^Asociaţiiinea ptrn literatura română şi cultura popralni român". SIBIIU, Tipariul tipografiei archidiecesane. 1900. ÎNSCIINŢARE. „Biblioteca Poporală" al cărei început îl formează „ Povestirile" de faţă, a fost iniţiată prin conclusul Nr. 106 din 4 Maiu 1899 al comitetului ■central al „ Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura 'poporului român". Ea urmăreşte scopul de a •da poporului dela ţearâ o lectură bună şi ieftină, care ■să desvoalte în el gustul de cetire, să-i dee distracţie şi instrucţiuni folositoare şi totodată să-i ridice şi nobiliteze simţul şi judecata morală. Pentru provederea „Bibliotecii Poporale" cu scrieri corespundetoare trebuinţelor poporului, Asociaţiunea publică din timp în timp concurs. Scrierile ce întrunesc condiţiunile concursului, se premiază, şi se tipăresc pe spesele Asociaţiunii. Numere din „Biblioteca, Poporală11 se pot procura •dela biroul Asociaţiunii în Sibiiu, strada Morii Nr. 8 fi prin toate librăriile românesci. Sibiiu, în August 1900. «Asociaţiunea» pentru literatura română şi cultura poporului român. 1* Povestiri din viata teranilor români de IOAN POP RETEGANUL. BÂLTOSUL. Lumea asta-i tare rea ; dacă dă cineva de o pagubă, apoi ea-i mai scoate şi nume slab. Aşa s'a întâmplat cu mulţi şi aşa s'a întâmplat şi cu Pavel Păscuţu dela noi din sat. Până n'a ajuns la noi focuita asta de comasare, toţi îi diceau Pavel Păscuţu, fiind-că pe el îl chema Pavel, iar pe tată-so-1 chema Pascu; dela comasare 'n coace însă toţi îi dic vBăttosula. La început se cam năcăjea, când îi diceau oamenii băltosul, dar acum s'a obicinuit cu acest nume, şi-1 poartă bun bucuros. Şi nu era modru să nu se nScăjască la început de acest nume, că numele acesta Fa căpătat din o pricină, de care bietul creştin se scărpina mult în cap. Adecă lucrul fu aşa: înainte de comasare avuse bietul om cam 3 jugăre de loc, vedi bine nu tot la olaltă, ci în vre-o 10 parcele, unele mai mici, altele mai mari, unele de fen, altele de bucate, dar toate bine grijite, bine gunoite şi lucrate ome-nesce. Din comasare i-se veniră în loc de 3 jugSre chiar 7, dar ce şi cum? In locul pământului celui bun ce-1 avusese, acum i-se veni o pustietate goală, pe care nimeni n'a lucrat'o de când lumea. Pân' la comasare fusese loc grofesc, sub nume de loc stârp,. dar acum pustietatea ceia 8 I. POP EETEGANUL BALTOSUL. 9 se veni oamenilor; grofului îi deteră inginerii pentru ea locul cel bun al oamenilor. Tabla de loc, ce o căpătă Pavel Păscuţu din comasare, era aproape de tăul (lacul) cel fără fund, spre mieadă noapte dela el. Ţermurele teului, ca de 3—400 de paşi, era un podereiu spinos, nelucrat din veci, acoperit de nesce spini mici împungători, de nici vitele nu întrau pintre ei. Dela podereiul acesta spre miadă-di e teul cel fără fund: un lac rotund, fără trestie ori papură pe margini, pururea limpede, nu scade şi nu cresce 'n veci. Dic oamenii, că teul acesta n'are fund, şi ce scapă odată acolo, nu mai poate eşi 'n veci, fiind ţărmurii tare nalţi. < Se spune, că aci, unde-i lacul acesta, să fi fost cândva „mănăstirea patorilor" (oare nu patărilor, dela pater, cum se numesc călugării catolici?), din care pricină şi la locul din giurul lacului îi dic pator-demb. Dar mănăstirea s'a cufundat deodată 'n pământ şi în locul ei s'a ivit tăul cel fără fund. Poate pentru păcatele oamenilor, poate pentru ale călugărilor, a făput Ddeu aceasta minune. Cine mai scie? Dela tăul cel fără fund, cum am mai dis, spre mieadă-noapte este un podereiu spinos ca de 3—4 sute paşi de lat, şi lung pană 'n vale şi pană mai la tren. Dela podereiu spre miadă-noapte se întinde o baltă mare ca de 6 jughere. Balta aceasta cu podereiul cel spinos ce-i între ea şi între teul cel fără fund, o deteră inginerii lui Pavel Păscuţu drept moşie pentru locurile cele bune, ce le avuse. Acum ţine-te Pavele! Trăesce ca broascele în baltă, că numai cu porum-brele de pe spinii cei pitici nu-i putea trăi, ear locşorul teu cel bun e în mâna altora! Necăjitu-sa de moarte bietul om când s'a vădut pus cu moşia-n baltă, recurat'a,j)lânsu-sa-n dreapta, jeluitu-sa-n stânga, dar fără de folos. Dreptatea o mâncase lupul de mult, •ear oamenii, în loc se-1 mângâie, i-au mai pus şi poreclă „Băltosul", că nu-i era destul de mare necazul şi paguba. Băltosul avea trei ficiori şi o fată. Feciorul cel mai mare chiar venise din cătane, când au dat inginerii balta în samă la tată-so. Şi vădând el, că tată-so nu ajunge la nimic cu tânguelile şi cu jalbele, a dis cătră el aşa: tată, nu mai umblă înzădar văetându-te, ca o babă, că nici un folos nu avem din toate văetările dtale; cu jalbe şi cu advocaţi încă nu umbla, că de nu altă, ni-om mânca şi văcuţele şi tot cu balta vom rămânea, fără hai să chibsuim noi, n'ar fi modru şi putinţă să facem din balta dracului loc ca locurile, să ne facă, de nu bucate, barem fân bun, că acela-i ca şi bucatele: vindem fen şi cumpărăm bucate de nu avem alt modru să ţinem, pentru pildă, vite multe şi bune, să le dăm cu preţ şi din ele să ne ţinem casa de bucate. Am vădut eu, tată, pe unde am cătănit, multe de toate, şi bune şi rele; am vădut hotară bune, făcând roadă slabă, din lenea celor ce le aveau; şi am vedut hotară slabe, făcend roade bune, dacă omul muncesce din inimă. Că parcă dta ne înveţai, că pământul tot e al lui Ddeu sfântul, şi Sfinţia Sa poate da roade bune, şi în pământul ce ni se pare slab, numai să-1 muncim cum să cade. Aşa-i, dragul tati, răspunse badea Pavel amărît, dar balta numai broasce face şi spinii numai porumbrele; apoi cu broasce şi cu porumbrele greu ţii casă. Din vorbă-n vorbă veniră la hotărirea să-şi cerce norocul cu balta, doar de pot face din ea loc roditor; de n'or putea— să nu se căiască, cel puţin, că n'au cercat; apoi fie ' mila Domnului! 10 I. POP RETEGANUL BALTOSUL. 11 Aceasta era toamna, după culesul bucatelor, când au întrat oamenii în noauele lor pământuri, după comasare. Era o toamnă bună, caldă, sbicită. Cei ce căpătase ceşi-cevaşi loc mai bunişor, arau şi sămănau bucate de toamnă, grâu şi săcară. Deci se lua şi badea Pavel cu cei trei feciori ai lui, cu securi şi cu sape, şi merseră la tabla lor cea noauă. O incungiurară de câteva ori înjurând pe ingineri şi pe judecători şi în urmă veniră la convingerea, că cu înjurături locul nu s'a face mai bun. Deci se pusără pe muncă. Ţermurele cel spinos îl lăzuirâ, scoteau spinii cu rădăcină cu tot şi rămânea pământul săpat şi gras de-ţi era mai mare dragul a te uita la el. Şi munciră, bătrânul cu cei trei feciori, vre-o trei săptămâni de a rândul şi făcură ţermurele ca un strat şi adunară vre-o 8 grămedi mari de spini cu cioate. Vremea ţinea tot bună. Era aproape de postul Crăciunului şi gândiai câ-i în luna lui Maiu, atâta era de frumos. Numai noaptea bruma de se aspria câte o leacă, dar preste di era ca-n dricul verei. După ce gătară de lăzuit ţermurele bălţii, ochiră şi chibsuiră ei, că oare care-i mai jos, tăul cel fără fund, ori balta lor? Şi li se părea că totuşi tăul cel fără fund e mai jos de cât balta. Vremea era tot bună. Deci să hotărîră să facă ei un şanţ afund din marginea tăului pănă-n marginea bălţii, să împreune adecă tăul cu balta. Şi se pusără la muncă numai ei patru. Şi munciră bărbătesce, şi când erau trecute doauă săptămâni din postul Crăciunului, şanţul fu gata, lat ca de un jumătate-de stângin şi afund cât cerea trebuinţa. Şi pământul, oarecum îl scoteau feciorii din şanţ, bătrânul îl tot ducea cu carul cu vacele şi-1 deşerta-n baltă. Când era şanţul gata, vădură. cu multă bucurie, că dău balta lor este cu un metru bun mai sus decât tăul cel fără fund. Atunci şi începură vântoasele tonmii, cu ele ploi şi viscole, şi într'o bună dimineaţă pământul fu acoperit de omăt. Sătenii se minunau de munca cea procletă1), ce pusără badea Pavel cu feciorii lui, şi dedeau din cap; unii diceau că înzădar şi-au frânt cele oase; alţii 'şi dau însă cu părerea, că munca şi răbdarea le răsplătesce Dumnedeu cu înbelşugare. Cât fu ierniţa de lungă, badea Pavel cu feciorii lui tot cărară gunoiu şi-1 făcură grămedi pe lângă baltă. Pe la blagoveştenii oamenii prinseră a eşi cu plugurile şi a sămâna măzărichie, orz şi cucuruz, că la noi nu prea samână nimenea ovfis. Badea Pavel încă eşi la balta lui, dar fără plug, numai cu carul şi cu grapa şi cu cei trei feciori vînjoşi. Şi tot ţărmurele cel lăzuît din toamnă îl sămănară cu pă-puşoiu şi-1 grăpară bine. de-1 făcură ca un strat de legume. Ear gunoiul îl împrăsciară frumos cu furcile cele de fier în balta — care acum era scursă, de ai fi jurat că n'a fost baltă. 0 greblară feciorii şi o asemenară şi făcură aşedătura ca palma, apoi o lăsară în scirea Domnului. Când fu colea pe la Stul-George eşise cucuruzul lor din pământ gras şi negru de verde, iar balta era ca o holdă de verde. Când fu pe la Ispas cucuruzul lor era săpat de .întâia oară, iar colea în săptămâna Rusalelor nu sciau de ce lucru să se apuce mai întâiu: apucas'ar să sape cucuruzul de a doaua oară, ori băgas'ar cu coasele în iarbă, că în baltă — Doamne — era iarba pănă-n genunche,. ') procleta — crâncenă, foarte mare, grozavă. 12 I. POP RETEGANUL iarbă grasă şi frumoasă, numai cam rară. Deci s'au pus şi dimineaţa pană cătră prânz doboreau iarbă cu coasa, dela prânz pân la ugină săpau la cucuruz, dela ugină pană pe însărate iar doboriau la iarbă. Astfel că ei, când fură gata cu sapa de a doaua, erau gata şi cu cositul şi făcutul fenu-lui, şi pe Stul Petru fenul lor era claie la şură, o claie mare-mare, ca cele boeresci. Şi era fen bun — Doamne — verde şi moale ca mătasa. Au băgat însă de seamă că ploile le spală balta şi duc gunoiul în tăul cel fără fund. Deci şanţul Fau astupat eu spini, iar spinii i-au bătut cu pisu-lugul. De atunci, de câte ori ploua prea mult, tot deauna se strecura apa încet-încet printre spini, şi aşa locul lor rămânea nici prea jilav, nici prea săc, iar gunoiul nu mai pute fugi în tău. Toamna, cine mai avea ciucalăi frumoşi ca Băltosul? Ciucalăi mari, decâte un jumătate cot şi groşi ca mâna. Avu vre-o şese cară de cucuruz, cât nu avuse nici într'o toamnă până atunci. Apoi în baltă adună două rânduri de otavă, de avu atâta potop de nutreţ, cât ar fi fost de ajuns la trei gazde ca el. Acum nu mai era supărat Băltosul, ca acu-i anul; acum mulţămia lui Ddeu, că a dat gând inginerilor, de Fau pus în baltă cu moşia. Pe ţermurele cel lăzuit, după ce culeseră cucuruzul, semânară grâu de toamnă. Şi se făcu — Doamne — mai buiac1) decât ori la cine dela noi din sat. că era pământul nou, hodinit. Adi nu mai e nici un spin pe ţermurele bălţii; în locul BĂLTOSUL. 13 i--. spinilor vedi holde frumoase. Nici baltă nu mai e; în locul bălţii e trifoişte, cât să mai ai doi ochi să te uiţi la ea. i La Pavel Păscuţu însă'i-a rămas numele Băltosul. Şi ! nu se supără, că balta-i dă nutreţ de poate ţinea vite multe şi bune, iar ţărmurele-i dă bucate cu-mbelşugare. Vedeţi ce face munca îndelungată cu ajutorul lui Ddeu? Luaţi pildă dela Băltosul! l) buiac = gras, mare şi gros. Y I. POP RETEGANUL — POVESTEA MERULUI. 15 POVESTEA HERULUL Pice că erau odată doi oameni de curând căsătoriţi, un bărbat şi o muiere. Erau tineri şi frumoşi amendoi şi şedeau numai singuri într'o-căsuţă la marginea satului. Era iarna prin Februarie, când plesniau şi copacii de frig. Ei şedeau într'o seară amendoi la foc şi povestiau, ca tinerii de curend luaţi, că numai în câşlegile acelea se luară. — Tu Floare, dice Mitru, — că aşa le era numele, — tu Floare, după cum n'am avut nici unul parte de părinţi cu stare, ci din slujit ne-am făcut ce biată avem, hăinicele şi bucăcioare, noi tot nu suntem tare săraci. Un reu e mai mare, că ni se gată lemnele şi numai în spate ori cu săniuţa de a mână cu greu e de adus; chiar mie unuia-mi vine tare peste mână, că am fost dedat a căra lemne tot cu carul ori cu sania, că n'am slujit la calici. De te învoesci şi tu, eu dic să tăem mSrul cel mare din grădină, că numai umbră face, de nici cucuruz nu s'a face în aretuP) lui, cât îşi aruncă umbra. Din el avem lemne p'o săptămână, iar pân atunci intrăm în Mărţişor şi doară va mai muia Dumnedeu focuitul est de frig; ce dici şi tu? — Ce să dic ? răspunse Floarea, tu trebue să sci mai bine, că doară eşti bărbat. De gândesci, că aşa va fi mai bine, taie-1, că-n aretul lui drept şi mai drept că bucatele ') în aretul = în preajma, în apropriarea. f nu s'or pută face de umbră. Dar şi fără pomi e rău, că vedi tu, că n'avem numai mărul acela, nici un prun, nici un cireş, nimic în lume. Vai, şi — după cum îmi spunea mătuşa, mulţi pomi au fost în grădina asta, când au murit ai mei de coleră. Dar de atunci e mult, în casă tot Jidani au şedut, apoi Jidanii nu pun pomi, ci-i taie şi pe cari îi află. Ei au ars şi grajdurile şi gardurile şi pomii, numai mărul acesta l'au cruţat, — semn, că-i neam bun de pomi. — D'apoi tu nu i-ai gustat poamele nici odată? — Nu, Mitre, nu i le-am gustat, că eu am remas mică la. ţiţă de mama. Până am fost de vre-o dece ani, m'a crescut mătuşa Frăsina din Valea dosului, atunci a murit şi ea şi am tot slujit în sate străine până acum la Crăciun, iar după Bobotează ne-am luat şi ne-am tras aci, că casa era părăsită din toamna albă, precum scii. N'am dar de unde sci, ce poame face, că nici n'am întrebat pe nimenea. Deci, tu fă cum credi că-i mai bine, ori îl taie, ori îl lasă. Dar par că mi-ar fi jele după el, că numai singur a rămas din câţi spun că au fost. Altcum, de-1 tai, avem din el lemne pe vre-o săptămână, că-i mare; de nu-1 tai, i-om vedea poamele la cea veară. Lemne-i mai aduce şi cu săniuţa de a mână, îi mai şi plăti la cele gazde să ne aducă, ori că ni-or da sania şi vitele să ne aducem lemne, şi la cea vară noi le-om face dile de lucru. Aşa povestiau omenii noştri, cari erau îngroziţi de greul iernei, că nu aveau lemne, nici vite cu ce să-^i aducă, şi nici bani nu prea aveau, că amândoi fuseseră băiaţi seraci. Ce-i drept, îi drept, ea avea căsuţa aceea, cu grădina pe care sta, dar el nu avea nici atâta, că nici nu seia de unde se trage. Unii diceau c&-i Rus, a rămas p'aei 16 I. POP RETEttANUL POVESTEA MERULUI 17 de când a fost pe la ei foamete, l-au adus părinţii în braţe şi l-au lăsat la o babă. Baba 1-a crescut până a fost de 5—6 ani, atunci ea a murit, iar el, Mitru, a rămas pe uliţile oamenilor. Neamurile babei împărţiră ce biată rămase de ea, dar lui Mitru nu-i făcură parte, destul că „1-a scos din penele cele rele", diceau ele. Aşa a crescut ca copilul nimărui până a fost ca de 8—9 ani. Atunci îl luă un om la miei, apoi la oi, în urmă slugi când la unul, când la altul, până s'a făcut cât oamenii. La asentare nu-1 strigară nicăiri. Harnic de lucru era, dar şi uşorel era, că simbria o scotea duminecile cu ţîrăita,1) adi 1 fl. mâne altul; banii-i bea cu feciorii, iar când venia Crăciunul, se trezia cu hăinicelele. Dacă şi cel din urmă stăpân i-ar fi dat simbria cu ţîrăita, cum cerea el, atâta ar fi avut şi când s'a însurat, de a luat pe Floarea, hainele de pe el Şi un rând nouă nouţe, mai mult nimica. Dar acela nu i-a dat până la Crăciun mai nici un ban şi aşa avu cu ce-şi face nunta şi să cumpere un purcel gras de tăiat. Ea" avea căsuţa aceea şi bani cruţaţi din slujit vre-o 80 fl. cari erau la popa spre păstrare, şi la care nu voia a se întinde până i-a cade o fărîmă de loc să cumpere, că loc la câmp nu avea. Acum el ar fi dis bucuros cătră ea să scoată 2—3 fl. dela popa, să cumpere lemne, dar îi era „oare cumva pe la nas"2), deci îşi puse carul înpietrii să taie mărul cel mare *) cu ţîrăita = tot câte puţinei. *) îi era „oare cumva pe la nas", în loc de: îi era ruşine; i-ar putea fi oare cumva la nas; m8 mir că nu-ţi-i oare cumva. . . . din grădină. Dimineaţa după ce mânca mămăliguţă cu costiţe de porc, îşi aprinse pipa, îşi trase mânuşile cele de pănurâ pe mâni, luă toporul de sub laviţă şi merse aţă la măr. Mărul era chiar în mijlocul gradinei. Omătul era mai de un stat de om, iar crengile mărului, încărcate de omăt, erau chiar până jos la pătura cea albă, ba vârfurile crengilor erau îngropate de tot în zăpadă. Străbătu Mitru; până lângă măr, prin cel omăt mare, cum străbătu, dar ! printre crengi, să se apropie de trupină, ba să mai poată. ' Cerca pe ici, cerca pe dincolo, — nu poate şi pace, că crengile de giur împregiur erau până la faţa omătului, ba chiar îngropate în omăt, şi omătul îngheţat în giurul lor. — Atunci îi plesni lui Mitru prin minte: de ce am eu topor în mână, să nu-mi pot face cu el loc până lângă trupină? Şi ridică toporul, dar — minune! Atunci audi un glas lămurit, care parcă venia din vârful merului: „Stai, să nu cutezi să tai, c-ăţi tai norocul". Şi se înfiora Mitru şi-i cădii pipa din gură de spaimă, şi toporul din mână âncă-i câdu şi-şi ridica în nescire căciula de pe cap şi-şi făcu cruce dicând în gândul seu: „Doamne miluesce-ne"! Dar cuvânt din gura lui nu putîi scoate de frică şi de spaimă. încet cu-ncetul se desmeteci, îşi luă toporul şi pipa şi. se duse îndărăt acasă. Când era pe pragul tindîi se mai uită odată la măr, ear la urechiă-i sunau tot vorbele: „De-1 tai îţi tai norocul". Când ajunse în casă era galbin ca ceara. Floarea se uită la el mirată, şi îl întrebă: Dar ce eşti aşa galbin, doară ţi s'a întâmplat ceva? Ear el îi spuse întâmplarea din fir în păr şi-i spuse şi aceea că: „n'a tăia mărul pentru cât bine-i în lume, chiar 18 1. POP RETEGANUL POVESTEA MERULUI. 