HANRIADA
DOMNULUI DOMN MARELE LOGOFĂT ŞI CAVALER COSTACHE CONACHI
Stăplne!
M-ai îmbărbătat prin sfaturi Handriad-ă tălmăci;
V-o supui, spre apărare, supt scutu-v-a se umbri,
Nu doar ca să se dosască multele alunecări,
Ale neştiinţii mele adevărate lucrări,
Ci ca, prin a lui scutire,--să poată numai a fi
In obştie priimită măcar spre a se ceti.
Depărta-veţi mica jîrtfă ci-un adevărat român
In curăţăni-aduce iubitului său stăpîn?
Jîrtfă nu de lingoşire, nici pîrgă de îmblînzit,
Ci prinos de datorie ci prin fapt-aţi vrednicit. Al obşteştiilor drituri nenfricat apărători,
Nu veţi fi şi luminării cei obşteşti ocrotitori? Cînd dintr-însa ştiut iaste că poate di-a izvori Vlaga, care caractiriul naţiei va întări, Fără de care nici drituri, nici cinste şi nici averi Pot să fie sprejînite în pravelnici apărări.
Priimeşte dar, stăpîne, supt braţul apărători Tîlmăcirea Hanriadii./Deşi de rău scriitori, Ea tot poate că să dăi însetatului român O rouă de adevăruri dintr-al izvodului sîn, Care poate să-i descurce duhul său din rătăciri, Fiice a neluminării ş-a prostiei năluciri.
Cunosc bine c-a mea rîvnă către un zbor m-au împi[n]s Unde aripa ştiinţii mi-au slăbit cum s-au întins, Dar, uneori, cutezarea se pari a întări Şi pe însuşi slăbăciunea ci stăruie a răzbui, Ş-o părelnică dobîndă învitează spre dobînzi
Pe acei pe care firea i-au născut pentru izbînzi.
Pasărea cîtu-i mai mică, mai uşor, de la pămînt, Dpcît vulturul cel mare, zboară deodată, în vint, Dar cu zgomotul ci face prin zădărnici vîjîiri, Stîrneşti spre zbor un vultur aţipit întru pîndiri; Ea lipsită de tăria trebnică neapărat, Fîlfîiaşti tot pre locul de undă s-au ridicat, Cind vulturul cel puternic cu ochiul agir, ţintit Cătră a soarelui raze, de care nu e blăznit, Se urcă cu leneştire, rotindu-se nencetat, Cătră acea înălţime ci numai el au călcat, Ş-apoi cu fală priveşti pasările celi mici Cum se-nvăluiesc subt dînsul ca-ntr-un moşunoi furnici. Şi eu dar, prin fîlfîirea-mi, caut numai a stîrni Pre acei ce prin talenturi pot înalt a se sui, încît fala să-mi rămîie măcar cea de stîrnitori, Dacă firea nu voiră a mă naşti scriitori. Dar ş-această dobindire spri-a o putea cîştiga, Subt a voas,tră apărare trebui a m-arăta.
Supus şi ascultători Comis Vasile Pogor
82
CĂTRĂ CITITORIU
Iată dar ca ispitire şi mai ales ca-ndemnare Acelor cu mari talenturi, o dau, cu încredinţare Că iertînd a meli-abateri, de rîvnă se vor aprinde Şi, lăsînd pentru tonţi risul, condeiul în mîini vor prinde, Ca, prin acela, şi mie să-mi dea prilej di-ndreptare Şi obştiei mijlocire de-a spori spre luminare, Şi însuşi limbii avere, prin ziceri bine întoarse, I«r nu prin multc-mprumuturi s-o deprindem calicoasă. Lucru pestriţ frumos este, place în copilărie, Cel prostatec, făcut bine, îi lucru de bărbăţie.
Tălmăcirea Handriadei în vorbirea românească, Ştiu, este, dup-a limbii nelucrare mai obştească, Obraznic-apucătură. Iar în viersuri potrivite Şi de căderi, de măsură în tot locul strîmtorite, Mulţi, făţiş, mă-ncredinţară că ori şi cu cîtă trudă, Nu voi da decît prinsoare pentru rîderea cea crudă. Simţind şi eu adevărul, m-am cuprins de stînjînire Şi condeiul întorsesim spre o altă tălmăcire, Cînd logofătul Conachi, luminat cu-nvăţătură Şi rîvnitori foarte mare di-a limbii polietură, Scrietori înalt la proză şi vestit la viersuire, înzestrat cu bunătate pre cît este cu simţire, Aflînd de a mea săială, îmi dădu îmbărbătare Ca să m-apuc cu diadinsul sprr-a sfîrşi a mea lucrare.
Pruncul pîn' nu gîngureşte cepeleag şi cu greşale, Pe brînci pîn' nu se tîraşte din neputinţa de şale. Nici vorbeşte, dar nici merge vrodată cu uşurinţă. In răsadul slăbăciunii creşte rodul de putinţă. Socotii şi eu în sine-mi că a face o ispită Nu poate, de om cu minte, spre rîs a fi osîndită Şi că cei cu mari talenturi cetind a mea încercare,. Vor lua condeiu în mînă, spre obşteasca luminare, Şi făcîndu-o mai bună, vor dovedi că se poate Să se scrie româneşte a lui Volter frumseţi toate. Că nu atît de cuvinte limba ne iaste lipsită, Cît de minţi care să ştie, dintr-acea părăginită, Lucrîndu-o, să o facă grădină înfrumţăşată La cei ci-o voiesc săracă s-o vază îmbilşugată.
84
PRESCURTAREA ÎNTÎMPLĂRILOR PRE CARE SE   ÎNTEMEIAZĂ  PLĂSMUIREA POEMM „HANRIADEI"
Focul războaielor civile, ale cărora Franţ al II-lea au văzut cele întîi scîntei, aprinsese Franţa în vremea hevîrst-niciei lui Garol al IX-lea. Legea era a lor suptchipuire între năroade şi pricinuirea între cei mari. Crăiasa-maică, Ecate-rina de Medisis, de multe ori adusese în cumpănă mîntuirea crăiei pentru a ţine stăpînirea sa, într-armînd partida catolicilor împotriva cei protestante, şi pre Guizi împrotiva Bur-bonilor, spre a împila pre unii prin mijlocirea celorlalţi. Franţa avea atunce, pentru a sa nenorocire, mulţi magnaţi foarte puternici, după urmare şi turburători, năroade în zadar crezătoare şi încruzite din turbarea partidei ce însuflă mincinoasa rîvnă, craii prunci, în numele cărora pustia ţara. • Bătăliile de la Crios, de la Sent-Denis, de la Farnac, de la Moncontur însemnaseră nenorocita domnie a lui Carol al IX-lea. Cele mai mari oraşe era luate, iar cîştigate, stricate d-a rîndul de cătră părţile protivnice. Omora pe robii din război cu muncile cele iscusite, bisericile era făcute cenuşă de către reformaţi, capiştile de către catolici. Otrăvirile, zătririle să socotea ca răzbunări a vrăjmaşi gribaci.
Ziua Sf. Bartolomei au făcut vîrf la atîtea grozăvii. Hanri cel Mare, atuncea crai al Navarii şi foarte tînăr, şăf părţii reformate, întru care să născuse, au fost -tras, cu vicleşug la Curte, cu cei mai puternici magnaţi ai partidei. L-au însoţit cu prinţesa Mărgărita, soră a lui Carol al IX-lea. In mijlocul veseliilor acei nunţi, în mijlocul păcii cei mai adinei şi după jurămînturile cele mai straşnici, Ecaterina de Medisis au poruncit acea căsăpie, a căreia să cuvine a-i veciniei pomenirea (oricît de crîncedă şi oricît de dogoritoare este pentru numele franţozesc), pentru ca oamenii,
pururea gata a întră în gîlcevi de religie, nenorocite, să vaza pînă la cîtă mărginire duhul partidii poate să aducă pe om..
Intr-o Curte dar ce să fălea de politeţă s-au văzut o femeie vestită despre veseliturile duhului şi un crai tînăr de douăzeci şi trei ani să poruncească cu sînge rece uciderea a mai mult de un milion din supuşii lor. Naţia aceasta însăşi, care astăzi nu-şi aduce aminte de acea fărădelege decît cu mare încreţeluire, o au săvîrşit-o cu bucurie şi cu rîvnă. Piste o sută de mii au iost zâtriţi de către a lor compatrioţi şi, fără înţeleptele purtări de grijă a cîteva feţe îmbunătăţite, precum prezidentul Jannen, marchizul de Sf. Herec ş.a., jumătate din franţezi ar fi înjungheat pe cealaltă.
Carol al IX-lea n-a trăit multă vreme după al Sf. Bartolomei. Fratele său, Hanri al III-lea, au lăsat jilţul Poloniei spre a veni să împlînteze Franţa în alte din nou nenorociri, din care n-au fost izbăvită decît de cătră Hanri al IV-lea, acel cu atîta dreptate poreclit „Marele", de către urmaşi, carii singuri pot numai să dea acest titlu.
Hanri al IlI-lea, înturnîndu-să în Franţa, au găsit două partide stăpînitoare. Una era acea a reformaţilor, înviată, din cenuşa sa, mai silnică decît totdeauna, avînd povăţui-tori pe Hanri cel Mare, atuncea crai de Navara. Cealaltă era a Clicăi, partidă tare, înjghebată încet-încet de către prinţipii de Ghiuis, întovărăşiţi de papi, invitată de Ispania, crescînd în toate zilele prin meşteşugurile călugărilor, sfinţită în iveală de rîvna legii catolice, dar neţintind decît la recoşire. Începătorul ei era Duca de Ghiuis, poreclitul „Bala-fre", prinţip de o vestire strălucită şi carele avînd mai mult mari daruri, decît bune, să părea născut spre a schimba faţa cîrmuirei întru acea vreme de turburări.
