Coperta „ IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE © HUMANITAS, 1996 ISBN 973-28-0658-3 CUVÎNT ÎNAINTE Decembrie 1989 a fost hotarul între o lungă şi cenuşie perioadă de post şi dezlănţuirea unui carnaval tulbure, din care nu mai ştim să ieşim. în jocul de măşti al acestui carnaval - pe care îl numim „tranziţie" - sîntem prinşi cu toţii, fiecare după firea lui, fiecare cu traumele, Utopiile şi limitele proprii. Care ne e chipul adevărat? Şi care sîrit măştile? în ce măsură măştile ne ascund obrazul sau, dimpotrivă, dezvăluie grimasa lui secretă, inavuabilă? în spaţiul acestor întrebări se mişcă tafonant cartea de faţă. Ea este comentariul frugal al autorului la drama şi la hazul Unei epoci cu care, vrea-nu vrea, e — ca şi cititorul — contemporan. Majoritatea textelor care urmează aii apărut în Dilema după ianuarie 1993. Cîteva au fost publicate, după decembrie 1989, în 22 (Speranţa, Johnmj Răducanu la şaizeci de ani), Adevărul (Trei cuvinte ale învierii), Literatorul („Era mai bine înainte„."), Expres (Patriotismul şcolar) şi România liberă (Petre Ţuţea - un ţăran imperial). Trei dintre texte au fost scrise şi publicate înainte de 1989 (Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului, Tristeţea de a avea dreptate, Estetica raporturilor dintre oameni>. Scrisoarea către Ion Iliescu a apărut în Cronica română, Meridian, Rornâniă liberă şi Adevărul. Am organizat întreaga materie după criterii tematice, deşi între subdiviziunile a Ii-a şi a IV-a delimitările sînt aproximative. înăuntrul fiecărei subdiviziuni;, articolele sînt înşiruite cronologic. O parte a textelor a fost preluată în diverse periodice sau volume apărute în străinătate, după cum urmează: Experienţa Damascului, în săptămînalul tlet es irodălom din Budapesta, O virtute în criză: solidaritatea, în Einladung zur Verwandlung. Essays zu Elias Canettis «Masse und Macht» (Cari Hanser 5 Verlag, 1995), Noua şi vechea Europă, în Die Zeit (nr. 47,19 nov. 1993) , Europa între două infirmităţi în Go East, Go West. Zur Zukunft der Kulturpolitik (OBV Publikumsverlag, Wien, 1991), Europa şi călătoriile, în Repousser l'horizon (Editions du Rou-ergue, 1994), Trecutul ca toxină: cazul german, în Freund oder Fratze? Das Bild von Deutschland in der Welt und die Aufgaben der Kulturpolitik (Campus Verlag, Frankfurt/ New York, 1994) , Viaţa intelectuală sub dictatură, în Representations (49, Winter 1995, University of California Press) şi Merkur (Heft 564, Klett-Cotta, Stuttgart, 1996). Ample pasaje din Patologie pre- şi postrevoluţionară, Efectul usturoiului, Paradisuri artificiale, Dreptul de a nu fi informat au fost utilizate în conferinţe publice şi colocvii internaţionale, care au avut loc la Viena, Miinchen, Berlin, Bochum, Atena, Stockholm, Budapesta şi Berkeley. Am ezitat dacă să reiau în volum scrisorile polemice (după gustul meu, mai curînd amare şi tandre decît agresive) adresate lui Virgil Ierunca şi lui Alexandru Paleologu. Ştiu că amîndoi le-au primit foarte prost şi regret din inimă că trebuie să plătesc pentru opiniile mele, cu prietenia lor. Adaug că, în definitiv, ţin mai mult la această prietenie decît la spiritul meu critic. Dacă totuşi republic textele cu pricina pste pentru că eliminarea lor tacită n-ar soluţiona „litigiul". Prefer, aşadar, să le ţin la vedere, expuse judecăţii publice |i unei eventuale reevaluări din partea destinatarilor înşişi. In rest, pentru tot ce poate fi, în cuprinsul lor, formulare abuzivă şi rezoluţie nedreaptă, îmi cer iertare. Nu mă dezic însă de problematica scrisorilor mele: ea face parte, din păcate, din nebuloasa: toxică a tranziţiei, din grotescul ei carnaval. Conului Alecu i-aş aminti totuşi un episod celebru din biografia lui literară. E vorba de textul său despre Noica (Despărţirea de Noica), care în epocă i-a contrariat pe mulţi. In plin regim comunist, filosoful era acuzat, între altele, de stalinism, luat peste picior, „demitizat" cu o vervă enormă, care nu se împiedica în prea multe scrupule conjuncturale. Domnul Noica nu s-a supărat. S-a supărat domnul Gabriel Liiceanu. I-a răspuns, supărat, dar cu eleganţă, domnul Paleologu (vezi schimbul de scrisori din Epistolar, Cartea Românească, 1987), au mai intervenit şi alţii (eu însumi mi-am asumat, la acea dată, un oficiu de mediator). în cele din urmă, conflictul s-a 6 aplanat. Supărarea beligeranţilor a trecut. E ghinionul meu că am riscat o episodică „despărţire de Paleologu" într-o perioadă în care supărările nu mai trec, în care divergenţa de opinie devine ruptură ireversibilă, după ce, mai întîi, e „lung prilej de vorbe şi de ipoteze". In cazul domnului Ierunca, nici măcar. n-am realizat că textul meu va provoca o „despărţire". Continuu să cred că, recitit cu seninătate, el oferă o dominantă de afecţiune melancolică greu de perceput în cheie malign resentimentară. Mărturisesc că, aruncînd o privire asupra sumarului acestui volum, sînt contrariat de imensa cantitate de „imediat" pe care o conţine. Am făcut bine că am investit atîta timp şi atîta energie pentru a inventaria contingenţe? A avut vreun sens efortul de a fi fost, de-a lungul cîtorva ani buni, atît de „actual"? Rămîne de văzut. Cred însă că în „programul" generaţiei noastre nu intră numai obligaţia autorlîcului atemporal. Trebuie să livrăm şi simple documente, experienţe nemijlocite, mărturii. Trebuie să avem, măcar din cînd în cînd, modestia de a nu fi decît semne ale vremii. De altfel, n-avem de unde şti cînd „ne dăm sufletul" mai cu folos: cînd construim orgolios pe cerul „operei monumentale" sau cînd ne aplecăm cu pietate asupra fiinţei precare a veacului? Aceasta este „dilema" pe care o întruchipează, nu fără o anumită oboseală, culegerea de texte care urmează. v*4' . ■• , /■• ” >. ■ -;■ * J ■■ * tnl 'i :.- 'r «.:• -fr. ’ '.ţu. ■ ;• > h.: ■ .vik. .“V - -*■. ''.'ii ", j'.'- ' -•> JU-' vr^.. ■ .^rr^-b ■ Xî < v ; i : ? :>• . ■ --W .'■,*■ : ţ;..* /■; •, '■ 'xnr , ■ ; •>t.v ^ ••• i •"bj i. >-; .• ■ - ;-7- ' •./ :.VV. • -V. • L-V-,..' ■■■; • r.;vV ■ “‘V.‘bv',î ■ • ■' s\y ■y-r.î. ’ • ', .■■■'. .v- î;-.> •• •. • <*& ; ■iii- ". ? i 'V": 1 y:. r:; -N. ■ i \t st ' ; •’ • ,v -. • - r;-' * X . V - . '■’y . ■' •; b^.b.-.. ^,v ■ ■,*:* î. ^ ;•• î • vr* -r: ■■ ■ .,4■■■,-■ .V... \ +.; "■■;v /^.th v-V • • •> • •. etrt-y.’■ <«ii' -V* •; :';îî «• ■'lb r’ ’ ' iVX;. ’ - v ’f^î X..'" ;.v ' • • f?!-;, Xîf* •■: ;vb>vb^.,^ • • ' : lift* _ j ■ ' •• V..^ -• .'b-s; v •. • ;,r. "X . i \ '■ ;-,bvV.y ;f/î- .;■■•■. r;*-' v î V. . V1 •*•': *•;. .' î :> v.s>î • V VW.*;-ţ. ■. .u.> . ' ' ■>'■■ .S .vb/\ ’ I PREZUMŢIA DE IMPURITATE Dilema crea de toate zilele într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. în lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea. Aşa stînd lucrurile, nici nu se poate vorbi de opţiuni, ci de tropisme, de afectele dezordonate ale unei lumi tulburi, care s-a dezobişnuit, în patruzeci şi cinci de ani de dictatură comunistă, să cîntărească liber oamenii şi ideile. O lume în care opţiunile nu se bizuie pe deliberare e o lume în care dialogul e imposibil. Dialogul e un schimb de argumente. Dar ce argumente poate invoca cineva care a ales fără reflexie, printr-o mişcare spontană a umorilor proprii? Pentru cei care „au ho-tărît" că reprezentanţii Puterii sînt buni, reprezentanţii Puterii devin inatacabili: ei nu greşesc sau greşesc numai din vina altora, sau, oricum, greşesc mult mai puţin decît „ceilalţi". Invers, pentru cei care „au hotărît" că reprezentanţii Puterii sînt răi, fiecare mişcare a lor e un chip ăl erorii: ei nu pot avea niciodată dreptate sau, dacă, accidental, au, e pentru că sînt abili şi vor să ne păcălească. La fel, Opoziţia e ori sublimă, veşnic îndreptăţită, depozitară a tuturor virtuţilor neamului, ori trădătoare, destabilizatoare, un soi de maşină infernală, plasată în mijlocul nostru de unguri, evrei sau masoni. în primul caz, a critica Opoziţia echivalează cu a vîna îngeri; în al doilea caz, a lăuda Opoziţia e a complota împotriva ţării. Exemplele pot continua. Pentru monarhişti, monarhia e o soluţie absolută: se instalează prin miracol şi rezolvă, prin miracol, toate dramele româneşti — de la corecta distribuţie a zahărului, pînă la renaşterea morală şi'reîntregita neamului. La rîndul lor, antimonarhiştii, desfiguraţi de resentimentara lor igno- 11 ranţă (sau rea-credinţă) sînt incapabili să depăşească injuria şi mitocănia. De o parte şi de alta — chiar dacă stilistica diferă — discursul e exaltat, năbădăios, ultimativ. El nu exprimă raţionamente, ci stări. Sîntem cu toţii „porniţi", apucaţi, patetici; nimeni nu reflectează, pentru că toţi ştim deja. Manevraţi de pasiuni, luăm discemămîntul drept o concesie şi analiza drept pasivitate elitistă. Pe scurt, după îngheţul totalitar, ne topim într-un dezmăţ al emotivităţii, reacţionînd prin ură sau iubire acolo unde n-ar fi nevoie decît de judecata noastră limpede. Ştiu, fireşte, cît de importante sînt sentimentele şi cîtă dreptate poate avea iubirea. Dar sînt şi lucruri aflate în inadecvare cu categoriile inimii, lucruri pe care iubirea le compromite. Uitmd asta, riscăm săk reinventăm, prea devreme/ „partidul iubit", „conducătorul iubit" şi toate celelalte (,/duşmanul care veghează", „sfînta ură" etc.). Trăim într-o lume neclară, „amfibie" (ca şi cea în care s-a format România modernă, în veacul al XlX-lea): oameni vechi se amestecă, fatalmente, cu oameni noi (de fşpt,fiecare e un amestec, inanalizâbil, de vechi şi nou). Sîntem;-simultan, prematuri şi senili. Avem de experimentat o .„tranziţie" pe care nimeni n-a mai experimentat^ înaintea poastră. Avem de reparat o maşinărie pe care nu noi am ştricat-o. Avem de reînvăţat un joc—jocul politic—• pe care nu l-am mai practicat de cincizeci de ani şi avem de corijat p defazare istorică (faţă de restul Europei) la care am fost condamnaţi prin calculul cinic al marilor puteri, Nu. avem — pentru nici una dintre soluţiile^ pe care le încercăm — garanţia succesului. Sîntem, cu alte cuvinte, în plină dilemă/ dar incapabili să ne-o asumăm. Căci în chip curios, nimeni (nici Guvern, nici Opoziţie) nu adoptă în România de azi stilul pe care ar trebui să-l impună confruntarea cu o dilemă. Realităţile sînt nebuloase, dar noi ne comportăm tranşant. Phitim în perplexitate, dar arborăm programe cristaline. Nu înţelegem nimic, dar oferim explicaţii pentru orice. Refuzăm să luăm notă, de dilema cotidiană, ca şi cum am şti exact încotro ne îndreptăm şi prin ce mijloace. Am reuşit o performanţă stranie: să fim în acelaşi timp depăşiţi de împrejurări şi siguri de noi înşine, rătăciţi, dar cu un aer de iluminaţi:.. . „ ' De aceea preferăm să optăm fără deliberare. Deliberarea ne-ar obliga şă admitem evidenţa dilemei, să n,e micşorăm 12 glasul şi să ne dezumflării piepturile. Deliberarea ne-ar obliga să deblocăm, prin reflexie, ceea ce blocăm zilnic prin tonul prea categoric al unor oarbe partizanate. Socotim că, pe un asemenea fundal, o gazetă care să reabiliteze deliberarea, care să amîne opţiunea pentru a o pregăti şi întemeia, poate fi utilă. Ar fi o gazetă a dezbaterii nepărtinitoare, o gazetă care îşi permite să cadă pe gînduri într-un context în care toţi cad în afara lor, grăbiţi să taie adevărul (şi oamenii) în două, pentru a ajunge la verdict şi intoleranţă. Există un chip tragic al dilemei (orice am face iese rău!) şi unul tonic (orice am face, nu mai poate să iasă decît bine!). în spaţiul dintre aceste extreme va căuta să se aşeze, socratic, gazeta noastră: ea nu va pretinde vreun. monopol asupra adevărului şi, m convingerea că mediul optim al prostiei e proasta dispoziţie, va aspira la cordialitate şi umor: Dilemele se depăşesc, adesea, nu prin manevre solemne şi prin ieremiadă, ci prin identificarea a ceea ce, în ţesătura lor, e îngustime fudulă şi caraghioslîc. ... " Dilema, nr. 1,14 -20 ianuarie 1993 Omul fără dileme Uneori regret că gazeta de faţă se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi că duhul dîmboviţeân nu poate trece pe lîngă acest cuvînt fără să alunece în poantă facilă, ironie minoră şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mâi supărător e malentendu-xil. Un demon simplificator a lăsat unora impresia că filosofia acestei publicaţii e bîlbîiala, inexistenţa criteriilor, absenţa opiniei. „O revistă fără un punct de vedere" — sima imul dintre reproşurile curente. Pe de altă parte, cînd afirmăm un punct de vedere, se găsesc repede destui care să ne reproşeze că ne-am depăşit programul, că nu sîntem destul de „dilematici". Malentendu-ul constă în faptul că ceea ce noi propunem drept manevră intelectuală de conjunctură, drept stil de a gîndi e luat drept doctrină. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, că totul e dilemă, că nimeni nu poate judeca pe nimeni şi că nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbăm peste lucruri o privire ceţoasă, fără discemămînt, şi nu trăim într-o cronică inhibiţie mentală. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim că viciul e rău şi virtutea e bună, că cei care conservă vechile structuri sînt răi şi cei care vor să le anihileze sînt buni, că Ştefan Augustin Doinaş e bun şi Comeliu Vădim Tudor e rău, mă rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. Şi n-avem de gînd să introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sînt clare. Socotim însă că nu toate lucrurile sînt clare şi că boala societăţii româneşti de azi e excesul tonului categoric (avînd drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Sîntem excedaţi de suficienţa intelectuală şi morală a celor care s-au dezvăţat să mai spună „cred că", „poate că", „mă întreb dacă", „nu mi-e 14 foarte clar", „nu ştiu ce să spun", „trebuie să mai reflectez" şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăşi a spiritului. Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandăm, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. în definitiv, nici buna creştere nu e operantă în orice împrejurare. Este însă acesta un argument să o declarăm futilă? Ar fi, poate, folositor să ne amintim puţin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cît de „dilemâtici" ştiam să fim în lumea aceea în care totuşi binele şi răul se deosebeau cu uşurinţă! Cît de firesc ni se părea, atunci, să spunem că „orice am face nu se schimbă nimic" şi că deci e preferabil să stăm cuminţi, într-o toropeală plină de argumente! Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei „din care nu se poate ieşi". Şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amîna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Căci sîntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne coirfportăm băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi> intransigenţi, fără „complicaţii" interioare. Aşa stînd lucrurile, ne putem întreba cuni şi cînd vom plăti deriva geometrică în care ne.complacem deocamdată? ^ Dilema nu vrea altceva decît să tempereze această deriyă. Ea nu vrea să relativizeze valorile sau să surdineze adevărul. Vrea însă scoaterea din joc a omului fără dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibilă. Ne izbim de tipul acesta uman la tot pasul, cu o crescîn-dă exasperare. A apărut imediat după '89, recomandîndu-se ca unul care a înţeles imediat totul şi poate explica oricui, în detaliu, scenariul corect al evenimentelor. El ştie exact cum a fost: „s-a prins", a priceput, nu s-a lăsat dus de nas. Dacă ai dubii, te priveşte amărît; ca pe o vietate insuficientă, abia recuperabilă. îţi dovedeşte că eşti manipulat, anchilozat mental, infantil sufleteşte. El e mereu deştept, tot mai deştept, şi tu eşti mereu prost, tot mai prost. Perspicacitatea lui politică e garantată, la fel de garantată ca imbecilitatea ta în materie. Omul fără dileme ştie cine ne vinde şi cine ne cumpără, ştie cum e. cu regimul valutar, ştie cum trebuie condusă ţara. Chestia cu Securitatea, o are la degetul mic. („S-a prins!".) Chestia cu francmasoneria — la fel. Se pricepe la toate, e sigur că existenţa lui e providenţială, vrea să te edifice şi să te 15 fericească cu forţa. Fireşte, există o foarte colorată tipologie a omului fără dileme. Fără dileme e şi prostănacul pompos, şi ideşteptul care îşi idolatrizează deşteptăciuneâ. Fără dileme e şi tînărul prezumţios care dă lecţii naţiunii în numele unor idei de împrumut, dar şi bătrînul arogant care îşi numeşte scleroza „experienţă de viaţă". Există omul fără dileme pro-guvernamental, mereu înarmat împotriva .trădătorilor din Opoziţie, şi omul fără dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mîntuirii naţionale, dar nu înţelege s-o pună la dispoziţia derbedeilor... Omul^fără dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida care explică tot, la eroii lui Pintilie care ştiu că „americanii sînt tîmpiţi" şi femeia română — „a opta minune a lumii". Un câz special e omul fără dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept „conştiinţa mai bună a neamului": îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii- alege binele de rău cu o precizie oraculară, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nU, sfătuieşte, amendează/ tranşează. Omul fără dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stingă. E marele organir zator, marelepedagog,marele vindecător. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pildă), el îşi asumă prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie mai bine decît o; ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gîndi, cum ne vom distra, cine binemerită admiraţia, cine dispreţul nostru. Ne dă o glumă pe săptămînă şi o poezie pe săptămînă, alese, evident, de specialişti (aleşi de el), aşa încît să nu ne pierdem timpul amuzîndu-ne fără folos. La limită, omul fără dileme e Big Brother, Şeful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap că poate greşi, că poate fi monstruos, că e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decît ceea ce ştiinţa lui cubică, de beton, îi dictează să facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atît cît îi stă în Putere. Şi atîta vreme cît omul fără dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palmă. Dilema, nr. 8> 4 -10 martie 1993 Curiozităţi... f De la bun început, Dilema a fost pentru românul intransigent (adică pentru tot românul „de calitate", aflat din faşă în afara oricărui compromis) suspectă. Suspectă mai ales pentru că se tipăreşte pe bani de la Guvern. Plătită de Putere, efgo aservită Puterii. în ce măsură textele puse în circulaţie de această gazetă slujesc într-cidevăr Puterea, în ce măsură ea este „cotrocenizată", linguşitoare, subtil „Colaboraţionistă" e mâi puţin important. Important e că o asemenea gazetă nu poate să nu fie suspectă. O ştiam încă înainte de apariţia primului număr şi o ştim în continuare, chiar dacă nu o citim. în ce ne priveşte, nu înţelegem să ne justificăm la infinit, iar dacă o facem, o facem prin chiar prestaţia noastră săp-tămînală, atîta cîţă e. Ne îngăduim totuşi să surîdem, ca de o picantă curiozitate, ori de cîte ori „judecătorii" noştri, într-o inocentă uitare de sine, adoptă gesticulaţia purităţii. Iată un exemplu: în numărul din aprilie al revistei Vatra, cineva care semnează curajos şi răsunător V.P. îi invpcă cu o ironie amară pe „intelectualii noştri independenţi care lucrează la sau pentru instituţii sponsorizate de noii guvernanţi". Evident, această fină aluzie ne priveşte. Dar ea priveşte,, vai, mai toată cultura română. Toate teatrele din România smt „sponsorizate" de Guvern; la fel filarmonicile, ansamblurile de operă, muzeele şi o mulţime de publicaţii cochet antiguvernamentale. Fie că ne place sau nu, cultura este încă, în România, „cultură de stat". Andrei Şerban a condus Teatrul Naţional cu bani de la Guvern, Lucian Pintilie a făcut Balanţa corn-binînd banii Guvernului cu aceia ai unor asociaţi străini, Stere Gulea şi-a făcut filmul despre Piaţa Universităţii pe banii Guvernului, Muzeul Ţăranului Român funcţionează pe 17 banii Guvernului, editura Hurnahiţas s-a născut şi ea ca editură bugetară. Şi aşa mai departe. Dacă e de spus ceva e că Guvernul dă bani puţini. Că investiţia sa în instituţiile culturale e grav insuficientă şi, adeseori, arbitrară. De aceea oamenii de cultură cer apăsat suplimentări, sprijin, generozitate. Şi bine fac, pentru că a cere bani de la Guvern nu e deloc compromiţător pentru cine gîndeşte normal. Dimpotrivă, e compromiţător pentru Guvern să refuze a „sponsoriza" cultura, după cum poate fi compromiţător să faci, pe banii obţinuţi de la Guvern, cultură de mîna a doua. E o lipsă de imaginaţie —• şi o formă de analfabetism financiar şi politic — să iei bugetul ţării drept o sumă de bani murdari şi drept „averea Guvernului". Guvernul administrează banii contribuabililor. Ai noştri. Nu e o ruşirxe să-ţi ceri partea şi nu e infamant să o primeşti. în definitiv, nu ne-am gîndit, pe vremea Puterii totalitare, că banii de la Guvern ar fi fost ,întinaţi". Vreme de patruzeci şi cinci de ani am făcut cultură onorabilă şi mai mult decît onorabilă pe banii unor guverne abominabile. Slavă Domnului ! Bine că s-a putut ! De unde brusc atîta virginitate? Cui trebuie să lăsăm bugetul? Sau ar fi, poate, cazul să cerem pentru cultură doar bani „albi" de la Opoziţie? (Apropo: salariile opozanţilor din Parlament vin tot de la buget!) Dar să ne uităm pe frontispiciul revistei Vatra. Ce descoperim? Că e „editată de Uniunea Scriitorilor şi Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Mureş". Să vezi şi să nu crezi! Te întrebi, perplex, din ce diafane ceruri s^a pogorît asupra noastră V.P.? îşi închipuie dînsul că Inspectoratul pentru Cultură e o asociaţie filantropică? Nu ştie dare V.P.' că el (inspectoratul) e „âl Guvernului", îmbinînd competenţa Ministerului Culturii cu aceea a Prefecturii locale? Ministerul Culturii nu e „Guvern"? Sau trebuie să înţelegem că, pe măsură ce se îndepărtează de Bucureşti, organismele Guvernului devin ne- sau antiguvernamentale? Ar mai fi multe de spus (dar nici prea multe!) despre „micile rînduri" ale solemnului V.P. (care savurează „adevărul" înjurăturilor lui Goma, chiar dacă, pentru unele, Goma însuşi a fost obligat să-şi ceară scuze public). Dar cum să intri în război cu un soi de zînă castă şi morocănoasă, care se simte paraşutată bruisc printre hiene? - Dilema, nr. 24,25 iunie -1 iulie 1993 Prezumţia de impuritate Cînd, în 1988, s-a difuzat la Europa liberă celebra scrisoare a Celor şase, nu ştiam, despre autorii ei, mai mult decît ştia toată lumea. Am recepţionat-o spontan, ca pe un act de curaj într-o mare de resemnare neagră sau de disperare mută. Ceva se mişca în lumea noastră încărcată de revoltă, dar incapabilă (încă) să producă o ofensivă amplă şi coerentă.' Am fost cu atît mai surprins şi, de la o vreme, întristat să constat ce repede s-a mobilizat opinia publică pentru a diminua, a devaloriza şi a compromite ceea ce în mod normal trebuia s-o exalte. în fond, vocifera acreala anonimă, cine erau Cei şase? Tot comunişti, tot „de-ai lor": s-au,trezit eroi la spartul tîrgu-lui, după ce, mai întîi, ani de-a rîndul au fost instrumente obediente ale regimului: Ca să nu mai vorbim că toţi sînt bătrîni şi, prin urmare, nu mai au ce pierde. Şi, de altfel, n-ar fi avut ei curajul asta, dacă n-ar fi avut spatele asigurat: ceva CIA, ceva KGB, unele mafii internaţionale (nu erau cumva evrei său cu neveste evreice?). Şi nu cumva erau, unii dintre ei măcar, vag ramoliţi? Sau, dimpotrivă, ambiţioşi în chip juvenil, dornici de putere? Oricum, în cîteva zile nimic n-a mai rămas din gestul lor îndrăzneţ. în chip semnificativ, noi interiorizaserăm — inconştient — mentalitatea cultivată cu bună ştiinţă de Securitate; orice act de protest trebuia dezamorsat prin calomnii bine ticluite: trădare, spionaj, agenturi etc. Nici ceilalţi; puţini, disidenţi pe care i-am avut nu s-au învrednicit de o soartă inai blină. întotdeauna se găseau voci sincere care să-i decreteze drept nebuni, fanatici, orgolioşi, interesaţi, manipulaţi ş.a.m.d. Intr-adevăr, ce om cu scaun la cap s-ar fi pus aşa, tam-nesam, de-a curmezişul unui sistem invulnerabil, periculos în invulnerabilitatea sa? 19 După revoluţie, tipul acesta de defetism cinic a căpătat proporţii monstruoase. L-a practicat Puterea pentru a fisura imaginea liderilor din Opoziţie şi a Opoziţiei în genere, l-a practicat presa de toate culorile pentru a „de-construi" prestigiul personalităţilor controversate, l-a practicat Opoziţia pentru a contracara popularitatea Puterii şi loviturile ei sub centură. Disidenţii au devenit curînd „aşa-zişi disidenţi". Unul dintre scriitorii, puţini la număr, care se solidarizaseră în 1989 cu Mircea Dinescu îmi mărturisea, acum cîteva luni, că, privind retrospectiv, începe să creadă în manipularea ruso-maghiară a poetului. Adică în ceea ce spun de cinci ani „politicienii" României Mari! în orice opţiune, declaraţie sau gest public, se caută dedesubturi infame. Ţi se umblă la caracter, ţi se inventează strategii murdare. Ţi se interzice, clipă de clipă, să fii tu însuţi. Eşti omul, ungurilor, al KGB-ului, al Cotroceniului, al monarhiştilor. Eşti securişt, trădător, antiromân. „Urmăreşti" ceva, trişezi, te prefaci, arunci praf în ochi, eşti-plătit de reţele masonice, iudeo-masonice sau, dimpotrivă, de oculte cuiburi legionare. < Disecarea aceasta nevrotică, purulenţă, malignă, a tuturor celor din jur a devenit o probă de luciditate şi de deşteptă-ciune. Oameni dintre cei mai diferiţi ca inteligenţă, moralitate şi angajare politică se întîlnesc într-o bolnăvicioasă destruc-turare psihanalitică a-lumii şi a semenilor lor. Toţi îşi întemeiază ideologiile şi acţiunile pe o ^generalizată prezumţie de impuritate. ° După apariţia „cazului Patapievici"*, mecanismul acesta rudimentar, dar robust, a intrat prompt, în funcţiune. Intelectuali fini, mîrlani de duzină şi gazetari „fără prejudecăţi" se întrec în a elabora impozante cantităţi de mocirlă. Cei zece inşi care au semnalat neregula au fost puşi imediat sub lentilă: au vrut, de fapt, să-şi dea aere, să atragă aţenţia, să^şi consolideze notorietatea. Sau să-i facă reclamă lui Patapievici (care, nu întîmplător, a publicat de îndată un volum de eseuri): Totul e, în orice caz>io înscenare, o încercare de a pescui în ape tulburi, o diversiune. Se doreşte stricarea imaginii ţării, destabilizarea serviciilor secrete, înspăimîntarea populaţiei. * Vezi în volumul de faţă, pp. 142-145. 20 Dacă nu cumva cei zece sînt manevraţi subtil de Securitate în vederea soluţionării unor conflicte interne. încă de la primul ei număr, Dilema a fost însoţită, de asemenea, în chip statornic, de un alai pestriţ de suspiciuni, demascări şi procese de intenţie. Creată de Putere ca să-şi asasineze „concurenţa" (în speţă, revista 22) sau să ademenească discret spiritele către tabăra guvernamentală, cînd subversiv „de stînga", cînd subversiv „de dreapta", cînd uti-lizînd banii Guvernului pentru a-i face o propagandă abil camuflată, cînd detumînd banii Guvernului către interesele Opoziţiei, Dilema nu încetează să excite şi să deruteze spiritul analitic al contemporanilor vigilenţi. Am constatat că, în genere, cei care au catalogat-o rău de pe cînd era în faşă preferă să n-o citească decîţ să-şi schimbe opinia. Dacă totuşi o citesc> nu ţin minte decît ceea ce pare să-i confirme. Chiar colaboratorii ei constanţi sînt scuturaţi uneori de frisonul riscului moral şi al vinovăţiei politice: dar dacă ce se spune despre gazeta aceasta e adevărat? în ce mă priveşte, am obosit să p mai apăr. Aş putea, fireşte, să-i întreb, la rîndul meu, pe cei care se îngrijesc cu atîta zel de propria lor, „nereperată", onoare: dar dacă ce se spune despre Dilema nu există decît în minţile dumneavoastră intoxicate de patima scenariilor, de viruşii suspiciunii generale pe care ni i-a inoculat tuturor dictatura, de abuzul imaginaţiei dumneavoastră încinse? Dacă urîţiţi — cu îndoielile, precauţiile şi ideile dumneavoastră fixe — un efort autentic şi de bună credinţă? Şi dacă — încruntaţi cum sînteţi de teama că veţi fi păcăliţi — rataţi normalitatea unui episod de bucurie intelectuală adevărată, cum nu sînt foarte multe în lumea noastră de azi, desfigurată de „scrîşnirea dinţilor"? Mărturisesc că, sufleteşte, bilanţul primelor o sută douăzeci de numere tipărite sub frontispiciul Dilemei e mai curînd deprimant. E greu să fii stimulat de o ambianţă a cărei lege e prezumţia de impuritate. Şi în care fiecare locuitor îi desfiinţează pe toţi ceilalţi în numele purităţii proprii. Dacă n-ar fi bucuria atemporală de a colabora cu o echipă care, născută la întîmplare, a devenit o vietate eficace şi tandră şi dacă n-ar fi ecourile bune ale unor cititori care şi-au păstrat libertatea interioară necesară pentru a credita lumea înainte de a o dispreţui, aş fi înclinat să pun punct acestei nerăsplătitoare curse, lăsînd locul liber pentru guvernanţi jigniţi şi opozanţi virgini. 21 îmi amintesc tot mai des de un splendid pasaj dintr-un text mai vechi al lui Alexandru Paleologu. Nu contează cui i se adresa în clipa cînd a fost scris; nu ştiu nici măcar dacă interlocutorul vizat merita, atunci, judecata — caldă totuşi — a domnului Paleologu. Dar judecata aceasta ne priveşte astăzi pe toţi (şi, poate, pe domnul Paleologu însuşi). Iată textul: „...ai o tendinţă de a atribui intenţiuni joase, mobiluri prea puţin onorabile gesturilor altora, poate greşite, poate nedrepte, poate excesive, dar nu neapărat infame. Cred că e lă dumneata o formă de naivitate întoarsă, o naivitate nu din prea multă, ci din prea puţină încredere în semeni. Poate ăi fost marcat de experienţe triste, care ţi-au imprimat această pornire; poate e firea dumitale prea bănuitoare. E păcat. Păcat’pentru dumneata, întrucît nu se poate să nu-ţi întunece priveliştea vieţii. Păcat, tot pentru dumneata, căci te va face să ratezi multe şi, poate, mari şanse ale inimii. Păcat, în sfîrşit, tot pentru dumneata, căci o asemenea optică viciază pînă la urmă spiritul/" Dilema/ nr. 120,28 aprilie -4 mai 1995 Spiritul Dilemei I Socotesc că în ultimii trei ani am dat suficiente explicaţii în legătură cu programul Dilemei şi, în genere, cu legitimitatea tonului „dilematic" în lumea românească de azi. Evident, discuţia poate avansa, putem intra în amănunte, cu condiţia să nu înlocuim argumentele cu febrilităţi umorale şi să păstrăm — în tiinpul dezbaterii — im minim de bună-credinţă. Or, trebuie să observ că toate contestările scrise pe care le-am primit, ca şi mUlte dintre cele verbale, venite, într-o împrejm-rare sau alta, de la prieteni, simpli cunoscuţi sau neprieteni, au rămas în limitele unei iritări superficiale: judecata se formulează pripit şi tranşant, de obicei ca o variaţiune pe tema „ţâră arde şi Dilema se piaptănă". „N-avem timp de dileme, ne trebuie opţiuni radicale şi acţiuni ferme. Dumneata —- cu „imparţialitatea" dumităle — ameţeşti lumea, stîmeşti confuzie şi, în fond; faci jocul Puterii" — iată cam tot ce pot produce, ca materie de dispută, preopinenţii noştri, referindu-se mai mult la titlul gazetei decît la conţinutul ei. Unui repertoriu ofensiv atît de schematic e uşor sări opui o contraofensivă echivalentă: să observi, mai întîi, că mulţi dintre radicalii de azi erau, înainte de 1989, mai „dilematici" decît s-ar fi cuvenit şi decît „dilemâticii" de azi, pe care îi blamează. Apoi, că opţiunea radicală, dar oarbă, şi acţiunea fermă, dar stupidă, nu dau rezultă te mâi bune decît întîrzierea în dilemă şi că o Opoziţie diletantă poate face în aceeaşi măsură jocul Puterii — şi îl face în fapt! —, ca şi imparţialitatea în exces. Uriii ne reproşează o nepermisă înclinaţie spre comoditate: Ţara e Un sîngeros teatru de luptă, iar noi stăm deoparte şi comentăm războiul de la distanţa, ferindu-ne să ne angajăm în vreo tabără. în realitate, atitudinea noastră produce, 23 săptămînă de săptămînă, multiple specii de inconfort. Sîntem suspecţi tuturor combatanţilor şi, în consecinţă, avem de suportat atacuri din toate părţile. Proguvemamentalii cer să ni se taie bugetul, opozanţii ne fac dosar pentru stîlpul infamiei. Viaţa dilematicului se dovedeşte mai grea decît a „angajaT ţilor" fără dubii, care moţăie în mijlocul partizanilor lor, emi-ţînd, cu conştiinţa împăcată, discursuri previzibile. De altfel, strict logic, dilema e o „figură" incomodă: ea naşte stupoare intelectuală, nelinişte, tensiune. Reflexele mentale curente se văd hărţuite de disjuncţii insolubile, raţionamentele se blochează în dificultăţi descurajante. Riscul paralogismului, al sofismelor, al derutei interioare e mereu subînţeles: a trăi di-lematic e a trăi periculos, sub ameninţarea neîncetată a crizei jură ieşire. O altă temă agitată frecvent de „nedilematici" e aceea a echidistanţei vinovate. Nu şade bine, în vremuri de restrişte, să fii echidistant, să eziţi, dubitativ, la mijloc, intr-un spaţiu al nimănui. Dar ştim şi noi asta, ştim şi noi că a fi echidistant e totuna cu a fi absent, că neutralitatea poate fi simptomul unei aştenii. Dilema nu e deloc neutră şi nici echidistantă dacă urmărim atent modul ei de funcţionare. Nu stăm, încremeniţi la egală depărtare de Guvern şi de Opoziţie, ci ne mişcăm suplu în intervalul dintre ele, încercînd să ne ţinem cît mai aproape de adevăr. Cu alte cuvinte, cînd Opoziţia nu ni se pare a fi în adevăr, înţelegem sa o amendăm, tot astfel cum amendăm Puterea cînd o percepem ca exterioară adevărului. Fireşte că fiecare contabilizează doar amendamentele de care se simte vizat şi, în consecinţă, ne plasează „de partea cealaltă". Noi însă nu credem că politicul e un teritoriu al adevărurilor absolute şi că deci unii rechiziţionează definitiv dreptatea şi curăţia, în timp ce „ceilalţi" devin depozitarii tuturor erorilor şi ai tuturor ticăloşiilor. Ni separe că gîndirea aceasta monoton dihotomică e una dintre cauzele întârzierii cu care coagulează, la noi, spiritul civic. Căci spiritul civic nu se confundă cu Opoziţia decît sub regimurile dictatoriale. în condiţii cît de cît normale, spiritul civic e o „vietate" autonomă, un mecanism de reglaj social pentru care nu simpatiile politice contează, ci principiile statului de drept. Spiritul civic nu e spirit / de partid. De aceea el semnalează şi condamnă orice derapaj, orice abatere de la democraţie, indiferent din care secţiune a 24 spectrului politic ar proveni. Spiritul civic nu-şi poate permite, de pildă, să înfiereze mineriada din iunie '90 şi să o accepte pe cea din septembrie '91. El trebuie să proclame ilegitimi-tatea oricărei mineriade, a oricărei soluţii barbare survenite pe scena publică. Asta nu e echidistanţă sau neutralitate: e refuzul de a judeca în numele unui interes de grup şi e un efort elementar de obiectivitate. Dilema e totuşi de acord că, uneori; anumite strategii de conjunctură trebuie să primeze asupra obiectivitătii. De pildă, ea e perfect conştientă că pentru consolidarea democraţiei naţionale o rotaţie completă a „zodiacului" politic e esenţială. Opoziţia trebuie să treacă la guvernare, guvernarea trebuie să treacă în opoziţie. Prelungirea fără termen a „stabilităţii" de acum dăunează ambelor tabere şi întregii ţări. Problema e că, din punctul nostru de vedere, Opoziţia nu va cîştiga dacă va fi sprijinită omagial, iubită lăutăreşte, lăudată partinic drept infailibilă şi imaculată. în orice caz, pînă acum, acest tip de solidaritate lăcrămoasă n-a; prea dat rezultate. Socotim, prin urmare,, că ar fi mai utilă o cîntărire rece a situaţiei, un bilanţ necomplezent al eşecurilor, greşelilor şi confuziilor acumulate în ultimii ani şi asupra cărora a planat mereu un soi de interdicţie sentimentală („să nu dăm satisfacţie duşmanilor"). Am fost plăcut surprinşi să constatăm că, de curînd, într-un interviu televizat, domnul Comeliu Coposu a consimţit să vorbească despre unele insuficienţe ale Convenţiei Democratice şi ale PNŢCD-ului (mai ales cu privire la recoltarea de cadre noi şi la distribuţia în teritoriu). E un pas înainte, chiar dacă e făcut cu oarecare întîrziere. Noi am formulat opinii asemănătoare încă din 1993 şi am fost taxaţi imediat drept prea dilematici şi, de fapt, cotrocenizaţi. Iată, aşadar, că Dilema exprimă uneori „gîndul românului de pe urmă". Nu ne rămîne decît să ne declarăm melancolia că majoritatea celor care ne judecă nu reuşesc să depăşească o serie de idiosincrasii, enervări, scenarii şi idei fixe, de natură să împăienjenească spaţiul discuţiei. Nici imul nu ne-a făcut onoarea de-a ne lua cu adevărat în .serios, de a merge, nepărtinitor, la texte, de a răsfoi, fie şi rapid, un manual de logică pentru a afla ceva mai mult despre „dileme" decît ceea ce crede că ştie deja. Dacă ar fi să ne evaluăm singuri păcatele, ne-am des- 25 curca mai bine. Şi, în definitiv, de ce n-am face-o? De ce n-am încerca să punem Dilema însăşi sub raza unei priviri dile-matice? II Ce ne-am putea reproşa singuri, plictisiţi de superficiali-tatea reproşurilor care ne vin de la alţir? S-o luăm de sus. De la Kant. In Logica generală (tradusă în româneşte, în 1985, de Alexandru Surdu) citim: ,>Dilemele au (. . .) multe puncte suspecte, chiar atunci cînd se condhide corect. Ele pot fi utilizate pentru susţinerea, dar şi pentru combaterea propoziţiilor adevărate, prin dificultăţile formulate la adresa lor." Şi cîteva rînduri mai sus: „...este un artificiu sofistic ea, în loc să respingi de-a dreptul propoziţiile, să arăţi doar dificultăţile". Dilema se distinge, într-adevăr, prin înclinaţia şi dexteritatea ei de a semnala dificultăţile oricărei opţiuni, minusul existent de ambele părţi ale unei alternative. Chiar cînd e construită corect (căci există şi false dileme, cu vicii structurale uşor de diagnosticat), dilema tinde, aşadar, să paralizeze alegerea şi, cu atît mai mult, actul, scoţînd în relief blocajele latente ale oricărei căi. Spiritul dilematic hipertrofiază obstacolele, riscurile, contraargumentele şi e, îh consecinţă, un spirit mai curînd demobilizator, Hamlet e paradigma lui clasică. Dar, pe de altă parte, e inelegant să-l reduci pe Hamlet la informul nehotărîrii. Ezitarea lui nu. e pură stupoare şi nici îngălare morală, ci abuz de fineţe, simţ metafizic. El acceptă vinovăţia faptei amînate din oroare pentru fapta pripită şi nedreaptă: Acesta e echivocul oricărei dezbateri dilematice şi el trebuie asumat că atare, cu toate neajunsurile lui. Dilemă sabotează în egală măsură refuzul şi adeziunea, inventariind dezavantajele ambelor. Manualele dau, uneori, spre lămurire următorul exemplu: trebuie să prind trenul X pentru a ajunge la o întîlnire. Dacă trenul va veni cu întîrziere, (l-aş putea prinde, dar) voi rata întîlnirea; dacă trenul va veni la timp, (nu-1 voi putea prinde şi) voi rata întîlnirea. Or, trenul va veni fie cu întîrziere, fie. la timp. Deci, în ambele cazuri voi rata întîlnirea. Rezultă că n-are rost să încerc să prind trenul, de vreme ce, oricum, nu voi ajunge la timp la întîlnire. O aseme- 26 nea concluzie e invalidabilă pentru că nu ţine cont de toate posibilităţile situaţiei date: trenul ar putea să întîrzie, dar nu într-atît, încît să-mi împiedice întîlnirea; în plus, el ar putea recupera (sau reduce cu totul) întîrzierea înainte de a ajunge la destinaţie. Prin urmare, merită să încerc să prind trenul. Acest „merită să încerc" e, din păcate, o vorbă care iese greu din gura dilematicului, ceea ce face ca deliberarea sa să fie amendabilă, ba chiar, eventual, impardonabilă. Iată, de pildă, cea mai vinovată dilemă pe\cajre ne-o putem închipui acum, în pragul campaniei electorale: trebuie să votăm în aşa fel, încît nou-aleşii să fie capabili a scoate ţara din impas. Dacă votăm cu actuala Putere, lucrurile nu vor merge mai bine decît acum (pentru că Puterea şi-a dovedit slăbiciunile). Dacă votărri cu Opoziţia, lucrurile nu vor merge mai bine decît acum (pentru că şi Opoziţia şi-a dovedit slăbiciunile). Or, nu putem vota decît fie cu Puterea, fie cu Opoziţia. Dar în ambele cazuri lucrurile nu vor merge mai bine decît acum. Rezultatul: nu merită să mai votăm. O asemenea concluzie ar fi catastrofală. Ea face abstracţie de complexitatea reală a situaţiei şi de exigenţele spiritului civic. Mai întîi, democraţia are nevoie de alternanţa la Putere a forţelor politice existente. Apoi, Opoziţia ma trecut încă proba capacităţilor ei de guvernare. Pusă în situaţia de a conduce, ea ar putea ,să-şi descopere resurse nebănuite. Şi, în definitiv; eşecurile Puterii sînt palpabile, în vreme ce eşecurile Opoziţiei (ca eventuală instanţă de guvernămînt) sînt ipotetice. Prin urmare, merită să încercăm, prin vot, o reîmprospătare a vieţii noastre politice. Dar pînă şi un vot acordat Puterii e preferabil sustragerii de la, vot, căci dovedeşte voinţa electoratului de a participa la destinul comunităţii,.de a contracara spectrul lehamitei. . Jocul cu dilemele poate fi deci, în anumite circumstanţe, periculos. El alunecă relativ uşor către prestidigitaţie, către gratuitate intelectuală, dacă pasiunea combinatorică a logicii pure atîrnă mai mult decît nevoia de soluţie şi de faptă. Dile-maticul poate fi, de asemenea, o fire cinică sau una indiferentă. El poate savura suspensia opţiunii pentru că nu mai comunică cu universul valorilor sau pentru că e incapabil de orice angajare pozitivă. Alteori, dilema e simptomul unei premature îmbătrîniri: priveşti de jur-împrejur vlăguit, cu sentimentul acut al zădărniciei. Nimic nu te mai atrage, nimic 27 nu te mai convinge. Aceasta e echidistanţa proastă, cea care te îngheaţă în mijlocul geometric al tuturor posibilităţilor . Cititorii noştri pot fi siguri că sîntem conştienţi, la fiecare pas, de primejdiile care ne pîndesc: Ne-am întrebat, nu o dată, dacă aşezarea noastră e moralmente corectă şi politia ceste utilă. Nu sîntem deloc siguri că Dilema a pus întotdeauna accentele aşa cum trebuie, că n-am fost, uneori, mai dilematici decît am fi vrut-o, iar alteori, mai categorici decît ar fi fost cazul. Ştim că nu sîntem scutiţi de a greşi. Dar care dintre căile pe care le-am putea alege ne-ar garanta infailibilitatea? Nu calcă şi activiştii nedilematici printre capcane? N-ar avea de profitat şi ei de pe urma imor mici accese de îndoială? în varianta ei responsabilă, Dilema nu cere decît o calmă cădere pe gînduri înainte de acţiune. Ea reclamă, pentru fiecare, dreptul la răzgîndire, la decizie liniştită, ferită de nerăbdări contiiigenţiale. Dincolo de toate riscurile asumate, noi ne păstrăm totuşi convingerea că, în etapa prin carer trecem, tensiunea dilematică e mai onestă şi mai productivă decît iureşul ideologic, decît inflaţia certitudinilor şi decît spontaneitatea viscerală. Există o anumită consubstanţialitate între metabolismul tranziţiei şi metabolismul dilemei. De aceea, sub titlul gazetei noastre scrie şi nimeni nu pare să observe — „săptămînal de tranziţie". Dilema nu vrea deci să se eternizeze, nu are o doctrină valabilă în sine. Ea e un mocl de a supravieţui igienic, în vremuri anormale. Sperăm să apucăm momentul în care şi titlul, şi subtitlul nostru vor deveni caduce. Deocamdată însă sîntem perfect acoperiţi de spiritul vremii. Logica scolastică numea dilema syllogismus cornutus — argument cu două coame, „cu două tăişuri": cînd vrei să eviţi imul dintre ele, te loveşti de celălalt Vom fi cei dintîi care să ne bucurăm de îmblînzirea istoriei cornute ce ne-a fost hărăzită. Pînă una alta, stăm între coarnele ei la fel de timoraţi şi de plini de speranţă ca toată luinea. Corida continuă. Dilema, nr. 142,29 septembrie - 5 octombrie 1995; nr. 143, 6 -12 octombrie 1995 II CĂLĂI, VICTIME ŞI JUDECĂTORI Despre (in)disciplina de partid Sciziunea a devenit, la noi> boala cronică a tuturor formaţiunilor politice: Partidul de guveiriămînt— vechiul FSN — se împarte în două. Apare FDSN-ul, despre ale cărui fricţiuni intestine a început să se vorbească tot mai des. FSN-uI lui Petre RUmăn nu e nici el atît de omogen pe cît pare; Ia bază lucrurile sînt confuze (vezi votul dat de mulţi, la Preşedinţie, lui Ion IliescU, deşi exista un candidat propriu); la vîrf apar disensiuni neaşteptate (Petre Roman — Caius Dragomir). Fricţiunile liberale sînt notorii. Întîi, Dinu Patriciu contra Radu Câmpeanu> apoi Dinu Patriciu contră Cataramă, apoi Vintilă Brătianu contra Câmpeanu, ca să nu mâi vorbim de bruiajul vesel al Uniunii Liberale Brătiănu-Kogălniceanu. PAC-ul pare în pragul unei ramificaţii riscante, pe baza a trei moţiuni distincte (liberalism, democraţie creştină; social-de-mocraţie). Oricum, e în conflict cu Alianţa Civică. UDMR-ul e subminat de tensiunea dintre radicali şi moderaţi. Pînă şi micul birt patriotic al PRM-ului polarizează, din senin, între cei doi titani ai săi: Comeliu Vădim Tudor şi Radu Theodoru. Ecologiştii, a căror doctrină ar trebui să fie clară şi simplă, sînt, la rîndul lor, sfîşiaţi de diferenţe (MER pe de o parte, PER' pe de alta) Singur PNŢCD-ul are un aer mai compact deşi e şicanat şi el, din cîhd în cînd/ de disidenţă domnului Ion PuiU. ] 11 Pînă la'un punct, putem spune că această hipertrofie a dezbinării reface tradiţii politice mai vechi. Conservatorii s-ău divizat în 1908, producînd Partidul'Gonservator Democrat al lui Tăke lonescUV Liberalii ăU trecut prin nenumărate crize cUrînd după ce s-au constituit: George Vemescu întemeiază Partidul Liberalilor Sinceri (!) în 1880, pentru a se opune lui Ion C. Brătianu. Mai tîrziu, vom asista la conflicte între „bătrîni" liberali anticarlişti şi „tineri77 liberali procarlişti (cei din jurul lui Gheorghe Brătianu) sau, încă, între „bătrînii" lui Dinu Brătianu şi „tinerii77 lui Gh. Tătărăscu şi Victor Iamandi. De-a lungul acestor erodante peripeţii, au apărut, uneori, al-toiuri stranii de tipul Partidului Liberal Conservator (!), condus de Lascăr Catargiu şi George Vemescu. Asemenea precedente istorice nu explică totuşi integral febrilitatea divergenţelor de azi. Motivele atomizării politice actuale trebuie căutate şi în altă parte. în primul rînd, avem, probabil, de-a face cu un efect compensatoriu al disciplinei de partid totalitare. Monolitul represiunii produsese, în anii dictaturii, un monolit al supunerii (pe de o parte) şi o (cvasi) unanimitate a opiniilor rezistente (pe de alta). Toţi ştiam că adversarul e imul singur şi toţi înţelegeam să ne opunem (fie şi tacit) acestui adversar. în numele a ce ne opuneam era secundar. în mod firesc, după decembrie 1989 am ajuns să descoperim că motivaţiile şi argumentările noastre erau diverse. Că unii ne opuneam în numele unei opţiuni regaliste, alţii în numele unei opţiuni republican-liberale sau ţărăniste; alţii în numele unui socialism „cu faţă umană77 etc. în orice caz, după o omogenizare forţată, avem acum o fărîmiţare „liberă77, im apetit al multicolorului şi al ireductibilului, o sete de diferenţiere întru totul explicabilă (şi încurajată, de altfel, de un individualism recunoscut ca notă specifică a caracterului naţional...). Uşurinţa cu care au loc sciziunile de partid mai are însă şi alte explicaţii, mai puţin legitimabile: o 1 Superficialitatea adeziunii. Se destramă uşor asocierile născute întâmplător, la simpla provocare a conjuncturilor. Oameni care n-au nimic în comun se trezesc sub aceeaşi umbrelă politică pentru simplul fapt de a fi urlat într-o zi> la uri miting/ aceeaşi lozincă. Sau pentru că, într-o împrejurare dată, s-au întîlnit în jurul aceluiaşi interes de moment Sau pentru că taţii, bunicii sau unchii au făcut cîndva parte din acelaşi partid. Sau pentru că, celelalte partide sînt şi mai rele. Spectrul falsei opţiuni, al adeziunii impulsive e infinit şi justifică, în bună măsură, proliferarea „divorţurilor77. . 2 Sentimentalismul adeziunii.? Orice formaţiune politică se constituie — în mod normal — prin convergenţa doctrinară a membrilor ei. Aderi la capătul unei deliberări calme şi 32 temeinice. Ştii la ce aderi. Dimpotrivă, adeziunea fierbinte, patetică, ieşită din haosul unei surescitări accidentale, se decuplează la primul duş rece, la cea dinţii probă de luciditate. Nu e vorba ca opţiunile noastre să fie neapărat lipsite de căldură umană. E vorba însă ca ele să nu exprime simple inflamaţiuni sufleteşti, ci, dacă se poate, un mod de a gîndi. De aceea e bine ca orice partid să aibă o doctrină. Dintr-un partid fără doctrină ieşi la fel de uşor cum ai intrat. 3 Orgoliul. Politicianul român ajunge foarte uşor să se simtă misionat, indispensabil, infailibil. El e o personalitate providenţială şi, ca atare, nu poate avea un şef. Este de negîn-dit să-l vedem făcînd vreodată un pas înapoi, cedînd locul sau acceptînd să colaboreze cu alţii înăuntrul unei structuri suprapersonale. Avem de-a face cu forme de orgoliu dintre cele mai perfide: orgoliul de a fi fost marginalizat, orgoliul de a fi suferit, orgoliul de a fi fost cineva în tinereţe, orgoliul de a fi charismatic sau, dimpotrivă, de a lucra din umbră, cenuşiu şi eficient ca istoria însăşi. Oricare dintre aceste specii ale orgoliului e suficientă ca să justifice ţîfna separatistă, gestul tranşant, ruptura. 4 Carenţa deprinderii de a negocia. Politicianul român nu cunoaşte intervalul între îmbrăţişarea tandră şi injuria dizolvantă. Cînd ţi-e lumea mai dragă, e principial, inflexibil, „scrofulos". îşi descoperă brusc nesecate resurse de puritate, * care îl împiedică, mă-nţelegi, să facă compromisuri. Nu pierde timpul cu manevre tactice şi cu precauţiuni strategice. E oricînd dispus, care va să zică, să arunce în aer un edificiu laborios de dragul unei gesticulaţii neînduplecate. Asta, fireşte, cînd ar fi cazul să negocieze. Cînd, dimpotrivă, e cazul să fie cu adevărat neînduplecat, politicianul român cade uşor la îndoială, nu prin negociere, de altfel, ci prin concesie bonomă: nu se putea pentru ca să refuze... 5 Predominaţia solidarităţii negative asupra solidarităţii afirmative. Majoritatea formaţiunilor noastre politice au un caracter pronunţat polemic. Oamenii se adună laolaltă — sub o etichetă sau alta — ştiind foarte bine ce vor să demoleze şi foarte vag ce vor să construiască. Or, solidaritatea în jurul unui program de desfiinţare e mult mai instabilă (pentru că, moralmente, e mai şubredă) decît solidaritatea în jurul unui proiect care vrea să înfiinţeze ceva. Efortul de a destrăma e 33 capricios, rudimentar, contaminat inevitabil de virusul însuşi al destrămării. Efortul de a face angajează consecvenţa noastră, răbdarea noastră, virtuţile noastre creatoare. El are, prin definiţie, durată, ceea ce suspendă obsesia disidenţelor şi voluptatea rupturii. * ^ ,,.Cu alte cuvinte, în politică e nevoie şi de un dram de nobleţe. Chiar dacă adversarului îi lipseşte. Tocmai pentru că adversarului îi lipseşte. Dilema, nr. 4,4 -10 februarie 1993 \ Călăi, victime şi judecători Am apucat să spun odată că, în materie de vinovăţie, ar fi bine să începem întotdeauna cu noi înşine. Voiam să sugerez, între altele, că adevărata morală e reflexivă şi nu tranzitivă; că legitimitatea ei stă mai mult în gîlceava cu sine decît în judecarea aproapelui. Se vede treaba că am greşit în mod flagrant, de vreme ce o seamă de prieteni (Gabriel Liiceanu în primul rînd) s-au grăbit să mă amendeze, plasîndu-mă, cu::un amor exasperat — ca şi în alte dăţi —-, în categoria nătîngilor cumsecade, dezorientaţi politic, concilianţi cu cine nu trebuie, pe scurt, fraieri. Mi s-a reproşat, mai întîi, că eludez gradele vinovăţiei (ca şi cînd aş fi declarat vreodată că smtem, cu toţii, la fel de vinovaţi ca Nicolski!). Apoi, că mă fac ridicol punîndu-mi cenuşă în cap, în vreme ce vinovaţii cei mari, eălăii, jubilează neruşinat, scutiţi de crize lăuntrice, incapabili de remuşcare. Admit că voi fi putut greşi. Dar mă simt obligat să atrag atenţia asupra cîtorva „complicaţii" de natură să pună îrttr-o altă lumină obnubilările mele şi radicalitatea prietenilor mei. înainte de toate, cred că amestecăm prea des morala cu jurisprudenţa. Dacă vorbim de „victime" şi „călăi" (vezi Apel către lichele, Humanitas, 1992; p. 49), lucrurile sînt, fireşte, limpezi şi se soluţionează (sau ar trebui să se soluţioneze) prompt, pe cale judecătorească. Cînd îl am dinainte pe schingiuit alături de schingiuitor, nu e nimic de cîntărit Şi aş fi ridicol să cer domnului Coposu să se ocupe de „vinovăţia" sa, lăsînd la o parte vinovăţia lui Alexandru Drăghici. în cazuri ca acestea, dreptul pune între paranteze eticul. Numai că, deşi foarte numeroase (şi nesoluţionate), cazurile acestea nu epuizează, statistic, populaţia ţării. Românii nu se împart pur 35 şi simplu în victime şi călăi. între cei doi poli ăi binelui şi răului există un interval infinit de semitonuri, a căror analiză alunecă, adeseori, în indiscernabil. Şi aici încep complicaţiile.. Nu toţi anticomuniştii români au avut destinul dramatic al domnului Coposu şi nu toţi reprezentanţii represiunii au fost variaţiuni pe tema Drăghici. Nu se compară zece ani de puşcărie cu un transfer disciplinar în provincie şi nu se compară strategul unui sistem de anchetă inuman cu organizatorul slugarnic al unei şedinţe de partid. Să mi se îngăduie şi mie să spun că — la acest nivel — există grade de vinovăţie şi grade de suferinţă. Desigur, într-un fel sau altul, am suferit cu toţii; e limpede, de asemenea, că cei care s-au grupat de partea agresorilor direcţi sînt în alte cercuri ale Infernului decît cei terorizaţi de spaimă. Dar e rîridul eticului să pună, acum, între paranteze dreptul Căci nu s-au inventat încă legi care să ordone şi să administreze insomnia. Şi tocmai eticul e teritoriul insomniei: el începe cu constatarea că nu există doar călăi absoluţi, ricanînd sîngeros peste grumazul victimei; există şi călăi mediocri, subcălăi, activişti isterici (şi, de fapt, terorizaţi), funcţionari stupizi sau slabi de înger, naturi incerte, inerţiale, şi naturi rudimentare, „manipulate" de propriile lor limite. Pe de altă parte, nu există doar victima cinstită, cea care, lipsită de orice şansă, bea pînă la fund cupa represiunii. Există şi resemnări vinovate, consimţiri echivoce, laşităţi fără scuză. Există victime vanitoase, proaste, ipocrite, victime care se degradează subtil prin comerţul îndelung cu călăul, victime, în sfîrşit, care devin călăi. Noi, victimele, am votat strîmb prin şedinţe, am participat placizi la mii de ore de învăţămînt politic, am refuzat să semnăm documente ale solidarizării cu victime mai mari decît noi şi ne-am complăcut să diminuăm meritul cîtorva disidenţi autohtoni, ba făcîndu-i nebuni, ba inconştienţi, ba manevraţi de cine ştie cine (exact ca în presa anumitor partide postrevoluţionare...). Evident, astea sînt culpe minore faţă de cele ale „călăilor". Ele nu ţin de Justiţie; ţin strict de dezbaterea lăuntrică a fiecăruia. Numai că dezbaterea aceasta riscă să nu mai aibă loc niciodată. Nicolski e atît de vinovat, atît de masiv vinovat, încît putem uita liniştiţi de măruntele noastre turpitudini. în ce mă priveşte, mărturisesc că labirintul patetic pe care intervalul dintre victima absolută şi călăul absolut îl presupune mă descumpăneşte: 36 nu mă descurc, nu pot să ridic piatra. Mă conformez, de aceea, cuminte, primelor unsprezece versete din capitolul opt al Evangheliei după Ioan. Şi nu pot să nu regret că atîţia dintre drept-credincioşii mei prieteni, obişnuiţi să cultive politicul fără pic de filosofie, şi filosofia fără pic de metafizică, sfîrşesc prin a profera o etică fără Dumnezeu. Dar să lăsăm argumentele. Să privim lucrurile practic. Ce aşteptăm, în fond, de la călăii secunzi, cei ce nu pot fi deferiţi Justiţiei? Să mărturisească, să se căiască şi să ispăşească. Uneori ne declarăm dispuşi să înlocuim ispăşirea prin iertare, dacă există căinţă adevărată. Dar este căinţa o procedură organizabilă? Poate fi indusă prin vot public? Sîntem atît de naivi şi atît de păgîni încît să credem că noi, cu degetul nostru acuzator, putem provoca „împunsătura inimii"? Putem noi să intervenim în misterul care se consumă între omul păcătos şi harul dumnezeiesc? Degetul nostru acuzator nu va reuşi decît să stîmească o sumedenie de viclenii de adaptare: unii îşi vor face sever autocritica (e doar un vechi exerciţiu „purificator"...) şi îşi vor lua angajamente. Alţii vor lăcrima grandilocvent, cerşind compasiune, alţii nu vor pricepe ce avem cu ei, alţii, în sfirşit, ne vor îngropa în explicaţii complexe, care să le legitimeze „erorile". Cu toţii ne vor urî. Cîţi colaboraţionişti francezi (din timpul ocupaţiei germane), cîţi nazişti, cîţi torţionari şi ideologi comunişti au sfîrşit în mînă-stire? Vor fi fost, poate, unii despre care însă nu ştim nimic. Iar dacă asemenea oameni au existat, ei s-au mîntuit nu pentru că un tribunal omenesc al intransigenţei i-a stigmatizat în mijlocul Cetăţii, ci pentru că au stîmit mila îngerilor şi a lui Dumnezeu. Mila aceasta se dăruieşte mai curînd celui care se ocupă de vina proprie, decît celui care se ocupă de vina altora. Aceasta e etica vinovăţiei. Restul e Justiţie... Dilema, nr. 6,18 - 24 februarie 1993 Experienţa Damascului In România de azi există două categorii de oameni: cei al căror trecut contează şi cei al căror trecut nu contează, Criteriul acestei diviziuni e simplu: nu contează trecutul acelora care, azi, „sînt cu noi'"; contează însă trecutul acelora care, azi, „nu sînt cu noi". Cutare jurnalist ne-a otrăvit ani de-a fîn-cîul cu proza lui slugarnică, alcătuită dintr-un amestec grosolan de minciuni şi citate. Astăzi însă el înjură Guvernul. In acest caz, trecutul lui nu contează. Cutare scriitor s-a dovedit, sub dictatură, neacomodant, vertical, curat. Astăzi însă el nu înjură Guvernul. în acest caz, de asemenea, trecutul lui nu contează; Şi trecutul rău şi cel bun devin nesemnificative faţă cu „absolutul" prezentului. Ce faci azi — iată esenţialul: nu trebuie să abuzăm de memorie... Teoria aceasta se poate susţine cu multe şi bune argumente, cu condiţia să fim dispuşi a o aplica pînă la capăt cu consecvenţă. Dar, în realitate, np sîntem dispuşi: vrem pedepsirea vinovaţilor, vrem punctul opt de la Timişoara, vrem procesul comunismului. Şi avem multe şi bune motive să vrem toate astea: să nu acceptăm a arvuni viitorul înainte de a fi limpezit trecutul sulfuros pe care l-am moştenit, prezentul nostru de ieri: Fiecare din cele două atitudini faţă de trecut îşi are, aşadar, îndreptăţirile ei. Necazul e însă Ca ele nu se pot practica simultan. Etic şi logic sînt incompatibile. Şi nici nu poţi propune schimbarea criteriilor de la caz la caz, decît riscînd să tolerezi un neper-mis coeficient de arbitrar, de bun plac, de subiectivitate (sentimentală, politică etc.). Cunosc însă oameni inteligenţi, cărora arbitrarul şi subiectivitatea li se par mai adecvate situaţiei noastre de azi decît logica. Justificarea lor sună, în mare, astfel: e normal ca, 38 în unele cazuri, să ţinem seama de trecutul unor oameni şi, în alte cazuri, nu. Pentru că unii s-âu schimbat, iar alţii continuă să se poarte ca înainte. Pe cei care s-au schimbat îi putem absolvi de trecutul lor, în vreme ce pe „recidivişti" avem dreptul să-i sancţionăm ferm. Cei dintîi au făcut o „experienţă a Damascului", ceilalţi continuă să aibă inima împietrită. Deşi pare echitabilă, judecata aceasta camuflează o sumedenie de presupoziţii vagi şi de schematiSme înşelătoare. Mai întîi, e foarte greu să apreciezi din afară măsura reală în care cineva „s-a schimbat" sau nuc Faptul că, după căderea dictaturii, domnul X, altădată gazetar de partid, începe să se exprime critic la adresa Puterii nu dovedeşte neapărat că domnul X s-a schimbat, ci, pur şi simplu, că nu măi există dictatură. Pentru a stabili dacă domnul X s-a schimbat cu adevărat, ar trebui să-l readucem, pentru un timp, în vechile condiţii de lucru şi sa vedem dacă, în acele condiţii, îşi men-: ţine sau nu panaşul; în ce mă priveşte, mă tem că, dacă s-ar reveni; peste noapte, la teroare, arena curajului civic ar ră-mîne iarăşi pustie: ar reapărea, singuratici, Doina Comea, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Radu HUpescu, Gabriel Andreescu, Cei şase şi încă două-trei grupuri răzleţe, în vreme ce puzderia de combatanţi ai gazetelor şi pieţelor noastre ar recupera brusc înţelepciunea de a sta deoparte: în atelier, în bibliotecă, în rugăciune, ascultînd — cu precauţie — Europa Liberă şi bombănind surd la cîte o coadă. Aşadar, să nu ne grăbim a lua cîteva fireşti schimbări contextuale drept mutaţii, de caracter. Unii se vor fi schimbat radical tocmai ea să-şi acopere; cît mai zgomotos cu putinţă, abdicările de dinainte/Alţii, din snobismul de a fi — de data aceasta fără riscuri — în tabăra celor „puri''. Alţii, pentru că pot, în sfîrşit, să-şi exteriorizeze un înnăscut „duh de ceartă". Alţii, mulţi, pentru că, umiliţi de vinovatele lor consimţiri anterioare, vor să-şi refacă, în ochii proprii, un portret decent. Prin enumerarea unor asemenea motivaţii, nu vrem să punem nici o clipă la îndoială buna-credinţă a celor trecuţi — fulgurant1 — de la aproximaţie la rigoare morală şi nici să excludem existenţa unor motivaţii iriai nobile. Sîntem însă de părere că - în genere -ne-am schimbat mult mai puţin decît ne place să credem şi - în orice caz - mai puţin decîf s-au schimbat împre- 39 jurările. Să adăugăm că putem cere chiar şi celor care „s-au schimbat- în mod autentic să ne dovedească, măcar din cînd în cînd, că nu sînt cu totul amnezici. Căci, dacă noi îi putem absolvi de trecutul lor (pe baza noilor lor angajări civice), ei au obligaţia să nu se poarte ca şi cînd acest trecut n-âr exista... Să vedem acum ce înţelegem îndeobşte prin „cei care nu s-au schimbat". Sînt ei, întotdeauna, atît de imobili, atît de împietriţi pe cît par? Fireşte, lingăii de ieri sînt lingăi şi azi şi vor fi lingăii oricărei forme de Putere. Dar există totuşi cîteva nuanţe; sdiimbarea împrejurărilor a adus cu sine oarecare noutăţi stilistice: s-a trecut de la licheaua înfricoşată la licheaua liberă, de la licheaua disciplinată la licheaua noncon-formistă, nonşalantă, impertinentă. Şi e regretabil că Puterea nu are înţelepciunea de a evita vecinătatea lichelelor consacrate (şi recondiţionate), fie şi pentru a dovedi un minim dis-cemămînt cosmetic. Pe de altă parte, nu toţi cei care sînt, azi, în acord cu Puterea pot fi culpabilizaţi moralmente. Simpatizantul de azi al Puterii face de bună voie ceea ce înainte făcea doar dacă era constrîns. El poate fi slugarnic (în mod liber!), poate fi idiot, dar există şi cazuri de adeziune pornită din convingere, şi în aceste cazuri tema vinovăţiei nu mai e la locul ei. Raportul cu Puterea pare acelaşi, dar mobilurile lui sînt noi. Apoi,1 oricît am fi de tenebroşi („nu s-a schimbat nimic"), trebuie să admitem că nid Puterea nu mai e la fel ca cea dinainte. Există tenacităţi reziduale, sechele greu vindecabile, tendinţe de restaurare, oameni vechi, dar mecanismul totalitar e dezamorsat, simbolistica lui e moartă. Încît cine e progu-vemamental acum nu mai e, nu mai poate fi, psihologic, în aceeaşi categorie cu proguvemamentalul de ieri. Am identificat chiar, între proguvemamentali, o specie patetică: e vorba de cei care, sătui de a fi urît, decenii întregi, pe cei „de sus", caută acum orice pretext pentru a-i asimila: au obosit, pur şi simplu, să demonizeze Puterea; încearcă, din răsputeri, s-o domesticească, să o aducă la un nivel prizabil, E o nevoie — înduioşătoare — de a recupera normalitatea imaginii Puterii, o nevoie pe care, din păcate, Puterea însăşi nu o resimte. Mai există şi cei care se manifestă în favoarea Puterii numai pentru că au apucat să o facă la început şi au orgoliul de a-şi confirma opţiunea, în ciuda tuturor dezamăgirilor. Gît despre cei 40 care nu se manifestă vehement împotriva Puterii, ei nu sînt, necesarmente, dubioşi: pot fi indiferenţi, apolitici sau, temperamental, neinflamabili. Nu orice cetăţean e om de baricadă, în plus, există şi unii, infinit respectabili, care, conştienţi de compromisurile de care s-au făcut vinovaţi înainte, găsesc necuviincios să iasă la rampă şi să-şi dea cu părerea, invocînd o tîrzie, dar decisivă „experienţă a Damascului7'. Nu oricine are destulă vlagă şi destul aplomb să treacă de la condiţia laşităţii servile la aceea de înger exterminator. în încheiere, un cuvînt despre Damasc. Se abuzează în chip frivol de sensul unui episod evanghelic bine definit pentru a explica, grandilocvent, difuze modificări de conjunctură. Ideea că o oarecare schimbare de ton, accelerarea gesticulaţiei, trecerea de la o stare la alta şi de la o conduită politică la alta sînt fenomene de tipul Damascului nu se poate naşte decît în mintea cuiva care n-a citit niciodată atent pasajul cu pricina din Faptele Apostolilor, 9. Damascul nu este o simplă schimbare de atitudine (fie ea oricît de spectaculoasă): e o răsturnare de atitudine, Saul e prigonitorul sîngeros al creştinilor înainte de a deveni, prin intervenţia suprafirească a lui Iisus, apostolul lor. Sincer şi angajat integral împotriva Bisericii, el se preschimbă într-un la fel de sincer şi integral angajat slujitor al ei. Care dintre gazetarii noştri din anii '80 şi, în genere, care dintre noi a cunoscut o astfel de „schimbare , la faţă77? Ceea ce am reuşit, în cel mai bun caz, a fost să ieşim din condiţia laşităţii şi a duplicităţii pentru a reintegra o sinceritate demult sacrificată. E, desigur, un progres, o notabilă ameliorare interioară. Nici vorbă însă de Damasc. Damascul adevărat e o experienţă care n-a avut loc încă în România. La nici un nivel. în nici o tabără. Sîntem, deocamdată, într-o lume intermediară: nici cei „neschimbaţi" nu mai sînt ce-au fost, nici cei „schimbaţi" nu sînt încă ceea ce îşi închipuie. De aceea, atitudinea noastră faţă de trecut (faţă de al altora şi faţă de al nostru) rămîne arbitrară şi subiectivă. Solzii nu ne-au căzut de pe ochi şi nici o lumină nu ne-a orbit încă în-tr-atît, încît să-l transforme pe prigonitorul din noi în apostol. , Dilema, nr. 7,25 februarie - 3 martie 1993 Dispariţia vieţii interioare Nu m-a iritat şi nu m-a îngrijorat niciodată cu adevărat contestarea marxistă a autonomiei spiritului. Era o performanţă sinucigaşă şi, de altfel, ratată. Pînă la urmă, va trebui să ne îndurăm de marxism în ciuda ideologiei sale. Cu alte cuvinte, tocmai autonomia spiritului ne va face să-i acordăm un loc în istoria ideilor, dincolo de dezastrul pragmatic pe care l-a provocat. Nu valorile spiritului autonom aii fost, în ultimă instanţă, victimele reale ale ofensivei marxiste, o ofensivă marcată (şi datată) de scientismul secolului al XIX-Iea, de temperamentul resentimentar âl unei generaţii şi de lipsa de instinct metafizic a fondatorilor şi, mai ales, a urmaşilor lor. Ceea ce însă i-a reuşit marxismului, independent de conjunctura obîrşiei sale, e o uriaşă subversiune împotriva „omului interior". Nimic din ceea ce constituie prestigiul interioritdţii n-a- rămas teafăr în perimetrul acestei doctrine, decisă a discredita (cu virtuozitate) complexitatea ierarhică a lumii, treptele ei vădite sau ascunse, axa verticalităţii ei. Interioritatea, cu toată problematica pe care o presupune, dispare de îndată ce lumea devine o simplă suprafaţa. Iar marxismul instaurează, la toate nivelurile, planimetria. Universul e un imens patinoar fără dedesubturi (dedesubturile nu sîrit decît; grosimea omogenă a suprafeţei) şi fără înălţimi (înălţimile nu sînt decît „suprastructuri" derivate). Pînă şi profunzimea (ea însăşi exterioară) a istoriei e redusă Ia grafica luptei de clasă. Pe scurt, avem de-a face cu o lume anihilată de propria ei evidenţă, cu un organism a cărui fiziologie se epuizează într-o oarbă fermentaţie epidermică. >,Omul nou" nu e, la rîndul lui, decît o reformulare exteriorizantă a omului, o samavolnică (şi festivă) contextualizare a lui. Expresia caracteristică a 42 „omului nou" e activistul (cu varianta „romantică" a agitatorului). Iar activistul nu e posibil decît pe socoteala unei interi-orităţi anesteziate, diminuate şi, în fond, extirpate, ca un stingheritor atavism. Marxismul e cu totul lipsit de intuiţia omenescului. Dar a avut întotdeauna o perfectă intuiţie a adversarului. A ştiut că valorile inferiorităţii îl fac inoperant şi, la limită, îl dislocă. Şi e un fapt că am supravieţuit toxinei sale ideologice numai în măsura în care ne-am putut refugia înlăuntru, acolo unde lumina sa razantă nu pătrundea. Europa de Est a ieşit din istorie după al doilea război mondial pentru a deveni un paradis (ignorat ca atare şi astăzi) al vieţii interioare, o spectaculoasă rezervaţie a „omului lăuntric". Nu e vorba de abisul plin de capcane al vestitei Innerlichkeit germane, ci de o inferioritate solară, tonică, mîntuitoare, func-ţionînd ca depozit al ordinii şi al firescului, absente în lumea dinafară. Inferioritatea aceasta, cu farmecul şi cu vigoarea ei echili-brante, pare a fi, în România de azi, pe cale de dispariţie. E cea mai perfidă victorie postumă a comunismului. Fireşte, dezlănţuirea noastră publică, participarea noastră la viaţa cetăţii şi la războiul opiniilor sînt explicabile după atîţia ani de frustrare. Dar riscăm să reinventăm agitatorul... Riscăm, privind îndărăt, la ultimii noştri trei ani de viaţă, să constatăm că am uitat cu totul de zeii interiori, cei în numele cărora am rezistat împotriva pasivităţii colective impuse de dictatură. în numele lor ar trebui să rezistăm şi împotriva activis-mului gregar care ne ameninţă astăzi. Ar trebui să coborîm înlăuntrul nostru pentru a găsi raţiunea comuniunii cu ceilalţi, distinctă de impulsul colectivist al consensului de suprafaţă. Evident, vom fi solidari în jurul valorilor proaspăt recuperate ale societăţii româneşti. Dar trebuie să găsim dozajul corect al solidarităţii, hotarul dincolo de care ea nu mai e decît înregimentare stupidă, fără aportul persoanei, al autonomiei noastre mentale şi sufleteşti. Trebuie, desigur, să construim partide, grupuri de influenţă, blocuri electorale. Dar trebuie, în acelaşi timp, să rămînem noi înşine, credincioşi identităţii noastre, singura care dă valoare opţiunilor noastre exterioare. Inferioritatea e, în noi, spaţiul absolutului. Ea adăposteşte şi cultivă ceea ce e neconjunctural în alcătuirea noastră, ceea ce nici o revoluţie (oricît de „totală") nu poate şi nu trebuie să 43 modifice. Interioritatea e locul în care convieţuim cu îngerul nostru, aşadar cu cel ce priveşte pururea Faţa Tatălui. în vecinătatea acestei priviri se configurează virtutea rară a discernă-mîntului, capacitatea de a deosebi esenţialul de accidental, lucrurile văzute, care nu sînt, de cele nevăzutem, care sînt. în vecinătatea îngerului, prietenii sînt mai importanţi decît „aliaţii", dragostea mai importantă decît „coaliţia", perspectiva Judecăţii de Apoi mai importantă decît justiţia tribunalelor. Nici aliaţii, nici coaliţiile, nici tribunalele nu sînt excluse. Doar că sînt aşezate /# locul for, în rumoarea relativităţii lor, în pustiul legitim, dar mişcător al contingentului. Interioritatea e sursa justei distanţe faţă de lucruri: ea le percepe în perspectivă plonjantă, de la înălţimea calmă a propriei lor limite. Interioritatea e latenţa monahală a fiecăruia dintre noi şi, ca atare, corectivul oricărui abuz de extravertire. Nu ne putem permite să reformăm ţara (economia, politica, instituţiile), fără să ţinem seama de criteriile atemporale ale „omului vechi" din adîncul nostru, cel care, format în aerul tare al singurătăţii, ştie să traverseze orice isterie într-o tăcere destinsă, fără tristeţi, fără aroganţă şi fără iluzii. Dilema, nr. 10,18 - 24 martie 1993 învierea la Televiziune N-am ştiut, în noaptea de înviere, dacă, ascultînd comentariul Televiziunii noastre pe marginea slujbei de pe Dealul Patriarhiei, să mă las înduioşat sau să mă înfurii. Totul suna cunoscut: dacă s-ar fi înlocuit cuvintele „Sfintele Paşti" cu „insurecţia armată" sau cu „marea sărbătoare a poporului", ar fi rezultat un text „clasic", de tipul acelora pe care le-am auzit, ani de-a rîndul, la 23 august sau, mai demult, la 1 Mai. Desigur, triumfalismul politic e înlocuit cu unul etic şi religios, iar tonul general are accente, oarecum noi, de sentimentalism pios şi de reculegere festivă. Esenţialul este însă acelaşi: strîns unit în jurul unei valori axiale, poporul trăieşte momente sublime, ducînd pe noi şi noi culmi Virtuţile înaintaşilor: sărbătorim victoria luminii asupra întunericului, re-* zistenţa „de veacuri" a neamului împotriva istoriei ostile şi atee. Despre înviere se vorbeşte ca despre o mare „realizare", omagierea Tovarăşului e înlocuită, cu modificări minime, de adoraţia Domnului. Aveam de ce să fiu înduioşat. în definitiv, responsabilul emisiunii n-o fi fiind, poate, decît un biet om bine intenţionat, care însă nu mai reuşeşte să iasă din cercul vechilor sale deprinderi. El nu ştie să comenteze un eveniment decît într-un singur fel: aşa a făcut (sau a văzut că se face) în lungi decenii de televiziune sărbătorească, aşa va face şi de-acuin înainte. Cum să te superi pe un funcţionar mărunt, fără imaginaţie, care se căzneşte să scoată din sărăcia înzestrării sale obositul sunet agitatoric al unei defilări „spontane"? Pe de altă parte, atîta inerţie, atîta necuviincioasă rutină te pot scoate din minţi. Nu are nimeni, în Televiziunea Română, o ureche normală? Nu aude nimeni tonul fals, retorica inadecvată a unui astfel de comentariu? Nu 45 simte nimeni că o liturghie nu e materie de reportaj şi că o mare sărbătoare religioasă nu se poate ornamenta cu debile metafore lăutăreşti? Te întrebi, inevitabil, dacă la mijloc e o formă cronică de nesimţire (pentru care nu există diferenţă notabilă între Sfintele Paşti şi o chermeză patriotică oarecare), un nedisimulat cinism gazetăresc sau, pur şi simplu, o prostie uriaşă, care poţi pentru ca să zici că nu te-ai aştepta la o naţiune aşa deşteaptă... O slujbă — şi încă una foarte însemnată — poate constitui, în mod legitim, pentru mass-media obiectul unei informaţii (eventual copioase). E firesc, de asemenea, să reproduci un fragment mai mult sau mai puţin întins din desfăşurarea ei sau, în împrejurări speciale, să o transmiţi integral. Dar a o comenta ca pe un spectacol (oricît de „nobil"), a o însoţi cu mici ohţături pilduitoare şi cu platitudini lirice din inventarul compoziţiilor şcolare e o blasfemie şi o subversiune (fie şi inconştientă); strepezeşti sensibilitatea metafizică a auditoriului şi îi amputezi emoţia. Diferenţa dintre sacru şi profan dispare, credinţa devine o solemnitate comemorativă, Biserica — simplă recuzită. Inaptă şă devină didactică atunci cînd ar trebui (pentru a ne familiariza cu exerciţiul libertăţii, al civilităţii politice şi al instituţiilor democratice), televiziunea adoptă stilul predicii ieftine cînd nu e cazul. Încet-încet, ea va reuşi să ne îndepărteze de Dumnezeu> invocîhdu-L cotidian şi propagandistic. Simt ierarhiile noastre bisericeşti acest pericol? Şi întreprind ele ceva pentru a-şi conserva demnitatea şi misterul? Din păcate, le simţim mai curînd bucuroase de publicitate, narcotizate de ispita unei ubicuităţi de suprafaţă. La numai trei ani de la revoluţia din decembrie 1989, şîntem înclinaţi să spunem cu mîhnire că îi stătea mai bine credinţei noastre să fie năpăstuită şi lucrătoare decît să fie, ca astăzi, răzgîiată şi inofensivă. Dilema, nr. 15,23 - 29 aprilie 1993 Cineva, altcineva, nimeni, Se spune tot mâi des — ultima oară am auzit-o într-o sîm-bătă seara, la Televiziune — c& cineva ne vrea răul. Lucrurile merg prost: cresc preţurile, creşte' corupţia, se munceşte puţin, integrarea ţării în structurile europene se amînă, ne certăm între noi, partidele se fragmentează minate de zîzanii interne, mă rog, totul stă sub grimasa crizei (o criză numită elegant, tranziţie). Motivul? Sabotaj, conspiraţie, „unele cercuri" interesate. Cineva. Cineva vrea să ne otrăvească cu zahăr, cineva ne împinge să furăm, cineva ne învaţă să facem lucrurile de mîntuială, cineva ne vorbeşte de rău, cineva ne îneacă în publicaţii porno ca să ne lovească în caracter, cineva ne vinde ţara şi cineva ne-o cumpără. Dacă întrebi cine e, în definitiv, dihania asta ubicuă şi hapsînă, răspunsurile se co^ forează politic şi, că să zicem aşa, cutumier: ovreii, masonii, ungurii, ruşii (KGB), americanii (CIA), Opoziţia („agenturi"), Guverriul (comuniştii, securiştii), socialiştii francezi, catolicii (papa!), dracii, intelectualii, moldovenii (cu votul lor bezmetic!), ţăranii (cu primitivismul lor politic). Pe scurt, mai toată lumea. Dar „toată lumea" înţeleasă ca ceilalţi. Cineva e întotdeauna altcineva. De vină nu sîntem niciodată noi. Nu Nelu, Gheorghe şi Marilena, nu băcanul de la colţ, nu funcţionarul de la ghişeu, negustorul de la tejghea, magazinerul, strungarul X care rebutează, publicistul Y care minte, politicianul Z care, ateu şi linguşitor sub comunişti, devine mistic şi reformator în Parlamentul de azi, stricîndu-ne viaţa cu obrăznicia lui fără fisură. Nu există vinovaţi identificabili, individualmente identificabili. în consecinţă, nu există vină amendabilă, ci doar una generică, misterioasă, categorială. Cineva. Ştim noi cine! Cineva; care va să zică, altul. Noi? Noi 47 sîntem un popor extraordinar: sîntem curaţi, pmenoşi, buni (prea buni, fraieri!), harnici şi deştepţi, consumaţi mioritic de doruri trace, doinitori, plini de jale istorică, victime ale unui mapamond de balauri, inocenţi, creştini de dinainte de Hris-tos, incapabili să gîndim altfel decît mitologic şi sublim, incapabili să vorbim altfel decît „în poezii": o naţie de ciobănei florali, înamoraţi de „sărăcia" şi „nevoile" lor. Şi iată că, plutind uleios prin lume, drapaţi ca nişte zîne, surîzători şi melancolici, ambetaţi de îndărătnicia vremurilor, sîntem acostaţi de tot soiul de inamici provocatori şi ispititori, care ne trag la rele: iau mîinile noastre dalbe şi le vîră în bugetul de stat, sucesc minţile virginale ale ţărăncuţelor noastre şi le trimit pe corso la Istanbul, ne întrerup din petrecerea noastră cîmpe-nească şi ne obligă să facem contrabandă, să ne ticăloşim în matrapazlîcuri mari şi mici şi să cerem paşaport de Argentina. Ne învaţă să dăm cu bîta şi cu cuţitul *— pe noi, care nu ştim să mînuim decît fluierul —, ne învaţă să ne batjocorim unii pe alţii, noi, care sîntem tăcuţi ca pietrele, mîndri şi demni, campioni ai cuviinţei şi ai măsurii. Haiducii devin mineri, Moş Ion Roată devine activist, Badea Cârţan, diplomat de , carieră. Încet-încet, ne-am transformat, s-ar zice, în inversul propriei noastre imagini. Ieri lumină, azi întuneric! Sîntem noi vinovaţi cu ceva? Fireşte că nu. De vină e neapărat altcineva, cineva care ne-a pus gînd rău, care şi-a făcut un conţinut de viaţă din persecuţia poporului român. Noi nu sîntem decît nişte blegi cosmici, plastilina tuturor veneticilor, materia primă inertă, placidă, a unor răufăcători internaţionali. îndărătul schimonosirii noastre stă farmazonul cu mistria, ovreiul cu gîsca, ungurul cu Marika lui cea sexy, care nu se mărită decît cu politicieni americani pentru a face amor antiromânesc. Risc să cad în acelaşi păcat şi să spun: cineva are interes să ne transforme într-un popor de iresponsabili. S-a încercat asta .şi înainte: la orice neregulă, învăţaserăm să ridicăm din umeri şi să arătăm în sus. Singur Ceauşescu arăta în jos, spre mas-sele netrebnice, care nu-i înţelegeau misiunea. Era în firea lucrurilor, sub comunism, să descurajezi decizia individuală şi să obţii astfel naturi umane slabe, preluate de o tutelă politică dictatorială. A nu-ţi asuma răspunderi devenise o formă de supravieţuire. Era înşă de sperat ca, după 1989, să 48 ne recuperăm maturitatea: să ne deprindem iarăşi cu asumarea lucidă a reuşitelor şi eşecurilor noastre. Să ştim ce vrem şi ce putem, să ne confruntăm necomplezent cu noi înşine. Dar „cineva" ne vrea, în continuare, infantili: ne tratează ca pe o adunătură debilă, care trebuie răzgîiată. „Cineva" vrea să ne demobilizeze: căci, dacă pentru tot ce păţim sînt mereu vinovaţi alţii, dacă noi subzistăm palid, manipulaţi în eternitate de sorţi nemiloşi, înseamnă că nu e nimic de făcut. De la „vinovat e altcineva" la „nu e nimeni vinovat", nu e de-cît un pas. Transferul culpelor, delegarea răspunderilor asupra unor instanţe vagi, veşnic exterioare comunităţii noastre, sînt procedee de dezadaptare şi semne de carenţă vitală. Numai după ce ne vom fi răfuit bărbăteşte cu nevrednicia proprie, ne vom cîştiga dreptul să semnalăm vina altora în ce ne priveşte, atîta cîtă e. Deocamdată însă preferăm inerţia candorii, a impunităţii şi, în consecinţă, a unei pasivităţi minerale: dacăl vinovaţi sînt întotdeauna alţii, atunci alţii sînt şi cei de la care trebuie să aşteptăm soluţii, dezlegări, îndurare. Discursul despre >,cineva" care ne catastrofează e, subiacent, un discurs despre lipsa noastră de vigoare, despre vulnerabilitatea noastră: în final, ne trezim scutiţi de orice vină, dar, simultan, goliţi de virtute. Găci^,,cineva" e eficient doar dacă nimeni nu-i opune rezistenţă. „Cineva" eipostazierea precarităţii noastre. Pentru a atenua această precaritate, prima urgenţă e să nu-1 identificăm pe cineva cu altcineva, ci mai curînd cu noi înşine. Dilema, nr. 20,28 mai - 3 iunie 1993 Restauraţia personajelor secundare Există; în viaţa publică românească/ cîteVa personalităţi puternice. Nu multe. Nu neapărat simpatice. Dar capabile să polarizeze atenţia obştei şi să se apropie; uneori, de porfretul-robot al liderului. Cu toate acestea/ nu personalităţile dau nota distinctivă a perioadei pe care 6 traversăm. Caracteristice sînt, mai curînd, relevanţa sotial-poHtică şi ecoul mediâtic dobîndite, peste noapte, de personaje secundare. Asistăm la d invazie masivă a oamenilor de mîna a doua şi a treia. Democraţia „de tranziţie7' a adus cu sine, în primul rînd, veâetizarea mediocrităţii, şansa acordată dotaţiei precare de a se impune cu insolenţă; înlocuind calificareaJ prin tupeu şi legitimitatea morală printr-un mărunt instinct ăl oportunităţii. O criză a „daimonicului", s-ar spune: nimeni nu pare posedat de duhuri înalte, fie ele bune sau rele. Binele e, de cele mai multe ori, inexpresiv, iar răul nu sare dincolo de zarva mahalalei: o lume de îngeri anemici şi de diavoli kitsch. Oameni care, în mod normal, ar fi îmbătrînit în papuci, moţăind cu Scînteia în mînă, au ajuns parlamentari: dau interviuri, conduc comisii şi se aferează pe la felurite festivităţi, cu un zel stângaci, de figuranţi. Cîte un anonim, pe care, în cel mai bun caz, ţi-1 po}. imagina ca responsabil de bloc, conduce ziare şi campar ii electorale. Cîte un funcţionar palid, cu aerul unui notar de provincie, ajunge demnitar. E plină scena de ingineri deviaţi, de avocaţi scăpătaţi, de contabili care poartă în raniţă bastonul de ministru. Nu lipsesc nici gospodinele în transă ideologică, nici scriitorii care se jertfesc pentru naţie pentru a combate la Cameră, nici preoţimea de partid şi de stat. Disproporţia între calibrul omenesc şi profesional al Imora şi poziţia publică pe care şi-au adjudecat-o e ameţitoare. Ab- 50 senţa oricărei performanţe, semidoctismul şi neruşinarea par singurele „înzestrări'', cu oarecare perspective de reuşită. Exemple? Se pot da cu nemiluita. Cutare inginer, inapt a se distinge ca inginer/ ajunge editor (inapt a se distinge ca ediT tor) şi secretar de partid {comunist) al Centralei Editoriale pînă în decembrie '89. Bilanţul lui de meseriaş? Străveziu. Bilanţul lui p olitic? Comp romiţător. Ce devine un asemenea om după revoluţie? Şeful unei importante grupări politice din Senat, mare strateg, băiat de comitet prin culisele pestriţe ale Puterii. A intrat în Parlament la grămadă, pe o lungă listă cîştigătoare, şi se comportă ca şi cum ar fi fost ales cu titlu personal de populaţia în delir... E cînd ţeapăn şi agresiv ca un activist, cînd ghiduş ca un corijent care joacă bîza în toate recreaţiile. Pe scurt, nimic nud predispune la glorie cetăţenească, în afară de mediocritatea lui ţîfnoasă şi de obedienţa lui de soldat fidel. în numele unor virtuţi asemănătoare, poţi ajunge şi membru marcant al CNA-ului, şi consilier prezidenţial, şi erou al Opoziţiei. Peste tot — oameni de mina ă doua, supradimensionaţi. Putere de mîha a doua, Opoziţie de mîna a doua. Orice zurbagiu se crede chemat să înjure Guvernul, orice lichea se crede datoare săd apere. Sîntem, la toate nivelurile, asaltaţi de un batalion de plutonieri-majori travestiţi în uniforme de general. Rezultatul e, în acelaşi timp, catastrofal şi plicticos. Acelaşi lucru în presă. Gazetăria a devenit un teritoriu in-flaţionar. Au apărut, ca din pămînt, sute şi sute de ziarişti: tineri pripiţi, care au încă stupori gramaticale, şi bătrîni frustraţi, care vor să sfîrşească în forţă. Te miri cine te încondeiază drastic, te ia de sus, dă cu tine de caldarîm, te mustră, te clasează, te desfiinţează sau te iartă. Debutanţi somnambulici îşi iau maniere de Pamfil Şeicaru, duduiţe incerte te execută scurt, cu un aplomb de moaşe comunale. Cutare literator subţiratic, halucinat pe vremuri de fineţuri textualiste, ţine acum o virilă rubrică antiguvernamentală, în vreme ce cutare dramaturg netalentat, ipocrit, specializat în compromisuri şmechere, ne tratează săptămînâl cu pilde de popă răspopit, ars de grija ţării. Sîntem prinşi între două fronturi de mediocritate: mediocritatea activă a politicienilor şi mediocritatea ^contemplativă" a comentatorilor. Mi se va spune că generalizez fără 51 temei, că sînt nedrept cu cei cîţiva care totuşi, de o parte şi de alta, fac figură mai mult decît onorabilă. Se poate. Dar sînt obosit şi exasperat. Vreau să înceapă mai repede o altă piesă: o piesă în care nu există doar personaje secundare şi în care distribuţia nu e alcătuită numai din dubluri... Dilema, nr. 21,4 -10 iunie 1993 O sectă: „scenariştii" Existau şi înainte. Dar nu aveau elanul şi justificările pe care le au astăzi. Scenariul la care ne gîndeam cu toţii era, în fond, unul singur şi ilustra nevoia noastră legitimă de a suporta disperarea: încercam să anticipăm dispariţia lui Ceau-şescu. ,>0 săd dea jos Gorbâciov" — suna acest scenariu în varianta lui cea mai simplă. „Se vor înţelege Reagâri cu Gorbaciov să-l înlăture7' — suna o altă variantă. Cei inai mulţi însă mizau pe „subversiunea" biologică: „arată prosti, „are cancer", „a slăbit enorm", „nu mai e el, e sosia lui", „are o paloare cadaverică" etc., etc. Nimeni nu-şi închipuia că lucrurile se vor mtîmpla* chiar aşa cum s-au întîmplat. Realitatea a fost — ca mai întotdeauna —dincolo de scenarii. După 1989, scenariile şi scenariştii s-au diversificat galopant fie pentru că „materia" evenimentelor a devenit mai bogată, mai stimulatoare, fie pentru că libertatea proaspăt recuperată s-a putut manifesta nestingherit pe latura ei fabu-latorie. Specialistul în scenarii e unul dintre personajele cele măi active şi mai caracteristice ale perioadei posttotalitare. Viziunea istorică a acestui personaj e foarte aproape de mistică:^ un cult al inevidenţei, un mod de a credita, necondiţionat, inargumentabUuL Evenimentele sînt trăite în variantă rebu-sistă, ceea ce se vede e socotit din principiu înşelător, construit pe „dedesubturi" subtile. Pe scurt, istoria e o şmecherie pe care numai proştii o iau în serios ca atare. Deştepţii au acces la resorturi ascunse, lă subtexte, la infra- şi suprastructuri, Acest punct de vedere nu e lipsit de oarecare întemeieri metafizice. Se ştie, de la Platon la Goethe, că aparenţele trebuie „salvate" prin cercetarea principiilor lor nevăzute, că „tot Ce se-ntîmplă e doar simbol", că există trepte de profun- 53 zime ale realului, cărora li se adresează trepte de perspicacitate ale spiritului. Unii văd doar parterul lumii, alţii — cîteva caturi, alţii — toată clădirea. Dar amatorii de scenarii nu pot invoca o asemenea filosofie (şi, de altfel, nici nu le trece prin cap să o facă) din cel puţin trei motive: 1 Filosofia cu pricina e valabilă la nivel cosmologic şi, scu- zaţi vorba mare, teleologic. Ea e un model explicativ al universului creat şi al rosturilor lui, în perspectiva armoniei finale, garantată prin ordinea creaţiei. „Văzutele" se bizuie pe „nevăzute", iar nevăzutele se exprimă în cele văzute. Dar lumea nu se împarte numai în „văzute" şi „nevăzute". Un alt criteriu distinge între „substanţial" şi „accidental". Accidentalul nu poate fi judecat după aceleaşi reguli — şi cu aceeaşi morgă — după care judeci ceea ce este substanţial. Nu contempli uri taburet cum contempli stelele (cel dintîi e un accident manufacturier, un artificiu, celelalte sîrţt „substanţă" cosmică}. >Nu analizezi căderea, unui guvern după tipicul cu care sondezi misterul morţii: Aici sţă;marea inadecvare a amatorilor de scenarii. Eăconfim^ misterul cu enigma, contingenţa sublunară cu strategiile-Duhului Sfînt. Ei nu explică văzutul prin nevăzut, nici măcar accidentalul prin substanţial: tot ce fac e să lămurească un accident prin altul, p. evidenţă de primă instanţă printr-una fictivă> de a doua instanţă. , * 2 Din această atitudine rezultă, ca im corolar, faptul că „scenariştii" nu au acces la „dedesubturile" realului: eirămîn mereu în acelaşi plan,JNu deduc etajul patru din etajul trei sau Q din desenul fundaţiei, ci descriu, ceea ce se întîmplă într-un apartament prin referire la o probabilă conspiraţie din apartamentul vecin: „Fenomenologia" scenariului e una a secţiunii orizontale. Ea.nu merge destul de adînc pentru a identifica arhetipuri sau nuclee de raţionalitate şi nici destul de suş pentru a. ajunge la Dumnezeu. Scenaristul e, de aceea, p specie hibridă, incertă, „de nesituat. Pare să combată ^întâmplătorul" prm },,coerenţă" logică şi nu reuşeşte decît înlocuirea imediatului prin ficţiune probabiliştă. Pare, pe de altă parte, să întrevadă prin fapte ordinea lor tainică şi nu reuşeşte decît să dubleze confuzia curentă printr-o confuzie secundă, ,,de substrat".^ .• • •••;;.• ••• .... 3 NU;toţce este „semnificativ" e, cu necesitate, misterios. Altfel spus, explicaţia unui fenomen nu trebuie să fie obliga- 54 toriu mai complicată decît fenomenul însuşi. Cînd cineva dă o palmă aproapelui său, e mai plauzibilă motivaţia unei iritări circumstanţiale decît o construcţie rafinată, care implică „manipulări" abile/ „transferuri" psihanalizabile sau tele-ghidajul unor asociaţii secrete. Fireşte, toate acestea rămîn posibile cu condiţia să poată fi dovedite. Dar scenaristul nu se împiedică, de regulă, în problema dovezii. El crede pur şi simplu în scenariul său. E sectantul propriei sale convingeri. Ca orice credincios, e de neînduplecat, de neconvertit. Dacă îi ceri argumente, dacă întrebi „pe ce te bazezi?", răspunsul vine prompt, ca un subînţeles oarecare: „Gîndeşte-te şi dumneata!" După care urmează un eşafodaj baroc de analogii ingenioase, de coincidenţe „concludente", de silogisme „irefutabile", menite să transforme „convingerea" în dogmă. în efortul de a dovedi că totul e hotărît dinainte de un soi de „comitet central" al planetei (masonic, evreiesc, extraterestru etc.), care mişcă steguleţe pe harta lumii după o stratagemă geometrică (şi neapărat malignă), „scenariştii" se cred mai „inspiraţi" şi mai inteligenţi decît toţi semenii lor şi decît îngerii înşişi. Pentru ei, lumea e un roman poliţist: tacticienii istoriei sînt geniali şi infailibili, iar ei, „scenariştii", interpreţi ai evenimentelor istorice, sînt de o fineţe analitică, de o virtuozitate mentală ameţitoare. Amatorii de scenarii cred în eficacitatea absolută a unor instituţii omeneşti (secrete) şi în înzestrarea absolută a spiritului lor detectiv. Ei nu lasă loc pentru imaginaţia oamenilor şi pentru libertatea lui Dumnezeu; marele organism universal e, din punctul lor de vedere, o schemă, o exemplificare cuminte a cîtorva idiosincrasii, prejudecăţi şi idei fixe. Rezultatul unei asemenea prezumţii e, inevitabil, nociv. Se creează, involuntar, diversiuni nebuloase, astfel încît proliferarea „scenariilor", mai mult sau mai puţin credibile, îngreuiază indefinit sarcina celui care caută scenariul corect. Cu cît apar rriai multe „variante" limpezitoare, cu atît faptele devin mai opace. Psihologic, se obţine o mahmureală paralizantă: dacă totul e decis Ia niveluri oculte, nu ne rămîne decît să ne resemnăm sau să ne sinucidem. Există o contradicţie de principiu între hermeneutica totală a „scenariştilor" şi combativitatea lor civico-politică: lâ ce bun să te lupţi, cînd jocurile sînt făcute dinainte? 55 Scenariştii sînt o sectă care uzurpează pronia divină: ei se substituie Providenţei cu o vinovată nonşalanţă, ca şi cum ar participa nemijlocit la ţeserea sorţii. Imbecilizaţi de propria fantezie şi de o sterilă ingeniozitate/ ei creează lumi paralele, care ne dezvaţă să modelăm lumea din care facem parte. îmi amintesc de telefonul — cutremurător prin inocenţă — al unui tînăr publicist care, cu Vreo doi ani în urmă, voia să afle rapid dacă l-am cunoscut pe Virgil Măgureanu în micul meu exil moldovenesc din lunile anterioare lui decembrie 1989. „Nu, nu l-am cunoscut7' — am răspuns perplex. „Păcat!" — a exclamat interlocutorul meu, făcîndu-mi onoarea să mă creadă. „Dacă l-aţi fi cimoscut, aş fi propus un scenariu al evenimentelor care să explice totul!" M-am simţit vinovat, ca şi cînd aş fi distrus o capodoperă. Cum să explic însă scenaristului meu că realităţile sînt mai banale, mai plicticoase, mai fireşti decît scenariile; şi că tocmai firescul lor inanalizabil le face atît de misterioase şi de palpitante. Dilema, nr. 23,18 - 24 iunie 1993 Critica Puterii, critica Opoziţiei Mi s-a reproşat, îrt mâi multe rînduri, că n-am avut, faţă de Putere, un spirit critic la fel de acut ca acela exercitat asupra Opoziţiei. Mărturisesc că n-am stat să-mi număr iritările punînd pe o coloană obiecţiunile adresate unora şi pe altă coloană obiecţiunile adresate celorlalţi. Şi nici n-am făcut — ceea ce e, poate, o greşeală — calcule de oportunitate cînd am simţit nevoia să-mi’spun părerea; în definitiv, după âtîţiâ ani în care şi injuria şi omagiul erau controlate de cenzură şi de poliţie, aşa încît fiecare dintre noi ştia ce poate critica şi ce nu şi, mai ales, ce trebuie să laude, ar trebui să ne luăm, în sfîrşit, libertatea de a avea opinii de orice fel fără să cerem voie cuiva, fără să ne justificăm altfel decît prin bună noastră credinţă şi, în orice Caz, fără să fim culpabilizaţi de o tabără său alta pentru ceea ce spunem. Unora însă le place să contabilizeze. Şi sentimentul meu este că obiecţiunile la Putere îmi sînt trecute cu vederea, în vreme ce obiecţiimile referitoare la Opoziţie mi se numără. Admit însă că sînt mai atent la mişcările Opoziţiei decît la cele ale Puterii şi că mă preocupă măi mult evoluţia, şansele şi gafele primeia decît tribulaţiile celei de a doua. Altfel spus, mi se pare mai important ce se va întîmpla la următoarele alegeri decît ce s-a mtîmplat la alegerile trecute. Febrilitatea prospectivă e> Cred, infinit mai utilă decît indispoziţia retrospectivă şi mă nelinişteşte mai mult pulsul slab şi neregulat al celor chemaţi să aducă „marea schimbare" decît hipertoma înşelătoare a guvernanţilor de azi. la legătură cu actuala Putere nu tni-am făcut niciodată iluzii. Ştiam că, în condiţiile date, nu puteam avea alta,’ştiam care sînt viciile ei constitutive, „continuităţile" ei vinovate. 57 Ştiam, de asemenea, că, în anii pe care îi traversăm, a fi la putere e a accepta să devii un simbol al eşecului. într-un anumit sens, Opoziţia se poate socoti norocoasă: postura ei o scuteşte de a-şi terfeli imaginea într-o cursă crîncenă, aproape de necîştigat. Simplul fapt că nu e implicată în guvernare e de natură să-i sporească masiv capitalul politic. Dar curînd acest capital politic va trebui onorat şi e musai să ne întrebăm cine şi în cefei îl va onora. Iată de ce privesc spre Opoziţie cu o speranţă plină de îngrijorare. Căci „restauraţia" de acum nu e nimic faţă de ce ar putea deveni restauraţia de după falimentul guvernamental al actualei Opoziţii. Greşelile Puterii sînt, de regulă, greşeli inerţiale. Greşelile Opoziţiei arvunesc însă viitorul şi, de aceea> a le analiza sever e o probă de responsabilitate. Cei care îmi reproşează exigenţa diferenţiată cu care tratez Puterea: şi Opoziţia se comportă eticist şi sentimental. Etic şi raţional e să impui concurentului pe care ai pariat un antrenament necruţător:; mediocritatea performanţei lui e inacceptabilă şi nu se corectează pedalînd pe mediocritatea adversarului. 5^- „ „Apologeţii- Opoziţiei pornesc de la cîteva premise copilăreşti: ,, ; 1 Opoziţia nu poate gţeşi, iar dacă greşeşte nu trebuie s-o spunem, ,;ca să nu dăm satisfacţie comuniştilor". Bună, rea, e Opoziţia „noastră". Trebuie şă o oblojim, să o menajăm, să mergem pe^ mîna ei (nesigură), pentru că alta n-avem. Opoziţia devine obiect de alintare, ca pentru unii „ţărişoara". Cine nu o iubeşte fără rezerve este vindut. Cine are unele observaţii e trădător. Despre „ai noştri", numai de bine, Tot aşa, cu „spălarea rufelor în familie", şi-a început şi şi-a continuat cariera Partidul Comunist. Şi iată că ajungem să combatem corinmismul preluîndu-i, somnambulic, reflexele ca întţ-uncoşmar. j •. 2 Cine critică Opoziţia nu o face decît din unghiul Puterii, ca om al Puterii/mandatat,; mai mult sau mai puţin făţiş, de Putere. Cine nu ne laudă necondiţionat e cu „ei". Opinie independentă, rezervă onestă sau măcar prostie bine intenţionată nu există. Criticul e, prin definiţie, suspect (iarăşi nimic nou!}. Ca atare, nici un discurs, critic nu trebuie luat în serios. Aşa stind lucrurile, te întrebi de pine ar accepta Opoziţia să se lase totuşi, din cînd în cînd, amendată şi sfătuită? De Putere? 58 Fireşte că nu, de vreme ce — în privinţa Opoziţiei — Puterea nu poate fi decît rău intenţionată. De retorica monotonă a PUNR-uIui? De mîrlăniile României Mari? Nu. Atunci de dne? Căci, dacă nu te socoteşti infailibil, trebuie sădi corectezi uneori^ ţinuta, încercînd să "vezi cum te oglindeşti in alţii. Neîncrezătoare sau „jignită'' faţă de orice critică „din afară", Opoziţia devine victima unei riscante eroziuni interne (cu fracţiuni, moţiuni, aripi, migrări de cadre etc.) sau a unei devitali-zante suficienţe: Rezultatele sînfc departe de a fi încurajatoare: Puterea, criticată tot mai abundent, din tot mâi multe părţi, faceeforturi de adaptare şi autoreglare, sfîrşind prin a se consolida, în vreme ce Opoziţia, criticată doar „pe nedrept", grosolan, securistic, adoptă chipul tragic al victimei şi se destramă într-o solemnă^ moţăială parlamentară. (Cu mici excepţii, mai degrabă gălăgioase decît eficiente.) 3 Opoziţia e un monument static, care, rămînînd mereu ceea ce estel^ impune din partea celor care o judecă o atitudine constantă. Paranoia guvernării eterne, de care e:pîndită Puterea, îşi are echivalentul în paranoia Opoziţiei eterne. E a ignora esenţă însăşi a politicului, fie şiîntr-o democraţie incipientă. Opoziţia e> ca şi Puterea, o realitate'dinairucă: e putere latenta, e ;preluabilă în complicate (şi! uneori: neaşteptate) blocuri ‘de coaliţie. Unele formaţixmi guvernamentale pot produce fracţiuni de opoziţie (vezi PD/FSN), Unele vedete ale Opoziţiei intră rapid in desuetudine sau încep să cocheteze cu Puterea. Cel de care nu te puteai atinge ieri fără a trece drept criptocomimist poate fi lichidat, azi, în numele celei mai intransigente Opoziţii. Confruntat cu o reâlitaţe atît de mişcătoare, mii dreptul să „îngheţi" într-o atitudine „de principiu": să rămîi un veşnic cîrtitor sau un veşnic apologet. Politica nu eun teritoriu ăi absolutului;. Şi mă amuză de pe acum sămi închipui ce ton şi; ce moravuri vbr adopta marii bombănitori de azi cînd Opoziţia va fi? la putere.. . r Gîteodată mi se mtîmplă să percep în subtextul reproşurilor care ini se făc un soi de 'simpatie contrariată: „Tocmai dumneata, care ne-am fi aşteptat/ mă-nţelegi; la o protecţie, tocmai dumneata să ne judeci!" Acestora le răspund că, la drept vorbind, mai am un motiv să nu mă înghesui la operaţiunea de lapidare a Puterii: prea se înghesuie mulţi. Mai tot publicistul român înjură Guvernul. Presa e plină de sarcasm 59 opozant, de aplomb băşcălios, de vervă „disidentă". Un articol bun, indiferent pe ce temă, nu e bun cu adevărat dacă nu o aduce pînă la urmă din condei în aşa fel, încît să facă aluzii şfichiuitoare la putere sau la partidul de guvernămînt. „Enervarea" politică a devenit o mondenitate. Se consumă uriaşe cantităţi de talent scriitoricesc şi de fantezie polemică pentru a-i face praf pe „dumnealor"! La petrecere, la berărie, la redacţie, peste tot unde se adună „lumea bună", Puterea e materia primă a unei veselii masochiste: tot omul deştept o ia peste picior. Iliescu e mascota oricărei taclale, Văcăroiu — un Hopa-Mitică cu care dau toţi de-a azvîrlita., Cutare eseist, care pînă în '89 se irosea, prudent, în rafinamente literare de provincie, vine acum „la centru" şi ţine rubrică „de opinie" la o publicaţie serioasă. De o previzibilitate lamentabilă, afişînd un curaj de promenadă, omul spune, săptămînal, acelaşi lucru: că, de pildă, Iliescu e im fel de Stalin şi de Hitler. Bravos! — îţi spui. Solid bărbat şi fină observaţie! Aşa ajungi să-ţi faci, fie şi în ceasul al treisprezecelea, un portret de fox-terier, după ce, pînă la „evenimente", afişai priviri galeşe de cocker. Nu vreau să spun că mi-e milă de Putere. Alta e problema: hărţuită cotidian şi, uneori, la întîmplare, ea a ajuns încă mai nesimţită decît tindea, oricum/ să fie. Nici că-i mai pasă! Inflaţia critică .obţine inversul efectului scontat: potentaţii îşi văd de treabă, publicul se blazează, atacul serios şi bine ţintit nu se mai aude de prea multă rumoare de suprafaţă. Ei bine, nu simt nevoia să mă adaug acestei rumori. Altceva era pe vremea Odiosului ! Spiritul critic te costa: dacă nu puşcăria, măcar o anchetă, un transfer disciplinar în provincie, o maşină cu poliţişti, zi şi noapte la poartă. Pe vremea aceea, majoritatea guralivilor de astăzi umbla în vîrful picioarelor, se defula ascultmd sub pernă Europa Liberă şi, dacă te vedea pornit contra Puterii, te trăgea de mînecă nevricos, şoptind printre dinţi: „Tache, Tache> fii cuminte!" Aşa se şi explică agitaţia lor compensatoare de astăzi. în ce mă priveşte, n-am, la acest capitol, nimic de compensat. Cînd Puterea va deveni iarăşi ameninţătoare faţă de cei care o contestă, vom mai vedea. . . Dilema, nr. 33,27 august - 2 septembrie/1993 Demisia Democraţia e o tehnică â relativizării Puterii: ea se bizuie pe 6 suită de instituţii şi legi gîndite, în aşa fel încît tendinţa naturală a conducătorilor de a-şi perpetuă condiţia şi de a abuza de ea să fie, în mod rezonabil, limitată.: A relativiza Puterea înseamnă a o obliga să funcţioneze în regim de con-stringăe. Iar democraţia e expresia, întrucîtva paradoxală, a presiunii corective exercitate, pe căi legitime, asupra puterii de către cei care nu o au. Uha 'dintre limitele pe care un sistem democratic le impune întotdeauna ierarhiilor superioare ale Puterii este limită de timp. Ce 1 ales sau numit într-p funcţie de rang înalt trebuie să ştie; de la buri început, că funcţia cu pricină nti-î revine pe termen indefinit sau — cu atît mai puţin — pe viaţă. Prin urmare, prestaţia lui administrativă implică: (I) un anumit ritm (nu se tolerează amînarea deciziilor şi execuţia lor tărăgănată, nu se tolerează absenţa unui program clar, bine încadrat, etapă cu etapă, într-un timp dat), (2) o răspundere precisă, verificabilă printr-un bilanţ cu dată fixă, (3) revenirea, după încheierea mandatului, la condiţiile vieţii civile obişnuite (ceea ce înseamnă că nimănui nu îi este garantată instalarea definitivă într-o categorie socială privilegiată). Toate acestea sîht de natură să asigure celor „de sus" o mentalitate democratică, fără de care respectarea formală a unor proceduri democratice e pură butaforie. Se pune întrebarea dacă guvernanţii noştri şi-âu însuşit sau nu o astfel de mentalitate. Ceea ce se vede ne pune pe gîndUri: ei nu se comportă ca nişte delegaţi trecători ai Puterii, nu înţeleg să-şi asume consecvent eşecurile guvernării for (preferînd să culpabilizeze populaţia, Opoziţia^ împrejurările internaţionale) şi nu pat a socoti 61 plauzibilă o eventuală reinţegrare~în starea „simplului cetăţean". Partidul de guvemămînt nu are nici el aerul că îşi poate reprezenta o situaţie în care să nu mai fie „de guvemămînt". De la Putere nu se pleacă. Puterea se păstrează cu orice preţ. Se pot schimba, în cel mai rău caz, culoarele ei. De la un minister poţi trece la o ambasadă, de la Prefectură poţi trece în Parlament (sau invers), de la un rol executiv poţi trece la unul de consilierat. Dar „să ieşi din circuit", să redevii ce-ai fost: inginer, profesor, avocat, contabil, pe scurt, „persoană particulară", iată ceva de neconceput. Fireşte, unii trebuie să ră-mînă politicieni de carieră. Nu însă dacă vor să se eternizeze în postura politicianului de guvemămînt. ;h n ^. Simptomul cel mai acut al maladiei pe care. o semnalăm e palida funcţionare, la noi, a unei instituţii care, în ţările democratice, ţîne de firescul însuşi al vieţii ppliţice:stabili-tatea aceasta şe percepe,, din afară, ca un incomod (şi, pe termen lung, ameninţător) imobilism politic, după, cum abnegaţia camuflează adesea vanităţile cele maiprozaice., E desperat, de aceea,jca în conştiinţa tuturor celor pe care conjuncturile, meriţul sau noroculi-au adug în frunţea ţarii şă se trezească latimp vocea daimonului lor amprţit, care să le vorbească despre inconsistenţa lumii şi despre .