www.dacoromanica.ro ALEXANDRU PHILIPPIDE PRINCIPII DE ISTORIA LIMBII IAŞI Librăria Fraţii Şaraga. www.dacoromanica.ro A apărut şi se află de vînzare la librăria Fraţii Şaraga Iaşi, precum şi la toate librăriile principale din ţară, THEODOE OODRESOU, URICARUL . sau colecţiune de diferite acte şi hrisoave, ce pot servi la Istoria Romînilor, în 25 volume dinpreună cu o MEDALIE DE BRONZ de 50 mm. bătută cu ocaziunea jubileului lînirel volumului 25. Preţul fie-cărui volum lei 8. Toate 25 volume dimpreună cu o medalie lei 175. Toţi acel ce posed volume răsleţe şi vor a-şi complecta acest op important, cumpărînd negreşit şi volumele 21,22, 23, 24, 25, nepuse pînă acum în vînzare vor capata gratis şi medalia comemorativă. www.dacoromanica.ro ISTORIA LIMBII ROMÎNE. www.dacoromanica.ro ISTORIA LIMBII ROMÎNE DE ALEXANDRU PHILIPPIDE VOLUMUL ÎNTÎIU PRINCIPII DE ISTORII LIMBII. IAŞI TIPOGRAFIA NAŢIONALĂ. 11 STBADA. ALEXANDBI 11 1894. www.dacoromanica.ro J.POPE U BAJENAEU A UT VOI N J&Z.mi-J&L. CÂTR CETITOR. Pentru cărţi de soiul celei de faţă se găsesc puţini lectori în ţara noastră. Cîţiva prietini o» cumpără—dacă n-o primesc cumva gratis —pentru aducere aminte. Cîţiva oameni de profesie o întrebuinţează pentru consultat la indice ori o răsfoesc ca să-ş vadă numele şi operele citate. Ttari o citesc din scoarţă în scoarţă. Fiind astfel, dacă autorul se îngrijeşte de sine însu$, ţine socoteală de acest cerc strimt, şi cînd nu-1 tămîiază chiar cu cîte un >o perspectivă grandioasă, menită a lăsa în umbră toate încercările lexicale anterioare, s-a deschis filologiei romîne în... cînd supt auspiciile lui X a luat Y asupră-ş a îmbrăţoşa într-o vastă sinteză, etc. , ori »autorul operei cutare şi al operei cutare, iniţiatorul studiilor cutare, cel ce a lăsat pe toate terenurile vastei sale activităţi urmele unei puternice originalităţi unită cu o incomparabilă cunoştinţă a izvoarelor, era ca şi chemat a întreprinde execuţia operei cutare....«, cînd, zic, nu-1 tămîiază cu asemenea lucruri, îş strînge macar capul supt ţest, ca broasca, şi păşeşte cu băgare de samă, căci în cărţi şi reviste şi ziare abordabile masei celei mari a opiniei publice, acolo el poate fi strivit de vreunul din favoriţii circnluî. Acolo atleţi iubiţi şi aplaudaţi vor striga despre el, cel cu minele legate zvîrlit pradă fiarelor, »idiotul cela are arţag de nebun şi vrea să mă înghită întreg de vitt şi dintr-o singură înbucătură», satt ♦prostul cela are trebuinţă de zeci de ani ca să poată pricepe lucrurile ţe care tot circul le ştie pe de rost.* www.dacoromanica.ro Decît, ce folos să umbli prin această lume cu căluşul îu gură (le frica unor oameni tot aşa de slabi ca şi tine ? Nu-i de ajuns că ne temem la tot pasul de fulgerele cerului să nu ne trăsnească, de ape să nu ne înece, de focuri să nu ne ardă, de boli să nu ne omoare? Macar atîta mîngîere să avem şi noi, că un gînd care ne-a venit, avere de D-zăfi nouă dată şi de noi nedespărţită, să-l arătăm curat şi altora, nepătat de linguşire şi de minciună. Pentru aceia tinerilor neînglobaţi încă în partide şi în secte, lor închin această lucrare. Ei vor vide, ca judecători fără părtinire, că probez tot ce spun şi că niciun rest de putere nu mi-a rămas pe care să nu-1 fl întrebuinţat pentru a ‘produce ceva lor profitabil. Iaşi, August 1894 Alexandru Philippide. www.dacoromanica.ro Cuprinsul volumului întîîQ pagina Introducere la întreaga operă . . . I—V Principii de istoria limbii . . . 1—B07 I. Limba într-un moment dat, uzul, limba comună 1— 10 Cauzele care provoacă schimbarea vorbirii ocazionale ...... 10—272 a) Principiul comodităţii .... 11—169 II. Privire generală asupra cauzelor. Alune- carea sunetului .... 10— 42 III. Alunecarea înţălesului . . . 42— 52 IV. Analogia. ..... 52— 81 V. Contaminaţia . . . . . 81 84 VI. Crearea imediată . . . . 84 88 VII. Izolarea. ..... 88—120 VIII. Discordanţa între membrele psihologice şi cele gramaticale ale propoziţiei . 120 135 IX. Ritmul. ..... 135 139 X. Metateza. ..... 139 141 XI. Amestecul vorbirilor. . . . 141—169 b) Principiul clarificării . . . XII. Lămurirea psihică a cunoştinţilor XIII. Diterenţiarea cuvintelor . . 169—233 169-209 209-233 c) Principiul legiuirii , XIV. Legiuirea în general XV. Limba scrisă . , 233—272 233—237 237—272 Concluzie . . Indice de materii . Indice de exemple . Explicarea scurtărilor Greşeli . . . 272—307 308 310 310-342 342—344 345—346. www.dacoromanica.ro INTRODUCERE. 1) Istoria unei limbi însamnă, la ideal, cunoaşterea exactă, a tuturor faptelor limbistice (sunete, cuvinte, înţăle-surile cuvintelor), cîte afi avut loc într-o scurgere oare-care de timp la toţi indivizii, cîţi au trăit în acel timp. Ni s-ar prezenta limba atunci ca o pînză, în care fiecare fir, fiecare celulă dintr-un fir ni-ar fi cunoscută. O aseminea istorie a limbii este imposibilă, tot aşa după cum imposibilă este istorisirea prea fidelă a ori cărui soiu de fenomene, mai în-tîifi din cauza imensităţii lucrului, care ar trebui să fie observat şi stăpînit de mintea noastră, apoi din cauza necesităţii, în care se găseşte această din urmă, de a fugi necontenit dela individ la idee, dela special la general. Chiar cînd ar pute materialul să stea tot întins înaintea simţurilor, ar refuza mintea să-l cuprindă tot şi în nemăsurata mulţime a apariţiilor individuale, din care el este compus, s-ar forma ideile contra voinţii noastre şi fără ştirea noastră, ca rezumate ale unei experienţe prea bogate pentru a pute fi toată păstrată şi pricepută de judecata omenească. Dar cu atît mai mult generalizarea şi mulţămirea cu o aproximativă cunoştinţă istorică a faptelor trebue să aibă loc, cu cit aceste din urmă nu stafi nemişcate, ci trec şi se schimbă în forme, pe care observaţia nu le poate prinde, astfel că din trecut nu ni râmîn decît cîteva urme scrise ori fixate într-o palidă imagină din memorie, iar din prezent cunoaştem numai ultimele Reflexe ale acelei forţe, care face că lucrurile necontenit se transfoarmă, ori, mai bine zis, că elementele lor se pun necontenit în alte raporturi unele faţă cu altele. www.dacoromanica.ro II 2) Vom fi nevoiţi prin urmare să amestecăm ştiinţă în discuţia noastră şi această necesitate, în care ne găsim fără voe, ne hotărăşte planul, pe care trebue să-l urmăm în studiul nostru. ‘ Dacă am pute—pentru ca să presupunem imposibilul— să urmărim în mod curat istoric viaţa limbii romîneşti de atunci, de cînd pentru prima oară (şi însuş acest moment cine ar îndrăzni să-l hotărască? Dar noi am presupuş imposibilul) s-a desfăcut din trunchiul limbii latineşti, am urmări, individ cu individ, manifestările eî şi raporturile acestor manifestări între dînsele precum şi cu celelalte lucruri, cu organele vocale adecă, cu psihicul, cu ceilalţi oameni, cu celelalte corpuri naturale -şi cu calităţile lor de tot felul, şi ni-am da socoteală de viaţa aceştei limbi, astfel precum ea intr-adevăr a avut loc: am vide, ca într-o oglindă fermecătoare, cel mai micii sunet, cea mai mică mişcare, cel mai mic înţăles şi cele mai mici raporturi de loc, de tip, de cauză, de scop, şi cîte altele. Această defilare neîntreruptă de sunete, de cuvinte, de înţălesun, de raporturi însă ne-ar rămîne neînţăleasă, ea s-ar scurge ca o enigmă, pe care o citeşte cineva fără de a-i pute prinde înţălesnl. Inţălegerea, din punctul nostru de videre ominesc vorbind, are loc numai cînd prin analogie raporturile se generalizează şi ceia ce videm petrecînduse la individe presupunem că trebue să se petreacă la idei. Inţălegerea nu poate ave loc fără aşa numitele legi, cu care se încearcă slaba minte omenească să pună o stabilitate în nestabila fluctuaţie a universului. In realitate se vor fi petrecînd lucrurile altfel, dar omul nu şi le poate înţelege decît regulat, adecă ideile lor şi le închipueşte ca avînd totdeauna acelaş efect unele asupra altora: oricum se va fi conducînd lumea intr-adevăr, omul trebue numai decît să-ş închipuia-scă că electricitatea descompune totdeauna apa în elementele sale, că oricare lucru greu cade, că oricare foc frige, că oricare e deschis latin se diftcmghează în romîneşte, ma-carcă nu va fi observat (după cum intr-adevăr nici n-a observat) decît prea puţină apă descompusă, prea puţine focuri arzătoare, etc. www.dacoromanica.ro III B) Dacă sîntem nevoiţi să admitem idei în istoria limbii, sîiitem prin urmard nevoiţi să înţălegem, macarcă ni-ar păre mai bine să putem lăsa la 6 parte această aşa numită pricepere, care in realitate este numai o grăbire a unei minţi, pripite şi poate că o înşălăciune, sîntem prin urmare nevoiţi să generalizăm şi noi raporturi şi să aflăm legi. Tot meşteşugul, în faţa aceştei filosofii fără voia noastră, ar sta pe de o parte într’o neobosită tendinţă cătră individ, cătră exemplu, într-o neobosită rezervă faţă cu năzninţile cătră o pripită generalizare şi legificare, iar pe de alta în alegerea printre raporturi a acelora care sînt cele mai importante din toate, care se stabilesc adecă în mai mare număr. Dar la nişte lucruri, care se petrec intre două puncte în timp oarecare, niciun alt raport n-are loc mai des decît acel de cauză şi de efect. Se vor fi schimbînd intr-adevăr lucrurile ori nu, nouă ele ne fac efectul unei schimbări fără stîr-şit. Cind timpul în care le consideri este mai scurt, schimbarea nu este aşa de bătătoare la ochi şi alături cu raportul de cauză o mulţime altele, precum locul, timpul, scopul, etc. es la iveală. Cind timpul este mai lung, efectul pe care-1 face asupra noastră acea nesfîrşită transformare este atît de puternic, incit raportul de cauză înăduşă pe toate celelalte : atunci toată înţălepciunea pare că ar sta numai acolo de a stabili legile acestui raport, atunci observatorul superficial îş face din acea cauză un fetiş, la care se închină, şi în cercurile acestui soiu de oameni numiri chiar proprii es la iveală ca prin farmec, şi ni se vorbeşte de o istorie critică oarecare ori filosofică ori pragmatică ori ştiinţifică ori mai ştiu el cum altfel, unde istoricul ar afla adevărul gol supt forma unei cauze şi unde în realitate el trage de cele mai multe ori numai de păr faptele reale pentru a le pute face să încapă în îngustimea judecăţii sale. Abstracţie fă-cînd însă de această încumetare, raportul de cauză este într-o istorie a unei îndelungate scurgeri de vreme atît de important, încît trebue să ţină cineva socoteală de dînsul, du-îndată ce este nevoit a se supune macar cît-de-cît jugului linei discuţii ştiinţifice. 4) Yom generaliza prin urmare fenomenele limbistice, www.dacoromanica.ro IV cu toată, tendinţa noastră de a le observa individual pe fiecare, şi vom lega de idei raporturile observate, vom căuta adecă legi în istoria limbii, dar ne vom mărgini această ştiinţifică năzuinţă la raportul de cauză, ca la cel mai important din toate. 5) In tot cursul istoriei limbii romîneşti (şi acelaş lucru se petrece cu oricare istorie, orice fel de material va fi avînd ea) munca noastră se va îndrepta necontenit alternativ spre două puncte opuse, spre aflarea fenomenelor individuale într-o direcţie şi spre priceperea, adecă generalizarea lor, în altă direcţie, şi între aceşti doi poli se va sili ea să se apropie cu orice preţ mai mult de cel dintîifi, căci altfel pretenţia la numele de istorie ar fi neîndreptăţită şi ea s-ar preface într-o speculaţie ştiinţifică, ceia ce nu este de fel în scopul nostru. 6) Pentru-ca să nu alunecăm peste graniţele permise unui studiu istoric, ar fi bine deci să le fixăm dela început, am şti atunci în mijlocul cărui cerc se poate avînta mintea noastră în priceperea lucrului. Aceste limite nu se pot fixa altfel decît hotărînd în idee cauzele care provoacă transformarea şi faţă de care trebue să stabilim noi raporturile şi să aflăm legile. In afară de aceste cauze vom şti atunci că nu ni este permis să căutăm şi vom tăia astfel gustul de zadarnică speculaţie, care a prefăcut — şi preface încă, mai ales în ţara noastră—istoria limbii, nu zic într-un studiu prea filosofic, ci într-un joc copilăresc şi netrebnic. Aceste cauze Nemţii le numesc principii şi vom păstră această numire. 7) Studiul nostru se împarte prin urmare dela sine în următoarele părţi. Mai întîifi vom fixa cauzele care provoacă schimbarea limbii şi apoi în mijlocul limitelor hotă-rîte de dînsele vom povesti cu generalizări, dar numai cu o modestă pretenţie de a înţălege lucrul, fenomenele limbii romîneşti, cîte yor pute fi observate^ dela cea dintîifi aproximativă apariţie a aceştei limbi în istorie până în momentul de faţă. www.dacoromanica.ro Y Toate cuvintele romîneşti scrise cu cursive servesc ca exemple şi sînt scrise cu următoarele caractere: a, â, b, o (ca, co, cu, che, chi), c (ce, ci), d, e,f,g, (ga, go,gu, ghe,ghi), h (spiranta mută guturală şi palatală), i, î, j (spiranta sonoră guturală şi palatală), l, m, n, o, p, r, s, s, (ş) t, u, v, z, z (j), ' (spiranta mută laringală).' pus deasupra (r’) arată înmuiarea sunetului, t pus dedesupt (f) arată sunetul deschis, « (i) arată scurtimea şi consonantizarea, - (a) arată lungimea. Restul textului este scris cu ortografia obişnuită. Toate exemplele la care nu se arată dialectul de unde provin aparţin limbii comune- (cel puţin 1. c. din Moldova). Toate cuvintele romîneşti nesubliniate, puse ori în paren-teză ori după o linioară şi servind pentru explicare, aparţin limbii comune. www.dacoromanica.ro PRINCIPII DE ISTORIA LIMBII — ♦ • x* ♦ — I LIMBA ÎNTR-UN MOMENT DAT. UZUL. LIMBA COMUNĂ. 1) Dupăcum celelalte lucrun din natură, variează la infinit, astfel că nu se găsesc macar două, care să fie identice, şi numai după asămănarea mai mare sau mai mică dintre ele se adună de mintea omenească în grupuri, în idei, tot astfel la infinit variează graiul omului, de la un individ la altul şi dela un moment la altul; acelaş sunet din ace-laş cuvînt nu este pronunţat la un fel de doi oameni, ori-cît de mult ar săraăna aceştia în vorbă la prima videre, şi nu este pronunţat în acelaş fel nici macar de unul şi a-celaş om în două momente consecutive. In această varia-bilitate fără margini limba ni se prezintă, în timp ca un fluid trecător, în spaţiu ca o mare nemărginită, unde fiecare strop are o existenţă aparte. Şi comparaţia nu este justă numai întru atît că fluidul se duce şi nu lasă urme, învremece mintea noastră păstrează aducerea aminte a tuturor fenomenelor de limbă, care aii trecut vreodată prin-tr-însa; iar picăturile dintr-o mare staii în continuă legătură între ele, învremece fenomenele limbistice sînt izolate dela un individ la altul. Numai în idee poate cineva prinde pentru mai multă vreme şi pentru mai întins spaţiu pe acest Proteu cu mii de feţe: noi adunăm la un loc caracterele comune vorbirilor aceluiaş individ şi numim aceasta limba individului cutare, adunăm la un loc caracterele comune vorbirilor unui grup de individe şi numim aceasta dialectul cutărui oraş, cutărei provincii, ori limba cu-tărui popor. www.dacoromanica.ro 2 2) Numai acolo, uude obstacule fizice împiedică contactul des între două popoare şi unde la obstaculele fizice se adaug şi deosebiri mari de rasă, se deosebesc lămurit limbile una de alta, deosebirile între dînsele adecă aii loc în mod brusc, fără intermediare treptată, iar înţălegerea între regiunile cele mai vecine este imposibilă. Cînd contactul este mai mic şi deosebirile de rasă mai mici, trecerea dela o vorbire la alta este atît de treptată, incit numai în mod arbitrar se pot despărţi limbile una de alta, căci totdeauna se găsesc indivizi care aparţin cu acelaş drept unui grup, din care aii fost despărţiţi, ca şi acelui, căruia în mod capriţios au fost anexaţi. Şi cu toate acestea deosebirile pot creşte astfel treptat, pănă la aşa grad, incit limbile dela extremităţile unei regiuni cu dezvoltare continuă să se deosebească foarte mult una de alta. Dacă, pentru a scurta vorba, numim limbă acea vorbire a unei regiuni, care se deosebeşte brusc de “vorbirea unei regiuni învecinate, iar dialecte felurile de vorbire dintr-o regiune cu dezvoltare continuă, apoi constatăm că dialectele se deosebesc cîteodată mai mult între dînsele decît limbile. In tot cazul comunitatea de rasă şi contactul sînt factorii dela care atîrnă asămănările limbilor: doi oameni de complect aceiaş jasă şi aflători într-un comerţ continuii unul cu altul— două condiţii imposibile—ar trebui să aibă exact a-ceiaş limbă. In realitate există tot atîtea dialecte, cîţi oameni, şi tot atîtea limbi, cîte popoare. 3) Dacă astfel, fără silă, ar trăi limbile, ele ar fi o calitate inherentă omului alături cu calităţile fizice ale sale, aşa că dela gradul de înrudire în limbă ai pute conchide la gradul de înrudire în rasă. Dar limba este o calitate omenească care se poate lua, despărţi de corpul căruia aparţinea, şi înlocui cu alta. Sila supt toate formele sale, mai ales supt acea a superiorităţii intelectuale, face pe om şi pe un popor întreg să-ş piardă limba de baştină şi să adoapte o alta. Aceasta este soarta tuturor productelor activităţii omeneşti; se schimbă şi se pierd. Nu poţi lua cuiva coloarea feţei, nici statura, nici caracterul, nici judecata, dar îi poţi răpi palatul, pe care şi-l clădise, şi a-1 sili să www.dacoromanica.ro 3 trăiască într-un bordeiu, poţi să-l îmbraci în orice haine pofteşti şi să-l faci Să vorbească orice limbă. Inşălător miraj este prin nrmare vorbirea omenească, când vrei să conchizi dela ea la origini. Decît numai supt haina cea mai bogată urechile lui Midas se zărescr tot aşa după cum în zdrenţe poţi deosebi clteodată pe omul vrednic. Limba adecă, odată împrumutată, se schimbă mai departe conform cu caracterul psihic al vorbitorului. 4. Reprezentările căpătate de mintea omului dela lucruri se grupează, după asămănările mai mari saii mai mici ale acestora, în grupuri mai strînse saii mai puţin strînse. In fiecare grup acele elemente sînt mai luminoase, care sînt comune, iar diferenţele se aşaza oarecum în umbră. Acei sîmbun luminoşi se numesc idei şi graţie lor numai mintea este în stare să stăpînească nenumărata mulţime a cunoştinţelor sale. Lucrurile, şi prin urmare reprezentările, se găsesc în raporturi unele faţă cu altele, se influinţează adecă reciproc, şi aceste influinţe, aceste raporturi, devin treptat conştiute, cutare lucru se constată ca atribut ori obiect on subiect, etc. al cutărui altuia, şi aceste raporturi sînt şi ele, unele în stare de reprezentare, altele în stare de idee. In mintea celorlalte animale, afară de om, toate reprezentările şi ideile, precum şi raporturile dintre ele, există pentru fiecare individ aparte, fără posibilitate de a se face cunoscute dela un individ la altul. Omul singur înseamnă reprezentările, ideile şi raporturile dintre ele prin semne, prin simboale, care consistă în Sunete şi grupuri de sunete. Fiecărei reprezentări îi corespunde un cuvînt, fiecărei idei un cuvînt, fiecărui raport un cuvînt. Cuvintele care reprezintă reprezentările şi ideile se numesc cuvinte, acele care reprezintă raporturile se numesc forme gramaticale. Şi acum un paralelizam se stabileşte între cu-noştinţile omului şi între simboalele, prin care ele sînt reprezentate : după cum umbra însoţeşte corpurile fizice, astfel însoţeşte cuvîntul cunoştinţa. Atîtea reprezentări asupra stejarului am cîţî stejari am văzut, atîtea cuvinte stejar am în cap, cîţi stejari am văzut (căci, chiar dacă am văzut www.dacoromanica.ro 4 stejari fără M-i numesc, de cuvîntul stej ar mi-am adus aminte odată cu reprezentarea şi o nouă întipărire în minte a acestui cuvînt a trebuit .si aibă loc); atîtea reprezentări asupra roşului am, cîte colori roşii am văzut, şi tot atîtea cuvinte roş. am în cap; forma indicativului prezent pers. I laud o am de atîtea ori repetată, decîte ori idea de laudă în raportul de predicat la un subiect de persoana I s’a născut în mintea mea; prepoziţia de am simţit-o de atîtea ori, de cîte on un raport corespunzător (de atribut, ori de loc, etc.) a devenit conştiut în a mea judecată, etc. Dupăcum prin urmare reprezentările se adună în idei, tot âsemenea şi cuvintele se adună în cuvinte tip: delaomie de stejari văzuţi am căpătat o mie de reprezentăm, acea mie de reprezentăm a constituit apoi un simbure comun, idea stejarului; pentru mia de reprezentări am o mie de cuvinte, acea mie de cuvinte a constituit un simbure comun, cuvîntul tip stejar; — dela o mie de raporturi de atribut am căpătat o mie de reprezentăm a acestui raport, acea niie de reprezentări a constituit apoi un simbure comun, idea atributului; pentru acea mie de raporturi am o mie de prepoziţii de în cap şi acea mie de prepoziţii au constituit forma tip de; etc. Şi, trecînd la grupuri mal mari, la idei cu sferă mal întinsă, ideile de stejar, fag, frasin, se grupează la un loc, şi tot aşa la un loc se grupează cuvintele tip stejar,, fag, frasin. Ideile roş, galbăn, albastru, etc. se grupează la un loc, şi tot aşa la un loc se grupează cuvintele tip roş, galbăn, albastru, etc. Astfel, pentru ca să trecem peste o expunere mal detaliată, ca fiind superfluă, verbul laud cu toate formele sale de indicativ v conjunctiv, optativ, formează o grupă, verbul fac alta, merg alta, etc. intr-un cuvînt fiecare verb alta, şl apoi verbele la un loc formează o -grupă în deosebire de grupa substantivelor, adiectivelor, prepoziţiilor, conjuncţiilor, care fiecare la rîn-dul lor se subdivid într-o nenumărată mulţime de grupuri mai mici. Apoi persoanele I singulare de la verbe (laud, tac, şăd, etc.) formează o grupă, persoanele II singulare alta, etc. indicativele o grupă, conjunctivele alta, genitivele se grupează la un loc, dativele la un loc; şi tot aşa mai departe. www.dacoromanica.ro 5 Paralelismul între limbă şi cunoştinţă se poate însă rupe şi cnvintele, considerate în ele înseş, abstracţie făcîn-duse de inţălesul lor, se pot grupa numai după asămănările şi neasemănările sunetelor: groapă şi grapă pot forma un grup numai din punct de videre al asămănărîi sunetului, macarcâ ideile reprezentate prin aceste cuvinte sînt tare îndepărtate una de alta, şi tot astfel crap şi crăp, ţap şi ţ a p ă, în lat. dativele şi ablativele plurale -i s on -bus, genitivul singular deci. III -is cu dat. abl. plural deci. I şi II -î s, etc. Aceste cuvinte tip, ca oricare idee, sînt nerealizabile, şi oridecîteon voim noi să vorbim, de ar fi vorba despre o reprezentare, on despre- cea mai abstractă idee, tot la cuvinte ocazionale sîntem nevoiţi să recurgem, adecă la un cuvînt-reprezentare xroit după norma cuvîntului tip. Acest din urmă serveşte ca model oarecum, după care ne îndreptăm la fiecare moment vorbirea, el este. uzul, elementul conservator în vorbire, în jurul căruia gravitează această din urmă, pe care am pute-o numi vorbire ocaziona-1 ă, într’o continuă apropiare şi iarăş îndepărtare de dînsul. Şi pentru aceia uzul schimbă limba. Supt ocrotirea acestuia cuvîntul ocazional poate varia la infinit, fără ca să poţi zice că s-ar fi schimbat limba prin aceasta ; decum te atingi însă de elementele ideale ale cuvîntului, schimbarea are loc. Pe cuvîntul e a 1 poţi să-l variezi în pronunţare la infinit, cîtă vreme se va auzi un c, un a, un l, el va rămîne ace-laş cuvînt romînesc. De te vei apuca cumva să-l pronunţi cal cu un c palatal, strici uzul şi schimbi limba. Negreşit contururile se cam pierd în acest tabloîi al uzului, deosebirea între un c gutural şi unul palatal este cam capriţioasă, o lămurire a elementelor care supără uzul şi o deosebire a lox de cele care nu-1 supără este imposibilă, dar cînd este vorba de idei, pretenţiile de a le pipăi cu degetul şi de a le traduce în imagini reale şi cuvinte tipărite sînt absurde, şi trebue să ne mulţămim cu aproximaţii şi cu înţălegen pedeasupra. 5) Dar cu toată statornicia sa relativă, uzulu este şi el foarte variabil în spaţiu şi timp, fiecare individ are uzul www.dacoromanica.ro 6 săft? fiecare timp pe al său. Dorinţa de stabilitate în vorbire se satisface decătră em mai cu succes altfel, prin adoptarea dela un cerc strimt a uzului acestuia şi prin silinţa de a nu se îndepărta cu niciun preţ de dînsul. Omul capătă atunci două limbi, una de toate zilele, pe care o lasă pradă schimbărilor de tot felul, şi alta de paradă, pe al cărei uz îl învaţă cu dinadinsul şi cu hotărîrea de a nu-1 schimba cu niciup preţ. Cercul strimt, al cărui vorbire uzuală devine q normă pentru uu popor întreg, capătă această onoare din diferite cauze, mai ales prin scriitorii populari, care au eşit din sinul Jui, şi prin mulţimea legăturilor comerciale ori de alt soiţi cu restul naţiunii. Aceasta e aşa numita limbă comună. Cu toate silinţile diferiţilor membri ai unei societăţi de a-ş întipări în minte cit se poate mai adînc uzuj limbii comune şi de a-1 feri de fluctuaţiile la care este expusă limba de toate zilele, tptuş limba comună capătă pe de o parte nuanţe diferite în gura diferitelor regiuni şi diferiţilor indivizi, după graiul de toate zilele al acestora, iar pe de alta se schimbă şi ea cu timpul, macarcă mai încet, supunîndu-se şi ea la va-riabilitatea fără sfirşit, pare formează o lege a lumii aceşteia. 6) Limba comună prin urmare se şchimbă din cauza uzului, iar uzul se schimbă din cauza vorbirii ocazionale. Cine vrea să-ş dea socoteală de cauzele care provoacă schimbarea limbilor, va trebui să cerceteze cauzele care provoacă schimbarşa vorbirii ocazionale. Această din urmă mişcă totj dacă ar fi ea imobilă, ar sta şi uzul şi limba comună nemişcate. 7) Transformările unei limbi se fac de obiceiii inconştient. Dacă, de pildă, din caballus latinesc a eşit romînescul cal, Romînul nu ş-a dat socoteală de treptele prin care a trecut metamorfoza, s-a trezit de odată adecă vorbind cal, fără ca să ştie el singur cum s-a întîmplat această minune. Această inconştientă operaţie că are loc, nu este de mirare, eăci cele mai multe acte sufleteşti inconştient aii loc şi vorbirea este şi ea un asemenea act, cel puţin pe jumătate —, decît nu trebue exagerată. Un fenomen liinbistic, oricît ar fi el de mic, întrucît este act www.dacoromanica.ro 7 sufletesc, poate ave cîteodată norocul de a trece şi prin cercul conştiinţa, iar nu de a rămîne numai ascuns în înfundăturile inconştientului. Apoi la transformări psichicul şi fizicul contribuesc de o potrivă. Felul organelor vocale, al buzelor, dinţilor, limbii, ceriului gurii, etc. este tot atît de important ca şi felul sufletului Şi cauza pentru care un cîne nu rage ca un boii, de pildă, nu stă numai în constituţia psichică deosebită, ci şi în conformaţia botului. Noi vom renunţa de a mai desface zadarnic firul în patru, de a desface lucruri atît de intim legate unele de altele şi de a căuta cu microscopul la flecare principiu de schimbare al vorbirii conscientul şi inconştientul, psihicul şi fizicul. 8) Unul şi acelaş principiu provoacă de obiceift schimbări şi în scheletul cuvîntului (sunetul poartă de o-biceiii numele de forma c u v î n t u 1 u 1, noi am adoptat terminul schelet, pentru ca să nu se facă vreo confuzie cu forma gramaticală) şi în înţălesul acestuia. Pentru aceia nu vom face vreo clasificare a principiilor din acest punct de videre, căci legătura între scheletul cu-vîntului şi înţăles este atît de strînsă, încît este nefiresc lucru să despartă cineva cele două părţi în discuţie, şi de-cîteon vom zice c u v î n t, va trebui să se înţăleagă tot aşa de bine înţălesul ca şi scheletul cuvîntului. *) *) Influinţa rasei asupra deosebirii limbilor între ele a fost scoasă la iveală mai ales de A. Schleicher, Compendium, cu ocazia limbilor indogermanice, pe care el (IYed.5)le deosebeşte în următoarele ramuri: 1) limba indogermanică primitivă, din care s-a desfăcut mai întîift 2) ramura slavogerma-nă, şi apoi 8) ramura grecoitalică, rămînînd în tulpina veche încă numai 4) limbile arice. Influinţa contactului din contra de Johannes Schmidt(Die Verwandtschaftsverhâltnisse der iudogermanischen Sprachen, Weimar, 1872), pentru care limbile indogermanice formează tot o apă, dela India pănă în extremul Occident, deosebindu-se între ele numai ca valurile, care samănă cu atît mai mult cu cît sînt mai aproape unul de altul (de aici numele de Wellentheorie, faţă cu care teoria lui Schleicher se numeşte Stammbaumtheorie.) Cîte treceri abrupte se observă şi le explică Schmidt numai prin încălecarea unei limbi asupra alteia: valurile intermediara adecă au fost înghiţite de două valuri extreme, care s-aii www.dacoromanica.ro 8 găsit astfel, dela un moment, brusc fată în faţă. încă pănă astăzi cele două teorii ale maiştrilor împart pe învăţaţi în două tabere, şi Grober (Grund. I, 416) 'polemizează, susţi-nînd teoria raselor, încontra lui H. Paul (Princ. 85 sqq.), care ar fi susţinînd—dar, dupăcît am inţăles şi etî, parcă P. n-ar merita această acuzaţie—că numai teoria valurilor este cea dreaptă. Cum că deosebirile dialectale se întreţesă adeseaorl astfel, încît linia de despărţire nu se poate trage cu precizie, se poate prea uşor constata pentru a mai fi trebuinţă de insistare. La Botoşani altfel se vorbeşte decît la Iaşi, dar care-i satul despărţitor între cele două feluri de vorbă? Unde începe Botoşăneanul ? Cine ar .pute răspunde? Şi cu atît mai greii se face, în aseminea împrejurări, ţărmu-rirea dialectelor, cu cît deosebirile dialectele nu se acoper una pe alta, cu cit adecă, dacă o limbă se desface dintr-un punct de videre în « şi b, se poate desface din alt punct de videre astfel că o parte din a se alipeşte la b, cu cît, într-un cuvînt, dialectele se pot reprezenta prin linii, care se întretae, iar nu prin regiuni bine ţărmurite (să-ş arunce cineva ochii pe harta dialectelor franţuzeşti a lui Suchier în Grund.). Cum dialectele unei limbi, macarcă cu treptată trecere din unul în altul, ajung de se deosebesc foarte mult la două extremităţi a unei regiuni oarecare, o probează di-ferinţa cea mare dintre dialectele Elveţiei şi acele ale nordului Germaniei (Plattdeutsch, care samînă mai mult cu limbile ingleză ori olandeză decît cu limba nemţească din Elveţia), ori acea dintre dialectele Italiei de nord şi ale Italiei de sud, etc. 3) Cît de slab argument se poate scoate din înrudirea limbilor pentru înrudirea popoarelor o probează limbile romanice şi cele germanice în de ajuns: Iben, Celţi, Etrusci, Daci, Germani vorbesc astăzi o limbă latinească; mulţime de Slavi vorbesc o limbă germană. Acelaş lucru a trebuit să se petreacă totdeauna şi faptul că popoarele indogerma-nice vorbesc limbi de aceiaş origină nu probează comunitatea de rasă a acestor popoare, şi tot aşa popoare semitice de limbă nu sînt numai decît semitice şi de sînge: astfel, dacă întîlneşti puşte portugheze la Africanii din Cougo, nu poţi conchide că sîut de neam portughez canibalii. 6) Limba comună alături cu limba de toate zilele (pe care vom numi-o populară, pentru scurtare) se găseşte la toate popoarele cu oarecare civilizaţie. Romanii aii avut de limbă comună limba Laţiului, Grecii în timpul eleniz-mului aii avut pe acea a Aticei, Francezii ah ca limbă comună pe acea din Ile de Francej Germanii pe acea fixată www.dacoromanica.ro 9 de Luther (pe baza dialectului saxon), etc. Limba comună romînească a început să se fixeze cu cele dintîiu tipărituri şi mai ales cu cele din sec. XVII. Fiindcă tipăriturile cele dintîifi şi cele mai multe ati fost din Transilvania şi Muntenia, apoi dialectele transilvănean şi muntean aii tins dela început spre preponderanţă. Infiuinţiî transilvano-muntene, bazată pe mulţimea şi întîetatea tipăriturilor s-a opus valoarea scriitorilor Moldoveni, ceia ce a făcut că pănă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată romînimea, căci în fiecare din provinciile Daciei era plină de provincialisme. Când la 1859 s-afi unit principatele Moldova şi Muntenia şi Bucureştii au devenit capitala Romî-niei (1861), influinţa munteană a căutat să se lăţească pe calea cancelariei şi, mai ales, a căzărmii, a fost însă iarăş cumpănită de valoarea scriitorilor moldoveni, şi astfel a început tocmai în zilele noastre să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii romîneşti. Dar lucrul nu e sfirşît şi o limbă comună romînească, precum este cea franceză, on italiană, ori germană, este departe de a exista în Romînia. In schimb am Căpătat cîte-va stiluri şi este bine stabilit astăzi, de pildă, că un militar care se respectă, mai ales un sergent, trebue să vorbească munteneşte, rămînînd ca apoi, cind va deveni ţivil, să o întoarcă pe cea mai pură moldovenească; elementul muntenesc apoi stăpîneşte tare în limba scenei, fapt motivat de aceia că mulţi talentaţi artişti dramatici romini au fost Munteni. Cine a cetit -cu bagare de samă macar cele spuse în acest capitol a trebuit să înţăleagă cît de independentă pe de o parte de voinţa omului este fixarea uzului şi a limbii comune (macar că la fixarea aceştei din urmă întrebuinţarea de voinţă este necontestată) şi cît de treptat pe de altă parte are loc această fixare. Un gramatic nu poate hotărî el, din deplina lui putere, care sînt sunetele şi cuvintele şi formele şi înţălesurile ce trebuesc reţinute cu sfinţenie, cît se poate mai neschimbate, ca un mijloc general de înţălegere între toţi membrii unui popor, şi care sint elementele ce trebuesc lăsate pradă schimbărilor de fiecare moment şi loc ale uzului. Toată simetria formulelor sale şi toată erudiţia întrebuinţată pentru a le culege de prin scriitori, vechi şi noi se vor sfărma de rezistenţa masei celei mari, care nu in-ţălege să fie dusă de nas de gramatici. Gramaticul, ca ori care istoric, are datoria şi puterea de a constata evenimentele, iar nu de a le provoca. Evenimentele le fac alţii, în cazul de faţă le fac scriitorii populari şi nevoia, cea provocată şi satisfăcută prin mii şi mii de- cauze, unele jnai ne- www.dacoromanica.ro 10 prevăzute de cît altele. Cine poate înşira nenumăratele cauze pentru care Germanul s-a hotărît în sfirşit pentru limba sa comună actuală ? Pentru aceia curioază se vede încercarea lui Tiktin de a fixa limba comună romînească (Călăuza ortografică, în Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, I, 16 sqq. 151 sqq.) aşa de odată, de par le roi. >A-vem o limbă Literară* zice Dsa. Ei bine, aceasta nu-î adevărat, şi toate formulele fixate de D-sa, ca şi acele ale lui A. Lambrior, predecesorului său pe această cale (Indrep-tariu C, L. XV) sînt arbitrare şi nimeni nu va asculta de dînsele, dacă nu va voi întâmplarea. O poezie a lui Emi-nescu este în stare să răstoarne cea mai puternic întemeiată dintre toate clădirile lambriorotiktiane. Cit de neîntemeiată de altfel este pretenţia de a croi pe de a întregul, cu argumente de gramatic, o limbă, o probează lectura unei singure pagini din scrierile legislatorilor. Lambrior şi Tiktin ar trebui să fie în practică, ca legiuitori de limbă ce sînt, expresia cea mai pură a limbii comune romîneşti, aşa ceva ca un Boileau ori ca un Luther. In realitate Lambrior a scris o limbă prea tare amestecată cu moldo-venizme, iar Tiktin scrie char o limbă de fantazie, al cărei uz n-a existat de cît în mintea D-sale (Un exemplu din-tr-o sută pag. 19: >De aici rezultă că, în substanţă, scrierea ş-a îndeplinit misiunea în momentul unde (!) pune pe cetitor in stare etc.«). Cauzele care provoacă schimbarea vorbirii ocazionale ii PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA CAUZELOR.------ALUNECAREA SUNETULUI. 9) Schimbarea vorbirii ocazionale este provocată de următoarele cauze : a) Comoditătea. Un cuvînt se schimbă, pentru că este maî comod supt forma nouă decît supt cea veche. De ex., pentruca să anticipăm asupra studiului ulterior şi să luăm aşa un exemplu la întîmplare, Eomînulul i-a fost maî comod să aibă trei declinări în loc de cinci, căci sînt mai uşor de ţinut minte. b) Clarificarea. Un cuvînt se schimbă, pentru că supt forma nouă este mai clar decît supt cea veche. www.dacoromanica.ro 11 Astfel k n a b e şi knappe aveaţi în limba germană mijlocie acelaş înţăles, adecă însămnail, fiecare din ele, şi băiat şi paj. In limba germană modernă s-aii diferenţiat in-ţălesurile pentru clarificare. c) Legiuirea (înţălegînduse prin acest cuvînt orice soiţi de legiuire, dela cea mai puternică pănă la cea mai slabă sancţiune). D i e u este ceva sfint, deci, cînd Francezul înjură, se fereşte de a pronunţa cuvîntul întocmai, de frica legiuirii, şi schimbă cuvîntul din di eu în bleu: parbleu, morbleu. a) Principiul comodităţii se subdivide in următoarele: 00 ALUNECAREA SUNETULUI 10) La producerea unui sunet în vorbirea ocazională aii loc următoarele operaţii. Supt influinţa uzului aceluf sunet se produce o mişcare a organelor vocale, şi mişcarea aceasta dă naştere unui sunet. Mişcarea şi sunetul se întipăresc în minte şi îmbogăţesc domeniul mişcărilor şi sunetelor ocazionale anterioare, pe baza cărora s-a format uzuL sunetului în chestie. Yoesc, deex., să pronunţ sunetul a din cuvîntul âpâ: supt influinţa ideii pe care o am despre acest sunet din vorbirile mele anterioare mişc organele vocale corespunzătoare şi îndată se produce o mişcare, pe care o prind cu mintea, şi Un sunet, pe care iarăş mi-I întipăresc in minte. Dacă am pronunţat cumva cuvîntul âpâ de o mie de on în viaţa mea, apoi uzul sunetului a din acest cuvînt, idea acestui sunet, are în domeniul săii o mie de mişcări—inervaţii numite—şi o mie de sunete ocazionale. Pentruca sunetul a din cuvîntul âpâ să rămînă neschimbat, ar trebui ca, macar dela un timp oarecare înainte, toate inervaţiile să fie identice, căci dela identitatea lor atîrnâ şi identitatea sunetelor respective. Insă, abstracţie făcînd de legea variabilităţii aceştei lumi, care face că lucrurile se află într-o scurgere fără sfîrşit, aşa că nu pot exista vreodată două lucrun identice, o privire asupra modului cum se produc mişcările în organele vocale ne convinge îndată că două mişcări consecutive identice sînt imposibile, chiar dacă www.dacoromanica.ro 12 identitatea, ar pute exista pe alte terenuri ale naturii. Coardele vocale, limba, buzele, vălul palatului, ale căror mişcări produc sunetul, sint atît de schimbătoare în constituţia lor moale şi elastică şi aii atîtea puncte de contact posibile între ele ori faţă de ceriul gurii şi de dinţi, încît producerea a două mişcări consecutive exact în acelaş fel ar fi mai minunat lucru decît fluctuaţia, în care mişcările lor se găsesc, chiar .atunci cînd, cum am spus, pe alte terenuri naturale identitatea lucrurilor ar fi ceva obişnuit. Se întîmplă prin urmare, la producerea repetată a unui sunet, o alunecare incontinuă, macarcă infinit de mică, a inervaţiei şi a sunetului ocazional corespunzător. Dacă alunecarea aceasta s-ar face intermitent în direcţii opuse ori diverse, îndepărtarea dela uz ar fi mai anevoioasă, dar ea se face de obiceifi în una şi aceiaş direcţie şi atunci se produce dela o vreme numai decît o ruptură între sunetul ocazional şi uzul de mai înainte şi omul se trezeşte vorbind alt sunet, fără ca să ştie el singur cum a ajuns la dinsul. Cînd schimbarea are loc în Vorbirea unui singur individ, avem a face cu o particularitate a vorbirii acestui individ singur, cînd schimbarea are loc la mai mulţi indivizi, avem a face cu o particularitate dialectală mai întinsă, care se poate lăţi pe teritoriul unei naţiuni întregi şi poate pătrunde apoi în limba comună. 11) Jdea sunetului schimbat poate fi mai generală ori mai puţin generală: poate fi de pildă numai sunetul a din dpâ, ori sunetul a din oricare cuvînt, unde este accentuat şi urmat de p (dpâ, dpe, dpâr, aperi, dpere, dprig, etc.), ori sunetul a accentuat şi neaccentuat urmat ăep (dpâ, dpe, dpâr, dperi, dpere, apăf s, apisi, dprig, aprind, aprinzi, etc.) şi tot aşa mai departe. Cine poate nimeri raportul dintre sunetul noii şi idea, dela care s-a abătut acest sunet noii, descopere legea schimbării acelui sunet, dar între miile de idei, de uzuri, cine va cuteza să se laude cu asemenea descoperiri ? Deja aflarea de legi este lucru greii şi pe terenul pur fizic, unde experienţa e uşoară şi schimbările aii loc mai încet, aşa de încet, că sînt lucruri care îţi daii aparenţa că nu s-ar schimba niciodată, cu atît mai mult pe acest teşi www.dacoromanica.ro 13 ren moral al limbii, unde şi experienţa -I grea (căci schimbarea e mai totdeauna inconscientă, iar experienţa e totdeauna conscientă) şi lucrurile se schimbă cu o răpeziciune, care face că deosebirea între limba romînă de azi şi cea de acum două mii de ani este neasămănat mai mare decît acea dintre apa Tibrului de azi şi cea de atunci. Se în-tîmplă apoi că acţiunea unui principiu este încrucişată prin acţiunea altor principii, astfel că în sfera de acţiune a unuia se nasc ştirbătun prin acţiunea celorlalte. Pe aici o sumă de excepţii aparente, care fac desperarea celor care vor cu orice preţ să descopere legile. De aici încă tendinţa de a deosebi fenomenele psihice de cele fizice şi de a explica aşa numitele excepţii şi greutatea de a descoperi legi pe terenul psihic printr-o libertate oarecare a voinţii, care s-ar opune activităţii fatale a forţelor. In realitate excepţii nu sînt, legile există în toată rigoarea lor neînfrînată şi pe domeniul psihic în cazul nostru pe acel limbistic , vina este toată a neputinţă noastre de a le descoperi şi a grabei noastre de a face paradă cu dînsele. Observaţia, pe care o facem aici, se aplică la toate principiile, pe care le vom cerceta mai departe, şi dacă ea este dreaptă, dupăcum sperăm, apoi vom trage concluzia următoare, valabilă pentru toate legile şi în special pentru acele care se nasc supt înfluinţa principiului alunecării sunetului: vrei să descoperi o lege, Să cercetezi cu amăruntul elementele constitutive ale ideii-sunet, ale uzului, care- se schimbă, dacă este sunetul lung ori scurt, accentuat ori neaccentuat, la începutul, la mijlocul, la Sfîrşitul silabei, la începutul, la mijlocul, la Sfirşitul cu-vîntului, dacă este cuvîntul, din care sunetul respectiv face parte, scurt ori lung, monosilab ori polisilab, accentuat, proclitic, enclitic, să se cerceteze sunetele încunjurătoare în numărtil lor, în felul lor, apoi înţălesul cuvîntului, dacă este substantiv, ori adiectiv, ori verb, ori prepoziţie, ori altceva, etc. De de altă parte deosebiri mici nu trebue să te împiedice de a discuta la un loc cazuri, care altfel sînt foarte asămănătoare; astfel sfirşitul unui cuvînt proclitic şi începutul unui cuvînt enclitic sînt considerate de cele mai multe www.dacoromanica.ro u ori de limbă, ca mijlocul unui cuvînt. Cîte cercetări ai face de acest fel, oricît ar fi ele de supărătoare, te apropie de descoperirea elementelor constitutive ale uzului, care s-a schimbat, te apropie de descoperirea legii. Dacă ajungi altfel la această din urmă, te poţi lăuda numai de noroc. Divinaţia geniului şi altele de acest soiţi sînt vorbe goale, caret astăzi nu maî sparie pe "nimeni. Cel mai cuminte este de a ne mulţămi cu aproximaţia şi de a nu tinde cu orice preţ la o precizie, care nu este permisă minţii omineşti aşa de odată. Decit de a încurca mintea oamenilor cupre-judiţh, de care numai cu greîi scapă, mai bine să te mul-ţămeşti cu o înşirare^ modestă a faptelor, de care dispui, lăsind descoperirea legilor fcuriozităţii ştiinţifice a viitorului. 12) Direcţia, în care alunecarea sunetului are loc, se schimbă cu timpul. Pentru aceia legile nu sînt Valabile pentru totdeauna. Şi această observaţie trebue iarăş generalizată la doate principiile» Hotărîrea timpului, în care a schimbare a avut loc, este prin urmare o condiţie indispensabilă pentru siguranţa Cercetărilor în istoria unei limbi. 13) Cînd uzul, care se schimbă prin alunecarea sunetului, este foarte general, eînd de pildă e accentuat se preface, oricare ar fi poziţia în care se găseşte, în U, atunci gramaticii renunţă de a mai pune cauza schimbării pe socoteala vreunuia din sunetele vecine şi transformarea este considerată ca ceva spontanei! şi studiată supt diferite numiri vage, care nu obligă la nimic, Lautwandel, altâration phonCtique, fenomen substanţial (Hasdeu, Principii, Bucur. 1875, 67), an sich şi fui* sich (Hasdeu, ib. 73), trecere organică (Hasdeu, ib.), etc. Acelaş lucru se petrece şi la uzuri mai speciale cîteodată. 14) De obiceifi însă, cînd uzul este puţin general, gramaticii, din cauza acelei obişnuite înşălăciuni, care face pe om să considere două lucruri, ce se schimbă unul în vecinătatea celuialalt, ca nişte cauze de schimbare unul pentru altul, consideră sunetele din apropierea celui schimbat drept cauze şi botează fenomenul cu diferite numiri precize, precum as inii laţ ie progresivă, aSimilaţîe rfe- www.dacoromanica.ro 15 gresivă, as i mii aţi e r e cip r o c ă (numite toate la un loc s and hi de gramaticii indieni), disimilaţie: cun-lâu» s-a prefăcut din * g-s/t: *.£■/.<» prin asimilaţie regresivă, labialul - adecă a prefăcut în labialul n pe dentaluL v; prin asimilaţie progresivă,,; adecă s-a prefăcut în X supt influinţa lui X precedent; epeacw s-a prefăcut din *epitju> prin asimilaţie reciprocă, t adecă s-a prefăcut în spirantă supt influinţa lui j, iar acest din urmă ş-a perdut sonul vocalic supt influinţa lui t; âie#r(v s-a schimbat din * i&iOrjv prin disimilaţie^ cel de al doilea £ adecă a jnfluinţat pe cel dintîiu în sensul de a-ş perde aspiraţia.— La asimilaţie (indiferent dacă progresivă, regresivă ori reciprocă) se deosebesc trei cazuri: ori cele două sunete sfe apropie unul de altul numai într-atît că, de unde formaţi mai inainte două silabe deosebite, se contopesc într-o silabă, filial=filial; ori asimilaţia se face fără ca -cele două sunete să-ş piardă existenţa a parte, cun-Xexw—*; ori cele două sunete se pierd unul în altul, astfel că din două sunete de mai înainte jrămîne numai unul, şi acela lung, irteXXw=* areAjo). Cazurile întîiti şi al treilea, cînd sunetele respective sint vocale, poartă numele de contracţie (ouvaîpesi;), dacă vocalele sînt din acelaş cuvînt, şi de. xpâ-â=Ta ăyaiid. Şi dacă la v.pâai? lungimea vocalei dispare cu vremea, fenomenul se numeşte eliziune (sy.&XuV.ţ), cînd contracţia se face în vocala următoare, şi âşafpsciţ, cînd contracţia se face în vocala precedentă: vaXijv.’ cpă) = *Y«X^v’6pw=Ya^,-,lv* op<5; şpâaw 15) Se întîmplă cîteodată că schimbarea şunetului are loc în acel sens că durăta în timp a sa devine din ce în ce mai mică pănă la complectă dispariţie. Atunci fenomenul se numeşte ircoxomij, dacă sunetul cade la, începutul ori la sfîrşîtul cuvîntului, şi cruŢxom;, dacă sunetul cade la mijlocul cuvîntului l sum=*esum, laudas=*laudasi, gigno =*£igeno. JL6) Altădată, din contra, un sunet, la început imperceptibil, capătă din ce în ce mai multă durată în timp, pănăcînd devine lămurit auzului. Acest fenomen poartă www.dacoromanica.ro 16 numele de ^po&eaic, şi iîn&eaig, dupăcum sunetul se naşte la începutul ori la mijlocul ori la sfîrşitul unui cu-vînt: spân. espiritu=spiritus, âv5pa=*«vpa, pururea—pu-rure. Cînd sunetul care se naşte este o vocală şi apariţia lui are loc între două consonante, dintre care una este sonoră şi alta mută, epenteza se numeşte—printr-un termin răsplndit astăzi dela gramaticii indieni—s v ar ab h a kt i: franc, canif—germ. knif. 17) Cînd sunetul se schimbă aşafel, incit se preface într-un diftong, ori cînd un diftong lasă elementele sale să se desfacă în două silabe deosebite, are loc fenomenul numit diftongare, Siaipsui;: ke{&m=* TOxYţ=ratîţ. 18) Oridecîteori—şi iată o lege cu care se pot mîn-dri gramaticii, cu atît mai mult cu cit nu stăpîneşte într-o singură limbă, ci în toate limbile scade un sunet în timp, creşte în timp altul din apropierea lui. Acest fenomen se numeşte lungire compensativă: p.£Xgq=*p.eXăv?. 19) Toţi aceşti termini tehnici, introduşi întîiaş dată de gramaticii greci ori indieni, se păstrează, şi după aceste categorii se face de obiceiiî înşîrarea materialului la expunerea Istoriei unei limbi. Noi vom păstra clasificarea aceasta a fenomenelor produse prin alunecarea sunetului la exemplele pe care le vom da mai la vale. 1S) Un uz foarte general schimbat se observă la prefacerea lui a neaccentuat in â (o nerotunzit). a neacc. anume dela mijlocul şi sfîrşitul cuvintelor, de origină latină ori străină, s-a prefăcut în â, şi acţiunea schimbării durează pănă în momentul de faţă, căci cuvintele mai noii împrumutate, macarcă păstrează în parte pe a.neprefăcut (baro-mitru, balântsâ, catapiteâzmâ, capâc, dăscal, etc.), tind şi ele spre această prefacere, deoarece lupta între a şi â se observă în vorbirea ocazională chiar la cele mai nouă dintre dînsele. Pe de altă parte fenomenul este foarte vechiu şi cele mai vechi monumente romîneşti îl prezintă. In sfirşit cele două dialecte mai importante (mr. şi di*.) îl aiL Ştirbiturile în continuitatea sa se explică lesne prin încălcarea altor principii (mai ales a analogiei) şi avem, prin urmare, după toată probabilitatea a face cu o lege. Pentru prima oară a fost expus supt această formă de Mussafia (Vokv 141), apoi de Miklosich (Beitr. Vocal. I, 11) şi Lambrior (C. L. XV. 182), care însă nu i-a recunoscut toată întinderea. www.dacoromanica.ro 17 Dr. amârî't—amar, bârbdt—barbă, blâstâmdre—blastăm, bogâtsie, bogâtâs—bogat, câdire—cad, câmâtâ—vsl. kamata, fârmâcâ—farmec, găină—gallina, grădină—vsl. gradina, hrănise—vsl. hrăniţi, impârtsire—împart,izbăvire—vsl. izbăviţi, câisc, câîntsâ—vsl. kaîati, căpătă—capăt, cărbune—carbo-nem, cărunt—canutus, clăti—vsL klatiti, crăiasă—craii!, crăcun—vsl. kr acună, Lâzâr—Lazarus, cumpăr—comparo, lăcât—lacăt, lărgise—larg, lăudă’m—laud, lâuruscâ—labru-sca, mârgârităr—ngr. [xapYapixa'pt, mlâdiâs, mlâditsâ—vsl. mladă, mătrăgună—navîcaYopac, nâdizde-*-ys\. nadezda, nufăr—mgr. vcupapa, ocărise—ocară, pădure—it. padule, părăsise—*Tzdţii}sa. aor. dela pâmfnt paviiuentum, pă- rire—par, pârtie—parietem, pâring—panicum, pârtied— parte, păsare—passarem, Georg. Lex., pâsisc—pas, plătise —plată, prâzisc—vsl. praziti, răsărit—răsar, rătăcise— —erratic-, râz-{in răzbâiu, răzbise, râscăl)—vsl. raz-, să-tfătâ—sagitta, sâlbătâcisc—sălbatec, sătul—satullus, scâpăre — scap, scârpinăre — scarpin, stră----în strămut, etc. —ex-f- trans, tâiăre—taiu, tâtârisc tatar, tâcire tac, vâpsisc‘— ssa'ia, zâhâr^ zahăr, zâbreă—vsl. zabralo, zâpsisc—vsrb. za-băşiti, etc.; lăudă laudat laudant lauda, zică—dicat di-cant, afărâ—foras, căsâ—casa, măsâ—mensa. JVIr. K. şi D.: amărtipsii (greşiiă) f,[i,apTov, bănimu (trăim) —ban-, bârbăsU (bărbaţii)—barbatuS, băsiăricâ (biserică)—basilica, bâsa (sărută)—basiare, blâstimâtâru (blă-stămător) — blasphemus, dimândâcunea (cererea) — deman-dare, djovâsiscu (citesc) — ciaPâţw (o din â), fără—foras, fărmâcu (farmec)— (u nerotunzit). După acceat el a devenit în cel mai general uz î în Moldova, jud. Suceava: frundzi, î'ntrî, puicî, poâlî, adăpî, virgutsî, cumpîna, cîitrî, lâsî, etc. (Şez. I, 1, 87, 150; II, 1); jud. Botoşani: frundzi, llednî, crî'smî, lâsî, etc. (Can.); jud. Neamţ: frundzi, drâgu-. tsî, inimî, pâsî, etc. (Can.); jud. Iaşi: pwcutsî, pwci, dis-tiâptî, etc. (Can.); şi tot aşa probabil în toate districtele Moldovei. Pentru Muntenia şi Transilvania n-avem în mărturiile scrise vreun semn pentru această alunecare, cu toate că şi din aceste provincii avem publicate probe de limbă, care pretind a fi exacte. In mr. ea sigur nu există la Olimp şi Meglen, pentru rest sîntem în îndoială. Particularitatea moldovinească în tot cazul este veche şi pentru prima oară probată în scris la 1682, în Viaţa şi petrecerea sfinţilor a mitropolitului Dosoteiu, şi de atunci necontenit vădită în scrierile moldovineşti pănă astăzi. înainte de acc. â a devenit î în vecinătatea unui r ori l (antecedente ori consecvente), n (consecvent), cîrnăts—carne, cîrthc—carte, cîstig—castigo, cîsUg—*caşlegi, cîntdr—ture. cantar, hîrtîc—• ngr%x*?"s mtnie—mania, mîninc^manduco, rîdic—eradico? ridice—radicula? rîsip$-«-vsl. rasîpati, etc. Un uz mai special ori alt principiu (analogia) ah împedecat uneori prefar cerea: rădăcini, b irbdt, mărgăritar prin asimilaţie cătră si- www.dacoromanica.ro 20 laba următoare; grăsime, mârcdtsăr jJrin analogia lui gras, marcă. Schimbarea aceasta este răspîndită pretutindeni în Moldova. Pentru celelalte provincii din Dacia sîntem mai puţin informaţi. Cf. mânfncâ jud. Prahova, Gast. Chr. II, 259; răsâpitsî Haţeg Trans. ib. 263 f cârnât Sălagiu pe Someş Trans. Cont. VII67, mînfnc Cohalm Trans. ib. VII1, 73; mîri'ncâ Moţi Fr. Când. 37. Pentru mr. avem de făcut aceiaş observaţie ca şi mai sus. Alunecarea spre î, de care am vorbit acum în urmă, este mai nouă decît cea precedentă. In texturile moldovineşti, cîte deosebesc în scris pe ă de 1, publicate în Crestomaţia lui Gaster, am găsit numai următoarele exemple: TZps/R'g, an. 1683, 1,261; ptcH'm, an. 1713, II, 2, (cf. în aceiaş text Aaurx, pOMh'Nmvop, HEMhH^pg, nhcnx, etc., ceia ce probează că k = <). Celelalte texturi, precum letopiseţele lui N. Costin, Mustea, Neculcea, Canta, Cogăl-niceanu, ciasornicul domnilor, etc. n-au ortografia regulată. Un exemplu de alunecarea sunetului într-un uz mai puţin general, care ne va arăta totodată cum precipitarea în aflarea legilor este plină de primejdii, este următorul. a accentuat din elemente latine urmat de m rotunzit (adecă modificat în articularea sa printr-un u din prototip, în acel sens eă se articulează cu buzele scoase mai afară) s-a prefăcut în â: întrâ'm—trama, destrâ'm trama, de-fâ'im—diffamo, lâudâ'm—laudamus, vr. lâudâ'm—Iaudavi-mus. Din contra mămâ—mamma, ardmâ—aeramen, scârnă— squama, fiămurd—flammula, cam—quammagis (cf. mr. cama Olimp 73), ram—* ramă (cf. diminutivul rdmurâ, ital. rama, fr. rame, care ne. rtrimet la un popular rama pentru clasicul ramus), apoi întrdmâ, destramă, pentrucă în aceste cuvinte m rotunzit n-a existat niciodată. Deja Mussafia (Yok. 142) observase schimbarea lui a accentuat în â la persoana I plur. a verbelor de conjugarea 1, însă atribuise această schimbare tendinţa de a deosebi prezentul de imperfect, dupăcum în general acest autor dă o mare importanţă principiului diferenţierii în fone-tizmul romînesc. Miklosich (Beitr. Yocal. I, 16) constată faptul fără să-i dea vreo explicare. Tot aşa Tiktin (Zeit. X, 247). Lambrior însă (Romania, IX, 366), mulţămit cu puţinele exemple pe care i le da I persoane prez. şi perf. plur. şi I persoană sing. prez. dela cîteva verbe, a crezut că poate formula o lege pentru o sferă cu mult mai întinsă, după care a accentuat urmat de m s-ar preface în â, iar cuvintele unde nu se observă prefacerea ar fi unele (mamă 1 aramă, scamă) împrumutate tîrzift de pe la străini, altele www.dacoromanica.ro 21 (cam, ram) cu defectul monosilabizmului, iar celelalte (uk tramă, destramă) formate după analogia verbelor ea ppă’s, apăsă (*appenso, *appensat).^-Fenomenul e tot aşa de răs-pîndit şi poate tot atît de vechii! ca şi cel precedent, în tot cazul mai vechii! decît sec. XYI. încă în vorbirea ocazională a vechilor Romani e şi i, accentuaţi ori nu, alunecai! lesne unul în altul şi, pentruca să cităm numai cuvinte păstrate în romîneşte, parintes, bine, quinqui, legat, vedit, complitus, plina, serinus, venina, nimo, timporibus, vindere, vineri, judecare,, vindecare, bebit, base-leca, cântecum, domineca, -ecus pentru -icus,-ecare pentru -icarer degitos, diregitur, teliae, -emus pentru -irnus I p. pl. pr. perf. III conj., lacremis, semiliter, temere, lume-nosus, nomene, homene, gemenum, contenere, cenes, meseris, -etis pentru -itis la verbe de III conjug., gemetu, tone-trum, capete, setem, dede, dixe, fece, vixse, pareclo, tem-pure, negri, nemenem, face, cinge, remitte, possedatur, se găsesc în nenumărate locuri în inscripţii şi în manuscripte (yezi Schuch. Vocal, la locurile cuvenite, apoi Seelmann, Ausspr. 175 sqq.). Această alunecare s-a fixat pentru i şi e accentuaţi, pentru cei neaccentuaţi însă continuă încă, du-păcum se va vide din următoarele exemple, alese la întîm-plare din diferite, provincii şi din diferite timpuri, comparate între ele şi cu limba comună, astfel cum este această, din urmă fixată în Moldova. Transilvania. Ps. şch. (sec. XVI), paginele de la început, bâte, besţ'reca (biserica), cdde, demînedtsa (dimineaţa,), dere'ge (drege), descis (dischis), den (din), inimile' al. cu i'n-rema (inimile, inima), (judeca (judecă), mencuni (minciuni), nece al. cu fiice (nici), necurdtsilor, ddmenii (oaminii), rupem, smenti (sminti), stietârii, vietorii (viitorii), zise. Moţi, Fr. Când. diraînte, Irirnâ, mincurâ, odmeri. —Haţeg, Gast. Chr. 11.262, bes'isnis’ie (becisnicie), cdăe(cade), âe (de), întsâlinît, (înţâlenit), perde (perde), sape, se (ce), vedâ (videa), vulpe, —Someşul mare, Cont. II, 656, ceremânie, mărgini, purece (purice), rtpede {răpide), verindăsâ (veninoasă). — Ocna Sibiului, Cont. VII', 250, de, }dce, gălbm, mî tidrele,pe, prece-put (priceput), venindt.—Răşinari, ib. VII’, 252, pricepe. Salagiu, ib. VII , 68, beciznic (becisnic), ciotodre (cheotoare).— Cohalm, ib. VII1, 72, fătatele, scidâpele, trăsnet. Muntenia, Biblia, 1688 (Gast. Chr. I, 279), besş'reca (biserica), care, citeâscâ, de, den (din), dentru (dintru), dimeneâtsâ (dimineâţă), este (este), intime'rec (întuneric), zudecât, nemerniciei (nimemiciei), pre (pe), preste (peste), pfice'pctsţ (pricepeţi), privegeătsi (privigheţi), tsdrenilor (ţa- www.dacoromanica.ro 22 rinilor), oş'de (vede), vedere (videre), -vine.—Văleni de munte, Grast, Chr., II, 258, âltili (altele), biserică, bune, bu-eăte, dobitoâcili (dobitoacele), dî'ndu-le, dobitdâcilor (dobitoacelor), fătâtoârili (fătătoarele), gîtili (vitele), galben, hărd-nâste (hrăneşte), hine (fine), hiărilor (fiarelor), întunicătu (îil-tunecatul), însănătosâzâ-ler lâptili (laptele), le, netulburât (neturburat) -nemîhntt (nemăhnit) oâmini, odcese, prăsSste (sic, prăşeşte), plâgitse (plăviţe), pâpene (pepine), sUrpili (sterpele), etricurâtoărea (strecurâtoarea), te, twrmilor (turmelor), vdcili (vacile), vidirea, vârbili (vorbele). ■?—jud. Teleorman, Cont. VII1, 249, betej rinele, încSpe, nimic, vârde. Moldova. Dosoteitt, Viaţa sfinţilor, 1682, Gast. Chr. I, 251, adevăraţii, besf'ric (biserici), bâte, cărie, cetitâri, -cetitsij cetîndu-le, capete (căpiţe), ce (ci), depre (depe), de, descisî (deschisă), dezlegă, deminedtd (dimineaţă), deşteptată, inema (inima), muntele, nice (nici), nemîncdtă, smocinile al. cu smo-c'mele (smochinele), te, trimite(trimete), vedere (videre).-^Botoşani, Can, ârdi (arde), cî ti (cîte), U (ce), colănili (ciolanele), căpiti (capete), di (de), displetesti, diici (duce), dismier-dăt, dimiilt (demult), dipărtdt (depărtat), fdci-vei (face-vei), gini (bine), gudicdti (judecate), ist (eşî), întunicoăsi (Întunecoasă), lumi (lume), tmgirdn (magheran), ninumârâti (nenumărate), nSgrili (negrele), ocisfcî (ocheşicâ), osHnit (ostenit), pi (pe), pişti (peste), pitrâc (petreci), sodrili (soarele), ti (te),. vSrdi (verde), vini (vine).— Mr. K. D. aproape, arbore, edle, carne, carte, căldare, câ'ne, (cine)-, câ'nepa (cînepă), câ'nteeu (cîntecu), cedle (piele), ceresUe, cîdptine (pieptene), desfdtsi (disfaci), des-fdptsi (disfaci) al. cu dislfdzi (dizlegi), dispodte (dispoaie), dzise (zise), fetse (făcu), jitsdru (ficior), gdlbenu, igumenu (egumen), imeru (plăcut, fj^epo?), inema (inima), isire (e-şiră) mutare (muiere), pă'ne (pine), puritse (purice), şarpe (şerpe), tine, tsi (ce), mdrde (verde), vulpe.—Olirnp, carte, căpetele (căpiţele), ctnile (cinele), cîdptine (pieptine), claie (piele), vale, veărder (verde), vulpe. — Meglen, cărni (carne), co'înili (cinele), de'di (dădu), desctidi al. cu disctîdim (deschide, deschidem), ficăr, mutări (mui6re), mini (mine), puşi (puse), pQini (pine), sărpi (şerpe), tsi (ce), vini (veni), vinlt (venit), viză (văzu), zişi (zise), zhira (ziseră). Cine ar vre să afle legile după care se fac alunecările din r în i şi vice-versa în silaba neaccentuată, -ar trebui să-ş frămînte mult mintea, şi totuş chiar aceste prea capriţioase schimbări sînt supuse sigur unor legi, la aflarea cărora de altfel ijoi renunţăm cu plăcere. Citeva fapte săritoare în ochi voim numai să scoatem la iveală. Aşa, între limba dela Meglen şi acea din Moldova e- www.dacoromanica.ro 23 xistă din acest punct de videre o asămănare, iar limba comună samînă mai mult cu vorbirea din Valahia şi din Transilvania. In una şi aceiaş vorbire ocazională, şi tot aşa şi în limba comună, se întrebuinţează când e, cînd i, dela cele mai vechi monumente de limbă începînd pănă astăzi (Ps. şch. nece—nice; Dos. spiocinile-—amocinele; Ki D. deşfâtsi, îlesfâptsi—disl&dzi, dispodle; Meglen, deSclidi—discttdim; etc.), ceia ce probează persistenţa fenomenului, mai ales cînd ne gândim că el era în toată puterea deja pe timpul vechilor Romani.