Hanri al IlI-lea, în loc de a împila amîndouă partidele subt greutatea stăpînirii crăieşti, le-a întărit prin a sa slăbiciune, a chibzuit că face o mare lovire politicească vestin-du-să începătorul Clichii, dar el n-au fost decît robul ei. Au fost sîlit a face război pentru interesurile Ducăi de Ghiuis-(ci căuta a-1 oborî din scaun) împotriva craiului de Navara, cumnatul său şi moştenitorul închipuit, şi care nu lucra decît spre a întemeia puterea crăiască cu atîta mai vîrtos că lucrînd pentru Hanri al IlI-lea, pe carele urma a-1 moşteni, lucra pentru sine însuşi.
86
87
Armia pe care Hanri al IlI-lea au trimis împotriva cumnatului său au fost învinsă la Outras. Joios, favoritul său, au fost acolo ucis. Navareanul n-a căutat alt folos din biruinţa sa decît a să împăca cu craiul; deşi biruitori, au cerut pacea, iar craiul biruit n-au îndrăznit să o priimească, atît să temea de Duca de Ghiuis şi de Clică. Ghiuis într-aceeaşi vreme imprâştiase o armie de ghermani. Aceste izbînzi a lui Balafre au zmerit şi mai tare pe craiul Frânţii, ce s-au socotit biruit deodată de către înclicaţi şi de către reformaţi.
Duca de Ghiuis, învîlfat de slava sa şi puternic din slăbiciunea domnitorului ei, a venit la Paris împotriva poruncilor sale. Atuncea s-a întâmplat vestita zi a plîngerilor, unde norodul a gonit strejile craiului şi cînd craiul a fost silit să fugă din capitala sa, Ghiuis a făcut mai mult, au silit pe craiul de a strînge obşteştile trepte ale crăiei la Bloa; şi luase aşa de bine măsurile sale încît era gata să împărţească puterea oblăduirii cu craiul, prin vrerea acelor ce înfăţişa naţia, şi subt părerea legiuirilor celor mai cinstite. Hanri al III-lea, trezit de această silnică cumpănă, a făcut să zătrească în cetăţuia Bloa pe acest primejduincios duşman al său, precum şi pe cardinalul, fratele lui, ce era mai năprasnic şi mai ambiţios şi însuşi decît Duca de Ghiuis.
Ceea ce s-a prilejuit partidei protestanţilor după Sf. Bar-tolomei, s-au întîmplat atuncea Clicăi: moartea începătorilor au înviat partida; înclinaţii au ridicat obrăzarul; Parisul au închis porţile sale; n-au cugetat decît la răzbunare; pe Hanri al III-lea l-au socotit zătritorul apărătorilor religiei, iar nu ca pe un crai ce osîndise pe vinovaţii săi supuşi. Au trebuit Hanri al IlI-lea, strîmtorit din toate părţile, să se împace în sfîrşit cu Navareanul. Aceşti prinţi au tăbă-rît înaintea Parisului, şi de acolea începe Hanriada.
Ducăi de Ghiuis îi mai rămăsese un frate, acesta era Duca de Maian, om fără frică, însă mai dibaci decît lucrători, ce s-au văzut deodată în fruntea unii partide ce îşi cunoaşte puterile sale, însufleţită de răzbunare şi de fanatism.
Mai toată Evropa a intrat într-această luptă, vestita Elisaveta, crăiasa Angliei, ce era plină de cinstire pentru craiul de Navara şi care au avut o nemărginită dorinţă a-1 vedea, l-au ajutat de multe ori cu oameni, cu bani, cu corăbii şi Diuplesis-Mornei au fost gururea carele mergea şi solea în Anglia ajutorinţele. Din altă parte, creanga Austriei, ce
S8
crăia în Spania, pria Clicăi, în nădejde de a răpi niscai prădări dintr-o crăiie sfîrşită de războiul dinlăuntru. Papii să războia împrotiva craiului de Navara. nu numai prin anateme, dar şi prin toate meşteşugirile politicăi, şi prin micile ajutoruri de oameni şi banii ce Curtea Romii poate să deaie.
Cu toate acestea. Hanri al IlI-lea era să stăpînească Parisul cînd au fost zâtrit la Sf. Clud de către un călugăr dominican, carele au făcut acea zătrire din singură socotinţa că ascultă pe Dumnezeu şi că aleargă la mucenicie, şi această zătrire n-au fost fărădelegea numai acelui călugăr in deşărt crezător, ci a toatei partidei obşteasca socotinţă, şi crezarea tutulor înclicaţilor era că trebuie să zătrească pe craiul lor, dacă era rău cu Curtea Romii. Propoveduitorii o striga prin relele lor cuvinte, o tipărea în toate vrednicile de jale cărţi ce îneca Franţa şi.pe care abia acum le găsesc în oarecare biblioteci, ca nişte pomeniri deşănţate a unui veac varvar deopotrivă şi întru învăţături şi -în năravuri.
După moartea lui Hanri al IlI-lea, craiul de Navara (Hanri cel Mare), cunoscîndu-să de crai a Frânţii de către armie, au avut a întâmpina toate puterile Clicăi, pe ale Romii, ale Spaniei, şi cu război a-şi cîştiga toată crăiia. Au tăbărît şi au încungiurat Parisul în multe rînduri. între oamenii cei mari ce i-au fost folositori într-acest război şi care să întrebuinţase într-această viersuire, să numără mari-şalii d'Omal şi de Biron, Duca de Builion ş.a. Diuplesis-Mornei au fost întru cea mai strînsă încredere pînă la schimbarea religiei acestui prinţip, îl sluja cu persoana sa în armii, cu condeiul împrotiva anatemelor papilor şi cu marele său meşteşug în tocmeli, căpătîndu-i ajutor de la toţi prinţii protestam.
Cel întâi începători a Clicăi era Duca de Maian; cel ce avea mai multă vestire după dînsul era cavalierul d'Omal, tînăr prinţ cunoscut prin acea sumeţie şi prin acel lucitof curaj ce alegea cu osebire pre casa Ghiuisilor. Ei au căpătat în multe rînduri ajutorinţi de la Spania, dar aicea nu este vorbă decît de vestitul conte d'Ermon, fiul admiralului, carele au adus o mie trei sau patru sute lănci Ducăi de Maian intr-ajutori. S-au dat multe războaie, dintre care cel mai vestit, cel mai hotărîtori şi mai slăvit pentru Hanri al IV-lea
89
a fost bătălia de la Ivri, unde Duca de Maian fu biruit, şi conte d'Ermon ucis.
în cursul aeeştii răzmiriţi, craiul prinsese dragoste asupra frumoasei Gavriela d'Estrea, dar curajul său nu s-au moişit nicicum lîngă dînsa; dovadă spre aceasta, cartea ce şi acum să găseşte în biblioteca craiului, prin care zice către libov-nica sa: „eu de voi fi. biruit, tu mă cunoşti îndestul pentru ca să crezi că nu voi fugi, dai' a mea de mai in urmă cugetare va fi la Dumnezeu, şi cea înaintea cei din urmă, la tine".
în sfîrşit, multe alte însemnătoare fapte au urmat care aicea nu să pun, căci neavînd loc în viersuire, nici să cuvine a fi înşirate. Nu să pomeneşte nici de venirea în Franţa a Ducăi de Parma, ci n-au folosit într-altă decît că au mai prelugit căderea Clicăi, precum nici de cardinalul de Burbon, ci au stătut cîtăva vreme arătare de crai subt nume de Carol al X-lea, fiind destul a zice că după atîtea nenorociri şi pustiiri, Hanri al IV-lea s-au făcut catolic, şi că parizienii, ce ura a sa religie şi proslăvea a sa persoană, l-au cunoscut atuncea de crai.
N.B. S-au însemnat prin viersuri locurile ce către sfîrşit, au luări-aminte sau răschinări istoriceşti.
HANRIADA
Cintarea inttia
Pricinuirea
Hanri al 3-le 1, unit cu Hanri de Burbon 2, craiul de Navar, începînd tăbărîrea Parisului, trimite pe taină pe Hanri de Burbon să ceaie agiutori de la Elisaveta 3, crăiasa Angliei, împrotiva Clicăi 4. Iroul suferi o furtună. Să aciu-azi într-un ostrov, unde uri bătrîn catolic îi proroceşti schimbarea sa din credinţă şi suirea lui pe tron. Prescriire a Angliei şi a cîrmuirii sale.
Eu cînt viersuri de viteazul ci în Franţa au domnit Şi cu drit de biruinţă, şi cu drept de moştenit; Ci, prin multe nevoinţe, învăţă a cîrmui Impărecherea a Stîngii, a ierta ş-a birui. Ci, pre Maien 6 şi pe Clică, şi Spania înfruntă, Biruitori şi părinte franţozilor «-arătă.
Adivărule slăvite, din ceriuri de sus, pogori Răvarsă pi-a meii scriiri lumina şi al tău zor: Ale crailor auzuri deprinză a ti-asculta; Ci să cuvine să ştie tu poţi a le arăta Şi năroadilor vădeşti încumplitele ieşiri Dintr-a lor împărecheri şi dintr-a lor răzvrătiri! Vesteşti în ce chip vrajba ţara noastr-au hrentuit, Spuni-a nărodului chinuri şi domnii cît au greşit! Spune! Şi de-i drept că basna odată-şi amesteca Al său glas plin de dulceaţă cu sumeţă viersa ta; Dacă cu gingaşă mînă capul ţ-au împodobit, Dacă umbra sa deschide lumina mai liit, lart-o cu mine să meargă după paşii tăi cu rod,
91
Ca să scoată în iveală frumsăţa ta la nărod!
