Ion Pillat
POEZII
1906-1918
1
PRIMA VERBA 1. în catedrală
2. In catedrală
Notre Dame de Chârtres
1 O lumină aurie face flori tremurătoare
Şi le-aruncă şi le prinde în mănunchiuri trecătoare 1 Je-arcuite ziduri negre; în altare curge sînge Cînd în ploaie purpurie de vitralii se răsfrînge.
5 Şi pierdută-n adîncire omenirea se alină;
Fiînte glasuri se ridică; frînte inimi se înclină
1 Vintre sfinţii reci de piatră; iar în umbră îmbrăcat,
Stă norodul ce se-nchină ne-ncetat, ingenunchiat.
Dar de dincolo de moarte, cu surîs neomenesc 10 1 ti icoanele-nvechite sfinţii morţi parcă zîmbesc. Ce le pasă lor de chinul dat mulţimii fără nume Ce se-mpinge şi se roagă şi se stinge iar în lume.
Ce le pasă de potopul de dureri! Curg, nu-i urnesc Veacuri multe ca nisipul şi popoare — ei trăiesc, 15 Căci de piatră le sînt ochii şi au suflet de granit: Obosiţi de veşnicie, pentru veci au adormit.
Notre Dame de Paris
1 Sub bolţile catolici in umbra catedralii Plutea amorţitoare credinţa nevăzută. Văpaie mai albastră ca-n vis cădea cernută Din pacea înstelată a vechilor vitralii.
5 Icoane afumate, scăldate în lumină,
Păreau că redeşteaptă din somnul'ei de veci Durerea unei inimi trecută-n pietre reci, Şi fiece icoană de suflet era plină.
Norod din veacuri stinse, credeai în veşnicie — 10 Din viaţa ta îngustă prin rugă te scăpai Şi mistic catedrala in aer înălţai Spre a uita-n văzduhuri a lutului domnie.
Azi am pierdut credinţa în tine; 'Nemurire! O, Dumnezeu din coruri, azi cerul Tău e gol. 15 Dar sufletul îmi cere cu spaimă un idol, Căci blestemat-ai omul să creadă în iubire.
2
3
ClNTECE DE DEMULT 3. Drumul strămoşesc
4. Legendă
1 E seara — brazii lung şoptesc Şi stă telega-n poartă. E seara — brazii lung şoptesc, S-aşterne  drumul strămoşesc,
5 Iar dorul lui ne poartă.
Luceferi ard de veghe sus, Prelung talanga sună. Luceferi ard de veghe sus, Izvoarele poveşti ne-au spus 10 Ţesute-n mreji de lună...
Departe — caii merg întins, Potcoava-n noapte sună. Departe — caii merg întins, Iar drumul tot e parcă nins 15 Stropit cu stropi de lună.
Zăpadă n-a căzut pe drum, Dar a brumat în mine. Zăpadă n-a căzut pe drum, Doar brazii mari visează-acum 20 Un dor din vremi străine.
4
1 Cu pletele plutind nebune Ca şoimii-n zbor ei au pornit. Lăsindu-şi vetrele străbune, Prin zări s-au năpustit.
5 S-au dus pribegii călători Pe cai mărunţi, săltînd în şele. S-au dus ca umbra după nori Şi  luna după stele.
S-au dus... şi seara la izvor 10 Cu ochii-n zări stăteau femei, Iar fetele plîngeau de dor Cu sufletul la ei.
S-au dus demult... Acum în sat Cu cofa-n mînă o bătrînă 15 De mai oftează pe-nnoptat Cînd merge la fîntînă.
S-au dus... Ciobanu-ntins sub ulmi, Voinicul fugărit pe cal, Mai spun povestea lor, pe culmi, 20 Din flintă şi caval.
5. Cin tec în amurg
S-au dus... şi lunca i-a uitat. Pădurea-n deal s-a veştejit, Izvoru-n vale a secat, Şi ei n-au mai venit.
2 Strunele vioarei tale plingeau. Un cît;tec foarte vechi Se legăna pe ele.
Veneau din vale adieri, •<5 Venea din lunci
Miros de fîn cosit şi ud de ploi.j
Iar trandafiri subţiri, umplînd cerdacul, Spre tine aplecaţi ca spre lumină, Petalele răcoritoare le scuturau uşor.
6. Sbîrnlie cobza
7. Rugat-am norul...
1 Iar sbîrnîie cobza în vuiet uşor, S-aprinde pe ceruri lin nor după nor, Şi plopii din vale se tînguie-n vînt; Domol te cuprinde al serii descînt...
5 Frunzişul e veşted şi zboară-n pridvor, Prin zare se şterge un stol călător, Vin cîntece, duse în leagăn de vînt; Domol te pătrunde al toamnei descînt.
Se scutură clipele noastre şi mor — 10 Oglinzi sînt de-a pururi aceluiaşi dor. Revine trecutul pierdut ieri în vînt; Domol te vrăjeşte al vremii descînt.
1 Rugat-am norul călător Pe necuprinsul mării: — Din suflet smulge-mi vis şi dor, Dă-mi farmecul uitării!
5 Şi el, fugarul, le-a răpit, S-a dus plutind pe ape. Şi-n mine nu a mai venit Durerea să s-adape.
Dar norul vîntului i-a spus 10 Dorinţele-mi de-o noapte — Şi mării vîntul de apus Le povesti în şoapte.
Pe ţărm pădurea le-a aflat, Şi-n ropot de izvoare
8
9
4
15 Tihnise carte pe-nserat La stelele din zare.
8. Cintec de toamnă
Iar azi răvaşul ne-a găsit Plimbi ndu-ne-mpreună. în ochii tăi l-am recitit 20 Prin rase lungi de lună.
1 Lin frunzele cad, plîng apele-n vad, . Lung buciumul toamnei în noapte răsună.
Prin ramuri de tei ning molcum scîntei, Îşi cerne vrăjirea văpaie de lună.
5 Trec nori după nori în veci călători Pe-ntinsele  şesuri  în  zboruri deşarte.
Pe-al inimii gol se-aşterne domol. Durerea trecută cu frunzele moarte.
10
11
4*
9. Clntec In noapte
10. Nocturnă
1 Prin nucii din vie,
Pe plopii din zare e stins asfinţitul —
Dar stăruie-n mine
Şi-n geamul deschis al ferestrii, 5 în rază tîrzie.
Pace pe noi, glas de cimpoi şi lună. Izvoare plîng: departe-n crîng răsună. Prin codrul nins, ce cînt s-a stins pe strună? Timpul trecut, în ochi, tăcut s-adună.
De la cules arareori^ Un cîntec vechi mai vine încă... Adusă-n vînt şi dusă-n vînt, Ce cată vremea de demult 10 Cu jalea ei, de-mi cîntă?
Şi glasuri de fete, în chiot, pe drum Coboară la crama din vale. Mai scîrţîie prelung un car Sub dealuri date cu lună. 15 Pe-urcuşuri ninse de var.
13
11. Romanţă
12. în primăvară
1 Ţi-am dat un trandafir, jueînd L-ai aruncat in mare Şi valurile mi- l-au luat în larga înserare.
5 S-a dus — şi nimeni nu mai ştie De-un trandafir ce moaie.
Ţi-am dat şi inima-ntr-o zi,
O zi de sărbătoare, llîzînd ai prins-o, te-ai jucat IU      Cu ea cu nepăsare.
Te-ai dus — şi nimeni nu mai ştie
De inima ce moare.
1 în primăvară au sosit să-mi cînte la fereastră Din fluier, din cobză, din nai: Nădejdea, credinţa, iubirea albastră : Aduse de veselul Mai.
5 Făceau o larmă — m-au trezit din lunga mea visare, Le-am aruncat un icusar; S-a dus taraful cerîndu-mi iertare — Şi tot l-aştept să vină iar...
14
15
13. Pentru alta
14. Acelaşi freamăt
1 Pe cărarea unde astăzi Ne-a legat un lung fior, Va veni chiar mîine alta Să-i şoptesc acelaşi dor.
5 Şi-n izvorul unde astăzi Ca-n oglindă îmi răsai, Cine ştie dacă mîine N-o privi alt chip bălai.
Pentru alta o să-şi spună 10 Visul, codri vechi de brad; Pentru alta o să-şi frîngă Plînsul, apele din vad.
Stele, lună, pentru alta Vor luci pe deal şi lunci -15 Pentru alta... Tu în umbră Te vei adînci atunci.
16
1 Acelaşi freamăt trece-n crîng, Aceleaşi ape-n văi se frîng, Căzînd din stîncă-n stîncă,
Acelaşi a rămas şi-acum 5 Conacu-n margine de drum, In linişte adîncă.
Deasupra lui pier stoluri-stol Pribegii nori pe cerul gol, Şi-n nopţile cu lună
10 Ca ieri alături amîndoi
Stăm ascultînd glas de cimpoi Din munţi în munţi cum sună.
17
15. Priveam alături
1G. Ecou
1 Priveam alături din pridvor în ceasul blînd al serii La vraja zilelor ce mor Prin zarea primăverii...
1 Era aceeaşi lună-n cer, Aceiaşi brazi pe dealuri. Şi apa-n spumă frămînta Cîntînd  aceleaşi valuri.
5 în noi ce căutai, fior Prevestitor durerii, în vraja zilelor ce mor, în ceasul blînd al serii?..
5 Şi tu aceeaşi tot erai, Cum te născuse dorul. Cu-acclaşi zîmbet ascultai Ce murmură izvorul.
Iar eu o clipă m-am făcut, 10 Cutreerînd aleea,
Copilul ce fusei pe vremi; Acelaşi pentru-Aceea.
18
19
17. Clntec ttrziu
CASA AMINTIRII 18. Casa amintirii
1 îţi Iasă mînile tale în ale mele uşor. A nins pe tîmplele tale — Amurgul aşteapfă-n pridvor.
5 Şi fruntea ţi-o lasă uşure De tot pe umărul meu — Ascultă cum sună-n pădure Trecutul din bucium mereu.
1 E casa amintirii o casă cu pridvor, Cu brîne şi chilimuri pe încăperi zidite, în drumul către dînsa ţin strajă dreaptă plopii, Şi în pereţi icoane de morţi bătrîni veghează:
5 Strămoşi din altă vreme de cari, uitînd de jocuri, Copii, ne apropiarăm privind cu ce sfială La feţele lor şterse de sfinţi în mănăstiri.
în casa amintirii nu-i astăzi şi nu-i ieri, Căci orologiul vremii a încetat să bată
10 Şi clipa netrăită a îngheţat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apucă şi te fură Miresmele cosite cu florile de fîn Păstrate sub răcoarea pînzetului de in. Şi, seara, pe divane în liniştite-odăi
15 Tot mai pogoară cîntec şi zumzănit de strună Ca de pe alăuta plăpîndelor visări, Cînd, în apus de soare şi răsărit de lună, Simţim zădărnicia întîilor uitări.
20
21
Răi\)in aceleaşi toate, şi somnul fără zbucium 20 ii dorm sub coperişul aceluiaşi trecut.
Stafie, trece gîndul prin casa mea străveche Sub raza călăuză a visului tăcut...
19. întoarcere
Şi inchizînd în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atîţia morţi în mine.
10
15
Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete, Pătrunde pe podele, pe pat şi pe perete,   • • Aşa cum altădată încet s-a aşternut Cînd odihneam aicea sub albul aşternut. Iatacul e acelaşi şi-n tihna lui adie în bîzîit de muşte, bătrîna melodie Şi ornicul rosteşte clipita de demult — Da toate sînt aceleaşi: le văd şi le ascult. Şi zilele pierdute revin. Simt că mă cheamă Privirea mea uitată din poza prinsă-n ramă, Cu ochii mei, cu ochii dintîi — şi simt pe piept Cum giulgiul amintirii se lasă — şi deştept Privesc cum îl atîrnă drept coviltir pe toate. Pe zid mai e hirtia cu flori încondeiate, Şi puşca ruginită mi-o văd pe un dulap. I-e frică iar — o clipă — copilului, de-un cap De cerb cu ochi de sticlă şi coarne rămurate^.. Adorm în paza unor descîntece curate.
22
23
20. Templul meu
1 Nu e moscheea sfîntă, în nopţi de Ramazan Cînd umbra de pe lespezi se-nalţă ca o mare, Şi candele-atîrnate de boltă, funerare Veghează stranii slove culese din Coran;
5 Pe cînd desculţi Moslimii, proptiţi în frunte, visul Nedezlegat, dezleagă.
Nu e nici catedrala scăldată în amurg, Cu stîlpi zvîrliţi spre ceruri ca braţe rugătoare, De veci încremenită pe-a timpului cărare. 10 Ca laerămi stropi de apă din cripte negre curg; Pe cînd plecaţi Creştinii, proptiţi în piatră, visul Nedezlegat, dezleagă.
E casa bătrînească sădită printre nuci, Pe-un vîrf de deal. — în toamnă, pe gardul de uluci 15 Atîrnă-n grape grele, dulci, strugurii şi-n vii îşi împletesc albastrul cu frunze ruginii...
21. La culesul viei
In parcul de la Florica. De la st la dr. Ionel: şi Dinu Brătianu, Pia (Leliţa), sora lor şi nepoţii: Nicolae, Pia şi Ion (Cabinetul'de stampe BARSR).
Copiii Pillat împreună cu bunica, Pia Brătianu şi fiica acesteia Pia, (Leliţa).
1 Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi; Taie aerul cu zboruri mici şi frînte, rîndunele; Frunze cad şi-n praf de aur, de la munte după ele Pică şi treptat se umflă gîiia turmelor de oi.
5 Am lăsat pridvorul casei sub umbrarele de nuci; Urmărind, urmînd poteca, şipotul de apă vie; Pasul nostru sperie sturzii hrăpăreţi şi sus în vie, Dulci se pîrguiesc la soare strugurii de pe butuci.
Să-i oprească de la jafuri nu vedem nici un pîndar 10 Şi ciorchina rumenită, bob cu bob, o s-o aleagă... Nu te-mpotrivi, iubito: e al lor al toamnei dar. Lasă-te de voie bună, braţul meu să te culeagă! |
25
5 — Poezii, voi t
22. Tirziu de toamnă
23. în toamnă
1 Pe drum mergeam alături. A toamnei melodie, Tăcută, se lăsase cu seara peste vie; Prin codrul de rugină, pe pajiştea pustie, Simţeam acelaşi freamăt în suflete că-nvie.
5 Era un Vaier dulce şi dureros, un cînt Ce-n inimi se născuse şi-n ele ni s-a frînt. Apropiaţi deodată şi fără un cuvînt, Am stat să ne petreacă prin toamnă rece vînt.
Cu vocea ta sub ramuri sunînd a părăsire, 10 Mi-ai spus: —- Să ne rămînă trecutul nălucire, Cînd clipa veşniciei mi-o dai cu o privire... De ce în umbră glasul părea o amintire?
1 Te iau, te strîng la pieptu-mi. Copilo, ce departe Te simt! Căci vezi acuma e ceasul liniştit Cînd bate iar la garduri cu pasul ostenit Cobzarul toamnei, vîntul, în strai de frunze moarte.
•5 Nu plînge. E zadarnic şi oaspele-i poftit. E scris să vie astăzi purtînd a morţii carte: Şi cîte-au fost pe lume, ne par ce sînt: deşarte. Deschide numai poarta, rostindu-i bun venit.
Deschide largă poarta bătrînului cobzar — 10 Ne-o spune jalea veche uitată de demult, Şi hora amintirii se va roti mai rar.
Auzi? Se depărtează spre zarea de cenuşe Cu sufletele noastre... Sînt singur şi ascult Cum bate veşnicia în pieptu-ţi de păpuşe.
15 Pustie e grădina, pustie casa toată In care o iubire crescuse an de an.
26
Ce mari sînt azi copacii! Sub ramuri de castan, Pridvorul alb în frunză de iederă înoată.
Fîntîna părăsită rămase fără roată, 20 Se pierde şerpuirea potecii într-un lan, Şi sub boltirea verde a codrului, oltean Chilim aştern arinii în zilele de sloată.
Şi Moarte, pivnicerul din toamnele tîrzii, Ciorchine de popoare ca struguri culegînd, La linurile vremii le duce cu pas rar.
40 Dar pentru noi, iubito, al morţii lăutar
Să cînte. — Simţi cum piere trecutul rînd pe rînd, .   Uitarea cum burează în suflete pustii?...
Cărările înguste zadarnic le cutreier! Străine îmi sînt astăzi sau eu le sînt străin? 25 Dar neschimbat prieten un ţîrîit de greier,
Acelaşi ca şi-atuncea, în clipe de tăcere
Reînflorind visarea cu roze efemere,
îmi sîngerează pieptul cu veşnicul său spin.
Plutaşul Moarte trece pribeag pe rîul lumii. 80 Iar după dînsul veacuri, popoare-n jocul spumii, Tîrîte de puhoiul pătat de înserări, Se şterg spre veşnicia potolitoarei mări.
Şi Moarte, surugiul cu frîu-n dinţi, călare, Noroadele goneşte pe-a timpului cărare. 35 Iar veac de veac se leagă în urmă: nor de scrum Şi pulbere se-aşterne prin colbul de pe drum.
28
29
24. Sflrşit de toamnă
25. A doua moarte
1 Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge, Nu mai visa zadarnic: e prea tîrziu acum. Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sînge Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum. 5 Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum — Nu mai vorbi, nu rîde, nu te gîndi, nu plînge. Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut, Pe tîmpla din Văratic, din vremuri legendare, O Sfîntă-i zugrăvită de un necunoscut.
10 Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blîndă pare Cu fata ei asemeni iubirii ce-a trecut.
Izvorul amintirii se pierde ne-nceput... Acelaşi fîn în floare ne urmăreşte-n luncă Şi rugăciunea serii nădejdea îşi aruncă Pe dealul unde doarme întregul meu trecut. Urmăm cărarea noastră în liniştea mai mare. Acei ce ne lăsară doar dorul lor în piept; Mai mor a doua oară cu noi în înserare Sau ne măresc trecutul cu ochiul înţelept?
30
31
26. Ca-n poveste
1 Domnea în vremea veche un Crai şi o Crăiasă. Mai buni ca pita albă dospită de pe masă, Purtau zăpadă-n creştet şi primăveri în piept, Căci gîndul le fusese curat şi înţelept — <5 Şi flori tîrzii crescute sub neaua iernii-n drum, Doar amintiri de bine mai culegeau acum. Dar le certa norocul un singur rău mereu: Copii să aibă-n casă nu dase Dumnezeu; Şi mult le-ar fi fost dorul s-adoarmă-o zi pe spate 10 Ca brazii de la munte cu crengile rotate, Umbriţi de însăşi umbra roditului vlăstar. — Nădejdile apuse ademenesc mai rar Şi vă găteaţi obşteşte şi singuri spre mormînt, Cînd se-ndură Prea Sfîntul de traiul vostru sfînt 15 Şi-o bună dimineaţă trimise-n casa voastră Un pui de fată-adusă de-o pasăre măiastră. Iar cînd v-aţi zărit visul alăturea de voi, Albastrul din privire v-a înflorit. Apoi Ileana i-aţi pus nume şi-aţi poruncit să fie 20 Botez cum n-apucase a voastră-mpărăţie. Din patru părţi de lume, acum curgeau şirag La Curte mosafirii cinstiţi — de ţi-era drag Să vezi voinicii mîndri clin şea cum se desprind Şi mîndre Cosînzene pe praguri răsărind 25 Ca floarea după ploaie; vestiţii împăraţi Cu pravila în mînă şi-n zale îmbrăcaţi,
Vlădicii, cuvioşii, în cîrje şi-n potcap, Şi cărturarii gîrbovi ce poartă lumea-n cap... Dar iată şi o Zînă în mersu-i legănat — 30 Ea portul la păianjen în zori şi 1-a lucrat In două iţe numai, cînd iarba moale, naltă, Adună pietre scumpe şi rouă laolaltă. De borangic năframe pe plete lungi îi flutur — Şi poartă pe spinare o aripă de flutur, 35 Şi unde-i zboară ochii s-aprinde strop de soare. Iar Luna, însăşi Luna, veni cu Carul Mare Cînd noaptea îm'eleşte pădurile de rodii Şi vezi trecînd pe ceruri rătăcitoare zodii. Piticii de la munte, cu graiul ne-nţeles, 40 Drept cărucior de poştă, în pripă, şi-au ales Ciupercă roşie trasă de patru iepuri sprinteni Ce broască, surugiul, îndeamnă dînd din pinteni. Iar cînd sunînd din frunză pădurile de laur Deschiseră cărare, sosi şi un Balaur. 45 Luceferii veniră călări pe curcubee
Şi Soarele, departe mai mult nevrînd să-stee, — De necrezut povestea-i, dar încă nu vă mint — Ivitu-s-a din umbră în straie de argint...
*
Şi a trăit fetiţa de-mpărat 50 Mai mîndră ca lumina lunii pline, Dar ochii ei aveau priviri străine Şi inima-i era cleştar curat, Căci Dor nu turburase niciodată Cu visul lui, visarea ei de fată.
32
33
55 Venit-au ca s-o ceară la părinţi
Din patru zări de lume, peţitorii —
Ea îi oprea cu zîmbetul surorii
Şi îi gonea cu ochii ei cuminţi.
Şi fruntea împăratului se-ncruntă,
60 Dar casa lui rămase fără nuntă.
Zadarnic întruni bătrînul Crai Cu zor la Curte babele şi vracii, Din trupu-i tînăr să alunge dracii Şi s-o îmbrace cu-al miresei strai, 65 Copila lui rămase de zăpadă — S-au dus şi peţitorii toţi, grămadă.
Şi luni de zile au trecut şi ani... Sub arcuirea merilor în floare, Se plimbă singură-n apus de soare 70 Domniţa străjuită de castani;
Cînd, iată, în vederea-i nu se-ncrede, Pe Făt Frumos călare că mi-1 vede.
la ramul şi te du neturburat! —
Şi Făt Frumos îl ia cu minte dreaptă,
Spre Răsărit nădejdea lui se-ndreaptă...
85 Şi primăveri de-a rîndul se înveliră merii Şi iarna foi de aur din pomi a scuturat, Şi ea privea amurgul pe drumul depărtat Pe care el pornise în zarea primăverii... Dar primăveri şi ierni pustii s-au îngropat
90 Şi nu s-a mai întors feciorul de-mpărat.
Semeţ grăieşte fiul de-mpărat:
— Prin nouă ţări venii, Domniţă dragă, 75 Iubirea ta să-mi fie ca o fragă
Unui drumeţ de drumuri însetat. —
Obrazul fetei i se face nalbă,
Pe ram de măr îşi culcă faţa albă.
încet răspunde fata de-mpărat: 80 — Cînd ramul meu purta-va măr de aur,
Eu voi simţi al dorului tezaur.
34
35
15 Prin fumul vremii, prin trecutul drag, Mai stau privind cum piere lin fetica.
27. Lanterna magică
Zadarnic cerc zăvorul ferecat Pe care tot copilul îl descuie... Prin vremi Scufiţa Roşie a plecat 20 Şi lupul sur mai stă pe cărăruie.
/ Pe ^omătul nepătat de pe cearceaf, In umbra ce se-ncheagă în odaie, A tresărit lumina ca un praf Cînd şi-a deschis pupila ei bălaie
5 Lanterna magică privind pieziş C-un singur ochi în frunte ca-n poveste — Şi glasuri de copii în luminiş De rîs curat, ţîşniră fără veste.
Acolo unde-a fost doar scrumul şters, 10 Răsare-o lume veche şi ciudată. ! Scufiţei Roşii-i ard obrajii-n mers, O vezi zorind spre casa de-altădată.
Spre casa albă şi ou nalbă-n prag în care o aşteaptă blînd bunica —
36
37
Visări păgîne
1910-1912
28. Sint zile
Sînt zile cînd mi-e dorul flămînd ca un barbar, Războinicii călare i-aş năpusti ca vîntul Şi aş cînta cu dînşii prin stepe; iar pămîntul învins ca de cutremur s-ar prăbuşi. Cuvîntul Ce mîntuie-n biserici s-ar cere în zadar.
Sînt zile cînd re-nvie copilul. Zile cînd, Moşneag, stinşi îmi sînt ochii ca două stele moarte. Sînt zile cînd tot pieptul iubirea mi-1 împarte, Iar altele sînt singur mă chinuiesc departe,' 25 închis ca într-o boltă zidită-n al meu gînd.
Necunoscutul cine-i, titanicul artist Ce-n suflete şi trupuri se-mbracă cum îi place — Vorbesc şi el vorbeşte, şi tac cu el cînd tace — Străinul care-n mine pe mine mă desface 30 Făcîndu-mă tot una cu-o fiară sau c-un Christ?
în alte zile dorul mă leapădă sătul, Şi singura-mi dorinţă e ca pe ţărm de mare Să urmăresc cu ochii corăbiile-n zare, în mine amintirea să piară călătoare, 10 Şi umbra umbrei mele s-o am, mi-ar fi destul.
Sînt zile cînd mi-e dorul aşa de bun, s-ar duce Să dea întregu-mi suflet cum alţii dau un ban Şi inima-mi deschisă la toţi, s-ar face han La care năvăli-va norodu-n lung chervan. 15 Sînt clipe cînd în spate aş vrea să port o cruce.
în alte zile dorul mă face rău şi rece Trăind de piatră parcă, nepăsător idol... Şi miezul vieţii însuşi îmi pare că e gol, Că omul e o mască şi mila e un rol 20 Şi, orb, privesc durerea ce lîngă mine trece.
40
41
29. Voci in amurg
I
1 Vei fi cuceritorul! — Sub mîna ta de fer Popoarele zdrobite cădea-vor la pămînt, Şi knejii, împăraţii, ca frunze luate-n vînt Se vor băga-n ţărînă, cînd steagul neînfrînt
£ îl vor zări în zboru-i de sînge roş pe cer!
Şi de nu vrei, poete, cuvîntul îţi va fi Mai dulce ca şoptitul iubirii pe o strună Şi mai curat ca neaua în luciul alb de lună... Iar noaptea pe pustiuri cînd stelele se-adună 10 La gîndul tău izvoare din piatră s-or ivi!
Şi de nu vrei, pro fete, vei adăpa un neam La rîul plin de soare al bunătăţii tale, Şi toţi nefericiţii îţi vor ieşi în cale — Tu nu le vei da sfaturi, nici pilde, nici parale, 15 Blajin, le vei întinde blagoslovitul ram.
Şi.de nu vrei... Atuncea ce vrei? Nu ţi-e destul Pămîntul tot să-1 birui, să-1 cînţi, pe veci să-1 mîntui? — Timur mîncat de vreme e pulbere-n mormîntu-i, Firdusi nu mai ştie de i-a fost dulce cîntu-i, 20 De mîntuirea lumii Isus chiar e sătul.
II
1 De-o aripă, de-un sînge cu noi e doar condorul! Sîntem învingătorii: Genghis, Xerxes, Cezar. Deasupra lumii pradă rotim în cercuri zborul Şi gheara ne-o înfigem deodată-n ea. Soborul'
5 îngenuncheat ne-nalţă ca unor zei altar.
în nor de fum şi flăcări se năruie şi piere Khanat, regat, imperiu din Tibru la Baikal. Pe urma noastră creşte neghină şi tăcere, Şi pasărea de pradă şi corbul nu ne cere 10 Să-i spunem, de ni-e faima Baber sau HasdrubaK
în faţă ni se-ntinde pustiul, ca o mare Şi fug, corăbii smulse de un vîrtej de vînt, înnebunind de spaimă, cu miile, popoare Cînd, numai umbra noastră zărind-o, li se pare 15 Că noaptea morţii veciniei se lasă pe pămînt...