„slava deşartă".,Domnilor guvernanţi-—ar spupedaimonul —, nu vă identificaţi orbeşte cu rolul trecător pe care îl averi de jucat. Nu vă socotiţi indispensabili,mu luaţi faptulde a fi fpşţ aleşi 62 (sau numiţi) de oameni drept un semn eă aţi fost aleşi de Dumnezeu; învăţaţi să vă despărţiţi cuînaturaleţe d^e postura «căpeteniei» şi de prestigiul unei autorităţi exterioare. învăţaţi să plecaţi nu numai dacă aţi greşit/ ci şi: dacă, fără greşeală fiind, simţiţi în jurul vostru neîncredere şi nemulţumire; Aţi gustat, din onorurile puterii. Nu întârziaţi să gustaţi şi > din onoarea de a renunţa. Derinişia nu e o catastrofă ireparabilă şi nici: un gest ruşinos în urma căruia veţi, rămîne stigmatizaţi, E doar o formă de sportivitate, un fel de a admite limitele oricărei încercări şi de ă da o şansă ediitabilă unei încercări noi. învăţaţi să plecaţi. Va fi dovada supremă că n-aţi vrut un post, ci doar o ocazie de a pune umărul. Asemenea ocazii se vor mairgăsi, se găsesc pretutindeni şi la toate nivelurile. Nu aşteptaţi să deveniţi insuportabili, să fiţi socotiţi oameni fără ruşine, de vreme ce nici o incriminare publică nu vă clinteşte din loc şi nici un protest nu vă tulbură. Nu vă consideraţi îndreptăţiţi să-i ameninţaţi pe cei care protestează cu pedepse aspre, oricît de «acoperite» juridic; există, întotdeauna, în momentul crizei, şi o altă soluţie, aceea la care refuzaţi să vă gîndiţi: soluţia — onorabilă — a demisiei. Plecaţi. Lăsaţi-i şi pe alţii să încerce rezolvarea nerezolvabilului. în definitiv, dacă nu puteţi fi nobili, fiţi măcar iscusiţi: la ce bun să vă cheltuiţi întregul credit politic? Lăsaţi-i şi pe adversari să-şi pună creditul în joc şi veţi înţelege că marginalitatea poate fi şi o strategie, nu doar o înfrîngere. Dar chiar şi înfrîngerea e de preferat unei inerţii guvernamentale neînduplecate, unei încremeniri pe soclu... învăţaţi, aşadar, să plecaţi. Oferiţi-vă ocazia să trăiţi patosul civic şi din cealaltă perspectivă, cea a guvernaţilor. Nu spuneţi că «vreţi să vă faceţi treaba pînă la capăt», cînd nimeni nu mai ştie care e «capătul» şi cînd voi înşivă nu mai ştiţi exact ce «treabă» aveţi de făcut. Oricum, nu vă faceţi iluzia că lumea va fi dispusă să ia înţepenirea voastră în funcţie drept o formă de patriotism. Nu vă încărcaţi cu sarcina «istorică» de a mîntui ţara. Fiţi egoişti! Gîndiţi-vă la propria voastră mîntuire. Faceţi o cură de «normalitate» cetăţenească: fără secretară, fără şofer, fără telefon cu circuit închis. Veţi redescoperi voluptăţi uitate. Şi, la urma urmei, recunoaşteţi că aţi obosit. Că viaţa de şef e, în România de azi, mai chinuitoare decît îşi închipuie lumea sau că, în orice caz, ea are şi 63 foarte serioase dezavantaje. Optaţi pentru un jug mai uşor* Reveniţi la deprinderile dumneavoastră, la familia dumneavoastră, la meseria dumneavoastră. Nici o numire nu poate echivala cu o vocaţie. Iar dacă simţul datoriei nu yă dă pace, dacă vise pare că sînteţi chemaţi să «rezistaţi» în front pînă la ultima clipă, gîndiţi^Vă că, după decenii întregi de dictatură, noii ocîrmuitori au şi alte îndatoriri decît pe aceea a strictei ocîrmuiri. Ei trebuie să-şi asume tin oficiu pedagogic: să fie altfel decît cei dinainte, şă dovedească neîncetat că regulile sînt altele şi că ţara e alta: o ţară în care nimeni nu mai părăseşte Puterea la ordinul unui satrap sau prăbuşindu-se o dată cu el: o ţară care, între libertăţile ei nou dobîndite, o numără şi pe aceea de a demisiona decent, atunci cînd decenţa guvernării e fisurată." Dilema/nr. 34, 3 - 9 august 1993 Români verzi, maghiari verzi Pentru â pune in lumină zădărnicia politicului, ni se sugerează, îndeobşte, să-l privim de sus, din unghiul unor valori sublime, netrecătoare, libere de jocul conjuncturilor. Dar politicul face o foarte proastă figură şi dacă îl privim de jos. De jos, de la piaţă, din stradă, din camera de spital, de pe ogor şi din circiumă, dezbâterile parlamentare, strategiile de guvernare, platformele de partid sună futil, retoric, descumpănitor. Privită de sus, politica e meschină. Privită de jos, e trufaşă şi nerealisţă. Prin „realism" politic nu înţeleg atît simţul realităţii, cît simţul realizabilului. Politicianul adevărat nu se angajează în proiecte fără şansă de întruchipare, fără o masivă latenţă de aplicabilitate. Iar cînd o face, devine, privit de jos, iritant, dacă nu direct imoral. Există alte îndeletniciri omeneşti care au ca obiect irealizabilul, inefabilul şi, în genere, teritoriile aflate dincolo de limita reprezentărilor curente, dincolo de limita posibilului: artele, teologia, mistica. Materia lor primă este de negînditul, de neformulatul, de neînchipuitul. Politica, dimpotrivă, trebuie să se mulţumească a stărui în zona posibilului. Morala vieţii politice stă în inflexibila corespondenţă între ceea ce se declară şi ceea ce se poate face. Cînd această corespondenţă e lăsată deoparte sau e doar simulată, tematica politicului se îndepărtează periculos de tematica imediatului: politica devine o dexteritate în sine şi îşi inventează problemele într-un total dispreţ faţă de realităţi. Ni se întîmplă frecvent să privim în sus, către guvernanţi, cu sentimentul că ei vorbesc una şi noi trăim alta. Ni se întîmplă frecvent să vedem dezbătîndu-se în Parlament chestiuni „urgente", care nouă ni se par marginale sau false, şi să ve- 65 dem marginalizîndu-se,la nesfîrşit tenie care nouă ni se par urgente (pentru că existenţa cotidiană le impune ca atare). O anumită secţiune a Parlamentului ne terorizează, de pildă, din cînd în dnd, cu invocarea unor iminente dezastre: va avea loc o lovitură de stat, România se va scoate poimîine la licitaţie, ungurii ne vor lua la noapte Ardealul. Există destui pe care frisonul acestor ameninţări îi umple de o febrilă voluptate: patosul gălăgios li se pare (şi, din păcate, este uneori) mai „electoral" decît o minimă rezonabilitate. în chip ciudat, văicăreala panicardă e socotită, în asemenea cazuri, mai patriotică decît conştiinţa liniştită a forţei proprii, sigură pe teritoriile ei legitime şi pe capacitatea de a le apăra. Necazul e că, mai ales în vremea din urmă, tabăra cealaltă se arată decisă să concureze stilul agitatoric al „patrioţilor", sporindu-le, fără să vrea, credibilitatea: se naşte astfel un discurs politic la fel de fantezist ca şi cel opus. Potrivit acestui discurs, românii mănîncă minorităţi, pe pîine (preferind,, e drept, aroma maghiară, de vreme ce minorităţile celelalte n-au a se plînge), aşa încît, dintre statele Răsăritului european (cu Şlpvenia şi Slovacia cu tot), singură România trebuie ţinută în carantină ca o insulă de canibahtate într-un ocean de tandreţe cosmopolită. Ni se sugerează şi se sugerează lumii întregi că, la noi, persecuţia maghiarimii e un hobby naţional. Ne aflăm — s-ar zice — intr-o ţară în care românii o duc bine, iar ungurii o duc rău, o ţară în care românii sînt trataţi democratic, iar ungurii sînt trataţi terorist, o ţară în care majoritarii îi cpnvertesc cu forţa pe minoritari la ortodoxie, îi românizează samavolnic, îi obligă să-şi uite limba şi cultura. E adevărat? Şi, de jos, lucrurile arată într-adevăr astfel ? Are Ianoş din Sovata insomnii din cauza primului articol din Constituţie? Sînt românii croiţi cu toţii după calâpodul lui Gheorghe Funar? Sînt ungurii croiţi cu toţii după calapodul lui Istvăn Csurka? E realitatea cotidiană a convieţuirii noastre atît de grosolană, de sîngeroasă, cum tind să o prezinte unii politicieni maghiari? Grav e că, în cele din urmă, discursurile politicienilor prind corp. Ele pun în umbră adevărul trăit şi stîr-nesc un absurd război de fantasme: fantasmele românilor se încaieră cu fantasmele maghiarilor. La bază> viaţa se desfăşoară firesc (ceea ce nu presupune neapărat o coregrafie de operetă), la vîrf, se distilează otrăvuri. Taberele în conflict îşi 66 zgîndăresc una alteia memoria pentru a-şi menţine încruntă-tura şi lansează petarde pentru a se alarma reciproc. Retorii români par a le cere maghiarilor să nu fie maghiari dedt „la ocazii" sau în intimitate, după ce sting lumina, iar retorii maghiari păr a le cere românilor să meargă pe lîngă ei în vîr-ful picioarelor, aşa încît Covasna să pară o suburbie a Debreţinului. „A fi maghiar ca şi cînd ai fi gorjean" — iată ce pretinde maghiarului românul verde. „A trăi în România ca şi cîrid ai fi în Ungaria", iată dezideratul maghiarului verde. Confruntate, aceste două metehne dau imaginea jalnică a unei intoleranţe tribale, fără soluţie. Asistăm la o luptă care, văzută de sus, de la înălţimea „patriei celeste", e provincială, iar văzută de jos, din perspectiva traiului comun, a micii istorii, e pură ficţiune. Toată lumea iese în pierdere. Maghiarii îşi periclitează toate alianţele politice şi pierd simpatia celor mai binevoitori dintre români. Românii capătă, în ochii lumii, un portret sumbru, de brute resentiirientare, ţara întreagă întîrzie într-o izolare la fel de nerentabilă pentru populaţia majoritară, ca şi pentru minoritari. Dacă cineva cîştigă totuşi, e grupul extremei naţionaliste. El se vede confirmat în isteria lui demagogică şi acumulează, în ochii mulţimii dezorientate, un nemeritat prestigiu. Domnul Frunda, pe care l-am admirat în atîtea rînduri pentru ţinuta lui parlamentară, ne dă pe mina României Mari: practică o argumentaţie fumigenă („Noi nu cerem ca România să nu fie primită în Comunitatea Europeană; spunem doar că ea nu îndeplineşte condiţiile.spre a fi primită..,"), vorbeşte* neconvihgător* despre pacea şi amorul din sufletul său şi, ferindu-se să treacă drept partizanul vreunei Mari Ungarii, se lasă sedus, discret, de reveria unei Ungarii Mici, plasată între hotarele României. O nouă dilemă se înalţă la orizontul vieţii noastre publice pentru a ne umple de melancolie: avem de ales între români verzi şi maghiari verzi. Perplecşi între aceste două extreme, ne simţim, deocamdată, condamnaţi la amărăciune. Dilema, nr. 36,17 - 23 septembrie 1993 Mircea Dinescu şi „noua ordine"... în România s-a restabilit ordinea. Comeliu Vădim Tiidor apare aproape în fiecare seară la televizor, în prezidiul Parlamentului ţării. Mihai Ungheanu este secretar de stat la Ministerul Culturii. Mircea Dinescu^ înfierat public, îşi dă demisia din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Iată numai cîtevâ simptome ale „normalizării-. Mai sînt şi altele: Ana Blandiana a reuşit să blocheze candidatură la Preşedinţie a lui Nicolae Manolescu, regele Mihai e dat în judecată (pentru ftirt) de Guvernul legitim al României, Adrian Păunescu negociază la Strasbourg soarta neamului, Marian Munteanu scrutează; dezaprobator, intelectualitatea românească, Vasile Văcaru ne reprezintă în Europa, Iulian Neacşu îl însoţeşte pe Ion Iliescu în America de Sud, Petre Mihai Băcanii arbitrează (împotriva lui Ion lanoşi) o chestiune legată de traducerea unui text kantian, Comeliu Coposu e sedus de Adrian Năstase, Ileana Mălăncioiu îl înfierează pe Andrei Pleşu, Nicii Ceău-şescu îşi îneacă ciroza în whiskyul libertăţii, Dumitru Po-pescu devine un soi de Maxim Gorki, Postelnicu, Dincă şi Bobu devin un soi de Horea, Cloşca şi Crişan, iar Odiosul redevine obiectul unui cult (nostalgic) al personalităţii. Intrăm în normal. Vădim ne dă legi, Ungheanu ne dă orizont spiritual, Păunescu şi Văcaru ne dau credibilitate europeană. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, Băcanu ne dă criteriile rigorii intelectuale şi ale stilului, Blandiana devine reperul nostru etic, politic, simbolic şi mistic. Asistăm la o memorabilă şi plină de învăţăminte confuzie a speciilor: naturile diafane construiesc baricade, activiştii devin lirici, poeţii devin militanţi. Tot mai mulţi bărbaţi vorbesc subţire şi tot mai multe femei vorbesc gros. Politrucii pledează pentru apolitism, 68 estetizanţii se „angajează" agitatoric. Caprele devin gorgone, căţeii de mahala devin pisici de rasă, porcii devin boi, boii devin vaci, şoarecii —- tauri comunali. Toţi adormiţii ajung insomniaci şi toţi nevroticii ne explică ce e echilibrul sufletesc. Foşti funcţionari comunişti luptă pentru victoria capitalismului, foşti gazetari de partid demască foşti disidenţi. Mult căutatul consens se manifestă eclatant and te-aştepţi mai puţin. Toţi, de la PDSR (FDSN) pînă la CDR, sînt de acord că Guvernul Roman a dus ţara de rîpă; toţi, de la Gabriel Andreescu la Eugen Simion, sînt de acord că Dilema e suspectă; toţi, de la Liiceanu la România Mare, sînt de acord că Mircea Dinescu e irespirabil. S-ar zice că avem de-a face cu evidenţe. Dar există un mod de a credita grăbit evidenţele, care nu e dedt nerăbdarea noastră de a-i judeca pe alţii. Confirm, ca unul care îl cunosc bine, că Mircea Dinescu e o natură dificilă. Am fost, în mai multe rînduri, victima resemnată a impulsivităţii sale. Ştiu că dialogul cu el e o aventură riscantă, cînd nu e direct imposibil, datorită excesului multiplu pe care „interlocutorul" Dinescu îl întruchipează: excesul gesticulaţiei, excesul emisiei sonore, excesul opiniei proprii. Prea expeditiv tocmai cînd s-ar impune răgazul reflexiei, capricios cînd ar trebui să fie exact, inapt să-şi dozeze spontaneitatea, să te asculte cu o minimă răbdare şi să se depăşească în idiosincrasiile şi complezenţele sale, Dinescu te poate exaspera. Şi o face, zilnic, cu toţi cei din jurul său: prieteni, colaboratori, rude. Manierele lui sînt — eufemistic vorbind — cît se poate de „originale", temperamentul lui .e o stihie torturantă. Frust, mereu ofensiv, vital, poetul pare predestinat să ilustreze falimentul oricărei pedagogii. Arbitrar ca un cutremur şi previzibil ca un anotimp, Dinescu e departe de a avea înzestrarea optimă a unui „şef". N-are calm instituţional, pondere justiţiară, subtilitate administrativă. Poate fi — în chip genuin — abuziv. Poate fi nedrept. Poate răni. Cînd e vorba de degustarea unor privilegii -r- nevinovate în genere — nu se lasă intimidat de principii inflexibile sau de exigenţa comportării modeste: ştie cît valorează, ştie ce vrea şi ştie să ceară ce vrea, -■ Dar toate aceste metehne la un loc nu pot face din Mircea Dinescu un infractor, un ştab perfid şi corupt, desfigurat de mirajul căpătuielii. El poate fi insuportabil şi răutăcios, dar 69 nu poate fi rău şi nu i se pot atribui motivaţii murdare, ctim nu se pot atribui motivaţii murdare meteorologiei. Şi apoi există calităţile lui Dinescu> generozitatea lui mediteraneană, farmecul autenticităţii lui. Incapabil să se bucure singur, fericit să dăruiască, să găzduiască, să mijlocească prietenii şi, mai ales, incapabil de duplicitate, Dinescu e mereu transparent, curajos, direct, cum puţini ştiu să fie în lumea noastră de azi şi cum şi mai puţini ştiau să fie în lumea noastră de ieri. în 1989, cînd mai toţi ne trăiam disperarea într-un fel de paroxism al muţeniei, el a găsit firescul revoltei şi a dovedit că poate mobiliza uriaşe resurse de disciplină: el, sociabilul, a acceptat spectrul (şi realitatea) izolării, el, vorbăreţul, a învăţat să tacă. Ispitit să cedeze, să cadă la învoială; a rezistat exemplar, fără paradă de vitejie, dar fără bîlbîieli dubitative. L-am văzut amărit şi îngrijorat. La Tescani, am primit, de la el, pe căi ocolite, cîteva rînduri crepusculare, fără patetisme, dar şi fără iluzii. Gei care acum se grăbesc să-l condamne nu s-au grăbit atunci să-l sprijine. Şi, pe cît de uşoară e, azi, semnătura pusă pe o injurie, pe o delaţiune sau pe o demisie, pe atît de grea a fost, în '89, semnătura pusă pe un document de solidaritate ! Cu toate acestea; nu l-am văzut niciodată, atunci, judecind reacţiile dezamăgitoare ale prietenilor şi colegilor de breaslă: înţelegea să ia totul pe cont propriu şi nu privea în jur cu ranchiună, ca un simbol mustrător al demnităţii scriitoriceşti. Cînd, în 1990, l-am ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor (cu o majoritate vecină cu unanimitatea), i-am delegat, fără să ne manipuleze nimeni, speranţele şi încrederea noastră, aşa cum, în 1989, îi delegaserăm protestul nostru. Mircea Dinescu era starea noastră de spirit. Şi n-avem voie să uităm asta atît de uşor, iritaţi de hachiţele lui şi preocupaţi, cu o ineficientă morgă, de „destinele" Uniunii. Se va vedea acum dacă plecarea indezirabilului preşedinte va repara lucrurile şi dacă nu cumva am făcut din el mandatarul unui eşec care revine împrejurărilor mai mult decît oamenilor. Oricum, Mircea Dinescu şi-a dat demisia. Intr-o vreme în care miniştrii stau pe mormane de suspiciuni, scandaluri şi erori fără să-şi pună problema retragerii, el, vanitosul, circarul, intratabilul, a demonstrat că se poate pleca din funcţie cu linişte sufletească şi cu un dram de plictiseală tristă faţă de nebimia vremilor. 70 Ar fi trebuit, poate; sro facă mai devreme. Dar esenţial e că a făcut-o, lăsîndu-ne să ne întrebăm dacă gestul său o să ne restituie fericirea pierdută. Deocamdată, Comeliu Vădim Tudor tronează, ca mare legiuitor, pe ecranele Televiziunii naţionale, Mihai Ungheanu se impune ca demnitar de vîrf al culturii româneşti. Pe acest fundal de purpură se desenează, pentru a întregi tabloul, şi demisia lui Mircea Dinescu. Putem fi liniştiţi. Am confecţionat o nouă victorie a eticii şi echităţii autohtone. România reintră în ordine. Dilema, nr. 40,15 - 21 octombrie 1993 Iama românească Detest să mi se spună că în România de după decembrie 1989 nu s-a schimbat nimic. Dar trebuie să recunosc că există în viaţa noastră de azi ceva care seamănă nepermis de mult cu viaţa noastră de ieri: experienţa iernii. Iama românească, în speţă, iama bucureşteană, tinde să devină o emblemă a destinului naţional. Ne comportăm în toate cam cum se comportă administratorii noştri faţă cu efectele iernii: previzibilul ne găseşte nepregătiţi. Rezultatul e un amestec inimitabil de resemnare şi furie, im soi de stupoare cosmică a cărei singură consecinţă practică e înjurătura. Ne-am deprins să asociem, cu o naturaleţe morbidă, frumuseţea iernii cu mizeria ei: apa care nu curge, caloriferele care nu se încălzesc, pîinea care nu se mai găseşte, zăpada care blochează drumurile înainte de a se topi diluvian, transformînd totul într-o apoteoză a mocirlei — iată cortegiul curent al Crăciunului nostru, marele, obişnuitul nostru post de Crăciun. Din acest punct de vedere, comunismul şi convalescenţa postcomunistă pot fi cuprinse într-o unică definiţie: un post generalizat, fără Dumnezeu. Cineva — un drac, un înger pedepsitor sau pur şi simplu Guvernul — ne fură iernile, ne tulbură sărbătorile, ne transformă într-o naţie prost dispusă, înclinată să ducă bom-băneala pînă la blasfemie. Proasta noastră dispoziţie se cuplează acum, ca şi înainte de '89, cu o inexplicabilă bună dispoziţie a Puterii: Puterea a făcut eforturi, Puterea a luat măsuri, ne dă asigurări, ne linişteşte; situaţia e mai bună decît anul trecut. De vină — pentru unele inconvenienţe — sînt mărunte scăpări gospodăreşti, nesimţirea Europei şi lipsa de patriotism a Opoziţiei. De vină sînt, mai ales, intelectualii, care „polemizează steril" în emisiunile domnului Tatulici, 72 spre indignarea telespectatorilor doritori de consens. Dar să nu ne blocăm în istoria imediată. în materie de mizerie pitorească, de bucurie amărîtă, de transfigurare a sordidului, avem oarecare tradiţii. Cezar Bolliac vorbea încă la 1858 despre Bucureşti ca despre un „oraş de contrast": „civilizat în barbarismul său, barbar în civilizarea sa (...), încîntat şi încîn-tător (...), vîrtej perpetuu de plăceri în durere, de mulţumiri în necazuri, de frumuseţi în oribil: acest eden al musulmanilor (ce profeţie! — n.m., A.P.), paradis al moscovitului (ce clarviziune! — n.m., A.P.), unde schimnicul îşi uită pari-manul (cartea de înţelepciune — n.m., A.P.) şi diplomatul îşi uită misia cu care a venit". Cum să citeşti rînduri ca acestea fără să ai frisonul inalienabilei noastre identităţi naţionale, al „specificului local"? Şi totuşi pînă şi în chestia eternei ierni româneşti ceva s-a schimbat: îngheţăm de frig, dar nu mai îngheţăm de frică. Din contra: înjurăm năvalnic, liber, înjurăm, mă-nţelegi, „cu toate riscurile" . Nu sîntem ajutaţi să ne încălzim, dar nimeni nu ne opreşte să ne înfierbîntăm. Iată progresul! Iată zorii propăşirii noastre! Gheţurile dictaturii crapă şi sub crăpături se întrevede agitaţiunea lichidă a democraţiei, inundaţia libertăţii, fluviul năvalnic ăl reformei. Implementăm tranziţia. Adică acea situaţiune enigmatică în care trenul se află pe un mal, iar şinele pe malul celălalt. Va veni şi vremea cînd le A vom aduce laolaltă. Cînd ? Cînd dreapta şi stînga vor deveni o singură mînă, cînd Parlamentul va deveni o promenadă pentru majoritarii îndrăgostiţi de minoritari, pe scurt, cînd ne vom ierta şi ne vom iubi între noi ca români „mai mult sau mai puţin oneşti". Şi, să nu uităm, cînd vom scăpa de pegra intelectualilor care poluează emisiunile domnului Tatulici... O altă noutate adusă de iama posttotalitară este asezo-narea necazului cu o măre serbare profană: 1 Decembrie, Ziua naţională. Cînd, înainte de 1989, înjuram mizeriile iernii, eram vag disidenţi: îl înjuram pe şeful statului. Acum, cine înjură e antinaţional: e incapabil să-şi jertfească micul său confort pe altarul Marii Uniri. Cine se plînge că n-are apă caldă intră în conflict cu eroii neamului şi contrariază bărbăţia strămoşească. Comemorarea puterii de sacrificiu, a vitejiei şi a solidarităţii româneşti nu se poate împăca defel cu meschinăria sanitară a cosmopoliţilor care vor să se spele sau 73 cu laşitatea muieratică a celor care dîrdîie de frig. Cine nu priveşte cu o „răceală'' dîrză anemia gazelor, cine nu înfruntă cu o indiferenţă oţelită paralizia chiuvetelor nu-şi iubeşte ţara, ba putem spune că sabotează festivităţile oficiale. Cu alte cuvinte, e un vîndut, un elitist/ un intelectual dintre cei care zăpăcesc minţile oamenilor în emisiunile televizate ale domnului Tatulici... .. .Dai* am putea lua lucrurile şi viceversa. Am putea să ne întoarcem şi să zicem: cei care au fixat ziua naţională în mie-zulunui anotimp atît de compromis de administraţia românească au procedat, inconştient, fireşte, ca nişte sabotori ai prestigiului; naţional. Să fi aşteptat pînă la repararea conductelor, pînă la reglarea importului de gaz metan, pîriă la modernizarea instalaţiilor de apă, pînă la îmblînzirea FMI-ului şi pe urmă să fi mutat sărbătoarea.naţională în plină iarnă. Aşa, rie vedem obligaţi să stăm sub drapel ţepeni şi odorife-ranţi ca „pasagerii" vagoanelor frigorifice. Nil pot vorbi de Ziua naţională fără să-mi amintesc de speculaţiiinile astrologice ale dragului meu profesor şi mistagog Ion Frunzetti. Fiecare ţară — îmi spunea el odată, mai în glumă, mai în serios — stă sub zodia zilei ei naţionale. România interbelică avea ca dată „întemeietoare" data de 10 mai. Era, prin urmare/ o Românie a constelaţiei Taurului: venu-siană, agrară, conservatoare, armonios inerţială şi latent explozivă. România republicană a ales, cu 30 decembrie (1947), semnul Capricornului: un semn dominat de astringentul Saturn, de asceza hibernală a subzistenţei stricte, de inhibiţie şi intransigenţă „revoluţionară". Cu 1 decembrie ar trebui să fim mai norocoşi. Căci iama Săgetătorului e mai generoasă, mai conciliantă şi mai dinamică decît iama Capricornului. Cu condiţia să se aleagă bine ţinta, să se echilibreze corect săgeata, iar trăgătorul, Centaurul-Săgetător, să-şi pună gesturile sub controlul jumătăţii sale de om, nu sub impulsul nărăvaş, viguros, dar orb, al jumătăţii sale de dobitoc. Deocamdată, Centaurul naţional e o vietate hibridă. Să sperăm că, nu prea tîrziu, el îşi va recupera coerenţa organică. Pînă atunci, iernile vor fi triste, ierni uitate de Dumnezeu, ierni fără; apă, fără pîine şi fără foc. Dilema, nr. 46,26 noiembrie - 2 decembrie 1993 Dezintoxicare România suferă de logoree. Volubilitatea noastră latină, frustrată înainte de 1989, s-a dezlănţuit de la o vreme brutal, în formele cele mai diverse: gazetele s-au multiplicat pînă la inflaţie, şi-au înmulţit numărul de pagini, s-au diferenţiat politic fără oprelişte. Televiziunea emite cvasicontinuu, adăugind celor două posturi „oficiale" un post independent, pluş nenumărate posturi locale. Să adăugăm multiplele chipuri ale Radioului, dezbaterile publice ale Parlamentului, conferinţele; de presă ale partidelor. Proliferează colocviile, comemorările, adunările populare. A apărut oratorul de miting, agitatorul demonstraţiilor stradale. De la discursul elaborat pînă la lozincă şi huiduială, totul se exprimă neîntîrziat. Tribuna, microfonul, amplificatorul tip portavoce au devenit „locuri de muncă", instrumente cotidiene. Vorbim incontinent şi răstit and la Cafenea, cînd pe stradă, cînd la’mesele familiale sau lă cele ale prietenilor (aţi ne-aii mai rămas). Dacă nu vorbim, scriem: la gazetă, pe garduri, pe ziduri, pe asfalt. Facenvdeclaraţii, dăm comunicate, iniţiem sau suportăm anchete sociale. Avem mereu ceva de spus, ceva de explicat, ceva de pus la punct. Genurile oralităţii se diversifică: predica, interpelarea, replica; negocierea au ajuns să fie profesiuni distincte. Pe de altă parte, graniţele profesiunilor tradiţionale se şterg, absorbite în competenţa generalizată a oratoriei. Toată lumea se exersează în meşteşugul rostirii publice: inginerii, contabilii, magazinerii, ofiţerii, pictorii, bişniţarii — toţi dau tîrcoale virtuozităţilor retorice! Românul e născut parlamentar: zice, „lezice bine", „le-o zice". Tot mai mulţi tineri vor să se lanseze ca jurnalişti; să scrie la ziar, să o întoarcă din condei, să te înghesuie cu întrebări. Exigenţele 75 curente ale vieţii civice se convertesc rapid în specii ale ver-balităţii (şi verbiajului): dialogul, transparenţa, consensul, schimbul de idei, critica constructivă etc. Pînă la un punct, această explozie a cuvintelor e justificabilă. Şoapta subversivă, mîrîiala precaută, înjurătura printre dinţi, perna pusă pe telefon şi toate celelalte „reflexe" ale vieţii sub dictatură nu puteau să nu detoneze într-un uriaş vacarm. După atîţia ani de gesticulaţie mută, era fatal să sfîrşim într-o apoteoză a răgetului. Asta nu înseamnă însă că răgetul e legitim la infinit. Sau că vorba lungă, vorba goală, vorbirea în bobote sînt expresiile fireşti ale spiritului civic. în condiţii normale, locvacitatea torenţială e un simptom patologic. O consemnează pînă şi balada noastră naţională: „De trei zile-ncoace/ Gura nu-ţi mai tace" — observă baciul mioritic, oarecum excedat de logosul oiţei sale. Urmează o explicabilă îngrijorare: „Ori eşti bolnăvioară?" Aşa şi noi! De patru ani, gura nu ne mai tace. Ori sîntem bolnăviori? .Suferim, într-adevăr, de toate fenomenele secundare ale vorbăriei. Mai întîi, ne irosim vertiginos contemplativitatea. Meseriile contemplative, dar şi atitudinile contemplative sînt în declin. Am pierdut deprinderea (excelentă, dacă e bine dozată) de a cădea pe gînduri, de a cîntări, într-o fertilă perplexitate, împestriţarea vremurilor. Nu ne mai acordăm răgazuri, nu mai avem reverii. Nu mai avem puterea de-a fi „o oră pe zi singuri şi inactuali"— cum o cerea G. Călinescu. Dimpotrivă. Ţrăim gregar, înregimentaţi în încăpăţînate curente de opinie şi sîntem desfiguraţi de jocul, prea dinamic, al conjuncturilor. Grav este că, părăsind contemplativitatea, nu devenim, cum ar fi de aşteptat, campioni vajnici ai vieţii active. Stă în firea perfidă a vorbăriei să te sustragă reflexiei fără a te livra faptei. Vorbăria e, prin definiţie, suspendare a actului, tergiversare. Ea încurajează narcisismul gongoric, cultivă evaziunea intelectuală şi uzează, ireversibil, energiile sufletului. Avem nevoie de un moment de tăcere. De o reabilitare a tăcerii. Numai aşa vom redescoperi greutatea cuvintelor şi răspunderea rostirii lor. Avem nevoie de parlamentari care să lucreze în afara sălii de şedinţe, în liniştea arhivelor şi a bibliotecilor, cel puţin atît cît „lucrează" la microfon, mîndri de vocea, hazul şi performanţa lor avocăţească. Avem nevoie 76 de reporteri care să vorbească mai puţin decît interlocutorii lor şi de politicieni care să convingă prin sobrietate. Avem nevoie de o populaţie care să înlocuiască pletora comentariului, taclaua enormă şi ieremiada histrionică prin cultul efortului discret. Avem nevoie de o Biserică mai puţin mediatică, de un patriotism mai puţin ţipător, de o gazetărie mai puţin pitorească. Am valorificat îndeajuns tradiţiile sporovăielii balcanice. E timpul să ne reamintim de tradiţii mai vechi: cele ale ascetismului răsăritean, de pildă, pentru care „tăcerea e mai slăvită decît teologia". Strunirea limbii — spun părinţii deşertului — e mai preţioasă decît vorbăria despre Dumnezeu. „Tăcerea este taina lumii viitoare" — iată o propoziţie (a lui Isaac de Ninive) pe care surescitarea noastră cotidiană nu o mai poate înţelege. Sîntem degradaţi de „foiletonistică", batjocoriţi de limbaj. Şi luăm impudica noastră debitare de sine drept exerciţiu al comunicării. Un discurs valorează atît, cîtă tăcere acumulată se presimte sub pojghiţa lui. Discursurile noastre nu sînt decît zumzet epidermic, fără substrat. Tăcerea dubiului, a mirării, a respectului, a reculegerii, tăcerea rumegătoare a minţii şi tăcerea sacrificială a pietăţii, nesfîrşitul spectru al tăcerii din care se nasc şi în care se dizolvă toate textele lumii nu mai constituie materia primă a cuvintelor noastre. Sîntem ceea ce spunem şi nimic mai mult. Şi nu ne vom regăsi în ceea ce avem proaspăt şi inexprimabil decît dacă vom face, terapeutic, o cît de scurtă cură de tăcere. Ca în noaptea de Anul Nou, cînd, la ora douăsprezece, stingem toaţe luminile: aşezăm un mic episod de întuneric fortifiant între noi şi noi înşine: luăm totul de la capăt. Dacă ne gîndim bine, între România dictaturii comuniste şi cea a „tranziţiei" nu ne-am luat răgazul nici unei clipe de muţenie purificatoare. N-am stins nici o secundă lumina. De aceea perorăm somnambulic unii dinaintea celorlalţi şi ne privim cu ochi injectaţi, de animale bolnave. Nimeni nu face mai rău României de azi decît retorul şi insomniacul. De nimic n-avem mai multă nevoie decît de o experienţă a dezintoxicării, cu pleoapele lăsate, cu buzele lipite, fără idei şi fără imaginaţie. Iar în loc de discurs, un moment de vid reparator, în care să nu se audă decît suflul impersonal al respiraţiei... Dilema, nr. 50,24 - 30 decembrie 1993 Ce fără e asta ?! Ctnd se ia cite-o măsură, Lumea-hjură Pe agentul sanitar Şi-l întreabă fără noimă: — Ce-ai cu noi, mă? 1 Pentru ce să dăm cii var?!.., '• ■ G. TopÎrceanu, Parodii originale Toate revoluţiile au cu\\u\ măreţiei; toate valorifică sentimentul grandorii/ ăşezînd împrejurările şi oamenii în perspectivă monumentală. Fapte mari, cuvinte mari, schimbări mari, proiecte mari-w iată inventarul cotidian al practicii revoluţionare. Pe un asemenea fundal, emoţiile curente, detaliile vieţii zilnice, destinele anonime, criteriile bunului-simţ apar drept simple accesorii, drept balast nesemnificativ. Nu e o timp pentru mărunţişuri, pentru performanţă minuţioasă, pentru rutină. Amănuntul e burghez. Omenescul-prea-ome-nesc e ignobil. Nu lucrăm la preţuri mici, nu ne împiedicăm de scrupule călîi, nu sacrificăm omleta-de dragul puălor. Şi, mai ales, nu pierdem vremea cu reforme în filigran sau cu strategii răbdătoare, care nu dau roade decît pe termen lung. Cultul măreţiei e un cult al prezentului. Vrem rezultate spectaculoase, succese enorme, victorii rapide. Şi le vrem acum; Iar cine nu gîndeşte ca noi n-are anvergură, se pierde în nimicuri, e mediocru şi plicticos. Toate forţele' noastre politice sîrit ameninţate de acrome-galie. Nu vor efecte parţiale, soluţii locale, adecvări de moment. Ele au numai programe globale, idei uriaşe, ţeluri hima-layene. Fiecare şef de partid se simte contemplat de „secolii" 78 viitori ca o virtuala statuie, ca o legendă. Fiecare ministru se răstigneşte pe altarul interesului naţional. Pe scurt, nu există decît un singur ţel: a salva patria, a scoate ţara din impas/ a pune bazele unei Românii noi (şi mari), a face totul. Asta ne cerea şi defunctul teoretician al „revoluţiei permanente". A face totul înseamnă a nu face nimic determinat. în plus, cînd o echipă de şefi iniţiaţi, un „detaşament de avangardă", îşi asumă corvoada de a face totul, individului statistic şi pipernicit nu-i mai rămîne să facă nimic. Fireşte, nu pledăm pentru omul politic lipsit de viziune, pentru contabilitatea cenuşie care se ia drept pragmatism managerial Dar ne nelinişteşte eşecul în imediat, cînd el nil e nici măcar compensat de generalitatea romantică a unei utopii. Ceea ce avem de digerat zilnic e un amestec de (1) ineficacitate practică, (2) lipsă de imaginaţie vizionară şi (3)' elefantiazis retoric. Cu alte cuvinte, nu ni se livrează nici o tehnică a fericirii, nici o teorie a fericirii. Ni se livrează/ strict, un şlagăr grandilocvent, un erzaţ oratorie. ■:» ? Dar nu se poate vorbi fără încetare despre „a deschide noi căi" sau despre „a merge pe drumul democraţiei", cînd drumurile concrete, din oraşe şi dintre oraşe, au fizionomia unui ţesut lepros şi cînd nimeni (partid, sponsor/,minister etc.) nu investeşte, fie şi demonstrativ, în repararea unei singure străzi. Nu se poate vorbi despre reconstrucţia morală a naţiei cîtă vreme naţia nu învaţă să-şi păstreze closetele ^publice într-o ,oarecare curăţenie. (Keine Klokultur! — observa exasperat un amic german, rezumînd cîteva triste experienţe din gări, trenuri şi restaurante.) Nu se poate miza pe rigoarea civică a unei populaţii care aplaudă intrarea minerilor în Bucureşti (în iunie '90), tot astfel cum Opoziţia a aplaudat-o pe cea din septembrie '91. Nu poţi conta pe cultura politică a unui votant care îşi suflă nasul cu degetele şi scuipă pe jos la berărie. O ţară în care unii — cumsecade altfel! îl pot lua în serios pe Comeliu Vădim Tudor, o ţară în care alţii —- şi ei cumsecade m fond ! — regretă Cîntarea României, o ţară, în sfîrşit, care îşi exilează, sistematic> valorile, făcîndu-şi o glorie din a le recupera postum, o astfel de ţară nu e pregătită deloc pentru curajoase scurtături reformiste. Cînd tot soiul de inşi — care par educaţi! — îţi telefonează .fără ezitare la ore imposibile, în zile de odihnă sau de sărbătoare, pentru a-ţi cere să te ocupi de ei, de interesele lor/ de micile lor obsesii şi vanităţi, and, aflat la volan, cetăţeanul autohton devine rinocer, după cum la chefuri devine patriot şi la înmormîntări mistic, cînd proaspătul particular se arată tot atît de plictisit de clienţi ca şi „tradiţionalul" funcţionar de stat, cînd nenumăraţi compatrioţi cred sincer că Opoziţia „vinde ţara", că intelectualii sînt pegra naţiunii şi că tot răul vine de la jidani (dacă nu de la masoni), cînd sumedenie de „românaşi" mioritici reunesc în aceeaşi clefăială sentimentală Biserica, şpriţul, geniul „sfînt" al lui Eminescu, sarmalele „soţiei", pămîntul Basarabiei şi nurii vecinei de la parter, cînd oraşe întregi îşi reorganizează viaţa după ritualul Caritas, cînd toate acestea — şi altele asemenea — sînt ambianţa în care ne mişcăm zi de zi, e ridicol să ne irosim în mari platforme-program. Trebuie mai întîi să facem multe, foarte multe lucruri mici, să ne dedicăm temeliilor, abecedarului, de-la-sine-înţelesurilor care, la noi, sînt, din păcate, departe de a fi de-la-sine-înţelesuri. Mi se va spune că dramatizez în chip nedrept defectele naţiei. Că nici alţii nu sînt mai breji, că glosez inechitabil pe tema stupid people. Dar cum să-ţi iubeşti ţara, o ţară atît de „dificilă" ca a noastră, fără accese de exasperare? îmi amintesc de o perioadă în care Constantin Noica — greu de suspectat de anemia sentimentului patriotic — se izbea, în cele mai generoase întreprinderi, de cele mai grobiene obstacole şi obnubilări. Voia, de pildă, să-i înveţe englezeşte pe chelnerii de la Snagov în ideea că vor; avea o mai bună prestaţie dinaintea clienţilor străini. După cîteva lecţii, chelnerii au început să chiulească. Altă dată, l-am văzut stupefiat să constate că un specialist în istorie românească veche, căruia se oferise să-i dea gratis, la domiciliu, lecţii de greacă, dispare pur şi simplu de-acasă la ora convenită. Efortul de a convinge savanţi eminescologi, directori de editură şi felurite „personalităţi" culturale să stimuleze facsimilarea caietelor lui Eminescu s-a dovedit, de asemenea, inutil. Peste tot, im perete compact de nesimţire, inerţie fanariotă, incomprehem siune. „Ce ţară e asta?!" <—a rostit, la un moment dat, un Noica epuizat/ contrariat pînă la deznădejde. „Ce ţară e asta?!" După care a izbucnit în plîns. Ne-ar prinde bine să regăsim tonul acestei disperări. Şi chiar lacrimile subsecvente. Să nu mai stăm cu ochii pironiţi pe fresca imaginară a 80 măreţiei noastre, să nu ne mai desfrînăm în proiecte obeze şi în discursuri necuviincioase despre calităţile noastre. Dimpotrivă, să luăm cu umilitate totul de la început, de jos, de la celula intimă, destrămată, a sufletelor noastre convalescente. „Ce ţară e asta?!" — ar putea fi formula instauratoare a unei inocenţe regăsite şi debutul realist al unei reconstrucţii. E exasperarea de care avem nevoie pentru a nu dispărea din istorie intr-un nor de praf auriu, cu un alai de lăutari alături. Dilema, nr. 54,21 - 27 ianuarie 1994 Sindromul drobului de sare Nebunia e o tristeţe care nu evoluează. E. M. Cioran Merita să public o scrisoare deschisă către preşedintele ţării*, fie şi numai pentru a face experienţa reacţiilor care i-au urmat. Nu le pot înşirui şi analiza pe toate deodată. Mă voi opri la două dintre ele, caracteristice pentru „starea naţiunii", pentru neobosita ei „fermentaţie" interioară. Cea dintîi a fost prompta mea convocare la cîteva mitinguri şi adunări de protest. Rezulta, prin urmare, că, de vreme ce am trecut Rubiconul, de vreme ce am adresat Preşedinţiei un mesaj critic, sînt copt pentru lozinca radicală şi pentru discursul mobilizator. Intram, cu alte cuvinte, în rîndul oamenilor. Curăţit de păcate, puteam ieşi în stradă cu un chip nou, acceptat, în sfîrşit, de îngerii justei opinii. Era un mod de a nu înţelege ° una dintre componentele esenţiale ale gestului meu. Ceea ce voisem să demonstrez, între altele, se referea tocmai la posibilitatea de a duce lupta politică cu ceva mai multă imaginaţie decît cea consumată îndeobşte. Voisem să arăt că, dincolo de interjecţie, sudalmă şi curaj gregar (care s-au dovedit, patru ani de-a rîndul, ineficiente), se poate încerca şi dezbaterea fermă, dar civilizată, confruntarea adultă, susţinută cu un minim respect pentru limba română şi pentru instituţiile existente, bune-rele cum sînt. Nu cred, fireşte, că demonstraţiile de massă, pamfletul, temperamentul public trebuiesc cenzurate. Sau că nu au sens. Pretind însă că protestul care * Vezi în volumul de faţă, pp. 401-404. 82 nu se diversifică şi ?nu se nuanţează e la fel de steril ca guvernarea opacă, inaptă a se lăsa modelată de Opoziţie. în plus, e limpede că Puterea: poate respinge .mai, uşor vehemenţa de primă instanţă decît argumentul tenace si calmul neînduplecat al atitudinii, în orice caz, o asemenea metodă merita să fie testată la rînd cu celelalte. Or, mie mi se cerea să reintru în schemă* să mă conformez unei gesticulaţii de rutină, să practico contestaţie funcţionărească, decorativă, mereu previzibilă^ Mi s-a reproşat, de altfel, că scrisoarea mea fusese mult prea politicoasă, că ea nu respectase deci ritualul convenţional al atacului. Tînără noastră democraţie cuplează fără^să stea pe gînduri p oliteţea cu anemia.; Protestatarul adevărat e neapărat răguşit, spurcat la gură, cu ochii injectaţi şi ptunnii strînşi. Sau, dacă e mai slab de virtute, mai feminin,e musai să cultive măcar stilul tragic, înlăcrimat şi imagistica apocaliptică. Autentic mize decît stilul Sviatoslav Richter. Ecvanimitatea lui Arthur Rubinstein e neconvingătoare. , A două reacţie cucare âmavut de-a face a căpătat expresie scrisă. Sub semnătură sau la rubrica Anonime, mi s-a atras atenţia că m-am trezit prea. tîrziu, că o. scrisoare ca cea pe care am publicat-o acum trebuia publicată cu ani în urmă. Faptul că, în ceasul al doisprezecelea, m-am,dezmeticit e, desigur, pozitiv. Dar el nu scuză totuşi prelunga mea som^ nolenţă, imbecilitatea cronică de care am suferit pînă mai ieri. Biografia mea postrevoluţionară se reduce* aşadar* la un grafic extrem de simplu: patru ani de conformism tenebros, urmaţi de un scurt spasm insurgent, de un fulgurant episod dâ luciditate. Notez în treacăt: că unele dintre admonestările de acest tip vin dedă oameni care mau ieşit decis în arena anticomunistă decît după 1989. Aş putea şi eu să Ie spun: V-aţi trezit tîrziu, în vreme ce eu> de bine deirău, am dat semne publice de iritare încă de pe vremea lui Geauşescu.; Dar n-aş putea rezista mult în-această postură, pentru că unii s-au trezit înaintea mea şi în forme mai radicale. Dacă această contabilitate a priorităţilor are vreun sens, atunci vom asista la un maraton de incriminări ridicole: pentru Dan Petrescu, Mircea Dinescu s^a trezit. tîrziu, pentru Paul Goma, Doina Comea e; şi ea în mare întîrziere, iar pentru aş socoti, oricum, difuzarea unui asemenea film drept inoportună. 'Din două, una: ori filmul includea omagiile apoplectice adresate lui Ceauşescu de pe scena ceriaclului/şi atimci nu putea decît să irite un public care, cu cîteva săptămîni în urmă, asistase satisfăcut' la execuţia omagiatului, ori filmul eră curăţat" de pasajele cu pricina, dar' atunci era un film mincinos, din nou (şi altfel) cenzurat, aşa încît să prezinte spectatorilor o imagine pura cu privire la unul dintre cele mai echivoce fenomene ale perioadei totalitare. Domnul Păunescu s-a supărat. Şi n-a pierdut, de-atunci, nici o ocazie să mă scarmene în publicaţiile dumisale. Cînd n-o făcea el, îi lăsa pe alţii s-o facă, la niveluri mărunt resentimentare, dar, prin acumulare, semnificative. Şi totuşi, judecind după manifestările sale publice de după revoluţie, domnul Păunescu nu e chiar aşa de supărăcios: căci, iată, cel care i-a suspendat uriaşele chermeze judeţene, cel care l-a pus în postura de rapsod rătăcitor — un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă —, cel, în sfîrşit, care, în loc să-i mulţumească pentru osanale, i-a luat 86 gazeta şi l-a transformat în ărticlier de rangul doi la Contemporanul-— a rămas pentru domnul Păunescu un reper neuzurpat. Un reper nobil) regretat, pe care a decis să-l slujească postum, invocînd — drept justificare5— un termen care — în vocabularul dumisale — nu poate decît să se sufoce: termenul „consecvenţă". Dragi i-au rămas domnului Păunescu şi Nicuşor (pe care îl conjura, la puşcărie, să bea ceaiuri hepatice), şi membrii CPEX-ului (a căror arestare l-a umplut de amărăciune), dragi i-au rămas, cu alte cuvinte, toţi cei contra cărora pretinde, cînd o cere situaţia, că a scris sute de poeme interzise. Domnul Păunescu pare singurul creştin din România: îi iubeşte şi pe ţăranii năpăstuiţi, şi pe cei care i-au năpăstuit, iubeşte şi bisericile demolate, şi pe demolatori, iubeşte, de-a valma, şi uliii, şi porumbeii, şi pe iepuri, şi pe vînători. îi (ne) iubeşte pe toţi, mifitant, pe tunuri, cu lacrimi în ochi şi cu degetul ridicat didactic spre un cer perplex. Astă nu înseamnă că domnul Păunescu nu e totuşi un om ca şi noi.' Că nu are şi dumnealui idiosincrasiile dumisale, micul dumisale discemămînt; totul are o limită: Nicu Ceauşescu da, Petre Roman nu, Ilie Verdeţ da, Comeliu Coposu nu. Corneliu Coposu e un turnător oarecare. Partener politic nu poate fi decît cineva din tabăra acelora care centralizau turnătoriile şi le întreţineau ca pe ofiistituţie. Cazul de care ne ocupăm pare complex. S-ar zice că domnul Păunescu e sfîşiat de sentimente contradictorii, că luptă pentru omogenizarea morală a vieţii sale şi că, dintre toate formele posibile de curaj> a ales-o pe cea mai „dostoievskia-nă": curajul de a-şî asuma mlaştina proprie. Dar complexitatea aceasta e doar aparentă. în universul sufletesc al domnului Păunescu e prea mult aplomb şi prea puţină suferinţă: Omul se manifestă brutal, acaparator, linear pînă şi în ambiguităţile sale. 'Oricît ar părea de ciudat, ceea ce îi lipseşte cu adevărat e personalitatea. Domnul Păunescu e o schemă: o schemă robustă, pletorică, dar o schemă: adică expresia previzibilă a unei tinice motivaţii: setea de a fipe scenă, dea trăi de pe poziţii de forţă. Fiecare fibră a Domniei sale vrea un singur lucru, acelaşi lucru: să fie percepută, să stea la rampă: Plămînir domnului Păunescu nu vor să respire, vor să fie auziţi respirînd şi să taie respiraţia celorlalţi. Pîntecele domnului Păunescu nu vrea să digere, vrea să facă din digestia sa 87 o ideologie şi un spectacol. Sudoare,, lacrimi, plete, gesturi enorme, toate nu sînt decît recuzita unei infirmităţi: obsesia de sine, cuplată cu o teribilă neglijenţă lăuntrică: Iar această neglijenţă lăuntrică e un simptom al lipsei de personalitate. Ea sfîrşeşte prin a semnala o cantitate fără contur, o nebuloasă de nesituat, o massă energetică dezaxată. Cum să-i fixezi chipul? îi pui dinainte probele exaltatei sale coprofagii, îţi răspunde cu inventarul abilelor sale subversiuni. Tot astfel, dacă Securitatea l-ar fi speriat cu lista „neregulilor" sale disciplinare, e de presupus (probabil că aşa s-a şi întîmplat) că s-ar fi refugiat în perimetrul performanţelor sale omagiale. îi spui că demagogia sa face rău cuviinţei naţionale şi sminteşte pe cei nepreveniţi, scoate din buzunar „evidenţa" celor pe care i-a ajutat. îl faci ceauşist, îţi arată c-a fost victima lui Ceau-şescu îl tratezi ca pe o victimă a lui Ceauşescu, descoperi că e ceauşist, E mereu acolo unde trebuie să fie pentru a rămîne basma curată. Pe scurt, nu e nicăieri, nu ştii de unde să-l iei. O singură nadă funcţionează: mirosul Puterii. Pentru a şe menţine aproape de exerciţiul ei, domnul Păunescu poate pupa şi scuipa orice şi, mai ales, poate pupă azi ce a scuipat ieri şi viceversa. Iată semnele tipice ale unui delir fără personalitate. Şi ale unei grave neglijenţe sufleteşti. Mi-1 pot imagina la Judecata de Apoi, recitind poeme linguşitoare despre Sfîn-tul Petru şi recomandîndu-se ca militant criptocreştin. Fireşte, nici In Iad domnul Păunescu n-ar fi lipsit de resurse de acomodare: ar avea o variantă credibilă şi pentru Marele Adversar: două-trei catrene blasfematoare, vin discurs înaripat despre smoală sau yreun dosar bine păstrat cu procese-verbale ale isprăvilor sale „satanice". Domnul Păunescu are pregătite soluţii pentru orice împrejurare. Sigur de calibrul său, gata oricînd să-şi justifice (sau să-şi versifice în cheie ingenuă) toate turpitudinile, incapabil, definitiv incapabil să se căiască, domnul Păunescu are — pentru vremurile pe care le trăim — toate înzestrările învingătorului. îi prevăd o remarcabilă carieră politică. Va păcăli mulţi oameni cumsecade. Va fi votat. Va zgîndări cu talent „punctele sensibile" ale naţiei: sărăcia ţăranilor, nerecunoştinţa copiilor, vitejia seculară a oştirii. Va şti să facă, din cînd în cînd, gesturi mari, care să descumpănească opinia publică. Victorios, el va rămîne, în acelaşi timp, un simbol perfect al tipului de politician şi de 88 om care nu ne trebuie. îi lipsesc exact calităţile de care avem mai multă nevoie: limpezimea, curăţenia inimii, sobrietatea judecăţii şi rigoarea interioară. Pe scurt, personalitatea adevărată, alcătuită din ordine şi discreţie. România va reintra în normal cînd oamenii de genul domnului Adrian Păunescu vor trece neobservaţi sau vor fi consumaţi frugal, ca nişte accidente pitoreşti ale spiritului balcanic. Aud tot felul de dispute în jurul calităţii de poet a domnului Păunescu. Ba că e genial, ba că e minor, ba că e egal cu zero. Evident, nu trebuie să amestecăm lucrurile. Poţi fi un mare poet şi un caracter deplorabil, după cum poţi fi o vestală netalentată. Eu unul cred că domnul Păunescu e talentat. Dar problema nu e asta. Problema e că pe domnul Păunescu nu-1 interesează din cale-afară poezia, nici măcar propria sa poezie. Pentru Domnia sa, talentul nu e decît un instrument în plus de făcut tapaj. Dacă ar avea de ales între a scrie capodopere fără ecou garantat şi a bate tîrgurile ca tribun popular, ar alege, cred, fără ezitare, varianta a doua. în România, Rimbaud nu sfîrşeşte exotic şi radical, ca negustor de mărfuri asiatice. El se agită, neruşinat, prin pieţe, ca un simplu negustor de vorbe. .7 Dilema, nr. 62,18-24 martie 1994 Stabilitate Cum se poate vorbi cu atîta uşurinţă despre „destabilizare", într-o ţară în care stabilitatea merge, adesea, pînă la paralizie ? în atîtea privinţe — o ştim foarte bine— Caragiale e actual. în atîtea altele sînt actuale reflexele şi mentalităţile anilor '60, '70 şi '80. Citeşti memoriile marilor politicieni interbelici şi te cutremuri să vezi în ce măsură scenariile de-a-tunci se reiau astăzi; uneori în aceeaşi formulare: „focul sacru al revoluţiei", „trăiască Opoziţia unită!", „cetăţenii indignaţi", „jos Guvernul", „aşa nu mai merge!" etc. Pericolul apropierii de Rusia? Actual la 1876, actual şi azi; Naţionalismul excesiv? Iată ce spune Argetoianu: „Naţionalismul integral a fost la noi, încă din începuturile lui, puntea de salvare a tuturor neputincioşilor". Lipsa culturii politice? Diletantismul? Imoralitatea? Iată ce spunea Eminescu pe cînd avea numai douăzeci şi şase de ani: „într-o ţară unde sînt deputaţi şi jurnalişti care au studiat atîta pe cît se poate învăţa în academiile din cinstitul oraş al Mizilului, alături cu alţii, cari fără o preparare serioasă au vizitat academiile străine şi s-au întors ca să realizeze idei nouă de-o valoare foarte relativă fără să-şi cunoască ţara şi poporul, nu se poate aştepta decît o cumplită superficialitate în toate cestiunile, o uşurinţă de care sufăr toate partidele din România, cari nu văd în stat decît mecanismul succesiunii la Putere. Las' că lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate, în sens mai nalt al cuvîntului, căci imoral este, în înţeles mai nobil al vorbei, fiecare ce se-nsărcinează c-o afacere pe care n-o pricepe îndestul de bine." Există în acest text din Curierul de Iaşi vreun cuvînt care să-şi fi pierdut actualitatea? Dacă lumea de azi a adus ceva nou, noutatea e de ordinul unui supliment de 90 mediocritate şi de ticăloşie. Mutilaţi de-a lungul a cincizeci de ani printr-o falsificare organizată a sufletelor, urîţiţi de o prea drastică aservire faţă de o sumedenie de şefi inferiori şi de hipertrofia grijii de a subzista, prostiţi prin îndoctrinare şi izolare de lume, părem a ne fi amplificat defectele în aşa fel, încît ceea ce mai este calitate în noi să nu se mai perceapă. Aş fi bucuros să mi se demonstreze că exagerez, că traversez un episod acut de indispoziţie. Dar cu ce m-aş putea consola? Iată, de pildă, un gazetar notoriu care „moderează" la Televiziune dezbateri „echidistante": cu un an înainte era un vehement opozant, cu trei ani înainte slujea disciplinat „epoca de aur", cu douăzeci de ani înainte scria mobilizator la Tînărul leninist. Sau iată-1 pe unul. dintre şefii Televiziunii specializat subit în „probleme spirituale", teolog amator, livrînd, la fiecare fum de pipă, probe de indigenţă mentală vertiginoasă. Nouăzeci la sută'dintre parlamentarii noştri au mari dificultăţi de exprimare: patriotismul lor nu merge atît de depărte> încît să-i oblige la asimilarea funcţională a limbii române. (Ar fi, de altfel, şi prea tîrziu!) Iată-i pe demagogii cei mai desfrînaţi, capabili să ucidă cu vorbe grele şi iresponsabile, dar grăbindu-se să-şi omagieze victima de îndată ce a ajuns pe catafalc. Iată mari mistici de cartier, gata să-şi urască prietenii şi să excomunice universul întreg. Iată reprezentanţi ai partidelor rrromâneşti tăind fondurile Muzeului Ţăranului Român, iată puzderia de lichele care s-au aranjat să rămînă la Putere şi după '89 şi puzderia de lichele care s-au camuflat isteţ printre „cadrele" opozanţilor. Lichelele antebelice aveau măcar haz: hazul dîmboviţean, de tip Lache şi Mache, sau hazul noroios, nocturn, al lui Gore Pirgu. Licheaua contemporană e lipsită de anvergură. înt cel mai bun caz, e zgomotoasă şi de o vulgaritate „convenţională". De aceea, viaţa noastră politică e plicticoasă, în ciuda unei perpetue surescitări: lipseşte spiritul, lipseşte personalitatea. Totul pare a se consuma între pensionari, preşedinţi de CAP şi agitatori raionali. înotăm într-o sminteală generală, lipsită de orice grăunte de nebunie superioară, mîntuitoare. Străzile sînt desfundate, circulaţia automobilelor e barbară, lumea e îmbrăcată prost. în cafenele şi în restaurante sînt prea multe figuri dubioase, redacţiile gazetelor curente sînt pline de zevzeci semidocţi, mincinoşi şi infatuaţi. Sînt prea mulţi chiulangii, 91 prea mulţi şmecheri şi prea mulţi proşti. Sîntem în criză de imaginaţie. Cînd se anunţă un concurs pentru reamenajarea Parcului „Carol" nu se găsesc, în toată ţara, decît nouă arhitecţi doritori să ofere proiecte. La fel, nu par să se găsească nici la stînga, nici la dreapta destui indivizi calificaţi pentru alcătuirea unui guvern normal. Vrei să deschizi mai multe şantiere de restaurare, constaţi că n-ai destui restauratori. Vrei să, numeşti cîţiva buni directori de muzeu, constaţi că n-ai de unde alege. N-avem încă o facultate de ştiinţe politice; n-avem ambasadori reprezentativi (cei ai României interbelice ştiau cel puţin franţuzeşte şi stăpîneau eticheta), avem prea mulţi financiari care seamănă a chelneri şi prea mulţi intelectuali care seamănă a contabili. Pe scurt, am adus „României tradiţionale" oarecare îmbunătăţiri. Dincolo, de ele se întrevăd însă, din păcate, anumite constante naţionale, materia unei „stabilităţi" istorice pe care nimic nu a reuşit pînă acum să o disloce. Sîntem, pare-se, într-un prea bun „consens" cu noi înşine. Ne iubim. Aşa stînd lucrurile, ne-ar prinde foarte bine un scurt acces de inconsecvenţă... Dilema, nr . 70,13 -19 mai 1994 Invazia derizoriului Ultimul miting din Piaţa Victoriei a oferit trecătorilor cîteva picante scene de gen. Aşa, de pildă, la un moment dat, pe o pajişte lăturalnică, grupuri pestriţe de demonstranţi fraternizau cu reprezentanţi ai forţelor de ordine in jurul unor sticle cu virtuţi euforizante. Convivii intonau viguros „C-aşa beu oamenii buniî", lăsînd la o parte, pentru un timp, strigăturile revendicative şi sudălmile antiguvernamentale. Era cald şi era consens. în asemenea momente, mitingul căpăta ceva de serbare populară: semăna cu defilările de 1 Mai din anii '60, cînd manifestanţii răscumpărau plictiseala unui marş prin căldură oferindu-şi o haltă finală cu bere, cren-vurşti şi Eugenia. Iată, mi-am spus, am mai inventat ceva: protestul cordial, mitingul de omenie} nemulţumirea cu faţă umană. în definitiv, faptul că lucrurile se desfăşurau astfel nu putea decît să mă bucure: a trecut vremea cînd demonstranţii se comportau ameninţător, necontrolat, brutal; ne-am civilizat, am intrat, cît de cît, în Europa. Şi totuşi, dincolo de beneficiul civilizaţiei, stilistica noului tip de miting aducea o notă îri plus, specifică şi oarecum dezamăgitoare: banalizarea, alunecarea imperceptibilă spre derizoriu. Civilizarea nu se făcea — cum ar fi fost cazul — în sensul unui spor de sobrietate. Ceea ce se obţinea era mai curînd o toropeală pitorească, o bună dispoziţie de iarmaroc. Alt caz: o emisiune televizată despre Securitate, informatori, dosare secrete etc. Cineva aduce vorba despre scandalul Bferevoieşti. Urmează un interviu cu Petre Mihai Băcanii, care declară, cu zîmbetul lui şugubăţ, că s-a dat prea multă importanţă scandalului cu pricina: în fond, documentele dezgropate la Berevoieşti nu conţineau nimic semnificativ. Cer- 93 cetarea lor nu dovedeşte decît că Securitatea pierdea vremea cu fleacuri... Nu-mi vine să cred. Am încă dinaintea ochilor titlurile de-o şchioapă ale cotidienelor din perioada izbucnirii scandalului: mi-1 amintesc pe domnul Băcanu fotografiat cu sapa în mină, ca un erou demascator, decis să scoată la lumină „adevărul" cu orice preţ. Toată lumea construia scenarii baroce, gazetarii îi cereau socoteală lui Virgil Măgureanu, primului-ministru, Preşedinţiei şi reproduceau, pe pagini întregi, fragmente sibilinice din preţioasa arhivă proaspăt descoperită. Şi iată că, dintr-o dată, reapare domnul Băcanu şi aşază lucrurile la locul lor: tot tapajul a fost o exagerare, o inflaţie de fleacuri. Mărturisesc că, în epocă, nu pricepusem nici eu care era marea revelaţie a Berevoieştilor, în ce consta poanta evenimentului. Securitatea aruncase într-o grpapă un maldăr de rapoarte rutiniere privind convorbirile telefonice şi activităţile curente ale unor „clienţi" puşi sub urmărire., Ei şi? Care e noutatea? Unde e bomba? Fireşte, nu îndrăzneam, în contextul aht de înfierbîntat, de-atunci, şă-mi manifest deschis perplexitatea. Toată lumea bună, toţi băieţii deştepţi şi vigilenţi m-ar fi tratat drept idiot sau drept colaboraţionist. Domnul Băcanu însă vine post festum să mă confirme şi să mă liniştească. Necazul e că şi atunci, şi acum eu tot prost ies: atunci, fiindcă n-am înţeles cît de „complexă" era problema, acum, fiindcă nu înţeleg cît e de simplă. Oricum, sînt obligat iarăşi să constat cum o dramă naţională, o dezvăluire năucitoare se dizolvă în derizoriu. Nu mi se explică nici patosul iniţial, nici destinderea amuzată de azi. Sînt pur şi simplu bătut pe umăr şi invitat la frivolitate: Nu te potrivi! Fleacuri! S-ar zice că avem un adevărat geniu al derizoriului. Nimic nu e pentru noi deştul de dramatic pentru a scăpa de bagatelizare. Nimic, nici măcar moartea. Greva foamei — consacrată de un mare spirit al Indiei ca mod de a impune prin jertfă un crez personal, o voinţă naţională şi o formă de stat — a devenit, în spaţiul dîmboviţean, un şantaj mărunt la îndemîna oricui: fac greva foamei elevii care au picat la examenul de admitere, sindicaliştii nemulţumiţi de lentoarea cutărei proceduri legislative, cineaştii care vor alt statut ş.a.m.d. (Recunosc că am, faţă de acest subiecţ, alergii p.si-hanalizabile: recursul facil la autoînfometare e — să mă ierte Dumnezeu! — o soluţie adoptată, în genere, de naturile 94 astenice, cu apetit mediocru. Grseya foamei nu e, în asemenea cazuri, decît intensificarea retorică a unei anorexii structurale. Asta ar explica de ce graşii nu practică niciodată această formă de protest.) Pînă şi asasinatul a căpătat la noi coloratură de mascaradă. Un senator foliculinic, devastat de grave dezordini comportamentale, lansează zvonul unui complot criminal împotriva preşedintelui ţării. Ecourile se consumă între catastrofic şi deriziune. Ziarele numără în băşcălie zilele care au mai rămas pînă la comiterea actului ucigaş, SRI-ul dezminte ştirea, adăugînd precaut că ea nu e plauzibilă „în viitorul apropiat", parlamentarii cer lămuriri, propun măsuri, iau atitudine. Variaţiuni ridicole pe teme grave sau lamentaţii pompoase în jurul unor divagaţii inconsistente -- iată reflexele morbide ale vieţii noastre publice. Nici Ardealul, seriosul Ardeal, nu scapă de vertijul derizoriului. După ce a trăit, halucinat, butaforia Caritasului, el se lasă batjocorit în ultima vreme de o nătîngă ceartă a statuilor! Domnul Funar — fără adversari în imediat — îşi caută adversari istorici pe măsura tenebrosului său temperament: se, anunţă o ciocnire cu Matei Corvin sub privirea indecisă a unui Avram Iancu devenit membru de partid. Prin tîrg bîntu-ie, de asemenea, spectrele memorandiştilor, alături de cel al lui Ion Antonescu. Pe fundalul acestei nervoase adunări, românii suspină şi ungurii fierb. Domnul Funar hamletizează: Cluj-Napoca sau NapocaTCluj? Sau poate doar Napoca? în nici un caz doar Cluj! E ceasul marilor hotărîri. Derizoriul devine esenţial şi esenţialul devine derizoriu. Mergem cu paşi mari spre o „soţietate" în care singurul personaj serios, doritor şă se comporte în chip responsabil, va fi, ca şi altădată, Cetăţeanul turmentat. Dilema, nr. 76,24 - 30 iunie 1994 Despre elite Două cititoare ne-au expediat, în vremea din urmă, scrisori pline de amărăciune: cea dintîi era dezamăgită de prestaţia noastră gazetărească pe tema „Intelectualitatea tehnică", cea de a doua incrimina un articol al subsenmatului, intitulat Suedia şi socialismul real*. Dincolo de diferenţele de subiect, ton şi argumentaţie, cele două texte sfîrşeau prin a pune în lumină un semnificativ punct de convergenţă: idiosincrasia faţă de elite şi acuzaţia subiacentă că Dilema, respectiv directorul ei, păcătuieşte prin elitism. Ne-am ocupat, aşadar, de „intelectualitatea tehnică" în numele unei exclusiviste elite „umaniste" şi am vorbit (vezi Suedia şi socialismul real) de spre „ranguri, titluri, palate" şi tot felul de alte privilegii, legiti-mîndu-le în chip cinic, în timp ce „poporul român se destramă de foame". Finalul celei de-a doua scrisori e el însuşi des-trămător şi mă priveşte direct: „Nu uitaţi: curba Norocului, steaua dvst. (sic!) v-au propulsat acolo unde vă aflaţi. E firesc să Vedeţi deformată realitatea..." Mă întreb unde îşi imaginează întristata mea preopinentă că m-aş afla. Unde am fost „propulsat"? Nu deţin, în clipa de faţă, un „titlu", un post sau o poziţie „de elită" şi nu mă prenumăr — o asigur — printre îmbogăţiţii zilei. Prin urmare, nu pot vedea realitatea mai deformată decît o vede toată lumea, chit că voi fi avînd — ca toată lumea — şi unele miopii specifice. Ceea ce mă tulbură însă e răfuiala de principiu cu elitele, în ultimii patru ani am întîlnit-o — sub diferite forme — supărător de des. Asta înseamnă că învăţămîntul de partid a rodit peste aşteptări. Am asimilat, pe nesimţite, acea ideolo- * Vezi în volumul de faţă, pp. 253-255. 96 gie abrutizantă care exalta massele împotriva personalităţilor şi predica egalitarismul cel mai vulgar sub lozinca eticii şi echităţii socialiste (pronunţate barbar „ietică" şi „iechitate", tot astfel cum „elită" se pronunţa „ielită"). în genere, nu poţi pricepe cum se cade cuvintele pe care le pronunţi prost. Şi trebuie să constat cu regret că o seamă de cuvinte sînt încă, pentru multă lume, enigmatice, în ciuda frecventei lor folosiri. A dispreţui elitele înseamnă a dispreţui superlativul. Cu alte cuvinte, a avea o relaţie deficientă cu universul valorilor. Explicaţiile unui asemenea amplasament vicios faţă de tot ce e reuşită superioară pot fi multiple: de la îndoctrinarea propagandistică deja amintită pînă la resentiment, complex de inferioritate, obtuzitate mentală sau micime sufletească. Ideea că massele prosperă numai dacă elitele sînt decapitate, asfixiate, ţinute sub control are, în sine, ceva paranoic. In realitate, o populaţie care nu produce elite şi care nu e capabilă să şi le întreţină devine rapid materie vidă a istoriei. Dacă „poporul român se destramă de foame", nu elitele şi elitis-mul sînt de vină. Dimpotrivă: absenţa unor elite reale care să găsească soluţii şi să le aplice. Elitele ne lipsesc şi e cu atît mai ridicol să ne purtăm ca şi cînd ne-ar prisosi. Poate altceva vă supără, de fapt, stimate cititoare şi stimate doamne. Poate că luaţi drept „elita" micile coterii lucrative dintr-un domeniu sau altul, mafiile „de vîrf", care vor să administreze dominator segmente tot mai ample din viaţa naţiunii, sau cluburile exclusive ale snobimii de ultimă oră. Astea da, astea ne pot supăra, dar nu au nimic de-a face cu elitele adevărate. Elita nu este comunitatea celor puţini, care au reuşit slujindu-şi propriile interese, ci solidaritatea celor buni, care slujesc interesul public. Aristotel — un autor de elită — v-ar fi vorbit despre deosebirea esenţială între oligarhie şi aristocraţie; Dumneavoastră, iritate de malversaţiu-nile primeia, intraţi într-un neproductiv conflict cu cea de-a doua. Nu vă grăbiţi să repetaţi ceea ce tot învăţămîntul de partid v-a inoculat drept adevăr necontroversabil: anume că şi aristocraţia e un lucru rău, o adunătură de „exploatatori", care trebuie supusă dictaturii proletariatului. Elita e alt fel de aristocraţie: aristocraţia competenţei, a înzestrării excepţionale, a reprezentativităţii. Etimologic, elita e comunitatea 97 celor aleşi. Aleşi fie „de jos", prin vot, fie „de sus", prin har. Şi intr-un caz şi intr-altul, ea este efectul unei delegări a puterii. De aceea elita adevărată e la antipodul suficienţei şi al egolatriei: ea este fie intensificarea exponenţială a mulţimii (democraţia nu e decît o formă de organizare socială care îşi obţine elitele guvernante prin sufragiu universal), fie expresia indirectă a mărinimiei dumnezeieşti. A fi „ales" înseamnă a avea mandat public sau, cînd eşti ales „de sus", a avea mandat divin. Mă întreb, în aceste condiţii, stimate doamne, ce puteţi avea împotriva elitei, a elitei autentice? Şi cum aţi ajuns să fiţi exasperate de o categorie care, la noi, deocamdată nu se manifestă decît rar şi timid? E ca şi cînd aţi declara că nu vă interesează Eminescu pînă nu scade preţul cotletului şi că a invoca palatele, catedralele şi curţile nobiliare ale Europei e a sfida foamea naţională. Mă tem că un asemenea mod de a gîndi vă va duce la dispreţul valorilor fără să rezolve problema foamei. Mizeria nu se subţiază dacă anulăm prestigiul averii, inechitatea socială nu se atenuează dacă torpilăm farmecul unicatului şi simţul ierarhiei. Acestea au fost „metodele" comunismului victorios şi nu se cade să uităm atît de repede care au fost consecinţele. Lucrurile vor începe să meargă bine în România cînd tot românul — inclusiv Domniile voastre, stimate doamne, — va recupera cultul sănătos al elitelor, adică al valorilor alese. Cînd vom recăpăta răgazul să citim o pagină bine aleasă dintr-urţ autor bun, cînd ne vom bucura de o masă cuviincioasă, cu vinuri alese şi cu mîncări alese, cînd vom împărţi această bucurie cu prieteni care să fie, la rîndul lor, oameni aleşi, capabili de o conversaţie aleasă, cînd alesele inimilor noastre ne vor obliga, cu manierele lor alese, să redescoperim virtuţile curtoaziei şi cînd aleşii noştri din Parlament nu ne vor mai face de rîs. Abia după ce toate aceste trepte vor fi parcurse, vom cîştiga, poate, dreptul de a ne arăta plictisiţi de excesele elitismului. Abia atunci vom propune, eventual, elitelor o mică haltă de reîmprospătare, cu moravuri fruste şi destinderi plebee. Deocamdată însă, antielitismul seamănă cu ura primară faţă de pantof, a cuiva care n-a fost încălţat niciodată. Dilema, nr. 77,1 - 7 iulie 1994 Dosarele de cadre în ediţie revăzută şi adăugită Pînă în decembrie 1989, de dosarele noastre se ocupa o instituţie specializată, ajutată, de voie de nevoie, de o sumedenie de colaboratori. Nu ştiu cît de departe mai merge astăzi zelul instituţiei cu pricina. E limpede însă, că, în ultimii patru ani, de dosarele noastre ne ocupăm, în mare măsură, noi înşine, Fiecare român e angajat, după puteri şi după caracter, într-o uriaşă operaţiune cosmetică: reevaluarea şi reformula-rea biografiei proprii din perspectiva, nouă, a exigenţelor posttotalitare. Destinele se spală ca banii. Portretul naţiunii se reface vertiginos. Ea dă la iveală un aventuros — şi, pînă de curînd, secret — trecut de luptă şi o îndelungată experienţă a „ilegalităţii". Tot românul de după revoluţie pretinde a fi fost mai mult sau mai puţin disident, la fel cum toţi bărbaţii de după andropauză pretind a fi fost mai mult sau mai puţin donjuani. (îmi amintesc de un text al lui Ortega y Gasset cu privire la această tendinţă recuperatoare a masculinităţii: toţi au practicat dezlănţuit arta seducţiei; şi, dacă n-au făcut-o la vedere, au făcut-o pe ascuns, fără s-o ştie nimeni; şi, dacă nici pe ascuns n-au făcut-o, e pentru că n-au vrut s-o facă, în ciuda nenumăratelor ocazii pe care le-au avut: n-au vrut, fiindcă n-au fost genul să se dea în spectacol, să piardă timpul cu prostii etc.) Aşa şi cu oştirile noastre de haiduci anticomunişti. Toţi au de raportat fapte năstruşnice, machiaverlîcuri, temerităţi. Fireşte, au fost şi au rămas modeşti. Nu înţeleg să se laude (ca alţii...), nu vor recompense, dar, odată şi odată, se vor decide, poate, să-şi povestească iliadele şi pdiseele: vreo privire rece aruncată secretarului de partid, vreo absenţă neruşinată de la defilarea de 23 august, vreun banc trîntit cu insolenţă în faţa secretarei de la cadre şi cîte şi mai 99 cîte asemenea întreprinderi riscante, uitate pe nedrept, dar păstrate de istorie în marele depozit al curajului anonim. Există multiple procedee de rearanjare a dosarului personal: în genere, se recurge la o combinaţie curioasă de amnezie, imaginaţie şi vehemenţă retorică: uiţi episoadele neconvenabile, inventezi (sau amplifici) cîteva accese de îndrăzneală disidentă şi devii militant pînă la apoplexie în rîndurile „societăţii civile". Foarte utilă — chiar pentru foşti activişti — este aderenţa la un partid de opoziţie. E o strategie care te scuteşte de echivocurile trecutului; cu alte cuvinte, eşti amnistiat prin simpla angajare „de partea cealaltă" şi poţi spera chiar la oarecare funcţii „de răspundere": primar sau, măcar, viceprimar, purtător de cuvînt, şef de campanie electorală ş.a.m.d. Un excelent laborator de chimie purificatoare a fost, pentru unii, Piaţa Universităţii. Mi-a căzut în mînă la un moment dat un curriculum vitae care, alături de enumerarea performanţelor profesionale ale semnatarului, conţinea şi informaţia: „activ în Piaţa Universităţii". Era vorba, aşadar, de o „calificare", de un titlu ca doctoratul sau ca o decoraţie militară. Nu e de mirare, aşadar, că în „zona liberă de comunism", printre revoluţionarii dezamăgiţi, tinerimea curată, mitingiştîi naivi, informatorii infiltraţi, anarhiştii veseli, opozanţii radicali şi grupurile de gură-cască, se putea vedea un număr însemnat de manipulatori ai propriilor dosare: poltroni care îşi construiau imaginea de eroi, colaboraţionişti care îşi dădeau examenul de revoluţionari, timizi care îşi exersau aptitudinile de fiare, turnători care îşi „făceau" disidenţa, terfeliţi de tot soiul care îşi reabilitau virginitatea şi mulţi oameni cuminţi şi cumsecade care îndrăzneau, în sfîrşit, la grămadă, ceea ce, pînă atunci, nu îndrăzniseră niciodată pe cont propriu. Toate acestea sînt însă metodele sofisticate de reamenajare a propriei imagini. Se practică şi metode mai simple: de exemplu, plierea slugarnică pe ierarhiile Puterii. în loc să-ţi camuflezi vinovăţia trecînd în Opoziţie, ţi-o răscumperi stînd la guvernare. Ai fost cu nomenclatura de ieri, vei fi şi cu nomenclatura de azi, mai ales că, uneori- ea e una şi aceeaşi. Procedeul e cît se poate de rentabil: e mai bine să fii la Putere azi decît era pe vremea Odiosului: disciplina de partid e mai 100 laxă, şansele de prosperitate economică s-au înmulţit şi s-au diversificat. Poţi fi mai şovin decît ţi-o îngăduia, pe vremuri, internaţionalismul proletar, ai voie să mergi şi la biserică, poţi să-i înjuri pe ruşi fără precauţiuni diplomatice, să-ţi baţi joc de intelectuali fără oprelişti şi să te pupi cu Comeliu Vădim Tudor în văzul lumii. Iar pentru faptul că după o revoluţie violentă continui — ca şi înainte de ea — să fii pe scenă, există o explicaţie onorabilă, de care se slujesc instituţii întregi: profesionalismul. Ai lucrat în Securitate? Da, dar nu ţi-ai făcut decît datoria, ţi-ai apărat ţara, ai fost un meseriaş al ordinii. Ai lucrat la externe? Da, dar numai pentru că ai fost un bun tehnocrat, un diplomat de carieră, un mic Titulescu, rafinat şi independent. Pînă şi cel mai mărunt activist îşi are, în acest nou context, alibiurile lui: a făcut şi lucruri bune, a ajutat pe X să-şi facă rost de casă şi pe Y să nu ia vot de blam. Admit că au existat asemenea situaţii şi asemenea oameni. Dar, încet-încet, apare ideea că armata de propagandişti, secretari ai BOB, miliţieni „superiori", funcţionari de ambasadă, securişti zeloşi, membri în CC sau în MAN, informatori — mă rog,, toţi cei de care am depins decenii întregi pînă în detaliul vieţii noastre zilnice — erau un fel de elită a naţiunii, vestale fragile, băieţi de zahăr fără nici o legătură cu Partidul Comunist, cu minciuna generalizată, cu mizeria ideologică şi cu strangularea libertăţilor fundamentale. Te întrebi de ce a mai fost nevoie de o revoluţie de vreme ce eram conduşi de cei mai buni dintre noi, atît de buni, încît, fie ei înşişi, fie subalternii, ginerii sau elevii lor, ne mai pot conduce şi acum. Pînă la urmă, pentru cei mai mulţi, revoluţia nu pare să fi fost decît un bun prilej de reajustare a dosarelor de cadre. O şansă providenţială dată fiecăruia dintre noi ca să ne putem spăla, dc-a valma, destinele, banii şi conştiinţa... Dilema, nr. 78, 8 -14 iulie 1994 O pagină din Tocqueville Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în ArHerica (voi. I, Humanitas, 1995, p. 52): „Oare unde ne aflăm? Oamenii religioşi combat libertatea, iar prietenii libertăţii atacă religiile; spirite nobile şi generoase laudă sclavia şi suflete josnice şi seriile preconizează independenţa; cetăţeni cinstiţi şi luminaţi se împotrivesc oricărui progres, în timp ce oameni lipsiţi de patriotism şi de moralitate devin apostolii civilizaţiei şi ai luminilor! Oare toate secolele s-au asemănat cu al nostru? Omul să Jfi avut el întotdeauna înaintea ochilor, ca în zilele noastre, o lume în care nimic nu se leagă, în care virtutea nu are geniu şi geniul nu are onoare, în care dragostea de ordine şe confundă cu atracţiapentru tirani, iar cultul sacru al libertăţii cu dispreţul pentru legi; o lume în care conştiinţa nu aruncă decît o lumină incertă asupra acţiunilor omeneşti, în care nimic nu mai pare să fie nici interzis, nici permis, nici cinstit, nici ruşinos, nici adevărat, nici fals?" Textul acesta a apărut în Franţa, în 1835, după întoarcerea lui Tocqueville din America. Trecuseră patruzeci şi şase de ani de la izbucnirea revoluţiei franceze. Citit astăzi, textul nu arată însă vîrsta pe care o are. Pentru noi, la cinci ani după revoluţia din decembrie 1989, el este încă de o acuitate care sfidează toate cronologiile. La o primă lectură, descrierea lui Tocqueville e, în mod paradoxal, liniştitoare. Aşadar, au trecut şi alţii prin mizeria postrevoluţionară, au trebuit şi alţii să afle că, pentru a înlocui o lume cu alta, e inevitabil să traversezi un lung interval de dezordine, o ne-lume cu fizionomie apocaliptică. Efectul acesta consolator al primei lecturi se destramă totuşi cu repeziciune. Mai întîi, e dezesperant să constaţi ce greu se reaşază lucrurile. în 1835, Franţa nu digerase încă şocul lui 1789. Apoi, nu e mai puţin dezesperant să 102 te vezi confruntat, iarăşi şi iarăşi, cu un decalaj istoric, devenit, s-ar zice, o a doua natură a României. România se află într-o criză care, în Franţa, era actuală cu o sută şaizeci de ani în urmă! Mai departe: nu dăm suficiente semne că sîntem dispuşi şi pregătiţi să conştientizăm criza; cu alte cuvinte, avem boala, dar nu-1 avem pe Tocqueville. Să adăugăm că Tocqueville propunea un remediu: avea, aşadar, un model de soluţie pentru ieşirea din criză: modelul democraţiei americane. în materie de modele, noi tatonăm într-o derută totală şi sfîrşim, ca de obicei, prin a face haz de necaz, dizolvînd, într-o băşcălie acidă, ideea însăşi de model. Oricum, problema modelelor nu se mai poate pune astăzi în termenii în care şe punea în secolul trecut. Lumea e, vrînd-nevrînd, mai bătrînă: a epuizat cîteva soluţii politice şi economice care păreau, la început, promiţătoare, a evoluat, cît de cît, către o planetizare a structurilor şi se află acum într-o situaţie a cărei caracteristică dominantă este, credem, lipsă de imaginaţie. „Capitalismul" trăieşte nu doar o perioadă de recesiune, d un blocaj de sistem. Richard von Weiszăcker îşi pune întrebări cu privire la rolul pe care îl mai au de jucat partidele politice, economiştii identifică fisuri funcţionale în alcătuirea economiei de piaţă, protecţia socială suedeză fali-mentează statul ş.a.m.d. Sigur că faţă de ceea ce se întîiriplă în ţările „în curs de dezvoltare" (un eufemism pentru ^subdezvoltare") blocajul resimţit de marile puteri economice e floare la ureche; o vagă penumbră într-o grădină paradisiacă. Şi totuşi avem ghinion: tocmai cînd ni s-a dat libertatea de a opta pentru un model sau altul; modelele intră în derivă, se şubrezesc, dau semne de oboseală. Cînd să ne aşezăm, aşezările de pînă acum ale lumii pălesc. Ne e oare îngăduit să sperăm că pentru a găsi o cale vom avea mai multă imaginaţie decît înseşi modelele noastre? Diagnosticul lui Tocqueville impresionează, între altele, prin accentul patetic pus asupra disoluţiei civice şi morale. E un mod de a sugera de unde ar trebui să înceapă terapia: din interior, de la restaurarea virtuţilor, a criteriilor, a discemă-mîntului. Trebuie recuperată coerenţa între vorbă şi faptă, trebuie recuperate forţa de persuasiune a valorilor, prestigiul adevărului, cenzura legitimă a conştiinţei. Cine îşi va asuma la noi o asemenea terapie? Cine simte nevoia s-o facă şi, mai cu seamă, cine are autoritatea s-o facă? Guvernul? E ocupat cu 103 probleme administrative: n-are timp de pedagogie, de fineţuri psihosociale şi, oricum, nu pare să creadă în lucruri care nu se pipăie şi nu se văd. Biserica? Se iroseşte într-o imatură ofensivă mediatică, practică o pioasă retorică a locului comun, se roagă pentru victoria echipei naţionale şi, în plus, e atît de mulţumită de poporul bun, credincios, omenos şi viteaz pe care îl păstoreşte, încît nu vede necesitatea unor retuşuri fundamentale. Presa? E haotică, diletantă, partizană. Stă prost tocmai la capitolul moralitate şi responsabilitate, pe care ar trebui să-l restaureze. Intelectualii? Dar au dat semne spectaculoase de confuzie mentală, infantilism politic şi scleroză metafizică. Atunci cine? Singurul discurs didactic pogo-rît asupra mulţimii este, în genere, un discurs despre muncă. Trebuie să muncim, să punem umărul la creşterea producţiei şi apoi totul va merge de la sine. Această mistică a muncii — subtil vlăstar marxist-leninist al ideologilor noştri — pune între paranteze viaţa sufletească a muncitorului, aşadar, umanitatea lui. Dacă nu se vorbeşte de motivaţia muncii, de buna ei rînduîală, de buna ei distribuţie, de răgazurile şi de valorile pe cafe ea trebuie să le producă, orice invocare a „efortului necesa*" sună a simplu îndemn pentru vite şi pentru ocnaşi. Trebuie să muncim, fireşte. Dar trebuie s-o facem pe fundalul unei clarificări interioare, al unui proiect de ordin superior. Ca să muncim bine, ar trebui să avem încredere în cei care ne cer să muncim şi să percepem, dincolo de mecanica muncii, alt orizont decît acela al oboselii sau al divertismentului ieftin. Cu alte cuvinte, munca trebuie redefinită în termeni care să depăşească sfera economicului. Intr-o lume ca aceea descrisă de Tocqueville, într-o lume în care oamenii credincioşi combat libertatea, iar „liberalii" dispreţuiesc credinţa, într-o lume în care proştii iau în posesie teme nobile şi minţile nobile proclamă insanităţi, într-o lume în care nevoia de ordine devine nostalgie a dictaturii, în care libertatea e înţeleasă ca nelegiuire, în care >,nimic nu se leagă", într-o asemenea lume pedagogia muncii e insuficientă şi, de altfel, inoperantă. „N-ar strica, tovarăşi, să fiţi niţel mai idealişti!" — a spus, pare-se, odată, într-o şedinţă de lucru, defunctul Ceauşescu. încă o probă că, atunci cînd lucrurile sînt cu susul în jos, adevărul poate vorbi şi prin gura netrebnicilor... Dilema, nr. 80,22 - 28 iulie 1994 Micul (şi tristul) ecran în Televiziunea Română lucrează o sumedenie de oameni cu experienţă îndelungată şi cu o solidă calificare profesională. Şi totuşi Televiziunea Română e proastă. Cu alte cuvinte, performanta globală a instituţiei e sub nivelul capacităţilor individuale care o compun. Care e explicaţia? Viciu de concepţie? Proastă coordonare? Dificultăţi de adaptare la un stil nou, altul decît cel practicat înainte de 1989? Nu avem datele necesare — şi nici răgazul — pentru a încerca un răspuns analitic la aceste întrebări. Ştim, pe de altă parte, mai ales de cînd putem urmări programele de televiziune ale altor ţări, că mai peste tot s-a atins un nivel de platitudine şi de ieftinătate inimaginabil. Deosebirea este că platitudinea şi ieftinătatea altora au măcar o anumită acurateţe tehnică, o strălucire de primă instanţă, un fel de finisaj soporific. La noi, ele sînt sărăcăcioase şi şleampete. Totul e dizarmonic şi neglijent, de la imaginea de ansamblu pînă la detalii. Eşecul cel mai evident şi cel mai supărător esteemisiunea de Actualităţi. Mai întîi, e nepermis de lungă: se întîmplă să atingă patruzeci de minute, cumulînd informaţii şi comentarii care şi-ar avea locul în alte emisiuni sau nicăieri. Criteriile de selecţie a ştirilor sînt obscure. Evenimente care merită a fi consemnate sînt trecute cu vederea, pentru a face loc unor reportaje minore, provinciale şi festiviste, interesante doar pentru propriii lor protagonişti. Se reinventează, încet-încet, mitologia treierătoarei şi a furnalului, ca şi inventarul satiric al instalaţiilor stricate sau al cuptoarelor avariate. Responsabilii emisiunii nu reuşesc să treacă peste convingerea lor înnăscută, potrivit căreia ierarhia ştirilor se pliază perfect pe ierarhia Puterii. Ei nu concep că, la un moment dat, ştirea 105 zilei, cea cu care trebuie început, poate fi alta decît şedinţa de Guvern, sesiunea parlamentară sau protocoalele Preşedinţiei. Un convenţional respect pentru foruri şi „organe" provoacă adesea dozajul nerezonabil al informaţiei. Conferinţe de presă rutiniere, declaraţii politice lăbărţate şi găunoase, comunicate guvernamentale pletorice, alcătuite ca nişte procese-verbale solemn didactice (cu torente de „în principal", „în ceea ce priveşte", „ţinem să subliniem" ş.a.), sînt relatate in extenso, cu o penibilă cuminţenie subalternă. E curios că nimeni dintre cei a căror listă ne este prezentată la sfîrşitul emisiunii, aşadar, nimeni dintre „realizatori", nu pare să fie preocupat de posibile şi necesare îmbunătăţiri. Nimeni nu pare a fi văzut Actualităţile ARD sau ZDF, care încap în cincisprezece minute sau Actualităţile colegilor de la Antena 1, lungi, dar mai bine structurate, mai apropiate de tonul corect. Ar fi bine să reflecteze cineva şi la reforma Buletinului meteo, gîndit, deocamdată, ca o mică prelegere de specialitate, debitată cu un ştaif inutil de meseriaşi onorabili, dar netelegenici. Există formule mai vioaie, mai cordiale, mai destinse. Totul e să priveşti în jur, să vrei să înveţi dela alţii. O mare problemă este aceea a moderatorilor. Rolul ldr e determinant pentru reuşita unui talk-shozv eficient jurnalistic, riguros, elegant, accesibil. Moderatorul trebuie să fie politicos fără onctuozitate, comunicativ fără a deveni prea familiar, inteligent fără aroganţă. El trebuie să ştie cînd şi cît să vorbească, să-şi dozeze intervenţiile în aşa fel, încît să stimuleze opiniile interlocutorilor. E o meserie extrem de grea, în care farmecul personal, spontaneitatea, calmul sînt calităţi x decisive, de neînlocuit prin hărnicie tenace sau prin simpla bună intenţie. Sîntem încă departe de performanţe cu adevărat memorabile în acest domeniu. Avem de-a face mai curînd cu o bogată colecţie de incompetenţe. Moderatorii noştri sînt diletanţi chiar cînd par a fi dobîndit oarecare dezinvoltură. Unii tind să ocupe tot ecranul cu suficienţa lor egolatră, transformîndu-şi invitaţii în materia primă a unui spectacol propriu. Obraznici, hărţuitori, cu atît mai siguri de ei înşişi, cu cît sînt mai inconsistenţi, ei se comportă ca nişte satrapi mărunţi, ca nişte vedete de suburbie. Alţii, dimpotrivă, cultivă tonul mieros, îşi flatează slugarnic conlocutorii şi telespectatorii, privesc umed spre camera de luat vederi, cu 106 un aer de băieţi buni şi sinceri, gata să împace pe toată lumea. Mai există stilul şugubăţ, stilul maître d'hdtel, stilul pionieresc (bazat, înainte de orice, pe tutuirea preopinenţilor, mai ales dacă sînt tineri) sau stilul „analiza muncii". De curînd, am avut surpriza să descopăr un caz cu totul neobişnuit: era vorba de un dialog între Guvern şi Opoziţie pe tema privatizării. Nu reţin, dintre participanţi, decît pe domnul Florin Georgescu, ministrul finanţelor, şi pe domnii Ciumara şi Dinu Patriciu. Moderatorul era un personaj straniu, oarecum înspăimântător, cu alură şi maniere de plutonier. Corpolent, asudat, nervos, vădit iritat de prestaţia opozanţilor şi, în chip infantil, partizan al ministrului, individul avea ceva de anchetator care încearcă disperat să-şi domine instinctele. De la bun început, moderatorul a proferat cîteva ameninţări, deopotrivă grosolane şi caraghioase, menite să-i aducă pe invitaţi la ordine: dacă nu se poartă cum trebuie, el, gazda, are căderea să întrerupă emisiunea şi să difuzeze, în locul ei, muzică. Convins, din plecare, că stă de vorbă cu nişte loaze nedisciplinate, moderatorul nostru n-a făcut, de-a lungul tensionatei discuţii pe care a mediat-o, decît să-şi confirme presimţirile. La urmă, epuizat, excedat, dezamăgit de toţi şi de toate, dispus, e drept, să-şi facă şi autocritica, el a avut aerul că-i lasă pe toţi corijenţi şi că se abţine cu greu să nu-i pocnească. Telespectatorul răsuflă uşurat, bucuros că maratonul isteric la care a fost martor s-a încheiat. Rămîne, fireşte, întrebarea: De unde a fost pescuit un asemenea ipochimen şi prin ce ironic malentendu i s-a putut încredinţa un rol pentru care nici el, nici urmaşii lui, nici urmaşii urmaşilor lui nu au cum să livreze stofa cuvenită? Multe şi melancolice lucruri se pot spune încă despre Televiziunea noastră. Ea are toate motivele să fie îngrijorată de concurenţa noilor posturi independente: n-ar fi exclus ca, destul de curînd, să o vedem ieşind din cursă, pentru a ajunge o instituţie desuetă, cu iradiere strict confidenţială. Şi totuşi nu toate şansele sînt pierdute. Cu un consiliu de administraţie din care ar urma să facă parte Lucian Pintilie, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler şi N.C. Munteanu — adică cei propuşi de sindicatele Televiziunii —, lucrurile s-ar putea îndrepta. Numai că pe cei patru candidaţi îi aşteaptă audierile parlamentare. Cu alte cuvinte, atîmă niţeluş de domnul 107 Adrian Păunescu ca totul să meargă bine. De cine? De Adrian Păunescu? Da. Cum adică? Lucian Pintilie şi Gabriel Liiceanu, Octavian Paler şi N C. Munteanu depind, au ajuns să depindă de judecata lui Adrian Păunescu? Da. De judecata lui Adrian Păunescu. E o glumă? La nici cinci ani de la revoluţie, poetul de curte al dictatorului răsturnat, judecat şi împuşcat, decide asupra Televiziunii naţionale? Nu, nu e o glumă. E o victorie a democraţiei, a socialismului, a sufragiului, a „plebicistului", a naţiei noastre mîndre, care nu înţelege să renunţe la faliţii ei! O, geniu al venitorelui Rrromâniei! Cînd oare vom putea trăi sub; aripa ta fără să murim de rîs în fiecare clipă? Dilema, nr. 86,2 - 8 septembrie 1994 Bătrînete fără tinereţe / / Peste tot unde se instalează cu oarecare fermitate, democraţia combate discriminările. Uneori abia ţinem pasul cu exigenţele spiritului ei de echitate, prea radical pentru unii ca noi, crescuţi şi descrescuţi „la porţile Orientului*. Fie că ne contrariază deprinderi mentale străvechi, fie ca, dimpotrivă, ne aduce aminte de retorica „nouă77 a „ştergerii diferenţelor77 (dintre sat şi oraş, dintre deal Şi cimpie etc.), echitatea democratica, tratamentul nediferehţiat al diferenţelor nu ne vin întotdeauna la îndeniînă. Ne e greu să admitem că între femei şi bărbaţi, homosexuali şi heterosexuali, intelectuali şi analfabeţi nu există, esenţialmente, nici o deosebire. Ceva în adîn-cul nostru continuă să separe, să ierarhizeze şi să judece. E cu atît mai ciudat să constaţi ce succes şi ce legitiirdtate are încă o discriminare cu temeiuri relativ arbitrare: discriminarea între tineri şi bătrîni. Discriminarea aceasta e întreţinută mâi ales de tineri, sfîşiaţi, de regulă, între tendinţe opuse: pe de o parte, dorinţa de a fi trataţi ca adulţi, asimilaţi, aşadar, în comunitatea vîrstei coapte, pe de altă parte, orgoliul energiei juvenile, uzurpatoare, deţinătoare privilegiată a unor purităţi şi adevăruri pe care rutina maturităţii le ocultează. Nu contest că există, între vîrste, deosebiri semnificative (sistematizate în paginile celebre ale Retoricii liii Aristotel, marele campion al discriminărilor de tot soiul...). Mi se pare însă Că exaltarea linguşitoare a „tineretului77, neapărat martir şi profetic, ţine de o demagogie ieftină şi, adesea, ipocrită: tineretul e lăudat, dar lăsat la o parte. In plus, mă irită suficienţa caracterizărilor globale: sînt tineri şi tineri. Unii formidabili, alţii cvasisenili, unii înţelepţi şi dătători de speranţă, alţii tembeli pînă la degenerescenţă. Tot astfel, există adulţi de mare cali- Î09 bru, dintre cei căutaţi de tineri ca îndrumători şi modele, după cum există adulţi inutilizabili, justificînd orice mînie adolescentină. Prin urmare, cezura dintre feluritele calităţi umane e mai elocventă decît cezura dintre generaţii. Iar dacă e de luat în seamă un prag, atunci pragul majoratului e suficient. După optsprezece (sau, pentru alte tradiţii, după douăzeci şi unu de ani), tînărul înzestrat trebuie să aibă şansa de a intra în aceeaşi cursă cu cei vîrstnici. în politică însă, vîrstnicii au inventat o subtilă metodă de blocaj: organizaţiile de tineret, în aceste organizaţii, un fel de ghetouri sau de rezervaţii ale „schimbului de mîine", tinerilor li se oferă o condiţie de se-cundariat festiv, fără priză directă cu viaţa politică propriu-zisă. Pe scenă nu apar decît bătrîmi. Ei au „experienţă", ei au apucat democraţia antebelică, ei au trecut prin închisori. Tinerii să mai aştepte, să mai înveţe, să facă vocalize în spaţiul vag butaforic al organizaţiei de tineret. Dacă sînt indisci-plinaţi, dacă vor să-şi ia zborul prea devreme, ei devin „aripa tînără", adică ceva eretic şi aventurier .. Mentalitatea aceasta subminează structurile şi strategia partidelor „istorice" şi e una dintre cauzele anemiei de care suferă, în genere, Opoziţia. Succesul politic este, vrem, nu vrem, şi o problemă de animalitate: acea bună animalitate, care se exprimă prin vigoare toracică, voce sonoră, supleţe şi rapiditate a gestului şi a atitudinii. A exila asemenea calităţi în anticamera vieţii de partid, a lăsa tinereţea să se irosească în exerciţii marginale, în mici parade de tip utecist e a te compqrta sinucigaş. Toţi oamenii politici ai ţării, după 1848, au făcut cariere spectaculoase prin tocmai precocitatea lor. E deprimant să calculezi, pentru contrast, media de vîrstă a politicienilor contemporani de avangardă. într-o emisiune de televiziune a lui Vartan Arachelian, l-am auzit pe Marian Munteanu argumentînd necesitatea organizaţiilor de tineret prin faptul că ele există în toată lumea. E lucru rar să-l vezi pe Marian Munteanu într-o postură atîjtde „europeană". în chiar emisiunea cu pricina, el se declara ofensat — într-un interesant tandem cu domnul Stoica de la PDSR — de discursul unui expert german de la Fundaţia „Hans Seidel", care îndrăznea să ne dea lecţii. N-avem nevoie de „Europă dumnealor!" în cazul tineretului „organizat", modelul european e însă valabil. Pe de altă parte, Marian Mimteanu ţine să precizeze că Mişcarea pentru România, al cărei lider este, nu e o formaţiune politică rezervată doar tineretului. Asta se poate înţelege. Tinereţea trece mai repede ca tranziţia şi, dacă vrei să rămîi lider, trebuie să optezi pentru criterii transtemporale. într-adevăr,. a pune bazele unui partid al tinerilor nu e mai logic decît a pune bazele unui partid al pensionarilor sau al cetăţenilor între patruzeci şi cincizeci de ani. Un partid „de generaţie" nu poate evita să,semene cu o gară în care trenurile opresc scurt, pentru a pomi apoi spre alte destinaţii, mai stabile. Emisiunea domnului Arachelian se pretează la o sumedenie de comentarii pline de învăţăminte. Voi formula, în treacăt, două. Mai întîi, extrema loialitate a tinerilor invitaţi faţă de partidele lor tutelare. Toţi afişau un partizanat convenţional, tineresc numai prin inocenţă. O a doua observaţie priveşte finalul emisiunii: un adevărat, happy-end, un cald consens construit, în chip surprinzător, pe.axa.PDSR - Mişcarea pentru România (în speţă, Stoica - Munteariu). De acord în chestia „presei mincinoase", de acord în chestia străinilor care ne dădăcesc cu aroganţă, cei doi tineri reprezentativi (şi — de altfel, destul de copţi) au fraternizat, în acordul tacit al celorlalţi participanţi (cel, de la România Mare categoric mai simpatic decît proeminentul său şef, cel de la PD un soi de Petre Roman mai rotofei şi mai inexpresiv şi cel de la ţărănişti repetînd mereu că domnul Coposu nu l-a atras fizic, ci doctrinar). Cu o clipă înainte de stingerea reflectoarelor, s-a auzit glasul lui Marian Munteanu care explica >,civilizaţia" dezbaterii proaspăt încheiate prin aceea că toţi combatanţii sînt, în definitiv, români. Dar, dacă toţi sîntem români, de ce nu facem un singur partid, al românilor de toate vîrstele, fără deosebire de sex şi opinie? Şi de ce se tot ceartă românii din Opoziţie cu românii în Guvern, în loc să dea „mînă cu mînă" pentru a respinge — în numele tuturor eroilor naţionali — manevrele perfide ale Europei, cu FMI-ul ei cu tot? Dilema, nr. 99,2 - 8 decembrie, 1994 Pentru o furie afirmativă \ ( Pentru lucrurile care merg prost zn general e responsabilă, neîndoielnic, ineficacitatea guvernamentală. Dar pentru lucrurile care merg prost în mod specific, pentru neregulile ZooiZe, pentru eşecul diferenţiat, trebuie să ajungi, dincolo de instituţii şi legi, la oameni şi la mentalităţi. Există, cu alte cuvinte, o criză globală. Dar există, din păcate, o diversitate a chipurilor ei, care e „contribuţia" unor nevrednicii circumstanţiale. Strategia privatizării — în varianta Văcăroiu - Coşea — poate fi (şi mie mi se pare că este, într-adevăr) discutabilă. Pe fondul ei incert, se conturează însă „valorificări" individuale multicolore: unii obţin o variantă decentă a privatizării, alţii, una sordidă. Cu aceeaşi legiferare proastă, unii reuşesc să se descurce onorabil, alţii reuşesc să transforme defectul legislativ în catastrofă. Fireşte, e vina guvernanţilor că fac posibilă, prin insuficienţa cadrului general, o asemenea haotică proliferare de soluţii particulare. Dar, uneori, vina trebuie distribuită şi \,la bază", acolo unde legile prind corp, în materia uzată a moravurilor autohtone. Că aşa stau lucrurile, o poate constata oricine umblă zilnic cu automobilul prin Bucureşti. E adevărat că oraşul trebuie să facă faţă unei aglomerări de maşini pentru care n-a fost gîndit, e adevărat că logica traficului e arbitrară şi confuză, că, adesea, circulaţia e prost dirijată, că, în sfîrşit, pavajul pare minat de viruşi apocaliptici, benzina e proastă şi nervii tuturor (pietoni sau şoferi) sînt subţiaţi pînă la isterie. Şi totuşi, dincolo de toate aceste mizerii obiective, spectacolul rutier pe care îl traversăm zilnic ar fi ceva mai uşor de suportat dacă nu i s-ar adăuga, supraabundent, dezmăţul patologic al automobilistului dîmboviţean. Felul în care înţeleg să circule şoferii români, profesionişti sau nu, e 112 deprimant şi e semnificativ, cred, pentru „starea naţiunii";Se conduce obraznic; agresiv, nelegiuit şi, la limită, criminal. De la noii îmbogăţiţi, năuciţi de luxul şi vigoarea vehiculelor proprii, la camionagiii preistorici, la taximetriştii cu aplomb haiducesc şi la scăpătaţii care tîrăsc pe şosele o puzderie de hîrburi desfigurate şi resentimentare, toţi ilustrează o dezinvoltură barbară, întemeiată pe dispreţul regulilor, pe o nepăsare sinucigaşă şi pe un soi de ură latentă faţă de ceilalţi concetăţeni, fie ei pedeştri sau motorizaţi. Toţi se descurcă, se strecoară, se bagă, riscă să mutileze sau să se lase mutilaţi/ toţi lucrează împotriva tuturor, minaţi de o competitivitate morbidă. în (mic, strada bucureşteană e o perfectă metaforă a României de azi: un context prost, agravat de dezechilibrul celor care îl populează. Incompetenţa conducătorilor e amplificată prin bicisnicia subalternilor. Rezultatul este că trăim nu sub rigoarea pacificatoare a normei, ci sub imprevizibilul excepţiei fericite, în mod excepţional, găseşti magazine plauzibile, restaurante civilizate şi benzinării funcţionale. In rest, eşti pîndit de nenumărate surprize şi precarităţi. Pe de altă parte, faptul că există excepţii fericite complică problema responsabilităţii. Dacă există trei, cofetării bune, numărul mare al cofetăriilor proaste nu mai poate fi pus strict în socoteala Guvernului: în joc intră şi netrebnicii individuale. Fiecare lucru care merge bine culpabilizează, în mod legitim, administraţia tuturor lucrurilor care, în acelaşi domeniu, merg prost. Fiecare lucru care merge bine e o dovadă că, în ciuda legilor şchioape, a birocraţiei inerte, a îngălării politice, se poate totuşi încropi un succedaneu de normalitate, se poate progresa. Braşovul, unde efectele comerţului privat atestă o anumită vitalitate a iniţiativei şi o anumită acurateţe a faptei, dă de ruşine Clujul sau Sibiul, unde atmosfera e somnolentă, promiscuă şi provincială. Timişoara, care are un instinct modem al democraţiei, dă de ruşine Craiova, care a rămas, inadmisibil, „roşie". Particularul de la care pot cumpăra ori-cînd apă minerală îl dă de ruşine pe cel care se aprovizionează sporadic şi care închide prăvălia mai prompt decît vecinul „de la stat". La fel, cel care îmi vinde, vara, bere rece îl dă de ruşine pe cel care mi-o vinde caldă, punîndu-şi frigiderul stricat, ineficienţa managerială sau pur şi simplu lenea în cîrca ministrului de finanţe. împrejurarea că ne 113 mişcăm între limite incomode, că nu sîntem lăsaţi să facem decît puţin nu e o scuză pentru cei care nu fac nici măcar puţinul care se poate face. Pentru netrebnici, faptul de a avea un Guvern slab e un avantaj. Ei îşi pot trece falimentul propriu în contul falimentului general. Dimpotrivă, pentru cei vrednici, guvernul slab e o belea stimulatoare. Şi România va avea mai mult de cîştigat de la cei care vor şti să întoarcă spatele Guvernului pentru a face treabă decît de la volup-tuoşii ocării, decişi să nu întreprindă nimic, pînă cînd nu vor avea un guvern convenabil. Nu stă în intenţia mea să dezvinovăţesc Puterea. Vreau doar sa'sugerez că ea poate fi contestată şi prin efortul de a construi ceva împotriva opreliştilor ei. Pledez pentru o furie afirmativă. Cea mai consistentă victorie împotriva cuiva care te împiedică să alergi e tenacitatea de a alerga, iar nu sudalma statică, mîndră de propria ei anchiloză. ... .Grav e că şi Puterea pare mîndră de propria ei incapacitate. Mîndră, dar lipsită de un adevărat orgoliu. Mă întreb, uneori, cum de n-au guvernanţii orgoliul de a instaura diferenţa faţă de guvernările anterioare (cele prerevoluţionare mai ales), tocmai acolo unde ele erau mai exasperante. De pildă, cum de n-au guvernanţii orgoliul de a lichida criza combustibilului, cozile la benzină (sîntem, se pare, în tot fostul „lagăr" socialist, singurii care le mai avem) sau buna difuzare a apei potabile şi menajere. La capitolul Apă, pot da mărturie că,, pentru mine şi pentru vecinii mei de cartier, revoluţia n-a avut loc. De peste zece ani mă spăl şi măhidratez după un orar impus: 6-10 a.m., 17-22 p.m. Orice nevoie survenită în afara acestor intervale se rezolvă prin laborioase manipulări de ibrice şi lighene atemporale şi apolitice. Le contemplu, uneori, ca pe nişte aliaţi esenţiali şi mă întreb: Va merge oare reforma atît de departe, încît să ajung să profit, măcar la bătrîneţe, de euforia apei curente, livrată fără nisipuri impure şi fără întrerupere? Dilema, nr. 100, 9-15 decembrie 1994 Liceul, reforma şi ministrul De cîte ori spun că performanţa didactică a liceelor noastre e mediocră, mi se răspunde că ele au pus totuşi în circulaţie o puzderie de copii superdotaţi. E un sofism mărunt, care transferă asupra programelor şcolare meritele lui Dumnezeu. O şcoală bună nu e o pepinieră de genii. O şcoală bună produce o medie umană cultivată, o massă intelectuală decentă, care nu ia cu asalt Academia Regală din Suedia, dar nici nu te face de rîs. Un liceu normal, cu profesori de elită, program de învăţămînt bine dozat şi bacalaureat riguros, garantează nu strălucirea cîtorva vîrfuri, ci minima civilizaţie mentală a celor mai mulţi dintre absolvenţii săi. Cînd auzi cum pronunţă crainicii noştri de radio şi televiziune (mulţi dintre ei tineri şi foarte tineri) numele străine care le cad sub ochi, cînd vezi tezele de admitere la Facultatea de Filosofie (pline de greşeli de ortografie, confuzii monumentale şi delir metafizic), cînd asculţi răspunsurile oferite de pietonul curent la anchetele domnului Gaiţă (despre „comuna primitivă" enumerată alături de comuna Voluntari, despre muntele lui Venus aflat undeva în Grecia şi despre sensul cuvîntului „efemer" pendulînd amplu între „homosexual" şi „afemeiat"), cînd, în sfîrşit, ai de-a face cu modul de a vorbi româneşte al patrioţilor care ne reprezintă în Parlament sau cu stilistica barbară a gazetarilor de toate culorile -— te umpli, fatalmente, de acreală şi de amărăciune. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă izbesc de atare simptome, mă gîndesc de îndată Ia liceu, la liceul prost făcut, făcut fără rost, făcut degeaba. Cum s-a ajuns aici e o poveste lungă. Ideea strict cantitativă pe care a avut-b despre spirit comunismul a provocat un generalizat colaps calitativ. Principiul terorist al celor unspre- 115 zece (sau douăsprezece) clase obligatorii a lichidat analfabetismul, dar a făcut să triumfe ţopîrlănia sfertodoctă şi a aruncat în aer toate criteriile unei promovări selective. Doctrina clasei muncitoare s-a înverşunat — psihanalizabil — să producă intelectuali cu de-a sila. Ideologizarea crescîndă a manualelor, sabotarea modernităţii (neînsoţită măcar de restaurarea tradiţiilor), politizarea vieţii şcolare, ruinarea nesăbuită a umanioarelor (în ciuda retoricii uzate a „obîrşiilor traiane") — toate au dus la degradarea atmosferei gimnaziale şi a eficienţei pedagogice. Noile generaţii de profesori şi-au pierdut şi ele — cu unele, eroice, excepţii — autoritatea şi competenţa. Ei înşişi absolvenţi de licee proaste, nu aveau cum să egaleze anvergura înaintaşilor lor, dintre care unii mai puteau fi întîlniţi în învăţământul secundar în anii '50 şi la începutul anilor '60. Profesorul de liceu avea — în România interbelică — croială universitară. Mari critici literari, mari scriitori, mari figuri ale ierarhiei academice şi-au început cariera ca dascăli de liceu. în ultimele decenii, dimpotrivă/ au apărut profesori universitari care abia atingeau nivelul şcolii generale. Nu contest circumstanţele lor atenuante: salarii mici, norme epuizante, cumulînd arbitrar discipline diverse, obligaţii obşteşti inepte ş.a.m.d. Fapt e că rezultatele sînt dramatice, iar consecinţele lor depăşesc, din nefericire, sfera oarecum inocenţă a ,>culturii generale". Absenţa unui liceu bun e o problemă socială: ne îmbrăcăm rudimentar, vorbim rău şi votăm brambura pentru că am făcut un liceu prost. Avem dublă o conştiinţă, minţim uşor şi ne purtăm grosolan pentru că am făcut un liceu prost. Liceul prost a făcut posibilă popularitatea cenaclului Flacăra, liceul prost explică ura pentru intelectuali şi, în genere, dispreţul pentru elite. Nimic nu e mai urgent, prin urmare, decît o reformă temeinică a învăţămîn-tului liceal. Am fost cu jatît mai surprins cînd, acum cîteva săptămîni, mi-a căzut în mină un proiect de restructurare a învăţămîntu-lui secundar, secţia umanistică. El reuşea să imagineze o stricătură încă şi mai mare decît cea pe care am descris-o. Nu am datele necesare pentru o analiză de detaliu a lucrurilor; îmi e de-ajuns să invoc gafele flagrante, evidenţele de primă instanţă. Orele de limba şi literatura română (sîntem, repet, la secţia umanistică) se desfăşoară, în timp, după un grafic 116 descrescător: nouă ore pe săptămînă în cursul primar, patru în clasele ă V-a - a VlII-a şi numai trei în clasele a IX-a - a XH-a. Aşadar, pe măsură ce curiozitatea literară a elevului şi dexterităţile lui analitice se maturizează, ministerul îi reduce orele de clasă, aducîndu-le cam la nivelul educaţiei fizice (care dispune de două ore săptămînal). Tot două ore săp-tămînal sînt rezervate din clasa a Il-a pînă într-a Xll-a „limbii modeme" opţionale. O singură limbă, nu două cum ar trebui şi cum, de bine de rău, este încă regula: Latină nu se face decît în clasele a IX-a şi a X-a (două ore pe săptămînă), iar la greacă nici nu putem visa, deşi părinţii generaţiei mele încă ştiu pe dinafară Paterikon-ul învăţat în liceu, după un manual care astăzi e folosit şi în facultăţi. Religia e îngăduită (cu o oră pe săptămînă) numai pînă în clasa a VlII-a, adică atît cît să rămînă la nivel de basm şi superstiţie. La vîrsta marilor întrebări, adolescentului i se refuză precaut contactul cu un domeniu care, s-ar zice, e rezervat copiilor. Cu o grijulie măsură sînt dozate, în clasele a IX-a - a Xll-a, „ştiinţele spiritului" (logica, psihologia, filosofia şi economia): elevului i se administrează porţii mici, aşa încît să fie scutit de suprasolicitări şi indigestii. S-a hotărît că ideală pentru logică e strict clasa a IX-a: două ore pe săptămînă. Clasa a X-a e a psihologiei, a Xl-a, a economiei, iar a Xll-a, încununarea, e filosofică. Toate stau sub semnul fatal al lui „o dată-n viaţă", al întîlnirii exotice cu o problematică resimţită în mod vădit de „reformatori" drept marginală. Constantin Noica era de părere că între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani ar trebui să trecem încă o dată, cu toţii, prin cîteva clase de liceu: să învăţăm din nou, de data aceasta mai nobil şi mai intens motivaţi, lucrurile miraculoase parcurse sub constrîngere la vîrsta fragedă a şcolii: geografia, gramatica, chimia, logica ş.c.l. E un fel de a spune că liceul — cu deschiderea lui enciclopedică —nu e doar un bun început, ci şi o bună împlinire, apogeul legitim al oricărui proces formativ. De la o asemenea viziune la programul de reformă evocat adineaori e un abis de incomprehensiune: e distanţa dintre educaţie şi mutilare. Vreau să sper că Ministerul Învăţămîn-tului nu va lua asupră-şi ruşinea acestei distanţe. Domnul Liviu Maior mi-a părut, în cîteva împrejurări, drept un om de bună intenţie şi de bună-cuviinţă. Pînă mai ieri însă, cînd 117 l-am văzut acceptând vecinătatea şi blagoslovenia grupului România Mare. Grupului acestuia îi place să-şi adjudece miniştri, dacă nu reuşeşte (încă) să-şi adjudece ministere. Opiniile şi tandreţurile private ale domnului Maior nu ne interesează. Dar e îngrijorător să constatăm că Domnia sa nu are discemămîntul de a proteja instituţia pe care o reprezintă de asocieri şi contaminări impure. Pe vremuri, orice institutor ştia că nici elevii, nici - cu atât mai puţin - el însuşi nu avea voie să frecventeze locuri rău famate. Domnul Maior ar fi trebuit, de asemenea, în bună tradiţie ardelenească, să ştie că un profesor universitar de istorie nu se lasă flatat de slugi notorii ale istoriei, că un patriot nu poate întinde mina unor literatori de duzină, care schimonosesc săptămînal limba română pentru a o coborî la nesfîrşita lor vulgaritate, şi că un ministru - mâi ales un ministru'al învăţămîntului - nu se lasă premiat de 6 bodegă. Dilema, nr. 104, 6-12 ianuarie 1995 O virtute în criză: solidaritatea I în materie de valori, fascismul şi comunismul se află în-tr-un raport de analogie inversă. Fascismul monumentalizează valori discutabile („rasă'", „puritate etnică" etc.), în vreme ce comunismul compromite valori acceptate („dreptate socială", „umanism", „libertate" ş.a.). E greu de spus care dintre cele două procedee are consecinţe mai grave. Pînă la urmă, deosebirea este între derapaj mental şi ipocrizie, ambele amplificate pînă Ia crimă. Una dintre valorile compromise — cu un paradoxal succes — de comunism este solidaritatea. Spun „paradoxal", fiindcă ar fi fost de aşteptat ca o doctrină a „poporului", a „masselor care fac istoria", a „coeziunii proletare", a „colectivului" şi a „colectivizării" să se ilustreze prin consolidarea energiilor comunitare. în realitate, comunismul a fost o consecventă subminare a comunitarului, o subversiune bine întreţinută împotriva solidarităţii umane reale. Strategic, subversiunea aceasta e justificabilă. Ajuns la Putere — de regulă — prin fraudă, lipsit, aşadar, de o legitimitate electorală amplă, comunismul a ştiut întotdeauna că duşmanul său cel mai de temut e organizarea unui front social larg şi bine structurat, care să-l conteste. Posibilitatea de asociere solidară trebuia deci anulată, iar în locul ei trebuiau create simulacre de solidaritate, false exigenţe colective, de natură să excludă simultan emanciparea liberală ă individului şi agregarea politică a unui bloc anticomunist eficace. Patologia solidarităţii în societăţile posftotalitare nu se poate înţelege fără un sondaj - fie şi rapid - în perimetrul solidarităţii deviate, instituite de comunism. Să ne reamintim, de pildă, de falsa solidaritate economică, obţinută prin exaltarea şi 119 impunerea necondiţionată a proprietăţii colective. în acest caz, exproprierea abuzivă e camuflată de retorica interesului de grup, descris ca superior moralmente interesului privat. Or, în chestiunea proprietăţii, etica grupului e o contradicţie în termeni. Ceea ce îţi e propriu, proprietatea, nu poate fi, în acelaşi timp, propriu altora, decît încetînd să mai fie „propriu". De fapt, proprietatea colectivă impusă prin metode poliţieneşti dezamorsează sentimentul proprietăţii şi suspendă mecanismele răspunderii individuale. Proprietatea colectivă îl desolidarizează pe proprietar de ceea ce îi e propriu. Ea invită la utilizarea bunului colectiv fără nici o preocupare pentru administrarea lui efectivă. Inerţial, această dis-funcţie grevează şi societatea posttptalitară, o societate în care febra utilizării şi urgenţa consumului nu sînt dublate de rigoarea gestiunii. „Privatizatul" reuşeşte numai cu greu să intre în pielea „proprietarului": el vrea să valorifice maximal o administraţie minimală. încă infectat de tactica sabotajului discret, prin care înţelegea - sub dictatură - să reacţioneze la demagogia interesului colectiv, proprietarul „de tranziţie" e neglijent şi cu marfa, şi cu clientul, şi cu propriul beneficiu. E înclinat spre aventura economică solitară, neatentă la context, insuficient „socializată". , Un alt chip al solidarităţii deviate era, în regimul comunist, falşa solidaritate ideologică. „Strîns uniţi în jurul partidului", toţi cetăţenii erau sfătuiţi tşi, în fond, constrînşi să gîn-dească la fel, să adopte aceleaşi criterii existenţiale, să trăiască sub anonimatul unei teorii monolitice. Amputarea liberei cur °getări era camuflată de retorica obiectivitătii ştiinţifice. Despre o evidenţă de ţip ştiinţific (cum e evidenţa materialismului dialectic) nu poţi avea opinii. Adeziunea trebuie să fie imediată şi totală. Abaterile erau intelectualmente ilegitime şi politiceşte vinovate. Cu alte cuvinte, totul se reducea la înregimentare, consens, entropie ideologică. Consecinţele -r- prin ricoşeu - ale acestei solidarizări forţate sînt, în perioada post-totalitară, uriaşe. Mai întîi, refuzul de principiu al angajării de partid. Experienţa solidarităţii falsificate de dinaintea revoluţiilor anticomuniste declanşează, după revoluţii, culpa-bilizarea oricărei solidarizări şi, în primul rînd, a celei politice. Apolitismul şi apartidismul devin garanţii de moralitate. A organiza mitinguri împotriva Puterii, declarîndu-te, totodată, 120 necontaminat de impuritatea politicului, devine o cochetărie obligatorie. Teama de aglutinare ideologică e, pe de altă parte, una dintre cauzele atomizării Opoziţiei şi explică, în acelaşi timp, precarităţile ei doctrinare. Exasperată de excesele sistematice ale marxismului, Opoziţia se dovedeşte refractară la orice sistem: e un amestec de insurgenţă romanţioasă, ideologie vagă şi dezbinare lăuntrică. Puterea, la rîndul ei, trăieşte în nostalgia vechiului „consens", tot astfel cum Opoziţia se încăpăţînează în dizarmonie. Tendinţa de conservare a falselor solidarităţi de pe vremuri - iată maladia Puterii. Incapacitatea de a obţine o nouă şi autentică solidaritate - iată drama Opoziţiei. Trăim într-o lume a disoluţiilor incomplete şi a coagulărilor întîrziate. Individului massificat samavolnic de totalitarism îi corespunde, acum, individul isterizat, scuturat de frisonul absolutei sale „neatîmări", nemobilizabil, ireductibil izolat într-o convalescentă euforie a sinelui. De la cultul asfixiant âl personalităţii unice, s-a trecut la cultul tuturor personalităţilor, al eurilor inflaţionare, devenite le-giune. Un teren foarte impropriu pentru constituirea şi consolidarea solidarităţii. Falsei solidarităţi economice şi ideologice i se mai adăuga — în timpul dictaturii —falsa solidaritate civică. Frica generalizată şi paralizantă era camuflată de retorica fericirii obşteşti, întruchipată în mari adunări populare, defilări fastuoase, manifestări „spontane" ale iubirii pentru partid şi pentru conducătorul lui. Aceasta a fost diversiunea festivă a solidarităţii. Oamenii se descopereau legaţi printr-o facultate negativă: obedienţa. Dezastrul era ambalat carnavalesc, nemulţumirea accepta deghizamentul sloganului triumfalist şi al aplauzelor furtunoase. Civismul entuziast trebuia să se manifeste zgomotos pe toate treptele evoluţiei individuale: la preşcolari (şoimii patriei), la elevii ciclului elementar (pionierii), la liceeni şi studenţi (uteciştii) şi la adulţi (membrii de partid). Toate, spectre înşelătoare ale unei solidarităţi defuncte. Să nu ne facem iluzia că ceea ce viaţa noastră trecută a stricat în noi s-a reparat peste noapte. Continuăm să ne lăsam vampirizaţi de proastele deprinderi care ne-au fost inoculate ritmic, decenii întregi. Abia dacă am reuşit să înlocuim solidarităţile false cu solidarităţi autentice, dar rudimentare, solidarităţi gregare, superstiţioase, hrănite de o emotivitate parohială. 121 Ubicuitatea facilă a unei religiozităţi mai curînd profane, proliferarea caragialească a adunărilor comemorative, primirile prin judeţe ale preşedintelui şi ale guvernanţilor, idolatrizarea naţiei „eroice şi martire", sanctificările de doi bani ale „marilor figuri" autohtone şi, vai, mitingurile de protest ale tribunilor opozanţi, pendulînd între parastas şi cenaclu literar, sînt tot atîtea imagini ale unei lumi nesănătoase şi, din păcate, prea puţin conştiente de boala sa. Nu ştiu cînd şi cum va veni însănătoşirea. Dar restaurarea solidarităţii adevărate între oameni va fi unul dintre primele ei simptome certe. II ...Şi totuşi, privind înapoi, nu putem spune că în universul totalitar solidaritatea lipsea cu desăvîrşire. Cel puţin două forme ale ei ne-au^însoţit în permanenţă şi ne-au ajutat să supravieţuim sufleteşte şi moralmente: solidaritatea - tacită, dar tenace - împotriva Puterii şi a ideologiei comuniste şi solidaritatea mediului intim, incluzînd familia şi prietenii. Numai că şi una şi cealaltă erau solidarităţi de tip defensiv: ele eludau contactul cu realitatea ostilă, prin fortificarea — uneori artificială — unui refugiu protector de ordin privat. Aşa încît, deşi mai toată lumea respingea autoritatea politică a guvernanţilor, puţini erau aceia care se gîndeau să întreprindă ceva articulat împotriva ei. Această variantă negativă a ° solidarităţii, care ştie cu ce nu e de acord, dar nu ştie exact în numele ace nu e de acord şi nici care e soluţia optimă de ameliorare a situaţiei, a supravieţuit, în genere, şi după revoluţia anticomunistă: exerciţiul lui „nu" se dovedeşte mai la înde-mînă decît exerciţiul lui „da". Duşmanul e identificat mai prompt decît aliatul, spiritul critic e lipsit de elan edificator. In plus, cea de a doua formă de solidaritate, cea a mediului intim, este serios şubrezită, iar în unele cazuri, nulă. O eficientă toxină a adversităţii bîntuie epidemic în societatea posttotalitară: un fel de spasm postum al răului dictatorial: între soţi, între prieteni, între generaţii apar radicale fracturi de opinie pe cît de ridicole în fond, pe atît de vehemente. Răceala statului totalitar e înlocuită cu fierbinţeala tranziţiei, fierbinţeala unui univers în regim de fermentaţie. 122 Ce e de făcut? Mă tem că nu mare lucru deocamdată. Solidaritatea nu poate fi legiferată. Nici o exigenţă constituţională şi nici o hotărîre de guvern nu pot dicta reforma mentalităţilor şi terapia sufletelor. Şi trebuie să ne obişnuim cu ideea că, în fostele ţări comuniste, lucrurile care trebuie să evolueze în mod esenţial sînt tocmai cele care scapă unei jurisdicţii exterioare. Ne aflăm, cred, într-un teritoriu inefabil, în care răbdarea binevoitoare dă rezultate mai bune decît intervenţia dură şi stilul sermonizant. Solidaritatea e varianta caldă a societăţii civile. Dar avem, în România, o societate civilă? Şi - ca să încheiem cu o întrebare în doi peri - avem căldură? Dilema, nr. 106,20 - 26 ianuarie 1995; nr. 107,27 ianuarie-2 februarie 1995 Originalităţi incurabile La Bremen, cu ocazia unui simpozion despre Fundamentele normative ale politicii de tranziţie, organizat de Universitatea locală, Wiktor Osiatynski, un amic din Varşovia, care, deşi foarte competent în politologie, jurisprudenţă şi economie, şi-a păstrat simţul umorului, a povestit întregii asistenţe o întîmplare caracteristică, după părerea lui, pentru o anumită latură a „civismului" polonez. Pe vremea legii marţiale, s-a declanşat, între altele, o dramatică criză de combustibil. Benzina a fost „raţionalizată": căpătai atît, cît îngăduia numărul fix de bonuri distribuit „de la centru". De la această regulă făcea excepţie motorina fie că legiuitorii uitaseră de ea, fie că vehiculele cu motorină aparţineau, în genere, statului şi erau, astfel, mai uşor de controlat. Să ne imaginăm -deşi nu e uşor - că o asemenea situaţie ar fi avut loc în Statele Unite. Reacţia regulatoare a pieţei i-ar fi determinat, probabil, pe marii întreprinzători să sporească oferta de automobile alimentabile cu motorină. în Europa Occidentală, unde statul şi-a păstrat o anumită aroganţă instituţională, gata să valorifice pentru sine orice accident, s-ar fi adoptat - presupunea amicul Wiktor - altă soluţie: s-ar fi mărit preţul motorinei, aşa încît clientul să plătească, în beneficiul statului, privilegiul de a nu fi limitat de bonuri. Ce s-a întîmplat în Polonia? Zeci de mii de cetăţeni au scris „forurilor competente", cerînd să se raţionalizeze şi motorina! în primul moment, mi-am spus că relatarea lui Wiktor Osiatynski ne deposedează de un monopol: nu sîntem singura seminţie care crede că necazul e suportabil, cu condiţia să-i lovească în mod democratic pe toţi, nu sîntem singuri în înclinaţia noastră de a-1 iubi numai pe aproapele căruia i-a murit capra. Foarte 124 rapid mi-am dat totuşi seama că pierderea acestui monopol nu ne ştirbea, pînă la urmă, originalitatea. Noi n-am fi făcut ca polonezii! Nu-mi pot imagina zeci de mii de cetăţeni români scriind, în mod spontan, unei instituţii centrale pentru a-şi îmbunătăţi situaţia, fie şi prin generalizarea unei măsuri severe, dar discriminatorie în severitatea ei. Românii nu cred în asemenea heirupuri civice. E lene, e scepticism, e autosa-botaj? Cîte ceva din toate, probabil, dar şi ceva în plus: graba patetică de a improviza o soluţie circumstanţială, independentă de legi şi instituţii. E inutil să soliciţi intervenţii „legitime": trebuie să te descurci pe cont propriu, să ai imaginaţie: să găseşti, de pildă, pe cineva capabil să readapteze — printr-o însăilare artizanală — motorul pentru benzină la utilizarea motorinei. Sau să intri într-o reţea de distribuţie „la negru" a bonurilor de benzină. La limită, să mergi cu motorină în loc de benzină sau cu o combinaţie între ele, pînă la surparea totală a vehiculului. Poţi, de asemenea, să valorifici inventarul tău de privilegii pentru a obţine privilegiul care îţi lipseşte: poţi da consultaţii pe bonuri de benzină, poţi face rost de came în schimbul bonurilor de benzină, poţi uşura, pe bonuri de benzină, accesul la un paşaport şi poţi face amor contra unei cantităţi echitabile de bonuri de benzină. Fantezia autohtonă se dovedeşte, în această privinţă, hiperemancipată şi inepuizabilă. Ea garantează supravieţuirea - dincolo de vitregia vremurilor - şi creează sentimentul narcotizant al propriei isteţimi... De fapt, supravieţuirea se negociază la preţuri mici, iar isteţimea alunecă într-o dexteritate derizorie, cu performanţe ignobile. A supravieţui pe bază de isteţime este sau a devenit cea mai echivocă virtute naţională. Ea oferă spectacolul unei populaţii căreia nu-i reuşeşte sprintul, pentru că îi reuşeşte prea uşor fenta. Ea face posibilă viaţa în afara instituţiilor, încurajează sabotarea oricărei idei de sistem şi stimulează proliferarea înzestrărilor secunde pe socoteala calităţilor prime, cardinale. într-o ambianţă a ingeniozităţii individuale, în care fiecare se aranjează să eludeze principiile incomode şi criteriile inflexibile, categoriile reflexiei ca şi cele ale acţiunii se relativizează ireversibil. Valorile devin o problemă de conjunctură. Săracii sînt culpabilizaţi pentru că sînt săraci: se cheamă că sînt leneşi sau proşti. Bogaţii sînt culpabilizaţi 125 pentru că sînt bogaţi: se cheamă că sînt hoţi. Intelectualii îi dispreţuiesc pe muncitori, muncitorii nu dau nici două parale pe intelectuali. Creştinii cultivă ura, ateii practică fanatismul. O răcoare cinică pune stăpînire pe sufletele tinerilor, în vreme ce bătrînii devin cînd arţăgoşi, cînd servili. Pe scurt, sîntem bolnavi. Bolnavi cu o tentă cochetă de originalitate. Nu sîntem nici ca polonezii, nici ca ungurii, nici ca bulgarii. Bolile lor nu sînt şi ale noastre, chiar dacă, de la distanţă, seamănă. Cînd vom găsi medicul care să trateze diferenţa din noi? Şi ce leac e atît de subtil, încît să vindece delirul malign al unei nuanţe? Dilema, nr. 108,3-9 februarie 1995 Învăţămîntul politic îmi pare rău că n-am văzut decît ultima parte a emisiunii de luni seara, moderată de Vartan Arachelian pe programul doi al Televiziunii naţionale. Am aflat însă şi aşa destule lucruri nemaipomenite, rostite cu glas mare de oameni nemaipomeniţi. Nemaipomenit este, în primul rînd, moderatorul însuşi. Traiectoria lui ideologică — deşi frecventă în înţeleaptă ţară românească — nu încetează să mă umple de o incon-fortabilă admiraţiune: rareori am văzut un om atît de simplu, capabil de întruchipări atît de diverse. Cîndva a fost un gazetar euforic la Tînărul leninist. Se spune că în preziua revoluţiei avea pregătit un reportaj demascator despre huliganii de la Timişoara, reportaj de care nu ne-a scutit decît viteza de desfăşurare a evenimentelor. între timp, omul se specializase în intervenţii vigilente prin paginile gazetelor centrale. Mi-aduc aminte că la apariţia lui Heidegger în limba română, domnul Arachelian s-a întristat. Gabriel Liiceanu declarase într-un interviu că o limbă care poate aduce în spaţiul ei delica-teţurile heideggeriene trece un greu examen de excelenţă. Cum aşa? — a tresărit domnul Arachelian (într-un articol din Scînteia), sufocat de patriotism: are nevoie limba strămoşească (daco-armeahă?) de asemenea confirmări? Examenul nu îl are de trecut limba română, ci Heidegger! O dovadă irefutabilă că e greu de ales între „minoritarul" antinaţional şi cel hipemaţional, mai catolic decît papa, mai majoritar ca majoritarii, mai român decît el însuşi. După revoluţie, domnul Arachelian a devenit brusc o stea a Opoziţiei, un erou al tuturor baricadelor, o victimă. A reuşit să ne prostească pe toţi cu privirea lui grea, de om necăjit şi viteaz. S-a găsit chiar un nărăvaş cabaretist mioritic, scuturat şi el, dintr-o dată, de fri- 127 gurile contestaţiunii, care să scrie în fosta presă, reamenajată, de partid şi de stat, un articol omagial despre „sentimentul arachelian al adevărului". Dar a trecut şi asta. După 1992, cînd alegerile s-au dovedit nerentabile, domnul Arachelian şi-a făcut iarăşi socotelile şi a început un mic antrenament de echidistanţă. N-a trecut mult şi iată-1 reconvertit: grijuliu cu „conducerea" (mai ales a Televiziunii) şi mereu înconjurat de musafiri „onorabili", gata să corespundă la amoarea lui neaoşă. Ca luni seara, de pildă (dar ca în multe alte seri sau după-amieze „de lucru"). Cine e domnul Arachelian de fapt, noi nu vom şti-o, poate, niciodată. Un om cumsecade şi speriat? Un servitor mărunt? Un indecis inocent? Un trişor? O vietate dezosată depăşită de evenimente? Dar cîte dintre vedetele ultimului cincinal rezistă la întrebări ca acestea? Să recapitulăm, mai bine, ce se putea învăţa, luni seara, de la invitaţii domnului Arachelian (Agatha Nicolau, Mihai Ungheanu şi încă cineva, un tenor de (o anumită) coloratură, locvace şi mîndru de sine, al cărui nume îmi scapă). 1 Cultura română e în pericol. Cine o periclitează? (a) americanii, (b) nostalgicii Imperiului Habsburgic, (c) disidenţii, (d) editura Humanitas. Explicaţiuni: (a) America nu e ce cred naivii. E, din contră, un fel de bordel uriaş, năclăit în droguri şi sînge, un colos sumbru, programat să ne invadeze tentacular pentru a înlocui tradi- o ţiile noastre blînde (vezi Căluşarii, Tonta Alimoş, Baltagul ş.c.l.) cu subcultura nudului şi a şişului. America e perfidă. Deşi colcăie de pornografie şi violenţă (cum se vede şi în filme), ea reuşeşte să aibă universităţi celebre, muzicieni celebri, muzee celebre, savanţi şi scriitori celebri. Peste Ocean nu trece însă decît influenţa ei rea. La ea acasă, pornografia americană nu asfixiază Princeton-ul, Metropolitan-ul, Guggenheim-ul. La noi însă pornografia americană face ravagii. I se opune, ici-colo, cîte un franc-tireur utopic, de genul lui Iosif Sava. în rest, microbul e ubicuu şi intratabil. (b) şi (c) au apărut în emisiunea domnului Arachelian, coroborate. Nu e clar de ce motivaţiile doctrinare ale disidenţei româneşti, atîta cîtă a fost, erau legate, după opinia unuia dintre vorbitori, de tema Imperiului Habsburgic. Aci intrăm 128 în abisal şi inanalizabil. Mircea Dinescu şi Franz Joseph, Paul Goma şi Maria Theresia. Aprige, misterioase asociaţii! (d) Editura Humanitas nu se ocupă de valorile româneşti. E o pepinieră de venetici, de uzurpatori (valoroşi unii, nimic de zis), de agenţi ai Europei Libere (adică liberale, adaugă sibilinic M.U.), adică antiromâneşti. Noica, Cioran, Eliade, Nae Ionescu publicaţi in extenso? Argetoianu, Gafencu, Sănă-tescu, Armând Călinescu? Eugen Ionescu? Elisabeta Rizea? Monica Lovineşcu şi Virgil Ierunca? Toţi lifte? Toţi vînzători de ţară? Aşa s-ar părea. Aşa zicea, în orice caz, tenorul al cărui nume îmi scapă. (Tot el ne oferea o rapidă bibliografie „de elită7' internaţională: Keyserling - despre care credea că a scris o „Psihanaliză a Europei" -, Spengler şi Hannah Arendt. Ce juxtapuneri fine, ce farmec hermeneutici) 2 Televiziunea naţională e în pericol. Vin „televiziunile comerciale". Toate cîntecele pier. Ni se ia Gabi Luncă şi ni se oferă jaz. Sîntem smulşi de la Alexandru Mironov şi livraţi mişeleşte lui Spielberg. în loc să ne îmbogăţim cunoştinţele Ia emisiunile lui Radu George Serafim, ne uităm ca mitocanii la filme poliţiste. Farmecul explicit al cîte unui nud ne face insensibili la farmecul imperceptibil al lui Cătălin Ţârlea. Am putea să ne uităm la Actualităţile postului naţional, cu holde, furnale, rămîneri în urmă şi festivităţi, şi ne lăsăm seduşi de ştirile de la televiziunile „comerciale", care încep să miroasă îngrijorător a Occident. 3 în vreme ce Ministerul Culturii din România, pierzînd frîiele centralizării, nu mai controlează difuzarea cărţilor bune, Ministerul Culturii din Germania, neexistînd, vinde cărţi bune în toată ţara nemţească, după un plan centralizat, pe care ar trebui să-l adoptăm şi noi! 4 O boală naţională: dorinţa de a te afirma în străinătate, dispreţuind masonic judeţul natal (exemple: Brâncuşi, Enes-cu, Eliade, Cioran, Ionescu ş.a.). 5 Românii sînt unici. Sîntem un popor mare. Dar unii români trebuie urîţi (chiar dacă au unele calităţi): e vorba de românii care nu se cred destul de mari, învaţă limbi străine şi au prieteni neromâni (pentru nuanţe suplimentare a se reciti Caragiale: Rromânul, Rromănca, „Românii verzi"). 129 6 Să fim mai educativi. Să fim mai educaţi. Să-i educăm pe toţi. Să ne educe toţi. Totul e să alegem modele modelatoare, nu modele demolatoare. 7 Stăm prost (nu ca japonezii). Dar am stat foarte bine şi o să stăm foarte bine. Dacă vom fi cu ochii-n patru. Deocamdată atit. Cum spuneam, n-am văzut decît finalul emisiunii domnului Arachelian. Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decît poate să ducă. Dilema, nr. 109,10 -16 februarie 1995 Fatalităţi Pentru unii dintre liderii partidului de guvernămînt, coaliţia cu gruparea naţională are un ce fatal. Ei se declară sotto voce ^condamnaţi" la această mezalianţă de împrejurări obiective: nu pot guverna fără voturile laturii narodnice a Parlamentului, dat fiind că Opoziţia a respins sistematic toate propunerile de „uniune naţională", si nu pot organiza alegeri anticipate, dat fiind că asta ar încetini ritmul reformei tocmai cînd el trebuie susţinut mai abitir, ca să nu pierdem trenul integrării etiropene. Aşadar, sub ghimpele Opoziţiei neco-opefante (auzi dumneata: Opoziţie care să nu coopereze!) şi al jertfei patriotice (vom diice ţara spre Europa cu orice preţ, sprijinindu-ne, dacă e nevoie, pe umerii vînjoşi ai unor tîr-goveţi neaoşi, pentru care Europa e un moft), sub aceşti doi ghimpi deci, guvernanţii stau răzeşeşte la Putere, trişti, dar inflexibili, plouaţi şi bătuţi de vînturi, dar dîrji în sărăcia, în nevoile şi în neamul lor. Valorificînd o tradiţie veche, care merge de la „Pe-aici nu se trece!" la „Noi de-aicea nu plecăm...", cei loviţi de ghinionul puterii practică o „înţepenire în post", faţă de care „încremenirea în proiect" a filosofului e un exerciţiu minor. Admit că nu le e uşor. îmi pot închipui că domnul Năstase are unele dificultăţi de adaptare cînd iese în public cu domnul Funar şi, mai ales, cînd rămîne cu dînsul între patru ochi. Nici privirea blajină a domnului Gherman nu se va fi simţind în apele ei cînd se încrucişează cu ochia-dele analfabete ale domnului Gavra. Şi asta încă nu e nimic. Dar imaginaţi-vă cum e să negociezi politic, noaptea, în casa lui Ceauşescu din Primăverii, cu Ilie Verdeţ, Adrian Pău-nescu şi Vădim Tudor la masa tratativelor! Se sparie gîndul! Curat constituţional! Basic Instinct şi Balul vampirilor reunite! 131 Cum să le fie uşor conducătorilor noştri? Nu se pot consola decît cu gîndul că nici nouă nu ne e uşor. Şi că, la rîndul ei, Opoziţia e, de asemenea, ameninţată de astrul rece al fatalităţii. într-adevăr, şi Convenţia Democratică are, de la o vreme, un aliat dificil: Uniunea Democratică a Maghiarilor din România. Acest imprevizibil „cuibuşor de nebunii" stîrneşte dezagreabile dileme. Să te lepezi de ei? Dar ce-o să zică Europa, minoritologii, ecologiştii şi americanii? Să nu te lepezi? Dar ce-o să zică boborul? Te mai votează el? Te mai crede că eşti patriot? Cum să fii, în acelaşi timp, „naţional-unitar" şi „european-federal" ? Nici experienţa acumulată în ultimii ani - aceea de a fi, în acelaşi timp, monarhist şi republican - nu ajută prea mult. Situaţiunea e, putem zice, critică. Ne îndreptăm spre o fundătură fatală, la capătul căreia am putea descoperi că, sfîşiată de lupte intestine, de disidenţe mai mult sau mai puţin discrete şi de incompatibilităţi viscerale, Convenţia nu e decît o convenţie, o sumă de personalităţi puternice care „deconstruiesc" împreună speranţa. Lanţul fatalităţilor nu se opreşte însă aici. Iată, de pildă, cazul domnului preşedinte Ion Iliescu. Sînt destui care se declară nemulţumiţi de limitele, stereotipiile, nostalgiile, idiosincrasiile Domniei sale. Dar - se grăbesc ei să adauge -altul mai bun n-avem. Trebuie să recunoaştem că e de meserie; ne place, nu ne place, are cap politic: nu ne vinde ţara, o ţine stabilă şi trage toate sforile. Pe scurt, n-ai ce-i face: prezenţa, lui la vîrf este fatală, In replică, Opoziţia înalţă şi ea, „din cuţite şi pahară", templul propriei ei, fatale, indigenţe. Domnul Emil Constantinescu - zic unii, chiar dintre antiguvernamentalii fideli, chiar dintre contracotroceniştii colerici - nu e o soluţie ideală. Nici prea amuzant, nici prea viguros, contaminat prematur de suficienţa liderului salvator, afişînd uri aer binevoitor, dar cam provincial, domnul Constantinescu e simpatic într-un registru eehovian, dar nu e chiar genul să te facă să mergi pe jăratic. Nu-ţi vine să-i încredinţezi toate grijile obştei şi să te culci apoi liniştit. O fi! - răspund vestalele destinului orb. Dar dacă nu el, atunci cine? Aveţi, mă rog frumos, altul mai acătării? Astăzi situaţia. Domnul Constantinescu e contracam didatul fatal* Omul nostru. Singurul. Bun-rău, nu mai con- 132 tează: e garanţia marii schimbări; şi, oricum, e altceva şi altcineva decît celălalt, decît „actualul". La fel cum domnul Iliescu e comparat, fatal, cu Ceauşescu, riscînd să se plafoneze în ideea că e mai bun ca el, domnul Constantinescu e comparat, fatal, cu domnul Iliescu, riscînd o plafonare asemănătoare. Una peste alta, oriîncotro te întorci, dai de o fatalitate. Fatalitatea e materia primă a fiinţei naţionale, sosul vieţii noastre cotidiene, emblema noastră. Stăm sub fatalitatea ţărilor mici, a vecinilor răi, a conspiraţiei iudeo-masonice mondiale. Clima e fatală, vechea nomenclatură e fatală, cenaclul Flacăra e fatal. „N-avem ce-i face, oiţă bîrsană, asta-i situaţia!" -iată doctrina testamentară a păstorului autohton, sfîrşitul care nu se mai sfîrşeşte al Mioriţei. Dilema, nr. 110,17 - 25 februarie 1995 în treacăt... Transparenţă I Mă exasperează, am mai spus-o, „scenariştii'': cei care cred că lumea - aşa cum e-eo păcăleală şi că a fi deştept e a imagina nenumărate dedesubturi. Antidotul unei asemenea (morbide) înclinaţii ar trebui să fie - în plan politic - transparenţa. Şi nu se poate contesta că, faţă de epoca totalitară, există o mai vie preocupare a administraţiei superioare pentru lămurirea publicului. în plus, ziarele scormonesc peste tot, relatează indiscret, amplifică, dezvăluie, demască; din teama de a nu spune prea puţin, ele nu ezită să spună prea mult. Faţă de această evoluţie a lucrurilor, profesioniştii camuflajului au găsit însă ingenioase soluţii de acomodare; cu sau fără premeditare (căci există şi un instinct al opacităţii!), ei au dibuit cîteva metode eficiente de a mima transparenţa; iată, de pildă, discursul tehnic, explicaţia „de specialitate": un demnitar sever şi obosit apare pe ecranul televizorului şi ne explică de ce a fost necesară scumpirea cutăror mărfuri. Discursul e lung (nu se face economie de transparenţă!) şi obscur. Nimeni, în afara colegilor de facultate sau de birou ai demnitarului, nu pricepe nimic. Terminologia e „tehnocrată", argumentaţia e sibilinică, motivaţiunile sînt „complexe". Sîn-tem trataţi ca un popor de contabili euforici, de economişti astuţioşi. Care va să zică, e de neconceput să fim atît de barbari, încît să nu ştim ce sînt „accizele", ce e aia „valoare adăugată" şi cum funcţionează un sistem financiar „în tranziţie". Dacă sub comunism nu înţelegeam viaţa politică fiindcă nu exista transparenţă, acum nu o înţelegem fiindcă sîntem 134 proşti. Guvernul ne tot explică, ne arată grafice, ne ţine prelegeri, dar noi sîntem blocaţi intelectualmente, rudimentari, impermeabili. Pe scurt, nu merităm să avem Guvernul pe care îl avem. O altă tehnică de camuflaj, înfloritoare ca şi discursul de specialitate, este discursul fantomă. Guvernanţii au deprins cu repeziciune reţeta vorbirii în bobote. Un înalt demnitar al Camerei Deputaţilor reuşeşte, pe această linie, performanţe remarcabile. L-am auzit - mai ales cînd e vorba de chestiuni delicate sau de întrebări incomode - combinînd şiruri fără sfîrşit de fraze vide, tăvălind cuvintele într-un sos cleios, fad şi indigest deopotrivă, ca un narcotic prost dozat. Asculţi năuc, în pragul infarctului mental, să vină mesajul, atitudinea, informaţia. Şi ele nu vin niciodată: ţi se oferă o gelatină suspectă, o rumoare păsărească indescifrabilă, o logică beată, care l-ar fi îmbolnăvit pe Aristotel. Programul oratorului e să nu spună ceea ce e de spus, să nu se angajeze cu nimic, să nu clarifice nimic/Numai b’adunătură de spirite ignare, lipsite de fineţe diplomatică, de iscusinţa politichiei poate pretinde unui asemenea vorbitor transparenţă reală. El are alte scopuri şi altă strategie. Nu i se poate reproşa însă că nu iese în arenă, că nu livrează nimic casetofoanelor din jur. E deschis. Dar e deschis ca o sursă de fum, ca un negustor smintit, care vrea să încaseze mereu şi să nu investească niciodată. Şosete România va intra intr-o altă eră, mai norocoasă, de îndată ce, de pe culoarele ministerelor noastre, va dispărea un anumit tip de şosetă: şoseta scurtă, al cărei călcîi tinde să iasă din pantof, în vreme ce partea de sus nu urcă niciodată pînă la manşeta pantalonului, aşa încît epiderma neaerisită (culoare de şedinţă) a purtătorului să fie mereu la vedere. Şoseta aceasta tristă (deşi, de regulă, deschisă la culoare), cuplată cu un anumit model de pantofi, tînjind spre culmile eleganţei, dar eşuînd în amorful unui sac strîmt pentru monturi şi bătături, nu e o simplă problemă de gust. Ea deconspiră o ideologie şi un program. E emblema „omului nou", cu toate aspiraţiile şi complexele lui, cu visele lui de distincţie şi cu balastul 135 lui frust, de fiu al gliei. Nu zic că trebuie eliminat sau dispreţuit. Dar cred că i se poate cere să stea un timp deoparte. Nu mult. Pînă va înţelege că trebuie să-şi schimbe şosetele. II La capătul oricărei dictaturi, este de rigoare o apăsătoare criză morală şi judiciară. Victimele, cîte mai trăiesc, au, în sfîrşit, ocazia să se confrunte liber cu galeria călăilor lor: să-i judece şi să-i pedepsească. Dar este foarte greu să stai faţă-n faţă cu o fostă victimă şi cu un fost călău: mult mai greu decît) să redactezi, în singurătate, texte principiale despre dreptate. Ceea ce, în plan teoretic, pare evidertt şi legitim, se dovedeşte, în plan practic, complicat şi destrămător. Apar nenumărate „capcane"; călăul, fostul călău, tinde să-şi dezvăluie „chipul uman": are şi calităţi, are tot felul de justificări, motivaţii „complexe", scuze. Victima, la rîndul ei (fosta victimă), se trezeşte în situaţia de a deveni călău: trebuie să facă experienţa neînduplecării şi, eventual, a cruzimii. Pînă la un punct, lucrurile au un soi de relevanţă didactică: victima învaţă să ierte, călăul învaţă să sufere. La un moment dat însă, realităţile devin difuze, certitudinile se şubrezesc. Cufundată în „mările calde ale vieţii", culpa se relativizează: călăul pare a-şi fi pierdut identitatea, iar victima, oricît de îndreptăţită, devine — prin obsesivitatea ei — antipatică... Categoriile eticului riscă să cadă în indistincţie. Con turele dintre „crimă şi pedeapsă" se şterg, ca şi conturele dintre realitate şi himeră. Echivocul acesta e încă un efect, cel din urmă, al bolii totalitare. Sechelele totalitarismului defunct se dovedesc la fel de monstruoase ca şi totalitarismul însuşi. Trebuie, în consecinţă, să fim pregătiţi pentru o convalescenţă lungă şi amară... De cîte ori am avut de făcut, în ultimii ani, observaţii critice cu privire la Opoziţie, mi s-a spus fie că n-am dreptate, fie că am, dar nu trebuie s-o afirm public: Opoziţia trebuie menajată, greşelile ei trebuie discutate în şoaptă, „în familie", 136 aşa încît „duşmanii" să nu aibă motiv să se bucure. Nu ştiu ce termen şi-au dat adepţii menajamentelor: cu alte cuvinte, nu ştiu cît timp urmează să ne referim la Opoziţie ca la o vietate debilă, care trebuie cocoloşită drăgăstos pînă şi-o mai veni în fire. Fapt este că ceea ce se vede în tabăra ei nu seamănă a consolidare. E tot mai clar, pentru mine, că de vină nu mai e jocul unfair al adversarilor, ci o precaritate de fond a structurilor şi a oamenilor. De la o vreme, pînă şi apologeţii cei mai sticloşi ai Convenţiei au început să afişeze priviri obosite şi să admită că ceva nu e în regulă. Nu era mai bine să se treacă prin această criză acum trei-patru ani? Dar cine îndrăznea să propună «fund asumarea crizei era taxat drastic drept cripto-comunist, vîndut puterii neocomuniste. Declanşată acum, cu numai doi ani înaintea alegerilor, criza este infinit mai periculoasă. Cine o va diagnostica riguros şi cine va găsi tratamentul optim? Dacă lucrurile merg în continuare aşa, ne vom vedea confruntaţi cu mari surprize. „Verticala" noastră Opoziţie, cea care n-a vrut „să cauţioneze" nici un reprezentant al Puterii postrevoluţionare, cea care nu negociază, nu face compromisuri, nu stă de vorbă cu nomenclaturiştii, va sfîrşi în interminabile sesiuni de tratative amabile cu PSM... Iar atunci, ea se va lupta nu ca să învingă, ci ca să fie tolerată. Presentimente ale acestei posturi există deja. Vorba amicului Adam Michnik, trecut de curînd prin România: Opoziţia se străduieşte să adopte o gesticulaţie vulturească; dar poţi lăsa toate ferestrele deschise. Nu zboară! III Există, în mare, două tipuri de „erori sufleteşti" în comportamentul oamenilor de cultură români faţă de Republica Moldova: indiferenţa şi sentimentalismul. Ambele sînt rezultatul unei drame istorice. Învăţămîntul comunist a amputat, într-o primă fază, sentimentul naţional (mai ales dacă era antirusesc), aşa încît, pentru generaţiile formate după 1948, problema Basarabiei n-a mai existat decît în forme vagi sau deloc. într-o a doua fază (după 1971), tot comunismul a fost acela care a inventat o demagogie naţională isterică, de natură să inhibe iubirea de ţară a acelora care nu înţelegeau să 137 şi-o exprime prin zbierete. Aşadar, aceeaşi cauză pentru două manifestări diferite: indiferenta iresponsabilă şi sentimentalismul găunos. Ca român, poţi fi, în legătură cu Basarabia, disperat, dar nu indiferent. Pe de altă parte, am mai multă încredere în cei care reflectează cu luciditate şi răbdare asupra Basarabiei (cîntărind binele şi răul, analizînd realităţi şi nu himere) decît în cei care dau mari spectacole retorice în Parlament, în presă şi la diverse chefuri patriotice. Duioşia de pahar şi paşoptismul desuet nu sînt instrumentele optime ale unei soluţii reale. Grav este că, din cîte mi-am dat seama, basarabenii înşişi, iritaţi (pe bună dreptate) de indiferenţa unora, cedează prea uşor sentimentalismului celorlalţi, ris-cînd astfel alianţe suspecte şi neproductive. îi înţeleg; e o reacţie a candorii lor, a nevoii lor de a fi iubiţi, de a li se spune că sînt iubiţi. Ar trebui totuşi să-şi amintească, din and în cînd, că îndrăgostitul cel mai autentic nu e neapărat cel care face declaraţii zgomotoase şi care plînge uşor... Cu privire la justa proporţie între rigoare şi imaginaţie, între „specializare" şi accesibilitate, între ce e înnăscut şi ce e „metodic" în performanta stilistică a scriitorului, s-ar putea da un răspuns global, valabil - cu oarecare aproximaţie - pentru toate variantele întrebării: în toate, problema e de dozaj, iar dozajul e o chestie de ureche: trebuie să simţi cînd are nevoie linearitatea unui discurs de o apogiatură pitorească, trebuie şă simţi în ce moment rigoarea profesională are de făcut 6 concesie publicului larg şi în ce moment spontaneitatea talentului trebuie să colaboreze cu elaborarea meşteşugărească, în genere, oamenii netalentaţi îşi fac o doctrină din a dispre-ţui talentul, iar oamenii incapabili de acribie elogiază, în mod interesat, virtuţile „inspiraţiei" netruditoare. în realitate, stilul e tocmai capacitatea de a combina cu graţie toate darurile de care dispui: el amendează, cu egală severitate, delirul verbal, metaforica somnambulică, dar şi uscăciunea senilă, exactitatea flască a arhivarilor... în efortul de a funcţiona normal pe un fond confuz, nu există reţete. Există doar buna-credinţă, simţul oportunităţii, respectul propriei demnităţi şi asistenţa divină. Trebuie; 138 fireşte, să faci tot ce poţi pentru a supravieţui, dar, pe de altă parte, să nu vrei să supravieţuieşti cu orice preţ. Orice număr de revistă nou apărut este o victorie. Dar, dacă e ultimul, lucrurile nu trebuie dramatizate: a scoate o revistă e numai unul dintre modurile de a fi util culturalmente comunităţii tale. Mai sînt şi altele. De aceea e bine să procedăm taoist: să înfăptuim, fără să ne lăsăm halucinaţi de fapta noastră, să împlinim ceea ce avem de îndeplinit fără crisparea desăvîrşirii, să evităm a ne imagina scopul într-un singuT fel. Să fim dinamici, maleabili, imprevizibili. Să ne păstrăm independenţa, onoarea şi umorul. Să nu negociem cu autenticitatea noastră: să nu lăudăm Puterea în speranţa că vom fi, astfel, mai bine toleraţi (e un calcul întotdeauna greşit), dar nici să nu înjurăm Puterea în chip artificial pentru a face plăcere Opoziţiei. Să nu avem consecvenţa proastă a înregimentaţilor inflexibili. Inflexibilitatea nu e respirabilă decît în absolut. în lumea sublunară, e suficientă sinceritatea faţă de sine, grija de a nu fi duplicitar. Dar, repet, nu există reţete: nici măcar cele cîteva fraze de mai sus nu sînt valabile dacă devin reţetă. IV în numărul trecut, Dilema a publicat la rubrica Opinii un text al domnului Adrian Niculescu despre problema monarhiei în România de azi (Şi dacă ei nu se tem?). „încă o dovadă că la Dilema s-a cuibărit un grup perfid, care face, pe banii Republicii, propagandă regalistă" — n-au întîrziat să proclame, cu voci mari, mijlocii şi mici, cîţiva guvernamentali vigilenţi. „încă o dovadă ca Dilema e criptocotrocenistă" — s-au gîăbit să declare — în replică — monarhiştii pursînge, iritaţi de ironiile domnului Niculescu la adresa sloganurilor lor naive şi a strategiilor lor primare. S-ar zice că am publicat două texte diferite sau că acelaşi text tinde să capete, în imaginaţia cititorului român de tranziţie, inflamaţiuni contradictorii, după chipul şi asemănarea fantasmelor proprii. Asemenea experienţe au devenit pentru redacţia noastră materie curentă. Niimărul dedicat lui Iuliu Maniu a fost citit de manişti ca o abilă manevră demolatoare şi de antimanişti, ca im acces de idolatrie. S-ar putea să fim vinovaţi noi înşine pentru acest 139 balans vertiginos al opiniilor: n-avem radicalitate, n-avem exerciţiul judecăţilor în alb-negru, cultivăm penumbra. îngăduim, astfel, interpretări infinite, după bunul-plac al fiecărui cititor. Calmul reflexiv şi răbdarea, analitică apar, uneori, drept simptome ale indeciziei, E un risc pe care — consecvent dilematici — ni l-am asumat de la bun început, exasperîndu-i pe proprietarii unor principii de beton şi ai unor temperamente focoase. Nu putem însă — oricît am fi de autocritici — să luăm totul asupra noastră. Ceva s-a strîmbat şi în mintea unora dintre cititori. Lectura oricărui text e compromisă de partizanat. Ochii sînt împăienjeniţi de suspiciuni şi preconcepţii, atenţia se dizolvă sub bruiajul unor opţiuni pătimaşe, nevoia de a căuta sensul real al lucrurilor e anulată de convingerea paranoiacă a fiecăruia că nu e nimic de căutat, că totul e clar, clar într-o unică variantă: varianta proprie. Nu citim (şi, de altfel, nu privim de jur-împrejur) decît pentru a ne confirma toate ipotezele. Nu cădem de acord decît cu cei cu care sîntem deja de acord. Nu înregistrăm decît adevărurile care ne justifică. Iar între injuria crasă şi linguşirea nedemnă nu mai percepem nici un interval. ^ ...S-ar putea ca începutul optim al unei reforme a mentalităţilor să fie, la noi, recuperarea artei de a citi, a respectului pentru textele altora. O doamnă îmbujorată de fiori antiguvernamentali, cumsecade şi aprigă cum e, adesea, românca civică, mă întreabă „de ce parte a baricadei" sînt de fapt. întrebarea maschează o dezamăgire: cum se poate ca eu, care, mă rog, aşa şi pe dincolo, să mă dedau la unele observaţiuni critice la adresa Opoziţiei? Ea ştie că am dreptate, dar e păcat şă nu fim solidari, să ne spălăm rufele în public. Nu văd că fedeseniştii nu se ceartă niciodată între ei? Dacă am obiecţiuni, n-am decît să i le spun pe şoptite domnului Coposu, după ce, mai întîi, ne vom fi încuiat undeva, în bucătăria sau în baia Domniei sale. Dar să vorbesc în gura mare? Să destabilizez Opoziţia? Ce urmăresc, de fapt? De ce parte a baricadei sînt? Preopinenta mea cumulează, în chip inocent, întreaga bună intenţie, întreaga imafuritate politică şi întreaga inefi-cienţă a opozantului autohton. El luptă împotriva comunis- 140 mului, dar vrea să aplice unul dintre principiile lui de bază: despre partid, numai de bine! Cine nu e cu noi e împotriva noastră, de cealaltă parte a baricadei. Opozantul autohton nu se supără pe eşecurile Opoziţiei, ci pe cei care le semnalează. Dacă Opoziţia se face bucăţi, nu o ajuţi — crede opozantul autohton — amendîndu-i fragmentarismul, ci prefăcîndu-te că el nu există. Politica — pentru el — nu e o chestie de calcul lucid şi de tactică învingătoare. E o chestie de iubire şi ură, de palpitaţii, lacrimi, exaltări şi mitinguri. Baricada însăşi sfârşeşte în scenografie. Preopinenta mea crede că, dacă bombăne Guvernul, dacă înjură la birou, la piaţă sau acasă şi dacă iubeşte monarhia, e pe baricade! Ea crede că, de cîte ori îşi varsă năduful, e în plină luptă. în realitate, lupta se dă în altă parte, cu alte mijloace, în ignorarea cvasitotală a micului ei militantism. Avem de-a face cu o combativitate orală, strict gesticulatorie, ca aceea a lui Crăcănel în căutarea lui Pampon („Cu dinţii, cu dinţii am să-l rup!"). Ferocitatea de suprafaţă a volintirului ambetat. E curios, pe de altă parte, ce vitejie poate dezvolta românul, ce poftă de baricadă îl poate cuprinde, după ce, decenii întregi, a practicat resemnarea mioritică, ştiinţa de a încasa! Au existat totuşi şi cîţiva combatanţi adevăraţi pe vremea cînd mai toţi eram pacifişti şi lirici. Şi îmi vine să o întreb, cu oarecare amărăciune, pe bătăioasa mea preopinentă: Unde eraţi cînd Paul Goma, Doina Comea, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Radu Filipescu, Mihai Botez şi alţi cîţiva oameni curajoşi se aflau în război? Aţi făcut atunci vreun gest de solidaritate? Aţi ridicat glasul? Aţi ştiut să riscaţi? Şi, la urma urmelor, de care parte a baricadei aţi fost? Nu aştept un răspuns şi nu vă judec pentru placiditatea dumneavostră de-atunci. Dar nu mă mai hărţuiţi cu sabia dumneavostră de lemn, ca şi cum tocmai v-aţi întors de la Termopile! Dilema, nr. 63,25 - 31 martie 1994 nr. 91, 7-13 octombrie 1994 nr. 101,16 - 22 decembrie 1994 nr. 111,24 februarie - 2 martie 1995 Căpitanul Soare A reapărut — cu modificări minimale — căpitanul Soare. Nu comit o indiscreţie pronunţîndu-i numele, mai întîi pentru că e puţin probabil să fie numele lui real şi apoi pentru că dumnealui nu e un individ, ci o specie. O funcţie. Am putea chiar să spunem un organ. Cu ce se ocupă acest organ? Primeşte ordine şi le execută. Ce fel de ordine? Aci, întrebările noastre se izbesc de pădurea tenebroasă a supoziţiilor. Să rezumăm faptele. într-o bună zi, căpitanul Soare se prezintă (cu legitimaţie) dinaintea unui apartament învecinat cu apartamentul domnului H.-R. Patapievici. Pentru lumea cultivată din România, numele acesta e deja un nume cunoscut. Eseurile lui, apărute în Contrapunct, 22 şi Dilema, l-au consacrat ca pe un intelectual impetuos, capabil să acopere, cu rigoare şi imaginaţie, domeniile cele mai diverse: de la fizică şi filosofia ştiinţei la teologie, sociologie şi analiză politică. o Un caz rar de curiozitate ubicuă, de intelectualitate responsabilă, de vervă tinerească; pe scurt, o speranţă în plină expansiune a contemporaneităţii româneşti, un perfect exponent al „culturii de performanţă". De cîteva luni, domnul Patapievici e beneficiarul unei burse oferite de Institutul „Goethe": prin urmare e în Germania, la studii. Acasă au rămas doar soţia şi fiul lui. Să nu uităm însă de căpitanul Soare, căruia puţin îi pasă de înzestrările şi meritele „obiectivului" său (admiţîhd că le-ar cunoaşte). Căpitanul Soare bate la uşa unor vecini (cumsecade şi speriaţi), le spune că anchetează nereguli cu arabi (în contextul „eradicării" corupţiei) şi că vecinul lor, domnul Patapievici, a fost văzut în compania unor inşi suspecţi. Pentru cine îl cunoaşte îndeaproape pe domnul Patapievici, ideea că între hobbyurile Domniei sale s-ar afla ma- 142 trapazlîcurile de gang, „bursa neagră" şi „banii albiţi" e ameţitoare. Dar să admitem această ipoteză paranoiacă, această variaţiune de prost gust pe tema Jekyll and Hyde. Ce întrebări va pune, în acest caz, anchetatorul aflat pe urmele nelegiuirii? Ei bine, întrebările căpitanului Soare sînt următoarele: „Cam cum gîndeşte vecinul dumneavoastră, domnul Patapievici?", „Ce opinii politice are?", „Cine îl frecventează?", „Ştiaţi că pe 21 decembrie 1989 a fost închis la Jilava?" (notez că, pentru căpitanul Soare, acesta este, ca şi pentru Poliţia lui Ceauşescu, un detaliu infamant!). Indiferent care ar fi răspunsul la astfel de întrebări, e greu de presupus că el poate aduce vreo lumină într-o afacere „cu arabi". E limpede, în schimb, că tema corupţiei nu e, pentru subtilul căpitan Soare, decît o „intrare" (pentru el plauzibilă) în subiect. Problema, adevărata problemă, e cum stă domnul Patapievici din punct de vedere politic. Sînt dintre cei care susţin cu încăpăţînare că Securitatea nu mai e ce-a fost, că, încet-încet, disfuncţiile şi abuzurile inerţiale se vor resorbi, atît cît se poate într-o ţară balcanică, eminamente agricolă şi marcată, de peste cincizeci de ani, de dictatură, Dar o întîmplare ca cea de mai sus e de natură să topească orice încăpăţînare şi să surpe orice încredere. Aşadar, după cinci ani, după atîţia morţi, după atîtea declaraţii şi lupte patetice, după atîtea defilări pe la Strasbourg şi Bruxelles şi după dispariţia violentă a Fiihrer-ului autohton, căpitanul Soare e la locul lui, cu perfidia lui rudimentară, cu ticurile lui de slugă decerebrată, cu jignitoarea lui indiscreţie. Şi e lăsat să stea la locul lui, şi să opereze în singurul mod în care a fost învăţat s-o facă. Căpitanul Soare e stîlpul stabilităţii noastre. Nici el, nici superiorii lui nu par să fi luat prea în serios puzderia de „principii" ale noii demagogii: democraţie, drepturile omului, demnitatea individului şi celelalte. Alibiul moral al căpitanului Soare (în măsura în care vede necesitatea de a-şi inventa unul) e disciplina faţă de şefi şi datoria patriotică. Hărţuirea duşmanului. Cine e duşmanul? Asta nu e treaba lui, asta i se comunică „de sus", de la patrioţii superiori. El e cu execuţia, cu munca de teren, cu vecinii,.. Ca să existe însă, căpitanul Soare nu are nevoie doar de ordinele comandanţilor săi şi de slăbiciunea lor pentru farmecul continuităţii. El mai are nevoie şi de frica noastră 143 îndelung exersată, de masochismul nostru, de trista uşurinţă cu care ne lăsăm intimidaţi. Căci, iată, membrii familiei „vizitate" de organul anchetator au intrat în panică la ideea că ar putea fi invocaţi drept martori ai penibilului incident. Nu vor să ştie de nimic, au copii de crescut, vor să fie lăsaţi în pace. îi înţeleg. Starea lor sufletească e produsul artizanal al cîtorva generaţii de căpitani Soare specializaţi în mica teroare. Simbioza între călău şi victimă este perfectă. Dar insuficientă şi ea. Căpitanul Soare mai are nevoie de ceva ca să supravieţuiască: are nevoie de sentimentul impunităţii. Sînt dintre cei care susţin — cu o încăpăţînare care mie mi se pare strict realism politic şi social — că răfuielile nu pot continua la nes-fîrşit, că nu poţi demoniza fără nuanţă instituţii întregi, fie ele oricît de impure. Convingerile mele îmi spun că răul e imperfect. Cînd însă mă văd confruntat cu tribulaţiile căpitanului Soare, cînd văd la televizor vechi torţionari cu conştiinţa împăcată, încep să cred că mult dorita pace socială, fără asumarea culpelor individuale trecute şi prezente, va fi o pace strîm-bă: o pace a arbitrarului, a injustiţiei, a neruşinării. Nu ştiu cum vor evolua lucrurile în cazul Patapievici. Mă întreb, de altfel, cum a devenit el un caz? A indispus cu articolele sale critice (din care lipsea orice urmă de agresivitate vulgară)? Dar există, în România, nenumăraţi opozanţi mai activi şi mai fioroşi. De ce atunci el? S-au gîndit oare gardienii noştri că domnul Patapievici e mai uşor de neutralizat întrucît e mai puţin cunoscut? Dar atunci stau prost cu fişele. S-ar fi cuvenit să ştie că „infractorul" nu e un fitecine, că e masiv asimilat de intelectualitatea românească şi că a început să fi^ cunoscut şi în străinătate. Ce vor avea de spt& totuşi „inventatorii" cazului? Vor recurge la o înscenare care să justifice, eventual, investigaţia poliţienească? Vor găsi un acar Păun? yor vorbi de un accident nesemnificativ, de un malen-tendu? îşi vor cere scuze? într-un stat de drept, asemenea abuzuri fac să cadă capete. La noi, lucrurile intră repede în (a)normal. Şi într-o echivocă tăcere. Iar vecina inoportunată de Poliţie nu se supără pe căpitanul Soare, care îi schimonoseşte conştiinţa, ci pe doamna Patapievici, care îi complică viaţa. Ratăm, în chip sistematic, identificarea duşmanului. Căci România are, într-adevăr, duşmani: sînt cei care o fac de rîs cu discursurile, moravurile şi înfăţişarea lor, leprele pa- 144 \ triotarde, pişicherii de provincie, ştabii cu priviri cleioase şi fălci zoologice, semidocţii asudaţi şi lacrimogeni, mangafalele, volintirii, misticii de cramă, „noi şi-ai noştri", românii verzi, românii proşti, românii desfiguraţi de o falsă, indemo-labilă cuminţenie. Aceştia, domnule căpitan Soare, sînt duşmanii ţării şi ai neamului! Nu domnul Patapievici! Şi nici măcar dumneata, care execuţi prea uşor ordinele, orice fel de ordine. Duşmanii sînt cei care dau asemenea ordine, cei care, din anii '50 pînă mai ieri, au schingiuit fizic şi sufleteşte ţărani români nevinovaţi, intelectuali români străluciţi, politicieni români venerabili. Şi care sînt gata oricînd să ia totul de la început. Fă un pas înainte, domnule căpitan, şi vorbeşte îh numele dumitale, dacă mai ai unul. Renunţă să mai execuţi comenzi barbare şi s-ar putea, astfel, ca schimbarea de care avem nevoie să vină de la dumneata, nu de la superiorii dumitale, de la care ne-am învăţat să nu mai aşteptăm nimic. Dilema, nr. 112,3-9 martie 1995 Trahanache şi interesul naţional Există oameni a căror singură competenţă pare să fie interesul naţional. Nu e clar ce sînt în stare să facă, nu-i poţi identifica profesional sau, dacă poţi, e greu să afli în ce constă performanţa lor specifică; dar un lucru iese mereu la suprafaţă: toţi ştiu care sînt nevoile ţării, toţi luptă (oratoric) pentru oblojirea, propăşirea şi apărarea ei. Dacă te uiţi de aproape, dai peste tot soiul de deghizamente stîngace ale neantului: ingineraşi reciclaţi, publicişti paranoiaci şi triviali, actori scăpătaţi, jurişti de provincie sau, pur şi simplu, activişti fără chip, campioni ai „angajamentelor" de rutină şi ai locului comun. Dar, în toate aceste forme ale lui, neantul vorbeşte. Despre ce? Despre patrie. Cu cît oratorul e mai lipsit de contur, cu atît mai des îl vedem identificîndu-se cu înseşi conturele ţării şi ale „poporului". „Interesul naţional" devine erzaţul cel mai comod al oricărei motivaţii autentice, al oricărui argument. Şi nu e vorba întotdeauna de puşlamale care trişează, de demagogi fără scrupule. Uneori, ai impresia că oratorul crede sincer în propria sa îngrijorare. Dacă îl iei repede, nu înţelege ce ai cu el! El doreşte dezinteresat binele neamului. Nu e direct rău; e doar smintit: îşi închipuie că ştie care este binele acesta şi că e chemat să-l administreze. Contemplu, de mai mulţi ani, manifestările unei doarrţne din Parlamentul ţării, care nu pierde nici o ocazie să rie dădăcească. Ea înţelege să-şi încheie cariera de actriţă jucînd rolul femeii de nădejde, care se ocupă de trebile ţării şi, mai ales, de trebile culturale. Şi-a compus un ton de dirigintă inflexibilă, de institutoare sobră, dintre cele care terorizează cîte un internat sau cîte o şcoală de fete. Are opinii principiale, idei luminoase, indicaţii înţelepte. Dar ceva nu e în regulă. Nu 146 poţi să nu întrebi în numele cărei autorităţi vorbeşte doamnă aceasta. A fost ea măcar o mare actriţă? O Aura Buzescu, o Maria Filotti, o Bulandra? A scris vreo capodoperă? S-a ilustrat vreodată ca mare profet sau animator, sau avocat credibil al culturii româneşti? Care sînt isprăvile dumisale intelectuale? Ce lasă în urmă, dincolo de mica ei carieră politică, datorită căreia a ieşit din anonimatul unei prestaţii culturale modeste pentru a intra în anonimatul unei liste electorale? Pe scurt, nu i-ar şedea mai bine să stea la locul dumisale şi să ne scutească de platitudinile ţanţoşe ale mediocrei dumisale gîndiri? Ei bine, nu! Doamna deputat are insomnii din cauza culturii naţionale, pe care e hotărîtă s-o slujească neobosit, indiferent dacă i-o cerem sau nu. Cîndîţi lipseşte vocaţia r trebuie să-ţi inventezi o misiune. De altfel> interesul naţional nu e numai marota parlamentarilor sau a guvernanţilor. Sînt şi în Opoziţia neparlamentară mari apostoli şi apostoliţe ale lui. E plină ţara de oameni-simbol, de întrupări garantate ale „interesului naţional", ale neamului nevoiaş, căruia trebuie să-i facem şi să-i dregem... « Toate acestea ţin încă de teritoriul ridicolului. Dar sîntem adeseori confruntaţi cu manipulări mai dramatice ale temei patriotice, dinaintea cărora umorul se veştejeşte. Cine a avut de-a face, înainte de 1989, cu Poliţia politică ştie ce repede intra în joc formulistica „interesului naţional". Orice judecată negativă asupra comunismului, a partidului său şi a reprezentanţilor săi era „duşmănoasă": ea favoriza în mod iresponsabil interese „străine", punea în pericol suveranitatea şi integritatea naţională, sporea primejdia invaziei ruseşti. Trebuia să ne spălăm rufele în familie, să practicăm neîncetat „cenzura patriotică". Evident, acest „contract" se bizuia pe obligaţii unilaterale. Călăul putea să spună: „Taci, nu ţipa, fii patriot!", dar victima nu putea să spună: „Nu mă chinui, sînt român ca şi dumneata, fii şi dumneata patriot!" întreaga cruzime, întregul arbitrar al terorii politice s^a justificat — şi se mai justifică încă — prin recurs la tema „datoriei patriotice", a „interesului naţional". Securitatea a apărat ţara. De dragul României, ea a hărţuit masse largi de români, uneori pe cei mai buni dintre ei. Ţara şi poporul au impus arestarea şi moartea lui Iuliu Maniu, a lui Gheorghe Brătianu şi a lui Ion Mihalache. Ţara şi poporul au cerut întemniţarea lui 147 Mircea Vulcănescu, a lui Vasile Voiculescu şi a lui Constantin Noica. Pentru a sluji interesul naţional a trebuit să fie ucişi, în „obsedantul deceniu", nenumăraţi ţărani, muncitori şi studenţi români; din amor pentru cultura noastră a trebuit să fie interzişi, ani de-a rîndul; Blaga, Ion Barbu, Nicolae Iorga şi atîţia alţii. „Interesul naţional" ne cere să interzicem7 ultimului rege al României să-şi viziteze la bătrîneţe ţara. Şi tot interesul naţional ne cere să ratăm eventuala noastră integrare europeană şi, prin aceasta, supravieţuirea noastră economică şi politică, pentru a cocoloşi isteriile xenofobe ale cîtorva ţoape. Cînd domnul Funar agită spiritele, incită la conflict civil şi dă apă la moară echivalenţilor săi din tabăra maghiară, el crede că slujeşte „interesul naţional". Toţi insuficienţii, toţi.papugin, toţi agitaţii se cred un amestec de Ştefan cel Mare şi Ioana d'Arc. Toţi, ca şi Brînzovenescu şi Farfuridi, se tem de trădare. Toţi fac comerţ cu noţiunea de „bun român". „Cine nu e cu Puterea nu e bun român" — zic unii (flancaţi, tot mai vizibil, de o „anumită parte a Poliţiei"). „Cine nu e cu PNŢCD nu e bun român" -r- zic alţii. Am ajuns, după lupte seculare, la vorba lui Trahanache: „De la binele partidului atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru". Cum se vede, binele ţării nu e decît o verigă intermediară, un loc de pasaj între victoria politicii proprii şi înflorirea averii proprii. Ţara e „eu, dumneata, noi şi-ai noştri". „Interesul naţional" e interesul celor de la Putere sau al celor care vor Puterea. Niciodată al naţiei înseşi. Naţia asistă perplexă Ia bătaia generală care se dă în numele intereselor ei şi, turmentată de atîta zel patriotic, nu mai ştie cu cine să voteze. Să sprijine partidul de guvemămînt? E inutil. Partidul de gu-vernămînt se sprijină singur. Să sprijine Opoziţia? Care Opoziţie? Care fracţiune a Opoziţiei? Să lase grijile lumii şi să se ţină aproape de Biserică? Dar dacă dă peste vreun Simeon Tatu care îi zăpăceşte minţile cu tot felul de drăcovenii, din cele rostite deunăzi la Tele 7 abc? în mare formă era, într-ade-văr, părintele Tatu! întrebat despre comunişti, zicea că au fost ortodocşi, întrebat despre corupţie, zicea că e doar o invenţie a bîrfitorilor şi că obiceiul de a bîrfi ne-a venitde la occidentali. întrebat, în sfîrşit, cum începe Luceafărul lui Eminescu, zicea că nu-şi mai aminteşte. Aferim, Cuvioşia ta! Se vede că occidentalii, în timp ce cu o mînă inoculau 148 poporului nostru martir bîrfa, cu cealaltă extirpau nemilos memoria Cuviosiei tale. Dar nu eşti dumneata omul să te întristezi dintr-atît! Dacă „interesul naţional" o cere, n-o să ne împiedicăm în două-trei versuri păguboase ale poetului naţional. Mai ales că, între noi fie vorba, s-a cam dat cu Viena, cu Berlinul, ba chiar — Doamne, iartă-ne! — cu Buddha Sakyamuni! Dilema, nr. 114,17 - 23 martie 1995 Orzul pe gîşte Am multiple motive să fiu împotriva sinuciderii ca instrument de negociere politică. Omeneşte, filosoficeşte şi creştineşte, acord faptului de a fi viu un prestigiu miraculos şi inatacabil. Nu poţi pune în joc un asemenea prestigiu decît în cîteva situaţii-limită, cînd preţul vieţii ajunge să fie de neplătit. Sînt acele situaţii în care valorile supravieţuirii imanente intră în conflict cu valorile judecăţii finale: realizezi, cu alte cuvinte, că, dacă nu mori puţin (în veac), rişti să mori de tot (în eternitate). Aceasta e miza jertfei adevărate: lumea de-aici contra lumii de dincolo. Aşa stînd lucrurile, nu orice temeritate e spirit de sacrificiu şi nu orice tenacitate e tărie morală. Mi se va spune că fiecare dintre noi are dreptul să hotărască singur pentru ce merită să moară şi pentru ce nu. Fiecare are propriile lui reprezentări despre „situaţiile-limi-tă" şi despre oportunitatea jertfei. Se poate. Dar orice jertfitor îşi asumă răspunderea de a participa la demnitatea mistică a jertfei sau, dimpotrivă, de a o trivializa. De aceea, riscul e mare şi trebuie considerat cu grijă, dincolo de impulsivitate, orgoliu şi patimă circumstanţială. Şi totuşi. Oricîte rezerve aş avea faţă de justificarea în absolut a unui gest sinucigaş, vecinătatea în sine a morţii mă amuţeşte. Misterul morţii e cel puţin la fel de impunător ca misterul jertfei şi, ca atare, nu poate lăsa indiferentă decît o seminţie de deşeuri... De aceea, de cînd domnul Dumitru Iuga a intrat în greva foamei, nu încetez să mă minunez: toţi cei implicaţi direct în desfăşurarea litigiului se abandonează cu naturaleţe unor complicate exerciţii de nesimţire. Cu o singură excepţie, dacă sînt bine informat: e vorba de domnul Gabriel Liiceanu, care s-a simţit pbligat să facă o vizită dom- 150 nului Iuga pentru a~l determina să renunţe. Domnul Liiceanu socoteşte, pe bună dreptate, că intrarea intr-un consiliu de administraţie obţinută prin martiraj e o povară de nesuportat. Nu-ţi poţi asuma o victorie personală plătită cu viaţa altuia. Ca să nu mai spunem că, în definitiv, cu sau fără Liiceanu, consiliul de administraţie al Televiziunii ilustrează o comodă majoritate proguvemamentală. Şi atunci, nu e jertfa domnului Iuga disproporţionată faţă de rezultatul ei real? Iar dacă rostul acestei jertfe e nu impunerea unui nume, ci apărarea unui principiu, vom spune că domnul Iuga şi-a ales greşit momentul, aliaţii şi ţara. Momentul e confuz, aliaţii — sperjuri şi ţara — „turcită". în afara domnului Liiceanu, nimeni dintre ceilalţi candidaţi nu pare să aibă insomnii din cauza sănătăţii compromise a domnului Iuga. Ar fi fost de aşteptat totuşi cîteva gesturi. Ar fi fost cuviincios ca şi domnul Şoloc, cel pe care comisiile parlamentare l-au preferat domnului Liiceanu, să înceapă să se simtă prost: să se scuze, să refuze, să se recuze. Dar domnul Şoloc tace mîlc: respectă soldăţeşte decizia superiorilor săi şi stă în post, gata să se instaleze pe un soclu de carne omenească. Ce fac însă ceilalţi? Ar fi fost cuviincios ca toţi ceilalţi membri ai noului consiliu de administraţie să întoarcă spatele impurei demnităţi care li se oferă. „Nu vrem ;să facem parte dintr-un organism născut şmechereşte, în marginea legii!" — ar fi putut spune toţi, îriţelegînd să saboteze astfel deciziile arbitrare ale unor parlamentari inepţi. Cu toate acestea, toţi aşteaptă, fără să clipească, deznodămîntul unei istorii care> s-ar zice, nu-i priveşte pe ei, ci numai pe Gabriel Liiceanu şi pe Dumitru Iuga. Încăpăţînarea Puterii este, şi ea, pe cît de grobiană, pe atît de semnificativă. Ea ştie că, statistic vorbind, prezenţa lui Liiceanu în organismul diriguitor al Televiziunii e uşor de neutralizat. Şi totuşi nu vrea să cedeze, nu vrea să accepte nici cel mai mic risc. Televiziunea trebuie ţinută sub control, ca o armă secretă de mare preţ. Trebuie să se cheme „naţională" şi să fie „de partid". Consiliul ei de administraţie trebuie să penduleze între blegeală şi anonimat. Dacă la orizont apare Liiceanu, i-1 opui pe Şoloc. Dacă e vreun zvon de Cara-mitru, îl contracarezi cu Arachelian. Dacă alegerile sindicale ies neconvenabil, propui alegeri noi. Alegerile care nu produc reţeta scontată sînt greşite. Ca să faci o asemenea politică 151 nu trebuie să fii nici cine ştie ce inteligent, nici cine ştie ce principial. Trebuie doar să ai o îndărătnicie zoologică şi să-ţi iubeşti mai mult şefii decît ţara. L-am auzit vorbind pe unul dintre membrii comisiei parlamentare responsabile de toată dandanaua: un oarecare Botiş, dacă nu mă înşel. „Audierile au întîrziat — spune Domnia-sa — fiindcă unii candidaţi pudibondici (sic!) nu s-au prezentat la timp/' Cam incultic şi neruşinatic domnul Botiş! El ştie prost româneşte, dar decide asupra calităţilor lui Liiceanu şi face pe apărătorul legilor şi pe alesul naţiunii. Merită să mori dinaintea unei asemenea caricaturi? Nu mai puţin dezamăgitoare este Opoziţia. Şeful comisiei care blochează normalizarea Televiziunii este domnul Gabriel Ţepelea. Iar în comisie mai sînt şi alţi opozanţi. Ei consimt rutinier la moartea lentă a unui sindicalist radical, afişînd morga marilor sfetnici obiectivi. Atîta au stat laolaltă opozanţii noştri cu guvernamentalii prin ungherele Camerei şi ale Senatului, pe la bufet, prin avioane către şi dinspre Europa, încît, pînă la urmă, au căpătat cu toţii acelaşi aer, aceeaşi somnolenţă suficientă, aceeaşi retorică de ştabi cenuşii. Şi pentru o asemenea adunătură vrei dumneata să mori, domnule Iuga? Sau poate îţi faci iluzia că „massele largi" urmăresc cu sufletul la gură tragicul dumitale pariu? Nu te potrivi: massele largi sînt sastisite: „Mai dă-o păcatelor de Televiziune şi de grevă a foamei; nu vezi cum s-au scumpit toate?" Crede-mă, domnule Iuga: ţi-ai ales greşit şi momentul, şi ţara. Lasă-ne să ne mai rinocerizăm un pic, iar dacă vrei să te sacrifici, vinde-ţi măcar pielea mai scump! P.S. După redactarea acestui articol, au survenit cîteva noutăţi, ca, de pildă, demisia onorabilă a domnului Gabriel Ţepelea. Am fi bucuroşi dacă în zilele următoare s-ar produce şi alte asemenea noutăţi de natură să infirme bilanţul melancolic al intervenţiei noastre. Dilema, rvr. 116,31 martie - 6 aprilie 1995 Mocioi contra Brâncuşi La Tîrgu Jiu, cîţiva dintre copacii monumentali aşezaţi de-a lungul aleii care constituie axa faimosului ansamblu brâncu-şian au fost doborîţi sub motiv că începuseră să putrezească. In cădere, ei au spart două sau trei scaune de piatră dintre cele amplasate de sculptor între Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului, S-au distrus” astfel conturul global şi detaliile unei capo^ dopere. E ca şi cum am afla că un localnic nătîng şi iresponsabil a zgîriat, în trecere, frescele de la Voroneţ, tîrînd spre casă o căruţă de lemne. Autorul acestei aberaţii e un oarecare Mocioi, ajuns director al Complexului Naţional „Constantin Brâncuşi" din Tîrgu Jiu, la propunerea Partidului România Mare. Prima întrebare ar fi cine e Mocioi? N-am auzit de nici un brâncuşolog cu acest nume şi nu pricep cum poate fi invitat un anonim să-şi asume răspunderea şi prestigiul unei asemenea funcţii. A doua întrebare e cum se poate ca, după o astfel de ispravă, tristul personaj să nu fie deja obiectul unei incriminări penale? Cum de mai e liber? A treia întrebare e pînă unde poate fi tolerată incompetenţa demolatoare a patrioţilor asociaţi la guvernare? Cînd, în 1990, au fost expuse pentru prima dată, la New York, capodoperele româneşti ale lui Brâncuşi, parlamentarii neaoşi de atunci mi-au făcut un portret de borfaş grăbit să înstrăineze mari valori naţionale. Lucrurile scoase din ţară erau, chipurile, sortite unor tranzacţii murdare, iar cele care au revenit la Bucureşti erau falsuri (executate cu laser, ca în filmele SF pentru subdezvoltaţi). Ani de-a rîndul, aceiaşi derbedei grijulii mi-au pus în cîrcă toate scurgerile de patrimoniu postrevoluţionare: nu dădusem o lege a patrimoniului şi o anulasem pe cea veche. La aproape patru ani după plecarea mea, o nouă lege a 153 patrimoniului lipseşte încă. în plus, au fost desfiinţate, prin ordin ministerial, Comisia Monumentelor Istorice şi aceea a Muzeelor şi Colecţiilor. Retorica iubirii de ţară e dublată de practica tenace a spolierii ei. Ajunşi la Putere, patrioţii dovedesc o eficienţă funestă. Cei care se temeau ca Brâncuşi să nu ne fie furat de străini îl distrug, impenitenţi, la noi acasă, cu bîta. Cei care deplîng trecerea peste graniţă a bijuteriilor bunicii lasă să putrezească in situ valori patrimoniale unice. S-ar zice că n-o să scăpăm niciodată de această adunătură de ţoape obraznice, care vorbesc birjăreşte, gîndesc întunecos şi se spală rar. Din cauza lor, în loc de o singură Românie, normală, avem cel puţin două: una a bunei-cuvi-inţe, a hărniciei discrete> a inteligenţei deschise spre lume, şi alta a vorbelor goale şi proaste, a netrebniciei zgomotoase, a prostiei fudule şi resentimentare. De o parte Brâncuşi, de cealaltă Mocioi. Necazul e că, deocamdată, România lui Mocioi e România Mare, iar cea a lui Brâncuşi e România minoritară, mică, hărţuită ca un vînat nobil de haitele unor cîini de mai-dan. Necazul e că România lui Brâncuşi e administrată de România lui Mocioi. Dilema, nr. 121,5 -11 mai 1995 Imaculata tranziţie Acum cîteva săptămîni, Televiziunea Română a difuzat un interviu cu Lech Walesa. Circulă o sumedenie de poncife despreţ semeţia polonezilor şi despre temperamentul plebeu al preşedintelui lor de azi. Dar, în interviul cu pricina, nu semeţi* şi nu temperamentul ieşeau la iveală, ci mai curînd realismul politic şi un sănătos spirit critic. Nimic euforic, nimic triumfal în comportamentul lui Walesa: la anumite întrebări; preşedintele' Poloniei înţelegea să răspundă vorbind rău despre Polonia: fără complezenţă, fără fetişisme solemne, fără obsesia retuşării perpetue a „imaginii ţării". Inutil să o spun, imaginea ţării ieşea, la capătul interviului, în cîştig, tocmâi pentru că era veridică şi pentru că Walesa avea mîndria de a spune adevărul netrucat. „Ce progrese a înregistrat Polonia, în ultimii ani, pe calea democraţiei?" — suna una dintre întrebări (evident, citez totul cu oarecare aproximaţie). „Care progres?" — răspundea Walesa. „Abia am făcut cîţiva paşi, lucrurile merg greu, nu se pot îndrepta peste noapte! Polonia nu e încă o ţară democratică." în acest spirit a vorbit preşedintele polonez de-a lungul întregului interviu. In acelaşi spirit am auzit vorbind nenumăraţi demnitari din Occident despre ţările lor şi, adesea, despre ei înşişi. L-am văzut pe Frangois Mitterrand reevaluîndu-şi discutabile opţiuni de tinereţe, separînd partea lor de bună-credinţă de partea lor de eroare. Am auzit miniştri germani vorbind despre catastrofa economică şi socială care însoţeşte, latent sau la vedere, efortul asimilării Germaniei de Est. Am auzit guvernanţi din Statele Unite, din Franţa, din Suedia vorbind despre „criză", „dificultăţi", „proastă administraţie" etc. Peste tot unde noi sîntem înclinaţi să percepem paradisuri terestre, 155 „modele", soluţii optime, voci oficiale, locale vorbesc de pericole iminente, de boli cronice, de dezechilibru. Cît de luminoase apar, prin contrast, greutăţile tranziţiei noastre dacă e să luăm în serios discursul autorităţilor autohtone. Suferim de un optimism infatigabil. De la preşedinte la prim-ministru, de la miniştri la senatorii şi deputaţii majoritari, toţi adoptă, fără sfială, retorica progresului continuu şi a victoriei finale. Avem, fireşte, unele „probleme" (toate inevitabile), mai sînt şi lipsuri, dar, în genere, e bine. Şi va fi din ce în ce mai bine. Avem resurse pentru a ieşi la liman din toate necazurile, cu condiţia să fim uniţi. Domnul Văcăroiu, luat din scurt de cîţiva disperaţi care nu se descurcă financiar cu nouăzeci de mii de lei pe lună şi cu ridicolele alocaţii pentru copii; răspunde, într-o emisiune a Televiziunii, că, intr-adevăr, e greu, dar că şe lucrează la o lege reparatoare (e deja depusă la Parlament!) şi că totuşi, dacă adunăm toate alocaţiile pentru copii distribuite la nivel naţional, iese o sumă bunicică. Adică ele în sine sînt mici, insuficiente pentru administrarea unui copil concret,, dar, puse cap la cap, arată limpede grija statului pentru ideea de copil. Domnul prim-ministru putea să spună o mie de alte lucruri mai fireşti, mai omeneşti, mai cinstite. Că stăm rău, că n-a găsit încă soluţii potrivite pentru toate dramele ţării, că, uneori, ca fiecare dintre noi, e depăşit, că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, că s-a greşit, pe ici, pe colo, mă rog, că nu conduce o echipă de vrăjitori, ci una de funcţionari obişnuiţi, a căror gîndire nu e infailibilă. Un asemenea limbaj ° e străin însă domnului prim-ministru. El a decis sa arboreze mereu un aer competent şi eficace: acţiunea sa nu poate avea fisuri, eşecul e ceva de care n-a auzit decît din (cîteva) cărţi. Dar Domnia şa nu e un caz izolat. N-am întîlnit pînă acum nici un ministru care să-şi declare, într-o împrejurare dată, greşeala, inadecvarea, incompetenţa. Cînd şe fac remanieri, totul se împachetează festiv: nu schimbăm pe nimeni pentru că nu e bun, facem simple, „rocade", mişcări coregrafice nesemnificative. Nimeni nu se simte responsabil şi vinovat de nimic. Surprins cu pantalonii în dezordine, cutare demnitar se consideră victima unei înscenări: i s-a umblat, cu perfidie, la ţinută, i s-a montat o farsă compromiţătoare. Cînd se vorbeşte totuşi despre unele „aspecte negative", ele îmbracă 156 fie haina cîtorva gogoriţe abstracte, impersonale, incontrola-bile (corupţia, contextul internaţional etc.), fie pe aceea a celuilalt: Opoziţia, sindicatele abuzive, masoneria. Cum se explică mentalitatea aceasta, potrivit căreia ceea ce mai toată lumea resimte ca tranziţie amară, greu digerabilă, fără orizont previzibil/ e resimţit de guvernanţi ca tranziţie imaculată, executată de un comando de sfinţi? O explicaţie inocentă ar fi optimismul de care vorbeam mai sus. Poate că cei de la Putere sînt născuţi cu toţii în zodii solare şi jupiteriene: neînfricaţi şi veseli, ei traversează istoria în chip suveran, fără să se lase contaminaţi de indispoziţii prosteşti. O altă explicaţie ar fi virila lor încredere în sine: convinşi că nu pot greşi, că tot ce gîndesc şi tot ce fac participă la însăşi economia Providenţei, demnitarii noştri n-au insomnii, nelinişti, dubii. Nemulţumirea din jur nu poate fi decît bruiajul vulgar al unei masse inferioare, care nu munceşte, nu pricepe, nu se (mai) supune. O a treia — plauzibilă — explicaţie ar fi că politicienii de la Guvern nu se pot desprinde de obiceiul — curent în regimurile comuniste (în care, pe trepte mai discrete, au slujit aproape toţi) — de a eluda adevărul, de a secreta la nesfîrşit voaluri roz pentru narcotizarea populaţiei. Populaţia trebuie deprinsă cu ideea că nu ceea ce trăieşte e adevărat, ci ceea ce i se spune. Iar ceea ce i se spune trebuie să fie întotdeauna mobilizator, constructiv, orientat spre un viitor impecabil. Conducătorii nu pot greşi. Ţara merge înainte, în ciuda tuturor morocănoşilor, defetiştilor, provocatorilor, revanşarzilor... „Vezi? — zice în partea stingă a creierului meu daimonul democraţiei? De-aia e bine să mai treacă la guvernare şi Opoziţia: să se mai schimbe stilul, să apară oameni noi, care să nu ne mai oblojească în minciuni statistice." „Aşa o fi — răspunde fără urmă de conştiinţă civică daimonul Dilemei. Dar ai văzut dumneata pe cineva din Opoziţie vorbind o dată, o singură dată, de greşelile proprii?" Mîndri de sine sînt şi liberalii „conservatori", şi cei furioşi. Fiecare aripă, fiecare fracţiune e bine plasată, sigură de dreptatea şi de succesul ei. Câmpeanu are dreptate, Quintus are dreptate, Patriciu are dreptate, Cerveni are dreptate, Manolescu are dreptate. Dar şi cei nouă navetişti, desprinşi de ici, de colo, au dreptate. Coposu are toată dreptatea posibilă. Raţiu are însă şi el drep- 157 tatea lui. Or, poate credeţi că Emil Constantinescu n-are dreptate? Are. Convenţia s-a spart? E o victorie! UDMR-ul? Avea dreptate cită vreme era în Convenţie. De cînd a ieşit, nu mai are dreptate. Dar, luat în sine, are şi el dreptate. N-are Europa atîta dreptate cîtă are UDMR-ul! Pe scurt, cine pretinde că Opoziţia a făcut unii paşi' greşiţi se înşalâ, face jocul Puterii, s-a dat cu ăia.1 Ca şi Guvernul, Opoziţia română e infailibilă. Merge spre noi şi noi victorii: o caleaşcă de zîne şicanate şi calomniate din cînd în cînd de zmeii guvernamentali. Cît despre cetăţeanul de rînd, el trebuie să se înveţe să gîndească antinomic: să admită că viaţa păcătoasă pe care o duce e rezultatul colaborării între două feluri de puritate: a Puterii şi a Opoziţiei. Puterea şi Opoziţia „nu puteau reuşi decît împreună" să aducă pe lume o nouă dogmă: dogma imaculatei tranziţii " Dilema, nr. 122,12 -18 mai 1995 Competenţa parlamentară Cînd împlineau douăzeci de ani, tinerii Greciei vechi deveneau majori şi puteau aspira la demnităţi publice. Dacă erau, ca Alcibiade, de familie bună şi plini de daruri alese, aveau dreptul să intre în adunarea poporului şi să participe astfel, nemijlocit, la rezolvarea trebilor cetăţii. Gît de competenţi puteau fi — în ciuda oricărei, excepţionale, înzestrări — tinerii aceştia? în numele cărei „ştiinţe" puteau ei îndrăzni să intre în dezbaterea „parlamentară" a Atenei? Fireşte, cei mai mulţi nu-şi puneau asemenea întrebări şi mizau totul pe juvenila lor aroganţă, pe talentele lor de „hiperdoţaţi". Dar se găsea cîte un înţelept, Socrate, de pildă, care să-i ia peste picior şi să-i pună pe ginduri. într-un dialog de tinereţe al lui Platon, Alcibiade însuşi e victima unei asemenea „decon-strucţii" menite să-i tempereze elanul şi să-i trezească sentimentul răspunderii. Recunosc că mă simt oarecum stingherit să constat cît sînt de intoxicat de politică, de vreme ce am ajuns să-l recitesc pe Platon cu gîndul la belelele parlamentare ale României de azi. Dar nu mă pot abţine. Majoritatea parlamentarilor noştri, departe de a avea scuza tinereţii şi departe de a avea o zestre trupească şi intelectuală comparabilă cu a lui Alcibiade/ au, în plus, ghinionul de a nu fi întîlnit la timp un Socrate potoli-tor şi modelator. Aşa ştînd lucrurile,,ar face bine să răsfoiască măcar dialogul platonician şi să-şi imagineze o clipă că trebuie să treacă prin ciurul necruţător al interogaţiei socratice, Ce-ar putea răspunde, dacă ar fi întrebaţi, ca Alcibiade, pe ce se sprijină îndrăzneala lor de a cuvînta în adunarea poporului despre rînduielile ţării, despre legi, instituţii şi oameni? 159 în fond, ce ştiţi să faceţi, domnilor parlamentari? Cînd aţi dobîndit, pînă la vîrsta dumneavoastră mai mult sau mai puţin coaptă, experienţa disputei democratice? Şi unde? în şedinţele de partid? în fabricile şi uzinele socialiste? In barourile prăfuite ale tribunalelor de cartier? în închisori? în oficiile contabile ale întreprinderilor falimentare? în presa comunistă? La restaurantul scriitorilor? Cînd aţi învăţat atîta jurisprudenţă încît să legiferaţi neobosiţi, siguri de opinia dumneavoastră? Nu puteţi să nu fiţi de acord că, pentru a fi un bun sfătuitor, trebuie să te pronunţi numai asupra acelor lucruri la care te pricepi. Şi că nu te pricepi decît la acele lucruri pe care le-ai învăţat fie de unul singur, fie cu ajutorul unui învăţător expert. Iar pentru a fi învăţat ceva, trebuie să fi avut, la un moment dat, conştiinţa propriei ignorante. Dar dumneavoastră vă purtaţi ca şi cum ştiţi meseria de parlamentar dintotdeauna. Vă pricepeţi la tot: la agricultură, politică externă, calcul bugetar, petrochimie, pedagogie, istorie, drept şi, în genere, la tot ce vă cade sub ochi. Dumneavoastră aveţi privilegiul misterios de a şti fără a vă fi instruit vreodată. Iar ceea ce acumulaţi îh timpul mandatului dumneavoastră nu sînt cunoştinţe, ci rutină: tehnica de a gesticula la tribună şi de a exploata maximal resursele simţului comun. Socrate îl obliga pe Alcibiade să recunoască cinstit că nu ştie cu adevărat decît să scrie şi să citească, să cînte la chitară şi să lupte: Mă tem că, deşi aţi trecut demult de douăzeci de ani, dumneavoastră nu ştiţi cu adevărat nici măcar atît: sînt destui printre dumneavoastră care scriu incorect, citesc asudîrtd şi vorbesc la limita articulării. în materie de muzică, nu păreţi a fi depăşit voluptăţile chefului lăcrămos, iar pentru a fi luptători veritabili, vă lipsesc convingerile şi curajul fizic. Le înlocuiţi, de regulă, prin temeritate verbală şi demagogie. Ca şi Alcibiade (deşi comparaţia cu el vă avantajează peste măsură), nu ştiţi nici măcar să discutaţi cum trebuie. Ca şi Alcibiade, nu sînteţi nişte neştiutori inocenţi. Ilustraţi specia jalnică şi periculoasă a neştiutorilor care se cred ştiutori. De aici şi interminabilele dezbinări dintre voi. Cei ştiutori — spune Socrate — se înţeleg între ei, cad de acord asupra adevărului. Cei neştiutori confundă adevărul cu interesele şi umorile proprii, astfel încît nici un argument, nici o logică nu au putere asupra lor. Ei separă „dreptatea" de „folos", aler- 160 gînd mereu după eel din urmă. Această este — după părerea lui Socrate — „neştiinţa de cea mai joasă speţă", tocmai aceea care te îndeamnă „să te avînţi în politică". Politica astfel practicată e o scenografie a competenţei vide, aflarea în treabă a omului neisprăvit, adică neîmplinit prin instrucţie. Admit că există printre voi şi unii mai buni. Ei se legitimează, din păcate, mai ales prin indigenţă celor din jur. Ca şi Alcibiade, ei sînt tentaţi să gîndească astfel: „Dacă ceilalţi ar fi mai acătării, ar trebui să ne pregătim pentru a-i înfrunta; aşa însă, de vreme ce pînă şi nechemaţii aceştia s-au apucat de politică, la ce bun să mai exersezi şi să deprinzi rostul lucrurilor? înzestraţi din fire cum sîntem, tot îi vom întrece cu mult." Uşoară şi neînsemnată victorie! Victoria minimei rezistenţe, din care nimeni nu iese, de fapt, încîştig. Mi se va spune că, dată fiind istoria ultimilor cincizeci de ani, nu putem pretinde nimănui competenţe democratice reale şi performanţe politice consistente. Cu alte cuvinte, nu putem avea decît parlamentarii pe care îi avem. Foarte bine. Dar atunci s-ar cuveni să desluşim în faptele şi în discursurile lor ceva mai multă umilitate. Ar trebui să-i vedem mai: puţin agresivi, mai puţin zgomotoşi, mai îngăduitori unii cu alţii şi mai grijulii cu răbdarea alegătorilor Parlamentarii noştri pot fi mai buni, dacă vor intr-adevăr să fie mai buni. Socrate era însă de părere că nici măcar buna lor voinţă nu e de-ajuns: că ea trebuie să fie întărită de vrerea Zeului şi de aceea a Cetăţii. Uneori însă Zeul pare să fie adormit, iar Cetatea, isterizată. Dilema, nr . 126,9 -15 iunie 1995 Cine a adus minerii? E încă prea devreme să răspundem corect la această întrebare născută cu cinci ani în urmă, la 14 iunie. Avem prea multe pasiuni politice şi prea puţin calm analitic. Avem prea multe convingeri şi prea puţine dovezi. Avem; în sfîrşit, prea multe răspunsuri gata făcute ca să găsim răspunsul adevărat. Dintre răspunsurile gata făcute două mi se par cu deosebire demobilizatoare pentru reflexia lucidă: amîndouă au partizani intratabili, ainîndouă cultivă reducţionismul contondent. Pentru Opoziţie, singurul răspuns acceptabil, răspunsul univoc şi total este cel antiprezidential* minerii au fost aduşi de Ion iliescxi. Drept argumente esenţiale se invocă apelul televizat către populaţie din seara zilei de 13 iunie şi mulţumirile finale. Lucrurile au avut deci simplitatea unui contract banab comandă - execuţie - plată. Mu mai puţin simplificator e răspunsul gata făcut al Puterii, în speţă, al Preşedinţiei: minerii au năvălit în Bucureşti mînaţi de un instinct arhaic al dreptăţii, de o spontană îngrijorare pentru soarta tinerei noastre democraţii. Cine încerca să răpună în faşă democraţia printr-o lovitură de stat legionară? Opoziţia. Prin urmare, minerii au fost aduşi în Capitală de un impuls justiţiar, pe care însă, indirect, l-a provocat felonia opozanţilor. E de adăugat că ambele tabere acceptă pînă la un punct ideea că minerii erau infiltraţi, că printre ei se aflau agenţi de Securitate care ştiau adrese şi oameni şi puteau manipula mulţimile după bunul lor plac. Opoziţia pretinde însă că „infiltraţii" erau „mandataţi" de Putere, în vreme ce puterea îi taxează drept reziduuri rebele ale fostei Securităţi animate de porniri contrarevoluţionare. Oricum, ei sînt vinovaţi cu adevărat de huliganismul mineriadei. 162 Din punctul nostru de vedere, există totuşi nenumărate alte elemente de natură să nuanţeze, să complice şi, deocamdată, şă suspende răspunsul. Să ne reamintim, mai întîi, că o bună parte a populaţiei bucureştene i-a primit pe mineri cu o stranie euforie, cu aceeaşi unanimă euforie cu care mersese la urne la sfîrşitul lui mai. Faptul că strada (în accepţiunea ei de sumă a „simplilor cetăţeni") a îhtîmpinat cu aplauze camioanele lămpa-şilor conferă o anumită, crudă legitimitate invaziei şi totodată spune ceva despre unele efecte, rar comentate, ale Pieţei Universităţii. Fidelii Pieţei Universităţii au comis cel puţin două erori de apreciere: în primul rînd, şi-au imaginat că sînt expresia unei ideologii de massă, că şe pot bizui, aşadar, pe milioane de suporteri în toată ţara. în al doilea rînd, au manevrat în permanenţă un set de lozinci măniheiste (ambalate după reţete pop nu prea îndepărtate, uneori de. cenaclul Flacăra), care, în loc să stîrnească simpatia populară, stîmeau iritare/ culpabilităţi difuze, disconfort, pe scurt, o senzaţie de excedantă insecuritate. Oamenii se solidarizează greu dacă sînt somaţi să se solidarizeze. Prost plasată în spaţiu (într-un nod urbanistic care aspiră în, mod natural la decongestie şi fluenţă) şi prost dozată în timp (astfel încît puriştii Pieţei nu se mai identificau cu ea de la o anumită dată înainte), demonstraţia de la Universitate a sfîrşit într-un derapaj cu consecinţe paradoxale din unghi electoral. Evident, rămîne să ne întrebăm cum se face că o populaţie care â suportat cu oarecare „înţelepciune" lungi decenii de dictatură comunistă s-a enervat brusc cînd a fost confruntată cu o lună de miting anticomunist. E, aci, un mister al sufletului naţional, un spasm al „României profunde", pe care uităm adeseori să-l luăm în calcul; s-ar zice că e ceva în noi, în măruntaiele noastre mioritice, care „cheamă minerii" şi îi aplaudă... Mitică vrea „o tiranie ca-n Rusia", vrea „mină de fier", „disciplină", să se termine, mă-nţelegi, cu papugiii, cu „scîrţa-scîrţa pe hîrtie", cu golănimea, Dacă e un reprezentant al „boborului", Mitică face apel fără ezitare la mineri. Iar dacă e miner, Mitică vine, răspunde apelului cu promptitudine (ar fi într-adevăr util şă dublăm întrebarea „cine i-a chemat pe mineri?'" cu întrebarea „de ce s-au conformat minerii chemării cu pricina?" „ce-i mina pe ei în luptă?" Au fost manipulaţi, desigur. Dar de ce 163 se lasă ei, de ce ne lăsăm noi atît de uşor manipulaţi? Sîntem proşti? Sîntem naivi? Sîntem prea obedienţi, prea speriaţi?). Lucrurile sînt într-adevăr complicate. De aceea, răspunsurile gata făcute nu mă conving, iar demohizarea tmei singure categorii sociale sau profesionale şi a unui singur om mi se par soluţii facile, leneşe, prin care fugim de noi înşine şi de beteşugurile noastre naţionale Preşedintele Iliescu a greşit, neînţelegînd simbolica Pieţei Universităţii, mecanismul ei psihologic, relevanţa ei politică. A greşit refuzînd de la bun început dialogul cu strada şi baricadîndu-se în nervozitate şi incomprehensiune. A greşit, de asemenea, mulţumind minerilor după dezastru, pentru a-i determina să plece, în loc să le mulţumească înainte, pentru a-i determina să renunţe la furioasele lor manevre. Puterea în întregul ei a greşit întîr-ziind să se desolidarizeze public de ororile petrecute în inima Bucureştilor sau, mai rău, pretinzînd că nu se întâmplase, de fapt, nimic: Au mai existat şi anchetele Televiziunii naţionale, care difuzau, la ore de vîrf, chiotele de revoltă ale precupe-ţelor împotriva intelectualilor, a mai existat şi campania de o iresponsabilă vulgaritate a ziarului Azi împotriva tuturor ^antiguvernamentalilor" şi chiar împotriva acelor, puţini, guvernamentali care nu se „solidarizau" cu strategiile de camuflaj ale colegilor lor. Vor fi existat, în sfîrşit, o serie de fesenişti zeloşi, de la centru sau de prin judeţe, care s-au gîn-dit să se „evidenţieze" dinaintea „conducerii", organizînd mişcări „spontane" de trupe. o Sînt de părere totuşi că toate acestea la un loc n-ar fi fost de-ajuns dacă fibra autohtonă ar fi fost mai sănătoasă, mai puţin subţiată de nenoroace şi slăbiciuni, mai puţin disponibilă faţă de spiritul agresiv primar. Nu ştiu deci dacă minerii au venit chemaţi sau din proprie iniţiativă, dar ştiu că mulţi dintre noi ăr fi putut şi ar fi vrut să-i cheme şi că mulţi dintre noi i-au primit ca pe nişte eroi aşteptaţi. Cînd au revenit în septembrie 1991, a fost rîndul Opoziţiei să-i cocoloşească, să jubileze dinaintea vandalismului lor, să-i justifice. O dovadă în plus că nu „mineriadele" în sine sînt privite la noi ca barbare şi nedemocratice. Ceea ce contează e orientarea lor politică. Cînd bîta e de partea „alor noştri", ea simbolizează sfînta mînie a naţiei. Cînd e de partea „ălora", e încălcare criminală a drepturilor omului. 164 Bine — mi se va spune —, dar dumneata creezi confuzie, învinovăţeşti pe toată lumea şi diminuezi astfel culpa vinovaţilor reali. Nu diminuez nimic. încerc însă să pricep, să nu mă spăl pe mîini cu nonşalanţă cînd e vorba să judec o dramă care mă priveşte. Şi aş mai avea un răspuns. Către toţi aceia care, de cinci ani încoace, trăiesc într-o monolitică edificare; parafrazînd o lozincă nefericită a primăverii lui '90, le-aş spune: Noi, cei de la Dilema, gîndim, nu muncim pe tărîm ideologic, gîndim, nu activăm electoral, gîndim, nu distribuim anateme şi indulgenţe. Dilema, nr. 127,16 - 22 iunie 1995 Virtuţi prost plasate I Am constatat adesea că, pentru o mulţime de oameni cumsecade, performanţa morală constă intr-o strictă achiziţionare şi tezaurizare de virtuţi. Or, virtuţile în sine, virtuţi-le-obiect de colecţie n-au decît 6 valoare ornamentală. De la a le deţine pînă la a le practica în chip potrivit e o mare distanţă, tocmai acea distanţă de-a lungul căreia au loc, de regulă, grave accidente de parcurs. Problema e cum arată virtuţile în act, cum sînt dozate intensitatea lor, dinamismul lor intim, cît de adecvata e administrarea lor. Uneori, viciile nu sînt decît virtuţi prost practicate, virtuţi deviate, rebuturi ale virtuţii. Pentru a trăi virtuos e nevoie, cu alte cuvinte, de oarecare virtuozitate: de talent şi de inteligenţă. Obedienţa oarbă, cuminţenia decerebrată nu sînt de ajuns. România şi românii de azi s-au obişnuit să creadă că toate necazurile vin de la metehnele neamului şi ale vremurilor: corupţie, lene, demagogie, suspiciune şi altele asemenea. Dar criza prin care trecem se explică în egală măsură prin dis-funcţia unora dintre calităţile noastre, prin delirul unor virtuţi. Ratăm, aşadar, nu doar prin lipsurile noastre: ratăm şi prin cîteva prisosuri prost investite. Ratăm, de pildă, printr-o proastă investiţie a iubirii. Dezbaterea politică a fiecărui sezon nu se poate desfăşura normal, pentru că nu argumentele, judecata nepătimaşă, analiza conjuncturilor stau faţă în faţă, ci afectele dezordonate ale unor tabere de îndrăgostiţi. Unii sînt îndrăgostiţi de domnul Iliescu şi „cristalizează" impenitent în jurul personalităţii sale. Ii acordă tot creditul lor, îl compătimesc, îl justifică, îi iartă orice. Toţi sînt vinovaţi de „starea naţiunii", Guvernul, parlamentarii, Opoziţia, toţi — numai domnul Iliescu nu. Toţi sînt 166 şmecheri, venali, de rea-credinţă, numai domnul Iliescu e om cuviincios, la locul lui, plin de bună-credinţă şi de bune intenţii. Defectul lui e că e prea bun. Că nu lichidează odată> scurt, cu toţi detractorii, istericii şi vînduţii. Alţii sînt îndrăgostiţi de domnul Coposu. Orice rezervă cu privire la persoana sa, la strategiile sale politice, la retorica sa le provoacă convulsii. Domnul Coposu e chintesenţa virtuţilor naţionale, ^exponentul absolut, farul, martirul, profetul. Un gazetar de la România liberă a avut chiar ideea să introducă — pentru verificarea simţului civic — „testul Coposu": deci, dacă la auzul numelui său ţi se aprinde în ochi un luciu amoros, eşti mînţuit, dacă nu — eşti agentul Securităţii. Iliescu şi Coposu au reuşit, e drept, _să întreţină în inimile partizanilor lor. sentimente constante,, durabile. Dar, în cei cinci ani de după revoluţie, caracteristice au fost mai curînd sentimentele aprinse şi trecătoare. Pe cît de trecătoare, pe atît de aprinse şi neînduplecate, Mi-aduc aminte ce de lume bună era îndrăgostită, în 1990, de Marian Mimteânu’ Unii îl comparau cu Iisus, alţii îl aşezau Ia temelia lumilor ca pe o stihie. Un ilustru poet scria în Dreptatea: „Marian — de la «mare», Munteanu — de la «munte» ( Ne aflam, prin urmare, în plină cosmogonie. între timp, impresiile s-aii mai diluat. Domnul Munteanu s-a dovedit o figură de mina a treia, evoluînd stîn-gaci între umbra Căpitanului şi aceea a lui Petre Ţuţea: im mic semidoct fudul. Dar cine-ar fi îndrăznit să-l taxeze astfel pe vremea Pieţei Universităţii? . Zilele trecute, un amic mi-a vorbit cu un viu spirit critic despre Petre Mihai Băcanu. Dar în '90 şi în '91, acelaşi amic îi era devotat trup şi suflet: îl iubea. Privind îndărăt, te confrunţi inevitabil cu o pădure de „pohte"; „ohtături", amoruri nebune, „traduceri" şi mezalianţe. Un popor iubăreţ faţă-n faţă cu democraţia! Rînd pe rînd, electoratul s-a văzut (şi se vede) scuturat de felurite amoruri (însoţite de urile adiacente): amorul de rege, amorul de Petre Roman, amorul de Radu Câmpeanu, amorul de GDS, amorul de mitropoHţi şi patriarhi, amorul de Guvern şi amorul de Opoziţie. Pînă şi Adrian Păunescu îşi are îndrăgostiţii lui. Pînă şi CoriVeliu Vădim Tudor. Ca să nu mai vorbim de cei îndrăgostiţi nostalgic de Ceauşescu însuşi. „Vă iubesc!" — striga de la balconul Universităţii, în primăvara lui '90, o voce lirică notorie, care se 167 recomandă de obicei poporului drept un „simbol naţional". „Şi noi te iubim!" — răspundeau masşele. Nu-ţi rămîne decît să te miri că, pe un fundal atît de roz, situaţiunea e atît de albastră! - Dar situaţiunea nu se va schimba cită vreme nu vom înţelege că în politică iubirea e o virtute prost plasată. Iubirea nu se poate distribui pe linie de partid, nu încurajează dis-cemămîntul electoral şi nu are ce căuta în evaluarea unui act şi a unui agent politic. Nu te poţi îndrăgosti de o platformă-program decît dacă suferi de incontinenţă afectivă. îţi iubeşti copiii, îţi iubeşti iubitele sau nevasta. Cînd însă iubeşti preşedinţi, lideri de partid/ ONG-uri, facţiuni parlamentare sau societatea civilă în genere, ceva nu e în regulă. în politică trebuie să vii cu criterii pragmatice, cu o bună cîntărire a oamenilor şi oportunităţilor, cu calculul eficient ăl şanselor şi cu un simţ acut al electoratului. Opţiunile trebuie să se bizuie pe raţionament şi informaţie, nu pe surescitare şi parapon. Evident, sîntem fiinţe de carne şi de sînge: adăugăm un nimb de căldură tuturor întreprinderilor noastre. Grav e cînd nimbul nu încununează nimic, cînd toate disputele noastre eşuează în pură febrilitate. îmi daui seama că discursul meu e antipatic şi că îi va irita pe toţi îndrăgostiţii de pe scena politică şi din jurul ei. (Remarc, în treacăt) că nici imul dintre politicienii „iubiţi" nu încearcă să tempereze frisonul pasional al „fanilor" lor, să-i invite la raţiune şi moderaţie. „Iubiţi-ne oricît şi oricum, numai iubiţi-ne!" — par ei să spună.) Parcă-1 aud pe domnul Paleologu mustrîndu-mă răbdător cu I Corinteni 13, cu idila dintre Conul Leonida şi Efimiţa şi cu alte minunate şolticării, lacrimi, rîsete şi paradoxuri, Iubirea, e totuşi lucru mare: oricît de multă şi oricît de prost situată — nu strică! Eu însă cred că strica. Şi că ne-ar prinde bine cîteva mici exerciţii de neutralitate binevoitoare, cîteva duşuri reci, niţică etichetă colocvială. Ne-ar prinde bine un pic de bună-creştere fără zeamă, un pic de glacialiţate afabilă. Altfel, vom sfîrşi apoplectici, în abur şi fermentaţie, furîndu-ne singuri şi urma de revoluţie care ne-a mai rămas. II O altă virtute prost plasată este, adeseori, spiritul de construcţie. De fapt, avem de-a face cu o boală mai veche, al cărei episod acut s-a consumat în anii „victoriei socialismului". O ţară întreagă, cu oraşele, satele, bisericile, instituţiile şi sufletele ei, a fost adusă în stare de ruină prin excesul „spiritului de construcţie". Spiritul de construcţie (construcţia unui „om nou", a unor „cartiere noi", a unui „viitor luminos" ş.am.d.) a fost principalul agent demolator al ultimelor decenii. De aceea, mai tot ce s-â înălţat de la pămînt în acest avînt arhitectural are un subton piranesian, o componenta de dărîmătură. Sînt multe de spus despre patologia construcţiei în socialism. Unul dintre produsele ei derivate este teoria criticii „constructive": în ţările comuniste, numai partidul şi statul au voie să practice critica „negativistă", cea care merge pînă la arestare şi execuţie. Ceilalţi, „duşmanii", sînt invitaţi să critice pentru a consolida şi, în definitiv, pentru a flata ceea ce critică. A critica cu drag, a critica în mod complice — iată ce se aşteaptă de la cei rieînregimentaţi, de la „Opoziţie". Misionarismul „edificator" al marxism-leninismului e şi el o boală a spiritului de construcţie: de data aceasta e vorba, fireşte, de construcţia conştiinţelor, de rectitudine ideologică şi politică. Individul „egoist", nealiniat, recalcitrant trebuie desfiinţat. In locul lui va fi promovat individul „colectivizat", „omul de încredere", „edificatul" (= cel care a fost „lămurit"). Toate aceste deviaţii şi-au pierdut din actualitate, dar sînt departe de a fi dispărut. „Critica constructivă" e încă un termen ,1a modă, iar populaţia trebuie să fie dăscălită în continuare (ca să înţeleagă spiritul reformei). A diminuat, e drept, furor-ul demolărilor (deşi au fost cazuri, după decembrie 1989, în care el a reapărut fantomatic, asumat de bunăvoie de cîte o comunitate smintită: cutare sat maramureşean dorea, de pildă, în primăvara lui '90, să-şi construiască o mare biserică din beton în locul celei din lemn, veche de o sută de ani. Cînd li ş-a interzis să demoleze, au ameninţat că vor incendia...). Dar, chiar cînd demolările au încetat, obsesia „construcţiei" a păstrat ceva din deşucherea stahanovistă a epocii anterioare. 169 Las de-o parte iniţiativele private care s-au dezlănţuit pretutindeni — cu sau fără sprijinul unor constructori specializaţi. Au apărut tot soiul de chisnoveli, de improvizaţii suspecte, de grandomanii barbare. S-au stricat deja profilele multor sate, malurile multor lacuri, calinul cuviincios al multor popasuri. Prinde contur o opţiune stilistică de tip turco-american, pe care nimeni şi nimic n-o mai poate opri... Dar mai mult decîţ toate acestea, îmi dă de gîndit explozia spiritului de construcţie în perimetrul Bisericii. Ceva se putea presimţi încă din 1990, cînd mai mulţi ierarhi începuseră să vorbească nerăbdător despre necesitatea unei „catedrale a neamului": ceva enorm şi răsunător, care să facă pandant Casei Poporului: o Polivalentă a ortodoxiei, un stadion (acoperit) al smereniei. Desigur, această fascinaţie a cantităţii se putea explica: era o reacţie compensatoare faţă de distrugerile ateiste, un mod de a răzbuna zidurile surpate ale atîtor monumente de cult dispărute. Şi totuşi ceva era neliniştitor: renunţarea pripită la tot ceea ce, pînă de curînd, trecea drept „tradiţie milenară": justa măsură, „scara umana", discreţia arhaică, farmecul cordial al proporţiilor. Dintr-o dată eliberaţi de orice cenzură confesională, ierarhii noştri visau ceva hipercatolic şi ultraprotestant: o hală, un mausoleu, un pompos „centru mistic", în concurenţă cu „centrul civic" al dictatorului. Modestia pravoslavnică, simplitatea, cuminţenia ţărănească nu mai făceau, brusc, două parale. Ne emancipam. Deveneam imperiali, conciliari, metropolitani. Bizanţ după Bilanţ şi mai mult decît atît... între timp, am mai umblat prin ţară, am văzut mînăstiri, am discutat cu reprezentanţi de toate calibrele ai clerului. Am putut constata o mulţime de lucruri îmbucurătoare: în primul rînd, o mulţime de călugări tineri, harnici şi inteligenţi, care dau incintelor mînăstireşti alt aer şi altă iradiere decît pînă mai ieri. Am constatat, de asemenea, în cîteva locuri, existenţa unui duh al ctitoriei sănătos şi echilibrat. Dar am constatat, cu o frecvenţă neconvenabilă şi euforii excesive, orgolii uleioase, de „întemeietor", pasiuni profane, de potentat raional. Acolo unde căutam uneori o întîlnire duhovnicească, dădeam peste o discutabilă atmosferă de şantier; acolo unde căutam un monah, dădeam prea des peste un administrator mîndru de sine, care îşi exhiba impudic ispră- 170 vile de constructor. Comunismul încerca să distrugă Biserica în felul lui obişnuit, prin demolare. în cîteva rînduri, am avut senzaţia că Biserica riscă să se şubrezească astăzi prin abuzul spiritului de construcţie. Dar de ce-ar fi rău, în definitiv, acest elan „tectonic" (căci rareori e vorba de „arhitectură" adevărată)? E rău, mai întîi, pentru că deplasează accentul pe o criză a exteriorităţii. După cincizeci de ani de propagandă ateistă şi de subordonare a Bisericii faţă de o autoritate nelegitimă, marile urgenţe ţin de reconstrucţia sufletelor, de reaşezarea credinţei în vadul ei firesc, de regăsirea prestigiului şi a suveranităţii ei reale. Nu cu clădirile stăm rău (chiar dacă nici bine nu stăm), ci cu obrazul, cu creativitatea doctrinară şi cu rigoarea instituţională. Prezenţa Bisericii nu se va intensifica prin multiplicarea zidurilor ei noi. E nevoie de alte zidiri, nevăzute, de alte vrednicii şi alte exigenţe. Cînd eşti ispitit — spun Părinţii —, nu te grăbi să dai vina pe chilie. Or, noi ne ocupăm de chilii. Pe un fond de sărăcie generală, noi nu înmulţim pîinea şi peştele, ci cărămizile şi decorul. Iar Cuvîntul cel Viu îl fărî-miţăm în cuvinte multe şi proaste despre isprăvi pămînteşti şi despre noi înşine. Am putea, înainte de a construi, să reparăm, cu aceiaşi bani, lăcaşurile muribunde răspîndite în toată ţara. Am putea să întreţinem spitale, aziluri, orfelinate. Dar întîrziem să o facem, pentru că noi sîntem contemplativi, nu ne amestecăm în trivialităţile veacului, nu cădem în activism misionar. Cînd e vorba însă de a construi „localuri^ noi, ne acordăm toate „pogorămintele": devenim întreprinzători, isteţi, dinamici ca nişte gospodari de duzină. Construim, ctitorim, ne îmbogăţim. N-a făcut aşa şi Ştefan cel Mare? N-a zidit el zeci de biserici? Ba da, dar fiecare biserică se înălţa după o bătălie cîştigată. In numele căror bătălii cîştigate în ultimii ani construieşte Biserica noastră cu atîta sîrg? Dilema, nr. 128,23 - 29 iunie 1995; nr. 129,30 iunie - 6 iulie 1995 Un personaj atipic: Mihai Botez Dacă n-ar fi fost discret pînă la suavitate, Mihai Botez ar fi avut motive să ocupe scena în ultimii ani cu un aplomb neconcurabil. Căci era, în toate privinţele, o figură atipică, greu de clasat pe fundalul ultimelor două decenii de istorie românească. A fost mai întîi, înainte de 1989, un disident atipic: a adoptat atitudini radicale/ de un curaj exemplar, fără să renunţe nici o clipă la expresia calmă şi la complicitatea umorului. Spunea lucruri teribile cu ecvanimitatea constataţi vă a celui care nu/vorbeşte constrîns de umori neptuniene/ ci de simple evidenţe. A inventat, ca să zicem aşa, disidenţa „ştiinţifică", rece, construită pe rigoare analitică mai mult decît pe furie. Avea aerul că nu provoacă la luptă, ci invită la raţiune. De aceea, discursul său critic,, livrat cu afabilitate, fără scrîş-nirea dinţilor, fără gesturi şi formulări excesive, dădea o senzaţie de firesc, de bună-credinţă subînţeleasă, care va fi creat mari probleme tactice organelor de represiune. Nu epitetul contondent era specialitatea lui Mihai Botez, ci mai degrabă metoda reducerii la absurd. E faimoasă Opoziţia publică pe care a făcut-o, într-o şedinţă de partid, la ideea realegerii lui Ceauşescu în funcţia de preşedinte al ţării. Dinaintea unui „prezidiu" amuţit şi a unei asistenţe paralizate, el a vorbit despre incapacitatea „marelui erou", despre mentalitatea lui vetustă, despre „necesitatea rotirii cadrelor". Şi, pentru a încununa totul, a formulat, „constructiv", o alternativă: Elena Ceauşescu, savant modern, de renume, infinit mai aproape de condiţia unui conducător eficace. Un excelent exerciţiu de retorică, mi-am spus cînd am auzit istoria aceasta, care făcea turul Bucureştilor. Conducătorul suprem 172 era demolat sever într-o „principială" ambianţă de partid, iar nevasta conducătorului era ridiculizată în aceeaşi ambianţă, printr-un perfid omagiu. îmi imaginam cu delicii zîzania concurenţială născută, inevitabil, în familia Ceauşescu de îndată ce i s-a raportat incidentul. în plus, autorul incidentului îşi asigurase abil impunitatea: cum să te atingi de cineva care, deşi a spus lucruri necugetate despre preşedinte, are cuvinte atît de calde despre inefabila lui consoartă? Asta despre umorul lui Mihai Botez. Un umor care n-avea nimic histrionic <şi care se împăca perfect cu o masculină, nesentimentală gravitate. Cînd mai tîrziu, în plin conflict cu autorităţile, a fost lovit ca din întîmplare de ton camion, a avut, de asemenea, „umorul" de a nu se lamenta peste măsură. Nu-i plăcea postura de victimă şi încerca să asimileze episodul cu liniştea matură pe care şi-o pierduseră agresorii. Şi-a asumat întotdeauna convingerile pînă la capăt, indiferent de riscuri şi calcule circumstanţiale. Şi, ceea ce e într-ade-văr atipic, nu i-a culpabilizat niciodată pe cei care aveau alte convingeri decît el. îmi amintesc de o cină în casa unei prietene comune şi de discuţia în contradictoriu pe care am anga-jat-o cu el pe tema acţiunii disidente. Era de faţă şi Gabriel Liiceariu. Amîndoi, în bună tradiţie riicasiană, ne străduiam să-i demonstrăm (încercînd mai curîrid să ne justificăm pe noi înşine) că lupta deschisă e fără şanse şi deci fără sens. Că datoria noastră e să facem cultură, să întreţinem raţia de oxigen într-o lume organizată spre a sufoca. Ar fi putut, de la înălţimea temerităţii lui, să ne dispreţuiască. Ar fi putut să pledeze legitim şi patetic pentru soluţia lui. Dar n-a făcut-o, iar rezerva lui hu era nici ipocrită, nici condescendentă: înţelegea să-şi trăiască adevărul propriu fără să diminueze adevărul celuilalt; ne-a ascultat răbdător, ne-a dat toată dreptatea pe care putea să ne-o dea şi ne-a lăsat cu sentimentul că trebuie să ne vedem în continuare de treabă. La rîndul lui, şi-a văzut şi el de treabă, de pariul lui cu sine, de miza — pe muche de cuţit — a angajării sale. După 1989, Mihai Botez a rămas un personaj atipic: n-a luat poza „eroului nerecunoscut", n-a ţinut să se impună ca răzvrătit profesionist, nu s-a acrit. N-a aşteptat invitaţii solemne, n-a cerut compensaţii retroactive. A rămas atent, disponibil, încercînd să înţeleagă nepărtinitor ceea ce se întîm- 173 plă şi, dacă e nevoie, să ajute. A acceptat în cele din urmă un post incomod, luînd asupră-şi imaginea destul de uzată a României. Şi e sigur că, acolo unde el era prezent, România nu se făcea de rîs. Decizia lui Mihai Botez de a face ceva, de a se înscrie pragmatic m labirintul tranziţiei ba costat timp, sănătate şi cîteva prietenii. Oameni care îl cunoşteau de mult l-au taxat dintr-o dată de „colaborator". Iar acum, pe mormîntul lui încă neaşezat, se găsesc destui nesimţiţi, destui nemernici care să agite calomnii de duzină: că a fost securist, comunist, ceauşist ş.a.m.d. Publicişti spălăciţi din; exil, informatori de mîna a treia din ţară, foşti disidenţi frustraţi, netrebnici de toate calibrele, care, pe vremea cînd, Mihai Botez stătea singur în prima linie, îşi oblojeau grijulii poltroneria, s-au trezit acum să-l judece, să-l declare suspect în numele principiilor lor de carton. De data aceasta, avem de-a face cu un sindrom tipic al locului: celui mai bun trebuie să-^dai la cap; trebuie să-l îneci în invidie, în prostie, în băşcălie de maidan. Trebuie să te plîngi mereu că lucrurile merg prost, dar şănu-ţi rişti obrazul în efortul de a le face să meargă bine. Trebuie; să te plîngi că diplomaţii români sînt nereprezentativi, dar şă interzici în acelaşi timp unor figuri reprezentative să intre. în joc sub pedeapsa discreditării politice şi morale. Trebuie, în sfîrşit, să-i socoteşti onorabili pe numeroşii parlamentari de toate culorile, care, de cinci ani, nu fac decît să clămpăne demn sau săo tacă boiereşte în şedinţe interminabile, şi să îl acoperi de oprobriu pe cel care consimte să asude, întrucît socoteşte că ţara nu e un subiect de frumoase compuneri patriotice, ci o slujbă grea, o nerăsplătitoare corvoadă. Cu cîteva săptămîni în urmă, a,făcut o vizită în România Bronislaw Geremek. Mi-am dat seama după două întîlniri că el reprezintă un tip de intelectual şi de politician care la noi nu s-a născut încă: echilibrat, nepripit, plin de amenitate, format în respectul dialogului, al reflexiei limpezi, al etichetei fără ştaif. Nu ridică vocea, nu e tenebros sau euforic, nu dă mocăneşte cu căciula de pămînt. Şi, mai ales, nu se ia în serios peste măsură cînd se mişcă printre realităţi promiscue şi trecătoare. La noi, dimpotrivă, şe cultivă tirada stridentă; ieremiada sumbră, gesticulaţia, istericalele. în acest peisaj de 174 o monotonă împestriţare, o singură excepţie: Mihai Botez. O figură atipică, într-adevăr; numai cineva ca el ar putea să ne reprezinte cuviincios într-o adunare croită după modelul Geremek. De aceea nici nu-1 preţuim cu adevărat: căci el e partea noastră bună, în care nu vrem să ne recunoaştem de teamă să nu ne pierdem farmecul picant, „latin", „arhaic", „tracic", devenit de la o vreme un erzaţ de identitate. Mi se spune că în presa poloneză a apărut de curînd, în tabăra antiprezidenţială, tema: „Lech Walesa — fost agent al Securităţii". Mihai Botez este, aşadar, într-o bună companie. Nu putea să scape de o asemenea etichetă într-o ţară ca a noastră, în care toţi sînt securişti în afară de cei care chiar sînt. Dilema, nr. 133,28 iulie - 3 august 1995 Exerciţii de optimism Din cînd în cînd — din raţiuni igienice, dacă nu „din motive obiective" —,. trebuie să faci un minim efort de învese-lire. E greu. E foarte greu. Mai îhtîi, pentru că e teribil de cald şi ţi-e lehamite să te opui toropelii zilnice. Apoi, pentru că te uiţi la televizor şi citeşti ziare: una peste alta, o enormă producţie de plictiseală şi de prost gust. Guvernul moare, dar nu se predă, Opoziţia se predă, dar nu moare. Presa de scandal încearcă să se reanimeze mărind doza de vulgaritate pînă la a pîngări morminte, metafizicieni de a doua mînă scriu articole pletorice împotriva liberalismului pentru a ne preveni că alunecăm pe nesimţite de la Fiara comunistă la Tîrfa capitalistă, diletantismul e, în toate domeniile, tot mai autoritar. Preţurile cresc, apa se strică. Ungurii luptă pentru dreptul de a nu învăţa româneşte, românii luptă pentru redobîndirea Ardealului încă nepierdut. Numărul partidelor creşte în loc să° scadă, ca şi numărul candidaţilor la Preşedinţie. Puţine lucruri au, într-adevăr, darul de a ne înveseli. Iar cînd ne înveselesc, ne strecoară în ţesuturi, o dată cu hazul, şi un incomod gramaj de amărăciune. Ca emisiunile domnului Gaiţă, de pildă, cele din ciclul Mitică. Priveşti şi înţelegi cum poate fi românul simultan ignar şi competent, şmecher şi cumsecade, sărac şi darnic (deunăzi, un „simplu cetăţean", întrebat ce ar face dacă ar dispune de o mai bună erecţie, a răspuns că ar folosi o parte pentru sine şi ar pune restul la dispoziţia celor necăjiţi. Omul credea sincer că termenul „erecţie" desemnează creşterea... nivelului de trai). E de rîs, fireşte, dar nu din cale-afară. Pentru a ne înveseli cu adevărat, avem nevoie de metode mai sigure. 