FLORICA
Să desluşesc cum piere trecutul, an cu an, 20 Pe drumuri depărtate sunindu-şi clopoţeii.
179. Ctitorii
1 Acolo unde-n Argeş se varsă Riul Doamnei Şi murmură pe ape copilăria mea, Ca Negru Vodă, care descălectnd venea, Mi-am ctitorit viaţa pe dealurile toamnei.
5 Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă Pe al colinei mele Împodobit pieptar, închis-am fericirea in strimtul ei hotar De nuci bogaţi In umbră, umbrind o casă albă.
Acolo-n pacea nopţii, pe drumuri de podgorii, 10 Am mers tăcut alături de carele cu boi, Clnd neaua lunii ninge pe sălcii In zăvoi, Cînd şopoteşte valea de clntecele morii.
Las altora tot globul terestru ca o minge, Eu am rămas în paza pridvorului străbun, 15 Ca să culeg cu ochii livezile de prun
Clnd alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.
Şi tot vislnd la vremea clnd înfloriră'teii, Pe clnd Îmbracă ţara al iernii alb suman,
Să stau, pe cind afară se stinge orice şoaptă, Privind cenuşa caldă din vatra mea, de-acum Şi să aud deodată cu-nfiorare cum Trosneşte amintirea ca o castană coaptă.
2
3
t
Şi unde, pe o timplă de umbră, reînvie 20 Ochi cunoscuţi, luceferi ieşind din înnoptări...
180. Închinare
Nn vezi suind poteca pe dealul din Dorica, Cu ochi de tinereţe şi păr frumos de nea, Cum trece spre mormîntul bunicului, bunica, •; Ţinînd ca ieri de mină copilăria mea?
'Â
1 Privelişte menită să-mi fie o psaltire, ft :
întlia mea credinţă şi ultimul meu scut, 2o N-auzi, atît de-aproape. dar parcă-n altă ţară,
Moşie aurită de-amurg şi de-amintire, %: Şi risul meu zburdalnic şi glasul ei blajin?
Deal albăstrit de lună, de dor şi de trecut. ÎNTu simţi sporind dorinţa şi dulce şi amară
De-a reveni mai iute la cel dinţii cămin?...
Cu ochi de altădată, cu degetul pe buze i 30 — Aşa cum se cuvine in preajmă de mormînt Vă voi urma, curate şi albe călăuze, Spre cel mai drag, mai tryinic şi sufletesc pămî
Aleea mi-o deschide cu braţele de mamă 10 Ca să mă culc în casa din deal, la pieptul tău. Fii pentru mine Sfînta Icoană ce din ramă Alină Jin feciorul risipitor şi rău.
Am rătăcit pe piatra cetăţilor haine Şi rn-am jucat cu anii cum alţii zvirlâ mingi... 15 Tu numai, păstrătoare a zilelor mezine, Mai poţi cu-a lor lumină pierdută să m-atingi.
Fii pentru regăsitul o mînăstire vie In care amintirea aprinde luminări
o Floncă, înflorită in Mai ca o mireasă,
Tu, care legi în toamnă un rod de orice ram, întinde peste mine un văl de frunză deasă, Primeşte iar la sinu-ţi copilul ce eram.
4
5
181. Florica
182. Mormîntul
Aici îţi ingropară bunicii mei copila, In loc ferit de-arsiţă, de viscol şi de vint, Colinei închinară iubitul ei mormînt, Leglnd de dealul rodnic şi numele şi-argila
5 Şi vremea prea fugară şi fragedul destin Al celei ce fusese — abia o zi — Florica... Azi, de fetiţa moartă noi nu mai ştim nimica; Dar clnd acum Florica în soare aprilin
Etern relnfloreşte, ceva în piept mă doare, 10 Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir O faşă de bobocul plăpind de trandafir Şî-un zimbet de lumină de fiecare floare.
Lin zimbet ce odată trăia pe buza ei... Şi mă-nfior la gîndul păgln şi la credinţa 15 Că trebuie naturii săi altoieşti fiinţa — Pămlntul să palpite ca inima, de vrei.
1 De n-ar fi muşchiul crucii, vedeam un pat de flori, Gătit sub bolta verde şi vie a pădurii: Ai adormit In raiul din slovele scripturii, Tu, ce-odihneşti la umbră de codri şoptitori.
5 Te-ai cununat cu moartea ca-n basmul Mioriţei, Păstorule de oameni, bunicule. Acum Eşti zumzet de albine şi-mpflâştiat parfum în via Îmbătată de Înflorirea viţei.
Te-a biruit pămlntul, dar l-ai Însufleţit 10 Şi 1-a pătruns iuhîrea-ţi de ţară, ca seminţa. Stejarilor prieteni le-ai dăruit fiinţa Şi sîngele, ce curge cu seva înfrăţit.
Orice copac din juru-mi, H simt că mi-e părinte, Cu cea din urmă iarbă, de mult am legămînt. 15 De dincolo de oameni, de timp şi de mormlnt. Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte.
C
7
183. Virful dealului
1 Cu-o gingură sforţarer-ncordind vînjoeu-i umăr — Un uriaş urcind.u-şi poverile ce-1 strîng — : Pletosul deal, din vaie sui cu vii şi crîng Ca să-şi revadă ţara cu sate fără număr,
5 Cu casele: mioare şi turlele: păstori, Ce-au coborit pe verdea cîmpie argeşană, Cu drumul ce-nsoţeşte înceată oaravană De sălcii plîngătoare..si ■ plopi: prihegitori;
Ţinutul unde seara din lunci şi din zăvoaie, 10 Ca şi argintul sprinten, viu apele sclipesc, Şi unde clarul cîntpc de clopot, creştinesc Apropie colina de-a, cerului văpaie.
O, vîrf de deal! O, capăt liniştitor de drum I Opresc aicea pasul şi îmi dezleg privirea, 15 Cind prin amurg se-nalţă, visînţî nemărginirea,, Din fiecare casă un crin Înalt de. fura.
184. în vie
t! 1 Tot mai miroase via a tămiios şi coarnă,
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de mic... .
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarn
_5 Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod ■
Şi soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie.: a Acum — omidă neagră — spre poama lui se suie
,i Tiriş, un tren'de marfă pe-aL Argeşului pod.
Cu galben -şi cu roşu Îşi coase codrul iia. <■ 10 Prin foi lumina zboară ca viespi de cbihlibar. . O ghionoaie toacă intr-un agud> şi rar Ca un ecou al toamnei răspunde'tocălia...
S-a dus. Şi iarăşi sună... şi tace. Dar aud — Ecou ce adormise i$i-a tresărit deodată — 15 In inimă cum prinde o toacă-ncet să bată Lovind în amintire ca pasărea-n agud.
8
9
185. Castanul cel mare
1 Se zbate Strimbă-Lemne cumplit in pomul zdravăn, Cu braţe noduroase şi cu atletic trunchi Inţelenit în vie, deşi.pîn-la genunchi I a-a urcat cu-ncetul pămlntul gras şi1 reavăn.
5 Dar toamna, sub rodire încununat cu spini, Şi-n noapte plin de pace, de păsări şi de stele, Ca grindina sloboade castanele lui grele Şi-nseninat, primeşte pe'creştetu-i lumini.
Castanul între struguri şi-a înţeles menirea: 10 Ce-am căutat pe drumuri, găseşte stind pe loc, Şi, adlncind pămlntul aceluiaşi noroc, Cu zeci de ramuri ţine- in braţe (fericirea.
Mă simt, Florică,-n preajmă-i atîta de sărac! De ce nu poate pasta-mi să prindă rădăcină, ,, 15 Şi să rămîn al viei ca pomul pe- colină, Şi să mă string de tineca viţa de arac...
186. Rădăcini
1 Nod de năpîrci, şerpi vajnici cit braţul şi cit cotul, Trunchi negru de balaur încolăcit şi rupt, Ciorchine de şoplrle  — pămlntul dedesupt Surpindu-se, in taină se dezvelesc cu totul.
5 Dar vraci vicleni cu barbă de iască şi de muşchi, In nopţi cu lună nouă plesnindu-i cu nuiele, l-au înlemnit deodată umflaţi aşa în piele De le-au rămas sub coajă tntârîtaţii muşchi.
Frunzarele deasupra, imbelşuglnd colina, 10 îşi leagănă seninul cu vîntul In văzduh — Cum să cunoască iadul în care trup şi duh Se zbate dezgropată, sucită, rădăcina?
Stau şi privesc la şerpii ce scormone-n pămînt Şi la pămlntul care le fuge de sub pîntec... 15 Copaci, moşie, vreme — neîndurat descîntec... Şi eu cu tot frunzişul şi rădăcina-n vînt.
10
11
187. Cireşul
188. Spre Izvorani
1 Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la cărioarâ El ce priveşte toate cu ochi dc înţelept — Şi voi urma poteca de mult, suişul drept Prin via verde-n tactul copitei ce-o măsoară.
T Las povirnişul viei să cadă-n praf de soare, Şi-ntr-un tunel de frunze umbrite, brusc pătrund, Atît de dreaptă fuge cărarea pînă-n fund Că văd, ca prin ocheanul întors de-o vrăjiLoare,
5 Şi Iulnd prăjina lungă şi coşul împletit, O fată-n vilnic roşu va merge înainte, Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte Sub un cireş, de roade şi de ani mulţi boltit.
5 Căsuţele răzleţe din satul Izvorani
— Mici capre căţărate pe-o rlpă de lumină Prin nuci proptiţi ca-n biţă în strîmba lor. tulpină, Sub sarică frunzoasă de girboviţi ciobani —
Cireşul va fi roşu ca şi-n copilărie, 10 Cireşele pe rsfmurî vor atîrna cercei,
Cu braţe goale, fata va' prinde-n şorţul ei, La fiere prăjină, o sută şi o mie.
Şi — arătări din ţară in stampe japoneze — 10 Ca o furnică neagră ce-mpinge albu-i ou, O fată cum zoreşte, greu de urnit, un bou, Nemaiputînd pe coastă cireada s-o urmeze.
Şi cînd, tirziu, lungi umbre se vor culra pe lunci, Cînd gol va fi cireşul iar cerul plin de ste'le, 15 Bunicii i-aş aduce acasă coşuri grele... De-as mai avea bunică si sufletul de-atunct!
Pe cînd din zarea serii ca namile, cu rost Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunţii, 15 Pe rînd: albaştri, vineţi,, de aur-verde — munţii Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost.
12
13
189. Pădurea din Valea Mare
190. Cucul din Valea Popii
1 O simţi deodată toată, cu o cutremurare, Cum stăpineşte peste micimea ta de om, Cu mii de trunchiuri albe şi cu un singur dom Fremătător — pădurea de fagi din Valea Mare.
5 Aicea omenirea te lasă pie cu pic:
începi de traiu-ţi silnic şi strimt să te desferici, înveţi, uimit, să intri in codrii ca-n biserici Şi că mai sfint pe lume nu poate fi nimic.
Decît această pace în razele-nserării, 10 Clnd se Urăsc, alături de netede tulpini, Din arborii aievea alţi arbori mai senini, Sub frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării,
1 In zori, ca poteraşii, din văi şirag ies plopii. Ascult de la răscruce cu suflet de haiduc Cum cucu-n codru verde mă cheamă să mă duc S-opresc la drumul mare norocu-n Valea Popii.
5 Pe flori, ca pe-o velinţă, stau de la cîntători, Ptndind cu ochii lacomi din răsăritul rumen Cum soarele soseşte rotund ca un egumen Şi numără pe ceruri mătănii de cocori.
Pe cînd în calea-i lungă se roagă la toţi sfinţii, 10 Eu II dezbrac de raze sub frasin şi anin. In luminosul cîntec de cuc, mă insenin Pe valea-ntineririi şi a făgăduinţii.
Şi cînd, leglndu-ţi paşii de cale, te-ai oprit Sub fagii-nalţi, in templul adevărat al firii, 15 Ca un bolnav de suflet redat tămăduirii, La jgbiabul care curge cu şipot potolit.
Dar cucul, pană sură, nu s-a-ndurat să stea.
— Cii-cu! aci în vale... Cii-cu! sub dealuri zboară... 15 — Oi-cu! şi iar îmi scapă în zări o primăvară...
— Cu-cu! şi mai departe, copilăria mea...
14
ÎS
191. La zăvoi
, 192. în luncă
1 Mă-ntorc la tine, Argeş, o, rîu de-odinioară, Pe drumul de fineţe ee fuge printre clăi, Dar unde mai sint astăzi, să ţie-aceleaai căi. Tustrei copiii veseli, de-atunci, din cărioară?
5 Şi unde-i scăldătoarea In care ca un vrac — Zăvoi cu păr de sălcii şi ochi de apă vie' Schimbai nisipu-n aur, cu varga de magie A razei pogorite pe cerul porumbac.
De două ori acelaşi nu m-oi scălda in ape. 10 Căci zilele de-a valma cu valul tău se scurg, Şi vacile bălţate de soare in amurg Nu beau acelaşi Argeş clnd vin să sc adape.
1 Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii Ducînd la cimp şindrilă sau sus la munte grlu,
'■ Te-abate-n lunca 'veche şi mină pîn' la rîu. Amurgu-n văi se lasâ cu eîrduri do prigorii.
5 Cu-apusul luna albă căzu In heleşteu:
Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-aşează brotăceii, Şi cîntecul lor straniu, prin umbrele aleii, Cu zile descintate nVar urmări mereu,"
De n-ar incepe-acuma ca-n amintiri să sune 10 Lung clopotele-ncete ce vin de la zăvoi, Dar vacile în noaptea albastrulm trifoi Treptat se depărtează prin vis şi prin păşune.
în cipciit, in clipot şi-n şopot ne-ncetat, Alt rlu,' din clipă-n clipă te-a zămislit izvorul; 15 Nebănuit ca dinsul mă naşte viitorul —
Dar tu te chemi tot: Argeş, eu tot: Ion Pillet.
Opreştc-mă la Argeş, pe plaja care-o ştiu, Să-i ţin în mîini nisipul, în cupe efemere, 15 Şi să visez — cum fuge prin degete şi piere — Trecutul şi talanga şi'soarele tirziu.
16
17
193. Parcai Golestilor >
1 Am aşteptat amurgul ca zările să fie Altare largi suflate in aur preacurat, Iar sălciile, care pe drum au tremurat,
înspre Goleşti să-nşire albastra lor stafie. ^
5 Am stat bătînd la poartă prelung — şi s-a deschis; Şi iată casa-n iederi şi parcul in paragini, Şi iată-mă ca unul ce-ar răsfoi imagini Dintr-o călătorie pe jumătate vis.
Aleele — e toamnă — duc toate către moarte. 10 Răzoarele se-neacă în bozii şi-n urzici... Şi, inimă*ncăreată de amintiri, Imi zici: Va trebui odată Florica ta să poarte
In ea pustietatea de care mai boleşti... Dar m-am oprit cu mina sfios la pălărie, 15 Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie, Mari, umbrele-nfrăţite a fraţilor Goleşti.
18
i
1810
I.C Brâtianiijîn anul 1858 (Cabinetul de Stampe B.A.R.S.R.).
194. Lumina, iarna
1 A nins. In soare codrul cu trunchiuri de cărbune întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt Şi mă visez la geamuri cu anii îndărăt: Văd dealul alb, tirlia şi vremurile hune.
5 Ies, scîrţiie zăpada ca ieri sub pasul meu, Şi atîrnind marame subţiri de promoroacă X)p ramurile joase, lumina goală joacă Azi numai pentru misie şi pentru Dumnezeu.
Apoi îşi dă pe spate tot părul de beteală 10 Şi sare Invirtindu-şi al razelor hanger Şi unde talpa-i roză atinge albul ger Fulgerător ecinteie pe nea cîte-o petală.
Crra... trece pe sub soare vislind, întiiul corb. A stat din joc lumina, pe brînci se face mică... 15 Crra... stolu-ntreg — şi-n umbră rămin privind cu frică Trei picături de singe pe-o ramură de sorb.
19
3 — Opere, voi. 11 — I. Piilai
195. Biserica lui Horia
196. Căsuţa din copac
1 Mai stai vislnd la munţii, ce şoimi şi aur poartă? Pe vale Arieşul şoptind îl mai auzi? Pribeagă lingă Argeş, vădană printre duzi, Biserică pustie şi fără brazi la poartă.
1 Se leagănă şi astăzi, cînd vîntul suflă-n frunză. Sus pe stejar-nălţata căsuţa din copac. Cu gazda mea bătrînă ce bine mă împac! ti duc boinavu-mi suflet, de oameni să-1 ascuuză.
5 Cioplită din puterea molidului şi din Credinţa strămoşească legată-n blrna dură, Ce meşter vechi de ţarfi, cu greaua lui secură Ţi-a hotărît altarul lui Horia, destin?
5 Un suflet ce să uite trecutul nu putu Şi care jalnic bate mereu la altă poartă, Un suflet ce iubirea nehotărît îşi poartă Din loc m loc, zadarnic... 0, vindecă-mi-1 tu!
In jurul tău cresc duzii cu fragedă verdeaţă 10 Şi iarba crudâ-ntinde la soare plase verzi Să prindă rlndunele de umbră. Tu îţi pierzi' Deasupra lor, In frunze, clopotniţa-ndrăzneaţă.
Tu, sora cea mai bună cu aripa şi ramul, 10 Primeşte-1 la fereastra de cer cu ckwJrUi. Tu, nelcgată încă prin grele temelii De ţarina prăfoasă,, dă-i să-şi serbeze hramul:
Pe Moţii tăi zadarnic ii mai aştepţi, şi nici Un preot nu-ţi mai clntă, bătrln, din psaltichie. 16 Dar azi, cu primăvara, cerească şi pustie, Slujeşti botez la granguri şi nuntă la furnici.
Pădurea ş» văzduhul şi vîntul, la un loc — Şi ruptă din pîrjolul apusului de soare, 15 Făcînd din creangă-n creangă, viu, flacăra-i să zboare: 0 veveriţă roşie cu coada ei de foc.
f
20
21
197. Casa din deal
198. Cămara de fructe
1 Prin ochelari de geamuri privea cu ochi de lampă Ca o bunică bună la nepoţelul mic. Pe-atunci ştiam că-i vie; azi nu mai ştiu nimic: Apăs cu nepăsare de om pe-a uşii clampă.
5 Sub coperişul, care ii sta ca un bonet. Glicina ei pe timple cădea ca o şuviţă. Şi, mirosind a floare de tei, a lămîiţă, A cantalup, a lisă de chitră, a şerbet,
1 Deschid cu teamă uşa cămării dealtădată Cu cheia ruginie a raiului oprit, Trezind in taina mare a poamelor, smerit, Mireasma şi răcoarea şi umbra lor uitată.
5 Mă prinde amintirea in vînătul ei fum, Prin care cresc pe poliţi şi rafturi ca pe ruguri, Arzind In umbră, piersici de jar şi-albaştri struguri Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum.
In fiece odaie dezvăluiam cu frică 10 Alt glnd din veehiul suflet eurat şi românesc... Ce nu-mi cuprinde mintea, deşi imbătrlnesc, Pe-atunci trăia in voie in inima mea mică.
Şovăitor ca robul ce calcă o comoară 10 Din basmul cu o mie şi ,una nopţi, mă-ncbin:
Văd pepeni verzi — smaragde cu miezul de rubin — Şi tămîioşii galbeni ca soarele de vară.
Pendulele bătrlne mai bat acelaşi ceas, Prelung, ca o dojana, în liniştea sonoră, 15 Dar timpul intră-n casă trintindu-i altă oră, Şi inima i-o sparge, tic-tac, sub al meu pas.
Se-aprind fantasmagorie caise şi gutui: Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde... 15 Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde, Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.
22
23
199. Odaia bunicului
200. Ochelarii bunicii
1 Nu s-a clintit nimica şi recunosc iatacul Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut. Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut; Şi ceasul lui pa masă şi-a mai păstrat tic-tacul.
5 Văd rochia bunicii cu şal şi malacov, Văd uniforma veche de «ofiţir» la modă Pe cînd era el Junker — de mult — sub Ghica Vodă Cînd mai mergeau boierii în butcă la Braşov.
Şi lingă băţu-i rustic, tăiat în lemn de vie, 10 Văd putina lui unde lua băi de foi de nuc. A scîrţlit o uşă... un pas... şi-aştept năuc Să intre-aci bunicul dus numai plnă-n vie.
1 Pe scrin, păstrind privirea ei vie, au rămas Pe galbena gazetă ce-neremeneşte anul. Odaia de-altădată mi-arată talismanul: Iau ochelarii moartei şUi pun sfios pe nas.
5 Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica, Doar pozele din rame vechi au întinerit... Dar din adine de-oglindă, in faţă, mi-a zimbit In jilţul ei — ca-n vremea cînd eram mic — bunica.
La geam foşneşte plopul sau paşii au foşnit? 10 Prin uşa zăvorită «ei» intră în odaie. E o fetiţă: Pia, cu bucle: Niculaie... Dar cine e băiatul acela liniştit?
Un ronţăit de şoarec sau ceasul mă trezi? K Bunica-i dă pe frunte, blond, păru) la o parte...
Ecou îşi fac, în taină, ca rimele poemii... m De ce se uită astfel la mine? Nu-I mai ştiu...
15 Şi ceasul vechi tot bate, tic-tic, la poarta vremii, W 15 Nu vreau să-1 ştiu... nu pot să-1 ştiu... E prea tirziul
Şi şoricelul roade trecutul zi cu zi. Wţ De omul chel şi rău, rămîn legat pe moarte.
24
25
201. Capela
202. Odihna tatii
1 De ce te-au dus, bunico, intr-p chilie rece Şi te-au lăsat cu toţii sub lespezi de cavou? Cînd lunca e un ctntec şi dealul un ecou Crescind mereu pe vreme ce primăvara trece,
1 Bunicul meu aicea se odihnea odată. Pe banca de lemn rustic aşează-te şi tu, Fetiţa mea, pe locul In care-n vremi stătu Şi mama — o fetiţă ca tine — cu-al ei tată.
5 Cînd giza' cea mai mică din soare ia un strop Şi clnd lumina calcă prin aurite ganguri în crlngul plin de cintezi, de mierle şi de granguri... Te-aşteaptă .iasomia  şi-albastrul  heliotrop;
Albi, trandafirii-n floare Întreabă toţi de tine. 10 De ce nu vii ca-n vremuri cu secatoru-n mini? Grădina te doreşte de-atitea săptămîni! Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... şi noaptea vine.
j 5 Priveşte dealul unde trăirăm în trecut,
Şi capul drag pe braţu-mi proptit, aşa, ţi-1 lasă. încape toată via şi vechea noastră casă în sufletul tău tinăr din alte vremi făcut.
Departe pe zăvoaie un tren îşi pierde fumul 10 Ca o năframă, care se schimbă-n porumbiei... z Nu fumul, viaţa piere — şi paşii mei mai grei,
Ş: Ecou de-acum, urmează pe-ai tăi uşori pe drumul
O pulbere de lună albeşte pe livezi — Şi iar se face iarnă ca-n ziua îngropării; 15 Florica ta se pierde in umbrele uitării, Capela ta rămîne pe dealuri de zăpezi.
Pe care şi bunicul cu mamă-mea venea. N-auzi cum sună paşii lor de odinioară?... 15 Pe sub castanul mare, în seara ce coboară, Să-i aşteptăm să vie cu noi, fetiţa mea.
26
27
203. Străinul
204. Comoara
1 Pe bancă, sub castanul din vie, te aşează, Străine, ce venit-ai priveliştea s-o vezi — Florica e acolo, cu casă, parc, livezi, Şi peste drumul mare: zăvoiul. Inserează.
5 Clmpia e albastră şi-n zare norii ard. Sclipeşte Rlul Doamnei Înspre apus, o clipă... Un taur muge; puţul cu lanţ şi roată, ţipă; Şi vrrr... un zbor de vrăbii zbucneşte dintr-un gard.
Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă 10 Ce-ar străluci din umbra muzeului pustiu,
Şi crezi, pornind aiurea rănit de-un, dor tîrziu, ■ Că ai cuprins Florica... Dar n-ai zărit, ia seamă,
Pe-albastra depărtare a luncii de demult, Trecutul meu ce arde sclipind în Riul Doamnei — 15 N-ai auzit, deodată ruplnd tăcerea toamnei, Vrrr... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.
1 Pe Argeş lingă luncă, un deal se-nalţă-n chipul Urciorului de-argilă al vechilor olari Şi pomeneşte zeii uitaţi de ţară, cari I-au plămădit   făptura şi lutul şi nisipul.
5 Pe rotunjimea formei, din vale pînă-n cer, Se suie impletindu-şi lumina ce adie, Frunţi verzi de nuci şi trupuri de arămita vie Cu frunza zugrăvită ca pe un lăieer...
Şi-n galbena lumină a toamnei argeşene 10 Cu mere care zboară şi berze care cad,
Am luat în palmă dealul: un ou încondeiat,
Ca să-1 dezmierd mai bine cu somnoroase gene.
Şi m-am zărit atuncea sub bolţile de vii, Copil ducînd la gură un strugur de rugină — 15 Dar mă păli deodată durere-aşa haină Că îmi scăpă din mînă comoara şi pieri.
28
29
De ce iţi schimbi căminul, nimic cînd nu se schimbă 20 Din deal do la Florica la parcul din Goleşti.
205. Adio la Florica
1 Acum trăsura trage Ia scara amintirii Şi de plecare sună in curte zurgălăi. Acum, din mine, ceasul temut al despărţirii Şi-întinde umbra sură stăpinitor pe văi.
5 Pocneşte biciul: casa se dă în laturi, piere; întregul deal coboară — si iată-ne pe drum. Amurgul ne petrece eu razele-i de miere, Tămîia înserării  i naltă-albast-u fum.
O, surugiu, opreşte 1 Stai locului, trăsură! 10 Prin plute seculare să văd cu ochiul plîns, Sporind pe ceruri, dealul în flori ca o răsură, Ce-n poala lui lumina trecutului a strîns.
— Rămîi la noi! un clopot din Izvorani mai plînf Şi tot aud în urmă: la noi — la noi — la noi... Opreşfe-ţi telegarii cu nările în sînge, O, surugiu, năprasnic gonind ca un strigoi.
26 Ra nu. Dă bici mai bine şi drumului ii lasă! Nu-mi părăsesc căminul, în suflet cînd îl duc. îmi voi zidi-n oraşe intim plat nare casă — Dar de averi, de lume şi de huliri uituc,
Ca Argeşul  să-şi mine murmurătoare ape, 30 în cringul de-altădată iar cucul să-1 ascult, Pe ochii mei lăsa-voi să cadă grele pleoape — Şi voi găsi în mine Florica dc demult.
înfrină-ţi caii-n spumă, o clipă să văd încă Mormintul şi Capela şi via cu castani: 15 Privelişte rămasă aceeaşi ca o stîncă Domnind pe risipirea atitor zeci de ani.
Din Valea Popii, cucul mă strigă pe-a sa limbă... Şi Argeşul şopteşte: De ce ne părăseşti?
30
TRECUTUL VIU
206. Copil de-odinioarâ
1 Prin iarnă din cămara zăvorită Se furiaază cald miros de mere, Readucind în vremea viscolită Iar toamna cu trecută mîngliere, 5       Cînd sufletul împovărat venise, Cu Urna lui de poame şi de vise. In casa amintirilor închise.
Şi-n inimi amorţite de-a lor strajă, Străbat adine, Imbălsămlnd gîndirea, 10 Cu seva lor fierbind din nou sub coajă, Copilărescul dor şi amăgirea...
Şi-n inimi, viu ca şi întHa oara.
Te scoli din somn, tu, cel de-odinioar?,
Din somnul tău, copil de-odinioară...
207. Septemvrie
1 în zare cine-nscrie al berzelor triunghi? In inimi cine-nfige trecutul ca un junghi? ,
Vezi Toamna şi-Amintirea — surorile divine Cînd una ne soseşte şi cealaltă, revine-
5 Zadarnic cred ca vremea cu anii a crescut. In fiecare toamnă reintru în trecut.
Copilăria-mi toată dă buzna la uluci,
Cînd stă la poartă coşul cu struguri şi cu nuci.
32
33
208. Septemvrie
1 O foaie se desprinde din crîng şi calendar: De-un an o aşteptase Septemvrie ca dar.
Tot ce legat fusese, de-acuma o să zboare. Lumina e mai caldă, deşi e mai"răcoare.
5 Culorile învie pe moartea frunzaturii, Dind farmecu-nfloririi declinului naturii.
Şi tremurînd în vîntul ce-o smulge şi-o ridică, O pasăre de aur e frunza cea mai mică.
209. Septemvrie
1 Din bulgării vin care cu vinete' şi verze. Se-afundă-n zări, departe, un unghi obtuz^de berze.
Am întilnit o fată cu tufânele-n braţe. Un vînător la iazuri a tras cu puşca-n raţe.
5 Aud prin porumbişte chelâlâind ogarul. Loveşte rar şi ritmic ■ butoiul gol, dogarul.
Azi n-a lăsat poştaşul ziarele din tirg; Dar mere poleite ca-ir basme dau In pirg.
Pesemne-n coşul nopţii vrea soarele să cadă; 10 Au început de-o vreme şi zilele să scadă.
La lampă, şi clnd ziua.cu totul s-o umbri, Voi reciti „Pasteluri" de V. Alecsandri.
34
35
210. Cina cea de taina
211. Toamnă
1 Prin ulmii de sub, yie, pe deal, mai ştii tu casa Ce-alheşte caşioul in cuib sfios de foi? Mai ştii tu cerul serii cu feţe ca mătasa Şi clopotul cirezii venind de la zăvoi...
5 Iţi mai aduci aminte pridvorul prins de viţă Şi cina cea de taină, tacim, lingă tactm, Şi masa presărată cu Mori de lămîiţă, Şi carele spre noapte gemînd pe caldarim...
Şi cum stăteam alături, noi doi. cu fericirea, 10 — Doar greierii ţinlndu-i isonu-n depărtări -Şi noaptea clmpeneaseă albastră ca iubirea Şi vorbele-ngînate mai dulci ca sărutări.
Intîia stea prin frunze creştea tremurătoare Cînd licuriciu-n umbră trecu rătăcitor... 15 Prin ulmii da sub vie^-mai ştii tu casa oare Şi umbra ca un suflet, Şi'steaua ca un dor1!
1 Au vuit prelung că vîntul păsările migratoare Peste''casa părintească unde ieri m-am regăsit Singur cu lumina, care galbenă venea din soare, în odaia de-ăltădată sâ-mi ureze bun sosit.
5 Toamnă, iata-ne-mpreună, gdspodină ce porţi cheia Ruginită ca o frunză, a trecutului meu mort. Toamnă,1 iată~ne alături, noi cu visul, pe aleia Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.
Precum seara, pe cimpie cînd fîşii sc prinde ceaţa, 10 Tot auzi sunind vecernii şi nu ştii de unde vin, Sub frunzarele rărite amintirea cheamă viaţa, Dar trecutul îi răspunde ca un clopot in declin.