— De-o lege cu Socrates, cu Christ. cu Sakya Munir Sîntem alinătorii. Păşind pe drumul lor Din inime noi smuls-am chiar dorul unui dor. Lăsînd mireasa-n urmă, părinţii şi străbunii 20 Iubirea ni se scurge fîntînă tuturor.
Sîntem cei fără nume. — Zadarnică se duce Prin omenire mila ca apele prin vad — Deşi culegem ura şi pietrele ce cad
42
43
6*
Nădejdea nu se stinge şi pilda noastră luce 25 Pe veacuri ca şi luna pădurilor de brad...
— Cel răstignit în cuie şi cel răstignitor Eterni sînt deopotrivă în mintea ce-i desparte, Dar eu, Iehova, jalnic mă simt legat de moarte! M-au ferecat în lanţuri credinţele deşarte Prea slab ca să fiu. jertfă, prea tare ca să-omor I
30. Visai de o cetate
1 Visai de o cetate pe margine de mări... Trec peste ea cocorii zburînd spre alte ţări.
Pe cer pier nori tîrindu-şi penumbra de pămînt.., Fug legănînd corăbii catargele în vînt.
5 Intrai tăcut într-însa, umblai în lung şi-n lat,.. Se înălţa doar murmur de ape, depărtat.
Urcai pe scări de piatră în turle pînă-n nori... Se auzea doar freamăt de aripi de cocori.
Dormea pe veci cetatea: un straniu mausoleu... 10 Şi cum priveam, simţit-am că mortul eram eu.
45
31. Divan din Brussa
1 In oraşul sfînt, Ja. Brussa Tot mai vezi moscheea veche Verde-albastră. Spun moslimii: — Stai privind o viaţă-ntreagă
5 Făr-a şti de este verde Ori albastră dacă este. Tainic mii de ani trecut-au Oglindind-o-n mii de feţe...
In moscheea verde-albastră 10 Curge-n marmură fîntîna:
Izvorăşte — spun moslimii — Şi-o asculţi întreaga viaţă
Făr-a şti de rîde vecinie Ori de plînge de apururi, 15 Căci o mie ani trecut-au
Rîs şi plîns zvîrlind într-însa...
N-am văzut moscheea sfîntă N-am grăit nici cu moslimii, Cei ce sub turban adună 20 Vechea lumii-nţelepciune.
Dar zărit-am doi ochi numai, Verzi şi-albaştri deopotrivă. Auzit-am glasul numai, ftîsul, plînsul îmbinîndu-1.
46
47
15 Cine bea dintr-unul pierde Raza ochilor de-apururi.
32. Divan din Basra
Cine bea din amîndouă Cade la pămînt şi moare De tustrele de se-atinge, 20 Pradă va cădea iubirii.
1 Lîngă drumul care duce Peste munţi şi văi la Basra, O fîntînă izvoreşte Din trei şipote de piatră;
5 Dar catîrul nu se-opreşte Să s-adape, nici moslimul; Ne-ncepută curge apa Şi se pierde ne-ncepută.
Căci turbane împletite 10 Cercetînd cu sîrg Coranul, Cărturari de slavă veche Spun: Fîntîna-i fermecată.
Sună astfel zicătoarea: Din trei şipote de piatră
48
49
33. Divan din Bagdad
1 La Stambul îmi spun muftii, Cercetaşii slovei sfinte, Spun dervişii, ştiutorii Legilor ce nu stau scrise:
îîîflorit-au oleandriij La Bagdad ca stropi de sînge, Creşte-n zare luna nouă 20 lataganu-i de lumină.
Dar hangerul ca argintul, Gitul fraged ca zăpada, Au rămas —
Muri khaliful Şi-a trăit Şeherazada.
5 Harun Al-Raşid, khaliful, Timp de-o mie nopţi şi una Fermecat de Şehrazada I-ascultă tăcut povestea.
Timp de-o mie nopţi şi una 10 El a stat sorbind cuvîntu-i Şi uită, pentr-o minciună, Şi Coranul şi Profetul.
Timp de-o mie nopţi khaliful Se gîndea privind-o: Mîine, 15 Mîine gîtul ei de fildeş Va purta mărgele roşii.
50
15 Poţi călări un an întreg din Ispahan la mare Şi parcă tot în ochii ei luceafărul răsare.
34. Din Rubaiyatul lui Yussuf
Cu caravana mîine plecînd din nou prin lume, Nisipul şi pustiul pe drum or să mă-ndrume, Dar azi ce-mi pasă mie, strîngîndu-te, de-aud 20 Cum muezinul Morţii mă cheamă lung pe nume.
1 Din orişice iubire dorinţe vechi răsar: . în zori de zi amurgul revine parcă iar. Paharnice, ne toarnă în primăvara nouă Străvechiul vin al toamnei ce scînteie-n pahar.
*
5 Din paltinul în frunză curg picături de lună, Departe clopoţeii cămilelor răsună, Miros de iasomie ne vine prins în vînt, Iar eu visez povestea ce-n ochii tăi se-adună.
Legîndu-mi, doritoare, colan de braţe moi, 10 Mă-ntrebi: E luna nouă alunecînd prin foi? — Iubito, nu e luna, ci chipul tău îmi creşte Pe ceruri, în oglinda răsfrîntă peste noi.
Miros de fîn cosit curînd în plete negre are, Chiar trandafirii la Şiraz ca buzele-i nu sînt.
52
53
35. Din Samisen
I
1 Munte Fuji, murite Fuji, Peste tine zboară norii — Berze albe, berze negre, Cu aripile întinse.
5 Mi se cerne lin iubirea Pe cărări la Kumamoto, La Kitzumo rînduri, rînduri, Vîntu-mi ninge tot trecutul.
5 Sfîntul chip cu o privire Apele înseninează — Vezi din fundul apei limpezi, Albă, luna cum răsare.
Şi pe coastele Japoniei 10 Kuno-Şivo se numeşte Un curent marin şi apa-i E atît de-adînc albastră
Că pescarii cred: e cerul Ce în zori îşi spală faţa... 15 Dar cunosc doi ochi, doi numai, Mai albaştri decît Şivo.
— Samisen cu două coarde, 10 Tremurînd te-ating şi tremuri: Strună veche, suflet tînăr, Laolaltă ni se frîng.
II
1 I.îngă templul vechi din Niko, E un lac şi în oglinda-i, Ca un nufăr printre nuferi, Chipul de-aur al lui Buddha.
54
55
36. Ruga lui Bucldha
1 Am fost, o Sakya Muni, acela ce visase — Viteaz fără putere şi vultur fără zbor — Năpraznic să vîneze popor după popor, Dar, neputînd să-nvingă, milog pe drum rămase.
5 Am fost, o Sakya Muni, acel ce vrînd să ştie — Adept fără ştiinţă şi fir fără fuior — Desţeleni cu trudă ai gîndului ogor, Dar nu putu să iasă din mintea lui pustie.
Am fost, o Sakya Muni, acel ce vru să curme 10 — Monah fără credinţă şi mire fără dor — Zadarnica iubire la orişice izvor. Dar neputînd să beie pieri fără de urme.
Din veac în veac tot altul, acelaşi om în veci, Născînd mereu din moarte, murind spre a renaşte, 15 Sînt obosit, Stăpîne, de mine şi mă paşte
Un dor să dorm de-apururi prin constelaţii reci.
Casa amintirii. Casa de la Florica unde Ion Pillat şi-a petrecut anii copilăriei (Cal netul de stampe BARSR).
Casa familiei Brătianu de la Predeal, distrusă în timpul primului război mond unde Ion Pillat a scris multe din poeziile sale (Cabinetul de stampe BARSR).
37. Visări budiste
Unor mori de vînt, fotografie făcută cu ocazia excursiei din Bretania (1909)
1 Nu e întîia oară cînd ne-nchinăm iubirii
Şi sub umbrar de ramuri ne spunem orbul dor. De-o seară ne cunoaştem, dar farmecele firii De mult în noi sădiră năvalnicul fior...
5 Ne prinde veşnic Zeul în plasa amăgirii.
Ne căutăm dorinţa pe drumul către moarte: In valul verde-al mării, învăluiţi de foi, în noi, cu noi, scînteia iubirii mai departe Purtînd din treaptă-n treaptă spre alte chipuri noi 10 Iluzia vrăjise cărările deşarte.
Mai ţii tu minte-amurgul pe apele polare, Noi, două foce, sprinten spărgînd val după valr" Pluteau măreţi gheţarii topindu-se prin zare Şi noi plecaţi cu dînşii — iar turma de pe mal Privea lung pribegia pe mări crepusculare.
O seară, primăvara, pornirăm împreună — Cînd fluviile se umflă şi punţi de gheaţă cad Căci nu găsea de hrană poporul meu pe dună. Un rîu înot urcarăm şi din păduri de brad 20 Ieşi, ca azi senină, spre noi aceeaşi lună.
57
7 — Poezii, voi r
Mai ştii cetatea moartă în zidurile mute, Lianele pe arcuri de marmură, pe porţi? Şi noi lungiţi pe soclul statuilor căzute, Doi şerpi, în nemişcarea acelor ce sînt morţi, 25 Domneam sfinţiţi de veacuri pe templele tăcute.
La Angkor-Vath, cînd noaptea cinocefalii latră, Cînd leneşi crocodilii din iazuri se desfac, Pe idolii de-aramă, de-argilă şi de piatră Zăream aceeaşi lună pe ceruri şi în lac, 30 O clipă — şi pe urmă ne-ncolăceam la vatră.
Mai îţi aduci aminte ce falnic tu, condorul, îţi părăseai cuibarul acoperit, de stînci? Deodată întinzîndu-ţi aripa îţi luai zborul, Iar eu, rotind deasupra genunilor adînci, 35 Cu penele zbîrlite îmi aşteptam odorul.
Porneam brăzdînd prin aer lungi pîrtii de lumină; Fugeau muflonii negri sărind din pisc în pisc, Căzîndu-le pe spate îi sfîşîiam drept cină. Flămînzi purtînd spre ceruri fîşii de carne-n plisc 40 Urcam — şi pe văzduhuri aceeaşi lună plină.
Apoi cu armăsarii dorinţa-mi reîncepe; Cutreieram pămîntul din Volga la Altai, Şi-n herghelii sălbatici nu fură alte iepe Mai mîndre cînd, fugară, tu năriie-nălţai — 45 Şi valuri, valuri iarba se legăna pe stepe.
Apoi... dar e zadarnic trecutul să-1 deşir! Să ne lăsăm mai bine furaţi de vraja lumii. Ne vin în vînt miresme de fîn şi trandafir, Din nou îmbracă marea talazurile spumii 50 Şi Zeul ţese iarăşi al amăgirii fir.
II
De cînd pe valul vremii tot urc şi tot cobor Sub mii de învelişuri aceeaşi suferinţă — împins din formă-n formă de altă năzuinţă De moarte nu mi-e teamă, m-am învăţat să mor.
■5 Dar cînd dezgroapă luna capela-mausoleu Din umbra unde mîne voi fi întins — aminte Mi-aduc deodată straniu de vechile morminte în care dorm de veacuri acei ce fură eu.
Pe lîng-o mare albă, tăcută ca un lac, 10 Mă îngropa cu psalme poporul meu, nomadul. De două ori acelaşi nu-mi fuse-n viaţă vadul: Acuma cu nisipul de-a pururea mă-mpac.
Djebe, cuceritorul, nebiruitul khan, Pămîntul îl călcase sub tropot de copite: 15 Acuma peste mine cu zboruri liniştite
Şiraguri trec cocorii gonind spre alt liman.
58
59
1*
Cu trandafiri sălbatici sădiţi jur împrejur, Intr-o grădină unde îţi pierzi sub muşchi cărarea,. Lin odihnesc. Copacii de vînt îşi Iasă floarea. 20 Mormîntul mi se pare că e la Nişapur.
Pe-atunci poet sufitic cuvîntul tălmăceam; Iar cînd m-am stins în toamnă, culegătorii viei Priveau, uitînd Coranul cu rodul nebuniei, Cum se strecoară pacea în ochii lui Khayyam...
25 Şi noaptea cîteodată mă-ntreb în care ţări îşi vor găsi uitarea mormintele de mine. Dormi-voi iar sub paza grădinilor bătrîne? Visa-voi în cadenţa ne turbura tei mări?
De moarte nu mi-e teamă, m-am învăţat să mor 30 împins din formă-n formă de altă năzuinţă — Sub mii de învelişuri aceeaşi suferinţă — De cînd cu valul vremii tot urc şi tot cobor.
III
M
1 O, Buddha Sakya Muni! tu singura-mi credinţă, Tu ce luceşti luceafăr pe mările durerii, în calea spre odihnă a mistuit puzderii De suflete şi chipuri eterna mea fiinţă.
5 Chiar ruga mea de astăzi şi ruga mea de mîine — Nădejdea care fost-a, nădejdea ce va fi — închipuiri sînt numai şi se vor isprăvi... Pieri-vor pieritoare ca un lătrat de cîine.
Deci, nemişcat, Alesul spre formele ce mor 10 Privească: el cu sine, cînd roata vremii trece. De-acuma va rămîne în viaţă pururi rece: Un schimnic înfrăţitul cu al Nirvanii fior.
Va trece, spune legea, de mii de ori un an Ca să te poţi desface de rodul unei fapte, 15 Şi aşteptînd în tremur mă-ntreb cu ochii-n noapte; Dm ce afund de patimi răsare-al meu karman?
Străbat de mii de veacuri poteca dezrobirii Şi oameni fără număr în sînge m-au purtat, în cicluri planetare cînd fată, cînd bărbat, 20 Străpuns pe rînd de teama şi dorul nemuririi.
Deoarece dorinţa de viaţă-i născătoare Mă sperie chiar ruga de a fi o nefiinţă, Că poate, cine ştie, rodind ca o seminţă, Din haos voi renaşte cu capul către soare,
25 Spre altă transmigrare împins neîncetat. — De e acesta scopul şi dacă n-oi ajunge Să sfarăm în Nirvana destinul ce mă-mpunge, De mine mă dezleagă, o Sakya Baghavat!
60
61
38. Imn de închinăciune
1 Ţi-e dat oceanul ştiinţei cu valul lui de lumină, Ca luna rotundă ţi-e chipul, atins-ai culmile vieţii, Ajuns-ai golul gîndirii: aceasta-i blagoslovenie! Printr-însa întemeiează odihna fiinţelor toate.
Spre binele lumii se scurge izvorul milei din suflet Şi mîntui de umbră fiinţa în umbră încătuşată; Ţi-e dată puterea luminei: aceasta-i blagoslovenie! 20 Printr-însa întemeiază odihna fiinţelor toate...
Dar nu mai pot crede, o Buddha, în faptele bune ori re în imnul cu care monahii ajung în ţara Nirvanii. Ajuns-am eu golul credinţii: aceasta-i blagoslovenie? Printr-însa în veci n-oi atinge odihna fiinţelor toate.
5 învins-ai fără durere, pătruns-ai inima vieţii, O prea slăvite! eşti ctitor al tuturor faptelor bune, Şi măsuri cu mintea ce-i bine: aceasta-i blagoslovenie! Printr-însa întemeiază odihna fiinţelor toate.
O Buddha! ce dai ca podoabă podoaba faptelor bune, 10 Ce dai drept avere ştiinţa întreagă şi nemincinoasă, Ţi-e dată comoara veciei: aceasta-i blagoslovenie! Printr-însa întemeiază odihna fiinţelor toate.
Locaş al gîndirii, al rugii, al slovei înalte şi drepte, Deasupra mrejii iluziei ţi-e dată viaţa de-apururi, 15 Da, vecinie ţi-e dată viaţa: aceasta-i blagoslovenie! Printr-însa întemeiază odihna fiinţelor toate.
62
63
CENT A URII
39. Vis si centauri
40. Centaurul
1 Am văzut în vis întinderi adumbrite de castani, Ziduri vechi de piatră-n pietre dărîmate ani cu ani, Ederă de ele prinsă şi de-a lungul lor de strajă Brazi înalţi.
5 Pe iarba deasă stam culcat atins de vrajă.
Ascultînd povestea apei săltăreţe de pe prund. Tu, tăcută, de grumazu-mi aduceai un braţ rotund. — De-un trecut ce nu-i al nostru îţi adunci aminte oare? Te ntrebai — şi plete, plete, ca un rîu stropit cu soare, 10 Am simţit pe-obraz, pe frunte părul tău adus de vînt... Şi spre seară cînd pe pajişti e o pace de mormînt, Wmărind poteca strimtă ce se pierde prin livadă, Cerbi în cîrd veniţi din codri s-au oprit miraţi să vadă Sub salcîmul nins de floare doi străini în ţara lor, 15 Şi cînd luna de pe dealuri ca un arc de vînător S-a-ndoit pe cer şi ceaţa se lăsă prin crîng fîşii — Se ivi ieşind din umbră şi din vremile pustii, Alb, mai alb [ca spuma mării, cu copitele de aur, Izvorînd din întuneric, rînd pe rînd, cîte-un Centaur!
1 Trei zile-n nemişcare privise stana. Gîndul
Nu cuprinsese forma ce pribegea prin haos.
A patra zi deodată simţi că un Centaur
încătuşat în piatră îl aştepta să vie. 5 Trei zile visătorul îşi făuri visarea:
Cînd mîngîia cu mîna, cînd crud lovea cu dalta,.
Şi tresărea lung piatra atinsă, cum tresare
Pemeia ce ascunde în sînu-i viitorul.
A şaptea zi prin dafini amurgu-ncet se stinse, 10 Gemea în umbră visul cu marmură robit,
Şi falnic semizeul, mai alb ca spuma mării,
De noapte se desprinse cînd lună fu-n văzduhuri..
Cutează Creatorul să-nfrunte-a lui făptură Şi, muritor, măsoară o clipă nemurirea. 25 Dar iată că se mişcă Centaurul, grăieşte:
— De ce din somnul pietrei m-ai deşteptat, Stăpîne De ce mi-e strimtă haina-ţi, de ce mă strînge lutul?
«4
$3
Sînt zeu şi sînt fiinţă deodată. O! durere De-a şti ce-i nemurirea de mă pătrunde moartea.
De-a şti că nu-i iubire cînd îmi trăiesc dorinţa. Ce nu putură zeii să facă, ai făcut-o: îngemănarea stranie. Fii blestemat, Părinte, De ctl dinţii Centaur! — Dar glasul i se frînse Şi nechezînd sălbatic porni în larg de lume.
41. Blestemul
1 Scandat pe drumul vremii copita lui răsună, Umplură tot pămîntul fugarii semizei... Dar noaptea cîteodată, în nopţile cu lună Cînd fiecare rază e ploaie de scîntei,
5 îndrăgostiţi poeţii, atunci cînd îi adună Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei, Zăriră, spun cu groază, în goana ei nebună Năvala de Centauri strîngînd la piept femei.
Şi blestemul de veacuri pe neamul lor apasă, 10 Căci zeul, ce tresare în trup de armăsar, De-a pururea dori-va femeia ca mireasă.]
Deşi n-avem potcoava răsunătoare de-aur, Gonim, o Zevs, prin lume frumosul în zadar în pieptul meu se zbate năprasnic un Centaur
66
67
42. Renaştere
3
43. Fugă de centauri
In zgomot de potcoavă şi freamăt de stejar, Centaurii din noapte se nasc în herghelii. Mă înfrăţesc cu ele cărărilor pustii: Prin ramuri îndoite luceferii transpar, Iar sunetul copitei pe frunze argintii Răzbate cu putere, înăbuşit şi rar.
Nebuni !de nemurire gonim prin codrul sfînt, Pribegi prin ţări de umbră şi goluri de lumină. Pe valuri de verdeaţă se-nalţă luna plină; 10 Văpaia} ei urmează sălbaticul avînt.
Deodatăj mă simt slobod. Gîndirea mea străină O leapăd, mă cutremur ca un copac în vînt.
Pricep  tot ce nechează iubitul meu popor. Mărire ţie, Zeus, a veşniciei faur! 15 Azi unul sînt, de-un sînge, ou aprigul Centaur Colind pădurea largă eu el rătăcitor — Iar noaptea, pe sub bolta de stele şi de laur, Pornim fără mişcare cu rîul mişcător.
68
1 Coboară povîrnişul, cu coamele in vînt,
Centaurii. Văzduhul prin văi prelung răsună De zgomotul copitei lovite de pămînt.
Dar neamul, izgonitul, în herghelii s-adună ■5 îşi potoleşte goana pe ţărmul nalt şi frînt, Privind la .valul mării rostogolit pe dună.
Poseidon doar mai, este pe mări nemuritor, Din nai de mult nu cîntă Satirul pe cîmpie Şi Nimfa n-o mai afli în ape de izvor.
10 Se risipiră zeii. Dar groaznic azi învie în cele două piepturi al morţii crud fior. Şi spaima-i biciuieşte prin liniştea pustie.
69
Pe stînca goală vine un tropot neînfrînt, Cu umbra se întinde şi-1 creşte înserarea.., 15 Nebuni îşi încordează puternicul avînt
44. Cel din urmă centaur
Centaurii. — Se-nalţă, ieşind din lună-n zarea Apusului, vestiudu-1 şi veşnicul mormînt, Un armăsar, întîiul, tăindu-le cărarea.
7 Visasem cel din urmă Centaur că eram... Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea Şi seara, cînd în treacăt umbream în mers aleea, Potcoava mea de aur îmi scapără scînteia
5 Pe care-n drumul nopţii sonor o cadenţam.
Cutreieram zadarnic pădurile de brad, în van cătam poporul stăpîn ieri pe cîmpie: Fugeau orbiţi de spaimă cîrlanii-n herghelie Cînd mă iveam din umbră pe-ntinderea pustie 10 Sau cînd purtat de sete mă coboram la vad.
Sirena cea din urmă visasem că erai... îmi nechezam dorinţa pe ţărmul nalt al mării, Nebun zdrobeam copita de pietrele cărării Privind prin valuri roşii în sîngele-nserării 15 Lui Okeanos pradă cum trupul tot ţi-1 dai.
70
71
45. Rugă pagina
46. Vedenie
2 îndură-te, Părinte, şi dă-ne alt idoli
Frămîntă iarăşi lutul şi fă-te iarăşi lauri
Din nou pe noi domnească încununat cu Iau»
Prin codrii fără margini sălbaticul Centaur 5 Şi mîndrul neam colinde planeta pîn-la Pol.
Iar dacă semizeul din ţarină nu-nvie Şi herghelii fugare din moarte nu se rup, Imbracă-ne dorinţa, Stăpîne, cu alt trup. Mai bine prăzi de vultur, vînat gonit de lup «» 10 Dar scapă-ne pămîntul de-a Omului urgie.
Tiranul şchiop, copilul maimuţelor, să piară. Să vie urşii haită prin rariştea de brad, încet să-şi mîne zimbrul cirezile la vad, Şi stoluri, pe deasupra gheţarilor ce scad, 15 Condorii să rotească, ţinînd în a lor gheară
Mînjit si plin de sînge pe cel din urmă Om. Tăcerea să sporească pe şesuri ca o mare, Cetăţile zidite să se cufunde-n zare, Şi singur cîte-un răget de fiară-n înserare 20 Să urce ca o rugă spre-al cerurilor dom... ;
1 Ca ieri izvorul curge în amfora de lut, Dar azi, pe malul apei, altarele Dianii Se prăbuşe-n ciorchine de bozii, iar castanii Podoaba şi-o dezbracă pe templul decăzut.
5 Ca ieri izvorul curge, dar unde mai sînt anii Cînd Satirul, glumeţul, şi Faunul tăcut, Veneau să-şi cînte-n trestii un dor necunoscut Şi urmă de copită în cring lăsau Silvanii?
Poteca e pustie şi vremea depărtată 10 A zeilor din timpul cu visuri legendare — Dar noaptea cel din urmă Centaur, cîteodată,
Din codrii plini de freamăt, ieşind nemuritor, Cu două piepturi albe sub luciul lunii, pare Un bust uitat de veacuri pe-un soclu mişcător.
72
73
8
47. Artemis
48. U nui hermafrodit de marmură
1 Un val de umbră creşte pe şesuri cenuşii.
Sub grindină de tropot se culcă iarba moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii,
Minate ca de viscol de-a patimii răscoale. 5 Spre ceruri se înalţă cu mugete de tauri
Chemarea milenară a marilor Centauri.
îşi clatină tulpina pădurile de fag Şi-n vînturi îşi resfiră pletoasa frunzătură. Frontonul îşi sfărîmă înaltul sarcofag: 10 Artemis dă în lături a veacurilor zgură.
Vibrînd, din arc de fildeş porneşte o săgeată Şi ca o rază-n umbră, se-nfige-n neagra ceată.
Infrîngerea îşi urlă poporul legendar. Se macină pămîntul sub grelele copite 15 Şi pe lunara faţă a cîmpului de var,
Se-mprăştie o goană de umbre prelungite... Pe cînd ivit din ramuri ce vîntul despreună, Fosforescent, în noapte, se-ndoaie-un arc de luna.
găsit pe
1 Robi neîntregiţi noi sînlem de-a pururi... Prin alţii-ncercăm a noastră fiinţă, Nebuni, s-o-nchegăm în chinul iubirii Pentru vecie.
5 Turburător prin amurguri văzut-am, El însuşi bărbat, femeie ea însăşi, Dorinţă şi ţel deodată ca zeii,, trupul lui rece.
întins pe nisipul mării spumoase, 10 Priveşte la valuri cum se frămîntă — Şi chipuri, ce-i trec în priviri, le oglindă Cu nepăsare.
74
75
15 Căci astăzi dorinţa mă face de-un sîng Cu neamul străbun.
49. Mării păgîne
Şi noaptea cînd brumă de lună se lasă Şi valuri se sparg şi iarăşi se-nalţă, Porni-voi, stăpîn pe mugetul apei, Cu zeii delfini.
1 Cum scoica zvîrlită pe plaje păstrează In golul ei freamătul mării sălbatici, In mine talazul vremii lăsat-a
Un suflet păgîn. ,
5 Poseidon răsară din valuri; Tritonii Să vie cu apa în turmă nebună;
Păstorul Nereus din bucium să-ntoarne ......
Pescarii spre stînci.
In pîrtia de spumă din urma corăbii, 10 Vîslaşii uitînd de lopeţile grele, Privească tăcuţi şi plini de mirare, Sirene jucînd.
Iar eu părăsindu-mi pămîntul şi legea, ' '
La mare ~\\-oi duce, la veşnica mare, ■■■ 1:      ■ '
76
77
15 Triremele albe pe Marea Egee, Pe Helespont.
50. Către Proteu
Mai mult ca strigarea tritonilor noaptea, Ca dorul sirenii cu părul de aur, Proteus, privindu-i prelung şi-n tăcere,
20
I-a turburat.
f
1 Lui Zevs din Dodona şi nici lui Poseidon Stăpîn pe talazul mării păgîne, Ci ţie, Proteus mai tainic ca valul, Mă voi ruga.
5 Căci fata în tine iubeşte doritul, Doreşte iubita băiatul în tine: Nici dînsul, nici dînsa tu nu eşti, ci numai Zeul Proteu.
Privirea ta rîde şi plînge-a ta gură? 10 Iţi plînge privirea şi gura ta rîde?
Suspini că eşti vesel? zîmbeşti de durere? Cine va şti!
Cu tine, Nereus, tritoni şi sirene, Urmară-n amurguri, băsmeau corâbierii,
78
79
15 Orbiseră ochii-mi ţintiţi de-a pururi In sufletu-mi trist.
51. Necredincioasei
1 Copil, aprindeam luminări de ceară, Mă-nchinam cîntînd la icoane sfinte Şi păşind simţeam că-mi merge alături Mint ui torul.