176 în ce mă priveşte, am recurs lima trecută la o metodă aproape mecanică: m-am urcat în maşină şi am pornit pentru o săptămînă spre sud, de-a lungul Bulgariei şi Turciei M-am întors obosit, dar mai tonic decît fusesem la plecare. Recomand, prin urmare, dezamăgiţilor, scepticilor, disperaţilor, un drum prin Balcani pînă pe coasta egeeariă. Se vor întoarce remontaţi, cu vestea cea bună că există şi ţinuturi mai triste. Vorba lui Ion Codru Drăguşanu, la 1836: „Nici dracul nu e aşa drac, cît negru. Nici Ţara Românească aşa rea cum o vede ochiul în nefericire!" în Bulgaria, cu excepţia litoralului, oarecum înviorat de exigenţele turismului sezonier, totul pare degradat şi pustiu. Traversezi un teritoriu amorţit, cu oameni puţini şi perplecşi, binevoitori, dar rareori capabili să comunice în vreo limbă convenabilă cu cel care, dezorientat de lipsa marcajelor minimale, caută drumul. Şoselele, mai ales cele ale Bulgariei Centrale {între Şumen şi Iambal, de pildă) sînt catastrofale. Economia de piaţă nu are —- la vedere — manifestări convingătoare, de natură să mijlocească o evidenţă a schimbării. Nu simţi, privind în dreapta şi în stînga, că, după 1989, s-a întâmplat ceva decisiv, fie şi numai la suprafaţă. După o promiţătoare „relansare" politică (victoria în alegeri a Opoziţiei), n-a mai urmat nimic. Vrei să întîlneşti semne de dinamism comercial — fie şi dughene sau semne de efervescenţă comunitară — fie şi haotică. Nu e cazul. Ce mai încoace şi-ncolo, stăm bine! Ne putem lăfăi în Schaden-freude, în satisfacţia de a contempla paguba vecinului, capra lui muribundă. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd am reintrat în ţară prin Călăraşi, pe şoseaua naţională care, traversînd uriaşa incintă a unui complex siderurgic negru, lăbărţat, puturos, te duce spre Lehliu, printre bălţi şi cîrciumi animate, mi-am zis: Uite, domnule! Viaţă! Agitaţiune! Simţi la tot par sul descurcăreala, frauda constructivă, aranjamentul, cheful, „ce-am avut şi ce-am pierdut!" Un pieton pe care îl întreb pe unde s-o iau spre Bucureşti îmi răspunde că tocmai îl citeşte pe Petre Ţuţea: Şi, dacă nu toţi citesc, fiecare învîrte cîte ceva, cară o roată, o ladă, o damigeană. Sau discută, mă-nţelegi, cu un preopinent. Fiecare e Machele unui Lache sau Lachele unui Mache. Progresăm, ne mişcăm! Prin noi înşine! Că le-am luat-o înainte bulgarilor, mai treacă-meargă. Dar, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede, ne putem măsura 177 avantajos şi cu turcii. Deşi turcii sînt mai avansaţi decît bulgarii. N-au avut comunism, au profitat de însemnate ajutoare europene şi americane. E cu atît mai curios că, după cincizeci de ani de relativă normalitate, ei par a fi încă „în tranziţie", neaşezaţi, neomogeni, inerţial asiatici şi impropriu occiden-talizaţi, aşa încît te vezi fără încetare înconjurat de o mahala hiper trofică, pitorească, picantă, dar tulbure. Nu vorbesc de Istanbul şi, mai ales, de Ankara, vorbesc de oraşele secunde, de tîrguri şi sate aflate economic şi cultural sub nivelul echivalentelor lor de la noi. Chioşcurile din Otopeni au o ofertă mai diversă şi mai puţin suspectă decît cele din Giizelyali, Braşovul e mai asortat decît Edime (fostul Adrianopol), minus mărfurile specifice, de bazar. După pustiul bulgăresc, Turcia te istoveşte cu aglomeraţiile. Se întrevede în adînc incapacitatea nomadului de a locui. El nu se distribuie raţional în spaţiu, ci aglutinează, trăieşte prin îngrămădire, după modelul bulucului, toptanului şi calabalîcului. Accentul cade pe adăpost, nu pe deambulaţie: strada e ceea ce rezultă întîm-plător din gruparea arbitrară a caselor. De aici, incomodităţi, îngustimi şi miasme, care trebuie compensate prin parfumuri duLcege, înecăcioase, exasperate în efectul lor, de o căldură necruţătoare. între două şi opt după-amiază, nu se poate face nimic. Toţi zac la umbră, cu un ochi închis, pentru a filtra, măcar în parte, soarele radical. în cafenelele tradiţionale, cu pereţii îmbibaţi de tabac, cîţiva bărbaţi afanisiţi, numai bărbaţi, joacă table pe scaune de lemn, citesc ziarul sau beau abstraşi păhărele de ceai. Iată fundalul pe care Bucureştiul capătă profilul rafinat, aseptic, utopic, al „micului Paris"! Iată contrastul de care avem nevoie pentru a ne simţi europeni. Aşadar, încă o dată: dacă vreţi să vă recăpătaţi încrederea în viitor, să vă bine dispuneţi atît cît trebuie pentru a supravieţui, faceţi aşa încît să regăsiţi România venind din sud. Invers, dacă sînteţi euforici, cuprinşi de speranţe obscene, de beţia „realizărilor" şi „victoriilor" autohtone, porniţi spre nord! Veţi înţelege repede că occidentalul care vine la noi pe ruta Munchen-Viena-Budapesta are cam aceleaşi „trăiri" pe care le avem noi cînd ne aventurăm pe ruta Călăraşi-Şumen-Har-manli-Izmir. în rest, putem fi liniştiţi: stăm bine! Dilema, nr. 134,4 -10 august 1995 Tranziţie şi bragă Una dintre bucuriile copilăriei mele era paharul cu bragă de patruzeci de bani. Cînd economiseam mai cu spor, puteam aspira la o Eugenie, care costă şaptezeci şi cinci de bani. Dar şi atunci mă întrebam dacă nu e preferabil să fac rost de încă cinci bani ca să-mi iau două pahare cu braga. Aspectul oarecum suspect al băuturii mele preferate nu mă impresiona: percepeam, fireşte, culoarea şi consistenţa ei vag noroioase, discreta ei mireasmă de borhot, urma prăfoasă care rămîhea pe fundul paharului. Dar, dacă era suficient de rece şi dacă fermentase îndeajuns ca să fie acidulată, braga mi se părea perfectă. De dragul conţinutului, îi acceptam şi înfăţişarea, d savuram chiar, nu fără o mică perversitate anticipaţi vă. Încet-încet, braga a dispărut. A fost înlocuită de cîteva lamentabile artefacte, de la tropicalul Cico la indescifrabilele Frucade, Rocola sau Quick. Cunoscătorii ştiau însă că mai există în ţară două sau trei bragagerii, ultimele redute ale lejerului nostru Orient: una a mai funcţionat un timp la Tulcea, alta — în faimoasa simigerie din Piaţa „Ovidiu" de la Constanţa şi alta, cea mai eroică, supravieţuind miraculos, pînă prin 1990-1991, la Buşteni: bragăgeria doamnei Bairamovici (care vindea, de asemenea, alviţă şi îngheţată la cornet). După revoluţie, am sperat ca braga să reapară. La urma urmei, ea valorifica 6 materie primă nepretenţioasă şi o „manoperă" simplisimă. în plţis, era, ca să zicem aşa, o băutură „tradiţională". Ieftin şi autohton! Ce poate fi mai rentabil? Ei bine, braga n-a reapărut. Acum cîteva zile, am trecut prin Buşteni în căutarea doamnei Bairamovici. Am găsit în spaţiul bragageriei un chioşc „modernizat", cu cea mai banală ofertă „de tranziţie": ţigări, băuturi, bomboane. Iar în 179 locul doamnei Bairamovici, un tînăr care mi-a explicat că s-a renunţat la bragă pentru că nu se mai poate procura materia primă necesară. Iată, intr-adevăr, un serios motiv de nostalgie. Ceea ce se putea sub Dej şi sub Ceauşescu, nu se mai poate sub Iliescu. în România postrevoluţionară a dispărut materia primă pentru bragă! E ca şi cum am afla că nu mai există materie primă pentru borş. Că a dispărut zerul, oţetul şi rachiul! Că nu mai avem ceapă! Motivele „crizei" trebuie căutate, cred, în altă parte. Nu lipsa materiei prime e problema, ci, vorba Opoziţiei, lipsa voinţei politice de a produce bragă! Mai întîi, „electoratul" însuşi nu vrea bragă cu destulă intensitate; Altele are el aram în sufletul lui! Şi, oricum, nu poate admitp că s-a făcut revoluţie ca să ne întoarcem la o asemenea licoare vulgară. Am făcut revoluţie pentru progres, pentru integrare europeană, pentru capitalism, aşadar, pentru, valori care n-au nimic în comun cu braga. Pînă şi turcii, care tind să ne colonizeze comercial, au înţeles asta şi nu vin cu rahat, sugiuc, şerbet şi iaurt. Vin cu pîine albă, napolitane şi aspiratoare. Ca să intrăm în rîndul lumii e musai să mîncăm şi să bem ce mănîncă şi bea toată lumea. Specificul, culoarea locală — astea sînt pentru turişti. Iar năvala turiştilor nu e iminentă. Apoi mai e şi demnitatea noului negustor român: cînd poate vinde atîtea minunăţii, ram să se coboare la lipsa de ambîţ a unui simplu „vînzător de bragă"? De ce şa ofere un lucru aht de gros, cînd poate oferi lucruri atît de subţiri?., . Aşa îmi explic şi faptul că n-au reapărut, în România tranziţiei, cîteva dintre comodi-lăţile pitoreşti (şi gustoase) ale României interbelice: bodega decentă, în care să poţi lua un aperitiv accesibil, din repertoriul culinar al lui Mitică: o icră (cu ţuica aferentă), salată de ţîri cu mărar, slănină diafană cu boia, telemea şi burduf, dmăciori iuţi de oaie, pastramă, cîteva murături şi atît. Aşteptată se lasă şi cafeneaua paşnică, amenajată pentru taclale (aşadar, fără muzici), cu canapele comode, şvarţuri, marghilomane, fisţicuri şi şnapsuri. De ce lipseşte? E vid de imaginaţie? E parvenitismul economic al tranziţiei? Complexul periferiei care adoptă pripit moravurile „centrului" pentru a fi luată în seamă? Mitocănia de a nu te mai recunoaşte în rădăcinile tale patriarhale? Sau e, pur şi simplu, fudulia săracului? Căci una dintre lecţiile cele mai iritante ale tranziţiei este că nu ştim să fim săraci. Nu ştim să identificăm 180 soluţiile unei subzistente onorabile, nu ştim să aşteptăm în mod convenabil prosperitatea şi să ne pregătim pentru ea. E drept, nimeni nu ne ajută. De aceea ne epuizăm în tatonarea unor îmbogăţiri aventuroase sau ne lăsăm copleşiţi de promiscuitate. între apa chioară (şi poluată) a năpăstuitului şi paradisul oranj al Fantei, ne-am putea odihni în voluptatea modestă a unui pahar cu bragă. între înfometare şi caviar, între cartofi şi fleică, ar trebui să ni se ofere deliciul abordabil al băcăniei şi birtului de cartier. Nimănui însă nu-i dă prin cap că, în vremuri precare, te poţi îmbogăţi vînzînd mărfuri bune (dar nesofisticate) şi ieftine (dar nu de proastă calitate). N-aş vrea să trec drept ceea ce nu sînt. Beau cu plăcere Fanta, Cola sau gin tonic, îmi place pizza, nu mă dau îndărăt de la Camembert, morun, ficat de gîscă şi alte asemenea tulburătoare materii. Dar nu înţeleg de ce existenţa lor trebuie să inhibe ingeniozităţile locale şi să eclipseze trufandalele autohtone. Nu înţeleg de ce n-am dreptuî şă poftesc la „realizări" notabile, cum ar fi iahnia de fasole, ciorba de loboda, ghiveciul călugăresc sau mîncarea de ş te vie. Măi ales că sînt în tranziţie, n-am destui bani să mă dau parizian sau new-yorkez şi nici nu sînt dispus să-mi investesc toate fondurile în ulcerante reverii alimentare. Insist: nu propun vreo nouă raţionalizare a hranei, nu fac propagandă pentru bucătăria strămoşească, nu cer să se închidă MacDonald's şi să se deschidă centre de livrare a pilafului de post. Dar Vreau să am şi variante de consum agreabil pentru buzunarul meu şi cred că se poate. Vreau să fiu un sărac plezirist. Dacă nu-mi puteţi da Chateaubriand ieftin, daţi-mi o porţie bună de clătite cu spanac sau de urzici cu mămăligă. Dacă nu-mi puteţi da la un preţ omenesc nectar de mango, daţi-mi bragă! Pe un fond cinstit de bragă cotidiană, s-ar putea să-mi permit la răstimpuri şi cîte un nectar de mango. în altă ordine de idei, nu pricep cum pot exista indivizi care au nostalgia lui Ceauşescu şi nu există niineni care să aibă nostalgia bragageriilor. Tranziţia e, fără îndoială, o perioadă a nostalgiilor prost orientate. Şi, în orice caz, e un fel de bragă pe dos. Braga arăta neatrăgă-tor, dar la gust era bună. Tranziţia are un ambalaj plin de promisiuni, dar lasă un gust acru, de şampanie răsuflată^. Dilema, nr. 136,18 - 24 august 1995 între contemplativ şi Executiv Cu cîteva luni în urmă, am primit — prin amabilitatea autoruliii — o carte a cărei lectură m-a instruit peste aşteptări. Intitulată Jurnal în tranziţie, ea e semnată de domnul Mircea Coşea. Faptul că un ministru secretar de stat publică într-o editură mâi curînd marginală (Expert) o lucrare nu numai semnată de dînsul, dar în mod vădit scrisă cu mîna proprie, arată că ceva s-a schimbat totuşi în această ţară în care, după spusă unora, nu s-a schimbat nimic. în plus, „scriitura" e remarcabilă: textul se susţine clipă de clipă printr-o bună proporţie între răceală tehnică şi participare afectivă, între specialitate şi „foiletonism". Chiar cînd nu eşti de acord cu autorul trebuie să admiţi că perimetrul dezbaţerii şi termenii ei esenţiali beneficiază de un decupaj corect şi stimulator. Din mulţimea de „provocări" pe care le conţine discursul domnului Coşea mă voi opri, deocamdată, la două. 1 De la bun început şi apoi în repetate rînduri, se face observaţia că „tranziţia" e un drum fără destinaţie limpede, un drum greu previzibil în etapele sale succesive. Ca metaforă tutelară, e invocată aventura lui Columb; „Mi-e teamă — spune domnul ministru — că, la fel ca marele descoperi^ tor, tranziţia noastră nu va ajunge.la ţărmul dorit, ci la unul pe care numai soarta îl va aduce în faţa caravelelor. Va fi, fără îndoială, o descoperire, poate chiar o mare descoperire, dar peisajul pe care îl vom contempla nu va semăna deloc cu cel pe care ne aşteptăm să-l găsim. Nu ştiu dacă ya fi mai frumos sau mai puţin frumos, dar va fi, oricum, diferit de cel pe care ni l-am imaginat pe tot parcursul călătoriei. Dacă vom fi fericiţi sau nefericiţi este greu de spus" (p. 9). Tema aceasta a 182 ţelului nebulos apare şi în alte locuri, sub chipuri diferite. Ce fel de economie de piaţă vom avea? — se întreabă, de pildă, autorul: „Capitalismul liberal de tip american, varianta germană a economiei sociale de piaţă, economia scandinavă cu stat tutelar, economia ţărilor latino-americane? Nu ştim nimic" (p. 12). Domnul Coşea e perfect conştient de prostul efect psihologic al acestei situaţii. „Lipsa de claritate în exprimarea scopurilor şi obiectivelor tranziţiei a amplificat — spune Domnia sa — sentimentul de suspiciune şi neîncredere" al populaţiei (p. 23). împărtăşim în mare măsură incertitudinile şi temerile domnului ministru. In calitate de analist politic şi de expert în economie, Domnia sa poate cîn-tări cu oarecare calm contemplativ „situaţiunea" prin care trecem. Componenta delicată a discursului său vine însă din aceea că Domnia sa este ministru, ba chiar un fel de viceprim-ministru. Un membru (şi încă marcant) al Executivului e presupus a şti cu oarecare precizie ce proiect vrea „să execute", încotro vrea să meargă, pe ce cale şi în cît timp. Din acest punct de vedere, metafora Columb nu mai e valabilă. Columb a ajuns, într-adevăr, în altă parte decît voise, dar la plecare ştiuse bine ce vrea, iar pe drum greşise cu sistemă... Călătoria flotei iberice s-a desfăşurat sub semnul tenacităţii şi al speranţei. Ca să semene cu „flota" românească, ea ar fi trebuit, dimpotrivă, să bîjbîie la întîmplare, să nu creadă în nici o direcţie şi să nu fie sigură dacă vrea Indiile, vreun arhipelag paţadisiac sau Iadul. N-aş vrea să fiu în pielea domnului Coşea. Să trăiesc sfî-şiat între tezele contemplativităţii mele şi exigenţele Executivului din care fac parte. Să ştiu că singura strategie posibilă e aceea a riscului asumat, pe un fundal care nu oferă nici cea mai mică garanţie. Pe de altă parte, mi se pare mai omenească o atare dilemă decît suficienţa axiomatică a altor „executivi". Domnul Coşea e măcar sincer. Şi lucid. Unii dintre colegii săi afişează însă radicalităţi şi triumfalisme stranii. Ei se comportă ca şi cînd ştiu exact încotro: m-au dubii, nu cred că pot greşi şi iau orice observaţie critică drept manevră duşmănoasă, „neconstructivă", trădătoare de neam şi de ţară. Domnul Coşea e cît de cît neliniştit de deriva posibilă a cara-velelor... „Navigatorii" ceilalţi se comportă ca şi cînd n-ar avea de pilotat decît o banală cursă Galaţi-Sulina. Dar chiar 183 şi aşa, la cît de nesigur e drumul, ar trebui să aibă vocea mai mică şi privirea mai tristă. . 2 Domnul Mircea Coşea spune uneori lucruri care, venite de la un exponent al ştiinţelor economice, au o relevanţă aparte. In ce mă priveşte, nu pot întîmpina decît cu mare satisfacţie opinia Domniei sale potrivit căreia reforma nu e cu putinţă cîtă vreme se mărgineşte la a fi strict economică (pp. 183-184). Abordată numai în laturile ei „monetariste", limitată la adoptarea unor măsuri de moment care să „gestioneze dezechilibrele", neatentă la „identitatea culturală a naţiunii" ce urmează a fi reformată, la „elemente strategice" esenţiale, cum, sînt învăţămîntul, cultura, sănătatea, reforma autohtonă laşă o impresie de „provizorat şi improvizaţie". în sprijinul acestei opinii, domnul Coşea citează şi un document al Comisiei Economice ONU pentru Europa. Iată textul; „...în conceperea şi implementarea unui program credibil de reformă nu este suficient să existe doar expertiza şi clarificarea economică, ci şi un înalt profesionalism politic. A devenit clar că tranziţia nu a beneficiat pînă în prezent de o îndeajuns de elaborată ideologie politică. (...) Reforma economică în absenta obiectivelor politice nu are nici o sansă de reuşită" (p- 91). Ajuns aici, domnul Coşea nu poate să nii-şi pună anumite întrebări. Eu, în orice caz, mi le pun. Care sînt marii vizionari ai Guvernului, ideologii lui, reperele unui „înalt profesionalism politic"? N-am cum să evaluez în cunoştinţă de cauză aptitudinile contabile şi administrative ale unor „tehnocraţi" ca Nieolae Văcăroiu sau Florin Georgescu. Sînt gata să le acord creditul meu în alb. Dar pot evalua virtuţile lor extraprofesionale: nu-i văd abuzînd de imaginaţie teoretică, nu-i văd construind ample edificii ideologice. Cred, de altfel, că nici ei înşişi nu sînt dispuşi să se identifice cu asemenea roluri. Şi atunci, pe ce armătură de idei se construieşte reforma? Ce virtuozitate intelectuală e dincolo de „programul concret de acţiuni" elaborat de Executiv? Şi unde să căutăm mari politicieni? Poate în Parlament? în partidul de guvernă-mînt? în partidele aliate? Dar e limpede că, dincolo de minore dexterităţi demagogice, de cîteva abilităţi de duzină, recolta e cît se poate de precară. Ocupat cu trebile zilnice, Guvernul lasă „ideologia" pe seama partenerilor săi mai volu- 184 bili: cei din PUNR, PRM şi PSM: El se trezeşte, astfel, în situaţia paradoxală de a avansa măsuri reformiste, înconjurat de frazeologia unei coaliţii care e structural antireformistă, retardatară, nereformabilă. O coaliţie care gîndeşte şi se exprimă rudimentar tinde spre extremism şi nu dă doi bani pe Europa. Dacă domnul Coşea crede în ce scrie, dacă simte cu adevărat că nu vom evolua normal fără „creşterea calităţii factorului uman" (p. 185), atunci ştie foarte bine, chiar dacă n-o spune, că Vădim Tudor şi Gavra, Verdeţ şi Funar, Pău-nescu, Meşca şi Cosmîncă, Văcaru, popa Tatu şi alţii ca ei n-au nimic de-a face cu reforma, cu înnoirile şi deschiderile ei, cu inteligenţa ei suplă şi cinstită. A colabora cu asemenea personaje reziduale poate fi o formă — primară — de joc politic. Dar de „înălţime" şi de „profesionalism" nici nu poate fi vorba. Dilema, nr. 137,25 - 31 august 1995 Opoziţie constructivă, Guvern constructiv Mircea Dinescu mi-a povestit odată că, după revoluţie, a răsfoit în arhivele Uniunii Scriitorilor dosarele cu scrisori de protest adresate stăpînirii, sub dictatură. Impresia finală fusese jalnică: cele mai multe lăsau protestului un loc discret, spre final, la capătul unei lungi serii de fraze omagiale. Se începea cu o declaraţie de loialitate, urma un elogiu al destinatarului şi al „realizărilor" sale şi se semnala, în încheiere, o neregulă accidentală, ce trebuia corijată. Semnatarul îşi exprima încrederea în înţelepciunea „organului" căruia i se adresa şi ferma convingere că răul va fi remediat. Aşa erau vremurile, aşa erau oamenii, aşa eram mai toţi... Dar, în bună măsură, mai sîntem încă aşa. Deprinderile proaste se şterg lent şi uneori doar pentru a supravieţui sub altă retorică. Scrisoarea omagială de protest defineşte, cred, pentru mulţi români — mai des pentru cei de la guvernare — stilistica optimă a spiritului critic. Opinia critică e acceptată cîtă vreme e „constructivă". Ce înseamnă „constructivă"? înseamnă „deferentă", „laudativă", „iubitoare". Şi, mai ales, „rară", „sporadică", „pasageră", nu permanentă, sistematică, şicanieră. Teoria (şi exigenţa) criticii constructive îşi are, pînă la un punct, justificările ei. E adevărat că, după 1989, presa, politicienii şi oamenii de rînd au simţit nevoia să se purifice de frustrările anterioare printr-un veritabil dezmăţ al spiritului critic. Divergenţa a alunecat curent spre ireconciliabil, amendamentul, spre vituperare. Calomnia, injuria grosolană, furia demolatoare au umplut gazetele, pieţele, străzile, instituţiile şi casele noastre pînă într-atît, încît ne-am pierdut chipul: un amestec otrăvit de resentiment, proastă creştere, vulgaritate şi rea-credinţă a devenit machiajul nostru cotidi- 186 an, schimonoseala noastră cronică. Dezamăgiţi şi neîncrezători, am făcut pînă şi din adeziunile noastre nişte fenomene secundare ale adversităţii, moduri de a detesta adeziunile altora. Pe acest fundal, abuzul spiritului critic poate fi în-tîmpinat cu oarecare exasperare. E adevărat, de asemenea, că Opoziţia, incapabilă — din nefericire — să funcţioneze eficace, a adoptat prea des refuzul de principiu şi bombă-neala de circumstanţă. Politica antiguvernamentală s-a rezumat frecvent la un mecanic joc de ping-pong, la replica acră, exprimînd nu o contraofensivă doctrinară, ci stricta indispoziţie. Toate acestea fac parte din inventarul amar, dar inevitabil, al tranziţiei. O guvernare înţeleaptă ar fi trebuit să fie pregătită pentru această desfăşurare a lucrurilor şi să-şi asume cu un minim stoicism inconvenientul de a fi prima guvernare care poate fi înjurată, după cinci decenii de cuminţenie festivă. Oricum, ea trebuie să aibă conştiinţa că e mai bine să tolereze critica nedreaptă decît să încurajeze iarăşi lauda nemeritată, minciuna linguşitoare, făţărnicia. ...Şi totuşi, Puterea se arată mereu iritată, ori de cîte ori i se fac reproşuri. Sătulă de atacuri arbitrare, ea nu mai are urechi nici pentru cele legitime. Şi-a luat un aer de zeitate ultragiată, de instanţă infailibilă, neînţeleasă şi neiubită aşa cum s-ar cuveni. Şi, pentru că nu poate pretinde cu voce tare încetarea oricărei critici, recurge la eufemismul criticii „constructive". Mentalitatea aceasta s-a răspîndit şi printre alegători: nu le place că Opoziţia e „mereu contra", că „împiedică Guvernul să lucreze". Ideea e că, odată ales, Guvernul trebuie, lăsat în pace pe întreaga perioadă a mandatului său, urmînd şă fie evaluat abia la sfîrşit. Tipul acesta de gîndire se explică prin varii împrejurări. Mai întîi, prin lipsa obişnuinţei de a cîntări critic activitatea guvernamentală. Reflexul obedienţei sau al resemnării e încă surprinzător de viu. Apoi, prin grava carenţă a educaţiei noastre politice. Nu părem a fi înţeles încă modul de funcţionare al democraţiei, respectiv principiul controlului permanent exercitat asupra Puterii prin testul (periodic) al votului şi prin veghea (constantă) a Opoziţiei. Uneori, am impresia că se pot invoca şi motivaţii de ordinul psihologiei colective. Prestigiul de care se bucură fotbalul în massa electorală, la Guvern şi în Opoziţie îngăduie ipoteza că sîntem marcaţi în 187 profunzime de modelul suporterului. Suporterul e, prin definiţie, fidel. Din clipa în care s-a legat de o anumită echipă,, el înţelege să-i stea alături şi la bine şi la rău, cu un fel de patetică solidaritate. Guvernul şi Opoziţia şe poartă de obicei ca şi cum n-ar vrea să aibă un electorat matur şi lucid, ci o galerie agitată de „suporteri" decerebraţi. Ne putem imagina cu uşurinţă cum ar trebui să arate viaţa noastră politică — din punctul de vedere al diverselor tabere —- pentru a fi „constructivă". Din pionctul de vedere al Puterii: 1 Opoziţia se va abţine să fie opozantă. Rolul ei e să scoată în relief cu obiectivitate calităţile guvernării. 2 Cînd are obiecţiurii, Opoziţia le va comunica guvernanţilor într-un cadru restrîns, sub formă de recomandări amicale. 3 Ori de cîte ori va avea soluţii concrete la problemele ţării, Opoziţia le va livra dezinteresat echipei guvernamentale, contribuind astfel, cu modestele ei mijloace, la menţinerea acesteia la putere. 4 Pentru a nu împiedica prin inutile dezbateri mersul înainte al reformei, se anulează ca neavenită procedura moţiunii de cenzură. 5 Toate instituţiile care trăieşc din banii publici (care, de fapt, sînt ai Guvernului şi, în ultimă instanţă, ai partidelor de guvernămînt) sînt obligate să laude Guvernul, indiferent de prestaţia lui reală. 6 O dată pe an se va organiza o sesiune a celor două Camere reunite. Ea se va numi sesiunea consensului şi va crea atmosfera sărbătorească necesară pentru ca reprezentanţii Opoziţiei să recunoască deschis succesele Guvernului, în vreme ce reprezentanţii Guvernului proclamă necesitatea unei Opoziţii strîns unite în jurul „arcului guvernamental". Din punctul de vedere al Opoziţiei: 1 Guvernul se va abţine sa guverneze. El nu va emite ordonanţe şi va mustra majoritatea parlamentară ori de cîte ori ea îşi va pune în mişcare „maşina de vot". 2 Guvernul va organiza campania electorală în aşa fel, îneît alegerile să fie cîştigate de Opoziţie. La nevoie, el va propune chiar un candidat credibil la Preşedinţie, cu mai multe şanse de victorie decît propriul său candidat. 188 3 Guvernul îşi va cere scuze săptănunâl pentru faptul că nu e în Opoziţie, îşi va declara zilnic incompetenţa şi va cădea ori de cîte ori i se va aplica o moţiune de cenzură. 4 Nimănui nu i se va permite să exprime public observaţii critice la adresa partidelor şi liderilor din Opoziţie. Cine o va face totuşi va fi decretat oportunist, comunist, cotrocenist, prost sau nebun. Cînd greşeşte Guvernul, e vina Guvernului. Cînd greşeşte Opoziţia, e, de asemenea, vina Guvernului, a Securităţii şi a celor care semnalează greşeala. 5 Presa va tipări zilnic lungi poeme antiguvernamentale, din care să reiasă că Opoziţia e şubredă, dar viguroasă, că va cîştiga, că a cîştigat. „ Cu respectarea acestor cîtorva reguli elementare, reconcilierea naţională s-ar putea transforma peste noapte din vis în realitate. Cu alte cuvinte, nu ne trebuie decît un mic efort „constructiv" pentru ca România să fie bine şi tot românul să prospere. Dilema, nr. 138,1 - 7 septembrie 1995 Instincte sinucigaşe Un medic francez venit în România pentru a-şi da cu părerea în problema orfelinatelor s-a declarat uimit de numărul mare — şi în continuă creştere! — al copiilor abandonaţi, cu care ţara noastră dinamitează statisticile. în ţări mult mai sărace decît noi, fenomenul acesta e necunoscut sau nesemnificativ. „Nu înţeleg!" — spunea stingherit francezul, într-un interviu televizat. Intr-adevăr, lucrul e de neînţeles, dacă ră-mînem în perimetrul bunului-simţ, al firescului şi al portre-tului-robot rezervat, de regulă, „românului etern": omenos, ospitalier, iubitor de prunci şi temător de Dumnezeu. Cum să împaci frisoanele metafizice ale specialiştilor în „liturghie cosmică", „dor", „jale" şi „simţ strămoşesc al măsurii" cu mizeria sufletească a unor părinţi care îşi refac viaţa pe socoteala unui copil părăsit? Cum să te răsfeţi în drăgălăşenii folclorice „tradiţionale", cînd realitatea scoate la lumină mizeria în expansiune a infanticidului? Cine sîntem? Ce fel de schizofrenie ne-a lovit ca să trecem de la „Culcă-te, puiuţ, micuţ,/ Scoală-te mărişoruţ" la nou-născutul uitat cu copaie cu tot pe sub vreo scară, la gunoi, pe peronul cîte unei gări? Degeaba ni se pun dinainte cînticele ancestrale despre mireasa care devine „o grădină de copii" sau despre pruncuşori care doinesc încă din scutece („Doina din ce s-o făcut?/ Dintr-o gură de mic prunc;/ L-o lăsat maica dormind,/ L-o aflat doină zicînd"). Degeaba. în orfelinate nu doineşte nimeni: nici copiii, nici îngrijitoarele. Dar să spunem că vremea sentimentalismelor a trecut. Că pitorescul placid al ogrăzii rurale e depăşit. Să ne amintim atunci de pragmatismul ei. înaintaşii noştri nu se sfiau să anticipeze — în fecunditatea conjugală — proliferarea utilă a mîinii de lucru. Cîntecul de leagăn 190 invită nu o dată la mobilizare gospodărească, somnul pruncului fiind un soi de cantonament în vederea muncilor viitoare: „Doară-i creşte mărişor,/ Să fii mamii de-ajutor/(...) Doară-i creşte mai de grabă,/ Să fii tatii bun de treabă". E, cum se vede, o lirică „funcţională", în care afecţiunea se cuplează, fără prejudecăţi, cu calculul. Cînd nici afecţiunea, nici calculul nu se mai revarsă protector peste progenitura unei colectivităţi, echilibrul ei intim e compromis. Ea e cuprinsă de un instinct sinucigaş care, nesesizat, evoluează imprevizibil. Un instinct asemănător, o înclinaţie morbidă spre autodistrugere se citeşte şi în alte semne ale momentului: în pierderea respectului pentru limbă, de pildă. De la variantele ei lemnoase, atinse de rigiditate cadaverică, pînă la vulgaritatea fetidă a publicisticii de duzină, limba română trece prin grele pătimiri, într-o generală indiferenţă. Iar drama decadenţei ei între hotarele ţării e dublată de aceea a anemierii ei în diâsporă. în ultima vreme, am văzut o mulţime de reportaje despre minoritatea română din Ungaria. Toate încercau să construiască imaginea unei populaţii împinse samavolnic spre deznaţionalizare, retezată în elanurile ei culturale, atacată perfid în aspiraţia ei legitimă spre identitate. Se prea poate ca politica statului maghiar să nu abuzeze de tandreţe în chestiunea minorităţii româneşti. Ceea ce însă e îngrijorător e că minoritatea românească are, dincolo de vrăjmăşiile care o pîndesc din afară, propriile ei resurse de destrămare. Un reporter se plîngea că la o petrecere organizată de români pentru români, într-o localitate ungurească, convivii vorbeau între ei ungureşte. Renunţarea la limba maternă avea loc cu o descumpănitoare naturaleţe, fără nici o presiune exterioară. E o specie de „acomodare", de „cosmopolitism" prompt, pentru care nimeni nu poate fi făcut vinovat. Am întîlnit cu toţii români care, plecaţi de cîţiva ani din ţară, revin cu afectate dificultăţi de pronunţie şi vocabular. Româna vorbită — de români — cu accent străin pare să fie una dintre marile ambiţii ale emigraţiei româneşti. E semnul reuşitei, al deplinei integrări dincolo, al desprinderii de provincia autohtonă. Evreii, armenii, saşii care părăsesc ţara continuă să vorbească româneşte chiar şi cînd nu au de gînd să se mai întoarcă. Românii, dimpotrivă, par obsedaţi de voinţa de a se 191 asimila: îşi ţuguiază buzele, îşi încreţesc frunţile în căutarea cîte unui cuvînt uitat şi cîntă fraza după o partitură incertă, pe care şi-o închipuie mai nobilă. Un caz aparte este cel, dramatic, al Basarabiei, în care avem de-a face fie cu români românofobi, fie cu românofili rusofoni, ale căror discursuri unioniste se fac într-o limbă hibridă, după note scrise în alfabet chirilic, dacă nu direct în ruseşte. Ştiu că acesta este efectul barbarei colonizări sovietice şi că, dată fiind felonia vre-milor, e un miracol că s-a păstrat şi ce s^a păstrat. Dar ştiu şi că există seminţii mai încăpăţînate, mai rezistente la context, mai puţin pregătite să dispară. Aşa îmi explic că se mai vorbeşte încă limba macedoneană şi că ungurii din Ardeal nu vorbesc ungureşte cu accent românesc, deal, de cînd au poposit pe meleagurile transilvane, au stat numai printre români. Mi se va spune că avem scuzele ;şi> poate, şansele noastre într-o lume a viitorului, care merge spre globalizare. Că, pe de o parte, ne-o fi obosit efortul de a vorbi latineşte într-un ambient slav (ceea ce explică oarecare accese de slăbiciune) şi că, pe de altă parte, disponibilitatea noastră spre cdter-are e simptomul unei vesele vocaţii de a convieţui fratern cu oricine, cu toată lumea, fie şi cu preţul unor concesii masive. Dar o asemenea veselie a convieţuirii nu e calitatea distinctivă a discursului nostru: sîntem mai degrabă ţanţoşi şi tenebroşi, mereu îngrijoraţi de soartă, hăituiţi de ameninţarea unor comploturi viclene şi a unor duşmănii milenare, pe care* evident, le vom spulbera. Instinctul sinucigaş e dublat de o neodihnă retorică a victoriei. Nu ne pune pe gînduri creşterea numărului de copii abandonaţi şi nici faptul că vorbim tot mai prost româneşte. Ne pun pe gînduri ghinionul nostru istoric, elitismul elitelor, ungureasca ungurilor, cripto-comunismul pseudocomuniştilor şi marile dezvăluiri ale ziarului Ziua. Privind încordaţi spre linia orizontului, nu catadicsim să luăm seama la mina de sub talpă. S-ar zice că ne-am pregătit îndelung spre a fi luaţi prin surprindere. .. Dilema, m\ 139, 8 -14 septembrie 1995 între Berkeley şi Dudeşti Aflu că de curînd a apărut in Statele Unite o versiune a Bibliei politicalfy correct: textul e rescris cu grija de a menaja toate susceptibilităţile imaginabile ale cititorului modem; nu se mai spune Oui* Father, ci Our Father/Mother, ca să se elimine excesul „macho" al unui Dumnezeu (strict) masculin; nu se mai spune „dreapta Tatălui" ca şă nu se complexeze stîn-gacii; nu se mai pomenesc numele feluritelor seminţii acolo unde contextul e pejorativ ca să nu se încumjeze discriminările naţionâliis te. N-am avut cartea în mînâ, dar bănuiesc că sunetul ei e de o „noutate" radicală: îmi închipui ca tot ce se referă la tema păcatului a trebuit, de pilda, să fie reformulăt sau suspendat, aşa încît nimerii să nu se simtă vizat, incriminat, diminuat în demnitatea sa. Probabil că la sfîrşitul lecturii •nu se mai înţelege foarte bine ce rost are Legea, de ce e aşteptat Mesia, care e misiunea lui Iisus. O Iunie politically correct e o lume mîntuită: totul e în regula, nu mâi e nevoie de nici o intervenţie salvatoare. Dincolo de hazul iftvoliihtar al acestui efort de a reambala Biblia în aşa fel încît ea să nu mai pară necesară, dincolo de logica şuie a precauţiilor pe care le cub tivă campionii neocorectitudinii, există însă uri fond dramatic: o imagine apocaliptică a Celuilalt, un chip împuţinat, debil al semenilor, de natură să-i oblige pe cei (încă) lucizi şi omenoşi la un comportament clinici! Intr-adevăr, daca orice vorbire e „vorbire despre funie în casa spîrizuratului", dacă stîngacii sînt neurastenici din cauza faptului că şînt stîngaci, dacă trebuie să te prefaci tot timpul ca nu există nici o deosebire între graşi şi slabi, albi şi negri, înalţi şi scurţi, de teamă să nu provoci ireversibile catastrofe sufleteşti, înseamnă că umanitatea e bolîndă, anemică, în prag de colaps. Trebuie să 193 adoptăm, prin urmare; manierele unei ipocrizii veşnic surîză-toare, ca într-un pavilion al canceroşilor în care nimeni nu trebuie să ştie că are cancer. Omul e un animal hipersensibil, îl vom înconjura deci cu un mediu aseptic: îl vom cocoloşi, îl vom feri de orice l-ar putea contraria, îl vom îngropa de viu în antibioticul grijii noastre. în ce mă priveşte, cred că regulile (asumate) ale bunei-cu-viinţe sînt suficiente pentru a ne asigura o viaţă comunitară decentă: orice hiperregulă sfîrşeşte în istericală şi dambla. Pe de altă parte, contemplînd „corectitudinea politică" americănească de-aici, din micul nostru Paris, cad, vrînd-nevrînd, la grele dileme. Nici ca ei — îmi spun —, dar nici ca noi! Nici în puful unei totale amortizări, dar nici pe coji de nuci, sub tirul tuturora. Fapt e că, de îndată ce ne cufundăm în moravurile autohtone, imaginea lumii se reechilibrează. La cîtă correctness în Statele Unite, atîta harassement (hărţuială) pe Dîmboviţa. Toate disputele publice de la noi îşi propun să nu cumva să umble cu menajamente, Ele valorifică grandios toate metehnele reale sau închipuite ale combatanţilor, toate semnele lor particulare, toate zvonurile aflate în circulaţie pe, socoteala lor. Băţrînilor: li se scoate pe nas bătrîneţea, năsoşilor li se vorbeşte de nas, burtoşilor, de burtă. Rîdem de ticurile unora şi de tunsoarea altora. Cutare se bîţîie> cutare are barbă de ţap, cutare arată a beţiv sau a homosexual. Sîntem scuturaţi cu toţii de febra caricaturii, de voluptatea grotescului. Avem ochi rău: cultivăm grimasa, reinventăm expresionismul. După decenii de rozuri mincinoase, „s-a dat drumul" la scabrosul autentic. Adevărul e musai să miroasă urît, reforma trebuie să vină asupra noastră pe un val de greaţă. Oricum, „aproapele" trebuie tratat ca o căzătură: pentru „cprectitudinea politică" americană, el e un perpetuu prilej de inhibiţie; în jurul lui, se merge pe yîrfuri; pentru noi, dimpotrivă, „aproapele" e instrumentul cunei neîntrerupte expectoraţii, materia primă a unui război nemilos, purtat cu toate mijloacele. „Iugoslavi-zarea" noastră constă în generalizarea injuriei, a calomniei, a indiscreţiei., Ne place să zgîndărim răni deschise, să ţinem cicatricele proaspete. Aşa arată, în tranziţie, înclinaţiile noastre, comportamentele, pornirile noastre de popor blînd şi oropsit. 194 Pe cine să preferi? Pe universitarul californian, cu umanismul lui iacobin, cu retorica Iui stîngistă, cu teama lui de a nu-ţi jigni „canoanele", de a nu părea nici condescendent, nici fals cordial, cu ezitarea lui de a flata o femeie şi de a trece, astfel, drept „sexist", cu vorbirea lui artificială, care îi interzice să spună „bun", ca să nu crezi că sugerează culpabi-lizarea „răului", sau îi interzice să spună „dulce", ca să nu crezi că propune marginalizarea „acrului", pe scurt, cu nevroza lui justiţiară, cu toleranţa lui de beton, nefirească, plicticoasă, vag paranoiacă? Sau pe vigurosul cetăţean neaoş, care te năclăieşte în ocări, îţi umblă în buzunare, te ia de guler, îţi rîde în nas, îţi dă peste nas, îţi suflă-n gură, te batjocoreşte, te desfiinţează, dă cu tine de pămînt şi, la o adică, te pupă? Pendulez între aceste două modele, între Berkeley şi Dudeşti, ca un navigator debusolat între fioroasele şi inevitabilele Scylla şi Căribda... Dilema, nr. 140,15 - 21 septembrie 1995 Glissando... La cît de principiale şi de tăioase sînt manifestările publice ale politicienilor noştri, la cît de încăpăţînate şi de pătimaşe sînt opţiunile politice ale electoratului, ar fi de aşteptat să plutim într-un ocean de rigoare morală, de exaltare a onoarei, de consecvenţă . în realitate, cu cît mai spectaculoase sînt declaraţiile de intransigenţă ale unora, cu atît mai aco-modante sînt acţiunile lor. Adeziunile „sincere" se reajustează cu uşurinţă, fără prejudecăţi stînjenitoare. Ce gîndeam ieri contestăm azi, ce lăudăm azi călcam în picioare ieri. E caracteristic7 de pildă, obiceiul migraţiilor parlamentare. Aleşi pe listele unui anumit partid, o seamă de „reprezentanţi ai poporului" socotesc normal să treacă — în timpul aceluiaşi mandat — la un alt partid sau să devină „independenţi". Traficul PAC — Liberali şi apoi Liberali — extra-Con-venţie — Liberali intra-Convenţie (şi viceversa) e destul de aglomerat. La fel, foştii fesenişti deveniţi pedeserişti nu ezită să se angajeze ca vrăjmaşi intratabili ai foştilor fesenişti deveniţi pedişti. Foşti lideri sindicali (aşadar, oameni însărcinaţi să protejeze salariaţii împotriva eventualelor abuzuri guvernamentale) trec cu o nonşalanţă ameţitoare în structurile partidului de guvernămînt. Aceasta pe un fond general, în care foşti comunişti ajung luptători anticomunişti, foşti informatori combat SRI-ul şi foşti disidenţi trec drept colaboraţionişti. Cei care, în 1990, susţineau candidatura lui Radu Câmpeanu şi — dacă te găseau ezitant — erau gata să te azvîrle în Iadul „vînduţilor" sînt de părere astăzi că Radu Câmpeanu însuşi e vîndut. Mulţi dintre susţinătorii de-a-tunci ai lui Ion Raţiu îl amendează drastic acum, ca pe un 196 oponent neloial al lui Emil Constantinescu. Alianţa Patriciu-Ca-taramă a devenit rapid un ireductibil conflict. Trepăduşi de duzină, care, în 1990, se zbenguiau galeş în ograda lui Petre Roman, îl acoperă astăzi de furibunde injurii. Nu e mai puţin adevărat că l-am văzut şi pe Petre Roman tranşferînd fără farafastîcuri cîte un „amic politic" din categoria „sublimului" în aceea a „detestabilului". Am trăit să-l vedem pe Doru Viorel Ursu stînd — la o emisiune televizată — alături de Corneliu Coposu şi începîndu-şi intervenţiile cu „Noi, Opoziţia..." Am trăit să-l vedem şi pe domnul Coposu lăudîn-dud pe Adrian Năstase sau pe Ion Iliescu zîmbind alături de Alteţa sa, Principesa Margareta. Foşti lăutari ai cultului personalităţii se zbat, mai nou, pentru democraţie, foşti gazetari „omagiali" îşi exersează încheieturile înţepenite în tardive piruete de opoziţie. La 1 Decembrie 1993, cineva care mă certase cu trei ani în urmă pentru ceea ce i se păruse — atunci •— o demisie colorată monarhist înfiera aspru refuzul Guvernului Văcăroiu de a permite regelui să ia parte la sărbătorirea Zilei naţionale. Un antimonarhist de gang, veşnic supărat pe „cetăţeanul Mihâi de Hohenzollefn", se înfoiază ca un plutonier proaspăt „promovat" cînd dă mîna cu regele Spaniei. Un antifesenist de la începutul lui '90 devine fesenist la sfîrşitul lui '90, candidat la Preşedinţie în '92 (din partea PD), liberal după eşec şi ambasador cvasipedeserist în '94. Exemplele se pot înmulţi pînă la depresie: fanatici ai lui Marian Munteanu ajunşi antimuntenişti, proiliescişti din ianuarie '90 deveniţi monarhişti, agitatori de baricadă în Piaţa Universităţii deveniţi parlamentari înţelepţi şi negociatori cinici. Din păcate, versatilitatea aceasta nu e o noutate în lumea românească: e mai curînd o boală cronică, specific naţională. Să ne amintim de „schimbările la faţă" ale unor mari intelectuali în anii '50 şi '60 şi de cîţiva „clasici" interbelici în frunte cu infatigabilul Constantin Argetoianu, care a avut vreme într-o viaţă de om, să fie conservator, averescan, carlist, agrarian şi liberal. Dar încă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Titu Maiorescu era exasperat să constate ce rol însemnat au avut de jucat, la noi, „micile criterii personale" în evoluţia opiniilor şi a carierelor publice. Hasdeu, antidi-nastic la 1868, devine la 1896 stipendiatul lui Carol I pentru 197 Etymologicum Magnum Romaniae şi; în consecinţă, un fervent monarhist. Iar faimosul Candiano Popescu, cel cu „republica de la Ploieşti", a sfîrşit în slujba Palatului ca adjutant regal. Unii se vor grăbi să spună că aceste vesele tumbe ideologice dovedesc o dată mai mult cît sîntem de deştepţi. N-avem dificultăţi de adaptare, nu „încremenim în proiect'; nu credem în virtutea convalescenţei. Convalescenţa e „viciul" naturilor greoaie, incapabile de mobilitate intelectuală, opace la rafinamentele relativismului. O adînc înrădăcinată convingere autohtonă e că deşteptăciunea se poate dispensa de caracter, respectiv că „excesul" de caracter e o probă de prostie. Gu o asemenea convingere, părem a fi materia primă ideală a unei „tranziţii" fără sfîrşit. Căci nimic nu se poate aşeza într-o lume în care neaşezarea, sdiimbarea de macaz, „malea-bilitatea" conjimcturală sînt regula comportamentului individual. ; în România contemporană, versatilitatea nu e însă numai o carenţă de caracter: e, deopotrivă, un efect al lipsei de convingeri, “al adeziunilor superficiale, nereflectate, al derutei politice. Cînd nu eşti situat nicăieri, poţi fi oriunde. Nu ne rămîne decît să sperăm că, încet-înceţ, vom reinventa loialitatea, conduita articulată, suita în idei şi în atitudini. Pînă atunci, chiar şi emblematicul Mitică riscă a se degrada: el cade la nivel de Hopa-Mitică şi se întreabă pişicher: Care e idolul nostru de mîine, pe care ii vom nărui poimîine? Care e „alesul" următoarei noastre trădări? Dilema, nr. 141, 22 - 28 septembrie 1995 '' : i . Partea noastră de umbră Pentru orice minte sănătoasă, ezitările partidului de gu-vernămînt şi ale Preşedinţiei de:a rupe comproniiţătoarea alianţă cu România Mare au un ce enigmatic. Ce poate avea atît de preţios o asemenea alianţă incit să merite a fi salvată, oricîtă dezonoare ar aduce cu sine? Atîrnă cele cîteva procente, utile, e drept, în lupta electorală şi parlamentară, pe care o adunătură de zurbagii le pot livra Puterii; atîrnă aceste procente mai mult în balanţă' decît obrazul Executivului, al instituţiei prezidenţiale şi al ţării? E preferabil să arătăm lumii un chip contaminat de vulgaritate şi xenofobie, să ne lăsăm certaţi de toate catedrele europene decît să punem Capăt unei coaliţii zănatice, sub care pulsează exploziv negustoria şi şantajul? Pînă şi cel mâi candid analist politic ştie că argumentele curente pe care le invocă PDSR-ul („Nu putem guverna dacă pierdem majoritatea Legislativului", „Opoziţia ne-a zvîrlit în braţele extremiştilor refuzînd să participe la guvernare" etc.) niu sînt serioase. Ştim cu toţii că se poate guverna cu un cabinet minoritar sau cu unul de tehnocraţi, ştim cu toţii că, între timp, Opoziţia a făcut oferte de cogiiver-riâre {cu condiţia denunţării alianţei cu PRM-ul), ştim, în sfîrşit, că, în -timpul scurt rămas pînă Ia alegeri/ echipa Văcăroiu nu mai are nevoie de sprijiri parlamentar spectaculos: legile care îi trebuiesc peritru a bălmăji reformă există deja, iar mişcările de culise în vederea unei campanii electorale „reuşite" se pot face direct de la centru, fără camuflaj democratic. Aşadar, trebuie ăâ'căutăm în altă parte temeiul ocult al mezalianţei. Am • sperat că, după întoarcerea din Statele Unite, domnul Iliescu va reacţiona' tranşant la obrăznicia de slugă a liderului peremist. E adevărat. Domnia sa a 199 auzit multe în .anii,din. urmă. Dar toată „Opoziţia unită", toată presa „anumită" a ultimilor cinci ani n-au reuşit, punîhd mină de la mină, să-i batjocorească portretul atît cît a făcut-o — într-o clipită — erupţia de jeg din România Mare. Şi apoi, înjurătura duşmanilor e previzibilă şi, pînă la un punct, legitimă. Dar să te înjure un „tovarăş de drum"? Ca să nu mai vorbim că — la atacuri mai palide — Preşedinţia a dat semne de nervozitate mai categorice. Nu mai tîrziu decît deunăzi, domnul Brucan a fost pus la punct cu severitate de biroul de presă al Cotrocenilor pentru o declaraţie care, comparată cu dejecţiile „marelui aliat", e o mică arie de divertisment. Şi, în vreme ce Puterea — la toate nivelele ei — reculează, atenuează, divaghează, senatorul „disident" stă obscen la rampă, îşi dă poalele peste cap, ameninţă, retractează, atacă din nou, rostogolindu-se dizgraţios peste nervii noştri istoviţi, peste greu încercata noastră pudoare. Cu masivitatea lui flască, de bleg agitat* C.V. Tudor ocupă scena impenitent, în amorţeala generală. Domnul preşedinte „se explică", „nu se coboară", domnul Năstaşe vorbeşte în bobote, domnul Văcăroiu tace mîlc. Singur domnul Gherman dă oarecare semne de cuviinţă ardelenească şi bombăne pe cont propriu. Perplexitatea noastră rămîne întreagă: cum poate un personaj atît de ridicol, un insuficient veleitar, o mică lichea de periferie, să ţină în şah instituţiile cele mai importante ale statului? Presa ne comunică o veste mai curînd comică: Parchetul General s-a sesizat din oficiu şi a început să ancheteze cazul. Ce să ancheteze? Aberaţia e la vedere, scandalul e evident. In orice ţară normală, comportamentul şi afirmaţiile celui incriminat ar fi dus la suspendarea promptă a imunităţii parlamentare. Ce mai e de anchetat, cînd ai surprins puşlamaua m flagrant delict? , Atîta precauţie procedurală e de neînţeles. Una dintre explicaţiile posibile este şantajul. Senatorul pere-mist i-o fi avînd la mînă pe cei de sus cu cine ştie ce documente infamante. „Victimele" încasează de aceea, icnind minimal, ca să nu stîmească fiara. în ce mă priceşte, nu cred în acest scenariu: nu cred că C.V. Tudor ştie esenţialmente mai mult despre cei pe care îi hărţuieşţe decît ştim (sau bănuim) cu toţii. Insul nu e decît un banal bluffeur, cel puţin la fel de şantaj abil, de altfel, ca şi adversarii lui de circumstanţă. 200 Explicaţia mea e alta: a „anumită parte" a Puterii actuale se află într-o consonanţă de adîncime cu firea, metehnele şi apucăturile PRM-ului. Fie şi în chip inconştient, mulţi dintre parlamentarii, prefecţii şi activiştii majoritari se raportează la CV. Tudor prin afinitate: omul li se pare hazos, pitoresc, talentat; le confirmă pornirile ciobăneşti, le flatează semidoc-tismul, le înveseleşte şpriţul. E băiat de comitet, e „bă Comele", e „român de-al nostru". Are şi el, de, unele păcate, iar acuma a cam făcut-o de oaie, dar una peste alta e „fratele" nostru, patriot care va să zică, mîncător cinstit de jidani şi de bozgori, alunecos, zburdalnic, dar fălos şi sentimental. Cum să te superi pe el, cum să dai cu el de pămînt? în fond, nu e om rău: nu se compară cu intelectualii sclivisiţi şi morocănoşi, trădători de ţară, ciripitori în limbi străine, puşi mereu „pe contra", nesimţitori Ia virtuţile neamului nostru get, trac, daco-roman, vlah şi creştin încă de pe vremea păgînilor. Presupun că sînt destui printre aleşii noştri care, în străfundurile micii lor bucătării interioare, aud adesea un glas flaubertian zicînd: „CV. Tudor c'est moi!" C.V. Tudor e subconştientul stîngaci refulat al coaliţiei noastre cvadriparţite: nu e un om, e o funcţie psihică, o fantasmă, micul sediment paranoiac al „partidei naţionale". îndrăznesc să merg mai departe şi să zic: C.V. Tudor nu e doar întruchiparea subconştientului guvernamental. E partea de umbra a întregii naţiuni. Asemenea fiecărui individ care îşi are — după spusa psihoterapeuţilor — zona sa crepusculară, negativă, inavuabilă, fiecare popor îşi are noaptea sa, balastul său tenebros, latenţa sa suspectă. Ele ies la iveală în ceasuri funeste ale istoriei, cînd împrejurările sau surescitarea cîte unui descreierat deschid, iresponsabil, Cutia Pandorei. Nu facem nici noi excepţie de la această regulă. La felurite răscruci ale vremurilor am ştiut să dăm, în chip exemplar, tot ce era mai bun în noi. Am trecut însă şi prin încercări care au scos din noi tot ce era mai rău. Iar cînd arătăm rău, cînd ies la suprafaţă rezervele noastre de mitocănie, de provincialism resentimentar, de lichelism, suficienţă şi indignitate, chipul nostru împrumută, pentru o clipă, trăsăturile vicios infantile ale cîte unui politician neaoş. Să scuipăm în sîn şi să ne tragem cearşaful mai la soare. Dilema, nr. 145,20 - 26 octombrie 1995 Vădim cel rău şi Funar (Verdeţ) cel bun Una dintre manevrele curente ale politicianismului este camuflarea calculului util în chestiune de principiu. Vrei/de pilda, să-ţi schimbi pantofii şi declari că te-ai hotărît să spri-jirii producţia de încălţăminte. Vrei să te lepezi de un aliat incomod şi declari că ai decis ruptura în numele unor exigenţe democratice; Raţiunile despărţirii coaliţiei guvernamentale de Partidul România Mare sînt vădite şi elementare: liderul partidului cu pricina s-a obrăznicit peste măsură, introdudnd în rudimentara Sa baie sulfuroasă cîteva din tabuurile absolute ale guvernării pe care se angajase să o susţină: Preşedinţia, SPP-ul, SRI-ul, armata. N-a făcut-o din rigoare morală sau din eroism politic. A făcut-o spasmodic, decerebrat, sub un soi de fierbinţeală fudulă şi perdantă. Omul s-a luat o zi-două drept Avram Iancu şi a încercat, în văzul lumii, să obţină răgetul haiducesc din materia primă a unui simplu schelălăia Vitejia lui panicată, de poltron lăsat pe întuneric, a indispus. în plus, diverse foruri, oficine şi agenturi au dat de înţeles că nu se poate şi cu Vădim Tudor la Putere şi cu sufletu-n cer, că, prin urmare, trebuie să alegem între masca de oxigen (Consiliul Europei, NATO sau FMI) şi ţeava de eşapament a României Mari. Pe scurt, divorţul a devenit fatal. El a fost însă ambalat într-o demagogie a civilizaţiei europene, a democraţiei victorioase şi a statului de drept, de natură să ne amărască o dată mai mult. Căci nu asistăm la o purificare de fond a PDSR-ului, la un Damasc transfigurator. Asistăm la o mică parodie a virginităţii, la o tentativă pripită de reamenajare a portretului electoral pedeserist, aflat în dezordine după trei ani de guvernare grea. 202 De ce nu cred în sinceritatea acestei spectaculoase rupturi la vîrf? Mai întîi, pentru că ea nu ajunge nici măcar la echivocul „jumătăţii de măsură": se rezumă la un triinim posibil, la afişarea unei rigori de suprafaţă, mai curînd simbolică. Deşi Partidul România Mare s& declară solidar cu preşedintele său, el nu urmează a fi afectat, în fapt, de penalizarea acestuia. Toţi cei care au ajuns în posturi de decizie prin negoţul politic impus de Vădim Tudor rămîn în funcţie. Nu dispare nici una dintre nulităţile pe care PRM-ul le-a atîmat de pomul guvernamental după ce abia s-a tîrît în Parlament, la limita pragului de admisibilitate. Domnul Meşca rămîne secretar de stat la cultură, în ciuda tristei sale inanităţi, doamna Mitzura Arghezi îşi păstrează titlul fantomatic într-o organizaţie fantomatică, dăruită însă cu peste două miliarde de lei reali. Şi mai sînt şi alţii, care mai de care mai anonimi, mai inepţi, mai nedemni, strecuraţi în mecanismul Puterii pentru a parazita nestingheriţi pe osînza ei. Cum să cred atunci că PDSR-ul vrea cu adevărat să-şi regăsească onorabilitatea? Ce efect terapeutic poate avea incizarea unui furuncul, dacă ai grijă ca puroiul să rămînă neatins în matca lui dulceagă? Dar nici măcar C.V. Tudor nu e constrîns să tragă toate consecinţele sordidelor sale bufonerii. Nu i se ridică imunitatea parlamentară, nu se dă curs zecilor de procese pe care această ilicită imunitate le-a îngheţat sau le-a tranşat arbitrar în beneficiul agresorului. Şi'apoi, nu e de mirare că partidul de guvemămînt a descoperit viciile partenerului său abia la capătul a trei ani de coabitare? Vădim Tudor face publicistică antisemită încă de dinainte de 1989. Asiduu antimaghiar şi antiroman (căci a înjurat fără ezitare trei sferturi din elita intelectuală a ţării), el nu şi-a ascuns niciodată idiosincrasiile, vulgaritatea, dege-nerescenţa sufletească. N-a fost mai breaz la nuntă decît la divorţ. Prin urmare, alianţa cu un asemenea exemplar nu putea avea decît o singură, grav condamnabilă, justificare: dorinţa de a sta la Putere cu orice preţ, fără urmă de scrupul moral şi civic. în ultimii cinci ani, C.V. Tudor a colportat zvonurile cele mai absurde, calomniile cele mai groteşti, insultele cele mai scabroase cu privire la mari scriitori, miniştri, parlamentari şi generali, la instituţii prestigioase (naţionale şi internaţionale) şi la seminţii întregi. A trebuit să-l înjure bir- 203 jăreşte pe Ion Iliescu pentru ca şefii arcului guvernamental să-i descopere sideraţi grosolănia şi antisemitismul. S-ar zice că preşedintele României e primul „evreu" ofensat de Vădim, după ani lungi de surîsuri cosmopolite. Pentru cine şi-a păstrat simţul ridicolului, inocenţa cu care liderii PDSR-ului semnalau zilele trecute păcatele colegului lor era jenantă şi descumpănitoare. Care va să zică, stai trei ani într-un bordel şi într-o bună zi anunţi obştea că eşti înconjurat de prostituate, de care înţelegi să te delimitezi... Cum să credem deci într-o nevoie autentică de purificare? Şi încă ceva: a te dispensa solemn de Vădim Tudor, rămînînd alături de Verdeţ, Funar, Gavra şi Păunescu, e o comedie amuţitoare. îşi imaginează oare domnii Năstase şi Gherman că în capul aliaţilor care le-au rămas „fideli" e altă muzică decît îri capul „trădătorului"? Adică, avem, pe de o parte, în persoana lui C.V. Tudor un xenofob irespirabil, nedemocrat, neeuropean, iar, pe de altă parte, o coroniţă de spirite generoase, iubitoare de oameni (mai ales de unguri şi de evrei), visînd internaţionalist la Maastricht, Bruxelles şi Strasbourg, ca nişte faruri ale democraţiei planetare. Numele acestor serali, de la care atîr-nă „venitorele României", ne umplu auzul cu agreabila lor melodie: Verdeţ, Funar, Gavra, Suian, Păunescu. Lîngă ei, da! Lîngă ei poţi rămîne nepătat, lîngă ei poţi sta drept pînă-n pînzele albe, pînă la victoria finală. Nu se compară cu gălăgiosul de Vădim. Vădim e o boală de copilărie a tranziţiei. Aliaţii credincioşi, cei rămaşi în triunghiul de după patrulater, au altă anvergură: ei sînt patologia noastră de mîine, Bolile de maturitate şi de bătrîneţe ale capitalismului românesc multilateral dezvoltat. Dilema, nr. 146,27 octombrie - 2 noiembrie 1995 Moartea şi viaţa lui Comeliu Coposu Prima sărbătorire postrevoluţionară a Zilei naţionale (1 Decembrie 1990) mi-a lăsat o amintire penibilă. Era foarte frig — ceea ce a imprimat întregii ceremonii un ritm precipitat şi o psihologie zgribulită —, iar organizatorii locali, timoraţi de prezenţa „în păr" a ocîrmuirii, erau vizibil depăşiţi. Totul se desfăşura ca o perpetuă alergare după „nucleul prezidenţial" şi -— pentru o parte a guvernanţilor de-atunci — s-a încheiat cu un ultim sprint spre un elicopter militar, care ne-a trecut munţii destul de aventuros, cu zgomot mare şi „confort" de război. Momentul axial al evenimentului fusese „marea adunare populară'', cu discursurile cîtorva politicieni de vîrf dinaintea unei mulţimi care, la nici un an de la încheierea violentă a dictaturii comuniste, hotărîse că inamicul public cel mai detestabil era Opoziţia anticomunistă. Oficialităţile ■— dintre care făceam parte la acea dată — stăteau în spatele vorbitorilor, pe un podium improvizat, în oarecare devălmăşie (îmi amintesc că parlamentarii erau iritaţi de plasarea lor îndărătul Guvernului: domnul Văcaru făcea, împreună cu un „coleg", mici glume dubioase, categoria „băieţii din fundul dasei"). în această atmosferă a luat cuvîntul domnul Comeliu Coposu. A fost huiduit fără întrerupere, cu o grosolănie oarbă, grosolănia multiseculară a „boborului" în delir. Pentru oricine îşi păstrase —1 în ciuda climatului — o urmă de bună-cuviinţă, jalnicul episod era stingheritor la culme. Indiferent de adeziunea politică şi de felurite umori conjunctufale, nu puteai decît sa roşeşti asistînd la dezmăţul gregar al auditoriului împotriva cuiva care, fie şi numai prin vîrstă şi prin biografie, ar fi trebuit să impună decenţă. Lucrul însă cu adevărat uimitor în această împrejurare a fost, 205 pentru mine,, performanţa domnului Coposu. Şi-a citit euvîn-tarea pînă la capăt, cu o tenacitate imperturbabilă, imun la vitregia contextului, recules fără ostentaţie în hotarele mesajului propriu. Discursul său aparţinea, în mod vădit, cuiva care era învăţat să-şi îndeplinească lucrarea dincolo de orice calcul al oportunităţilor: fructificînd situaţiile favorabile, dacă ele există, sau ignormd situaţiile nefavorabile, dacă ele apar. In asemenea cazuri, între vorbitor şi vorbirea sa, între făptuitor şi fapta sa nu există interstiţii, spaţii de negociere şi de cîntărire a riscurilor. Există doar curgerea firească a destinului, asumarea lui calmă şi singuratică. In istoria României modeme, tipul acesta uman a fost, pînă la un punct, reprezentativ. După război însă, el s-a văzut vînat cu o consecvenţă şi cu o eficacitate care dovedesc vigurosul instinct de conservare al comunismului: era limpede că omogenitatea caracterului, ţesutul etic compact, nefisurabil, constituiau virtuţile cardinale ale rezistenţei, piedicile cele mai dure de care se izbea fabricarea „omului nou": ca atare, trebuiau lichidate. Mai fiecare dintre noi — cei din generaţia mea în orice caz — am avut în familie exponenţi ai „speciei" Coposu; nu vorbesc neapărat de anvergură, ci de, croială: oameni „direcţi", adică drepţi şi simpli, oameni care nu ştiau să surîdă ironic cînd auzeau de „principii" şi care nu sucombau în semitonuri cînd se punea problema unei opţiuni. în genere, au murit prin închisori sau au revenit între ai lor surpaţi trupeşte şi sufleteşte de experienţe inomabile. Dispariţia lui Comeliu Coposu aduce între noi şi lumea acestor înaintaşi o distanţă în plus, °un spor de abstracţiune., în el se sting unchii şi bunicii noştri, amintirile „din alte timpuri", figurile „obsedantului deceniu", farmecul imprecis al poveştilor de familie despre Maniu şi Brătieni, despre tînărul rege Mihai, despre România Mare, despre magazinele de pe Calea Victoriei şi despre promenadele de la Şosea. (O lume pe care n-o vom putea păstra vie în memoria noastră decît încetînd s-o idolatrizăm...) Cei care îşi amintesc de furia vulgară cu care era întîmpi-nat domnul Coposu imediat după revoluţie vor contempla cu oarecare stupoare pietatea cvasiunanimă care îl înconjoară acum. E un semn că mulţimea e totuşi educabilă: prestigiul adevărat sfîrşeşte prin a impune, fierbinţelile ideologice se domesticesc. Moartea lui Comeliu Coposu iradiază, aşadar, 206 — potrivit unei logici neprogramabile — o subtilă pedagogie; reprezentanţii establishmenţ-ului au simţit nevoia să vorbească deferent, „concurenţa" politică şi-a făcut o onoare din a comenta omagial virtuţile fostului ei inamic. Pentru prima oară, cred, „duşmanul" politic a căpătat — în mod public — onorabilitatea adversarului. Pentru prima oară, omul de pe stradă a putut constata că preşedintele ţării, preşedinţii Camerelor, primul-ministru, directorul SRI-ului şi liderii stîngii pot vorbi cu respect, uneori cu afecţiune, despre cineva „din Opoziţie". Care va să zică e posibil. Injuria puturoasă, ura bezmetică, înfruntarea isterică nu sînt obligatorii. Pînă şi Televiziunea naţională a regăsit, pe alocuri, un ton omenesc, ceea ce i se întîmplă rarisim. Domnului Coposu i-a reuşit, o dată mai mult, imposibilul: în jurul suferinţei şi al sfîrşitului său s-a conturat o arvună a reconcilierii naţionale. De aceea, nu sînt de acord cu puriştii „luptei", cu cei care vorbesc de ipocrizia discursurilor Puterii şi vor să se răfuiască minereşte cu domnul Gherman la căpătîiul defunctului. N-au priceput nimic din spiritul în care a acţionat mentorul lor în anii din urmă. în ce mă priveşte, prefer să acord oricui, într-o primă instanţă, prezumţia de sinceritate şi ador ipocrizia care mă fereşte de bîtă. Nu mă interesează dacă domnul Văcăroiu suferă pînă în străfunduri la moartea domnului Coposu. Esenţial este că Domnia sa socoteşte de rigoare să declare că suferă. Esenţial este că Domnia sa înţelege să se integreze într-un „scenariu" civilizat, într-un raport normal cu o realitate dramatică. E un progres sau măcar o promisiune de progres. îmi convine în mult mai mare măsură acest protocol decît spontaneitatea mîrlănească a confruntărilor din anii '90. Va trebui, cîndva, să reflectăm analitic asupra delimitărilor posibile (şi necesare) între prezenţa simbolică a lui Comeliu Coposu pe scena politică românească de după 1989 (rolul lui de reper, de punte între democraţia interbelică şi cea postrevoluţionară, efectul coagulant al personalităţii sale în interiorul Opoziţiei) şi strategia sa politică propriu-zisă. Probabil că accentul pus pe reacţie mai mult decît pe ofensivă, un anumit imobilism şi o, inevitabilă, componentă „retro" a orientării sale au fost salutare în perioada nebuloasă de pînă acum. De-aici înainte vom asista, cu siguranţă, la schimbări. Dispariţia unui om de mare calibru provoacă întotdeauna, în 207 metabolismul comunităţii sale, o ruptură de continuitate. Se pune întrebarea cine va fi capabil să administreze această ruptură. Căci prestigiul n-a fost — în cazul domnului Coposu — doar născător de emulaţie. A fost şi născător de vid. Vegetaţia, se ştie, evoluează precar în jurul marilor arbori. Cu unele excepţii. O excepţie a fost domnul Coposu însuşi, care a vorbit adesea despre importanţa formativă a celor zece ani petrecuţi alături de Iuliu Maniu* Rămîne să vedem, în lunile următoare, cine a profitat intelectualmente şi politiceşte de pe urma celor cinci ani petrecuţi alături de Corneliu Coposu... Dilema, nr. 149,17 - 23 noiembrie 1995 A spune lucrurilor pe nume Săptămîna trecută, Guvernul României a găsit răgazul să se ocupe de fineţuri. El a decis că un român adevărat nu poate fi botezat oricum: în orice caz, nu poate fi botezat cu nume obscene sau ridicole. Cine s-ar fi aşteptat ca, în puzderia de necazuri cu care se vede confruntat, Guvernul să aibă timp şi chef de asemenea inefabile griji. O primă concluzie ^se impune: Guvernul are nervi buni. A doua concluzie: Guvernul are simţ metafizic. Alegerea numelui pune rafinate probleme speculative; a da nume, nume potrivit, lucrurilor şi vieţuitoarelor e o competenţă şi un privilegiu pe care omul le deţine prin delegaţie de la Dumnezeu însuşi. Cînd cineva i-a luat numele în rîs recurgîrid la un ieftin joc de cuvinte, Goethe 6-a simţit lezat ca de o blasfemie: era atins în esenţa, adică în misterul lui. Aşa ceva nu se face! Ei bine, la rînd cu Dumnezeu şi cu Goethe, miniştrii noştri s-au văzut îndemnaţi să umble la „mume", la arhetipuri. lnfuror-u\ lor reformator, nu puteau lăsa de izbelişte onomastica naţională, parte integrantă a imaginii ţării, a demnităţii şi europenităţii noastre. Cum ne vom simţi pe la feluritele vămi ale lumii dacă vom arăta grănicerilor paşapoarte cu nume pocite, scîmave, ilare? Să facem ordine! Să ne numim cu toţii Ion şi Maria, Nicolae şi Elena, Costel şi Gheorghiţă — ca în abecedare! Şi, în orice caz, să nu riscăm nimic pe acest tărîm fără a consulta Guvernul. Căci— a treia concluzie! — Guvernul ştie. Ştie ce e acela un nume obscen şi, mâi ales, ce e acela un nume ridicol. Noi am putea avea încă unele ezitări: să te cheme „Scutură-lance" (engl. Shakespeare) nu e niţel obscen? Sau să te cheme „Creangă" nu e niţel ridicol? (îmi dau seama că astea sînt nume de familie, dar, în definitiv, n-ar trebui să „reglemen- 209 tăm" şi în privinţa lor?) A patra concluzie: Guvernul are umor. Dacă primul-ministru ar fi avut un nume oarecare, tapajul acesta estetic în materie de apelative n-ar fi avut nici un haz. Dar să te cheme într-un mod atît de... particular şi să ceri poporului ameliorări stilistice e sublim. E o minunată probă de uitare de sine. A cincea concluzie: Guvernul e sensibil. în fond, totul a început de la ideea năstruşnică a unui alegător de a-şi boteza fata „Nicoleta Văcăroiu", în speranţa unei năşii solvabile. Dacă unui cetăţean obişnuit i se „manipulează" în felul acesta numele, n-are ce face, trebuie să se resemneze. Dacă însă o păţeşte primul-ministru, el se poate apăra cu un decret. Şi chiar o face, pentru că sensibilitatea lui nu-i îngăduie să tolereze bancuri aţît de proaste. Concluzia a şasea: Guvernul e pudic. El nu suportă cuvintele „tari" în nici o împrejurare, (Subconcluzie: Guvernul e> consecvent.) De pildă, în loc de „sărăcie", „viaţă grea" şi alţi asemenea termeni obsceni, se preferă „dificultăţile inevitabile .ale tranziţiei" sau „criza mondială". în loc de „economie falimentară", se recomandă expresii de ţipul: „ingerinţele FMI-ului", „speculaţii bancare", „indisciplina agenţilor economici". Pe scurt *—şi ca să simplificăm lucrurile —, în loc ,de „catastrofă", şe spune „unele greutăţi", în loc de; „corupţie", se spune ^exagerările presei" sau „afirmaţii calomnioase", în loc de „eşec", se spune „succes". Această virtuozitate a eufemismului e însă un talent moştenit. Unii dintre noi îşi mai amintesc, poate, de scumpirile care se numeau pe vremuri „reaşezări de preţuri", de concedierile care se numeau „reorganizări", de mitingul obligatoriu care şe numea „manifestaţie spontană" şi de toate celelalte abilităţi retorice care făceau sarea şi piperul vieţii sub dictatură. < Pe baza consideraţiunilor de mai sus, vom spune totuşi că, în ciuda calităţilor saje enunţate în cele şase concluzii precedente. Guvernul (concluzia a şaptea!) are încă unele lipsuri. Deşi din toate afirmaţiile sale rezultă în chip limpede că e infailibil, că nu i şe poate imputa nimic> că se mişcă glorios şi exact după un traseu pe care nu-1 periclitează decît greşelile altora, Guvernul continuă, fără nici o motivaţie rezonabilă, să stea de vorbă cu unii gazetari sau chiar cu unii politicieni din Opoziţie. E o amabilitate inutilă, o pierdere de vreme, dat fiind rolul strict ornamental al acestora. Sigur de 210 realizările sale, ba chiar de complicitatea Ini Dumnezeu (l-am auzit odată pe unul dintre miniştri declarînd autoreferenţial că Cel de Sus îi ajută pe cei care muncesc), Guvernul ar trebui să-şi vadă liniştit de treabă, savurînd postura de a fi deja cu un picior în posteritate. Se apropie ziua a şaptea, ziua binemeritatei odihne de după creaţie. Totul e în bună ordine. Doar ici colo mai sînt de schimbat cîteva nume şi de corijat cîteva detalii. Cît despre numele cu care Guvernul acesta va fi chemat la Judecata de Apoi — iată o taină care ne depăşeşte. E sigur însă că va fi chemat cu numele lui adevărat. Nu ne rămîne dedt să sperăm că el nu va fi nici obscen, nici ridicol. Dilema, nr. 150,24 - 30 noiembrie 1995 Neaşteptata reapariţie a căpitanului Soare După ce în Senat s-a votat legea caselor naţionalizate, cineva a observat că numărul voturilor înregistrate electronic era mai mare decît numărul senatorilor prezenţi în sală. S-au făcut cercetări şi s-a ajuns la concluzia că se defectaseră aparatele. Votul fusese deci, „din motive obiective", incorect. Ce poate urma, în mod normal> după o asemenea constatare? Evident, suspendarea votului fals şi repetarea procedurii. Ce a urmat de fapt? Acceptarea votului ca valabil şi promulgarea legii. Cum e cu putinţă aşa ceva? — se întreabă cetăţeanul naiv, marcat încă de reflexe comportamentale vetuste. Ei, uite că se poate! Conducătorii de şedinţă nu au insomnii, opozanţii nu mor de gît cu adversarii lor politici, magistraţii nu intră în colaps moral şi profesional. Am patentat ceva nou, amuţitor de nou: legiuitorii legiferează în mod ilegal ilegitimi-tatea, neregula devine obiect de promulgare. Sîntem dincolo de băşcălie şi de indignare: sîntem într-o suprarealitate paralizantă, de necomentat. Devierea, e consacrată ca normă, neruşinarea e integrată bunelor maniere. Priceperea şi zelul cu care instituţiile noastre întreţin cultul „de necrezutului" nu cunoaşte margini. De curînd, am avut ocazia să mă sufoc de stupoare citind ultimul raport al SRI-ului. Se spunea acolo, cu un calm mînăstiresc, că, în activitatea celebrei organizaţii, au existat şi unele scăpări. Că, de pildă, „cazul Patapievici", „cazul Ungureanu" şi „afacerea Terasa «Anda»" au fost regretabile „accidente de muncă". Cititorii noştri îşi mai amintesc, poate, de „căpitanul Soare" şi de protestul mai multor intelectuali scandalizaţi, acum cîteva luni, de perspectiva unei reactivări a Poliţiei politice, cu toate vechile şi infamele ei tehnici de lucru (anchetă printre vecini, 212 intimidare etc.). Domnul Măgureanu a repetat atunci, în mod apăsat, că misteriosul personaj care punea întrebări „neprincipiale" colocatarilor domnului Patapievici nu putea să aparţină serviciilor sale pentru simplul motiv că acele servicii nu-şi mai îngăduie asemenea „activităţi". Domnul Măgureanu a lăsat să se înţeleagă, cu tactul cuvenit, că, dacă penibila întîmplare e totuşi reală, ea e, cu siguranţă, isprava altoi* servicii secrete. Cu acest prilej, opinia publică a aflat, mulţumită unei lăudabile acţiuni gazetăreşti, că în România există mai multe instituţii îndrăgostite de investigaţiile clandestine. Stăm sub mai multe lentile deodată şi plătim din buzunarul propriu şlefuirea şi buna lor funcţionare. Numai că celelalte „lentile" au exclus cu aceeaşi fermitate ca şi domnul Măgureanu posibilitatea implicării lor în vreo cercetare de tip poliţienesc. Preşedinţia, prin purtătorul ei de cuvînt, a calificat tapajul născut în jurul cazului Patapievici drept o provocare (?).. Opoziţia încerca din nou, înrăită în manevre impure, să strice imaginea ţării. S-au găsit, e drept, şi o sumedenie de „particulari" care să bagatelizeze sau să psihana-lizeze isteţ iritarea celor zece intelectuali faţă de spectrul — reanimat — al Securităţii. între ei, s-a distins domnul Cristian Tudor Popescu, de obicei mai inspirat, pentru care cazul Patapievici era făcătura interesată a unor intelectuali frustraţi, în goană după notorietate. In loc să se ocupe de criza hîrtiei (acută la momentul respectiv), ei inventau false probleme. Cum o să existe un căpitan Soare atît de neprofesio-nist? Numai nişte caraghioşi de intelectuali doritori să facă senzaţie pot călări iepe atît de şubrede. Alţii au găsit explicaţii şi mai simple pentru a demonta parada de civism a protestatarilor: ei nu voiau, de fapt, decît să-i facă reclamă lui Horia Patapievici, colegul lor mai tînăr, care, întîmplător (halal întîmplare!), tocmai urma să scoată o carte la editura Nemira şi apoi alta, la Humanitas. Pe scurt, din aproape în aproape şi din toate direcţiile, cei care au înţeles să facă public un incident compromiţător pentru orice stat de drept din lume au primit un vot de neîncredere generalizat: s-ar fi zis că zece inşi cunoscuţi îndeobşte ca rezonabili şi relativ inteligenţi s-au ţicnit peste noapte şi au inventat o istorioară ridicolă şi răutăcioasă, fără altă motivaţie în afara vanităţii lor paranoiace şi a unor suspecte strategii negustoreşti. 213 / Or, iată că, pe neaşteptate, într-un inexplicabil puseu de „glasnost", SRI-ul îşi asumă „viciile procedurale" ale cazurilor incriminate! Care va să zică n-am fost nebuni! Care va să zică domnul căpitan Soare există şi se ţine impenitent de prostii! (Am aflat, între timp, că e destul de cunoscut în cartier, întrucît a mai făcut vizite de şopîrlă şi prin alte blocuri, pe la vecinii unor gazetari din aceeaşi zonă...) Şi atunci, ce să gîndim despre garanţiile oferite la început de domnul Măgu-reanu? Şi despre verdictul tranşant al instituţiei prezidenţiale, cuiît că „agitatorii" cazului Patapievici n-ar fi fost decît nişte vulgari provocatori? Noi ceream, în momentul izbucnirii scandalului, asumarea vinovăţiilor şi numele vinovaţilor. Ceream ca responsabilii gafei să tragă consecinţele iresponsabilităţii lor. Nu s-a întâmplat nimic. Iar acum, totul se rezolvă discret, cu o rapidă autocritică. Dar, în definitiv, ce înseamnă, într-unasemenea domeniu, „accident de muncă"? Unde e eroarea? în faptul că asemenea anchete cu caracter politic se mai fac încă sau în faptul că din nebăgare de seamă sau neprofesionalism ele au ieşit la iveală? „Accident de muncă" se potriveşte mai bine cu varianta din urmă. Iar dacă tot ceea ce regretă domnul Măgureanu e că „s-a aflat" despre năzbîtiile subordonaţilor săi, sîntem pierduţi. Nu ne mai rămîne decît să urăm căpitanului Soare spor la lucru! Dilema, nr. 151,1 - 7 decembrie 1995 SPRE EUROPA, CU SPATELE. Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului , Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maior eseu este după cit ştim noi naţionalitatea în marginile adevărului; Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional M. EMINESCU, Opere, voi. IX, p. 457 Ca orice specie a succesului, saltul în universalitate al culturilor naţionale poate fi dorit cu ardoare, dar niciodată programat contabiliceşte. El e o speranţă legitimă, a cărei împlinire nu poate face însă obiectul unor manevre strategice decît pînă la un anumit punct. Trecerea de la anonimat provincial la notorietate planetară seamănă, în această privinţă, cu un proces de însănătoşire organică; o minimă înţelepciune a bolii demonstrează că vindecarea ultimă e dincolo de cuminţenia pacientului şi de competenţa medicilor: ea ţine de o lege încă misterioasă pe care — în lipsa unui cuvînt mai geometric — o numim destin. Tratamentul trebuie urmat fără abatere şi nici un detaliu nu trebuie neglijat pentru a ieşi în întîmpina-rea soluţiei optime; dar, făcînd tot ce depinde de noi, vom accepta cu luciditate că tuşa finală, redobîndirea sănătăţii, ţine de un determinism care nu respectă neapărat calculele internaţionalităţii noastre. Prin aceasta, nu acordăm nimic fatalităţii şi nici nu facem mistagogie; conlucrăm doar — în modul cel mai realist cu putinţă — cu dialectica imprevizibilă a lumii şi cu limitele naturale ale libertăţii noastre. Formulată în chip adecvat, întrebarea cu care urmează să ne confruntăm nu va suna, aşadar: „Prin ce metode ne este 217 asigurat accesul la universalitate?", ci, mai curînd: „Ce avem de făcut pentru ca faptul (ipotetic, fireşte) de a rata universalitatea să nu ne poată fi reproşat nouă, ci unui blamabil capriciu al istoriei?" Sau mai limpede încă: „C^ avem de făcut pentru ca eventualul nostru eşec să constituie o nedreptate?" E de presupus că, asumată fără ezitare, întrebarea aceasta ne va ajuta să evităm la timp orice regretabilă greşeală. în întrebarea „ce avem de făcut?" stăruie o impreciziune care ne-ar putea angaja într-o investigaţie laterală. Pentru cei mai mulţi dintre noi, „a face" a ajuns să desemneze stricta-mente ceva de ordinul agitaţiei exterioare, al acţiunii eficace, orientate numai în aiară. Fapta e o enormă gesticulaţie publică sau nu e nimic. înfăptuirea interioară, travaliul discret a cărui materie primă e conştiinţa, e luat drept „pasivitate" contemplativă, drept o nonfaptă cu rost privat, lipsită, aşadar, de orice funcţionalitate socială-, Această înjumătăţire a sensului lui „a face" poate duce, în lumea contemporană, la un dezechilibru comportamental cu consecinţe incalculabile: oamenii veacului nostru sînt tot mai dinamici, dar, în acelaşi timp, tot mâi impersonali. Cu alte cuvinte, acţiunile lor tind să nti-i mai exprime, să nu mai fie manifestări ale unui metabolism autentic, ci doar febrilitatea mecanică a unor conştiinţe vide, care au renimţat la puterea de a lua decizii pentru confortul de â primi comenzi. „Conceptul central" al faptei exterioare este organizarea. „Conceptul Central" al faptei lăuntrice este ordinea. Diferenţa dintre ele e experimental demonştrar °bilâ: în trebile Spiritului, abuzul organizării poate stîmi o rigidă, greu dizolvabilă dezordine. Organizarea se adaugă lucrurilor, ordinea e conţinută în ele şi trebuie doar descoperită. Ordinea implică, cu necesitate, Organizarea. Reciproca însă e valabilă numai în parte. ' Aşa stînd lucrurile, socptim că, în primul rînd, nu asupra unei mai bune organizări a lansării noastre m lume trebuie să meditam,, ci asupra ordinii interioare în numele căreia pretindem o asemenea lansare. înainte de a fi întreprinzători, e nevoie de staza fecundă a introspecţiei. De altfel, numai aşa rămînem între hotarele puterii noastre reale. Căci, în genere, problemele de management sau de politică culturală nu sînt decît,într-o măsură restrînsă la îndemîna creatorului de artă. 218 Nici scriitorul, nici muzicianul, nici plasticianul nu pot decide asupra bunei administrări a talentului lor. Impresariatul e o profesie distinctă, ca şi speculaţia teoretică în jurul creativităţii. Pe de altă parte, nici un artist adevărat hu-şi începe lucrul stabilind cît specific şi cîtă universalitate va amestecă în aluatul operei sale. Premeditările de acest tip sînt, deseori, catastrofale, ilustrînd o dată mai mult precaritatea organizării excesive într-un domeniu care e patronat, de obicei, de o inefabilă, dar incoruptibilă ordine. Vom; lăsa, prin urmare, deoparte tot ce am putea spione (sau au spus alţii) cu privire la piedicile concrete pe care le are de depăşit uneori efortul nostru de a ieşi în arena mare a culturii europene. Vom pune între paranteze lacunele activităţii noastre de propagandă sau unele stîngăcii ale serviciilor noastre diplomatice, care acordă prea puţină atenţie circulaţiei valorilor noastre pe piaţa mondială şi a valorilor mondiale pe piaţa noastră. Ne vom opri, deocamdată/la temelia chestiunii, la lămurirea noastră cu noi înşine. Odată consumată această etapă, lămurirea celorlalţi cu noi va căpăta, cînd va veni momentul, o desfăşurare firească. Care e deci ordinea specifică pe care vrem să o propunem ordinii globale a lumii? Şi, dacă vrem să devenim universali în numele fiinţei noastre naţionale, care sînt cOnturele ei exacte şi care e aşezarea noastră onestă în raport cu ea? Orgoliul (benefic) de a fi „reprezentativi" pe plan universal, de a lăsa să se audă un sunet românesc dincolo de hotarele României e, evident, o formă de patriotism. Iar patriotismul capătă o tonalitate sau alfa, în funcţie de configuraţiile variabile ale ideii naţionale. Convingerea că avem ceva de spus celorlalte popoare se bizue pe o viziune prealabilă asupra ^românescului", pe care nu o putem aduce întotdeauna sub controlul raţiunii. Pentru o anumită categorie de români — cei al căror patriotism e de dominantă retrospectivă —> România e, înainte de toate, trecutul ei. A fi patriot înseamnă a evoca la tot pasul istoria şi a face din istorie principalul nostru „mesaj" către lume. în această accepţiune a sa, patriotismul are un anumit farmec sentimental, pe care toţi îl simţim la*un moment dat. E farmecul pomenirii strămoşilor şi a tradiţiilor, e nostalgia 219 „vremurilor de altădată", dublată, de regulă, de un amărui conservatorism. Patriotismul acesta tinde spre închidere în sine: e funciarmente păstrător, înclinat spr^ solemne comemorări şi spre retorica exemplarităţii inegalabile a eroilor naţionali. Despre justificarea şi respectabilitatea lui nu e nevoie, credem, să mai vorbim. Să-i catalogăm însă pericolele. Găci el riscă adesea să aşeze trecutul nu într-un spaţiu al emulaţiei, ci într-unul al vanităţii, .în loc să fie un model al prezentului, trecutul se instituie uneori într-o scuză a lui, într-o blîndă îndreptăţire a oricărei ratări. Ispita de a ne explica insuficienţele prin inventarierea greutăţilor de care ne-am izbit e una dintre consecinţele amendabile ale acestei confuzii. Discutabilă moralmente ar putea fi şi hipertrofia patosului naţional, argumentată doar prin anvergura „gloriei străbune". Legen-darizarea istoriei (a cărei variantă curentă e eroismul de manual şcolar prost) poate deveni astfel substanţa, unui nesănătos sofism, > potrivit căruia virtuţile înaintaşilor noştri se moştenesc fără efort, ca ochii albaştri, de la o generaţie la alta. Or, pentru a semăna cu eroii noştri, nu e suficient să-i invocăm zgomotos sau să le multiplicăm portretele. în realitate, o înţelegere igienică a trecutului trebuie să ne avertizeze că se pot moşteni şi viciile, nu doar virtuţile, şi că, pentru a ne onora istoria, trebuie să o refacem în noi clipă de clipă, mai mult decît să o risipim în discuţii cotidiene. La antipodul patriotismului retrospectiv se află patriotismul profetic, pentru care România e un proiect înainte de a fi o realitate. România e un rezervor de disponibilităţi, un „posibil" aflat în plină desfăşurare. A fi patriot •— în această perspectivă — înseamnă a profesa o maximă deschidere spre viitor, a înlocui ritualurile memoriei cu perpetua competiţie a inventivităţii. La limită, o asemenea ideologie adoptă radica-litatea excesivă a devizei lui Vintilă Brătianu: „Trebuie o privire curajoasă înainte. România mare, ca şi cea mică, de la 1859, nu are tradiţii!" Cînd ideea naţională are un profil de acest tip, „specificul" cu care ea vrea să intre în marele colocviu al universalului nu mai e un „trecut nobil", ci, dimpotrivă, o sumă de resurse nefolosite încă, un energetism juvenil, uşor de înregimentat în orice ispravă a contemporaneităţii. Patriotismul nostalgic se adresa lumii cu autoritatea meritelor 220 treptat acumulate. Patriotismul profetic renunţă la orice pedigriu, dar are curajul de a-şi asuma, cu un fel de sportivitate, felurite sarcini şi de a face promisiuni. în perimetrul acestei din urmă mentalităţi intră ideea, mai veche, a misiunii naţionale, o idee în care sublimul şi diformitatea se îmbină în proporţii egale. Sublimul e acela al jertfei altruiste, pe care gîndul de a fi util altor naţiuni o presupune. Diformitatea e a complexului de superioritate implicat în orice mesianism. De alternanţa aceasta de plusuri şi minusuri pe care ideea misiunii naţionale o pune în joc s-a ocupat Max Scheler într-un text al său din 1919 (liber die Nationalideen der grossen Nationen). E vorba acolo de elitarismul englez, de vocaţia pedagogică pe care şi-o atribuie Franţa şi de soteriologia pe care voia să o întruchipeze Rusia ţaristă, într-un neobişnuit amestec de masochism şi agresivitate. Singură Germania — spune Scheler cu stupefiantă candoare — nu crede în supremaţia misiunii sale. Singură ea are simţul echităţii internaţionale... Cum vedem, patriotismul poate juca drastice feste chiar şi celor mai prevenite inteligenţe. Scheler vorbeşte însă numai despre „ideile naţionale ale naţiunilor mari". Să însemne asta că naţiunile mici nu sînt, sub acest raport, interesante? Poate că nu sînt şi poate că acesta e marele lor privilegiu. Ele îşi pot permite să ocolească înfricoşătoarea capcană a „misiunii", punîndu-şi cu sobrietate problema mai adîncă a „rostului" lor. Misiunea naţională e, de obicei, ceea ce o naţiune crede despre sine în contextul istoriei, în vreme ce rostul acestei naţiuni e — după cuvîntul unui gînditor rus — „ceea ce zeii cred despre ea în pragul eternităţii". Dincolo de litera acestei definiţii, stă o intuiţie de care orice patriotism trebuie mereu să ţină seama: există — în ideea misiunii naţionale şi în aceea a rostului unei naţiuni în concertul lumii — un temei supraindividual, care face imposibil să se dicteze, de la nivelul conştiinţei individuale, drumul pe care conştiinţa colectivă a unui întreg popor îl are de urmat. Nu putem hotărî nimic asupra mijloacelor prin care ne vom face cunoscuţi altora, înainte de a ne fi cunoscut bine noi înşine. Prima datorie â unui patriot adevărat este, aşadar, efortul de a obţine o cît mai exactă reprezentare despre 221 „sufletul naţional", Şi primul obstacol cale se opune acestui efort este rumoarea patriotardă a acelora care pretind a-1 fi făcut deja: Materie predilectă a tuturor dezmăţurilor retorice, patriotismul îşi pierde consistenţa ori de cîte ori devine declaraţie conjuncturală. Semnul dintîi al alunecării lui spre inautentic e tocmai o stridentă intransigenţă. Pentru falsul patriot, orice reflexie despre patriotism, orice întîrziere în preajma marginilor sale ideale e o vinovată tergiversare, o lipsă de zel, o erezie. Pentru falsul patriot, luciditatea e, principial, nepatriotică, tăcerea — o trădare, discreţia — o făţărnicie. El face din cel care nu reacţionează la ofensiva demagogiei sale obiect de incriminare publică. Iar discernămîntul — cînd e vorba a pomeni nu doar de calităţile naţiunii, dar şi de inerentele ei defecte — e discreditat ca „duşmănos", aşadar, iarăşi, ca nepatriotic. Societatea românească a trecut printr-o asemenea criză morală în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe măsură ce revoluţionarii de la 1848 erau dislocaţi de politicieni insalubri, în deghizament revoluţionar, împrejurarea e abundent consemnată de Ion Ghica într-una dintre scrisorile sale (de prin 1880) către Vasile Alecsandri: „...a fost un timp cînd trebuia mare îndrăzneală şi abnega-ţiune unui român ca să cugete la naţionalitate şi libertate; pentru aceasta îi trebuia mai întîi să renunţe la orice favoare, la orice solicitudine, la orice dreptate chiar din partea Guvernului, să încheie pact cu persecuţiunile, cu exilul şi cu pro-scripţiunea, să lase orice speranţă (...). Noi am apucat timpuri grele, pe dnd Câmpineanu, Mitică Filipescu, Nicolae Bălcescu se pocăiau la Plumbuita, la Snagov, la Mărgineni şi în ocnele de la Telega, topindu-şi sănătatea şi averea... Acum lucrurile ş-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate, egalitate, independenţă; a incrimina şi a batjocori pe cei cari nu trec peste marginile moderaţiunii, a bunei-cuviinţe şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotaţi binelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos (...). Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani poate că s-or găsi publicişti şi istorici cari să arate generaţiilor viitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire de ţară şi să le indice drumul cel adevărat ce trebuie să-l urmeze; pînă atunci însă, 222 meritul şi gloria vor fi partea sbierătorilor şi dibacilor şi primejdia este mare." ' ? „Stnerătorii" şi „dibacii" manipulează ideea patriotică în aşa fel, încît exaltarea ei să devină rentabilă. Şi, pentru a-şi camufla cupiditatea, şi unii şi ceilalţi mimează fanatismul iubirii oarbe, care nu vede în fiinţa naţională decît mirabile calităţi. Cît despre defecte, ele sînt fie contestate cu o contrafăcută patimă, fie oblojite tandru în discursuri caragialeşti din categoria „statutelor" Societăţii Românii Verzi: „Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; vrăjmaşii lui sînt numai şi numai calităţile altor neamuri..." Faţă de asemenea posibile schimonosiri ale ideii naţionale, patriotismul real ştie să păstreze aceeaşi distanţă ca şi faţă de cinismul autodesfiinţării. Patriotismul real e un cult al virtuţilor neamului, dublat de o acută conştiinţă a limitelor lui. Iubirea de ţară care, glorificînd aspiraţiile ţării, nu se simte răspunzătoare şi de căderile ei nu e decît un chip al suficienţei, o formă de comoditate. Or, patriotismul, cînd e trăit pînă la capăt, e străin de orice variantă a confortului. El savurează, fără îndoială, splendorile sufletului naţional şi crede tenace — depăşind toate dezamăgirile — în forţa şi în norocul ţării. Pe de altă parte, tocmai întrucît e, simultan, o neînduplecată conştiinţă a limitelor naţionale, patriotismul poate avea la răstimpuri dimensiune tragică. Dinaintea precârităţilor temporare sau mai durabile ale stirpei proprii, dinaintea malformaţiilor de * caracter sau a alunecărilor morale de care ea pâre/ cînd şi cînd, ameninţată, patriotismul poate parcurge un nesfîrşit spectru al sfîşierii lăuntrice. în momente de criză, el poate îmbrăca veşmîntul paradoxal al disperării. Pentru a-1 percepe într-o astfel de ipostază, ne putem opri la Eminescu însuşi. Iată o însemnare a sa din manuscrise (Opere, voi. IX, pp. 459-460): „Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei — aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. (...) Ceea ce se simte şi se respectă adine — spune în continuare Eminescu — se pronunţă arareori! (...). Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale." Patriotismul nu e, prin urmare, neapărat, osana lăutărească sau o roză coregrafieparlamentară; el poate fi un sentiment bărbătesc, aspru, o formă de îngrijorare: pe scurt, o teribilă iubire, dar, cînd e cazul, o iubire fără iluzii. Ca iubirea lui 223 Dimitrie Cantemir pentru moldoveni: „...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsur|, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decît dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace, încît să creadă că în asemenea lucruri ei se conduc după dreptate, în vreme ce toată lumea mai luminată, văzîndu-le, le osîndeşte..." E de la sine înţeles că escamotarea cusururilor naţionale face imposibilă orice încercare de a le înlătura. Mai mult decît atît: preferind adevărului o măsluire abilă, ea este o foarte proastă propagandă chiar şi pentru valorile noastre reale, care, trîmbiţate ca paradigme ale imaculării, pot apărea drept un oarecare trucaj comercial, drept necreditaftîlă reclamă. Din păcate, felul cum înţelegem să ne arătăm în ochii lumii suferă încă şi astăzi de pe urma unui anumit naiv decla-rativism. Socotim, s-ar zice, că, pentru a ne impune în competiţia universalului, metoda cea mai sigură nu e să facem treabă cot la cot cu ceilalţi, ci să le spunem tuturor că sîntem competitivi. Trimişii noştri la felurite congrese nu se înscriu, de obicei, în problematica strictă a acelor congrese, ci comunică mai curînd asistenţei internaţionale care e „contribuţia românească," la evoluţia domeniului împricinat. La un colocviu de limbă şi literatură sanscrită, de pildă, participanţii români, în loc să facă filologie sanscrită, dovedindu-se la fel de calificaţi pe acest teren ca şi colegii lor străini, vorbesc despre „studiile sanscrite în România". La o conferinţă despre problemele barocului, ei enumeră teoriile bucureştene despre baroc sau vorbesc, în cel mai bun caz, despre barocul românesc, caracterizat, eventual, ca infinit mai interesant decît barocul altor ţări. Candoarea aceasta enunţiativă, obiceiul de a vorbi despre noi şi nu în numele nostru, greşeala de ordin tactic de a ne prezenta lumii nu ca nişte autorităţi capabile să participe la problemele tuturora, ci ca nişte îndîrjiţi ai problemelor noastre locale, toate acestea ne costă scump din punctul de vedere al relevanţei noastre culturale. Ceea ce ne preocupă con- 224 secvent în orizontul politicii noastre externe nu răzbate îndeajuns în orizontul afirmării noastre spirituale. Şi aceasta, pentru că refuzăm să înţelegem un principiu elementar al propagandei culturale internaţionale: pentru a avea audienţă universală, trebuie să începi prin a face proba bunei tale instalări în universal. Trebuie, cu alte cuvinte; să putem vorbi ca nişte europeni despre probleme europene, pentru a ne cîş-tiga apoi dreptul de a vorbi ca nişte europeni despre probleme româneşti şi pentru a dobîndi astfel învestirea supremă: aceea de a vorbi ca români despre problemele europene. Strategia noastră începe însă, adesea, de la un nivel mult mai rudimentar: ea îngroaşă perspectiva autohtonă asupra problemelor româneşti, ceea ce, în absenţa unei prealabile atestări europene, nu poate fi, în cazul cel mai fericit, decît o performanţă a pitorescului. Un articol din 1936 al lui Wolfflin (Zum Thema: Naţionale Kunst) ne previne — în modul cel mai limpede — împotriva unei atare devieri. El zăboveşte în preajma unei aparente platitudini: valorile culturale cele mai înalte îşi află confirmarea numai întrucît trimit la sfera „general-uma-nului". Specificul naţional e deci valabil numai în măsura în care aruncă o lumină specifică asupra priveliştii fără hotare a universalului. Dacă ar fi altfel, Rafael n-ar putea să placă decît italienilor, Diirer n-ar avea ceva de spus decît nemţilor, iar Poussin nu i-ar putea interesa decît pe francezi. Faptul că nu aşa stau lucrurile dovedeşte neta aderenţă a celor trei la preocupările globale ale umanităţii. Iar recompensa acestei generoase deschideri spre universal e tocmai sporul de glorie naţională de care, prin asemenea artişti, beneficiază copios Italia, Germania şi Franţa. Putem spune, în consecinţă, că e atîta şansă de reuşită într-un program cultural naţional cîtă prezenţă a universalului se străvede în el. Parafrazînd o temă augustiniană, vom înţelege, o dată mai mult, că ţara de baştină e iubită cum trebuie, cînd e simţită ca loc în care ne e dat să aşteptăm judecata din urmă a universalului. Ţara de baştină e unghiul din care contemplăm dezmărginirea, e culoarea specifică a nevoii noastre de colaborare planetară. Această colaborare nu poate avea drept combustibil decît stăruitorul respect pentru un adevăr în care tot ce e ton local intră intr-o largă ordine integratoare. De aceea, dacă nu vrea să fie un trist fanatism pro- 225 vincial, patriotismul nostru seva strădui să ofere lumii adevărul nostru şi nu prezumţia noastră; el va restitui, aşadar, universalităţii acea parte din noi care îi aparţine. i Atenta considerare încercată mai sus — a rigorilor ideii naţionale nu ne va garanta, poate, intrarea promptă şi definitivă în circuitul internaţional al valorii. Ea va face însă ca dorinţa noastră de a intra în acest circuit să fie legitimă. Ea ne va ajuta, totodată, să găsim conturul ideal al culturii noastre, singurul pe care merită să-l aducem în discuţia furnii. Bineînţeles, rigorile ideii naţionale vor consacra cultura, românească drept o cultură a adevărului, predestinată -— în numele adevărului ei — să-şi proclame mesajul în amfiteatrul universalităţii. Codul moral al acestui mesaj stă scris într-o memorabilă frază a lui Titu Maior eseu, faţă de care textul nostru se poate declara un simplu comentariu de subsol:. .fără cultură —■ spune Maiorescu (1868) — poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor şi, dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă, se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul". Secolul 20,nr. 1-2-3,1981 Un fleac utopic: integrarea europeană Integrarea europeană a devenit, ca mai toate problemele noastre curente, 6 temă patetică: ne sperie şi ne atrage, ne împarte în patrioţi (cărora nu le pasă de „Europa dumnealor") şi trădători (care vor să ne vîndă unor subtile mafii ,-federaliste"). Prima operaţiune care se impune e deplasarea subiectului în afara conotaţiilor lui dramatice. Integrarea europeană nu e cine ştie ce. E o problemă strict tehnică. în 1945, printr-o decizie la care n-am fost părtaşi, ne-am trezit extra-europeni, europeni injectaţi experimental cu un extras de dictatură asiatică. Am fost „decuplaţi" de la reţeaua lumii civilizate. Ceea ce avem de făcut acum e să ne recuplăm, să reintrăm în circuit, să ne realiniem unui stil, unui mecanism faţă de care, în ultimii cincizeci de ani, am fost siliţi să ne comportăm „exotic". Trebuie să ne realiniem nu din mimetism provincial, nu din romantism internaţionalist, ci datorită unei fireşti exigenţe de funcţionalitate. Pentru a participa la istorie, pentru a supravieţui decent, e musai să consimţi spiritului vremii. Iar spiritul vremii se numeşte astăzi Europa. Se poate, desigur, trăi şi după alte rînduieli: te poţi decide să vorbeşti turceşte cînd toţi în jurul tău vorbesc latină şi poţi opta pentru şacşîri şi giubea într-o lume de pantaloni şi redingote. Dar rişti să păţeşti ca Dinicu Golescu la Vienă, cînd i s-a refuzat accesul la un spital de nebuni ca să nu-i smintească de tot pe pacienţi cu vestmintele sale orientale. în orice caz, a contesta calculatorul în numele abacului strămoşesc nu e neapărat expresia iubirii de ţară. Şi, de altfel, n-ai decît să-ţi păstrezi abacul, cu condiţia să te deprinzi a lucra şi pe calculator. Oricum, fondatorii României modeme aşa au făcut: n-au fost scutiţi de nostalgii, au înţeles foarte bine că achiziţia „moder- 227 nităţii" se .plăteşte cu pierderea fermecătoarei clironomii părinteşti, dar s-au conformat duhului celui nou, cu o tăioasă luciditate („ideea nouă a năvălit în ţară o dată cu pantalonii, mai straşnici decît năvălirile tătăreşti" — spunea Alecu Russo). E haina evropenească mai frumoasă şi mai comodă decît giubeaua? Poate că nu. Dar lucrurile nu se pun în felul acesta. Nu alegem între mai bun şi mai rău. Alegem între a intra în joc sau a ramîne în afara lui. La urma urmelor, nu ni se cere prea mult. în Evul de Mijloc, „integrarea" europeană presupunea o metamorfoză care, pentru unii, suna a jertfă: trebuia să te converteşti, să devii creştin, de vreme ce Europa era, înainte de toate, supremaţia creştinătăţii: ţi se cerea, prin urmare, să aderi la un simbol; şa accepţi o determinare spirituală drastică, transfiguratoare. Europa de azi e infinit mai modestă. Ea nu mai are de propus un mit, ci o monedă. Nu mai are de difuzat o dogmă, ci un simplu mod de organizare, o reţetă socială şi economică comodă. Pe scurt. Europa nu mai e decît coerenţa unei administraţii, o formă, numele încă nobil al unei proceduri reuşite. Ca atare, ea a devenit un model şi pentru neeuropeni. Şi indienii şe integrează, în fond, în Europa, şi chinezii, ca să nu mai vorbim de japonezi. Putem noi să rămînem în afară? Avem dreptul să ne comportăm ca şi cum am fi străini de noi înşine? Nu ni se cere să ne pierdem identitatea, să negociem ceea ce nu e negociabil în fiinţa noastră. Şi, dacă ni s-ar cere asta, am şti să răspundem că unitatea europeană e altceva decît o simplă uniformitate şi că o Europă a concordanţelor nu are sens,: dacă nu e dublată de o Europă a diferenţelor. Iar Europa diferenţelor e, în primul rînd, Europa culturii. Cînd e vorba de cultură, cuvîntul „integrare" îşi pierde, după părerea mea, orice înţeles. Faptul de cultură nu, se poate „europeniza" prin decret; ecoul european al creativităţii nu poate fi rezultatul unei strategii voluntare. Brâncuşi n-a devenit european la ordinul Guvernului; şi nici prin zel patriotic dublat de ambiţii olteneşti. Ca tot românul, Brâncuşi s-a născut european. Ca tot românul? Ar fi bine să fie aşa. în cazul acesta, integrarea europeană ar fi, într-adevăr, un fleac, o performanţă, firească, la îndemînă, limpede şi nepretenţioasă. Din păcate însă, „fleacul" cu pricina e mult mai greu accesibil decît pare: e aproape utopic. De ce? Fiindcă avem formaţiuni politice extremiste? Dar ce ţară nu le are? 228 Atîta doar că, la noi, Puterea se bizuie pe asemenea formaţiuni şi le protejează. Avem prea mulţi activişti vechi şi turnători eterni pe scena publică? S-au mai văzut şi la alţii. Atîta doar că, la noi, ei sînt trimişi să ne reprezinte la Strasbourg. Avem calomniatori mărunţi, gazete de scandal şi alcătuitori de liste negre? Nu sîhtem singurii. Atîta doar că, la noi, ei se bucură de imunitate parlamentară şi sînt aplaudaţi de partidul de guvernământ: li se îngăduie orice, cîştigă toate procesele, cultivă impenitent asasinatul (deocamdată) moral sub privirea placidă a Procuraturii. Altfel, integrarea europeană e un fleac. E un fleac — europeneşte vorbind — să ajungi să te simţi în siguranţă în ţara ta, apărat de legi drepte şi de instituţii oneste. E un fleac să te bucuri de o televiziune independentă, ferită de bunul plac sermonizant al unui Tarţuffe care se ia drept Montaigne. E un fleac să nu-ţi mai fie frică de Poliţie, ba, dimpotrivă, să o percepi ca pe o instanţă cooperatoare, slujitoare, cordială. Toate acestea — şi nimic mai mult — înseamnă integrare europeană. Dar ayem de-a face cu un „nimic mai mult" utopic, pentru că luăm firescul drept o subversiune: cine pomeneşte de Europa e „vîndut" (tot astfel cum cine nu o idolatrizează e un „retrograd"). Soluţia acestui impas ar putea fi totuşi extrem de simplă: să dăm Europei ce e al Europei şi ţării ce e al ţării. Un fleac — ai zice. Dar un fleac utopic, cîtă vreme Europa şi ţara sînt luate drept două Biserici vrăjmaşe, fără alt Dumnezeu decît însăşi vrajba care le separă în minţile şi în inimile noastre încăpăţînate. Dilema, nr. 22,11 -17 iunie 1993 Geopolitică în iunie 1991, un demnitar român a aVut onoarea să dejuneze Ia Bonn cu Hans Dietrich Genscher, pe atunci ministru de externe al Germaniei. „După ce criterii înţelege lumea apuseană să-şi manifeste disponibilitatea politică şi economică faţă de fostele ţări comuniste?" — â întrebat, la un moment dat, musafirul din România. Răspunsul a fost prompt şi cît se poate de limpede: nu există, în fond, decît două criterii: garanţii clare de evoluţie democratică şi stabilitate internă. Validitatea unor asemenea criterii era, fireşte> de necontestat. Ceea ce se putea totuşi pune in discuţie era modalitatea, mai curînd aproximativă, a aplicării lor. I se puteau da domnului Genscher — şi i s-au dat — trei exemple care să demonstreze caracterul strict teoretic al criteriilor amintite: (1) sprijinul (şi creditul) acordat Cehoslovaciei într-un moment în care personalitatea lui Havel constituia într-adevăr o garanţie de evo-° luţie democratică, dar în care, pe de altă parte, stabilitatea internă se fisura galopant (urmînd să ducă la ruperea ţării în două state distincte), (2) sprijinul acordat Chinei, o ţară cu o stabilitate internă înfricoşătoare (tipică regimurilor totalitare), dar departe de a oferi garanţii democratice, şi, în sfîrşit, (3) sprijinul acordat conglomeratului rus, pe teritoriul căruia nu se putea vorbi nici de stabilitate, nici de democraţie. Hans Dietrich Genscher a zîmbit, a acceptat că mai există şi alte criterii, de ordin „strategic", şi a schimbat subiectul. Ca toate criteriile lumii politice, şi cele enunţate de ministrul german se dovedeau circumstanţiale. Asemenea criterii se pot proclama şi, eventual, pune în practică, dacă împrejurările o îngăduie. Ele pot fi însă la fel de bine puse între paranteze, 230 de îndată ce calcule mai subtile (sau pur şi simplu mai obscure) o cer. ' Este, prin urmare; o naivitate să ne imaginăm că geopolitica este o subdiviziune a eticii şi că intervenţiile corective ale Apusului au motivaţii duhovniceşti. Fără îndoială, ne bucurăm and asemenea intervenţii au loc, indiferent care e mobilul lor de substrat. Dar nu ne facem iluzii asupra coerenţei morale a unor acţiuni gîndite după alte legi decît cele ale strictei moralităţi. Coerenţa politică, fără să fie neapărat imorală, e moralmente incoloră: e o cperenţă de interese şi de oportunităţi, mi una a virtuţii în ofensivă. Aşa se face, de pildă, că, dintr-o dată, România capătă aviz favorabil pentru intrarea în Comunitatea Europeană şi sprijinul preşedintelui Clinton pentru acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Avem dreptul să ne întrebăm: E România de azi măi solidă — din unghi democratic — decît cea a anului trecut? E Guvernul actual mai „european" decît cele anterioare? Diferenţa politică dintre România anului 1991 său 1992 şi România anului 1993 e atît de substanţială, de radicală, încît să justifice, brusc, „graţia" zeilor comunitari? Logică experienţei noastre autohtone nu ne furnizează argumente suficiente pentru această rapidă schimbare de destin. Sîntem înclinaţi să spunem că, dacă n-am meritat credit european în ultimii trei ani, nu avem motive speciale să-l merităm acum; sau, invers, că, dacă am sărit pîrleazul acum, puteam foarte bine să-l sărim şi în anii trecuţi. Iată însă că socoteala noastră nu se potriveşte cu cea a birocraţiei „de la centru". E evident că „ne-a venit rîndul". De ce tocmai acum? Nu ştim, chiar dacă putem face o sumedenie de presupuneri. Şi e bine ca ne-a. venit rîndul, cu condiţia să nu luăm împlinirea acestui soroc drept o victorie naţională şi internaţională. Nu de „merite", „progrese" sau performanţe diplomatice e vorba aci, ci de judecăţi conjuncturale, dozaj tactic şi „potriveli" de ordinul artizanatului politic. Două teme se impun, credem, reflecţiei noastre, pornind de la această situaţie. 