STUDIU INTRODUCTIV La 25 iunie/7 iulie 1866 publicînd poezia Ecouri de suspine semnată de M. P. Popiliu, revista Familia de la Budapesta, prin pana lui Iosif Vulcan, adăuga şi nota următoare : „Atragem atenţiunea onor. public asupra acestui talent frumos, carele acuma păşeşte întîia oară în publicitate." Nu trecuseră decît patru luni de. cînd aceeaşi revistă, prin pana aceluiaşi redactor, publicînd poezia De-aş avea..., apărută sub semnătura necunoscutului M. Eminescu, anunţase cu aceeaşi satisfacţie : „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut." Atît „talentul frumos", care avea atunci 18 ani, cît şi „junele" ale cărui încercări surprinseseră în mod atît de plăcut pe Iosif Vulcan, aveau să devină din acel moment doi dintre colaboratorii cei mai solicitaţi ai Familiei, şi totodată, cunoscîndu-se şi continuîndu-şi colaborarea la Convorbiri literare, să lege între ei o prietenie care va dura pînă la tragicul sfîrşit al amîndurora. Recenzînd în 1932 o monografie consacrată vieţii şi activităţii lui Miron Pompiliu *, Nicolae Iorga vorbea cu entuziasm despre „bunul prieten al lui Eminescu" care a fost în acelaşi timp „şi unul din scriitorii cei mai înzestraţi" dar „şi cei mai puţin cunoscuţi din vremea Convorbirilor literare". Miron Pompiliu, arăta în continuare N. Iorga, a fost şi „un bun traducător al liricii germane, limba sa fiind tot atît de clară şi tot aşa de bogată în rime inedite ca şi a lui Eminescu", şi, totodată, „un meşter alcătuitor de basme" care „cu dreptate pot sta 1 Dr. C. Pavel, Miron Pompiliu, viaţa şi opera lui, Beiuş, 1930. lîngă ale lui Creangă". Basmele sale, Ileana Cosînzana, Codreana Sîn-zieana, ca şi Scrisorile de la ţară, adăuga N. Iorga în încheiere, „merită pentru onestul lor realism a fi reeditate din Familia unde au rămas pierdute" *. G. Călinescu în 1941 remarca şi el faptul că prin Ileana Cosînzana şi Codreana Sînzieana lui Miron Pompiliu — „s-a deschis seria literaturii populare la Convorbiri", anticipîndu-se creaţiile lui Ioan Slavici şi ale lui Ion Creangă. „Judecind şi după scrisori, sublinia Călinescu, umorul ţărănesc cu nuanţă ardeleană pare a fi propriu lui Miron Pompiliu.”2 Miron Pompiliu s-a născut la 20 iunie 1848 3 în comuna Ştei (azi oraşul Dr. Petru Groza) din raionul Beiuş, pe valea Crişului-Negru, un sat în care acum cîţiva ani a fost descoperit prototipul popular al basmului Făt-Frumos din lacrimă i. Alături de Ştei, pe apa Crişului, umbrite de pădurile şi înălţimile Munţilor Bihorului, se întinde şiragul satelor Sedişte, Hîrseşti, Sideştel, ai căror locuitori, după descrierea unui istoric al Beiuşului, trăind retraşi „prin îndoiturile văilor, prin ponoarele şi deschizăturile munţilor şi-au păstrat — ca într-un muzeu — fiinţa, limba şi obiceiurile străbune cu o remarcabilă culoare locală" 5. Cercetările întreprinse asupra regiunii au constatat că ea a fost locuită din timpuri străvechi de o populaţie românească masivă, care pînă în secolul al XVII-lea şi-a avut cnejii, crainicii şi voievozii ei 1 Revista Istorică, 1932, pp. 106—107. 2 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, 1941, pp. 381—382. 3 Asupra datei naşterii sale există mai multe versiuni. R. Rosetti în Dicţionarul contimporanilor (Bucureşti, 1897, p. 152) afirmă că acesta s-a născut în anul 1854, fără a indica ziua şi luna ; aceeaşi dată se află şi în Enciclopedia română de la Sibiu (III, 1904, p. 68). Afirmaţia lui R. Rosetti e contestată de Const. Pavel (Miron Pompiliu, viaţa ţi opera lui, Beiuş, 1930, p. 9), care indică anul 1847, fără a da însă şi celelalte date. Vasile Vartolomei (Mărturii culturale bihorene, Cluj, 19'44, p. 106) adoptă şi el data indicată de Pavel. în Istoria literaturii române de G. Călinescu, p. 380, aflăm data de 14 iunie 1848. Adoptînd data de 20 iunie 1848 noi ne-am călăuzit după Albumul societăţii „Junimea“ publicat de I. E. Torouţiu în Studii ţi documente literare (IV, Bucureşti, 1933, p. 315) — album care a fost întocmit după însăşi indicaţiile personale ale membrilor „Junimii" printre care se număra şi Miron Pompiliu. 4 Teofil Teaha, Graiul din valea Crişului-Negru, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1961, pp. 187—190. 5 Dr, Constantin Pavel, Şcoalele din Beiuş, 1828—1928, Beiuş, 1928, p. 3. VI recunoscuţi de episcopii romano-catolici de la Oradea şi de principii Transilvaniei. Unul din aceşti ultimi conducători de sate a fost crainicul Ion Uscat, care la sfîrşitul secolului al XVI-lea avea sub jurisdicţia sa localităţile Hîrseşti, Sedişte, Ştei, Văieni, Rieni, Panteşti şi Hin-chiriş*. Timp de secole principala ocupaţie a acestor bihoreni a fost păstoritul şi cioplitul lemnului, hărnicia şi iscusinţa lor fiind recunoscute de către toţi cercetătorii. Astăzi, în împrejurări social-economice radical schimbate, cei mai mulţi dintre ei au îmbrăţişat munca mineritului. Unul din primii lor purtători de cuvînt în largul vieţii româneşti şi în acelaşi timp cărturarul ce le va studia graiul, tradiţiile, doinele şi baladele va fi Miron Pompiliu. Tatăl său, Nicolae Popoviciu, era paroh şi descindea dintr-o veche familie de preoţi locali. Dintr-o asemenea familie cobora şi mama sa, Ana Popa, originară din Seliştea Beiuşului. Preot a fost şi fratele mai mare al scriitorului — Gheorghe Popoviciu — iar sora mai mică, Dilinca, a devenit preoteasă în satul Cîmpul din apropiere2. Miron, ca şi George Coşbuc mai tîrziu, se va desprinde însă de tradiţia familiei, îmbrăţişînd alte domenii de activitate. Numele său iniţial n-a fost Miron, pe care, la Iaşi, Vasile Pogor avea să-l transforme în „Mirune“, ci Moise, un nume biblic frecvent în lumea Munţilor Apuseni. Miron la început a fost deci Moise, iar Pompiliu a fost Popoviciu, trecerea de la Moise Popoviciu spre Miron Pompiliu — Pompiliu fiind al doilea nume al tatălui său — făcîndu-se prin M. P. Popiliu cu care în '11866 va semna primele versuri în Familia, M. Popiliu şi Moise Popiliu cu care va apărea în 1867 la Foaia Societăţii pentru literatura ţi cultura română, din Bucovina, iar în 1868 la Convorbiri literare, pentru ca în acelaşi an, prin colaborarea la ziarul Traian şi Albina Pindului, variaţiile menţionate să dispară pentru a face loc numelui consacrat3. Întrebuinţarea numelui Moise Popiliu în primii ani ai activităţii sale literare va da naştere şi la o confuzie bibliografică, în Indicele bibliografic al Convorbirilor literare (1867—1939) alcătuit de M. Sîn-zianu, Moise Popiliu şi Miron Pompiliu fiind consideraţi ca doi poeţi deosebiţi 4. 1 Ştefan Meteş, Contribuţii noi privitoare la voevozii români din Ardeal şi părţile ungureşti în veacul al XVI-XV lll-lea, Cluj, 1922, p. 8. 2 Dr. Const. Pavel, Miron Pompiliu, viaţa şi opera lui, Beiuş, 1930, p. 9. 3 Vezi asupra acestei chestiuni şi Dr. C. Pavel, op. cit., p. 9 şi V. Vartolomei, Mărturii culturale bihorene, Cluj, 1944, p. 206. 4 M. Sînzianu, Convorbiri literare, Indice bibliografic, Bucureşti, 1937, pp. 253, 256. Vil Miron Pompiliu şi-a început clasele primare în satul natal, pentru a trece apoi la şcoala germană din centrul minier Băiţa, de unde în anul 1857 va pleca la liceul din Beiuş. înfiinţat în anul 1828 de episcopul Samuil Vulcan, liceul din Beiuş era atunci unul din cele trei licee româneşti ale Transilvaniei — Blaj, Braşov, Beiuş — în jurul cărora se constituise o puternică tradiţie culturală şi naţională, profesorii lor, dintre care mulţi aveau studii făcute la Viena şi Roma, fiind adevăraţi mesageri ai istoriei şi literaturii româneşti. Ca şi liceul de la Blaj întemeiat în 1754, liceul de la Beiuş fusese înfiinţat, aşa cum arăta Vulcan în anunţul de deschidere, „pentru ca şi neamul românesc mai curînd să poată simţi dulceaţa care din învăţătură izvorăşte, din care toate neamurile luminate sînt îmbogăţite" *. Beiuşul a avut profesori distinşi care, de pe poziţiile şcolii latiniste, au dus o aprigă luptă pentru apărarea limbii române, pentru cunoaşterea istoriei naţionale şi pentru crearea unui învăţămînt ştiinţific avansat. Unii dintre ei, ca Teodor Aron (1804—1859) şi Ion Munteanu (1808— 1859), s-au remarcat în domeniul istoriografiei, primul scriind un comentariu la istoria lui Petru Maior, iar al doilea o Istorie a vieţii celor mai de seamă romani şi romane (1858), arătînd în prefaţa ei că „am scris iubitei mele naţiuni o carte curat românească". Şi unul şi altul au fost colaboratori ai foilor lui Bariţiu de la Braşov şi au contribuit cu însufleţire la răspîndirea în părţile Bihorului a Magazinului istoric pentru Dacia al lui Nicolae Bălcescu şi a altor publicaţii transcarpatine. Printre profesorii liceului din Beiuş au fost şi luptătorii politici Si-gismund Pap (1817—1897) şi Alexandru Roman (1827—1897) care şi-au legat numele de marile periodice româneşti apărute la Budapesta, Concordia (1861) şi Federaţiunea (1868), Roman fiind şi membru al Academiei Române din Bucureşti (1866). Unii dintre ei, ca Mateiu Kiss (1816—1876) şi Ion Sălăgeanu (1836—1896), au lăsat scrieri din domeniul matematicii, al geografiei şi etnografiei, iar alţii — Teodor Chioreanul (1819—1906), Dionisie Păs-cuţiu (1825—1902) — s-au impus în domeniul cercetărilor filologice şi lingvistice, elaborînd gramatici şi dicţionare. Cîţiva, ca Paul Vela (1830—1909), Ignaţiu Sabău (1836—1896) şi Teodor Roşiu (1830—1894) şi-au încercat puterile şi în domeniul beletristicei, publicînd poezii şi studii literare prin almanahurile şi periodicele timpului. Printre preocupările beletristice ale acestor profesori figura şi poezia populară, asupra căreia Ignaţiu Sabău, profesorul lui Miron Pompiliu, a publicat un semnificativ 1 Dr. Const. Pavel, Şcoalele din Beiuş, 1828—1928, Beiuş, p. 120. VIII studiu tocmai în anii în care acesta era elev al liceului din Beiuş 1 şi îşi petrecea vacanţele printre ciobanii şi bărdaşii din munţii natali, îmbrăcînd uneori chiar şi sarica ciobănească. Beiuşul oferea deci un prielnic mediu de formare intelectuală şi patriotică unui viitor scriitor, şi el şi-a pus puternic amprenta pe spiritul şi preocupările tînărului de la Ştei. O influenţă tot atît de pozitivă a avut liceul de la Beiuş şi asupra formării altor elevi ai săi din aceşti ani, printre care menţionăm pe Partenie Cosma, Mihai Veliciu, Coriolan Brediceanu, Nicolae Oncu, viitori luptători politici şi economişti, precum şi asupra lui S. FI. Marian, folcloristul bucovinean de mai tîrziu, venit aici tocmai de la Suceava, şi a unor publicişti ca Ioniţă Scipione Bădescu, prieten şi acesta al lui Eminescu, Vasile Ranta Buticescu etc. în 1862, pentru a studia mai temeinic limba maghiară, Miron Pom-piliu se înscrie la liceul catolic premonstratens din Oradea, unde urmează clasele a Vl-a şi a Vil-a. La Oradea, în cadrul acestui liceu, care avea şi o catedră de limba şi literatura română, funcţiona „Societatea de leptură“ a elevilor români, înfiinţată în anul 1852 de Alexandru Roman. Această societate, care a fost cea dinţii societate literară românească întemeiată în Transilvania2, şi-a legat numele de publicarea unor cuprinzătoare antologii de versuri selecţionate atît din scriitorii consacraţi de peste Carpaţi — Gh. Asachi, Vasile Cîrlova, Cezar Bolliac, C. Ne-gruzzi — cît şi din tinerii debutanţi transilvăneni : Versuinţii români (1854), Diorile Bihorului (1854), fenice (1867). în 1863 conducător al „Societăţii de leptură“ devine profesorul Iustin Popfiu, unul din cei mai remarcabili animatori culturali ai Bihorului, autor al unui manual de Istoria literaturii române şi al unui volum de Poezie şi proza (1S70). în cadrul acestei societăţi se trezeşte vocaţia literară a Iui Miron Pompiliu — vocaţie pe care Popfiu o stimulează şi care se va releva îo curînd prin paginile Familiei şi ale Fenicelui. Pentru clasa a VIII-a, în septembrie 1865, se reîntoarce la Beiuş de unde la începutul lunii ianuarie trimite revistei Iui Vulcan o Gîcitură în versuri3 şi unde la sfîrşitul anului şcolar 1865/1866 îşi ia bacalaureatul cu menţiunea „cum prima eminentia". Exemplul unora din profesorii săi ca şi programul literar al Familiei, în cadrul căruia cultivarea literaturii populare ocupa un loc esenţial, îl determină în vara anului 1866 să întreprindă o călătorie amă- 1 Vezi Foaia pentru minte, inima şi literatură, Braşov, 1859, nr. 31. 2 V. Vartolomei, op. cit., p. 73. 3 Familia, 1866, 15/27 ianuarie, nr. 2. IX ■nunţită prin satele din valea Crişului-Negru, unde, alături de numeroase balade, descoperă şi o lungă oraţie de nuntă — Nevesteasca — pe care se grăbeşte să o trimită lui Iosif Vulcan care, publicînd-o1, îl asigură într-o notă că „astfel de opusuri vor fi totdeauna bine primite". Legături colegiale îl atrag şi înspre satele din regiunea Sibiului făcînd un popas mai îndelungat la Gura-Rîului. Cîntecele bătrîneşti aflate în această comună îi vor da ideea alcătuirii unei colecţii de folclor ardelenesc pe care în anii următori va îmbogăţi-o din ce în ce mai mult. In toamnă, pentru studiile universitare, se înscrie la Facultatea de drept a Universităţii din Budapesta, unde, pe lîngă cursurile juridice, îl atrăgea îndeosebi revista lui Vulcan care, remarcîndu-1 ca poet, îi oferea prilejul unei intense activităţi literare. Prezenţa sa în paginile hebdomadarului budapestan, ca şi a lui Eminescu, e insistentă şi promiţătoare. La intervale destul de scurte apar, după Gîcitură şi Ecourile de debut, bucăţile Rămas bun de la Crişana 2, Din oraş3, O noapte în spitali, Triumful lui David5, Românca6, La clacă1, Iarna8, reprezentînd un adevărat jurnal liric al impresiilor şi ideilor provocate de intrarea sa în viaţa capitalei de pe malurile Dunării. Concomitent cu colaborarea la Familia, tînărul poet intră în relaţii şi cu ziarele Albina şi Concordia în paginile cărora publică două cicluri de poezii populare 9. Numele său se impune relativ repede, în 1867 el fiind proclamat, împreună cu Ioniţă Scipione Bădescu şi Vasile Ranta Buticescu, membru de onoare al „Societăţii de literatură" din Oradea-Mare10, lepturiştii văzînd în noul poet o incontestabilă speranţă a literaturii române. Prin intermediul redacţiei lui Vulcan el intră în acelaşi an — concomitent cu N. Oncu, V. Ranta Buticescu şi Ioniţă Scipione Bădescu — în relaţii şi cu Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română din Bucovina în paginile căreia publică poezia Nenorocitul n. 1 Familia, 1866, 11/23 septembrie, nr. 29. 2 Ibidem, 1866, 18/30 septembrie, nr. 30. 3 Ibidem, 1866, 23 oct./4 nov., nr. 35. 4 Ibidem, 1867, 19 febr./3 martie, nr. 8. 5 Ibidem, 1867, 5/17 martie, nr. 10. 0 Ibidem, 1867, 18/30 iunie, nr. 25. 7 Ibidem, 1867, 4/16 noembrie, nr. 43. 8 Ibidem, 1867, 22 dec./3 ian., nr. 49. 9 Albina, 1866, 28 sept., nr. 72 ; Concordia, 1867, 8 dec., nr. 90. 10 C. Pavel, Miron Pompiliu, viaţa şi opera lui, p. 11. 11 Foaia societăţii..., III, 1867, 1 martie, nr. 3. X Apariţia Convorbirilor literare de la Iaşi (1 martie 1867) îl determină să-şi trimită producţiile şi revistei „Junimii". La 15 ianuarie 1868 îl aflăm în sumarul Convorbirilor literare cu poezia Vrăjitul — poezie ce se publică în acelaşi număr cu articolul lui Maiorescu despre Poeziile populare române culese de Vasile Alecsandri •— iar la 15 februarie cu O sară, ambele semnate Moise Popiliu. Printre poeţii din acel moment ai revistei „Junimii", fără a vorbi de V. Alecsandri care plutea deasupra tuturora, George Creţeanu, Iacob Negruzzi Teodor Şerbănescu, Matilda Cugler, M. D. Cornea (Eminescu încă nu colabora la Convorbiri) — Miron Pompiliu, remarcabil şi prin limba sa fluidă, apărea ca o promisiune ce se cerea cultivată. în primăvara anului 1868, pe neaşteptate, pentru a evita recrutarea în rîndurile „honvezimii" maghiare, Pompiliu părăseşte Budapesta şi, prin „vama cucului", se refugiază la Bucureşti cu intenţia de a-şi continua aici studiile începute. Despărţirea de Crişana e cîntată în poezii de o cuceritoare duioşie — Iubirea de mamă Românca de la Criş2, La eas — care dovedesc nu numai o sensibilitate delicată, influenţată de prozodia populară, ci şi o remarcabilă posibilitate de exprimare poetică. „Deplîngînd", după cum îi scria „ei“, „viaţa ce-a lăsat", Pompiliu începe la Bucureşti o crîncenă luptă cu „soarta cea necruţătoare", cu necunoscutul pe care îl înfruntă, cu Universitatea pe care, la Facultatea de litere, avea să o urmeze cu intermitenţe timp de doi ani, cu problemele literare care îl ispiteau. Se aclimatizează totuşi destul de repede fiindcă la 15 noiembrie 1868, íntr-o cronică trimisă Familiei pentru rubrica „Conversare cu cetitoarele", el vorbeşte cu entuziasm despre „Bucureştiul nostru" şi relevă cu satisfacţie spectacolele Teatrului Naţional, realizate de Matei Millo şi M. Pascali. Faptul că se adresa ardelenilor din însăşi capitala României îl făcea să-şi însuşească o prestanţă solemnă, mesianică. „Am ajuns — scria cu gravitate colaboratorul Familiei — într-un timp serios, în periodul faptelor ponderoase ; naţiunea pretinde de la fiii şi fiicele sale suflete simţitoare şi sacrificii mari. La lucru — îndeamnă Pompiliu — la lucru să ridicăm naţiunea noastră atît de cercată la culmea ce i se cuvine între celelalte naţiuni. Atunci — afirma cu înflăcărare poetul — următorii noştri ne vor împodobi mormintele cu flori, suvenirea noastră va fi scumpă lor ; din contră, nu 1 Familia, 1869, 16/28 februarie, nr. 7. 2 Ibidem, 1869, 20 aprilie/2 mai, nr. 16. 3 Ibidem, 1869, 15/27 iunie, nr. 24. XI vom putea dormi în pace de dreptele lor blăstămuri, în care vor îneca suvenirea noastră." 1 Intr-o altă cronică, trimisă la 11/23 ianuarie 1869, relatează căderea guvernului Brătianu şi dă largi referinţe asupra activităţii Ateneului Român unde a ascultat o conferinţă a lui V. A. Urechia şi o lectură a „marelui literat al românilor I. Heliade Rădulescu“ care a citit un cînt din noua sa epopee : Biblicele. Admiraţia pentru bătrînul poet îi fusese sugerată de articolul lui Iosif Vulcan publicat în 1866 în Familia 2 şi de poezia lui Eminescu La Heliade apărută în anul următor în aceeaşi revistă 3. La apariţia revistei Albina Pindului (15 iunie 1868) înfiinţată de Gr. H. Grandea, intră în redacţia acesteia unde cunoaşte pe D. Bo-lintineanu, o altă admiraţie comună a lui Vulcan şi Eminescu. La Albina Pindului Miron Pompiliu colaborează cu ode lirice scrise în genul romanţios al lui Bolintineanu — Portretul ei 4, Dorul amantei 5, Odoarele vieţii mele6, Amorul7, In zori şi seara8 — precum şi cu evocări patriotice : Românca şi pandurul9, Vegerea10 (dedicată Pronunţiamentului din Blasiu din 1868). La 15 octombrie scrie oda Dorul României11, pe care, ca un îndemn la lupta pentru eliberarea Transilvaniei, o dedică primului ministru Ion C. Brătianu. Pentru a da gestului său un caracter politic patriotic, tînărul poet oferea bărbatului de stat şi un album prezentat, in cadrul unei recepţii, de o delegaţie de ardeleni aflaţi în Bucureşti. Alături de poezii, ca redactor, Pompiliu publică în revista lui Grandea şi numeroase extrase din ziarele şi revistele române şi maghiare din Ungaria — îndeosebi din Federaţiunea şi Hazánk — denunţînd politica de deznaţionalizare 12, precum şi notiţe bibliografice asupra cărţilor româneşti apărute în Transilvania 13. Ardeleanul din el nu se dezminte şi nu se uită nici o clipă ! 1 Familia, 1868, 27 nov./9 dec., nr. 40. 2 Ibidem, 1866, 15 martie/6 apr., nr. 7. 3 Ibidem, 1867, 18/30 iunie, nr. 25. 4 Albina Pindului, 1868, 15 iulie, nr. 3, p. 77. 5 Ibidem, p. 80. 8 Ibidem, 1868, 1 august, nr. 4. 7 Ibidem, 1868, 1 sept., nr. 6. 8 Ibidem, 1868, 1 noembrie, nr. 10. 9 Ibidem, 1868, 15 iulie, nr. 3. 10 Ibidem, 1868, 15 august, nr. 5. 11 Ibidem, 1868, 15 oct., nr. 9. 12 Ibidem, 1868, 1 sept., nr. 6 ş.a. 13 Ibidem, 1868, nr. 6, Compendiul de drept canonic al lui Andrei Şaguna. XII In vacanţa căsăpie, bici, îmblăciu şi altele; Numele uneltelor şi părţilor morii (Criştior). Locuind un timp îndelungat la Iaşi şi făcînd numeroase cerce- 1 Teofil Teaha, Graiul din valea Crişului-Negru, Bucureşti, 1961, p. 23. LXII tări şi excursii în satele şi munţii Moldovei, Pompiliu adaugă în acest studiu şi unele poezii populare moldovene, precum şi referinţe asupra numirilor de unelte din această provincie şi asupra vieţi^pastorale. Locurile din Moldova care îşi află ecou în studiul lui Pompiliu sînt satele Goruni şi Ungheni de lîngă Iaşi, Valea Bistriţei, Valea Tazlăului şi Munţii Neamţului. Din satul Ungheni sînt înregistrate Numele uneltelor de la car şi plug. Partea finală a studiului e consacrată prezentării unei stîni de pe muntele Onofrei (Tazlău) şi unei scurte expuneri despre oi şi lucratul lînii (numirile diferitelor operaţii). Uneori numirile uneltelor şi lucrărilor respective sînt date pentru ambele regiuni, înlesnind astfel şi mai mult cercetările comparative asupra graiului din Biharia şi Moldova şi subliniind în acelaşi timp evidenţa unităţii naţionale. ★ Culegător de poezii populare, teoretician al folclorului, autor de basme şi de studii asupra vieţii şi limbii poporului român din Crişana şi Moldova, Miron Pompiliu, prin iniţiativele şi realizările sale, a înscris în istoria folcloristicii româneşti una din paginile cele mai remarcabile, opera sa fiind vrednică de o largă atenţie şi apreciere din partea posterităţii. VASILE NETEA NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă cuprinde pentru întîia oară întrunite la un loc culegerile şi scrierile folclorice, lingvistice şi etnografice ale lui Miron Pompiliu. La baza ei se află textele publicate de Pompiliu în publicaţiile : Familia (1866, 1886, 1888), Albina (1866), Concordia (1867), Traian (1869), Convorbiri literare (1869—1876), Şezătoarea (1903, postum) precum şi volumul de Balade populare române publicat la Iaşi în 1870. Trecîndu-se peste ediţiile de popularizare menţionate în bibliografie, care reprezintă, îndeosebi la basme, numeroase trunchieri şi transcrieri defectuoase, ediţia de faţă a fost alcătuită pe baza textelor publicate direct de către autor respectîndu-se forma şi vocabularul său iniţial. Am păstrat de asemenea toate notele scrise de autor. Am modernizat însă ortografia conformîndu-ne regulilor actuale. Cele două studii lingvistice ale lui Pompiliu, Graiul românesc din Biharea şi Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Biharea sînt însoţite de două mari glosare, pe care le-am reprodus întocmai. Reproducerea lor ne-a dispensat de a da un glosar al ediţiei, cele mai multe din cuvintele locale utilizate de scriitor aflîndu-se în aceste glosare. In notele de la textele folclorice am păstrat însă şi explicaţiile date de Pompiliu unora din cuvintele întrebuinţate în scrierile sale, explicaţiile subliniind mai concludent calitatea şi semnificaţia literară a acestor cuvinte. Deşi în volum s-a dat prioritate scrierilor cu caracter folcloric ale lui Miron Pompiliu, totuşi, pentru o cunoaşere mai amănunţită a activităţii sale, am selecţionat în Addendă şi cîteva dintre cele mai reuşite poezii originale şi tălmăciri, iar în bibliografie am menţionat titlurile tuturor contribuţiilor scriitorului. V. N. LXIV MTUftW WCMUI «•«. Portan, portărei, Dragi öxooaii meí, Bati-ni roandr’a naea, Deschideţi jjórt’a. (’a 8g je»a eo oaj Hm> frueiesíeta, Teueru fehorek, Na te laadi Díen cu aaéni'a.; 0& sói na ti-’wira dá M&Kdruiiti’s ta, Pan’ ofe-’i fi vorbitu : Cine ne-a venit» De la vni la tuti ? Mtrtfr: Bine tae ‘uncban, Rc»jnu'.su capmati : Oá i<> mi-am ídcdüíw Ijs Tói uuu l»arbatu. Po socru ed» mari' Bicu autóis-^jrn, Sí; véia fút'a Oá mandra v bihi lm f Pttriarftt: Mircju da 2a tn^sk. Pe aoriti'a aó^tt N’oum dii aioi de cum, I’auh na kü spuu»; i ’á a dúua-óra IV ciiiP im mouara IK\Ín voi {a n«»i 'J Mittie: Pt.rlnrei «tv . In mjfuntlit la tólo. í’t\ a d«u‘a-4ata, Dión i<> atn to<-natn Ve cornet ruiu marc, JÍé v&ia főtn <’.$ mattdrw-e stkt !m? *( Aícrtn fantrt'B m' iKiitü' Üiistnlm «ţre taoHjUjfltaio MW*: hl atmü «I t*->-««wl Muitn titwrií c« söreit' «. gat* *6 ti antfiiM' 4 »*«i3 sum (hlAn* fiMpi, tntn stiítii ijfji partba re-H wítt 4«tt»r* Utia»**, il«]» o Portăreii. Mire prí iubitu! Bme ne-ai vorbit»; Dor totu nu ti-owu dá Seveatuti’a ír Pana ae vet apunc. CA m R8t'« lume Pb do-asapra tiösu Oe ötnbra-e ami grósa V Minte: A i n a « 0 umbra máj nare, Care-o ce* mai grósa $i-e de-aeupra «ósta: tímbr's eeviuini. NrUfte k: Voiaicefe. mire Esti fetioru du-a fire. Dar »a-'i c&petá ■Dieu maadruti'a w Paa’ te-’oimi întrebă-Oc apa-e >03! mart-Ajcí j)p swb sőre.-' Mtrtld Apa cua uia: ra^ic Aici [if s«b *wro; Hóu'a ik- vór’a P* lt»ta luiacík Portăreii: .Mire mímior'i, Fruuíosiciu K'tiiiru, Xu í<* iftUitá Xici tni atâta, ra sorit' >» níJstu Xu va fi ft vtjsta. J’auft co iic-’i sjíuuü t'u «uvniLi' bum.*: (> umlin-c mai gróm ’X faci’ft îwnwntpsc!» ín |)ostu de Sjan-Petr'i 7 Sv jift ntt -’i gAoí, l*c líiuute ar íí Caro o mai maré A:ei pe sub sóre't Minit'. 1 ’ntc-atí Intrabalu. Tóte-aioa denfegatu. 15ÍB8 >o't>:u gfir.dí «l-asie le-’oiu íjAcí. Cca nw gn»a uiuljfu P« naaaeutti de-a 8U|>rn: Vwiftr'a X póttá Saa-P»'truluL Si rauntc-e mai mar«> Aivi jx* «al» p-ir.- N M'rfuii. niuiiicl.i. I^rtar*,- îîatftkudâ. Cá mh na tí-oiou d.i Xkí acisu Pe aorjti’a u&#u — X *\-i ö audu jw-afera Candu c primăvară V... Pana-i dá cuvonto: Pc acoifu |)ajw>Ht« Ce urma-c mai 9 Mirele: Portărei fáíett. Purt'a Câ io »im rcsjiiwsu. La cc HM-îiti |»r<'j5«wi; Bine m’tiia gând* j^-aetc l'î-’iiiy gitci . , . % aeic resBHtirfit Oft glasu-e mai itt&nUrti Gîiisu de jilogarclu Cu-alu t.cu siteareî» Pe bu\{-si isanaadu. Din gure üautóndu. Pasevi J Para ’asciintÎHjt-, Si t» aî catffcii, Si tu a» iiloea Cea m#i i»and>A #•<{« So arsa du sór^, i’ftto ai Iafiaui Tóle le-ai cajuata, a'att olivîta, Sj 8*a« vetff’dltD. poriftr»‘i de ^fieîjeiobutjf. f Tuje vt lr*’t>ia «imn'* •. I» gradiu'a vosta Fara «ir«a vomn; Dieu uu m'si# iwgAlú l?i 4»* wiro-am datn: Kict « a» c«k»u, Xki n’amalew. • Va nu..lhll» tftiP" Pagină din revista Familia (1866) în care a apărut oraţia de nuntă Nevesteasca Pagină din ziarul Concordia (1867) în care au apărut baladele Stanciu şi Vochiţa şi Niţă Cătunuţă V O I X I O H A. Poesio poporali. Stanoiu si Vochlti» Kusti j>e glniula aranfoiui K«fc ţAMa roárulm f.it truttin'a fftjftilui U eetm'a braăalai Wefo SUachilu Jî râtul <). Ca dane Ceiariutm Si eu Toaderu Cohaimeium 8i cu Jiacnm Ürarfuvoatiti, Da ei l«a ai cîiioţeş^ ti» d'iu grai» aai« graioa : - Dai», frate, Stanc-tale Krak* voinimiale; Ou tu hui »i v KM rea ektoata visat» U^MalnOMi Xu te teme tu de bubH iţe.» 8 }di«a, 4e-a fi a Fag* poter'a se m&uî Nici Tór^'u »u isprava» Si jtftefa*» ocoip». ( 04 tu’o» te piv da|i’nna fagti Hi ti-oiu trag^afiu giantiu jiriti <-at>u, €am prm «apu si ram prin sii»1» , e-o iliota radieraat» : Caai-o naiba ropelitiata. Sirarli» ylét’a |w spinar--L’ardoâita de p4rak\ Pe k lírán ioia au j'isUílv . Cu pisWk' ghintuit.'. (ihiutuite ftl’ffilltíf*. - •; . ■ . fnreii daca si-o redinta . 'Coti Dnnaroa *:-o ttwntu, Euuciu J'm glii» asia Kraii» : C* s'apiiMr poJi»'* Cu Turcii » Intima Onr'a Ki»ltii(»r.H'»lil.) Vltla CitunutU. Dealul* AMeaiorai . Prniibtan»», J™"!' C« ilvKkf»r<-d]i^ tettfari . Si ett patra «altiéi Tneareaíí de galbmei Si«Q ituodr’a langa ei. Vili*» d’ia grata #£gniea; — Bl? «iada manta» te-are leat* . Nici apa eaoteru n’ai cwiiato tumma*i acu 'ucblwto. ac-mi caoti ana astenia Mscaru <&tu ik inititela Se-wlascsI^tuffitteneuU'lii. Fruodia verde Wi-a lelea : llandr'a d’to gr.ii« í-grstca : — BuearosU e* eaatá Dar' «i-i jwrUlu feowsea Si mi-i glasula r'KnioMeat Condu îoiu |>r»nd*■. iarisar» Hi putíír’a öii-Wídií TI & M t-1 w O c f w o w & NEVESTEASCA1 (Oraţie de nuntă) Mirele : Portari, portărei, Dragi oamenii mei, Daţi-tni mjmdra mea Descfhideţi poarta, Ca să ies cu ea ! Portăreii : Mire, frumuşel, Tînăr faciorel, Nu te lăuda, Zău ou aceasta ; Că noi nu ţi-om da, Mîndmlipa itia, Pîn’ ce-i fii vorbit Cine ne-a venit De lla voi la noi ? Mirele: Bine mă întrebaţi, Răspuns căpătaţi ; 1 Vezi nota de la pp. 385—386. [: ■ r Că eu mi-am mînat j La voi un bărbat, ; Pe socru cel mare Zău, întâia oară, Să vadă fata Că fmîndră-ii sau ba ? Portăreii: Mire, de la masă Pe soniţa noastră N-om da niici idecum, Pînă nu ne spui : Că a doua oară Pe cinezi minară De da voi la noi ? Mirele: Portărei de poartă Eu răspund la toate, 'Că a doua dată Zău, eu am mînat Pe idumătru mare Să vadă fata, . Că mîndră-ti sau ba ? Portăreii: Mire, ipreaiiub.it ! Biţie ne-ai vorbit; Dar tot nu ţi-om da Neves tu ţa ta, Pînă ne vei spune, Că jpe astă lume, Pe deasupra noastră Ce umbră-i mai groasă ? 4 Mirele : Astă lume are O umbră mai mare, Care-d cea mai groasă Şi-i deasupra noastră : Umbra cerului. Portare ii: Voinicele miire Eşti fecior de-a fire, Dar nu-i căpăta Zău, mândruţa ita Pîn5 te-om întreba: Ce apă-i mai mare, Aici pe isub soare ? Mirele : Apa cea mai mare Aici pe sub soare : Rouă de vară Pe toată (lumea. Portăreii : r Mire, mărişor Frumuşel fecior, Nu te tlăuda, Nici cu atka, Că soriţa noastră Nu va fi a voastră Pînă ce oi-i spune Cu cuvinte bune : Ce uimbră-ii mai groasă în (faţa (pământească în post de Sîm Petru ? Şi ipîină-ii ghici Ce munte ar fi, Care e mai mare Aici pe sub soare ? 5 Mirele: Cîte-aţi întrebat Toate am dezlegat, Bine im-oi gîndi Şi-astea le-oi ghici. Cea mai groasă 'Uimbră Pe pămînt deasupra : Umbra stogului în ipostu Sîn Petrului. Şi munte e mai mare Aici pe sub soare Zău, moşiroiul ( muşuroiul) în viîrful muntelui. Portăreii : Nu te lăuda, Că noi noi ţi-om da Nici acuma Pe soriţa noastră, Nevastă frumoasă, Pînă ce-i răspunde : Ce glasiuri mai mindre Se aud pe afară Cînd e primăvară ? Pînă-i da cuvînt Pe acest pămînt Ce lunmă-i mai mare ? Mirele : Portărei făleţi (ifăloşi), Poarta deschideţi, Că eu am răspuns La ce mimaţi prepus ; Bine m-oi gîndi Şi-aste le-oi ghici... Şi aşa răspund Că glasu-i mai mândru, 6 Glas de plugărel Cu-al său zibiciural Pe boii-işi mînîind Din gură oîntiînd, Păsări dezmierdîind, Toate desfăcînd. Şi pămîntul n-are O urmă mai mare Ca şi cea de plug. Portăreii : Bine răspunseşi, Bine ne spiseşi ; Dar te-om mai îtaprinde, Poarta n-om deschide, Pînă ce ne-i impune : Ce rtînd fu de tine, Şi ce te-a aflat De tu ai intrat: In grădina mare Fără înştiinţare, Şi tu ai cules, Şi tu ai ales Cea mai mîndră floare Ne arsă de soare, Gîte ai lăisat Toate de-ai călcat. Şi s-au oii vi t' Şi s-au veştejit. Mirele: Portărei de poartă, Suifileţale bune, Toate vi le-oi spune... în grădina voastră ; Fără ştirea voastră ; Zău, nu m-am băgat, Ci de ştire am dat; 7 Nici ii-am cules. Nici n-am ales Cea mai dalbă floare, Mîndnu înfloritoare, Ci care mi-a dat, Care mi-a însemnat Bumuil Dumnezeu, Mi-am luat-o eu. Portăreii: Tare bine, mire... Dar îţi dăm de ştire, Că fetiţa noastră — Dalbă, drăgăstoasă, Ea mai are fraţi, Zău, fraţi ca şi brazi Şi surori ca flori, Şi fraţii ca ceru Pălării de păr Cojoace îmbumbate, Topoare iiicolţate ; Surorile ei, Ele zic că cei (ceri) : Zadii răsfăţate, Cîrpe împănate Cojoace îmbumbate. Mirele: Portari, portărei, Dragi oamenii mei, Deschideţi poarta Să-mi ies cu mîsndra ; Tîrgul va fi joi; Şi-om mé (merge) noi şi voi. Şi vom tîrgui Ce va trebui! Portăreii către mama miresii: Rămîi sănătoasă, Maică, draga noastră, Că fetiţa ta Se va îndepărta... Că nu ţi-a plăcut, Cum ea ţi-a făcut, Cum ţi-a măturat Şi cum ţi-a spălat; Tu vei rămînea, Iară ea va mea (merge) Preste văi şi munţi, Preste ape, punţi, Bunul Dumnezeu, Nu te lasă-m rău !1 Familia, 11/23 sept. 1866 nr. 29, pp. 346—347. 1 Acest cîntec se cîntă de poporul român de pe ambele ţărmuri ale Crişului-Negru în comitatul Bihariéi la nuntă şi respectiv atunci cînd cuscrii cu mirele se pregătesc să vină cu mireasa ; şi anume 4 sau 3 inşi dintre cuscrii, tot atîţia din partea miresii sau dintre Corintei, îl cîntă după o melodie de tot frumoasă şi armonioasă (M. P.). CÎNTECE POPORALE I Cine mă scoase din sat N-aibă Joc de alinat, Nice demn uscat de cruce, Nici la groapă cine-1 duce, Niioi scinduri de copîrşeu, Nici nu-1 ierte Dumnezeu ! Nu m-a scos cînd am fost mic, Ci m-a scos cînd fui voinic, Nu m-a scos cînd am supt ţîţă, Fără cînd avui drăguţă. II Plînge-mă mamă cu jele, Că mă strâng domnii-n curele, Zău, în curcile de vacă, Rămîne casa săracă, Şi în sfoare lungi şi groasă, Rămîne a mea frumoasă, Rămîn prunci iplîngînd în vatră Şi n-or şti cine li-i tată. 10 III Cine mă prinse cătană, La moarte n-aibă pomană, Că pomana el şi-a dat Cînd cătană m-or luat, Cine mă prinse de cap, La moarte n-aibă colac, Că colacul şi il-a dat Cînd la cîmp m-or şuturat. IV De-oi juca ea mucam ciur La străini tot mu eşti bun, De^ai juca ca aluna Străimu-ţi bagă vina, Ca să aibă strimuil vreme, Cătră mine-ar tăia ilemne, Şi să aibă. strinul rînd, Zău, m-ar purta tot flămând. De-ar urla valea de zamă, Din strin draou-ar face mamă, De-ar urla valea de lapte, Din strin draou-ar iface frate. V Gui îi pare rău pre mine Bateai, Doamne, pîmă mîne, Cui îi pare rău pre noi îi dă, Doamne, şase boi ; Doi să îi mînce domnii, Doi să-ii scalmene lupii, Cu doi să-şi care morţii. Şi-i dă, Doamne, cinci feciori Înăltuţi şi bălăiori, Cînd vor vre ca să se-nsoare, Ciuma pre toţi îi doboare ; Mînce-1, bată-1 soartea grea Doară rău nu mi-a părea. 11 VI Eu mă duc, codrul rămîne, Frunza pilîmge după mine, După dracul pilîingă nime, După mine-oi plînge eu Cînd oi vedea că mi-i rău. Culese de lîngă Crişul-Negru. Albina, Budapesta, I, 1866, 28 septembrie, nr. 72. VIŢĂ CĂTUNUŢĂ (Baladă) Pe culmiţa dealului, Dealului Ardealului Primiblămi-se, mări primbla, Dalti, cine mii se primbla ? Dali, Viţă Cătunuţă Cu-a iui dalbă de mîndruţă, Cu doi ibaini (la pusdunari, Cu idoi&pre’ce (lăutari Şi iou patru căluşei încărcaţi de gălbinei Şi cu mîndră lîngă ei. Viţă din grai îi grăia : — De aînd mîndră te-am luat, Nici un laîintec rn-ai oîntat Şi-acuma-î amu-tncheiat, Ian să-mi idîinţi un cîntecel Măcar cît de mititel, Să-îmi ascult un ceas la el. Erunză verde şi-o Jelea, Mîndră din graâu-d igrăia : — Bucuros că ţi-aş .ciinta, Dar mi-i portul femeiesc Şi mi-i glasul voinicesc, Cînd voi prinde a oînta, Munţii s-or cutremura, ÎS Eagii mari s-or despica» Apele s-or turbura, Fiinţam din Peştera Şi-iaceea s-a curbura, Potera ne-a auzi înainte ne^a ieşi, Că-i o matcă de voinici Peste patruzeci şi cinci, Şi-ii o matcă 'haiducească Peste patruzeci şi şasă, Şi ipre mine m-or lua Şi pre tine te-or tăia, Ce folos Viţă-i avea ? — Nu te teme mîndră mea Pînă-i fi pe mînă mea, Coi fi eu de te-oi ţinea ; Cîntă, mîndiră, cîmteicul, Că mi-i drag ca sufletul ! Mîndră prinde a cînta, Munţii se cutremura. Fagii mari se legăna, Petrele se despica, Apele se itulhura, Fîntîna din Peştera Şi-aceea se tulbura, Şi potera mi-oiuzia, Şi-înainte de ieşia, Şi din grai aşa grăia : — Alei, Viţă Cătunuţă, Ce-ai cătat tu pe aice ? De ne-meorci tu florile Şi ne turburi oştile ! Ian dă-ţi tu, Viţă, vama ! — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Să-ţi dai, Viţă, puşca ta ! — Puşculiţa nu ţi-oi da Pînă capul, sus mi-a sta, Că mi-a dat-o tatăl meu, Să păzesc de capul meu. 14 — Ian dă-ţi tu, Viţă, vama ! — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Să-ţi dai Viţă, pistolul ! — Io pistolul nu l-oi da Pînă capul sus imii-o sta, Că-1 am de 1-on oummăţel Să-mi apăr trupul cu al. — Ian dă-ţi tu, Viţă, vama ! — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Să-ţi dai Viţă sabia ! — Io sabia nu oi da, Că mi-a da-to frate-meu, Să-imi păzesc io capul meu. — Ian dă-ţi tu, Viţă, vama ! — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Sănmi dai, Viţă, pe murgu ! — Io pe murgu mu lo-i da, Că mi l-a dat 'socru-tmeu, Să-mi poarte 'tnupşorul mau. — Ian dă-ţi tu, Viţă, vama ! — Fie eurva, imaică-ta ! — Ce fel de vama ţi-aş da ? — Să-ţi dai Viţă pe mîndră. — Io pe mîndră eu oi da Pînă capul sus mi-a sta ! — DaiLi, Viţă Cătunuţă, Gată-te să ne luptăm în săbii să ne tăiem — Zi de vară pînă-n seară, Că-n o zi de primăvară Este lupta mai uşoară. Şi de luptă s-apuca Cu foc mare se lupta în săbii că se tăia, Viţă din gură grăia : — Mîndră, amlîndnuliţa mea, Descinge-ţi pustiul brîu Şi-mi ţine murgul de frîu, 15 Că-imi jpume capul Codrean, Al meu şi al tău duşman ! Frunză verde şi-o lalea, Mîndră din gură grăia : — Ba io ou ţi l-oi ţinea, Dintre voi care-a răzbi, De bărbat eu l-oi primi. Viţă rău se mînia Şi-m picior mi se^ntorcea, Paloşul iute scotea Şi capete reteza Tot polog că mi-i făcea, De galbeni îi culegea, Şi-in desagi că mi-i băga Şi pe murgu-i arunca Şi din grai aşa grăia : — Pleacă, ourvă-naintea mea, O’ vei vrea, o’ nu vei vrea De nu dracul să te da, Ciasta-vara mi-am cosit, Cîte clăi că mi-am clăit. La toate vîrf le-am făcut, Numai una am lăsat, Cu capul tău vîrf să-i fac. Frunză verde şi-o lelea, Mîndră din igura grăia : — Iartă-tmi Viţă, greşeala ! — Poale lungi şi minte scurtă, Femeia nepricepută ! Eu greşeala ţi-oi ierta Capul tău cînd il-oâ tăia. Şi paloşul mi-4 scotea Capull mîndrei mini tăia, Tot muşcături îl făcea Şi pe drum o răsipea ; Numai ţîţîele-i ilua Şi-n pusunari le băga, 16 Şi pe murgu-ocăleca, La soacră-sa ,se duicea : — Bună ziua soacra mea ! După masă se punea Şi-o cupă de vin cerea Soacră-sa din grai grăia : — Viţă, Viţă, dragul meu, Cum ţi-ar .sta ţie de bine De-ar fi şi mândra cu tine ! Viţă din gură grăia : — Da na soacră oaime grasă De ia mândra cea frumoasă, Fierbe deseară eu varză ! Soacră-sa nu pricepea ; Carne cu varză fierbea Şinnainte-i aducea, El din grai aşa grăia : — Mîncă şi tu soacră-mea Carne de la fii-a ţa ! Curva-i fost şi dumneata. Curva-a fost şi fata ta ! Şi paloşul mi-1 trăgea Capul soiaoră-sa tăia, Şi averea i-o lua Şi^n desagi ică imi-o băga Şi pe murgu-o arunca Şi din grai aşa grăia : — Hiaidaţi feciori, după mine Să vă^nvăţ a trăi bine, Să vă doc pe la strimtori, Să luăm la fgălbiori, Că-s uşori şi la portare Şi-s mai spornici la schimbare ! Săbiiu, 21 nov. 1867. Concordia, Budapesta, 1S67, 8 decembrie, nr. 90. POESII POPORANE ROMÂNE DIN CRIŞANA SCRISOARE CĂTRE REDACŢIA ZIARULUI TRAIAN Cîinjd cineva vrea să-şi forme o idee exactă, lămurită şi precisă despre acel popor virili şi nobil, care pre malul Dunării, prin văile cele răcoroase şi prin poalele cele fecunde şi bogate ale Carpaţilor, există (încă, după atâtea furtune zguduitoare ale seculilor înfricoşaţi, şi al căruia nume deşteaptă în suflet suvenirea unei lumi admirabile, unui imperiu fără seamăn în istoria trecutului ; cînd, zic, cineva doreşte să cunoască acest dement, plantat în neagra străinătate a Orientului : consulte poesia liuii, şi ea va fi pentru dânsul o a idoiua Airiadnă în labirintul imenselor scrutări şi studii, relative la aceasta gintă. Câţi literaţi străini, ba chiar şi naţionali, n-au căzut în adânci rătăciri şi n-au ajuns la rezultate ridicule şi absurde, în tractatele lor atimgătoaire de poporul român. Şi această fatalitate a izvorât de multe ori din acea cauză, că n-au cunoscut limba şi literatura poporului. Din profunda noapte a veacurilor, limba română fu exilată din palate, din biserică, din saloane, din administraţlune şi ca o pasăre maltratată şi gonită, ea îşi restrînse lumea în modestul cămin al ţăranului : numai fantasticul freamăt al frunzalo-r, adâncile şi imellancdlicale armonii umdulătoaire prin văi şi numai zefirii îngânaţi pe şesiuriile înflorite mai dovedeau că există încă diamantul cel strălucitor, aruncat de mâni profane din înălţimea ce->i fusese destinată. Această comoară 21 sfîntă şi preţioasă stete «mult timp ascunsă, pînă ce licuririle ei divine şi farmăcătoare întâmpinară ou doioşie ochii apostolilor, carii o scoaseră la lumină, devenind obiectul de admirare al dumei. Şi .ştiţi cari sînt acele licuriri ? Sîint poesiile noastre poporale ! Dacă putem să fim mîndri de ceva, poesia este acel veşmînt, cu care ginta noastră străluceşte ca o regină. Ascultaţi un bătrîn enarînd o baladă şi ochii voştri vor străluci de o însufleţire generoasă, sufletul vostru se va face foc, şi în braţul vostru va răsări sabia şi buzduganul ! Şi dacă veţi sta uimiţi de această magie, de aceste acţiuni energice, neştiind ce să urmaţi, întrebaţi corbii şi şoimii de prin codri şi stînci, setoşi de sîngele duşmănesc. Ei vă vor spune, ce să faceţi ! Asouilitaţi o grupă de băieţi colindând în ajunul Crăciunului şi la Anul nou, şi o inspiraţiune divină va înflăcăra poponutl nostru, o bucurie iradiantă va limpezi ochii voştri şi veţi striga : „Un Dumnezeu adevărat în cer şi veselie între români!