Dar azi mi se cern credinţele moarte. Se scutură, pier ca frunzele toamnei, Căci tu mi-ai ieşit în cale, tăcută, 20 Necredincioaso!
5 Ca băiat visai de Sakya Muni: zile Nemişcat stăteam recitind cuA'întu-i Şi basmul lui Jizo şi vechea poveste-a Fecioarei Kwanon.
Ca flăcău zărit-am Centauri o noapte, 10 Mai albi ca lumina lunii prin ramuri. Frăţie legai cu neamul sălbatic Şi zeii păgîni.
Apoi mi-am fost singur tovarăş şi lege, Dorinţa dintîi si visul din urmă.
80
"81
52. Anotimpurile Inscripţii
PICTOR IGNOTUS 53. O icoană
1 De muguri pădurea e plină şi gheaţa şi-a spart-o izvorul,. Cocorii se-ntorc şi prin zare răzbate lung ţipătul lor. Găsim ghiocei pe potecă păşind-o alături, iubito: Lui Amor copilul, să-i ducem, cunună să-şi facă din flori.
5 Pe pajişti domneşte lumina, ne-ascundem în umbră de luncă.. Cu maci înfloriţi e stropită cîmpia şi grîul pe lanuri; Stăpîno, cu stropi mari de sînge iubirea ne este pătată Căci Amor arcaşul străpuns-a de-a pururea inima mea.
1 Băiat e sau femeie? Doar capul se-ntrevede Şi bustul ce-n penumbră alunecă. Ai crede Că mugurul, în floare nu s-a deschis deplin. Ca fund: munţi, văi şi lacuri, în stilul florentin. 5 E de bărbat privirea, dar ochii sînt de fată; Te-ating cu-o întrebare sfioasă şi ciudată, Dar îi priveşti mai bine şi nu mai poţi să-i crezi, în „plete negre părul se lasă. Parcă vezi Durerea unui zîmbet pe buza sa subţire... 10 Turburător amestec! Şi-atunci cînd o simţire De farmec te pătrunde neliniştit, subtil Te-ntrebi: e Salomeea sau Sfîntul Ion copil?
Din crînguri cad frunzele moarte, se-aştern pe nisipul cărării.. 10 Pustie şi jalnică-i via şi viţa de struguri lipsită.
De brumă e ninsă grădina — şi Amor, băiatul şăgalnic, Zadarnic spre noi îşi îndreaptă săgeata şi arcul de bronz.
Zăpada curată aduse pe noapte ieri Crivăţ bătrînul. Cu sania pe drumuri de ţară pleca-vor lin oamenii astăzi; 15 Dar posomorit sînt, şi singur privesc prin geamul ferestrei; Pe Amor, iubitul tovarăş, de viscol trîntit la pămînt.
82
54. El insusi
1 L-am fost văzut pe zidul unui «palazzo»-n Sienna Necunoscutul meşter de care nu se ştie Nici numele nici viaţa, ci numai că trăise în veacul lui Cellini şi, îndrăgit de sine, 5 0 singură icoană, pe-a lui, o iconise. Privindu-se artistul, zărind a sa făptură, Recunoscând in oehii-i pe lîngă dînsul altul, Purtat mereu în suflet — şi nu credea că-1 poartă -De groaza lui el singur se otrăvi, se spune.
10 0 faţă îmbrăcată cu plete lungi, o faţă
De Christ păgîn şi tînăr răsare-n umbra pînzii. Nevinovat un zîmbet pe buza crudă trece; xAiene mîna albă se joacă cu pumnalul Ce scînteiază printre scintei de pietre scumpe.
15 în purpură stă bustul ascuns de faldul mantii. Dar schimbători sînt ochii, cu ape-adînci şi limpezi Se-aprind ca şi amurgu-n lagune la Ravenna Şi dacă stai privindu-i, turburător deodată La tine parcă altul se uită, altul care
20 Dintr-un noian de patimi se-nalţă, se încheagă...
84
Şi iar cu ochi de înger zimbeşte blînd copilul. Plutea o seară dulce de vară pe Sienna... Iar eu gîndind la omul acel necunoscut M-am dus visind pe drumuri o-ntreagă traged 25 Pe cînd pe zarea sfîntă: pe ceru! unui Lippi, De sînge roşii norii se frămîntau în vînt.
85
55. Gemenii
1 Cunoşti icoana ştearsă din San Zeno Maggiore Şi strania poveste păstrată la Verona? în fiecare toamnă de ea mă prinde doruî Şi de grădina Giulia ce-atinge două lacuri 5 — Atît de părăsită cînd vine înserarea — Şi  unde ne cuprinse amurgul, la Bellagio... Vasari  nu vorbeşte de-acest «pictor ignotus» Ce nu voi să-arunce sub ochii fiecărui — Să-1 pîngărească gura ce trece — al lui nume,
10 Ci-i îngropa mîndria în vecinică uitare.
Spun unii că Gioconda lui Leonard da Vinci Ar fi luată după o veche Monna Lisa De dînsul făurită, pe care-o nimicise Căci îi găsea surîsul prea limpezit de vină...
15 Şi cei mai mulţi se-ntreabă dacă-a trăit vreodată. Dar simt o voluptate sălbatică şi nouă Zărind păgîna artă în pacea mănăstirii, Pe lîngă-un Pisanello din umbră cînd răsare. Vedenia lui pătată-i de sînge ca şi gîndu-i;
20 Iar gemenii, a căror poveste se şopteşte
De franciscani cucernici ca sfîntul din Assisa, Stau lung să mă privească, cum au privit artistul O seară la castelul San Pietro din Verona Cînd chipul lor de-a pururi el zămisli pe pînză.
25 Se-asemănau atîta, se zice, între dînşii încît ca să se vadă, el viu, murind el însuşi
— De mic copil năvalnic îl urmărise visul — Un frate — care? — ucise pe cel-lalt cu pumnalul» Tăcut o noapte-ntreagă el îşi privi sfîrşitul
30 Şi, împăcat cu moartea, putu să mai trăiască
— Deoarece pierise — de-acuma pentru alţii... Iar cronicile-s pline de faptele-i miloase.
Se pomeneşte încă de-o lege în cetate, Ce pedepsea cu ştreangul şi fierul pe oricine 35 Ar fi  ucis un grangur sau o privighetoare, „Căci unul ne e frate şi soră ne e una".
A fost o jale mare prin ţară cînd se stinse, Cînd mort îl coborîră pe funii in mormîntul De piatră, unde doarme Can grande de la Scala. 40 Căci ei era de-o viţă cu Scaligerul falnic.
— Trei bolţi cu stîlpi de umbră şi arcuri de lumină Prin care vezi cum norii trec în fîşii pe şesuri
Ce pier şi ele-n zare, încît nu ştii la urmă De unde-ncepe zarea şi cerul dus de vinturi...
45 Iar pe cîmpii vîrtejul premergător furtunii. Dar răzemaţi de umbră se nasc ciudat deodată, în ochi purtînd cruzimea ereţilor de pradă, Cu fruntea-ntunecată de-aceeaşi presimţire, Doi tineri foarte palizi în purpura domniei,
50 Aşa la fel că-ţi vine să crezi că nu-i putinţă, Că nu sînt două feţe, ci-o singură făptură. Şi te căzneşti zadarnic, să afli din privire Din ei cine-i ucisul, şi cine-ucigătorul?
86
87
56. Fresca din Urbino
1 „Un farmec straniu are, pătrunzător şi tainic, „Pe care viaţa însăşi nu-l poate reînvia. „Acel ce vede-o clipă doar, fresca din Urbino, ..Cum vrei să mai găsească frumoasă vreo femeie 5 „Sau inima vrăjită, vrăjit să şi-o mai deie... „Şi dacă-ai fost acolo... străinule, revino!" Din cartea lui Yasari cuvintele-nţelepte Mă chinuiau acuma cînd pe cotite trepte Monahul călăuză prin ganguri îl urmam,
10 Şi se juca pe ziduri lin umbra unui ram Cînd printre colonade din ce în ce mai lungi Ne-atinseră cucernic ale-nserării dungi — Ajunşi eram cu-amurgul pe marginea grădinii. Suflată-n aur parcă de aurul luminii,
15 Prin şiruri îndoite de chiparoşi subţiri, Deodată o zărirăm în tainici licăriri Madona măiestrită în ceasul nebuniei.
Fusese iconarul de tîmple prin biserici Necunoscutul meşter, zis meşterul Măriei, 20 Lucra cu stingăcie icoana Maicii sfinte înţepenită, dreaptă, cu zîmbetul cuminte Prin fumul de tămîie şi psălmuiri de clerici. Mergea din ţară-n ţară pentru-un coltuc de pîinei Assisa ieri, azi Anzio-1 primea, Arezzo mîine,
24 Rătăcitor pe drumuri...
Şi iată într-o zi Fra Bartolo egumen, cu dinsul se trezi La poarta mînăstirii papale din Urbino, Purtînd priviri ciudate şi vorbe fără şir:
30 — Am întîlnit, părinte, Fecioara prea curată în scînteieri de stele şi-n raze îmbrăcată Şi îi plutea în vorbă miros de trandafir. Pe pajişti înflorite umblat-am şi mi-a zis: — Icoana-mi zugrăveşte-o — şi noaptea ceea-n vis
35 Din nou am revăzut-o şi-n fiecare noapte...
Nebunul făurit-a o frescă minunată. Lucrase o zi? O viată?
O seară, fără plată, Pieri «pictor ignotus» necunoscut lui însuşi.
40 Atîta ştie numai monahul... Triste şoapte, Cîntări tînguitoare se înălţau din naos, Veneau întunecate de vecinicul repaos... Eu cu privirea plină de rugă şi dorinţă Priveam Madona, blinda Fecioară din Urbino,
45 Cu faţa luminată de vis şi de credinţă Ce se pierdea în vremuri în clipa înserării, Turburător de dulce...
Şi din adîncul zării Tot auzeam în noapte: străinule
revino!
88
89
9 — Poezii, voi 1
II
1 Şi cînd fu scris să piară pe stepa fără zare Cel care-o stăpînise din Volga-n Kafa-Kum, L-a dus cîntînd poporul cu tămîieri de fum, Pe-un armăsar sălbatic să-1 lege-n şea călare.
5 Apoi, rupîndu-i hăţul, cu chiot i-a dat drum Şi calul o porneşte săgeată drept spre soare, Prin ape fără vaduri şi văi făr-de cărare, Purtând  pe-acel ce fuse cuceritorul Krum.
Toţi călăreţii gloată, sărind pe deşelate, 10 S-au aruncat în urma-i cu bocete turbate, Să vadă unde cade să-i sape un mormînt.
Dar calul, zi şi noapte gonind ca dus de vînt, A stat, stăpîn o clipă pe ţărmul rupt al zării, Şi nechezînd îl surpă în nesfîrşitul mării.
59. Lâpuşneanu
Moloc,   copul  lui   Motoc vrem
1 Norodul e-n viitoare. De patru zile-n rînd Se zbate, se împinge. Nemulţumit şi gol. Mereu loveşte zidul cetăţii, mai flămînd Decît sînt iarna corbii ce cad pe leşuri, stol.
5 De patru nopţi Voivodul veghează-n jeţ, pe gînd -Şi neagra lui făptură aşteaptă-al morţii sol. în juru-i tot Divanul, Boerii tremurînd Stau gîrbovi, muţi de groază în blănuri de sobol.
Şi Vodă, ziua cincea, în Culă iese. — Vrem 10 Un cap: Motoc, din ţeasta-i crunt sîngele să-1 bem Norodul urlă. Domnul nu spune un cuvînt.
De • trei Vlădici, cu sila, Motoc e spovedit, îl dau mulţimii pradă: e sînge şi pămînt — Să dormi, tu, Lăpuşnene, la noapte liniştit
92
93
60. Unor mori de vint
1 O, straşini cu-aripi negre pe discul alb al lunii, Care-şi aduc aminte, aşa bătrîne sînt, De Don Quihote-n luptă cu morile de vînt Zărite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii!
•5 Sub  şiţa învechită îşi întocmesc lăstunii în primăvară cuiburi de paie şi pămînt, Şi  fiecare toamnă vă sapă un mormînt în stîncă, pe ţărînă, sau prin nisipul dunii.
Deşi  vă paşte moartea cumplită an de an, 10 Tot  mai păstraţi trufie de nobil castilian; Subţire,   braţul vostru înalţă parcă-o spadă.
Şi  cum staţi nemişcate — pricep: pîndiţi grămadă Să vie-n licărire de zale ce răsun Hidalgo de la Mancha şi visul lui nebun.
54
61. Necunoscutei
Bruges la morte
Cum cerceta un suflet dorinţa mea ciudată Mi-a spus necunoscuta: Iluzii multe n-am. Sinceritatea-i totul ce-n mine ascundeam... Doar cei ce n-au să lupte visează cîteodată.
5 Dar pentru chip şi vîrstă era prea învăţată... înflăcărat şi sceptic în faţa ei steteam. Mă turbura blîndeţea-i din glas, dar nu credeam în trista renunţare din zîmbetu-i de fată.
Şi, aplecat pe braţu-i, visai cetatea moartă 10 In care alte timpuri şi poate altă soartă Ar fi făcut dintr-însa o sfîntă de altar.
Căci Memling, numai dînsul, păstrează-ngemănată» Sub   arta nedibace,  voinţa încordată. Şi zimbetul acela fermecător de rar.
95
62. Răsărit de lună
1 Precum lumini de ceară cucernic mor prin naos, Fanalurile-şi   stinge  catarg după catarg. In port auzi tăcerea, iar pe al mării larg A stelelor sămînţă a zămislit repaos.
5 Dar frămîntate valuri cu vuiet iar se sparg Şi fierbe oceanul ca-n vremile de haos, Căci iată se înalţă, pe valuri lung adaos, Cu discul ei în zare turburător de larg,
Lin luna roditoare rotundă ca o rodie... 10 Luceafărul s-aprinde pe bolta de onix, Spre nord Săgetătorul roteşte a lui Zodie,
Talazul apei moarte s-a preschimbat în Stix, Şi-n mugetul furtunii, ce Pitho, care ptix Rosteşte  veciniciei prelung: „Da nobis hodie"?
63. Veneţia
Pătrunde luna înălbind pereţii JJMINESCU
1 Mijeau ca licuricii în noaptea aurie Gondole luminate pe Marele Canal: Uita Veneţia toată sub măşti de carnaval Şi-n foşnet de mătase că morţii nu învie.
ă Dar astăzi cînd e stinsă iubita nebunie, Cînd s-a golit de larmă portal după portal, Cînd nu mai vezi pe ape o luntre, un fanai; De ce spre tine pleacă dorinţa mea pustie?
De mult e mort San Marco. în umbră mandoline 10 Sub „Ponte dei sospiri" mai picură suspine, Şi zgomot de talazuri din largul mării vine.
Departe, mai departe răsună tainic struna, Şi iată că răsare înfiorînd laguna: De aur, arcuită ca o gondolă, luna!
96
97
64. Spovedanie
Anno Domini 15...
1 De ce mă spovedesc? 0 spune-mi, Sfinte! Tu ce citeşti în suflete, Părinte,
Ce nu ştiu eu, tu poate ştii mai bine.
Străin pricepi durerile străine S Şi mila dai ca pîinea tuturora.
Mai falnic nume n-a urcat pe prora
Corăbii botezate „Bucentaur"
Cînd doge, aruncînd inel de aur,
Cu apele îmi înfrăţeam domnia! 10 Stăpîn pe spada-mi şi stăpîn pe mîna-mi,
Veneţia toată cunoştea stăpîna-mi,
Stăpîna dogelui Delrio: Mia.
Frumoasă? nu, mai mult decît frumoasă!
Zadarnic noaptea pe canaluri marea 15 Sunînd din valuri azvîrlea chemarea,
Eu n-ascultam ursita mea mireasă,
Căci Mia izvorîtă-n raza lunii
Purta în ochi tot farmecul lagunii.
Frumoasă? nu, mai mult decît frumoasă! 20 La glasul ei îmi regăseam mîndria.
Mi-era pe-atunci mîndria fără pată.
— „Atunci" pe vremuri,  astăzi „altădată"
Azi în genunchi îmi pocăiesc trufia
în faţa unei gratii. Drept credinţă
25 Te-am pus, şi după tine o vecie. 0 mască eşti sau poate o fiinţă Ce-a suferit şi dînsa? Cine ştie! Dar nu răspunzi — deci iată a mea poveste: Iubeam pe Mia,   o iubeam cu ură.
30 Cînd alţii o priveau simţeam c-o fură, Şi mă durea să ştiu că Mia este Un trup chiar altul decît trupul meu... Şi nopţi întregi voit-am să fiu zeu Spre a putea trăi urmîndu-i gîndul
35 Acelaşi dor, acelaşi vis de-a rîndul Cu Mia — să fiu unul fiind doi.
Era tăcută şi grăia arare
Şi cum urma cu ochii duşi în zare
Corăbiile pornite de la noi, 40 Mă întrebam: Iubeşte, dar pe cine?
Pe Pietro, pe Luigi ori pe mine?
— O noapte Luigino, alta Pietro
Găsiţi au fost cu un pumnal în spate.
Dar ea privea corăbii depărtate 45 Cu pînze roşii ce piereau prin zare...
Şi-n ochii ei nu se zărea mirare.
Frumoasă? nu, mai mult decît frumoasă! O seară aruncă — se-opri să cadă — Unui nebun de dor şi serenadă 50 Un trandafir — şi fu ucis băiatul. — Iubeam pe Mia dureros de tare — Dar ochiul ei privea, neturburatul, Adînc şi dulce, chiar în seara ceea, Amurgul nepătruns ca şi femeia.
98
99
S5 Mă întrebam: Iubeşte, dar pe cine?
O toamnă sau o vară, nu ştiu bine, Un florentin cu nume Loredane Ochind-o, ea roşi bătînd din gene Şi se plecă din gondolă, alene 60 — O toamnă sau o vară la Murano Cu ochii urmărind corabia lui..,
Iubeam nebun pe Mia — ce să spui! I-am dat cu mîna mea Scy bea otravă, Otravă  slabă  ce omoară-ncet, 65 într-un pahar cu mîndru vin de Cipru întins de mine.
Se simţea bolnavă,
Iar eu ca Borgia mă simţeam poet.
Lin am pornit cu gondola spre mare 70 Şi cînd amurgul între cer şi zare
Făcu din luciul apei lac de-argint,
Lumini ardeau p«=  cheiul „dei Schiavoni"
Şi luna răsărind pe Campanii
Zărit-am faţa blîndă de copil 75 Cu ochii mari şi negri ai Madonii.
Şedea tăcută şi deodată, somnul,
Prevestitorul morţii,  o atinse,
Şi adormi cu braţele ei prinse
De gîtul meu. — Părinte, spune-mi, mint 80 în visuri chiar femeile iul/te? —
100
Cum odihnea plăpîndă şi cuminte, Eu aplecat cercam să-i sparg mîndria, O clipă doar să ştiu ce-ascunde Mia, Ce dragoste? ce ură?... şi să moară. 85 Şi cum o cercetam ca pe-o comoară, Şopti, prin visul ei zîmbind: Delrio.
Delrio! a grăit, Delrio!... nume Mai dulce nu e-n cer, cum nu-i pe lume. Delrio! a şoptit, pricepi Părinte? 90 Pe mine mă iubea, pe mine! înţelegi? Viaţa ei eram şi visul ei şi tot! Eu, eu... şi am ucis.
Dar poate minte Chiar visul nevisat de noi, Prea sfinte? 95 Ce nu ştiu eu, tu poate ştii mai bine. Tu crezi în Dumnezeu! Să cred în tine?
101
65. Nâzuinţi
1 — Delrio, ne e sete de-o amăgire nouă! Arată-mi iarăşi fresca atît de scumpă nouă. Un Sforza a păstrat-o sau poate un Medicis Şi nu s-a spus povestea, viaţa nu s-a scris 5 A meşterului tainic din insuli Boromee, Ce-şi iconi icoana şi nu voi s-o dee Nici lui Cesare Borgia s-o pună în Sixtină... Ne-am coborît dorinţa pe trepte în grădină, Măceşul sta în floare pe zidul dărîmat.
10 Prin ramuri aplecate, şi noi ne-am aplecat, Văpaia înserării pe umbra ei să vie, Să iasă fresca toată deodată-n faţă, vie, Căci praf ne va fi chipul, dar ea etern rămâne. — Pe care ţărm, Delrio, ne vom opri noi mîne?"
15 Nisipul vremii şterge o urmă şi-altă urmă...
Dar firul prea subţire al gîndului se curmă. Ne vin de pe Maggiore cu noaptea, în surdină, Cîntările scandate de ritmul vîslei grele. Şi noi, privind prin ramuri mai dese ca zăbrele» 20 Ca robi cerşim zadarnic o rază de lumină. — Delrio, ne e sete de-o amăgire nouă.
— Spre Nord, Delrio, astăzi să ne cârmim visarea... In purpura-nserării îşi moaie nemişcarea, încremenit de-a pururi, polarul ocean. 25 Azi albatroşii repezi, ce-n fiecare an
Revin la cuib, ţipară deasupra casei noastre, Readucînd  vrăjirea  zăpezilor albastre In nopţile pierdute călătorind pe drum.
Delrio, ne vom duce lăsînd în vatră scrum. 30 Trecutul să se stingă din inimă ca focul —
Un alt trecut să vină pribeag să-i ţie locul,
Cînd azi dorim Fecioara stăpînă pe ninsoare.
Trăieşte-n cea mai albă din ţările polare
Şi neaua e murdară pe lîngă trupul ei; 35 Luceferi poartă-n suflet şi-n limpezi ochi, scîntei;
îi flutură năframă şi păr bălai în vînt.
Fecioara şi zăpada, la margini de pămînt,
Stau singure, Delrio...
Iar norii după nori, 40 în taina nemişcării plăpînzi şi mişcători
Se duc pe ceruri clare ca golful la Corint,
Vrăjind prin înserare mari păsări de argint.
Iar cînd îi bate luna şi goana le-o străbate, Se nasc din întuneric în licăriri ciudate 45 Sfioasele Licorne în jurul Ei grămadă, Cu cornul lor de fildeş şi coama de zăpadă, Din mări crepusculare cu ape de smarald...
102
103
Doresc fiorduri negre prin zidul alb de stîneă. Lumina nu pătrundă penumbra lor adîncă,
50 Iar sus, pe povîrnişuri, gheţarii să coboare. N-auzi izbiri de valuri nici murmur de izvoare, Au amorţit sub gheaţă cascadele zglobii. Pe plaiuri troienite şi   cline străvezii Doar umbra lui îşi plimbă un vultur dus de vînt...
55 Pe tărm o mănăstire, locaş străvechi si sfint, Cu turle mari de carpen boltite de ninsoare, Ca un Kremlin fantastic se oglindeşte-n mare. Acei ce-n ea se roagă nu rîd şi nu mai plîng. Ci-n fiecare seară  cînd clopotele frîng
60 Chemarea lor pe ape, ei ies privind grămadă
Cum pier încet prin noapte corăbii de zăpadă... Doresc o oază moartă uitată în pustiu, Şi numele ei dulc-f ca rodia, nu-1 ştiu. De mult au năpădit-o nisipurile roşii,
65 S-au stins frunziş şi ape, dar straniu chiparoşii Cu stîlpii lor de taină, ei singuri, au rămas. Şi de apune luna de sînge pe Hedjas, Călătorind hagiii, cu caravana-n zare, Se-ntreabă plini de grijă ce Mecă nouă-apare —
70 Şi văd, cum se închină cu palma la pămînt. Tăcute minarete în legănări de vînt.
*
— Ce stranie voluptate găsim în suferinţi, Delrio!  Unde-i vraja întîilor dorinţi Şi farmecul ce zace în cea dintîi durere! 75 Pe-atunci ca şi copiii plîngeam de un mi se re re,
Azi sîngerăm iubirea ca să putem iubi. Prietene Delrio, ce buddha, ce rabin Veni-va să-mi întindă al amăgirii zbor?
Nebun, mi-aş da viaţa să capăt un fior; SO Mi-aş omorî toţi zeii netrebnici ca pe-o turmă, De-aş şti că-n ei aş crede o clipă doar, pe urmă.
*
Antâres, Altair, Arctur, Aldebarân, Ca focuri de mătase pe-un firmament persan Şi prin desprinse ramuri în scăpărări de cremeni S5 Cu razele unite lucind cereştii gemeni... în nepăsarea oarbă a negrului repaos, Voi, singura nădejde şi singurul adaos Pe care Creatorul 1-a scris cu slove de-aur Să ştie toţi poeţii c-a fost pe vremi un faur!
90 — Delrio, ne vom face tălmăcitori de zodii. Destul ne amăgiră grădinile cu rodii, Dorinţele zărite prin gene de femei, Visările lipsite de-al visului temei, Iubirile secate de-al dragostei îndemn...
95 Delrio, pe podeţe de piatră şi de lemn,
Prin păsuri troienite, să mergem către astre. Să întocmim în stîncă pe culmile sihastre,
104
105
Nedumeriţi călugări, o pustnicire sfîntă, Acolo unde apa sub gheaţă nu mai cîntă 100 Şi nu mai simţi povara humeştilor dorinţi.
Dar ni s-a stins puterea de-a crede în credinţi. Delrio, pentru suflet nu-i nici o mănăstire! Prea slabi să-ntindem ruga, prea tari pentru iubire, Deşertăciunii noastre nu-i văd decît un scop: 105 Să măsure vecia c-un rece telescop.
66. Noapte pagină
... noiane de veacuri păgl MACEDOÎ
1 Tăcere... întuneric... şi flacăra palpită: Cînd fuge pe podele, cînd suie pe tavan, în licăriri nebune din vatra părăsită. Şi tot privesc pe gînduri, din vechiul meu divan,
5 Şi flacăra şi umbra şi visul... e in van, N-alung melancolia ce-n inimă palpită.
Tăcere... întuneric... şi nici un foşnet... dorm? Dar ceasul pretutindeni a început să bată Şi-au d cum bate tîmpla şi creierul inform 10 A prins ecouri surde, răsunător deodată.
Fantastic cord şi vreme s-au năpustit să bată Şi clipele egale în veacuri le transform.
S-a stins pe vatră focul şi s-a făcut albastru... Ce rădăcină-n umbră a prins de-a înflorit? 15 Să fie-nchipuire, visare de sihastru — Răsună-n orologiu scandat şi desluşit Un zgomot de copită de marmură izbit, Un zgomot de copită pe poduri de-alabastru.
106
107
E bestia scăpată, din veacuri legendare, 20 Fiinţa ne visată de nici un visător;
Curată ca zăpada ce poartă în spinare. Nechează — şi-a mea teamă s-a preschimbat în dor; Neehează lung — şi-n mine se naş!e-un aprig dor. Pe cercul lunii cornul Licornului răsare...
25 Heraldic vis şi straniu, mă duc în depărtări Cu zgomot de copită vijelios pe cale... Uitare, timp şi spaţiu să piară brusc. în zări Să crească sub potcoave cîmpie, munte, vale; Pămîntul să-mi rotească feeric, tot în cale,
30 Pustiuri fără margini,  neţărmurite mări!
Dar iată peste capu-mi se-ndoaie bolţi stelare... Divan, odaie, casă în urmă au pierit. De sînge urcă luna deodată — pînă-n zare Ni se întinde umbra fugară. A murit 35 Uitare, timp şi spaţiu, sfîrşit şi nesfîrşit... Şi tropotul ritmează cadenţe lapidare.