1 Nimic nu e mai ridicol şi mai ineficient decît romantismul politic. Frazeologia patetică, stilul amar, eticismele şi estetismele de tot soiul, mitologizarea „americanilor", retorica integrării europene (sau, invers, aceea a neaoşismului 231 sumbru) sînt, toate, chipuri ale unei juvenile inadecvări. A le practica echivalează cu a juca tenis în frac. Un politician adevărat nu speră să-şi convingă partenerii. El nu mizează pe magnanimitatea sau pe obiectivitatea lor, ci se străduieşte să le anticipeze mişcările, să le desluşească intenţiile, să le valorifice, în beneficiul propriu, manevrele. Un politician adevărat nu lucrează cu idoli (fie ei oameni, state, idei sau idealuri), ci cu raţionamente reci, pliate pe aritmetica faptelor. Fierbinte, în cazul lui, nu e decît obsesivitatea ţintei. Orice altă fierbinţeală e suspectă de demagogie sau e semnul unei vocaţii deviate, de literator. Desigur, afirmaţii ca aceasta sînt de natură să contrarieze firile candide> pentru care tot ce nu e roz e cinic. Dar e mai cinic încă să induci celor care te ascultă sentimentul că lumea e un Cişmigiu placid; presărat cu citate nobile. 2 Rafinamentul şi anvergura edificiului geopolitic nu exclude tema singurătăţii naţiunilor. Bineînţeles, totul e geopolitic. Totul, în afară de ceea ce fiecare naţiune poate şi trebuie să facă pentru ea însăşi. Ajutorul extern vine sau nu: vine uneori cînd nu-1 meriţi (sau cînd nu-1 mai aştepţi) şi nu vine cînd ţi s-ar cuveni, şi cînd promptitudinea lui ar fi salvatoare. şescu nu. România din 1993 e prizată ca integrabilă Europei, cea din 1991 nu. Toate acestea depind de noi în mai mică măsură decît am dori-o. Doamna Doina Cornea putea spune în 1990 că România n-a trecut încă proba democraţiei şi spusa ei conta. Cum însă astăzi decizia preluării noastre în cursa europeană e luată, o afirmaţie echivalentă a aceleiaşi Doina Cornea n-ar mai avea nici un ecou. Aşadar, „jocurile" mari, calculul „geopolitic" se hotărăsc pe deasupra capetelor noastre. Să profităm de ele ori de cîte ori ne sînt favorabile şi să încercăm să le diminuăm efectul ori de cîte ori ne dezavantajează. Dar mâi ales să ne administrăm cu acribie singurătatea. Să ne punem singuri la încercare, să ne judecăm singuri performanţele, să ne cîntărim singuri virtuţile şi netrebnicia. Să facem bine puţinul care depinde de noi. Tar tot ce se va adăuga din afară, ca o confirmare generoasă a acestui bine, să fie primit cu jovialitate, ca un dar dumnezeiesc, ca un semn al norocului cu atît mai răsplătitor, cu cît am contat mai puţin pe bunăvoinţa lui. Dilema, nr. 26,9-15 iulie 1993 Noua şi vechea Europă Pentru cei care au trăit cîteva decenii sub tirul propagandei comuniste, cuvîritul „nou" este un cuvînt compromis. Am fost educaţi în ideea contrastului fatal dintre „vechi" şi „nou" — cu adaosul subînţeles că tot ce e vechi e rău şi tot ce e nou e bun. Prin reacţie, am devenit mefienţi faţă de o „noutate" care se dovedea tot mai dizolvantă şi mai autoritară. „Noul" devenise materia tuturor demagogiilor, numele neliniştitor al tuturor schimbărilor nefaste cu care eram confruntaţi. în numele „noului" ne era interzis accesul la marile repere ale tradiţiilor noastre intelectuale, în numele „noului" ne erau arestaţi părinţii, în numele „noului" ni se dărîmau casele şi ni se „sistematizau" satele. Deasupra tuturor se înălţa, spectral, un model pedagogic despre care se mai vorbise în Europa, dar care, acum, căpăta o realitate brutală, în ciuda schematismului lui: modelul omului nou/un amestec de utopie festivă şi supunere decerebrată. Omul acesta şi-a inventat rapid un limbaj specific, limbajul „de lemn" (analiştii englezi îi spun, nu întîmplător, newspeak „limbaj nou"), un limbaj desfigurat, neînsufleţit, sufocat de neantul formulelor gata făcute şi al lozincilor. Preluat în retorica triumfalistă a „progresului", >,noul" era epitetul stereotip al revoluţiei victorioase, antologat ca atare în sottisier-ul socialist al shakes-pearienilor Ilf şi Petrov (vezi cronică orăşelului Vasiuki, care „s-ă dezvoltat" într-atît, încît merită numele de „New Moscova", urmînd ca, prin contrast, Moscova să devină „Old Vasiuki"). Pretutindeni unde se instala în lumea comunistă, noul echivala cu falsul, cu batjocorirea trecutului, cu diminuarea autenticităţii. Era de aşteptat, prin urmare, ca tot ce ni se recomanda ca „nou", chiar dacă venea de pe meleaguri 233 „normale", să ni se pară suspect. Ne obosea şi ne oboseşte încă să vedem atîtea lucruri ornamentate < cu calificativul „nou": „noul val" în filosofia franceză, „noua ordine economică" internaţională, „noua dreaptă", religiozitatea de tip „new age" etc. Ubicuă şi de o legitimitate niciodată pusă la îndoială, „noutatea" pare să fi devenit o superstiţie. Simţul deşertăciunii („nimic nou...") e cu totul inactual. ...în ultimul timp, se vorbeşte tot mai des de o „nouă Europă". Pentru noi, cei din Est, „integrarea" europeană nu e însă simţită ca dobîndire a unui statut nou, cît ca recuperare a celui vechi. Iar Europa care urmează să renască după dispariţia zidului berlinez e cea veche. „Noua" şi provizorie a fost Europa de după 1945> Desigur, nimic nu poate renaşte după o jumătate de secol în perfectă identitate cu sine: spiritul vremii e altul, contextul e modificat, perspectivele se calculează în funcţie de o altă linie a orizontului. Ne vom pune totuşi întrebarea: Care e dozajul optim de „noutate" pe care o realitate dată îl poate suporta pentru a rămîne ea însăşi? Cît de nouă îşi poate îngădui să fie Europa pentru a nu deveni altceva decît Europa? Şi mai departe: ce anume ar trebui să rămînă neschimbat în structura socială, politică şi culturală/a Europei, pentru ca Europă să rămînă ceea ce ştim cu toţii că este? Iată o sumedenie de teme care pentru ţările din estul continentului au o relevanţă aparte, tocmai pentru că ţările acestea n-au avut parte de euforia unei dezvoltări fără răgaz,‘ fără feed-back,fără complexe. Noi km păstrat, în Răsărit, cu o evla-° vie alimentată de disperare, o imagine a Europei care, azi, nu pare să,mai aibă un corespondent real. Cînd un praghez, un budapestan sau un bucureştean spune „Europa", el are în minte cu totul altceva decît berlinezul sau decît parizianul care ar rosti acelaşi nume: un soi de merry old Europe, foarte diferită, în spirit, de „noua Europă" ^ Cu cît am fost, în fapt, mai izolaţi de inima continentului, cu aţît mai pură a fost imaginea mentală pe care, cu maximă fidelitate, i-am păstrat-o. Sîntem trecutul Europei cu ceea ce are el nobil (şi deci tezaurir zabilj^dar şi cu balastul lui, cu inerţiile şi prejudecăţile lui. în ţările din Răsărit, conştiinţa „cea bună" a Europei se amestecă cu conştiinţa ei vinovată, memoria se amestecă imperceptibil, cu decrepitudinea. Cu alte cuvinte, sîntem, în egală 234 măsură, depozitarii unui eventual elixir întineritor, ca şi ai unei toxine primejdioase. Problema e şă valorificăm elixirul şi să transsubstanţiem toxina. Ar merita să facem, odată, inventarul acelor lucruri din „vechea Europă", care nu trebuie să dispară. O anumită specie a cercetării, de pildă şi, laolaltă cu ea, un anumit tip de intelectual: intelectualul nerentabil, cel care lucrează sub semnul gratuităţii. El nu îşi delimitează vocaţia în funcţie de priorităţile momentului, nu îşi reglează efortul sub presiunea unor termene fixe şi nu îşi formulează întrebările în aşa fel, încît ele să îi garanteze 6 sponsorizare generoasă. Halucinat de o problematică neconjuncturală, eliberat de obsesia competitivităţii, de ritmul mecanic al prestaţiei sale, această specie de intelectual se integrează cu greu vieţii instituţionale. El îşi e propria lui instituţie. E drept, în varianta lui negativă, el se pierde în strălucire orală şi, la limită, eşuează în pitorescul ratării. Dar cînd reuşeşte, reuşita lui e una a investigaţiei libere, a demersului neconvenţional, a imprevizibilului. Intelectualul din această categorie nu are crisparea frontierelor dintre domenii: întrucît s-a învăţat să supravieţuiască fără sprijin oficial, nu se simte răspunzător dinaintea unor instanţe exterioare: nu se justifică decît prin înzestrarea şi eficienţa sa, nu dă socoteală de „originalitatea'^: e economist, dar se pasionează de Husserl şi Wittgenstein, e elenist, dar aprofundează problematica economiei de piaţă în fostele ţări comuniste, e fizician şi se ocupă intens de mistică. Are un singur criteriu şi un singur mobil: curiozitatea, acea curiositas în care Cicero vedea sursa cunoaşterii dezinteresate: nulla utili-tate objecta. Destinul european al curiozităţii e accidentat. Creştinismul a sfîrşit prin a condamna excesele curiozităţii, curiozitatea-viciu, cupiditas noscendi, care surpă temeiurile credinţei, alături de superbia şi concupiscentia. Curiozitatea poate fi indiscreţie şi blasfemie. Şi totuşi, exerciţiul liber al curiozităţii — cu toate riscurile lui — e axa spiritului grec (Graecus morbus — îi spunea Seneca), iar Europa, veche şi nouă, e de negîndit fără fenomenul originar al Greciei. Uitînd de „vechimea" grecească a Europei, savantul de azi riscă să fie doct, fără a, mai fi curios: o înjumătăţire vecină cu extincţia. 235 O nouă Europă, în care să se vadă, prin transparenţă, prestigiul Europei vechi şi eterne, iată un proiect asupra căruia merită să reflectăm. O nouă Europă, care să se comporte faţă de sine cum se comportă misteriosul angelus novus al lui Walter Benjamin faţă de istorie: el avansează spre viitor vertiginos, dar zburînd cu spatele, astfel încît privirea lui să îmbrăţişeze, recuperator, clipă de clipă, întregul trecut al umanităţii: im trecut mereu şi integral actual, un trecut seminal, singura substanţă vitală a oricărei înnoiri. Dilema, rtr. 44,12 -18 noiembrie 1993 i Europa între două infirmităţi Traversăm, ca europeni, un episod de schizofrenie. Căci, pe de 6 parte, ni se vorbeşte tot timpul de „casa europeană", de o „Europă unită", de comunităţi supranaţionale, iar pe de altă parte, asistăm la o explozie fără precedent a patriotismului local, a nevoii de autonomie, de potenţare a specificului naţional. Aspiraţiile federative din unele zone sînt contrabalansate de surparea federaţiilor existente în altele. Este revolta naţionalităţilor un ecou compensatoriu al abuzului de retorică intefnaţionâlistă? Este încă prea devreme să vorbim despre Europa? înclin să cred că da. Pentru că Europa nu e atît de bătrînă cum socotea Ortega y Gasset. Iar Europa contemporană e abia îri curs de constituire. în anii dinaintea primului război mondial se născuse, e drept, un anumit cosmopolitism european, cel pe care Ortega îl numea „bancar", căci era unul al unei minorităţi, ăl celor care populau hotelul Ritz şi călătoreau în sleepingcar. O Europă ceva măi omogenă a „funcţionat" între cele două războaie. Dar, în 1945, Europa a sucombat; au apărut în locul ei două lumi din ce în ce mai străine una de cealaltă: lumea Europei Occidentale, tot mai solidă economic, tot mai industrializată şi măi urbanizată, o lume democratică— atît cît se poate, confortabilă — atît cît se poate, dispusă, în orice caz, a> se identifica pe sine cu Europa, cu adevărata Europă. Cealaltă lume, lumea Europei Răsăritene, cea a „lagărului socialist", s-a izolat tot mai mult într-o crescîndă mizerie economică şi politică. între cele două lumi, ziduri, „cortină de fier", „război rece". Dar, în vreme ce jumătatea apuseană a Europei avea conştiinţa propriei euro-penităţi, jumătatea de răsărit se ştia exclusă, marginalizată, ruptă de trunchiul europenităţii. O Europă alcătuită din ju- 237 mătăţi care nu comunică nu e cu adevărat europeană: o jumătate a creierului nu se poate da drept creierul întreg, chiar dacă cealaltă jumătate este bolnavă. Abia acum, cînd zidurile au căzut, corpul Europei începe să se reanime, să respire normal, să regăsească o armonie fiziologică globală. Nu asistăm deci la reintrarea unei lumi infirme în circuitul unei lumi sănătoase. Asistăm la efortul a două infirmităţi de a se completa reciproc, în vederea obţinerii sănătăţii. Să ne fie îngăduită o analogie. La obîrşiile Europei stă, în definitiv, tot o încrucişare de universuri distincte şi, în felul lor, infirme: universul Antichităţii tîrzii, al unui Imperiu Roman vlăguit^ şi universul vital, dar întrucîtva rudimentar, al năvălitorilor barbari. La intersecţia dintre civilizaţia, rafinată, dar obosită, a Romei şi energia frustă a migraţiilor, s-a născut ceea ce avea să devină Europa. Nu trăim cumva un proces asemănător? Fireşte, simetria nu este) perfectă. Căci nici lumea occidentală nu e o lume crepusculară, cum era cea a Romei vechi, nici lumea Europei de Răsărit nu e o lume a bar-barităţii. Dar avem de-a face totuşi cu impactul — pe care îl sperăm fertil — între două universuri eu destine specifice: m\, univers, al Apusului, care a cunoscut în ultimii patruzeci de şuti răsfăţul istoriei şi altul, al nostru, peste care a trecut barbaria istoriei, întruchipată în totalitarismul de tip comunist. Incît, dacă Europa trebuie să se nască din nou, ea se va naşte neapărat ca un spaţiu al dialogului pe hotarul dintre răsfăţ şi barbarie. Şi trebuie spus că răsfăţul îşi are capcanele şi dramele lui, după cum barbaria totalitaristă îşi are straniile ei ayantaje. Dialogul între noi poate eşua, din păcate, oricînd; Apusul poate greşi comportîndu-se absorbant şi paternalist, noi putem greşi dezvoltînd o psihologie,resentimentară, în care orgoliul suferinţei şi complexe provinciale de tot soiul să şe împletească nefast, mutilant. Am putea; cu alte cuvinte — şi pentru a rămîne în limitele analogiei amintite mai sus —, să ne trezim confiscaţi de un sentiment asemănător cu cel numit de Romano Guardini das anti-romische Affekt; de data aceasta, ar fi un anti-westliches Affekt, cu rezultate regretabile. Tărîmul pe care asemenea impulsive „afecte" pot fi anesteziate e, categoric, acela al culturii. Căci, dacă Europa a rămas, teoretic, 238 măcar, şau latent, întreagă m ultimii patruzeci şi cinci de ani, este pentru că nici un zid, nici o „cortină de fier" n-a reuşit să anuleze circulaţia valorilor spirituale dintr-o zonă într-alta. Cultura a fost marea şi fericita subversiune a spiritului european împotriva propriei sale atomizări. Ea e emblema însăşi a supravieţuirii noastre. Dilema, nr. 45,19 - 25 noiembrie 1993 Modelul norvegian Domnului Magnus Bronder Stăm prost cu Nordul. Privim extatic spre Vest, trăim sub complexul Sudului european (cînd excedaţi de balcanismul nostru, cînd mîndri de resursele noastre mediteraneene), iar cu Estul avem o lungă experienţă de „iubire-ură": Răsăritul asiatic al Rusiei ne-a preluat în sîngeroasa lui derivă istorică, Orientul Apropiat ne-a injectat metafizica tabieturilor, iar cu Orientul Mijlociu şi Extrem ne simţim, de la Nicolae Milescu-Spătarul la Mircea Eliade, într-o discretă, dar privilegiată consonanţă. Cu Nordul însă stăm prost, deşi s-au găsit subtili abstractori de chintesenţă care să vorbească de o „Dacie hiperboreană". A fost invocat, la un moment dat (pentru a se dizolva curînd în băşcălie), „modelul suedez". Dar, în genere, — în ciuda scandinavizării crescînde a apartamentelor noastre în timpul iernii — realitatea Nordului ne-a rămas străină. Ne-am dezvăţat să iubim zăpezile, să luăm în serios rigoarea sintetică a peisajului septentrional. Se va înţelege, prin urmare, de ce, după o săptămînă la Oslo, m-am întors într-o dispoziţie propagandistică reparatoare: vreau să mă aliniez inventatorilor de „modele" din ultimii ani, propunînd lumii româneşti un model nou: modelul norvegian. Invoc, în apărarea acestui model, patru categorii de argumente: 1 Norvegia a găsit un admirabil\ dozaj între confortul modem şi tihna tradiţională. Civilizaţia a rămas în limitele scării umane, prestigiul metropolitan a păstrat o fermecătoare graţie provincială. Acesta va fi, cred, — în varianta lui benefică — viitorul planetei: o combinaţie calmă de tehnologie utilă şi 240 răgaz atemporal, o alăturare reuşită de Hamburg şi Fălticeni . Vrei delicatese pariziene şi computere Science fiction? Le aria îndemînă, ca pe nişte anexe placide, cotidiene, umile. Vrei fundătura înzăpezită, colina romantică, întunericul rural? Le ai, de asemenea, în acelaşi spaţiu5cu delicatesele şi cii computerul. Comodităţile veacului se adaugă „eternului zilnic" fără sări atenueze firescul. „Progresul" e prezent fără ostentaţie, ca o slugă care a intrat în familie şi îşi îndeplineşte îndatoririle trecînd neobservată, E curat peste tot, dar nu e niciodată curat nebuneşte, ca într-un pustiu aseptic. Zăpada supraabundentă e înlăturată, dar nu anulată maniacal, hăituită birocratic, sistematizată gospodăreşte. Oraşul refuză*să fie o constantă excomunicare a stihialului. E mereu loc pentru inserţia accidentului maturai, pentru aproximaţie şi inadvertenţă. Poţi fi citadin, fără să devii imbecil biologic, depem dent de aparatură, înjumătăţit sufleteşte. Aceasta ar fi, în rezumat, „reţeta Oslo" a secolului următor. O recomand cu toată convingerea. 2 Norvegia a găsit metoda de a fi europeană'.fără să vor- bească tot timpul despre Europa. Cu alte cuvinte, ea socoteşte că se poate participa la destinul Europei, dincolo de schemele contabile ale unor organisme „centrale". Tema integrării europene e, astfel, în chip înţelept, de-dramatizată. Ea nu stîrneşte nici burzuluite discursuri autohtdniste, dar nici leşinuri snoabe, de tîrgoveţ internaţionalist, halucinat de mirajul capitalei. Faţă de marile tabuuri ale momentului (Maastricht, Consiliul Europei etc.), Norvegia păstrează o distanţă binevoitoare. Evident, şi-o poate permite. Şi nu m-aş grăbi să recomand României de azi acelaşi surîs „rece" pe care îl adoptă Norvegia faţă de Bruxelles. Dar România de mîine — şi nu numai ea — va trebui să reflecteze la un dialog mai destins cu Comunitatea Europeană, la o procedură mai suplă a „conlucrării". Nu Europa programatică va trebui să cîştige, ci Europa de-la-sine-înţeleasă. Nu teroarea unor. „jurii" fatale, instalate infailibil în axa lumii, ci emulaţia exprimării diverse a unei unice exigenţe. ' 3 Norvegia reuşeşte să vorbească mult despre Norvegia, fără să alunece în prostie fudulă sau în xenofobie; Un soi de mîndrie inocentă e perceptibilă la tot pasul. E inevitabil să te întrebi de ce o asemenea dragoste de sine sună, la ei, atît de normal, în > orice caz atît de nesupărător, în vreme ce la noi sună atît de prost. Mai întîi, e vorba de stil şi de'recuzită. Patriotismul norvegian e ferm, dar fără emfază. Pieptul nu se umflă, pumnul nu cade ^ciobăneşte sub nasul preopinentului. Ochii bulbucaţi, nările dilatate* răgetul apoplectic nu trec drept deghizamentul obligatoriu al iubirii de ţară. *, Vatra strămoşească'' nu e invocată ^printre sughiţuri, contemplarea trecutului nu se cuplează neapărat cu căutătura cruntă şi cu sentimentul abisal al nenorocului. Norvegianul vorbeşte despre patrie cu o minerească bună dispoziţie: e luminos şi limpede, e bucuros că poate arăta celorlalţi un obraz agreabil. S-ar spune că, pentru el, patriotismul e o fprmă de. sportivitate, satisfacţia cuviincioasă a> atletului faţă , de propria performanţă. Şi mai e ceva: accentul: cade întotdeauna pe prezent r pe virtuţile şi reuşitele de azi ale ţarii: legislaţia de azi, presa de azi („sîntem ţara cu cel mai mare număr de gazete pe cap de locuitor"), acţiunea politică de azi, construcţiile de azi etc. Ceea ce nu înseamnă că, pentru norvegianul contemporan, nu există corăbiile vikingilor, Harald I şi Glav alîl-lea, Nansen şi Munch, Ibsen şi Grieg. Dar* a fi la înălţimea ■ înaintaşilor e, pentru el, infinit mai important decît a sporovăi festiv în umbra lor. Norvegianul contemporan înţelege să confirme prin faptă proprie gloria strămoşească. El nu se simte legitim pentru*c§ are un trecut, ci se simte obligat să-şi legitimeze trecutul clipă de clipă prin virtuţile sale, de azi. Sîntem departe de o astfel de mentalitate.: Legitimitatea noastră e nostalgică, retroactivă, muzeală. Ne purtăm complezent cu noi înşine în numele unor amintiri măgulitoare. Sîntem mereu ceea ce nu mai sîntem: daci/ romani, răzeşi, plăieşi, martiri creştini etc. Nimeni nu pare să se mai întrebe cum şi dacă aceste straturi istorice trăiesc încă în noi sau dacă nu cumva noi trăim/parazitar în nimbul lor, ca nişte deşeuri volubile... 4 în Norvegia, legile sînt invocate adesea ca ftind temeiul însuşi al democraţiei. Dar, pe măsură ce intri în amămmte şi ceri explicaţii suplimentare, descoperi uluit că, dincolo de rigoarea formală a legilor, există, o sumedenie de convenienţe, 6 reţea a „dreptului" cutumiar mult mai eficace în planul vieţii comunitare decît jurispiudenţa însăşi. Comportamentul cetăţeanului norvegian e dictat m mai? mare măsură de 242 instinctul social, de cuviinţa patriarhală decît de legislaţia curentă. Lucrurile se fac într-un anumit fel, pentru că aşa trebuie făcute, nu pentru că o ordine exterioară impune modul desfăşurării lor. Mobilul oricărei acţiuni e de găsit în ţesutul intim al conştiinţei individuale, dincolo de interdicţii şi table de legi. Legile par destinate să vegheze numai abaterile (excepţionale) de la cutumă. La limită, Norvegia poate funcţiona perfect fără cod penal sau cu un cod penal minimal, rezervat unei patologii sociale restrînse. „N-avem destule legi" — se spune adesea la noi. Sau: „Legile nu sînt destul de aspre". E semnul îndepărtării noastre de „modelul norvegian". S-ar. cuveni să spunem mai degrabă că nu mai avem lege şi că această „fără-de-lege" a noastră e explicaţia nevoii noastre de proliferare legislativă. Cînd nu mai ai nici o lege, trebuie să te acoperi de legi. Cînd nici o instanţă lăuntrică validă nu îşi mai poate exercita autoritatea asupra ta, te adresezi, în numele anemiei tale morale, instanţei publice. Aceşţa pare şă fie, deocamdată,, ^modelul românesc". Cu specificarea că instanţa publică însăşi e şubrezită, dislocată din legea ei, de nelegiurile ultimelor decenii. Unii spun că Norvegia e, pe termen lung, plicticoasă: frigurile şi nopţile sînt lungi, oamenii sînt lipsiţi de imaginaţie, incapabili de spontaneitate şi expansiune. Un ziarist polonez, la capătul a paisprezece ani de experienţă norvegiană, mi-a vorbit un sfert de oră despre ţara lui de adopţiune ca despre un coşmar (dominanta acestui coşmar fiind, în mod vădit, pentru el, preţul foarte ridicat al băuturilor spirtoase). S-ar putea, nu contest, să existe în „modelul norvegian" şi un anumit coeficient de plictiseală. Dar eu am început sa mă plictisesc şi acasă, în aparenta zarvă a Bucureştilor. M-am plictisit destul ca un dac la marginea imperiilor. De ce nu m-aş plictisi niţel şi ca un viking, într-un fiord liniştit, cu apă curentă, încălzire ieftină şi populaţie feminină majoritară? Dilema, nr. 48,10 -16 decembrie 1993 Europa şi călătoriile în limba greacă, Europa pomenită de Hesiod drept una dintre fiicele lui Okeartos şi Tethys înseamnă „cea cu ochi mări" sau „cu faţă amplă", rotundă (prin analogie cu „faţa Lunii"). Pornind de aici, putem divaga indefinit: >,cea cu ochi mari" poate fi şi „cea cu ochi larg deschişi"; „cu privire cuprinzătoare" şi, de ce nu, „cu vederi largi". Dar e suficient sensul literal ăl cuvîntului pentru a semnala componenta de „expansiune", „dilatare", „deschidere" subzistentă în „depozitul" său etimologic. Europa apare, în zorii propriei ei istorii, ca o fecioară seducătoare, care se lăsă purtată de un furor divin, dincolo de orizontul ei domestic:. „Ochii mari" exprimă, simultan, frumuseţe, curiozitate, uimire, voluptate şi spaimă. Iar destinul cuiva care părăseşte de bunăvoie, pe spinarea unui taur, Fenicia natală pentru a traversa marea spre Creta este — ar fi spus grecii — un tipic destin ăpodemic: destinul 0 călătorului, al celui care pleacă de-acasă, fascinat de „străinătate". Tema depărtării absorbante, a alterităţii ispititoare este — pentru lumea europeană — o temă definitorie, un reper structurant. De la navigatorii greci la Cristofor Columb, de la Magellan la Thor Heyerdahl, asistăm la o ofensivă perpetuă a unui continent asupra tuturor celorlalte. Cazul e unic. Există, desigur, năvălirile nomazilor asiatici asupra Europei auro-rale, există „japonizări" şi „americanizări" contemporane, există fenomenul dramatic al imigraţiei, care face din Europa de azi ţinta unei lente invazii extraeuropene. Dar toate acestea sînt împrejurări — de regulă tîrzii — a căror relevanţă faţă de ţinuturile lor de obîrşie nu poate concura relevanţa apodemiei faţă de fizionomia eternă a Europei. Ele fac parte, de altfel, mai curînd din istoria Europei, decît din aceea a 244 continentelor-sursă. Nu ne sînt cunoscute ^campanii" civilizatoare ale Asiei sau Africii asupra Lumii Vechi. Nu ştim să existe catedre de „europenistică" la Benares sau Calcutta, după cum există catedre de indologie în metropolele europene. Nu există un misionarism buddhisf sau islamic comparabil cu misionarismul creştin (în speţă catolic) în teritoriile necreştine, în acelaşi timp „descoperite" şi „cucerite". „Convertirile" la formele de spiritualitate transeuropene sînt, mai întotdeauna, iniţiative ale europenilor înşişi: nimeni nu l-a constrîns pe Albert-Eugene Puyou de Pouvourville să se integreze taoismului sub numele de Matgibi, nimeni nu l-a obligat pe Rene Guenort să treacă la islamism, devenind Abdel Wahid Yahia, nimeni n-a dirijat propagandistic transformarea unui cercetător german în lama Anagarika Govinda. Setea de alteritate ţine de identitatea Europei. Cu alte cuvinte, pierderea de sine e una dintre modalităţile fidelităţii noastre faţă de noi înşine. Emblema acestui paradox este „linia orizontului". Pe traseul subţire al acestei linii se confruntă, dintotdeauna , marea şansă a Europei şi riscul ei suprem. Linia orizontului e, pentru: european, experienţa limitei: ispită, experiment, probă iniţiatică. Şi, dacă unul dintre numele demonului este „cel care îţi Verifică limita" (peirâ-zori), atunci orizontul, ca limită a aspiraţiilor noastre, e locul satanic prin excelenţă, hotarul dintre salvare şi rătăcire. Curiositas Se pot face multe presupuneri cu privire la motivele care i-au determinat pe regii spanioli să suporte financiar proiectul lui Cristofor Columb: dorinţa de expansiune colonială, speranţa îmbogăţirii spectaculoase, mirajul mirodeniilor indiene, concurenţa cu portughezii şi, nu în ultimul rînd, o semeaţă conştiinţă misionară, vizînd creştinarea marilor spaţii islamice din Asia şi Africa. Columb însuşi începuse să-şi ia foarte în serios numele de botez; de vreme ce, după 1493, îşi semnează scrisorile „Columb, purtătorul de Hristos". Mai mult decît descoperitor de noi teritorii, genovezul se doreşte profet şi nu ezită s-o spună: „Dumnezeu m-a făcut mesagerul noului cer şi al noului pămînt de care se vorbeşte în Apo- 245 calipsa Sfîntului Ioan". Dar, dincolo de toate acestea/ şi regii şi navigatorul trebuie .să fi fost minaţi de un impuls pe cît de gratuit, pe atît de,puternic: curiozitatea. La orizont se aflau, desigur, bogăţia şi gloria. Ele puteau fi imaginate şi dorite ca atare. Mult mai atrăgătoare erau însă inimaginabilul, noutatea absolută> misterul pe care nebuloasele depărtării le promiteau. Pentru Seneca, viciul curiozităţii e un viciu grecesc (Graecus morbus). Şi nu e Grecia ,;fenomenul originar" al Europei ? A privi spre orizont liber de. gîndul utilităţii, a combina fapta cea mai aventuroasă cu apetitul purei contemplativităţi — iată un mod de a fi care şterge diferenţele dintre Ulise şi Columb, pentru a pune în lumină una dintre notele distinctive ale europenismului; plăcerea dezinteresată de a iscodi în afara orizontului propriu. Călătoria întreprinsă din strictă curiozitate e, pentru locuitorii Orientului Mijlociu şi îndepărtat, o ciudăţenie. Există documente care atestă stupoarea asiaticilor faţă de obiceiul european de a umbla fără un scop determinat. Drumeţul care.nu făcea negustorie, război sau o meserie lucrativă oarecare era evaluat adesea drept spion. In orice caz, era suspect. De altfel, Europa însăşi a sfîrşit prin a se îngrijora de excesul disponibilităţii sale cognitive. Curiozitatea e o virtute cu două tăişuri. Tradiţia creştină, într-o campanie masivă mergînd de la Sfîntul Augustin pînă la Mon-taigne, îşi ia distanţe faţă de efectele ei negative: indiscreţia, lăcomia de informaţie nefolositoare, gustul pentru excentric şi ocult. Curiozitatea poate deveni, prin urmare, sacrilegă, ilicită, la rînd cu concupiscentia şi superbia. Ea e la antipodul ° credinţei, în imediata vecinătate a păcatului originar. Şi totuşi, energia ei insidioasă e mai tare decît scrupulul teologic. Curiozitatea rămîne erezia europeană prin excelenţă. Sursă vitală a -instinctului de a călători, neastâmpăr constitutiv al „Occidentului'', ea îşi inventează mereu alte orizonturi. După Capul Bunei Speranţe> India> America (de Nord şi apoi de Sud), după Canada (atinsă de francezi în secolul al XVIrlea), după Australia (preluată de olandezi) şi; după isprăvile ruseşti din Oceanul Arctic, Europa şe abandonează unei insaţiabile redescoperiri de sine. Secolul aî XVIII-lea vede instL tuindu-se moda „marelui tur", a cărui vedetă ejtalia. Nordul european e fascinat de Sud, tot astfel cum târziu,, după al doilea război mondial, Europa de Est va trai fascinaţia Vestu- 246 lui. Pe de altă parte, Anglia secolului al XVlIIrlea traversează un intens episod de siriofilie (cu consecinţe asupra artei grădinăritului), iar Franţa sfîrşitului de secol-^abXIX-lea valorifică stilistic un puternic acces de „japonism". Artiştii moderni recuperează creativitatea Africii şi insolitul morfologic al celor mai îndepărtate arhipelaguri. Europa a devenit planetară şi planeta a devenit- europeană . Depărtarea ca zeu neuzurpat al cultului nostru pentru itinerantă — nu e niciodată păstrată în spaţiul unei aspiraţii abstracte. Ea stîrneşte — asemenea peşterii descoperite în copilărie de Leonardo da Vinci — o curiozitate împletită cu spaima. Absoarbe şi inhibă deopotrivă. Din substanţa ei se nasc lumile imaginare, utopiile, iluzia. A obţine pe o suprafaţă plană senzaţia adîneimii spaţiale devine performanţa supremă a picturii, renascentiste. „Setea de spaţiu a fost lucrul dintîi — spune undeva Max J. Friedlănder; descoperirea legilor perspectivei avenit abia în al doilea rînd." întregul prestigiu al operei de artă a putut fi definit — în secolul trecuta- de Adolf von Hildebrandt ca rezultat al „distanţei" pe care ea o întruchipează (Ein Stuck Năhe als Fernbild behandelt). Datorăm,de asemenea, distanţei modul în care înţelegem -transcendenţa. „Acolo" devine un presentiment al lui „dincolo". Privirea devine devoţiune. Călătoria şe converteşte în cruciadă sau în procesiune. Bilanţul dialogului european cu linia orizontului nu se opreşte însă aici: Pe acelaşi traseu apare tema exoticului, intuiţia abisalului şi întregul spectru al lumilor posibile. Depărtarea sur-dinează realul imediat, âdăugîndu-i totodată nenumărate realităţi paralele {virtuale, fantastice, halucinatorii). Curiozitatea stimulată de depărtare e, în acelaşi timp, sursă de cunoaştere şi de delir . Să adăugăm că din experienţa contemplării orizontului s-a născut nu numai „cupiditatea" ştiinţifică, dar şi „aparatul" ei tehnic. Metoda nu e altceva decît un mod de a acoperi eşalonat) din aproape în aproape, intervalul dintre spiritul investigator şi obiectul investigat) înţeles ca orizont ce trebuie atins. Felul european de a înţelege timpul, mijloacele de măsurare a lui/ ca şi cde de orientare în spaţiu, sînt epifenomene ale călătoriei. Faust înconjurat de hărţi> tomuri groase şl instrumente mecanice şi navigatorul care priveşte în zare sub cerul plin de stele şi păsări sînt ipostaze ale aceluiaşi personaj, chipuri specifice ale europenităţii. Chipuri nu întotdeauna simpatice?; Curiozitatea poate fi luciferică, descoperirile întreţin adesea euforia descoperitorilor pe socoteala celor „descoperiţi". Nu o dată europeanul a fost — în teritoriile pe care le-a anexat — un mesager al orgoliului smintit, al unei barbare* lipse de măsură. Georg Christoph Lichtenberg avea dreptate să spună: „Cel dinţii american care ha descoperit pe Columba făcut o foarte proastă descoperire". • Apodemia Cum am văzut; linia orizontului promite călătorului un beneficiu de ordin cognitiv. Pentru mulţi, ea poate căpăta însă şi chipul unei soluţii existenţiale. Pleci spre un „mai bine" presupus, pleci pentru a realiza un program de viaţă pe care ambianţa imediată pare să-l blocheze. E motivaţia tuturor emigrărilor. în genealogia lor există, fireşte, şi un oarecare procent de „curiozitate", după cum exista — ca la Robinson Crusoe -— reflexul unei anumite alergii faţă de mediul domestic. Dar decisive sînt -r pentru emigrant -—speranţa, creditul acordatglumii largi-, perceperea ^străinătăţii" ca promisiune. Acestora li se adaugă un secret orgoliu: orgoliul realizării de sine pe un plan mai vast decît cel oferit de provincia natală. Paradigme unui asemenea orgoliu ne este oferită de Kier-kegaard într-un comentariu de text evanghelic (Matei 6, 24-34): un crin „de la ţară" află prin mijlocirea unei păsări perfide — în trecere prin districtul său -r- despre existenţa altor meleaguri, populate de crini imperiali. Crinul rural îşi pierde dintr-o dată liniştea: vrea să „vadă lumea", să se emancipeze, să împărtăşească destinul semenilor lui „metropolitani". Povestea se termină prost: pasărea îndeplineşte dorinţa „apode-mică" a crinului: îl smulge din rădăcină pentru a-1 duce sub aripă spre tărîmul visat. Pe drum, crinul se usucă şi moare. Multe dintre „proiectele" stimulate de utopia străinătăţii se dovedesc nerealişte. Dar lipsa instinctului apodemic, încremenirea în regional nu e mai puţin deformatoare. Phaidros îl avertizează asupra acestei „maladii" pe însuşi Socrate; „E limpede că din cetate nu ţi se prea întîmplă să pleci vreodată pentru a călători dincolo de zidurile ei". „Apodemia" e ter- 248 menul folosit în text pentru a desemna impulsul de a trece dincolo de frontieră, dincolo de obstacolul arbitrar al zidurilor >,oficiale//. Socrate, ca mai tîrziu Kant, e un sedentar, un „epidemic'' (pentru a recurge din nou la terminologia grecească): el preferă oricărei aventuri confortul de a rămâne pe loc, între zeii locali. Apodemicul însă optează pentru zeii ubicuităţii. Din punctul lui de, vedere, „centrul" e întotdeauna altundeva, iar patria e pretutindeni unde îl poartă paşii. Mentalitatea aceasta „cosntopolită" e cu mult anterioară marilor descoperiri geografice. Dar ea se exprimă cu o vervă unică în Renaştere, la un Leon Battista Alberti, de pildă: „Oamenii spun: iubeşte-ţi patria şi rudele, făcîndu-le tot binele pe care şi-l doresc; Dârei mai spun că lumea întreagă e patria omului şi înţeleptul îşi face casa oriunde se întîmplă să se afle. Făcînd asta, el nu fuge de ţara sa, ci adoptă o alta." în Europa de Est, de-a lungul celor patruzeci de ani în care „internaţionalismul proletar" nu ezita să conteste dreptul individului la paşaport, apodemia a luat proporţiile unei obsesii. Dorinţa de a fugi dincolo de „cortina de fier" — din raţiuni economice, politice şi spirituale — a modelat nu numai destinele fugarilor, ci şi pe ale celor rămaşi acasă, sfîşiaţi între teama de risc, prudenţa dinaintea necunoscutului şi visul de a călători nestingheriţi în paradisul „ţărilor civilizate". Pînă la urmă, apodemia estică (şi cea a „lumii a treia") a sfîrşit prin a modifica şi destinul „gazdelor". Ţările civilizate au trebuit să se confrunte cu prezenţa — greu asimilabilă — a „străinului", să suporte convieţuirea cu „diferenţa". A-l asuma pe „celălalt" a devenit tema cea mai dramatică a veacului şi testul adevăratului liberalism. Din păcate, europeanul, care şi-a făcut un obicei, o doctrină şi o mîhdrie din a se simţi acasă în orice parte a globului, are dificultăţi neaşteptate cînd e vorba să-şi amenajeze ograda ca pe un „acasă" pentru alţii. S-ar zice că îi vine mult mai uşor să contemple sau să ia cu asalt linia orizontului, decît să se complacă a fi el însuşi „linie de orizont", spaţiu rîvnit, ţintă. Europa suferă de ceea ce s-ar putea numi „sindromul apodemiei unilaterale". Ea trăieşte simultan euforia expansiunii şi complexul închiderii în sine. Iar criza acestei disimetrii e abia la început. ■ 249 Acedia (Taedium cordis) sau călătoria fără orizont Nu toate călătoriile sînt inocente. Ele pot avea un chip nocturn, o componentă demonică, de natură să-l desfigureze pe călător. Există, cu alte cuvinte, o patologie a călătoriei de care Europa n-a fost scutită. în varianta morbidă, călătoria se cheamâ rătăcire. Motivaţia ei nu e fascinaţia depărtării, mirajul orizontului, ci refuzul proximităţii, exasperarea faţă de ambianţa imediată, saţietatea de sine şi de universul familiar. Nu pleci absorbit de o ţintă seducătoare, ci pleci excedat de locul în care te afli. E efectul unui „păcat" pe care tradiţia Europei creştine l-a experimentat şi l-a descris sub numele de acedie. Cei care îi cad victimă pierd gustul fericirii şi speranţa de a se mîntui Vlăguiţi sufleteşte, paralizaţi de sentimentul eşecului, plictisiţi şi trişti, ei îşi transferă culpa asupra spaţiului care îi găzduieşte. Călugărul e dezgustat de chilia sa, de comunitatea sa, iar laicul nu-şi mai suportă casa, oraşul, ţara. Singura soluţie pare să fie, în asemenea împrejurări, călătoria. Pleci în iluzia că laşi în urmă răul, pleci fără destinaţie precisă şi fără o motivaţie limpede; Pleci ca să te vindeci. în realitate, devii vehiculul maladiei tale: o porţi pretutindeni cu tine, transformând criza iniţială într-o suferinţă cronică. Acedia e combustibilul incert al călătoriei melancolice. Drumeţul nu e, în asemenea cazuri, un căutător, ci un hăituit. Linia orizontului încetează să mai fie, pentru el> o ispită stimulatoare, o provocare tonică; ea devine mai curînd graficul unei nevroze, expresia terorizantă a unei insomnii, o E de la sine înţeles că, în forma ei extremă, acedia — şi „dorul de ducă" de care e, de obicei, însoţita — nu se întîl-neşte la fiecare pas. Dar, în forme diluate şi sub diferite tipuri de camuflaj, ea apare drept una dintre dramele caracteristice ale omului european. O > specie a acediei este, în fond, febra contemporană a călătorului, Personajul instabil care populează marile aeroporturi şi hoteluri, comis-voiajorul neobosit, omul de afaceri hiperactiv, mobil pînă la dişoluţie, sînt, adesea, tot atîtea chipuri ale evaziunii. A fi mereu ocupat, a nu avea timp şi a nu avea „stare" nu sînt numai semne ale dinamismului vital şi ale unei „cariere" în ofensivă: sînt, deopotrivă, modalităţi ale amînării de sine, simptome ale vidului interior. Agitate de „viteza" veacului, sufletele se anemiază, 250 reflexiunea devine strict funcţională, simţul transcendenţei adoarme. Răgazurile ajung să fie plicticoase, singurătăţile — de nesuportat. Abisului propriu îi şînt preferate, prin reflex de apărare, „agenda încărcată", „alergătura", „deplasările de serviciu". Avem de-a face cu un tip de călătorie „original": călătoria fără orizont, călătoria care nu intră în dialog cu depărtările, ci le anulează birocratic, ca pe nişte metafore superflue. Există tratament pentru o asemenea derivă? Textele patristice recomandă celor pe care acedia îi îndeamnă să-şi părăsească precipitat chilia o rezistenţă încăpăţînată între zidurile ei .A nu pleca devine modul optim de a evita călătoria fără orizont. „Cum că nu trebuie să te grăbeşti să-ţi schimbi aşezarea sau să-ţi părăseşti casa" se intitulează o colecţie de sentinţe vechi pe teme ascetice; „Psihoza de recluziune" se combate, aşadar, prin intensificarea paroxistică a recluziunii: linia halucinatorie a orizontului e înlocuită cu punctul ombilical, în jurul căruia dispersia browniană a fiinţei se poate reorganiza. O altă soluţie ar fi asumarea în absolut a bolii, recuperarea rătăcirii din perspectiva pelerinajului. Poţi umbla fără ţintă exterioară, dacă prin asta înţelegi să întruchipezi condiţia provizorie a oricărui ataşament pămîntesc. Adopţi o ,iviaţă de,străin" (xeniteia), pentru a proclama tranzitivitatea oricărei „instalări", relativitatea oricărui sălaş în raport cu'„patria cerească". Rătăcirea e un accident existenţial între altele. Pelerinajul însă e coextensiv naturii umane, e consecinţa şi emblema „căderiiîn timp". Nu întîmplător, începutul unui celebru document al spiritualităţii ruseşti sună astfel: „Prin harul lui Dumnezeu sînt om şi creştin, prin fapte — mare păcătos, prin stare — pelerin fără adăpost, rătăcitor umil din loc în loc". Rezultă, dacă e să ne gîndim la împrejurările de azi, că pentru a tempera ceea ce e nelinişte în noi, pentru a corecta tendinţele destrămătoare ale agitaţiei modeme, „neaşezarea" noastră paroxistică, avem de ales între două mari soluţii: regăsirea imobilităţii contemplative sau experimentarea unei noi stilistici a călătoriei. Prima soluţie echivalează cu redescoperirea virtuţilor lui „acasă". Fără a cădea în suficienţă parohială şi în comoditate inertă, va trebui să obţinem un dozaj echitabil (şi igienic) între conştiinţa planetară şi savoarea 251 regionalului. Va trebui să redescoperim partea bună a vieţii sedentare, bucuriile convieţuirii înlăuntrul micilor comunităţi. Fără ele, satisfacţiile oferite de comunităţile largi şi evenimentul călătoriei în afara orizontului familiar cad în retoric şi rutinier. Soluţia a doua e mai delicată şi, deocamdată, mai puţin plauzibilă. Pentru a identifica o nouă stilistică a călătoriei, Europa are nevoie de o nouă mitologie sau, în orice caz, de reevaluarea valorilor ei tradiţionale şi a simbolurilor ei constitutive. Nu poţi obţine pelerinajul într-un spaţiu care şLa pierdut articulaţia. Cînd nici soluţia monahului, nici aceea a pelerinului nu sînt posibile, cel plecat la drum sub ghimpele acediei mai are o ultimă şansă: reîntoarcerea. Orice călătorie se termină cum se cuvine, dacă reintegrează punctul de pornire. Expansiunea europeană — benefică uneori, devastatoare alteori, tonifiantă, dar şi risipitoare, generoasă, dar şi sufocantă sau schi-monositoare — are nevoie de corectivul unei mişcări inverse, centripetale. Cu alte cuvinte, Europa trebuie să se decidă ca, dintre toate drumurile posibile, să-l aleagă într-un tîrziu, nu prea tîrziu, şi pe acela care duce spre propriul orizont: „Let sea-discovers to nezv worlds have gone,/ Let Maps to others, worlds on worlds have showne,/ Let us possesse our world, each hath one, and is one" Qohn Donne, The Good-morrow). Am valorificat pînă acum cu o admirabilă vervă înzestrarea odiseană a spiritului european. E poate timpul să reflectăm la europenitatea Penelopei... Dilema, nr. 65,8 -14 aprilie 1994; nr. 66,15-21 aprilie 1994; nr. 67, 22-28 aprilie 1994 Suedia si socialismul real Autohtoni sau „europeni", candizi sau cinici, veritabili sau oportunişti, socialiştii de toate soiurile nu contenesc să ne spună că ideea socialistă, dincolo de eşecurile ei istorice, e, în sine, o idee bună. Bun în sine e şi comunismul înţeles ca socialism de extremă sau socialism culminant. E bun egalitarismul, e bună proprietatea colectivă, e bună decizia „celor mulţi". Şi numai devierile fatale ale cîtorva dictatori pot fi făcute vinovate de catastrofa comunismului real. Comunismul a fost stricat de Staliri sau de Ceauşescu. A fost compromis, cum spun occidentalii, de experimentarea lui în Europa de Est. Ia să fi avut un comunism victorios în Anglia (cum ar fi trebuit să se întîmple, dacă teoria marxistă a istoriei ar fi fost respectată de istoria însăşi)! Altfel ar fi stat lucrurile! Noi, cei din Occident, avem cu totul altceva în minte cînd spunem „socialism" sau „comunism": ceva mai apropiat de ideea pură, de acel „în sine" bun, ratat de primitivismul politic „oriental". In rezumat, situaţia pare să fie aceasta: ca să fie bun, comunismul trebuie să rămînă un „în sine", să nu se întrupeze, să planeze utopic deasupra realităţilor. De îndată ce avem de-a face cu un comunism materializat, cu o practică propriu-zis comunistă, fie că e vorba de Estul european, de Cuba sau de cutare ţară asiatică, ideea cea bună se deteriorează; şi nu se deteriorează coborînd cîteva trepte în ierarhia perfecţiunii: se deteriorează răstumîndu-se, demonizîndu-se, alunecînd spre dezastru. Alţii spun că, de vreme ce în Europa Apuseană „cei mulţi" o duc bine, mult mai bine, în orice caz, dedt semenii lor „mîntuiţi" de marxism, se cheamă că adevăratul comunism sau măcar socialismul autentic s-a realizat tocmai acolo, mai 253 curînd acolo decît în teritoriile supremaţiei lui doctrinare. Dar de ce să numim „socialism" efectul unei administraţii ale cărei proceduri şi strategii se bizuie pe un sistem de valori aflat în opoziţie cu socialismul? (proprietate privată, spirit competitiv, economie de piaţă). Şi totuşi, există în Europa un loc în care socialismul liber consimţit, neimportat, ferit de abuzuri dogmatice şi de isterii dictatoriale a părut să se impună de-a lungul a două-trei decenii, ca un model reuşit: Suedia. Iată însă că cel care vizitează Suedia astăzi descoperă o ţară în criză. Şi nu e vorba de recesiunea globală (şi trecătoare) a lumii apusene. Dincolo de ea/ se percepe criza însăşi a „modelului suedez", adică a unui socialism care, pentru a rata, n-are nevoie de Stalin şi Ceauşescu sau de precarităţile Europei Răsăritene; Suedia şi-a asumat, s-ar zice, sarcina de a demonstra lumii întregi că ceva nu e în regulă cu socialismul „în sine", că ideea comunitară şi egalitaristă nu e bună, ba, dimpotrivă, e vicioasă; în sine, stricătoare de lucruri şi de oameni. , Am avut, de pildă, senzaţia că după mai mulţi ani de subminare programatică a diferenţelor dintre.bogaţi şi săraci, ceea ce s-a deteriorat în realitate a fost ideea de rang şi de merit. De teama privilegiilor arbitrare, s-a ajuns prea uşor la anularea privilegiului legitim. De teama recompensei nemeritate, s-a instituit evitarea recompensei îndreptăţite şi stimulatoare. Aristocratul îşi laşă casa moştenită si se mută smerit „la bloc". Regele abandonează palatul regal (e prea mare!), episcopul renunţă la palatul episcopal. Iar aceste gesturi nobile, care denotă într-o primă instanţă modestie, răspundere civică şi bimă-cuviinţă, devin, înCet-încet, simptome ale unei crescînde anestezii faţă de conceptul (şi realitatea) ierarhiei şi diferenţei. Efortul de a reduce extremele are un efect paradoxal: dispare media. Media e lovită de indigenţă ontologică. Ce mai poate însemna să fii la mijloc, dacă „mijlocul" e între două neanturi? Bogatului i se amputează prestigiul, săracului i se amputează motivaţia: se naşte astfel o pătură socială cvasiomogenă, funcţională şi anostă; pura subzistenţă (asezonată cu o omamentică de suprafaţă) se impune ca modalitate supremă a vieţii. Tot ce ţine de stilistica (şi de exigenţele) verticalei se estompează pînă la dispariţie: adîncimea trecutului e sacrificată, înălţimea transcendenţei cadeîn deriziune. Oraşele suedeze sînt noi. „Vechiul" trece rareori dinco- 254 Io de secolul al XVIH-lea. Mi se spune, de altfel, eă în anii '60 s-au operat demolări masive, azi regretate. Şi dacă poţi aprecia pragmatismul, lipsa de prejudecăţi sentimentale ale acestei costisitoare politici, nu poţi să nu înregistrezi fenomenul colateral al unei memorii paralizate, incapabile să mai depoziteze istoria. Socialismul se poate dispensa de trecut.El ţine minte, în cel mai bun caz, doar ceea ce îl anticipează. în rest, totul e proiect, privire înainte, materie a unei utopii în marş. Socialismul se dispensează, de asemenea, de sacru. Toţi interlocutorii mei suedezi îmi confirmă atrofierea generalizată a simţului religios. Se practică „luciditatea", relativismul, ex-perimentalismul sincretic. E mult mai important să gîndeşti liber, decît să gîndeşti corect — pare să creadă mai toată lumea, răsfurnînd inscripţia „depăşită" de pe frontispiciul Universităţii din Uppsală. Indiferenţă faţă de trecut şi faţă de Dumnezeu se cuplează cu demobilizarea elitelor. Un înalt funcţionar din Ministerul Culturii îmi explică plin de convingere că, în problemele vieţii culturale; nu trebuie să decidă decît poporul... Suedia a devenit celebră prin foarte generoasele sale soluţii de „protecţie sociala". întregul mecanism economic e dirijat către întreţinerea „dezavantajaţilor". Rezultatul: taxele sîni tot mai mări, iar numărul dezavantajaţilor subvenţionaţi creşte. De la o vreme, populaţia activă nu mai poate face faţa propriei ei generozităţi.'Exploatarea de clasă a dispărut, dar numai pentru a face loc unei exploatări a celor activi de către felurite specii parazitare. Se combate pauperizarea cetăţenilor prin pauperizarea cetăţii. Criza ale Ucrainei înfometate sau ale proceselor politice. Probabil că nu acesta este exemplul cel mai bun de urmat. Şi totuşi, fără capacitatea unei regenerări vitale, fără încredere în virtuţile sale, în onorabilitatea sa, nici un popor nu poate conlucra echitabil cu celelalte. Un popor adumbrit de vinovăţie nu poate fi un mare model de cultură şi nici un partener responsabil pe scena politică mondială. în ciuda aparenţelor, culpabilitatea inhibă sau, în orice caz, atenuează' responsabilitatea. Cine e oricum vinovat, vinovat din principiu, se poate dispensa de a mai reflecta lucid, asupra rostului propriu în comunitatea planetară. Timiditatea reacţiei, glasul scăzut, dezimpli-carea precaută riscă să devină pentru vinovatul „profesionist" o a doua natură. El nu-şi mai pune problema unei reparaţii active a greşelilor sale, ci preferă să stea îm penumbra unei melancolice abţineri de la faptă;? Această automargi-nalizare este, psihologic* foarte periculoasă. La un moment dat, ea poate produce, tocmai efectul pe care îl evită.*; Ţinut sub presiunea unei vinovăţii perpetue, cel vinovat acumulează resentimente, dezvoltă lent un complex de victimă 257 şi, la limită, explodează, răzbunător, repetînd erorile pe care ar fi trebuit săde expieze. Pentru a-şi regăsi statutul de model cultural (deşi s-ar putea ca lumea de mîine să nu mai fie o lume a „modelelor" regionale), Germania trebuie, prin urmare,, să înceteze a mai rechiziţiona în „beneficiu" propriu „păcatul originar" în varianta lui modernă: crima de război şi discriminarea rasială. Ea trebuie să se raporteze mereu la păcatele sale, dar nu ca la materia unei condamnări ireversibile, ci ca la o cădere care trebuie, clipă de clipă, răscumpărată. Ceea ce îi cerem, în definitiv; e: să găsească, în intervalul dintre vinovăţie nevrotică, nesimţire şi aroganţă, postura — salvatoare — a normalităţii. O a doua problemă a crizei germane depinde de rezolvarea primeia: e vorba de reaşezarea unei distanţe, convenabile între politicfrşi cultură. Această distanţă şi-a pierdut măsura corectă tocmai datorită înţelegerii greşite a sensului culpabilităţii. De teama unei opţiuni intelectuale care să poată fi taxată drept „recidivă" ideologică vinovată, mediile universitare germane preferă opţiuni cosmetice „garantate" politic şi moral, chiar dacă nu întotdeauna autentice. Apar, astfel, alternative gata făcuţe>'cu soluţie previzibilă. E recomandată frecventarea Şcolii de la Frankfurt, dar e mai puţin recomandată frecventarea lui Heidegger. E valabil Freud, e mult mai puţin valabil Jung. Cutare scriitor e repede iertat pentru excesele sale stîn-giste, cutare altul capătă pentru alunecările sale de dreapta un permanent vot de neîncredere. Despre Hans Sedlmăyr — simpatizant al dreptei -—e bine să nu prea vorbeşti, în ciuda excelentei sale prestaţii de istoric de artă. Exemplele pot continua la nesfîrşit. Eroarea politică e în mod curent convertită în carenţă profesională. Germania se simte stingherită de cîteva dintre figurile ei cele mai impozante, aşa încît se naşte situaţia paradoxală a unei mai calde recepţii a acestora în străinătate decît în ţara lor. Dorim să fim bine înţeleşi: nu socotim că derapajele existenţiale şi politice ale unui om de cultură trebuie trecute cu vederea. Credem însă că orice om de cultură are dreptul să-şi vadă opera plasată la locul ei, indiferent de contextul impur care a însoţit-o — eventual — în imediatul istoric. Credem că nu putem excomunica poemele de dragoste ale lui Aragon în numele mizeriei interioare care l-a făcut să prelungească pînă la absurd condiţia de 258 apologet al Sovietelor. Lă fel, credem că Wagner se poate mîntui prin muzica lui, chiar dacă ideologia lui a putut fi blamabilă. Din păcate, omul e construit în aşa fel încît să-şi poată pierde sufletul fără să-şi piardă talentul. Şi ar fi prezumţios din partea noastră să manevrăm prea tranşant litigii atît de delicate. Germania — şi nu numai ea — trebuie să recupereze liniştea necesară pentru a distinge nepătimaş între calitatea unui om şi calitatea performanţei sale. Numai de la înălţimea unui asemenea calm disociativ ea îşi va recăpăta demnitatea şi farmecul, asumîndu-şi, deopotrivă, valorile limpezi şi pe cele crepusculare, sublimităţile şi tragedia, candorile şi dempnismele. în Ideen zu einer allgemeinen Geschichte in jveltbirgerHcher Absicht (1784), Kaîit deosebeşte semnificativ între două concepte care vor face carieră în veacurile următoare: Kultur şi Zivilisiertheit. Kultur se referă la valorile de adîncime, nefal-sificate de conjuncturi şi convenţii, de precauţii şi prejudecăţi. Zivilisiertheit circumscrie, dimpotrivă, rigoarea (şi salvarea) aparenţelor, onorabilitatea exterioară, eticheta. Kant se pronunţa categoric pentru Kultur. Ar fi păcat ca Germania de azi, în- dorinţa de a face proba unei cuminţeau de circumstanţă, şă opteze, sinucigaş, pentru Zivilisiertheit. Dilema, nr, 87,9 -15 septembrie 1994 O scrisoare (care trebuia) pierdută Avem rareori ocazia să lăudăm Guvernul. De aCeea, cînd o asemenea ocazie se prezintă, cred că trebuie să reacţionăm fără echivoc, cii bună-credinţă, aşa cum o facem şi cînd opinia noastră e negativă. în scandalul iscat de numirea noului ambasador american la Bucureşti, Guvernul a ştiut să se poarte normal şi cofisecvent; şi^a confirmat declaraţiile făcute Statelor Unite cu privire la noul lor reprezentant în România şi a dezavuat ieşirea isterică a cîtorva parlamentari, al căror zel naţional a mers pînă la caricatură. Costul politic al acestei acţiuni guvernamentale e foarte ridicat. în consecinţă, ea trebuie cu atît iriai mult să fie semnalată ca lăudabilă. E, poate, pentru prima oară cînd Guvernul Văcăroiu ia o decizie de dragul strictei corectitudini, sfidînd calculul politic de conjunctură. Sigur că nici un guvern inteligent nu s-ar putea situa de partea lui Simeon Tatu (despre care mi se tot spune că ar fi preot) împotriva Statelor Unite ale Americii. Dar am văzut, din păcate, destule mişcări neinteligente ale Executivului nostru, ca să mă bucur sincer la primul semn de „dezgheţ". O consecinţă a strategiei politice deficitare a partidului de guvemămînt este, de altfel, chiar actuala criză. PDSR-ul nu face acum decît să repare, atît cît.se poate, un viciu anterior de gîndire politică. Cînd faci alianţă cu un partid care a dat, în timp, nenumărate probe de naţionalism nătîng, de moralitate dubioasă, de abuz demagogic, un partid pe care atîta lume, în ţară şi în străinătate, îl califică drept „extremist", e bine să ştii la ce să te aştepţi. Domnul preşedinte Ion Iliescu va trebui, probabil, să reevalueze formula „excese verbale" (adică doar verbale) cu care a încercat să atenueze gafele de comportament ale noului aliat la guver- 260 nare. în fond, ce poate fi o scrisoare, chiar şi una adresată Senatului american? Ce altceva decît, în cel mai rău caz, „un exces verbal"? Dar cu ce preţ? Cu ce consecinţe? în politică nu există „excese verbale" scuzabile. Discursul politic, chiar cînd e pur verbiaj, e un act politic şi, în orice caz, un simptom politic. Sub el se ascunde fie agresivitatea reală, fie tupeul, fie găunoşenia. în aceste condiţii, a spune „să nu ne luăm după vorbe" e o imprudenţă. Trebuie să te iei după orice, după orice, expresie a derapajului ideologic/ moral şi retoric. Toate sînt semnificative. Considerîrţd cu atenţie penibilul incident de săptămîna trecută, Preşedinţia,şi Guvernul vor reflecta, sper, mai riguros şi asupra altor posibile alianţe viitoare cu formaţiuni politice ale căror manifestări la nivelul limbajului şi al atitudinii ţin de suburbie, cînd nu direct de psihopatie. Evident, ştiu cu ce argumente se apără, la limită. Guvernul de infamantele sale complicităţi: n-a. avut de ales, a fost „împins" să şi le asume pentru a-şi asigura majoritatea parlamentară. Admit că Opoziţia, blocată în postura — de tradiţie ţărănistă •— a rezervei-critice, n-a apelat prea mult în ultimii ani la imaginaţie: ea nu şi-a pus problema de a valorifica în beneficiul propriu precarităţile coaliţiei guvernamentale. Pe de altă parte, imaginaţia nu e nici pentru reprezentanţii Puterii o înzestrare caracteristică. Ei se grăbesc şă ia drept fatalitate un pact politic prost negociat şi, ceea ce e mai grav, nu reuşesc să-şi ascundă o anumită simpatie de substrat faţă de sudoarea neaoşă a patrioţilor de operetă. Scrisoarea parlamentarilor mioritici, care a dat atîta bătaie de cap ministrului nostru de externe şi întregului Guvern, ar trebui cercetată ca un sindrom morbid plin de învăţăminte. Iată trei dintre ele: : 1 Întrucît semnatarii , scrisorii aparţin unor formaţiimi politice cu ideologii divergente, rezultă că platforma nervozităţii şovine poate încuraja o aglutinare politică pe care nici o alta platformă nu o îngăduie. Dacă există un „consens" (latent), un germen de reconciliere pe scena, noastră politică, acesta pare să fie naţionalismul rudimentar, xenofobia crasă, aflate la pîndă chiar şi ,,în ct4e mâi bune familii". Dacă un „liberal '93" (cu trecut PAC), un ţărănist, un pedeserist şi uri peunerist pot să treacă peste tensiunile dintre ei (ceea ce n-au făcut cînd erau în joc cauze mai înalte) de îndată ce trebuie dat la cap 261 unui ambasador american de origine evreiască înseamnă că în această zonă trebuie să căutăm eventualele motivaţii ale unei eventuale pupături generale. Aici e românul sensibil! Aici se face el frate cu toţi ceilalţi români, mai mult sau mai puţin oneşti. Să nu ne lăsăm înşelaţi: nu avem de-a face cu un consens al iubirii de ţară, ci cu unul al urii, al inamicului comun, al „străinului" rău, care atentează la străvechea noastră virginitate. 2 Cine cîntăreşte consecinţele pe care scrisoarea parlamentarilor le-ar fi putut avea pentru România, pentru destinul ei politic şi economic, pentru şubreda ei imagine internaţională realizează neîntîrziat că naţionalismul gregar e nepatriotic. în definitiv, singura măsură dreaptă a iubirii de ţară e binele pe care ea îl poate stîmi, contravaloarea ei în cîştig naţional. Dacă, dimpotrivă, animaţi de un şovinism visceral, confiscaţi de voluptatea zbieretelor patriotice, nu reuşim decîtsă ne facem ţara de rîs, să o condamnăm la izolare şi sărăcia fudulă, atunci ne comportăm ca nişte duşmani, ca nişte scandalagii iresponsabili, de care ţâra are a se lepăda. (Vezi Câragiale, teribilul, enciclopedicul,inevitabilul: „...şovinismul este caricatura patriotismului".) 3 A fi om politic, membru activ ăl unui partid şi al unui parlament — iată titluri care presupun (său ar trebui să presupună) Oarecare dibăcie, oarecare simţ al realului. Faptul că semnătarii scrisorii buclucaşe nu şi-au dat seama de enormitatea gestului lor e o dovadă de diletantism, de incapacitate ocivilă, peste care cu greu se poate trece. Pîna şi cea din urmă dintre gospodine ar fi reflectat mai mult înainte de a-şi da în petec. Cu atît mai mult un adevărat „om de stat". în greaca veche, cel aflat la antipodul „personajului public", la antipodul celui care are simţul comunităţii şi înţelege să o slujească, se chema idiotes. îdidies e „particularul", cel care stă deoparte, care nu se amestecă în treburile Statului. Nu putem contempla tragicomedia „epistolarilor" dîmboviţeni fără a constata că există 6 repartiţie echitabilă a „idioţilor" în toate partidele. Şi că nici unul dintre ei nu-şi onorează numele. Dacă şi l-ar onora, dacă ar fi „idioţi" autentici, ar sta la o parte, nu s-ar mai amesteca în trebile publice şi ne-ar scuti de nevricalele lor de provincie. 262 P.S. Guvernul pare foarte mulţumit că pînă şi acei membri ai săi care aparţin PUNR-ului s-au dezis de propriul partid. Pe mine> această „fermitate" a atitudinii nu mă convinge. Ea arată doar că unii ţin mai mult la calitatea de „ministru" decît la aceea de „membru de partid". Dilema, nr. 90,30 septembrie - 6 octombrie 1994 Jurnal american/ Berkeley, 10 octombrie 1994 Sînt de o săptămînă la Berkeley şi nu mă simt deloc îndemnat să fac comentarii „europene" despre America. Prin „comentarii europene" înţeleg un fel de băşcălie blazată, în care înţelepciunea bătrînească se combină cu obtuzitatea. în general, vizităm America adoptînd un stil ironic, de funcţionari superiori în inspecţie. Ştim, fireşte, că vom întîlni lucruri mirabile, că vom avea de-a face cu o „altă lume", dar ştim tot atît de bine că americanii sînt cam „naivi", că modul de viaţă american e cam frust, că „ne-au furat creierele", că în anumite cartiere e bine să nu umbli noaptea ş.a.m.d. Europa se teme de americanizare ca dep nouă formă de barbarie, ca de o specie a regresiei mentale. în felul acesta, ea ratează simultan două ţinte: nu pricepe nimic din anvergura simbolică a prezenţei americane în istoria contemporană şi pierde din vedere propriile sale barbarii şi regresii. Răul e mereu dincolo de Ocean. La noi, pe vechiul continent, totul e în regulă... Am reuşit, cu alte cuvinte, să facem din Statele Unite substanţa unui complex european de superioritate, deopotrivă inelegant şi nerentabil. Am cîştiga mai mult dacă ne-am strădui să citim în actualitatea americană întruchiparea anticipa-tivă a ceea ce, în lumea noastră, e încă pură virtualitate. . America e, deocamdată, cel mai consistent proiect al umanităţii. Pe teritoriul ei se desfăşoară lin formidabil „război nevăzut", al cărui rezultat imprevizibil ne priveşte pe toţi în cel mai înalt grad. A eluda cu un soi de suficienţă turistică acest război e a fi insensibil la semnele timpului, a trăi istoria ca pe un joc fără miză. Care e miza în cazul de faţă? Nici mai mult, nici mai puţin decît reîntemeierea metafizică a libertăţii uma- 264 ne şi — corelativ — o nouă formulare a problemei răului. Neîndoielnic, acestea sînt şi marile teme ale civilizaţiei europene. Dar ceea ce pentru europeni a devenit tenia, dezbatere speculativă, virtuozitate culturală, pentru americani e realitate imediată. Ei duc un război pe care noi nu mai putem de-cît să-l comentăm. Şi asta tocmai pentru că ei sînt >,naivi", pentru că modul lor de viaţă e „frust", pentru că „n-au istorie". Americanii au recuperat pentru noi inocenţa luptei. Pînă şi „adversarul" e inocent. S-ar spune, aproape, că aceasta este noua lui strategie. In America se vede mai limpede decît oriunde că noua mitologie a; veacului nu se mai bizuie pe confruntarea geometrică între binele îngeresc şi răul perfid, ci pe o dispută în care binele şi răul folosesc aceeaşi armă: inocenţa. Întrucît şi binele; şi răul practică inocenţa, aceleaşi lucruri pot apărea, în ambianţa americană, drept simultan bune şi rele. Riscul inocenţei e de a se dispensa prea lesne de exerciţiul discernămîntului. Conştienţi de acest risc, americanii au din cînd în cînd accese compensatorii de rigoare: prohibiţia, interdicţia fumatului, dramatizarea „şicanei sexuale" (sexual harassment), exigenţele „corectitudinii" politice (political cor-rectness) etc: în toate aceste cazuri ies la iveală mai curînd reguli stricte, djecît criterii reale. Cînd inocenţa recurge prea apăsat la spiritul critic, rezultatul e o formă sau alta de fanatism. Caracteristic însă pentru fanatismul care însoţeşte uneori conflictul de idei din mediile universitare americane e că el nu se hrăneşte atît din separaţia draconică a binelui de rău, cît din relativizarea acestei separaţii. Pînă la urină, nu se mai discuta despre bine şi rău, ci despre legitim şi nelegitim. Ceea ce în mod tradiţional e socotit drept rău poate fi legitim, după cum ceea ce în mod tradiţional trece drept bun poate fi lipsit de legitimitate. Aşa, de pildă, a fi homosexual (lucru „rău" din unghi „conservator") e o „opţiune legitimă". A fi curtenitor cu femeile (lucru „bun" pentru „eticheta" curentă) e un comportament nelegitim, care poate leza demnitatea „victimei". Substratul acestor eforturi de a elabora o altă geografie a culpei morale şi sociale e, evident, pasiunea egalitară: homosexualul trebuie tratat la fel ca heţerosexualul, femeia trebuie tratată la fel ca bărbatul. Pe de altă parte, noua etică exaltă pînă la demagogie . prestigiul diferenţei: diferenţă trebuie nu 265 pur şi simplu tolerată, ci respectată, confirmată în unicitatea sa. A vorbi în acest context deuniformizare rasială sau etnică, a nu încuraja autonomia minorităţilor (de orice fel), dreptul lor la specificitate inconfundabilă — iată atitudini blamabile în chip necondiţionat. Prin urmare, e bună şi egalitatea, e bună şi diferenţa. Mai exact egalitatea poate fi şi bună (ca „ştergere a diferenţelor" de tip discriminatoriu); şi rea (ca ştergere a diferenţelor „legitime"). La fel, diferenţa poate fi şi bună (ca afirmare a dreptului de a fi „altfel"), şi rea (ca sursă a diferitelor forme de exclusivism). Teoretic, asemenea nuanţe sînt plauzibile şi nevinovate. Practic însă, ele sfîrşesc prin a provoca perplexitate şi haos. în vreme ce principiul egalitar îţi interzice să fii curtenitor cu femeile, principiul diferenţei legitime îngăduie şi chiar recomandă omagierea curtenitoare a diferenţei cu pricina. Şi cum să respecţi un homosexual atît pentru că e ca tine, cît şi pentru că nu e ca tine? îl tratezi ca şi cum n-ar fi homosexual? îţi va reproşa că nu eşti cuviincios cu opţiunea lui. îl tratezi firesc, drept ceea ce este? Te va acuza de subtexte discriminatorii. ■ într-o ambianţă în care toată lumea e inocentă şi e gata să cultive „corectitudinea politică", raporturile umane riscă să se blocheze sau să devină ipocrite. Şi trebuie să mulţumim americanilor pentru acest reînceput de înţelepciune... Berkeley, 17 octombrie1994 Pasiunea egalitară care a contribuit la un intens cult al diferenţei provoacă o sumedenie de confuzii şi dileme nu numai în teritoriul minorităţilor sexuale, ci şi în acela al minorităţilor etnice. Pentru profeţii „multiculturalismului", componenta cea mai semnificativă a individului e „subgrupul" din care fac parte: o anumită naţie, o anumită r asa sau clasă, un anumit sex, dacă nu chiar un anumit mod de a practica sexul. A fi negru sau „latino" (adică hispanizaiit), său evreu — sînt determinări decisive, care trebuie considerate cu maximă solicitudine. John Searle, profesor de filosofie la Universitatea din Berkeley, vorbeşte de o galopantă depreciere a „universalului" în universităţile americane: cultura „liberală" a generaţiilor anterioare încuraja o solidaritate intelectuală extinsă la nivelul întregii comunităţi umane. Acum, fiecare e încurajat să-şi valorifice diferenţa, să se definească în primul rînd prin afi- 266 lierea sa la un „subgrupa. E însă foarte greu să găseşti justa proporţie dintre dreptul legitim de a fi altfel şi orgoliul iden-tităţii-unicat. Dacă „subgrupul" tău etnic e atît de important, deci „specificul naţional- e nota esenţială a discursului şi a destinului tău, cum să eviţi naţionalismul, refuzul oricărei „integrări", mîndria de a fi „intraductibil"? Cultivarea propriei specificităţi nu poate duce la excese naţionaliste — mi se va spune — dtă.vreme admite specificitatea altora. De acord: dar asta se întîmplă numai în cazurile fericite. în genere însă amorul faţă de tribul propriu nu e pasul cel mai direct către deschidere cosmopolită. Exaltarea „diferenţei specifice" tinde mai curînd să întunece autoritatea „genului proxim". Care va să zică, dilemă! Mexicanului din California i se cere să fie foarte mexican, dar nu prea mexican. I se mai cere să creadă că cel mai grozav lucru din lume e să fii mexican (Searle citează declaraţia unei profesoare de la altă universitate califomiană, potrivit căreia „evenimentul cel mai însemnat al vieţii ei e acela că s-a născut femeie"), dar să creadă totodată, cînd stă de vorbă cu un japonez, că cel mai grozav lucru din lume e să fii japonez. Totul culminează într-un soi de babilonie veselă, în care autenticitatea a ceea ce simţi e demolată în numele corectitudinii a ceea ce trebuie să simţi. Numai că, în domeniile în care nu există reguli de tip aritmetic sau gramatical, corectitudinea nu e măsurabilă. Asta e marea problemă a „corectitudinii politice": ea încearcă să găsească criterii cantitative pentru realităţi diafane. Şi devine, astfel, o „birocraţie a binelui", cum o numeşte Richard Bemstein într-o carte polemică apărută de curînd, sub titlul Dictatura virtuţii, a multicul-turalismului şi bătălia pentru viitorul Americii. Bemstein se înşală: în joc e viitorul întregii planete. Dacă mă gîndesc bine, problema „a fi unic laolaltă cu alţii" (unici şi ei) e veche: e problema vieţii religioase. Creştinismul, de pildă, afirmă simultan unicitatea persoanei şi eficacitatea duhului comunitar. Dar ezit, aici, să discut în termeni ca aceştia. Mi s-ar sugera că şubreda mea „corectitudine politică" e mai şubredă decît e cazul. Căci, — iată o nouă dilemă! — deşi în lumea americană eşti înconjurat de o năucitoare diversitate de „soluţii" religioase (care mai de care mai exotice şi mai heterodoxe), în mediile universitare (la Berkeley 267 mai cu seamă) sună prost să fii religios. Mi se explică de la bun început că la Berkeley nu există un „departament de istoria religiilor". E o mîndrie locală, legată de însuşi actul de constituire a Universităţii (în a doua jumătate a. secolului trecut). Berkeley s-a născut într-o atmosferă seculară, liberală, „ateniană'7 (cum îmi spune unul dintre profesori). Socrate pare să fi fost — în acest caz — prima victimă a „corectitudinii politice", pe vremea cînd „fantoma" ei bîntuia „democraţia greacă". Probabil că vorbea prea mult despre zei... La Berkeley, mai mult decîtîn alte universităţi americane, ştaiful vestimentar nu e bine văzut. Cu excepţia unor împrejurări ieşite din comun (vreo conferinţă publică, vreun dineu simandicos), profesorul va adopta un deghizament sportiv, „informai", care să nu-1 deosebească deloc de studenţi. Cu alte cuvinte, obligatorie e contraiiniforma. La fel trebuie să fie şi comportamentul curent: nonşalant, fără protocol, valori-ficînd la maxim tutuiala. Politeţea îţi impune să-ţi ceri scuze tot timpul, în orice caz .Ori de cîte ori prezenţa ta se detaşează de rest (vrei să schimbi, locul, să te strecori spre un raft de cărţi, să pui o întrebare etc). Pe de altă parte, orice gest care ar putea trăda un simţ excesiv al ierarhiilor sau 0 manevră curtenitoare faţă de „celălalt sex" e taxat prompt drept vetust sau „sexist". Ţi se atrage atenţia că „eşti la Berkeley". Se subînţelege că eşti într-un loc unde. stilul burghez nu ţine: nu te ridici în picioare cînd intră în cameră o doamnă sau cînd se ridică ea însăşi în picioare, nu ceri voie să r ămîi în cămaşă şi nu-ţi permiţi să faci complimente, mai ales în perimetrul unor relaţii de serviciu., Eşti la Berkeley. De curînd, profe^ sorul Long de la clasice ia fost admonestat pentru că şi-a caracterizat o colegă de catedră ca fiind o persoană fermecătoare (charming). Caracterizarea a părut unora (mai ales femei...) de un erotism intolerabil. într-un anumit sens, ne izbim iarăşi de exigenţe contradictorii; gesticulaţia cuviinţei tradiţionale e destituită ca reacţionară, discriminatorie în stil „macho" (cînd eşti prea amabil cu o femeie, o tratezi de pe poziţii de „putere'' condescendentă), dar, pe de altă parte, eşti invadat de o garnitură secundă de interdicţii de natură să-ţi inducă o prudenţă perpetuă şi să inhibe orice impuls al imaginaţiei. Trebuie să 268 fii în acelaşi timp destins şi crispat; mereu gata să te relaxezi, dar mereu pîndit de rigorile unui cod imprevizibil. încercuit de atîtea fineţuri „ecologice7', simt uneori, în colţul buzelor, o grimasă de fanariot... Chicago, 24 octombrie 1994 Ar fi la fel de neîntemeiat să se creadă că „dictatura" corectitudinii politice domină America, pe cît ar fi de neîntemeiat să se creadă că regulile stricte impuse fumătorilor americani au suspendat pretutindeni fumatul. în America, fumătorii continuă să fumeze. Mai puţin confortabil, mai acrobatic, mai crispat, dar, în acelaşi timp, cu obstinaţia suplimentară pe care o stimulează sentimentul persecuţiei. La fel, etica susceptibilităţii extrefne propusă de partizanii „corectitudinii politice" e o „modă intelectuală" foarte vie; dar departe de a fi unanimă. Exemplară, în America, este tocmai diversitatea reală a opiniei; dinamismul disputei. Ceea ce la Berkeley pare să se fi impus cu oarecare autoritate îi poate lăsa indiferenţi pe cei de la Chicago. Dar nici la Berkeley nu există „consens". JohnSearle gîndeşte altfel dedt Tom Laqueur, Bemard Williams nu e neapărat de acord cu David Cohen. Pe lîrtgă lucrarea lui Bernstein deja pomenită {Dictatura virtuţii), altei două cărţi reuşesc să „destabilizeze" eficient tabără utopică a „specialiştilor în echitate". înţelepciunea dogmdtică a lui Russell Jacoby şi Cultura lamentaţiei (Cuîture of Compîaint) a lui Robert Hughes. Ambele contestă „pioasele stupidităţi" ale noilor comisari culturali şi demonstrează că, cel mai adesea, remediile propuse de terapeuţii corectitudinii politice sînt mai rele decît boala însăşi pe care vor să o curariseăscă. Uneori ai impresia că excesele ideologiilor de ultimă oră nici nu sînt invenţii autohtone, chiar dacă nicăieri în lume ele nu se exprimă cu o asemenea intensitate: un gazetar de la San Francisco Examiner (Gary Kamiya) e de părere — şi nu e sin-, gurul “"tt că temele „corectitudinii politice" s-au născut prin politizarea filosofiei „deconstrucţiei", venită de peste Ocean. Michel Foucault şi Derrida se bucură într-adevăr, cel puţin la Berkeley, de un succes neverosimil. Ei sînt. aceia.care, secondaţi de vedete locale (ca Rorty, de pildă), au pus în criză conceptul „obiectivitătii" (întotdeauna „interesată"), deschizînd 269 calea unui „multiculturalism" în care nimic nu e de fapt „mai bun" decît restul lucrurilor, nimic nu poate constitui un criteriu valid pentru ierarhii morale şi intelectuale definitive. .. .Iată încă o dovadă că Statele Unite îşi asumă războaiele lumii europene şi ale lumii, în genere, cu un patos care dă de ruşine toate blazările noastre. Americanii au curajul candid de a încerca să trăiască, să transforme în experienţă ceea ce pentru metafizicienii europeni e simplă jonglerie mentală. Şi dacă, aplicate, ideile „noastre" produc mai curînd confuzie, cu atît mai rău pentru ele. într-o librărie răsfoiesc un album de fotografii interbelice. E vorba de mediile artistice pariziene şi mai ales de un model celebru, Alice Emestine Prin, zisă Kiki, iubită şi desenată de mai toate geniile epocii. în nenumărate imagini de cafenea şi de atelier, Kiki îşi expune farmecele fără economic şi fără prejudecăţi. Neîndoielnic, era o femeie „emancipată", gata să practice sexual harassment si ca „victimă", şi ca „agresor". Mai poate exista, în lumea de azi, un asemenea personaj? r . Mai există Kiki? Bineînţeles. Şi se poartă la fel, chiar dacă invocă alte motivaţii, chiar dacă e feministă şi „deconstruieşte" tot ce atinge. Kiki e deşteaptă. Nu e apocaliptică, nu ia în serios gîlceava intelectualilor. Iar dacă,, din cînd în cînd, adoptă o postură doctrinară e numai de dragul amuzamentului; ea ştie că, asezonată cu un dram de ideologie, graţia nativă capătă un ce fatal, căruia nici un teoretician nu poate pentru ca să-i reziste... Los Angeles, 31 octombrie 1994 „Cînd există calitate, singura problemă e cantitatea" — obişnuia să spună Constantin Noica pentru a stimula hărnicia cîte unui discipol lipsit de zel. Cînd insă există, ca în America, şi calitate şi cantitate, problema e proporţia lor, măsura. Cantitatea poate asfixia calitatea, o poate face săţioasă, indigerabilă. Splendoarea unei orhidee devine, prin amplificare, terifiantă. Cantitatea provoacă o „ieşire din. scară" a calităţii, o monstruoasă dilatatio care, în loc să încurajeze consumul, îl inhibă. Calitatea americană e erodată de inflaţia cantităţii. Ceri un pahar de lapte şi capeţi o jumătate de litru. Ceri un sand- vis şi capeţi un bloc alimentar compact, fără legătură cu dimensiunile unei muşcături normalei O pizza „medie" e gigantică, una mică e medie, iar una „mare" e cît spinarea lui Sylvester Stallone. Orice „porţie" e o desfrînare; în plus, e înecată de anexe obligatorii, combinînd fără prejudecăţi mirodenii şi sosuri nu neapărat congruente. Tacit, predomină modele: plinea e afinată pînă la inconsistenţă, sandvişul tinde să aibă omogenitatea suspectă a unei substanţe gata mestecate. Se bea mult lapte, bere fără alcool, cafea slabă. Se abuzează de gheaţa pisată, care transformă lichidele într-un soi de lavă rece, paralizantă pentru tot traiectul deglutiţiei. Sînt la modă alimentele castrate: ouăle fără colesterol, alcoolurile fără alcool, dulcele dezaharat, cafeaua decofeinizată, lactatele fără grăsimi. Calitatea—în aceste cazuri — străluceşte prin negaţi vita te: e o valoare a insuficienţei. Pentru a deveni ino- ' fensiv, alimentul e transformat în propria lui aparenţă, într-o iluzie. Se întreţine astfel o nouă subversiune a cantităţii: dacă ceea ce mănînci e „curăţit" de orice componentă dăunătoare, atunci eşti liber să mănînci oricît, fără riscuri. Am putut constata, mai ales la femei, o variantă insolită a obezităţii: o obezitate obţinută prin dietă, abundentă şi flască, masivă şi ato-nică: apogeul gonflaţiei fără calorii. Corpul pare alcătuit din două conuri cu bazele unite: un titirez atins de steatopigie, o reactualizare a Venus-urilor preistorice, de la Lespugne şi de la Willendorf. Morfologic, nu pot să nu evoc siluetele duhurilor numite de tradiţia hindusă preta: întruchipări postume ale lăcomiei, cu trupul enorm şi gura mică, aşa încît nutriţia să rămînă mereu sub nivelul apetitului şi al capacităţii abdominale. ...Dar orice ai spune răutăcios, despre America este nedrept. Recitesc rîndurile de mai sus şi îmi dau seama cît de nedrept am fost cu pescăria de la San Francisco sau cu vinurile californiene, cu sucurile proaspete de piersici, struguri şi ananas, cu steak-urile roz, cotletele de miel şi omletele cu brînză olandeză. Ca să nu mai vorbim de graţia „multiculturală" a feminităţii americane, supravieţuind neatinsă, dincolo de toate dietele. Nu poţi contempla Downtown-ul marilor aşezări americane (la New York, Chicago, Los Angeles sau San Francisco) 271 fără o înfiorareescatologică. Aglomerarea de zgîrie-nori translucizi, jocul îndrăzneţ al volumelor, cristalinitatea ansamblului sînt de o frumuseţe înfiorătoare. S^ar zice că ai dinainte o arvună a Ierusalimului ceresc/ o anticipare terestră a cetăţii finale: splendoare minerală, verticalitate, strălucire. Pe de altă parte, simţi în chiar tentaţia acestei analogii un risc al diversiunii, o posibilă capcană a spiritului: îri admirabilele prisme diamantine ale Downtown-ului nu locuieşte nimeni: oraşul e rezervat muncii, existenţei mecanice, rutinei. E frumos şi înspăimântător ca o Apocalipsă.,. Dilema, nr. 92/14 - 20 octombrie 1994; nr* 93,21 - 27 octombrie 1944; nr. 94,28 octombrie -.3 noiembrie 1994; " nr. 95,4 -10 noiembrie 1994 Cîteva specii de imbecili Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîl-neşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încît rezultatul să fie sau să pară multicolor. în latura ei cinică, nocturnă, orice călătorie este o explorare a imbecilităţii universale: descoperi neîncetat noi variante şi le percepi mai limpede pe cele de-acasă. Din America, de pildă, imbecilul român mediu se vede foarte bine decupat, ca o umbră chinezească perfectă, ca o efigie. El străluceşte prin cîteva indemolabile certitudini: e sigur că e deştept, e sigur că vreme de cinci sute de ani a apărat Occidentul de turci şi e sigur că e victima unei conspiraţii mondiale. Imbecilul român mediu se identifică intim cu toate gloriile neamului. El a cîştigat la Călugăreni, el a murit la Mărăşeşti, el i-a bătut pe americani la fotbal. Ca atare, pretinde un respect unanim, necondiţionat. Are aerul că e credincios; în realitate, mai mult decît să creadă în Dumnezeu, el e ocupat să demonstreze că Dumnezeu crede în el, în el mai mult decît în alţii. Cum altfel s-ar explica virtuţile excepţionale cu care a fost dăruit? E im unicat preţios, într-o lume de moftangii. Asta nu înseamnă că imbecilul român mediu nu are şi oarecare insatisfacţii: în perioada de tranziţie mai cu seamă, el percepe dezgheţul ca pe o disoluţie. E trist că nu se conservă „realizările" anterioare („rod al muncii şi suferinţei noastre") şi reuşeşte şă intoneze un ce ironic ori de cîte ori se referă la „privatizare" (şi „privatizaţi"), „democraţie", „economie de piaţă" sau 273 „FMI". Imbecilul român mediu declară frecvent că „orice s-ar zice, Ceauşescu a fost un patriot" şi că Vădim Tudor „o fi cum o fi, dar în chestia ungurească are dreptate". în aceeaşi suită de convingeri se mai pot cita fraze de genul: „Casa Poporului e o dovadă a creativităţii naţionale", „Iliescu e prea moale" sau: „Eram şef de serviciu şi am ajuns taximetrist". Evident, citind aceste rînduri, imbecilul român mediu nu înţelege de ce e socotit imbecil. Există, se subînţelege, şi imbecilul superior: el se recoltează, în genere, dintre intelectuali şi preferă demagogiei patriotarde delirul egolatru. Imbecilul superior se simte un erou al eticului, un inspirat, un om al misiunii. El confundă subtilitatea mentală cu acţiunea politică şi îşi ia reveriile drept soluţii constituţionale. Cînd constată că utopia sa nu e împărtăşită de masse, că Montaigne n-are succes la Paşcani, e dezamăgit şi acuză de imbecilitate massele şi Paşcanii. Imbecilul superior crede sincer că toţi cei care-1, contestă sau au alte păreri decît el sînt imbecili. El mai crede că intransigenţa opozantă postrevoluţionară e suficientă ca să ne facă să uităm dizgraţioasa lui cuminţenie prerevoluţionară. Imbecilul superior e un campion al nesincronizării, al inadecvării, al suficienţei lunatice. Adeseori, sub aparenţa sa fragilă şi romanţioasă se ascunde o dezmăţată poftă de putere, pqfta de putere a imbecilului de rînd... Dar să nu fim vanitoşi. Să vorbim şi de imbecilii altora. Există, de exemplu, imbecilul mediu american: se declară liber-cugetător şi crede în fantome, consacră chifteaua fără mirodenii drept vîrf al artei culinare, bea lapte la friptură, crede că toţ ce şe spune la televizor e „ştiinţific" şi că nu America a fost descoperită de europeni, ci viceversa. Mult mai interesanţi sînt însă imbecilii americani superiori. Am cunoscut cîţiva, întruchipaţi în profesori universitari, de preferinţă politologi. Ei au o sumedenie de păreri uluitoare: califică dezastrul comunist drept un „experiment istoric interesant", descalifică drept răuvoitoare invocarea Gulagului în contextul unei analize „obiective" a stalinismului, refuză să admită că ţările est-europene au trăit sub sisteme politice totalitare. La urma urmelor, comunismul nici n-a fost aşa rău (dovadă că în fostele ţări comuniste comuniştii sînt realeşi de „popor" drept cîrmuitori legitimi şi credibili). Stalin, la rîn- 274 dul lui, a fost un personaj extrem de „complex": e ruşinos, intelectualmente, să-l compari cu Hitler. Nici Ceauşescu nu trebuie demonizat abuziv: în unele privinţe, Ronald Reagan s-a dovedit mai dăunător. Imbecilul american superior nu citeşte decît Derrida şi crede că îi flatează pe muzicanţii poli-nezieni dacă îi compară cu Mozart. De altfel, modul în care un asemenea imbecil înţelege să-şi manifeste „deschiderea" intelectuală, lipsa nobilă de prejudecăţi e mai curînd jignitor pentru cei cu deprinderi „convenţionale": manierele curtenitoare sînt suspectate de „condescendenţă", declaraţia de amor e un act terorist, de „macho" discriminator. Aparţinătorii „pieilor roşii" trebuie numiţi native americans dacă nu vrei să treci drept rasist/ negrii trebuie numiţi african-ameri-cans (ceea ce creează senzaţia că a pomeni de culoarea pielii e a pomeni un detaliu infamant). Dacă vrei să invoci un gras, îl vei defini ca horizontally challenged (greu de tradus: „solicitat pe orizontală", „pus la încercare pe orizontală"?). Cineva prea înalt e — după acelaşi tipic — vertically challenged. Teama (psihanalizabilă) de a nu leza susceptibilităţile minorităţilor a creat — pe lîngă asemenea forme de păsărească — noi şi paradoxale minorităţi, net dezavantajate: minoritatea fumătorilor, „minoritatea" heterosexualilor, minoritatea albilor ş.ajn.d. Din fericire, America depinde în mai mică măsură de imbecilii ei decît depindem noi, deocamdată, de imbecilii noştri. E însă un fapt că există o internaţională a imbecilităţii, în care riscăm să intrăm mai repede decît în Europa... Dilema, nr. 96; 11 -17 noiembrie 1994 Spre Europa, cu spatele... în concepţia statului comunist, politica externă e o (mai mult sau mai puţin) complicată manevră de camuflaj: trebuie să faci în aşa fel încît să nu transpară în afară ceea ce se petrece înăuntru. Diplomaţia e echivalentă, aşadar, cu înşelătoria, iar patriotismul profesionist, cu talentul de a difuza în străinătate o imagine mincinoasă a patriei, Ajuxfals propagandistic, la adăpostul cărora Puterea să-şi îngăduie cele mai sordide abuzuri interne. Nu sîntem naivi: şi ţările necomuniste cultivă viclenia diplomatică. Dintotdeauna politica externă s-a bizuit pe o reţea de abilităţi, a căror ţintă , a fost manipularea împrejurărilor în beneficiul ţării proprii. Ţările necomuniste au sfîrşit însă prin a înţelege că, pe termen mediu şi lung, e mai rentabil să nu oferi străinătăţii o imagine pentru care n-ai acoperire internă. în plus, ele nu confundă beneficiul ţării cu beneficiul unui regim, al unui partid unic sau al unui grupuscul prepotent. La noi supravieţuieşte însă, din păcate, o strategie duplicitară, la limita schizofreniei. Nu realizăm că spectacolul coerenţei între afacerile dinăuntru şi cele din afară e infinit mai convingător decît acela al şmecheriei agresive. Nu realizăm că cea mai bună imagine a ţării o dă buna (şi transparenta) ei aşezare interioară. Pe acest blocaj se întemeiază unul dintre cele mai stupide poncife ale nostalgicilor: Ceauşescu a greşit în politica internă, dar a dus o politică externă remarcabilă. E ca şi cum ai lăuda pe cineva că, în timp ce îşi otrăveşte familia, face o bună impresie în societate. Performanţa lui Ceauşescu n-a fost, în cel mai bun caz, decît aceea de a fi păcălit lumea (o performanţă care nu i-ar fi reuşit, de altfel, dacă „lumea" n-ar fi fost — să mă ierte cătrănitul meu amic, marele european S. Damian — atît de uşor de păcălit...). 276 Ce se în timp lă cu noi astăzi? Indiscutabil, politica noastră externă are opţiuni rezonabile. De voie, de nevoie, ne declarăm dornici de integrare europeană şi, oricît ar agita cîrco-taşii chestia pieţelor noastre din Orientul Apropiat sau desuetul tratat cu ruşii, trebuie să admitem că strugurii la care pofteşte Guvernul sînt Consiliul Europei şi NATO. Problema e alta: guvernanţii întîrzie să priceapă că bătălia pentru integrare nu se dă la Strasbourg sau la Bruxelles, ci în ţară, în spaţiul uzat al întreprinderilor, ogoarelor şi instituţiilor democratice din România. în spaţiul acesta trebuie să se întîmple ceva decisiv, în spaţiul acesta ni se hotărăşte soarta. Şi, dacă lucrurile demarează convenabil înăuntru, integrarea noastră în toate tipurile de asociere europeană va surveni de la sine, ca o consecinţă firească. Noi însă vrem să începem cu sfîr-şitul, sub blestemul tradiţional al formelor fără fond. Noi cultivăm, în trebile interne, vagul, ezitarea, arbitrarul şi inerţia, iar dinaintea tejghelelor din afară defilăm ţanţoşi, cu muşchi de parafină şi ocheade aprige. Care să fie explicaţia? Neocomunismul? Păcatele restauraţiei? Eu unul m-am cam plictisit de „gata-făcutul" acestor formule, a căror repetare maniacală a devenit pentru mulţi dintre opozanţii noştri singura formă de combativitate politică. Nu cred că eşecul nostru e efectul direct al unei ideologii vicioase. Cred că e vorba mai curînd de psihologie^ de un eşec ale cărui motivaţii sînt, care va să zică, dacă putem pentru ca să ne exprimăm astfel, abisale: se pierd în negura subconştientului. în alţi termeni, am putea vorbi de o problema de cadre. Integrare europeană, democratizare, privatizare, liberalizare, toate sînt minunate şi stau pe buzele tuturor. Dar se pune întrebarea cine le face, pe mîna cui a încăput „implementarea/y lor? Or, e limpede că evoluţia noastră politică e de aşa natură, încît, „agenţii" europenizării sînt, prin structură, prin educaţie, prin deprindere, personaje care nu dau doi bani pe Europa. Sîntem conduşi de oameni pe care împrejurările, contextul, spiritul vremii, geopolitica, interesul financiar şi alte asemenea belele îi obligă să lucreze împotriva convingerilor lor intime. Ei iubesc cîmatul şi trebuie să pledeze pentru sparanghel, le place mirosul de bodegă şi trebuie să se declare admiratori ai Luvrului. în fibra lor cea mâi adîncă, ei detestă exigenţele democratice apusene, cosmopolitismul, valorile 277 intelighenţiei universale. Cînd aud de „străini", ceea ce1 le înfloreşte spontan pe limbă e înjurătura. Pe scurt, ei trăiesc o deşirantă, schizoidă criză comportamentală. Fac prost ceea ce fac pentru că o fac fără convingere: o fac cu inimă rea, ipocrit, de ochii lumii, fără vigoarea unei angajări autentice. Nu sînt neapărat rău intenţionaţi. Sînt depăşiţi, puşi să joace un rol care le repugnă. Firi statice şi retrograde, ei trebuie să mimeze dinamismul, elasticitatea, orientarea reformatoare. Firi provinciale, ei trebuie să facă elogiul metropolei. Dansatori pasionaţi de Periniţa, ei trebuie să se prefacă, hoţeşte, că adoră menuetul. Revoluţia a fost, într-un fel, marea lor şansă, dar şi supremul lor ghinion. Iar noi participăm la ghinionul lor, condamnaţi, cum sîntem, să fim conduşi spre Europa de un comando mai curînd „siberian",, descumpănit, frustrat, costumat după o modă indigestă. Avînd de ales între faliment şi reînviorare, Guvernul înclină, evident, spre oxigenul capitalist, dar o face cu mari reticenţe şi cu psihanalizabile nelinişti: „mai nu vrea şi mai se lasă". Retorica lui europeană e chinuită, contrafăcută. Chiar şi eventuala lui bună intenţie e subminată de o limită constitutivă greu de înlăturat. Un vechi protocronist nu poate — chiar dacă vrea — să facă politică culturală sincronică. Un vechi şef de cadre nu poate chiar dacă vrea — să gîndească în spirit democratic. O veche slugă nu poate avea — chiar dacă vrea —■ măsura reală a libertăţii. In asemenea situaţii, nu te poţi salva decît prin onestitate: ieşi din rînd, recunoşti că nu poţi acţiona eficient împotriva propriei tale naturi şi îi laşi şi pe alţii să încerce. Dar, dacă poţi face dovada unei atare onestităţi, aproape că îţi cîştigi dreptul de a încerca tu însuţi încă o dată. Să nu ne facem totuşi iluzii: deocamdată avansăm spre Europa somnambulic, cu spatele, incapabili să ne dezlipim ochii de imaginea încă nevindecatei noastre scleroze. Dilema, nr. 102,23 - 29 decembrie 1994 Intre tigru şi vînător împreună cu o echipă de jurnalişti (din care nu înţeleg cum am ajuns să fac parte), am întîlnit săptămîna trecută trei reprezentanţi ai Pactului Nord-Atlantic. Era o întîlnire „de lucru", una dintre multele, de toate felurile, pe care cei trei le avuseseră său urmau să le aibă în două zile de program compact, la sfîrşitul căruia trebuia să-şi facă o idee despre reacţiile diferitelor categorii de români faţă de perspectiva aderării la NATO. Lăudabil scdp, şubrede mijloace! O parte dintre noi a tăcut mîlc, cîte unul a vorbit în bdbote, abia dacă vreo doi sau trei au putut spurte ceva articulat. De fapt, nu eram pregătiţi pentru o discuţie serioasă. Şi nu-mi fac iluzia că celelalte întîlniri ale distinşilor oaspeţi (cu reprezentanţi ai Opoziţiei, ai guvernării, ai Bisericii etc.) au fost mai reuşite. Am plecat cu sentimentul inconfortabil că probleme esenţiale ale trebilor ţarii, angajamente decisive ale statului se dezbat într-o atmosferă de protocol diletant. Lucrurile se expediază mecanic, funcţionăreşte, aşa încît totul depinde de vagi directive de cabinet şi de „inspiraţia" întâmplătoare a cîte unui interlocutor mai vioi. în plus, cel mai vioi nu e întotdeauna nici cel mai inteligent, nici cel mai plin de tact. E limpede, pe de altă parte, că pînă şi reprezentanţii elitelor politice sau ai personalităţilor publice (ca să nu mai vorbim de „România profundă" Cu care ne întristează mereu domnul Gaiţă) sînt rareori informaţi temeinic asupra subiectelor pe care le discută. Ei se bizuie, mai curînd, pe simţul comun şi pe informaţia de primă instanţă, livrată de titlurile marilor cotidiene. Pentru un schimb de păreri consistent şi eficace e cam puţin. Mă simt însă obligat să adaug că şi reprezentanţii Pactului Nord-Atlantic mi-au lăsat o impresie stranie. Ei erau, desi- 279 gur, mai bine instalaţi în pielea lor decît noi. Rutina lor era mai bine distilată, „lemnul" limbajului lor era mai aromat, dexteritatea lor comportamentală, mai bine exersată. Dar ceva în discursul lor suna fals sau, în orice caz, confuz. Şi asta nu pentru că practicau în mod voit eschiva diplomatică, ambiguitatea prudentă a politichiei subţiri, ci pentru că vorbeau în numele unei instituţii aflate în criză. Problema convorbitorilor noştri era să combine în mod plauzibil argumentele unui proiect militar cu o retorică a păcii universale. Ei se străduiau să construiască o pragmatică a organizării armate, pe o teorie a absenţei duşmanului. NATO vrea să asigure securitatea mutuală a membrilor săi împotriva unui inamic pe care, din motive tactice, diplomatice, psihologice, democratice etc., îl descrie ca pe un prieten. Rusia, respectiv CSI, nu mai e pentru noi ceea ce era înainte de Gorbaciov — spun războinicii apuseni. Vedem în ea mai curînd un aliat, un partener, un colaborator la menţinerea echilibrului mondial. Prin urmare, NATO nu mai poate fi o alianţă bătăioasă, legitimată de agresiunea latentă a adversarului. Trebuie să fie altceva. Ce? Ajuns în acest punct, discursul nord-atlantic capătă accente de lirism meridional. Wagner devine Rossini. înarmarea nu mai e o necesitate strategică, ci im soi de coregrafie comemorativă. Exerciţiile de luptă, manevrele în teren, mişcările de trupe sînt un joc, o estetică a musculaturii inutile, o gratuitate. Nu se va trage nici un glonţ, nu va curge nici o picătură de sînge. Cititorii noştri îşi amintesc, desigur, că una dintre formulele scutirii de serviciul militar sună astfel: „inapt în timp de pace, apt necombatant la război". Cam aşa ceva tinde să devină NATO, dacă persistă în „abilitatea" retorică de-a-cum. între timp, ruşii nu se irosesc în gesturi ipocrite: ministrul apărării îl înaintează în grad pe Jirinovski, care de-abia aşteaptă să mănînce Europa pe pîine, Kozîrev negociază în Iugoslavia de pe poziţii autoritare, de mare putere, ostile lui Elţîn devastează Cecenia, Armata a 14-a ocupă Transnistria, ambasadorii ruşi pledează vehement, ori de cîte ori au prilejul, împotriva intrării în NATO a fostelor „surori" de la Varşovia. Pe scurt, noii „prieteni" ai Pactului Nord-Atlantic nu fac eforturi speciale să pară prietenoşi. Ca de obicei, democraţiile occidentale fac piruete galante dinaintea unei stihii brutale, fără prejudecăţi „umaniste". E înduioşător şi ridicol. Cei 280 care au putere şe poartă ca şi cînd n-ar avea-o, iar cei care nu mai au putere se poartă ca şi cînd o au. America şi Europa de Vest au trăit decenii întregi sub forţa de intimidare a structurilor totalitare din URSS. Acum, ele se pregătesc să trăiască sub teroarea haosului posttotalitar din CSI. Un bloc monolitic e înlocuit de un vid exploziv. Dar efectul pare să fie acelaşi. în anii '80, Soljeniţîn a încercat — cu rezultate modeste — să destrame „confortul euforic" în care dormita politologia occidentală. El cerea marilor puteri un spor de intransigenţă faţă de comunism, dublat de un spor de simpatie pentru poporul rus. în anii '90, Soljeniţîn e depăşit: comunismul s-a fisurat, iar el, marele scriitor disident, s-a putut întoarce acasă. In mod ciudat, vocea lui se aude însă tot mai rar. Minunata, grandioasa, teribila „maică Rusie" pare să-l fi reabsorbit în metabolismul ei geros, în eternul ei viscol istoric. împotriva lui Soljeniţîn se afirmă mai curînd dreptatea lui Berdiaev, care, în îdeea rusă, deosebea comunismul internaţional, de tip marxist, de comunismul leninist şi stalinist, care e un fenomen tipic rusesc. Iar ceea ce a dat comunismului tenta inconfun-dabilă a mesianismului rus nu va dispărea o dată cu comunismul, ci va subzista în forme insolite în anticomunism, în neocomunism, în naţionalismul ateu sau în cel ortodox. Faţă de misterul acestei proteice vitalităţi, bunele maniere occidentale păcătuiesc printr-o deprimată paloare. Cît despre noi, cei aşezaţi de Dumnezeu sub nara chitului, nu putem decît să ne înfricoşăm de calmul, de încetineala, de politeţea „matură" cu care sîntem consultaţi asupra dorinţei noastre de a fi sau nu protejaţi de NATO. Rumegăm mioritic între tigru şi vînător. Preferăm, fireşte, vînătorul. Cu condiţia să nu ne explice că tigrul e un pisoi cumsecade, de care trebuie să ne apărăm prin „parteneriat". Din punctul nostru de vedere, între a pieri în război sau a fi devoraţi în timp de pace, diferenţa e neglijabilă. Dilema, nr. 118,14 - 20 aprilie 1995 De la „Europa liberă" la „Europa unită" Aici, în Răsărit, am trăit cîteva decenii sub fascinaţia „Europei libere". Lumea era împărţită în două: de o parte noi, lipsiţi de libertate, ocupaţi de o ţară şi de o ideologie străine, desfiguraţi de abuzul capacităţilor noastre de supravieţuire (prin evaziune, acomodare sau schizofrenie), de partea cealaltă „lumea liberă", normală, destinsă, „perfectă", tărîm al tuturor utopiilor. Ne obişnuiserăm cu această ruptura pînă într-atît, încît ea nu mai însemna pentru noi o realitate istorică, ci una naturală: era destin, era substanţa însăşi a vieţii noastre. După 1989, toate reflexele, toate achiziţiile noastre defensive s-au dereglat. Lumea din jur s-a realcătuit după alte criterii, au apărut alte concepte-cheie, s-a născut o nouă retorică. „Europa liberă" pare a fi devenit un spaţiu omogen în care există, fireşte, veterani şi nou-veniţi, dar în care nu mai încap decît diferenţe de grad, nu şi diferenţe de natură. Libertatea a ° devenit plată, ba uneori, în efectele ei colaterale, dubioasă. Massa umană a Estului european descoperă că, în definitiv, nu e mare chilipir să fii liber: să poţi înjura nepedepsit Guvernul, să poţi călători, să poţi tipări orice sau să faci grevă. Alte valori, alte fantasme au devenit infinit mai interesante: averea, cariera politică, lumea largă cu toate ispitele ei. Iar exigenţa cu care ne întîmpină Occidentul nu se mai numeşte Europa liberă, ci Europa unită. Nu mai stăm cu urechea lipită de Radio Miinchen, ci cu ochii aţintiţi pe Strasbourg şi Maastricht. Ascunde această exigenţă, această reorientare a aspiraţiilor noastre o nouă segregaţie? Recuperaţi ca fiinţe libere, vom fi iarăşi scăpaţi din mînă din cauza inaptitudinii noastre de a ne integra, de a participa la comunitatea demo- 282 oraţiilor apusene? Neîndoielnic, riscul unei noi marginalizări există. S-ar putea să fim victimele unei proaste investiţii a libertăţii, să ne trezim fără căpătîi, lă îndemîna oricărui nefast accident istoric. Libertatea este, încă din Paradis, o virtute cu două tăişuri: poate duce spre bine şi spre rău, deopotrivă. Administrarea ei corectă presupune o armonie stabilă între noroc şi înţelepciune. Iar înţelepciunea, în toate variantele ei, e o doctrină a unităţii. Prin urmare, ne vom sluji cum se cuvine de libertate, dacă ne vom angaja de partea spiritului comunitar, dacă vom opta pentru participare la coerenţa organică a Europei. Există o diferenţă esenţială între libertate şi imitate. Gea dintîi ţi se dă (sau ţi se ia), cea de-a doua trebuie dobindită. Faptul că la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial ne-am văzut privaţi de libertate printr-o decizie nelegitimă nu ne poate fi pus în sarcină. Am fost materie de negociere, spaţiu de manevră, aluat al conjuncturilor. Dar, dacă, după căderea cortinei de fier, după destrămarea dictaturii, ne vom vedea excluşi din confreria naţiunilor civilizate, refuzaţi de cei care întruchipează principiul unităţii europene, vina va fi a noastră. Nu vom mai fi loviţi de soartă, ci de propria noastră ne-demnitate. Din oropsiţi ai vremurilor, vom ajunge „proştii tîrgului", predestinaţi să dispară lent sub ridicola lor fudulie. Dinaintea libertăţii pierdute, nu poţi mobiliza decît întregul tău capital de speranţă. Dar dinaintea unităţii la care eşti invitat, trebuie să mobilizezi o tenace voinţă de unitate, un masiv capital de energie ofensivă. Partea curioasă a crizei noastre de azi e că ceea ce ne împiedică să ne orientăm mai decis spre integrarea europeană, spre unitate, e tocmai orgoliul libertăţii noastre proaspăt recucerite. Cu alte cuvinte, resimţim Europa unită ca pe o ameninţare, ca pe o subversiune la adresa Europei libere în care, de bine de rău, am început să ne recunoaştem. Ni se sugerează adesea — iar noi sîntem gata să preluăm fără ezitare asemenea sugestii — că preţul pe care îl avem de plătit pentru a fi asimilaţi „la centru" e autonomia noastră, originalitatea noastră, sarea şi piperul naţiunii noastre. A intra în comunitatea europeană e a intra la stăpîn, a te lăsa „manipulat" de Fondul Monetar Internaţional, de felurite mafii transnaţionale, federaliste şi neoprotestante. Cu o asemenea psihologie 283 de tîrgoveţ care se teme să nu fie tras pe sfoară nu e de mirare că ne mişcăm stîngaci, neconvingător, provincial. Nu e mai puţin adevărat că şi Europa comunitară trebuie să ţină cont, dacă e matură şi voitoare de bine, de traumele şi susceptibilităţile noastre: să ne ia mai cu binişorul, să nu ne taie elanul şi cheful, să nu ne asuprească belfereşte cu reţete prefabricate. Europa unită trebuie totuşi să nu fie altceva decît încununarea Europei libere. La rîndul nostru, avem de depăşit puzderia de prejudecăţi, crispări şi idiosincrasii pe care ni le-au inoculat obsedantele decenii totalitare. Trebuie să batem la porţile Europei unite cu îndrăzneală şi cordialitate. Numai unui înotător nevrotic îi poate trece prin cap că, aruncîndu-se în valurile mării, riscă să se transforme în apă... Dilema, nr. 124,26 mai -1 iunie 1995 Beratzhausen Beratzhausen este un sat bavarez de cinci mii de suflete, aşezat între Regensburg şi Niimberg, intr-un splendid peisaj, la fel de „mioritic" ca orice peisaj mioritic de la noi şi de aiurea. Localnicii au trimis în România, după revoluţie, mai multe convoaie de ajutor şi au propus unor artişti români de prima mînă să lucreze pentru un timp în satul lor, ca invitaţi ai Primăriei şi ai unui Kuratorium local pentru cultură europeană: Rezultatul: în 1991, a avut loc la Beratzhausen o săp-tămînă artistică germano-română. In 1992 — un simpozion de sculptură românească. Din 1993 şi pînă azi funcţionează vara, sub acelaşi patronaj, o Academie de Pictură cu profesori români (Ion Stendl şi Constantin Flondor) şi cu studenţi din toată Germania. Anul acesta, în iulie, comunitatea bavareză a organizat un simpozion internaţional de artă concretă, cu participanţi din Olanda, Belgia, Germania, Franţa, Elveţia, Italia, Polonia, Cehia, Austria, Ungaria şi România (Ştefan Sevastre). Pentru un român însă, descoperirea cea mai neaşteptată e puzderia de opere de artă româneşti existente în curţi, case şi instituţii. In mijlocul satului, pe malul unui fir de apă, te poţi plimba printr-un parc de statui semnate de Mihai Buculei, Napoleon Tiron, Liviu Russu, Dumitru Şerban, Aurel Vlad. O clădire veche de patru sute de ani e decorată cu uleiuri de Stendl şi Flondor- în faţa şcolii comunale, un Pantocrator de Buculei, la cimitir — în amintirea soldaţilor germani căzuţi în război (!) — o cruce comemorativă de Buculei şi Aurel Vlad, pe zidul Bisericii „Maria Hilf", un însemn votiv pe care stau şase nume de sculptori români. în grădinile lui Hans Beer şi Karl Mosner — lucrări de Napoleon Tiron. Acasă la Peter Schaaf şi la Thomas Reindl — 285 lucrări de Dumitru Şerban. Walter Flick are o lucrare de Liviu Russu, Reinhard Rauner — una de Aurel Vlad. Buculei e prezent, de asemenea, şi în gospodăria lui Wilhelm Menzel şi a lui Max Hackel. Această înşiruire de nume sună, poate, fastidios. Dar n-am scurtat-o din două motive: întîi pentru a savura, o dată mai mult, amestecul exotic de apelative româneşti şi nemţeşti reunite cordial în aceeaşi ogradă şi apoi pentru că miracolul întîmplării pe care o relatez nu e al unor instituţii solemne, al unor comisii, asociaţii, fundaţii şi comitete, ci al unor oameni concreţi, cu individualitatea lor distinctă, cu iniţiativa lor liberă, cu sensibilitatea lor, cu banii lor. Cînd spun „miracol", nu mă simt vinovat de exaltare. înlocuiţi Beratzhausen cu un nume de mică aşezare românească şi veţi vedea că am dreptate. Gîndiţi-vă că s-ar putea vorbi de un Kuratorium pentru cultură europeană la Botoşani sau la Lehliu, sau la Pipirig. Gîndiţi-vă că în sate ca acestea aţi descoperi sculpturi modeme subvenţionate de ţărani, că şcoala generală din Potigrafu ar achiziţiona — pentru decor — o lucrare a unui celebru artist de la Berlin. Or, — proporţional vorbind — tocmai asta se întîmplă la Beratzhausen. Pentru asemenea năzdrăvănii, şi pentru altele, Consiliul Europei a conferit comunei bavareze Diploma Europeană şi Steagul European. E o formă de integrare, de colaborare a marginii cu centrul, a mîndriei locale cu deschiderea spre lume care trebuie să ne dea de gîndit. Experienţa Beratzhausen-ului dovedeşte că o comunitate restrînsă poate dobîndi profil european şi recunoaştere europeană fără mari mijloace, cu condiţia să aibă idei expresive şi generoase şi energia de a le întruchipa. Evident, pentru a se dedica unor proiecte umanitare sau culturale, comunitatea cu pricina trebuie să fie înstărită, să nu aibă grija subzistenţei. Beratzhausen era sărac în anii '50 şi prosper la mijlocul anilor '60. în 1975 a putut începe să se comporte ca un partener al lumii. Dar pentru asta bunăstarea n-ar fi fost de ajuns. Locuitorii satului trebuiau, în plus, să poată privi dincolo de orizontul bunăstării, să fie disponibili şi orgolioşi. Disponibili, adică atenţi la sunetul veacului şi la oferta circumstanţelor. Orgolioşi, adică dornici să facă istorie, să dubleze bunăstarea prin prestigiu. Mai trebuiau să fie cuviincioaşi şi inteligenţi. Să nu încerce a se impune prin propagandă, ci prin faptă. 