Zile albe, zile negre... ce străine, ce departe, Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat... 15 Toamnă, lasâ-mă să mtngîi părul tău de frunze moarte, Părul tău de aur roşu şi de soare întrupat.
36
37
4*
212. în cramă
213. Timpul
1 Peste mirişti lung răsună chiote de vînători...
Să intrăm în crama veche... Printre butii-nalte-ascultăl Cum in pivniţe boltite, zăvorit cu grijă multă, Numai vinul nou mai cîntă spumegînd prin zăeători.
5 Au tăcut sub neaua vremii ale patimilor goarne. Dar ne fierbe Uică-n inimi al dorinţelor pelin... S-aşteptăm să se prefacă mustul fără preţ în vin Şi cotnarul amintirii in pahare să ne toarne.
1 L-a trezit, vorbind în vînt, o tocălie, Din căpiţa de fin proaspăt şi curat Unde Timpul aţipise noaptea-n vie — Dar ciudos pe lemnul- prost, a scuturat
5 Ca un praf de aur zorii pe moşie, Toţi cocoşii din podgorii au cîntat...
Un văitoi  sări,  zbucnind,  dintr-un tufiş. Iar un pui de rîndunică dintr-o şură— îi privi, o clipă, pe furiş: 10 Iepurele,  dintr-un hop trîntit pe-o rină, Amorţi inghemuit in arătură: Pasărea pică din zbor înalt — bătrînă Ii căzu, ca frunza, Timpului in mină.
Dar el, şiret, nu s-a mirat 15 Că plugurile negre ies toate la arat, Şi mici  — de-aici — Cu boi greoi. Dau zor:
Sînt nişte coropişniţi pe răzor — 20 Şi-un car cu coviltir, pe iarbă dejugat:
Un vierme alb pe-o frunză de frasin, nemişcat...
38
39
I
Mari lanuri au crescut de grîu bogat; Cu seceri de lumină, viu, fete-au secerat, Şi roşii testimele In soare-au mişurtat 25 — Gîndaci aprinşi,
Zişi «Boi ai Domnului» in sat —
Şi stoguri ca bătrîne pe clmp ţinură sfat...
Şi morile de apă, sortite de noroc
Să-şi Invîrtească roata, călătoreau pe loc...
30 Şi cum aprinse toamna in codri-ntîiul foc, O bună zi, din Iezer, Păpuşa şi Negoi, Se scurseră pe drumuri, umflate-n ■ valuri noi Cu spuma lor de lină, pîraiele de oi... Şi frunze-n viaţă printre atltea moarte foi,
35 Sitari pestriţi porniră cu toamna din zăvoi...
far Timpul a rămas uimit Cînd primul fulg de nea a fulguit: Un fulg căzut '
Din stolul călător ce s-a pierdut.
40 Atunci a rătăcit prin vii, Şi fără teamă
A poposit în larma de la cramă.
Tăcerea deodată şi-întinse împrejur. Auitor şi veşnic, golu-i sur... 45 Pe Bub bolţile pustii A ţesut păienjenişul, Prin geamuri sparte da frunzişul,
40
Şi din pereţi Creşteau bureţi, 50 Pe butii goale — mucegaiul... Viaţa îşi pierduse graiul, Cojită ca o tencuială.
Lung Timpul a căscat de plictiseală.'..
A plecat. ■ i
55 Cu un sărut, din drum, schimbă în babă-cloanţă.
Schiopînd în băţ şi fără dinţi —
O fată, dreaptă ca o lahţă,
Mlădietoare !n catrinţi... ■■■  ,'■ >
Şi luîndu-i piersicile din obraz,,' 60 Lăsînd smochini uscate  — făcu haz.
i ■
Acuma dasc brumă timpurie Şi carele grăbeau  spre teascuri.^-., Zări pe deal, bogată-n rod, o vie ., Şi-n ea — cu limbi de şerpi, un.foc de,.vreascuri. ■ 65 Pîndarul, cu suman şi puşcă veche,;. Vrăjea la jar şoptindu-î la ureche, Plndind şi umbra nopţii să nu fure.
Simţi cum Timpul calcă prin pădure, A bubuit lung puşca lui cu cremeni... 70 Dar Timpul, luind In palniâ pindar şi deal şi vie. A rîs, a rls... sufltnd uşor: — Un fulg de păpădie Ce-n vînt îl  semeni — Se depărta priveliştea nălucilor;
41
75 Se făcu mică... mică — aşa cum Ai fi privit-o la «panopticum», Sau încrustată-n tine, in rama anilor.
214. Chemare
Şi Timpul o porni la deal, la vale, Sub stelele cit pumnul... 80 Şi nici un sat nu-i mai ieşea in cale, Nici un rumân nu întSlnea, nici unul.
Singur un bordei — pitit şi chior — C-un ochi roşu de opaiţ la fereastră, Pe clmpia îngheţată, mai adastă
$5 Aşteptind pe călător...
Timpul de perete tvinti uşa Şi intră stăpînitor. Focul stins nu şi-a zvlcnit cenuşa, Luminarea sub icoană n-a clintit,
90 Şi pe pat ' Omu-ntins nu s^a mişcat, Cu obrazul ca in piatră dăltuit — Omul galben şi cu braţe-nerucişate...
Stă casa bătrineaseă sădită printre nuci, In vîrf de deal. E toamnă. Pe gardul de uluci, Atirnă în ciorchine, grei, strugurii şi-n vie Poteca înserării te-nibie — şi te duci.
Timpul, mort şi el, căzu pe spate.
42
43
215. înapoiere
216. Jucării
1 Pe soarele-nserării văd plopii nalţi din zare.
Pe drumurile strimte, chenyane-n şiruri rare Mergeau Învăluite de pace. Mori de vint, Cu aripe deschise izbite de pămint, 5 Păreau un cîrd de berze zburînd stîngace. Line Ca valurile mării, călătoreau coline — Şi lanuri de secară, de grîu şi de porumb, Fugeau şi ele-n urma văzduhului de plumb. Şi casa străjuită de anii mei, deodată 10 In suflet şi sub plopii din zare, mi se-arată.
In pocnete de bice şi-n tropote de cai, Intrai în amintire cu zgomotos alai. -
1 Dar ce m-a pus în seara tihnită de Crăciun, Să iau in mină lampa, sa dau în lături uşa? în faţa mea stă calul de lemn şi stă păpuşa Cu suflet de tărîţe, nevinovat şi bun.
5 Stă micul tren mecanic în gara lui prea mică, Stă, cimp de luptă, masa soldaţilor 'de plumb Şi, galbene ghiulele, stau boabe de porumb, Stricînd orînduiala oştirii fără frică,
Şi tot închis de-atuncea albumul de imagini, 10 Ce deschisese ţara de fantasmagorii.
Azi chipurile şterse sint numai mărturii, Ca ochiul nu revede la fel aceleaşi pagini.
Căci unde-i trenul fulger pentr-nconjurul lumii? Armatele pornite spre stăpînirea ei? 15 Păpuşile sfioase în rochii de femei,
Primindu-ne iubirea sau îndrăzneala glumii?
Cu primul dor de ducă ee-n mine izvorît-a, Azi unde-i calul Vinteş să sufle foc pe nări?
44
45
Aceste biete lucruri, ce fură imbătări, 20 Să fie mai reale cînd moarte-s intr-atita!...
In faţă am doar calul de lemn, am doar păpuşa Cu suflet de tăriţe, nevinovat şi bun... Şi mă giftdesc in seara pioasă de Crăciun, In care-mbătrinirea şi-a strecurat cenuşa,
25 Că va sosi şi ziua cînd fără ochi şi. mină
Voi reveni — do ce mu? — in vechiul meu iatac, Spre a simţi cu milă cum toate se prefac In jucării menite străine să-mi răminfi.
Ca-ntotdeaupa; sta-vor şi tocul şi caietul 30 Şi fila îjicărcată jju colb de poezii.
Intr-un pahar mixandre uitate-or putrezi, Şi cucul din ceasornic îşi va urma tabietul.
Şi versurile mele îmi vor cerşi oprirea. O, strofele pe eare, ani lungi, ca un zaraf 35 Le-am strins cu şîrg in suflet, le-am cîntărit în vraf, GSndind cu vorbe de-aur să cumpăr nemurirea.
Dar sfintele silabe cu rimă şi. cezură, Ce-mi sint acuma: cîntec, icoană şi parfum, Nu vor pătrunde pînă in visul meu postum 40 Descătuşaţi din steiul de pămînteascâ zgură.
Voi recunoaşte totuşi, pe poliţa unică,
Doar cărţile ce-ncuie perfecte amăgiri...
Şi fata mlădioasă cu coapsele subţiri,
Ce-n palu-mi doarme goală, în ghem ca o pisică.
45 Le-oi recunoaşte toate, nepriccplad nimic Din cite aslăzi omul cel nou iubeşte-n ele, Şi le-oi privi cu-aceeaşi mirare ca pe-acele Relicve moştenite de la copilul rnic.
46
47
217. Drum de noapte
218. Aci sosi pe vremuri
1 Caleaşca, drum de noapte, păduri adinei de fag Şi prin frunzişe lună cernută-n ceaţă fină, Poiene necosite de mult şi miros vag De flori de fin in floare, de fragi şi de sulfină...
5 în pace sufletească ti>pîndu-se, te-alină Realitatea vremii pe al naturii prag, Prin ce metempsihoză revăd obrazul drag Al fetei"dealtădată în albă crinolină!
Aceiaşi ochi sălbatici, acelaşi zîmbet trist, 10 Din care făurisem a dorului povară, Şi eu acelaşi tinăr şi palid Bonjurist...
Cînd ea înfăşurată în vălul de percal îmbălsămat de vîntul pădurilor, în vară, Visa la iarnă baluri la consulul musca).
1 La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, Păianjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc De cfnd luptarâ-n codru şi poteri şi haiduc.
ffi 5 în drumul lor spre zare imbătrîniră plopii.
1' Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
S Nerăbdător bunicul pîndise de la scară
S Berlina legănată prin lanuri de secară.
■ Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
• 10 Sari, subţire-o fată în largă crinolină.
S Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac,
|. Bunicul meu desigur i-a recitat «Le Lac».
Iar cînd deasupra casei ca umbre berze cad, Ii spuse «Sburătorul» de-un tînăr Eliad.
48
49
15 Ea-1 asculta tăcută, cu ochi de peruzea... Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat, De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, In clipa asta simţeau că-o să rămlnă...
20 Demult e mort bunicul, bunica e bătrinâ...
Ce straniu lucru: vremea! ~ Deodată pe perete Te vezi aievea numai In ştersele portrete.
Te recunoşti in de, dar, nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău tc uită, dar tu nu! poţi uita...
25 Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: . Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
t
Acelaşi drum Le-aduse prin lanul de secară.
Ca dinsa tragi, in dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări-30 Cu berzele într-insul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zimbindu-mi, că prea naiv eram Cînd ţi-am şoptit  poeme de bunul Francis Jammes.
Iar cir.d in noapte cimpul fu lac întins sub lună Şi-am spus «Balada lune»» de Horia Furtună,
<î-î M-at ascultat pe ginduri, eti o<"hi de ametist, Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat
— Acelaşi clopot poate — in turnul vechi din sat,..
De nuntă sau de moarto, în turnul vechi din sat.
50
51
5 — Opere, voi. n — I. Pillat
219. Acuarelă
1 Nu cuvintele purtate ca argintii
Vînturaţi din mînă-n mînă pe tejghele, Ar putea să mi te cheme-n ochii minţii, Riu muntean, cu limpezimi de acuarele.
5 Cum să dau cu slove negre şi tocite, Jocul fraged: numai apă, numai soare. Şi frunzişul: spumă verde pe răchite, Şi lumina: aur sprinten sub picioare;
Toate morile-n genunchi ca nişte babe 20 Ce albesc pe prundul glrlei pinza lunii...
Cit aş vrea să uit de tot abecedarul. Din tăceri să pot urzi păienjenişuri Sa prind stele licărind pe-ntreg hotarul Apelor  incremenite-n luminişuri.
25 Şi, in zori, In vorba-mi nouă să pătrunză: Ceru-n aripi care clntă arăturii. Glasul apei, tactul morii, vintu-n frunză, Cucul, ritmic, ca şi inima pădurii.
Naltul cer primăvăratic care mină 10 Sus la munte, pe ulmet şi pe arînişti, Norii albi şi le adapă turma pină Vine seara oale umbrelor nelinişti;
Ridicîndu-se in noapte: vajnic taur, Dealul care paşte cer de stinjenei; 15 Şi zvicnindu-şi bobul mic spre cloşca de-aur, Stelele zvîrlite-n zare — pumn de mei;
Casele eu prispă scundă, stind pe labe, Suri zăvozi legaţi de drumurile-funii;
52
53
5*
220. Inscripţie pentru nucul din vie
221. Inscripţii pentru o ţintind
Cînd toamna şi amurgul îşi dezveleau tot glnduJ Şi dezbraclnd iar dealul de străluciri străine, Mă înălţau pe-altarul colinelor latine — Străbunul şi bunicul şi tatăl tău, de-a rin du], Suiră sa se-nchine la umbra, mea de zeu... Opreşte-ţi paşii, vino şi tu cu darul greu De struguri şi-I agaţă de ramurile joase: Curat să-ţi fie duhul şi viile mănoase.
1 De unde vezi Piteştii şi Argeşul şi ţara Zăvoaielor albastre cînd le îmbracă vara, De unde prinzi lumina jucind pe Riul Doamnei Prin luncile de aur sub cerurile toamnei,
5 Acolo unde casa-şi înalţă alh pridvorul, Prietene, te-aşează să-ţi murmure izvorul Şi ca Florica toată în suflet să-ţi rămină, Mai stai s-auzi trecutul cum cintă în finttnă.
Tu ce iubeşti Florica, stai să-mi auzi toptirea, 10 Pe gura mea de piatră, apleacă-te smerit — în zvon de apă vie îţi cintă amintirea Şi casa iar răsună de glasuri ce-au trăit.
Apleacă-te o clipă pe unda tremurată, Pe-oglinda vremii-n care cu apa toate pier — Sint rîsul şi sint plinsul din casa de-altădată Pe dealul din Florica, la margine de cer.
54
55
BĂTRÎNII
1918-1922
222. Aşteptîndu-i
1 Pădurea arde-n toamnă ou flăcări vegetale... Şi plopii pinâ-n ceruri ca facle rituale, Şi ulmii lui Virgiliu, eminescanii tei, Cifeşii — roşii focuri cu foile scîntei —
■5 De la vînjoaul carpen la frageda ferigă. Pe limba frunzei sale in faţa noastră strigă Durerea anuală şi grea de-a veşteji.
A ă inţeleg eu singur aprinse elegii. Colori sfîşietoare ca note muzicale,
10 Şi inima-mi se strînge pe pietruita cale Din via de pe dealuri la casa de la cramă, La sunetul dramatic al frunzelor dc-aramă. Aud cum suîlă-n luptă, trufaş, din tibicină Stejarii, legionarii cu coiful de rugină,
15 Cum fagii, albii Cimbri cu păr insingerat, înalţă-n agonie peanul lor curat. Vîjiitor vibrează un vuiet viu de coarde: E vaietul de ducă al galbenelor hoarde. Şi frasinii, arinii, alunii ^i gorunii
20 în vint îşi lasă coama să fîlfîie ca Hunii... Iar plute cu frunzişuri argint uite par Că-n fiecare frunză ascund un strop lunar: Un clopoţel ce sună, slab clinchet de cleştare, Trezindu-ne în suflet nocturna tremurare,
25 Melancolia vagă a nopţilor de vară... Alăturea mesteceni subţiri se profilară, Zvelţi căluşari ce-n raze ţesute mai revin Cu zurgălăi de aur şi în cămăşi de in...
Dar drumul brusc coteşte: în Ochii mei cimpia 30 Cu petici de-arătură şi-mbracă sărăcia — Văd Argeşu-n zăvoaie, cu case mici Piteşti. O, deal de la Florica, In toamna, drag imi eşti, Cind, fumuriu, Brumarul îşi lasă-n văi tămiie, Cînd, scorburoşi, cu foaia lor lueie-iamiie, 35 Stau la răsptr.tii nucii cu trunchiul centenar Păzind butuci de viţă şi rod de chihlibar — Cînd văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute, Prietenoasa casă a zilelor trecute, Cu streaşină ei lată, cu plopul ce nu ştie 40 Că, de aici, e-o până pe-un vlrf de pălărie... Privelişte totală, pe amintiri te râzimî — Te-ai copt încet în suflet ca miezul unei aziml. t ' De cind privi copilul la tihe-ntîia oară.
Şi pas cu pas şi drumul şi seara se coboară...
45 Şi iată că pe dealul copilăriei mele
Trecutul  ancorează cu-albastrele-i viutrele-.-în inima vrăjită şi-înfige vechiul ghimp: Privirea mea din spaţiu alunecă în timp, Şi, străbătînd prin lucruri ca printr-un clar cleştar
50 Lărgind cu vremea toată al clipei strimt hotar, îmbracă ce atinge cu stranii prelungiri... Şi nu ştiu, văd cu ochii sau văd în amintiri,
58
59
M-am îmbătat cu vise sau cu seminţi de mac, Pe drumuri cunoscute de rătăcesc buimac.
55 Sub pasu-mi, somnoroase, ca potirnichi iau zborul, Din ierburi, zile moarte zărindu-şi viitorul. Eu stau, plndind cu teamă, zorit şi nedibaci, Cu sutletu-n ochire şi-un deget pe trăgaci: Ah! una după alta se-nalţă-n vînt ai zboară...
60 Şi pas cu pas şi vîntul şi noaptea se coboară. —
In liniştea odăiei tot mai visez la lampă: Pădure, deal şi vie s-au şters ca-ntr-0 estampă, Dar ochiul meu lăuntric de magică lanternă Le dăruieşte viaţa în forma ei eternă... 65 Şi beată de coloarea frunzişului barbar, Clnd, inimă, descoperi al versului ierbar — Simţind doar foi uscate, te miri şi te fereşti...
223. Do&oftei Mitropolitul
1 Afară luna plină brumează pe fereşti... Din ce stihii venită pe-a stelelor potecă Să-mi scotocească plnă şi în bibliotecă? Cercetătoare Jună, cu mîna ta de var 5 Ştergi, pe furiş, pe rafturi un prăfuit slovar. Domneasca întărire, pecetea mi-ţi pun stăvili: Pe zapise aluneci, pe condici şi pe pravili, Te vîri prin Letopiseţi, pătrunzi în (Jricari. în legături de piele şi lemn mîncat de cari,
10 Stă vorba ce deschise al cerului hotar:
Te razemi de-o Cazanie sau de-un Penticostar. De tine dăruite cu argintate muchii, Străfulgera din umbră un univers de buchii. O, lună, nu le-atinge şi lasă-le Bă doarmă:
15 întorci o foaie numai — şi-un veac uitat se dar Abia dezmierzi o filă — şi-un suflet îl răscoli. Ce odihnea In tihnă prin galbenele coli, Păstrat ca micşuneaua din dragoste culeasă. Din fiecare carte un mort va da să iasă
20 Cu glndul lui de-atuncia şi haina lui de ieri.
Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri Să-şi curme dorul slovei şi setea de cetire. Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire, Urmlndu-i stihuirea c-un deget diafan;
60
61
25 Scandează versul tainic in ritmul unui an Şi veac de veac se-ncheagă pe pagini...
Cine oare
— 0 simt — şi-ascunde, vie, privirea arzătoare?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher? 30 Ce umbra se-ntrupează in umbra din ungher?
Din razele de lună au scăpărat scintei:
Patriarhal, în cirjă, se-nalţă Dosoftei.
Păinjenişul vremii cu miioi uscate rumpe;
Se-aprind, ca nestemate,' odăjdiile-î' scumpe, 35 Şi barba pieptănată pe piept i se desface,
Şi dreapta şi-o ridică ih biblie semii de pace...
Şi pacea şi vecia şi luna sint cu el-
— Ai fost «deplin,călugăr şi blind ca şi un miel; Adine din cărţi ştiut-ai», dar azi ţi-e moartă Blova,
40 Păstorule de inimi efi-ai păstorit Moldova.
Pentrp-ai tăi fii nemernici nu-ţi părăsi tu raiul: Noi ţi-am uitat credinţa, şi sufletul şi graiul. , Jelim goniţi departe de .ţara Doronului, Ca-n valea blestemata a Vavilonului.
45 Vă pHngetn .datini, sfinte şi, tu, cinstită ţară, Pe care o credinţă şi-un neam le inălţară... Pămlnt sfinţit cu moaşte în fieoare cută Şi — pomenind mîn&ria. şi jertfa lor trecută — Cu cruci pe la răspîntii,în lanţ ca şi^ul salbii...
50 Bătrhia ţară,- ujide-n a riurilor albii,
Ca pietre aruncate prin vad din loc In loc, Găsea truditul suflet metoc Ungă metoc, Şi unde mînăstirea, precum o cloacă bună Sub aripa ei caldă toţi puii îşi adună
55 Cînd vede dă se-apropie hrăpăreţul erete, Iţi găzduia credinţa cu neclintit perete...
In Probota, — cetatea simbolică şi vie, «Cu zid înalt de pace şi turnuri de frăţie» — Şi ca o luminare de ceară de albine, 60 îţi mistuiai  fiinţa să luminezi mai bine. Curat ca şi dimia bătutâ-n riu la piuă, Senin la glnd ea raza clnd stă să fie ziuă — Creşteai cuprins de rugă şi plin de Iftine mari, Şi-n sfintele amurguri, prin brazii seculari, 65 Oriunde-ţi duceai paşii dădeai de Dumnezeu.
Şi văd iar primăvara, cetite Do'siteu, Şi cerul dimineţii lucind: cristal de apă, Cu norii: turturele ce-n'soare se adapă... Şi simt iar clipa clară a visului tău, cînd,
70 Ca un izvor de munte din stlncă îzvorind, Din ritmul unei inimi şi-argintul dintr-o zi, Intiiul vers, psalmistul, pe buze iţi trezi... Cu limpezimi sfioase de Început de lume, Suna in tine versul şi Încă n-avea nume.
75 Creştea tăcut cuvîntul eu rost şi cu răgaz. De ce ai rupt, Părinte, al rimelor zăgaz? Nu-i nici o poezie sa fie ca tăcerea...
Atunci grăi cu glasul mai dulce' decît mierea: «Eu am adus în ţara ta rumânească limbă 80 De bun neam şi ferită de Ia' o cale strîmbă»
Şi cum pieri cuvintu-i aşa pieri şi el — Doar luna prin hrisoave umbla încetinel.
62
ti
63
224. Ghenadie Cozianul
1 Redobindind trecutul, tăcuse-a lui voroavâ Cind se-auzi afară un zgomot de potcoavă. Sub picurarea lunii prin frunze de salcîm, Pe-un cal mărunt de munte venea, pe caldarlra,
5 Cu barba de zăpadă a Sfintului Nicoară, Ghenadie Cozianul la mine-ntîia oară. Desprins din ce icoană, cu monahală rasă, Cu ochii supţi, ca faţa lui palidă şi trasă, Curatul, cuviosul şi cărturarul stareţ,
10 — Părinte, veacul nostru-i viclean şi pismătareţ, Prin alte vremi mai bune credinţa ta Iţi plimbă. Cu stihuri scoase de pe „moscovitica limbă", Cu lumea de-azi, bătrine, sa lupţi nu eşti în stare Cind un copil de şcoală ca tine cărturar e.
15 „Frurooasă-ţi fu voroava şi cuvioasă foarte",
Dar nu uita că «vremea — o spui — aduce moarte». Dar nu; nu.poţi pricepe. Atît de tare crezi încît, pleeînd în veacu-ţi, mă binecuvîntezi.
Te văd în soare-apune ieşind de prin chilii 20 Cînd toaca toacă vremea de a te umili, Şi cind o rază cade ca o Bună-Vestire Să poleiască crucea din virf de minăstire.
64
Pe ceruri porumbieii albesc spre porumbar... Dar tu, visînd la aripi ce-n ochi nu mai apar,
25 Presimţi in juru-ţi cerul: al stelelor năvod. Biserica ţi-arată pe vechiul Voievod, Ce-o ctitori In umbră de munte şi de brazi: Ce mică odihneşte pe palma lui!... Dar azi Vezi în văpsea gheena pe zidul schitului,
30 Cum urlă blestematul in gura chitului, — în flăcări cum se zbate, de draci înfipt în furcă, Acel ce sfintu nume al Domnului îl spurcă, — Scrlşnind din dinţi, păgînul în foc cum Be prăvală, Cum verzi şi roşii demoni sfi-1 prindă dau năvală
35 Şi cum îi fierb trufia smintită în cazan... Şi crezi In sărăcia acestui iad umanf
Acum de slujba serii cucernic te găteşti: Ai sărutat cucernic icoane-mpărăteşti
Şi stai In strana-naltă cetind la MolifteJnic 40 Dar ce nălucă-n tine revine-n zbor sfielnic,
în tine ce iubire se-nalţă ca o iazmă
Şi-ţi umple anii searbezi cu-a nopţilor mireasmă?
Prin afumata boltă transpare cerul veşnic,
Un licurici palpită in fiecare sfeşnic, 45 Tămîia abureză ca pajişti de păduri,
Făcliîle-s mesteceni cu stele-n frunzături...
Şi iată-te pe scoarţa-nflorită a poienii,
Purtînd la gît colanul de braţe al Ilenii.
Simţi vălurindu-i părul molatec, ca o girlă, 50 Simţi tremurlnd tot trupul ei tînăr de şopîrlă...
Şi te fereşti cu groază şi faci o cruce mare;
Mă scapă de ispită, Prea Sfintă Născătoare! —
Şi vezi în straiuri albe, la dreapta Domnului,
Pe cei ce lepădară dulceaţa somnului
65
55 Şi aşternutul moale şi trupul de femeie, Ca la altar pe lespezi îngenunohiaţi să steie, Pe cei în care crucea ca un copac crescu, Pe cei în care oaia Iui Dumnezeu păscu, Toţi Binecuvlntaţii ce adormiră ca să 60 Se scoale din ţărînă, în rai la ei.acasă Pe iarba luminată de pene de Larhanghel... i. Şi-ţi adînceşti nădejdea din nou în Tetravanghel.
Vesteşte „aleluia" un dangăt larg de clopot, Răspunde „aleluia" al .Oltului lung şopot,' 65 Şi „aleluia" piere pierdut din stincă-n stlncă... De-i stins in zare zvonul, în inimi cîntă încă Şi ca un zbor de aripi sc suie cum suia Vuind prin inserare „ale... aleluia!"
Şi te închini în tine slăvind*făgăduinţa, „Căci silnică-i iubirea, dar tare e credinţa".
I ',
225. lenâchiţâ Văcârescu
1 Lăsind In vremea veche şi stareţ şi vlădică, Lin, ca un vas-fantomă ce ancora-şi ridică Şi navighează noaptea culuna: protector, Avindu-mă pe bordu-i ca singur călător,       ,,
5 Tăind cu prora timpul mai neted ca un lac, Mi se oprise casa pa ţărmul altui veac.
In jurul meu nimica nu se schimbase,., dar Sosea cu zarvă mare, r.ădyan de Hospodar, Cu arnăuţi Ia scară, cu mumbaşiri călări, 10 Cu cai din Crim, in goană, suflînd foc viu pe nări... Plesnesc cu trosnet bice şi surd pocnesc pistoale. In ţărnă cad cu fruntea,ţărani cu piepturi goale, A tras în dreptul casei rădvanul sub. copac. Coboară Banul Mare, pe cap cu-nalt calpac,
15 Cu faţa sa prelungă, cu ochiul lui deştept, Şj barba-i castanie îi fjlfiie pe piept. La nimeni nu se uită, posomorit, mahmur, Şi de sub blănuri scumpe de jder şi de samur, La briu îi vezi hangerul smălţat cu pietre rare. .
20 II suie slugi plecate ţinîndu-1 de subeuoare. Ii trag cu grijă cizma, papucii ii aduc, Ii pun în mîna-i albă mătănii şi-un ciubuc Cu imameâ de fildeş şi lemn de iasomie, Şi pînă-n filigene cafelele să vie, ■
25 Smerite îl aşează pe un divan turcesc.
66
67
— Plecat mă-nchin în faţa-ţi, slăvite Văcăresc, Tu, ce-ai lăsat in ţară ca sfîntă moştenire, Urmaşilor: o pildă — si patriei: cinstire.
In Mai, cînd luna nouă îşi strecura caicul
30 Prin pomii mahalalei, privea mirat calicul La calul tău cel negru trec'md trufaş, in trap, Cu şea suflată-n aur pe verdele-i valtrap. Doi robi arapi, In urmă, fugeau cu beţe-n miini Să-ţi apere pulpanul caftanului de cîinî.
35 Descălecai, in grabă, sub un umbrar de nuci, Loveau cu palma robii In'naltele uluci, O mină nevăzută, din dos, trăgea zăvorul, Şi te găseai In raiul grădinii, pe pridvorul Cu lună ce pe masă îţi întindea ca dar
40 De borangic de raze un nepătat ştergar... O fată, lingă tine,-n şalvari şi fermenea, Cu ochi de căprioară şi obrăjori de nea, Pe cari In dungi de umbră juca al genei fir, Purta in pâr surgiucul cu piatră de safir.
45 Părea, ţintnd o roză In mină, sub turban, Sultana rătăcită a unui vers persan...
Din somnul tău de piatră, de ce te-ai deşteptat? Ce vrei la mine, spune, ce dor ţi-a dat viaţă Căci cine mult iubeşte, în groapă nu inghiaţă, Şi cine mult suspină, şi după moarte-i viu!
60 Şi el, ca pentru sine, răspunde: Nu mai ştiu Departe mi-este veacul şi vremea ta mi-e grea... Dar, alb, mă urmăreşte un zbor de turturea, Şi-n umbră dacă piere zăresc ea o lumină O floare — numai una — ce arde în grădină.
65 E turturea, e floare, nălucă e?... nu ştiu De n-o culeg, se strică —■ şi moare, de o. ţiu.
O lacrimă, prelinsă pe mătăsoasa-i geană, Ii turbură privirea picind în filigeană... Şi glasul lui se stinse ca glas de muezin 70 Prin somnul cel mai dulce clnd zorile revin Din drumul lor în noapte...
Şi tu, Arhon vel Bane, cu degetele-n barbă, Mai grav ca mortul care se scoală de sub iarbă. Asculţi oftlnd cum cintă de-o biată turturea.
50 Taraful, melodia in taină o reia, O-nalţă ca o minge vrăjită şi o lasă Să cadă !n tăcerea grădinii ca-ntr-o plasă. Pe rînd lăuta, cobza şi naiul, o desclntă... Şi dragostea ş-aleanul iubitei care cintă,
55 In vis ca într-un scutec te-nfăşură treptat...
68
69
6*
226. Dinicu Golescu
1 .Glnd iată, fără* veşti, ■ >
A şi intrat in '-casă Dinicu din- Goleşti, Cu barba-i de cărbune şi ochii lui de jar; Păşise pragul vremii ca un uşor hotar.
