Parabolele lui Iisus Andrei Pleşu s-a născut în 1948 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. Lector universitar (1980-1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a artei modeme româneşti). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991-1997). Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă" şi rector al Colegiului „Noua Europă" (1994), membru al World Academy of Aat and Science şi al Academie Internationale de Philosophie de PArt, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Aibert Ludwig" din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii „Humboldt" din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand OfFicier de la Legion d’Honneur. Scrieri: Călătorie în lumeaformelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melancolie. 0 analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, 1980; Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima mor alia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988; Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); Limba păsărilor, Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996; Eliten - Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comedii la Porţile Orientului, Humanitas, 2003; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile, Humanitas, 2010; Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă către faţă, Humanitas, 2011; numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine. Andrei Pleşu Parabolele lui Iisus Adevărul ca poveste HUMANITAS Redactori: Lidia Bodea, Anca Lăcătuş Coperta: Mihail Coşuleţu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu DTP: Florina Vasiliu, Carmen Petrescu Tipărit la Monitorul Oficial R.A. O HUMANITAS, 2012 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PLEŞU, ANDREI Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste / Andrei Pleşu. - Bucureşti: Humanitas, 2012 Index ISBN 978-973-50-3767-3 232.33 EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684194 Pentru fiii mei, Milo ai şi Matei Pentru Martin, ozre dăruit timpul de a scrie această carte Cuvânt înainte Ca mai toate cărţile pe care le-am publicat în ultimii ani, şi cartea de faţă este rezultatul unei provocări venite din partea Editurii Humanitas. Aveam alte proiecte în minte, dar m-am supus, prieteneşte, crezând că nu voi avea nevoie de prea mult timp pentru a răspunde „comenzii". Am avut nevoie de câţiva ani... Ani agitaţi, risipiţi, pe fondul cărora parabolele au devenit singurul reper stabil, singura constantă a efortului meu, singurul meu refugiu. Faptul că am reuşit să duc cartea la bun sfârşit mi se pare, în acest context, aproape miraculos. Acum, când totul e gata, nu pot spune decât: Slavă Domnului! Dar mulţumesc şi împrejurărilor, celor apropiaţi, şi tuturor celor care mi-au dat fără încetare senzaţia că lucrarea mea ar putea fi utilă şi, mai ales, realizabilă. în alcătuirea ei de astăzi, cartea nu ar fi fost posibilă fără sprijinul substanţial al Institutului de Studii Avansate din Berlin (Wissenschaftskolleg zu Berlin), care mi-a făcut onoarea să mă invite două luni pe an în binefăcătorul său campus. Am profitat de generozitatea rectorilor săi (Dieter Grimm şi Luca Giuliani), de solicitudinea întregii lor echipe şi, nu în ultimul rând, de serviciile spectaculoase ale unei 8 PARABOLELE LUI IISUS biblioteci inegalabile. Pe parcursul redactării lucrării, o serie de fragmente au fost oferite, spre lectură, doamnelor Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, Părintelui Iustin Marchiş, doamnei Anca Manolescu şi domnilor Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Ciomoş, Bogdan Tătaru-Ca-zaban şi Mihail Neamţu. Le mulţumesc pentru sugestii şi bunăvoinţă. Materia cărţii mi-a slujit pentru susţinerea unor conferinţe la Universitatea din Iaşi, la Institutul de Studii Avansate din Nantes şi la Centrul de Studii Bizantine „Sf. Petru şi Andreitc din Bucureşti. Sunt perfect conştient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumţios, insuficient „îmbisericit66 şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului. Pentru cruciaţii secularizării şi, în general, pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de „reacţionar6, sensibil, în mod inexplicabil, la texte şi idei revolute. îmi asum, cu scuzele de rigoare, aceste „portrete66, dar îmi fac iluzia că încercarea mea îşi poate găsi un rost şi într-o tabără, şi în cealaltă. Cred (şi sper), de asemenea, că există o sumedenie de cititori cărora lectura textului meu le-ar putea face măcar tot atâta bine cât bine mi-a făcut mie scrierea lui. Un cald cuvânt de recunoştinţă datorez doamnei Lidia Bodea, o colaboratoare ideală, ale cărei acribie, intuiţie stilistică şi empatie încurajatoare m-au însoţit benefic în faza finală a pregătirii textului pentru tipar. Andrei Pleşu, Bucureşti, 7 octombrie 2012 INTRODUCERE Adevărul ca poveste Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente („Care metrou merge la gară?", „Câte minute trebuie să fiarbă un ou ca să rămână moale?", „Ce număr porţi la pantofi?" etc.) până la cele ale expertizei ştiinţifice („Ce este legea gravitaţiei?", „Ce diferenţă este între mişcarea de rotaţie şi mişcarea de revoluţie a Pământului?", „Ce este un logaritm?", „în ce constă teoria evoluţionistă a lui Darwin?"). Există şi întrebări, cele ale primei copilării, care par simple sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: „Cum ştim dacă o râmă care nu se mişcă doarme sau e trează?", „De ce pisicile miaună şi câinii latră?", „De ce bunica e bătrână şi mama e tânără?", „De ce are mâna cinci degete?", „Cine a inventat somnul?" etc. Există, în sfârşit, întrebările „mari", întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun „ruseşti", căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: „Ce este fericirea?", „Există viaţă după moarte?", „De ce există răul?", „Ce e iubirea?", „Care e sensul vieţii?", „în ce constă înţelepciunea?" ş.a.m.d. Problema e că tocmai acestor întrebări - esenţiale pentru o mai bună înţelegere a destinului individual, a dramei 12 PARABOLELE LUI IISUS umane, a rosturilor universale - nu li se poate da nici un răspuns. Sunt întrebări definitive, inevitabile şi mute. In cazul acesta - spun unii filozofi şi logicieni - întrebările de acest tip nu trebuie puse: sunt un mic delir de limbaj, fără soluţie consistentă. Alţii cred că ele sunt totuşi legitime -dacă nu chiar imperative -, dar că nu li se poate răspunde riguros, liniar, argumentativ. Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc din răspunsurile pe care le pot suscita, ci din însăşi substanţa lor interogativă. E bine să fie puse şi e bine să nu capete răspuns. Pe de altă parte, răspunsul poate veni nu doar ca satisfacţie cognitivă, ca lămurire a nedumeririi sau curiozităţii întrebătoare, ci şi ca suspendare a întrebării. întrebarea poate fi, aşadar, evacuată, printr-un răspuns care o dizolvă nu prin explicaţie, ci prin subminarea relevanţei ei: răspunzi în aşa fel, încât întrebarea nu se mai pune. Dar sunt cel puţin trei feluri de a suspenda o întrebare: A. încetezi să o mai pui, fiindcă de fapt nu vrei să afli răspunsul (Max Frisch: „Noi nu vrem nici un fel de răspuns, vrem doar să uităm întrebarea*). B. îi răspunzi (când se poate) „ştiinţific* şi, procedând astfel, o anulezi ca întrebare. (Omul de ştiinţă „rezolvă* întrebarea, o transformă în „problemă* soluţionată şi, ca atare, pusă deoparte, „clasată*. Când ştii răspunsul şi îl poţi formula limpede, întrebarea devine caducă. Nu mai ai motive să prelungeşti indefinit reflecţia asupra ei). C. Cufunzi întrebarea în „mările calde ale vieţii*, o complici, refuzi monotonia răspunsului gata făcut. Nu propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un „ocoliş* transfigurator. Pentru întrebările „ruseşti* e cea mai adecvată soluţie. Singura. în loc să spui, ADEVĂRUL CA POVESTE 13 savant: „uite cum stau lucrurile!*, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste*. întrebările „mari* sunt, de regulă, lotul religiilor. Şi „poveştile* la fel. Patericul (colecţie de pilde şi apoftegme ale Părinţilor deşertului), istorioarele şi koan-uxAz zen, snoavele hasidice sunt, toate, încercări de a reacţiona adecvat şi edificator faţă de întrebările fără răspuns garantat şi greu sistematizabile după tabieturile raţiunii curente. Sunt modalităţi de a trăi cu lipsa răspunsului univoc, indicaţii de parcurs, auxilii ale căii, mai mult decât definiţii ale capătului de drum. Mesajul lor nu e niciodată direct previzibil: hermeneutica lor se vrea - şi este - infinită. Nu astâmpără interogaţia, ci o întreţin, amplificând-o prin surpriză, paradox şi mister.1 Cu parabolele lui Iisus suntem, de asemenea, în teritoriul naraţiunii care se substituie argumentaţiei. Adevărul lor nu se lasă expus sistematic, nu se constituie într-o doctrină de catedră, într-un „îndreptar* didactic. Ele spun întotdeauna mai mult decât spun şi, de multe ori, altceva decât par să spună. Aceasta e însăşi esenţa poveştii, în contrast cu enunţul strict intelectual. Nu Iisus a inventat acest fel de a vorbi (deşi, cum vom vedea, i-a dat utilizări insolite). Parabolele erau o „tehnică* pedagogică foarte răspândită în mediul 1. S-ar putea spune că istorisirea e mai aproape de mentalitatea orientală decât explicaţia conceptuală, preferată în Occident. Cf Paul WJ. Fiebig, Altjudische Gleichnisse, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tiibingen, 1904, p. 96: „Răsăriteanul nu înseriază idei abstracte, cum suntem noi obişnuiţi să facem; el nu gândeşte în concepte, ci în viziuni intuitive (Anschauungen).“ 14 PARABOLELE LUI IISUS iudaic. Şi au rămas „actuale" până târziu în evoluţia mediilor sapienţiale evreieşti. Să luăm un exemplu, devenit celebru după ce Heinrich Zimmer şi Mircea Eliade l-au invocat în lucrările lor. Este povestea rabinului Eisik din Cracovia, fiu al rabinului Jekel din acelaşi oraş. Rabinul Bunam din Pzysha o povestea tuturor ucenicilor care veneau la el pentru prima dată. Iat-o: După mulţi ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu, rabinului Eisik din Cracovia i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară la Fraga, sub podul care duce la palatul regal După ce visul s-a repetat de trei ori, rabinul Eisik s-a hotărât şi a plecat la Fraga. Numai că podul era păzit zi şi noapte de gardieni, astfel încât rabinul nu îndrăznea să se apuce de săpat. Venea însă în fiecare dimineaţă lângă pod şi îi dădea târcoale până seara. In cele din urmă, şeful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a întrebat, politicos, ce caută acolo: caută ceva anume sau aşteaptă pe cineva* Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorită căruia venise de atât de departe la Fraga. Paznicul a izbucnit în râs: „Bietul de tine, cu pingelele tale tocitei Ai pornit la asemenea drumeţie de dragul unui vis! Deh, aşa e când te încrezi în vise! Şi eu arfi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia şi, în odaia unui jidov pe care, chipurile, îl chema Eisik, fiul lui Jekel, să sap undeva după sobă, ca să găsesc o comoară. Eisik, fiul lui Jekel! Parcă mă văd la locul cu pricina - unde probabil jumătate din locuitorii evrei se numesc Eisik şi cealaltă jumătate Jekel - scotocind prin toate casele!“ Şi paznicul a izbucnit din nou în râs. Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a dezgropat comoara şi, cu o parte ADEVĂRUL CA POVESTE 15 din ea,, a construit o casă de rugăciune care se numeşte Şcoala „Reb Eisik Reb Jekel“. „Luaţi aminte la această poveste!- obişnuia să spună rabinul Bunam - şi primiţi învăţătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept şi Sfânt (Zaddik), dar că totuşi există un loc unde lucrul acela poate fi găsit „învăţătura* acestei pilde poate fi „tradusă*, fireşte, şi într-o variantă abstract-discursivă. Ea ar include următoarele teme: a. De cele mai multe ori, ceea ce cauţi e la îndemână, în lumea ta, în casa ta, în interiorul tău. (3. Pentru a găsi ceea ce cauţi, trebuie mai întâi să faci un lung ocol, să te întorci la tine de departe, să faci un drum. „Aproapele* se valorifică numai după o laborioasă experienţă a „departelui*. Y- De multe ori, a fi credul e mai rentabil decât a fi sceptic. A lua visele în serios poate aduce beneficii pe care „spiritul critic* şi „rezonabilitatea* le ratează. 