în acest caz, formarea de paradigme create pe bază de seme comune caracteristice hiperonimului, ceea ce clarifică relaţiile dintre hiperonim şi hiponime. Desigur, la schimbarea hiperonimului, rolul este preluat de oricare hiponim cu potenţial, reordonând hiponimele atât în lexicul comun, cât şi în cel specializat. De pildă, termenul manşetă se subordonează hiperonimului mânecă, supraordonat de hiperonime ca bluză/rochie/palton etc., care se află sub patronajul hiperonimului vestimentaţie şi, mai departe, sub pantonimul modă. Deci, aceeaşi unitate lexicală se poate încadra în mai multe paradigme ordonate de mai multe hiperonime, toate sub cupola hiperonimului vestimentaţie, în cazul nostru, şi a pantonimului modă. 326 Lorenţa Popescu Această mobilitate justifică şi marchează graniţa dintre lexicul comun şi cel specializat în domeniul vizat. De la nivelul general, atotcuprinzător al pantonimului, ierarhia coboară la hiperonime la care se raportează diferitele clase paradigmatice, deci la hiponimele cu plasare în registrul specializat, conform observaţiilor unor lingvişti (A. Lehmann, F. Martin-Berthet, 1998). Poziţia inferioară în ierarhie certifică o specificitate semantică avansată prin conţinutul mai bogat în seme distinctive ale hiponimului. Co-hiponimele (M. F. Mortureaux 1997: 79 apud A. Bidu-Vrănceanu 2007: 134) sau izonimele (L. Depecker 2002: 133, 135 apud A. Bidu-Vrănceanu 2007: 134) particularizează membrii clasei paradigmatice prin restricţionare semantică, de exemplu: corset, definit prin pieptar sau spătcel. Importanţa hiperonimelor existente în jurul pantonimului structurează cunoştinţele într-o terminologie determinată, oferind trepte de gradare şi stabilind legături între lexicul specializat şi cel comun, ambele aspecte vizând accesul la sens. Specializarea hiperonimului sporeşte gradul de terminologizare a lexicului reprezentat, ridicând o barieră în faţa nespecialistului prin distanţa semantică. Vocabularul modei dispune de hiperonime de rang înalt, cuvinte de origine latină, de mare generalitate, foarte binecunoscute în lexicul comun românesc: acoperământ de cap, vestimentaţie!haină, încălţăminte, apoi de cuvinte cu nivel mai scăzut de generalitate, precum: pălărie, pantof, rochie, fustă etc. Aproximările sunt nenumărate în definiţiile hiperonimice din dicţionarele secolului al XlX-lea, dar hiperonimul are un rol primordial deoarece asigură decodificarea semantică, chiar şi parţială. Un hiperonim poate avea un grad mare de generalitate atunci când supraordonează numeroase hiponime, de pildă: substantivul pelerină poate fi considerat un hiperonim pentru lexeme ca: algeriană, rotondă, rond, capucin, etolă, houppelande, mantilă, palatină, sortie-de-bal, mantelă, manteletă, mantilă, mantiletă, colet, dominou, fişiu, ghimpă ş.a, deşi unităţile, unele cu regenţi elidaţi, sunt foarte diferite conceptual. Gruparea lor se bazează pe semele comune caracteristice hiperonimului, cunoaşterea conceptului permiţând încadrarea în clasă. Desigur, precizarea relaţiei bilaterale hiperonim - hiponim reclamă elemente suplimentare. Ierarhia se ramifică, calitatea de hiperonim putând fi atribuită unor hiponime dintr-o clasă pentru o subclasă; încă un exemplu, haină ar putea fi hiperonim pentru jachetă, dar hiponim în relaţie cu termenul vestimentaţie care supraordonează hiperonime intermediare (haină, fustă, pantalon, căciulă ş.a.) din sistemul paradigmatic ale unor clase de hiponime din ce în ce mai particularizate. în trepte, se poate vorbi de hiponim când acesta se află în relaţie de incluziune semantică faţă de o unitate lexicală cu sens generalizant. Lexicul modei abundă în exemple de astfel de clase supraordonate de hiperonime ca: accesoriu, care ar putea cuprinde hiponime, precum: amazoană (pană), centură, bijuterie, cometă, evantai, eşarfă, fişiu, lavalieră, manşon, mănuşă, mitenă, pălărie, şal, voaletă ş. a., în cascadă, lexemulpălărie faţă de berjeră, canotieră, capelă, capotă, Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 327 clac, capelină, garsonetă, panama, tricorn, ş.a., dar pălărie nu subordonează termeni ca beretă, bonetă, capişon, glugă, mantilă, tocă, turban ş.a., pentru că nu împărtăşesc semul [+ bor], nici clasa caschetă, şapcă, particularizată prin semul [+ cozoroc]. Un alt hiperonim posibil, extras din corpusul în discuţie, este lexemul bluză în opoziţie cu garibaldiană, bluzon, camizolă, şemizetă, şemizier, tricou ş.a.; hiperonimul toaletă include dezabie, costum, matineu, rochie, taior ş.a.; crinolină, jupă, jupon, panier, trenă sunt hiponime faţă de cuvântul mai vechi fustă\ iar jachetă devine hiperonim pentru termeni ca baschină, cazacă, veston, jiletă, redingotă, spenţer, talie, tunică ş.a.; knickerbockers se subordonează hipero-nimului pantalon; pardesiu înglobează cuvinte, precum: cazacă, mantelă, mantilă etc.; palton include burnuz, manta, mantie, mantă, mantou ş.a., pantonimul încălţăminte cuprinde neologismele botină, galoş, gheată, ghetră, şoşon, ş.a. în sfârşit, amintim şi relaţia de reprezentare semantică referenţială de tip holonim - meronim bine ilustrată de câmpul lexico-semantic al modei vestimentare, în care lexeme ca: betelie, bor, corseletă, guler, mânecă, platcă, volan ş.a., deşi reprezintă referenţi în sine, nu pot forma un întreg vestimentar, ci părţi, facultative sau obligatorii, ale unui asemenea ansamblu, precum: pantalon, pălărie, fustă, bluză, mantou, rochie etc. Am considerat util să atragem atenţia asupra acestei relaţii atât de bogat reprezentate în câmpul modei vestimentare feminine. SINONIMIE, ANTONIMIE, POLISEMIE, PARONIMIE Sinonimia, antonimia, polisemia, hiponimia reprezintă clase paradigmatice din câmpul lexico-semantic care susţin rigoarea definiţiilor termenilor din ansamblul modei feminine din secolul al XlX-lea. A. Bidu-Vrănceanu (2007: 111) a remarcat abordarea timidă a acestor probleme, deşi în istoria lingvisticii ponderea acordată fiecăreia dintre ele a fost diferită, deoarece analiza presupune: „(a) caracterizarea fiecărui tip de relaţie la nivelul lexicului specializat pe domenii; (b) analiza unei anumite relaţii în texte cu grade de specializare diferite şi (c) precizarea consecinţelor contactului cu limba comună pentru fiecare tip de relaţie în fiecare terminologie.” Vom atinge câteva probleme caracteristice acestei perioade de rapidă modernizare a limbii române. SINONIMIE LEXICALĂ ŞI NEOLOGIE DE LUX Sinonimia presupune posibilitatea de substituire a unui lexem prin altul, în sincronie, fără alterarea sensului sau a contextului. Forma sub care se prezintă sinonimia în limba română în secolul al XlX-lea, deci într-o diacronie limitată, a 328 Lorenţa Popescu permis coexistenţa în vocabularul de tranziţie a unor denumiri revolute alături de un împrumut care reprezintă un concept nou, insuficient cunoscut până la stabilizarea în uz a unei unităţi lexicale larg cunoscute şi acceptate. Sinonimia s-a manifestat între variante formale şi efemere, ca şi între xenisme neologice (franţuzisme, cu precădere) şi variante existente aparţinând unor registre stilistice diferite. Situaţiile întâlnite în cercetarea acestui lexic au dezvăluit faptul că echivalenţa semantică a constituit o modalitate frecventă de explicare concisă a termenilor noi în textele de cronică mondenă, care au pătruns astfel mai uşor ca sinonime ale echivalentelor lor româneşti. Multe împrumuturi au dublat sau triplat semne sau noţiuni existente, unele arhaizate, plasându-se astfel în zona neologismelor de lux. Iată câteva exemple de astfel de serii sinonimice ale perioadei: centură - cordon - cingătoare - brâu - taclit; colet - pelerină; cravată -legătură de gât - lavalieră; eşarfă - şal·, guler - col - ghimpă; coleretă - freză; tour de cou - podgalţ; fular - şal·, jartieră -jaretă - calţavetă; ceapraz -pasmant; cusătură - broderie - cutură; coadă - trenă - şlep; fustă - jupă; garnitură -parement; rufărie - lenjerie; volan - bască - corseletă; ciorap - călţun - bas; şorţ -tablier etc. Dacă nu se adoptă cuvântul care desemnează un nou concept, termenul vechi, moştenit, sau un alt termen nou, de mai mare generalitate sau mai cunoscut, îşi poate consolida poziţia în limbă în faţa neologismului (vezi termenul fustă care rămâne alături de termenul mai nou jupă; dar parement, mai specializat, nu-i poate lua locul mai genericului garnitură etc.). Sinonimia parţială este dirijată contextual şi stilistic. Prezenţa a două variante simultane, una neologică, cealaltă calchiată: devant -dinaintea; col - guler, trenă - coadă, bufant - sufleu, crevé - fantă etc. este des întâlnită de-a lungul deceniilor. în terminologia modei feminine, sinonimia există, deşi câmpul e referenţial, deoarece acest vocabular trebuie să funcţioneze la nivelul întregii mase a populaţiei, limbajul nou, specializat fiind ajutat de sinonime binecunoscute ca să devină accesibil. De aici şi paradoxul valorilor sinonimice în definirea unui termen nou în care acesta este explicat printr-un regionalism, o sinonimie deci, între termenul neologic şi cel popular, de exemplu: botină - ciuboţică; bretea -osentragi; asortiment - cişit; ghimpă - iacă; eghilet - fetişchet; manşon -mânecariu. Distanţa stilistică mare, cu precădere în cazul formelor corupte, poate produce efecte contradictorii la nivelul limbii standard, ambii termeni putând fi, în anumite cazuri, vag sau deloc cunoscuţi cititorului obişnuit, unul prin apartenenţa la o limbă străină, altul marcat diatopic. Sinonimia referenţială dispune de numeroase exemple de vulgarizare ştiinţifică în lexicul modei feminine din secolul al XIX-lea, între limba comună şi codul ei terminologic existând uneori diferenţe remarcabile. în texte de largă circulaţie, substituţia e posibilă în unele cazuri de sinonimie (de exemplu, şnur - Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 329 pasmant), dar aproape imposibilă în altele (de ex.: eghilet - fetişchet). Desigur, afirmaţia nu include utilizarea oricărui sinonim în textul literar, text cu anumite conotaţii, riscante pentru tipul de text publicistic, considerat, în genere, avangardist din punct de vedere lexical. Determinările extralingvistice trebuie corelate cu concepte de actualitate, care arată adaptarea respectivului concept la realităţile vremii, de înnoire economico-socio-culturală. Analiza presei comerciale şi mondene demonstrează mai puţin preferinţele pentru utilizarea unor cvasisinonime, însă lexicografia reuneşte termeni echivalenţi în care diferenţierile componentelor semice nu apar întotdeauna clar marcate, justificat la o ştiinţă încă în formare, ca şi limba română la momentul respectiv. Iată câteva exemple de sinonimie manifestată între neologisme: broderie -cutură; volan - basc; centură - cordon; fular - şal - eşarfă; tresă - galon etc. înregistrăm, de asemenea, o sinonimie totală, în anumite cazuri: călţun - bas -ciorap; ceapraz - pasmant; capişon - glugă; coadă - trenă - şlep; crinolină -malacov etc., dar şi o cvasisinonimie referenţială care antrenează serii sinonimice bogate, termenii deosebindu-se stilistic şi contextual: centură - cordon -cingătoare - brâu - taclit; colet - rotondă - rond- capă -pelerină etc. Se obesrvă serii sinonimice radiale, cu mulţi termeni arhaici şi neologici deopotrivă, specializaţi şi comuni, în care există un nucleu sinonimic, regionalisme, variante parţial adaptate limbii române, xenisme, termeni purtători de diverse mărci diatopice, diastratice, diafazice. Sinonimele furnizate de noi fac parte din toate categoriile, totale, parţiale, aproximative, inclusiv sinonimia oferită de lexicografia vremii prezentă în definiţiile din corpusul alfabetic: agrement - sculă - ornament - accesoriu algeriană - eşarfă - şal ampir - rochie ancolură - decoltaj - decolteu antredeu - bandă - broderie asortiment - colecţiune - adunare - pruvariu - cişit - desfacere -fond baleieuză - bandă - panglică - şiret - galon - suitaş - volan - ruşă -crinolină - întăritură balenă -os - fanon - lamelă bandă - cordon - fâşie -panglică - legătură - lentă - cerc - şină - manşetă -margine baretă - bentiţă - bandă -pasmant -galon bariş - basma - testemel - tulpan bască -poală - ilic - adaos - volan - extensie bavolet - voal - volan beretă - baretă - bonetă - căciulă bertă - volan - ornament - corsagiu - garnitură bluză - cămaşă - tunică 330 Lorenţa Popescu bluză - vestă boa - şal - eşarfă - blană - sul bolerou - vestă bonetă -pălărie - scufie - căiţă - căciulă bord- margine - pasă - streaşină botină - cizmă - gheată - ciuboţică brandeburg - şnur - găitan - galon - ceapraz - ornament - pasmant -podoabă bretea -fâşie - osentragi buf - proeminenţă - buion - bufant - cută - fald - şifoneu - pliu - sufleu -umflătură burnuz - manta - scurteică - haină - caţaveică - pieptar - mantilă -sortie-de-bal butonieră - gaură (de nasture) - încheietoare buzunar - tască -pungă - săculeţ cache-culotte -jupon caşneu - şal - eşarfă -fular - mască calotă -pălărie -fes - tichiuţă - căciuliţă - căpac căiţă - scarpă călţun - ciorap - bas camizolă - vestă -pieptar - cămăşuţă - scurteică - ciupag - matineu capelină -pălărie capot - mantou de interior - rochie de casă caschetă - şapcă cazacă - scurteică - manta - bluză - mantou centiron - (în)cingătoare - centură - curea clac -pălărie - cilindru -joben cocardă - nod col - guler coleretă - guleraş - volănaş -freză colet - guler - capă -pelerină cometă - fundă chute -fundă coquillé - plisă cordon - cordea - lentă - sfoară - şnur - şiret - panglică cometă - corn corsaj - talie - ciupag - bust corseletă - rabat - bandă - centură corset -pieptar - spătcel - cuirasă - redresseur costum - haină - taior costum - travestiu cravată - lavalieră - legătură de gât Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 331 creţ - îndoitură - cută -fald - curmătură - undă creve -fantă - deschizătură crinolină - malacov culisă — pliu - tiv - deschizătură dezabie -penioar domino - costum (de bal) - manta draperie - fald - drapaj dublură - căptuşeală eghilet - şiret - găitan - şnur - fetişchet epolet - şpalet -jocheu eşarfă - fâşie - şal - bandă - lentă falbala - mangetă - bandă - volan -fald- cută - încreţitură fason - model - croială -formă feston — ghirlandă - cunună - cusătură figarou - vestă - corsaj fiong -fundă - bufetă - nod - moţ fişiu - băsmăluţă flanelă -pulover franj - ciucur - canaf - ceapraz - ţarţam fular - basma — şal - bariş fustă -jupă -jupon - sucnă -foaie galanterie - pânzărie - broderie - manufactură galon - ceapraz - găitan - tresă -firet - şiret -fir - bandă - brandenburg galoş -papuc - imineu - şoşon - soclu gansă - şiret -fir - găitan garibaldiană - bluză - camizolă garnitură - ornament - podoabă -parement - ornătură - accesoriu gheată - botină ghimpă - şemizetă - bluză godeu -fald- cută houppelande - mantou- manta iacă - ghimpă - şemizet -pelerină jachetă - haină - redingotă jartelă -jartieră -panglică - calţavetă - legătură de ciorap jiletcă - vestă - giletă leton -fir - aţă - sârmă lisereu - panglică - gansă -fir - şiret -paspoal - şnur losangiu-patrulater manşetă - mânecuţă manşon - sac - mânecă - mânecariu - colceag mantelă - mantilă - mantăl - mantie - manta mantilă -pelerină -pointă - şal 332 Lorenţa Popescu mască -figură matineu - capot - halat - dezabie - camizolă - toaletă - costum - ţinută mănuşă - mitenă model - tipar - copie - exemplar - eşantion - prototip -patron paladă - pelerină palatină - blană -pelerină - etolă pan - bandă - basc panglică - suitaş - aplicaţie panou - bucată -platou pantaloni - liciari - nădragi - caravani pantof- botină parură - conciură - coafură pasă - bandă pasmanterie - ceaprazărie paspoal - ruşă - bentiţă patină -perpetru - talpă - lamă - gheată - pantof pelerină - colet pensă - cută - îndoitură -pliu peplu - rabat plastron -pieptar - cravată - garnitură poaniet - manşetă - betelie podgalţ - eşarfă - tour de cou pointă - şal poloneză - redingotă poloneză - rochie pompon - nod - rozetă postillon - bufant - cută -plisă puf- turnură quille - garnitură reieu - dungă (în relief robe de chambre - penioar rond- manta rotondă -pardesiu rotondă -pelerină - manta - capă -pardessus rufărie - îmbrăcăminte rufărie - lenjerie ruşă - bandă rulou - sul saute-en-barque - mantou - cazacă sortie de bal - mantou (cu capă) şpalet - epolet spenţer -jachetă - haină (scurtă) Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 333 sufleu - bufant - plisă suitaş - şnur - cordon - şiret şal - mantilă - fular - eşarfă - algeriană - baiaderă -fişiu şemizetă - bluză - ghimpă şifoneu - creţ şlep - trenă - coadă şorţ - bavetă - tablier şosură - încălţăminte şoşon - galoş şu(chou) - nod tablier - poală talie - corsaj talma -pelerină - capă tea gown - rochie de interior - robe de chambre -penioar toaletă - îmbrăcăminte - ţinută - vestimentaţie tocă-pălărioară - căciuliţă tour de calotte - eşarfă tour de cou -podgalţ - eşarfă travesti - costum trenă - coadă - şlep tresă - şiret - cordea - garnitură trotteur - costum trusou - rufărie tunică - haină turban - cealma - tulpan turnură -perniţă -puf ţinută - costum - îmbrăcăminte uniformă - costum - îmbrăcăminte voal -feregea - basma voaletă - voal -feregea volan - manget -falbala Aceste sinonime se folosesc concomitent în anumite perioade pe parcursul secolului. In general, unul dintre termeni câştigă teren, uneori rămân doi, unul specializându-se, sau, în alte cazuri, se menţin mai mulţi termeni cu sens generic: paspoal - bentiţă; sortie-de-bal - mantou; şosură - încălţăminte; şnur - cordon\ patină - lamă\ fason - model - croiala; bariş - basma etc. Echivalenţa semantică şi contextuală justificată rezultă din contextul lingvistic şi extralingvistic, dacă termenii nu benficiază de definiţii lexicografice. Sinonimia referenţială în presa de modă ridică probleme de precizie semantică, cu trimitere la diferenţieri conceptuale mai mult sau mai puţin pertinente în discurs. 334 Lorenţa Popescu Distincţiile contextuale se raportează la tipul de discurs care admite restrictiv un termen (de exemplu, în comunicările despre modă se foloseşte frecvent eşarfă, nu podgalţ; tocă, nu căciuliţă), ambele împrumuturi încadrându-se bine în registrul pertinent, cel care controlează lexicul. Sinonimia totală intră sub incidenţa aceleiaşi reguli, deoarece între un termen arhaic şi unul neologic, cel neologic este potrivit contextului şi stilului unei cronici mondene din actualitatea vremii. Iată câteva exemple: corset - pieptar, jartieră -panglică', godeu - cută; corsaj - ciupag; ghimpă - iacă; tocă - căciuliţă; butonieră -încheetoare; botină - ciuboţică; bavolet - voal; basc — adaos; baleieuză - întăritură; crevé - fantă; eghilet - şiret; gansă - şiret; manşon - mânecariu; peplu - rabat; poignet - manşetă etc. Faptul că acelaşi cuvânt (vezi şiret versus eghilet sau gansă), bine stabilit în limbă, devine sinonim pentru două sau mai multe neologisme creează confuzii semantice, împrumutul definind un concept al cărui „nod dur” (M. T. Cabré 1991: 21,31 apud A. Bidu-Vrănceanu 2007: 25) este identic sau asemănător din punct de vedere semantic, dar ale cărui diferenţe specifice indică un referent diferit. Există şi varianta unor traduceri din limbi diferite a unor termeni ca, de exemplu: epolet - şpalet; şlep - trenă; corsagiu - corsaj; şnur — galon etc. Se poate întâmpla ca utilizarea unor sinonime să se datoreze omiterii unor diferenţe semantice care să permită substituirea în majoritatea contextelor: ţinută -toaletă; haină - veşmânt; voal - bavolet etc. Preferinţa pentru unul dintre sinonime clarifică, desigur, perspectiva asupra specializării lexicale. în procesul cunoaşterii, semnificaţia conceptelor poate fi „un factor psihofiziologic cauzativ” (1994: p. 12, cap. 1), o formă de manipulare a sentimentelor umane, aşa cum afirmă americanul A. Korzybski în teoria sa asupra semanticii generale încă din 1933, care vizează caracterele universale dincolo de o limbă dată. Studiul acestui fenomen socio-cultural face trimitere, de asemenea, la semantica psihologică a lui Georges Kleiber (1990), care justifică întrebuinţarea unui termen prin operarea unei imagini mentale prototip, deci privilegiată, capabilă să acţioneze în limbaj. OMONIMIE Omonimia este definită ca „relaţia dintre două sau mai multe cuvinte, morfeme şi construcţii care au aceeaşi formă şi sensuri diferite” (DŞL 2001: 367). în lexicul modei, multe neologisme au creat relaţii de omonimie, respectiv au semnificanţi identici cu sensuri diferite, făcând parte din paradigme lexico-semantice diferite. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 335 De exemplu: domino (joc) - domino/u (piesă vestimentară); dublură (actor) -dublură (căptuşeală); jocheu (călăreţ) - jocheu (epolet); palatină (soţia guvernatorului unui palaţ) - palatină (specie de pelerină); bască (etnie, limbă) -bască (adaos la corset) - bască (beretă; bluză, vestă); bluză (obiect vestimentar) -bluză (gaură la biliard); figarou (piesă vestimentară) - Figaro (personaj din piesele lui Beaumarchais); Malakov (fortăreaţă în Sevastopol) - malacov (crinolină) etc. Termenii constituie exemple de coliziune care nu se pot rezolva decât contextual sau prin determinări lexico-sintactice. PARONIMIE Paronimia reprezintă o relaţie între „cuvinte asemănătoare ca formă, dar deosebite ca sens” (DŞL 2001: 374). Există paronime în lexicul modei, în care diferenţele sunt fie în mijlocul cuvântului, fie la sfârşitul acestuia; acestea se deosebesc atât morfologic, cât şi contextual, chiar dacă au etimon comun. Exemple de paronime din vocabularul modei: basc (adaos la corseţ) şi bască (şapcă); capot (halat de casă) şi capotă (pălărie); mantelă (manta scurtă,) şi mantilă (şal şi pelerină); rever (guler răsfrânt) - revers (dos); coleretă (guler) - corseletă (corsaj mulat); epolet (bandă rigidă) - eghilet (cordon); bolerou (vestă scurtă,) - bolero (dans şi cântec) ş.a. Lexeme cu etimon comun sunt adaptate în română cu două forme şi două sensuri specializate: bor (de pălărie), unitate specializată cu fonetism francez, în opoziţie cu bord, singurul folosit iniţial în presa modei, cu pluralul borduri (de exemplu: bordurile pălăriei). Pe parcurs, pierde sensul iniţial al semnificantului şi devine paronimul lexemului „bor”, de etimologie germană (< germ. Bord). POLISEMIE In general, polisemia este o „capacitate a majorităţii cuvintelor de a avea mai multe sensuri” (DŞL 2001: 391), în opoziţie cu monosemia, însă şi cu omonimia; polisemia este generată de dorinţa de economie lingvistică prin opoziţie cu sinonimia, de natură semantică în cazul metaforizării, care delimitează denotaţia de conotaţie. Statistica lexicală susţine că frecvenţa în uz a unui cuvânt produce polisemie. Câmpul modei manifestă atât polisemie în lanţ, cât şi radială în exemplele următoare: bavetă: (1) „partea superioară a unui şorţ”, (2) bărbiţă pentru copii; boa: 336 Lorenţa Popescu (1) şarpe uriaş, (2) şal; balandran (1) „vechi mantou cu nasturi în faţă”, (2) „mantou de ceremonie cu două fante pentru braţe cu nasturi în faţă”, (3) „redingotă cu brandenburguri la modă în timpul Restauraţiei”; mantilă: (1) şal care acoperă capul, (2) pelerină scurtă; camizolă: (1) rochie de casă, (2) cămaşă de noapte; matineu: (1) ansamblu vestimentar (2) cămaşă etc. Dezambiguizarea are loc la nivel contextual. Alte cuvinte polisemantice din corpusul modei: balandran, bandă, baretă, basc, baschină, bluză, bolerou, brandenburg, burnuz, canotieră, camizolă, capelă, capot, cazacă, colet, culotă, draperie, garderobă, garnitură, mantilă, mantie, parură, peignoir, peplu, pled, şemizetă, şoşon, talie, transparent etc. Deşi specializarea termenului implică monosemantism, iar polisemia ar induce echivocul, F. Gaudin (2003: 166 apud A. Bidu-Vrănceanu 2007: 112) consideră că polisemia reprezintă „o condiţie restrictivă din perspectivă terminologică”. Posibilitatea dezvoltării unei „polisemii interne” (A. Bidu-Vrănceanu 2007: 112), în cadrul aceluiaşi domeniu, dar şi a unei „polisemii externe”, când termenii trec de la un domeniu la altul, „în relaţie cu limba comună sau cu alte terminologii” (A. Bidu-Vrănceanu 2007: 112; A. Stoichiţoiu-Ichim 2001-a: 119-120), a condus la tratarea ei ca omonimie, deci cu intrări diferite în nomenclatură. Totuşi, justificarea şi acceptarea polisemiei interne ca denotativă sau conceptual-semantică, în cazul anumitor terminologii, constituie o dovadă a „democratizării cunoaşterii, nu numai ca extindere a termenilor în limba comună, ci şi ca o asimilare a lor.” Lexicul modei vestimentare feminine conţine o polisemie denotativă internă care dezambiguizează sensurile exclusiv contextual sau cognitiv anaforic, dar şi prin metaforizare sau transfer semantic. De exemplu, substantivul amazoană (eliptic de regent) are patru accepţii în modă pe filiaţia sensului principal de luptătoare antică: costum specific, pălărie, fustă, pană. Lipsa definiţiei unuia dintre sensuri, al patrulea, din lexicografia românească a extins cercetarea noastră către contextul iconic şi apoi către lexicografia franceză, conform căreia sensul este tratat în cadrul polisemiei în lanţ din etimon comun (vezi Corpus). Poziţia aceasta ar putea fi discutabilă, dacă am considera acest sens ca omonim, prin etimonul diferit, al numelui râului Amazon, de pildă, prin asemănare de formă între delta acestui râu şi pana trilobată de struţ folosită ca accesoriu de lux, pentru care s-a dezvoltat o întreagă industrie. Ipoteza aceasta din urmă rămâne o simplă speculaţie (vezi CNAM, plume), pentru care nu există suficiente argumente. Frecvenţa folosirii terminologiei denotative neologice în contact cu limba comună a favorizat tendinţa spre polisemie datorită conceptului introdus de noua realitate. Numărul cuvintelor polisemice din lexicul modei feminine din secolul alXIX-lea este considerabil, ceea ce a constituit un factor suplimentar de discreditare a unor lexeme, deoarece polisemia în cadrul unui singur domeniu conduce la confuzie. CAPITOLUL VIII LEXICOGRAFIE ŞI TIPURI DE DEFINIŢIE Rolul lexicografici din secolul al XlX-lea în analiza vocabularului modei vestimentare feminine româneşti constituie o provocare în sine. în plin proces de formare şi stabilire a propriei metodologii, lexicografîa românească s-a aflat la confluenţa mai multor discipline care au avut ca obiect de studiu lexicul. Spaţiul cultural românesc s-a dovedit o încercare cu multiple implicaţii datorită legatului purist al Şcolii Ardelene, tranziţiei de la un tip de alfabet la altul şi procesului galopant de modernizare a limbii române aflate sub influenţa cvasitutelară a limbii franceze, manifestată prin „inundarea” unor zone lexicale cu o terminologie nouă. Interesul pentru cunoaşterea ştiinţifică şi pentru schimbare a permis intrări lexicale care aveau ca ţintă cunoaşterea comună. însă dinamica şi restricţiile normative ale cuvântului condiţionau accesul împrumuturilor la definiţie. Până la apariţia unui dicţionar-tezaur elaborat într-un program instituţionalizat de coordonare la nivel naţional, iniţiat şi concretizat sub auspiciile Academiei Române, performanţele lexicografice în înregistrarea neologismelor au avut un caracter limitat, individual. Dezvoltarea unei întregi tipologii a dicţionarelor, după ce, în decursul veacului, fuseseră tipărite în număr impresionant, a impus colectarea informaţiei care va culmina cu un necesar proiect de întocmire a unui dicţionar general al limbii române. Pornind timid de la glosare şi mici dicţionare bilingve, ajungând la dicţionarele-tezaur, la cele poliglote şi la enciclopedii, limba română va fi normată unitar de-abia datorită marilor proiecte lexicografice. Cum abordarea noastră are caracter diacronic, am făcut apel la toată tipologia menţionată anterior pentru compararea definiţiei. Dicţionarele bilingve anticipează prerogativele unui dicţionar explicativ încercând definiţii ale cuvintelor, pe lângă traducerea lor. Lexicografîa specială introduce intemaţionalisme şi fixează invariante, deşi o mare parte dintre ele vor suferi schimbări de registru lexical sau ieşire din uz. De altfel, lexicografîa din epocă dovedeşte o inerentă limitare epistemologică. Totodată, va avea tentative de descriere normativă pentru o serie de termeni decontextualizaţi, ceea ce transformă dicţionarele respective în repere pentru studii contrastive cu lexicografîa generală. 