19 mere pădureţe de ar face, că numai adi câtă frică şi spaimă l'a mâncat, apoi adause: „De bună seamă-i cel necurat sub râdăcinele lui, şi acela n'a lăsat nici pe Jidani să-1 taie, după ce toţi pomii ceilalţi i-au tăiat". Preste câte-va dile scia satul tot de păţania lui Mitru şi merse vestea pană la moş popa, a cărui grădină mare mergea şi da cu fundul de grădina lui Mitru. Cum audi popa, de una ca asta, îndată chemă pe Mitru cu soţia lui la el şi le dise: Fiule Mitre! Am audit şi eu svonul ce-i prin sat, unii cred că meru-i nezdraven, el ţi-a dis că de-1 tai, îţi tai norocul; alţii cred ca cel necurat ţi-a strigat vorbele acelea şi că el e sub rădăcina merului: alţii spun alte bazaconii, dar uită fetul meu adeverul: Când mergeai tu cu toporul pe umer la măr, eu eram la claia cea de fân din fundul gradinei; me gân-diam, că oare să încep claia aceia, ori pe una dela şură. Eu ţi-am gâcit gândul, că adecă tu vrei să tai merul, şi ţi-am strigat: „De-1 tai — îţi tai norocul!" Şi ţie bag sama ţi s'a năzărit că din mer ai audit glasul. Ai făcut bine, că nu l'ai tăiat, şi uite de ce: Mer, să facă mere scumpe ca acela, nu-i în tot satul. Voi nu sciţi, dar sciu eu. Jidanii, ce seduseră acolo în casa voastră, Ie culegeau cu mâna mer de mâr, şi le vindeau pe bani scumpi. Apoi cât e de mare face în alt an şi 40 şi 50 de mierţe. Şi face mai în tot anul. Şi mierţa de mere de acelea se vinde atunci toamna câte cu 2 fl., că-s frumoase şi bune şi se ţin pân la Rusale. Eu am câte-va mere de acelea, mi-a dat Jidanul o mierţâ întreagă astă toamnă, eată vS dau câte 2 la fie-care din voi, să sciţi ce comoară-i în grădina voastră. Aşa le spuse moşu popa. Ear ei se bucurară foarte, sărutară mâna domnului părinte, şi-şi luară remas bun dela «1 făgăduindu-i, că vor griji de pomul acela. Aşa şi făcură, îl îngrijiră, ca nu cumva să i se întâmple ceva, ear primăvara îngrădiră grădina omenesce, ca să nu poată străbate la merul lor cel scump capre ori alte dobitoace. Dar şi avură fericirea de a se bucura de roadele 'ui. Că primăvara înflori ca un struţ, care-i mai frumos, apoi făcu mere multe-multe şi cresceau ca din poveste. Şi grija Mitru de ele, dormia nopţile tot sub mer, ca Arghir din poveste sub merul cel cu mere de aur, ca nu cumva să vină nesce prăşeai1) întrecuţi să le doboare. Şi veni toamna şi merele erau frumoase, de te-ai fi tot uitat la ele, ci.... nu erau bune de nimic ; cine-şi încleşta dinţi-n unul, îl arunca ■cât colo şi-n diua aceea nici pâne nu-i trebuia, atâta-i strepe-dia dinţii. Mitru prindea a trage la îndoeală vorba lui moş popa, dar Floarea-i spunea să aibă răbdare până s'or coace. Şi Floarea avu dreptate. Că odată, cam pe la Sân-Mihaiu, «când prind oamenii a culege cucumzele, chema moş popa pe Mitru la el şi-i dise: Mă Mitre, a sosit vremea să mai şi capeţi ceva pentru osteneala ta de o vară, ce ai pus'o .grijind merul. Aci a venit un domn din ţări depărtate, el adună mere şi le duce în ţara lor, pachetate în lădi ca ■oauele. Cum trecea prin satul nostru cu căruţa să meargă ta Ardeal în Săsime după mere, a vedut şi merul t8u cel încărcat şi mi-a lăsat vorbă că de vrei să le vindi să nu 4) Prăşeai = juni, holtei; cu deosebire la cei ulicariţi şi găr-■durariţi, cari nopţile umblă prin grădinile oamenilor, furând poame şi făcend alte năzdrăvenii, se dice la Someş —• praşcăi, sing. praşcău. 2* 20 I. POP RETEGANUL POVESTEA MERULUI. 21 te grăbeşti cu culesul lor că, el preste 8 dile e înapoi şl s'a abate nesmintit pe la tine; ce dici, vinde-i merele ori ba ? — D'apoi cum să nu le vînd, domnule părinte, numai nu sciu de-i vor plăcea ori ba, că sunt tari ca piatra şi amare leşioase. Vedi dta cât se văd de frumoase şi de lă-comoase, dar — de mi-i crede — eu nici unul n'am putut mânca, parcă nu-s de un neam cu cele ce ni le ai dat dta astă earnă. — Aşa-i Mitre, acum sunt tari ca piatra, dar chiar de? aceea sunt mai scumpe, că se pot ţinea pană la primăvară când nu mai este nici o poamă. 0 să-i placă Neamţului, le-cunoasce el, că-i speculant de poame, şi ţi le-a plăti bine. Preste vre-o opt dile, când s'apropia de amiadi, s& opri înaintea casei lui Mitru o trăsură şi-n ea Moş-popa cu doi domni streini. Mitru cu Floarea erau acasă, le deschise poarta şi intrară cu trăsura înlăuntru. — Ţi-am adus cumpărători la mere, Mitre, dise popa. ^— D'apoi bine ai făcut, părinte, Ddeu te ţină —- res- punsS Floarea cu Mitru de-odată. Placă-vă-n casă ori în. grădină. — Vom merge-n grădină, Floare, să vedem mai de aproape merele, dise Moş popa. Şi intrară în grădină şi căutară Nemţii merele, ear unul din ei dise „gutu, şi Mitru înţelese că „gut" nu poate-fi rău, şi deteră la terg şi vîndu merele de pe măr cu mierţa, câte mierţe vor fi de mere culese cu mâna, de atâtea ori să capete câte 2 fl., ear cele ce vor cădea jos să rămână lui Mitru, dar şi el şi nevasta lui să dee ajutor la cules. Şi se apucară bărbătesce la cules. Nemţii mai aduseră patru culegători şi se puseră jur împrejurul mărului •şi culeseră bărbătesce. Fie-care avea o traistă de grumazi cu baiera înderăpt în cât traista sta dinainte şi cu mâna lua merele de pe măr, tot măr de măr, şi le punea în traistă, ear traista, care cum era plină, o deşerta în saci mari câte de patru mierţe. Când sacul era plin, îl legau :şi-l puneau cu băgare de seamă pe carul popii, care venise să ducă merele Nemţilor pănă-n satul vecin, unde aveau 1 ■ magazin, şi de unde le pachetau în lădi şi le trimeteau cu 'f trenul în ţara lor. Şi după ce nu mai ajungeau de jos, să ! culeagă merele, se urcară pe scaune, apoi pe scări şi în urmă se urcară în măr sus. Şi umplură 25 de saci tot de mere culese cu mâna, şi ca 3 saci culese Mitru cu Foarea de cele ce cădură pe jos şi şi le puseră bine, să le aibă «când vor fi bune. Şi leau dat Nemţii pe mere de 25 de ori tot câte 8 fl., adecă 200 fl. şi le-au spus aşa: grijiţi mărul acesta, că-i .« un pom scump, şi vedeţi de mai cresceţi mulţi meri de j .neamul acestuia, că numai rar căpătăm aşa bun fel de mere. 6 Mitru cu Floarea se uitară uimiţi la grămada de bani « -ce le venise din senin, ca de pomană. Eară preotul le dise : Vedi, Mitre, că-ţi tăiai norocul, de tăiai mărul acesta, că ' la cea vară? Cum să nu, Mihaiu, că doară eşti din oameni ? t Aşa-i la gazde, cu ierna asta lungă, li se ciuntă nutreţele, şi vitele ar fi pecat de moarte să le lepede ori să le năcăjească eu foamea. Hai să vedem, ce claie ai socoti ca ţi-ar fi deajuns. Şi merg la fen şi din doue vorbe fu tergul gata. Luă. o claie de fen ca de 5 cărucene de mare, cu 70 fl. pe-asceptare pănâ la Ilie prorocii]. Apoi dădîi şi pe acei bani însemnătură scrisă de mâna lui, că doară de aceea scia scrie, să nu mai trebuească să alerge pe la scriitori şi să le mai dee şi lor plată pentru scrisoare şi să-i înfunde de beutură. Mihaiu era acum om în pace. Avea nutreţ la vite,, avea bucate pentru căseni şi avea şi bani în casă; ba mai avea un lucru de care nime nu mai avea la noi în sat, avea ceas cu cuc, care minteni-minteni cânta: cucu, cucu î Deci putea lua puşca de a umăr şi să meargă în dragă voia lui. Şi mergea mai în toată diua, şi aducea, când un iepure, când o raţă selbatică, pe care le da îndată pe ■vinars ori pe tutun, dar de cele mai multe ori nu aducea nimic. Era pururea voios, pururea opşegos, de casă vedea muierea cum scia ea, cu sluga, că fără slugă cum s'o lăsa ■el, feciorul lui moş Mihnea? Fiindu-i casa aproape de prepănatie şi fiind el om cu carte, om care scie scrisoare, Dumineca era la el terg întreg, de când a-nchis tatăso ochii. Unul venea să audă cucul în casă, un lucru care la început nu-1 prea credură -oamenii, dar dupăce vedură, se minunară şi se strîngeau la ■el ca la minune; alt om venia să'i facă Mihaiu o leacă de scrisoare, că a luat fen în credinţă dela armanul şi-i trebue să dee contrătuş; altul venia să-i scrie o carte la fecior în cătane, şi care cum întră, cerea mai întâiu glaja şi aducea •o feliţă *) de vinars, cât la el în casă era crîşmă-ntreagâ. Vedi bine, din vinarsul adus trebuia să bee şi Mihaiu şi Melania, ear ei nu se lăsau mult îmbiaţi, astfel că pe când Tenia seara, ei erau curcă ca curcile de beţi. Lunea apoi trebuia să bee din pungă, ca să se vindece. — Aşa mergea «di de ch'> ear vitele erau lăsate în grija slugii. A dat Ddeu şi-a venit primăvara. Altă lume a prins a căra gunoiu şi a eşi la plug. Mihaiu vîndîi gunoiul, iar pământul îl dete-n parte. Veni vremea de slobozit stupii, •ai lui nu voiră să iese din coşniţe, că îngeţase preste iarnă fiind lăsaţi descoperiţi şi cu vrana slobodă. — Melania elicea, că ei n'au noroc la stupi, că socră-sa a fost strigoie 1 o feliţă = o jumetate de litră. 38 I. POP RETEGANUL MIHAIU PUŞCAŞUL 39 pe stupi, de aceea s'au tot înpuţinat după moartea ei, pană în urmă s'au scăpat cu totul de ei. — Veni vremea ca Melania să pună closce — că alte rnueri aveau pui mărişori, — şi puse, dar nu-i scoase nici un puiu, că cocoşul1 l'a fost tăiat la lăsarea de sec. — Veni timpul să fete oile-că trecuse cei patrudeci de sfinţi, oile lui Mihaiu era aşa de slabe, de nu-şi puteau hrăni mieii, n'aveau lapte şi-şi pierdeau lânile de hămişite, ce erau. Mulţi mei îi şi muriră de foame. — „N'am noroc la oi", dicea Mihaiu, „în zădar m'oiu trudi ţinendu-le, n'am noroc la ele şi pace". îşi şi vîndu oile cu un preţ de nimic, ear baniii dădu pe! pere-mere1). Dar nu plăti din bani nici Jidanului nici Armanului, că-i trebuiau banii-n casă, mai pe carne şi beutură, mai pe haine scumpe lui şi la Melania lui cea frumoasă; aceia, încă nu-i cerură banii, că la el erau banii la om de omenie, puteau sta cât de mult, că nu era primejdie de a s& păgubi. Dar veni vremea secerei. Secerişul în acel an preste tot fu slăbuţ, iar holdele lui Mihaiu nu puteau fi mai bunev decât ale altora. Pe lângă aceea, el avea să capete numai jumătate din strînsură, ca locul îi era dat în parte. — Când fu la îmblătit, vădii, că de dă jidanului douădeci de mierţe,. pentru cele dece, ce le luase împrumut, atunci lui nu-i mai rămâne nimic. Deci merse la jidan şi schimbă grâul în bani, dădu adecă obligaţie jidanului, că-i detoresce 40 fl. preţul a 20 mierţe de grâu, cu adaosul că după ei are dedat pe toată săptămâna patru piţule2) usură; acum îi scadă uşura numai la o piţulă pe săptămână după 10 fl. Tot aşa făcu şi cu Armanul. Piţulele, ce trebuia să i le dee pe săptămână, dar nu i le a dat, le adună la capital şi se făcu o sumă mare — mare. Dar lui Mihaiu ce-i păsa'? Avea puşcă şi ceas cu cuc! De oi se desbărase,1) încet încet vendu şi din vite, până rămase cu o singură vacă, dar pentru aceea tot voios era atât el, cât şi Melania lui cea frumoasă, care în tot anul îl dăruia cu câte un copil, ba odată chiar cu doi gemeni. După câţiva ani era Mihaiu Puşcaşul fără pic de coadă de vită în ogradă, şi la Jidan şi la Arman era până în grumazi înglodat în datorii. Acum nu mai mergea el la ei, dar prinseră a veni ei la el. Odată veni Armanul să-şi vadă ceasul cel cu cuc, care încă nu era plătit, dar pentru el socotia pe toată diua 5 creiţari, preţul unei feliţe de lapte după cei 20 fl. cu care-i vîndu ceasul. Nu-i vorbă, ceasul minteni-minteni făcea „cucu", „cucu". Dar la Mihaiu nu-i mai scăpa să-1 asculte, începuse a-i întră apă rece în urechi. Cu Armanul se impâcarâ lesne, făcură socoata pentru banii fenului şi ; pentru ai ceasului, cu carnete cu tot şi — ca să-i dee i Armanul obligaţiile îndărăt — îi dădu un loc de trei (jile de plug, ce-1 avea chiar în capul satului, lângă drumul cel mare. Acolo şi-a şi făcut Armanul casă, şi poartă negoţ cu beuturi, fen, ovăs, piei ş. a. negoaţe. Mai greu putu face pace cu Jidanul, că lui îi trebuiau numai bani, şi încă bani mulţi, că uşura crescuse de era 4) pere-mere = nimicuri, lucruri fără ceva valoare practică., a) pitula, un ban de metal în valoare de 10 cruceri. *) a se desbăra = a se lipsi, a se despărţi; d. e. de abia m'am putut desbăra de el. 40 I. POP RETEGANUL MIHAIU PUŞCAŞUL 41 cu mult mai mare de cât capul banilor. Dar în urma şi cu el făcu pace, că vîndu o holda de grâu ca de 6 dile de plug, arată şi sămânată gata, plăti pe Jidanul şi-i mai rămaseră şi lui două sute bune. — Cu banii aceştia o să-mi cumpăr căruţă cu cai, me fac cărăuş, că cărăuşul e tot cu banu în mână; apoi calu-i bun şi de aceea, că — cum d'ce în colindă : „El te duce şi te-aduce Şi în tredie şi în beţie Poarta oase pecătoase"! Deci se puse şi-şi cumpără doi cai şi hamuri şi biciu, iar carul şi-1 prefăcu în căruţă şi hi! bâiate. Dar lucrul naibii! El nu se pricepea la cumpărarea de cai, el scia numai vinde vite şi locuri pe patru şuştaci r) dar agodul2) cailor nu-1 pricepea. Un cal, din ce-i ce cumpărase, era cu suspin, iar celalalt bătrân, de odată cu Ciceul; unul nu putea mânca bine, iar celalalt, cum da o leacă la fugă, se ostenia şi gâfăia de gândiai că trage de moarte. In scurtă vreme se alese cu două pei de cal. — N'am noroc nici la cai! — dicea el, „apoi dacă na-i noroc, dă-le în trăsnet dobitoace" ! Se lăsă deci de cărăuşit; âmbla cu cea puşcă şi asculta cum îi cântă cucul din pâriete. Feciorii, când treceau sara pe lângă casa lui, cântau : „Cucul cântă, mierla dice Nu-ţi bea banii mei voinice"! ') pe patru şuştaci = sub preţul cel adeverat, opus de „în focul venăt" = sus peste preţul cel adeverat. 2) agodul = năravul, rândul. Iar el, de nu era culcat, deschidea fereastra şi-i petrecea din înjurături, sciind că lui i sună cânteca. Dar toate ca toate, odată trebui să o păţească şi cu puşca. Dreptul de vânat la câmp îl ţinea el în arendă dela sat, pentru puţinică plată, dar prin pădurile grofesci n'avea drept să vîneze, acolo vînâ numai groful cu prietinii lui. Se întâmplă însă odată iarna, că mergând tot pe o urmă de epure, se apropie de tufiş, iar din tufiş iasă un godin1) sălbatic ca de un an, atât de aproape de £l, cât cu o puşcătură îl şi doborî la pământ. Bucuria lui! Face ce face şi-1 duce acasă, şi-1 pune la fum. Dar „cămpu-i cu ochi, şi pădurea cu urechi"! Nu trecu nici o săptămână şi-i chemat la lege la scaunul cel mare. Se miră, că oare de ce-i chiemat? Dar cum ajunge acolo i se spune. Tu «şti Mihaiu Puşcaşul? — Eu, Măria ta! — Dar dacă eşti puşcaş, nu scii tu, că în pădurea grofului nu-i iertat să pusei? — Că n'am fost prin pădure. — Dar porcul cel sălbatic de unde l-ai puşcat, din baltă ? Gă teacă, că pungă, dă să îndruge la minciuni, dar scaunul îl judecă la o sută bună gloabă şi la închisoare de 14 dile. închisoarea o suferi, cum amarul lui o suferi, dar de unde să dee suta ? De asta nimeni nu-1 întreba, ci în timp de 30 dile trebuia să ducă suta la groful acasă. Vîndii deci un finaţ scump şi duse suta la groful. —IT7- „ /^^h ') godm = mascur de un fin. / v < \ 42 I. POP RETEGANUL MIHAIU PUŞCAŞUL. 43 „ Aceasta-i bună de capul meu", socotea Mihaiu Puşcaşul.. „0 las în trăsnet puşcă"... Dar totuşi se mai socoti cape hotar poate merge şi pe lângă lacuri. Şi iarăşi prinse a âmbla cu puşca. Dar acasă sărăcia prindea a-şi arăta ghiarăle, deci el era îngândurat. Odată însă veni Mihaiu voios acasă dela vînat. Doară vînase ceva? Ba! Dar se întîlnise cu Miron faurul, care-şi avea casa pe o uliţă dosnică şi preste mână pentru măestria lui. Deci dise ca în glumă cătră Mihaiu: MS Mihaiu, hai' să facem schimb; dă-mi casa ta că-ţi dau pe a mea şi-ţi mai dau ceva adaos; ţie-ţi e tot una, în care uliţă şedi, dar eu cu măestria mea stau rău, unde stau. — Ce-mi dai adaus? întreba Mihaiu voios. — Ce să-ţi dau? — Să-mi dai două sute bune. — Ba două nu cred să-ţi pot da, fără să-ţi dau 150. — Adâ mâna, şi noroc să dee D-deu! Şi dădură mâna şi merseră numai de cât la notarăş de făcură contractele şi beură aldămaşul şi Mihaiu primi 150 fl. Când veni acasă, spuse tot într'un suflet muerei despre târgul cel bun şi arătă atâta hăram de ban — pe-nimica. Ea se bucură de vederea banilor şi prinseră la traiu bun şi-şi cumpăra haine alese cum nu mai avea nimeni pe apele noastre, şi se mutară în casa faurului Miron, ear faurul în casa lor. E mai bine aci — se mângâia Mihaiu, — grădina-i mai mare şi nu suntem tot în toiul lumei, cum eram, când eram în piaţă. Dar altcum sta lucrul. Casa, ce i-o dete faurul, era o casă veche, mai numai varul şi curăţenia făuriţei o ţinea în sus, apoi nici era grajd, nici şură, numai un cotecior pentru porci. Dar lui Mihaiu nici nu-i erau de lipsă grajduri şi şuri, chiar şi coteţul îi era de prisos, „n'avea noroc la nimic", aşa dicea el. Dar, ce-i drept nu-i minciună, grădina era mai mare şi aproape de vale. Casa ce o dădu însă el faurului, era casă găzdăcească, cu odăi mari, cu tindă mare, cu pivniţă, cu grajduri, şuri, fântână, coteţe, şi era în fruntea piaţului; ear grădina, se părea, cei drept, mai mică, dar numai se părea mai mică, fiind plină de olete J), pre când ceea-i părea mai mare, fiind goală. Până în primăvară gătă banii, ce-i căpătase adaus din schimbul casei, ear loc avea puţin şi la lucrul pământului nu punea mâna de loc. Deci, cât biată loc mai avea, îl dete-n parte, cel de cucuruz, ear cel de grâu şi fenaţele le dădu în arendă pe bani gata, un loc cu 5 fl., altul cu 8 fl. şi banii, care cum îi căpăta, îi tocâ. Dar acum trebuia să pună la ceva osul. Ii plesni prin minte, că el are cap bun, ar pute învăţa bărdăşitul.— „Bărdaşii sunt tot cu banu-n mână", dicea Mihaiu, deci se puse şi cum dădu un fânaţ în arendă, îşi cumpără săcuri, ferestrău şi 2 copcii, cu care prind lemnele de capră, când cioplesc. Ast-fel întrarmat cu unelte de bărdaş, mergea şi cioplea cu meşterii. Meşterii, vedi bine, au lipsă de multe feluri de oameni, că pe cei ce nu sciu ciopli bine, îi pun de taie cu spata, cioplesc din întreg şi-i folosesc la ridicat. Astfel Mihaiu Puşcaşul lăsă puşca-n cuiu lângă ceasul cel cu cuc şi mergea cu un'elteie-n spate, fălos că e meşter. J) olete ae dic cu o vorbă toate supraedificatele; are numai numeral plural. 44 I. POP RETEGANUL MIHAIU PUŞCAŞUL 45 Sciut lucru este, că meşterii noştri mai cu nimic s'aleg din lucrul cu barda, dar trăesc cel puţin bine. Că stăpânul la care lucră, le dă vinars de 3—4 ori pe di, apoi le dă şi de mâncare şi bani, ear banii-i beau Dumineca şi în săr-bători, şi când Vine earna se tredesc cu uneltele tocite cu hainele toate sdrenţe şi cu podul gol; vorba ăluia: Nici la şura nu-i strânsura Cât să iee-un puiu în gură, In cămară-i ca şi-afară, In podlaş-ca-n inimaş, In pod poţi âmbla desculţă Că nu ti-mpunge-n grăunţe; Poţi âmbla fără lumină Că nu ti-i lovi-n slănină. Aşa fu şi la Mihaiu când veni iarna; dar era gras, eâ-1 îngrăşase traiul cel bun şi-1 bugezisă beutura cea multă ce o băgase-n el, cât fu vara de mare. De primăvara pană toamna târdiu căpătă în liecare Duminecă câte 2—3 fl., dar cum îi căpăta, aşa se duceau, mai pe bucate la femeie şi copii, mai mult însă pe tutun şi pe vinars în Dumineci şi sărbători când nu era la lucru. Fiind lucrul aşa, mai vindîi loc şi-şi cumpără haine călduroase şi purcel de Crăciun şi ceva bucate. Acu-i mai rămase doauă locuri mari şi frumoase, cari, dicea el, nu le a da cu nici un preţ. Dar nu se ţinu de vorbă, că colo pela Anul nou vîndu unul şi din acelea doauă şi trăi dile albe cu banii, cei căpătă şi umbla la vânat, iar cucu'i tot cânta: „cucu!" „cucu!" Colo după Bobotează-i vine vestea să meargă la Prăbuşita, că socru-so trage de moarte. Acum bani avea, haine bune avea, cum îşi vinduse unul din cele doauă locuri deci se puse şi-şi ia un cărăuş cu sanie cu cai şi-şi încarcă copii şi femeea pe sanie şi hi la Prăbuşita! Intr'adever că socru-so era greu bolnav, dar totuşi putea încă bine grăi, deci îi dise, după ce-1 vădu lângă patul lui: dragul meu ginere, eu poate c'oi muri, că-s bătrân şi slab. Dar eată-ţi spun, ţie ţi se cuvine parte din moşia mea, partea Melanii, aceea parte tu se nu o vindi, ci o ţine, că ai copii mulţi şi mai poţi ave dela Ddeu; pe unii-i ve-i aşeda acolo, iar pe alţii-i vei aduce aci. Aici nu-i rău pentru omul harnic, că avem pădure sătească, de nu trebue să cumpărăm lemne ; avem sârâtură şi păşunat mult şi bun, şi omul harnic aci poate uşor ţină vite multe şi bune; deci nu vinde zestrea Melaniei, că pământul nu cresce, dar oamenii se-nmulţesc. Nu voiu vinde-o, socrule. Şedură ei câteva dile prin Prăbuşita, apoi veniră acasă. Dar nu trecură 2—3 săptămâni şi le veni scirea, să meargă la-ngropăciunea moşneagului. Şi s'a dus atât Mihaiu cât şi Melania cu droaia cea de copii cu tot. Şi îngropară pe moşneag, apoi împărţiră cele rămase după el, că Melania mai avea trei fraţi şi o soră, toţi aşedaţi, dar neîmpărţiţi, i. Acum se împărţiră ei. Lui Mihaiu i-se veni -din împărţanie doauă locuri, ca de cinci cară de cucuruz amândoauă, şi un fenaţ ca de 8 cară de fân, apoi parte din casă şi din grădină şi o vacă cu viţel. Tot câte atâta — de nu mai bine — căpătă fiecare frate şi soră a Melaniei, că fusesa' gazdă bună moşneagul. Dar un frate de a Melaniei, un cumnat de al lui Mihaiu ce era cojocar, disă cătră Mihaiu aşa: „Mă cumnate, aci ai o leacă de moşie, acolo la voi încă ai o leacă, şi în 46 I. POP RETEGANUL doauă locuri e greu de purtat găzdăşagul. Uite, eu sunt cojocar, aci-i satul mai mârginos nu-i aşa în dricul şesului, ca la voi, apoi nici nu avem terguri, ca voi; hai să facem noi un terg: Dă-mi tu casa cu grădina şi cu locul ce-1 mai ai la voi şi eu îţi dau toată partea mea de moşie de aici, cu partea din casă şi din grădină şi cu vacă cu tot; atunci ai aici loc de 10 care de cucuruz şi de 16 cară de fen, şi din cele doaue vaci iar te poţi face gazdă. Cojocarul avu dreptate, aşa n'ar fi fost nici unul înşelat, dacă ar fi fost Mihaiu om. Dar el tot el a rămas. Că nu mult s'a gândit şi a făcut terg cu cumnatu-so cu cojocariul, care se mută la noi în sat şi-i om ca oamenii, gazdă de frunte, iar el, adecă Mihaiu Puşcaşul s'a mutat în Prăbuşita, unde s'a şi prăbuşit de tot, că vinars şi pe acolo este, iar fără muncă nici acolo nu mai cresc bucatele pe garduri şi nu se ţin vitele cu stele de pe ceriu. Când eşia din sat, de s'a mutat la Prăbuşita 1-a apucat o jale şi prinsă a cânta: „La toţi le-a cântat cucul Numai mie gangurul Să me duc, să-mi las satul. La toţi le-a cântat mierla, Numai mie pupeza Să me duo să-mi las casa". Şi-a lăsat satul şi s'a dus şi dus e pană în diua de adi. Nu se mai arată pe aici. Cine scie pe unde-i mai cântă cucul. Spun oamenii, că-i rău străbătut, n'are nimic, tot a vendut ce numai a avut preţ, iar acum trăesce ca botaş, adecă mână vitele neguţătorilor dela un terg la altul; di-noapte, iarna vara-i tot pe drum, dela un terg la altul, iar Melania-i găzdoaie nu sciu la cine acolo în Prăbuşita, MIHAIU PUŞCAŞUL. 