5 — Boiere, drept )a cuget şi bun la Dumnezeu Bine te văd aicea.
Şi'el'imi spusegreu1:
— Deşi sintem cu inimi şi cu moşii vecine, Am colindat Evropa şi moarte*, pin'la tine. ;
10 Să m-odihnesc, mă lasă, de-atîtea ţări şi mări; De nu-s poet, în brîu-mi, port totuşi călimări.
— Poet nu-i cel ce scrie, poet e cel ce-a mers. E pasul care sună scandat ca şi un vers
Pe drumuri pietruite şi pe poteci de lut, 15 Voios că merge singur drept spre necunoscut;
Pribeagul, ce porneşte cu soarele de mînă
Şi bea, în palmă, cerul, plecat pe o fîntînă;
Milogul care n-are în traistă nimic,
Doar foamea lui cea mare şi un coltuc prea mic, 20 Şi-şi taie cu privirea, ca dintr-o jimblă bună,
Felii de cîmp cu soare, sau miez de codru-n lună.
Poet e cel ce naşte cu pasu-i universul.
70
Pe lingă-un drum-tovarâş, ce preţuieşte versul! Şi orice cale-i dragă de poţi găsi In ea în zori: o rază nouă — şi seara: altă stea...
Golescule, tu care întîiul ai deschis
Ca un copil cămara Apusului de vis,
De ce nu .pot culege cu inima ta nouă
Lumina dimineţii ca un polei de rouă 30 Pe-oraşele străine eu nume greu de spus,
Cînd iarăşi diligenta porneşte spre apus?...
De ce nu pot că tine să intru la «Şenbrunft:
„Flnttna cea frumoasă" — cum zici în graiu-ţi bun —
Păşind sfios nisipul greblatelor alei... 35 De portul tău exotic se minunau femei
Cu pălării de paie şi şaluri de mătase,
Rîdeau cu ochi albaştri sau negri, curioase,
Şi la plecare fete nebune, in caretă
îţi azvirleau, ca păsări, volane din rachetă, 40 Sau întrebau, în grupuri, mirate, cine eşti...
Tu, le zîmbeai, cu gîndul la parcul din Goleşti.
— Grăieşti, mi-e tare- teamă, ca un stihuitor Nu te-nţelege, iartă-1, bătririul călător... Mă întrerupse dînsul în chip «polîtefsit», 45 Şi-am priceput din vorfca-i ce mult 1-am plictisit. Uitasem  Sn avlntu-mi că, Mare Logofăt, Cu poezia nouă erâ cam îndărăt Şi, înghiţindu-mi versul' de-acuma fără rost, Priveam cum mă priveşte Golescu ca p-un prost...
50 — Eu Constantin, boierul cinstit de la Goleşti, De-am străbătut întinsul cetăţilor crăieşti,
71
T
N-am părăsit pămlntul iubit al ţârii mele De dorul altui soare, de dragul altor stele. Cind am văzut nevoia şi jalea de la noi,
55 Am fost în lumea largă să aflu gînduri noi, Să-mi altoiesc un suflet rămas din vechiul RIm, Sălbăticit de vremuri pe rodnicu-i tărîm. N-am căutat, mă iartă, ca un poet nebun Văzduhul şi pămlntul în ochii mei s-adun.
66 De m-am purtat prin ţara atîtor împăraţi, E ca s-aduc în mine un suflet bun la fraţi. Văzindu-mi stingăcia a rls străinul tot, Batjocorindu-mi chipul de hîd fanariot. Şi de s-au strlns în juru-mi, pa pieţe, ca la urs,
65 Ce-am învăţat rămîne şi risul lor s-a scurs Ca Argeşu-n zăvoaie cu apele lui mari.
80 L-a-mbâlsămat cu cimbru şi flori de busuioc Pămlntul ţării mele, sâ-i fie de noroc, In el clmpia, lunca şi munţii să se-ascunza; ^ Ca un păstor ce zice doar codrului din frunza, Cit il atingi, un sunet fremătător sa dea;
85 Un suflet nou şi totuşi bătrîn ca ţara mea...
Am adormit în pace la umbră de vlăstari — Vlăstarii poartă umbra căzutului copac — Aţi isprăvit voi oare ce-am început să fac?
70 Aveţi, e drept, Apusul întreg în pălărie, Aş vrea mai bine-n creier şi-n cugete să fie. De ce ai vrut, urmase, din groapa mea să vin De ai nemţească haină, dar suflet bizantin? Pe mine de sta moda Fanarului, visam
75 Un suflet ca o floare ascunsă dup-un ram, Un suflet proaspăt, dornic de roade ca pămlntul. Strămoşii-i dăruiră, cu legea lor, cuvlntul; De mic îl botezară cu lacrimi şi amar Ca greu să cintărească pe-al cerului clntar;
T2
73
227. Anton Pann
'Tot mai priveam prin veacuri domnescul lor rădvan Unei, nas în nas, Ia poartă, dădui de Anton Pann Purta, ca-n moda veche, giubea şi antereu, Pe jos urcase dealul şi gîma din greu
•5 — în casa ta azi versul Protipendadii-a fost, îngăduie s-o calce şi snoava unui prost. Te miri c-0 ştiu şî pe-asta? Nepoate, le ştiu toate. Ş-apoi de vin ca sania pe tălpi şi nu pe roate E că-ntilirii de vale pe Ban... şi arnăuţii 10 Lui m-au ferit, luind-o, de grijile eăruţiî. De astfel de belele la noi nu scapi nici mort, Cînd te-a născut norocul la gura unui cort. DaT să lăsăm necazul la uşă cu tichia, Şi află că din groapă de ies să-ţi turbur via 15 E că aici mă cheamă o judecată mare.
— O îi cea de pe urmă? rostii cu-o tremurare.
— N-ai grijă, din cer Domnul cu-arhangheli n-o să iasă, Ci nobila Gutuie,  a poamelor crăiasă,
Trimis-a după mine să stau dovadă vie 20 La cearta dintre Ceapă şi Strugurul din vie.
Am în „Povestea vorbei" cu de-amănuntul spusă
Şi pricina şi jalba şi jalea lui nespusă
Cind fu „bubosul Strugur de lemne spînzurat".
74
Prea cruda lui pedeapsă pe-atunci m-a bucurat, 25 Dar, de etnd în mormîntu-mi beau veşnic numai ap {Ş-aceasta doar cînd ploaia, binevoind, m-adapă) Am început să judec mai dulce vin şi must. — Morala după moarte e-afacere de gust, (L-am întrerupt), eu totuşi nu te credeam beţiv. 30 — Nepoate, veacul nostru eră mai milostiv, Şi darurile viţei au fost blagoslovite. La voi, zimbiri şi bufii le văd cam istovite De cind pe vechea vorbă aţi pua o haină nouă.
Am şi strigat, strîngindu-1 de miinile-amîndouă:
35 — 13ine-ai venit! Pe finul isteţ al lui Pepele, De ani l-aşteaptă casa copilăriei mele. Am găzduit intr-însa, pe rînd, pe toţi poeţii, Ca plată mi-au pus lacrimi în ochii tinereţii. Din fagurii iubirii mi-au dăruit durerea,
40 M-au învăţat, nătîngii, s-o preţuiesc ca mierea. Mi-au îngrădit simţirea în ţarc sărac de spin, Ei miau schimbat stejarii în sălcii plîngătoare, Mi-au smuls din ceruri pină şi zborul ciocîrliei
45 Ce înfipsese-n soare săgeata veseliei.
O, Anton Panne, oaspe ce-n ţară n-ai pereche, Tu singur poţi cu gluma ta — floare la ureche — Să înfloreşti în inimi de plîns amar şi ură, Pe mărăcinii vieţii a rîsului răsură.
50 Povestitor al vorbei, calif peste silabe, Şedeai, ca într-o mic şi una nopţi arabe, în mahala, sub părul bătrln, Ia cafenea, Istorisind zăbavnic cum vorba îţi venea
55 Cu boaba de mătănii ce deşirai în mînă. în ochii tuturora te-ntîmpina stăpînă Aceeaşi bucurie ce-n gituri hohotea, Şi pilda snoavei tale nu se nesocotea.
75
La ţară, cu Moş Albu oprit Ja şezători, Zvirleai la fete-n poală un pumn de ghicitori, 60 Şi cum, prin grlu, chiar Domnul a rinduit cicoarea, Sădit-ai, printre oameni să fie zicătoarea. O, «music» bllnd, ce-n strană cîntai smerit la Îngeri, Cînd isonul căzuse armonios de pllngeri, Doar tu, suiai la ceruri cu rîs de melodie...
228. Eliade, Clrlova şi Alexandrescu
65 - Nepoate, vorba multă la om e sărăcie Pe Nastratin ascultă-1, deşi a fost păgln, Căci dacă versul trece, proverbele rămln.
Şi, pe clnd glasu-i încă auzu-mi stăpîneâ Se îndreptă spre uşă, făcînd o temenea.
1 Dar roate uruiră şi bice au pocnit... A cui caleaşca-albastră de lună s-a oprit? Ce veehi poet se-ntoarce cu cai înaintaşi Ca să revadă ţara umililor urmaşi,
5 Şi părăsind în groapă a oaselor speteze, A hotărît la noapte la noi să ospăteze? M-am repezit la scară... Nu-i un poet: sint trei, Şi-un ciine e cu dinşii. O fi?... da, da, sint ei! Eliade mă priveşte cu ochi de Sburător, 10 Alexandrescu vine cu clinele Azor,
Şi prins în uniformă ca-ntr-un corset de fată, Sfios, îmi dă Cirlova o mină inspirată.
în anul una mie opt sute şi trei zeci, Cu patru cai ce-noată în praful lunei reci, 15 Pornirăţi din Tîrgovişti ca să-mi sosiţi acum — Vă rog, poftiţi-năuntru să v-odihniţi pe drum.
76
Eră, ca azi de albă, aceeaşi noapte-n ţară, Gînd zurgălăii voştri de ducă se-nălţară. Colinele muntene păleau în şir pe cer, 20 Mijea ca o nălucă un munte grănicer, Argintul viu în jghiaburi cursese cu susur, îşi poleiau toţi plopii destinul lor obscur,
77
Şi sate in lumina aceasta uimitoare, Se vămiau deodată ca pentr-o sărbătoare... 25 Un han din vreme-n vreme, cu streaşină în lună, Visă că Grigpreşcu pe ploză o sa-l pună. Se iconeau o clipa: hangiţa-n rama uşii, Pe Jîngă focuri joase, ca umbre, cărăuşii, Şi, dejugaţi, plăvanii greoi schimbaţi 3n piatră... 30 Piereau apoi in zarva dulăilor ce latră. Prin ramuri revărsată încolo şi încoace, Pe drumul mare, luna vă născQcea, băltoace Şi vă stropea trăsura cu picuri argintii... Dar voi, pâstrind în suflet, ruinele pustii, 35 Şi urmăriţi de gindulj, trecutului unic Din cîmpenescul farmec neculegind nimic, Vedeaţi numai ruine  domnind voievodale... Şi bolţi in surpătură pe necioplite dale, Şi tainiţe zidite pe vremi de meşteri mari, 40 Şi clopote de-araniă turnate,, de-alămari,.
Şi curţi domneşti cu turle, qlopotniţî, paraclis — Vă răsăreau vedenii in lună şi în vis. teri: stemele domniei — azi: un sâlaş de stine... Au înfruntat năvala urgiilor păgîne, 45 Cină buciumul străjerii chemau la metereze Tot ghioage nestrujite in braţe pururi treze, Şi-n piepturi tari,, mlndria de a muri român. Azi unde sint vitejii, cînd pietrele râmin Ca semne că aicea fu Scaunul şi scutul?-.. .
50 Tirgovişte, adiol Te-ntuneci cu trecutul.
Toţi trei pe-aceeaşi liră, eetate-ţi cîntă slova., Eliade-Rădulescu iutii, şi tu, Cirlova, Rostirăţi la porunca despotică de-a spune: „O, ziduri, rezidenţa vegherilor străbune..."
55 „O, ziduri întristate, o, monument slăvit..."
Şi iată că, pe gânduri, deodată ai şoptit, \ Alexandrescu-n mină cu fruntea ostenită:
„Culcat p-aste ruine, sub care adincită E gloria străbună şi umbra de eroi../' ,
60 Ş-aceeasi poezie se tînguia în voi.
La masă beam acuma ceai blond din samovar.
1 De n-ar Fi fost obrazul ca laptele de var
Şi ochii deodată ca sticla, n-ai fi zis
^ Că şi-au cernut ţarina prin cel din urmă vis.
l 05 Erau atit de tineri că mă simţeam bătrîn.
| Smerit şedeau ca-n strană. Am inceput ^a-tigln'
Zărind prin geam tot tâmpul sub lună' revărsat: „Şi apele dorm duse şi morile au stat." Dar cum tăcea Eliade privindu-mă, tăcui. 70 De versurile vieţii să fie-aşa sătui?
Şi lui Alexandrescu strigai cu glas ce bate: „A turnurilor umbre pe unde stau culcate. Spre ţărmul dimpotrivă se-ntind, se prelungesc." Iar el, nedinduJmi vreme nici stihul sâ-1 sflrşesc, 75 Mă întrebă de cine-i, cari nu gindise'irică Puternica poemă cu rimele de stîncă, In care ritmic Oltul loveşte val cu val... Şi cînd i-am spus de cinci — o, visul triumfal Ce-i străluci în ochii înfriguraţi la vestea1 80 Că pentru veşnicie va scrie, el, acestea...
Dar noapte...
Nor pe ceruri...
Cînd te făcu lumină Pieriseră cu umbra lăsîndu-şi ceaşca plină... 85 Şi buchisea iar luna pe raftul meu de cărţi
Prin tomuri brăcuite, prin stampe şi prin hărţi.
78
79
229. Bolintineanu
1 îmi aşteptam poetul de mult ce nu mat vine...
Un ornic miezul nopţii bătu cum se cuvine; De vale cîini urlară, la moarte cum se urlă; Ţipă o cucuvae pe a capelei turlă; 5 Neliniştit perdele foţniră-n luna plină, Şi-n strania, spectrala şi palida lumină, Mă întrebam, cu versu-mi ce mort o să dezgrop...
Ce ne-nţeles de-aproape ai răsunat, galop!
Şi totuşi, cît se-ntmde !n lună drum de deal, 10 Nici nor de praf nu suie, nici călăreţ, nici cal.
L-aud in curte parcă şi nici In zare nu-i...
Au cine-aleargă astfel purtat de ritmul lui?
Ce blestem, din mormintul cu cruce pusă strimb,
II mînă ca vîrtejul pe şes, pe deal, pe dîmb? 15 Ce babă cu descinde de moarte l-a împuns?
Nu-1 prind cu ochii încă şi-n suflet mi-a ajuns...
Flămlnzi cu dinţii muşcă din lună, vircolacii... Afară, ca de viscol, se clatină copacii. Castani şi plopi de spaimă au frunzele crispate 20 Şi-n groaza lor şi-azvîrlâ, lungi, crengile pe spate,
Căci iată-i: Mihnea, calul şi fuga — negru bloc — Pe drum bătut In cremeni, ţişnind din limbi de foc, Potcoavele tus-patru cînd cad deodată, grele... Şi-n urmă-n transparenţa ce duce pln-la stele 25 — De lună zugrăvită şi de Raffet gravată, Alunecind piezişă prin nori de plumb şi vată, Desfăşurlndu-şi friza de oase şi strigoi — Tăcută cavalcadă a morţilor spre noi.
Am tresărit ca omul, din somn, cînd se deşteaptă: 30 O mină-mi atinsese, de gheaţă, mina dreaptă Şi utngele in vine îmi îngheţa de ger — Căci parcă rupt din ceata stafiilor din cer, Stătea Bolintineanu In faţa mea, aici, Cu fruntea: .zid de umbră, cu ochii: licurici 35 Ce-şi aprindeau din beznă scinteia de fosfor, Străluminind obrazul livid din jurul lor. Un semn făcu — se şterse, cu calu-i, călăreţul... Ca aburele bălţii cind suflă băltăreţul, Se risipiră morţii, se prăbuşirâ-n groape...
40 Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape.
Sus «ca un glob de aur» blînd luna strălucea Pe nori, Înalte corturi cu plnzele de nea. Ce Domn semeţ le-ntiose sub steagu-i neînfrînt? Dar tabăra-nălucă se clatină în vînt, 45 Şi iată se încheagă sub raza lunei pline O legendară armie de umbre şi lumine, întregul cer se umple cu oastea lui Mihai. Sclipeşte coiful, scutul, zăbala de Ia cai; Străfulgera prin noapte baltagul şi topuzul;
80
81
50 Şi cum în toamnă creşte pe şesuri cucuruzul.
Aşa răsar în umbră, sporind in rînduri mute,
Vitejii de-altădată, hotar nedrept să mute...
Credinţa lor e-aceeaşi în cea&ul bun sau rău:
Sint mari Căhigârenii, dar sffnt e MirăslăuL. 55 Eroică legendă, eşti Muma Iui Ştefan.
Destinul cind ne frînge sub pumnul lui avan,
De la fereastra-rialtă a vechiului castel
Ne dai puteri, legendă, să ne luptăm cu ci,
Căci visul tău rămîne pe vremi biruitor.
60 Se-ascunde iarăşi luna in vimfc giulgi de nor. Trecutul se des&ramă şi negurile cresc Şî-nchid cu-a lor perdele luriorul dom ceresc.1
Bolintineanu   unde-i?   Sint  singur în   odaie. Caso din deal, locuinţa de la Florica a b
■ r ■   .      ■ de poet în poemul intitulat astfel.
Veranda de la etaj a cosei de io Florica.



230. Mureşanu
5^ ^ ^* ^^^^
^jdf^jf&z* 4am*kxj/#* A&tou: &gjâmm^t:..
PE ARGEŞ IN SUS : Lumină iana (Cabinetul de Manuscrise B.A.R.S.R).
1 Un zgomot surd de ropot, tăcerea o-ntretaie — Din depărtări afunde se-aud mulţimi în mers, Atîtea mii de şoapte nu fac decît un vers. Se umflă ca un fluviu, crescînd din om în om, 5 Cum freamătă furtuna prin frunzele de pom. Acum răsună totul în aspră vijelie. Ca tunetu-n pădure, un glas adînc învie Şi norii dă să spargă — şi norii grei se. sparg. In faţa-mi ca pe-o hartă deschisă-n lung şi-n larg
10 Se-arată tot Ardealul cu munţi şi cu coline, Dezvăluindu-şi codrii şi apele lui line, Ogoarele, cîmpia, păşunile bogate, Cetăţile de piatră şi albele lui sate Ca miei priori pe iarba cea verde-a primăverii...
15 Ardealul! Tot Ardealul în soarele-nvierii!
Ca un puhoi de apă ce după ploi s-a scurs, Din Retezat vin bacii în sarică de urs. Mioarele, cîrlanii, rămas-au sus, la stîni — Azi bîta ciobănească e-ghioagă-n a lor mîni 20 Şi doina pastorală e chiot groaznic azi, Ca-n vremi bătrîne-nvie pădurile de brazi? Pe plaiuri iar se mişcă în mers greoi stejarii? Nu — din Parîng coboară în haită Poienarii. Prin stînci rostogolite, pe rîpe şi poieni,
83
7 — Opere, voi. II — I. Pillat
25 Călări vin falnic Moţii din munţii Apuseni
Să prindă — ei, vulturii — regescul corb, în plisc. Şi buciumul lor sună prelung din pisc în pisc, Din vîrf în vîrf se-alungă ecoul pînă tace, înmormîntînd  chemarea din vremurile dace,
30 Trezind năvalnic visul ce n-a murit de-atunci... Şi iată visul creşte pe lanuri şi pe lunci, Pătrunde viu în case şi-n inimi fără frică, Cu mic şi mare, sate de-a valma se ridică; Pornesc bărbaţi, neveste şi fete şi flăcăi —
35 Se umflă de mulţime potecă, drumuri, căi; Pămîntul tot îl spală înfricoşate ape, Rostogolind în ele topoare, furci şi sape... Dar preoţi blinzi, cu cîrjă şi cruce merg în cap — Păstori albiţi de vremuri sub negrul lor potcap.
40 Cu Domnul călăuză, ei duc poporu-ales Spre zarea libertăţii şi-al Blajului drag şes, Lucind, ca pentru Moise, pe-Horeb, ţinutul sfînt...
Atuncea Mureşanu ieşi ca din pămînt, în ochi purta el singur a lor priviri ce ard 45 Şi graiul tuturora în glasul lui de bard.
M-am deşteptat din somnu-mi? — doar luna umblă vie Prin paginile roase din vreo antologie. Legende naţionale! An patruzeci şi optl Cu versuri împlinite cum este fructul copt... ţ 60 O, lună, pentru cine te-mbeţi cu mustul lor,
Cu-avîntul  şi  nădejdea înaintaşilor... In patria de astăzi credeau ei, în trecut — Azi nu mai cred urmaşii în ceea ce-au făcut.
— Avînd drept bronz, toţi munţii, iar limbă, neamul meu,
Şi-o singură credinţă în el şi-n Dumnezeu,
Turnat-am cu-al meu suflet în al iubirii clocot
Să sune mîntuirea Ardealului, un clopot. 50 El sună clar pe Crişuri, el sună pe Tîrnave,
Să scoale inimi moarte şi suflete trîndave;
El cîntă sus pe Someş, el cîntă jos pe Olt,
Unirea să-nflorească ca rujile în volt...
Pe Cîmpul Libertăţii obezile sînt sparte — 55 „Deşteaptâ-te Române, din somnul cel de moarte!"
85
20 Se desluşea o apă cu zumzetul de-albine Ce-n negru nor şi-adună întărîtatul roi. Intrasem sub frunzişul bătrînului zăvoi—
231. Alecsandri Şi sălcii se-nchinară cu fruntea la pămînt,
Cînd se opriră caii sforăitori, în vînt 25 Tot scuturîndu-şi salba de sunet rînd pe rînd.
1 Bătu din nou pendula pe marmura consolii, — Şi dezgropîndu-şi fruntea de fildeş din «in folii», îşi înălţă lin luna albastru-i lampadar: Parc-aşteptâ sosirea cuiva...
Şi ca un dar
5 De raze ce s-ar frînge în picături de cîntec, Se revărsă-n odaie un luminos descîntec De zurgălăi ce sună în trap vioi de cai...
Să văd pe cel ce vine, pe geam mă aplecai:
în chiote, ca vîntul făcînd opt murgi să zboare,
10 Pe-un drum bălţat de lună sub crengi tremurătoare, Goneau căruţa postii, trei surugii călări. Nici n-apucasem bine să mă cobor pe scări Şi-n faţă-mi sta poetul senin: Alecsandri. Cum îl pofteam în casă, cu mina mă opri:
15 Nu — vreau să vii cu mine pe lună pînă-n luncă.
Dorinţa-i mă cuprinse cu tainică poruncă. Se clatină pămîntul sub roate şi fugi...
Zburam acum alături mînaţi de surugii.
în vînt veneau miresme de fîn — şi tot mai bine
— N-auzi — îmi spuse bardul — Şiretul meu cîntînd?
El duce jalea «doinii» in valurile-i greje;
El înfloreşte spuma-i cu «mărgăritarele)),
Sădite de iubire şi rupte de noroc; 30 El strînge «lăcrămioare» la piept .şi-n crudu-i joc ,
Le zvîrle veştejite de dor, să se resfire:
Ca-n lacrimile limpezi fcă crească «suvenire»—
Pe el lăsîndu-mi versul să cadărc$ o plasă,
Am prins Moldova toată în mreaja-i de mătasă. 35 Păduri de brad, fineţe şi lanuri mari de grîu, .
Foşnesc, nălucitoare şi vii, în al meu: rîu.
Apleacă-te — pătrunde vrăjita lui oglindă:
Privelişti se  alungă şi altele colinda,
Din zori de-argint şi pînă în aurit amurg 40 în rama lui de sălcii, «pastelurile» curg, ,
Dezvăluind privirii obrazul, ţării .drag.
Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag
Şi Argeşul, sub lună, se-nfioră şi el, -
Mişcîndu-şi solzii lucii pe-al undelor inel.
45 — Biet rîu de munte, care nicicînd n-avuse parte. De un poet să-1 facă nemuritor în carte, Rîu bun al cărui nume răsunător şi dulce Pe nimeni nu găsise în vers slăvit să-1 culce. Şopti: Şiretul nu e, sînt eu — dar cînd vorbeşti
50 Zăvoiul din Florica e lunca din Mirceşti.
86
87
Simt apa-mi curgătoare şi zarea-mi că se schimbă, Şi valu-mi glăsuieşte moldovenească limbă. O, graiul cel mai dulce din ţările române, De cînd pe lira de-aur l-ai înstrunat, stăpîneL. 55 Şi-o salcie pe maluri: Aşa e... a şoptit...
Alecsandri acuma de braţul meu proptit, — Sub plute argintate lăsînd poştalionul Să-şi risipească umbra şi să-şi destrame zvonul — Porni pe o potecă tăind de-a curmeziş.
€0 Sub frasini mari, prin frunze ne tot bătea pieziş O minunată ploaie de lună-amestecînd Zăvoiul meu aievea cu lunca lui din gînd... Atunci, în plină toamnă, simţii că luna Mai îmbobocea de dorul iubitului său grai.
65 Năluca primăverii deodată prinse viaţă: Se-acopereau vlăstarii cu-o tînără verdeaţă; Parfumurij pădureţe, sălbatice, adînci, Se ridicau din ierburi şi-n noapte îşi dau brînci, Se înălţau pe vînturi şi se lungeau ea fiare
70 Să prindă iar pămîntul bătrîn în a lor ghiare — Şi păsări cîntătoare au! izbucnit în vers... Alecsandri prin lunea urma tăcutu-i vers, Cu capu-n piept, pe gînduri, cu mîinile la spate — Şi tremura natura de vis şi voluptate
75 Gînd umbra lui regească, trecînd, o atingea. Melancolia clipei fugare mă-nvingea, Cu toată primăvara domnind izbăvitoare... Se auzi departe, clar, o privighetoare.
E-aceeaşi care cîntă pe groapa lui uitată:
80 Pe morţi numai natura nu-i uită niciodată. Pe-aceeaşi creangă-n leagăn aceleaşi păsări vin Ca să-i împărtăşească, în Mai, în cînt divin, Şi dacă omu-i lasă sub iarba lor pustie, Ca să-o-nflorească singur liliacul nu-ntîrzie.
85 Poete, faima minte şi bîrfitorii mint. Steluţa doar anină o lacrimă de-argint De ramura plecată pe cruce ca o soră... Tu, care eşti pierdută în alba auroră, Stea dulce şi iubită a sufletului, tu,
90 Redă fiorul vieţii acelui ce-1 pierdu!... Dridri de mult uitat-a iubita-i siluetă, La piatra lui nu vine, azi, nici o «biondinettă». Dar cînd secerătorii, sub ulmi, se-ntind de-amiază, în umbra fermecată Rodica îl visează,
95 Strîngînd la sîn copilul din flori, cu păr bălai... Şi toamna, cînd coboară pe un picior de plai, Din Vrancea, din Moldova şi din Ardeal, lungi turme, Mioriţa năzdrăvană, uitînd de-a lor urme, Lăsînd suspin din fluier în zare să se frîngă, 100 Rămîne nemişcată Păstorul ei să-şi plîngă... Şi meşterul Manole, care-şi zidi iubirea Să crească peste veacuri în soare mînăstirea, Nemaigăsind prin lume, ca s-o jertfească, alta — Rapsodului închină mistria grea şi dalta, 105 Lui ce-a-nălţat în ţară, mai trainic să rămînă Ca zidul sfînt: Balada şi Doina română.
Alecsandri sub sălcii se depărta încet...
88
89
232. Cel din urmă
1 Mă părăsise bardul venit de pe Şiret.
Pe drumuri împietrite de-al nopţilor polei
Suna tot mai departe un rîs de clopoţei...
Mă re-ntorceam spre casă eu singur. Raza lunii 5 Sculpta cu dalta vie în relief alunii,
Făcînd din steiul umbrei să scapere scîntei.
— Vei răsări în cale-mi, din noaptea de sub tei Tu, dureros de dulce poet, să mi te-apropii?...
Şi teii troieniră şi tremurară plopii.
10 Glicina de pe ziduri, măceşul din pervaz Legară liane scumpe şi roze de Şiraz, Iar casa mea bătrînă reînălţă prin veacuri Castelul singuratic la margine de lacuri... Şi ca o lipsă mare ,m-atinse nemurirea
15 Acelui ce-n luceafăr îşi îngheţă privirea. Şi ramurile toate bătură lung în geam, Iar codrul şi cu mine alăturea plîngeam.
Pustiul şi urîtul mi-erau din nou stăpînii — Pieriseră în noapte şi în trecut Rătrînii, 20 Lăsîndu-mă mai singur şi mai stingher pe lume...
90
Le mai plîngeam plecarea şi-i mai chemam pe nume, Cînd, prin ferestre, ziua lăsă pe-al meu covor O floare de lumină zvîrlită din pridvor — Şi soarele deodată aproape îmi erâ,
25 Şi-n faţă-mi Grigorescu şezînd pe canapea.
Da, i-am văzut bastonul de lemn de corn, surtucul
Şi pălăria moale păstrată-n cap (uitucul!)
Şi zîmbetul acela şi mina lui şi ochii,
Ce-au dezbrăcat natura cum alţii fură rochii
30 Ca să privească goală pe fata ce-o iubesc.
— Nu te jeli, îmi spuse, poeţii-mbătrînesc. Cuvintele de aur menite sînt pieirii:
Ca gîze efemere în raza amintirii Revin, sclipind în juru-ţi, din ce în ce mai rar, 35 Şi-o bună dimineaţă le vezi într-un sărtar, în acul unui critic uscînd pe-o filă ruptă... Cu legile uitării umane nu da luptă.
— De moare, ce e sunet, culoarea ta rămîne
— L-am întrerupt — Maestre, e azi şi va fi mîne, 40 Eterna că natura, din care tu o iei,
în spaţiu: pe-a ta pînză — şi-n timp: în ochii mei. Poeţii pot să plece cînd ţinem vrăjitorul: Tu singur le-ai fost fapta, lumina şi decorul.
Dar el zărind o schiţă de-a lui cum sta-n perete, 45 Surise arătînd-o: De-aş mai trăi, băiete,
N-aş mai picta cu pensule de păr, ci aş privi
în rama lor firească priveliştile vii.
De ce să strici o pînză cînd ai un cer de vară?
...Şi se sculă şi ochii păliţi îi scînteiară: 50 —închide casa, trage obloanele şi vină...