5. Pentru a lua visele în serios, nu trebuie să abandonezi cu totul discernământul. Numai după ce rabinul Eisik visează de trei ori acelaşi lucru, decizia lui de a porni la drum i se pare justificată. 8. Când ai găsit ceea ce cauţi, nu trebuie să ţii „comoara* doar pentm tine. Recomandabil e să o investeşti şi în beneficiul celorlalţi, al comunităţii. 1 1. Martin Buber, Die Chassidischen Biicher, Verlag von Jakob Heg-ner, Hellerau, 1928, pp. 532-533. 16 PARABOLELE LUI IISUS „Soluţia*, „răspunsul*, e în preajma ta, dar pentru a o descoperi ai nevoie de intervenţia salutară a unui „străin*: străin de ţara ta, de religia ta, de limba ta, de cultura ta. Imediatul „comorii* se dezvăluie ca beneficiu al „străinătăţii*, al unei temporare înstrăinări de sine şi de mediul tău familiar. rj. „Adevărul* nu e de negăsit, dar el nu se află neapărat în teritoriul previzibilului, al înţelepciunii Jnstituţionalizate*. El poate fi atins, este cu siguranţă într-un loc anume, dar, de regulă, în alt loc decât cel în care-1 cauţi. Şi rabinul Bunam, şi Heinrich Zimmer, şi Mircea Eliade au pus accentul, în interpretările lor, pe una sau alta din temele de mai sus.1 La rândul ei, Wendy Doniger OTlaherty semnalează drept semnificativ faptul că ea, ca evreică, descoperă o parabolă aparţinând propriei tradiţii (iudaice) într-o carte despre India scrisă de un luteran. E un tip de „întâlnire* care ilustrează „morala* parabolei înseşi. O observaţie asemănătoare face şi Heinrich Zimmer, cu privire la interesul lui pentru „depărtarea* vechii Indii, definitorie pentru cariera lui academică europeană.1 2 1. Cf Heinrich Zimmer, Myths and Symbols in Indian Art and Civilization, New York, Pantheon Books, 1946, pp. 219-221 (trad. rom.: Mituri si simboluri în arta şi civilizaţia indiană, trad. de Sorin Mărculescu, Humanitas, Bucureşti, 2007), ŞÎ Mircea Eliade, Myths, Dreams and Mysteries, Harper Torchbooks, New York, 1967, pp. 244-245 (trad. rom.: Mituri, vise şi mistere, trad. de Maria Ivănescu, Cezar Ivănescu, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2008). 2. Cf Wendy Doniger OTlaherty, Other Peoples3 Myths. The Cave of Echoes, The University of Chicago Press, Chicago-London, 1995, ADEVĂRUL CA POVESTE YJ Ne putem întreba acum, comparând povestea în sine şi punctajul tematic al „ideilor" ei, ce are în plus povestea. In ce mod epicul dovedeşte un spor de adecvare şi de eficienţă metafizică faţă de argumentaţia logică. într-o primă instanţă şi simplu spus, povestea are viaţă. Are corp, carne, respiraţie proprie. Ea pune în pagină o galerie de portrete, peisaje, întâmplări şi împrejurări curente, pingele mpte, speranţe, dezamăgiri şi euforii, de care, prin natura lui, discursul conceptual se dispensează cu uşurinţă. Povestea e concretă, tridimensională, „tablou vivant". Gândul pe care ea îl livrează se scaldă în sosul gros al realului, pluteşte în „planctonul" polimorf al lumescului. De fapt, ea nu dă ceva de gândit fără să dea ceva de trăit: un conglomerat de fapte şi afecte, de acte şi pasiuni, greu de separat prin efort intelectual pur. Discursul se constituie ca mesaj. Povestea însoţeşte mesajul cu imprecizia bogată, cu vibrato-ul inanalizabil al realităţii imediate. De aceea, oricât de complicat, discursul e reductibil la afirmaţii simple, în p. 192, n. 3. Wendy Doniger (op. cit., pp. 138-139) se amuză citând şi o versiune parodică a parabolei hasidice, propusă de Woody Allen: e vorba de un rabin care are un vis asemănător cu cel al rabinului Eisik. Porneşte la drum spre Vorki, după ce promite că se va întoarce în zece zile. E găsit