338 Lorenţa Popescu Vocabularul modei are preţioase atestări ale neologismelor în dicţionarele secolului al XlX-lea, dar acestea transmit informaţie şi prin valorosul metalimbaj referitor la uzul lingvistic, la stadiul de codificare lexicografică şi, desigur, la semantică. Odată cu stabilirea unor principii de funcţionare a lexicografiei ca disciplină, s-a fixat metalimbajul specific şi s-a constituit aparatul lexicografic necesar. APARATUL LEXICOGRAFIC Mărci diastratice întrucât această cercetare vizează prioritar aspectul aplicativ, dincolo de concluziile teoretice, nivelul practic al lucrării este reprezentat de analiza unor definiţii oferite de dicţionarele explicative româneşti (monolingve şi bilingve) unor unităţi lexicale excerptate din publicistica secolului. în limbajul natural, factorul semantic se află într-un raport complex cu realitatea extralingvistică, de aceea analiza noastră reconstituie sensuri esenţiale în reconstituirea faptelor lexicale, precum: sensul descriptiv (denotativ), expresiv, social (pragmatic), sensul specializat. Dicţionarele de limbă, ca texte structurate semiotic cu finalitate practică, dar şi ca arhive ale diferitelor stadii de dezvoltare a limbii, reflectă o concepţie despre limbă şi despre lume, o simptomatologie culturală, putând fi considerate obiecte culturale care transmit atât viziunea lexicografilor, cât şi mentalităţile societăţii româneşti din secolul al XlX-lea. Destinate cititorului interesat de sensurile cuvintelor, aceste instrumente sunt elaborate prin metode diverse, mai mult sau mai puţin coerente, de analiză a sensului. Numeroasele dicţionare consultate, începând cu Vocabularul purtăreţ românesc-franţuzesc şi franţuzesc-românesc urmat de un mic vocabular de omonime, semnat de J. A. Vaillant în 1839, şi sfârşind cu Dicţionarul limbii române literare (1913-2007), dicţionarele tipărite în spaţiul cultural românesc, bilingve sau explicative, conturează nivelul lexicografiei româneşti şi capacitatea acesteia de rezolvare a problemei valului lexical neologic din domeniul modei vestimentare feminine. Acest periplu a dezvăluit organizarea acestor instrumente ştiinţifice, ca şi abordarea lexemelor din câmpul semantic vizat. Neologismele sunt cuvinte cvasi-absente din axa paradigmatică a dicţionarelor, deoarece un împrumut nou nu poate fi catalogat imediat drept neologism. De aceea, există termeni neînregistraţi care au reuşit să fie asimilaţi şi se folosesc încă în limbajul modei, vocabularul domeniului fiind printre cele mai mobile. Lexicograful atestă cu întârziere, uneori de cincizeci de ani, cuvintele nou apărute în vocabular, fapt nu tocmai rar în secolul al XlX-lea, după cum s-a putut constata, fenomen explicabil prin atitudinea de neîncredere în statutul Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 339 neologismului. în cazul limbii române, întârzirea are explicaţii care se datorează şi influenţei curentului latinist, filtru epurator autoritar al lexicului. în ciuda acestor frâne, anumiţi lexicografi au făcut tentative de introducere a noutăţilor lexicale, mai ales din domeniile juridic, comercial, ştiinţific, financiar-bancar şi chiar artistic. Deoarece finalitatea practică a dicţionarelor a impus raportarea la realitate, necesitatea relaţionării cu uzul şi utilizatorul a condus la intense preocupări de informare care nu puteau ignora mult timp internaţionalizarea, cu precădere a limbajelor funcţionale, manifestată pregnant după Revoluţia industrială occidentală. Instituirea unor centre de iradiere de noi realia şi, deci, de noi concepte materializate în semne lingvistice, a deschis calea, prin circulaţia umană susţinută şi ea de tehnicizare, către răspândirea acestor lexeme şi în limba română. Astfel, în faţa „avalanşei” lexicale, ordonatorii de nomenclatoare, respectiv numeroşii lexicografi ai secolului, au fost nevoiţi a selecta, intuitiv sau raţional, unităţi lexicale din sfere mai cunoscute sau de interes crescut. Intervenţia mentalităţilor, care funcţiona şi la nivelul normatorilor de limbă, nu permitea o „coborâre” la nivelul unui domeniu considerat „superfluu” sau „frivol”, cum e cazul modei vestimentare feminine. Acest fapt se recunoaşte în reticenţa introducerii unor termeni neologici din alte domenii în afara celor considerate strict ştiinţifice. în ciuda rolului important în modernizarea civilizaţiei şi a limbii române, moda vestimentară este, prin definiţie, un fenomen trecător pe care mulţi dintre românii cu preocupări în domenii riguroase, în majoritate bărbaţi, nu o priveau cu îngăduinţă, considerând-o un atribut al femeii, gen vulnerabil în viziunea secolului, cu conotaţii, printre altele, de inconstanţă, deci de netemeinicie. Aceste seme au fost transferate şi au dăinuit de atunci în lexicul modei, care, deşi de mare amploare socială, nu întotdeauna îşi regăseşte proporţiile în lexicografie. Astfel, am pornit de la constatarea că lexicografia românească din această epocă, ea însăşi ca ştiinţă la începuturi, fiind preocupată de oferirea unui inventar cât mai substanţial de cuvinte şi definiţii în general, a fost, cum era de aşteptat, nevoită să stea în expectativă în privinţa difuzării împrumuturilor, a noilor concepte operaţionale din vocabularul vestimentaţiei feminine. LIMBAJUL MODEI ÎN NOMENCLATORUL LEXICOGRAFIC în etapa parcursă de noi, societatea românească a adoptat metoda receptivităţii depline, de sus în jos, faţă de terminologia modei franceze, astfel încât impactul limbii franceze, cu deosebire asupra vocabularului vestimentaţiei feminine româneşti, a fost covârşitor. Limba franceză nu reprezenta numai sursa recunoscută a limbajului modei europene şi internaţionale, ci şi o societate de prestigiu, de extracţie romanică, cea mai accesibilă pentru români prin relaţii culturale. Aceste motive au fost suficiente în fundamentarea unei permisivităţi 340 Lorenţa Popescu neobişnuite a limbii române pentru crearea în interiorul ei a unui jargon paralel cu limbajul comun, democratizat constant şi persuasiv prin frecvenţa utilizării. Acceptarea, adaptarea şi asimilarea acestui limbaj nu s-au efectuat linear, ci prin manifestări de multe ori haotice ale componentelor lexicale. Numărul mare de variante în care au fost vehiculate împrumuturile demonstrează efervescenţa cu care au fost integrate unele dintre acestea. Fluctuaţiile de gen, alternanţele vocalice, formele duble în sufixaţie, semantismul deseori ambiguu, nerespectarea normelor limbii în variante funcţionale, circulaţia unor cultisme în lexicul comun conferă acestui limbaj un caracter artificial şi nesistematizat. însă rapiditatea cu care aceste unităţi lexicale au penetrat straturile limbii, ca şi răspândirea utilizării lor, ca parte a unui domeniu de interes cotidian, la nivel de societate şi de individ, difuzarea în uzul comun, prin intermediul jurnalelor, gazetelor, revistelor, publicităţii, mijloacelor noi de „laicizare”, au desăvârşit procesul de modernizare aşteptat de întreaga naţiune. Indiferent prin ce mijloace au pătruns aceşti termeni, prin cunoaşterea limbii-sursă, prin traduceri, prin comerţ, călătorii sau prin mimesis cultural, rezultatul a fost o îmbogăţire a limbii, cu înlăturarea, prin intrarea lor în vocabularul pasiv, unor unităţi arhaizate care nu mai corespundeau realităţilor. Preocuparea noastră pentru vocabularul modei se datorează intenţiei de a aduce clarificări sau completări din punct de vedere lexico-semantic acestui domeniu, în care până şi abuzurile şi disonanţele lexicologice au avut raţiuni progresiste, prin aportul istoric, social, psihologic şi lingvistic de necontestat. Lucrarea de faţă, aşa cum am afirmat şi în introducere, conţine termeni de vestimentaţie feminină care se limitează la îmbrăcăminte, încălţăminte, elemente ornamentale şi la unii termeni de tehnică sartorială prezenţi în discursul publicistic românesc din secolul al XlX-lea. Majoritatea acestora funcţionează în regim de uz general, dar, cel puţin la începutul pătrunderii în sistemul lingvistic românesc, au fost percepuţi ca termeni specializaţi, unii au păstrat acest regim, iar interferenţa cu lexicul comun a generat o extindere ulterioară în alte registre sau terminologii. Precum multe cultisme angliciste contemporane nouă, franţuzismele din secolul al XlX-lea au avut motivaţii obiective, căci au reprezentat concepte şi specializări semantice noi. Acest fapt explică perpetuarea unor xenisme datorită preciziei sensului, economiei lexicale, umplerii unor lacune din lexic. Dicţionarele înregistrează şi normează uzul cuvintelor acceptate în lexic, cu întârzieri explicabile, iar inventarul lexical încearcă să reflecte sistemul lexical şi actualizarea lui în vorbire sau în texte scrise. Pătrunderea în codurile lexicografice presupune o politică deschisă a informaţiei în favoarea utilizatorului confruntat cu terminologii necunoscute. Reconstituirea limbajului modei vestimentare feminine a impus o inventariere, completabilă, a împrumuturilor întâlnite în jurnale pentru a reda semnificaţia lor. Prin analiza definiţiilor şi a contextelor scrise sau iconice, s-a Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 341 realizat identificarea referentului în anumite cazuri; mesajele construite de publicişti au întărit discursul lexicografic şi au adus completări semantice. DEFINIŢIA ÎN TERMINOLOGIA MODEI Definiţia, o activitate de raportare la informaţii anterioare, de echivalare semantică, înglobează cunoaşterea lucrului şi a cuvântului, a situaţiei şi a redării ei lingvistice. In comunicarea lingvistică, definiţia se plasează central în perspectiva sistemului de cunoaştere care aparţine comunităţii socio-culturale la un moment dat. Vocabularul modei vestimentare feminine la care ne-am oprit, format predominant din substantive, se bucură de definiţii lexicografice atât în dicţionarele generale, cât şi în cele enciclopedice şi speciale. Definiţiile sunt mai riguros sau mai slab structurate, uneori sunt pseudodefiniţii care nu aduc o informaţie suficient de bine structurată pentru cunoaşterea semnului lingvistic. Informaţia etimologică prezintă o indiscutabilă utilitate, deoarece se referă atât la istoria unităţii lexicale, cât şi la istoria referentului. în vocabularul modei feminine, multe semne lingvistice reprezintă eponime sau catahreze, fapt care necesită o argumentare suplimentară a informaţiei. Perifrază definiţională cultivă deseori redundanţa prin enumerarea unor trăsături semantice care depăşesc necesităţile definiţiei, dar definiţia lexicografică tipică pentru secolul al XlX-lea este cea morfo-semantică, simplă, economică, care nu foloseşte extensiunea, apelând la exemple ale referentului în partea ostensivă, demonstrativă (vezi exemple în Corpus). Definiţia prin incluziune se realizează atât prin sinonimie, cât şi prin explicitare. însă în tipologia definiţiilor lexicografice, cea substanţială, bazată pe formula aristotelică a genului proxim (reprezentat de hiperonim, arhilexem, arhisemem) şi a diferenţelor specifice (care vizează finalitatea, funcţionalitatea referentului), are întâietate. Vocabularul modei primeşte deseori o definire prin „parafrazare hiperonimică” (A. Bidu-Vrănceanu 2007: 139), în care hiperonimul trebuie să fie foarte bine cunoscut, foarte frecvent utilizat pentru ca lectorul să-l înţeleagă. Multe definiţii lexicografice nu folosesc o relaţie de supraordonare, ci una „meronimică” (A. Bidu-Vrănceanu 2007: 139 apud Lerat 1990: 81), de întreg - parte. Când sensul unui cuvânt nu s-a putut decodifica bine, accesul la sensul specializat a fost asigurat la început intuitiv, de către cronicarii-traducători de modă printr-un hiperonim cunoscut care a stabilit clasa sau printr-un sinonim la fel de familiar, sensul specializat reieşind din context sau din calificările ulterioare. Definiţiile lexicografice depind de contextele în care se actualizează termenii. Implicarea contextului, inclusiv a celui iconic, îi conferă acestuia o funcţie importantă, fapt observat de numeroşi semanticieni şi lexicografi. 342 Lorenţa Popescu Iar definirea unui cuvânt implică diferenţierea sensului în funcţie de domeniul de referinţă sau prin raportare la un termen superior. De exemplu, termenul patină denumeşte o piesă de încălţăminte, numele fiind atribuit întregii piese de la denumirea părţii metalice, lama, care se ataşează ghetei. Acesta este şi sensul prim al cuvântului. Nenumărate alte definiţii includ cuvântul într-un hiperonim cu specificarea relativităţii semantice: un fel de, specie de etc., sub influenţa lexicografici franceze {sorte de, espèce de etc.). Majoritatea definiţiilor reliefează însă referentul prin raportul întreg - parte. Aici facem referire la cuvinte care reprezintă părţi ale unei piese de bază, de exemplu, mâneca: „Parte a îmbrăcămintei care acoperă braţul (în întregime sau în parte)” (DEX’09), gulerul, manşeta etc. Informaţia este alteori inclusă în echivalent, de pildă, prin sinonimul pieptar, putem decodifica o piesă utilizată pentru partea superioară a corpului de tip corset, plastron, vestă, bolerou. Câteva cazuri arată că numai traducerea sau sinonimul constituie indiciul folosirii referentului într-o relativă sincronie; vezi cazul dicţionarelor bilingve. în momentul pătrunderii multor xenisme în publicistică, autorul sau autoarea rubricii de modă intervine, cum spuneam, prin glosarea lor în paranteză, pentru a uşura înţelegerea (vezi ancolură, baleieuză, baretă, butonieră, paladă etc.). Acestea reprezintă încercări de definiţii colaterale, foarte scurte, ostensive (de exemplu, prin indicarea zonei anatomice la care se face referire: ancolură (jurul gâtului). Alte definiţii glosate de cronicarii mondeni sunt mult mai apropiate de cele lexicografice ca, de exemplu: „baleieuză (margine cusută pe fustă jos ca să nu se murdărească)”; „brandenburguri (galoane puse în curmeziş)”; „mantou subţire ce acoperă rochia lungă mai jos de talie, numite cazace sau cazachine, după lungime”; ,porties-de-bal (mantale de ieşit la bal ce pot servi şi la teatru)”; „capă, pelerină (de blană sau stofă) largă, scurtă, cu glugă”; „fustă strâmtă şi închisă jos (caravani)” (vezi Corpus). Stilul este punctat prin adăugarea laconică a diferenţei specifice „botină poloneză (cu nasturi)”. Majoritatea gloselor sugerează deci referentul prin apel la hiperonim sau la un sinonim cunoscut, de exemplu: ,paladă (pelerină mai jos de talie)”, „butoniere (găuri)”, „calota (fundul)”, ,ghimpă (camisetă)”, ,.poignet (betelie)”, ,portiuri (mantale)”, „bretele (osentragi)”. Alteori, sinonimul este neologic la rândul lui, de exemplu: „podgalţ (tour de cou)”, „freze (ruches)”, ,guimpe (şmisete)”. Un hiperonim diminutivat, cu traducere în paranteză, de exemplu: „saute-en-barques (paltonaşe)”, furnizează elemente de încadrare în clasa paradigmatică, dar sugerează şi o diferenţă specifică. în cazul xenisemlor, fie simple, fie frazeologice, se oferă traducerea în limba română, de exemplu: „bas de soie (ciorapi de mătase)”, cu explicaţii suplimentare ca în exemplul: „căiţe sau ciorapi de fir de Corsica sau de bumbac”. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 343 Pe baza ocurenţelor contextuale ale termenilor proveniţi din textele de publicistică, abordarea noastră va încerca să definească lexemele conform sensului lor descris în lexicografia din perioada cercetată. Diversele tipuri de definiţii vor urmări dinamica sensului prin serii sinonimice, ca şi prin înregistrarea unor derivate împrumutate care fac parte din aceeaşi familie lexicală. Pentru dezambiguizare semantică, am recurs la definiţii oferite de dicţionarele din secolul al XlX-lea şi de câteva dicţionare ulterioare care şi-au derulat totuşi apariţia pe un interval de timp îndelungat, cum este cazul DLR început în 1913, ultimul volum fiind publicat în 2000, în care sensurile şi chiar semnificanţii au suferit modificări faţă de cele din epoca studiată de noi. Dacă termenii din WF identificaţi în periodice nu figurau în dicţionarele româneşti, am încercat să reconstituim sensul acestora cu ajutorul dicţionarelor-tezaur străine care furnizează sensul din secolul al XlX-lea al termenului căutat, dar ne-am folosit şi de imaginile din publicistica română de specialitate a vremii, cu care am comparat semnificaţia respectivă. Unele definiţii din dicţionarele româneşti introduc sinonimii insuficient diferenţiate. Sinonimele eterogene (de tipul regionalismelor, termenilor populari etc.) au o prezenţă masivă în terminologia modei vestimentare feminine în general. De aceea, utilizatorul dicţionarului are impresia că înţelege un neologism de tipul paladă, de exemplu; el însă nu-1 poate corela cu referentul, ci cu semnificaţia generală a termenului: „(un fel de) pelerină”. Informaţia este suficientă pentru a oferi o imagine, fie ea şi generală, a referentului, dar împiedică preluarea termenului nou în limbă, acesta nefiind perceput ca aducător de noutate. Polisemia unor termeni specializaţi din moda feminină aduce un argument împotriva univocităţii şi monoreferenţialităţii lexicului modei. Decodarea termenilor de către un vorbitor comun este parţială şi nu permite fixarea noii unităţi. Reprezentările au urmărit restaurarea unei terminologii vehiculate pe teritoriul românesc, cu modificări în procesul adaptării; acestea au impus sistematizarea de date diverse, favorizând crearea unui vocabular specializat care face parte din vocabularul internaţional în domeniu, catalizând astfel concepte şi mentalităţi într-un univers socio-cultural modem. Analiza în sincronie şi în diacronie a acestui vocabular timp de aproape un secol a condus la constituirea prezentei paradigme lexicale, cu accent pe definiţia lexicografică în domeniu. Pe axa sintagmatică, ne-am oprit la anumite posibilităţi de combinare întâlnite în presă. METALIMBAJ ŞI SEMANTICĂ Raportul dintre metalimbajul lexicografic şi cel semantic se dovedeşte complex, deoarece multe cuvinte din ansamblu nu sunt monosemice. Ambele limbaje sunt coduri naturale care susţin analiza componentelor. Pe de altă parte, 344 Lorenţa Popescu orice dicţionar conţine un sistem convenţional de precizări referitoare la uz, nivele, indicaţii fonetice, gramaticale, diastratice, la numerotarea sensurilor filiate, la separarea tipografică etc. Dificultatea constă în stabilirea codului lingvistic adecvat lexicului abordat şi nivelului receptorului. Definiţiile sunt perifrastice şi, prin bogăţia de informaţii, devin, de multe ori, lipsite de precizie. Precizia, pe de altă parte, conduce spre un alt nivel, care depăşeşte competenţa unui cititor mediu. Competenţa utilizatorului unui dicţionar este unul dintre criteriile primordiale în redactarea definiţiei, iar în cazul câmpului semantic al modei, se întâmplă să apară o generalitate în informaţie care diferenţiază uneori superficial termenii. Folosirea unui hiperonim prea general nu permite o identificare precisă, fapt posibil numai prin diferenţele specifice, atunci când acestea există. Exemplificăm prin perechi de definiţii identice pentru lexeme diferite: „Cazacă. Vestiment ce se poartă pe deasupra” (Laurian şi Massim); „Jachetă. Un fel de haină” (Protopopescu); „Manta. Haină lungă şi largă ce se pune pe deasupra celorlalte” (DU); „Pardesiu. Haină lungă pusă peste celelalte” (DU). în aceeaşi tendinţă, notăm: „Bonetă. Un fel de găteală a capului” (Protopopescu); „Cometă. Un ornament de cap pentru muieri” (Laurian şi Massim); „Capişon. Acoperământul capului”, (Protopopescu); „Caschetă. Un fel de acoperământ al capului” (Protopopescu). Cuvintele fundamentale ale câmpului semantic nu trebuie descompuse în seme, astfel lexeme ca veşmânt sau haină sunt reprezentabile anaforic, pentru orice vorbitor conceptul fiind cunoscut. O restricţie pentru acest tip de cuvinte este condiţionarea prin folosirea unei unice soluţii semice sau sinonimice în metalimbaj, în limbajul modei însă, se poate opera o substituire a celor două cuvinte din punct de vedere denotativ. Statutul termenilor nu verifică ipoteza decât în măsura în care veşmânt poate fi considerat termen arhaic sau poetic. Analiza practică arată că anumite informaţii concrete, de tipul mărimii obiectelor, sunt decodabile pentru un lector mediu, chiar dacă nu sunt distinctive semantic prin caracterul monosemic al unităţii minime de sens. în analiză, rolul raporturilor între cuvintele aceleiaşi paradigme dovedeşte posibilităţi de diferenţiere, ca şi stabilirea valorilor semelor. Tipologia semelor câmpului modei vestimentare este constituită pe baza rolului acestora în paradigmă şi a relaţiilor dintre sensuri, de exemplu, sensul denotativ distinctiv între jachetă şi mantilă (sensul 2) este marcat prin semul [+ ajustat pe corp] în cazul termenului jachetă. Din punct de vedere structural, există elemente comune din definiţiile lor. Funcţional, descrierea se bazează pe categorii abstracte, cum ar fi inserarea semului [serveşte la] pentru criteriul paradigmatic. Ca realizare tehnică, se menţionează: [cusut], [brodat], [dintr-o singură bucată] etc. Semul comun [haină] indică, în cazul nostru, partea de vorbire căreia îi aparţine tipul morfologic al paradigmei. Semele pot fi comune câmpului vestimentar: [obiect de îmbrăcat], [de damă]. Alte seme ca [piesă de bază], în care se încadrează unităţi ca: bluză, fustă, palton, pantalon, rochie etc., sunt seme comune unei clase, ca şi [acoperământ de cap], cu unităţile lexicale: bonetă, capişon, glugă, tocă, etc., sau [haină de purtat peste celelalte]: Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 345 palton, pardesiu, vestă, manta etc.·, [încălţăminte]: botină, gheată, ghetră, pantof, papuc. Posibilitatea de regrupare continuă a cuvintelor în paradigme se dovedeşte însă mare, cuprinzând mult mai multe domenii ale vieţii materiale şi culturale. Semele variabile ale termenilor paradigmei: [formă, dimensiuni, culoare, material], se degajă pe parcursul analizei. Sub semul [+guler] se află lexeme ca: mantelă, manteletă, în timp ce semul [+/- guler] indică mantila, care poate avea ambele semnificaţii. Semele cu manifestare negativă exclud sensuri ale cuvintelor din aceeaşi paradigmă, căci aceasta trebuie să conţină numai lexeme, deci unităţi monosemantice. Semele [destinaţie], [urban], [modem], [ceremonios] diferenţiază arhaismele de neologisme şi influenţează repartiţia paradigmatică. Alteori, influenţa asupra formării paradigmei se referă la normare: spencer/spenţer, barej/bariş, în uz urban (neologism)/rural (arhaizat). Trăsăturile distinctive nu sunt libere, ci relaţionate, de aceea un sem central ca [piesă de bază pentru partea superioară a corpului] e însoţit de variabile modificatoare: [lungime], [culoare], [formă], [+/-mâneci], [+/-deschis în faţă], [+/-rever], [+/-buzunar], [+/-platcă] etc. între termenul haină şi semele [material, destinaţie, accesorii, elemente de tehnică, elemente decorative] există o relaţie de determinare. Trăsăturile pot fi intrinseci obiectului, devenind pertinente. De la ultimul nivel al paradigmei, de exemplu, lexemul ampir (cu sens exclusiv de rochie) poate deveni sem, trăsătură pertinentă, în cadrul paradigmei: haină, rochie, ampir. Câmpul modei feminine se caracterizează prin accesibilitate în primul rând datorită necesităţii fiinţei sociale aparţinătoare unui anumit spaţiu şi timp de a avea minime cunoştinţe de vestimentaţie. Totuşi, neclarităţi pot interveni din ignorarea unui concept, a unui termen explicat precar, greşit înţeles sau a unor interferenţe terminologice. De exemplu, neologismul baiaderă (obiect dintr-o ţesătură de mătase, lână, bumbac, în dungi multicolore) poate interfera semantic cu împrumutul mai vechi baider (basma tricotată din lână colorată care se purta iama în mediul rural), sensul fiind apropiat de cel al neologismului, probabil un împrumut pe căi diferite, în perioade diferite, cu evoluţie diatopică diferită (vezi Corpus). Metalimbajul lexicografic se prevalează de libertăţile codului la care trebuie să aibă acces orice lector pentru a extrage informaţii generale, deci de o precizie relativă, notate prin sintagme ca: asemănător cu, privitor la, un fel de, ceva, specie de etc., informaţii insuficiente pentru o departajare strictă între termeni. Din punct de vedere practic însă, funcţionează fenomenul cunoscut în semantica structurală ca „circularitate semică” în care anumite categorii de termeni se definesc prin alţi termeni denumiţi „cuvinte-axiomă” (S. Marcus 1970), „cuvinte-bază sau definisori” (Dubois 1971: 94), adică pantonime, hiperonime, arhilexeme, arhisememe. Dintre aceştia, enumerăm câteva astfel de cuvinte reiterate în numeroase definiţii: accesoriu, bonetă, costum, haină, garnitură, lenjerie, 346 Lorenţa Popescu încălţăminte, pălărie, podoabă (adornament, parement, parură, ornament), etc., pe treapta următoare: pelerină, pantof, rochie, vestă etc. care au, la rândul lor, termeni subordonaţi care denotă varietăţi: canotieră, capelă, marchiză, lexeme supraordonate de hiperonimul pălărie, apoi jachetă, palton, pardesiu, supraordonate de arhilexemul haină etc. O particularitate a terminologiei câmpului modei vestimentare feminine rezidă în abundenţa unor denumiri de tip eponim sau catahreză: amazoană (pălărie), berjeră (pălărie), bertă (decolteu), boa (şal), Empire (stil), flgarou (tip de vestă), gigot (mânecă), knickerbockers (pantaloni), lavalieră (cravată), malacov (fustă), marchiză (tocă), marabu (pană), paladă (pelerină), palatină (pelerină), postillon (turnură), spenţer (jachetă) etc., termeni care se inserează atributiv sau prin elidarea substantivului-suport. Hiperonimele încadrează generic, în acelaşi timp, unele informaţii cu caracter concret, de tipul culorii sau mărimii, nu fac întotdeauna o distincţie semantică satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât vestimentaţia se raportează la corpul uman pe care îl reprezintă (de exemplu, pelerină scurtă poate însemna până la mijloc sau până la genunchi). Terminologia modei, fiind la intersecţia dintre limbajul comun şi cel specializat, beneficiază de cunoaşterea anterioară a sensului cuvintelor generice utilizate în definirea împrumuturilor, ceea ce facilitează înţelegerea sensului, chiar dacă noua realitate nu a fost asimilat încă. CIRCULARITATE LEXICO-SEMANTICĂ Metalimbajul lexicografic, concis şi precis, se poate dovedi deficitar în anumite cazuri. Definiţia unui cuvânt, cum am arătat, poate fi valabilă pentru mai multe, dacă gradul ei de generalitate este mare, de exemplu: capelă este definit ca „pălărie de dame” (DU şi Costinescu), descriere valabilă şi pentru lexemele din paradigma: bonetă, capotă, cometă, marchiză, berjeră, calotă, capelină, canotier, clac etc. Sinonimia este, de asemenea, o potenţială sursă de echivocuri, mai ales în cazul cuvintelor polisemantice, care îşi asigură coeziunea prin sensul denotativ. în aceste condiţii, valorile semnului lingvistic, care tind să se suprapună cu ale altui cuvânt din aceeaşi clasă, trebuie dezambiguizate contextual, nu numai semic, dar şi extralingvistic, dacă există posibilitatea. Revenind la aceeaşi serie sinonimică: mantel/paladă/burnuz/talma/pelerină/rotond/houppelande etc., care se subordonează hiperonimului mantou, notăm semul comun fix [+ haină de purtat peste celelalte]. Pentru rigoare, s-a apelat în definiţie la seme comune variabile de tipul [+/- mâneci], [+/- lungime], [+/- grosimea materialului], la conotaţia [+ eleganţă], adică, pe de-o parte la seme referenţiale caracterizând trăsături perceptibile [formă, dimensiune, material etc.], iar pe de alta la seme conotative [destinaţie] care se Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 347 deduc din context. întrucât diferenţierea s-a dovedit destul de nesemnificativă, vorbitorii nereţinând informaţii pentru stabilirea unor opoziţii lingvistice, în câteva cazuri se poate trage concluzia că acesta a fost motivul pentru care unele dintre aceste semne lingvistice s-a dovedit a avea un caracter efemer în limba română, în favoarea altora de frecvenţă şi precizie accentuate. Reprezentarea referenţială lipseşte în cazul unor termeni, deci evidenţierea deosebirilor între doi termeni interferenţi rămâne o problemă deschisă, dacă limbajul lexicografic sau contextual nu oferă semele distinctive necesare. Angela Bidu-Vrănceanu (1986: 60), ale cărei analize au reprezentat un model pentru lucrarea de faţă, remarca faptul că lexicul se caracterizează prin „fluiditate şi ambiguitate”, în ciuda actualizării în texte alese pe baza unui criteriu limitativ. Izolarea unor subansambluri în câmpul modei prin ierarhizări a prezentat interferenţe din cauza apartenenţei unei unităţi lexicale la mai multe subcâmpuri şi clase. De pildă, unitatea coleretă se poate încadra atât în clasa „parte/componentă a unei piese de bază”, cât şi în cea a ornamentelor. Termenii care compun subansamblul au proprietăţi semantice comune, dar graniţele sunt relative în măsura în care hiperonimul care guvernează un anumit lexem reprezintă o caracteristică inerentă a pantonimului sau a hiperonimelor altor subcâmpuri, de exemplu, subcâmpul supraordonat de unitatea ornament intră în componenţa unităţii modă, pantonimul macrocâmpului, ca şi componenta stil, aşezată pe ultimul loc ierarhic, care imprimă individualitate unor referenţi ca brandenburg, lampas, cometă etc. Aspectele care se degajă din analiza acestui câmp au impus apelul la o semantică contrastivă care tratează vocabularul din perspectiva relaţiilor lexico-semantice ale limbii române cu alte limbi, în particular cu limba franceză, fumizoarea predilectă a lexicului de modă. De aceea, citarea unor definiţii din dicţionare franceze sau englezeşti referitoare la termenii nedefiniţi de lexicografia românească a fost necesară ca reper semantic, lexicalizarea diferită antrenând în discursul publicistic actualizări care nu se regăsesc în dicţionarele româneşti. CAPITOLUL IX CONTEXT EXTRALINGVISTIC. DEZAMBIGUIZARE EXTRALINGVISTICĂ ŞI CONTEXTUALĂ Caracterul mai mult sau mai puţin sistematic al câmpului modei vestimentare din secolul al XIX-lea implică în mod particular o relaţie mai strânsă cu extralingvisticul decât alte sisteme realizate pe baza opoziţiilor semantice. Invocarea oricărui tip de context ţinteşte dezambiguizarea. Conform tezei susţinute de lingvişti ca Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov încă din 1972, putem analiza relaţiile dintre termeni prin raportare la extralingvistic şi prin relaţionarea lor în cadrul elementelor paradigmei, deoarece extralingvisticul organizează taxinomiile, iar relaţiile semantice delimitează poziţia din inventar a lexemului. Selecţia termenilor din câmpul modei a condus la crearea unui vocabular structurat pe opoziţii dihotomice care derivă din analiza micromonografiilor, întrucât lexicul vestimentaţiei se desfăşoară atât la nivelul limbii comune, cât şi la nivelul limbajului ştiinţific, prin întrepătrunderi, s-au folosit aceste opoziţii numai acolo unde s-a impus dezambiguizarea. Admiterea factorului extralingvistic, care trebuie abordat cu precauţie şi numai în măsura în care se manifestă la nivelul opoziţiilor semantice caracteristice pentru o limbă dată şi într-o anumită perioadă, după cum consideră A. Bidu-Vrănceanu în Structura vocabularului limbii române contemporane (1986: 84), s-a dovedit a fi o soluţie în operaţia de definire a cuvintelor din ansamblul modei. întrucât noi am înregistrat şi variantele lexicale întâlnite în procesul diacronic de adaptare a împrumuturilor, multe dintre ele fiind probe în stabilirea etimologiei formelor, dar şi pentru urmărirea stadiilor modernizării limbii române, numărul lor mare a îngreunat stabilirea opoziţiilor din macrocâmp. Facem referire la unele lexeme ca, de exemplu, brandenburg, cu nenumărate variante, unele omografe cu ale unor paronime sau chiar cu o formă lexicală necunoscută (e.g., brandabursa). Contextul extralingvistic a stabilit referinţa, cunoaşterea faptului lingvistic implicând acest context. Exemple în care lipsa contextului devine generatoare de confuzii sunt atributele exprimate prin substantive fără regent, polisemantice, de exemplu: amazoană, utilizat fără regenţi ca: rochie, costum, pălărie, pană. Decontextualizat, lexemul trimite atât către sensul prim, denotativ, femeie-luptătoare din mitologie, Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 349 cât şi către oricare dintre celelalte patru sensuri filiate. Importanţa contextelor lingvistic şi iconic, dacă există, este incontestabil hotărâtoare în dezambiguizare. Din fericire, revistele de modă ale vremii pot certifica sensul prin text şi imagine. Formula semică, deşi distinctivă pentru unele dintre sinonime, poate conduce alteori la redarea, prin mai multe cuvinte, a unui singur sens, rezultând astfel o imprecizie în metalimbaj şi, desigur, în percepţia semantică justă. Amintim aici seria sinonimică (la care am mai făcut referire) nesistematizată de dicţionarele timpului: cazacă, colet, mantilă, mantelă, paladă, pelerină, rotondă, rond, talma etc. Se constituie o paradigmă cu structură interferenţă al cărei statut ambiguu comportă investigaţii. Dificultăţile diferenţierii apar ca urmare a caracterului concret, de detaliu al caracteristicilor prin care se face descrierea. Unii termeni nu beneficiază de definiţie decât în secolul următor (vezi Scriban pentru paladă, talma), iar pentru majoritatea termenilor, opoziţiile stabilite sunt valabile la un nivel funcţional general. Seria se subordonează hiperonimului pelerină. Clasa de termeni nu poate fi interpretată fără fixarea semelor comune, a unor seme inerente, dar şi a celor variabile, din care analiza câştigă în precizie, de exemplu: [cu/fâră mâneci], [deschis/închis în faţă], [lung/scurt], [amplu/ajustat], [cu/fără glugă/guler], [cu/fară bordaj de blană] etc.; unitatea lingvistică poate avea o reprezentare conceptuală bazată pe o descriere pozitivă sau negativă relevantă în identificare. Aşadar, rolul esenţial al lucrului, al referentului în stabilirea denotaţiei arată dubla natură, lingvistică şi cognitivă a cuvintelor, necorelarea lor putând conduce la defazări între codul metalingvistic şi sens, restricţiile contextuale având mare importanţă în distingerea sensurilor în cazul câmpurilor denotaţionale cu încărcături polisemice, fenomen lingvistic specific epocilor de înnoire lexicală. CAPITOLUL X CONCLUZII GENERALE ASUPRA CARACTERISTICILOR VOCABULARULUI ROMÂNESC AL MODEI VESTIMENTARE FEMININE DIN SECOLUL AL XIX-LEA Etapă istorică fundamentală caracterizată de o remarcabilă permeabilitate în faţa transferului masiv de structuri lexicale străine, secolul al XlX-lea a resemantizat realitatea românească şi a reconfigurat normele lingvistice, marcând modernizarea, evoluţia şi nuanţarea limbii române. Ca urmare a adoptării unor terminologii internaţionale din diverse domenii, printre care şi cel al modei vestimentare, impusă de profunda schimbare industrială occidentală, limba română, prin contacte lingvistice directe sau indirecte, s-a îmbogăţit cu un vocabular alogen. Baza documentară, sursa textuală, istoric concretizată, supusă cercetării şi analizei în lucrarea prezentă a fost limbajul jurnalistic al epocii. Acest tip de discurs s-a dovedit fertil cercetării, fiind cel mai sensibil la informaţia străină recentă, iar creativitatea şi competenţa lingvistică ale autorilor articolelor au condus la lexicalizări inedite, prin traducere sau preluare, ceea ce conferă un caracter neobişnuit textului. Afluxul lexical a avut loc îndeosebi din limbi înrudite, romanice, pe această arie tematică. Influenţa limbilor occidentale, franceza, italiana, germana, spaniola, engleza, a facilitat dezvoltarea exotismelor, dar fondul neologic indică mai ales zona lingvistică franceză din care s-au achiziţionat noţiuni, unităţi şi formaţiuni lexicale. Cercetarea noastră referitoare la lexicul modei vestimentare feminine în textele de specialitate ale periodicelor din secolul al XlX-lea a condus la obţinerea următoarelor rezultate: 1. A fost întocmit un inventar format din 350 de termeni, substantive simple (exclusiv cele aproximativ 150 de variante lexicale), compuse, locuţiuni, care, la nivelul grafiei, reflectă gradul de asimilare. Acest vocabular a fost extras din texte cuprinse în 30 de titluri de periodice şi a necesitat consultarea a peste 50 de lucrări lexicografice. 2. S-au definit şi analizat, prin apel la lexicografie, sensurile celor peste 350 de cuvinte. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 351 3. S-a constatat o proporţie a împrumuturilor repartizată astfel: circa 296 de termeni sunt de origine franceză, 12 sunt moşteniţi din latină {cămaşă, capăt, ciucure, doliu, îmbrăcăminte, încălţăminte, jos, mânecă, pană, sac, spate, umăr), 10 împrumuturi provin din limbi slave {caravani, clin, colţ, manta, obinzea, poală, podgalţ, rufă, şapcă, în verif), 8 termeni provin din italiană {capelă, gheată, căiţă, pălărie, scarpă, stolă, strai, ţinută), 9 provin din germană {fald, pantof, rochie, sacou, spenţer, şlep, şnur, şorţ, şpalet), 8 au origini în neogreacă {buzunar, cordea, fiong, fundă, fustă, peplu, sculă, tăblie), 4 provin din turcă {ciorap, fes, găitan, papuc), 4 sunt de sorginte maghiară {cizmă, guler, panglică, rujă). Din numărul total, 178 de termeni s-au fixat definitiv, 138 de cuvinte sunt neologisme efemere, 120 dintre neologisme nu sunt înregistrate de lexicografia epocii, iar circa 50 de termeni din totalul împrumuturilor sunt reprezentaţi de xenisme. 4. S-a atestat apariţia neologismelor în publicistica din perioada 1836-1909. 5. S-au adus argumente de grafiere pentru etimologia unor accepţii din lexicul modei feminine cu exemple concludente. 6. S-au semnalat sensuri mai puţin cunoscute ale unor cuvinte, cu caracter efemer sau stabil, nefiind înregistrate în lexicografia românească, ex.: amazoană (pană), atr. şi prin elipsă, subst. ampir, subst., ancolură, subst. entre-deux, adj. şi subst. baiaderă, substantivele: baghetă, baleieuză, bergeră, brandabursă, bufetă, buion, busc, cometă, col, crevé, cuirasă, în formă, ghimpă, gigot, girondin, jaretă, houppelande etc. 7. S-au identificat cazuri de creaţii lexicale româneşti, până la proba contrarie, precum: botinărie (derivare şi atracţie paronimică), feşonete (pseudo-franţuzisme), căptuşeală, derivare şi alternanţă slavă h-ş (căptuh-i, cf. Kapptuch), bretea, capăt, cordea, sanda (prin derivare regresivă morfologică). 8. S-au sistematizat convenţional-semantic corpusul în 7 paradigme majore ale segmentului delimitat (1. piese de bază şi componente; 2. podoabe; 3. încălţăminte; 4. pasmanterie, broderie; 5. croitorie; 6. stil; 7. producţie şi comerţ), lexic coagulat într-un câmp lexico-semantic cu caracter multiramificat, un ansamblu lexical interdiciplinar şi complex. 9. Câmpul lexical al modei a verificat sau infirmat anumite teorii cu privire la comportamentul lexical. Această mobilitate justifică şi marchează graniţa dintre lexicul comun şi cel specializat în domeniul vizat. De la nivelul general, atotcuprinzător al pantonimului, ierarhia coboară la hiperonime la care se raportează clasele paradigmatice diverse, deci la hiponimele cu plasare în registrul ştiinţific, confirmând observaţiilor unor lingvişti, precum A. Lehmann şi F. Martin-Berthet (1998). Poziţia inferioară în ierarhie certifică precizie, specificitate semantică avansată prin conţinutul mai bogat în seme distinctive ale hiponimului. Co-hiponimele (M. F. Mortureaux 1997: 79) sau izonimele (L. Depecker 2002: 133, 135 apud A. Bidu-Vrănceanu 2007: 134) particularizează membrii clasei paradigmatice prin restricţionare semantică, deşi purtătoare de marcă diastratică diferită. 352 Lorenţa Popescu 10. Relaţia de reprezentare semantică referenţială de tip holonim - meronim este bine ilustrată de câmpul lexico-semantic al modei vestimentare în care lexeme ca: betelie, bor, corseletă, guler, mânecă, platcă, poaniet, volan ş.a., deşi reprezintă referenţi în sine, sunt părţi, facultative sau obligatorii, ale unui ansamblu vestimentar, ca: bluză, fustă, mantou, pantalon, pălărie, rochie etc. 11. S-au identificat şi explicat accidente fonetice (vezi asimilări, disimilări: şoşon, lavarieră). 12. S-a susţinut cu exemple numeroase din presa epocii o problematică lingvistică insuficient studiată, şi anume aceea a unor substantive compuse. 13. S-au semnalat cazuri de dublete sinonimice (baider - baiaderă, jartelă -jartieră etc.) 14. S-au identificat calcuri lingvistice: a) totale: ţinută - tenuta, b) sintactice: de gata, c) parţiale de structură: osentragi, d) frazeologice parţiale: couteau d’Argus -cuţit d’Argus, e) frazeologice totale: înalte noutăţi - hautes nouveautés, f) parţiale imperfecte: robe de chambre - rochie de interior, pantofi de ietac, fustă de cal. 15. S-au întocmit liste de serii sinonimice de arhaisme, termeni populari, ca şi de efemeride lexicale utilizate în epocă, necesare cunoaşterii termenilor înlocuiţi de neologisme. 16. S-au semnalat serii îmbogăţite fără tipar fonetic nou. 17. S-au indicat unităţi denotaţionale polisemice, indiciu al unei mari capacităţi de asimilare a unor semne lingvistice pluriconceptuale şi, în multe instanţe, a unor sensuri care au suspus lexicul preexistent unei hipersemantizări. 18. S-au menţionat termeni înlăturaţi de neologisme care apar în definiţiile lexicografice sau în exemple extrase din seriale (ciupag, sucnă, iminei, caravani). 19. în anexă, s-au prezentat liste alcătuite pe diverse criterii care atestă bogăţia lingvistică a acestui câmp lexico-semantic. Amintesc aici câteva criterii: efemeritate versus fixarea lexemelor, criteriul variantelor lexicale, al calcurilor semantice, al sensurilor neînregistrate în lexicografia epocii. Alte criterii au fost utilizate în formarea listelor care apar în diverse capitole pentru a ilustra problematica respectivă. 20. Cercetarea prezentă este utilă traducerilor unor texte din epocă, aşa cum preconizam în introducere. 21. Vocabularul selectat este o sursă didactică prin exemplele citate şi o bază pentru alte studii cu problematică lingvistică diversă (etimologie, semantică, procedee de îmbogăţire a limbii, gramatică etc.), ca şi pentru alte domenii de cultură (istorie, mentalităţi, sociologie istorică etc.). 22. Cercetarea noastră sprijină lexicografia românească în atestarea unor cuvinte sau sensuri, în îmbogăţirea sensurilor, în precizarea unor etimologii sigure ale unor accepţii, în studiul definiţiei şi în elaborarea unor lucrări-tezaur. Abordarea diacronică (1836-1909) a permis o observare globală a comportamentului morfologic şi semantic al semnelor din câmpul lexico-semantic în studiu. Libertatea de expresie, tipică publicisticii, a creat o comunicare pe baze Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 353 noi, cu toate neajunsurile unor forme lexicale datorate caracterului literal al unor traduceri; de aceea studiul permite următoarele concluzii: 1. Unităţile terminologice împrumutate sunt majoritar substantive care definesc obiecte şi concepte. 2. Adaptarea neologismelor a depins, în general, de structurile lexicale şi morfo-sintactice specifice limbii primitoare. 3. Neologismele au îmbogăţit niveluri multiple de limbă. 4. Majoritatea unităţilor neologice aparţin unui lexic francez, sensul restrâns al împrumuturilor nu putea fi dedus clar fără recurs la definiţie sau la surse explicative din domeniu pentru cititorul necunoscător al acestei limbi. 5. Datarea împrumuturilor în publicistica românească este condiţionată de apariţia jurnalelor şi gazetelor, de apariţia cronicilor de modă în aceste ziare şi reviste, de interesul faţă de piesele la modă în perioada emiterii cronicii, de utilizarea mai frecventă a unor termeni în detrimentul altora de către autori. 6. Sensurile împrumuturilor au corespuns, în general, celor din limba sursă. 7. Dubletele etimologice şi unele calcuri au îngreunat fixarea formei şi sensului neologismelor. 8. Lexicografia românească a vremii este lacunară în înregistrarea, marcarea diastratică şi definirea acestor termeni din cauza evoluţiei rapide şi specificităţii domeniului schimbător al modei. 9. Acest segment de vocabular a prezentat în diacronie limitată un polimorfism lexical accentuat până la stabilizarea sau respingerea noilor vocabule atât din punct de vedere fonetic, cât şi semantic, fiind generator de lexeme necunoscute majorităţii. 10. Coexistenţa unor termeni arhaici şi neologici pentru acelaşi semnificat a amplificat sinonimia, ceea ce a condus la o ierarhizare în regim rapid a unora dintre aceste vocabule. Unele forme neologice s-au dovedit instabile în faţa unor sinonime concurente cunoscute. 11. Majoritatea efemeridelor nu au creat derivate sau compuse, nici nu au făcut parte din unităţi frazeologice. 12. Numeroase efemeride sunt reactualizate în textele de istoria costumului şi în literatură. 13. Uzul, ca factor normativ, a operat pozitiv în cazul multor împrumuturi, dar şi negativ, chiar în cazul unor termeni adaptaţi fonetic. 