— Apoi schimbarea de multeori are loc în cerc, adecă i se schimbă în e, e apoi în i şi i din noii în e: ba-silica a dat întîifi naştere lui vr. Vdr. bâmdreca (şi diftongul ea nici n-ar fi putut ave fiinţă fără un e în silaba următoare, conform unei legi a fonetizmului romînesc), de unde a rezultat besş'reca din Ps. şch., dar deja Dosoteiu are besţ'rică; homines a devenit oamenii din Ps. şch. (şi diftonr garea lui o în oane-arfi probat chiar fără de aceia existenţa de altă dată â unui e în penultima), limba comună are însă oâminii, şi tot astfel dialectal, de ex. Vălenii de munte, Moldova; probabil aceiaş drum l-ah percurs discludo, descid Ps. şch. discîd dial.; judicat, g Adecă Ps. şch., sudică Mold.; dixit, K. D. dsise, Meglen zişi; rapidus, rSpede Someşul mare, rapide 1. c. (ripede însă 6 probabil o formaţie nouă dela repezire); capita, capete Dos., căpiţe 1.6.; qui, ce Dos., ci 1. c.; anima, inema Dos. inima 1. c.,; ducit, duce 1. c., duci Mold., venit, vine 1. c., vini Mold.; pectinem, 1. c. pieptene, mi*, cidptine (diftongorea lui e probează existenţa în silaba următoare' a unui e), etc. Vom da acum un exemplu de uz foarte special schimbat, cu ocazia căruia se va vide iarăş silinţa zadarnică a gramaticilor de a afla legi cu orice preţ. a accentuat dela a treia pers. sing. a perfectului 6-a prefăcut în â, lăudă' — laudavit, fără să putem preciza împrejurările în care s-a făcut această schimbare. Mus*-safia, Formenlehre 365 şi Vok. 142 a observat fenomenul şi l-a explicat prin principiul diferenţierii: lăudă’— laudavit pentru a se deosebi de lăudă—laudabat. Mi-klosich Beitr. Vocal. I, 16 şi Tiktin Zeit. X, 248 s-afi mărginit—după cum se cuvine—la simpla constatare. Laiubrior Romania X, 346 însă, plecînd dela faptul că în toate celelalte limbi romanice tipul formei actuale de la III pers. sing. perf. ar fi -avt, a socotit fireşte că aceiaş tip trebue să fi existat şi pentru perfectul romînesc, însă ş-a închipuit că acel -avt a trebuit să deie mai întîifi -au, apoi -o şi în sfîrşit -â' şi, odată acest lucru închipuit, a www.dacoromanica.ro 24 formulat imediat legea că orice o accentuat final se preface în â. Iată, cum se încearcă el a proba existenţa a-ceştei legi* a priori stabilite. Uitînd deosebirea între cuvinte care poartă accentul emfatic şi acele care nu-1 poartă, deosebirea adecă între nume şi pronumele conjunctive, el credp mai întîia că pronumele nâ, vă, lâ (astăzi ne ni, vă vir le li), care se găsesc în texturile vechi şi la Macedoneni, împreună cu conjuncţia că, prezintă un o final accentuat latin prefăcut în ât Din cele patru exemple etimologia nu este sigură decît pentru câ =quod, căci, în ce priveşte pe nâ vâ lâ, ele aii putut proveni tot aşa de bine şi din * nes (nis la Festus, cf. ital. ne),* ves (vis Schuch. Vocal., cf. itaL vi),*les (*lis, illis), prin schimbarea in â aluie neacc. după v, n, l (cf. vădâ = * vââdâ =* veâdâ, vărsă = *vâârsă = *vedrsâ, tî nâr=* teneru, sânătdte=* sanetate, &mî'e=ngr. Xs-(isvt). Dar chiar cu siguranţă de am şti că nâ, vă, lâ aii ca prototipe pe nos, vos, illos, cele patru exemple, reprezentând cuvinte care nu poartă accentul, nu ne pot da dreptul să hotărîm asupra schimbării lui o final accentuat, cel mult pot înmulţi numărul exemplelor care probează un alt fapt cu totul deosebit, şnume că o, latin şi nelatin, neaccentuat se schimbă safi în u (durire, furnică, Upure) sau în ă (nă-sâlie—vsl. nosilo, lâcui, râtund, câ şi—poate—nâ, vă, lâ). Este cu atît mai curioază la Lambrior această confuzie între două feluri de cuvinte care cu necesitate trebuesc separate, cu cit acelaş autor, oridedteon are trebuinţă, separă cu multă băgare de seamă vorbe mai puţin deosebite între dînsele, de pildă cuvintele monosilabe de cele polisilabe (vezi pag. 21). o final acc. prefăcut în â mai crede Lambrior apoi că găseşte în .cuvinte ungureşti ca hord6,1x16, devenite în rom. hîrdâ'u, ilâ'ti. Dar pentruca într-ade.văr o transformare a lui o final în â să fi avut loc la aceste cuvinte, ar fi trebuit întîiii să aibă loc două lucruri: prezenţa în limbă o bucată de vreme a nume terminate în o acc. şi prezenţa în limbă o bucată de vreme a nume terminate în â acc., arabele imposibile, pentru că a ave cîtva timp nume în o acc. şi â acc. terminate înseamnă a ave- nouă terminări, o nouă declinare, iar declinări nu se împrumută niciodată, dacă nu doar cînd este o limbă în cele din urmă ciasuri ale vieţii sale. Cuvintele ungureşti Romînul le-a îmbrăcat imediat cu forme ro-mîneşti, şi n-a zis niciodată hîrdâ, pentruca să aibă ocazia de a-1 transforma în hîrdâ' şi apoi în hîrdâ'u, ci a zis de a dreptul hîrdou, ilâu, astfel în cît cuvintele ungureşti terminate pv-âu şi citate de Lambrior probează iarăş un lucru cu totul deosebit de acela la care tinde autorul, anume că o acc. urmat de u se poate preface în â. Aşa de www.dacoromanica.ro 25 mult gustul de a găsi precipitat legi orbeşte, incit nu numai terminaţia uu nu l-a> putut lumina de fel asupta adevăratei origini al posesivului tău, său*), în prototipul cărora -ftus, *-6us- se vede forma cea dintîift pe care» aft pripii t-o cuvintele ungureşti în limba romînă, dar chiar analogia, la care ţinea aşa de mult, pe care a întrebuinţat-o pentru a explica pe distmtnâ prin apăsă (vezi pag. 21), i-a scăpat din videre la formele rfd--dat, da, stâ-^stat, Sta, lă—lavit, lave, vă—vadeţ fă—fac, la aceste forme care, cînd judeci fără prevenire, sar în, ochi ca formate după calupul lui lăudă.— laudat, lăudă —lauda.—-Era în adevăr cu putinţă ca toate acele verbe romîneşti care an un tt ca terminaţie la a III pers. sing. prez. şi la imperativ (verbe multă la număr) să aibă pe acest a schimbat în ă şi numai * da, *sta, *fa, *va să-l aibă nechimbat?—Ei bine, în dorinţa de a găsi pretutindeni un o acc. prefăcut în ă Lambrior Schimbă pe dat în *dait (s-ar fi conjugat adecă dat după a treia conjugare)^ apoi pe *dait în *dautj şi din acest închipuit *daut scoate un alt închipuit *do ca formă anterioară a lui dă. Prin a-celeaş stagiun trece pe stă—fstait, *staut, *stau, *sto, pe vă (vr. şi dialectal, du-te=vade), format după analogia persoanei III sing.: ~*văit, *vaut, *vau, *vo, şi pe fă, pe care pentru a-L scoate din fo a trebuit să facă următoarele presupuneri ? vechiul imperativ fac a dispărut, în locul pers. III sing. de astăzi /ace, saft alături cu dînsa, s-a întrebuinţat odată *faut pentru *fait, din care a eşit *fo, şi după analogia acestui *fo s-a format imperativul de astăzi, care a înlocuit pe fac, iar persoana III singulară, care i-a dat naştere, a dispărut, fireşte, dupăce ş-a îndeplinit rolul! Este locul de a spune, ca regele- Alfonso X despre sistemul lui Hipparchos, că, dacă aş fi fost eft D-zău, aş fi regulat ca limba să se schimbe o leacă mai simplu. Intorcîndu-meacumlaâ acc. dela III pers. sing. perf., observăm că, dacă unele inscripţii arată ca terminaţie pe -avt, *) Pentru explicarea formelor tău, său Lambrior contrăgea inlîiu pe *too *soo din tnus . suus in to, so, prefăcea in â pe o final acc şi adăogea la sfirşit prin an'alogie terminaţia 1t. Miklosich recurge la *tevus pentru acela} Bcop.— Fiindcă prefacerea lui o acc şi neacc. in ă. este probată prin multe exemple (cătră—contra. fără—foras,gem [din *g'ăm] — glomui, tât—tntus. că—quod, mănăstire— monasterium, după=--post, lăcustă—locusta. năsă lie *—■vsl. nosilo, rătund—rotundus), intre-niţele prin cuvintele ungureşti, care se terminai! in momentul împrumutării, lor tot ast -fel ca şi pronumeleposcsive; hîrdâ'u: *hiidâu = tău : *tou (tu'us; prefacerea lui u acc. iu o nu este fără exemplu, cf. moare — măria. ploaie—pliivia. cot—cubitus), e«te probabil că şi la pronumele posesive prefacerea lui oă în ăii s-a făcut de odată, fără să mai treacă prin treptele presupuse de .Lambrior. www.dacoromanica.ro 26 alte izvoare arată- pe -ait (Schuch„ Vocal.) şi altele pe -at (Lucretius, I, 70 ; VI, 587), iar comparaţia limbilor neolatine intre ele ar împinge la adoptarea unui prototip -aut (Heyer-Liibke, Zeit, IX, 228 sqq.). Pe de altă parte exemplele pe care cu siguranţă le putem aduce de o acc. final în limba romînă, moi (nos), voi (vos), apâi (post), nu arată pe o prefăcut în â, -ci neschimbat şi însoţit de un i, ori analogic (noi, voi după analogia lui iei), ori provenit prin diftongare (apâi.) Prudent este prin urmare de a neabsţine dela orice legificare. u) Asimilaţia progresivă, â, 1, precedaţi de e, i şi consoană muiată se prefac în e, i, cem^-*câm, clamo; cimbru—* cimbru, vsl. * cobră; gem—*g'â'm, glomus; înceidre-^-*încăiâre, clavis; îngetsdre—*îng'ătsdre, ghiatsă, zungind *zungfnd. Munt. jud. Teleorman (Cont. VII', 248) câmdse (cămeşă). Trans. Ocna Sibiului (ib. 251) use (uşă). Vestul Munt. (Tiktin, Stud. 106) grize (grijă), grizind (grijînd), îngroaşe (îngroaşă), îngrosind (îngroşînd), setrdr (şătrar, şatră), băşică, — vm. băsî'câ (beşîcă), ciredse-r- vm. cireaşă (cireşe), neootdse—rYm. nevoiaşă (nevoieşe). Mr. cUmu K. (chem), kUn’i D. (chemi), glemu K. (ghem), gUtsu K. D. (îngheţ, subst.). La Meglen schimbarea n-are loc, ursân'ă (ursoaică, 73), găngârds (zurgălău, 74), tată (taie, 75), tăia! (tăie 76), primavârelâ (primăverei, 77), amplă (împle 77). După o, u şi oa (diftongat din -o) se prefac ă şi î în o şi u: bubalus *buâr, *buor, bdur; -ubi—vr. mr. iuo, iâ, iu; luă—lud; luăm—luăm; luînd—luund; luătoriiL—luo-târiu; nubilum — *nuăr, mior, nâur, nâor; nobis—nâiiâ, noduă, noduo, nodof novem—nâuă, noduâ, nodiio, noăo; ova —ouă, oâuâ, oâuot oâo; pluvit—*plâuâ, plodită, ploduo, ploâo; uva(—*uuâ, *uuo, auo, auu; viduvae—* vă'duuă, vâ'duo, vâ'duve. Formele cu o sînt vr. şi dialectale (Qip. Princ. 360), cele cu ă aparţin limbii comune şi celor mai multe dialecte- astăzi. blid—vsl. bliud, cutsut K. Olimp 31—cuţit, ibăvnic — *iuboonic, vsl. liubovnicii, încid—*încud, includo, îngit—*în-cfut^ inglutio, le din frateledin omul? sugits—* sug'îUs, *siguts, singultio, Olimp. 125 adziic t ascundeâre (joc de a ascunsul), ib. adzuc t acovinare (joc de a alergatul), Meglen. 73 ture'seu (toarne)—*tomedscâ. Asimilaţia regresivă, Labialele b,p,v,f, m se prefac dialectal in palatale înainte de i prin asimilaţie regresivă: gine bine, cin—pin, jin—vin, hin—fin, nic—mic. La articularea lui b, p, v, f, m se amestecă adecă elemente din articulaţia lui i; învremece, de pildă, buzelq articulează pe b, limba se aşază în poziţia lui g. Şi a-, www.dacoromanica.ro 27 tunci ori elementele lui b dispar încet încet dinaintea elementelor lui g, şi rezultă astfel schimbarea complectă a lui b în g (gine pentru bine), ori elementele Iul g se desfac în timp de acele ale lui b şi rezultă două sunete în loc de unul de mal înainte (bgîne pentru bine). Ru-crul este, precum se vede, foarte simplu şi recunoscut în principiu în fisiologia sunetelor (Sievers, Phont III Aufl., 234), apoi aplicat deja în istoria limbilor (Seel-mann, Ausspr., între alţii, l-a aplicat mult în studiarea-sunetelor limbii latine). Cu toate acestea prefacerea labialelor în palatale înainte de î a frămîntat mult mintea filologilor, care, considerînd fără dreptate fenomenul ca un fel de salt dela o articulaţie la alta, ceia ce negreşit ar fi în contrazicere cu principiul transformării infinit de mici, aii închipuit tot felul de combinaţii care de care mai încurcate. Miklosich, Beitr., C. II, 15: între p şi i din cuvîntul pin s-a intercalat un j, pjin, apoi s-a mai intercalat un t, ptjin, după aceia s-a prefăcut i! m c, pcin şi în sfîrşît a căzut p, cin. Weigand Olimp 40 intercalează numai un j,pjin, preface apoj de a dreptul pe p în c şi crede că împacă toate dificultăţile saltului prin aceia că-1 numeşte asimilaţia organelor, incit, dacă intercalările lui Miklosich aveaii un motiv în aceia că trebuia evitată săritura dela o articulare la alta, nu se înţelege de fel pentru ce mai intercalează W. pe p, deîndată ce este hotărît să treacă prapastia cu bagheta magică a asimilaţiei organelor. Palatalele care se nasc, variabile dela dialect la dialect, sînt următoarele: b se preface în g, bg, bg; p în c, pc pc; v în j, g, / în h, s; m în n, m Moldova. Botoşani (Can.): copcilu (copilu); cinci (cîmpi), cică (pică), cicodri (picioare), ciâtrî (piatră), dzăbuzi (zăbovi), gînili (binele), ni (mi), nierâm (miram), nici (mică), nizloUi, (mijlocie), nîeu (mieii), s'iu (fiii, sud M. hi ii), s'i (fi, sud M. hi), trandas'ir (trandafir, sud M.< trandahir), z'inovdtî (vinovată, sud M. jinovatî). jud. Suciava, Şez. I, 87, 150, II, 4, Cont. VJ529: bgini (bine), cerit (pierit), cicodri (picioare. >Se poate auzi cicâr, pcicâr, ticâr, pticâr, Hcâr, pcicâr•, cticâr, tcicârt, Gorovei, Şez. I, 88), gini (bine), lăcrânidăre (lăcrămioare), mnii (mie), mni (mi), mniorili (mioare), mnica (mica), otrâz'ît (otrăvit), rîsîcî (risipi), sie (fie, sud M. hie), trîmbgîtsî (trîm-biţă), z'itsî (viţă, sud M. jitsî), ziorâli (viorele, sud. M.jio-rele). jud. Botoş. (?) Cont. VI *165, VI1285: copcilu (copilu), iz'it (ivit), prîz'it (privit), scîrgîtâ (scîrbită), s'ilip (Filip), S'îndru (?? pentru), vârgili (vorbele). Muntenia, jud. Brăila, R. N. r, 289: cicâr (picior), cârgii (corbii), cept (piept), gine. jud. Dolj, ib. 290: pciâtrâ (piatră), pcept (piept), pcSptene (pieptene). Ialomiţa, ib., 289 : www.dacoromanica.ro 28 cicâr (picior), cârgi (corbi), cept (piept), celea (pielea), hierbe (fierbe), hirgi (fierbi), gine (bine), luă (lnpi), ni (mi), jud. Muscel, Gast. Chr. II. 290: bgine (bine), cerbgi (cerbi), corbgi (corbi), lupei (lupi), negiâbgi (neghiobi), orbgi (orbi), opcinc (opinci), pcicâr (picior), pcimnitsă (pivniţă), popă (popi), culpei (vulpi), jud. Prahova, ib. 258: bine, bolnâgiiste (bolnăveşte), copii, gitili (vitele), gitsilu (viţelu), giorica (viorica), hine (fine), hi (fi), hier (fier), hidră (fiară), înhiorăt (înfiorat), mieu, mm, plăgitsi (plăviţi), piscuri, picodre, ri'pi. jud. Teleorman Cont. VII1247 lipseşte fenomenul, afară de comuna Viişoara R. N. v, 290: corgi (corbi), cicâr (picior), ciptenele (pieptenele), gine (bine), giolii (bivolii), lucii (lupii), picii (popii), sorgi (sorbi). Mai există apoi in jud. Rîmnicul sărat, Dîmboviţa şi Vîlcea (în aceste două de pe urmă judeţe ca o particularitate a ciobanilor). R. N. ib. Transilvania. Biharea (Biliar) C. L. XX 993 : lâco-mn'ie (lăcomie), mn'eu (mied), mn'azâzi (miazăzi), nin'ie (mie), mn'er (mier), Mnercuri (Miercuri), mndunâ (miaună), mn'ia (mia), mn'iile (miile), Mn'ihăiii (Mihaifl), mn'iriste (mirişte). Făgăraş (Fogaras), Cont. VII'254, R. N. v, 291: albginâ (albină), bgine (bine), corbgi (corbi), cerbgi (cerbi), copcii (copil), cistiodle (pistoale), cept (piept), giraţi (birău), giris (biriş), hiti (fiu), jiu (viii), mn'ie (mie), mnieii (mied), nimnic (nimic), pJlnile (palmele), pcejit (piept), pcicâr (picior), pcile (piele), pcerd (pierd), popă (popi). Maramui-eş (Mâramos) R. N. ib.: bgine (bine), pcicâr (picior). Năsăud (Naszdd), R. N. ib. Ocna Sibiului (Szeben), Cont. VII1250: cicoare (picioare), gine (bine), niezi (miezi), ni (mi). Răşinari (Szeben), ib. 252 r gine (bine), hi (fi), lici (lipi), nieu (mieu), ni (mi), tocit (topit). Sălagiu (Szilâgy): albginâ (albină), corgi (corbi), ceptdr (pieptar), cîrcâsc (cîrpesc), câdecâ (piedică), cergi (cerbi), dezginâ (dezbină), gitsal (viţăl), gin (vin), gică (dial. vică, slav. vika, Cih. Dict.), gâzure (viezure), germe (vierme), gina (vină), gitl pădtrâ (piatră),pciăâ (piuă), pcer (pier), pcâle (piele), pcic (pic). In mr. are loc schimbarea în K. D. Olimp, dar n-are loc la Meglen. Exemple nu mai înşirăm zadarnic şi trecem la discuţia altor fapte. a şi î neaccentuaţi se prefac în e, i supt influinţa unui e, i din silaba următoare: munt. blestemă vr. blăstema, biserica—vr. băsearecă, cumpene plur. dela cumpănă, dimi-nedtsâ vr. demîneaţă, munt. fermeca vr. fărmeca, inii— vr. inel, luptese—se luptă Isp. 196, 253, 263, mestecă— *măsteca. munt. perete părete, munt. perice—păreche, pă-sere (deja din anii 1582, 1620, 1645, 1646, etc. Vezi Gast. Chr. indice)—pasăre, passare pentru passere, Georg. Lex. 3) www.dacoromanica.ro 29 Consunanta- atonă devine tonică supt influinţa unei tonice următoare şi, din contra, consunanta tonică devine atonă supt influinţa unei atone următoare: dezmUrd—des--f-merda, obzu'c—opt?ăci, suptslre—subtilis, zbor—exvolo, amâgru macru Olimp 63, z va (si) Olimp 39, z duşi (si) Meglen 67, z vin (si) ib. 65, z dau (ţi) ib. 74, stins focu (stindz) ib. 74. Să se observe apoi: dem pădure (din) Ps. şcb., asea mpripi (în) G-ast. Chr. I, 256, um pom (un) ib.; dumic * dimie, după—*depă, grindină *grîndenă, inimă—înemă, limbric —lumbricus, umflu *înflu; dzeâdzet—*deadzet (degit) 0-limp. 63, D., suturii—săturai ib. 123, Upur al. cu lepre (iepure) ib. 61; astetQ Meglen 66—aşteptă, iară luară ib. 70, vru' dă Istr. 78—vrut da. Asimilaţie reciprocă, curhiu,— coliculus, cauliculus, soc sabucus, urâce oricula, auricula, trec—traicio; apoi contracţiile în diftong: băcăuan Bacău+an, emu cuneus, eu—ego, flăcăiandru—flăcăuH—andru,înmuiâre—*molliare, leu leo, mieu—meus, rău—reus, său suus, ştiu scio, tău—tuus, tuidre—taliare; videâm videbamus; contracţiile între vocale identice: acâper coperio, cooperio, cat ca-ballus, curte eborte, corte, cohorte, săli—subula ; şi contracţiile în diftong la vocalele din cuvinte deosebite: cu—a mea, dormi acum, doarme aic, ele au făcut, între acestea, le am făcut, mi am zis, pentru acha, pe amîn-douâ, te ascult, etc. Scoatem la iveală aici cîteva contracţii din Meglen: lia ntrebf 63 *li antrebp, ha anclisau 67—*li aneflsau, *li a ancSsau cu auxiliarul repetat, ha zut 78 *li azut (din asemenea contracţii au rezultat pronumele de acuz. lia şi verbul zutd«««*««» 72 poi os- pârâ'u. *a apârâ'u, *la apârâ'u, au devenit a pârâ'u, la pârâ'u, de unde apoi s-a generalizat forma prin analogie. Macarcă fenomenele cunoscute supt numele de elisio şi aphaeresis sînt numai subdivizii ale asimilaţiei, astfel că n-ar mai trebui să le discutăm de o parte, le vom pomeni aici separat în cîteva cuvinte, pentrucă de pbiceiu gramaticii nu văd în ele asimilaţie, ci nişte fapte limbistice cu totul a parte. De obiceiu se zice: vocala cutare cade înaintea ori în urma cutăreia, în YaXr,v’6p<3 cade a înainte de o, în cade e în urma lui w. In realitate schim- barea treptată şi infinit de mică, căreia sînt supuse sunetele, se opune aceştei interpretări a unei căderi pure şi simple, acel a şi iacei £ din exemplele de mai sus n-ati putut căde aşa de o dată, fără de o treptată trecere dela o stare la alta, şi eşti prin urmare nevoit să admiţi ori o asimilaţie ori o dispariţie treptată a unui sunet cu lungire teni. Unei asemenea contrageri existenţa dr. www.dacoromanica.ro 80 compensativă de partea celuialalt, adecă, «ă admiţi ori că în vsc),i]vi cpti a s’a asimilat cu 6 ori că a încet încet a dispărut dinaintea lui 6, care în aceiaş treptată mergere s-a lungit pe socoteala lui. Intre aceste două cazuri nu se poate trage o limită liotărîtă şi între extremităţile unde asimi-laţia pe de o parte, dispariţia sunetului pe de alta, sînt bătătoare la ocln, se găsesc o mulţime de trepte intermediare, la care este cîteodată foarte greu de spus dacă cu asimilaţia avem a face ori cu dispariţia unui sunet. Decît între o asimilaţie evidentă, precum este acea din coliculus-cauliculus, intre o contracţie ca cea din te-am şi între o elisio ca cea din '(x/,r,v'cpă este aşa de mare asămănarea, incit nu este prudent să despartă cineva de asimilaţie fenomenele numite elisio şi apliaeresis, macarcă multe din ele îş vor fi datorind existenţa lor dispariţiei sunetului, iar nu asimilaţiei. Şi acest din urmă lucru îl observăm pentru toate fenomenele de asimilaţie în general, căci este greii, de ex., de a hotărî dacă în Iară luară sau *lăară s-a asimilat â cu a sau a dispărut înaiutea acestuia (pag. 29), dacă în vru da vrut da s-a asimilat t cu d ori a dispărut, etc. In orice caz elisiunea, înţăleasă ca un fel de ştergere a unui sunet care te incomodează, n-are niciun înţăles, şi sigur este că la dînsa are loc în sunetul rămas o modificaţie oarecare, ca semn că sunetul dispărut n-a fost şters cu buretele fără să lese urme după dînsul. Un actor grec He-gelochos a provocat rîsul, cind a recitat versul lui Euri-pide (Orestes, 279) âz. v.j^dibu 'p.p xjiM; a\> YzXr(v ’ cpui astfel că nu s-a cunoscut că este o elisiune (yz).t;v3 spw), ci numai cele două sunete v şi o unul lingă altul, ceia ce provoca echivocul y*/■'?,v op<7> (Kiihner, Gramm. I, 182). Era deci în o ceva care arăta că înainte de el fusese elidat—ca să ne servim şi noi de acest termin impropriu un sunet şi acel ceva n-ar fi existat, dacă, precum am spus mai sus, sunetul dispărut în elisiune ar fi oarecum şters cu buretele. Era— socotim noi—un rest de lungire a lui o, care-1 deosebea de obişuuitul o scurt. In limba romînă nu sîntem în stare să prindem asemenea deosebiri şi între mâ’mpusc şi mămpusc nu găsim, de pildă, nicio deosebire, tot aşa după cum nu constatăm vreo deosebire la curte, sulă, cal, (pag. 29), uude o asimilaţie şi o lungire a silabei a avut de sigur loc. Vom da numai cîteva exemple de apliaeresis din acele dialecte romîneşti, unde este ea mai obişnuită. Meglen: ca Het, etc. In latineşte avem de asemenea urme în equos, pilum, scala, aenus, dimoveo, seni, subtemen, di-luo, ala, mdus despre *equons, *pinslom, *scantsla, *aesnos, *dismoveo,*sexni, *subtexmen, *disluo, *axla, *nizdos, (Brug-mann, Vergi. Gramm. I, 468). In limba romînă lungirile www.dacoromanica.ro 42 compensative, chiar unde aii avut loc pe o scară mai întinsă, aii dispărut—pare că aii ţinut numai dintr-o zi într-alta — şi oricît ne-am frămînta mintea să le descoperim, scapă observaţiei noastre: în fa fată, în mă—măre în mâţa—mamăta nu băgăm de samă vreo deosebire de lungire faţă cu alte silabe accentuate, şi probabil nici în 'el a fo în vîr dealului’ (pag. 37) al Moţilor nu există vre o urmă de lungire compensativă. III (3) ALUNECAREA INŢĂLESULUl. 20) Dupăcum sunetul alunecă în vorbirea ocazională încet încet, pănă cînd, dacă alunecarea nu se neutralizează făcînduse în direcţii deosebite, se schimbă uzul însuş al unui individ, al mai multor indivizi, ba chiar al limbii comune, tot astfel alunecă şi înţălesul cuvîntului. Şi anume el alunecă în cugetarea istorică şi poetică, în cea ştienţi-fică în caz cînd cineva n-ar căuta să-ş împrospăteze cu-noştinţile prin experienţe nonă înţălesul rămîne, fireşte, neschimbat şi este ameninţat numai de uitare. Dar în istorie şi în poezie oridecîteori Întrebuinţez eu un cuvînt, îl întrebuinţez cu un înţăles macar cit de puţin deosebit de acel pe care l-a avut în întrebuinţările sale anterioare şi cuvântul câsâ de ex. n-are, istoric, niciodată înţălesul pe care l-a avut altădată, căci necontenit îmi închipuesc prin el alte case ori, chiar dacă la una şi aceiaş casă m-aş gîndi în repetate rîndun, mi-aş închipui-o necontenit altfel, deoarece fiecare nouă observaţie, făcută asupra unuia şi aceluiaş lucru, adauge şi scade dela acel lucru cîteva caractere. Cu atît mai puţin n-are cuvîntul casă poetic totdeauna aceiaş înţăles. Dacă acum se întîmplă ca schimbarea adusă în vorbirea ocazională înţălesului unui cuvînt să se continue în aceiaş direcţie mai multă vreme, înţălesul uzual însuş alunge să se schimbe şi ne trezim la un moment dat că exprimăm printr-un cuvînt altă idee decît mai înainte. Mi-am închipuit, de pildă, întîiu prin cuvîntul câsâ o colibă, încet încet însă în vorbirea ocazională am întrebuinţat acest cuvînt pentru zidiri din ce în www.dacoromanica.ro 43 ce mai deosebite de colibă şi m-am trezit dela o vreme că ideea însăş s-a schimbat, că ea nu mai cuprinde din caracterele specifice ale colibii nimic şi că vorba câsâ are uzual alt înţăles decît înainte vreme. 21) Schimbarea înţălesuluî prin urmare are loc ori prin întrebuinţarea istorică ori prin cea poetică a cuvîn-tuliu. In cazul intîiu variaţia la vorbirea ocazională este mai mică, în cazul al doilea mai bruscă, dar în ambele cazuri schimbarea uzului tot în mod infinit de mic se face. Oricum însă, există o deosebire remarcabilă între cele două moduri de alunecare a nzuluî şi din acest punct de videre s-ar pute face o clasificare a faptelor respective: ai a face cu o alunecare istorică atunci cind uzul s-a schimbat prin-tr.-o treptată lărgire ori strimtare a conţinutului ideii (sferă mai mică ori mai mare a înţălesuluî), al a faee cu o alunecare poetică atunci cind observi la baza schimbării înţă-lesului unul din acele mijloace ale poeziei de a falşifica a-devărnl cunoscute supt numele de figuri de retorică. 22) Inţălesul se schimbă şi la cuvintele propriu zise şi la formele gramaticale, şi anume schimbarea se face ori în marginile uneia din aceste categorii, astfel că un cu vin t, cu toată schimbarea înţălesuluî, tot cuvint rămîne şi o formă tot formă, ori marginile sînt trecute şi un cuvînt capătă inţălesul unei forme şi forma inţălesul unui cuvînt. Iar în mijlocul categoriei cuvintelor schimbarea cîteodată trece, iar altă dată nu trece graniţele subcategoriilor (nume concrete, nume abstracte, pronume) şi tot aşa se petrece lucrul cu sub categoriile formelor (prepoziţii, conjuncţii, prefixe, sufixe). La înşirarea exemplelor vom lua în considerare în-tîifi cuvintele şi apoi formele, intîiu schimbările istorice (I) şi apoi pe cele poetice (II), intîiu schimbările care rămîn in marginile categoriilor (a), apoi pe acele care depăşesc aceste margini (b). I înseamnă lărgirea, s strimtarea conţinutului. Cuvinte I,a (Cele mai multe exemple din Şâineanu, Sem.) acâts—captiare (acelaş cuvînt cu franc, chasser, it. caccia-re, etc. Diez, W. Nn este un derivat din câtsâ, cum vrea Ş. după Hasdeu. Diil contra. Inţălesnl vechin de apuc îl păstrează incă în Meglen: cutsQ si ubide'scâ— apncă să www.dacoromanica.ro 44 cânte 66, căisf si sfirfscâ—apucă să cînte 67). I.—afurisesc—zţsp'ţw. I.—aprind,—apprehendo. l.^apun—appono. I.— ară't—arrecto. I.—arunc—averrunco. s.—astup—stupă. s.— bâtrin—veteranus. s.— bldstâm—blasphemo. s.— dial. boe-redsâ şi boredsâ cu înţălesul de fimee. s.—bolovan, în vr. idol vsl. boliivanii, statua, columna, s.— bucă—bucea. s.— cale — callis. s.—cdsâ — casa. s.—c'frză—vsl. crizi, crace. I.—cat—capto. I.—cerSesc, în vr. fără înţăles răii. I.— cib— cibus?? (mai întîiii s-a strimtat conţinutul şi apoi s-a lărgit). s. I.—cobe—vsl. cobi, augurium. s. I.—munt. coăcug—vsl. covucegii, arca, niarsupium. I.—cucân, cucddnâ—ngr. xoxxuvs. s. cir y.uiisc. s. I.—copil vsl. copilu, nothus (în vr. copil natural)», craiii—vsl. craii, rex. s. I.—cumpăt—computus. I. curg—curro. Z.— cutrier—contribulo. s.—dihanie—vsl. dîhauiie, spiritus. Z.—dreg—dirigo (vr. îndrept). Z. farmec—?ip|j.r/.ov. Z.—fmâe—familia. Z. frupt—fructus. Z.— gudur *gaudulo. Z.—gredtsâ (în vr. greutate). Z.—humă— humus? Z.—încap capio. Z. încarc—carrus. s. încin—iu-clino. s. înnic neco. Z. îngîmfdt (în vr. umflat). s.Z.— îngî'n (învr. îmi bat joc). Z. învâ'ts—*iuvitiare. s.— izmene —vsl. izmena, commutatio. Z. litfă — lituau. s.Z.— dial. latin (eretic)—latiuus. s.Z. mîn—maneo. Z.—mirsav vsl. mrusavu, macer (în vr. n-are înţăles răii). Z.—madamă— madame, s. Z. merg—mergo (nu emergo ca Cihac. Mersul ideii a fost;: cufund în apă—în aer, îndepărtez din videre). s. Z.—merinde merenda. s.—mormint—monimentum. Z.— mustru—monstro. Z.—musciti—musculus (în lat. şoricel şi muşchiu). Z.— nemâmic (învr. străin) Z.—bară—hora. s.— oaste hostis. s.—âcnâ vsl. ocno, fenestra. s.Z.— ordtsie— oratio (în vr. felicitare). Z.— uriz—oro. Z.—orb orbus. Z. pădure—paludem. s. păgtn—paganus. s.—pâmVnt—pa-vimentum. s.—pîngârâsc—*păgînesc. s.—pasăre—passar. s. petsfac—peto. Z.—pomană vsl. pomenii, memoria (în vr. pomenire, amintire). Z.—povkste—vsl. povesti, narratio (în vr. naraţie). Z.—pricip—percipio. Z.—priminesc—vsl. primeniţi, mutare (în vr. schimb). Z.— râce—recens. Z.— rugâ-cune rogatio. Z.— romî'n—romauus. Z.—sărut — saluto. Z.— dial. sâlbă, sehMbd (?), silbâ, silhâ, sihlă (pădure deasă de nepătruns) silva. Z.—serbâz servo. Z. smulg—*exmulgeo. s.Z. sparg—spargo (imprăştiii şi sparg). Z.— scuticâ—scu-tica. s.Z. tî'nâr tener. Z.—tîrndts—intematium. Z.—tertip —turc. tertîb, ordin, dispoziţie. Z.—torc—torqueo. Z.—trăesc vsl. traiati, durare (în vr. avea înţăles de a fi pentru lucrurile neînsufleţite), s. Z.— tsdrâ—terra. Z.— vâră—ver. s.Z.—vindec vindico. Z.—voinicii—vsl. voinicii, miles. s.— zupfn—vsl. znpanii (în vr. titlu de onoare al boierilor). *] www.dacoromanica.ro 45 s. 1. Cu această ocazie observăm că la aşa numita degenerare a cuvintelor are loc mai îutîitl strîmtarea îuţălesului şi apoi lărgirea lui. Jupîn se zicea mai întîiu numai boe-rilor, încet încet s-a zis şi boerănaşilor, apoi şi negustorilor. Din acest moment sfera cuvîntului a început să se micşoreze şi s-a tot micşorat pănă iu gradul că astăzi nici Jidanii nu mai vor să-l primească. La această alunecare succesivă în două deosebite direcţii poezia n-a fost poate străină (ironia), dar negreşit n-a fost străin principiul legiuirii, precum vom vide la locul cuvenit. Astfel, precum am spus altă dată (pag. 18) mai multe principii lucrează adeseori împreună la acelaş fenomen. De acest fel sîut şi cuvintele cir şi madamă (vezi mai sus). Cacân şi cucoană se găsesc în momentul cînd, după o mare strimtare a conţinutului, tind spre lărgirea acestuia. însemnăm la sfîrşit cîteva cuvinte care prin lărgirea conţinutului aii ajuns din comune proprii (Frunz. Dict.): albie, alun, ăpâ neagră, arbore, băi /, bălărie, balta, bolovani, cimpu, câsa albă, cdsanice, câscoăre, cătun, cetate, cilie, cidru, curmătură, deal, munte, ri'u, vale-, şi cîteva care prin strîmtarea conţinutului afl ajuns din proprii comune: faraân, găspar (Ţigan), iudă (Jidan). Cuvinte I b. Articulul â provenit din pronumele determinativ prin alunecarea înţălesului, şi anume prin striin-tarea conţinutului. Pronumele determinativ reprezintă, ca oricare pronume, un lucru intr-un anumit raport. Raportul reprezentat de acest pronume este acela că 'despre lucrul în chestie ştim ceva de mai înainte'. Cînd acel ceva se reduce la minimum, se preface şi pronumele determinativ în articul.—Infinitivele întregi, care în vr. aveaţi încă înţălesul lămurit de infinitive, aii devenit substantive (adecă ş-aii perdut caracterul de activitate) prin strîmtarea conţinutului: avi re, adunare, comînddre, mincăre, pubere, răbdare, scădere, tăcire, vidire, etc., ori sînt pe calea aceasta: cf. alergâre al. cu alergă, suire al. cu sui, sXdere al. cu side, turnare al. cu turnă, etc.—Supinele aii devenit substantive prin aceleaş procedări ca şi infinitivele, şi anume la unele substantivarea este complectă: cosit, cuUs, prăsit, saziit, al. cu dormit, făcut, supt, etc. Cu care ocazie observăm că este greii de hotărît dacă la aceste exemple şi la altele analoage cu substantivarea supinelor avem a face ori cu acea a participiilor. Mijloc de deosebire n-avem altul de-cît ca la unele idei construcţia supinului este mai rară ori chiar imposibilă, cum ar fi de pildă un eo conventum sau facilis conventu, ceia ce face probabilă originea din participiu a lui aluât—elevatum, cuvX'nt=conventum, ficăt—fica-tum (s.înţ. hepar, propriu maiii îngrăşat cu smochine), unt www.dacoromanica.ro 46 — mictiim,—precum şi că alaturi cu masculinul apare cîte-odată o formă feminină, Geia ce face probabilă derivarea din participiu a lui dâtâ, fapt, faptă, tort, toartă.—Adiective devin substantive prin lărgirea conţinutului. In loc dfi a reprezenta calitatea cutare (de pildă alb) dela toate lucrurile coucrete, unde ea există, adiectivul reprezintă acea calitate numai dela un gen de lucruri şi atunci, a spune acel gen pe nume ori numai prin adiectivul săii este tot una, deoarece acel adiectiv numai acelui gen aparţine. Această schimbare are diferite trepte: cîteodată privilegiul pe care-1 are un lucru asupra unul adiectiv se manifestează numai prin aceia că acest din urmă, cînd nu se pomiueşte auume vreun lucru oarecare, numai pe dînsul îl reprezintă: astfel alba însemnează auroră; altădată însă adiectivul deviue cu dşşă-vîrşire proprietatea oarecum a substantivului, pe care-1 îu-locneşte ca pe ceva de prisos: amnar—*ignarium, albină *alviua? barbăt—barbatus, cumnat—cognatus, cumnată cognata, desâ'rt desertus, fiară—fer a, fleac—flaccus, mascur masculus, miez—medjum, nour—nubilum, prunc priviguus, sără—sera, sots—socius, solz—solidus, varză — viridia.—Substantive devin adiective. Substantivul adecă îş perde din ce în ce mai mult caracterul de a fi subiect şi compliment circumstanţial şi devine diu ce în ce mai apt uumai pentru atribut. La un moment dat, iu urma aceştei lărgiri a conţinutului, substantivul nu mai este considerat oa ceva concret, independent, ci ca o calitate iuherentă altor lucruri, şi deviue adiectiv: măre marem, mic—mica. Participii devin adiective prin strimtarea conţinutului, prin perderea caracterului activităţii: avut, cumplit—completus, curat—curatus, drept—directus, strimt—strictus, tont—to-nitus.—Un prouume poate deveni adiectiv priu strimtarea conţiuutulm, prin perderea caracterului de raport, şi apoi prin lărgirea conţinutului, prin fixarea acestuia la uu anumit grup de individe: ţâre—talis.—Nume devin forme gramaticale prin aceia că iş strîintează conţinutul până într-aţît, îucît nu mai rămîne iu el decît raportul în care numele. se găseşte faţă cu anumite cuviute de prin prejur r dâre, ori—volet, voles(cf. 'va voisă facă?’ ce falx (cf. coasă cu înţălesul de cosit. Instrumentul pentru lucru), synecd.—filierele picodre-lor. metapb.—foc—focus (continentul pentru conţinut), metonym.—gură—gula (circumstanţa de conjuncţie pentru lucru), synecd.—vr. hărbâ, vorbă (adunare. Partea pentru tot), synecd.—iau—levo (efectul pentru cauză), metonym.—humă— anima, metapb.—izbise—vsl. izbiţi, occidere. kyperb. —lăcrămioare, metapb.—lungbdre—languor. litot.—las — laxo (cauza pentru efect), metonym.—lovise*—vsl. loviţi, venari, capere (efectul pentru cauză), metonym.—lucru— lucram (cauza pentru efect), metonym,—lume lumen (calitatea pentru lucru), metonym.—lumina beilor, metapb.— mî'ndru—vsl. mddrti, prudens (cu acest înţăles în vr. Cauza pentru efect?) metonym?—mingîiu—p.a-n'avEuu) (cauza pen- www.dacoromanica.ro 48 tru efect), metonym.—mise—rnisceo (cauza pentru efect), metouym.—nâscoUsc—vsl. născociţi, insilire. metaph. pus— pensum (cauza pentru efect), metonym.— pupăză pentru colac. metaph.—râu—reus (cauza pentru efect), metonym.— rost—rostrum (în vr. gură. cauza pentru efect).—metonym.— supăr—supero (cauza pentru efect), metonym.—sugubâ'ts— vsl. dusegubitsa (în vr. criminal), hyperb.—torn—torno (cauza pentru efect), metonym.—troian (slavon)—Traian (făptuitorul pentru faptă), metonym.—vâtăm—victimo (cu acest îiî-ţăles în vr.). hyperb. vărs—verso (cauza pentru efect), nie-tonyip.—vită—vita (calitatea pentru lucru), metonym. Cuvinte II b. Alunecarea poetică contribue alatun cu cea istorică la trecerea cuvintelor dintr-o categorie în alta. Astfel la curăţ—curatus se pune cauza pentru efect, metonym., la cuvfnt—conventum lucrul în locul instrumentului, synecd., la clesă'rt cauza pentru efect, metonym. etc. Forme. La forme renunţăm de a mai deosebi alunecarea istorică de cea poetică şi transformările care rămîn în marginile unei categorii de acele care depăşesc acele margini. Schimbări din forme în cuvinte n-am aflat. Perfectul indicativului ş-a perdut îuţălesul de 'lucrare terminată în momentul vorbirii’ şi a păstrat numai pe acel de trecut (aorist). Pentru întîiul înţăles s-a simţit atunci ne-voe de o nouă formă, care a rezultat din legătura (prin izolare, după cum se va vide la discuţia acestui principiu) participiului trecut cu prezentul indicativului dela verbul am. Această schimbare a perfectului a început se pare foarte de mult, deja din perioada anteclasică, dupăcum o probează întrebuinţarea formei compuse în următoarele ex. boves maxima (iiligeutia curatos habeto Cato r. r. 5,6; nostrainque adulescentiam habent despicatam Ter. eun. 884; Siculi ad meam fldem, quam habent spectatam jam et diu cognitain, confngiunt Caecil. 4,11; quern ex omni provincia coactum habebat Caes. b. g. 1,15,1; Fulvia tale periculum reipublicae haud occultumhabuit Sall. c. 28, 4; neque ea res falsnm me habuit Sall. jug. 10, 1; Atticus principum philosophorum ita percepta habuit praecepta, ut iis ad vitam agendam, nou ad ostentationem uteretur Nep. 25,17,3; clausum lacu ac moutibus et circumfusum suis copiis habuit hostem Liv. 22. 4,4 (Kiihner, Grauini. II, 571). Ţi-ar veni a crede că înţălesul de adio perfecta al perfectului latin s-a alipit acestui din urmă supt influinţa limbii greceşti.—Ablativul gerundiuluî s-a prefăcut în parţicipiu prezent: laudînd— laudando, auzind—audiendo, etc. Instrumentul adecă, prin strîmtarea conţinutului, a fost considerat ca o calitate. Schimbarea este veche, deja de pe timpul lui August, dacă www.dacoromanica.ro nu şi de mai înainte. Cf. Bocclius, seu reputando, quae sibi duobus proeliis venerant, seu admonitus....quinque delegit Sall. jug. 103,2; quis talia fando...temperet a lacrimis! Yerg. A. II, 6; novi consules populando usque ad moenia perve-nerunt Liv. 8.17, 1; qui modo Saguutum oppugnari indig-nando...deos ciebamus Liv. 22. 14, 7; Masiuissa cedendo sensim impetus eorum accipiebat Liv. 39. 34, 13 (Kiihner, Gramm. II, 564).— Pluscaperfectul conjunctivului s-a prefăcut in pluscaperfect de indicativ prin perderea caracte-rnlm de uesiguranţă, prin strimtarea adecă iutîiiL şi apoi priu lărgirea conţinutului: lăudasem—laudavissemus, auzisem—audivissemus, etc. Transformarea aceasta este iaraş deja în timpurile clasicităţii pe cale de a se îndeplini şi se pare că punctul de trecere dela conjunctiv la indicativ l-a format exprimarea frecvenţii, care din punct de videre al faptului este ceva sigur, din punct de videre al numărului ceva nesigur. Grecii exprimaţi frecvenţa regulat prin conjunctiv, oricare ar fi fost timpul propoziţiei principale. Latinii eraţi în nedumerire: dintre clasici numai Tit Liviu prefere conjunctivul, cînd în propoz. principală este un imperfect; ceilalţi, precum şi Tit Liviu, cînd în propoziţia principală nu este un imperfect, întrebuinţează indicativul şi foarte rar conjunctivul. Cf. următoarele exemple: sin Nu-midae propius accessissent, ibi vero Bomani virtutem osten-dere et eos maxima vi caedere Sall. jug. 58, 3; Socrates, qui...cum prudentia...tum, vero eloquentia quam se cimqiie in partem dedisset, omnium fuit facile princeps, iis, qui bfiec, quae nos nune quaerimus, tractarent, boc commune nomen eripuit Cic. de or. 3.16, 60; cum in jus duci debi-torem vidissent, undique convolabant Liv. 2. 27,8; acerbi-tas in dilectu, partim virgis caesis, qui ad nomina nonre-Spondissent, partim in vincula ductis, invisa erat, Liv. 7. 4, 2; id quod gerendis rebus superesset, quieti datum, Liv. 21. 4,7; quemcunque lietor jussu consulis prendisset, tribu-nus mitti jubebat. Liv. 3.11, 12 (Kiihner, Gramm. II, 796). — Sufixele -ulus, -culus, -ullus, -ellus ş-au perdut înţăle-sul deminutival prin strimtarea conţinutului: dial. modru (mod) — modulus, mugur—*muculus?, cifrcrm—cauliculus, genănciu—* genuculus, pârUce—* paricula, rărunchi—renun-culus, urSce—auricula, pâti'd—pat, miel—agnellus, râstel— rastellus.—si = să prin strimtarea conţinutului a căpătat şi înţălesul de .obiect drept. In însăş limba latină sînt puse bazele pentru această transformare. După verbele care a-, rată o mirare (de obiceiă construite cu quod) se întrebuinţează şi propoziţii condiţionale: id nune mirare, si patris-sat filius PI. pseud. 442; mirabar, boc si sic abiret, Ter. www.dacoromanica.ro 50 audr. 175; niiror, illa superbia et importunitate si quern-quam amicum habere potuit, Cic. lael. 15, 51; miremur, si fortuna variaverit? Liv. 9.18,10 (Kiihner. Gramm. 11,946). Tot aşa după exspecto (de obiceiu construit cu dum, ut, acuzativ cu infinitiv): exspectabamque, si quid de eo ad me scriberes Cic. ad Att. 16. 2, 4; exspectabat respousa, si qua homiuum aequitate res ad otium deduci posset, Caes, b. c. 1. 5,5; hanc vallem uterque, si adversariorum copiae traus-ire conarentur, exspectabat Caes. b. c. 2. 84, 1 (ibid). Şi astfel mişcarea, de aşa de mult începută, a continuat, şi si arată astăzi in rom. obiectul drept nu numai după mirare şi aşteptare, ci după toate verbele de voinţă şi dorinţă: vreau să, doresc să, te rog să, îţi ordon să, bagă de samă să, vezi să, iugrijeşte-te să, etc. Apoi, priutr-o strîmtare încă şi mai mare a conţinutului, această conjuncţie, dupăce a asimilat condiţia cu obiectul drept, a asimilat-o şi cu scopul: du-te să dormi, scoală-te să vezi, etc. Decît dela al optu-sprezecelea secul încoace o lărgire a conţinutului s-a arătat şi conjuncţia sd ş-a perdut astăzi înţălesul condiţiei, pe care-1 avea în vr. — quod=cd arăta iu lat. subiect, obiect drept, atribut, cauză şi în toate aceste înţălesun s-a păstrat şi în rom.: accidit perincommode quod eum uusquam vidisti, Cic. ad Att. 1.17, 2=rătL s-a nimerit că nu l-ai văzut niciodată; praetereo quod eam sibi domuin sedemque delegit Cic. cluent. 66. 188=trec cu viderea că ş-a ales-o drept locuinţă; neque în eo solum oifenderat, quod patriae male consuluerat, sed etiam, quod amicitiae fidem nou prae-stiterat, Nep. 19. 2, 2=greşala nu-i sta numai într-a-ceia că făcuse patriei răii, dar şi într-aceia că nu fusese credincios prietenului său; molestissime fero quod te ubi visurus sim nescio Cic. fam. 8. 6, 5 = tare îmi pare răii că uu ştitl unde am să te văd. In rom. această conjuncţie ş-a mai restrîus conţinutul prin aceia că arată obiectul drept după verbele ce exprimă o ştiinţă oarecare: văd, aud, simt, ştiii, presupun, cred, sîut sigur etc. că vine. Dar pentru exprimarea prin quod a acestui raport (pentru care limba latină se servea obişnuit de acuzativul cu infinitiv) sînt urme deja la autorii clasici: equidem scio iam filius quod amet meus istanc meretricem, PI. asin. 52; legaţi renuntiaruut quod Pompeium in potestatein haberent, beli. hisp. 36. 1; nox et tua testis dextera, quod uequeam lacrimas perferre pareu-tis, Verg. 9, 289; scio quod virtuti uon sit credendum tuaer Phaedr. 5. 2, 13; vides quod aliis leporem excitavi, Petr. 131 (Kiihner, Gramm. II, 838), care urme dela al doilea secul în jos devin tot mai dese, precum la Apulejus, Justiuus, scriptores hist. aug., Eutropius, părinţii bisericii, gramatici www.dacoromanica.ro 51 (ibid. 839).— quam=c« arăta comparaţia şi timpul după. Prin lărgirea conţinutului această conjuncţie (există numai în dr. şi în Meglen) a ajuns să arăte numai comparaţia între două lucruri egale: el e întocmai ca mine, X cîntă tot aşa de frumos ca şi Y, etc. Conjuucţia din Meglen ca cu în-ţălesul cum, cînd, căci, că, acea din D. ca cu înţălesul că, fiind-că, îu sfîrşît dr. -6a din ca sâ nu este quain, ci quod şi a căpătat această formă din ci prin asimilaţie ori disi-milaţie cătră sunetele următoare.— ci, în vr. ce, conjuncţie adversativă (’nu trebuia să stai, ci să mergi’) îş are origina prin alunecarea înţălesului şi prin diterenţiarea formei în relativul ce—qui, quae, care în latineşte (ca şi în romîneşte, cf. »Acest Ştefan Vodă au avut doi feciori, carii, după moartea tătînesăii, pricindu-se pentru domnie, aii fugit Ştetan, fratele cel mai mare, la Cazimir.t Ureche, 134) avea cîteo-dată înţălesul unei conjuncţii copulative : centuriones nutu vocibusque hostes, si introire vellent, vocare coeperunt, quo-rum (=sed eorum) progredi ausus est nemo, Caes. b. g. 5. 43 ; magno studio Lucullus philosophiae deditus fuit in ipso bello, in quo (et in qo tamen) ita magna rei militaris esse oc-cupatio solet, ut non niultum imperatori sub ipsis pellibus otii relinquatur Cic. acad. 2. 2, 4 (Kiihner, Gramm. II, 871).— Qualis, care servea pentru a forma propoziţii atri-butive la talis şi chiar în acest serviciu -era concurat de qui (Kiihner, Gramm. II, 841), avea prin urmare o sferă foarte restrînsă, ş-a lărgit-o aşa de mult, încît a înlocuit pe acest din urmă, dar pe de altă parte ş-a perdut vechiul înţăles, pentru care s-a simţit atunci nevoe de o nouă conjuncţie, precum (Cu toate acestea încă rar care — qualis, de ex. Miron Costin, I, 449 »Acel fel de oaste este tot în her, temeinică oaste foarte, şi neînfrîntă, ales de oştile caresînt ale noastre şi munteneşti, c). începuturile aceştei schimbări de înţăles se găsesc deja la clasici: senem nardo perunc-tuni, quale non perfectius meae laborarint manus, Hor. epod. 5, 59; animae, qualis neque candidiores terra tulit neque quis me sit devinctior alter, Hor. s. 1. 5, 41 (ibid. 975).— Prepoziţia de arăta în lat., însă rar, persoana şi lucrul despre care se ştie ceva: de Africano vel jurare possum non illum iracundia turn inflammatum fuisse Cic. tuse. 4. 22, 50; de quo exploratum sit tibi eum rediturum Cic. Att. 4.15, 3; erat rumor de Transpadanis eos jussos IV viros creare Cic. Att. 5. 2, 3; de hoc Verri dicitur habereeum perbona toreumata, Cic. Verr. 4. 18, 38; de poena possumus equi-dem dicere eam cuneta mortaliuiu mala dissolvere, Sall. c. 51, 20 (ibid. 526). Este înţălesul pe care-1 exprimă în ro-mîneşte de obiceiii 'despre’, 'în ce priveşte’, şi mai rar de, www.dacoromanica.ro 52 dupăcum se vede din traducerea unuia din ex. de mal sus : despre Africanus (in ce priveşte pe A., de A.) aş pute chiar jura că nu s-a îufuriat atunci. Acest înţăles al lui de s-a întins tot mai mult, pănă cînd a devenit mijlocul principal de exprimare al acestui raport nu numai pentru cuvinte, ci şi pentru propoziţii: de mine (în ce mă priveşte pe mine), de cutare lucru (în ce priveşte cutare lucru), de va veni (în ce priveşte faptul că va veni), de George este om de treabă (în ce priveşte faptul că George este om de treabă), etc. Şi propoziţia a primit la o asemenea construcţie ori forma propoziţiei priucipale, ca în exemplele de mai sus, ori pe acea a propoziţiei suhordinate subiective cu că, şi deca se sfrăşiră acest?* Vor. VII, 3 (primitiv: şi îu ce priveşte faptul că se sfîrşiră acestea). Dela acest înţă-les însă, exprimat priu 'în ce priveşte’, pănă la acel expimat îu lat. de conjuncţia si este numai un pas (compară 'eu mă duc, iar îu ce priveşte că va veui X după făgăduinţa dată, să-i spui să mă aştepte’ cu 'eu mă duc, iar dacă va veni X. etc’). Cînd acest pas a fost tăcut, o ruptură s-a produs în înţălesurile prepoziţiei de: înţălesul de conjuncţie s-a separat din ce în mai mult de acel de prepoziţie, vechea însemnare comună 'în ce priveşte’ s-a perdut şi au rezultat diu uuul şi acelaş cuvînt două forme gramaticale deosebite: de o parte conjuncţia de cu înţălesul de condiţie, iar pe de alta prepoziţia de cu tot felul de înţălesun altele şi care a mai păstrat numai slahe rămăşiţe din vechia însem-uare 'în ce priveşte’, odată atit de» răspîndită. IV 7. ANALOGIA. 23) Cuvintele, după cum am mai spus cu altă ocazie se aşază în grupuri după asămănările ce aU între dîn-sele. Aceste grupuri nu sînt toate tot una de puternic întipărite în minte. Cele mai slah întipărite din toate sînt cuvintele ocazionale, iar cuvintele tip sînt cu atît mai a-dînc înrădăcinate în minte, cu cit sînt pe haza mal multor cuvinte ocazionale formate. Cuvîntul om, de pildă, este mai adînc înfipt în memorie decît cuvîntul dr6pie şi conjuncţia daca mai adînc decît conjuncţia de. Cuvintele cu mai multe nrnie, adecă pe haza a mai multor cuvinte ocazionale formate, sînt totdeauna mai gata, mai apte de a intra în cer- www.dacoromanica.ro 53 cui conştiinţa decît altele şi de mnlteorî se naşte o luptă între dînsele, care ne vin în minte fără ca să fi fost poftite, şi între acele cuvinte, de care avem într-adevăr la nn moment dat trebuinţă. Cuvintele însă, de care avem trebuinţă, pozează numai înaintea noastră ca nişte modeluri, ele din punct de videre al exprimării cunoştinţilor prin graiîl sînt lucruri moarte şi noi trebue să creăm la flecare întrebuinţare ocazionala, după aceste modelun, cnvîntul de care avem trebuinţă. Limba ocazională nu este o reproducere a celei uzuale, aşa ca cum ai trage perdeaua de pe nu tabloii, orîdecîteorî ai vre să-l arăţi privitorilor, ea este o creaţie necoutenit repetată, ori o reproducere neîncetată a tabloului în copii: atîtea copii trebue să faci, cîţi curioşi se prezintă, tabloul tip, oricîte copii vei fi scos depe dîusul, rămîne cnuoscut numai ţie. Cînd cuviutul îusă, de care ai trebuinţă, nu este în de ajuns de luminos ca să lese să i se vadă toate caracterele, cînd tabloul — dacă ni este permis să continuăm, comparaţia de mai sus—nu este destul de luminat ca să-i videm toate trăsăturile, se îutîui-plă că ceia ce nu videm clar în el se complecteazâ cu caractere dela alte cuviute mai clare, ce ni s-aii prezentat în acelaş timp în memoriewaşa dnpăcum lann tabloii văzut în penumbră ai presupune caractere dela alte tablouri ce ar fi expuse alături îutr-o vie lumină. Yoeşti să întrebuinţezi p. II sing. perf. ind. a verbului laud, cuvintul tip lâudds ţi se prezintă în minte nu tocmai limpede, cu mult mai clar din contra ţi se prezintă alături cuvîntul tip al p. III sing. dela acelaş timp lăudă', fiindcă întrebuinţările ocazionale ale acestui din urmă aii fost mai dese; în locul lui a din Inudăs (cum se zicea în vr.), pe care nu-1 vezi destul de lămurit, reproduci pe ă din lăudă', pe care-I simţeşti mai bine, şi dai astfel naştere cuvintului lăudâ's (precum se zice azi), pe care mai înainte nu-1 avuseş în minte. Şi dacă fenomenul acesta se repetă mai des, uiţi cu vremea crfvîntul mai vechitt şi te trezeşti în limbă, fără să vrei, cu un cuvînţ noii, format prin analogie. • 24) Cuvintele tip, care se influinţează astfel unele pe altele, trebuesc să se găsească îu acelaş timp In conşti- www.dacoromanica.ro 54 inţă. Oricît de adine ar fi însă întipărit în minte nu cnvînt, niciodată nn va pnte el oricînd, nepoftit—cnm ni-ain permis să spnnem mai sns—să se introducă în cercnl lnminos al aceleia. O asămănare între cnvinte este condiţia indispensabilă pentru amintirea în acelaş timp a lor, căci asă-mănarea le apropie în grnparea ideală a cnnoştinţilor şi o cnnoştinţă trage totdeanna dnpă sine în aducerea aminte cnnoştinţile cele mai apropiate de dînsa. Cn cit asămăna-rea între cnvinte este mai mare, cn atît mai lesne se reamintesc ele împrennă şi cn atît mal uşor se pot inflninţa analogic nnul pe altnl: formele verbnlnî lăud se inflninţează mal lesne-ele în de ele decît ar inflninţa pe acele ale ver-bnlm fac, substantivele se inflninţează mai lesne între dîn-sele decît ar pnte ave vrenn efect asnpra adiectivelor, şi tot aşa mai departe. Exemplele le vom da dnpă diferitele categorii de cnvinte : nnme, pronume, forme, căutîud a păstră şi ordinea snbeaţegoriilor. Snbstantivele feminine terminate în â şi e la singnlar şi i la plural snnă astăzi baltă—băltsl, bucată—bucă'tsi, ladă—-lăzi, cârte—cârtsi, parte—părtsi, etc. (în vr. baltsi, bucătsi, lăzi, cartsi, partsi, etc. In cnvintele acc. pe antepennltima există încă lnptă între cele donă snnete: lături şi lă turi, dscii şi â'scii, lăcrâtm şi lacrâmi) prin analogia \w.\ pradă—prăzi, sără—sări şi alte cnvinte de acest fel, nnde a dela singn-lar=ea (*preadă, seară), iar adela plural este provenit din e prin alnnecarea snnetnlni (*prezi, seri). Singnră analogia însă a pnţine cnvinte, ca pradă, sară, nn este de ajnns pen-trn a explica inflninţa avntă asnpra nnm grup mnlt mai nnmeros, ca bălţă, bucală, ladă, etc. Pentrn aceia trebne să se fi amestecat şi vrenn alt principin de schimbare, anume acel al clarificării. Mişcarea s-a întins apoi şi asnpra nnuia ori donă snbstantive mascnline, călare—călâ'ri, mădular—■ mudulâ'ri(ori la acest din nrmă pentrncă era şi de genul feminin în vr. ? Gast. Chr. index).—frag nn este o excepţie, pentrncă e mascnlin, var probabil din canză că i este relativ recent: vac=*odce. Bllnditsâ, frumusetsâ sînt plnrale (în vr. blîndftse,fnmm-sftse), care, dnpă prefacerea Ini e final în â prin alnnecarea snnetnlni, ş-aii schimbat numărul prin analogie. www.dacoromanica.ro 55 Prin analogia unor cuvinte ca argă pl. argile—argilla, cătseă pl. cătsile—catella, cordea pl. cordele—*cordella, mia pl. miile—aguella, mâseă pl. mâsile—maxilla, nulă pl. nuiele— uovella, steă pl. stile—stella, sa pl. sile—sella, vitseă pl. vitsile—vitella şi în general a cuvintelor cu suf. -illa, pur-câ pl. pur cile, ponunbeă pl. porumbile, pietrică pl. pietricele, vâlcă pl. vălcile, etc. au căpătat forme de plural in -le substantivele terminate la singular în vocală accentuată: andrea pl. andrele,—vg. nadala ? (Hasdeu Etymolog.), *ba pl. bale—bava C., buclă pl. buccele—turc. bogca, boia pl. botele —turc. boja, basma pl. basmale—turc. basma, curea pl. curile—corrigia, cafea pl. cafele—ngr. (din turc.) •/.*?£?, canapea pl. canapile—ngr. xavaizeţ, cuvuveă pl. cucuvile—ngr. y.sur/.cuSâ'fia, nargileă pl. nargilile — turc. nârgîle, munt. oca pl. ocale—turc. oka, pară pl. parăle—turc. pâra, pafta pl. paftale turc. pafta,perdea pl. perdile—turc. perde, tablă pl. tabldle—turc. tabla, vîntred pl. vintrile—vsl. vgtrilo, za pl. zale—mgr. zăbrea pl. zăbrele—vsl. zabralo, zi pl. zile — dies, etc. Dar analogia a lucrat şi la singularul acestor cuvinte: fiindcă articulat sună argăua, câtsedua, cordeăua, etc. (unde u=ll. vezi pag. 88), apoi suuă şi andreăua, buccăua, basmăiia, etc, şi fiindcă la singular aâ sunat în vr. (şi sună încă dialectal) steăo ori steăuă, Ido ori săitâ, etc., apoi s-a zis şi ziuă, de ex., unde forma de analogie a continuat de a trăi, alături cu cea mai veche zi, chiar dupăce forme ca Steăuă> săitâ s-au perdut on s-aii mai păstrat numai pe a-locurea. Mişcarea s-a continuat apoi asupra adiectivelor, unde aii rezultat formele: grea pl. grile—*grevis, rea pl. vile —rea, mr. (Miklosich Vocal. II, 39 şi Olimp 72) năo pl. nâle— nova. Acelaş lucru s-a petrecut la pronume. Forme ca ia pl. lele—illa, aed pl. acele—ecc-illa aii dat naştere prin analogie la mea pl. mile—mea, ta pl. tăie—tua, sa pl. săle— sua. — Tot analogia explică pentruce la substantive se în-tîlueşte mai des şi mai îndelungat timp forma cu-o ori cu -m la singularul nearticulat, steăo şi steăuă, sdo şi săltă, etc, iar la adiective mai rar şi mai puţin timp (în vr. cu greu se vor întîlni forme ca *reăo saii *reăuâ, greăo sau greăiiâ; astăzi în dr. nu se pominesc, după cît ştiu; numai în mr. D. Olimp, Meglen răo, raită, Meglen grţo. cf. Olimp 72):^ la substantive, în adevăr, formele articulate se întrebuinţează mai des decît la adiective şi aii putut prin urmare ave mai puternică influinţă asupra formelor nearticulate corespunzătoare-uude -o, -u aveaii tendinţa de a căde, deasa întrebuinţare a lui steăiia adecă a făcut să se păstreze mai mult timp steăo şi steăiiu, rara întrebuinţare a lui gr edita a făcut să cadă -o s-au -« din * greăo, *greăiiâ mai degrabă.—In sfîr- www.dacoromanica.ro 56 şît astfel se explică pentru ce pronumele ia, aed, unde a trebuit să existe odată un -o ori -uâ finali, *îăo ori *iâuâ, *acâo ori *acâuă, nu se găsesc nicăiri cu aceste din urmă forme: la dînsele neexistenţa unor forme articulate n-a putut împedeca prin analogie căderea acelor hipotetice terminaţii. Din cele cinci declinări nominale latineşti am moştenit Romînii trei şi din cele şase fonne cazuale latine am moştenit numai cîteuna pentru singular şi una pentru plural. Lui casa corespunde în rom. căsâ sing., câse plur. (la unele substantive din această clasă este la plural terminaţia -i =-e), lui bona bună sing. bune plur.; lui domiuus corespunde domn sing. domni plur., lui bonus bun sing. buni plur. ; lui pars corespunde parte sing. părtsi plur., lui viri-dis vSrde sing. verzi plur. Cărui caz anume latinesc corespunde forma romîueas-că nu este uşor de spus decît în foarte rari înprejurăn: lui om de pildă corespunde sigur homo, dar lui oameni îi corespunde oare nominativul latin ori mai de grabă acuzativul ? Şi aceiaş întrebare se naşte Ia. căsâ, câse, domn, parte, etc. = casa ori casam ? casae ori casas ? dominus ori domi-num ? partem ori parte ? casam pus într-un monument popular oarecare pentru casa nu probează nimic, deoarece m final nu se mai auzea deja de mult şi cele două cazuri, nominativul şi acuzativul, confundîndu-se unul cu altul, casam pentru casa era probabil o scriere la întîmplare din partea unui scriitor care se servea de forme vechi fără ca să le priceapă. In realitate în căsâ, câse, domn, pârte, etc. se ascund tot felul de forme latine. Prin căderea consunantelor finale şi prin confuzia vocalelor neaccentuate s-au confundat în latineşte cazurile unul, cu altul, la deci. I. sing. s-au confundat nom. acuz. ablat., la plur. nom. dat. acuz. ablat.; la deci. II sing. nom. dat. acuz. ablat., la plur. nom. dat. ablat. j la, deci. III sing. gen. dat. acuz. ablat., la plur. nom. plur. nom. casa domno par gen. pase domne parte dat. case domno parte &cuz. casa domno parte abl. casa domno parte case domne parte casaro doninoro partio case domne partebo casa domno parte case domne partebo www.dacoromanica.ro 57 unde e final a putnt tot aşa de bine suna ca i, o final a putut suna ca u, deoarece aceste vocale s-ah confundat în domeniul limbilor romanice şi se confundă îucă unele cu altele,, cînd sînt neaccentuate. De aici pe de o parte contuzia scriitorilor incnlţi la întrebuinţarea formelor clasice: a latus, ab aedem, ab Isem, af balinearium lacum, af Capuam, cum conjugem suam, ante fronte, ob meritis, per qno, in vincu-lis missus, etc. (Diez. Gr.v 411), iar pe de alta tendinţa formelor mai rari de a dispăre înaintea celor mai întrebuinţate : astfel aii dispărut cu puţine resturi genitivele şi dativele singulare, genitivele plurale, dativele şi ablativele plurale -bus. In acest mod a rezultat pentru limbile neolatine o declinare cn o singură formă pentru singular şi una pen-trn plural. Nnmai in vechea franceză şi vechea provensala s-au pastrat la masculinele imparisilabe de declinarea III în -tor şi -o (gen.-onis), la mnlte nnrae proprii de origină barbară, la comparative şi la alte cîteva nnme, două cazuri, unul pentru subiect, reznltat din nominativul latinesc, şi altul pentru toate celelalte raporturi, rezultat din cazurile oblice latine; aceasta e signr şi se mai poate adăogi numai atît ca o coexistenţă a nominativului alături Cn cazul oblic a avnt poate loc în numitele limbi şi la o parte din cuvintele declinării II, precum şi la o parte din femininele declinării III, căci -s, ca semn distinctiv al snbiectului la asemenea cnvinte nu poate fi negreşit o invenţie ă gramaticilor, deoarece se găsesc urme de dînsul chiar în cele mai vechi, monnmente ale literatnrii provensale şi franceze (sec. IX). Analogia a răspîndit apoi pe acest -s al nominativului în vechea franceză şi vechea provensală la tot felnl de cuvinte, care nu-1 moştenise direct din latineşte. Limba romînă, conform cu ceia ce s-a petrecut la celelalte limbi romanice, are şi ea numai cîteo formă la sin-gnlar şi la plural: casă plur. case, domn pl. domni, parte pl. purist. Cu toate acestea la I deci. sing., atunci cînd nn-mele este însoţit de un pronnme la gen. dat., apare alătnn cu -ă o a doua formă -e: acestei casc. A presupune că acest -e ar fi o terminaţie de caz latinească păstrată alături cu cealaltă, de pildă nominativul latiu -a, ori genitivo-da-tivul -e (-â ar fi atunci din acuzativ-ablativul latin eşit), atunci cînd nici limbile franceză şi provensală, cele atît de favorabile declinării cu două caznn, nu prezintă nicio urmă de o asemenea declinare la temele în -a, este lncru atît de greii, încît, numai dupăce vei A încercat zadarnic oricare alt mijloc de explicare, ai pute să-l pui înainte. Lambrior,plin de căzni regim şi snbiect al limbii vechi www.dacoromanica.ro 58 franceze, a presupus (Carte de cit, XI sqcp) în acest -e jie nominativul latin -a şi a dat naştere acelui joc de lanternă magică prin care s-aii ivit tot felul de spectre ale cazului regim şi subiect în fantazia gramaticilor noştri, astfel că a găsi cazuri regim şi subiect trecea drept mare înţălepciune (cele mai multe a descoperit Ioan Nădejde iu Gramatica limbei române, Iaşi 1884). Pentru a-ş susţine preconceputa părere L. a trecut cu viderea multe lucruri şi a descoperit multe legi pripite. -ă neacc. final, de ex., ar proveni din căderea unui -in filial şi din lăsarea în urmă a unei 'răsuflări’ pe nas. Insă aceasta e falş din două motive. de la terminaţiile declinărilor şi conjugărilor a căzut în secuiul III în limba cărturarilor şi încă din secuiul I după Cbr. nu se mai pronunţa de popor, astfel incit răsuflarea pe nas va trebui să o considerăm ca moştenire lăsată de limba latină tuturor limbii lor romanice; şi ne întrebăm în acest caz, cum se face că singură limba romînă, care este foarte puţin favorabilă nazalizării vocalelor, a păstrat cu sfinţenie această moştenire şi a modificat din pricina ei acuzativul altfel decît nominativul, iar limbile franceză şi portugheză, care aii atîtea vocale nazalizate, aii perdut-o fără urmă—pentrucă nicio deosebire, cit de mică, nu se găseşte între nominativ şi acuzativ la temele a, din cele mai vechi timpuri de cînd se scrie în aceste limbi pănă astăzi, cutoatecă nu râmîne îndoială că şi nominativul şi acuzativul latinesc aii contribuit la formarea declinării lor—? Apoi a final neaccentuat, pentru a se preface în ă, n’are de fel trebuinţă de nazalizare, şi regulat sufere această schimbare în următoarele cazuri: a) la 3 p. s. indic, lăudă, b) la 3 p. pl. indic, lăudă, c) la 3 p. s. conjunct, zică, d) la 3 p. pl. conjunct, zică, e) la imperat. lăudă, f) afără=foras, g) însfîrşit la singularul declinării. I casa, masa, etc=casa ori casam ori casă, mensa ori mensam ori mensa etc.—a neacc. latin ar da după L. naştere lui -e în romîueşte: cuvinte—conventa, timpuri—tempora. Insă aceşti -e, -l de la terminaţiile neutrelor silit un simplu product de analogie, provocat de terminaţiile plurale masculine şi feminine ! Tiktin îş dă bine socoteală de greutatea lucrului. »Ma-carcă ştie multele dificultăţi care se opun identificării ro-mîuescnlui căse cu genitivul-dativul latin casae,< dar tot se hotărăşte pentru această identificare din cauză că părerea lui Miklosich ("Vocal. III, 15) cumcă case este provenit din forma articulată vr. căsâeî prin schimbarea lui â neacc., urinat de e, în e, i se pare neadmisibilă din cauza lui păsare, Dunăre, a verbelor de tipul lui hăpăe şi mai ales din cauza www.dacoromanica.ro 59 aceia că Miklosich a trecut cu yiderea că »forma genitivo-dativului singular are loc şi în legături ca unei câse, acestei mSse, pădurii cei dese, etc., unde niciun factor de asimila-ţie nu există şi totuş nu se zice casă, masă, dedsâ. c Zeit. XII, 281. Mai întîitL însă nu este exact că *pâsâre în toată literatura mai veche, de la Vor. începînd,* s-ar fi găsind excluziv întrebuinţat şi că pasere ar fi »o formă etimologică la scriitorii mai noi.< In texturi vechi de tot forma pasere apare (Gast Chr. indice, cf. pag. 28). Apoi pe un cuvînt cu etimologie atît de obscură, ca Dunăre, să te bazezi, este cam periculos. In verbele de tipul lui hdpăe se păstrează â prin analogia celorlalte forme unde ă apare (hopăesc, hopăi, hopăidm, etc.), precum şi mai ales prin principiul clarificării, care face că -âe este simţit ca formă gramaticală cu un anumit înţăles şi prin urmare ţinut în loc în schimbările pentru care ar ave tendinţă prin alunecarea sunetului. In sfîr-şît unei câse, acestei mise, pădurii cei dise sînt producte ale analogiei. Deja în Intr. 68 am dat explicarea următoare, care va reproduce numai în mai multe cuvinte aceia ce s-a spus prea pe scurt acolo. In vr. din sec. XYI se găsesc exemple de genit.-dat. articulat -ă: Sdrâei, strdmdâsâei, zîoei (zio —ziuă), Cip. Princip. 131; acelaş lucru se petrece mr. D. cerâlei (carului) — alb. cerâ, Olimp aii doâmnâ, aii steâuă 70, Meglen ste'ulă (stelei) ==*st(ifiă?