Frig: tremură pe ceruri un praf de zodiac, Se sparg în curcubeie cunune boreale Şi marea fără valuri tăcută-i ca un lac... 40 E cald şi palmierii lung ne şoptesc în cale, Cu stînci coralifere din ape tropicale Necunoscute insuli prin umbră se desfac.
Cutreierăm acuma păduri adînci de brad: Pe vîrfuri troienite luceferii scîntee, 45 Şi auzim cascade în depărtări cum cad. Acum ne duce mersul titanic prin alee De sicomori în floare în parc de azalee. Geamii, cupole de-aur, de sticlă şi de jad,
Prin frunze ochiul nostru le prinde doar o clipă 50 Şi pier întrezărite prin ceaţa unui vis. Cetăţi cu minarete răsar şi se risipă... Iar Meka şi Medina, Misorul şi Memfis Cetăţile închise la toţi, ni s-au deschis, Şi la potcoava vremii trecutul se-nfiripă.
S5 Trecutul, viitorul sînt prada unui vis.
Şi veacuri fug şi ele cu zborul monoton... Privim prin zări cum creşte himeric Ecbatana Trireme cum se-ndreaptă spre Tir şi spre Siilon. Pe mări e iar stăpînă Carthago, suverana; 60 Dar timpul nu se-opreşle în drumul spre Nirvana: Străluce luna nouă din nou pe Parthenon.
Apoi Astarte, zeea visărilor ce mint, Ne-arată cornul fraged al recelui ei astru, Alunecînd subţire prin dafini la Corint; 65 Şi golful sub vrăjire se face mai albastru,
Pe cînd în noaptea ninsă cu stele, sus In castru Buccinatorii sună în buciume* de-argint.
108
109
Şi luna înfloreşte întregul Helespont... Pe ape irizate de ea pe ce carene 70 Sosim pe drumul vremii trecute? Ce arhont Ne-arată  tot  Bizanţul  puternicei Irene? Serbează Verzi şi-Albaştri luptîndu-se-n arene Izbînda îndoită din Thracia şi Pont.
Acum pe cer Vezuviul şi-aprinde-n umbră lava. 75 Mă ţine-n loc o clipă dorinţa la Pompei. Am togă de mătase, mă-mbracă laticlava Şi mi-oglindesc iubirea, străin, în ochii ei, In ochii-i de opale cu ape şi scîntei Cînd cu amforă greacă pe umăr vine sclava.
80 Şi tot rămîne-n urma uriaşului galop... Şi veacuri prăbuşite deschid adînci abise. Vecia parcă n-are decît un singur scop, S-aşterne cale largă fantasticelor vise Ce-n peştere sonore sub bolţi întredeschise
85 Nu fură făurite de nici un zeu ciclop.
Dar şi-a oprit avîntul Licornul sforăind: II ţintuieşte groaza şi tremură deodată... Iar ochii mei de cruce nu pot să-i mai desprind, Christos mă fulgerează cu faţa lui ciudată. Mă turbură privirea în veci neturburată, Piori din tălpi la creştet mă ţin şi mă cuprind.
E vis sau nebunie? dar Christ nu e pe cruce, Ci eu mă văd eu însumi de cuie răstignit... 100 Şi luna suie cerul şi vine şi se duce
Prin zări de întuneric... Tăcere... Am murit? De veacuri stau de strajă pe cruce pironit Şi nimbul nemuririi pe fruntea mea străluce.
90
De aur era luna şi s-a făcut ca varul — Apar trei cruci de sînge pe cer de ametist Şi-n tropotul năpraznic se-nalţă sfînt Calvarul Cu patima credinţei şi dragostei lui Christ. Răsare blînd obrazu-i şi dureros de trist Sub palida lumină mai albă decît varul.
110
111
I
67. Ultima fugă
Fragment dintr-un poem părăsit: „Sfîrşitul pămîntului"
1 Albatroşii, cormoranii, goelanzii, pe vecie Părăsesc şiraguri marea îngheţată şi pustie, Unde soarele pe zare răsărind, rotund şi larg, Nu-i brăzdat de profilarea legănatului catarg. 5 Vulturii pleşuvi, ereţii, gipaeţii şi condorii, Vin ţipînd spre oceanul ce inundă sicomorii, Oglindind pentr-o clipită în oglinde ce dispar: Umbra frunzei nemişcate, zborul tremurat şi rar. Ibişi roşii, berze albe şi flaminzi trandafirii, 10 înviază cu lumine orizonturi străvezii,
Fîlfîind în faptul serii ca petale duse-n vînt...
Zei, altare se afundă. Toţi Cezarii şi toţi Porii, Sub aureola verde ce le-o lasă madreporii, 25 Dorm tot una cu nisipul risipiţi prin ocean. Peste dînşii hipocampii şi delfinii fug. în van Gîrbovită se trudeşte pretutindeni, cariatida, Din sargase să ridice înspre soare Atlantida — Niciodată! strigă lumii corbii morţii, legendari.
■30 Vine noaptea, vine umbră, vine gerul, vin gheţari... Şi planeta-şi mină viaţa, ruga, dorul, fuga, zborul, Spre limanul de lumină ce încinge Ecuatorul...
(în colaborare cu Hnria Furtună)
Cea din urmă caravană pribegită pe pămînt, Elefanţii care poartă veacurile în spinare, Se înalţă: povîrnişuri prăvălindu-se prin zare, 15 Şi pe pasul lor pantere vin tîrîş, din salt în salt. Nu-i cetate să înfrîngă ne-nfrînatul lor asalt: înfrunzesc smochini pe ziduri şi tăcerea-n veac domni-va La Angkor, la Siracusa, la Pergam şi la Niniva...
Dar izbind cu valul prăbuşitele pustietăţi, 20 Legănînd pe undă soare şi rupîndu-i în bucăţi,
Pe Cîmpia unde greieri îşi torceau prelung cîntarea, Se revarsă tot mai mare, cu murmur şi muget, marea.
112
Eternităţi de-o clipi
1912-1914
Culege înţeleptul pe driimu-i orice floare Şi floarea-n vîntul serii se scutură-n risipă. Dar el zimbind le lasă ca fluturii să zboare... Căci, trecător,  visează eternităţi de-o clipă.
68. îngerul amintirii
69. Noapte pe lagună
1 Nu ştiu în care seară pe tainica alee
—- O-ncondeiase toamna cu:amurgul ei subtil Sub fagi păşind alături de umbra lui Virgii, Am întîlnit un înger cu gene de femeie,
5 Am întîlnit un înger cu ochii de copil. Grăi: Sînt Amintirea — şi eu strigai: O, zee, Zadarnic vrea poetul din suflet să te iee, Prin visul   nefiinţei il urmăreşti tiptil.
Ca heruvimii Legii ai aripi de lumină, 10 Şi eşti de-o frumuseţe atîta de deplină Că reînviezi trecutul în fremătarca lirii...
Tăcusem... şi cînd noaptea prin codrul secular Ne-nvălui cu pace şi cu argint stelar, Orbit, îi zăream numai luceferii privirii.
Iar ctnd amurgul între ier şi t';re Făcu din luciul apei lac de-argint
116
Lopătarli antă:
1 Nori purpurii
Prin zări pustii
Spre Lido pier.
Pe-al mării larg 5 Nu e catarg,
Nici stea pe cer.
Clrmaciul:
Cetatea Leului dispare... Ce e: rămîne o nălucă... Spre Zante vîntul să ne ducă.
10 Ohe! de pază marinare!
Un lopat ar:
In depărtare O pînză apare Ca de lumină.
117
Nu-i pînă-n zare, 15 E luna plină In depărtare.
Ohe! de pază marinare!
Cirmaciul:
Santa Măria del Salute — Vin porumbeii mii şi sute 20 Vin doi copii să se sărute, Şi-n grape
Se scutură glicina-ntruna, Pe cînd străluminînd laguna, îi oglindeşte albă luna 25 Pe ipe.
Santa Măria del Salute — Pier porumbeii mii şi sute, Pier primăverile cernute întruna.
30 Doar amintirea mai încape Prin chiparoşi şi peste groape, Cînd palid tremură pe ape Lin luna.
El:
Un om cînta pe proră... 35 Nu vezi ce albă-i luna din valuri? — P«re soră Cu luna de pe ceruri adinei. — E moartă una Şi nebuloasa roată ce tremură laguna E numai amăgirea ce-n mare se oglindă.
Ea:
De ce vorbit-a omul de pe proră? 40 Lorenzo, spune-mi pentru ce învie Un biet cuvînt, o-ntreagă simfonie De amintiri, cînd sterp trecutul moare Şi vremea pururi nouă se perindă?
Santa Măria del Salute vorbă 45 Mai dulce ca un cîntec de teorbă
Ce tremură pe coarde-n depărtare...
Mai ştii amurgul vînăt prin gradine,
îmbătător mirosul de glicine,
Adormitor răsunetul de valuri, 50 Şi fruntea ta fierbinte, pe-al meu piept?
El:
îmbătător mirosul de glicine... Adormitor... şi lună pe canaluri, Iar eu visînd deşi eram deştept.
Ea:
Lorenzo mai ţii minte noaptea ceea?
118
119
El:
55 Ce vrajă ne-nţeleasă cuprinde-n ea femeia De poate cu fuiorul aducerii aminte Din nou să te robească... şi totuşi ştii câ minte.
Ea:
Turburător de dulce e minciuna. Priveşte cer şi mare! —Minte luna?
El:
60 Să piară cerul arcuit pe lume, întinsul cer cu feţe de păuni Să sece marea unda ei în spume Şi soarele rămînă un tăciun!
N-am părul tău adînc? — Nu-mi trebuie noapte. 65 Privirea ta no am? — Ce-i stea şi soare Şi raza lunii albe, cînd răsare Privirea ta? Iar de te-aud, ce-s şoapte Şi plîngeri de vînt şi murmur de mare?...
Cîrmaciul tirziu:
Ohe! de pază marinare!
70. Fresca din Orvietto
1 Lumina ca şi umbra de viaţă-i născătoare. Pe orizonturi limpezi luceafărul veghează, Dar el străluce numai cînd noaptea îl atinge... Pe zidul mănăstirii cuprins de întuneric
5 Necunoscuta frescă uitată-i pe vecie,
Dar în amurguri numai sub mîngîieri de raze
învie plămădită de-o nevăzută mînă,
Se smulge pentr-o clipă trecutului ce moare.
Şi minunaţi zărirăm icoana minunată, 10 De-un visător visată ce-n vremea lui fusese Poet în zugrăvire şi zugrav în sonete, Condotier în viaţă, în dragoste, în ură. Păgînă-i fuse arta precum i-a fost simţirea — Renaşterea într-însul îşi oglindise gîndul, 15 Iar el în fresca vie şi-a-ntruchipat iubirea.
Trec patru chipuri şterse în lungă teorie, în noapte-şi scaldă trupul întîia. Ar vrea parcă De-a pururi să-i ascundă ruşinea sau păcatul? Stau ochii verzi ca marea şi nepătrunşi. Un de^ 20 La gură duce tainic — chemare sau tăcere? Surîsul îndoielnic te lasă-n întrebare. Ea poartă ca băieţii în plete scurte părul Aprins ca focul. Are o buză sîngerată.
120
121
11 — Poezii, voi I
Turburătorul farmec al vrăjii androgine... 25 Şi simţi că-a ei iubire e doar perversitate, Perversitate scumpă mai rară ca iubirea.
In ceaţă lin îşi pierde, a doua, părul de-aur; Şi ochii ei albaştri ca faptul înserării Lucesc ca doi luceferi şi îţi aduc în suflet,
30 Sclipind, o bucurie fierbinte de scînteie... Molatecă, mlădioasă, fecioară sau iubită? Nu ştim, dar e femeia din toate mai femeie Şi farmecul, ce-ascunde sub vălul ce-o trădează, ll înţelegi şi totuşi rămîne ne-nţelesul...
35 Şi simţi că-a ei iubire e dragoste păgînă, E dragoste ce arde mai tare ca iubirea.
A treia e Madona de Rafael visată
Cu doi ochi mari şi negri, plăpînzi, sfioşi şi limpezi,
Privesc miraţi prin pleoape ce bat încet din gene 40 Parc-ar voi să zboare cu ele mai departe...
Privesc şi înviorează cu raza lor văzduhul
Albastru, şi-1 brăzdează cu dungă aurie.
Ce fericire blîndă, aproape întristată
De-un lung trecut ce-n inimi nu mai putea să moară! 45 Şi poate e o soră cu îngrijiri de mamă,
Ori poate e o mamă cu zîmbete de soră,
Şi simţi că a ei iubire e numai amintire,
O amintire vie mai dulce ca iubirea.
Adînc ei sorb într-înşii nemărginiri stelare. O! nu mai e femeia, căci ea nu urcă astfel, 55 Şi îngerul nu este, căci el e nefiinţă. E îngerul-femeie, tovarăşul de zboruri Aceluia ce-ascunde în suflet o aripă! Şi simţi că-a ei iubire e doar credinţă sfîntă, Credinţă ce se-nalţă mai sus decît iubirea.
60 Din umbră spre lumină prin mrejile penumbrii Trec patru chipuri şterse ţinîndu-se de mînâ In văluri fluturate pe trupuri de femeie... Deoparte prins de zale, şi-n mantă purpurie. Stă răzemat de spadă, cu capul gol, un tînăr.
65 Doar faţa îi răsare: trufaşă, crudă, rece... De veacuri le priveşte cu-aceeaşi nepăsare Aproape dureroasă de nu ar fi semeaţă. Cred mulţi că e artistul el însuşi acel tînăr. Că palidele umbre ar fi trăit pe timpuri... Cred mulţi... dar cine ştie de-i faptă sau poveste
Lumină, e-n lumină... a părăsit pămîntul 50 Şi două lungi aripe o învelesc... Ce albe-s! Din ele vezi doar fruntea şi părul de lumină Şi ochii fără vină ţintiţi înspre Pleiade.
122
123
11*
71. Cithera
1 Necunoscute stele din unde se-nălţară, Pe mări necunoscute cu ape de cleştar. Aluneca trirema pe valul solitar, Purtîndu-ne făptura spre a iubirii ţară.
5 Răsare din talazuri, Cithera, ca din vis... Pluteşte în acorduri de harfe-eoliane, Coloane între ele se leagă cu liane Şi trandafiri atîrnă de templul lui Cipris.
Cascade se aruncă şi se opresc în cale; 10 Se frîng în curcubee, căzînd din lac în lac; Şi din păduri cu ramuri întinse, se desfac Picînd ca pasări moarte pe iarbă, portocale.
Şi ostrovul din ape se naşte aprilin, Încununat cu frunză de rodii şi de laur. 15 Sub soarele ce scade e bulgăre de aur
Şi vîrf de-argint înfruntă al stelelor declin.
Lovind în spuma albă cu rostrul de aramă, încalecă trirema, tăind al mării larg, Talazul  — Valuri repezi cu mugete se sparg, 20 Cînd, despicate-n două, în urmă le destramă.
Şi cînd talazul verde roşî în zorii zilei, Cithera — visul mării — pe legănatul val, în noapte îşi topise omătul sideral Şi-n vînt îşi risipise miresmele zambilei...
124
125
72. Cithera Prima versiune
1 Amurgul limpezise al visului izvor, Tăcuseră departe orice şoptiri de liră, Şi sufletele noastre încet se potoliră Cu freamătul pădurii şi valul sunător.
5 Şi Ea vorbi: — Cithera pe nesfîrşita mare Aşteaptă să ne-aducă mîngîietor talaz — Vorbi cu luciul lunii pe palidu-i obraz: Cithera înfloreşte pe nesfîrşita mare.
Dar toţi, întinşi la umbră cu capul răzemat 10 Priveau miraţi femeia cu fruntea în lumină. Din gloata lor nici unul n-a cutezat să vină Şi singur spre Cithera cu dînsa am plecat.
Necunoscute stele din unde se-nălţară Pe mări necunoscute cu ape de cleştar. 15 Aluneca trirema pe valul solitar
Purtîndu-ne făptura spre a iubirii ţară.
Dar goală era zarea şi vîntul era mort: Legată de catarge sta pînza de mătase, De zile nici-o dungă de ţărm nu se-arătase, 20 Şi nopţi în şir vegheasem de dorul unui port,
Cînd Ea încrezătoare, privind spre aurorăj Cithera e aproape! grăi. La glasul ei Pe ceruri se iviră în stoluri porumbei Şi-n fîlfîiri de pene s-au coborît pe proră.
25 Răsare din talazuri Cithera, ca din vis... Pluteşte în acorduri de harfe-eoliane, Coloane între ele se leagă cu liane, Şi trandafiri atîrnă de templul lui Cipris.
Cascade se aruncă şi se opresc în cale; 30 Se frîng în curcubee, căzînd din lac în Inc;. Şi din păduri cu ramuri întinse se desfac Picînd ca păsări moarte pe iarbă, portocale.
Şi ostrovul din ape se naşte aprilin, încununat cu frunză de rodii şi de laur. 35 Sub soarele ce scade e bulgăre de aur,
Şi pisc de-argint înfruntă al stelelor declin»
Lovind în spuma albă cu rostrul de aramă, încalecă trirema, tăind al mării larg,
126
127
Talazul — Valuri repezi cu mugete se sparg, 40 Cînd despicate-n două în urmă le destramă.
Dar insula rămîne pe orizont rotund... Ce depărtată pururi şi totuşi ce aproape! — Şi, noapte după noapte o tot cufundă-n ape, Şi, zile după zile, de doru-i mă pătrund.
45 E vie sau nălucă? în semn de răzbunare Ce demon duşman nouă într-astfel ne orbi? Dar Ea, mîngîietoare şi dulce, îmi vorbi: Cithera nu ne minte  pe-a zării legănare.
Cu aripi de zăpadă văzduhul luminînd, 50 O seară porumbeii zburară de pe proră. — Părea că se ridică o albă auroră Cînd stolul lor prin aer se rupse rînd pe rînd.
Şi cînd talazul verde roşi în zorii zilei Cithera — visul mării — pe legănatul val 55 In noapte îşi topise omătul sideral
Şi-n vînt îşi risipise miresmele zambilei...
Dar tot gonea trirema cu pupa de stejar. — Uitasem unde mergem pe apa letheană; în suflet resimţisem o pace suverană 60 iNemaipurtînd în mine al năzuinţii jar.
Dar Ea pe puntea-naltă ca Sfinxul sta la pîndă.
Zadarnic cercetase Apus şi Răsărit...
Şi luna, semilună pe ceruri, a pierit
Şi nu pieri credinţa din faţa ei plăpîndă.
65 Veghea în veci senină şi pithicul ei glas: Priveşte! Porumbelul revine iar, îmi zise. — Zării, vîslind prin noapte cu aripe deschise, Nu pasărea Venerei, ci buna lui Pallas.
Pe vîrfuri de catarge cu zborul greu se duse 70 De-atunci trirema-n ţara penumbrei a intrat, Şi zodii asfinţiră în carul lor pătrat Şi arcuit pe valuri al lunei arc apuse.
Cithera ne aşteaptă! Nu vezi din văl de nea, Din spumele marine, ca soarele învie! 75 N-auzi cîntări de harfe şi voci de apă vie? Vorbi marmoreană. — Ce palidă era!
Din fundul zării sure sporesc şi cresc cupole. Se-ncheagă pe talazuri un ostrov solitar Şi letheana undă cu valuri de cleştar 80 Loveşte ritmic stînca tăcutei necropole.
129
125
Talazul — Valuri repezi cu mugete se sparg, 40 Cînd despicate-n două în urmă le destramă.
Dar insula rămîne pe orizont rotund... Ce depărtată pururi şi totuşi ce aproape! —• Şi, noapte după noapte o tot cufundă-n ape, Şi, zile după zile, de doru-i mă pătrund.
45 E vie sau nălucă? în semn de răzbunare Ce demon duşman nouă într-asti'el ne orbi? Dar Ea, mîngîietoare şi dulce, îmi vorbi: Cithera nu ne minte  pe-a zării legănare.
Cu aripi de zăpadă văzduhul luminînd, 50 O seară porumbeii zburară de pe proră. — Părea că se ridică o albă auroră Cînd stolul lor prin aer se rupse rînd pe rînd.
Şi cînd talazul verde roşi în zorii zilei Cithera — visul mării — pe legănatul val 55 In noapte îşi topise omătul sideral
Şi-n vînt îşi risipise miresmele zambilei...
Dar tot gonea trirema cu pupa de stejar. — Uitasem unde mergem pe apa letheană; în suflet resimţisem o pace suverană 60 Memaipurtînd în mine al năzuinţii jar.
Dar Ea pe puntea-naltă ca Sfinxul sta la pîndă.
Zadarnic cercetase Apus şi Răsărit...
Şi luna, semilună pe ceruri, a pierit
Şi nu pieri credinţa din faţa ei plăpîndă.
65 Veghea în veci senină şi pithicul ei glas: Priveşte! Porumbelul revine iar, îmi zise. — Zării, vîslind prin noapte cu aripe deschise, Nu pasărea Venerei, ci buha lui Pallas.
Pe vîrfuri de catarge cu zborul greu se duse 70 De-atunci trirema-n ţara penumbrei a intrat, Şi zodii asfinţiră în carul lor pătrat Şi arcuit pe valuri al lunei arc apuse.
Cithera ne aşteaptă! Nu vezi din văl de nea, Din spumele marine, ca soarele învie! 75 N-auzi cîntări de harfe şi voci de apă vie? Vorbi marmoreană. — Ce palidă era!
Din fundul zării sure sporesc şi cresc cupole. Se-ncheagă pe talazuri un ostrov solitar Şi letheana undă cu valuri de cleştar 80 Loveşte ritmic stînca tăcutei necropole.
128
129
Nu văd cu flori gătitul altar al lui Cipris, Pustiu şi gol e templul umbrit de cbiparoase, Şi săgetat Arcaşul e-ntins sub sălci pletoase, Săgeţile Iubirii, chiar ele, l-au ucis.
85 Dar Ea zîmbea senină mai albă ca narcisul Şi cînd trirema ţărmul Citherei a atins. Cu mînile de gîtu-mi, ca un copil, s-a prins, Şi adormi în pace cu moartea şi cu visul.
Şi părăsit şi singur cu mine am rămas 90 în ostrovul acesta de pe întinse ape.
Durerea omenirii în templul lui încape — Pe stînca lui tăcută eu totuşi am rămas.
Cînd, de se îmbracă-n umbră planeta sublunară, Se-aprinde pe Cithera lucind pe firmament A Yenerei lumină în zbor fosforescent, Luceafărul Iubirii pe urna-i funerară.
SONETE CORINTIENE 73. Chrisotemis
1 Grădina e sădită cu stranii crizanteme, Cu struguri de glicină şi spice de iris... — E insula departe? întrebi... şi vezi în vis Gătite-n porturi albe subţirile trireme!
5 Cu noi pornească repezi pe-al mărilor abis... Auzi cum prin catarge Eol zburdalnic geme? Şi iată peste ape în licăriri de geme, Cithera dăruită „poetis amicis".
Ilion s-a şters prin zare şi a pierit Scamandru. 10 Călătorind cu valul sub cerul de-ametist Sosesc adormitoare miresme d-oleandru.
Se lasă pretutindeni amurgul blînd şi trist — Iar eu, metempsicoză sau dor sau vis de-artist,. Te văd schimbată-n Hero, iubita lui Leandru.
130
131
74. Lals
75. Biblis
1 Dar noi punînd cununa de laur şi de mint, Cînd Lesbos lesbiană se pierde sub arcade, în ceasul înserării cînd mort Phoîbos cade Şi caii de lumină cu umbra se desmint,
5 Vom părăsi cetatea iubirilor ce mint... Fosforescent în noapte se vor ivi Sporade, Spori-vor fără număr Ciclade şi Pleiade Pe ceruri şi pe valuri cu încreţiri de-argint.
Zadarnic lanţ de fildeş de ţărm arunci, Selene, 10 Nu ancorăm trirema de raza unui vis... Şi stîncă selenară dispare Mitilene.
Laîs, nu plînge astfel! Sub ramuri de cais Aşteaptă zeul tînăr şi crud Adonais, Privindu-ne sosirea pe mările elene.
1 Pe marginea fîntînii şi-a odihnit amfora, Cu sînul mic şi tare, cu braţul gol, Biblis. Nevinovat priveşte cu ochiul ei deschis, Cu-aceeaşi limpezime de rază, tuturora.
5 Dar aplecată-şi vede, zîmbind în apă, sora. Mirată de mîndreţea-i, un zîmbet i-a trimis. Lumina se răsfrînge pe faţa-amîndurora, Dar oglindirea-i vie şi fata e un vis.
Pe marginea fîntînii iubirea izvorît-a, 10 Plăpîndă şi străină, în pieptul lui Biblis — Dar tu, ca jertfă ad-o, în zori, lui Afrodita
Mioara cea mai dulce şi mielul cel mai drag, Păstorule cu glugă şi fluier lung de fag, Ferită să rămînă de dorul lui Narcis.
132
133
76. Chrisis
11. Amarillis
1 Pe cînd loveam cu dalta în marmura curată Cercînd să dau fiinţă eternă unui gînd, Veni, cu dimineaţa şi soarele intrînd, Chrisis mai luminoasă oa raza strecurată.
5 Stătea făr-de mişcare cu dorul ei luptînd, De mine, şi de dînsul la fel de speriată; Ca un copil zburdalnic cu sfiiciuni de fată De gitul meu cu teamă trecînd un braţ plăpînd:
— Ce vrei să scoţi, îmi spuse, din stana asta grea? 10 Şi eu cu glasul aspru: — In Păros dur, copilo, Se va ivi Iubirea senin în faţa ta,
Cu ochii fără umbră ai Venerei din Milo.
Dar se umbriră ochii acelei din Milet:
— Iubirea! Pentru cine? — parcă-ntrebau încet.
1 Amurgul înfloreşte prin /amuri de măslin... Fecioara Amarillis cu trupul ca zăpada, Zăreşte de pe munte Corintul alb, Hellada Ce-adoarme mîngîiată de golful cristalin.
S Şi-a păstorit poporul de capre prin livada Cosită, înflorită cu cimbru şi pelin. Acum cînd o aşteaptă în vale iar ograda, îşi simte, fără vrere, de lacrimi ochiul plin.
Căci a băut, la şipot, din cofa ei aseară, 10 Din apa ne-ncepută sub cer de primăvară, Theokritos, poetul, de cer îndrăgostit...
Pe buza lui suspină distih nemuritor,
în pieptul ei mai plînge nemîngîiat un dor
Şi visul, de iubire rămîne despărţit.
134
I
135
78. Rodis
79. Thebaidă
1 Trei stele funerare-n amurgul primăverii Se profilează-n umbre subţiri pe ceruri roze, Adăogînd cereştii dar reci apoteoze Fiorul amintirii, al morţii, al durerii.
5 In plasele luminii prin jocul adierii Coloanele unite cu şiruri lungi de roze, Amestecă în vane şi-n vii metamorfoze Petalele aeve cu trandafirii serii.
1 Piere, brîu cusut cu aur prins în boabe de mărgea Nilul presărat cu ibişi în a zilei agonie. Nici-un zgomot de lopată, nici-o şoaptă nu învie Nesfîrşita necropolă a pustiului theban...
5 Iese luna: ce vrăjire de pilastre şi de geme! Suie Phile, străvezie ca un ostrov de cleştar. Şi cum aripi îşi iau zborul, pare rîul milenar Că-şi înalţă, rînduri-rînduri, pînzele de pe trireme.
în zări acum e cerul o dungă de argint, 10 Şi urna cinerară a lunii urcă-n noapte... Fecioarelor pe vremuri iubite la Corint,
Azi Rodis le aduce cununi şi rodii coapte — Ea, hetaira mică, venită să mai ceară Iubirilor eterne, iubirea ei de-o seară.