“ Ascultaţi o melodie .gingaşă de la o copilă frumoasă şi tânără ca rouă, şi inima voastră se va umplea de simţiri necunoscute, de aluziuni, de doruri. Asouiitaţi tinerii flăcăi strigînd în danţuri strofe ingenioase, şi de n-aţi jucat niciodată, se va stîrni în voi demonul dan ţiului. Iacă viaţa! Iată poezia! Iată treoutul! Iată poporul român ! Ce poate fi dar mai .interesant, decît a te lipi de acest popor, a intra în colibele lui, a-1 studia, a culege improvizările lui poetice, .şi a le arăta lumei, ca un adevărat tezaur al sufletului .său, ca un demn document al existenţei sale. îndemnat de aceste consideraţiuni, totodată fermecat de frumuseţea şi nuanţele răpitoare ale laîntecdlor poporale, încă de copil .am găsit o mare plăcere a însemna baladele, horele, colindele şi basmele ee-am auzit. Patria acestei coleoţiuni este romantioa Grişană, provincia română a ilui Menumorut, ducele Bihoruilui, care zace între Ardeal, Maramureş, Tisa şi Mureş, răcorită de trei Crişuri. 22 O ţară nenorocită iprin secuii, care numai prin doioase şi tainice acorduri intime şi-a mai îndulcit otrava fatalului pahar, oe l-a băut de atâta timp. Cu încurajarea redacţiunîi acestui ziar m-am hotărît a publica din colecţiunea mea cîteva balade, doine şi hore : încep astăzi cu patnu balade1. M. POMPILIU 1 Renunţăm la reproducerea baladelor, întrucît ele au fost incluse de Miron Pompiliu — împreună cu notele respective — în volumul de Balade tipărit în 1870 (V. N.). DOINE I Bate vînt din cel noruţ... Ce şezi !bade,-,aşa blînduţ ? Doar te-mdeamnă oarecine Să nu te iubeşti cu mine ? De mine 1 nu te iubi, Supărată eu n-oi fi; Verde-i cununiţa mea. M-oi iubi icu cine-oi vrea, Dar ipiana 2 .din dopul3 tău Usce-se de dorul meu ! II Bade, bade, dragul meu, Doruil meu cu dorul tău Eacă-1 Dumnezeu .pîrău Prin mijloc la Hususău 4. Oîţi drumar.i pe .drum or trece, Toţi să beie apă rece, Doar oi nimeri şi eu Să-îmi treacă de doruil tău. 1 De mine : această expresiune înseamnă aci : din parte-mi, ce se atinge de mine (M. P.). 2 Pană : floare (M. P.). 3 Clop : pălărie (M. P.). 4 Sat în raionul Salonta (V. N.). 25 III Cucuie eu pene suri1, Mândru icîmţi vara-n păduri, Cucuie cu pene verzi, Mândru eânţi vara-n ogrăzi ! Vină, eântă-n ourtea mea Că eu bine te-oi ţinea Cu vin roşu, pipărat, Cu ţipoi 2 de grîu curat. IV Vasalică, clop cu cipcă 3, Vină la noi Duminică ! Mé mama la biserică, Şi ne-om frige două ouă Ş-om părţi dragostea-n două, Şi ne-om mai frige unul Şjom împărţi urâtul. V Pileacă-ţi, eodre, vârfurile, Ca să-mi văd eu câmpurile P-unde-am şezt cu oile. Şi-ţi rădică tu poalele, Ca să-ami văd eu cărările P-unde-am umblat cu caprile. VI Să ştiu că Petre-a pe vale Pune^mi-aş primă 4 pe poale, Să ştiu că Petre s-a dus Rumpere-aş şi eare-am pus ! 1 Suri: se uzitează în loc de sure, cum d. e. noi în loc de nouă (M. P.). 2 Ţipoi: pînişoară pregătită din făină albă, fină. Seamănă mult cu jimbla de aici (din Bucureşti, V. N.). 3 Cipcă : un fel de cosătură de giolgi, cu creţe (M. P.). 4 Primă : panglică (M. P.). 26 VII Cojocul tău e cu flori... M-aradică sus la nori; Cojocul tău e cu zele 1... M-aradică sus la stele. VIII Mult mă mustră Cel ce custă 2, Că-i fac eu calea prin pustă 3 ; Eu calea n-o am făcut, Ci pre mîndra-am petrecut; Pînă ce o-am petrecut Cinci perechi de cizime-am rupt; Şi (pîn-o voi mai petrece, Voi mai irupe cinsprezece. IX Ce mi-i drag mie pe lume ? Cărările prin pădure, Căutând ou mândra mure, Şi mi-i drag ipruinuil cu prune Şi omul cu vorbe bune, Şi mi-i drag nucul cu nuci Şi omul cu vorbe duilci. Traian, 1869» 18 apr., nr. 2. X Dă, Doamne, nanei4 noroc Ca sămînţa-n busuioc, Dă, Doamne, nanei putere, Ca sămînţa-n cărugele 5. 1 Zele : lanţurile mici (M. P.). 2 Custă : trăieşte (M. P.). 8 Pustă : pustie, şes (M. P.). 4 Nană: la românul crişan însamnă, cea ce în alte părţi se zice lele (M. P.). 5 Cărugele : un fel de floare galbenă, în forma rozelor (M. P.). 27 XI Mă imînă marna în jo,s Să-mi aleg fecior frumos, Dar, vai, 'de alesul meu, Ce fecior am ales eu : Rădăcina fagului, Urîtul săteanului ! XII Mă lăsai ipe-o căilicuţă 1 Mă-ntîlnii e-o albinuţă, Albkiuţa ducea ceară... Din ceară fu luminioară. Luminoara se aprinse Raiul mîndru se deschise Apoi maica sântă rîse. XIII Auzii mamauizii, Auzii cucul cîntînd Şi mierliţa fluierând. — Ieşi afară şi-l ascultă Să vezi, pe ce cloamibă 2 cîntă ; Eu gîmdeiam ică-mi cîntă mie, Dar el cîntă-a ciobănie. XIV — Busuioace, Nu te-ai coace ! — Dar de ce să nu mă coc, Că mă pun feciorii-m dlop, Şi fetele la bertiţă3, Şi popii la chideiniţă. 1 Călicuţă : diminutiv de la cale (M. P.). 2 Cloambă : creangă, ram (M. P.). 3 Bertă, bertiţă : cunună de flori, salbă, ce se anină pe frunte (M. P.). 28 XV Eu merg, maică, de da tine, Dar inima mea rămâne ; Pmnde-o, maică, şi mi-o leagă Cu trei ri/fi1 de primă neagră, De primă neagră, călcată, Să mu ştii ciind am fost fată. XVI Săraci cărările melle, Cum creşte iarba pe ele ! Lasă crească, Boii-o pască, Greaseă cîtu-s gardurile, Ca s-o bată vânturile, Ca pre mine gândurile. XVII Cine n-are maică dulce, Pe lume să poată duce ; Cine n-are maică dragă, Pe lume poate să meargă ! XVIII Mult mă-mitreaibă sânta lună, Pentnu ce-s cu voie bună ? Eu spusei sântului soare Că im-iam dat de supărare. Traian, 1869, 27 apr., nr. 4. XIX Iondle, chică creaţă, Fără tine «niu-i >viaţă ! 1 Rif : o măsură, un cot (M. P.). 29 Chica ta e de inele, Gura ta faguri ide miere ! Ionele, buze moi, Mută-ţi casa lîngă noi ! Am un păr cu pere moi, Şi le-om mîncia amiîmdoi ! Ionele, păr sucit, Sezi la noi dacă-ai venit; Şezi ila noi să ne iubim, Că noi bine ne lovim Şi la ochi şi la sprincene, Ca doi porumbaşi la pene !... XX Catiţă, fruniză de breb, Tot am vrut ca (să te-ntreb ; Cum ai trecut Criişul-Negnu ? — L-am trecut Cum l-am putut, Că mi-am pus şurinca 1 punte, Ş-.am făcut din iceapţă luntre ! XXI Mă dusei pe vale-n jos Să-îmi aleg fecior frumos : Amar de alesul meu, Căci ales-am, Doamne, eu Rădăcina penelor, Urgia sătenilor ; Rădăcina floriilor, Urgia feciorilor !... XXII Cine-a-mpărţit urîtul Nu-1 iubească pămîmtul, 1 Şurinca : un fel de încingătoare de pănură roşie sau de lînă, ce o întrebuinţează numai fetele (M. P.). 30 Cine-a-impărţit dragostea Nuni iubească (pajiştea ; Că mie mi s^a venit Şapte care de urît, Dragoste rniumai un (pic ! XXIII Aşa-i iilîindul fetelor, Cum e rîndul merelor, Pînă-is mere mititele Stau în c'loambă faioşele 1 Dacă cresc, cînd bate viîint Pică toate la pămînt, Pică jos şi putrezesc, Nimărui mu trebuiesc. XXIV Ce mi-i drag, mu mi-i urît, De-ar fi-n tină ciosmolit2, Eu din tină i-saş lua Şi cu apă l-®ş spăla, Şi ou drag ll-aş săruta. Ce mi-i urît, ou mi-i dra/g, Fie ica inaaua de alb ! XXV — Cine trece jp-îngă 3 noi ? — Un căruţ cu patru boi! — Dar lîn icar cine-i culcat ? — Ghiorghiţă mort de beat. Dar mu-^i ibeat de băutură, Ci de rea fărmacătură ! 1 Faioş : bine potrivit, frumos la statură (M. P.). 2 Ciosmolit: mînjit (M. P.). 3 P-îngă : în loc de pe lîngă (M. P.). 31 — Şi cine l-a fermecat ? — Două fete din Banat,. Cu .aschiţă Din uliţă, Cu pămînt de sub temniţă, N^aibă stare, Alinare, Ca Dunărea, cînd e mare. XXVI Dă^mi, bade, pîne cu nuci, Că ţi—oi da buzuţe duliei; Dă-mi, bade, pîne cu pere Că ţi-oi da buze de miere. XXVII Vezi, nană, drumul cela, Că-i bătut ca pătura ? Nu-a bătut de car cu boi, Gi-i bătut de ochii mei Căutînd în calea mîndrei. XXVIII Nu mai pot de ustănit, Tot umhlînd după iubit, Şi inimic n-^am folosit ; Minţile mi s-or smintit, Unghiile mi s-or tocit, Tălpile mi s-or ibelit, Potecile-nemciişiind, Buturugile izbind Şi glodurile lovind ! Nu ştiu alţii oum găsesc Şi ipe placul Hor iubesc, Ga mine miu jinduiesc ? E vreun f armec la mijloc ? Ori că-s eu fără noroc Şi ursiit să ard în foc ? Dorul meu nu are leac, Că oui plac, mie nu-mi (plac ! Traian, 1S69, 21 iunie, nr. 25. XXIX Pe de-o (Lăture de sat Merge-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i 'bădiuţul fănmecat. — Şi cine l-o fermecat ? — Mîndruliţa lui din sat, Gu trei maci din trei grădini, Cu apă din trei fîntîni. XXX Frunză verde de scumipie, Cine şti ce-mi place mie ? Măr roşu şi pădureţ, Badea nalt şi albineţ : Cînd păşeşte Zdruincăneşte, Şi vorbeşte, Voiniceşte ! XXXI Cîntă ptiiuil cucului în creanga smochinului, Aşa loîrată ide cu jale De sta apa-® loc pe cale ; Stau plugari cu plugurile, Dieoii1 cu ştudiile. Văzui diac tinerel : — Dănmă, maică după el, Că nici anul nu- Era odată in vremilu Uc demult uu impfc- ; daccá aminte de tată-seu şi de povpştile sa-rat. Barba iui albă ca ométul, faţa sbirdtă le, mi atât mai tare creştea in suflatul se* ţi capul seu plecat inaiote arătau ci este tui | dorinţa de a vedé lacul ţi împrejmuirile tai om de o v;rstă foarte înaintată. Trei fete, \ şi a se scalda in limpezile valuri. Aşa, as-ce avuse ie măritase după alţi trei imperaţi tiiierî j tizi, aşa mâne, păni ca intr’una din xiie, ne-şi vesţiţi iu !ume, acum ihm mai remisese altă. ; pu ténd să mal răbde dacára dorului, ce-l xi-grijâ pe esp de căt să încredinţeze fiului séu ; darea necontenit, dedn porumă v^zetenlin si stăpânirea (erei. ; scoată di» grajdiu doi cai şi să-fm^ele. Ira- tiétránul impgrat, simţind c& dia ce slâ- ! pératul incălecâ şi plecă i as pre lacul rinelor beşie mai mult şi v.ă nu este departe ceasul ! dimpreună ca vezeieul. Razele soarelui stră-de pe orail chemi lângă patul seu pe feceor j luceau ferbinte iacăt era zăduf mare degru> şi-i zise: Fétul meu, mie mi-a sosit cea- ; zavă căldură. Dar când se apropia impőraiul ani despărţirii de viaţa aceasta, deci înaiute j de lai, o recorcali dnlc* aburea in faţa lui. de-a închide ochii pentru tot. nul valurilor o femec cu pi-nil lung d« >v, inriini! ochii }i-ji livJu saiirtiil * n fala ruaii'iil r.« traiilatirnl ca ora- Tfuerul feci-ir de ítqjh-í^'. i'-nul cc se sui t"k miw n lltrimiMvi'lu; o ligi iiulti la pe suudu! impíretesc rv 'nsre »eseli-' co staturi ţi ii umoisi iii îl 1* nnro te poleú ţinu trei xilu >i trei nupti. i'iccpu sl se uita, i-ar la d {fupfa» :aii. Se siniti «diti, de duu& ori, ile mc* ori, a linó iniaşi. l.ugiuesUiKle pe piuiii- le-o suti de oii ţi iupiraUl du liiatt mak. fcsl isperl;wi' si ir, poale fac* nie W3iml grea il (iu Jnniriwil; il caf«M» n îîj fii ţine largul uesisi Jeri? Ciuipn! braţe ţi il dsmúardl, oftiod dia tot «alcOil «£>: t!: (Si KCI9Î lac, «pac «aiKiiii ri rute ei, ţi iup&aUl ai ac poato tnk AiaiM Pagină din Convorbiri literare (1872) cu începutul basmului Ileana Cosinzana NEVASTA FUGITĂ Peste Abrud, peste Aiud, D-alelei ce dram bătut! Dar de cine e bătut ? De-o nevastă pribegită, De bărbatu-si Şi pre mine m-a urî. Iară slujnica zicea : — Draga mea, .stăplîna mea, înălţată-impărăteasă, Doamnă mîodră şi aleasă, 80 Eu nu oîmt iîn bucul tău, Ci horesc de-aleanul meu 6 Mă tînguiesc prunilor De jeilea părinţilor, Şi mă vaier brazilor De bănatul7 fraţilor ; Mă tînguiesc florilor De dorul surorilor, Şi imă pilîmg brmduşiilor De jelea mătuşilor. GIURGIU Frtunză verde de urzică, Strigă, Doamne, cine strigă, Strigă Giurgiu dintre lunci De la boi şi de la junei. Nime^n lume nu aude Strigă Giurgiu dintre lunci Numai sacă 1 maică-sa Din grădină soro-sa, Ea tare se îngrozea Pîn’ la dînsul se ducea Şi din grai aşa grăia : — Ce ţi-i ţie Giurgiu meu ? Ce-a ajuns pe capul tău ? Doar merindea ţ-ai sfîrşit, Ori bani ţ-ai cheltuit ? Doar opinci de fier ai rupt, Ori juncanii ţ-ai pierdut ? — Nici merindea n-iam sfîrşit, Nici banii n-am cheltuit, Nici opinci de fier n-am rupt, Nici juncanii in-am pierdut; Somnul m-o ademenit Şi pe iarbă-am adormit, 1 Săracă (V. N.). 82 Su’ pom verde înflorit, Şi-un vînt cald ce mi-o bătut Florile au oborît1, Şi irai-o căst2 şerpe balaur, Maică, teu coarne de aur. Na, maică, naframa mea, învelleşte mîna-m ea Şi o bagă-n sîniull meu, Scoate işertpale cel -rău ! — Ba io pui, m-oi înveli, Fără mînă nu pot fi, Fără tine pot trăi, Că de-a trăi taică-tău Face altu-n loaul tău. Strigă Giurgiu, striga iară De la junei dintre hotare, Nime-n lume nu aude Vaietele saile crude, Numai drăguţ taică-său Din pragul vecinu-său : — Giurgiu taichii cel iubit, Spune-mi, spune ce-ai păţit ? — Taică, taică, dragul meu, Am păţit-o foarte rău, Că pe iarb^am adormit Şi din pom s-o coborît, Vai, un şerpe gălbănuţ Şi mi-a intrat în sînuţ ; Na, taică, năframa mea înveleşte mîna-n ea, Scoate-mai şerpeile din sîn Că mă umple de venin. — Ba io, zău, n-oi înveli, Fără mînă inu pot fi, Fără tine pot trăi, Că de-a trăi maică-ta Noi altul vom semăna. Strigă Giungiu-a treia-oară Cît gîmdqjti că stă să moară ; 83 Dar niime nini asculta, Numai dalbă soro-sa, Din pragul vecină-sa. — Ce-i, Giurgiule, frăţioare ? Aşa tare ce te doare ? Fiare din munţi s-aiu sculat Şi pe tine au udat ? Ori tîllhanii tenau legat Şi toţi jiunoii ţ-au mînat! — Fiare (din munţi n-au urlat, Nici tiîlham ou m-au legat, Gi somnul mo-tnceluit, Sub un ipom am adormit Şi vînt caid a legănat Pomul ou flori încărcat, Şi-a căzut un şerpe rău, Şi-a intrat în slinul meu, Şerpe laur, balaur, Cu coamele de aur, Bl cu coarnele mă-mpunge, Cu limbile mă străpunge. Ie, soră, năframa mea, Şi-ţi în văii inîna cu ea ! Şeripelle din sîn îmi scoate Şi mă scapă de ila moarte ! — Ba nu, nu, fratele meu, Aceea n-oi face eu, Fără mînă nu pot fi, Fără tine pot trăi ! Giurgiu iar prins-a striga, Dar nirne nu-d ajuzea Nuimai liiboviniiica sa, Din pragull suroată-sa. — Giurgiule, sufletul meu, Ce rîndu-i pe icapul tău De te vaieţi aşa rău ? Doar în cale ţ-a ieşit Pricolici afurisit3, Şi vre turma să ţ-o strice Şi capul tău săJl mănânce ? 84 Ori tiu zaci de-o boală grea Şi nu-i nime ipnacolea, Să-ţi dea apă din izvor, Şi să-ţi facă după dor ? ! — Ba, nu puiculiţa mea, Nici nu ziac de boală grea, Nici în oale-tmi n-o ieşit Pricolici afurisit, Dar somnul m-o-nceluit Sub un pom iam adormit, Şi mi-o fost pamu-nflorit, Ş-un vînt oalld, ce-o abiurit, Florile le ia oborît, Şi-a căzut ou ale jos Şerţpe laur, verinos, Şi s-au tras ila mine-n siîn ; Vai, mîndruţă, pier de chin, Că teu coarnele mă-mpunge Cu'liimbile mă străpunge. Na, dragă, năframa mea înveleşte mîm-m ea, Şi o bagă-m sînul meu, Scoate şarpetle cal rău ! Mîmdruliţa-d asculta Năframa nici că :lua, Mîna goală ş-o^ntindea Şi şerpele iminl scotea, Dar n-a fost işerpe bălaur, Ci un mîindru brîu de aur4. — Mîndră mea, onuoiţa mea, Poartă-miil duminica în ciudă la soro-mea, Şinl poartă şi sîimbăta în ciudă la maica mea. DRĂGUŢA ÎNŞELATĂ Sub codrul cu fagi, Pe valea cu f ragi. La rîul de roiua Estető casă nouă, Nouă, şindilită, Frumos văruită, Gu sirmă-ngarădită, Cu fereastă-n cale, Gu uşiţă-m vale, în giur cu grădină De flori toată plină, în ea cine şede ? O maică se vede C-o fată frumoasă, La chip drăgăstoasă, La faţă duioasă. Maica tot lucra, Mereu se^nvîrtea, Toate .le făcea, Iar fiica-i şedea Cu ochii clipind In somn aţipind, Maieă-sa grăia : — Ficuileatna mea, 86 Ce poate să fie De stai ilîncezie ? Eu lucru prin casă, Tu clipeşti la masă Ca o jupîneasă. — Ba, 'eu iiiu clipesc, Somnul nu-1 doresc, Dar stau şi gândesc, Că eu am iubit Cu foc nesfârşit Un bade înalt, Voinic dezmierdat ; Şi eu il^am minat Pînă-n Ţarigrad, El să-mi târguiască La şafiră grecească Pîmzuiţă de iin, Fir de ihrişin, Să-i cos cu iubire Cămeşă de mire, El in-o târguit Da s-o logodit, Şi de-atuoci n-am pace, Niu ştiu ce mă face, Ce mine, nu-mi ticneşte, Ce beu nu-mi prieşte, Dorul mă răzbeşte, Faţa-mi veştejeşte. De scris nu mi-o sioris, Dară mi-o trimis Guvîintud pe vînt Răvaş pe pământ, Nu -ştiu cununa->l-oi O’ eu blestema-l-oi, Cum or st;a la spate Gânduri ou păcate ? Maică-sa grăia : — Ficulaana mea, Pasă şinl cunună, Nu mai fii nebună, 87 S-a£li-iun finişor, Să-ţi itreacă de dor. Şi-tnichină ila fin C-un pahar de vin, Şi-aichiină La fină Cu-altul de venin, Ş-o sorîmige la sîn, Ş-o apucă-n braţe, Ş-o săirută-in faţă. FECIORUL ŞI PEDEPSIREA MAICĂ-SA Frunză varde de bujor, Fost-au, fost un bădişor, El de tînăr s-o-nsurat, Dalbă fată ş-o luat, Pe sub soare Soaţă n-are, Numai sora soarelui Şede-n poarta raiului Caută loc sufletului1. Nunta t>iine nu sfîrşea Şi ila faţă-ngălbemea, Ca-rn amiazăzi sosea Carte mare-mpărătească La biraie 2 s-o cetească, Taberile să pornească ; Cînd era pe la sfinţit Găsau cartea de citit, Tabarile de pornit. Cînd feciorul purcadea El cu jale-iaşa grăia : — Maica mea, binele meu, Ascultă tu ce-ţi spun eu ! Ţine-mi nevasta fimmoasă Cu ce ai mai bun în casă, 89 Cu vin vechi din Religrad, Cu colac din Ţăligrad, Cu caiac îin lapte dulce Doar la mă-sa nu s-a duce. — Ţiiine-oâ, dragă, ţinea Cu ce focare-oi avea !3 Mă-sa-n pragul uşii sta, După .fecior se uita Pîn1 ce-n codri s-afunda, Apoi în casă intra Şi 'din gură cuvînta : — Alelele, Doamne sfinte, Doamne sfinte şi părinte ! De mîincare ce să-i dau ? Da o coage 4 de mălai, Uscată de nouă ai ! De băut în ce să-i dau ? în ciubărul porcilor, Cum li—i dată robilor ! Şi ide mînă mi-o lua Şi în temniţ-o băga, Intr-o casă afurisită, De cinci ani neourăţită, De soare nestrăbătută, Pentru robii mani făcută, Ş-o ţinea maică-sa bine, Fără milă şi ruşine, Cu cogi arsă de pe masă Gu spălaturi de prin vasă. Iar nevasta suspina, Iinima-i5 se despica, Ziua, noaptea lăcrăma, Lui Dumnezeu se ruga : — Slobozi, Doamne,in mila ta Toţi robii de la robie, Iobagii din iobăgie 6, Şi slugii de la alugie, Ş-al meu soţ din cătănie ! Vorba nici c-au isprăvit, 90 Taberile mi-au venit Şi bărbatul i-a sosit. — Maică, măiculiţa mea, Adă-ţi nora tinerea, Nevăstiuţa firumoşea, Că doresc a o vedea Cum doresc în rai a mea. — Puiul .meu, sufletul meu, Bucuros ţi-aş da-o eu, Dar de cînd tiu ee-ai lăsat, Ciuma-n ţară a intrat Şi nevasta ţ-a mâncat. — Haide, maică, şi-uni arată Unde-i mîndră îngropată, Ca să-i văz, maică, groapa Şi să-mi stîmpăr inima, Şi să-i sărut mormîtntui, Ca să-îmi stîmpăr sufletul! — Groapa cum pot să-ţi arat, Că de trii ani ce-ai plecat, Ploaie multă s-o vărsat Şi groapa s-o înfundat, Şi ide fdînd m-ai fost cu noi Au fost vînturi mairi cu ploi, Şi ide vînturi, ce-or suflat, Mormântul s-o-mprăştiat. Feciorul se amărea, Lăarămîmd aşa grăia : — Dacă mumi poţi arăta Mormîntul, uinde-i mîndră, Arată-imi măcar urma ! — Cum pot unna să-ţi arat Că de trii ani ce-ai plecat, Soarele mi-o strălucit Şi ploi calde au venit, Locul tot a înverzit, Cu iarbă s-a învelit. — Adă-mi dară cheile Să descui cămările ! 91 — Eu cheile ţi ie^aş da Dacă ile-iaş putea afla, Că de cînd te-iai depărtat Cu cheile s-or jucat Muilţi pruncuţi Nepricepuţi, Nu ştiu Sin foc lle-au ţipat, O’n apă ie-au aruncat. Feciorul se încrunta O iseoure apuca, Temniţa taat-o spărgea Şi nevasta ş-o găsea, O igăisea, ca vai de ea ! La faţă toată pierită, Ca o frunză oilivită, Neîngrijită, necătată De crii zile namîincată. — Alelei, soţia mea, Cu ce maica te ţinea De te-;ai vestejit aşa ? — Ţinutu-m-o dînsa bine, Bat-o 'sfîinta zi de mîine ! Că de trii ani ee-ai ipleoat, Pită moaile in-am mîncat, Iarbă verde maim călcat. M-o ţiimut ea, dragul meu, Gum se ţine-un oîine rău, Cu cogi .arsă de |pe masă, Gu spălători de (prin vase. — Şpune-mi, spune, miîndra mea, Ce pedeapsă s-iar cădea Să sufere maică-mea ? — Să moară în chinuri grele, Cum aiu fost şi ale mele, Să miio ilege şi spânzure De urii cozi de iepe sure, Să-rnouingiure oliţale, Să .preceapă măicuţele, Gum se ţin nurorile. 92 FATA RĂUTĂCIOASĂ Frunză verde f runzuliţă, Aşa strigă-o .mîndniiliţă, Albă fată feoioriţă, Cătr-un voinic din oolniţă : — Vere, vere, mila mea însoară-te şi mă ia ! Fără tine Vai de mine ! Nomain groapă mina fi bine. — Ba eu nu te-oi lluia zău, C-ai uin ifrate oa şi eu, Şi umblă-n umbletul meu, Şi se poartă-n portul meu, Joacă-i cailiull ca ş-al meu. Fata prins-a lăcrăma Şi iar dete a striga : — Ie-mă, vere, ie-mă, dragă, Niu-ţi paie luoru de şagă, Decît să nu-ţi fiu soţie Mai bkie-n pămiînt de vie. — Te-oi ilua sufletul meu, De uicizi pe frate-tău, Pe frate-tău cel mai mic, Cel mai mic şi mai voinic. 93 — Uciga-,lna,ş uoiga, Dar nu ştiu ce-i otrava. — în grădină La stupină O fîintîină se găseşte Iar .pe fiuindud ei trăieşte Şerpe laur, balaur Cu solziuţii de aur, Şi din gură Parcă-i cură, Din oaadă-i venin picură ! Umple luiliceaua deplin De otravă şi de vin. Frate-tău venind acasă Cu gura de sete .arsă, Apă rece tu nu-i da, Ci din gură zi-i aşa : „Frăţior de voinicel, Na vin iroşiu, mărmăzetl1 ! Be .din ăsta, draguil meu, Din care-am băut şi eu.“ Fratele nenorocit, De imuilt hioru obosit Cî,nd acasă a sosit Apă irece a dorit, Iar sorossá i-a grăit : — Frăţior de voinicel, Na vin irqşiu mărmăzel ! Be din ăsta, dragul meu, Din care-am băut şi eu. — Adă-mi soră, a’să bau 2 ! Bine ştiu eu gîndul tău, Fie-ţi casa uliţa Şi cămara rîşniţa ; Şi^ndată cum a gustat Viaţa ii s-a oiumtiat3, Şi soro-sa iar zicea : — Voinicele, mila mea îimipdinitu-ţiiam voia Acum haide şi mă ia ! 94 — Nu te ieu, căci nu te vreu Nice eu, nici Dumnezeu, Că .dacă ti-i mânia Şi cu mine-i face-aşa ! NIŢA ŞI PETREA BANULUI Trei cocoşi negri cîintaxă, Trei turnci în ţară turnară : — Vinde-ţi, frate, nevasta Şi-mi plăteşte daria ! Vîndu vii, Viîndu moşii, D -oi făcu Preaum putu Şi nevasta nu vîmdu. Şi-a avut o moară-n vînt Şi-rocă alta pe pămînt, Şi-acele iLe-mistrăina Ca să-şi scape nevasta. Şi veniră turcii iară Şi strigarea doua-oară : — Vinde-ţi, frate, nevasta Şi 'plăteşte daria ! El din grai aşa zicea : — Mîndră, mîndruleana mea, Ieşi afară din camară Şi-ţi bagă oehii-n cerneală, Şi-ţi ie iie Dintr-o mie, Ca tine să nu mai fie, Şi inel mîndru suflat 96 Şi hasma din Ţărigrad. Ea afară că ieşea Şi frumos se primenea ; El de mînă mi-o lua Şi-amî/ndoi la tî:rg pleca, C-un Dure tímár se-mtîlnea : — Bună ziua, tuircule ! — Miulţămiim, oioaoiule ! De vîmdut ţi-i nevasta ? I — De vîndut mi-i zău, asta s — Spune-mi cit o preţuieşti ? — De trei ori s-o câmpeneşti, O dată cu bani mărunţi Ca să-mi paie eă-s mai mulţi, A doua cu ilei bătuţi, A treia ou gălbenuţi, Că-s mai uşori ia purtare Şi imai spornici la schimbare. Turcul vesel s-apuca Galbenii a număra Iar nevasta suspina : „De^ar da Dumnezeu, de-ar da, Banii ,să ou i s-ajungă Pre mine să nu mă vînză.“ Dar banii i-o numărat Nevasta ş-o cumpărat, Şi de mînă mi-o lua Şi prin tiîrguri o purta Pe la şetre mi-o primbla, De toate mi-o întreba Şi în orîşmă se băga Şi din grai aşa grăia : — Mînidră, mîndruileana mea, Eu ou drag te-am cumpărat, Ce-o cerut pe tine-am 'dat, Ce-iai poftit eu ţ-am iluat, De toate te-am întrebat, Dar de una mi-am uitat; Mîndro, cu d,reţpt să grăieşti, Spune-mi din ce viţă eşti ? 97 — Eu sîint Niţa Banului Din Ţaaia Ardealului ! — Soră, soră, draga mea, Dacă stă lucrul aşa, Şi io-s Petru Banului Din Ţara Ardealului. Mai na bani ipe iciîţi ţ-am dat Şi te du iar ia bărbat ! PRUNCUL ŞI FATA ŢAGULUI Pe -cel cîmp cu seminic. Jos ila /uirobira unui muc Jeluieşte-şi un 'voinic : — De ce n-am avut inoroc Să fiu iars mai bine-n foc, Cîrad îm casă mi-am adius De peste codri din sus Buruiana ştevii, Şi urîta cetăţii, Decît ou urîta-n casă Mai ibiine cu boala-n oase ! Nevasta mi-ea vesel .pleca, Către oasă ;se ilua, Şi pe oale oum imargea Nevasta 'din grai grăia : — Da hai să ne întrebăm, Care de unde sîmtam ! — Eu sirat pruncul Ţagului Din Ţara >HaţaguiLui, Pe tata-il cheamă Ilie Şi pre mama Ainisie, Pe íratenmeu Văsălie, Iar pre sora Todor.a. — Voinice, fainele meu, Dacă-ii ta, Să mă bată Dumnezeu De-.am călcat ouvintull tău. — Taci, vicleană, nu minţi, Nu eşti viredinic-a trăi ; Că te-oi face o lumină, Sănmi lumini sara la cină. Bine vorba mu sfirşea Şi ide 'braţe mi-o prindea Şi-n grădină o ducea, în grădină la stupină, Şi cu oîlţi şi ou răşină Mi-o-mbrăca şi imi-o-invălea Şi iîn cas-o aducea Şi de masă o lega, Mare flacără ii da, Mai întie La călchie, Să ardă toată de v,ie. Gîrnd sîinu-i se mistuia Ea cu jele-aşa grăia : — O, chinzuitoriul2 meu, Bată-te pre tine zău, Două ţîţe rotundele, Care te jucai cu ele ! Cînd buzele-i flacăra Ea cu amar suspina : — O, chinzuitoriul meu, Bată-te pre tine zău, Două buze subţirele Şi sămtarile mele. Ba mu, nu, .tâlhar ide cîine, Niu-i ibună irima-n tine. STANCIU ŞI VOCHIŢA Sus ipe splaiul munţilor, La -poalele brazilor, La tulpina fagului, La cetina bradului, Şede Stanciu Braţului Cu Oanea Celariului, Cu Buca Ploscarului, Şi cu Toader Cohălmeanu Şi cu Bucur Braşovearau ; Da ei bea şi chiotea Dintr-o ploscă mitutea, Aşa mult că ou-mi ţinea, O vadră şi cinci oca Gîind :1a gură rădica, Aşa bine mi^o golea, Nici un pic nu irăatnînea, Straje cine le era ? Mitutiicâ Vochiţa, Ea din grai aşa grăia : — Dali, frate Stanciule ! Şoimule, voinioule ! Da tu bei şi chioteşti Cu fraţii te veseleşti, De poteră nu-ţi gîndeşti. 104 Asară cînd im-am culcat Aşa -rău -că m-am visat, Că -puşca ţi-i fără pat, Iară pistoalele mele Le-am vis-at fără oţele, Apoi flinmuliiţa mea O-am visat fără vergea. Sta-niaiu din gură gră-ia : — Nu te teme, sora mea ! Pînă vezi puşca ila mine Nu te teme tu -de nime ! De-a fi plină, de-a fi goală Fuge patera să moară. Bine vorba ou sfîr,şea Şi potera-i ocolea. ■ — Căpitan Bălaurea Fă cu potera-n colea, Că m-oi da -pă dup-un fag Şi ţ-oi trage-un glonţ prin cap, Cam prin -cap şi cam prin şele Ca ,să teincî-meşti din ele, Cam la furca pieptului Undeii greu voinicului. — Dă-ts, Stanciule, (legat, Să ou te duceau stricat ! — Ba, eu nu m-oi da legat Cît ou m-oi vedea stricat ! Mitutică Vo-chiţa Sta pe mal şi se uita, Sta pe-o flintă rezemată Ca o naibă-mpeliţată. Zvîrlea pleata pe spinare Pardosită de parale, Pe la brîu tot cu pistoale, Cu pistoale ghintuite Şi frumos iînargintite ; Turci dacă ş-o văzut Toţi Dunăr-ea au trecut, Iar Stanciu din grai grăia : 105 — Rate, Doamne, papura, Că s-o aprins podina Cu turcii alăturea, Cînd ş-o trecut Dunărea Dunărea la Ţănigrad, Io-s voinic aidevărat, Cu sarănmea im-am scăpat. Frunză verde Şolovîrv, Muşca-ţi-aş limba din vîrf ANA ARDELEANA La poalele muntelui, în tîrguţul Graiului Strigă Ana Ardeleana, Nu-ii voinic s-o cekiiască, Nici oatană-mipărătească Mîina-n sîiniul ei să bage, Pe picior ca să mi-o calce ; Dar 'în trrg mai ide idiin jos Zioe-un domnişor frumos : „De n-oi înşela-o eu, Nu-mi ajiuite Dumnezeu Să-încalec pe murgul meu, Şi dominiia să-mi domnesc, Şi viaţa să-mi trăiesc !“ Astfel dacă s-ia jurat Mers-acasă supărat, Pe masă s-o imcotat, Iar maică-sa 1-a-ntrebat : — Ptuiiuil meu, oe ite-o aflat, în orîşmă băut-ai ? Ori mîndră văzut-ai ? — Nici îin onîişmă in-am băut, Nici mîndruţă n-am văzut. 107 Strigă Ama Ardeleana Nu-i voinic is-o eeluiască, Nici catană-impărătească. — Şi-am pus, maică, jurămînt Să n-am paoe pe pămînt, Domnia să mu-mi domnesc Eu de nu o celuiesc. Aşa al dacă grăia Pe imurgu-i se arunca Şi pe drum că se lua, Şi mergea el cât mergea, Co babă se întâlnea, Baba din gură zicea : — Unde-alergi, voinice,-aşa ? — Eu m-aş duce undeva, Dacă pot afla ceva Să iîinşel pe mîndruţa. Şi bătrîna iară-î zice : — Du-te acasă, măi voinice, Ţipă haine bărbăteşti Şi ie haine femeieşti, Iar sara, cînd a-nnopta Să te ducă la mîndruţa, La jnîndruţa la fereastă, Şi să-i spui că eşti nevastă. Astfel voinicul făcea, Sara pe lună mergea Şi la fereastă grăia : — Lasă-imă, vecină,-n casă C-.afiară-i vreme ploioasă, Ploaia ca din ol se varsă. — Bucuros că te-aş lăsa Dar mi-i frică de una, Că tu mu eşti suroata, Că ţi-i glasul bărbătesc Nu samăn-ia femeiesc. — Nu sínt bărbat, ci nevastă Şi sînt fugită de-acasă, Sînt fugită -de bărbat, Că m-o bătut peste cap 108 Şi glasul mi s-o schimbat. Soră dacă n,u mă crezi, Ieşi afară ide mă vezi ! — Decît afar-oi ieşi Mai taine te-oi slobozi. El în casă că intra După cap mi-o apuca, Mîna^n smul ei băga Şi pe picior uni-o călca. Foaie verde de sălouţă, Săracă Ardalenuţă ! Aisară ifuseşi fecioară, Miazănoapte mevestioară, Zori -de ziuă Şi văduvă, A doua zi ipe scândură ! TUDOR ŞI CATIŢA La fîntina iui Bujor Paşte calul lui Tudor, Calul paşte şi rîmchează Tudor doarme şi visează ; Ce folos ide visul liui Dacă ou-ii cu dumnealui Mitutioa lui Gatiţă, Cu lăîin alb de porumbiţă Şi ou miere pe guiriţă. — Gatiţă, poale ciumate, Rău te-am visat astă-noapte ! — Spune-mi, bade, spune-mi bine Cum m-ai visat tu pre mine ? — Că eu, dragă, te-am visat Cu marama ta pe cap, Cu marama mîndră, nouă Ruptă, ruptă chiar Sin două ! — Tudoré, fecior frumos, Lasă, visu-i mincinos, Nu mi-ii wuptă marama, Ci mini muptă inima, Rău te temi că te-oi lăsa, De oe te temi miu-i scăpa ; Că fu calul poivărak Tu la umbră-ai adormit, 110 Eu m-iam dat ila drăgostit; Tudor diin gură grăia : — Iubaşte-te, mlîndra mea, Vei ihihi ciît vei iubi, La mine iară-î veni ! VOINA ŞI MINDRA LUI Pe uliţa armenească, La o casă ţigănească, Voina caliu-şi potcoveşte Iar mândruţa miil pîndeşte. — Dali bade, dragul meu, Unde găţi tu murgul tău ? Doar ţi-i dor de pribegit, Ori ţi-i dor de cătănit ? — Ori mi-i dor de pribegit, Ori mi-i dor de cătănit, Eu trebuie să mă duc, Cale lungă să apuc ! — Dacă e, bade, să mergi Dar pre mine cui mă Ieşi ? — Şezi acasă, puiul meu, Că pe unde mă duc eu Să ferească Dumnezeu, Nu-i nici apă, Nuii nici iarbă Numai, mîinidră, piatră seacă. — Decît, ifrate, să rămîi Ca o pasăre în pustii, Fă ou mine-atîta bine, De ană ia pe cal ou tine, Căci singură, v,ai de mine ! 112 — Te-aş llua, dar mi-i raşine ! — De ţi-i ruşine cu .mine, Faimă brîu pe lîngă tine ! De ţi-i iruşiine de brîu, Fă-m-o lumină de său, Şi mi punéin sînul tău, Că sara unde-ti cina Mîndru eu ţi-oi lumina. Bade, de ţi-,a fi ruşine Şi-ntr-acesta chip de mine, Făm-o lumină de ceară Şi imă pune susuoară, Că ţi-oi prinde tare bine Unde-a fi mai rău ide tine, Că sprincenuţele mele Vor fi două cîmrpurele De va paşte murgu-m ele, Iar, frate, guiriţa mea Se va face-o fîntînea De va be imuirgull din ea. Frunză verde de alună, Mulţi feciori frumoşi s-adună Şi-intr-o ceată se-mpreumă ; Toţi îmi pleacă :1a bătaie între sunet de cimpoaie, Cîte şase^alăturea, Cîte patru-asemenea. Şi Voina mergea cu ei Pe cai iuţi şi porumbei ; Iară mîndra-i rămînea, Rămînea ca vai de ©a ! Supărată, amărîtă Ca o floare dogorită, Tinereţea ei pierea, Ca lumina se topea, Ca lumina cea de ceară Cînd bate vîntul de-afară. Se bocea, se tînguia Şi din ochi amar plîngea, La fereastă se punea, 113 Toată ziuia ,se (uita Doară Voina s-a-intiuroa. Dimineaţa pe răcoare, Cînd răsare sfântul soare, Pe cel plai, pe cea vîkea Toţi voinicii se ivea, La hotar se-nţapanea Şi de luptă s-iaprindea, Tunurile duma, Săbiile îmi sdlipea Şi de sîinige se roşea, Corbii grămadă buia. Peste taberi se-nvîrtea Şi ou groază ar-oncănea, Mulţi voinici frumoşi cădea, Numai Voina rămî-nea ; Amănît lîn loc şedea Pe spatele mungullui îin ’Slîngale turcului, Tot în sînge pîn’ la brîu, Că -ouma sînge pîrîu ! Gîţi oiştemi au mai scăpat Toţi -acasă mi-aiu placat, Numai Voina răimîn-ea El -acasă mu mergea, Numai ealu-şi trimitea. Voinioii carii se duceau Gînd acasă ajungeau, în căile lor ieşeau Fete albe, tiinerale, Pe obraz ou lăarămale, Pre feciori mni apuca Şi în -braţe mi-i -strângea. Toată fata cunoştea Pre drăguţul, ce iubea, Pe sdlipetul armelor, Pe bumbii dol-oamellor Pe schinteaua cailor. Dar cea fată albă, blîndă, Gu inima de dor frîntă 114 îin deşert îtti cale sta Căci drăguţu-i nu isosea, Numai murgul singurel Obosit ea vai de el ! Viinea-inoet îşi schipătîrad Şi din gură rînchezînd, Cu şeuţa ipe suib foaie, Cu frîu galben în picioare. — Dai tmiirgule, dragul meu, Ce irău-d pe capul tău ? Coama-i cruntă, Şaua-i ruptă, Vai, cum vii tu de ia luptă ! Spune-imi murgule curat, Badiuil unde mi-ai lăsat ? — Eu stăpânei mi-am (lăsat La hotarull încruntat, Tot 'în sînge pînă-n brîu, Că sîagele me pîrîu ! Mîndruţa se jeluia, Din suflet adînc ofta Şi din grai aşa grăia : — Fă-mă, Doamne,-n mila ta, Fă-mă-o roică Păsărokă, Ca isă zbor ou dorul meu Unde trage Voina-n rău, Să-d mai poci vedea o dată, Căci miii irima săcată De jele mestîmpărată. Bine vorba nu găta, în pasere se schimba, Şi pe sus se rădica, Şi ca gtîndul se ducea Şi la bade-d ajungea, Voinicul cum o vedea Cu glas de dor îi zicea : — Dali, dragă păsărea, Doară eşti din ţara mea ? 115 Doară glasul tău mi-aduce De (la mândra vorbă dulce ? Mituitiaa ipăsărea Peste oap se întorcea, Fată albă se făcea, Şi pre Voina mi4 scotea Din isîngale îinicihegat în oaire zăcea-mplîntat, ‘Vpoi ei ;se sărutau Şi acasă se-ntorceau. RĂSCUMPĂRAREA VOINICULUI Suflă viatul Romomul, De oe-il suflă, de-acea-afdoaire... Voiniioud piere-n prinsoare, Gu mimuri în degătoare Şi 'Ou fiare ipe picioare. Mers-.au părinţi Cu arginţi, Sâni poată răscumpăra, Domnii zic că mu l-or da. Mers-iau fraţi Cu bani daţi, Să-l poată răscumpăra, Domnii zic că nu l-or da. Merge-o fată ifeaioriţă Gu imelaş de credinţă. — Dmguil mau, Todor birău, Sloboziţi îdrăguţul meu ! — Vmde-ţi, fată, mărgelele Şi dezbate tiu ferele, Vânide-ţi, fată, prkrauţa Şi descuie itemniţa, Că drăguţuil ţi il-om da ! 117 NOTE* BRADUL (p. 55) 1 Ca şi fmnzuliţa-n plopu. U final din plop, în contra uzului, se pronunţă aci întreg, pentru completarea metrului. Aceasta este una din numeroasele excepţiuni şi licenţe, ce-şi permite prozodia poeziei populare. Pe lîngă armonioasele rime, cu care românul ştie să încunune improvizările sale poetice, el întrebuinţează cu mulţumire şi rime mai puţin sonore, mai puţin regulate, ceea ce demarcă gustul estetic al poporului, de a pune mai mare pond pe idei, imagini şi comparaţiuni, decît pe rime. 2 ...darăbureascâ. Dărăburesc este identic cu bucăţesc. Dărăburesc e format din darab (bucată) cuvînt străin, adoptat de la unguri. 3 ...roşteie. Roştei este un fel de leasă, în miniatură, ce suplineşte uşa la intrări nai mici. Sînt case ţărăneşti, prevăzute şi cu uşă şi cu roştei ; uşa dinlăuntru, roşteiul dinafară. * Notele şi precizările aparţin lui Miron Pompiliu. 118 TUDORIŢA ŞI MOŞNEAGUL (p. 57) 1 Olurele zumind. Ol, olurel : ulcior. Această notă îmi oferă ocaziunea de a atinge, pe scurt, spiritul viu de industrie, ce se manifestă la românii crişeni, cu deosebire, la cei din valea Crişului-Negru Pe de o parte, îngustele ţarini mănoase, ce ocupă văile şi şesurile de prin codri şi dealuri, care ţarini nu sînt în stare a satisface pe deplin, cu rodurile lor, lipsele ţăranilor ; pe de altă parte, poziţia cea muntoasă şi numeroasele dealuri şi coline de lut ; încă din vechime au dat naştere unei industrii remarcabile. Vasele de lut ale românului crişan se transportă pînă pe la Dunăre, în Ungaria şi pînă în fundul Banatului. Cuţitele, coasele, secerile şi securile făurite de ţăranii români sînt foarte căutate ; apoi fără scîndurile, leţurile şi alte lemne trebuincioase pentru construirea caselor, care constituie o importantă ocupaţiune a unor sate din munţi, industria ar fi lipsită de un avantaj de mare consideraţiune. Să mai adăugăm la acestea renumitele manufacturi ale sumănarilor, cioreci, sucmane, foarte căutate pentru trăinicia şi forma lor plăcută, şi nu vom greşi dacă afirmăm că românul crişan este destinat a avea un rol de frunte în dezvoltarea industriei noastre. 2 Cizme roşii tropotind. Cizmele roşii, aşa-numite „de cordovan“, sînt una dintre frumoasele podoabe de sărbătoare, ale nevestelor şi copilelor crişene. Crăciunul şi mai ales Paştile sînt pentru fete sărbătorile cele mai aşteptate şi mai iubite, deoarece de aceste zile însemnate şi înveselitoare, părinţii le cumpără cizme roşii, cu care se mîndresc la joc, ca cu nişte comoare nestemate. 3 ...gazdac. Acest cuvînt, luat de la unguri, însamnă : bogat. 4 Batăr. însemnează : măcar. 119 MUSTRAREA FETEI (p. 60) 1 Porumbii Un caz de licenţă poetică, asemenea celui din balada Bradul. 2 Iarbă şovărcoasă. Şovar înseamnă papură ; iarbă şovărcoasă : iarbă crescută pe baltă la un Ioc cu şovar tînăr şi cu pipirig. MARCU ŞI TURCU (p. 62) 1 Tot copul. Cop este o măsură cam de mărimea unei oca. 2 Felea. Fele este jumătate de cop. NEVASTA FUGITĂ (p. 65) 1 Husoş. Husoş : sfanţ ; cuvînt luat de la unguri. 2 Groşiţă. O monetă de aramă ieşită din uz ; ea făcea trei creiţari vecbi austrieci. GHEORGHIŢĂ ŞI MIREASA LUI (p. 68) 1 O rădiii. Oradea sau Urbea-Mare este un oraş situat pe malurile Crişului-Repede [...]. în apropierea lui se văd şi astăzi grămezi de ruine rămase din cetatea şi castelul ducelui Bihorului, Menumorot, care domnea peste Crişana pe timpul intrării ungurilor în ţară, unde se află astăzi. 120 Orădiii în loc de Orădii este un genitiv excepţional, uzitat des în\ cîntecele crişenilor. 2 Me... Adică : merge. Latinul încă are acest verb şi tot cu acelaşi înţeles :: meo-are. 3 Andălia. Pleca, pornea. Italianul zice andi&e, spaniolul andar, francezul aller. De unde se vede lămurit, că andălesc este un cuvînt strămoşesc, din care s-a făcut ungurescul indulni. 4 Nu-ntra-n casă nechemat, Nu be păhar ne-nchinat ! Aceste două şire fac aluzie la unul dintre cele mai principale obiceiuri ale românului crişan, relativ la propriile sale relaţiuni sociale. Se oglindeşte aici o lege de precauţiune, ce nu este impusă nimănui, dar care, ca obicei tradiţional, înrădăcinat în natura românului, se păzeşte cu mare luare-aminte. Intră în casa cuiva, cînd eşti invitat din bunăvoinţă şi prietenie,, dar fereşte-te a intra la cineva numai aşa, de flori de cuc, căci cine ştie în ce urmă poţi să calci ?! „Nu be păhar ne-nchinat.“ Vasăzică să bei numai după ce îmbietorul îţi închină cu sinceritate şi nefăţărnicie şi după ce a băut dînsul dintîi. Această urmare ţăranul o numeşte omenie şi bună-cuviinţă. Faptul însă se bazează pe alte considerente, care se simt în suflet şi care nu se denunţă decît foarte rar, într-un ton glumeţ. Românul adică, în naivitatea sa, nu e sigur, dacă închinătorul n-a amestecat băutura cu otravă sau n-a pocit-o cu vrăji şi farmece periculoase. 5 ...bai n-avea. Nu-i păsa. Se arăta indiferent. N-avea grije. A picat un mare bai pe-capul meu, adică un necaz, o belea mare. 6 Berea. Timpul imperfect al verbului beu, format din infinitivul lung bere. De asemenea se întîmplă şi cu auxiliarul vreu, uzitîndu-se în imperfect forma : vreream. 121 7 Cu cununa rugului Să n-am traiul pruncului. Cînd se săvîrşesc cununiile la românii crişeni, preotul, în mijlocul ceremoniilor, aşază pe capetele mirilor două cununi, făcute din cren-guliţe de pomi roditori, cu deosebire de prun. Aceste cununii au forma unui cerc, şi poartă numele de „cununi de nuntă". Apoi dacă juna pereche £ste lovită de nenorociri şi necazuri, precum ni se arată în balada de faţă, se zice c-au fost cununaţi cu cunună de rug, atribuindu-se astfel rugului o afinitate şi legătură mistică cu nefericirile şi aspra soartă a vieţii, sau din cauza ghimpilor săi, sau din cauza pietrosului şi sterpului loc, unde creşte. „Să n-am traiul pruncului." Adică fără a gusta plăcerile şi dezmierdările, ce oferă omului viaţa tînără, traiul de nevastă. 8 Duă văduă. Crişanul pronunţă duă, văduă, apropiindu-se prin cazul din urmă mai tare de latinul vidua. în cărţile vechi româneşti, d. e. în Cazania lui Varlaam, se găsesc de asemenea acele două forme. HON BRAD ŞI SORO-SA (p. 73) 1 Să-mi dai mi pe soro-mea. Cel ce mi-a spus acest cîntec bătrînesc a exprimat întreg pre i din •dativul de pronume personal al versului notat. 2 Iar luceferii diplaşii. Diplaş înseamnă lăutar. Pentru lămurirea înţelesului acestei comparaţii admirabile trebuie să se ştie că românii aduc la nunţi de comun numai doi lăutari, unul primaş, celălalt secundant. PASĂREA STRĂINĂ (p. 75) 1 ...strină. în loc de străină : uz provincial. 122 2 ...me hăşea. Hăşesc : alung, gonesc. Acest cuvînt se aplică numai la zburătoare. Hăşi : fugi ! 3 ...birăul. în părţile unde românii trăiesc înpreună sau în apropiere cu ungurii, numesc pe primar : birău. 4 ...chitită. Chitit : bine întocmit, împodobit. 5 Ţănăros. Om ţănăros : om fudul, încrezut. 6 Fi-ua. în loc de fi-va. GHEORGHE (p. 77) 1 Ghindiseşte. Chindisesc : cos cu flori, cos la gherghef, brodez. 2 Hăngheraşuî. înseamnă : călău. FATA RADULUI (p. 80) 1 Solnoc. Un oraş unguresc pe malul Tisei, în partea Pestei. 2 Horeşte. Românii crişeni numesc strigăturile, ce întovărăşesc dansurile lor, descîntături. La dînşii horă înseamnă o melodie duioasă, o doină ; de aci horesc : cînt de dor şi jale. 123 3 Nime-n lume N-o aude. Acest pasaj se află întrebuinţat foarte des în improvizările poetice narative ale românului. Lume, aude par a nu oferi auzului nici un fel de consonanţă, care să indice existenţa rimei ; cu toate acestea, lume, aude rimează împreună, pe baza identităţii vocalelor. E de observat numai că asemenea cazuri de rimă, obişnuite de comun în versificarea unor naţiuni, vin foarte rar în poezia română. 