47 •că copiii toţi îi sunt acum mărişori şi slujesc pe la cei creştini. Acum de s'ar scula moş Mihnea şi ar vedea cine-i în casa lui şi în binele lui, şi de ar vedea, ce fecior harnic s'a ales din Mihaiul lui, ar muri de groază şi de ruşine; noroc pe el, că morţii nu mai pot eşi din groapă. I. POP RETEGANUL — SPAT BUN LA TIMP POTRIVIT. 49 SFAT BUN LA TIMP POTRIVIT. Bietul Pavel al Vlădescilor căduse în mare primejdie. Din ce, din ce nu, destul că se urcase sărăcia preste capul lui şi nu avea nici un modru să scape de ea. Cercat'a bietul creştin în tot chipul, dar când nu-i noroc, nu-i, şi pace. In zădar este atunci ori-ce încercare. Şi bietul Pavel nu avea noroc. Boreasa'i zăcuse câţiva ani de a rândul, copii avea mulţi, moşia puţină şi slăbuţ lucrată, ca a omului ce are mai multe necazuri de cât bucâturi. Şi Pavel aşa era. El trebuia să fie la droaia de copii şi tată şi mamă, el trebuia să fie la casă stăpân şi argat, mare şi mic. Şi nu era bine de capul lui. Că de când dăinuia lucrurile pe la el aşa, de atunci tot cumpăra pâne colo de pe la Crăciun, pană dă Ddeu alta noauă. Dar când da Ddeu pâne nouă, pe seama lui Pavel da mai puţină, de cât i-ar fi trebuit; ogoarăle lui sloboziau puţin, ca ogoarele omului sărac şi necăjit. Pentru pâne vîndu-se vită după vită pănâ nu-i mai rămase de cât o vacă. Era o vacă bătrână şi numai cu un corn. —„Pe asta n'o mai dau, că-mi îndulcesce casa cât de cât". Aşa se gândia bietul Pavel. Dar necazul şi nevoia te duc unde lor li-i voia. Se gătâ pâinea bietului Pavel. Copii strigau: tată, dă-ne mâncare. Boreasa din pat plângea de mila lor şi bietul creştin âmbla ca prin pământ de ru- şine şi de necaz, că n'are ce da copiilor de mâncare. De el nici că se gândia. De mânca o dată în di o leacă de mămăliguţă cu o ceapă sărată, îi era destul până-n altă di. Dar i se scurgea inima de mila boresei şi a copiilor. Dar numai cu supărarea se alegea, nu putea nici de cât urni răul din spate. Ce să mai vândă, să facă bani de pâne? In zădar îşi sfărâma mintea, că aceea nici un sfat nu-i mai da. Era negru ca pământul de năcaz. In una din dile, cum sta eară aşa îngândurat, îi veni în. minte că preotul e om avut şi cu inimă bună, doar de l'a scoate din necaz, te miri în ce chip, ca cel ce scie şi poate, dacă vrea. S'a dus deci la preotul, cum merge creştinul ori de ce dă, ori de bine, ori de rău. Şi spuse preotului din fir în păr tot necazul lui. — Preotul îl ascultă ca un bun părinte şi apoi îi dise: cu dumniata e rău, Pavele, de bună seamă e rău, dar Ddeu e-bun şi puternic, şi pre cei buni îi scoate din toate năcazurile. Drept este că dta ai lipsă numai decât de ajutor; dar oare cum să facem? Câte-va măsuri de secară nu clic că nu ţi-aş putea da şi eu, dar numai cu atâta dta nu eşti ajutorat. Ai avea lipsă de bani, să poţi aduce doctor la biata beteagă şi să ai pe ce-i aduce leacuri şi câte o leacă de mâncare mai bună, după cum cere boala, că numai cu pâne goală nu trăesce omul bolnav. Drept aceea de bani ■trebue să vedi, că fără bani nu poţi eşi la adevăr, ori ce te-ai face. — Bine văd, domnule părinte, că-i aşa, dar de unde bani? De merg la jidanul, el îmi dă, nui vorbă, dar atunci sănătate bună casă şi moşie! Aş vinde o luncă bună, ce am, da nu mă-ndur, câ-i tare bună de fân;.face atâta potop 50 I. POP RETEG-ANUL SFAT BUN LA TIMP POTRIVIT. 51 de fân în tot anul, apoi otavă — mai multă ca fân. Aş da-o aceea-n zălog că o cere unul şi altul, dar me îmbie cu-o nimica toată. Să o îngreun tare încă mi-e groază, că de unde să fac apoi bani s'o rescumpăr. Cu bani puţini nu es la iveală. In toată forma mi-am frământat mintea, dar singur Ddeu mă scie ce să aleg. — Uite Pavele, noi putem face un târg bun la olaltă, terg bun pentru amândoi. Dumneata dai lunca în zălog la biserică şi biserica-ţi dă pănă-n 300 fl. împrumut pentru ea. Apoi biserica nu-i jidan, îţi dă carte subscrisă de mine şi de epitropi, că în minuta când îi vei da banii, lunca-ţi merge ear dtale să faci cu ea ce vei voi, dar până atunci s'o folosască biserica. Ce cjici? Bine o fi? — Bine, domnule părinte, ar fi tare bine, că din 300 fl. mi-aş putea împlini toate lipsele, mi-aş putea cumpăra şi o părechiuşă de juncani, să nu 'mi rămână locul nelucrat, aş putea aduce la biata muiere doftor şi doftorii. Dar apoi oare de unde şi când voiu putea eu face banii să-mi rescumpăr lunca? Asta me coace, domnule părinte. De unde? Ddeu ţi-a arăta calea, numai să fii tot cu minte şi cruţător, cum ai fost până acum şi să ţi-se în-treme boreasa. Cu doftorii şi cu grije mai bunişoară ţi s'a însânătoşa muerea, vor mai cresce copii, veţi munci toţi, nu ca acum. când mâncare la toţi v'ar trebui, da de lucrat nu puteţi mai nici unul, cum s'ar cădea. După cum le fu înţelesul, aşa se şi întâmplă. Preotul îi dete deocamdată câteva măsuri de secară, să aibă pâne-n casă numai de cât, şi la săptămâna îl chemă şi în faţa epitropilor îi număra 300 fl. din banii bisericii. Din minuta aceea lunca lui Pavel o folosi biserica mulţi ani de-a rândul. Dar Pavel se folosi bine, îşi cumpără «cele de lipsă, aduse muerii doftor şi leacuri şi-şi cumpără 0 părechie de juncani cu care putu lucra omenesce. încetul 1 se întrema şi muierea şi lucrurile-i mergeau din di în di mai bine. Numai un lucru îl supăra: era tare îngreunată lunca cea bună şi amu — fiind că n'o folosia el — nici nu mai avea fen mult, cu ce să poată ţinea vite multe, din ■care să poată face apoi bani, ca să şi-o poată rescumpăra. După cât locşor avea în folosinţa lui, numai cu mare greu îşi putea aduna pâne pentru familia şi nutreţ pentru doi boi şi o vacă. Aşa dară de luncă era sănătate bună să o ■mai rescumpere dela biserică. Şi lunca era mare şi buna .şi cu un capăt mergea chiar în drumul ţerei, la capul din sus al satului, unde-i locul mai frumos. Ar fi şi încăput pe «a două gospodarii cinstite. îşi făcuse badea Pavel planul aşa, că pe lunca aceea să facă două case pentru cei doi fecioraşi mai mărişori, ce avea, pe fată să o înzestreze cu ceva vite, mai cu o moină-două, ear fecioraşul cel mai mic, de va avea dile, să rămână în vatra părintească. Planul badii Pavel nu era rău, dar rău fu necasul care-1 făcuse să zălogească lunca cea frumoasă şi scumpă. Trecuse vre-o 4 — 5 ani de când zălogise lunca la biserică şi încă nici un ban nu putuse plăti din cele 300 fl. Vitele încă nu i se înmulţise, că bine că vaca-i da în tot anul câte un viţel, dar abia putea aştepta până să-1 în-•ţarce şi-1 şi vindea să plătească dările şi alte nevoi ce vin droaie preste bietul creştin pănă-i om între oameni. Boii erau tot aceia, nici mai mulţi, nici mai puţini. 0 nădejde avea în copii, că amu copii erau eşiţi din penele 4* 52 I. POP RETEGANUL SPAT BUN LA TIMP POTRIVIT. 53 cele rele cum se dice. Cei mai mărişori erau unul de 14 celalalt de 13 ani trecuţi, fetiţa era ca de 10 ani şi copilul cel mezin ca de 8 ani. Vom munci acum toţi, işi dicea. badea Pavel, şi încet cu-ncetul doară vom putea scutura datoria ceea. Odată însă, ca din întâmplare, se-ntâlnesce badea Pavel cu preotul în câmp. Din vorbă-n vorbă ajung şi la cele 800 fi. 0 să le plătesc cu-ncetul, dise badea Pavel, că amu prind a-mi fi şi copii de muncă; cei doi au gătat cu, scoală din sat, pot bine ceti şi scrie, amu-i învăţ la lucru, la prăşit, la secerat, la adunat de fân; preste vreo doi ani i-oiu deprinde şi la cosit şi la îmblâtit, şi îndată-mi va fi. mai uşor. Până atunci vor mai cresce şi ceialalţi doi,, fetiţa şi copilul cel medin, şi odată vom fi 6 de muncă, nu ca pân'acum numai unul, că până erau copii mici, mu-erea mai numai p'acasă era, să grijească de ei. De acum scap de asupra năcasului şi prindem a plăti şi din datorie. — îmi pare bine, Pavele, că ai aşa mare nădejde şi încredere în copii, că de aceea şi dă Ddeu copii la om, ca să-i fie spre mângâiere şi ajutorire. Se vede că dta ţi-ai crescut şi-ţi creşti bine copii, de ai toată nădejdea-n ei. Dar oare n'ar fi bine să faci dta altfel, să nu ţii copiii acasă ci să-i dai la învăţături, că — precât îmi aduc aminte din. scoală — ei au cap bun, sunt isteţi şi de omenie. — Bucuros i-aş da la învăţături, Domnule părinte, ci nu pot, mă strâng curelele. . . — Hm! Dar de ţi-aş spune un lucru bun, de ţi-aş da un sfat înţelept, primi l'ai dta? — Primi, Domnule părinte, şi ţi-aş fi mulţămitor în toată vieaţa. — Bine, Pavele, acum hai să şedem colea jos pe pa-.gisce, să vorbim noi ca oamenii, cari se pot înţelege. Şi s'au aşedat amendoi pe pagisce, şi preotul a începutaşa: Uite Pavele, satul nostru e sat mare, cu oameni cu ;stare şi cu socoteală, dar toţi sunt gospodari, lucrători de pământ, şi toată agonisita le merge în mâni streine, tot banul fuge la târg. Şi de ce ? Fiindcă stăm tot pe lângă lucrurile rămase din moşi strămoşi, nu ne mişcăm după ■cum cer vremile de adi. Că, vedi dta Pavele, de ai lipsă de un pieptar, de o ciobotă, de o sculă cât de mare ori mică, de un plug, car, ba de ai de potcovit numai un cal cum se cere, trebue să mergi la târg, că la noi, în satul nostru, şi în toate satele vecine sunt numai plugari şi iar plugari. Oare nu ar fi mai bine să avem aici rotarul nostru, faurul nostru, cojocarul nostru, ciobotarul nostru? Atunci banul ar rămânea în satul nostru, la oamenii nostrii; gos-podariul n'ar fi silit să alerge tot la terg pentru câte toate, n'ar trebui să pieardă atâtea dile de lucru şi agonisita lui «,r rămână aci, la fii noştri, la fraţii nostrii. Ce dici, Pavele, •la vorbele ce ţi le-am spus? — Ce să dic, domnule părinte, pricep şi eu că ar fi bine cum dici dumniata, că deu multă vreme pierdem noi -alergând tot la târg pentru câte toate şi mult hăram de ban ducem noi acolo. — Noa vedi Pavele, acum văd că m'ai priceput. Hai decisă rupem ghiaţa! Dumniata ai doi copii cum mai buni de dat să-nveţe măestriile. Dâ-te dta şi pe cel mai mare-1 înveaţă rotăria, să scie el face cară şi căruţe, pluguri şi grape, juguri şi răsboaie şi toate uneltele de lemn. Iar pe cel de al doilea-1 dă să înveţe fâurăritul, să scie el lega 54 I. POP RETEGANUL SPAT BUN LA TIMP POTRIVIT. 55 cară şi căruţe, să scie face pluguri şi grape, lanţuri şl securi, să scie potcovi cai şi boi, cu un cuvânt, să scie-bine şi frumos lucra cu fierul. Cel medin, când i-a veni vremea colo după ce a eşi din scoală, îl dă să înveţe co-jocoritul. Pe asta cale dta dai celor trei copii ai dtale trei averi mari, iar satului dai trei maeştri buni. Ei vor lucra, pentru sat, iar satul va lucra pentru ei. Banul creştinului tot va merge în punga lor. Iar ei, având fiecare măestrie-bună, vor căpăta fetele cele mai cinstite şi mai cu avere din sat; pre când remânând numai pre lângă economie,, având dta moşie puţină, mai fiind şi aceea îngreunată la. biserică cu 300 fl., nu sciu deu cum s'or ridica de asupra năcazului, nu sciu cum s'or însura — când le-a veni vremea — şi cu cine, că fetele cele cu zestre se mărită după. feciori avuţi, iar ai dtale vor fi săraci, de nu le dai o măestrie bună. Pavel sta gânditor şi asculta vorbele preotului de gândiai că l'ar sorbi cu ochii. Iar după ce gătâ preotul de vorbit, suspină una lung şi începu: — Dumnedeu te ţină, domnule părinte, mi-ai luminat, mintea, dar mi-ai băgat şi un ghimpe la inimă. — Cum aşa, fătul meu! — D'apoi aşa, că n'am răbdare până să văd învois'a muierea să dăm copiii la măestrie şi vrea vor copiii să meargă? Şi mă mai tem de un lucru, maestrul va pofti plată pentru învăţătură, şi va pofti să dee copiilor merinde-de acasă şi haine mai alese de cum purtăm noi Românii,, şi sărăcuţul de mine — n'o să pot învinge cu cheltuelile şi preste vr'un an-doi m'oi tredi că-mi vin copiii acasă, nici învăţaţi, nici neinvăţaţi, numai oameni stricaţi. Că măestria n'ar învăţa-o, iar economia, şi câtă biată o sciu, vor uita-o. Astai-i, domnule părinte, ce me roade la inimă, că altcum bucuros m'aşi învoi să-i duc, că bine văd eu că domnul părinte ne voesce numai binele. — Vedi, fătul meu, numai să se învoiască boreasa şi copiii, apoi celelalte lasă-le în grija mea. * * într'aceea di seara era mare sfară în casa badii Pavel. Dumnialui spuse muerei şi copiilor sfatul avut cu popa. Lelea Nastasia se bucura şi nu prea, că-i era jele să-şi depărteze copii de ea. Cu necaz — dicea dniaei — i-am scos din penele cele rele, acum ne sunt de folos, de ce oare să-i înstrăinăm? Vor trăi şi ei, cum trăim noi şi cum au trăit părinţii noştri. Dar badea Pavel îi răspundea aşa: cum trăiră părinţii noştri, noi nu trăim; iar cum trăim noi, copii noştri nu mai pot trăi, că oamenii se tot înmulţesc, numărul lor tot cresce, dar pământul nu cresce. Ogoarele se tot împart, care în două care în trei, care în patru, până vor rămână numai câte de un pas de late. Apoi chiar noi, moşie avem puţină, şi, din câtă biată avem, partea cea mai bună-i zâlogită. Dumnedeu scie avâ-vom dile împărţite să o res-cumpărăm, ori ba? Apoi chiar să o putem răscumpăra, noi o ducem cum amarul nostru o ducem, dar ei cum amarul lor vor trăi de pe ea, după ce vor împărţi-o în patru-cinci părţi? Cât s'a veni la unul? De aceea bine dice popa, la fecioraşi le dăm câte o măestrie, iar fetiţa vom cresce-o în frica lui Dumnedeu şi — ce-i va fi împărţită — vom mai vede. 56 I. POP RETEGANUL SFAT BUN LA TIMP POTRIVIT. 57 — Eu me fac rotar, dise Teofil, copilul cel mai mare al badii Pavel. Să fac eu cară şi căruţe cât să se ducă vestea şi povestea. — Eu me fac faur, respunse Vasilică, fecioraşul cel de al doilea al badii Pavel; carăle şi căruţele, ce le-a face Teofil, eu le-oiu lega în fier şi le-oiu vâpsi să fie ca cele dela tîrg. — Ba eu sciu ce m'oiu face____grăi Ionică, cel mai mic din copii badii Pavel. — Ce, dragul mamii? îl întrebă lelea Nastasia. — Eu m'oiu face de ceia, ce fac cioboate şi pieptare. Toţi rîseră de Ionică. Dar tată-so-i spuse aşa: Tu Ionică deocamdată ai [să umbli la şcoală şi să te porţi bine. Când vei fi cât fraţii tei, vom mai ved6 ce gând ţi-a rendui Dumnedeu. Altcum trebue să scil că nu tot acela maestru face cioboatele, care face şi pieptarele. Cioboatele le face ciobotarul, iar pieptarele le face cojocariul. * # Duminecă, după eşirea din biserică, preotul chiemă tot poporul la şcoală, că are să le împărtăşească o veste bună. Toţi se adunară la şcoală, chiar şi muerile şi copii se duseră, să vadă ce le va spune domnul părinte. Câţi nu încăpură în şcoală, statură pe afară pe lângă păreţi, aproape de fereştri. După ce intrară, câţi încăpură, preotul începu astfel :^ Dragii mei poporeni! V'am chemat pentru un lucru mare. Avem să punem la cale un lucru bun, de care noi avem mare trebuinţă şi care adi lipsesce din satul nostru. Toţi sătenii ascultau cu cea mai mare luare aminte, -că oare ce lucru mare şi bun poate fi acela, de care le-a spune domnul părintele. — Avem lipsă, dragii mei, de maeştri buni în satul nostru, ca să nu alergăm tot la tîrg pentru" toate trebuinţele noastre. Şi maeştri aceştia trebue să ni-i facem din fiii poporului nostru ca să nu meargă agonisita noastră tot în mâni streine şi noi să nu ne mai pierdem atâtea dile scumpe de lucru umblând pe la tîrg. Iată am şi aflat doi copii buni de aceea treabă, care vreau a învăţa: unul ro-tăria şi altul făuria, sunt copiii lui Pavel al Vlădescilor. îi vom duce la tîrg la maeştri buni, în 3—4 ani vor învăţa măestria, apoi îi vom aduce acasă aici în satul nostru să ne fie nouă spre ajutor şi lor spre folos. Dar, precum bine sciţi, Pavel nu e om avut, a avut de a se lupta cu mari greutăţi pană şi-a crescut copiii de-s în cât se văd. Drept aceea eu m'am gândit aşa, ca 'să dăm din lada satului ori din a bisericei, ce s'ar cădă, până vor învăţa acei doi copii măestria. S'a veni poate până în 80 coroane pe an pentru unul. Ce diceţi dvoastră, învoiţi sunteţi să ne crescem deocamdată pe aceşti maeştri? La aceste vorbe înţelepte ale preotului se ridică primarul şi vorbi aşa: Domnule părinte şi cinstiţi oameni de omenie! După a mea părere un sfat mai bun decât acesta numai Dumnedeu ni-ar fi putut da. Mulţămim domnului părinte de sfat şi ve rog să hotărîm ca din averea satului să se dee pe tot anul câte o sută de coroane unui copil bun din satul nostru, care va voi să înveţe vre-o măestrie de care avem lipsă la noi în sat. Dar apoi, acei băiaţi, 58 I. POP RETEGANUL SFAT BUN LA TIMP POTRIVIT. 