după doi ani rătăcind prin Urali şi înamorat de o ursoaică panda. E adus acasă, înfrigurat şi flămând. Sub perna patului pe care se culcă dă peste o comoară. Ii mulţumeşte, smerit, lui Dumnezeu, dar trei zile mai târziu bântuie iar prin Urali, de data asta deghizat în iepure. „Această mică capodoperă - sună comentariul lui Woody Allen - ilustrează amplu absurditatea misticismului." E un comentariu - suntem înclinaţi să adăugăm - care ilustrează, la rândul lui, haloul de cinism al oricărei piruete satirice, când ea nu evită facilităţile locului comun. l8 PARABOLELE LUI IISUS vreme ce, oricât de simplă, povestea se poate complica her-meneutic la nesfârşit. Avem obiceiul să spunem că „filozofia^ e „grea“, „complexă“, înclinată să elaboreze sofisticat pe marginea materiei de o brutală evidenţă a lumii. In realitate e tocmai pe dos: gândirea nu poate avansa decât simplificând lucrurile, sistematizând, clasificând, oprind, pentru o clipă, cursul firesc al mişcării universale. Gândirea, în varianta ei speculativă, nu poate evita să fie un „stop-cadru“ al realului. Ca să înţeleagă, ea trebuie să fixeze temporar agitaţia obiectului ei. Dimpotrivă, povestea e mereu în mişcare, în mers: însoţeşte evenimentele în curgerea lor continuă. Ca şi ele, ea „scapăec oricărei închideri teoretice, oricărei staze artificiale. Această afinitate cu spectacolul vieţii obişnuite face ca povestea să aibă un auditoriu mult mai divers şi mai larg decât orice constmcţie doctrinară. E mai uşor de înţeles - chiar dacă mai greu de epuizat - pentru cei fără susţinute deprinderi filozofice. Să adăugăm că, în vreme ce discursul e argumentativ, povestea e indicativă. Nu expune o teorie, ci arată o stare de fapt, relatează o situaţie, fără prea explicite intenţii demonstrative. Nu oferă răspunsuri, ci stimulează căutarea lor. In rezumat, s-ar spune că povestea spune nespunând, lasă să joace dinaintea celui care o ascultă palpitul dintre cuvinte, de dincolo şi de deasupra lor. Prin faptul că „aratăc< în loc de a explica, povestea e de o funcţionalitate pedagogică incomparabil mai mare decât descriptivismul analitic. E mult mai uşor să înveţi cum se face nodul la cravată sau cum se manevrează un aparat, atunci când cineva îţi arată,, fără cuvinte, etapele procedurii cu pricina. Şi, nu întâmplător, ADEVĂRUL CA POVESTE 19 educaţia fiecăruia dintre noi a început nu cu prelegeri elaborate, ci cu poveştile spuse de părinţi sau bunici. Povestea este „o arătare", o „apariţie" care aduce laolaltă nemijloci-rea realului, inventarul problemelor pe care el le pune, partea lui de claritate şi partea lui de penumbră. „Arătarea" e, simultan, expresie şi nelinişte. Retorică şi muţenie. E o prezenţă totală, în care ştiutul şi neştiutul se manifestă în aceeaşi măsură şi în acelaşi timp. Când vezi un arbore sau un nor, vezi, dintr-odată, chiar dacă nu le distingi limpede „la prima vedere", si alcătuirea lor senzorială, şi istoria lor, şi metabolismul lor intim, şi suma de întrebări pe care „apariţia" lor o provoacă. Goethe avea dreptate să creadă că a privi atent o plantă mijloceşte un aport cognitiv mai consistent decât a o asedia bibliografic sau a o pune sub microscop. Povestea e, faţă de argumentul logic, ceea ce e imaginea faţă de concept. E, ca şi imaginea, mai puţin explicită, dar mai cuprinzătoare. Ca „apariţie", ca „imagine", povestea e „fenomenală" (gr. phaino, „a apărea", „a se expune vederii", „a se arăta", „a iradia"), dar, pentru a prelua terminologia kantiană, „lucrul în sine" {numenul) nu e, în cazul naraţiunii, distinct şi opac faţă de modul lui de apariţie „pentru noi" (fenomenul), ci e modul numenului de a se da pe faţă, de a intra în comunicare cu structura, potenţialul şi limitele înţelegerii noastre. Gloria conceptului e proprietatea termenilor cu care lucrează, univocitatea lor. Farmecul specific al poveştii rezultă din valorificarea unei subtile improprietăţi a desfăşurării şi alcătuirii ei (în sensul în care metafora, de