Valoa 6 domnea încă; dar a sale mîini lăsa Frîile disciocălatii cîrmuiri de să-ncurca, Pravilile fără vlagă, drepturile să clătea, Sau mai bine zicînd încă Valoa nu stăpînea. Nu era mai mult el domnul cel de slavă-ncungiurat ■Şi de însuşi biruinţa la războaie învăţat, Al căruia spori Evropa în cutremur îl privea Şi a sa patrie toată pentru dînsul să bocea, Cînd a Nordului năroade, di-a lui fapte să miera Şi la picioarile sale coroane îi închina.
Mulţi străluciţi în mici ranguri să stîng în rangul întîi; Din voinic oştean statură şi el crai din cei mişăi. Adormit pre jilţul slavii, într-a molăciunii sîn, Coroana îl împilasă, făcîndu-1 rob din stăpîn! D'Epernon 7, Joios 8 şi Chelus 9, Mojiron 10 şi Sent-Megrin 11 Stăpînea supt al său nume Zmocul florilor de crin 12, Pre a lor domn fimeiatic în desfrînări împlîntînd, Stricătorii de năravuri ţara pustia prădînd.
A Ghiuizilor pripită nărocire să-ngîmfa Şi pisti-a lui îngiosire, mărimea lor îşi îmfla. Ei, prin pierzătoa'rea Clică, cari în Paris urzea, Puterii lui cei slăbite o avalmă zămislea. Nărodul fără zăbală, celor mari rob ticăit, Slujea pe tirani orbeşti, gonind domnul legiuit, Pre cari, măgulitorii degrabă îl părăsi
fi din Luvra spăimîntată nărodul îl izgoni, n Parisul plin de zarvă, cel de alt neam alergă; Tot pierea, în scurtă vorbă, cînd Burbon să arătă. Burbon îmbunătăţitul, de foc războinic aprins, Sosind, lumină pre Domnul cel de orbire cuprins. El îi îndreptară paşii, virtutea îi dişteptă, Din mîrşăvire la slavă şi război îl ridică: .Spre a Parisului şanţuri amîndoi craii păşi, Roma să înspăimîntară, ş-Ispaniulul o teşi. Evropa, eneteresată de aşă învîrtejiri, Ochii ţintisă spre zidiul cel plin de nenorociri.
Să videa în Paris vrajba spre-a război învierşunînd Pe Maien şi întrunirea; şi sus, din turnuri, chemînd Al Spaniei şi al Romii agiutorul pierzători, Acest dimon straşnic, silnic şi de sînge vărsători,
92
A supuşilor săi iaste vrăjmaşul cel mai cumplit, Spre pierzarea omenirii faci plan neco[n]tenit: Intr-a partidii lui sînge, mîinile-şi spală ades. Zdrobeşti fără cruţare uneltile ci-au ales, Lăcuieş'ti ca un tiran în inimi ci au sfărmat, Si chiar singur osîndeşti păcatul ci-au insuflat.
Pre ţărmurile-nflorite, în partea despre Apus,. Unde Sena şerpuieşte, fugind de Paris în sus, Loc astăzi al desfătării şi vesăl şi drăgălaş, Naturii de mulţămire şi măiestriei lăcaş, Atunci era, de războaie, tăpşan crunt şi fioros, Acolo-şi strînge oştire Valoa cel ticălos. Toţi apărătorii Frânţii, acei sumeţi şi slăviţi, Deşi dezbinaţi în secturi, spre războire uniţi, Soarta îşi încredinţează lui Burbon, celui slăvit, Ci, cîştigînd a lor inimi, pe toţi i-au fost şi unit, Cit să părea că ostaşii, precum un şăf cunoştea, Ar fi fost şi toţi di-o legi, pentru cari să oştea.
A Burb'onilo'r părinte, dintr-al nemuririi sîn, Luiz 13 îşi ţintea spre dînsul ochiul cel părintesc, lin,. A moştenilor săi slavă într-insul o previdea, Plîngînd a lui rătăcire, îndrăzneala sa iubea, Intr-o zi, cu a sa stemă dorea a-1 încorona, Ii dorea şi mai mult încă, căci dorea a-1 lumina: „Cu braţul tău toţi vrăjmaşii doresc ca să .biruiesc,, Şi prin a ta faptă bună prieteni s-agonisesc".
Aşă vorbind, iar viteazul de slava sa rîhnitori, Şi ne'vrînd la biruinţă nici părtaş, nici agiutori, 6 adîncă mîhnăciune, ascultîndu-1, au simţit, Jălind prilejul acela, inimii sale dorit, Intru care, fără vrajbă, fără vreun agiutori Şi numai de fapta bună aflîndu-să doritori, Singur şi cu Conde 14 numai de răsplătiri-ntartaţi, Făcea să tremuri Clica şi vrăjmaşii înfocaţi, Dar urmînd să împlinească şi a Domnului său gînd.. Lovirile mîinii sale pe o vremi atîrnînd, Cununile cîştigate acolo li-au părăsit, Ş-a să porni cu grăbire curajul ş-au nevoit. Ostaşii, neştiind ţelul ducirii lui, să-ntrista, Dar de la a lui venire soarta toţi îşi aştepta. Ducîndu-să el, oraşul, vinovat şi răzvrătit,
93
Socotindu-1 toţi de faţă, şi gata de năvălit, A lui nume tot sta razim Scaunului răsturnat, Şi-mprăştiind încă frica, îl ocrotea nencetat.
Ale Nevstrenilor 15 cîmpuri toati-acum li-au fost păşit,-* De Mornei 16, fiind numai singur întovărăşit De Mornei, credinciosul şi nicicum linguşitori, A părţii în rătăcire vrednicul sprijinitori, Ci a sa înţălepciune şi rîvna ş-au dovedit, Pe Biserică şi Franţa deopotrivă au slujit, Iubit pururea la Curte, de curtezani rîzitori, Cinstit şi de Curtea Romii, deşi Romii gonitori.
Pintre două stînci grozave, unde marea aspumînd, Vine de-şi zdrobeşti valul cu-nfricoşare gemînd, Biepul, înfăţoşindu-şi al său vad lin, răsfăţat,
Corăbierii pre poduri să-nghisuia nencetat, Vasul ci supt a lor mînă valuri multe au învins, Era gata ca să zboare piste luciul întins,
Crivăţul, vlntul cel silnic, în fumegănii legat, Lăsa marea supt suflarea zăfirului alinat.
Să pornesc, urşii ridică, şi departe de pămînt,
ţărmurile Engliterii să văd prin ceaţa de vînt.
Cînd steaua strălucitoare a zilii să-ntunecă,
Vîntul mugea, tuna ceriul, undile să ridică.
Crivăţul să dizlegară piste valul întărtat,
Tunetul trăsnind răsună prin nour întunecat.
A fulgerului strălucire, în valul cel ponegrit,
Corăbierilor moartea li-arată necontenit.
Viteazul ci turbăciunea mării îl învăluia,
întru cumpăna aceea ci pre toţi îi spăria,
Nu gîndea decît la răul ci ţara îi împila,
Şi spre dînsa întorcîndu-şi ochii săi, trist lăcrăma,
împilat întru gîndire, să părea că probozea
Crivăţul ci stinghireală în pravîz îi prilejea.
Pri-ale Ipirului ţărmuri, atuncea cînd să lupta
Pentru stîplnia lumii, ci de dîns să spăimînta,
Incredinţînd piste valuri Achilonilor turbaţi
Şi soarta a tot pămîntul, ş-a romanilor bărbaţi,
Şi pre Neptiun şi Pombei zădărîndu-i la hereţi,
Aşă ca Hanri întocmai, însă puţin mai sîmeţ,
Chesar au pus înaintea viforului înturnat,
Numai pavîza scutirii nărocului învîlfat.
94
Atuncea domnul făpturii, ci să poartă 'preste vînt, Ci noianul răscoleşti şi văzduhul prin cuvînt, Cari cu înţălepciunea ce nestinsă în vecii, Naşti, ridică şi sfarmă a lumii împărăţii, Ci hrăneşti" şi viiazi ale zidirii tării, Din jilţul unde stă toate a făpturii visterii, De unde lumea să pari zburînd ca un bumburuz, Privirea sa işi întoarsă cătră viteazul franţuz, Singur îl povăţuieşti, vijuliii însămnînd* Ca corabia să-i ducă cătră ţărmuri în curînd, .Unde Jersăi 17 să pari că zbucneşti din talaz, Acolo adus de ceriuri stătu franţuzul viteaz.
Nu prea departi de ţărmuri un codru jîlav, umbros, Supt a sale crengi urzeşti un adăpost răcoros, O stîncă ci îl dosăşti di-a talazului şăvoi Şi pre vînturi le înfrlngi di-al turbura prin vîjoi, O peştiră iasti-aproape de fiări săpată-n stan, Caria îi şi datoare de podoabă şi de plan. Un bătrîn vrednic de cinste, de la curte depărtat, In lăcaşul acel umed liniştea ş-au fost cătat; Slobod dispre toată grija şi de oamini neştiut, Spri-a să cunoaşti pre sineşi îndeletnic s-au făcut, Acolo işi jalea vremea ci pierdusă în zădar, împilat în desfrînare, bat de libovul amar, Preste jmalţul di verdeaţă, lingă şipotii fireşti, Călcînd supt picioare toate patimile omeneşti, Aştepta în leniştire ca să vie, cînd va vrea, Moartea, ca să-1 întrunească cu Dumnezeu, ci dorea, Cu Dumnezeu ci spri-a sale bătrîneţi îndurat, în pustiul cel sălbatic înţălepciunea i-a dat, Carile îi dărnicisă cereştile visterii, Deşchizîndu-i cartea soartii a sfintei proorocii.
Bătrînul pe malul verdi unui părăuţ curat, Găteşti ospăţ prostatic de roduri îmbilşugat Viteazului ci-i sosisă şi pre care, cunoscut, Prin duhul proorociei, ceriul i l-au fost făcut. Prinţipul cu aşa masă să afla obicinuit Căci de mîndria coroanii adesaori obosit, Supt streaşină cea zmerită unui plugari de pămînt Fugea de huietul Curţii, sîngur pe sineşi cătlnd.