Ne-aşteaptă drumuri albe şi-o ţară de lumină.
Te suie-n carul rustic cu paşnicii lui boi,
Te culcă în sulfină, în fîn şi în trifoi,
91
Căci pentru tine cîmpul ţi l-am cules drept pernă, 55 Şi, drept umbrar albastru, ţi-am împînzit eternă O boltă pe sub care de-acum ne-om adinei.
Se mîntuise casa cînd vorba îşi sfîrşi...
în legănarea lină a roţilor de lemn, Călătoream agale sub magicul îndemn 60 Al  pictorului care crease România. Mai mică, tot mai mică, se depărtase via Şi-n urmă dispăruse...
Mergeam acum, nu ştiu: Pe Topolog, pe Trotuş, pe Mureş sau pe Jiu,
65 Căci apa lor tot una de limpede rămîne, Cînd oglindeşte vraja colinelor române Cu procesiuni de sate prin lungi livezi de pruni Pornite  din îndemnul  uitaţilor străbuni. Nici muget, nici talangă, nici cel mai slab ecou...
70 Părea tăcuta vale un liniştit tablou, O pînză zugrăvită de razele de soare în care orice linie trăia nemuritoare, Şi-n calma ei lumină de vis şi de amurg Privit-a Grigorescu cu ochi de demiurg.
75 Şi se făcu deodată un drum, sus, pe muscele...
Veneau domol — ca blocuri de nea ce mişcă grele — Rumegători, plăvanii cuminţi, şi-n vîrf de car Ţăranul care poartă pe umeri cerul clar. Şi — praful înserării cădelniţînd albastru,
80 Alături de căruţe trecură în buiastru,
Purtînd în mină plosca de nuntă, călăreţii... Am întîlnit, pe-o coastă, cu şatra lor lăieţii
92
Cu trup de bronz, cu zdrenţe, cu urşi şi cu măgari, Şi, la popas, cu boii ei pilcuri prin stejari.
85 Cu albe coviltire o tabără de care...
Şi am văzut iar hanul pustiu la drumul mare
Şi sub umbrar de şiţă de ierni dărăpănat,
Drumeţi, ce-şi beau necazul, şi-un murg de stîlp legat...
Şi iată casa veche cu nalbe la ferestre,
90 împodobit, pridvorul cu scoarţele de zestre, Copila gînditoare, ce coase la gherghef, Cu ochi de peruzele şi mînă de sidef... Şi iată, cu căpşorul lăsat în mîini pe spate, Mlădie ca o creangă în soarele ce-o bate,
95 în vîlnecul ce-o strînge ca trasă prin inel, în mers de ciută, fata cu vaci şi cu viţel... Şi iată, sub cireşii din deal, cu mîna goală, Şezînd sfioasă fata cu flori căzute-n poală: Prin înflorite ramuri priveşte-n vale ţara. 100 Rodica e? Ileana? sau poate Primăvara?...
Dar dealuri povîrnite se împingeau spre munte,
Cînd am zărit cioporul de oi albind şi-n frunte,
Cu bîta după spate şi cu căciula sură,
Ciobanul ce coboară pe plai ca din pictură, 105 Ca să înşire-n suflet — mărgele laolaltă —
Priveliştile toamnei din munte pîn-la baltă...
Atunci, din mari, ascunse şi ne-nţelese legi,
Acelaşi sus la Rodna, acelaşi pe Bucegi,
Cu dacică opincă şi piept de legionar, 110 Stînd viu în faţa noastră şi totuşi legendar,
Puternic ca o stîncă şi verde ca un brad,
Trăi păstorul mitic şi ultimul nomad...
Deasupra lui: doar cerul, ca temelii: Carpatul,
Jur-împrejur: o ţară de-a lungul şi de-a latul...
93
115 Proptit tăcut în bîtă, cu ochi pierduţi în gol — Din pusta lui Petofi la stepa lui Gogol, Zvîrlea piezişa-i umbră pe dealuri şi cîmpii.
233. Ursul lui Donici
De pretutindeni glasul pămîntului grăi:
— In zori de zi te-nalţă la cer cu eiocîrlia, 120 Cu soarele ce-apune să-mbrăţişezi cîmpia, Te-aşterne pe podgorii ca umbra unui nuc, Deschide-n codru verde cărare de haiduc, Pe plai să paşti alături de stele printre oi, Să-adormi cu gîrla leneş sub plute de zăvoi, 125 Să fii un măr de aur în mărul plin de mere, în clopot să fii cîntec şi în amurg tăcere, Să creşti în grîu cu grîul şi-n inimi cu iubirea — Ca vorba ta să chame în noi nemărginirea, Şi-n ţara Cosînzenii ce-aşteaptă încă-ntreagă 130 Un gînd s-o cucerească şi-un suflet s-o culeagă, Ca să păstrez în tine, ca-ntr-un imens muzeu, Cu floarea cea mai mică de crîng, pe Dumnezeu...
1 Dar luna, greu, cu ochii-mpăienjeniţi de somn, Lăsînd în urmă steme şi chipuri vechi de Domn Şi praful să se cearnă pe hornic şi ceaslov, In raza-i, ca-ntr-o mînă, luă cartea lui Krîlov...
5 — Nu vreau, ia seama, luno, azi versuri muscăleşti.
Un glas glumeţ, de-afară strigă: Te păcăleşti! Şi uşa o deschise larg Donici, dînd cu palma, Şi după el intrară, înghesuiţi, de-a valma, La mine, ca-ntr-o casă pe care-o calcă hoţii,
10 Mugind, zbierînd, lătrînd şi miorlăind cu toţii, Tîrîş, pe brînci, în salturi, pe labe, sau în zbor, Puhoi grozav, ce creşte din tindă-n foişor Şi greu se, strînge-n scară şi-n sală se desface —  Rămaseră afară doar  «două boloboace» —
15 Val viu de blăni şi pene, cu ghiară, plisc sau colţi, Strivindu-se de ziduri, lovindu-se de bolţi — Pe mobile, pe scoarţe, uşor sau anevoie, Se revărsase Arca potopului lui Noe.
De groază înlemnisem şi păru-mi sta măciucă, 20 Privind la Rac, la Broască, la săltăreaţa Ştiucă, La Leul ce vînează, la Ursul din priseci, Cum Şoarecele iese cu un Guzgan din beci,
94
95
Momiţa cum se strîmbă la chipu-i din oglindă, Cum Veveriţa, sprinten sărind din grindă-n grindă,
25 Pe scrinuri şi pe mese răstoarnă toate cele, Şi cum îşi taie zborul Liliac şi Rîndunele, Zăream doi Cîini: o javră de casă şi-un dulău, Vulturul şi Paingul sosiţi de pe Ceahlău, Pe stîlpul etajerii un Şarpe incrustat
30 Cu ochii de rubine şi trup de matostat, Şi printre oi bîrsane, doinind «oiţă bîr», Pe băţul păstoriei proptit: un Lup nazîr. Un Greer şi-o Furnică pe-un şal zoreau cît pot; Rîdea Bursucul, Vulpei «cu pufişor pe bot»;
35 Măgarului, cu ifos cînta Privighetoarea;
Şi ca-ntr-un bloc de stîncă sculptîndu-şi nemişcarea,
Un Elefant, de tronuri şi de măriri sătul,
Mai măsura vecia cu-al trompei lung pendul...
Neputincios, în jîlţu-mi de spaimă zgribulit, 40 Ţinteam cu deznădejde acest potop cumplit Şi-n gîndul meu tot una de greu afuriseam Şi fabula şi luna ce iscodea la geam...
— Ce vreţi, cinstite fiare? abia putui să-ngîn.
Pe Donici dînd de-o parte, răspunse-un urs bătrîn, 45 O namilă cît uşa, cu şaptele-i cojoace,
Crescut în fund de codri şi neştiind să joace.
— O, fiule, n-ai teamă, la tine mult n-om sta, Căci, oricît de bogată ar fi odaia ta
în colb de cărţi uitate pe rafturi în şirag, 59 Un fagure de miere ne este mult mai drag, Cules în zori, pe rouă, din guri de buturugi: Un fagure din care lumina zilei sugi,
Pe cînd se-nalţă zornic prin ramuri, ca un nor, Surorile albine în roi zbîrnîitor... 55 Oricît ar fi de moale, mătăsuri şi covoare Nu sînt ca iarba verde în răsărit de soare, Cînd raza e arcuşul ce-atinge într-o doară Pădurea ce răsună ca lemnul de vioară, Cînd codrul tot tresare să-şi scoale cîntăreţii...
60 Noi am venit la tine să judecăm poeţii.
Nu te-ngrozi, căci fabuli — ştiu bine — n-ai scris încă;
De fabulişti ne plîngem: obrazul ni-1 mănîncă;
Găsiră, vezi, cu cale să ne prostească neamul.
Răbdarăm toate: lanţul şi jugul greu şi hamul — 65 Nu vrem să ne-altoiască cu sufletul lor mic.
Ne-au învăţat braşoave şi fapte de nimic;
Ne-au judecat pesemne cu proprie măsură,
Căci numai Omul minte, blesteamă, strică, fură,
Slugarnic cu cel tare şi bici cu cel mai slab... 70 Ce inimă întrece pe-a calului arab?
Ce mînă ţese pînza mai fin ca un paing?
Credinţa unui cîine nici sfinţii n-o ating!
Şi nu cunosc pe lume neveste sau fecioare
Să aibă ochii galeşi ai bietei Căprioare... 75 Deşi nu-s «doctor» încă şi n-am urmat vreun curs,
Pe voi nu-mi schimb năravul şi pielea mea de urs.
Nu vrem — poetul fie maestru cît de mare —
Să rîdă toţi ştrengarii din clasele primare
De vorbele neghioabe ce ne şoptiţi cu tîlc...
80 Privi urît la Donici ce tot tăcuse mîlc, Se scarpină la ceafă şi mormăi-nainte:
96
97
— Vezi, fiule, voi oameni, nu ştiţi decît cuvinte. Ga şi copiii care prind fluturi vii pe pagini, Le-aţi ţintuit în suflet cu zboruri de imagini
85 Şi jocul lor de aripi nebun şi ne-ntrerupt
V-ascunde noaptea sfîntă ce doarme dedesupt. Noi ascultăm — stăm zile la pîndă, nopţi întregi, Ga să culegem glasul ce tu nu-1 înţelegi; Stăm, urmărind tăcerea ce vrea să ni-1 ascunză
90 Sub fiecare piatră, sub fiecare frunză; Adulmecăm pădurea, poiana, iarba-naltă, Sămînţa care creşte şi muşchiul ce tresaltă, Şi muntele ce-nalţă spre cer a lui spinări, Şi cîmpul care fuge sporind din zări în zări.
95 Vezi, peştii-ascultă apa — şi păsările vîntul, Sobolii orbi, cum bate ca inima pămîntul... Fiinţa noastră toată e-o vastă ascultare: Urechea ne lărgeşte fireştile hotare Şi ni le duce pînă în cap de univers... 100 Ce cată-n van poeţii subtili cu al lor vers Cu ritmuri jucăuşe şi cîntec de silabe — Găseşte trupul nostru greoi în patru labe...
Scurt se opri cu ochii holbaţi la luna plină, Ce prelingea pe geamuri o miere de lurriină,
105 Şi ursu-n două labe şi cu priviri aprinse, Spre galbena comoară tot botul îşi întinse. Dar supărată, luna, făcîndu-se văpaie Şi măturînd cu raza-i întreaga mea odaie, Îmi şterse ca fantasme lighioanele lui Donici...
110 îşi potoli mînia, şi se-adînci în hronici.
SATUL MEU
1923
98
s
234. Harta
235. Lumina
1 Sînt satul strîns în punct pe o hîrtie: Paing în drumuri negre, ea-ntr-o plasă. Privindu-mă şcolarul o să ştie Ce nume port, în ce judeţ şi plasă.
5 Atîta tot; căci oameni, vetre, locuri Şi cîmp şi crîng şi brazdă şi livadă Şi cerul minunat cu mii de jocuri De raze şi de umbre — n-o să vadă.
1 Te întîlnesc şi-aici — Ce drag mi-e ceasul! M-am aurit acuma de chindii. Iţi măresc umbra, sufletul şi pasul Spre satul unde trebuiai să vii.
5 Te duc pe tălpi de soare pînă-n noapte Şi vei păşi-n condurii lunei noi, Cînd răsărind din lanurile coapte Bătrînii nuci vor întreba de noi.
100
101
236. Moş Gheorghe Jitarul
237. Proprietarul
1 — Sîn Pătre, moşule albit de soartă, Deschide poarta, lasă-mă în rai! — Amu, vezi, satul nu mai are poartă, In el, Cucoane, poţi intra cînd vrai.
3 Cei patru cai n-o să-i struneşti, jitarul Să-ţi iasă-n cale cu căciula-n mîini, Cu mine lumea şi-a pierdut hotarul — Boierii-s duşi şi satu-i fără cîini.
1 Am fost, cîndva, stăpînul de pe lanuri... Azi stăpînesc un parc — nu mi-e destul. Am dat cu drag terestre oceanuri De pămînt drag şi negru, prea sătul*
5 Ţăranii azi îmi stau pe arătură... Eu îi socot de buni, ei mă cred rău, Ne înşelăm, mă-ntreb, în oe măsură? Să fii stăpîn pe inimi e mai greu.
102
103
238. Vlad Plugarul
239. Ilie Baciu
1 Sînt un plugar, mă cheamă Vlad Nicoară; Am faţa aspră şi tăiată-n lemn, De satul meu mă leagă strîns o sfoară De ţarină şi sapa mea de lemn.
5 Eu nu cunosc sub cer decît pămîntul Mai negru ca o pîine de secară. Dă-mi, Doamne, să-mi călească legămîntul Un plug, doi boi şi braţul care ară.
1 Proptit în bîtă stă cu trei picioare, In sarica lăţoasă cît un urs — Aicea de cînd ţara e sub soare, In juru-i oi şi veacuri i s-au scurs.
S Şi 1-a pălit un gînd în noaptea lungă: E poate şi acolo un oier Ce-şi mulge toate stelele în strungă, De curge Calea Laptelui pe cer.
104
105
240. Vasile Bultoc
241. Ion Pescaru
1 Sînt gospodar în satul meu Miorcani. Muiere, prunci, nevoi belşug: o casă — Şi floarea rea a soarelui, de ani, Pe zidu-i alb o umbră-albastră lasă.
5 Icoanele s-au afumat puţin
Cu sfinţii lor cei mari cu barba-n spume. Dar, viu — pre Domnul Sfînt — în grajd îl ţin: Un bou, bou bun, nădejdea mea pe lume.
1 Vecinul Vlad nu ştie decît griul Şi păpuşoiul, care-s din ţărîni — Eu secer, treier şi culeg tot rîul Strălimpede de-1 vezi pînă-n plămîni.
5 Ilie Baciu ştie numai tîrla
Şi oaia neagră cea cu mielu prost — Eu mulg undind cu undiţa mea gîrla, Şi ştiu povestea mrenei pe de rost.
106
107
242. Secretarul Primăriei
243. Flore a Herghelegiu
1 M-am născut într-un sat cu case albe, Albe ca laptele neted din oală... Pe-atunci mergeam şi eu în straie albe — Părinţii m-au trimis în tîrg la şcoală.
5 Azi port surtuc nemţesc, ştiu legile agrare Şi buehia Codului Silvic dezleg... De toate ştiu — de ce nu sînt în stare Doar oamenii de-aici să-i înţeleg?
1 Ca bradul şi cu pletele pe umăr, Spătos, strîns haiduceşte în chimir, M-ai pomenit călare — fără număr, Mînîndu-mi herghelia la ceair.
5 Cînd învîrteam harapnicul odată Şi dam un chiot straşnic în amurg, Ca din pămînt ieşea, se făcea roată, Vîrtej venea: cu şarg, cu roib, cu murg.
108
109
244. Ilinca lui Ion
245. Anisia
1 Cu mina stau la gură -—şi tăcută, Desculţă şi cu părul stib basma. Nu te uita la faţa mea trecută — Pe vremi la horă înflorea şi ea.
5 Necazuri de muiere, cum sînt sute... De-o vreme-ncoace-mi umblă omul beat. Viţica e bolnavă... cin's-ajute?| Pe cel mai mic, de Paşti ltam îngropat*
1 Boierul tînăr m-a-ntîlnit la iaz,
Cînd soarele pe deal scăpa - s-apună —
Şi soarele mi 1-a oprit pe iaz.
Şi nu ştiu cînd mi 1-a schimbat în lună.
5 Boierul tînăr a plecat de mult.
Că voi fi mamă, n-am vreo bucurie... Şi multe spune satul — şi le-ascult Şi-mi dau cu bobii-n inima pustiei
110
111
246. Joldea Contrabandistu
1 Cum mi-aţi gonit, voi. graniţa la Nistru! Stă Prutul singurel, şi e păcat. Pe Joldea din Miorcani, contrabandistu II ştie un judeţ, din sat în sat.
5 Tu n-ai pindit, cind luna-n nori răsare, Cazacul şi-a lui suliţă pe cer. N-ai înotat cu sacul la spinare Prin plescăit de glonţ de grănicer.
247. Popa Breaza
1 Mi-ascund în guler părul de muiere, Mi-arăt doar barba roşie de ovrei. Sînt preot — ştiu, dar sufletul n-o cere. Am seminaru-ntreg, mai mult ce vrei?
5 Sint popă — da. Ţi-am arendat moşia; Plătesc cinstit; am vite pe islaz. De-i anul bun, din plin beau bucuria De-i râu, imi beau şi ciudă şi necaz.
112
113
248. Părintele Niculai
1 Am barba ninsă ca un Sin Nicoară Şi faţa suptă ca un mucenic. Ca miine trupul no să mă mai doară Pe sub salcimi, în ţintirimul mic.
249. Baba Visa
1 Sint manca morţilor din sat — mă cheamă Doar ei să h; spăl trupul, n-am copii. De faţa lor adevărată nu mi-e teamă — Cu mina mea pe rînd ii primenii.
5 Citesc cu greu bucoavna din psaltire, 5 Ije fac coliva ai-i veghez la noapte
Stind slab şi gîrbov, în pridvorul scund. Cind primul somn le e aşa stîngaci...
N-am strîns averi, am strlns doar mîntuire — Vezi — să n-o spui — ei tot mă strigă-n şoapte,
Şi-n inimi, ca-n altarul sfînt, pătrund. Cu sila s> adorm ca pe sugaci.
114
115
9 — Opere, voi. n — I. Pillat
250. Iliuţ, orbul satului
251. Meşter Toader
1 Stă desfrunzit pămîntul de imagini Şi numai sunetele mă proptesc: Araci uscaţi prin via in paragini — Şi printre ele-n mine dibuiesc.
5 Nu poţi privi grozava mea pupilă: Gadranu-i alb n-arată nici un ceas Şi totuşi ochii-mi te ţintesc cu milă, Căci tot în suflet calcă al meu pas.
116
1 — Din moşi strămoşi, ai tăi au fost la stîni; Din tată-n fiu. la păpuşoi săpară, Ce te-a făcut să iai mistria-n mîni, Moş Toader, omule cu vorba rară?
5 — Din băligar, nuiele şi din lut,
Prin foi de brustur şi prin flori de nalbă Ca o făptură vie mi-a crescut Mioriţa satului: căsuţa albă.
117
252. Uliţa satului
253. Curtea boierească
1 Un drum de care mi-a dat brînci în sat — Şi am pornit să văd pe-aici cum este. Cind plouă sui costişul apăsat, Şi vara colbăit mă urc pe creste.
5 La han, la primărie, fac popas Şi la biserică, sub ţigle roşii. Căruţele îmi zvîrlă prafu-n nas, Dar mă iubesc purceii şi cucoşii.
1 La mine-odată, cum vii la bunică, Veneau în cîrd căsuţele din sat — Cu şorţul lor de var pe prispa mică, De rochia mea de parc s-au agăţat.
5 Acuma sint bătrina ce tot toarce Şi mormăie, uitată, a pustiu, Căci, vezi, ce-a fost odată, nu se-ntoarce Şi-obrazul nou al satului nu-1 ştiu.
118
119
254. Parcul
255. Copacii din sat
1 Aici se-nchide cercul unei vraje: L-ai Început de mic copil, — sint ani! Mi te-ai oprit tirziu pe verdea plajă De ulmi bătrîni, de nuci şi de tufani.
5 Şi-n parcul adumbrit  pe inserate, Cind rătăcind in el, te regăseşti — Iţi culci pe trunchiuri un obraz de frate, îmbrăţişat de ramuri omeneşti.
1 De ce-ai sădit in satul nostru case Şi garduri vii, căruţe şi plugari. Cînd  singuri stăm — răzeşi cu crengi pletoase Şi-I străjuim de vinturile tari?
5 Şi omului de ce i-ai dat fiinţă? Azi e aici şi mîine in vecini, Cind noi sîntem un loc şi o credinţă, Ai satului — din frunză-n rădăcini.
120
121
256. Biserica
1 M-am înălţat in turn — cum se ridică în bltă un cioban, culcat la oi, Să-şi numere cu ocbii turma mică — Şi-acolo m-am trezit rămas cu voi.
5 La Sin Mării, cînd clopotele sună, M-apucă dor de sttnâ şi dulăi, Dar anul trece, lună după lună. Şi-mi tot pasc satul pe aceleaşi văi.
1 Cu-acelaşi glas de e botez, de-i moarte, în dangăt lung şi larg, cînd plin, cind frlnt, De peste zări, din cer, de mai departe, Eu vă aduc tot satul pe pămlnt.
5 Voi, drept răsplată, m-aţi legat de turlă Strlns, ca nebunul oe-şi ia lumea-n cap. Dar limba-mi geme, blestemă şi urlă, Cind de frînghie trageţi să nu scap.
122
123
258. Cimitirul
259. Crîşma
1 Sint satul cel adevărat, cel unde N-au casele nici poartă, nici fereşti. Mă calci — şi pasu-ţi dă să se cufunde, Şi timpul sună-a gol, cînd mă găseşti.
5 Salcîmii mei îi văd prin rădăcine — Nu-i mai cunoşti de cer şi vînturi goi? Nici fraţii tăi n-o să-i cunoşti în mine ■ Cînd trupul ca o haină îl despoi.: ■
1 Am streaşina-ntr-o parte, cum se cade Să-ţi porţi căciula cînd de ani tot bei. Holerca-i rea şi naşte-n oameni sfade— Mi-e sufletul vîndut unui ovrei.
S Dar tot păstrez ca lacrima sub geană In pivniţa boltită — ca un dar Din timpul vechi cînd nu eram dugheană, Un poloboc pecetluit de la Cotnar.
124
125
260. Hora
261. Rateşul vechi
1 Mă nasc la han odată-n săptămlnă, Mi-e pîntec cobza, fluierai rai-e os. Nu pot trăi de nu mă ţin de mină Flăcăii dîrz sau fetele sfios.
5 Ce chiot dau cind ies prin bătătură! Tot calc şi bat în tact ş-alerg pe loc... Spre seară ameţesc de băutură* ' Dar nu mă las — că mor de nu mai joc.
1 Acolo unde-a fost popas şi clntec De lăutari şi sfat de cărăuşi, Tăcut pătrunde-al lunei lung deseîntec In hanul fără geam şi fără uşi.
6\ Şi-acolo unde ţi-aducea odată Hangiţa vinul roş în cofftel, Lung ţipătul buhaiului de baltă 1 Mă cheamă-n noapte moartea după el.
126
127
Ţ
262. Iazul
1 Mă uit la cer prin gene lungi de stuf; Ridic, în zori, un dimb ca o sprinceană:
Sint ochiul mort In ziua cu zăduf \ Şi ochiul viu în seara pămînteană. ;
5 Clnd raţele sălbatice cad stol Şi flşîind prin trestii se strecoară, Se-aprinde dorul lunii pe-al meu gol Şi plopii se sărută lîngă moară.
263. Morile de vint
1 Cu penele de şiţă, o aripă Fantastică se-nalţă din coceni — Din braţe dăm să te opreşti o clipă La morile de vînt din Crâîniceni.
5 Surorile de apă pllng cu Prntui, Surorile cu abur sufla greu. Noi ne iubim, în cer, cu nevăzutul Şi vtntul ne ia-n braţe ca un zmeu.
128
129
264. Pădurea de la Stinca
265. Prutul
1 De ce-ai tăiat copacii de la Stinca? Ca să mi-i vinzi cu carul, ce-am făcut? N-aveam izvorul clar ce-1 naşte sttnca, Şi umbra mea în tremur peste Prut?
5 Toporul ce mi-a despoiat mărirea,
Nu-n trunchiuri ci-n trecutul tău, lovi. Azi umbră nu-ţi mai dă nici amintirea De clnd Îmi smulse ramurile vii...
1 De ce nu vii cu mine la Galaţi, Biet sat olog, împotmolit pe maluri? Şi voi, căsuţe proaste, de ce staţi Tot !n cămeşi — sau teamă vi-i de valui
5 Eu merg mereu, voi staţi mereu pe loc, Şi totuşi ne-ntîlnim tot faţă-n faţă. Ce vrajă-o fi, că nu pricep de loc?... Dacă-aş porni mai dis-de-dimineaţă I
130
131
10
266. Pirîul
267. Stîlpii de telegraf
1 Sint risul clar al satului — într-una Mi-arăt la soare dinţii albi de prund. Cind vine noaptea, lacrimi imi dă luna, Cind creşte norul, plînsete ascund.
5 Dau oamenilor jimbla aurită, Dar morile cu roata lor mă bat... Ştrengarii zvlrlă-n mine, ca într-o vită, Cu bolovani — cînd faţa le-am spălat.
1 Am pironit în cuie nalte drumul Să n-o pornească razna-n porumbişti Catarge ancorate cu duiumul, Ce toate fug cind numai tu te mişti.
5 întindem rămurişuri de reţele Şi in amurg rodim cu soare-aprins... In toamnă Înfrunzim cu rîndunele: Un fel de frunze negre cu piept nins.
132
133

1
268. Oile
269. Rindunelele
1 Pe cîmpul neted, ca pe-o masă verde, Un joc de domino s-a resfirat Pîn-ce amurgul — jucător ce pierde îl strînge grabnic şi-1 aruncă-n sat.
5 Pe mirişti stă o strachină cu lapte, Şi laptele tot picură din ea... Sub luna plină va dormi la noapte Un ţintirim turcesc pe o vilcea.
1 Pe pagina de cer senin, de-o oră Un Dumnezeu — pe semne caligraf — Ne-ncurcă-n scriitura lui sonoră Şi taie zarea-n dungi de telegraf;
5 Apoi ne prinde-n ele cite una Ca bucbiile dintr-un alfabet, , Şi-n cerul vînăt de amurg ca pruna, Clnd le citeşti — te pomeneşti poet.
134
135
270. Stupul
271. Glştele
i Port o căciulă, galbenă, de paie Din gură-mi ies cuvinte cu aripi, Şi-mi zumzăie pe buze o văpaie De miere, din belşug să te-nfiripi.
5 Eu sint poetul satului acesta Nu e, cum crede el: Ion Pillat, Nu cat înţelepciunea-n Zend-Avesta Şi-o sug din sucul florilor din strat.
1 S-au dus in vlnt şi prin văzduh albiră Prostirile întinse pe zaplaz? Ce petice de-omăt ciudat se-nşiră Sub soarele de vară, pe islaz?
5 Şi ce pietroaie albe-ncep să mişte Pe albia secată de pirîu? — Nu, drumu-i plin de-un clrd răzleţ de gişte Ce umblă după boabele de griu.
136
137
272. Brotacul
273. Iepurele
1 O frunză verde a sărit din iarbă în apă — sperie stelele din lac Ce tot clipesc din ochi şi se întreabă De dă iar toamna-n foi... E un brotac.
5 Un brotăcel cam beat de-atita vară, De-atît parfum de flori cam uluit, Ce se tot saltă pe a lunii scară Şi vrea s-ajungă-n ceruri negreşit.
1 Pe cîmpul alb ca foaia de hlrtie, S-a zugrăvit ca-ntr-un abecedar Un iepure dînd razna pe moşie Şi, fugărindu-i urma, un ogar...
5 Şi-un vînător de lemn cu şapca verae Ca-ntr-un album ocheşte fără ură — Şi puşca scoate foc, fum alb se pierde, Mînjind cu sînge negru o pictură.
138
139
274. Vînâtorul
275. Amurşui
1 Pierduşi o zi ca să împusti o raţă Din zbor pieziş  pe ceruri şi pe iaz? — Nu, iată-mi-le incă vii în braţă PriveJiştelc dragi ca un obraz.
5 Ţi-aduc amurg şi apă laolaltă, La hanul vechi, cu cuşma pusă strîmb... Ia-mi asfinţitul galben de pe baltă Şi cerul clar şi verde de pe dimb.
1 Oprit pe muchia dealului din zare, Ard focuri printre clăi în umbre mari, Podesc cu aur drumul strimt de care Şi scot lumini din sat ca din amnar.
5 Pe cositorul apelor coclite
întind subţiri şi lucii foi de-argmt, Şi-acum în umbra nopţii dezvelite Doar ochii verzi ai miţelor i-aprind.
140
141
1
276. Umha
277. Tăcerea
1 Cind soarele e sus, m-ascund in sinul Tufanilor cei mari de lingă Prut,
Dar cind porneşte peste clăi, hapsinu), Tîrîş ies tainic şi sporesc tăcut.
2 Poporul meu il leg de-orice făptură... E străveziu şi-albastru ca un fum. Cu pasul tău păşeşte pe-arătură,
Şi chipul lui eşti tu culcat pe drum.
1 Cobor pe c)mp odată cu-nnoptarea, Sint pretutindeni şi nu-s nicăeri, Mă prinde pitulată nemişcarea;
j Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.
I
l
I
! â Mă sfişie cucoşii, clini mă latră,
j La iaz mă joc cu luna plină-n stuf,
' în jurul lămpii aţ:pesc pe vatră,
j Şi satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.
142
143
278. Luna
279. Noaptea
1 Pe cimpul asfinţitului răsar
— Potir de crin pe-un. lujer nevăzut — Şi-o stea de aur viu. ca un bondar Din alba mea petală a căzut.
1 Am mers călare pe planeţi zi lungă De vară, cale lungă pînă-n seară, Ca pe pridvor albastră să te-ajungă Din zări iubirea mea crepusculară.
5 Şi-acum, spre zori. cum tainică pălesc în chipul unei flori de păpădie. De-mi suflă vintut fulgul meu ceresc, Pe iaz — priveşte-1 Însorit Învie.
5 Desfă-mi uşure vălul prea subţire De nori, sărută ochii mari de stele Şi-n poala mea îţi lasă in neştire, Iţi lasă fruntea grea de ginduri grele.
144
145
280. Stelele
1 Pfi-nn drum de oi, ce-n mirişte colindă, Tăcerea nouţii a pornit spre sat, Şi nori uşori in slavă stau să-ntindâ Marama tor de borangic curat.