ă 26 (însă primaverelu [primăverei] 77) şi in istr. alu case (e=â) 77. Fiindcă însă ă neacc. se preface în e, cînd este urmat de un e neacc. (pag. 28), apoi *câsăei s-a prefăcut în cdseei, *besedrecâei în *besedre-ceei, *gurăeim *gureei, etc. (Miklosich Vocal. III, 15). Apoi, ori că cei doi e s-au contopit (ceia ce nu-i imposibil), ori că -ei (saă-£ei, *vr. şi mr. lei) s-a prefăcut în i (asupra acestui punct Tiktin în Arhiva Iaşi I, 666 sqq.), aii rezultat formele câsei, Hesedrecei, *gurei şi în sfirşit, prin confuzia formelor case, *besedrece, *gure cu pluralul, casei, besedrecii, gurii. Formele neinfluinţate de plural s-ari mai păstrat numai în puţine cuvinte, precum inimei (an. 1691), învătzâtu-rei, muticei (an. 1751), dacă nu vor fi cumva numai nişte neconsecvenţe în scris (la Tiktin 1. c.). Acest fenomen s-a petrecut pretutindeni în dr. de la începutul secolului al XVI încoace, precum şi pe alocurea în mr. (Miklosich Vocal. III, 15). Iar din starea mai veche s-au mai păstrat pănă astăzi numai genitivo-dativele substantivelor terminate- în -ca, vâ-Căi al. cu vacii, Anicâi, etc. Articulul însă nu s-ă întrebuinţat totdeauna, cum se întrebuinţează acum în dr., lanfir-şîtul numelor comune şi numelor proprii feminine. Pe de o parte în multe dialecte* romîneşti chiar astăzi articulul se www.dacoromanica.ro 60 întrebuinţează de preferinţă la început, astfel în istr. alu 6mu (omului), alu âmiri (oamenilor), alu case (casei), alu mulfrele (muierilor), 77, înMeglea lu domnu (gen. domnului), lu frâteli (gen. fratelui), lu stş'iia (stelei), lu mutarea (muierii), 25, Olimp al domnu (domnului), al frate (fratelui), aii doamnă (doamnei), aii steâtiă (stelei), aii adunare (adunării), al Umnu (lemnului), al corpi (corpului), iar pe de alta chiar în vr. se găsesc exemple, ii Săra (Sarei), ii Tamăr (Tama-rei), ei Vineri (Vinerii), ei credintsâ (credintsii), a lor băr-bătsi (bărbaţilor), Intr. 67. Intr-un timp oarecare, nu cu mult înainte de sec. XVI, articulul era aşa de mobil prin urmare, încît se putea pune tot atît de bine la începutul ca şi la sfîrşitul cuvintelor, *ei căsâ şi *cdsâei eraţi tot a-tît de întrebuinţate pe atunci. Cînd s-a schimbat prin alunecarea sunetului *căsâei în cdseei, aii existat o bucată de vreme *ei casă şi cdseei una lingă alta, pănăce forma din urmă a influinţat prin analogie pe cea dintîiii, astfel că a rezultat forma *ei case. Acest *ei case însă forma un membru dintr-o grupă, unde întrati toate pronumele de genitiv-dativ singulare : * acestei casă,* acelei casă, *câ'reicdsâ, * oricărei căsâ, etc., şi, fiind el cel mai întrebuinţat din toate, a transformat prin analogie pe celelalte: dupăce aii existat o bucată de vreme una lingă alta formele * ei case şi *acistei casă, s-a schimbat cu timpul forma a doua, prin analogia celei dintîiii, în acestei case. Şi însfîrşit, dupăce s-a îndeplinit această operaţie la numele în -ă, s-a întins prin analogie şi asupra celor în -e. Dupăce adecă s-a deprins urechea să audă la numele cele atît de numeroase ale declinării întîia, atunci cînd numele este Însoţit de un pronume la genitiv-dativ, o formă identică cu acea a pluralului, a cerut numai decît o asemenea formă identică cu a pluralului şi la numele declinării a treia: dupăce aii existat o bucată de vreme acistei case, mise, inimi, lăzi al. cu * acistei cârte, ■parte, plfngeret moarte, aii transformat prin analogie cele dintîiii, ca mai întrebuinţate, pe cele de al doilea în acestei câ-rtsi, pârtsi, plingeri, moHsi. Terminaţia plur. a neutrelor -or a dat sigur în rouiî-neşte prin alunecarea sunetului -â : *ledmnâ, *frigură, *piip-tură, *timpuru, etc. Prin analogia însă a celorlalte terminaţii de plural, -e şi -i, s-a prefăcut acest -ă în -e şi -iz limne, friguri, -pîipturi, timpuri, etc. (în vr. frigure,. piipture, tlmpure, astfel că se poate ca prin analogie să se fi prefăcut numai -ă în re, iar -i de mai tîrziii să fie un product al Alunecării sunetului). B) www.dacoromanica.ro 61 Analogia este principalul mijloc al derivărilor: după modelul adecă al cuvintelor deja existente, care sînt derivate unele din altele, limba formează altele nouă. După analogia lui cuget (vit. coto, pr. cug), derivat din cugetare, corm'nd (it. sp. comando, pr. coman) din commen-dare, cîstig (it. sp. castigo, pr. chastei) din cîştigare, dor (dolor, ori dolus C. ?) din durere, fugă, considerat ca derivat din fugire, gust, considerat ca derivat din gustare, port (portus, agendi ratio C.) din purtare, schnb (cambium C.) din schimbare, suer—sibilus, considerat ca derivat din şue-rare, teamă (it. tema) din temere, imdâ~(tenda C.) din tindere, trimur (it. tremolo) din tremurare, vâie (it. voglia, pr. voi) considerat ca derivat din voire, zbor (it. volo, sp. vuelo, port. voo, cat. pr. Ir. voi) din zburare, s-aă derivat abur din aburire, auz din auzire, botSz din botezare, bla stern, din blăste-mare, vr. bus (pumn) din buşire, buc din îmbucare, cutrhnur din cutremurare, ducă din ducere, dezvâ’ts din dezvătare, grabă din grăbire, hă’tsuri din înhăţare, turcă din hîrcîire, învâ'ts din învăţare, nălucă din nălucire, moacă şi *moc (astăzi numai în augumentativul mocan=* moc-1—an) din mocnesc, pHic din peticire, pi! ră din pîrîre, răsti’mp din *râstîmpire vsl. rastOpiti, scindi, simts din simţire, toană din tunare, văz din videre, zbucum din zbuciumare. Prin analogia lui argintărie (it. argenteria), derivat din argintar, ferârle (it. ferreria,) din ferar, iconomie, considerat ca derivat din iconom, leşie—* lixia pentru lixia, considerat ca derivat din leş, porcărie (it. porcheria, sp. porqueria, pr. porcăria) din porcar, pâscârie (it. pescheria) din păscar, etc. (-ie=lat.* -ia pentru-'ia) ah rezultat bărbie din barbă, bârbâtsie—bărbat, cersitorie—cerşitor, câ-culie—căciulă, cununie—cunună, doftorie—doftor, domnie— domn, drăcie—drac, fetie—fată, frâtsie frate, găinărie— găinar, împârâtsie—împărat, misâlie—mişăl, omenie—oameni, păstorie—păstor, pietrârie—pietrar, preotsie predt, primărie—primar, sumetsie‘—sumeţ, etc. întrebuinţat la început numai pentru derivări din substantive, acest sufix-le s-a întrebuinţat apoi şi pentru derivări din adiective: betsie—beat, curâtsie—curat, datorie—dator, tărie—tare, trezie—treaz, prin analogia cărora s-a strămutat accentul în cuvintele slavoneşti lăcomie—vsl. lakomiie, mîndrie vsl. modriie, veselie—vsl. veseliie, pecînd din contra podgoriie— vsl. podugoriie, drâzdiie—vsl. drozdiie ş-aă păstrat accentul slavonesc, căci nu le corespundea un adiectiv care să provoace analogia. Apoi din canza multelor cuvinte terminate in -ârie (derivate de la nume în -arius), precum por- www.dacoromanica.ro 62 câr'te, plscărie, etc., s-a considerat -ârie ca sufix derivativ şi s-a dat naştere la cuvinte ca fumărie—fum, getsârie — ghiaţă, zucârie—joc, lupărie—lup, lutârie—lut, mâtăsărle —mătasă, pălărie (* părărie)—păr, stuhârie—stuh, etc. Şi tot astfel cuvinte ca misâlîe al. cu misă, inisella, câ-ctdte, au făcut să se creadă că -lie ar fi un sufix derivativ şi de aici derivate ca curtsulie—carte, măculie—măciucă. In sfîrşit acest -ie, precum şi terminaţiile din cuvinte ca albie—alveus, ârie—area, fimeie—familia, foaie—folia,furie ■—furia, iie—linea, ilia, matSrie—materia, mînie — p-avia, mătanie— n?zdv:’.!x,ploăie—pluvia, sâlbie—salvia, scârpie scor-pio, vie—vinea, aft făcut că cuvinte ca *ăsce—astula, *fune —funis, *fring'e—fimbria, *gingiuă—gingiva, *sâlce—sa-lix, *ung'e—ungula, *grâte—crates (cf. it. grata, sp. grada, port. grade), şi poate *câiiâ să se prefacă în âscie, funie, fringie, gingie, gratie, sălcie, nngie, c6ie. Din cuvinte ca buric—umbilicus, furnică—formica, limbric—lumbricus, mic—mica, pic (onomatop.), spic spica, care arată ceva mic, şi unele aii putut fi considerate ca derivate, formica—forma, umbilicus—*umbulus s-a dezvoltat sufixul deminutival -ic, cu care s-au făcut derivate ca Anica (port. Anica), bunic (sp. bonico), Petricâ (sp. Perico) la Spanioli, Portughezi şi Pornim. La cei dintăitk acest sufix s-a diferenţiat de cel vechiti prin aceia că a rezistat la prefacerea în tonică a lui c: sp. bonico, llanico, menudico, morenico; animalico, asnico, per-rico, abejica, barbica, tixerica; Juanico, Perico, Sanchica ; însă mendigo, amigo, ombligo, hormiga, lechiga, vexiga, postigo;—port. amoricos, bacinica; Anica; însă aiuigo, um-bigo, formiga, etc. La Romîni s-aii născut prin mijlocirea lui substantive, cordicâ — cordea, covâtsicâ—covată, Dom-nîcâ—doamnă, fetică fată, Floricâ—floare, floricică—dorică, frâtsicâ—frate, purcicâ purcea, păsărică—pasăre, rîndunieâ—rîndunea, scînduricâ—scîndură, sur cică—surcea, turturică—turturea, ulcică ulcea, viorica—vioară, vitsicl vitsea,—apoi adiective, suptsiricâ—supţire. Iar din derivatele floricică, purcică s-a considerat c ca aparţinînd sufixului şi a rezultat astfel un noii sufix -cîc, cu care s-a derivat vâlcicâ din vale. In sfîrşit acest sufix -ic a provocat prin analogie strămutarea accentului în cuvinte ca venetic—*venHic, voinic—*v6inic. iurafoc^bură (?), bezmHic—vsl. bezummii, demens, ernătic—iarnă, fluhirâtic—fluture, îndemănătic—îndămină, molâtict— moale, muierâtic—muiere, rosâtic—roş, spulberătic — pulbere, suptsirâtic—supţire, tomnâtic—toamnă, varâtic vară, prin analogia lui lunâtic—lunaticus, sălbatic—silvaticus. www.dacoromanica.ro 63 bulbuc—onomatop. *bulb, mâmucâ—mamă, Măriucâ Mărie, Şte/ânucâ—Ştefan, tdtucă — tată, uituc — uit, prin analogia lui dial. festucă—festuca, dial. lăptucă — lactuca, mâcucâ—vport. massuca, fr. massue, picard machuque, din *matea, dela care deminutivul mateola la Cato r. r. (Diez W.v 208). ^ albeâtsâ — alb, bâtrînedtsâ—bătrîn, dulcdtsâ— dulce, di-mineâtsă—*demîne(fr. demain, it. domine), fmmuseâtsâ—frumos, greâtsâ—greii, gîrnedtsâ—*goruneaţă—gorun (7pouvs;?), mâtredtsâ—mătură^ negredtsâ—negru, ostredtsâ—vsl. ostrd, acutus, sîuedtsâ—sin (cf. Armbrust), tineredtsâ—tînăr, vidtsă —viu, verdedtsâ—verde, prin analogia lui blîndedtsâ—blan-ditia, dial. moledtsâ—mollitia. Din cuvinte ca bâtrînedtsâ, diminedtsâ, etc. s-a născut un nod sufix -nedtsâ: coteneătsâ — cot. După analogia unor cuvinte ca aliăr—*alliolum, câ-priâr — capreolus, căprioară—capreola, fic&r—fetiolus, fi-codră—fetiola, picâr—petiolus, usâr—*ostiolum, la care s-a strămutat accentul prin alunecarea sunetului, s-ail născut derivatele bâtrîiăr—bătrîn, frâtsiâr—frate, huidicodrâ —* huidiţioară, inimioară — inimă, lăcrămioară — lacrămă, linioărâ—linie, mieodră—mia, agnella, pălărioară—pălărie, rosiâr—roş, rotungâr—*rotunzior, sotsiâr—soţ, surioară— soră, ulicoărâ—*uliţioară ; apoi deminutive din deminutive, călusor—căluţ + -ior, câsusddrâ—căsuţă, drăcusâr—drăcuţ, epusodrâ—epuţă,/e2w(întardare)—tirziiî (tardivus), tuMsc (tussio)—tuşă (tussis), umbrise (umbrare) — umbră (umbra), umezise (humido)— umed (humidus), unise (unio)—un (unus), văduvise (viduare)—văduv (viduus), în-vecesc (it. invecchiare, sp. envejecer, port. envelhecer, etc.)— vechiii (vetulus), înveniniz (venenare)—venin (venenum),— la care sufixele -isc şi -iz sînt adeseaon prin analogie introduse la prezentul indicativului, conjunctivului şi imperati- www.dacoromanica.ro 72 yului (după albise, mutsisc, aurise, înflorise, înfrunzise, mu-tsisc, negrise, rărise aii căpătat -isc amârisc, căruntsisc, domnise, etc., şi după verbe ca botiz, baptizo, aii căpătat -iz bâiiz, duuniz, înfrîniz, etc.), şi care att fost considerate ca derivate unele din altele,—s-aiî născut adeverise—adevăr, adîncisc—adine, aiurise—aiurea, îndâiii şi îndoiisc—în două, amî'n—mine (*a mine), asuprise — asupra, surzise—surd, besic—beşică, bocise — voace (on=vocare ?), botsisc — bots, brmcisc—brîncă, car—car, căhdisc—căciulă, cirtisc—carte, cotise—cot, codise — coadă, coiisc—coiii, coruslisc—coraslă, crestiz—creastă, crnzise—crud, cumpănise—cumpănă, cu-râts—curat, datorisc—dator, dogise—doagă, dorise—dor, îndosisc—în dos, destipt—deştept (dispectus), feresc (*afâ-resc) afară, fetise—fată, foiisc—foaie, frăgezise—fraged, împârătsisc — împărat, înnaintiz — înainte, înnapoiz — înapoi, însusisc—însuş, lîncezisc—lînced, lâtsisc — lat, înlătu-riz—în lături, usuriz—uşor, lungise—lung, mi'niu— mî-nie, mărginise—margine, minuniz—minune, muriz—moare, mnltsdmisc—mulţi ani, nimicise—nimic, numise—nume, ostisc — oşti, preotsisc—preot, răcise—răce, rostise — rost, rosisc—roş, rusiniz — -ruşine, sârbezisc—sarbed, însărcin— sarcină, îndesiuliz—îndestul, scortsosiz—scorţos, scutise— scut?, spuzisr—.spuză, stingirisc — stingheriţi, sciopiz— şchiop, timpisc—timp, turtise—turtă, întreisc—în trei, împătrise iu patru, tsărmurisc — ţărmure, uneltise — unealtă, vâriz — vară, vinetsisc — vînât, vorbise — vorbă, zărise — zare. Dela cuvinte ca câculisc, corâslisc s-a luat sufixul -lise pentru hăulisc—onomatop. haii, iar dela altele ca^a-sise, tusisc, s-a luat suf. -sisc pentru cersisc — cer, răguşise— ravus, molisisc—moale. Prin derivarea imediată din cuvinte ouomatopoeice ca bălâlă'u—bâlâlăisc, behehi—behâisc, bîz (cu z sonant, două silabe)—bîzîisc, cir (cu r sonant, două silabe)—cîrîisc, co-vitsâ—covitsâisc, *ciha—eihâise, ciha—cihâisc, cleâfa—cle-fâisc, fos (cu s sonant, două silabe)—fosăisc, hor (cu r son., două silab.)—horâisc, gaga sau gîgî—gîgîisc, gilgil gîl-gîisc, gior (cu r son. două silab.)—giorâisc, hîr (cu r son. două silab.)—hîrîâsc, hu—huisc, huidio—huiduisc, miorlăit— miorlâisc, mâlfa—molfâisc, pulâlde —pâlâlâisc, pliosca —plio-scâisc, pîlpîl—pîlpîisc, pir (cu r son. două silab.)—pîriisc, rântsa—rontsăisc, scelâlă'u—scelălâisc, sfor (cu r son. două silab.)—sforâisc, trâpa—tropăisc, tsîr (cu r son. două silab.)— tsîrîisc, tsîtsî—tsîtsîisc, tsîii—tsîuisc, vîz (cu z son. două silab.)—viziisc, zbîrn (cu n son. două silab.)—■zbîrnîtsc s-aii www.dacoromanica.ro 73 dezvoltat sufixele derivative -â şi -î, prin mijlocirea cărora s-aii derivat din onomatopoeice blehâisc—bleah, bombâesc-— bomb, boncăisc— bone, cobîltsiesc—cobî'lts, hămăisc — ham, hîrcîisc—hîrc, mâcâesc—mac, mormâisc—mor, scîrtsîisc— scîrts, zornââsc—zom, apoi sîcîesc—sic (turcesc), şi s-aii primit verbele străine lehâisc—vsl. liho, abundanter, superflue, dial. nâdfisc—vsl. nadfiati, sperare, confidere, pipăise —vsl. pipaţi, horhuisc—ung. horholni,—iar dela un verb ca gîgUsc s-a luat suf,-gîesc pentru fozgâi.sc din onoma-top. fos. După analogia lui fumeg (fumigare), ferec (it. inferri-care, fr. enferger), încarc (it. caricare, fr. charger), zudec (judicarp), considerate ca derivate prin -ec din car, fum, fier, zude, au rezultat adurmec—urmă, descalec, încalec — cal, descurc, încurc—curea, spumeg—spumă. Un cuvînt ca vî'ntur (it. ventolare)—oînt, ajutat de cuvinte cu sufixul -ulare, precum scutur—*excutulare, spî'n-zur (it. spenzolare, port. pendurar), trimur (tremulare C.), turbur (derivat imediat dela tur bula, care nu mai există în limbă ?), ustur (ustulo), a provocat formaţii analogice ca desfusur, înfâ'sur■—faşă, picur— onomatop. pic, a înlocuit forma mai veche în desprâsur, împrisur—sar (salio) şi a dat forma primitoare pentru un cuvînt străin ca mâ'tur— vsl meto, verro. A doua conjugare latină (tema -e) îş mai păstrase pentru perfect şi participiu numai la puţine verbe sunetul caracteristic: aboleo, deleo, fleo, inoleo, neo, pleo. Formele proprii aceştei conjugări au fost înăduşite la celelalte verbe, pentru aceleaş timpuri, de formele conjugării a treia: au-geo, misceo, ardeo, ferveo, jaceo, placeo, respondeo, rideo, sorbeo, sedeo, tergeo, taceo, torqueo, tondeo, teneo, video. Această a doua conjugare prin urmare a trebuit să fie mai slab întipărită în minte decît celelalte trei, pentrucă pe de o parte mai puţine verbe îl aparţin, iar pe de alta pentru că la aceste verbe chiar formele celorlalte conjugări cău-taii să pătrundă. Astfel se explică pentru ce multe verbe de a doua conjugare aii trecut în rom. la alte conjugări: adăugare şi adăugire—adaugere, ardere — ardere, asâzâre assidere, fiirbere—fervere (arh. fervo, fervit. Georg. Lex.) mulgere—mulgere, mişcare (deja în lat. miscunt, mişcăm, etc. ibid.) răspundere—respondere (deja în lat. respondis, respon-dite, ibid.), rî'dere—ridere (deja în lat. rido, ridunt, lidere, ibid.), sorbire—sorbere (deja in lat. sorbo, sorbis, sorbit, www.dacoromanica.ro 74 sorbitis, sorbamus, sorbere, ibid.), ştergere — extergere (deja în lat. extergo, extergunt, extergatur, extergantur ibid.), Umere — timere, toarcere—torquere, tundere—tondere (deja în lat. tondo, tondunt, tundunt, tondent, ibid.). Formele de prezent, unde se introdusese un -?-, aii apropiat verbe ca morior, patior, rapio de a patra conjugare şi aii provocat trecerea complectă a lor în această din urmă : murire, pătsire, răpire, petsire—petere s-a schimbat supt influinţa perfectului şi a participiilor. Mre—bibere, lăre—lavere au ajuns la starea aceasta numai prin alunecarea sunetului. Forme ca potes, potest, potestis, potui au apropiat acest verb de a doua conjugare, după care se conjugă azi în rom. (deja în lat. potesse, potesset, potebat). Dar analogia nu poate explica îndestulător nişte schimbări ca bocire—vocare (deja în lat. vocitus, ibid.) lucire— lucere, mutare—mollire, surpare—subripere, sculare con-spuere, dârmâre—dirimere, suferire sufferre. La timpurile moştenite din latineşte, prez. imperf. perf. indicativului, prez. pluscaperf. conjunctivului (acest din urmă prefăcut, prin alunecarea înţălesului, în timp de indicativ,), prez. imperativului s-aii făcut schimbări de analogie prin influinţa pe care conjugările ori numerele ori persoanele aii avut-o unele asupra altora. Prez. indic, laud—laudo tac *taco lăuzi *laudis tac—taces lăudă—laudat tâce—tacet lăudă'm—laudamus tăcem tacemus luudătst laudatis tâcâtsi—tacetis lăudă—laudant zic dico zic—dicis zice—dicit zicem—dicimus zicetsi dicitis zic—dicunt Formele mai dese aii schimbat prin rari. P. 1. sing. I şi III conjug, -o a schimbat pe -eo şi -io dela II şi IV conjug, (acâper—cooperio, adăug—adau-geo, ard—ardeo, aiid—audio, dorm—dormio, fierb—ferveo, ies — exeo, Umplu — impleo, torc — torqueo, mîn — maneo, mor — morior, mulg — mulgeo, pier — pereo, plac — placeo, răspund — respondeo, rid — rideo, sar—salio, simt — sen-tio, sorb—sorbeo, săd—sedeo, şterg—extergeo, tac—ta- tac—*tacunt aud—*audo auzi—audis aude—audit auzim—audimus auzit si—auditis aud—*audunt analogie pe cele mai www.dacoromanica.ro 75 ceo, tem—timeo, torc—torqueo, tund—tondeo, tsin—teneo, văd—video, vin—venio, zac—jaceo. Insă dial. auz, mîiu, pieiu, saiti, sîmts, tău, viu,— apoi mise—misceo [unde -sc= -sceo], asă'z—assideo, moiu—mollio, urzise—ordior, ba chiar voiţi—*volio). Apoi influinţa s-a întins şi asupra lui -io dela III conj. (fac—facio, încip— incipio, priUp—percipio, răpise—rapio, scot—excutio, surp—subripio, trie—traicio, — însă pâtsisc—patior, ba chiar dial. puiu—*ponio, spuiu —*exponio). P. 2 sing. II, III, IV conj. -i a schimbat pe *-â dela I conj.—P. B plnr. III, IV conj. -unt a schimbat p. B plur. II conj. -ent.—Aceiaş formă mai deasă -unt, ajutată de p. 1 sing., a provocat dispărerea lui -i- dela 3 p. plur. la verbe ca eţud—audiunt, fac—iaciunt, etc. Imperf. lăudăm—laudabamus tacâm—tacebamus lăudat— laudabas lăudă—laudabat lă udăm—laudabamus lăudătsi—laudabatis lăudau—laudabant zicăm—dicebamus zicăi—dicebas zică—dicebat zicăm—dicebamus zicatsi— dicebatis zicăti—dicebant tâcăi—tacebas tâcă—tacebat tâcăm— tacebamus tăcătsi—tacebatis tâcdu—tacebant auzeam — audiebamus auzeai— audiebas auzea audiebat atizeăm—audiebamus auzeătsi—audiebatis auzeăti—audiebant. P. 2 sig. -< s-a născut prin analogia aceleiaş persoane dela celelalte timpuri, prez. auzi, perf. auzişi,— de undfe xmzeăi în loc de un *auzeăuâ, cum ar fi sunat probabil această formă prin alunecarea sunetului. Tot astfel prin analogia lui -u dela 3 p. plur. a prezentului, aud—audiunt, s-a născut -u la 3 p. plur. a imperfectului, auzeau—audiebant. Perf. Mai întîiii dintre formele perfectului latine (-vi [-ui], -si, -i) cele mai uzitate (-vi [-ui], -si) aii înăduşit cu totul pe cea mai puţin uzitată (-i): aleşii—elegi, aprinşii— apprendi, culeşii—collegi, prinşii—prendi, ascunşii abscondi, atinsă—attigi, băui—bibi, căzut—cecidi, cusut — consui, crezui—credidi, cursii—cucurri, dădui—dedi, făcui—feci, începui—incepi, frînsă—fregi, lăut—lavi, pă-,. trunsii—pertudi, perdui—perdidi, pricepui—percepi, răspunsă—respondi, rupsă—rupi, tunsă—totondi, ucisă—occi-di. Numai fui—fui; în vr. ded, fici, vine (veni), vezi Intr. 105; apoi mr. fitse D., didu, vin, fbtsu Olimp, det Meglen. Şi tot aşa a dispărut -evi: împlui—iniplevi. Apoi la una şi aceiaş conjugare terminaţiile mai rari s-aii schimbat după analogia celor mai dese. Exemplele sînt date după conju- www.dacoromanica.ro 76 gările romîne. I: crăpat—crepui, frecai—friciii, pisai— —pinsi şi pinsui, plecai—plicui, tună'i—tonui. III: apusSi — apposui, cerut—quaesivi, cernui — crevi, crescut — crevi, cunoscut—cognoVi, fierstt—ferbui, pusei—posui, spusii— exposul. IV: acoperii—cooperai, adăugii—adauxi, lucii — luxi, răpii—rapui, sării — salui, simtsîi — sensi, sorbii — sorbui, nri'i—horrui. -ăi (-avi) lăudă' i— laudavi lăudă'si— laudavisti lăudă'—laudavit lâadărăm—laudavimus lâudărătsi—laudavistis lăudă râ—laudaverunt -sei (-si) zisei—dixi zisâsi—dixisti zise dixit ziserăm—diximus zîserâtsi— dixistis ziseră—dixerunt La p. timpuri un Cu toate acestea Stiui—scivi. -ui (-ui) tăcui—tăcui tăcuşi—tacuisti tăcu—tacuit tăcurăm—tacuinius tăcu râtsţ—tacuistis tăcu. râ—tacuerunt -i< (-ivi) . auzii—audivi auzisi— audivisti auzi—audivit auzirăm— audivimus auzîrătsi— audivistis auziră—audiverunt 1. siug. -s-a introdus dela p. 1 sing. ale altor astfel că formele respective sună (nu numai dialectal) şi lăudă"iu, tâcuiu, auziiti, zişii ii. Aceiaş 1 p. sing. şi 2 p. sing. I conj. suuaii în vr. -ăi (-ăiu), -dsi, astfel că -â- este produs prin analogia p. 3.— p. 1 şi 2 pl. sunaăîn vr. lăudâ'm, lăudat; tâcum, tăcut; auzim, auzit; zisem, zîset; care sînt reflexele directe prin alunecarea sunetului ale prototipelor latine. Terminaţiile de astăzi sînt producte de analogie supt înfluinţa p. 3 pl., iar formele vechi se mai păstrează încă dialectal, precum în mr. şi pe alocurea în dr. —p. I sing. -stt avea în vr. (şi azi în mr.) forma-si (-siu), reflex direct prin alunecarea sunetului al formei corespunzătoare latine. Forma de azi a rezultat din analogia lui -â'i, -ii, -ui. In sfirşit accentul în tâciu, tăcuşi, tăcu, zişii, zisisi, este provenit prin analogia lui lâudâ'i, lâudă'si, lăudă’, auzii, auzisi, auzi. Piperi lâudâsem—laudavissemus tăcusem—tacuissemus lăuddsesi— laudavisses lăudase—laudavisset lăudasem—laudavissemus tăcusem—tacuissemus lâudăsetsi laudavissetis tăcusetsi—tacuissetis lăudase—landavissent auzisem— audivissemus auzîsesi— audivisses auzise—audivisset tăcuseşi—tacuisses tăcuse—tacuisset tăcuse tacuissent zisesem—dixissemus zisisesi— dixisses zisise—dixisset 0) www.dacoromanica.ro 77 auzisem—audivissemus zisesem—dixissemus auzisetsi— audivissetis zisâsetsi— dixissetis auzise—audivissent zisese—dixissent P. 2 sing. a căpătat pe al său -t prin analogia p. 2 sing. dela celelalte timpuri (auzi, auziăt, etc.J.—p. X şi 2 plur. sună dial. şi Iduddserâm, lâuddserâtsî, tăcuserăm, tăcuserâtsi, auziserăm, auziserâtsi, ziseserăm, zisSserâtsi, prin analogia formelor corespunzătoare ale perfectului.—Accentul n-are trebuinţă să fie derivat din forme arhaice latine, unde el ar fi stat cu o silabă mai sus : *laudâvissemus, *laudâvis-ses, *laudâvisset, *laudâvissetis, laudâvissent, etc., el a putut foarte bine rezulta prin analogia celorlalte, timpuri, unde accentul stă pe vocala radicalului, ori chiar prin analogia unora din persoanele acestui timp însuş (lâuddsesi— laudavisses, &2«tfase=laudavisset, laudavissent; tâcusesi= tacuisses, tucuse=tacuisset, tacuissent; auzisesi — audivis-ses, auzise—audivisset, audivissent; zisSsesi—dixisses, zi-sâse—dixisset, dixissent). Prez. conjunct, laud—laudo lăuzi—*laudis laude—laudet lăudă'm Iaudamus lâuddtsi— laudatis laude—laudent zic—dico zic—dicis zică—dicat zicem—dicimus zicetsi— dicitis zică—dicant La p. 1 şi 2 sing. şi plur. s’afi introdus formele de indicativ. Forme proprii ale conjunctivului aii rămas prin urmare numai p. 8 sing. şi plur. Pentru dispărerea lui -i-şi -e- din forme ca tacă, audă sînt aceleaş lucruri de observat ca şi Ia prez. indicat., şi de aceia nu ne mai repetăm zadarnic. Imper. lăudă — lauda tac—tace lâudâtsi—laudatis tâcStsi—tacetis tac—*taco tac—taces tacă—*tacat tuUm—tacemus tâcetsi—tacetis tacă—*tacant aud—*audo auzi—audis. audă—*audat auzim—audimus-auzitsi—auditis audă—*audant zi—dic auzi—audi zicetsi — dicitis auzitsi — auditis La plur. s-au introdus formele corespunzătoare ale indicativului. Particip, prez. lăudî'nd—laudando, — tâcfnd — *tacando zict'nd—*dicando, auzind—audiendo Forma conjugării 1 s-a introdus la 2 şi 8 conjug. www.dacoromanica.ro 78 Particip, trec. La conj. 1 (Exemplele după conj. ro-mîne) s-a introdus excluziv forma -ăt (-atus), asâzât—asses-sus, crăpăt—crepitus, dărmăt—diremptus, muiat—moljitus, mişcat—mixtus, surpat—surreptus, tunat — tonitus. La 2 conj. -ut (-utus), băut—bibitus, împlut—impletus, plăcut— placitus, sâzut sessuş, tăcut—tacitus, tsiniit—tentus, văzut —visus, zăcut—*jacitus (cf. jaciturus); însă mas—mansus. La 1 conj. -it (-itus), adăugit—adauctus, acoperit—cooper-tus, bocit—vocatus, pătsit—passus, murit—mortuus, urzit— orsus, răpit—raptus, surit—saltus, simtsit—sensus, venit—ventus; cu toate acestea ştiut—scitus. La conj. 3 -t (-tns) a fost înlocuit (până la slabe resturi) prin -s (-sus) şi -ut, azuns — adjunctus, ţtUs—electus, cules — collectus, intsâUs—intellectus, apus—appositus, dres— directus, atins—attactus, crezut—creditus, cunoscut—cog--notus, făcut—factus, început—inceptus, dus—ductus, gemut — gemitus, împins—impactus, împuns—impunctus, întins— intinctus, lins—linctus, tors—tortus, perdut—perditus, născut—n&tus, păscut — pastus, pltns — planctus, zis — dictus, priceput perceptus, pus—positus, spus—expositus, scris— scriptus, strîns—strictus, tras—tractus, trecut—trajectus, tsusiit—textus, uns—unctus; însă copt—coctus, fiert, fript —frictus, frînt—fractus, rupt—ruptus, supt—suctus, ba chiar înfipt—infixus, spart—sparsus, în vr. fapt (azi făcut), tort (azi tors). Aceste două forme -ut şi -s, alături cu resturile liu -t aii stăpînit apoi excluziv la 3 conj.: aşternut —stratus, cerut—quaesitus, cresciit—cretus. Pţonume. -ne interogativ latinesc, care dintruntîiii pe lingă vorbe care ele înseş arată întrebarea nu se întrebuinţa, începuse a se întrebuinţa dela un timp şi pe lingă acestea: Catull. 8, 15 quaene te manet vita? Hor. S. 2. 3, 295_quoue malo mentem concussa ? etc. Ktihner, Gramm. II, 1005. De aici a eşit twe = quisne. Prin analogie s-a lăţit apoi, în sinul însuş al limbii latine populare, întrebuinţarea acestui -ne la pronumele relative: PI. Epid. 5. 2, 54 quemne hodie per urbem uterque sumus defessi quaerere= pe care l-am căutat azi amîndoi, deam ostenit, prin tîrgP PI. Mii. 13 quemne ego servavi iu campis gorgonidoniis ? etc. ibid. 1004; apoi iu întrebările dezaprobatoare, PI. Mii. 963 egone ut ad te ab libertina esse auderem internuntius, qui ingenuis satis responsare nequeas, quae cupiunt tui ? ibid 1008; în sfîrşit chiar acolo unde nu mai este întrebare, în exclamări, ten asumbolum venire, unctum atque lau-tum a balneis, otiosum ab animo ! Ter. Phorm. 339 ; men obesse, illos prodesse, me obstare, illos obsequi! Enn.; tene www.dacoromanica.ro 79 potissiraum tibi partes istas depoposcisse Cic. R. Am. 34, 95; mene incepto desistere victam uec posse Italia Teucro-rum avertere regem! Verg. Aen. I, 37; mene iliacis oc-cumbere campis non potuisse! Verg. Aen. I, 97. ibid. II, 532. Şi în toate părţile, dacă este un pronume, -ne se lipeşte numai decît de dânsul. Aici trebue căutată originea lui mine, tine, sine româneşti, care se ântâlnesc şi în alte limbi romanice, precum în neapol. mene, tene, sene W. Meyer -Liibke, Ital. G-ramm. 172, şi formele care se mal găsesc citate în acest loc, precum purcene—perchfe, none—no, sini —sei, ene—e, dine—di, mone—mo, tune—tu aii aceiaş origine (deja în lat. tun, tutin Georg. Lex.).—Prin analogia lui hujus, huic, cujus, cui (rom. cui) s-aii dezvoltat deja în vorbirea populară latină formele *illujus, illui, *istujus, *istui, de unde formele romîneşti—şi în general romanice—lui, istui, după analogia cărora s-aii format mai departe altui, cutâ'rui, cărui, nimârui, unui, etc. Supt iufluinţa apoi a lui illui, *istui popularul illae=illi şi istae=isti (pentru toate Georg. Lex.) au devenit *illaei, istaei, de unde romîneştile — şi în general romanicele—iei, istei, după analogia cărora s-aii format apoi ăltei, cută'ret, că’rei, unei.—Prin analogia lui illorum, istorum=rom. lor, istor aii rezultat altor, cută'ror, co!ror, unor, multor. Iar la strămutarea accentului în toate aceste forme, istui—Hstui, altui—*altui, cută’ rut —*cutârui, cărui—* cărui, unui—*unui, istor—*istâr, cută’ror—*cutărâr, căror — *cârâr, unor — *unâr, multor — *multor aii contribuit formele mai întrebuinţate (subiect şi tot felul de complimente circumstanţiale) ista, altul, cutăver câre, unii, multsi, etc. Insă nimârui, din cauză poate că a-sămănarea scheletului faţă cu nimeni este mai mică. Forme. Conjuncţia să, care prin alunecarea înţălesului (pag. 49) a devenit forma tuturor propoziţiilor subordinate unde se întrebuinţează conjunctivul, s-a introdus prin analogie şi la conjunctivul din proposiţiile principale: sâvii— venias. Intre sunete, în afară de scheletul cuvîutului, şi între înţălesurl se stabilesc mai multe legături de asămănare, care fac că atunci, cînd ne vin unele în minte, ne vin şi celelalte. a) Se întîmplă că anumite sunete servesc de obi-ceiu pentru exprimarea unor anumite înţălesun. Dacă s-ar întîmplă de pildă că lucrurile moi şi netede să fie exprimate prin sunetele e, i, l, n, n-am pute să ne gîndim la un lucru moale şi neted (chiar cînd scheletul cnvîntului respectiv ar cuprinde alte sunete), fără ca e, i, l, n să hi se www.dacoromanica.ro 80 prezinte în minte. Şi dacă din contra lucrurile aspre şi tari ar fi de obiceiti exprimate prin o, u, g, r, n-am pute să ne gîndim la un lucru aspru şi tare (chiar cînd scheletul cu-vîntului ar cuprinde alte sunete) fără să ne aducem aminte în acelaş timp de o, u, g, r. Se naşte de aici un fel de legătură necesară între cutare sunet şi cutare înţăles, şi, de pildă—fără ca să avem pretenţia de a fi despoiat dicţionarul romîn din acest punct de videre—între sunetele din cuvîntul lin şi între înţălesul acestui cuvînt avem iluzia unei legături necesare, astfel că sunetele l, i, n parecă prin ele înseş ar exprima idea respectivă, iar între sunetele din cuvîntul aspru şi înţălesul acestui cuvînt se stabileşte o aşa de strînsă legătură, că nu ne-am pute parecă închipui prin s, p, r decît ceva aspru, b) Intre sunet şi înţăles se poate stabili o asămănare din punctul acela de videre că lucrul este în mod natural el însuş producător de acel sunet. Intre sunetele vîz de ex. şi între vîjîitul vîntului există asămănarea aceia că vîMUul cuprinde el însuş—cel puţin aşa simte urechea Rominului—sunetele respective. c) Sunetele pot produce aceleaş simţiri ca şi lucrurile. i de ex. poate produce aceiaş simţire ca şi un lucru mic, o din contra aceiaş simţire ca şi un lucru gros, u ca unul mare, etc. »Un băiat numea un scaun obişnuit laceil, un scaun mare lucul, un scăunaş de păpuşă licil. Pe orice lucru rotund îl numea m: lunii îi zicea mem, unei farfurii mari rotunde mom sati mum, iar stelelor mim. Cînd videa pe tatîso cu o manta mare îmbrăcat, nu-i zicea papa, ci pupu. c Gabelentz, Sprachwiss. 65. Era o limbă a sa proprie, pe care ş-o croia copilul servinduse de sunete care produceau în el simţiri analoage cu acele produse de lucrurile înseş. Rezultă de aici următoarele. Cînd pronunţi un cuvînt, îţi pot veni în minte totdeodată pe de o parte sunetele care stati în legătură cu înţălesul acelui cuvînt, iar pe de altă parte înţălesurile care stau în legătură cu scheletul acelui cuvînt. Şi acum prin analogie ori se schimbă scheletul cu-vîntului ori înţălesul. Yom căuta să dăm cîteva exemple, macarcă nu sîntem siguri de exactitatea lor. Schelet, buhâ—*buâ (bubo, cf. sp. buho, port. bufo); bocâsc—*vocesc (vocare), bahadî'rcâ (prin alunecarea sunetului n-a putut eşi din diferite cuvinte slave ca bogatîrka, bo-hatîrka, pe cari vezi-le în detaliu la Cih. Dict.); basordinâ — *bascadî'nâ, după Şăineanu, Sem.; dehâc—dezgioc; flfus-turdtic—flutur atic \ hots—got?(-ts ar fi prin analogia pluralului produs);lidlandala—alandala (âÂÂa arii âXXa); sfisiu—*ex-fasciare al. cu înfas—infasciare C.; suflec—*sity>/ec(supplico)? www.dacoromanica.ro 81 Inţăles. Sufixul -â'u (mtneâ'u, prostată'u, etc.), dezvoltat de Romîm din cuvinte ungureşti ca hord6, illo", primite imediat supt forma * hord&il, * ilâu ('pag. 24) ş-a căpătat înţălesul răii de astăzi din cauza sunetelor ; sufixul -ohi (-oueus, broscâiii, vulpdiu, etc.) ş-a căpătat înţălesul de ceva mare şi bărbătesc din aceiaş cauză; bălărie—vsl. bîli, her-ba; bozdăce=*bosdace—boş; dihănie—vsl. dîhaniîe, spiritus ; duhoare—vsl. dubă, spiritus; drob (cuvintele slavone, care înseamnă ficat, bucăţică, intestine, vezi-le la Cib. Dict.); halise—vsl. galiti, exsilire; hang—ung. bang, sunet; în-dîrzit vsl. drăză, audax; mi'rsav—vsl. nirfişav, macer. Compară apoi înţălesurile răle pe care tind să le capete cuvinte ca brî'nză, dor, haită, riscă (vesica cu înţălesul cunnus însă deja în lat., de ex. Juven. I. 1, 89), vlzdoăgă, apoi nume proprii ca Margîoăla, Tarsi'tsa, Tasî'ia, Vasî'lca. Faţă cu acestea pune înţălesurile măreţe pe care le-aâ căpătat cuvinte ca buzdugan—turc. bozdagan, măciucă, dalb, tâinic, pală—turc. pala, sabie, apoi nume proprii ca Mirân, de unde se explică pentru ce s-a făcut atita vorbă de Mi-ron Costiu, macarcâ acest cronicar n-are nimic deosebit faţă cu alţi cronicari romîuî, faţă cu ficioru-so Neculaiît Costin de ex., ori faţă cu Neculcea, cărora le-a stricat mult, se vede, că pe unul îl cbema Neculaiu şi pe celalalt Ion. V î) CONTAM1 NAŢIA. 25) Cuvintele care vin în aceiaş timp în minte nu se iufluinţează unele pe altele numai în sensul acela că vorbirea ocazională a unuia se modifică după uzul celuialalt, dupăcum aceasta are loc la analogie. Se poate întîmpla şi aceia că cuvîutul ocazional se produce după ambele modele, astfel că o bucată oarecum ia din imul şi o bucată din celalalt: rezultă atunci o formă mixtă, compusă din elemente rupte dela două deosebite cuvinte tip. Pecînd la analogie, pe baza unei slabe reminiscenţe a cuvîntulul tip a, îţi formezi vorbirea ocazională după modelul mult mai clar al cuvîutului tip b, la coutaininaţie cuvintele tip a şi b sînt tot una de luminoase şi pentru o bucată din vorbirea ocazională te serveşti numai de unul, iar pentru cealaltă bucată numai de celalalt. Fenomenul, de mult observat de gramatici, dar explicat iu diferite chipuri, a fost numit con- www.dacoromanica.ro 82 taminaţie de Paul şi noi păstrăm această numire. Has-deu, cu ocazia discuţiei unui fenomeu, pe care el şi-l explică priu contaminaţi?, dar care este proveuit prin alunecarea suuetului (Cuv. II, 218, 289: lupei ar fi = lupi contaminat cu luci. pag. 26) ;• îş închipueşte că a descoperit el cel întîiâ. acest principiu, pe care-1 numeşte syllexis. Cuv. II, 241: »Dacă noi insistăm atîta asupra syllexei, cauza este că acest important fenomen a scăpat pănă aici cu desăvîrşire din viderea linguiştilor (!)«, şi tăgădueşte ibid. 219 nota că >despre acest interesant fenomen* are să vorbească pe larg în a sa Enciclopediă linguistică, din nefericire pănă astăzi încă neapărută. Aceste descoperiri le făcea Hasden pela 1879 şi deja la 1868 Scbucbardt studiase fenomenul supt numele de »Umprâgung«, care cuprindea între altele şi »o contopire a două cuvinte*, şi explicase de pildă pe aequo sinceraeque animo ca=aequo siucero-que animo-)-aequo animo sincereque (Vocal. III, 844, 351). Cîteodată fenomenul are loc în mod conscient: vorbitorul ştie bine că amestecă două vorbe deosebite şi o face aceasta înadins pentru diferite motive, mai ales pentru a provoca rîsnl: »bine ai venit nepurUle —(nepoate 4- purcele) Creangă an. 46; »dnmneză& sâ-1 iepure* (ierte + iepure) ibid. 94; furluâse (furase -J- luase), ibid. 99. De cele mai multe ori însă este inconscient. Dăm mai întîiu cîteva exemple, unde contaminaţia s-a mărginit la uzul unei singure persoane, ori cel puţin la uzul umil cerc foarte strimt. Miron Costin, 486: »Aşa scrie bronograful leşesc că şi din limbi, apoi şi din iscoade ce avea Leşii la Turci, cum au avut snltau Osman 309,000 de călări,«='Aşa.....că şi din limbi.. la Turci, a& avut.....’+'Aşa scrie brou. leş. şi din limbi cum aii avut...’ Xeuopol, Istor. I, 27: »Se ştie că pe timpul lui ţărmurile pontului euxin eraii pline de colonii grece, pe care fără îndoială că Herodot le-a vizitat. <= 'Se ştie.. pe care fără îndoială Herodot le-a vizitat' + 'Se ştie... pe care nn este îndoială că Herodot le-a vizitat/ 30:»Precum, cînd turnăm apă pe o suprafaţă plană şi lipsită de ridică tun, lichidul se întinde în toate direcţiile şi o acopere, - astfel şi toiurile de popoare nomade, cînd le vi-dem arătate ca ocnpînd o parte dintr-nu şăs saft podiş, putem spune cu siguranţă că întreaga regiune a acelui şăs saii www.dacoromanica.ro 83 podiş este ţara lor, în sensnl adecă, că este cntrierată de ele.«='Precnm, cînd tnrnăm apă.....astfel cînd videm toin- rile de popoare nomade arătate ca ocnpînd o parte dintr-nn şas san podiş, pntemspnne cnsignranţa, etc'.+'Precnm, cînd tnrnăm apă.... astfel şi toiurile de popoare nomade... pntem spnne cn signranţă că ocnpă întreaga reginne a ace-lm şăs sati podiş, în sensnl adecă că o cntrieră'. II, 197: »Aşa "Ungaria, dnpâ stingerea dinastiei arpadiane în 1201 şi şase ani de lnpte civile, se alege de rege pe Carol Ro-bert din Neapole, şi apoi nrmează mai departe cn elecţin-nea pănă la căderea ei snpt Tnrci.«='Aşa Ungaria....... alege de rege...........................................’-f-'Aşa în Ungaria. se alege rege Carol Robert.... şi apoi se nrmează mai departe, etc.' 412: >la moartea Ini a fost multă jale şi plîngere a tntnror locni-torilor ţării, că plîugeati toţi ca dnpă nn părinte al lor, cn-noscînd toţi că i-ati scăpat de mnlt bir şi apăsare.* =la moartea Ini.... cnnoscind toţi că s-ati scăpat de mnlt bine şi apăra,re' ("cnm snnă într-adevăr textnl Ini Ureche, 178, pe care-1 citează XenopolJ+'Ştefan a scăpat ţara de.bir şi a- păsare'. 466: »linia, pe care lnmea creştină nn-i dădea crezare,*—'hnla, pe care.... n-o credea'-j-'hnla, căreia.. nn-i dădea crezare’. IV, 233: »întnnecatele ale dnşmanilor nuel-tiri.«='întnnecatele nneltin ale dnşmanilor’ +'ale dnşmanilor nneltin’. 304: > Constatăm cn mnlţămire că din aceste donă versiuni contrazicătoare trebne mănţinntă pe acea a cronicarnlni,<='...trebne mănţinută acea a cronicarnlni'-|- 'trebue să mănţiuem pe acea a cronicarnlm.’ V, 707: »dnpâ ce se vor nimici pe toţi Ungnrii,<=.... 'se vor nimici toţi Ungnrif-1-...'vor nimici pe toţi Ungnrif. VI, 605: »pe de alta însă ia (Tnrcia,) videa în nnire nnmai decît avenirea la tronnl Romînilor a nnm principe străin, de care aceştia nn vroian cn nicinn preţ şi cn toate stărninţele Franţei, să desfacă chestia nnirei şi neatîrnarea, care în cnrînd imitată de Sîrbia (la Bnlgaria nici se gîndea pe atunci,) ar face pe poartă să piardă şese milioane de snpnşi împrennă cn vaza şi poziţia ei din Enropa.* ='pe de alta însă ia videa în nnire numai decît avenirea la tronnl Romînilor a nnm principe străin, de care Tnrcii nn vroiati să andă cn nicinn preţ, şi cn toate stărninţele Franţei să desfacă chestia n-nirii şi neatîrnarea Tnrcii se teinean de această din nrmă, care în cnrînd imitată de Serbia ar face pe poartă să piardă etc.’-|-'Pe de altă parte însă ia videa în nnire nnmai decît avenirea la tronnl Romînilor a nnui principe străin, pe care aceştia îl vroian cn orice preţ, şi neatîrnarea, care în curînd imitată de Serbia era să facă pe poartă să piardă, etc.* Isp. 16:»îmi trebue pe cineva* ='îmi trebne cineva’ www.dacoromanica.ro 84 +'vreaii pe cineva.’— Cîteva exemple de uz general: deridic = deretic (^directico) + ridic, scdrmîn = *scamîn (squamay)+ scdrpin, Creangă, pov. 247 »la împăratul Roş, care zice cică era un om etc.«='.... zice că .eracică era....’, casi cum = quasi-|-quomodo (cf. quasi aurum igni, sic be-nevolentia fldelis periculo aliquo perspici potest, Kuhner, G-ramm. IIj 964, care idee, după discuţia dela acest loc, se poate exprima identic prin quomodo aurum igni etc. Negreşit, nu este raportul exprimat prin casi cum romînesc, de-cît s-a putut schimba înţălesul prin alunecare, cu atît mai mult că quasi avea şi înţălesul lui casi cum. Cosi ar fi prin urmare = quasi. Prin alunecarea sunetului derivarea a putut ave loc, dar se poate şi ca această conjuncţie să fle= quani sic. Chiar în cazul din urmă însă casi cum a putut proveni prin contaminaţie, deoarece în vr. casi a avut în-ţălesul de casi cum [Vor. 160], iar cum chiar astăzi are acest înţăles : aceasta e cum ar fi un blăstâm dela D-zăii= aceasta e caşi cum ar fi un blăstăm etG.),dupice câ'=după-U -j- vr. dupdcâ' Cip. gram. I, 878. Apoi la întrebuinţarea negaţiei. Pe lîngă fâ'rti: 'fără nicio socoteală’= 'fără vreo socoteală’ -f- 'cu uicio socoteală’, şi tot astfel în mulţime de limbi altele (Vezi ex. la Paul Princ. 139). Mai departe: nu ştie nimeni; pe duşmani nu i-a atăcat, dar nici nu s-a retras ; nu videam încă niciun duşman; nici nu atăca nimeni de ni-căirl; o fire josnică nu înalţă niciodată pe nimeni, nici pe vreun om; nici pe vreo ţară; toate exemple traduse întocmai din limba greacă Muller-Lattmann, Synt. 197, cu care o mare, macarcă fortuită, asămănare are limba roniînă din acest punct de videre.—Următoarele sînt dialectale. Munţii Sucevii, Şez. II, 45: tîmplî'ndumâsq = tîmplîndu-mă + tîiu-plîndu-se. Meglen 77: faţi şi pimintu oacum uomu = 'faţi... cctr uomu’ -{- 'fatsi... cum uomu’. Isp. 4 (muntenizmu): » îl rugaţi să se lese de călătoria aceasta, ca nu care cumvâ să meargă la peirea capului săă.<='ca nu cumva’-I-'care nu cumva’. In sfîrşit unei contaminaţii se datoreşte probabil origina formei munteneşti dela 3 p. plur. pevf. indic, aii lău-datârâ = aii laudat + lăudară. VI e) CREAREA IMEDIATA. 26) Cele dintîiii cuvinte prin care omul a însemnat lucrurile şi raporturile dintre ele aii fost sunete provocate, în mod independent de voinţă, prin acţiunea lucrurilor asupra nervilor care comandează mişcările organeloi* vocale. www.dacoromanica.ro 85 Nu numai nervii simţurilor primesc impresiile naturii, ei primesc numai aceste impresii imediat, mediat ele se comunică şi asupra nervilor motori şi aceştia provoacă în muşclii tot felul de mişcări, dintre care unele, acele ale coardelor vocale, limbii, dinţilor, vălului palatului, sînt producătoare de sunete. Cîud te cufunzi în apă, scoţi sunete fără să vrei; cînd te scapi de o greutate fiizică ori morală, scoţi sunete iarăş; şi astfel cbiar astăzi, cîud omul are atitea experi-enţi acumulate de veacuri şi atîta deprindere, care impune tăcere organelor sale blazate, organele vocale primesc încă multe mişcări involuntare dela lucrurile, cu care simţurile lui vin în contact; cu cît mai mult a trebuit să aibă aceasta loc atunci cînd pentru prima oară simţurile lui observaţi aceste lucruri. Un copil, care exclamă la tot felul de fenomene, care ne lasă răci pe noi işti bătrîm şi care toate i se par lui o minune, ne poate da o slabă idee de aceia ce s-a petrecut pe atunci, pecînd omul pentru prima oară, devenit apt pentru vorbire, a primit impresiile naturii. Oricare alt animal de astăzi, oricît ar fi el de deştept, nu ne poate lumina în această privinţă, căci între inteligenţa lui şi acea a omului primitiv este o neasămănată deosebire. Cumcă acest om primitiv nu s-a deosebit brusc do un alt animal oarecare anterior şi cumcă începuturile de limbă aii durat o imensitate de timp nu interesează chestia noastră, cînd noi rezumăm într-o idee dezvoltarea diutr-un timp ne-sfîrşit. De vei vre să-i zici om acelui om primitiv ori să-l numeşti încă momiţă, pe noi aceasta puţin ne interesează. 27) Mişcările şi sunetele reflexe provocate prin acţiunea lucrurilor asupra nervilor motori sînt, şi prin urmare cu atît mai mult au fost, de două feluri. Unele din aceste sunete n-au nicio asămănare cu lucrurile care le provoacă (cuvinte reflexe), altele samîuă cu dîusele, şi asâmăuarea stă în aceia că lucrurile îuseş sînt provocătoare de asemenea sunete (cuvinte onomatopoeice). Strigăm cînd ne cufundăm în apă, oftăm cînd scăpăm de o greutate, dar între strigăt şi apă, între oftat şi sarcină nu este nicio asămănare. Dar faţă de un clopot care sună ne vine şi nouă — şi nu jiouă atît cît copiilor—de a imita acelaş sunet, www.dacoromanica.ro 86 cînd auzim o muzică ne vine şi nouă să fluerăm, apoi plîu-gem cu cei care plîng, rîdem cu cei care rid, etc. Pănă la ce grad trebue să fi fost dusă această tendinţa de imitare la acel om—ori momiţă, dacă vrei—primitiv, în nervii căruia se reflectaţi foşnitul frunzelor, fiorosul şuerat al şer-pelui, vîjîitul vîntului, murmurul apelor...., cînd noi işti de astăzi nu avem pentru exprimarea aceloraş lucruri decît cuvinte ca foşnit, şuerat, vîjîit, murmur.... imitătoare ale sunetelor produse de lucrurile îuseş! 28) A trebuit un imens timp să treacă la mijloc, pănă cînd sunetele ocazionale produse în organele vocale cele neţinute de niciun frîti, în gura cea care atunci întîiaş dată începea să îngîne primele vorbe, afi dat naştere la cuvinte tip puternic împlîutate în minte, şi a trebuit o constituţie fizică foarte asămănătoare, precum are ea loc numai în cercuri strimte ale unor comunităţi puţin numeroase, pentruca la un timp să se trezească o sumă oarecare de oameni ex-clamîiid în acelaş fel, imitînd sunetele lucrurilor în acelaş fel. Dar în acel moment, cînd pentru acea sumă de individe aii existat aceleaş sunete tip provocate de aceleaş lucruri, s-a născut limba: uu sunet devenise un simbol înţăles de toţi al unui lucru. Şi care va fi fost acest lucru ? Un lucru? Un raport? Ori poate deja două lucruri legate îutr-un raport? Cel dintîiii ah înţăles de toţi a însemnat durerea? ori durerea ca atribut al persoanei ? ori poate numai acest raport de atribut? Aceste sîut întrebări care cu cauzele care provoacă transformările limbilor n-aii a face întru nimic şi ies prin urmare din cadrul cercetărilor noastre. 29) Indatăce s-aii fixat cele dintîiii cuvinte tip, principiile provocătoare de schimbări aii pus stăpînire pe dîn-sele, şi alunecarea sunetului, alunecarea îuţălesului, analogia, coutaminaţia, ca să nu vorbim decît de cele studiate pănă acum, aii lucrat asupra materialului primitv aşa de puternic, incit pe de o parte materialul limbii s-a mărit prin mijlocirea lor nemăsurat de mult, iar pe de alta fou-dul primitiv s-a schimbat pănă în gradul de a nu-1 mai pute recunoaşte. Cu toate acestea vechea forţa tot a conT tinuat de a trăi, dar a devenit din ce era la început, u- www.dacoromanica.ro 87 nica producătoare a limbii—un principiu numai alatun cu celelalte. încătuşată de un material bogat, lăsat moştenire dela o generaţie la alta, şi de multele cauze schimbătoare care lucrează asupra aceluia, tendinţa primitivă de a produce sunete reflexe prin contactul naturii şi de a imita prin sunete această natură mal persistă numai slab, dar tot persistă, şi pe dinsa o numim noi creare imediată (Paul o numeşte Urschopfung). Asemenea cuvinte imediat create sînt interjecţiile, care se deosebesc dela un popor la altul, şi cînd samînă nu trebuesc puse numai decît pe socoteala vreunui împrumut ori a vreunei moşteniri dela o limbă comună. Ele sînt cuvinte, unele reflexe, altele onomatopoeice, aforme, care adecă cu una şi aceiaş formă fac serviciul de tot felul de membre ale propoziţiei. Sînt nişte cuvinte prin urmare în totul aualoage celor dintîiti creări imediate, depecînd omul îş înjgheba vorbirea pentru îutîiaş dată. Limba romînă are şi ia interjecţii în de ajuns şi destul de cunoscute pentru a nu mai fi trebuinţă de a cita dintr-însele. Asemenea cuvinte imediat create sînt însă şi următoarele, onomatopoeice, pe care le cităm cit maii multe, pentrucă sînt mai puţin prezente în memoria fiecărua: aht, bâlâlâisc, bănănfiisc, behâisc, bîlbîisc, bîsbîisc, bîzîisc, boz-bâisc, blehâisc, bliotocârisc, bolborâsisc, bombănise, bondar, bubuisc, boncăluisc, burtă, burduf, boscorodise, bruftuisc, buf nise, buhnisc, buhăiţi? bîiguisc, bulbuc, cîrîisc, coără, croncănise, cîrcîisc, citcâisc, cotcodocisc, cicotisc, chtiso, clefâisc, co-vitsâisc, cledmpâ, clăntsă, clăntsănisc, clocise, cloncânisc, clds-câ, croncănesc, clonts, clodntsâ, crisc, cihâisc, coc, cocăn, co-câlâ'u, cocîrlăn, cocină, cocinii, cocnisc, corsâisc, cupisc, dondănise, dîrdîisc, dîrdălâ, drângânisc, duduisc, duruisc, dur-duisc, diirât, dilrdâ, dîrîisc, diră ?, ftlfîisc, flrtsîisc, fltsîisc, fisîisc, fisîisc, fozgâisc, fosăisc, fosnisc, fleoăncâ, fleoncânisc, Heoârtsâ, fleorcăisc, flescâisc, Jleoscâisc, forfotise, fomf, fom-fdisc, fiu ev, giorăisc, grohâisc, gilgîisc, hîrîisc, horâisc, hor-câisc, hămâisc, hîrcîisc, hî'rcâ, hâts, hîtsîisc, hâulisc, hâhot, hohotise, “hop, hopâisc, huet, huisc, huiduisc, hurduc, huhuriz, icnise, îmbufniz, înhâ'ts, însfăc, lincisc, molfâisc, mâcâisc, niî'tsâ, miorlăisc, molfâisc, mormâisc, niorcăisc, orâcâisc, oftiz, oli-căisc, plescăisc, pisică, pocnise, pîlpîisc, pîrtsdg, rontsâisc, sfîrc, scrîsnisc, scîrtsiu, scelălăisc, spîrcuisc, strop, stropise, sturlubătic, sforâisc, tătâ, troncânisc, tropăisc, trâpot, tuflisc, tsip, tsipet, tsîrîisc, tsîfră, tsurhiiii, tsurtsur, tsî'tsâ, tsftsîiu, ruisc, viiet, vVjitii, zbirnitu, zburd, zvicnisc, zomăisc, zvîrl. www.dacoromanica.ro 88 Toate aceste cuvinte aii primit de odată, deja dela crearea lor, forma cuviutelor deja existente în limbă şi sufixele -isc, -luiu.... terminaţiile de mod, timp, număr, persoană, sînt tot producte nu ale creării imediate, ci căpătete prin analogie. Intr-un cuvînt ca tropăisc numai tropa- este creat imediat, -isc exista deja de mult. Un asemenea cuvînt prin urmare nu este în totul analog celor dintîiii creări imediate, depecînd omul îş crea vorbirea pentru întîiaş dată. In el numai o parte, anume acea care exprimă lucrul, se datoreşte invenţiei noastre, restul, care exprimă raportul dintre lucrun, este împrumutat dela materialul deja existent în limbă. VII £) IZOLAREA. 80) Vorbirea ocazională este o necontenită reproducere a cuvintelor tip. Prin alunecarea sunetului, alunecarea înţălesului, analogie, contaminaţie, imediata creare, ea se îndepărtează însă tot piai mult de dînsele şi neîncetat rădăcini pentru nouă cuvinte tip apar, nouă uzuri ies la iveală în locul celor vechi, iar aceste din urmă dispar treptat din memorie pănă în gradul de a fi cu desăvîrşire uitate. Fiindcă însă schimbarea are loc numai încetul cu încetul, apoi totdeauna, alături cu vorbirea cea în vigoare, o parte din cea trecută tot mai duce o viaţă slăbănoagă, aşa dupăcum seva în o plantă pe jumătate uscată tot mai circulă încă. Aceste cuvinte tip vechi, ameninţate de azi pe mine cu peirea, aii rămas singure, izolate, fără legături cu altele. Cîteodată, mai rareori, diferite cauze le insuflă o nouă putere, astfel că pot lupta contra totalei ruiiu cu altele mult mai tinere; de cele mai multe ori însă sînt supuse prin izolarea lor la toată furia alunecării sunetului ori alunecării înţălesului. Cînd un cuvînt face parte dintr-un grup numeros, analogia—care de altfel prin ea însăş este producătoare de aşa de mari schimbări—se opune la desfăşurarea fără friu a energiei celor două principii pomenite, cuvîntul nu vine niciodată izolat în minte, ci totdeauna însoţit de un bogat cortegiu de neamuri (dacă ne este permis să vorbim astfel), care impiedică o prea mare www.dacoromanica.ro 89- schimbare. Cînd însă cuvîntul este singur, nesprijinit de nimeni, alunecarea sunetului şi înţălesului face din el ce vrea. Şi astfel izolarea devine un prineipiu al transformării limbii. Toate infinitivele aii perdut în romîueşte, dela al XVII-le secul încoace, terminaţia -re: lăudare, tăcere, zicere, auzire etc. aii făcut loc lui lăuda, tăce, zice, auzi; câtăre însă a continuat de a trăi supt forma raportului de scop *a câtăre, dar izolat, cum era el, n-a putut rezista puterii de transformare a alunecării înţălesului, care l-a dus în aşa de scurt timp foarte departe de punctul unde se afla altă dată, şi cu greii numai găseşte cineva strinsa înrudire de odinioară între dînsul şi între infinitivul a căta. Schimbarea înţălesului l-a vîrît apoi în grupa substantivelor şi analogic i-a schimbat forma: a s-a considerat ca un articul, câtăre a primit forma genitivului şi a rezultat astfel acătării. 81) Iar schimbarea din cauza izolării are loc şi la cîte un cuvînt, ca în exemplul de mai sus, şi la mai multe cuvinte de odată, puse într-un raport oarecare unele faţă cu altele, aputerefi (»Mergea fără nicio tocmeală, fără străji aputerehi.t Miron Costin. I, 460), deaputereai.fi = a putere fi, unde a=ad şi putere este infinitivul cu forma veche. Izolat laţă cu celelalte infinitive, putere ş-a perdut înţă-lesul de infinitiv şi, transformat prin alunecarea sunetului în puterea, s-a considerat ca un substantiv articulat. In urmă, fiindcă nu se mai putea da de capătul acestui curioz substantiv articulat şi precedat de prepoziţie, s-a dat frîu liber alunecării sunetului de a-i provoca la sfîrşit un -i e-pitetic. 82) Alt soiu de izolare are loc atunci cînd un cuvînt, ori din cauza schimbărilor pe care el le sufere, ori din cauza acelor suferite de celelalte cuvinte din grupul său, îş pierde înrudirea cu aceste din urmă aşa de mult, încît, du-păce a stat o bucată de vreme în suspensie şi izolare, se alipeşte la un grup, cu care samînă pumai după schelet şi cu care n-a avut altă dată nicio legătură. Multsâmesc= *multsânhcj multsi ani (adecă zic cuiva 'mulţi ani să trăeştî’ ori 'la mulţi ani !’). De la o vreme g-a izolat *multsânhc de multsi ani şi s-a alipit de grupul din care face cuvîntul www.dacoromanica.ro 90 mulUîme parte, cu care la început n-avea nicio legătură. De aici schimbarea din multsdnâsc în multsăinesc prin analogie şi în acelaş timp o strhntare a conţinutului aşa de mare, incit cu greii mai descopere cineva astăzi origina cuvîntu-liu, macarcă nu este aşa de veche. Ori se poate întimpla că cuvîntul se izolează din cauză că celelalte din grupul săii aii dispărut. Hultuiâlâ =fm-tuîdlă care se aude încă dialectal. Din cauză că verbul fulcio şi alte formaţii ale acestui verb aii dispărut din rom., cuvîntul fultuiâlâ ori furtuîâlă s-a alipit de grupul lui hultuesc, hultdânâ, etc., cu care n-avea la început nicio legătură. De aici schimbarea formei în hultuiâlâ şi a înţălesuluî pănă în gradul de a dis-păre din el idea de sprijin. 88) In sfîrşit izolarea mai are loc şi în acel mod că se introduc în limbă cuvinte străine de acelea, care din punct de videre al scheletului şi al înţălesuluî nu samînă cu niciunul din cuvintele de baştină. Limba le primeşte atunci, cum se întîmplă, într-o grupă oarecare şi analogia le acomodează aceştei grupe, oricît de violente schimbări ar trebui să fie făcute pentru acest scop. Franc-maţon de ex. a stat în limba romînească, cînd întîiaş dată a fost primit de dînsa, ca ceva cu totul străin, fără nicio legătură cu celelalte cuvinte, pănă cînd s-a alipit de grupul lui fdrmec şi analogia l-a prefăcut apoi, pentru a-1 apropia mai tare de acest grup, mfarmazân. Dupăcum se vede deja din exemplele citate, principiul care-ş exercită toată influinţa la cele două din urmă feluri de izolare este analogia. 34) Mersul transformărilor la izolările de supt § 30 şi 31 este următorul. Cuvîntul îş păstrează întîiu, cu toată violenţa schimbării, o bună parte din înţălesul săii de mai înainte; după aceia însă mai păstrează numai înţălesul raportului în care se găsea—şi acela încă modificat—şi devine o formă gramaticală. De obiceiii o asemenea prefacere din cuvînt în formă are loc la cazul însemnat supt § 31, cînd adecă mai multe cuvinte, care se află intr-un raport oarecare unele faţă cu altele, se izolează. Asemenea www.dacoromanica.ro 91 cuvinte la un loc izolate se numesc compuse cînd din diferitele înţălesun ale lor rezultă unul singur: voiulaiidâ are astăzi un singur îuţăles, simbolizează adecă un singur lucru din natură, lăuddrea. Cînd, cu toată schimbarea, cuvintele îş păstrează flecare înţălesul săii, n-are loc un cuvînt compus, ci un idiotizmu, o zicatoare: fătâ-măre Insfîrşitla cu vin tul compus două lucruri se pot întîmpla: ori înţălesul unic este acel al unuia singur din membrele compusului, ca în vomlâudâ, unde înţălesul unic final este acel de lăudâre, şi atunci celalalt, ori celelalte cuvinte devin forme gramaticale (ca în cazul de faţă, unde voiil arată numai un raport de timp), — ori înţălesul unic rezultă din contopirea diferitelor înţălesun ale diferitelor membre ale compusului, făcută pănă la aşa grad, incit nu se mai pot deosebi înţălesurile vechi unul de altul, dupăcum se poate observa acest lucru la mi compus ca nebun, unde nici din înţălesul vechii! al lui ne- nici din acel al lm -bun n-a mai rămas nimic aparte, ci din cele două a rezultat unul singur şi altul totodată. Compusele, ca şi formele gramaticale bazate pe dîn-sele, odată născute prin izolare, se înmulţesc prin analogie, şi nu este prin urmare de trebuinţă ca la baza fiecărui compus să fie o izolare. In ţ>tXcy.aXo; de ex. şîXo? şi y.aXs; n-aii ajuns poate în starea actuală prin izolarea treptată a celor două membre ale compusului: se poate ca deadreptul să se fi născut acest cuvînt priu analogia altora—prin izolare născute acelea—precum ar fi poate ®iXâtfsc?, ţ>iXs5o?o;. Şi vohi-discutd este sigur un product al analogiei, căci forma voiu s-a născut prin izolare la fondul cel mai vechii! de verbe romîneşti, iar toate celelalte verbe, cîte aii intrat în limbă, ori prin derivare ori prin împrumut, de atuuci, au primit forma fnturului priu analogie. so, si) yom fliscuta la un loc aceste două feluri de izolare şi vom împărţi materia după categoriile gramaticale. Complimente circumstanţiale izolate, uuele nume, altele pronume, sînt aşa numitele adverbe. Limba romînă a primit multe moştenire: abia vix ?, asd—sic, ati't—tantum, bine—beue, cum—quomodo, cântra—contra, cit — quantum, www.dacoromanica.ro 92 cfnd—quando, idcâ — ecce (nu însă clasicul ecce, ci popularele eccuin, eccam, eccos, eccas, ecca); teri—heri, mai—ma-gis, nu'ne—mane, multum, nu—non, unde—unde, Sos—deorsum, apoi sufixul adverbial -e, care a servit pentru formareş, analogică a o mulţime de advePBe nouă dela adiective în -esc, bârbâteSte, copilăreşte, domneşte, împărăteşte, îngereşte, întsâleptseSte, mniereste, nebuneşte, etc., apoi/oor-te—forte. Pe socoteala moştenirii şi analogiei trebue pusă şi formarea de adverbe prin întrebuinţarea adiectivului fără prepoziţie ca compliment circumstanţial de mod, curat, fru-mâs, Msne, unt, etc. Cele mai multe adverbe însă le-a dezvoltat limba ro-mînă priil izolare. Mai intîiă sînt de observat adverbele rezultate prin compunerea adverbelor latine (raportul care a existat la în-r ceput între membrele compusului nu este totdeauna lesne de constatat şi nici nil merită osteneala de a fi scos la iveală): aici ad-fhic+ce, acolâşiacâlo—ecce (nu însă clasicul, ci popularele eccum, eccam, eccos, eccas, ecca)-|-illuc, acoled şi acâlea—ecce-|-illac, a/ara—ad-|-foras, aiurea—a-lio+re (luat prin analogie dela pururea, pretutînderea), a-prodpe ad+prope, apoi—ad-)-post, atunc—ad+tunc+ce, acnm(vr. şi dial. armii)—ecce-j-modo (ori mai bine ac+modo?), acuS—acum+sic, alaltăieri = cealaltă ien, camat şi cam— quammagis, âricind—voles+quando, cftmai—quantum+ma-gis, cîtcoled—quantum+ecce+illac, cîtpeU—quantum-|-per-|-quid, CMmcMm(Isp.34)—quonlodo-|-quomodo, cîndvd—quando +vă (vuit), vr. mr. decindea—de+hic+inde (de dincolo), deasupra—de+ad + supra, dedesupt—de -i-de—(- subtus, dcunde— de-|-unde, deundevd — de+unde+va(vuit), desus — de+sur-sum, dezis de+deorsum, aî’ncdntm—de+in+contra, demult de+multum, ic—hic-|-ce, înnuntru—in+intro, împreună-— in-f-per-|-una, încotrd in+contra+ubi, încotrova—in+con-tra-(-ubi+va (vuit), încoace—in+ecce+bac-fce, însus—in +sursum, înzâs—in-|- deorsum, înnaînte—in+ante, nicdecum neque+de+quomodo, nicctnd—neque+quando,nicâiurea —nec+alio-t-re, niccacum—neque+quam-|-quomodo, numai —non-f-magig, oriunde—voles+unde, oareunde—volet+un-de, orideunde—voles+de+unde, oricî'nd—voles+cînd, oare-cfnd—volet+cînd, âriSicum—voles+sic+quomodo,pănăcî'nd — paene+quando, pânâunde—paene+unde, pâimîni—post -f-mane, SimaiSi—sic+magis-l-sic,totdeauna—totum^-de+u-na, undeva—unde+va (vuit); la care se adaug compuse mai nouă ca (cu de) : dincolo şi dincâlo, dinctndîncind, din-toace şi dincoace, denainte, dinnainte, deaie, deacâlo şi dea-col6, deacâlea şi deacoled, deaprodpe, denicăiuri, deaiurea, de- 7) www.dacoromanica.ro 93 demult; (cu în) f înnapâi, încolo şi încolâ; (cu mut): maiapâi, maiîncâlo şi maîincolo ; (cu pană) : pânacâlo şi pânacolâ, pâ-naic, pânatiinc, pânacum, etc. Apoi acele provenite prin izolarea unui cuvînt in sinul însuş al limbii romîue. Astfel s-au izolat nume: deazuns şi deazuns — de+a-juus 5 înadevă')—în-(-adevăr ; an—annus ; ăntsârts—annus 4-tertius; peapucdte şi peapucdte—pe-(-apucate ; cudeamă-runtul—cum+de+minutus ; binedebine — bene+de+bene ; deacurmezisul—de-j-ad-f-curmezişul; acâtâ'rei—ad+cătare ; acăsâ—ad-(-casa; curlnd—currendo; încurind—in-j-curren-do; încât—in-|-calles (acest adverb mai sună şi încdlea. Inţălesul primitiv, pecind izolarea nu avuse îucă loc, era de în treacăt, cf. in itinere. In cele două adverbe avem izolate singularul calea numai după înţăles, iar pluralul cai şi după înţăles şi după formă, căci astăzi sună—analogic — căi); cucdle; fârăcdle; deactodra—de+ad+cbioara ; cu-cluita—cum-j-chiuita (participiu fem. dela chiuesc) ; peciri-pie Isp. 135 — per+ciripie (subst. dela ciripesc. Asta înseamnă 'ca şi cum ţi-ar ciripi [cînta, spune] .cineva’, adecă la sigur); acasă—ad-f-casa; dar—clarum; cînecînSste—cî-ne+cîneşte (el însuş un adverb); deancâldrele — de+ad-1-in-|-călare-|-le (articulul); dincaleafărâ—de-t-in+cale-t-a-fară; deadreăpta—de+ad+directa; deadrâptul de-}-ad-(-directum ; îndătâ—in-(-data ; odată—una-(-data ; deodată— de-f una-(-data, cîteodătâ—quantae-|-una-|-data ; nicodătâ— neque+una-l-data (dată este un participiu substantivat) ; diinineâtsâ (substantiv derivat prin -icius dela compusul *de-mXne—de+mane); ziua—dies (articulat. Articulul, afară de cazurile care ne-aă părut mai curioaze* nu l-am mal însemnat zădarnic în părţile constitutive ale izolărilor); astăzi şi azi—ista+dies ; dâunăzi—de-t-una+dies ; dizdimi-nedtsâ—de-(-dies-(-de-j-dimineaţă ; dupameâzâ—de+post-f-ad-}-media-(-dies; deamedzâ—de-}-ad-j-media-(-dies; adică— ad+dica (cuvîntul dicâ nu este direct dica, ci adverbul este mai vechiu şi din adverb a rezultat apoi substantivul liber, de unde adverbul mai nou ladicâ); ades — ad+densum; doară—dolet (adverbe rezultate din verbe vom vide şi mai la vale. In cazul de faţă mersul schimbării a fost următorul. Mai întîiu dolet, întrebuinţat impersonal [cf. dolet mihi quod stomacharis, dolebit mihi si, G-eorg. Wort.] a însemnat 'este părere de răh’, apoi 'este lucru greu’ şl prin urmare 'mare lucru să fie să se întîmple’=cfoar: 'doar să moară’='mare lucru să fie să moară'. Dar dacă e mare lucru să moară, apoi dacă va muri, numai atunci se va pute întîmpla ce dorim, de unde a rezultat celalalt înţăles al www.dacoromanica.ro 94 lui (Zoar=numai: 'doar să moarâ’='numai dacă va muri’); fdtsă—facies; înfdtsâ—in+facies ; dinfdtsâ—de+in+fa-cies; pefdtsâ— per+facies; astfel — iste+fel; âltfel—al-ter + fel; fuga-^-fuga; împresur — in+per+gyrus ; i'ncâ •^hanc (adecă banc hor am); bunăoară—bona+hora; dinioâ-rea—de+una+hora; adinioărea şi adîneăurea — ad+de+ una+hora; odinioărâ—una+de+una+horâ; uneâri—unae +horae ; dial. aâri—ad+horae; alteâri şi alteori—alterae -j-horae ; ^îir?m--per+horae (acest cuvînt sună şi părut-ea şi vr. pururilea. -le este articulul plural, iar -a din pururea şi pururilea este epitetic, provenit prin alunecarea sunetului din -î [= -e] neacc. final. Astfel, prin alunecarea sunetului, iar nu prin compunerea cumva cu vreun -a=hac, tre-bue explicată această terminaţie din cuvinte ca aica, atunca, aitireă, asemenea, aşişderea, altminterea, acusa, alâ'turea, a-lâcurea, acuma, asâ, abia; doilea, treilea, patrulea, mita, tsiia ; cd'ruia, uneia, nimenea; infinitivele vr. muncirea, tăiăreâ; chiar acesta, acela, multora. Toate aceste cuvinte sînt de acel fel că izolarea lor a permis alunecării sunetului toată comoditatea posibilă, cine n-a putut deveni ci nea din cauză că întreaga mulţime a numelor de a treia declinare şi conştiinţa de -e ca de un semn al singularului acestor nume era piedecă, locuri n-a devenit locnrea din aceiaş eauză, izolatele asSmene şi aUcure şi celelalte însă aii lăsat liber curs alunecării sunetului şi apoi dela un adverb ca asemenea a putut -a trece prin analogie la adiectivul corespunzător, care Sună şi el în adevăr asemenea. Pentru ce nu se zice dulca însă şi pentru ce atîtea aparente excepţii există ? A răspunde la asemenea întrebări înseamnă a cunoaşte toate secretele limbii şi noi n-avem această pretenţie.