95
Răzvrătirea, ci atuncea pe creştini îi dihona, Au fost lor supchipuirea voroavii ci dijghioca. Mornei, într-a sa sectă aflîndu-să împietrit, Calviniei, razim tare să arăta neclătit. Hanri, întru îndoială, pre Dumnezeu îl ruga, Prin raza luminii sale, ochii de a-i dezlega. El zicea că totdeauna sfîntul adivăr au fost încurcat prin rătăcire de omul cel slab şi prost. „Aşteptînd eu de la Domnul, şi năstav şi agiutori, Fi-voi de căile sale pururea neştiutori. Dumnezeu ce-i ziditoriul a omului ticăit, Di-ar fi vrut a lui slujire, n-ar avea-o nezmintit ?
închipuirile veciniei a proniei să slăvim, Iar di-a omului greşale pe dînsa să nu hulim. Am văzut, au zis bătrînul, în Franţa cînd s-au născut Galvenismul slab şi gubav şi tupit necunoscut, Gonit într-a noastre zidiuri fără vreun căpătai, L-am văzut ciujdit prin hudiţi, rătăcind fără temei, Din pulberi, din cenuşă rîdicîndu-şi în sfîrşit, Namila acea grozavă, fruntea dirză am zărit, Apoi suită pe Scaun, pe muritori defăimînd, Şi ale,noastre oltare cu piciorul răsturnînd.
Atunci depărtat de Curte într-acest bîrlog tupit, A legii mele ocara să o jălesc am venit, Şi-ntr-a meii bătrîneţi o nădejdi mai hrănesc Că o aşă sectă nouă, fiind lucru ominesc, Nu va pute lungă vremi să să ţie pre pămînt, Ci de adivăr s-a ştergi ca praful de cătră vînt. Lucrul omului, ca dînsul, iaste fragid, stricăcios, Dumnezeu cînd vrea, îl sfarmă ca un atotputincios. Şi în vremi ci pămîntul priveşti ca un puhoi, Secturile fără număr încleştate în război, Adivărul stînd supt jilţul vecinicului ziditori, Foarte rariori lumineazi pe un falnic muritori. Cine-1 cată cu diadinsul într-o zi îl va găsi. Vei fi luminat odată, căci tu doreşti de a fi! Dumnezeu, ci ti aleasă, sîngur ti-a povăţuit In războaie şi pre jilţul lui Valoa ti-a suit. Glasul său cel ca de tunet, cel straşnic, au poruncit Biruinţii să-ţi gătească drumul slavii netezit, Dar pană cînd adivărul duhul nu-ţi va lumina,
'   . . 96
Să nu gîndeşti cu mărire în Paris că vei călca! Fereşti-te dar cu grijă de slăbiciuni omeneşti, De nadă otrăvitoare să nu te adimeneşti. Temi-te de patimi foarte, ca să poţi în vreo zi, A învinge desfătarea, pre amoriu-al îmblînzi! Şi-n sfîrşit cu agiutoriul celui atotputincios, Cînd vei birui pe Clică şi pre sine-ţi mai vîrtos, Cînd după încunjurarea cea vestită în vecii, Vrăjmaşii vor lua hrană dintr-a tale dărnicii, Atuncea ticoloşia statului va înceta Şi spre Domnul rîdicîndu-ţi ochii, t-ei încredinţa Că o inimă curată îl ciştigă scutitori Şi cel ci-i samînă iaste sigur di-a lui agiutori."
Tot cuvîntul ci bătrînul cu acest chip răspundea, într-al viteazului suflet ca săgeata pătrundea, Să socotea într-aceli fericite vremi, răpit, Cînd Dumnezeu să vorbească cu omul s-au îngiosit, Cînd prostatica credinţă singură făcea minuni* Da năroadilor poruncă, da şi crailor cununi.
In sfîrşit, cu întristare de bătrîn să dispărţi Şi-mbrăţoşindu-1 de ducă, lacrîmile-1 năpusti. Au simţit dindată zorii ci încă nici nu-i zîmbea, Ziua care luminare pentru dînsul aducea. Mornei întru mierare rămasă  dar neclintit, Căci Dumnezeu despre dînsul darul ş-au fost tăinuit, în zădar să socotiră înţălepciunii lăcaş, Căci cu toată fapta bună rătăcirii fu părtaş.
în vremi, dar, ci bătrînul, de Dumnezeu luminat, Vorbea inimii înfrînte a franţuzului bărbat, Vinturile celi silnici di-al său glas să domoli, Soarile să arătară şi unda să potoli, Şi atuncea, păr' pre ţărmuri pogorîndu-1 pre Burbon, Iroul pornind zburară spre şăsul din Albion.
Privind Anglia să miară de schimbări ci-au însămnat într-acea împărăţie, că spre bine s-au lucrat, Unde ră-ntrebuinţare a înţăleptilor legi Şi pe crai nenorocisă şi năroadile întregi. Pre teatru crunt, pre care iroi sute au pierit, Pre Scaunul de pe care atîţi crai s-au povîrnit, Supt a sale tălpi, pe soartă, o fimei au legat Şi cu a sa cirmuire lumea au înspăimîntat.
97
Elisaveta aceea ci cu mintea au silit
La alegirea sa,.toată Evropa de s-au unit,
Şi jugul său îl făcură pe englezi de a-1 iubi,
Cărei nici pot să robească, nici ştiu slobozi a trăi.
Nărodul supt al său schiptru pagubile ş-o-mplenit,
Cîmpii, cu cirezi, cu turme plodoas-au acoperit,
Prosîile lor cu griie, marea de vas-au împlut,
Pre uscat iaste de groază, pre mări stăpîn s-au făcut.
Flotile sale puternici, pre Neptiun ţiind supt jug,
De la marginile lumii averi şi aur aduc.
Londra, varvară odată, măiestrii acum cuibări,
Lumii iaste magazie şi lui Mars slăvit, oltari.
Intr-a Vestmentrului 18 zidiuri trei puteri să osăbesc,.
Singure întru mierare de nodul ci le unesc,
Craiul adică, boierii ş-a obştii deputaţi;
Rezleţiţi în enteresuri şi de pravilă legaţi,
Madulări trusteli sfinte, trupului nebiruit,
Primejduios pentru sineşi, de vecini însă sfiit.
Fericit iaste nărodul di-al său podvig învăţat,
Cînd cinsteşti cîrmuirea cît să cadi neapărat.
încă mai fericit craiul, dulce, politic şi drept,
Ci a obştiei cinsteşti slobozănia-ndărept.
„Cînd vor putea şi franţujii, strigă Burbon întristat.
Ca şi voi slava şi pacea s-o unească strîns legat!
Ah, ce pildă spre ruşine pentru voi, crailor toţi,
O fimei ci închisă ale răscoalilor porţi,
Şi izgonind la voi vrajba războiului încumplit,
Pe nărodul ci iubeşti îl făcură fericit!"
In sfîrşit, Hanri agiungi la acel mari oraş, Ci slobozănia-l faci îndestulării lăcaş: Turnul lui Ghiuliom 19 zăreşti sus pre Tamiza zidit Şi Curtea unde domneşti Elisaveta slăvit. Mergi să o întîlnească singur şi cu Mornei: Fără zadarnice pombe, fără zgomot a hui, De cari cei mari în sine toţi să găsesc măguliţi, Iar adivăraţii iroi le privesc nemulţămiţi. El vorbeşti ş-adivărul faci limbuţia sa, Spune nevoile Frânţii, făf-a tăinui ceva. Pană şi la rugăciune inima ş-au umilit, . Dar şi-ntr-a sa cucerire, mărirea ş-au dezvălît.
98
„Cum! Pre Valoa să poate ca să-1 slujăşti, ea au zis, Au doar pe malul Tamizii acela vă v-au trimis ? Cum ! Vrăjmaşilor săi însuşi Hanri iaste scutitori, Şi vine ca să mă roagi pentru al său gonitori! De la asfinţit, vorbeşti, şi pană la răsărit, Lumea de a voastră vrajbă şi acum necontenit; Şi pentru Valoa, astăzi eu îţi privesc, într-armat, Braţul de cari acela adesa s-au spăimîntat!" „Nenorocirile sale, răspunsă Hanri, au stins, Vrajba şi ura cea mari ci-ntre noi s-au fost aprins. Valoa atîta vremi au fost rob nenorocit, Acum abie sfărâmară fiarăle ci l-au muncit. Fericit ar fi fost dacă, în mine încredinţat, Apărarea sa în sine şi-n mine ar fi cercat, Dar el cu făţărnicie, vicleşuguri îmi mrejea, Şi vrăjmaş mi-au fost de frica şi slăbăciuni ci avea. Am uitat a sa greşală, primejdia sa văzînd, L-am biruit, vreu să-1 apăr, răul cu bine plătind. Puteţi, prea înaltă Doamnă! vecinie ca să proslăviţi, Prin agiutoriul ci-ţi cerim, pe Anglia ci-o iubiţi; Să vă-ncoronaţi virtutea, dreptul nostru apărînd, Din defăimare, pe mine şi pe craiul răzbunînd."
Elisaveta atuncea să-i povestească[T] pofti Zarva cea înfricoşată ci pe Franţa năpusti, Vrînd să afle legiuirea şi războiul cel ascuns, Ci în Paris aşă mari schimbare au fost adus.
„Păn-acum, în multe rînduri, vestea m-au înştiinţat, De sîngeroasîle lupte ci-n Franţa s-au întlmplat. (Dar fiind că a sa gură, bîrfitoare mai ales, Adivărul cu minciuna îl amestică ades, Lepădind a sale spuniri, nevrednice de crezut, Voi, ce gîlcevile toate le şi ştiţi, li-aţi şi văzut, Ci, lui Valoa cînd razim aţi fost, cînd biruitori, Tălmăciţi-ne pricina nodului întrunitori, A schimbării necrezute, care vă putu uni: Pentru sine-ţi, numai singur vrednic eşti a vorovi! Depănaţi-mi cîte una a voastre nenorociri, Şi faptile-ncoronate prin cununi de fericiri, Socotiţi că viaţa voastră va să rămîie-n vecii, Tipări crailor din lume acelor cu vrednicii."