4 D-oi! Este o exclamaţie de duioşie. De asemenea natură e şi Dolemi de mine, ce se aude pînă astăzi în limbajul crişenilor. 5 In butul dragostei mele. In butul meu : în ciuda mea, în mînia mea. 6 Ci horesc de-aleanul meu. Alean în sens propriu înseamnă duşman, voitor de rău. De-aleanul meu : de necazul şi amarul meu. 7 Bănatul. Bănat : cuvînt luat de la unguri, exprimă ideea de dor şi melancolie. GIURGIU (p. 82) 1 Florile au oborit. O bor înseamnă : scutur, dau jos. 2 l-o cast... în unele părţi ale Transilvaniei se aude cast, vast, în loc de căzut, văzut. 3 Doar in cale ţ-a ieşit Pricolici afurisit f Una dintre numeroasele fiinţe mitologice, create de fecunda fantezie a românului, este tricoliciul sau pricoliciul, după cum se numeşte în unele părţi peste Carpaţi. Tricoliciul se face dintr-un om cu coadă, om dedat a face rău, îngropat în păcate şi crime, prin întoarcerea de trei ori peste cap. Un asemenea om transfigurat are în crezarea poporului chipul de lup. Tricoliciul se suie la codri, adună turme de fiare sălbatice şi punîn-du-se în fruntea lor le conduce în plaiuri şi crînguri, pentru a da năvală între vitele ce se află la păşune. 4 Dar n-a fost şerpe, balaur, Ci un mîndru brîu de aur. într-o variantă, găsită la Criş, în locul acestor şire de culminaţiune, găsim următoarele versuri, nu de mai puţină frumuseţe şi însemnătate : Mîna-n sînul lui punea, Galbeni şi taleri scotea. FECIORUL ŞI PEDEPSIREA MAICĂ-SA (p. 89) 1 Numai sora soarelui Şede-n poarta raiului Caută loc sufletului. Sora soarelui, după crezarea populară, este o femeie de minune : frumoasă, inocentă, fermecătoare şi amoroasă. Cu această creaţiune gingaşă se aseamănă în poveşti zînele şi copilele de crai şi împăraţi. Ea se ţine de numeroasele şi poeticele rămăşiţe ale mitologiei antice, ce s-au păstrat pînă astăzi în închipuirea poporului nostru, şi ne aminteşte de Apolo şi Diana sau Luna. Viul tablou cu sora soarelui ce şade în poarta raiului şi caută locul sufletului pare a fi un misterios amestec de mitologie păgînă şi de credinţe creştine, pentru a cărui lămurire precisă se cer cunoştinţe perfecte în mitologia noastră populară. 2 Biraie. Pluralul de la birău. Biraie : funcţionarii comunali. 125 3 Cu ce focare-oi avea ! Idiotism. Astfel se zice : Ce foc să-ţi dau ; Date-ai focului să te fie ; Bată-te focarea ta etc. 4 Da o coage. Da are cam înţelesul lui dar. 5 Irima. în loc de inimă : provincialism. 6 Iobagii din iobăgie. Iobag : clăcaş, om fără moşie şi drepturi, supus proprietarului. Această baladă are o mulţime de variante, răspîndite în toate părţile. O asemenea variantă începe astfel : Frunză verde cărugele, Gele-i, Doamne, cui-i gele, Gele-i, Doamne, l-un crăiuţ, Că s-o-nsurat tănăruţ, Că Vinerea fu făcut, Sîmbătă fu botezat, Duminică cununat, Luni la tabăr-a plecat. Etc., etc., etc. şi se sfîrşesc cu aceste şire : Crăiuţ din gură găia : — Dali, maică, draga mea Hai cu mine pîn-afară Să-ţi arăt steaua de sară ! Afară tnă-sa ieşea, Crăiuţ suliţa prindea Şi în sus o azvîrlea, La maică-sa-n cap cădea. Din o altă variantă, aflată pe malul Mureşului, în Ardeal, merită a fi reprodusă încheierea, ce sună aşa : 126 Ai noroc că-mi eşti măicuţă, Că te-aş lua de cosiţă Şi te-aş purta pe uliţă, Şi-aş lua sbiciu-ntr-o mînă Şi te-aş bate-o săptămînă. FATA RĂUTĂCIOASĂ (p. 93) 1 ...mărmăzel. Vin mărmăzel: vin de culoare purpurie. 2 ...a’ să beu. O prescurtare din adă, adică : dă-mi, să-mi aduci. De asemenea natură e şi au în loc de auzi. 3 Viaţa i s-a ciuntat. A ciuntă : a tăia, a sfîrşi. Această baladă încă are o mulţime de variante. Una din ele se începe astfel : Pe cele şetri-nchitate 1 Sînt două frunzuţe late, Dară nu-s frunzuţe late, Ci-s două fete suroate 2, Una-i fată de găzdac Ceialaltă de sărac. Un voinic cu musteţele Trece chiar pe lîngă ele. Cea găzdacă mi-l priveşte Şi din grai aşa-i grăieşte : — Vină la părinţii mei, De nevastă să mă iei, Că ne-or da ce-om cere noi, 1 Inchitat: îmbinat, alăturat. 2 în idioma crişenilor legătura de prietenie se exprimă prin cuvintele fărtăţie şi surăţie. Bărbaţii şi feciorii se prind fărtaţi, muierile şi fetele suroate. Fărtatul este al doilea frate, suroata a doua soră. 127 Un pluguţ cu patru boi, Pecurar cu multe oi. — Ba io, fată, nu te ieu, Că mi-am pus în gîndul meu S-aleg în fete sărace, Că de-a fi lumea pe pace Noi pluguţ şi boi ne-m face ; Dar de m-oi socoti bine Poate te iau şi pre tine, De-i face pe gîndul meu, Să omori pe frate-tău ! Etc., etc., etc. PRUNCUL ŞI FATA ŢAGULUI (p. 99) în fond această baladă este identică cu Niţa şi Petru Banului. Motivul, pentru care le publicăm pe amîndouă, este de a prezenta cititorilor un exemplu, cum acelaşi sujet, aceeaşi îmtîmplare este tratată în moduri diferite, rezultînd astfel numeroase variante, ce se deosebesc de olaltă numai prin particularităţile limbajului şi prin puţine modificări neesenţiale. 1 Marhâ. Cuvînt luat de la unguri, înseamnă : vită. 2 Vică. Vică : dimerlie. 3 Opt căntule De piţule. Căntulă este un vas făcut din lut. Piţulă : o monetă austriacă de argint, ce face 10 creiţari. 4 Custa. Cust : trăiesc. 5 La statură şugărel. Şugărel : ca raza de soare, mlădios, deliu. 128 6 Cbepenagul, înseamnă : manta. 7 Mintia Brădia. Mintie, iarăşi manta. Brădie : jumătate de vică. MOARTEA DRĂGUŢEI (p. 102) 1 Tenchiul. Tenchi: porumb. înseamnă : torturător. 2 Chinzuitor. VI. POESII POPULARE DE PESTE CARPAŢI BADE, PE CÎND... Bade, pe cînd mu iubeam Unde mă culcam, dormeam, Dar de 'tíínd eu te iubesc N-am caip să mă odihnesc. Pînă nu te-am cunoscut De pat moale n-am ştiut, Mă culcam ipe cărămidă Pe vatră ;la foc în tindă Şi :mă sculam miulţămită ; Dar aoum amar de mine Ori ce-oi face nu imi-e (bine, Pun capul pe pat de pene Şi-imi (pare că-l pun pe lemne. 133 PLECAREA Tu te duci, bade, sărace. Dar cu donul tău ce-oi face Că mă arde şi mă coace ? Bădişon ia-mă călare Pe munguţul dumitale. De ţi-a cădea cu ruşine Fă-mă brîu pe lingă tine, De ţi-a părea brîui greu Fă-mă lumină de seu, De ţi-a fi că m-oi topi Şi de mine te-i lipi Fă-mă lumină de ceară Şi mă pune subsuoară, Că pe unde-i înnopta Eu frumos ţ-oi lumina Şi de cină ţ-oi gata. Cînd vei rîde M-oi aprinde, Cînd vei plînge Mă vei stinge. Cineva de te-a-ntreba, Voinicele, dumneata Ce-i ou lumina asta, Bade, m să-i spui aşa : „Asta lumină-i o stea, Mîtnciruţa 'din ţara mea. Asta-i ilumina de ceara, Mîndiruţa dkitr-a mea ţară, Asta-i lumină de seu, Mîndruţa din satul meu.“ SPUNE, MÎNDRĂ.. Spune, mîndră, maică-ta, Să-şi închidă uliţa, Tot cu lin 'şi cu pelin, Să rau ne mai întâlnim, Să 'ne-n-tiiniim rareori, Toată ziua ide trei ori, Şi s-o-nchidă tot cu glaje 1, Ca de mine nu s-a sparge ; Numai somibăta o dată, Dumimiica ziua toată. 1 Glaje înseamnă sticlă (M. P.). 136 l FLORICICĂ.. Floricică din poiană, Astă-iamă era iarnă Şi ningea de prăpădea, Şi badea ia noi venea. Floricică foaie-amară, Acuma-i vreme de vară, Acuma-i bine şi cald Şi bădiţa ne-a uitat. 137 LA FÎNTÎNĂ La fî»tâna cerbului Iată toii bădkilud Şuierînd el trage apă, Şi lirumoşii iboi adapă, Nu-i adapă de setoşi, Ci-i adapă de făloşi. La juguri, Cu ciucuri, La restaie Ţingălaie1, La tîn-gele Cărugele 2. — Dragul nanei 3 bădişor Dac-ai face pe-al meu dor, Cînd vei -trece pe la noi Pune clopote pe boi, Pune, bade, pe toţi şase 1 Ţingălău : clopoţel (M. P.). 2 Cărugele sînt o floare de grădină foarte favorită a românului. Pe aici (în Moldova, V. N.) această floare de culoare galbenă poartă numele de Vîzdoagă (M. P.). 3 Nană peste Carpaţi şi mai ales în părţile Crişurilor se zice la fete şi neveste în loc de lele (M. P.). 138 în şinore de mătasă, S-audă mana din casă, Că de-a fi nana pe moarte S-a scula în două coate ; Că ide-a fi nana pe foc S-a trage pîn’ la obloc 1. 1 Obloc : fereastră (M. P.). SPUNE-MI... — Spune-mi, mîndră, ce gîndeşti De la faţă-ngăilbineşti, Şi veseâă-n veci mu eşti ? Spuine-imi mîndră ce ţi-e gîndul De ţi-e faţa ca pământul Şi cu ochii caţi mormântul ? — Bucuros, 'bade, ţi-aş spune, Dar mi-e frică şi «uşine... Sînt ou gîndul itot la tine ! Convorbiri literare, V, 1 nov. 1871, nr. 17, pp. 295—296. [ L CERCEII ŞI MĂRGELELE Frunză verde izmă neagră, Viine baldea tfără treabă Şi ou glas de dor mă-otreabă, Mă întreabă de cercei: — Cine-ia dat banii pe ei ? — Cui i-e drag de ochii mei. Şi mă întreabă de mărgele : — Ciine-a dat ibanii pe ele ? — Ouă îi plac buzele mele. 141 FECIORUL FERMECAT Ce s-aude scârţîiod Şi pe drum încet venind ? E un car ou patru boi încărcat ide păpuşoi; Dar în car cine-i culcat ? Un ibădiţă mort de bat! Da nu-i bat de beutuiră, Ci de rea fărmecătură. Şi icine l-a if ăstimecat Minţile de i-a luat ? O copilă din Banat Cu .trei maci din trei grădinii, Cu af>ă din trei fîntîni, Gu aşchiţă din portiţă, Cu (pământ de sub temniţă, Cu pană de liliac, Ca să nu-şi mai dea de leac, Şi să n-aibă alinare, Ca Dunărea cînd e mare. 142 UN DOR DE JUNIE Frunză verde măgheran, Cînd eram eu juni şan, De (plecam prin sat oîntînd Şi din Ibuze fluierînd, Care mândră m-auzea, Grabnic focul îl făcea Şi luminale-aprindea ; Dar de oîind m-am însurat Serile pileűmd prin sat, Iar cu dragoste cîntînd Şi din buze fluierând, De m-,aude vreo fată Potoleşte ifocu-in ivacră Şi ilumina stinge-ndată. 143 OMUL DRAG ŞI OMUL URÎT Pentru omul ce mi-e drag Cale o-am şi cale-mi fac, Pentru omul ice-J urăsc Cale am şi mu ţpomesc. Pen'Ctiu ibadea oe mi-e drag Multe rabd 'şi multe .trag, Pentru care mi-e urît Eu nu rabd mici un cu vîm t, Dar v,ai, badea oe imi-e drag Nu-mi face tină pe iprag 1 ; Pe cînd cel oe mi-e urît Face-mi tină pîină-n gît. 1 Nu-mi face lină pe prag, expresiune figurată, ce are sensul : nu vine de fel la mine (M. P.)- JALEA ÎNSTRĂINĂRII Frunză verde lemn uscat, Mult măicuţă te-am rugat, Să ţii zile pentru mine Să mă dai în sat cu tine. Dar tu, maică, o-a-i ţinut, Peste deal eu am trecut, Am treout dealul cu spini Vai ! la isatul de străini, Am treout valea cu flori Vai ! la isat fără surori ; Tu ou vezi sara ce cin Toată noaptea cum suspin, Dimineaţa ce prînzesc Peste zi cum mă topesc... Ah ! în satul maicei mele Apa n-o cunoşti din miere, Dar în satul cu străinul Ea-i amară ca veninul ! 145 NEVASTA ZBURDALNICĂ Astă iună nu e bună, Că mi-e nevasta nebună, Ştie fociul ce gîndeşte Toate vasele zdrobeşte ; îimbl, -aleargă, se-nvîrteşte, Uşile turbat izibeşte. Frunză verde poamă rea, Bici de foc muierea mea Eu zic una, alta ea, Eu zic dulce, ea amar, Eu cer apă, ea-mi dă jar, Eu zic caid, ea zice frig Şi-n potrivă n-am să-i strig, Doamne, ce-am păcătuit De-am ajuns aşa căznit ? Poate-am fost fără vedere Cînd o luai de muiere, Sau de mic am fost ursit Ca să fiu nenorocit ? Nu ştiu ice să mai gradase, Unii oameni chiar vorbesc, Că eu cînd tn-am cununat Aş fi fost mai mort de bat. 146 BĂRBATUL URÎT Lele cu bărbat urît, Leagă-i o funie de gît, Şi te du (la tîrg ou el De mi-1 vinde fcrumoşel, Dar nu-i pune preţul mare Doară-1 cheltueşti pe cale, De ţi-a da treizeci şi opt1 Dă-1 cu funie cu tot. 1 Adecă treizeci şi opt florini, lei etc. (M. P.). NEVASTA ŞI FURCA Aş ifi bună şi voinică Insă fuinca de nimică Traiul meu amar îl strică ; De mă pun să dorim un ipic Ea nu mai lucră nimic, N-aibă tihnă-n ceea lume, Ciine-a născoci t-o-n lume ! Mă dusei la mănăstire Să-mi mai treacă de trudire, însă vai, ipe noma mea Iat-o alergînd şi ea, Bat-o Precesta căţea ! Cînd icoanele cinsteam Şi ila ele 'mă-nehinam La ibriîu f urnea o simţeam, De vream să imă uit ila sfinţi Ea-mi umplea ochii de dîlţi. Mă-ntorsei ţpe vale-n sus, Iată şi bala 1 de fus Ca un priznăr sfîrăind înaintea mea sărind... 1 Cuvînt ce exprimă dispreţ şi urîciune, se întrebuinţează mai cu seamă în legătură cu alte substantive, cum se arată în exemplul de faţă (M. P.). 148 Vai de mine ce să fac, Că niu ştiu unde să scap ; Văd că ou-i doc de scăpat Deoît crâşma dintr-alt sat. VINUL ŞI PALINCA 1 Mă iduséi la Dobriţin Mă-ntîlnii cu sfîntul vin Şi mă-mtorsei pe la Tinca Unde găsii şi păliinca, Vinul mi-e frate-de-cruce Iar pălinca soră dulce ! Pălincă, buleandră rea, M-am jurat că nu te-oi bea, Da văzănd pe alţii bînd Mă pusei şi eu la rînd. Astăzi beu pe sănătate Mîne-mi ieu desagii-n spate, Şi pe drum ciulit mă ieu Lăsînd murgu-n locul meu. Vinuile, măria-ta, Dacă nu te-ai supăra Eu cu bine te-aş ruga : Aşa rău să nu mă porţi De mă faci de rîs la toţi, Dacă ţie mă supun Şi te beau că eşti pre bun, 1 Palincă se zice la rachiu în părţile unde românii stau în contact cu ungurii (M. P.). 150 Tu mă faci că sînt nebun ; Dacă las voia să-ţi faci Şi te beau, că mult îmi placi, Tu de haine mă dezbraci. BLĂSTEMUL MÎNDREI Ajun.gă-te, bade, ajungă Chin şi supărare lungă, Doruil, care imă alungă. Ajungă-te-un dor cu drag, Să istai toată ziua-n prag, Să .te legeni ca un steag, Cînd va fi pe la ugină 1 Să tse-aprinzi ca o lumină Şi .să arzi cu pară plină ; Să te topeşti de cu sară Ca ilumina cea de ceară, Cînd bate vîntul de-afară ; Cînd va fi la miazănoapte Treacă-te sudori de moarte Şi junghiuri neîmpăcate, Iar .soarele luminat Să te afle răsturnat Pe o scîindură de brad. 1 Pe la ugină : pe la toacă (M. P.). 152 MĂ DUSEI.. 1 Cîrpă, de i de basma (M. P.). Mă dusei în păduriţă Dup-on fir de romaniţă, Mă icoborîi pe-o vălcuţă Şi igăsii uina micuţă. Lăsai mica să mai crească Şi frumos să înflorească. Gînd mersei a doua oară Cu dor ilung da inimioară Aflu mica înstrăinată Şi cîrpa 1 mea lepădată. Atunci din ochi lăcrămînd, Din inimă 'suspinînd, Mă suii în jilţiuaş Şi-mi făcui un tilincaş, Gîmd prinsei a ti-linca Fetele se adun a ; Toate f etele sosea, Numai mica rămânea. Şi luai tilinca iară, Şi strigai a doua oară, Şi pe pajiştea cea verde Strânsei oaste de neveste ; :gulă, înseamnă învelitoare de cap, aci însă are sensul 153 Văzui pe mica venind Cizme roşii tropotind, Poale albe sfîrăind, Zadia x-n vînt fîlfăind. 1 Zadia : şurţ dinainte (M. P.). MĂ-NSURAI.. Mă-nsurai să-mi iau muiere, Luai muma mumei mele. Cînd o văd la foc şezînd Parcă văd ursul jucînd, Cînd o văd în gura şurei Parcă văd muma-pădurei, Stau să iau muchea securei, S-o lovesc în cernii gurei. Cîind o văd nqpieptănată, Parcă-i iboghia 1 negreblată ; Cînd iese în capul gol, Fug vacile prin ocol Şi viţeii mai nu mor, Că gîindesc că-i boala lor. Gînid s-apucă de ţesut Să vedeţi ce n-aţi văzut. Printre iţe, printre qpată Paóte-o iapă împiedecată ! Gîştelle ou puii lor Fac pe pînză ciorobor 2, 1 Boghie : căpiţă mică de fîn (M. P.). 2 Ciorobor : larmă, zîzanie (M. P.). 155 Pe suliiul cal dinapoi, Patruzeci de lătunoi1 Iar pe cele dinainte... Dracul le mai ţine minte. Convorbiri literare, V, 1 iunie 1871, nr. 7, pp. 113—116. 1 Lătunoi: încîlcituri de fire (M. P.). CÎNTECE I Părâuaş ou apă rece Pe ila poarta maicii trece, Ieşi maiica să se «pale, Văzu că-s lacrimi de-a mele Şi inu se putu de jede. II Pleacă-ţi, codru, vîrfurile, Să .mai văd ©u c'împurile Pe unde-am fost cu oile, Şi-ţi ridică poalele Să mai văd cărările, Uinde-am umhlat cu caprele. III Cînd bădiţa m-a iubit GunamÂradoi ochi am dormit, Cînd bădiţa m-a lăsat Cu-amîndoi oohi m-am uitat. IV Cît era mîmdra pe-aici Zilele erau mai mici, Dar mîndr.a s-o depărtat Zilele s-o-ndakmgat. 157 V Pe margine de pământ, Merge badea sămăniînd Şi din gură ouvîntînd : „Să te faci, grîule, faci Şi să stai fia sacerat Ca mîndră la sărutat, Şi să stai şi la-mblătit Ca şi mîndră la iubit." VI Jele-i, Doamne, cui-i jale, Jele-i, Doamne, codrului De armele Ioviului, Că le plouă şi Ie ninge Şi tn-iane cine Ae-mciinge. VII Tot aştept doar a-otuma Badea-meu de undeva, Tot mă uit doar a veni Badea-meu de unde-a fi. VIII Picat-au frunza din faţă, Picat-au, rămas-au rară, Dară cât va rămînea, Pka-va de jelea mea. IX Fire-ar dată Dumnezeu, Să se ia care lli-s dragi, Fire-ar iama fmnză-n fagi, Dar să -eu cari li-s uirîţi, Fagii ianna-Js potoliţi. 158 X Jelui-m-aş şi n-am cui, Jelui-m-aş codrului, Codru-i jalnic ca şi mine, Că nici frunza mu-i rămâne, Numai goale clomburele, Să le bată vânturi grele, Vremiie, vânturile Ca pe mine gândurile. XI Hai, mândră, să ne luăm, Că noi bine sămănăm Şi :1a ochi şi da sprincene Ca doi porumbei la pene. Şi da ochi jşi ia uitat Ca doi porumbei la pene, Tu n-ai tată, eu n-am mamă Amândoi sîntam de-o samă, Tu n-ai fraţi, eu n-am surori Amândoi ca două flori. XII De la Mureş pîm’ la tău, Ard două lumini de său, Ziua iplouă, noaptea ninge, Nime nu le poate stinge Făr-inima mea cînd plânge. Convorbiri literare, X» î aug. 1876, nr. 5, pp. 202—203. VII. BASME ILEANA COSÎNZANA, DIN COSIŢĂ FLOAREA-I ClNTĂ, NOUĂ-MPĂRĂŢII ASCULTĂ Era odată în vremile de demult un împărat. Barba lui aibă ca omătul, faţa zbîrcită şi capul său plecat înainte arătau că este un am de o vîrstă foarte înaintată. Trei fete, ce avusese, le măritase după alţi trei împăraţi tineri şi vestiţi în lume, acum nu-i mai rămăsese altă grijă pe cap decît să încredinţeze fiului său stăpînirea ţării. Bătrînu.1 împărat, simţind că din ce în ce slăbeşte mai mult şi că nu este departe ceasul de pe urmă, chemă lîngă patul său pe fecior şi-i zise : „Fătul meu, mie mi-a sosit ceasul despărţirii de viaţa iaceasta, deci înainte de-a închide ochii pentru totdeauna am socotit de bine să te chem, să-ţi dau cîteva sfaturi părinteşti şi binecuvântarea cea de pe urmă. Scaunul meu împărătesc rămîne pe sama ta, fii dar înţelept şi icugetă bine cum ai să cîrmuieşti ţara aceasta. Poar-tă-te ou oamenii ca un stăpîn buin la inimă şi îndurat, ca un tată cu milă cătră fiii săi. Pe lîngă iaceste încă un lucru, dragul tatei ; cînd vei vrea să faci băi vara în apă de nîuri, soaldă-te unde ţi-a plăcea, dar în lacul zîndor, piciorul tău să nu intre. De te va împinge păcatul îşi vei lucra împotriva acestsui sfat, vei plăti cu lacrimi, cu trudă cumplită şi poate în sfîrşit cu moarte năprasnică neascultarea ta, după 'cum spun izvoadele că au păţit cîţiva din strămoşii noştri care au fost slabi de inimă şi n-au putut săişi calce pe dorinţe şi pe slăbiciunile sufleteşti.“ 163 Sfârşind bătrânul împărat aceste cuvinte, închise oahii şi-şi dede sufletul. Tânărul fecior de împărat după ce se -sui .pe scaunul împărătesc ou mare veselie ce ţinu trei zile şi trei nopţi, începu să se ipuie pe gînduri şi isă-şi aducă aminte de cale ce-i spusese tată-său despre lacul zînelor. „De ce să mă fi oprit ? şoptea el eu sine însuşi. Lacul acesta este pe pământul împărăţiei mele, cine-mi poate face mie rău cît ţine largul acestei ţări ?“ Cîmipul unde se află acest dac, spun oamenii că este ca raiul de frumos, apoi mai spun cei ce au trecut pe acolo că apa este curată şi limpede ca roua dimineţii pe flori şi rece şi răcoritoare în mijlocul arşiţelor de vară. Tot cu asemenea gînduri îşi bătea al capul zi şi noapte. Cu cît mai des îşi aducea aminte de tată-său şi de poveştile sale, ou atât mai tare creştea în sufletul său dorinţa de a vedea lacul şi împrejurimile lui şi a se scălda în limpezile valuri. Aşa astăzi, aşa mîine, pînă ce într-tuna din zile, nepu-tînd să mai rabde flacăra dorului, ce-1 zădărea necontenit, dede poruncă vizitiului1 să scoată din grajd doi cai şi să-i înşeie. împăratul încălecă şi plecă înspre lacud zânelor dimpreună cu vizitiul. Razele soarelui străluceau fierbinte, încît era zăduf mare de grozavă căldură. Dar .cînd se apropia împăratul de lac, o răcoreală dulce aburea în faţa lui. Ajungînd acolo ochii lui se încântă de ceea ce văd : o apă limpede cuprinsă între nişte ţărmuri, pe care străluceau la umbra mestecată ou făşii de lumină fel de fel de f/lori mirositoare, pe margini pădure de sălcii pletoase, a cărora crengi se plecau şi sărutau faţa apei. împăratul în grabă se pogoară de pe cal işi ‘s-iaşază pe malul înverzit la umbră şi se uită. lung pe lacul, a cărui apă de-abia tresăirea sub legănarea unui vânt uşurel. Astfel stătu împăratul câteva minute, apoi se dezbrăcă, cînd vru să intre în apă părea că se sfieşte, punea piciorul şi iarăşi îl trăgea înapoi, aşa sta el în cumpănă, cînd se răpezi şi se văzu înotând prin lac. După ce ieşi şi se îmbrăcă pe pajiştea cea verde cu flori, se ivi împrejurul său suflarea unui vînt încetişor, care îi aduse un -somn adine. După aceasta intimai ce răsare din sânul valurilor o femeie cu panul lung de aur, cu faţa rumenă ca tran- 1 în original : vezeteului (V. N.). dafinul şi ou braţele albe ca lăcrămioarele ; o zînă înaltă la statură şi frumoasă, incit ila 1 soare te puteai uita, iar la dînsa ba. Ridicîndu-se pe mal, se aşează lîngă tînărul împărat şi prinde ani săruta pe faţă îşi pe ochi cu dragostea cea mai înfocată. Se sărută o dată, de două ori, de zece ori, de o sută de ori, şi împăratul nu simte nimic, somnul greu îl ţine înmărmurit ; îl cuprinde în braţe şi îl dezmiardă, oftind din tot sufletul ei, şi împăratul nu se poate trezi. Atunci zîna cu ochii lăcrămaţi îl părăseşte, se iasă de pe mail în apă şi se face nevăzută, rămîind în urma ei, pe faţa lacuilui, numai nişte cercuri tremurătoare de apă, ce din ce în ce se măreau, pînă ce se risipeau în depărtare. într-un tîrziu împăratul îşi deschide ochii de-abia, se uită cam speriat împrejurul isăiu şi răsuflarea îi se pare atît de grea şi de obosită. „Ce visuri grele m-au fost cuprins“, gîndi el în sine. îndată veni vizitiul cu caii păscuţi în -trifoiu verde, încalecară şi purceseră către casă. A doua zi împăratul iarăşi veni să facă baie în lacul limpede al zînelor. După baie îl cuprinse somnul greu ca în ziua cealaltă. Zîna cea cu părul frumos de aur iarăşi se arătă. Se apropie de dînsul, îl sărută, îl alintă ou iuibire nesfârşită, caută prin tot felul de farmece ce ştia ca să-l trezească şi împăratul tot nu se trezi. Atunci vizitiul, care păscînd caii în apropiere, văzuse cele petrecute, nu se mai putu răbda şi spuse împăratului cum îl cercetează, pe cînd doarme, o (fată frumoasă ea soarele, ce iese din [fundul apei, cum îl sărută şi cum dînsul doarme dus, fără să ştie inimic despre toate aceste. împăratul -mişcat pînă în adâncul inimii sale de o asemene veste nemaiauzită, de-abia aştepta să treacă noaptea, să răsară zorile zilei şi să sosească ceasul dulce, care s-aducă zîna lîngă sine. Aşa că mâine pe la vremea obicinuită, împăratul plecă a tareia oară să facă baie în lacul zînelor. El se hotărâse a nu dormi de fel de astă dată. Zadarnică fu însă opintirea sa împotriva somnului. Răsărind zîna din spumele apei şi apropiindu-se de el, prinse ani săruta îşi a-1 îmbrăţoşa şi mai ou pornire, ca în celelalte rânduiri. Văzînd că n-ajung nimic sărutările ei cu foc, 1 In original : pe (V. N.). 165 î.nceţpu să pllîogă şi să se tmnguiaseă de răsuna iacul de la o margine la cealaltă şi crengile copacilor se băteau una de alta şi făceau un vuiet ca de vijelie. Până şi pietrele s-ar fi muiat de lacrimile şi suspinele ei — singur împăratul sta mut şi ţeapăn ca lemnul. Dacă văzu şi văzu zâna că nu-1 poate deştepta, mai moartă de întristare se plecă pe braţele ca împietrite ale împăratului şi grăi suspinînd : „Dacă vei dori să afli de mine şi să mă vezi, caută-mă tu de acum înainte, cu venirea mea s-a sfîrşit !“ Grăind aceste vorbe, scoase inelul de pe degetul împăratului, şi-n ,loou-i puse pe al ei. Apoi se cufundă în a,pă şi se duse. Trezindu^se împăratul, ou inima a,pucată de bătăi iuţi şi puternice, şi aflînd de (la vizitiu de arătarea din nou a zîinei precum şi de cuvintele duioase ce grăise ea la despărţire, tăcu molcom şi plecă iute la palat. Pe cale cătră oraş, uitîndu-se el ila miînă, numai ce vede ou mirare un inel străin în locul inelului său. Pe inelul acesta, ce era cu totul şi cu totul de diamant, erau scrise vorbele : „Ileana Cosînzana, din cosiţă floarea-i cîntă, nouă-mpărăţii ascultă*. Împăratul sărută inelul şi se jură că nu se va odihni ipînă nu va da de stăpma frumosului inel. A doua zi îmjpănatul schimbă în aur şi argint toate bogăţiile sale, apoi împărţi banii ipe la săraci, pe la văduve şi pe la oameni neputincioşi, dărui sume mari pe seama bisericilor, iar pentru sine făcu o pereche de opinci de fier şi un baston de oţel şi se luă la drum prin lumea lui Dumnezeu, încotro vedea cu ochii şi^ncotro lîl ducea întâmplarea. Se ducea, se ducea Ionică Făt-Frumos, se ducea cale lungă să-i ajungă, zi de vară pînă-n seară, la inimă foc şi pară. în drumurile sade străine şi îndelungate el întreba şi-ntreba pe cine î-ntîlnea nu cumva a auzit de ţara şi palaturile zînalor şi mai ales de mîndră lumii, Ileana Cosînzana. Pe cine-ntreba, clătina din cap îşi da din umere. Unii spuneau că au călcat | multe ţări în viaţa llor ş-au călătorit ipe multe mări, dar de | numele acela n-a pomenit nicăieri pe faţa pământului. Se-ntristă Ionică Făt-Frumos pe răspunsurile oamenilor şi apucă înainte prin pustiuri necălcate de picior de om, prin codri nepătrumşi de razele soarelui, iprin câmpii întinse cu iarbă necosită cine ştie de oînd. Gînd da de munţi, urca stânci ţepişe, .primejdioase, şi de pe înălţimile grozave se cobora iar j 166 în văi adânci, rncît sta să-i iasă sufletul de oboseală şi trudă. Astfel rătăcea el zi şi noapte fără alinare umplmd pustietăţile cu -răsunetele vaietelor >şi pliragerilor sale nedomolite. Gîteodată ajungea pe vînfiuri de munţi, unde se bat norii în capete. Fulger ile şi tunetele îns,păimî.ntătoare nu-i făceau nimic. Vijeliile turbate, care fac de se cutremură şi se zguduie pămintul idin temelii, şi care prăvălesc la pămînt stejarii cei tari şi fagii cei groşi — lăsau neatins -pre Făt-Frumos. Alte dăţi el intra în puterea nopţii prin văgăunele şi crăpăturile munţilor, pe unde se află cuiburile şi puii pajurilor urieşe şi-a şoimilor lacomi, şi nu păţea nimic. Moartea fugea de dînsul şi de cumplitele lui suferinţi cu toate că el o dorea şi o chema. în sfîrşit, după oe colindase el aproape jumătate din lume, cîind de la soare-răsare către soare-apune, cînd de la miazăzi către miazănoapte, .ajunse iîn ţara cumnatului său după care era măritată sora sa cea mai mare. în cîteva zile se văzu la palaturiile împărăteşti. De multul umblat fără folos şi priinţă se roseseră opincile cele de fier lîncî.t de-abia mai rămăsese o talpă subţirică ca frunza, iar bastonul de oţel era pe jumătate scăzut. Soră-sa se-ncruci, cînd cunoscu în feciorul cu faţa pierită şi arsă de soare, ou hainale rupte şi coperite de colb, pre mult doritul său frate. După ce se sărutară şi se strînseră în braţe, fu dus în odaia soră-sa, ce strălucea de odoare şi de covoare frumoase. Aci îl rugă să le spuie ce nenorocire a ajuns pe capul lui de se află în aşa stare de plîns ; de ce a părăsit stăpânirea ţarii şi a luat lumea de-alungul, ca un om fără ţară şi fără căpătîi. După ce ile descoperi ©1 taina sufletului său, zise : dacă vreţi să-mi faceţi un bine, spuneţi-mi de aveţi ştiinţă, unde să aflu eu ţaca zînelor, isă mă duc şi să găsesc floarea dragostei mele. — De ştiut, nu putem şti, decît putem să te (îndreptăm la cumnatul ;tău, care ţine pe so.ră-ta cea mijlocie. Ionică îşi luă rămas bun şi se duise la al doilea cumnat. Nici acesta nu ştiu să-i spuie despre Ileana Cosînzana. Numai ou iatîta se .folosi Ionică ş-aci, că-i arătă calea cătră împărăţia cumnatului său, ce luase de nevastă pe sora sa cea m.ai mică. La acesta era toată nădejdea şi credinţa în bine. 167 Mai înainte de a ajunige Ionică ila al treilea cumnat, acesta avea cunoştinţă -despre înstrăinarea ilui prin lumea largă. Cei-a-lalţi doi cununaţi ai iui Ionică îi trimiseseră răvaş-uri, în care îl sfătuiau ca să steie de capul nenorocitului Ionică şi să-l facă a nu se duce mai departe. împărăţia acestui cumnat al lui Ionică Făt-Frumos se găsea da marginea pământului. Aşa el trierase acum lumea de la un capăt pîn-aproape de celălalt şi nici o gură de om nu scosese încă o singură vorbă îndulcitoare pentru amărăciunea sa, şi nici un semn şi nici o urmă nu se ivise ochilor săi des- pre luceafărul pierdut al vieţei sale. După ce nici acest cumnat nu-1 -putu face să se puie ou ei la masă şi să ospăteze, grăi astfel cătră dânsul : — Cu cea mai mare plăcere ţi-aş ajuta cumnate, dacă mi-ar sta cu putinţă ; numai Dumnezeu sfântul ştie, cît mi-i silă şi jale de-a -tale -suferinţe, ce nu se mai vindecă. M-iaş lipsi. • chiar de împărăţie numai să te văd scăpat -de chinurile mari -ce-ţi taie sufletul, şi -de farmecul afurisit, ce este -aruncat asuipra ta. Tu spui că umbli după -o zînă, -de -care n-ai .auzit pomenindu-se de oînd calci .atâta lume. Şi acum imai lumea întreagă este bătută de picioarele tale ; -bine n-ai văzut tu un chip -de femeie, un bujor de fată, care să-ţi fie pe plăcere şi care să te facă a -uita o nălucire ce a zburat ea un vis ce ;s-a topit, o umbră ce s-a şters. Stai cu noi în aceste palaturi fără seamăn şi te bucu-ră, şi te veseleşte, gustînd -toate plăcerile ce doreşti, ori te întoarnă cu alai da leagănul -copilăriei tale. Drept să-ţi spun, cumnate dragă, asta nu s-a mai pomenit pe lumea lui Dumnezeu, ca tu pentru o arătare înşelătoare să părăseşti rang strălucit de împărat, atâta cinste iş-atîtea bogăţii. Pentru-o vedenie ce s-arată cu măgulire în visurile omeneşti -tiu să lepezi haine de aur împărăteşti şi să pui -pe -trupul căiu li-aine proaste zdrenţuroase, să te -depărtezi nesilit de nimeni de locaşul de odihnă şi pace, şi să iei lumea în cap ca -un ieşit din minţile sale, s-ajungi a te odihni pe bolovanii pustietăţilor nemărginite ş-.a dormi pe pămîntuil gol, unde te-apucă noaptea ? Cumnate, cumnate, te rog f ierbinte, îşi te iroagă soră-ta cu iiiîuri de lacrimi, schimbă-ţi gîndul ce te stăpîneşte, şi te întoarnă ila p alaiurile părintelui tău. Zic să te laşi de a mai pleca înainte, căci moartea straşnică pîndeşte în calea ta îşi ipierieiumea aşteaptă să te înghită, în-cît să nu s-aleagă nici prav şi pulbere de tine. 168 Cî.t timp vorbi cuimnatu-său, Ionică sta neclintit, cu ochii ţintiţi spre pămînt. — Iubite cumnate şi dragă soră, cuvintele voastre în loc să mă lecuiască, îmi pricinuiesc durere mai mare. Ci dacă mă. iubiţi şi îmi doriţi cele .mai bune nu mă ţineţi mult, ci îmi spuneţi dacă veţi fi auzit unde se află ţara zînelor cu mîndră. luimei Ileana Cosînzana, mîmgîierea sufletului meu. Nimic cumnate şi soră, nu mă mişcă şi nu-mi prieşte, decît numele ei cel dulce şi inelul ce a pus pe degetul meu. înduraţi-vă dar şi mă îndreptaţi unde doresc, ca să se lumineze ochii mei, şi să. se 'potolească grozava sete a dragostei mele, ce mă arde, încît nu pot să vă spun. Cumnatul său văzînd că este zadarnică orice sfătuire împotriva voinţei sale nedumerite zise : — Dacă nu vrei s-asculţi de mine, Ionică, apoi Dumnezeu cu tine, eu n-am auzit de 'vestea acelei Ilene Cosînzesne. Dar mergi într-un noroc şi poate vei afla despre ea. Ionică Făt-Frumos se despărţi şi de al treilea cumnat şi pomi. Se duse şi se duse cîtă lume şi împărăţie ca Dumnezeu să ne ţie că din poveste înainte mult şi frumos mai este. Aşa merse al cîte ziile-gîndul tău. — Ce am ascums eu -de tine ? Ce taină am şi ce ştiu, să nu-ţi spun şi ţie ? — Ce-ai ascuns ?... Oh, lasă-mă nu mă îmbolnăvi şi mai rău. — Ba «pune, sufletul meu, spune. — Dacă -este -să-ţi ispun, apoi .ascultă : Tu ştii că toată lumea se miră -de faptele -tale vitejeşti. Pe cîţi puternici n-ai biruit tu ? Şi s-a aflat virun împărat care să te poată -bate vreodată ? Tu te duci singur în faţa duşmanilor mulţi ca frunza şi iarba, şi vii acasă biruitor. Bine, cum se «poate în-tîmpila asemenea lucru ? Eu, împărăteasa ş-i nevasta ta, nu ştiu unde-ţi -stă ţie acea putere grozavă ! Nefericită de mine ! Alţi împăraţi n-ascund nimic -de nevestele l-or, numai tu te-ai aflat care să te poţi stăpîni a-ţi înstrăina suflet-ul -de cătră mine. Acum îţi mai vine să mă-ntrabi de -ce am căzut la pat şi de oe nu peste mult are să mi se sfarme sufletul de amărăciune ? — Iileană, Ileană, nu ştiu ce să zic -cînd te-aud vorbind astfel. îmi vine să-ţi spun şi să nu-ţi spun. — Nu spune, dacă vrei să-mi sapi groapa mîine, -poi-mîine, zise Ileana suspinînd şi întor-cîndu-şi capul iar cătră părete. Zmeul stete oleacă şi se gîndi. Apoi zise : — Am să-ţi spun, Ileană, eu toate că mi se pare că nu fac bine. Toată puterea >şi vitejia mea îmi vine -de la cal. Calul meu este mî-nzul unei iepe, care se află ila Mama-Ciumei din marginea dumei de lîngă mările albastre. El are şapte inimi de cal într-însul şi nu-1 -poate dovedi nici un işoiman din lume, fără -doară v-run frate de-al său. Pe lîngă aceasta M-ama-Ciumei l-a vrăjit de mic ,şi l-a uns în toată ziua pînă ce-a ajuns de trei -ani ou untură -de urs pe şele, încît au el nu mi-e frică de oşti întregi. Auzin-d Ileana aceste, se arătă mai veselă, şi grăi: — Parcă mi-ai iluat o piatră de pe suflet, atît mă simt uşurată prin cuvintele tale. 180 După trei zile Ileana spuse lui Ionică cele ce a aflat de la zmeu. Ionică pilecă numaidecît la vrăjitoare şi-i descoperi în ce stă puterea zmeului. — Acum fătul meu, zise baba, pregăteşte-.te de drum şi te du pînă la Sfînta Miercuri. Dacă n-a şti ca să te îndrepte la Mama-Ciumei din marginea lumei de lîngă mările albastre, are să-ţi arate cailea ce duce :1a Sfînta Vineri, iar dacă nici aci nu te-i putea folosi, atunci la Sfînta Duminică nesmintit ai să afli încotro bate ţara zmeoaicei. Cum zise baba, aşa făcu Ionică Făt-Frumos. Puse la brîu un paloş de argint şi luă pe spate un arc şi o tolba ou săgeţi şi plecă în voia lui Dumnezeu în cale lunigă. Se duse şi se tot duse pînă ce ajunse la curtea Sfintei Miercuri. Văzîndu-il Sfînta Miercuri îi zise : — Ce soartă te-aduce pe la noi ? — Sfîntă Miercuri, Sfînta Miercuri, binacuvîntată să fii de Dumnezeu şi ziua ta să fie petrecută în posturi de cătră oameni. M-am abătut din drumul meu pe aice ea să te-ntreb, în oe parte de lume să aflu eu pe Mama-Ciumei din marginea kimei ? — De mare lucru mă-ntrcbi ! De spus nu pot să-ţi spun, dar ţine calul acesta îşi-ncalecă pe el. Are să te ducă pînă la soră-mea, Sfînta Vineri. Cred că ea te a şti îndrepta. Se luă Ionică şi se duse la Sfînta Vineri. După ce nici Sfînta Vineri nu ştiu să-i spuie nimic de Mama-Ciumei, îi dede şi ea un cal, deoarece calul celălalt obosise, încît de-abia mai .putea călca pe două picioare cum se cuvine. în sfîrşit, ajunse Ionică ila curţile strălucite a Sfintei Duminici. Intrând el înlăuntm fu poftit de cătră o slugă s-aştepte pîină ce-a veni Sfînta Duminică, care era dusă la biserică. — Ce vînt te-aduce prin curţile mele voinice, grăi Sfînta Duminică, sosind de la biserică. — Sfîntă Duminică, Sfîntă Duminică, luminată să fii de Domnul-Dumnezeu şi prăznuită cu rugăciuni şi cu încetare de lucru de către creştini. Am venit înaintea feţei tale strălucite ca razele soarelui, ca să faci bine -şi să îndreptezi drumul meu către Mama-Ciumei din marginea lumei. Am fost însurat cu Ileana Cosînzana, din cosiţă floarea-i cîntă, nouă-m-părăţii ascultă, şi un vrăjmaş de zmeu mi-a luat-o din mînă. Am gîndit să mă bat ou el în paloş pentru nevasta răpită, şi 1S1 mi-am luat de socoteală că m-a birui. Apoi am făcut ce-am făcut pîn-a-m aflat că puterea cea istraşnică îi stă în calul său, ce are şapte inimi băgate într-însul de către Mama-Ciumei, la care se află mama calului; mai .departe am -descoperit că nime nu -l-ar putea -dovedi afară ide voinicul ce-ar avea un cal, fr-ate cu -calul său -năzdrăvan. Din .cilipita aceea m-am luat prin lume, -ca doar oi -da de Mama-Ciumei, şi pînă acum am umblat -fără pic de foilos. — Nu te aimărî, v-oiinice dragul -meu, căci ai plecat în ceas bun într-acoace. De da imine n-ai să ieşi fără mîng-îiere. Ascultă dar şi -ia aminte bine vorbele mele. Mama-Ciumei pe care o cauţi tu, este zmeoaica oea mai afurisită, lăsată de -duhurile necurate să trăiască spre binele -şi norocirea neamului spurcat al zmeilor şi spre risipa şi pustiirea neamului omenesc. Ea se hrăneşte n-umai şi numai cu came d-e om. Şi .această hrană i^o oîşt-igă iapa îndrăcită, oare-a fătat pre calul zmeului, ce ţi-a iluat -nevasta. Adecă baba -cea vrăjmaşă tocmeşte cu anul argaţi care să îngrijească de iapă la păşune. Ea plăteşte o simbrie.mare -şi la anul îincheiat dă voie argatului, să-şi aleagă din herghelia de cai, pe care-i va plăcea. Iapa paşte numai nopţile şi baba face legătură ou -cel ce se bagă la -ea -de -argat, că dacă va veni dimineaţa fără iapă, -ea -să aibă dreptul a-i reteza capul. Gî-ţi voinici cel des şi zburlind prin el cruciş şi curmeziş, începu a ţipa de se strîn-seră la (glasul ei pajuri uriaşe, vulturi şi şoimi ca onorul. Ea le dete o poruncă ipe liánba păsărească să caute prin tufişuri şi prin iruji, şi -să strivească pasărea străină ce-a intrat noaptea aceea acolo. Se răs,pmdi neamul păsăresc prin .codru ca lăcustele îndît erau oiţe zece pînă şi la huceagul cel mai mic şi cum întîlniră pasărea străină, care era iapa zmeoaicei, se puiseră pe ea ou pliscurile şi dă-i, şi dă-i cu ciupitul pîn-o scoaseră din codru şi o siliră .să se facă ce-a fost. — Ho ! iapă afurisită, strigă Ionică văzînd-o, şi-i aruncă frîail în cap. Apoi plecă şi ajunse .acasă înainte de răsăritul soarelui. Mama-Ciumei era trează şi sta lingă un cazan eu aipă ce clocotea şi se legăna încet pe picioarele ei de cal şi din buze mormăia un cîntec ce se părea că iese din clănţănitul măselelor. Ea aştepta ou neastîmpăr pre voinic ca să-i reteze capul şi să-4 toarne ou pici-oarale-m sus în cazanul clocotitor. Dar cînd văzu pre Ionică intrînd călare pe iapă, de ciudă şi (de otravă răsturnă cazanul pe foc ou fundu-n sus şi-şi în-cleştă ghearele îndrăcite în părul cel burzuluit şi prins-,a se trage de cap ş-a orîşca din dinţi de se părea c-au apucat-o-nouăzeoi şi nouă de năbădăi. Ionică băgă iapa în gr.ajduil cel de 'piatră şi intră în casă.. — Ei stăpână, ite slujesc bine ? întrebă Ionică. — Bine, răspunse baba, aruncînd .pe sub genele cele stufoase chiorâş o căutătură vrăjmaşă înspre Ionică. După aceasta, Mama-Ciumei ieşi afară şi intră la iapă c-un bici de foc şi prinse a o bate de mergea fum din spatele ei. — O.sîndească-te Dumnezeu şi te pedepsească cum a şti mai cumplit! aşa te-asounzi tiu ? Şi (da baba mereu de-o făcea numai vînătăi pe şele şi pe bot. — La noapte ia sama şi te ascunde bine să nu te mai afle, că de te-a imai afla, te bat şi te pisez, pînă ţi-oi face carnea bucăţele ! Cînd sosi seara, Ionică plecă iar cu iapa la păscut. El îşi puse în gînd ca de astă dată să nu se coboare de fel de pe 186 iapă. Dar de-abia trecu un ceas de vreme, şi simţi iarăşi stre-curîndu-i-se prin vine o slăbire ş-apucîndu-1 o găimaceaiă, ce-1 dovedea din ce în ce mai tare. Bl se opinti destul ca să nu doarmă, dar după ce mişcă de oîteva ori cu capul încet-încet, lunecă de pe iapă ca mort în iarbă. Atunci iapa pieri de lingă el şi se făcu o mreană pe fundul mărilor albastre. Cînd ise trezi Ionică, se uită plin de uimire, neputînd pricepe tunde se află şi ce s-a-ntîmplat ou el. După ce-şi veni în fire se soulă şi plecă iar în toate părţile, bocindu-se amarnic. Acum luceafărul ide dimineaţă se suise ca de două suliţi pe cer. Umblînd Ionică prin pustiul pămîntului ajunse pe malul mării. Şi cum se uita el plîngînd de-a lungul păturii nemărginite de apă, vede cu mirare tulburîndu-se faţa liniştită şi luminoasă a mării ,şi răsărind din valuri un cajp mare de peşte a cărui solzi stecleau ila strălucirea lunei călătoare prin aburi ca mişte rotiţe de diamant. — Ce plîngi şi te -tînguieşti, făcătorul meu de bine, gră.i peştele, spune ca la un frate, ea să te mîngîi şi să te scap şi eu după cum .ai făcut şi tu eu mine. Ionică îndată cunoscu ce este şi descoperi peştelui pricina tiînguirii sale. Atunci peştele, care era împărat peste peşti se umflă din urechi, se încruntă şi prinse .a cutreiera marea de la o margine pînă la alta ş-a o răscoli din adîncul adînaurilor de se părea că se potopeşte şi se prăpădeşte lumea. Şi-n fugele sale prin noianul de apă, el da de ştire tuturor peştilor mici şi mari să pornească care încotro, să răstoarne şi să scormonească nisipul şi pietrele de pe fund, pîn-or afla o mreană ce a intrat noaptea acolo. Şi s-apucă seminţia peştilor să împlinească porunca împăratului. Şi se făcu marea din faţă pînă în fund numai nămol şi cir, şi fierbea şi vîjăia apa închegată îşi izbucnea cîteodată în sus în formă de munţi, de gîndeai că acum apucă luna, ce se înfiorase şi se făcuse roşie ca sîngele. Mreană sânziana era pitulată in nisipul adxneului, băgată de doi stănjini în pămînt. Cum o simţiră chiţii cei înspăimântători, porniră după ea c-u fălcile căscate ! Ş-o alungară, ş-o goniră marea întreagă in l-ung şi im lat muşcînd-o. Atîta o 186 L fugăriră ş-o înolenţiră ou fălcile, 'încît la urmă fu silită să iasă la ifaţă lîngă mal şi să se prefacă !