286 Nu cred că s-a vorbit vreodată/ pe coclaurii de pe valea Laaber-ului, despre necesitatea de a salvgarda „imaginea Beratzhausen-ului", nu cred că există un lobby beratzhause-nian la Strasbourg sau la Bruxelles şi nu cred că membrii consiliului local şi-au trimis peste tot iscoade şi ambasadori care să laude realizările satului şi să camufleze ruşinile lui. Nu cred nid că jumătate din populaţia din Beratzhausen înjură cealaltă jumătate, că fiecare încearcă să se descurce pe cont propriu şi pe socoteala celorlalţi. Mi se spune că nu există, în comună/ nici un post de poliţie. Cel mai apropiat e la douăzeci de kilometri şi şomează... Dar nici toate acestea n-ar fi de ajuns dacă oamenii s-ar simţi cu mîinile legate. E nevoie de autonomie locală, de o gestiune descentralizată a avutului obştesc. Există un impozit comunal pe care organele locale îl distribuie după buna lor chibzuială: îşi pot permite să fie darnici, îşi pot permite să aibă imaginaţie. Reţeta succesului e încă şi mai complicată: mai e nevoie şi de o sumedenie de oameni de ispravă, capabili de entuziasm, de efort voluntar, de hărnicie tonică. Şi iarăşi îmi vine să dau nume, pentru că purtătorii lor sînt sarea nutritivă, lutul formativ al performanţei de care vorbim. Mai întîi Josef Betzold, preşedintele Kuratorium-ului pentru cultură europeană, omul cheie, vital, cald, plin de idei şi de mîndrie autohtonă, gata să-şi utilizeze timpul, banii, familia şi prietenii, pentru un proiect izbutit. Apoi echipa sa: Georg Thaler, Emst Schmidt, Josef Hauser, Michael Eibl, Margret Schmeidel, Christa şi Georg Rappl, Alois şi Resi Diirr, Anton Seitz, Xaver Lehner. Nici alţii, de la primarul cooperant (Hermann Lassleben) la pastorul catolic (Muhlbaner) şi cel protestant (Lehner) — ambii pre-numiţi Max, de la simpaticul Franz Padberg (cu mustăţi chesaro-crăieşti), care livrează fructe, la Siegfried Frauenknecht, care dă de mîncare, de la Maria Gabler la Renate Băumer. La cei vii, se adaugă, fireşte, şi aroma cîtorva repere vechi, de natură să ilustreze o (stimulatoare) tradiţie. în secolul al XVI-lea a trăit, la Beratzhausen, Argula, Freifrau von Stauff, care avea curajul să vorbească — în vremuri tulburi — despre necesitatea toleranţei religioase. Paracelsus a trecut şi el pe aici, găsind răgazul şi atmosfera necesară pentru a scrie o carte. Aşa se alcătuieşte destinul unui loc. Şi panaşul lui. Aşa se asigură continuitatea fertilă a unei comunităţi. Artiştii ro- 287 mâni au profitat de virtuţile acestei comunităţi în chip exemplar. Au lăsat o bună amintire, ceea ce iarăşi mă pune pe gîn-duri apropo de integrarea europeană. Trebuie să reflectăm nu doar la integrarea instituţională, administrativă, dictată de interese şi termene impuse „de sus", de la centru. Trebuie să ne gîndim şi la o integrare „de jos", de la om la om, prin subversiunea superioară a calităţilor personale. Cînd cutare „simplu cetăţean" din Beratzhausen îmi vorbeşte cu lacrimi în ochi de Napo sau de Buculei, cînd Richard şi Rosemarie Schwarz îmi arată nostalgic camera de oaspeţi în care e găzduită de obicei familia Stendl, cînd mi se vorbeşte de nobila salahorie a sculptorilor români care lucrau zi-lumină, în arşiţă, sub ochii gazdelor lor („asemenea lucrători aş vrea să am", îmi spune un fermier căruia nu i-a vorbit încă nimeni de lenea românească...), îmi spun că prestaţia prietenilor mei plasticieni e cu zece clase peste aceea a delegaţiilor noastre parlamentare care voiajează afon prin capitalele Europei. Pe scurt: modelul suedez? Modelul japonez, american, elveţian? A se slăbi! Propun unul mai la îndemînă: modelul Beratzhausen... Dilema, nr. 135,11-17 august 1995 IV PATOLOGIE PRE- SI POSTREVOLUŢIONARĂ / / „Era mai bine înainte. Au început să se audă voci nostalgice. La nici doi ani după dispariţia lui Ceauşescu, le e dor, unora, de o stare de lucruri care nu s-a putut curma decît cu sînge. „Era mai bine înainte../7 — se grăbesc să spună oameni care „înainte" nu spuneau ca e bine decît dacă li se ordona, resemnîndu-rse să spună că e rău doar după ce acopereau telefonul cu perna. „Era mai bine înainte..." Faptul însuşi că putem gîndi asta arată cît sîntem de puţin pregătiţi pentru aerul tare al normalizării. Ne e dor de aburul sulfuros al disciplinei de partid, de cele două ore de televiziune omagială, de ordinea poliţienească care nu amnistia decît criminali de drept comun, de Scînteia, de stadioane în care oamenii scriau lozinci cu trupurile lor, de aplauzele comandate, de sistematizările care ne împuţinau trecutul, de ogoarele pe care făceau agricultură copiii noştri. Ne e dor de delirul acela în care elevii trebuiau să devină ţărani, ţăranii — proletari, proletarii — activişti, activiştii — intelectuali, pentru ca intelectualii, la rîndul lor, să închidă cercul, devenind copii, tutelaţi ideologic, „toleraţi" ca pitoreşti (sub jurămîntul cuminţeniei), cînd nu erau convinşi să intoxice lumea cu imnuri despre fericire. Cum e cu putinţă o astfel de anamorfoză, o asemenea schimonosire a memoriei? Căci am ajuns să spunem nu doar că brînza era mai ieftină (deşi pentru a o avea o plăteam la negru, la preţ de speculă), dar că era plin de brînză, că se găseau de toate, peste tot, de la chiloţi pînă la cartofi. Cum e cu putinţă? Fireşte, nu mă pot abandona acum unor analize îndelungi şi subtile; inventariez, în fugă, doar trei explicaţii posibile: 291 1 Prostia. Sfînta prostie — „prostia omenească" pentru care lucrul cunoscut, chiar dacă rău, e mai confortabil decît aventura de a reîncepe. Prostia omenească pentru care „obişnuinţa", oricît de sordidă, e ozon pur, în vreme ce noutatea e asfixiantă. Prostia omenească care preferă să fie dirijată, decît să aibă răspunderi riscante. Prostia omenească dispusă să trăiască în cultul salamului, chiar dacă asta se plăteşte cu pierderea identităţii. Prostia omenească, în sfîrşit, care se miră, zoologic, că trecerea din Infern în Purgatoriu nu se obţine printr-o scamatorie de-o clipă. 2 Reaua-credinţă. Pofta dezmăţată de a aduna capital politic măsluind faptele şi conştiinţele, pofta de a recupera privilegii pierdute, cinismul de a-1 găsi mai vinovat pe cel care nu reuşeşte să repare, decît pe cel care a stricat. 3 Demonul nostalgiei. Instinctul general uman de a recupera trecutul, orice trecut, ca pe o valoare tezaurizabilă. Răul devine în amintire vag euforizant. Dramatic cîtă vreme e actual, el devine pentru memorie epic şi liric. Spitalizaţii îşi povestesc cu un fel de tandreţe masochista spitalizarea, soldaţii în termen cei mai nevrotici îşi povestesc cu delicii armata, puşcăriaşii vorbesc de puşcărie ca de o culminaţie a performanţei lor existenţiale. în sfîrşit, „a fi făcut războiul" e, pentru veterani, după decenii, o zonă de roz tineresc, o mîn-gîiere prepostumă. A suferi e un coşmar, dar a fi suferit e un capital de duioşie... Pînă la un punct, evoluţia aceasta e sănătoasă. Ea face trecutul suportabil, închide rănile. Dar, dacă efectul e monumentalizarea trecutului, legitimarea lui, sîn-tem în plină derivă. Vreau să spun prin aceasta că astăzi totul e în regulă? Nu. Multe nu sînt în regulă. Dar asta nu mseamnă că, aflaţi în convalescenţă, trebuie să jinduim după boală şi că, printr-un abuz al nerăbdării, avem dreptul să parcurgem cu o viteză iraţională intervalul dintre speranţă şi dezamăgire. Acum, lumea românească e plină de rele. Dar înainte era o lume a Răului. Iar Răul e viclean: viclenia lui esenţială e să te convingă că moartea e o formă de ordine, că somnul e o garanţie de securitate, că, orizontala oferă stabilităţi pe care verticalitatea nici nu le visează. A spune acum că r>era mai bine înainte" e a prefera unitatea de monolit a Răului relelor multiplicate cu care ne confruntăm. înseamnă a te ticăloşi. Şi 292 tocmai acesta e lucrul cel mai întristător. Căci sub imperiul Răului găseam cu toţii argumente ale solidarităţii, ale efortului gratuit, ale speranţei... în vreme ce acum sîntem divizaţi, „ideologizaţi", sceptici, îndîrjiţi, infectaţi de un virus războinic. Că nu era mai bine înainte sînt sigur. Dar mă întreb uneori dacă noi, fiecare în parte şi toţi laolaltă, nu eram mai buni decît sîntem acum. Literatorul, nr. 1,1991 Patriotismul şcolar în materie de patriotism, nu există pe băncile nici unei şcoli elevi buni şi elevi proşti, Pînă şi corijenţii la istorie trăiesc istorisirea trecutului naţional cu patosul inocent cu care orice copil reacţionează la legendă. Cine n-a pălit încă din cursul primar auzind despre sinuciderea lui Decebal? Cine n-a trăit momente de identificare pioasă cu îndrăznelile de Făt-Frumos ale lui Mihai Viteazul (detestîndu-i, fireşte, pe felonii săi asasini), cine n-a urmărit — cu o candoare partizană — luptele dintre „ai noştri" şi „cotropitori", isprăvile lui Ştefan cel Mare (cu drama Războienilor), iscusinţa militară şi politică a lui Mircea cel Bătrîn (de sfatul căruia „n-au ascultat" oştirile apusene adunate la Nicopole), cine, în sfîrşit, poate pretinde că, în fibra lui intimă, nu subzistă încă, mustind de emotivitate, „Pe o stîncă neagră...", „De din vale de Rovine", „Plecat-am nouă din Vaslui...", „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie..." şi atîtea alte sintagme inimoase, în care Posada, Rovine, Peneş Curcanul, Plevna, Mărăşeşti, polonii, muscalii, nemţii şi turcii, mai ales turcii, stau laolaltă, gata să refacă oricînd, la cel mai mic semn al memoriei, „tabloul vivant" al gloriei autohtone. în acest univers ne-am format cu toţii şi în universuri de acelaşi tip se formează toţi copiii lumii. Pînă la o anumită vîrstă, totul e bine. Vine însă o vreme în care a rămîne blocat la acest nivel al iubirii de ţară e totuna cu a dori să te joci pînă la adînci bătrîneţi de-a uliii şi porumbeii. Vine o vreme cînd emotivităţii copilăreşti trebuie să i se adauge sentimentul matur, cultura temeinică, dragostea de adevăr. Încet-încet, descoperi în Eminescu pagini mai puţin festive şi mai puţin complezente decît cele din Ce-ţi doresc 294 eu ţie..." Descoperi, de pildă, în publicistica lui un text ca acesta: „Dar domnilor! mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţii — aşa român de paradă, mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc se pronunţă arareori !" Tot astfel, poţi descoperi (dacă ai obiceiul cititului, desigur) pasajele îndurerate ale lui Cantemir despre moldoveni, şarjele lui Caragiale despre „românii verzi", spiritul critic al lui Titu Maiorescu, amărăciunile lui Emil Cioran. Te întîlneşti, apoi, cu isteriile legionare şi cu demagogia comunistă, ambele abuzînd de ideea naţională ca de o monedă ieftină, cu succes electoral garantat. Pe acest fundal, nu-ţi rămîne, dacă eşti om cuminte, decît să te gîn-deşti de zece ori înainte de a vorbi despre „patrie". Şi asta nu pentru a nu te compromite pe tine, ci tocmai pentru a nu o înjosi pe dînsa. O astfel de precauţie nu semnifică diminuarea sentimentului patriotic, ci sporirea răspunderii naţionale. începi să-ţi iubeşti ţara ca un adult şi ca un partener dezinteresat. Căci a-ţi iubi ţara numai pe bază de argumente colosale, a-i acorda amorul tău zgomotos numai dacă ea îţi livrează, în schimb, o cantitate suficientă de „eroi", de „măreţie", de „pagini glorioase", e a face negustorie. Iubirea adevărată nu recompensează performanţe. Se bucură de ele, dar rămîne nealterată în absenţa lor. Iubirea adevărată nu e scutită de dezamăgiri, de neputinţe, de nevroze. Important e că nu se lasă niciodată dislocată de aglomerarea lor. Iubirea de ţară e o înzestrare firească a sufletului, ataşat de mediul naşterii sale, aşa cum e ataşat de trup. Tapajul patriotard e altceva: un (discutabil) gen literar în cel mai bun caz, o şmecherie politică alteori sau, şi mai rău, un afect rudimentar, suficienţa tîmpă, provincială, a mitocanului fudul. Avem nevoie de aşa ceva? Are România nevoie de tagma „zbierăto-rilor şi dibacilor" de care era excedat Ion Ghica încă din zorii istoriei ei modeme? Ne putem permite, oameni în toată firea cum sîntem, să gîndim şi să ne manifestăm ca nişte şcolari întîrziaţi? Răsfoiesc din cînd în cînd unele publicaţii neaoşe şi privesc — tot mai rar — dezbaterile parlamentare. Sînt momente cînd mă cuprinde o spaimă tragicomică: îmi închipui 295 că, mtr-o zi, s-ar putea să vedem pe Dealul Patriarhiei grupuri răzleţe de deputaţi şi senatori fugărindu-se înfierhîntaţi, ca în recreaţia mare, pentru a decide o dată pentru totdeauna care pe care: leşii sau moldovenii, turcii sau plăieşii, dacii sau romanii? Ulii sau porumbeii? Expres, 1991 (reluat în Dilema, nr. 158,19 - 25 ianuarie 1996) Johnny Răducanu la şaizeci de ani Johnny Răducanu face parte dintre puţinele personaje ale jurnalului meu de la Tescani. Ne ştiam dinainte, dar am fost mişcat să-l văd apărînd, pentru o scurtă vacanţă, într-un loc oarecum minat, cum eră Tescaniul atunci. Nu făcea nici pe curajosul, nici pe subversivul, nici pe amicul compătimitor. Era destins, firesc, volubil, avea un fel tonic de a simplifica lucrurile şi juca perfect rolul unui guru bulevardier, histrionic şi cordial, sigur pe judecăţile şi afectele lui: un om policrom pînă la împestriţare, dar nu mai puţin un om „dintr-o bucată", ca acei demoni extrem-orientaU care ascund sub grimasele lor complicate cîteva virtuţi elementare şi o inimă bună... în fiecare zi Johnny voia să-mi dea cîte ceva din avutul lui: o pereche de bascheţi, o cutie cu zaharină, un deodorant, o sticlă cu vin şi tot felul de alte lucruri pe care le oferea cu aerul că a găsit în sfîrşit ocazia de a scăpa de ele. Acest lanţ de generozităţi a culminat cu un dar suprem: o scurtă introducere în istoria jazului, pe care Johnny se angaja să o ilustreze, la pian, de-a lungul cîtorva „prelegeri". La prima lecţie m-am prezentat cuminte, înarmat cu hîrtie şi creion, gata să-mi iau notiţe. Mai întîi, postura aceasta şcolară l-a încurcat puţin pe profesor: era în acelaşi timp consternat de atîta seriozitate şi mîndru că a trezit în mine „elevul". A avut, de aceea, un demaraj uşor crispat. E greu să ţi-1 imaginezi pe Johnny prac-ticînd istoria academică. A făcut totuşi un scurt efort, dar a trecut destul de rapid spre fantezie muzicală şi poantă, a improvizat, şi-a valorificat toate resursele de farmec personal şi a sfîrşit prin a cînta pur şi simplu, mulţumindu-se cu un comentariu mut sau semiarticulat: se acompania singur, cu un fel de zumzet al respiraţiei care anticipa, punea accente, 297 însoţea — ca un murmur de satisfacţie — discursul sonor. La răstimpuri, cînd fraza muzicală atingea un punct nodal, un episod „de fineţuri", un pasaj memorabil, Johnny îmi azvîr-lea complice o privire exoftalmică, uimită, tandră şi hoaţă; omul de lume şi de chef colabora perfect cu profesionistul. Socotesc şi azi că am avut noroc să pot beneficia în acele zile, într-o lume care se destrăma spasmodic, de o asemenea nobilă evaziune. Lucrurile au mers foarte departe: Johnny a ţinut la un moment dat să-mi testeze aptitudinile vocale şi pînă la urmă am petrecut două nopţi compacte cîntînd (cu el ca pianist) romanţe antebelice. Johnny s-a comportat ca un tehnician plin de scrupule: a gîndit suita optimă a repertoriului (care începea, inevitabil, cu „La Bacău, la Bacău într-o mahala.,."), am făcut repetiţii, m-a învăţat mici trucuri, mi-a uns gîtlejul cu „alifii" etilice şi a imprimat apoi rezultatul pe o casetă. O copie a ajuns în domiciliul forţat al lui Dinescu, care — din cîte am aflat ulterior — o asculta cu regularitate, tînjitor şi trist, cu dricul Poliţiei la poartă... Mai tîrziu, o bandă de mici spărgători i-au intrat în casa cea nouă din Bulevardul Aviatorilor şi i-au furat, între altele, şi caseta cu pricina. Tîlharii beneficiază astfel de o imagine insolită a României prerevoluţiohare: totul se prăbuşea> veneau zile sîngeroase şi tulburi, în vreme ce, într-un sat din Moldova, un jazist profesionist şi un exilat de ocazie cîntau, mai în glumă mai în serios, Am iubit doi ochi albaştri şi La umbra nucului bătrîn. Descopeream astfel, datorită lui Johnny, aspectul lumesc şi minor al istoriei. Şi nu ştiu dacă am cîştigat cu adevărat ceva cînd, după decembrie 1989, am devenit cu toţii solemni şi gravi, luînd istoria foarte în serios, mai în serios decît ne-ar fi îngăduit-o sufletele noastre obosite. 22, nr. 47,29 noiembrie - 6 decembrie 1991 Eminescu si recitatorii / Lui Geo Bogza G. Călinescu povesteşte (după Amintirile lui Ştefanelli) cum foarte tînărul Eminescu, la sfîrşitul unei reprezentaţii a trupei de teatru Tardini, „se opri intr-o poziţie melodramatică în faţa unui prieten şi cu glas declamator îi zise: «Ah, eşti un laş şi te voi pălmui!»". Prietenului fîstîcit i-au trebuit cîtevă secunde pînă să înţeleagă, în rîsul general, că e vorba de o glumă. Dincolo însă de gluma amicală, putem bănui şi o oarecare intenţie parodică a poetului faţă de sunetul grandilocvent al textului dramatic şi al jocului actoricesc. Oricum, pornind de la această anecdotă, avem dreptul să ne întrebăm cum s-ar fi manifestat Eminescu dacă şi-ar fi auzit versurile în „interpretarea" trupelor die azi. în ce mă priveşte, mărturisesc că, de mai mulţi ani, sînt chinuit pînă la depresie de aproape tot ce aud şi văd în feluritele spectacole comemorative. Am parcurs toate treptele iritării: stupoare, rîş isteric, furie, sudoare rece, stînjeneală, milă, dezgust tînjală, apostazie, mă rog, tot ce se poate închipui ca reacţie faţă de o monstruoasă iriadecvare. Sînt tentat să construiesc o adevărată tipologie a acestei inadecvări. Iată, mai întîi, recitarea lînceăă, convalescentă. Actorul (în acest caz, mai degrabă actriţa) vine la rampă cu paşi debili, priveşte compătimitor spre public şi i şe adresează umed, ca o soră de caritate îngrijorată. Tonul e neurastenic: lirismul e înţeles ca un amestec de indispoziţie, înţelepciune virginală şi memorie tulbure. E ca şi cum Eminescu ar fi versificat melancolia erotică a mai multor generaţii de mătuşi, dacă nu a mătuşii arhetipale. Atmosfera e, fireşte, visătoare şi amară. 299 Privirea e ceţoasă, lacrima luceşte indecis în colţul ochilor. Totul respiră un aer de azil, de neconsolare intratabilă, cu complicaţii biliare. La antipodul acestei performanţe stă recitarea atletică, glasul viril, virtuozitatea pulmonară. Eminescu devine o fiară, un mascul decis, capabil de sonorităţi acute, ofiţereşti, şi de mormăieli senzuale, toate zvîrlite printre dinţi viguroşi şi cinici. Desigur, procedeul se potriveşte mai ales versurilor războinice, dar poate fi adaptat şi celor satirice; la limită, el e utilizabil şi pentru declamarea unor personaje mai arţăgoase din proza politică. Şi lirismul bolind şi cel de campanie au încă scuza de a rămîne în limitele unei inocente impulsivităţi. Dar mai există şi recitarea de tip filosofic, cu cel puţin două variante: una sfătoasă, academică, cealaltă maniaco-depresivă, intensă, de o anxietate pîrjolitoare. Amîndouă aduc în discuţie virtuţile actorului care gîndeşte... în cazul dintîi, gîndirea e solemnă, solid bătrînească. Textul eminescian e partiţura unei dăscăleli baritonale, cu un braţ de ochelar dus spre buze şi cu o carte pe genunchi. Dramatic e însă celălalt stil, cel al reflexiei galopante, al unei febrile indigestiuni mentale. Am văzut, în această privinţă, lucruri ameţitoare: actorul apare pe scenă hăituit de concepte, vorbeşte precipitat, respiră greu şi scuipă abundent. Are aerul că nu reproduce un text, ci îl fabrică pe loc, într-o agitaţiune care macină nervii întregii asistenţe: cuvintele nu-i vin sau, dimpotrivă, îl năpădesc torenţial, urletul alternează inexplicabil cu şoapta, ochii se închid comatos o sau se holbează ca de dambla. Nu poţi, privind, decît să te simţi indiscret: ai nimerit peste cineva care tocmai îşi pierde minţile; timpul creşte în urma lui, se întunecă. Faţă de un asemenea spectacol, orice alt tip de recitare devine acceptabil. Recitarea exegetică, de pildă, aparţinînd, de regulă, cuiva care are o viziune despre Eminescu. Misiunea actorului-exeget e tocmai aceea de a ne împărtăşi această viziune: el trebuie să ne înveţe ceva, să ne explice că Eminescu nu e ce credem noi. De fapt, nu ni se mai spune un text, ci un subtext: logica versurilor e mereu alta decît cea prozodică. Se fac pauze abile, pline de înţelesuri (un fel de note de subsol mute), se pun accente misterioase şi se sugerează nuanţe sibilinice la care — în platitudinea noastră şcolară — nu ne-am fi gîndit niciodată. .. 300 Ceea ce au în comun toate speciile de recitatori invocate este, în ciuda aparenţelor, indiferenţa faţă de Eminescu. Pentru ei, ca şi pentru mulţi dintre noi, el nu e decît un pretext gras al exhibării de sine. De aceea, felul în care îl sărbătorim pe Eminescu nu diferă deloc de felul în care îl recităm: gălăgios şi retoric, după modelul unei chermeze promiscue, în al cărei abur fiecare îşi dă în petic. Toţi îl sărbătorim ca pe un precursor al micilor noastre obsesii şi al firavelor noastre ideologii. îl sărbătorim apăsat în ianuarie, ca să-l batjocorim prin tot ce facem zi de zi, în lunile celelalte. îl sărbătorim într-un soi de falsă unanimitate, ca şi cînd toţi îl iubim la fel şi pentru aceleaşi motive. îl sărbătoresc mai ales cei pe care el i-a detestat: răii şi famenii, panglicarii în ale ţării, cei cu evlavie de vulpe, fonfii şi flecarii. II sărbătorim toţi, cu un zel idolatru, ne oblojim mizeriile lîngă templul lui şi îi stricăm liniştea cu festivităţile noastre dulcege. Nu ne mai e ruşine, de Eminescu! Iar neruşinarea aceasta nu se va vindeca decît după ce vom avea cuviinţa unui 15 ianuarie tăcut, rece, purificator. Dilema,nr. 2,21 - 27 ianuarie 1993 Cum citim ziarele Există convingeri politice şi opinii politice. Convingerile politice aparţin oamenilor cu vocaţie politică şi cu biografie politică. Mai puţin numeroşi decît ne închipuim, oamenii aceştia au ajuns la consecvenţa şi fermitatea: convingerii printr-o preocupare pentru politic implicînd, deopotrivă, studiu, reflexie şi acţiune. Opinia politică e o realitate mult mai largă şi mult mai puţin pretenţioasă. Toţi (sau aproape toţi) avem opinii politice şi, în genere, ni le formăm citind ziarele, reacţionînd, aşadar, la ceva care ni se dă. Din păcate, între „convingere" şi „opinie" se fac frecvente confuzii. De regulă, purtătorii de opinie se iau (şi sînt luaţi) nu o dată drept oameni de convingere. Ei afişează, în dezbatere, competenţe, pasiuni şi experienţe care, în realitate, le sînt străine. Opinia poate fi autentică sau nu, poate fi ingenioasă sau tîmpă, temeinică sau superficială, dar e întotdeauna amatorism politic, recoltă — mai mult sau mai puţin întîmplă-toare — de „idei" politice, rumegate în funcţie de înzestrarea şi de amplasamentul social al fiecăruia. Nu vrem să spunem că din lectura ziarelor nu se pot recolta decît opinii, simple opinii. Profesionistul ştie să extragă din ele substanţa de care are nevoie pentru a-şi nutri convingerile şi pentru a-şi revizui strategiile. Problema e cum citim ziarele. Or, cei mai mulţi dintre noi nu le citim profesionist; nu le citim nici măcar atent; le citim în aşa fel, încît rezultatul lecturii nu poate fi decît inconsistent şi mărunt conjunctural. Să facem, în loc de demonstraţie, un rapid inventar al momentelor pe care le dedicăm îndeobşte lecturii. Căci, inevitabil, cum citim depinde de cînd citim ziarele. Intîi le citim în drum spre slujbă. Le pescuim de pe prima tarabă ieşită în cale şi le răsfoim mahmur, sub impulsul unei 302 curiozităţi difuze, dar, mai ales, din dorinţa de a „scurta" timpul petrecut în metrou, tramvai sau autobuz. Lectura e, de fapt, un semisomn, în care se amestecă indispoziţia provocată de perspectiva unei „noi zile de muncă", inconfortul transportului şi cumulul dtorva mici iritări de parcurs (individul care îţi citeşte peste umăr, bătrîna căreia ar trebui să-i cedezi locul etc.). Aceeaşi tipologie a lecturii se reface pe drumul de întoarcere de la slujbă, cu unele nuanţe distinctive: lehamitea de după rutina zilnică, foamea, perspectiva necazurilor domestice sau, dimpotrivă, satisfacţia zilei de lucru îhcheiate. între cele două drumuri, mai există lectura furtivă, în orele de program, un mod, între altele, de a-ţi amîna sau suspenda obligaţiile. Rezumînd, e limpede că cititul jurnalelor în prima parte a zilei e marcat de frăgmentarism şi umoralitate. Citim pe apucate, pe sărite, şi proiectăm asupra lecturii hazardul unor crize psihofiziologice trecătoare. Urmează, acum, marea orgie de presă a siestei! Ziarul e un corelativ al papucului şi cafelei, un camuflaj nobil al digestiei. Cu pleoapele grele, impregnate de reverii calorice (eventual cu o scobitoare în colţul gurii), capul familiei „se documentează". Cititul se întrepătrunde misterios cu insondabile procese organice. „Bolul" informaţional se prelucrează la nivel de intestin, creierul distinge cu greu între nedumerire politică şi crampă abdominală. Fulgurantele întreruperi ale stării de veghe, demnitatea aparentă pe care o dă stupoarea postludică şi relaxarea subită a tututor funcţiunilor mentale şi trupeşti conferă lecturilor de după masă un ce oniric, un echivoc suprarealist, încununat, de obicei, printr-o scurtă înjurătură recuperatoare (adresată lor, politicienilor şi ziariştilor), urmată de o adormire ostăşească. O îmbinare caracteristică de zel cetăţenesc şi euforie fiziologică se exprimă şi în cititul ziarelor în timpul mesei sau la closet. Nu e clar ce este esenţial şi ce este accidental, ce este anexa cui, dar în ambele cazuri survin subtile transferuri între realităţi disparate, cu consecinţe imprevizibile asupra obiectivităţii informaţiei... Cum citim, prin urmare, ziarele? Mai întotdeauna în intervalele secundare ale zilei, în acel registru al vieţii care se cuplează cu loisir-vl, cu destinderea, cu atenuarea vigilenţei intelectuale. Le citim ca şi cînd nu le-am lua prea în serios, le acordăm mai puţină atenţie decît hobbyurilor noastre şi le 303 tratăm cu mai puţină rigoare decît cea învestită în partidele noastre săptămînale de bridge sau de table. Constatarea aceasta n-a întîrziat să-i neliniştească pe politologi. Căci din opinii formate la capătul unui asemenea mod de frecventare a ziarelor se constituie opinia publică, reactivitatea politică a massei şi, în ultimă instanţă, votul ţării. Discuţiile noastre în contradictoriu, opţiunile noastre ideologice, participarea noastră la tot ce se întîmplă, felul cum înţelegem manevrele guvernamentale, pe scurt, întregul nostru comportament civic şi electoral se naşte ca efect al unui loisir rudimentar: cititul infraraţional al ziarelor. Cu cît le citim mai „destins", cu atît sîntem mai manipulabili. De aceea, maturitatea politică a unei ţări şi răspunderea politică a oricărui locuitor al ţării ar trebui să înceapă de aici: de la cum citim ziarele. E drept, asta nu e — cum s-ar părea — numai treaba cititorului. Căci citim ziarele şi în funcţie de felul în care sîni scrise. Dar asta e altă problemă, la care e preferabil să răspunzi nu comentînd isprăvilor altora, ci riscînd o ispravă proprie, PS. Ecourile provocate de apariţia primelor două numere din Dilema sînt de natură să contrazică, întrucîtva, tezele enunţate mai sus. Revista pare a fi fost citită — mai ales de confraţi — cu o acribie mînăstirească, într-un spirit de neadormită exigenţă. Rezultatele s-ar rezuma astfel: a fost odată o ţară în care apăreau sute şi sute de publicaţii, care de care mai îmbîrligate şi mai războiete: frumoase la chip, cuviincioase la vorbă, iubitoare de adevăr şi nepărtinitoare; 3 toate slujind dreptatea, pe banii nimănui sau ai unor arhangheli. Şi iată că dintr-o dată, în această grădină înmiresmată apăru o schimodie, o stîrpitură, un avorton de revistă pe nume Dilema. Toată întunecimea Iadului s-a adunat sub ridurile ei: înfăţişarea cea mai urîtă, motivaţiile cele mai dubioase, finanţele cele mai puturoase şi politichia cea mai hoaţă. FDSN-ul simte în Dilema otrava perfidă a Opoziţiei. Cutare literat vede în ea organul camuflat al PAC-ului, FSN-ului şi monarhiei. Din contră, PAC-ul, FSN-ul, monarhia zîmbesc sibilinic: ei ştiu că sîntem ai FDSN-ului şi ai lui Iliescu. Şi ai lui Măgureanu. S-âr zice că am creat o „dilemă" din care nu putem ieşi... nevătămaţi. Dilema, nr. 3,28 ianuarie - 3 februarie 1993 Despre mitocanul care nu e totuna cu ţoapa Confundăm mitocanul cu ţoapa. Ţoapa e o categorie formală: Ţine mai curînd de înfăţişare, de ambalaj. Ţoapa „îşi pune topi", adică abuzează de omamentică, şi ţopăie, adică se mişcă strident şi discontinuu, călcînd convenţiile nu din nonconformism, ci din proastă creştere. Ţoapa e carenţă la nivelul bunului gust şi al educaţiei. Nu ştie să se poarte şi nu ştie că nu ştie să se poarte. La limită însă, ţoapă poate fi „diminuată", „salvata" printr-o pedagogie asiduă şi răbdătoare. Eliza Doolittle poate deveni Mrs. Higgins. Există o candoare a ţoapei, o anumită naturaleţe a prezenţei ei, care amuză mai mult decît irită. Mitocanul e altceva: e un tip uman elaborat, coerent şi stabil. Ţoapa nu e decît un fel de a fi. Mitocanul e expresia unei Weltanschauung, a unei ideologii care aspiră, adesea, la demnitatea sistematică a filosof iei. In felul lui, mitocanul e un gînditor: are, mă-nţelegi, filosofia dumisale, „are o teorie" despre orice împrejurare; cultivă sentinţa, cumpără (şi citeşte) culegeri de maxime şi e deţinător de cărţi (lucru pe care îl proclamă cu mîndrie, specificînd, de regulă, numărul lor). Mitocanul e om serios. El are convingeri, principii, certitudini. îi place să peroreze, să-ţi împărtăşească din înţelepciunea spre care l-a condus „şcoala vieţii". E, prin definiţie, adult: nu-1 poţi păcăli, n-ai ce să-l înveţi, nu mai are iluzii copilăreşti. Metafizic vorbind, mitocanul e imanentist. Nu crede în lucruri care nu se văd, nu poate fi ameţit cu baliverne. Transcendenţa lui e imediatul. Doâr din cînd în cînd, în momente de transport liric, admite că „trebuie să existe ceva, o forţă" care a produs universul. „Forţa" aceasta însă e — atitudine tipic filosofică — o simplă problemă de cunoaştere: nu obligă 305 la nimic în plan existenţial. Evident, mitocanul merge la biserică. Dar o face pentru a-şi disciplina familia şi pentru a-i onora pe strămoşi. Cu alte cuvinte, mitocanul merge la biserică din simţ civic şi din patriotism... în viaţa de toate zilele, mitocanul ne apare ca un întreprinzător vivace, dublat, în profunzime, de un sceptic indemo-labil. E întreprinzător pentru că e sceptic: nu se împiedică în criterii absolute, în coduri preexistente, în rigori adăugate realului. Scepticismul acesta pragmatic nu intră în contradicţie cu „principiile" şi „certitudinile" mitocanului. El are principii de moment şi certitudini flexibile: oricînd reformula-bile, adaptate la necesităţi ferme şi suple deopotrivă. Principiile sînt, pentru mitocan, mai mult o chestiune de estetică decît una de etică. Principiile sînt bune, dar viaţa e altceva — iată un solid principiu mitocănesc. Certitudinile metafizice ale mitocanului sînt şi ele distincte de regulile comportamentului său. Ceea ce nu înseamnă că mitocanul e un schizofrenic. El e duplicitar, dar nedilematic. E o fiinţă armonioasă, un agregat bine sudat, egal cu el însuşi, de la ghiul pînă la idei, de la emoţii pînă la şosete. Mitocanul e nesimţit şi sentimental. Nesimţit: toate afectele îi sînt paralizate de instinctul supravieţuirii. Nu e în pericol şă vază enorm şi să simtă monstruos: vede mărunt şi simte strictul necesar. Singurele lui senzaţii puternice sînt — pe lingă apetiturile ancestrale — sughiţul, degonflaţia (sub toate formele ei) şi mîncărimile de tot soiul. Mitocanul e însă sentimental. Sub desenul cubic al filosof iei sale, sub solemnitatea lui „matură", zace un suflet cald. Duios cu sine, intoxicat de propria lui „omenie", mitocanul arborează frecvent privirea lichidă> iar la chefuri şi înmormîntări se zguduie de plîns. Mitocanul are simţul onoarei: „nu, permite", „nu e el omul care", „nu se coboară". E uşor de ofensat, ştie sâ-1 „ignore" ostentativ pe preopinent, cere şi îşi dă cu protocol cuvîntul de onoare. Mitocanul are cultul frumosului, practicat însă ca o obsesie a stilizării. Nimic din ce e dat în chip nemijlocit, nimic spontan nu e acceptat ca atare. Totul trebuie „aranjat", ajutat, camuflat printr-o puzderie de adaosuri. Dintre ştiinţe, mitocanul preferă istoria. Istoria e o adevărată sinteză a pasiunilor sale: precizie (cifre!), patos naţional (eroi!) competenţă militară 306 (lupte!), jubilaţiime sportivă („ai noştri" — „ai lor") şi zel politic (conspiraţii, tratate, jocuri de partid etc.). Una dintre calităţile mitocanului e că are gustul ierarhiei. îi plac şefii, respectă Puterea, „nu luptă contra Guvernului". De bombănit însă bombăne. Pentru că simţul lui critic e veşnic treaz, pentru că nu acceptă să se lase prostit, pentru că, orice s-ar zice, „aşa nu mai merge". Gîndirea politică a mitocanului se concentrează, toată, în acest paradox: potentatul e, în acelaşi timp, ales şi înjurat, Puterea e, în acelaşi timp, susţinută şi sabotată. Faţă de asemenea complexităţi, cît de frustă, de inofensivă, de solară ne apare ţoapa. în plus, cum spuneam la început, ea e educabilă. Mitocanul, dimpotrivă, e imun la orice manevră didactică: e rezistent, inamovibil, statuar. O fatalitate. ...Subiectul e, fireşte, inepuizabil. Dar există şi soluţii rapide, mai eficiente decît frugalul nostru efort analitic. în Cam tîrziu..., Caragiale rezolvă totul prin cele trei formule îngînate stereotip de Costică Panaite: Ei, aş! (scepticism, stupoare dispreţuitoare dinaintea opiniei divergente), Parol? (incredulitate, invocarea promptă a cuvîntului de onoare), C-eşt' copil? (fudulie adultă, invitaţie subiacentă la „seriozitate"). — Merită să vorbim atîta despre mitocan? — Merită, căci e ubicuu şi victorios. — Ei, aş! — Dar în fiecare dintre noi dormitează o oarecare sămînţă de mitocan. — Parol? — Ca să nu mai vorbim că, mărturisit sau nu, mitocanul ne e, uneori, simpatic. — C-eşt'copil? Dilema, nr. 16, 30 aprilie - 6 mai 1993 Patologie totalitară I Aud că, sub auspiciile Academiei Române, a luat naştere un institut pentru cercetarea perioadei totalitare. Un asemenea institut nu poate fi decît arhiva unei traume. Dar proiectele Iui ar putea include şi o temă ceva mai tonică: inventarul şi analiza tehnicilor de supravieţuire născute prin reacţie, de-a lungul a peste patru decenii de încarcerare. Să ne aducem aminte. Ani de-a rîndul ne-am salvat citind şi recitind Ilf şi Petrov: ştiam pe dinafară pasaje întregi şi suportam mai uşor aberaţia zilnică identificînd în ea modelul sovietic din Viţelul de aur sau din Douăsprezece scaune. O euforizantă lectură compensatoare — uitată, din păcate — ne-au oferit, la un moment dat, textele lui Monciu-Sudinski, un soi de reportaje inventate, pline de mizeria şi de poncifele cotidiene, în aşa fel încît, parcurgîndu-le, ni se părea că întîl-nim o variantă contemporană a lui Caragiăle: un Caragiale însă emaciat, expresionist, inapt să se mai amuze pînă la capăt. Ne-am salvat, alteori, prin filme ruseşti, prin cîte un spectacol „riscat", în care se întîlneau, complice, „şopîrlele" scenariului, jocul aluziv al actorilor şi „toleranţa" perfidă a cenzorilor, prin cîte un roman „curajos", prin cîte o tabletă de Geo Bogza, prin banc, prin înjurătură, prin şedinţe de învăţămînt politic vag subversive, mă rog, prin tot soiul de subterfugii, supape şi ocolişuri care să dea, în plină catastrofă, senzaţia unei minime normalităţi, a rezistenţei posibile, a respirabilului. Uneori însă ajungeam să găsim voluptăţi în confruntarea directă, neprelucrată, cu anomalia. Invăţaserăm să savurăm 308 enormitatea, să degustăm oroarea cu un rafinament obosit, alexandrin. Mi-aduc aminte, de pildă, că o bună bucată, de vreme am reuşit să-mi întreţin buna dispoziţie răsfoind lucrările „filosofice" ale-cuiva despre care nu ştiam decît că era şef de catedră la Academia „Ştefan Gheorghiu". Mi-au picat în rnînă întîmplător (se intitulau Răgazul gîndirii, Lumea în gîndire, Replici etc.) şi — ca să zic aşa —■ m-au subjugat definitiv, după numai cîteva pagini. Nu mă mai puteam sustrage abisului lor, nu-mi puteam lua ochii de la monumentala, inimitabila, formidabila lor stupiditate. Frizau capodopera. Mă delectam, împreună cu cîţiva prieteni, pînă la nevroză. Fiecare nouă, masochistă lectură revela comori mereu proaspete, culmi de mitocănie pioasă, de haos intelectual, de patologie stilistică. Erau, de-a lungul a sute de pagini, aforisme, citate comentate, cugetări fabuloase, pe toate temele cu putinţă. Am avut, în cîteva rînduri, ispita de a parodia. Am organizat un concurs (împreună cu Gabriel Liiceanu, cu Sorel Vieru şi cu Thomas Kleininger), încercînd să imităm cît mai bine „aroma" autorului, codul lui. Ne-am dovedit cu toţii inepţi, lipsiţi de har, incapabili să ne apropiem, fie şi timid, de performanţa maestrului. Capacitatea lui de a ne stupefia, de a ne umili cu metabolismul delirant al gîndirii lui se dovedea infinită. Fenomenul era într-adevăr unic. Cărţile cu pricina apăreau în edituri de prestigiu, cu prefeţe omagiale, semnate de publicişti notorii. Bănuiesc că tirajele erau consistente şi că se găseau destui cumpărători pentru a le epuiza, îmi era limpede atunci, cum îmi este şi acum, că nici o editură din lume nu şi-ar fi îngăduit să publice asemenea texte deopotrivă subculturale şi necomerciale, că mă aflam, prin urmare, dinaintea unui accident specific al universului totalitar. Aveam de-a face cu un succes al „omului nou", cu instalarea pletorică — şi într-un fel inocentă — a unei vietăţi fruste între rafturile bibliotecii. Prezumţia parvenitului, sechelele limbajului de partid şi tupeul strident al semidoctului colaborau spectaculos pentru a da naştere unui discurs care, analizat cu atenţie, dă măsura exactă a drăcoveniei prin care am trecut cu toţii şi de care n-am scăpat, din nefericire, nici astăzi. Căci ^intelectualii" de tip nou sînt legiune: vitali, adaptabili şi agresivi, ei populează impenitent Parlamentul, feluritele formaţiuni politice, gazetele de toate culorile şi ne in- 309 toxică solemn cu verva lor zoologică.,De aceea, ar putea fi util să aruncăm o privire îndărăt, spre prototip. Descrierea hilarei lui monstruozităţi rămîne, încă, o tehnică de supravieţuire. Deschidem, aşadar, o fişă clinică sumară pentru a consemna simptomele unei maladii culturale insidioase, căreia totalitarismul i-a dat dimensiuni impozante: e ceea ce s-ar putea numi spiritualizarea prostiei. Ea se naşte în punctul de întîlnire al unei naturi primare cu fascinaţia inadecvată a ideii şi cu stereotipiile unei ideologii. Bouvard şi Pecuchet devin membri de partid şi dascăli ai naţiunii. Mitică citeşte şi comentează pe Kant în lumina materialismului dialectic. Lăsaţi să se zbenguie printre cărţi, pacienţii noştri îşi slăbesc cureaua, îşi dau pălăria pe spate şi păşesc în ciorapi pe cîmpiile metafizicii. Se simt bine. Se simt mai buni. Se simt datori să-i înveţe şi pe alţii. Şi atunci, materia lor cenuşie în ebuliţiune secretă apoplecţie cugetări. în cazul omului meu de la „Ştefan Gheorghiu", ele sună astfel: „La unele popoare, amorul umple un gol, la altele, o văgăună". Sau: „Cineva asemuia cerul cu o oală întoarsă; depinde nu de cer, ci de oală". Sau încă: „Un om de cultură este mai reţinut, un prost, mai deţinut". Sau: „Viciul e o buruiană ce consumă ilicit oxigenul vieţii". Sau, în sfîrşit: „Cît de frumos şi gingaş se exprimă profundul cugetător român Al. Vlahuţă, zicîndu-le confraţilor săi: «Cea dintîi şi cea mai de căpetenie datorie a unui om cinstit e să ne spună adevărul inimii lui». Dar cîţi s-au aplecat asupra acestei probe? Cîţi şi-au făcut «electroiubiriograma» lor de adevăr?" Dar să nu anticipăm. Pentru a alcătui o fişă clinică, trebuie să procedăm ceva mai sistematic. II Intelectualul de tip nou abordează faptul de cultură cu o solemnitate superstiţioasă. El citeşte ca la cincisprezece ani pentru a culege citate şi se simte obligat să decoreze numele tututor autorilor invocaţi cu epitete tandre, respectuoase sau triumfale, după cum i se pare că este cazul. Aşa se face că, răsfoind Lumea în gîndire (sursa simptomatologiei pe care încercăm să o schiţăm), întîlnim nu pur şi simplu mari figuri literare şi filosofice, ci o galerie de bibelouri fardate gros, 310 năclăite într-o retorică servilă, and nu e vertiginos elucubran-tă. Unele „ornamente" au aerul sfios şi nătîng al amabilităţii de circumstanţă: La Fontaine devine „elevatul La Fontaine", Arghezi — „neobositul Arghezi", Sofocle — „unicul Sofocle". O soluţie frecvent adoptată e platitudinea indicativă: „italianul G. Papini", „iluministul Diderot", „renascentistul Ma-chiavelli", „originalul american Mark Twain". La limită, se recurge la stupori şcolare („vestitul B. Pascal") sau la coloc-vialităţi duioase („bătrînul Eschil"). Mai există şi varianta reţinut patriotică („Gala Galaction al nostru"), cea sentimentală („neuitatul Ibsen") sau aceea a admiraţiei analitice: „scăpărătorul Călinescu", „savurosul Caragiale". Toate acestea însă sînt încă digerabile la nivelul banalităţii ceremonioase. Dar, încet-încet, lucrurile alunecă spre neliniştitoare originalităţi. Nu pricepi, de pildă, pe ce se bazează calificative de tipul: „meticulosul R. Martin du Gard", „sarcasticul Romain Rolland", „mult prea certatul cu fericirea T. Arghezi" sau „cumpătatul Horaţius". Iar cînd dai peste „nederanja-bilul Caragiale", imaginea tradiţională a lumii începe să se tulbure... Faţă de asemenea năucitoare asocieri, formule ca „subtilul şi inteligentul La Bruyere" sau chiar „scrupulosul La Bruyere" (e drept, undeva se vorbeşte şi de „scrupulosul Lăncrănjan") par culmi ale bunei-cuviinţe. Cînd e vorba de femei, intelectualul „nostru" devine galant: „fermecătoarea George Sand", „ultrasensibila George Sand". Emoţionante — prin inocenţă — sînt, pe de altă parte, unele descoperiri comunicate cititorului pompos şi totuşi confidenţial ca nişte „secrete de breaslă": >,marele jurist grec, autor de cunoscute legi, Solon", „originalul poet şi filosof T.Lucretius Carus", „prozatorul de real talent Tacitus" (se remarcă tonul protector, aspectul de încurajare didactică al formulei), „scriitorul de probat talent George Bălăiţă", „criticul de înaltă talie G. Ibrăi-leanu", „cunoscutul cugetător grec Democrit", „talentatul scriitor român Ion Ghica". Survin, fireşte, şi unele crize de inspiraţie. La un moment dat, Romain Rolland pare recalcitrant la orice caracterizare. Nu-ţi rămîne decît să-l semnalezi ca pe „compatriotul lui Robespierre", lăsîndu-1 pe cititor să găsească sensul acestei apropieri. Michel de Montaigne este „ctitorul atîtor cugetări"* Th. Dreiser este „unul dintre marii maeştri ai Cetăţii talentului", Delavrancea e „marele bărbat al 311 condeielor române", iar Bertrand Russel — „marele stejar al filosofiei engleze". Printre atîtea celebrităţi îşi face loc şi Nicolae Ceauşescu, recomandat ca „un distins bărbat al ţării". Entuziasmul provoacă adesea hiperbole ameţitoare. H. Sienkiewicz e cineva „care avea să răscolească lumea cu lucrări de geniu". Ion Dodu Bălan „caută totdeauna lama adevărului (!) în nevăzutul lucrurilor". Dumitru Popescu, „în maniera sa sobră şi reţinută", merge şi el pînă la „lama adevărului". Mai rezervat se comportă autorul Lumii în gîndire cu N, Iorga: „Cu toată afecţiunea pentru tot ce ne-a lăsat N. Iorga, nu pot să-i subscriu (sic!) părerii că..." în alt loc, Iorga e obiectul unor fine disjuncţii ierarhice: el e „decan al cugetărilor şi aforismelor româneşti", dar „rector al celor istorice". G. Călinescu beneficiază de apelative impenetrabile: e „maurul literaturii noastre" sau „mare chirurg în cultura românească". Dar e mai mult decît atît: e „un suflet infinit, într-un corp delimitat". Voltaire e „demiurgul ironiei iluministe". Secretul lui constă în faptul că „din filosofie s-a născut, cu ironie s-a hrănit şi cu persiflare s-a impus". Portretistica practicată de ingeniosul nostru pacient atinge pe alocuri demnitatea enigmei: cine e „profesoara pe spaţii largi ale cetăţii literelor"? Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Cine e „discretul om de simţ adînc prelungit în spaţii şi psihologii mitologice"? Octavian Paler. Şi, mai ales, cine e „filosoful pe care nu ştiu ce resort mă îndeamnă a-I asemui atît cu Descartes, din cultura mondială, cît şi cu D.D. Roşea, din cea românească"? Cine altul decît Dumitru Ghişe? înconjurat de atîtea fantoşe în deghizament de paradă, intelectualul de tip nou e, în sfîrşit, pregătit să-şi etaleze dexterităţile: va selecţiona citate edificatoare, le va comenta iluminat (şi nu o dată sibilinic) şi, în cele din urmă, va elabora el însuşi ample cugetări memorabile, hrană spirituală pentru cei flămînzi, din prea plinul obnubilării sale. III Pentru autorul Lumii în gîndire, a fi intelectual înseamnă a frecventa marile spirite cu un respect subaltern sau cu tupeul inconştienţei. înainte de a extrage un citat memorabil, omul 312 nostru îşi impune un protocol mieros în jurul sursei. Cel citat e îngropat în epitete năstruşnice, pendulînd — cum am văzut — între platitudine crasă şi mister suprarealist. Caracteristică e însă şi formula care introduce citatul. Ea îşi propune, în genere, să adauge încă un strat de vopsea festivă peste portretul celui invocat şi, eventual, să anticipeze asupra calităţii (= justeţii) filosofice a textului ce urmează a fi oferit cititorului. Vrei, de pildă, să-l citezi pe Mihai Beniuc? Formula intro ductivă va suna astfel: „Din interiorul unui focar de inteligenţă, Mihai Beniuc, disociind şi asociind, ne avertizează că../'. Desigur, există şi variante mai sobre: „A.P. Cehov ne avertizează şi cu dibăcie şi cu ironie că..." (E semnificativă tema „avertismentului": din alte pasaje, aflăm că şi Stendhal avertizează, şi Seneca, şi Taine. Pentru intelectualul de tip nou, lumea spiritului e plină de pericole preponderent ideologice: trebuie, prin urmare, să o parcurgi „avertizat", cu conştiinţa „votului de blam" oricînd posibil.) De altfel, punînd laolaltă „manierele" atribuite de pacientul nostru gînditorilor lui preferaţi, obţinem o atmosferă de şedinţă principială şi un ton de proces-verbal: „Cehov apreciază cu justeţe şi optimism", „G. Enescu ne înştiinţează", „Montaigne opinează", „H. Spencer precizează" („şi spune textual"), „G. Călinescu declară" (alteori „apreciază"), „R. Martin du Gard este de părere că", „J.W. Goethe ne asigură" (şi „V.G. Belinski ne asigură"), „Aristotel consideră că..." (O. Wilde, mai deştept, „consideră perspicace"), „V. Hugo ne încredinţează că...", „Cezar Petrescu afirmă cu justeţe", „Alexandru (sic!) Dumas atenţionează" (ca şi J. Renard, care „ne atenţionează cu acoperire"), d'Holbach relevă, „La Rochefoucauld sesizează", „Helvetius spune cu toată francheţea", „Lessing e pătruns de ideea că..Diderot şi A. de Saint-Exupery „sînt convinşi că...", „G. Ibrăileanu ne povăţuieşte" şi „se încumetă să conchidă", „M. Ralea conchide sintetic", după ce Esop „afirmă limpede că...", iar N. Ceauşescu „cheamă". Invariabil, apar şi accente de triumfalism pionieresc: „Ioan Grigorescu exclamă cu mîn-drie şi adevăr", „I.D. Bălan relevă cu mîndrie", „A. N. Tolstoi constată cu mîndrie", „R. Tagore rosteşte cu mîndrie", „Petru Groza exprimă cu entuziasm". Alteori însă, tonul e rezervat („Racine caută a ne convinge că...") sau chiar mustrător („Camil Petrescu se cam grăbea afirmînd că..."). Nu este 313 exclusă nici o anumită, demnă neutralitate („Shakespeare zice", „N. Iorga glăsuieşte", „J. Renard generalizează", „Dumitru Popescu raţionează", „G. Călinescu postulează"). Accidental, întîlnim reflexe de comentator sportiv: „Cugetarea de zile mari a neîntrecutului Shakespeare", „Sextus Empiricus ajunge la o cotă înaltă a adevărului sesizînd că..." Cu ce încă se mai ocupă „corifeii"? Ei bine, H. Taine „ne calmează", Dante Alighieri „ne vesteşte pilduitor", Euripide „meditează sugestiv", La Bruyere „e pătruns că...", G. E. Lessing „se de-confiază în faţa semenilor lui", Hacob Paronian „opinează original", „G. Ibrăileanu notează cu justeţe tristă". Despre M.P. Musorgski aflăm că „gîndea corect" („Corect gîndea M.P. Musorgski zicînd că..."), despre Lessing, doar că „gîndea". Unii autori cultivă precauţia: „Lui O. Wilde i se părea că...". Alţii sînt strict obiectivi („H. Avakian notează cu justeţe că...", „Montesquieu avea să observe că;..."), alţii fermi („J. Renard declară sentenţios"), alţii vag hoţomani (G. Călinescu „spune perspicace"), alţii, în sfîrşit, necruţători: „Gîn-ditorul rus Herzen formula gîndul tăios că...", „Chamfort spune straşnic". Din cînd în cînd, sub abia suportabile tensiuni lirice, citatul e introdus cu o imensă cheltuială de gingăşie: „R. Tagore pictează iubirea pe tavanul dorului zicînd..." O performanţă de imprevizibil e, la un moment dat, „pregătirea terenului" pentru un fragment din Rebreanu: „Nu ştiu cît de bine va fi înţeles marele romancier Liviu Rebreanu arta militară (...), dar nu mă îndoiesc de arta românească". Ar fi interesant să sistematizăm cît de cît şi modulaţiile infinite ale relaţiei dintre autorul nostru şi citatele pe care le propune. Deseori, aceste citate sînt simple ready-made objects, obiecte găsite şi livrate ca atare, fără comentarii. Alegerea e însă de aşa natură, încît cel citat se contaminează de aura ineptă a „citatorului" (un exemplu, între altele: „Shakespeare zice: «Poţi zîmbi şi iar zîmbi şi totuşi fi mişel»"). Cînd apare, comentariul capătă forme dintre cele mai neaşteptate: de la exaltare orgiastică (după un pasaj despre mămăligă al lui G. Călinescu: „Cîtă diversitate în armonie, cită armonie în diversitate. Cîtă poezie a poeziei, cîtă poezie a durerii. Cît optimism, ce chemare!") pînă la divagaţia inexplicabilă („Pentru Heine: «Proştii cred că pentru a cuceri Capitoliul trebuie să ataci mai îritîi gîştele». O formă mai originală de a 314 sufla în iaurt")- Comentariul ezită adesea între exclamativ şi interogativ. Exemple: „Eugen Simion crede că «viaţa e o cucerire incertă». De ce să nu-i dăm noi puţină certitudine?". Sau: „Dacă Dante Alighieri în a sa Divina Comedie consideră că... (urmează un citat oarecare), de ce unii ţin morţiş să-l contrazică?" Ciuda faţă de cei care l-ar putea contrazice pe marele autor citat face loc, alteori, unei vagi iritări faţă de autorul însuşi: „Vrem sau nu, Petrarca are dreptate" (urmează citatul). Nu o dată comentariul are onestitatea de a semnala nedumeriri, stupori sau chiar scurte episoade de colaps mental: „Nu ştiu exact ce a vrut să exprime Marcus Aurelius prin cuvintele...", „Nu ştiu exact ce-1 făcea pe Arghezi să considere că...", „Ce-a vrut să înţeleagă Anaxagora prin aforismul «Omul e inteligent pentru că are o mînă» (sic!) e greu de ştiut exact", „Nu ştiu dacă chiar «peste tot stăpîneşte aparenţa», cum este convins Xenofon din Colofon (sic!), dar ea, oricum, ocupă un prea larg spaţiu sub soare". Există şi comentariul „de adeziune", dispus chiar să amplifice textul citat: „«Nu cunosc nici o operă mare născută din prudenţă» — ne mărturiseşte Ocţavian Paler. (Şi acum comentariul): Şi nici n-o să cunoaştem." Adeziunea poate avea accente amar pedagogice: „«Numai nebunii îşi aşază fericirea mai presus de puterile lor» era convins Anatole France. Şi cîţi nu şi-o aşază şi astăzi?" Spectaculoase sînt şi comentariile şugubeţe, dez-amorsînd prezumtive procese de intenţie: „Nu! De păcălit n-a vrut, gîndesc, să păcălească pe nimeni V. Hugo zicînd... (urmează citatul). De dezamăgit însă, da!" O serie aparte o constituie malentendu-urile (uneori monumentale). Versul celebru al lui Horaţiu: „Nu voi muri pe de-a-ntregul..." e interpretat, de pildă, ca expresie a unei „încăpăţînări bărbăteşti" şi a „perseverenţei". Să rezistăm totuşi ispitei de a ne cufunda pînă la reverie în vidul aglomerat, inepuizabil, al autorului nostru. Să încheiem în apoteoză, cu cîteva panseuri originale, simple grăunţe în oceanul fanteziei sale. Le vom prefera, din motive de spaţiu, pe cele concepute în variantă laconică: 1 Enunţuri absolute: „Salpetrul nu se găseşte pe toate drumurile", „Fericirea e totdeauna relativă", „Nu tot ce flutură e steag". 2 Analogii amuţitoare: „In rouă, floarea se simte ca mierla în grîu", „O floare în mînă — o idee mai mult în cap". 315 3 Mistere: „Unele femei se fac că nu înţeleg ceva, altele nu se fac", „A citi ce-ţi cade în mînă e una. A citi numai ce-ţi cade, altceva/' 4 Jocuri muzicale: „Stilul e omul, trilul e pasărea", „Unele văi au lei, altele zei". 5 Figuri ale inversării: „Cultura moartă e una, moartea culturii e alta", „Nu fericirea îl caută pe om, ci invers". 6 Taxinomii insolite: „Războaiele sînt de două feluri: înţelese şi declarate". 7 Inanalizabile: „Savantul e fericit cînd se simte copil, copilul e savant cînd nu se simte fericit". .. .Şi cîte şi mai cîte, care de care mai teribile înfuror-ul lor speculativ. Sîntem dinaintea unui autor neantologibil: nimic nu poate înlocui mersul direct la textul integral, operaţiune faţă de care rapida noastră „fişă clinică" nu e decît o palidă arvună. La sfîrşit, după ceasuri întregi petrecute cu „măiastră carte" pe genunchi, te vezi cuprins, fatalmente, de un soi de „ură-amor": eşti exasperat şi moleşit, astenic şi iertător. Pacientul e, în definitiv, cineva care trăieşte impur şi inadecvat o aspiraţiune benignă. în plus, e cît se poate de amuzant. Dar te uiţi în jur şi vezi că tipul acesta uman proliferează; e victorios; îl identifici în CNA (la vîrf), în Parlament, în presă, în felurite asociaţii, fundaţii, consilii, comisii; te chinuie la cîte o şedinţă, îţi strică cheful la cîte un chef, te face să deteşti cărţile, ideile, înţelepciunea. Ţi-1 poţi închipui prezidînd duminica prînzul familial şi otrăvind totul cu aforisme, în admiraţia (fie şi trucată) a comesenilor . .. .Iar dacă te îndeletniceşti cu scrisul, ai dintr-o dată, în preajma acestui personaj, intuiţia iadului: vei scrie o carte, două, şi, post-mortem, vei fi mestecat, înghiţit şi digerat în pîntecul placid, dar tenace al unui monstru binevoitor. Un singur lucru te-ar putea salva: intelectualul de tip nou să adopte obiceiurile intelectualului de tip vechi: să intre, adică, în politică şi, ca urmare, să citească mai puţin, să vorbească mai mult şi să nu mai scrie deloc. Dilema, nr. 17,7-13 mai 1993; nr. 18,14 - 20 mai 1993; nr. 19,21-27 mai 1993 Patologie pre- şi postrevoluţionară Dacă ni s-ar îngădui un pasager acces de cinism, am spune că, în decembrie 1989, poporul român a reuşit să schimbe o nevroză prin alta. După patruzeci şi cinci de ani de neurastenie, am făcut cunoştinţă, la capătul unui scurt episod euforic, cu isteria. Am fost, într-adevăr, neurastenici, clinic neurastenici: trăiam zi de zi în penumbra unei anxietăţi difuze, eram depresivi, pendulînd între abrutizare şi deznădejde. Frustraţi în permanenţă trupeşte şi sufleteşte, insom-niaci, în disjuncţie cii noi înşine, ne simţeam, pe toate planurile, epuizaţi, devitaminizaţi, neoxigenaţi. Subzistam molatic într-o ambianţă în acelaşi timp rigidă şi arbitrară: o oaste costelivă de cavaleri ai palorii, scuturaţi din cînd în cînd de orgoliul singurătăţii sau de cîte un puseu de speranţă. Pe acest fundal s-a auzit, deodată, o neaşteptată explozie: neurastenia s-a risipit ca prin farmec şi am devenit pe nepusă masă isterici. Eram palizi şi ne-am trezit stacojii, apoplectici, Simptomele tradiţionale ale isteriei ne-au invadat în cascadă, mutînd centrul de greutate al maladiei noastre de la cap la viscere. Ne-am văzut cuprinşi de o surescitare pubertară, de agresivităţi necontrolate, de ţipete şi grimase expresioniste. Trăim spasmodic, altemînd ipohondria cu resentimentul extins la nivel planetar. Am înlocuit1 oboseala prin neodihnă, excesul prudenţei printr-un exces al dezinhibării. Neurastenici, exprimam mai puţin decît se formula tacit înlăuntrul nostru. Isterici, exprimăm mai mult decît putem acoperi prin articulare mentală, prin conţinut interior. Patologia tăcerii a făcut loc jubilaţiei de a vocifera. „Dar era normal să fie aşa" — se va spune. Eram prea bolnavi ca să recuperăm sănătatea într-o singură clipă. Fireşte. Orice boală e, în definitiv, „nor- 317 mală", adică explicabilă ca ilustrare a unei „norme" biologice infailibile. întrebarea este însă cînd şi cum „norma" aceasta se va autoregla; cînd şi cum ne vom însănătoşi? Nu sîntem prinşi cumva într-o reţea de nuclee infecţioase care se stîrnesc şi se potenţează reciproc? Nu riscăm să sucombăm într-un proces degenerescent fără soluţie? Cu ce scenarii de evoluţie posibilă ne-am putea confrunta? Mai întîi, am putea recădea în neurastenie. Şubreziţi de prea multă agitaţie, măcinaţi de dezamăgiri, răguşiţi de prea multe injurii şi interjecţii, am putea reintra pe nesimţite în metabolismul, îndelung exersat, al resemnării. Deja am învăţat să organizăm semigreve, greve ornamentale, care au aerul unui protest şi eficacitatea (nulă) a unei promenade. Guvernanţii dau deja semne de indiferenţă faţă de bombănelile presei, după cum jurnaliştii dau semne de complezenţă faţă de bîlbîielile Puterii. Ceea ce sub Guvernul Roman provpca un miting, sub Guvernul Văcăroiu abia dacă provoacă un pamflet băşcălios, dacă nu o simplă caricatură. Cu un minim tratament, cu o injecţie bine plasată, conţinînd un extras de frică, dezabuzare şi neîncredere, isteria se poate reconverti în neurastenie, vacarmul se poate transforma iarăşi în somnolenţă. O altă variantă ar fi acomodarea la isterie. Cu alte cuvinte, am putea deveni sud-americani. Ne-am instala voluptuos într-un soi de nelinişte carnavalescă, ne-am deprinde să savurăm dezastrul şi să valorificăm haosul. Scandalul ar putea deveni un sport, surescitarea, un erzaţ de vitalitate. Există deja români pentru care tranziţia — cu împestriţarea ei — e rentabilă. Nebulosul şi spasmodicul capătă uneori statut de „normalitate". înţelepciunea e, adesea, dispreţuită în numele temperamentului, după cum deliberarea e subminată de radicalisme agitatorice. A treia variantă: neurastenia poate fi dislocată şi isteria poate fi disciplinată prin soluţia unui regim de mînă forte. Pe scurt (şi pe urmele lui Caragiale), „o tiranie cam Rusia". O asemenea soluţie nu ne-ar însănătoşi, dar ne-ar transforma din bolnavi inutilizabili, în bolnavi funcţionali. Am intra în dezordinea eficace a organizării. Am fi siliţi să ne comportăm ca nişte „neurastenici isterizaţi". Şi, pentru o asemenea evoluţie, avem indicii favorizante: populaţia, exasperată de nere- 318 guli, confuzii legislative şi demagogie politicianistă, a început să dorească intervenţia dură a „organelor competente" şi să evoce nostalgic „disciplina" ceauşistă. Unii îşi imaginează salvarea sub chipul unei dictaturi militare, alţii reabilitează drasticele sublimităţi ale frazeologiei legionare. Mulţi dintre cei tineri şi foarte tineri răspund la felurite anchete prin discursuri ferme despre ordine şi intransigenţă. Ce alte soluţii ne mai putem imagina? Cum se vede, n-am reuşit să aproximăm, pînă acum, decît variante negative. Şi ne temem că ele nu epuizează imaginaţia răului. Ne temem, aşadar, de acele variante negative la care nu ne-am gîndit, pe care nu le-am anticipat, dar care nu sînt, prin aceasta, mai puţin plauzibile. Ne temem de acele variante negative faţă de care neurastenia, isteria şi regimul autoritar să apară drept convenabile, preferabile deci, prin previzibilitatea lor. Cît despre soluţiile bune, care să garanteze depăşirea multicolorei noastre morbidităţi şi să inducă o stare de sănătate reală, ele mi se par deocamdată mai degrabă de competenţa proniei cereşti decît de aceea a specialiştilor în prognoză. Pentru ca asemenea soluţii să capete corp, ar fi nevoie, cred, de colaborarea a două specii de oameni: politicieni suficient de inocenţi şi de tonici ca să aibă încredere în posibilitatea soluţiei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, o populaţie care să aibă încredere în Dumnezeu şi să se lase mobilizată de această încredere. In rezumat: politicieni curajoşi şi un popor activ şi cucernic! Sînt prea vag? Păcătuiesc prin metaforă diafană şi abuz pravoslavnic? Se prea poate. Tocmai de aceea mă grăbesc să declar că cine ya veni cu o viziune mai geometrică şi cu un pragmatism mai elaborat şi mai productiv are de pe acum votul meu la viitoarele alegeri. Dilema, rir. 25,2 - 8 iulie 1993 Idolatrie Nu demult, la o emisiune literară a Televiziunii, un filosof şi un pictor au discutat — în contradictoriu — despre Petre Ţuţea. Disputa rezulta din împrejurarea că, pentru filosof, Ţuţea apărea ca o mare figură a oralităţii româneşti, cu rezultate neinteresante în planul operei scrise, în vreme ce, pentru pictor, scrierile lui Ţuţea egalau — chiar dacă în altă tonalitate — înălţimea oralităţii lui. O chestiune de gust — s-ar spune la prima vedere. Dar e, niţeluş, şi o chestiune de autoritate: se presupune că un filosof şi un om al scrisului are instrumente mai adecvate decît un pictor pentru a judeca performanţa unui text filosofic. De altfel, pictorul însuşi a admis, la început, că i se pare „ridicol" să contrazică un profesionist. După care l-a contrazis. Mai mult: a calificat părerea preopinentului său drept „vexantă". Ceva din sminteala României de azi se exprimă foarte lămurit în această dispută. Mai întîi, o nepermisă confuzie a competenţelor: ceea ce, ca simplă opinie, poate avea o anumită legitimitate se dilată fabulos, pînă la a se impune celorlalţi cu aroganţa unei dogme. Priceperea fiecăruia devine universală: politică, economică, metafizică, artistică. Democraţia pare a nu fi altceva decît dreptul egal al tuturora de a se pronunţa despre orice: un „ascultă-mă pe mine" practicat la scară naţională. Tot românul intră în pielea Conului Leonida şi aşteaptă de la concetăţenii săi replica Efimiţei: „Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!" în al doilea rînd, se constată că deriva aceasta a competenţelor are drept corolar o creştere a irascibilităţii: cine nu-mi recunoaşte priceperea mă jigneşte; opinia celui care mă contrazice e „vexantă" (competenţa adevărată acceptă mult mai uşor contestaţia decît cea improvi- 320 zată, care defilează băţos pe scena publică, sigură şi mîndră de sine). în al treilea rînd, există o tendinţă generalizată de a transforma oamenii şi ideile în idoli. Dacă ne place Ţuţea, atunci el ne place în chip absolut: marile lui calităţi îi anulează toate fisurile, verva formulărilor lui ne determină să-i omagiem sforăitul: cum poate un personaj atît de impresionant să nu fie perfect şi cînd doarme?! Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe Petre Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peşte portretul idolatru pe care i-1 confecţionează unii: eră un om viu, liber, aşadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale), era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adînc, nemulţumit de sine şi de destinul său: histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de „ecou" justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu e vocaţia lui: „vocaţia mea e de legiuitor" — spunea adesea. „Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi împlinesc vocaţia reală." Viaţa — atît de nenorocoasă — a acestui om minunant a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i?-a fost hărăzit să ajungă un personaj,„mediatic^ în faza crepusculară a evoluţiei sale* pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi — ceea ce e încă şi mai grav — a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi, de spirite mediocre şi ancilare, scuzabile, în cel mai bun caz, prin bine intenţionata lor „candoare". Ţuţea uimea prin „cît de multe" ştia, mai ales pe cei care ştiau foarte puţin. în realitate; nu întinderea informaţiei era partea lui tare, ci asumarea ei, experienţa viguroasă a ideilor bine digerate şi organizate în jurul unei opţiuni. Ca şi Cioran, ca şi Nae Ionescu, Ţuţea trata ideile ca pe nişte vietăţi: le înfrunta curajos sau le invoca tandru, curtenitor, după un protocol care combina ironia cu graţia. Pînă şi angajarea lui creştină, pe care o trăia în afara oricărei negocieri, evita solemnitatea geometrică, tonul previzibil al predicii. Era limpede că spiritul însemna pentru el mai mult decît spiritualitatea: mai exact, că îl plictisea convenţia — fără de duh — a stilului „duhovnicesc". „Am un mare păcat — mi-a spus pe un pat de spital, ultima oară cînd l-am întîlnit — 321 îmi place inteligenţa. Cînd văd un om inteligent, mă. simt de parcă aş face o baie...!" Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decît să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decît să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre „românul absolut" şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: „înseamnă că am stat treisprezece ani în temniţă pentru un popor de cretini" sau „nu mă consolează de faptul că sînt român decît Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea cîtorva biserici", sau, explicit pînă la apostazie, „Balcanii sînt curul Europei". îl adora pe Eminescu, desigur („sumă lirică de voievozi"), dar există o casetă video pe care îl auzim şi îl vedem spunînd: „Nu Eminescu a făcut România, ci Brătienii." Cît despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despre asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise, cînd va, (dacă nu mă îrişală memoria) despre Aurel Baranga, pînă la elogierea lui Ceauşescu ca „patriot". Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului) sau, dimpotrivă, neaşteptat de acomodant. Cine îl iubeşte cu adevărat nu are trebuinţă de un chip idealizat, nu-şi explică iubirea printr-un obelisc de superlative. Ca orice om întreg şi exemplar, Petre Ţuţea nu e „cel mai", e unic. A-l închide într-o ideologie şi a-l îneca într-un cult e a transforma o icoană într-un idol. Pictorul de care vorbeam la început ştia, cîndva, să explice cu o miraculoasă subtilitate deosebirea dintre cele două tipuri de imagini. Dar s-a lăsat furat, o clipă, de spiritul timpului, riscînd să-i pregătească lui Petre Ţuţea a doua moarte... Dilema, nr. 27,16 - 22 iulie 1993 Petre Ţuţea - un ţăran imperial Constantin Noica mi-a povestit că în închisoare, la un interogatoriu care se prelungea peste măsură, anchetatorul a sfîrşit prin a proclama răstit, cu titlu de avertisment: „Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţeaî" Era pentru el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul doctoratului, o probă supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei. în anii care au urmat, anvergura victimei a continuat să stimuleze vigilenţa călăului. Petre Ţuţea continua să fie supravegheat, anchetat şi percheziţionat periodic, deşi recuperase statutul de „om liber". Ce putea să-l facă atît de periculos? Cum reuşea bătrînul acesta să neliniştească în asemenea măsură structurile — atît de stabile totuşi — ale Puterii? Se temeau de inteligenţa lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar mai trebuie să fi fost ceva. Cu un instinct care nu Ie lipsea, anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostază chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional. De o parte Puterea, nelegitimă, schimonosită şi schimono-sitoare, de cealaltă, un gentilom valah, un Chesterton cîmpu-lungean, un ţăran imperial, fără frică şi fără fineţuri psihanalitice. Nu se poate spune că Petre Ţuţea a dus cu Puterea un război din care a ieşit învingător. Căci el a început prin a fi învingător şi a dus războiul cu graţia suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piardă o victimă, pe care călăul însuşi o admiră? România liberă, 21 ianuarie 1990 Limbaje de lemn Se numeşte „limbaj de lemn" o specie a limbajului din care vorbitorul e absent. Întrucît şi mesajul şi formularea lui sînt integral previzibile, „emiţătorul" nu mai e decît un loc de pasaj, un instrument acefal, care riu participă la ceea ce emite. Proliferarea limbajului de lemn semnalează o multiplă şi ireversibilă necroză: cuvintele se usucă, ideile îngheaţă, oamenii împietresc. Faptul de a comunica îşi pierde sensul, exerciţiul gîndirii e suspendat. Efectul e, simultan, comic şi înfiorător: viaţa cade m stereotipie, microfonul îl devorează pe orator, scena îşi înghite actorii. Limbajul de lemn e expresia „obiectului" din noi, discursul acelei părţi din alcătuirea noastră în care s-a instalat moartea. Campionii limbajului de lemn nu mai trăiesc în fiinţa limbii, ci în spectrul ei: strecuraţi furtiv în corpul neînsufleţit al cuvintelor, ei adoptă parodic o gesticulaţie pentru care nu au substanţă; cuvîntul, această apoteoză a persoanei, devine impersonal. Văzut astfel, limbajul de lemn nu se reduce la accidentul istoric al jargonului de şedinţă. El nu e doar produsul „lingvistic" al ideologiilor totalitare. Limbajul de lemn — ca îndepărtare de metabolismul viu al Cuvîntului — e, nici mai mult, nici mai puţin decît emblema omului căzut, chipul vorbit al păcatului originar. Limbajul de lemn e la antipodul limbii care se aude în Paradis, e opusul a ceea ce anumite tradiţii numesc „limba păsărilor". Prin urmare, „fenomenul originar", „modelul" limbajului de lemn e, probabil, discursul şarpelui la urechea Evei. Discursul acesta a inventat păcatul ca limbaj de lemn al simţurilor, conceptul ca limbaj de lemn al spiritului şi remuşcarea ca limbaj de lemn al iubirii. Şi ce altceva înseamnă pasiunea christică decît efortul de a recupera vitalitatea 324 cuvîntului, energia lui primordială. Cuvîntul înviat — iată sfîrşitul limbajului de lemn şi al vieţii de lemn la care ne-au condamnat strămoşii. Spun toate astea pentru că mă plictiseşte suficienţa noastră cotidiană, cea care ne determină să-i judecăm prea uşor pe alţii şi să încheiem prin disjuncţii rudimentare orice dezbatere adevărată. Spiritul Dilemei se defineşte, în fond, printr-o perpetuă insurecţie împotriva limbajului de lemn, a gîndirii de lemn, a moralei de. lemn. Limbajul de lemn e, cum am văzut, o problemă metafizică, o dramă a condiţiei umane; înainte de a fi un oarecare semn politic: semnul criptocomu-nismului victorios. Aşa se şi explică de ce opunîndu-ne „lemnului" de la putere inventăm somnambulic noi şi noi forme de monotonie, reacţii de lemn la o guvernare de lemn. Există, fireşte, o terminologie „repetitivă a Puterii şi a aliaţilor ei: „consens" (adică o Opoziţie care să nu se mai opună), „nu tot ce-a fost înainte e rău", „nici capitalismul nu e o soluţie", „nici asasinarea lui Kennedy nu e elucidată-, „şi în America agricultura se face pe bază de asociere", „conform Constituţiei ţării", „privatizarea nu e un scop în sine", „mulţi securişti au fost patrioţi", „istoria grea a poporului român", „nu ne vindem ţara" etc. Există însă şi o tematică repetitivă a Opoziţiei: „totul e manevrat de Securitate", „nu s-a schimbat nimic", „e mina KGB-ului", „verticalitate morală'-, „tradiţiile României interbelice", „alegeri manipulate", „jos comunismul !", „jos Iliescu î" etc. Există, de asemenea, un inventar comun, la care recurge şi Puterea, şi Opoziţia: „reformă", „protecţie socială", „deasupra intereselor de partid", „programul de guvernare", „să scoatem ţara din impas", „eradicarea corupţiei", „în ţările cti vechi tradiţii democratice", „tinerii care s-au jertfit" ş. a. m. d. Dar să nu ne închipuim că limbajul de lemn ţine doar de patologia fostelor ţări comuniste. Există un limbaj de lemn al Comunităţii Europene: „casa noastră comună", „şansa ţărilor mici", „la o oră de zbor de noi are loc un măcel", „soarta minorităţilor", „protecţia mediului", „beneficiile democraţiei", „dreptul la diferenţă", „dialog", „umanism" etc. Nu vrem să spunem că, în sine, problemele minorităţilor, ale ecologiei şi ale instituţiilor democratice sînt caduce. Avertizăm însă asupra riscului care le pîndeşte datorită unor abuzuri de 325 „formulistică". Inflaţia „meselor rotunde", a „colocviilor" zonale sau europene, a „dezbaterilor" televizate sfîrşeşte prin a castra totul. Evenimentul devine rutină, schimbul de idei devine protocol pur, soluţiile rămîn strict decorative. Cuvinte-cheie, cuvinte preţioase sfîrşesc prin a nu mai însemna nimic. Spectacolul lumii devine agasant, festiv, retoric. Limbajul de lemn se instalează pretutindeni, curăţind terenul de orice urmă de autenticitate. Limbaje de lemn în sfera politicului, limbaje de lemn neaoşist, limbaje de lemn europene. Dar nu numai atît: limbaje de lemn „general-umane", eterne, fatale: limbajul de lemn al generaţiilor bătrîne faţă de cele tinere, dar şi al tinerilor cu privire la bătrîni; limbajul de lemn al soacrei, al nurorii, al soţilor şi al burlacilor, limbajul de lemn al feminismului, al homosexualilor şi al heterosexualilor, limbajul de lemn al Bisericii, al boemei, al apoliticilor, al îndrăgostiţilor, al vigilenţei, al toleranţei... Limbajul de lemn cel de toate zilele, al mizeriei la care e supus neîncetat Cuvîntul din noi, al lipsei noastre de imaginaţie . La stop, doi copii vor să spele parbrizul unui automobil. „Clientul" îi opreşte. Copiii insistă, clientul îi repede. — Comunistule! strigă spălătorii de parbriz supăraţi, cînd maşina se pune în mişcare. — Copii de securişti! răspunde peste umăr clientul recalcitrant. Şi injuria şi replica sînt rapide şi definitive. Săbiile de lemn se mînuiesc mai uşor decît săbiile adevărate. Dilema, nr. 28,23 - 29 iulie 1993 August '68 CONSENS. La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, toată lumea aştepta cu o firească nerăbdare profilarea urmaşului. Se ştia că principalul vorbitor al ceremoniei funebre are toate şansele să devină şeful statului. Şi, într-adevăr, cel care s-a apropiat de microfon şi a rostit cu un accent fatidic (devenit apoi proverbial) „iubite tovarăş şi pretin" s-a instalat curînd, cu un aer riătîng şi mai curînd benign, în scaunul vacant. A fost nevoie de cîţiva ani ca să ne dăm seama că oratorul gîn-gav, despre care — pînă la preluarea puterii — nu se ştiau prea multe, era, din fire, departe de a fi nătîng şi încă şi mai puţin benign. în 1968, când armatele Pactului de la Varşovia (minus cele româneşti) au intrat în Praga, încă proaspătul secretar general a atins performanţa supremă a carierei sale politice. Intr-o adunare populară simetrică prin amplasament şi amploare cu cea care avea să-i fie fatală douăzeci şi unu de ani mai tîrziu, Ceauşescu a reuşit şă zgîndărească la nivel de massă un afect de negîndit cu o zi mai devreme: solidaritatea cu puterea comunistă. A fost discursul lui de-atunci pură inconştienţă? A fost un prim semn de delir mesianic? Sau o ultimă urmă de bun-simţ patriotic? Fapt e că, speculînd ruso-fobia autohtonă, instinctul naţional de conservare şi speranţa unei schimbări în bine (chiar dacă înăuntrul sistemului), Ceauşescu a izbutit, pentru dtăva vreme, să adoarmă resentimentele anticomuniste ale populaţiei şi să-şi creeze portretul unui conducător iubitor de ţară şi neconvenţional ideologic. S-au găsit naivi — unii dintre ei foşti deţinuţi politici -— care să ceară intrarea în partid! Retorica momentului era de tipul: „o fi el comunist, dar.(pe dos decît astăzi). 327 Ca orice ispravă născută pe un fundal confuz şi impur, isprava românească din august '68 a stîmit pînă la urmă o sumedenie de neînţelegeri şi distorsiuni. Ceauşescu n-a ştiut să valorifice consimţămîntul popular obţinut; în loc să persevereze în spiritul de radicalitate şi de reformă al „marelui" său gest, el l-a transformat într-un capital politic perfid, la adăpostul căruia să înceapă organizarea unei dictaturi personale. Tot ce s-a întîmplat în ţară după 1971 a fost, în definitiv, un mod de a adumbri şi de a submina „ieşirea" euforică din 1968. (Nu întîmplător discursul „de-atunci" al lui Ceauşescu se putea consulta — chiar pe vremea lui — numai la fondul de presă secret.) „Poporul" n-a înţeles nici el mare lucru. Şi-a făcut iluzia că, la o adică> „interesele partidului" pot coincide cu ale ţării şi cu ale omului obişnuit. Comunismul a părut, o clipă, respirabil, iar Ceauşescu a putut fi ,>asimilat" de jargonul străzii sub numele de nea Nicu, un apelativ nepermis de acomodant. Cît despre Occident, el a început să confecţioneze pripit mica legendă a „abilei" politici externe româneşti, cu un Ceauşescu „independent" de ruşi şi ca atare pri-zabil pe la ceremoniile curţilor europene. Un consens de mdlentendu-uh. Şi, în timp ce pe scena internaţională preşedintele României se lansa ca „mediator" eficace şi ca soldat util al flancului sud-est european, în ţară el desăvîrşea fără sprijin rusesc o operaţiune de desfigurare, care lui HUsak nu-i reuşea pe deplin în Cehoslovacia ocupată. Rbmânia începea să paralizeze lent, sub impactul unei „originale" autoinvazii. INTELECTUALII. Cehoslovacia lui 1968 s-a identificat, pentru mine, încet-încet, cu proza lui Milan Kundera. Datorită ei, tragedia a căpătat un farmec inavuabil: farmecul Pragăi pîngărite, al convalescenţei care se alimentează din uitare, al supravieţuirii fireşti şi insuportabile. Şi, mai ales, farmecul acelor personaje care îşi găsesc rostul m marginalitate: oameni liberi pentru că au devenit marginali, bucuroşi de viaţă pentru că au devenit marginali, recuperînd prestigiul „centrului" prin asumarea intensă a periferiei., ,>Eşti ceea ce rămîne din tine cînd lumea te-a desfiinţat." Mii de scriitori, medici, profesori universitari, gazetari — pe scurt, mii de intelectuali cehi şi slovaci devin şoferi, spălători de vitrine, agricultori, transfugi sau şomeri. E imposibil şă nu te gîhdeşti că aceste 328 cîteva mii de ^declasaţi" au devenit destinul însuşi al Cehoslovaciei. Diferenţa de azi dintre Cehoslovacia şi România, dintre Europa Centrală şi cea Sud-estică, dintre Charta '77 şi episodul Goma, dintre Havel şi Iliescu, dintre „revoluţia de catifea" şi „aşa-zisa revoluţie" nu e, în ultimă analiză, decît diferenţa dintre cîteva mii de intelectuali care rezistă mătu-rînd strada şi alte cîteva mii care „rezistă prin cultură". Ra-dicalitatea celor dintîi produce tranziţii de catifea, în vreme ce adaptările de catifea ale celorlalţi sfîrşesc în răzmeriţă sîn-geroasă. Avantaje, dezavantaje, compensaţii, denivelări... IMAGINEA ROMÂNIEI. S-a întîmplat să mă aflu în Praga la exact un an de la invazie. Am asistat la mari demonstraţii comemorative şi la reprimarea lor cu tancuri, bombe lacrimogene şi cîini. în mijlocul acestui peisaj devastat, faptul de a fi român era perceput ca o garanţie de nobleţe: eram singurii nealiniaţi la agresiune. Doar în primele zile ale lui ianuarie 1990 am trăit, în alt plan, ceva asemănător. în patruzeci şi cinci de ani am resimţit,, aşadar, mîndria plenară de a fi român de două ori; şi de fiecare dată pentru raţiuni care nu ţineau nici de vreo performanţă intelectuală, nici de cine ştie ce lobby „diplomatic", insidios şi costisitor. MAI '68 - AUGUST '68. Parisul şi Praga. Doi poli ai unei lumi răsturnate şi, în fond, două victorii ale lui Brejnev: Franţa fără de Gaulle şi Cehoslovacia fără Dubcek. în primul caz, procedeul a fost „baricada democratică", în cel de-al doilea — „ajutorul frăţesc". Studenţi manipulaţi (fie şi numai de propria lor retorică, de răzgîiul lor ideologic) şi soldaţi manipulaţi (fie şi numai de propria lor ignoranţă sau de barbaria politică a „superiorilor"). Şi unii şi alţii exersînd în beneficiul generaţiilor viitoare tehnica asasinatului inocent. Dilema, nr. 32,20 -r- 26 august 1993 Tristeţea de a avea dreptate Mizantropul — în variantă pură — e, bineînţeles, o abstracţiune. Nimeni nu detestă într-atît specia umană, încît să nu se prefere măcar pe sine. Şi rareori cei care practică retorica mizantropiei sînt, în fapt, la „înălţimea" retoricii lor. Pentru a fi un mizantrop adevărat, fără fisură, trebuie mai curînd să fii plasat m *afara umanităţii: ca îngerul căzut, de pildă, al cărui nume ebraic (Satan) înseamnă „adversarul", „duşmanul"; nu al Demiurgului (căruia îi e subordonat), ci al omului. Numai Demonul e, aşadar, mizantrop. Oamenii au doar accese de mizantropie, rezultînd fie din hazard umoral, fie din proasta digerare a unor crize existenţiale, fie dintr-un mod greşit de a înţelege natura însăşi a omului. Alceste, personajul lui Moliere, ilustrează cea de a treia variantă: mizantropia lui nu e liră, cî iubire prost aşezată, exigenţă care se intensifică pînă la incomprehensiune. E forma cea mai nocivă (şi foarte frecventă) a mizantropiei: ratezi întîlnirea cu aproapele tău, cu fiinţa lui concretă, particulară, în numele unei teorii a omului generic. Te interesează conceptul de om sau gloria vagă a „umanităţii" şi întorci spatele omului viu, celui cu care convieţuieşti zilnic. Mizantropul e, în acest caz, un utopic. Pentru el, omul nu e un partener, ci o categorie. Şi, de dragul categoriei, el sacrifică partenerul. Mizantropi sînt toţi cei care iau persoana umană drept materie primă a unor proiecte abstracte, toţi cei care combină un fanatic meliorism de principiu cu un total dispreţ pentru valorile imediate, toţi cei care, în sfîrşit, înalţă paradisuri viitoare pe infernul prezentului. Mizantropia e o demagogie a „umanităţii" şi a „generaţiilor de mai tîrziu", născută pe socoteala omului individual şi a generaţiilor de azi. Mizantropia e 330 transformarea omului individual în instrument sau în etalon statistic al unui program transindividual, care trebuie realizat cu orice preţ: cu preţul însuşi al omului... Evident, Alceste nu merge atît de departe. Ieşirile sale mizantropice pot fi legate şi de firea lui bilioasă (incriminată ca atare de flegmaticul Philinte), şi de lipsa de măsură a juve-nilităţii. El nu ştie să fie „înţelept cu sobrietate". Sinceritatea lui e un abuz al sincerităţii, intransigenţa lui e un exces al intransigenţei: îi judecă pe toţi, nu iartă pe nimeni. (A fi neiertător i se pare definiţia însăşi a iubirii: „on n'a vu jamais un amour si grondeur" — va spune, excedată, Celimene.) Didactic mereu, indignat mereu, Alceste aT trebui să le fie tuturor antipatic. Şi totuşi le e drag multora: lui Philinte în primul rînd, dar şi femeilor: Celimene, Eliante, Arsinoe. Le e drag pentru că, în definitiv, are mereu dreptate. Dar o dreptate barbară, mohorîtă, minerală, în care nu e loc nici, pentru milă, nici pentru umor. Mizantropia e tristeţea de a avea dreptate cu privire la omul generic, fără a înţelege nimic din omul individual. Nu prin Philinte, a cărţii toleranţă e uneori vecină cu indiferenţa, trebuie corectat, Alceste, ci prin Montaigne: „J'aime une sagesse gaye et civile, et fuys l'asprete des moeurs et l'austerite, ayant pour suspecte toute mine rebarbative. .. La vertu est qualite plaisante et gaye..." Bucuria virtuţii — iată ceea ce scapă sermonizantului Alcesţe şi tuturor acelora care asemenea lui văd în desăvîrşire o disciplină acră, făcută să usuce şi să geometrizeze unicitatea miraculoasă a fiecărui om. Pentru a nu aluneca în mizantropie, exigenţa trebuie să înveţe să ierte şi să surîdă. Cum pare să surîdă Moliere în culisele teatrului său şi Demiurgul în spatele manevrelor păguboase ale Adversarului... Dilema, nr. 39, 8 -14 octombrie 1993 (scris înainte de 1989) Lectură/ exegeză/ demascare Am, cu privire la Mircea Eliade, o sumedenie de rezerve. L-am întîlnit în 1976, ia Paris, şi am fost mai curînd dezamăgit: îşi cita prea des propriile lucrări; era preocupat de amploarea notorietăţii sale şi, în genere, îngăduise „carierei" academice şi prestigiului profesoral să submineze autenticitatea căutării spirituale la care se angajase în tinereţe. Avea precauţii conjuncturale, îmi explica de ce trebuie să citeşti anumiţi autori, avînd însă grijă — dacă vrei să fii asimilat de cercurile savante — să nu-i pomeneşti, şi se mîndrea juvenil că e tradus în optsprezece limbi. Constantin Noica ne citea uneori scrisorile primite de la prietenul său din Chicago şi eram întotdeauna contrariaţi de platitudinea lor fudulă: ceva despre ultimele succese şi ceva despre starea sănătăţii, totul pe un ton de proces-verbal egolatru. Maitreyi, venită în România la sfîrşitul anilor '70, după ce îşi reîntîlnise în America, după cincizeci de ani, „romancierul", declarase şi ea că între ţînărul indianist pe care îl cunoscuse la Calcutta şi personajul important (nothing but a,VIP...) de la Chicago nu mai era nrci o legătură. Un destin mare, dar „mare" în altă cheie decît cea sub semnul căreia începuse — iată concluzia. Regretam sincer că un „mitolog" de anvergură sfîrşeşte cu un manual de istorie şi cu contribuţii de dicţionar şi constatam cu tristeţe că, într-un film al lui Paul Barbăneagră dedicat maestrului, maestrul nu avea de spus nimic percutant, dincolo de un vag umanism „luminist". In momente de iritare critică, îmi spuneam că, în definitiv, Mircea Eliade va fi clasat, mai devreme sau mai tîrziu, ca un Max Muller al secolului al XX-lea. Nici mai puţin, dar nici mai mult. Cît despre literatura sa, nu mi-am 332 putut reţine niciodată- senzaţia că am de-a face. cu ambiţia, farmecul genuin şi stîrigăciile unui perpetuu debutant. Dincolo de toate aceste rezerve, rezumabile în sintagma cioraniană a „istoricului religiilor fără religie", am ştiut întotdeauna că Mircea Eliade e o apariţie fenomenală a veacului, că enciclopedismul său copleşitor impune cel puţin respectul şi că la temelia efortului său neobosit de a sistematiza lumea sacrului stă o transparentă hună intenţie: aceea de a' aduce transcendenţa în dezbatere cotidiană. în bună măsură, lucrul i-a reuşit, chiar dacă reuşita s-a dovedit a fi cu două tăişuri şi pentru el, şi pentru obiectul său de studiu. Pe acest fundal, două texte tipărite de curînd în Franţa îmi apar ca inacceptabile: nu pentru că ofensează imaginea lui Eliade (sînt, cum am arătat, departe de idolatrie), ci pentru că ofensează buna-cuviinţă a oricărei exegeze normale şi tulbură în chip grosolan ceremonialul minimal la care lumea culturii obligă. Cele două texte sînt semnate de Isac Chiva (Ă propos de Mircea Eliade. Un temoignage) şi de Daniel Dubuisson (Meta-physique et politique. U ontologie antisemite de Mircea Eliade). N-am să fac aici analiză aplicată, n-am să răspund punct cu punct incriminărilor proferate de cei doi autori. Lucrul se poate face cu uşurinţă. Ceea ce mă interesează e o problemă de atitudine. Grav, din punctul meu de vedere, nu e că se scot la lumină părţile umbroase ale unei vieţi şi ale unei opere. Socotesc, dimpotrivă, că admiraţia nu e sănătoasă dacă se sprijină pe o diminuare a adevărului, că, prin urmare, nimeni nu trebuie scutit de privirea necomplezentă a spiritului critic, mai ales dacă, într-un moment sau altul, a cochetat cu Infernul. Grav este însă să transformi exigenţa morală şi politică într-un des-frîu resentimentar, să încurci criteriile, să iei umori şi frustrări private drept luciditate analitică, să te laşi, pe scurt, orbit de întuneric, tot astfel cum se lasă admiratorii fanatici orbiţi de lumină. „Quel est le droit d'abus de l'ecrivain, fut-il celebre" — se întreabă în textul său Isac Chiva. Dar ne putem întreba, la rîndul nostru, „quel est le droit d'abus de l'exegete, fut-il justifie dans ses idiosyncrasies". De ce, condamnînd episodul gardist al lui Eliade, trebuie să-l declari „un poligraf mediocru"? Şi cum să treci de la relatarea deviaţiei ideologice a tînărului Eliade la concluzia că scrierile sale, în ansamblul lor, nu sînt decît „un concentrat de efecte schizoide ale 333 ultimei jumătăţi de secol"? Cu ce acoperire îţi îngădui să pui între ghilimele cuvîntul „savant" ori de cîte ori el se referă la Eliade, ca şi cînd din împrejurarea că omul e amendabil moralmente rezultă în chip logic că, profesional vorbind, e un amator? Şi cum să fii credibil cînd declari cu o sinceritate deconcertantă că scopul articolului tău e „să demistifici imaginea" unui fals „savant"? La rîndul lui, Daniel Dubuisson se complace într-un rudimentar reducţionism. A vorbi de „ontologie" în cazul lui Eliade e un exces. Cu atît mai mult e un exces a vorbi de o „ontologie antisemită". Iar a lua „reproşurile" eruditului faţă de „tradiţia iudeo-creştină" drept antisemitism e la fel de îndreptăţit cît este a le lua drept anticreştinism. Trebuie să-l citeşti pe Eliade în transă, în prizonieratul unei ranchiune nevindecabile> pentru a vedea în toate temele sale dezvoltări criptofasciste. Şi trebuie să ai o imagine „realist-socialistă" despre om ca să-l percepi atît de „monolitic", să-l comprimi cu dezinvoltură sub semnul unui singur defect, să lichidezi bogăţia unei vieţi şi şansa fiecăruia de a se modifica, în numele unei scheme. Se vede de la o poştă că nu de exegeză e vorba aici, ci de război. Un război care, vai, se poate legitima istoric şi psihologic, un război pe care îl putem înţelege în motivaţiile sale. Dar nu mai puţin un război, adică o schimonosire a firescului. Simţi bucuria „demascării", iminenţa anatemei, nerăbdarea de a legifera interdicţii. Pe scurt, simţi atmbsfera, din păcate încă familiară, în care ţi-ai făcut liceul în anii '50 şi '60. N-aveai voie să citeşti Iorga, Blaga, Octavian Goga, Ion Barbu, Eliade, Cioran, ca să nu mai vorbim de Nae Ionescu, de Crainic, Mircea Vulcănescu, V. Voiculescu şi Noica (aflaţi în închisoare). Şi de atîţia alţii. Lecturii i se interzicea să fie o bucurie. Trebuia să fie vigilenţă, separare a griului de neghină, indispoziţie justiţiară. Nimeni nu socotea de cuviinţă să spună deschis că Goga a fost politiceşte o catastrofă, dar că e un poet înzestrat. Se prefera anularea poetului în numele erorilor lui civile. E ca şi cum ţi s-ar refuza dreptul de a citi Odă în metru antic din cauza articolelor naţionaliste de la Timpul. Nu e de mirare că a apărut un alt tip de cititor şi un alt set de valori. Cînd ai argumente să-l interzici pe V. Voiculescu, devii, inevitabil, frecventatorul lui A. Toma. Cînd îl cenzurezi pe Eliade sau pe Noica, te desfeţi cu C. I. Gulian. 334 Prin reacţie, şi „tabăra cealaltă" a căzut rapid într-o paranoia simetrică. (Nu scăpăm, nu mai scăpăm odată de simetrii...) Mărturisesc, de pildă, că am transferat asupra literaturii şi filosofiei lui Sartre toate nemulţumirile pe care mi le-a provocat imbecilitatea lui politică. Ani de-a rîndul nu m-am putut atinge de Dobrogeanu-Gherea sau am privit de sus Şcoala de la Frankfurt. Dar cit timp vom persista intratabili în această mutuală intoleranţă, în această inadecvare? Cît timp ne vom lăsa prostiţi de ideologii? Şi, mai ales, cît timp vom continua să ne ambalăm partizanatul în „obiectivitate"? Căci, iată, întîlnesc tot mai des oameni care, cu bune argumente, combat ideea unui „proces al comunismului", dar nu se neliniştesc dinaintea procesului neîncetat care se face celor marcaţi de tribulaţiile dreptei. De aceea asistăm la un „proces" Heidegger, la un „proces" Eliade, la o harnică „despuiere" de dosare în zona devierilor dextrogire, dar nimeni nu se gîndeşte serios la un „proces" Marcuşe, la un „proces" Althusser sau la deschiderea dosarelor ^delicate" ale proletcultului convertit. Jean-Fran^ois Revel are dreptate: a fi fost la stînga e scuzabil, a fi fost la dreapta e de neiertat. Mi şe va spune (mi s-a spus) că e o gafă să vezi identitate între comunism şi nazism. De acord. Nu e identitate. Dar să se admită că e o tragică, metafizică, fatală corelaţie. Şi că numai cei care se vor putea ridica deasupra acestui sordid motor în doi timpi al istoriei contemporane vor putea trece mîntuiţi în mileniul următor. Din fericire, unii au şi făcut-o. în chestiunea Eliade, nu avem doar „mărturia" grimasantă a lui Isac Chiva. O avem şi pe aceea nobil-recuperatoare a lui Gershom Scholem. Pentru a pune vremurilor un început nou, e mai mult decît îndestulător... 