99
„Ah! răspunseră viteazul, mă văz iarăşi nevoit-Să-mi aduc aminte timpul acel grozav şi cumplit, Pre cari ceriul, de scîrbă, în vecie, aş dori, Intru adîncă uitare, lumii a-1 acoperi. Pentru ce vreţi a mea gură să vă spuie dezvălit Nenorociri ca acelea cari trist au ticăit Pe prinţipii cei di-uh sînge cu mine şi pre nărod,. Lucrări crude a mîndriei ş-a deşarlii credinţi rod L Inima mi să-ncreţăşti gîndind a le pomeni Dar de vremi ci vrei, Doamnă, sînt silit a mă uni.
Altul întru povestire cu chipuri ar învîrti Şi a lor vinovăţie şi slăbiciuni ar dosi. Eu însă urăsc minciuna, adivărul îl spun gol, Vorbesc slobod ca ostaşii şi nicidecum ca un sol."-
Cintarea a doua
Supchipuirile
Hanri cel Mari povesteşti crăiesii Elisavetii istoria nenorocirilor Franţiei. Să suie pîn' la a lor obîrsii si intră întru amarunţirea uciderii făcute în ziua ci să numeşti a Sfîntului , Vartolomei.
Vîrful rălilor în care Franţa acum s-au suit Iasti cu atît mai groaznic, cu cît izvoru-i sfinţit. Rivna legii într-armeazi pe a franţujilor braţi, Ea neomeniţi îi faci pre aceşti viteji bărbaţi, între Jeneva şi Roma nu întru să hotăresc, A lor partizani nu-mi pasă cu ce nume să fălesc. De îmbe părţile însă înfiorat am văzut Viclenia şi turbarea că virtute s-au făcut, Şi fiindcă vicleşugul iasti-al rătăcirii plod, Iar în vrajba ci dihoară pe al Evropii nărod, Uciderea şi vînzarea minciunii iaste scutari, Şi pri-o parti şi pre alta cruzimii cunosc tipări. .Amlndouă în orbire, amindouă în păcat,
100
Căci in cruntă rătăcire pe nărod au încurcat. Cît pentru mine, al ţării scutirea îmbrăţoşînd, Iar a răsplătirii grija pururea la ceri lăsînd, N-am cutezat niciodată puterea mea să păşesc. Nici cu mîna mîrşăvită cădelniţa să mînjesc. Fie în veacuri să piară politicii ci voiesc Să ţie supus pre cuget schiptrului despoticesc Şi de mincinoasa rîvnă sau de interes orbiţi, Cred că slujesc Zeul păcii prin ucideri încruziţi.
Măcar di-ar fi voit Domnul, ci legea-i cat a-i afla. Să fi socotit ca mine şi curtea lui Valoa. însă amîndoi Ghiuisii, cu cugetul împietrit, Voievozii acei falnici a unui nărod răbştit, Supt pricinuirea legii, tăinuind a lor folos,-Au tras în cursă nărodul cel pornit şi furios Şi cruda lui cucerie împrotivă-mi întărtînd, Am văzut frate pe frate cu rîvnă înjunghiind. Gloatile cu foc în mînă în război cum să jărtfesc, Pentru zadarnice ziciri, ci nici pricep, nici gîcesc.
Doamnă! Cunoaşteţi nărodul, cît poate, o chibzuiţi, Cînd, cu hobotul credinţii, ochii lui îmbrobodiţi, Socotind că ocroteşti a cerjului enteres, Aleargă, ca drept spăsire, să stîngă vreun eres. Şi cînd frîul ascultării apucă de-1 zvîrle gios, Că rumpe atunci şi sfarmă tot lucrul cuviincios. O simţiţi, Doamnă, prebine, căci cu ochi privighetori, Aţi năduşit din născare acest rău zmerduitori. Abie să-njgheba în staturi un vifor aşă întins, Şi prevăzîndu-1 cu grija, cu virtutea l-aţi împins, Şi acum domniţi în Londra, legile vă înfloresc, Dar a Medisiei20 potice cu totul să osăbesc; Simţătoare fiind, Doamnă, la tristele povestiri, De vreţi a şti ci feli fusă ale Medisiei gîndiri, Le veţi asculta din gura unuia ci o ştia, Căci au vorbit mulţi de dînsa, dar puţini o cunoştea. A inimii sale pături pre puţini li-au cunoscut, Dar  eu, carile în curtea fiilor săi am crescut, Ci ani douăzeci pre urme-i furtuni născînd am privit, Cu primejdii mari a meii, s-o cunosc au trebuit.
Soţul său în floarea vieţii, spre vecinicie trecînd 21, Şi ambiţiilor sale drum deschis şi larg lăsînd,
101
Din fiii săi, orişicare, supt a sa mînă crescut,
Cum au domnit fără dînsa protivnic i s-au făcut.
Pe lîngă tron, a sa mînă sămăna amestecat,
Cînd vrajba, cînd clevetirea, cît putea mai înfocat.
încleşta fără zăztîmpuri pre Condea acel vestit
Cu Ghiuis, cum şi pe Franţa cu Franţa, necontenit.
Tama era să să-mpaci cu vrăjmaşii săi curînd,
Şi prietini şi rivalii şi enteresuri schimbînd.
Desfătării era roabă, falnică fără hotar,
In sectu-şi-rău-crezătoare şi bigotă în zădar.
Intr-un cuvînt avea toate greşalile fimeieşti
Şi puţine dimprotivă dintr-a lor daruri fireşti.
Iartă-mă că îmi scăpară un aşa de greu cuvînt, Dar nici nu vă număr, Doamnă, cu femeile în rînd! Slăvită Elisaveta, înţălepciunii izvor, Lipiciul îl ari numai şi drăgănelile lor. Ceriul v-au făcut, stăpînă, lumea de a cîrmui Şi pre noi toţi de la tine vrednici a ne pildui. Evropa deopotrivă vă are cu drept cuvînt Cu toţi acei mai mari oamini ci au stătut pre pămînt.
Franţ al doile 22, tînăr,- brudiu şi slăbănog copilaş, La a lui Ghiuis capriţii fiind pururea slujbaş, Fără a i să cunoaşti în obştie viderat Fapta bună, sau greşala, au fost curînd săcerat De soartă neprăvăzută, şi-n mormint s-au pogorît După tatăl său, ci încă nu de mult era vîrît. Carol23, şi mai tînăr-încă, numile de crai purta; Medisi domnea în Franţa, de dînsa toţi asculta. Prin politică, puterea îşi sporea necontenit Pi-a fiului său pruncie prelungind fără sfîrşit. Şi făclia  răzvrătirii, cu mîna sa aprinzînd, Iar domnia sa cu sînge şi cu moarte însămnînd, A două secturi avalme turbarea au întărtat. Driu 24 văzură a lor steaguri dezvălindu-să-ntr-armat, Unde au fost şi teatrul celor dintîi încleştări Şi Montmoransi25 în prejma crăieştilor îngropări, De o războinică mînă, cu plumb ucigaş tăiet, Ce di-o sută de ani trudnici carier-au închiet. Supt Orlean, Ghiuis însuşi cu vicleşug fu zătrit. Nenorocitul mieu tată26 la curte înlănţuit, Foarte slab şi fără voie pre vrăjmaşa lui slujind,
Jn defăimări a sa soartă nencredinţată tîrînd, Şj ca mîna sa urzindu-şi nenorocite prinsori, Bătu război şi muriră pentru-a lui prigonitori. Moşul mieu Condea 27 viteazul şi înţeleptul bătrîn, Luîdu-mă, îmi slujiră de părinte şi stăpîn: Tabăra lui mi-a fost leagăn şi în trude ostăşeşti, Am crescut supt umbra slavii cununilor vitejeşti, Defăimînd şi eu ca dînsul a curţilor molăoiuni, Războiul a fost a meii copilăreşti zburdăciuni.
O, Jarnac x, o, cîmpii triste, o, fulger omorîtori! Monteschiu !29 fiu al cruzimii, nu ostaş, ci zătritori. Căci rănit Condea de moarte, cu turbare l-ai zătrit, Eu am văzut şi lovirea, am văzut cînd s-au sfîrşit, Dar, vai! Fragid fiind încă, cu braţul copilăresc, Nu am putut ca să-1 apăr, nici măcar să-i răsplătesc.
Ceriul, care a mea viaţă în primejdii o cruţa, Creştirea mea tot în mînă de iroi încredinţa. Gaşpar Coligni30, cel vrednic a lui Condea următori, Mie şi partidii noastre s-au făcut apărători. Lui sînt datori pentru toate, Stăpînă, mărturisesc, De puţina faptă bună ci-n Evropa îmi găsesc. Şi lucrurile de care, însuşi Roma s-au mierat, De la acea umbră sfîntă prin pildă li-am învăţat. Crescînd supt a lui videre, al mieu curaj tineresc, Fu ispitit cu asprime supt podvigul ostenesc. Mă învăţară prin fapte acel mari merşteşug Prin care iroii scapă dintr-al patimilor jug; Priveam pi-acel oştean aprig şi în trude înălbit, Cum sprejînea şi-mprotiva nărodului înăsprit, Şi-mprotiva vicleniei cari Medisi urzea, Obşteasca noastră pricină, de care singur grijea. Iubit de a sa partidă, de ceealantă cinstit, Nenorocos cîteodată, dar pururea di-ngrozit; Inţălept întru războaie, la-napoiri ştiutori. Iar biruit, mult mai mare, mai slăvit şi-ngrozitori Decît au stătut vrodată sau Gaston31 sau Diutnoa, In prilejul biruinţii, cînd soarta îi ajuta. .