în iapă. — Stai, iapa babei cea îndrăcită — strigă Ionică Făt-Frumos, văzînd-o. I-aruncă frîul în caip şi plecă cu ea la stăpîmă. Cum îl zări zmeoaica, se turbă de furie, prinse iarăşi a se trage ide păr ş-a se zvăngioli ca .apucată de spasmuri. Era aproape să plesnească de înciudarea şi veninul ce-i străbătuse tot sângele. — Ei stăpînă, îţi place oum te slujesc ? o întrebă Ionică, cînd intră în casă. — Place, răspunse baba, mornăimd mai departe din gură nişte cuvinte :pe jumătate înghiţite şi clănţănind din măsele. Şi ieşind afară se duse la iapă şi luînd un bici de foc mai cumplit decît în rândul trecut, prinse a o măsura cu el pe spete şi picioare, de pîrîia ciolanele în ea. — Gîndeam să ite schinjgiuesc pînă nu-i mai putea răsufla, trăsnească-.te urgia cerească să te trăsnească ! Dair te mai cerc o dată ; îţi spun însă verde şi curat că dacă nici la noapte nu vei putea vicleni pe păizitorul tău, îţi turtesc capul ca ia o şqpîrilă şi te fac mii de fărîmi. Cînd se lăsă negreaţa nopţii, Ionică scoase la cîmp pentru cea de pe urmă oară iapa babei. Cuprinzindu-l somnul ca-n cékláké nopţi, el căzu iară ca înţepenit pe iarbă. Luceafărul era aproape cînd se deşteptă. Umblă el pe ţărmurile mării cît umblă, se apropie de pădurea, unde is-ascunsese iapa în noaptea întîi, dar nu se mai arătă nici peşte, nici pasăre. Aşa pierandu-se el prin adînca tăcere de noapte, eu groaza morţii în sîn, cînd era aproape de marginea unei păduri tu-foase şi dese, numai ce-şi aduce aminte de beţişorul dăruit de Sf. Duminică. 11 scoate cum îi spusese Sf. Duminică şi ce să vezi, ? Copacul, din care era tăiat băţul, începu a se scutura din rădăcină ş-a împrăştia ca un fior de vifor în toată pădurea de la un capăt la altul. Şi se treziră din somn stejarii şi fagii şi carpenii, în sfîrşit toţi copacii de la cel mai mic pînă la cel mai înalt, şi prinseră a ise zgudui şi a-şi tremura crengile de să părea c-a răzbit o furtuna îinspăimîntătoare. Atunci iapa, care era ascunsă în mijlocul pădurii, lovită şi înţepată de spini şi ghimpi sări de acolo ş-o prinse la fugă. Pe unde trecea, 187 crengile ipliose pe spate şi peste bot, âncît sta să-i sară ochii de usturime, pînă ce mai leşinată de atîtea (lovituri şi (plesnituri ce primise se potmani că iese din pădure. — Ho ! iapa -babei cea vi-cleană, strigă Ionică cum o zări — şi încă'lecînd pe ea se-ntoarse acasă. — Acum stă-pînă, mi s-a împlinit anul, -dă-mi simbria şi hai degrabă să-mi aleg calul ce mi se cuvine, zise Ionică după -ce intră ila zmeoaică ce era -umflată de ciudă şi de mî-nie de sta -să pocnească. Ce era să facă baba ? Trebuia să ţie de legătură. Deci se duse cu Ionică la herghelia cea de cai. Acolo patrusprezece armăsari sirepi, unul ea altul înalţi şi frumoşi, iar de lături, tăvălit în gunoi şi mocirlă, o hîrţoagă de cal chior, slăbănog de-ţi era scîrbă să te uiţi la el atît era de păcătos. Cei patruspreze armăsari însă erau lipsiţi de inimi. Zmeoaica băgase inimile lor toate în hîirţoaga ce se zvârcolea în gunoi, care era un nnânz de doi ani de la iapa ce o păzise Ionică. — Ei, alege-ţi, care-ţi place — grăi zmeoaica cătră Ionică. — într-adevăr, unul e mai frumos decît -altul, zise Ionică, chiar unui î-mpărat i-ar plăcea s-aleagă între ei. Dar eu n-am gîndit să m-arunc aşa pe sus. Mie ca -unui om sărac ce sînt nu -mi -s-.ar potrivi un -a-semane şoknan. Toată lum-ea rn-ar lua în rîs, cînd m-ar vedea pre mine, opincă hîrzobată, încălecat pe -un asemenea pui de cal frumos ; eu m-oi mulţumi cu cel ce zace -colo în gunoi. Acela-i de mine. Mama-Ciumei îşi încruntă -sprâncenele şi se -uită chiorâş la Ionică, apoi prefăcîndu-şi glasul a milă ş-a părere de rău, zise : — Da cum, Doamne păzeşte, să te -duci de la mine c-un cal atît de rău ? Mi-ar fi ruşine de moarte să plătesc astfel credinţa eu -care rn-ai -slujit. Lasă-1 la pustia să-l aibă, şi-ţi ia unul dintre işti zdraveni şi voinici ! — Ţi-am sţpus că dintre işti armăsari -nu pot să-mi ieu. Dacă vrei să mi-l dai pe cel slab, dă-mi-1, da-că nu, nu vreau nici unul. Mai -cercă baba isă-i schimbe voia, spu-indu-i multe de toate, dar în sfîrşit trebui să-i -dea calul, ce cerea. Atunci Ionică Făt-Frumos se apropie de calul cel chior, îl sculă de pe gunoi şi â-neălecă. — Ţine-te şi te-nţepeneşte bine, dragul meu stăpân — grăi calul şi ineohazînd o dată puternic — se ridică într-un zbor pînă în nori, de se vedea numai ca o pasăre plutind prin înaltul văzduhului. Cîind se .lăsă jos, pică în mijlocul mării; se cufundă de trei ori ipîină se spălă şi se curăţi bine, de sclipea ca plaiul cu flori dimineaţa pe rouă, apoi zbură cu Ionică pe mal. — Te spărieşi, stăpîne ! grăi el. — Mă spăriei şi nu pre ! irăspunse Ionică. — Aoum, cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul ? — Ca gîrndul, căci mă arde dorul cumplit. Şi se înălţă calul în slavă şi fugea, fugea, încît lui Ionică i se părea că stă pe loc neclintit şi pămîntul trece pe dinaintea ochilor săi ca glonţul din puşcă. Cînd ajunse la frumoasa Ileana, o găsi plîngînd cu amar, încît de multele lacrimi se făcuse fîntînă în casă. — Nu mai plînge... nu mai plînge — strigă Ionică repe-zindu-se în braţele ei. Apoi degrabă ieşiră amîndoi, se suiră pe calul năzdrăvan şi se făcură nevăzuţi. Zmeul se afla dus la um ospăţ, şi pe cînd se veselea mai bine, calul său necheză cu atîta înverşunare, încît îi căzu paharul din mînă de se ifăou hîrburi. îndată se sculă zmeul şi se duse ila cal, care arunca scintei albastre din ochi. — Ce-ai păţit de te-a ajuns dorul să nechezi aşa de-nver-şunat ? Poate mu ţi-i bine pe aici ? — Ba de mine este cum este, dar de tine-i rău. Ionică Făt-Frumos a intrat în palat şi ţi-.a furat pre Ileana. — Putem să mai stăm şi să mai banchetuim ? — Poţi să te şi culci şi să nu te mai scoli, 'căci mi se pare că nu-i nădejde de ai mai ajunge. Calul lui Ionică este frate-meu şi are într-însul patrusprezece inimi, pe oîmd eu am numai şapte. Fără să se mai întoarcă şi să-şi ieie ziua bună de la mesenii cu icare ospătase, zmeul repede se aruncă pe cal şi s-aşternu drumului ca şi pana vântului. Luînd drumul de-ia lungul se ducea zmeul plin de turbare de se hurduca pămîntul sub picioarele -calului şi dinapoia lui se-nvolbau nori de colb. Cînd era aproape să-.nsereze, iată că ochii zmeului dau de Ionică şi de Ileana, care zburau ou calul lor pe sub bolta 189 cerului. îşi împlîntă el pintenii în coastele calului, ca să se înalţe pînă la ei, dar în deşert, calul său nu putea zbura prin slavă decît numai patru stănjimi pe suis de la pămînt, pe cînd Ionică se datina pe deasupra lui, pe unde umblă tabăra norilor, ca o pasăre uşoară. Aşa se-ntreceau ei în fugă prin văzduh pînă ce zmeul abosindu-se, zise calului să spuie fratelui său de sus, să se coboare de acolo că-1 va ţine cu jăratic şi cu pară. Auzind calul iui Ionică aceste vorbe, le împărtăşi stă-pîne-său. Atunci Ionică zise credinciosului său şoimulean : — Spune, voinice, frate-tău, să-şi trîntească stăpînul şi să-l facă fărîmi, că eu l-oi ţinea cu trifoi nescuturat de rouă şi l-oi adăpa ou lapte dulce. Com auzi calul zmeului cuvintele ce-i trimise frate-său, se-norâtoceni îşi se scutură o dată ide izbă pe zmeu în colţul unei stînci încît să făou numai bucăţele. îndată se lăsă Ionică cu calul său în jos, şi suind pe Ileana pe calul zmeului, se întoarseră îndărăt. Şi Ileana prefăcu curţile sale într-un măr de aur, apoi se luară şi se duseră în împărăţia lui Ionică Făt-Frumos. Ajumgînd Ionică Făt-Frumos acasă cu frumoasa Ileana, îndată plecară la lacul zânelor, şi trîntind mărul pe pămînt, ca din nimic răsăriră pe mal icurţiile strălucite ale Ilenei dimpreună ou toate minunile >ce se aflau intr-însele. Apoi se făcu o nuntă de o sută şi de o mie de ori mai bogată şi mai veselă ca cea întîi. Fost-au la nunta aceasta şi cumnaţii lui Ionică cu surorile sale, care cu toţii plînseră de bucurie cînd văzură pre Ionică, atît de nenorocit odinioară, ieşimdu-le înainte cu mîn-dra lui soţie. De aci înainte Ionică şi Ileana vieţuiră în fericire cerească cu dragoste nesfîrşită unul cătră altul. Şi-n trecerea zilelor de plăcere adeseori ei se puneau la fereastră şi rătăcindu-şi ochii în lungul lacului, cine ştie de ce-şi aduceau aminte, că numai ce luneca aîte o lacrimă pe feţele lor. Lacrimi şi aduceri-amiinte ce-i făceau să-ntiinerească cînd îmbătrîneau, aşa că poate* 'trăiesc şi astăzi şi vor trăi cît va fi lumea şi veacul. Convorbiri literare, VI, Iaşi, 1 apr. 1872, nr. 1-. pp. 17—31. CODREANA SÎNZIEANA Era odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti. Pe cînd lupii cu oile în staul se culca şi ciobanii cu împăraţii şi craii la imasă verde ospăta. Pe cînd un soare apunea şi altul răsărea. Era, dragii mei oameni buni, un om. Omul acela o fi fost acum, să nu minţesc, da zău, o fi fost de-o sută de ani, dacă nu şi mai bine ou vreo douăzeci ; femeia lui, aşijderea, era bătmnă, ca nu ştiu cine să spun ; era ca Sfînta Vineri; şi din tinereţe pînă ila adînci bătrîneţe ea nu făcuse nici un copil. Şi cine ştie ce-s copiii la casa omului numai acela poate să priceapă întristarea cea nemolcomită a babei şi-a moşneagului celui pustiu. Ce n-a făcut moşneagul bietul, doară-doară i se va îmbucura şi lumina casa ou ceea ce dorea aşa de mult. Făout-a pomană pe la mănăstiri şi biserici, dat-o liturghii la 7 biserici, adus-o preoţi cu bărbi albe-albe, că ei sînt mai sfinţiţi şi mai ou ipriinţă ila rugăciune iş-a făcut feştanie şi maslu. Da toate n-au avut nici un folos. Apucatu-s-a baba de vrăjitorii şi descîntece. Care meşteră^n vrăji a rămas nechemată de babă, să fi fost departe ide acolo chiar cale de o sap-tămînă de zile ? Şi crezi că a rămas o buruiană idin cele culese în ziua sfintei cruci şi puse în podul casei, nefiartă şi nebos-conită de dînsa ? Gum vă :spun ce n-a făcut ?! Da degeaba ; toate acele n-a prins nimic. Aşa moşneagul într-o zi lăsată de Dumnezeu, întristat şi pus pe gînduri, zice cătră babă : 191 — Măi babă ! — Ce-i ? — Fă-mi merinde că vreau să iau lumea largă-n cap, să mă duc încotro oi vedea ou ochii, doară oi găsi un copil, că vezi tu mă ustură şi mă doare sufletul, cugetând că după ce mi se va-ncheia viaţa, n-a fi ni-me cine să stăpânească casa noastră şi moşia noastră ; şi toate or să .rămână de bajocură şi de pradă în mîinile străinilor. In toate chipurile am cercat. Oi cerca şi asta. Şi să ştii, că dacă nu găsesc copil, eu acasă nu mai vin. Grăi moşneagul, luă traista în spate, ieşi şi pomi. Şi s-o dus, şi s-o dus, şi s-o cam mai dus, cîtă lume şi împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie. Ascultaţi oameni buni, că nu vă spun minciuni. S-o 'dus pîn-o ajuns într-un codru des ca acela de părea zid nu altceva. Că se mesteca copac eu copac şi tufiş cu tufiş, încît de frunzişul cel îndesat, nici ca prin urechile acului lumina soarelui n-avea -chip să pătrundă. Moşneagul văzînd aşa pădure straşnică îşi făcu de trei ori cruce spre răsărit, -de trei ori metanii tot spre răsărit şi intră cu mare vai. Cît o fi bojbăit el prin codru şi -cît nu, nu pot s-o ştiu, destul că îmtr-o zi dă de gura unei -peşteri. Peştera pe de o sută şi pe de o mie -de ori mai întunecoasă decît fundul codrului, noapte 'cum ai istiânge ou ochii, eumu-i adică în -peşterile cele fără -capăt. Mai bătu moşneagul -câteva metanii, mai făcu trei cruci -şi intră ou ajutorul ilui Dumnezeu, pe lîngă o dungă de stîncă. Şi merse ea de-o -puşcătură şi numai ce dă cu ochii de o ţintă ide lumină într-o î-ncovăit-uiră. S-apropie el s-apropie şi nu credea ochilor ce vedea acolo la lumina aceea. Un pusn-ic bătrîn, bătrîn, ca Dumnezeu de Ibătrîn. Că avea o barbă albă care se cobora pînă la genunchi şi sprincenile lui cînd le ridica şi spre lumina aceea le tremura, peştera ou noapte năprasnică se zugrăvea. Şi -sta pusnîcul neclintit ca un stîlp de piatră ou ochii şi coatele pironite pe o Psaltire împis-trită ou semne mari roşii ; veche, veche, Dumnezeu ştie de pe ce vreme ; şi -pe un lat de piatră clipea ou pară iroşi-e şi cu fum vînăt, gros ca norul, o făclie galbenă de ceară. Ajungînd moşneagul aproape de sfîntul ân rugăciune tot bătând la metanii, grăi din gură : — Bine v-am găsit sfinţite părinte. Pusnicu-1 de adâncit ice era iîn eetanie n-a-u-zi. Atunc-e strigă moşneagul mai tar-e. Pusnicul nu se mişca, ci făcu numai semn 192 Í. I. ou cîrja să steie la o parte. Şi stete moşneagul de-o parte pînă ce pusnioul îşi mîntui rugăciunea. Cînd fu gata, luă cîrja, îşi ridică sprâncenele şi grăi : — Fiule, ce cauţi aici la mine în locaşul acest năpustit şi întunecos. De atîta veac 'de vreme o-chii mei nu văzură faţă de om iŞ-acuma, mă cuprinde mirarea ce ţ-o putut abate picioarele într-aooace. Moşneagul o răspuns : — Sărut dreapta. Ia păcatele mele m-o adus. De atîţia ani de cînd trăiesc cu baba mea, şi nu mi-o făcut un copil şi aş vrea să rămîie după mine un rod, cum vreau să văd faţa cea luminată a Domnului. Atunci luă pusnicul un măr şi sfinţindu-1 şi blagosilovindu-1 îl tăie în două şi zise : — Na aste două jumătăţi de măr ; asta s-o dai babei, asta ia s-o măaiînci tu şi du-te ou bine, nu mai umbla pribeag şi buimac prin lume. Luă moşneagul darul cal blagoslovit, sărută dreapta şi picioarele pustnicului îşi ieşi din peşteră. Şi luîndu-se el prim codrul cel des, după mult umblet ieşi la poiană. Aoolo pe un plai îi tveni ca o sete ş-o arşiţă amarnică la coş. Ce să ştie el face, că apă nu găsea ? Făcu ce-i era dată pesemne să facă. Luă o jumătate de măr ş-o mîncă. Da el în loc să mănînce pe cea menită lui, mîncă pe-a babei. Şi nici n-apucă s-o înghită bine cîmd îl loviră dureri şi strînsori de facere, încît tnu, putu merge mai departe. Aşa se puise el pe iarbă, unde era mulţime de flori de sînziene şi adormi ca mort. Şi se coborî îngerul Domnului din cer şi se puse lingă dînsul de strajă. Cînd se dezmeteci şi se trezi, ce să vadă cu ochii treji. Minunea minunilor ! Nepomenita nepomenitelor. Lingă el un puişor de copiliţă plângea între florile de sînziene şi da din mînuţele cele mici. îngerul Domnului scoase busuioc şi aghiazmă sfinţită de nouă ori, stropi faţa ş-o boteză puindu-i numele Co-dreana Sînzieana. Moşneagul cu voie bună ca niciodată, văzînd aşa aldaş de fată o luă în braţe, o sărută în faţă şi plecă cu ea la baba iui. Ajungîind la bordei, luă o covăţică, puse fata într-însa ş-o lăsă pe vârful bordeiului, apoi intră în casă cu vorba-n gură : — Hai babă, hai degrabă să vezi şi să nu crezi, ce odor de fată mi-o dat Dumnezeu, că-i cu părul de aur şi cu ochii de stele. 193 Cînd ieşiră să vadă odorul de fată, şi luară covăţica de pe bordei ; pace, fata nicăieri. îşi face moşneagul cruce şi se şuhaieşte din inimă. Caută-incoace, caută-ncolo, dă-n stînga, dă-n dreapta, ifata -nu-i şi -nu-i. Mai caută ân -paiele bordeiului, mai caută pe jos, ipe după casă, ,nu -ou-mva o .picat ; da dacă nu-i, nu-i -şi -gata, din pămînt n-o poţi scoate. Ho, Doamne cum se mai căznea moşneagul şi-şi fr-îngea mânil-e ide necaz. Da -cum isă m-u te şi -superi pentru una ca asta. Că doară -o ipus-o în covată, ş-o văzut când o pus-o, -ş-o ştiut bine -unde şi -într-o clipită să -n-o găseşti. „Ce să -fie cu ifata ? O luat-o îngerul Domnului ? O luat-o i-elele şi şoimainel-e cale -năprasnice ? Ce Doamne sfinte şi părinte să fie ?“ zicea moşneagul suspinând. De luat vezi bine -c-o luat-o cineva. Da mici îm-ger ni-ci iele şi şoimane pe-aoolo mu umblase. Ci să vedeţi oameni buni nevăzuta. Uin vultur ori -o pajură uriaşă, ce-i fi fost; da să zicem o pajură uriaşă, trecînid pe acolo -şi auzind -plânsetul fetei, să lăsă repede ipe -bordei, -apucă fata, o vîrî siuib -aripa dreaptă şi se aşternu cu ea pe aripele văzduhului din înaltul cerului. Ş-o duse la -cuibul ei isă-şi [hrănească copiii. Cum o puse ân cuib pajura iarăşi se duse în treaba -ei. Da puii se uitau la fată cu milă şi idraigoste ţinn loc s-o -mănânce prinseră a-i strânge păn-uşi moi ;şi-i făcură -un păt-ul de -odihină iş-o acop-eriră ou aripile lor, să in^o bată răcoreala dimim-eţei. Acum ce ,să vă ispun, -acolo ân cadrul acela grozav, trăia îrntr-o fîntînă -cu apă mumai otravă, un balaur icu 12 -capete, şi fântâna aceea mu -era departe d-e copacul în vîir-ful -căruia sta cuibul pajurei. Acel balaur ângrozitor, de -cîte ori s-cotea -pajura pui, inu^i lăsa să .ajungă voinici -şi zdraveni dqplin, ci pe cî-nd erau -apr-oape de zburat, ânitindea două -capete de foc şi -le stingea zilele cele fragede ; şi pajura săraca -de ea şi de ea, de cînd se ştia vie pe -lume, m-o ajuns să-şi vadă un singur pui zburîn-d. Aşa fiind puii -acuma mari şi aşteptând să se reverse de ziuă ca să zboare ân largul codrului ş-a munţilor, iată că aproape de mijlocul mopţi-i se aude ân fîntînă -apa -clocotind şi -numai ce se văd la faţa lunei ce scăpata printre crengile copacilor, se văd două capete de -f-oc roş î-ntinzîindu-se spre -cui-b şi făoînd un muget -şi un urlet, ide is-e -clătina -dealurile din temelie şi umblau văile -ca ooveţil-e cîbd le -datini. O dată, cum ai clipi ou ochii se zguduiră şi se ânfiorară î-ncheiturile -ceriului ş-a pămîntului 194 şi-n nor de aur se zări îngerul cu sabia-n mînă, viind oa fulgerul în jos ; şi cînd era pe-aci, pe-aci s-apuce balaurul puii, îinvtîrti îngerul sabia de (la răsărit la apus, şi iair de la apus la răsărit, şi dîmd o dată colea dumnezeieşte, reteză cele două oaipete ouim ai bea o lingură de apă. Ieşiră imai înispăimîntătoare alte două, bucăţi de face şi pe aceste. Mai ieşiiră două ; capăt fu şi de ele. Şi tot aşa (pînă âin douăsprezece capete. Şi se făcu codrul şi vadea muimai vladnic de isînge închegat şi de otravă, şi se izbeau ea,petele îin oqpaouil ot iouib, de pica (frunza din crengi oaie de 10 mile de loc. Atunci îngerul duă busuioc, şi cu apă sfinţită îin rai de ©ouă ani stropi în patru părţi a lumei şi se traseră şiroaiele cele de sînge toate la un doc şi capetele leşinară, şi deschizîindu-se igura păminiudui, de înghiţi cu tot sîngele ră-mîmînd codnul curat, iluminat, cum Dumnezeu l-o lăsat. Cînd se ivi ipajura o dată cu zorile îşi văzu puii teferi dormind în cuib, şi fîntîna cea afurisită ştearsă de pe faţa pămîn-tuilui, dede în lumina tranda-firie a soarelui scăpătat după munţi, o făcut Dumnezeu să fie ce-o ifost de mai năimite pesemne să fie şi să se întâmple ce nu s-o mai întâmplat de cîind s-o zidit lumea asta şi s-o dat drumul soarelui pe cer. Fost-a adică aşa că sculîndu-se Sînzieana în picioare o ieşit idin gura ietacului şi s-o uitat pentru cea de-ntîi dată ila lume ; şi ioum dete cerul cel înserat ou ochii de dînsa, pe loc se făcu o tremurare de văzduh ş-o tresărire de stelele ce răsărise, şi ca dintr-o mare de foc răsări cu slavă şi strălucire nevăzută un alt soare pe mărginile .răsăritului, mai frumos şi cu faţa mai de aur pe de o sută de ori decît soarele coborât după munţi. Şi pe codri, pe plaiuri şi văi le cuprinsese ca iun fior ş-un tremur şi florile şopoteau de-a dragul între ele yi~şi întorceau capul cătră valurile cele nouă de raze în viitoare. D-apoi încă să vezi jşi ochiilor să nu crezi. Florile codrului care de care se îmbulzea mai tare ca să fie în faţa fetei şi să soarbă căutăturile sale cele senine şi copacii de pe de lături îşi plecau capetele ca cel puţin cît ;ai strânge din otahi să ,se îndulcească de frumuseţile Codrenei. Vorbă scurtă, toate zidirile lui Dumnezeu : păsări de-a ceriului şi ifiară de-a codrului se bucura şi se sălta de bucurie, simţind minunea cea dumnezeiască. Din sara asta de sărbătoare luminată încolo trecură de două ori Gite trei, apoi de trei ori cîte trei, în sfîrşit mai trecură câţiva şi iată Sînzieana de 14 ani. Cînd fu de patrusprezece ani, Sînzieana era frumoasă... dar frumoasă... încît mă tem s-o laud şi să spun, cum şi ce fel era de frumoasă ; mă tem să nu ziceţi la urmă că aşa frumoasă voi aţi văzut. Una era ea cît ţine împărăţia soarelui. Da nici nu putea să ou fie frumoasă cum era, după ce fiinţă de om ea încă nu zărise şi de împărăţii şi oraşe nici pomană pentru dînsa, ci numai ou floriile suirori-le trăia, cu fluturii se juca, cu glasul pîrîului se-ngăna, cu pasările-n doine se întrecea. Acuma iertaţi dragii mei, dacă am zis să nu mai zic şi tot am zis două vorbe in lauda Sînzienei. Că cine se poate răbda să nu grăiască de Codreana Sînzieana, după ce-o văzut-o. 196 Aşa trecea ziua ca ceasul şi ceasul ca minutul, pînă ce într-o zi 'dată de Dumnezeu se făcu o vânătoare mare .prin codrii aceia frumoşi. La vânătoare ieşi şi feciorul împăratului. De, pesemne aşa o fo9t să fie. Că feciorul de împărat zări într-un ceas bun ori irău, mu ştiu ouim isă zic, zări o fiară sărind dintr-o tufă : Şi haide, şi haide, îşi haide după dînsa, pînă ce .se itrezi voinicul, unde nici prin vis ou i-o pocnit vreodată : toomai Sin matca cea nepătrunsă ide picior de om a codrului pustiu. Văzîndu-ise feciorul de împărat unde-o putut el ajunge, stete ipe loc şi se făcu tot ureche ca să audă ceva din pustietate... un hămăit de cîini... vrun răsunet de buciu-m... vrun pocnet de -puşcă... ori aşa ceva care să-i placă feciorului. Da degeaba -pândea zău al, că numai tăcerea cea tainică şi pustiul cél mut îi năpădea auzul. într-un târziu, făcîndu-şi el ochii roată împrejur, i se năzări printre fírunztíle copacilor ca o strălucire de-ţi lua vederile. Mai -airuin-că el ochii o dată într-acalo, şi simţi că era ce era. Nici una, nici două se duse să afle ce şi cum. Şi află... află copacul cel cu ietac -şi cu puii ,-pajurei, care se -uitau la dînsul. Ce gândi el ce mu gîndi, -puse arcul la ochi şi acuşi-aouşi era să zbîrnăie -săgeata şi isă -ieie capetele puilor, cînd -deodată ca un fulger străluminat îi -umplu faţa un şuvoi de lumină, încît feci-o-rui scăpă arcul jos şi-şi astupă ochii ou mîinile. Cînd se mai uită o -dată zări ca jumătate d-e minut faţa şi trupul Sînzianei şi -i se păru -că-i pe altă lume, că leşină -şi pică jos pe iarbă. Venindu-şi în fire prinse a striga pe fată să s-e coboare jos la dînsul. Da Sînzieana de unde să facă una ca asta. Nu se coborî zău ea la fecior, ci şezu binişor în casa mumei sale. Feciorul de -împărat văzând -aşa, se întoarse cum a venit. Ba ză-u, nu s-o întors -ohiar oum o venit, că al n-o venit oftînd din inimă şi cuprins -la suflet de dorul şi arşiţa dragostei ca un vierme neadormit. Şi el n-o venit prin huceagui cel fără pic de potică şi fără rarişte. De acuma tot umbla făcea pe unde mergea parcă ochi m-avea. D-a cum s-o întors, s-o întors el acuma şi colea cînd întră în sat boarul cu boii de la păşune, noroc că întâlni doi voinici din alaiul -de vânătoare. în ceea zi, des-de-dimiraeaţă, plecară de la curtea împărătească crainici ân toată ţara, -care crăinicea : că, cine s-a afla 197 s-aducă o minunăţie de (fată din codrii Fîntînei cu doi pomi, împărăţia-1 va ţinea pînă la moarte ca pe un sfetnic şi mare cinste va avea la toată curtea. Iaca o babă carabă, şchioapă, cu pupuiu 1 în spate şi cu părul pe cap ca în paknă : — Io-s aceea care voi aduce fata din codrii Fîntînei cu doi pomi. Crainicii se uitară la balbă şi prinseră a pocni de rîs. — Firea-i a focului să fii — imătăhală de (babă, grăi un crainic, cine Mama-iPădurei te scoate în callea noastră, c-acuma are să ne imeangă rău. Piei ciotă din ochi să inu te văid ! Dar ibaba iha şi ba, >că ea va aduce fata aceea din codru. Şi se ţinea de crainici ca scaiul de oaie. Atunci mai-marele dintre crainici zise : — Voinici, luaţ-o, că ne-o spus împăratul limpede că cine s-a lăuda să împlinească porunca să-l ducem (la curte, fie cine-a fi, voinici, luaţi baiba ş-o puneţi în car. Şi luară ibaba şi bai ou ea la curte. — T,u te-ai lăudat, că-i aduce fata din codrii Fînitînei cu doi pomi ? — grăi împăratul din scaunul împărătesc. — Să .trăieşti Măria-ta, eu cu capul imeu — răspunse baba. — Aşadar pune-te pe treabă ! — De pus, lasă pe baba, da să-mi daţi un ceaun ş-o pereche de chirostii. Şi-i dederă degrabă uin ceaun ş-o păreohe de ohiros-tii şi pomi baiba dinapoia alaiului împărătesc, tot hodorogind din gură şi zurăind ceaunul cum fac lăieşii cînd se duc după mireasă. Nici feciorul de împărat nu irămîne acasă. Că şi putea parcă al să răirmie şi să nu ştie ce şi cum ?! Ajungînd ceata în codru, alaiul cu feciorul de împărat dimpreună se puse la popas şi mai departe merse ibaba singură ea Mama-Pădurei. La copacul cal cu fata, baba meşteră şi pricepută, făcu foc la rădăcină ; puse chirostiile şi aşeză ceaunul pe ele. Da ceaunu sta strîmb şi se răsturna ide cîte ori îl punea. Iar Sînzieana din gura ietacului uitîndu-'se an jos şi văzînd prostia babei se aprinse ide nerăbdare şi zise din gură : — Niu aşa mătuşă, pune cihiiro'Stiille altfel ! — Da, dacă ou mă pricep draga mătuşei. Şi în zadar fie aşeza şi lle învârtea şi le potrivea baba, că ceaunul nu vrea să steie bine o dată cu capul. Pe Sînzieana o cuprinse neastâmpărul şi ciuda mai tare. 1 Pupuiu : cocoaşă (V. N.). — Nu ţ-am spus o dată, ică mu-i bine aşa, întoarce ceaunul ou toartele spre copac. Baba ifăcea de-a-tndoasăile. Apoi mai zise : — Vino jos, draga babei, de-imi arată. Şi Sîmzieaina cu gîodul prins in laţ nici una, nici două se cobori din copac să-nveţe ipe babă. Da o învăţă baba pe ea, de nu i-a trebui învăţătură mai ihună. Că o apucă de braţe, o ridică de-^a umăr şi fuga ou ea Ila feciorul cel ars de dor. Feciorul de 'împărat văzînd-o, o cuprinse în braţe, o întrebă de viaţă ş-o sărută în faţă. Apoi puseră pe ea un rînd de haine cusute icu ifir şi bătute în mărgăritare, lucrate aşa de nouă fete fecioare de crai. După aceea o puseră în trăsura împărătească şi pînă acasă numai o dată răsuflară caii cei ce n-aveau seamăn decît poate numai pe-ai soarelui. Ş-acolo o luă feciorul ş-o băgă în casă, o puse după masă ca pe o crăiasă. Şi părinţii feciorului, săracii moşnegi se uitau cu bucurie la ea, aducîndu-şi aminte de zilele timereţelor. 0 sosit seara în ziua aceea, apoi s-o .făcut noapte, noaptea a trecut şi o rîs ila răsărit ochii zorilor. Cînd au rîs ochii zorilor, cdlea în poiană, voinicul fu în picioare cu caii cei înaripaţi, puse pe ei şele de argint şi frîie... tot de argint şi-i aduse la curte. încăilecase soli să meargă ila împăraţii depărtaţi şi pe la boarii mari să .ducă veste bună, că adică : feciorul împărăţiei cu un soare-apune şi cu un soare-răsare ş-o găsit nevastă... Iar la săptămâna .se făcu cununia strălucită care-o picat tocmai în ziua de Sînziene. Apoi... ce să imai zic, ce-o fost şi ce n-o fost după aceea. Că doară ştie tot omul lui Dumnezeu, că după cununie cu noroc se face nuntă. Făcutu-s-o dar nuntă, care-o ţinut trei zile şi < trei .nopţi, după aceea s-o făcut o zi popas, şi 1 iar o mai ţinut trei izile şi trei nopţi şi încă o zi pe deasupra numai în hatiîrul lui Pepelea, care nu .putuse s-ajungă pe la început, pentru că se zăpăcise prin ţară cu poznele şi şo-deniile 1 lui. Ş-o fost nunta aceea straşnică încît aşa paradie n-o mai văzut sfîntul soare numai una a Ilenei mîndră lumei cu Făt-Frumos, la curţile albe de peste nouă mări şi nouă ţări. 1 Şodenie : ciudăţenie, glumă (V. N.). 199 Că s-au aşternut mese de cristal — cine le mai ţine minte cîte de toate — într-un soi de grădină împănată cu fel de fel de flori îşi plină de copăcei de iorgovan, de oleandru, de tulipán şi trandafir. Şi eîntau păsările prin flori şi intre toate pasărea măiastră ou glasul vrăjit făcea frunza să salte de bucurie şi florile să cînte încet după dînsa. Aici au petrecut mesenii cei aleşi ; apoi alte rînduri de mese s-au aşternut în ograda Ctirţei şi cine venea ia masă-il poftea şi mânca şi bea, pînă clhiiuia şi cu pălăria după lună azvîrlea. Dusu-m-ain şi eu, 'dar ifiiintd şchiop de un /picior, oînd am sosit nunta era pe sfîrşit şi numai zama goală am găsit şi în zadar în zamă pînă în pîntece înotam, că de carne ca-n palmă dam. Şi m-am apucat ide isorhit c-ain oktr iMagoslov.it ; vă puteţi închipui oum am chefuit. Convorbiri literare, IX, Iaşi, 1 aug. 1875, nr. 5, pp. 185—192. Í PĂCALĂ ŞI AMĂGEALĂ ŞI-AU GĂSIT OMUL Pe vremea iliui Statu-PaLmă ş^a lui Piticot numai de-un cot cu barbă cu tot, Păcală şi cu Amăgeală îşi făceau mendrele ,prin ţara ilui crai-Roş. Numele lor era vestit de la munte pînă la mare, de la răsărit pînă la apus. Se temeau oamenii de ei ca de Ucigă-1 toaca. Numai nişte sate din meleagurile munţilor şi curtea laraiului scăpase pînă acum de poznele şi păcăliturile lor. într-unul din acele sate pierdute în desimea brazilor trăia un moşneag ş-o babă. Şi erau săraci, săraci, de mai că le venea uneori să ieie lumea în cap. Nici tu loc de fînaţ sau semănătură, iniei tu putere în oase să mai ciocîrteşti la cele ciubere şi cercuri ! Ba, tot le mai rămăsese ceva pe sub suflet : o cioancă de vacă. Şi se aprqpiau Paştile şi nu ştiau bieţii ce să facă şi să dreagă ca să aibă cu ce se îndulci şi ei în ziua cea luminată a învierii .Domnului. Ce puteau face alta decît să vîndă vaca ? într-o zi s-apucă moşneagul, legă vaca de coarne c-un ştreang şi plecă la tîrg cu dînsa. Cum mergea el singur pe drumul ţării, ţiind vaca de ştreang, iată că-i scoate naiba-n cale pe Păcală şi Amăgeală. — încotro, moşule ? îl întrebă Amăgeală. — La târg să vînd vaca asta. — Ce vacă ?... căz asta nu-i vacă, ci-i capră. — Cum să fie ? — Aşa, bine. 201 — Iacă, iţi cumpărăm moi capra, -grăi şi Păcală, poftim 15 iei şi maroc him să deie Dumnezeu ! Ce fu, ice mu fu, destul că moşneagul vîndu vaca cu 15 lei. Se duse în oraş, cumpără came, colaci, rachiu şi mai tnu ştiu •ce, îi mai rămase trei-patm iei şi se întoarse acasă. — Vîndut-ai vaca ? întrebă ibaba, cum văzu pe moşneag deschizând uşa. — D-apoi că să te ţie Dumnezeu, bătrână, n-o fost vacă, ci o fost capră. — Cum, Doamne, apără îşi păzeşte să fi fost capră ! Doar n-ai căpiet de cînd te-ai dus de acasă ? — Aha !... strigă moşneagul repede, or fi fost zău aceia tîllharii de iPăcală şi Amăgeală, dar las’ că le-oi răsplăti eu, de m-or \pomeni cîte zile or avea. Zise moşneagul şi n-aştaptă mult, ci se duse în şură, luă o pălărie cît o croată de car, ce slujise cuibar la găini, o puse în cap şi pomi la drum. Ajuingînd în oraş, intră pe rînd în trei birturi, plăti la fiecare oîte două ocale de vin, 'lăsând vorbă că are isă vie mai pe urmă să beie împreună ou doi flirtaţi. După aceea se luă pe uliţele oraşului, şi umbiliînd încoace şi-ncolo ea un ceas de vreme, iată că dede de Păcală şi Amăgeală. — Bun întâlnit, oameni ibuni, grăi moşneagul. Cum aţi vândut vaca ? — Cu paguibă, moşule, răspunse Păcală. — Haideţi dar cu mine să vă cinstesc c-oleacă de vin, ca să mai uitaţi din cel necaz. Mersară la birtul cal dintâi şi băură două ocale de vin. Cînd să iasă, moşneagul ţanţoş se (loveşte peste pălăria cea lată, stri-gînd : — Plătitu-i, crîşmar dragă ? — Plătit cu cinste, de altă dată ş-o vadră, răspunse crîş-maimiil ou imulţămire. — Acum să vă duc la vin şi mai (bun, grăi moşneagul şi cotigind pHO uliţă, intrară iîn al doilea birt. După ce supseră ş-aci două ocalle de vin roşu, la ieşire, moşneagul, drapt plată îşi lovi (pălăria, spuse vorbele ce lle-a spus la celălalt birt şi crîşmarul iarăşi răspunse : Plătit cu cinste, de altă dată ş-o vadră. 202 în sfârşit moşneagul îi duse la al treilea birt. Aici ise întâmplă tot aşa. Păcală şi Amăgeală se uitau «nul 1a altui cu coada ochiului, se ghiontiau clatinînd încetişor din icap şi se înţeleseră numai din privire, să cumpere pălăria cea mare, căci pălăria trebuie să fie toată pricina. Moşneagul nu stete mult la cumpănă şi vîndu pălăria ou 500 de lei. Aj.ungînd acasă, îl întrebă baba : — Ţi-ai scos banii pe vacă ? — încă nu toţi. Iar Păaallă şi Amăgeală, buouraşi de târgul ee-au făcut, mici una, nici două, se duseră la birtul cel mai de frunte din oraş, ca să se ipuie pe chef. Mîncară şi beură de cu seara pînă a doua zi în răsărit de zori. Cînd fu la plată, Păcală îşi puse pălăria cea .lată pe cap şi dîmdu-i una cu palma, grăi : — Plătitu-i, crîşmar dragă ? — Plătitu-ii isufJetu miine-ta ! răspunse crâşmarul cu ciudă. Văzând aşa, lluă Amăgeală pălăria, gîndiind că doară i-a merge /Lui mai bine. Dar de unde să-ii meargă mai bine ? Grîş-marul se făcu şi mai dîrz şi începu a-i înjura. Şi neavînd voinicii mici banull orbului în taşcă, se făcu poznă şi gălăgie mare oa aceea, se strînse lume ; şi-i apucă crîşmarul la răfuiala c-un băţ de corn şi-i pisă de nu era buni de nimic. Două isăptămîmi deplin, voinicii se făcură nevăzuţi. După ce se înfiripară şi ieşiră la lume, plecară la moşneag, ca să se socotească ou dînsul aspru. Dar moşneagul învăţase minte. El cam ştia dinainte, că Păcală şi Amăgeală au să vie la casa lui. Deci se sfătuieşte cu baba ce şi cum să fie. — Măi babă, taie degrabă o găină, stoaree-i sîmgele într-o beşică ; ia beşica aşa plină ide isîmge ş-o leagă la gît, ascuii-zînd-o bine ân sîn ca să nu se vadă. După aceea om vedea noi ce-a mai fi. Cum zise moşul, aşa făcu baba. Şi îndată oe zări moşneagul pe ferestruică că vine Păcală şi Amăgeală, ile ieşi înainte ila iprilaz, îi pofti ou dragoste în casă, îi puse după masă şi începu a îoohina cătră ei cu o litri-şoară de rachiu : „Norocire bună — bine-aţi vemit sănătoşi. 203 Dumnezeu să v-ajute. Şi ila mulţi ani cu bine." Iar babei îi dede poruncă să pregătească iute demîncare, să frigă o găină şi să coacă plăcinte, ca să-^şi omenească cum se oade oasjpeţii cei buni. Baba făcea cît putea. Cînd la foc, cînd la podişor, cînd în tindă, cînd afară la trunchi după vreascuri şi găteje. Moşneagul se arăta foarte nerăbdător şi văzînd că baba tot nu mai aduce friptura >şi plăcintele pe masă, ise înciudează grozav, sare de pe soaun şi apucând un cuţit, poc ou el la baba în gît. Sîngole izbucni stropind toată casa ; baba căzu jos ca moartă. — Pentru mumele (lui Dumnezeu, ce-ai făout ?! strigară Păcală şi Amăgeală spăimîntaţi. Moşneagul nu zise 'nimic, ci luă dintr-^un cui o scripcă de strujan ou corzi de păr de cal şi întorcîndu-se împrejurul moartei, scîrţia din arcuş şi drămgănea din gură : Pe la cap, pe la picioare, Ca baba mea să se scoale. Baba mişcă un picior. Moşul se mai îinvîrti o dată scîrţîind din scripcă, baba mişcă şi celălalt picior. Pe urmă deschide încetişor ochii şi ®e iridică din balta de sînge în care era tăvălită. Păcală şi Amăgeală părea, nu altceva, dar curat stîlpi de piatră, atîta mirare şi uimire îi cuprinsese. După ce îşi veniră în ori, uitară cu totul pentru oe au venit şi acum nu le umbla mintea pe altceva decît în ce chip să facă pe moşneag ea să le vîinidă soripca aceea făcătoare de minuni. Treaba îiwsă mu era aşa 'grea, după cum îşi închipuiau ei ; deoarece numărară pe masă 800 lei şi moşneagul le dede seripca, ise înţelege, după oe imai îiwtîi făcu oleacă de vorbă. Cine era Păcală şi cu Amăgeală, cînd se văzură stăpîni pe scripcă cea cu putere învietoare ! în vremea aceea iată că pică pe ţară o cumplită nenorocire. Jalea se întindea de la o margine a orăiei da cealaltă. La curtea craiului ibătea vîmtul praporii şi porţile cele de aur erau îinvăllite îin pînză ghisizie. Fata cea frumoasă a Măriei-sale zăcea moartă în mijlocul casei şi numai pe ea o avea craiul. Cum suspina şi se zbuciuma crăiasa, cum plîngeau toate sufletele la curte ! 204 1; t — Prea-nălţate stăpîne ! grăi Amăgeală către cr.ai-Roş, du,pă ce străbătu cu mult greu pînă dinaintea feţei Măriei-sale — ce mi-i da să-ţi înviu fata ? — Ce ou ţi-oi da ? răspunse îimpăratull. Şi s-apucă Amăgeală a zdrăngăni din scripcă ş-a se învîrti împrejurul fetei, bodogănind din gură : Pe la cap, pe la picioare, Ca fata de crai să se scoale. Dar cu scîrţeitul şi cu bodogănitul rămase. Fata nu vrea s-asculte scripca. Vani şi Păcală isă-şi cerce norocul. Ţăngăni şi el coardele de două-trei ori, bolborosi şi el ce ştiu, şi împăratul nemaipu-tîndu-se stăpîmi poruncii .străjiilor .să-i ieie, să-ii bată cit le-a ajunge, apoi sa-i înfunde îe temniţă. Aşa au păţit Păcală şi Amăgeală ân ţara lui crai-Roş pe vremea lui Piticot de un cot cu barbă cu tot. Ce s-a ales de ei pe urmă, nu se ştie. Destul, că iduipă âmtimplarea aceea, m-a mai fost pomană de ei prin ţara lui crai-Roş. Familia, Oradea-Mare, 10/22 ianuarie 1888, nr. 2, pp. 13—14. TOVĂRĂŞIE LA HOŢIT Odată iuin .român şi un ţigan făcură tocmeală să hoţească împreună, şi pe ce >vor putea pune imîtna, să îimpărţească în două, frăţeşte. într-o zi plecînd ei la rai iarmaroc, făcură ce făcură şi furară o ploscă ou rachiu, o ipîine şi o bucată de pas tramă. După ce deşiră din oraş şi ajunseră în marginea unui codru, se puseră jos pe pajiştea cea verde lingă o tufă de alun, ca să împartă cîştigul. Da ţiganul, cumu-i firea ilui, sfătos de n-are păreche, se puse şi grăi: — Măi iromânică ! ştii una ? Cîştigull nostru de astăzi ca şi cum m-ar fi. Om gusta amândoi dintr-însul, ne-om strica mai rău : mici eu sătuli, nici tu. Mai bine toate a unuia, ori ale mele, ori ale tale. Hai ş-om dormi şi care a visa visul cel mai frumos, a lui să fie toate. — De mine, fie, cuim zici tu să fie, grăi românul. Se tolo-giră pe iarbă ca să doarmă. Ţiganul, cum puse capul, adormi dus. Iar românul, geaba se opintia, geaba îşi strîngea ochii pe somn ; el vedea numai plosca şi pastrama. Stete d cît stete lungit pe iarbă, de la o vreme nu mai putu. Se sculă ifrumuşd, luă plosouţa, închină o dată ,1a llună ice se ivise (printre frunza de stejar, ş-o întoarse cu fundu-n sus, pe gîtleanul cél însetat. începu a rupe din pîine ş-a muşca din pastramă ; vorbă scurtă : ospătă cum se cuvine. Apoi ise culcă şi adormi îndată. într^un tîrziu, cînd luceafărul 206 dimineţii se ridicase de-o suliţă deasupra măgurilor, se trezeşte ţiganul îşi uitîindu-se ila tovarăşul său, strigă : — Romanică hei ! scoală, scoală degrabă. Românul ho-răia din greu şi nu se clintea. Ţiganul îl boldi de două ori eu cotul. Românul se trezi. — Ei, romanică, ce-ai visat ? — Spune tu întîi ! — Ho, Doamne, ce-,am visat eu ! Eram în rai, în raiul cel frumos şi desfătător ,şi stam la masa cea bogată cu Dumnezeu şi cu îngerii. Ce mâncăruri minunate... nu ştiai 'din care să iei. Ce vinuri împărăteşti ! Mîncam ce^mi cerea inima şi beam numai Cotnari. Alei, că bine-am trăit! — Eu, zise românul, văzîndu-te poftit ia aşa masă m-am tnulţăimk cu plosouţa cea de rachiu şi cu ce-am găsit lîngă ea. — D-apoi că numai vis, numai vis a fost, grăbi ţiganul cu vorba. — Acuma vis, nevis, ce-a fost, a trecut, ce-a mai fi, a fi. A doua zi tovarăşii se duseră la /poalele munţilor pe unde umblau turmele de oi la păşune, şi furară un miel gras şi frumos ; şi colea pe la cina cea bună cînd şi apa parcă stă de se-rnaii odihneşte, se înfundară în desiişull codrului unde aprinseră un ioc ca să frigă mielul. Ţiganul iarăşi sfătos (şi hîtru, grăi astfel cătră român : — Hai .şi ne-om spăria unul pe altul, şi care a spăria mai; bine, acela să mănîmce miellull tot. — Fie voia ta, ţigane, zise românul. Se sculă ţiganul de ia foc, şi depărtîndu-se printre tufani ca de o azvîrlitură de piatră, începu a îfiace ca lupii, str-igîmd : . Buim... (bum... Fugi, româine, că te mănâncă luţpul. Iar românul! de la foc : Mielul ai vrea tu săJl mănânci, nu pe mine, ţigane. Te cunosc, te cunosc. Veni rîndul românului ca să şpărie. El îşi lepădă sarica, o . atârnă ide creanga unui capac îşi ipriinse a o pisa cu o bîtă de pocnea îşi răsuna oodnull ; îşi icum îmiblătea sarioa ou bîta, din gură striga cu glas prefăcut : Na, na, tîlharule, de ce l-ai furat ? Apoi strigă pe glasull său : Sărăcuţ de maică-mea, dacă nu d-am (furat eu, l-o furat cel de la foc. Auzind ţiganul vorbele din turmă, oa ţpriznăirul1 se învîrtil o dată şi o iluă la picior. 1 Prîznelul (V. N.). 