■5 Dar le străpung penumbra mii de ace Sclipind lumini ca piatra de olmaz. Şi vălul tainic cerul şi-1 desface Şi satul îl priveşte in obraz.
146
281. Primăvara
Un cuc glumeţ mi s-a pitit sub frunză? îmi strigă: cu-ca, să-1 găsesc în crîng — Şi iarba mi mai vrea să se ascunză în inima pămîntului năting.
Şi cum nori albi clădesc pe ceruri schele Şi ape vii îmi cintă pe la mori, Am săgetat in sat cu rindunele Şi-ncondeiez poienile cu flori.
fntr-o excursie >la tîrgul de fete de pe muntele Găina, unde Ion Pillat şi pictorul Ştefan Popescu au plănuit întocmirea volumului FLORICA, La dreapta : Ion Pillat ; în prim plan lone! Brâtianu ; in fund Ştefan Popescu purtînd pâlârie cu borul răsucit ; intre cele două femei din primul plan, poetul Ion Minulescu.
i j
147
II — Opere, voi. II — I. Pillat
282. Nori de vară
283. Toamna
1 Suflaţi In aur ruginiu de soare, închipuim pe ceru-n asfinţit Icoanele împărăteşti pe care Nu le mai vezi lucind în nici un schit.
1 M-au presimţit in zare plopii — iată Ca morţii galbeni au rămas si goi... Şi apa cerului o mai curată în tremur lung sub bărcile de foi.
5 Şi noaptea cuvioasă ce coboară Pe inimi şi pe holde şi pe sat, în pomenirea zilelor de vară, Cu-argint de lună plină ne-a-mbi-ăcat.
-î Iar tu, păşind pe frunzele uscate, Simţind că viu hoţeşte peste tot, Te-opreşti şi scapi din mlini Înfrigurate 0 inimă de aur, ca un rod.
148
149
284. Iarnă
285. Poetul
1 Ţi-aduc omătul liniştit ce-apasă, Cu fulg uşure, ca o piatră grea Pe ţarină, pe suflet şi pe casă — Ţi-1 las pe geamuri preschimbat In stea.
1 Nu sint al lui, dar satul e în mine; Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi. Simt cum mustesc în sîngele din vine: Copaci şi case, oameni buni şi răi.
5 De-acum cimpia va fi foaia nouă Pe care sănii-nseamnă stranii dungi, Şi-n tine, călătorule-o să plouă Cu zurgălăi, cu amintiri, cu doruri lungi...
5 Amestec fără seamăn: cer şi glie, Iubiri, dureri şi chiot şi blestem — Tot universul strîns într-o moşie... O, Doamne, fă să-1 deapăn ca pe-un gheml
150
151
286. Darul
1 In pumni, un pumn de-alune ţi-am cules Prin crlng, din zori şi pină-n Seara sură — Din miezul lor nimic n-ai Înţeles, De nu le-ai   spart cu dinţii-ntli In gură.
5 Un coş de mere aurii ţi-am dat — Pripitul, lacom 1-a golit Îndată. Dar gospodarul bun şi 1-a păstrat Să-1 aibă pentru masă iarna toată.
BISERICA
DE ALTĂDATĂ
1923-1926
152
DRUMUL MAGILOR 287. Biserică veche
288. Drumul Magilor
1 Biserică, in noaptea albă cu zarzării-mprejur in Iloare Şi cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim, Uitată-n fundul mahalălii — in liniştea-ţi mintuitoare Primeşte, din grădini de vară şi patimi, singur să revin.
1 Poiana din pădure strînsă-n clăi Ne-aţine drumul cu miros de fin. Culegem banii soarelui pe căi... E vîntu-n foi sau curg pe sus flntîni?
5 Pe turla ta luceşte luna cu bruma ei ca o beteală...
Copil sfios mă lasă, lainic, să-ţi calc pe prag ca pe-un hotar. Să piară dorul de femeie, viclean, sub sfinta zugrăveală Şi inima mi-o fă să fie pe-altare limpede pahar.
5 Amurgu-şi scoate stelele din sin Şi boabe de sclipiri s-au risipit. Luceafărul a pogorit pe stîni — Zărim păstor şi  staul, desluşit.
Dar dacă sufletul din mine, bolnavul suflet, n-o să prindă 10 Ca tencuiala ta curată un rai de proaspete văpseli — Cu barba ninsă, bunul preot se roagă pentru el în tindă Şi vede îngerii în preajmă-i cu pene lungi de rlndunel.
Poiana aburită de-nnoptări 10 Primeşte. Îngeri albi în loc de miei. Pe cai de munte împietrim, călări, Urmînd uimiţi luceafărul tustrei.
Şi dacă birji imi duc prin noapte, ca-n negre bărci de voluptate, Iubirea trecătoare-n care mi-am otrăvit vecia mea 15 Tuşind, mai stă paracliserul bătrîn, cu mîini cutremurate, S-aprindă la icoane cerul: sfint lingă sfînt, stea lingă stea.
De păcură se lasă noapte grea... Nechează-n ceruri caii speriaţi. 15 La focul stinii am atins o stea Şi-n para flăcărilor, îmbrăcaţi,
154
In aur şi-n argint semteietor, Au cine sintem cerem în zadar,
155
Şi-naintăm cu-alaiul Magilor 20 Purtind în palmă raza ca un dar.
289. Spre schit
Iar gingul schitului, la cruci oprit, Vesteşte împlinirea semnelor, Căci baciul dacă-n tlrlă ne-a poftit, Măria lui născuse un fecior.
1 Mcsteacănii, în vînt, pe dealuri bat mătănii La trâiţa cu nori de aur învechit — Poteca i-a lăsat pe marginea1 poenii Şi împletind lumini dă fuga pîn-la schit.
o Egumenul bâtrin de pe pridvor priveşte La apele din stinci scăpînd argintul viu, La turma, sus pc plai, ce iarba-n flăcări paşte, La omul, în amurg, pornit la drum tlrziu.
Clopotniţa de lemn pîndeşte peste curpeni 10 Şi clopotele vechi înalţă glasuri mari
Sa cheme prin păduri, cu sufletul in cumpeni, Pe călătorul stind la crucea din hotar...
Dar drumul povîrnit, la vale duce umbră Cînd, pilcuri, mieii albi pe culmi mai duc zăpezi — 2-5 De-acum e foşnet lung ce-a fost sclipiri de undă, De-acum tu simţi adînc ce nu mai poţi să vezi.
156
157
290. Minăstire
291. Arhondaricul
1. Pe zări străvechi ca scoarţe olteneşti, Ţesute-n flori şi păsări de-amurgire, Pe culmi te înălţai, să Împlineşti Logodna cerului cu ţara — minăstire...
5 Şi valea ca o carte s-a deschis Şi-ntlia stea citi In ea prea bine, Şi ce-a fost trup de om s-a făcut vis Şi ce-a fost dor s-a împăcat cu sine.
Şi-n mine şi-n poiană şi pe drum 10 Deodată s-a întins atita pace
Că Dumnezeu plutea ca un parfum De fin cosit, cind claia se desface...
Şi-aş fi crezut că totu-i zugrăvit Şi că privesc, copii, o stampă veche, 15 De nu-mi venea — cind şters, cînd desluşit — Un zvon adine de clopot la ureche.
1 Arhondaricul alb e un potir de nalbă,
în jurul meu deplin, de noapte, s-a închis — Mi-e gindul un gîndac în liniştea lui albă, Gîndac vrăjit de somn şi ameţit de vis.
5 Tăcerea, stea cu stea, pe minăstire pică. Smerite umbre lung se-nchină sub molizi. Vezi, Sfîntul Duh, porumb tăcut şi plin de frică, Se lat:ă alb din zbor pe pacea din firizi.
Şi, miel prior, Iisus, pe iarba moale, iată-1 10 Sugînd_ nevinovat tot cerul din fîntini
Şi lingă el, oprit din mers, Dumnezeu Tatăl, Monah bătrîn, ţinlnd o toacă mută-n mini...
Tăcere... Pentru veci călugării muriră Şi clopotele-n] turn s-au spînzurat de grinzi. 15 Tăcere — nici un rîu In noapte nu respiră,
Tăcere — nici un psalm in suflet n-o să prinzi...
Dar un ciocan bătu, argint sfios, în toacă Şi sunetele vii — lungi păsări — au zburat
158
159
Prin clarul lunii nins pe pomi dc promoroacă, 20 Rotind ]a nesfirşit pe-un cer nemăsurat.
Şi au căzut, legînd o minunată salbă, tntr-un arhondaric din schituri de poveşti, Să poarte pînă-n zori, in hora lor cea albă, Pe omul adăstat sub streşine cereşti.
2!V2. Toaca
J Pe curtea minăstirii îmi deschid, Ca peste visul sufletului, geamul. Tăcerea e de piatră: un molid Şi-a-ncremenit în luna plină ramul.
■5 Biserica de birno s-a-ncbinat La steaua cea dinţii, ca la icoană. Lin inger ca un nor îndepărtat, Proptit de munţi, se roagă alb în strană.
Ce-i om s-a stins — ce-i sunet a murit... 10 Trăieşte numai schitul şi copacul. Tăcerea cerului a ţintuit Cu stele grele de oţel capacul...
Dar clar o picătură a căzut, Spărgînd oglinda timpului în două — 15 Şi-ascult in piept şi-aud in schitul mut Mărgăritarele cum plouă.
160
E toaca Ta! A început să bată Sub cer, prelung, cu inima deodată.
161
293. Gîngul
294. Cozia
1 Clopotniţa din deal aruncă pietre-n zare: Vezi porumbeii albi prin seri albastre cad. Amurgu-şi dă pe-o stea zăvoiul de vinzare, Pe-o stea de-argint curat ce-a licărit în vad.
5 Guşatul la izvor a regăsit-o-n apă, Talant stelar lăsat în dar de Dumnezeu. L-au rîs ţăranii răi, încovoiaţi sub sapă, Dar plopii îngeri stau păzind la heleşteu.
Le-au tremurat în vînt, lung, aripe uşoare, 10 în graiul lor foşnit pe nume l-au chemat Şi, buni, îl ocrotesc de moară; vrăjitoare Ce-ncalecă pe rlu, bătîndu-1 înspumat.
O salcie din drum — haiduc cu barba sură — Cu ramul — uni pistol — dă foc de licurici. 15 în umbră stă cruciş cu luna-n vîrf de şură,
Un huhurez scîncind ca şi copiii mici. 1
Clopotniţa de-acum azvîrle greu, ca-n groapă, I, în noapte] bulgări mari de sunet şi tăceri —
Dar gingul duce-n pumni pe-o minunată apă, )
20 în mărţişor, un strop' strălucitor de cer. |
1 Foşneşte Oltul — piuta a trecut, Dar cerul spart în cioburi vine iar Să cheme peste ape, din trecut, O minăstire toată de cleştar.
5 Cu murmure şi val şi veac se scurg... De ce şi astăzi Cozia a rămas? Trecutul stă pe unde, în amurg, Cu umbra lui ca umbra urnii ceas.
Foşneşte Oltul... Stele au sclipit — 10 Cu mîna şi cu mintea nu le-ajung. Prin ce desiş de coiru încîlcit Se-ncearcă aripi şi se zbat prelung?
Un dangăt de aramă a zburat... Se duce peste văi şi peăte munţi. 15 Aproape vezi albastrul tremurat
Durînd din sunet şi din suflet punţi.
Aproape simţi cu ochii mari deschişi Cum unul cîte unul s-au desprins
162
163
IZ
Din noaptea or se prinde-n rămuriş, 20 Hulubii Domnului pe cerul nins.
295. Monahul la capre
Cireşul de pe drum a înflorit — E alb de lună multă ca de flori. Ori poate peste pomul liniştit, Stă stolul alb al serafimilor.
1 A fluierat un tren departe-n vale De-aci la el ce multe veacuri sînt! Sub munte, unde schitul se prăvale, O toacă sună şi-a tăcut in vînt.
5 Atita tot — pe cerul nalt ereţii Cunună torc din zborul nemişcat Poienii ce atirnă pe pereţii De stînci tăiate-n piscul detunat.
Monahul ioş la capre stă de pază, N 10 Sălbăticit,  slăbit  de-asa   pustiu —
Singurătatea singură-1 veghează, Dihăniile din codru de-1 mai ştiu...
Şi-acum cind umbre y»e furiş, in taina. Lungesc pe jos copac lingă copac, 15 Vin caprele, se freacă de-a lui haină Ca de-un gorun cu coajă de şiac.
Prin sfeşnice domneşti de flori de nalbă Zăreşte satul, casa cu livezi
164
165
12*
Şi fata albă ea o iadă albă 20 Şi ochii-i verzi ca firul ierbii verzi.
Şi mina aspră mingîie alene Blăniţa iedei şi se pierde-n ea — Şi parcă muiereşte ard sub gene Priviri viclene ca ispita grea.
25 Dar ţapul negru şi bărboî, deoparte, Chiorîş aprinde galben ochi de drac — Pe cind mesteacăni albi, ea într-o carte De basme, din penumbră se desfac,
Răsar —• arhangheli mari — prin~amurgire 30 Gu^aripă şi sabie de foc,
Pe cînd monahul cel ieşit din fire Ca la icoană bljbîic pe loc.
296. îngerul
1 O sperietoare îşi ridică braţul, 1 ngenunohiată-n holdă pin-Ja briu. Din drum flăcăi, spre sat zorindu-şi pasul, li zvîrle pietre care cad prin grîu.
5 Dar plopul nalt o binecuvinteazâ — Porneşte alb un stol de porumbiei Şi licărind pe zarea de amiază Domol se lasă peste lemnul ei.
Ce clar răsună clopotele toate 10   ~ Ca picături de soare pe un rîu — Cind îngerul cu aripi înnodate, înţelenit se clatină prin griu.
Abia tirziu, cînd holda e albastră Şi prinsă-n seară ca in flori de in, 15 O fată, adormită la fereastră, în vis lî vede zborul cristalin.
166
167
297. Biserica de altădată
POVESTEA MAICII DOMNULUI 298. Ragă ca să încep
1 Biserică de altădată, ce cititor mi te-a scos in cale Cu zarzării din curtea veche şi năpădită de urzici, Sub coperiş lăsat pe-o rină, la margine de mahalale, Sub turnul mîngîiat în aripi de raze şi de rîndunici...
1 Vreau, Maică Preacurată. Povestea Ta să fie în grai cinstit lucrată Ca Una dintr-o iie.
5 Cu chipul şters in zugrăveală: Matei şi Marcu, Ion şi Luca, Evangheliştii de pe vremuri, tuapatru, predică-n pustiu — Amurgul doar şi toamna, singuri, dau să pătrundă prin uluca Grădinii Domnului, pe care azi credincioşii n-o mai ştiu...
5 Şi ca să-Ţi ţes chilimul Mă ţine Tu de mini. Mă-nveţe Heruvimul Colinda din bătrîni.
Biserică de altădată, din nou primeşte să-ţi calc pragul 10 Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriţi pe cer. în somnul veşnic bunu-ţi preot, de mult, şi-a lepădat toiagul Şi intru Domnul odihneşte bătrinul său paracliser.
Fă-mi graiul bun ca oul 10 încondeiat de Paşte, Blagoslovit ca boul Cind Domnul meu se naşte.
Stau singur în amurg de toamnă azi, singur eu cu patimi multe Strălucitor cuvlntul
Şi nimeni nu mai toacă seara prin suflet şi prin mahala, Mi-1 fă cum e la noi
15 Nu-i nimeni să se roage-n tindă şi taina nimeni s-o asculte 15 Lumina pe pămlntul Şi la icoane să aprindă sfint lingă sfînt, stea lingă stea. Cu plopi şi dealuri moi.
înalţă-mi vorba bine: Troiţă la răscruce —
168
169
Drumeţul să se-nchine 20 De vine ori se dote;
O îimpezeşte-n riul Ce ride sub arini, O-ncinge strins cu briul Durerii de creştin.
25 Dă-mi mie, păcătosul, Un suflet de beteală, Să-ţi dea şi el prinosul Lui sfînt in zugrăveală —
Să fiu ca iconarul, 30 De nimeni cunoscut.
Nu-mi t trebuie slavă Harul Ţi-1 cer: — Am început.
299. Naşterea
1 N-au fost măslini, nici dafini, nici smochini... Pămintul sfînt nu e al Galileii — La noi e Nazaretul, loachim De pe pridvor priveşte Riul Doamnei.
o Stă moşul alb în portul de la ţară, Dar sufletul, într-însul e catran, Căci Domnul n-a voit copii să aibă Şi oamenii cu ris l-au judecat.
Stă loachim şi-n sufletu-i se roagă 10 Ca-ntr-un pustiu de piatră şi nisip, închină Domnului viaţă dreaptă, Jertfeşte ce-a arat şi ce-a sădit.
Cu furca-n brîu mergi, Ano, în livadă Să-ţi pască pomişorii albi din mini 15 Ca miei priori născuţi in primăvară, Plîngind că nu eşti mamă, să-i mingii.
170
171
Sub un mălin în floare, te aşează — Un cuib de granguri cîntă pe un ram. Te roagă, Ano, Domnului, căci iată 20 De-o floare pomu-n rai s-a scuturat.
Prin nori de-argint petala se coboară; Cu umbra-n cruce cade un lăstun — Şi casa ta, Ioacbim, e albă De binecuvintarea unui prunc,
300. Copilăria
1 Cine să ghicească taina? Cin'să creadă Că-n fetiţa cu opinci şi cu opreg, Maica Domnului se va ivi odată... Nici părinţii ei, privind-o, nu-nţeleg.
5 Miei Tatălui ii paşte pe toloacă,
Duhul Sfînt ca un porumb ii stă pe mini Şi pe cind copiii satului se joacă, Clopote îi sună seara in flntîni.
îngerii o ţin cu basme Ungă vatră, 10 Beau cu dînsa spuma laptelui din blid. Aripi zboară de se mişcă-n prag o piatră Sau argaţii poarta mare de-o deschid.
Spun vecinii: — Ioachime, fii de pazd Că-ţi boleşte fata mică de-un deochi... 15 Dar un orb in faţa ei îngenunchează Şi se roagă si pricepe fără ochi.
172
173
15 Şi maică-sa ţolul îl trage pe ea — Măria acolo sflnt vis că visa.
301. Juruirea
Şi iată prin frasini răsare lin luna... Argintul din vise se lasă ca bruma.
1 Şi dacă-a fost Slntă Măria cea mică, Să meargă la hram cu toţi se ridică.
Şi dacă a fost ziua de toamnă senină Cind urcă Negoiul pe zări de lumină,
5 Pe drumul cu plopii foşnind frunza rară, Părinţii Măriei porniră în ţară.
Un schit se vesteşte, nou-nouţ, din pămînt 20 Ca Sintă Măria să-i fie hram sfînt...
Şi cum calcă fata cu frică-n altar In cer sună buciume peste hotar.
Şi cum se închină smerit la icoane, Toţi îngerii Domnului cîntă în strane.
Fetiţa-n căruţă şedea intre ei — Ca apa de şipot erau ochii ei.
Trecură o vale şi două şi şapte... 10 E noapte şi cerul e calea de îapte
Pe care se duce car mare şi-oier — Ioachime, schitul nu e nicăieri.
Zadarnic ceri drumul pierdut, la o stinâ. Fetiţa adoarme cu capul pe mină
174
175
302. Buna-Vestire
1 Ţesea cuminte ca întotdeauna Măria borangioul la război, Şi cum prin seară cădeau umbre moi, I s-a părut înlli că intră luna,
5 Atît de alb venea. Dar nici o rază Nu calea mai uşor pe tălpi de vis — Şi s-a mirat ea: cine a deschis Larg poarta? — Cind s-a ridicat să vază,
I-a nălucit acum că porumbelul 10 Ei alb bătea din aripi lingă ea. Şi cum, sfioasă, fata-) mîngiia, Arhanghelul dezvălindu-şi felul,
Nu s-a temut, nu s-a ferit dc dinsul — Cu îngerii se sfătuia de mult — 15 S-a bucurat spunîndu-i: Te ascult. Arhanghelul tăcu, închis într-însul.
Atunci s-a speriat, căci mei un sunet Nu-i pogora In suflet solul sfint. Dar a picat ca moartă la pămînt 20 Cînd îngerul cu trăsnet şi cu tunet
A fulgerat, neaşteptat, Buna-Vestire...
176
177
303. Iosif teslarul
304. Naşterea Domnului
După legenda poporana
1 Ea îl privea cum mînuia rindeaua Pe blăni de brad. Cioplit şi el în lemn, Nu bănuia teslarul că în greaua Penumbră-a candelii cu untdelemn,
5 Măria sta păzind întruchiparea Lui Dumnezeu în trupul e curat. Dar cum, mărită, flacăra în para Luminii-i da obrazu-adevărat,
Iosif, ştergînd năuc sudoarea frunţii, 10 A ridicat în blestem pumni semeţi — Cînd iată cu un pas ce mişcă munţii, Lăsînd icoana goală pe pereţi.
Un înger coborî: acelaşi — din Vestire Măria însă nu-1 mai cunoscu. 15 Vâzîndu-1 omul îşi veni în fire Şi se sfii şi parcă pricepu.
1 Jos sub poarta raiului. Pe sub Piatra Craiului, Unde-ncep muscelele, Apele şi stelele. 5 Vezi albind ca pe chilim Tîrg pe nume Vifleim. Tîrg străvechi în bogăţii, Tot în minte să mi-1 ţii. Turle scăpări nd argint
10 Cu briu falnic tl încing Şi-1 imbracă-n poleială De-aur, raza de beteală Ce alunecă de sus Peste casa lui Iisus.
15 Dar pe drumul cel cu plopi, Rău de pietre şj de gropi, Cine-mi vine-n car cu boi, Nu plăvani ca pe la noi Ci munciţi şi oropsiţi,
20 De trei zile nehrăniţi? Cine-mi sint drumarii doi Nemîncaţi, bătuţi de ploi? Cine-mi plînge. sub maramă, De dureri că va fi mamă?
25 Cine-mi umblă lingă vite Tot cu vorbe necăjite?
178
179
13 — Opere. voi. n — I. Pillat
Maica Domnului plingea, Iosif boii suduia, Maica Domnului spunea: — Omule, nu sudui. 30 Ce e scris s-o Împlini.
La mijlocul drumului, La tulpina plopului, Sta Măria 3-odihnească Şi pre Fiul Sfint să nască.
35 Dar, vezi, plopu-i copac rău, Copac rău şi nătărău, îşi dă frunza într-o dungă, Să foşnească vreme lungă Linişte să n-o ajungă.
40 îşi dă creanga într-o parte Nici de umbră s-aibă parte. Maica Sfintă a oftat, A oftat, s-a supărat Şi din gură-a blestemat:
45 — Plopule, lemn urgisit Să te zbaţi neodihnit, Nici în lin, nici în senin Creanga ta să n-aibă stare, N-aibă umbră nici răcoare.
50 Frunza-n tine să nu stea Nici ziua şi nici noaptea. Şi cu vint Ş i fără vînt Să te clatini pe pămint!
55 Măria s-a ridicat,
Drumul lor şi l-au urmat.
180
Şi au mers, măre, au mers Urmele de li s-au şters, Tot prin ţarini aurite,
60 De oameni nepomenite, Tot prin stele argintate, De oameni nesămănate... Şi-au ajuns în drumul lor La focul păstorilor.
65 Colo-n stina oilor
Stă Măria s-odihnească Şi pre Fiul Sfînt să nască. Şezu jos şi nu şezu, S-odihnească nu putu
70 De zbieratul oilor, De săritul mieilor. Maica Sfîntă a oftat, A oftat, s-a supărat, Oile le-a blestemat:
75 — Oi, de orice rău veţi da, Vei să nu puteţi zbiera, Pe voi Una să nu stee. In tot anul să v-o iee Mielul de sub voi să piee!
80 Măria s-a ridicat,
Drumul lor şi 1-a urmat. Şi au mers, măre, au mers Urmele de li s-au şters Şi prin cer şi prin poiene
85 Şi prin stele buruiene... Şi-au ajuns în drumul lor La ocolul cailor. Şi Măria grajd aflind lntră-ntr-insul tot plingind.
181
13*
90 Dureri mari o cuprindea.
Să mai meargă nu putea,
Stătu jos, se odihni.
Caii prind a tropăi.
Mînjii vesel a zburda, 95 Iepele a rîncbeza.
Măria îi dojenea:
— Staţi pe loc, nu tropăiţi, Căci durerea mi-o măriţi... Caii răi n-au Încetat,
100 Maica Sfîntă a oftat, A oftat, s-a supărat Şi din gură-a cuvîntat:
— Fire-aţi, cai, voi, blestemaţi Să goniţi fără răgaz,
105 Tot amd să n-aveţi saţ Pină-n ziua de Ispas, Dar şi-atunce doar un ceas!
Măria s-a ridicat,
Drumul lor şi l-au urmat. 110 Şi au mers, măre, au mers
Urmele de li s-au şters
Peste iarba plaiului,
Piin pometul raiului.
Tot mergînd şi obosind 115 Şi cu Dumnezeu vorbind,
Floarea soarelui păli,
Floarea lunii veşteji,
Numai Steaua înflori...
Şi au dat în drumul lor 120 De ocolul boilor,
Boilor, blajinilor,
In cea iesle-a vitelor,
Vitelor, săracelor, Maica Sfîntă cum intra 125 Pe fin moale se culca. Boii prind a rumega, Maica Sfintă-a suspina Şi din gură-a cuvînta:
- Staţi pe loc, nu rumegaţi, 130 Liniştea nu-mi turburaţi...
Boii blînzi o asculta, Maica-i binecuvînta:
— Bouleni, fiţi alduiţi Şi de mine fericiţi,
135 De mine, de Dumnezeu Şi de sfint fiuţul meu. Voi, oricind să aveţi saţ, Un ceas-două să lucraţi Şi pe urmă să-ncetaţi.
140 Un ceas-două să lucraţi Şi unul să rumegaţi. Bouleni, să fiţi sătui Tot în brazda plugului!
Dureri mari o apuca, 145 Boii blînzi o aburea.
' Şi t?nd fu la miez de noapte,
Muncile-i trecură toate.
Pe fin verde şi uscat
A născut un împărat. 150 Şi cum Fiul s-a născut,
Ieslea-n rai s-a prefăcut,
Şi să vezi şi să nu crezi:
Fînu-n soare 155 Era floare,
182
183
Albastrele
Erau stele
Şi-n senin
Luna — un crin. 160 Măria se veselea,
Pruncu-n braţe-1 cuprindea
Şi pe frunte-1 săruta,
Că el lumea va scăpa.
Astăzi s-a născut Christos 165 Să ne fie spre folos.
Suflă vîntul lin şi lin,
Mi-1 leagănă chitelin,
Legănuţ
De păitinuţ, 170 Ploaie caldă
Tot îl scaldă!
305. Steaua
1   Jneapăn verde cum trozneşte din răşină Şi în foc se pi'ăbuşeşte-n vllvătăi, Vezi, in para-i, toţi ciobanii de la stină Stind în bită sus pe golul dintre văi.
Spune baciul: — Măi flrtaţilor, să fie Semn curat sau piază rea — nu le-nţelegi Aşa stea n-am pomenit eu pe tărie, Hăt! de cind Îmi paşte turma pe Bucegi..
Tac fîrtaţii, tace baciul, latră cînii. 10   Steaua creşte aşa tare că e zi,
Ea coboară de-o poţi prinde-n palma miinii... Mă ciobane de la oi, nu te sfii,
Căci pe ieslea unde Maica Preacurată A născut între un bou şi un asin, 15   Steaua albă se opreşte tremurată, Călăuză pentru Craii care vin.
184
185
15   Cel de pe urmă, buzat şi arap,
Behaia cind vorbea, dînd din cap ca un ţap.
306. închinarea Magilor
1   Filflie steaua sub aripi de foc, Stă peste ieslea cu sflntul noroc,
întră in iesle Craii grămadă, Robii lor poartă pe braţe o ladă.
5   Cum Craii-n aur erau îmbrăcaţi, Boul şi-asinul se uită miraţi.
Şi Maicii Domnului, vezi, li fu frică: Feţe-aşa mari ea de cind era mică
Nu mai văzuse şi s-a ruşinat. 10   Iisus cămilei cu gît legănat
Cald i-a zimbit. Trei Crai lui Iisus Smirna, tămiie şi mirt i-au adus.
Alb era unul; ca o momîie Altul, sfrijit, cu obraz de-alămîio;
186
Micul Iisus tot rîdea făcînd haz — Iute ii trase Măria marama pe-obraz,
Pruncul să nu i-1 deoache cel Crai Baltazar, 20   Pe cînd cu ochi lacomi Iosif cântărea orice dar.
187
307. Maica şi Pruncul
308. Bejenia
J   în odaia scundă moare focu-n vatră, Colo pe firidă pilpîie opaiţ. Pe un drum de ţară, clini zadarnic latră... Nici un sfint la noapte n-o să stea pe laviţi.
5   Singură cu Pruncul, singură cu focul Ce-şi desface-n umbră coada de păun, Maica se gîndeşte, cumpănind norocul Pruncului ce-ntinde mîna la ceaun.
Ochii Lui albaştri cum e inu-n floare, 10  Maica îi sărufă, mîngîie bălai,
Părul ca mătasea de porumb, şi-n doare Sufletul deodată năpădit de scai...
Lacrimi ştery in gene braţele cămăşii: A venit ţiganca de i-a dat cu ghiocu' — 15   Şi pe drum de munte au plecat lăeşii... Dar Iisus zimbeţte blînd, urmîndu-şi jocul.
1 N-auzi pe vale scîrţiit de cară? Nu vezi în vale peste sate fumul? Intrară, bade, Tureii iar în ţară, La munte fug rumânii cu duiumul.
5 Pirjol şi foc aduc cu ei paginii, Omoară mamele şi taie pruncii... Dar la răscruci, de laşi poteca luncii Şi-o iei pieptiş drept la poiana stînii,
Sub norul care piere ca a plută, 10 Prin fagii ce^-şi opresc aci hotarul, La şipotul cu apă ne-ncepută Au poposit. — Despriponit, măgarul,
Blegind urechea blinda, se apleacă
Spre Maica alăptindu-şi Pruncul Sfint — 15 Dar, necăjit, cu gîndul la pămint,
Iosif întinde mămăliga seacă.
Ce greu, ce lung e drumul de bejenie! Vrea Domnul să le mintuie aleanul: Le-a hotărît ca o blagoslovenie 20 Nu ţara din Eghipet ci Ardealul.
188
189
309. Despărţirea
310. Rusalii
1 Luase de pe masă şi oalele şi blidul. Măria-ngrijorată că nu mi nea Iisus, Şi la lumina serii se zugrăvea pe zidul Cel alb, in negru, crucea ferestrei din apus.
h Încununat sta Fiul de cea din urmă rază A soarelui şi fruntea îi sîngera ca-n spini. Tăcea... tăcea şi maica Lui, care nu cutează — Ţărancă — să-1 întrebe şi-i varsă numai vin.