După zăci ani mai bine de pierdiri şi biruinţi, Medisi32 văzînd cu spaimă cîmpii toţi acoperiţi Di-o partidă iar născută, ci gîndea c-o va zdrobi, Obosită a să bate şi-n zădar a birui,
102
103
Au vrut fără să mai cerci vălmăşaguri şi nevoi,
C-o lovire să sfîrşască războiul cel dintre noi.
A Curţii favor, vicleana, că ni dă s-au prefăcut;
Neputînd să ne răpuie, cu noi pace au făcut:
Ci pace, ah, Doamne sfinte, Doamne drept răsplătitori!
Cu cît sînge să stropiră al său măslin pierzători!
Ceri înalte, să cuvine, chiar pentru supuşii săi,
Craiul sîngur să deschizi a fărdilegilor căi!
Coligni, credincios foarte, pe craiul său îl iubea Cum şi pe Franţa, cu care, atuncea, să războia, Şi doritori de prilejul cari să înfăţoşa, Fiind spre folosul ţării, grăbi a-1 îmbrăţoşa. Un irou pre rar prepune al vicleniii venin, Intre vrăjmaşii săi mergi de încredinţare plin. Chiar păn-în Luvra viteazul paşii mi-au povăţuit, Medisi plîngînd cu lacrimi, în braţă-şi m-au priimit. Frăgizimea ca de maică pe mine mă îmbuna, Şi o dragoste vicleană lui Coligni arătă, Zicind că di-a sale sfaturi să să îndreptezi vrea, Şi cu vrednicii, cu daruri că-1 cinsteşti să părea: La toţi ai miei, de nădejdi, îmbunaţi prin vicleşug, A fiului său favoru/i le dărnicea cu bilşug; Noi credeam că multă vremi vom petrece fericiţi. Unii însă cu prepusuri, chiar de daruri îngroziţi,' A vrăjmaşului pocloane li să părea de temut, Dar craiul, simţind prepusuri, să linguşea şi mai mult. Medisi, în umbra tainii, l-au fost deprins de curînd La prefăcături vicleni şi călcări de giurămînt. Căci spre pîngărîri, răbştire, spre daune, spre păcat, Din cea mai fragidă vrîstă, inima i-au îndreptat, Şi din fire spre cruzime tînărul fiind pornit, într-a ei cumplită şcoală foarte lesne au sporit.
în sfîrşit, ca să ascu[n]zi secretul înfricoşat, Pe sora sa îmi dădură, şi mă făcură cumnat. O, nume ci mă-nşalară! O, nod sîngeros grozav! O, nuntă ci fusăşi sămnul de zătriri şi de istrav! Făclia, pe care ceriul în urgie au aprins, Uciderea maicii mele îmi luminaşi denadins! Nu sînt atît de năprasnic, cît Medisii să-mputez Şi zătrirea~maicii mele: dimprotivă, dipărtez Şi prepusurile drepţi, spre a nu năpăstui.
104
Maica-mea insă muriră; şi nu poci tăgădui ... Iertaţi-mi aceşti lacrimi ci suvenirul cruntat Dintru ai miei ochi le stoarce di-atuncea neîncetat.. Tot, în sfîrşit, să gătisă, şi menutul au sosit Pe carile, spre zătrire, Medisi l-au fost menit. Semnul s-au dat fără huiet, pe taină şi într-ascuns, într-al nopţii întuneric sălbatic şi nepătruns, A lumii acei cumplite provodnicul schimbători, Parcă-şi ascundea de groază obrazul luminători. Coligni într-al odihnii braţi fiind leniştit, Şi somnul vărsind pre dînsul dormitatul buimăcit, Deodată, a mii de glasuri huietul îngrozitori A sale simţiri stîrniră din visul înşelători; Sari, caută şi vedi pis-tot locul alergînd Zătritorii cei sălbatici, şi încruntaţi, ucigînd. Petrutindenea zăreşti lucind arme şi făclii; Palatul său tot în pară, nărodul în grozăvii, Slugile sale în sînge şi în foc înăduşiţi; Ucigaşii, în mulţime spre zătrire încruziţi, Strigînd: „Nu cruţaţi pe nime, ucideţi neosăbit Dumnezeu, Medisi, Craiul aceasta au poruncit". Răsunînd, aude, foarte,  numile lui Coligni, Zăreşti în depărtare pre tînărul Teligni33, Cari,' prin iubire, mîna fiicii lui au vrednicit, Razim ş-a partidii sale ş-a familiii menit, Spîrcuit şi plin de sînge că de ostaş să tîra Şi mîinile întinzindu-i răsplătire îi cerea.
Viteazul fără scutire şi de arme dizbrăcat, Văzînd cum că va să piară, şi încă nerăzbunat, Au voit încai să moară precum au şi fost trăit, De slavă şi faptă bună pururea acoperit.
A ucigaşilor oardă răbştit acum silnicea Uşa casii întru care şi viteazul să găsea, Cînd el sîngur le deschide, le să-nfăţoşazi lin, _ Cu fruntea sa cea măreaţă, cu ochi ager şi sănin, Aşă precum în războaie, stăpîn pe sine, viteaz, Stîmpea sau grăbea omorul fără silă şi necaz.
Dintr-al său cuvios aer, din tîmpenişul măreţ, Ucigaşii să cuprinsă de respect şi de îngheţ; O'mină necunoscută turbarea li-a potolit: „Tovarăşi, sfîrşiţi lucrarea, le-au zis cu glas leniştit,
105
Acest păr alb, incruntaţi-1 cu sîngile îngheţat Ci în patruzeci ani moartea în războaie l-au cruţat. Loviţi, loviţi, nu vă temiţi, Coligni vă iartă tot. Viaţa mea îi puţin lucru; iatâ că v-o las de tot .. . Aş fi vrut s-o pierz mai bine în războaie pentru voi" . De aceşti vorbe, tigrii cei cruntaţi să făcu moi. Unul, cuprins de mierare, armile îşi zvîrle gios, Altul picioarili-i spală cu lacrimi, plîngînd duios, încit de zătritori însăşi, marile om cunjurat, Să părea un crai puternic de nărod împresurat.
Bezmă 34, care în ogradă aştepta al său prinos, Văzînd prelungindu-şi vina, aleargă sus, mînios Şi pre ucigaşii trîndavi să-i învierşunezi vrînd, 3 Pre toţi în genunchi aflîndu-i, gios, pe lîngă viteaz stînd^ Şi asăminea privire singur neînduplecat, Ca unul ce niciodată de milă n-au fost mişcat, Socotindu-o drept vină, că vindi pre Medisi, Di s-ar fi lăsat mustrarea cugetului a simţi; Printe oşteni năvăleşti, aleargă cu pas pripit Spre Coligni ci-1 aşteaptă cu suflet neîngrozit, Şi îndată îi înfipge paloşul crunt chiar în piept, Namila înverşunată, înturnînd capu-ndărept, Temîndu-să că viderea cuviosului bărbat Să nu-i îngheţi curajul şi braţul însîngerat.
Dintre franţoji cel mai mari aşă trist avură sort Că-1 batjocure franţojii, sîngerat fiind şi mort. Trupul său pătruns de săbii, de îngropare lipsit, Păsării spîrcuitoare hrană de hoit au slujit, Iar capul său să supusă Medisii cald şi tăiet, Vrednic sămn de biruinţă de dînsa, di-al său băiet. Ea, cu nebăgari-n samă, la dînsul au căutat, Ca cînd de aşă privire nicicum nu s-ar fi mişcat. Fără plăceri sau ztruncin de aşă lucru duios, Să arătară deprinsă cu acel feli de prinos.
Cine poate ca să spuie feliurimea de cruzii Ale acei nopţi cumplite şi plină de grozăvii! A lui Coligni zătrire au fost un mic început O ispită foarte slabă cătră cîte s-au făcut. Ale nărodului oarde, zătritorii încruntaţi, De rîvnă, de datorie spre omor învierşunaţi, Mergea cu fierul în mină şi cu ochii scînteind,
'piste leşuri sîngerate, pe fraţii lor junghiind. Ghiuis li era povaţă, de mînie clocotea, S-a părintelui său moarte spre toţi ai miei răsplătea. jSevers, Conde şi Tavane35, în mîine cu gol cuţit, întărta neomenia ucisului încruzit Si ducîndu-le-nainte izvoadile vinei lor, ji povăţuie la jîrtfe şi-i invita la omor.
Nu vă voi mai spune zvoana de ţipeti şi strigări: Paraie curge de sînge cu aburi şi aspumări. Fiul ucis piste taică şi fratile piste sor', Maicile cu prunci la ţîţi, cum suge laptile lor, Soţiile îşi da duhul supt podul lor cel aprins; Copilul zdrobit supt pietri şi de risipiri cuprins. Din turbarea ominească aceştia sînt di-aşteptat, Dar ceea ci şi urmaşii n-or pricepi neapărat, De care cu greu şi însuşi puteţi fi încredinţaţi, Iaste că aceli gadini de omor învierşunaţi, întărtaţi de cătră preuţi, ci aspuma învitînd, Striga-ntr-agiutori pe Domnul, pe fraţii lor ucigînd. Şi cu braţi încruntate de singi nevinovat, Cuteza o aşă jîrtfă s-aducă Celui curat.
Cîţi viteji prin viclenie atuncea s-au prăpădit! Pardelan36 şi cu Reneli37 între morţi s-au povîrnit, Şi Gherşi38 cel fără frică, Lavarden 39 cel înţălept, Vrednici de o altă soartă după tot cuvântul drept. Dar din toţi nenorociţii ci cumplirea acei nopţi I-au prăpăstuit în bezna lăcaşului celor morţi, Marsiliac 40 şi cu Subiza 41 văzînd că neapărat Vor să piară, vitejăşti zilile ş-au aparat, Plini de sînge, plini de rane, abieluţa răsuflînd, Au străbătut pîn' la Luvra bătîndu-să şi luptînd. Au roşit cu a lor sînge acel pîngărît palat Cerînd agiutori la craiul ci-i viclenea, defăimat. Medisi de sus din curte vijulia întărtînd, Privea liniştit sărbarea, mulţămire arătînd.