207 Românul rămase singur cu mielul .care se rumenise frumos, -cum e mai bun de ospătat. în cealaltă zi se igăsiră ei iarăşi. Făcură sfat pentru o nouă izbindă. Nu statură mult pe gînduri, ci se luară pe potecile munţilor şi noaptea tóirziiu ajuraseră la o stână. Gînd erau aproape, zise .românul îinioet : Eu iam să iratra la oi, tu să stai cu braţele deschise în strungă. Am să iau o oaie şi am să ţi-o dau. Tu ţine atunci bine. Am să ies, şi ne-om c-am duce. Cum s-a zis, aşa s-a făcut. Dar lucrul naibei, .puţin mai înainte intrase la oi un lup, oare simţind pe român huşte ! pe strungă, tocmai în braţe la ţigan. Ţiganul îl strînse după gît ţapăn, dar îndată văziu el că nu-i oaie. Românul văzînd întîmplarea, o luă la sănătoasă, iar ţiganul în loc să facă tot aşa, prinse a striga : Iacă lupu, iacă lupu î Se treziră icîraii şi ciobanii, şi găsind numai pe ţigan lingă stînă, nici una, nici două, îl apucară la depănat, şi dă-i, şi dă-i pînă îl făcură scăpat. Asta n-a putut ţiganul s-o uite şi se jură că n-are să mai umble la furat. Amărît, flămînd şi bătut cum era, îşi aduse aminte de dancii cei mici de acasă. îi vadea ou gînduil cum pomenesc pe dada, cum îl aşteaptă să le aducă ceva de la iarmaroc. Mer-gînd el aşa abătut pe gînduri, pe la revărsat de zori ajunse la stînă, tocmai pe cînd ciobanii alegeau caşul. Ţiganul ceru 'de la ciobani zer. Şi fiindcă n-avea în ce să-l „puie, luă pălăria din cap, o întinse ca să toarne într-însa. După ce -se umplu rasă, ţiganul o întoarse ou f.undu în jos, aioînd ciobanului : — Ia mai pune şi-n hastă bartă ! Şi ipu-nínd ciobanul, ţiganul se luă cătră casă, ţiind pălăria ou amîndouă mîinile şi cumpănind să nu se verse zărul din bartă. — Strîngeţi-vă puii dadei, că v-am adus de hăl bun, g.răi ţiganul imtrînd în bojdeucă. Cuim ai clipi din oabi, puradeii fură toţi împregiurul dan--cisului. — Da nu-i numai aci, îi şi dincoci, grăi ţiganul, întorcînd jDălăria şi vărsînd zerul şi din bartă. Familia, Oradea-Mare. 24/5 februarie 1888, nr. 4, pp. 37—38. VIII. SCRISORI DE LA ŢARA SCRISOAREA ÎNTÎI Amica mea ! în sfiîrşit, iată-mă ila capătul călătoriei. După zile şi nopţi petrecute cînd în diligenţă, când lîin tren, cînd în trăsuiră descoperită, astăzi staiu pe loc, departe şi de tren şi ide căruţa poştei şi chiar de trăsuri. Un sat mic şi într-o stare de tot înapoiată, mă sălăşluieşte în siînul său. într-adevăr o aşezare omenească foarte neînsemnată ; dar ân schimb o natură dintre cele mai romantice îşi mai desfătătoare ce ţi se întîmplă să-ţi vadă ochii în curmezişul Caiipaţilor. Gîtă deosebiiire între luimea ce imă louprindea imai zilele trecute şi între cele ce privesc acuma în preajma mea ! Un oraş mare cu trotoare şi cu uliţele de căpetenie asfaltate ; cu vreo două cofetării luxoase ; cu o cafenea elegantă ; cu sute de birji cari zuruie >şi duruiesc de-a lungul stradei ce duce la grădina publică ; cu tarafuri de lăutari serile pe la grădini şi teatre de vară ; iată din oe ihdl şi văilmăşag am ieşit. Două rânduri de case ţărăneşti, mici, cu acoperişele de paie, ţuguiete, cele mâi multe afumate ; prin mijlloc o şosea sau cum îi mai zic drum de ţară ; două case mai de seamă : a popii şi a unui om bogat: iată unde am ajuns. Şi mu -poţi să-ţi înehipiuieşiti cită mulţămire mi-a adus această schimbare. Să te întorci iîn fiecare zi pe două-trei uliţe : la treabă, la restaurant, într-o cafenea sau cofetărie şi seara la o reprezen- 211 taţie sau concert într-o grădină, zău, de ila o vreme e plicticos de tot. Nu-i de mirare dar, «dacă aoum îmi simţesc sufletul ca reînnoit. S-au dus zidinile cale-inalte ; privirea mea aoum ise îmdireaptă de-a ilungrul spre irăsărit şi lunecă ipe imuinţii ce se ridică măreţ în formă de amfiteatru, apoi se întoarce la apus spre dealurile şi dîimburile (înalte cu codri străvechi. S-au dus uliţele eu paveaua îşi asfaltul cel fiarhiinte ; acum mă poartă picioarele pe cărări cari în tune locuri de-abia se recunosc din iarba cea verde şi deasă. Serijpca iui Barbu Băietu n-o mai aud scîrţiind, romanţele de prin Bucureşti şi doinele (de inimă albastră ale lui Ionică nu mai răsună. în schimb însă dulce îmi prinde gîndul o horă a unei românce care seceră în „ogrăzi" sau o strigătură a urnui flăcăuandre zburdalnic care păzeşte boii pe mirişti. Nici o săiptămiîină m-a 'trecut bine de cînd sînt oaspele acestui loc plin de frumuseţi. Dă-ami voie, amica mea, să-ţi vorbesc în acesta scrisoare despre impresiile cele mai cu putere ce am avut în acest timp şi despre pricinile din care au pornit. Dimineaţa, pe la 8 ceasuri, cînd mii de raze se răsfrîng printre frunzele pomilor verzi, ies din casă şi apuc pe cărăruşa din grădină sau telechiu cum ise zice în graiul de p-aci. La dreapta pînă colo în capăt, o otavă verde, ca un, covor de toată frumuseţea, îţi farmecă şi-ţi înveseleşte vederea. Pe acest covor se înşiră îin dimii drepte pomii .ou iprumdle şi imorale crude încă, dar pîrguite frumos. Ajungînd la gardul din fund, trec prila-zul şi înaintez primtr-um llan mic de păpuşoi cu spicul abia răsărit. într-o clipă sînt pe un tăpşan eu otavă moale lîngă cînepişte, în mijlocul căruia se înalţă doi nuci zdraveni, cu crengi multe şi întinse, cu frunză foarte deasă. Toată ziua, oricum vine soarele, sub aceşti nuci se întind pături de umbră plăcută... Mă llas jos pe spate cu mîiniie sub cap ; şi cum staiu aşa privind îm sus ila desimea frunzelor şi la nucile cu coaja verde închisă, mă fură ca un vis plin de vrajă. Nu departe se aud neveste la cules de cîneipă ; dincolo de rîu un clopoţel pe un bou ş-o doină care s-amestecă cu murmurul apei ce se strecoară printre sălcii. Reveria de caire-s răpit îmi Iănţuieşte închipuirea din ce în ce mai tare... 212 Parcă-i pe-mserate... frunzele, zugrăvindu-se ou aurul soarelui ce clipeşte la asfinţit pe vârful codrului, aşa se leagănă de ■dulce... auzuil mi-1 năpădeşte ţipetuil răzbitor şi cadenţat al pîrpăriţei de la moară... eu trec înainte pe cărare. Cu cît mă apropii, cu atît aud mai bine piatra învîrtindu-se şi hurducând şi iroata cea mare de afară şovăind în valurile cele spumegă-toare. Iată-mă^s în pragul de ia tindă... mă uit la făina galbenă care ţîşneşte de sub piatră şi curge pe soob în albioară... intru în moară şi văd pe morarul cel -bun de lîngă vatră învălind o azimă eu eerauşe. El se bucură de venirea mea şi poftindu-mă pe un scăunaş la foc, îmi povesteşte fel de fel de năzdrăvănii şi şodenii. Ascult- încremenit jpînă ce simt că cineva mă ghionteşte. E Flieea, cînele nostru. A văzut că nu-s acasă şi m-a căutat sărmanul pînă m-a găsit. Deodată tresării ca din somn. Mă ridic şi mă uit împre-giur. O, iluzii fericite ! O, timpuri ide aur ce v-aţi topit ca roua de pe florile cîmpului cînd le îmbrăţişează razele soarelui !... Da numai colea, lîngă mucul cela, era o moară odată. Astăzi nici locul nu i se mai cunoaşte bine. Era o moară şi eu eram copil p^atunci, copilul 'răsfăţat -al acestei văi frumoase. S-a stricat şi s-a cotropit moara, s-a astupat iruga de n-a rămas numai ici şi colo câte-o răchită ca semn din alte vremuri. S-a dus morarul care mă purta în spate -şi Flieea, dragul ■meu Flieea, cine ştie de oîţi ani mu mai este ! Ca un fior de plîns îmi -arde pieptul şi privirea mi se împiedecă de o lacrimă. Iartă^mi amica mea, această lacrimă ; de-ai fi în locul meu, n-ai vărsa o lacrimă-două, ei ai plînge cu suspinare. Dar hai, să trecem mai departe de mucii cei rămuroşi şi ră-coroşi. îndată încep răchitele şi desişul de sălcii, arini, brusturi mari şi alte felurite plante. E aproape malul rîului. Iată şi un izvor sub o boltă de nuiele. Apă aşa de frumoasă şi de limpede ; pe fund frunziş curat. E cu neputinţă de-a trece ş-a nu gusta din apa cea curată. De-ai fi faţă, draga mea, te-aş ruga să-ţi faci mînile trocuţă, să scoţi apă şi să-mi dai să beau. Dar aşa, fac doi-trei paşi pînă da cuirechişte, rup o foaie verde, o strîng creţele pe la margini şi scoţ apă cu dînsa. Tot aşa beau şi ţăranii şi ţărancele cînd trec p-aci. 213 Am .avut de gînd isă cutreier maiiul rîului, să pătrund în sălcii şi s-ascult de-aproape graiul valurilor oe şuguiesc... dar dinspre munţi se aude itunîmd ; o ceată ide nori împmzeşte piscurile pleşuve... frunzele şi nuielele se clatină mai tare. Mă întorc în sat să nu m-apuce ploaia. Am însă nădejde ică ţi-oi da prilej de-a te plimba eu gîndul şi de-a lungul acestei ape frumoase. Famiiia, Oradea-Msre, 27 iulâe/8 august 1886, nr. 30, p. 360. SCRISOAREA A DOUA Amica mea ! Rîuleţul despre care am pomenit în scrisoarea întîia, izvorăşte la poalele muntelui Bihor, munte ou piscuri pleşuve, peste oare trec moţii /ou caii încărcaţi de ciubăre -şi cercuri, de se coboară în Ţara Ungurească. Apa dui (pîină să -ajungă-n hotarul sătuşorului unde mă aflu, se sporeşte cu cîteva păraie ce se scurg de prin văile laterale. Guim va fi -acest rîu în părţile de sus, nu ştiu bine. De muilte ori l-am trecut şi il-am colindat şi pe acolo, pe cînd umblam ila «şcoala nemţească din Băiţa ; dar sînt mulţi ani de atunci şi mu-imi mai aduc aminte. Pe aci însă e de-o frumuseţe răpitoare. De izvorul din care ţi-am spus că beau .apă cu frunză de eurecbi, e foarte aproape ; dar nru vezi alta nimic, decît desiş nepătruns de ramuri frumoase. într-adevăr în sus, precum şi la vale, spre sat, pe amîndoi ţărmurii : sălcii dese, răchiţi ră-muroase, tu-fe de arini, .toate îndesite cu brusturi, cuiipen şi alte plante căţărătoare. în vreo două locuri e mai deschis, la vaduri pe unde trec sătenii în ţarina de peste apă, l-a tău \ la holde şi la 'C/uradhişti ; pe alte Jocuri maiiul fiind mîncat şi năruit de apă a irămas pietriş de nu s-au putut prinde .bine plantele. încolo foarte cu greu poţi răzbate. Dar şi unde e peste putinţă să te strecuri de nuiele şi crengi îmfdetecite, tot ţi se dă 1 Lac (V. N.). 215 prilej îndeajuns pentru desfătarea poetică a sufletului. Asculţi valorile cum şopotesc pe pietricelle, cum gem la o buturugă, sau cum plioseăieşte o m-uia verde, pe care o sailtă unda în trecerea ei. Şi dacă eşti norocit şi ai o-inchipuire mai nălucitoare, te uiţi pe tine însuţi, tot gîndul îşi rămâne înllănţuit de şoaptele ce sună încetişor, şi ţi se pare că auzi graiul de pe altă lume a unor fiinţe misterioase, un grai de şăgalnice dezmierdări, o limbă a dragostei, ferită de patimi lumeşti şi de zvon pământesc... E plăcut a privi la sălcetul cel des şi la arinişul frunzos care ascund riul ; e o înaltă desfătare de-a te plimba, croin-du-ţi singur cărare, de-a lungul pe lingă desime. Dar nu se poate asemăna simţirea ce te cuprinde cînd ai pătruns îmlăuntrul verdeţei şi te vezi aproape de valurile creţe ce vin rostogollm-du-se cu repeziciune ! Nici înainte, mici îndărăt mu mai e orizont, în sus îmcă mumai ţi 'se măzare albastirul cerului căci ouiele şi crengi istufoase se-ndoaie spre apă şi alcătuiesc ca o boltă verde. Departe de tot ce-i omenesc dezbrăcat de orice grije, uimit de sfinţenia singurătăţii, simţeşti aşa de aproape dragostea maturii, auzi aşa de lămurit glasul ei, încît ai dori să te cufunzi pentru totdeauna în această tainică zămislire de viaţă şi să nu Ce mai întorci în labirintul omenesc ! Ca orice apă de munte, după ce s-ia rostogolit, prin adîn-cimi prăpăstioase, printre stane oolţurate şi vine la un şes plecat, cu vegetaţie imai bogată şi râuleţul nostru, pe aci ,are un dnum tare oapniţios. în (foarte (puţine locuri merge miult timp drept înainte ; de cele cmai multe ori se face nevăzut din calea privirii <şi cotigeşte în altă parte. Şi acest mers cotigit, pe multe locuri e nou. Din bătrîni n-a putut să fie tot astfel. Cu fiecare potop ce aduc (ploi îndelungate sau rupere ide mori în creierii munţilor, îşi croieşte altă albie. La asemene întâmplare — ce rămâne mulţi ani âm pomenirea -poporului — se umflă mereu, pînă oe rupe şi outrupeşte malul şi apoi cu turbare se aruncă peste semănături şi livezi, 'făcând valvârtej prin grădinile şi ocoalele oamenilor. Cîte-o zi sau două urnele case şi şur.î stau nămolite în valurile cele mocirloase. După ce se imai răzbună emil1, valurile se retrag sau intră în pământ şi oamenii sărmanii ies ca să vadă ce stricăciuni a 1 Er : rîuleţ (V. N.). 216 fa out revărsarea cea cumplită. Cu mare mîhnire găsesc unii păimîneioareie ilor din apropierea irîu'lui răsoollite de apă şi acoperite -ou 'bolovani şi pruindiş. încetul cu încetul rîul se astâmpără şi se aşază în noua albie oe ş-a săpat. După trecere de mulţi aini, oamenii mai în vîrstă arată celor tineri pe unde a fost matca apei, mai înainte, de „urlarea cea mare". Dar să lăsăm asemenea răstimpuri de fierbere şi străşnicie ale rîuileţului. Acum e aşa de blînd şi de drăgălaş... să nu-i mai pomenim ide momentele în care şi pe el îl ajunge mîmia şi pornirea vrăjmaşă. Cît ţine hotarul satului iîn partea de sus, înfăţişarea rrale-ţului e următoarea : Pe o bucată de loc, apa curge cu văknă-şeală şi repede, sfărîmîndu-se la fiecare pas de petrile ce se văd şi făcmd spumă. îndată însă întâmpinând o rădăcină rămuroasă de răchită sau arin, parcă se 'Opreşte şi sapă malul buruienos şi buturuga cea grămădită cu lemne şi vreascuri. La asemenea buturugi faţa apei e netedă şi mai liniştită, apa nu-i adâncă, un unghi. în acest unghi aşezi vîrşa bine pe năsip ca să nu .poată străbate peştii dedesupt, iar deasupra pe salbă pui frunzar de arini şi salcie ca să facă umbră ; deasemenea cele două vaduri de pietri le iezeşti cu brusturi, pentru ca peştii alungaţi, nagăsind loc de trecere, să lunece şpre vîrşe. Pumîindu-se toate aceste în riinduială, te duci >îin sus şi încapi a ştiulbica dim dulbina cea mai apropiată. Tot ştiulbicînd şi răsturnînd pietrile, vii la vale spre vaduri pînă în gura vlîirişai. Fii bună şi iartă, amica mea, dacă aceste descripţii amănunţite te vor fi plictisind. Pentru plăcerea amicului tău, fii cu răbdare şi ascultătoare. Nu uita, că lucrurile de care aţi vorbesc, în mintea mea nu se înfăţişează numai ca nişte idei de cunoştinţă, ci .ca icoane vii, însoţite de sentimente aprinse. Dacă mi-i drag să întorc vîrşa şi s-o cercetez ce foirmă are, este pentru că-mi aduc aminte, de cîte ori o luam îm spate — în amii cei frumoşi ai copilăriei — ş-o purtam pe da toate vadurile şi prin toate bulboanele, îmcapînd de unde se varsă acest râuleţ în Criş şi pînă din sus la şanţul ce desparte ţarinele de hotarul satului vecin. Mi-reo şapte-iopt capete de vite, -se făleşte şi se soooate lînidată bogătaş de frunte ! Dar — 'baie, şi încă ce baie ! Mînă omenească mu s-a ostenit pentru ca să ai unde te scălda, ca în cel mai strălucit bazin de marmoră de ia un stabiliment de tbăi cu renum-e european. Asemănarea dintre loc-ul de băi unde am venit eu est timp şi dintre stabilimentele de cură cunoscute şi renumite, e aşa de mică, îmcît ar fi păcat de-a risipi vorba ®n această privinţă. Osebirea însă aste mare de tot! Mai întîi nici un doctor pe lume nu trimite vrun bolnav aci. Şi din împrejurarea aceasta tragi două foloase : unul, că venind aci nu plăteşti un ban sau o iepcaie pentru înţaleapta şi binefăcătoarea consultare dofto-rească ; al .doilea, e semn bun -că te duci la băi de capiul -tău fără să mai întrebi pe procopsiţii ireparatori ai sănătăţii omeneşti. Mai departe, icînd varei să te 'scalzi, , care nu se poate arăta exact în scris ; nu-i nici ocărem (e deschis), nici ocăram, ci uin isunet mijlociu. 17. Un m urmat de un i ou o altă voicală se rosteşte ca mny : mnyeu (meu), mnyiazăzi (miazăzi), mny ie (mie), mă mrnyer (.mier), mnyiarcuri (miercuri), minyaună (miaună), mny ia (mia) mnyii'le (miile) ; lăcomnyie (lăcomie). în unele cazuri chiar dinaintea iui i urmat de consonantă Mnyihai (Mi-hai), mmyerişte (merişte-miareşte). 18. Consonanta v din auxiliarul voi a dispărut ; se zice numai : oi fii, ei fii. .a fi, om fi, îţi ii, or fi. în formele însorise, adică ou auxiliarul la urmă, care se întrebuinţează foarte des : fi-oi, f.I-i, fi-ua, fi-om, fi-iţi, fi-or. La verbele de conjugarea a 3-a : mere-oi (merge-voi), mere-i, mere-a, mere-om, mere-iţi, mere-or. 19. Numele proprii de persoane bărbăteşti, au articolul la urmă ca şi 'Celelalte nume : Lazăr, Iancului (lui lancu), Culae Bonchi (i) (Culae a lui Bonca ca popi, vlădichi) ; casa cucului ; boii Petri (i) (boii lui Petre) ; moara Şerbescului. Ex- cepţie fac muimai -acele care nu sînt articulate mici la nominativ : Floarea lui Teodor (nu Teodorului) ; ogorul lui Gheorghe ; casa lui Marton ; feciorul lui Bujac ; iarba lui Tatin. 20. Forme vechi cu pronumele personal ea regim, repetat se aud şi azi prin Biharea : m-am duisiu-mă ; s-o dusu-să. 21. în perfectul subjonctivului se aude participiul cu forma feminină : nu ştiu să fi sosită ; oare să fi vinită ? 22. Rotacismul, adică fenomenul unui r provenit din n l-am găsit mumai lîin următoarele vorbe : lirimă, verim, verinos, serin. Probabil că rotacismul va ifi fost an,ai lăţit de mult şi în acest grai, socotind ică valea aceasta a Bihării e relativ aproape de satele munteneşti ale moţilor, unde s-a păstrat fenomenul m.'.iro măsură surprinzătoare 1. lată acum şi modificările fonetice pricinuite de înrîurirea limbei ungureşti : 1. Sunetele k .şi t, fiind urmate de un i sau e se rosteşte ca ungurescul ty : otyiu (ochiu), ityiip (chip), unty.iu (unchiu), aşttye (aşchie), tyeltuiese (cheltuiesc), tyem (chem şi tem) ; 1 Vezi în privinţa aceasta interesanta scriere : Rotacismul la moţi fi istrieni de Teofil Frîncu şi Gheorghe Candrea, Bucureşti, 1886 (V. N.). tye (te), tyindă (tindă), păretye (părete), .săinătatye (sănătate), sfintye (sifinte), Tyodor (Teodor), Urseştyi (Urseşti), vorbeş.tyi (vorbeşti). 2. Sunatele d şi r, ummate fiind de i -şi e se irostesc ea ungurescul gy : gyin (din) ; priingye (prinde), igyemineaţă (demi-raeaţă), oragye (orade) ; gyirept (dirept), meringye (merinde) ; gyem (ghem), ungye (uinghie) ; gyauinoae (gbeunoae), gyaţă (gheaţă), Gyeorigyie (Gheoirghie) ; gyimgye (ghinde), a in-gyimpa (a îmghim|pa). 3. Consonanta n, dinaintea unui e sau i, sună ca ungurescul ny : minye (imiine), binye (bine) ; inyime (iniiime) ; nyimeresc (nimeresc), irrănye (măne), bamyi (hani), Duminyezau (Dumnezeu). CUVINTE DIN GRAIUL ROMÂNILOR DIN BIHAREA1 A aborî (a) — a da jos un lucru care se găseşte aşezat sus, sau atîrnat ; are acelaşi înţeles cu a oborî. acăîi, acauă — o măsură de capacitate mai mare decît vadra (ung. akó). ai — usturoi. ainderea — altundeva. aituri — răcituri, piftii. aldâş — binecuvîntare (ung. áldás), alduiesc — binecuvîntez (ung. áldani). alean — chin, necaz, duşmănie (cuvînt slav, ung. ellen ; duşman, inamic). aleu — arvonă (ung. foglaló), amu — acum. andălesc, a andăli — pornesc (ung. indulni). ánderete — într-alt loc. aoace — acolo. are — arie. 1 Influenţa maghiară şi germană reflectată în graiul românesc din Bihor s-a exercitat, mai ales, pe calea administraţiei şi în cea mai mare măsură, cuvintele de această origine au ieşit din circulaţie o dată cu destrămarea monarhiei austro-ungare (V. N.). arinde — arin. aü, au — auzi ! auzi ! au ! — exclamaţiune de mirare. B babă — femeie bătrînă şi bunică. bai — belea, supărare ; nu-i bai de-acea — nu-i supărare pentru asta (ung. baj). barem — măcar, cel puţin (ung. bár, ámbár). bartă — bordură la pălărie şi cunună pe frunte la fete, bertiţă, ca diminutiv numai pentru cununele fetelor (ung. párta), basma — prescurtare din bag sama ; însemnează : pesemne, aşa se vede. bâtăr — deşi, cu toate că (ung. bátor, ámbátor) ; se întrebuinţează şi ca exclamaţiune : Doamne batăr ! ce-a fi de el! bănat — întristare, regret, mîhnire (ung. bánat), bănuiesc — îmi ; îmi pare rău (ung. bánom), băma (a) — a urla (se zice despre cîni şi lupi). bérem — pers. 1 plur. prezentul indic. în loc de bem ; tot astfel persoana a doua voi bereţi; imperf. beream, bereai, berea etc., de asemene şi imperativul plural pers. 2. bereţi! La imperativ se aud multe verbe cu această formă : mîncareţi! cintareţi! etc. beserecă — în loc de biserică. birău, birac — primar (ung. biró). bistriţe — prune bistriţe, perje. bitpije — sarică, o îmbrăcăminte lungă, pentru iarnă, fără mîneci, făcută din piei de oaie. bîrle — vatalele războiului. bîzdăresc, bîzdări — a strechia. bocioc, bocioacă — măciucă. bociu — expresia cu care cheamă viţeii ; chiar şi numele general pentru viţei, pînă a nu li se da nume ; diminutiv bociuţ. bocsai — turtă de mălai copt, de-abia scoasă din cuptor, ruptă bucăţele care se ung cu grăsime de porc. bogăt — destul de mult ; de bogate ori: de destule ori. bojic — buzunar mic. bolfă — umflătură rotundă şi tare sub piele, cum sînt gîlcii. bongariu şi bozgariu — cărăbuş (ung. bogár). bornăi (a), pers. 3 ind. prez. bornoac — a mugi (se zice despre boi şi vaci). boscă, boşte — balercuţă, budăieş (ung. bocskâ). 239 boscoană, boscoane — farmece. brădie — o măsură de capacitate pentru măsurat grîu, păpuşoi, orz etc., de vreo zece ocalc. brîncă '— mînă. broticol — buratic. brozbâ — un zarzavat cum e napul şi caralamba, însă are forma mai lungăreaţă. brudă — un peşte rotunjor şi lungăreţ ; nu creşte mare ; trăieşte prin apele cele pietroase de munte. bruş — bulgăr. bucate — pînile, cerealele. bucium — butuc la roată. buhai — un fel de mintean din materie de lînă albă. bula — dihanie (se zice despre femei rele). buptăr — un slujbaş din sat, care e trimis pe la oameni de cătră birău pentru felurite pricini ; în acelaşi timp şi păzitor de noapte pe uliţele satului (ung. bakter, nemţ. Wăchter). buşulii (a se), buşelit — a se amărî (ung. busulni). but — ciudă, pismă (în puţine expresii : în butul meu), buturi — buturugă, ciot gros. cace ? — pentru ce ? câmeniţâ — sobă (ung. kemeneze). cămiş — ţeava de la lulea. căntulâ — un vas de lut cu coadă, la gură ca o ulcică, încolo mai largă ; un fel de cană (ung. kanta), căpeta (a) — pe lîngă înţelesul de a primi, mai are şi acel de a culege : capăt, cînepă, prune, mere. carabă — un instrument muzical din ţevi de soc sau de cucută, un fel de nai. cărugele — văzdoage. cătărîge — catalige. cătigân — încetişor. ceapsă — bonetă. cel, cei — expresie cu care cheamă porcii. celuiesc — înşel (ung. csalni), cer sala (a), subst. eearsălă — a secela, seceală. chepeneag — manta (ung. köpenyeg). 240 cheşet — cu pete albe (despre porci). chilăvi (a), adj. chilav — a schilodi, schilod. chilin, de chilin — despărţi, la o parte (ung. külön), chimeşe — cămeşă. chinzuiesc — chinuiesc, torturez (ung. kínozni). chiposi (a) — a ticni, a prii. chitit — gătit, împodobit, bine aşezat. cicariu — pişcar. cilediu — o familie (ung. cseléd). ciociu — cocian de păpuşoi, se zice şi ciocan. ciort — gură la porci, rît. cios — paznic la sat, jitar (ung. csősz). cipcă — dantelă (ung. esipke). circovi (a) — a gînguri (despre păsări). ciucort — un ulcior, căruia i s-au spart borticele de la gură spre a se întrebuinţa la fiert apă pentru cămeşi. ciudi (a se) — a se minuna (ung. csodálni). ciufuli (a) — a batjocori (ung. csúfolni) ; ciuf —■ om de batjocură. ciumpi (a se), adv. ciump — a se incenchii. ciuntă (a) — a sfîrşi, a tăia. ciupă — apă călduţă în care se scaldă copiii, cînd sînt în leagăn. ciupeli (a) — a jumuli. ciurat — cusătură în borticele mici ; poale durate — fustă, la capătul de jos cusută în borticele. ciurdă — turmă de vaci (ung. csordia) ; ciurdar — păstor la vaci. ciuroi — izvor care curge pe un scoc îngust de scoarţă pus anume. cîrpă — tulpan şi batistă. clean — un. peşte, cu solzi albi strălucitori, trăieşte prin rîurile de munte, unde-i apa mai adîncă. clemendeu — o bucată mică de oţel în formă de paralelogram ; e vîrîtă şi înţepenită într-o tigăiţă de schijă, care e aşezată într-o grindă transversală, de la moară. Capătul de jos al unui drug de fier ce ţine crîngul se sprijineşte pe clemendeu ; capătul de sus al drugului e înţepenit în creierii pietrei deasupra pe care o învîrteşte. clep — clăpăug, bleg (se zice despre porci). cleşnijă — cleampă. clisă — slănină. cloambă — creangă. clop — pălărie (ung. kalap). cocină — încăpere de bîrne sau nuiele pentru porci. codărişte — coadă de bici. 241 conci — moţoc, părul la femeile măritate, adunat şi legat în creştet. Fetele nu au conci. conopoşteriţă — chifteriţă. copîrşeu — sicriu (ung. koporsó), corcoreza (a) — a cotcodăci. cordii — frunze tinere de curechi, tăiate cataif ; se face o mîncare gustoasă, acrită, din asemenea frunze tăiate. corobeţe — porumbele ; se zice însă şi porumbele. costre — mohor. coşară, coşer — o dependinţă de nuiele, unde să ţine păpuşoiul. coştioc şi cotrov — locul unde se ascund şi trăiesc peştii şi racii, pe sub rădăcini şi maluri ; de asemenea locul ce-şi fac cîinii în paie sau fîn de se adăpostesc şi dorm. cota (a), eu cot, el cotă — caut, mă uit şi cerc. cotătoare — oglindă. coteţ — clădire de nuiele sau bîrne pentru raţe şi gîşte. covîrşoc — parte dinlăuntru a vărşei, o unealtă de nuiele pentru prins peşte. creri — se zice şi la partea de la roată unde sînt vîrîte spiţele. crişca (a) — a pocni (crişcă lemnele de frig). crîmpiţă — încurcătură în fire cînd ţiese. crîng — o unealtă la moară ; are forma cilindrică, e alcătuită din beţe de corn verticale ; între aceste beţe se vîră măselele de la roată spre a învîrti crîngul, care în acelaşi timp învîrteşte piatra deasupra din podul morii, de se zdrobesc şi se macină seminţele. crumpe — cartofe (ung. krompli). cucurbetă — bostan porcesc. cucurbeţeşti — pere cucurbeţeşti, pere ce seamănă la formă cu bostanii. cumpăta (a) — a potrivi, a aduce pe cineva să facă un lucru. custa (a) — a trăi ; custă-te Dumnezeu — trăiască-te Dumnezeu ; custă-l Doamne — trăieşte-1 Doamne. cutiu — se zice la viţei pentru a-i îndemna să se deie la o parte şi să nu sugă. D dânde — dar unde ? diac — psalt, cîntăreţ în strană. dimica (a) — a dumica, a rupe în bucăţi mici. diob, diobâ — putină mică. dirept — drept. 242 dîr, în expresia pe dîr — în dreptul, vis-â-vis. dîrlu — o unealtă de lemn cu care trage jăratecul din cuptor cînd coace pîinea ; cocioarbă. Mrt — pentru ; dîrt-ce — pentru ce ? doloamă — dulamă (ung. dolmány), dolorî (a) — a zace în dureri mari. drot — sîrmă (ung. drót), dudă — o ţeavă groasă (ung. duda), duhân — tutun (ung. dohány), duhănesc — fumez (ung. dohányozni), dulbină — bulboană. duroare — durere. E e (fără i consonans) — da, aşa. einu — prescurtare din deinu ; deinu o formă din daina, adică doina. Cuvîntul doina nu se află în graiul crişenilor ; ei zic cîntec sau horă. însă mai totdeauna cîntecul începe cu introducerea : Aina şi daina, daina, daina Şi iară, nană, daina. Sau : Einu şi deinu, deinu şi iară, nană, deinu. F fălcele —• scîndurelele între care intră limba meliţei. faleţ — fudul, mîndru. fă-te mai aproape — dă-te mai aproape. ţarină — făină. fedeu — pocriş, capac de lut (ung. fedő). felegă — ştergar de părete. feştanie <— sfeştanie. fetân — sulhar, ghindar. fioc — saltar (ung. fiók). firea, om de-a firea — om vrednic, priceput. firez — ferestău (ung. fűrész). fitău — aţă de mătasă. flit — gura la porc. flocăiesc — arunc, împrăştii în aer. 243 foaie — pîntece. fődre — creţele (ung. fodor). fu ! — fugi ! G galiţă — pasăre de casă. găfană — găvan, cavitatea lingurii. gâlbânoi, galbănoaie — foarte galbăn. găscoi — gănsac. găunoi — vespe mare, tăun. găzdac — bogat (ung. gazdag), găzdăcie — bogăţie. gâzdăcoi — om chiabur, cu avere multă. glod — partea din mijloc de la măr sau pară, cu sîmburii. goangă — insectă mică, gîză. g olie — cucoară. goron — stejar. goz — gunoi, paie sau fin rău (ung. gaz), greluş — grier. gros, subst. — copac gros, înalt. gudâ — căţea, haită. H bajmă — cepuşoară ; nu creşte mare. hasnă — folos (ung. haszon). bat, haturi — porţiuni mici de pămînt arător. hărăbor — sprintenel, vioi (se zice mai ales despre copii). heba — în zadar (ung. hiába). herean — hrean. bibaş — cu defect (ung. hibás). hie — cînd se adresează o femeie cătră alta. highidiş — scripcar, lăutar (ung. heghediis). hilintă — scrinciob (ung. hinta, verb. hintáim). hitezan — slab la trup, viteuan (ung. hitvány). hişi (a) — a alunga păsările ; hîş ! hoi! — hoi Ioane ! hoi Floare ! măi ! hopătaie — flacără mare care fîlfăie. hore, hori — cîntece, doine. horesc — cînt. 244 1 l borincă — rachiu. breascuri — vreascuri. hudră — bortă. buiduca (a) — a face zgomot (mai ales despre care). buduroaie, pl. — locuri sălbatice. hunsfut — viclean, hîtru (ung. hunsfut de la germ. hundsvieb). butupesc — mănînc cu lăcomie. I iagă ■— sticlă, garafă (ung. üveg). ice (a) — a zice. Acest verb are multe forme fără z ; isei, iseşi, ise etc. iceam, iceaţi etc., am is, ai is etc. (însă zic, zicînd). ij°g — un fel de mătură cu coadă lungă, făcută dintr-o buruiană cu nu mele iarbă roşie ; cu dînsa se mătură cuptorul cînd coace. imburda (a) — a răsturna. imprinde (a se) — a se acăţa. inchitat, inchitate — puse lîngă olaltă în orînduială. incotat — răzemat pe coate. io — eu. irimă, irmă — inimă. işcoală — şcoală (ung. oskola). iţar (la război) — zgripţ. iujdi (a se) — a se munci, a se opinti. î încredinţa (a) — a logodi. J jinapăn — ieniper. joapă — nuia subţire. junincă — juncă. L laihăr — jiletcă (ung. laibli de la germ. leibel). lard — slănină grasă. laviţă ■— laiţă. lăieţ — ţigan de laie, lăieş. 245 lăngălău — pîine lată, coaptă în pripă pe lopată în gura cuptorului (ung. láng, flacără ; lángoló, înflăcărat, arzător). lăţos — murdar, înnegrit (despre cămeşi). lebeniţă'— harbuz. libă ! — exclamaţiune cu care strigă gîştele (ung. liba). liociăiesc — stropesc cu apă. lipideu — prostire, cearşaf (ung. lepedő). lipiiu — o pînişoară de grîu sau păpuşoi. liuliu — expresia cu care se îndeamnă copiii în leagăn ca să adoarmă ; se zice şi la leagăn. loază — viţele de la fasole, castraveţi şi bostani. lotru — hoţ (ung. lator), lud — naiv, fără experienţă, zălud. ludae — dovleac. M maramă — un fel de îmbroboditură la femei. matur — într-o vîrstă potrivită ; boi maturi, fată matură. maur — ghizdele la fîntînă. magán (de) — de sine, de bună voie (ung. magán), mălai — pîine mare de păpuşoi. măndru — frumos. măroc — foarte mare. mere (a) — a merge ; merg, mei şi meri, me ; mem şi merem, meţi şi mereţi; merg; meream, mereai; merea etc., la alte timpuri e regulat. merîu — albastru ; aţă merîie. metreancuri — mărunţişuri fără preţ, bagatele, fleacuri. mezdrea — cuţitoaie. mezdresc — cioplesc cu cuţitoaia. michit, cu al doilea i emfatic — micuţ (pentru a arăta o impresie adîncă despre micimea unui lucru). mievăzenie — miracol. minten, mintenaş — îndată (ung. mindjárt), mintie — manta. mire — în loc de mare ; cînd cineva vorbeşte cu mirare despre un lucru de o mărime excepţională. moş — om bătrîn şi bunic. 246 mulduoan, în expresia mere mulduoane — poate mere moldoveneşti, românii bihăreni zic Moldua în loc de Moldova, muşiţă — musculiţă în vin şi oţet. N nană — lele, ţaţă. nădai (a se) — a presupune. nialcoş — cochet, mîndru. nimară, într-o nimară — odată, cu o ocazie oarecare. ninerat — alintat, rîzgăiat. O 0 — sau, ori (mergi ori ba ?) ; are înţeles şi de vreo ; o cîteva. obloc — fereastră (ung. ablak). oboroc — jumătate de brădie (vezi la litera b). ogaş — haugaş (ung. vágás). 01 — ulcior. orbeţ — orb care caliceşte. ortac — companion. ortăcie — companie. P pană, pene — floare. parastas — un colac mare, ce se dă preotului la maslu şi la îngropăciune. păcurar — cioban. palincă — rachiu (ung. pálinka). pănde — pe unde. păngă — pe lîngă. părdi — vis-â-vis de... părîngă — prăjină. păsulă — fasole (ung. paszuly). păzitură — fiertură, merinde. pepe — insectă mică cu aripi tari, gîză. picături (a) — a pica. piceucă — gule (ung. pityóka — cartofe). piparcă — ardei roş. pipă — lulea (ung. pipa). 247 pirgălău — clopoţel de boi şi vaci. Piticot — Statu-Palmă-Barbă-Cot. piţiga (a) — a pişcă. piţiguş — piţigoi. pliscoi — tevişoară de pai sau de gîscă. pliscoiet — ascuţit. plotog — potlog. poale — fustă la ţărance. pocrovită — cergă pentru cai. podeu — podul de la şură. podişor — dulap pentru vase. pogace — azimă de grîu coaptă în spuza din vatră (ung. pagdcsa). pogan — harnic, voinic (ung. e cuvîntul pogány ce însemnează păgîn). poiată — încăpere pentru boi şi vaci. poivan — funie de priponit caii. poivănit — .priponit. pomnesc — pocnesc. pomnol — talpa de la prispă. porşor (de fîn) — porcuşor, porcán. porumbeşti, prime porumbeşti — prune mici şi negre ca porumbele. postată — o grindă groasă la moară, pe care se razemă o altă grindă cu crîngul. Postata se ridică şi se lasă în jos cu ajutorul unui ic, după cum voim ca făina să iasă mai măruntă sau mai mare. potăng — otgon de nuiele rotilat ; slujeşte mai ales pentru a lega plugul de tînjală. poţoc — guzgan (ung. paczak). primă, primuţă — cordea, cordeluţă. primă, adv. — devreme, de timpuriu (e lm.ru pre-n primă ; pere ce se coc în primă). pristol — o pecete de lemn sau metal, pe care sînt tăiate cuvinte prescurtate de pe crucifix. Se întrebuinţează pentru a imprima literele pe cornurile de la prescuri. prodit — pribegit, dus în lume. prunc — copil şi flăcău. pupuiu — gheb. purcălaş — purceluş. purav — rău la fire, iute, abraş. purcârie — slujba de păzitor la porci. 248 R raf — cercul de fier de pe roata carului (ung. raf de la germ. reiţ). raznă — felie. rănză — stomac. răsad — firele mici de curechi. răsni ( a se) — a se despărţi, a trăi despărţit. răsunoi — pînişoră care se face din răsăturile de pe covată. rică ! — expresie cu care cheamă raţele. roştei — uşă de scîndurele sau de lemne cioplite (ung. rostély), rotii, pere rotii — probabil de la roată, fiindcă asemenea pere sînt lătăreţe şi la coadă şi la partea cealaltă, înfăţişînd o formă de rotiţă groasă. ruje — roză (ung. rózsa). S sarcă — ţarcă (ung. szarka), coţofană. săcuieţ — săculeţ. sămăchiş — brînză de vacă. săngerete — cîrnat făcut cu sînge. sănt-Georgiu — sf. Gheorghe. sănt-Ilie — sf. Ilie. sănt-Ioan — sf. Ioan. sărăntoc — calic, sărac de tot. sărăriţă — solniţă. sbiciula (a) — a sbici, a usca. sburătoare — deprind, învăţat la zburat. scand — scaun. scălda (a) ■— a scutura tare. scărtăveţi — castraveţi. schitagiu, schitecuţ — curat, dichisit. selab — slab. sclugă — slugă. scob — o scîndură de brad pe care curge făina de sub piatră în albioară. sdrăvia (a) — a strănuta. sdranţă — petecă. sdrănţar — evreu care vinde mărunţişuri pe sdrenţe. sfărgaciuri — uscături, găteje (ung. forgács). 249 sglăvoacă — în Moldova pe la munţi sglăvoc — un peşte mic fără ţepe : la cap seamănă puţin cu broasca. smârc — o unealtă cu care se scot, prin aspirarea aerului, lichidele din buţi şi balerce ; e fructul unei plante care în unele locuri se cheamă cucurbetă ; un fruct în formă de bostan cu coadă lungă. Cînd e copt se usucă, rămînînd gol pe dinlăuntru, coada vîrîndu-se în vrada de la bute sau balercă, printr-o borticică făcută deasupra, se aspiră, pînă ce se umple bostanul. serin — senin. smârd — urît, mănjit. smidiz — desiş de spini, rugi şi tufe de alun. smintă — greşeală. sminţi — a greşi. sor — şoric. spătoi — cămaşă de femei. spălat ură — zoi. sorb — drob. sterţ — opaiţ. strepezi — viermi în brînză, în slănină. strănute — noroc (mai ales în înjurături). s trin — străin. strînjea — felie de pîine. strofoca (a) — a scărmăna. strolimbat — sturlubatic, neastîmpărat. sucitoare — un lemn lungăreţ, cilindric, cu care întind aluatul de fac pături. sudui (a) — a înjura (ung. szidni). sumed.ru — sf. Dumitru. sumnă — fustă (ung. szoknya). supărete — prispă. suroatâ — amică. suspesc — suspin. sus ta (a) — a ofta. $ şdeamp — scurtătură. şeldeu — godac (ung. süldő), jerpoaie — şerpoaică. 250 finor — şiret (şireturi) jód — nostim. jolduros — cu şolduri mari. jovâr (şovăreos) — papură. şteangă — un drug de fier pe care a înţepenit crîngul morii. ştergură — prosop. ştilboc — sentinelă (germ. Schildwache). ştiulbic — un ţăruş cu care se răscoleşte printre pietre şi pe la rădăcini, pentru a alunga peştii spre vîrşă. ştiulbica (a) — a da cu ştiulbicul. ştiulbină — o bulboană mică. ştrengărie — atelier unde se fac funiile şi ştreangurile. şumari — păzitor peste pădurile şi proprietăţile domneşti. şumăn — trăsnit puţin de băutură. şurincă — un fel de brîu la femei. şuşnic — lazuiţă. şuştări — şitar, doniţă în care mulg laptele. şuştori — ţăruşii de la crîngul morii ; între aceşti ţăruşi se vîră măselele de la roată şi, învîrtind crîngul, acesta învîrteşte piatra, de se macină seminţele. T taică — tată. tăgăşesc — grijesc în casă (ung. tágas — larg). tăndăli (a) — a glumi, a spune palavre. tăpăranie — pătăranie. tăria — cu de-a tăria ; cu de-a sila. tărhoţit — lapte acru, pregătit cu cheag. tărnaţ — cerdac (ung. tornácz). tărsi (a) — a scoate spini, tufe, pentru a face loc de arat. teleckiu — grădină cu arbori roditori din dosul casei (ung. telek), teporişte — coadă la secure şi topor. terhetiu — povară, încărcătură (ung. teher). tengerin — negustor de vite (ung. tozsér, însemnează bancher). tialfăd — palid, galben la faţă. tiligă — tileagă (ung. talyga). tină — glod, noroi. tire — tare, numai în unele expresii, pentru a arăta surprinderea. 251 titilig — tilincă. tur ! — expresie cu care se îndeamnă boii ca să intre în jug. tocitoare — cadă largă cu cercuri de fier. toi — vuiet, larmă. toi (a) — a face larmă. tolteu ■— caşarcă (ung. töltő). trăgăna (a) — a cînta din gură sau din frunză. trăngău — în expresia : cît ai scos trăngău, cînd aruncă în sus cu lemn sau piatră. trăsăritoare — clampă. trebe — trebuieşte. troacă — treucă. troc — lemn scobit în care se ţine de obicei sare, făină ; treucuţă. tufă ■— alun. tulai — aoleu (ung. tolvaj — tîlhar). tulburos — tulbure. tulnic — buci de tei. tuleu, tulei •—strujan. tuluc — juncan. tup ! — exclamaţie la joc. turcu — în expresia : a tăie turcu — a-şi astupa nările, apoi a se da pe spate în apă adîncă. tureac —tureatcă. tutu — tontul. T ţietoare — o prăjină de care te ţii cînd te sui în podul morii pe o scară cu 5—6 trepte. ţinăros — mîndru, fudul. ţingălău — clopoţel. ţipa (a) — a arunca. ţirfă — nisip. ţiuică — cucuveică. ţoangă — un clopoţel rău, stricat. ţov — baston. ţuca (a) — a săruta (ung. csókolni). ţuleap — tumulug (ung. czölöp). ţundră — un fel de suman. ţuţura (a) — a ţurnăi. U uiuiu — exclamaţie la joc. ujină — spre seară, cînd toacă (ung.ozsoni, mîncare pe la toaca de seară). ujina (a) — a mînca spre seară. unerete — uneori. ungheţ — ungher. urla (a) — se zice despre apă cînd vine mare, se mai zice cînd cobori pe un plai înclinat. uştior — uşor (la uşi). V valău — jgheabul unde se adapă vitele şi scocul de la moară (ung. vâlu). vareţi şi vaţi — duceţi-vă. vă — du-te ( alte forme nu mai are acest verb). văii — văzui ; văişi, văi, văirem etc. ; am vait — am văzut (celelalte forme neregulate). văitău — o măsură mică de scoarţă de fag, cu care se vămuieşte grîul, păpuşoiul de măcinat ; mertic. vămaş — vameş (ung. vámos). vărşe ■— o unealtă de prins peşte, făcută din nuiele (ung. vörzse). vrea şi vea ca auxiliare ; vrea veni, tu vrea veni, el vrea veni etc. — veneam sau aş fi venit etc. vreream, vrereai etc. — voiam, voiai etc. verin — venin ; verinos — veninos. verişană — verişoară. vică — o măsură de capacitate, are două brădii (ung. véka), videre — vadră, ciutură (ung. veder), vigan — vesel, cu chef (ung. vigan). vinars — rachiu. vintre, vintricel — partea de sus a pîntecelui. viţelariu — păstor la viţei. voieşi, de-a voieşi — de bună voie. w£ — în loc de vrut ; se întrebuinţează cu această formă ca auxiliar la optativ : vutu-l-o fi bătut Dumnezeu. 253 z zadie — pestelcă, şorţ dinainte. zap, zapi — pari subţiri (mai ales la lesele de la car şi la zaplazuri). zară — zerul de la unt. zălog, zălogesc — amanet, pun amanet (ung. zălog), zămnată — focul adunat în gura cuptorului cînd coace. zimbresc, a zimbri — a fi cu mare lăcomie exprimată în faţă. zo — zeu. zoii (a se) — a se sili tare, a se munci. Convorbiri literare, XX, 1.II. 1887, nr. 12, pp. 993—1022> LIMBĂ, LITERATURĂ ŞI OBICEIURI LA ROMÂNII DIN BIHAREA I Poezii populare Frunză vergye pipirig, farmecele-îm face vig * Frunză vergye dye pe baltă fostu-mny-o binye d-odată, dar s-o-ntors frunza pe tău, ş-am ajuns bugăt gye rău. ★ D-ar trăi tăt amu binye, dă năcaz n-ar mai fi nyime. ★ D-atîta, Doaimmye, m-oi duce, pîn-oi da gye gură dulce ! 1 Vig (ung. veg) : sfîrşit (M. P.). 255 ★ Mult se mnyară găzdacu 1 cum trăieştye săracu, vai trăieştye iei oum poatye, numai otyi ruu şi-i scoate. ★ Vai, vai, vai d-a me viiaţă, care o dam gye gykninyaţa, pe negura şi pe ciaţă, că io-mi ieu puşouţa-n braţă, şi m-alerg prin grădimuţă d-afilai iarba tăvălită şi ip-a me mîmdra-adormită. Dă miurgu cu poiciaru, spăriei míndrii samnu ; mandra sus că s-o scurlat, şi din grai d-aşe-imi grai : — Ie-me tu, vere pe minye. — Io turuce că ty-oi lua cî>nd tu imnyie mnyi-i aduce mure myegre gyin pădure, sloi gye gyaţă isu ţărmure d-apa rec-e gyin Dunăre. Ia gyin grai d-aşe-mi grăi : — Mure nyegre s-or d-uscat, d-apă rece s-o încălzit, Iei gyn grai de d-aşe-mi grăi : — Fire-ai ourvă tancă-tău, ce tu imnyie imny-ai grăit; mure nyegre-s otyi mnyei d-apă rece-i gura mea sloi g-he gyaţă-i imiintye -mea. ★ Cel ce-ş mînă plugu biinye, şi mai bea şi mai rămînye ; 1 Bogatul (S.T.K.). 