Vin rubiniu cu sînge curat umplu paharul... 10 Şi pita aurită ii scoate din cuptor —
Dar Fiul, trist zlmbindu-i, ştiindu-le amarul, Cu mina le dâ-n lături şi spune: — Mîine-n zori.
Măicuţă, să ceri popii asina cea mai slabă — La Tatăl meu din ceruri mă duc, tu să mă laşi. 15 Şi maica — o ţărancă — oftind din greu, se-ntreabă De ce şi-a dat copilul cu Domnii la oraş.
1 Tîrg de munte risipit printre livezi, Cu cerdacuri văruite de-unde vezi Piatra Craiului albastră de departe: Iată tot Ierusalimul tău din carte...
5 Şi călare pe-o asînă cu mers lin, Iisus vine şi Apostolii Lui vin Pe drumeagul care duce spre muscele Pe sub bolta unui schit cu rindunele.
Ţărani albi, sosiţi de ziuă pentru hram, 10 Rup din sălcii înverzite cîte-un ram, Domnul nostru să-1 sfinţească- — Pe asină, Pe cînd El blagosloveşte în lumină.
Şi stă-n umbră un egumen rău la gînd — O ţărancă ii aşterne la pămînt, 15 Cu smerenie, marama-nzăpezită, Sufletul să-i calce Fiul, sub copită.
190
191
Fruntea mea şi fruntea Lui, Mingiie-le din aripă... Dar se duce rinduneaua
311. Jalea ln adîncul cerului"
1 Stă pe prispa Maica Sfintă,
Singură la casa ei,
Singură cu grija ei...
Glnduri sure G-nvestminta. 5 Trece-n zbor o rindunică,
Cruce neagră pe sub tei.
— Rindunică, soră mică, Rătăcită prin grădina, Unde-i Fiul meu iubit?
10 — Maică, neagră se ridică, Subţirică-n luna plină, Cruce grea de lemn cioplit
Şi pe cruce prins in cuie, Fără grai, fără suflare, 15 Stă Iisus cu doi tilhari... Maicii Sfinte bine nu-i e, Se-mpietreşte chinul mare Pe obrazul ei de var.
— Rindunică, stai o clipă, 20 Lasă norii, sus, ca neaua,
25 Maica stă cu jalea-n casă. Bate biata la mătănii Sfinţilor şi mari şi mici, Cînd o frunză i se lasă, Vie, peste floarea mlinii,
30 Dintr-o tufă de aglici.
— Soră mică, broască verde, Ce-avui drag, azi mi se pierde. Lasă-mă necazului,
Du-te iar in iarba verde, 35 Du-te,  soră,  de Iţi vede De brotacii iazului.
— Biată Maică-ndurerată, Tot cu lacrime pe gene, Fiul tău nu-1 mai jeli.
40 Nouă fii avui odată,
Huzureau toţi prin poiene, Roată mare cind veni.
Boată grea, hodorogită, Ferecată, forfecată, 45 Rupse trupul lor pe drum.
192
193
Şi din noua, numai unul
Mi-1 lasă — şchioplndu-l — drumul,
Unul îmi trăieşte-acum.
312. Bocetul
Vino, Tomo, Tominoace, 50 Vin-la mama, să te-nfaşe, Vin', frumosul meu, încoace... Şi din ierbi din busuioace,
Iese un broscoi urit — 1 Fiul meu, copilul meu,
Dar zărindu-i felul hîd, ' Mlada sufletului meu,
Haide, maică, să vorbim La poartă de ţintirim, 5 Căci de-acum nu mai vorbim. Tu eşti ori e vintu-n spini? Bate vînt de miază-noapte, Dragul mamei, zi-mi în şoapte. Bate vînt de miază-zi, 10 Zi, măicuţă, pîn-e zi.
Zi ca-n vremuri, zi mereu, Fiul meu, copilul meu.
Fiul meu, copilul meu, Mlada sufletului meu, 15 Ce drum negru ţi-ai ales, Nici pe deal şi nici pe şes, Căci vezi, maică, te-au trimis, Fără şea şi fără cal, Pe sub şes şi pe sub deal. 20 Pe şuierul vîntului. In fundul pămintului, Şi sub para Sfîntului — Somnul greu să-1 dormi mereu, Fiul meu, copilul meu.
5o Ochdor holbaţi de broască, Maica le zimhi, şi iacă A-nflorit in rîs o cracă De măr alb cu promoroacă — Doar la umbra spinului
60 Pllnge floarea inului.
104
195
ii
25 Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Moartea, moartea rea mai este,
Vine hoaţa iepureşte,
Pune mina jos pe masă 30 Şi ne face larg prin casă,
Pune mina sus pe grindă
Şi ne face larg prin tindă.
Pune inSna şi pe scară
Şi ne face larg pe-afară — 35 Goale  sint poienele,
Impinzite genele,
Sub pămînt e somnul greu.
Fiul meu,  copilul meu.
55 Uşa groapei de mătasă, Ca să vii şi pe acasă, Căci te duci pe altă lume Unde-i satul fără nume, Unde nu cunoşti pe nime.
60 Dragul mamei să vezi bine Căci ţi-e drumul lung şi greu, Ca şi somnul tău de greu, Fiul meu, copilul meu.
Fiul  meu, copilul meu, 40 Mlada sufletului meu, Nici o moarte nu-i amară Ca moartea de primăvară, Pe-nfrunzitul codrului, Pe cîntatul cucului, 45 Pe ieşitul plugului
Cînd vin berze albe-n ţară Cu senin de primăvară Şi clnd rîndunele zboară... Scoală-te din. somnul greu, 50 Fiul meu, copilul meu!
Fiul meu, copilul meu, Mlada sufletului meu, Roagă-te la săpători, Groapa să ţi-o facă-n flori,
196
197
14*
15 Strtnse iia începută, toate grijile le strlnse, Strlnse zilele trăite, cu şirag de lacrimi plînse.
313. Adormirea
La icoane ea aprinse cuvios o luminare. Pînă-n temelii de suflet o cuprinse pace mare.
/ Cum cădea in sat amurgul peste-ogrăzi şi peste sure, A ieşit cu luna plină Heruvimul din pădure.
S-au speriat copii cu vite şi-au ţipat de spaitni lui.., Liniştit o luă pe coastă, pe sub plopii drumului.
5 Au foşnit ca de furtună, fără vint in frunza, plopii. Luna tremură devale roate mari In iazul popii.
S-a oprit la casa veche unde drumu-şi face cruce,1, Creştineşte la răspintie şi-ntirzie pin-se duce.
Se-nchină lui Sin îsicoară, Iui Sin Ion, ei cel mai drag, 20 Se gîndi la Fiu-n ceruri şi la cîinele din prag.
îşi udă ca totdeauna toate glastrele de nalbă,
Se găti ca pentru noapte cu cămaşa cea mai albă,
Netezi cearceaful bine, să nu facă nici o cută Pînza inului curată ca şi viaţa ei trecută,
25 Se culcă sfioasă-n patu-i strimt, ca pe o năsălie, Şi-adormi rugind pe Domnul, lingă Fiul ei să fie.
A bătut în lemnul porţii de stejar, de două ori: 10 Singură se trase poarta şi primi pe călător.
Cîinele urlă o dată lung, apoi drumul mirii — Heruvimul pentru-atîta insă pasul nu-şi grăbi.
Maica Domnului, ca-n vremuri, sta cu lucrul la fereastră. O trezi în raza lunii, lin, aripa lui albastră.
198
199
314. înălţarea
1 Pe mirişti, cer de toamna a năvălit în vară, Lumina lasă aur pe coarnele de plug, Pe boii suri ca praful, pe fierul de pe jug. Pe brazdele de umbră din care, albă, zboară
o O barză plutitoare, purtind amurg în cioc Cătunelor pitite sub dealuri de sineală... Plugarul stă cu talpa infiptă-n îndoială: Comoară e? căci vede o limbă ca de foc
Sporindu-şi jărăgaiul pe ţarini, şi albastră 10 Suind precum se suie din hornuri, iarna, fum. Cădelniţară crinii căţuie de parfum Şi s-a deschis in ceruri, prin nori de-argint, fereastră,
Şi zugrăviţi ca-n lemnul din vechi troiţe, iată Pe Duhul Sfint, pe Tatăl, pe Fiul — ctte trei, 15 Şi iată pe Măria urclndu-se la Ei, Pe scara unei raze ca dînsa de curată.
Ţăranu-şi face cruce eu dreapta şi se-nchină Smerit cum se cuvine icoanelor. Apoi Porneşte brazdă dreaptă c-un plug cu patru boi, 20 Pe cînd^uşor se pierde Măria în lumină.
315. Mreaja
1 Vezi, raiul e o casă din Muscel, Tot prin livezi de stele sui la el.
O casă albă cu ferestre mici, In care îngerii sînt rindunici
5 Şi sufletele stau în cuibul lor
Ca pui golaşi sub streaşină de nor.
Din cind in cînd o rindunică-i ia Să-nveţe zborul cerului cu ea,
Şi Maica Domnului stă în pridvor, 10 Se bucură de cel mai simplu zbor.
Stă în pridvor, lucrează un năvod Cu care o să mîntuie norod,
Iar Dumnezeu şi Duhul Sfint şi Fiul ei, în casă, stau la masă cîte trei.
200
201
15 Vorbesc de muncile de pe pămint Ca gospodari chivernisiţi ce sint.
Vorbesc de rodul viei, de-anul bua, De prin podgorii cu livezi de prun.
Pe Maica Domnului o doare inima, 20 Căci  mreaja  mlntuirii  se gătea.
Se-apropie înfricoşat judeţ: Acolo doar pe suflet să pui preţ.
Lung trîmbiţa din urmă a sunat Pe ceruri ca un tunet depărtat.
25 Şi drepţii vin acuma cite doi, In straie albe ca în sat la noi
Cînd merg flăcăii-n tîrg să tragă sorţi. Moş Patru strajă stă la patru porţi —
Cu zgomot surd se-nchide poarta grea, 30 Afară gloata răilor gemea.
La Scaraoţchi arde in cuptor Foc blestemat, pîrjol dogoritor.
Le face Necuratul doar un semn, Ca piini îi ia lopata lui de lemn.
35 Cu furca dracii mai mărunţi Împung Iar vaietele lor la rai ajung.
Aude Maica plinsul  tuturor; Se-apleacă blînd prin stilpii din pridvor
Desfăşură năvodul  şi il Iasă 40 Să cadă printre stele ca o plasă.
Alunecă pe Calea Robilor,
De zodii s-a ferit tremurător.
Mătasa lui e-argint  curat la lună, E aur cînd dă soareie s-apună.
45 Şi ca scobari şi mrene de pe Olt, A pescuit în mreajă iadul tot.
Cine-a rămas în plasă, e scăpat — Cine-a scăpat din ea, e blestemat...
202
203
Mărio, care scapi pagini şi hoţi, 50 Azvirle iar năvodul dacă poţi!
CHIPURI PENTRU O EVANGHELIE
Mărio, mreaja ţi-o aştept de ani, Eu, robul Tău Ion de la Miorcani.
204
316. Năvodul
1 Pescarul işi aruncă năvodul — Ziua-n baltă Cu aurul luminii se lasă peste stuh. în seara dobrogeană e pace-atît de-naltă Că simte lipovanul bărbos că Sîîntul Duh
5 Alăturea de dînsul făcînd să-aplece lotca, Cu mina lui l-ajută să tragă de năvod — Pe clnd un zbor de berze, vîslind spre Jurilofca, Şi-a rînduit In cruce, deodată, cîrdul tot.
Se simte — de greu ce e — că pescuieşte Domnul 10 Năvodul îşi revarsă comoara pe podea:
Scrumbia şi şalăul şi mreana, cega, somnul, Cu solzi de-argint şi de-aur curg mană peste ea.
în asfinţit, acuma lopata bate ghiolul — Pescaru-mpinge luntrea cu greu pînă la mal. 15 Şi-acum pe cind tot cerul se oglindeşte-n golul Cu stele în lumina brumată peste val,
Pescaru-şi face cruce şi-alege cu dreptate în coşuri împletite doar peştii cei mai buni, Plevuşcă o azvirle — Şi mă gîndesc că-n Carte 20 Stă scris că va alege Iisus şi pre cei Buni.
205
317. Smochinul neroditor
1 Din via în terasă vezi marea şi Balcicul, Oraşul alb şi apa albastră ca un cer. Vezi prin frunzişul viei, înaripat caicul: Şi-aşteaptă azi stăpinul bătrinul ei vier.
5 E-un turc cu barba ninsă şi cu turbanul verde. Sădi întreaga vie, butuc lîngă butuc. Şiragul vieţii sale cu anii mulţi şi-1 pierde. Dar ştie orice piersic, cais, smochin sau nuc.
Stăpînului, ce crede întru Christos, i-arată 10 Ciorchinele cu boabe de galben chihlibar Şi piersica pufoasă ca un obraz de fată Şi vînăta smochină cu inimă de jar.
Dar iată şi smochinul neroditor în cale, Stăpînul se încruntă: — Pe pomul sterp să-1 tai, 15 De trei ani cat smochine in ramurile sale Şi nici un rod nu-mbie la umbra lui să stai.
Vierul li răspunde: — Pre el il lasă, Doamne, în acest an să fie — să-1 sap, să-i pun gunoi, Şi dacă nu rodeşte îmbelşugat de poame, 20 îi voi stirpi la anul netrebnicul lui soi.
318. Oaia cea pierdută
1 Stă tîrla pe tăpşanul de unde pînă-n zare Se vede iarba stepei cu stuhul vreunui smirc Ce-şi leagănă şovarui şuşuitor din care Deodată se înalţă cu aripi mari un stirc.
5 Şi-acum cînd ziua scade şi umbra e mai lungă, Spre stînă vine turma ce pe cîmpii păscu. Se-ndeasă oaia sura cu umbrele ta strungă Şi nori de plumb se lasă pe valea Cara-Su.
Mocanul însă turma şi-o numără — răbojul 10 Nu-i iese: îi lipseşte o oaie din ciopor, Şi părăsind o sută de oi lingă rogozul Perdelei,  singuratic porneşte pe pripor.
Ce noapte-nfricoşată înfruntă! Vînt şi ploaie Şi trăznete şi bice de foc neîntrerupt... 15 Tot iadul parcă urlă să-i fure biata oaie Ce, rătăcind păşunea, din cîrdul ei s-a rupt.
Dar într-o văgăună o vede stind: pe umăr Se-ncarcă baciul vesel cu oaia ce pierdu. Se bucură şi Domnul in cer — şi fără număr, 20 La luminiş ies stele sclipind pe Cara-Su.
206
207
319. Fiul risipitor
320. Semănătorul
1 Nămolul ars de soare cojindu-se, îşi crapă Pe malul bălţii pielea clisoasă de broscoi. Şi sub zădufu-amiezii, mtfnjiţi de glod, în apă Se vira porcii negri bălăbăcînd greoi.
5 îşi trage turma-n umbra stejarilor, porcarul Cu ritul rîmătorii rinează jirul gras... Dar el, cu traista goală, cu foamea-n gît, cu^amarul Pierzării, şi-aminteşte ce nu i-a mai rămas.
Cu ochii lung măsoară pustiul şi cîmpia 10 Şi sărăcia-n poarta surpatului bordei — Flămlnd, i se năzare conacul'vechi, moşia Cu dealul unde via se prinde'în curmei.
Şi parcă-1 vede-aievea, înalt, cu faţa slabă, Boierul stînd cu masa întinsă în pridvor 15 Aude cum le spune să-njunghie degrabă Viţelul gras, că-i vine un fiu risipitor.
Aud şi eu ca fiul porunca dulce, glasul Boierului ce cheamă argaţii ce se strîng. Dar nu ştiu dacă mie mi-a hărăzit popasul 20 Părintele pe care l-am părăsit, năthvg.
1 Se-ntinde şesul neted ca apa: arătura
Larg îşi revarsă valul de brazde pe hotar — Şi pe cuprinsul ţării de-nalţi căutătura, In golul primăverii vezi: clătinat un car
5 Pe drumul de tarlale cu spini, dudău şi bozii, Doi vulturi mari dlnd roate, departe, pe-un gorgan, Şi-n fund de zare munţii de piatră ai Dobrogii Ca un chenar albastru tivit pe bărăgan. .
Dar el, semănătorul, din tot cuprinsul, vede 10 Doar griul greu în mînă şi brazda sub picior.
De veacuri brazda neagră \a braţul lui se-ncrede — Şi parcă din căţuie tămîie pe ogor
L'n preot alb, cind pumnul în soare îl ridică Şi îşi deschide palma larg binecuvlntlnd 15 Cu rod bogat cimpia — Dar griul plin cînd pică, O parte cade-alături şi vi'ăbiile venind
Mănîncă lacom griul. Alte seminţi căzură Pe ţarina pietroasă şi-ndată-au răsărit,
208
209
Dar, fără rădăcină, păliră de căldură;
Iar altele, picînd în spini — i-au năpădit;
321. Bunul Samarineon
Iar altele căzură în roditoare glie:
Au ascultat cuvintul pămîntului cei bun —
Şi una dă o sută, iar alta dă o mie...
Şi omu-n alb cu Domnul se-ntoarce la cătun.
1 Prin codru se coboară de-a drept la minăstirea I Ce-şi iconeşte turla devale-n helcşteu.
Ţinutul e sălbatic şi drumul prin Vlăsia, Cînd vii de pe la bilciuri cu chimir plin, e greu.
5 Tilharii îl prădară Iovindu-1 pe la spate, . '. In şanţul plin de mure l-au azvirlit ca mort —
Şi-au amuţit desişuri, de poteri neumblate... Neguţător arată să fie după port
^i-abia răsuflă, omul înăbuşit de singe. i . . - 10 Dar zgomot de potcoavă se-aude — e scăpat!
,  , Egumenu-n buiestru venind, în pulpe-şi stringe
Scurt calul: doar din goană i-a binecuvlntat.
Şi omu-şi simte duhul din trup cum i se duce... Dar pocnete de bice răsună lung acum:] 15 Drept credincios boierul ca-n strană-şi face cruce Şi butca lui se pierde la cotituri de drum.
Şi omul stă să moară cu sufletul la gură, Nu vede pe clăcaşul zdrenţos ce-1 umflă sus
210
211
15 — opere. voi. II — I. Piliat
Pe umeri şi porneşte greu sub Încărcătura 20 Spre turla minăstirii aprinsă de apus.
MORŢII
322. Morţii
vede omul, care culcat într-o chilie Ca aşternutu-i albă, viu ochii şi-a deschis — Dar Domnul, care toate le vede şi le ştie, Prin Luca pilda veche mult mai frumos ne-a zis.
J Zi ca orice zi din sat, Zi de aur tremurat Şi pe plopi şi pe anini. Zi de  toamnă cu senin, 5 Zi ca lacrima senină. Zi bogată în lumină, Zi săracă in belşug. Oameni glrboviţi pe plug, Oameni albi şi casă albă,
10 Pridvor alb cu flori de nalb Sat de munte, turmă albă Răsfirată ca o salbă, Sat cu griji şi cu nevoi, Legănat hi car cu boi,
15 Sat ca orice sat din ţară Şopotind a plîns la moară, Fremătîndu-şi frunza-n vale Tot a dor şi tot a jale — Şi lumină şi lumină:
20 Lacrimă fără  de vină... Doarme satul în nâmiezi Pui de om pe drum nu vezi, Doar, alb, jarul soarelui Peste urma carului.
212
213
15*
25 Doar pe drumul văruit. Iată,  neagră,  s-a lungit Umbra pustnicului, iată Faţa lui săpată-n piatra, Focul straniu-al ochilor:
30 Joc de flăcări pe comori... Plin de praf, plin de pămînt, Merge greu, cu pasul frint, Şi la fiecare poartă Ţipă lung cu vocea spartă:
35 —Morţii azi învie-n sat... Umbra lui s-a depărtat. Neagră-o vezi pe cărăruie, La bisericuţă suie In clopotniţa de lemn...
40 Iar răscruci în taină gem, Tot mai stins rnai depărtat: —- Morţii azi învie-n sat...
Sus pe muchia dealului Ţintirimut   satului — 45 Cruci cu lemnul putrezit, Garduri rupte de nuiele Şi pustiul pin la stele Liniştite în sclipit...
Şi-n paragina cărării, 50 Pe tăcerea înnoptării, Mai întîi răsună stins Ca un zvon de ape-n ropot, Vuiet  depărtat  de clopot, Lin ca luna care-a nins.
55 Dar, mai tare pe măsură Ce lumina lunii fură înţelesu-adevărat Al vilcelei şi-al pădurii, Creşte-7) zbuciumul furtunii
60 Clopotul nebun din sat.
Şi cum sună tot văzduhul, Iadul parcă îşi dă duhul — Nu-1 dezleagă zece popi. Şi din zarea de coline 65 Nor de ceaţă sură vine, Cade giulgiu greu pe gropi.
Şi în umbra ce sporeşte, Vezi pâmîntul viu cum creşte Muşuroi   pe-orice mormint 70 Şi iu dangăte  de sunet Sparge  gropile in tunet De aramă ce s-a frint.
Se trezesc pe Hnd — şi iată Cei de ieri, cei de-aitădată, 95 Cum au fost pe vremea lor, Totu-i scris de mult la Carte — Au dat ţăr'na lo o parte, Beţi,   cu  braţ tremurător.
Plini de umbră, de ţărînâ, 80 S-au lăsat întii pe-o rină, Făr-dc grai, fflr-de putere.
214
215
Ţepeni, încă sloi de gheaţă, Stau cu ochii orbi in ceaţă — Ceaţa-n îorii zilei piere.
85 Vlagă proaspătă îi prinde.
Au pornii si înainte
Merge vajnic cît un urs
Baciul si in urmă satul
— Cum i-e rangul, cum i-e leatul — 90 Şiruri, pe pripor s-a scurs.
în răscruci, la dealul mare, ."Se opresc privind in zare Toţi cu-acciaşi ochi spre sat — Cei de ien, cei de-altădată. 95 Moş, htrămoş, flăcău şi iată, Dorule, nu l-au uitat,
Şi-n rasciuui, la plopul mare, Sc despart şi fiecare Regăseşte pe ai lui — 100 Turma şi-a aflat păstorul, F^ta ?i-a găsit fuiorul. 1'lugul, wn;il jflfigtiltii.
Casă, iii primeşte mortul! — Nu-) timpii? Ţi-tt foni wtae. 105 Şi-a pfHti-at in groapă portul Şi opinca lui de dac.
Poartă, te deschide largă — Vin puhoi, abia Încap Cîţi în pragul tău, pe Urgă, 110 Te-au lăsat săi pllngi la cap.
Foculp, te-aprinde-n vatră, Busuioc, vino la sin. Cline,  gndură-te, latră — Vă revin atlţi stăpini.
115 Plugule, îţi vin plugarii, Sapă, cei care-au săpat, Turmă,  iată păcurarii. Horă, fata ce-a jucat.
Li te-nchină pe cărare, 120 Cucuruz cu frunza în sus, Şi le zi la fiecare, Doina veche  cum le-ai spus.
Merg pe drumul mare-n sat
— Nimeni nu îi ştie — 125 Merg in ziua mare-n sat.
Nimeni nu ii ştie.
Merg cu pasul apăsat
— Nimeni nu-i aude — „Foaie  verde cucuruz..."
130 Cine îi aude?
216
217
Merg ou pasul trăgănat — Nimeni nu ii vede — Merg să sape cucuruz. Nimeni nu îi vede.
135 Numai eu şi numai eu, Nimeni alt pe lume. îi văd azi şi-i văd mereu .Numai eu pe lume.
Sap cu dinşii ta săpat — 140      Nimeni nu ii ştie. Ar cu dînşii la arat — Nimeni  nu  ii ştie.
Azi la sapă, mîini la plug 145      Morţii toţi cu mine. Umplu carul de hclşug Morţii pentru mine.
*
Zi do aur tremurat,
Se coboară peste sat,
750 Zi de toamnă cu lumină Galbenă ca de sulfină.
Şi pe strimta cărăruie Umbra  pustnicului suie La clopotniţa pe care
155 Cade cu-o cutremurare De lumină, alb in zbor, Stolul porumbeilor. Şi un tîntec clar de toacă Seara-n sunete-o îmbracă...
160 liiul îi răspundc-n şopot Şi sti'âltmpede un clopot.
Unde e că nu-1 văzui Ţintirimnl nimănui ? Colo-n muchia dealului
165 Trece brazda plugului: Griul  creşte într-o zi Cît o oim.il si mai şi. Morţii  ară lingă mine... Tol.u-i bine, totu-i bine!
170 Şi lumină şi lumină: Lacrimă  fără  de vină... Zi de aur tremurat, Zi ca orice zi din sat, Se coboară împăcat.
218
219
LIMPEZIMI
1923-1927
323. Limpezimi
324. Moara uitată
1 Din deal, la crucea drumului de-ajungi, Cînd umbrele se fac mai lungi, La glrla liniştită de cobori, Iţi cîntă roata unei mori.
5 Dintre arinii verzi n-t» vezi de fol — Dar murmurul încetinel De ape limpezi logănate-n scoc Te va urma din loc în Ioc.
Şi tremurai cel proaspăt de arini 10 Senini ca rîul de senin.
în pieptul tău de-acuma va cînta Aşa cum bate inima.
1 Sub sălcii boltite pe iarba din luncă, Ca păsări de aur se-alungă lumini La moara pustie ce nu mai aruncă Pe murmurul apei un cintec deplin.
•5 Cu spatele gîrbov, cu barba sa verde De muşchi şi cu ochii rotunzi — an de an îşi uită menirea şi rostul îşi pierde... Şi moara se schimbă în chip năzdrăvan:
Un Moş a! pădurii, cu pletele-n muguri, 10 De drumuri şi oameni de mult ocolit, Dar dacă plăvanii nu rumegă-n juguri Şi carul n-aşteaptă să fie golit,
Poporul cu pene: sticleţi, macălendre, I-agaţă de umeri un cuib ca un vis 15 Şi puii de iepuri zglobii işi fac mendre Şi, vezi, le primeşte cu suflet deschis.
Şi seara, pe drumul pierdut, căprioare Sfioase, la pieptu-i de frate bătrin
222
223
îşi strîng botul umed — şi-n noapte izvoare 20 îi leagănă ritmic un slnge păgin.
Şi trupul său mare de zeu păduratic De-acum nu mai ştie nici om, nici cuvînt. în freamătul frunzelor, primăvăratic, Ce trainic se leagă de vechiul pămînt...
25 Sub sălcii, pe iarba poienii din luncă, La moara uitată mă voi sihastri — Sa fiu vietatea de codru ce-aruncă Uşoara ei umbră pe apele vii.
325. Pluta
1 Prin frunza verde-nchisă de anini Priveşti in ape limpezi pină-n fund Nisip de aur tremurînd lumini Şi peşti de-argint încremeniţi pe prund.
o Vezi răsturnat in riul pămîntean De care-amnarul soarelui lovi, Porumbi in zbor pe-un cer de porţelan, Cleştar de stînci şi codrii străvezii.
Dar liniştit ieşind din poala lor — 10 De-amurg legată-n rază ca-n şurub, O plută a pornit cutezător Pe ceruri mîngiiate de hulub.
Şi colo-n ţărm, in luminosul praf Cernut dc soare prin frunzişul viu, 15 Mesteacăn! albi sub aripi de seraf Primesc pe noapte tainicul sicriu.
224
225
326. în pădure
327. Piersicul
1 De sui prin via-n floare sus pe deal, De laşi, pe zări albastre ca un cer, Zăvoi şi cimp — pădurea de tufani îţi înveleşte-n umbre pasu-ncet.
5 De ţii mereu poteca sub frunziş, De-auzi în suflet cîntecul de cuc — Nemaidorind oraşul greu de zid, Nici omul de-azi, nici cărţile de-acum,
Te-opreşti din drumul dus peste poieni 10 La un bordei bătrin de pădurar... Şi cîinii toţi cum latră la boier,' O fată spune:  — Tata e plecat
In Valea-Mare, la silvicultor... Te uiţi la ochii ei, la trupul ei, 15 Şi-ţi vin In minte sălcii din zăvoi Şi rîul plin de soare, plin de cer.
1 La cotitura drumului din vie Ce suie-n limpezimea lui Prier, în zori de zi m-opresc să nu mă ştie Lin piersic proaspăt înflorit pe cer.
5 Cum se desface neted din lumină Şi-i frînge clarul tremur cu nesaţ: Un tînăr zeu pe ţărmul de colină Mi-oduce scoici trandafirii pe braţ.
Şi cum prin vint, cu ramuri aripate, 10 Se-avintă-n trunchiul zvelt ca-ntr-un picior Şi zvirlă capul luminos pe spate. Aerian încremenit in  zbor —
Să fie trup dc om îmi e ruşine Şi îmi blestem făptura mea de azi... 15 Prier, tu frate bun, mă fă ca tine: Un piersic cu dumnezeesc obraz.
226
227
16
328- Proiect de templu
329. Hanul cu rindunici
1 Pe virful dealului de unde vezi Albastrul şes ai vremii şi al zării, Răsar cu seara, zvelte, din livezi, Şi albe ca fecioare-n portul ţării.
5 Păstrlnd In mers cadenţa unui joc Sau ritmul unui şir de prăsitoare, Coloanele înmărmurite-n loc înalţă, cum duc fetele urcioare,
Un dar de foi ce cade din ghiveci 10 Cu viţe împletite în lumină
Bălaie, ca păr blond pe umeri reci. Senine-n gravitatea lor deplină
Adună armonia ce s-a dus, Şi-altarul unde nimeni nu se-ndură 15 La jertfă cînd e soarele-n apus, îl văd pătrat, cu duh de piatră dură
Colo-n umbra nucului Stă din vremea turcului, Leagănul urzicilor. Hanul rindunicilor
1 Ifan vestit la drum de ţară, han cu streaşină afară, Vechi de cînd e lumea — spun Cărăuşii cu chervanul cari pe vremi îşi lăsau banul Pe-o bărdacă dc vin bun.
5 Stai de-acum cu muşchi de sită, cu pridvorul prins de viţă, Cu păianjeni în girlici. Intră slobod, ies pe uşă, ca o rază jucăuşă, Miile de rindunici.
Te-a uitat de-o viaţă drumul, nu mai suie seara fumul 10 Hornului  pe-ntins hotar,
Carele n-o să le cearnă, cum vin grele din povarnă, Primitorul tău umbrar.
Surugiii de-a călare n-o să-ţi bea în drumul mare Ţuica de-aur şi nicicind 15 De haiducii laţi in spete, lăutari pe îndelete N-o să-i mai auzi chitind.