—In ce priveşte cuvîntul pdruri, derivarea lui din per horas din punct de videre al înţălesului nu prezintă nicio dificultate, iar din punct de videre al formei avem de observat că per, accentuat ori neaccentuat, a putut da naştere liu pir saujidr, care apoi s-a putut preface prin asimilaţie cătră « din silaba următoare în pur, cf. pâr pirus şi pilus, apoi pag. 29. Cu atît mai mult a putut ave loc schimbarea, cucît per în per horas eraizolat şi nu era nicio stavilă casă apuce iu dezvoltarea sa alt drum decît acel, pe care l-a apucat de altfel prepositia per=pe); înadins—in+ad+ipsum; endina-dinsul cum + de+in-t-ad+ipsum-)-illum; ală'turi ad-Ha-tera; delâ'turi—de+lateră; înWturi—in+latera; dealdtul — de+ad-f latus; deahmgul de-f ad+longps ; peaUcurea şi pealdcurea per+ad+loca ; locului—dativul articulat dela lor-, peam'nele—per-j-ad+manus; deamiutine—de-t-ad+mi-nune; altmintrelea altera+mente (-/e este articulul şi -a www.dacoromanica.ro 95 epitetic); aminte—ad+mens ; îndămî’nâ—in+de+manuS ; penemîncăte—per+ne+mîncate (particip, plur. dela mînînc); demînecdte—de+mînecate (particip, plur. dela mînec); astâ-nodpteşiasnoăpte—ista+nox; anevâte—ad-(-nevoie; noaptea— nox; departe—de+pars; deoparte—de-funa+pars; dede-pdrtc — de-j-de+pars ; deaputereaifi (vezi maî sus); poate— potest; pârcâ—paret-j-quod; înpetsit—in+peţit; derâmds —de+rămas; pretutindeni şi pretutîndenen—per+tota+in-de-j-res (pretutindenea—*pretidlnderea [căci exemplele de acest tel din vr. se întîlnesc numai în texturi cu rotacismu], în care r s-a prefăcut în n supt influinta lui n din inde. Dela aceşti -ne şi -re =■ res, hora, din cuvinte ca purure, pretutindene aă rezultat acei -ne şi -re care s-au lăţit prin analogie la cuvinte ca aiurea, dial. atuncinea); aşişderea— et (saă ac)-(-sic-|-ce-l-de-l-re (acest adverb va fi însemnat prin urmare întîitt, dacă etimologia noastră este justă, 'şi aşa cu lucrul’. Asupra lui asls = et sicce cf. mr. acsitse, acsitsine, acsâ'tsâ, Olimp, Meglen); dial. delarfnd Isp. 18 (în celalalt rînd)—de-j-la-(-rînd; pesemne—per-f signa; dea-sti’nga—de-(-ad-(-stînga; săra—sera; asdrâ — ad+sera; d-stusarâ—ista+sera; desdrâ — de+sera; ascâpâ"rii—ad+ scăpare (infinitiv, fenomen analog cu acâtă'rii şi deapute-reaifi); rara (un adiectiv feminin), decusdrâ—de+cum-l-sera; cudeasila—cum-f de-(-ad4-sila; tuspatru, tuscinc, tussese—toti -j-patru, cinci, şese; teleleiitandsâ, în care s-aii izolat Ta-ndsâ şi onomatop. teleUu, care nu se găseşte întrebuinţat altfel, on, dacă se găseşte rar, apoi numai ca compliment de mod; dial. otoănâ Isp. 186 (o bucată de vreme)—tfna-j-toană; întreăcdt—în+treacăt (un substantiv, care astăzi numai în această stare de izolare se mai găseşte), peurmâ —pe-(-urmă ; întruna—inter-j-una; oare—volet (volet este futurul indicativului. Inţâlesul unor vorbe ca 'oare-va veni’ a fost dintruntîiti 'voi-va să vină ?’); veztbine—vides+bene ; devrime—de-(-vreme; devâie—de4-voie. Insfîrşit substantive în -is izolate, ca fâtsis, cruciş, poncis. Idiotizme. dial. întrun-buc (Creangă an. 30=îndată, "buc este un substantiv derivat imediat din verbul îmbuc. In-ţălesul vechili a fost: 'citai îmbuca ceva’); ba-bîne-câ-nu; cu-ciu-cu-vai; cum-se-cdunii ba că uua, alţii ba că alta.* (ziceau), etc. In sfirşit interjecţiile care arată un seutiment, precum ah, vai, etc., se întrebuinţează ca predicate totdeauna eliptic (subiectul este vorbitorul). 41) Adevărata discordanţă între membrele psihologice şi cele gramaticale ale propoziţiei are loc atuuci cînd în loc de o formă gramaticală nimereşti o alta, care-ţi vine mai la îndămînă (căci de aceia că se întîmplă ca chiar cuvinte să fie puse în loc de alte cuvinte, noi nu voim să ne ocupăm aici). Un mijloc sigur pentru a constata această discordanţă avem pe următorul. Orice raport s-ar stabili între lucruri, rar se întîmplă ca acestea să se găsească intr-un raport de perfectă corelaţie unul faţă de altul, în sensul acela că toate să fie, în ele înseş, tot una de cunoscute ascultătorului (ori mai bine vorbitorului, căci acest din urmă vorbeşte totdeauna după simţul săît, iar nu după acel al altora), precum, de pildă (macarcă nici aici totdeauna), atunci cînd mai multe lucruri, să zicem două, se găsesc în acelaş raport faţă cu un al treilea, saîi intr-un raport contrariu ('ett şi tu am lucrat’, 'nici eu nici tu n-am lucrat’; 'sati ett sati tu am lucrat’, 'ett am lucrat tu însă ai dormit’). De cele mai multe ori din două lucruri legate printr-un raport unul este mai cunoscut şi altul mai puţin cunoscut, unul este determinat—cum se zice—iar altul determinant, şi norma aho-tărît care silit determinatele şi care determinantele : subiectul este determinat, predicatul determinant; verbul este determinat, complimentele lui sînt determinante; apoi determinante sînt toate atributele şi toate complimentele. Fiindcă sute de raporturi se stabilesc între lucruri, apoi sute de feluri de determinate şi determinante sînt, care se în-tretae unele pe altele: un compliment este determinant faţă www.dacoromanica.ro 126 cu un cuvîut oarecare, dar el îusuş poate ave un alt compliment, care să-l determine, şi acest din urmă poate ave la rîiidnl său un altul, etc. Acum determiuatele, ca mal cuuoscnte, sînt mai slab iutonate şi determinantele mai tare. Cînd vei observa una ori alta din aceste două intonări, vei şti că ai a face cu cutare ori cu cutare din cele două membre ale propoziţiei, şi dacă vei intona mai tare după înţă-les pe nu membru de propoziţie care după formă un deter-miuat este, vei şti că ai a face cn o discordauţă între membrele psihologice şi cele gramaticale ale propoziţiei. Un alt mijloc mai puţin sigur pentru a constata discordanţa este următorul. Determinatul, ca pe ceva mai cunoscut, despre care ai să vorbeşti ceva, cn care ai să legi intr-un raport pe nu alt lucru oarecare mai puţin cunoscut, îl spiu întiin, îl arunci oarecum aşa cnm se întîmplă, şi apoi cn tărie enunţi determinantul. După poziţia în timp pe care o an unul faţă de altul cele două membre ale propoziţiei vei şti care e determinatul şi care determinantul psihologic şi vei constata discordanţa faţă cu aceleaş membre gramaticale. Acest mijloc poate să înşăle. Determinatului şi determinantului li se dau de obi-ceiu numele de subiect şi de predicat: subiect psihologic, predicat psihologic, subiect gramatical, predicat gramatical. Fiindcă însă prin subiect şi predicat se înţălege de obicein nn auninit raport din sutele care întră în discuţia noastră, vom evita aceste numiri, ca să nu ne încurce, şi vom păstra numirile cuprinzătoare, macarcă mai greoae, de determinat şi determinant. Exemplele ocazionale pentru discordanţa între membrele .psihologice şi cele gramaticale ale propoziţiei sînt nenumărate. Yom alege la îutîmplare vreo cîteva şi vom accentua (cel puţin după simţul nostru) determinantele. Neculcea. »şi s-au răpezit cum mai degrabă şi oştiie carele le lăsase la Leva să meargă la vezirul să-i dee a-giutor.< 198. Fiindcă atîta vorbă este mai înainte despre răpezitul oştilor, apoi 'şi s-aii răpezit’, dupăcum chiar poziţia arată, este subiectul psihologic, iar şi oştile’ este predicatul, care ne spune ceva nott şi important despre aceL răpezit. Cu toate acestea după schelet lucrurile sînt in- www.dacoromanica.ro 127 tervertite.—»Iară Tatarii, dupăce aii bătut pre Hănceşti, pre mulţi oameni aii robiţii dintru acele ţinuturi, şi pre mulţi din căpitenii, căpitani, hotnogî, prinzîndu-1 i-aii spîn-zurat, şi pre unii i-au înţăpat Duca vodă, dupăce s-au întors de peste Dunăre.« 198. Dacă nu ni-ar fi spus îndată scriitorul că 'Duca vodă’ a înţăpat pe unii, noi am fi crezut că tot Tatarii i-aii înţăpat. 'Duca vodă’ determină pe 'i-au înţăpat’, este predicat psihologic la acest din urmă. »Şi mai mult ace ăsta aii îndemnat pe împărăţie de aii venit la Cameniţă.* 198. Mai sus este vorba despre hotă-rîrea împărăţiei Turcului »să vie asupra ţării leşeşti sădo-bîndească vestita cetate Cameniţa.* Şi care lucru a îndemnat împărăţia la pomenita hotărîre? Mai ales 'aceâsta’, că cetatea anume era tare prin însăş »starea locului, cu apă şi cu stînci de piatră împrejur; minunat locU 'Aceâsta’ ne lămureşte hotărîrea, iar nu din contra, 'aceâsta’ este predicatul psihologic. Şi cu toate acestea, ceia ce explică restricţia ce făcusem mai sus, că poziţia determinatului şi determinantului este un mijloc mai puţin sigur pentru a constata membrele psihologice ale raportului, predicatul psihologic ocupă locul întîiu, adecă pe acel destinat subiectului.— »şi p6dul încă s-ah rupt de năvala Turcilor la mijlocul Nistrului, de s-au înecat mulţime de Turci; numai cîţi au apucat cu paşa înainte de au trecut asupra Cameniţei, atî'ţia ah hălăduit. Peritau opt spre zece mii de Turci.* 203. Că s-a rupt ceva, că ah hălăduit numai cîţiva şi că ah pe-rit mulţi, aceasta ştim în de ajuns, formează subiectul vorbirii. Nou este că 'p6dul’ s-a rupt, că 'atî'ţia ah hălăduit’ cîţi ah apucat de au trecut asupra Cameniţei şi că Optsprezece mii de Turci au perit’. Poziţia coincide cu predicatul psihologic numai în unul din exemple.— Deci, pe Cupăreşti, fiind Greci, nu i-a putut lua dela mîna Ducăi vodă; iară pe boierii Munteneşti, carii erah duşmani lui Şer-ban vodă, Stoica paharnicul şi cu alţii, dacă ah jorins de veste, au făcut cum ah putut şi ah fugit şi acei în Moldova.* 212. 'pe boierii munteneşti’ este subiect psihologic şi are cu toate acestea scheletul unui obiect drept. Fiindcă cu puţin mai înainte întrebuinţase scriitorul un obiect drept, asămănător din multe puncte devidere cu subiectul 'pe boierii munteneşti’, apoi forma obiectului drept s-a îngrămădit în locul celei a subiectului, i-a fost mal comod scriitorului să o întrebuinţeze pe dînsa.—»Fost-ah şi trei semne mari în zilele Ducăi vodă, cînd ah purces la oaste laBeciu; că s-ah arătat o steâ pe cer cu coadă, de s-ah văzut multe zile. Mîncah şi lupii oameni. Fost-ah şi cutrâmur prea mare; căzut-au ătuncia şi turnul cel mare din cetatea Su- www.dacoromanica.ro 128 cevei.* 223. Că a fost ceva, că s-a arătat ceva, că a mîn-cat cineva, că a căzut ceva, nu sînt aici părţile cele importante şl mai puţin cunoscute. Acestea sînt 'trei s6mne mari, 'steâua cu coadă", 'lupii, 'cutr6murul‘, ‘turnul", cave formează predicatele psihologice, precum arată şi poziţia.—»Aşijderea tîmplatus-aîi şi âlt Grec, lamaziliea lui Antonie vodă Ruset, anume Palolaga, de l-ah luat cu pielea, gol, din feredefi şi pe acela, de se pomeneşte pănă astăzi.* 229. 'âlt Grec" este predicatul psihologic. Şi astfel de obiceiu verbele a se întîmpla şi a fi se întrebuinţează ca subiecte psihologice în expresii ca 'se întîmplă că", 'a fost odată un împărat’ etc.—Eminescu. >Doar ciasârni-cul urmează lunga timpuluicarare.* sat. I.—>Mii pustiuri scînteiază supt lumina ta fecioară,* ibid.—-»Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele, eiisăfiii a ta stăpî'nă, tu stăpîn vieţii mele.* sat. III.— »La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort un bătrî'n atît de simplu după vorbă, după port.* ibid.—»S-a-mbracat în zale lucii cavalerii dela Malta;* ibid.—>Tremura înspăimintată mârea de ale lor corăbii!* ibid. In toate părţile subiectul psihologic are forma predicatului şi vice-versa. Mai departe >Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire B ulgăr 61 cu ceata groasă, Grecotâi cu nas supţire. Toâte mutrele acestea sînt pretinse de Roman, toâtă grecobulgărimea e nepoata liuTra-ian!....T6t ce-n ţările vecine e smintit şi stîrpitură, t6t ce-i însămnat cu pata putregiunii de natură, 161 ce e perfid şi lacom, t6t Fanarul, t6ţi Roţii, t6ţi se scutură aicea şi formează patrioţii, incit fânfii şi flecârii, găgăiiţii şi guşâţii, bîlbîiţi cu gura strîmbă, sînt stăpînii astei naţii.* sat. III. Un şir lung de versuri cu neîncetată discordanţă între subiectele şi predicatele psihologice şi cele gramaticale, de cele mai multe ori fără potrivirea poziţiei. Şi cu această ocazie observăm că poziţia subiectului în locul întîiti şi a predicatului în locul al doilea este fixată numai pentru vorbirea istorică şi ştienţifică. Poezia, care amestecă atît de mult cunoştinţele adevărate, pentrucasă-ş clădească din ele fantazmele sale, le amestecă şi din acest punct de videre: în turburarea minţii sale poetul îş pune predicatele oriunde, cel mult frumuseţa formei pune o stavilă dezordinei procedării sale. Tot astfel >Şi lucâferii ce tremur aşa răci prin negri cetini, tot pămî'ntul, lacul, c6rul, toâte, toâte ni-s prietini.* ibid.—»Nu trăiţi v6i, ci un âltul vă inspiră, 61 trăeşte, 61 cu gura voastră rîde, 61 se-ncîntă, 61 şopteşte.* ibid.— >Ne-aţi venit apoi drept minte o sticluţă de pomadă, cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă.* sat. III. 'o sticluţă‘='cu o sticluţă’, www.dacoromanica.ro 129 ‘beţişor’='cu beţişor’; forma subiectului şi a obiectului drept la uu compliment de conjuncţie. Este însă probabil un galicismu. Asemenea discordanţe, precum cele de mai sus, suit ocazionale. Altele au devenit uzuale şi la aceste din urmă este bătătoare la ochi influinţa principiului, care ne preocupă, asupra transformărilor limbii. In vr. relativul fără prepoziţie se întrebuinţa pentru tot felul de complimente circumstanţiale. Ureche 158 îi părea că un an ce n-ati avut treabă de războae are multă pagubă.* ce=în care. Neculcea 210 »zic să fie căzut în robie la Turci un fecior a lui Ramadanovski dintr-un pod-gheaz ce aii fost mers Moscalii spre Crîm. ce = cu care. 216 Pentru acea vrăjmăşie şi groază ce îi umpluse inima diavolul, de lăcomie ce avea, urîtu-l-ati toţi pe Duca vodă. ce=cu care. »căzut-ati atunci şi turnul cel mare din cetatea Sucevii, ce-i ziceaţi oamenii turnul Nebuisei ce=cărui. Astăzi câ'rui, câ'rei, câ'ror există numai în limba comună. Dialectal—cel puţin în Moldova—ele s-ah înlocuit nu relativul fără prepoziţie şi 'un turn căruia îi ziceaţi,’ 'o fimee căreia îi ziceau’, 'nişte turnuri cărora le ziceaţi’ sună in dialect 'un turn care îi ziceau’ 'o fimee care îi ziceau’, 'nişte turnuri care le ziceaţi’. Un fenomen important provocat prin discordanţa între membrele psihologice şi cele gramaticale ale propoziţiei este lipsa copulei, a formei predicatului. Ureche 138 şi cei giudecaţi de moarte, daţi în mina lui să-i omoare. Mirou Costiu 442 »Neştiutoare firea omenească de lucruri ce vor să fie pre urmă, că pentru un lucru sau două ce i se prilejesc pre voie, bietul om purcede desfrînat etc.« 443 Iară Ardelenii şi îndoiţi unii şi bine nestrînşi încă la Bator An-dreiaş şu toţii, ce cu cită oaste ati putut strîuge au dat războiţi lui Mihaiti vodă la Sibiti.c 443 »Neştiutoare firea omenească şi de primejdiile sale, că apoi, peste nu îndelungată vreme, aşa ati păţit şi Mihaiu vodă de Baştea Geor-ge,« 450 Nedeprinsă oastea lui Mihaiu cu acel fel de oaste ce s-au pomenit, Husarii.* 455 »Iară moartea lui, precum au rămas din om în om în ţară poveste: ati murit otrăvit de cumnată-sa,< 46 L »Ce zilele lui cele stîrşite, cum se zice: văzînd că merge la perire, şi nu-i spusese Arma-maşul povestea, s-ati apucat de sabia unui dărăban să moară cu răscumpărare, că era om din liirea lui inimos. 477 »Atîta oaste de toată cită sosise descălecată socotea Jol-covski, neştiind că într-aceiaş noapte au fost sosit şi oardele Hanului. 482 »amu fără nicio grijă tari şi sămeţi Le-şii, 489 »August 23 zile de dimineaţă gătiţi Turcii de războiţi, Cazacii eraţi descălecaţi cu tabăra lor mai gios, etc.« www.dacoromanica.ro 130 492 »August 29 şi 30 Turcii au şăzut pre odihnă, iară Hodkievici hetmanul mălinit pentru steagul său, care lucru la oştenii acestei părţi şi în loc de necinste şi în loc de piezi răi se socoteşte.* 495 »şi ei închişi de toată hrana, mai nmlt ce răzbeafi Cazacii pen păduri, pe la cetăţi aproape, şi aduceafl. cîte oarece hrană, ce iar nu de agiuns.* 501 »Pre cale mergînd atunce dela Hotin împărăţia, mare scădere afi avut în oameni, hămisită oastea şi caii, că lovise nişte recele cu ploi şi cu ninsori;*—Neculcea 224 »Bogat bine şi folos au rămas ţării şi dela Petreceico vodă: pradă şi foamete mare. —Eminescu sat. IV »Braţ de braţ păşesc alături, le stă bine la olaltă, ea frumoasă şi el tînar, el înalt şi ea înaltă. —Isp. 135 »şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăin. 256 »de zrneî, zmei; de voinici, voinici.* 324 nici drumul ei, nici picioarele ei. Creangă an. 64 striga Ioane şi Ion pace. Apoi 'vorba multă sărăcie', 'mai bine ceva decît nimic’, 'nici salcia pom, nici mojicul om’, 'nici talpa casei cerc de bute, nici mojicul om de frunte’, 'la unii mumă şi la alţii ciumă’, 'în faţă miere şi în dos fiere’, 'slugă veche mascara bătrînă,’ 'tu mare, eu mare, cine să tragă cizmele ?’ 'de departe trandafir şi de aproape borş cu ştir’, 'lesne a ierta, dar anevoe a uita', 'prăvălie cu chirie, marfă în datorie’, 'greii la deal, rău la vale’, 'departe griva de iepure’, 'cîte belele, cîte bube rele, tot în capul babei mele’, 'de ani mare şi minte n-are’. Pan, pov. Participiul prezent, a cărui origină din ablativul ge-rundiuliu am discutat-o mai sus (pag. 48), a ajuns niai intim în vr. să se întrebuinţeze pentru timpurile trecute (imperfect, perfect) ale indicativului. Ureche 129 »şi pre scurt scriind şi însemnînd, dela început pănă la domnia lui Petru vodă Rareş, şi s-au stins.* (=a scris şi însemnat); 130 Şi de acolo luînd multe şi lipindu-le cu ale noastre vrenu potrivind, şi am scris acest letopiseţ,* (=am luat şi am lipit) ; 131 îndemnîndu-se o samă de feciori de domni, den domniile ce afi fost pe acele vremi la Rîm, şi cu oamenii lor din Maramurăş venind peste munţii ungureşti şi peste munţii ţării Moldovei, vinînd hiare sălbatice, pănă afi eşit la apa ce-i zicem Moldova, gonind un zimbru, carele l-au vînat, la locul unde se chiamă acmu satul Bourenii pre acea apă a Moldovei. (=s-afi îndemnat, afi venit); 132 »După risipa ţării dintiifi de greul oştilor liu Flac, hatmanul rîmlenesc, mai apoi după multă vreme, cînd feciorii cei de domni den munţii ungureşti pogorînd după vînat, şi afi nemerit la apa Moldovei, văzînd locuri desfătate, cu cîmpi deschişi, cu păduri dese şi cu ape curgătoare, îndrăgind locul, afi tras pre ai săi dela Maramurăş şi pre alţii au în- www.dacoromanica.ro 131 demnat de ati venit.* (=ati pogorît, ati îndrăgit); 115 >iară neputînd să-ş îngăduiască cu văru-său Petru vodă pentru domnie, că cerca Eoman să omoare pre Petru, de i-ati căutat lui Petru vodă a fugi la Unguri fără zabavă.* (=nu putea). Miron Costin 111 »din două părţi avînd oşti împărăţia Turcului asupra crăiei Ungureşti, o samă de oşti despre Buda, iar altă oaste într-acolea asupra Ardealului a-vea;« (=avea); 111 »Stînd Mihai vodă după aşăzarea Ardealului, iară de aice din ţară Ieremia vodă, îndemnat fiind de Turci, aii strîns oaste,* (=sta); 116 că craiul leşesc Jicmond fiind drept moşan acei crăii, ce încă viii fiind ta-tă--sătiIoan craiii, l-aii ales Leşii pre Jicmond la crăia lor;* (=era); 185 »de care lucru s-aii cutremurat Leşii, devre-mece văzîndu-ş şi risipa oştilor cu amîndoi hetmanii şi a vedere venirea puterei ca aceia asupra lor.* (—■videaii. Textul l-am corectat după Cogălniceanu. Y. A. Ureche rău a făcut că a găsit »fraza confuză şi a dat sensul mai mult decît textul*!); Neculcea 210 >şi acel paşă întrebîndu-1 pre Antonie vodă Euset unde este Buhuş hatmanul, iară Antonie vodă au dat samă că aii bolnăvit şi n-aii putut să vie în oaste,* (=l-a întrebat); 211 »şi trimeţind cartea aceia cu Lupul sulgerul, ca cum ar fi fost dela singur Du-mitraşco vodă, la căpitanii dela acele ţinuturi, iară un căpitan, anume Decusară, dacă aii înţăles ce scrie întru acea carte, s-aii făcut a trimete porunca la alţi căpitani.* (=aii trimes); 231 »Velicico hatmanul era un om de fire şi de treabă la toate socotelile lui şi îndrăzneţ bun; numai, ne-avînd nici cu cine, aii doară nici noroc la războia n-avea să-i slujască, că pe unde mergea, îl tot bătea.* (n-avea). Din întrebuinţarea an y.otvou (asupra căreia vezi la clarificare) a rezultat pentru participiul prezent înţălesul unei propoziţii subordinate temporale şi cauzale. Ureche 111 >iară după aceia ati intrat vrajbă între fraţi, că, Iliaş vodă vrînd să omoare pe frate-său Ştefan Vodă, aii fugit Ştefan vodă la Munteni.* (= fiindcă voia); 161 »şiaşa aii purces cu mulţime de Turci, unde Ştefan vodă mult s-aii nevoit să nu-i lase să treacă Dunărea, ci n-aii putut, că, Tatarii deoparte, Turcii de altă parte năvălind, i-au căutat numai a dare cale Turcilor.* (=fiindcă năvăleaţi); 165 »şi pedestrindu-se oastea ca să nu nădăjduiască de fugă, ci numai la arme, ş-atL dat războiţi Luni, Iulie în 26, şi multă vreme trăind războiul neales, de ambe părţile osteniţi; şi Turcii tot adăogîndu-se cu oaste proaspătă, iară Moldovenii obosiţi şi neviindu-le agiutor nice deoparte, ati picat, nu fieştecum, ci pănă la moarte se apăraţi, f (= dupăce s-a pedestrit, dupăce a trăit, fiindcă se adăo- www.dacoromanica.ro 182 giau); 178 'vaşa şi cinstea den zi în zi micşorîndu-i-se, de inimă rea puţin de n-aii murit.* (= fiindcă i se micşora).— Miron Costin 458 »Apropiindu-se Ştefan vodă Tomşadeţară, Constantin vodă...aii purces la Leşi.« (cînd se apropia); 477 »ce toată ziua hărăţindu-se cu Turcii şi cu Tatarii, eşind şi deai noştri Moldoveni la harţ.t (=învremece eşaii); 478 jdacă s-au apropiat oştile, aii dat Leşii întîiii şi cu Moldovenii războiţi, şi în loc îinpingind pre oardele lui Can-temir beiiir şi Turcii începuse a se da înapoi.* (=dupăce au împins). Neculcea 197 »viind Duca vodă cu a doua domnie în ţară, arătase la fire mai aspru decît cum era cu domnia dintîiii;* (=cînd venise); 197 »deci, viind Hîncul şi cu Durac Sardarul aice în Iaşi, cu toate oştile, strigaii să-i prindă pre Greci să-i omoare.* (=cînd au venit); 198 * Duca vodă gătind conace şi poduri preste toate piraele cu multă grijă, să nu-i afle împărăţia vreo pricină, să-şpue capul, venit-aîl şi Grigorie vodă, domnul muntenesc, cu oastea sa,« (=dupăce a gătit)j 204 »sosind Grigorie vodă la Obluciţă, aîl mers la vezirul,* (=dupăce a sosit); 205 »şi apoi, murind Grigorie vodă, aii purces Duca vodă cu domnia în ţara muntenească.* (=dupăce a murit);206 »şi neaf lîndu-se nime atunci....l-aii pus pre dînsul vezirul domn* (=fiindcă nu se afla); 208 »deci, viind primăvara, s-aii ridicat Tătarii din ţară.* (=cînd a venit); 209 »şi aşa aşă-zîndu-se de ambe părţile, s-aii întors vezirul înapoi pre Nistru,* (=dupăce s-aii aşăzat) ; 209 »scris-aii atunce vezirul la Dimitraşco vodă, eşind Nemţii din cetăţile ţării Moldovei, să trimită să le strice toate,* (=după-ce vor eşi); 210 »aii adus şi apă pre oale pănă în zidul a-cestel biserici, care pre urmă cu vremea s-aii astupat, ne-tocmindu-o nime.* (=fiindcă n-aii tocmit-o); 210 »mers-aii şi Duca vodă, domnul muntenesc, şi, bătînd cetatea Cebrinului cîteva săptămîni, şi viind şi oastea moschicească cu un cneaz, anume Ramadan, aii bătut pre Turci*, (=dupăce a bătut, dupăce a venit); 211 »agiungînd Turcii şi cu bani la Ramadanovski, el aii făcut vicleşug, scoţîndn-ş feciorul din robie; aii îmbătat cu holercă pre Cazacii cei din cetate şi, dormind beţi, au dat ştire Turcilor,* (=dupăce aii agiuns, pecînd dormeai!); 211 »înţăle-gînd Moscalii de vicleşugul lui Ramadanovski, l-aii prins împăratul moschicesc,* (=cînd aii înţăles); 213 »apropi-indu-se de casă-ş numai ce aii văzut că-i arde şi casa.* (=cînd se apropia). In limba de astăzi s-a păstrat numai întrebuinţarea participiului prezent cu înţălesul de propoziţie subordinată. Eminescu sat. I. »Deşi trepte osebite le-aii eşit din urna www.dacoromanica.ro 133 sorţii, deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii, la acelaş şir de patim deopotrivă fiind robi, fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi.« (=flindcă sînt); sat. III »An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, iară flamura cea verde se înalţă an cu an, neam cu neam urmîndu-i zborul şi sultan după sultan.* (=învremece îi urma); cad săgeţile în valuri, care şueră, se toarnă, şi lovind în faţă, în spate, ca şi crivăţul şi gerul, pe pămînt lor li se pare că se nărue tot cerul.* (=flindcă loveaţi); sat. IV Apoi iar dispare-n nuntru, auzi păsuri ce coboară, şi eşind pe uşă iute, ei s-ati prins de subsuoară.* (=dupăceaeşit). Foarte obişnuite sînt propoziţiile relative, unde relativul este urmat de o conjuncţie locală, temporală, modală; 'au fugit care încotro au puiuţ’, 'ah mîncat care cînd au putut’, 'ati vorbit care cum aii putut’. Ureche 172 iară Leşii, ciue încotro ati putut, aşa s-au risipit; Hiron Costin 445 »după războiu oastea, care încotro i-ati fost mai în-dămînă, s-ati risipit; 472 »unde pre cari i-au apucat vremea, acolo i-au omorit. Neculcea 224 »ciue de pe unde ati fost.... toţi ati venit,*. Precum se vede, în vr. se întrebuinţa şi cine în asemenea locuri. La baza acestor expresii a fost un nedefinit urmat de relativ: 'iară Leşii fiecine, încotro ati putut, aşa s-au risipit’, 'după războiu oastea, fiecare încotro i-a fost mai îndămînă, s-ati risipit.’ 'unde pe fiecare i-a apucat vremea, acolo i-ati omorit.’ 'fieciue de peunde ati fost toţi ati venit.’ Fiindcă însă Romînul pronunţa asemenea cuvinte chiar atunci cînd în gîndul său vreun nedefinit nu exista, cînd adecă el înţălegea numai Leşii încotro au putut s-au risipit.’ 'după războiu oastea încotro i-a fost mai îndămînă s-a risipit.’ 'unde i-a apucat vremea acolo i-ati omorit.’ 'de pe unde au fost toţi au venit.’ fiecare, fiecine au căutat să se acomodeze cu împrejurările şi s-au alipit la conjuncţiile următoare, ca şi cum ar face parte integrantă dintr-însele: deoarece în idei nu corăspundea lui fiecare, fiecine nimic, apoi afi fost considerate ca conjuncţii. Şi atunci, odată devenite conjuncţii, au trebuit şi scheletul să şi-l schimbe prin analogia celorlalte conjuncţii, fiecare a devenit care, fiecine s-a schimbat cum a putut, în cine, care negreşit conjuncţie de altfel nu e, dar tot samînă mai mult cu formele gramaticale decît fiecine (cf. ce, care este şi interogativ şi conjuncţie). O procedare analoagă a avut loc la întrebările indirecte, unde interogativul este urmat de un alt interogativ: 'să spună cine ce a făcut’, care cui a spus’, 'care pe care a întrecut’. La baza unei asemenea întrebări a fost un interogativ, urmat de un nedefinit: 'să spună cine a făcut www.dacoromanica.ro 134 ceva’, 'care a spus cuiva’, 'care a întrecut pe cineva’. Pe-cînd Romînul pronunţa însă 'să spună cine ceva a făcut’, el gîndea numai 'să spună cine a făcut’, ceva, cuiva, pe care, etc. necorespunzînd niciunui lucru gindit, aii căzut la rangul unor forme gramaticale şi au devenit relative, apoi s-aii acomodat cu scheletul prin analogie—la relative şi ceva a devenit ce, cuiva cui. Aceste fenomene însă se pot explica şi prin ayjfj;j.a â-b zoivou. Acelaş fenomen a avut loc acolo unde în propoziţii relative, locale şi temporale infinitivul este predicat. Astăzi zicem: 'am ce face’, 'am de ce mă plînge’, 'am cu ce trăi’, 'am cu cine vorbi’, etc., 'am unde merge’, 'am cînd dormi’= 'am ce să fac’, 'am de ce să mă plîng’, 'am cu ce să trăesc’, 'am unde să merg’, 'am cînd să dorm’. In vr. se construia astfel şi voesc, Ureche 153 »vrînd de ce se lăudare.c Un nedefinit a fost la baza acestor ce, cine, unde, cînd. S-a zis 'am a face ceva’, 'am a mă plînge de ceva’, 'am a trăi cu ceva’, 'am a vorbi cu cineva’, 'am a merge undeva’, 'am a dormi cîndva’ (şi să se noteze că însemnăm aceste presupuse propoziţii după uzul de astăzi; în timpurile acele vechi, cînd transformarea a avut loc, ele aii putut suna şi mai apropiat de urmaşele lor actuale, de ex. * 'am de ceva mă plînge’), şi s-a gîndit 'am a face’, 'am a mă plînge’, 'am a trăi', 'am a vorbi’, 'am a merge’, 'am a dormi’: ceva, cineva, undeva, cîndva, necorăspunzînd niciunui lucru gîndit, aii devenit forme gramaticale după înţăles şi analogic—după schelet. Pronumele scurtate de dativ şi acuzativ aii ajuns la starea lor prezentă de slăbire a scheletului (înn, mi; îţi, ţi; îş, ş ; îi, 1; mă; te ; să; îl, 1; ne ; vă ; le ; îi; î, faţă cu mie, ţie, lui, iei, mine, tine, sine, el, nouă, noi, vouă, voi, lor, iei) din cauza aceia că numai de formă s-aii întrebuinţat ca obiecte, pecînd în realitate aii fost nişte subiecte: 'l-am văzut’ are de subiect psihologic pe l, 'i-am spus’ are de subiect psihologic pe i, etc. Şi de mult ce a avut loc discordanţa între membrele psihologice şi cele gramaticale, pronumele în chestie s-aii acomodat înţălesului perzîndu-ş tot mal mult vigoarea scheletului. De unde, ca nişte obiecte ce ar trebui să fie după schelet judecind, ar trebui şi accentuate mai tare decît verbul să fie, ele aii ajuns să se piardă în acest din urmă, pănă în gradul de a-ş perde cîte-odată orice înţăles. Pentru aceia, oridecîteori voim să dăm în adevăr un obiect verbului, nu ţinem socoteală de pronumele scurtate şi zicem de pildă (repetînd în aparenţă obiectul): 'pe mine m-ai văzut’, 'mie mi-ai spus’, lui i-ai vorbit’, etc. Neculcea 195 »Iară pre Drăghici Cantacuzino şi www.dacoromanica.ro 135 pre frate-său Mihai şi pre frate-său Constantin, carii îl pilise pre Grigorie vodă la Beciii, şi pre frate-săii Matei şi pre Iordachi, i-ah luat pre aceştia pre toţi de grumaz de i-aii dus în ţara muntenească.* Eminescu sat. J »Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş,* sat. II »Acea tainică simţire, care doarme-n a mea harfă, în cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă ?« Propoziţii subordinate se întrebuinţează ca propoziţii principale. Astfel des propoziţiile condiţionale. Creangă pov. 115 »Dacă doar nu-s harabagifi de ieri de alaltăieri, jupîne Ştrul.*; an. 56 »Dacă l-aş ucide în bătae, cînd aş afla că el a prins pupăza.* Apoi propoziţii locative cu unde. Creangă pov. 196 »şi unde nu mai zboară şi a treia oară pănă la soare*.; an. 58 »şi unde am croit-o la fugă uitîndu-mă înapoi să văd nu m-ajunge moşneagul.*; Isp. 16 »La a zecea zi unde se scutură odată calul şi se făcu frumos,*; 17 şi unde se răpezi asupra lupului cu paloşul în mină*; 17 »un-de-i eşi leul înainte cu gura cascată*; 18 »unde-i eşi înainte balaurul*; 138 »unde smuci odată sabia din pămînt* ; 329 »fata unde se pune pe un plîns*. La toate aceste schimbări, dupăcum s-a putut deja observa, alături cu discordanţa între membrele psihologice şi cele gramaticale ale propoziţiei joacă un rol important alunecarea sunetului, alunecarea înţălesului şi analogia. IX RITMUL. 42) Simetria este un element important în activitatea psihică, tot aşa dupăcum este un element important în natura fizică. Obiectul o prezintă în mare parte şi părţile constitutive ale celor mai multe animale, plante şi minerale sînt aşăzate simetric unele faţă cu altele, începînd de la cele mai bătătoare la ochi, precum sînt membrele corpurilor animale, frunzele plantelor, cristalele mineralelor, pănă la cele mai mici şi mai cu greii observate, precum sînt celulele. Şi dacă este adevărat că în ultimă analiză substanţa cu toate manifestările sale se reduce la atomi infinit de mici şi omogeni, apoi combinarea acestora pentru a da naştere lumii simţite trebue să se fi făcînd în mare parte simetric. Este o tendinţă oarecum a elementelor constitutive ale lumii de a se aşăza la egale distanţe în timp şi în spaţiu unele faţă cu altele. Pentru moment excep- www.dacoromanica.ro 136 ţiile sînt nenumărate şi chiar cele mai simetrice lucruri lasă mult de dorit în privinţa simetriei, dar tendinţa—numai dacă nu va fi cumva o tendinţă contrarie, dela simetric la nesimetric—există şi se observă lesne. Psihicul, care deja ca o reproducere neexactă a obiectului prezintă în mod necesar trăsătura caracteristică a acestuia, fiind el însuş un lucru, se supune la mişcarea simetrică a naturii, şi pentru aceia simetria, satisfăcînd unei tendinţe a subiectului, îl mulţă-meşte contribuind a produce în el acel particular sentiment de plăcere, numit al frumosului; şi însăş poezia, care în destrăbălarea procedării sale tinde să rupă lanţurile ce ţin pe om legat de realitatea grea şi tristă pentru a-1 hrăni cu visuri, poate, operînd cu cunoştinţele adevărate ca cu nişte cărţi de joc, zidi cele mai extravagante castele în Spania, dar peste simetrie nu poate trece, din contra ia sacrifică, în gustul săîi de a adormi pe om cu închipuiri, mai mult încă decît istoria şi decît ştiinţa, acestui idol. Alături cu simetria multe elemente altele contribuesc la producerea frumosului, şi toate elementele constitutive ale acestuia, la un loc luate, sînt variabile dela un popor la altul şi dela un timp la altul: gusturile sînt multe şi schimbătoare şi idea pe care o extragem noi din ele (cum de pildă că elementele frumosului sînt simetria, obiceiul, noutatea şi vreo citeva altele), nerealizabilă ca orice idee, nu trebue confundată cu vreun frumos absolut: absolutul, dacă va fi existînd cumva, scapă observaţiei noastre, care ne învîrtim într-o lume de relativităţi. 43) Acum, pentru un popor oarecare toate lucrurile se împart în frumoase şi urîte, şi prin urmare şi vorbele. Cutare vorbe, cutare şir de sunete, cutare simetrie de în-ţălesun n plac, cutare altele nu. Pentruca să ajungă la cele dintîiu omul schimbă pe cele de al doilea: cele dintîiii îi plac şi prin urmare sînt mai uşoare, cele de al doilea nu-i plac şi prin urmare sînt mai greoae. Calităţile, pe care trebue să le poseadă elementele unei limbi pentru a plăce poporului care o vorbeşte, noi le numim aici ritmu şi nu înţălegem prin urmare supt acest cuvînt numai raportul de www.dacoromanica.ro 137 timp şi de spaţiu ale acestor elemente între ele (ceia ce de altfel formează înţălesul obişnuit al acestui cuvînt). 44) Multe schimbări provoacă ritmul, dar sînt greu de descoperit. Astfel cuvintele cele multe în -ură şi în -cune din limba veche (Intr. 109) nu s-ah perdut oare din cauză că nu mai plăceai! auzului sunetele din aceste sufixe ? Şi dacă ar fi cumva presupunerea adevărată, apoi n-a fost curată nebunie încercarea puriştilor şi etimologiştilor de a le readuce cu toptanul în vorbirea de astăzi şi de a forţa astfel gustul a milioane de oameni? Pentru ce zice Romînul, de pildă, 'l-am văzut’, iar nu 'am văzutu-1’ şi din contra 'am văzut-o’, iar nu 'o am văzut’ ? Din punct de videre al înţălesului cele două propoziţii sînt identice: psihologic / şi o sînt subiecte, gramatical sînt obiecte drepte, iar verbul este acelaş şi colo şi dincolo. Ritmul în 'o am văzut’ n-a plăcut urechei, aceasta e se vede toată cauza. Şi aşăzarea la sfîrşit a articulului romînesc să n-aibă oare a-celaş punct de plecare ? Yom da mai jos cîteva exemple care ni s-aiţ părut mai sigure. Dacă aceleaş raporturi vin unele după altele, cuvintele mtre care ele se stabilesc nu păstrează aceiaş ordine în timp şi în spaţiu şi se zice, de pildă, mai bucuros 'pre-găteşte-te şi te du’ Isp. 13, decît 'pregăteşte-te şi du-te’. Acest fenomen, obişnuit în tot felul de limbi, se numeşte chiasmus, iai|j.o;, »propriu aşăzarea crucişă ca intr-un -/.« Kiihner Gramm. II. 1079. Hasdeu, care-ş închipueşte că »amănunte despre acest interesant fenomen, bapănă şi simpla lui menţiune, se găsesc numai doară în tractaturi de stilistică latină, la Năgelsbach de ex., niciodată însă în acele de sintaxă, fie cit de dezvoltate,< dă în Col. Tr. 1883, 330 sqq. numeroase exemple din texturi vechi, din care vom cita cîteva: 'vătăma-se-va păstoriul şi se vor răsipi oile.’ 'duşu-mă de mă spălaiu.’ 'foloseştene şi ne slobozpşte.’ 'seca-voiu riurele şi voiu seca marea.’ 'ceia ce mă văd pre mine batgiocurescu-mă’, etc. Alt fenomen tot atît de important este repetarea unui cuvînt fără nicio trebuinţă a înţălesului, numai din gustul de a stabili o simetrie oarecare. Astfel se găsesc în ro-mîneşte repetate pronume şi verbe auxiliare, 'l-oi vide-lă’, 'l-om tăie-lă' Cont. VI1 285, 'm-am dusum-aiu’ Creangă an. 23, ’li-a ancl'is-att’ Meglen 67. Intr-un exemplu ca 'l-oi vide- www.dacoromanica.ro 1B8 lă’ repetarea pronumelui n-adauge nimic la înţăles, este tot l subiect psihologic şi tot 'oi vide’ predicat, şi în ’m-am dusu rn-am’ repetarea formei esteiarăş zadarnică, dacă numai din punct de videre al înţălesuluî o consideri.—Astfel se explică şi acel al de care se găseşte înaintea substantivelor articulate: 'al de gloatele’ Isp. 48, 'al de măsa’ 1B0, 'al de neică’ 206. Şi anume prin alunecarea poetică aînţă-lesului (periphrasis) între un substantiv şi atributul său se intervertesc adeseaori rolurile in romîneşte, astfel că atributul se întrebuinţează în locul substantivului şi viceversa, se întrebuinţează abstractul pentru concret, cum se zice. Aşa dupăcum Homer zice pir, 'Hpcc/j^sir,, pivo; ’ATpîîsao, TijAi-|j.a/oio în loc de puternicul Hercule, viteazul Atride, impetuosul Telemac, se zice în romîneşte 'săracul de mine’, 'păcătosul de el’, 'amărîtul de om’, 'bahniţa de ţigancă’ Isp. 63, 'gaşperiţa de cioară’ 63, 'mîndreţe de meri’ 64, în sfîrşit '*al de neică’ în loc de 'neică’, unde atributul, reprezentat prin articul, jgste întrebuinţat ca substantiv şi substantivul neică estp/intrebuinţat ca atribut. Şi atunci, dupăcum în 'l-ouddtMă’ se repetă pentru simetrie pronumele, tot aşa şi în '*al de neică’ s-a repetat pentru simetrie articulul şi a rezultat 'al de neică’. Acest alde s-a izolat cu vremea şi analogia l-a răspîndit în toate părţile, pelîngă substantive plurale ca şi pelîngă singulare, pelîngă feminine ca şi pelîngă masculine: 'al de tata’, 'al de mama’, 'al de gloatele’, etc. Cuvîntul care sună in Moldova Cosînzdna se găseşte la Isp. cu formele Simiziâna 11 şi Simziâna 24. La bazele acestui cuvînt s-a găsit probabil semidivina, care, judecind după zînâ divina, ar fi trebuit să dea naştere în rom. lui *Sitnizînu, * Simzinâ, ori dial. Sinizinâ Sinzină. Fiindcă însă cuvîntul acesta se întrebuinţează numai ca atribut la Ileana, lleâna Simiziâna, Ileana Simziâna, Ileana Cosînzâtia (=Helena Semidivina, adecă renumita Elenă, pentru care s-afi bătut atît Grecii cu Troianii, căci povestea romîneaseă cu Ileana Simiziana cea răpită de zmei [Paris] şi după care cutrieră lumea Făt-frumos [Menelaos] ca s-o găsească, este povestea războiului troian), s-a potrivit sfirşitul atributului cu sfirşitul substantivului prin ritmu. Creangă pov. 205 'chima răului pe malul pîrăului’ însemnează că-i răcoare: Iei, da ce răcoare-i aici, chima râului pe malul pîrăului, îmi vine să nu mai es afară.« Este vorba de fundul unei fîntîni. Aceste vorbe sînt izolate: cima nici nu se mai aude altfel decît în raportul de mai sus. cima este=v.u|jux, răului este=rîului, adecă 'valul rîului pe malul pîrăului’, te răcoreşti în fundul fîntînei ca atunci cînd www.dacoromanica.ro 139 ai sta pe malul unui pîrăii şi ar aburi vîntul despre valuri, râ'ului pentru rî'ultii a căpătat această formă din cauza ritmului, pentru a se potrivi cu pîrâ'ului. Creangă an. 33 »tunsul felegunsul, cîniidupă dînsul. < Aşa strigaii fetele după Creangă, cînd se tunsese întîiii. Aceste vorbe sînt izolate: felegunsul nici nu se mai zice altfel de-cît în raportul de mai sus. Dar ce-î felegunsul ? Probabil felezuitul, adecă netezit pe cap ca un. vrav de grîii cu fele-zăul, şi dacă a căpătat cuvîntul forma felegunsul, o dato-reşte aceasta numai ritmului. »Cu şoptele, cu momelec Isp. 279. sopttle=soâpte şi a căpătat această formă din cauza lui momSle. Apoi, din cauză că prin această transformare, datorită ritmului, s-a izolat cuvîntul de grupul din care făcuse mai înainte parte, a devenit prada analogiei, care a făcut din el sostle, căci a-celeaş vorbe mai sună pe aiurea la Isp. »cu şosele cu moinele ! In 'burduz burduz’ (de pildă 'să mi-1 aduceţi hurduz burduz’, adecă 'hurducăit ca un burduf’) cel dintîiu cuvînt este onomatopoeic din hurduc, iar cel de al doilea este burduf acomodat cu întîiul pentru ritmu. In sfîrşit ritmul este cauza pentru care se stabilesc o mulţime de raportori izolate între cuvinte care rimează, precum 'sfară în ţară’ Isp. 141, 'de silă de milă’ 154, 'zi de vară nări în sară’ 19fi 'sula şi căciula’ 288, 'să vă Spuitt la pe un lemn, la bine să vă îndemn, încălecăiii pe un cucoş, să vă spuiu la moş pe groş. < mos este sărbătoarea moşilor, la care, ca la o sărbătoare mare ce este, se spun poveşti, fiindcă au oamenii vreme de perdut, iar gros este moneda groschen : adică 'încălecăiii pe un cucoş ca să vă mai spun la moşi poveşti pentru groşi’, ar vrea povestitorul să fie plătit pentru osteneală. Perzîndu-se din cauza izolării înţălesul, cuvintele s-aii prefăcut cu timpul în 'moş pe groş’), 'drele pe podele’ Creangă an. 42, etc. 45) Precum am spus la analogie, vorbirea ocazională este o neîncetată reproducere a cuvintelor tip, care pozează ca nişte modele. Cuvintele tip sînt însă compuse din sunete tip, pe care mintea le cuprinde cu o singură privire, cînd dă naştere unui cuvînt ocazional oarecare. Se în- sfîrşeşte povestitorul: > încălecăiii X l) METATEZA. www.dacoromanica.ro U6 tîmplă că vine mai comod organelor vocale să interverteas-că ordinul de articulare al sunetelor şi are loc atunci fenomenul numit metateză ([As?â0£«;). Sunetele care-ş schimbă poziţia în timp şi în spaţiu pot să fie contigne ori la distanţe mai mari sati mai mici unul de altul. 46) Metateza este iarăş fin fenomen, care, ca şi di-similaţia, apare filologilor ca ceva extraordinar. Şi despre ia zice PaulPrinc. 60 »lucrul bine nu-1 înţăleg. cf. pag. 31. Miklosich Beitr. Lautgr. 23 împarte metatezele după următoarele formule : »1 tert devine tret, formosus=frumos ; 2) tret devine tert, slav. grad=gard; 3) ret devine ert, ripa, dr. rîpă=ir. erpg; 4) tetr devine tret, populus, poplus=plop; 5) tetr devine tert, medius locus, dr. mijloc=mr. n'oldznc; 6) ter devine tte, per=pre; 7) în devine nă, înrăire=nă-răire; 8) ne devine în, slav. nevgsta=mr. nveastă; 9) abi devine aib, habeat=aibă; 10) st devine ts, stnppa=-mr. tsupu. Noi nu vom face vreo clasificare de acest fel la înşi-rarea exemplelor, ci le vom înşira după alfabet, cuprinzînd între ele şi pe cele date de Miklosich. ăibâ—habeat; apuc *acup, aucupo ; astipt—exspecto ; buhav—bulg. hubav, (ubaf Meglen 78), bdltâ vsl. blato; breb— beber pro liber Georg. Lex., cf. it. bevero, sp. bebaro, befre, fr. bie-vre, Diez W. (M.^=vsl. bebru. Este probabil însă că Slavii aii luat cuvîntul dela Bomîni, nu din contra); breăbenâ, brebenel berbena Georg. Lex.; ciag *clagulum, coagulum ; cingâ *clinga, cingula ; coif cofea C.; castravete—slav. crastavitsi; cruts alb. kurtsei; cî'rzâ vsl. crizi; cuib— *cnbium; curcubitâ cucurbita; curcubâ'ii—concurvus; cupir-câ—sîrb. pefinrca j daltă—vsl. dlato; deştept dispectus ; dâbălâzdte Creangă pov. 239—probabil* dezăbălate, adecă cu zăbală; fîrtăt—frate; flâmi'nd *tamulentus; frî'ngie şi frîn-gie fimbria ; frâmint—fermento; frumds—formosus; gard vsl. gradn; hatalâ'u—ung. hâlotârs ; intre—inter; intrig integrum; lacră al. cu râdă bulg. raclu ; mahăl—hamal ; otrocol rotocol ; plop populus ; palăvrâ—r.-j.ţa.îoidl; pădure palude ; pătrund — pertundo ; purcid — procedo ; plâmî'n pulmone ; pre per; roîb — rubeus ; sugits, mr. sungtits—singnltio ; scovdrdâ—vsl. scovrada ; scuip ex-spuo ; stupise *sputesc, deriv, din sputum, spuo; sihlă al, cu sî Ihâ silva ; strănut—stenmto ; supurisc Creangă an. 48 u# www.dacoromanica.ro 141 (strecor) *şurupesc, şurup ; tdrgă pol. tragi; tîmosisc— tfpor.auo; zgâibâ scabies.—mr. agursiscu— greşesc; bârtsdtu (sp',uu) bracbium; bâtă'mit bătrîn; câtregu (luntre) v.â--îEpvcv ; cutruburu turbure ; ftâcâ *facră, facula ; gurdinâ — grădină; hârnescu hrănesc; n'âldzuc (şi di-, dial. nilzoc) —mijloc; ncisescu (plec) ev.{vr,.070^6^;, şi ca ft: acaftist—caatfwro?, andftimâ â'nx-ărp.a, iftin—eb^hfjvoţ, moft [L&yfoq? Dar tocmai din cauză că împrumuturile din limbi străine sînt primite cu un material apercepător oarecare, nu este indiferent reflexul lor, ci după natura acestuia se poate hotărî natura dialectului din care s-a făcut împrumutul. Astfel vsl. 21 a putut fi primit în rom. ba ca î, ba ca i, şi vsl. ik a putut fi primit ca un şi ca în (poate din on); sâgâ însă, vsl. ŞAga, viteaz, vsl. vitAzi nu pot fi împrumutate din vsl., cînd în toate celelalte cuvinte de acest fel vsl. A = en, ci întîia vorbă din bulg. şegii şi a doua din rus. vitiazi, şi tot aşa trestie nu poate fi vsl. triistiie, cînd oricare alt vsl. ru=îr, ri, ci luat din vreo altă limbă slavă oarecare, din vreun dialect rusesc poate (dial. zMfâ=zâ'rtfâ nu este de aceiaş categorie, deoarece mai probabil ze- = zâ- decît v—v.), apoi pentru aceiaş motiv bârtâ nu e vsl. *brtiti, ci rus. borti, horn nu e vsl. grun-, ci rus. gornu, cinste şi mîn-zâsc uu pot fi vsl. cisti şi mazati, la baza acestor cuvinte trebue să fi fost un *cAsti şi un *m«zati oarecare din vreun dialect al vsl. (Miklosich loc. cit.). Pe de altă parte, cînd cuvintele sînt sigur împrumutate din una şi aceiaş limbă, se poate hotărî, relativ, timpul împrumutării după forma în care aii fost primite, mârtur, papură, tufă, putină sînt mai vechi decît gur şi acest din urmă mai vechii! decît mistrie, pentrucă valoarea sunetului grec u a fost în timp în-tîiu w, apoi y1 sau y'2 (Sievers) şi tocmai la urmă i (cu toa-tecă ne putem înşela, căci mistrie de pildă a putut suna întîiii *my’strie, cf. miros—*my1ros pag. 38). www.dacoromanica.ro 161 Odată primite în limbă cu forma cuvenită, dată de materialul apercepător, cuvintele, formele gramaticale şi sunetele împrumutate se supun la toate schimbările provocate de diferitele principii, cîte vor fi în vigoare dela momentul împrumutării înainte. Astfel â pentru a în izbăvise vsl. izbăviţi, î pentru a în spin—slavic, i pentru e în grindă—vsl. greda, etc. De aici urmează două lucruri: întîiu, cu cit o schimbare oarecare îmbrăţosează mai multe cuvinte împrumutate, cu atît este mai nouă, ori cel puţin este mai persistentă, şi, fireşte, cu cit îmbrâţoşează mai puţine cuvinte împrumutate, cu atît este mai veche; apoi, cu cît un cuvînt este supus la mai multe schimbări şi la cele mai vechi dintr-însele, cu atît este mai de mult împrumutat, şi, din contra, cu cît este supus la mai puţine schimbări şi la cele mai nouă dintr-însele, cu atît este împrumutat mai de curînd. Astfel schimbarea lui â urmat de n în î este una din cele mai vechi, pentrucă numai puţine cuvinte străine iad parte la dînsa: spin bineve-nirăţi, boieri, a zis acesta silindu-se a zimbi.* şi fă aceiaş încercare şi cu celelalte exemple, pe care le vom mai da). »Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile ţării şi am venit s-o mîntuiil. t »Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţisfărîm măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucînd măciuca de arme din mina lui Bogdan. Ticălosul acel de Tomşa v-ati învăţat?* »Boierii eşiră mâhniţi; Moţoc rămase. Ce ai rămas ? întrebă Lăpuşneanul.« Compară în special una cu alta bucăţi ca »Iliaş, urmînd în tronul părintelui săti, după o scurtă şi desfrînată domnie, se duse la Constantinopol, unde îmbrăţoşă mahometismul, şi în locul lui se sui pe tron Ştefan. Acesta fu mai rău decît fratele său, începu a sili pe străini şi pe catolici a-ş lepăda relegea şi multe familii bogate... pribegiră.... Boierii se supărară... şi hotărîră. Insă »Boieri d-voastră, dela venirea mea cu a doua domnie şi pănă astăzi am arătat asprime cătră mulţi, m-am arătat cumplit.... Unul D-zău ştie de nu mi-a părut răii... dar d-voastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vide contenind gilcevele... Astăzi sînt altfel trebile. Boierii ş-au venit în cunoştinţă; aii văzut că turma nu poate fi fără păstor.* Numai în limba comună se mai păstrează această deosebire între aorist şi actio perfecta, macarcă şi aici cu confuzii, precum în înseş scrierile lui C. Negruzzi, care numai de nepriceperea a seri romîneşte nu poate fi acuzat: ib. »Vorbind aşa aii ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă.* »Ieri, cînd voiam să întru, o jupănea-să cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meii şi m-ati oprit arătîndu-mi un cap ţintuit în poarta curţii.« etc. Compară apoi, dacă vrei să-ţi dai socoteală despre înţălesul de actio perfecta a perfectului compus romînesc, întrebuinţarea în coincidenţă cu dînsul a prezentului ori a futurului: 'dacă soseşte cumva inimicul, noi ne-am prăpădit’, 'dacă www.dacoromanica.ro 197 vom dovedi-o şi pe asta, apoi le-ara dns toate la bun sfir-şit' (cn neputinţă de zis 'ne prăpădirăm', 'le duserăm'). Dialectal o formă tinde să înădnşe pe cealaltă: în Moldova se întrebuinţează numai perfectul compus, iar în Muntenia mai numai cel simplu. In sfîrşit prezentul indicativului se poate întrebuinţa dependent faţă cn nu fntnr şi trecut, pe a căror sferă temporală o împărtăşeşte, şi aceasta numai în propoziţii obiective, corăspnnzătoare infinitivului latin : 'voin spune (am spus) că nu silit acasă.' O asemenea dependenţă a prezentului indicat, avea loc cîteo-dată şi în lat., dar numai în propoziţii condiţionale : deserite eos, a qnibns, nisi prospicitis, brevi tempore dese-remini=părăsiţi pe aceia, de care, dacă nu veţi băga de samă, veţi fi voi părăsiţi (imposibil 'dacă nu băgaţi de samă'). La celelalte moduri dependenţa întrebuinţării timpurilor continuă şi în rom. pentru prez. conjunct, şi prez. optativ., care-ş împărtăşesc sfera timpului lor (cn o variabi-litate mai mare decît în lat., căci se întinde şi asupra trecutului) dela acea a timpurilor indicativului, cn care sînt puse în legătură. C. Negrnzzi ib. »Care s-a întors dela uşa mea fără să cîştige dreptate şi mîngîjere? ('să cîştige' = trecut), te voin cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstămnrile norodului, c ('să mă uşurezi' = prezent ori viitor). »cernrâ voe să rămîe.c ('să rămîe' = trecut), era tristă şi tînjitoare ca floarea expusă arşiţii soarelui, ce nu are nimic s-o umbrească, ('s-o umbrească’ =prezent). »şi boierii se bucuraţi de o schimbare ce le da nădejde că vor pute ocupa iarăş posturi ca să adune nonă avuţii din sudoarea ţăranului.* ("să adnne'=viitor). Pentru prez. optativ, compară: 'spun că aş dormi' (prezent), 'spuneam că aş dormi’ (trecut), 'voiţi spune că aş dormi' (viitor). Şi dnpăcnm în lat. imperfectul conjunctiv, era legat de sfera trecutului, tot aşa în rom. perfectul conjunctiv, şi optativ. Pe de altă parte timpurile conjunctivului şi optativului au în rom., ca şi în lat., o valoare independentă, decît numai fluctuaţia, la care era supusă întrebuinţarea independentă a lor în lat., a încetat în rom.: prez. conjunct, şi optat, arată în limba noastră dotdeanna timp prezent, iar perfect, conjunct, şi optat, totdeauna timp trecut. In privinţa relativităţii constatăm mai intim că raporturi de congruenţă (două acţiuni se petrec în acelaş timp), de coincidenţă (două acţiuni se întîlnesc una cn alta intr-nu moment în timp), de antecedenţă (una din acţiuni se petrece înaintea celeilalte), de consecvenţă (una din acţiuni se petrece în urma celeilalte), se stabilesc în romîneşte între diferitele timpuri ale diferitelor moduri. In scurtă schiţare www.dacoromanica.ro 198 se pot hotărî în această privinţă următoarele. Prez. indic, a) congruenţă faţă de un alt prezent, 'omul învaţă cit tră-eşte’; b) coincidenţă faţă de un alt prezent şi de un futur: 'spun ce ştifi’, 'voiu zice că nu ştifi’; c) antecedenţă faţă cu un futur: 'dacă pleci îndată, ai să ne ajungi’. — Imperf. a) congruenţă faţă cu un imperfect: 'tu scriai, pecînd efi ceteam’; b) coincidenţă faţă cu un timp trecut: 'spuneam ce ştiam’, 'am spus ce ştiam’, 'spusesem ce ştiam’.—Perfect, indic, a) congruenţă faţă de un alt perfect: 'eii am scris învremece tu ai cetit’; 'eii scrisei învremece tu cetişi’; b) antecedenţă faţă cu un prezent: 'spun ce am auzit’; 'spun ce auzii’; c) (ca actio perfecta) coincidenţă faţă cu un prezent, un futur (vezi mai sus) şi un trecut: 'cînd l-am văzut, i-am spus’. Pluscaperf. (totdeauna relativ) a) congruenţă faţă cu un alt pluscaperfect: 'pecînd tu cetiseşi, eu scrisesem’; b) antecedenţă faţă cu un trecut: 'am spus, spusei ce auzisem’, 'spuneam ce auzisem’, 'spusesem ce auzisem’.—Futur I a) congruenţă faţă cu un futur: 'cît vei ceti tu, efi voia seri’; b) coincidenţă faţă cu un futur : ‘voiu spune ce voia şti’; c) consecvenţă faţă cu uu prezent, un trecut, un futur: 'ştiu, ştiam, voiu şti că vei face’.—Futur II (totdeauna relativ) antecedenţă faţă cu un futur: 'cînd vei ceti aceste rînduri, ea voia fi plecat’. Prez. conjunct, a) coin-cideuţă faţă cu un prezent, trecut, viitor: 'vreau sa spun’, 'am vrut să spun’, voia vre să spun’; b) consecvenţă faţă cu un prezent, perfect, viitor în propoziţiile finale, consecutive, în întrebările indirecte şi ca conjunctiv imperativ în vorbirea indirectă.—Perfect, conjunct, antecedenţă faţă cu un prezent, un trecut şi un futur: doresc să fi mal trăit’, am dorit să fi mai trăit’, 'voia dori să fi mai trăit’. Prez. optat. Coincidenţă faţă cu un prezent, un trecut, un viitor: 'spun că aş face’, 'am spus că aş face’, ‘voia spune că aş face’. Perfect, optat, antecedenţă faţă cu un prezent, un trecut, un viitor: 'spun că aş fi făcut’, 'am spus că aş fi făcut’, 'voia spune că aş fi făcut’. Dar strînsa înşirare relativă a faptelor, atît de caracteristică limbii latine, a făcut loc în rom. unei mult mai liberp procedări, în care vorbitorul poate trece după poftă dela întrebuinţarea relativă la cea absolută a timpurilor. Limba noastră samînă mai mult cu cea grecească în această privinţă. Noi putem seri şi aşa: »Nime nn îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai virtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de lefegii Albanezi, Şerbi, Unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îş aflaseră scăpare lingă Alexandru, care plătindu-i bine, îi avea hărăziţi; iar oştile moldovene supt căpitani creaturi a lui le ţinea pe margini; slobozind www.dacoromanica.ro 199 însă pre ostaşi pela casele lor, le mărginise în puţin număr. Intr-o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avuse o lungă vorbă cu Moţoc, care intrase iar in favor şi care eşa, dupăce îi înfăţoşase planul unei nouă contribuţii. Se părea neastîmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună, cînd o uşă lăturalnică descbizîndu-se lăsă să între Doamna Ruc-sanda.t C. Negruzzi, Lăpuşn. Ori: »Dimitraşco vodă se gătea pe taină să prinză pre Brîncovanul vodă, precum îi poroncise poarta, şi trimisese şi iscoade la Munteni, de văzuse toate lucrurile Brîncovanuluî vodă cum stail şi ş-ah făcut Dimitraşco vodă vreo cinci şase steaguri de lefegii şi două steaguri de Lipcani şi cîţiva feciori de boieri grijiţi bine îi ţinea în Iaşi, şi făcuse cuvînt că va să meargă în sus cu podgbeaz la Moscali, ca să nu se priceapă Muntenii, şi aştepta din cias în cias să-i vie om dela poartă cu fer-man dela împărăţie, şi să se pornească la Brîncovanul vodă să-l prinză. Venit-au şi dela hanul ferman numai să încalece să meargă să prinză pre Brîncovanul vodă; ce pre fermanul hanului nu cuteza Dimitraşco vodă, ce ah mai scris la poartă că el este gata, şi hanul încă i-a scris (ac-tio perfecta) să purceadă, ce să ştie şi dela împărăţie, pur-cede-va la Brîncovanul vodă să-l prinză ah ba?« Neculcea 303. Insă noi mai putem seri şi: >Deci Cantemir vodă, dupăce i-ah adus, i-ah pus la închisoare, şi nu i-ah omorît, că ah poroncit poarta să nu-i omoare, şi ş-ah adus aminte şi de giurămîntul ce ah giurat Cantemir vodă lui Gavriliţă vornicul celui bătrîn, să nu-ş atingă sabia lui de neamul feciorilor lui.< Neculcea 242. Ori > aceşti doi Romîni erah prea buni patrioţi casă nu judece că războiul şi venirea oştilor străine ar fi fost peirea patriei.< C. Negruzzi ib. »Amicul nostru, care cunoştea bine puterile Franţei în materie de instrucţiune şi încă şi mai bine care sînt ale noastre, s-a grăbit a schimba vorba. < Odobescu, Scrieri, III, 346. »Bogdan fugind în Polonia încredinţă paza cetăţii Ho-tinului, singura ce mai rămăsese îu ţară după destrugerea celorlalte de Lăpuşneanu, unui Polon, cu condiţie că, dacă •pănă în trei luni nu-i va trimete ajutor, să poată da cetatea Turcilor. < Xenopol, Istor. Rom. III, 97. »Bauer ne spune că la înfiinţarea peceţilor în Valahia se aflară 147,000 de contribuabili, din care în anul al doilea rămăsese numai 70,000,- De aceia cu drept cuvînt spune despre Mavrocordat medicul Zaloni că fiind tot atît de răh financiar pecît şi neghibaciu politic, în loc de a aşăza greutatea principală a impozitelor pe producţiunea şi consumaţiunea ţării, el spori capitaţia_ tot aşa şi Bauer spune că Constantin Mavrocordat era rău www.dacoromanica.ro 200 politic şi încă mai răii financiar, deoarece el spori capi-taţia.< ib. V, 111. »Şferturile, care reprezentau o mare adăogire a birului, deoarece trebuia să se întîmpine cu productul lor ceia ce mai înainte se aduna diu toate dările indirecte, fură mănţinute.« ib. 117. d) Al patrulea raport în sfirşit exprimat prin predicat este acel al persoanei: predicatul primeşte diferite forme, dupăcum subiectul este vorbitorul ori ascultătorul ori o a treia persoană oarecare. Raporturile de mod şi de timp se exprimă la verb nu numai prin predicat, ci şi prin oricare alt membru al propoziţiei, pentru care servesc infinitivul şi participiul. Astfel în lat. actio continua se exprima prin participiul şi infinitivul prezente, actio instans prin participiul şi infinitivul future, iar participiul futur pasiv mai exprima un mod, anume pe acel al legăturii necesare (ceva analog indicativului, o siguranţă mare) între subiect şi predicat. Iar sfera timpului o împrumutai! aceste forme verbale dela acea a timpurilor predicatului (dependenţă) şi întrebuinţarea era totdeauna relativă, arătînd formele prezente congruenţa, cele trecute antecedenţa şi cele future consecvenţa. In rom. s-a micşurat mult această aptitudine a infinitivului şi participiului de a exprima modul şi timpul. Actio instans şi necesitatea există numai în domeniul predicatului, exprimate prin izolări recente f'trebue să...’, 'sînt pe punctul de a ... 