59 dimpreună eu părinţii lor, să dee obligaţiune la sat, că după ce vor învăţa măestria, la noi în sat se vor aşeda de maeştrii, ca satul nostru să aibă folos de învăţătura lor, după ce satul nostru pune cheltuiala pentru învăţătura lor. învoiţi sunteţi, oameni buni şi domnule părinte? — învoiţi! resunâ glasul poporului, iar glasul poporului e glasul lui Dumnedeu. Lucrul era hotărît. Dar oamenii şi cu deosebire mue-rile, sciu că aveau amu de ce povesti. Unii diceau că-i bun lucru acesta care l'au pus la cale preotul cu primarul, alţii îl aflau lucru de prisos. E bine, diceau unii, să ai tu maeştri tăi în sat, că alergi la ei diua-noapte, cu bani fără bani. Dacă-i de aici, te cunoasce, îţi mai lucrează şi pe aşteptare, dar la terg trebue să mergi tot cu banul în mână că târgoveţul dice: nu sciu cine esci, nu te cunosc, plătesce că apoi fac. — Alţii diceau: D'apoi c,um am trăit pân'amu, şi de amu-n colo putem trăi. De nu avem bani, nu mergem la târg. Apoi de pomană sciu că nici cei ce vor fi dela noi nu ne or lucră. Ba încă ni-or lucra şi mai scump, c'or dice aşa: de cât să-şi peardă sătenii diua de lucru, mai bine-mi plătesc mie mai mult cu câţi-va cruceri de cât se cade! Apoi nici n'or mai sci ei lucra ca orăşenii! D'apoi muerile cum îşi mai frământau capul şi cum le mai âmbla gura! Una-şi da cu părerea, că nu şi-ar face copilul ţigan, pentru cât bine-i în lume. Alta o călca pe picior: tu, ţigan-neţigan, dar faurul dă cu ciocanul şi capătă banul. * * Peste patru ani de dile vin dela oraş doi fraţi îmbrăcaţi orăşenesce şi cu feţele rumene şi sănătoase de ai fi jurat că-s ţinuţi numai cu colac în lapte dulce şi că nici un lucru n'au prins în mână de când sunt. Erau feciorii lui Pavel al Vlădescilor, Teofil rotariul şi Vasilică faurul, veniau să se aşede ca maeştri în satul lor, că trecuse un an de când gătase de învăţat la maestru şi mai statură un an închiat pe la alţi maeştri, unde lucrară pe plată. Bucuria părinţilor era mare că au doi drăguţi de feciori frumoşi şi bine învăţaţi, cât şi un popă s'ar fi mândrit cu ei. Se şi duse badea Pavel cu ei la domnul părintele să-şi arete o-doarele. Mult se bucura şi domnul părintele vădîndu-i aşa frumoşi şi voinici, cu vorbe alese şi cu purtări bune. — Mă bucur, d'se domnul părintele, mă bucur din suflet dragii mei, că v'a ajutat Ddeu de aţi învăţat măestria cum se cade şi aţi sosit voinici în satul nostru. Acum să. punem lucrurile la cale, ca să facem rând de încăperi unde să lucraţi, apoi vă puneţi la lucru cu toată nădejdea. Un lucru e mai greu, că adecă nu sunteţi scăpaţi de miliţie, dar şi preste aceasta vom trece noi cumva la timpul său, numai fiţi cu frica lui Ddeu, fiţi harnici şi cruţători, ca să fiţi satului nostru spre fală, ear părinţilor voştri spre bucurie şi -mângâiere. Aceasta era primăvara în săptămâna Pascilor. Şi când fu Miercuri după Paşti, într'un şopru cioplea un voinic lat în spate, cu mânecile sufulcate, cioplea la osii de car şi la obede de roată şi la spiţe, şi cânta frumos: Taie butani şi fă spiţe Mei rotar cu lungi cosiţe Să se ducă dura-dura Mişeii şi secătura. Oamenii se uitau la el cu drag şi se minunau de iuţeala cu care-ncheie roate şi face tot, ce-i aduceau ei de- €0 I. POP RETEGANUL SFAT BUN LA TJMP POTRIVIT. 61 lucru. — Intr'o făurişte înciripată-n pripă bătea cu ciocanul alt flăcău frumos la fierul scânteitor şi nădea fiere de plug, trăgea şine pe roate, făcea potcoave şi câte şi mai câte. Satul era fălos că are maeştrii lui, feciori dela ei din sat. Şi le veniau atâta de lucru în cât fură siliţi a trimite carte la oraş pe la ortaci de ai lor să vină la ei în lucru pe plată bună. In scurtă vreme în şoprul rotariului ciopliau câte 2—3 flăcăi, ear în făurisce ciocăneau câte 2—3 fauri tineri. Cine era acum fălos ca badea Pavel? Banii veniau ca ploaia şi când fu toamna erau plătite cele 300 fi. la biserică şi lunca le remase slobodă. Preste iarnă sătenii se sfătuiră şi adunară lemne şi peatră, cât să-şi poată face în primăvară cei doi fraţi case omeneşti şi lucrătoare cum se cade, colo-n lunca lor cea frumoasă. Şi-şi făcură. Că doară la un sat de oameni harnici cât lucru este? Câte cară şi căruţe vin făcute din nou; dar apoi câte trebue tocmite, reparate? Dar vestea le merse şi prin satele vecine. Audiră oamenii că aceşti doi fraţi lucrează bine, şi ieftin, şi că-n preţ de bani primesc păpuşoiu şi secară, grâu, orz şi ovăs. Şi drept e că şi primiau ori ce. Şi-i năvăliră oamenii din satele vecine cu lucru, şi-şi umplură hambarele de gândiai că fiecare din ei mână câte un plug cu patru boi. Dar se începu acum altă zarvă prin sat. Fiecare fruntaş, care avea fată mare, ar fi voit să iee pe unul din cei doi fraţi de ginere. Fetele încă se gândiau la ei, că erau tineri şi frumoşi, lucrători buni şi oameni de omenie. Dar necasul era că nu erau scăpaţi de miliţie, alt-cum de loc i-ar fi şi însurat, să nu-i scape pe alte sate. Atunci preotul vorbi cu primăriul şi cu fruntaşii satului şi făcură o rugare chiar la înălţatul împărat, unde cerură cumcă pe cei doi fraţi, pe cari satul pe cheltuiala lui şi pentru al lui folos i-a înveţat măestria, să-i lase dela miliţie, ca să se poală satul folosi de ei şi ea să se mai îndemne şi alţi tineri a învăţa meseriile, fără care poporul este foarte păgubit. înălţatul împărat primi rugarea şi hotărî cumcă acei doi tineri scutiţi să fie de miliţe, dar apoi ei, în timp de 12 ani să dee scoalei fiecare câte 20 fi. pe an, acei bani să se folosească pentru încălţăminte la şcolarii săraci, întreg satul se bucură de răspunsul înălţatului împărat, Nu mult după aceea se făcură doauă nunţi; rotarul Teofil se cunună cu fata primăriului, iar faurul Vasilică cu fata dascălului. Părintele fu nănaş mare la amendoauă părechile. Veselie şi bucurie era în satul întreg. Acum sunt în satul acela vr-o opt maeştri de frunte, toţi Români, toţi fii ai poporului. Toţi au casă frumoasă de pieatră, toţi au ce lucra tot mereu, dar şi folos au din lucrul lor. Adi nu mai merge Românul la terg după ciobote, că i-le face ciobotarul lor din sat; nu mai merge nici după pieptar ori cojoc, că are doi cojocari mai buni decât cei din oraş; nu merge după hamuri ori după curele, că este •la ei un curelar, care şi pe la târguri umblă cu marfă aleasă. Apoi fauri sunt doi şi rotari încă doi. Şi toţi au de lucru şi toţi au folos. Dar folosul cel mai mare îl au economii noştri, gospodarii, că au în sat tot ce le trebue, nu sunt siliţi să alerge la oraş pe vreme bună şi pe vreme rea, pentru câte toate. Un lucru le mai lipsesce, nu au «2 I. POP RETEGANUL — SPAT BUN LA TIMP POTRIVIT. dughiană, prăvălia, dar spune părintele că deschide una un fiu al dsale, căre a învăţat nu sciu unde, departe, trebiie nogustăriei. Atunci satul lor va fi ca un oraş, atunci banul săteanului va merge numai la fii şi fraţii lui, atunci strein nu s'a pută încuiba între ei şi vor fi fericiţi. Când se gândesc fruntaşii satului la ce era acu-s dece ani şi ce e adi în sat dic părintelui: „Bună sămînţă a-i sămănat, sfinţia ta!" Iar el le răspunde: „în bun pământ a cădut, dragii mei!" CUPRINSUL. Pag. însciinţare.....................^ Băltosul...................... Povestea mSrului..................^ Mihaiu Puşcaşul...................^ Sfat bun la timp potrivit . . . . :...........& i Biblioteca * * * Poporală * * * * POVESTIRI (II) i&in viaţa ţăranilor români ■ ■■■ de Ioan Pop Reteganul. st» SIBIIU, 1901. -■-„Asociaţiiiiiea pentru literatura româna şi cultura ponorul roman". --=^%>%&<>i mici. Muerea de a doua a lui Onu Albului era o muiere^ harnică, ce să dică omul, dar foc de p$ravă, toată era pară de foc. Aşa fiind lucrul, trebile gospodăriei lui Onu Albului mergeau strună de bine, dar copii lui cei dela muerea din-tâiu umblau dobzaţi cu vină şi fără vină, de-i luaseră frica, şi se temeau de ea mai tare decăt de ciumă. Şi ancă poftia să-i dică mamă! Şi mamă-i diceau, ce să facă, de-frică bucuros. Aşa fiind lucrul, după ce mai crescu Nechita de craca de 11 ani, după o bătaie sdravenă ce mâncase dela. mama lui cea de plop cu inimă de soc, a luat lumea 'n cap şi nime nu i-a mai audit de nume multă vreme, doară vr'o 10 ani. Şi uitase lumea că Onu Albului a avut un copil dela muierea cea de ântâiu, ce-i diceau Nechita. Căutatu-l'a fost Onul, ca un om, că, ori cum, era sânge din sângele lui, dar pace! Nici de nume nu i-au audit.. Intr'o primăvară însă, când duc feciorii la asentare, se ivi şi Nechita. Dar nu era de a'l cunoasce. Era mare şi sdravăn şi frumos şi îmbrăcat altcum, cam ca Saşii. Toţi prinseră a-i dice Sasul. Tată-so se bucura, că-1 vede, dar maşteră-sa ar fi fost mai bucuroasă de nu l'ar fi vedut în veci, ca să nu-i mai facă şi lui parte din moşie. Dar nu mult stătu Nechita acasă. Că în scurtă vreme fu asen-tarea, şi-1 luară la vânători. El, după-ce vedu că-i luat, se înştiinţa că el ar voi numai decât să fie chemat înlăuntru. Şi dorinţa i-se împlini. II duseră. Şi iar nu se audi de-el trei ani de dile. Atunci veni cu dreptăţi eă şi-a împlinit cătânia omenesce şi are drept să se însoare. Dar acum era alt necaz: de s'a însura, unde să se aşede ? Tată-so bu- curos l'ar fi avut de ajutor la muncă, dar într'atâta spuză de •copii el nu se încumeta să între; afară de aceea nici ma-•şteră-sa n'a dis nici baremi cu jumătate gura, să nu meargă, •să şadă cu ei. Deci vorbi el cu tată-so aşa: „Tată, am ■crescut pre unde mi-a ajutat Dumnedeu, dacă n'am avut -parte dâ mama mea cea bună. Acum m'am săturat de •streini. Vreau să me aşez pe fărină. Dă-mi ce te vei îndura din averea remasă de mama, să me aşez şi eu ca •oamenii". Şi Onul i-a spus aşa: „Fetul meu, Nechită, din ce ni-a •dat Dumnedeu, parte-ţi fac, fără mult nu ţi-se cade, de o :parte că sunteţi fraţi mulţi, şi la toţi li se cuvine câte ceva, •de altă parte, vedi tu, când prindeai a fi şi tu de ceva folos, ai apucat lumea-'n cap şi atâta te-am mai vătlut. Fără, uite, eu îţi dau doue vaci şi ţi-oiu face căsuţă colo ţ>e fenaţul cel din capul satului, şi ţi-oiu da o mălăină ca «de 2 cară bune de cucuruz, şi holda cea de săeară, ce-i sub vii. Mai mult nu-ţi pot da, că nu-i de unde". — „Nici •nu poftesc mai mult tată, mulţămesc şi de atâta". Cu înţelesul acesta erau împăcaţi amândoi şi măştă-«roaia încă, că ea 'şi alicea aşa: Fenaţul cel din capul satului «nu-i cel Ioc bun, numai cât îi mare, dar mai în tot anul iasă valea şi-1 molesce mai pană la jumetate; holda cea . de sub vii încă-i nesce loc trândos, numai mălăina-i mai tmnişoară; dar nu-mi pasă deie i-o, numai să nu-1 sciu în aretulcasei mele. Şi se căsători Neehita. Luă pe Ana lui Pavel Prisnel. Voinică fată şi harnică, dar erau la tată-so numai opt fete, i) în aietul = în preajma, în apropierea.. I. POP RETEGANUL din care ea cea mai mare. Apoi unde-s opt fete la casă,, gazdă să fie tată-so să poată resbi cu cheltuelile şi cui zestrea, pană să şi-le poată mărita. Era, ce-i drept, Pavel; Prisnel om cu bună stare, dar de ar fi stat a rupe din moşie când a măritat pe Ana, remânea în drum când arii ajuns să mărite pe cea mai mică. Deci nu-i dădu decât: nimica toată : ceva harnicele, 2—3 oi şi ia! ceva nimicuri.. Dar să cjică că i-o dat ceva lucru de preţ mai mare, vr'o. vită mare, vr'o holdă, feri Doamne! — „Nu dau" dicea Pavel: Prisnel, „pană după moarte nimic; atunci de a fi ce împărţi,, părţi veţi face, de unde nu — Dumnedeu face părţile cele-mari la toţi, cari muncesc dela inimă." Aşa Nechita se vedu cu muere, şi Ana lui Pavel Prisnel cu bărbat. în 2—3 săptămâni le era casa gata, o căsuţă, cât un cuib de ţarcă, dar era a lor. Şi-şi făcură o poieţică. pentru vaci, un stăurel pentru oi, cotecior pentru purcel şi erau gazde în rând. Dar Nechita era altă fire de om. nu ca oamenii dela. noi. El punea altcum lucrurile la cale, nu cum erau deprinşi oamenii dela noi. De aceea oamenii dela noi cam> suceau din cap când îl vedeau ce face. Şi rogu-te, cum n'ar fi sucit din cap, când el făcea, lucrurile pe dos? îndată ce se aşeză în căsuţă, lucrul cel de întâiu îi fu că sparse ţelina. Ce drăguţ de fenaţ a stricat Neehita Onului! diceau oamenii. Ear tată-so şi socru-so îl chiar mustrară: „Ce ai nebunit de stricaşi drăguţă de luncă ca asta! De pe ea adunai nutreţ la vituţe! Amu la veră unde-i cosi?" — „Unde: a vrea Dumnedeu." — D'apoi, cum ţi-i săra, aşa-i mânca! NECHITA SASUL. Mălăina ceea, îndată ce-şi culese cucuruzul, o ara afund şi o sămână cu secară. — Da amu ce făcuşi? îl întrebă tată-so; fen nu-i avea la veră, că ţi-ai spart lunca, mălaiu nu-i avea, că mălăina a-i semănat'o cu secară. Ce a fi de capul teu? — Cea vrea Dumnedeu! — Bine, cum ţi-i săra, aşa-i mânca! Era toamna târdiu. El ceru dela socru-so doi boi şi doi dela tată-so şi merse la holda cea mare de sub vii şi în vr'o 5 dile o ară afund afund, de scoase deasupra pământ, care de când lumea nu-1 veduse soarele. Omul acesta-i smintit! îşi diceau oamenii. Să are el acum toamna târdiu, şi apoi aşa afund! Te miri ce a sămâna! Dar Nechita nu semăna nimic în ogor, îl lăsă aşa pană primăvara. Oamenii n'aveau de ce vorbi, numai de el şi de lucrurile lui. Cât gunoiu făcu preste earnă dela vite, tot îl împrăştia pe arătura din grădină. Despre acest lucru nime nu mai dicea nimic, nici că-i bine, nici că-i rău. Dar nu era bine desprimăvărat şi Nechita mai ara odată lunca pe curmediş, şi făcu straturi, ca la Saşi. Şi trase atâta potop de cărări, de toată lunca era cărări şi pe lângă cărări aduse, de unde aduse, tufe de strugurei, şi de agriş, şi de smieură; ear straturile le umplu cu ceapă, aiu, morcovi, cărâlabe, varză, celer, crastaveţi, ardeiu şi câte drăcării toate. Când vâdură oamenii una ca asta, sta să jore că-i smintit Nechita Sasul. Dar nici nu puteau dice altcum, căci-pricepeau ei că în grădină să aibă omul una alta, dar atâtea drăcării şi în 8 I. POP KETEGANUL NECHITA SASUL. 9 aşa mare mesură cine a mai vSdut? Ce să facă cu ele? Doră nu-i chiar Sas să umble pe la tirguri cu ele ? Atâta nu fu de ajuns. Dar colo după Blagoveşteni făcu Nechita altă nefâcutâ. Cum holda lui cea mare era sub vii, chiar dea lungul gardului viilor, el se puse şi o încungiură de spini şi măceşi cu rădăcină, ear în holdă aduse din gardurile viilor şi din tufişuri atât'a haram de pruni şi meri şi peri pădureţi, de-şi tăcu locul ca o pădure. Printre ei semăna cucuruz amestecat cu fasole şi cu bostani. Omul acesta-i smintit! Diceau oamenii. Ear tată-so şi socru-s'o nici nu mai voiau a da faţă cu el, le era lor ruşine, de ceea ce vedeau că face el. Ba uitaţi-ve ce le era dat să mai vadă? Când era secara cea de toamnă ca de o palmă bună, el luă un sac Sn spate şi merse de a lungul holdei, toată călcându-o, toată dripălindu-o, sâmânând ceva din sac, neşte semânţă ca cea de mac. Atunci nu se mai putu răbda tată-so să nu înceapă la el: MS Nechită, mă, tu cu marafeturile tale rne" faci de nu mai cutez a eşi între oameni de ruşine! Fenaţul cel scump l'ai stricat şi Tai umplut cu ceapă; locul cel scump de sub vii l'ai umplut de spini, acum te apucaşi şi călcaşi holda în picioare, ca caii: Nu-i modru, fără ţi-a luat Dumnedeu mintea! Ce-a fi de capul teu?" — „Ce a vrea Dumnedeu!" — «Apoi Dumnedeu îţi aibă scirea că eu nu mi-oiu mai sfărma capul cu tine, că vorbele mele la tine v6d că's numai mazere aruncată 'n părete." Dar ce să vedeţi ? Intr'o Joi după ameadi tot scoate Nechita cu Ana lui ceva din grădină pană umple carul şi Vineri de cu noapte merg la tîrg amândoi. Şi era greu pe car de abia păşiau racile. Nici pomană să meargă careva în car. Şi de odată cu diua sunt în oraş şi-şi desfac marfa. Adecă era ceapă verde, salată, păstăi de mazere şi câte mai câte, de toţi se mirau de ce le vedea ochii. încă nu fusese la oraş nici Sas în acea primăvară cu legume verdi. Şi le vîndu ca piperul. Cât ai bate în palmi făcu vr'o douedeci de coroane. Tocmai îşi numera banii pe ruda carului, când nimeri tată-so în tîrg cu un viţel de un an şi dând cu ochii de el se abătu in acolo. „Da ce faci Nechită?" —■ Numer bani. — Ce ai vândut, doară mânzălăul cel dela suraia? — Ba nu, că la acela vreau se-i iau soţ, dar am adus ■ceva legume. — Şi cât ai scos? — Eată, 21 de coroane şi 12 griţari. — Ba 21 de draci pe ceapă ca condeele şi pe salată veştedă! — Că n'a fost veştedă. Apoi doar am adus şi mazere. — De unde mazere? Că numai o mierţă ţi-am fost dat -ast toamnă când te-ai însurat; doară a-ţi şi mâncat din ea. Că nu de aceea, ci mazere cu păstăi. — D'apoi bine-i. — Tată, bouţul asta al D-tale s'ar vîji cu cela al meu •dela suraia, ce ceri pe el? — Ce-mi da tu, ean să ved? — D'apoi nu-i vrednic mai mult ca 20 de coroane, ■că-i slab ernat. — Mă, şi să sciu că'n tîrg capet de doue ori p'atâta, ţie ţi'l dau cu 20 de coroane, că vai greu ai muncit pană 10 I. POP RETEGANUL NECHITA SASUL. 11 ai scos din nimicuri cu griţariu aţâţa bani; apoi doară eşti al meu. A doua di era plin satul că Nechita Sasul a făcut pe salată bani de un yiţel întreg într'o singură Vinere. Mulţi credeau, mulţi nu credeau, diceau că Onul i-a dat de pomană viţelul şi numai se laudă că i l'a plătit ca să nu mai rîdă satul de bietul Nechita. Dar la septemână ear merse Nechita la tîrg cu carul, încărcat de verdeţuri, şi iar aduna o pungă de griţari, de-i era greu şerparul de ei, că de-ar fi avut rând să-i schimbe,, ar fi fost doară pănă'n 30 de coroane. Asta o vedu un vecin al lui, care fuse la tîrg cu o mierţă de fasole şi numai câte cu 80 de griţari îl îmbia pe ea, iar Nechita şi Ana tot mereu băgau griţari în pungă; de ici cinci pe o-grămăjoară de salată, de colo opt pe o grămăjoară de ma-zere verde; de dincolo 3 cr. pe 5 morcovi ca 5 fuse. Şi tot aşa pană colo pe la prândul cel bun, când sta să se-bată 2 jidovenci dela cea din urmă legăturiţă de ridichi de-lunâ cât nucile de mari şi roşii ca para focului. Nechita sta. să prindă vacile să plece acasă şi vecinu-so ancă nu-şi vîndu-se fasolea. — Să mi-o pui în car, Nechitâ, să n'a duc în spate, destul c'am adus'o în coace de-a jaba. — Las'că ţi-o vînd eu. — Ean să te ved. îndată scoase un blidişel ca de o litră şi'l umplu de-fasole. Vine o babă. Ce ai de vândut, voinice? — Fasole albă ca omătul, şi dulce ca smântână şi eftină, numai 6> griţari litra. — Dă-o cu 5. — Adă banii, babă, şi ştiu că mi-i pomeni, ce fasole-bună-ţi dau. — Vine alta; cu cât îmi dai 5 litre? — Cu 3 piţule. — Ba cu 25 de griţari. — Adă banii. Şi nu trece un cias şi scoase pe fasolea, vecinu-so 3" coroane, şi el ar fi dat-o şi cu două. Acum se umplu satul că Nechita-i cu spirituş, că uite,, vecinu-so, Pavelu Chivi, nu căpăta pe o mierţă de fasole numai 80 de griţari, şi Nechita i-a făcut pe ea cât baţi în palme 3 coroane. — E cu spirituş şi pace! Acum ear vorbiau oamenii de el, spuneau că umblă, cu spirituş. Unii spuneau că el cât a fost dus în lume a. slugit la un solomonar, ca sâ'l înveţe meşteşuguri. Cât fu primăvara şi vara de lungă, nu era nici o Vinere să nu facă el baremi 10 coroane. Ear colo în postul Sântă Măriei aduse într'o Vinere chiar 40 de coroane, că. dusese la tîrg un car de pepeni dulci şi — cum nu erau pome în acel an — îi vindu în mama focului de scumpi. Iar după, ce seceră secara, se minunau oamenii că., miriştea lui este verde de gândeai că-i un fânaţ care-i mai gras. Şi aşa era. Că el semănase în holdă trifoiu, care-numai acum îl vedeau, după ce a secerat holda. Făcu. atâta nutreţ bun! E cu spirituş, diceau oamenii. Toamna, după ce-şi culese cucuruzul din locul de sub» vii, îl ară ear bine şi afund şi-1 semăna cu săcară. Printre-pomi putea umbla bine cu plugul că erau tot de 15 metri 12 I. POP KETEGANUL NECHITA SASUL. ia departe unul de altul, şi unde nu se putea apropia cu plugul, ea să nu taie vr'un pom, acolo săpa cu sapa. Pomii mai toţi erau prinşi, ear în locul celor ce nu prinsese, puse alţi noi. Primăvara, altoi pe toţi. E strigoiu! diceau oamenii, strigoiu pe semănaturi şi strigoiu pe pomi. Nu vedeţi că ori pe ce-şi pune mâna, toate-i es Ia fel, după cum şi-Ie gândesce. Intr'o Vineri, după ce-şi vendu câteva sute de căpâţini de vardă, se duse prin tîrgul de vite să vadă cum se plătesc vitele. Şi dădu cu ochii de un jidan din satul vecin ■cu-o bivoliţă de funie. — De ce-ai scos bivoliţa-n târg, Moise ? — Să o vhid. — Şi de ce o dai, doară are vr'un nărav. — Ba n'are deu asta, dar nu-s stăpân de ea. Am 6 ■copii, la aceia le trebue lapte şi bivoliţa mi-a stărpit amu de o săptămână şi până preste patru luni de d'le nu fată, să-mi deie lapte. Deci venii să o vînd să-mi cumpăr vaci cu lapte, •că eu nu-s în stare a o ţine stearpă câte 3—4 luni de dile. — Şi di-i blânda bivoliţa? — Blândă ca o oaie. — Şi dă binişor lapte ? — Doară, de n'ar fi dat, nu o ţineam eu, om sărac, >cu o gloată de copii! Numai pentru lapte am ţinut'o. — Şi ce-ai cere pe ea? — 80 de fl. — Ba 65 îţi dau, ce-a da târgul şi norocul, aceea-a fi. Din ceea-n ceea se apropiară de preţ şi seara întră -Nechita cu bivoliţa-n sat. Toţi oamenii mergeau la el ea la comedie. Mulţi nu voiră a crede că un Român şi-a ibaga în curte o aşa bidiganie proastă. „Esta ştie meşteşuguri!" diceau oamenii, vădend cât de fără frică âmblă şi Nechita şi Ana lui pe lângă biata, bivoliţă, care sta ca mielul la scărpinat şi mânca cu lăcomie la trifoiu, după ce fusese mai hămisită la Jidanul. Nu trecu mult şi cumpără Nechita doi cai şi din car făcu căruţă. ■— Esta-i dracu-n tălpi! diceau acum oamenii, âmblă cu. ce n'a âmblat neam de neamul nostru! Şi se apucă Nechita de lucru. De dimineaţa pană seara tot căra la gunoiu, parte dela el, parte de pe la alţii,, de-şi umplu locul cel de sub vii; mergând în colo ducea gunoiu, venind înapoi aducea piatră, mare ori mică, cum putea; când era drumul bun, de putea merge pe părăui cucului, aducea iespedi mari şi frumoase; când era drumul mai reu, de nu putea întră pe părăul cucului, aducea piatră de vale, ea napii de mare şi ca ulcelele, şi mai mare, şi mai mică, cum îi era în cale şi o făcea grămadă înaintea casei. Oamenii se mirau şi de una ca asta. Că, îşi diceau ei, să ducă omul gunoiu pe loc este lucru folositor, dar gunoiu ca gunoiul, bălegar dela grajd. Ei, dar Nechita duce câte grinzaie rele, câte gunoie puturoase de pe la cei jidani, câte adunături de pe drumuri. Apoi, îşi mai diceau ei, că aduce un car — doue de prund, trfeacă ducă-se, că şi noi aducem pe dinaintea uşii, că aşa se cuvine; dar de ce să înfulice el atâta hăram de peatră? Ce să facă cu ea? Casa i-e mai nouă, că numai când s'a însurat i-a făcut'o tatăs'o, grajdul asemenea!' Şi chiar de ar fi silit să-şi facă casă, ştiu că nu şi-a face-a de piatră, că nu i-a dat cele sute multe tată-s'o, nici socru-s'o! 14 I. POP RETEGANUL NECHITA SASUL. 