pildă, implică o anumită „improprietate"), o improprietate de natură să 20 PARABOLELE LUI IISUS excludă comentariul unilateral şi să încurajeze căutarea sub-textelor şi a conotaţiilor, transferurile de sens, îndrăzneala hermeneutică. E de înţeles, în acest context, de ce Constantin Noica vorbea atât de des despre necesitatea ca filozofia să recupereze dimensiunea epicului şi de ce, în consecinţă, a încercat să reconstituie tezele unuia dintre cele mai dificile texte hegeliene {Fenomenologia spiritului), recurgând la stilistica naraţiunii {Povestiri despre om, 1980). De altfel, filozofia însăşi a fost pusă în situaţia de a admite masive derogări de la „spiritul de geometrie", atunci când a ajuns în preajma incomprehensibilului şi a inexprimabilului. Când construcţia logică, transparenţa intelectuală se dovedesc mai curând piedici ale cunoaşterii decât auxilii ale ei, metafora şi parabola sunt de rigoare: vezi miturile platoniciene (faimoasa „peşteră" din cartea a şaptea a Republicii) sau teoria plotiniană a „emanaţiei". Dar nici măcar ştiinţele, cu exigenţa lor de rigoare, de expresie neechivocă, nu scapă de vertijul „derapajului" parabolic, când se decid să vorbească de „corpusculi şi unde", „găuri negre" ş.a.m.d. S-ar zice că, pe măsură ce te apropii de adevăr, cuvintele devin aproximative, „litera" devine insuficientă. Se impune recuperarea „duhului", „improprietatea" cu multe chipuri a poveştii.1 1. Pentru tema „improprietăţii", cu numeroase exemple, mai ales din spaţiul literaturii, cf. Riidiger Zymner, Uneigentlichkeit. Studieri zu Semantik und Geschichte derParabel, Ferdinand Schoningh, Paderbom-Munchen-Wien-Ziirich, 1991. Pentru problema utilizării metaforei şi a parabolelor în filozofie, cf Bernhard H. Taureck, Metaphern und Gleichnisse in der Philosophie. Versuch einer kritischen Ikonologie der Phi-losophie, Suhrkamp, Frankfiirt am Main, 2004. Pentru tema parabolei ADEVĂRUL CA POVESTE 21 N-aş vrea să se înţeleagă că intenţia rândurilor de mai sus e să depuncteze filozofia academică, tehnicile argumentaţiei, logica discursului „ştiinţific". Nici că vrem să validăm „povestea" drept singura cale potrivită a apropierii de adevăr. Nu toate poveştile sunt adevărate şi nu toate sunt un rezervor de înţelepciune. Există şi „poveşti" inventate pentru a eluda adevărul, pentru a distrage atenţia de la severitatea lui. Ceea ce ne-am propus a fost doar să sugerăm că adevărul nu se manifestă numai în ecuaţii şi teoreme, în reguli mecanice şi legi inflexibile, în silogisme şi afirmaţii stâncoase. Şi asta mai ales în spaţiul întrebărilor „ruseşti", cele care ne urmăresc, suveran, toată viaţa şi ne duc spre temeiuri din afara experienţei curente. Când suntem confruntaţi cu aceste întrebări, constatăm, stingheriţi, că trebuie să abordăm un „obiect" pentru care nu avem reprezentări de nici un fel, pentru care nici o referinţă „reală" nu e sută la sută plauzibilă. Ne trezim, astfel, într-o acută criză de înţelegere şi într-o supărătoare criză de limbaj. E momentul în care recursul la poveste, la metaforă, la analogie, la mit, la parabolă e inevitabil. Şi salutar. Pentru că - în formularea lui Marin Tarangul - în domeniul pe care marile întrebări îl subîntind „nu se poate intra direct, prin uşa din faţă, ci prin Sfântul Duh, care dă târcoale. Prin ocolire şi prin adieri". în ştiinţă, cf. Hans-Peter Diirr, Auch die Wissenschaft spricht nur in Gleichnissen. Die nene Beziehung zwischen Religion und Naturwissen-schafien (Mariane Oesterreicher, ed.), Herder, Freiburg-Basel-Wien, 2004. 