'era să ... ’), actio instans continuă de a fi exprimată prin participiul şi infinitivul prezente, şi actio perfecta prin participiul şi infinitivul trecute, decît infinitivul trecut, şi activ şi pasiv, rar se întrebuinţează în limba comună, iar în dialect nu s-aude. In privinţa dependenţii de întrebuinţare şi acea a relativităţii întrebuinţării staii lucrurile în rom. întocmai ca în lat. Compliment. Celelalte raporturi afară de subiect, de atribut şi de predicat sînt atît de numeroase, încît pe de o parte una şi aceiaş formă gramaticală exprimă mai multe din ele, iar pe de alta lipsesc cuvintele trebuitoare pentru a le da fiecăruia cîteun nume: obiect drept, obiect nedrept, scop, loc, timp, mod, cauză, conjuncţie (cu), diz-juncţie (fără), posesiune şi alte cîteva sînt singurile numiri proprii pentru numeroasele raporturi. Mari deosebiri există însă dela o limbă la alta din punct de videre al modului cum omul îş închipueşte aceste raporturi. Mai întîiu nu un efect orb al alunecării sunetului este www.dacoromanica.ro 201 faptul că în unele limbi formele gramaticale se tocesc pănă în gradul de a dispăre mai toate şi de a da limbii aparenţa unei constituţii din rădăcini (pag. 119). Cu o asemenea reducere la limită a numărului formelor nu oricare limbă se mulţămeşte. Ia îş are rădăcina mai adîncă în spiritul însuş al popoarelor, şi dacă limbile ingleză şi chineză se mulţămesc cu sărăcia lor de forme, aceasta însemnează că spiritul însuş al Inglezului şi al Chinezului ah simţit plăcere şi satisfacere în acea sărăcie, aceasta mai însemnează că oricît timp popoarele pomenite vor păstra un suflet analog celui actual, limba lor nu va pute ajunge niciodată la bogăţia de forme a celei greceşti. Acum, macarcă limba latină prezintă din punct de vi-dere al formelor pănă aici discutate o mai mare bogăţie decît cea romînească, şi macarcă în privinţa formelor complimentului nu rămîne mai pe jos de limba noastră nici în ce priveşte numărul raporturilor deosebite de spirit, nici în ce priveşte numărul mijloacelor de exprimare a acestor raporturi, totuş o netăgăduită tendinţă are ia de a pune, la compliment, pe socoteala unuia şi aceluiaş simbol numeroase înţălesun. Pecînd la atribut şi la predicat desfăşură limba latină, alături cu o fină deosebire a raporturilor, o tot atît de bogată colecţie a siinboalelor, dincoace, la compliment, o lipsă de echilibru este vădită, căci unele forme (prepoziţiile) sînt sărace în înţălesun, iar pe socoteala altor cî-torva (cazuri) se ingrămădesc înţălesurile peste măsură. Pe Roman îl interesa lămurirea cît de mare a raporturilor de atribut şi de predicat, adică a acelora care privesc lucrurile abstracte (căci atributele şi predicatele sint totdeauna lucruri abstracte ori considerate ca abstracte); mai puţin interes punea el pe lămurirea raporturilor de compliment, a acelora cu alte vorbe care privesc lucrurile concrete (căci complimentul este totdeauna un lucru concret ori concretizat). Şi o legătură strînsă se stabileşte între aceia ce constatăm aici cu aceia ce am constatat aiurea (pag. 175). Limba noastră a perdut multe forme latine, dar le-a înlocuit îndată prin altele nou create, şi între acestea a împărţit apoi, pecit a putut, tot mai lămurit înţălesurile, des-făcînd în mici bucăţi, clar separate unele de altele, aceia ce sta închegat iu bloc la cazurile latine. Ia nu dezmin-ţeşte, procedînd astfel, predilecţia pe care am constatat-o altă dată (loc. cit.) pentru buna distingere a concretului. Mai lămurit se vede această deosebire intre limba noastră (ori mai bine limbile romanice, la care aceiaş tendinţă spre lămurirea concretului există) şi limba latină la ablativul însoţit de participiu şi de adiectiv (aşa numitul ablativ ab- www.dacoromanica.ro 202 solut), unde prin una şi aceiaş. formă se găsesc atîtea raporturi exprimate (timp de mai mult feluri, cauză, condiţie, concesie, mod), pentru care noi avem nevoe de tot atîtea forme deosebite. Apoi, abstracţie făcînd de numărul mai mic sau mai mare al formelor, în însăş perceperea raporturilor există deosebiri dela o limbă la alta. Unul şi aceiaş raport poate fi priceput în deosebite feluri, acolo unde vezi tu cauză, eu văd scop, de pildă, şi are loc aici o mai încurcată deosebire dela un spirit la altul decît atunci cînd considerăm numai simboalele prin care spiritul îş manifestează concepţiile sale. Intre limba noastră şi cea latină, pe care noi în special le avem în videre, deosebirea se constată mai ales pe terenul raporturilor de compliment, şi pentru aceia şi noi aici, cu ocazia discuţiei complimentului, pomenim mai mult de dîn-sa. Dela limbi la limbi însă deosebirea se întinde în toată puterea asupra tuturor raporturilor, şi asupra celor de subiect şi de atribut şi de predicat, de gen, de număr, şi cînd, plin de prejudiţiile căpătate prin limbile civilizate europene, prejudi-ţii care te fac să presupui că numai astfel poate gîndi omul cum Europeanul gîndeşte, vii întîiaş dată în contact cu feluri de a gîndi deosebite, capeţi parecă simţirea că ai a face cu un alt crier decît cu acel ominesc, şi exagerind deosebirile te trezeşti uimit în faţa unei prăpăstii fără fund, pe care natura a pus-o dela un om la altul, dîndu-ţi a în-ţălege cit de mare trebue să fie aceia care separă pe om de alte fiinţe ale universului şi pe toate la un loc de D-zău, adică de adevăr. Nu numai filologii de profesie, dar şi laicii aii constatat acest lucru. Nu cred că un om de rasă europeană, dacă nu se va mărgini la superficialităţi şi aparenţe, va pute pricepe şi descrie pe fimeea iaponeză întocmai cum este. Numai un Iaponez ar pute s-o facă, ori la nevoe un Chinez, căci există afinităţi de suflet incontestabile între aceste două popoare, altfel atît de deosebite. Şi chiar atunci, dacă studiul ar fi destul de profund făcut, noi nu l-am pute înţălege, n-am pute prinde din el nimic, pen-trucă tocmai părţile cele importante ale lui ar eşi din sfera priceperii noastre. Easa galbănă şi rasa noastră sînt cei doi poli ai speciei omineşti; sînt între ele deosebiri extreme pănă în modul de a percepe obiectele exterioare, şi cu-noştinţile noastre asupra lucrurilor esenţiale sînt adeseaon contrarii. Nu putem niciodată pătrunde cum se cade într-o inteligenţă iaponeză ori chineză; la un moment, cu o misterioasă spaimă, noi ne simţim opriţi de stavile cerebrale, peste care nu se poate trece: oamenii ceia simţesc şi gîn-desc pe dos decît noi.c Pierre Loti, l’exilee, 228. www.dacoromanica.ro 203 Pentru priceperea schimbărilor pe care limba le sufere cu timpul din cauză că perceperea raporturilor de compliment variează, să se gîndească cineva la nrmătoarele fapte, cnlese dintr-o sntă altele, a) parco, nubo, persuadeo, invi-deo, medeor se construesc cu obiect drept în rom. b) pe lingă esse, dare, accipere, mittere, venire, relinquere în locul complimentului de scop ştab cu totul alte complimente în rom. (haec res vobis exemplo sit ... să vă servească drept ex., ca ex.; Atlieniensibus auxilio fuit—le-a dat ajutor, le-a venit in ajutor; id quantae saluţi fuerit universae Graeciae, bello cognitum est persico —în războiul cu Perşii s-a văzut, de ce mare ajutor a fost acest lucru Greciei; cornn a fronte revulsum nymphae dono acceperunt—l-au primit în dar ; auxilio venire—a veni în ajutor; Lacedaemo-niis crimini dabant, quod arcem thebanam occupasseni—fă-cean Lacedemonenilor o crimă din aceia că ...; şi tot aşa mai departe), c) naşterea o lega lat. cu locul 'de unde’, noi o legăm cu cauza (ex nobis natos liberos appellamus numim copii pe cei pe care noi îi naştem). d) Măsura lat. o lua 'de-la’ ceva, noi o luăm 'după’ ceva şi 'cu privire la’ ceva (bac fabula ei vituperantur qui homiues ex vestibus et forma aestimant—acei care judecă pe oameni după haine; legaţi res ex foedere repetunt—cer înapoi lucrurile după tractat; legedupă lege, jure—după drept, merito — după merit; ex animisententia — după plac; neminem huic praefero fide, constantia, magnitudine animi, in patriam amore pe acest om îl pun mai presus de toţi în ce priveşte ţinerea de cuvînt, etc.). d) Acolo unde videa lat. o posesiune noi vi-dem tot felul de alte raporturi (injuria sociornm nedreptatea faţă de aliaţi; belii studium—tragerea de inimă spre războiu ; Peloponnesi imperium domnia peste P.; contro-versia flnium—cearta asupra graniţilor; societas ejus de-migrationis—participarea la acea emigrare; nimia opinio ingenii atque virtntis prea marea încredere în...; reme-dium doloris—leac încontra bolii; magna reverentia capi-tis câni—respectul cătră părul alb; philosophomm vita commentatio morţiş est—viaţa filosofilor este o pregătire pentrn moarte; periculum alicujns facere a face o încercare cu cineva; belii victor—învingător în războiţi). Subiectnl şi predicatnl, la un loc lnate, pot servi drept un simpln membru al propoziţiei, pot fi adecă snbiect, atribut, compliment. Asemenea propoziţii întregi, care ele înseş servesc nnmai ca un membra dintr-o altă propoziţie, se numesc subordinate. Mulţimea propoziţiilor subordinate atîrnă dela rapor- www.dacoromanica.ro 204 tul de predicat şi de subiect care se stabileşte între două, lucruri, ce la un loc luate formează un membru al unei alte propoziţii. Intr-o vorbire ca dico igitur providentia deorum mundum administrări nu este propoziţie subordinată, fiindcă între mundum şi administrări există un raport de atribut. In vorbirea corespondentă roniînească însă 'zic deci că lumea se conduce de providenţa dumnezeească’ este propoziţie subordinată pentrucă între lume şi conduce există un raport de predicat. A întrebuinţa predicate multe în-samnă însă a ridica lucrurile la un grad mal mare de importanţă : aceia ce un altul consideră mai fără băgare de samă tu priveşti ca un lucru serioz de tot, asupra căruia trebue să-ş concentreze cineva toată atenţia. Limba romînă este tocmai mai bogată decît cea latină în propoziţii subordinate, şi acest fenomen, comparat cu acela că în ia diferitele complimente sînt mai bine separate unele de altele prin forme, ne reprezintă vorbirea romîneas-că cu o tendinţă mai mare, decît avea vorbirea latină, de a lămuri lucrurile. Din nenorocire însă această tendinţă de a pune toate Iururile la acelaş nivel şi de a le exprima încă pe toate ca sigure (pag. 188) comună de altfel tuturor limbilor romanice probează tot atît de mult o lipsă de sînge răce, o prea mare încredere în sine şi o năzuinţă de a nu mai deosebi nuanţele lucrurilor, ci de a le zvîrli pe toate într-o masă uniformă şi monotonă: echilibrul antic, cel atît de caracteristic spiritului greco-latin, a făcut loc unei precumpănin a unilateralităţii, şi noi modernii sintem ori spiritişti, ori atei, boalele noastre ori aii toate microbi şi trebuesc hultuite, ori se vindecă toate cu apă răce, statele noastre ori sînt anarhice, ori suspină după despotizmun asiatice, oamenii noştri sînt ori toţi nişte genii ori toţi nişte gogomani, iar ocupaţiile noastre (botezate cu numiri de strălucite specialităţi) se pierd în chiţibuşuri, şi unia din noi îş pierd viderile pe citeva rîndun asiriene, alţii jură pe egiptologie, alţii cercetează viaţa întreagă stomahurile ţinţari-lor ori gîngăniile dintr-o picătură de apă, şi voluminoasele in folio se îngrămădesc, rafturile bibliotecelor se rup supt greutate, iar totul se pierde din ce în ce mai mult din viderea omului, căci detaliile se revarsă tot mai tare peste marginile inteligenţii noastre şi acei care se strădănuesc cu privirea generală a lucrurilor şchiopătează prin banali^ •tăţi ori se pierd în superstiţii, astfel că oameni în toată firea ajung de învîrtesc mese şi se tem de strigoi. S-ar păre că după atîtea zădamice silinţi de a căuta adevărul Europeanul nostru s-a buimăcit şi că toată aparenta frumuseţă a culturii sale, tot zgomotul maşinilor lui, toată splendoa- www.dacoromanica.ro 205 rea electricităţii sale acopăr numai o decrepitudine a crierului şi un povîrniş spre sălbătăcia primitivă: astfel şi soarele străluceşte cîteodată mai frumos cînd apune. Şi este curioz cum limba noastră reflectează şi ia acest spirit europenesc, macarcă atîta vreme am fost scutiţi de strălucita cultură a apusului, dar nici codrii nu-s destul de deşi nici munţii destul de înalţi, ca să apere mintea ominească de o molipsire. Pentru priceperea lucrului să se observe următoarele exemple, a) In locul acuzativului cu infinitiv (mai întîiu numai ca obiect întrebuinţat şi apoi lăţit prin analogie şi la subiect) şi nominativului cu infinitiv latine Romînul întrebuinţează propoziţii subordinate. b) In ablativul absolut limba latină avea un raport de atribut. Noi avem un raport de predicat şi întrebuinţăm propoziţiile subordinate corăspunzătoare, c) In afară de ablativul absolut, participiul latin (şi adiecti-vul şi apoziţia) corăspunde la propoziţii subordinate romîneşti. dubitabat nemo quin violaţi hospites, legaţi necati, pacati atque socii nefario bello lacessiti, fana vexata hanc tantam efficerent vastitatem — nu se îndoia nimeni că nişte asemenea fapte, că s-au dezonorat oaspeţi, că s-au ucis deputaţi, că s-a devastat prin războiă ţara unor oameni paşnici şi prietini, n-au să aducă după ele această calamitate, aucto-rem senatus exstinctum laete atque insolenter tulit—s-a bucurat fără ruşine că acel care propusese această părere în senat murise, injusti oneris impositi tua culpa est, mea re-cepti—greşala ta este că ai propus o sarcină nedreaptă, a mea că am primit-o. terra mutata mutavit mores—cînd s-a schimbat pămîntul, a schimbat şi obiceiurile cu dînsul. bar-barus eum quidam ob iram interfecti ab eo domini obtrun-cavit—un barbar l-a ucis supărat de aceia că şi el îi ucisese pe stăpînu-so. ab condita urbe — de cînd s-a zidit Roma. Sabini ab re priore anno bene gesta feroces—S. mîndri de războiul fericit pe care-1 purtase anul precedent, ad haec visa auditaque clamor oritur—un strigăt s-a ridicat cînd s-au văzut şi s-au auzit acestea, major ex civibus amissis dolor quam laetitia fusis hostibus fuit—mai mare a fost durerea că perise atîţia cetăţeni decît bucuria că fusese alungat inimicul, post punicum perfectum bellum—dupăce războiul cu Cartaginejii s-a sfîrşît. id perniciabile reo et Cae-sar truci vultu defensionem accipiens—acest lucru era sămn rău pentru acuzat, precum şi aceia că împăratul ascultă apărarea cu posomorită faţă. augebat metum invasurus hos-tis grija că va năvăli inimicul mărea spaima, superbire milites, quod filius legaţi orator publicae causae satis os-tenderet necessitate expressa quae per modestiam non ob- www.dacoromanica.ro 206 tinuissent—se mîndreau militarii de aceia că faptul că fiul legatului servea de apărător al cauzei lor proba în deajuns cum prin silă reuşise a căpăta aceia ce nu putuse ave prin modestie, minuit furorem vix uua sospes navis ab ignibus— a mai slăbit furia faptul că de abia vreo corabie dacă scăpase de foc (In toate aceste cazuri se pot întrebuinţa şi substantive în locul participiilor latine, cf. pag. 175).— omnes aliud agentes, aliud simulantes, perfidi, improbi, maliţioşi sunt—toţi cîţi altfel se poartă decît se arată sînt perfizi şi răi. misericordia est aegritudo ex miseria alterius, injuria laborantis—mila este supărarea ce ne-o aduce nenorocirea unui om care sufere fără dreptate. Horatius Co-cles ad suos tranavit rem ausus plus famae habituram ad posteros quam fidei—H. C. a trecut înapoi în not la aisăi, dupăce îndrăznise să facă un lucru care era să capete mai mult răsunet la posteritate decît crezare. —quid dicam de Socrate, cujus morţi illacrimare soleo Platonem legens? — ce să zic de Socrat, a cărui moarte mă face să plîng cînd cetesc pe Platon ? haec dicentis (Cliti) latus hasta transfi-xit (Alexandpr) pecînd Clitus spunea aceste cuvinte, A. l-a străpuns cu lancea. Alexander Persidis flnes aditurus Susa urbem Archelao tradidit A., cînd era să plece spre graniţele Persiei, a lăsat oraşul Susa pe socoteala lui Ar-chelaos. Dionysius cultros metuens tonsorios candenti car-bone sibi adurebat capillum—D., fiindcă se temea de briciul bărbierului, îş ardea părul cu un cărbune aprins, illud tibi expertus promitto et spondeo, te socios Bithyniae, si iis commodaris, memores esse et gratos cogniturum—un lucru îţi făgăduesc, căci îl cunosc din experienţă, că dacă te vei arăta binevoitor cătră aliaţii din Bitinia, n-aii să uite binefacerea şi aii să-ţi fie recunoscători. Cophes suadere coepit Arimazi petram tradere, gratiam regis inituro, si tan-tas res molientem in unius rupis obsidione haerere non coe-gisset—C. începu să sfătuiască pe A. să dea cetatea, fiindcă astfel ş-ar pute cîştiga favoarea regelui, cîud nu-1 va sili, pe dînsul, care atîtea mari planuri învîrtea, să stea în loc bătînd o stîncă de nimic, quis est qui totnm diem jacu-lans non aliquando collineet? care-i acela care, dacă va arunca cu lancea toată ziua, să nu nimerească şi el odată în ţintă? misericordia occurrere ipsasolet supplicibus etcalar mitosis, nullius oratione evocata—mila vine dela sine pentru cei nenorociţi, fără ca să fie provocată de nicio rugăminte. banc adepţi victoriam in perpetuum se fore victo-res confidebant—credeau că dacă vor fi cîştigat victoria aceasta, apoi tot învingători aii să fie. ut oculus, sic ani-mus, se non videns alia cernit—dupăcum ochiul, aşa şi su- www.dacoromanica.ro 207 fletnl, macarcă nn se vede pe sine, pe alte lncrnn le vede. bestiis ipsa terra fnndit ex sese pastns varios nihil la-borantibns—animalelor însnş pămîntnl le dă toată hi’ana trebnitoare, macarcă nn mnncesc să ş-o agonisească. Seno-nes Galii ad Clnsinm venernnt legionem romanam castra-qne oppngnaturi S. aii venit la C. să atace leginnea romană şi castrele. Dnpăcnm în propoziţia principală limba romînă inbeşte mai mnlt întrebninţarea modnlni signranţei decît limba latină, tot aşa şi în propoziţiile snbordinate, şi nn este tre-bninţă de dat exemple zadarnic. In lat. însă întrebninţarea conjnnctivnlni nn atîrnă la aceste din urmă nnmai de raportnrile modale dintre snbiect ori vorbitor şi predicat, ci ia constituia o formă a snbor-dinaţiei. Astfel o întrebninţare liberă a modulni avea loc în propoziţii condiţionale, canzale, relative şi temporale, la care întrebninţarea Ini era botărîtă nnmai de diferitele ra-portnn modale, întocmai ca în propoziţia principală. In alte snbordinate însă, precnm în vorbirea indirectă, propoziţiile finale şi consecntive, întrebninţarea modnlni nn era liberă, ia era nnmai decît legată de modnl conjnnctivnlni, care constitnia astfel nn nnmai o formă pentrn raportnrile de mod, ci şi mai ales o formă pentrn snbordinaţie. In această privinţă limba latină este snperioară limbii greceşti, nnde legătnra dintre cele donă felnn de propoziţii este mai şlabă, şi nnirea între diferitele membre ale propoziţiei, deja strînsă prin întrebninţarea relativă a timpnrilor, devine şi mai mare prin întrebninţarea snbordinată a modurilor, dn-cînd la cnlme tendinţa omnlni antic de a pătrnnde cn răbdare înţălesnl nnm întreg şir de lncrnn în el însnş considerat, fără de a-1 tot îmbncăţi şi a-1 tot adnce fragmentar la pnnctnl de videre al observatornlm. Aici ese la iveală acel spirit de disciplină, care pnnea lncrnrile la locnl lor, atît de caracteristic Romannlm şi care ar fi făcnt pe acest popor poate mai âpt încă decît pe cel grecesc de a pricepe adevărnl, dacă întîmplarea n-ar fi botărît ca vioinl Grec el mai întîitt să devină maistrnl de învăţătnră al Enropei.— Asnpra pnnctnlm acestnia vom face cîteva observări cn limba noastră. Noi anume păstrăm snbordinarea modnrilor nnmai la scop care nn se poate exprima altfel decît prin con-jnnctiv: Tbemis<.ocles servnm misit, nt nnntiaret T. a trimes nn sclav să annnţe. Decît nnmai acest scop l-am redns la mai slabe proporţii, şi învremece Latinul distingea pe cele mai mici nnanţe ale Ini, noi îl considerăm mai în bloc, îl distingem nnmai în trăsătnrile sale cele mai groase, şi, de pildă, pelîngă verbele de temere noi nn mai distingem www.dacoromanica.ro 208 scop, ci numai obiect drept şi traducem pe Miltiades ti-mens, ne classis regia adventaret, Athenas rediit prin M., te-mîudu-se să nu vie cumva flota regelui (însă şi 'că va veni’), s-a îutors la Atena; şi pe omnes labores te excipere video, timeo ut sustiueas priu 'văd că iei pe socoteala ta toate sarcinile, mă tem că nu le vei pute duce iu spinare’. In colo legătura de subordinare s-a desfăcut cu totul şi numai la vorbirea iudirectă s-aii păstrat resturi din ia şi despre acest lucru vom spune citeva cuvinte. Titurius clarni-tabat: maguo esse Germanis dolori Ariovisti mortem, ardere Galliain; postremo, quis hoc sibi persuaderet, siue certa re Ambiorigem ad ejusmodi consilium desceudisse, se poate traduce în două feluri, ori 'T. striga: că moartea lui A-riovistus a cauzat mare durere Germanilor, că Galia fierbe şi în sfirşit că cine-1 va pute convinge despre aceia că Am-bioriges s-a apucat de asemenea planuri fără să aibă de nicăin uicio uădejde ?' ori 'T. striga: că moartea lui Ariov. ar fi cauzat ....că Galia ar fierbe.... că ciue l-ar pute con- viuge că Ambioriges s-ar fi apucat.....’ Şi astfel vorbirea indirectă se arată îu rom. priu întrebuinţarea optativului atît în propoziţiile principale, oricare ar fi modul din vorbirea directă (exceptîndu-se conjunctivul imperativ, care tot conjunctiv rămine), cît şi în cele subordinate (afară de conjunctiv, care tot conjunctiv rămîne), astfel încît o vorbire ca următoarea, «Cînd auzi fata că tată-său îi dă voe să meargă, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum, şi se îutorcea uumai într-un călcîiu, cînd poruncea şi aşăza lucrurile de călătorie. Iş alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărăteşti, hainele cele mai mîndre şi mai bogate, şi merinde ca să-i ajungă uu an de zile, Isp. 13, devine indirect astfel: 'Spun că fata, cîud ar fi auzit că tată-so i-ar fi dat voe să meargă, n-ar fi mai putut de bucurie. Ar fi pus la cale tot pentru drum şi s-ar fi întors numai într-un călcîiu, cîud ar fi poruncit şi ar fi aşăzat lucrurile de călătorie. Ş-ar fi ales calul cel mai de frunte din grajdurile împărăteşti, hainele cele mai mîndre şi mai bogate şi merinde ca să-i ajungă un an de zile’. In vr. mai mult decît astăzi avea loc această subordinare a vorbirii indirecte şi nu este prin urmare adevărat că acolo unde în limba actuală se întîlneşte ar fi un efect al imitării limbii nemţeşti (Maiorescu, Critice, 1874, 7). Cf. Isp. 250: »Toată lumea rămase uimită cînd auzi semnele ce spusese ciobauul şi mărturisirea împăratului că aşa este ; de unde pănă aci se auziră zicîndu-se de unii alţii: ba că fata ar fi cocoşată; ba că ar fi şchioapă; ba că ar avea vreun semn de măslină, cireaşă, coamă ori de alte poame, pe care îm- www.dacoromanica.ro 209 părăteasa, fiind grea cu fata, ar fi poftit la vreuna dintr-însele, şi că ar fi furat-o spre a-ş potoli pofta. Că, dupăce ar fi mîn-cat poama, în locul unde a pus mina mai întiitL pe trupul iei, în acelaş loc s-a făcut semnul poamei pe trupul fetei. Că acest semn ar fi în cutare ori în cutare loc....« In vr. însă, alături cu optativul, se întrebuinţa şi conjunctivul. Pentru conjunctiv vezi pag. 198 şi mai compară exemplul următor, unde se găseşte el întrebuinţat şi în propoziţii sub-ordinate: »iară lacrămile lui Laslăti, carile aii fost vărsînd, atîta să fie fost de fierbinţi şi de iuţi, cît stîlpul acela de marmoră din vîrv pănă în temelie să-l fie potricălit......aşea Laslău.. să fie văzut un cal.. şi pre şea să fie avut un topor... el la cal uitîndu-se să fie auzit un glas.. să fie văzut un om bătrîn carile să-i fie zis......acestea dară sînt, carile de Laslău vrăjitoriul, apoi şi sfintul, povesteaşte hronicul bulgăresc, şi tocmai ca aceaste şi mai pre urmă am aflat şi la un hronic rusesc, carile să cunoaşte că din cel bulgăresc această poveaste din cuvînt în cuvînt să o fie luat; iară alalte cîte mai mult adaoge Simeon... de unde să le fie scornit nici cum mai mult a afla nu putum. D. Cantemir, G-ast. Chr. 861, 362. Iar pentru optativ, Miron Costin: »Şi se mira domnii, cu ce mijloc ar spăria pre A-baza paşa dela Cameniţa.c I. 532; > Striga cu toţii să hie domn Lupul Vasile vodă, însă îi da şi legături, ce va lua din ţară. Ce s-ar lega pentru dări, atuncia la acel ales, mai mult să nuia din ţară.c 522; »Mai inte de purcesul lui Bamovski vodă un Leah, megiaş de ai lui, totdeauna îl sfătuia să nu meargă.... Şi ce i-ar lipsi, fiind ca şi domn în ţara lor, fără grijă, cu tîrgurî şi cu sate ?< 523; »pre sol îl trimisese craiul la împărăţie, întrebînd de Turci, ce pricină ar hi stricăciunii de pace, ce-i legată la Hotin cu sultan Osman ?€ 538. XIII £5) DIFERENŢIAREA CUVINTELOR. 58) Pecînd mintea lămureşte cunoştinţile şi treptat deosebeşte tot mai clar ori mai conform cu o stare psihică oarecare — lucrurile şi raporturile dintre ele, un alt proces de distingere, care merge mînă în mînă cu acesta, are loc pe terenul simboalelor, prin mijlocirea cărora se manifestează cunoştinţile. Supt influinţa principiului precedent, ajutat de toate celelalte principii, la baza cărora www.dacoromanica.ro 210 el se găseşte, limba se schimbă şi necontenit scheleturî nouă şi înţălesun nouă se ivesc, dar în nămolul cuvintelor care se încrucişază în a sa judecată omul caută să pună o regulă şi o socoteală, pentruca simboalele să fie cit se poate mai adaptate cu cunoştinţile manifestate în ele. Gîudirea, în sine considerată, abstracţie făcînd de cuvînt, este mai presus de acesta cu mult in bogăţie. Ia îş are drumul săii înainte, pe care limba numai şchiopătînd de departe îl urmează. Şi sînt limbi mai bune şi altele mai răle din acest punct de videre. Sînt limbi mai apte adică de a îmbrăca cugetarea, altele mai puţin apte. Cele mai bune din toate însă, de ar fi mînuite şi de cei mai mari meşteri, rămîn departe m urma idealului unei complecte potriviri cu cugetarea. Silinţe însă pentru a face potrivirea cit mai mare mintea îş dă, şi ele constituesc acest principiu al diferenţierii cuvintelor, care acum ne preocupă; 59) Trebue să ne închipuim dilerenţiarea ca pe un ochiu, care pătrunde cele mai mici mişcări ale vorbirii, totdeauna gata de a se opune acolo unde maximum de adaptare între limbă şi cugetare n-ar av.e fiinţă. Această privire scrutătoare a trecut în revistă tot ce limba a posedat şi tot ce limba posede. Conştiinţa este prea strimtă ca să poată prinde în ia atîta veghere, pentru aceia şi mai mult inconscient ia a avut şi are loc. Dar precum într-un roiii de albine fiecare lucrătoare îş găseşte singură munca cea maî priitoare întregului, tot aşa dincoace lucrurile se potrivesc singure cit mai bine, şi nu este trebuinţă decît rareori de amestecul direct al unui principiu anume destinat armonizării. Cînd însă amestecul direct are loc, el se manifestează iu două feluri: a) se opresc schimbări care ar fi dăunătoare, b) se utilizează cele deja făcute, c) se produc altele nouă. a. Am avut deja ocazia în mai multe locuri să arătăm cum o schimbare este ţiuută în loc, cînd este dăunătoare, cînd adică prin ia s-ar face vorbirea mai puţin clară, cînd ar oglindi mai puţin lămurit cugetarea, şi am atribuit —sper cu drept cuvînt principiului de faţă neprefacerea în â prin alunecarea sunetului a articululm feminin a (pag. www.dacoromanica.ro 211 18. Dacă s-ar fi lăsat frîtt. liber alunecării sunetului, între cdsâ nearticulat şi casa articulat n-ar fi fost nicio deosebire şi înţălesul ar fi suferit, căci două raporturi deosebite, dintre care fiecare îş avea pănă acum simbolul de exprimare, s-ar fi confundat numai în unul din acestea. De ace-laş soitt este oprirea alunecării sunetului în ca quam, pentru a nu se face confuzie cu câ—quod, tot acolo) ; apoi pe avim, avitsi, avire—habemus, habetis, habere (pag. 33. Cînd a intrat b intervocal, în alunecarea sa spre dispărere, în faza v, s-a lăsat drum liber alunecării sunetului numai la auxiliar, adică la formele izolate care începuse a constitui un simbol de exprimare al perfectului, dar s-a oprit alunecarea la verb, constituindu-se astfel două simboale deosebite în schelet, de unde mai înainte fusese numai unul, şi făcîndu-se astfel un pas mai mult spre limpezirea vorbirii); şi pe fă fac, dâ—da, du—duc, nu—non (pag. 39. Care nu devin făt, dai, dm, nui, dupăcum ar fi avut aplecarea să devină prin alunecarea sunetului, pentru a nu se confunda cu fă-i, dâ-i, du-î, nu-i [fac, da, duc illi; non est], şi a nu încurca înţălesul prin aceia că acelaş simbol ar fi exprimat lucruri atît de deosebite). Aici vom pomeni despre un alt exemplu, anume despre rezistenţa mai mare pe care o prezintă faţă cu alunecarea sunetului formele gramaticale. Cuvintele în adevăr, oricît de violente schimbări ar suferi, mai cu greii se confundă unele cu altele decît formele, căci sînt mai mari, coprinză-toare de mai multe sunete: la formele gramaticale, cele de obiceiu compuse din cîteva sunete, din contra o mică alunecare într-o direcţie ori în alta este de ajuns adeseaon pentru a provoca confuzia. Cuvîntul cdsâ, de pildă, mai cu greii se va confunda cu un altul decît forma pluralului -e, care foarte lesne, printr-o mică alunecare a sunetului, se poate confunda cu forma singularului -u, dupăQum se şi întîmplă dialectal (în Moldova: sing. cdsâ, plur. cdsâ). Din cauza aceasta formele sînt totdeauna mai conservatoare, cu un pas mai înapoi în privinţa transformării scheletului lor. Astfel e şi i din forme sînt ferite de schimbările în â, î pe care aceleaş vocale le sufer în cuvinte, cînd sînt precedate de r (rămtiu—remaneo, rărunciu—renunculus, răşină resina; rîu—rivus, rî'pâ—ripa, lacrimă—lacrima, etc. Lisă âre, măre, tare, câre, pari etc.), p, b, f, v, m (a-câpur cooperio, sufăr suffero, sdrbâd exalbidus, sdmîn — semino, văd—video, etc. Insă albise, turMz, porumbii, pornit, lumits, avim, lume, încape, etc.). a acc., precedat şi urmat de e, i ori sunet muiat, se schimbă în e: ciie—*cdîe, clavis, lige—vr. leage, trice—vr. treace, cipe—vr. ciape, www.dacoromanica.ro 212 etc. Insă 1. c. tăiătsi, tăiate, videăi, videâtsi, tâcătsi etc. Rezistenţa însă, pe care diferenţiarea o opune, se sfarmă de mersul cel lin, dar nerezistibil, al alunecării sunetului. Acest din urmă principiu lucrează cu forţa neînvinsă a fatalităţii, care a hotărît că toate lucrurile în această lume trebue să se schimbe. Diferenţiarea serveşte numai ca regulator al mişcării celei neînvinse, oprind numai prea ră-pedele curs pe ici pe colo, fără să reuşască niciodată de a pune valurilor o stavilă neînfrîntă. Limba formează din acest punct de videre, ca şi din multe altele, analogul celorlalte manifestări ale naturii, unde faţă cu o mişcare centrifugă, cu o tendinţă de libertate nebună, care fac lucrurile să alerge după ţăluri visate intr-un viitor fără sfîrşit, o altă forţă centripetă pune un frîu nebuneşti! lor dorinţi, dar mimai pentru scurtă vreme: nici sorii care seînvîrtesc unii înprejurul altora nu vor păstra veşnic frumoasa lor ordine, ci se vor rupe din ia şi se vor zvîrli în neant, pănă cînd mina lui D-zăii îi va prinde şi aşăza într-o nouă armonie. Şi astfel acei e, i din forme, care sînt mai refractari faţă cu schimbarea în ?, au căzut şi ei pradă schimbării după s, i, s, z, pănă în aşa grad că au devenit un fel de jucărie a consunantelor precedente, prefăcîndu-se ba în 4, î, ba iarăş în e, i, (Tiktin, StudJ, şi chiar după r aii suferit schimbarea în cuvinte ca fiară, gîârâ, amăra, cârâ, hotârâ, covoârâ, ogbărâ, izvdârâ, pahărâ, popoărâ, plur. dela fier, ghiai’ă, amară, car, hotar, covor, ogor, izvor, pahar, popor, care au sunat odată şi sună încă în parte dial .fiare, giâre, amare, etc., şi în verbe ca a amâri, a omorî', a o-borî', a hotărî', a izvorî, a ocări', a pogorî', a pîrî', a urî', unde formele de infinitiv citate=*amări, etc.; p. 3 sing. prez. indic, omdârâ, pogoară, oboără—“•‘omoare, *pogoare, *oboare; p. 3 pl. prez. indic, omoară pogoară, oboără sînt provocate prin analogia verbelor de conjug. I; p. 3 sing. şi plur. conjunct, omoăre, pogoăre, obdăre aii provenit din a-ceiaş analogie; rezultînd astfel pentru unele din aceste verbe (precum pentru cele trei în urmă citate) o parţială trecere la I conjugare, iar pentru celelalte o fizionomie particulară, care le îndreptăţeşte in conjugarea romînească o rubrică a parte. b. In al doilea loc se manifestează activitatea principiului nostru prin aceia că schimbările provocate prin diferite alte principii sînt utilizate de dînsul pentru a căpăta schelete nouă. Limba în tendinţele ie! spre îmbogăţire, spre înmulţirea adică a simboalelor, urmează unei regule care s-ar pute formula astfel: 'Mulţămeşte-te cu ce ai şi caută numai www.dacoromanica.ro 213 ____ de nu izîdi nimic.’ Un strict simţ de iconomie o stăpîneşte, care nu permite niciun lux, dar şi niciun mijloc lăsat fără îutrebuinţare. Evitarea luxului se face prin aceia că două ori mai multe simboale cu acelaş înţăles iş împart rolurile, am pute zice îş divid munca, astfel că flecare din ele îş ia din în-ţălesul vechia cîteo parte. Şi în patru feluri se poate în-tîmpla ca acelaş îuţăles să aibă pentru exprimarea sa mai multe simboale. Intîiu, prin alunecarea înţălesului: cuvinte odată deosebite se apropie tot mai mult unul de altul. Al doilea, prin analogie: acest principiu adică lucrînd în diferite direcţii dă naştere la cuvinte identice în înţăles. Al treilea, prin amestecul vorbirilor: alături cu cuvinte băştinaşe împrumutăm din limbi străine ori diu alte dialecte. Al patrulea, prin aceia că unul şi acelaş cuvînt capătă cu vremea mai multe schelete. Luxul de întîiul, al doilea şi al treilea fel este al sinouimelor. Luxul de al patrulea fel este al dubletelor. Limba nu sufere sinonime. Cuvinte cu exact acelaş îuţăles nu există, căci îndată se diferenţiează prin ceva, astfel că cutare cuvînt arată cutare nuauţă, iar celalalt cuvînt altă nuanţă a lucrului. Cînd cuvinte odată deosebite se apropie tot mai mult unul de altul prin alunecarea înţălesului, niciodată nu se permite complecta contopire, ci dela un moment mişcarea convergentă se opreşte, şi muilre—-fimle n-au avut niciodată înţălesun identice, şi tot aşa cad—pic, acâper — învâ-lesc, cuoî'nt—vârbâ, cem numesc, natură—fire. Cînd prin analogie se nasc cuvinte cu înţălesun identice, identitatea durează numai o clipeală, căci îndată dife-renţiarea are loc, şi rugă, rugăminte, rugâcune; cîntăre— cintec; nebun, sărit, smintit-, asuprise, nedreptâtslsc s-au despărţit îndată după naşterea lor (dacă nu chiar dela început pentru diferitele lor înţălesun au fost create) în nuanţele lor deosebite. Diferenţierii trebue atribuită despărţirea sufixului -s în grupuri cu înţălesun separate, -as, -is, us. 0-rigina sufixului derivativ -ă am discutat-o pag. 64. Din alipirea liu -s la diferite radicale s-au născut insă mai multe forme ale sale, -as, -is, -tis, care au existat amestecat, ca sinonime, unele lîugă altele, păuăcînd diferenţiarea a pus o ordine, împărţind rolurile, astfel că -ds, -us formează profesiuni şi deminutive' (buids, călăraş, fruntaş, luntraş, nuntâs. ostâs, pungds, părtaş,—copilaş, cutsitds, iepuraş, jluerds, îngeraş, unciăs; bătăuş, cărăuş, lăcătuş, zucăus,—câtsâlus, câ-rănisâ, cureluşă, găinuşă, ineliis, picorus, vitsâlus); -lis alte www.dacoromanica.ro 214 însămnăn, precum albuş, astupus, colcus, gâlbâniis; -is colective, precum alunis, frunziş, mâruntsis, petris, tufiş, -ds s-a introdus şi la adiective, boclucâs, drăgălaş, pătimaş. Cînd alături cu cuvintele băştinaşe împrumutăm cuvinte străine ori din alte dialecte, diferenţiarea se face ia-răş imediat (dacă nu chiar dela început pentru diferitele lor nuanţe au fost împrumutate), şi trei fenomene aii atunci loc. Ori constaţi vigoare în toate şi înţălesun diferenţiate destul de bătător la ochi (venin—otrăvâ, militâr—soldât, fel—cip, ornamint—podoabă, afacere—treabă, argument— dovadă, rest râmâsitsâ, guvirn—stăpinire, diferintsâ—deosebire, midie—dâctor, pildă eximplu, blond balăn, secrit taină, abundântsâ prisâs, animâl—dobitâc—vită, desâ'rt pustiu, mal ţărm, vesminte haine, cîrd stol, daună— pâgubâ, ostenesc obosise, timnitsâ încisodre, bâidt—copil, cărare poticâ, cartă sfâdâ, ridicul—caragiâz, cuget—gîn-disc, seduc amăgise, repar—dreg, respir—răsuflu, strig— zbier tsip, victimă zirtfâ, zvirl—arunc, ursise—menise, găsise âflu, îngrop—înmormîntiz). Ori cuvintele ah înţă-lesun aproape identice, dar unul din ele este ameninţat cu dispărerea (subliniem pe aceste din urmă după uzul limbii comune: virgină—ficodru, ofifiu sluzbâ, oârâ—cas, nutriment—hrană, amic—priitin, pizmă — invidie, r6zâ trandafir, 6strov—insulă, vlădică—episcop, ereditâte — moştenire, etâte—vrfstă, fine—sfîrsit, pricină — câuzâ, sigil pecite, rob sclav, nâpî'rcâ—viperă, vanitâte— desârtâcune, narâtsie—povestire, hagiii—pelerin, lilitsâ —strâdâ, prilez — ocazie, avut—bogat, subscriu—iscălise, acceptâz—primise, edific clădise, emanez—purcid, erfimp—izbucnise, vietsuâsc—trăise, grâesc—vorbise), în caz cînd nu se va diferenţia mai tare înţălesul, ceia ce chiar am vide poate că are deja loc, dacă am ave timp să cercetăm aceste cuvinte, cu băgarea de samă trebuitoare, în toate întrebuinţările lor; la o cercetare superficială, precum este acea pe care timpul ne permite să o facem aici, deosebirile ne scapă, dar putem fi siguri că identice nu sînt. Ori în sfirşit cuvintele cu înţălesun aproape identice sînt tot atît de des întrebuinţate, precum vrime—timp, veac— sicid, imagindtsie fantazie, oăspe—musafir, mu uit privise, armată—oaste, enigmă gîcitodre, voăce glas, brun—odces ; dar nu numai că şi la ele identitatea de înţăles este numai aparentă, ci totuna de întrebuinţate nu vor continua a fi decît cită vreme limba va simţi nevoia unei nuanţări atît de fine a lucrurilor; cînd această nevoe va înceta, unele din ele vor căde pradă uitării, în caz cînd nu se vor adapta, printr-o diferenţiare mai mare a, înţălesului, nevoilor psihicului. www.dacoromanica.ro 215 Limba comună, ca corăspunzînd sumii celei mai mari de inteligenţă a unui popor, face între lucruri deosebirile cele mai mari de care este poporul capabil şi cuprinde pentru aceia materialul cel mai bogat de sinonime. Dialectul este mult mai modest în această privinţă şi el nu cunoaşte, de pildă, ornamentul, argumentul, difeHntsa, medicul, e-ximplul, blândul, abunddntsa, ridîculul, seducerea, reparârea, respirarea, victima, virgina, oficul, dâra, nutrimentul, amicul, invidia, râza, insula, ereditatea, etatea, finele, cauza, si-gilul, sclavul, vanitatea, narâlsia, pelerinul, strada, ocazia, subscrierea, acceptarea, edificârea, emanarea, erumperea, secuiul, imaginâtsia şi fantazia. enigma, brunul, care sînt tot cuvinte de curînd împrumutate. Ca unul şi acelaş cuvînt să capete mai multe schelete se întîmplă din mai multe cauze. Intîiu, se întîmplă ca a-celaş cuvînt să se introducă în limbă în diferite timpuri. Al doilea, acelaş cuvînt primeşte felurite schimbări după • feluritele sale poziţii în vorbire, dupăcum este, de pildă, accentuat ori neaccentuat, proclitic ori enclitic şi aşa mai departe; în asemenea caz deosebitele forme ale cuvîntului trăesc în stare de izolare unele faţă cu altele. Al treilea, prin acţiunea diferitelor principii se schimbă cuvîntul, dar uzul cel vechih continuă de a trăi alături cu cel noii şi aici este locul să ne aducem aminte de ceia ce am spus cu altă ocazie, că > diferite cauze insuflă cîteodată cuvintelor tip vechi o nouă putere, astfel că pot lupta contra totalei ruini cu altele mult mai tinere.* pag. 88. In cazul întîiii (dublete improprii) diferenţiarea n-are nimic de făcut, căci cuvintele aii deja dela primirea lor înţălesuri deosebite. Astfel de dublete improprii sînt sărut—salut, ambele=saluto, decît numai cel întîiii vechiii de tot în limbă, iar cel de al doilea introdus acum de curînd ; apoi căşunez (Isp. 229, cu înţălesul de 'prind ciudă pe cineva’) ocazionez, unul vechiu şi altul franţuzesc ; pâgî'n —pâgan, ambele = paganus, decît numai cel întîiii băştinaş, iar celalalt împrumutat din vsl.; încep—încap, ambele=in +capio, dar cel intîiu latin, cel al doilea romîn. In cazul al doilea şi al treilea, pe care nu le putem deosebi totdeauna unul de altul şi pe care nici nu vom căuta să le deosebim la exemplele pe care le vom da, diferenţiarea îş arată influinţa prin ţinerea în viaţă a uzurilor vechi şi prin împărţirea înţălesurilor între diferitele schelete. Astfel de dublete sînt în limba romînească următoarele. Pronumele scurtate de dativ şi acuzativ, care se întrebuinţează numai ca subiecte psicologice, alături cu pronumele întregi de aceleaş cazuri, care se întrebuinţează ca www.dacoromanica.ro 216 complimente (pag. 134).—Formele scurtate ale diferitelor verbe, devenite în mare parte forme gramaticale, alături cu formele întregi ale aceloraş verbe, constituesc iarăş dublete, precum e, îi, î, care serveşte numai de copula, alături cu Uste, care este şi verb tot odată, am, ai, a, etc., voia, vei, va, etc., alături cu formele întregi corăspunzătoare, şi tot aşa mai departe (pag. 101 sqq.). scrin sicriu = scrinium. —mârhâ (vrv vită)—marfă, slav.— rostise—răstise (derivat romînesc din rosf = rostrum). viscâ—besicâ^vesica (să se păstreze oare in viscâ accentuarea anteclasică vesica ?). — muscat mâscdt=morsica.t\is.—madamă madăm madame. —măre—mâ're—mâ=mare (mas. pag. 36, 46).—falcă fdlce = falx (pag. 74). — înhdts—mhâ'ts (derivate prin în- din onomatop. hats).—târbâ—tâlbâ, slav.—urzise—ursise—or-dior. - dincolo dincâlo, deacâlo deacolo, deacâlea—deaco-led,încâlo încolâ (pag. 92 sqq.).—zare zori=vsl. zaria, zo-Tia (ambele â/.-.iţ, xj'rf. Diferenţiarea a avut loc în limba romînă însăş). uluise—urluisc=ung. o"rleni.— dehâc dezgiâc (derivate prin des- din giâc, probabil gulli-oca, care el însuş s-a duplicat în giâc—găoace [dial. giod-ce]). fliustur flutur.—câma»— cam = quammagis (pentru căinai cf. Creangă an. 59 se camai dusese în tîrg după mama , apoi 79, 128; pov. 170. In vr. cu înţălesul de mai, Gast. Chr.). doar dar da (pag. 94, 96).— contra câ’trâ = contra, ci ce (pag. 51).—amurg—murg — â\J.o\Yic.— des gies (iîndesise — îngesuisc [din des prin in-]. Dela îngesuisc prin derivare imediată gies: îi da ghies cu floricele* Isp. 18, apoi 175). spurcatul (diavolul) spurcăiul. Cele două arti-cule: al, a, ai, ale—lu, a, i, le (pag. 103,104). bucate—bucă’tsi. urnise — rmesc=vsl. rinoti.—straiii—*straiu (din strâ-m)=extranens.—genitivul articulat şi cel nearticulat s-aii diferenţiat în sensul acela că întîiul arată posesorul (subiectiv), iar al doilea posesiunea (obiectiv). Cf. iubirea lui D-zău —iubirea de D-zăfi, frica cînelui frica de cine, dorul tatălui dorul de tată. Cîteodată stafl dubletele nediferenţiate, precum sfarm —sfârî’m, darm—dâri'm (pag. 68); voise, vroisc, vreau, vrau; diferitele nume pentru conoci/tiritsâ (pag. 109) şi altele. Asupra acestora limba este în fierbere încă, tot aşa dupăcum se întîmplă şi la unele sinonime că nu le putem deosebi lesne unul de altul. Bogat material de dublete da ii numele, proprii. Cîteodată dubletele sînt improprii, precum citru—petru; midru —dimitrie (dumitru); zinii—iodn (iân, pag. 97); gurga geârge ; nicodrâ—neculdîtl ; văsf iu *—vasUe ; căci unele sînt mai de mult, altele mai de curînd intrate în limbă. www.dacoromanica.ro 217 Altă dată avem a face cu adevărate dublete, precum vr. elisdfta sdfta (astăzi Elisabeta) 5 catinca Unea; necu-Iditi — culdiu; georgitsă— gitsâ ; tudurdei răci ; alexandru — sandu; etc, toate diferenţiate (cele mai scurte au căpătat înţăles deminutival şi alintător). Şi dacă ţinem socoteală şi de deminutive, apoi numele proprii formează ade-seaon grupe de numeroase fizionomii ale unuia şi aceluiaş tip, care trăesc frăţeşte—cu mici deosebiri de înţăles—u-nul lingă altul. Nu este dialect romînesc care să se poată compara în această privinţă cu cel macedonean, unde unul şi acelaş cuvînt este atît de sucit şi de învîrtit în toate felurile, mai ales atît de înghiţit şi de stîlcit (ceia ce co-răspunde de altfel întregului spirit al acelui dialect, unde aplicare vădită există de a face să cadă oricare sfîrşit, fie de sunet, de silabă ori de cuvînt), incit rămîi uimit. Astfel (macarcă nu toate exemplele, pe care le dăm mai la vale, sînt sigure) Bunul sună: biru, bira, birân'u, buru, bură, bura, birâni, birâna, birânâ, burilâ, burilu, burdeu;?: tulii, tuia, tu-lîcâ, tulusiu, tulusea, lusiii, lusea, tolu, toii, tolea, tâlâ; Hara-lambu: lambu, lambâtu, lâmbetu, lumbâti, lâmbSlâ,piti, pita, pită, pâtsi, pâtsa, piede, pica câ, pica, pisea, picdli, piisdli, pisca. pis-tdli; Ioăn: iăni, gion, ioni, gioni, gin, gini, gina, ginea, ginu, dzinu, ziani, zidnâ, ianusiu, nustu, tanuts, nuts, nuniits, nă-nuts, nanii, n'dn’u, nana, ianuli, nuli, nulă, ianits, ianitsi, idneu, ianculi, idneu, ginusiu, ianâti, ianâtă, nâti, nâtâ, iandci, ndci, ianăcu,ndcu, ndca, nâca, năcu, nac; Dimitrie: mitri, mi-tru, mitrea, mitrusiu, mitritsi, mitrtits, truts, trits, tritsâ, mi-tu, mitsu, mitsiu, micu, mice, metu, mâţa, mâtsiu, mâcu, mâciu, mâtsia, mâca, dimu, dima, zimu, zima, zimar, zimâra, zimdn, zimdna, dimar, dimarâl, dimarâli, dimarâl■ Emanuâl: mânu, mâne, mâni, mână, mâna, mânea, mânât, mânâti, mânâts, ma-nâta, măndc, mandcia, mânuz, manuzu, mănuts, mânusiii, mâ-ndsiii, mdnasiii, mânicâ, manicu, mândia, măndla; Ştefan: stâfa, scâfa, fani, tâfa, defa, sâfu, sâfu, sâhu, seâfu, seâhu; Geârge : giârgi, ziorzi, ziozi, ziâgu, ziogâ, gâgu, gdga. gior-gu, zâgu, zâgu, zâgă, zâgea, zâge, zâgi, zâg'â, zog'e, ziogu, ziâga, ziâgea (Caragiani, Studii asupra Romînilor din peninsula balcanică, sub presă). Dupăcum nu permite limba lux, tot aşa nici nu lasă mijloacele fără întrebuinţare. Ia se mulţămeşte cu oricît de puţin, dar îndată ce găseşte ocazia, profită de dînsa pentru a-ş îmbogăţi simboalele. Şi această ocazie se întîlneşte la tot soiul de schimbări provocate prin diferitele principii, dar o acţiune directă a diferenţierii nu are decît rareori loc, pentrucă iu majoritatea cazurilor lucrurile se potrivesc www.dacoromanica.ro 218 dela sine, macarcă supt privirea veghetoare a principiului de faţă (cf. pag. 210). Se întîmplă însă cîteodată că un fenomen oarecare, cu toate profitele bune pe care le-am pute trage dintr-însul, în sensul de a căpăta în el un nou simbol, rămîne neîntrebuinţat şi atunci are loc directul amestec al diferenţierii. Cu toate acestea, simţul de iconomie al limbii este atît de mare, incit, chiar cînd cea mai bogată colecţie de schelete i-ar sta la îndămînă, ia tot recurge la vechiul mijloc. Şi acest vechiu mijloc în aceia a consistat că 'să spui mult în puţine cuvinte’. Niciodată n-a corăspuns bogăţiei cugetării o bogăţie adecvată a simbolului. Acest din urmă totdeauna a rămas în urma celei dintîiti şi totdeauna omul a fost nevoit să îngrămădească pe socoteala unui singur cu-vînt o mulţime de înţălesun. Şi obiceiul, odată format, s-a păstrat: chiar în mijlocul celui mai mare bielşug omul îş aduce oarecum aminte de vechea sărăcie şi din cînd în cînd, ca să nu uite obiceiul, se mulţămeşte cu o coajă de pine. Această avariţie a limbii este cunoscută în retorică supt numele de .ouaai y.a/.âc/0/.oi, vr,crri§£;, Oujopp:-., (Jpaxuiy a'Xa1., vewv ts v.al "siapohaiv aşîioiî;, 7;aXi|x;j.r(xv] ypavav ti^slcai ipi^o) •/.«£"aivov avtfaţ 'ApyeiwK £77£*i Se xai itiv.poj ^Eipxxaţ iu.o [xvj^ap iSpifluxspoy ■spopaiciv pav-iţ ivJ. xy^îv itpoşepoiv "Aptepiv, oi ere -/tfova (îxy.-:poi; ew/.po'jcavta? ’Atpeîaaţ Saxpu p.Y) /.xiac/elv.). Inconscient se găseşte ia apoi în cei mai vechi istorici greci, precum în Herodoţ, îu Thu-kydides. La noi poezia populară se compune mai numai din propoziţii principale. Iar pentru literatura noastră mai veche compară locuri ca Neculcea 209 : »Iarâ Dimitraşco vodă, văzînd atâta omor, ah eşit în deal la Galata cu boierii şi acolo şedeati; şi atunre s-ah tîmplat un paşă, anume Ca-plan, fiind la Ţuţora cu oaste, petrecînd haznalele ce mergeau la Cameniţă, i-au venit ferman dela poartă să mazilească pe Dimitraşco vodă.» Miron Costin 478: Dacă s-ati apropiat oştile, au dat Leşii întâia şi cu Moldovenii războia, şi în loc împingînd pre oardele lui Cantemir beia, şi Turcii începuse a se da înapoi. , Eşiţi Leşii la cîmp mai mult decît le era porunca, cu şiragul cel de frunte, aa izbucnit şi oardele lui Calga sultan şi au dat cu toate oştile năvală la rindul cel de frunte leşesc şi l-ah înfrînt. Ureche 230 : Decii Copinski, avînd mare cunoştinţe între Cazaci, ah mers la dînşii; pre unii cu giuruinţă împlîndu-i, pre alţii cu bani ungîndu-le ochii, de ce au avut şi el den agonisita sa, i-ab plecat-, şi au mai lipit cătră sine pre un Moldovan, anume Cepla, ce se însurase între Cazaci -, şi aii pus hatman pre Şah pe 330 de Cazaci, carii s-ati strîns cu nevoinţa lor. Ah intrat în ţară. Iară Petru vodă au strîns ţara şi.s-ati gătit de dînşii -, şi luînd puştele ati eşit să meargă înaintea lor. Auzind Cazacii de aceasta, au apucat ce ati putut dela margine şi s-ati întors înapoi...» Astfel se explică cum participiul prezent a ajuns cu vremea să aibă înţălesul unei propoziţii subordinate (pag. 131). Pentru ca să reluăm un exemplu din cele date în alt loc, aşa şi cinstea den zi în zi micşorîndu-i-se, de inimă rea puţin de n-au murit = 'aşa şi cinstea den zi în zi i s-a micşorat, de inimă rea puţin de n-au murit’, adică o parataxis de două propoziţii, în aparenţă ambele principale, dintre care însă în realitate una este compliment de cauză. Şi în vreme ce întrebuinţarea participiului prezent în propoziţia principală, cu înţălesul de trecut, a rămas ocazională (ori cel puţin a dispă- www.dacoromanica.ro rut din uzul actual), ia a devenit uzuală în propoziţia sub-ordinată temporală şi cauzală paratactică. In afară însă de această întoarcere spre vechea sărăcie, diferenţiarea profită de toate ocaziile pentru a îmbogăţi numărul simboalelor. Psihicul are pentru satisfacerea liu nevoe de o sumă de acestea şi pentru a îndeplini această nevoe principiul de faţă nu lasă nimic neexploatat. Acea sumă de simboale poate să fie mai mare ori mai mică după timp şi după om (pag. 201), dar la niciun moment din viaţa limbii nu este atinsă, tot aşa dupăcum nicio clipeală nu încetează diferenţiarea de a tinde la acest ideal, Pe cele mai multe simboale însă le recunoaşte numai, oarecum, fiindcă sînt date de a gata de alte principii, şi astfel nenumăratele cuvinte, cîte se ivesc cu vremea, îmbracă supt privigherea iei cugetarea noastră, fără ca noi să simţim că supt această multiplă acţiune a diferitelor principii se găseşte un spirit de ordine care veghează. Supt această veghere însă are loc nu numai utilizarea oricărui lucru bun, ci şi zvîrlirea oricăruia netrebnic. Şi aici este locul de a vorbi de un alt soiu de evitare a luxului, deosebită de cea despre care am vorbit niai sus. Limba anume părăseşte fără milă toate mijloacele de care nu mai are trebuinţă. Şi nu este vorba de o diferen-ţiare a înţălesului, ca la sinonime şi la dublete, unde principiul de faţă se amestecă direct, ci de o lăsare, pură şi simplă, în părăsire a simboalelor netrebnice, lăsare în părăsire faţă cu care diferenţiarea se poartă pasiv. Cuvintele uu numai se schimbă, ci şi dispar. Dispăre-rea lor nu este un efect al întîmplării, ci al trebuinţă. Ele adică nu mai corăspund cu o stare psihică oarecare, nu mai pot îmbrăca cunoştinţile aşa de potrivit cum le îmbrăcaţi altă dată. In acest serviciu sînt întrecute de altele nouă, şi ele trebuesc să dispară: o zadarnică ostenire a minţii ar aduce păstrarea lor numai. Dupăcum este cu neputinţă observarea întregii lămuriri a cunoştinţilor, care a fost la baza dezvoltării unei limbi (pag. 171), tot aşa de cu neputinţă este observarea pas cu pas a totalităţii adaptărilor simboalelor la cunoştinţi, astfel ca să putem înţălege pentru cel mai neînsemnat cuvînt motivul pentru care s-a păstrat şi motivul pentru care a dispărut. Tot la formele gramaticale este cercetarea mai lesne şi din acest punct de videre, şi de pe acest teren vom alege citeva exemple. Formele nu s-aii născut toate odată, ci pe rînd, şi dupăcum unele după altele aii eşit la iveală, tot aşa unele după altele s-au lipit, ca enclitice ori ca proclitice (în caz cînd, www.dacoromanica.ro 223 ca infixe, n-au pătruns în corpul cuvîntului, pag. 118) la cuvînt: după ordinea alipirii lor se poate chiar constata timpul relativ al apariţiei (inacarcă nu totdeauna; căci este foarte probabil, de pildă, că sufixele personale s-aft dezvoltat înainte de cele temporale şi modale şi cu toate acestea tot la sfîrşit le găsim aninate. Şi această îngrămădire de unele peste altele a formelor necontenit se repetă în viaţa unei limbi, de pildă în rom. [ca de altfel în tot soiul de limbi altele] forma de atribut şi forma de compliment circumstanţial stau alăturea cu copula pentru a exprima predicatul [*X este bun’, 'X este în casă’], forma atributului stă alături cu verbe auxiliare pentru a exprima timpuri [am mîncat], etc., şi totdeauna îngrămădirea de forme are un scop, face un serviciu, exprimă adică un noii raport). Dar unele forme aft făcut pe altele superflue, căci de ex. formele temporale şi modale presupun pe cele verbale, adică, dacă la un cuvînt vezi aninată o formă temporală, ştii bine că ai a face cu un verb, chiar dacă nicio formă anume pentru verb n-ar exista. Iar formele cazurilor presupun un substantiv, un adiectiv ori un pronume, şi îndată ce simţeşti o formă cazuală oarecare, n-ai trebuinţă de un semn anumit altul, pentru ca să ştii că al a face cu unul din cele trei feluri de cuvinte înşirate. Apoi varia-bilitatea terminaţiilor la acord îţi arată totodată pe adiectiv, fără ca să fie trebuinţă de un semn special pentru acest din urmă. Şi din cauza aceasta producerea de forme pentru verb, substantiv, adiectiv a fost oprită chiar dela început. Este probabil anume că niciodată n-au fost forme speciale pentru a arăta părţile de cuvînt de mai sus. Şi chiar dacă cumva asemenea forme aii fost, ele aii dispărut îndată, ca netrebnice. Ceia ce dela început a existat şi există încă, aii fost forme pentru subcategorii de verbe, de substantive şi de adiective. Cînd cumva sub categoriile se potrivesc, este indiferent pentru limbă de a se servi de unul şi acelaş sufix derivativ pentru substantive, pentru adiective şi pentru verbe. De aici posibilitatea, pe care dela început limba a avut-o, a derivării imediate: vrei adică să derivi un substantiv dintr-un verb, laşi la o parte formele temporale şi modale şi anini restului formele de număr şi de caz ; ori, dacă vrei să derivi un verb dintr-un substantiv, laşi formele de număr şi caz la o parte şi anini restului pe cele de timp şi de mod; şi tot aşa şi cu adiectivul. De asemenea derivări imediate au fost şi sînt limbile pline, şi noi am avut ocazie de ajuns (pag. 61, 70, 72) să dăm din limba noastrăr numeroase exemple. In timpurile vechi de tot, cînd limba era la originile www.dacoromanica.ro 224 sale, lămurit se deosebean bncăţile formale, nnele dnpă altele, de cuvînt, adică de rădăcină (pag. 112). Această separare a formelor de rădăcină, în sensnl că vorbitornl avea conştiinţă de rolnl fiecăreia din ele precum şi de acel al rădăcinei, a dispărnt, şi în limbile actnale nnmai slabe reflexe ale iei mai există, în nnele (limbile aglutinante) mai clare, în altele (limbile flexionare) mai pnţin clare (pag. 119), şi de pildă în optativnl grecesc se pot încă lesne deosebi rădăcina Xj-, forma aoristnlm -ca-, forma op-tativnliu -t- şi forma persoanei I -p.i, într-o ordine carene-ar proba că formele temporale s-an dezvoltat înainte de cele modale. Această separare a formelor de rădăcină a dispărnt din canză că mnlte snfixe aii încetat de a mai face vrenn servicin, căci raportnl exprimat prin ele a scăpat (cel pn-ţin pentrn nn timp oricît de scurt) observării minţii noastre, au devenit din acel moment nişte corpnri moarte, fără de nicinn înţăles şi s-an alipit la rădăcină ca şi cnm ar face parte din ia. Astfel rădăcinile an începnt, îndată dnpă naşterea lor deja, a se mări prin bncăţi străine de dînsele, astfel dnpăcnm s-ar depnne plante parazite pe o scoarţă de copac, depozitele pe urmă aii tot crescnt, şi astăzi, cn toate stăruinţile noastre, nn pntem ajnnge de cele mai multe ori, în nrma tnturor analizelor pe care le-am face, decît la nn fel de coagnlăn de snnete, care alături cn vechile rădăcini nnmai D-zăii ştie ce mai cnprind. De aceia, în loc de a vorbi de rădăcini, noi am începnt să vorbim de radicale, adică de rădăcini, la care s-aii alipit deja forme gramaticale, cn alte vorbe rennnţăm de a mai descoperi cnvintele vechi (rădăcinele), care an fost înădn-şite supt nn nămol de forme, ci ne dăm socoteală nnmai de aceste din nrmă cnm se îngrămădesc unele peste altele şi cnm, împrennă cn o rădăcină, la care nn pntem ajnnge decît rareori, servesc ca radicale nnele pentrn altele. Dacă radicalele acestea singure an servit odată vorbirii ori nn, aceasta nn interesează pe cel care le analizează. Mai tot-deanna ele sînt însă prodnctnl aceştei analize nnmai: niciodată adică nn s-a servit omnl de dînsele, fără de a le mai lipi alte forme. Şi pentrn aceia o enormă deosebire există intre dînsele şi între adevăratnl cnvînt, rădăcina. Nnmai cînd se întâmplă ca formele gramaticale să dispară în masă, cnm are aceasta loc la limbile izolătoare, nnmai atnnci ra-dicalnl ajnnge să facă servicinl vechii rădăcini, aşa cnm o bncată de fier rnginită poate înlocni strălncitornl metal de altă dată. Astfel, pentrn ca să dăm nn exempln, în cnvîn-tnl rom. ptâptene vechinl snfix -en a devenit nn parazit pe lingă o rădăcină problematică pect (căci, abstracţie făcînd www.dacoromanica.ro 225 de schimbările pe care le-a făcut în această rădăcină alunecarea sunetului, nu este cumva -t restul unui sufix oarecare?). Astfel în laudaveram, landa- este radicalul verbului, laudave- radicalul perfectului, laudavera (=* laudavesa) radicalul pluscaperfectului, desfăcîndu-se cuvîntul in formele -a-, -vi-, -sa-, -m, care toate s-au îngrămădit peste rădăcina laud, rădăcină tot atît de problematică ca şipect. Trăit-afi apoi vreodată, singure de capul lor, lauda- (imperativul lauda este poate însuş radicalul), laudave-, laudavera-? Şi nu facem întrebarea pentru cuvintele latineşti, căci răspunsul ar fi atunci lesne şi sigur, anume negativ. O facem pentru formele corăspunzătoare primitive. Şi astfel diferenţiarea priveşte indiferent la dispăre-rea tuturor elementelor netrebnice. Insă ia ştie în aceiaş vreme să tragă foloase din schimbări, care altfel fără ajutorul iei nu erafi să fie utilizate. Aşa, de ex., analogia singură n-ar fi fost în stare să prefacă pe a sing. in â plur. la substantivele feminine (pag. 54). Acest â insă este foarte potrivit pentru a deosebi pluralul de singular. Şi încă, dacă numai acest serviciu l-ar face, am sta pe gîndun, căci pluralul este destul de clar exprimat prin forma -i. S-a amestecat însă şi tendinţa de a deosebi pluralul femininelor de acel al masculinelor, care tot prin terminaţia -i este simbolizat. Sufixul -sc din verbe ca amârisc—amarasco, îndulcise — dulcesco, înnegrise—nigresco, umbrise—umbresco, rămas fără înţăles, ca element mort, a fost utilizat de limbă ca formă pentru prezent la verbele de conjug. IV. Şi tot astfel suf. -iz din verbe ca botez baptizo (-iz este un suf. grecesc, dar nu există în limba noastră ca împrumutat din greceşte, ci moştenit din latiueşte, unde -•.£ fusese primit supt două forme, una mai veche -iss, şi alta mai nouă -iz), redus la element mort, a fost utilizat de limbă ca formă pentru prez. verbelor de conjug. I. Foloasele pe care le-a tras vorbirea din întrebuinţarea acestor două sufixe ca forme ale prezentului le explică destul de bine Tiktin (Gram. I, 156). Aici întră aşa numitele Ablaut şi Umlaut. Ablaut (gradaţie vocalică, apophonia) consistă în schimbări de cantitate, de calitate şi de accent ale unei vocale, provocate prin alunecarea sunetului, pe care diferenţiarea le întrebuinţează ca mijloace formale (Noi dăm aici fenomeuului un înţăles mai strimt. De obiceiu prin ablaut se înţăleg toate schimbările de calitate, cantitate şi accent ale vocalelor, exploatate ori nu de diferenţiare, cîte nu se pot explica prin modul de acţiune al principiilor în sinul uneia şi www.dacoromanica.ro 226 aceleiaş limbi, ci îş trag origina din timpuri mai vechi decît existenţa separată a limbilor. Bruginann, Vergi. Gramm. I, 246). Astfel gramatica greacă şi latină este plină de asemenea diferenţe în vocale dela un caz la altul (zanfc, zaxpsţ, zarp', zaxipa, tm~.eo , de la un timp la altul (vfvy<°—"fsvova, xpezw— ETpxzsv, xpEşw T=^pa|xp.ai; video—vidi, sedeo sedi), dela un număr la altul (e?|m—ip-sv. o’îa fcpev, —-i5-£p.ey), dela un sufix derivativ la altul (zipoc, străbaterea zopos, străbătător, Tsp.o;, tăetură t5|j,sc, ascuţit). Ablaut îş are rădăcinile în timpurile de primitivă existenţă a limbilor in-dogermane, însă nu aparţine excluziv acelui timp. Procedarea aceasta, de a exploata schimbări provocate prin alunecarea sunetului în vocale pentru a căpăta nouă mijloace de simbolizare, s-a repetat şi se repetă necontenit în istoria limbilor şi acel -â dela pluralul femininelor în rom. este un fenomen perfect analog. Umlaut (inflexio), pe care l-am pute numi asimilaţie la distanţă, este un fenomen în diferite chipuri explicat, care consistă în aceia că vocala unei silabe este influinţată în alunecările sale de vocala silabei următoare ori precedente, got. nasjan de ex. dă naştere lui vg. nerian prin influinţa Ini j din silaba jan asupra lui a din silaba nas. Brugmann, Vergi. Gramm. I, 479 clasează fenomenul la epenteză. Intrncît însă epenteză stă în naşterea unui sunet şi aici avem a face numai cu schimbarea unui sunet, ar fi mai bine parcă să vorbim de asimilaţie. Numai dacă n-am voi cumva să considerăm elementul noii introdus în silaba precedentă ca ceva care a avut, macar cît de scurtă vreme, o existenţă a parte (de pildă nerian ar fi sunat o scurtă vreme *naisjan). Dar la o asemenea presupunere ar trebui toate asimilaţiile să le considerăm ca epenteze, ceia ce n-ar fi poate răii, căci toţi terminii aceştia tehnici, din care am înşirat şi noi o sumă, dar am lăsat şi afară pe vreo cîţiva (precum a-naptyxis, samprasarana, dvandvacomposita, etc., a căror explicare caut-o îu Brugmann, op. cit.), încurcă numai memoria degiaba, cea deja destul de încărcată şi altfel. Acest Umlaut prezintă diferite forme. Intîifi, schimbării*1 vocalei se fac în direcţia lui ? (de pildă a se preface în e, o în o, u în w, etc.) supt influinţa lui e, i ori a uuui sunet muiat din silaba următoare: gast—găste (=*gasti). Al doilea, schimbările se fac în direcţia lui a, o supt infln-inţa unui a, e, o din silaba următoare (Brechung. De pildă vg. wessa got. wissa). Al treilea, schimbările se fac supt influinţa unui sunet din silaba precedentă. Acest fenomen, propriu limbilor aglutinante, precum limbilor uralice şi al-taice, poartă numele de armonia vocalelor. Vocalele www.dacoromanica.ro 227 în limbile uralice se împart în trei clase : 1. aspre (a, o, u, i); 2. moi (ă, 8, 11); 3. neutre (i, e). Această. împărţire îş are motivul în armonia vocalelor, conform căreia vocalele afixelor trebuesc să fie omogene cu vocalele rădăcinii. După o vocală aspră a rădăcinii urmează o vocală aspră a sufixului, după o vocală moale urmează una moale. Vocalele neutre se potrivesc în sufix cu oricare vocală din rădăcină. Unei vocale neutre din rădăcină îi urmează de regulă una moale în sufix.... Se zice în limba finică Suorna-lainen=Fin, Karjalainen=Karelian, însă Venălăinen= Rus, Latti-lăinen = Let. Şi tot aşa în limba ungurească se zice hâz-ak=casele, gyermek-ek=copiii, hâz-ban=in casă, szem-ben=în ochiu, hâz-bol = din casă, szem-b61 = din ochiu, vâr-unk=aşteptăm, vâr-tok=aşteptaţi, însă k6r-iink=rugăm, k6r-tek=rugaţi; astfel încît aceleaş sufixe sună ba -ak, -ban, -bol, -unk, -tok, ba -ek, -ben, -b61, -tink, -tek, după natura vocalei din rădăcină.* Fr. Miiller, Grund. II, 11 190. Umlaut se întrebuinţează cîteodată ca mijloc formal. Astfel cel de întîiul fel (pentru al doilea fel, că ar fi şi el exploatat de diferenţiare, lipsesc exemplele în limbile indo-germanice) a fost întrebuinţat de limba germană modernă ca semn al pluralului. »La declinaţia masculină în -i din vechea germană se născuse din întâmplare raportul că întregul plural avea umlaut: gesti, etc. faţă cu sing. gast. Cazurile dela plural eraii la început şi altfel destul de lămurit deosebite de acele ale singularului. Mai tîrziti însă a căzut în germana de sus (Oberdeutsch), şi în parte în germana de mijloc (Mitteldeutsch), -e, şi atunci a devenit, dupăcum şi este, umlaut în nominativ şi acuzativ singurul semn de deosebire al celor două numere: sing. gast, pl. gest (gast). Şi după modelul unor asemenea cuvinte s-au format apoi tăg plural la tag, ărm plural la arm, etc. < Brug-mann, Vergi. Gramm. n, 16. Exemple romîneşti n-am găsit, c. In al treilea loc diferenţiarea creiază simboalele, de care are trebuinţă. La baza acestor simboale create de diferenţiara se poate să fi fost întrebuinţări ocazionale provocate de alte principii. Intrucît însă diferenţiarea este a-tît de activă cind e vorba de a utiliza mijloace neproduse •de dînsa, pentru ce n-ar fi în stare de a provoca ia prin ia însăş o schimbare? Astfel, alatun cu formele gramaticale prin analogie şi izolare provenite, limba se serveşte pentru a exprima o parte din raporturi de două mijloace, foarte întrebuinţate, dar pentru care nici analogia nici izolarea n-aii prezentat nici-un punct de sprijin, anume de accent lori mai bine ritmul Accentelor) şi de poziţia cuvintelor. www.dacoromanica.ro 228 La accent nu este vorba nici de dublete ca spurcatul —spurcatul (pag. 216), nici de gradaţii vocalice ca -cps; r.opci de simbolizarea a atît de fine şi de complicate raporturi, incit este cu neputinţă, de admis că diferenţiarea n-ar fi procedat direct, astfel că ia prin ia însăş, fără să profite de schimbări deja existente, provocate de alte principii, să nu se fi amestecat. Este vorba anume de multele raporturi, pe care le-am numit pe scurt aiurea (pag. 188) 'dorinţa vorbitorului de a afla raportul dintre subiect şi predicat’ şi 'mirarea’, raporturi care poartă obişnuit şi foarte coprinzător numele de întrebare, cel dintîiii, şi exclamare, cel de al doilea. Gîndeşte-te la numeroasele ritmuri, toate cu alt înţăles, pe care le poate primi o propoziţie ca eu atunci să nu-mi caut de drum tot înainte* Creangă an. 52. Semnele ? şi! sînt prea insuficiente pentru a da macar o îndepărtată idee înscris despre multiplele înţălesun ale acestor cuvinte, dupăcum ritmul este de cutare ori de cutare soiu. Să fie adică numai întrebuinţări ocazionale, fără cqnsecvenţă din punct de videre al înţălesului, pe care diferenţiarea le-a tot ales şi lămurit ? Să nu fie vreunul din aceste ritmuri directul product al directului amestec al principiului nostru? Orice excluzivitate este patată cu neadevăr, căci ia însemnează trecere peste terminul de mijloc şi numai în terminul de mijloc este permisă omului întrevederea realităţii. Pentru aceia, dacă ne ţinem pe acest teren al probabilităţii şi evităm (dupăcum sper că am evitat pănă acum totdeauna) orice intransigenţă în afirmările noastre, apoi recunoaştem mai întiiu că cele trei feluri de activitate a diferenţierii nu le putem separa cu firul de păr, aşa că să putem preciz clasa fenomenele la unul ori la altul din ele, dar videm apoi că aproximativ ele există şi că, dupăcum cu atîta bagare de samă întrebuinţează diferenţiarea mijloacele preparate de alte principii, tot astfel şi prin ia însăş, independent de ele, pune mina la lucru. Astfel, pe acest teren ominesc punîndu-ne, alături cu ritmul întrebuinţat ca simbol modal, de care am vorbit mai sus, am recunoaşte ca ceva propriu diferenţierii şi deosebirea pe care multe limbi o fac, prin accent, între numele proprii şi cele comune (macarcă această deosebire samînă cu apophonia, pag. 225), precum în grec. ye/.uv—TîXuiv. ?to-şr/fe—Aiî-ye-vijţ. e/vTciţ—"liX-iţ, '7^u;—“I/du;, wjpps;—Iljpfs;. «pairpd?— Spsţ, ţa'.Spa—«batspjc, y.pxTSpo;—KpaTHpo;, y/.auy.sc—rZauy.î;. --’/.au-v.-fj D.sOxi]. 5î;apLSv:ţ—Ad;a[/.îvsţ.ijavăo;—Eâv^sţ, cavW,—Eâvib], g(i>£s(asvc<;—Su)ţs;j.£V5:, ay.xis?—Xy.aio;, şpsvxi? «bpâvxi;, yprta-o:— Xpirjuti;, -u)).î|J.(Lv—1Io).e[j.u)v, ây.esâ[iîvo?—’Ay.s'a;j.sviţ, T’.sâjASvo?— T'.Ga|j.£vcţ, ţiâ(jL£v:ţ—a|j.