14. Dinamismul domeniului a coborât în derizoriu anumiţi referenţi; în consecinţă, a ieşit din uz o parte din neoterminologia specializată. 15. Adaptarea limitată a împrumuturilor s-a datorat principiului fonetic de asimilare al limbii române. 16. Limba română s-a aliniat la limbajul specializat internaţional prin neologismele care fac parte din codurile de circulaţie internaţională (intemaţio-nalisme). 354 Lorenţa Popescu 17. A fost introdus un ansamblu omogen de termeni noi care permit crearea unor serii lexicale pe baza unui cuvânt-tip. 18. S-au format noţiuni stabile. 19. S-au îmbogăţit categoriile afixelor de derivare. 20. S-au înlocuit variante concurente şi forme inadecvate. 21. S-au înmulţit, nuanţat şi specializat sensurile. 22. S-a dovedit viabilitatea unor achiziţii prin răspândirea lor în limba vorbită şi scrisă. 23. Neologismele au intervenit calitativ în planificarea, normarea şi codificarea lingvistică. 24. Recursul la diverse mecanisme fonetice, morfologice, semantice noi indică o manifestare de vitalitate a limbii receptoare în această perioadă de idiomatizare. 25. împrumuturile au permis umplerea golurilor lexicale din limba română şi o economie lingvistică prin capacitatea de derivabilitate, de adecvare, de consistenţă şi transparenţă. 26. Instanţele de normare terminologică au acţionat ca filtru pentru desemnări multiple. 27. întrucât majoritatea termenilor care definesc noţiunile din acest câmp semantic provin din limba franceză, a fost consolidat fondul romanic al limbii române. Amintim şi influenţa altor limbi ca italiana, spaniola, rusa, germana şi engleza, cu intervenţii cantitative mai puţin semnificative. 28. Vocabularul modei feminine este complet redimensionat. Noua terminologie, cu material morfematic şi semantic românesc, aduce schimbări lingvistice care racordează civilizaţia românească la comunitatea conceptuală de tip european, dovedindu-se importanţa în menţinerea unei sincronii prin contacte între popoare şi limbi diferite. 29. Numărul mare de neologisme pătrunse în limbajul publicistic între 1836— 1870 demonstrează că această perioadă coincide cu o dezvoltare suficientă a domeniului pentru a impune cronica de modă ca subiect demn de o rubrică permanentă în mijloacele de comunicare (gazete şi reviste) şi ca subiect demn de atenţie. 30. în ciuda faptului că o parte din termeni era deja în uz până la jumătatea secolului al XlX-lea, publicistica românească a căpătat forţa necesară de diseminare a neologismelor prin jurnale şi apoi prin reviste specializate de-abia în cea de-a doua parte a veacului. 31. Posibila întârziere în atestarea unor lexeme, unele preexistente perioadei în studiu, şi datarea lor în exemplele noastre ne obligă să păstrăm deschise atât inventarul lexical, cât şi atestarea lui, oricărei posibile intervenţii ulterioare asupra informaţiei furnizate. Titlurile de periodice sau numerele neconsultate permit completarea ulterioară a listelor lexicale prezentate. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XlX-lea 355 32. Acest glosar reflectă procesul de emancipare feminină prin permanentul apel la lexicul vestimentar masculin, chiar militar şi sportiv, care inspiră moda feminină a vremii, fapt imposibil de imaginat în perioada anterioară epocii studiate. 33. Necesităţile comunicative şi expresive ale vorbitorilor au modelat în final terminologia nou adoptată după criterii care au determinat o funcţionalitate deplină a limbii. 34. Contribuţia lexicală are impact şi asupra studiilor de civilizaţie şi mentalităţi proprii altor domenii culturale (istorie, antropologie, sociologie istorică etc.), importanţă sporită pe măsura evoluţiei sistemului social în care hainei i se atribuie funcţii multiple, subtile, sofisticate. Lexicul moştenit, autoritate din care s-au păstrat selectiv cele mai puternic fondate lexeme din punct de vedere semantic, a susţinut şi permis colectivităţii lingvistice româneşti să creeze, să îmbogăţească şi să rafineze o expresivă limbă română literară. Complexul proces de sincronizare confirmă influenţa activităţii umane asupra sistemului de comunicare, amintind afirmaţia din 1938 a lui A. Meillet că « tout vocabulaire exprime une civilisation » [orice vocabular este o expresie a civilizaţiei] (p. 145, t. II). Costumul s-a situat printre cele mai animate arii de interes ale societăţii româneşti în secolul al XlX-lea. Larga circulaţie a termenilor de modă vestimentară feminină, datorată relaţiilor socio-culturale şi comerciale, a creat o paradigmă lexico-semantică avangardistă, luxuriantă şi de lux, ierarhic labirintică, cu ordonări şi supraordonări uneori lipsite de robusteţea stabilităţii, dar cu siguranţă având valenţe profund şi atractiv reformatoare. ANEXA în anexă, prezentăm 6 liste de cuvinte din corpusul lexical al modei vestimentare feminine din secolul al XlX-lea, întocmite pe criterii diferite. 1. VARIANTE LEXICALE ampir; antredeu/entredeu, applicaţie, asortament, baiader/bayadere, balayeuse/balaieuza, barej/bareş/bares/barij/bariz/barez, basc, vasquina, beret, ber geră/bergère, bertha, bieu/biais, blusă, boaul/bouaua, bolero, brandenburg/brandebur/brandeburcă/bandaburcă/brandeburgă/brandembug/ brandvahtă/brandabursă, bretelă, bufă, buillon/buion/bulion, calotta, camisol/camison/camizol/ camizolă, canotier, capuşon, capod, casquette, cache-nez, casacă, cepraz(ă)/ce(a)prag, cintură/ sentură, cingătoare, cismă, pălăria-clacă, coliet!coletă, colţun, confection, cordelă, cornet, corsagiu, corselet, cuto, creveu/crevea, pl. creveuri/crevele, crenolină, corset-cuirasse, dinainte/dinainţi, domino, duplură, eghiletă/aiguillette, empir, eşarpă/şarp/şarf etol, falbara/falbel, falt/faldurlfaldel falte/falduri, figarouă, fionc, flanel, franjieu/franslfrangie/franşe, funtă, galantaria, calloş, garde-robă/gardedrobă/garderob/gardirob/garderopă, getră/guetre, guimpă, grizette/grisete, jabot/jabo, jaquette, jaretă, gilet/giletcă/jiletă, jockei/jockey/jockeu, jupe, lavarieră, lingerie, liséré! lis ereu, losange, malacof /malacofă/malacov/malacovuri/malacoafe, mangetă/manchette, manteilă/mantilie, marabout/marabut/marabu, marquis, mateneu, mitană/mitanuri/mitenuri, nécéssaire, neglijea! négligé, cozondroc/cozondroacă/cozondroci, pagod, panglice, panieu, pantofă, pardessus, pass, passement, paşpoilul/passepoil, pălărie, pelerin!pelerine/pelerinuri, peignoir, plastron, plato, poinet/poaniet/poigneu, pampon, princesă, puff, redengotă, reveu/revers, roche/rokia, rotundă, ruşă/riuşă/rijă/rije /ruche, rulo, sacco, şpenţăl/spenţiu/sprenţiu/sprenţur, subrau/subraur/soubra, sutaş/sutache/soutache, châle/schwal, şmizetă/şămizetă/şimizet, şinor/Schnur, şu, tabliet/tablie/ tablieu, tailor/tailleur/taier, tallia/tailă, tartane, toalette, turnil/turnel. 2. LEXEME ŞI ACCEPŢII NEÎNREGISTRATE ÎN LRV (120) agrement, algeriană, amazoană (pană), ampir, ancolură, aplicaţie, baghetă, baiaderă, baleieuză, bandou, batelieră, bavetă, bavolet, beretă, berjeră, bertă, bie, bluzon, bolerou, bor, brasieră, bridă, bufetă, buse, cache-corset, cache-culottes, cache-maillot, cache-nez, cache-peigne, canotieră, capelină, chou, chute, clapă, cloş, col, coleretă, cometă, coquillé, centiron, corseletă, couteau, couvre-maillot, cravată, crevé, cuirasă, culotă, dedesubt, dépassant, desu, devant, deshabillé, duchesse, entre-deux, fashion, figarou, frégate, freză, galon, galoş, ganterie, garibaldiană, godeu, houppelande, jabou, jartelă, jeu, jocheu, knickerbockers, leton, paladă, pan, panier, panou, paradis, parement, pasă, pelisă, penioar, plastron, platou, pled (1), poaniet, pointă, postillon, princesse, redingotă, reieu, Régence, resort, robe de chambre, rotondă, sac, saute-en-barque, sortiu de bal, sortie de bal, spencer, stolă, strap, sufleu, suitaş, şapcă, şifoneu, şlep, şosură, Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 357 şpalet, talma, tea-gown, tour-de-calotte, tour de taille, transparent, traversă, tresă, trou-trou, turnură, undă, verif, voal, vogă, zuav. 3. EFEMERIDE (138) algeriană, amazoană (rochie, pană), ampir, ancolură, antredeu, baiaderă, baleieuză, balandran, balenă, bandou, bariş, baschină, batelieră, bavetă, bavolet, bergeră, bertă, brasieră, cache-corset, cache-maillot, cache-peigne, chou, chute, clac, col, coleretă, colet, coquillé, colţun, cometă, cometă, corseletă, couteau, couvre-maillot, crevé, crinolină, cuirasă, culotă, dépassant, desu, deshabillé, duchesse, eghilet, egretă, falbala, fashion, figarou, fiong, flşiu, în formă, frégate, freză, gansă, ganterie, garibaldiană, garsonetă, ghimpă, gigot, girondin, godeu, hautes nouveautés, houppelande, jaretă, jeu, jocheu, knickerbockers, leton, lizereu, losângiu, malacof, mantilă, marchiză, Maria Stuart, matelot, matineu, osentragi, pagode, paillason, paladă, palatină, pan, panier, panou, parement, pelisă, penioar, peplu, platou, poaniet, podgalţ, pointa, poloneză, postillon, princesse, puf, quille, récamier, redingotă, régence, resort, robe de chambre, rond, rotondă, rujă, saute-en-barque, scarpă, sculă, sortiu de bal, sortiuri de teatru, spenţer, stolă, strap, sufleu, sutaş, şifoneu, şlep, şosură, şoşon, şpalet, tablier, talma, tartan, tea gown, tor sadă, tour de calotte, tour de cou, tour de taille, transparent, traversă, tricorn, tricou, trotteur, trou-trou, turnură, undă, verif, în, à la vierge, à la zouave. 4. CONCEPTE STABILE (179) accesoriu, aplicaţie, asortiment, baghetă, bandă, baretă, basc, beret, betelie, bie, bluză, bluzon, boa, bolerou, bonetă, bor, botină, brandenburg, brasieră, bretea, bridă, bufant, camizolă, capă, capelă, capişon, capot, ciorap, ciucure, cizmă, clapă, clin, cloş, coadă, cocardă, coeur, colţ, confecţiune, cordea, cordon, corsaj, corset, costum, cravată, creţ, ceapraz, centiron, centură, ciorap, ciucure, cizmă, clin, cloş, coadă, corsaj, croitor, cusătură, decolteu, dedesubt, dinainte, draperie, dublură, doliu, dominou, dos, empire, epolet, eşarfă, etolă, fald, fashion, fason, faţă, fes, flanelă, foaie, franj, fular, fundă, fustă, gaică, galanterie, galon, galoş, garnitură, de gata, găitan, găteală, gheată, ghetră, glugă, guler, haină, îmbrăcăminte, încălţăminte, jabou, jachetă, jartieră, jiletcă, jos, jupă, jupon, lavalieră, lenjerie, manşetă, manşon, mantă, mantela, manteletă, mantie, mantilă, mantou, marabu, mască, mănuşă, mânecă, mitenă, model, modistă, mondenă, necesar, neglijeu, nod, paietă, palton, pană, panglică, pantalon, pantof pardesiu, parură, pasă, pasmant, paspoal, patină, pălărie, pelerină, pensă, plastron, platcă, pled, pliseu, pliu, poale, pompon, reieu, rever, rochie, rulou, sac, sacou, sandală, silueta, spate, strai, şal, şapcă, şorţ, taior, talie, tăietură, tighel, tiv, toaletă, tocă, travestiu, trenă, tresă, trusou, tunică, turban, ţinută, umăr, uniforma, vestă, veston, voal, voaleta, vogă, volan. 5. TERMENI DE CROITORIE (76) antredeu, baretă, bie, bretea, bridă, buf, bufant, bufetă, buion, butonieră, cloş, coadă, en coeur, col, coleretă, coquillé, colţ, corsaj, corseletă, creţ, crevé, croială, cusătură, cută, decolteu, dedesubt, dépassant, dinainte, dos, draperie, dublură, falbala, fald, faţă, foaie, în formă, gaică, godeu, jos, lizereu, losângiu, manşetă, model, pan, panglică, panou, parement, pensă, peplu, platcă, platou, pliseu, pliu, poală, poaniet, pliseu, puf, quille, reieu, resort, rever, sac, spate, strap, subra, sufleu, talie, tăblie, tăietură, tighel, tiv, traversă, trenă, tresă, umăr, undă. 358 Lorenţa Popescu 6. PERIODIZAREA ATESTĂRII TERMENILOR DIN CORPUSUL LEXICAL DE MODĂ VESTIMENTARĂ FEMININĂ DIN SECOLUL AL XIX-LEA 1836-1856 (35) bariş, bonetă, cache-nez, capăt, capelă, cingătoare, ciorap, clac, cordea, corsaj, corset, costum, dominou, fes, fiong, freză (1), fustă, garderobă, găteală, haină, manta, marabu, necesar, nod, pană, pălărie, pelerină, puf, rochie, scarpă, strai, şal, şemizetă, şosură, toaletă, turban, văl 1857-1860(52) algeriană, balenă, bandă, bandou, bască, bertă, bor, botină, bumuz, busc, butonieră, buzunar, căiţă, caravani, cazacă, cămaşă, centură, crinolină, doliu, eşarfă, faţă, flanelă, fular, haină, îmbrăcăminte, încălţăminte, lenjerie, malacov, manşon, mantelă, manteletă, mantilă, mască, mănuşă, mânecă, mitenă, model, palton, panglică, pantalon, plastron, poală, rujă, sandală, sculă, spenţer, şosură, talie, tocă, voaletă, volan, zouave. 1861-1870 (134) agrement, algeriană (2), amazoană (1, 4), ancolură, asortiment, aplicaţie, baiaderă, bandă, bandou, baretă, baschină, batelieră, bavolet, betelie, bluză, boa, brandenburg, bretea, bridă, buf, bufant, buion, calotă (1), capă, capăt, capişon, capot, caschetă, călţun, ciucure, cizmă, clapă, clin, coadă, coeur, col, colţ, confecţie, coquillé, cordon, corseletă, cravată, crevé, croială, cusătură, cuşcă, decolteu, dinainte, directoire, duchesse, eghilet, Empire, entre-deux, falbala, fald, fason, feston, figarou, fişiu, foaie, frac, franj, freză, fundă, galon, galoş, garibaldiană, gheată, ghetră, ghimpă, girondin, grelotă, grizetă, guler, houppelande, jiletcă, jocheu, jos, jupă, jupon, mantou, mantie, marchiză, maria stuart, manşetă, matelot, matineu, modistă, neglijeu, paladă, panglică, pantof, pardesiu, parură, pasă, pasmant, paspoal, pelerină (1), pegnioar, pelisă, pled, poignet, pointe, postillon, princesse, récamier, régence, resort, rever, rotondă, rufă, saute-en-barque, sculă, sortie-de-bal, suitaş, şapcă, şemizetă, şorţ, şpalet, tablier, talma, tăietură, tighel, tiv, torsadă, trusou, tunică, turnură, umăr, uniformă, vestă, vierge, voal, vogă. 1871-1880 (15) baleieusă, bie, camizolă, capot, couteau, cuirasă, fashion, gata, glugă, jabou, osentragi, panier, poloneză, robe de chambre, şlep, şoşon, tartan, ţinută. 1881-1890 (21) bordură, capotă, căptuşeală, ceapraz, creţ, draperie, dublură, galanterie, ganterie, găitan, haute-nouveauté, jachetă, mantie, obinzea, parură (2), pliseu, pompon, spate, şnur, tricou, veston. 1891-1900 (60) accesoriu, amazoană (costum, pană), ampir, baghetă, balandran, bavetă, beretă, berjeră, bolerou, cache-corset, cache-culottes, cache-maillot, cache-peigne, canotieră, capot (2), chou, colet, cometă, cută, dépassant, devant, dezabie, dos, egretă, faţă, frégate, gaică, garsonetă, godeu, jartelă, jartieră, jeu, leton, lizereu, matineu, palatină, paradis, patină, pensă, peplu, pled (2), pliu, podgalţ, poloneză, princesse, quille, redingotă, rond, sortie de teatru, stolă, şifoneu, tăblie, tea gown, tour de taille, transparent, trenă, tresă, tricorn, trou-trou, undă, verif. 