4 Dilema, nr. 42,29 octombrie - 4 noiembrie 1993 Efectul usturoiului Zilele trecute a avut loc la Budapesta un colocviu despre statutul culturii în societăţile aflate în curs de schimbare. Era vorba, fireşte, despre ţările Estului european, în mod special afectate în ultimii ani de transformări radicale, cu consecinţe imprevizibile asupra tuturor instituţiilor De schimbat, se schimbă m permanenţă toate tipurile de societate. Iar cultura e pretutindeni şi dintotdeauna uri mod de a obţine stabilitatea spiritului pe fondul mişcător ăl contingenţelor. Schimbările de-acum, de la noi, sînt însă rapide şi intense. Ele erodează în chip dramatic calmul ideilor şi impun nu un simplu efort de adaptare, ci o preocupare de reformă adîncă. Colocviul budapestan ar fi trebuit să se intituleze, mai bine, „Cultura în vremuri tulburi" sau, încă şi mai potrivit, „Cultura în perioadele în care cultura nu contează". Prima şansă a culturii în asemenea perioade derivă din decalajul subtil instalat în genere între mişcarea ei şi cea a istoriei. Cultura nu e decît rareori strict contemporană cu ambianţa care o însoţeşte. Ea e fie profetică, anticipativă, fie conservatoare, recuperatorie, rezistentă. Prin urmare, pentru cultură, crizele istorice sînt fie intuiţii prospective, fie experienţe depăşite, salvate prin comentariu. Criza imediată, prezentul efervescent nu intră în cîmpul ei optic decît accidental, în forme minore, gazetăreşti. Pe de altă parte, e recomandabil să renunţăm cît mai repede la declaraţii globale şi la termeni generici. Cultura nu e o vietate omogenă şi previzibilă. Nu despre „cultură" trebuie să vorbim, ci despre diversitatea reacţiilor specifice ale oamenilor de cultură. Printre ei sînt unii care îşi văd de treabă indiferent de împrejurări şi alţii pe care împrejurările îi 336 marchează energic, deformator. Primii sînt campionii solitari ai propriei lor vocaţii, ceilalţi sînt naturile agitate, participative, caracteristice „exponenţilor" angajaţi. Kant la o extremă, Marx la extrema opusă. După cum este imun la schimbare sau agent al schimbării, omul de cultură resimte diferenţiat vacarmul epocii. A fi sau nu sensibil la acest vacarm e, pînă la urmă, o problemă de temperament. Dar, dincolo de variaţiu-nile individuale, există cîteva constante. în perioadele cu ritm de transformare accelerat, anumite lucruri se schimbă pentru toţi. Pentru intelectualii din Răsăritul Europei intră, de pildă, într-un inevitabil regim de schimbare: situaţia lor financiară (de regulă în declin), nimbul lor public (estompare a prestigiului, mutarea centrului de interes spre alt tip de ,,vedete"), funcţia socială a îndeletnicirii lor (supapă de supravieţuire în trecutul apropiat, anexă de lux în economia de piaţă), raporturile cu mecenatul (trecerea de la cenzura ideologică la cea economică) ş.a. Există însă şi date care rămîn pentru toţi neschimbate: nevoia de succes (cu vanităţile ei aferente), blocajul dinaintea foii albe sau a pînzei încă neatinse, capriciile şi truda creativităţii, „firea artistă", panica faţă de eventuala suspendare a harului, tensiunea vocaţiei, privirea aţintită halucinatoriu spre steaua proprie. La prima vedere, ceea ce se schimbă sînt accesoriile, iar ceea ce dăinuie e esenţialul. Dar accesoriile pot fi vitale, după cum esenţialul poate fi desuet. Cînd trăieşti lucrurile în nemijlocirea crudă a vieţii zilnice, dfccernămîntul sec al intelectului nu e de foarte mare ajutor. Una dintre schimbările spectaculoase (şi insuficient cercetate) ale perioadei posttotaHtare se referă, din punctul meu de vedere, la destinul proiectelor culturale. înainte vreme, se cheltuia o enorma energie mentală îrî organizarea posibilului: făceam planuri şi găseam puterea şi voluptatea de a le face în însăşi conştiinţa improbabilităţii lor . Era o bucurie vag masochistă să-ţi închipui ce cărţi ai putea scrie într-o lume libera, ce programe editoriale ai putea înfăptui, ce cursuri ai putea ţine. Certitudinea nerealizabilului funcţiona euforizant, ca o toxină stimulatoare. Isprăvile reale se puteau înlocui , prin construcţii fantasmagorice, prin superfetaţia proiectelor. Iar culpa proiectelor neîmplinite revenea integral altora: cenzorilor, comuniştilor, Poliţiei... O asemenea aventură lăuntrică a devenit azi imposibilă. Nu mai are nici un haz să faci pla- 337 nuri dacă realizarea lor intră în sfera plauzibilului. Şi, mai ales, dacă un eventual eşec rămîne în contul tău. Cînd proiectele îşi pierd iradierea utopică, ele cad în planificare: devin plicticoase sau nevrotice. Se pune frecvent întrebarea dacă, în perioadele de schimbări radicale, omul de cultură are sau nu responsabilităţi. Dacă trebuie să suporte absent împrejurările sau să intervină. Problema aceasta nu e decît un aspect particular al problemei de principiu privind „rolul social al intelectualului''. Soluţiile sînt, de obicei, monotone, contaminate de sărăcia lozincii. Există soluţia „turnului de fildeş" (intelectualul atemporal), soluţia „activistului" (intelectualul angajat) şi soluţia „agitatorului" (intelectualul răzvrăti^ profesionist al negativităţii, bombă perpetuă anti-establishment). Propun o teorie mai flexibilă, valorificînd prin transfer efectul usturoiului. Cei care au de suferit de pe urma tensiunii arteriale ştiu ce miraculos efect regulator poate avea administrarea unei cantităţi convenabile de usturoi:1 dacă tensiunea e mare, usturoiul o scade; dacă tensiunea e scăzută, usturoiul o amplifică. O funcţie analoagă ar trebui să-şi asume în orice tip de societate cultura. în societăţile somnolente, inerţiale, cu instituţii paralizate şi guvernanţi corupţi, cultura trebuie să acţioneze trezitor, să provoace dinamismul conştiinţelor, pe scurt, să fie insurgenţă. Invers, în societăţile isterizate, insomniace, scuturate de frisonul „revoluţiei permanente", şubrezite prin atomizare politică şi dezordini civile, cultura trebuie să aducă echilibrul, armonia tonică, buna-cuviinţă pacificatoare. Omul de cultură trebuie să ştie să aleagă oportun între ceasul smintelii şi ceasul cuminţeniei. El trebuie să adopte de la caz la caz postura corectivului optim: să dinamiteze rutina prin prospeţime şi să dezarmeze delirul prin bun-simţ. Nu de 6 reţetă universală are nevoie, ci de imaginaţie şi de curajul de a fi diferit, de a rămîne viu împotriva instinctului gregar. Orice alt prbgram sucombă în ideologie. Vorbim despre „societăţile în schimbare" ca despre nişte societăţi bolnave, care creează dificultăţi de tot soiul membrilor Ion Dar să ne amintim puţin cum arăta viaţa noastră într-o ambianţă socială neschimbătoare, „stabilă", organizată 338 pînă la mortificare, cum era societatea socialistă. Era mai sănătoasă stabilitatea aceea? Era mai bună? Poate. în ce mă priveşte, prefer „mai răul" de-acum, cu primejdiile lui, cu farmecul lui destabilizator, cu nevoia lui acută de usturoi... Dilema, nr. 64,1 - 7 aprilie 1994 O dilemă: fotbalul Am fost demascat. Sportul românesc din 9 iulie îşi informează cititorii, cu litere de-o şchioapă, că „Andrei Pleşu nu ştie numele selecţionerului". Tot necazul vine de la un interviu din Evenimentul zilei, în care George Pruteanu a avut cruzimea să reproducă o bîlbîială fatală a subsemnatului apropo de simpaticul domn Iordănescu: în goana formulării, i-am zis Iordă.. .cheanu, apoi... chescu, expunîndu-mă astfel stigmatului public. Cu o chestie ca asta — sînt perfect conştient — nu se glumeşte: poţi să nu ştii tabla înmulţirii, data bătăliei de la Rovine, categoriile lui Aristotel, distanţa dintre Soare şi Jupiter. Sau, din contră: n-ai decît să le ştii. Dacă însă nu ştii „numele selecţionerului", nimeni nu te mai poate salva: eşti o căzătură, un vîndut, un fandosit. Meriţi să ţi se spună „mă, animalule!", să fii dat pe mina poporului suveran cu care nu vrei să compătimeşti, să fii lăsat fără galoane, fără charismă, fără electorat, fără dreptul de a mai apela la drepturile omului. Eşti în situaţia lui Costăchel Gudurău şi poţi clama, o dată cu dînsul: „Viaţa, onorul nesigure", „Tremur viaţa me, nu mai putem merge cafine". Aşa că mă grăbesc să-mi cer scuze. De fapt, ştiu numele selecţionerului. Cum să nu-1 ştiu? Cine nu-1 ştie? Mai muît: selecţionerul mi-e drag. Povestea cu numele a fost o scăpare, un lapsus, o dandana. Merg şi mai departe şi spun: nu numai selecţionerul îmi e aproape, ci şi fotbalul (pînă la un punct). Vorba lui Kant: „Sentimentul umanităţii nu m-a părăsit pînă-ntr-atît!" Am urmărit toate meciurile României, ba chiar şi bucăţele din alte meciuri: m-au bucurat, m-am întristat, am avut emoţii. Recunosc: nu sînt ceea ce se cheamă un microbist. Dar am totuşi curiozităţi, temperament, afecte. Sînt recuperabil. Sînt gata să urmez exemplul 340 maestrului meu, domnul Constantin Noica, şi să iau mai în serios jocul pe care specialiştii îl numesc, atît de inspirat, „jocul cu balonul rotund". Dar domnul Ndică nu e singurul model posibil. îmi amintesc de un interviu luat lui Emil Cioran, la Paris, de Gabriel Liiceanu. Cioran povestea cum, în copilărie, se împrietenise cu groparul din Răşinari, careţii dăruia din cînd în cînd cîte un craniu în loc de minge. „Aşadar, aveaţi de mic o oarecare propensiune spre morbid" sonda, analitic, amicul Gabriel. ,,Da' de unde! — replica Cioran. Pur şi simplu îmi plăcea fotbalul!" Nu mă pot abţine să nu suspin admirativ şi nostalgic: „Ce generaţie! " Mă simt atît de stingherit de insuficienţa angajării mele sportive (deşi în adolescenţă am practicat înotul şi, pardon, boxul), încît aş vrea să ofer o minimă compensaţie, să contribui şi eu, după puterile mele şi cu modeste instrumente livreşti; la consolidarea imaginii fotbalului în lumea de azi. '* ■ Aş începe prin a spune că momentul de culminaţie al acestui sport e legat de Florenţa clanului Medici. Sub numele de Calcio Fiorentino, fotbalul s-a impus, atunci, ca joc de Curte, ca serbare aulică. Prin urmare, prima lui conotaţie istorică este nobleţea :între secolele al XVrlea şi al XVIII-lea i se dedică poeme, i se fabrică legende, i se elaborează reguli stricte. Documentele spun apăsat că nu oricine poate fi spectator al unui astfel de joc şi că, mai ales, nu oricine poate să-l joace. Jucătorii legitimi trebuie să fie „non servi, non ignobili, non infami, ma soldaţi onoraţi, gentil'huomini, signori e principi". Calcio e, prin definiţie, aristocratic. Cei mai buiii maeştri di campo primesc premii din mîinile unor cardinali. Ca tuturor marilor îndeletniciri renascentiste, jocului florentin i se găseşte o impozantă ereditate: el ar proveni din latinul harpasţumşi din grecescul sphaeromachia. Simbolurile cele mai alese" sînt mobilizate pentru a consacra prestigiul acestui sport. Mingea* devenită element de blazon al familiei Medici, e manevrată ca atribut solar, aşadar, ca simbol al autorităţii supreme. Perfecţiunea sferică uneşte într-o semnificativă coerenţă mingea, mărul şi cosmosul. Jocul mingilor e un joc planetar. Pe de altă parte, rostogolirea lor imprevizibilă, instabilitatea echilibrului lor evocă tema hazardului şi a deşertăciunii. Fortuna şi Vanitas sînt zeităţile tutelare ale fotbalului. Thomas Morus nu se şfieşte să definească lumescul 341 drept a footeball. Aspectul solar, masculin al mingii răirdne însă predominanta Fotbalul capătă virtuţi civilizatoare şi terapeutice. O baladă engleză din secolul al XVII-lea îl recomandă ca remediu al melancoliei. O fantezie a aceluiaşi secol îi atribuie lui Amerigo Vespucci ideea de a-şi fi pus echipajul să joace fotbal, demonstrativ, dinaintea regelui Angolei. Încet-încet, o uşoară derivă îşi face loc însă în fastul baroc al acestui topos. Dintr-o competiţie desfăşurată — conform unei definiţii din secolul al XVI-lea — ,>senza arme, piacevol-mente, a fine d'onore", fotbalul ajunge să valorifice tot mai des virtuţile războinice. El oferă de la o vreme „quasi una imagine di vera battaglia". Publicul devine supraabundent şi barbar. Mărturii seioentiste vorbesc despre „una infinită di spettatori", care privesc de pe acoperişuri şi abuzează de tobe/ trompete şi fluiere. Devin necesare liste de interdicţii disciplinare pentru cei care joacă, dar mai ales pentru cei care privesc. Lucrurile trebuie să fi arătat destul de rău către finalul veacului al XVII-lea, cînd cineva găseşte de cuviinţă să noteze că virtutea cea mai utilă în materie de calcio este pacea interioară, controlul de sine al tuturor celor care participă la spectacol. Fără această virtute — spune textul competiţia seamănă cu „turbarea unor animale smintite", dezonorîndu-i pe competitori şi pe spectatori deopotrivă. Inevitabile latenţe de haos şi de vulgaritate (uneori amuzantă, ca aceea a unor cîntece de carnaval care supralicitează jocul de cuvinte palie „mingi" şi palie „testicule") vor fi existat de la bun început în practica fotbalului florentin, condamnat sever de Savonarola. Latenţele acestea s-au dezlănţuit însă în timp pînă la a provoca o totală „proletarizare" a jocului. Contextul nobiliar iniţial e uitat. Calcio devine, în secolul al XlX-lea, soccer.. Fotbalul pare condamnat la involuţie, datorită, poate; unui „păcat originar", pe care istoricii .n-au întîrziat să-l dezvăluie. O sursă de la începutul secolului al XlV-lea pretinde că primii „fotbalişti" au fost o şleahtă de ucigaşi, care se distrau lovind cu piciorul (cam ca Emil Cioran în copilărie...) capetele desprinse de trup ale victimelor lor. Ori de cîte ori fotbalul păstrează miesmele acestei obîrşii, ori de cîte ori plăcerea e înlocuită prin îndîrjire, omul de cultură are. dreptul să întoarcă spatele. Dacă,, la capătul unui meci; un jucător poate fi împuşcat, dacă suporterii echipei 342 cîştigătoare vor să-i suprime pe suporterii echipei învinse (sau viceversa!), dacă populaţia victorioasă ia cu asalt, în stil bananier, ambasadele „duşmane", dacă isprăvile lui Hagi ne îndeamnă să urlăm atletic „noi sîntem români!" (ca şi cînd e pericol să fim luaţi drept altceva), dacă toate acestea smt posibile, atunci nu numai „numele selecţionerului" poate fi uitat, ci numele însuşi al fotbalului, cu toate vedetele, gloriile şi nemerniciile sale. P. S. Bibliografia minimală pentru adîncirea informaţiilor de mai sus: Francis P. Magoun, History of Football, From the Beginnings to 1871, Bochum, 1938, şi Horst Bredekamp, Flo-rentiner Fussball: die Renaissance der Spiele, Campus Verlag, 1993. Dilema, nr. 81,29 iulie - 4 august 1994 Paradisuri artificiale „Ştii ceva? Eram mai fericit înainte!7' — mi-a spus de curînd un bun prieten, poet însemnat şi curajos, aflat, în 1989, printre puţinii noştri disidenţi radicali. Oarecum stingherit, oarecum temător, el avea aerul că se recunoaşte înfrînt, laolaltă, de altfel, cu mulţi alţi români care — în ultimii cinci ani— au căpătat altceva decît au sperat. Am încercat să recompun — nu fără iritare — anatomia aproximativă a acelei fericiri pe care o evoca nostalgic prietenul meu. Cum arăta, înainte de 1989, fericirea scriitorului român? Ea decurgea, mai întîi, dintr-o anumită constantă financiară. Din drepturi de autor, împrumuturi regulate şi ajutoare sporadice se putea încropi o existenţă decentă, dacă nu chiar — în unele cazuri — confortabilă. Restaurantul Uniunii oferea soluţii accesibile, casele de creaţie aşijderea. Evident, nimeni nu huzurea. Dar un (mediocru) sentiment de protecţie (interesată) din partea statului exista totuşi: se putea trăi din scris sau în contul scrisului, ceea ce, astăzi, e mai puţin probabil. Uniunea Scriitorilor e în colaps, editurile nu-şi mai permit să rişte tipărituri nerentabile, publicul s-a răcit şi caută prilejuri de evaziune în alte direcţii decît cele tolerate de opreliştile totalitare. O altă sursă de „fericire" — pe lîngă amintita medie financiară — era claritatea statutului. Profesiunea de scriitor avea şi în ochii Puterii, şi în ochii cititorilor conture limpezi. Fie că erau recalcitranţi, neutri sau acomodanţi, scriitorii ştiau de la cine la ce să se aştepte. Acomodanţii, compromişi în lumea culturii, erau despăgubiţi de răsfăţurile Puterii, recalcitranţii, şicanaţi de Putere, erau despăgubiţi prin adeziunea breslei, a publicului cultivat si, eventual, a străinătăţii. Iar neutrii erau, oricum, onorabili. In genere, scriitorul era un 344 personaj mai curînd simpatic, prizat pe linia pitorescului şi lăsat din cîhd în cînd să facă uz de „libertatea bufonului". în mediile intelectuale, el putea aspira chiar la un statut de vedetă. Ei bine, toată această configuraţie socială s-a surpat: în locul scriitorilor au trecut la rampă politicienii, gazetarii şi întreprinzătorii. Taberele bine delimitate pînă mai ieri se întrepătrund după criterii imprevizibile: vechi recalcitranţi au devenit acomodanţi, vechi acomodanţi au devenit recalcitranţi, iar profesionişti neutri nu prea mai există. Cît despre Putere — deşi continuă să fie flatată de colaborarea cîte unui condeier notoriu —, ea nu se mai ocupă cu persecuţia: se mulţumeşte să ignore. Mai existau însă şi alte „fericiri": fericirea de a strecura un text prin furcile caudine ale cenzurii (uneori, cu echivoca ei consimţire), fericirea de a vorbi în doi peri, lovind într-un loc ca să crape intr-altul, fericirea scrisului „cu cheie" şi fericirea de a spune printre rînduri mai mult decît în rîndurile pro-priu-zise ale cărţii. Jocul cu controlorii ideologici era palpitant şi conţinea o provocare stilistică nu lipsită de o perfidă dulceaţă. Din toate acestea n-a mai rămas nimic: breasla e stupefiată, incapabilă de a inventa un alt tip de ingeniozitate-decît cea a subînţelesului şi a aluziei abile. Să nu uităm fericirea de a obţine cu greu un paşaport şi de a călători în transă, cu senzaţia că beneficiezi, poate pentru ultima oară, de un dar providenţial. Şi această fericire ne-a fost amputată: a devenit plauzibilă şi deci banală. în sfîrşit, la limită, se putea experimenta — pentru cine ştia să îndrăznească şi să-şi asume un trai periculos fericirea de a fi victimă: interdicţia semnăturii, „interviurile" cu Securitatea şi cu oamenii de partid, excomunicarea publică, ameninţările, paza la domiciliu ş.c.l. Neîndoielnic, cine a trecut prin asemenea încercări nu le poate bagateliza: erau dure, otrăvitoare şi fără final anticipabil. Dar ştiai, măcar, că te bucuri de compasiunea (fie şi tacită) a multora, de ecoul internaţional al gestului tău: erai preluat, încredinţat grijii publice, apărat de energia diafană a eticului. Iată o sumedenie de privilegii defuncte. Astăzi, nu mai putem fi decît victime fără glorie. Răzvrătirile noastre rămîn fără ripostă şi fără consecinţe; în jurul lor nu mai simţim solidaritatea comunităţii, ci mai curînd lehamitea ei: „Mai scuteşte-ne, ne-am plictisit de hachiţele dumitale!" 345 Dacă le recapitulăm cu atenţie, toate fericirile de mai sus sînt fericiri ale strictului necesar, ale indigenţei, ale negativi-tăţii. Fericiri minimale, într-un context în care normalitatea trece drept utopie, iar absurdul drept normalitate. Comunismul a reuşit să ne educe în aşa fel, încît supravieţuirea tolerată, simpla supravieţuire să ni se pară totuna cu fericirea supremă. Pe acest fundal, prietenul meu putea să spună; „Eram mai fericit înainte", tot astfel cum, după o prea lungă detenţie, ocnaşul ameţit de aerul tare al libertăţii poate, de asemenea să spună, „Eram mai fericit în puşcărie". Mai fericit, adică mai adaptat, mai integrat unei ordini care nu angajează responsabilitatea individuală. După decenii întregi de somn colectiv, în dormitoare cu tavanul jos şi cu ferestre înguste, o noapte petrecută sub cerul liber te poate face nefericit sau, în orice caz, anxios: eşti singur şi fără adăpost, eşti abandonat, lăsat în seama ursitei tale la care n-ai reflectat niciodată şi pe care, de fapt, nici n-ai ştiut că o ai. Dar, în definitiv, — l-aş întreba pe prietenul meu — de ce eşti brusc preocupat de problema fericirii? în perioada pe care o regreţi nu erai fericit şi erai gata să te mulţumeşti cu puţin. Faptul că acum vorbeşti despre fericire la trecut e mai curînd simptomul unei nevoi de fericire prezente decît descrierea corectă a vremurilor „de dinainte", cînd problema fericirii nici nu se punea. Las la o parte faptul că, din punct de vedere al rezultatului literar, „fericirea" scriitorului este o temă irelevantă... Noutatea, marea noutate a vieţii artistice de după revoluţie, acea noutate pe care cei mai mulţi o resimt încă drept „nefericire", este experienţa singurătăţii. Oricît ar părea de ciudat, sub dictatură comunitatea scriitoricească era mai omogenă. Se vorbea şi se tăcea despre aceleaşi lucruri, se trăia sub ghimpele unui destin istoric împărtăşit de toţi, se convieţuia sub un consemn acceptat de fiecare, într-o relativă transparenţă reciprocă. Acum, coeziunea breslei e cvasinulă. Sîntem trimişi cu toţii la noi înşine, la absolutul nostru, la miza ire-petabilă a vocaţiei noastre. E dramatic, dar e grandios. Natura creatoare nu poate contempla singurătatea decît ca pe un mare dar. Pînă mai ieri, am fost ceea ce istoria ne-a îngăduit să fim. De-aici înainte, vom fi ceea ce vom şti să facem cu singurătatea noastră, proaspăt recuperată. Gît despre fericire, s-o lăsăm, deocamdată, în socoteala lui Dumnezeu. Dilema, nr. 82,5 -11 august 1994 Sofismele conştiinţei vinovate I Mulţi dintre cei care par şă aibă nostalgia comunismului nu au, în realitate, decît nostalgia propriei tinereţi şi a unei opţiuni inaugurale. Nu atît o ideologie au ei de apărat sau un sistem politic, cît un conţinut de viaţă, un pariu propriu, o amintire. Rezultă un tip de discurs în care sentimentalismul juvenil, o anumită candoare retardatară, obstinaţia neurastenică şi virtuozitatea mentală a sofiştilor colaborează cînd înduioşător, cînd iritant (cel mai adesea iritant!), în căutarea unei explicaţii atoţjustificatoare. E cazul lui Emmanuel Terray, care a publicat Ja Paris, în 1992, o carte de o sută de pagini, intitulată Le troistime jour du communisme. De la bun început, el îşi declară, onest, motivaţiile: după „fatidicul" an 1989, foştii tineri angajaţi la stînga au de răspuns unor întrebări „directe" şi „crude": „Ne-am pierdut viaţa?", „Ne-am risipit inteligenţa şi energia pentru a apăra poziţii de neapărat?" Domnul Terray a fost unul dintre acei tineri şi, ca atare, nu se poate eschiva de la a da un răspuns. E lesne de înţeles că nu-i vine nimănui la îndemînă să-şi anuleze, printr-o retrospecţie nemiloasă, întreaga biografie. Ar fi frumos, fireşte, ca un asemenea gest curajos şi responsabil să se producă totuşi; la urma urmelor, a deveni conştient, în amurg, că ţi-ai irosit viaţa e un mod de a o răscumpăra, un presentiment al sensului ei real. Şi apoi viaţa fiecăruia e mai mult decît un partizana! politic, oricît de consecvent ar fi fost el. Sînt sigur deci că domnul Terray a făcut multe lucruri bune ca om de inimă printre camarazii săi, ca antropolog la Universitate, ca publicist în diferite gazete. De ce să mizeze totul pe accidentul angajării lui în tabăra procomunistă? Dacă însă o face înseamnă 347 că se identifică intens cu această angajare, că nu e; dispus să o inventarieze printre „păcatele tinereţilor". Domnul Terray crede, aşadar, că la Judecata de Apoi nu va avea de livrat tribunalului suprem decît sufletul dumisale de comunist devotat. Ce înălţătoare radicalitate! Şi ce inepţiei Cazul merită aprofundat. întotdeauna mi s-a părut că alunecarea prematură la stîn-ga nu corespunde unei operaţiuni de discemămînt, ci unei anumite tipologii sufleteşti. înclinaţi spre militantism justiţiar sînt, de pildă, mai ales tinerii care, în loc să-şi înceapă drumul cu întrebările mari — solemne şi naive —, dar esenţiale pentru un bun demaraj al vieţii spirituale („De ce trăim?", „Ce e adevărul, răul, iubirea şi moartea?" etc.), se lasă inflamaţi de întrebări secunde. Grave, dar secunde: „La ce bun colonialismul?", „Cum să suprimăm nedreptăţile sodale?", „Cu ce drept intră americanii în Vietnam?" Asemenea întrebări sîrit mai potrivite cu vîrsta adultă, a cărei experienţă civică şi a cărei autoritate publică promit un răspuns articulat şi cît de cît eficace. Altfel, avem de-a face cu o combativitate romanţioasă, subminată de inconsistenţa gesticulaţiei pure. Un tînăr neisprăvit se aferează cu privire la ne-isprăvirea lumii. O nebuloasă incandescentă bate cu pumnul în masă şi vrea ordine! Adolescentul agitat — în care încolţeşte agitatorul îşi inventează insomnii din cauza „ipocriziei burgheze" (întruchipată, evident, în propriii săi părinţi) sau din cauza salariilor mici din Maroc. La baza unei astfel de „fermentaţii" stă rareori sentimentul autentic. E vorba mai curînd de misiona-risme livreşti sau de întîlniri „mobilizatoare" cu activişti de profesie. Mărturisirile autobiografice ale lui Emmanuel Terray confirmă întru totul ipotezele mele. Impulsul „originar" al afilierii sale la grupurile marxiste din Parisul anilor '50 este mînia revendicativă. Supărat pe ţara sa („chipul hidos al Franţei din anii 1954-1962"!), pe apartenenţă socială a părinţilor săi, pe agresorii din îndochina şi Algeria sau pe neregulile din Tunisia şi de la Casâblanca, tînărul participă la o primă reuniune politică. Subiectul: amnistierea condamnaţilor politici mal-gaşi. Dar ce putea fi drama malgaşă pentru un adolescent protestatar din Paris? Ce altceva decît materia primă a unei exigenţe abstracte, â unei candide proiecţii a eului juvenil pe 348 cerul eroismului civic. în etapa următoare, mînia îşi află debuşeul în imperativul luptei şi al „solidarităţii frăţeşti" între combatanţi. Cum avem de-a face cu un intelectual, temperamentul nu întîrzie să se justifice prin lecturi: puţin Mal-raux, dar mai ales cîţiva „corifei" ai marxismului („oferta cea mai masivă a pieţei ideologice în epocă"). Tînărul Terray este cuprins emerveillement şi de passion cînd îl descoperă pe Troţki (Revoluţia trădată, Istoria revoluţiei ruse), din care citează şi acum, la bătrîneţe, pasaje ample, greu de clasat pentru neiniţiaţi la rubrica „minuni" pasionante („Partidul are întotdeauna dreptate. Nu poţi avea dreptate decît cu Partidul şi prin Partid" etc ). O lectură formativă este Anti-Diihring (şi iarăşi, ca neiniţiat, eşti stingherit să constaţi că n-ai căzut niciodată răpus de farmecul acestei cărţi). E interesant că în această acumulare de texte edificatoare s-au strecurat de timpuriu (1948-1949) şi cîteva pagini riscante: relatări ale proceselor măsluite din Uniunea Sovietică şi ale ororilor din lagărele Gulagului. Tînărul Terray nu e încă „pregătit" să le ia în serios. îl impresionează totuşi cazul Margaretei Buber Neumann, nevasta unui lider comunist german, refugiată în URSS pentru a scăpa de Gestapo, arestată apoi cu ocazia epurărilor din 1937 şi, în cele din urmă, după acordul soyieto-german din 1940, restituită de NKVD Gestapoului. Mînia justiţiară â tîhărului nostru pare să fi intrat însă, în ciuda acestor scandaloase informaţii, în stare de narcoză. Enervantă cu adevărat rămîne tot problema deţinuţilor politici malgaşi.. Cît despre nemerniciile moscovite, ele îl umplu de admiraţie pentru... militanţii comunişti francezi,, care au Vaffreux cpurage de a şi le asuma şi chiar de a le justifica. Prin urmare, a digera partinic crimele Sovietelor e o virtute, un act de bravură şi nu — aşa cum tinde să creadă bunul-simţ — o cruzime strategică, o mîrşăyie impardona-bilă. Emmanuel Terray manifestă primele simptome ale acelei maladii pe care Tony Judt o numeşte „bilingvismul moral" al stîngii: aplici unor fenomene similare criterii de valorizare diferite, după cum ele afectează sau nu opţiunile tale politice: „înfierezi" abuzurile capitaliste şi le „explici" pe cele comuniste. La aceeaşi marfă, două măsuri. Deocamdată însă, dezgustat de „hidoasa" Franţă şi oarecum descumpănit de „realismul machiavelic" al Partidului 349 Comunist Francez, tînărul antropolog va lua drumul Africii. Se va ocupa acolo de societăţile tribale, proiectînd asupra lor luminile marxismului. Abia în 1968 (bineînţeles!) Franţa i se va părea din nou respirabilă. Va reveni deci pentru a activa ca fervent partizan al revoluţiei culturale maoiste. „O aberaţie mentală"? — se întreabă retrospectiv domnul Terray. Nicidecum. China acelor ani nu trebuie cîntărită după criteriile vulgare ale realităţii istorice. Ea era un simbol, iar revoluţia ei culturală — un mit. „Miturile nu se contestă" — citează domnul Terray din scrierile sapienţiale ale lui Georges Sorel. Ca om de stînga, poţi să-l conteşti totuşi pe Dumnezeu. Pe Mao însă nu-1 poţi contesta dacă eşti... de bună-credinţă şi dacă nu vrei să cazi în ipocrizie burgheză. II încă din titlul ei, cartea lui Emmanuel Terray aduce în discuţie o analogie pe cît de precară, pe atît de frecvent invocată în comentariile politice contemporane: analogia corrm-nism-creştinism: „A treia zi a comunismului" e, evident, ziua învierii sale, anticipată după modelul învierii christice (vezi pasajul — ales drept moto — din Evanghelia după Matei: „Ei îl vor omorî, dar a treia zi va învia") . Amprenta creştină e responsabilă — în concepţia domnului Terray — şi de ce e bun, şi de ce e rău în comunism. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o dublă strategie justificativă: pe de o parte, hi se atrage atenţia că nobleţea comunismului e inatacabilă de vreme ce rezultă din valorificarea unor virtuţi creştineşti (refuzul nedreptăţii şi al ipocriziei), pe de altă parte, ni se explică eşecul comunismului prin clericalizarea doctrinei sale: ideologia marxistă s-a lăsat invadată — şi erodată — de spiritul religios, dogmatic şi intolerant, pe care la început ştiuse să-l evite şi chiar să-l condamne. Partidul devine o biserică, aderenţii săi devin „credincioşi" cu periculoase înclinaţii sectante. Domnul Terray nu se sfieşte să facă, în această privinţă, declaraţii aiuritoare: comunismul nu e, pînă la urmă, decît o „reîncarnare"; atee (!) a religiei, o manevră şmecheră, de proporţii enorme, prin care spiritul religios reuşeşte să revină în avanscenă în plină epocă modernă. într-o 350 asemenea viziune, Marx şi Lenin sînt un fel de agenţi secreţi ai papalităţii, trimişi în misiune în tabăra duşmană. Creştinismul şi comunismul sînt legate prin fire numeroase şi trainice: unul e imaginea în oglindă a celuilalt. Cultul sfinţilor e totuna cu ritualurile festive închinate eroilor revoluţionari, procesiunile sînt totuna cu defilările de 1 Mai; spovedania — totuna cu autocritica, vînătoarea de vrăjitoare practicată de Inchiziţie — totuna cu procesele montate de NKVD. Un asemenea mod de gîndire sfîrşeşte prin a nu mai face nici o deosebire între cura de slăbire şi post, între mîncare şi împărtăşanie, între icoană şi afişul electoral. A pune pe două coloane fenomene atît de diferite prin firea şi prin anvergura lor e fie o probă de rea-credinţă, fie efectul mai curînd ridicol al unei inteligenţe de buldozer, care nu poate comenta decît ştergînd orice relief şi orice nuanţă. Domnul Terray simte, de altfel, că o ideologie care a mutilat cîteva decenii de istorie contemporană nu poate fi comparată cu o instituţie care a modelat întreaga planetă vreme de aproape două milenii. In consecinţă, se grăbeşte să fabrice comunismului un trecut şi proclamă cu emfază şcolară că el vine „din noaptea vremurilor", de undeva de la Spartacus şi de lâ profeţii veterotes-tamentari. Comunismul e o „aspiraţie milenară după dreptate, care îi împinge dintotdeauna pe cei oprimaţi să ia cu asalt ordinea stabilită de exploatatori". E o definiţie foarte rudimentară în lăcomia ei de a-şi adjudeca totul. S-ar zice că sudălmile oricărei bucătărese nevricoase, toate răzmeriţele lumii şi resentimentele oricărui clochard sînt preliminarii ale Manifestului Partidului Comunist. în orice caz, ele sînt — pentru domnul Terray— mult mai aproape de spiritul comunismului decît stalinismul şi tfibulaţiunile cominterniste. Acestea nu sînt decît „încarnări temporare", „dezastruoase, e drept, dar efemere" ale adevăratului comunism, ale cărui obîrşii se pierd în noaptea timpului... Dar domnul Terray are o imagine rudimentară şi despre creştinism. Domnia sa confundă candid esenţa cu accesoriile. Domnia sa crede că doctrina creştină e mai cu seamă o etică şi o sociologie şi că „refuzul injustiţiei şi al ipocriziei" constituie gloria definitorie a creştinismului. Domnul Terray se înşală: comunismul putea prelua asemenea exigenţe din multe alte locuri. Ele nu sînt lotul privilegiat al mentalităţii creştine şi 351 nici măcar al filosofiei comuniste. Creştinismul este, esen-ţialmente, o teorie (asumată existenţial) a întrupării lui Dumnezeu şi a învierii din morţi. Ce are în cctaun o asemenea teorie cu teoria plusvalorii şi cu mecanica relaţiilor de producţie? Ce poate avea în comun o doctrină a cărei axă este lupta de clasă cu o teorie a cărei axă este iubirea vrăjmaşului? Şi cum să sugerezi — altfel decît sub impactul unui infarct mental şi sufletesc — echivalenţa între prăbuşirea comunismului şi răstignirea lui Iisus, ambele urmate, în mod necesar, de o reînviere? Să venim şi la chestiunea Inchiziţiei, prilej de poticneală pentru multe spirite luminate atunci cînd se vorbeşte despre destinul lumesc al creştinismului. Andre Malraux însuşi s-a trezit spunînd la un moment dat că lagărele de muncă ale lui Stalin alterează demnitatea comunismului la fel de puţin cît alterează Inchiziţia demnitatea creştinismului. Nu putem intra acum în detaliul acestui fals paralelism. Ne, vom mulţumi să spunem ceea ce ne apare drept esenţial. Inchiziţia a fost, indiscutabil, un derapaj nebunesc al istoriei Bisericii. Corect e să adăugăm: al istoriei Bisericii catolice. El dovedeşte în ce măsură nevolnicia fiinţei . create poate batjocori mesajul cel mai curat al Creatorului ei. E vorba însă de un derapaj, de o nevolnicie, de o aberaţie fără nici o acoperire în ţesătura doctrinară a Bisericii. E un eşec omenesc, născut din nesocotirea dogmei, nu din aplicarea ei. Nu există nici un pasaj în textele sacre ale creştinismului care să îndemne la crimă sau măcar să tolereze, prin formulări echivoce, crima în numele lui Hristos. Dimpotrivă, crimele comuniste nu sînt decît concluziile pragmatice ale unei dogme fără echivoc: dogma violenţei, a suprimării brutale a adversarului, a revendicării sîngeroase. Cînd fondatorii marxism-leninismului afirmă, în încheierea Manifestului Partidului Comunist: „Comuniştii (...) declară deschis că nu-şi ppt atinge obiectivele decît dis-trugînd prin violenţă vechea ordine socială. Clasele diriguitoare trebuie să tremure la ideea unei revoluţii comuniste!", cînd se afirmă deci aşa ceva, anchetele politice nemiloase, asasinatul, Gulagul sînt consecinţe fireşti, justificate politic şi mpral. Cînd în corespondenţa dintre Marx şi Engelş se vorbeşte curent despre „terorismul revoluţionar", despre cruzimea binecuvîntată a „vindictei populare" ale cărei excese 352 („aşa-zise excese" — spune cinic Marx) nu trebuie să indigneze pe nimeni, cînd libertatea politică e declarată „mai rea decît sclavia cea mai rea" şi cînd cei doi amici admit că odată ajunşi la putere comuniştii trebuie să se poarte în aşa fel încît să treacă drept „monştri" (ceea ce — adaugă textul — „trebuie să-i lase indiferenţi"), cînd, în sfîrşit, Lenin declară că „teroarea înnoieşte ţara" -- cînd toate acestea şi altele asemenea proliferează canceros în textele „clasicilor" —, ne aflăm dinaintea unui întreg în care vorbele şi faptele, programul şi împlinirea lui se suprapun perfect, fără rest. Nu sîntem confruntaţi,, ca în cazul Inchiziţiei, cu un delir care contrazice doctrinarei cu un zel suprem, care o întruchipează. Domnul Terray nu percepe, această fundamentală deosebire. Discemămîntul lui se ascute însă pînă la surescitare cînd se pune problema rinei posibile analogii între comunism şi national-socialism. ÎDacă între creştinism şi comunism asemănările sînt izbitoare, între comunism şi nazism izbitoare sînt diferenţele! A le compara e a te face vinovat de „simplificări abuzive"., Pentru a ne convinge, domnul Terray recurge la un sofism foarţe răspîndit: aşază alături faptele naziştilor cu declaraţiile comuniste. Dacă ar fi pus faptă lîngă faptă, diferenţele dintre cele două orori s-ar fi estompat Aşa însă avem intr-o parte Ausdiwitzul şi în cealaltă nu Siberia, ci Capitalul. într-o parte camerele de gazare, în cealaltă lozincile comuniste despre umanism şi internaţionalism. Cruzimile — concede domnul Terray — sînt echivalente, dar ele derivă din sisteme diferite. Rămîne să ne întrebăm cît de uşor le va fi venit victimelor să savureze diferenţele de sistem. Şi totuşi, insistă domnul Terray, una sînt lagărele naziste, alta sînt lagărele sovietice. Primele — organizate, eficiente, lucide, celelalte — arbitrare, dominate de legea junglei, haotice (ca şi industria sovietică). în fond, în lagărele sovietice şi gardienii şi deţinuţii sînt un fel de „sălbatici^, care dau frîu liber instinctelor lor primitive. Cu alte cuvinte, între Soljeniţîn şi călăii lui deosebirile sînt neglijabile. Asemenea înmărmuritoare opinii te lasă fără comentarii. Sînt elucubraţiile unui răzgîiat care n-a gîndit nimic pînă la capăt şi n-a păţit niciodată nimic. III Domnul Emmânuel Terray este un marxist luminat. Se numeşte marxist luminat cineva care decide să rămînă marxist chiar dacă percepe — şi recunoaşte deschis — fisurile marxismului. Discursul marxistului lumiriat — în speţă al domnului Terray — sună în mare astfel: marxismul poate renaşte, cu condiţia să accepte cîtevâ „mici" revizuiri în punctele „esenţiale'". De pildă, să accepte abandonarea prezumţiilor sale ştiinţifice. într-adevăr, după ce în toate ţările comuniste teoria relativităţii, fizica înnoitoare a cuantelor, legile lui Mendel, cibernetica, structuralismul şi psihanaliza au fost rînd pe rînd contestate în numele marxismului, nu şade bine marxistului luminat să se mai agaţe de pretenţia ştiinţificului. „Materialismul — spune domnul Terray — este în mod inevitabil o filosofie a hazardului, a riscului, a pariului." O asemenea definiţie e, evident, departe de orice rigori scientiste şi, am spune, departe chiar de filosofie. E im minimalism filosofic, un strict necesar al reflexivităţii. Marxismul — pe care în adolescenţă domnul Terray 1-â ales pentru capacitatea sa de a explica integrallumea — trebuie, de asemenea, să recunoască un eşec în planul înţelegerii individului uman. Preocupat de oameni şi de omenire, el a ratat întîlnirea cu omul concret pe care, altfel, e gata să-l numească „cel mai preţios capital". Din această vorbă nu s-a ales nimic. Verificată pragmatic e mai ales teoria partidelor marxiste cu privire la „costul uman" ce trebuie necesarmente plătit pentru ca revoluţia să învingă (o formă cu adevărat insolită de umanism!). Oricum, despre dramele individului, despre afecte, despre lumea sufletească, în genere, marxistul n-are nimic de spus. Ce e curios e că nici politicul — zonă în care marxismul se simte îndeobşte acasă — nu mai păstrează relieful unei competenţe specifice. Comuniştii sfîrşesc prin a prelua ticurile adversarului. Noţiimea însăşi de „partid" este o noţiune burgheză. De fapt, victoria revoluţiei n-a fost — după o fpr-mulă a lui Otto Ruhle — decît înlocuirea „statului burghez alb" prin „statul burghez roşu". Distincţia între elita diriguitoare şi massa manevrată funcţionează în ambele tabere, ca să nu mai vorbim de împrejurarea fatală că, în ambele tabere, 354 politicul e un element de ,,suprastructură", adică ceva mai curînd determinat decît determinant. Marxistul luminat propune, pentru a-şi salva doctrina, şi alte „mici" revizuiri: se va renunţa la utopia comunismului înţeles ca „armonie finală" a istoriei, se va relativiza determinismul economic şi social, se va atenua ideea rolului mesianic al proletariatului. Conceptul însuşi de „clasă socială" trebuie niţeluş* demitizat: apartenenţa de clasă e, în definitiv, o condiţie paşivă a. omului, un statut arbitrar, care i se impune din afară. Pînă şi „partidului" trebuie să i se ajusteze monumentalitatea, iradierea mistică, luciul. Să nu uităm nici unele excese teoretice: legea unităţii şi luptei contrariilor, legea conexiunii universale, cultul materiei, egalitarismul se pretează, toate, la severe intervenţii cosmetice; Marx trebuie îmbunătăţit prin Althusser: „Realitatea este iremediabil plurală; diferenţele sînt reale, insurmontabile şi orice încercare de a le aboli, de a le integra într-o unitate său uniformitate artificială şi arbitrară este, inevitabil, idealistă"; i, , Aşa stînd lucrurile, ne putem întreba cu oarecare nelinişte (retorică): ce rămîne totuşi din marxism? Emmanuel Terray încearcă să păstreze în inventar, cîteva bunuri ideologice1 care i se par incontestabile: de exemplu, categoriile analizei economice şi sociale. Dar cum se poate îndreptăţi validitatea unor categorii analitice care nu funcţionează decît ca mecanism demolator? Căci reperele „ştiinţifice" care fac posibilă „critica sistemului capitalist" se dovedesc falimentare dacă e să devină soluţii, repere pentru „edificarea socialismului". Marele dezastru al economiilor de tip socialist e de neconceput în afara gîndirii economice a marxismului, cu „solidele" ei „categorii de analiză". Valabile — din punctul de vedere al domnului Terray; — rămîh, în perimetrul marxismului, şi „preferinţele" lui pentru mişcările de clasă şi de massă (dată fiind „superioritatea reflecţiei colective asupra meditaţiei solitare" —, ceea ce nouă nu ne apare drept evidenţă), precum şi teza luptei de clasă. Aici, filosofia marxistului luminat ni se arată în toată splendoarea ei de „filosofica hazardului şi a riscului". în ce termeni măi e valabilă >,lupta de clasă" dacă, aşa cum am văzut, conceptul „claselor" sociale e precar, proletariatul trebuie demitizat, iar massele însele sînt cînd obiec- 355 tul unui credit fără limită, cind o adunătură inarticulată? Lenin şi Kautsky n-aveau nici o încredere în „spontanei-tăţile" mulţimii, iar Roşa Luxemburg — în textele selecţionate de domnul Terray — vorbeşte uneori despre „inteligenţa" masselor (Grevă de masse, partid, sindicate), alteori, despre „cecitatea" lor (Centralism şi democraţie). La capătul atîtor abdicări, rectificări drastice şi recuperări stîngace, te-ai aştepta ca marxistul luminat să piardă ceva din blinda lui încăpăţînare. Să accepte, de pildă, că un conglomerat ideologic atît de artificial şi totodată atît de agresiv nu putea mîntui pe nimeni, că, dimpotrivă, el nu putea aduce decît nenorocire, şi aceasta datorită nu conjuncturilor nefavorabile, ci insuficienţelor lui constitutive. Dar domnul Terray nu cedează, nu regretă, nu se îndoieşte. După părerea dumisale, comunismul a ratat fiindcă a avut „vertijul eficacităţii" şi s-ă grăbit să ajungă la ţintă pe „scurtătura"— neinspirată — a constrîngerii, a terorii, a asasinatului. Comunismul a ratat datorită mediocrităţii liderilor comunişti din anii '70 -'80, datorită înfrîngerii spartakiştilor berlinezi şi datorită uciderii unor conducători ideali, ca Roşa Luxemburg şi Karl Liebknecht. Şi, la urma urmelor, ce avem de opus ratării comuniste? Democraţia ţărilor liberale? Dar nici ea nu e perfectă: e un simplu „parlamentarism". Sau, poate, ne vom lăsa impresionaţi de nivelul de trai al muncitorimii din Vest, mult mai ridicat, e drept, decît cel al echivalentului ei răsăritean? Meritul revine însă nu sistemului, ci muncitorilor înşişi, care şi-au „smuls" drepturile prin „luptă". Ca şi cînd în Est muncitorii n-au avut nimic de cerut şi ca şi cînd cererile lor erau onorate altfel decît prin represiune. Marxistul luminat, cel din Occident mai cu seamă, este, să nu-1 nedreptăţim, un personaj inteligent, cultivat şi plin de bune intenţii. Cartea lui Emmanuel Terray o dovedeşte: scrisă cu talent şi cu o anumită vervă a devierii, ea emană un soi de lirism toxic, născător de fantasme. L-am cunoscut pe autor la Berlin, într-un institut foarte pretenţios, de „studii avansate". Miop, durduliu, slujitor asiduu al vinului roşu pe care îl sorbea seară de seară cu o voluptate timidă, de funcţionar în vacanţă, Emmanuel era pentru noi toţi întruchiparea discreţiei şi a cumsecădeniei. Cînd însă într-o bună, zi i-am spus 356 ce cred despre proaspăt apăruta lui carte, mîinile au început să-i tremure, maxilarele au muşcat în gol, iar vorbele au ţîşnit spasmodic dintr-un gîtlej sufocat de mînie. Pentru o clipă, în ochii lui tandri am văzut ghilotina. Dilema, nr. 83,12-18 august 1994; nr. 84,19-25 august 1994; nr. 85,26 august -1 septembrie 1994 Contextul Analiza politică, pedagogia, istoria şi sociologia, discursul electoral şi rapoartele guvernamentale au inventat de o bună bucată de vreme un nou ţap ispăşitor: contextul. Contextul explică tot şi justifică tot. Dacă e rău — şi, în general, e rău contextul e motivaţia supremă a oricărui eşec; dacă e bun, el trebuie „bine folosit", căci poate fi salvator. A reuşi în viaţă e a valorifica abil contexte. „Totul e context" — iată maxima unei noi înţelepciuni — să-i spunem „contextualistă" —, al cărei substrat e relativismul total Performanţa? Depinde de context. Valorile? Nu sînt ceea ce credem noi că sînt. Depind şi ele de context. Falimentul? O problemă de context. Vinovăţia? Contextuală şi ea. Contextul are virtutea miraculoasă de a absorbi toate răspunsurile, toate devierile, toate echivo-curile. îl invoci şi totul se simplifică. Funcţionează în orice împrejurare ca un hocus-pocus, ca un deus ex machina. Indiferent în ce direcţie porneşti, vine (foarte repede) un moment cînd dai peste „polifonia" contextului. Sa luăm exemple. Un mare succes al analizei contextuale estev mai ales în Apus, reforma modernă a pedagogiei. Se porneşte de la convingerea hiperliberală că nu poţi educa un copil dacă nu începi prin a-1 înţelege. înţelegerea tinde însă, pînă la urmă, să devină atît de complexă, atît de nuanţată (cu implicaţia identificării integrale a pedagogului cu „obiectul" său), încît, mai devreme sau mai tîrziu, realizezi că, pe măsură ce înţelegi, nu mai poţi educa. Cum să educi un conglomerat de „influenţe" sociale, complexe psihanalizabile, experienţe subliminale, frustrări obscure, vise prost digerate şi fatalităţi genetice? Cum să dialoghezi cu o intersecţie? Căci asta devine individul uman prin „contextualizare": o inter- 358 secţie. Şi anume o intersecţie vidă, de vreme ce lucrurile importante, hotărîtoare, se: petrec întotdeaima de jur-împrejur şi niciodată în centrw. Pedagogia; în asemenea situaţii, devine imposibila. Pedagogul e invalidat de context. El nu poate pretinde a modela un tînăr care greşeşte sub impactul familiei obtuze, al societăţii nedrepte sau al vreunei traume intrauterine. Tot ce poate el face e să lupte pentru reforma familiei, a societăţii şi a vieţii sufleteşti din maternităţi. Dacă domnul Goe devine abisal, dacă domnul Goe nu mai e decît o funcţie a contextului său, pedagogul trebuie să-şi schimbe profesiunea, să devină revoluţionar sau politician . Ălf exemplu. Redresarea economică a României e greoaie, ritmul e lent, flasc:) dezordonat. Avem însă b scuză: contextul internaţional. Criza economică mondială. Recesiunea în care se zbat „ţările dezvoltatei. Cu alte cuvinte) înăuntru totul e în regulă: naţiunea e solidară şi harnică, întreprinzătorii sînt oneşti, Guvernul gîndeşte impecabil, ingenios şi suplu. Ceea ce ne omoară e contextul. Ne trag în jos necazurile altora. De altfel, contextul ne persecută; s-ar zice, dintotdeâtina. Sîntem prost plasaţi. Ba Ia marginea Imperiului Roman, ba la porţile creştinătăţii, cu ruşii într-o Coastă, cu ungurii în alta, latini singuratici într-o mare slavă, ortodocşi defensivi în bătaia vînturilor catolice, greco-catolice, protestante şi neoprotestante. Â mai venit peste noi şi Ialta, s-o mâi fi uneltit eîte ceva şi la Malta --- ce putem pentru că să facem? Istoria (şi geografia) ne sabotează, noi le boicotam. In veşnic divorţ eu contextul, visăm compensator nunţi cosmice şi sucombăm nobil sub priviri duioase de oiţe. N-avem nimic de încercat, nimic de sperat: atîrnăm de context. Ga orice ţară mică. Dar mai abitir decît oricare altă ţară micăP" In definitiv, e un mare noroc să poţi să pui totul în aceeaşi căciulă. Să ai mereu la înciemînă un context dezavantajos care să-ţi preia insuficienţele; ratările, somnolenţa. Să poţi să spui că nu ţi-ai scris cărţile din cauza contextului, că n-aî cîştigat alegerile din cauza contextului, că te-ai apucat de potlogării din cauza contextului. Pe scurt, ca eşti formidabil, dar ghinionist. Că eşti pe toate planurile victima împrejurărUor. Mioritismul românesc e, una peste alta, o filosof ie (dulce şi perdantă) a-contextului vrăjmaş, a nevinovăţiei sacrificate. Cu o altă formă a „contextualismului" m-am întîlnit zilele trecute. Un bun vecin şi prieten, dintre puţinii cu câre pot intra 359 în disjuncţie fără să-mi otrăvesc prietenia, a ţinut să-mi recomande, apropo de cîteva comentarii despre comunism pe care le-am publicat de curînd*, mai multă precauţie teoretică, mai multă atenţie la context. Ce context? — zic. Cînd în corespondenţa între Marx şi Engels găsesc pasaje care îndeamnă —în mod explicit ■— la crimă politică, ce să ne mai dăm după context? Ba să ne dăm — insistă bunul meu vecin şi prieten. Citatele sînt înşelătoare. Trebuie să le plasăm în ansamblul operei şi al biografiei autorilor (în fond, ce tineri erau cînd au scris Manifestul Partidului Comunist!), trebuie să ne gîndim la atmosfera revoluţionară a secolului al XlX-lea, la tradiţiile romantismului german etc., etc., etc. Ce romantism german, domnule?! Ştii dumneata vreun pasaj despre necesitatea terorismului în textele lui Novalis, ale fraţilor Schlegel sau ale lui Caras? Nul — mi se răspunde. Dar pot recolta asemenea pasaje din cărţile lui Nietzsche. Bine — zic—, dar dacă e aşa, să-i înecăm în context pe toţi! De ce să dăm citate „extremiste" din proza de tinereţe a lui Cioran, fără să amintim de atmosfera generală a epocii (în care un intelectual de stînga ca Emma-nuel Mounier vorbea despre Franţa, la fel cum vorbea Cioran despre România; „Ţara are nevoie de muşchi şi de niţică sălbăticie"), de vîrsta fragedă a autorului, de — evident! — „romantismul" lui! Ceva context o fi avut şi Zelea - Codreanu, ca să nu mai vorbim de romantica lui căutătură! Cît de departe avem dreptul să mergem speculînd subtilităţile contextului? Şi cum să evităm entropia morală care poate rezulta din ştergerea tuturor conturelor, din scufundarea realităţilor în bogata nedeterminare a ambianţei care le-a produs? Mi se va spune că totuşi cei care mizează pe valoarea explicativă a contextelor au de partea lor argumentele bunu-lui-simţ. Fireşte că de cele mai multe ori contextul e decisiv sau, în orice caz, lămuritor. „Contextualiştii" au, prin urmare, dreptate. Cu o vorbă care-i plăcea lui Constantin Noica, voi răspunde că nu au decît dreptate. Nu poţi trage la ţintă daca te uiţi la „contextul" ei. Şi, mai ales, nu poţi eluda faptul că în puzderia de contexte în care trăim aşteaptă masive, necomplezente, drapate într-o drastică evidenţă textele înseşi, despre care avem de dat socoteală. Dilema, nr , 88,16 - 22 septembrie 1994 * Vezi în Volumul de faţă, Sofismele conştiinţei vinovate, pp. 347-357. 360 Revenire la context... în încercarea mea de a defini raportul corect între „text" şi „context", n-am făcut decît să recurg la un soi de metaforă: am spus că nu poţi ţinti dacă, în loc să priveşti ţinta, priveşti „contextul" din jurul ei. De aceea — ziceam — „contextu-aliştii", deşi au dreptate să acorde importanţă contextului, nu au decît dreptate (o dreptate parţială) cîtă vreme pierd din vedere textul însuşi. Metafora mea pare să fi sunat unora a pluton de execuţie. E un malentendu. Nu vreau sînge, nu mă distrează să practic „voluptuoase probe de tir" împotriva „dreptăţii". Tot ce vreau £ să nu mă las devorat de contexte înainte de a ajunge la text şi să nu justific texte evident criminale prin contexte care pot părea binevoitoare şi, eventual, solide teoretic. Eu găsesc, de pildă, în paginile „clasicilor" marxismului declaraţii potrivit cărora „odată ajunşi la putere", comuniştii „vor fi constrînşi să acţioneze cum s-a acţionat în 1793". în alte locuri se vorbeşte despre necesitatea de „a forţa pe democraţi să treacă de la discursurile teroriste la fapte". Ce „context" poate atenua radicalitatea asasină a unor asemenea pasaje? Cum să manevrez „biografia, viziunea, epoca"1; „eşafodajul" „de marcă" al gîndirii marxiste, ca să rezulte că „a acţiona ca în 1793" său „a trece la acte teroriste" sînt simple hiperbole romantice? Unde e „fineţea" pe care eu nu o văd? Care e marele context umanist, marea construcţie raţionalistă pe care se bizuie asemenea nevinovate pasaje? Să luăm alt „teoretician de marcă", imul contemporan. Se numeşte Jean Paul Sartre şi nu ezită să spună într-o discuţie publicată în Actuel, la 28 februarie 1973, că „un regim revoluţionar trebuie să se debaraseze de un anumit număr de indivizi care îl ameninţă" şi că „nu există alt mijloc, pentru 361 aceasta, decît moartea. Căci dintr-o, închisoare se mai poate ieşi." „Revoluţionarii de la 1793 n-au ucis destul" — conchide marele filosof. Ce faci cînd dai peste un asemenea text? Te îngrozeşti? Te înfurii? Nu! — m-ar sfătui, probabil, iubitorii de nuanţe. Te apuci răbdător de studiu, scormoneşti contexte pînă dai de „spiritul de ansamblu" care explică totul şi te ajută să treci peste micul acces de bestialitate al unui idealist... Ni se cere să nu amestecăm „ideile originare" cu unele „fapte degradante". Dar care sînt, în fragmentele citate din Marx şi Sartre, „ideile originare" valabile, care trebuie deosebite de promiscuitatea realului? Ş-ar părea că mă rafuiesc doar cu una dintre experienţele „terifiante" ale veacului, neînţelegîndu-i pe cei care au trecut prin două.,Se poate. Dar trebuie să constat că şi cei care au trecut prin două (nazism, şi comunism) se /rafuiesc, în genere, numai cu cea dinţii. Şi tocmai de aia, mă răfuiesc eu mai abitir cu cealaltă! Eu nu ştiu să existe, în ţoată opera lui Heidegger, o singură propoziţie care, să ceară moarter moarte la propriu, asasinat; Dar ştiu că există un scandal Heidegger> provocat de perioada lui nazistă; >un scandal academic şi mediatic,-căruia nu-i corespunde nici un scandal Sartre de anvergură asemănătoare. , • • , : . Publicistica Tui Sartre oferă nu doar fragmente izolate de isterie, ci zeci şi zeci de pagini irespirabile, zeci şi şute de gesturi delirante în favoarea unor realităţi care, pentru orice om normal, sînt înfricoşătoare. Dar Sartre nu şi-a pierdut onorabilitatea. Şi nimeni n-a -analizat L'Etre et le Neant pentru a depista în el o substructurâ stalinistă. în schimb — ca să luăm un alt exemplu —, articolele de tinereţe gardistă ale lui Mircea Eliade au devenit pentru unii exegeţi de ultimă oră argumente suficiente pentru demolarea întregii sale opere ca antisemită şi „reacţionară". Aici e toată problema: pe unii „contextul" îi salvează, pe alţii nu. Unii rămîn sus oricît de jos ş-ar fi întîmplaj să coboare, (alţii, dimpotrivă, oricît de sus au putut urca, rămîn, fatalmente, jos, supuşi unui oprobriu mereu( vigilent, mereu legitim, E, unul dintre chipurile acelui „mare [tabu" descris curajos, de Jean-Franqois Reyel: a face crime la stînga nu e la fel de compromiţător ca a face crime la dreapta^-Sau, cum spune Revel, „există o limită în ostilitatea faţă de comunism: dacă o depăşeşti, eşti brusc suspectat de 362 fascism../' Apare astfel o tulburătoare ierarhie a răului, o diversificare de rang a asasinatului. Faptul că la începutul anilor '30 au pierit în Ucraina prin înfometare organizată tot atîţia oameni cît mai tîrziu, în toată Europa în urma Holocaustului, faptul că soldaţii Chinei comuniste au ucis jumătate din populaţia tibetană şi multe asemenea orori provocate în numele unei ideologii victorioase nu determină aceeaşi calitate a indignării ca dezastrele dreptei. Şi asta pentru un singur motiv: vin de la stînga, adică dintr-o sursă care, în sine, e pură! Aşa se explică de ce naţiunea şi statul german îşi asumă o vinovăţie globală şi şi-au făcut un program din a răscumpăra neîncetat demenţa lui Hitler, în vreme ce naţiunea rusă şi ex-statul sovietic au încheiat scurt litigiul, trecîndu-1 pe Stalin din mausoleu în raclă. ■?. . Dacă vreunul dintre amicii mei marxizanţi mi-ar mărturisi că are o slăbiciune pentru Marx, că marxismul e una dintre componentele calde încă ale tinereţii lui, că a crezut în el, drept care: nu se poate dezice cu totul, şi că, prin urmare, e înclinat să treacă cu vederea excesele lui „revoluţionare", oricît de barbar ar suna ele astăzi, aş înţelege, admiţînd că orice iubire, chiar şi una „deviată", trebuie respectată. Există oameni care nu s-au ferit să facă asemenea delicate mărturisiri. (Kar.1 Popper, de pildă, care, aflînd din cartea The Red Prussian a lui Leopold Şchwartzschild că Marx n-a fost nici pe departe atît de umanitarei de iubitor de libertate pe cît se spune, a admis, nu > fără o,urmă de melancolie, că dovezile oferite de colegul său — „mai ales în corespondenţa lui Marx cu Engels" — sînt „zdrobitoare" şi s-a înclinat în faţa evidenţei.) y . ~ Dar mărxizanţii care ţin steagul sus, care nu pot admite că idolul lor e un teoretician al terorii, că textele lui îl încriminează că pe un. fals (şi crud) profet şi că. în umbra lui —: şi pe baza indicaţiilor lui exprese (ceea ce nu cred că e cazul cu Nietzsche, pînă nu mi se dovedeşte pe text) — a crescut un mormînt cuprinzmd zeci de milioane de victime, aceştia mă scot din minţi şi mă obligă cu obstinaţia lor stângistă să mă rostogolesc mai la dreapta decît aş vrea să fiu. Dilema, nr. 89,23 - 29 septembrie 1994 Viaţa intelectuală sub dictatură în 1992, către sfîrşitul celor şase luni petrecute împreună la Institutul de Studii Avansate din Berlin, Bruce Ackerman, profesor de drept la Yale, m-a întrebat, cu un soi de perplexitate inocentă, cum se face că am supravieţuit intelectual-mente într-o ţară comunistă, controlată vreme de patruzeci şi cinci de ani de un regim totalitar. întrebarea nu era decît efectul de suprafaţă al unor nedumeriri mai adînci şi mai nuanţate. Ea deschidea un cîmp larg de întrebări subiacente, imele decurgînd din mirarea legitimă a bunului-simţ, altele din ignorarea — inevitabilă — a tipului de societate născută în Europa de Est după al doilea război mondial, sub ocupaţie rusească. Bruce voia sa ştie şi să înţeleagă, cum se împacă libertatea constitutivă a spiritului cu agresivitatea unei ideologii inflexibile, cum se poate forma cineva — ca intelectual competitiv — într-un context care resistematizează întreaga cultură a lumii după criteriul luptei de clasă şi care propune mai curînd tabuuri decît modele, pe scurt, cum poţi funcţiona normal într-o ambianţă riguros anormală, cum e cea a dictaturii comuniste. Intr-un anumit sens, întrebarea lui Bruce mă flata... Rezulta că nu corespundeam întru totul aşteptărilor lui mai curînd sumbre: eram oarecum articulat, citisem şi altceva decît Marx şi Engels, păream mai aproape de cosmopolitism decît de îngustimea tribală puteam fi acceptat, prin urmare, ca un interlocutor plauzibil. Mărturisesc că uneori împărtăşesc eu însumi perplexitatea lui Bruce. , Ea se amplifică, de altfel, considerabil, dacă, dincolo de cazul individual, luăm în discuţie performanţa creatoare globală a Estului european. într-adevăr, cum se explică — pe fundalul cenzurii staliniste, al Gulagului, al neîntreruptei supravegheri 364 totalitare -^ muzica şi filmul sovietic, Ahmatova, Pastemak, Grossmann sau Platonov, cum se explică filmul ceh din anii '60 sau cel maghiar de la sfîrşitul anilor '70, cum se explică Polanski, Wajda şi Forman, matematică poloneză sau poezia românească? Şi, în general, cum e posibil ca un sistem de învăţămînt hiperideologizat şi un spaţiu cultural a cărui axă e interdicţia să producă — nu întotdeauna, dar mai des decît ar fi de aşteptat — exemplare umane care, odată ieşite din sistem, să facă o figură măi mult decît onorabilă pe scena democraţiilor liberale. întrebarea lui Bruce Ackerman are şi un „corelativ" românesc ceva mai tenebros: e ideea unora (între alţii a mult regretatului loan Petru Culianu) că, vreme de patruzeci şi cinci de ani, în România nu s-a întîmplat culturalinente nimic. Efectul castrator al comunismului ar fi fost, cu alte cuvinte, fatal. Profesorul american măcăr se mira că —- în ciuda contextului — părem să fi funcţionat. Românii -— unii dintre ei— Atribuie contextului consecinţe funeste. Sa încercăm să ne aducem aminte cum a fost de fapt. Un mod de a expedia problema ar fi să declarăm — cum o făcea Constantin Noica din cînd în cînd— că pentru viaţa intelectuală condiţiile bune sînt rele şi condiţiile rele sînt bune. O declaraţie în aparenţă cinică, dar încercînd, în fond, să ne pregătească sufleteşte pentru valorificarea maximală ă minimalului şi să preîntîmpine astfel paralizia mentală pe care indigenţă mijloacelor curente şi die Durftigkeit der Zeit ar fi putut-o provoca. La un posibil efect stimulator ăl negativi-tăţii se referă şi un scriitor est-german ca Ştefan Heym cînd spune: „Dacă eşti scriitor în Vest, poţi să scrii practic tot ce pofteşti, nu contează, nimănui nu-i pasă. Fireşte, eşti citit, unii se amuză citindu-te, dar efectul practic al scrisului tău e minor: Dincoace, în, partea «socialistă» a lumii, e cu totul altfel. Scriitorul are mai multă greutate: de aceea avem cenzură, pentru că la noi cuvînţul contează, iar politicienii trebuie să-l ia în serios. De aceea e mult mai interesant să lucrezi în această parte a lumii." Din punctul meu de vedere, tonul lui Ştefan Heym e puţin prea dezinvolt, iar afirmaţiile sale — de o linearitate discutabilă. Pentru a prelua un comentariu al lui Jacques Rupnik, nu e, de pildă, sigur dacă „aveam cenzură fiindcă acordam mai multă greutate cuvîntului sau dacă nu 365 cumva cuvîntul căpăta greutate tocmai pentru că aveam cenzură''. Şi apoi, lupta cu cenzura nu era întotdeauna „amuzantă" sau „interesantă". E adevărat totuşi că multe dintre limitele de diverse tipuri pe care statul totalitar le impunea aii fost^convertite în combustibil. Existenţa cenzurii a dus la elaborarea unor ingenioase tehnici ale subtextului; ale aluziei, ale camuflării mesajului, tehnici practicate cu virtuozitate de scriitori şi asimilate prompt de massa cititorilor. Piedicile de care se izbea efortul de informaţie ştiinţifică, interdicţia sub care erau plasate o serie de idei şi metode caracteristice pentru spiritul veacului (psihanaliza, de pildă, sau structuralismul), taxate de critica marxistă drept „formaliste", „reacţionare", „burgheze" — toate acestea intensificau curiozitatea intelectuală şi dădeau „transgresiunilor" mai mult sau mai puţin conspirative prestigiul riscului politic şi farmecul opţiunilor neconvenţionale. A fi structuralist devenea palpitant, a fi criptostructuralist, adică a strecura printre rînduri principii şi procedee de tip structuralist — devenea romantic. Ceea ce într-o ţară normală se citeşte cu naturaleţe, destins sau cu o hărnicie birocratică, într-o ţară totalitară se citeşte cu o pasiune cu atît mai vie şi mai transfiguratoare, cu cît este mai inadecvată. Pentru intelectualul din Estul european cultura nu e, aşadar, „ritmul firesc al respiraţiei spiritului'^ ci „un oxigen furat", „depozitat clandestin", „o variantă a supravieţuirii" (Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, 1991, p. 6). Colorată de asemenea conotaţii, viaţa intelectuală sub dictatură are un aspect dramatic, „fierbinte", de natură să mobilizeze fiinţa integrală a protagoniştilor, resursele lor ultime. Nevoia de cultură nu e hrănită, în aceste condiţii, de gustul pentru gratuitate sau de vertijul dezinteresat al cunoaşterii şi al creativităţii. Nevoia de cultură are drept sursă instinctul primar al conservării şi, totodată, exigenţa „mîntuirii" individuale într-o ambianţă care nu se interesează decît de soluţii colectiviste. Mi se va spune că exigenţa^ aceasta nu putea exista decît în’ cercul restrîns al unei elite. în realitate, ea cuprindea, în mod inexplicabil, categorii sociale largi. La librării se stătea la coadă la fel de răbdător cum se stătea la magazinele alimentare, Platon şi Heidegger se vindeau în zeci de mii de exemplare, iar după rapida lor epuizare se comercializau „la negru", laolaltă cu untul, făina 366 şi carnea. Evident, e greu de presupus că existau, în România, patruzeci şi două de mii de heideggerieni (acesta a fost tirajul la Holzwege). Fenomenul vorbeşte mâi degrabă despre o anumită fetişizare a cărţii şi â culturii în genere, despre emulaţia intelectuală stîmită de spectrul clandestinităţii. La capătul acestor prime consideraţii, âm putea spune că viaţa intelectuală sub dictatură este posibilă, paradoxal, tocmai îhtrucît e potenţial imposibilă. Gu alte cuvinte, probabilitatea redusă a unei vieţi intelectuale normale face ca forţa ei de irumpere, capacitatea ei de â profita de toate fisurile sistemului să fie enorme. II Inventarierea elementelor de context care au făcut posibilă supravieţuirea noastră intelectuală sub dictatură nu se poate dispensa de un minim corolar metafizic. E inevitabil, la uri moment dat, să ne confruntăm cu nebuloasa problemă a răului. Cei care au făcut experienţa-limita a imui rău imanent (război, boală, diferite variante de univers concentraţionar) ştiu că pînă şi in cele mâi barbare întruchipări ale sale răul nu poate avea o ţesătură omogenă, nu poate fi compact. Ontologic — şi teologic — răul e imperfect. Ceea ce înseamnă că el lasă întotdeauna uh „spaţiu de joc", o şansă de echilibrare celor aflaţi sub impactul lui. Chiar şi cea mai rea dintre lumi e — aş spune — cosmotică, adică ilustrează o ordine în care sînt prezente toate ingredientele lumii normale. Orice Iunie are atributul totalităţii. înăuntrul acestei totalităţi apar, fireşte, infinite variaţiuni de dozaj, dar important este că „reţeta" e completă; greşită e numai proporţia, repartiţia internă a cantităţilor. Dacă în lumea comunista, ca lume a răului consistent, lucrurile n-ar fi stat astfel, nu s-ar fi declanşat niciodată, în perimetrul ei, numeroasele mecanisme de supravieţuire concretizate, între altele, în seria de performanţe ştiinţifice şi artistice ale Estului european. Cînd vorbim despre viaţa intelectuală sub dictatură, trebuie deci să evităm excesele spiritului de geometrie, simplificările apocaliptice, tapajul şentiirientaL Ideea — foarte răspîndită în Occident — potrivit căreia sub dictaturile comuniste nu s-â gîridit decît materialist-dialectic, hu s-au pictat decît portrete omagiale, 367 nu s-au compus decît ode programatice şi nu s-au scris decît romane şi poeme realişt-socialiste nu corespunde decît cîtor-va episoade din istoria Europei Răsăritene şi, chiar înăuntrul acestor episoade, numai stratului lor oficial. Sub comunism — ca şi pe front, ca şi în puşcărie — există, concomitent cu oroarea, şi experienţa iubirii, şi aceea a speranţei, şi aceea a reflecţiei libere. Există chiar — ne-o amintim bine — şi o anumită specie de umor devenit un „mecanism de supravieţuire" între altele. „Mintea captivă" — pentru a relua formula din 1952 a lui Czeslaw Milosz — e totuşi „minţe" şi nu neapărat de proastă calitate. Jurnalul de detenţie al lui N. Şteinhardt nu se intitulează degeaba Jurnalul fericirii. Bineînţeles că fericirea posibilă în închisoare nu seamănă cu fericirea cam-pestră, dar ea rămîne o formă (paradoxală) a fericirii, simultană şi uneori consubstanţială cu tragedia împrejurărilor. Spunînd asta nu vreau în nici un caz să atenuez atrocităţile regimului totalitar comunist, să absolv dictatura de inumani-tatea ei esenţială. Nu vreau să spun că răul e bun, ci — repet — că răul e imperfect. Şi că infernul terestru fără orizont e la fel de improbabil ca şi paradisul terestru fără pată. Ar mai fi de adăugat că imperfecţiunea răului e şi condiţia strict necesară a adaptării la răuf cu beneficiile şi cu riscurile Şale de neocolit. Viaţa intelectuală sub dictatură a fost posibilă şi pentru că, într-un fel sau altul, intelectualii se adaptaseră la condiţiile dictaturii. Perspectiva unei schimbări de regim a fost — pînă în ultima clipă — cvasiinexistentă. în consecinţă, eram cu toţii pregătiţi pentru o cursă lungă, practic fără sfîrşit. Un amestec de resemnare, sublimare a insatisfacţiilor, viclenie conjuncturală, melancolie şi umor — aceasta era recuzita curentă a supravieţuirii noastre. Mihai Botez a rezumat foarte limpede această situaţie: „Se spune uneori că intelectualul ce trăieşte sub regimul comunist trebuie totdeauna să aleagă între a fi curtean ori disident. E o simplificare excesivă. A accepta contractul social comunist nu înseamnă f obligatoriu să devii curtean: mulţi tehnocraţi est-europeni dovedesc aceasta şi chiar unii culţurocraţi. Găci există o tristă, dar adevărată «artă a supravieţuirii», aş adăuga chiar, demnă, sub dictatura comunistă, combinînd supunere bine calculată, criticism autolimitat, păstrare tactică a unui profil marginal şi utilizare inteligentă a oportunităţilor. Desigur, pentru mulţi intelectuali occidentali astfel de stra- 368 tegii par stranii, dacă nu chiar dezgustătoare. în principiu sîntgata- să fiu de acord cu ei, adăugîndu-le urarea mea tristă ca niciodată să nu fie obligaţi să înveţe o astfel de artă" (M. Botez, Intelectualii din Europa de Est, Editura Fundaţiei Culturale Române> 1993, pp. 52-53). Un aspect — insuficient analizat — al răului imperfect caracteristic dictaturii îl constituie şi componenta ei de arbitrar. De regulă, asociem dictaturile cu o atmosferă de necesitate isterică, de rigorism fără breşă. Or, mai ales dictaturile comuniste se disting prin interstiţii surprinzătoare de suspensie a regulilor. Legea poate deveni dintr-o dată, fără motivaţie aparentă, laxă. Fie că e vorba de capricii ale clasei conducătoare, fie că e vorba de efectul unor conflicte interne Ia vîrf sau de strategii politice obscure pentru muritorul de rînd, abaterile de la norma totalitară joacă un rol însemnat în configuraţia vieţii intelectuale sub dictatură. La prima vedere, arbitrarul nu poate decît să şubrezească reţeaua funcţională a Puterii. In realitate, el 6 consolidează, adăugîndu-i Un coefi-cienţ derutant de imprevizibil. Aşa se întîmplă că, de pildă, cutărui disident i se întrerup convorbirile telefonice cu prietenii, dar i se tolerează lungi interviuri-1- de asemenea telefonice — la posturi de radio „duşmănoase" de tip Europa Liberă sau Vocea Americii. Aşa se întîmplă că, într-o ţară a ateismului militant, unui anumit poet i se îngăduie să tipărească un volum de lirică religioasă. Potrivit aceleiaşi „strategii", într-o ţară a celei mai severe supravegheri poliţieneşti se poate întîmplă să apară — spre stupoarea generală — un roman cu pasaje foarte transparente împotriva Securităţii. Asemenea excepţii reuşesc să întreţină pe scena culturală o atmosferă de confuzie şi nesiguranţă bine valorificată de nomenclatură, în orice caz, pentru comunismul est-european şi mai ales pentru cel sud-est european, este caracteristic acest amestec straniu de intransigenţă şi haos, de rigiditate şi disoluţie. ■ Se vorbeşte puţin despre rolul pe care l-a avut în supravieţuirea noastră intelectuală oralitatea: ea căpătase o importanţă enormă ca mediu privilegiat al libertăţii, al comunicării necenzurabile. Intîlnirile în grupuri mici, la cafenea, în grădina publică sau în casa unui prieten deveniseră succedaneele — tolerate pînă la un punct—- vieţii academice instituţionale, într-o istorie neconvenţională a spiritului, fostele ţări comu- 369 nişte ar putea acoperi o amplă secţiune cu o galerie de campioni ai oralităţii, fără altă operă decît aceea, evanescentă, a conversaţiei, a replicii, a improvizaţiei. Ar fi, după criteriile curente ale carierei universitare, o galerie a ratării. în realitate, ea a fost depozitul de vitalitate-al culturilor locale, te-meiul continuităţii lor. în România mai ales, euforia oralităţii explică, după părerea mea, absenţa literaturii de sertar sau a samizdatului. Totul s-a consumat în „agora" discretă a dia^ logului, a cuvîntului neconsemnat, a volatilităţii. Un dramatic spaţiu de exerciţiu al oralităţii au fost puşcăriile politice. în celulele cu mai mulţi „chiriaşi", ori de cîte ori „programul" o îngăduia, aveau loc prelegeri, de tot soiul, dispute, reîmprospătări colective ale memoriei prin recitări, povestiri sau rugăciuni. Oralitatea devenise în aceste condiţii o formă acrobatică de supravieţuire spirituală, o severă disciplină mentală care n-a întîrziat să producă o întreagă generaţie de „profesionişti". (Şi trebuie spus că mulţi chntre intelectualii? reprezentativi ai anilor '70 şi '80 sînt produsul unor „strategii formative" născute în preajma cîtorva foşti puşcăriaşi; Amnistiaţi după 1964, ei au avut ocazia să devină transmiţătorii unei tradiţii da normalitate intelectuală, pe care ambianţa curentă o uitase.) în jurul oralităţii de lip concentra-ţionar, s-a născut un uriaş inventar de anecdote; pendulînd — stilistic — între paradoxele sapienţiale ale buddhismului Zen, istorioarele cu tîlc ale hassidismului şi apoftegmele „părinţilor deşertului" din primele veacuri creştine. Istoria crease o variantă de închisoare care te elibera de istorie, de determinările ei conjuncturale... .. .Orice supravieţuire are un preţ. > Care a fost în cazul nostru — preţul acesta e greu de spus. Nu ştim în ce măsură faptul de a fi supravieţuit a creat sau nu distorsiuni sufleteşti şi mentale ireversibile. Uneori sînt înclinat să cred că cel mai corect răspuns la întrebarea lui Bruce Ackerman care a provocat aceste însemnări 0,cum ai putut supravieţui intelectualmente sub o dictatură?") ar fi: „Am supravieţuit oare cu;adevărat?" , Dilema, nr. 97; 18 "r- 24 noiembrie 1994; -m. f . nr. 98,25 noiembrie -1 decembrie 1994 Pintilie; Fuji Yama şi Balcanii Am auzit in legătură cu ultimul film al lui Lucian Pintilie două categorii de reproşuri; unele privesc fidelitatea regizorului faţă de şine/ altele/fidelitatea Iţii faţă de patrie. Prima categorie de reproşuri vine; în genere^ de la intelectuali subţiri, cealaltă, de la semidocţi groşi sau de la fanatici.— de toate soiurile — ai oştirii şi ai neamului; Cu aceştia din urmă nu e de pierdut prea mult timp.-Ce să explici unor suflete simple pentru care iubirea rde ţară e un veşnic suspin ud şi roz, o hîijoană festivă printre statui? Cum să-i faci şă înţeleagă că sudalmele lui Cioran sînt mai patriotice decît laudele lui Ion Potopin? Poţi, cel mult, să le atragi atenţia că filmul lui Pintilie — chiar şi după criteriile lor — e, pînă la urmă; priza-bifoîn .definitiv; personajul pozitiv .al întregii istorii, e un căpitan al armatei române, dăruit din plin cu simţul onoarei şi al umanităţii, dispus să înfrunte cu orice risc triviala maşinărie a mentalităţii cazone. Asemenea eroi nu sînt o noutate în spaţiul culturii noastre: a se relua literatura lui Litiu Rebreanu, a lui Camil Petrescu şi a.altorâ; mai mări sau mâi mici, pentru care problematica războiului şi a carierei militare nu implică doar pieptulbombat şi privirea oţelită; ci şi eventuala explozie a conştiinţei. T : ^ ’ ' Cu intelectualii subţiri e mai greu. Pentru că lor? le plac lucrurile complicate, „consecvenţele'7 estetice; -subtilitatea. Mărturisesc că! m-am trezit eu însumi, deşi nu-mi place să abuzez — îmnici 0 privinţă de subţirimea m situaţia de a cataloga O vară de neuitat drept cel mai non-Pintilie film al lui Pintilie^ subînţelegînd a nuanţă .de»dezamăgire, Pintilie, trebuie Să, fie' expresionistei cinic, iar aici ,;cade" în neoclasicism şi melodramă' Pintilie trebuie să fie ârborescenţă, fermen- taţie, delir exoftălmic, iar aici e cristalinitate/ linearitate, monodie. Evident, din cînd în cînd, în primele scene, în cîte un detaliu sau în fraza finală se simte „gheara" specifică a „vechiului" Pintilie. Dar impresia generală nu e aceea a unei „opere" specifice. Încet-încet am realizat totuşi că de dragul unei definiţii preconcepute îmi refuzam o emoţie adevărată şi că aveam tendinţa teroristă de a-i interzice lui Pintilie să fie altceva decît credeam eu (şi alţii) că este. Pe scurt, eram incapabil de simplitate. Mi se oferea o bucată de pîine caldă, iar eu căutam miresme de sufleuri fine sau de vînat fiert în coniac. în cele din urmă, am consimţit să mă bucur. Dâr am constatat că sursele bucuriei mele nu intersecţau „mesajul" exterior al filmului, „actualitatea" lui. Nu despre Balcani, despre război şi despre armata română mi Se părea că e: vorba. Ci despre o femeie şi despre feminitate. Despre ;fo vară de neuitat" din biografia urnii copil; fascinat de imaginea misterioasă a mamei sale. Fascinaţia această m-a contaminat pe nesimţite: în definitiv, întîlneam o temă acută a Europei de Est: efortul de a supravieţui cu graţie îrt condiţii de ostilitate, efortul de a cupla pianiriâ Cu bordeiul; broderia cu praful, serviciul de cristal cu patul de campanie. Pe scurt, efortul de a salva valorile feminităţii într-o ambianţă istorică hirsută, din ce în .ce mai barbar masculină. O vietate florală, suav turgescenta, o em* blemă a răgazului şi a normalităţii e obligată să trăiască m universul astringent, deşertic, al unei frondere agitate, ai unei campanii meschine şi sîngeroase. La început, normalitatea e ° luminoasă şi disponibilă: „toate le suferă, toate' le nădăp duieşte, toate le rabdă": >,este binevoitoare", „nu se trufeşte", „nu gîndeşte răul". De Iau vreme însă, resorturile ei se frîng, resursele ei se epuizează. Inadecvarea devine nevroză, reveria intră în derivă. Cu cît „frontul" alunecă mai spre ^sud" şi măi spre „orient", cu atît mai mult civilizaţia central-euro-peană, chesaro-crăiască se tulbură şi se. destramă. Mozart, se stinge într-o juxtapunere de strigături. Nimfele sînt.vînate de haiduci, iar în locul saloanelor se instalează codrul şi mlaştina. Totul, într-o retorică a virilităţii fruste,:nesentimenT tale,. fără zorzoane, fără inutile contorsiuni sufleteşti:. Se trăieşte tragic, radical şi tenace, în răspăr cu „paradigma feminină" a vieţii. Feminitatea se re&aarbeîu^ 372 aşadar, şemasculinizeâză, adoptă sobrietatea războinică a bocetului şi a vendetei. Dincolo de această dramă a feminităţii, se întrevede, în filmul lui Pintilie, drama marginilor de imperiu. Mi-am amintit intens de Julien Gracq din Ţărmul Syrtelor, de ţinuturile a căror materie e însăşi depărtarea de centru şi în al căror pustiu nu mai poţi încerca decît „plăcerea de a nu fi mort7'. în asemenea ţinuturi, feminitatea e ultima expresie, ultimul substitut al centrului (ea care seamănă — spune Julien Gracq — cu „tremurul care se vede în aer deasupra unei flăcări calde"). Despre farmecul înecăcios al unor astfel de ţinuturi, noi, cei aflaţi „la porţile Orientului", avem o competenţă de neuzurpat,: Nqi ştim ce înseamnă să trăieşti într-unlocîn care ai la fiecare pas motive de euforie şi de dezgust,; un loc atins simultan de har şi de asfixie. Noi: ştim, în România, ce înseamnă şă ai mereu sentimentul vecinătăţii miracolului şi pe acela al propriei paralizii, Sîntem o Spanie fără Don Quijoţe — spunea, exasperat, Gioran. în termenii filmului lui Pintilie, sîntem, s-ar zice, la poalele lui Fuji Yama, mtr-o Japonie fără samurai... —' ^ t ; ^ ‘ Dilema,- nr.123,19 - 25 mai 1995 Estetica raporturilor dintre oameni Am ajuns să invocăm prea des „esteticuF. TerMenul s-a demonetizat prin abuz şi tinde sa sucombe in fandoseală şi semidoCtism: îl îhtîlhim frecvent ca pe un substitut mai „fin" al uzualului „frumos'*, căzut, s-ar^zice;în ^desuetudine. Ageri-tul de circulaţie face —'la intersecţii — gesturi „estetice" sau ne amendează pentru aspectul „inestetic" ăl automobilului, sala-unui nou restaurant ne e recomandată ca ;,foarte estetică", cutare bulevard îndeplineşte „înalte exigenţe estetice"; cutare coafură prea nonşalantă e „inestetică" etc. Raporturile dintre oameni trebuie, iată, să fie şi ele „estetice", adică să se lase modelate prin „educaţie estetică". înlocuirea lui „frumos" prin „estetic" se explică, probabil, prin aceea că „frumos" are aerul unui simplu epitet, în vreme ce „estetic" trimite cu gîn-dul la o disciplină autonomă şi complexă, la o ştiinţă; estetica. Este limpede, pe de altă parte, că nici bunul-gust, nici buna-cuviinţă nu sînt concepte de ordin „ştiinţific", că ele nu se bizuie pe legi categorice şi nu pot fi obţinute, în chip mecanic, la capătul unei cuminţi inginerii pedagogice. în ce măsură virtutea se poate învăţa sau nu, aceasta este o veche dispută a filosofilor, dovedind, prin însăşi vechimea ei, relativitatea oricărei soluţii. Ceea ce însă pare sigur este că nici doctrina virtuţii, nici aceea a frumosului, nici etica, nici estetica nu au sens ca domenii de sine stătătoare. Amîndouă sînt mai curînd ilustrări aplicative ale unei opţiuni mai înalte, ale unei „filosofii". Cu alte cuvinte, criteriile cu care operăm în plan etic sau în plan estetic se decid în afara planurilor cu pri-, cina: nu există valabilitate etică în sine; există doar coerenţă între o anumită imagine a lumii şi o anumită normă de conduită. Şi atunci, problema raporturilor dintre oameni nu 374 poate fi discutată ca o strictă problemă de disciplină (fie şi liber consimţită) faţă de un cod comportamental dat. Trebuie să ajungem a discuta convingerile oamenilor, componenta de reflexivitate a vieţii lor. Ne purtăm prost unii cu alţii nu pentru că ignorăm sau călcăm nu ştiu ce reguli de bună purtare, ci pentru că nu ne mai gîndim unii la alţii, pentru că nu rte mai preocupă raporturile noastre cu ceilalţi, pentru că nu ne mai luăm răgazul de a medita asupra gesturilor noastre, asupra rostului nostru individual şi comunitar. Avem, fireşte, tot soiul de circumstanţe atenuante: pripa veacului, urgenţele cotidiene, „ghimpele" acut al necesităţii. Viaţa imediată are un asemenea relief, o asemenea densitate, încît tot ce nu participă direct la fluxul ei pare inconsistent sau nesemnificativ. Dar tocmai această strălucire a imediatului îi atenuează transparenţa şi adîncimea. Imediatul e perceput corect cînd e perceput nu că luminos, ca avînd în sine sursa existenţei sale, ci cînd e perceput £a luminat, ca primindu-şi justificarea din afară, de la nivelul unei instanţe superioare, dătătoare de sens. Imediatul e lumină mediată, efect de ecleraj, iar nu centru de iradiere luminoasă. A trăi numai în planul lui e a trăi unidimensional, insuficient, a trăi în oglindă. Ne purtăm prost unii cu alţii ori de cîte ori trăim în oglindă, nu ca persoane, ci ca siluetă palide, ca funcţii statistice ale unui scenariu care ne manipulează. Cînd acceptăm să fim „funcţii", nu mai putem avea comportament omenesc/ ci doar moduri de funcţionare. Cu alte cuvinte, sîntem întrebuinţaţi ca nişte dispozitive bine reglate: întrebuinţaţi de ambianţă, de conjuncturi, de propriile noastre instincte şi umori. Or, prima exigenţă a unei bune raportări la ceilalţi e să nu-i socotim drept un inform material „de întrebuinţat" şi să nu ne lăsăm întrebuinţaţi la rîndul nostru. Purtarea bună e posibilă numai cînd dublăm registrul lumii obişnuite cu un acompaniament metalumesc. Vieţii pe orizontală, pe un singur nivel, îi ia locul, atunci, o viaţă armonică, pe mai multe niveluri, care se întrepătrund sărbătoresc. Motivaţiile fiecărui gest şi ale fiecărei decizii încetează să mai fie inerţiale, reflexe, pentru a deveni lucide şi ofensive. Celălalt e înregistrat în unicitatea lui ca un destin specific, ca un miracol. Bunele raporturi între oameni nu sînt acelea care se stabilesc de la un „rol" la altul, de la o rutină la alta, ci acelea care se stabilesc de la miracol la miracol. Nu de „estetică" 375 e vorba aici. Raporturile între oameni nu se reduc niciodată la o roză graţie decorativă. Ele pot fi de tipul unei laconice camaraderii sau al unei asprimi virile; esenţială e evitarea complezenţei, a somnambulismului, a schematismelor mentale şi administrative. Toate acestea apar, de regulă, nu ca rezultate ale „calofiliei" de salon, ci, să zicem, ale unei mereu active „filocalii". în greceşte, ambele' cuvinte par să; însemne acelaşi lucru. Dar calofilia pune accentul pe frumos (în speţă pe idolatrizarea lui), pe cînd filocalia pune accentul pe îndrăgostire... P. S. Am scris textul acesta cîndva, înainte de decembrie 1989, pe o temă comandată: estetica raporturilor între oameni. Atunci mi se păruse că trebuie să combat calofilia birocratică şi massificarea agresivă la care invita „etica şi echitatea socialistă". Ne purtam prost unii cu alţii pentru că eram depersonalizaţi, manipulaţi de teama de a nu fi pedepsiţi pentru neconformitate, timoraţi în impulsul de a fi autentici. Constat că, deşi vremurile ş-au schimbat, ne purtăm încă şi mai prost unii cu alţii: tragem după noi toate efectele vieţii sub dictatură, la care şe adaugă efectele tranziţiei: ne purtăm prost pentru că, după decenii de depersonalizare, trăim brusc inflamaţia propriei personalităţi; pentru că, după decenii de conformism, avem, în sfîrşit, ocazia să ţopăim bahic împotriva tuturor regulilor; şi pentru că, după decenii de paloare statistică, facem (extatic) experienţa gîndirii pestriţe şi a comportamentului bălţat. în lumea rece a socialismului ştiinţific puteam pleda pentru îndrăgostire. Acum s-ar cere mai degrabă un efort de decongestionare... Dilema, nr. 130,, 7 -13 iulie 1995 Dreptul de a nu fi informat Una dintre voluptăţile perfide ale vieţii sub dictatură era voluptatea de a accede la informaţii interzise. Cîte un ziar franţuzesc sau nemţesc strecurat furtiv prin bagaje, efortul de a înfrunta, seară de seară, hărţuiala bruiajului pentru a asculta Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC-ul, cartea de contrabandă, scrisorile cifrate, vestea şoptită în treacăt de cîte un turist, prieten său diplomat străin, erau tot atîtea bucurii riscante, tot atîtea păcate dulci, de natură să transforme pustiul cotidian într-o mică aventură înviorătoare. îmi amintesc că în decembrie 1989 ascultam toate ediţiile de ştiri ale Europei libere, deşi ştiam, că în fiecare seară acelaşi grupaj se relua neschimbat, de mai multe ori. Speram să apară, în ultima clipă, ceva nou, după cum, în adolescenţă, reciteam neobosit istoria bătăliei de la Waterloo, cu dorinţa secretă (şi absurdă) ca sfîrşitul să fie altul. După 1989, tipul acesta de voluptate s-a stins. Am asistat cu toţii la o proliferare epidemică a gazetelor, canalelor de televiziune şi posturilor de radio, astfel încît din edificatoare, informaţia a devenit dizolvantă. Deosebirea dintre informaţie, zvon, bîrfă, minciună strategică sau partizană, calomnie, băşcălie iresponsabilă, intoxicare şi scandal a devenit insesizabilă. Încet-încet, a trebuit să descoperim că noua explozie informaţională poate manipula opinia publică la fel de eficient cum o făcea, înainte, absenţa sau dozajul interesat al informaţiei. Mediile au început să-şi arate — dincolo de prima euforie — partea de umbră, primejdiile latente. Mai întîi, prin acumulare şi diversitate ele au căpătat o stranie componentă de divertisment. Ca să ai public pentru ştiri douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru (cum vrea, de pildă, 377 celebrul CNN), trebuie să te asiguri, ca producător, că ştirile sînt ambalate „atrăgător'7, că spectatorul nu se plictiseşte. Ştirile trebuie să fie „amuzante", eventual înfiorător de amuzante. De aici, două inevitabile urmări: 1 Excesul cantitativ. Furnizarea de „noutăţi" intră în criză de supraproducţie, cu efectele negative care decurg din orice criză de supraproducţie. „Oferta" depăşeşte limita de toleranţă a capacităţilor noastre de asimilare, „scara umană" firească e contrariată prin ubicuitatea gazetarului mondial, aflat în plină incontinenţă profesională. Lumea informaţiilor suferă de obezitate. Aflăm neîncetat atît de multe, încît sfîr-şim în stupoare şi greaţă. Lăcomia e urmată de o somnolentă saţietate. E limpede că n-am fost făcuţi să fim contemporani clipă de clipă cu tot restul planetei şi că, aşa cum nu putem mînca oricît, nu putem înghiţi toată informaţia care ni se transmite, nu putem trăi simultan toate dramele lumii şi toate exaltările ei. •' , 2 Excesul de negativitate. Exigenţă divertismentului creează nu numai inflaţie informaţională, ci încurajează totodată un regim preferenţial pentru ştirile sumbre. Cu alte cuvinte, trebuie să livrezi nu doar cît mai multe veşti, dar şi cît măi multe veşti proaste. Informaţia tinde astfel să devină şocantă, traumatizantă, terorizantă. Raiul n-are haz, prin urmare reportajul cel mai vandabil, visul ziaristului, este reportajul despre Iad, despre îndrăcirea lumii. Sub pretext că vrea să fie totală şi necomplezentă, ştirea devine otrăvitoare. Ea stîr-neşte oroarea, fără a reuşi să purifice şi să educe. De la o vreme, a te informa e a cultiva în chip pervers vecinătatea catastrofei. Informaţia nu ne poate parveni decît ca o ,succesiune de informaţii. Iar succesiunea echivalează, necesarmente, cu o anumită ierarhie. Căpătăm mai întîi ştirile socotite importante, urmînd ca ştirile „secundare" să fie oferite spre sfîrşit, într-un timp restrîns sau la alte ore decîţ cele de maximă audienţă. O asemenea ierarhie nu poate fi decît artificială şi, în ultimă instanţă, falsă. Putem admite, fireşte, că războiul din fosta Iugoslavie e obiectiv mai important pentru istoria contemporană decît o oarecare răzmeriţă religioasă din Sri Lanka. Ceea ce însă nu înseamnă că a muri în Sri Lanka e mai puţin ofensator pentru umanitate decît a muri la Banja Luka. 378 Pe de altă parte, nu poţi combate ierarhiile false prin suspensia oricărei ierarhii. Or, adeseori abundenţa informaţiilor de tot soiul, culese de-a valma, de pretutindeni, ameninţă să provoace „moartea lor termică": totul e la fel de „important", totul eşuează în indiferenţă. Un alt efect al abuzului informaţional este, în mod paradoxal, demisia opiniei publice de la răspunderile ei minime: întrucît prin mijloacele audio-vizuale modeme ştirile dobîn-desc, pentru noi, o prezenţă acută, simplul fapt de a le percepe ne consolidează în iluzia că le putem manevra. Privitorul se crede martor şi actor. El crede că văzîhd participă şi că, dîhdu-şi cu părerea, face istorie. Informaţia funcţionează demobilizator. Reactivitatea publică e diminuată, angajarea virtuală faţă de imagine subminează nevoia de a interveni actualmente în real. Insul informat devine un spectator care se implică tot mai rar, un contemplativ flasc, locuit de o sumedenie de „date", pe care nu le inai digeră. ; în sfîrşit, trebuie să constatăm că informaţia, oricît de brutală, e întotdeauna mai rece decît realitatea. Aceasta pentru că ea se transmite prin „medii" neutre (text, imagine), cu rol de interval protector între cel ce emite şi cel ce recepţionează. Faptul se adumbreşte pentru a deveni ştire. în suita de prelucrări necesare pentru a ajunge informaţie, realul îşi pierde volumul, căldura, palpitul vital. Şă mai observăm că, de-a lungul a douăzeci şi patru de ore, majoritatea informaţiilor se repetă de cîteva ori, ceea ce le grăbeşte „răcirea". Ajunşi aici, atingem marginile unei probleme care ţine de metafizică: e vorba de ^contribuţia pe care mediile utilizate frivol o pot avea la banalizarea răului. Iardacă acesta ar fi preţul care ni s-ar cere pentru a fi mereu la curent cu isprăvile lumii, ar merita să adăugăm la lista drepturilor omului şi pe acela de a nu fi informaţi.. . Dilema, m. 144,13 -19 octombrie 1995 Război şi pace La funeraliile lui Yitzhak Rabin s-au ţinut o sumedenie de discursuri. Oratorii erau mari şefi de stat sau de organisme internaţionale, floarea clasei politice mondiale. Asistenţa era şi ea de rangul cel mai înalt: o elită se adresa altei elite, la căpătâiul unui martir. Totul era predestinat să fie impresionant, să aibă marca extra-ordinarului. De la o vreme însă, ceva în desfăşurarea ceremoniei a devenit iritant. Ştim, fireşte, că estetismele n-au ce căuta în judecata unei asemenea tragedii, că o înmormîntare nu are de respectat criteriile unui spectacol. Dar nu un eşec exterior avem în vedere, ci faptul că „stilistica" momentului nu era la înălţiftiea sensului lui patetic. Discursurile erau nepermis de lungi şi de plate. Marii lideri politici ajunşi la tribună furnizau triste probe de limbaj de lemn, captivi într-o retorică previzibilă: „avem datoria să ducem mai departe", „o grea lovitură", „n-a murit în zadar", „marele prieten şi frate", „drumul ireversibil spre pace" etc. Singur Bill Clinton a încercat să iasă diri tipic, inVocînd o întâmplare mai degrabă hazlie (asistenţa s-a simţit chiar obligată să zîmbească...), din timpul unei întâlniri cu premierul israelian. Mi se va spune că într-o asemenea împrejurare e deplasat să comentezi performanţa oratorică a participanţilor. Dar, iarăşi, nu e vorba de o nereuşită de ordin formal; e vorba de senzaţia unei crescînde inadecvări a politicienilor faţă de realităţi. Această inadecvare a devenit flagrantă, prin contrast, cînd o nepoată a celui dispărut şi-a început cuvîntul de adio spunînd: „Nu voi vorbi despre pace; voi vorbi despre bunicul meu." Nu stricta emotivitate, nu „omenescul" acestei fraze sînt tulburătoare. Ci constatarea subînţeleasă că lumea este 380 divizată în două tipuri de discurs, care evoluează paralel, dacă nu divergent: discursul abstract, principial, solemn al „administraţiei" planetare şi discursul singuratic, al „particularilor", al inşilor pe care „evenimentele" îi ating în carnea, în sîngele şi în oasele lor. Prin moartea sa, Yitzhak Rabin a adus laolaltă, pentru o clipă, cele două discursuri. Şi a făcut să apară în monstruoasa lui radicalitate un al treilea discurs: discursul celor care vorbesc despre război. Cei care vorbesc despre pace stau la ora actuală faţă în faţă cu cei care vorbesc despre război. De o parte guverne, naţiuni unite, consilii internaţionale „democratice" şi „umaniste", de partea cealaltă fundamentalişti, organizaţii secrete de gherilă, patrioţi fanatici, gata de sacrificiu. Ceva nu e în regulă în această confruntare. Fiecare tabără întreţine zelul celeilalte. Fiecare îşi proclamă legitimitatea şi oferă garanţii de bună-credinţă. Important nu e că, raţional vorbind, unii sînt mai buni decît ceilalţi. Important e că împreună ei realizează o circularitate a conflictului, o perpetuitate iară ieşire a urii. Iar la mijloc, între cele două blocuri de combatanţi, e comunitatea anonimă a bunicilor, nepoţilor, fraţilor şi mătuşildr cărora li se spline şi dintr-o parte, şi dintr-alta, că lupta se dă în numele iot, în beneficiul lor. Ei sînt „poporul" pentru care guvernanţii buni cer pacea (sau vor să o impună) şi tot ei sînt aceia pentru a căror identitate, suveranitate şi demnitate luptă xenofobii cei răi. Bătălia se dă cu votul lor, peste mormintele lor. Fapt e că cei care vorbesc popoarelor despre pace nu sînt în stare să le-o asigure, după cum cei care fac război nu sînt în stare să le asigure suveranitatea şi demnitatea. Ce-i de făcut? Nimeni nu ştie. Dar măcar să nu ni se ceară să ne facem iluzii. Asasinarea lui Yitzhak Rabin oferă şi alte motive de descumpănire. El a fost ucis de unul din neamul său. Un neam care a fost crucificat ca nici un altul de legiunile isterice ale xenofobiei. Rezultă că nefericirea de a fi victimă, victimă absolută, nu păzeşte de ispita de a fi călău. Şi că, dus la limită, naţionalismul e o mişcare antinaţională. El se complace în a executa consangvini cu aceeaşi furie cu care execută alogeni. Pentru „legionarul" dezlănţuit crima e „democratică": ea nu mai face discriminări între duşmanul-venetic şi cel autohton. N. Iorga trebuie lichidat în aceeaşi serie cu minoritarii evrei. 381 Naţionalismul e, cu alte cuvinte, expresia sinucigaşă a sentimentului naţional, un delir al autoeliminării.; în sfîrşit, să observăm — pentru a dta oară? — că demenţa criminală se socoteşte întotdeauna îndreptăţită să-şi asocieze, ca pe o justificare supremă, dimensiunea religioasă. Asasinul premierului israelian declară că gestul său a fost împlinirea unei „datorii sacre". O dovadă în plus că demonul nu e ateu. El nu contestă Scriptura, ci doar şe străduieşte să o asocieze cu pistolul. Problema nu e să te opui făţiş lui Dumnezeu, ci să-i atribui intenţiile tale şi să i te substitui. Să-ţi faci treaba ta, în numele Lui. Să-L compromiţi, adoptînd gesturile fidelităţii, Majoritatea vorbitorilor prezenţi la Ierusalim lîngă catafalcul prim-ministrului defunct s-au simţit îndemnaţi să introducă în discursurile lor o notă sobră de speranţă. Lupta cu râul va continua, în cele din urmă vom învinge, iar sacrificiul celor căzuţi eroic se va dovedi fructuos. Unora, această undă de optimism li se pare, poate, nobilă şi binevenită, Pe mine nu mă convinge. într-o lume în care pacea şi Dumnezeu sînt figuri retorice, nu e loc pentru încrederea în viitor. Şi cred, de aceea, că moartea lui Yitzhak Rabin trebuie să ne, umple de o lucidă, necomplezentă disperare. Dilema, nr. 148,10 -16 noiembrie 1995 Extreme I «. E din ce în ce mai limpede că în România de azi „Centrul" nu e încă posibil. Sati e posibil numai cu riscuri pe care puţini sînt dispuşi să şi le asume. Conflictul — în acelaşi tiirip dramatic şi confuz — între’ „stînga" şi „dreapta"' exclude plauzibilitatea unui amplasament „obiectiv", dispus să evalueze fără patimă mizeriile şi splendorile celor două direcţii tradiţionale. Mai întîi, cînd vorbim de „stînga" sau de „dreapta", ne gîndim, de obicei, la extrema stingă şi la extrema dreaptă, falsificînd astfel, de la bun început, discuţia. Apoi, orice încercare de a supune examenului critic una dintre laturi e psihanalizată proinpt ca înregimentare îri cealaltă: ai obiec-ţiimi faţă de stînga comunistă — înseamnă că eşti fascist, legionar sau antisemit; ai obiecţiuni faţă de dreapta nazistă, fascistă sau legionară — se cheamă că eşti comunist, com-internist, francmason, jidăriit sau fraier. Te îngrozeşti de Holocaust — eşti acuzat că ţii cu bolşevicii; te îngrozeşti de Gulâg — eşti acuzat că relativizezi Holocaustul. Chestiunea nu poate fi tranşată cu bun-simţ şi cu bună-credinţă, pentru că fiecare parte îşi atribuie legitimitatea victimei. Reflexele de apărare ale „inculpaţilor" sîht, în genere, asemănătoare şi o aşezare pe două coloane a declaraţiilor lor s-ar dovedi instructivă. Există totuşi cîteva deosebiri ce nu pot fi trecute cu vederea. Vom începe cu ele; îri România — ca de altfel în toată lumea —, crimele comuniste n-au reuşit, se pare, să compromită stînga în aceeaşi măsură în care crimele naziste au reuşit să compromită dreapta. Printr-o stranie chimie a mentalităţilor, s-a hotărît, s-ar zice, că cel care ucide invocîndu-i pe Staliri, Lenin sau 383 Marx e un personaj mai romantic şi mai inocent decît cel care ucide pornind de la Hitler şi Alfred Rosenberg. Cu alte cuvinte, e mai rentabil moralmente să omori pe bază de idei şi ideologii „mari", decît pe bază de idei şi ideologii de rang secund. „Dubla măsură" merge pînă acolo, încît simpla comparaţie între nazism şi comunism e resimţită ca vexatorie pentru ambele. Dar mai ales pentru cel de-al doilea. „Rădăcinile" comunismului sînt generoase (şi, de altfel, se pierd în negura vremii), intenţiile comunismului „originar" sînt bune, umaniste, justiţiare, Marx e un mare gînditor. Ura de clasă e mai nobilă decît ura de rasă şi, în consecinţă, operează asasinate mai îndreptăţite şi mai scuzabile. Nu contează că Marx e un gînditor foarte special, unul care nu vrea să explice lumea, ci să o transforme, şi care n-a putut provoca decît transformări şchiloditoare, nu contează că „marxiştii adevăraţi" s-au complăcut să fie contemporani cu crima fără să clipească. Contează că, în principiu, teoria e frumoasă. Restul? Micile, inevitabilele promiscuităţi ale oricărei „traduceri în viaţă..." Pe de altă parte, eşecul comunismului nu trebuie să afecteze prestigiul materialismului dialectic. Erorile nu sînt ale sistemului, ci ale oamenilor. Sistemul a fost greşit aplicat. Şă învăţăm, aşadar, din greşeli şi s-o luăm de la capăt în spirit constructiv, curajos, neabătut. Poate că data viitoare vom reuşi! Diferenţa de recepţie publică dintre cele două totali-tarisme ale veacului se răsfrînge şi în comportamentul post-festum al exponenţilor lor. Vechii nazişti se apără ascunzîn-du-şe, negîhdu-şi trecutul, încercînd să camufleze, pe cîţ posibil, episodul nazist al biografiilor lor, Vechii comunişti socotesc, mai curînd, că n-au pentru ce să se disculpe. Tot ce găsesc de spus în apărarea lor e, în cel mai bun caz, că au fost comunişti sinceri, cinstiţi, halucinaţi de idei şi cu totul străini de ororile subiacente ale regimului comunist, Cele două atitudini au, de altfel, o motivaţie pragmatică, Criminalul nazist odată descoperit e pedepsit aspru, în vreme ce criminalul comunist moare în patul lui, rămînînd un individ interesant şi frecventabil. Dar nu e vorba numai de criminali. Un tratament diferenţiat revine şi simplilor simpatizanţi ai celor două extreme. „Pata" legionară e mereu la vedere, infamantă, rezistentă la toţi detergenţii (asumare, căinţă, justificări contextuale etc.). Dimpotrivă, „pata" stalinistă „iese uşor": se dizolvă 384 fără dificultăţi în uitare, fapte bune poststaliniste, nuanţe delicate, nostalgii... Heidegger e suspect în eternitate, Sartre e în eternitate legitim. Mircea Eliade a greşit şi a rămas vinovat, Aragon a greşit şi a rămas nevinovat. Cînd Liiceanu se supără pe N. Tertulian, Liiceanu e iacobin. Cînd N. Tertulian se supără pe Ciorân, N. Tertulian e o vietate complexă, un umanist contorsionat: Lucrurile stau la fel pe scena politică: Jean-Fran^ois Revel îşi aminteşte că adversarii politici o comparau în 1987 pe Margaret Thatcher cu un „general nazist. Injuria simetrică, aceea de „cekist", „enkavedist" sau „prieten al Gulagultii", nu trece prin cap nimănui. La noi, preşedintele Iliescu avertizează public, cu solemnitate oficială, asupra unor recrudescenţe legionare. Bine face? Dar unde e mesajul prezidenţial cu privire la reînfiinţarea Partidului Muncitoresc Român care se declară continuatorul Partidului Comunist şi redeschide lupta împotriva capitalismului şi a burghezo-mo-şierimii? Pe acest:fundal, nu e de mirare că dreapta „acută'' sau pur şi simplu extrema dreaptă, prin vechii şi noii ei reprezentanţi, manifestă un sindrom de persecuţie. în definitiv, ne aflăm la capătul a cincizeci de ani de dictatura comunist, nu legionară, în acest timp, legionarii au stat prin închisori/ au fost judecaţi, au expiat. Şi nu e tdcmai echitabil sa redeschidem dosarele anilor '30 şi '40, cîtă vreme cele ale „obsedantelor" decenii care au urmat sînt neatinse. Din păcate însă, vechii legionari (şi aderenţii lor recenţi, fanatizaţi prematur de propria lor incultură şi inexperienţă istorică) au învăţat la fel de puţin din propriile păţanii, cît au învăţat şi vechii comunişti dintr-ale lor. Strategiile lor sînt fie elucubrant infantile, fie de o brutalitate înspăiiriîhtătoare. Prizonieri ăi unui crez funest şi âi suferinţelor care au decurs din el, ei aduc în lumea de azi 6 îndîrjire spectrală asupra căreia merită să zăbovim. f M-aş fi aşteptat ca seria de articole publicate m Dilema de Z. Ornea cu privire la dreapta românească interbelică să provoace o siunedenie. de ecouri critice, aşa încît să asistăm, 385 în sfîrşit, la reconsiderarea civilizată, dar necomplezentă, a unui subiect compromis de obicei prin partizanat ireductibil, umori tulburi, traume şi resentimente. Reacţia aşteptată nu s-a produs. Mi-au ajuns, e drept, la ureche cîteva nemulţumiri de principiu, dar ele n-au depăşit expresia verbală mai mult sau mai puţin confuză. In rest —- patru sau cinci scrisori de un primitivism care friza inarticularea. Publicabile n-au fost, pînă acum, decît două texte: unul — excelent — semnat de Ştefan Stanciugelu în apărarea lui Mihail Manoilescu (Dilema, nr. 75,17 - 23 iunie 1994, p. 2), celălalt — un comentariu de Ion Coja pe marginea cărţii lui Z. Qmea despre Anii treizeci (Dilema, nr. 135,11-17 august, 1995 p. 8). Evident, nu iau în consideraţie grimasele, cîtorvâ băieţi nervoşi şi inconsistenţi de la gazete confidenţiale de tip Mişcarea sau Puncte cardinale. Cum se explică reactivitatea restrînsă şi mediocră a „opiniei" faţă de un subiect atît de fierbinte? Cum se face că cei direct afectaţi de discursul antilegionar nu găsesc alte răspunsuri în afara tăcerii, a injuriei grosolane şaua sofismului rudimentar? Cutare corespondent nu ştie decît să gloseze băşcălios pe socoteala evreului Ofnea, cutare altul divaghează trivial pe tema patriei înecîndu-se în greşeli de ortografie, altul, în sfîrşit, justifică tăierea în bucăţele a lui Stelescu prin atitudine^ lui ireverenţioasă fată de Căpitan. Cum să dialoghezi cu asemenea forme de insanitate? Nu poţi decît să presupui că toate spiritele valide ale mişcării legionare, cele care ar fi putut produce replici articulate, ,au dispărut, lăsînd pe scenă reprezentanţi de mîna a,doua şi a treia. Poţi, de asemenea, şă constaţi că, spre deosebireele legionarismul originar, capabil să polarizeze interesul cîtorva intelectuali de anvergură, legionarismul epigonic de astăzi nu sţîmeşte decît adeziunea unor naturi inferioare, ale căror convingeri se reduc la un amestec de bicepşi şi idei fixe. Pe de altă parte, nu este exclus ca printre simpatizanţii contemporani ai extremei drepte să fie şi oameni de calitate, care însă, dintr-un motiv sau altul, înţeleg să se manifeste cu discreţiune sau deloc. (Oricum, o asemenea rezervă este ea însăşi psihanalizabilă...) Fapt e că ceea ce se vede în >,tabăra" legionară e grob, haotic şi neconyingător. în această variantă, nu poate fi vorba,, cred, de un pericol real; într-o perioadă în care mai ciirmd extrema stîngă se regrupează eficace şi îşi recuperează forţa de persuasiune printre alegătorii exasperaţi de „costurile" reformei. Caracteristică pentru degringolada legionară este, între altele; incoerenţa senilă a discursului doctrinar. Nici cei mai aprigi dintre apologeţi nu reuşesc să se înţeleagă asupra unor chestiuni de ordin principial sau istoric. Unii şi asumă, cu cîte o ocheadă fioroasă, toate „execuţiile" legionare (făcînd portrete negre lui I. G. Duca, Armând Călinescu şi Iorga)> alţii, dimpotrivă, se spală pe mîini. Unii se declară pe faţă antisemiţi, invocă Protocoalele înţelepţilor Sionului şi iudeo-masoneria, alţii, cînd se vorbeşte de antisemitismul legionar, joacă stupoarea indignată şi dezgustul. (Există şi cazul în care una şi aceeaşi persoană adoptă succesiv sau simultan ambele atitudinii) Unii afirmă net că „mişcarea" e pentru uri regim autoritar, alţii pretind că ea apără şi a apărat întotdeauna democraţia. Ca. să nu mai vorbim despre fractura dintre fidelii lui Comeliu Zelea-Codreanu şi cei ai lui Horia Sima (cu precizarea subînţeleasă că Legiunea a fost bună pînă la asasinarea celui dintîi şi s-a stricat sub cel de-al doilea; e inevitabil să-ţi aminteşti de cezura „stilistică" percepută de comunişti între perioada leninistă şi „degradarea" ei sub Stalin). Pentru a arăta cum funcţionează — în unele cazuri — „Originalitatea"' apologetică a anumitor „exegeţi" ai Legumii, ne’ vom opri la o scrisoare expediată redacţiei noastre de domnul, dr. Şerban Milcoveanu (Domnia sa semnează mili-tăreşte,?Milcoveanu Şerban). Domnul doctor.începe zglobiu, cu o, colocvialitate de un gust îndoielnic, curentă în misivele de acest fel: „Ziguşorul dumneavoastră (adică Z. Omeă, n.red.) se;dă;la mine să mă muşte,..", După această simpatică piruetă, urmează ceva subtil, o „fineţe" de care autorul pare foarte mîndru: Ziguşorul muşcă „mai mult cu cauzalitate de-cît cu finalitate". înţelegem, desigur, unde bate domnul doctor. Edificaţi, intrăm în chestiune: aflăm că Milcoveanu Şerban a căutat adevărul istoric (întrucît e „membru al Naţiunii Române şi cetăţean al Statului România") şi l-a găsit. Adevăr rul istoric este că, ori de cîte ori legionarii au omorît pe cîte cineva, ei „au fost manipulaţi din culise", după cum urmează: (1) în cazul Armând Călinescu, „Greierele" au fost „ex^regele" (sic!) Car ol II, M. Morusoff şi Emest Urdăreanu. (2) în cazul L G; Duca,creierul care a conceput şi a teleghidat" a fost acelaşi „ex-rege", plus = generalub^Gavrilă Marinescu. (3) în 387 cazul N. Iorga şi Vi Madgearu, creierele au fost Ion Anto-nescu şi Eugen CriStescu. Vinovat moral ca intermediar — ar putea fi, mai ales în cazurile (1) şi (3), Horia Sima, pe care domnul Milcoveanu nu-1 prea iubeşte. Prin această teorie, domnul Milcoveanu intră în conflict nu atît cu „Ziguşorul nostru", ci, cum o şi mărturiseşte, cu „foarte importantul comandant legionar; juristul Const. Puiu Atânasiu". Asta e prima ciudăţenie. Dar încă şi mai ciudat e să crezi —^ ca domnul Milcoveanu — că a explica acţiunile mişcării legionare prin „substraturi de culise" (sic!) de care mişcarea propriu-zisă e străinăe a-i oferi o scuză onorabilă, ba chiar a o complimenta. In fond, teza domnului Milcoveanu se reduce la constatarea că mişcarea s-a complăcut în repetate rînduri să fie „mîna care execută", în vreme ce creierii! era mereu în altă parte. Decerebrarea ca virtute! Mă tem că stînga h-a fost niciodată atît de ofensatoare cu Legiunea, pe cît reuşesc să fie unii dintre apărătorii ei... , s ^ III E foarte greu să te descurci onorabil în labirintul vinovăţiilor istorice. Iar postura judecătorului, oricît de îndreptăţită, e întotdeauna antipatică. Cu atît mai ntult liniştea interioară, soliditatea probelor; scrupulul moral, lipsa prejudecăţilor părtinitoare sînt exigenţe fundamentale ale oricărei analize şi dezbateri preocupate de clasarea echitabilă a marilor litigii ale veacului. Jurisprudenţa blocată în alb-negru, dispreţul nuanţelor, ispita, mai mult sau mai puţin asumată, a răzbunării nu sînt sfetnici buni acolo unde materia în discuţie e criza inefabilă a conştiinţei. Astăzi ştim că pîriă şi un proces a cărui legitimitate e incontestabilă (procesul de la Niimberg> de pildă) poate oferi o incomodă colecţie de „licenţe" procedurale şi de „frugalităţi" juridice. (Vezi memoriile unora dintre judecătorii americani sau recenta dispută dintre Arieh Nyer şi Istvan Deak, publicată de New York Ueview of Books.) Imposibil de instrumentat m chip riguros ar fi şi un proces global al comunismului, despre care vorbim atît de des. E limpede că nu poţi culpabiliza expeditiv o ideologie şi un sis^ tem politie avînd drept singur criteriu resentimentul şi drept 388 singură retorică anatema. E limpede, de asemenea, că discursul antilegionar de astăzi nu mai poate avea acelaşi sunet cu discursul antilegionar furnizat de schematismele stali-niste. Trebuie, în definitiv, să admitem că, de vreme ce capete strălucite ale culturii noastre contemporane au putut adera la programul legionar, ceva m măruntaiele obscure ale acestui program corespundea unei drame reale şi linei nevoi autentice. Avem, oricum, datoria „să ascultăm şi cealaltă parte", ceea ce după 1989 a devenit posibil. Problema e însă că „cealaltă parte7- e, de cele mai multe ori, fie cu totul neconvingătoare, fie de o jalnică rea-credinţă. în loc să contribuie la însănătoşirea dialogului, separînd curajos eroarea de adevăr, discursul care ne vine dinspre extrema dreaptă încarcă atmosfera şi nu o dată se întoarce împotriva lui însuşi. A face public un asemenea discurs e adesea a face un deseryiciu autorilor lui, fără a ajuta myreun fel (ba din contra!) limpezirea apelor; Este şi cazul unei noi scrisori adresate gazetei noastre de domnul Ion Coja. Nu facem cenzură^îşi nu; îngrădim „dreptul la replică77. Dimpotrivă, noi am fpst aceia care âm solicitat domnului Cqa unele explicatii;—publice— în legătură cu opiniile Domniei sale. Nu ne-am obligat însă prin aceasta să tipărim orice, în dispreţul unor minime exigenţe de seriozitate şi consistenţă logică; Şi, dacă întîrziem asupra unui text pe care îl socotim nepublicabil> este pentru că mentalitatea ilustrată de el nu aparţine doar autorului lui.