136
137
80. Ocean polar
81. Nici-un catarg
1 Noapte albă. Stalagmite nepătate de ninsoare Vin gheţarii cete-cete pribegind din Polul Nord. Nu-i fior prin valuri clare şi în zare nu-i fiord, Doar pe ape, limpezite cataracte selenare.
1 Nici-un catarg.
Valuri se sparg
Pe dună.
Pe-al mării lars 5 Nici-un catarg.
5 Şi pe unde, unde stele de argint mărite-apar, Firmamentul în oglindă îşi restrînge-n cerc ovalul. Calea Robilor lactee ninge cu lumină valul, Legănată de legende, promoroacă pe cleştar.
Noapte albă. Gheaţă naltă iconiţă ca o friză 10 De zăpadă împietrită cu sclipire de oţel. îşi arată amăgirea unor aripi fără ţel, Fulgerare   boreală,   enigmatica Banchiză.
Pe-al zării gol Pescarii-n stol Răsară. Să dea ocol 10 Pe-al zării gol.
Ţipmd mereu, Cu zborul greu Să piară... Prin somnul meu 15 Ţipînd mereu.
Să văd în vis Pe cer deschis
138
139
Prin gene — Tainic trimis — 20 Să văd în vis
82. Stelei Hcsper
Steaua Hesper .
TJrcînd pe cer
Alene.
Pe-adîncul cer
25 Steaua Hesper. 7 De-opal e valul apei şi tu eşti opalină,
Te-aprinzi mai limpezită şi dulce, Hesperus.
Pricep ce e lumina cînd văd a ta lumină
Şi simt ce-i despărţirea cînd lunecînd te-ai dus.
5 N-ai raza plumburie a vechiului Saturn, ! Pe nesimţite totuşi aduci melancolia.
Mai rece este noaptea sub cerul taciturn Şi-n zori de ziuă cîntă mai tristă ciocîrlia.
i
De ce te-a luat nădejdea ca singurul ei sol, 10 Cînd parcă nu-i luceafăr mai dureros pe lume? Cînd mă gîndesc că poate prin infinitul gol Te-ai stins — şi eşti acuma lumina unui nume.
Şi mă întreb prin care aprinsă ironie Ne amăgeşti nălucă şi astăzi ca şi ieri, 15 Cînd ştiu că-n întuneric stelara-ţi agonie Cu opalină rază ne mîngîie, Hesper.
140
141
ff
83. Cutezătorul
Sub plopii-n şir
Ce se deşir —
In goana lor spre zare,
Pe calu-mi alb,
Sub cer rosalb
Pornii   în cutezare.
Zi după zi
Se îmbulzi...
An după an se-alungă...
10 Spre-un răsărit Ne-ntre zărit E cale încă lungă.
Sub raze lungi stelare, Am întîlnit Un om cernit Spre-apus venind călare.
25 Mergea tăcut,
Şi n-avea scut,
De mult pierduse spada.
Rănit era
Şi sîngera 30 Cu faţa ca zăpada.
— Zadarnic vii Cu  doruri vii Şi-o inimă de nalbă! Ciudat  mi-a   spus «= 35 Şi spre apus
S-a dus cu steaua albă.
Dar calu-i bun,
II joc nebun 15 In pintenii de aur.
Nădejde am,
Şi port un ram
Pe fruntea mea, de laur.
Sub plopii-n şir 20 Ce se deşir —
142
143
ECOURI MARINE 84. Corul lopâtarilor
85. O voce pe prora triremei
1 Luceferi ard pe mare şi nu mai sînt Sirene!
Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene, Cu trupul lor de spumă şi coadă de delfin, Prin valuri legănate să le vedem cum vin. 5 Nebuni, în van cerca-vom să desluşim chemarea Tritonilor ce suflă în scoici marine. — Marea Mugind ne va răspunde că zeii ei sînt morţi..:
Dar tu ce-n al tău suflet trecutul tot îl porţi, O, călător de-o clipă pe apă călătoare, 10 Ridică-ţi fruntea tristă! Pe coarda sunătoare A lirei, ce aşteaptă vibrînd, loveşte rar. Atunci sub nimbul lunii şi farmecul stekr, Purtînd în păru-i alge şi albe flori marine, Sirena va renaşte din valuri pentru tine.
1 Din lira pentacordă cu strunele de-aramă Eu voi cînta la noapte sub cer fosforescent în murmur de talazuri şi în bătăi de ramă. Pe cînd trirema spuma în urma ei destramă
5 Şi şterge valul neted vislind spre Occident.
Din lira pentacordă chema-voi să revie Poporul ce trăieşte în fund stîncos de mări... Tritonii să-şi urmeze uitata pribegie Suflînd prin scoici sonore prelung melancolie 10 în suflete deprinse cu vechile visări.
Apoi voi bate struna mai tare, tot mai tare Poseidon iar să-şi mine fugarii lui marini, Necheze sub copite de-acum întreaga mara Şi armăsarii umezi în herghelii barbare 15 Să treacă albi de spume ca turme de delfini.
Şi voi atinge dulce cu dreapta coarda lirii Căci poate din talazuri tîrziu se va ivi Sirena întruparea eternă a iubirii... Şi ca să nu mai piară în umbra amintirii 20 O, lopătari, — pe proră eu lira voi lovi!
144
145
86. Glasul sirenei
87. Scoicile tritonilor in depărtare
1 Cînd sub luciul lunei apa e mai albă ca zăpada Urmărim corăbii grele sau triremele subţiri Nopţi întregi... şi marinarii ne cred poate năluciri, Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.
5 Nu aud cîntarea noastră dureroasă cum învie, Nu văd trupul nostru fraged mîngîiat din val în valr Pentru dînşii el e spumă sau spinare de narval, Căci nu ştie azi vîslaşul marea toată că e vie.
Dar tu care stai pe proră pe trirema triumfală, 10 Tu ce cînţi şi chemi trecutul peste vremuri domnitor Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător Din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală.
Şi Sirena ce ascunde o femeie şi o zee într-un trup cum nu e altul nici în cer, nici pe pămînt» Goală va ieşi din valuri, din al mării larg vestmînt, 15 Ca femeia de frumoasă şi eternă ca o zee.
1 Prin care unde înoţi Sirenă? Răspunde: unde, Sub ce carenă?
■5 Din scoica mării Dorinţa vie Pustiul zării In van învie!
Din stîncă-n stîncă 10 Lovindu-şi plînsul, Răsună încă Pierind cu dînsul...
îşi strigă marea Pierduta fată; 15 N-auzi chemarea înfricoşată?
146
147
88. Glasul sirenei din nou
1 Mă slrigă valul mării şi dorul tău mă leagă: Am sînul de femeie şi trupul de delfin. Trirema-naintează şi ape noi dezleagă, Iar cornul lunii palid se-apleacă în declin.
5 Mă strigă valul mării si Eeho trist răspunde Şi scoicile sonore din zări în zări se frîng... Aruncă-ţi iar, străine, cîntarea ta pe unde Să nu aud talazul şi apele ce plîng.
Mai cîntă, ca Sirena să fie iar femeie! 10 Căci iată se înalţă cu murmur milenar
Lung marea să-şi recheme puternic a ei zee. O, tu, ce stai pe proră, ridică glasul iar!
148
89. Vocea de pe proră
1 Am auzit cîntarea Sirenelor pe mare..
Trecut-au nopţi şi zile de-atunci, şi-acum dispare Iar soarele... şi struna din urmă mi s-a frînt. Sirena nu mai cîntă şi singur stau pe proră 5 Şi mîine ca şi astăzi aceeaşi auroră Trezi-va iar talazul cutreierat de vînt... Dar marea va fi goală şi moartă şi pustie. Zadarnic aştepta-voi Sirenele să vie — Mai trist de-a le cunoaşte, de-a le dori mai Iri
10 Cînd steaua dimineţii pe valul de-ametist Aprinde opalină lumina ce scînteie. O lopătar, o frate, prin visu-ţi ce femeie, Mireasă sau nevastă torcînd fuior de lînă, Aşteaptă pe pribeagul plecat de la cămin?
15 Pe cînd cu lira spartă şi inima păgînă Tot mai ascult chemarea ecoului marin.
149
90. Murmur crescind pe valuri
1 Trirema  se  şterge  prin asfinţit, Cu dînsa suspine deşarte.... Ecouri fugare au amuţit, Departe se-aud... mai departe.
15 Uitate acuma sînt doruri ce min Ea simte iubirea străbună
A mării; iar valul o fură, o ia, O strînge — să-i fie stăpinu! Alunecă albă pe cerul de nea 20 Spre ziuă Diana păgînă.
S Trec plîngeri de oameni pe apele mari Cu valul spumos şi cu vîntul. Nimic nu rămîne din patime mari Şi piere pe mare cuvîntul.
E-al nostru acuma întinsul stelar, 10 A noastră e noaptea pustie!
Din frînte talazuri un muget barbar Se-nalţă, descreşte, învie.
A noastră-i Sirena cu păr de argint Ce-noată în rază de lună!
150
151
1
i i
91. Un monah orb vorbeşte
1 Aud tălăngi din văi cum vin spre mine...
Amurgul piere lunecînd prin aer.
Mai trist se face-al şipotelor vaer,
Mai tristă pacea sfîntă-a mănăstirii. 5 Ce dulce sună-n seară armonia!
Prelung  trezeşte   glasul amintirii...
Simt luna iar cum urcă pe coline
Şi cum deschide porţile visării,
Ştergînd prin zări pastelul înserării, 10 Turnînd în suflet larg melancolia.
Simt ochii mei ce nu mai pot să vadă...
în sufletu-mi pătrund din gol de noapte
Lungi freamăte de vînt prin brazi — şi-n noapte
Izvoare plîng sub poduri de zăpadă. 15 Hăzleţ răsună un ecou... si tace
Ducînd cu el o ne-nţeleasă vrajă.
Tovarăş zvonul apei se desface
Adormitor, cu veghea mea de strajă.
Era-n amurg pe ţărmuri apusene 20 Cînd rătăceam în urmăriri deşarte
Simţind că nicăieri nu se desparte
Făptura mea, de vise letheene.
Zadarnic portocali cu rod de aur
Mă aşteptau, şi-n van, în chip de-argile \ 25 Tanagreene, în apusul zilei |,
I
■I
152 !
Ion Pillat împreună cu mătuşa sa preferată Leliţa (Pia Brătianu, căsătorită Alimă-neşteanu).
Plecau femei ca să culeagă laur Pe cînd aezii se-ntreceau pe strună.. Nu mai credeam în spusele Sîbilei Că Ea veni-va-n răsărit de lună 30 Cu ochi muiaţi sub mătăsoase gene, Purtînd pe braţe fragede zambile într-un amurg pe ţărmuri apusene.
Şi  Ea  veni — Profilul efemeric Se zugrăvi pe ceruri de lumină, 35 Se oglindi în ceruri de lumină Ce se boltea pe mări de întuneric. Şi jocul razei rupt în vii răsfrîngeri Nimba în valea vecinicilor plîngeri Un chip dintr-o planetă mai divină. 40 Pieri din ochii-mi totul: vis şi lume. Se   stinse  universul — Ea rămase. Şi luna ce urca prin ţări de brume, O adumbrea cu raze de mătase. Pieri în suflet totul, amintirea 45 Trecutului se şterse la privirea Unei copile rătăcită-n lume... Şi dureros, pe ţărm săpat de ape, Eu am cules-o numai din privire Şi am răpit-o sub închise pleoape, 50 Am dus-o-n ţări cu vecinică zăpadă.., Apoi din ochi ca pururea s-o vadă Mi-am smuls lumina lumii trecătoare.
Căsătoria lui Ion Pillat cu Măria Procopie-Dumitrescu, la Florica, la 6 sep. 1915.
Şi am lumina feţei Ei pe veci, Călugăr orb sub bolta fără soare 55 închis în paza zidurilor reci.
153
13 — Poezii, voi I
15 Te-am revăzut ca-n clipa iernatică a străzii Mai albă ca o nalbă prin fluturii de nea?
92. Jordin du Luxembourg
1 Plutea aromitoare suflarea primăverii
Prin frunzătura-naltă din vechiul Luxemburg; Era în clipa-n care nu ştii sub vraja serii De vine aurora din nou, sau de-i amurg...
Şi cum treceam alături de recile regine, De ce simţii în suflet al patimei kobold, In ceasul îndoelnic cînd nu ştii de revine Iubirea ca o moarte, sau ca un viu imbold?.
5 Zburară porumbeii din paltini. In surdină Şoptea tînguitoare Fîntîna Medicis. — în cea mai minunată şi clasică grădină Ce-a înflorit vreodată sub cerul larg deschis,
Cînd zgomotul cetăţii, vuind prelung ca marea 10 Ce-şi urcă-n echinoxuri puternicul talaz, Rostogolit departe pieri cu depărtarea, Se strecură prin ramuri un liniştit obraz...
Ne-nvăluia Selene cu farmecul zăpezii. De ce, pe cînd o lună de gheaţă ne privea,
154
155
SONETE PARISIENE
93. Trecătoarei
1 Tot mai aveai privire şi ochi de fată mare Şi zîmbetul şi vîrstă — deşi jucai prin „bar". In orice gest tot trupul părea că-1 dai în dar Şi sufletu-ţi, se vede, uitase-orice mirare.
5 Ce straniu lucru: forma rămîne în zadar
Şi tot te mai îndeamnă — gîndeam cu întristare Să crezi şi să-ţi închipui că-i alta şi că are Ceva, în pieptu-i fraged, — nevinovat şi rar.
Şi chiar în seara ceea ne-am dus. Pe căi străine 10 Am căutat o clipă pe cînd mergeai cu mine Să-ţi văd în ochi minciuna clipitei trecătoare
Şi cîtă frăgezime i-ascunsă-ntr-un mormînt.
Dar tu mi-ai zis mîhnită: — Nu mă privi... mă doare
Şi ţi-am iertat viaţa pentr-un sărman cuvînt.
94. Aceleiaşi
1 Ca un nebun o noapte întreagă, piept la piept, îmbolnăvit de friguri, cu inima-nsetată Te-am strîns luptînd zadarnic să-mi sting dorinţa toată. Ai adormit spre ziuă — eu am rămas deştept.
5 Dormeai, parcă muriseşi, cu fruntea aplecată, Cu sufletul şi trupul tot pîngărit. — Iar drept, Sătul de mine însumi, priveam prea înţelept La masca de femeie pe faţa  ta de fată.
Şi otrăvit de ură, străin — ca un străin 10 Nepăsător de tine — eram ca înainte, Privirea mi-o întoarse iar sufletul hain.
Dar ai visat pesemne şi cînd te-am revăzut în albul dimineţii, în care sfînt trecut Curată ca o soră te odihneai cuminte?
156
157
95. Bolnavei
1 Cu ochi adînc, prea mare în faţa ta prea albă Pe fundul alb al pernei, păreai — simbol ciudat Neprihănită sfîntă cu chipul preacurat, Neprihănită sfîntă cu inimă de nalbă.
96. Aceleiaşi
1 Vei adormi la noapte cu moartea într-un pat! Armonioasă  formă, perfectă şi fugară, Se va topi de-a pururi sub piatra funerară, In glie se va stinge, căci ea n-a întrupat
5 Ce blîndă-aureolă durerea azi ţi-a dat! Copilă, ce pe vremuri vindeai pentru o salbă De aur, trupul tînăr şi pielea ta rozalbă Minţind pe toţi de-a rîndul cu-acelaşi sărutat.
Odaia e pustie: ce părăsită eşti! 10 Zadarnic cerci, sfioasă de-atîta sărăcie,
Să-mi dai o mină moartă şi vrei să mai zîmbeşti.
Eu te privesc cu  spaimă, sărmană jucărie Azi frîntă. Te iubisem... soptit-ai năbuşit. Ce înger te pusese să minţi pîn-la sfîrşit?
158
5 Nici gînd semeţ, nici suflet ce pe-alţii înălţară Intrînd în nemurire cînd gropi li s-au săpat. Din apele iubirii tu nu te-ai adăpat, Ai cunoscut fioruri şi-mbrătisări de-o seară.
Dar totuşi fără teamă surîzi. Dumnzeiesc 10 E zâmbetul ce trece uşor: o adiere
Pe fala de lumină... şi stau si mă-ndoiesc
Nepricepînd ce suflet în tine s-a trezit Biruitor deodată,  ce  tainică putere, De-nfrunţi penumbra morţii cu ochiul limpezit?
159
97. Iubitei de departe
1 Gonit de nostalgia-ţi, Iubito de departe, îmi ocrotisem visul, de zgomotul barbar Ce-n răscoliri de patimi creştea pe străzi, în „bar" Gercînd să uit fiorul şi dorul ce se-mparte.
5 Purtînd al nepăsării seninul obrăzar,
Mai singur stam eu mine acolo. La o parte, Ştiind că-a mea gîndire, de ea nu se desparte, Priveam la cei ce-azvîrlă al fericirii zar.
Ca o pisică albă se-apropia tăcută, 10 Mlădie ca o creangă subţire de alun, îmi dezveli iubirea ca ea de prefăcută.
Şi-n noaptea-aceea, palid cum mă sculam din moarte, La piept păgîn am frînt-o, cu spaimă de nebun Simţindu-te pe tine, Iubito de departe.
160
98. Aceleiaşi
1 Acuma pe vecie ne leagă împreună Viaţa, amintirea, un leagăn, un cămin, în sufletele noastre nimic nu e străin, îngemănat-am inimi ca sunete pe-o strună.
6 Prin plopi cu frunză rară ne bate vis de lună, Şi poleind tot geamul fugare raze vin Să-ţi înflorească-n suflet un trandafir divin, Ce floarea fericirii armonios adună.
Zadarnic razemi capul de mine — ce credinţă 10 Curată porţi în ochii ce-atîta am iubit! — Cînd azi privindu-ţi faţa întreaga mea fiinţă
Se mistuie în flăcări de dorul baiaderii Şi-n locul tău o vede cu sînul răzvrătit, Cabrînd, felină, trupul sub pintenul plăcerii.
161
99. Eva
1 Ceea ce sînt? Ce vrei să fiu? Alege!
Dă-mi aripi — voi fi înger de lumină,
Şi smulge-le — voi fi numai femeie.
Frivirea ta mă face fără vină, 5 Dar tot ea poate patime să-mi deie
Şi de păcat făptura să mi-o lege.
Ceea ce sînt? Ceea ce eşti tu însuţi. Copil suspini. — sînt sora si sînt mama Ce va veni zîmbind să-ţi şteargă plînsu-ţi
10 Şi pentru tată, chiar de port marama, Răraîn  fetiţa scumpă de-altădată... De treci nepăsător — sînt Trecătoarea, Dar oarba ta credinţă mi-a redat Eternitatea   clipei,   dacă-n marea
15 Fluidicelor  plete  te-ai scăldat.
De porunceşti, eu voi lovi în palme. Ritma-voi goală pasul baiaderii, Şi dacă vrei, voi sta curată-n strană Şi voi re fi în murmur lin de psalme
20 Iar Sfînta-mringătoare a durerii...
Dar de mă rogi, ţi-oi face altă rană.
îndrăgostit mă chemi — îţi sînt Iubita
Ce-ţi poartă-n ochi Destinul. — De eşti bestie,
în braţul tău m-oi frînge ca o trestie,
25 Şi pofta mea pe veci nepotolita Te va înlănţui cu lanţ de şarpe. Şi dacă eşti înaltul visător Ce-aude-n suflet freamăte de harpe, Dispreţuind un spasm amăgitor
30 De îndrăzneşti să urmăreşti Ideea Şi-n sferele sonore s-o vînezi, Atunci cu lampa-n mînă sînt Psycheea De strajă lîngă tine — de-o mai vezi !
162
16?
100. Sarcofagele
— with Psyche, my Soul...
E.A. POE
1 Murea o lună albă pe zarea de opal Şi plopii-n nemişcarea văpăii selenare în şiruri nesfîrşite se oglindeau în mare. Nu se-auzea nici vuiet nici spargere de val.
5   Şi singur cu-al meu suflet — cu Psyche — drept tovarăş, Cutreieram ţinutul mergînd înspre Apus. Iar, cînd prin frunza rară îşi stinse Hesperus Lumina ca o veste că zori de zi vin iarăş,
Zărit-am cu uimire trei sarcofage-n rînd. 10 Erau ciclopeene şi foarte vechi pesemne, Aveau pe ele puse necunoscute semne, Şi tremurau pe ele lungi ramuri fremătînd.
De-aramă era unul şi altul de porfir. Al treilea-n frontonul de marmură curată 15 O fugă de centaruri semeţi purta săpată; Iar de zăpada stîn.cii un roşu trandafir
îşi agăţase floarea de sînge. — Am întrebat: — Aceste sarcofage, o Psyche, ce sînt oare ? Dar ea, bătînd din aripi cu pene de ninsoare, 20 A început să plîngă şi mi-a răspuns ciudat:
O, nu-ntreba! Mai bine să ne vedem de drum. Pe orizont se-nalţă tot mai aproape alba. Dar faţa-i de lumină mai palidă ca nalba Era... Simţeam în mine o inimă de scrum.
25 — Aceste sarcofage doresc să ştiu ce sînt. O, Psyche, tristă Psyche, cu aripi de zăpadă I Dar ea-n ţărînă pene de nea lăsînd să cadă Părea din zbor rănită căzută pe pămînt.
Şi îmi şopti în pripă: De vrei, nebune, stai. 30 Aceste sarcofage cuprind sub stranii rune Făptura celor care au fost în vremi străbune Făuritori în viată de-al fericirii rai.
Sub friza de aramă, pe care luptători Se-nfrîng şi se resfiră de veacuri, dar zadarnic, 35 Azi doarme Alexandru, ce-n cuceriri fu darnic, Arcaşul biruinţei cu ochi fulgerători.
Pe piatra purpurie, umbriţi de oleandru, Trec faunii pădurii şi nimfele silvane. Sub teoria frizei păgîne, sub frontoane, 40 Cu Hero mai visează acelaş vis Leandru.
Pe marmura ce-nvie cînd lună e pe cer, Centauri fug în luptă eu-nvingătorul Hidrei Uitînd nisipul vremii şi clipele clepsidrei îşi doarme nemurirea cu ochii stinşi Homer.
45 — Atunci strigat-am: Psyche, luceferii dispar, Şi ceaţa dimineţii se-nalţă lungi fîşii... Aproape-i alba zînă cu flori trandafirii, Robita fericire în lume vină iar!
Deschide sarcofagul cu tainic epitaf! 60 Şi Psyche îngrozită împinse de aramă — Lumina dă năvală şi umbra o sfărâmă, Dar Alexandru unde-i?... Văd pulbere şi praf.
Şi am simţit în mine o inimă de scrum: — Orice izbîndă-n veacuri e soră cu uitarea. 55 Nebunii stăpînească! E vremea ca şi marea. Şi alţi războinici calcă mereu acelaşi drum.
Nemuritor e singur copilul lui Eros — Rămîne neştirbită şi vecinică iubirea. O, Psyche, dă-ne iarăşi din moarte fericirea 60 A lui Leandru tînăr şi-a Herii din Sextos.
Dar îngropîndu-şi capul sub aripi de zăpadă, Căzîndu-mi la picioare Psycheea tremu.înd: — O, părăseşte dorul! o, vino! şi pe rînd Ea penele curate în praf lăsa^să cadă.
Şi ridicat-am singur capacul de porfir: Sub piatra răsturnată nu mai era nimica. Stăteam legat de spaimă şi mă-ngheţase frica Nemaiputînd pricepe al amintirii fir.'
Iar Psyche se sculase. Se-apropia acum De marmura-nflorită de vraja dimineţii, — Mai tristă parcă Psyche în raza dimineţii — Şi eu simţeam în mine o inimă de scrum.
— O. lasă sarcofagul din urmă! Nu-1 atinge! Menită a fost poate să moară nemurirea. 75 Să crezi în fericire e poate fericirea... Petale de lumină pe noi lumina ninge,
Răsare zeul zilei pe zarea de opal, Şi plopii-n aşteptarea zîmbirilor solare în şesuri nesfîrşite se oglindesc în mare SO Şi auzim doar freamăt şi murmur lung de val...
166
167
101 Cîntecele stepei I
In sori pe stepă
1 De-acuma uită omul ce-ai fost şi, pentru-o clipă, Fii numai aşteptarea fiorului divin. Deodată esti beţia ce n-o dă nici-un vin, Şi sufletu-ţi pătrunde — ca-n ceruri o aripă — 5   In stepa răscolită de vîntul aprilin.
Mirosul, pipăitul, auzul şi privirea '
Se-aruncă deopotrivă pe cele patru zări. .
Eşti ritmul ne-ngrăditei şi singurei cântări, * Talazul ce-nverzeşte urmîndu-şi unduirea,
10 Mireasma îmbibată de vis şi avîntări. ,
Eşti simţul nesfîrşirii, fiind un fir de iarbă, Eşti oceanul humei, fiind al lui corsar. Eşti călăreţul galben, eşti albul armăsar,
Albastra depărtare, şi-ntrecerea lor oarba. \ 15 Eşti cîntecele stepei, eşti suflul lor barbar!
I 1
168
1 Aş vrea să fiu Oigur nomad, Călare-n vînt să mă avînt, Şi noaptea prin păduri de brad La Selenga să-ncerce vad
5 Poporul meu ne-nfrînt.
E ură-n pieptul meu de lup: Aş vrea pe stepe Iară drum Oştiri cu ghioaga să le rup. Cetăţi, ce pline ca un stup 10 Trăiau, — să fie scrum!
Cu flamura de sînge-n steag. Aş vrea să calc în Turkestan. Tu, fata craiului pribeag, Spre întîlnirea celui drag 15 Să vii cu lung chervan.
Aş vrea, cînd ies cumplit din zări, Să tremuri toată ca un prunc, Să cazi cu trupul pe cărări,
169
Şi cum ceri milei îndurări, 20 Pe cal să te arunc.
Şi-n Samarkanda ca-ntr-un cort, Cu prada-mi vie prinsă-n şea, Să intru-n trap. — Iar stind ca mort Norodul vadă cum îi port
1 Cînd ai un cal în spume Şi suflet de pribeag, A ta e-ntreaga lume Din Kitai în Buceag!
///
.25 Stăpina lui şi-a mea!
5 Se-ntinde stepa, creşte Din zări în zări pustii... Sfîrşit nu se zăreşte Şi început nu-i ştii.
N-ai cort rotund de piele 10 Nici izbă grea de brad. Şi dormi flămînd sub sie' Neţărmurit nomad.
Şi-n vis te vezi, nebune, Stăpîn pe Kandahar, 15 Pe cînd spre zi apune Lin cornul selenar.
171
170
IV
1 Se-aprind  luceferii, se-aprinde Pe stepă luna s-o colinde; Şi-un aprig dor, păgîn mă prinde Să sar în şea.
1 Creşte, scade, piere Stepa mişcătoare. In apus de soare Sufletul mi-1 cere.
5 Al meu   e cerul şi pămîntul! Călare nu m-ajunge vîntul, Şi cine-mi va opri avîntul Pe stepa mea!
Nu stelele ce-or să apună, 10 Nici răsăritul viu de lună, Ci stepa, stepa mea nebună 0 voi cînta.
Nebiruită ca o mare
Prin zări se afundă şi dispare,
15 Şi suflete rătăcitoare
N-o pot uita...
5 Caii se frămîntă, Muşcă de zăbale: Sotnii sute-n vale Voiniceşte cîntă.
Una cîte una, 10 Suliţi lungi întinse, Peste ierburi ninse Vor porni cu luna.