256 oare-şi imînă plugu 'rău, trece p4ngă făgădău ; zice că-i vinarsu irău, că m-are bainyi în jaşeău 1. ★ Baş muiere, ie-i ou drac că iou cîrpa-şi ileagă cap ca s-o mai creadă bărbatu. — Bărbate, sufletu mnyeu, io mă jor şi tu mă orez, mă iubesc cînd nu mă vez. Dă m-am iubit ou d-altu, să n-am parte dă dracu. — Gye ty-ai iubit ou d-altu sufletu să-i margă-n iad, norocu să-,i stee-in gard. ★ Vai dă minye, n-am pe nyime ; d^aş ave pe oairecinye, m-ar scoate igyin reu la byinye, şnar punye mîna pîn gard, m-ar scoatye gye la nacaz (nacaz, moldovenism). ★ Ş-ai dudu ş-un duduman, săr.manu-is, Doamnye, sărman, fără taică, .fără maică, fără nici un ban în taşcă. ★ Măi, icalule, dă macaz că io n-am d-ungye te las ; ty-aş lăsa la taică-mnyeu, da taica-mnyeu om bătrîn, 1 Jaşeău (ung. zsasko) : pungă (M. P.). 257 vai, cu coasa nu-m coseştye, cu furca in-agoniseştye. Ty-aş lăsa la soru-mea, da sormmea-ii fată mare, puinye ifurca-in cingătoare ş^aleargă ila şezătoare, tu-mi ptyai calule, gye foame. ★ Dă-imi, Doamnye, ce-oi cere ieu doi cai suri la păru mmyeu, ş-o muiere pe plăcere capu mi gyestulă-avere. (Culese în Tătăreni, de la un ţigan corturar.) ir Hore (descîntece) Dă, Doamnye, la popa coarnye că să^ntyină la icoanye. ★ Dă drace cu popa-n tău, cu dascălu în Bărcău 1 ; dă drace ou popa-in Criş cu dasicălu -gye tolyiş. ★ Zis-o hîda că m-o da şasă boi dă oi lua : 1 Un rîuşor (M. P.)- 258 şasă boi mii tare-m plac, da cu hîda ce să fac ? ★ Sfîrtycată-i zagyié, să vegye paragyie. (Hore culese de la notarul din Nojorîd, lîngă Oradea-Mare.) ★ Cî-tu-i ifata gye micuţă sare-n danţ ca o broscuţă, dacă-işi veigye 'drăguţu, dă gyin coada ca mîţu. ★ Sări, Mărie, cît gye sus, că roşele ştiu c-ai pus, şi le-ai puis ou lingura ca să tye poţ mărita. ★ Tăt aşe mă ţînye Doamnye, cu cimpoi şi ou higyegye, şi cu iegyeriţă vergye. ★ Asta fată joacă binye, ie mă-nvaţă şi pe minye ; ie mă-nvaţă a juca, io o-nvăţ a săruta. (Hore culese din părţile Tincăi.) 259 III Cîntece din Biharea Jakii-cn-aş şi n-am cui, jelui-m-aş codrului codrului săracului. Codru-i jalnic ca şi mine, că iniei frunza imu-i irămlîne, numai goale clomburele, să le ibată vînturi grele, vremurile, vimturile ca pe mine gândurile. Oi aştepta pin’ la vară şi m-oi jelui eu iară, ca să crească viorele, să mă jeluiesc ila ele ca ila suroxale mele, ca să crească bobocei, să imă jeluiesc la ei ca ila frăţiorii mei. (Culeasă din cîmp.) Mă dusei pe dunmibrăviţă, dup-oim fir de romoniţă ; romoniţă ou .aflai, ci .aflai o fecioriţă şi-.mi păru că-i prea micuţă. Lăsai mica să imai crească pe părinţi să slugărească. Cînd mersei a doua oară găsii mica mărişoară. Cînd mersei a /treia oară găisii mica .măritată c-un f.iuţ .micuţ îin braţă. Mă isuii-ntr-o păltiniţă şi ităiei o fluieriţă ; încqpui a fluiera, toată lumea ,se stmingea, numai mîindra nu vin ea. 260 Mă suii-ntr-un păltinaş ; şi tăieiun titiligaş ; începui ia ititiiliga, toaită iliumea ,se strîngea şi şi mîndră mea vinea. Luai arcul şi o săgeată, Ea din graki-i îimi igrăia : — Bade, nu imă săgeta, că iniu ţi-s eu vinovată, ce mi-i vinovată maica, că m-a făcut în haină verde, să fiiu dragă oui imă vede, nu m-a făcui în haină neagră, să-ţi fiu inumai ţie dragă ! ★ Mă uitai peste-un deluţ, văzui fată de muntean periindu-şi păr (galben, periind şi blestemând : — Facă-imi-te părul meu, facă-mi-ite Dumnezeu colie de pe cîmpie, să te taie cosaşii, să «te aduie greblaşii, să te puie-n ieslea boilor, să 'te iee boii-n coame ; din icoamnale boilor corniţe puşcărilor, din peile boilor cizme roşii fetelor. ★ Taie drace pădurea, să ,rămiîie niuim-om ciung să imă sui în vîrfu Jui, să imă uit (peste Bănat, să văd pe badea-in Arad cu cizme iroşii-rncălţat, cu suman lîmbăierat. 261 ★ Duimă, 'Doamne, de-aice cu icimci cai ou oocie. Dmmă, Doamne,-m ţara me, că-i mai ibiuin măilaiiu-n ie decît pita aice ! ★ Cîtă-i imiarea de duilcie nu-i ca imaima cea dincne ; oîită-i mierea de amară nu-i ica cea de-a doua oară. ★ Merg în lume după bine, vin acasă in-am (pe iniiime ; caut iîn toate laturile, nu văid miuimai gardurile, nici-i mamă, nici-i tată ca şi icium aş fi din piatsră, n.ici-s fraţi, iniai-s surori ca şi cum aş fi diimflom 1. ★ Frninză verde de iuleu, înisoairă-imă taică-imau, că ţie, taică, ţi-i bine, că eşti cu imîodra lîinigă tioe. Da mie taică mi-i rău, că eu domn îin iştalău (igrajd) pe-iun petec de buhai rău. 1 în capul acestui cîntec din manuscris este o cruce făcută de culegător, care de bună samă a însemnat-o fiindcă se potrivea cu starea culegătorului, care a emigrat în „Ţară“ şi cînd se întorcea iarăşi la locul său de naştere vedea multe schimbări (S.T.K.). 262 Tot imă-ntorc şi mă sucesc de inime mu mă lovesc numai de -părete rece ; dorul mîndrei tot munni trece. ★ Busuioace, busuioace, stai pe (loc şi nu te coace. Şi de ce să nu mă coc, că imă pun feciorii-n clop ; fără mine ou pot fi nici ipopa ila liturghie, nici fecior la cununie. ★ Pe din jos ide uliţă, merge-o dalbă ide fetiţă şi voiniou pe uliţă. Fata idiin igrai iîi grăia : — Ie-imă Voiină, ie-mă dra-gă, nu-mi usca tu sufletul, ca (soarele răzoarele şi ihroma busuioacele. — Luate-.aş fată, ,lua diai iun 'firate-n cătănie şi-ii dus pe lotrie, dacă acasă a veni pe tine te-a sfădi, pe mine m-a omorî. Dar du-ite-n dos că este-un gros ş-un fag cam putregăios ş-o şanpoaie gălbănoaie ; căci o vezi capul i-il taie, că pe gură sînge-i cură şi pe coadă verin igalbăn. 263 Tmn păh.ar îl sprigineşte, pe frate-tau îl otrăveşte. ★ — Aleu, soră, draga mea, adă-un ol ou atu te-i mărita cînd au în murată te-oi juca. ★ Pe din gios de uiliţă mergeo dalbă de fetiţă şi voi.nicu /pe uliţă. Fa/ta din grai îi grăia : — Ie-imă Voină, lie-ană dragă, nu-îmi usca tu sufl etul, ca soarele răzoarele şi bruma .busuioacele. — Luate-aş fată, llua, da mă tem că te-od sfădi şi tu te-i mîinia pe imine .mă-i otrăvi ca îşi >pe frate-tău !... 1 Almariu : dulap ; blidar (M. P.). 264 ★ Paline, -dragă peline, amară-i frunza pe tine, aşa-i şi iinima-n mine, amară după oarecine. Şi peline, dnagă paline, amaru-i tuleu tău, aşa-i şi sufletul meu amărît şi chinuit după cine am iubit1. ★. — Cuioule, de unde vii ? — De da tîrg de ,1a Săbii. — De la maica ce mai ştii ? — Ştiu aşa că-i sănătoasă şede ila masă şi coasă. Niu ştiu coasă, or,i descoasă da ila 'laorămii ştiu că varsă de^au făouit fîntînă-n casă. F'îinitiîina-ii cu trei izvoare cine-a bea 'din ea, isă moară. Doar-a bea şi bădiţa, să imi-il bată credinţa. Doar-a bea şi bade meu, să mi-il bată Dumnezeu. ★ Fă^mă, Doamne, oe mi-i face ; fă-mă-o pasăre măiastră, să zbor ,1a maica-n fereastră, să văd cine ce-o cina. Maica cină cu lumină, eu făcui cu aripa, stinsei maicii lumina. Maica prinsă-a blăstăma cine stinse lumina. 1 Cîntecul acesta iarăşi îi semnat cu o cruce şi de bună samă că a fi avînd oarecare potriviri de sentimente cu ale culegătorului (S.T.K.). 265 — Maică, mu mă ihlăstăma că eu stinsei lumina. Maica iprinse-a mă-oinaba : — B ine-ii ila străini ori ba ? — Taci, maică, nu mă-ntreba, că apune-mi-se faţa, că-i igalbenă oa ceara şi veştedă ca ceapa. Că străin ii pîină cină mă pun feşnic la ilumina. Dacă gata de cinat nu imă-ntreabă ce-am icinat, da mă-intreabă ee-am lucrat. ★ La tău balceuilui fată albă adipă cai. Suru ibe, murgu nu be. — Ce rîndu-i murgule-aşe ? Doară apa-ii turburată ori iarba îi sălcioasă ? — Nici apa nu-i turburată, nici iarba nu-i sălcioasă, numai fata-i prea frumoasă. — Eu, murgule, nu-s de v-ină, că maica m-o ciupăit în şuştariu cu lapte dulce, să fiu mîndră ca ş-o cruce, şi maica ciupa o ţi,pat^o lîngă grădina cu flori, să fiu dragă la feciori, şi lîngă grădina verde, să fiu dnagă oui mă vede. ★ Mă-nsurai isă-mi iau muiere ; luai mama mamii mele. Cînd o văd sara ila pat pareă-i dracu încălţat ; 266 cînd o văd ziua ila soare parcă-ii dracu îm picioare. ★ Rată-te foou amar, cum te beu/i 'din pahar. Eu gîndii că beu oţet şi benii amaru ;tăt. ★ Vaii 'de mine amărîtu-s, tot aşa-iam fost de dîmdu-s, voie bună cînd .şi cîind, da amaru nu-şi dă rînd. Şi vai, Domine, şi de mine negre-s hainele pe mine. Nuhs negre că itduhs spălate, da-is negre că-s judecate. Şi nu-s negre că tniu-s -lăute, da-s negre că-s amămîte. ★ Furi-vă dracu gînduri cum veniţi tot ipe noduri, de mu veniţi tot o dată să văinchid iîntr-o poiată. * Hodotleam şi iarbă neagră, ieşi afară maică dragă să vezi 'domnii cum mă 'leagă, cu 3 riifi1 de primă neagră2 cumpăraţi de ila cetate cu 3 zloţi şi jumătate. 1 Rif : unitate de măsurat lungimele, îi mai mare ca un cot şi mai mic ca un metru (Sim. Mesăşanu). 2 Primă neagră : cordică, panglică neagră (Idem). 267 ★ Mult artă mustră gazdele că le-am furat vacile, dară cine ,le-iau furat să moară spânzurat în ifune de teiţei (tocmagi, tăieţei) încălziţi iîn petri jei. ★ Mult mă mir maică de tine ce pământ negru te ţine de nu vii maiică da mine. Ţ.iine-tmă (pământ ide iarbă nu pot veni fără treabă. Vină maică prin grădină, şi ia două fire de iarbă, şi mu veni fără treabă. ★ Pusei şaua pe murgu luai drumu de-a lluingu ; cînd fiúsai pădri mana murgu prinse-a necheza. Legai murgu de săgeată, mă băgai la nana-n casă, găsii cina pusănn masă, eu cinai şi mai rămasă ; nana prinse-a mă jura c-am cinat ;şi la raita. Eu jurai şi nu pre-pre că ştiu că au fost aşe. ★ — Rozmalină din grădină, ce-ai grăbit de-ai înflorit, ori soarele te-au pălit ? — Soarele mu m-au pălit numai m-au ajuns acele hori, să fiu Duileuaş cu flori. 268 ★ Toată ziua trag ou coasa saira mă ornic cu mucoasa ; toată ziua .trag cu cîrna sara mă culc cu bătrîna. (De la un ţăran ce îucra la cosaiauc.) ★ Busuioc bociolios1, era badea mânios. Busuioc ou baciolie nu-mi pasă de-a ihii minié. ★ Bityerire-aş bityeri2 : nu ştiu riindiu pădurii şi m-oir prinde jindarii şi nu ştiu ce-oi dobîindi. Ferele ide nouă fanţi mă mir, bade, cum le .porţi ? Portu-le mîndruţă bine, că mi-ia fost drag de tine. ★ Cucuie ou pene verzi, mândriu oîinţi vara-in (livezi. Cucuie cu pene sure, mîndru dinţi vara-n pădure. ★ Gîte păsări îs pe munte mu-is ca oucu de cuminte, căoi aude glas de coasă, el tnange din ţara noastră. Bociolios : măciulie (S. Mesăşanu). Bityeri : a hoţi, a tîlhări (M. P.). 269 ★ Mers-au badea la Arad (du|pă ilaminişor ide brad, dar mu iştkt ce zăbăveşte, bag samă iii sidluieşte (?) şi mers-iau faaidea da cîmpie nu-i nădejde să mai -vie. (Culese din satul Cîmp.) — Merlluţă, manluţă, pasere muirguţă, ce te tîingu ieşti şi te jeluieşti ? Ziua pe garduri, noaptea pe vaduri ? — Eu mă tînguiesc şi mă jeluiesc, că eu ş-arn d-avut nişte puişori întrHun ciung uscat din margini de sat; vîntul iş-o suflat ciungu 1-o-mburdat\ puii mi-o turtit rău mi-am bănuit, şi imitai bănui pînă ce-oi (trăi. (Cîntec de pe Ia Eel, Biharea.) 1 Dat jos (M. P.). 270 IV Cimilituri (Din Goruni 1.) Cinai, cinai baba grasa umple oaisa ? (Luminarea) Măciuauţă glava, încuinjiuiră dumbrava ? (Albina) Cîntec cules din laşi Hoi, .saracă nora me, mare bine mă ţine, tot îm tindă după uşă înitr^uin .ştiubei cu cenuşă. De mîneare ce-mi dăde ? Mămăligă-ntr-o surce, lapte aaru-ntr-o lule, şi mîncam îşi irămîne ! V Formule de salutare (bineţe) De Dumnezeu bine. Noroc bum ide Dumnezeu. Norocu bun 2. Sanatate bună. Dumnezeu 'te-ialduiască. în textul din Şezătoarea : Goroani. în munţii ţinutului Suceava s-aude : Norocul cel bun (M. P.). 271 Buna sara 1. Sara bună. Noapte bună. Hodină curată 2. Dumnezeu -te ţie. Custe-te Dumnezeu. Brînz bun. Bună hodină. Bun ilucru. Drum bun. Cale bune. VI Salutări glumeţe : Buna dimineaţa — roade gheaţa. Buna ziua — roade piua. Buna sara — roade scara 3. 1 Buna sara se zice cînd te duci sara la casa unui om ; şi cînd ieşi, zici : Sara buna (M. P.). - Se zice şi hodină uşoară, adică somn uşor. Hodină uşoară se zice şi în Basarabia (M. P.). 3 Se mai zice : Buna dimineaţa — pipă coştereaţa (poiatu găinilor). Buna ziua — pupă piua. Buna sara — pupă ocara. Buna calea — pupă pe badea. între amorezaţi se zice altfel : Sara bună, eu mă duc ; Sara bună, eu m-oi duce ; Mulţămăsc gură de cuc ! Mulţămăsc de gură dulce ! (Adică i-a cîntat drăguţa sau are drăguţa glas duios.) Alţii cînd se despărţesc sara, zic în semn de prietenie : Sara bună, nu di tât, Şi mîni să ti mai văd. (M. P.). 272 VII Expresii interesante : Cele bune să s-adune ; cele rele să se spele *. Doamne, batăr ! Vai Domine !2 VIII Expresii şi frazeologie din vorbirea ţăranilor din comitatul Bihării — Tomă, Tomă Totoromă face oale gurgoetye dă cu iele gye .păretye. (Satul Ştei) — Este ceva sminteală-n iei ? (adecă în ţpasuş, bilete de vite). însemnează greşeală. — Ai cartye să mei ia lege ? — Ai citaţie să mergi la judecătorie ? — Datuţ-o contrăluşu să mergi afară ? — Goi ca şerpii ; se izi.ce şi ca najpii, despre copii săraci, ou ihainelle -ruipte. — Rupi-o osie ! (fără explicări) 1 Aceste vorbe se aud şi pe valea Bistriţii din Moldova, se zice cînd închină cineva paharul (M. P.). 2 In manuscris, la faţa 112 se găseşte o poezie populară cu expresia aceasta : Vai de mine amărîtu-s, Şi vai, Domine, de mine tot aşa am fost de cindu-s, Negre-s hainele pe mine ; voie bună cînd şi cînd şi celelalte (Notă de S. T. Kirileanu). de amaru nu-şi dă rînd, 273 — Rjuipt-o pe mă-sa Şezătoarea, Fălticeni, VII, 1903, 1 febr., nr. 12, pp. 177—192. — Ho ! mînce-tye mă-ta ! astfel strigă la cai ca să se oprească. — Segyenn cuonuş (fără explicare). — Perzîndu-se cuiul de -la leuca trăsurii, un român se duce să-l caute pe drum îndărăt ; vizitiul văzînd că mu-1 află, strigă ila dîrasul ; — Tragă-1 draou pe... la tyinye. Drace, bagătyenn ,iel ! (sudalmă, cîind cineva te supără ; te năcăjeşte rău). — Ei zo —da zeu. — Ei nu imai nană daina-le (re) (fără explicare). — Ba, Doaimnye ! Negaţiume cu tărie. — Ba io zo ! — Ba eu zeu ! — N-am fost harnici de-a punere (fără explicare). — Bată-1 voie lui Dumnezeu ! — Dumnezeu ilungiască-ţi anii vieţii — I...I ! Biatye-ii Do mny e ! — Dac-o murit iei, se tătye duc. — Nu iier,am gye bere pe apă până ny-am înfoiet! — Nu ne puteam satiura de iypă. — N-ar mere oire cu coci-a să ducă pe... — Nu se duce ou... (fără explicare). — Vai dalean gye minye : vai ide mine ! aman ! (Auzită în satul Cîmp, comit. Biharea.) — Cluţa imamii, cînd strigă (o femeie) pe cloşca cu pui (idem). — Puţiii unei cîind cheamă puii (idem)- — N-aim ce ou al ; ou-inu trebuieşte ; nu-mi e de nici o trebuinţă. — Ni-i bine (iniu-i bine'i (ibid.)- — A-i fi pregetă, a ruşina de cineva (ibid.). — La vro mîni : \'.nşi faisole ouşoare (Valea Tazilăufoi-Neamţ). faţă : partea deaiLuliui sau a muntelui întoarsă spre soare sau miazăzi. feştilă : fitil. fetan (fără explicaţie). fiostru : fiu v.iitriig şi hiostm. fitye : a fitye, îm zadar. fluier : şuer. G Gad, gadină : animale sălbatice hrăpitoare, ca lupii, vulpile, ulii etc. Se zice şi desţpre găini. De asemenea despre pureci, păduchi, linidini ; în cazul din iurmă mai ales ead. gangav 3 (fără explicaţie). 1 Dulama : era un strai bătrînesc şi de care se pomeneşte în poezia populară — din Moldova — că îmbiau îmbrăcaţi haiducii ca Pietrariu ş. a. (M. P.). 2 în Broşteni se zice : făidă, cu înţeles de formă, d. p. altă făidă ; altă formă (M. P.). 3 în Broşteni se zice : la cel care nu răspică bine vorba (M. P.). 283 gîrlă (fig.) : un copil fugind du,pă o femeie : Se ţine după dînsa gîrlă 1 (Valea Tazlăului-Neamţ). gîscolu : 'gîinsac. gheară : unghiile de la picioarele găinilor. glingan 2: porc 'sălbatic. golie (uinig. golga) (fără explicaţie). gorgoaşe : fructele oîrud încep a fi bone de mîncat (com. Goruni, jud. Iaşi). grămujda (a)3 (fără explicaţii). grije : (lasă ; grije me. grohotar : un loc petros, unde sînt grămădite peste olaltă pietre multe. guri, gurii : ouim se strigă porcii. guzu : strînge lemne, se zice despre un vier bătrîn, care strînge ipe iamă ca guzu (guzganu) (com. Goiruni-Iaşi). H Hauc : vreasc. hăbădic 4 : tot vreasc. hăbădicariu : iun iloc .unde sînt grămădite vreascuri multe peste oialtă, vreascuri de iniei o treabă. hăti (a) : a trage, a scoate. hăituiesc: le hăituiese pădurarii (căprioarele) (Valea Taz-lăuiui). hîrţ (post)5 (fără explicaţii). highidiş 6 : ceteraş, scripcar. Highidiş de lîngă Cri/ (cimilitură), ţinţamul. hoi, hoi Ioanye ! hoi Floare ! (fără explicaţii). horăiesc : horcăiesc. horcotesc : se zice desjpre horăit (Valea Tazlăului-Neamţ). 1 în Broşteni se zice : tot cu acelaşi înţeles : grapă. xSe ţinea grapă (grăpiş) de el“ (M. P.) 2 în Moldova prin vorba asta se-nţelege un flăcău crescut bine, fără a avea vîrsta înaintată, adică potrivită înălţimei (M. P.). 3 A hopăi în horă (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu). 4 în Broşteni se zice : hapaticuri, la strujiturile de la geluitură (M. P.). 6 în Moldova se-nţelege prin hîrţ, săptămîna de lîngă postul mare, adică cea din urmă săptămînă din cişlegile de iarnă —• se mînîncă de frupt şi miercurea şi vinerea, deolaltă (M. P.). 6 în Solnoc-Dobîca, se zice highiduş, tot cu acelaşi înţeles (S. Mesăşanu). 284 huhurez (fără explicaţie). hu-pa şi hupi (a) : a striga tare pe cineva. Hupascâ dracul dintr-însul. hutupulâ : un om mmcăcios. hutupi (a) : a îmbuca ou lăcomie. I lole, (fo-arte întrebuinţat în expresia : ioie cînilor) (fără explicaţie). iujdesc (mă) : mă opintesc. izîgyi (a) : a ipieri, despre boi, cai etc. cînd mor. I îmhăierat1 (fără explicaţie). încala (a se) : a se îngrăşa tare. încărăba : a încărăbăni, a eîştiga, a încărca. îngurzi : a încreţi (obrazul sau opincde). întoloci (a) 2 : a ímipreusna, a lega laolaltă. întutyipa (a) : a face să fie pe-o formă. J Jechilâ : toate unditele (pentru serviciu la stînă. în unele părţi se zice : tarhatu stînii, pojijie (Valea Tazlăului). jinapân s : ieniper. jinău (ung. gyanu) : bănuială (năpaste). jirav : om iute de /fire. jordănesc (?) (fără explicaţie). juhră : juimară, ipil. jiuimere (fără explicaţie). jugănesc : scop esc. jumurli şi jumuli (a) : ,se zice despre porci cînd scurmă în noroi căutîmd grăunţe. L Lăduni : fagi, mesteacăn! 4, răchiţi etc. groşi de la un decimetru pînă ce-s buni de bî-nne (Valea Tazlăului-Neamţ). 1 împodobit (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu). 2 Adică a întorloca, cu acelaşi înţeles în Moldova (M. P.). 3 în Broşteni se zice : jneapăn la un copăcel mic şi foarte crengos, ■de soiul bradului. îi plăcut pentru verdeaţa lui deschisă şi cetena sa mărunţică (M. P.). 4 în Broşteni ; pl. mestecini (M. P.). 285 lăngălău (ung. lángoló) : o pătură de aluat ce se coace pe lopată în vatra cuptorului, pe cînd focul arde de-a bi-nelea iîinlăuotru. lăptucă : burete gâlbăn, se mînîneă aşa crud. lăturghie : (liturghie. leciu 1 : ud pînă la piele. lihod : gust ce rămîine in gură după lucruri duliei : gură lihodă. lipiu 2 : o pîimişoară rotundă de făină de grîu. M Măcăiesc : cum fac răţeile (Valea Tazlăului-Neamţ). mălai : pîne de păpuşoi. mărmăzel : vin roşiu mormăşel. mimică : nknică. mîngeală : un aluat din făină naoerraută de păpuşoi (care slujeşte ila uns pînza de oînqpă). mîţoi : •motan, cotoi. mîrăi (a) : a mornăi. mormoloci : viţelari, piui de broască. Fig. Despre copii mici se zice monmoloei (Valea Tazlăuilui). muc 3 (fără explicaţie). mur să (fără explicaţie). N Nădăiesc (mă) : dau cu socoteala, bănuiesc (ahnen4). năpusti (a se) : a se dăsa, a se neglija. nemţişori isau ciurciulaşi : bureţi mici galbeni. ninerat5 (fără explicaţie). 1 Sinonim cu moldovenescul : lioarcă (M. P.). 2 Poate că ceea ce se cheamă în Moldova : litie, care se face în ajunul unei prăznuiri sau a unei pomeniri de samă (M. P.). 3 Muc se zice la fitilul ars la un capăt a luminării şi se mai zice şi la o scobitură făcută cu dalta într-un lemn pentru ca să se bage acolo capătul altui lemn (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu). 4 Ahnen, însamnă pe româneşte a presimţi şi are şi înţelesul cuvintelor la care l-a alăturat răpos. M. Pompiliu (S. T. K.). 5 Dezmierdat (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu) ; nenerit (Broşteni) (M. P.). 285 o Ogîrji (a) : a slăbi tare. Cine, viită ogîrjită. oiască : partea de deasupra fauretekii cam verzk-vineţit. opaci (a) : a întîrzia. Nu mă opaci. P Paicoş 1 (fără explicaţie). păsulă : fasolă, (ung. paszuli). păsulă ologuţă : fără haraci. parastas : o pîne mare de grîu ce se dă popei, la maslu mai ales. păzitură 2 (fără explicaţie). pe : pe. pîca 3 : nume de batjocură ce se dă lulelei. picbeuce, picheucuţe : cartofe şi barabule la ţigani (se zice) mai ales (Vâlea Tazilăului-Neamţ). pigulesc : vezi ciugulesc. piparcă : amdei pisat. piromită : piramidă. pisghirit (fără explicaţie). piucuţe 4 (fără explicaţie). pleaznă 5 (fără explicaţie). pocozi (a se) : a ise mira, a se minuna. poţoc (ung. paczak) : guzgan. pricăzit6 (fără explicaţie). pristol (fără explicaţie). pristui: a se ascunde, a se scuti. pupi (fără explicaţie) (pâinişoa>re coapte pe sobă) (V.N.). pur : de pur ce-i ibun, adică foarte bun. De pur ce samănă, adică «amână în itotuil (corn. Criştior). pusintyic 7 : om mic şi gros. 1 în Solnoc-Dobîca, această vorbă se dă ca nume boilor (S. Mesăşanu). 2 Sorbitură, sorbală (M. P.). 3 Numirea de pîca, i-a venit de la zgomotul ce-1 face fumătorul cînd trage din liulea : pîc, pîc (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu). 4 Poate : puicuţă, găină aproape de un an (M. P.). 5 Pleaznă de zbici (bici) (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu). 6 Prostanac (ibidem) (M. P.). 7 Se-ntrebuinţează şi în com. Broşteni, dar se zice numai copiilor (M. P.). 287 R Ratotă (ung. rátota) : jumări. razna : felie (de măr, pară). răsunoi i(făiră explicaţie). rebelie : revoluţie (rebeliune). rischituri2 (fără explicaţie). rînsâ s : mugurul carpănuiui. rîşchie (a) : găinele cînd scormonesc pravul şi gunoaile pentru a găsi grăunţe. roine : bureţi galbeni, foarte buni de mâncat. rugărie 4 (fără explicaţie) (Valea Taziăului). S Sagnă 5 : ramă ; cal cu sagnă (Valea Tazlăului-Neamţ). sălămăzdră e (fără explicaţie). scleanţă : orice fel de om îmbrăcat în 'haine negre. sclintit: 'soriintit. sclînciob 7 (fără explicaţie). scoarţa (făiră explicaţie). scovardă : scoverzi, clătite. sdrănţariu 8 (fără explicaţie). sgrăciuna (a) : oîind -se învîirtteşte o vkă pe lîngă grajd cu gînd de a intra. Tot pe la uşa coteţului a zgrăciunat. sîngerete (fără explicaţie). Sîntă Mărie (fără explicaţie). Sîn-Petru (fără explicaţie). Sînza Símbe : ,aşa-i, de bună sumă. în satul Ştei s-a ales caşul dintr-însul), pentru a fierbe şi-a se face jintiţă (Valea Taziăului). crîmbiţă 2 (fără explicaţie). 1 Pluralul : costoroabe (Broşteni) (M. P.). 2 Crimpiţa e o greşală care se face în urzit. Iată cum vine greşala pe urzitor : a b c d în loc de-a urzi aţa de la b la a — căci urzitorul se învîrte de la stînga spre dreapta — treci cu aţa de la b Ia c, ori de la d la a. în Broşteni Ia crîmpiţă se zice crîmbghiţă (M. P.). crîngu : unealtă care mijloceşte învârtirea pietrii. Pirin mijloc e un fus de fier, cu partea ide jos trăzîmată într-o tigă-iuţă, cu partea de sus ţapen ide piatra superioară (Valea Tazlăului). Dologi : aţa ori curăluşa cu care se leagă zbiciul de coadă (baier în Moldova, jud. Neamţ). draniţe : scîmdurile ce^s bătute ou cuie pe leţuri (Valea Tazlăului). drug : un lemn grosuţ cu care se manipulează stativele (Valea Tazlăului). Fer ghete) : unealtă la car (?). firidă : spaţiul liber dintre trupurile unei sobe. furci : două lemne ţapene şi înalte, bătute în pămînt, în vîrf cu crăci în care e răzămată cullmea cîădirei : un lemn cilindric care se-ntinde în lungul clădirii (Valea Tazlă-lihii). Cîrgoi : gura ullciorului. gîrlă (s. propriu) : un tiu mic şi mai iales un crac de rîu, care e condus tla moară (Valea Tazilăulu-i-Neamţ). gîrniţe 1 : brîie de iliînă, colorate (roş, albastru, negru) (Valea T azilăului-N eaimţ). grindei: fusul iroţii (?) (Valea Tazilăului-Neamţ). gurgoi : gurguiul la opinci. Hambariu la moară : un hambariu mai mic decît de obicei cu două despărţituri : una pentru păpuşoi şi ailta pentru grîu. Se poate imai multe despărţituri. Deasupra sînt două coşurele pe care se toarnă vama, unul într-o des-părţitură, altul în cealaltă. Hambarul se afilă în podul morii. hatarag : lemnul cel scurt şi subţire de la îmblăcel (Valea Taz-ilăurlui). hlube : rudele la trăsura c-un cal (Valea Tazlăului-Neamţ). hustucău : vas în care se alege unt. luşcă : un bici mai scurt, de curea împletită (Valea Tazlăului-Neaimţ). 1 Aici trebuie să fie o greşală, căci în partea Munţilor Neamţului şi Sucevii se zice bîrneţe, nu gîrneţe cu acelaşi înţeles (S. T. K.). 293 închieturi : unde ‘se împreună bîrnede la colţurile caselor (Valea Tazdăuilui-Neamţ). încordător (la război) (fără explicaţie). Lăptoc : scoc (vălău) (Valea Taziăului). lătunoaie 1 (fără explicaţie). leţuri : de^picături aşezate transversal pe căpriori. Maiul (unealtă de la stativa) (fără explicaţie). maşină : locomotivă (scîndură groasă, V.N.). merticu : o măsură mică 'de capacitate, tot de ilemn, cu care se ia vamă (Valea Tazlăului-Neamţ). mnysărnyţă : căsăpie (mnyszaros, casap) (măcelărie, V.N.). Nielesteu : făcăleţ (în Muntenia) ; culişer (Valea Tazlăului-Neamţ). Oglajii: curăluşele cu care leagă lemnele de la îmblăcei împreună. Peringyele : o unealtă în care se bagă vinovaţii pentru a fi bătuţi (?). periuţă : o bădănăluţă pe care se pune mînjîallă de se freacă firele. piscoae : scîadurele pe care lunecă făina în covată (Valea Taz-lăiuilui-Neamţ). podeii2 (fără explicaţie). podişor3 (fără explicaţie). poliţă, (fără explicaţie). polonic : o lingură mare cu .gavan rotund, de paltin, cireş sau plop, ou care dă pe de lături în lapte din foudacă, ea să se strângă caşul (Valea Tazlăuiui-Neamţ). produh 4 : o spărtură în gheaţă, pentru a boteza copiii. Pe la Slatina se cheamă copcă (a mers pe copcă) (Valea Taz-lăuilfui). punţi : două lemne lătăreţe, trec transversal prin tălpi. 1 Cînd se ţese pînza cu un fir rupt (lipsă), atunci rămîne o rărişte în pînză, răriştea aceea se cheamă lătunoaie (Broşteni) (M. P.). 2, 3 Sînt lucruri de bucătărie (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu). 4 în Broşteni se zice : ţroduu (M. P.). 294 Rafuri : şine (de tren) (şi la roata carului) (V.N.). ragilă : piaptăinul pentru (tras) fuioare (Valea Tazlăului-Neamţ). rost: unde se-norucişază fireile la iurzală (Valea Tazlăului). rotiţe 1 (la stative) (fără explicaţie). Săculeţ : o pungă de piele în care cad grăunţele (Valea Taz-'lăiului-Neamţ). sfiehi : păr sau matasă, prinsă în vîrfu iuştit, ca să plesnească (Valea Tazilăului-Neamţ). sgheab : sooc, uluc. sgyamp : e un 'băţ cam de un metru, ou care aruncăm în pomi pentru a da jos tfructe. slobozitoriu (la stative) (fără explicaţie). stamboală : o măsură de demn, ca de vro 12 oca (Valea Taz-lăuliui). stavilă : scindară scurtă ce slujeşte spre a abate apa de la roată ş-a opri astfel moara. sucală (fără explicaţie). sucel : un lammşoir biine cioplit ce se vîră în ţeve şi-apoi s-aşea-ză în suveică. surlă : colibă de pari, aşezaţi în ţarc la vîrf întruniţi, formă conică (Valea Tazlăului). suveică (fără explicaţie). Şlipuri : traverse (la drum-dejfier). şuşnic : ilosniţă. şuştiori : lemnele verticale de la crîng, între care intrând măselele de ila roata (morii) dinlăuntru, învîrteşte crîngul şi în acelaşi timp piatra deasupra (Valea Tazlăului-Neamţ). Targă : coşeriu pentru păpuşoi. tălpile (la război) : două lemne groase jos : formează lungimea războiului. tărciug : o traistă mică de piele ou părul pe ea, în care îndătinează ţăranii să ducă sare la oi. teică : unde curg grăunţele din coş (Valea Tazlăului-Neamţ). teică : un cuier de ptus vasele de bucătărie. tengyele : cercurile de la roţi, adică între leucă şi butuc. 1 Scripţi, în Moldova (M. P.). 295 tîrlă : doc de iernat pentru oi, vaci şi boi, cu bordeie pentru păzitori. Pentru adăpostul vitelor sînt coilniţe, adică garduri de nuiale în ţarc, deasupra coperiş de paie. A-semenea (locuri, fiind gunoiete, se ară şi se samănă (Valea Taizlăutlui-Neamţ). tîrpce : două 'beţişoare aşezate cruciş înlăuntrul ştiubeiului, ■partea de deasuipra. De aceste beţişoare átírná fagurii. (Valea Taziăului.) tolcei1 : leiică. Ţuleap, ţulepi (fără explicaţie). Urdiniş : bortă de la ştiubei pe unde ies şi intră albinele (Valea Taziăului). Zdrincăl : scrînciob. XV Numele uneltelor şi părţilor morii (Spuse în Criştior, la o moară de către murăriţă) Albioară : un coş de iscînduri în care curge făina de sub roată. Cep (de fier) (fără explicaţie). clopot (fără explicaţie). copaie : albie. crucile roţii (fără explicaţie). cupe : la roata dinafară. Fieră (fără explicaţie). fus (fără explicaţie). Ic 2 (fără explicaţie). Măcinişe : saci cu grîul şi păpuşoiul de măcinat. Se numesc şi jeptură, 1 Sau cum se mai zice-n Moldova : pîlnie (M. P.). 2 Pană (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu). Rudă : lemnul cu care se trage stavila. Scaun : nişte pari .pe care stă aşezată albioara. scăriţă : scara din trei trepte ipe care se suie în podul -morii. scob : cisternă, pe unde curge făina în albioara. Şajtau (ung. sajtó) (fără explicaţie). şteanga cu crîngu (fără explicaţie). Titirez1 (fără explicaţie). trocuţă : unealtă în care curg grăunţele din coş ; în unele locuri se cheamă albioară. Ţoangă (fără explicaţie). Văitău 2 : «mertic, adecă măsură cu care ia vamă. vaşcă 3 (fără explicaţie). XVI Numele uneltelor de la car şi plug (Corn. Ungheni, pe Prut, jud. Iaşi) Jug : părţi de lemn ale jugului : Iqpăţica, bolfeie, restele, cuiu pinjiu, cătuşa, gîmj (diin inuielle de stejar, ulm sau de răchită), eerviee (partea superioară a jugului). Chise : inimă, iperinoc, vertej, osie, leuce, rîncă (din cînepă, din venă de bou), cărîmb, «peteze (în căjnîmfo), scoarţe (de nuidle), lese ; scara (cu cercellu), ciolan (obezi), cui (care ileaigă ciolanul de gemăinări), cercurile de fier, fierul lat, fierul lung, oucuna, grindeiu, bîrea, iplaz, cucoaşe. Letcă : sucală. Meredeu (făcut din aţă de cânepă, pentru prins peşti). Val (de pîmză), trâmbă (Muntenia) (sic). 1 Unealtă cu care se potriveşte măcinatul, mic sau mare (idem) (M. P.). 2 în Solnoc-Dobîca se zice şi otăcău (S. Mesăşanu). 3 Veşca din giurul pietrelor de moară (Solnoc-Dobîca) (S. Mesăşanu). 297 Culme : uin drug de lemn, atârnat în doue círiige, pe care se ţin straiele 1 (aceste numiri sînt auzite în Goruni, jud. Iaşi). XVII Cimpoile Foalöle, burduful, făcut din pieile de oaie2. Hîrgoiu, pentru ibas, o ţeve lungă făcută din 4 ţevi de soc. Carabă, de pruin, corn .sau oireş cu plisooaie de soc înlăuntru. Suflătoare, de isoc (fără explicaţie). Butye tot de soc, vîrîtă în carabă. Cioacă, o unealtă de soc în formă de lulea în care e vîrît capătul interior al carabei 3. XVIII La stîna de pe muntele Onofrei, teritoriul comunei Tazlău, judeţul Neamţului Stîna, împreună cu strunga şi ocolul4, e aşezată pe coasta sudică a luinui codmic, e bine adăpostită dinspre vínturile de 1 în Broşteni-Suceava la culme se zice : grinda (M. P.). 2 La Broşteni, se face numai din piele de capră, fiindcă-i mai trainică (M. P.). 3 în Almanah muzical, An. II de T. T. Burada la faţa 74 se găseşte descris cimpoiul pe lîngă toate celelalte unelte muzicale ale românului (S. T. K.). 4 Stîna de pe muntele Onofrei, e a posesorului din Tazlău ş-a cîtorva ţărani din Tazlău şi Frumoasa. în vara anului 1893 erau 8 ciobani împreună cu baciu loji, un ungur din Frumoasa. Mai toţi sînt unguri. Dar vorbesc numai româneşte între dînşii. Baciul loji cîntă admirabil din fluier. Mi-a cîntat o mulţime de cîntece şi hore. Foarte frumos îi trage doina, din străinătate şi cîteva hore. loji, deşi ungur, n-a fost m stare să-mi cînte o singură doină ungurească ori o arie de danţ naţional unguresc, nici măcar ceardaş (M. P.). 29S nord, mai în sus e un picior ide plai, fără arbori, nici tufiş. Are forma patrată, şi-ii construită ide bârne de fagi, la o parte în colţul sud-estic uşă mică din scioduri de brad. Bîrnele nu sînt lipite, ipentru ca isă răzbată aerul, spre a zvîinta caşii. înlăuntriu de păreteJe vestic, atârnă doua Ieşi de nuiele de ailun, îin formă de rafturi, aşezate orizontal pe pari. Acoperământul stîn: i se prelungeşte în partea 'dinainte, adică spre est pentru instalarea vetrei focului şi a unui pod de răzdogi de fag, aşezate pe locul care-i costiş, adică puţin înclinat. Devale e strunga, un spaţiu circular unde se bagă oile pentru a fi mulse. Terenul cu acel pod trebuie să fie iniumai-decît înclinat spre strungă, pentru ca oile ia muls să steie mai sus cu picioarele dinainte căci ailtfel ar fi greu ciobanilor să le ţie oîtnd se smucesc. La mijloc între strungă şi podull de răzlogi e spătariul ca un zaplaz mic de scânduri cu scăunaş de partea podului pe cari şed ciobanii când mulg. Oile din strungă, intră pe minid pe nişte deschizături diin spătar, pentru a fi mulse. Aceste deschizături sânt formate, fiecare din două scîn-duri de brad sau fag înţepenite în uştiori ce se mişcă, astfel că la capetele dinspre strungă intrarea e iliberă, iar ân partea dinspre pod, capetele stau apropiate ; cînd intră oaia însă aceste din urmă, fiind împinse, fac ân lături, ide poate intra oaia bine. Laptele se mulge în găleţi (vase de demn, maximum 8 litri) în care se pune >şi cîtie o cupă 1 de demn cam de uin ditru, pentru ca laptele să cază de-a dreptul în cupă 2 şi să nu sară. Din cupe se varsă încetişor de la sine în găleţi. Din găleţi laptele se strecură prin străcătoare 3 de pânză rară de cânepă in budacă, ciubăr mai mare sau imai mic, după cantitatea laptelui, ân răstimpurile cîind oile sânt cu dapte. Acest ciubăr are o singură toartă. Străcătoarea nu se întinde de-a dreptul pe budacă, ci pe un hîrzov, o unealtă construită dintr-o nuia îndoită în formă circullară cu transverse de tei. în daptele din budacă se pune cheag şi se lasă să se închege. După ce se îmicbeaigă, îl bate cu brighidău, o coadă de alun cu 1 Cupa nu stă pe fundul găleţii, ci este suspendată pe două băieri de lînă, care trec prin cele două torţi ale găleţii (M. P.). 2 Un văsuşor în formă de săfîrtaş (M. P.). 3 îi făcută din păr de oaie, şi-ntotdeauna învrîstată : alb cu negru sau cu lăi (M. P.). 299 trei carourale concentrice, fixate în două beţe crucişe, tot de alun. După aceea cu polonicu dă încet de delaţiuni, pînă cînd s-adună /caşul. Mai umblă baciul încetişor eu mîna de-1 strînge, îl scoate şi-il pune în crintă, un vas în formă de lighean, din fag sau .din paltin scobit, eu burluiu pe unde se scurge zerul, cînd baciutl frământă icaşul. Acest zer se cheamă jintuit : din-tr-însul se extrage un tud de oaie. Caşul -scurs astfel se aşează în învelitoarea de ipîinză rară, pe care se pune un teasc, de comun un bolovan ; îd ţine aşa ca o jumătate de ceas, apoi îl scoate pe deşi ide se zvîintează. Zerul rămas în budacă de la strângerea caşului se fierbe în ceaun, mesteaîindu-se pe foc, neîntrerupt ou un băţ crapat la capăt, care se introduce în zer numit tăujer. După un timp se încheagă puţin, zerul astfel închegat se cheamă jintiţă. Jin-itiţa se strecoară ; ce rămâne, e urdă. Zerul scurs, nu prea e bun de nimic, se dă la cîni şi la porci. Jintuitul dăsat o zi, se înăcreşte şi se cheamă ţîţîe. XIX Despre oi Cînd fată oile, (partea bărbătească se cheamă miei şi partea femeiaseă mieluţe. După maximum trei luni se înţarcă şi de aci încolo se numesc 'cârlani pînă împlinesc un .an. După un an pînă da doi se cheamă terţii şi partea femeiaseă mioare. De la doi ani fată şi se numesc mînzări. Cele care n^au ajuns sorocul să ifete, adică mioarele, precum şi acele mature care din diferite împrejurări n-au fătat, dimpreună cu mieii înţereaţi şi cu berbecii, se numesc sterpe. Berbecii se despărţese de mînzări, cel mai de timpuriu la finele dui iulie şi cel mai târziu da 15 august, şi se pasc separat cu sterpele. între 14 ,şi 26 octombrie se slobod berbecii la oi pentru mîrlit. Oile încep să fete pe la începutul lui martie, purtînd oaia 21 săptămâni şi eîteva zile. 300 Mieii se ţin cu oale cam două lumi. Pe urmă îi alege şi-i dă la păşune separat sau laolaltă cu sterpele. ★ In cuprinsul unde-i aşezata stîma, afară de strungă, mai sînt două coilib-i aşezate ia aripa oilor. Colibele-s de scînduri. Din sus de stână e ocol, unde dorm şi odihnesc oile peste zi, cîind vin de la păşune ; acest ocol se mai cheamă tîrlă. în colibe dorm cîte un cioban cu cîni păzitori. ★ Lucratul lînei. După ce s-au tuns oile, Iîn a se Qipăreşte cu uncrop şi după ce se spală bine la gîrlă, ş-o uscă, o cheaptănă. Se întrebuinţează pentru piepteni. Liafă : coada pieptenului împreună cu partea unde sînt bătuţi dinţii. Pe liafă îi pusă o placă de corn de vită prin care sînt bătuţi dinţii, ca să nu se roadă lemnul şi să se taie firele. Păr : fruntea, .adică cea mai buna lînă, care se trece prin toţi chieiptemii. Niezură : lîna care rămîne, codina (neexplicat). Canură : un fel de cîlţi care rămîn de la niezură. Urzala : părul se toarce şi din tort1 se face urzală. Bătătură : se face din niezură. Colţunii : se fac din canură decît la tyeptănat nu se scoate nyezură, ci numai păr. Şezătoarea, Fălticeni, VII, 1903, nr. 11—12. 1 Tort se numeşte numai scuiele de cînepă spălată şi niciodată sculul de lînă (M. P.). X. ADDENDA 543 1. VERSURI ORIGINALE ROMÂNCA ŞI PANDURUL Pe cea culme încîntată, Lîngă-o casă dărâmată, Cînt-o pasere de rai Cu dor idrag, cu dulce grai ; Cîţi druimaşi pe drum trecea Lăsau minţile la ea. „Copiliţă, crucea imea ! — Un boier semeţ grăia — Hai cu mine la castel, Să te fac orăiasă-m el, Să calci vecinic pe mătasă Ca o mare^mpărăteasă !“ Cqpiliţa inu grăia, Ci cînta, mereu cînta. „Copiliţă, vis ferice ! — Un domn linguşind îi zice — Vrei să fie-a ta viaţă Cuim e luna între stele, Roza între viorele ?“ Dar copila nu grăia, Ci icîmta, mereu cînta. 305 „Cqpiliţă, chip curat : — O întreabă un bogat — Virei iîn galbimi să te joci Ca un flutur prin boboci ? Turme, curţi şi holde late Vor fi ţie închinate !“ Dar copila in-asculta, Ci eînta, mereu eîrata. „Drăgălaşă tmîndruliţă ! — îi şopteşte un bădiţă — N-am curţi mari, averi, domnie, însă am iubire vie, Şi am agere oţele Pentru (hoţii ţării anele ; Codrul varde-ii casa unea, Hai eu mine, scumpă stea. !“ Atunci doina ei tăcea Şi cu badea se ducea. Albina Pindului, I, 15 iulie 1868, nr. 3, p. 76. VBGIERiEA (Pronunţiamentului din Blaj) Peste cîmpii a nopţii aripă-ntunecată Se lasă ca p-o frunte aii jalei nor duios, Selena plană tainic în ceaţă învelată, Prin munţi ifantaste neguri ipikitesc misterios. O ilânişte adîmcă (peste pământ domneşte, Tăcere pretutindeni... tăcere de mormânt! Nici frunza nu se mişcă, nici unda nu şopteşte, Şi nici o legănare de murmur saiu de vîint ! Acum tot muritorul în visuri se îngână, Acum al .zillei zgomot rapauză-amorţit, Dar caipul meu ş-aouma îmi cade trist jpe mînă Şi arde, dloooteşte, de gînduri opămit. Zadarnica natură, neturburată pace Mă-ndeamnă isă-nchid ochii, să-nec al meu suspin închid, închid eu ochii, dar inima nu tace, Gi bate, strigă tare din arzătonu-mi sîn. Iubirea ţării mele, ah ! sînta ei iubire ! Din ea a melle chinuri acuma izvoresc ; Departe mama-ţară se zbuciumăm pierite, A sale (braţe allbe în lanţuri se zdrobesc. 807 Oh ! văd cum o topeşte teribila povară, Ce gîzi fără de milă pe umeri îi apaş ; Văd vipera turbată sălbatică, barbară, Sugînd iniobilliu-.i sîrnge ce (încă ii-a rămas. A tiraniei palmă aud cum vîj.îieşte, Pe palida ei faţă căzând înfuriat !... Vedeţi !... oh ! ce cruzime !... Smgele-i izbucneşte Şi pieptul i se ifrînge d-un gemet desperat. Ades orîşnesc Carpaţii d-atîta nedreptate Ce ;a vomat infernul pe sînuriie lor, Şi apele se umflu, mugesc, vîjiu turbate ; Dar fiii nedreptăţii, ah ! tot nu se-nifior. De multe ori pe ceruri, al Totului părinte, Miraculoase semne arăţi îmspăiimmtînd ; în fulgere şi-tn tunet imîoia ta-i prezinte ; Dar lor, o, simte Doamne, mici tu nu ile eşti sînt ! Oh ! pînă când tu, crudă, bastardă venitură, Carpaţii cei războinici pe plac vei insulta, Şi pînă când atîta, sălbatica ta ură A libertăţii raze cereşti va-ntuneca ? O, pînă ioînd pămîntul rautirit cu-al Romei sînge Va -game suib all Iudei imperiu iblăstemat, Şi pînă cînd ou isila vei cuteza de-a strînge în jugull suferinţei un neam nevinovat ? O, marnă dureroasă, o, ţară ferecată în lanţul servituţii, fatal, dărămător, Pe cînd a nopţii pace tot universu-mbată, Gîmidimd la neagra-ţi soartă, eu plîng 'Oumplitu-ţi dor Eu plîng, toraraţi de lacrimi amare, arzătoare Junia feţei melle curînd o veştejesc, Şi pînă ce despotul va fi stăpân sub soare Repaus şi (ferice eu nu voi să doresc. 