22 PARABOLELE LUI IISUS în cartea de faţă, va fi vorba despre poveştile spuse de Iisus (şi consemnate în Noul Testament), în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul „împărăţiei" Sale. „Sarcina" pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevi-dente, dinaintea unui auditoriu pestriţ, „nespecializat" şi, în genere, neşcolit, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial. Strategia Lui este suspensia constantă a gata-facutului, a gata-gânditului, a „convingerilor" de lemn. E primul personaj din istoria culturii noastre care a atacat frontal ispita ideologiei şi care a reuşit să se ţină departe de orice „sedentarism" instituţional (o reuşită care n-a fost imitată de toţi urmaşii săi). M-am întrebat, evident, în ce măsură şi în ce fel ne putem apropia astăzi de un corpus narativ alcătuit cu două mii de ani înaintea noastră. Şi mi-am răspuns recitind povestea rabinului Eisik din Cracovia. în fond, textul evanghelic e departe de noi, iar lumea de azi e departe de lumea lui. Suntem sub podul de la Praga, unde nu e de găsit nici o comoară. Dar tocmai distanţa aceasta, care ne e dată cadou, face posibil parcursul întoarcerii şi al regăsirii. Suntem, cu alte cuvinte, suficient de departe pentru a recupera imedia-teţea textului, vecinătatea lui, căldura pe care a înmagazinat-o „după sobă", în timp ce noi l-am lăsat ascuns, tatonând prin Praga neliniştilor şi utopiilor noastre. I „DE CE LE VORBEŞTI ÎN PARABOLE?" Pentru a transmite ce avea de transmis, Iisus a ales ca mod de expunere vorbirea în parabole. Asta înseamnă că parabola I s-a părut, structural, în perfect acord cu El însuşi, cu substanţa a ceea ce voia să transmită şi cu nivelul de receptivitate al ascultătorilor. Cu alte cuvinte, date fiind contextul în care vorbea, auditoriul vizat şi misiunea pe care o avea de îndeplinit, parabola I s-a impus drept procedeul optim. De altfel, prin tot ce face şi prin tot ce spune, Iisus însuşi e, s-a spus, o „parabolă în act"1. Iar întrucât tema * 45 i. Cf Robert Farrar Capon, Kingdom, Grace, Judgment: Paradox, Outrage, and Vindication in the Parabks of fesus, Eerdmans, Grand Ra-pids, Michigan/Cambridge, 2002, p. 1. De asemenea, Walter P. Wea-ver, „Jesus as Parable", în James H. Charlesworth şi Walter P. Weaver (eds), Earthing Christologies. From Jesus’ Parabks to Jesus the Parabk, Trinity Press International, Valley Forge, Pennsylvannia, 1995, pp. 19- 45, sau, din alt unghi, J.J. Vincent, „The parables of Jesus as Self-Revelation“, în Studia Evangelica. Papers Presented to the International Congress on „ The Four Gospels in 1957“ (congres ţinut la Christ Church, Oxford, în 1957), Kurt Aland, F.L. Cross, Jean Danielou, Flarald Riesenfeld, W.C. van Unnik (eds), Akademie-Verlag, Berlin, 1959, pp. 79-99. Cf şi Georg Baudler, Jesus im Spiegel seiner Gkichnisse: Der erzăhkrische Lebenswerkjesu, ein Zugangzum Glauben, Calwer, Stuttgart; Kosel, Miinchen, 1986, pp. 298-314. 26 PARABOLELE LUI IISUS predilectă a discursului Său este împărăţia lui Dumnezeu, aşadar un domeniu care „nu e din lumea aceasta", mesajul hristic nu putea fi, cel puţin intr-o primă etapă a propo-văduirii Sale, decât aluziv, încifrat, indirect. Lucrurile par clare. Şi totuşi, în toate Evangheliile sinoptice, vine un moment în care ucenicii se arată nedumeriţi de decizia lui Iisus de a vorbi în parabole (cf Matei 13,10; Marcu 4, 10 şi, într-o formă atenuată, cu referire la o singură parabolă, Luca 8,10). întrebarea ucenicilor („De ce le vorbeşti în parabole ?") e oarecum neaşteptată într-o ambianţă, cea iudaică, în care orice învăţător recurgea în mod curent la acest procedeu didactic. Iisus se înscria, folosin-du-se de parabole, într-o solidă tradiţie locală care, de altfel, a continuat să funcţioneze până foarte târziu, în plină modernitate.1 Traducătorii Septuagintei hotărâseră să redea prin „parabolă" un termen iudaic (masai, pl. mesalini), bogat ilustrat în textele vetero-testamentare şi în lumea semitică în general.1 2 Nu intrăm, acum, în problematica amplă a rapor- 1. E destul să amintim cazul hasidismului sau personalitatea rabinului Ya’aqov ben Wolf Kranz (1741-1804), cunoscut ca Dubno Maggid, despre care se spune că nu vorbea decât în parabole. (Cf Herman A. Glatt, He Spoke in Parables: The Life and Works of the Dubno Maggid, Jay Bithmar Publication, New York, 1957). 2. Pentru utilizarea termenului în lumea semitică,