Ce oraş nălucă Le-a clădit în zare 15 Stepa vrăjitoare, Dorul lor de ducă?
172
173
VI
VII
1 Ţi-aducem cal, un steag, un arc Şi cîmpul fără zări ca apa, O, lasă plugul, zvîrle sapa Şi fii al stepelor monarcl
5 Aruncă strigăt de război: Viteji veni-vor cu grămada. Ridică-ţi către zare spada, Şi-n cerul ei să pieri cu noi!
Neam slobod ca ereţii-n vînt, 10 Noi toţi pastori de herghelii, Te-alegem Hatman să ne fii, Să voinicim pe-acest pămînt.
Ţi-aducem cal, un arc, un steag Şi stepa. Nu-i auzi chemarea? 15 Va fi a ta, căci e ca marea Şi se dă toată celui drag.
1 Din ierburi creşte fremătare, Se lasă noapte şi uitare, Şi hergheliile în zare Dispar.
5 Un cîntec, prelungit agale, Răsună trist din vale-n vale, îngînă dragoste cu jale, Ş; rar
în stoluri lungi se duc cucoare... 10 iar după nori sfios răsare O lună parcă de ninsoare Şi-o stea.
Şi brumă de argint se lasă... Ce albă-i stepa mătăsoasă! E oare-n lume vreo mireasă Ca ea?
174
175
VIII
IX
2 Pe şesul nins fără ninsoare. Cresc codri desfrunziţi sub lună Sau suliţi, pilcuri, se adună Pe stepă oare?
1 Pe stepa legănată de vîntul primăverii Legaţi-vă iubirea de inimi şi de şea, Ca o dorinţă surdă, pitită, a panterii Cînd vede cerbul negru pe cîmpul alb de nea.
5 O, suflete, te prind călării! O, suflet, tremură, căci iată Cum vin prin iarba nearată Haiducii zării.
Cazacii, vîntul: cot la cot... 10 Cazacii: scară Jîngă scară, Vîrtej, potop... cu suliţi ară Văzduhul tot...
O, suflet, vinător de vise, Te lasă-n urma nălucirii 15 Pe stepele închipuirii întredeschise.
176
La pîndă, la pîndă, Oigur lingă Oigur! Şi stepa împrejur Cu iarba ei plăpîndă. La pîndă, Oigur!
10 Pe stepa nemişcată sub jar aprins de vara, Legaţi-vă izbînda de suflet şi de-oblînc, O, cei de-un neam cu lupii ce-n liniştea lunară Pornesc pe stepa largă de dorul ei adînc.
15 Călare, călare,
Oigur lingă Oigur I Şi stepa împrejur Sporind din zare-n zare. Călare, Oigur!
177
Pe  stepa argintată de bruma toamnei sure, 20 Legaţi-vă norocul de inimi şi de şea.
Uitaţi că-n zbor săgeata veni-va să vi-1 fure, O, voi, stăpînii morţii, dar stăpîniţi de ea.
'Nainte, 'nainte, Oigur  lingă Oigur! 25 Şi stepa împrejur
Cu visul ei fierbinte. 'Nainte, Oigur 1
Pe stepa troienită de-a iernilor urgie, Legaţi-vă mormîntul de suflet şi de-oblînc, 30 Cînd corbii de pe ceruri de sînge, reînvie Intunecînd amurgul cu norul lor adînc.
La moarte, la moarte, Oigur lingă Oigur! Cînd stepa împrejur 35 La toţi ni se împarte,
La moarte, Oigur!
1 Mi-ai ars coliba de cioban, Şi turmele mi le-ai răpit, Strămoşii mi i-ai necinstit, Iubita, tu mi-ai pîngărit,
5 O, Timur Khanl
De-un neam acum cu lupul sur, Trăiesc ca lupul pe pămînt,. Azvîrl din arcul meu răsfrînt, Urlînd, săgeata mea în vînt, 10 O, Khan Timur!
De trece-n zare vreun chervan, II jăfuiesc după-al meu plac. Ce-mi pasă dacă-n iarbă zac Atîţia morţi pentr-un cazac, 15 O, Timur Khan!
Va răsări şi ziua, jur, In faţa mea cînd tu vei sta, Cînd ghioaga mea şi ghioaga ta Cu dor de sînge vor lupta, 20 O, Khan Timur!
178
179
Dar ne-nfrînatul meu cîrlan Goni-va negru-ţi armăsar. Obrazul tău va fi de var, Şi pieptu-ţi roşu ca un jar, 25 O, Timur Khan!
Şi stepa toată împrejur La strigătu-mi va tresări... Cu dînsa, slobod, m-oi iubi, Uitînd de oasele-ţi pustii, 30 O, Khan Timur!
XI
înmlădierea largă a stepelor oigure — întrecerea nebună de iarbă şi de cer — Ce-n zori de zi se naşte cu freamăt de pădure Şi prin amurguri scade armonizînd murmure, Dorinţa mea de ducă şi calul meu o cer.
Plugarii să rămînă în strimtele bordee! Tu, suflet fără margini, spre nesfîrşit mă du Pe stepa legănată de-nalte graminee, Căci numai stepa poate nomadului să dee 10 Beţia voiniciei ce-n ziduri se pierdu.
Cazac rănit de moarte cu sîngerîndă rană, Călare ostăşeşte de suliţi biruit, Nu vreau culcuşul, ţeapăn întins sub sfîntă strană, Sub crucea, prăvălită greoaie ca o stană, 15 Ci iarba vreau să-mi cînte cu val neliniştit.
Din huma mea trupească să crească-albaştri scaii Cînd gîndul lunii suie pe ceruri sinilii... Şi poate printre stele vor căuta Nogaii I — Povestitori de basme şi păstorindu-şi caii —
| 20 Privirea mea stelară veghind pe herghelii.
180
181
I
XII
Noapte pe stepă
GREIERII
Ţiriie greieri. CiRD DE COCORI
Ţipă cocorii.
AMURGUL
Amurgul ce moare: cer numai şi zare. VÎNTUL
Vînt nebunatec, sălbatec. NORII
Trec norii: Repezi corăbii prin limpede aer Pierind.
IARBA STEPEI
Freamăt de aripi, şoptire şi vaer
Se-ntind.
STEPA
Şi stepa boltită în zare ca marea, Şi stepa uitată revarsă uitarea. NOAPTEA CE VINE Chervanul se-opreşte. Adorm călătorii, Şi focul trosneşte.
CÎRD DE COCORI DE DEPARTE
Ţipă cocorii..
Călăuza cămilelor cînta spre ziuă
182
1 Cămilele  calcă pe stepe Ca valuri pe mare. Se leagănă stepele noastre Ca apele mării.
5 Un foc scânteiază pe stepe Ca steaua pe mare. Sărate sînt stepele noastre Ca apele mării.
Şi cortul albeşte pe stepe 10 Ca pînza pe mare.
Tăcute sînt stepele noastre Ca apele mării.
Şi vise se-nalţă pe stepe
Ca păsări pe mare. 15 Larg freamătă inima noastră Ca apele mării.
183
Amăgiri
1914-1916
102. Himerele
1 în aer catedrala prin nori gonaci pe cer, Cum sparge înserarea cetatea de cărbune, în preajma lunii pare un sloi oprit de ger.
Jos dorm, înfrînţi de truda silinţelor străbune, 5 învinşii — să nu vadă cum pe lunarul cer Himerele vin noaptea de trai să se răzbune.
Nu va găsi nici una o inimă, o casă? Tăcute taie ceaţa oraşului de fier: Arare cîte una din zbor înalt se lasă...
103. Amăgire
1 E ceasul cînd amurgul s-a stins în heleştee, Cînd se podeşte apa lor rece cu cleştar, Cînd luna în pustiul tăcutelor alee Declină printre ramuri spre ultimul pătrar;
5 Cînd noaptea se aprinde în pîlpîiri de rază, îîuminînd dorinţa cu umbra unui vis, Şi cînd ninsori   de raze prin crengi se depărtează Umbrindu-ne visarea si dorul nedecis.
E ceasul cînd, nălucă, pe-a codrilor cărare 10 Se furişează vîntul prin foşnetul de foi, Asemeni prevestirii melancoliei care Se-apropie, se lasă, şi se strecoară-n noi...
Şi cînd simţind în tine nelămurit, primejdii, îndrăgostita nopţii o chemi ca în trecut; 15 Cînd iar şopteşti la lună cuvintele nădejdii, Deşi nu porţi nădejdea în sufletu-ţi tăcut.
186
187
15*
E ceasul cînd iubita în glasul tău se-ncrede Cum se-ncredea pe vremuri în vechile băsmiri Cînd flacăra ea încă în ochiul tău o vede, 20 Desi scrumit e focul atîtor întîlniri...
Şi cînd iubirea noastră s-a stins în amintire, Cînd inima e rece, podită cu cleştar Şi dorul pe-a aleii pierdută amăgire Se duce ca şi luna în ultimul pătrar.
188
104. Roata morii
i
1 Pe ceruri amurgiri revin. Ascullă: Un clopot sună tainică dojana... Vuiri de vînt şi freamăte şi şoapte Descresc şi cresc şi tac pe nesimţite.
5 Şi bruma lunii cade multă, multă Pe munte, pe pădure, pe poiană, Pe inima-ţi bolnavă de fetiţă, In hanul vechi la care călătorii Ca noi se-opresc să şadă peste noapte 10 Cu suflete şi gînduri, obosite.
Acum în noapte cîntă roata morii, Şi s-a ivit nisip mărunt de stele Sub limpezimea cerului senin — Şi speriată stai privind la stele, 15 Şi trupul tău mă roagă din privire..
Afară-n noapte plînge roata morii.
189
105. Pe claie
106. Pescarul
1 întinşi pe floarea finului, pe claie Visăm în miezul nopţilor de vară... Prin ramuri răsturnate vîntul trece Cu glas de val rostogolit departe... 5 Sub noi e cerul limpede ca marea Zărită pe-nnoptate printre ramuri, Cu stelele, fanaluri de corăbii, Aprinse-n port de mîna înserării, . Spre alt liman pluteşte fiecare:
10 Din mersul ei urzind eternă lege, Şi dintr-un glob de lacrimi şi de tină, Creînd pe cer deplină frumuseţe. Ce-mi pasă dacă-n ele tragedia Pămîntului, tăcut se desfăşoară.
15 De stele sus, ce-mi pasă —- cînd e steaua în ochii tăi şi pe tării lumină.
1 Sub stele, ce străbat cleştarul nopţii Şi-nvie luciul apei, iazul este Un cer visat de sălcii credincioase, îngenunchiate pentru rugăciune.
5 O lotcă se desprinde-ncet — Lopata Ei cade cadenţînd singurătatea.
— Pescare, ce îndrumi din vîslă luntrea Pe-un iaz cu stele sau pe-un cer cu nuferi Şi stai încovoiat ca sub o cruce, 10 Ridicăte-n picioare — Fii profetid Semeţ, ce-azvîrle tuturor cuvîntul Şi pescuieşte-n suflete vecia. Năvodul tău desface-1 — îl aruncă!
Ai prins luceafărul din cer ! — Scînteie 15 Cu solzi   de-argint, tremurător în plasă. Şi stea cu stea în juru-i, înstelarea: în bură şi-n ninsoare de lumină, în picături de ploaie sclipitoare, în grindină tăcută de luceferi, 20 Prin plasa ta, pescare, se adună.
Revine lotca-n ţărm — în zori lopata Ei cade întristînd singurătatea.
E zi — Pe iaz s-a resfirat cununa De nuferi albi, bătută-n stele de-aur., 25 La mal un om îşi trage plasa goală, Şi stă încovoiat ca pentru rugă.
107. Trei călări
1 Cînd pe turlele cetăţii medievale Flori de umbră, liniştite, s-au lăsat, Sună tropot şi răsună-n vale Ca un cîntec bătrînesc si măsurat.
5 Trec sub porţile boltite din cetate
Pe-un cal negru, pe-un cal alb şi pe-un cal murg
Trei călări cu suflete ciudate
Şi cu umbrele lungite de amurg.
Au pornit cu noaptea largă înainte: 10 Cîntă unul ca şi soarele în zori, Altul ca-nserarea pe morminte Părăsite de iubire si de flori.
Dar al treilea cuvinte de lumină Şi de umbră nu rosteşte, ci tăcut 15 îşi ascultă inima lui plină
De nădejdea şi durerea din trecut.
193
192
i Nu se vestea o şoaptă de izvor
Din zări in zări să-şi tremure cîntarea, Şi nemişcat copilul visător
, De mult nu mai dorea privighetoarea.
108. Balada privighetoarei j
I
25 — Domniţă, tu ce ştii că visu-n vis e I Vrăjit prilej de-a ne primi cîntarea,
ţ li iartă pe copilul ce-ndrăznise
Să cheme-n visul lui privighetoarea.
1 în vis visai de un copil: ca-n vise I
Cu ochii mari, cu zîmbet iertător... J
Sub un cais în floare adormise; f
Departe dus de visul domnitor, 5 Nu auzea cu glas fermecător 1
Din zări în zări cum răsuna cîntarea
Sălbatică de patimă şi dor,
Ce dureros cînta privighetoarea.
în vis visai de un copil: ca-n vise 10 Cu ochi fierbinţi de-al dragostei fior... Şi cum tăcuse melodia, i se Frîngea de chin tot pieptul arzător. — O, unde-i glasul ei alinător Din zări în zări să-şi murmure cîntarea... 15 Plîngea acum copilul doritor,
Chemînd în visul lui privighetoarea.
în vis visai de un copil: ca-n vise Cu ochiul mort de pace purtător... Copacu-n vînt podoaba-şi risipise, 20 Şi-ntregul cer era un singur nor;
194
195
109. Plasa
110. Clopot
1 Amurgul pe cetate biruitor îşi lasă Să lunece alene o nevăzută plasă.
1 Ne va lăsa iubirea mea, iubirea ta...
O, clopot trist, profetizînd cu glas de Christ.
în mreaja ei de umbră, cu fire de argint El prinde vînătorii visărilor ce mint.
Mă doare-un gînd: nu pe-al meu rug va fi plăpînd Al tău trup sfînt, pecetluit şi neînfrînt.
5 Dar peste noi pescarul, de vrea să fie darnic, Năvodul amintirii va arunca zadarnic.
■5 Iubita mea, cu anii, noi ne vom uita.,. Acuma vii, iluzii s-or mai veşteji.
Trecutul, viitorul, la fel s-au depărtat în clipa fără margini în care mi te-ai dat.
Domol, ce val sentimental te va juca, Cînd prin uitări şi înnoptări voi ancora?.
196
197
1 De magica putere-a unei zee,
I Căci îmbătată inima mi-a zis:
1 E înger, e herub şi e femeie.
111. Balada viselor
!
| 25 — Domniţă-mi risipesc ca stropi de lună
• Prin noapte-aceste versuri. Să le iee
Fremătător un suflet sfînt de struna, 5 De înger, de herub sau de femeie.
1 Cum străbăteam în răsărit de lună Lumina vaporoasă-a unui vis, ; Am auzit un dulce zvon de strună ' Şi minunatul viers al lui Hafis. 5 Spre el m-am dus cu sufletul deschis A melodiei pace să mi-o dee... Atunci uimită inima mi-a zis: E-un înger, un herub sau o femeie. Cum perindam prin troeniri de lună 10 în ceaţa străvezie-a unui vis,
Simţind în piept a dorului furtună, O pajişte cu flori mi s-a deschis, Şi am zărit-o mîndră ca Balkis
Purtată-n slava psalmelor ebree... | 15 Atunci mirată inima mi-a zis: Nu-i înger, nici herub şi nici femeie.
Cum rătăceam sub curcubeu   de lună , Prin luminoasa pace-a unui vis,
în ţara fermecată ce-mpreună I 20 Cu-al nopţii rai pierdutul paradis, I, Opritu-m-am în cercul lor, închis
198
199
112. în preajma nopţii
1 în argintate zale Pîraele s-au prins... Pe-a stelelor petale Argint brumat a nins...
5 Ce ţară de lumină Visează luna plină?...
A înflorit cu stele Al nopţilor copac... Şi dorurile mele 10 In taină se desfac Ca flori pe o tulpină, Lumină  cu lumină...
In pacea nevisată, De ce mi s-a trezit 15 O inimă curată, Şi-n zbor neţărmurit Un suflet de lumină Senin ca luna plină?...
Cînd trupul ce mă poartă, 20 De-acuma duce trist Iubirea lui: o moartă Cu ochi de ametist, O moartă fără vină Spre vecinica lumină...
113. Sapienţia
1 Hrisoave, pergamente şi hărţi, nu mai ceti: Clădeşti cu-aceieaşi slove,    oricînd, orice ştiinţă. ISu-ţi legăna durerea cu ritmică silinţă: Un alt poet va spune poemul ce nu seri.
5 Nu căuta iubirea născută din dorinţă: Cu flacăra sporeşte, cu i'umu-i va pieri. Platonica iubire, eternă n-o dori: Nu razemi vecinicia pe-a inimii credinţă.
Cu mugur nestatornic se-mbracă primăvara, 10 Şi rozele prin care se-mpodobeşte vara, Vor troieni petale la toamnă pe caruri.
Deci lasă-nţelepciunea şi părăseşte dorul:
Nu ştie, cînd porneşte cu ziua, călătorii!.
Pe drumul lui ce floare 1-aşteaptă-n inse. ari
200
201
114. Spre gheţari
115. Trandafirul
1 în tine de se-ncuibă viesparul poftei hîde Şi turbură murmurul izvorului tău clar, De-i frîntă vitejia de-a traiului obide Şi scapără în pieptu-ţi al patimei amnar,
5 la-ţi zborul, ca săgeata ce şuierînd desfide, înspre  reverberarea  înaltului gheţar, Şi prin morene arse în foc de cărămide, Refii pe-a ta simţire atotputernic Ţar.
Te scaldă-n zorii zilei ca într-o matcă nouă, 10 Te-mbală cu zăpada ce frige şi îngheaţă, Şi razele-mproşcate de soare să te plouă!
Zvîrlindu-ţi de pe umeri durerea de paiaţă, înliora-vei cerul, stăpîn pe zarea lumei, Cu rîsul tău ce-nvinge robia grea a humei.
1 îmbălsămînd pămîntul cu alba ei minune, O roză peste noapte a înflorit în parc Pe soclul de pe care din vremile străbune ... îşi încordează Eros nebiruitul arc.
5 Dar una cîte una, petalele nebune
S-au scuturat de dorul semeţului monarc Şi cînd veni blajinul amurg, în soare-apune Culese floarea moartă pe marmura din parc.
Aşa-se: stinse tainic cea mai frumoasă roză 10 Ca să învie astăzi în trupul tău divin.
Mai luminoasă parcă-n a ei metamorfoză... : .
Dar nu chema, iubito, arcaşul sibilin Ce calcă sub picioare în serile cernite Zăpada timpurie a rozei ofilite. ;.
202
203
16*
116. în strană
1 In pacea înfrăţită cu umbra sfîntă-a stranii, Cercînd pentru-al meu suflet neîndoielnic scut, Zărit-am lîngă mine deodată doi ochi stranii, Şi-un zîmbet de femeie din vraja lor născut.
5 Sub paza seculară a strîmbelor pisanii, In mîngîierea rugii şi-a schitului tăcut, Simţii că-mi redeschide din nou amarul rănii O singură-nflorire de-obraz necunoscut.
O, Doamne, sparge-mi lutul şi dă-mi o formă nouă! 10 Sub coaja unui paltin în crîng fremătător M-oi bucura, Părinte, cu lacrime de rouă.
Mi şea-voi printre ramuri un cer spuzit de stele, Voi odihni fugarul popor de rîndunele, Tinzînd umbrar de pace pe drum, pe trecător.
204
117. Madonna mia
1 Sub bolta viţei înflorită, Cu dulce umbră adumbrită, Ca din icoane răsărită, Zării iubita mea în vis.
5 în chip de sfîntă florentină, Cu ochii limpeziţi de vină, Trecea plutind într-o lumină De paradis.
Apoi, urmînd a lor stăpînă, 10 Mai albi ca mieii dintr-o stînă, Veneau ţinîndu-se de mînă Cuminţi, doi heruvimi copii. Sub paza aripelor sale Cintau ca-n strane ogivale 15 De răsuna întreaga vale Cu melodii.
Şi inima fără de veste
Mi-a înflorit ca-ntr-o poveste,
în care nu ştii visul este
205
20 Predomnitor sau dacă nu-i — Ca-n ţara basmelor în care Nu crezi de-i Aşteptata-n zare, Ori mincinoasa arătare A nimănui.
25 Sub cort de ramuri veştejite, De goana norilor umbrite, In vremea frunzelor cernite, Văzui aievea ori în vis Pe-un pat de flori de beladbnă,
30 Un chip de palidă madonă într-o lumină monotonă De cer închis.
Iar peste frăgezimea feţii Ochind privirea lor, semeţii,
35 Vegheau în taina dimineţii Nepăsători doi îngeri rei... Şi-n fîlfîiri de aripi grele Umbrarul patimelor rele îl aşterneau ca largi zăbrele
40 Pe fruntea ei.
Şi inima fără de veste
Mi se păli ca-ntr-o poveste,
în care toamna doamnă este Pe racla recelui pămînt, 45 Şi n-a-ntrebat pe negrii îngeri Pe cine duc fără do plîngeri, în ale zorilor răsfrîngeri, înspre mormînt.
206
207
118. Dai Nippon
119. Iazul
Soarele, pierind prin ceaţă cu lunară amăgire, Inserata lui fiinţă risipeşte împrejur — Şi desprinde-n depărtare ca un cărăbuş de-azur, Insula nelămurită pe a mării strălucire.
Stînci cu chipuri de balaur de pe coastă se desfac, Şi cetăţi iluminate, cu pereţii de hîrtie, Ard acuma, portocale de jăratic, cînd pustie Apa mării ni le-ntinde ca pe tave verzi de lac.
Tace vîntul sus' în funii, şi tăcută cade rama. - Naintăm, vîslind cu teamă, ca în preajma unui vis Şi deodată urcă gemeni pe un cer albastru-ncbis Cercul lunii de aramă şi-argintatul Fuji-Yama.
1 0 streaşină de moară... un iaz întins... şi luna Ca un tăiş   de fildeş tăind al apei fir Şi despărţind vremelnic, înaintînd întruna, Al nopţilor albastru, de-al zilei trandafir.
5 Fugară   înflorire,   melodios Ofir, Lumină nevisată în care cîte una Melancolii coboară văzduhul de safir Şi inima sonoră îşi încordează struna...
Pe cînd pe valuri netezi schimbate în platină, 10 Spre răsăritul roşu sau asfinţitul roz Alunecînd lin, luna de-argint ca o patină Se-nclină în penumbra înaltului rogoz.
208
209
120. Thule
121. Naufragiatul
1 Prin cleştarul apei limpezi, cînd amurgul o desfide, Cresc din adîncimea umbrei turle nalte de mărgean. Un oraş nălucă doarme ancorat în ocean Pe limanul madreporic al apusei Atlantide.
5 Sub eflorescenta algei cu mişcare de reptil, Reapare amăgirea unui Thule singuratic: Thule, unde visul nordic adumbrise visul atic, Cînd Tristan visa alături de Endimion copil.
Ce pescuitor de doruri scufundate şi de scule, 10 Renăscut din spuma mării printre jocuri de delfin, Suflete, îţi va aduce din vînatul lui marin, Irizată de talazuri, cupa regelui din Thule?...
1 Drumul lui trezind spirale în repaosul profund, Cobora cu ochi de sticlă, alb ca varul, prin pereţii De calcare unde-n umbră, alipiţi de veci, bureţii îşi mişcau pădurea vie pe abise fără fund.
5 Se-afunda încet, cu calmul pu'trezitelor carene Care-şi duc în voie marfă, căpitani şi matcloţi, Pribegind în oceane, fără cîrnie şi piloţi... Cobora lipsit de braţul aşteptatelor Sirene.
Şi pe cînd treceau deasupra, sus, în goana unui port 10 — Ca un zbor uşor de umbre peste cîmpuri elizee — Caravanele-mpînzite în suflări de alizee... Se-afunda prin întuneric nepăsarea unui mort.
210
211
122. Turla
I într-o seară de răzvrătire
1 Ca un catarg se-nalţă pe nava eatedralii De veacuri ancorată în praful  de pe străzi, O turlă pîngărită de-a caselor grămezi, Ce-ntunecă-nţelesul   preasfintelor vitralii.
5 In van, străine, cauţi prin cerul de Rusalii Sonorul zbor de clopot, pe care îl visezi Şi-n Angelusul serii zadarnic te încrezi — Tăcută se bolteşte ogiva eatedralii.
Dispreţuind oraşul, azi turla nu răsună 10 De vocile arămii vibrînd prin înserări. Aşteaptă înclinată. — In răsărit de lună,
Ieşind spre larg din portul de patimi şi de vină Porneşte catedrala cu prora în lumină Pe marea necuprinsă a înstelatei zări.
II într-o seară de resemnare
1 Ca un Christos de piatră pe culmea eatedralii, De oameni ridicată la colţul unei străzi, Din nou însîngerează umbritele vitralii Azi turla pironită de-a caselor grămezi.
5 Coboară Angelusul din cerul de Rusalii Cu glasuri de arhangheli, pe care le visezi, Străine, ce-n altarul pustiu al eatedralii In mistica putere cu totul te încrezi.
Dar cine în cetate mai şade să-i mai spună 10 Clopotniţa uitată ce piînge-n înserări.'' Oraşul îi robeşte cu farmece de lună.
Şi turla, care soarta cetăţilor domină, Granitul sfînt sehimbîndu-şi în cruce de lumină, îşi răstigneşte visul pe neatinse zări.
212
213
15 Cetatea-n trepidare de fier n-a bănuit.
Că, slobod, sparge cerul un viers de ciocîrlie.
123. Ciocirlia
1 Palpită lămpi, spre ziuă stingîndu-se       La geam Priveşti  nemărginirea oraşului,  din care Ca ieri se naşte astăzi în uruit de care... Oraşul unde-n vremuri alăturea plîngeam
5 In gama monotonă de fabrici şi de uliţi, Ce zilnic răspîndeşte şi iar absoarbe-n ea Aceeaşi omenească silinţă ce nu vrea Să frîngă pentru vise biruitoare suliţi.
Afară  străduinţa  noroadelor se-mbată 10 Lovind pe nicovală metalul dur şi clar — Şi pulsul surd al muncii începe iar să bată In piepturi şi-n motoare: nostalgic, ritmic, rar.
Dar sus, sus prin spirale de fum, spre răsărit Se-nalţă-un zbor şi suie pe scări de armonie.
Cînd singur, pururi singur, te-ncerci în zori. rlf> zile Să prinzi scîntei de versuri cu griji de alchimist: Presari cenuşe numai, pe înnegrite file... 20 O, aripi spre lumină! O, lut masiv şi trişti
214
215
Cînd în adumbrirea zilei valul mării e senin 20 Şi în limpeziri de vise formele devin confuze.
124. Rodul mării
1 Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat   de nici o navă, Unde-şi moaie doar aripa zborul   unui elcovan, Să-ţi aduc din fundul mării, ca pescarul năzdrăvan, O minune să desfete nostalgia ta bolnavă.
Lumină smaraldul arctic sub gheţarul triumfal, Duse plasa în azurul însoritelor escale Şi din apa nemişcată pînă-n ape tropicale Toate mările cuprinse le aprinse val cu val.
25 Răscolind prin oceane irizatele vitrine
Cu crengi roşii de coral şi cu alb mărgăritar, Dorul meu şi-a tras năvodul din talaze pentru tine Dar în el găsit-ai   numai sarea lacrimei ca dar.