228
229
16'
Han uitat la drum do ţara. han cu streaşină afară, Han pustiu şi părăsit,
Dacă nimeni nu coboară in cerdacul de-odinioară — 20 Eu Ia tine am venit. 330. Casa CU liliac
Ca să-mi fii, han vechi, tovarăş, ca s-adorm la vatră iarăşi Să mă scol in zori aici...
Soare, pretutindeni soare: nici un om. dar prind să zboare
Pînă-n suflet rindunici. 1 Lumina lunii albe vărui
Pereţii casei cu plăpîndă nea, Ca-n capătul aleelor pustii Şi-n mine aşa albă să mai stea.
5 Şi-odată nucii ii umbriră mult Pridvorul nalt străjuitor de lunci, Ca răzemat de stilpi să mai ascult Prin frunza de-azi şoptirile de-atunci.
Şi-n vremuri florile de liliac 10 Nespus o îndrăgiră, ca şi-acum Să mă oprească tainic în iatac Trecutul ei închis într-un parfum.
Şi stele altădată nopţi în şir Brumînd lumini în casă au intrat, 15 Ca-n geamul clar ca-n piatra de zamfir, Să mă-nfior de raze săgetat.
230
231
Cinci flăcări lumina o scad şi o suie, 20 în umbră stingînd-o pe vreo cărăruie-
E goală poiana, e gol şi paharul. Azvîrle iar noaptea cu stelele zarul. M-oi duce, m-oi pierde, ca jocul latin — Iubito, îmi adă urciorul cu vin.
1 Potop se revarsă pe luncă seninul. Să frigem iar mielul hoţeşte, pelinul Să-1 bem sub umbrare de frunze prin care Lumină de soare so cerne-n pahare.
5 Iubito, îmi adă urciorul cu vin — Din vremuri bătrlne ca basmul sabin, Să-mi chemi în poiană la umbră de-arţari, Cu regele mut, cei cinei căluşari.
Se-nşira cu steagul; cu toţi deodată 10 Pornesc, stînd pe loc, o fugă ciudată. Piciorul lor. iute cum e căprioara, Nu-1 prinde nici naiul, nici dibla, nici vioara.
în alb, cinci mestoacăni se leagănă-n vînt. Stă mortul lor rege întins pe pămînt 15 Şi-n juru-i se strîng şi iar se desfac Cinci aripe albe de lebezi pe lac.
Acuma, spre seară, e jocul mai lesne. Cu pene de soare din creştet la glezne,
331. Calmarii
232
233
332. Amurg in Deltă
333. Sălcii
1 Cit vezi cu ochiul, verde, păpurişul Se-ndoaie-n vintul serii, foşnitor. Din cînd în cind şi-arată luminişul Un ochi de apă moartă. Un cocor
1 Ca zei bărboşi, bătrîni ca şi diluviu, Din ape revărsate cum răsar Cu tot frunzişul aplecat in fluviu, îţi par un pilc de lipoveni pescari,
6 Cu aripa deschisă se ridica
Din stuf, sfîsietor de trist scincind, Sau cai tătari, dînd roată fără frică. Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
5 Acolo de cind lumea, cc-şi aruncă Tremurătoarea plasă pe-un hotar In care apa girlelor din luncă Se limpezeşte-n ceruri de cleştar.
Amurgu-mhracă Delta toată-n aur 10 Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur Albastrul cenuşiu îl împînzesc.
Şi cum amurgul picură cu stele 10 Prin frunza lor, de-acum argint topit, Au fulgerat sclipind printre reţele Şi-n licăriri de pietre s-au smucit
Vaporul taie noaptea şoptitoare Şi valul ce se întunecă-ntr-una, 15 Cînd cele cinci coline cresc in zare, De aur vinăt cum e pruna.
Peşti mici de aur viu in apa vie... Pe cînd vaporul nostru s-a tot dus, 15 Lăsînd pescari sau sălcii — nu se ştie — Să-i prindă-n mreaja-ntinsă de apus.
234
235
334. Ceamul albastru
1 Din ape străvezii ca o lumină Ce-ar dăinui In seară pe-o vîlcea, Din ceruri răsturnat e-n fugă lină Curgind nori aihi ca peştii pe sub ea,
5 Corabia cu pinzele închise Răsare straniu de albastră ca-n Imagini prinse in culori de vise Un stîrc de-azur pictat pe porţelan.
Pustie stă şi nemişcată, n-are 10 Nici viaţă şi nici rost, nici marinar... Şi cum vaporul nostru-o lasă-n zare, Intr -un amurg aproape ireal
Deodată ridicindu-şi pinza toată Porneşte lunecînd cu valul viu -15 Stlrc minunat ce zboară şi înoată Pe Dunăre, cu pieptul siniliu.
335. Suleimanie
1 Cad frunzele greoi din pomul inserării — Un muezin vrăjind pe sus, le-a scuturat. Ba nu — porumbi brumaţi pe marmurile scării Ca umbre, dcşirînd albastru, au zburat.
5 în pene păsări duc amurgul pin-la Pera... Dar noi, lăsînd pe-aripi văzduhul, ns-am oprit în curie logodind geamia eu tăcerea Şi chiparoşii suri cu cerul înflorit.
Privim Stambulul cum treptat in vis se pierde, 10 Amurgul cu turban de neguri strîns pe cap, II duce ţ'Ub un cer de sticlă roz şi verde în care suliţi lungi dc minaretc-ncap.
Ca un copil suflînd uşor elăbuci cu paiul, Cu raza-i umflă-n zări cupole de geamii — 15 Oraşul ireal se clatină ca raiul
Şi de-o să zboare-n cer deodată, nu mai ştii...
Căci surd în Ramazan a bubuit semnalul. Sint stele sau lumini ce pe moschei răsar, Cind sufletul în bărci îşi tremură fanalul 20 Pe-un Corn de Aur stins şi vinăt, spre Fanar?.
236
237
33G. Eyah
1 Le-aprinde amintirea sclipirile pe rînd: Mormintele, geamia. Prin chiparoşi amurgul hrumind şi tremurind Şi-n suflet nostalgia
-5 Acelui praf de aur suflat pe ape vii Jucind pe cornul marii... Fantasmagoric faur, Eyub, de ce învii Caicele visării?
De-argint caicul lunii se leagănă pe cer, 10 Pe Cornul-de-Aur vine
Caicul Sehrazadei ca nu coleopter Cu aripi de rubine.
Fintinilc moscheii albastre pling încet Lumina lor ce piere, 15 Şi-o cheamă muezinul suit în minaret, Zadarnic. în tăcere
Pe* chiparoşii negri, ca umbre cad vulturi. Mormintele sub lună
De-acum sînt capre albe pierdute prin păduri. 20 Dar noaptea işi adună
Harapii în humusuri de umbră şi de vis,
Şi una cîte una Priveliştile-n mine lumina şi-au inchis
Cu lampa şi cu luna.
238
239
337. Fîntina cu platani
338. Noapte, pe ţărm
1 Fintîna cu platani de lingă ţărmul mării La care «e-am oprit cu umbra în amurg în cîntecul domol, ce nu-1 pot da uitării, De valuri ce se spaig. de ape care curg.
â Fintîna unde vin cu vasele dc-aramă Caiîinele să-şi ia un dar curat, din plin, Vrăjită e — ţi-o spun — şi dorul meu — ia scamă — în juiu-i zboară greu: un porumbel străin.
Pe Marmara se duc cu aripe de lebezi 10 Corăbii în amurg... Şi piere zi şi an; Dar aplecat uşor pe apele ci repezi Obrazul tău îl văd în umbră de platan.
1 Pe cîmp: velinţi de soare, pe mări: sidef de lună. Şi sufletele luîndu-şi ecou nenumărat, Pe cînd tot mai aproape — auzi? — talazul sună Din plaja pâmintească la plajele din lună.
5 Coborîtor pe scara de-argint ce-a tremurat.
Cînd din tărîmul nostru la ţările din lună, Nălucitor, o liră de-argint s-a destrămat... Şi clnd tot mai departe_— ftuzi? — talazul sună, Pe cîmp cu fulgi de soare, pe mări cu solzi dc lună, 10 Cînd zorii şi cu noaptea privindu-se au stat.
Sint zile sau sint ani de cînd pe ţărmul mării, în limpezimi adinei fintîna 1-a închis? Io Platanii tot foşnesc, şi nu pot da uitării Murmurul de pîrîu rostogolit prin vis...
240
241
339. Lumina Junii
1 Lumina lunii pline alunecă in casă. Toţi înecaţii nopţii şi-naiţă in oglinzi Ca-n ape faţa albă si iar la fund o lasă Cînd, luna ca să iasă, obloanele le prinzi.,
5 Şi iată-o şi mai albă, tiptil ca o pisică Se suie pe burlane, pătrunde prin fereşti, Sărută lung şi ochii închişi şi gura mică, Şi cea.mai tăinuită iubire n-o fereşti.
Dar părăsind oraşul, răzbate pe cîmpie, 10 Se scutură deodată de praf să n-o mai văz, Măsoară iepureşte păduri, livezi, moşie, Ciulind urechi de raze prin verdele ovăz.
SATUL MEU : Vedere pe iaz Io Miorcani
SATUL MEU ; laiul. Acuarela de Mărio Pillat-Brateş
242
LIMPEZIMt ■ f/eg/a XII (Cabinetul de Manuscrise B.A.R 5 R}
340. Stele
1 Cum ne aplecăm pe livezi Aripile nu ni le vezi; Vezi numai, veghind prin arţari, De foc ochii noştri prea mari. 5 Strălimpezi la trup şi obraz, In ape curate de iaz Pătrundem cu cerul Întreg. Dar oameni făcuţi din pămint Făptura nu ne-o Înţeleg,
10 Făptura de rază şi ctnt. Privighetoarea doar ea De noi de ştie ceva, Şi fraţii luminii mai mici Pe care ii crezi licurici,
15 Şi vintul prin frunză foşnind, In noapte foşnind.
243
17 — Opere, voi. II — 1, Pillat
341. Primăvară
Livezile îşi numără plăieşii. 20 Un cuc dictează pacea pe pămînt.
1 Din tren, în zori, văd cerul ca o apă Prea limpede cu scoica lunii-n fund. Plopi nalţi la luminişuri dau să-ncapă: Iscoade sint şi zările pătrund.
5 Spre răsărit ard coifuri parcă-n pară,. Cu jar de aur suliţi se aprind; De-acuma gloata umbrei o să piară-Arcaşii tainici arcurile-şî prind.
Lumină pretutindeni! Primăvară Şi verde proaspăt ca un suflet nou Şi mieii albi ca merii albi din ţară Şi pace-n gînduri vechi şi-n graiul n
25 Şi sus, pe zarea vremii, ca o dungă De mări albastre cu sclipiri de nea, Bucegii neclintiţi, pe cind se-alungă Şi tren şi primăveri şi viaţa mea.
Dar meri şi peri şi pruni de pe coline 10 Răspund şi ei, trăgînd cu praf de flpri, Şî-n bîzîit de gloanţe de albine, Desfăşură un lanţ de trăgători.
Podgoria-i toată nouri de şrapnelo încremenite-n aer de Prier. 15 De raze fugărite rîndunele în escadrile răzleţite pier.
E soarele biruitor. Cireşii
Au ridicai, învinşi, steag alb în vînt.
244
245
11*
342. Dor
Cu vuiet surd motoare demarează, Toţi greierii de clacă se aşează.
15   Un far de-autobuz mă pironeşte, Pe Argeş suie luna fără veste.
1   Prin ploaie-n strada plină de tumult, I-aud şoptirea tainică de mult.
De stau buimac, la fiece vitrină îi văd in tremur pinza de lumină.
5   Pe-alături de-mi rid fete pe furiş, Zăresc doar sălcii zvelte-n luminiş.
Mă duce val-virtej o gloată oarbă,
în luncă mă trezesc trîntit pe iarbă.
Un trecător grăbit m-a îmbrîncit. 10   Din cer o barză cade liniştit.
Pe-asfattul ud clipeşte un felinar, •' Stă prima stea pe-al apelor hotar.
246
247
Blagosloveau; troiţele cu capul 20  Atltor sfinţi uitaţi ne făceau semn.
343. Dram de seară
Dar noi, nebuni, nu ne-am oprit trăsura, Ne-am dus — păgîni grăbiţi — spre Polovraci: De pretutindeni ne-arăta pădurea Copaci schimonosiţi ea nişte draci.
1  Ţi-aduci aminte seara de sub munte In ţara ce priveşte către Jiu? Catapeteasma culmilor cărunte Purta chenar de aur stacojiu.
5   Mestecenii cei albi veneau in pilcuri De luminări cu sfeşnice de-argint; Soborul stelelor citea cu tilcuri Adinei, in stranele de mărgărint.
Şi cum treceam pribegi cu toamna-n ţară, 10  Ardeau mestecenii frunzişul rar Şi-1 dăruiau în lacrime de ceară Topite-n pacea mare de altar;
Pleşuvii munţi Ingenuncheau in zare Trudiţi de mers ca peregrini bătrini. 15  Mătăniile de oi coboritoare
Se deşirau in drumul de la stîni.
Bisericile vechi, purtind potcapul Monahilor pe turla lor de lemn,
248
249
344. Imagini, toamna
1 Se clatină galbene pasări
uşor pe părul din vie. Nu, toamna îşi pregăteşte
iar stolul de frunze pribegi. E aerul limpede astăzi
ca apa-n piciul de munte, Şi singur un nor mai sclipeşte
pe ceruri — un păstrăv de-argint.
345. Pasărea toamnei
1 Pădurea rârilă de sunet şi frunză, Mulţi granguri cu boabe de soare rechemi In seara ce umblă, prin ulmi să se.-ascunză? O pasăre sură cu zbor obosit.
5 Uşor să n-o sperii, prieten — uşure. Despică in taină frunzişul s-o prinzi. Dar iată-şi desface aripile sure Greu pasărea toamnei în zbor obosit.
Tăcută, pe cracă uscată se lasă, 10 Departe, departe, să nu poţi s-ajungi. Şi-n linişti de aur, foşnind a mâtasă, Sur, fişie-n frunze un zbor obosit.
lai praştia? Frate, ai ginduri haine? Stai! Moartea porneşte cu aripi şi ea — IU Şi-n sura .pădure străină de tine, Plingi pasărea mută cu zbor obosit.
250
251
346. Cişmigiu de toamnă
347. Poetul
1 Verde nou al primăverii, roş al florilor de vară, Toamnă, galbenul din frunza ta tirzie mi-e mai drag, Fie că-n velinţi tăcute inimi de-aur le presară, Fie ca foşneşte-n taina mătăsosului tău steag.
5 Zi senină, zi rodită ca o poamă de lumină, Cită floare prea devreme scuturată, te-a dorit Să te pot culege astăzi — cer şi suflet şi grădina — Cişmigiule de toamnă, de-amintire biruit.
1 Zidarul daruri tari aşează, Şi creşte zidul din belşug. Ţăranul ţarina brăzdează, Şi pînea iese de sub plug.
-5 Pescarului In riu răspunde Argintul undiţei, şi-n unde Un păstrăv — aur tremurat. Şi răsplătindu-i viclenia, Vierului ce sapă via, 10 Paharul varsă vin curat.
De pe podul ce oglindă arcu-ntins al pietrei Bale 10 Peste apa unde lebezi dorm pe teiul tremurat, Cine m-a chemat pe nume, cine m-a oprit in cale? Umbra ta de altădată şi un ram inglndurat.
Verde dor al primăverii, foc al dragostei din vară, Toamnă, părul de-aur moale al iubirii mi-e mai drag 15 Cind strivesc şi ani şi zile ce covorul tău presară
Şi-mi foşneşti a moarte-n suflet, mătăsos şi galben steag.
Tu singur, stai năting deoparte Legat, ca umbra de zaplaz, De înflorirea ce nu-mparte La nimeni fragedu-i obraz.
15 N-ai sapă, plasă, plug. mistrie: Cu ce poţi prinde ce-o să fie? Cu gol In mîini, mereu milog? Cind baruri binecuvîntate Răsar în strai de noutate
20 In sufletu-ţi rămas zălog.
252
253
348. Vraciul . •••• . < 349. Drumuri
1 Prin astrolabe, hărţi, hrisoave moarte,' ■ " Şopirie, şerpi şi bufniţe-mpăiate,  * -Zadarnic cerci puterea lui — ai parte Doar de bucoavna strîmbă de.pe carte.
5 Ca tine şi ca mine e, şi n-are :
Nici barba lungă, nici halatul mare,-' Cind nu-1 aştepţi atuncea iţi năzare Atit de simplu că te-a prins mirare '
Că »u poţi face tu ceea ce face. 10 Pricepi tot ce-ţi vorbeşte deşi tace, Cum pomul lasă umbră, el dă pace, ' Şi citeodată, seara, se preface
Că ia un pumn de lut şi că-1 frămîntă, Cum fac copiii ce pasc vitele la ţară^.. Io Şi-o pasăre adevărată ctntă
Şi scapă vie palmei lui şi zboară.
1 E drumu-n dimineaţă ce euie la pădure Şi fără pod îşi udă piciorul în piriu, Cînd lasă orice tufă de zmewat să-1 fure Şi de-orişice poiană uitată-i pare rău.
5 Iar peste mări, de soare ursit să fie dungă In spuma de o clipă pe valul milenar, O, cît mai drag e drumul ce tremură s-ajungă La liniştitul ostrov visat de marinar.
Dar cerurile toamnei îl leagănă, şi-n mine 10 Ca-n ele se deschide strălimpedele drum, Cc mingîie-nserarea cu aripile line A stolului ce-n zare mai clatină un fum.
254
255
INTERIOR 350. Inserare
Deschide ochii. Seara In geam se depărtează
Şi casele şi pomii s-au dezrădăcinat:
Plutesc spre nesfirşitul Beninului curat,
Şi totuşi nu te teme, căci mline ne vin iarăş —
Dar gustă clipa-n care un Dumnezeu creează
Din fiece lumină o stea ce-a tremurat
De dorul fără margini al cerului tovarăş.
Tot ce vedeai cu ochii, de-acum s-a turburat. Tot ce-atingeai cu mina, de-acuma încetează: 10 In tine faţa lumii Ia faţă s-a schimbat, închide ochii. Noaptea te binecuvîntează. închide ochii bine, să vezi adevărat.
351. Interior
1 Pe scrinul scund, pe masa de mahon. Cleştarul cupei picură amurg. Pe liniştea lăutei fără zvon, Pieziş petale de lumină curg.
5 Atinsă, struna tainic a sunat... Şi Sîn-Nicoară din icoane vechi Rămîne mut cu deget ridicat Şi cîntecul tăcerii în urechi.
Se cern garoafele de Luchian 10 Şi slngerate cad din rama lor, Prin florile unui chilim oltean Sperioase păsări se inalţă-n zbor.
Pe-o strachină un cerb a tresărit.. Şi de pe raft, din fiece volum, 15 Poeţii ies s-asculte liniştit
Un cîntec risipit ca un parfum.
256
257
352. Căprioara de porţelan
Şi zile fug şi trece an de an... Imbătrinesc... şi-un pui de căprioară Deschide mari doi ochi de porţelan 20 Din lumea unde moartea nu omoară.
1 Pe masa mea un pui de căprioară Prietenos deschide ochii puri. Şi dacă în poiană o să moară De glonţ rănit un frate dki: păduri,
5 Şi dacă la izvoare o să plîngă Cu botul ud de sîngele prelins, Ştiu bine: Nici o moarte n-o să frîngă Căpriţa liniştită cu trup nins.
Ce clar priveşte! Parcă Înţelege 10 Că umblu să-i fur taina Într-un vers. Dar care vers veni-va să mi-o lege Cum sta oprită-n suflet şi in'mers?
Cu capul mic şi fin lăsat pe-o parte, Ciulind uşor urechile-i de ciută, 15 Pîndeşte cum pîndesc după o carte Făptura ei necunoscută...
258
259
18

353. Miniatură persană 354. rosu
1 Albastrul şters al cerului de seară Coboară ca să-nalţe chiparizi întunecaţi, din care pieziş zburară Colunii albi. Lungi gene să deschizi.
1 Amurgul suflă aur verde-n geam — Un pom cu foi de foc e un mărgean, Sub pavăza tomnaticului ram Se-aprinde somnul apei din borcan.
5 Să vezi într-o grădină cercuită De piatra zidului în trandafiri, Cu ochi prea mari şi degete subţiri, Fecior de împărat cu-a lui iubită,
5 In cercul luminosului cleştar, Trei peşti de aur roşu s-au lăsat închipuind pe-al zărilor hotar Trei păsări într-un zbor îndepărtat.
In rochi de fir şi de mătase verde 10 Şi cu şalvari de borangic prin cari Ca luna plină printre nori fugari, In joc molatec, trupul gol se pierde,
La nesfîrşit de sticlă se lovesc, 10 In străveziul aer ca-ntr-un zid, Şi raza evantaiului ceresc, Stropind luciri, o închid şi o deschid.
Pe cind o căprioară fără teamă De mingîieri, le-ntinde botul sfint — 15 Şi se privesc tustrei şi nu-şi dau seamă Că veacul lor s-a dus de pe pămînt.
Şi-n geamul de penumbră fumuriu, Cînd apa Înnoptează pină-n fund, 15 Trei raze, logodind argintul viu, In colb muiat de lună, se ascund.
260
261
18*
355. Lalele
356. Cleştar
1 De pe podele urcă valuri moi De umbră şi pe masă se întind. Oglinda-şi limpezeşte iazul mort într-un izvor cu seara cristalin.
.5 Lumina zboară vie peste geam. Amurgul din afară le-a uitat Lalelele ce galbene mai ard în sfeşnicul subţirelui pahar.
Potirul nou al florilor e pumn 10 închis uşor pe eite-un licurici. Potirul lor de porţelan acum îşi stringe-n umbre focul licăriţi
Lalele stinse din odaie fug, Oglinda-n apa morţilor le ia, 15 Năluca lor în vis rămîne fum. Aşa doresc şi sufletu-mi să stea.
1 în faţa ferestrei am pus o oglindă, Mălinii grădinii se scutură-n ea. Petale răzleţe în zbor se perindă Petale nebune n-apucă să stea.
5 Să prind neaua verii ai-o floare ce moare, în faţa oglinzii am pus un pahar, într-însul răpisem o rază de'soare ■ Curată ca trupul crescut din cleştar.
Să-opresc desflorirea şi clipa plăpindă, 10 Din zori plnă-n vremea cînd umbrele curg. Cu vraja şi vrerea şi visul, Iţa pîndă Voi sta să mijească-n oglindă amurg.
Atunci doar — iatacul, privirii cind scapă Şi-1 vezi, înăuntru de suflet, închis — 15 Paharul primeşte pe-albastra lui apă Petale ce pururi palpită în vis.
262
263
357. Icoana cu busuioc
1 Pe zidul alb, spoit curat, Argintu-i vechi se desluşeşte tntr-un arhondaric uitat In zvon de clopote de Paşte.
5 De clnd o noapte ne-am privit Sub o icoană făcătoare De mari minuni. Sint ani de vis De-atunci şi amintirea moare.
Nici mlnăstirea n-o mai ştiu, 10 Nici care Îmi era iubirea, Dar din trecutu-mi azi pustiu, In busuioc uscat Învie
Icoana sflntului noroc Cu-argint de suflet Învelită... 15 Şi-o văd mereu şi-n piept o port Ca o lumină liniştită.
358. Somn curat
1 Prin perne-n moliciunea lor de puf Cu trupul descordat ca şi un arc, In somn, fetiţa-şi lasă braţul pur Să curgă-n vis ca şipotul în Mai.
5 Bălaiul păr în bucle-a rlurat Lumină vie pinâ pe covor. Aşa dormind văzui pe cer un ram In noru-i alb ce n-avea Încă foi.
Aşa dormind am pomenit un riu 10 Cu muguri mari de stele la un bcoc... Şi m-am mirat şi m-am cutremurat Şi-am împietrit de teamă să n-o scol.
264
265
359. Cînlec de leagăn
360. Alt cînlec de leagăn
1 Dormi, dormi, să te-adorm ţi-am adus
Fluturii, frunzele, florile
Şi norii tiviţi de apus
Ce zboară pe sus, 5 Serile, stelele, zorile,
Să dormi ţi-am adus,
Ţi-am adus.
Dormi, dormi, să te-adorm ţi-au şoptit Griul, piriul şi riul 10 Şi moara cu glas adumbrit De vînt potolit, Grangurii, graurii, greerii, Să dormi ţi-au şoptit, Ţi-au şoptit.
15 Dormi, dormi, să te-adorm ţi-au atins
Umărul umbrele, undele...
Sărutul lor ochii ţi-au stins,
Pe pernă au nins
Visele, vrerile, verile... 20 Şi somnul te-a prins,
Mi te-a prinţ.
1 Să-mi adorm copilul — Im şi lin, tiptil, Leagănă-mi-I cintec, clntec leagă-mi-I — Prind de geamul lunii, Unde trec cohmii,
5 Sufletul din mine, sufletul ca bruma, Să nu vadă bine cit de rea e lumea. Uşure, uşure, uşure de tot, Să-mi adorm copilul visului, să pot.
Să-mi adorm copilul — greu şi greu şi greu, 10 Inimă nu bate, inimă mereu —
Fă-te să se culce,
Slnge: şoaptă dulce,
Lacrimă amară: murmur de izvoare,
Să n-audă'» seară cit de mult mă doare. 15 Uşure, uşure, uşure de tot,
Să-mi adorm copilul visului, să pot.
266
267
CALENDARUL VIEI
361. Artă poetică
I Mi-am urzit din sunet şi coloare, Din cuvinte dure, zi de zi, Turnul versului Înalt In care îmi adorm durerea de-a trăi.
5 Zi de zi şi lună după lună, Izvorăsc din mine ca din mări Insule de ginduri, ce adună Clnturî fremătlnd peste uitări.
Ani de ani şi clipă după clipă, 10 Vierme de mătase m-am făcut, Fluturul simţindu-1, ce-n aripă O să-mi schimbe braţele de lut...
Dar cum stau cu lampa lingă mine Şi cum scriu: un singur ţipăt greu 25 Din odaia-ţi de bolnavă vine — Şi ce mic, ce gol e visul meul
268
362. Mărţişor
1 Priveşti de  pe poteca ce urcă-n deal la noi, Din zbor intiia barză cum cade pe zăvoi.
Vezi trenul care intră incet de tot în gară Şi omul care sapă şi plugul care ară.
5 A nins cu nea de floare pe prunii din livezi Şi munţii de la Rucăr cu iarna lor li vezi.
Auzi pe sub podgorii un cline care latră.
Te simţi legat de toate — nu poţi urni o piatră.
Aceste lucruri simple ce veşnice Iţi slntl 10 Ce sfîntă bucurie descoperi In pâmlnt.
Ce limpede te cheamă un cuc: odată, două— De fiecare dată ţi-e mima mai nouă.
De fiecare dată mai trainic te uneşti Cu farmecul acestor privelişti cîmpeneşti.
269
15   în gară, iată trenul a început să mişte.
Toţi pomii ninşi, pe dealuri îi flutură batiste.
Gilgiitor, din iarbă un şipot s-a trezit, în tine şi prin ramuri e cerul limpezit.
Ce rîsete, ce chiot pe drumurile viei — 20   Pe unde-au mers părinţii îţi duei şi tu copiii.
O nouă viaţă astăzi de viaţa veche legi,
Dau muguri pretutindeni din veştedele crengi.
Cu apa ei lumina ţi-a botezat cîmpia. Ce pate e pe omul în aii» te sa^ă via,
25   Pe barza ce se duce pe Argeş tot in sus, Pe-adincul rost al: Vieţii Ja pare. te-ai. supus.
270
363. Prier
1 Bubuitor, furtuna lung pe zăvoi răsună,, Ca o calească-n goană pe o podişcă, tună.
Cad firele de ploaie şi-soarele cu acul Luminii mi le coase ca să cîrpească sacul
5 Acestor nori zănatici cari lasă tot mai rare Rubiele transparente, pomană pe cărare.
Miroase gardul viei'a iarbă şi a ploaie.
A tras din nou furtuna cu puşca prin zăvoaie,
Dar n-a putut să-mpuşte. vezi, pasărea ce are 10 Polei pe vîrf de aripi şi-albastru pe spinare,
Ea zboară, sparge norii, aşterne pe hotar Seninul primăverii cu sufletul tău clar.
Departe-s norii negri, îţi fluieri clinii şui, Spre fetele ce sapă clntînd In vie, sui.
271
ZImbeşti Ia toţi copacii — ei astăzi Iţi sint fraţi — Şi uiţi de Capitală, de genii, de confraţi.
j   fi 364. Florar
La Capsa, in bocalul lor de literatura,
Stau — gogoşari — maeştrii acriţi de-atita ură
Şi castraveţi — discipoli verzui oa murătura: 20 Doct, picură oţetul tn şvarţuri. Cască gura
Prin abureala sticlei, din stradă, liceene...
— Păzeai — printre picioare, zbucnind din buruiene,
Vătuiul o tuleşte de vale... şi-a fost dus.
Toţi clinii după dlnsul — iar tu priveşti de bus,
25 Rlzind cu hohot, fuga ce-n ripă se prăvale... Zău, nu regreţi că astfel n-ajungi In manuale.
1 E Mai şi-n' codru cucul Îmi cintă drept în faţă. Cu soarele poteca porneşte-n dimineaţă —
Cu drumul şi pădurea, hai murgule, la deal! M-oi legăna In pasul tău legănat de cal,
5 Prin pînzele luminii zări-voi de departe Şi Argeşul şi lunca deschisă ca o carte,
In care — slove negre — un eîrd răsleţ de oi înşiră versuri simple la margini de zăvoi.
O, cit aş da ca Domnul să-mi hărăzească darul 10 Să pot să le descopăr şi eu abecedarul,
Dar sint un om şi nu pot citi decît cerneala. Prin frunzele în tremur, o pasăre sineala
Din pene îşi arată — să fie cerul, ea?
Pe vîrf de deal, strîng frîul şi mă ridic in şea.
272
273
U S-o luăm spre Valea Popii, s-o luăm spre Valea Mare, Spre Izvorani să mergem? — Tot una mi-i. în zare
Negoiul alb m-aşteaptă de ctnd copilării. Hai, murgule! şi du-mă, în voie, unde-i ştii.
365. Ciresar
Străbate o pădure, coboară şi iar suie, 20 Ajunge o poiană în cap de cărăruie.
La poalele poienii, dosită de arinişti, O apă lin îşi mină strălimpezile linişti.
O moară stă bătrînă, uitată de plriu De oamenii din sate cu holdele de grhi.
25 Dar roata ei mai cîntă, de apă dusă rar. Şi macină polenul luminii din Florar. .
1 Deschide poarta lumii cu coşul de «ireşi! S-au îmbrăcat cireşii in roşile cămeşi
Şi zarea in lumină de aur in spre seară.