1901-1909 (50) baretă (2), brasieră, bluzon, bufetă, cache-peigne, calotă (2), capelină, centiron, chute, cloş, cocardă, coleretă, cometă, culotă, dedesubt, desu, dublură, epolet, etolă, formă, freză (2), gansă, gigot, knickerbockers, lavalieră, losangiu, mondenă, pagodă, paillason, paietă, pan, panou, parement, platcă, platou, reieu, rulou, sac, sacou, siluetă, strap, subra, sufleu, taior, tocă, tour de calotte, tour de cou, traversă, travesti, trotteur. BIBLIOGRAFIE PERIODICE „Adevărul”, Bucureşti, 1888-1890. „Albina românească”, Eşii, Tipografia Albinei, 1829-1835; 1837-1850. „Amicul familiei”, Bucureşti, Tipografia Statului Naţionale, 1863-1864. „Anuarul artelor”, Iaşi, 1886. „Biblioteca familiei”, Bucureşti, Tipografia Centrală Modernă L’Indépendance Roumaine, 1890— 1895. „Bobâmacul”, Bucureşti, Editura Tribuna Română, 1879. „Cafeul Chantant, Ziarul cocotelor, crailor şi al celor cari fac zâmbre”, Craiova, 1894. „Cicala”, Bucureşti, Tipografia Jurnalului Naţionalul, 1859-1879. „Calendarul lui Nichipercea pe anul bissect 1860”, Tipografia St. Rasidescu, Bucuresci, 1860. „Calendarul lui Nichipercea pe anul 1861”, Imprimeria Naţională, Bucuresci, 1861. „Calendarul lui Nichipercea pe anul bisect 1864”, Tipografia St. Rasidescu, Bucuresci, 1864. „Catastihul Dracului sau calendarul Satanii dăruit Moldaviei pe 1861”, Bucuresci, 1861. „Calendar istoricu şi populam pe anulu 1858”, Librariu-Editoriu George Ioanid, Bucuresci, 1858. „Calendar istoricu şi populam pe anulu 1859”, Librariu-Editoriu George Ioanid, Bucuresci. „Calendar istoricu şi populam pe anulu 1865”, Librariu-Editoriu George Ioanid, Bucuresci. „Calendar pentm Români pe anul 1857”, Tipografia Institutului Albinei, Iaşi, 1857. „Calendam pentm toti, profeticu, amusant şi populam pe anul 1862”, Editat de Librăria Bălăceanu & Wartha, Bucuresci, 1862. „Calendar Geografic, Istoric şi Literar pe anul 1861”, Tipografia Statului, Bucuresci, 1861. „Calendarul Scaiului pe Anul 1883”, Tipografia modernă Grigorie Luis, Bucuresci, 1883. „Curier de ambe sexe”, Bucureşti, Tipografia lui Eliade, ediţia I, Periodul II, 1836-1842. „Depeşa: telegrame şi informaţiuni din toată lumea”, Bucureşti, Tipografia La Roumanie, 1901. „Dreptatea”, Bucureşti, Tipografia Nouă Dreptatea, 1888. „Femeia română”, Bucureşti, 1879. „Figaro”, Iassy, Tipografia Lucrătorii Români Asociaţi, 1877. „Gazeta ilustrată séu Fôe universală de petrecere şi instrucţiune”, Supliment, 1882-1884, Viena, Editura lui Franz Bordy. „Gazetta naţională. Diaru politicu, economicu şi literam”, Iaşi, 1871. „Ilustraţiunea”, Bucureşti, Tipografia I. Wahlstein, 1860. „Jurnalul modelor”, Iaşi, 1882. „Lumea ilustrată. Revista pentm casă şi familie”, Bucuresci, 1891. „Mefistofele sau caraghiosulu liberu” Diaru în felul seu, Bucuresci, 1876. „Moda”, Bucureşti, Tipografia Munca, 1905. “Moda ilustrată”, Bucureşti, Tipografia Carmen Sylva; Speranţa, 1897-1903. „Moda nouă ilustrată”, Bucureşti, 1905-1909. „Necesarul, Ziar popular”, Bucureşti, Tipografia Româno-Italiană, 1884. „Păcală, Jurnal umoristic”, Bucureşti, Tip. Jurnalului „Naţionalul”, 1860. „Perdaful, Jumalu guvernamentalii care rade cu sopunü”, Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Români Asociaţi, 1881. 360 Lorenţa Popescu „Perseverenţa, Diar politic şi literar”, Bucureşti, Tipografia Lucrătorii Asociaţi, 1868. „Proprietarul român, Jurnal politicii, literar şi comercial”, Bucureşti, Tipografia Heliade, 1861-1862. „Satyrul”, Bucureşti, Tipografia Lucrătorii Asociaţi, 1866. „Secuiul”, Bucureşti, 1856. „Şicul Bucureştean, Curier al modelor elegante. Revistă bilunară pentru familie şi profesioniste”, Bucureşti, 1908. „Târgulu cu idei sau Buletinulu Cişmegiului”, Imprimeria Naţională, Bucuresci, 1857. „Timpul, Diar politic, comercial, industrial şi literar”, Bucureşti, Tipografia Dorothea A. Mănescu, 1877. „Teatru - Modă - Muzică, Bucureşti, 1897. DICŢIONARE Alexi = Alexi, Theochar (1886), Dicţionar portativ germano-român, ediţia a treia, Bucureşti. Barcianu = Barcianu, Sab. Pop (1886-1888), Dicţionar romăn-german şi german-român, Sibiu, Editura Th. Steinhaussen. Bauman = Bauman, I. (1875), Dicţionar român portativ. Culegere de cele mai necesare cuvinte radicale, ediţia a IlI-a, Craiova, Librar-Editor Philip Lazăr. Candrea = Candrea, A. (1931), Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti, Librăria Cartea Românească. Cihac = Cihac, A. de (1870), Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Eléments latins comparés avec les autres langues romanes, Bucarest, Socec & co. Costinescu = Costinescu, Ion (1870), Vocabular româno-francez, Bucureşti, Editura Tipografia Naţională. Damé = Damé, Frédéric (1893-1895), Nouveau dictionnaire roumain-français, Bucarest, Socec & Co. DAR = Constantinescu-Dobridor, Gh.; Bulgăre, Gh. (2002), Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual. DER = Ciorănescu, Alexandru (1958- 1966), Dicţionarul etimologic român, Tenerife, Universidad de la Laguna. DEX’98 = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. DLR = Academia Română (1913-1949), Dicţionarul limbii române, A-B, C, D-De, F-I, J-Lojniţă, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Tipografia ziarului „Universul”, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională. DLR = Academia Română (1965-2000), Dicţionarul limbii române, Serie nouă, M-U, V-vizuină, Z, Bucureşti, Editura Academiei. DN = Marcu, Florin (2006), Noul dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura Academiei Române. [DOOM] Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” (2007), Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. DOOM = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” (2010), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. DU = Lazăr Şăineanu (1922), Dicţionar universal al limbii române, Craiova, Editura Scrisul românesc. Du Cange = Du Cange, Charles du Fresne (1840-1857), Glossarium ad scriptores mediae et infimae Latinitatis, Paris, Didot. Eliade = Heliade-Rădulescu, I. (1847), Vocabular de vorbe străine în limba română adică slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti etc., Bucureşti, Tipografia Eliade. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 361 Frollo = Frollo, G. (1869), Vocabulario italiano-romanesco, francezo-romanesco şi românesc-italiano- francez, Pesta, Stabilimentul Tipografic al Societăţii Deutsch. Hasdeu = Hasdeu, B. P. (1887-1898), Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor, Bucureşti, Stabilimentul grafic I. V. Socec. Isbăşescu, Mihai, Colbert, Bruno (1964), Dicţionar german-român, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Larousse XX = Grand Larousse Encyclopédique (1963-1964), Paris, Librairie Larousse. Late 19th & Early 20th Century Ladies' Dress Glossary. http://www.marquise.de/en/1800/glossar.shtml Laurian şi Massim = Laurian, A. T. şi J. C. Massim (1871-1876), Dicţionarul limbei române, după însărcinarea dată de Societatea Academică Română, Bucureşti, Noua tipographie a laboratorilor români. Laurian şi Massim-G = Laurian, A. T. şi J. C. Massim (1871), Glossariu care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine îndoioasă, Bucureşti, Noua tipografie a laboratorilor români. Lexis = Larousse de la Langue Française (1979), Lexis, Paris, Librairie Larousse. MDA = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, Micul dicţionar academic (2002), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Meyer-Lübcke = Meyer-Lübcke, W. (1911), Romanisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, Carol Winters Universitätsbuchhandlung. Negulici = Negulici, I. D. (1848), Vocabular român de toate vorbele străbune reprimite până acum în limba română şi de toate cele ce sunt a se mai primi de acum înainte şi mai ales în ştiinţe, Bucureşti, Tipografia Colegiului. NODEX = Noul dicţionar explicativ al limbii române (2004), Bucureşti, Editura Litera Internaţional. Nugent, Thomas, Quiseau, J. (1826), A New Pocket Dictionary of the French and English Languages, In two parts. 1. French and English 2. English and French. Containing all the words in general use and authorized by the best writers, New York, printed and published by George Long. Pisone = Pisone, D. (1865), Dicţionar românesc, latinesc, germanesc şi francesc. Lucrat după sistemul Lexiconului de Buda cu mai multe adăugiri şi modificaţiuni. Bucureşti, Tipografia Ioanne Weiss. Polizu = Polizu, G. A. (1857), Vocabular româno-german compus şi întocmit cu privire la trebuinţele vieţii practice, Braşov, Tiparul de Römer şi Kamner. Pontbriant = Pontbriant, Raoul de (1862), Dicţionar româno-francez, Bucureşti, Tipografia Jurnalului Naţional. Protopopescu = Protopopescu Pake, Emmanuel (1870), Nou Dicţionar Portativ de toate zicerile noi (radicale) reintroduse şi introduse în limba română şi de termeni tehnici ai ştiinţelor, literilor şi artelor cu o explicaţie mai întinsă a termenilor de drept şi economie politică, Bucureşti, Librar Editor G. Ioanide & A. Spirescu. Protopopescu, Popescu = Protopopescu, E., Popescu, V. (1860), Dicţionar român de ziceri străbune uzitate în limba română, Bucureşti, Imprimeria Nifon Mitropolitul. Resmeriţă = Resmeriţă, Al. (1924), Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române, Craiova. V. Săghinescu (1901), Vocabular românesc de vr'o cateva mii de cuvinte cu o critică minuţioasă şi cu’ndreptarea erorilor „Dicţionarului universal al limbei române” de Lazăr Şăineanu, Iaşi, Tipografia Naţională. Short Glossary of Renaissance Clothing Terms http ://romancereaderatheart2. com/ren/timeline/ Snagoveanu = Snagoveanu, Josafat (1867), Vocabulaire de quelques mots latins employés en roumain et en français, Bucureşti. Stamati = Stamati, Theodor (1852), Vocabular de limbă germană şi română, Iaşi. Stănceanu = Stănceanu, Alexandru (1923), Cel mai nou dicţionar de buzunar pentru tălmăcirea cuvintelor radicale şi zicerilor străine din limba română, Bucureşti, Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu. 362 Lorenţa Popescu Steinberg = Steinberg, A. (1886), Cel mai nou dicţionar de buzunar pentru tâlcuirea cuvintelor radicale şi zicerilor streine din limba română, ediţia I, Bucureşti. DU = Şăineanu, L. (1908), Dicţionarul universal al limbii române, Craiova, ediţia a Il-a. The Shorter English dictionary, Oxford, 1964, tom I. Tiktin = Tiktin, H. (1903), Dicţionar român-german, Bucureşti, Imprimeria Statului. TLFi = Le Trésor de la Langue Française Informatisé (http://atilf.atilf.ff/) Vaillant = Vaillant, J. A. (1839), Vocabular purtăreţ românesc-franţuzesc şi franţuzesc-românesc urmat de un mic vocabular de omonime, Bucureşti, Tipografia lui Friderich Valbaum. Webster's Revised Dictionary by C. and G. Merriam & Co./ HYPERLINK Mhttp://www. theffeedictionary.com" www.thefreedictionary.com LINGVISTICĂ Bally, Charles (1951), Traité de stylistique française, Klincksieck, Heidelberg-Paris. Barthes, Rolland (1967), Système de la mode, Éditions du Seuil, Paris. Bejoint, Henri; Thoiron, Philippe (2000), Le sens en terminologie, Lyon, Presses Universitaires de Lyon. Besse, Bruno de (1990), La définition terminologique, în „La Définition”, Larousse, Paris. Bidu-Vrănceanu, Angela (1981), Analiza termenilor care indică fenomene sonore, în SCL, XXXVI, nr. 3, 4. Bidu-Vrănceanu, Angela (1986), Structura vocabularului limbii române contemporane. Probleme teoretice şi practice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bidu-Vrănceanu, Angela (1993), Lectura dicţionarelor, Bucureşti, Editura Metropol. Bidu-Vrănceanu, Angela (2000), Lexic comun, lexic specializat, Editura Universităţii din Bucureşti. Bidu-Vrănceanu, Angela (2001), Lexic ştiinţific inter disciplinar, Editura Universităţii din Bucureşti. Bidu-Vrănceanu, Angela (2005), Structură şi funcţionare a lexicului specializat - termeni politici, în Limba română - structură şi funcţionare, Editura Universităţii din Bucureşti. Bidu-Vrănceanu, Angela (2007), Lexicul specializat în mişcare de la dicţionare la texte, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Bidu-Vrănceanu, Angela (2008), Câmpuri lexicale din limba română, Editura Universităţii din Bucureşti. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa (2005a), Modele de structurare semantică, Timişoara, Editura Facla. Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa (2005b), Limba română contemporană. Lexicul, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional. Boucher, François; Deslandes, Y.; Auffère, S. H. (1965), Histoire du costume en occident de l'antiquité à nos jours, Paris, Flammarion. Bucă, Marin; Evseev, Ivan (1976), Probleme de semasiologie, Timişoara, Editura Facla. Busuioc, Monica Mihaela (2001-2002), Munca şi răsplata ei, Secolele XVII-XVII1, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională Pentru Ştiinţă şi Artă. Cabré, Maria Teresa (1998), La Terminologie, Ottawa, Paris, Les presses de L’Université de l’Ottawa, Armand Colin. Caie, Graham D.; Hough, Carole; Wotherspoon, Irene, (2007), Forces of Change: are Social and Moral Attitudes Legible in this Historical Thésaurus Classification?, in The Power of Words: Essays in Lexicography, Lexicology and Semantics. in Honour of Christian J. Kay, Amsterdam and Atlanta, Rodopi. Călinescu, George (1985), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva. Chiş, Dorina (2001), Cuvânt şi termen, Timişoara, Editura Augusta. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 363 Corbin, D.; Temple, M. (1994), Le monde des mots et des sens construits; catégories sémantiques, catégories référentielles, în „Cahiers de lexicologie”, LXV, p. 5. Coşeriu, Eugen (1975), Vers une typologie des champs lexicaux, „Cahiers de lexicologie”, XXVII, IL Coteanu, Ion; Bidu-Vrănceanu, Angela (1975), Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Coteanu, Ion (1990), Despre popularizarea termenilor tehnico-ştiinţifici în „Limba română,” XXXIX, nr. 2. Depecker, Loic (2002), Entre signe et concept, Éléments de terminologie générale, Presses Sorbonne Nouvelle, Paris. Dubois, Jean; Dubois, Claude (1971), Introduction à la lexicographie: le dictionnaire, Paris, Larousse. Ducrot, Oswald; Todorov, Tzvetan (1972), Dictionnaire encyclopédique des sciences du language, Paris, Edition du Seuil. Faca, Constantin (1833), Comodia vremii, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co, ediţia 1906. Gaudin, François; Guespin, Louis (2002), Initiation à la lexicologie française. De la néologie aux dictionnaires, Bruxelles, Boeck-Duculot. Gaudin, François (2003), Socioterminologie. Une approche sociolinguistique de la terminologie, Bruxelles, Boeck-Duculot. Gleason, Henry Allan (1969), Introduction à la linguistique, Paris, Larousse. Grădinescu, Marcel (1979), Vocabularul românesc al modei feminine în secolul al XIX-lea, teză de doctorat, fragment, BNR. Greimas, Algirdas Julien (1966), Sémantique structurale. Recherche de méthode, Paris, Larousse. GLR = Academia Română (2008), Gramatica limbii române, I, II, Bucureşti, Editura Academiei Române. Hristea, Theodor (1984), Sinteze de limba română, Bucureşti, Editura Albatros. Kleiber, Georges (1990), La sémantique du prototype. Catégories et sens lexicale, Paris, PUF. Korzybski, Alfred H. S. (1994), Science and Sanity: An Introduction to Non-Aristotelian Systems and General Semantics, Institute of General Semantics, 1994, 5th édition, ISBN 0-937298-01-8. (Full text online). Lehmann, Alice; Martin-Berthet, Françoise (1998), Introduction à la lexicologie. Sémantique et morphologie, Paris, Dunot. Lyons, John (1970), Linguistique générale. Introduction à la linguistique théorique, Paris, Larousse. Lyons, John (1977), Semantics, 1.1, Cambridge-Londra-NewYork, Cambridge University Press. Meillet, Antoine (1938), Linguistique historique et linguistique générale, t. II, Paris, Klincksieck. Messariello-Merzagora, Giovanna (1983), La lessicografia, Bologna, Zanichelli. Marcus, Solomon (1970), «Définitions logiques et définitions lexicographiques », în Langages, no. 19. Miclău, Paul (1977), Semiotica lingvistică, Timişoara, Editura Facla. Miclău, Paul; Coteanu, Ion; Wald, Lucia, (1981), „Dimensiunea semantică a limbajelor specializate”, în Semantică şi semiotică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Moeschler, Jacques; Auchlin, Antoine (2000), Introduction à la linguistique contemporaine, Paris, Armand Colin. Mortureaux, Marie Françoise (1997), La lexicologie entre langue et discours, Paris, Sedes. Mounin, Georges (1972), Clefs de la sémantique, Paris, Seghers. Munteanu, Eugen (2008), Lexicologie biblică românească, Bucureşti, Humanitas. Neţ, Mariana (2005), Lingvistică generală, semiotică, mentalităţi, Iaşi, Institutul European. Neţ, Mariana (1998), Cărţile de bucate româneşti. Un studiu de mentalităţi, Bucureşti, Editura Academiei Române. Pană-Dindelegan, Gabriela (1997), „Terminologia lingvistică actuală, între tradiţie şi inovaţie”, în Limbă şi literatură, XLII, vol. II. Popescu, Lorenţa (2010), „Efemeride lexicale în secolul al XIX-lea. Vocabularul modei vestimentare feminine”, în Limba română, nr. 1, an LIX, Bucureşti, Editura Academiei RSR. 364 Lorenţa Popescu Rey-Debove, Josette (1971), Étude linguistique et sémiotique des dictionnaires français contemporains, The Hague, Paris, Mouton. Rey-Debove, Josette (1978), Le métalangage. Étude linguistique du discours sur le langage, Paris, Le Robert. Robins, Robert H.(2003), Scurtă istorie a lingvisticii, Bucureşti, Polirom. Sala, Marius (1997), Limba română, limbă romanică, în Conferinţele Academiei Române, Bucureşti, Editura Academiei Române. Sala, Marius (1999), Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Sala, Marius (2009), Cuvintele: mesageri ai istoriei, Bucureşti, Editura Meronia. Sala, Marius (2010), 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Bucureşti, Editura Humanitas. Seche, Mircea (1969), „Malacovul”, în Limba română, nr. 5, XVIII, Bucureşti, Editura Academiei RSR. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana (2001), Semiotica discursului juridic, Editura Universităţii din Bucureşti. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana (2001), Vocabularul limbii române actuale. Dinamică. Influenşe. Creativitate, Bcucureşti, Editura AII. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana (2006), Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana (2006), Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti. Toma, Alice (2006), Lingvistică şi matematică. De la terminologia lexicală la terminologia discursivă, Editura Universităţii din Bucureşti. Vasiliu, Emanuel (1980), „Sens şi definiţie lexicografică”, în Studii şi cercetări lingvistice, XXXI, nr. 5. Vasiliu, Emanuel (1986), „Definiţia sensului sau definiţia obiectului?”, în Studii şi cercetări lingvistice, XXXVII, nr. 2. Vintilă-Rădulescu, Ioana, (1999), Introducere în lingvistica generală, Bucureşti, Editura Academiei Române. Zafiu, Rodica (2001), Diversitatea stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti. LITERATURĂ, ISTORIE, CULTURĂ, MENTALITĂŢI Alecsandri, Vasile [f.a.]: Călătorii-misiuni diplomatice, Editura Scrisul Românesc, Craiova. Alecsandri, Vasile (1960): Corespondenţă, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti. Alecsandri, Vasile (1964): Scrisori, însemnări, Ediţie îngrijită de Marta Anineanu, Editura pentru Literatură, Bucureşti. Alexianu, Alexandru (1978): Mode şi veşminte din trecut, Editura Meridiane, Bucureşti, voi. I—II. Aries, Philippe; Duby, Georges: Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti, voi. I (1994), voi. V (1995), voi. VII, IX (1997). Bacalbaşa, Constantin (1987): Bucureştii de altădată (1871-1878), Editura Eminescu, Bucureşti. Babeţi, Adriana (2004): Dandysmul. O istorie, Editura Polirom. Bădescu, Ilie (2003): Sincronism european şi cultură critică românească, Editura Dacia, Cluj- Napoca. Bălăceanu, Ion (2002): Amintiri politice şi diplomatice 1848-1903, Editura Cavallioti, Bucureşti. Bilciurescu, Victor (2003): Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia, Bucureşti. Bolliac, Cezar [f.a.]: Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 365 Brătianu, Ion C. (1933): Din corespondenţa familiei I. C. Brătianu, 1859-1883, Aşezământul Cultural I.C. Brătianu. Bulei, Ion (1984): Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, Bucureşti. Bulei, Ion (1990): Atunci când veacul se năştea, Editura Eminescu, Bucureşti. Bulei, Ion (2004): O istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti. Calendarul Ilustrat al Oraşului Sinaia pe anul 1905, Editura Al. Agapie, Sinaia. Calendar Român pe Anulu 1867, Editura Tipographia Naţionale, Bucureşti. Cantacuzino Sabina (1937): Din viaţa familiei I. C. Brătianu, Editura Universul, Bucureşti, I, II. Caragiale, I.L. (1984): Teatru, Editura Albatros, Bucureşti. Caragiale, I.L. (1987): Schiţe, Editura Scrisul Românesc, Bucureşti. Cazimir, Ştefan (1996): Alfabetul de tranziţie. Jurnal de tranziţie, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti. Cerkez, Emil I (2005): Din vremuri trecute, Editura Domino, Bucureşti. Ciupală, Alin (2003): Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucureşti. Claymoor (1891-1893): L’Almanach High Life de l’Indépendance Roumaine, Imprimerie N. Georgesco, Bucureşti. Codice civile (1866): Ediţia oficială, Imprimeria Statului, Bucureşti. Costescu, George (2004): Bucureştii vechiului regat, Editura Capitel, Bucureşti. Cunnington, C. Willet & Phillis (1966). Handbook of English Costume in the Nineteenth Century, London, Faber & Faber Ltd. Dandu, Nicoleta (2002): Intrarea românilor în modernitatea europeană, Editura Anima, Bucureşti. Diculescu, Vladimir (1970): Viaţa cotidiană a Ţării Romaneşti în documente (1800-1848), Editura Dacia, Cluj-Napoca. Diculescu, Vladimir (1973). Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830-1848), Editura Academiei RSR, Bucureşti. Din, Petre (2002). Societate, cultură şi mentalităţi la români în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Editura Napoca Star, Cluj. Din presa literară românească a secolului al XIX-lea (1970), Editura Albatros, Bucureşti. Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza, coordonator Dan Berindei, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989. Documente privind Unirea Principatelor-Documente interne (1854-1857), responsabil de volum Dan Berindei, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1961. Drăghicescu, Dumitru (1907): Din psihologia poporului român, Bucureşti. Duţu, Al. (1972): Sinteză şi originalitate în cultura română, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti. Eliade, Pompiliu (1982): Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile, Editura Univers, Bucureşti. Furet, François (2000|): Omul romantic, Editura Polirom, Iaşi. Ghica, Dimitrie: Jurnal 1899-1900, Cabinetul de manuscrise al BAR, A. 3822. Ghica, Ion: Corespondenţă (1880-1888) - Msse 2910-2916. Ghica, Ion (1915): Scrieri, Editura Minerva, Bucureşti, vol. I, III, IV. Ghica, Ion (1956): Convorbiri economice, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, vol. II. Ghica, Ion (1967): Scrisori către Vasile Alecsandri, Editura pentru Literatură, Bucureşti. Ghica, Ion: Classes privilégiées, I Ms. 15. Golescu, Iordache (1990): Scrieri alese, Editura Cartea Românească, Bucureşti. Hasdeu, Bogdan-Petriceicu (1992): Istoria toleranţei religioase în România, Editura Saeculum, Bucureşti şi I.E.P. Ştiinţa, Chişinău. Heliade-Rădulescu, Ion (1972): Scrisori şi acte, Editura Minerva, Bucureşti. Huizinga, Johan (1993): Amurgul Evului Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti. 366 Lorenţa Popescu Ionescu, Adrian-Silvan (2001): Moda românească 1790-1950. Intre Stambul şi Paris, Editura Maico, Bucureşti. Ionescu, Adrian-Silvan (2004): Modă românească şi modernizare europeană (1830-1920) în Muzeul Naţional, XVI, Bucureşti. Ionescu, Adrian-Silvan (2006): Modă şi societate urbană, Editura Paideia. Ionescu, Grigore (1982): Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei RSR, Bucureşti. Ioniţă, Maria-Magdalena (1997): Epoca de înflorire a Casei Capşa, Editura Albatros, Bucureşti. Iorga, Nicolae (1929): Istoria românilor prin călători, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti. Kalendaru pe anul 1851, Editura in Tipografia Buciumului Român, Iaşi. Kamooh, Claude (1990): Românii. Tipologie şi mentalităţi, Editura Humanitas, Bucureşti. Kamooh, Claude (1994): Adio Diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Kamooh, Claude (2000): Rapsodia română, Editura Humanitas, Bucureşti. Lăzărescu, Dan A. (1995): Imaginea poporului român în conştiinţa europeană, Editura Cogito, Oradea, vol. III. Lehmann, Alice, Martin-Berthet, Françoise (1998): Introduction à la lexicologie. Sémantique et morphologie, Dunot, Paris. Lerat, Pierre (1995): Les langues spécialisées, Presses Universitaires de France, Paris. Lerat, Pierre (1990): « L’ Hypéronimie dans la structuration des terminologies », în Languages, nr. 98. Lerat, Pierre (1994): « Terminologies vs. Lexicographie », în Français scientifique, 1994. Maiorescu, Titu (1975-1989): însemnări zilnice, Editura Minerva, Bucureşti. Mandache, Diana (2007): Regina Maria a României, Memorii redescoperite, Allfa, Bucureşti. Marcus, Rică (1958): Parcuri şi grădini în România, Editura Tehnică, Bucureşti. Marsillac, Ulysse de (1999): Bucureştiul în veacul alXIX-lea, Editura Meridiane, Bucureşti. Miclescu, Paul-Emil (1985): Din Bucureştii trăsurilor cu cai, Editura Albatros, Bucureşti. Mucenic, Cezara (1997): Bucureşti. Un veac de arhitectură civilă. Secolul al XIX-lea. Editura Silex, Bucureşti. Nanu, Adina (1979): Artă, stil, costume, Editura Meridiane, Bucureşti. Negri, C. (1966): Scrieri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, vol.II. Neţ, Mariana (2004): Culture, Conviviality, Civilization in 1900, Bucharest and What We Can Infer ThereofNow, INST, Wien. Odobescu, Al. I. (1979): Opere - corespondenţă 1847-1879, Editura Academiei RSR, vol. III. Olariu, Elena (2005): Concubinaj şi divorţ. Forme de manifestare a libertăţii în viaţa privată, în ,Jpostaze ale modernizării în Vechiul Regaf\ ediţie îngrijită de Ion Bulei şi Alin Ciupală, Editura Universităţii din Bucureşti. Olariu, Elena (2006): Mentalităţi şi moravuri la nivelul elitei din Muntenia şi Moldova, secolul al XIX-lea, Editura Universităţii din Bucureşti. Olteanu, Radu (2002): Bucureştii în date şi întâmplări, Editura Paideia, Bucureşti. Pârvulescu, Ioana (2005): în intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, Bucureşti. Popescu, Florentin (2007): Bucureştii cafenelelor literare, Editura Domino, Bucureşti. Popovici, Dimitrie (1972): Romantismul românesc, Editura Albatros, Bucureşti. Potra, George (1992): Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XLX), Editura Academiei Române, Bucureşti. Scheffer, Robert (1997): Orient Regal. Cinci ani la Curtea României, Saeculum Vestala, Bucureşti. Theodoraky, Hagi, D. (2003): Amintiri din trecutul negustoresc, Editura Domino, Bucureşti. Tupan, Maria-Ana (2004): Sensul sincronismului, Editura Cartea Românească, Bucureşti. Văcărescu, Elena (2000): Din amintirile Elencuţei Văcărescu, Editura Paideia, Bucureşti. Moda feminină în vocabularul românesc. Secolul al XIX-lea 367 Vigarello, Georges (2000): O istorie a frumuseţii, Editura Cartier Istoric, Bucureşti. La Voix de la Roumanie, Buc, nr. 39, 17 august, p. 119-121, 1861-1866. Waquet, Dominique; Laporte, Marion (2003): Moda, Corint, Bucureşti. Zeletin, Ştefan (1991): Burghezia română, Editura Humanitas, Bucureşti. Zeletin, Ştefan (1992): Neoliberalismul, Editura Scripta, Bucureşti. BIBLIOGRAFIE ONLINE [www.thefreedictionary.com, Webster’s Revised Dictionary by C. & G. Merriam. Co.] http://olia1dodvenitiens. wordpress. com/2011/03/03/le-xixeme-et-la-mode-victorienne/ http://www.e-antropolog.ro/2010/12/bucurestii-secolului-al-xix-lea-intre-orient-si-tentatia-modernitatii/ https .//books.google, ro/books ? id=-u307D-j 7- EC&pg=PA240&lpg=PA240&dq=batelier+hat,+1863&source=bl&ots=HuRj43dYue&sig=iEn 8zc4TSzr5S7uoPYW7LXOO- NY&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=batelier%20hat%2C%201863&f=false http://books.google, ro/books ?id=ca4aAAAA YAAJ&pg=PA 19&lpg=PA 19&dq=balandran++Glossar y&source=bl&ots =LLys-k0xxc &s ig=zCW— e9bwSB 6uM6DB6jHSYRXyM8&hl=ro &sa =X&ei=u WNc TT5B YjôsgbrwZi IDA&ved=0CCUQ6 AEwA Tge#v=onepage&q&f=false CNAM = Turgan, Julien, Les grandes usines de France: tableau de l’industrie française au XIXème siècle (1898), tome II, Paris, Calman-Lévy. Rizea, Monica-Mihaela (2010), De la monosemie la polisemie în termenii tehnico-çtiinfifici, teza de doctorat (coord. A. Bidu-Vrànceanu) (www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010Martie/Rizea Monica - De.) http://romancereaderatheart2.com/ren/timeline/ http://www.fashion-glossary.com/cms/glossary/glossary-b/balandran.html Short Glossary of Renaissance Clothing Terms http://romancereaderatheart2.com/ren/timeline/ http://18thcandl9thc.blogspot.ro/2014/ll/popular-millinery-and-millinery.html (http://www.fashion-era. com/la belle epoque 1890-1914_fashion. him) (http://www.france-pittoresque. com/spip.php ?article3334) Late 19th & Early 20th Century Ladies' Dress Glossary http://www. marquise, de/en/1800/glossar.shtml TLFi = Le Trésor de la Langue Française Informatisé (http://atilf.atilf.fr/) Tipărit la S.C. MAGIC PRINŢ S.R.L. Bd. Republicii Nr. 45 B, Oneşti, 601129 BC Tel. 0234 319 810 Fax 0234 306 079 office@mgp.ro www.mgp.ro