308 Dar iacă aurora voioasă, zâmbitoare, Pe răsărit anină coroană de porfir ; Privesc a ei curată Juimiinănnviitoare Şi-mi pare că imai scadeadâncul meu delir. Al nopţii intunerec se pierde-n depărtare, A spaţiului neguri priin gropi se itiupăiesc ; în toate veselie, viaţă şi mişcare ! O, mare e minunea-ţi, părinte bun ceresc ! îmi place într-aceste mamente-năilţăttaaire, Să-mbin glasu-imi cu-al firii, imn recunoscător, Şi să înalţ da cemri o unugă oftătoasre, Gândind la foiata-uni ţară, sperând în viitor. Albina Pindului, I, 15 august 1868, nr. 5, p. 126. DORUL ROMÂNIEI — Românie, Românie, Dalb eden din -răsărit. Pentru ce cu duioşie Tu te plîmgi necontenit ? Ce restrişte mi cîntau cîntece dulci. Cu ele să te tot duci ! îmi eîinta, mă mîngîia, Florii pe cade-mi presăra ; îinsă iată că pe rînd Le vedeam toate zbuirînd, Se duceau, mă părăsea, Numai urna nu pleoa. — Păsărică drăgăstoasă, Surioara credincioasă, Dorirea-şi să iştiu ce eşti, De tu ;nu mă părăseşti ? 315 — Sînt iubirea mamei tale Şi-oi fi veşnic,pe-a ta cale, Cîte dragoste-s pe lume ! Nu-s ca dragostea de mume ! Familia, V, 16/28 febr. 1869, nr. 7. ROMÂNCA DE LA CRIŞ Frunză verde iarbă creaţă, Vai săraca mea viaţă ! Cum slăbeşte, se topeşte De cînd dragul meu lipseşte. Că s-a dus sărmanul, dus, Căoră miazănoapte-in sus, Unde vara curîlnd «rece, Unde viîntul suflă race, Unde plaiurile-aşteaptă Bătălia înfricoşată, Moarte crudă ne-midurată, Şi vai mie, şi vai mie, El is-.a dus, isă nu mai vie ! Frunză verde mărăcine, De cînd puiul nu-i ou mine : Apa-m Griş s-a tulburat, Zilele s-au înnoptat, Iarba^n ickdpuri a secat; Şi ou iarba sec şi eu De-i negru sufletul meu, Negru cum e pămlîintul, Din care fac moranîntul ; Negru ca pomul trăsnit De pucioasă bucăţit. 317 De-ar vrea sfîmtu Dumnezeu Să-mpl-inească gînduil meu, Crişului caile de-ar -face, Ca să eurgă^n bună pace Către miazănoapte-in sus Unde mândrul meu s^a dus, Undena mers eu jălniaie La mândra să nu mai vie ! Face-im-aş o luntrişoară, Luntrişoară mult uşoară, Şi pe valuri legănată Şi de vînturi iliin mînată Trecere-aş în lunga cale, Pîn’ la locul cel de jale, Unde vara ourînd trece, Unde vîntul morţii irece Pe cel mal înduioşat, Gingaşi paltini a oullcat, Şi^aş alege, Doamne, eu Scumpul păltinaş all meu, Şi cu grije l-aş aduce A'ioi, în 'ţara lui cea dulce, Unde imîindtra l-a iubit, Gu buzele l-a hrănit, Unde mîndră mini jeleşte, Mi-ll jeleşte, mi-1 boceşte, Şi la ferestruica mea în moimînt ll-aş alina, Morm-întul l-aş împăna, Cu frumoase căni jele, Să plîinigă imîmdra cu jele ! Şi >ou flori de busuioc, Să plîinigă mîndră cu foc ! Ca isă vadă lumea noată Dragostea -mea cea curată Şi-o-credinţă neschimbată !! Familia, V, 20 apr./2 mai 1869, nr. 16. 318 OLTUL Oltulle, odorul meu ! Rîiu lăsat >de Dumnezeu Să te mlîădii ca un itarau : Să-tmpreuni da foc ide soare Şi isub umbră la răiooare Ţări fruimoase şi bogate, Dudei surori îmgamănate ! Qltule, .rîiu spumegos ! Mult «işti drag, mult eşti duios Sufletul! inimos ! Te zdrobeşti de mal uirlînd, Stînci de piatoră irăsturimnd, Codri imari louitramuirînd ! Cine stă şi lung ite-asculta, Simte-in ipiept durere multa ; Ochii-ii. ard de-o ipară viie, Căioi tu-indemni da vitejie Şi ila daliba haiducie, Scopîmd /răcnet de urgie, Că mai isîirat călăi în ţară : Seminţie rea de fiară ! Oltuile, iubitul meu ! Lasă-imă ipe imaM tău, 319 Pe-,al tău mal să odihnesc, Oohiii-in sîmu-ţi să-i ţintesc. Şi cu tine să vortbesc, Suiilefiul să-mi oţelesic ! Să asauilt valurile tale Şi să trag urn vers de jale : Să űínt brădişorilor Doina Roşiorilor, Şi să cînt stejarilor Doina Ferentarilor, Să imai ónt pădurilor Cîinteouil pandurilor !... Olidlio, ce mult mă-infoc Cîind văd unda-ţi stîmd pe loc, Culmi ide spume grămădind Şi-m mari ochiuri ameţind : Umde gem vîrtejurii mari, Sînt morminte de maghiari ; Unde-s iro,ate de bulbuoi, Sînt mormintele de turci !... Fost-iai tu, ai ifost odată Apă-n llume lăudată, Frate faun românului, Balaur păgîinuhii ! Gînd săltai cu veselie La zgomot de bătălie, Gînid viuiai şi chiuiai Şi ipe duşmani îmghiţeai ! D,ar acum, Oltule dragă, Ai irămas apă pribeagă : Grea pustie te-impresoară, Trinidăviia te doboară ! Aoum oumai cînd şi cînd Viiine cîte-un ooirb fiărrtîind, Cată-in sus şi icată-n jos Şi ise duce tînguios ! Iar iromânull, vai de el, Cîind te cearcă singurel, 320 Luing cătînd îin lungul tău, Stă isă or ape pieptul său ! Cu inima ide dor frântă, Plînge-'mtrHuna îşi tot cântă, Ş^apoi pleacă înapoi, Pur tind jugul de nevoi La .străini şi la ciocoi! Traian, T, J3 iunie 1869, nr. 21. ROMÁNCA DIN ARDEAL ŞI CĂLĂTORUL Ardeleancă, floare albă, Mult eşti tinerilor dragă ! Dragă eşti feciorilor, Ca ilunca păstorilor Şi ca roua florilor ! Ardeleancă, păr cu flori, Cînd răsări tpe munte-n zori. Eu nu pot să ştiu anume, Din zori nasc razele-in lume, Ori privirea ta senină Umple lumea de lumină ?! Ardeleancă, scump odar ; Tu eşti salba fetelor, Tu eşti .mândria ,mândrelor, Cosîinzeana zînelor ! Tu din ilume de-.ai lipsi, Lumea ilume .n-ar mai fi ! Tu-ncununi această lume Cu duiosu-ţi gingaş nume, Cu glasu-ţi dumnezeiesc, Cu farmecu-ţi îngeresc ! Cînd gurka ta îmi irîde, Parcă raiul .se deschide : 322 Cîind iubirea pe-a ta faţă Mişcă valuri de iroşeaţa, Precum mişcă boarea lină Garafdţdle-in lumină, De-aş fi chiar un îimrpărat, Aş uka al meu palat, Scaun d-iauir aş lăsa, La ipicioare-ţi m-aş pleca, Ţie-n veci m-aş închina ! Dară î,ncă ochii tăi, Blîinzi luceferi mititei, Să te uiţi mereu la ei : Nici să minei şi mici să bei ! Să-i dezmierzi, să^i netezeşti, Cu gura să-i răcoreşti, Lu/mea aibă 'să trăieşti! O, Româncă, mila mea, Sufletelor drtagă stea ! De cînd faţa ţi-am zărit, Faţa mea a-fligălbemt; De tdîind galeş ochiul tău A iluioit în drumul meu, Staiu pe loc încremenit, De dor tainic chinuit ! Duce^m-aş îm calea mea, Dar ţi-ii faţa tinerea, Nu mă pot lăsa de ea ! M-iaiş Întoarce iar acasă, Dar ai umblet de crăiasă, Şi -cosiţă de mătasă, Şi isiin fraged de mireasă, Ce din cursă nu mă lasă ! Puişor, ifloaire de dor ! Fie-ţi imilă de-un fecior, De-un fecior duios 10a mâne, Fermecat amar de tiine ! Hai să-ţi idau sâmburi de nuci. Tiu să-mi dai fouzuţe duliei ; Hai să-ţi dau ciucuri de fragi, Tu să-mi dai fouzuţe dragi; 325 Că-i păcat ide Dumnezeu, Ca .să imor de dsragui tău, Singureii iîintre străini Ca o floare între 'Sjpini, Singurel ;în pribegie Ca o pasăire-n pustie ! Tra'an, I, 2C iunie 1869, nr. 24. IZVORUL TISEI (Dedicată românilor din Maramureş) Cdlo-n zarea celor piscuri, ce domnesc peste Carjpaţi, Fiii Romei zac de secoli, în jug aprig ferecaţi; Ţara lor, maică duioasă, sulb povară game greu, Topindu-se-n bocet jalnic dorul sufletului său : Grăbiţi, zorilor, [grăbiţi, Noaptea (lungă să goniţi ! în acest tăirîm de doliu, ila genuchii unui deal Viu tresare-n (faţa umbrei uin izvor ca de cristal, Iar la capul său stejarii, cilătimndu-se în bori, Pleacă verzile lor braţe şi-i şoptesc adeseori : Cură veseli, drag părăiu, Căci veni-va timpul tău ! Cînd în zilele de vară fruntea arde în sudori, A'ci-m lorîng cu turme albe răsar falnicii păstori, Şi lăsaţi pe iarbă verde, imitr-um cor armonios Zic părăului în ifiluieri, versuil doinei tînguios : Şi departe p-al ei sîin, Unda dúcéval lor suispin ! Cînd ai nopţii ochi cu-ncetud în surîsul zilei mor, Vin românce icosînzane după apă la izvor, Şi „nu-mă-uita“ adună în răzor-mbălsămit, Să-l arunce-in snppurdle în v.ailull înveseiliit : Cale bună, mîndre foi, Dorul nostru e cu voi ! 325 Colo-m gesturi, unde apa parcă ikrnecă domnind, Stau balaurii pe ţărmuri, groază-n lume răspîndind : Ei ar vrea să risipească .acest rîiu de pe pămîint, Dar pe cer e scris cu flăcări destinul etern şi sfînt: Mmdiru văkaruil tău E ursit de Dumnezeu ! Traian, I, 6 iulie 1869, nr. 30. FURTUNILE Gu gjlais adîntc sălbatic Aleargă ipe cîmpii, Venind din miazănoapte A iernii vijelii. Văzduhul clocoteşte Din cer pîmă-n pământ, Qmătu-in mari vírtejiuiri Se spuliberă ide vînt. Ah ! cine niu gîndeşte Gu mfiletull pătiriuins, La cél ice-aauim în drumu-i De viisoal e ajons. Tu numai, nemiioajs-o Zîimibeşti, idîind ipieptuil meu, Se zbuciumă şi geme De-un vifor muilt imai greu. Familia, XVI, 21 dec./2 ian. 1880, nr. 98. 327 CASA DIN VALE Coknn valea ice-inverzeşte Casă albă se zăreşte — Casă idiragă, dragă mie, Mult mi-â inima pustie ! Astă-iarnă (pe cărare Nesfârşit omăt era, Vântul asipru iou turbare Troienele spulbera ; D.ar spre casa cea din vale îmi făceam pe viscol cale. Acum cerul blând zâmbeşte, Aeruil e imiângîios ; Cîmp'Uil, codrul înverzeşte, Florile răsar frumos. Dar eu inu imai fac vreo cale Către casa cea din vale. Casă dragă, dragă mie, Ce-a fost .soarta să .ne fie ! Vîntul pustiu bate-n tine Şi durerea geme-n mine. Convorbiri literare, XIV, 1880, nr. 5, p. 197. S2S UN CÎNTEC Un tímtec tu m-ai învăţat, Romanţă 'de iubire, Şi cînd ine-,am despărţit rni-ai zis : „Să 4 ai spre amintire !“ O, suvenir de farmec plin ! Prin ţările străine Cu-amor adîne îl oînt mereu Gîndimdu^mă la tine. însă de-un timp, un gînd sinistru Adesea mă uimeşte’; O, draga mea, frumosul eînt Aşa de trist sfîrşeşte ! Convorbiri literare, XIV, 1880, nr. 7, p. 280. DOR DE MAMA O ! 'maica tmea iubită, Dqpamte sîint de tine, Şi-i mult de oînd /la sîmu-ţi Tu inu m-oi strâns pe mine ! Gînd mă gândesc da ceasul Dorit al irevederii, Se,sting in al meu suflet Văpăile durerii ! Dar cînid gîndesc, că poate Tu n-ai să-mi ieşi în cale, Că irataié ori sora M-a-ntîimpima cu jale ! Chin greu mă săgetează Şi gîindu-mi se-nfioară, Şi ilaorimi arzătoare, Din ochii-mi ise strecoară ! Ştiu faine, că î/n lacrimi Petreci de darul meu, O ! imaiaa mea iubită, De-al tău dor piîng şi eu ! Familia, XVI, 21 sept./3 oct. 1880, nr. 72. 330 DESPĂRŢIREA NOASTRĂ (Imitaţiune după Heine) Noi mu ne-am despăsrţit Ou vaiet şi ou plîns, Noi rniu ine-iam zis o vorbă, Nici imîna ura ine-am strîns. In oahii tăi cei mari Adine eu am privit, Apoi tăcut şi palid Cu pas greu am pornit. Cu ochii pironiţi, în prag tiu >ai rămas Iar eu pînă departe Abia făceam un ipas. Şi înapoi ou dor Privirea întorceam, Şi ca -să vii cu mine, Eu tainic te chemam. Noi mu rne-iam despărţit Cu plîns şi cu suspin, Dar plînsutl de pe urmă Noi pot să-l mai ailim. Familia, XVI, 26 oct./7 nov. 1880, nr. 82. 331 MAMA CEA OARBĂ „Lairevedare mamă !“ „La revedere dragă !“ Şi .fiuil plin de visuri jplecă în lumea întreagă. Trec luni, şi anul trece, cel dus nu se iveşte, De dar sărmana mamă amarnic se topeşte ! Ademenit dena lumii înşelătoare valuri, Cel june crătăceşce ipe depărtate maluri. T/recură aaii ila mijloc, de dor mama se stinge, Mereu ea iplînge ziua şi noaptea iarăşi plînge. într-uin tîrziu din ilume acasă fiul vine ; „Ah mamă, mamă draigă..." grăi eu^adírnci suspine. La isîn îil istriînge mama, pe faţă->l netezeşte, Dar inima îmtr-âinsa se rupe, se zdrobeşte. Căci vai ! „Ila revedere" în ceas greu ea igrăise : în lunga aşteptare, de plîns mult [ea] orbise ! Familia, XVI, 16/28 nov. 1880, nr. 87. 332 UN VIS DE IARNĂ Văzduhul înălbeşte de fulgi fluturători Ce-m roiuri fără număr se lasă-ncet din nori. Cu drag privesc afară cu>m oiinge de frumos Pe arbori cum s-aniină omătul scînteios. Şi ica un văl de vrajă pe ochi-cmi se lăţeşte Ş-un tâmp de poezie îin gîndu-mi licăreşte. Peo viaile pimitre sălciii cu orengile albii Văz alergînd în fugă mulţime de copii. Şi văz (pe uinull sprinten ipe igheaţă lunecînd Cu minille în işoldori, cu pletele în vânt. Şi minge, şi zăpada ide vfîmt se prăviuieşte Dar cd copiii pe gheaţă s-avîntă voiniceşte. Apoi îl văz pe-o culme, o sanie trăgînd Lumina bucuriei în ochii-i surîzînd. Se suie cu allţi patru în sania uşoară Un chiot... şi năprasnic la vale se coboară. în sus cumplit s-arumică omătul răscolit; Sub sanie-intr-o rîpă copiii s-au itlrezk. 333 Iar colo singuratic, zburdailmioul copil De un arin in, luncă s-apropie tiptil. Tăouit, încet înalţă pe^arinul crenguros O trestie subţire cu vârful lipicios, De ipe îmaikuil arbor scatii zbor grămadă, Pe unul însă-,1 ţine eopiluin vîrf de nadă. Dar iată nu mai ninge... dispare visul meu, Acel copil zburdalnic am fost o dată eu ! Convorbiri literare, XV, 1881, nr. 7, pp. 278—279. LA SÍN c-un foc ceresc.., La 'sín c-un foc ceresc stríngeam Fiinţa dragă mie, Şi mă uitam îm. oichii ei C-o sfîntă bucurie. A noastre 'buze se-mtílnaau în farmecul iubirii, Şi ne simţeam daparte^ajuinşi ; Pe cullmea fericirii. Deodată-tn ochiul ei nqptos, O Lacrimă albeşte, Ş^a ei privâre-aşa de tiriist Spre mine snaţiinteşte ! Voiam să-i zic : „O scumpa mea, Ce cugete vrăjmaşe !?“ Voiam isno mmgăd îşi isă-i spun Guvimte drăgălaşe. Dar glasul meu stă-nmărmurit, Şi-in >loc de vorbă humă, Plecat-am capull,trist în jos, Ş-am (plîins cu ea împreună. Iulie 1881. Familia, XVII, 27 sept./9 oct. 1881, nr. 73. 335 UN SICRIU Norii cei negri s-a>u depărtat, Aspra furtună a încetat. Suspinuri, plînsuri au amuţit, Lumea iubirii s-a risipit. în mine acuma-i pustiu nespus, A mele visuri toate s-au dus. Şi-adânc lîin jpAeptUimi de chin secat Un sicriu .zace înmormîntat. Sicriu ce-aipasă îngrozitor... într-^însuil doamne al meu amor. Convorbiri literare, XIV, 1881, nr. 10, p. 382. PLOPII Doi plopi alătură seHnăilţau Şi ia f ereastră blîind şopteau, E mult de-a tund... cind stau gîndind De lacrimi ochi-mi se cuprind. Din loc străin cînd mă-ntorceam, Şi-n satul mult dorit soseam Frunza cei plopi îşi clătinau : „Bine-ai van,it“, paircă^mi ziceau ! Portiţa iute deschideam Şi vesel caintr-um rai intram, Şi cine iirnaştepta în prag La piaptu-i mă strângea cu drag. Din lloc departe şi străin La scumpul sat azi iarăşi vin. La sîn de dragoste aprins De mult, vai ! mime nu m-a strîns. Luceafărul din zori e sus, Eu imă opresc pe gînduri dus, Căci îm zadar privesc, privesc, Iubiţii plopi mu se zăresc. 337 O şoaptă pare-aud prin vânt: „Cei plopi de mulţi ani nu mai sînt, Cine-aşteţpta iîn al tău drum în> ţintirim te-aştept-acum !“ Convorbiri literare, XV, 1881, nr. 10, p. 400. GLASURI DE TOAMNĂ I Încă-'S verzi capacăi-n codru, Plaiull încă inu-i uscat; Dimineaţann zori vezi încă TunmdLe ieşind din sat. însă draga mînduiniică Nu se vede^acum zburind, Şi ipe oase oooastîrcii Niu se imai aud .toamd. Vtîinitul (printre crengi cînd itrece, Glasuri isună jălitor, Finuinza iduireros tresare Ga latiosă de^un fior. îocă-s verzi copacii-n codru, Bllîinidul soare îincă-i sus, Dar zadarnice iluzii... Niu imiai vine ce s-a dus ! II Godruil verde nu imai este, Frunzări scuturată jos ; Luinica-i jalnică şi mută, Rîuil crace tînguios. 839 Soarele se .uită-in va'le Cu ochiu trist, posomorit, Duipă flonile-i frumoase Cîmpul geme amărît. Dar ce văd ? o floricică Pe mal singuir-a rămas, Filuturi, păsării, fiori şi frunze l-au ziis toate bun rămas ! Tristă floare, ilîmgă tine Cu plăcere mă opresc : Dorul meu iş-a mea durere Pe-tale tale foi citesc. III Frunze .galbene, uscate, Ce laşterneţi drumul meu, Cînd mă uit pe vânt cum treceţi Nu pot,spume ce simt eu. Aoum sufle vânt de iarnă Ori zefirul cei iubit, Pan/tnu voi tot iuna este, Vaoul vostru ls-ta sfîrşit. Ah ! eu fîncă-is tot pe cale Rătăcit şi /neştiut ! Vestitori de pace-adîncâ Cu (plăcere vă salut ! IV Trist la vale 'trece rîul, Şi iîn drumu-i 'nasfîrşit Zice-un icîntec ce răsună, Ca un ipilîins nepotolit. 340 în el iarbă, flori şi flu-tun Acum inu se oglindesc, Crengi ide frunze despoiete Undelor .se tânguiesc. Pe al soarelui chip dulce Văl ide negură is-.a pus ; Nouri oe vestesc a iarnă Pribegesc .mereu pe sus. Şi aproape şi '«departe Stinsei toate pe pământ, Pare că natura dragă Se -găteşte de moranînt. însă ríul se itot duce, Şi in drumiu-i inesf.îrţşit Zice-un cîotec... eu pe malu-i Stau în loc ^asouilt uimit. V Pe icînd soarele de vară Din .senin ou drag zâmbea, Souimp amic, ifrumza cea verde Pe noi veseli ine (umbrea. Trist sînt (astăzi, tirist răzbate Printre ramuri asp>rul vînt, Frunza cu a mele lacrimi Gade^aoum pe-ai tău imoirmint. VI N-am oui spune-a mea durere, N-^am oui spune-al meu chin, Lumea n-are dulci cuvinte Pentr-un suflet cu suspin. .341 Florilor cu drag le-aş spune, însă ele nu mai sínt, Frunzeilor... însă îşi ele Triste rătăcesc în vânt. Ah ! icăci n-iam aripi, ca gîndul Spre «apus isă plec în zbor Peste munţi şi văi şi dealuri Unde-ades merge-al meu dor. Chinu-imi cu suspin şi lacrimi Eu il-aş spume fericit Celei ce iubesc pe llume Şi ide oare sîint iubit. VII Grădină mult iubită, la tine iarăşi vin Cu veahea-mi tîmguire, ou netrecutul chin. Cînd te-am (lăsat, în haină frumoasă străluceai Ş-albastrul cer de vară în irîu-ţi oglindeai. Prin verziile 'tufişuri voioase ciripiră, Cărările-in podoaibă de icrini şi trandafiri! Aoum grădină dragă, îin doliu te găsesc, Deasupra-ţi nori de iarnă mereu călătoresc. Dar 10a şi .altă dată îmi place visător Printre cerniţii arbori cărarea să cobor. Cu rîull pe-a ta viale îin jos să rătăcesc, La cea căsuţă allbă puţin să mă opresc. Şinn mensu-imi singuratic isă-mgîn încetişor, La dulcea-i amintire un cîntec de amor. 342 VIII „Ziua bună, ziiua bună“, Florile duios -şoptesc, Şi -din zi îin zi imai tare Gîmipurii-e ise cernesc. „Ziua buină, ziua bună“, Suină glas iubit din cer, Sînt cuco-arele drumeţe Ce departe-n zare pier. Ziua bună-mi zice mie Un glas dulce, -fericit, Este pacea care (pleacă Şi mă dasă nimicit. în icurîind (pe văii, pe dealuri Tir-ista iarnă is-ia ipliimba Şi tpriin crengile pădurii Crivăţul va şuiera. în -cuirînd, amici, -de mine Voi -ou idoir veţi (pomană, însă eu pierduta pace Supt o cruce vai găsi! Convorbiri literare, XIV, 1881, nr. 12, pp. 478—481. BLESTEM O, râu, ce printre sălcii te strecori povestind Ş-al tău sîn alba lună îl vede tresărind. Usuce-se-ntr-o clipă şi piară pe vecie, Şi sălcii şi răchite, ş-o jalnică pustie. Să ardă împrejuru-ţi sub arşiţa de vară. Să geamă cu-ngrozke în iernile amare. în drummi unda-ţi tristă o floare nu-mtîlnească, Şi 'glasul tău poetic etern să amuţească. Să vrei a te Întoarce, dar să mergi tot înainte Pe misipiş, pe pietri, sub soarele ferbinte. Pînă de tot seaa-vei, să nu rămiîe-n lume De valul tău nici urmă, nici urmă de-al tău nume ! Cînd ea pe-aioi va trece să-işi mai aduc-aminte... Nimic să mu găsească din cea-ia fost înainte. Loc verde să nu 'vadă (privirea-i obosită, Să caute odihnă pe-o piatră înnegrită. Apoi răsune valea de tînguirea sa Şi-n chinu-i să nu poată o lacrimă vărsa ! Familia, XVIII, 24 ian./5 febr. Í882, nr. 4. 344 GÎNDURI TRISTE I A iernii vîntum aspre Vor trece îin ourand ; Atunai v-edea-vom iară P ădurile-infmnzînd. A soarelui zîmbire Pe flori le va trezi. Plăcuta rîndunică Din mou va ciripi. Ah, numai al meu suflet Atît de zbuciumat, Va rămînea ş-atunce Pustiu şi sfărîmat. Căci mult iubitul oaspe, Amorul pribegit, El mu se va întoarce La ciuibu-i părăsit. II O, lacrimi, lacrimi de amor, Şi sufletu-mi v-a fost izvor, De mult... atunci -inima mea Cu foc nestins batea. 345 Acele timpuri iau zburat, Acum e ochiul meu uscat, Şi inima aşa de-mcet Ce bate-a al meu piept. A ars, a ars şi .al meu sîn De-al aşteptării tdulce chin... încet un cîntec murmuram Şi-m calea ei priveam. Se duce-o zi şi alta vine, Pe cine-acum s-aştept, pe cine ? C-un nesfîrşit pustiu în piept Rămas-a moartea is-o aştept ! Familia, XVIII, 11/23 apr. 1882, nr. 15. LOCUL NAŞTERII (Imitaţie) Iată valea cea frumoasă, Locul unde m^am măscuit, Unde zorile vieţii Ca-ntr-un nai ie-arn petrecut. Satul parcă-i pilim de^un eîmtee, Cîntec din, adormitor Ce s-a scurs de mult acuma ; Nani, nani puişor ! Dragi prieteni din pruncie Utnde sînteţi voi acum ? Să ine alungăm parin ploaie, Mingea să jiucăm îm daruim, Pînă aîmd de ila portiţă Un igllas duloe, iplim ide dor Să me strige, să mse mai zăreşte, Numai colo-n fundul văii luce-o dungă de roşeaţa, Ca o palidă speranţă în o trudnică viaţă. Nu mai ştiu : acea lucire dimimeţii-i vestitoare, Sau amurgului şi nopţii înainte mergătoare ! ? Nu mai ştiu, căci multă vreme, scursă în amărăciune, Cerul n-am văzut, nici soare, cînid răsare, cînd apune, Pîn’ ce uşa ferecată greu urnindu-se-n ţîţîne, Drept o .naltă milă, astăzi, s-a deschis şi pentru mine. Ca din orbul întuneric desfăcut pe o minută, Zbor să dau privirii triste prin cea vale cunoscută ! ? Prin cea vale cunoscută, leagănul prunciei mele, Unde liber ca un flutur într-uin cîmp de floricele, Ami tmeri fără grijă şi ispită i-am purtat ; Unde-n zori priveam la turme cum des toate la suhat. Unde strămoşeasca doină semle-ascultarn într-un a, Pînă dintre brazi departe, tremurînd, venea şi luna. O ! cum vremea schimbă toate i O ! cum omul nici gîndeşte Viitorul ce cuprinde şi ce soarte îi sfeteşte ! Din prelargul ţării scumpe, de la sînul maicii mele, M-au adus în aste ziduri şi m-au pus în lanţuri grele, în această groapă vie cînd m-aştern s-adorm, pe paie. Al meu suflet treaz se-ncmge de a dorului văpaie 361 Şi spre locuri scumpe mie se porneşte, şi se-mdreaptă La cea casă afumată unde-n ,p(rag mereu aşteaiptă O bătrînă gîrbovită, ce de jale se sfîrşeşte, Ş-o copilă iubitoare ce plîngînd mă pomeneşte. Vai, c-u dînsale-mipreună ce-nfocat s-ar tîngui Şi iubitul meu părinte, dacă-n lume ar mai fi ! Dar mai bine că sub ţarină doarme somnul de vecie, Decît să-şi privească neamul istovit în grea urgie, Decît fiul să şi-l ştie zăvorit cu mare pază Şi să n-aibă învoire pe o clipă să-l mai vadă. După ceasuri lungi de veghe uneori aşa simţesc Inima că-mi bate iute, ochii-mi se păinjenesc ; Parcă bagdadia cade, parcă norii groşi mă strîng, Parcă mă aud pe mine cum mă vait şi cum plâng. Oh ! aşa mă arde atunci o dorinţă de-a porn i Şi în lunca înverzită pieptul a mi-i răcori ! Libertate, libertate, fiica dragostei cereşti, Dulce mai presus de toate bunătăţile lumeşti, Treaz, cu inima zdrobită simţ amar că te-am pierdut, Iar în somm visez că iarăşi lîngă tlne-am renăscut. Ah ! de-ar fi odat-aievea faţa ta s-o mai zăresc, Sîngeie ş-a mea viaţă pentru tine le jertfesc ! Dar nu vieţii meile-i lacom, duşmanul ce-n lanţ mă strînge, Ca un ideal jputernic el voieşte-n mine a frînge, Ideal hrănit cu lacrimi şi jpăzit în suferinţi, Cea mai sfîntă hărăzire fiilor de la părinţi, însă mai curînd aceste ziduri au să se dărîme, Mai ciirîn.d cumplite chinuri al meu trup o să-l fărîme, Decît viaţa mea şi limba, dulcea limbă-a maicii mele, Să le-acoper cu ruşine, lapădîndu-mă de ele. Nu ! nu-i silă, nu-s cătuşe, inu-i cruzime-n astă lume, Să te-apese, să te facă ca să uiţi de-ai mamii nume Şi de glasul ei de înger şi de graiuil desfătat Ce l-ai gîngurit în leagăn şi la síin cîind te-a purtat. Şi vrăşmaşul aspru, orîncen, în pornirea lui trufaşe, Poate năzui în cale mii de piedici uriaşe, Aspiraţiile mindre înainte vor străbate, Pînă-or fi cu biruinţă strălucită-ncoronate ; 362 Căci -deasupra acestor boite unde fiare zuruiesc Şi credinţa şi virtutea ou amar se răstignesc ; Mai presus de răutatea vrăşmăşiei seculare Şi de planurile negre ce se ţes cu-nverş-unaire, Pniveghează şi [păzeşte ochiul cel neadormit Al Părintelui diin ceruri. Către dînsul umilit Şi îngenunchind cucernic, r-ugăeine-nalţ fierbinte, Soarta neamului ce game in jug greu să ia aminte, Să-i trimită-n întuneric raza îndrumării sale, Ca să nu se 'rătăcească pe a nimicirii cale. Astfel eu mă rog adese -şi sfîrşinidu-.mi închinarea, Pacea mă sălăşluieşte, lafpoâ somnul ou uitarea Biruie cu-ncetişorul gîndurile răzvrătite Şi cu totul stinge lampa amintirilor cernite, îns-atunci cu-atît mai tare mi s-aprinde-n vis gîndirea... Mii icoame-ngrozkoaire îmi întâmpină privirea ; Larmă, zvonuri surde, zvonuri surde, şuieră şi-n aer tremur, Munţii 'vîrfiuirileişi clatin ea de un grozav cutremur ; Fiülgeréle săgetează, vajnic tunetul vuieşte, Codrul de -ştejari se-n-doaie, valea urlă, clocoteşte, în acest vîr-tej sălbatec, fulgere cînd trec prin ceaţă, Se arată scene anunţe care sufletul îngheaţă ; Mai apoi iucind eu -slavă, se pogoară dintr-un nor, Sabie de foc în mînă, îngerul răzbunător. Familia, XXII, 25 mai/6 iunie 1886, nr. 21. NOAPTEA 1 Dutpă culmi înalte Soarele s-a stins, Peste văi şi dealuri. Noapte s-a întins. Stelele s-arată Una cîte una, Printre fagi se vede Licurind şi luna. Fnuinza nu se mişcă, Vînt nu abureşte, Peste toate-o mare Linişte domneşte. Numai în. adîncul Sufletului meu Valul suferinţei Vîjie mereu ; Şi grijile negre Nu se liniştesc, 1 Aceasta e ultima poezie publicată de Miron Pompiiiu. 364 Ci mereu la capu-mi Stau şi străjuiesc. Du-te, noapte, du-te Tu nu ai putere Peste-a vieţii mele Aprigă durere. Altă noapte este, Ce singură poate Să aline-a mele Suferinţe toate ! Famxxxni, 3C P.0V./12 dec. 1897, nr. 48 2. TĂLMĂCIRI COPILA BIRTĂŞIŢEI (Uhland) Trei flăcăi tirec Rinuil şi din drumul lor La o birtăşiţă se abat cu dor. — Birtăşiţă 'dragă, .am venit să bem, Ş-a ta mult frumosă fată să vedem. — Berea mea e rece, vinul meu curat. Copila mea doarme pe al morţii pat. Şi-m camera tristă spăimiîntati imtrínd, Găsiră copila în sicriu zăoîind. Cefl dintîi ia vălul, de pe ea uimit Şi lung o priveşte ou oiohi/uil mîhnit : — De-ai trăi tu încă, îngeraş frumos, De-astăzi înainte te->aş iubi voios. Al doilea vălull peste ea-ntinzînd îşi întoarsă faţa cu amar plîngînd : — Ah, căci vîntuil morţii curînd te-a sifîrşit Tu, pe care-odată iferiee-am iubit! 366 Al treilea iarăşi vălul ridică Şi palida-ii gură oftind sărută : ■— Eu te-am iubit, dragă, pin-a nu muri. Te iubesc acuma şi-n veci te-oi iubi. Convorbiri literare, IV. 1870, nr. 10, p. 168. STRÎNGÎNDU-SE DE MÎNĂ (Heine) Stríngíndu-se de mînă Cînd doi se despărţesc, Suspinele-i îneacă Şi lacrimi îi sfîrşesc. Dar noi n-am plîns, iubita, Nici „ah“, nici „vai“ n-am zis, Şi plîns-ul şi suspinul Pe urmă ine-au cuprins ! Convorbiri literare, VI, 1S71, nr. 22, p. 372. 368 MITUL FURTUNEI (N. Lenau) Pe patul ei paşnic, mută, nemişcată, Marea cea adîncă zace răsturnată, Nici o salutare malului şoptind ; A undelor pulsuri stau înăduşite, Scânteile serii zboară nesimţite, Ca pe faţa tristă-a unui om murind. O singură frunză pe mal nu tresare, Ga-mpietriţi copacii stau îm ascultare : Nu se miş-c-o tundă, ori m vîet uşor. Soarele sfîrşeşte zilnica sa cale Acum împrejurul liniştei mortale, Ale nopţii umbre negre se-nfăşor. Cînd deo'dată-n poala cerului s-arată Grămadă de nori neagră, îndesată Răsuflînd în spaţiu surde, luingi udări Se sm-ucesc, se-nalţă, vin cu răpejune Şi-n grozave grupe grele de furtuine Se înşiră-n jurul adormitei mări. 3G9 Cu voce ide tunet stranie, adineă Ei 'întreabă marea : „Mai trăieşti tu încă ?“ Şi zbucmesc în lacrimii cu dor neîmpăcat. Cu fiori şi tremur ei împroaşcă raze Pe .culcuşu-i paşnic şi privesc să vază, Dacă muma-mare sufletul şi-a dat ? Nu, ea nu e moartă ! Din .somnu-i tresare L-a fiilor plîngeri şi strigări amare ; Copiii ou mama .în răpirea lor Se revăd cu dulce şi se-mbrăţoşează Şi danţînd sălbatic, veseli intonează în corul fur.tunai un cîntec de-amor. Convorbiri literare, VI, 1871, nr. 22, p. 372. SUVENIREA (Lamartine, Meditaţii poetice, IX) O zi pe alta deşert se scurmă Şi fără ume se risipesc ; Pururea-n pi^ptu-mi eu 'te simţesc, Scump al iuibirei vis de pe urmă ! A mele zile ce trec curînd Le văd în urmă-mi căziîmd igrămadă, Precum 'Stejarul vede pidînd Primprejur frunza-i stinsa, uscată. Ninsoarea vîrstai m-a-ncărunţiit; Abia mai mişcă irăcitu-mi s'îinge, Precum jpîrîul cern .lanţ îl strânge Gerosul viscol nedumerit. Dar chiipu-ţi .tîinăr ce străluceşte De-a mele doruri înfrumuseţat, Păzit în sînu-mi nu-mbătruneşte ; A vremei valuri deşert îl bat. Nu, tu din ochiiimi nu ai >pierit; Şi cînd privirea mea amărîită De tiine-n lume fu văduvită, Deodată-tn ceruri eu te-am zărit. 371 Şi-n cer tot astfel te văd pare tine Ca-in ziua tristă cînd mă lăsaşi, Şi spre lăcaşul ceresc zburaşi Cu-a idimiineţei raze senine. A ta frumuseţă-nduioşătoare Şi-n cer cunună dulcea ta faţă ; Acuma ochii-ţi stinşi de viaţă Lucesc în raze nemuritoare. Cu-a sa suflare de-amor iplină Zefiru-ţi mişcă părul fcufos ; Şi pe sîn iarăşi valu-i umdos în lungi şi negre cosiţi s-alina. In umbra ăstui văl clătinat Faţa ta pare mai (drăgălaşă, Precuim aurora cînd se desfaşă Din vălul nopţii întunecat. Prin nori, pustiuri, m orice parte Ochii ş-au'zu-tmi te îndlnesc, Vîntul mi-aduce a tale şoapte, Undele chipul tău oglindesc. Cîmd sominu-in braţe-i lumea cuprinde Ş-ascult zefiru-n frunzi susţpinînd, Eu cred că-i glasu-ţi lin murmurînd Urechei mele sacre cuvinte. Mîndrele focuri de mă uimesc Ce-apiar pe^al nopţii văl presărate, în fiecare stea te zăresc La care ochiu-mi cu drag s-abate. Cînd vîntul serii în zborul său Scutură-n preajmă-mi miros de floare, Mireasma dulce îmbătătoare îmi pare dragă aburul tău. 372 Şi lîng-a/ltare mîngîietoare Cînd trist şi singur eu mă înclin Ş-o rugăciune tainic suspin, Mina ta şterge a mea plînsoare. Cînd dorm, tu-n umbră stai lîngă mine, A tale aripi culci pe-al meu sîn, A mele visuri vin de la tine Dulci, ca de înger zîmbet senin. O, dacă-n sommumi de mina ta S-ar curma firul zilelor mele. Dumnezeiasca mea mîngîiere, Feriice-in sîmu-ţi m-aş deştepta ! Cum două raze se-mbrăţişează, Două susipimuid cum se îmbin : A noastre suflete, -urnul formează Şi eu... eu încă pâ'îng şi suspin ! Convorbiri literare, VI, 1872, nr. 11, pp. 429—430. MORMÎNTUL DIN BUSENTO (Platen) Pe Busento da Cosanza noaptea gem cânturi profunde, Din vârtejuri echo sună, glas din apă de răspunde. Getele de goţi războinici «rec pe mu la deal, la vale, Pe un mort fără de seamăn, pe-Alarich îl plîng cu jale. De-a sa ţar-aici departe i s-a stins zarea vieţii, Gînd îi flutura ipe umeri blondul păr al tinereţii. Pe-ntreoute ilîngă ţărmuri se strîng -toţi pentru-ngropare, Spre-a muta rîud 'din loctni, ei îi sap-o nouă cale. In noianul scurs de apă ei pământul destupară, Şi ipe mort armat, călare, în adânc îl aşezară. Peste ed ş-a /lui comoară apoi lucui năzuiesc, Ca să crească ierburi nalte din mormântul vitejesc. Atunci unda fiu întoarsă iarăşi la vechea ei cale ; Straşnic spumegând Busento în albia-i se prăvale. Şi în cor bărbaţii cântă : Dormi în slava-ţi vitejească ! Lacomul roman vrodată groapa să nu-ţi pustiască. Au cîniat... De-aoeste cânturi oastea gotă se răsună. Busento, din mare-n .mare, du-le cu tine-mpireună ! Convorbiri literare> XIV, 1880, nr. 4, pp. 162—163. 374 PELEGRINUL DIN ST. JUST (Piaten) E noapte-afară, vîjiu furtunile vrăjmaş, Părinţi, 'deschideţi uşa acestui sfânt lăcaş ! Să odihnesc aice pîn’ clopotul răsună, Al cărui glas în templu la rugăcium v-adună. Ce-aveţi în casa voastră să-mii pregătiţi voi mie, Un sarcofag şi haina cea de călugărie. O chilioară daţi-nii, pe ioc să fiu sfinţit ! Mai mult de jumătate eu lumea-am stăpânit. Pe capul ce .la foarfeci se ipleac-^aoum smerit Coarne măiestoase odat-au strălucit. Şi umerii sub rasă de-acuma gîrboviţi, Cu-mpărateşti veşminte au fost împodobiţi. Mai nainte de moarte cu morţi m-asemuiesc, Ca vechea-mpărăţie eu cad, mă risipesc. Convorbiri literare, XIV, 1880, nr. 4, p. 163. 375 t t PÎRÎUL (Goethe) — Frumos şi limpede piriu, Etem grăbeşti în 'drumul tău ; Stau şi gîndese .privind cum mergi : De uinide vii şi uinde-alargi ? — Diin sîin de stînci eu mă pornesc, Pe drum de flori călătoresc, Ceriul iubit pe valu-mi lin Cu drag răsfaţă chipuri senin. De aceea vesel e traiul meu, Făr-a şti unde, mă duc mereu ; Cel ce diin piatră mi-a zis să ies Mă va conduce în al meu mers. Convorbiri literare, XIV, 1880, nr. 4, p. 163. 376 CĂLĂTORUL ÎNTR-UN FERĂSTRĂU (I. Kerner) în ferăstrău, devale, m-am pus să odihnesc, Şi mă uitam :1a valuri cum roata îmvîrtesc. Priveam cum ferăstrăul — -ca-n vis cmi se părea — Cum într-un brad de-a il-ungul, lungi -drumuri deschidea. Mi se -părea că 'bradul ca viu se zbuciuma, Şi-n vers de jale-adîncă aşa fel ouvînta : — O, călător, aice, la timp tu ai sosit, Căci -pentru tine sîniu-mti de -râmi e s-orijelit. Ist ilemn, puţin a trece, al tău sicriu va fi, în care lung repaus sub ţărnă vei găsi. Căzură patru sondu-ri, fiori 'reci am simţit, Am vrut să-ngîin o vorbă, şi roata s-a oprit. Convorbiri literare, XIV, 1 SS 1, nr. IC, p. 382. 377 DINAINTEA UŞILOR (Fr. Riikert) La casa bogăţiei smerit am aşteptat, Şi pe fereastr-afară un ban mi-au aruncat. Bătut-am 1—al iubirii locaş desfătător, Şi încă cinsprezece se-ndesuiau cu zor. încet bătui la poarta castelului slăvit : „Aice cavalerul pe cal numa-i primit !“ Bietul cămin al muncii apoi am cercetat, Dar dinlăuntru vaiet şi ah a răsunat. Bătut-am .şi la casa cu traiul mulţămit, Dar nimene pe lume la mine n-a privit. Mai ştiu eu o căsuţă, la dînsa a .rămas In cele de pe urmă să bat pentru popas. în astă locuinţa deşi oaspeţi mai sînt, Dar pentru mulţi e încă de ajuns loc m mormint. Convorbiri literare, XIV, 1881 > nr. 10, p. 383. 378 VIAŢA ŢIGANILOR (Em. Geibel) în umbră adîncă de codru frunzos S-aud şoapte, foşnet şi glas zgomotos. Pe 'frunze, pe pietre, pe feţe bizare Fantastic se joacă a focului zare. E l.ae pribeagă, e roi de ţigani, Cu plete undoase, ou ochi de vuka-ni ; Crescuţi lingă Nilul cu ţărniii sfinţiţi, De-al Spaniei soare 'fierbinte, pM-iţi. în sin de verdeaţă, da foc scînteios Sălbatici şi .mîtndri bărbaţii stau jos ; Femeile colo gătesc în ceaun Mîncarea, şi umplu .ulciorul străbun. Pe rând îşi spun cîncuri şi basme frumoase C-a Spaniei dalbe gradine faimoase ; Şi vorbe de vrajă la vremi grele, bune, Acelor ce-aseultă o babă le spune. La joc sar copile cu negri ochi vii ; Scîntei roşii sc-mprăştiu sărind din făclii, Ghitara-i răpeşte cu cobza-mpreună, Şi toţi se-ntorc vajnic în horă nebună. 379 Pe urmă se culcă de danţ obosiţi, De-al crengilor freamăt la somn îndulciţi : Şi ei, ce prin lume pierduţi rătăcesc, Slăvită lor ţară în vis o zăresc. Dar cele-ntîi raze din zi cînd apar, A nopţii frumoase privelişti dispar ; Catîrul s-aude bătî.nd în pămînt, Şi făr-a şti unde ei pleacă cîntînd. Convorbiri literare, XIV, 1881, nr. 10, pp. 383—384. COCOSTÎRCUL ROB (Arany) Singur, întristării pradă, Cooostí.naul stă-n ogradă ; Cum s-ar duce ş-ar străbate Peste mări în depărtare ! Dar el are Aripele retezate. Stînd îincr^un 'picior, mocneşte, După ce i -se urăşte, Jos celalt ipicior îl iasă, Tot le schimbă... oe să facă, Ca să treacă Vremea care îl apasă ? Lîngă aripi pus-a ciocul, A iprivi, nu-1 iartă locul : Zid lîinalt în orice parte ! Ce folos că e dorinţă, Nu-i putinţă Ca să vadă mai departe. Nici de-a carului privire Nu mai are mulţămire, Căci pe sus trec rînduri, rînduri, Cocostîrei spre plaiuri line, 3S1 El rămîne Năpustit ân triste gînduri. Tot aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă, Poate soarta i se-^ndreaptă Şi aripele i-or creşte, Vesel cătră cer să izboare, Umde-n soare Libertatea-mpărăteşte. Ţarina e ofilită Şi ide cocostârci lipsită, Bietul numai el rămîne, Ca nun rob în jale mare Şi pe care Ga-ntr-o euşcă-nchis îl ţine. încă se mai văd cucoare, Dar şi ele-s călătoare, Stă, la dînsele nu cată, Căci el înţelege bine Pe sus cine Pleacă~n ţară depărtată. Totuşi face o-ncereare, Nu cumva de-ar fi în stare Să se-nalţe. E zadarnic ! Aripi are cu putere, Dar durere ! Panele-s tăiate-amarnic. Cocostârc, sărman de tine, în deşert te-aştepţi ila bine, Penele n-o să-ţi mai crească, Până-n iarnă chiar de-ar creşte, Le ciunteşte Gruda mînă omenească ! Familia, XXIII, 24 iul. IS87, nr. 28. XI. NOTE I Nevesteasca a fost publicată pentru întîia oară sub acest nume în Familia, 1866, 11/23 septembrie, nr. 29, pp. 346—347. Fără a se indica anul, Nevesteasca a fost reeditată de tipograful Augustin Deac din Gherla sub titlul Starostii la nunţile ţărăneşti culese de Miron Pompiliu, cu precizarea că a fost descoperită într-o altă broşură intitulată Foi pentru învăţătură şi petrecere. Noua ediţie era însoţită ji de un cuvînt către cititori pe care îl reproducem în cele ce urmează : „Răsfoind Foi pentru învăţătură şi petrecere, o veche culegere de gînduri, obiceiuri şi versuri pepulare, m-am gîndit să spicuiesc cîteva din aceste creaţii scumpe ale poporului, pentru a le reda luminii. Multe din ele s-au uitat, multe s-au modificat, de aceea am credinţa că aduc un real serviciu literaturii poporane, reeditînd aceste spicuiri. Nevesteasca pe care o reproduceam este un cîntec pe care Bihorenii îl cîntă la nunţi, atunci cînd Cuscrii cu mirele se gată să vină după mireasă. Cel ce l-a cules şi publicat întîia dată sub acest nume e M. Pompiliu.“ Ediţia lui Deac e completată şi cu un „descîntec" al găinei la masă cules de studentul I. Boca. O altă „nevesteasca" bihoreana a fost publicată în anul 1931 de către profesorul Gh. Tulbure în revista Societatea de mîine (Cluj, VIII, 1931/1932, p. 410) sub titlul O nuntă în Bihor. In prezentarea lui Tulbure Nevesteasca poartă titlul de Cîntecul lăcăţii. Fără a fi identice, cele două bucăţi sînt asemănătoare atît prin prozodie cît şi prin succesiunea dialogului. Asupra obiceiurilor de nuntă ale bihorenilor Pompiliu revine şi în volumul din 1870 în nota care însoţeşte balada Gheorghiţă şi mireasa lui 385 (vezi, pp. 120—122 din lucrarea de faţă) vorbind despre „cununile de nuntă“ ce se oferă mirilor. Alte precizări în legătură cu nunţile bihorene se află în nota consacrată baladei Iion Brad şi soro-sa (p. 122). II La 8 decembrie 1867 au apărut în Concordia primele două balade culese de Miron Pompiliu, Stanciu şi Vochiţa şi Viţă Cătunuţă. Prima dintre ele a fost reprodusă în volumul din 1870 iar a doua a rămas uitată în paginile ziarului budapestan. în 1902 ea a apărut însă în Literatura populară a lui Eminescu (p. 87), editată de Ilarie Chendi, cu precizarea că a fost culeasă de la Gura-Rîului, un „sat muntos de lîngă Sibiu, admirabil situat". In 1965 Viţă Cătunuţă reapărea şi în ediţia Perpessicius, (Opere, voi. VI, pp. 275—279). La note (p. 592) Perpessicius, comentînd afirmaţia lui Chendi şi arătînd că balada fusese transcrisă de Eminescu în 1876, îşi punea însă întrebarea: „culeasă de cine? De Eminescu sau poate de Miron Pompiliu, ce se afla la data aceasta în laşi şi care afirmă în prefaţa culegerii sale din 1870 că şi-a cules baladele de la Gura-Rîului, lîngă Sibiu, şi altele la Ştei...“ întrebarea lui Perpessicius e îndreptăţită. Cine a cules balada Viţă Cătunuţă de la Gura-Rîului ? Ne îngăduim să răspundem : Balada a fost culeasă de Pompiliu în toamna anului 1867 şi publicată de acesta în Concordia. Eminescu a primit balada de la Pompiliu şi o transcris-o aproape cuvînt cu cuvînt după textul publicat de acesta, aşa după cum se poate constata din textul reprodus de Chendi în 1902 şi de Perpessicius în 1965. îl reproducem şi noi pentru confruntare. Se pune însă o nouă întrebare : cînd i-a oferit M. Pompiliu balada lui Eminescu ? Părerea noastră este că darul s-a făcut în 1869 la Bucureşti, pe cînd ambii debutanţi activau — după cum se ştie — în cadrul societăţii „Orientul", şi cînd probabil Eminescu îi împărtăşise amicului său proiectul de a tipări, într-un timp relativ scurt, un volum de poezii populare. Credem totodată că acesta a fost şi motivul pentru care Pompiliu n-a reprodus balada în volumul din 1870, aşa cum a procedat cu Stanciu şi Vochiţa şi cu baladele publicate în ziarul Traian. Iată şi textul baladei aşa cum a fost transcris de M. Eminescu în 1876, text „restaurat" însă de Perpessicius pentru a se completa unele lacune (versurile 85—89). „Restaurarea, fireşte — adăuga Perpessicius — nu e mai puţin arbitrară, ca orice colaborare silită, însă în cazul de faţă se impunea“ (p. 592). 