îvcc, â'î-.o;—’Aîi:;, etc. www.dacoromanica.ro 229 Altă formă gramaticală, datorită diferenţierii, este acea a poziţiei cuvintelor. Diferite raporturi anume se exprimă numai prin poziţia în spaţiu şi timp, pe care o iau unele faţă cu altele membrele unei propoziţii. Deja cu altă ocazie (pag. 126) am vorbit despre locul intîiu, pe care-1 primeşte în vorbire determinatul, ceia ce este comun nu numai cîtorva limbi: s-ar păre că este o particularitate proprie limbii omineşti în general, de unde s-a şi pornit obiceiul de a vorbi despre opoziţie logică a cuvintelor, conform căreia subiectul trebue să aibă locul întâii şi predicatul pe al doilea. Cine ar cerceta lucrul cu deamăruntul, ar afla că poziţia cuvintelor serveşte pentru exprimarea mai multor raporturi decît s-ar păre la prima videre, şi că chiar limbile cele mai refractare faţă cu acest mijloc de simbolizare, cum sînt limbile romanice, apoi limbile clasice, tot se servesc în de ajuns de dînsul. Presupune versurile lui Eminescu »Arald, ce însemnează pe tine negrul port şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai, de cînd pe sinu-ţf tu porţi o neagră pată, de-ţi plac făclii de moarte, cîntare-ntunecată ? Arald, de nu mă-nşală privirea, tu eşti mort scrise astfel 'Arald, însemnează tine pe negrul ce port şi ta faţa albă cea ceara ca, neschimbată? Ai ce? Cînd de pe-ţi sin tu o porţi neagră pată, de-ţi făclii moarte de plac, cîntare întunecată ? Arald, nu de înşală mă privirea, tu eşti mort’. Yorbirea-ţi pare îndată neromînească, ba şi ridiculă. Şi nu este ritmul doar,. care să fi hotărît astfel că în limba noastră chiar, cea a-' tît de independentă în aparenţă de poziţia cuvintelor, aceste din urmă să se aşeze în cutare raport de spaţiu şi timp unele faţă cu altele; căci din punct de videre al ritmului se pot stabili două vorbiri identice, dintre care însă numai una să nu-ţi pară neromînească şi ridiculă. Este altceva la mijloc, care te împiedică de a zvîrli vorbele după placul întâmplării, anume simbolizmul poziţiei: obiectul drept (şi vorbim din punct de videre al limbii romîne), mai ales cînd faci o întrebare, trebue să-l pui lingă verb ; adiectivul trebue să-l pui lingă substantivul săfi; pronumele posesiv după articulul substantivului (faţ-a ta ori a ta faţă, dar nu ta faţ-a); etc. Şi sute de asemenea aşăzăn simbolice se stabilesc într-o limbă. Şi nu-i vorba iar nici de ceva comun limbii -omineşti, precum s- ar pute aceasta spune despre poziţia relativă a determinatului şi determinantului, căci cele mai imposibile poziţii în limba cutare apar ca normale într-o altă limbă oarecare (de pildă în lat. obiectul drept, mai ales cînd faci o întrebare, se poate ţine la distanţe www.dacoromanica.ro 280 foarte mari dela verb. Apoi tradn, păstrînd poziţia exactă, o bucată nemţească în romîneşte!). Sînt cn toate acestea limbi, nude poziţia cnvintelor este mai rignroasă decît în altele. Astfel limbile noastre clasice, greaca şi latina, apoi limbile romanice sînt mai libere din acest pnnct de videre decît limba germană. Şi chiar dacă mai libere n-ar fi, cel pnţin lanţnrile în care este în-cătnşată poziţia cnvintelor nn sînt atît de simetrice ca în limba din nrmă. In aceasta vorbele se aşază ca după ştoa-ră, în aşăzarea lor o constrncţie armonică este nrmărită, care în desen ar reprezenta o snmă de sfere ce întră nne-le în altele: de aici nnmele de Einschachtelnng şi Zwie-belformigkeit, cn care Nemţii botează particularitatea limbii lor. >In propoziţia nemţească principală verbnl ocnpă tot-deanna locnl al doilea, oricare ar fi membrnl de propoziţie din locnl întîiii: gestern sprach A mit B. A sprach gestern mit B. A sprach mit B gestern. mit B sprach gestern A. mit B sprach A şestern.—Dacă se află înaintea snbstantivnlm ar-ticul definit saii indefinit, nn pronnme demonstrativ ori posesiv, toate celelalte determinări adiectivale ori participiale se aşază între acele vorbe şi snbstantiv: ein Hans. ein Gar-tenhans. ein nenerbantes noch nicht beziehbares Gartenhans. Aici lncrnrile care staii în mai strînsă legătnră nnnl cn altnl sînt separate nnnl de altnl prin alte lncrun, care se găsesc strînse la mijloc ca într-nn cleşte, aş pute zice ca pătnrile din trnnchinl nnm copac, şi tocmai prin aceasta ni se prezintă toate ca nn mănnnchiii nnic.—Acelaş lncrn are loc cînd verbnl propoziţie! principale este nn auxiliar: gestern hat A in B mit C nber D anslnhrlicher als nothig war ge-sprochen. A hat gestern.... gesprochen. încleştarea este a-ceiaş şi acelaş este rezultatnl: complexele de cnvinte ein.... Hans, hat.., gesprochen, formează nnităţi—ca şi cnm ar fi nnnl şi acelaş cnvînt—în modnl cel mai vădit posibil.— Propoziţia snbordinată este nnmai nn membrn al propoziţiei. Dacă şi în ia ar stăpîni legea ca verbnl să aibă al doilea loc, ar căpăta o fizionomie, care nnmai propoziţiei principale aparţine. Ia trebne apoi formată aşa ca să poată intra în mănnnchiii. Aceasta are loc tot pe calea încleştării ; se desparte annme conjnncţia de verb şi se vîră la mijloc tot restnl: weil schon gestern în B A mit C ans-fnhrlich nber D gesprochen hat, branche ich hente nicht noch beim E Erknndigungen einznziehen. Şi tot aşa în propoziţii relative : wer dir das gesagt hat, wird dir auch noch mehr zn sagen wissen. Severa regnlaritate a aceştei aşă-zări a cnvintelor constitne o bnnă calitate a propoziţiei nemţeşti, care poate da însă loc nnm abuz, căci cele mai www.dacoromanica.ro 231 extravagante şi mai fără măsură intercalări sînt posibile. Oricît ar condamna stilistul monstruoasele aglomerări de propoziţii în formă de ceapă ale lui Hegel, gramaticul tre-bue să ţină socoteală de ele.* Gabeleutz, Sprachwiss. 448 sqq. Cîteodată stricta aşăzare a cuvintelor este însoţită şi de o izolare a lor şi atunci are loc fenomenul numit poly-synthetismu, care se întîlneşte în limbi din America de nord, precum a Algonkinilor şi a Mexicanilor (Nahuatl). Subiectul anume şi obiectul se izolează totdeauna lîngă verb şi primesc în compunere forme deosebite de acele pe care le aii în stare independentă. Obiectul astfel izolat (drept şi nedrept) poate fi un nume ori un pronume. De ex. (Nahuatl) : ni-naka-ka, eti carne mînînc (independent eti=ne, şi carne=nakatl) ; ni-kak-tsiwa, eu ciubote fac (independent ciubote=kaktli); ni-sotsi-tekwi, eti flori culeg (independent flori=sotsitl). ni-mits-matstia, eti te învăţ (indep. te—tewatl, tewa, te)j n-amets-matstiar eti vă învăţ (indep. vă = amewantin, amewan); etc. Fără obiect izolat pe lîngă dînsul verbul nici nu poate exista, şi pentru aceia, cînd cumva vrei să exprimi obiectul independent, îl inlocu-eşti îu compunere prin pronumele de a treia persoană: 'eti iubesc pe Petru" în două feluri se poate zice, ori ni-petlo-tlasotla, eti pe Petru iubesc, ori ni-k-tlasotla in-Petlo, eti îl iubesc pe Petru (prin urmare exactă corespondenţă în romîneşte. Decît numai în limba noastră nu este obligătoare această construcţie); iar 'eti mîuîuc’ sună numai decît ni-tla-qua, eti ceva mînînc, şi 'eu daţi’ sună numai decît ui-tetla-maka, eu cuiva daţi,—căci fără ceva, cineva, cuiva pelîngă el nu-ş poate închipui verbul un Mexican. Fr. Miiller, Grund. II1, 267. In afară de ritmul accentelor şi de poziţia cuvintelor, care sint formele gramaticale proprii diferenţierii, aceasta chiar scheletele formelor le-a modificat cîteodată pentru a-ş înmulţi simboalele. Astfel suf. -6c din bucâc—buci ori buce+ -oc, boz6c— boş, coz6c coajă, cotâc—vsl. cotuca cu suf. romînesc, Jiol-bâca—holbez, lâptâc—lapte, mînzâc—mînz, mitsâc miţă,este diferenţiat din -dc (dupăcum de altfel şi în celelalte limbi romanice -6c este un product al diferenţierii). Cuvinte latineşti ca fl6c—floccus, s6c—sabucus, ori slavoneşti ca busuioc, obor6c, potr6c, sor6c nu sînt îudestulătoare pentru a explica prin analogie naşterea acestui sufix. Apoi -uts din deminutive, bânuts, broscutsâ, bâsmâlutsâ, câhlts, cutiutsâ, deluts, mântâlufsâ, pâhăruts, sfeliitsă ; drâguts, micuts, nouts, prostuts, sârâciits, este diferenţiat din -Sts. Limba noastră posede cîteva cuvinte străiue terminate în -as, -âş, -os, -es, -is, precum bdlmos ung. balmos, www.dacoromanica.ro 232 cântâs slav., câstrus slav., fildeş turc. fildîsi, hăitâs ung. hajtâs (faţă cu care hâităs este un derivat rom. din hâită —ung. hajta), dial. husâă—ung. hfiszas, vâgăă, hâugăs ung. vâgâs (diferenţiat în numele propriu Hâgas), dial. nimes—ung. nemeş, păios slav., rătis slav., tovărus vsl. tovarişi, dintre care numai două (şi este îndoială încă şi asupra acestora) s-ati putut considera ca derivate, hăitâs— haită, păios—pală, căci nemeş este dialectal, şi 'chiar dialectal cu greii l-ar fl putut Romînul pune în legătură cu neam. Slabe baze a avut analogia prin urmare, dacă numai prin ia vrei să explici prezenţa în rom. a lui -as, -âs, -os, -es, -is, cu care s-au derivat adiective (arată posesiunea primitivului) ca cîpes—chip, cHes -chel, dtihlis— duh, gălis (radicalul este probabil grecesc, cf. ngr. *'aÂt?iâ, yz'/.iţuu, Ya/.işwp.*, YaAtjoî, linguşire, linguşesc, linguşitor), oaces ochi, trupeş—trup, tues—*tehues—tehuiu, zdcâs—zac, apoi bântâs bont (astăzi numai nume propriu); substantive (rari), ca platoşă *platd, x'/.â-r, (dacă nu va fl cumva plătosâ împrumutat de undeva); şi s-aii primit cuvinte străine ca gămbas turc. ijambaz, gingaş ung. gyenge (probabil introdus în limba comună din vreun dialect unde gi, pronunţat ca ăi, a dat naştere lui g, precum se întimplă în Banat, pag. 156), iădes—turc. jâdest, stâros—rus. storozu. Eli consider pentru aceia sufixele înşirate ca diferenţiate din -ăs, -is, -us (pag. 213) Din -eă, iă pl. -Sie, provenit parte din -ella, parte prin analogie (pag. 33, 55) s-a diferenţiat -eălâ, -tălâ, cu care s-aii derivat din verbe substantivele ametseălâ ameţesc, boiălâ —boesc, bueiseâlâ buchisesc, cicâleălâ cicălesc, fetsu-ialâ feţuesc, ferbinteălâ — înferbîut, gulbineălâ — îngălbi-nesc, kîrîiălâ—hîrîiu, iutseălâ — iuţesc, lustruiălâ—lustruesc, mîntuiălă—mîntuiii, mucezeălă—niucezesc, pospăiălâ—pos-păesc, poliiălâ poliesc, răgusălâ—răguşesc, rîncezeălâ— rîncezesc, râcălâ—răcesc, rucoreălâ—răcoresc, roseâli— roşesc, sâpuneâlă—săpunez, sârbezeălâ sărbezesc, surzeălâ surzesc, udeălâ—ud, urzeălâ—urzesc, vedeălâ văd, vi-netseălâ vineţesc. Pentru ca să se înţăleagă raportul dintre sufixele -eă şi -eălâ, să se compare boiă—boiălâ, gâlhi-nSle —gălbineălă, rosRe — roseălâ. -eălâ nu concretizează atît idea verbală din care derivă, cît arată efectul ei. Din -eălâ s-a diferenţiat apoi -ilâ pentru a arăta persoana, căreia îi aparţine o calitate în gradul cel mai puternic posibil: busilă—buşesc, ciorXlă chiorăsc, cittlâ—chitesc, desilâ îndes, frâtsilâ—înfrăţesc, miezilă—miez, mur- gii â— amurgesc, noptîlâ înoptez, nimerilâ—nimeresc, or-bilu,—orbesc, ocilâ—ochesc, plndili—pîndesc, sârilâ în-sărez, sucilâ sucesc, surzilâ—surzesc, zorilâ—zori, izârilâ www.dacoromanica.ro 233 —zăresc (Unele sînt astăzi numai nume proprii. Despre întrebuinţarea lor cf. Isp. 201; Şez. II, 49 ; Creangă pov. 244;. înlocuirea p. 1 sing. prin p. 1 plur. la verbe, precum la imperf. indic, lăudăm în loc de vr. lăudă, etc., la plus-caperf. lâudăsem—laudavissemus; etc., apoi am—habemus, îş datoreşte origina tot diferenţierii. Prin aceasta s-a evitat confuzia cu p. 3 sing. (lăudă—laudabam şi laudabat, lâudâse—laudavissem şi laudavisset, a [ori mai bine au\ — habeo şi habet), şi dacă s-a dat naştere unei nouă confuzii (p. 1 sing. cu p. 1 plur.), această din urmă n’a fost atît de primejdioasă, cu atît mai mult cu cît de obiceiii Romînul întrebuinţează p. 1 plur. în locul p. 1 singulare. In sfîrşit prin diferenţiare ne-am explica noi forma mr. -ă' pl. -ătsi dela numele patronimice: Apostolâ’ (ficiorul lui Apostol), pl. Apostolâtsi, Martâ' (ficiorul lui Hartu) pl. Mârtătsi; care apoi s-a întins prin analogie şi asupra numelor masculine de alt fel, care fusese mai înainte terminate în -ă, precum amirâ' pl. amirătsi (rege)—ngr. «(«ipac?, odă' pl. odătsi (odae)—turc. oda, tâvâ' pl. tăvătsi (tava) — turc. tawa, ori care chiar nu fusese terminate în -ă, precum armatulâ' pl. armatulătsi — ngr. ctp|j.xru)/.6;. Acest -â , -ătsi îş are probabil origina în -âs dela gentilia latine, precum Arpinas, Ravennas, Fidenas, Capenas, Frusinas: un Arpinas pl. Arpiuates trebuia să sune prin alunecarea sunetului Arpină pl. Arpinătsi. S-a schimbat însă, prin diferenţiare, -ă în â pentru a se deosebi patronimicele, ori (după lăţirea prin analogie a aceştei terminaţii şi asupra altor masculine) masculinele, de feminine : Apostolâ', -ătsi; odă', -ătsi-, însă curăo (curea), cucuveâo (cucuvae), harăuâ — Z«P*- c) Legiuirea XIY a) LEGIUIREA IN GENERAL 60) Toate principiile, a căror activitate am cercetat-o noi pănă acum, lucrează cîteodată conscient, cîteodată inconştient (am renunţat dela început, pag. 7, de a face deosebire între conscienţa şi inconştienţa fenomenelor limbis-tice), dar în tot cazul nu voluntar. Voinţa însă, dupăcum se amestecă în celelalte activităţi omineşti, tot astfel tre-bue să se amestice şi în limbă. Omul, cu toată parada pe care o face despre puterea www.dacoromanica.ro 284 de hotărîre a voinţii sale, lucrează mai mult orbeşte, împins pe de o parte de obiceiuri moştenite, iar pe de alta de acţiunea mediului încunjurător, şi manifestările vieţii sale sînt în mare parte productul fatal al unor tendinţe oarbe, despre care el nu-ş dă socoteală. Cîteodată însă aceste tendinţe se opresc mai mult în evoluţia lor cătră realizare, nu trec fără să dea minţii vreme de a se gîndi asupra Jor, se expun oarecum privirii judecăţii omului şi aşteaptă parecă dela aceasta hotărîrea realizării ori nerealizării lor. Dar este numai o înşălare, un joc făcut de natura cea ne-sfîrşită şi neînduplecată în scopurile sale cu slăbăciunea fiin-ţii noastre. In realitate se cumpănesc ele în de ele tendin-ţile, pânăcînd cea mai puternică dovideşte, în aparenţă noi credem că am ales şi numim acest miraj voinţă. Omului îi este dat să întrevadă o parte din natură, dar cît despre puterea lui de a contribui la mersul aceşteia prin liberă hotărîre, ia este numai închipuirea unei fiinţe prea încrezătoare în ia însăş. încrederea prea mare în noi ne-a făcut să scornim multe neadevăruri, noi am făcut pe D-zău după chipul şi asămănarea noastră, apoi prin cîteva silogisme l-am zvîrlit în neexistenţă ca pe ceva netrebnic—nune sîntem oare noi oamenii de ajuns pentru noi înşine ? — am făcut din frumoasa zidire a crierului nostru centrul universului şi am pus stelele să ne lumineze şi soarele să ne în-călzască ca pe un odor fără preţ, apoi cînd graniţele s-ati întins nu atît prin judecata, cît prin modestia cîtorva oameni, şi pămîntul cu omul său cu tot a căzut ca un grăunte de năsip pe ţărmul cel nemărginit al lumii, noi oamenii am împins centrul numai dela crier la pîntece şi o nouă inchiziţie s-a născut, care să condamne orice abatere dela închinarea acestui idol. Lumea imensă va trebui să fie numai un cădim la lupta pe care vom da-o pe pămînt pentru poftele stomahului. Orice avînt peste marginile acestui concurs de mîncare şi de băutură va fi o prostie şi o nelegiuire. Dar asemenea închipuiri aii fost şi sînt trecătoare. Numai de un prejudiţiu nu vrea omul să se dez-bere cu orice preţ, de acel anume al libertăţii voinţii sale. 61) Aşa însă, precum noi o inţălegem, voinţa se a- www.dacoromanica.ro 235 mestecă în vorbire. Decît, fiindcă ia însemnează o nesigu-» ranţă în alegerea tendinţelor, prezenţa iei probează o pată în mersul cel regulat şi bun al forţelor. Lucrurile se scurg după o normă oarecare, nepricepută de om, dar armonizarea complectă cu această normă lipseşte. Dupăcum valurile) intr-un rîu curg rostogolindu-se peste pietre şi sînt nevoite din cauza acestor obstacule să-ş întrerupă şi să-ş schimbe mersul cel lin, pe care l-ar ave cînd fundul şi ţărmurile ar fi. acoperite de un moale năsip, astfel se scurg, pe semne, în totalitatea lor lucrurile. Lumea merge în sacadări şi ia zigzaguri. Pe terenul psihicului sacadările şi zigzagurile sînt reprezentate prin fenomenele voinţii. Natura nu este sigură, ia pipăe încă: calea, pe care ş-o croeşte nu-i plauă şi uşoară, este oarecum o îutrerupere în siguranţa dumnezeească a drumului. Pentru aceia omul, căruia dacă nu-i e dată puterea de a hotărî, îi este acordată aceia de -a juţălege ceva, poate însuş, cu slaba sa judecată, să descopere lipsurile voinţii. Oiue se poate lăuda că a găsit greşeli în lumea din afară de voinţa noastră ? In însuş mersul cel liniştit al activităţii omineşti, cit îl îmbrăţoşăm cu o privire generală dela cele mai vechi timpuri pănă astăzi, cine poate descoperi rupturi şi pete, cînd totalitatea vieţii umane o are în videre, cînd adică trece peste obstaculele pietrelor, de departe observînd, şi numai scurgerea întregului o priveşte ? Cu cit te apropii mai mult de faptele voinţii însă, cu cît în mijlocul realizării fatale a tendinţelor cauţi să-ţi dai socoteală de amestecul direct al iei, cu atît descoperi petele şi greşelele. Frumos a fost că Enropa dela 1789 încoace a mers aşa precum a mers, dar ce mai greşală a făcut Napoleon la 1812, şi ce ruşine a păţit alt Napoleon la 1870! Frumoasă a fost Grecia cu munca cea nobilă a sufletului, cu dezvoltarea cea treptată a tuturor genurilor literare şi cu răspîndirea în lumea întreagă a frumosului. Dar despre cîte greşeli nu ne vorbesc istoricii— şi cu drept cuvînt—ale celor mal vrednici Greci, ale lui Pericles, ale lm Alexandru, ale lui Platon ! 62) In voinţa sa şi acum ştim ce trebue să înţăle-gem supt acest cuvînt—omul tinde, ca şi natura întreagă, www.dacoromanica.ro 236 spre bine şi frumos. Manifestările binelui şi ale frumosului sînt uenumărate şi atît de variabile în timp şi în spaţiu, încît nădejdea de a găsi vreun bine şi vreun frumos absolute, care să păstreze valoarea lor pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii, este absurdă. In idee însă, fireşte, binele şi frumosul au elemente constante şi, de pildă, la frumos aparţin numai decît deprinderea şi simetria, iar la bine ordinea. Omului îi pare frumos cu ce s-a deprins, îi pare frumoasă apoi simetria. Omului îi pare bun ce este regulat, adică ce merge în armonie cătră un scop: lipsa de anarhie, ascultarea de cineva, urmărirea persistentă, supt o privighere de sus, a unui ţăl, conştiinţa că sînt mal mulţi cu aceleaş tendinţe,— aceasta-i regula. Dacă concluzia prin analogie dela cele omineşti la cele supraomineşti va fi cuprinzînd vreun sîmbure de adevăr, apoi deprinderea, simetria şi tinderea supt o privighere de sus spre un scop trebue să fi formînd bazele de mişcare ale lumii întregi. 63). Şi acum, în vorbire, ca şi în restul activităţii sale, voinţa omului îş arată efectele. Ia este un principiu de schimbare cu cele mai bune intenţii, cu tendinţe spre simetrie şi spre ordine, dar cu mici şi ridicule rezultate adeseaon, cînd le compari cu acele izvorîte din curentul larg şi măreţ al celorlalte principii. Iar fiindcă trăsătura cea mai caracteristică a voinţii este pretenţia unei hotârîn, a unui verdict oarecare, pretenţia de a se înălţa ca legislatoare în mijlocul fenomenelor, noi am numit-o aici, unde o considerăm ca principiu de schimbare, legiuire. Am fi putut să-i lăsăm tot atît de bine numele iei obişnuit, de voinţă. Astfel s-aii născut cuvintele dimon—îaiVw» şi giâvol (Creangă, an. 40) din frica vorbitorului de a pronunţa cum se cade. Demonul, diavolul nu sînt lucruri care pot fi spuse cu una cu două, Eomînul îş face cruce când le pronunţă. Cu atît mai rău este să le dai unui copil (de obiceiii copiilor se daii): pentru aceia mai stîlceşte-le puţin, mai schimbă-le. Prefacerea labialelor în palatale a început probabil de la fimei şi numai cu încetul s’au molipsit de ia şi barbeţii (pag. 145). Aceşti din urmă, mai înainte de a ceda impulsului, afi considerat guturalizarea ca ceva josnic, care 10) www.dacoromanica.ro 237 trebueşte evitat cu băgare de samă. De aici o tendinţă voluntară de a păstra labialele. Insă această tendinţă a trecut cîteodată marginile şi bărbaţii aii ajuns să prefacă în labiale palatalele. In comuna Stăncuţa, distr. Brăila gi pentru bi se rosteşte mai cu samă de fimei, cînd ocăresc copiii: să-l mînînce corgii! Apoi ci se amestecă cu pi, zi-cîndu-se nu numai cept pentru pept, dar şi înpide pentru încide, pin pentru cin, pirie pentru cirie.« R. N. v, 289. In unele comune, Socariciît, Ţăndărei, etc. din distr. Ialomiţa >circulează de o potrivă la plural lupi şi luci, popi şi poci, dar totodată reacţiunea bărbătească a înlocuit pe ci prin pi în rapiii (rachiu), pirie (chiriei, c ib. Aceiaş palatalizare a labialelor este un fenomen faţă cu care limba comună se arată mai refractară. O tendinţă voluntară se naşte din partea vorbitorului de a evita palatalizarea şi această tendinţă trece iarăş marginile şi iarăş labiali-zează palatalele. Astfel se explică îmbin pentru îngin (pag. 107), movilă pentru mogilâ—vsl. mogîla, viclean pentru hicleân—ung. hitlen, mirişte pentru niriste—vsl. nîrişte, catastif pentru catastih—ngr. xa-acmxav, chiar arfiva pentru arhiva (Caragiali, o scrisoare perdută), şi ocazional şi alte multe prostii de acest fel aii loc, după cum lesne va fi observat oricine,—Şi astfel prin voinţă, nu numai prin alunecarea înţălesului, se explică degenerarea cuvintelor, (pag. 45). Cînd cucoană însemna ceva distins, bogat, măreţ, fiecare mahalagioaică căuta să-ş însuşască acest nume, şi cu bună hotărîre şi-l lua pentru sine şi-l da şi altora, pănă cînd s-a tăvălit numele şi s-a spălăcit înţălesul, astfel că de sus în jos a început o tendinţă contrarie, de a nu-ş mai da acest nume şi de a-1 lăsa în prada mahalalei. Asemenea schimbări aduse prin principiul legiuirii, precum sînt cele de mai sus, au loc sporadic. Voinţa se manifestează însă în toată vigoarea iei în limba scrisă. Dar fiindcă limba scrisă prin ia însăş lucrează ca un principiu de schimbare al vorbirii, vom face pentru ia un noii capitul. XV *3) LIMBA SCRISĂ. 64) Limba scrisă simbolizează uzurile, nu vorbirile ocazionale. Dupăcum cuvîntul tip pozează numai, fără ca/ să poată fi niciodată el însuş reprodus în vorbire, şi aceasta scoate numai după dînsul copii la diferite ocazii www.dacoromanica.ro 238 (pag. 53), tot astfel pe nnnl şi acelaş cuvîut scris fiecare îl reprodnce în vorbire altfel, dnpă nznl său, şi s-ar pnte stabili nn paralelizmn intre vorbirea ocazională şi nz de o parte, între vorbirea ocazională şi scrisoare de alta, cn deosebirea că această din urmă este mai generală încă, deoarece ia simbolizează nn nznrile individnlni, ci nznrile tn-turor indivizilor citi vorbesc nn dialect oarecare. Cn toate acestea se stabilesc, precnm lesne se înţăle-ge, grade în privinţa maximulm de adecvaţie între scris şi vorbă. Poate seri cineva aşa ca între scrierea sa şi vorbire să fie cea mai strînsă legătnră posibilă: mai bine de-cît scrierea Ini adică să nn-ţi poată o alta oglindi cnvin-tele. Şi poate seri cineva din contra astfel că între scrierea lui şi vorbire să fie cea mai slabă legătnră posibilă : de abia să poţi adică bănni cam cnm a pronnnţat cnvintele scrise. Şi acest maximnm de adecvare între scriere şi vorbă nn stă în nnmărnl caracterelor întrebninţate atît, cit în conştiinţa pe care o are scriitornl de cnvîntnl ce vrea să simbolizeze. Cn pnţine caractere poţi seri mai lămnrit de-cît cn mnlte, dacă-ţi dai bine socoteală de cnvîntnl pe care vrei să-l scrii. Astfel şi claritatea vorbirii nn atîrnă dela bogăţia cnvintelor: cu mai pnţine forme gramaticale înţă-lege Ingleznl tot aşa de mnlt ca şi Grecnl. 65) Pentrn aceia, dnpăce ţi-ai stabilit odată o normă de scriere dnpă scriitorii cei cn băgare de samă, care ştiii ce scrin, să te încrezi orbeşte în tot ce vei vide scris şi să consideri orice însemnare a oricni ca nn reflex fidel al pronnnţării, este lncrn copilăresc. Un exempln strălncit de greşelile pe care le poate face istoricnl nnei limbi, cîud se încrede prea mnlt scrisorii, ne-a dat Hasden în Cnv., nnde face chipnrile, în notele dela diferitele textnn pnblicate, istoricnl dialectelor din sec. XVI şi XVII. Pentrn ca să explice încrederea sa în tot ce-i scris, schimbă mai întîin înţălesul vorbelor nnm mare învăţat. »A crede, zice el, vorbind de duplicarea vocalelor şi con-snuantelor în dialectnl dela Mnscel, că această dnplicare nn are nicio raţinne, că adică logofătul Tudor dnplica printr-o pură fantazie, fără nicinn D-zăn, saus rime ni raison, cnm zice Francezul, este a neennoaşte principiile paleografice şi epigrafice. Paleografia şi epigrafia ne învaţă că, oamenii in- www.dacoromanica.ro 239 culţi scriu aşa cum se pronunţă.» Şi pentru întărirea celor spuse citează vorbele lui Lepsius (Palăographie als Mittel fiir die Sprachforschung): »cu cit un popor este mai puţin literat, cu atît vorbirea este mai conformă cu scrierea.» (’uv. I, 34. Pecît are Lepsius dreptate, pe atît de răii a făcut Hasdeu că i-a citat cuvintele. Cu cit un popor, în adevăr, este mai puţin literat, adică are mai puţine tradiţii literare şi este mai aproape de timpul cînd ş-a fixat modul de scriere, cu atît mai mult trebue să ne aşteptăm ca pentru fiecare sunet să aibă un anumit caracter; căci cu atît mai puţin trebue să ne aşteptăm ca să existe în acel timp dorinţa şi putinţa de a-ş pune dialectul în legătură cu alte dialecte mai vechi, şi de a seri în locul sunetului prezent un prototip trecut din care primul derivă. Cînd ş-ati fixat Slovenii scrierea, nu. s-aii gîndit de fel că limba lor deriva din alta mai veche, din aşa numita primitivă-slavă, şi ah căutat numai să-ş scrie limba astfel cum o vorbeau, fixînd pentru fiecare sunet un anumit caracter. Şi cînd aii adoptat Grecii alfabetul Fenicienilor, s-au gîndit tot aşa de puţin la vreo limbă mai veche, şi aii fixat caracterul / pentru guturala tenue aspirată M, fără să le treacă prin minte că guturala lor tenue aspirată deriva dintr-o medie aspirată primitivă, dintr-un gh. Şi tot astfel au procedat şi Latinii, şi Etruscii, şi Fenicieuii, etc. etc. La scrieri etimologice nu ne putem aştepta decît atunci, cînd şah un popor îş scrie de multă vreme limba, aşa îneît, pronunţarea schimbîndu-se şi modul de scriere rămînînd tot acela, ajunge uu timp cînd se scrie un cuvînt într-un fel şi se citeşte altfel; sau atunci cînd, chiar fără tradiţii literare, pedantizmul, suficient prin el în-suş, se încearcă a readuce o limbă la o stare oarecare trecută. In ce priveşte pe Romînii din sec. XVI, XVII, fiindcă n’aveau nici tradiţii literare (ceia ce este încă de probat), nici, cu siguranţă, pedantizmu, putem admite prea bine că nu căutatt să exprime prin scriere prototipele, ci înseş sunetele prezente. Dar trebue să distingem, altceva e un popor fără tradiţii literare, şi altceva e un om incult. Ceia ce este adevărat pentru unul, nu e de fel adevărat pentru celalalt. La un popor chiar fără tradiţii literare, chiar incult cu desăvîrşire, acei ce fixează alfabetul sînt încă oamenii cei mai pricepuţi. O scriere care emană dela aceşti din urmă, adică dela bărbaţii cei cu pricepere, o putem ceti astfel cum este scrisă, şi ne putem permite să hotărîm că oridecîteori videm cutare literă, acea literă reprezintă pe cutare sunet numai şi nu pe un altul. Putem ceti, cum vi‘ dem scris, de pildă, Vedele, pentrucă sînt scrise în timpuri fără pedantizmu şi fără tradiţii literare de Brahmani, de www.dacoromanica.ro 240 oamenii cei mai cu pricepere dintre toţi Indienii; putem ceti de asemenea cum videm scris o poemă provensală din prima jumătate a veacului de mijloc, evanghelia v. slove-nească, psaltirea lm Coresi, pentrucă toate sînt scrise în timpuri fără tradiţii literare, fără pedantizmu, şi de barbaţi pricepuţi, care se gîndeafi bine la literele puse pe hîrtie. Dar să cerem să scrie cum vorbeşte dela un copil, ori dela un biet popă de ţară, care de abia ştie să se iscălească! Chiar în timpuri aşa numite culte, ca astăzi de pildă, unele fimei, copiii, notarii de pe la ţară şi toţi cei cu o cultură mai jos de mijlocie, şerifi aşa că ori mînîncă unele smiete, ori pun altele de prisos, ori le schimbă unele cu altele, dar mai ales le duplică. Cu cit mai mult n-a trebuit să se întîmple acest lucru în timpuri de acelea, cînd lipsa de cultură fiind generală, clasele de oameni, care chiar astăzi se pricep puţin a seri, trebuiau să se priceapă şi mai puţin încă? Şi din lăsarea în nebăgare de samă a unm lucru de nimic ca acesta a rezultat atunci fixarea unei dialectologii de fantazie, în care n-are nimeni nicio încredere, şi neajun-gerea la scop din cauza prea marelm zel. Nicăiri mai mult decît în publicarea plină de trudă a texturilor din Cuv. nu se poate deplîuge lipsa de metod a acelm care a făcut-o. Atîta osteneală în reproducerea fidelă a caracterelor din ms., atîta cheltuială de erudiţie în explicarea originii legendelor religioase, atîta trudă chiar în căutarea caracterelor specifice ale limbii vechi romîneşti, şi cu toate acestea aşa de puţin rezultat tocmai în cunoaşterea aceştei limbi vechi, scopul principal al unor voluminoase publicaţii! Ni se vorbeşte acolo, de pildă, de un dialect al districtulm Muscel de pe la aniî 1581, 1600, 1625, cu totul deosebit de al districtelor de prin prejur, caracterizat mai ales prin aceia că oricare vocală accentuată şi neaccentuată se lungea safi se aspira, consunantele se duplicaţi, u final exista, e accentuat după labiale se prefăcea în «... fără ca să mai pomenim nimic de acea regulată punere în locul unui sunet din cărţile bisericeşti contemporane a unui alt sunet, în loc de oa o, în loc de i—e, etc: aşa de mult se deosebea dialectul muscelean de restul limbii romîneşti, pe-cît se deosebeşte limba unui Ungur, care se încearcă întîiaş dată a vorbi romîneşte, de adevărata limbă romînească. Se va pute judeca din exemplele următoare: nooii (noi), Oaan-ceii (oancei), Opreeii (Oprei), Codreeii (Codrei), Marinnaa (Mărina), moortea (moartea), apooii (apoi), sufleatea (suflete), mareh (mare), gatah (gata), preanumeh (anume), meh (mea), valeh (vale), ştereh (ştire), ah fraţilor meih (a fraţilor mfei), omenie (oameni), piahtră (piatră), logofut (logofăt).... (Cuv. www.dacoromanica.ro 241 I, 28, 97, 229). In una şi aceiaş localitate apoi, şi în ace-laş timp, se constată din actele publicate de Hasdeu că un locuitor (Bîrlad 1588) zicea den, iar celalalt (Bîrlad 1608) zicea di; unul pronunţa participiile trecute dela IV.conjugare et, plătet, fuget, iar celalalt le pronunţa it, iscălit; unul (Berileşti, Ilfov, 1608) pronunţa pe a final, acc. ori nu, ca şi astăzi, iar altul (Berileşti, 1609) îl lungea totdeauna, dunmitaa, polaa ("poala), blăstimaat; cel dintîitt pronunţa articulul de genitiv-dativ plural ca şi astăzi, iar cel de al doilea totdeauna lur, cucunilur, nipoţilur, strinipoţilur; unul (popa Tiful din Mirceşti, Vlaşca, 1606) prefăcea aproape regutat pe i neaccentuat şi accentuat în e şi pe u neaccentuat şi accentuat în o, braneşte, martorie, Minescol, Robol (Robul), mătoşă (mătuşă), Frăţelă (Frăţilă), dato (dat), Şerbo, loco, peîntro ("pentru), amo (am), scriso, fusto (fost), molţi, omene, boni, morte, cene, şe (şi), rămaso, băîntoiască (după lectura lui H; mai probabil băntoiască, pentrucă ^ avea şi valoarea de simplu n în paleografia populară, în text stă scris Ba^ToracK»), poţu (puţ), lucu (loc), tute (toate), u (pron. o), vot (avut), iar altul (Mirceşti, Vlaşca, 1604) pronunţa ca şi astăzi din acest punct de videre, postelnic, mărturisim, sâlişte, satului, şi, etc. Mai mult încă, varia tare chiar vorba unuia şi aceluiaş om dela un minut la altul, încît în vreme ce scria zece rîndun îş schimba în mai multe feluri pronunţarea: jupan—jipan, jupănea-sa jipăneasa, dumnitalea—dumnitale, dumnitaa—domni-taa, cunpărat—cănpărat, pămnăt—pământ, uchiş—ucheş; uîn—u (un), Fraţelă—Fraţilă, etc. Cind auzi o limbă vorbindu-se, se cere să ai numai o bună ureche. Cînd ai înaintea ochilor un text vechili, va trebui mai înainte de toate să ştii ce sunete s-aii încredinţat caracterelor de scriitor. Numai atunci îţi vei permite să analizezi sunetul însuş, cînd vei şti cu siguranţă că cutare sunet e reprezentat printr-o literă oarecare. Cu a-tit mai greii vei pute hotărî un asemenea lucru, şi în a-ceiaş vreme cu atît mai mult ţi se va impune sarcina de a o face numai decît, cu cît în două epoce nu prea îndepărtate una de alta vei observa mai mari deosebiri de limbă, şi cu cît mai ales în una şi aceiaş epocă, în unul şi aceiaş loc, vei observa divergenţe mai mari în scrierea aceloraş cuvinte. Căci toate merg treptat, şi în limbă ca şi în oricare alt ordin de fapte naturale, şi nu ne putem aştepta niciodată ca atît de răpede să meargă schimbarea, încît acolo unde eraii prea mari deosebiri cu două secule mai înainte să nu mai fie astăzi niciuna. Pe de altă parte, raporturile între fapţele naturale sînt astfel— www.dacoromanica.ro 242 cel puţin mintea ominească aşa le poate pricepe—incit a-celeaş raporturi există oridecîteori faptele care le-au produs vin faţă în faţă; şi nu este cu putinţă, de exemplu, ca să descompună electricitatea apa astăzi şi cu două secule mai înainte să n-o fi descompus, ori ca oamenii din o aceiaş comunitate şi aceiaş timp să se îndepărteze unul de altul din punct de videre al graiului în raportul 1, şi cu două secule mai înainte să se fi îndepărtat în raportul 100. Insă tocmai, texturile publicate de H. prezintă din punct de videre al limbii caracterele următoare : unele (cronograful lui Moxa, o parte din texturile măhăcene, o parte din texturile bogomilice) se deosebesc mult în sintaxă şi în forme de limba de astăzi, iar între ele nu se deosebesc de fel; altele, din contra (actele publice şi private: zapise, hrisoave, memorande, catastihuri, scrisori) prezintă şi între ele şi faţă cu limba de astăzi deosebiri de fonetizmu extreme, pelîngă o asămănare complectă formală. Cele dintîiti aii limba tuturor cărţilor tipărite în Transilvania, Muntenia şi Moldova în veac. XVI, XVII; cele de al doilea aii insă (dacă le vom ceti aşa cum sînt scrise) o limbă atît de deosebită în fonetizmu dela nn document la altul, încît ar trebui să admitem că în Ro-minia erau în cele două veacnri pomenite deosebiri foarte mari dialectale dela district la district, şi că eraii deosebiri de limbă chiar dela om la om atît de mari, cît nu este cn putinţă să se observe la vreo limbă existentă. Ar re-znlta deci că, pecînd deosebiri mari dialectale existau dela un judeţ la altul în ţara romîneascâ cu două sute de ani mai înainte, în ziua de astăzi cu relativ mare uniformitate se întinde limba de la un capăt la altul al Moldovei şi al Munteniei; şi că, pecînd în timpnl de faţă într-nn sat oricare, de pe orice parte a pămîntului, doi oameni de aceiaş neam nu pot vorbi aceiaş limbă aşa de deosebit nnul de altnl precum vorbeaţi romîneşte cei doi locuitori din Mir-ceşti văznţi mai sns, din aceleaş acte reznltă că numai cu două sute de ani mai înainte erau atîtea dialecte bine deosebite în ţara romînească ciţi oameni. Insă, cum am spus, pe de o parte toate merg treptat în natură, aşa că la complecte contopiri de dialecte, ca între dialectal de la Muscel şi cele d3 prin prejnr, nu ne putem aştepta într-un timp atît de scurt; iar pe de alta, aceia ce se petrece azi între două fenomene oarecare, între limba nnui locuitor dintr-un sat şi între aglomeraţia cea de mult timp existentă în acel sat, trebne să se fi petrecut şi în secuiul XVII: dacă azi, adică, oamenii dintr-un sat nu vorbesc aşa de deosebit unul de altul încît să întrebuinţeze regulat în aceleaş împrejurări sunete deosebite, n-a fost cu putinţă nici în veac. www.dacoromanica.ro 243 XVII să fi existat în satul Mirceşti oameni, care alături cu pronunţările compatrioţilor de puţ, loc, rămas, fost să fi zis poţ, luc, rămaso, fusto.. Este dar foarte greii de a admite că scrisoarea din zapise, memorande, hrisoave ar fi o depozitară fidelă a sunetelor, şi că în realitate astfel era vorbită limba romî-nească precum o videm scrisă în ele. 66) Dacă ar fi de ajuns numai să citeşti şi să pui totdeauna — oricare va fi fost scriitorul—supt acelaş caracter acelaş suuet, ar fi lucrul lesne de tot. Din nenorocire şi la cetirea scrisului, ca la aflarea oricărui adevăr, omul trebue să proceadă cu frămîntare de cap şi să se mulţămească cu aproximaţiile. Punctul cel dintîiu de sprijin ţi-1 dă pronunţarea ta ori pronunţarea altuia, făcută ţie cunoscută printr-o descriere fisiologică a sunetului. Dela dînsa purcezînd să ai apoi în videre valoarea convenţională a diferitelor caractere, astfel cum ia de majoritatea scriitorilor a fost hotărîtă. Şi atunci, în lături cătră scrierile contemporanilor—ori în sus cătră acele ale predecesorilor—adresîndu-te, să ţii socoteală de mulţimea scrierilor la care un fenomen apare, de deasa apariţie a fenomenului la unul şi acelaş scriitor, de couştiinţa pe care scriitorul a avut-o despre sunete, de starea culturală a lui, care l-a pus în mai strins ori mai slab contact cu ceilalţi scriitori ai timpului şi l-a făcut să aibă mai mult ori mat puţin aceiaş ortografie ca şi dînşii, să ai mai presus de toate în videre că schimbările sînt treptate, că în timpuri relativ puţin îndepărtate unul de altul stările limbii nu pot fi prea deosebite, că în spaţiun apropiate dialectele unei limbi cu dezvoltare continuă (pag. 2) trebuesc să fie tot atît de apropiate unele de altele, să lepezi în sfîrşit pretenţia de a pricepe tot şi pentru fenomenele de scrisoare care nu corăs-pund condiţiilor de mai sus să te mulţămeşti a le înregistra exact negreşit—, căci se poate întîmpla să servească şi ele la ceva (cine ştie ? poate să cuprindă şi ele ceva adevărat), dar să nu te grăbeşti de a le traducp în limbă vorbită, căci este foarte probabil că scriitorul a vorbit într-un fel şi a scris altfel, ori pentrucă nu avea conştiinţa sune- www.dacoromanica.ro 244 tului, orî pentrucă-ş croia o ortografie proprie, pe car& de unde am pute s-o cunoaştem ? Procedîndu-se astfel, s-aii aflat cîteva fenomene sigure proprii vechii limbi romîneşti, pe care le-am înşirat în Intr. Astfel de pildă pe cuvintele, care aii un e accentuat urmat în silaba următoare de un e, noi ştim cum le pronunţăm astăzi, anume limba comună şi multe dialecte dr. le pronunţă cu â (lâge), unele dialecte dr. le pronunţă cu e (lege), mr. le pronunţă cu eâ (leâge). In ortografia chirilică romină 'b reprezintă pe ea (deja în ortografia chirilică vsl. ’b avea aceiaş valoare, apoi un cuvînt ca leagă este totdeauna scris ikgâ). In toate scrierile vechi romîneşti dinainte de 1678 cuvîntul se găseşte scris lMge. Dosoteib, cel mai cu băgare de samă la scris (cel mai conscient adică şi de sunetele scrise şi de caracterele cu care ele se simbolizează) dintre toţi scriitorii sec. XVII, scrie pe leagă Ifcgâ, pe Uge însă lAge. Deci—şi la acestea se mai adaug şi alte consideraţii cu multă atenţie expuse de Tiktin, Stud. •79 sqq.— cuvintele în chestie s-au pronunţat odată şi în dr. ca în mr. cu diftong, şi în special în al XVII secol s-aii pronunţat cu e (Intr. 97).—a din radicalul cuvintelor feminine cu plur. -i noi ştim cum se pronunţă azi: în toate părţile se zice pârtsi, cărtsî, lăzi ... Pe de altă parte pe a chirilic noi îl cunoaştem ce valoare avea. De nenumărate ori la toţi scriitorii din sec. XVI şi XVII cuvintele pomenite sînt scrise partsi, cartei, lăzi. Deci aşa se pronunţai! (Intr. 102).—Cînd însă văd eh că popa Tiful din Mirceşti (Cuv. I, 151) scrie uchişul şi ucheşul, frăţelă şi frăţilă, schimbîndu-ş pronunţarea dela un moment la altul, mă gîn-desc îndată că asemenea alunecări de sunet în gura unuia şi aceluiaş om, judecind după limba romînească de azi, de al cărei spirit romîneasca din al XVII secul nu putea fi mult deosebită, sînt imposibile. Mă port atunci cu mintea la fonetizmul limbii romîneşti vechi, cunoscut din scriitorii cu pricepere ca Dosoteiii, Varlaam şi atîţia alţii, şi mă minunez cum la cuvinte, la forme gramaticale, la sintaxă monumentul lui popa Tiful nu prezintă nimic caracteristic şi cum numai la simete mă uimeşte cu pronunţări neaşteptate ca www.dacoromanica.ro 245 mătoşă, dato, şerbo, fusto, molţi, omene, etc. (dar ar trebui toată bucata citată). îmi aduc aminte în sfîrşit că asemenea fenomene scrise variează dela un scriitor la altul, la unul şi acelaş scriitor, sînt sporadice, provin dela oameui nepricepuţi, care nici ortografia contemporană n-o ştiau, nici de sunete socoteală bine na-ş dădeafi, şi zic: pot însemna, ca o curiozitate, mîzgîlitura lui popa cutare—cine ştie la ce va sluji vreodată ? , dar mă voiu ieri de a o lua la serioz. De altfel importanţa prea mare care se dă celui de pe urmă cuvînt scris, ori de la cine va fi proveniud, şi tendinţa de a considera scrisoarea ca o depozitară crediucioasă a prouuuţării, este un păcat general, de care sufere toată luiuea. Se bazează atîtea concluzii pe cîteva fenomene scrise din cutare mauuscript ori din cutare inscripţie! Se aduuă cu atîta sfiuţenie toate zgîrieturile de pe toate zidurile, parecă cine ştie ce piatră filosofală are să se afle ascunsă într-îusele! Omul este atît de încrezător în strălucita lui fiinţă şi cu atîta drag adună de prin toate colţurile productele minelor sale, depozitarele divinei sale inteligenţi! Şi tocmai aceasta a înşălat pe Hasdeu: cîud Scbucbardt a împlut trei volume de greşelile scribilor, cînd în folian-tele din corpus iuscriptionum zac frumos imprimate şi cu sfiuţenie comentate inscripţiile Romanilor, pentru ce nu s-ar încadra cu acelaş aparat filologic şi zapisele romîueşti din al XVII secul? Decît şi aici ar fi trebuit făcută o deosebire. Un lucru este cu atît mai preţios, cu cît este mai rar şi-ţi face mai multe servicii. Cînd monumentele dialectului spartan sînt atît de puţine, te arunci cu lăcomie asupra oricărui rînd scris îu acest dialect de pe oricare piatră. Cînd limba latină populară o cunoşti atît de puţin, nu te mai saturi de a strînge iuscripţiile. Dar cînd limba literară din al XVII secul o ştii atît de lămurit şi cîud dialectele de azi, cele nu prea deosebite de dialectele de pe atunci, le poţi auzi cu urechea, ce haz are să analizezi literă cu literă zapisele ? Ce haz are să pui astfel la acelaş nivel de importanţă o inscr'pţie asiriană şi o notiţă ro-mînească de acum două veacuri ? Nu este acelaş lucru ca atunci ciud, fiindcă Parizienii au Cluuy şi Atenienii Parte- www.dacoromanica.ro 216 nonnl, noi Eomînii voim să ţinem în picioare tnrnnl Trei-sfetitelor? Ceilalţi s-aii gîndit să păstreze monnmentele cînd se învechise, noi, mai cn cap, voim să le păstrăm de nonă. Pentrn aceia descoperirile Ini Hasden asnpra dialectologiei vr. nici n-an entnsiazmat pe nimeni. Numai nn ageamin le-a lnat drept bnue (vezi Arh. II, 211). 67) Dacă acnm avem în videre limba scrisă a nnm om conscient de cnvintele pe care vrea să le scrie, constatăm mai înainte, de toate că pentrn a simboliza nznl poate apnca diferite căi. El poate annme simboliza cnvintele, hotărînd cîtenn caracter pentrn fiecare cnvînt: astfel este scrierea chineză. El poate apoi simboliza silabele: astfel este scrierea iaponeză. El poate în sfîrşit simboliza sunetele : astfel este scrierea popoarelor noastre enropene. Dar cnlmea adaptării între scris şi limbă stă în aceia că pentrn fiecare element simbolizat să ai cîteun simbol: dacă simbolizezi cnvintele, va trebni să ai cîtenn caracter pentrn fiecare cnvînt; dacă simbolizezi silabele, trebne şă ai nn caracter pentrn fiecare silabă; şi tot astfel cn snnetele. A ave însă caractere cîte cnvinte, însamnă a-ţi încărca memoria cn nn nămol de semne, însamnă a-ţi pierde tirapnl cn învăţarea mijloacelor cnm să-ţi faci cnnoscntă cngetarea şi a lăsa tocmai pe această din nrmă în părăsire. Mai tot atîta grentate prezintă învăţarea pe de rost a simboalelor pentrn silabe. A ave însă atîtea caractere cîte snnpte, însamnă a-ţi rednce mnnca la minimnm. Apoi simbolizarea snnetelor implică în sine pe acea, a silabelor şi a cnvinte-lor: cînd poţi nna, poţi pe celelalte donă. Lncrnl se pare tare lesne de înţăles. Şi cn toate acestea oamenii aii per-dnt mnltă vreme pentrn a ajnnge ca să-l înţăleagă. Astfel cele mai simple In cran îş fac nnmai cn încetnl dram în mintea ominească. Şi cnrioznl este că omnl incepe tot dela mai gren pentrn a siîrşi mai cn nşornl. Se pare în adevăr că cn simbolizarea cnvintelor s-a începnt şi că s-a sfîrşit cn acea a snnetelor. Şi sînt scrieri, cnm este cea a vechilor Egipteni (hieroglifică), care ţin mijlocia, prezentînd nn amestec de scrierea cnvintelor, a silabelor şi a snnetelor. www.dacoromanica.ro 247 68) Dar oprindu-ne la scrierea sunetelor, idealul adaptării din punctul lor de videre—că ar trebui adică să posedem cîteun caracter pentru fiecare sunet tip—sufere oarecare restricţii. Cînd scrierea anume este destinată pentru străini, pentru oameni care nu posed uzurile reprezentate printr-însa, ia nu se poate dispensa, dacă tinde la maximum de claritate, de a reprezenta toate sunetele. Cînd însă este destinată scrierea pentru vorbitorii unei limbi, ia se poate dispensa de o parte din greutate, din cauză că multe sunete se înţăleg dela sine. De aici necesitatea a două soiuri de alfabete. De voiu seri eu vidtsâ şi va ceti un Neamţ, el va ceti întocmai cum vede scris şi se va înşâla: în 'viaţă’ intr-adevăr mai există între i şi a un i consunant (/), astfel că cuvîntul se pronunţă viiâtsâ. De va ceti însă un Romîn cuvîntul, îl va pronunţa cum se cade, căci regulat în romîneşte între i şi a in asemenea împrejurări se află un i; lucrul se înţâlege dela sine, nu mai are trebuinţă de notare. Simbolizarea prin scris, cu cît e mai scurtă, cu atît e mai bună; cînd sunetele se înţăleg dela sine fără de a mai fi scrise, ar fi ia-răş timp perdut să le scrii. Tot meşteşugul prin urmare ar sta în aceia ca pentru străini să te serveşti de un alfabet unde toate sunetele tip să fie Simbolizate, iar cînd este vorba de a seri pentru ai tăi să-ţi dai bine socoteală de sunetele tip care dela sine se înţăleg şi să le laşi nescrise. Decît lucrul este mai greii decît îş închipueşte cineva la întîiaş dată. Nici de toate sunetele tip ale limbii nu devii cu una cu două con-scient, nici care sînt sunetele dela sine înţălese nu poţi afla lesne. Aceste chestii pentru romîneşte, de pildă, aşteaptă încă rezolvarea. La o amănunţită cercetare nu poţi deosebi lămurit sunetele tip unul de altul: spiranta atonă palatală, de exemplu, formează aceiaş idee cu spiranta atonă guturală (-/ cu x Sievers) ? on consunantele rotunzite^ formează aceiaş sunet tip cu cele nerotunzite (l din cal cu l din cald,)? Dacă cumva nu (ceiace e foarte probabil, căci aceste sunete se deosebesc destul de clar unul de altul în limba noastră), atunci scrierile helestâu şi ham, lung şi gard sînt destul de clare pentru un www.dacoromanica.ro străin ori nu? Şi dacă hotăreşti că aceste sunete trebuesc separate unul de altul, pentru ce să nu întinzi această separare şi asupra altora, de pildă asupra tuturor palatalelor faţă de guturale (c—fc,$—g, n'—iz Sievers; dor—cup, gem —gazdă, neamts—lî’ngâ)? Şi apoi, dacă cumva şi această separare te-ai hotărî să o faci, pentru ce n-ai întinde distingerea şi mai departe? Cu alte vorbe, care e limita cea pre-ciză între sunetele tip ? Pe de asupra cind vorbeşti, este lesne de hotărît existenţa acestora; cu de amăruntul Insă dacă vrei să-ţi dai socoteală de ele, te încurci, dupăcum este şi firesc lucru, căci astfel se întreţese ideile în mintea noastră, încît treptat unele cuprind pe altele şi unele trec în altele, fără ca să le poţi lămurit deosebi. Cînd hotăreşti prin urmare că pentru cutare sunete tip trebuesc caractere, iar pentru altele nu, hotărîrea este totdeauna pătată de arbitrar. Şi astfel, dacă Tiktin a hotărît că o transcriere ştienţifică, adică cu însămnare fără excepţie a tonului şi a semisoniei precum şi a sunetelor lăsate neîn-sămnate în scrierea practică*, cum zice el (Călăuza ortografică, în Arh. I, 204), a unei bucăţi ar ave forma: 'Bâ-râgăuul ieste un pustiii lat şi lung ce să întinde în judeţul Ialomiţa.’, noi am pute hotărî că ar mai trebui adăugită o distingere pentru consunantele rotunzite şi că ar trebui scris 'Bărăganul11 ieste untt pustiii lattt şi lung*1 ce să întinde în judeţul0 Iâlomiţa’, ori că ar mai trebui adăugită o distingere pentru consunantele palatale faţă cu cele guturale şi că ar trebui scris, de pildă, 'Bârâg°ânultt ieste untt pustiu lung*0 şi lat0 etc, adiniţînd că aş adopta aceste caractere ; şi tot astfel aş pute continua mai departe. Şi pentru ce ar fi mai bună scrierea lui Tiktin decît a mea, cînd este vorba de a însămna sunetele tip ?—Iar pe de altă parte, care sînt sunetele ce dela sine se înţăleg, este tot aşa dăun veşmînt etc.« ar fi o aberaţie limbistică? Cît de puţină aberaţie este, o probează întrodncerea în limba comună a cuvintelor de mai sus, şi introducerea atît de adîncă, încît www.dacoromanica.ro 256 nici T. nu va fi în stare să le scoată. »Una din desfigurările cele mai monstruoase—strigă autorul intr-un avînt de indignare 30—ne-o arată cuvîntul triunghiular, format oarecum dintr-un prototip latin triangulularis în loc de triangularis [căci ghiu din unghiu reflectează pe gulu din lat. angulus]. încă un pas mai departe şi vom zice gîtal pentru gutural, vieţal pentru vital, crimal pentru criminal şi vom fi numai consecenţi înlocuind şi cordial prin inimal, palatal prin cerulgurial, majoritate prin maimaritate, optimist prin celmaihunist, spectacol prin privicol, origine prin răsărigine.* Dar mai întîiu cine te sileşte să fii aşa de consecvent? Şi apoi, chiar de s-ar naşte în romîneşte asemenea cuvinte, ce nenorocire mare ar eşi de acolo ?); cvalitate, cvantitate, ecvilibru (pentrucă zicem ecvator, elocvent, consecvent, T. vrea ca pe toate cuvintele cu qu latinesc să le audă pronunţate tot la un fel!), eunuh, majestate, object, a objecta, project, subject, jezuit (T. nu vrea să sufere ca j latinesc să se pronunţe în mai multe feluri în rom.!); a protecta, a neglecta ; ba introduce şi pe h latin, pe care de atîta vreme l-am perdut, în cuvinte ca vehement, nihilist, Polihimnia, cohortă (»recoman-dăm a se mărgini păstrarea lui h latin [=spiritul aspru în cuvinte grece] la cazurile unde el se află între două vocale egale, ca în...... Pe acest h noi îl pronunţăm, adaptîndu-1 cu materialul nostru apercepător, ca o spirantă. După T. ar trebui să-l pronunţăm ca spiritul aspru grecesc. Atunci chiar cu un sunet noii vrea el să neîmbogăţească limba?). Şi cu toate acestea, fiindcă Tiktin ţine socoteală— dacă trecem cu viderea cîteva exagerări—de uzul actual şi recunoaşte 26 că Acolo unde pronunţarea şovăeşte şi deci unitatea lipseşte încă, este de datoria gramaticului a lucra în sensul înlăturării deosebirilor care îngreuiază înţălegerea mutuală. Dar şi aici activitatea sa va fi mai puţin acea a unui legislator decît acea a unui consultător competent: ultima deciziune va trebui rezervată naţiunii, căreia limba îl este binele comun cel mai preţios.*, ar fi de dorit ca limba scrisă, astfel cum el o fixează, să se introducă odată şi să ne scape de năzuinţile voinţii, care nu ne lasă în pace. Mai bine ar fi negreşit să lăsăm să meargă www.dacoromanica.ro 257 lucrurile mai cu încetul, pănă cînd limba comună se va fixa dela un capăt la altul al ţării prin influinţile încete ale scriitorilor populari, pentru ca să rămînă atunci gramaticului chiar numai sarcina unui consultător competent, iar nu a unui croitor pe de a întregul, cum am văzut că este Tiktin însuş. Dar o asemenea răbdare este contra spiritului nostru, cel puţin contra spiritului locuitorilor de prin tîr-gurile romîneşti, şi după cum noi tindem cu orice preţ, chiar cu acel al unor forme goale, să avem de odată civilizaţia apusului răsădită în ţara noastră, tot aşa cu orice preţ tindem şi la căpătarea unei limbi scrise. Apoi atunci mai bine încalea să adoptăm limba lui T., căci este cel puţin limba unui competent consultător. 72). fele trei direcţii, în care lucrează voinţa la fixarea limbii scrise, deprinderea, simetria şi ordinea, pot fi însă exagerate în aşa fel că gramaticul să treacă peste marginile uzului actual. Şi anume, tot urmînd tradiţiei în sus, gramaticul ajunge să depăşască în timp graniţile limbii şi să se lege de stări moarte ale aceşteia, pe care el vrea atunci să le readucă la viaţă. Astfel Cipariu s-a ridicat pănă la al XVI secul (şi s-ar fi ridicat şi mai sus, de ar fi fost o literatură romînă mai veche), şi în uzul actual a căutat cu amănunţime toate acele fenomene care i s-au părut lui mai arhaice şi pe toate le-a introdus în limba scrisă. Alţii, mai ales Laurian şi Maxim (vezi bibliografia aceştei chestii în Intr. 55 şi Şăineanu, Istoria filolog. rom. 162, 285) s-aii avîntat încă şi mai sus, adică fiindcă la mijloc, de la al XVI secul în sus, n-au găsit nimic—pănă la limba latină, pe care, cu puţine schimbări în formele gramaticale şi în sunete (schimbări de altfel pe nimic bazate, ci cu desăvîrşire capriţioase) ah vrut să o introducă drept limbă scrisă romînească. Şi s-a întîmplat atunci faptul următor. Cîtă vreme anume stările moarte, readuse la viaţă, nu erau prea îndepărtate de starea actuală, cu silinţe man reuşa omul să-ş potrivească după scris pronunţarea şi păstra între scris şi vorbă strictul paralelizmu astfel sigur trebue să-ş fi cetit Cipariu scrierile în zile de paradă—.Cînd însă stările tre- www.dacoromanica.ro 258 cute ale limbii, readuse la viaţă, eraţi prea vechi (şi chiar la stări mai nouă, dacă îţi lăsai vorba puţin mai liberă), o ruptură se producea între scris şi pronunţare, aşa incit ajungeai de scriai într-un fel şi ceteai altfel, ca cum ai fi cetit, de pildă, latineşte şi ai fi tradus deodată în romî-neşte. Noi căpătasem cu alte vorbe scrierea etimologică, o nebunie care nu ştiu dacă a mai intrat în capul vreunui om, decînd aii scris oamenii pe pămînt, afară de capul patrioţilor noştri. Sînt popoare, care duc sarcina etimologiz-mului în spinare de nevoe, fiindcă nu ş-au modificat scrisul după vorbă la vreme, astfel că între cele două fapte s-a produs la un moment o prăpastie, care nu se mai poate umple cu una cu două (ce ar face Francejii cu literatura lor de pănă astăzi, în caz cînd ar voi să părăsească ortografia lor actuală? Această literatură, cetită cum e scrisă, ar căde la nivelul celei din sec. XII şi n-ar mai înţălege-o nimeni. Ar fi nevoiţi atunci ca ori să reediteze toate bibliotecile în ortografia cea nouă, ori să înveţe alături cu noua ortografie pe cea veche!). Noi însă, tot mai meşteri, am vrut să scrim etimologic dela început. Pe de altă parte, tot căutînd să pună ordine şi simetrie în fenomenele limbii, gramaticul ajunge de lasă prea mare frîu analogiei şi în loc de a se mulţămi cu cîteun ecvilibru şi project pe ici pe colea, ca Tiktin, ajunge să dea limbii atît de violente schimbări, încît nu se mai ţine de uz nicio socoteală; pe altă cale ajunge legiuitorul atunci la tot aşa de absurde rezultate ca şi cel cu scrierea etimologică. Cel mai curajos, din acest punct de videre, dintre toţi gramaticii romîni a fos't Aron Pumnul (asupra bibliografiei yezi Intr. 56). Astfel, pentru ca să dăm cîteva exemple, el face mai intîiti limbii romîneşti un participiu prezent, alături cu cel existent (pe care îl numeşte gerundiu, înţălegînd printr-însul cine ştie ce), arînte, ernînte, omo-rînte, vezinte, vinzinte, veninte, răpinte, urînte, luînte, etc.j apoi un participiu futur în -oriă, pe care îl petrece iarăş de colo pănă colo Ia toate verbele, arătoriă, ernătoriă, omorîtoriu, văzătoriu, vînzătoriu, venitoriu, răpitoriu, urî-toritt, luătoriă, prădătoriu, atăcatoriu, lăţitoriă, măritorii!, www.dacoromanica.ro 259 însemnătorhi, etc.; dă participiului prezent (celui numit gerundiu de dânsul) o formă feminină alături cu una masculină, arînd, arîndă, ernînd, ernîndă, şi tot astfel omorîndă, văzîndă, vînzîndă, venindă, răpindă, urîndă, luîndâ, etc.; nu sufere a neaccentuat neprefăcut în a şi decî Trăian, Văsiliu, bărbar, Mănole, Lăscar, căpicbihae, măzilire, Mohămet, nestatornicie, Hărcov, Astrăhan, literătură, lătină, ităliană, slăvoană, mătematecâ, literătoriă, măterie, dătorie, năinte, imitătiv, Sclăvom, făimos, Săsonii (Saxonii), Tărtârie, săr-matec, Măcedoniea, Dălmaţiea, geneălogie, Grăţian, Păno-niea, zăvistie, cătăstivul (catastihul), fămilie, Păleologi, Măria, hătman, pălătin, căstelan, părticular; preface pe oricare a urmat de n în î, frînţuzesc, Frinţuz, Vîndali, înglic (anglie, inglizesc), Germîn, Germînia, Cîntăcnzim, Cîntemireşti; pe oricare o urmat de n în u, cuntra, Cice-rune, Arune, încuntra, Plătune, Cunrad; pe oricare i urmat de ns în î, învins, insulă; pe oricare 6 urmat de â în ea, etearnă, deamnă ; pe oricare -culu în -cîu, perichiti (pericul); propagă derivatele în -cune, -ură, -intsâ, -tdte, -iv, cunster-năciune (supunere), mîntuiciune, împilăciune, jăcuiciune, o-pusăciune, năciune (naţie), trătăciune, zidiciune, ambiciune, împliniciune, apărăciune, desperăciune, piericiune, răsbună-ciune, vărsăciune, întîmpinăciune, edăciune (ediţie), huliciune, măriciune, dejudecăciune, alăturăciune (comparare), cumpu-tăciune (socoteală), resipiciune, legăciune, aminticiune,— începătură, închegătură, stîmpărătură, sughiţîtură, descăle-câtură, turbătură,—vorbinţă, folosinţă, scutinţă, rătăcinţă, doiuninţă, mărturinţă, veninţă, adeverinţă (adevăr), oste-ninţă, mîntuinţă,—vechietate, neruşinătate, adevărătate, linătate, fruptuosetate, numârosătate,—hulitiv, descoperi tiv, scriitiv (pană scriitivă), vînturătiv (lopată vînturătivă), o-ţăriţiv (de care te oţăreşti); introduce suf. -bilis supt forma -vâr, neimitavăr, neaparavăr (inevitabil), neîmpăcavăr, ne-deslegavăr, nenumăravăr; numeşte Constantinopolul Con-stantiniana şi St. Petersburgul Sînpetrina; schimbă cîte-odată pe m între vocale în n fără ca să înţălegem pentru ce, arană (aramă), Mesopotanniea; mai introduce şi alte multe schimbări, unele prin analogii vădite, altele mai ca- www.dacoromanica.ro 260 priţioase, precum de al de evenemintele, întrocîndu-se (în-torcîndu-se), şerbiţiu, şerbesc, ocăjune, cunjuraţi (conjuraţi), esîmplariu, isteţie, sînte (simte), peană, libăr (liber), de-mustru, Kuma (Roma), citeai ă (citaţie), păriete, începutele (începuturile), timp (timp), script (scris), Crest (Crist), regiă (regească), rumîniean (romînesc), meşceşug şi tot astfel mai pretutindenea sc pentru st, pină (pănă), matoară (matifră); în sfirşit duplică pe un cap consunantele l şi n, zillele, Egiptennilor, acellea, ranna, salle, Albannii, alle, Vienna, pomennim, tirănnie, all, bannilor, vallun, Ştefann, etc., duplicare căreia caută să dea un motiv în G-ramm. 24. Pumnul într-un cuvînt de stările mai vechi ale limbii nu voia să ţină socoteală, macarcă se bucura cînd pentru creaţiile sale găsea sprijin în limba din sec. XVI şi XVH (precum aceasta şi are loc cu unele din exemplele de mai sus. cf. Intr. 109). Cînd era vorba însă de a regula limba după şforile gramaticii tăind şi îndreptînd şi adăogînd, apoi îş îndeplinea sarcina cu un curaj care merită într-adevăr admiraţia noastră. Mai puţin consecvent a fost Hasdeu în numeroasele proiecte de limbă scrisă pe care le-a dat la lumină dela 1859 încoace. Mai întîiii chiar în anul 1859 în două reviste, care aii apărut râpede una după alta, pentru a dis-păre tot atît de răpede, în 'Romania, revista ebdomadara, sub redapciunea a D-lui Bogdan Petriceico EQjdau, anul I, Carindarul (adică Ianuarie), Iaşi’ şi în 'Foaea de storiâ română sub redapciunea lui Bogdan Petriceicu Hîjdati, I, Jassi, Anul unirei 1’ (H. număra anii pe vremea aceia dela o eră nouă, acea a unirii principatelor), inspirat pe de o parte de studiile lui Pumnul (care şi le făcuse în rezumat cunoscute în Gramatica limbei romîneşti compusă de Vasiliu Ioanovici, Viena 1851 p. 212 sqq.), pe de alta de propriile sale chibzuinţi, iubea mult suf. -ciîne şi lepăda pe i înainte de s urmat de consunantă: năciune, legislâciune, convănciune (convenţie), storie, scălit; apoi nărăveală (tractat), inumbrire (ramificaţie), etc. Dar deja în 'Foiţa de istoriă şi literatură sub redacţiunea lui Bogdan Petriceicu Hîjdău, Iaşi, 1860’, H. pe lîngă era unirii www.dacoromanica.ro 261 mai leapădă şi gustul de a seri fără i şi de a întrebuinţa atîta -ciîne, dar se hotăreşte pentru altă reformă, schimbă anume pe ct în pt, carapterizare, apte (acte), etc., introduce pe ici pe colea cîteun cuvînt arhaic, ca lătinie, şi mai cu samă iubeşte întrebuinţarea la urmă a auxiliarului, astfel că nn zice decît 'vrereaş îndemna’, de pildă, în loc de 'aş vre să îndemn’ cel obişnuit al nostru. In Columna lui Traian eminentnl filolog rupe cu tradiţiile dela Iaşi’ şi ia alte hotărîn. In anul I al Columnei anume duplică con-snnantele (dar nn nnmai pe l şi n, ca Pumnnl, ci pe toate), condus de etimologia cnvintelor, unde o pntea şti, iar unde nu, aşa cum se întîmpla, descăllecarea, territoriul, bal-ladă, rolln, cellu, elle, mallnlu, correspunde, îllu, cunnoscutii, classificăniu, attenţiune, şesse, allege, affla, glossă, assupra, ecce, correctii, presuppnne, passii, ammestecul, ecclesiastică, officială, acollo, affară, ettă, gruppii; apoi n-admite decît ss pentru cs, essistă, ortodossi, lessicograful, şi sc pentru st, nascerii, scimii, mlascină, preface pe e nrmat de n în i (o aducere aminte dela Pumnul), evidinte, affluinte, inconve-ninte, elocinte, exceptînd numai pe suf. adverbial -mente, pentru care are o adevărată predilecţie, perfectamente, litteral-mente, evidamente, radicalmente, probabilmente, escepţio-nalmente, documentalmente, perfectamente, absolntamente... şi niai zvîrle în sfirşit, pentru mai multă variaţie, din cind în cînd, cîteo noutate încă, preenm degia, mesnră, versare, rondu, dero, menunte, lîmuritti, giust, etc. In Columna din 1874 dispar dnplicările, dar se mănţin celelalte reforme, care continuă de a exista în tot cursul aeeştei publicaţii pănă la încetarea iei (1883). Pănă la 1886 Hasdeu ş-a recules puterile, cînd a începnt publicarea dicţionarulnl etimologic şi, curînd după aceia (1887), a Revistei nouă: de astă dată limba Ini apare fără nicio pretenţie de inovaţie, ci adăpîndn-se dela izvorul general al limbii comune romîneşti, care în vremea aceasta, dela etimologiştiîncepînd, continuase drumul săii lent şi sigur, supt influinţa scriitorilor populari, nn fără ca să fi fost insă influinţatâ şi de pretenţiile gramaticilor. Pecînd etimologiştii şi Pumnnl urmăreai! dela Un capăt la altul al vieţii şi activităţii lor literare, fără. aba- www.dacoromanica.ro 262 tere şi cu o tărie de hotărîre mai bună pentru alte scopuri, aducerea la îndeplinire a visului de reformare a vorbirii după regulele arbitrare ale voinţii, Hasdeu se clatină dela nn ţăl la altul, adoptîndu-le cu aceiaş uşurinţă cu care le leapădă, simbolizînd în activitatea sa ortoepică întreaga desfăşurare a vieţii roraîneşti. Cine vrea să privească lucrurile istoric, judecîndu-le în mersul fatal al desfăşurării lor, fără ciudă nici părtinire, va admira chipul cum în unul şi aceiaş fenomen se oglindeşte o viaţă întreagă. Noi am avut oameni care au visat separarea noastră, a Romanilor din Dacia, de restul Europei şi desfăşurarea unui traiu independent de lumea cealaltă: ce ne interesăm noi de drumurile croite de civilizaţia altor popoare, cînd purtăm în sîn-gele nostru germenul stăpînitorilor lumii, în sufletul nostru forţele morale ale celor mai vrednici oameni ? Culmea fericirii este în trecut, în întoarcerea la acesta şi la calităţile specifice ale neamului romînesc stă tot secretul fericirii. Astăzi încă mai bate în inima unora această coardă, din nefericire tocită, şi se mai citesc încă prin reviste asemenea rîndurl: >Nu o dată, reamintindu-ne trecutul, o adîncă înduioşare ne cuprinde, cînd ne dăm samă cit de mult neam depărtat noi de părinţii noştri, cum ne-am lepădat de obiceiurile lor, dintre care multe eraîl atît de bune şi de frumoase. S-a rupt oarecum firul vieţii noastre naţionale şi noi nn mai sîntem parcă urmaşii părinţilor noştri, nu continuatorii lucrării lor. Şi lepădîndu-ne de obiceiurile vechi, n-am luat altele, ci am rămas o societate în mare parte dezbrăcată de obiceiuri bine stabilite, adică demoralizată. Nu trebue oare să ne înspâimîntăm, cînd videm că demoralizarea aceasta se propagă în cercuri din ce în ce mai largi şi ajunge pănă la romînimea cea adevărată, care tot mai păstrează firea iei din batrîni ? Dacă astfel vom merge înainte, va trebui să ne diferenţiem în viaţa noastră culturală pănăîntr-atît, că nici părinţii noştri, nici fraţii noştri din alte ţări n-ar mai pute să ne recunoască. Trebue să ne întoarcem, pecît întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşască, la obîrşia culturală a noastră. Aşa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viii al popo- www.dacoromanica.ro 263 rului am putut să ajungem la stabilitate şi la unitate, şi în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie şi la unitate numai dacă vom ţiue în toate lucrările noastre samă de gustul poporului, de felul lui de a vide şi de a simţi, de firea lui, care e pretutindenea aceiaş.