Auzi cum ctntă-n luncă, lung, roata de la moarăl
5 .Arinii ei din sita uşoară de frunziş îi cern pe-oglinda apei luminile furiş
Şi săgetînd penumbra la stăvilarul morii Se-alungă rindunele şi fulgeră prigorii.
Călare vii in voie pe bunul buiestraş 10 Pe care iarba-n margini de şanţ s-o pască-i laşi.
Ţi-au cunoscut prin ramuri mari pălăria moale Şi-n drum iţi dau bineţe cosaşi ce merg la vale,
Dar te gîndeşti la fata morarului ce are Obraz ca piinea rumen şi-n păr mălai de soare.
274
275
U — Opere, voi. U — l. Pillat
15 Te-aşţeaptă eolo-n umbra cea verde sub arţari — A alergat şi-şi ţine cu mina sinii tari
Şi mici ce bat odată din două aripi sub Cămaşe, cum ar bate din aripi un hulub.
Mici numele, nici neamul nud ştii — ştii că ţi-e dragă: 20 Cu drag ii culegi gura.gustoasă ca o fragă,
Şi-un trup cu miros proaspăt de proaspăt măciniş Pe malul gîrlei limpezi se Iasă pe prundiş.
Se duce apa — fata s-o duce ca şi ea. Copita-şi bate murgul ce nu mai vrea să stea,
25 încaleci, îi dai drumul, scapi friu-n pumnii tăi — Te duci prin griul serii cu cîntec de cîrstei.
366. Cuptor
1 Şi-a pus, Be vede, Domnul pămlntul In cuptor De coace ca o pită sub cer dogoritor.
Prin iarba arsă greieri cu ţiriit prelung Tăcerea nesfirşită a zilei o împung,
o Tar apele luminii se joacă pe zăvoi.
La iazul scurs dorm bivoli cu botul In noroi,
Dorm oile în roată, cu umbra, sub stejar, Ca pietrele de moară dorm boii lingă car.
Şi pe sub car cosaşii cu capul pe cojoc... 10 Pe cer, vulturul negru virează stînd pe loc.
Fişîituri de coasă se-aud în vreo poiană, Dar tac înfricoşate de-a linistei dojana.
276
în vînt  — dar unde-i vlntul? — se-ncearcă Dar tace şi-ea de teamă să nu trezească via...
277
19*
15 în casa răcoroasă şi cu obloane trase,
In vechea mea odaie vrea visul să mă lase —
încet îmi deschid ochii să nu mă-nşele parcă; Trecutul şi-amintirea tot gîndu) mi-1 încarcă.
Pe valuri de lumină las vara să mă poarte — 20 Dă mi tu, bibliotecă din vremuri dragi, o carte
Vrăjită cum e cartea ce o citeşti intii, Să-i pun iar talismanul deschis la căpătii.
Din rafturi iau volumul şi Robinson C.rusoe Cu papagalu-i verde îmi intră iar in voie.
25 O, Doamne, ca tovarăş de viaţă ţine-mi-1 — Păstrează-mi pin-la moarte un suflet de copii.
367. Gustar
1 Nu-i vară şi nu-i toamnă: e vremea cînd in tine Pe înserări senine, un dor de ducă-ţi vine,
Cind nopţile sint clare şi cerul e paharul Do sticlă care zvirle cu stelele, ca zarul
5 Po drumuri depărtate să prindă călătorul. Pe casa părăsită voi trage greu zăvorul
Şi voi pomi la ceasul cind toaca bate rar... Tăind călare vadul sub lunca dîu hotar.
Opri-voi muigu-n spume pe malul rupt de ape 10 In ochi să-mi iau atita cît sufletul încape:
Zăvoiul plin de umbre, ca un altar colina Şi-n soare apune munţii încremenind lumina.
Sorbi-voi haiduceşte privirea pînă-n fund Şi pe cleştarul serii nu voi lăsa, rotund,
278
279
15 Decît un bob de rouă ce licăre plăpind — Intîia stea îmi arde în noapte şi în gînd.
String bine calu-n pulpe şi pinteni dau s-ajung La hanul vechi ce-aţine sub plute drumul lung.
îmi leg de-o plută murgul şi bat in poartă silnic 20 Ca-să-mi răsări, voinică, hangiţă str'nsă-n vllnic,
Cu Ochii de vădană, cu braţul alb şi plin — Să-ţi cer culcuş la noapte şi o oca de vin.
Mi-aduci, cu raţa friptă pe varză, vinu-n oală — Te-ntreb mirat: — Să fie chiar hanul lui Mmjoală?
25 Dar nu răspunzi ş,-n juru-mi e cald, icoană nu-i Miroase a iubire, a mere, a gutui.
368. Vinicer
1 Ajuns în miez de toamnă, iţi dai cu spaimă seamă, Cînd chiotă culesul în drumul lui spre cramă,
Că despre lucrul viei vorbit-ai prea puţin. Şi totuşi — o, poete uituc — ce subiect plin
5 De poezie gravă aveai la îndemînă: . Cum viţa peste iarnă adoarme în ţarină
Ca omul de la ţară culcat in ţintirim — Dar taina adormirii acesteia n-o ştim
Apoi Prier cind vine pe-Argeşului apă, 10 Cum săpătorii viţa pe dealuri o dezgroapă;
Cum tremură golaşă ca pruncul şi-o botează Şi mierla cu un cîntec şi soarele cu-o rază;
Cum coardele le leagă vierul de arac, Cum taie joarda slabă şi lemnul prea sărac.
280
281
15 Dar phnsul Bfint al viţei nu., Vfij ^ tu ^ Cu lacrima lui dară, de ochi vindecătoare?
T
D«r despre sulfatare nu pomeneşti nimic Nici despre boala viţei ce „filoxeră"-* zic!
369. Brumară
Cum vrei atunci, poete, ca un viticultor 20 Din cartea-ţi să culeagă un sfat folositor:
Pe raftul librăriei, uitată, o să şadă. — Poveţile şi tihnii le Ştiu de mult. O cadă
Cu must df tâmiioasă mai bine să-mi aduci, Şi în ceardecul casei, in tihnă şi-n papuci,
25 Ca Anton Pann de vesel, cînd da   de un nerod. Cu metodologie să bem al viţei rod.
1 Cu soarele azi galben ca fagurii de miere,
în jurul meu se-nchide un măr boltit de mere.
Din ram eu rup ca-n basme un rod de-aur şi O, pom vrăjit de toamnă, nu poţi să mă reţii.
5 Prin ramuri desfăcute uşor de mina mea, Zăresc comoara viei şi-odihna ei mă vrea.
Sub un butuc de viţă rămîn culcat pe spate Privesc in gol la cerul cu ape neschimbate.
In mină iau ciorchina cu bob de chihlimbar 10 Şi o ridic spre soare, sus — Raza lui cu jar
Fantastic o pătrunde: un lampion aprins; îi sug lumina dulce şi focu-i m-a cuprins.
282
Beau soare — Dar un piersic cu braţu-i gol m-agaţă Şi îmi lipeşte sinul, pietros şi mic, pe faţă.
283
15 Eu îl sărut cu dinţii şi poama lui cu sîngc Stropeşte pătimaşa iubire ce o fringe.
O, toamnă, vrăjitoare mai tare decit moartea La tine intr-un slujbă cît mă va ţine soarta.
Dă-mi frunza ta ce sună cu galbenii din lună, 20 Dă-mi pe covorul foilor iar ccboritul oilor;
Dă-mi în zăvoi sitari), pe mirişte ogarii,
Şi  peste zarea drumului;' albastru, sulul fumului; ■
Dă-mi în iatac sulfină, pe ceruri dă-mi lumină. Şi scincetul cocoarelor pe liniştea ogoarelor;
25 Şi dă-mi un nuc stufos, la umbră să stau jos, Să scriu pe fruntea gliei tot calendarul viei.'
370. Brumar
1 Pe umeri iei sumanul şi fluieri după cim. Poteca suie dealul prin via din bătrini.
S-au înroşit cireşii,. îngălbeniră- nucii,
Ce străjuie cu bruma de pe Brumar butucii.
5 Acolo unde chiot şi cîntee furâ-n toi, Kăsună-n guri de pivniţi ciocanul pe butoi.
Dar soarele şăgalnic acoperă cu-aramă Şindrila putrezită şi muşchiul de pe cramă
Şi raza lui de aur prin corzile   de vii 10 La strugurii luminii te-ndeamnă să mai vii...
Poete, te îmbată de-acuma doar cu soare.
Auzi? — scincesc în ceruri, lung, şiruri de cucoare.
Dar cîinii tăi zburdalnici alungă din tufiş Tărcate coţofene zbucnind în  zbor pieziş.
284
15 Zimbeşti amar la pana de nea şi de cărbune — Gindeşti Ia zile rele, gindeşti la zile bune,
La traiul vechi ce calcă cu pasul tău tăcut Pe-acest pămint pe care de mic l-ai cunoscut,
Şi te întrebi: zăpadă a început să eadăr 20 Sint iarăşi coţofene ca pete de zăpadă.
Te-opreşti să-ţi razimi dorul de ulmii fără foi, Te-opresti să-ţi fluieri cîfnii şi toamna înapoi —
Revin în goană ciinii, dar toamna nu mai vine Să-ţi culce la picioare credinţa ca un cîine.
25 Şi singur cu poteca şi clinii iar cobori
Sub ceru n care-a iarnă Bcincesc prelung cucori.
371. Undrea
1 De ieri albine albe pe via ta roiesc —
Toţi prunii şi toţi merii în iarnă înfloresc.
Petalele cu aripi de gheaţă cad domoale
Pe un covor mai moale ca iarba cea mai moale.
■5 S-au şters din faţa ţării şi drumuri şi poteci — Stă Argeşu-n zăvoaie cu tălpile lui reci
Şi nu cutează moşul pe prund măcar un pas. Izvoarele cu barba în ţurţuri au rămas
Şi streaşină făcindii-şi la ochi cu palma minii, 10 Tot căutind cărarea, stă cumpăna fintinii.
Auzi întii un zgomot, apoi — deodată — clar Ga picături de ploaie pe-o apă de cleştar.
Sînt clopoţeii sănii: ascultă-i bine cum O flamură do sunet îţi flutură pe drum.
286
287
15 Aproape, mai aproape, sub dea], la deal, pe deal, Iţi sună la ureche o toacă de metal...
Dar în odaia cramei cu focul in cămin, Aduci pentru prieteni urciorul cel mai plin.
Te-aşezi cu ei Ia masă, citeşti şi prociteşti 20 Şi vinul vechi si vinul mai nou ce-1 pritoceşti.
Butuc» ard in sobă cu trosnet şi scinteî. Din rodul viei tale eşti bucuros să bei —
Cucernic pentru oaspeţi ridici cîte-o bărdacă, Pe fraţii-n poezie nu-i uiţi cu cana seacă.
25 Şi, ca poet al viei serbindu-i sfiritul hram,
închini pentru lloraţiu, Virgil şi Francis Jammes.
372. Chenar
1 „Perdelele-s lăsate şi lămpile aprinse"
Frumosul vers anume îl chemi acum în minte,
Vreun critic sa te-nveţe, discipol să te facă — Estetului, din milă, inchină-i o bărdacă.
5 Gindeşte-te Ia omui acela din Mirceşti, Senin la gura sobei ca tine — îl iubeşti.
Dar lasă, desmorţită din somn de focul tău, Să zbîrniie o muscă lovindu-se mereu
De limpezimea-nchisă a geamului, pe care 10 Nu toţi să o priceapă — vezi bine — sint în stare.
Ghenar veni cu vînăt amurg şi roşii zori... Şi mă gindesc că dacă ai i* şi vînător
Te-ai duce după iepuri in lunca ta ce este Sub chiciura din sălcii poiana din poveste.
288
289
15 Şi i-ai găsi sub tufe pitiţi, ca bulgări mari De-omăt, ciulind urechea deodată la ogari.
In liniştea deplină a iernii se aude împuşcătura tare cu lungi euouri surde.
Măcieşul cel mai negru te miri de-a Înflorit!1 20 Nu — şi-a lăsat doar viaţa un iepuraş rănit.
Priveşte-1: pe cearceaful zăpezii se sfîrşeşte Ca un copil cuminte ce-n patul lui boleşte.
De-aceea, ştiu, tu puşca în mină nu vei lua — Vei reciti poeţii iubiţi la vatra ta,
25 Şi-n serile de iarnă tihnit vei aştepta,
Din must — vin clar, din suflet — vers limpede, să dea.
373. Făurar
1 Pe dealurile ninse mergi astăzi la pădure, Cobori spre Valea Mare sub cerurile sure,
Şi fagi cu coajă albă, la şipotul de leac, Ca stranii colonade de templu se desfac.
5 Te-opreşti să bei din apa curată ce dă viaţă. Iţi spune pădurarul: — E şipot sfint, nu-ngheaţă.
Şi dă să cheme basmul vechi al izvorului...
Dar nu-1 asculţi, ţi-e gîndul — vezi tu — la fata lui.
îţi aminteşti bordeiul poienii, toiul verii, 10 Şi clinii care latră doar, doar o să te sperii.
Şi fata răsărită In drum ca din pămint, Şi ploaia de lumină a soarelui in cring.
Şi gardul viu şi umbra pădurii tremurate, Potecile, răscrucea — iţi aminteşti de toate:
290
291
20
15 De muşchiul caid pe rîpa de unde-n codru vezi Coiinele albastre cu vii şi cu livezi,
De guruitul duice-al porumbului sălbatic, De fata mai sfioasă ca un porumb sălbatic,
De serile sub fagii prieteni clnd o stea 20 Se anina de frunze ca fata să mai stea...
Iţi aminteşti de toate, vezi toate: ochiul, geana...
— Moş Pavel, ce-ţi mai face, de-acum un an, Ileana!
— Boierule, am dat-o după un cîrciumar
De prin Lereşti; e omul chiabur... Auzi doar răr
25 Cum sună şi răsună, departe, in pădure, Auitor, a moarte — departe — o secure.
ELEGII 374. I Cloşani
1 De treci Baia de Aramă, de departe vezi albind
— Stai Căline — nu pădurea ci toţi munţii de argint, lată Piatra ca o cloşcă, iată puii ei: Cloşanii — Şi deodată uiţi Florica şi deodată uiţi Miorcanii
5 Şi deodată intri-n ţara basmului ce-1 credeai mort, Unde totul Îşi păstrează vechiul suflet, vechiul port. Tînăr ca un du de munte, proaspăt ca un cer pe ape...
Vale, inimă închisă pe trecutul ce-o încape, Vale-a Motrului, ursită ca Domniţa din poveşti
10 Să tot doarmă neschimbată pînă o dezvăluieşti, Vale-ascunsă aşa bine printre munţi că niciodată Zborul vremii de pe culme umbra sură nu-şi arată. Cum să vină clnd şi astăzi, cind de veci, neveste torc De-a călare, şi din munte tot in Dacia se-ntorc.
15 Cum să vină cînd se-nalţă glasul morţii ca o rugă Către zeul trac ce mişcă apele de la irugă Şi din scoc le năpusteşte peste roata ei de lemn. Cum să vină pe pămintul unde şi-azi păgînul semn Bradul morţilor şi-usucă dorul verde pe morminte.
20 Azi ca ieri se duc cosaşii cu lăuta înainte
Chiotind pe drum de clacă, prin fineţe, de te miri încotro pornesc pandurii celui de la Vlădimiri.
292
293
20«
î
Azi ca ieri bisericuţa stă în inima poienii — Pustnic alb proptit in bîrnă işi aşteaptă pnporenii,
25 Azi ua ieri să-i ia la nuntă, azi ca ieri la ţintirim... — Moşule, castanii ceia cin-i-a pus1 — la, Nicodim Gînd monahii lui veniră să se-aşeze la Tîsmana... Tot trec fete din Tanagra, sus pe cap purtindu-şi cana Sau urciorul plin de cerul răsturnat intr-un izvor,
30 Şi sub fagi, Ia umbră deasă, spune-n fluier un păstor...
Suflete, de ai credinţă, braţule, de ai putere.
Bate apa înspumată cu nuiaua de alun —
Cer şi rîuri, munţi şi codri, strîns sa-i legi, sa mi-i aduni.
Să mi-i dai să pot cu pofta de copil, cu dor de lotru
Să te fur, vrăjită vale, si mai repede ca Motru,
Care scapără prin pietre şi tot scapă, să te duc
Strinsă-n suflet, sirînsâ-n braţe, ca o pradă de haiduc.
Fluier ciobănesc şi Motru, rîu si suflet, ce descintec V-a trezit în pacea serii murmurînd acelaşi cîntec? Ce descintec curge-n mine? Cum se face?... Se desfac Cunoscutele privelişti in bătrimjl tău conac. 35 N-am mai fost sici şi totuşi mi-amintesc de altădată Şi Îmi aflu cu uimire ţara mea adevărată Cum descoperă copilul basmul presimţit de mult.
Demult... Cine-a rostit vorba ucigasa? De demult...
Ca o pasăre de noapte, umbra sură iată-o, creşte, 40 De pe culme peste vale se coboară, se lăţeşte —
Oameni albi şi case albe ca mioare, n-or mai fi;
Port şi datini o să piară an de an şi zi de zi.
N-or mai prinde in oprege trupul zvelt ca un mesteacăn;
N-or mai duce după spate pruncul legănat in leagăn; 45 N-o mai luneca marama nor subţire pe obraz;
N-o să-şi mai intinză pînza aripi albe lingă iaz.
Vezi, bunica şi cu fiica şi nepoata n-or mai toarce,
într-o moară de pe Motru, trei Marine — ca trei Parce —
Firul linei, firul soartei ne-ndurate ce ne ia... 50 Ruga noastră, nici suspinul, să te ţie n-or putea
Tară veche, ţară bună, mult te-om plînge, mult te-om cere...
294
295
375. // Primăvară
Sub umbrarul (oilor Duce drumul oilor Şi se duce şi se pierde Tot pr plai cu iarbă verile, Şi se duce şi se curmă Tot la sttnă lingă turmă. Şi ti ştii seama lui. Seama hti şi-a dorului. Grijile mocanului. Inima ciobanului...
1 Primăvară! primăvară! crapă mugurii la baltă, Sălciile verzi le-ndoaie virilul cu sudare caldă, Pe poteci sfios se-ntinde umbra nouă-a foilor — Primăvară, mama noastră, dă-ne drumul oilor, 5 Drumul cel pierdut pe care 11 mai ştiu din sat bătrinii... Doru-n mine Înfrunzeşte: dorul turmii, dorul stinii. în zadar mă-nchid in casă şi m-ascund pe după cărţi, Dor de ducă mă ajunge, dor hain din zece părţi: Buchiile le zăpăceşte, glndurile le Încurca.
10 Văd un gol de munte-n soare si văd turmele cum urcă; Tot aud cum latră cilnii, cum tălăngile răspund Cînd adine ca vintu-n frunză, cind ca ape vii pe prund, După cum coteşte drumul mai departe, mai aproape, Spre lumina de poiană ce prin fagi răzleţi Încape...
15 Turme vechi ca munţii ţării, cu cirlan şi cu mioară, Suie plaiul şi-1 wboBiă, pentru-a citea mia oară? Duc cu ele de departe dorul nostru, tot aleanul Făr-de zarp ca Buc pagul, nesflrşit ca Bărăganul.
Duc cu ele dorul brazdei, dorul frunzelor de nuc, 20 Dorul satului şi-al ţării, dorul dorului îl duc... Vin cu cintecefe toate de la Nistru pîn-la Jii, Şi de urcă din poveste sau aievea, nu mai ştii — Ungureanul şi Vrînceanul din baladă iată-i iarăş Mioriţă bucălaie, unde eşti să-mi fii tovarăş, 25 Să paşti iarbă neumblată, pe sub brazi, pe la izvoare? Şi cu sarica pe umeri tot aşteaptă baciul mare In lumina primăverii singur ca un zeu păgîn.
Primăvară! primăvară! stau cu dorul de mă-ngin. Crape mugurii la baltă, iasă plugurile-n ţară, 30 Codrii vechi să înfrunzească, iarba nonă să răsară — Dar dă-mi drumul care-1 ştie şi ciobanul şi cioporul, Drumul oilor mi-1 află, el ce mină drept ca dorul Sus la munţi cu fulgerare de-aur viu In soare-apune...
Mioriţă, mioriţă, dorul turmei mă răpune.
296
297
376. III Toamnă la Florica
377. IV Vremea
1 De aur vechi s-a făcut frunzarul; Zăriie-s stinse cum e cenuşa. Deschide uşa. Toamna ne cheamă.
5 Am împuşcat  în  zăvoi sitarul Din urmă: zburase să plece. Vîntul e rece. Toamna ne cheamă.
Via pe deal de mult e-ngropată; 10 Stolul pe cer s-a dus: o nălucă. Dor mă apucă De altădată.
Unde eşti, unde, casă uitată? Unde, azi, sînteţi, zilele mele — 15 Voi, rîndunele De altădată!
298
1 Am oprit in luncă apa curgătoare La un scoc de moară printre verzi arini; Am oprit pe ape lin-tremurătoare Zilele de vară, razele de soare
5 Nopţile senine, stelele şi luna Pentru totdeauna — Vremea care curge n-am putut s-o ţin.
Am închis în palmă pui de rîndunele, Le-am simţit bătaia inimii în chin; 10 Am oprit in braţe dragostele mele... Pasăre de-o toamnă, dragoste cu jele, Le-am cules ca frunza moartă cînd dă bruma Pentru totdeauna — Vremea care zboară n-am putut s-o ţin.
15 Am păstrat în suflet glnduri, vorbe, glume, Zîmbetul ce iartă, plinsetul hain; Am păstrat în minte feţe fără nume Intilnite-n cale şi pierdute-n lume. Le-am cuprins in mine una cite una
20 Pentru  totdeauna —
Vremea, vremea insă, n-am putut s-o ţin.
299
Ti
378. V Marinarul
1 Pe povirnişe dealul .aluneca abrupt
Ca să-şi oprească botul de vie tocma-ti vale Dar sub băltirea vilei oprindu-mă in cale, Privesc cîmpia care adoarme dedesupt.
5 In abureala scrii schimbindu-se în mare, La nesfirşit işi duce un tremurat hotar.
Am ancorat. Acuma sint bunul marinar
Re-ntors din pribegie la vatra primitoare..
Se-nalţă paşnic fumul pe gind şi pe cămin, 10 Se cfiaee tămiioasa sfirşitului de vară —
Dar frunza se apleacă de-o tainică povară
Atinsă, cind o plouă îmbelşugat senin.
Ci sufletul, ce-n vremuri gemu în larg de mare;
Deodată se trezeşte ca vîntul in catarg, ,,. 15 Cind plnze de corăbii albastrul mort îl sparg
Cu aripile albe de berze călătoare.
300
379. VI Toamnă la Miorcani
1 Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită tn marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate şi cu spice şi cu vis...
Şi pe ceruri liniştite şi în suflet şi-au deschis 5 Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vînt nostalgic nalţă aripile călătoare
Şi se lasă în durere să zdrobească griul nou.
Paşii tinereţii mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele. 10 Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vîntrele?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.
O bătrînă-mi toarce firul zilelor de pe fuior;
Prima lacrimă se-nnoadă trainic lingă cea din urmă...
Şi păstori, ieşiţi din vreme, către staul duc o turmă 15 De oi albe ca şi norii unui cer îngîndurat.
Cine m-a legat de mine, de moşie şi de sat?
Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nţclcge, Pentru cine ştie gindul cc-a sortit să se dezlege Frunza galbenă şi coaptă ca un rod cules de vînt, 20 Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pămînt Şi sub foaia veştejită pregăteşti o primăvară, Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară, Fie-ţi milă de făptura mea de om şi fă să fiu — Pe sub nuci, lingă femeie, lîngă fată, lingă fiu.
15 în grădina aurita de lumină şi de frunză — Rodu-n care o dulceaţă înţeleaptă să se-asiAinză.
Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă cfte-un vers Cum din prim culegi o prună fără-a te opri din mers, însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea, 0 O să-i pară — cine ştie — mai puţin amară sarea Lacrimelor sale-n drumul de dureri şi dor ascuns... Binecuvintarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.
302
380. VII Copacilor
1 Trece norul, zboară dorul peste vlrfuri de pădure; Păsările, visurile, mi le fură zile sure — Numai arborii prieteni să mă lase nu mă tem Ei, legaţii de ţarină, nu duc straşnicul blestem 5 Care mînă tot ce umblă, se tîrăşte, fuge, zboară. Ei, umbroşii, umbra vie —- tot aceeaşi — o măsoară. Se înalţă pe pămlntul cel iubit dintru întîi. Niciodată n-o să-şi schimbe nici culcuş, nici căpătîi. Niciodată pentru dînşii ceasul groaznic n-o să vină
10 Cînd uitind de legătura dintre foi şi rădăcină,
Vor porni hai-hui ca mine pe un drum făr-de sfirşit... împăcaţi de cînd e lumea cu văzduhul liniştit, Legănînd tot alte cuiburi şi-alt popor de rindunele, Tot acelaşi cer primeşte falnicile lor timbrele.
15 Au cu vlntul primăverii şoapte lungi şi întilniri, Pînă-n zori de zi le-alină frunzele cu ciripiri Şi cînd joacă şi cînd scapă vîntul sprinten de pe cracă, Rînd pe rînd ca să-1 mingîie toţi copacii se apleacă. Huma neagră îi nutreşte ca şi limpezile ploi;
20 Surd le freamătă frunzişul, dar în lemnul lor greoi Dorm tăcerile vieţii cele-adinci ce sint uuvintul De demult cu care Domnul scoase apa şi pămintut... Eu, de coaja lor lipindu-nii lung urechea, o aud Inima de frate care bate-n trunchiuri de agud;
25 Salcia pletoasă plînge pentru mine ca o soră;
Plopul izvorăşte, proaspăt ca un vis, din auroră;
303
Il purtam de mult in suflet, nalt şi neted, pe-ecest fag; Nici un trup plăpînd de fată nu mi-a fost pe lume drag Ca mesteacănul ce-şi stoarce părul despletit la luna, 30 Ca răchitele ce luciul zorilor pe crengi adună, Ca arinii verzi ce-aşteaptă cerul serii in pîrîu — Dar de pluta din zăvoiul de-altădată-mi pare rău, De castanul ce-mi păzise casa albă pe colină Şi de nucul de pe vremuri — azi cind lumea mi-e străină*
381. VIII Fericirea
1 Podul umblător, pe care am.trecut la Crasna-Leuca, Raza serii, nu otgonul, mi-1 ţinea pe gîrlă greu ca Lanţul dorului ce-n suflet mă petrece nevăzut...
Fericirea? Cine ştie de nu-i moara de pe Prut, 5 Ce pe loc mereu murmură apei veşnic curgătoare? Şi e poate, oglindită limpede-n apus da soare, Lunca de răcniţi şi plute unde mierlele se-ascund. La scăldat o prind copiii şi-o usucă, eoi, pe prund; La ghilit o-ntind neveste colo-n ţărm pe pinza albă.
10 Fericirea? O fi poate chiar căsuţa prinsă-n nalbă A podarului şi fata de pe prispă, cu ochi verzi...
Fericirea? Poate-i umbra unui vis pe care-1 pierzi Şi rămîne- doar năluca dragă sufletului meu ca Podul legănat de apa Prutului la Crasna-Leuca.
304
305

382. IX Invocare
383. X Vrajă
1 Loveşte-mă cu-amnarul planetelor, să fiu Pe vatra veşniciei deodată focul viu, Ce pîlptie, trozneşte şi sare nebunatic:
Dănţuitor albastru cu talpa de jăratic, 5 Cu sufletul de flăcări şi cu călcîiul gol, Pindit mereu de-al umbrei neţărmurit ocol.
1 Sorcova,
Moicova,
Să trăiesc,
Sâ-ntineiesc, 5 Ca un măr.
Ca un păr,
Ch... un... fir...
De... tran-da-fir...
Pe mine nemurirea a prins podiş de stinci. Descătuşă-mi izvorul cu apele adinei Şi lasă-1 pe sub sălcii să fie pînă-n mări 10 O fugă limpezită de-atitea instelări.
Nu puţul ce cloceşte sălciu un pic de apă — Vreau valul viu si verde, ce-aleargă plnă crapă, Dar care-o clipă numai stringlnd in braţe vintul, în străluciri de raze Işi faure mormîntul.
— Yrariule, ascultă-mi rugat 10 Vrdciulc, iţi poruncesc, Piji-să stan să mă eăe^e, Fă-mi din amintire sluga. De pe faţă zvlrîe-mi glug.i. Şi în suflet nemurirea Io Să dezlege
Şi să lege Ce e viu din vremea moartă Ce mă-mpinse Şi mă frînşe 20 Şi mă poartă:
Frunză moartă.
306
307
21 — opere. voi. ii — I. Pillat
Moşul prinde voiniceşte-n mină
Bita răbojitâ de la stină,
O-nvîrteşte peste cap — şi năzdrăvan
25 Ţine-n degete un lung ochean.
„Vrei să vezi"? grăieşte — si-n oglindă Ţări şi mări şi nouri se perindă. Iată Argeşul şi via veche, Morţii mei iubiţi... şi in ureche
30 Glasul lor cu risu-mi Împreună... Dar pe umbra drumului răsună Tot mai rar, tot mai departe, tot mai ^tins
35
40
Ce-am iubit Şi-am îndrăgit Şi s-a sl'irsit. Ce-am. aprins Şi m-a cuprins Şi s-a desprins Ca un măr, Ci un păi-. Ca... un... fir... Ue... tran-da-fir.
384. A7 S-au pierdui
1 Unde-s frunzele pădurii? S-au pierdut. Unde-s nfirii, călătorii? S-au pierd»!. Unde-i rîul ce ne-a dus copilăria Pe oglinda lui de gheaţă? S-a pierdut, o Unde-i risul. unde-i plinsul. unde-i dorul Şi inbireA şi durerea? S-au pierdut. Unde-s ochii dragi odată ca lumina? Umbra genelor plăpinde? S-au pierdut. Unde-i omul ce am fost şi eu odatăJ 10 Viers şi suflet, ca un foşnet s-a pierdut.
308
309
21*
385. XII De voi muri
Bibliografie tematică
1 De voi muri — departe de cetăţi în brazda neagră-a plugului, la noi, Să mă lăsaţi c\dcat pe spate, gol, în mină cu o ghindă de stejar.
5 Şi chipul meu de lut. ce n-a ştiut Să fie sufletului un locaş, îşi va topi netrebnicul sfiu ro%t în valul primitorului pămint.
Dar ghinda va-neolţi. An după an 10 Vor creşte rădăcini in adincime Şi va ieşi din mine un copac Ca ramurile tinere, spre soare.
Ce n-am ajuns cu mii de versuri — iată O împlineşte din belşug o creangă 15 întindă, tremurimhi-şi umbra pp^te Odihna turmelor, ce vor să vie.
310