386 „Restaurarea" ar fi trebuit să cuprindă însă şi versul ininteligibil „frunză verde Şoraleacare la Pompiliu este „frunză verde şi-o lelea* (lalea), aceasta fiind adevărata expresie populară. In textul cules de Pompiliu, Eminescu a intervenit abia în două-trei locuri, introducînd şi versurile „Avradina Satina, / Hudri, basama leuca", tot aşa de ininteligibile ca şi „Şoraleaua*. VIŢA CĂTĂNUŢA Pe culmiţ-a dealului, Dealului Ardealului Primblă-mi-se, mări, primbla, Dali, cine mi se primbla ? Dali, Viţă Cătănuţă Cu-a lui dalbă de mîndruţă, Cu doi bani la buzunari, Cu doispre’ce lăutari Şi cu patru căluşei, încărcaţi de gălbinei Cu mîndră pe lîngă ei. Viţă din grai că-mi grăia : ■— De cînd mîndro te-am luat, Nici un cîntec n-ai cîntat Şi-acuma-i anu-ncheiat, Ia să-mi cînţi un cîntecel Măcar cît de mititel Să-mi ascult un ceas la el. Frunză verde Şoralea, Mîndră din grai îmi grăia : — Bucuros că ţi-aş cînta Dar mi-i portul femeiesc Şi mi-i glasul voinicesc ; Cînd oi prinde a cînta Munţii s-or cutremura, Fagii mari s-or legăna, Petrele s-or despica, Apele s-or turbura, Fîntîna din Peşterea. Potera ne-a auzi Înainte ne-a ieşi, Că-i o matcă de voinici Peste patruzeci şi cinci, Şi-i o matcă haiducească Peste patruzeci şi şasâ, Şi pre mine m-or lua Şi pre tine te-or tăia, Ce haznă Viţă-i avea ! 387 — Nu te teme, mîndră mea, Pînă-i fi pe mîna mea C-oi fi eu de te-oi ţinea. Cîntă, mîndră, cîntecul Că mi-i drag ca sufletul ! Mîndra-ncepe a cînta, Munţii se cutremura, Fagii mari se legăna, Pietrele se-despica, Apele se tulbura, Fîntîna din Peşterea. Şi potera i-auzea înainte li ieşea Şi din grai aşa grăia : — Alei, Viţă Cătănuţă, Ce-ai cotat pe aice ? De ne-ncurci tu florile N-au hodină oştile ! Ia dă-ţi tu Viţă, vama ! Viţă din grai şi grăia : — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Să-ţi dai, Viţă, puşca ta ! — Puşculiţa nu mi-oi da Pînă capul, sus mi-a sta Că mi-a dat-o tatăl meu Să păzesc de capul meu. — Ia dă-ţi tu Viţă, vama ! — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Să-ţi dai Viţă, pistolul ! — Io pistolul nu l-oi da Pînă capul sus mi-a sta, Că-1 am de 1-un cumnăţel Să-mi apăr trupul cu el. — Ia dă-ţi tu Viţă, vama ! — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Să-ţi dai Viţă sabia ! — Io sabia nu oi da Că mi-a dat-o frate-meu Să~mi păzesc io capul meu. — Ia dă'ţi tu Viţă, vama ! — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Să-mi dai Viţă pe murgu ! — Eu pe murgu nu l-oi da, Că mi î-o dat socru-meu Să-mi poarte trupşorul meu. 388 — Ia dă-ţi tu Viţă, vama ! -— Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Fie-mi curvă maica-ta ! Eu pe maica nu ţi-oi da, Că ea nu-i de seama ta. — Ia dă-ţi tu Viţă, vama ! — Ce fel de vamă ţi-aş da ? — Să-ţi dai Viţă pe mîndră. — Eu pe mîndră nu oi da, Avradina Satina, Hudri, basama leuca. — D-alei, Viţă Cătănuţă, Gată-te să ne luptăm In săbii să ne tăiem Zi de vară pînă-n seara Căci e zi de primăvară Şi e lupta mai uşoară. Şi de luptă s-apuca Cu foc mare se lupta In săbii că se tăia, Viţă din gură grăia : — Mîndră, mîndruliţa mea, Descinge-ţi pustiul brîu Şi-mi ţine murgul de frîu, Că-mi pune capul Codrean, Al meu şi al tău duşman. Frunză verde Şoralea, Mîndră din gură grăia : — Ba io nu ţi l-oi ţinea, Dintre voi care-a răzbi De bărbat eu l-oi primi. Viţă rău se mînia într-un picior se-ntorcea, Paloşul iute scotea Şi capete reteza Tot polog că mi-i făcca, De galbeni îi culegea, Şi-n desag că mi-i băga Şi pe murgu-i arunca Şi din grai aşa grăia : — Pleacă, curvă-naintea mea O’ vei vrea, o’nu vei vrea De nu, dracul să te ia, C-astă-vară mi-am cosit, Cîte clăi că mi-am clăit 389 La toate vîrf le-am făcut, Numai una mi-am lăsat Cu capul tău vîrfu să-i fac. Frunză verde Şoralea, Mîndră din gură grăia : — Iartă Viţă, greşeala ! — Poale lungi şi minte scurtă, Femeie nepricepută ! Eu greşeala ţi-oi ierta Capul tău cînd l-oi tăia. Şi paloşul mi-1 scotea Capul mîndrei mi-1 tăia, Tot muşcături îl făcea Şi pe drumu c-o risipea ; Numai ţîţîlele-i lua Şi-n buzunari le băga Şi pe murgu-ncăleca, La soacră-sa se ducea : — Bună ziua soacra mea ! După masă se punea Ş-un cop de vin îmi cerea. Soacră-sa din grai grăia : — Viţă, Viţă, dragul meu, Cum ţi-ar sta ţie de bine De-ar fi şi mîndră cu tine ! Viţă din grai şi grăia : — Dă-ne soacră carne grasă De la mîndră cea frumoasă Fierbe desară cu varză ! Soacră-sa nu pricepea ; Carne cu varză fierbea Şi-nainte-i aducea, El din grai aşa grăia : — Mîncă şi tu soacra mea Carne de la fii-a ta, Avradina Satina, Hudri, basama leuca Curvă-ai fost şi dumneata. Curvă-a fost şi fata ta ! Şi paloşul mi-1 trăgea Capul soacră-sa tăia. Şi averea i-o lua Şi-n desagi că mi-o băga Şi pe murgu-o arunca Şi din grai aşa grăia : 390 -— Haidaţi feciori după mine, Să vă-nvăţu-a trăi bine Să vă duc pe strîmtori, Să vă iau la gălbiori, Că-s mai uşori la purtare Şi-s mai spornici la schimbare ! III Sub titlul Ghiţă Cătănuţă, avînd diferite variante, balada se află în numeroase alte colecţii : Anton Pann (O şezătoare la ţară, p. 72), Vasile Alecsandri, Tit Búd, I. G. Bibicescu, Iuliu Bugnariu, Enea Hodoş, At. M. Marienescu, Simion Mîndrescu, G. Dem. Teodorescu etc. Motivul şi circulaţia ei au fost cercetate recent de Gh. Vrabie în monografia sa : Balada populară română (Bucureşti, 1966, pp. 450—453). Din bogata d-sale bibliografie lipseşte însă Viţă Cătunuţă al lui Miron Pompiliu publicată în Concordia, care n-a fost precedată decît de variantele lui Anton Pann şi Vasile Alecsandri. Spre deosebire de alte variante, balada descoperită de Pompiliu la Gura-Rîului şi preluată apoi de Eminescu, face din Viţă Cătunuţă un răzbunător nu numai asupra soţiei, ci şi asupra mamei acesteia. IV Nevesteasca, oraţia de nuntă amintită mai sus, Cîntecele poporale din Albina (1866, nr. 72) şi baladele Stanciu şi Vochiţa şi Viţă Cătunuţă publicate în Concordia (1867, nr. 20) constituie debutul folcloristic al lui Miron Pompiliu, reprezentînd prima etapă a activităţii sale de această natură. Ciclurile publicate în ziarul Traian (1869) — Poesii poporane române din Crişana, Poesii poporane de sub poalele Bihorului, reprezintă a doua etapă a activităţii sale. Cu excepţia baladelor Gheorghiţă şi mireasa lui, Bradul, Răzbunarea, Fata Radului, Tudor şi Catiţa, Mustrarea fetei şi Răscumpărarea voinicului, nici una din aceste poezii nu au apărut însă, cum ar fi fost de dorit, şi în volum. Aceasta explică în mare parte uitarea de care au fost înconjurate pînă acum — uitare dăunătoare atît cunoaşterii activităţii folcloristice a lui Miron Pompiliu, şi îndeosebi a cuvîntului său inaugural din 1869, cît şi literaturii populare în sine. Una din puţinele excepţii de la această uitare o reprezintă antologia lui Ovid Densusianu Flori alese din cîntecele poporului (1920) în care sînt reproduse şi cîteva din doinele publicate de Pompiliu în ziarul lui Hasdeu. (Vezi noua ediţie a acestei antologii în recenta retipărire a unora din studiile 391 lui O. Densusianu făcută de M. Bucur : Viaţa păstorească în pocsist noastră populară, Bucureşti, 1966, pp. 135, 146.) Unele din doinele culese de Pompiliu sînt utilizate de O. Densusianu şi în studiul Dorul şi poezia păstorească (p. 297, ediţia de mai sus). V Cîntecul lui Bonaparte după cum se cînta în Transilvania, a fost publicat, fără îndoială, la îndemnul lui B. P. Hasdeu (v. şi Napoleon cel Mare în poesia poporană a românilor, *— Traian, 1869, nr. 3). Literatura „bonapartistă" românească folclorică s-a îmbogăţit de atunci încoace cu numeroase alte texte ■— vezi colecţiile G. Alexici, Ioart Pop-Reteganul etc. — ultimele dintre ele apărînd în Arhiva someşană, Năsăud, 1937, nr. 21, pp. 572—574 : Versul lui Napoleon Bonaparte şi în Cele trei Crişuri (Oradea, 1940, p. 18 : Napoleon şi Banatul). în Balada populară română Gh. Vrabie notează însă inexact titlul cîntecului cules din Transilvania de Pompiliu, atribuindu-i titlul general dat de Hasdeu (p. 3Ű4). VI Volumul Balade populare române tipărit la Iaşi în 1870 reprezintă partea cea mai cunoscută şi mai apreciată a activităţii folcloristice a lui Miron Pompiliu. Apariţia lui a fost precedată de publicarea scrisorii trimisă lui lacob Negruzzi la 1 noiembrie 1869. Deşi o parte din informaţiile ei au fost utilizate în studiul introductiv al ediţiei noastre, totuşi, pentru a oferi o mai largă posibilitate de apreciere asupra ideilor şi activităţii lui Pompiliu, o reproducem în acest loc în întregime, ea avînd aceeaşi importanţă ca şi cele două prefeţe amintite şi reproduse în paginile anterioare : DOMNIEI-SALE, D-1UI REDACTOR AL CONVORBIRILOR LITERARE Domnule redactor, Ocupîndu-mă de mai mulţi ani cu adunarea literaturei noastre populare, am ajuns a poseda o considerabilă colecţiune de balade, cîntece, hore etc., strînse mai cu seamă de la românii, ce locuiesc în valea Crişului-Negru, la poalele muntelui Bihór, şi în îrhpregiururile Săbiului. Dorind a da publicului iubitor de literatură naţională ocaziunea de a putea cunoaşte în cîtva şi spiritul poetic al fraţilor de peste Carpaţi, simţimintele, suvenirile, afecţiunile şi pornirile inimei lor _________ m am ^ tărît a tipări în broşure manuscriptele, ce posed. Societatea „]unimea“ din Iassi, a binevoit a se însărcina cu eJu caitcirea acestor Creaţium poetice populare. Înainte însă de a ieşi ele la lumină, am aflat de bine, să comunic cîteva bucăţi într-un ziar. Mă adresez dar cătră d-voastră, domnule redactor, şi vă rog a primi în coloanele Convorbirilor aici alăturatele balade, ca probă despre valoarea intrinsecă a volumului, ce se va tipări în curînd, şi care va conţine numai balade. Ele sînt aşa, precum le-au improvizionat nemuritorul geniu al poporului român, în momentele sale de inspiraţiune ; cu prozodia lor silabică, neschimbată ; cu rimele neatinse ; cu limbagiul lor provincial şi local nealterat; pe scurt cu păstrarea originalităţii în toată puritatea sa. Primiţi etc. MIRON POMPILIU Apeciate întotdeauna şi considerate ca una din cele mai bune culegeri transilvănene, Baladele lui Pompiliu au constituit în ultimii ani obiectul unei stăruitoare atenţii din partea a numeroşi istorici literari şi folclorişti. Prefaţa lor a fost reprodusă de Perpessicius în volumul VI al Operelor lui Eminescu (pp. 688 — 689), eruditul eminescolog aruncînd şi o largă privire asupra relaţiilor dintre Miron Pompiliu şi M. Eminescu cu privire la literatura populară. In antologia de Balade populare româneşti (Bucureşti, 1964) alcătuită de Al. I. Amzulescu au fost reproduse baladele Voina şi mîndră lui (II, p. 214), Mustrarea fetei şi Pata Radului ("III, pp. 265 — 266). Balada Bradul, sursa de inspiraţie a lui M. Eminescu pentru Ce te legeni codrule, a fost reprodusă de O. Papadima — sub titlul Leagănă-se bradu-n codru — în antologia d-sale : Cu cît cînt, atîta sînt (Bucureşti, 1963, pp, 455 — 456). Trecînd peste indicaţia lui Miron Pompiliu din prefaţa baladelor, Papadima dă însă ca loc al culegerii baladei satul Gura-Rîului, deşi culegătorul arătase în mod clar că Bradul fusese descoperit în Ştei, satul său natal. Diferite referinţe asupra unora din baladele lui Pompiliu şi a semnificaţiei lor se afla în volumul lui Gh. Vrabie, Balada populară română (Bucureşti, 1966). Vrabie insistă îndeosebi asupra baladelor Niţa şi Petrea Banului, Hon Brad şi soro-sa, Fata răutăcioasă, menţionîndu-le printre variantele din alte colecţii şi subliniind legătura lor cu motivele studiate (vezi pp. 185, 424, 444, 445, 449, 465). 393 VII Poesiile populare de peste Carpaţi publicate în Convorbiri literare în anii 1-871, 1876, reprezintă continuarea firească a culegerii din 1870, dar, ca şi cele din ziarul Traian, nu au fost adunate în volum, împărtăşind astfel aceeaşi soartă. Unele din ele Jelui-m-aş şi n-am cui, Părăuaş cu apă rece etc. — au fost reproduse de Pompiliu în Antologie şi în manualele sale. Tabloul literaturii populare bihorene vechi se completează, în linii generale, cu următoarele culegeri şi studii : Antoniu Pop, Lira Bihorului. Balade poporale — Gherla, 1894 ; P. Hetcou, Poesia poporală din Bihor, Beiuş, 1912 ; Bartók Bela, Cîntece poporale româneşti din comitatul Bihor, Bucureşti, 1913 ; Gh. Tulbure, O nuntă în Bihor, Societatea de Mîine, Cluj, 1931/1932, p. 410 ; Eugen Ceontea, Literatura poporană în jud. Bihor, în Monografia-Almanah a Crişanei, redactată de Aurel Tripon, Oradea, 1936, pp. 145—176. O contribuţie largă la culegerea şi cunoaşterea folclorului bihorean a adus şi Vasile Sala care a publicat numeroase broşuri : Hore bihorene, Buc., 1938 ; Poesii poporale din Bihor, Buc., 1938 ; Chiuituri bihorene, Buc., 1939 ; Flori din Bihor, Cîntece poporale, Buc., 1939 ; Bihorul în cîntecele sale poporale, Buc., 1939 ; Hai la joc, Hore şi doine bihorene, Buc., 1939 ; Bocete bihorene, f.a. VIII în legătură cu basmul Ileana Cosînzana, prin care s-a deschis calea poveştilor lui Slavici şi ale Iui Creangă la Convorbiri literare, ţinem să reproducem critica ce i-a fost adusă de loan Slavici îndată după apariţia sa, mai înainte ca cei doi scriitori, deşi erau din aceleaşi locuri, să se fi cunoscut. Critica lui Slavici avea în vedere atît limba şi stilul basmului cît şi fondul său moral. Ea a fost exprimată sub forma unei scrisori către Iacob Negruzzi trimisă de la Viena la 25 aprilie 1872 „Ileana Cosînzana — scria Slavici — este după părerea mea, foarte bine scrisă. Pe alocurea — adăuga însă epistolierul — limba pare cam nepoporală, descrierile sînt prea detailate. Cu deosebire prin această detaliere cursul povestei să îngreunează. Poporul — preciza Slavici — descrie scurt ; sau prin asemănări marcante şi luate din viaţa concretă — sau prin atribute mai mult ori mai puţin nehotărîte. Afară de asta — se arăta în continuare — domnul M. P. voind a fi poporal, întrebuinţează cuvinte slave, pe care poporul nu le cunoaşte. Una aş observa încă — Slavici trece acum la critica fondului — asupra mea Ileana Cosînzeana a făcut o impresie oarecum neplă- 394 cuta. E peste putinţă ca în toate variantele, Ileana să fie silită a-şi înşela soţul. Eroii români, de ordine, se luptă cu dreptate. Ar fi trebuit ca acest pas să ţi fost cel puţin motivat. El este în tot cazul o consecvenţă a gîndirei creştine ; tot în această gîndire se află însă şi motivul lui. De altfel adăuga Slavici în încheiere — eu pot rătăci (greşi).“ (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II, pp. 186—187) Prima parte a criticii lui Slavici e discutabilă şi el însuşi va merge pe aceeaşi cale în basmele sale. Cea de a doua e însă cu totul subiectivă şi ea aparţine concepţiilor idealist-creştine ale autorului Zînei zorilor. Cît de uşor se puteau confunda, din punct de vedere al limbii şi al stilului, Ileana Cosînzana cu Zîna Zorilor se constată şi din faptul că N. Iorga, urmărind basmele lui Slavici, îi atribuie acestuia, din neatenţie, însuşi basmul lui Pompiliu (Istoria literaturii romaneşti contemporane, I, p. 185). IX Publicat în 1886/1887 în Convorbiri literare (XX, pp. 993—1022) Graiul românesc din Biharea a deschis calea a numeroase alte cercetări lingvistice : Teofil Frîncu şi George Candrea, Românii din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1888 ; I. A. Candrea, Graiul din "Ţara Oaşului, (1907) ; V. Vîrcol, Graiul din Vîlcea (1910) ; O. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915 ; Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului (1925) ş.a. Din punct de vedere bihorean cercetările au fost continuate de V. Sala, Glosar din Vaşcău (Şezătoarea, XXV, 1929, pp. 121—132) şi apoi cu un riguros spirit ştiinţific de Teofil Teaha în Graiul din Valea Crişului-Ne-gru (Bucureşti, 1961). Considerînd pe înaintaşul său „diletant" (p. 23), Teaha ţine să sublinieze însă meritul lui Pompiliu de a fi fost primul care a început desţelenirea acestui vast şi important domeniu (p. 23). O bună parte din glosarul întocmit de Pompiliu a fost preluat de Teaha şi supus unei noi confruntări cu realitatea lingvistică bihoreană şi cu fonetismul respectiv, izbutind să depăşească şi să lărgească în mod considerabil încercările precursorului său. X Studiul Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Biharea a fost publicat postum în anul 1903 (Şezătoarea, XI, pp. 161—189). Munca pentru redactarea lui o începuse încă din 1887 cu intenţia de a-1 publica 395 în Convorbiri. La 8 octombrie 1887, scriindu-i lui Negruzzi despre călătoria sa în Transilvania, îi preciza următoarele : „Am strîns din nou citeva date, notiţe despre limba crişenilor (Crişul-Negru) şi bucăţi de poesie populară. însă din cauza ocupaţiei cu ale şcoalei n-a fost chip să revăd materialul strîns şi să înjghebez un articol de Doamne ajută. Ba azi, ba mîine, odată tot o să fac ceva..." (I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, I, p. 152). Plecînd la Riva în 1892 Pompiliu şi-a luat materialul cu el şi a continuat să-l studieze. La moartea sa studiul era terminat, dar în loc să fie predat Convorbirilor, aşa cum am arătat în studiul introductiv, a fost vîndut „cu hurta". Trista odisee a acestui ultim studiu a lui Miron Pompiliu a fost povestită de S. Teodorescu-Kirileanu în articolul Cîteva cuvinte asupra lui. Miron Pompiliu şi a mamiscrisului său (Şezătoarea, Fălticeni, XI, 1903, 1 martie, nr. 1, pp. 12—13). „Manuscrisul — precizează S. T. Kirileanu — a fost vîndut de soţia răposatului împreună cu preţioasa lui bibliotecă anticăriei Isr. Kuperman din Iaşi." Cererea fratelui lui S. T. Kirileanu, Gheorghe Teodorescu-Kirileanu, de a i se permite copierea manuscrisului a fost refuzată. Aflînd de existenţa lui, Emil Gîrleanu l-a cumpărat pentru colecţia sa şi apoi „d-lui — după relatările lui S. T. Kirileanu — a avut bunătatea a mi-l încredinţa mie să-l copii înadins pentru Şezătoarea". Manuscrisul, după indicaţiile lui Kirileanu, avea forma unui carnet de buzunar cu 152 file. Pe fila ultimă se arăta, sub semnătura lui Pompiliu, că studiul a fost terminat Ia Riva în mai 1893. Pe aceeaşi filă se afla şi indicaţia că materialul era sortit să slujească la scrierea unei monografii a comitatului Bihariéi. „L-am copiat întocmai — precizează Kirileanu — numai atîta că din vorbele locale, (provincialisme) am extras într-un capitol aproape toate cuvintele care făceau parte din terminologia populară şi pe lîngă asta am dat afară din colecţie vreo cîteva cîntece de joc (hore) care erau prea pornográfé“ (p. 13). în legătură cu cuvintele neexplicate de Pompiliu. Kirileanu arată că a „întrebat pe un ardelean Simion Meseşianul din Solnoc-Dobîca, care mi-a spus unele ce însamnă şi eu am însemnat numai pe cele care am văzut că ştie bine ce însamnă. Am mai adăugat şi eu cîte o explicare, după cum am auzit în comuna Broşteni, jud. Suceava“ (p. 13). Articolul lui Kirileanu e important şi pentru alte informaţii dar pe care, din lipsa unei documentări mai sigure, nu le putem lua în consideraţie. Kirileanu afirmă astfel, bazîndu-se pe o destăinuire a Elenei Se-vastos, că Pompiliu ar fi şi autorul prefeţei volumului de Poesii populare publicat de M. Canianu la Iaşi în 1888. E adevărat că Pompiliu a intervenit pe lîngă Iacob Negruzzi pentru publicarea în Convorbiri a unora 396 din doinele adunate de Canianu (vezi Studii şt documente literare, I, p. 150), dar el nu dă nici un fel de precizări asupra elaborării prefeţei respective. In articolul lui Kirileanu (p. 12) se află şi afirmaţia că poezia Izvorul Tisei publicată în anul 1869 în ziarul Traian (nr. 30), ar fi poezie populară, reproşînd lui Pompiliu omiterea ei din volumul Balade. Poezia menţionată nu este însă creaţie populară, ci una din numeroasele poezii originale publicate de Miron Pompiliu în această perioadă. Kirileanu afirmă totodată, fără a indica anul, că Ileana Cosînzana ar fi fost tipărită şi de tipografia Şteinberg din Bucureşti într-un volum de poveşti intitulat Harap Alb, volum pe care noi nu l-am putut afla însă. Publicarea studiului inedit al lui Miron Pompiliu constituie un adevărat omagiu adus de tinerii folclorişti de la Şezătoarea marelui şi nedreptăţitului lor înaintaş. XII. BIBLIOGRAFIE A. In vo! B. Ín per I 1. SCRIERILE LUI MIRON POMPILIU iume şi broşuri : Balade populare române, Iassi, 1870, 94 p. Antologie română, pentru usul şcoalelor secundare..., Iaşi, 1885, ed. adăugită, Iaşi, 1887 ; ed. III, Iaşi, 1890. Ileana Cosînzana, Biblioteca poporală bucovineană, nr. 7, 1886, Cernăuţi. Codreana Sînzieana, Editura Librăriei Ciurcu, Braşov, 1895, 24 p. ; ediţia II, Braşov, 1913, 28 p. Marcu şi Turcu. Legendă. Editura Librăriei Ciurcu, Braşov, 1904 (Biblioteca copiilor, 8 p.). Starostii la nunţile ţărăneşti, Gherla, f.a., 16 p., Tipografia Augustin Deac. lodice : . Versuri originale: Gîcitură, Familia, Budapesta, 1886, 15/27 ianuarie, nr. 2 (semnat M. P. Popiliu). Ecouri de suspine, Familia, 1866, 25 iunie/7 iulie, nr. 18 (semnat M. P. Popiliu). Rămas bun de la Crişana, Familia, 1866, 18/30 septembrie, nr. 30. Din oraş, Familia, 1866, 23 oct./4 nov., nr. 35. O noapte în spital, Familia, 1867, 18 februarie/3 martie, nr. 8. Triumful lui David, Familia, 1867, 5/17 martie, nr. 10. Románca, Familia, 1867, 18/30 iunie, nr. 25, La Clara, Familia, 1867, 4/16 noiembrie, nr. 43. Iarna, Familia, 1867, 22 dec./3 ianuarie, nr. 4. Nenorocitul, Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, Cernăuţi, III, 1867, 1 martie, nr. 3 (semnat M. Popiliu). Un orfan la mormîntul mamei sale, Fenice, Almanahul Societăţii de leptură a junimei române din Oradea-Mare, 1867, pp. 95—97 (semnat Miron Popiliu). Vrăjitul, Convorbiri literare, I, 1868, p. 15 (semnat Moise Popiliu). O sară, Convorbiri literare, I, 1868, pp. 349—350 (semnat Moise Popiliu). Ce nu- pot uita, Familia, 1868, 14/26 noiembrie, nr. 40. Dorul amantei, Albina Pindului, 1868, 15 iulie, nr. 3. Românca şi pandurul, Albina Pindului, 1868, 15 iulie, nr. 3. Odoarele vieţii mele, Albina Pindului, 1868, 10 august, nr. 4. Vegierea, Albina Pindului, 1868, 15 august, nr. 5. Amorul (imitaţie), Albina Pindului, 1868, 1 septembrie, nr. 6. Dorul României, Albina Pindului, 1868, 15 octombrie, nr. 9. în zori şi seara, Albina Pindului, 1868, 1 noiembrie, nr. 10. Iubirea de mamă, Familia, 1869, 16/28 februarie, nr. 7. Românca de la Criş, Familia, 1869, 20 aprilie/2 mai, nr. 16. La ea, Familia, 1869, 15/27 iunie, nr. 24. Mihai, Traian, 1869, 30 aprilie, nr. 5. Au căzut, Traian, 1869, 30 aprilie, nr. 5. Vrăjitul, Traian, 1869, 30 aprilie, nr. 5 (Repr. din Convorbiri literare). Oltul, Traian, 1869, 13 iunie, nr. 21. Românca din Ardeal, Traian, 1869, 20 iunie, nr. 24. Izvorul Tisei, Traian, 1869, 6 iulie, nr. 30. Dor de mamă, Familia, 1880, 21 sept./ 3 oct., nr. 72. Despărţirea noastră, Familia, 1880, 26 oct./17 nov., nr. 82. 402 Mama cea oarbă, Familia, 1880, 16/28 noiembrie, nr 88 Furtunile, Familia, 1880, 25 dec./2 ian., nr. 98. Cînd ziua bună, Convorbiri literare, XIV, 1880, pp. 279_____________ 2180. Un cîntec, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 280. Despărţire, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 322. Un sicriu, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 382. Glasuri de toamnă, Convorbiri literare, XIV, 1880, pp. 478— 481. Chin amar, Convorbiri literare, XIV, 1880, pp. 481—482. Casa din vale, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 197. Uitate erau, Convorbiri literare, XIV, 1880, pp. 197—198. Amorul meu, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 198. Foi de roză, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 168. Suvenirile, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 279. O amintire, Convorbiri literare, XV, 1881, p. 278. Un vis de iarnă, Convorbiri literare, XV, 1881, pp. 278—279. Triste versurile, Familia, 1881, 1/13 ian., nr. 1. Stau adese, Familia, 1881, 28 apr./6 mai, nr. 32. O scrisoare, Familia, 1881, 18 iun./30 iunie, nr. 44. Te-am văzut, Familia, 1881, 20 aug./l sept., nr. 62. La sin c-un foc ceresc, Familia, 11881, 27 sept./ 9 oct., nr. 73. Aşteptarea, Familia, 1881, 25 oct./6 nov., nr. 77. Ură şi amor, Familia, 1881, 15 nov./27 nov., nr. 80. Plopii, Convorbiri literare, XV, 1881, p. 400. Blăstem, Familia, 1882, 24 ian./5 febr., nr. 4. Gînduri triste, Familia, 1882, 11/23 aprilie, nr. 15. Rîndunelele, Familia, 1882, 2/14 mai, nr. 18. Tablouri, Familia, 1882, 11/23 iulie, nr. 28. Gînduri de foc, Familia, 1882, 14/26 nov., nr. 46. Lîngă patul, Familia, 1882, 28 nov./10 dec., nr. 48. Lîng-un mormînt, Convorbiri literare, XVI, 1882, p. 119. Codru-n zare, Convorbiri literare, XVI, 1882, pp. 119—120. S-a dus iarna, Convorbiri literare, XVI, 1882, p. 201. Locul naşterii, Convorbiri literare, XVI, 1882, p. 201. 403 Dus pe-a tinereţii valuri, Convorbiri literare, XVI, 1882, pp. 201—202. O dată cu zefirul, Familia, 1883, 30 ian./ll febr., nr. 5. L-a tale graţii, Familia, 1882, 23 oct./4 nov., nr. 43. A ta zimbire, Familia, <1882, 23 oct./4 nov., nr. 43. Uitînd al vremii rost..,, Familia, 1883, 13/25 martie, nr. 11. Amorul Elenei, Familia, 18'83, 19 iunie/l iulie, nr. 25. Aş vrea să plîng..., Familia, 1883, 20 nov./2 dec., nr. 47. Zîmbeşte-mi crudo, Familia, 1883, 11/23 dec., nr. 50. De~atîtea ori, Familia, 1884, 22 ian./3 febr., nr. 4. Cînd scriu aceste rînduri, Familia, 1884, 22 ian./3 febr., nr. 4. Departe-am fost de tine, Familia, 1884, 19 febr./2 martie, nr. 8. Ca-n vremi de mult, Familia, 1884, 19 aug./31 aug., nr. 34. Unui poet din Bucureşti, Familia, 1884, 19/31 aug., nr. 34. Valea Biinşului, Familia, 1885, 5/17 mai, nr. 18. Amintiri, Familia, 1885, 3 iunie/12 iulie, nr. 26. Revedere, Familia, 1885, 1/13 sept., nr. 35. Minca, Familia, 1885, 10 nov./22 nov., nr. 45. Domnişoarei M. B., Familia, 1885, 15/27 dec., nr. 50. Ultimul dor, Convorbiri literare, XIX, 1885, p. 280. Osînditul din Carpaţi, Familia, 1886, 25 mai/6 iunie, nr. 21. La un român renegat, Familia, 1886, 24 aug./5 sept., nr. 34. Noaptea, Familia, 1897, 30 nov./12 dec., nr. 48. II. Traduceri : Italia (poemă de Fr. Halm), Albina Pindului, 1868, 1 decembrie, nr. 12. Suvenirea (a IX-a meditaţie), după Lamartine, Convorbiri literare, VI, 1872, pp. 429—430. Pîrîul (Goethe), Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 163. Strîngîndu-se de mină (H. Heine), Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 163. De cînd (H. Heine), Convorbiri literare, IV, 1871, p. 373. Călătorul într-un ferăstrău (I. Kerner), Convorbiri literare, XIV, 1880, p.,382. 404 Copila Birtăşiţei (L. Uhland), Convorbiri literare, IV 1870 p. 168. Apropiere (N. Lenau), Convorbiri literare, IV, 1870, p. 16S. Cîntecul captivului (L. Uhland), Convorbiri literare IV 1871, p. 168. Mitul furtunei (N. Lenau), Convorbiri literare, IV, 1871 p. 372. Mormîntul din Busento (Aug. Platen), Convorbiri literare, XIV, 1880, pp. 162—163. Pelegrinul din St. Just (Aug. Platen), Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 163. Dinaintea uşilor (Fr. Rükert), Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 383. Cocostîrcul rob (Arany Ianos), Familia, 1887, 12/29 iulie, nr. 28. III. Culegeri de folclor: Nevesteasca — oraţie de nunta — Familia, 1866, 11/23 septembrie, nr. 29. Cîntece poporale (I—VI), Albina, Budapesta, I, 1866, 28 sept., nr. 72. (semnat M. Popiliu). Poesie poporală : Stanciu şi Vochiţa, Viţă Cătunuţă, Concordia, Budapesta, VII, 1867, 8 dec., nr. 90 (semnat M. Popiliu). Poesii poporane române din Crişana (cuvînt introductiv), Traian, Bucureşti, I, 1869, 16 aprilie, nr. 1. Poesii poporane române din Crişana : Gheorghiţă şi mireasa lui; Bradul; Răzbunarea; Fata bradului, Traian, I, 1869, 16 aprilie, nr. 1. Poesii poporane române din Crişana : Doine (I—IX), Traian, I, 1869, 18 aprilie, nr. 2. Poesii poporane române din Crişana : Doine (I—XI), Traian, 1869, 24 aprilie, nr. 4. Poesii poporane române din Crişana : Doine (I—IX), Traian, 1869, 22 iunie, nr. 5. Poesii poporane de sub poalele Bihorului : Balade : Tudor şi Catiţa ; Mustrarea fetei; Răscumpărarea voinicului, Traian, 1869, 6 iulie, nr. 30. 405 Cîntecul lui Bonaparte după cum se cîntă în Transilvania, Traian, 1869, 9 iulie, nr. 31. Poesii poporane de lîngă Săbiiu (I—VII), Traian, 1869, 13 iulie, nr. 33. Poesii poporane de sub poalele Bihorului, (I—V), Traian, 1869, 20 iulie, nr. 36. Poesii poporane de sub poalele Bihorului, (I—IV), Traian, 1869, 25 iulie, nr. 38. Poesii poporane române din Crişana : Doine (I—V), Traian, 1869, 27 sept., nr. 61. Doine din pregiurul Săbiiului (I—VII), Traian, 1869, 9 noiembrie. Din poesiile poporului transilvănean, Convorbiri literare, III, 1869, pp. 302—304. Poesii populare de peste Carpaţi, Convorbiri literare, V, 1871, pp. 113—116. Poesii populare de peste Carpaţi, Convorbiri literare, V, 1871, pp. 295—296. Poesii: Cîntece populare de peste Carpaţi, Convorbiri literare, X, 1876, pp. 202—203. IV. Basme: Ileana Casînzana, din cosiţă floarea-i cîntă, nouă-mpărăţii ascultă, Convorbiri literare, VI, 1872, pp. 17—31. Codreana Sînzieana, Convorbiri literare, IX, 1875, pp. 185— 192. Păcală şi Amăgeală şi-au găsit omul, Familia, 1888, 10/22 ianuarie, nr. 2. Tovărăşie la hoţit, Familia, 1888, 24/5 februarie, nr. 4. V. Studii: Graiul românesc din Biharea, Convorbiri literare, XX, pp. 993—1022. Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Biharea, Şezătoarea, Fălticeni, VII, 1903, n-rele 11—12. 406 VI. Scrisori: Conversare cu cititoarele : Corespondenţă din Bucureşti, Familia, 1868, 27 nov./9 dec. Conversare cu cititoarele : Corespondenţă din Bucureşti, Familia, 1869, 11/23 ianuarie. Scrisoare d-lui director al ziarului „Traian", Traian, 1869, 25 aprilie, nr. 3. Scrisoare d-lui redactor al „Convorbirilor literare", Convorbiri literare, III, 1869, pp. 302—304. Scrisori de la ţară : I, Familia, 1886, 7 iulie/8 aug., nr. 30. Scrisori de la ţară : II, Familia, 1886, 24/5 sept., nr. 34. Scrisori de la- ţară : III, Familia, 1886, 31 august/12 sept., nr. 35. VII. Articole şi recenzii: Rezumat de prelecţiunile populare ţinute de Societatea „Junimea" , Convorbiri literare, V, 1871, pp. 68—70. învăţămîntul în şcoalele noastre ; I, Studiul gramaticei, Convorbiri literare, IX, 1875, pp. 206—220 ; II. Studiul geografiei, Convorbiri literare, X, 1876, pp. 4—17. 5. C. Stoicescu, Fragmente din autori romani vechi şi moderni, Convorbiri literare, XII, 1878, pp. 270—287. Sommer, Principii de stil şi composiţiune, prelucrate de Dem. I. Popilian, Convorbiri literare, XIII, 1879, pp. 327—328. 1. Nădejde, Elemente de botanică, Convorbiri literare, XIII, 1879, pp. 483—484. M. Strajanu, Manual de stilistică, Convorbiri literare, XIII, 1879, p. 484. Vocea română (ziar), Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 164. S. G. Petrini, Colecţiune de fabule române, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 200. Victor Dogaru, Abecedar pentru cl. I, Convorbiri literare, 1880, XIV, pp. 283—284. M. Strajanu, Manual de gramatica limbei române, Convorbiri literare, XIV, 1880, p. 363. M. Toma, Catehism pentru învăţămîntul religiei în şcoala primară, Convorbiri literare, XIV, 1880, pp. 363—364. 407 Teodor V. Păcăţian, Flori de toamnă, Convorbiri literare, XIV, 1882, pp. 403—404. Heinrich I. Kampe, Robinson cel june, trad. de D. S. Pan-filiu, Convorbiri literare, XIV, 1882, pp. 451—452. Ion Nădejde, Gramatica româna, Convorbiri literare, XVIII, 1884, pp. 38—39. Isaia B. Bosco, Florile inimei, Convorbiri literare, XVIII, 1884, pp. 251—252. Voltaire (postum), Jiirnalul literar, Iaşi, 1939, 12 martie, nr. 11. 2. SCRIERI DESPRE MIRON POMPILIU ŞI EPOCA SA Bănescu, N., O „misiune" a lui Miron Pompiliu, Convorbiri literare, XLIII, 1909, pp. 1300—1305. Bogdan-Duică, Gh., E. Potoran. Poeţii Bihorului (raport de premiere către Academia Română), Analele Academiei Române, LIV, 1933—1934, p. 127. Bogdan, I., M. Pompiliu, Antologie română pentru usul şcoalelor secundare (recenzie), Convorbiri literare, XIX, 1885, pp. 982—985. Bolea, Vasile, Lepturiştii din Oradea, Transilvania, 1944, februarie, nr. 2, pp. 134—162. Breazu, Ion, Folklorul revistelor „Familia“ şi „Şezătoarea", Sibiu, 1945. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Bucureşti, 1941, pp. 380—382. Călinescu, George, Material documentar, Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, IX, 1960, nr. 4, p. 763. Călinescu, George, Estetica basmului, Bucureşti, 1965. Cardaş, Gh., Poeţii şi prozatorii Ardealului pînă la Unire, Biblioteca pentru toţi, nr.-ele 1376—1383, Bucureşti, 1936, pp. 242—249. Cuza, A. C., Necrolog, în Convorbiri literare, XXXII, 1897, 1 decembrie, nr. 12, p. 184. Dicţionar enciclopedic român, Bucureşti 1965, p. 818. Iorga, N., D. Const. Pavel, Miron Pompiliu, viaţa şi opera (recenzie), Revista istorică, 1932, pp. 106—107. Iorga, N., Istoria literaturii romaneşti contemporane, I, Bucureşti, 1934. 409 Monografia — Almanah a Crişanei, Oradea, 1936, p. 336. Negruzzi, Iacob, Amintiri din „Junimea", Bucureşti, 1938. Neş, Teodor, Oameni din Bihor, Oradea, 1937. Panu, Gh., Amintiri de la „Junimea" din Iaşi, voi. I—II, Bucureşti, 1942. Papadima, Ovidiu, Doi contemporani ai lui Eminescu : Anghel Demetriescu şi Miron Pompiliu, Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, XII, 1963, nr.-ele 3—4, pp. 611—613. Pavel, Const., Dr., Şcoalele din Beiuş, 1828—1928, Beiuş, 1928. Pavel, Const. Dr., Miron Pompiliu, 1847—1897, viaţa şi opera lui, Beiuş, 1930. Popescu, Pericle, Miron Pompiliu (panegiric), Opinia, Iaşi, 1897, 26 noiembrie, nr. 172. Şardin, Vladimír, Din trecutul Botoşanilor — Figuri dispărute —, Botoşani, 1929. Teaha, Teofil, Graiul din valea Crişului-Negru, Bucureşti, 1961. Teodorescu, Kirileanu S., Cîteva cuvinte asupra lui Miron şi a manuscrisului său, Şezătoarea, XI, 1903, 1 martie, nr. 1, pp. 12—13. Torouţiu, E. I., Studii şi documente literare, voi. I—IV, Bucureşti, 1931— 1933. Vartolomeu, Vasile, Mărturii culturale bihorene, Cluj, 1944, pp. 206—223. Verbină, I., Aspecte din lupta junimistă în Transilvania, în Studii literare, Sibiu, 1942, I, pp.Sl—86. Convorbiri literare, IV, 1870, pp. 118—120, Miron Pompiliu, Balade populare, (recenzie). CUPRINS Studiu introductiv................................. V Notă asupra ediţiei................................LXIV I. PRIMELE CULEGERI............................. 1 Nevesteasca (Oraţie de nuntă)............... 3 Cîntece poporale............................10 Viţă Cătunuţă (Baladă)......................13 II. POESII POPORANE ROMÂNE DIN CRIŞANA ...........................................19 Scrisoare către redacţia ziarului Traian ... 21 Doine.......................................25 III. POESII POPORANE DE LÎNGĂ SĂBIIU . 39 Poezii populare.............................41 IV. CÎNTECUL LUI BONAPARTE DUPĂ CUM SE CÎNTĂ ÎN TRANSILVANIA .... 47 Cîntecul lui Bonaparte......................49 V. BALADE POPULARE ROMÂNE (1870) . . 51 Prefaţă.....................................53 Bradul......................................55 Todoriţa şi moşneagul.......................57 Mustrarea fetei.............................60 Marcu şi Turcu..............................62 411 Nevasta fugită......................................65 Gheorghiţă şi mireasa lui...........................68 Fata ghinerariului..................................70 Iion Brad şi soro-sa................................73 Pasărea străina.....................................75 Gheorghe............................................77 Fata Radului (Fragment).............................80 Giurgiu.............................................82 Drăguţa înşelată....................................86 Feciorul şi pedepsirea maică-sa.....................89 Fata răutăcioasă....................................93 Niţa şi Petrea Banului..............................96 Pruncul şi fata Ţagului.............................99 Moartea drăguţei....................................102 Stanciu şi Vochiţa..................................104 Ana Ardeleana.......................................107 Tudor şi Catiţa.....................................110 Voina ji mîndră lui.................................112 Răscumpărarea voinicului............................117 Note................................................118 VI. POESII POPULARE DE PESTE CARPAŢI . 131 Bade, pe cînd.......................................133 Plecarea............................................134 Spune, mîndră.......................................136 Floricică... .......................................137 La fîntînă..........................................138 Spune-mi............................................140 Cerceii şi mărgelele................................141 Feciorul fermecat...................................142 Un dor de junie.....................................143 Omul drag şi omul urît..............................144 Jalea înstrăinării..................................145 Nevasta zburdalnică.................................146 Bărbatul urît.......................................147 Nevasta şi furca....................................148 Vinul şi palinca....................................150 Blăstemul mîndrci...................................152 Mă dusei............................................153 Mă-nsurai...........................................155 Cîntece.............................................157 412 VII. BASME...............................................161 Ileana Cosînzana....................................163 Codreana Sînzieana..................................191 Păcală şi Amăgeală şi-au găsit omul . . . 201 Tovărăşie la hoţit..................................206 VIII. SCRISORI DE LA ŢARĂ.................................209 Scrisoarea întîi....................................211 Scrisoarea a doua...................................215 Scrisoarea a treia..................................220 IX. STUDII DESPRE LIMBĂ.................................227 Graiul românesc din Biharea.........................229 Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Biharea .....................................255 X. ADDENDA.............................................303 1. Versuri originale................................305 Românca şi pandurul.............................305 Vegierea........................................307 Dorul României..................................310 Mihai...........................................313 Iubirea de mamă.................................315 Românca de la Criş..............................317 Oltul...........................................319 Românca din Ardeal şi călătorul . . . 322 Izvorul Tisei . . .......................325 Furtunile.......................................327 Casa din vale...................................328 Un cîntec.......................................329 Dor de mama.....................................330 Despărţirea noastră.............................331 Mama cea oarbă..................................332 Un vis de iarnă.................................333 La sîn c-un foc ceresc..........................335 Un sicriu.......................................336 Plopii..........................................337 Glasuri de toamnă...............................339 Blestem.........................................344 Gînduri triste..................................345 413 Locul naşterii.................................347 Rîndunelele....................................349 Dus pe-a tinereţei valuri......................350 Tablouri.......................................352 Ultimul dor....................................354 Valea Biinşului................................356 Amintiri.......................................358 Domnişoarei M. B...............................359 Osînditul din Carpaţi..........................361 Noaptea........................................364 2. Tălmăciri.....................................366 Copila birtăşiţei (Uhland) .... 366 Strîngîndu-se de mînă (Heine) .... 368 Mitul furtunei (N. Lenau)......................369 Suvenirea (Lamartine, Meditaţii poetice, IX) 371 Mormîntul din Busento (Platen) . . . 374 Pelegrinul din St. Just (Platen) .... 375 Pîrîul (Goethe)................................376 Călătorul într-un ferăstrău (I. Kerner) . . 377 Dinaintea uşilor (Fr. Rükert) .... 378 Viaţa ţiganilor (Em. Geibel) .... 379 Cocostîrcul rob (Arany)........................381 XI. NOTE..............................................383 XII. BIBLIOGRAFIE......................................399 1. Scrierile lui Miron Pompiliu .... 401 2. Scrieri despre Miron Pompiliu şi epoca sa . 409 V’;:i i Coperta : I. Petrescu MIRON POMPILIU LITERATURĂ ŞI LIMBĂ POPULARĂ ★ VERSURI ORIGINALE ŞI TĂLMĂCIRI EDIŢIE ÎNGRIJITĂ ŞI STUDIU INTRODUCTIV DE VASILE N E T E A PiiiUOTECA 19 6 7 EDITURA PENTRU LITERATURĂ