* Vatra, 1,1. Şi am avut, alături cu această năzuinţă spre întoarcere la tradiţiile naţionale şi spre păstrarea individualităţii neamului nostru, ca o manifestare a iei pe terenul limbii, proiectele etimologiştilor şi ale lui Pumnul. Pecînd însă cîţiva patrioţi visau lucruri cu neputinţă, Romînii, răpiţi fără pregătire în curentul civilizaţiei apusene, aspiraţi lacom prin toţi porii emanaţiile, mai mult pe cele rele de cît pe cele bune, ale aceştei civilizaţii, şi Copleşiţi de gusturi, pentru realizarea cărora le lipseaţi mijloacele, de idei, pe care n-avuse vremea să le priceapă cum se cade, se zbuciumaţi în sacadări violente dela străluciri europene la barbarii orien^ tale, dela palaturi cu mode franţuzeşti la bordee supt pă-mînt şi la sărăcia cu picioarele goale, dela patrioţi sinceri şi luminaţi la o adunătură de iustincte sălbatice, botezată cu numele de partide politice, dela activităţi intelectuale geniale ale unor oameni care într-adevăr ati ajuns pănă la culmele realei civilizaţii, probînd în nobile avînturi că şi mintea romînească poate cuprinde într-însa înţălepciunea actuală, la o inişină de producţii calpe, de cîrpitun furate, de fraze sforăitoare şi neînţălese, de compilaţii nerăbdătoare de prin dicţionare enciclopedice, de banalităţi zvîrlite cu pompă de cavalerii de industrie ai inteligenţii, perduţi în propria lor admiraţie şi tăvălind cu balele lor tot ce nu samînă cu dînşii. Şi am avut, alături cu această buimăceală a vieţii noastre întregi, ca o manifestare a iei pe terenul limbii, proectele gramaticale ale lui Hasdeu, care cu atîta entusiazmu şi cu atît de răpede schimbare ne-ati primblat dela redapciune la redacţiune, dela storiă la istoriă, dela acte la apte, dela duplicarea consunantelor la adverbele în -mente cele lungi de un cot. Hasdeu în limba sa, ca şi în întreaga sa activitate, a fost icoana societăţii în care a trăit, el a avut toate calităţile şi toate defectele majorităţii, dela care pentru aceia a avut şi toate răsplăţile, dar www.dacoromanica.ro 264 şi multe neajunsuri, căci cu aceiaş uşurinţă a fost înălţat lîngă Pott şi mai presus de Littre, cu care a fostscoborît în pulberea patimii şi muşcat, ca cel mai de pe urmă, de gura netrebnicilor. Cînd gramaticii se conving că toate silinţile lor de a îndrepta limba rămîn zadarnice, fiindcă aceasta îş urmează drumul iei mai departe, fără să ţină socoteală de dînşii, recurg, pentru a satisface macar întru cîtva voinţa cea geloasă de drepturile sale, la expedientul că proectele lor de simetrie şi de ordine le îndreaptă numai asupra scrisului, lăsînd pronunţarea să se mişte cum pofteşte, liberă şi fără de nicio piedică. De pildă, cunâsc sună la diferite forme în diferite feluri, cunâsc, cunâsti, cunoaşte. De pronunţat, vei pronunţa într-adevăr aşa, însă puţină ordine în această destrăbălare de forme ale unuia şi aceluiaş cuvînt pune macar din punct de videre al scrisului. Dacă pronunţi multiplu, scrie macar unic, de pildă cunosc, cunosci, cunosce (ori cu-n6sce, dar în tot cazul nu cunoasce, că se strică simetria şi ordinea!). Ori pronunţi vâd, vezi, vide, videâm, scrii însă ved, ve<)i, vede, vedeam, păstrînd unul şi aceiaş caracter de colo colo (cel mult poţi pune la ved un semn lui e, ca să se cunoască că nu-î curat, de pildă e ori e, dar nu-ţi vei permite în tot cazul să scrii vad, căci se strică simetria şi ordinea'.). Ca oricărui lucru născut dintr-un ca-priţiu al voinţii noastre, oamenii caută şi acestui soiţi de scriere să-i găsească bunuri de tot felul. In realitate scriere bună este numai acea care corespunde pronunţării; iar pentru soiul din urmă de ortografie, care se întîlneşte de altfel în toate limbile (vezi exemple din limbi străine la Paul Princ. 320 sqq.), în afară de explicarea originii sale dacă mai vrea cineva să-i găsească şi vreun folos, apoi acesta nu poate fi altul decît doar că află voinţa în el o satisfacere. La noi Junimea a inaugurat acest fel de scriere (Intr. 56), care trebuia să aibă apoi aşa de mare succes la Academia romînă. »In sesiunile generale din 1880 şi 1881 Academia romînă, în lungi dezbateri, a aşăzat re-gulele ortografiei romîne, părăsind ortografia etimologică adoptată de societatea academică la 1869, ortografie care www.dacoromanica.ro 265 o izolase de mişcarea literară a aproape întregei naţiuni, din cauză că acea sistemă de scriere n-a fost primită şi întrebuinţată mai de niciun scriitor de merit. Academia, Reconstituită la 1879 ca institut naţional, a crezut de bine a reveni asupra aceştei importante chestiuni şi a întocmi pentru publicaţiunile sale o ortografie mai uşoară şi mai raţională, lăsînd vechiul etimologizmu riguros, dar neprimind nici principiul scrierii fonetice, dupăcum l-au înţăles unii, fără nicio regulă, scrii cum vorbeşti; ia a mărginit regulele scrierii romîne numai în marginile unui etimologizmu romîn, nu latin, şi astfel a crezut că a rezolvat de o cam dată chestiunea scrierii limbii romîne, cel puţin în punctele sale principale, prin regulele discutate şi votate în ultimele sale două sesiuni generale.» (Ortografia limbei romane, Bucureşti, 1881). La această regulare a scrierii iudependente de pronunţare considerarea etimologiei, luarea adică în videre a deprinderii, care aşa de însemnat rol joacă în schimbările prin scris a vorbirii însăş, este lăsată la o parte. Reforma scrierii, introdusă de adunarea noastră generală în anul 1881 pentru publicările Academiei, se întemeiază pe următoarele două reguli principale. 1. Acolo, unde o vocală sau o consunantă auzită în cuvintele romîneşti de azi are litera sa corăspunzătoare în alfabetul latin, se va seri totdeauna cu această literă. Vocalele şi consunantele, fixate astfel în scrierea lor, sînt în număr de 17 (a, b, d, e, f, h, i, 1, m, n, o, p, r, s, t, u, v). Iar pentru jk s-a admis j. Cu stabilirea acestui principiu Academia romînă a primit sistema fonetică şi a părăsit pe cea etimologică. Căci la scrierea acestor litere nu ne mai întrebăm de provenienţa originară, ci numai de pronunţarea actuală. Cînd de ex. astăzi pronunţăm cuvîntul bine, îl şi scrim bine cu deşi în forma lui originară ne arată în silaba dintîiu vocala e, adică bene. Tot aşa scrim masa, iar nu mesa saii m6sa; fata,, iar nu feta sau feta; nici-unulii, iar nu nece unulii; o, iar nu uă, etc.« An. Ac. rom. ser. II t, VI, sec. 1, 70. Numai simetria şi ordinea sînt luate în considerare, pentru realizarea cărora servesc două mijloace, www.dacoromanica.ro 266 reducerea tipurilor la un mai mic număr, după analogia unuia din ele şi acest mijloc l-am constatat deja la toate soiurile de limbă scrisă cercetate — şi deosebirea prin scris a omonimelor. Mijlocul întiiil noi analogie l-am numit şi pe al doilea l-am pute numi diferenţiare, decît o facem aceasta, fiindcă nu mai voim să îmbogăţim lista de termini tehnici. Să se bage însă bine de samă că este mare deosebirea între această analogie şi această diferenţiare, voluntar întrebuinţate la fixarea limbii scrise, şi analogia şi diferenţiarea involuntare, a căror discuţie am făcut-o altă dată. Ca exemple să ne servească următoarele precepte din ortografia Academiei romîne. Se admite duplicarea lui s în puţinele cuvinte, în care poate servi pentru evitarea confuziunii între două înţălesuri diferite, massă (la masse) şi masă (la table), rassă (la race) şi rasă (rasee), cassă (la caisse) şi casă (la maison).* Neexistînd nicio cauză paleografică pentru scrierea accentelor, rămîne numai trebuinţa logică drept singura cauză pentru primirea lor. Trebuinţa logică însă în limba romînă, cît pentru accentuare, se mărgineşte la conjugaţii. Acolo deosebirea tonului aduce deosebirea înţă-lesului, tonul trebue dar neapărat exprimat prin accent, şi anume prin accentul ' primit şi cunoscut pentru asemenea cazuri. Vom seri dar vede, însă a vedă, laudă, însă lăudă, fac, însă făcu. < Acest articul a rămas numai în proiect, nu S-a admis de Academie. > Pentru sonul 5 se admit două scrieri. Acolo unde flecţiunea romînă îl arată ca provenind dintr-un d, se va scrie ţl; asemenea acolo unde se arată d, fie şi din cuvintele primite în limba romînă ca neologizme; în Gelelalte cazuri se va seri cu z. De ex. creoli (credu), vergii (verde), tjeii (divinii), (jiua (diurnă), însă zimbescii, zălogii, lucrezii, botezată. < »a şi * se vorînsămna cu semnul - pus de asupra vocalei, din care în lăuntrul formelor flecţionare ale limbii romîne şi chiar ale neologizmelor introduse se vede că aii provenit. Numai în persoana 8 singulară a perf. simplu de con.'. I se va însâmna â (cu circumflex). Acolo unde nu se constată proveninţa lui a şi * în lăuntrul limbii romîne, se vor însămna cu ă, afară de la începutul cuvintelor în in, care se va însămna cu i. Yom www.dacoromanica.ro 267 seri dar păscuţii, păstorii (pasce), vedii, vedendă (vedere), laudăndă, culegendă, măna (manualu), lăudă, umblă, pănă, cănd, făntănă, in, indată, inceputu, etc.» Acest articul, propriu ortografiei Convorbirilor literare, n-a fost admis de Academie, care n-a luat încă pănă astăzi vreo hotărîre. »ip se scrie cu sc unde vreo formă flexionară romînă arată un sc, din care a provenit, cunosci (cunosc), pesce (pescuit), românesc! (românescii); asemenea şi în cuvîntul a sci cu derivatele lui, sciinţă, consciinţă, etc. Se scrie însă Ştefanii, stergaru, aşteptă.» In special u a dat mare batae de cap nemuritorilor noştri. »« scurt final se va elimina în toate cazurile unde nu se aude. Yom seri dar om, bun, vedeam, lucram, etc. Aceasta este părerea majorităţii comisiunii. D-nii Ba-riţ şi Quintescu stăruesc însă a mănţine pe u scurt pentru raţiuni gramaticale. După D-lor fără u scurt se pierde Te-gula pentru deosebirea genului masculin de feminin, se pierde regula unor forme de declinare, regula articulului şi deosebirea între singular şi plural la conjugare. In afară de munca intelectuală a comisiunii, aă trebuit mai multe şedinţe de dezbatere plenară pentru rezolvirea acestui important punct. »După o discuţie, în care D-nii Alexandri şi Maiorescu cer suprimarea finalului u, deoarece nu se aude, iar D-nii Quintescu, Bariţ, Laurian şi Ionescu cer măn-ţinerea lui din consideraţii istorice şi gramaticale, închizîn-du-se discuţia, se pune la vot şi se primeşte următorul amendament propus de D-nii Laurian, Fontanin şi Quintescu : în vorbele flexibile să se conserve u final, omu, bună, socru, acru, macru, eultulă, lucrulă, plecă, dregă, facă.» An. Ac. rom. ser. II, t. II, sec. 1, 403—4:35. Şedinţile dintr-un an n-aă fost îndestulătoare, ci s-a continuat discuţia asupra ortografiei şi în al doilea an, cînd s-a luat între al-• tele o hotărîre asupra ortografiei diftongilor ea şi oa. »Diftongii ea şi oa se vor însămna cu e şi o cu acceăt acut, omă, 6meni, vecă, afară de ea dela imperfect, de ex. mergea, ţinea, şi afară de ea din stea etc., unde a dela fine are o valoare proprie gramaticală.» ser. II, t. III1142—230. Şi nici în doi ani nu s-a sfirşit lucrul, ci s-a revenit asupra lui în ser. II, t. VI1 65-121, VII1 87 135, VIII1143, www.dacoromanica.ro 268 IX1 154, X1 74—75 şi s-a, revenit probabil şi de atunci încoace—căci dela al X-lea tom am renunţat de a mai răsfoi voluminoasele publicaţii; la ce treabă?—Multe chestii aft adus încurcătură, dar mai ales w: să-l scrie ori să nu-1 scrie? In anul 1888 încă, X1 74 »d-l preşedinte întreabă ce- crede Academia că este a se face cu chestia ortografică relativă la u mut final.< Şi în adevăr oare ce-i de făcut ?! Curat vorba veche, parturiunt montes, nascetur ridi-culus mus. Ne-am ales din toată această asudare a savanţilor ţării cu o broşurică de trei file, cu 17 articulaşe pe dînsele (dintre care două, 10 şi 11, relative la a şi î, puse din mila editorului: >asupra acpstor două puncte decisiunile academiei aii rămas de o cam dată necomplecte, după cum se vede din discuţiile urmate in şedinţile dela 3 şi 6 Aprilie anul curent, căci nu s-a hotărît cum sînt a se seri sunetele z şi mai cu samă a în atîtea multe cazuri în cîte vocala originală din care aii provenit nu se găseşte în etimologia romînă. Astfel fiind, regula pusă mai sus pentru acest caz nu este a Academiei şi s-a pus numai provizor spre a umple această lacună.* Broşurică este din tipografia academiei eşită, n-are nume de editor, este ceva oficial, din sînul însuş al maturului corp izvorîtă. Dar eu aş crede că vreun băiat dela tipografie, fără revizuire de sus, a scris-o, judecind după curioaza explicaţie dela No. 15 »Terminaţia, imperfectului verbelor în f şi e, fiind formată dela infinitiv prin adaugerea unui a, se va seri ea şi nu e.« Este adevărat că şi savanţii noştri aveau asemenea curioaze păreri asupra originii imperfectului romînesc, dupăcum se poate vide din Traian, ziar politic, literar, ştienţific şi industrial* sub direcţia lui B. P. Hasdeu, Bucureşti 1869, No. 1 din 16 Aprilie. Dar de atunci aii trecut mulţi ani la mijloc şi Hasdeu era, cum singur «pune într-un loc, la începutul carierei sale linguistice). Ne-am mai ales apoi cu cercetări fragmentare* care de care mai stranii, asupra fonologiei ro-mîneşti, precum: »D-1 Hasdeu susţine că nu există două vocale obscure, ci numai z, * neexistînd prin sine însuş, ci numai prin influinţa sunetelor învecinate. Aceste două semne aveau pănă la 1750 numai o valoare caligrafică: se 18) www.dacoromanica.ro 269 punea mai aleş la fine, pecînd la mijloc se înlocuia prin a. Deosebirea între ele este că ;r, aflindu-se înaintea lui r satl n şi accentuîndu-se, se pronunţă mal dur.« An. Ac. rom. ser, II, t. II1 407; »D-1 Hasdeu declară că a scris pănă acum şi scrie încă cu 6 şi 6, nu însă pentru vreo raţiune linguistică, care nu există, ci curat numai ca o facilitare aşa zicînd stenografică, în loc de două litere ea şi oa. D-sa recunoaşte însă că scrierea oa şi ea este singură justificată prin istoria limbii, căci a în oa şi ea nu e o excrescenţă a lui o şi e şi nu are a face cu diftongarea vocalelor latine scurte accentuate la Neolatinii din occident, ca în uomo, buono sau. bueno, etc., ci este un adaus din afară, analog cu intercalarea vocalei în limbile celtice, adică ceia ce gramatica celtică ne dă ca regula armonizării a două silabe cu vocale eterogene. La Romîni a se intercalează între silaba cu o tonic şi silaba următoare cu a sati e, între silaba cu e tonic şi silaba următoare cu a. Cazul cînd se naşte ea înainte de o silabă cu e nu e general şi se datoreşte unei pure analogii. < ib. m1193 (H. admite diftongarea prin desfacerea în două a unei silabe cu două vîrfuri, Sievers Phon, 230. Decît numai acest fenomen este un mijloc al epente-zei, cu deosebirea că, pecînd de obiceiîî sunetul epentetic face dela început parte din aceiaş silabă cu sunetele, în apropierea cărora se naşte, atunci cînd el se naşte prin gî-tuirea unei silabe, se desface mai întîiti de aceasta în silabă deosebită şi are nevoe de o contracţie ulterioară. In caz cînd, prin urmare, diftongii din uomo, buono, bueno sînt prin excrescenţă născuţi, ca să ne servim şi noi de vorba lui H., iar ea şi oa romineşti nu, apoi tocmai pe ei, mai mult încă decît pe diftongii romîni, ar trebui să-i însemni cu două vocale, şi nu cu semne diacritice. Apoi de unde a luat că ea dinainte de e este un product al analogiei?). Şi mai departe alte curiozităţi, D-l Roman face următorul amendament: tonul trebue neapărat exprimat prin accent şi anume prin semnul accentului greu ' sunetul accentuat al lui a obscur, iar prin semnul ascuţit » sunetele accentuate £le tuturor vocalelor clare, unde accentul tonic nu cade după. regula generală. D-sa dezvoaltă acest amendament arătînd www.dacoromanica.ro 270 că în limba romînă accentul e un puuct fundamental după care- trebue să se reguleze toată ortografia. In aceasta rolul accentului este deciziv, căci în adevăr sunetele % şi * nu sînt altceva decît accenutaţii ale celorlalte vocale clare, care, după poziţia lor, trec prin patru grade diferite de ac-centuaţie. Diferinţele între unele din aceste grade trebuesc neapărat marcate prin accente şi în regulă generală se poate zice că accentul ' trebueşte pus acolo unde vocala este obscură, iar cel surt ' acolo unde vocala este clară, neapărat, iu uuul şi celalalt caz, cînd tonul bate pe acele vocale.* ib. III1183. Mai sus decît această din nrmă—cum să-i zic? să-i zic afirmaţie—a eminentului academician şi filolog stă în importanţă doar numai curajul cu care un'coleg al săii tă-gădueşte existenţa în romîneşte a diftongilor ea şi oa. D-l Ureche n-a putut lua parte la dezbaterile de anul trecut, fiind absent, dar D-lui este alăturea cu fonetiştii care nu fac războiii derivărilor din propria limbă. In cazul de faţă însă, cu părere de rău, nu va fi pentru concluzia raportului comisiunii relativă la 6 şi 6. Acest raport zice, spre a combate pe susţinătorii scrierii lui 6 şi { cu accentul acut, că se cuvine a însămna alăturea cu o şi cu e litera a, fiindcă din cauza intonării ş-au însoţit acest son, pentru care există literă latină corăspunzătoare. Este eroare, e şi o în cazurile ca iu cârcă, tornă* (citeşte cârcă, toărnâ) nu ş-au însoţit sunetul lui a, ci s-aii transformat însele în nişte sunete speciale nouă. Nu este exact că 6 şi 6 se pronunţă ea şi oa, fie chiar diftongate, ci la rostire urechea mea simte o neîndoioasă deosebire între i şi 6 şi ea şi oa...* ib. UI1189. > 73) In rezumat prin urmare fixarea în scris a limbii are loc, din punct de videre al corespondeuţei între scris şi vorbire, în patru feluri. 1) Scrierea corăspunde cuvintelor tip, astfel încît deosebirea între cuvintul vorbit şi cel scris este aceiaş ca între cuvintul ocazional şi uz. Acest soiu este cel fonetic. 2) De mult ce sacrifici elementului tradiţional şi tot vreai să te urci în sus, spre stări anterioare ale limbii, rupi legătura între scriere şi pronunţare şi se uaşte atunci scrierea etimologică. 3) De mult ce sacri- www.dacoromanica.ro 271 flci ordinei şi simetriei, ajungi de nu mai ţii socoteală de uz şi îţi croeşti tu unul a parte: scrierea pseudof onetioă. 4) Renunţi la pretenţia de a regulamenta limba şi de a stabili, concordanţă între ia şi scrisoare, ci numai pe aceasta din urmă, pentru ochiţi, o încătuşezi prin analogii şi diferenţieri : rezultă atunci acel soiţi de scrisoare,, pe care A-i cademia romînă l-a numit etimologizmu naţional şi pe care noi îl vom numi scriere pseudoetimologică. In cazul întîiti şi al treilea nu poate fi vorba de vreo influinţă a limbii scrise asupra celei vorbite, căci este identitate între amîndouă. In cazurile al doilea şi al patrulea însă scrisul influinţează vorbitul în sensul acela că omul îş potriveşte pronunţarea după scrisoare. Şi astfel limba scrisă, ia însăş un product al schimbării pe care voinţa o aduce limbii, serveşte ca un noi principiu de schimbare pentru această din urmă. Limba noastră comună a suferit multe schimbări din. cauza etimologizmului şi a pseudoetimologizmului, şi fiindcă felul al doilea de scriere este inherent oricărei ortografii, oricît de demult va fi început un popor a seri şi oricît de mult s-ar sili scriitorul de a reproduce exact pronunţarea, apoi influinţile limbii scrise asupra celei vorbite vor trebui căutate la Romîni încă de prin secuiul aL XVI-le. Cine ar vre să facă o asemenea cercetare, ar trebui să studieze mai întîiu cu amănunţime ortografia scriitorilor celor mai cu băgare de samă, şi care tocmai pentru aceasta al putut fi mai mult expuşi dorinţii de a regulamenta scrierea, precum mai ales a mitropolitului Dosoteil, şi să o compare apoi cu scrierea altora, oameni conştienţi şi aceia de cele ce vor să scrie, însă fără pretenţii de sistematizare, precum de pildă a mitropolitului Varlaam. Modificările rezultate, dacă am ave poeţi de pe atunciţ s-ar pută constata în rimele poeţilor; fiindcă poeţii vechi lipsesc, le-am pute întrevede în pronunţarea actuală. In tot cazul noi putem constata în această pronunţare influinţile etimologizmuluî şi pseudoetimologizmului moderne. De pildă meu, care se aude alături cu mieu, este un product al etimologizmuluî; -u dela a treia p. pl. a imperfectului, lăudau, tâcâu, zieâti, auzeau, în loc de vechile romîne lăudă, tâcâ, zică, au-zeă, este un product al pseudoetimologizmului: s-aii diferenţiat adică în scris întîiii, şi apoi şi în pronunţare, p. 3 www.dacoromanica.ro 272 s. de p. 3 pL; a de ia 3. p. s. a anxiliarulni am, pentrn ve-chinl romîn şi dialectal au, este nn prodnct al psendoeti-mologizmnlni: s-a diferenţiat adică, p. 3 s. de p. 3 pl.; Vr. se, pronnraele acnz. 3. p., care s-a întrodns în loc de mo-dernnl să, este nn prodnct al etimologizmnlui. Am auzit oameni care pronnnţă articnlnl mascnlin singnlar, âmul, bâul: acesta e nn prodnot al etimologizmnlni şi psendoeti-mologizmnlni, oare pe întrecnte aă apărat articnM de peire şi-l vor apăra încă probabil urnită vreme. Şi asemenea fenomene, precnm sînt cele înşirate aparţin limbii comune a noastre a tntnror. Individnal însă inflninţile limbii scrise asnpra celei vorbite sînt mai nnmeroase şi foarte multe trepte se găsesc dela om la om în această privinţă, dela omnl, care vorbeşte gramatical şi se sileşte a copia cn pronnnţarea exact cele scrise, pănă la cel care nn vrea să ţină socoteală da scris de fel. Şi cînd te gîndeşti pe de o parte că sistemele ortografice la noi încă se bat cap în cap, iar pe de alta că copilnl, dela timpnl cînd încă n-a avnt vremea să-ş împlînteze în minte limba comnnă vorbită învaţă pe de rost pe cea scrisă snpt privigherea unnî maistrn adeseaori pedant, vei înţălege cnm mare încnrcătnră de inflninţe scrise de tot felul trebne să fi existînd în limba romînească, cnm aceste influinţe foarte nnmeroase trebuesc să fie, dar nn cn nna cn donă li se poate face o exactă cercetare. Dacă la sfirşitnl discnţiei noastre voim să ne dăm Socoteală de raportnl în care principiile de schimbare în-seş se găsesc nnele faţă cn altele, constatăm că o limită bine hotărîtă între ele nn se poate trage, astfel că la cn-tare fenomen să poţi constata nnmai acţinnea nnnia din ele şi la cntare fenomen altnl nnmai acţinnea altuia: mal mnlte principii lncrează imprennă şi pentrn a înţălege o schimbare oarecare trebne să le al pe toate în videre. Alnnecarea snnetnlni, alnnecarea înţălesnlnî şi toate celelalte principii de noi stndiate nn-ş împart domeninl limbii aşa că să-l poţi deosebi în reginm, în întrnl cărora să observi stăpînirea lor exc'lnzivă: ele pleacă dintr-nn trnnchiu fcomnn şi se întreţese ca ramnrile încîlcite ale nneî plante. O individualitate nn le poţi tăgădni, dar o individualitate www.dacoromanica.ro 273 pe deasupra înţăleasă, -care dispare la o mai de aproape cercetare: astfel nu poţi tăgădui individualitatea ramurilor, dar pănă la ce adîncime în trunchiii va trebui să tai pentru a le ave în adevăr separate unele de altele ? Insă nu numai din acest punct de videre se încurcă principiile între dînsele, că nu se pot adică separa domeniile lor de activitate, ci şi din acel al caracterelor lor specifice, căci aşa de mult samînă unele cu altele, cînd bagi bine de samă, încît îţi pare separarea lor arbitrară: astfel legiuirea, limba scrisă sînt evident acelaş lucru, apoi difereuţiarea şi lămurirea psihică a cunoştinţilor aparţin strîns una alteia, dar chiar la comoditate analogia şi contaminaţia pot merge la un loc şi tot aşa metateza şi alunecarea sunetului, iar celelalte principii sînt la urma urmelor toate schimbări de schelet şi de înţăles pe care le primeşte limba, pentrucă îi este mai comod cu ele. Această comoditate însă cu toate subdiviziile sale este numai o manifestare a clarificării, cum am văzut, şi legiuirea este o părticică din activitatea psihică totală. Cu alte vorbe principiile studiate ue apar, acum cînd le-am sfîrşit de cercetat şi le putem îmbrăţoşa pe toate deodată, ca o unitate nedespărţită, ca un tot, care numai în întregimea sa considerat poate fi priceput, şi anume ele ne apar ca manifestările uneia şi aceleiaş tendinţî, ca feţele unuia şi aceluiaş cristal, ca şi colorile din lumina albă, pe care ochiul le poate deosebi cîteodată, dar care de cele mai multe ori se amestecă într-o masă unică. Acest tot nu este numai psihic, nici numai fizic, el este limba insăş care merge pe drumul fatal al mişcării universale, cu toate elementele iei atît de varii la prima videre, dar atît de greii de deosebit unele de altele, cu muşchii, cu nervii, cu sunetele, cu înţălesurile sale. Principiile de shimbare ale limbii sînt limba însăş, ele nu există în afară de dînsa. Vorbirea nu stă pe loc, ci se schimbă şi fazele aceştei schimbări apar ca nişte motive ale schimbării. Dacă vei privi vibraţiile unei coarde, ai să te duci cu mintea la arcuşul care a mişcat-o, apoi Ja mîna care a mişcat arcuşul, dar de aici vei considera mişcările anterioare pe «are le-a făcut cîntăreţul pănăcînd să apuce arcuşul, şi gîndul care a provocat acele www.dacoromanica.ro 274 mişcări şi stările care au provocat acel gînd şi vei trece dela fiii la părinte, urmărind astfel şirul mişcărilor, şi vei percurge toată seria ascendenţilor umani şi dela om vei ajunge la momiţă şi la alt animal în sus pănă la primitiva piotoplazmă. Şi nici acolo nu te vei opri, ci vei cuprinde firea întreagă vegetală şi minerală şi vei pricepe în sfîrşit acel haos de ondulaţii şi vei zice că lumea este rîu mişcător, din care fiecare val, cînd îţi mărgineşti cercul cercetării, apare ca o cauză de schimbare a valului următor. In starea de imobilitate n-ar fi principii de schimbare în limbă, dar nici limbă n-ar fi. In starea de imobilitate n-ar fi schimbări în lume, dar nici lume n-ar fi, adică s-ar reduce la acel prototip omogen, unde nicio deosebire n-ar exista, nici materie şi nici spirit care să o contemple. Mişcarea dă substanţei acele nenumărate feţe, supt care ia ne apare, ia deosebeşte lucrurile unele de altele, ia deosebeşte şi raporturile între ele; şi lucrurile şi raporturile însă sînt numai formele trecătoare ale unui substrat unic şi nepe-ritor, în care se cuprinde tot, materie, spirit, concret, abstract, lucru, raport. Şi astfel lumea, contemplată de ia însăş, apare compusă din bucăţi, deosebite şi în ace-laş timp asămănătoare, fiecare cu individualitatea sa şi în acelaş timp atît de strîns unite, incit nu se pot despărţi linele de altele şi nu pot trăi unele fără de altele, calităţi fără substanţă, spirit fără materie, raporturi fără lucruri. Şi astfel în scurgerea fără sfîrşit lumea, contemplată de ia însăş, apare plină de variabilitate şi unică totodată, încît observatorii superficiali aii putut să hotărască că unul ori altul din aceste două caractere ale iei este real, ori că numai individe sint şi totul este un vis al închipuirii, ori numai totul există iar individele sînt o înşălăciune. In acest tremur general, care face să onduleze natura, nenumărate forme apar şi dispar în masa totului. Deosebite unele de altele, aceste forme, aceste valuri ale rîului universal aii mai ales o asămănare mare, anume aceia că în mic ele posed toată complexitatea de organizaţie a totului: o picătură de apă cuprinde în mic toate calităţile oceanului, o piatră, un grăunte de nâsip, o coloare, un su- www.dacoromanica.ro 275 net, un. spirit posed prganizaţia totului, cu acele deosebiri «are constituesc individualitatea lor proprie. Ia dintr-o pînză o bucată şi vei observa că ia cuprinde toate caracterele pînzăturii întregi, dar inul a fost poate la dînsa mai putred, ori mai alb, ori firele sînt mai dese, ori mai simetrice. Ia din natură oricare formă a iei, o bucată de fier, de jpildă, şi vei observa în ia caracterele lumii întregi, dar cu deosebirile pe care frămîntarea aceştei lumi i le-a imprimat: după judecata noastră ominească acest fier este un element din cele cîteva zeci de elemente nedescompuse încă şi care ele înseş se compun poate din nceleaş elemente ultime omogene! Este chestia prin urmare de o densitate mai mare şi mai mică, de combinarea ori necombinarea cu cutare ori cutare alte minerale şi metale. Atîta numai deosebeşte această bucată de fier de cea mai inteligentă fiinţă şi de lumea întreagă. Oricare lucru este deci un mi-crocozmu, care închipueşte prin el singur universul întreg. Decît, dupăcum nu este drept să separi prea strict lucrurile unele de altele, tot aşa nu trebue să le identifici: deosebiri există de la o formă la alta şi cu atît mai mult dela o formă la tot, microcozmul este iu tot felul de privinţi atît de deosebit de macrocozmu ca o celulă de corpul întreg. Şi pentru aceia, ca să venim la subiectul ce pe noi ne preocupă, nu degiaba sistemele ortografice roinîneşti sint o imagine a întregii vieţi romîneşti (pag. 262). Apoi lipsa de ţărmurire botărîtă a principiilor de noi studiate nu trebue pusă pe socoteala vreunei nedescoperin a adevărului, care ar sta iu ceva preciz şi lustruit ca un diamant : toate preciziile şi lustrurile sînt semnele slăbăciunii minţii de a pricepe adevărul, care este nebulos şi încurcat, şi cînd vei auzi pe cineva botărînd cu o dumnezeească seninătate da ici, nu dincolo, să ştii că ai a face cu o întunecată inteligenţă, cu un fel de val al rîului universal care bate mal mult spre goril decît spre om. Limba trebue să fie unică pe de o parte, diversă pe de altă parte, clară cîteodată în principiile sale de schimbare, încurcată de cele mai multe ori, pentrucă aşa e natura întreagă şi în ia, micul grăunte de năsip, se oglindeşte imensitatea spaţiu-rilor şi a timpurilor. www.dacoromanica.ro 276 Dar mai pe de o parte să îndemne pe Germani la studiarea mai profundă a unui popor vecbiu, care era odată, cum spune Herodot, cel mai numeros după Indiani, care a produs pe Orfeti şi a ospătat pe Cadmus, din al cărui sîn a eşit Alexandru Machedon.... iar pe de alta ca să apere, cît se va pute, începuturile literaturii naţionale a Romînilor de un mers greşit provocat de prejudiţii. Iată care sînt în rezumat părerile lui Kopitar. Dupâ-ce arată prin exemplul limbilor occidentale, care aii cuvinte nelatineşti şi ortografii fonetice, fără ca pentru aceasta să le conteste cineva caracterul de limbi romanice, că este greşită dorinţa Romînilor de a alunga toate elementele străine din limbă, de a le înlocui cu elemente latine clasice şi de a seri etimologic; autorul probează foloasele alfabetului chirilic asupra celui latinesc prin aceia că cel diptîift are de ajuns caractere pentru sunetele limbii noastre, pecînd cel de al doilea are mai puţine, şi propune, pentru cazul cînd ar voi cineva să alunge numai decit scrierea slavo-nească, să se facă un amestec din cele două alfabete. Luînd apoi în cercetare origina limbii noastre, Kopitar, inspirat de Tbunmann (Untersuchungen iiber die Geschichte der ost-licben enropăischen Volker, Halle, 1774) şi de Raynouard (Grammaire compar6e des langues de l'Europe latine, Paris, 1821.— Citatele din aceşti autori vezi-le în Kopitar), găseşte cauza deosebirii limbilor romanice intre ele în aceia că s-a amestecat un element comun, limba latină, cu un element diferit la diversele popoare, limbile autohtone; consideră limba tracă drept elementul autohton care amestecat cu limba latină populară a dat naştere limbii romîneşti ; spune că limba albaneză este limba veche ilirică păstrată neatinsă de influinţa romană în munţii Haemus, şi că limba romînă, cea mai veche din limbile romanice, nu-ş are origina dela Traian, ci cu mult de mai înainte, de atunci adică decînd Romanii au pus întiiaş dată piciorul în Iliric (a. Chr. 219). Că Albanejii sînt vechii Iliri crede K. că probează priu faptul acela că în limba lor sînt mulţime de cuvinte latineşti, în care pronunţarea lui c, g înaintea vocalelor pala-tale s-a păstrat guturală; iar că Romînii sînt Albaneji el www.dacoromanica.ro 290 crede evident pentru două motive, întîiii pentrucă sînt multe cuvinte albaneze în limba romînă, şi al doilea pentrucă ar-ticulul se pune în urma substantivului atît în limba albaneză cit şi în cea romînească. Acest fapt, întrebuinţarea articulului la sfirşit, pe care-1 probează că există tot prin influinţa tracă şi în limba bulgărească, şi pe care nu-1 găseşte in altă parte în Europa decît la Basci şi la Scandinavi, K. îl consideră ca o asămânare complectă formală. Scurta notiţă a învăţatului vienez dela 1829 a avut, în ce priveşte mişcarea ştienţifică din Romînia, un mare efect: ia a provocat întreaga activitate a lui Hasdeupe cîm-pul filologiei; căci dorinţa mai ales de a proba convingerea, a priori făcută prin K., că Romînii sînt acelaş neam cu Albanejii, l-a împins să întreprindă acea serie de cercetări filologice care s-a continuat cam de pe la 1873 pănă la 1883 în Col. Tr., şi aceiaş dorinţă nu l-a părăsit nici dela 1883 încoace, cînd fapte de ordine mai înaltă, metafizice şi spiritiste, 1-afi atras în cercul lor, astfel că tot ia formează călăuza eminentului barbat în ale sale miscellanea, pe care le publică supt numele de Magnum Etymologicum, şi în articulele răzleţe din R. N. (precum v, 5 ‘Strat şi substrat’ : toate popoarele balcanice, Romîniî, Grecii, Albane-jii, Serbii şi Bulgarii, ne apar acum ca o singură familie strîns înrudită, ca un cu^octov de fraţi, de veri şi de cumnaţi. v, *287 'Un element femeesc în limba romînă’: pag. 144. vi, 85 'Basafabil’: Basarab=ban-|-sarab (sarabi este numele castei nobiliare la Daci). yr, 301 'Statu-palmă-bar-ba-cot’: >la Daci cot însămna ceva foarte mic, un rien, pres-que rien.«). Iar credinţa ce avea K. că prin cuvinte albaneze găsite în limba romînească şi prin asămănăn sintactice din punct de videre al întrebuinţării articulului se poate proba comuna origină a limbilor albaneză şi romînă, a insuflat lui H. planul cercetărilor sale. A căuta cuvinte albaneze şi a proba asămănăn între cele două limbi din punct de videre al întrebuinţării articulului i s-a părut mijlocul cel sigur de a proba aceiaş origină etnică pentru Romîni şi Arnăuţi. Sarcina lui H., dacă ş-ar fi propus"'numai să afle cuvinte albaneze în limba romînă, fl-ar fi fost tocmai grea; pentrucă, ori de am admite un împrumut recent între cele două limbi, ori de am admite o moştenire comună, înrudirea de înţăles şi de schelet între multe cuvinte albaneze şi romîne este aşa de mare, încît este evidentă una şi aceiaş origină. Ar fi trebuit în acel caz să probeze numai imposibilitatea unui împrumut receut. H. însă, care admitea dela început fără alte probe că Romîniî şi Albanejii au avut a- www.dacoromanica.ro 291 ceiaş limbă cu o mie şi cîteva sute de anî în urmă, s-a găsit îndreptăţit de a nu insista de fel asupra elementului albanez, ci asupra celui dac, şi de a se ridica la prototipele dace pe baza cuvintelor albaneze. Odată pornit pe acest drum, a crezut că poate să se încerce a dezgropa şi celelalte cuvinte dace, pentru care nu sînt analoage la Alba-neji şi care 'trebue să se fi găsind cu grămada în limba romînă.’ Vom îuşira mai întîiii cuvintele considerate de H. ca dace şi vom arăta apoi de ce metod s-a servit ca să ajungă la dîusele. In îuşirarea cuvintelor am observat ordinea cronologicăj fără ca să avem pretenţia de a le fi înregistrat pe toate, căci ne-am mărginit analiza la cercul Col. Tr. (1873 1888) şi chiar, fiindcă n-avem la îndămînă co- lecţia complectă a aceştei reviste, dăm citaţiile nu numai dintr-însa, ci şi din diferitele extracte pe care le-a făcut H. din ia supt felurite titluri (asupra bibliografiei cf. Intr. 20). zărnă (Col. Tr. 1878, 80=dac dierna ori tierna); or-toman (îb. 85); suf. -man şi -andru (1b.); jiiii (ib. =dac sil); jilţ, nume generic al pîrăului în Oltenia (ib.); argia (ib. 222 = dac argilla); codru (ib, 110, 244 Noembre=alb. kodre); brad (ib.—alb. bred); mire (ib. 110 = alb. mire); gîdil (ib.=alb. gudulis); ciocîrlie (ib.=alb. zoc); ciomag (îb. =alb. ciomaîe); pat (ib. 112=alb. pat); sîmcia (ib. 239 = dac ffajjwJ/yfca); barză (ib. 110 [Cuv. I, 269] = alb. bard); stejar (ib. 244 Noembre = dac. sthagara); ţundră (ib. 218 = dac tundra); rîmf (îb. 221=dac pop-aa?»); malaiu (Col. Tr. 1874. 52); gordin (ib. 90); dulău, doică (ib. 173,); mo-soc (ib. 174); ţurcă (ib. 175); cioară (ib. 176); iele (ib.); cioban (îb. 103); baciu (ib. 104); urdă (ib. 105 [Cur. I, 307]); brînză (ib. [Cnv. 1,190]); traistă (ib. 116 [Cnv. I, 304] = dac staristra, alb. trastă, trase, draştă, ştreiţă); ademenesc (îb. 102); stîijă (ib. 105=dac stana); doină (Principii I, 20 [Col. Tr. 1882, 397, 529]=dac daina); melc, culbec (ib. 88 lecţia IV [Col. Tr. 1883, 193] =dac miliku, kadmiliku, alb. krâmili, kăflmili, kărmili, kremi, kărmi); ghinj (Col. Tr. 1876,1 alb. ghiuş, dac. ghiuga); liojma (ib.=dac. ghiu-gama); moţ, azugă, cujbă, vatră (ib. 32); ghiob (ib. 97 = dac ghiuba); vîj (ib. 123); pronumele o, personal şi nedefinit (Col. Tr. 1877, 461=dac va); mazîre (ib. 522=alb. moîulă); mînz (ib.); bunget (ib. 577=alb. bungh) ; viezure (ib. 579=alb. vieBulă, dac viedula); interjecţia deh (Cuv. I, 275 = alb. deh); dezgauc (ib.=alb. cafea, dac. cauca); măgură (ib. 288=alb. magulă); mal (ib. = alb. malli, dac malva); moştean (îb. 294=alb. motşim); mugur (ib. = alb. mugul) ; noian (ib. 295= alb. uiana); vr. sămărît, vesel (ib. www.dacoromanica.ro 299); po din posomorit (ib. = alb. pa); sufixul -ti din sămti-esc, căpătuesc, etc. (ib. 301=alb. u din plumbue, peşkub, etc.); stăvar (ib. 303=alb. stavă, mulţime) ; vr. uture, buh-nă (ib. 309=alb. ut); coteift (ib. 274 = alb. kut); crieri (ib. =alb. krie); dracilă (ib. 276 = dad drocila); vr. lostun, guzgan (ib. 287=alb. loş) ; Susaiii (ib. 303=alb. şuşalyă); sîmbure (ib. 309 = alb. sumbulă); genune (Cuv. II, 201); raţă (ib. 16=dac anatia). Alături cu căutarea prototipelor la acele cuvinte, pe care le consideră ca rămăşiţă dela Daci, H. a cercetat eti-^ mologiile şi la alte multe elemente din limba romînă (Cuv. I, II, passim). Avînd a caracteriza aici priceperea cu care a procedat la cercetarea originilor limbii noastre din punct de videre al dicţionarului, vom lua în considerare mai jos întreaga sa activitate pe acest teren. H. stabileşte următoarele reguli, care trebue să conducă pe filolog în cercetarea etimologiilor (Principii I, 72 sqq.; Fragmente pentru istoria limbii romîne, I, 17, Bucur. 1876; Col. Tr. 1876, 179). 1) A aduna despre fiecare termin pus în dezbatere tot ce s-a scris asupră-i, analizînd opiniunile altora mai înainte de a propune pe a sa proprie. 2) A oferi despre accepţiunea sau forma fiecărei vorbe romîne texturi de prin monumentele noastre literare din diverse timpuri. 3) A nu recurge la sanscrita mai înainte de a fi restabilit, prin comparaţia variantelor dialectice sau din limbi congeuere aspectul cel mal vecbiu fonetic şi logic al terminulul romîn. 4) A păzi legea de corespondenţa sonurilor din limbă în limbă, silindu-ne a nu scăpă din videre în vorba supusă cercetării niciunul din elementele sale constitutive, fie el cît de mic în aparenţă. 5) A sprijini orice schimbare sporadică saii puţin evidentă, fie în forma unui termin, fie în semnificaţia lui, prin alte cazuri perfect ana-loage, luate din aceiaş limbă în privinţa fonetizmului, iar in privinţa tranziţiei logice din orice alt grăiţi. 6) Cînd vorba romînă există de odată în una saii mai multe limbi eterogene, a nu decide a priori cine de la cine o va fi împrumutat, ci a cumpăni mai întîiu, prin liuguistica ajutată de istorie drepturile fiecui asupra cuvîntului în chestiune. 7) O tranziţie fonetică legitimă într-o limbă oarecare nu urrhează încă a fi legitimă în toate limbile, ci pentru orice graiii trebue să se dei£ o demonstraţie separată. 8) Trecerea unui cuvînt dintr-o limbă în alta prin împrumut este supusă unor reguli de altă natură decît acea priu moştenire, dar aproape tot atît de precize, excepţiile în ambele ■cazuri trebuind a fi justificate. 9) O analogie care se ă- pezune cn râpediune, pe putrezune cn putrediune, pe rotun-zâr cn rotundiâr, etc^ căci din râpediune, putrediune, ro-tundiâr ar fi trebuit să avem râpezune, putrezune, rotunzorx dnpăcnm avem orz—hordenm, frunză—*frondia, miez me-dinm, zău dens, râzâ—radins. In putrezune, de pildă, s-a alipit snf. -tune de radicalnl putred- atnncji cînd d din acest radical se prefăcuse deja îi} z (ori dz) snpt influinţa Im i dela plnralnl putrezi ori din altă parte; şi prin urmare www.dacoromanica.ro 297 prototipul acestui cuvînt este * putreziune. Tot astfel se petrec lucrurile cu rotunzât, răpezâr şi cu toate acele formaţii romane unde se găseşte in aparenţă un d urmat de vocală prefăcut în z sau g. z s-a păstrat neschimbat înainte de i la cuvintele romane numai atunci, cînd contactul între cele două sunete exista deja pe vremea asibilării lui d: putrezi se zice, nu putrezi, pentrucă înainte de putrezi era deja *putredi\ se zice însă mizloc din *miziloc, pentru că i din acest cuvînt a provenit din u, *miziloc—*mizuloc, medius-ţ-locus [probabil aşa trebue explicat şi -cune= *tsiâne, nu -tione pag. 182J). Apoi z al. cu g este reprezentantul unui j latin: zug—jugum, zune—juvenis, zuclec —judico, zur juro, etc., şi a unm z slav, vrdzâ, vînzâs, etc. Dar nu se poate găsi un exemplu macar de s—z. Şi cu atît mai puţin exemplele date de H. pentru a proba trecerea lui s în z sint valabile, cu cit în mod vădit apar alte vorbe ca prototipe ale lor: zale nu este şi nu poate fi sal-via, cuvînt căruia de altfel corăspunde rom. sălbie, ci ung. zsâlya; zold nu este solidum, din care H. vă deriva foarte bine mai tîrziti pe solz (Cuv. I, 802), ci pol. zofd; zâts nu este sessus, din care a eşit regulat sâs, ci altă vorbă oare care; zac nu este imediat mediolatinul saccus, ci mediat ung. zsâkol; zdvră nu este grec. «Op* (adică caupa?), ci un derivat imediat din zâvresc *zârâv6sc, vsl. zirovati, ziroviti, vivere (zdvră este prin urmare de o formaţie ana-loagă cu acea a luf zivină ■—vsl. zivovati, vivere, pe al cărui inţăles îl şi are, căci însămnarile de 'clabaud, clabau-deur, grognărd, bavard’, care se citesc în Cihac Dict., sint scornite de acest autor, întocmai ca şi însămnarea de rigole a lui rî'lâ [pag. 147]!); zSmlâ nu este germ. Semmel, ciung, zsemlye; zigârit, adiectiv care însamnă după dicţionarul de Buda confectus, enervatus, miser, dar care se atribue mai ales cîhilor bolnavi de tuşă, de zig, nu poate fi deosebit de substantivul zigârăe, care exprimă această boală a cînilor, de substantivul zig şi de vsl. zigati, urere; zfititsa, care însamnă după dicţionarul de Buda aura, aurukf, adică vînt uşor, boare, dacâ-1 vom pune in legătură cu îdiotiz-mele 'trage- jeliţa’=aurula spirat (dicţ. Buda), 'trage un vînt ca ibrişinuF) se va pute lesne deriva din vsl. ziliţa, vena, el însuş derivat din vsl. zila^ care după Miklosich are însămpările de vină, tendon, nerv şi deja în Ysl. în-sămna după acelaş autor şi ‘curentul, firul apeiv »usurpătur etiam, da aquis.* (Miklosich, Lexicon, ad voc.): z&litsa din zilitsa tot aşa ca zHiSte diir vsl. şilişte (pag. 152); zigâ— Sigismundus e unguresc; în sfirşit lui zemlugă fi trebue căutată altă etimologie, el nu poate fi ung. szemling (Cihac), şi salmo nici atîta. www.dacoromanica.ro 298 Ca o consecinţă neapărată a stabilirii normelor ad hoc este corespondenţa de sonun greşită, sînt legile fonetice pripite pe care le pune înainte H. dela un capăt la altul al operei sale. Astfel, ca să nu citez decît cîteva exemple, uv la mijlocul cuvintelor ar da naştere lui oa: pluvies — ploaie (Cuv. I, 268), pecînd în realitate v cade şi «, prefăcut prealabil în o, se diftonghează;—s + a, s + o, s + e=z: Mie salvia, zold—solidum, zâmlă—Semmel;—s-M=c: sîmcd romfa, poiata, rum-pia, rhomphaea a provenit la Traci din fenicianul romcha prin trecerea lui h în / întocmai ca în vorbele romîne rufă din ruhă, puf din puh, marfă din marhă, praf din prah. Apoi mai încoace, la 1878, el face 0 confuzie de acelaş fel cînd spune (Cuv. I, 298) că rom. răşchira al. cu răshira probează strămutarea aspiraţiei de pe s pe c şivice verisa, ca în grec. yjjrpa al. CU vwtfpa, deXirsusa al. CU TeXşeucja, con-siderînd astfel pe s ca un s ‘‘aspirat şi pe h ca un c aspirat, pecînd în realitate S are tot aşa de puţină aspiraţie ca şi i, iar h este complect deosebit de c aspirat, dupăcum adică poate fi o spirantă de o explozivă^ Şi tîrziu după aceia (Col. Tr. 1882, 379) H. probează o tot aşa de superficială cunoştinţă a caracterelor fisiologice ale sunetelor, căci explică trecerea lui sglăvoc în sclăvoc »prin acomodare fisio-logică: consoanele nevihrătoare s, v3 c din sglăvoc prefac în nevibrătorul c pe vihrătornl g,< şi consideră dar pe v www.dacoromanica.ro 299 ca uu sunet la a cărui producţie curentul expirator nu trece prin cdardele yocale în yibraţie, pecînd în realitate v este tocmai unul din sunetele vibrătoare. Tot acolo numeşte pe l 'ambiguu’ jntr-un astfel de mod, incit dă a înţălege că numai l din toate sunetele vibrătoare arş proprietatea de a pute fi produs şi cu tonul vocal şi fără dînsul, adică de a pute deveni un sunet redus: graţie acestui proces aco-modativ în sclăvoc toate consoanele şi consonoVocalele (şt apoi care consonovocale ?) sînt nevibrătoare, toate fără excepţie, pănă şi ambiguul l, la rostirea căruia coardele yocale pot să vibreze sab să nu vibreze. Ei bine, toate sunetele vibrătoare sînt tot aşa de ambigue ca şi l, adică toate, chiar vocalele, pot fi produse şi cu tonul vocal şi fără dmsuL Acesta este adevărul. Greşeli atît de des repeţite nu pot fi dar considerate ca scăpări din videre şi trebue să rămîpă vădit pentru oricine că H. avea la 1873 şi a avut încă la 1882 cunoştinţi neîndestulătoare în acea fisiologie a sunetelor, pe care de altfel însuş o numeşte »o temelie, o piatră fundamentală a filologiei comparative. Principii, I, 68. Că la 1873 era puţin cunoscător al aceştei pietre fundamentale, cu toată convingerea ce avea de importanţă iei, se mai explică încă; dar ceia ce rămîne curioz este că cu puţin mai înainte de locul acela unde face confuzii între spirante şi aspirate, im tre spirante şi explozive, între tonice şi atone, a făcut un întreg studiu în trei numere consecutive ale Columnei (1882, Februar, Marte, April Mai ii) asupra Taleticei-, adică a fi- siologiei sunetelor, în care probează ca totdeauna întinse, cunoştinţi bibliografice şi citează între alţii pe Briicke, Sie- vers, Merkel, Donders.... Acest fapt stăinstrinsă legătură cu cel observat mai sus, unde am văzut că H. îş pune nişte reguli de procedare în cercetarea etimologiilor şi este cel dintîu care nu se (ine de dînsele, Aroîndouă împrejurările acestea sînt foarte caracteristice nu numai pentru autorul de care vorbim, ci şi pentru întreaga stare psihologică a ţării noastre (pag. 263). Din cauza aceştei procedări nemetodice, bazate pe o insuficientă cunoştinţă a fenomenelor sigure, de care să te-conduci apoi noi am zis ca de un steag de recunoaştere pag. 286) la cercetarea fenomenelor mai puţin sigure, din cauza aceştei plutiri prin tot felul de plăzmuiri neexacte, alp inducţiei, unde te ameţpşti printr-o zvînturată primblare dela o limbă la alta, dela sanscrita la zendica, dela zendica la feniciană, dela feniciană la traca, etc., din cauza aceştei procedări am fi îndreptăţiţi să credem că H. întâlneşte numai din întâmplare adevărul acolo unde îl întîlneşte. Gel www.dacoromanica.ro 300 puţin sînt anumite locun, unde chiar se poate proba întîm-plarea. De pildă numele ziti (ori ziîu) al unui rîu din Oltenia s-ar pute trage, în ce priveşte pe l, dintr-un prototip dac sil— dar numai în ce priveşte pe l, căci pentru s-z nu găsim nici-o explicare — cu două condiţii însă: 1) dacă l a fost final, apoi să fi căzut odată cu consunantele finale latine şi să nu întîlnim nicio urmă despre el, oricît de mult ne-am urca în sus cu cercetările noastre- 2) dacă l a fost medial, apoi să se fi aflat în împrejurări de acelea în care un l medial cade în romîneşte, anume să fi fost în împrejurări de înmuiare, ori să fi avut valoarea unui ll (şi atunci mai trebuia pe de asupra ca în silaba următoare să fie un â, pag. 33, astfel că genul masculin al acestui rîii ar fi ceva noii), căci l simplu şi nemuiat nu se sincopează la mijlocul cuvîntului cu una cu două. Dar în două acte citate de H., unul din 1429 şi altul din 1480, tocmai se găseşte acest cuvînt scris zsuli şi zsilie (cu ortografia ungurească, adică zuli şi zilie), unde li, lie ar pute proba înmuiarea lui l (pentru păstrarea lui / muiat chiar în al XVI secul vezi Intr. 71). H. cu toate acestea, care ar vre cu orice preţ să dea de prototip Jiului pe un Sil dac, începe prin a lepăda armele cele folositoare, căci afirmă că în cele două acte citate numele rîului sună Zsilu şi dă astfel bănuiala celui mai binevoitor om că despre alt rîu trebue să fie vorba, iar nu despre Jiul de astăzi, deoarece acest din urmă din zsilii, adică dintr-un cuvînt cu l nemuiat nu putea să iasă. Şi ca să nu mai fie îndoială că nu cunoaşte importanţa celor două texturi citate în notă (unde ne-a păstrat din fericire pe zsuli, zsilie), spune de mai multe ori că prototipul lui zilu din al XV secul şi al zîulut de astăzi este dacul sil pur şi simplu, adică un cuvînt unde l era final, un cuvînt în care nici urmă de l nu s-ar fi putut păstra pănă în sec. XV, pentrucă consunantele finale din cuvintele latine şi cu atît mai mult din cele anteromane—aii căzut în limba noastră cu cea mai mare regularitate. Prin urmare ca Jiul să fie un cuvînt dac, ca să se ridice la un prototip Sil, se poate din punct de videre al lui l, dar calea apucată de H. este cea din. urmă prin care ne-am convinge de acest lucru. Intorcîndu-ne acum la cuvintele dace atribuite limbii romîne, vom observa -că toate regulele puse sînt în adevăr bune—cu condiţie ca să ne ţinem de ele atunci cînd voim să stabilim legături genetice între două elemente cunoscute, de pildă între un cuvînt romînesc şi unul slav, latin, grec, turc, etc., saii chiar trac, ori atunci cînd, în lipsa termicului de comparare, îl presupunem cam cum ar fi sunat; dar că sînt insuficiente cînd ne propunem să aflăm etymon trac IO www.dacoromanica.ro 301 al unui cuvînt fără ca să fi avînd dela Traci vreun element cu care să comparăm cuvîntul romînesc. Eegulele puse de H. sînt bune cînd vreau să stabilesc legături între rom. muUre şi lat. mulierem, între trac. rompfiaia şi rom. rimf, între vsl. stană şi rom. stî'nâ, dar nu sînt suficiente cînd vreau să stabilesc legături între rom. stfnâ şi un prototip trac închipuit stana. Dacă stana ne-ar fi rămas ca uu rest din limba tracă, aş cumpăni atunci valoarea relativă între stana trac şi stană slav şi aş pute da, de exemplu, preferinţa celui dintîifi. Dar cînd un stana trac este necunoscut, cine-mi permite? îu puterea cărui principiu voiu pute efi să trec cu viderea pe stană al Slavilor, dela care am mai împrumutat sute de cuvinte ? Cine-mi permite? în puterea cărui principiu voifi pute efi să mă ridic peutru cuvîntul stezâr la un etymon trac închipuit sthagara, cutoate-că am pe vsl. stezerfi (cardo), dela care şi din punct de videre al înţălesului şi din acel al scheletului poate prea bine deriva cuvîntul romînesc? Aceia ce trebuia H. să hotărască mai înainte de orice, cînd îş propunea dezmormîntarea elementului dac în limba romînească, era aceasta : cînd anume îmi pot permite să consider uu cuvînt oarecare ca dac (ori ca trac, căci pentru H. este tot aceia). Odată acest lucru hotărit, regulele enumărate mai sus cu condiţie iarăş ca să ne ţinem de ele — ne-ar face bune servicii. Dar asupra unui punct atît de important, care trebuia dezlegat el mai întîiu, H. nu s-a pronunţat niciodată. Atîta spune numai că »particularităţile comune limbilor romînă şi albaneză, întrucît nu se explică priu elemente latine, slavice safi altele, aparţin sor-gintei trace, din care Albanejii s-au adăpat prin dialectul traco-epirotic, iar Eomînii prin dialectul traco-dacic.< Col. Tr. 1876, 4 (după Miklosich şi Kopitar, citaţi de H. la acest loc). Şi acest principiu este pe de o parte unilateral, căci nu are în videre decît elementele comune limbilor albaneză şi romînă, iar pe de alta este neîndestulător din cauză că trebue să se probeze întîifi că un împrumut recent dela popor la popor n-a putut să aibă loc. Şi cînd este vorba de acel fel de elemente care mai greu se împrumută (pag. 148. Deja la 1862 Miklosich înşirase cîteva asămă-nări de acest soifi între limbile peninsulei balcanice, Die sla-vischen Elemente im Eumunischen, 6), mai treci cu viderea ; dar cînd este vorba de cuvinte, terenul supt acela care, bazat pe asămănarea romîno-albaneză, ar procede la constatarea prototipelor dace este foarte şovăitor. Cu atît mai şovăitor este, cu cît atît coloniile de Albaneji stabilite în mijlocul popoarelor celor mal diverse dela Nistru pănă www.dacoromanica.ro 302 în Morea (Miklosich, Albanische Forschmlgen, I, 3), cît şi contactul îndelungat pe care 1-afi avut o bună parte din Dacoromâni cu Arnăuţii pe înSuş teritoriul peninsulei balcanice, apoi întrebuinţarea dialectică şi dificultăţi fonetice ne conving adesea că un împrumut direct a avut loc, şi voiu cita pentru convingere de cele spuse pe giuz, cuvînt întrebuinţat numai în Moldova şi care n-ar ave guturală înaintea lui i, dacă n-ar fi un împrumut recent din limba alba-nez&=g'iis, bunic (Gr. Meyer, Worterbuch der alb. Sprache). Dar oricum, pentru cercetarea a o parte din aşa numitele cuvinte dace tot dă un punct de sprijin, macarcă greşit, în aceia că cuvintele romîneşti sînt asămănătoare cu elemente albaneze. De cele mai multe ori însă nici nu lasă macar să întrevidem motivul pentru care consideră ca dac cutare sau cutare cuvînt romînesc. Dacă în ce priveşte pe cidru, brad, mire, gî'dil, cocîrlie, comăg, pat, barză, traistă, melc, culbic, giuz, mdzîre, buvget, viizure găseşte H., in tendinţa sa spre prototipuri anteromane, un punct de sprijin în aceia că stabileşte identităţi genealogice cu alb. kodrs, bre^, mir;, gu-dulis, zok, tsomage, pate, bar», trastr, ketfmij;, g'iis, rnbcuU, bunk, vjecu-fe (ortografia lui Gr. Meyer); nu ne putem de loc explica pentru ce consideră ca originare dela Traci pe or-tomnn, tsundru, urdă, dâinâ, negiâb, pronumele o, sumârî't, mim, genune, rdtsă, stezdr, ademenise, stî'nâ.... Şi asfel. urmărind pas cu pas pe Kopitar, H., dupace caută vorbe albaneze şi apoi pe baza lor, ori chiar şi fără baza lor, se avîntă pănă la vorbe traco-dace închipuite, cercetează cu amănuuţime poziţia articulului în cele două limbi surori. Dar această parte a activităţii sale o trecem aici cu viderea, ca mai puţin instructivă pentru noi. H. însă a fost şi origiual, el a descoperit alfabetul Dacilor, pentru care vezi Tocilescu, Dacia înainte de Romanţ 919, apoi a cercetat dialectele din sec. XVI şi XVII (pag. 238), şi a stabilit în 'Strat şi substrat’, R. N. t , 5 o nouă filiaţie a limbilor slavice, despre care foarte nefavorabil conchide recensentul în Archiv fur slavische Philo-logie 1894, 310, etc.—în sfirşit a studiat constituţia morfologică a articulului în limbile romînă şi albaneză şi a căutat să scoată la iveală o nouă asâmănare între acestea. Ne vom opri un moment asupra aceştei chestii (Cuv. II, 611—687). H. anume studiează la articul formarea genitivo-dati-vului şi caută să probeze că articulul masculin şi feminin la genitiv-dativ se formează în acelaş mod în cele două limbi, prin alipirea a cîteun sufix la nominativ: rom. www.dacoromanica.ro 303 mase. lui—lu—)—i, fem. iei—o+i, nominativele fiind lu, a; alb. mase. it, ut—u-\-t, fem. et—e-f-t, nominativele fiind i, u, e. Trecînd chiar peste împrejurarea aceia că formele ro-mîneşti sînt vădit provenite prin analogie şi că H. crede că fem. iei a provenit prin alunecarea sunetului din â+a -\-i, adică din terminaţia ă a substantivului nearticulat alipită la articulul fem. nominativ a şi la sufixul i, fără ca să se încerce macar de a cerceta dacă în adevăr se mai găsesc în rom. exemple sigure de â + a-\-i—ei; pentru ca paralela de mai sus între articulele de genitiv-dativ romîn şi albanez să poată fi stabilită, a afirmat fără probă următoarele două fapte. 1. Că terminaţia -et, care se găseşte în loc de e la cîteva exemple dintr-o traducere albaneză a noului testament, este un articul feminin, de genitiv-dativ, iar nu o terminaţie a genitivului nearticulat. Ca să fac vădit cît de greşit a fost H. cînd a presupus asemenea lucru, va trebui să spun că articulul feminin postpozitiv (substantival) are în alb. patru cazuri la singular: nom. -a, genit. dat. ablat. -se (ortografia lui Gr. Meyer, din a cărui Kurzgefasste alb. Grammatik dau exemplele), acuz. -m, locativ -t; trei cazuri la plural: nom. acuz. -tt, genit. dat. ablat. -1, locativ -t. Substantivele feminine aii două cazuri la sing.: nom. acuz. locat. vocat. sînt reprezentate prin tema însăş (-s, -e, -i), genit. dat. ablat. -e saii -je ; trei cazuri la plur.: nom. acuz. locat. vocat. (foarte variate forme, -a, -e; -era, -ere, umlaut, după teme), genit. dat. -ve, o formă specială pentru ablativ -s (-si, -sif). Aşa de ex. formele de genitiv singular, articulate şi nearticulate, care pe noi ne interesează, sună dela diferite tipuri de substantive; punt (lucru), genit. neart. pune, genit. art. puness-; wuse (logodnică), genit. neart. nuseje, genit. artic. misest; stepî (casă), genit. neart. stepije, genit. art. stepise. In tot noul testament, tradus nu prea de mult din limba greacă, Georg von Hahn, profund cunoscător al limbii albaneze, a găsit trei exemple de substantive feminine terminate la genit.-dativ sing. în ~et îu loc de -e (Al-banesische Studien, II, 29. H. citează pe unul din ele astfel : ^desinenţa arhaică a genitivo-dativului feminin este -e-t pentru -e-e-t din primitivul -a-a-t. Aşa dela dita, zi, articulat dit’a=dită-a, în traducerea bibliei figurează genitivul dittet pentru diteet (Matth. XI, 23)=dită-a-t.c Nemulţămit dar cu indicările lui Hahn H. s-a apucat de a mai cetit biblia arnăuţească din capăt în capăt numai pentru gustul de a afla el singur locurile în dezbatere ! In privinţa aces- www.dacoromanica.ro 304 tui punct compară, întâlnirile lui H. cu Pictet asupra unor date din Pliniu. Col. Tr. 1873, 84: »Pliniu (hist. nat. VI, 7) ne spune etc....«, şi mai la vale: »Nemerind înainte de noi preţioasa indicaţiune a lui Pliniu, d-1 Adolf Pictet etc.«). Este acest et dn articul? Este el o terminaţie de genitiv nearticulat ? Nimeni altul mai bine decît Hain n-ar pute s-o spună. Acest barbat, care a trăit 19 ani în peninsula balcanică şi a făcut asupra limbii albaneze cele dintîiii serioase cercetări, spune că după un pronume demonstrativ substantivul este totdeauna nearticulat (II, 54), iar exemplele citate de el din noul testament aii toate un substantiv la genitiv terminat în rfdţipă un pronume demonstrativ. Iată-le citate întocmai: »xcv7p= x^rati-f pjXîst, gegen dieses Geschlecht Luc. XI, 32; vjsp ■/.îjiiY d:TT=T, bis auf diesen Tag, Matth. XI, 23; ojaXjs xîpvdist, Grottes Wort Luc. III, 2.« Ei bine, suum cuique, între Hahn şi H., care a învăţat albaneza dela Hahn, prefer pe cel dintîiii cînd e vorba să ştiu dacă un substantiv se articulează ori nu după un pronume demonstrativ în limba albaneză. Rămîne dar constatat că în cu-vîntul dittet, desfăcut de H. în diteet, dită-a-t, n-avem a face cu un genitiv articulat, ci cu unul nearticulat; că terminaţia -et nu este un articul, un «+f, ci o terminaţie de genitiv, -et=-e; şi că din paralela stabilită intre arti-culul romînesc de genitiv-dativ şi articulul albanez de ge-nitiv-dativ va trebui să eliminăm articulul feminin. 2. Presupune că articulele masculine de genitiv-dativ it} ut nu sînt resturile unor cazuri pronominale primitive, ci formaţii albaneze, şi că articulele de genit.-dat. lui, iei sînt formaţii romineşti; pentrucă numai atunci formele articulului s-ar pute pune înainte ca un semn de înrudirea genetică între cele două limbi, cînd şi Romînului şi Albanezului le va fi venit în minte să alipească cîte-un sufix la nominativ pentru a da naştere genitivo-da-tivnlui. Insă Romînul n-a făcut el de capul lut această operaţie pentru motivul că a moştenit-o dintr-o limbă mai veche. Formaţiile -ui, -ei ale cazurilor oblice dela pronume (care de altfel sînt provenite prin analogie, iar nu prin alipirea vreunui sufix -î, pag. 79) sînt comune mai tuturor limbilor romanice (ital. lui, lei; colui, colei; costui, costei etc.—prov. lui, lei; celui, celei; etc.—vfr. lui, lei; cestui, cestei; etc.— fr. lui, celui, etc.—rom. lui, iei; acelui, acelei; acestui, aceştei; etc.) şi îş are origina în limba latină j astfel incit ca ceva propriu Romînului rămîne nu formaţia genitivo-dativului lui, iei dela nominativul lu, a (!) prin mijlocirea sufixului -i (!), ci întrebuinţarea formelor comune romanice numai pentru www.dacoromanica.ro 305 gen.