5 Şi prin valuri translucide cu vibraţii de fosfor, Unde tremură sargasul şi se-nalţă goemonii, Lîngă stelele de mare cu-nflorirea anemonii, Scufundat-am în adîncuri dorul meu lampadofor.
Cu lumina într-o mînă şi într-alta cu tridentul, 10 Gol, purtînd în ochi iubirea şi năvodul între dinţi, Dar purtat de amăgirea unei veşnice credinţi, A lăsat să-1 năpădească şi sâ-1 tragă-n fund curentul.
Pescui ursine rare, mărgărint cu luci de stea, Pe nisipuri fabuloase ca grădinile Golcundiei, 15 Cînd cu soarele, din zare vine cavalcada undei Cu penaşuri de lumină şi cu coamele de nea...
Şi culese flori de nufăr — ce pe ţărm erau meduze Scoici trandafirii ursite s-aibă farmec feminin,
216
217
17 — Poezii, voi I
CÎNTECELE MĂRII 125. Fereastră pe mare
1 Fereastra ta deschisă e pe mare, Visarea mea pe ape se deschide...
Pe mare trec trei păsări mari şi ţipă....
In pene albe poartă fremăta rea 5 Furtunii prin catarge împînzite.
Cu vînt se umflă larga lor aripă.
Te du cu noi! — Nădejdea mea îmi ţipă.
Şi Vis şi Dor îmi strigă-n cor: Porneştel
Intinde-n vînturi pene de zăpadă. 10 Te du prin ţara norilor de spume.
înalţă-te spre ultima Pleiadă
Şi cupa ta trupească o sfărîmă
De ţărmul şters al ultimului Thule.
Pluteşte-n larguri singur tu cu zborul, 15 De dragul lui şi-al vîntului din aripi!
Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte...
Iubito, lingă mine stai şi marea
îşi cîntă-ncet, şi tace trist, şi-n şoapte
Se plînge iar, şi tace iar, şi cîntă.
20 Fereastra ta deschisă e pe mare...
218
219
126. Gheţarul
1 Răsare a Polului magică stea Pe albe pustiuri de gheaţă, Şi-n noapte, de ţărmuri cuprinse de nea Verzi valuri vuind se agaţă.
5 Răsună gheţarul cu ropot prelung, Cînd apele dau să-1 pătrundă, Prin somnul zăpezii chemări îi ajung Rostite din undă în undă:
— Departe e marea cu val de smarald 10 Spre care vîslează năierii.
Murmură talazul şi-n aerul cald Şoptesc foşnitori palmierii.
Trec păsări cu pene albastre, în stol, Umbrind străvezia oglindă, 15 în cercuri răzleţe atol şi atol Se-ncearcă zadarnic s-o prindă.
Cresc poame de aur, rodesc, apoi cad Pe iarbă culese de vînturi în insuli gradine, ce tainice scad 20 Prin zări: plutitoare păminturi. —
Lung geme gheţarul; să plece ar vrea Spre marea de-a pururi senină, Dar frigul îl leagă; a Polului stea îl ţine cu lanţ de lumină.
25 Şi gerul trosneşte de dorul etern A soarelui ţară să vadă. Năpraznic se zbate: din albul infern Se rupe un pisc de zăpadă.
E slobod şi drumul se-ntinde spre Sud! 30 E slobod pe sloboda mare!
Prin spumă de valuri, cu creştetul ud Despică o nouă cărare...
Departe, pe marea cu val de smarald Se-nalţă un sloi de ninsoare. 35 Fantastica navă în aerul cald Descreşte sub flăcări de soare...
Vin păsări cu pene albastre, alin Umbrind străvezia făptură, Pe care de-acuma cu farmec deplin 40 Şi visul şi moartea, o fură.
220
221
127. Pilotul
128. Pornire
1 Valul — oglindă Tremură stele; Umbre, pe ele Norii colindă.
5 Pacea-nnoptării Rece se lasă, Ca o mireasă Sfîntă a mării.
Mort doarme totul. 10 Singur pe mare Stă-n nemişcare Palid, pilotul.
Dar sub amarul Apei ce creşte, 25 Se risipeşte
Galben, gheţarul.
1 Se-nalţă soarele din mare Nebiruit. Gheţarii se aprind în zare Şi ard ca flăcări de serbare,
5      Spre răsărit.
înalte valuri se destramă
Pe ţărm săpat. Năieri, luaţi barda ce sfărâmă! Vă puneţi codul de aramă, 10 înaripat.
Pe bărci cu cai sculptaţi în proră
Cabrind în vînt, Noi vom porni prin auroră, Cînd marea rîde şi e soră 15      Cu larg avînt.
în ritmul vîslei mînuite
De lopătari, Visa-vom ape nesfîrşite Cu insule necucerite
De alţi barbari...
222
223
129. Pribegie
130. Părăsire
1 Coboară in cascadă Coline de cleştar, Şi se ridică iar Cu creasta de zăpadă.
5 Sus pînza! Să se-ndoaie — O aripă în vînt — Şi-al valului avînt Cu spumă să ne ploaie 1
Cîrmaci, barbar ca dorul 10 Ce ne împunge-n piept, Ne du pe ape drept, Să ne uităm ogorul.
Pe veci să-nghită zarea Pădurile de nea, 15 Căci visul nostru vrea Să cucerească marea.
1 Lungi stoluri grăbite ţin calea spre Nord} Trist ele ţipă.
Departe, amurgul azvîrie-n fiord Aur o clipă.
5 Pătate de umbră, dorm apele verzi, Moarte pe mare.
Cu ochii nostalgici de-a pururea pierzi Ţărmul din zare.
De zile lăsat-am valul nomad 10 Tot să ne ducă —
Azi de zăpada umbrită de brad, Dor ne apucă ...
Şi buciumul nostru şi-aruncă păgin, Glasul  pe unde... 15 Doar ţipăt de păsări, pe noapte stăpîn.y.. Jalnic răspunde.
224
225
131. Piratul
1 Osînd colibă şi părinţi, Ţinînd cuţitul înti? dinţi, Cu dor de sînge-n ochi fierbinţi, Vom înota departe.
5 Zărit-am, azi, străin catarg Ce s-a oprit pe-al mării larg, Căci vînturi nu-s, şi nu se sparg Talazurile moarte.
Tăcuţi, ne vom tirl pe brînei, Cum şerpii se lungesc pe felinei, Şi-n clipa liniştei adinei, 20      Urlind,  sări-vom gloată.
Din pradă, voi, nimic să-mi da A voastră fie! Răsturnaţi Ducaţi şi piaştri număraţi, Din lada punţii ude.
25 Răpi-voi doar o fată: ea Să tremure de teama mea, Dar dornică să mi se dea De groaza mării crude.
Spre el ne-om duce cîte doi 10 Cu valuri verzi pe umeri goi... In juru-i se va naşte roi De   duşmănii cumplite.
Şi cînd aprinde luna jar, De pupa joasă de stejar 15 Ne-om agăţa, izvorînd rar Din ape potolite.
223
227
132. Păginătate
1 Furtuna freamătă şi marea Se zbate ca un cal ne-nfrînt. Nechează valul, şi chemarea M-ajunge vîjîind în vînt.
5 Alerg la ţărm — Domnind pe malul Surpat şi nalt, mă rup din stînci: în braţe mi se frînge valul Clocotitor sub spume-adînci.
Mă lupt cu el, şi el cu mine: 10 îl prind de coama lui de nea, îl fugăresc, dar iar revine Nebiruit ca o reţea.
în văl de spume să mă culce învins mă dau, dar el tiptil Se face mlădios, şi dulce 20 Mă leagănă ca pe-un copil.
Pe pieptu-mi gol, pe-obraz, pe gene Mă mîngîie cu mîni de vis — Simt unda cum îşi mişcă-alene Pe-ntinse-oglinzi un cer deschis.
25 Şi-adorm în jocul legănării
Cum doarme-n porturi un catarg, Ce-a cunoscut iubirea mării Şi pururi va porni spre larg.
Las noaptea soră să coboare ■30 Pe ape şi pe fruntea mea... Şi lîngă mine ca o floare Răsare limpede, o stea.
Zadarnic vreau la trîntă dreaptă, Ca să-1 dobor: se scurge-n veci, 15 Şi pe la spate cum se-ndreaptă Mă-nlănţuie cu lanţuri reci.
228
229
133. Pierdutul
134. Din Bretania
1 Pe ţărmul apei liniştite, în vis mergînd văzui, Iuhite, Un om cu pleoapele lipiLe, Străin cu trăsături de zeu.
5 Purta în păru-i flori marine Şi semăna atît cu tine încît strigai cu spaimă: cine A omorît iubitul meu?
Dar marea spumegînd pe stîncă, 10 Zvîrli în liniştea adîncă,
— O glasul ei răsună încă! — Cumplita vorbă numai: Eu.
1 Căsuţele cetăţilor bretone,
Cu spate-adus şi şoapte guturale, Se-nclină-n umbra naltei catedrale.
în zori de zi se împînzeşte marea. ■5   Vin neguri zăbrelite de lumină, Bat clopote, blajine, în surdină.
Nevestele pescarilor ce pleacă, Na se bocesc, nu flutură batiste, S'.inţind prelung cum se goleşte zarea.
10 Şi în amurg, purtînd copilu-n braţe, Mai stau pe ţărmul mărilor bretone, Ca pe vitralii ştersele Madone.
Apoi cu-aceeaşi nepăsare Se potoli eterna mare 15 Şi lîngă tine-n înserare
Să plîng rămas-am numai eu.
230
231
O, ţara, undeva, a basmelor arabe!... Imbătrînesc piloţii cătînd în astrolabe.
135. Departe
Golcunda, undeva, Formoza, dorm sub stele... E greu în inimi dorul, şi ancorele-s grele.
15 Răsare, undeva, Ofirul — ce departe... 1 Departe, undeva, sînt porturi ce aşteaptă... I Sînt mor^ conquistadorii, galerele sînt sparte.
Pe mări, ca păsări albe corăbii se îndreaptă.
Pe ţărmuri, undeva, se-nalţă palmierii.... j Se-naripează pînza în vîntul primăverii.
5 La Poluri, undeva, gheţari sînt şi morene... ( Ce vise cheamă zborul corsarelor carene? ;
f
Ning aur, undeva, pădurile mimozii....
în galbena-nnoptare mai stau visînd matrozii.
i
Prin insuli, undeva, creole au ochi stranii.... 10 Pe punte tot veghează sub lună căpitanii.
232
233
136. Farurile
1 Vin herghelii scăpate cu coamele vîlvoi, Vin valuri îmbrîncite în tropot de furtună Şi peste stîncă sare năvala lor nebună — Dat- iată promontoriul cu pumnul lui greoi,
5 Le-a prins de nări, zăbală de-argint ca să le pună.
Gradina între zidu
1916-1918
Ştiu bine, cei dc-afară văd. ziduri cenuşii. Nobămtind grădina in care m-am închis — Doar pentru tine singur, ce nu poţi să nu vii. Copacii mei din suflet spre ceruri i-am trimis.
Vin norii, vulturi negri, pe aripi vii de vînt. Rotind flămînzi, coboară din cuib înalt de lună, Se-aruncă pe corăbii fugare prin furtună, Si'îşie pînza ruptă de pe catargul frînt 10 Şi lasă gol scheletul lor putrezit, pe dună.
Pe cînd mărindu-si steaua cu umbra înnoptării, Visind o zare nouă, de vijelii străină, Uitaţi de toţi, de toate în straja lor senină, Stau farurile mute pe malurile mării, lo Cu gesturi ne-nţelese împrăştiind lumină.
234
235
137. Solia căprioarei
1 ... Dar netezind alene al rochiei larg fald, Domniţa-nlănţuită de vrăji medievale. Sub desflorirea serii ce-n juru-i se prăvale, Ascultă căprioara sosită ca herald.
5 — Cuprinde-mă, Domniţă, cu braţul mic şi cald, Şi să pornim... Nuntaşii au poposit în vale. Viaţa te aşteaptă cu surle şi chimvale, Şi vreau în ea şi visul şi ochii să ţi-i scald
Domniţa îi răspunde: — Le spune, dulce crainic: 10 Domniţa mulţumeşte străinilor ce-o vor,
Dar simte-n astă seară că visul e mai trainic,
138. în luna în care pălesc trandafirii
1 în luna în care pălesc trandafirii Pe veşteda scoarţă de foi ruginii, în inima tristă îndemnul iubirii Foşneşte şi creşte şi-aşteaptă să vii.
5 în luna în care pălesc trandafirii.
Şi vise şi doruri, ce nu le mai ştii, în ploaie de aur aduc amintirii Brumatele roade din floarea de-o zi, Aprinsă şi stinsă pe ramul iubirii, 10 Cu vise, cu doruri, ce nu le mai ştii...
E luna în care pălesc trandafirii.
Nedepăşind sfielnic grădina între ziduri Cu pajiştea mai moale ca lîna din covor. Mai verde decît fierea pe smălţuite bliduri.
236
237
139. Balada toamnei
1 In parcuri frunza cade arămie Pe pajişti unde ieri zîmbise Mai, Şi în avuzuri lunecă pustie Pe apa-n care dorul ţi-oglindeai.
6 Azi singur al păunilor alai
Mai înfloreşte pacea din grădină. Iar eu, simţind zăpezile ce vin Şi presimţind durerea ce-o să vină, Rechem în ţări de geruri şi de chin, 10 Uitarea ce durerile alină.
Din depărtări în depărtări adie Cum, în amurguri, zurgălăi de cai Răsună, pier şi tremură şi-nvie Nostalgic, pe un drum care-1 uitai...
25 0, suflete, bolnav al meu, ce ai? E ca o rază caldă de lumină In ţara peste care norii vin S-arunce umbră, jale şi ruină, Şi e prin ceaţa veşnicului spleen
30 Uitarea ce durerile alină
O, toamnă, fie voia ta regină! Tu care faci din trandafir un spin, Tu, ce pe codri de-aur prinzi rugină, Tu, ce-ai sădit alături de suspin 35 Uitarea ce durerile alină.
Pierdută e a verii frenezie, Dus, Pan suflînd în trestie de nai. De-acum să sune dulcea melodie A toamnei... Tristă inimă, ce n-ai
15 Iubitele pe care le visai,
Priveşte cum apare de senină, Prin seara-n care ninge aur fin De foi îngălbenite de lumină Cu uşurinţa unui zbor divin,
20 Uitarea ee durerile alină.
238
239
140. în parc
141. Satan
1 Cînd am venit tîrziu ca să te caut In parcul îmbrăcat în frunză lală, în parcul năpădit de ierburi rele — Departe, pe-o cărare neumblată,
5 Zării pe Zeul Toamnei, trist şi singur.
Cum alergam cu dorul de-altădată, Purtînd în suflet rediurile verzi Şi cerul clar şi iarba cu zorele Şi visul viu, în care să te pierzi, 10 Am stat pe loc legat de-o melodie.
Şi Zeul Toamnei pe un flaut de-aur îmi tălmăcea trecutul în surdină, Şi soarele se stinse prin frunzare, Pălind încet cu galbenă lumină, 15 Cînd cerul îşi cocli în zări arama.
Şi frunzele zburară de rugină, Ca fluturi mari cu aripe ciudate, Vicleanul zeu cînta acum mai tare; Şi frunzele foşniră spulberate... 20 Foşniră cum foşneşte amintirea.
240
1 Şi negura în juru-mi creştea tot mai adîncă... Uitasem orgă, rugă şi psalm şi mîntuire, Cînd dreapta Lui, întinsă în dar de răzvrătire, Trăzni în două noaptea masivă ca o stîncâ.
5 Prin surpătura umbrei atinsă de-a Lui pală, Trecură ca-n legende martirele Lui pale, Din vremuri zugrăvite pe geamuri ogivale... Şi clopote sunară în pacea monahală.
în faţa mea, deodată, Arhanghel prea înalt, 10 Satan trăi de flăcări în negrele vitralii
— Rozace de lumină şi Domn al eatedralii — Fulgerător de patimi sub aripi de bazalt.
A spulberat c-un deget: altar, catapeteasmă, Mi-a şters cu o privire şi dragoste şi ură, 15 Şi-a înflorit, zîmbindu-mi uscata mea făptură, Cu sevă, cu dorinţă, cu flori şi cu mireasmă.
241
Apoi lărgind aripa puţin, făr-de povară Impuse catedralei pădure iar să fie... Şi iată că din piatră vlăstarul cum învie 20 Se-ntoarse pe sub ramuri păgîna Primăvară.
Sub ceruri troienite cu floare de cais, Păşi zeiţa goală şi botticelliană, Zvîrlind polen, iubire, viaţă şi prihană... Şi se făcu o ţară de muzică şi vis,
25 Născută din suspinul de dor al Primăverii: O ţară unde îngeri cu penele cernite, Psalmodiind litanii şi liturghii oprite, Melodios, în taină, se închinau plăcerii,
Şi unde androgine cu ochii de opale, 30 Muşcînd în sînuri crude ca-n galbene lămîi, Vedeau cu nepăsare prin fumul de tămii, Cum mor crucificate sfioasele vestale.
Atunci grăi Satana: — Alege a ta cale! Pe cruci plîng şapte sfinte fecioare, fără vină, 35 Dar şapte demoni tineri slăvesc a mea grădină In ciuda celor şapte virtuţi teologale...
Şi aripile Sale cînd larg mi le deschise: Se sparse-n ţăndări cerul, pămîntul ars fu jar, Dar noi, senini, zburarăm din ultimul hotar Spre iaduri înflorite cu patimi şi cu vise.
142. Narcis
1 Din  apele tăcerii, Irişii serii
Pe-oglinzi tremurătoare de lacuri s-au deschis Plecat pe-nchipuirea pe care o visezi, 5 Narcis,
Palid Narcis, ne spune în visul tău ce vezi?
— Văd printre ramuri, seara, Cu ochi de dor,
Cu ochi de micşunele un minunat păstor. 10 Şi nu-i
In toată ţara,
Cît ţine primăvara,
Icoană mai frumoasă ca zîmbetele lui.
Văd pe Narcis, 15 Dar ca-ntr-un vis:
La orişice mişcare ce, doritor, o fac, Sfios
El piere-n lac... Şi nu mai văd nimic 20 în umbră...
242
243
S-au scuturat Irişii serii.
Ulciorul clar al lunii pe lac s-a răsturnat... Plecat pe-nchipuirea pe care o visezi, 25 Narcis,
Palid Narcis, ne spune în visul tău ce vezi? — Văd prin rogoz Un zeu străin,
Al meu, al tău şi-al nimănui... 30 Văd  fruntea lui
De fildeş ca şi luna în zori pe cerul roz Văd braţul lui divin Ca şi un crin
Tăiat, ce-ar odihni şi-ar tremura pe lac. 35 Văd ochii lui mai sfinţi
De-a fi gîndit păcate şi patimi şi dorinii,
De-a fi uitat...
Şi nu mai văd nimic,
Căci se desfac 40 Iar norii...
Din apele tăcerii, Irişii serii
Pe-oglinzi tremurătoare de lacuri s-ău deschis. Plecat pe-nchipuirea pe care o visezi, 45 Narcis,
Palid Narcis, ne spune în visul tău ce vezi?
— Nu văd nimic...
O, frate,
Văd cerurile toate. 50 Văd umbra umbrei mele prin stele de argint.
143. Leda si lebăda
1 — Ce nufăr mare tremură pe lac? Ce pînză ninsă flutură prin stele ? Ce aripe, ce visuri, se desfac Sfidînd cenuşa patimilor mele?
5 Revino, purtătoare de solie! Pe lacul clar cu stele pietruit, S-a scuturat o înflorire vie... Icoana ta în suflet mi-a zîmbit.
Nici biruinţa omului sălbatec, 10 Nici lesbienele înlănţuiri,
N-or mai aprinde focul nebunatec în care-am ars cu trup şi năluciri.
Destule braţe mi-au fost vii colane De şerpi pe-un gît de nalbe şi de crini. 15 Destule mîini — ciudate scorpioane Mi-au otrăvit umbritele grădini.
244
245
Visez acum apropieri de gene Pe-un trup sătul de grelele plăceri. O, braţe aripi, degete de pene, 20 Redaţi-mi, daţi-mi alte mîngîieri!
Şi fulgii tăi ca fulgii de zăpadă l.fi buza mea nu s-or topi... şi-n veci Te voi urma, o, pasăre de pradă, Cu soarele în aripele reci.
25 — Nu veşteji, o, Leda, cu mîna ta păgînă Omătul primăverii pe-al visului cais. Rămîne floare numai pe creanga unui vis: Din înfloriri plăpinde, în mîini ce-o să-ţi rămînă?
Nu săruta cu buza, în noapte, apa clară, ■30 Pe care înstelarea aşteaptă s-o cuprinzi. Nu-i cerul de pe unda curatelor oglinzi, în pumnii tăi, o apă, opacă şi murdară?
Cu poftă îndrăzneaţă, nebuno, nu atinge înariparea vie a visului ce port. ■35 Nu-mi doborî avîntul în praf, cu lutul mort Ce ancorează vîntul iubirii şi-1 învinge.
Femeie, nu ajunge să rupi din pene zborul, Ca să te-nalţi cu visul, de huma ta să-1 legi... Cu mîini înnebunite zadarnic îl culegi: 40 îţi scapă nemurirea şi prinzi doar muritorul.
246
Căci Lebăda, căci floarea de raze şi zăpadă, Alunecînd stăpînă pe zarea inimii, De-a pururea departe, în veci, o vei privi Cu sufletul nostalgic, din nalta balustradă,
45 Din ţara unde vine e frate de durere Al frunţilor crescute sub ceruri de amurg, Din sfintele pridvoare de-asupra căror curg Simbolurile clare culese în tăcere.
247
144. Leda
1 într-o ţară unde Visul e stăpîn peste Durere, într-o ţară de văzduhuri adumbrite de amurg, Sus pe-naltele terase, peste care zboruri curg. Freamăte fîlfîitoare într-un fluviu de tăcere,
■5 Leda mai visează încă minunatul trup de pene, Lebăda ce nu dispare de pe cerul legendar... Şi iubirea-i cere încă zeilor înalţi, ca dar Mîngîieri înaripate dulci ca fluturări de gene.
lată-o, albă, cu penetul de zăpadă nupţială, 10 Pasărea atotcurată, nepătată de iubiri,
Cum îşi lasă lin, în zboru-i vestitor de năluciri, Crinul gîtului subţire pe a penelor petală.
Şi fecioara îndrăzneşte braţe dornice să-ntindă: în amfora ei de-argilă pieritoare, vie vrea
15 Să culeagă înflorirea de lumină şi de nea
Ca din smulsele avînturi, roza vîntului să prindă.
Dar lăsînd pămîntul jalnic şi iubita ce se miră, Pasărea născută pentru siderale cununii, îşi ridică hieratic spre-ale stelelor domnii Aripile nălucite, arcuite-n chip de liră...
248
249
19 — Poezii, val I
Cu şolduri strimte de panteră, Tronînd ne-nduplecat idol 20 Păzit de guşter şi himeră...
145. Opium
1 De-atîtea nopţi fumăm otravă... E iarăşi un oraş malez Cu luna galbenă, bolnavă, Pe plantaţiunea de orez
5 Perfect pătrată ca o tavă.
E iar grădina de petunii Cu zei ce retrăiesc în bronz Extazele lui Sakya-Muni, Şi cu pagode fără bronz 10 Dormind sub incantaţia lunii.
Şuierător ca o săgeată, Şerpuitor ca un talaz, Revine şarpele de-agată Tîrînd luciri de crizopraz 15 în inelarea lui bogată
O, iar copila baiaderă Cu ochii cercuiţi de khol,
Şi eu urmînd învins cornacul Pe ţărmul unui vis malez, M-aplec, robit din nou, pe lacul închipuirii — ce-1 creez 25 în dulcea moarte ce-o dă macul.
250
251
19*
146. Clopote sună
147. Balta
1 Clopote sună... Dar pentru cine? Dormi.  Noapte bună, Suflet de plumb.
5 Stele de-acuma... Dar pentru cine? Lacul şi bruma Lunii pe el.
Nourii repezi... 10 Dar pentru cine? Sălcii şi lebezi, Nuferi şi-un crin
Singur pe lume... Dar pentru cine? 15 Alb, ca din spume, Suflet de plumb.
1 Coclindu-şi putregaiul şi apele amare, Zărirăm în arşiţa cumplită de amiaz Pe Bărăgan, departe, lucirea unui iaz: Opală moartă prinsă într-un inel de sare.
5 Ţi-am spus pe ţărmu-i: — Balta aceasta mă-nfioară. Nu tremură pe dînsa nici cer, nici nor, nici zbor, Şi sub povară sură şi grea de cositor Oglinda ei nu simte lumina din afară.
Nici salcia pe maluri frunzişul nu şi-1 plînge 10 Nici nufărul pe apă nu rîde alb în stuf. Pe maluri ning scaieţii zadarnicul lor puf, Pe apă ca un blestem pustiul se răsfrînge...
Lumina serii însă se răspîndi pe iaz, Şi se făcu din apa murdară o grădină 15 în care cresc din fire şi pete de lumină Zambile şi lalele şi roze de Siraz.
252
253
Şi cînd albastrul nopţii ne-aduse micşunele Pe pajiştile apei şi lin le-a răsfirat. Cînd cerul, pentru clipa de taină, şi-a lăsat 20 Pe-aleele lichide prundişul alb de stele.
Noi în genunchi căzurăm....
Petale cu petale, Din balta cea mai tristă, grădină ai făcut. O, Doamne, înfloreşte şi bietul nostru lut 25 Cu raza pogorîtă din darurile Tale.
148. Soror sanda, mater dolorosa.
1 O rugă de monah, în strană chemînd suava ta iubire, Din argintările-nserării, din neaua crinilor cuminţi, Ne-a dăruit neprihănită, o soră albă printre sfinţi, — Mărio, zîmbet de fecioară şi prea curată ispitire.
5 Un strigăt sfîşiat de mamă înnebunită de mîhnire, Pe lîngă fiul ei ce moare, în clipa moartelor credinţi, Te-a preschimbat în alinarea nevindecatei suferinţi, — Mărio, maică-ndurerată şi viu izvor de izbăvire.
Dar cine-a fost copilul mistic, naivul suflet primitiv, 10 Ce, fermecat de amîndouă, te-a presimţit, Madonă, care Ascunzi o dragoste de mamă sub sfiiciuni de soră mare,
Şi te-a lăsat să fii în inimi — precum îşi întregeşte roza, Prin cea mai fragedă culoare, parfumul cel mai fugitiv Măria, zîmbet de fecioară, Măria, mater dolorosa.
254
255
149. Logodnă mistică
1 Ţi-e trupul mai curat ca o zăpadă
Ce-aşteaptă îngerii în noaptea de Crăciun, Dar ochii tăi de-azur n-ajung să vadă La pămînteştile răspîntii drumul bun.
5 Ţi-e trupul ca un clopot de cleştar,
Dar nimeni nu-i, vecernii-n el să sune... Şi-n schituri tăinuite, în zadar, L-ai aplecat în chip de rugăciune.
A mai rămas in rarul lui potir 10 Ca drojdie un suflet de ispită Şi ce atinge-n ale lui iubiri Se stinge ca o floare otrăvită.
In paturi largi îmi las cînd vine seara Un trup atins de moartea tuturor, Dar sufletul nu-si uită întruparea 20 De-Arhanghel sfînt în alb triumfător,
Şi cînd, ocnaş, îmi duc prin praf ghiuleaua, îmi sună nemurirea-n lanţul greu. 0, de-am avea: eu, trupul tău ca neaua, Tu, sufletu-mi de tînăr Dumnezeu —
25 Cu-o clară palpitare de lumină Răsfrîntă de cerescul tău contur, Am trece prin zăbrelele de tină Deasupra coliviei de azur.