106
RĂSPIC ARE A ÎNŢELEGIRII UNORA DIN CUVINTE ÎNTREBUINŢATE ÎN TĂLMĂCIREA „HANRIADII"
Avalm, potriv[n]ic, rival; cuvînt tras din „d-avalma", ci însemnează într-adivăr rivalitâ, d.p., „întru toate s-au luptat, au lucrat d-avalma cu mine".
Alean, văicărare, tînguire, jale.
Aplec, supui viţelul la vacă cînd iaste slab şi nu ştie să sugă.
Hrănesc cu lapte un viţel ci n-are ţîţă să sugă, asămă-
luitori se zice de un învăţători că-şi aplecă ucenicii
cu hrană sufletească. Arâtuiesc, apăr, ocrote[s]c, scutesc. Baflenchi, răsuflat, ticăit, mişel, matuf. Beznă, o prăpastie a caria fundul iaste neştiut. Bleştesc, d-abia mă mişc, mă tîrăsc de osteneală. Blăznesc, ademinesc, înşăl şi întunec, apui ochii prin viclenie
sau prin mare vrenicie şi strălucire. Bodogănesc, vorbesc încurcat şi cu mînie, cu sfială şi încet,
spre a nu fi înţăles sau auzit. Bori, aburiri calde. Borhei, măruntaile şi înlăuntrurile trupului, maţile ş.c.i. Brudi, în fragidă vrîstă, iar asămăluitori se zice de un slab
de minte.
Buimăcit, ameţit, năuc, ci nu ştie ci face. Buluc, mulţi oameni stoliţi grămadă. Bătogire, zvîntare, veştezire, opăritură de brumă, asămălui"
tori se zice pentru un om slăbănogit, răsuflat. Btrlog, culcuşul, vizunia fiarălor sălbatice şi spîrcuitoare. Bintuiesc (şi mă), turbur, stîrnesc, riscolesc. Viersuez, cînt cu viers, căci în fiinţa ce adivărată însămnează <
glas.
108
Iar stih să zice numai asămăluitori pentru că iaste alcătuire potrivită pe cadenţa viersului sau menită a fi cîntată cu glas oaricare.
Virtute sau vertute, după obştească, dar rea întrebuinţare, însămnează tărie, putere; adivărată însă înţelegire a cuvîntului iaste o bărbăţie sufletească, acea tocma ci elinii înţălegea prin cuvîntul andria şi areti.
Virtej, învîrtejire ci face vîntul de ridică prav şi apă ca nişte stîlpi de la pămînt pîn' la ceri — şi unealta ci să învîrteşti în juru-şi.
Godină, fiara sălbatică vărsătoare  de sînge, ca leu, tigru
Gazdă, patronul unii case. Casa în care lăcuieşti.
Ghermet, neastîmpărare, imboldire, din care am tras graiul
mă inghermătez, spre a însemna că dintr-o nestîmpărare
caut să mă lupt, să mă hereţesc. Ghizdav, vechi cuvînt însămnători frumos, împodobit foarte. Gligan, mascurul sălbatic, partea bărbătească ci la cei lumeşti
nici îl numesc ger. Gubav, slab, galbîn, puhav.
Gudură (se), cîinele cînd se lînguşăşte cătră stăpîn; iar amele-ţitori, pentru omul ci se linguşăşte cu viclenie.
Gurguţ (mă), mă urc fără vrednicie sau fără vreme la o treaptă ci nu mi se cuvine.
Gîrbovit, lngheboşat, încujbat de vîrstă.
Daună, zminteală, poznă, pagubă, stricăciune în bucate.
Dezbîrnează, rump, răsar prin lovitură silnică.
Destire, sfială, ruşinarea feciorască şi obşteşte a fimeilor.
Dezlinat, rărit, slăbit, obosit.
Desciocâlat, scos din toate închieturile, dezbrăcat de toate lnveliturile.
Dihoc, tai de pe picioare o fiinţă vie în bucăţi.
Dogorit, pîrpolit, rumenit de foc, asemăluitori se zice pentru
cel ce di ruşine se ruşaşti. Dugliş, foarte leniş, trîndav, din care: mă duglişesc. Dărmolesc, obosesc  prin  trudă,  dezvlăguiesc  un dobitoc
sirep, sălbatic, pentru ca să se îmblînzască şi să-1 învăţ. Duşi, plecări, năstăviri, şi fiinţa ci ni-ar insufla năstavuri,
precum şi acea ci ne-ar da arătuire, ocrotire, ca acea
ci elinii însemna prin demon.
109
Drăgănele, ci trag dragoste, nur; d.p.: nu este frumoasă, ?p dar are drăgănele ci insuflă plăceri, are năvalnic, .jt care te trage, te lipeşte.
Zambilă, cochetă, fimeie ci se sileşte să robească, fără ea se pătimească. Zambilie: cochetăriile.
Zarva, gîlceavă, turburare.
Zburat, se zice despre un om zmintit de minte, tonos. Zătresr. omor, ucig prin viclenie sau pre ascuns cu nedreptate. Zăresc, abia văz în depărtare, prin pîclă, încît nu poci bine
osebi lucru. Zărişti, risipi, dărâmături, ruinuri. Zmerduit, mînjit, feştelit, molevist. Zdrobşesc, sau strobşesc, fac zdroburi, sfărîm în bucăţi. Zor, silă, putere. Zulum, mare vălmăşag, silnicie.
Iebrănesc, plătesc de istov, ecsofilse[s]c o datorie, sfîrşesc un lucru.
Clanţă, au păsările cele ciupitoare, cele spîrcuitoare, iar
plisc, toate celelante. Clică, întrunire, tovărăşie spre a.izbîndi la un pravaz, mai
obicinuit, spre rău, spre nelegiuire. Cotun, parte dintr-un sat răzleţit adesa şi cu nume osăbit. Cruşesc, vopsesc cu boia mohorîtă, roşie. Crlng, ţendrul unui loc, rădiiac.
Crlncenez (mă in), mă-ncreţăluiesc, mă izţăresc de nelegiuire
sau de cruzime. Crinced, cu totul necopt, crud; ameleţători se zice despre
o faptă cu totul neomenită. Căinez, jălesc, tînguiesc.
Cărăbânesc, aduc na cu caru, asămăluitori se zice pentru lucru ci cu sîlă, cu greutate şi fără voia sa, îl rîdic, îl trag, îl duc.
Cumpătez, fac suferit, stîmpăr: un şpriţ ci iaste tare se cumpătează cu apă.
Leit, lustruit, netezit, strălucit, după care să zice: acest lucru iaste leit şi poliit, adică lustruit şi aurit.
Luptari, acest cuvînt l-am închipuit din luptă pentru ca să însemneze locul în care se fac luptele.
Loitru, telpiz, viclean, ademinitori şi podlogariul ci prin lnşălăciuni fură.
Meserie, braslă, meşteşugul cu care un lucrători se hrăneşte.
110
Măiestrie, iscusinţă — măiestru, iscusit.
Mituire, cumpărare, cîştigarea prin dare a unui giudecători
sau alt dregători obştesc. Măcilărie, căsăpie. cărnărie.
Nadă, peştişorul sau rîma ci se pune în undiţă spre ademinit peştile; asămăluitori se zice despre tot lucru prin care
se poate cinevaş ademeni, înşăla. Namilă, arătare îngrozitoare.
Născocesc
izvodesc, iscodesc ceva nou.
Nâsloşe[s]c
Narodnic, cuvînt închipuit spre a însemna pe cel ci vrea
să placă nărodiului, popiuler. Năvalnic, numile unii buruieni, se zice pentru persoanile
ci au lipici.
Oteşesc, stîmpesc,  opresc   deodată   dintr-o mare pornire. Ostoiesc, alinez, potol. Picur, dormitez, pic de somn.
Podvig, canon, datorie, lege, polzan, cuvînt alcătuit spre
a însemna imiteos. Popor, o parte, o despărţitură din totul nărodului. Pripor, partea unui munte sau deal pornită, se osăbeşti însă
din ponor, căci pripor  să  zice locurile pietroase şi
ponor la celi lutoase. Preliştesc, ademinesc, înşăl, abat, clintesc pe oaricine din
legea, din credinţa sa. Pripăşesc, oploşesc un dobitoc strein, ca să-1 fac al meu. Prinos, lucru dus la biserică, precum colivă şi alte roduri. Proclet, blestemat, anatematisit.
Păpălugă, mchipurile ci se fac pentru ca să îngrozească păsările de pe la sămănături şi pomete, asămăluitori pentru orice lucru închipuitori.
Pârăduiesc, pustiesc, stric, stîrpesc un loc lăcuit sau lucrat, lăsîndu-1 să se facă paragină.
Palanca, tabără închisă, loc întărit spre apărare in război.
Pingărit, spurcat cu nelegiuire.
Pirgă, prinos adus spre ardire.
Pup, sărut cu dragoste.
Plndesc, păzesc cu previgheri şi în tăceri pentru ca să descopăr ceva.
111
Pleanâ, o părticică de fier ci nu iaste bine fiartă cu trupul cel mare şi care se dezbîrnă, adică la fierării iaste pleană aceea ci la lemnării inţălegem prin aşchie.
Răpştire, silnică pornire, răpire, asprime. Recoşire, burzuluire, intărtarea nărodului, răscoală, revoluţie.
Repaos, odihnă, linişte, din care iese cuvîntul răposat.