15 El cam audia ce dic oamenii, dar rîdea pe sub mus-teţe şi nu djcoa nimic. La câti-va ani pomii cei mulţi prinseră a face poame, ear grădina lui era vestită în totă împrejurimea. Dela oraş venia domnii ca la minune, la grădina lui, şi toţi se minunau, de unde atâta înţelepciune într'un cap de Român prost, fără învăţătură?! într'o primăvară, la vr'o 15 ani decând era însurat, numai văd oamenii că Nechita aduce într'o Duminecă sara dela oraş o căruţă plină de orăşeni, toţi stropiţi cu var pe haine, toţi cu unelte de zidârit. Erau zidari. Ii aducea Nechita să-i facă casă de piatră. Acum să fi-ţi vădut cum veneau oamenii de se înholbau ca la luna nouă, la ceea-ce vedeau. Şi în vre-o doue luni de dile fu gata o casă mare •de piatră, ca o biserică, şi acoperită cu ţigle şi în verf cruce de tinichea, de sclipia în soare ca argintul. Când vădură oamenii crucea în verful casei, pricepură că totuşi Nechita nu umblă cu puterea diavolului; dar de unde atât bănet, să-şi poată face casă de piatră atât de scumpă şi de mare şi de frumoasă? Că avea doară 6 chilii mari şi mici, şi pre sub toată casa erau pivniţe, ba şi sub streşini erau scocuri de tinichea, ca să nu cadă apa lângă zid. Aceste doară erau pe bani. De unde are el aţâţa bani, şi mai are, că uite cumpără şi o moină colo lângă a lui în răstoci şi se tocmi cu zidarii să vină să-i facă şi grajd de peatră ancă în iast-vară ? Nu-i alt modru fără a aflat bani. — Da, a aflat comori, te miri unde, că numai din ceapa şi din legumele din-tr'un petec de grădină, nu putea face ce a făcut. Când fu la sfinţirea caselor, că creştinul nu întră în casă nouă pană nu o sfinţesce, atunci fu mare ospăţ la casa lui Nechita Sasul. Mai tot satul fu poftit. Şi veniră toţi cei poftiţi, de o parte căci era într'o serbâtoare, la diua sântului mucenic Dumitru, ear de altă parte să vadă cu ce s'a arăta Nechita Sasul la un prasnic ca acela? Dar remaseră uimiţi de cele ce le era dat să vadă la casa lui. Nici la popa în casă nu vedură ei lucruri mai alese şi mai scumpe decât la Nechita. Mesele, scaunele, lădile, ferestrile, uşile, toate erau zugrăvite. Apoi vase, dar apoi mâncări şi beuturi?! Vinars de prune şi de vişine, vin de I struguri şi de mere, carne friptă de berbece şi de galiţă, ^ pâne ca colacul, — să tot trăieşti să nu mai mori! Şi mân- 'f- cat-au oamenii, şi închinat-au şi beut-au pană se mai colo- boteau. Atunci după ce li-se deslegară limbile, şopti un £ cumătru cătră popa: părinte, mult bine are vărul Nechita, ■A nu-i modru fără a aflat o comoară. Dar el cu voia şopti *? cam tărişor, de audiră mai toţi. Nechita încă audi şi le şi respunse numai de cât, cu un pahar în mână : Cinstite părinte şi cinstiţi oameni de omenie ! Se vorbesce mult prin sat că eu am aflat comori. Vreau să ve lămuresc. Dar aşa să ştiţi, că pre cât de drept [ este că-i adi Si-Medrul, aşa de drept este ceea-ce voiu spune. Eu am fost dece ani de dile slugă la un Sas. Acolo i am învăţat ceea ce vedeţi că am făcut aici. Dela el am învăţat a face bani, dela el şi ai păstra. Eată, eu am făcut în anul cel de întâiu din grădină aproape la 200 fl., şi de aci 'n colo cel puţin atâta, dacă nu mai mult. De pe prune făcui în al 5-lea an vre-o 40 fl. şi de aci în colo tot mai mult şi mai mult. Din mere şi pere făcui in al 8-lea an după ce i-am pus vre-o 20 fl., ear de aci încolo tot mai mult. Acu-s 15 ani de când m'am legat de lume, chiar 16 f. POP KETEGANUL — NECHITA SASUL. adi se împlinesc 15 ani. Pomii mei sunt de 14 ani puşi. Şi uitaţi-ve oameni buni, în săptămâna trecută scoseiu din postă 600 fl. bani uscaţi cum mi-au venit din ţara nemţască pe poame. Trimit 300 mierţe de mere pătule, toată mierţa cu 2 fl. Şi 'mi mai rămân şi mie de mâncare şi de dus la oraş, de cele ce nu le putui culege cu mâna. Şi am de făcut vinars de prune cel puţin 50 de vedre. Apoi ştiţi că la mine stau banii ca şi la Sas, că doară de aceea 'mi diceţi Sasul. Pipător nu sunt. Vinarsul nu-1 beu în veci, câte o leacă de vin de 'mi trebue cândva, beu din al meu, ci rar beu, că mai bucuros mâne poame, decât să beu vin.. Acum pricepeţi de unde avui bani de făcui ce se vede? Dumnedeu mi-a dat, că m'a învăţat a-i face şi a-i cruţa. Faceţi şi voi ca mine, bucuros vă învăţ şi pe voi şi pe copii voştri fără nici o plată. Audind poporul vorbele lui, stau cu gura căscată şi l'ar fi tot ascultat şi fie-care-şi punea 'n gând să facă ca Nechita. Dar a făcut doară careva ? Mergeţi şi vedeţi mai are cineva ce are Nechita Sasul ? Nici. casă ca el, nici vite ca la el, nici moşie lucrată ca a lui, nici bani în ladă cala el. Dar de făloşi? Oh, cu fala îl întrece mai şi cel din urmă flămând. Că el din portul lui nu iasă nici să ştie că l'a umplea cineva cu galbini. „Purtând opinci şi suman şi cioareci mi-am adaus, ce biată ce am, şi cu acest port voiu să es din lume. Cine va rămâne după mine, umble cum i-a rândul Dumnedeu". Aşa respunde celor ce'l întreabă de ce nu se îmbracă şi el mai după cum e lumea de acum. Ştiţi acum povestea lui Nechita Sasul? t IŢ BĂNCILE. ,t - | E Vineri dimineaţa, în Vinerea Floriilor. Afară plouă, l dar plouă de Luni de cătră diuă şi acum e Vineri, şi ploaia nu mai încetează; parc'ar fi perirea lumei. Badea Grigore sta îngândurat în şură, rădimat de car. Cine l'ar fi vădut, ar fi gândit că el se uită la oblonul grajdului, în care o vacă şi doi boi bătrâni şi slabi rod nesce ogrinji. Dar nu se uita acolo; nu se uita nicăiri, sta cu ochii pironiţi şi se gândia la vremile cele rele, ce l'au ajuns. Hm! hm! se gândia el, ce vremi rele! Acu-i anul pe [ asta vreme podul grajdului era plin de fân, podul surei plin de otavă, afară mai aveam doi pupi de turjeni, în podul casei era o slănină mare ne'ncepută şi cărnuri afumate, l ear hambarele-mi erau pline de bucate. Şi eram toţi sănătoşi şi mila Domnului era cu noi. Adi? Doamne iartă-mă şi nu mă scrie în osândă! Par'că şi Dumnedeu şi-a uitat de amărîtul de mine. Vara trecută fu rea, toamna ni-a adus puţin, iarna s'a pus dela Si-Medru, acu-i Vinerea Floriilor, poimâne's Blagoveşteniile, ■ . vremea aratului a sosit, dar poate-se? Afară tot ploauă, i.. pământu-i plin de apă, pană să se sbiciască trebue baremi doue septămâni, dar nu-i nutreţ la boi, nu-s bucate'n casă, nu-i grăsime 'n pod şi nu-i sănătate 'n oase. Ce amarul meu m'oi sci face? Baremi pe Pavel de nu l'ar fi dus în 18 I. POP RETEGANUL focuita ai de cătunie, el ar fi muncit, că-i tare şi îndemnos la lucru, ar fi făcut el şi pentru mine, dar aşa?... Eu fooleac, boreasa boleacă, Susănica — mică cum e — trebue să grigească de noi şi să ne facă câte o leacă de mâncă-ruşă, dar ce biata ei să ne facă? Că din o leacă de fasole şi din câte-va mierte de baraboi înainte nimic n'avem. Nici tu curechiu, nici tu lapte, nici brânză, nici porc afumat, ba nici bucate, numai ca de seminţă. Să ne fie bucatele pe două septemâni, mai mult nu cred, că doară n'om mânca şi sămânţa? Tot me gândesc, ce să mă sciu face? Dar la vite ce se dau? Vai, vai!.. încă pană ţine postul mâncăm nu mâncăm, şi trece o di după alta; dar va veni dulcele, sunt aici sfintele Pasci, cu ce amarul ne-om sci îndulci? Că boleci, cum suntem, dar câte o lecuţft de mân-căruşă bună de dulce tot am mânca, dar de unde? Aşa se gândia badea Grigore stând rădimat de car în şură. De odată-i veni un gând şi se însenină o leacă. Apoi îşi luă furca cea de fier în mână şi, purtându-o drept băţ, «şi încetinel din şură şi liocei prin cea tină, încet-încet până Ia popa. — „Bună diua domnule părinte!" — „Să trăesci, bade Grigore, treci şi şecji!" — „Şadă binele şi sănătatea, domnule părinte, dar n'am venit să şed, am venit să me jeluesc, ce amarul m'oiu sci face, că a ajuns necasul deasupra mea şi nu-1 pot urni, ori cât îmi sfărm est cap? — „D'apoi cum, bade Grigore, tot bolesci? — „Bolesc, domnule părinte, bolesc şi eu şi boreasa; Pavel, precum scii sfinţia sa, e în cătane şi noi aci ne BĂNCILE. 19 prăpădim de boală şi de necasuri. Nutreţul vitelor s'a gătat, -amu le hămisesc cu foamea; numai nesce ogrinji rei, ce au remas dela vitele vecinilor, le dau, dar şi aceia's pe gătate. Apoi nici noi căsenii nu avem mai nimic de rândul gurii. Bucate am avut puţine, cu focuita ast de boală am mai şi vândut din ele; porcul de Crăciun l'a dus jucuţâul *) pentru dare, că dac'am bolit n'am putut face bani la termin. Mai pe scurt: Suntem înglodaţi în necaz, mai înglodaţi decât un car unde-i molul mai mare. Invaţă-me ce amarul meu m'oiu sci face? Că ţi-a fi şi pomană, domnule părinte". — „D'apoi cu d-ta 'i rău, bade Grigore, fără Dumnedeu e bun şi pe omul de omenie 'J scoate din năcaz. Uite, bade Grigore, dumnitale — după a mea chibzuială — nu-ţi stau deocamdată numai două căi, pe care să eşi din năcaz: ori să vindi ceva, ori să iai bani împrumut, că fără bani d-ta nu poţi eşi din necaz". — „Aşa m'am gândit şi eu, domnule părinte; dar ce ■să vând? Vaca-i slabă, puţin aş căpăta pe ea, nici atâta cu cât să-mi cumpăr fân la boi, că şi vitele cele bune sunt ieftine, d'apoi ale mele, că-i numai pielea pe os, ca pe vitele ţinute cu ogrinji de pomană? A-şi vinde-o moină, dar de o vând nu o mai am, şi ce-o dice Pavel, când a veni din cătane şi a vedea, că din puţina moşie, ce aveam, am vândut un loc". — „Atunci, bade Grigore, nu-ţi rămâne alta, decât să iai bani împrumut. Uite, s'a făcut o bancă de bani în oraş unde pun bani cei ce au şi se tem că i-or fura cineva de i-or ţine acasă şi de unde scot bani cei năcăjiţi dacă-s *) jucuţău = esecutor. 20 I. POP RETEtiANTJL BĂNCILE. 21 oameni de omenie. "Cel ce pune banii la bancă, capătă după ei dobândă; ear cel ce ia bani dela bancă, dă el o leacă de camătă, nu prea mare, cam 8—10 fl. pe an după 100 fi. Dumniata încă-i căpăta, de bună samă, ţi-oiu face-eu scrisoare. De socoti, eu îţi fac scrisorile cum că eşti om de omenie şi ai stăricică neîngreunată, apoi, mâne am de mers şi eu în oraş şi te iau şi pe d-ta în căruţă cu mine şi pe mâne sară eşti eu bani". — „Dumnedeu te ţină, domnule părinte, şi-ţi dee Dumnedeu sănătate! M'oiu duce să me înţeleg cu boreasa. şi-ciu veni şi ţi-oiu spune, cum ni-am hotărît". Badea Grigore eşi dela preotul mai puţin îngândurat,, decum intrase. — Voiu lua o sută împrumut, dicea el, din ea mi-oiu acoperi necasurile, mi-oiu cumpera nutreţ la vite şi bucate şi de dulce 'n casă. Apoi voiu ţine boii bine şi colo la Sân-Petru i-oiu vinde cu preţ bun şi din ei voiu rupe suta băncii şi-oiu duce-o 'napoi, ear din ce mi-a rămâne mi-oiu cumpăra o vacă, lângă care o am, să nu rămân cu jugul de tot jos. Apoi din doue vaci de-oiu av6-parte de noroc, ear pot eu cresce doi boi, că parcă şi pe acăştia eu i-am crescut. Aşa se gândia el, mergend dela popa aţă acasă pe mijlocul drumului şi nici nu băgă de seamă, că pe lângă el trecu repede, ca o porumbiţă 'n sbor, fata popii, Anica, cu o merindare mare albă plină de ceva şi întră în casă la el înaintea lui, ba până să ajungă el acasă, ea şi eşise şi-1 întelnî in drum. Vedi că el era bătrân şi boleac şi năcăjit, ear ea era ca o porumbiţă de tinerică şi de uşurică. Când întră el în casă îşi află boreasa stând între perini şi mâncând la un corn de prescură, ear pe Susănica o află cu o-jumătate de prescură 'n mână. Ele mâncau lăcomoase, ca omul flămânzit, şi erau prea fericite, că pot •'băga în gură o bucăturiţâ bună, că dela Crăciun nu mai mâncase pâne de grâu, numai pâne de cucuruz şi mămăligă. ■— „Voi ce mai faceţi?" întrebă badea Grigore, intrând •m casă şi făcendu-şi palma punte deasupra ochilor, ca să poată zări mai bine. i | ~ „Facem bine, tată", respunse Susana, „că mâncăm ^ prescuri; hai mancă şi dumniata, că ni-a adus domnişoara f popii vre-o opt prescuri mândre şi mari". — „Dumnedeu sâ-i dee bine şi sănătate, dragile mele, •că şi boleac şi năcăjit, cum sunt, nu mi se mai făcea la mălaiul gol — Doamne iartă-mă, dară o lecuţă de prescură sfinţită nu dic, că n'oiu îmbuca". — Şi-şi rupse badea ■Grigore un ou de prescură, şi îmbucă lacom odată din el, dar numai odată, că venindu-i în minte vitele lui cele hă-misite cu foamea, nu-i mai mergea nici prescura cea sfinţită pe grumazi la vale. l — „Dar de ce nu mănânci, tătucă?" întrebă Susănica. i — „Ce te-a apucat ear, de nu mai îmbuci?" întreba lelea Todora, din pat, boreasa badii Grigore; „deci lasă-le "'n păcate gânduri"____ — „Le-aş lăsa, dar nu mă lasă ele pe mine____Nu •merge, nu merge, dragile mele, pe grumazi la vale, nici să fie pască dela Pasci; că foame-mi e, şi bună-i şi sfântă prescura, cât şi cu ochii s'o mănânci; dar când mă gândesc la amărîtele cele de vite, ce stau legate în grajd de -iesle, numai cu ogrinji dinainte, mi se rupe inima. — , Joiana, din mică ce-i din firea^ei, amu după ce a remaş 22 I. POP RETEGANUL numai pielea pe os, par'că-i capră, nu vacă; Suran, mare-cum e cât o cămilă şi sur ca ursul, amu de când hămisesce e hid şi plin de necaz, de să nu te uiţi la el; Păun din firea lui nu era gras, că-i vită costruşe, ear amu-i ca gardul cel ce-i gard, i se văd, săracul, coastele, ca la caii cei jidovesci. Mi se rupe inima când ii văd, şi io, boleac, nu le pot câştiga hrană! Vai şi de vită, când cade în mâna unui om boleac şi slăbănog!" — „Tată", îi luă Susănica vorba din gură, — „ia uite-cine întră pe poartă cu o legătură de vejii (turgeni) în spate? Uite, după el altul, cu o legătură de fen; oare ce vreau? merg să văd". Şi Susana se şi repede pe uşă afară, să vadă cine-s, că nu li se vedea faţa, fiind cu legăturile de nutreţ în cap şi fiind că ploua ca din cofă, şi ei păşiaa bărbătesce cătră şură. într'o minută fu 'napoi şi spuse: „tată, părintele ni-a trimis pentru vite o legătură mare de turjeni prin slugă şi o legătură mare de fen prin crâsnicul". — „Du-te, mândră, şi le spune că mulţămesc Domnului, părinte!" dise badea Grigore şi-şi lăsă cotele pe masă şi-rupse într'un plâns cu suspin ca un copil mic; şi plângea şi lelea Todora, şi vădându-i plângând, rupse a plânge şi Susănica. Toţi plângeau de bucurie, că s'a aflat un suflet aşa de îndurător pentru ei. După ce-şi mai descărca badea Grigore sufletul, se scula oblu 'n picioare şi dise: „Doamne mulţămescu-ţi şi dă viaţă şi sănătate părintelui nostru, că-i popă şi creştin ca nime în lume. De nu era el — mă prăpădiam de necaz. Apâră-1 Doamne de rele şi de supărări, precum el mă apără pe mine şi casa mea şi vituţele mele!" BĂNCILE. 23 După un restimp începu lelea Todora din pat: „Oare, măi bărbate, cum vine părintele de ne trimete aşa de-odată hrană şi nouă şi vituţelor noastre?" Cine să-i fi spus de necasul, ce a dat preste capul nostru?" — „Dici că cine? Eată eu! Nu te doare -— nu te vaieţi! Când eşti în rău şi 'n necaz, puţini sunt cari să-şi aducă aminte de tine; până eşti în bine, toţi îţi sunt cumetri şi cuscri şi prietini buni. M'am dus, muere, îngândurat de-acasă, să aflu pe cineva să mă scoată din necaz, că la noi nime nu mai abate, decând bolim şi ne merge rău. Amu n'avem nici cuscri, nici cumetri, nici prietini, suntem ca Iov din cazanie. Dar unde să dau de oameni? Afară ploauă de cură, suflet de om nu vădui p'afară, toţi sunt p'acasă ori pe la cea secreată de crîjmă. Acolo, îa putoarea aceea, nu m'am dus, că şi afară mă înăduşesc, d'apoi în putoarea Jidanului? Aşa m'am gândit să merg aţă la popa, sâ-i spun nă-casul ce ne pasce şi să-1 rog de un sfat bun, că de aceea ni l'a trimis Dumnedeu părinte. Şi m'am dus. Şi i-am spus din fir în pâr năcasul nostru, i-am spus că bolim, că ni se gata bucatele, că nutreţul vitelor ni s'a ciuntat de mult şi vitele stau să ne moară de foame; i-am spus că. nici porc de Crăciun nu am avut, că ni l'a dus jucuţăul pentru dare, şi l'am rugat de sfat. Şi scii ce a dis domnul părintele? ... Dumnialui a dis aşa, că ori să vindem o moină, ori se luăm dela banca din oraş nesce bani împrumut, să ne scăpăm de năcaz şi de lipsuri... — „Vai de mine, Grigore, să luăm noi bani împrumut şi neam de neamul nostru n'a luat! Ni-ar mânca ruşinea 24 I. POP RETEGANUL BĂNCILE. 