Intinde-mi dar iubirii viitoare 30 Un curcubeu de irizate punţi. Priveşte:  catedralele stelare Ke-aşteaptă pentru misticele nunţi.
Ci trupu-mi, ars de patimi, e-un tăciune — Lumină fu în jaruri de dorinţi — 15 Doar sufletul, vibrînd cu mii de strune, Păstrează raiul vechii biruinţi.
256
257
150. Trei îngeri
151. Ca să suim la tine
1 Trei îngeri zboară-n asfinţit. Doi tac şi unul a grăit:
E liniştea atît de mare...
Aud cum se deschide-o floare.
5 Trei îngeri zboară-n asfinţit.; Doi tac şi unul a şoptit:
E liniştea atît de sfîntă... Aud cum stelele îşi cîntă.
Trei îngeri zboară-n asfinţit. 10 Toţi tac şi unul s-a gîndit:
Ce zgomote înfricoşate... Aud o inimă cum bate.
7 Ca să suim la Tine, rămînă-n vale casa, Azi sufletul ne cere desăvîrşitul cuib. Să părăsim ceaslovul, mătăniile, rasa, Şi rugile cu care icoanele-mi îmbuib.
5 Ca să suim la Tine, să stăm ca şi natura In răsărit de soare; să fim curaţi şi goi Ca plopul din lumină ce-şi mişcă frunzătura, Ca zborul fără umbră al unui piţigoi.
Ca să suim la Tine, să mergem dimineaţa, 10 Cînd limpede e cerul prin ramuri ca un Jac, Ca răutatea noastră să piară ca şi ceaţa Sub razele ce-n suliţi pe smîrcuri se desfac.
Ca să suim la Tine, să trecem prin livadă Şi să ne ningă floarea de zarzăr şi de prun — 15 Ca sufletul, pe munte, cînd schitul o să-1 vadă, Sub boltă să se-ascundă cu aripi de lăstun.
258
259
152. Mănăstire
1 Au trecut porumbii vineţi pe un cer ca iazul morii Verde şters cu fire de-aur în amurguri de mătasă Şi-n grădina mănăstirii regăsite mi te lasă Să fii dragostea curată din privirile surorii.
5 A tăcut fîntîna serii în oglinzile ce poartă,
Printre roze în risipă, cîte-un mugur nou de stea...
Fii-ne Binefăcătoarea ce din inimă ne ia,
Pentru primăveri eterne, floarea veştedă şi moartă.
Şi-au căzut în iarba nopţii pîrguitele caise, 10 Şi ca inimi sîngerînde, deodată, s-au deschis... Nu atinge rodul putred de păcate şi de vis; Ci, mai sus de amintirea voluptăţilor ucise,
Şi cu mîini întinse-n darul cerului desfăşurat, Fii Grădinăreasa sfîntă culegînd — pentru ce masă? — 15 Printre stele sfoliate în penumbra de mătasă, Fructele sonore care cad din clopotul visat.
260
154. Steaua
1 în geamul înserării O stea a strălucit, Aproape de copilul Cu fruntea pe fereastră.
5 Şi mina lui atinge în dorul fericit Fiinţa de sclipire Plăpîndă şi albastră.
155. Noaptea scade
1 Noaptea scade...
La fereastră, lîngă stele trupu-mi sade... El cu mine...
Foc în sobă, somn în gene... şi e bine.
5 Ce tăcere!
Chiar gîndirea-mi glas lăuntric nu mai cere. în granit,
Totul pare de-o vecie-ncremenit.
... Tac... tic-tac... 10 Stă de vorbă cu obiecte care tac, Singur viu,
Orologiul din perete cum îl ştiu.
Şi pe rînd
Tot aceleaşi linii negre numărînd,
262
263
15 Minutarul
Timpului atotputernic zvîrle zarul.
Dar cu ora,
Fîlfîind în zboru-i tînăr, aurora Ne trezi
20 Mai săraci, în jocul vremii, cu o zi.
156. Privind luceafărul
1 Cît vezi cu ochii: numai cer Şi flota norilor gonaci. La ancoră c îţi va copaci, Pe ţărmul marelui mister.
5 Te simţi grăunte de piper, Gîndac, în iarba cu gîndaci In care, trup şi suflet, zaci, Privind luceafărul străjer.
Dar — uimitoare biruinţă — 10 In miligramul de fiinţă, Un martor cerul şi-a ales.
Căci de n-aţi fi, voi, ochi de-argilă, Ar fi lipsită de-nţeles Nemuritoarea lui vigilă.
264
265
157. Furnica
158. Scoica
1 în liniştea de aur a serii, omul ară... Şi plugul greu şi boii şi el, par jucării De lemn pe şahul negru şi verde din cîmpii: Deasupra lor domneşte un cer de primăvară.
,5 în brazda răsturnată, din care germinară Atîtea azimi albe — dar pentru alţi copii, Adînc înfige fierul, şi-n gînduri cenuşii Se-opreşte, frint în două de truda seculară.
Dar n-a văzut alături, tovarăşă mai mică, 10 Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică, Precum nici ea într-însul n-a bănuit un zeu.
Şi-acum cînd noaptea şterge furnică, om şi zare, Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu Ce ară, orb ca dînşii, întinsa înstelare.
1 Din ţara fabuloasă cu crînguri de polip,
Cu flori ca pietre scumpe încremenind pe stîncă, Pe-un ţărm, pe care valul îl bate şi-1 măirîncă. Copil, zării o scoică zvîrlită pe nisip.
5 O, de-aş putea în mine din nou să înfirip Fiorul de atuncea, mirarea mea adîncă De-a prinde-n scoica mută ca o şoptire încă De ape nevăzute, de valuri fără chip;
Şi noaptea, cu urechea pe scoică, depărtat 10 Să tot aud, pe plaja tăcută a visării,
Urcind, urcînd vuirea şi murmurile mării..
Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele, Va fi, purtindu-mi versul în suflet incrustat, Misterioasa scoică a nemuririi mele?
:266
267
159. Oblonul
160. Plopul
1 Cînd pentru mine ceasul de somn bătuse iar, Cînd lampa din odaia copilului ieşise, Lăsîndu-mă în umbra obloanelor închise, Ducînd cu dînsa ziua cu chip familiar,
5 Cînd, singur pe al nopţii necunoscut hotar, Simţeam — cu ce durere! — că tot mă părăsise Şi adormeam departe de ce avusem, mi se Umpleau de lacrimi ochii şi pieptul de amar.
Dar mă trezeam deodată zîmbind în dimineaţă, 10 Căci deschizînd oblonul, părinţii mei c-un semn Îmi dăruiau o lume de-azur şi de verdeaţă.
Azi mă gîndesc la noaptea coşciugului de lemn, La Tatăl meu din ceruri, la mîna ce-o să vie Să-mi dea, crăpînd mormîntul, lumina pe vecie.
1 Născut din ţarină spre cer se-avîntă Ca un izvor de ramuri şi de foi... Şi doru-1 mînă, norilor, spre voi, Dar lutul rădăcina-i înmormîntă.
5 Vioară e — şi-n vîntul serii cîntă. Ce suflet plînge în buştean greoi? Ce gînd de aur piere prin noroi, Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă?
Cînd va suna a Morţii grea secure, 10 Atuncea doar, din lemnul de pădure, Dm flăcări fumul alb o să învie
Piutind senin pe-al cerurilor larg... Sînt, Doamne, plopul cel legat de glie întins spre infinit ca un catarg.
268
269
161. Seară la Miorcani
1 Ieşi din satul alb şi vino să vedem ca de pe plajă Cum, lăţindu-şi unduirea, urcă unduind pămîntul, Largul ocean pacific ce-şi încremeni avîntrd. Suflete, priveşte bine şi de-acuma ţine strajă,
5 Căci coboară înserarea şi ne bate-n faţă vîntul.
Ritmic, lanuri nesfîrşite mişcînd valul lor de spice, ll pornesc din capul zării ca să-1 frîngă-n cap de sat; îl izbesc de-un dig de cridă, îndîrjit şi îndesat; ll răsfiră printre case, ce se-ncearcă să-1 despice 10 Şi-n ogrăzi îmbălărite, străbătînd, l-au revărsat.
Ca un far de piatră, turnul, dîrz biserica-şi ridică. Clopotul de seară-i paznic veşnic trist şi veşnic treaz... O cireada răzleţită la păşune pe islaz, Pare-un stol de păsări albe ce se lasă fără frică 15 în furtuni, pe pieptul verde al înaltului talaz.
De praf alb umflîndu-şi pînza pe albastrul depărtării Navighează şarabane: repezi luntri de pescar, Şi în urmă fuge drumul, ca o pîrtie de var Peste valuri, spre coşare potmolite-n largul ţării 20 Ca vapoare părăsite de demult de marinar.
Şi păreaţi în miezul serii, ce conturul vă-necase, Voi, înalte ierbi cosite, voi, sulfine mici, şi voi, Fiori de cîmp neadunate şi culcate în trifoi: Alge verzi şi anemone palide şi lungi sargase, 25 înşirate pe nisipuri de-al refluxului şuvoi.
Dar ţărani cu grebla-n mînă, adunară goemonul, Lîng-o mare de fineţe, pe un ţărm închipuit. Şi un clopot, de departe, de vecernii a vuit, Şi din port în port pluteşte şi se înmulţeşte zvonul, 30 Şi treptat din undă-n undă, cîntecul s-a mîntuit.
Se-nnoptează... şi cîmpia îşi ascunde oceanul... Suflete, ce-n scoica nopţii eşti bolnavul mărgărit, Pentru pămîntene drumuri orice suflet e oprit, Dar priveşte cu nesaţiu deodată, la limanul 35 Oceanului ce-acuma transparenţa şi-a mărit.
Fără valuri, fără maluri şi cu luciu de fosfor, Peste tine îşi bolteşte limpezimea ideală Marea cea adevărată, nălucită şi reală, Unde trupul nu mai este pentru visuri necrofor, 40 Unde inima nu minte, unde dorul nu înşeală.
Linişte desăvîrşită... Cu lumina ei verzuie Pîlpîie în farul umbrei, pe un ţărm divin, o stea
270
271
Şi desfăşurîndu-şi pînza, norul, nemaivrînd să stea, In chip lainic de galeră spre tării încet se suie... 45 Dar galera se scufundă şi rămîne numai ea.
Suflete, te pregăteşte, vîntul serii bate încă... Ce corăbii ne vor duce, vis şi trup, la Dumnezeu? Clopotul de seară sună de plecare şi mereu Faruri noi se-aprind în stele pe un ţărm de crez şi stîncă, 50 Pe un ţărm la care poate n-o s-ajungi nici tu, nici eu.
162. Femeia pe pajişte
1 Cum goală te-ai oprit pe pragul de cer, de iarbă şi lumină, Visez, ori ţi-ai schimbat aievea involtul trup într-o tulpină?
Ca ramuri braţe împăcate întinzi uitînd de dor, de ură, Şi părul tău în vînt rămîne purtat în chip de frunzătură,
5 înfăşurată-n tinereţea copacilor din primăvară,
In tine — ca sub muşchi izvorul — se urcă seva şi coboară.
Şi cum te odihneşti plăpîndă pe-un plai cu plante fără număr, O, lasă, rogu-te, visarea să se aplece pe-al tău umăr.
îngăduie un gînd iernatic, zburînd cu aripi obosite, 10 în fîlfîit de dor să cadă pe tine, pe nebănuite.
Deşi frunzişul supt de soare, în ploaie veştedă revine, O, sănătatea de-a înfige în huma neagră rădăcine!
272
273
1
i
163. Dezrobire
1 Oraşul se scufundă şi orice deal dispare...
Şi nu e trup să-nchidă azi sufletu-mi păgîn.
Am lepădat prin moarte a cărnii grăniţare!
Sînt vînt ce se ridică în bucurie mare, 6 Sînt dezlegat, sînt slobod, sînt singuru-mi stăpîn.
O, voluptatea vieţii scăpată de fiinţă, Zeiasca mulţumire de-a nu mai fi pămînt! Un fluture ce lasă a larvei neputinţă Şi fîlfîie din aripi un zbor de biruinţă, 10 Cunoaşte îmbătarea de-a fi şi el ce sînt.
Văzduhuri care treceţi nesupărate-n mine Şi mă purtaţi prin aer vibrînd ca un catarg, O, vînturi curgătoare ca sîngele din vine, Mă arde-n piept suflarea puterilor divine, 15 Ce lumi întruchipate le-mbracă şi le sparg.
Iubito de pe vremuri, nu plînge la fereastră, Nu aştepta la geamuri cu ramuri lungi să bat... E cerul prea aproape, e umbra prea albastră, Ca să-mi aduc aminte de tînguirea voastră, 20 Femei, în care visu-mi în van s-a căutat.
Pădurea răzleţită pe patru văi, mă cheamă, Mireasa îmi întinde verzi braţe — eu le frinst. Mă-nfăşur, gol, în frunze pletoase ca o coamă. O, nu credeam să fie sicriul de aramă 25 îmbălsămată pace a nopţilor de crîng!
O, nu visam nici somnul şi nici redeşteptarea în mîngîieri de ramuri şi de tulpine vii!... Dar cînd lumina rupse înflăcărată zarea, Spre focul tău, o, soare, mi-am luat înariparea, 30 Purtînd în mine cerul cu mii de ciocîrlii.
274
275
15 Sub scutu-i marea lui Homer murmură Şi mai răsună lira lui Orfeu.
164. Iielladă
1 Pe ţărmul unde vineţi chiparoşii Brăzdează seara cerul de smarald Şi unde marea poartă pînze roşii Ca rodii sîngerînd pe valu-i cald,
5 Acolo şi de Fidias sculptată, Marmoreană şi ca visul trist, Fecioara stă cu faţa îndreptată Spre noapte şi spre golful de-ametist.
Zadarnic din idile arcadine, 10 Păstori frumoşi şi goi ca nişte zei, Cu ramuri verzi dînd, vîntule, în tine, Gonesc întineriţi de dragul ei.
Ea stă divină şi de piatră dură,
Căci nu s-a desfăcut de Dumnezeu...
Ce dragoste înaltă mă ridică Spre cerul lui Platone şi Plotin? O, Pallas, dă-mi din fruntea ta unică 20 Unitul ram de laur şi măslin.
276
277
165. Unei amfore
1 Tu, amforă, ce porţi pe tine Pecetea visului elin, Desmormîntată din gradine Umbrite încă de măslin.
Nu ştim şi nimeni n-o să ştie, Căci,  amforă,  rămas-ai goală. Dar, precum eşti, porţi o beţie 20 Cu mult mai grea în a ta oală.
Şi înălţîndu-te la gură, Sorbim Hellada şi Olimpul, Cu toate setele ce fură; Pe noi ne-mbată numai Timpul.
5 Turnat-ai vin bălai ce face Un cer de nouri, înstelat, Şi din greoaie minţi opace Alcibiade şi Socrat?
Vărsat-ai, galben, untdelemnul 10 Pe trupul sculptural al forţii? Păstrat-ai pe altar îndemnul Luminilor  în  lampa morţii?
Ai fost o urnă cinerară Sau vasul fraged de parfum? 15 S-a scurs prin tine apă clară? Ai scuturat pămînt şi scrum?
278
279
1 Deschide-te  naturii   ca  mugurul luminii, Şi sparge închisoarea îngustului tău trup! Simţirile să-ţi fie albinele grădinii, Brăzdînd în zbor văzduhul, cu aurite linii,
5 Ca soarele să-1 prindă în mierea unui stup.
280
1 Ai fost, ne spui, prin insuli cu nume spaniole Şi ai iubit creola şi verzii papagai, Şi inima, din mare în mare, ţi-o legai Cînd înfloreau catarge cu pînzele: corole.
5 Ce rni-e călătoria şi-al mărilor amar Şi insula rodită cu palme şi banane ^-Mă vezi pornit de-acuma pe alte-oceane Spre portul unde n-afli nici vas, nici marinar.
Mi-am îmbarcat destinul pe calea cea mai lungă 10 Spre ţărmul ce nu poartă un nume în atlas. Corăbiilor tale, mereu gonind, le las Zadarnica strădanie în nicăieri s*ajungă.
Dar te joci de-a mingea cu globul, — pasu-mi ştie El singur să lărgească ogorul strămoşesc, 15 Şi cumpăna veciei în suflet mi-o găsesc De-mi ancorează-n zare Carpaţii pe moşie.
Ion Pillat citind,(schiţă în cărbune de Camil Ressu),(Cabinetul de stampe BARSR).
281
21 — Poezii, voi I
PORUMBEII MORŢII
168. Duşmanii
1 Se depărtează lupta, şi tunul doar împarte, Pecetluind izbînda, înfrîngerea pe culmi... Bubuitor, furtuna descreşte-n zări departe, Şi pacea se strecoară-n dumbrăvile de ulmi.
5 Văratica pădure re-nvaţă fremătarea De ramuri şi de aripi, de frunze şi de vînt. Lumina milostivă povăţuie uitarea, Şi crîngul tot se ţine de biblicul cuvînt.
Zburdalnic, prinde spumă pîrlul pe pietrişe; 10 Sfios, un ram de umbră se-ntinde pe poteci; Un iepure cutează o raită-n luminişe; Şoplrle friguroase se trag din ierburi reci...
15 Alăturaţi de-acuma cu-ncredere deplină... Dar ce de ură-n vremea cînd nu se cunoşteau.
Ca doi hoinari tovarăşi, culcaţi cu burta-n soare, Feriţi de orice grijă, dulceaţa zilei sorb, Şi dorm cu-atîta poftă... Ce somn adînc dorm oare 20 Că nu le-alungă visul un zbor greoi de corb?
Şi codrul urmărindu-şi menirea sibilină
La dînsul găzduieşte doi trecători. — Ei stau
282
283
81*
169. Doi oameni stau..
1 Pe cerul serii înfloresc lalele Cu cîte-o stea de aur în potir. Tranşeele veghează paralele La nesfîrşit ca guri de cimitir.
5 Doi oameni stau cu gînd să se omoare.
In două case,-n două limbi, deodată, In geam cu crinul lunei, doi copii, La fel în cămăşuţa lor curată, Se roagă, Doamne, tatăl lor să-1 ţii.
10 Doi oameni stau cu gînd să se omoare.
Şi-n două case, două mame plîng Şi la icoane îndurare cer... In zori. Atac. Tranşeele se frîng Sub sîngerarea unui singur cer.
15 Alţi oameni stau cu gînd să se omoare.
284
171. Păpuşile de ceară
172. Porumbeii morţii
1 Soldaţi de plumb, eroii copilăriei, cînd Visam pe^Moş Crăciunul şi magica-i cutie, Din care, ca din basme, oştiri o să ne vie Pe mese, pe covoare, izbînzile ducînd,|
Tauben himmlisch grausame Boten...
hOlderlin
1 Brumate cu geruri de stele, Dorm stepele cerului sus. Să treci zburător peste ele O, suflete, visul nespus!
5 De ce la voi colindă nostalgicul meu gînd? 1 5 Dar pasărea iat-o măiastră,
Nu vine iar Crăciunul cu blînda lui solie? 1 Ursită prin calcul şi fier,
Nu ne soseşte astăzi bătrînul Mag, purtlnd, I Că sparge a nopţii fereastră
In sacul său de vrajă aceeaşi jucărie? ;                            I Şi urcă pe miticul cer.
O, cîte lănci şi săbii, şi cîte puşti el scoate! 10 Ce multe tunuri lasă pe dealuri, pe cîmpii! La toţi le-mparte Moşul şi, darnic, nu socoate,
Iar pentru-acei ce încă nu sînt sătui să ceară Soldaţi ca să încingă frumoase bătălii, j Dezgroapă din tranşee păpuşile de ceară.
Prea strimt pentru om fu pămîntul? 10 Dorinţa de aripi, prea grea? Priveşte... îşi lasă mormîntul Şi stelele toate le vrea.
Pe-oraşul  cu  inimi deschise, Ce doarme în clarul lunar, 15 Rotesc porumbeii ca vise... Mai albi pe al nopţii cleştar.
286
287
Cu pene de Îngeri de pază, Spre case se lasă uşor. La geamuri un suflet visează 20 Vrăjit de fantasticul zbor.
O, suflete, iată solia! Primeşte-o: îţi vine de sus... Din ceruri coboară frăţia Pe  aripe dragi lui Isus.
*
25 Ce ţipete cer răzbunare? Ce clopote-n umbră se frîng? Pe cînd porumbeii în zare A morţii aripă o strîng.
Durerea ce n-are măsură, 30 O, suflete, te-a măsurat. Priveşte — de poţi fără ură La fraţii cu piept sîngerat.
Priveşte la faţa lor suptă, Şi uită şi biblicul stol Şi raiul şi visul — cînd ruptă Scriptura-i de-al morţilor sol.
Poezii ne publicate în volum
288
173. Ţi-am citit din nou povestea...
Manuscriptum, IV (1973), nr. 3, dec, p. 34.}
/ Ţi-am citit din nou povestea şi frumoasele-i cuvinte Iar răsună ca un bucium lung, fermecător în minte Trezind tainic in pădurea amintirii rînd pe rînd Tot trecutul, toată vraja ceasului de-a pururi sfînt
5 Cînd singurătăţii mele drept solie ai trimis Dulcea ta „Singurătate". Am sorbit eternul vis Făurit din raza stelii, pricepînd bietul păstor Ce-n talaz privind icoana-i s-a-necat de al ei dor. Dar de ce să-1 numesc bietul? Nu e oare fericit 10 Cel care zărind iubirea pentru dînsa a murit? Şi la urmă chiar o bae fie-n Dunăre-i plăcut Pentru cel ce de căldură suferă în mod acut. Deci rămîn Măriei Tale rob supus şi prea plecat Pe hrisovul fără pete iscălind
Ion Pillat
Miercuri 10 febr. 1910
174. Am vrut s-ucid iubirea...
A Florica Rosetti Sîmbătâ 23 iulie 1910.
Manuscriptum, IV (1973), nr. 3, dec. p. 33 Predeal
1 Am vrut s-ucid iubirea o zi de toamnă sură Cînd vîntul frunze d-aur din codri mi le fură Şi darnic le azvîrle potecilor pustii...
E mult de-atunci — pesemne nici tu nu mai o ştii.
5 Dar tot trăia la mine iubirea d-altădată, Deşi chiar amintirea-i credeam că-i îngropată In cea mai veche groapă din sufletul meu trist Dormindu-şi somnul rece şi vecinie ca un Crist — Da/,/ îmi părea de veacuri iubirea noastră moartă.
10 Şi totuşi cînd prin ramuri se strecura o pată
De lună pe pridvorul unde şedeam tăcut,
Simţeam d-odată-n umbră re-nviind atît trecut/, /
încît parcă treceam din nou prin vaduri anii,
Şi mă pierdeam cu tine din nou, şi iar castanii 15 Iţi conturau în plete flori albe/, / argintii...
E mult de-atunci — pesemne nici tu nu mai o ştii.
290
291
Şi clteodată seara/,/ în trap de telegari/,/ Un fior mă cuprindea pe drumurile mari, Cînd sîngereaz-amurgul prin plopii neclintiţi, 20 Şi parcă lîngă mine zăream doi ochi cuminţi Ce mă priveau prelung şi plini c-o rugăminte.
Şi-atunci simţeam în mine cum se deschid morminte*
175 Corăbiile din port plecat-au cite una.
Manuscriptum, IV (1973), nr. 3, dec, p. 31.
1 Corăbiile din port plecat-au cîte una
Şi nu s-au mai întors, deşi pe valuri luna In urmă zugrăvea lungi pîrtii argintate Ca şi cum ar fi vrut în depărtări s-arate
5 0 clipă încă drumul care pierea pe mări.
Şi norii după nori s-au perindat prin zări [—] Oştiri făr de sfîrşit şi fără ţel [—], grămadă [,] în stoluri [,] au trecut ca păsări mari de pradă Şi umbra lor pe veci s-a şters de pe cîmpii.
10 Iar astăzi [,] cînd pe ţărm prin codrii arămii Cu vintul înfrăţită pornit-a frunza moartă [,] Tu îţi aduci aminte de vremea d-altădată Şi vrei c-o amintire să rechemi dorul mort...
Dar nu s-au mai întors corăbiile în port.
1910
292
293
176 Sonet
Mss.  17.117 MLR.
177 [Era odată la Medina...]
Manuscriptum, IV (1973), nr. 3, dec, p. 32.
1 Nu e Amor copilul cu trandafirii lui
Din tolbă să-şi desprindă o floare drept săgeată,
Nu e Uahiul Aşk şi Kamadeva nu-i
Ca şi credinţa-n ei iubirea ei e moartă.
5 Zeul care frămîntă inima-mi sîngerată N-are înfăţişarea eternelor statui, Arcaşi cu zîmbet trist cu ochii mari de fată De ce-ai venit în suflet icoana ta să-mi pui.
De cînd pătrunse adînc privirea ta ciudată 10 Sînt ca un om muşcat de-o gură-veninată Şi noaptea ars de friguri dorinţa nu mi-o spui.
Un Isus răstignit pe cruce an cu an N-a îndurat cît mine durerea-nfricoşată Unde-i Amor copilul cu trandafirii lui?
1911
1 Era odată la Medina O fată ca o iasomie/,/ Era un cîntăreţ odată Care-şi zicea pe strună dorul.
5 Doi ani stăpîn şi rob durerii Trăi visînd o vecinicie/,/ — Şi seara prin grădini cu lună In stihuri îşi clnta dorinţa.
Domnea pe vremuri la Medina 10 Peste norod un fiu de rege
înalt, frumos ca un luceafăr/—/ Cum se cuvine unui — Khalif.
Şi fata îl zări o dată O seară prin grădini cu lună/,/ 15 Şi ea privindu-1 fără veste In piept îi înflori iubirea.
294
295
Tot bate cîntăreţul struna, De dorul ei tot se frămîntă/,/— Dar ea n-aude şi nu vede 20 Şi altul parcă îi grăieşte/./
178 Cintec de dor
Da/,/ altul pentru ea se stinge Şi altul pentru ea suspină, Iar seara prin grădini cu lună E umbra lui care se pierde.
12/25 iulie/, /Sinaia/—/ Predeal.
Ion
Convorbiri Literare XLVI (1912) 9 sept., nr. 9, p. 990 şi Viaţa românească, XVI (1973), nr. 6—7, p. 74.
Motto: „Ce e, a fost ţi va fi..."
(filosof indian}
1 Căzută-i bruma sus la vie; Pustiu e drumul spre izvor;' Căci, vezi trecutul nu învie; Doruri ce-a fost de-apururi mor
5 Se sting pe veci dar cine ştie, Urmînd rotitul vremii zbor, In care altă vecinicie Se va ivi acelaşi dor?
Pe noi aceiaşi să ne-mbie 10 Pe-acelaşi vechi umbrit răzor Cu cîntec, în cules de vie, Cu ropot dulce de izvor.
Noi, n-om ghici c-am fost odată, Nici n-om visa că vom fi iar, 15 Că ne-a fost scris d-aceeaşi soartă. Să ne iubim tot în zadar.
296
297
22
Şi cînd o fi să ne despartă Viaţa din nou cu nou hotar, Rosti-voi trist ca altădată 20 Cu suflet nins şi graiul rar.
Căzută-i bruma sus la vie; Pustiu e drumul spre izvor; Căci, vezi trecutul nu învie; Doruri ce-au fost de-apururi mor.
298