Răsfulg, boală a oilor, de care întru cel mai îmbilşugat ghiurluc cicnesc; dintr-acest cuvînt, dar ameleţitori, am închipuit graiul răsfulgindu-se, ca să însemneze că întru îndestularea avuţiei se îmfla şi murea de foame.
Rondocol, cuvînt vechi însemnători globul pămîntesc.
Rihnesc, pizmuesc altuia pentru un lucru ci are, rlhnirea dar iaste aceea ci zicem zaluzie. Rîvnesc cu rîvnă şi fierbinţeală, doresc, urmez.
Rişchir, răresc, împrăştiu.
Săhâidace, un feli de tulbe ci se atîrna la coapsa calului denainte, între care era cîteva sulicioare scurte ci se arunca din mîna; de acestea obicinuia strămoşii noştri în războaiele călăreşti. Acest cuvînt mai în urmă luase întindire asupra a toată înarmare, încît zicînd săhăi-dacile, se înţălegea toată gătirea înarmării unui oştean.
Sinet, iaste vechea numire a puştii purtate, iar puşcă se numea tunul.
Spircuiesc, rump cu răpştire, cu sălbăticie, fac spîrcuri din-
tr-un trup întreg. Spire, partea sau memvrana ci acoperi iile, iar ocărîtori se
zice pentru orice artan de carne slabă, fără grăsime. Spinţarnic, zburdatic, nestatornic, uşor la minte. Stan, trupul, mîgla cea mare de şatră a căruia părţile cele
ascuţite se numesc stînci şi cele dezbîrnate bolovani. Stînjînesc(mă), mă siesc, mă îngrijesc, nu cutez, mă îndoiesc
a face cevaş.
Stlrv, trup mort şi puturos, laş părăsit fără îngropare. Strtştie, silnicie îngrozitoare, strîmtorire, asprime piste măsură.
Sup-cumpăt, tainic, preascuns.
Sup-pămlntesc, cuvînt alcătuit spre a însemna un lucru ci se află supt pămînt.
1J2
Sfetesc, din multe lucruri, menite spre acelaşi pravîz, sfetesc pre unul.
Talazi, unda apii cea mai mare şi silnică, valurile celi mai
turbate. Tingâ, supărare, necaz, jălanie. Tonos, furios, capriţios, cu năzărituri, cu păreri. Troian, zăpadă stivită de viscol, de spulbărătură, tot feliul
de dîlme ridicate de pămînt. Timpesc, uimi lucru ascuţit cînd îi îngroş  sau îi îndoiesc
vîrful sau simeeaoa. Tui, fără simţire, fără pricepire; natar, uimit, buimac. Uvilit, zmerit, întristat. Ulicăit, jalnic, tînguitori.
Umblăci, o uneltă alcătuită din două beţi legate cap în cap, cu care umblătesc legumi şi alte bucate, asămăluitori se zice pentru un trup ci nu poate să se sprijinească, ci se mlădoaie şi se compăneşti încotro îl tragi greutatea sa.
Umizire, cea dintîi zîmbire a zilii, deci zicem întîi se umi-zeşti de ziuă, apoi se răvarsă zorile, şi în urmă, răsare şi soarele.
Ursit,'lucru hotărît să fie. Din care zicem ursitele fiinţilor sort ito are.
Urşi, gadinile numite aşa; fierile cele grele cari priponesc
corăbiile în mijlocul mării, anghire. Fumegânii, rîpi, prăpăstii, crăpături în  munţi  a cărora
fundul iaste neştiut şi din pricina adîncimii se par că
scot fum necontenit. Harnic, silitor, om vrednic.
Hemeiesc, aduc în ameţală, în nedumerire, cunoştinţa mi
se întunecă. Hămesesc, slăbesc pe cineva prin foame. Hereţ, zădărîtori de război, cel ci luptă cu altul sîngur, mono-
mah, numirea unui feli de venderei. Hereţesc (mă), mă lupt cu arme.
Hoardă sau oardă, adunare de familii mutătoare, o mulţime de oameni fără vreo rînduială între dînşii.
Holotă, o mulţime de oameni care amestecaţi şi fără rînduială aleargă, vorbesc sau lucrează.
Horopsesc, asupresc, sîlnicesc, maltratarisesc.
1X3
Hrentuiesc, slăbesc, stric din toate închiiturile, din toate; înghinările.
Hău şi haul, prăpastia fără fund şi fără margini, caos. Heţaş, dîră, potică, cărare pe unde umblă fiarîle sălbatice
prin ţihleşul munţilor şi a codrilor. Hld, urît, slut, grozav.
îmbuibare, ghiftuire, mîncare cu lăcomie, piste saţ. înverşunez (şi mă), aprind, îndemn, pornesc  cătră cevaş. învingire, biruinţă, luptă de cuvinte, filonicliie. înghisuiesc, strîmtorez, strîng, grămădesc, îndesesc, ticsesc, ghemuiesc.
încuibez, mlădoi, îndoiesc ca să-1 fac ca un cerc, girbovez. înăsprit, riguros.
împieleţat, întrupat, tot spre rău, diavol împieleţat. înteţesc, stîrnesc, îndem[n], îndesesc stăruinţa. împutez, bănuiesc, dojănesc.
întrâmez, înfiripez, întăresc prin hrană un trup slab, hămesit
de foame. întrunire, unire într-una a multora.
înhăitez, anunţ, stîrnesc întrunirea multora spre unrăupravîz. înşfac, năpădesc pre oaricine fără vesti, îl trag, tîrăsc fără voia lui.
Şatră, numirea vechi a cortului, din care avem şi dregătoria de şatrari mare, carile era rînduitoriul taberii.
Şivoi, îi zicem şi şioi, rapide, silnica corgire a unii ape, iar năvoi numim cea dintîi năvălire a apii, de neprasnă, fără vreme şi veste, a unui puhoi.
Şugobăţ, făcători de daune, primejduincios, nestatornic în cuvîntul său; era din vechi şi un feli de dregători ci se numea şugubinari, adică cercetătări şugubinilor urmate în ţară; iar alţii, dăbinari, zapcii pentru hava-lele, căci havaleaoa să numea moldoveneşte, din vechi,, dabină.
Ţel, semnul prin care se poate cinevaş îndrepta să neme-rească pravîzul său. Sineţile au pre ţăvia lor ţeluri ca căutînd de dînsile, să poţi nemer'i la ţinta ci-ţi închipuieşti.
Ţiu, partea cea vîrfuită sau ascuţită, ţiul corăbiei iaste partea cea dimprotiva cîrmii,' ţiul' bîltagului stă îa preajma muchiii sale.
Ţi°lă si tiglău, vîrful cel mai înalt, totodată şi simnerat, *     ascuţit, a unii stînci, a unui munte; însemnează ca tihlă      numeşte pădurea ce manunţa şi deasa, din care avem cuvîntul ţihleşi; osăbirea, dar, sta ca cea întîi are g şi cea al doilea-/i.
Sa.
crease
Ciujdesc (şi mă), fac să  se tupile ou sfială, de frică-mi.
Ciucă, m[u]i [loratec], ciuchi, vîrful mu [n] telui, ci do departe se pare ca o movilă rătundă care să numeşte şi măgură — năravul ci are oarecine, d.p., aşa îi iaste ciuca; ciuchi, cu luare în rîs, se zic şuviţile de pâr nepieptănate şi negrijite, d.p., îi spînzură ciuchii pre ochi.
Cinstire, respect, evlavie: cinstea o are cinevaş de la sine, iar cinstirea i-o aduce, i-o dă altul, din care omul respectablu se numeşte cinstiş, adică ci ştie a insufla sau a-şi trage cinstirea altora.
Ceată, clit, stol sînt numiri osteneşti, ceată iaste trupul unei feli de arme, d.p., ceata aprozilor, a hinsarilor, a pandurilor, clit, un poclu dintr-o ceată, şi stol, o roată.
Ciocoi, lingoşitori, măgulitori, viclean; dintr-acestaam alcătuit cuvîntul ciocoinic, adică curtezanul cel fără cinste, fără preţuire de sine, cel tîrît.

CĂTRĂ CINSTITA EPITROPIE A ŞCOLILOR DIN PRINŢIPATUL MOLDOVIEI
 





Fruntea rodurilor sale, lucrătoriul de pămînt,
Cu dragoste că aduce prinos la pristolul sfînt,
Nu că ceriului de dînsul vro trebuinţă i-ar fi
Sau că pîrga pieritoare mărimea i-ar măguli,
Nesecat izvor de bine şi a toate dătători,
Ce-i rămîne să aştepte de la omul muritori ?
Dar acesta de-atît bine văzîndu-se-mbelşugat
Şi pătruns de îndurarea proniei ci i l-au dat,
A sale dintr-ale sale ca la dînsa aducînd,
El pre sineş măguleşte, altui om bine făcînd.
La altariul poleirii Patriei cel priincios,
Din privigherile mele aducînd şi eu prinos,
Fac tot aceea ce face orişicare lucrători,
Mă arăt că nu-s cu totul numai troinic şezători,
Nu-i pre bunătatea jertfii în primire vreun ales!
Lucrătoriul duce roduri aşa precum le-au cules,
Iar rîvna lui preţuită se primesc precum le-au dat.
Deci, şi eu îmi aduc lucru prost, precum l-am înjghebat.
Deşi foarte mic folosul ce din talantul meu scot,
Nu-1 îngrop în pămînt însă, ce fac cu dînsul ce pot.
De vor urma mulţi ca mine, se va face mult folos,
Căci din picături s-adună oricare izvor frumos.
Din tradusa Hanriadă şasă cărţulii aduc.
Dorind între scriitorii moldoveni vreun loc s-apuc,
Prin păstrare-n biblioteci acestei slabi tălmăciri
A cărţii ci-n epopei fulgeră cu străluciri.
A cărţii tălmăcitor Comis Vasile Pogor
1838, august 2, Iaşii