25 târgului. D'apoi camătă cea mare? Ce ar dice Pavel, când ne-ar afla înglodaţi în detorii?" — Dar dacă ni-ar afla numai cu trei moine, că patru avem de toate, ce ar' dice atunci? — ,.Rău îi, când nu-i bine, în toată forma; că fără Ioc încă-i rău, dar cu datoria 'n grumazi încă-i greu". —■ Aşa-i de fost, dar de ai noroc, de detorie mai poţi şi scăpa, dar locul, de-) vindi odată, vândut e 'n veci, ori că-1 rescumperi cu doue preţuri, că oamenii se 'nmulţese, dar pământul nu cresce. Fără, eu m'am gândit aşa: boii noştri sunt boi mari dar slabi cum sunt, nu putem nici lucra omenesce cu ei, nici nu au mai nici un preţ, de-am da ai vinde! vaca încă-i slabă. Apoi acum cu scumpetea ast mare de bucate şi de fân nici vitele care-s mai bune nu au mai nici un preţ. Dar eu m'oiu pune şi oiu lua o sută bună împrumut pe un jumătate de an. Din bani voiu lua bucate şi nutreţ şi de dulce, şi de o fi s'avem noroc, la cea toamnă boii vor fi graşi, i-oiu vinde şi voiu plăti suta împrumutată, şi voiu vinde şi văcuţa asta, şi pe banii ei şi pe cei remaşi din boi voiu cumpăra doue vaci bune cu doi bouţi sub ele, şi — când va veni Pavel — va afla moşioara 'ntreagă şi doue vaci bune eu bouţi, din care boi s'or face, de-om ave noroc. Eu gândesc, că aşa să facem, tu boreasa; şi de ne-a ajuta Dumnedeu se ne iasă strigările, atunci noi eşim de-asupra necasului; de unde nu — va fi ce ni-i scrisă şi 'mpârţită!" — „D'apoi", grăi boreasa, „dacă credi tu că aşa-i bine, fă, că tu esci cap de bărbat; apoi doară nici părintele sciu că nu te-ar îndemna să faci, de ar crede că nu-i bine, că el de acolo n'are nici folos, nici pagubă". „Aşa gândesc şi eu", adause badea G-rigore, şi-şi luă bâta şi se duse iarăşi la popa, să-i spună, că s'a socotit să facă Domnul părintele bine şi să meargă cu el la bancă să-i scoată o sută fl. pe o jumetate-de-an. In diua de Pasci badea Grigore era alt om, mai verde, mai vesel, mai oblu, par'că era şi mai 'nalt cu o palmă bună; nici focuitele de junghiuri nu-1 mai necăjau aşa tare. La boreasa ancă parcă'i era mai bine. Drept că şi ploaia încetase, ceriul se luminase, paserile ciripiau, pomii mugu-riau, iar iarba — după ploile cele multe — acum în căldura ast bună de primăvară, crescea, de gândiai că o trage •cineva cu mâna, colo un firicel, dincolo altul, de ceea parte o floricică ... Badea Grigore scăpase deocamdată de grijile ce-1 munceau di şi noapte şi cari îi făceau cjilele şi mai posomorite, de cum erau. El luase dela bancă împrumut o sută fl.; din oraş cumpără numai decât o untură mare, 2 mierţe de grâu curat, să aibă una pe Pasci şi una pe Rusale, 10 mierţe de cucuruz, să aibă pană se vor coace holdele, ear dela părintele cumpără cu 40 fl. o claie bună de trifoiu, după care beau vitele bine apă şi se îngraşe vădând cu ochii. Din banii rămaşi mai cumpără cele trebuincioase : încălţii, seminţe şi plăti darea, să nu-i mai calce jucuţăul ograda, şi-i mai remaseră bani de cumpărat o scroafă gata de fătat. Acum era badea Grigore alt om. Mergea vesel la t>iserică, venia vesel acasă şi da nutreţ bun vituţelor, şi le ţăsăla şi le grijea cum scia el mai bine. Şi se întrămau vitele lui vădând cu ochii, şi el era vesel, şi încet cu încetul — dacă nu'l mai turburau atâtea gânduri — se făcu 26 I. POP RETEGANUL deplin sănătos. Că gândurile grele încă bolnăvesc pe omf ear împuţinându-i-se gândurile şi boalele îl părăsesc. Când era pe la Ispas, badea Grigore gătase de arat, şi boii lui gândiai că n'au tras nici o brazdă, atâta erau de frumoşi şi de voioşi. De aci în colo boii merserâ'n păşune, iar vaca o ţinu la grajd cu lucerna verde amestecată cu nutreţ uscat; se temea s'o mâne la păşune, că. era tare grea, i se apropia timpul fătatului. Pe Rusale vaca era cu viţel şi casa cu lapte. Acum era şi mai mulţămit badea Grigore. Ba veselia lui mai crescu când vădu că. lelea Todora prinde a se ridica încet cu încetul, pană se-făcu sănătoasă cum e data, de putea rămână singură acasă să-şi vadă de gâlicioare şi de viţeluc şi să facă câte o lingură de mâncare, că Susănica mergea în toate dilele la sapă cu badea Grigore. într'o seară, când sosesc acasă dela sapă, lelea Todora le iasă voioasâ'n poartă şi le spune că scrofiţa lor are şepte purcei, unul mai frumos decât altul. — „Mulţam Doamne!" dice badea Grigore: „Doamne ţine-ni-i", dice fetiţa şi se repede la coteţ să-i vadă, dar lelea Todora o-opresce: „Las, că o să-i vedi mâne". In dricul verei e bâlciu mare la oraş, ţine dela Pro-beje pană la Sântâ-Măria mare. Lume multă se adunâr atunci, unii să vândă alţii să cumpere, ca la tîrguri. Badea Grigore ancă se găta de terg, ţesălâ boii, — care acum erau graşi ca lutul, — ţesălâ vaca, care ancă era grasă şi frumoasă şi avea un uger mare şi un viţel grăsuţ după ea. umplu carul de nutreţ, înjuga boii, dise un: „Doamne ajută"r şi „cea Păun, ho Suraiu!" — nu se opresce pănă'n tîrg^ Lelea Todora, vedi bine ancă merse la tîrg, ea şedea 'n* I BĂNCILE. 27 ,ţ, .-- carul plin de fen şi se uita din când în când să vadă nu se smâncesce vaca, care era legată dindărătul carului, ori ! nu cumva remâne viţelul, ori nu se ia după alte cară? Dela oameni aflase badea Grigore, că vitele-s foc de scumpe, că aşa-'s ele când dă Dumnedeu de sunt bucate multe şi fen de ajuns. Ear în vara aceea holdele slobodiră j foarte bine şi nutreţ încă făcură oamenii destul, ear cucu- j ruzele erau date-'n coacere şi s'areta roadă multă şi bună.. : Când ajunse-'n târg, vădu badea Grigore, că un ne- guţător tocmai plătea o păreche de boi mai bătrâni, dar bine ţinuţi cu 360 fl. şi-i crescu inima de bucurie când vădu că boii, ce i-a cumpărat neguţătoriul acela, nu sunt cu nimica mai mari şi mai graşi decât ai lui; sciu deci numai L decât cum umblă ttrgul şi cât poate cere pe boi. Nici n'a- '/ pucă a desprinde bine boii dela jug şi veni la el un Arman bogat, negustor de boi, cunoscut în tot ţinutul nostru. |-, — „Ce ceri pe boi, bade !" — „Bani domnule, bani cer". — „Bani, bani, sciu, dar câţi bani?" — „D'apoi numai vre-o patru sute bune"; , — „Ba patru sute de draci.... să-ţi dau trei sute"_ — „I om mai ţină noi domnule". — „Apoi cum îi dai?" — „Am spus". — „Dar cu 320 dai-i?" —■ „Ba, nu". — „Dar cum îi da?" {— „Cu 390!" — Scii ce: 330 trebue-ţi?" — „Nu mă lasă baba". -28 I. POP RETEGANUL BĂNCILE. 29- — „Dar cum te lasă?" - — „Cu 390". — „Văd că nu ţi-s de dat boii!" — „Ba mi-'s de dat, numai să vină omul cu banii". — „Di o vorbă ca o sută: Cât li-i preţul din urmă?" — „380!" — „Ba să-ţi dau 350 fl. şi să latru ca cânele de dau mai mult". — „Ba nu-i lătra, feri Doamne! şi tot îi mai pune de-ţi trebuesc boi grei". — „Spune vorba din urmă". — „Am spus'o". — „Ce laşi de acolo?" — „Nu cred să mai las". _ „Laşi 20 de zloţi?" — „Ba". — „Dece laşi?" — „Noroc sg dee Dumnedeu!" — „Noroc!" Aşa dădu badea Grigore boii cu 370 fl., ear ast'primă--vară, când sta-'ngândurat, că n'avea ce le da de mâncare, i-ar fi dat şi cu jumătate preţul, dar cine i-ar fi dat şi atâta". Acum puse badea Grîgore o hârtie de o sută dea-'n-•demână: „Asta om duce-o la bancă, tu boreasa!" — „Vedi bine, că trebue dusă, te şi du cu ea numai •decât, şi mulţămesce la domni cum scii tu mai frumos .pentru aşteptare. Dar pe vacă cât să cer de va întreba-o •cine-va?" — Nu cere nimic. Spune că vaca nu-i de vândare, •din 270 fl. vom cumpăra noi ori boi, ori nesce vaci mari, '|~ fie şi sterpe, dar pe Joiana n'o dăm, că-i prea bună de j lapte şi are bouţ frumos. I Preste vr'un ceas de vreme veni badea Grigore dela ţ bancă cu chitanţă, că suta-i plătită, şi cu doi juncani ca. I de 5 ani, trăgându-i de fune după el. | — „Da plătit'ai banii la bancă?;' j — „Plătit, Doamne mulţam! Şi am luat juncanii ăştia, I sunt vîjiţi bine şi-s osoşi; apoi câ-s slabi — s'or umplea I ei la noi, de-om ave noroc dela Dumnedeu, că amu nutreţ. £ avem destul şi încă mai facem otăvuri". I — „Cu cât i-ai luat?" — „Cu 240! E scumpă marna,1) dar mi-s dragi că-s păreche bună, numai cât au fost pe mână slabă". — „Dela cine i-ai luat?" — „Dela un domn; i-a fost dat pe mâna unui tâlhar i de biriş2) şi acela numai cât nu-i-a belit. Dar facem noi $. boi din ei, sunt tineri şi inimă prea cred că au bună, numai traiu bun le trebue şi odichnă, apoi vin boi mai scumpi decât cei ce i-am vândut". *5 Toamna după culesul viilor sosi Pavel acasă. El, se- . racul, în trei ani cât a cătănit, tot cu frica 'n spate a fost, că tatăl seu, cum e bătrân şi betegos, va fi silit a vinde | din moşie, ori că l'a afla fără coadă de vită la casă. Dar î mare i-a fost mirarea şi bucuria, când îl află cu doi boi frumoşi şi tineri, cu vacă cu viţel, cu scroafă cu purcei, cu bucate şi cu nutreţ de ajuns, şi neîngreunat în datorii. | — „Cum ai putut învinge cu atâtea greutăţi, tată?" | întrebă el pe părintele seu; „cum de te aflu în mai bună 3, *) marha = dela ungurescul marha; când dice Românul: e scumpă, * marha, înţelege = sunt scumpe vitele. — servitor la carul cu boi. -30 I. POP RETEGANUL BĂNCILE. 31 prindere de cum te lăsaiu, după ce vremile sunt atât de grele şi dumniata eşti bătrân şi bolnăvicios?" — „O, dragul tatii, numai unul Dumnedeu scie, care mi-a stat într'ajutor, şi domnul părintele care mi-a dat sfatul şi m'a miluit când eram mai necăjit. Că, uite dragul tatii, astă primăvară prin postul Pascilor era cât p'aci să-mi pierd ori ce nedejde, atâta eram de străbătut şi de necăjit; eu eram boleac, mata zăcea pe pat, bucatele erau pe gă-tate, nutreţ la vite n'avearn nici de leac, ţineam boii cei bătrâni şi văcuţa asta numai cu ogrinji căpătaţi de pomană, dar se şi cunoscea, că numai de mas mai vinea sufletu 'n ■ei. Dar când era necazul şi lipsa mai mare, îmi dă Dumnedeu gândul să merg la popa să me tânguesc, să me 'nveţe ce amarul m'oiu sci face? Dumnialui m'a ajutat cu vorba şi cu fapta, dee-i Dumnedeu bine şi sănătate, că ni-a trimis prescuri nouă şi fen vituţelor noastre şi mi-a mijlocit dela banca din oraş o sută bună. Cu suta aceea me cârpii, că cumpăraiu hrană casei şi vitelor şi plătii dările şi cumperaiu scrofiţa asta, care ne dărui mai târdiu cu 7 purcelaşi. Apoi având cu ce ţine boii bine, am putut lucra cu ei locul omenesce şi pământul mi-a dat roadă multă şi bună, ear după ce au scăpat la păşune, într'atâta s'au îngrăşat boii aceia, de i-am dat cu 370 fl., de unde am rupt numai decât suta şi-am dat-o la bancă, ear pe banii remaşi am cumpărat boii ceştia, ce-i vedi- Şi ancă mi-au mai rămas bani, de am cumpărat plug de fier, că — dică cine ce-o vrea — umblă mai bine decât cele de lemn şi poţi lucra pământul mai omenesce. Drept şi mai drept, că boulenii ăştia când i-am cumpărat, nu erau ca «cum, că erau slabi şi tot erau rane pe la grumazi, de juguiţi ce erau; dar i-a întrămat Dumnedeu, după ce au ajuns la noi, la hrană multă şi la lucru puţin. Acum scii, dragul tatii, cine mi-a stat într'ajutor, pănă-ai cătănit tu? — Dumnedeu să dee bine şi sănătate domnului părinte -şi celor ce au făcut băncile, de se ajutoră şi se cârpesc cei năcăjiţi", — dise lelea Todora. Ear Pavel adause : —- „Am vădut şi am audit şi pe unde am cătănit, că băncile sunt foarte bune pentru omul harnic şi cumpătat, dar sunt şi foc de rele pentru cei nesocotiţi". — „Aşa-i", dise bătrânul; „băncile după a mea chib-zueală sunt ca apa: că apa stinge focul, apa domolesce setea omului şi a dobitoacelor şi răcoresce câmpurile, apa ne spală de uriciune, dar de n'om băga de seamă, apa ne ;şi îneacă. Aşa-s şi băncile: mulţi se fericesc cu ajutorul lor, mulţi se cârpesc cât de cât, mulţi se mântuesc de ne-casuri, mulţi se fac chiar avuţi cu ajutorul lor, dar mulţi — ■ba cei mai mulţi sunt care se prăpădesc, de rămân pe ■uliţă, că iau bani împrumut orbesce, şi nu se mai gândesc, că aceia trebue şi plătiţi; ear băncile de pagubă nu pot rămână, nici nu se cade să rămână, c'atunci ar fi . .. •cum dice ăla: „Fă bine, asceaptă rău!" — „Apoi, tată, bine că pe d-ta te-a scăpat banca de năcaz, de-ar da Ddeu ca toţi câţi sunt nevoiţi a lua bani împrumut de pe la bance, să aibă folos de bani, cum ai avut d-ta, şi să-i poată plăti la termin, să nu fie de val •cu ele". — „Să dee Dumnedeu---- dragul tatii, să fie după «cum spui". I. POP RETEG-ANUL — MUSTRAREA PECATULUI. 38 MUSTRAREA PfiCATULTTI. în diua de Probeje vor fi trei-deci de ani, de când a fost la noi în sat o grozăvenie de foc, cum n'a mai fost din 48, când cu răsmeriţa arsese satul mai bine de jumătate. Acum, în diua de Probeje, când se probozesce frunda şi earba, a ars o uliţă întreagă, uliţa bogaţilor1). N'oiu uita pân'oiu pune mâna pe piept, ce grozăvenie a fost atunci. Era chiar cruce-amiadădi, când a isbucnit focul, şi pe la. ojină, când a prins o ploaie mare şi deasă, — întreagă uliţa bogaţilor era un câmp gol, acoperit cu cenuşe, numai ici-colea mai fumega câte o talpă de şură ori câte o cunună de casă. Oamenii umblau zăpăciţi, copii ţipotiau, muierile-şi frângeau manile şi umblau ca buigate de cap de ici pană colo. Nu se mai cunoscea bine nici locul caselor, că şi gardurile şi stâlpii porţilor arseserâ. Gât e din piaţă, dela grajdurile armăsarilor împărătesei, şi pană la grădina cea pustie a lui Bota Alexă, nu era de cât un câmp gol de amândouă părţile drumului, împistriţat cu căpiţe de cenuşă formate din casele, şurile, grajdurile, clăile, stogurile arse. Preste 40 de familii rămaseră fără adăpost, fără o bucătură de pâne, fără ceva dedulce; cei mai mulţi scăpară numai cu ce era pe ei. Mai mult de 400 vite cornute nu sciau unde să tragă, când veniră seara din câmp; nici un par, de care să se lege, nu rămăsese, nici un sămn — unde să se scie opri. Multe vaci nu mai audiră nici răgetul viţeilor J) bogat găzdac = avut. lor, că şi aceia cădură pradă focului acelui groaznic. Apoi, minunea minunilor, gândiai că-i făcătură, că chiar când s'a încins focul, oamenii erau toţi împrăsciaţi; unii pe la vii —• să vadă ce-i p'acolo; muerile — cele mai multe erau Ia câmp, să vadă coaptă-i fasolea, de cules e cânepa, ca să meargă mâne să o culâgă; baremi tineretul de ar fi fost în sat la joc! Dar şi el era împrăştiat pe câmp şi pe la vii, că cine să joace chiar în diua de Probeje, când se probozesce frunda şi earba! Aşa, când isbucni focul erau p'aeasă mai numai babele şi copii cei mici. Şi stând lucrul aşa, n'a fost cine să iee repede măsurile de stingere, ear fiind că sufla un vânt de cătră răsărit, focul se încinse în dreapta şi-n stânga şi merse pârjol, ca-ntr'un câmp gol, unde nimenea nu-i stă-n cale. După ce se încinse focul în drâpta şi în stânga, de erau vre-o 15 case în flăcări, putură oamenii veni, că nimic nu isprăviră; nici nu putură scoate câte ceva din case, nici nu putură pune stavilă focului, să nu se lăţească. S'a tot dus focul ca un câne turbat, spre miadă-di pană în grădina cea goală a lui Bota Alexă, ear spre miadă-noapte pană în grajdurile unde se ţineau armăsarii împăr părăţiei. Nici acolo poate că nu se opria de nu trimetea Dumnedeu o ploie repede şi mare, care-1 stinse, cât ai bate-n palme.' Soldaţii dela armăsari încă nu putură da ajutor la stingere, ei erau învăluiţi cu armăsarii, cari — scoşi din grajduri de frica focului — cum simţiră mirosul fumului, ciuliră urechile şi-o tuliră la fugă; nu era modru să-i potă cineva ţine locului. Umplut'au mândrii armăsari 7 hotară, cu frânele şi căpestrele după ei, fără stăpân, fără călăraş! Numai a doua di, ba pe unii numai a treia di îi putură aduce la grajduri de prin satele vecine. 34 I. POP RETEGANUL Par'că văd şi acum — după ce a mai încetat ploaia -şi după ce s'a mai potolit şi focul, — ce vedenie tristă se arăta ochiului. Colo un porc gras, crepat, zăcea într'o baltă de unsoare, cum a ars coteţul pe el; dincolo doi viţei arşi, numai câteva oase mai remasese din ei, au ars cu colniţă cu tot, nefiind cine-i scoate; colo o groapă ca de var, un om scotea c'o sapă din ea ceva alb ca varul cel stîns: sunt berbinţe cu brânză, au ars doagele şi brânza s'a topit acolo şi sta grămadă răspândind miros plăcut. N'au rSmas chiar cu nimic o uliţă de oameni, cea mai bogată uliţă din sat „uliţa găzdacilor". Deodată cu seara satul era plin de jele; cei scăpaţi de năpastia focului alergară întru ajutorul celor nenorociţi, ii duseră pe la casele lor cu vite cu tot, le dădură adăpost şi împărţiră cu ei bucăturile şi hainele ce aveau. La vatra focului au rămas străji puse de primărie, parte ca să nu mai erumpă cumva focul, parte ca unii din cei desnădăj-duiţi să nu-şi facă sama într'o bobotă 1). Paguba cine s'o poată socoti? Că grânele şi secările, oarzele şi ovesele erau toate pe la şuri, stoguri-stoguri, cele mai multe ne-îmblătite, numai puţine erau îmblătite; dar îmblătite ori neîmblătite, se făcură scrum şi fum ca jertfa lui Cain; fenul ancă tot era adus şi aşedat în jerezi, ori în clăi; pe câmp erau numai cucuruzele, otăvile şi strugurii. Cu atâta s'au şi ales din agonisita unui an, ba a unei vieţi, celelalte erau fum şi cenuşă! ') A-şi face sama = a se sinucide în ori ce mod: prin înecare, prin spânzurare ori în altă formă; este şi un cântec: Decât se iau, ce ,iiu-mi place, mai bine sama mi-oiu face. — MUSTRAREA PECATULUI. 35 Dar am spus, că aceasta era uliţa bogaţilor; mai la toată casa erau 4—8 boi, 20—60 oi, apoi vaci, porci. Deci oamenii vîndurâ din vite şi-i mai ajutorară şi creştinii cei neatinşi de foc, şi în scurt timp îşi ridicară case şi şuri şi grajduri nouă, îşi cumperară greu de semînţă şi de mâncare şi fen pentru iarnă la vite şi la oi, şi ear se vă-dură aşedaţi în lăcaşurile lor. Dar nu mult se bucurară de nouele lor aşezăminte, că în săptămâna întâiu a postului de Crăciun, în puterea nopţii, se audiră ear clopotele 'ntro dungă şi strigări pe uliţă: săriţi/ foc, foc! Lumea săria din ascernuturi spăriată : ce-i? unde-i foc? — „In uliţa cea nouă", că aşa-i diceau acum la uliţa bogaţilor. Ear luase foc uliţa, care arsese şi astă vară, dar acum •era în cap de noapte, şi era un vent, de nu te puteai apropia. Arse de nou uliţa bogaţilor, focul sburâ în piaţă şi arsără şi acolo două case. Frica era mare, îngălmăşala şi mai mare. Cei păgubiţi la Probeje1), remasără ear fără adăposturi, fără pâne, fără nutreţ la vite şi fără haine. Focul acest din urmă i-a rupt de tot. Nici nu mai cercară acum în cap de iarnă a-şi face alte locuinţe, ci se aşedară, care pe unde putură, pe la cei creştini, ear vitele le ţinură cu paie căpătate de pomană. Primăvara, după ce-şi făcură ear căsuţe şi garduri, erau l) Probeje = Serbătoarea „Schimbarei la faţă" a dlui Ohristos. 36 I. POP RETEGANUL MUSTRAREA PECATULUI. 