-Ni s-a întîmplat să vedem oameni cumsecade şi tineri fragezi, bine intenţionaţi, îndrep-tîndu-se, sub o fascinaţie maliţia, spre formulări asemănătoare;; Ne aflăm, aşadar, dinaintea unei patologii recrudescente pe care n-o putem ignora. Vom observa mai întîi efortul candid al domnului Coja de a mima echidistanţa^ El se recomandă ca un simplu intermev diar între taberele învrăjbite, obsedat de adevărul pur şi excedat de lipsa de obiectivitate a unora. După fiecare afirmaţie mai gogonată, domnul Coja se grăbeşte să strige: „Nu eu am spus asta!", „Nu eu, IonCoja,;Susţin asta!77, „Eumu fac decît să relatez spusa legionarilor!" La sfirsitul, scrisorii, această specie bufonă a laşităţii ia un aspect patetic: „Integral, nu mă ataşez de nici o ideologie! Nici de mine însumi nu mă simt integral ataşat!77 Care sînt ideile principale pe care duhul incert al domnului Coja le lasă să treacă prin sine? Una ar fi că tri- 389 bunalul de lâ Niimberg a decis nevinovăţia mişcăm legionare; Dovada? Aşa se spune în cercurile legionare {altera pars, care va să zică). Apoi, aşa i-a spus domnul Sirflion Ghinea . personal. în plus, preotul legionar Vasile Boldeanu a cîştigat, la începutul anilor '70, uit proces împotriva revistei Le droit de vivre, care îl calomniase. Pentru domnul Coja, procesul acesta a fost „procesul mişcării legionare'7.0 fi fost! Dar de la Num-berg trecuseră douăzeci şi cinci de ani! Bine — insistă domnul Coja —, dar la procesul lui Boldeanu a depus mărturie Vasile Iaşinschi, fost ministru în Guvernul legionar. Iar domnul Iaşinschi povesteşte cum, în urma unei depoziţii pe care tribunalul de la Niimberg i-a cerut-o în 1946 cu privire la mişcarea legionară, tribunalul cu pricina a acceptat că mişcarea şi reprezentanţii ei „nu au participat la al doilea război mondial" şi nu pot fi învinuiţi de crime de război. Dar nu participarea la al doilea război mondial şi nu ,-crimele de război" sînt incriminările cu oare are a se confrunta Legiunea! Pentru domnul Coja însă argumentele Boldeănu-Iaşinschi sînt probe limpezi ca ea a ieşit, la Niimberg, basma curată . Domnia sa pare să creadă că celebrul proces de la sfîrşitul războiului a judecat toate mişcările de extremă dreaptă din lume şi că, prin urmare, el a clasat definitiv toate formele de culpă din acest domeniu. Potrivit acestui raţionament, ar rezulta că şi fascismul italian e imaculat; căci n-a făcut obiectul unei sentinţe judecătoreşti exprese. Ca să nu mai spunem că inocentarea crimelor legionare pe baza unei scutiri — mai curînd subînţelese! — de culpa „crimelor de război" e un sofism rudimentar; fie că vine de la domnul Coja, fie că emană din „mediile legionare". Ce alte idei mai colportează corespondentul nostru? Ei bine, ideea că antisemitismul legionar n-a fost, deocamdată, confirmat prin „argumente ştiinţifice": Ce să înţelegem? Că domnul Coja n-a răsfoit niciodată — din curiozitate dacă nu din spirit ştiinţific — scrierile legionare? Că n-a avut niciodată în mînă YPentru legionari, în care Căpitanul vorbeşte apăsat de „înlăturarea primejdiei jidăneşti" ca despre un „ideal" al poporului român? Să nu fi auzit domnul Coja niciodată de Imnul Legiunii Arhanghelul Mihail? („La luptă, fraţi creştini, ne cheamă ţara,/ S-o curăţăm de-atîtea lipitori./ Abuzul se întinde în palate,/ Jidanii ne despoaie de comori.") Cum adică „argumente ştiinţifice"? Pe ce lume se 390 află domnul Coja? Şi pe ce lume crede Domnia sa că ne aflăm noi? "■ <' ■’ - ■ a/ - IV După ce ne-a sugerat că lă Numberg mişcarea legionară a fost absolvită de orice culpă şi că nu se poate demonstra „ştiinţific" existenţa unui antisemitism legionar, domnul Ion Cojă semnalează — în misiva Domniei sale — teza spectaculoasă a unor „martori" cum că legionarii n-ar fi omorît nici un evreu. Cine sînt maTtorii? Domnii Petre Ţuţea şi Simion Ghinea. „Nu m-au convins nici pînă azi —- se grăbeşte să declare domnul Coja cu bine eunoscuta-i prudenţă —, dar mi-ar conveni ca om şi ca român să le pot dă crezare." Pentru cineva care invocă neîncetat rigorile obiectivitătii şi ale probităţii ştiinţifice, o asemenea declaraţie e cel puţin bizară-Ce înseamnă într-o demonstraţie solidă expresia „mi-ar conveni"? Cît despre „mârtori"v ei sînt fatalmente partizani, pâr-tizanatul lor mergînd, în cazul de faţă, pînă la enormitate. Că au fost omorîţi evrei în România sub comandă legionară nu „se demonstrează", ci se atestă prin documente. Domnul Coja ştie — ca toata lumea de altfel — că asemenea documente există, indiferent dacă ăsta „ne convine- sau nu. Iar împotriva unor documente nu se poate mobiliza autoritatea nimănui, nid măcar aceea — impozantă — a lui Petre Ţuţea. Domnul Ţuţea — de al cărui farmec intelectual am fost şi continuu să fiu înamorat -— era, de altfel, un virtuoz al afirmaţiilor enorme. L-am auzit spunmd că Ceauşescu era un mare patriot, că Aurel Baranga era un măre dramaturg şi că Dostoievski era neamţ. Propoziţia: „Legionarii n-au omorît nici un evreu" intră perfect în această serie. Ar fi, evident, de discutat cum se face că naţionalismul legionar şi-a ales victimele şi din rîndul românilor, ba chiar’ din rîndul unor mari români. Ar mai fi de discutat, de asemenea, de ce o formaţiune care pretinde â fi esenţialmente antibolşevică şi anticomunistă ucide nu comunişti, ci liberali sau ţărănişti, reprezentanţi notorii ai democraţiei parlamentare. Ar fi iarăşi de discutat cum se împacă opţiunea ortodoxă militantă cu asasinatul (fie el şi justiţiar), cu ideologia răzbunării şi, în genere, cu fascinaţia morţii, vădit neortodoxă şi neromânească. Multe ar fi de discutat. 391 Bar domnul Coj a nu pare tulburat de a^esţ gen de interogaţii. Emotivitatea Domniei sale se pune în mişcare după alte criterii. Ea exultă, de pildă, dinaintea „discreţiei" legionare, dinaintea felului „reţinut", „tipic românesc", în care apologeţii mişcării înţeleg să treacă sub tăcere împrejurări favorabile, de natură să le înfrumuseţeze imaginea. E cazul domnului Şimion Ghinea, care deţine — fără să valorifice — un document unic, E vorba de o poezie pe ;care ar fi scris-o, în detenţie, ca prizonier politic antinazisţ, Karl Haushofer. Poezia se referă la jertfa Căpitanului şi la omenia legionarilor români cu care Haushofer împărţea condiţia recluziunii. Episodul este,; într-adevăr, straniu. Domnul Ghinea mărturiseşte că deţine documentul de la Constantin Papanace. Nu rezultă de unde îl avea Papanace însuşi; se vorbeşte vag de „folclorul legionar" şi de reticenţa „camarazilor" de a publica producţia „colegului" german. îndreptăţită reticenţă! Căci producţia cu pricina ridică o sumedenie de întrebări. Mai întîi, nu e de crezut ca Haushofer să fi fost arestat vreodată ca oponent al lui Hitleţ. Specialist în geopolitică (pe care o introduce ca disciplină academică în Germania), el e principalul susţinător al teoriei „spaţiului vital" şi unul dintre consilierii diriguitorilor nazişti.,După război, a fost anchetat de tribunalul, de la Numberg pentru crime de război şi a şfîrşit prin a se sinucide. Ce şă caute un asemenea personaj printre „rezistenţii" persecutaţi de Hitler? Pe de altă. parte, nimic firea şi prestaţia profesională a bătrmului savant (şi militar) nu încurajează ipoteza unor puseuri lirice înaripate, dedicate tovarăşilor lui de ocnă... Există totuşi o explicaţie pentru confuzia domnului Ghinea. Karl Haushofer a avut un fiu, Albrecht Haushofer, care i-a moştenit înclinaţiile profesionale, dar nu şi simpatiile politice. Chinuit de sentimentul vinovătiei (fusese implicat înainte de 1940 în administraţia superioară a statului hitlerist), Albrecht (a cărui mamă, soţia lui Karl Haushofer, era, pe deasupra, evreică!) intră în legătură cu cercurile de rezistenţă; antinazistă. E arestat în 1941, apoi în 1944, după care în 1945 este^ executat de Gestapo. Asupra cadavrului său s-a găsit un manuscris cuprinzînd sonete scrise în închisoare. Ele au fost tipărite postum, de un frate al său, sub titlul Moabiter Sonette (ed. franceză, Seghers, 1954). Cum vedem, Albrecht ar putea fi „autorul" domnului Ghinea, respectiv al domnului Coja: a fost arestat sub nazişti şi era 392 poet. Necazul e însă că, din punct de vedere ideologic, el era, în închisoare, la antipodul oricărei drepte şi, ca atare, greu de imaginat în postura de apologet al Căpitanului. Şi mai e ceva: autorul poeziei citate de Ion Coja vorbeşte despre sine, în chiar textul ei, ca despre „un bătrîn cărunt". Or, Albrecht a murit la patruzeci şi trei de ani. Din toate acestea rezultă că, pentru a fi plauzibil, poetul german îndrăgostit de legionarii români din lagărele naziste ar trebui să fie o combinaţie între Karl şi Albrecht Haushofer... E greu să deduci autenticitatea unui document dintr-o ipoteză atît de ciudată. Numai că domnului Coja nici nu-i trece prin cap să se ostenească pentru a înlocui „convenabilul" prin exactitate. îmi amintesc de un text al Domniei sale publicat de Luceafărul, în 1984, pe marginea editării lui Platon în româneşte. „Unde pîriă azi s-a mai scos o asemenea ediţie?" — se întreba retoric domnul profesor universitar, mîndru de isprava autohtonă. Domnul Coja credea, aşadar, că, pîrtă să fie tradus în româneşte, opera platoniciană nu mai fusese editată nicăieri în lume aşa cum trebuie! Sau cel puţin aşa i-ar fi convenit Domniei sale să creadă! Tare necăjită trebuie să fie o ţară în care preţul patriotismului e o sminteală de asemenea proporţii. Am întîrziat asupra corespondenţei cu care ne-au onorat domnii Milcoveanu şi Coja nu pentru că ea merită, în sine, atenţie, ci pentru a dovedi, o dată mai mult, că nimic din ceea ce am primit pe tema extremelor de dreapta, ca, de altfel, nimic din ceea ce am primit pe tema extremelor de stînga nu merită atenţie. E vorba, în general, de texte simplificatoare, mediocru nostalgice, părtinitoare pînă la delir. Tranşante, în ciuda inconsistenţei logice şi documentare, ipocrite în efortul lor de a mima obiectivitatea, asemenea texte escamotează nevoia noastră de adevăr şi întreţin primejdioase ceţuri istorice şi ideologice. Cîtă vreme se va socoti că singura opţiune antilegionară e stînga comunistă şi că singura opţiune anticomunistă e dreapta legionară, cîtă vreme vom avea de ales între grosolănia nocturnă a noii drepte şi încăpăţînarea obraznică a vechii stingi, vom fi expuşi tuturor rătăcirilor de care ne-am crezut vindecaţi. Dilema, nr. 153,15 - 21 decembrie 1995; nr. 154,22 - 28 decembrie 1995; nr. 155,29 decembrie 1995 - 4 ianuarie 1996; nr. 156,5-11 ianuarie 1996 77Ţ; V>Vy7? -v'; ■■'■’ ■'■■■■ 7.7j,;77 • •• .77 ,'** •'v.: i.-'tiqi.-. vo V?/.‘-V r; .-. r. ■■ << • #;&■■; ' 7:' h?'< ' ■■■■■/.'■'I-77 j,; ; * ..*./•:.* !/•' <••'• ■ '' 7 ?:■ f;îi& , ...:>7Î; .V7, : \ '<7-7 ••'77 • '* :* 7. v ^77V.7;7 <.i *Hv?c ■• '0 -f.«'<•" X/ 7.77;7' : ^77.\ o 7 *.*V:. ;, .::;777'.'7. '■•■. 7'' -'7 -7?’o * 77' — a ■•7.7!.7 7 ;";b i r A. - • 7:;; 4, •-■.■; b ■f>î;Vy;:, (*?*:’■' /> ;7r*v.\ !/" 7- -s ■ -77^ •'..> • -v i-xx ■ 7 . ; *:. ■*: * <77. 7>r?7' ~Vo7 7f^' '• •.• .. ;, 7 .'’>':y •7. 7r -î-v-^ ;-;7- 7 7 7 7-7 7;? .; "iX.' 7.; 7 7 .! 77-7.7 ■ .-. 77' • ^ ? v 1' t >•• ,77 7.:.; •••• V'”’^ -.‘V ; 7 . ••.■.7 ■ •■'ir'.', :7 ? .■■■ ■ ■' . . ' ’ "• .^777" 7; 'v' 7'"*- ‘7 • 7o77; 7- 7/7 J. '■■/(;'.■ V> •' /; Oî:. >-.-77 .; 7 • >.*v7 > ,777 • 7 7;tH ?.\V-7;> •' 777 7wi-y.;- *',7 7X7' V- 7' ■> .7Vî‘\;;i ; . ' : 7k 7‘i^ 57 •• 7- 7>7;fe. •, c'7;Vv, 7:'7./ 7,V 7; 7c 7*‘<>$7 V;- • -■■'■ .77 7 7 7.7’’v ••' 7;7' 1 :l7 7 ■yy: '■ '■ y‘;ty- 7 77./7?1 - ? 777' _ . ; • . ^ ■c 7:777 'îi 777 7 7i i'- -;‘f‘ - -T "'7'' ,•7:7777-1^ ■ - u • i v: -,'V. .7;^/ ,/7- i.:. 7: - •. 7:v'^: :• 7•;•'.• '■■■'/}? -vi--:' \.:± ':i' ;'7r77 . • 'V'.-' •;; y ■ ■ ;s • • • '7 ' * .7; '! 7“:-7 ' b V- ; ::rJ :■ , .••• *■ '■7 r • v^>v- > .î ••' * ' *V';‘;7 : î'j 7,:.!Î? ?* .7 .777 . ■ i > ^ '1 :'r-7!^7- 7 ':7 :?îv.: 4 7 -77 *■. . • 7 • ■;■■ ■ •\ ,K - 7 >!7 .■ A.-r • 7,- ' j ' : : :■*■*■=■•■ V-7 0 ‘7j: ; -7' ■■■■?«.-. 7 "'■ ■ •■77 ;^7 7, . *:d'r •' •■'■ -7 - 7".r."'TV:■■ îi'. -.ii. '*■■“; 7 . ■ *Ji .'.••• v,J5.7i''7 ■ .4. . /- v,< •' ■v. .-J'f. *,;-7- ;V.7 ,.7 •.Î7*>K3'7ţ;- :'i ;-7 77,77 :?Vr« • ■ •, '•■*' ■7 0 ■ 7-77 ci ■ 5 ’‘ -v ■ 7 -S 1 : ,■ •*'* & : t '.;. '77; ■/;■' .• •>.:•'•; r <';. y . . ••'•sn •> •:; 7'. 7‘>'-o7 7- •'• a :7;k, 7-, . • 7, /'jV-r ,i7'T ^■77 = , ■;„ ; . • •)•; r; 7 ' r7i77--7:- V '..’i v ;\7V;' 77 ,:■■ 7' 77: ■ l7:'/ '•>•• î:*r- '■ ;' i ■Jf1'. t ■ 77 ••' 7 7 ; * ■• 777 • / 7: ■ . V , f. .7 î-7 : •' i- ; 7 v- 7.^7 VN-h- ? ;Î?V7 ■: /.hi; .7:- ■ 7. / ' ,7-r'' /;v -îi ,7 ’U :.7 • . . '7 ••r. ,t"‘i V SCRISORI DESCHISE Stimate domnule Virgil Ierunca, Am citit în revista 22 textul dumneavoastră despre „culpa-bilizarea intransigenţei"; L-am citit cu o infinită melancolie şi m-arn gîndit zile întregi dacă să vă răspund sau nu. Eraiii foarte aproape s-o fac şi, probabil, mi-ăr fi reuşit binişor, date fiind calităţile pe care mi le atribuiţi cu o generozitate niţel retorică („gînditor fascinant7', inteligenţă", ,;farmec", „statura" şi altele asemenea, toate fără nici o consistenţă/ fireşte, de vreme ce nu mă scutesc de a fi, politiceşte şi moralmente; idiot). Am hotăfît însă să nu vă răspund, în brice caz să nu vă râspimd cu pedanterie, punct eu punct/ încercînd să vă fac să înţelegeţi ceea ce singur mărturisiţi că >,nu înţelegeţi prea bine". Aşa e; Nu înţelegeţi. Dar refuz să alimentez schizofrenia generală, cearta „intransigentă" ă tuturora cu toţi şi, mai ales, cearta dintre oameni asemenea, care au avut la dispoziţie ani lungi pentru â-şi verifica buna-credinţă şi nu au nevoie decît de o clipă pentru a şi-o contesta reciproc. Refuz să polemizez ţii dumneavoastră. Prefer să vă scriu — fie şi în formă aceasta, „deschisă" (vechi reflex de „epistolar7'), cu sentimentul că o scrisoare, orieît de mîhnită, păstrează un fond de afecţiune, de implicaţie personală, la care nu sînt dispus să renunţ. Cum să polemizez cu dumneavoastră? V-am ascultat atîtă amar de vreme ca pe „conştiinţa mai bună a ţării", am trăit săptămînă de sâptămînă din muzica — uşor demodată — a vocii dumneavoastră, din patosul discret al comentariilor dumneavoastră radiofonice. Cînd, într-urî tîrziu, v-ain cunoscut în mod direct, ceea ce fusese o simpatie oarecum abstractă s-a consolidat şi s-a adîncit. Am descoperit lin om cald, delicat şi comprehensiv, la care, în momentele dificile de după reîntoarcerea în ţară, m-am putut raporta ca la un 397 reper stabil şi întăritor. Cum şă polemizez eu dumneavoastră? Cum să intru în categoria acelora care, iritaţi de „intransigenţa" sau de tăcerea dumneavoastră, se grăbeau să vă acopere cu injurii ignobile? Evident, sînt trist (atît cît poate să fie o natură frivolă). Şi sînt consternat. Nici în cele mai negre prognoze ale mele nu mi-aş fi putut imagina că, la un moment dat, voi sta, în acelaşi timp, sub tirul lui Virgil Ierunca şi al lui Comeliu Vădim Tudor. (Întîmplarea face că textul dumneavoastră a apărut la o zi sau două după ce intransigentul senator m-a demascat într-un discurs parlamentar televizat ca pe un tîlhar de rînd. Asta ca să ne referim, după sfatul dumneavoastră, la „context".) Nu ;vreaiu să polemizez cu dumneavoastră, nu vreau să vă inventariez, în replică, sofismele, să semnalez abuzurile geometrizante ale demonstraţiei dumneavoastră: Nu vreau, pentru că nu pot vedea în dumneavoastră un adversar. Dar şi pentru că am obosit. Am obosit să mă ţofe explic, să rmă justific la nesfîrşit dinaintea unor prieteni mereu siguri de opinia lor şi mereu nesiguri de loialitatea mea. Am obosit să fiu fără întrerupere prost aşezat, suspect, dirijat ocult de neocomunişti, numit ministru de Măgureanu (cum spune Paul Goma), pus pe tranzacţii impure, cotrocenizat, feşenizat sau, în cel mai bun caz, uşuratic pînă la inconştienţă.. Am nboşit să^ întunec cu neghina mea recolta cristalină a virtuţilor din grădina fraţilor şi confraţilor mei. îndrăznesc totuşi să vă invit şi pe dumneavoastră la un mic exerciţiu de oboseală. E igienic ca din cînd în cînd să oboseşti de tine însuţi, de certitudinile tale, de principiile tale inflexibile, de; intransigenţa ta; să oboseşti de a avea mereu dreptate; de a întruchipa neîncetat personajul judecătorului. Noi, cei de aici, am simţit pe pielea noastră unde duc adevărurile infailibile: ştim prea bine, din păcate, ce;înseamnă „vigilenţă" neobosită, efort neobosit^ „entuziasm" neobosit. Sîntem obosiţi de atîta neoboseală, de îndemnul de „a ridica tot mai sus ştacheta exigenţei". Cerem, avem dreptul să cerem, puţină răbdare şi puţină.îngăduinţă. Ş-ar putea să greşim, să fim derutaţi, tatonanţi, degradaţi de atîtea decenii de viroză morală. Dar lăsaţi-ne şă greşim;şi,; dacă se poate, şă greşim fără să ne simţim irecuperabili, urît mirositori, rebuturi de umanitate. In definitiv, tocmai am ieşit dintr-un coşmar. Nu ne faceţi şă ne simţim; mereu înţr-o rezervaţie expe^ 398 rimentală, în care trebuie şă dăm clipă de,clipă teste de moralitate, de justeţe ideologică, de „principialitate''. Nu ne trataţi mereu cu un ochi clinic, hipercompetent, dispus* să tranşeze fără ezitare între „recuperaţi" şi muribunzi. Mai mult: acceptaţi că puteţi greşi şi dumneavoastră, că s-ar putea să fiţi teoreticienii defazaţi ai unei drame care, în imediatul ei> e manalizabilă. Nu fiţi atît de siguri de criteriile dumneavoastră, de soluţiile dumneavoastră, de inteligenţa dumneavoastră. S-ar puteă să treceţi şi dumneavoastră printr-o criză de identitate, să suferiţi •— cum ar spune Liiceanu — de o temporară „încremenire în proiect". Cu alte cuvinte, dacă cereţi intransigenţă, începeţi prin a o interioriza; nu vă scoateţi din cauză. Veţi fi avînd şi dumneavoastră penumbrele dumneavoastră, dramele dumneavoastră interioare, căderile dumneavoastră inavuabile: vreun păcat de tinereţe/ vreo angajare de stingă contemporană cu Gulagul sovietic/ vreun articoLdespre Leninrscăpat din condei pe vremea cînd leninismul făcea ravagii printre atîţia intelectuali onorabili, (convertiţi ulterior la antileninişm. Nu vă grăbiţi să fiţi dezamăgiţi de noi şi să ne clasificaţi la rece conştiinţele. Nu vă grăbiţi să luaţi solemnităţile moralizatoare drept o garanţie de caracter şi frivolitatea „superioară" drept simplă neseriozitate balcanică. Nu fiţi aşa încruntaţi şi nu căutaţi să vă confirmaţi toate ipotezele. In sfîrşit, nu cereţi înnoirea ţârii fără să vă înnoiţi dumneavoastră înşivă, dincolo de schematisme, idiosincrasii şi „convingeri" inerţiale. Ne-aţi fost şi ne sînteţi prieteni. Avem nevoie de dumneavoastră. Dar nu ne cereţi să fim materia primă a unor scenarii de laborator. Şi, după ce ani de-a rîndul aţi fost expresia speranţei noastre, sursa noastră de curaj şi de solidaritate, nu lăsaţi împrejurările să vă transforme într-o sursă de amărăciune, de disperare şi de dezbin. Rămîneţi emblema a ceea ce e mai bun în conştiinţa românească. Lăsaţi-ne să ne fie dor de voi. Cu afecţiune, Andrei PLEŞU P.S. Am răsfoit îndemnat de iritarea dumneavoastră numărul 6 al Dilemei, cel care vrea să aducă în chip frivol „pe 399 calea compromisului" „scriitori şi artişti din ce în ce mai numeroşi". Sînt stupefiat. E frivol şi corupător articolul lui Doinaş despre „comunismul rezidual"? Frivol Mircea Iorgu-lescu cu textul său despre „patrihoţia" PRM-PSM? Conţine articolul meu despre „victime, călăi şi judecători" vreo notă de băşcălie reiaţivizantă? Frivoli domnii Coposu şi Dan Ame-deu Lăzărescu? Frivolă pagina 7, dedicată în întregime Doinei Cornea? Frivol Patapievici? împăciuitorist Petru Ionescu cu textul său din pagina 10 ? Frivol Koestler? Cripto-comuhistă mica antologie despre China (p. 15) ? Am sentimentul că aţi ţinut în mînă, iubite domnule Ierunca, o gazetă cu numai două-trei articole, cele de care aveaţi nevoie pentru a şarj^ nemilos împotriva machiaverlîcurilor mele cotroceniste. In rest, exemplarul dumneavoastră pare să fi avut numai pagini albe. Dacă îmi aduc bine aminte, Dilema era pentru dumneavoastră suspectă încă înainte de «apariţia primului număr. Aşa stînd lucrurile, aveţi dreptate să o judecaţi fără scrupulul; de a o mai citi. u Dilema, nr. 13,9 -15 aprilie 1993 Scrisoare deschisă; adresată domnului Ion Iliescu, preşedintele României* Domnule preşedinte, Vă scriu din perspectiva cuiva care e situat în afara cursei puterii şi se ţine departe de orice angajare de partid. Am fost membru — independent —■ al unui guvern în care multă vreme am făcut figură de „criptoopozant", în timp ce Opoziţia nu ezita să mă califice drept vîndut noii nomenclaturi. Nu am ambiţii de carieră politică, nu aştept şi nu cer nimic de la ierarhiile guvernamentale. Aşa stînd lucrurile, nu, pot fi sus-^ pecţat, cred, nici de reă-credinţă, nici de partizanat isteric. Scrisoarea de faţă nu e o manevră interesată, ci expresia spontană şi simplă a unei îngrijorări. înţeleg să-mi exprim această îngrijorare fără precauţii, în speranţa că nu veţi fi înclinat (sau sfătuit) să luaţi opiniile inele critice drept necesarmente duşmănoase sau perfide. Nu şînt atît de izolat, cum s-ar crede, în îngrijorarea mea. Mai toată lumea se întreabă, sufocată de urgenţele zilnice, care e beneficiul real al revoluţiei din decembrie '89. Cine sînt cîştigătorii? Evident, s-au schimbat multe, iar schimbările petrecute nu puţeau fi nici mulţ mai confortabile, nici mult mai rapide dedt smt Dar punînd într-un taler al balanţei pe cei morţi acum patru ani, avem dreptul să facem inventarul celuilalt taler. Iar celălalt taler arată prost. Ceea ce se vede pe scena politică, la vîrf, e dezamăgitor şi, adesea, mai mult dedt dezamăgitor. Pe scurt, contemplînd prezidiile celor două Camere, ca şi prestaţia multor parlamentari, tupeul — prea repede recuperat — al unor vechi trepăduşi/ etica precară a * Scrisoarea a fost publicată de ziarele Cronica română, Meridian, România liberă şi Adevărul, în zilele de 9 şi 10 decembrie 1993. 401 atîtor vedete politice, lipsa de reprezentâtivitate a guvernanţilor, ajungi, neîntîrziat, la concluzia că, pentru asemenea rezultate, preţul plătit a fost cu mult prea mare. In decembrie 1989 s-a murit pe străzile oraşelor româneşti nu doar pentru demolarea unei dictaturi şi pentru abolirea unei ideologii. S-a murit pentru un alt chip al Puterii, pentru o lume în care calitatea oamenilor, respectul pentru adevăr şi pentru valori să fie definitiv garantate. E lumea de azi o asemenea lume? Scrisoarea de faţă s-a născut din patosul acestei întrebări şi — în imediat — din criza pe care mi-a provocat-o o ediţie a Actualităţilor din noaptea de 24 noiembrie. M-am gândit atunci ce s-ar fi întîmpîat dacă vreunul dintre martirii lui '89 ar fi fost confruntat brusc cu imaginile acelei emisiuni? Ce i-ar fi fost dat să vadă? V-ar fi văzut la CotrOceni, înconjurat de cîteva dintre cele mai triste portrete ale epocii Ceauşescu: oameni care âu participat nemijlocit la omagierea dizgraţioasă a fostului preşedinte, oameni care l-au slujit soldăţeşte pe vremea cînd Dumneavoastră aţi preferat blamul politic şi marginalitatea, oameni care, în decembrie '89 şi în săptâmîmle imediat următoare, n-au îndrăznit să iasă din casă de teama dispreţului şi a furiei populare. Oamenii aceştia — pe care pînă şi cel la a cărui execuţie aţi consimţit îi ţinea la distanţă ca pe nişte servitori secunzi — erau, acum, oamenii Dumneavoastră, aliaţii Dumneavoastră, sprijinul Dumneavoastră politic şi moral. Ei, înrăiţi ai tuturor demagogiilor, îndrăgostiţi în chip obscen de putere, lipsiţi de scrupule şi de ruşine, explicări ţării şi vă explicau Dumneavoastră ce înseamnă răspunderea patriotică şi principialitatea civică. Erau unanimi în „înfierarea" „destabilizatorului" Mihai de Hohenzollem, ei, pentru care istoria românească nu ă fost şi nu este decît ograda dezmăţatei lor vanităţi şi a scandaloasei lor suficienţe. Ei, care vă vor injuria mîine aşa cum îl injuriază azi pe fostul lor stăpîn, vi se par acum convenabili, pentru că vă-confirmă în iraţionalele Dumneavoastră iritări antimonarhiste. Refuzaţi să luaţi notă de grotescul unei asemenea confirmări. Aşadar: de o parte Mihai I al României, iar de cealaltă Ilie Verdeţ! De o parte un rege tragic, căruia nu văd ce vină istorică îi puteţi găsi în afară de aceea de a fi abdicat sub presiune rusească, iar de cealaltă vorbăria obraznică a unui gazetar de Cartier. De o parte — un 402 capitol din destinul ţării De cealaltă — aplombul impudic al unui poet care îşi batjocoreşte zilnic talentul, manevrat de un rudimentar şi ineducabil instinct dominator. Nu mai vorbesc de ceilalţi: istorici obosiţi în serviciul dezinformării comuniste, agronomi semidocţi şi ambiţioşi; tineri politicieni desfiguraţi de oportunism, vechi utecişti prost crescuţi, funcţionari politici mărunţi, inexpresivi, gata să se gudure pe lîngă orice şef. Iată „echipa'7 de care v-aţi lăsat flancat într-una dintre cele mai nefaste seri ale perioadei posttotalitare. . Aici nu mai e vorba de opţiuni şi conflicte politice, nu mai e vorba de ideologie. E vorba de bun-gust şi de o anumită stilistică a conducerii. E vorba de nobleţea de a prefera adversari onorabili (chiar dacă incomozi) unor alianţe dezonorante (chiar dacă, pe termen scurt, liniştitoare). Decît să fiţi atît de prost anturat, e mai bine să fiţi singur. Căci nu puteţi fi convingător dacă vorbiţi despre consens sau despre conciliere naţională din mijlocul unor oameni care au slujit falsul consens al >,epocii de aur": Concilierea naţională e de înţeles doar ca bună convieţuire a divergenţelor, nicidecum ca suspendare a discernământului moral. A vorbi despre consens cu Iuda la braţ e, în cel mai bun caz, o naivitate... r Domnule preşedinte, Multe dintre lucrurile rostite în seara de 24 noiembrie în prezenţa Dumneavoastră sunau neliniştitor. Atmosfera, în genere era neliniştitoare. E grav că n-aţi simţit asta, după cum e grav că nu simţiţi ameninţarea unei înăspriri periculoase a luptei politice prin intervenţia, adesea grobiană, a unor mici formaţiuni de extremă, privite cu o psihanalizabilă simpatie de partidul majoritar. Se pot enumera destule semnale ale unui regres al instituţiilor şi procedurilor democratice. Ierarhiile superioare ale administraţiei culturale sînt invadate de vechi activişti resentimentari, se refac galopant reţele de alianţe suspecte, inamicii politici sînt supuşi unei discreditări sistematice, Justiţia e ineficace. A apărut, iar, un subton „victorios" în discursurile Puterii, un fel de optimism factice, fără contact cu realitatea şi dublat de o vehemenţă primară faţă de adversar. N-am mai auzit de foarte multă 403 vreme uri reprezentant al Puterii vorbind despre erorile proprii. Revenim' pe nesimţite la ideea că toţi guvernanţii sînt buni şi toţi opozanţii sînt ticăloşi. Dumneavoastră, ca preşedinte, trebuie să fiţi cel dintîi care să ia notă de această stare de lucruri. Căci Dumneavoastră nu aveţi doar răspunderea redresării economice a ţării: o aveţi mai ales pe aceea> mai delicată; a restaurării ei morale. Ar fi dramatic să vă consolaţi cu ideea că sînteţi mai bun decît Ceauşescu. Dumneavoastră trebuie să fiţi cu totul altceva decît putea fi un dictator comunist. Nu o ameliorare se aşteaptă de la Dumneavoastră/ ci o înnoire adîncă, o „schimbare la faţă'7. Veţi spune că nu vă simţiţi îndemnat să menajaţi o Opoziţie care într-un moment sau altul — a putut fi nedreaptă, că sînteţi sufleteşte erodat de excesul atacurilor a căror ţintă aţi fost. Psihologic vorbind, vă pot înţelege. Dar Dumneavoastră nu aveţi dreptul, la psihologie. Responsabilităţile prezidenţiale nu au comună măsură cu umorile şi sensibilităţile private. Vocaţia de preşedinte se exprimă tocmai îri magnanimitatea uitării de sine, îri capacitatea de a întruchipa principii, iar nu afecte pasagere. Dacă Opoziţia vi se pare inconsistentă; faceţi imposibilul pentru a o consolida. Sînteţi şi preşedintele ei: şi ştiţi foarte bine că de vigoarea ei depinde soliditatea democraţiei noastre şi a oricărei democraţii. Dumneavoastră nu aveţi voie să vă simţiţi jignit, nu aveţi voie să vă simţiţi infailibil, nu aveţi voie să fiţi părtinitor. Anumite lucruri omeneşti trebuie să vă rămînă străine. Şi, dacă împrejurările o impun, Dumneavoastră trebuie să fiţi cel dintîi dispus să piardă. _ , 1 ■ J '■ ' . t- ' ■ r- Cu stima cuvenită, <. ", , Andrei PLEŞU Răspunsul preşedintelui Ion Iliescu Stimate domnule Pleşu, Am citit eu real interes scrisoarea pe care mi-aţi adresaţ-o prin intermediul ziarelor. Cronicei română, Meridian şi Adevărul, iar anunute puncte de vedere mi-au dat de gîndit, Mai ales că ea vine după unele intervenţii lucide semnate de dumneavoastră în presă, traversate întotdeauna de subtilitate şi distincţie, de un spirit polemic a cărui fineţe nu poate scăpa. . îri mod cert, cîteya dintre aprecierile pe care le faceţi privind ineficacitatea Justiţiei ori tentaţia optimismului factice stau în picioare. Chiar şi cea privind primitivismul luptei politice, din care relevaţi „vehemenţa primară faţă de adversari", ce se manifestă în viaţa noastră publică. Consideraţi, cu drept cuvînt şi în contra unor afirmaţii devenite cvasistereotipii, că „schimbările petrecute nu puteau fi nici mult mai confortabile, nici mult mai rapide decât sînt*. Epistola dumneavoastră m-a bucurat, deopotrivă, prin civilitatea tonului, fie el şi critic, uneori nedrept, civi-litate care îmi permite şi mă îndeamnă să vă răspund. îmi semnalaţi un anumit „regres al'instituţiilor şi procedurilor democratice". Aş vorbi mai curînd de un.moment de reală încercare, într^un anume fel poate chiar de cumpănă al acestor instituţii. Citesc altfel decât dumneavoastră acest fenomen şi pentru că îl pun în legătură cu alte cauze. Criza provine nu atît din interiorul structurilor democratice, cît mai ales din precaritatea bazei economice pe care se sprijină şi care pulsează în viaţa Socială nelinişti/ griji acute, stări de instabilitate, poate chiar îndoieli în legătură cu virtuţile democraţiei. De aceea, consider că principala prioritate democratică â momentului este consolidarea vieţii economice a ţării, susţinută de o reală voinţă politică^ de un consens veritabil care, asigurînd, cum spuneţi, o „bună convieţuire a divergenţelor", să ne ajute în depăşirea crizei. 405 Regresul de care vorbiţi îl explicaţi prin, invadarea administraţiei culturale de către „activişti resentimentari", prin refacerea unor „reţele de alianţe suspecte" etc. Prefer să privesc în amonte, unde avem mai multe şanse să ajungem la rădăcina lucrurilor. Un fapt mă întristează cu adevărat: prea multe valori stau încă deoparte, pînă se vor mai aşeza apele. în parte, fenomenul este de înţeles: mai toate paginile care s-au scris despre perioadele imediat postrevoluţionare din toate ţările îl evidenţiază. La noi, el este prea accentuat.şi pentru că, s-a creat şi s-a întreţinut — deliberat aş spune — o atmosferă de culpabi-lizare, căreia i-au căzut victime oameni ce nu au avut altă vină decît de a fi muncit şi de a fi promovat prin propria muncă. Teama că încâdrîndu-se în structurile Puterii se vor expune unor etichetări impudice, ca şi uşurinţa cu care au fost „spălaţi" de propriul trecut cei care au mers la Opoziţie a creat o reacţie de apărare, tradusă cel mai adesea într-un dezgust sau într-6 tentaţie irepresibilă de a stă deoparte. A mai contrapune ,;dosarul" competenţei, la fel ca în anii '50, este de neacceptat la finele secolului. vf- ;. ■ Acum culegem roadele triste ale acestei "politizări artificiale. Intr-adevăr, nimic nu poate garanta seriozitatea şi funcţionarea structurilor democratice mâi bine decît organizarea compe1 tentelor unei naţiuni, antrenarea lor la dezbaterea publică. Dar nici nu trebuie să cădem în greşeala — pentru mine neliniş^ titoare — de a Confunda competenţele cu cei pe care i-am dori noi să fie acolorîn instituţiile democratice. , r Vă mărturisesc, aici mă despart net şi de intelectualul. Andrei Pleşu, şi de omul politic (am în vedere sensul cel mai larg al acestei sintagme). Mai ales cind vorbiţi de modul în care am fost anturat în acea seară de 24 noiembrie, judecăţile dumneavoastră mă întristează şi îmi produc o amărăciune, aparte: Nu eu am operat această selecţie. Am invitat toate partidele parlamentare, aşa cum le invitasem şi cu două luni înainte, pentru că lucruri legate de sărbătorirea Zilei naţionale nu puteau fi discutate doar cu o parte a spectrului politic. Faptul că am discutat cu cei care au răspuns invitaţiei v-a provocat o „criză" şi îmi reproşaţi că am acceptat o asemenea întîlnire! i -; Uitaţi că în acea seară erau prezenţi cei pe care i-au desemnat circa 54% din electoratul românesc. -Dispreţuindu-i, 'dumneavoastră dispreţuiţi mai mult de jumătate din cetăţenii care şi-au 406 exprimat dreptul de vot, judecata lor, voinţa lor, alegerea lor. Ca om si ca preşedinte nii pot face şi nici nu pot accepta acest lucru. Ca om şi ca preşedinte înţeleg să iau notă de voinţa electoratului din România şi;.atît timp cît este exprimată democratic, să o respect. „Vocaţia de preşedinte se exprimă — afirmaţi cu îndreptăţire — în capacitatea de a întruchipa principii/' Prin ceea ce îmi imputaţi, dumneavoastră’mă îndemnaţi, implicit, să abandonez această .atitudine de principiu, recomandată expres de dumneavoastră, pe care şi eu- o consider cardinală pentru un preşedinte. Putem oare să acceptăm verdictul democratic doar atunci cînd el ne convine? Iar în calitate de garant al Constituţiei, am datoria să protejez ţara de tot ceea ce i-ar putea afecta stabilitatea — unul dintre principalele sale atuuri, care o particularizează, în zonă. ./ îmi mai reproşaţi că nu menajez, că nu sprijin Opoziţia, împărtăşesc ideea că de „vigoarea ei depinde soliditatea democraţiei noastre şi a oricărei democraţii" şi vă mărturisesc disponibilitatea de a medita asupra acestui lucru. Cu îngăduinţa dumneavoastră, aş remarca însă că eventualul sprijin dat de mine Opoziţiei ar fi aproape insignifiant, ca importanţă, faţă de sprijinul pe care şi-l poate da ea însăşi. Pentru a deveni cu adevărat o soluţie alternativă la guvernarea ţârii, Opoziţia are nevoie de o construcţie internă, organică, de o maturizare a strategiei politice. Cunoaşteţi că astăzi toate forţele politice — inclusiv sindicatele -— spun şi cer ceea ce eu am oferit exact cu un an în urmă: un guvern susţinut de întreg spectrul politic al ţării, un pact social: Atunci, Opoziţia a refuzat oferta. Nu ştiu ce calcule au stat la baza refuzului, dar acum e limpede că a fost vorba despre calcule ce nu s-au confirmat. Dar politica nu se face numai din calcul, nu se hrăneşte numai din abilitate. Continuu să cred că oamenii îl apreciază cu deosebire pe cel ce intră în arenă la greu, chiar dacă ştie că poate ieşi, politiceşte vorbind, „pe scut". Nu numai Opoziţia, ci întreaga scenă politică românească e datoare sa sondeze mai adînc solul social al ţării, să găsească răspunsuri care să reaprindă luminile speranţei. Adînca înnoire, „schimbarea la faţă" a ţării, de care amintiţi, depinde, în primul rînd, de această disponibilitate şi voinţă a clasei politice şi nu atît de mine, cum sugeraţi; ea depinde, prin extensie, de fiecare dintre noi. Şansa nu e în mîna cuiva anume, ci în mîna fiecăruia. Aici este şi virtutea, dar, aş îndrăzni să spun, 407 şi povara democraţiei, pentru că toţi trebuie să-i purtăm de grijă> să-i alimentăm robusteţea. A proiecta totul asupra şefului statului — care, fără îndoială, are prerogative şi răspunderi cu totul aparte — poate fi un reflex al unei epoci revolute, o eschivă de la povara individuală a democraţiei şi, oricum, un demers care nu rezonează cu veritabila substanţă a democraţiei. Am lăsat la urmă consideraţiile şi sugestiile explicite pe care le faceţi cu privire la comportarea unui preşedinte. Vă asigur că m-am învins, ca om, din clipa în carc am acceptat să ocup cea mai înaltă magistratură în stat. De aceea nu mă mai simt jignit de multe afirmaţii care, ca om, m-ar putea jigni. Caut să nu fiu părtinitor într-o perioadă dnd patimile politice devorează aproape totul. Un singur lucru nu-1 pot înţelege şi, drept să vă spun, mă bucur că îmi păstrez această naivitate: cum de nu se opresc aceste patimi în faţa comandamentelor naţionale şi cum de nu se retrag sfioase sau ruşinate cînd ele fac din aceste interese materie de dispută? Sînt de acord că anumite lucruri omeneşti trebuie să-mi rămînă străine şi, dacă împrejurările o impun, eu trebuie să fiu „cel .dinţii dispus să piardă". Cu o singură condiţie: dacă va cîştigă; cartea naţională a acestui popor. Cu această credinţă m-ăm înfrînt ca om, cu această credinţă am îndurat cîte poate îndura un preşedinte într-o perioadă de tranziţie: să izbîndească şi să cîştige cartea naţională, definită, fără îndoială, modern şi raţional. întrebaţi, cu înţeles, cine sînt cîştigătorii revoluţiei din 1989. Cîştigătorul nu putea fi decît interesul naţional, aflat, atunci, — dacă vă mai amintiţi — într-o primejdie reală. Dacă nu cîştigă interesul naţional, nici întrebarea nu mai are rost, pentru că pînă la urmă toţi vom pierde, chiar dacă pe termen scurt unii cîştigă. Izbînda revoluţiei nu-şi poate afla continuare firească decît într-o altă izbîndă — cea a interesului naţional. Cu stimă, Ion ILIESCU Adevărul, 15 decembrie 1993 Alexandru Paleologu către Andrei Pleşu* Dragă Andrei, N-am încotro, nu pot decît să-ţi confirm presimţirea („Parcă-1 aud pe domnul P. mustrîndu-mă răbdător.Dar nu cu ICorin-teni 13, nici cu Conul, Leonida, nici cu şolticării, rîsete sau lacrimi şi, oricît de surprinzător, nici cu paradoxuri. Răbdător da, căci, dacă de regulă îmi reprim (cu rare excepţii) iritările, în schimb nu-mi reprim afecţiunile, bine sau rău plasate; în speţă, continuu să cred bine plasată febleţeâ mea irezistibilă pentru tine. De mai multe ori mi-ai declarat că e reciprocă. Sînt deci încredinţat Că vei primi> de asemenea răbdător, „mustrarea" la care văd că te aşteptai, ^ In nervozităţile, ţîfnele, febricitările şi excesele exclusiviste care sînt la noi (poate nu numai la noi; dar există totuşi la noi motive mai plauzibile de exasperare) aproape;singurele forme de manifestare ale spiritului public, încerci să adopţi un punct de vedere mai calm, mai cumpănit, făcînd apel la raţiune şi cuviinţă; poate era bine să faci apel şi la bun-şimţ, care le cuprinde pe toate, cu ceva în plus. Dar mai faci apel şi la neutralitate. Eu ţi-aş aduce aminte de cineva la care am ţinut mult amîndoi (aprobîn-du-1 sau nu), care respingea,, nu fără dreptate, cred eu, „ethosul neutralităţii". Neutralitatea e totuşi bună uneori, dar ca „ethos" nu e bună deloc. Găsesc că pleci de la nişte premize cu totul false. E nerealist a pretinde evacuarea spaţiului vieţii publice de orice element pasional. „Aiasta nu se poate." Nu numai că nu se(poate, dar nici nu ar fi bine. Iraţionale sau nu, elementele pasionale întreţin viaţa publică. Rău cu râu, dar mai rău fără rău: ar fi abulie, atonie, prostraţie. Fără pasionalitate, nu am fi avut decembrie 1989. * * Replică la articolul Virtuţi prost plasate (vezi în volumul de fată, pp. 166-171). 409 Dacă din viaţă societăţii şi din opinia publică nu pot lipsi elementele pasionale, ele sînt inadmisibile în guvernare. De cîte ori în istorie guvernarea a fost pasională, s-au produs orori şi dezastre. Chiar şi guvernările mai mult sau mai puţin „liberale" au păcătuit uneori prin pasionalitate, iar urmările au fost funeste: şfîrşitul celor două războaie mondiale şi tratatele de pace care le-au încheiat („capitulare fără condiţii" etc.). „Regimul Iliescu" (deci nu doar Iliescu personal, dar mai cu seamă el) e de o paşi onalitate tîmpă, măruntă, fricoasă, alergică la competenţă şi dialog. Poziţia „neutrală" între Iliescu şi Coposu e injustă, deci imorală. Lucrul acesta este evident (nu „îmi pare", ci este evident). • ' Nu e nevoie să fii un. fan al Iui Coposu, nici să vezi în el un sfînt sau un geniu, nici să-l consideri infailibil ca,să-ţi dai seama de astă. Coposu e respectabil, Iliescu nu. „Testul Coposu", orice âispune, este corect. Nu poate fi loc, în, cazul acesta, pentru. un punct de vedere „relativist". Este cel puţin o gravă eroare de. optică a pune pe acelaşi palier persoane şi acţiuni ce nu pot fi echivalate decît sfidînd evidenţa. Opţiunile sînt> iireşte, libere, dar nu toate sînt licite, între bine şi rău opţiunea e liberă, dar cea pentru rău este ilicită; Ai să-mi spub(parcă te aud, şi poate mâi puţin răbdător): „Ei, dar n-o fi Iliescu diavolul, n-o fi el Ahriman!" N-o fi, dar face parte din trupa acestora. Cred că ai citit (dacă nu, caută.s-o citeşti neîntîrziat) cartea lui Denis de Rougemont, La part du Diable, Te vei convinge că diavolul, sub cele mai neaşteptate chipuri, apare în cotidian, la micul ’ dejun, la birou, în metrou şi peste tot. Numai să fii lucid şi perspicace ca să-l identifici; Iar lucrul cel mai Însemnat e că, în ciuda opiniei curente, el apare ca manifestarea prostiei. O fi el abil, dar e prost. Şi prostia ne paşte pe toţi, mai ales cînd sîntem mai siguri de contrariu. Eşti specialist în materie de îngeri, s-ar cădea să te pricepi şi în materie de demoni. ’• ■ încă ceva. Sînt lucruri, fapte, persoane care au marcat în anumite mari momente (care cer şi ele să fie identificate lucid şi perspicace) un punct maxim al curajului, demnităţii, sacrificiului şi nu este just a nu le respecta, oricît ar putea dezamăgi ulterior. (Lucid nu înseamnă impasibil, nici năzuros, nici cusurgiu.) Bunăoară, Doina Cornea nu mai are acum un discernămînt prea sigur în ceea ce se numeşte, cu un termen destul de stupid, 410 „eşichierul politic". Dar a-i împuţinaimensulrespect ce i se cuvine este pură mojicie, iar mojicia rareori nu e idioată. (Nu putem şti ce ar fi făcut Ioana d'Arc dacă trăia mai mult.) Acelaşi lucru cu privire la Dumitru Iuga. Sau, trebuie să ţi-o spun, şi cu privire la Marian Munteanu, indiferent de lunecările lui ulterioare. Un om poate avea un mare moment în viaţă şi asta nu se şterge. Este inelegant a spune că e un mediocru semidoct (ceea ce nici nU e). A fost la înălţimea momentului de atunci. Adică al Pieţei Universităţii, faţă de care te-ai aflat în „dilemă". Dar te întreb: nu crezi că în mulţimea care l-a aclamat pe Iisus la intrarea în Ierusalim era şi multă pegră, multă lume interlopă, promiscuitate etc/? Cu toate astea, mulţimea rămîne pentru totdeauna (cel puţin pentru noi, creştinii, care nu şîntem partea cea mai-stupidă a lumii, cum crede stingă intelectuală şi cum, îţi mărturisesc/ cred eu despre această stîngă intelectuală) acea mulţime, zic, rămîne pentru totdeauna arhetipul manifestărilor sanctifiante ale^ mulţimilor. Acestea au fost, evident, extrem de rare în istoria lumii, dar una dintre :ele, iartă-mă, poţi să mă socoteşti în pauză de inteligenţă sau în stare’de stultiţie eonstah-tă/a fost Piaţă Universităţii.^ 1 M-ai obişnuit de o bună bucată de vreme cu articole în Dilema Care m-au încîntat (şi nu numai fiindcă etam de acord cu ele, dar şi fiindcă „parcă te auzeam"). Sîht curios să văd cum vei continua cu aceste ^virtuţi prost plasate" şi, după părerea mea, prost începute . îrrrest, ce să-ţi spuri, decît că mi-e dor de tine şi te îmbrăţişez. ~ 26 iunie 1995 - Al tău; Alexandru PALEOLOGU 'y Dilema, nr. 129,30 iunie - 6 iulie 1995 Dragă domnule Paleologu, ,■ S-ar ziice că bîntuie iarăşi printre noi duhul Epistolarului. Dar e numai o aparenţă. E suficient să comparăm tonul, cu zece ani în iurmă, nu ne^am fi putut-o imagina. Atunci ne despărţeam şi ne regăseam pe axa Noica - Goethe - gnosticism -Hegel. Acum ne hărţuim pe axa Iliescu - Coposu. Atunci .aveaţi unele dubii (benigne) cu privire la Liiceănu. Acum aveţi certitudini cu privire la Marian Munteanu. Atunci propuneaţi o deviză care m-a urmărit multă vreme prin graţia îndrăznelii ei: „Credinţă în Dumnezeu şi-n reşt relativism total!" Acum identificaţi la tot pasul cazuri în care „nu e loc pentru relativism" (şi asta tocmai unde absolutul e mai stingher: în politică!), distribuiţi vigu^ ros anateme şi folosiţi cu o frecvenţă psihanalizabilă fonţnule de tipul „evident", „just", „injust", „orice-ai spune" etc. Atunci reuşeaţi să mă stupefiaţi declarînd că aţi ieşit din închisoare cu o gîndire oarecum socialistă şi că, după cupele de şampanie băute dimineaţa, la moşie, la capătul unor exerciţii de echitaţie, arestarea vi s-a părut o consecinţă... echitabilă. Acum stînga vi se pare „stupidă", iar eu un ins deviat spre stînga (cum spuneaţi deunăzi, într-un interviu din România liberă). ...Dar să lăsăm nostalgiile şi să cădem „sub vremi". M-a mirat (deşi nu foarte, cunoscîndu-vă „iritările" curente), m-a mirat — zic — să văd ce „pasional" vă trăiţi idiosincrasiile acumulate în ultimii ani. Căci ce altceva decît pasionalitatea vă poate „manipula" într-atît, încît —cititor de meserie cum sînteţi — să mă citiţi cu o neglijenţă de începător. Eu spun: 412 între adulatorii lui Iliescu şi adulatorii lui Coposu există un punct comun: partizanatul febril, ireductibil, transraţional. Iar dumneavoastră mă certaţi că fac comparaţii ^ilicite", „imorale", „injuste", între cei doi. Vasăzică, dacă eu spun: cei care iubesc pisicile seamănă în amorul lor cu cei care iubesc cîinii, dumneavoastră înţelegeţi că eu nu deosebesc între pisici şi cîini. Ce poate scuza sofismul unei asemenea „lecturi", decît faptul că sînteţi „îndrăgostit", „pornit", împuţinat de o opţiune devenită „preopţiune", adică patimă? Pe urmă, îmi reproşaţi „apelul la neutralitate". Să mergem la, text: „Ne-ar prinde bine — ziceam—eîjeva mici exerciţii de neutralitate binevoitoare". Vedeţi? E vorba de un efort — cred, legitim — de ,a exersa calmul reflexivităţii într-o lume expusă prea des exaltărilor decerebrate. Dar de la >,mici exerciţii" la „ethosul neutralităţii" e o distanţă enormă. Dumneavoastră o acoperiţi prea repede,.pentru că ştiţi, ca toată lumea, că Pleşu e ăla cu dilemele, cu e^idistanţaperversă/cucompromisurile.Trebuie, oare, să vă explic că dilema nu e o formă de neutralitate* ci, dimpotrivă/ o stare de extrema tensiune mentală, q asumare integrală si lucidă a tuturor alternativelor? Apropo de neutralitate: mă amuză şa vă reamintesc un pasaj din Epistolar, care vă priveşte (p. 316): toată deosebirea mţre noi — vă scria dpmnul Noica în 1981 — stă în neutralitatea (sic!) şi «obiectivitatea» ta de bun simţist (man musşalles gelten lassen) şi partinitatea, deşucherea aparentă, orientarea (...) gîndului meu filosofic". Nu încape nici o îndoială, sînteţi/ astăzi, altcineva: un adept al partinităţii, al orientării (nu în plan filoşofic însă) care se răfuieşte cu relativiştii, cu neutrii, cu „obiectivii". Şi, în definitiv, de ce nu v-aţi schimba? Noica msuşi constata într-o altă scrisoare că Paleologu nu mai era totuna cp Ion Crăifăleanu. De ce n-ar apărea acum un personaj care să nu mâi fie totuna cu Paleologu? a , ; Să revenim la text: îmi atrageţi atenţia că e „nerealist" să pretindem evacuarea pâsionalităţii din viaţa publică. Dar cine _a vorbit de evacuare? Eu £ vreau doar încetarea supremaţiei, de care se bucură acum în politica românească pasio-nalitatea. E aşa de ,>imoral" şărceri, dincolo de exasperări şi febre, im orizont de gîndire articulată; de analiză estimativă, de inteligenţă? Fără ,>pasionalitate" (precizez totuşi că eu nu de excese pasionale m genere vorbeam, ci de pasiunea — rău 413 investită — a iubirii; altfel, există şi o pasiune a lucidităţii, a construcţiei raţionale etc:), „fără pasionalitate— spuneţi dumneavoastră — nu am fi.avut decembrie 1989". Să înţeleg că sînteţi un teoretician al ,/revoluţiei permanente"? Că viaţa politică trebuie să aibă aspectul unei insurgenţe perpetue?. Aţi fi cel dintîi monarhist din lume cu ideologie anarhistă. Pe de altă pârte^ în chestia pasionalităţii spuneţi tot soiul de lucruri pe care nu le pricep. Căci, după ce stabiliţi că fără pasionalitate ntf se poate, adăugaţi că ea este „inadmisibilă- la-guver^ nare şi acuzaţi de pasionalitate ilicită guvernările;,liberale" şi pe cea iliescistă (e rîndul dumneavostră să faceţi echivalenţe pripite). Rezultă că guvernările bune, nepăsionale, sînt cele „neliberale", de tip Cărolal II-leă sau Antonescu; Mai rezultă că ceea ce e ilicit la guvernare e admirabil m bpoMţie. în fine, vorbă dumneavostră, passe/^ " ' Rămîn de discutat încă două dintre temele scrisorii dumneavostră: creditul „pe viaţă" acordat cuiva care a marcat lă uri moment dat „un punct maxim al curajului, demnităţii şi sacrificiului", şi chestiunea Pieţei Universităţii, faţă de care eu m-am aflat „în dilemă". Mai întîi însă lin cuvînt despre demoni şi despre Denis de Rougemont. Fireşte că am citit La part du Diable. Dar/ dacă îmi ămintese bine, una dintre scamatoriile diavoleşti pe care cartea cu pricina le incrimineăză este tendinţă noastră de a-1 identifică prea uşor pe Adversar acolo unde nii există decît aparenţa lui. Karl Barth citat de de Rougemont îi refuză pînă şi lui Hitler prestigiul unui Antihrist. Ar trebui, poate, să fim şi noi mai precauţi cîhd semnalăm coame la tot pasul. Demonii nu sînt niciodată acolo unde pare evident că sînt. Dacă ăr fi atît de simplu să separăm duhurile, „războiul nevăzut" n-ar fi decît o simplă operaţî-une de deratizare... • v c ^ Apropo de diavol, mă gîndesc actim că, potrivit teoriilor dumneavoastră, el trebuie tratat cu un respect statornic. Dumneavoastră spuneţi negru pe alb că cine a fost o dată în viaţă la înălţime trebuie privit cu eternă tonsideraţitirie, „Dricîţ ar putea dezamăgi ulterior". Gr, demonul ilustrează perfect tocmai un traseu ca acesta. E un înger (şi încă unul din ierarhiile superioare ale îngerilor), dâr un înger căzut. S^ar zice, aşadar, că trebuie să4 respectăm „indiferenţi de lunecările lui" dacă nu vrem să păcătuim prin mojicie. Veţi 414 răspunde că o asemenea extrapolare e excesivă. în regulă. Să coborîm pe pămînt. Pentru dumneavoastră, oricine a fost, la un moment dat, eroul unei isprăvi memorabile capătă un credit nelimitat; rămîne — pe viaţă — un obiect de cult neuzurpabil. Dacă vă veţi duce gîndul pmă la capăt, va trebui şă admiteţi şi reversul acestui principiu: cine a greşit o dată grav rămîne pururea pătat de greşeala şay indiferent de redresările lui ulterioare. Stranie, necreştinească doctrină! Păcajtul-originar e de nerăşciimpărat> întruparea lui Iisus e inutilă. Rezultă o imagine a lumii încremenită într-un maniheism „de lemn", Unii mereu buni — fiindcă au fost buni o dată, alţii mereu răi — fiindcă au fost răi o dată. Cei dintîi nu se pot pierde, orice ar face, ceilalţi, orice ar face, nu pot fi iertaţi. Lumea dumneavoastră e o lume populată de indivizi ai unui singur gest. E o lume săracă, neadeyărată şi nedreaptă, în lumea adevărată emai mult loc pentru surpriză: sfinţii cad şi tîlharii se mînţuie. Cel care e aproape de deşăvîrşire trebuie să facă, faţa imei exigenţe, mereu reînnoite, iar cel care ş-a rătăcit să aibă parte de o mereu reînnoită şansa de salvare. Iată de ce îi pot acorda lui Paul Goma toată admiraţia mea pentru curajul rar pe care l-a avut în 1977, dar nu sînţ dişpus'să trec cu vederea trivialitatea morbidă de care ş-a lasat confiscat în ultimii ani, datorită uriaşului său orgoliu contrariat. Şi tot aşa în celelalte cazuri pe care le invocaţi. Va fi fost Marian Mun-teanu „omul clipei" m primăvara lui 1990, dar asta nu-i dă dreptul să bată cîmpii tot restul vieţii şi nici riii mă poate opri să constat mediocritatea personajului şi semidoctismul lui (l-am auzit maimuţărind ridicol stilul apodictic al lui Ţuţea, fără să aibă hazul, lecturile şi autoritatea maestrului. Dacă dumneavoastră — cunpscîndu-1 măi bine — îl percepuţi ca pe un fin intelectual, mă înclin; nu văd însă de ce, avînd altă părere, mă fac vinovat de „ineleganţă"). Mă tem, de altfel, că amorul dumneavoastră pentru campionii cîte unui mare gest vă poate juca feste dintre cele mai picante. Aşa şi Ceauşescu a avut m r 19(68 momentul lui de glorie, consemnat ca atare de mulţi „oameni bine" în preajma Congresului al IX-lea! De ce să ne supărăm atît pe „lunecările" lui ulterioare? Să trecem, în sfîrşit, la Piaţa Universităţii care, în iconografia dumneavoaşţră stă pe acelaşi plan cu Ierusalimul din Duminica Floriilor. Ce să spun? Cu dragostea nu-i de glumit! îngăduiţi-mi totuşi să observ că, pentru dumneavoastră, Piaţa Universităţii a fost o experienţă... pariziană. Cu alte cuvinte, n-aţi putut lua cunoştinţă decît de imaginea mediată, interpretată, sublimată ă fenomenului. Asta explică uşurinţa cu care faceţi analogii festive, de critic literar. Fenomenul în sine era mai complicat decît credeţi. Şi mai interesant. Un exemplu: dumneavoastră vă imaginaţi că partea „problematică" â Pieţei era „pegra", „lumea interlopă'^ „promiscuitatea" mulţimii („sanctificâhtă" totuşi ca şi cea din Ierusalim, în paranteză fie sptis, comiteri o suprainterpretare: mulţimea care înalţă osanale Mîntuitorului e aceeaşi care îl livrează Calvarului, preferîndu-I pe Barăba). Dar nu „pegra" a fost — pentru mine cel puţin — „piatra de poticnire" a Pieţei Universităţii. Ci dimpotrivă: „lumea bună" de-acolo: de-alde Sorin IJlea, care — ştiţi bine cu cîtă legitimitate — înfieră de la balcon comtuiismuP subsemnatului, de-alde Manuela Cer-nat, care îşi reamenaja abil „dosarul" umblînd cu sufertaşul printre revoluţionari, de-alde... dar ce să mai lungim vorba — o sumedenie de amici de-ai noştri care, precauţi şi aco-modanţi Mainte de 1989, descopereau acum, în ceasul ă! treisprezecelea,; frispnul solidarităţii, al civismului (fără riscuri), ăl disidenţei de cenaclu. Faţă de acest chip al Pieţei aveam toate motivele să rămîn „dilematic". Dar, aşa dilematic cum arii fost, am încercat, împreună Cu Dinescu, Hăulică şi Caramitru, să obţin un dialog între Preşedinţie şi demonstranţi şi am finanţat din fondurile Ministerului Culturii producţia singurului film documentar existent pînă azi, cu privire la acele fierbinţi împrejurări. Cu riscul de a vă întrista, aş îndrăzni să spun că adevăratul „dilematic" al momentului aţi fost dumneavoastră. Căci aţi încercat să fiţi simultan „ambasadorul golanilor" şi şeful misiunii noastre oficiale în Franţa. A lua salariu de la Guvern, declarîndu-te reprezentantul unei mişcări antiguvernamentale— iată, într-âdevăr, o dilemă de toată frumuseţea. N-aţi fi putut ieşi din eă decît prin demisie. Dar aţi preferat să rămîneţi „dilematic" pînă cînd aţi fost pur şi simplu destituit. E, veţi recunoaşte, uri episod1 destul de cbnfiiz din cariera dumneavoastră. Şi nu cred că-1 veţi limpezi declarînd lă ne-sfîrşit că nu eraţi ambasadorul lui Iliescu, ci ăl poporului martir şFsuvetrăh;^ i ^ Recitesc ce-am scris şi am o senzaţie proastă. Ne-am urîţit, domnule Paleologu. Am lăsat conjuncturi accesorii să întunece o relaţie care era, cred, esenţială. Aş fi preferat să nu aveţi o reacţie atît de promptă la invocarea frugală a numelui dumneavoastră în articolul meu despre virtuţile prost plasate. Aş fi preferat să beneficiez în ochii dumneavoastră măcar de imunitatea pe care i-aţi conferit-o public lui Adrian Păunescu (pentru un gest cu care v-a îndatorat cîndva, pe termen nelimitat). Aş fi preferat să mă citiţi cu aceeaşi nepăsare cu care ascultaţi dezbaterile parlamentare, simţindu-vă dispensat de a intra în arenă. Şi, în sfîrşit, aş fi preferat ca eu însumi să nu reacţionez la reacţia dumneavoastră, să mă resemnez, aşadar, a face parte dintre „rarele excepţii" dinaintea cărora nu vă puteţi reprima iritarea. Cu toate acestea, ceva, o toxină a tranziţiei, o sminteală epidemică devenită hobby naţional ne îndeamnă, iată, să ieşim pe scenă, să ne comportăm nevricos, ca şi dnd ne-am cunoscut ieri şi ca şi cînd n-am fi fost niciodată pe aceeaşi galeră. Cinci ani de viaţă posttotalitară ne-au urîţit mai mult decît cîteva decenii de dictatură. Şi mie mi-e dor de dumneavoastră. Dar luat repede, n-aş şti să spun de care Paleologu îmi este dor de fapt. Oricum, pentru a vă îmbrăţişa, ar trebui să vă dau întîlnire în trecut, în acel trecut din care mă tem că facem deja parte amîndoi. Cu drag, Andrei Dilema, nr. 131,14 - 20 iulie 1995; nr. 132, 21-27 iulie 1995 VI „DIN POLUL PLUS. Trei cuvinte ale învierii în Evanghelia după Matei ni se povesteşte că, după învierea Sa, îisus le-a vorbit oamenilor în trei rînduri. O dată pentru a le spune: „Bucuraţi-vă.(//, apoi: „Nu vă temeţi!" şi la urmă (către ucenici): „cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului!" Cine mai aude în România de azi aceste cuvinte? Bucuriile noastre, dacă sînt, sînt resentimentare: ne bucurăm de eşecurile altora: ale Opoziţiei dacă sîntem cu Guvernul, ale Guvernului dacă sîntem cu Opoziţia. Ne bucurăm să depozităm veşti proaste, să distribuim vinovăţii şi injurii, să catalogăm dezastre. In afară de bucuria micilor achiziţii zilnice, nu ne rămîne decît bucuria sinucigaşă de a fi încruntaţi, de a iradia îngrijorare, de a secreta cele mai perfide scenarii. Ne trecem viaţa în voluptatea de a degusta calamităţi reale şi închipuite. Sîntem neîndurători, prost dispuşi şi, în cel mai bun caz, sarcastici. N-avem încredere decît în cine ne aprobă, înlocuim prieteniile cu alianţe şi nu mâi iubim nimic în afara propriilor noastre opinii. De temut, ne temem de tot: de ce-a fost, de ce este, de ce-ar putea să fie; de partide, de privatizare, de nelegiuiri (dar şi de legi!), de unguri (dar şi de o sumedenie de români!), de comunism, de neocomunism, de criptocomunism, de Ialta, de Malta, de rege, de presă, de sindicate, de stînga, de dreapta, de străini, de intelectuali, de mineri, de PSM, de SRI, de FSN, de UDMR, de GDS. Ne temem de tot ce nu ştim, de tot ce ştim, de tot ce aflăm. Ne temem să ne bucurăm, ne temem să vorbim despre răbdare şi despre speranţă. Temători şi trişti, sîntem, fireşte, departe de a simţi în preajmă prezenţa Celui care a promis să fie cu noi „în toate 421 zilele, pînă la sfîrşitul veacului". Cu cît e mai multă religie la vedere, cu atît sîntem mai nereligioşi. Sîntem cînd prea siguri de noi, manevraţi de juvenile vanităţi politice, de convingerea iresponsabilă că pentru a reuşi n-avem nevoie de nici un înger, cînd, dimpotrivă, sufocaţi de singurătate, părăsiţi, resemnaţi. Toate astea dovedesc că niciodată n-am fost mai puţin pregătiţi pentru Sfintele Paşti diecît anul acesta. Mi se va răspunde că totuşi n-avem motive de bucurie, că avem, în schimb, motive să ne temem şi să ne simţim uitaţi de Dumnezeu. Dar nu e aceasta situaţia însăşi a Răstignitului? Nu-şi pierde El bucuria în Ghetsimani? („întristat este sufletul Meu...") Nu i se face Lui frică? („...de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!") Şi nu se simte El părăsit de Tatăl? („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?") Sărbătoarea învierii e însă tocmai sărbătoarea transgresării acestor trei poticniri. E sărbătoarea .-ştdouă îndemnuri („Bucuraţi-văl", „Nu vă temeţi!") şi a unei promisiuni („cu voi sînt;,."). A răspunde acestor îndemnuri şi acestei promisiuni cu argumente rezonabile, cu lucidităţi plate, cu „evidenţe" imediate e a rămîne în afara spiritului pascal. Şi în afara credinţei adevărate, care nu e altceva decît a fi capabil de bucurie în plină încercare, a fi neînfricat în vremuri înfricoşate şi a ţe simţi mereu asistat, în efortul tău, de ochiul suprem. Nu ni-L putem închipui pe Iisus coborînd de pe cruce pentru a se răzbuna. Nici pentru a stîrni melancolii şi spaime. Şi, mai ales, nu ni-L putem închipui înviind pentru a lăsa lumea în urma lui ca pe un pustiu fără orizont şi fără însemnătate. Adevărul, nr. 374,4 aprilie 1991 Speranţa S-ar zice că de la o vreme competenţa noastră supremă e disperarea. De la mica disperare cotidiană pînă la teoria catastrofei, de la „marginile" disperării (depresie, neîncredere, iritabilitate) pînă la „culmile" ei (isterie, apostazie^ resemnare bolnăvicioasă). Am obţinut, prin urmare, consensul: e rău, e foarte rău, nu mai avem nici un motiv de speranţă. Speranţa ne apare, cînd vorbim astfel, ca o virtute condiţionată. Adică o virtute care nu subzistă decît „cu motiv" său „în anumite condiţii". Dar este virtutea, în general, compatibilă cu determinismul conjuncturilor? E ca şi cum ai spune: „Sînt curajos, numai dacă mi se dau garanţii de imunitate" sau: „Nu mai am nici un motiv să fiu bun". A-ţi pierde speranţa cînd circumstanţele nu o mai motivează e a nu o fi avut niciodată şi, în orice caz, a riu fi reflectat niciodată la sensul ei. A-ţi pierde speranţa nu e un accident provocat de împrejurări nefaste, ci un păcat, adică un eşec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru tot ce se opune speranţei din noi poate fi făcută vinovată lumea exterioară (istoria, stihiile, statul). Dar pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă, la sindicat sau la tribuna electorală. Se reglează în singurătate sau în prezenţa unui duhovnic... Definită corect, speranţa nu are nimic de-a face cu fericirea. Pentru cel căruia nu-i lipseşte nimic, problema speranţei nu se puhe: ce vom mai şti despre speranţă în clipa cînd vom intra în Paradis? Absenţa speranţei poate fi, aşadar, trăită în cheie nocturnă, ca disperare, şi în cheie diurnă; ca speranţă împlinită, ca suficienţă a îndestulării. Prezenţa speranţei, în schimb, e de negîndit fără experienţa simultană a lipsei, a 423 precarităţii, a unei ambianţe dezesperante. Speranţa e, în definitiv, un corelativ al catastrofei. Ea îşi dă întreaga măsură, măsura ei de virtute creştină, cînd nici un „motiv" lumesc nu o mai justifică. Întrucît temeiul speranţei (ca şi al credinţei) e exterior lumii contingente, nimic din lumea contingenţă nu o poate disloca. Cînd speri, speri ca Avraam, „împotriva oricărei speranţe" (Romani, 4, 18). Nu speri fiindcă ai de ce, ci fiindcă nu ai de ce, în ciuda faptului că nu ai de ce. Speranţa nu e replica veselă pe care o dăm unei promisiuni. E mai curînd felul omului credincios de a reacţiona la ocultarea promisiunii, e o adecvare la rău. De aceea, speranţa fără fisură e o virtute rară. Căci răul absolut, fără fisură, e şi el rar. Există însă uneori o evidenţă a răului, o camalitate a lui, care îi conferă o oarecare tentă de absolut şi dă speranţei adevărate şansa de a se manifesta. Speranţa refuză să considere evidenţa răului drept realitate a răului. In plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice valoare de adevăr. Tot ce subminează speranţa e fals. Numai ceea ce o întreţine e adevărat. Mi şe va spune că mă complac în abstracţiuni. Şi că frigul, deşi subminează speranţa, nu e fals deloc! E tăios, substanţial, de nesuportat. Aşa e. Dar speranţa nu e o virtute nătîngă, o măsluire roz a răului. Ea nu pretinde că nu e fng sau că frigul e bun. Ea îşi poate permite să bombăne, să fie prost dispusă şi, în orice caz, să dîrdîie. A-ţi păstra speranţa în ciuda frigului nu e a te iluziona cum că frigul nu există. Continui să dîrdîi. Dîrdîi şi speri! Omul care disperă e infinit mai nerealist. El face conexiuni enorme: din existenţa acută a frigului, el induce, de pildă, inexistenţa lui Dumnezeu sau lipsa de sens a vieţii. Omul care speră ia frigul drept frig. Şi socoteşte că ceea ce e esenţial în el nu atîmă de această „rece" constatare... Potrivit Evangheliilor, Salvatorul lumii, speranţa ei ultimă, şi-a făcut apariţia iama, într-o iesle încălzită numai de răsuflarea vitelor. Aşa se strecoară în istorie soluţia: în chip discret şi mizer. Frigul nu e, în cazul acesta, frig pur şi simplu, ci o parabolă a lumii. Iar a spera nu e nimic mai mult decît a fi atenţia aburul cald al respiraţiei ţale, în care se amestecă ritmic respiraţia vitelor cu respiraţia lui Dumnezeu. 22, nr. 51/ 27 decembrie 1991- 8 ianuarie 1992 Trei fragmente despre Cruce I Din Evangheliile sinoptice aflăm că femeile prezente la Locul Căpăţînii {Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif şi mama fiilor lui Zevedeu) priviseră drama răstignirii „de departe". Doar în Evanghelia după Ioan ele apar „lîngă cruce", însoţind-o pe Maica Domnului. Apariţia la picioarele crucii a Sfintei Fecioare adaugă, parcă, economiei trinitare o a patra persoană: Sophia; înţelepciunea divină, cea căreia teologia rusă modernă i-a acordat o importanţă neaşteptată. Crucea pare să crească — laolaltă cu Cel Răstignit — din chiar trupul îndurerat al Fecioarei. Fecioara devine temelia, suportul fertil al unui arbore sacrificial, pe a cărui tulpină omul şi Dumnezeu fac împreună experienţa morţii, cum împreună o făcuseră, cîndva, şi pe aceea a naşterii. Răstignirea e culminaţia Naşterii. Căci înainte ca Dumnezeu să se răstignească pe lemnul crucii, El s-a răstignit, pentru a deveni om, pe trupul Născătoarei Sale. Sfînta Fecioară a fost cea dintîi cruce a Duhului. Iar pe Locul Căpăţînii se află crucea Lui de pe urmă. „Clipa cea repede" a întruchipării nu e decît suspinul Tatălui între aceste două cruci: crucea începutului, pe care se răstigneşte Duhul pentru a se face trup, şi crucea finală, pe care se răstigneşte trupul pentru a se face Duh. II Expresia cea mai limpede a misterului crucii e ubicuitatea. Crucea e peste tot: în structura corpului omenesc şi în ordinea cardinală a lumilor, în desenul oiştii şi al plugului, în construcţia catargelor, în aripă, scară, sabie şi templu. Crucea 425 e simultan semn al centrului lumii şi cuprindere a marginilor ei: osatură şi înveliş, schemă inefabilă a totalităţii. Crucea e imaginea arhetipală a contrariilor conciliate: ea aduce în acelaşi plan moartea sclavului cu moartea împărătească a lui Dumnezeu, risipirea zgomotoasă a orizontalei cu ascensiunea discretă a verticalei, dragostea de lume şi renunţarea la * ea. Sigiliu dumnezeiesc pus asupra întregului univers creat, crucea e prezentă insidios pînă şi în întreprinderile diavolului, ca în unele legende folclorice culese de Elena Voronca. Cum se poate trăi un asemenea simbol? Cum îţi poţi asuma existenţial totalitatea? Prin tocmai încercarea de a fi — cum spunea cineva — o totalitate de fiecare clipă: Trăieşti sub semnul crucii, îţi duci crucea ori de cîte ori reuşeşti să asimilezi în gîndul şi în faptele tale dizarmonia contrariilor, ori de cîte ori cuprinzi în , împăcarea unei singure priviri fragmentele de neîmpăcat ale lumii. A-ţi purta crucea e a mobiliza în jurul fiecărui episod de viaţă, în jurul fiecărei experienţe, oglindirea întregului: întregul fiinţei tale particulare, întregul lumii reale şi întreaga încărcătură de posibil pe care realul o presupune. A trăi în conformitate cu îndemnul totalizant al crucii e a avea, în acelaşi timp, optica centrului şi pe aceea a circumferinţei, a simţi înrudirea subtilă între suferinţă şi slavă, continuitatea între lumina dumnezeiască şi întunericul dumnezeiesc. A-ţi purta crucea e a te bucura deplin de viaţă contemplînd neîncetat vidul ei, a-ţi alunga rudele de sînge şi a-1 săruta pe cel care te vinde,; a blestema smochinul neroditor şi a lua apărarea tîrfei, a fi cuminte în nebunia vremilor şi smintit în mijlocul cetăţilor toropite, a fi mereu unde nu eşti căutat, mereu imprevizibil, mereu nou. A-ţi purta crucea e a purta mereu în spinare ecuaţia imposibilului şi formula simplisimă a veşnicei înnoiri. Crucea e intersecţia între real şi imposibil. Cel care o ia asupră-şi nu face ceea ce face pentru că e excentric, pentru că vrea să contrarieze bu-nul-simţ sau să dizolve frondeur convenţiile. Motivaţia lui e tocmai intuiţia totalităţii, a întregului prezent în fiecare parte, a celeilalte părţi prezente în fiecare parte. Crucea, ca moarte a Celui Viu, e singura şansă de viaţă a muritorilor. A-ţi purta crucea e a împlînta în carnea trupului tău şubred şi confuz proiectul geometric al mîntuirii. Crucea fiecăruia e îngerul fiecăruia: o pereche de aripi înfipte în lut, un jug călăuzitor, o 426 ancoră. Trebuie să ne închipuim, cu alte cuvinte, că îngerul păzitor stă aplecat asupra noastră, cum stă crucea asupra lui Iisus, pe uliţele Ierusalimului... III Ca şi îngerul, crucea e „mijlocirea către Dumnezeu a celor muritori" (Acatistul Sfintei Cruci). E o scară uriaşă, cu o singură treaptă. Orice înălţare care ocoleşte această treaptă, orice înălţare care nu e înălţare pe Cruce este orgoliu căzător, salt în gol, răstignire cu capul în jos. Dilema, nr. 14,16 - 22 aprilie 1993 Biserica si intelectualii r I Viaţa religioasă a românilor se desfăşoară de trei ani încoace în regim de explozie. Ţinută sub presiune decenii întregi, ea a trecut dintr-o dată de la austeritate şi discreţie la o necenzurabilă luxurianţă. într-o primă instanţă, evoluţia aceasta s-a dovedit reconfortantă. Eram, prin urmare, încă vii, recuperabili, capabili de normalitate, după atîţia ani de constrîngere. Tradiţiile se dovedeau mai tari decît îndoctrinarea şi decît frica. Memoria noastră putea reactualiza cu o nesperată promptitudine achiziţiile — îndelung camuflate — ale generaţiilor anterioare. Era, pe de altă parte, firesc ca frustrarea întreţinută de interdicţiile poliţieneşti sau de retorica ateistă să se convertească mai întîi în abuz cantitativ, în exuberanţă festivă. Pentru a se decompensa, clandestinitatea se transformă în ubicuitate. Dar saltul acesta aduce cu sine de la o vreme oarecare primejdii. în primul rînd, hipertrofia histrionică, excesul sonor, obţinute pe socoteala vieţii interioare. Apoi, o anumită suficienţă comportamentală: relaţiile între Biserică şi enoriaşi — ca şi acelea între Biserică şi Stat — riscă să cadă în declarativism factice, într-o concordie de protocol. Conflictele latente sînt trecute cu vederea, criza spirituală a ţării şi a veacului e pusă între paranteze ca o indispoziţie trecătoare. Biserica e gata să cadă la învoială cu mai toată lumea şi toată lumea „dă lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu". Totul se poate legitima printr-o slujbă inaugurală: o dată istorică, o adunare de partid, o statuie sau un chef. Din cînd în cînd însă, la cea mai mică fisură a complezenţelor ies la iveală crispări şi confuzii întristătoare, pe care nici pogorămintele clerului, nici mătăniile credincioşilor nu le pot rezolva. Armonia de suprafaţă face loc în asemenea cazuri 428 unei intransigente deschideri de tranşee. Spiritul comunitar trăieşte deriva atomizării, îmbrăţişarea proclamată îndeobşte devine trîntă. Taberele „tradiţionale" ale conflictului se baricadează pe poziţii de neconciliat: de o parte Biserica, de cealaltă intelectualii. Cea dintîi li se pare celor din urmă degradată, uzată doctrinar şi moral. La rîndul ei, Biserica reproşează intelectualilor îndepărtarea de Dumnezeu, cultul idolatru al raţiunii, consimţirea iresponsabilă la rătăcirile de tot soiul ale Apusului. Dialogul este în mod vădit dificil şi, dacă e să vorbim de vinovăţie, trebuie să o distribuim echitabil în ambele tabere (ceea ce nici una dintre ele nu pare dispusă să accepte). Există, într-adevăr, un posibil portret-robot al intelectualului vinovat. Caracteristica sa dominantă e suficienţa spirituală. El ştie multe şi se bucură de tot ce ştie, dar se bucură mai ales de sine însuşi, de siguranţa gustului său, de rafinamentul criteriilor sale şi de abundenţa referinţelor sale culturale,. Cînd se îndoieşte o face din pură cochetărie. în genere, e un personaj plin de certitudini, e >,la curent", e în acord cu spiritul vremii. Liberal, deschis, tolerant, el e nepregătit să facă faţă reversului acestor virtuţi: insensibilitatea faţă de tradiţii, absenţa discernămîntului, placiditatea metafizică. Instalat confortabil în paradisul unei nobile exaltări, el devine, de regulă, idiot ori de cîte ori împrejurările îl obligă la adecvare cuviincioasă sau la sublimitate. Lipsit de. intuiţia transcendenţei, inapt pentru risc intelectual, înclinat să ia drept cosmopolitism ceea ce e pură dezrădăcinare, intelectualul — în această variantă a lui — e un degustător obnubilat de propriile sale senzaţii. Emotiv pînă la nevroză, vicios în ceea ce cultivă şi infantil în ceea ce respinge, el ilustrează categoria „stupidităţii inteligente^. Filosofia i se pare prea rece, iar teologia — prea fierbinte. Nici una, nici cealaltă nu are, pentru el, farmecul monden al petrecerilor estetice sau distincţia solitară a reveriei. A merge la biserică sau a vorbi despre rugăciune i se par îndeletniciri de prost gust. Fireşte, are şi el „zeii" lui; ba chiar un anumit mod de a se raporta la Dumnezeu. La acest capitol însă intelectualul nostru devine brusc pudic, înţelege să fie discret („son âme a son mystere"). Dar e vorba de o discreţie care nu menajează problema, ci o amină doar, cu un fel de teamă superstiţioasă. Comerţul cu 429 un asemenea personaj poate fi agreabil. Nu însă în orice condiţii. Cînd faci experienţa catastrofei lăuntrice sau pe aceea, rarisimă, a absorbţiei în lumină, figura lui îşi pierde conturele: rămîne din ea eboşa unei umanităţi edulcorate, adormită la periferia destinului ei originar. Există, în replică, şi un portret-robot al clericului culpabil. Al clericului ortodox deocamdată. Acomodant cu lumea pînă la vulgaritate, el îşi face un alibi nemeritat din prestaţia lui de funcţionar al mîntuirii. E în graţia Duhului Sffrit. Citează din Evanghelie rutinier, ca un activist obosit, reuşeşte să fie plicticos vorbind de miracole şi rudimentar vorbind despre îngeri. Are răspunsuri gata făcute, judecăţi semipreparate> certitudini de subinginer, acolo unde i s-ar cere să întruchipeze fiinţa complicată a credinţei. Confundă smerenia cu ipocrizia şi iubirea creştină cu un sentimentalism minor. Nu ştie din dogmatică decît atît cît îi trebuie ca să-i afurisească pe practicanţii altor confesiuni şi religii. E mîndru de ignoranţa lui: o oblojeşte ca pe o virtute. E un campion al „trăirii", un specialist al inarticulării. Refuză energic să treacă drept Toma de Aquino> ca şi cînd prin asta e imediat identificabil cu Serafim de Sarov. Inteligenţa îl jigneşte: e lucrul dracului. Totul e inima, inimioara, sufleţelul, cele pe care numai noi le avem, aici, la curbura Carpaţilor. Dumnezeu e buzoian. Noi sîntem calzi şi mistici. Nu ca occidentalii care sînt reci şi raţionalişti. SfîntuI Ioan al Crucii? O excepţie! Meister Eckhart? O fi fost ardelean! Nimic nu rămîne în picioare după ce teologii noştri „forestieri" (cum îi numea odată tot un teolog, dar un alt fel de teolog) trec peste lume cu tăvălugul iubirii lor creştineşti. Nu vrem să spunem că toată preoţimea românească corespunde acestui portret, după cum nu vrem să spunem că intelectualitatea se reduce la specia pe care am semnalat-o mai sus. Dar conflictul între Biserică şi intelectuali e, de obicei, conflictul între acea Biserică şi acei intelectuali a căror asemănare cu cele două „modele" amintite e cvasitotală. II Biserica se grăbeşte uneori să judece anestezia religioasă â intelectualilor înainte de a fi încercat să-i recupereze. Bari- 430 cadată în legitimitate şi prestigiu, ea nu se simte obligată să se arate disponibilă, persuasivă, seducătoare. Efortul de adaptare la interlocutor e minimal. E ca şi cum nimeni — înăuntrul Bisericii <— nu mai reflectează la „darul limbilor", la exigenţa — sacrificială — de a vorbi fiecăruia pe limba lui. Pentru mulţi intelectuali, stilistica însăşi a discursului teologal contemporan operează ca un obstacol în calea credinţei. Abuzul tonului pravoslavnic, dulcegăria arhaizantă, argumentaţia frustă şi ornamentica neaoşă a frazei sînt de natură să creeze omului de cultură inhibiţii greu de depăşit. Clerul nu pare a înţelege că pentru a dizolva orgoliul cărturarilor trebuie să le manevrezi cu autoritate instrumentarul, să te ridici deasupra livrescului, traversîndu-1, consumîndu-l ca pe o necesară experienţă de viaţă spirituală. A-l ocoli superstiţios, a-1 bifa resentimentar, cu o primitivă radicalitate, e mai currnd o procedură proletcultistă, fără legătură cu adevărata credinţă. Nu oricine poate pune între paranteze cultura din perspectiva răpirii duhovniceşti. Nu oricine e Simion Stîlpnicul sau Tereza de Âvila. Iar dacă Justin Martirul şi Filosoful (da! Filosoful!), Clement Alexandrinul, Părinţii Cappadocieni şi Grigorie Palama au avut nevoie de cărţi, nici drept-credinciosul de azi nu se cuvine să renunţe la ele cu atîta uşurinţă. O Biserică fără cărţi şi fără cărturari e, în definitiv, o Biserică fără Tradiţie. Iar ceea ce se poate reproşa, din păcate, unei anumite secţiuni a preoţimii noastre nu e că n-a citit Shakespeare şi Rilke, ci că n-a citit Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul sau Nicolae Cabasila> ca să nu mai vorbim de exegeza esenţială a domeniului. Teologul incult teologic, preotul incult duhovniceşte nu pot-fi. instanţe convingătoare pentru intelectualul care aspiră la dialog. Şi e prea la îndemîhă să dai vina mereu pe intelectual, cerîndu-i să se smerească. Să se smerească dinaintea cui? Căci, dacă n-are norocul să întâlnească un sfînt, dar nici pe acela de a comunica intelectualmente cu un teolog învăţat şi subtil, el se confruntă cu o instituţie vidă sau cu reprezentanţii ei cei mai nedemni. Diploma în teologie şi hirotpnisirea sînt luate prea adesea drept acte care dau temei dreptului la ignoranţă. Anatemizarea cunoaşterii (cu invocarea sofistică a „păcatului originar") e una dintre cele mai riscante derive ale teologiei noastre de azi. „Vai vouă, cărturarilor!" — ni se aminteşte 431 pripit, cu ideea subînţeleasă că Sfînta Scriptură e o ideologie pentru analfabeţi. Că ea se adresează şi analfabeţilor e altceva! Dar că ei sînt singurii beneficiari acceptaţi e o enormitate. Blamabil nu e decît cărturarul care dispreţuieşte Cartea revelată, cel a cărui cunoaştere devine apostazie. Dar cărturarul luminat? Fericitul Augustin? Sfintul Ieronim? Nicodim Haghioritul? Părintele Benedict Ghiuş sau Părintele Stăniloae? Cine va îndrăzni să declare că ştiinţa lor de carte le-a adumbrit credinţa? Şi de unde prejudecata rudimentară că nu poţi fi credincios decît în variantă semidoctă, năucă, erbivoră? In sfîrşit, cum să suporţi, ca intelectual, ideea că teribilul „scandal" al credinţei, edificiul ei antinomic, spectacolul paradoxe-lor ei, îndrăzneala de a gîndi Denegînditul se potrivesc cu bolboroseala birocratică a cîtorva truisme lacrimogene, cu dăscăleala previzibilă a predicii „de serviciu", cu amorţeala burgheză a inteligenţei Cum se poate împăca un slujitor al lui Dumnezeu cu dizgraţia de a fi plicticos? Dezamăgit sau blocat mental, intelectualul are, fireşte, libertatea de a căuta şi pe altă cale reîntîlnirea cu Biserica. El va renunţa la pretenţiile lui cărturăreşti, la reflexele lui culturale, spunîndu-şi că, în definitiv, autoritatea Bisericii e pre^ ponderent una morală. Dar nici în acest caz lucrurile nu sînt simple. Mai multe zeci de ani de totalitarism i-au revelat tribulaţiunile unei instanţe pe care şi-ar fi dorit-o ca model, dar care n-a reuşit să i se impună ca atare. O Biserică infinit acomodantă, o Biserică dispusă a-şi menţine privilegiile prin abilităţi discutabile e departe de a fi atrăgătoare. Ştim, desigur, (ni se repetă întruna!) că nici noi, ăştilalţi, n-am fost mai breji, ştim că Biserica e prin definiţie suma credincioşilor ei şi că prin urmare n-o putem învinovăţi fără să ne învinovăţim pe noi înşine. Ştim, de asemenea, că performanţa supravieţuirii se plăteşte cu compromisuri grele, dar scuzabile. Dar nu viclenia benefică a Bisericii ne tulbură, nu navigaţia ei strategică printre banchize ameninţătoare, ci înfăţişările Bisericii omagiale, coprezidenţiale, prepotente, gata să facă mai mult decît i se cere: gata; de pildă, să mintă. Nu Biserica îndurerată, care a consimţit să i se dărîme aşezămintele, ci Biserica semeaţă, care declară fie că nu s-a dărîmat nimic, fie că dărî^ mările sînt necesare . Biserica poate avea — şi are întotdeauna — explicaţii, justificări, argumente pentru toate derapajele ei. 432 Ele nu sînt însă atît de limpezi, atît de subînţelese, încît să suspende mecanic toate dubiile. Să i se îngăduie deci intelectualului să întîrzie în dezorientata sa rezervă, să-şi amine melancolic opţiunile. încă ceva. Intelectualul are, ca să zicem aşa, „sensibilităţile" lui. El vrea să fie „preferat" şi să simtă în faptul că e preferat o anumită rigoare a criteriilor. O Biserică înclinată să facă alianţe drăgăstoase cu oameni şi valori care, din punctul de vedere al intelectualului, sînt la antipodul onorabilităţii va deveni inevitabil obiectul unei crize de încredere. O vedem fumizînd Parlamentului figuri rizibile sau convenţionale, întotdeauna de partea formaţiunii de guvernămînt, o vedem simpatizînd cu (sau practicînd ea însăşi) frazeologia celui mai grob naţionalism, o vedem infestată — în numele iubirii — de xenofobii triste, în stilul celor mai degradate publicaţii de extremă. O vedem cultivînd nu comuniunea generoasă (datorată oricui), ci „concubinajul" sordid cu personajele cele mai impure ale vieţii publice româneşti. Pe deasupra, ca o încununare, o vedem supărată pe intelectuali. Mi se va spune că Biserica trebuie să-i primească la sînul ei pe toţi. Aşa e. Dar avem dreptul să fim îndureraţi cînd o vedem primind din simplă datorie pe cei pe care ar merita să-i iubească şi cu mare iubire pe cei pe care ar trebui să-i accepte din simplă datorie. III O anumită categorie de intelectuali, constatând că înăuntrul Bisericii nu-şi pot trăi credinţa ca intelectuali, iau decizia nobilă de a adopta atitudinea şi mentalităţile „omului simplu". Oricîtă carte ar şti, oricîtă subţirime lăuntrică ar fi moştenit sau ar fi agonisit, ei proclamă că de îndată ce trec pragul Bisericii ei nu mai sînt ei: sînt la rînd cu „poporul", cu badea Gheorghe şi cu leliţa Ioana. Nu există decît un singur mod de a crede: modul rural, arhaic, fără abuz dialectic,, fără farafâstîcuri. Deşi bine intenţionată, strategia aceasta se întemeiază pe o sumedenie de presupoziţii false. Mai întîi, ea invită la malformare de sine şi, în fond, la ipocrizie. Nu poţi mima candoarea analfabetă după ce ai înghiţit o bibliotecă. E 433 o iluzie — şi o perfidie intelectuală — să-ţi imaginezi că la capătul mai multor ani de insomnie, de luxurie a minţii, poţi ieşi în lume cu un surîs inocent, de grăjdar idilic. E inevitabil — şi e cinstit — să te arăţi dinaintea lui Dumnezeu aşa cum eşti/cu cearcănele tale, cu deriva ta, cu împestriţarea şi puţinătatea firii tale. Restul e scenografie rococo, amintind de aristocraţii secolului al XVIII-lea care se deghizau în păstori. Credinţa nu poate fi o formă de deghizament. „Sărăcia duhului" nu poate fi „imitată" şi, oricum, se referă la cu totul altceva decît la o solidaritate universală a rudimentarului. Iar a-ţi asuma „sacrificiul intelectului" e a-ţi asuma limitele lui şi niciodată a face pe prostul într-o atmosferă de pastel sătesc. De altfel — şi aceasta este o altă presupoziţie falsă —, a adopta „ţărănia" ca model e a acredita o imagine discutabilă despre ţăran, o imagine contrafăcută prin artificiu citadin. Ţăranul e adesea altfel decît ni-1 închipuim în reveriile noastre mioritice şi e, în orice caz, mai complicat în alcătuirea sa sufletească decît o lasă să se înţeleagă mitologia şcolară curentă. Intelectualul „ţărănit"^ a cărui naivitate merge pînă la preluarea recuzitei exterioare a >,modelului" (bocanci, sumane, surtuce şi căciuli arhetipale), e, cu sau fără voia lui, victima unei utopii: e replica simetrică a ţăranului care se îmbracă „fin", orăşeneşte, şi contribuie astfel la deşucherea vremurilor. O presupoziţie falsă este şi aceea că nu există decît o singură variantă legitimă a angajării religioase (în speţă, cea a devoţiunii agrare). E nu doar un mod de a stingheri libertatea şi autenticitatea credinciosului: e un mod de a stingheri libertatea lui Dumnezeu. S-ar zice că Cel care a întemeiat bogăţia lumii se converteşte brusc la o doctrină a sărăciei sufleteşti, a mîntuirii monotone. Potrivit unei asemenea doctrine, Raiul nu are decît un singur tip de locuitor: plugarul multiplicat la nivel cosmic. Intelectualului care, odată convertit, nu înţelege să se comporte decît ţărăneşte i se adaugă frecvent intelectualul care, odată convertit, nu înţelege să se comporte decît popeşte. El nu e mulţumit să treacă de la condiţia ateului la aceea a drept-credinciosului: vrea să intre direct în ierarhia bisericească, să îşi asume, cu un zel prezumţios, toate drepturile şi toate datoriile ei. Un asemenea personaj nu mai e un om 434 oarecare, ci o instituţie. îşi ia aere (şi răspunderi) de duhovnic, binecuvîntează casele în care intră, judecă, iartă, afuriseşte, face prozeliţi şi gesticulează mînăstireşte, ca un „agent acoperit'' al Bisericii, trimis în lume cu misiuni secrete. Mai preot decît preoţii, omul nostru e sever cu însăşi instituţia cu care se identifică. Greu de mulţumit, inchizitorial; indispus, el e un campion al purismului: gata să cenzureze lecturile călugărilor, gata să dăscălească şi să pedepsească, gata să se recomande ca avocat al cerurilor în orice litigiu profan. Acolo unde Biserica e rezervată şi răbdătoare, militantul nostru e pripit şi inflexibil. Acolo unde teologii dezbat, el tranşează. Pe căi misterioase (şi necurate), certitudinea existenţei lui Dumnezeu se transformă, în cazul de care ne ocupăm, în certitudine a propriei îndreptăţiri, a propriei autorităţi. Şi, de vreme ce mîntuirea proprie nu mai e subiect de dubiu, ceea ce rămîne de împlinit e mîntuirea celorlalţi: drastică, necruţătoare, geoinetrizantă. „în cuvîntări, orice asprime să lipsească"— spune Sfîntul Antonie cel Mare. Laicul popit nu e de acord. Asprimea e oxigenul lui, raţiunea lui de a fi. El se simte plasat întotdeauna suficient de sus pentru a-şi devasta ambianţa în numele unor exigenţe ireductibile. Degeaba spun Sfinţii Părinţi că în timpuri apocaliptice a reuşi să rămîi normal e un prim pas spre beatitudine, că în finalul ciclurilor o fărîmă de virtute e salvatoare, tot astfel cum, la început de ciclu, o fărîmă de greşeală te poate pierde. Intelectualul popit se comportă mereu ca un creştin auroral în plină campanie: în loc să mulţumească lui Dumnezeu pentru puţinul bine încă posibil, el îşi blesteamă semenii pentru multele rele acumulate în jurul lor. Pentru un asemenea om, Judecata de Apoi e programată prea tîrziu. Ar prefera s-o transforme în ritual cotidian, într-un război de fiecare clipă, în care el să joace rolul îngerului exterminator. Lipsit de cuviinţă, de blîn-deţe şi de smerenie, personajul acesta intoxică zilnic cetatea cu fermentaţia sa propagandistică şi îi are pe conştiinţă pe toţi aceia care, dacă nu l-ar fi întîlnit, ar fi rămas mai aproape de Dumnezeu. Riscăm, întârziind în patologie, să ne pierdem speranţa. Şi să adîncim prin comentariu un conflict care nu poate fi fără soluţie. E evident, pentru cine nu dormitează în demagogie festivă, că Biserica e în criză: ea întreţine, de regulă, un con- 435 tact superficial cu enoriaşii, se complace în performanţă cantitativă şi ritualism mecanic, pierde din înălţime, se mun-danizează şi tinde să dispreţuiască mintea (nous), cea socotită de Marele Antonie drept „dar de la Dumnezeu, care mîntu-ieşte sufletul". Intelectualitatea e, la rîndul ei, în criză: nu mai percepe decît ceruri apropiate, ceruri minore, banalizate de o frazeologie a „umanismului" vag şi a liberalismului de salon: e pîndită de „nesimţirea şi nebunia sufletului", care rezultă, potrivit aceluiaşi Antonie, din „necunoştinţa lui Dumnezeu". Şi de o parte şi de cealaltă e nevoie de reevaluări, reformulări, „schimbări la faţă". Ceea ce e sigur e că nici Biserica nu se poate lipsi de intelectuali, nici intelectualii adevăraţi de Biserică. Fără recuperarea acestui străvechi „parteneriat", lumea românească riscă să navigheze în derivă, sub un firmament pe care nu se văd decît păsări oarbe şi stele reci. Dilema, nr. 57,11-17 februarie 1994; nr. 58,18 - 24 februarie 1994; nr. 60,4 -10 martie 1994 Schimb de păreri î l' Mă aşteptam, fireşte, ca articolele mele despre JBiserică şi intelectuali să provoace unele reacţii de iritare. Mi-am dorit, de fapt, asemenea reacţii, în convingerea că tenia aceasta are mai mult de cîştigat de pe urma unei dezbateri vii decît de pe urma unei pioase suficienţe. Mulţumesc, prin urmare, doamnei Ana Maria Costea R. (dacă am descifrat corect semnătura), care mi-a trimis, din Timişoara, o scrisoare lunga şi, atît cît am putut s-o înţeleg, mustrătoare. Spun „atît cît am putut s-o înţeleg", pentru că m-am adaptat fqarte greu stilului acestei scrisori. Impresia generală e aceea a bunei-credmţe şi, mai ales, a unei foarte bune intenţii, După numai două dintre cele trei articole ale mele („traumatizante" în asemenea măsură, încît au făcut imposibilă o reluare a lecturii), doamna A.M.C.R. se simte obligată să ia apărarea Bisericii dinaintea unui detractor neînţelept, intelectualist, neiubitor. Inflamată de emotivitate polemică, preopinenta mea se înşală integral asupra motivaţiilor şi „obiectivelor" mele. Cine m-a citit cu calm şi fără suspiciuni sectante şţie că nu demolarea credinţei, nu injurierea Bisericii şi cu atît mal puţin idolatrizarea intelectualilor au,constituit materia textelor mele. Ele comentau o criză (despre care vorbesc şi unii însemnaţi reprezentanţi ai Bisericii), deplîngeau criza şi anticipau depăşirea ei. Că avem de-a face cu o criză reală o dovedeşte chiar scrisoarea timişoreană. Căci ea se socoteşte îndreptăţită, în numele credinţei, să facă praf fasoanele intelectualilor, ca şi cînd simplul fapt de a fi intelectual e un chip al apostaziei. Autoarea scrisorii e de părere că practic „vituperarea fulminantă", că „intentez un proces", că pun clerul sub acuzaţii „penale". O invit să facă totuşi efortul unei relecturi, încercînd să-şi păstreze cumpă- 437 tul şi să nu se grăbească să judece o opinie şi un om care nu-i confirmă evlavia de primă instanţă. In orice caz, aşa i-ar sta bine, creştineşte. (îmi îngădui să remarc, în paranteză, că s-a înmulţit îngrijorător numărul creştinilor nervoşi, cu glas sever şi discemămînt de beton; felul în care ni se vorbeşte, prin ei, despre „iubire" e direct înfricoşător: s-ar zice că creştinismul e o doctrină militară a iubirii şi că blîndeţea şi mila sînt păcate capitale...) Nu cred că soluţia ieşirii din criză e culpabilizarea totală a intelectualilor şi deculpabilizarea totală a Bisericii. Nu cred că sub comunişti intelectualitatea s-a purtat mereu greşit, iar Biserica s-a purtat mereu corect. Şi nu cred că apărăm cum se cuvine Biserica, adoptînd postura avocăţească a unei oarbe dezvinovăţirii Vă invit, stimată doamnă, să recitiţi Iov: veţi vedea că cel care cere socoteală lui Dumnezeu e uneori mai plăcut duhului Lui, decît liotă teologilor care ÎI apără birocratic, rriormăind argumente gata făcute. Nu înseamnă că recomand blasfemia; dar înclin să cred că şi înregimentarea că-lîie sau apologetica zaharoasă sînt forme de blasfemie, într-o religie care pune atîta preţ pe libertate şi pe îndrăzneală. Doamna A.M.C.R. e supărată pe atitudinea (analitică, generalizatoare) şi pe limtiajul (plin de „nedlogisme" şi fandoseli) cultivate de intelectuali. E cu atît măi curios să îritîl-neşti — în paginile Domniei sale — barbarisme şi schimonoseli lexicale de neăsimilat: „filon avi vânt", „conCretualizare", „aparenţă în intercurenţă", „obstinant", „hazardant", „intro-spectare", „neantizare", „integraţie" etc. Unele fraze sînt logic şi sintactic inclâsabile. Exemplu: „Existenţa unei libertăţi de manifestare, astăzi, dovedeşte că această libertate, ca atribut absolut al spiritului, a fost reprimată de întreaga intelectualitate, nu din lipsa acesteia, ci din instinct, într-un regim totalitar, în cate şi intelectual şi Biserică se conforma aceloraşi pretenţii ideologice, spre deosebire însă de Biserică, care nu putea ăă se identifice ideologic, aşa după cum intelectualitatea a făcut-o". Incongruentă, într-o scrisoare aşa de bisericoasă, e şi invocarea lui Mircea Florian, filosof a cărui „surzenie" religioasă e notorie. O şi aud pe doamna A.M.C.R. spunînti: Astea sînt pedanterii răutăcioase, „intelectualiste". Se prea poate! Dar scrisul îşi are şi el exigenţele lui. în plus, e de nemţeles ca 438 cineva atît de respectuos cu Biserica să fie atît de neglijent faţă de rigorile Cuvîntului. Oricum, intransigenţa doctrinară şi purismul atitudinii se combină mai armonios cu o exprimare simplă, nepretenţioasă, limpede decît cu una confuză şi afectată. Stilul îngrijit nu e o „fandoseală" oarecare: e mai curînd respect pentru cititori şi deci iubire de oameni. E dreptul fiecăruia să apere lucrurile în care crede şi să le atace pe cele care îl contrariază. Dar cînd te decizi să intri în arenă e recomandabil să fii deopotrivă la înălţimea a ceea ce ataci şi a ceea ce aperi. ...în rest, doamna A.M.C.R. poate conta pe solidaritatea mea spirituală. La oarecare adîncime, opiniile noastre sînt mai apropiate decît îşi închipuie. II Sîntem de acord cu multe dintre opiniile domnului dr. E. P. din Bucureşti (la rugămintea Domniei sale nu-i divulgăm decît iniţialele). E adevărat că unii teologi rămîn simpli „funcţionari ecleziastici", e adevărat (am deplîns noi înşine această împrejurare) că o parte a clerului cultivă semidoctis-mul ca pe o obligaţie profesională sau că există nepermise accente xenofobe într-o sumedenie de discursuri ortodoxe. E adevărat că, evitînd „prozelitismul", Biserica asistă la inflaţia sectelor neoprotestante fără să-şi pună problema responsabilităţilor care-i revin, ca şi cînd de vină n-ar fi decît dracii şi sminteala cîtorva rătăciţi. Socotim, în sfîrşit, alături de domnul E. P., că aserţiuni pompoase de genul „românii s-au născut creştini" sînt ridicole (ca şi cele care vorbesc de „creştinismul nostru vechi de două mii de ani", un creştinism, aşadar, precreştin). Nu există nici popoare, nici indivizi care se nasc spontan sub eticheta creştinătăţii. Există doar popoare creştinate şi indivizi botezaţi. De bun-simţ este şi observaţia că Dumnezeu nu e nici catolic, nici ortodox, nici protestant, schismele fiind o contribuţie strict omenească la „biografia" Lui. E nevoie în viaţa ^noastră religioasă de o „înnoire" — spune domnul E. P. înţelegem ce vrea să spună şi îi dăm dreptate. Ceea ce nu ne place e cuvîntul „înnoire". Dogma nu are nevoie de nimic nou pentru a fi trăită în „veac". Şi nici ritua- 439 Iul. „Reţeta" ambelor e> ca să zicem aşa, completă. S-ar cere mai curînd un spor de prospeţime în asumarea lor; cu alte cuvinte, Calea şi Adevărul au nevoie de mai multă Viaţă. Altfel, ne pîndesc stereotipia, rutina, uscăciunea. Domnul E. P. înţelege însă împrospătarea vieţii noastre spirituale ca pe o procedură oarecum scenografică. Şi aici nu-1 mai putem susţine. Ce propune Domnia sa? Biserica să fie mai luminoasă, „prevăzută cu bănci şi genunchere" în „stil catolic", precum şi cu instalaţii acustice electronice (microfoane, difuzoare etc.). Iconostasul „ar putea fi confecţionat din plăci de cristal colorat încastrat în aluminiu", aşa încît „să se vadă altarul". împotriva „psalmodierilor fornăite" e recomandată orga, singurul instrument capabil să zdruncine „sentimentele noastre adormite", „să impresioneze femeile" şi în special „ţaţele şi ţoapele" puse pe bîrfă. Slujba să fie mai scurtă şi mai puţin fastuoasă. Primul lucru care se poate spune despre „noutăţile" de mai sus e că ele transformă liturghia într-o problemă de gust şi de confort exterior. Domnul E. P. e înamorat de orgă. Un altul ar putea prefera flautul sau pianul, sau chitara. Domnul E. P. vrea spaţii luminoase, în vreme ce mulţi au nevoie, pentru reculegere, de penumbre. în fine, domnul E. P. vrea să înlocuiască fastul bizantin cu unul electronic şi vrea să asiste la slujbă fără efort („cu bănci şi genunchere") şi fără să piardă prea mult timp. Biserica e gîndită ca un compartiment bine finisat al Orient-Expresului: scaune comode, un acompaniament muzical agreabil (întrerupt din cînd în cînd de mici discursuri moralizatoare), viteză, lumină, societate aleasă, fără „ţaţe" şi „ţoape". E inevitabil să ne întrebăm de ce, avînd asemenea exigenţe, interlocutorul nostru alege, pentru satisfacerea lor, spaţiul eclezial? De ce nu preferă sălile de concert, prelegerile de etică de la Universitate, spectacolele „sunet şi lumină" sau pacea biroului propriu, cu un pick-up bun şi cîteva discuri sublime. Despre sensul propriu-zis al liturghiei nu poate fi vorba. Mersul la biserică nu pare să pună probleme de doctrină coerentă şi nici măcar de „crez" cît de cît articulat. A spune că vrei să se vadă altarul (glasnosti!) e a spune că nu vrei altar, că nu vrei oficierea unei Taine adevărate, ci doar o Eucharistie de protocol. A cere înlocuirea icoanelor de pe catapeteasmă cu „plăci de cristal colorat" e a înlocui o tradiţie 440 milenară cu stilistica magazinelor Coleus. Unul dintre rosturile bisericii e şa instituie, intre zidurile ei, un alt spaţiu de-cît cel cotidian, o arvună a lui „dincolo". Dacă e aşa, e un pur nonsens să doreşti atenuarea identităţii bisericeşti pentru a obţine analogii aplatizante cu spaţiul profan. E inutil să te duci la biserică necatehizat şi neîncrezător în învăţătura ei. Ea nu poate fi „vizitată" ca un muzeu sau „frecventată" ca un spectacol nobil, de la care pleci cu adnotări estetice şi vagi iluminări morale. Adăugăm că există anumite „invariante" morfologice şi teologice care trebuie respectate. Slujbă ortodoxă cu orgă, biserică ortodoxă cu statui nu merg laolaltă, cum nu merg laolaltă zidurile de catedrală gotică cu fresca răsăriteană şi preotul catolic cu odăjdiile bizantine. Nimic nu e întîmplător, nimic nu e omamentică gratuită în lumea credinţei. Totul e întemeiat pe sens şi întemeietor de sens. Nu poţi umbla, prin urinare, pe suprafeţe fără să tulburi adîncurile. Iar cu „înnoiri" care nu sînt decît ajustări arbitrare vbm reuşi un singur lucru: să adăugăm zăpăcelii generale mărunta, vanitoasa, bine intenţionata noastră derută privată. Dilema, nr. 61,11 -17 martie 1994; nr. 69,6-12 mai 1994 Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de fată La începutul omiliilor sale despre Evanghelia lui Matei, Ioan Chrysostomul contemplă deosebirea dintre circumstanţele înecare s-a dat oamenilor Legea cea Veche şi cele în care li s-a arătat Legea cea Nouă. Nu e o deosebire apologetică, ci una „tehnică". înăuntrul Revelaţiei nu încap discriminări. E vorba mai curînd de libertatea Duhului Sfînt, de supleţea strategiilor Sale dinaintea diversităţii neamurilor. Cînd, unde şi în ce fel a izbucnit Duhul în universul veterotestamentar? „După uciderea egiptenilor în deşert, pe muntele Sinai, în mijlocul flăcărilor şi al fumului care ieşeau din munte, în sunet de trompetă, printre tunete şi fulgere, cînd Moise a intrat singur în nor. Nu aşa — continuă Ioan Chrysostomul —, nu aşa a fost cu Legea cea Nouă: nu în deşert, nu pe munte, nu în întuneric şi în fum, nu sub biciul furtunii; ci la mijirea zorilor, înăuntrul unei case, toţi şezînd laolaltă şi odihnindu-se într-o adîncă linişte." Recitesc de mai mulţi ani acest text, cu sentimentul că am încetat să trăim în spiritul lui: am pierdut harul discreţiei şi al firescului. Fiecare gest al credinţei noastre contrazice pacea domestică în care coboară Legea cea Nouă şi prelungeşte inerţial vacarmul celei Vechi. Legea cea Nouă se descoperă la mijirea zorilor. Stilistica ei evită radicalitatea fără umbră a amiezii sau rafinamentele alexandrine ale serii. E aurorală, de o deplinătate fragedă, de o puritate răcoroasă, ferită de exaltări febrile şi de un prea dezvoltat simţ al contrastelor. Legea cea Nouă se arată înăuntrul unei case. Nu sublimitatea o caracterizează, ci proximitatea. Orice retorică a infinitului, a spaţiilor vaste, a dezlănţuirii spectaculoase este ex- 442 dusă. „Casa" înseamnă ordine simplă, funcţională, teritoriu bine delimitat. Pentru a se manifesta, Dumnezeu are nevoie tocmai de o asemenea ordine. El nu se exprimă ca un exces al nemărginirii, ci ca asumare paradoxală, scandaloasă, a unei limite. Toată teologia întrupării porneşte de-aici, de la cobo-rîrea Atotştiutorului „înăuntrul unei case". Legea cea Nouă nu se adresează insului solitar, mîndru de singurătatea sa. Ea se transmite celor care şed laolaltă: e darul binemeritat de duhul comunitar, de cordialitatea unui collegium. Credinţa e vocaţia convieţuirii, a consimţirii şi a compătimirii: splendoarea multiplului unificat, a diversităţii armonice. în sfîrşit, Legea cea Nouă se oferă celor care o aşteaptă odihnindu-se într-o adîncă linişte. Nu îndîrjiţilor, nu fanaticilor, nu celor crispaţi de ambiţii duhovniceşti nemăsurate. Vidul primitor al inimii e mai important decît inventarul multicolor al „virtuţilor" şi al „faptelor bune". Revelaţia nu se dobîn-deşte negustoreşte, nu £ corolarul agitaţiei filantropice, ci ecoul misterios al unei tăceri orientate, al unei „inactivităţi" eficiente. Nimic din toate acestea în felul de a fi al creştinătăţii contemporane de la noi şi de aiurea. Ne întîlnim mai degrabă cu portretul ei răsturnat, corupt de atavisme precreştine. E la modă creştinul zgomotos, tropical, suficient, înconjurat mereu de flăcări şi fum: cînd agresiv, în mijlocul unei fanfare de citate, cînd smerit şi alunecos ca pelteaua, cînd săţios de dulce, cînd inchizitorial ca soarele la zenit. E la modă creştinul diurn pînă la platitudine, creştinul pentru care credinţa e o asigurare pe viaţă (şi pe moarte), o euforie stearpă a afirmativului. E la modă creştinul „de for public", militantul de piaţă, răzgîiat, retoric, trompetist, trombonist şi isteric. Sau creştinul festiv, care organizează (şi participă la) nenumărate ceremonii televizate, arborînd atitudini solemne şi lacrimi uleioase, ca saltimbancii de prin iarmaroace. E la modă creştinul cuvintelor mari, al pedagogiei teatrale, al evlaviei ostentative: a apărut postitorul de performanţă, abstinentul de stadion, sfîntul de cartier. Dregîndu-şi glasul după cum e nevoie să fie feciorelnic sau intransigent, ecumenic sau neaoş, creştinul acestei noi speţe nu are satisfacţie mai mare decît să mînuiască anatema haiduceşte, să distribuie în dreapta şi-n 443 stingă parcele de Iad, smintind pe cei mai slabi de înger, enervînd pe toată lumea, excomunicînd fără milă prieteni, popoare şi continente întregi. Vorbeşte de iubire şi urăşte trei sferturi din univers, vorbeşte de bucurie şi amărăşte sufletul aproapelui, vorbeşte de iertare şi e un împătimit al execuţiilor. Acru, capricios şi chefliu, vulgar şi vanitos, sentimental şi crud, creştinul acesta „de tip nou" se adaugă tagmei stricătorilor de Lege, fie ea Veche sau Nouă. Ceea ce este miraculos e că Iisus se răstigneşte totuşi şi pentru el, mai ales pentru el, pentru deriva lui, în aparenţă ireversibilă. Ceea ce este, de asemenea, miraculos e că atunci cînd, în Duminica Paştelui, un asemenea netrebnic rosteşte cu glas impur şi cu suflet strîmb „Hristos a înviat!", el are dreptate şi participă la plenitudinea adevărului. Puţin importă că în ziua imediat următoare va reîncepe să bată cuie în tălpile Adevărului răstignit. Vocatus atcjue non vocatus Deus aderit. Dilema, nr. 119,21 - 27 aprilie 1995 Sumar Cuvînt înainte — 5 I. PREZUMŢIA DE IMPURITATE Dilema cea de toate zilele — 11; Omul fără dileme — 14; Curiozităţi... — 17; Prezumţia de impuritate — 19; Spiritul Dilemei — 23 II. CĂLĂI, VICTIME ŞI JUDECĂTORI Despre (in)disciplina,de partid — 31; Călăi, victime şi judecători — 35; Experienţa Damascului 38; Dispariţia vieţii interioare — 42; învierea la Televiziune — 45; Cineva,* altcineva, nimeni — 47; Restauraţia personajelor secundare 50; O sectă: „scenariştii" — 53; Critica Puterii, critica Opoziţiei — 57; Demisia — 61; Români verzi, maghiari verzi — 65; Mircea Dinescu şi „noua ordine"... — 68; Iama românească — 72; Dezintoxicare — 75; Ce ţară e asta?! — 78; Sindromul drobului de sare — 82; Adrian Păunescu, politica şi literatura — 86; Stabilitate — 90; Invazia derizoriului — 93; Despre elite — 96; Dosarele de cadre în ediţie revăzută şi adăugită — 99; O pagină din Tocqueville — 102; Micul (şi tristul) ecran — 105; Bătrîneţe fără tinereţe — 109; Pentru o furie afirmativă — 112; Liceul, reforma şi ministrul — 115; O virtute în criză: solidaritatea — 119; Originalităţi incurabile — 124; învăţămîntul politic — 127; Fatalităţi — 131; în treacăt... — 134; Căpitanul Soare — 142; Trahanache şi interesul naţional — 146; Orzul pe gîşte — 150; Mocioi contra Brâncuşi — 153; Imaculata tranziţie — 155; Competenţa parlamentară —159; Cine a adus minerii? — 162; Virtuţi prost plasate — 166; Un personaj atipic: Mihai Botez — 172; Exerciţii de 445 optimism — 176; Tranziţie şi bragă — 179; între contemplativ şi Executiv — 182; Opoziţie constructivă, Guvern constructiv — 186; Instincte sinucigaşe — 190; între Berkeley şi Dudeşti— 193; Glissando... — 196; Partea noastră de umbră — 199; Vădim cel rău şi Funar (Verdeţ) cel bun — 202; Moartea şi viaţa lui Corneliu Coposu — 205; A spune lucrurilor pe nume — 209; Neaşteptata reapariţie a căpitanului Soare — 212 III. SPRE EUROPA, CU SPATELE... Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului — 217; Un fleac utopic: integrarea europeană — 227; Geopolitică — 230; Noua şi vechea Europă — 233; Europa între două infirmităţi — 237; Modelul norvegian — 240; Europa şi călătoriile — 244; Suedia şi socialismul real — 253; Trecutul ca toxină: cazul german — 256; O scrisoare (care trebuia) pierdută — 260; Jurnal american — 264; Cîteva specii de imbecili — 273; Spre Europa, cu spatele... — 276; între tigru şi vînător — 279; De la „Europa liberă" la „Europa unită" — 282; Berătzhausen — 285 IV. PATOLOGIE PRE- ŞI POSTREVOLUŢIONARĂ „Era mai bine înainte..." — 291; Patriotismul şcolar — 294; Johnny Răducanu la şăizeci de ani — 297; Erninescu şi recitatorii — 299; Cum citim ziarele — 302; Despre mitocanul care nu e totuna cu ţoapa — 305; Patologie totalitară — 308; Patologie pre- şi postrevoluţionară — 317; Idolatrie — 320; Petre Ţuţea - un ţăran imperial — 323; Limbaje de lemn — 324; August '68 — 327; Tristeţea de a avea dreptate — 330; Lectură, exegeză, demascare — 332; Efectul usturoiului — 336; O dilemă: fotbalul — 340; Paradisuri artificiale — 344; Sofismele conştiinţei vinovate — 347; Contextul — 358; Revenire la context... — 361; Viaţa intelectuală sub dictatură — 364; Pintilie, Fuji Yama şi Balcanii — 371; Estetica raporturilor dintre oameni — 374; Dreptul de a nu fi informat — 377; Război şi pace — 380; Extreme — 383 446 V. SCRISORI DESCHISE Către domnul Virgil Ierunca — 397; Către preşedintele Ion Iliescu — 401; Răspunsul preşedintelui Ion Iliescu — 405; Alexandru Paleologu către Andrei Pleşu — 409; Către domnul Paleologu — 412 VI. „DIN POLUL PLUS../' Trei cuvinte ale învierii — 421; Speranţa — 423; Trei fragmente despre Cruce — 425; Biserica şi intelectualii — 428; Schimb de păreri — 437; Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de faţă — 442