37 atât de scăpătaţi, cum numai cei remaşi din două focuri pot fi; nici haine, nici bucate, ear vitele — câte biată le mai aveau — erau slabe ca gardul, ca cele iernate numai cu paie de pomană. Vai de cel ce-i silit a trăi numai cu bucate şi cu nutreţ de pomană! Oamenii se mirau, că de unde au putut veni într'un an doue plăgi aşa cumplite pe una şi aceeaşi uliţă? Diceau, că focul dela Probeje s'a iscat din pipa unui nesocotit. Lucrul nu se adeveri, dar acum de unde s'a iscat al doilea foc? Da, de unde, din ce? Nime nu-şi putea da seama, că la vre-o patru case se începu focul de odată. Trecură doisprezece ani. Satul uită încet cu 'ncetul pagubele cu cele două focuri crâncene, deşi cei păgubiţi până 'n diua de adi le tot simţesc şi le vor simţi şi copii de copiii lor, că-şi ştirbiră moşiile şi se înglodară şi 'n detorii. Destul că după 12 ani se întâmplă, că un câne turbat muşcă pe loji teglariului, bărdaş de profesiune, un om altcum pe care lumea-1 ţinea gata de ori ce faptă rea. In scurt timp după muşcătură începu a-1 jitruix) şi pe el turbarea. Alerga de a lungul satului sbierând: „feriţi-ve de mine, că-s turbat, m'a bătut Dumnedeu, că eu am aprins uliţa bogaţilor în amândouă rândurile, dar nu din mintea mea, ci m'a îndemnat un om, pe care nu-1 pot spune, că m'am jurat, că nu l'oiu spune". ') a-1 jitrui = a-1 apuca morbul cu vechemenţâ; jitruesc morburile turbarea, nebunia, strocşala; alte morburi ca frigurile, lungoarea,. tusa, ş. a. minueoa pe om, dar nu-1 jitruesc, nu-1 fac tot ţîră, nu-1 sdro-besc, nu-1 alungai — Lumea se încrucea, când îl audia; mulţi credeau, cei tnai mulţi însă diceau că aiurează, vorbesce 'n nescire, cum îl jitruesce boala turbării. Primăriul îl prinse, îl legă şi'l trimise la spitalul comitatului; satul remase pe gânduri: de-i drept, că el a ■aprins uliţa bogaţilor, oare cine l'a îndemnat şi de ce ? Era lângă drumul cel mare o casă frumoasă acoperită cu şindile, lângă ea şură şi grajduri asemenea acoperite cu şindile, lângă ele multă adunătură, fân, paie, otavă, şi lângă ;grajd o grămadă mare de gunoiu, sămn că grajdul e plin de vite, stăpânul casei e om cu stare. Acela era Ionu Stio-ipuţului, om frumos, om de omenie, gazdă bună, curator Ia biserică, şi avea numai un copil. Nu avusese cu suflet -de om vorbă legănată, decât odată cu cumnatu-so, cu Ion Oloierul, se certase pentru partea de moşie, ce Oloierul nu Toia se o dee surorei sale, care era măritată după Ionu Stiopuţului. Dar doară dintr'o ceartă de aşa fel, cine-şi gândesce ■că s'a nasce un lucru aşa mare ? Neamurile se mai ceartă şi ear se împacă, că oamenii doară nu-s sfinţi din icoană să nu mai aibă şi câte o pricină, câte o neînţelegere. Dela întâmplarea cu focul cel groaznic, care băntuî suliţa bogaţilor a doua oară, Ionu Stiopuţului era tot posomorit, tot îngândurat. Oamenii credeau că-i bolnav, că nu •era Duminecă şi sărbătoare să nu ducă la biserică prescuri -•şi să nu stee „la daruri". Făcea milostenii cu săracii, ajută •cu carul şi cu plugul pe cei lipsiţi, ducea din pădure lemne •cu carul lui şi cu vitele lui la cei ce nu aveau vite şi car şi nu lua dela nime nici o plată pentru facerile de bine. 38 I. POP RETEGANUL MUSTRAREA PECATULUI. 39 Când audi lonu Stiopuţului câ loji teglariului a turbat şi că strigă dealungul drumului, că el a aprins uliţa bogaţilor în amândouă rândurile, ci nu din mintea lui, ci amăgit de un om, pe care s'a jurat că nu l'a spune-n veci, când audi că l'au legat şi l'au dus în spitalul comitatului, atunci lonu Stiopuţului se înveseli ca din senin, prinse a juca-, singur şi a hori, dar horea lui era tare jalnică: Vai de mine, ce-am lucrat, Trebuimi-ar capul spart Şi sdrobit ca la gândac1), Ce-am făcut să nu mai fac. Era nebun! Tot juca câte-un scopot, apoi dacă se* obosia, se punea pe un scaun şi cu cotele pe masă şi cuj capul în pumni începea a cânta; dar numai cântarea asta o cânta, şi dacă se obosia cu cântatul, se lovia cu pumnii preste cap pană tot se vineţia şi se urla2) morţesce. Muerea lui plângea, copilul — care tocmai atunci se-apuca holteiaş — plângea şi plângeau şi vecinii şi neamurile şi streinii de mila lui. El ânsâ-i mângâia cu vorbe blânde-şi înţelepte să nu plângă, nimerui nici un reu nu făcea,, ci apoi prindea iar a cânta şi a juca. Se aduna satul cala comedie la el; prietinii îl luau cu buna, muerea aduse-pe popa să-i cetescă, ba aduse odată 7 popi să-i facă maslu, şi aduse şi un fălcer să-i slobodă sânge. Dar tote fură în~ zadar. La nime nici un reu nu făcea, asculta tot ce-i spunea» ') Pe la Reteag dic la şerpe gândac, sciu ei înse si ce e şerpele,, dar această vorbă o folosesc rar si mai numai în sensul de şiret, d. el Ce şerpe de muere-i aceea! I. P. R. a) a se urla morţesce = a se boci. prietinii, neamurile şi popa şi doftorul, dar nu dicea nimic, numai plângea înăduşit şi-şi da cu pumnii preste cap. A venit la el şi cumnatu-so, Ion Oloieriul, şi a încercat şi el să-1 iee cu buna, să nu se sdrobescă . . . dar el, cum vădu pe cumnatu-so, prinse a plânge şi mai tare, ii curgeau lacrămile ca bobul şi numai atâta dise: Iartă-mă cumnate, iartă-mă, şi prinde vitele la sanie — că era iarna — şi me du în oraş în spitalul nebunilor, că eu sunt nebun, mi-am pierdut minţile, du-mă, dar tu cumnate să vii cu mine, să mă duci în işpitaiul1) nebunilor, că de mai stau aci, mă tem că fac moarte de om şi-mi îngreun sufletul şi mai tare. Toţi plângeau de mila lui, nimenea nu cuteza să dică nimic. Toţi se mirau, că din ce se fi nebunit el aşa de odată, amu în cap de iarnă, că încă de ar fi vară, ai dice că i-a dat cineva mătrăgună de a mâncat, dar amu iarna... el, omul cel cucernic şi milo'stiv, din ce să ii nebunit! Cumnatu-so cu fecioru-so prinseră vitele la jug, el luă bunda cea mare de berbece în spate şi se puse în sanie şi până la oraş nimjc n'a gremujdat.2) Acolo după ce l-au bfigat în spital, cel dintâiu cuvânt ce 1-a scos din gură a fost: Domnule doftor, ce face Joji teglariului dela noi din sat, care a venit aci mai eri alaltă eri, ca turbat? i >) Işpitaiu = spital d. e.: ţ Dee-ţi bade, Dumnedeu, i • O căruţă cu trei cai, | Se te ducă 'n işpitaiu. 2) A gremujda = a dice ceva, fie chiar încet, dacă nu tare, fie barem în mod abea audibil. — , I. POP RETEGANUL MUSTRAREA PECATULUf. 41 Doftorul se uita lung la el şi-i răspunse: se află bine; dar şi pe dta te-a muşcat doră cânele cel turbat? — „Hei! = respunse Ionu Stiopuţului suspinând, de gândeai că i s'or rupe baierile inimei, „hei, domnule doftor, m'a muşcat şi pe mine un câne turbat şi me' roade şi amu îată'aci — arătând inima — iată'aci me roade tot mereu de 12 ani, amu trebue se crep ! — Şi prinse a fluera, apoi a cânta: Vai de mine, ce-am lucrat, Trebuimi-ar capul spart Şi sdrobit, ca la gândac, Ce am făcut se nu mai fac! • — Dar ce-ai făcut? întrebă doftorul. — „Ce-am făcut? Ce-am făcut eu se nu mai facă nime nici la duşmanul cel de moarte; eu am plătit 4 mierţe de grâu curat la loji teglariului şi l'am îmbătat, şi m'am îmbătat şi eu, şi l'am jurat la nime să nu spună." — „Ce să nu spună? Să nu spună, că v'aţi îmbătat împreună?" întrebă doftorul, lângă care era şi judecătorul. — „Ba nu, să nu spună la nime, că eu l'am cumpănit de a aprins pe cumnatul în doue rânduri dup'olaltă şi cu el a ars o uliţă de oameni nevinovaţi. De atunci mă tot roade cânele cel turbat aci (arată la inimă) şi mă rode domnule doftor, şi n'am ce-i face. Scote-l deacolo, domnule doftor, că-ţi dau dumitale tot ce am pe mine, şi cureaua — în care am 7 zloţi buni — şi pieptariul, şi sumanul, şi bunda, şi cioarecii ţii-i dau, domnule doftor ... merg acasă fcuma-n cămaşă şi-n ismene şi desculţ, numai scote cânele cel turbat dela inima mea." A doua di veni vestea în sat că loji teglariului şi-a zdrobit preste noapte capul de muchea cuptorului celui de fier din chilia lui unde era închis; ear pe Ionu Ştiopuţului l'au găsit în patul lui mort pe spate, cu ochii înholbăţi, cu limba scoasă şi cu degetele dela amândouă manile încleştate în jurul grumazului, se — sugrumase. Oamenii îşi făceau cruce şi diceau: Feri doamne pe toată lumea, de ce nu i-ai .ferit pe ei; unii din cei păgubiţi de foc diceau: „Dumnedeu să-i ierte, că şi-au ispăşit păcatele pe asta lume!" Singur Ion Oloierul, când a audit •de moartea cea crâncenă a lor, a încruntat din sprâncene :şi a dis: „Dumnedeu nu bate cu bâta pe nime!" I. POP RETEGANUL — UNDE ŞEDE ANTICHRIST. 43t UNDE ŞEDE ANTICHRIST ? Cam cu o septămană înainte de sfântul proroc Ilie^ cându-i pe valea Someşului din Ardeal timpul secerişului,, era o vreme ploioasă de — mama focului. Ploua ca di», găleată tot într'una, încât bieţii oameni nu se mai puteau apuca de seceriş. Ei, de îngrijaţi ce erau, numai cât îi da: vai de noi şi de dilele noastre! Ce amarul nostru ni-om sci face? Dumnedeu ni-a dat holde frumoase, spicoase, şi acum ar fi de tăiat, eară ploaia nu ne lasă, că ea în loc să mai încete, parcă tot mai tare o dă. Va încolţi grăunţele în paiu, va putredi grâul şi săcara şi orzul şi — pace bună — foametea-i gata gâtuţă... păcatele noastre! Eaeă vine par'că. vremea de apoi, dilele lui Antichrist, duces'ar în pustii locuri se se ducă! Dar într'o dup'amiadădi cam de cătră seră, ploaia numai vedem că înceată de odată, şi sorele, doritul de soare prinde a luci roş-galbin de colo de cătră apus, ear la răsărit se arată un curcubeu frumos, semn că astă dată n'are să piară lumea de apă. Vădând eu vremea cea frumoasă, nu mai pot sta locului în sat, es la câmp, în ţarină, se-mi văd holdele; trec pe lângă o holdă de orz ce o aveam chiar în capul satului., că-mi spuneau vecinii că mi-o strică rău paserile. Cum es din sat, mă întâlnesc la poarta ţarinii cu, Ion Pâdurariul, unul dintre fruntaşii satului nostru, om cu avere şi cu chibsuială, apoi cu inimă bună şi bisericos, ca puţini alţii în sat la noi. Cum ni-am apropiat unul de altul, badea Ion îşi iea pălăria de pe cap şi dându-mi bună diua, se dâ-n vorbă cu mine. Vorbirăm ca oamenii, mai de una mai de alta, despre umblarea vremilor, despre sămănături, despre preţul vitelor şi despre nerodirea viilor. Când mai să ne despărţim, văd că badea Ion ar mai avă ceva de dis, şi se cam codea, nu scia cum să înceapă. In urmă-şi ia inima-n dinţi şi tuşind odat'ă, începe: — Să mă erţi, domnule, dar aş mai ave să te întreb un lucru, că sciu că cetesci gazete. Mai ales după atâtea vremuri rele ce au âmblat, tot voiam să ne întâlnim să te întreb. O dată mă bătea gândul să te caut chiar acasă pentru acest lucru, şi amu mi te scote Dumnedeu chiar în cale. — Oare ce-ar fi lucrul acela, aşa mare, bade Ioane?' — Eacă cei, domnule: oare drept e că s'a ivit Antichrist între oameni? Dumnedeu cu noi... — Cum de-ţi mai vine, bade Ioane, şi gândul acest ciudat? — Apoi dă, domnule, un om din Prostesci venind dela. moară mi-a spus că la dânşii pe păretele dela primărie este pus chipul lui „Antichrist" şi dice că-i om tare chipeş roş la faţă ca para focului, şi îmbrăcat tot în haine roşii ca sângele, apoi cu păr lung de aur şi subsuoară cu unt coş, din care curge una cu una tot galbini de aur curata 44 I. POP RETEGANUL UNDE ŞEDE ANTICHRIST. 45- €i că notari ul 1 i-a spus, că acela-i chipul lui „Antichristu, •care trăesce şi-i în lume, amăgind cele suflete să le ducă •la iad cât mai degrabă. Acum înţelegeam că pe părietele dela primăria din Prostesci e pusă o scire de loteria de stat cu un chip de om ori alt fel de scire. Dar trebuia sg dau lui badea Ion un răspuns oare-care şi încă răspuns hotărît, din care să se poată alege cu ceva învăţătură sănătoasă. Căci, de di-ceam că nu-i adevărat, el ar fi credut poate că me codesc -a-i spune adevărul; de-i diceam că-i aşa, precum i-a spus •omul din Prostesci, pe dinsul, de îngrijat ce era, îl puteau apuca te miri ce gânduri, chiar şi boala cea] rea, doamne -apără şi feresce. Deci, după ce mi-am mai luat pe seamă, i-am spus aşa: — Bade Ioane, ceea ce-mi spui dta, se poate şă fie şi drept şi nedrept, adevăr şi neadevăr. — D'apoi cum să poate domnule, se fie şi drept şi nedrept ? lac'aşa, bade Ioane; „Antichrist'1 bată-1 crucea, e de mult în lume; dar vedi dta, încă nime nu i-a vădut faţa, •ca să-1 poată zugrăvi. Locul lui e ascuns. Ei şede mai •cu drag în buţile şi în poloboacele de rachiu ale jidanilor. Şi oamenii, bend rachiu, sorb într'una din duhul cel spurcat al lui „Antichrist," duhul cel ce ameţesce şi ori le leagă iimba-n gură de nu mai pot nici bâlbăi, ori li-o desleagă, •dar cum scii, numai la ceartă şi sudalme, adecă tot la lucruri, ce-s plăcute diavolului dar neplăcute lui Dumnedeu -sfântul; pe o seamă-i îndeamnă chiar şi la bătaie şi la omor, şi „Antichrist" rîde din poloboacele jidanului, rîde cu hohot, de stă să se prăpădească de bucurie, că-şi pune mâna pe sufletele creştinilor atât de uşor. Că ei, nepricepuţii şi ticăloşii de ei, îşi dau banii din pungă pe rachiul cel clocit de Antichrist, îşi dau averea, îşi dau fări-mătura de pâne din gura copiilor, ba încă în beţia lor îşi vînd chiar şi moşiile moştenite dela părinţi, de-şi lasă în urmă copii-n drum ca pe nisce copii ai nimărui şi cari ajung şi ei în urmă în ghiarele lui Antichrist. Acum sci bade Ioane, cine este Antichrist? Scii unde şede el? — Dumnedeu să te ţină, domnule, că m'ai luminat. Acum sciu, iacă m'am desbătut la cap şi cunosc, că de bună seamă aşa este. Vai de sufletele bieţilor păcătoşi* ce-ncap pe manile lui „Antichrist!" I. POP RETEGANUL. — CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. 47 CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. Vedeţi, oameni de omenie, cât de avut e jidanul Burăla? E baron, ca baronii! Are cai cu hamuri scumpe, căruţă pe arcuri, care te hintiţă,1) ca-n leagăn, are casă şi moşie... ce se spun? Sunt chiar baronesci, că dela baronul şi sunt cumpărate. Adi nime nu-i mai dice jupâne, ci domnule Burăla. Că domn şi este. Uite la el: cu inele de aur în degete, cu ceas de aur în busunar, cu haine scumpe de barşon2) pe el, cu pipă de spumă-n gură, d'apoi traiul lui! că groful, că-i grof, dar nu cred că are traiul lui! In toată d'ua găină grasă de prânz, gâscă grasă de ameadi, raţă grasă de cină! D'apoi cafei cu lapte de bivoliţă? D'apoi vin de cel scump? D'apoi vinarsuri? Cum dic, ba-ronii-s umbră pe lângă Burăla. Şi, vai, sărac mai era când a venit din .... de unde păcate a venit? Doară nici el nu scie! Par că şi acum îl văd. Venise cu o cărucioară cu două roate. Era plină de copii mici şi goli şi flămândi şi trasă de o mârţoagă de cal rău. Şi el era desculţ şi desmăţat, gol nap, iar Ruhăla lui era mai goală de cât o corturăreasă şi mai hămisită de cât o cerşitoare. Audiţi, atâta era Burăla de sărac, de n'avea .. . n'avea preţ de 2 fl., că calul — nu-i vorbă, era ') a hintiţa = a legăna, dar nu în leagân ci în scrinci -care-i dic şi hintiţ. 2) barşon = catifea. «al şi era al lui — poate — dar nici han-tătar n'ar fi dat pe el doi fl., că de spinare era deşelat, de un picior şchiop şi de amendoi ochii era orb. Iar afară de calul acela n'avea nimic de preţ, dar chiar nimic, nici haine, nici de ale mâncării, nici bani. Venise, par'că amu-1 ved, pe la Stul George. Calul lui nimeri în raiu, că pe la Sân-Georg doară-i primăvară, toate şanţurile şi toate răzoarele-s pline de iarbă, putea pasce în dragă voia lui. Dar Burăla n'avea ce pasce, că lui nu-i e dată să pască pe şanţuri. Slab eşise din iarnă şi cal şi. stăpân, dar calul scăpă la bine, cum sosi la noi, iar Burăla tot pus pe gânduri sta şi postea, Doamne, postul lipsitului. Numai unul Dumnedeu îl scie cu ce-şi ţinea sufletu-n cele oase-păcătoase. Se uitau oamenii ca la minune la el; tuturor le era milă de el şi de sărăcia lui. 0 di şi o noapte a stat Burăla cu muierea şi cu droaia lui de copii în şura unui creştin, pană ispiti satul, să vadă, nu cumva este ţara făgăduinţii pentru el ? într'o di şi o noapte numai o mămăligă a făcut Ruhăla, din care a mâncat odată ea cu Burăla, şi au mai rămas nesce sfărimături pentru droaia de copii, ia care le da din când în când, •ca la puii cei de găină. După ce ispiti Burăla satul şi vădu, că în adevăr acesta poate fi Canaan pentru el, căută dacă nu se află cumva o casă goală la cineva, fie cât de calică, să o iee el în tapşâ — şi a aflat una, chiar lângă drumul ţării, o casă mare părăsită, cu trei odăi şi cu grajd şi cu şopru şi cu o grădină cât o livade. Stăpânul ei era un motoflete, holteiu bătrân, care trăia pe la cele neamuri; acele-i lucrau ş\ moşia şi lui îi dau, cât se îndurau, mai mult pumni decât 48 I. POP RETEGANUL CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. 49 îmbucături. Casa aceea o luă cu 12 fl. pe an. „De i-a da, i-a da, de nu i-a da — ni-o fi şi pomană" — aşa dise un unchiu al motofletului. Preste drum dela casă era o costiţă, şi din costiţă ţişnea un isvor limpede ca lăcrăma. De aci ducea mai tot satul apă de beut. Aci se aşedă Burâla şi-şi desfăcu bulendrele; aci scoase el la iveală toată sărăcia lui: câteva bricege de cele de 2 bani una, câteva ţevi de pipă, câteva pipe, nesce tocuri de „lemnuşe" şi ca o jumătate font de zăhar. Dar cum îşi desfăcu negoţul, prinse lumea a-i căuta casa; o muiere venia cu un ou după „lemnuşe", un copil venia cu o legătură de grăunţe după un briceag, un bărbat venia cu bani gata de-şi cumpăra o pipă cu ţeve cu tot. Burăla prinse curagiu; se ruga mereu la Iehova al lui se nu-1 părăsească norocul. Şi nu l'a părăsit. La săptămâna merse la oraş cu căruţa lui cea hîrbuită şi în ea erau doi saci plini de bucate şi o corfă mare plină de oauă. Oraşul este cale de un ceas dela noi, de mergi pe jos, dar Burăla cu calul lui tot merse de când se omidia de diuă pănâ la ameadi, şi seara, pe la cina cea bună, iar fu îndărăt cu cărucioara plină de lucruri minunate: tabac, ţigări, lemnuşe, pipe, ţevi de pipă, coade de biciu, biciuri, oglinduţe, mărgele, inele, luminări de său şi de cele subţirele de ceară, numai ca vergeaua pipei de groase, fotoge» şi un ol ea de patru cupe plin de spirt curat. Aduse Burăla din oraş preţ ca de 6 fl. de argint. Asta era într'o Joi,, parcă amu văd. Vineri îşi încărca o odaie de scumpături-toţi păreţii erau plini de bunătăţi. Sâmbătă ţinu un „şabes" cum n'a ţinut doară de când era holteiu. Dar Duminecă dimineaţa satul era plin că Burăla a deschis boltă. Acum mergeau lucrurile altfel. Intra o femeia: da ce aveţi de vîndare; jupâne? Iar Burăla respundea cu gura 'ntreagă, ca omul plin de încredere 'n puterile lui: — Ce vrei, tot avem, lele dragă, şi ce nu avem, aducem, numai porun-cesce, că doară de aceea-s boUaş. — Da ai mărgeluţe roşii pentru o copilă? — Cum să nu am? încă ce mărgele? ■— D'apoi cum dai şirul? — D'apoi . . . cum ni-om pută ajunge cu târgul; vrei se le plătesci cu bani ori cu bucate? — Cu bani gata. — Atunci nu-ţi cer mult, numai o piţulă pe şir. — 0 piţulă e prea mult, dă-le cu 6 griţari. — Ba fie cu 8 pentru d-ta să văd ce pocinog1) îmi faci, cum eşti la mână! — îs bună la mână, jupâne, îi vede d-ta, ci dâ-le cu sease griţari, că deu îs plătite. — Nu se poate, draga mea, nu se poate; se pot — cum nu le-aş da, dar pe mine mă ţin mai mult; fără scii ce, Dumnitale treacâ-ducă-se, ţi-le dau cu 7 griţari, dar să-mi aduci un ou la copilu ăsta. — D'apoi un ou nu-i cel lucru mare. Vinea altă muiere: — Jupâne, ai cercei? — Cum să nu? Şi-apoi să vedi numai ce cercei? îs suflaţi cu argint! — En dă-i în coace! Cu cât dai părechia? ') pocinog == prima vîndare dintr'o marfă, ori dintr'o di, dela care depind celelalte vîndări; cam egal cu augur. 4 50 I. POP RETEGANUL CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. 51 — Vrei pe bani, ori pe bucate? — Pe bucate, ţi-oiu aduce secara. — D'apoi numai trei cupe de secară. — Că-i prea mult, fără ţi-oiu aduce două cupe. — Ba două cupe şi o „fele". x) — Apoi merg dară şi-ţi aduc secara. — Şi io-ţi dau să-ţi alegi în plăcerea ochilor. Intră un copil; — Ce vrei, drăguţule? — Ai zăhar? — Am, de cât să-ţi dau? — De un ou. — Bine, adă oul. — Vin doi juni şi se înhoalbă la lucrurile jidanului. — Da ce să vă dau, feciori frumoşi? — Că n'ai, ce ne trebue nouă. — Ce? — Ni-am cumpăra câte un fluer bun. — Aduc Joi de bună samă, am scris la Ţeligrad gâ-mi vină fluere din ţara Murgului. Nu ve trebue tabac, ţigări, pipă? — Ba io cumpăr o pipă. Cât îi asta? — Viclean fecior! Nu înzădar eşti dta aşa frumos, câ şi bine scii alege! Asta-i pipă scumpă! Dar dumitale de pocinog ţi-o dau cu 6 griţari. — Ba cu 6 draci beţi! 4 griţari e plătită! — Cum şi p0ţi p0fti? Am eu şi de 4 griţari ! Dar ce ar 4ice fetele să te vadă cu pipă de 4 griţari. ') o fele =* i/2 de cup&. — Aşa! dă-mi-o dar cu 5 griţari. — Fie, să nu dici că nu te cunosc. întră o babă şi stă-n prag şi-şi face palma punte de ■asupra ochilor. Jidanul cum o zăresce ii iese înainte: — Treci mai aproape, mătuşă; vedi ce am adus, doară mi-i face ceva pocinog. . — Faceţi-oiu pe păcatele, căT nu sciu cum, dela inimă aşa mi-i de rău; n'ai ce-va leacuri de durere de inimă? — Cum să nu? Am picuri din ţara Angliuşului, trei picuri într'un pahar de vinars şi trece ori ce durere de inimă. — Câtu-i păhărelul? — Numai 4 creiţari. — Dă-1 cu 3, că-i mic. — Fie, pentru dta, că eu sciu ce-i durerea de inimă. Să mai pun unul? — D'apoi mai pune unuţul, doară mi-a mai îngădui sărceata de boală. — Mătuşă, să-ţi mai pun unul, şi de un creiţar să-ţi •dau zăhar, ăla aşa alină durerile din lontru. Atunci rămâne jpiţula-ntreagâ1). — D'apoi fie! întră un moşneag: Ai tabac, jupâne. — Şi încă ce tabac. Am de cel cu 3 si de cel cu 4. Să-mi dai de cel cu 4. — Şi ce să-ţi mai dau, moşule ? — Dacă — di mi-ar mai trebui şi un păhărel de vinars •că aşa-s de lihod la inimăi dar nu-mi se vijesc griţari. ') pitula = moneta de 10 bani. 4* 52 I. POP RETEGANUL CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. 53 — Nu-i silă, moşule, eu dau şi pe bucate, şi pe oaue,. şi pe găini, şi-n urmă pe ori-ce. Că doară sciu eu că gazdele nu mai pot sta tot cu banii-n mână, apoi eu tot trebue-să dau bani, pe câte-mi trebue de rândul gurii. Cât vinars să-ţi pun. — Să-mi dai o porţie. — De cea cu trei ori de cea cu patru? —■ D'apoi dă-mi de care -mi-i da, apoi colo mai de cătră seară îţi aduc o cupă de grăunţe. — Bine, moşule, bine! Şi tot aşa şi iar aşa; de când se zăria de diuă până noaptea târdiu, dela el nu se mai ciuntă lumea, copii^ fete, feciori, muieri, bărbaţi, babe, moşneji, toţi cercau pe Burăla, că Burăla aducea dela oraş tot ce poftesce inima sătenilor, şi e om cu vorbă dulce, şi apoi sciţi vorba ăluia:. „Vorba dulce, multe aduce." Şi avea fire bună, nu sfădia pe nime şi da marfa lui pe ori ce i se aducea, nu mai cerea tot ban şi iar ban. Apoi mai căuta şi la omenia sătenilor, le mai da şi în credinţă, până vor putâ plăti bieţii oameni. Şi dicea oamenii, în scurtă vreme după ce s'a aşedat Burăla la ei: „Dumnedeu ni-a trimis pe omul est de omenie între noi" ■— şi se mirau, cum putură trăi în satul lor atâtea veacuri de oameni fără Burăla ? Că, de când el este-n sat, ei au tot ce le cere inima. De dragul lor, numai ca nu cumva să ducă ei lipsă de ceva, mergea în fie-care septămană odată în oraş, şi venia cu cărucioara încărcată de ceea ce scia, că au oameni lipsă. Amu i se îneiripase şi calul, ba mai cumpără o dâr-loagă dela un om să i-o plăteasce pe rând, şi la cărucioară mai înciripâ doua roate, de putea duce şi câte 10—15 mă- suri de bucate la oraş. Că de ce i se înmulţia marfa, de aceea i se adunau mai multe bucate, şi de aceea putea aduce şi marfă mai multă şi mai aleasă. In fiecare Duminecă era boltita — că aşa-i dicea la odaia, în care-şi întindea pîrticurile — clic în fiecare Duminecă era boltita mai plină de marfă, şi din di în di era Burăla şi muierea şi copii lui mai binişor îmbrăcaţi, mai spălaţi, mai hrăniţi. Când fu colo după secere, când prind oamenii a căra .grâul la şuri, eşi Burăla în capătul din sus al satului, pre unde trebuia să vină tot satul cu carele 'ncărcate. Acolo l ^ duse o măsuţă şi pe ea multe glăji mari şi mici, ear sub măsuţă avea un buglănaş ca de 5 ferii plin de vinars. Lângă măsuţă avea doua corfe mari pline de covrigi, jemle, ■chifli (coarne) şi turtite; bunătăţi de care nu mai fusese în sat nici când. Care om cum sosia cu carul încărcat în capul satului, era ademenit a sta o leacă în loc să răsufle boii, şi Burăla, om bun, numai decât prindea vorbă cu el: Eşti ■ostenit, bade Gavrilă, hai bea o porţiucă de vinars, îmbucă un covrig doi, prinde inimă, că vai din greu solesci. Şi badea Gavrilă se scărpina 'n ceafă: — Dacă-di n'ar strica deu-acela un păhăruţ de vinars, dar ori ruşine, ori ba, n'am nici un ban la mine. \ — N'ai grije, bade Gavrilă, dau eu la dumniata. Eu nu sunt ca alţii, numai pe bani gata să dau negoţul; mi-i i arunca şi mie un snop — doi, să sciu c'a fost seceriş. î — Bucuros! 1 Şi badea Gavrilă bea o porţie de vinars de 3 cruceri •şi îmbuca un covrig de 2 cr. şi da lui Burăla 2 snopi de grâu. Şi Burăla om eu minte şi cu judecată, nu lăsa pe .badea Gavrilă numai cu atâta, îl mai îmbia şi cu un pachet 54 I. POP RETEGANUL CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. 55 de tabac, de cel de 3, şi-i mai aducea aminte şi de boreasa şi de copiii lui badea Gavrilă, şi badea Gavrilă oro bun, lua la fiecare câte un covrig şi câte o turtită şi de fiecare covrig şi de fiecare turtită arunca lui biet Burăla câte un snopşor de grâu, că-i om bun sermanul şi n'are semănătură şi are mulţi copii şi aceia încă ar trăi cu ceva,, că doară aşa a lăsat Dumnedeu, ca cei bogaţi să ajute pe cei mişei şi prisosiţi. — In urma urmelor, când da să plece badea Gavrilă cu carul, Burăla îl mai opresce pe-o minută: „Ean stai, bade Gavrilă, eşti omul lui Dumnedeu, trage d-ta odată de aici, vedi d-ta ce-i în glaja asta!" Şi-i dă în mână o glajă cu vinars galbin ca ceara şi dulce ca mierea. Şi trage odată, badea Gavrilă, şi vede că-i bun şi-şi şterge gura cu mâneca cămeşii şi dă să plece mulţămind lui Burăla de omenie. Dar Burăla om bun: — Mai bea odată, bade Gavrilă, că lucri mult şi eşti vrednic să bei ce-i mai bun în lume. Apoi nu-ţi cer nimic pentru o duşcă de „allaş". Şi mai trage badea Gavrilă din glajă o duşcă şi poruncesce să dee şi la servitor o porţiuţă de vinars şi-i mai aruncă doi snopi de grâu, apoi pleacă luându-şi dela Burăla „sănătate bună" şi mulţămindu-i de omenie. Şi după badea Gavrilă nimeresce cu caru 'ncărcat Petru, apoi Ion, dup'aceea Toader, Niculae ... şi tot satul şi fiecare lăsa lui Burăla baremi un snop doi, cât de silăT cât de milă, mai mult de ruşine să nu le iasă numele „hîrsiţi"x), că-şi trag dela inimă un păhăruţ de roeol, o porţiuţă de vinars, un covrig, o turtită, un tabac ş. a.. hîrsit = scump, avar. Şi când era seara, avea Burăla un stog de grâu mai mare decât ori care gazdă. După ce se gătă căratul grâului îşi îmblăti şi el stogul şi duse la oraş şi vîndu pe bani buni grâu de 200 fl. şi el acel grâu îl căpătase pe marfă de 15—20 fl. Dar Burăla-i om bun şi cuminte, nu aduse toţi banii acasă, ci cei mai mulţi îi băgă în marfă proaspetă: opinci, curele de opinci, năfrămi, bricege, amnare, pipe, fluere, cercei, mărgele, inele, covrigi, turtite, bertiţe şi alte nimicuri. Cu deosebire înse aduse vinars şi zăhar alb şi colorat în toate feţele şi făcut în deosebite figuri de om, cal, câne, pasere ş. a. Şi când fu acasă, de-şi întinse marfa, toţi se minunau de înţelepciunea lui Burăla. — Uite — uite! şi opinci a adus Burăla! dise un om, când a dat întâiu cu ochii de ele. — Da, respundea Burăla, şi ce opinci, tot alese! Că uite bade, eu mi-am dis aşa: m'a adus Dumnedeu în satul D-voastră, trebue să trăim la olaltă, să vă aduc ceva folos. D-voastră sunteţi învăluiţi cu lucrul, nu vi se plătesce să bateţi calea pe la oraş pentru o păreche de opinci, că vremea-i scumpă; mai bine aduc eu în boltă şi vi le dau cum pot. De am cinci cr. într'o păreche de o-pinci, eu sunt mulţămit; ear diua omului, c'ar merge la oraş pentru o păreche de opinci, face doară mai mult decât cei 5 cr. ce-i daţi aci mai mult decât la oraş! Apoi mai este un lucru: Acolo trebue să meargă omul tot cu banu 'n mână; dar la mine, precum vedeţi, veniţi cu ce v'a dat Dumnedeu şi mai dau şi pe asceptare, că aşa a lăsat Dumnedeu să trăim unii cu alţii. — Bine dici, jupâne Burălă, Dumnedeu te ţină! 56 I. POP RETEGANUL CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. 57 Acum să fi vedut învârtitură pe Ia Burăla! O muiere vinea: dă-mi o năframă roşia la copilă. — Dau lele, cam de ce preţ? D'apoi cam de 3 piţule. — Poftim năframă roşia de 3 piţule; place-ţi? — Place, dar n'am bani; câte cupe de grâu să-ţi aduc pentru ea? — Numai 7 cupe, lele. — N'a fi destul 6? — Fie şase şi o fele ! — Intră un bărbat: — Să văd ce opinci ai. — Bucuros! Opinci de Braşov, de care n'a mai purtat nime pe apele aceste. — Cât li-i preţul la aceste? — Aieste-s scumpe, că-s din cele mai bune; uite-s groase ca scândura. Un fl. şi 30 cr. li-i preţul. — Atâta nu-ţi pot da, că nu fac, în oraş le iau cu 1 fl. — De le iai cu 1 fl. îţi dau de cinste 5 pârechi. — Apoi cum le dai dară? — Am spus, cu 1 fl. 30. — Ba să fie cu 1 fl. 20 er. şi să me ascepţi de bani până merg la tîrg să vînd o piele de berbece. — Adă pielea-n coace, c'o iau eu, de ne putem tîr-gui; ce să mai baţi drumul pentr'o nimica? Şi aduce pielea de berbece, care era vrednică 1 fl. 60 cr. şi o dă pe opinci în preţ de 1 fl. 20 cr. Apoi tot aşa şi iar aşa; aduna bucate, piei, lână, oauă, pui, găini şi în schimb da marfa de a lui, socotindu-şi marfa tot în 2—3 preţuri şi luând marfa oamenilor tot cu I preţul jumătate, ba şi cu a treia parte din preţ! D'apoi pe cei copii nepricepuţi cum îi frigea! j Veni timpul culesului de cucuruz. j Atunci se duse Burăl'a cu masa la capătul din jos al satului, că din jos de sat erau cucuruzele, şi pe lângă măsuţa lui trebuiau să treacă toate carăle. Şi dela care car, cum trecea căpăta o corfâ-doauă de ciucalăi, pe vinars, turtite, covrigi, poame, tabac ş. a. Deabia-şi duse cucuruzul adunat pe câte-va cară până acasă. îşi umplu podul casei f de cucuruz adunat mai pe nimica. După culesul cucuruzului începură ga-i umbla şi mai bine trebile negoţului. Şi ţinea mai multe nimicuri ieftine, pe care scotea ciucalăi dela copii nepricepuţi şi de pe la muieri şi bărbaţi uşori de minte. De dimineaţa, până seara târdiu tot aduna ciucalăi de cucuruz. Un copil venea cu 2—3 ascunşi sub cămaşă: dă-mi pe ei mere jupâne. Şi da 2—3 mere cât nucile. Alt copil venea cu alţi 2—3 ciucalăi: să-mi dai, jupâne, zăhar pe ei. Şi-i întindea o bucată mică de zăhar şi copilul eşa lin-gându-şi degetele. — Venia o fată cu traista plină de cucuruz: Să-mi dai, jupâne, mărgele pe cucuruzii ăştia. Dau, drăguţă! Şi pe cucuruzi, ce erau vrednici 10—12 cr. îi da un fir de mărgele de 2—3 cruceri. Un moşneag aducea altă traistă de ciucalăi: să-mi •dai pe ei o paclă de tabac şi o porţie de vinars. — Nu pot, decât numai o paclă de tabac şi un pă-liar de vinars, că nu fac mai mult. — Apoi adă dară, cât trăsnet îi aduce. 58 I. POP RETEGANUL Şi tot aşa şi iar aşa, până nu mai scia unde pune cucuruzul, se temea că s'a surpa casa de greutatea lui. Veni timpul cel ploios şi friguros, când trebue încălţăminte bune. Tot satul alerga la Burăla a opinci.1) Şi le da Burăla pe bani, pe bucate şi în credinţă tot cu 2 preţuri. — E drept, că le plătim ceva mai scumpe decât la oraş, dicea ei, dar e omul nostru, e la noi în sat, nu mai trebue să alergăm la oraş. Cădu omătul. Oamenii prinseră a căra lemne dela pădure. Care cum trecea pe lângă Burăla, toţi se opriau în loc, ori de vreau să tot treacă îi opria el: stai Petre o leacă. ■— Da ce-i, jupâne? — D'apoi dumniata aduci lemne, şi eu le duc doruh Aruncă-mi o creangă-doauă, că-ţi dau o porţie de vinars să te mai desmorţesci o leacă, că eşti plin de frig. — Fie! — Şi aruncă lemne de erau vrednice 10—15 cr. şi bea o porţie de vinars, care nu-1 ţinea pe Burăla mai mult de 2 cr. Pe asta cale avea Burăla grămadă de lemne cât casa de mare. — D'apoi şi nouă ne trebue căldură, diceau oamenii, că mai stăm în povesti la Burăla, şi el, om de omenie, nu ne ţine în casa rece! In postul Crăciunului aduse Burăla butoiaşe de heringi şi toţi îi da pe bucate, oauă, fasole şi în credinţă. Numai scria pe o hârtie nesce semne ca labele cele de gâscă. ') a opinci = după opinci. Mai mult se aude în giurul Năs avidului dic§ndu-se: „Merg a sare, a brânză, a lemne" ... în loc ă& merg după ... ; CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BTJEALA. 5* 'I--^---- 4 Veni Crăciunul. Burăla se gătă de cu bună vreme- f pentru aceste sfinte sărbători. Aduse nuci, mere, turte, covrigi, vinars, zăhar, opinci, curele, năfrămi, căciule, bri- i cege, amnare, pene de târg, mărgele, cercei, inele, petele şi alte nimicuri. Şi alergau oamenii la bolta lui, cât cu bani, mai mult cu bucate şi 'n credinţă. Şi nime nu eşia nemângăiat dela Burăla, că era om de omenie. Veni Anul nou şi Bobotează. Tot aşa urmă ca şi la Crăciun. ^ Se începură ospeţele. Acum prinse Jidanul a vinde- vinars şi mai cu grosul. Unul vinea: — Jupâne Burăla, îmi însor feciorul. — Aşa? îmi pare bine! Noroc să dee Dumnedeuţ E voinic fecior şi din oameni, sciu că nu-1 însori cu fie cine ?" — De! mulţam Doamne! Luăm fată din oameni! Ne aduce zestre ca la un popă. Dar uite, jupâne, nu ne prea. f ajung unele-altele, şi am vrea să facem sei d-ta — nuntă, nu comandare. Mi-ar trebui vre-o 4 ferii de vinars. Cum: mi le dai pe aşteptare până la cea primăvară, ce vindem, '» mieii ? — Lesne. Uite, bade şi om de omenie; feria-i pe-bani în mână 3 fl., pe aşteptare fie 3 fl. 50 cr., pe 4 ferii vin 14 fl.; rrii-i da la Ispas 14 miei, care mi-i-oiu alege eui din boteiul d-tale. Bine a fi? — Ba ţi-oiu da 12 miei. — Ba mi-i da 14, mai lespe nu pot, că poate fi că. mielul — unul cu altul — nu 1-oiu pute" da nici cu 1 fL Atunci cum rămân eu? — D'apoi fie! «o I. POP RETEGANUL CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. 61 — Aşa dară capeţi 4 ferii de vinars şi pe la Ispas ai •să mă laşi să-mi aleg din boteiul d-tale 14 miei! — Aşa, jupâne, aşa. Vine alt creştin: Jupâne, îmi mărit fata, pe Măriuţa. — Aşa de tinărâ o măriţi? Trebue că i-ai aflat un loc bun, că altcum nu te grăbiai. D'apoi fetele-s bune date, când le cer! Ni-se 'mpare de băiat, că-i din oameni cu stare, vedi d-ta, sunt fruntea satului între fruntaşi. — Apoi atunci bine faci, noroc să dee Dumnedeu! — Da-i altul baiul,x) jupâne. — Noa? — D'apoi c'avem cheltuială, că vedi d-ta, ni-a venit •când nici nu gândiam. N'avem bani de beutură, apoi fără beutură — scii d-ta — nu se poate face ospăţ. De aia am venit, nu m'ai putea folosi pân la o di? — Cam cât ţi-ar trebui? — E ... că mi-ar trebui 3 ferii. — D'apoi, bade, da-ţi-oiu, că doară omul nu 'n toate «dilele face ospeţe, d'apoi când le face, să le facă cum se •cade. Dar oare pe câteva săptămâni. — La mieze părese (jumătatea postului mare) e târg In oraş, atunci vînd doi juncani şi plătesc omenesce. — Bine, bade; atunci mi-i da pentru 3 ferii de vinars numai 11 fl. Că, vedi d-ta, cu 9 fl. ar' fi de bani gata. — Dar oare nu s'ar pută să mi-1 laşi cu 10 fl. pân' «lunci ? ') baiul = necazul. — Nu se poate, bade, că vedi d-ta, de nu duc şi eu banii la termin, arândaşul mă trage camătă după ei. Alta ar fi dacă aş fi eu arândaş ? Dar aşa, vedi d-ta, fac şi eu; numai cum pot, nu cum aş vrea. Ba arândaşul nici nu-i prea voios, că vă dau beutura pe asceptare. El e un om sucit, dice că cine n'are bani, să bee apă rece! — De ar da Dumnedeu să fi d-ta arândaş! — Cred şi eu! — Apoi fie dară şi cu 11 fl. Măsură-mi trei ferii, dar rogute pune şi o leacă de spirt în el să fie mai asprut o-leacă. — Pun, de-mi aduci o sarcină de fen la cai. Că-ţi aduc. Şi măsură Jidanul 3 ferii de vinars şi pune pe deasupra un phuţ (un vas de'tinichea de 3 dl.) plin plinuţ de apă clocită, în care-şi spăla vasele, şi dise: uite, bade, ăsta-i pe de asupra, spirt ca para focului, de 18 grade! — Dumnedeu te ţină; lasă că şi eu îţi aduc minteni o sarcină de fân, de-i vrednică două piţule! Şi omul pleacă mulţămit şi îndată-i aduce o legătură de fân, de gândiai că s'a speti bietul creştin, pentru un pleuţ de apă spurcată. Ba încă se ţinea'măreţ, că ce tîrg bun a făcut. Cât ţinu timpul ospeţelor, tot tîrguri de acestea făcu Burăla; tot da vinars şi zăhar şi însemna la protocol. Primăvara începură a se împuţina bucatele pe la oameni. Dar Burăla avea podul plin de cucuruz. Şi ve-niau oamenii cu droaia la el: jupâne, nu m'ai pute folosi de o măsură doue de cucuruz? — Cum să nu? Oare cujyiL^ fost joi în oraş?; "62 I. POP RETEGAXUL — D'apoi nici nu sciu bine, cică. a fost cu 1 fl. 20 cr. Dar uite, doară mi l'ai pută da în credinţă, până la secere. — In credinţă nu pot, fără împrumut. Câte măsuri -de cucuruz îţi dau acum, atâtea măsuri de grâu să-mi dai ia îmblătit, când iai grâul de pe şură. — Dapoi fie şi aşa; pot veni după dece măsuri? — Vină, dar iată-ţi spun, grâu curat să-mi dai nu săcăreţ. — Nici n'am sămănat numai firul grâului. — Bine atunci hai să-ţi măsor. Vinea alt creştin: Jupâne, am audit că dai cucuruz împrumut. — Dau şi nu prea, că nici eu nu prea am mai numai pe sama casei, că doară atâtea guri trebuesc ţinute cu ceva. — Fie, că mie-mi poţi da cinci măsuri, până la cea toamnă, c'atunci îţi dau altu-n loc. — D'apoi să mă înţeleg şi cu jupâneasa. In urmă, după ce ştroncănesce cu jidovoaica în limba lor, răspunde creştinului: Scii ce, la alt om mai că n'aş nici da, dar dtale, treacă-ducă-se; îţi dau 5 măsuri de cucuruz ca aluna, dar la toamnă să-mi dai 10 pentru ele. — Oare n'a fi prea mult, jupâne? — O Doamne, cum să fie prea mult? Nu vedi d-ta că mu-ţi iau mai numai cât îţi dau? adi e măsura de cucuruz pe bani în mână cu 1 fl. 50 cr.., cinci măsuri vin 7 fl. 50 -cr. Nu-i aşa? — Ba aşa! — Noa uite ici: cu 7 fl. 50 cr. câte măsuri de cucuruz pot lua, când e măsura cu 70—75. Nu pot lua 10 măsuri ? Vedi dar că e tot atâta, ori adi 5, ori la toamnă 10. CUM S'A ÎMBOGĂŢIT BURALA. 03 — Apoi fie dară cum dici d-ta! Pe astă cale, mai dând, după ce a scăpat de asupra necazului, şi bani împrumut cu dobânzi mari, se vădu Burăla în vre-o dece ani arendaş, ear după alţi vre-o dece ani stăpân peste moşia baronului şi preste toţi oamenii din sat. Adi nime nu-i dice jupâne Burăla, adi toţi îi dic domnule şi stau cu pălâria-n mână, când vorbesc cu el. Satul întreg îi lucră diua-noaptea. Tot omul, care vrea să păşu-neze pe locul lui, trebue să-i dee de oaie câte 75 cr., de vacă câte 6 fl., de un viţel câte 3 fl., câte 8 fl. de o păreche de boi şi o di de plug. D'apoi (iile cu palma şi clăci? E şi putred de bogat. Umblă în trăsură pe arcuri care te ' hintiţă ca un leagăn, are cai ca cei grofesci, hamuri la ei ca prinţii, âmblă îmbrăcat ca ori ce domn de cei mari. Fetele şi le-a făcut doamne, feciorii domni; toţi îs împrăs-ciaţi în lume, numai el cu Ruhăla şi cu o copilă ca de 14 ani mai sunt acasă. Se dice, că i se îmbie de ginere un fecior de baron, dar stă jidanul pe gânduri, să-1 iee ori ba? Vedeţi, cum s'a îmbogăţit Burăla? Aşa se îmbogăţesc -Jidanii! Ei au noroc şi minte, când ajung într'un sat cu oameni fără noroc şi fără minte! A. i- CUPRINSUL. Nechita Sasul.................. 3_1& , Băncile.................... 17—31 . Mustrarea păcatului................ 32—41 :^|ft,şede Antichrist?............... 42-45 ^' s'a îmbogăţit Burăla............. 46-63- ffpl A, 10R 'ii*'