-dativ, pecînd celelalte limbi neolatine le întrebuinţează, ori pentru toate cazurile, ori pentru toate cazurile afară de nominativ. Apoi o analiză chiar superficială a formelor articulu-luî din limba albaneză probează că nu poate fi vorba în această limbă de adăugirea sufixului t la nominativele i, u pentru a da naştere genitivo-dativelor singulare it, ut. In adevăr, într-o limbă unde la declinaţia nearticulată există cazuri va trebui să ne aşteptăm ca aceste cazuri să se păstreze şi la declinaţia articulată în împrejurarea cîni arti-culul a devenit un sufix: va trebui să ne aşteptăm la asemenea lucru chiar atunci cînd numele însoţit de un alt pronume afară de articul este nedeclinabil; pentrucă, dacă pronumele este separat de substantivul lingă care se pune, acest din urmă poate dela o vreme să-ş piardă terminaţiile cazuale, ca unele ce sîut destul de reprezentate deja prin terminaţiile cazuale ale pronumelui; cînd însă pronumele, adică articulul, a devenit un sufix, terminaţiile cazuale ale substantivului fiind prinse la mijloc nu pot dispăre aşa de lesne. In limba albaneză numele îş păstrează terminaţiile chiar cînd este precedat de articul, cu atît mai mult le va păstra cînd este urmat de dînsul. Stind astfel lucrul, articulul nu trebue separat, cum l-a separat Hahn şi cum după. Hahn l-a separat H., ci va trebui să dezlipim dela începutul lui acele sunete, care aparţin terminaţiilor cazuale ale substantivului. Pentru mai bună priceperea lucrului vom face cunoscute terminaţiile cazuale alături cu articulul astfel precum au fost hotărîte de Hahn ('ortografia noastră). Terminaţiile substantivului Articulul postpozitiv mase. mase. (substantival). sing. nom. radicalul i, u gen. dat. i, u it, ut acuz. radicalul nu, voc. radicalul plur. nom. acuz. radicalul tâ gen. dat. ve, e vet, et ablat. s ca genitivul voc. radicalul Dacă separăm de articulul genitivo-dativului singular it, ut pe i, u, terminaţii ale genitivo-dativului singular nearticulat, şi dacă despărţim de vet, et, adică de articulul stabilit de Hahn pentru genitivo-dativul plural pe ve şi e, terminaţii ale genitivo-dativului plural nearticulat, vom căpăta următoarele forme pentru articulul masculin, singular nom. i, u plural nom. acuz. tâ gen. dat. t gen. dat. ablat. t acuz. nâ www.dacoromanica.ro B06 Nici atunci chiar, cînd între forma articulului substantival stabilită de Hahn şi între articulai adiectival ar fi o mare asămănare, cînd terminaţia t s-ar constata şi la alte pronume la genitiv-dativ şi cînd radicalul va ar fi unul din radicalele pronominale în limba albaneză, nici atunci n-ar fi prea greşită părerea de a separa articulul de termiuaţiile cazuale. Cu atît mai mult aşa trebue procedat cînd a) intre articulul substantival separat de terminaţii şi între articulul adiectival—care aii format probabil la început unul şi acelaş lucru—asămănarea e foarte mare, dupăcum se poate judeca din tabloul următor. Articulul adiectival, prepozitiv Articulul substantival sing. nom. i i, u gen. dat. abl. ti, sâ t (=*fd) acuz. e, ta nâ plur. nom. acuz. e, tâ tâ gen. dat. abl. tâ t (=*(d) şi din contra asămănarea e foartp mică, dacă nu separăm articulul substantival de terminaţiile declinării nearticulate, dupăcum se poate vide iarăş diu tabloul următor. Articulul adiectival, prepozitiv Articulul substantival supt forma stabilită de Hahn şi adoptată de Hasden sing. nom. i », u gen. dat. abl. tâ, si it, ut acuz. e, tâ nâ plnr. nom. acuz. e, tâ ti gen. dat. abl. tâ vet, et. Aşa trebue procedat şi pentru aceia că b) nicăin la declinarea pronominală albaneză nu se observă terminaţia / pentru genitiv-dativ singular, nici chiar atunci cînd radicalul este terminat în i (ci. ai, el, gen.-dat. ati, ti, ati'j, ortografia lui Gr. Meyer. tsiti, gen.-dat. tsitit, care, căruia, nu poate fi pus înainte, pentrucă acest pronume se declină după declinaţia nominală articulată), şi c) la pronumele albaneze se întrebuinţează ca radicale sa, ca, ta, na, însă niciodată va, pe care ar trebui numai decît să-l admitem ca radical pronominal pentru a explica genitivo-dativul plural vet. *) °) Această separare de articulul substantival a unor bucăţi străine de dlnsul a fost făcntă şi de 6. Meyer (op. cit.), nisa pe dos nu ştiă cura. hi spune anume că t al genitivo-dativului se alipeşte la forma articulată a nominativului, ca gurit de ex. (pietrei)= nom. articulat guri (piatra) articulul gen.-dat. t (ca cum ar veni in rom. piătratei, in nemţeşte des der htein, in franţuzeşte de la la pierre, etc.), şi tot astfel şi pe celelalte forme ale articulului le tot anină ba la nominativul nearticulat, ba la nominativul articulat, iară de nicio nevoe, după cit am putut judeca dintr-o su- www.dacoromanica.ro 307 Dar în sfirşit, ca să încheem, de am admite chiar contra tuturor probabilităţilor că genitivo-dativul singular al articulului albanez este it, ut, de am admite chiar că şi et dela cele trei exemple din noul testament nu este terminaţie, ci articul femeesc, ce voeşte H. să probeze prin-tr-o asămănare curat fortuită între o formă albaneză şi o formă romanică? Dacă Romînii sînt Albaneji pentru aceasta, atunci sînt Albaneji toţi Romanii. perficială ochire in tabloul declinărilor Întocmit de dinsul. Toate formele declinării articulate se par destul de lămurite dacă ad-miţi lipirea articulului la formele nearticulate corăspunzatoare, şi nu este trebuinţă de aglutinări aşa de curioaze şi de fără exemplu ca acele admise de renumitul cunoscător al limbii Arnauţilor, iar acolo unde intilneşti forme articulate- care nu par exact compuse din formele corăspunzătoare nearticulate şi din articul , precum acuz. gurint (nearticulat g'*r), mikunz (nearticulat mite), ai pute admite, mai bine decit o lipire a articulului la nominativul articulat, o lipire a lui la genitivo-dativul nearticulat, ori inca, şi mai bine, o influin|ă a analogiei: gurini, de ex., a eşit din *gumz supt influinţa celorlalte forme articulate guri, gurit. www.dacoromanica.ro Indice de materii ablaut 225. adiectiv 110,183. adverb 91. alunecarea sunetului llsqq.65, 67, 68, 69, 74, 75, 76, 80, 86, 88, 94, 109, 118, 119, 124, 135, 143, 170, 211, 212, 225, 272, 273. alunecarea înţălesului 42 sqq. 79, 86, 88, 96, 105, 109, 124, 135, 213, 272. alteration phonetique 14. amestecul vorbirilor 141 sqq. 213. analogia 16, 20, 21, 25, 26, 29, 33, 34, 35. 52 sqq., 81, 86, 88, 90, 92, 93, 102, 104, 109, 113, 114, 115, 116, 118, 124, 134, 135, 149, 158, 167, 212, 213, 225, 232, 253, 258, 366, 273. analogia (inducţia) II, 236, 282 sqq. anaptyxis 226. aphairesis 15, 29 sqq. 107. apocope 15, 32, 35 sqq. apoziţie 187. armonia vocalelor 226. asimilaţia 14,15,19, 26 sqq., 40, 51, 103,107,115, 226. atracţia modurilor 116. atracţia timpurilor 116. atribut 187. brechung 226. caz 111. chiasmus 137. circumstanţă 187. clarificarea 10, 41, 54, 59, 119, 131, 169 sqq. 273. comoditatea 10, 11 sqq., 273. compliment 200. congruenţa 111,114. conjuncţie 111. contaminaţia 81 sqq. 86, 88, 97, 273. crasis 15. crearea imediată 84 sqq., 88. cuvînt 3. cuvînt tip 4. cuvinte compuse 91. cuvinte onomatopoeice 85. cuvinte reflexe 85. degenerarea cuvintelor 45. dependenţa timpurilor 195. derivarea imediată 72, -223. determinant 125. determinat 125. diairesis 16. 26, 39 sqq. dialect 2. diferenţiarea 20, 23, 33, 51, 68, 69. 96, 102, 196, 209 sqq., 266,273. discordanţa între membrele psihologice şi cele gramaticale ale propoziţiei 120 sqq. 219. disimilaţia 15, 31, 33, 39, 51 dublete 213. dvandvacomposita 226. ecthlipsis 15, 29 sqq. einschachtelung 230. www.dacoromanica.ro 309 elipsa 122, 193, 218, 219. epenthesis 16, 34, 35, 37, 38, 39, 40, 41, 151, 226. epithesis 16, 37, 39, 41, 94, 95. eterogen 114 etimologia populară, 106, 254. exclamare 188, 228. filosofia limbii 278 forma activă 111, 187. forma cuvîntului 7. forma gramaticală 3. forma pasivă 111, 187. forma reflexivă (medie) 111, 188. forma verbului 111 gen 113, 186. idiotizmu 91. inconscienţa fenomenelor lim-bistice 6. independenţa timpurilor 195 infinitiv 200. infix 118. interjecţia 87, 120,125. izolarea 88 sqq. 162, 170. întrebare 188, 228. întrebuinţarea absolută a timpurilor 195. întrebuinţarea relativă a timpurilor 195. lautwandel 14. lămurirea cnnoştinţilor 110, 111, 169 sqq., 222, 273. legiuirea 11, 45, 233 sqq. 273. legiuirea în geueral 233 sqq., limbă 2, limbă comună 6. limbă populară 8. limbi aglutinante 119. limbi flexionare 119. limbi izolătoare 119. limb! mixte 169. limba scrisă 237 sqq. 273. lungire compeusativă 16, 41. metateză 118, 139 sqq., 273. mod 111, 188. număr 187. nume 110, 174. nume abstract 175. nume concret 175. numeral 110,185. origina limbii 282 sqq. parataxis 220. participiu 200. poliglotizmu 167. polisintetizmu 231. poziţia cuvintelor 229. poziţia logică a cuvintelor229. predicat 187. predicat gramatical 126. predicat psihologic 126. prefix 111. prepoziţie 111. pronume 110, 174. propoziţie 187. propoziţie subordinată 203. prothesis 16, 37, 39, 99. rădăcină 112, 118. radical 224. ritmu 97, 135 sqq. ritmul accentelor 228. samprasarana 226. sandhi 15. scheletul cuvîntului 7. scrierea etimologică 258, 270. scrierea fonetică 270. scrierea pseudoetimologicâ 271. scrierea pseudofonetică 271. v/Jqâ-'o y.stvcu 131, 134, 218. sinonime 213. stilul uuiu popor 276. subiect 187. subiect gramatical 126. subiect psihologic 126. substantiv 110, 180. sufix 111. sunet tip (uzul sunetului) 11. svarabhakti 16. synairesis 15. syncope 15, 32 sqq., 151. teoria aglutinaţiei 120. www.dacoromanica.ro 310 teoria evoluţiei 120. timp 111, 194. trecere organică 14. umlaut 226. uz 5. verb 110,186. verb impersonal 123. verbe modale 193. vorbire ocazională 5. zicătoare 91. zwiebelformigkeit 230. Indice de exemple* Dela verb însămnăm în indice iufinitivul, dela substantiv siugularul, dela adiectiv şi pronume masculinul singular. Cite abateri dela această normă se vor observa, au fost toate provocate de dorinţa unei mai mari lămuriri. Exemplele din dialecte le dăm traduse, pe cit putem, în limba comună. a (art.) 18, 210. a (prep.) 18, 35. -a 32. a- 98. abatere 98. abia, 91, 94. abundanţă 214,215. abur 33, 61. ac 65, 149. -ac 149, 231. acaftist 160. acasă 18* 93. acătării 89, 93, 95. acăţare 43, 44,148. acceptare 214, 215. acel 29, 36, 55, 56, 94, 103. acelalalt 103. acelaş 103. acest 29, 36,39,57, 94, 103, 295. acestalalt 103. -aciu 184. acolea 92. acolo 36, 92. acoperire 29, 74,76, 78, 98, 211, 213. acoperiş 64. acovinare 26. acriine 181. acrire 70. acrişor 63. acru 36. acum 29, 92, 94. acuş 92, 94. adam babadam 97. adăpare 19, 68, 98. adăpost 96. adăstare 98. adăugire 73, 74, 76, 78. ademenire 302. ades 93. adesea ori 95. adevăr 68, 96. adevărat 22. adeverire 72. adevericiune 182. adică 93. aMe-157. adinioarea 94. adîncime 181. adîncire 72. adormire 98. aducere 36, 98. adumbrire 98. adumbriş 63. adunare 36, 45, 60, 98. adurmecare 73,186. advocat 162. aer 41, 66. afacere 214. afară 17, 31, 40, 58, 70, 92, 96. aflare 31, 36, 214. afumare 71, 99. afumat 47. afund 98. afundare 71, 98. afurisire 44. -ag 150. agbezmuit 47. agonisire 47 avrime 157. agriş 64. a-;ru 157. agudire 37. ab 86. abotnic 154. abt 87. -ai (imperf.) 32. -ai (perf.) 33. aici 29, 92, 94. aită 37. aiună 38. aiurare 72. aiurea 92, 94, 95. aiusire 38. ajunare 47. ajungere 31, 78. ajutare 29, 31* ajntpr 181. www.dacoromanica.ro Bll al 104, 109, 216. alaltăeri 92. alămîe 24. alandala 80, 146. alăturea 94, 96. alb 86. alba 46. albăstriii 184. albăstruii! 184. albeaţă 68. albie 45, 62, 66, 67, 180. albiciune 182. albină 28, 46, 181. albţre 70, 211. alburiii 184. albuş 63, 214. alcătuire 155. aldămaş 64. al de 138. al doilea 98. alegere 75, 78. aleluia 47. alergare 45,47,148. alexandru 217. aii 157. alinare 98, 99. alior 63. alişveriş 64. alocurea 94. al patrulea 98. alt 22, 36, 79. altar 66, 67. alteori 94. Ultfel 94, 103. altmintrelea 94. al treilea 98. aţtuire 155. alun 45. alună 33. alunecare 98, 99. alungare 47. aluniş 64, 214. aluat 45. am 37, 41, 48, 69, 102,109,216,272. -am 32.’ ama 157. amalomă 37. amar 212. amarnic 154. amăgire 214. amărăciune 182. amărîre 17, 70, 212, 225. amărtipsire 17. amează 96. ameninţare 98, 99. amestecare 98, 99. ameţeală 232. am fost- 109. amic 214, 215. aminte 18, 95. amiră 233. amirosire 38. amînare 72. amîndoi 29, 98. amnar 46. amorţire 99. amurg 146,147,216. amuţire 98, 99. amvrut- 109. an 36, 93. -an 150. -an 150, 151. anaftimă 160. anda 157. andrea 47, 55. andregere 38. -andin 151, 294. anevoe 95. anica 59, 62. -anie 152. animal 214. ansărire 38. anţărţ 93. aon 94. apă 11, 12. apă neagră 45. apărare 12, 47, 68. apăsare 15, 21, 3Q 68, 70, 99. aplecare 98. apoi 26, 29, 39, 92. apostolă 233. aprig 12. aprindere 12,44,75, 98. aproape 22, 40, 92, 96. apropiare 70. apucare 140. apunere 44, 76, 78, 98. apusan 150. aputerefi 89. aramă 20, 66. arătare 39. 44. arăţime 37. arbor 22,36, 45,66, 181. arc 65. arcuire 155. arcuş 64. ardelean 150. ardere 22, 73. -are 183. arendaş 64. aret 183. argia 33, 55, 148. argintar 180. argintărie 61. argument 214, 215. arhivă 237. ariciţi 180. arie 41, 62. -ario 181. -ariţă 153. armă 66, 181. armată 214. armatulă 233. arminden 47. aron 106. arzător 184. aruncare 44, 214. asară 95. asămănare 70. ascăpării 95. www.dacoromanica.ro 312 ascultare 29, 31. ascundere 26, 75. asemenea 94, 184. asfinţire 47. asigurare 71, 99. asiu 180. asprime 181. aspru 36, 80. astă noapte 95. astă sară 95. astăzi 36, 93. astfel 94, 103. -astro 181. astupare 44,99,163. astupuş 64, 214. asudare 71, 99. asupri ciune 182. asuprire 72, 213. asurzire 99. aş 34, 69, 70, 102, 109. -âş 213, 214, 232. '-aş 231, 232. aşa 29, 91, 94. aşăzare 39, 73, 75, 78, 98. aşăzămînt 182. aşchie 54, 62, 156. aşfi- 109. -aşi 33. aşiş 95. aşişderea 94, 95. -aşt 157. aşteptare 29, 30, 140. aşternere 78. atare 103. -atico 181, 184. atingere 75, 78. atît 91, 103. -ato 184. atunci 92, 94. attmcine 95. -aţi 33. aţişoară 63. afi 35. -aii 33. auă 26, 34, 35, 37, 181. aurire 70. auriu 184. auş 64. auz 61. auzire 36, 74, 75, 76, •77. -av 157. avere 30, 31, 32, 33, 36, 45, 69, 70, 102,140,211,233. avut 46, 214. avuzire 36. azi 93. -ă (perf.) 23, 25. -ă (suf. derj 73, 109, 186. - ă (subst. mase. mr.) 233. -ăciune 182. -ălu 156. -ămînt 182. -ăr 186. -ăranie 152. -ăreţ 184. -ărie 61, 62, 108, 109. -ăş 231, 232. -ătate 183, -ător 182, 184. -ătoare 182. -ătură 183. -ăti, 40> 41, 81,154, 160. baba cloanţa 97. baba hîrca 97. ba bine că nu 95. bacăfi 160. badea ion 97. bahadîrcă 47, 80. baia 45. baie 66. baio 96. bajocorire 148. balan 150, 214. balanţă 16. bale 34, 55. balmoş 231. baltă 45, 54, 140. baltag 150. ban 156. bandrabură 109. barbă 18. barba caprei 97. barbacot 96. barometru 16. barză 302. basma 55. bastonaş 64. başordină 80, 146. bată 22. batae 47. batcă 151. batere 17,21,22,36. bazaconie 47, 152. băbesc 184. băcăuan 29. bădăran 150. băeţandru 151. băiare 70, 72. băiaş 64, 213. băiat 214. bălan 159. bălălăire 72,87,147. bălărie 45, 81. bănere 17. bănănăire 87, 147. bănuire 155. bănuţ 231. bărbat 17, 18, 46, 60, 183. bărbătesc 184. bărbăteşte 92. bărbăţie 61. bărbie 61. bărţatu 141. băsmăluţă 231. băşare 17. bătae 66, 163, 294. bătălâu 154. www.dacoromanica.ro 313 bătătură 183. bătăuş 213 bătelişte 152. bătrîn 36, 44, 141, 183. bătrîneţă 63. bătrîior 63. becisnic 21, 154. becisnicie 21, bebăire 72, 87,147 bejănie 152 belciug 150. belşug 150 beluire 156 benga 148. berbec 66, 67, 180. bere 33, 36, 39, 74, 75, 78. beşicare 72 beşică 26,180, 216. beşina lupului 97. beşire 147. beteag 150. beteşug 150. beţie 61. beţiv 184. bezmetic 62. beznă 47. biciuluire 156. bine 22, 26, 27, 28 37, 91, 156. bine de bine 93. birăti 28. biriş 28. biruinţă 181. biserică 17, 21, 22, 23, 28, 40, 59. bivol 28. bivoliţă 152, 153. bizuire 155. bîiguire 87. bîjbîire 87, 147. bîlbîire 87, 147. bîntuire 155. bîrlădean 150. bîrlog 38, 160. bîrnă 38, 160. bîrneţ 181. bîtă 159. bîtlan 150. bîzdîganie 152. bîzîire 72, 87, 147. blajin 31. blăstem 61. blăstămare 17, 28, 44. blăstămător 17. blehăire73,87,147. blid 26. bliotorărire 87,147. blîndeţă 54,63,180. blond 214, 215. boală 40. boar 181. bocire 72,74,78,80. boclucaş 214. bodogănire 155. boefeasă 44. boerel 106. boeresc 106. boerime 181. bogat 214. bogătaş 17. bogăţie 17. boia 55, 232. boială 232. bojbăire 87, 147. bojoc 81, 231. bolborosire 87,147. bolnâvire 28. bolovan 44, 45,150. boltă 37. bombăire 73. bombănire 87, 155. boncăire 73. boncăluire 87, 156. bondar 87. bontăş 232. borşişor 63. bortă 160. bortă în cer 96. boscorodire 87. bostangiu 154. bot 47. botez 61. botezare 72, 186, 225. botgros 96. botniţă 153. boţire 72. bou 36, 66, 67. boulean 150. bour 26. bourel 106. boz 296. braişte 152. braşoavă 47. brad 302. brădet 181. brcaşt 157. breabenă 140. breaz 159. breb 140. brebenel 64, 140. briciag 150. brîncire 72. brînduşă 64. brînză 81. brînză bună în burduf de cine 97. broscoii! 182. broscuţă 231. bruftuire 87, 155. brumărel 64. brun 214, 215. bubat 184. bubuire 87. buc 61. bucată 54-bucate 216. bucă 44. bucălăii 98. bucătăreasă 182. bucătăriţă 153. bucăţi 216. buccia 55. buchiseală 232. bucioc 231. www.dacoromanica.ro 314 bucium 70, 180. bufnire 87, 155. buhaiii 47, 87. buhă 80. buhav 140, 141. buhnire 87, 155. buiac 149. bulbuc 63, 87. buleandră 151. bulevard 162. bulgarcă 151. bulubaşa 47. bun 18,22 56,217. bunăoară 94. bunătate 181, 183. bună voinţă 96. bun de gură 98. bunel 64. bunget 302. bunic 62. bunişor 63. buratic 62. burduf 87. burete 66, 67. buric 62,106, 180. buruiană 38, 150, 156. burtă 87. burtă verde 97. busuioc 231. buş 61. buşilă 232. buzat 22, 184. buzăii 154. buzdugan 81, 150 buziş 64. buzişoară 63. ca 18, 30, 51, 211. cacum 84, 105. cadă 66, 67. cădelniţă 152. cafea 55. caftan 150. caia 33, 41. caimac 149. cal 29, 33, 36, 294. calcea calului 97. cald 36, 184. cale 22, 31, 33, 41, 44, 67, 294. calinică 107. cam 20, 92, 216. carnal 92, 216. camătă 17, 47. camilavcă 17. canapea 55. ca nu care cumva 84. cap 22, 23, 67,180. capac 16, 149. capăt 183. capişte 152. capoţel 64. capră 38, 181. car 212. caraghioz 214. care 21, 31, 51, 79, 94, 129, 211. care mai de care 96. careţido 157. careva 103. carne 22. carpen 67. carte 22, 47, 54, 60, 66, 67. casă 17,18, 42, 43, 44, 56, 57, 58,59, 60, 211. ca să 51, 104. casa albă 45. casa veche 45. casno 158. castravete 140. caş 64. caşi cînd 105. caşi cum 84, 105. Qatapiteazmă 16. catastih 237. catenă 31. catincă 217. catregu 141. caţă 43, 148. cauză 214, 215. cazan 150. cazanie 152. că 18, 24, 25, 35, 50, 52, 162, 211. -că 151. căci 104. căciulie 61, 62. căciulire 72. cădere 17, 21, 36, 75, 156, 213. căinţă 17. căire 17. călare 54. călămară 17. călăraş 213. călcare 17, 18. călcător 181. călcîiii 17, 67 căldare 22, 36,180. căldură 17. călugăr 17. căluşor 63. căluţ 231. căinărăşiţă 153. cămeşă 18, 26, 39, 64. cămeşoiu 182. cămeşuică 152. căpătare 17. căpătui! 17. căpătuire 295. căpăţină 181. căpestru 17. căpeţel 64. căprioară 63. căprior 63, 181. căpun 66, 67. cărare 72, 214. cărăuş 213. cărăruşă 213. cărbunar 183. cărbune 17, 181. cărbune acoperit97. cârindar 163. căroare 17. cărpeniş 64. www.dacoromanica.ro 815 cărţisoară 68. cărţulie 62. cărunt 17. cărunţire 70, 72. căscăun 184. căscioare 45. căsoae 182. căsuşoară 63. căşunare 215. câşnue 182. cătare 44. cătasli 17. cătră 18, 25, 216. cătun 45. cătuşă 17. 163. căţăluş 2l3. căţâlandru 151, căţănu 17. căţea 18, 33, 55, 294. căţel 64, 294. căuş 64. căzătură 183. ce 21, 22, 23, 31, 35, 51, 216. ce fel 103. ceia lume 97. cel 39, 104, 109. -cello 64, 181,184. cele cinci degete 97. celuire 156. cenuşă 64. cenuşii! 184. cep 147. cer 68. cerb 28. cerbice 180. cerboaică 151. cercare 70. cercel 64. ceremonie 21. cerere 36, 39, 40, 76, 78. ceresc 184. • cernere 76. cerşire 44, 72. cerşitorie 61. cerul gurii 47. cervu 107. cetate 33, 45. cetăţan 150. cetăţue 152. ceteţ 153. cetire 21, 22. cetitor 22. cetluire 156. chefăluire 156. cheie 33, 35, 62, 211. cheleş 232. cheltuire 155, 156. chemare 26, 156, 213. chepeneg 150. cheră 59. cherestee 22. chetru 216. chiag 140. chiar 93. chicotire 87. chihăire 72. chilie 45. chima răului 138. chin 237. chingă 66,140,181. chior 81. chiorîlă 232. chiotoare 21. chip 156, 214. chipeş 232. chir 44, 45. chirie 237. chişcâ 151. chitaciu 66, 184. chitcâire 87. chitilă 232. chiuire 87. ci 51, 216. ciangăii 154. ciapâ 39, 211. ciapa ciorii 97. ciapă degerată 97. ciară 39. ciarcîn 181. ciardac 149. ciartă 214. cias 214. ciată 39. ciatlău 154. cib 44. -cic 62. 108, 109. cicală 47. cicăleală 232. cihăire 72, 87. cimbru 26, 160. cină 181. cinci 36. cine 78. cinei 64. cineva 103. cinevrei 103. cinste 160. cioandră 151. cioară 47, 87. cioban 150. cioc 87. ciocan 87. ciocălăii 87, 154. ciochină 87. ciocîrlan 87. ciocîrlie 302. ciocnire 87. ciocoii! 87, 182. ciolac 149. ciolan 22. ciomag 150, 302. ciomagaş 63-. ciorsac 149. ciorsăire 87. -cios 184. cireadă 38, 159. cireş 67. cireşă 26, 39, 64. ciudă 47. -ciune 182, 297. ciupercă 140. ciupire 87. ciur 180. www.dacoromanica.ro 316 ciuruire 155. ciuştucare 103. cîcat 17. cilţi 160. cîmp 27, 45, 68. cînd 92, 96. dudva 92. dne 22, 41, 94. dne dneşte 93. cînepă 18, 22. rîuepişte 152. duesc 184. dntai* 19. dutare 35, 213. cîntec 22,180, 213. cîuticel 64. circă 38, 160. cîrcel 64. cîrcîirp 87. cird 214. driire 72, 87. cîrjă 44, 140. drlan 150. cîrmă 38, 160. cîrii 38, 160. cîrnaţ 19, 20, 148. cîrneleagă 18, 96. cîrpă 38. cîrpire 28. cîrtire 19, 72. cirtiţă 38, 160. cîşlegi 19, 96. dştigare 19,47,295. dştig 61. cît 18, 22, 91, 156. dt colea 92. cîte doi 98. cîteodată 93. cîte patru 98. cîte trei 98. cîte unul 98. cîtmai 92. dtpece 92. cîtva 103. cîţiva 103 clacă, 32. clanţa 87. clădire 214. rlănţănire 87, 155. clăpăug 150. clătiniciu 182. clătire 1,7. cleampă 87. clefăire 72, 87. cloanţă, 87. clocire 87. cloncănire 87, 155. clonţ 87. clopot 47. clopotniţă 153. cloşcă 87. coacere 32, 40, 78. coacere pălire 98. coadă 40. coada mînzului 97. coada şoarecului 97. coaele popii 97. coajă 40. coală 40. coamă 40. coapsă 32, 40. coardă 40. coasă 40. coasere 37, 75. coastă 40. coate goale 97. cobe 44. cobîlţîire 73. cocian 150. codaş 64. codărişte 152. codău 154. codire 72. codiţă 153. codobatică 96. codru 45, 47, 302. cofăel 64. coif 140. coire 72. cojau 150. cojiţă 152, 153. cojoc 231. caiac 149. colan 150. colcuş 64, 214. colindă 146, 159. coloare 181. coltucel 64. comîud 61. comîndare 45. conac 149. condac 149. conopiştiriţă 109, 146, 216. contăş 232. contenire 99. contra 91, 96, 216. controbout 106. copil 27,28, 44,214. copilandru 151. copilăreşte 92. copilărire 186. copilaş 213. coptură 181. coraslă 70. corăslire 72. corb 27, 28, 181, 237. corbiciă 182. cordea 33, 55. cordică 62. corn 65. coroană 40. corp 60. eortel 64, 65. cosac 149. cosaş 63. cosit 45. cosiţă 152. cosîuzana 138. costişă 64. costrăş 232. coşciug 44, 106. cot 25, 33. cotcodocire 87. coteneaţă 63. cotire 72. cotiugă 150-. 21 www.dacoromanica.ro cotoc 147, 231. coţac 149. covăţică 62. coviţăire 72, 87. covor 212. cracatiţă 152^ craiii 44. crap 66. crăciun 17. crâfiţă 18. crăiasă 17. crăpare 76, 78. creare 41. credere 36, 39, 75, 78. credinţă 60. crestare 72. creştere 76, 78. creştin 147, 295. creţ 296. crezare 183. crezămînt 182. crier 41, 296. cristelniţă 152. crişcare 87. crîcnire 155. crîmpeiu 159. crîncen 159. crîng 159 crişmă 19, 38, 160. crîşmăriţă 152,153. croncăpire 87, 155. crop 107. cruciş 63, 95. cruciuliţă 153. crud 184. cruţare 140. cruzire 72. cu 29, 31, 35. cuaterniţa 31. cu cale 93. cucerire 99. cucin 184. cu cit 105. cu chiti cu vai 95. cu chiuita 93. 317 cucoană 44,45,237. cucon 44, 45. cucuiă 185. cucuvae 55, 233. cudalb 98, 107. cudeamăruntul 93. cudeasila 95. cudinadinsul 94. cu două feţe 98. cufundare 99. cufurire 99. cuget 61. cugetare 186, 214. cuib 68, 140. cuiu 29, 37. culaiu 217. culbec 302. culegere 75,78, 99. cules 45. culme 67, 181. cum 84, 91. cumcum 92. cumenecăciune 182. cuminte 98, 156. cumnat 46. cumnată 46 cumnăţel 64. cumpănă 19, 28. cumpănire 72. cumpărare 17, 38, 141. cumpăt 44, 183. cumpliciune 182. cumplit 46. cum se cade 95. cu nepusul în masă 95. cunoaştere 76, 78. cununare 71. cununie 61. cu o falcă în cer şi cu una în pământ 95. cuprindere 99. cuptor 182. cur 68. curat 46, 48, 92. curăţenie 152. curăţie 61. curăţire 72. curcubăii 140, 154. curcubetă 140. cur-ea 55, 233. curechiu 29, 49. cureluşă 213. curgere 44, 75. curînd 93. curmătură 45. curmeziş 64. curte 29. curtean 150. cusătoriţă 153. cuscru 36, 38. cu şosele cu morne-le 96. cutare 79, 103. cutezare 186. cutiuţă 231. cutoatecă 105. cu totului tot 96. cutremur 61. cutremurare 99. cutrierare 44, 99. cutrubnru 141. cuţit 26. cuţitaş 64, 213. cu un piciorul groapă 98. cu vai nevoe 96. cuvenire 99. cuviincios 184. cuvînt 45, 48, 58, 213. da 96’ 216. dacă 52, 105. dalac 149. dalb 81, 107. daltă 140. danie 152. dar (subst.) 47. dar (conj.) 96, 216. darac 149. www.dacoromanica.ro 318 daradaică 151. dare 22, 25. 29, 30, 34,35, 36,39,68, 69, 75, 211. dascal 16, 157. dată 46, 93. datină 181. dator 33. datorie 61. datorire 72. datornic 154. daună 66, 214. dăbălăzat 140. dărîmare 68, 74, 78, 216. dăunare 71, 72. dăunător 184. dăunăzi 93. de 21,22,51,52,156. de- 99. de a chioara 93. de acolea 92, 216. de acolo 92, 216. de a curmezişul 93. de a dreapta 18,93, 96. de a dreptul 93. de aici 92. de aiurea 92. de ajuns 93. deal 37, 45. de a latul 94. de a lungul 94, 96. de amează 93. de a minune 94. deancălarele 93. de aproape 92, 96. deaputereaifi 89, 95. de a stingă 18, 95, 96. deasupra 92, 96. de atîtea ori 95. de azi înainte 95. decindea 92. de cînd 105. decît 105. de cîte ori 95. de cîteva ori 95. decusară 95. de demult 92. de departe 95. de desupt 92, 96. de două ori 95 defăimare 20, 68. degerare 99. deget 29, 40. degetar 181. degeţel 64. dehocare 80, 216. de jos 92. dela 104. dela rînd 95. delatun 94. delfin 157. deluţ 231. de mama focului 95. demăndăciune 17. demîncare 96. de mînecate 95. de mult 22, 92. de multe ori 95. denainte 92, 96. de nicăin 92. denie 152. deoarece 105. deodată 93. deoparte 95, 96. deosebire 204. de patru on 95. depănare 99. departe 95, 96. depărtare 22. depe 22. deplin 98. deprindere 99. depunere 99. de puţine ori 95. de rămas 95. derăpănare 99. deridicare 84. des 36, 37, 40. 59, 216. des- 99, 109. desară 95. descălecare 73, 99. descălţare 99. 1 descălţat 183. descărcare 99. deschidere 21. 22. 23, 99. deschingare 99. descîntare 99. descoasere 99. descoperire 99. descuiare 99. descumpărăciune 182. descurcare 73. desfacere 22, 23,99. desfăşurare 73, 99, 186. desfătare 99. desfăţare 99. desfiinţare 99. desfundare 99. deshămare 99. desilă 232. de silă de milă 96. desime 181. desiş 63. despărechiare 99. despărţire 99. despicare 99, 108. despletire 22. despoiare 22,23,99. despre 104 despresurare 73, 99. despreţuire 99. desprimăvărare 99. desprindere 99. desărcinare 99. destoinic 154. destrămare 20, 68, 99. destupare 99. desumflare 99. de sus 92. deşălare 99. www.dacoromanica.ro 819 deşert 89, 46, 48, 214. deşărtare 71. deşărtăciune 214. deşi 105. deşîrare 99. deştept 140. deşteptare 19, 22, 72. de toate părţile 96. de trei ori 195. detunare 99. de unde 92. 9fi. de undeva 92. de voe 95. de voe de nevoe 96. devreme 95, 96. devreniece 105. dezbatere 99. dezbătare 99. dezbrăcare 99. dezdăunare 99. dezdoire 99. dezghinare 28,107, 148. dezghiocare 99,216. dezgustare 99. dezjngare 71. dezlegare 22,23,99. dezmăţat 146. dezmerdare 22, 29, 99, 148. dezmîniare 99. dezmormîntare 99. dezmorţire 99. deznodare 99. dezrădăcinare 99. dezvăţ 61. dezvăţare 99. diac 149. diaconiţă 152, 153. diavolaş 64. diferenţă 214, 215. dihanie 44, 81, 108, 153, 159. dihor 159. dimineaţă 21, 22, 28, 63, 93, 156. dimitrie 216, 217. dimon 236. din 21, 29, 31,104, 156. dinainte 21, 92. din cale afară 93. din cînd în cînd 92. dincoace 92, 96. dincolo 92, 96, 216. dincontra 92. dinfaţă 94, 96. dingă 36. din gardul Răzoaii 96. dinioarea 94. dintre 104. dintru 21. diovăsire 17. discutare 91. dizdimineaţă 93. dîmb 159. dîrâ 87. dirdală 87. dîrdiire 87. dîriire 87. dîrstă 38. dîrz 38, 160. -do 157. doamnă 59, 60. doar 216. doară 98, 94. dobitoc 22, 214. dobîndire 159. doctor 214. doftorie 61. dogire 72. doi 36, 39, 41, 70. doică 151. doilea 94. doină 294, 302. doisprezece 98. domestic 184. domesticire 71. domn 36,56,57, 60. domnesc 184. domneşte 92. domnică 62. domnie 61, 177. domuire 71, 72. domnişor 63. dondănire 87, 155. doniţă 152. ' dor 61. dorire 72. _ dormire 29, 36, 45, 74. dormitare 186. dos 46, 68. dosnic 154. dovadă 214. drac 47, 149, 163. drăcie 61. drăcuşor 63. dragoman 151. drăgălaş 214. drăguleţ 184. drăguţ 231. drăguţi 19. drăngănire 87,155. dregere 21, 44, 78, 214. drept 32, 39, 46, 156, 175. dreptate 183. drob 81. drojdie 61. dropie 52. ducă 61. ducere 22, 23, 35, 38, 78, 211. dudătt 40. duduire 87. duhliş 232. duhluire 156. duhoare 81. dulciag 150. dulciaţă 63. dulcişor 63. dumbravă 160. dumicare 29. www.dacoromanica.ro 320 duminică 183. dumnezăiţâ 153. dumnezău 96, 156. dunăre 58, 59. dupac 149. după 25, 29, 104. dupăce 105. dupăcecă 84. dupăcum 105. dupamează 93. durare 37. durăt 87, 183. durdă 87. durduire 87. durere 24,#40. duruire 87! dus de pe lume 98. duşman 151. dvorişte 152. cală 157. ciîâxescu 157. e 35. -e(gen. dat.) 18,57. -e (plur. neutr.) 60, 67, 68. -ea 33, 55, 232. -eai 33. -eală 232. -ean 150, 159. ederă 180. edificare 214, 215. -ei 304. ' eftin 160. eftin la făină 98. egumen 22. el 24, 29, 30, 33, 34, 36, 37, 55, 56, 79, 294. -ello 64, 181, 184.1 elisafta 217. emanuel 217. emanare 214, 215. enigmă 214, 215. -enie 152. -entia 181. episcop 214. epure 24, 29, 36, 181, 294. epure (verb) 82. epuraş 64, 213. epuşoară 63. eram- 109. erbuşoară 63. ereditate 214.215. en 92. eruare 71. ernatic 62. ertare 33, 39. ertăciune 182. erumpere 214, 215. -eş 231, 232. eşire 22, 74. -eşt 157. -et 183. etate 214, 215. • eto 181. -eţ 153. eii 22, 24, 26, 27, 28, 29, 31, 33,34, 36, 37, 79, 94, 156. exemplu 214, 215. facere 21, 22, 25, 29, 35,36,39, 40, 45, 54, 69, 75, 78, 102, 211. fag 67. falcă 47, 66, 216. falce 47, 216. famîn 40, 148,157. fantazie 214, 215. fapt 32, 46. faptă 46. faraon 45. farinazon 90, 107. farmec 17, 18, 44. faşă 64. fată 30', 39,40,156. fată mare 91, 97. făţarnic 154. faţă 36, 46, 65, 94, 96, 163. faţa miţei 97. faur 180. făgăduire 155. făget 181. făină 37. făptuitor 184. făptură 182. fără 17, 25, 46, 84. fără cale 93. fără ca să 105. fără de lege 163. fărmăcare 17, 18, 98 fătare 21. fătăciune 182. fătător 22. făt frumos 96. fătoiu 182. făţiş 64, 95. făurişte 152. fel 214. felezuire 155. feleguns 139. feligian 150. ferbinţeală 232. ferărie 61. ferchezuire 155. fereagă 66. fereastă 37, 181. ferecare 73, 186. fereduire 155. feresăii 40, 154. ferestrue 152. feresuire 155. ferice 184. ferire 72, 148. fert 107. festucă 63. fetică 62. fetie 61. fetire 72. fetişcană 150. feţişoară 63. feţuialâ 232. fiară 22, 28, 39, 46. fiastru 180. www.dacoromanica.ro 321 ficat 15, 157. ficioară 63, 211. ficior 22, 63. fiecare 103. fie că 105. fieciue 103. fier 28, 36,39,157, 212. fierbere 28, 36, 39, 10, 73,71,76,78. fiere 10, 67. fiică 151. fiiudcă 105. fiiuţă 181. fildeş 232. filimică 107. filiuiină 107. filip 27. firnee 10, 11, 62, 213. fiu 22, 26, 28. fiue 211, 215. fire 21, 27, 28, 30, 31,31, 35, 36,37, 10,11,69,75,102r 213, 216. firidă 118. firoscos 107. fii 27, 28, 180, 291. fîlfîire 87. fîutîuă 183. fîutîuiţă 153. fîrtat 11». fîrţîire 87. fîsîire 87. fîşîire 87. fîţîire 87. flamură 20. flăcău 151. flăcăuaudru 29,151. flăcărae 182. fiămînd • 110. fleac 16, 117. fleaudură 151. flecuire 155. fleoaucă 87. fleoarţă 87. fleoucănire 87,155. fleorcâire 87. fleoşcăire 87. fleşcăire 87. fleşcărae 182. fliacă 111. fliuşturare 216. fliuşturatic 80. floare 35. floc 231. florăriţă 153. florică 62. floricică 62. fluer 87. flueraş 213. flueră vîut 97. fluerele picioarelor 17. fluturare 216. fluturatic 62. foae 62, 180. foame 10, 65, 181. foamete 183. foarfeci 10. foarte 10, 92. foc 17, 68. foiofoiâ 96. foire 72. foişor 63. foiu 66, 67. fojgăire 73, 87. fomf 87. fomtăire 87. forfotire 87. fosăire 72, 87. foşnire 87, 155. frag 51. frauţuşcă 151. frasiu 67, 180. frate 36, 60, 156, 181. frăgezire 72. frămîutare 110. frăţică 62. frăţie 61. frăţilă 232. frăţior 63. freamăt 10, 65. frecare 76. fr-ecăa 151. frecuş 61. frig 60, 67, 181. frigere 32, 78. friguşor 63. friptură 177, 182. frîngere 75, 78 frîughie 62, 110. frîu 18, 11, 67. frumos 92,110,175. fruiuuseţă 51, 63. frumuşel 61. fruute 156. fruntaş 213. fruutişoară 63. fruuză 19, 66, 67.. frunzărire 186. fruuziş 61, 211. fruuzişoară 63. frupt 32, 11, 65. fuga 91. fugaciu 66, 67,183. fugă 61. fugire 36. fulger 67,181. fulgerare 71. fum 68, 180. fumărie 62. fumegare 73, 186. fumuria 181. fuud 68. fuudac 119. funicel 61. fuuie 62. fur 66, 67. furculiţă 153. furie 62, 180. furiş 61. furluare 82. furuicare 71. furnică 21, 36, 62> www.dacoromanica.ro 322 141, 180. furtişag 150. furtuială 90. furtună 181. fuştel 64. gaiţă 152. galbîn 21, 22. -gan 150. gard 36, 140. garderobă 162. gaşpar 45. găgăuţă 151. găinaţ 183. găină 17, 180. găinărie 61. găinuşă 213. găitan 150. gălbănuş 214. gălbineală 232. gălbinele 232. gălbuiu 184. găleată 66, 147. galiş 232. găluşcă 151. găoace 216. găsire 214. gătire 34. găvozdire 38. geinăndăuaş 18. gemăt 65, 183. geniere 78. genunchiu 49. genune 302. gerar 107. ghem 25, 26, 67, 156, 181. ghemuire 155, 295. gheorghe 156, 216, 217. gheorghiţă 217. gherdan 150. gheţărie 62. gheţuş 64. gheunoae 156. ghiară 212. ghiaţă 65, 156. ghiavol 236. ghiduş 64. ghinărar 156. ghies 216. ghindă 66, 156, ghindură 151, 181. ghintuire 155. ghiob 293. ghioc 216. ghiocel 38, 64. ghiorlan 150. ghiorăire 72, 87. ghiştire 148. ghiţă 217. ghiuj 293, 302. ghizdan 150. gialăti 154. giamandan 18,150. giambaş 232. giamîn 40, 184. giană 39. -gift 154. ginere 66. gingaş 232. gingăraş 26. gingie 35, 62, 180. gioian 150. giur 159, 160. giurgia 216. -gî 73. gîcitoare 214. gîdiliciu 182. gîdilire 302. gîeiire 72. gîlciavă 160. gîlgîire 72, 87. gîndire 214. gîngav 159. gînsac 149. gîrbov 38, 160. gîrneaţă 63. gîscă 159. gît 67, 181. gîtuire 155. gîză 159. glas 214. glumeţ 153, 184. gobaşt 157. gobeşt 157. godac 149. gogoman 151. golan 150. gonire 37, 155,157. grabă 61. grad 65. graniţă 153. graţie 41, 62. grădină 17, 141, 156. grăire 214. grămăjue 152. grăsime 20. grăsun 184. greaţă 44, 63. grecesc 184. grecoaică 151. greşire 37, 141, 159. greu 33, 34, 35, 55, 184. grier 41. grijă 26, 255. grijire 26. grindă, 159, 161. grindină 29. 66, 67, 180. grîne 163. griuşor 63. grohăire 87. gros de obraz 98. grosime 181. grosişor 63. grosolan 150. grozăvenie 152. grue 41. grunţuros 184. gudurare 44. gunoişte 152. gunoiti 38. guraliv 184. gură 47, 59, 163. gură cască 97. www.dacoromanica.ro 323 gurguiti 294. gurişoară 63. gust 61, 65. gustare 71. gustărire 186. guvern 214. guzgan 150. vumar 157. •/ustur 157. hagiii 154. haidăă 154. haine 214. haită 81, 232. haităş 232. hal cană 150, halire 81. handraburcă 109. hang 81. harac 149. haralamh 217. haramin 17. harapnic 154. harauă 233. harţag 150. hatalău 140, 154. hatman 151. hăitaş 64, 232. hălăduire 156. hăliţă 17. hămăire 73, 87. hămeiu 38. hănţuirş, 155. hărăbor 38. hărisire 17. hărţuire 155. hăţ 61, 87. hăulire 72, 87. hătl 154. hăugaş 232. herestuire 156. hilimicâ 107. hier 107. hîrhariţă 153. hîrbuire 155. hîrcă 61, 87. hîrcîire 73, 87. hîrdău 24, 25, 40, 154, 160. hîrîială 232. hîrîire 72, 87. hlrlătt 154. hîrleţ 159. hirtie 19. hîrtop 38. hîţîire 87. hîzenie 152. hogaş 232. hohot 87. hohotire 87. holhoca 231. honoată 38. hop 87. hopăire 58, 59, 87. horăire 72, 87. horbă 47. horcăire 87. horhăire 73. horn 160. hotar 212. hotărîre 212. hoţ 80. hoţoman 151. hrană 214. hrănire 17, 22,141. hrean 38, 159. hrib 38. hrişcă 38. hrubă 38. huciag 150. huet 87. huhurez 87. huidicioară 63. huiduire 72, 87. huire 72, 87. hultuială 90. humă 44, 66. hurducare 87. hurduz hurduz 139. husăş 232. i 157. -i 186. iacă 92. iacămă 124. iacătăl 124. iacătălăi 124. iacătămă 124. iacătămăs 124. iacăte 124. iadeş 232. -ian 150. iapă 39. iar 96. iarba eretei ,97. iarba lui tatin 97. iarbă dulce 97. iarbă mare 97. iarnă 33, 39. iască 39. iatac 149. iatagan 150. ibovnic 26, 154. -ic 18, 186. ici 92. -icio 153,181,184, 231. -iciu 182. icnire 87, 155. -ico 62, 184. iconoinie 61. ie 62, 180. ie 62, 66, 294. -ie 61, 62, 181. ifos 160. -ig 186. -ilă 232. ilăă 24. 154. ileană 19. imaginaţie 214,215. imaş 64. -imen 181. imer 22. impus 167. -ina 181. -ina 181. inel 22, 28, 64. ineluş 64, 213. inimă 19, 21, 22, 23, 29, 47,59,60,181. www.dacoromanica.ro 324 inimioară, 68. iniper 67. inişte 152. -mo 181, 184. -mo 184. insulă 214, 215. invidie 41,214, 215. ioan 216, 217. -ion 181, 182. iorgovan 150. iscălire 214. -isoo 184. ispravnic 154. -iss 186. -issa 39, 181, 182. ist 39, 79. -iş 213, 214, 232. -'iş 231, 232. -işor 63. -işte 152. itripsire 17. -itia 182. iţă 66. -iţă 153. iudă 45. iuţeală 232. iuţido 157. iuo 26, 33. ivire 27. -ivo 184. -iz 186, 225. izbăvire 17, 161. izbire 47. izbucnire 155, 214. izmene 44, 159. izmenire 155. izvor 212. izvorîre 212. -î 73, 109, 186. îmblare 186. împărat 66, 67,156, 181. împărăteasă 182. împărăteşte 92. împărăţie 61. împărăţire 72. în 29, 35, 37. în- 100, 109. în adevăr 93. înadins 94. înaintare 72. înaintaş 64. înainte 92, 96. înainte de ce 105. înalt 38, 98. înapoi 93. înapoiare 72. înavuţire 100. înălbire 99, 100. înălţare 71. înălţime 177, 181. înăsprire 100. înbărbătare 68,100. înbătrînire 100. înblînzire 100. înbrăcare 100. înbrăţoşare 186. înbrîncire 100. înbucare 70, 100. înbufnare 87. înbunare 100. înbunătăţire 100. încai 93. încalea 93. încă 94, 141. încălare 148. încălecare 73, 100. încălţămînt 100. încălţare 100. încălzire 100. încăpăţînat 167. încăpere 34, 44, 69, 100, 211, 215. încărcare 44, 73, 100. începere 22, 75, 78, 99, 215. încercare 100. încetare 71. încetinel 64. închegare 70, 100. încheiare 26,70,100. închidere26,29,237. închinare 34, 44, 69, 100. îuchingare 71, 100. închisoare 182, 214. încingere 99. încoace 92. încolo 93, 216. încordare 100. încotro 92, 96. încotrova 92. încredere 100. încrucire 100. încrucişare 100,186. încruntare 71, 100. încuiare 70, 100. încuibare 100. încumetare 147. încunjurare 100. incunoştiinţare 100. încurcare 73. în cnrînd 93. încuscrire 100. încuviinţare 100. îndată 93. îndată ce 105. îndatorire 100. îndămînă 95. îndemânatic 62. îndemnare 156. îndepărtare 100. îndeplinire 100. îndesare 71, 100, 216. îndestulare 72,100. îndirjire 81. îndoelnic 154. în doi peri 98. îndoire 72, 100. îndosire 72, 100. îndrăcire 100. îndreptare 100. îndreptăţire 100. înduioşare 100. îndulcire 71,99,100, 225. www.dacoromanica.ro 825 înduplecare 100. îndurare 99. înecare 44, 100. înegrire 100, 225. înfaţă 94, 96. înfăinare 100. înfăşare 71,80,100. înfăşnrare 78, 186. înfăţare 100. înfăţoşară 100,186. înferbîntare 100. înfiare 100. înfigere 32, 78,100. înfiinţare 100. înfiorare 28. înflăcărare 100. înflorire 71, 99. înfrăţire 100. înfricoşare 100,186. înfrînare 71, 72, 99. finfrîngere 99. îutrnmnseţare 100. înfruntare 71, 100. îufrnnzire 71,100. înfrnptare 100. înfuriare 71, 100. îngăimare 68. îngălbinire 100. îugennuchiare 100. îngeraş 213. îugerel 64. îngereşte 92. îngheboşare 100. înghemnire 100. înghesuire 216. îngheţare 26, 38,71, 100. îughimpare 156. înghiuare 107, 237. înghitere 99. înghiţire 26. îngîmfare 44. îugîuare 44, 68. îngrăşare 17, 71, 100, 186. îngreţoşare 100. îngreuiare 100. îngropare 38, 214. îngroşare 26, 71. îngnrluire 100,156. îngnst 184. înhăţare 87, 216. în jos 92, 96. înjosire 100. îujngare 71. înjnrare 100. înlănţnire 100. înlătnrare 72, 100. în lătnn 94. înlemnire 100. înlocnire 100. înmărmnrire 100. înmormîntare 100, 214. înmniare 29, 100. înmrilţire 100. înodare 71, 100. înoire 71, 100. înotare 100. înonrare 71, 100. înpâcare 100. înpăcăcinne 182. înpămîntenire 100. îupănare 71, 100. înpărătnş 64. înpărechiare 100. înpărtăşire 100. înpărţire 17, 100. îupătrire 72. înpedecare 100. îupetrire 100. înpeţit 95. înpingere 78, 99, 107. îupîuzire 100. înplere 26, 74, 75, 78, 100. înprejnr 94, 96. înpresnrare 73,100. îuprennă 92, 96. înpriinăvărare 100. îuprumutare 100. îupungere 78, 100. înputăcinne 182. înpnternicire 100. înpnţicenie 152. înpnţinare 100. înpnţire 100. înrădăcinare 100. înrăntăţire 100. înrînrire 167. înroşire 100. îns 141. însă 46. însămnare 71, 100. însănătoşare 22, 100. însărare 100. însărcinare 72,100. însătare 100. însătoşare 100,186. însoţire 71, 100, 167. înspre 104. înstx-ăinare 100. însufleţire 100. însnrare 108. în sns 92, 96. însnşire 72. îuşăiare 159. înşfăcare 87. înşirare 100. înştiinţare 100. întărire 100. întindere 100. întinerire 100. întingere 78, 100. întîlnire 155. întîmplare 100. îutîrziare 71, 100. întoarcere 100. îutorsătnră 183. în totnlni tot 96. într-aceia 96. într-acestea 96. intrare 19. întrămare 20, 68, 100. www.dacoromanica.ro 326 între 29, 36, 104, 140. în treacăt 95. întrebare 29, 38. întrecere 100. întreg 140. întregăciune 182. întregime 181. întregire 71. întreire 72. întristare 100. într-o bună dimineaţă 95. într-o doagă 98. într-o doară 95. într-o ureche 98. într-una 95. într-un buc 95. întunecare 22. întunecăciune 182. întunecos 22. întuneric 21, 96, 163, 183. înturnare 100. înţălegere 39, 78. înţălept 32. înţălepţeşte 92. înţălenire 21. inţestat 167. înuntru 92, 96. învălire 37, 213. învăluire 155* învăţ 61. învăţare 39,44,100. învăţătură 59, 182. învecinare 100. învechire 71, 100. înveninare 21, 71, 100. înverzire 100. înveşmîntare 100. învineţire 100. învingător 184. învingere 100. învinuire 155. învîrtire 148. învîrtoşare 100,186. în zori de ziuă 95. -îrlan 150. jac 296, 297. jale 296, 297, 298. javră 296, 297* jălanie 152. jărtfă 160, 214. jăţ 296, 297. jăvrire 297. jelişte 152, 297. jeliţă 296, 297. jemlă 296,297, 298. jemlugă 296, 297. jerebie 38. jghiab 159. jig 297. jigă 296. 297. jigărae 297. jigăranie 152. jigărit 296, 297. jignire 155. jiiu 296, 300. jireadă 38. jitniţă 153. jivină 297. jind 159. joc 38, 68, 180. jold 296, 297, 298. jos 36, 92. jucare 26. jucărie 62. jucăuş 213. judecare 21 22,23, 73, 297. jug 68, 297. jugastru 148, 181. jumâri 38. june 33, 183. june 297. junghiare 26. jupineasă 182. jupîn 44, 161. jurare 297. jurămînt 182. juruire 155. -1 72. la 18, 46. lac 65, 149. lacăt 17. lacovişte 152. lacră 140. lacrimă 211. ladă 54, 60. la dică 93. -lan 150. lanţug 150. lapte 22, 32. lare 25, 33, 74, 75. latin 44. lăture 54. laţ 180. lăviţă 153. lazăr 17. lăcătuş 213. lăcomie 28, 61. lăctămare 71. lăcrămioară 27, 47, 63. lăcustă 25,147,181. lă-mă mamă 97. lămpuşoară 63. lăhdură 38. lăptar 183. lăptoc 231. lăptucă 32, 63,181. lărgime 181. lărgire 17, 71. lăsare 18,19,38,47. lăsăciune 182. lătrare 186. lătrat 65. lăţire 72. lâudare 17, 20, 23, 37, 53,54, 58,74, 75, 76,77, 84, 91, 101,102,103,104, 233. lăudăros 184. lăuruscă 17. le 22, 26,103,104, 109. www.dacoromanica.ro 827 leac 159. leacă 107. leasă 159. leat 159. lecuire 155. leftică 180. legămînt 182. legătură 182. lege 168, 211. legumă 66. lehăire 73. leiţă 153. leliţă 153. lemn 31, 36, 40, 60, 163, 181. lesne 92. leş 148. leşie 34, 35, 61,180. leşin 148. leii 29, 181. -lie 62, 109. lihnire 155. liliac 149. liman 151. limba certului 97. limba cînelui 97. limbareţ 153. limbariţă 153. limbă 163. limbric 29, 62,180. limbricariţă 153. limbut 184. limpede 66, 67. limpezire 71. lin 66, 80. lincliire 87. lindic 148. lingău 154. lingere 78. linguşire 186. linioară 63. linişte 152. lipcă 151. lipiciă 182. lipire 28, 37. -lişte 152. littă 44. -liţă 153. lină 181. lîncezire 72. -Inie 154. -Inită 153. loc 94, 180. locaş 64. locuire 24,147, 148. locului 94. locuşor 63. logofăt 160. lovire 47. lovitură 182. Iu 26,103,104,109, 216,272,303,304. -Iu 156. luare 26, 29, 30, 33, 47, 69. luător 26. lnciafar 40. lucire 74, 76. lucru 36, 47, 68. lucru mare 95. lucruşor 63. lug 36. lume 22, 47, 67, 163, 181, 211. lumeţ 184, 211. lumina ochilor 47. luminăcinne 182. lunatic 62. lună 181. luncă 160. lunecos 184. lnnecuş 64. lungan 150. lungăii 154. lungăreţ 184. lungă vorbă 97. lung de limbă 98. lungime 181. lungire 72. lungiş 64. lungoare 47,67,163. luntraş 213. lup 28, 36, 237. lupărie 62. lnptare 28, 37, 71. luptă 32. lustruială 232. lut 181. lutărie 62. lutişor 63. ma 157. macarcă 105. mac roş 97. macru 29, 36, 38. madam 216. madamă 44, 45,216. magheran 22. mahal 140. mahalagiii 154. mai 32, 37, 92. mai apoi 93. mai încolo 93. mal 214. maldac 107, 149. maldur 107. malo po malo 158. mamă 20,30,37, 67. -man 151, 294. marar 107. marchitan 150. mare 67. mare 37,46,211,216 marfă 216. marghioala 81. margine 21, 67,180. marhă 216. marmură 66, 181. martă 233. martur 66, 67,159, 160. masă 17,18,39, 40, 58, 59, 60. mascur 46. mata 37. materie 62, 180. maţe fripte 97. mazîre 302. mă 36, 39,148, 216. www.dacoromanica.ro 328 măcăire 73, 87. măcăleandru 151. măciucă 63. măciulie 62. mădular 54. măduvă 33. măestrie 41, 163. măgură 294. măimunu 17. mălac 149. mălăeţ 184. mâmucă 63. mănăstire 25. măngălăd 40, 154. măngăluire 156. măntăluţă 23L mănuşă 64. măr 40, 67. măre 216. mărcuţă 20. mărgăritar 17, 19. mărgian 150. mărginire 72. mărinimos 98. mărişor 63. măritiş 64. măriuca 63. mărturisire 186. măruntae 163, 294. mărunţel 64. mărunţiş 64, 214. măsea 33, 55, 180. măsluire 155. măsorişte 152. măsură 37, 181. mâşcat 148, 216. mătanie 62. mătasă 254. mătăsărie 62. mătrăgună 17. mătreaţă 63. măturare 73. mătuşă 255. medic 214, 215. medru 216. me^leme 157. meişte 152. meift 180, 294. melc 302. -meu 157. mendre 151. menire 214. mergere 37, 44. merinde 44, 156 180. merişor 63. merliţă 153. mesişoară 63. mestecare 28. meşteşug 150. med 27, 28, 29,36, 55, 271. mezii paresii 96, 107. mia 33, 55. miazăzi 28. mic 26, 27, 46, 62. micsandră 151. micuşor 63. micuţ 231. mie 28, 66. miel 49, 157, 295. miercuri 28, 39. miere 39, 40, 67, 157. mierlă 37. mieunare 28. miez 28, 39, 46, 68. miezilă 232. rnihaiu 28. mijloc 96, 141, 296, 297. mijlociii 27, 184. militar 214. minciună 21, 180. minte 156. mintimen 157. minunare 72. mioară 27, 63. miorlăire 72, 87. mirare 27, 28. mirăciune 182. mire 302. mirişte 28,152,237. miron 81. miros 38. mistrie 159, 160. mistuire 156. mişălie 61, 62. mişcare 48, 73, 75, 78, 147. mişcător 184. mişel 64, 184. mită 159. mititel 65. miţoc 231. mină 65. mîncare 19,20, 45. mîncăft 154. mîndrie 61. mîndru 21,47,159. mine 41, 92, 156. mînpcare 186. mînecă 180. minere 37, 44, 74, 75, 78. mîngîiare 47, 147. mîniare 72. mînie 19, 62. mînjire 160. mîntuială 232. mîntuire 156. minuşiţă 153. mînz 302. mînzoc 231. mîrlire 147. mîrşav 44, 81. miţă 87, 163. miţă blîndă 97. mlădios 17. mlădiţă 17, 153. moacă 61. moale 33, 40, 294. moară 40. moare 25, 40, 66. 97. moarte 40, 60. mocan 61. www.dacoromanica.ro 329 mocnire 155. modru 49,148,151. moft 160. moftangiu 154. molatic 62. molăşag 150. molău 154. moldovan 150. moleaţă 63. moleşire 72. moliăire 72, 87. molonoti 157. morav 107. morăriţă 153. morişcă 151. mormăire 73, 87. mormînt 44, 180. morocănire 155. mort 36. mortăciune 182. moş pe groş 139. moştenire 214. movilă 237. mreajă 159. mreană 159. muceniţă 153. mucezeală 232. muere 301. mueratic 62. muereşte 92. muget 65, 183. mugur 49. muiare 74, 75, 78. muiere 22, 40, 60, 180, 213. mulcom 160. mulete 31. mulgere 73, 74. mult 92, 94, 174. mulţămire 72, 89, 90. muncă 160. muncel 64. muncire 94. muncitor 184. munte 22, 45. muntean 150. muntenesc 184. muntos 184. mur 67, 181. murare 72. mură 38, 66. murg 146, 216. murgilă 232. murire 36, 74, 78. musafir 214. muscel 64. musculiţă 153. mustăcios 184. mustrare 44. muşat 70. muşcare 37, 70,186 216. muşchiti 44, 163, 180. muşiţă 153. muţire 70, 71. -n 155. na 158. nanie 107. naraţie 214, 215. narghilea 55. nas 68. naştere 36, 78. naşu 107. natură 181, 213. năcăjire 296. năcaz 296. nâdăire 73. nădejde 17. nălucă 61. nămiezi 96. năpîrcă 214. nărav 38. năsălie 24, 25. născocire 48. năsturel 64. nătărău 97. năzdrăvan 150. năzuinţă 181. năzuire 155. nchisire 141. nda 157. neam 156. neamţ 156, 159. -neaţă 63, 109. neauă 33, 34, 35,66. nebun 91, 98, 147, 156, 213. nebuneşte 92. neca 157. neculaiu 216, 217. necurat 21. nedreptăţire 213. neg 181. negel 64. neghiob 28, 302. negoţ 68. negreaţă 63. negricios 184. negrire 71. negrişor 63. negru 22, 36. neharnic 98. -nel 64, 109. nemăhnit 22. nemernic 44. nemeş 232. nemîncat 22. nemţoaică 151. nenumărat 22. neom 97. nepot 66. nepoţel 64. nepurcel 82. neputinţă 97. nesaţ 97. nescănţi 103. neştine 103. netare 97. neted 184. netezire 71. netot 98, 147. neturburat 22. nevastă 159. nevâstuică 151,152. nevoe de capr95. nevop mare 95. www.dacoromanica.ro 330 nevoiaş 26. -nic 154. uicăiurea 92. nici 21,22,23,156. nicicacum 92. nicicînd 92. nicidecum 92. niciodată 93. niciun 103. nicoară 216. nimeni 79, 94,156. nimerilă 232. nimerire 156. nimernicie 21. nimic 22, 28, 97. nimicire 72. nimicnicire 155. niorcăire 87. niscare 103. niscareva 103. nişchiţel 37. nişte 103. nişticoţi 103. -niţă 153. niţel 37, 64, 97. noapte 32, 40. noaptea 95. noatin 40, 184. noduros 184. noi 39. noiţă 147. noptilă 232. noră 65. noii 33, 34, 35, 55, 70. nouă 26, 33, 35,70. nour 26, 33, 46,184. nouraş 64. noutate 181. nouţ 231. novac 149. nu 30, 31, 35, 39, 92, 211. nucă 66. nufăr 17. nuia 33, 55. numai 92. nu mai departe 95. număr 68. numărare 71. nume 181. numire 72, 213. nuntaş 64, 213. nutriment 214, 215. o (pron.) 18,41, 302. o (ori) 37. -o 158. oacheş 22,148, 214, 232. oae 35, 41. -oae 152. oală 40, 180. oară 18,40, 44, 214, 215. oare 46, 70, 95, 96. oarecare 103. oareciue 103. oarecînd 92. oareunde 92. oaspe 40, 214. oaste 40,44, 67,181, 214, 295. oblăduire 155. oblînc 159. oborîre 212. oboroc 231. obosire 214. obraz 296. -oc 231. ocazie 214, 215. ocazionare 215. ocă 55. ocărîre 17, 212. ocheşică 22. ochilă 232. ochinchele 97. ochiţi 41, 156, 181. ochiul boului 98. ocnă 44. odae 41. odată 93. odă 233. odinioară 94. oficiu 214, 215. oftare 87. oftigă 107. ogiag 150. ogor 212. olac 149. olicăire 87. -olo 182, 184. om 21, 22, 23, 31, 36,41, 52,56, 60, 180. om de zahar 97. omenie 61. ominesc 184. omorîre 41, 212. -on 184. onanie 107. -onea 182. -oneo 81,181,182. opincă 28,151,159. opintire 159. oprire 41. opt 32. optzăci 29, 37. orade 156. oraţie 44. orăcăire 87. orb 28, 36, 44. orbieiune 182. orbilă 232. orbire 71. orbitor 184. ori 46, 96. -oria l82. oricare 103. oricine 103. oricînd 92, 96. oridecîteon 95. orideunde 92, 96. -orio 182, 184. orişicare 103. orişicine 103. orişicum 92, 96. oriunde 92, 96. ornament 214, 215. www.dacoromanica.ro 331 ortoman 151, 302. orz 180. orzişor 63. os 18 osîudire 159. -oso 40, 184. osos 184. ospăţ 180. ostaş 64, 213. osteuire 22, 29, 214. ostreaţă 63. ostrov 214. osnşor 63. -oş 231, 232. oşteau 150. oştire 72. o toauă 95. otravă 214. otrăvire 27. otrocol 140. ou 26, 33. onare 71. ouşor 63. ovăs 159. -ovişte 152. pafta 55. pag 159. pagubă 214. pahar 212. paharnic 154. paiug 159. paiu 66. pajişte 152. palaţaudră 147,151. palavră 140. pală 81. palmă 28, 37, 181. paloş 232. paltiu 18, 67. pauă 39. papistaş 64. papură 159, 160. para 18, 55. paradă 18. paradis 157. pară 39. parcă 95. parte 46, 54, 56, 57 60. pas oo. pasăre 17, 28, 44, 58, 59, 67, 180. pastramagitt 154. paştere 78, 163. pat 302. patru 36. patrulea 94. patrusprezece 98. păcat 19, 36. păcătos 184. păcătuire 155. păciuire 155. păcoruiţă 153. păducel 64. păduche 66. pădure 17, 29, 31, 44, 140, 163. pădureţ 184. păgiu 44, 147,183, 215. păgîuătate 183. păgîuesc 184. păhăruţ 231. pălăcrăsire 17. pălălae 182. pălălăire 72. pălărie 62. pălărioară 63. pălmuire 155. păltări 141. păluire 155. pămîut 17, 33, 36, 44, 68, ISO. pămiuteau 150. păiuîutesc 184. pâu-aicl 93. pău-acolo 93. pău-acuin 93. pău-atuuci 93. păuă cîud 92, 96. păuă nude 92, 96. păpuşă 64. păr 67, 94. părăduire 155. părăluţă 18. părăsiciuue 182. părăsire 17. păreaseml 37, 97. păreche 28, 49. părere 17, 211. părete 17, 28, 156, 180. păriug 17. păriuţel 64. părtaş 64, 213. părticică 17. părtiuire 155. păruire 155. păruş 64. păs 48, 68. păsare 19. păsălarli 17. păsărică 62. păsăruică 152. păscar 19. păscârie 61, 62. păscăriţă 153. păscuire 155. păstîruac 149, 180. păstorie 61. păstrăv 159. păşire 17, 71. pătărauie 152. pătimaş 214. pătruudere 75,140. pătul 49, 182. păţire 36, 74, 75, 78. păuu 66, 67. păuuaş 64. păuuiţă 153. păzărişte 152. pe 21, 22, 29, 37. pealocurea 94. peamîuele 94. pe apucate 93. peaşcă 70. pecete 214. www.dacoromanica.ro 332 pecingină 180. pe ciripie 93. pecîud 105. pecît 105. pedepsie 107. pe faţă 94. pehlivan 150. pelerin 214, 215. pelin 159. pe nemîncate 95. peniţă 153. pentru 27, 29,104. pentrucă 105. pepine 22. perdea 55. peregrinăciune 182. periciune 182. perire 27, 28, 39, 74, 75. perişor 63. persecutare 162. perzanie 152. perzun 141. pe semue 95. peste 21, 22, 37, 104. pestire 294. peştiinan 151. peştişor 63. petic 18, 61. peticire 18. petrărie 61. petrecere 22, 101. petrică 62. petricia 33, 55. petriujel 65, 107. petriş 64, 214. petru 216. petruire 155. peţire 44, 74. pe urmă 95. piatra sacă 98. piatră 19, 27, 28, qq pic 62. picare 27, 28, 213. picătură 182. picior 27,28,37,63. picioruş 64, 213. picluire 155. picurare 73. picuş 64. piedică 28, 39,156, 180. piele 22, 28,39,40. piele rea 98. piept 27, 28,32,39, 60, 67, 237. pieptar 28, 181. pieptine 22, 23,27, 28, 32, 39,40, 71, 180, 224. pieptişor 63. pierdere 21, 39, 75, 78, 156, 157. pierde vară 98. piersic 39, 67. pierzător 184. pildă 214. pilug 150. pin 26, 27, 30, 65, 67, 181. pinten 159. pipăire 72. pir 159, 161. piron 161. pirostii 161. pisare 76. pisc 28. pisică 87. pistol 28. pitac 149 piuă 28, 33, 34. piuliţă 153. pivniţă 28,153,161. pizmă 214. pizmătareţ 153. pizmătariţă 153. pîclă 159. pilc 160. pîlpîire 72, 87. pînce 37. pîndilă 232. pîndire 159. pine 22, 41, 67,181, pîngă 37. pîngărire 44. pînişoarâ 63. pîntice 66, 67. pîră 61. pîrătt 29, 40,41,107, 148. pîrciti 160. pîrdalnic 147, 154. pîrîire 72. pîrîre 212. pîrlog 150. pîrţag 87. platnic 154. platoşă 232. plăcere 74, 78. plămîn 140, 181. plătire 17. plăvan 150. plăviţ 22, 28. plean 159. pleavă 159. plecare 76. plecăciune 182. plescăire 87. plesnire 155. pleş 159. plin 184. pliuăciune 182. plinire 147. pliscul cucoarei 98. plioscăire 72. plivire 159. plingere 60, 78. plintă 181. ploae 25, 33, 62, 180, 298. ploiţă 153. plop 67, 140. plouare 26. plugar 181. plumună albă 98. plutaş 63. za www.dacoromanica.ro 333 poală 19; 40. poale lungi şi minte scurtă 98. poamă 66. poartă 40. poate 95. pocnet 183. pocnire 87, 155. podgorie 61. podoabă 40, 214. poftă 147. pogan 215. pogorîre 212. poi 35. poimîni 92. pojarniţă 153. policandru 151. polignire 155. poliială 232. poliţă 153. polog 150. pom 29, 67, 181. pomană 44, 159. pomăzuire 155. pomenire 155. pomet 180, 211. ponciş 95. popă 28, 237. popor 212. porcan 150. porcărie 61. porcuşor 63. port 61. portar 181. portiţă 153. porumb 17, 66. porumbac 149. porumbea 33, 55. porumbel 64, 211. porumbişte 152. porumbiţă 153. poruncire 160. posmag 150. pospăială 232. postelnic 154. potecă 214. ppticnire 155, 159. potîrniche 156. potlog 150. potopenie 152. potroc 231. povară 40. poveste 44. povestire 214. povîrnire 155. pradă 39, 54. prag 150. prat 68 praznic 154 prădare 19. prăjire 17. prăpădenie 152. prăşire 22. prăşit 45. pre 140. pre- 101, 109. precugetare 101« precum 51, 105. precumpănire 167. precupeţ 153. prefacere 101. prelingere 101. prelungire 101. preoteasă 182. preoţie 61. preoţire 72. prepeliţă 153. prepunere 101. presărare 101. presimţire 101. presupunere 101. pretutindenea 92, 95. preţ 68. preţăluire 156. preţuire 155. previdere 101. pri- 158. pribeag 150, 159. pricepere 21, 44, 75, 78, 101. pricină 214. pricoliciu 296. prier 41. prietin 214. priincios 184. prilej 214. primărie 61. primăvară 26, 59, 97. primblare 101,177. primenire 155. primire 44, 214. prin 104. prindere 75, 156. printre 104. pripă 29. prirugare 158. prisos 214. privighiare 21, 101. privigbitor 182. privire 27, 214. prînz 180. prînzişor 63. proaspăt 40. proces 162. prostălăti 154. prostuţ 231. proţap 159. prubnluire 156. prun 67. prunc 46, 148. prund 160. prunet 181. puică 19, 151, 152. puicuţă 19. puişor 63. puia 185. pulbere 67, 180. pulpană 147. pulpă 37. pulpişoară 63. pumn 181. punere 22,75,76,78. pungaş 64, 213. punte 67. pupăză 48. purcedere 140, 214. www.dacoromanica.ro 834 purcel 64. purcia 88, 55. purcică 62. puricariţă 153. purice 21, 22, 66, 67, 180. purtare 36. purtăreţ Î84. pururea 16, 92, 94, 95. pustietate 177. pustiii 214. puşcaş 64. puşcă 151. puşchia 64. puşchift 32. puşculiţă 153. putere 34, 36, 45. puternic 154. putină 147, 159, 160. putred 297. putregiune 182,296. puţ 68. puţintel 65. rachi 217. rachift 38, 237. raclă 140. radere 37. ram 20, 181. ramură 20. rano 158. rara 95. raritate 177. ratiş 232. raţă 302. rază 66, 180. -ră 84, 104. răbdare 38, 45. răbdări prăjite 98. racială 232. răce 38, 44, 184. răcire 72. răcnire 155. răcoare 38. răcoreală 232. rădăcină 17,19, 38, 180. răguşală 232. răguşite 72, 184. rămas bun 97. rămăşag 150. rămăşiţă 153, 214. rămînere 37, 101, 211. răntaş 64. răpegiune 182. răpezire 23. răpiciune 182. răpide 21, 23, 67, 184. răpire 37, 38, 75, 76, 78. răpunere 101. rărire 71. răriş 64. rârişte 152. rărunchii! 37, 211. 66, 74, 49, răs-101, 109. răsărire 17, 101. răscoacere 101. răscolire 101. răscruce 101. răsculare 101, 107. răsfăţare 101. răsfirare 101. răsfoire 101. răsfrîngere 101. răspăr 101. răspicare 108. răspingere 107. răspîntie 159. răspundere 73, 74, 75, 101. răspuns 68. răsputere 101. răstel 49, 64, 148. răstignire 155,159. răstire 216. răstimp 61. răsturnare 101. răsuflare 214. răsunare 101. râşluire 155. rătăcire 17. răii 29, 34, 36, 38, 48, 55, 175. răii de lucru 98. răutate 183. răz- 17, 101. râzătoare 182. ră zbatere 101. răzbire 101. războiii 101. răzbunare 101. râzgîndire 101. răzlog 150. răzmăţat 146. răzmiriţă 153. re-101. reaua 97» reparare 214, 215. respirare 214, 215. rest 214. retragere 101. reţea 64. revărsare 101. rezbel 107. ridicul 214, 215. -rişte 152. -rifi 184. rîdere 31, 37, 73, 74, 141. ridicare 19. ridiche 19. rîgîire 159. rîlă 147, 297. rîmare 38. rimf 301. rîmleaucă 151. rină 147. rîncăîl 154. rîncezeală 232. rînchezare 186. rînd 159. rîndaş 64. rîndunea 64. www.dacoromanica.ro 3B5 rîndunică 62. rînire 155, 216. rînjire 159. rinză 159. rîpă 28,31,141,211. rîs 65, 159. risipire 19, 20, 27, 159. rîşină 211. rîu 45, 68,181, 211. rîvnă 159. -rnic 154. roată 40, 181. rob 214. rod de zahar 107. rodul pămîntului98. roib 140. romîn 38, 44. româncă 151. romînesc 184. rouţăire 72, 87. -ros 184. rost 48, 68, 181, 216. rostire 72, 216. roş 38. roşatic 62. roşcat 184. roşcă 151. roşcovan 150. roşeală 232. roşele 232. roşior 63. roşire 38, 72. rotire 71. rotiţă 153. rotocol 97. rotund 24, 25, 147. 184. rotungior 63,296. rouă 66, 70. rouruscă 107. roză 214, 215. rozmarin 97. rugă 213. rugăciune 44, 213. rugăminte 213. rugină 33, 66,180. ruină 177, 180. rumegare 37, 38. rumen 159. rupere 21, 36, 37, 75, 78. ruşinare 72. ruşinăciune 182. ruşine 38, 182. ruxandra 151. s- 99, 109. sac 149, 158. sacagiu 154. sac fără fund 98. safta 217. sahan 150. salbie 62. salcie 37, 62. 148, 180. salutare 215. samă 254. sandu 217. sară 39, 46, 54. sara 95. Sara 59, 60. saramură 97. sarbăd 211. sarcină 180. sardea 64. sare 67. sat 148. să 29, 49, 50, 79. săate 17. săbură 17, 33. săcară 19, 66. săcare 34. săcătuire 155. săceriş 64. săculteţ 182. să fi- 109. săgiată 17, 39. sălaş 64. sălăşlnire 156. sălbatic 62, 184. sălbătăcire 17, 71. sălcet 180. să-l lipeşti la Tană 98. sămăluire 156. sămţiuare 40, 211. sămărit 302. sănătate 24, 156. sănătos 17. săpare 21. săpuueală 232. săpunel 64. săpunire 71. sărac 107, 149. sărac şi curat 98. sărare 71. sărăcuţ 231. sărbare 44. sărbătoare 182. sărbegiune 182. sărbezeală 232. sărbezire 72. sărilă 232. sărire 74,75,76,78. sărit 213. sărman 107, 151. sărutare 44, 215. sătul 17, 33, 181, 184. săturare 29. săti (pron.J 25, 29, 55. săti (subst.) 33. -sc 225. scamă 20, 67. scădere 45, 99. scăldare 99. scăldătoare 182. scăpare 17, 18, 99. scăriţă 153. scărmănare 84. scărpinare 17, 84. scăunel 64. scăzâmînt 182. schelălăire 72, 87. schimb 61. scîncire 159. www.dacoromanica.ro 336 scîndură 150, 181. scîndurică 62. scînteiare 71. scîrbă 38, 160. scîrbire 27. scîrnă 38, 160. scîrţiire 73, 87. sclav 214, 215. sclifură 141. scoacere 99. scoatere 75, 99. scoică 151. scornire 99. scorpie 41, 62, 66. scorţişoară 63. scorţoşare 72. scovardă 140. scriere 33, 78. scrin 216. scriptură 181. scrisoare 182. scrîşnire 87, 155. scroafă 40. scufundare 99. scuipare 74, 140. sculare 36, 107. scump 160. scump la târîţă 98. scurgere 99. scurtare 71. scurtişor 63. scutec 44, 148. scutelnic 154. scutire 72. scuturare 73. se 272. secerăciune 182. secere 40. secret 214. secul 214, 215. seducere 214, 215. semn 181. servire 167. Sete 40, 181. seteciune 182. sfadă 214. sfară în ţară 98. sfat 159. sfănţuire 155. sfărîmare 68, 99, 216. sfeşnic 154. sfetnic 154. sfirire 44. sfînt 97, 156, 159. sfirc 87. sfirşire 38, 160. sfîrşit 214. sfîşiare 80, 99. sforăire 72, 87. sforţare 167. sicriu 38, 216. sigil 214, 215. sihlă 44, 140. silnic 154. simiziana 97, 138. simţ 61. simţimînt 182. simţire 35, 74, 75, 76, 78. simţitor 184. singur 174. singurătate 177, 183. sic 148. sîcîire 73, 148. sîmbătă 159. sîmcelos 298. simcia 298, sîmedru 97, 148. sîmpietru 97, 148. sin 65, 181. sîneaţă 63. sînge 180. sîngerare 71. sîntilie 97. sînvăsiiu 97. sînzenii 97, 148. sîrb 38, 160. sîsîiac 149, 159. slab 36. slăbăciune 182. sloată 40. slugărire 186. slugă veche 98. slujbă 214. slujnică 154. smead 159. smintire 21, 99, 148. smintit 213. sniîrc 38, 160. smochină 22, 23. smulgere 44. soare 22. soc 29, 33, 67,181, 231. socotire 156. socru 36, 38, 65. soldat 147, 214. solniţă 153. solz 46, 148, 184, 297. somn 181. somnişor 63. somnoros 184. soră 66. sorbire 28, 73, 74, 76. sorire 71. soroc 231. soţ 46, 163, 180. soţie 163. soţior 63. spanac 149. spargere 37, 44, 78, spăimîntare 99. spălător 182. spălatoriţă 153. spărios 184. spic 62, 66, 67. spicuşor 63. spin 67, 181. spinare 180, 296. spintecare 99. spin 161. spînzurare 73, 99. spînzurătoare 182. www.dacoromanica.ro 337 spîrcuire 87, 155. splină 66, 148. splină de aur 98. sprinten 159. spulberare 99. spulberatic 62. spumegare 73,186. spunere 75, 76, 78, 99, 103. spurcare 216. spurcat 216. spuză 66. spuzire 72. stabiliment 162. stan păţitul 98. stanişte 152. stare 18,25, 39,69. statornic 18, 154. statul palmă 98. statură 181. staul 33, 180. stăpîn 161. stăpînire 177, 214. stea 33, 34, 35, 39, 55, 59, 60, 294. steag 159. steclâ 159. stejar 298, 301,302. steluţă 231. sterp 22. stesso 158. stinghirire 72. stîlp 160. stîmpărare 99. stînă 161, 301. 302. stîugacift 184. stingere 29, 99. ştire 38, 160. stîrpire 148. stîrv 38, 160. stoarcere 99. stog 150. stol 214. stolnic 154. storoş 232. stradă 214, 215. straiu 183,184,216. straşnic 154. stră- 17, 99, 108, 109. străbatere 99. străbun 99. străin 184, 216. străjuire 155. strălucire 99. strămoaşă 59. strămoş 99. strămutare 99. strănepot 99. strănutare 140. străpungere 99. străvechii! 99. străveziu 99. strecurătoare 22. stricare 99. strigare 214. strigăt 183. strigător 182. strîmbătate 183. strimt 46. strîjnic 154. stringere 78. strop 87. stropire 87. strug 150. stuhărie 62. stupire 140. sturlubatic 87. subscriere 214, 215. sucilă 232. sudoare 67. suferire 68, 74,101, 211. suflare 36, 101. suflecare 80, 101, 108. suflet 183. sugere 32, 45, 78. sughiţare 26, 108, 140. suire 33, 45, 101. suiş 64. sulă 29, 33, 181. suliman 151. suliţă 153. suman 151. sumetere 101. sumeţie 61. sunet 65, 183. supat 97. supărare 48, 68. supărăcios 184. supsuoară 33, 97. supţiare 71. supţiratic 62. supţire 29. supţirel 64. supţirică 62. supunere 101. surcia 64. surcică 62. surioară 63.. surpare 74, 75, 78, 101, 148. surugiii 154. surzeală 232. surzilă 232. surzire 72. suspinare 71. sutaş 64. sută 185. suvac 149. suveică 151. -ş 64, 109, 213. -ş (verb) 72, 186. şa 33, 40, 55. -şag 150. şagă 160. şalăii 154. şalgău 154. şălar 294. şărpuire 155. şăs 297. şătrar 26. şăzătoare 182. şăzut 45. şebiaft 148. şchiop 21. www.dacoromanica.ro 888 şchiopare 72. şepte 39, 40. şerb 19, 35, 181. şerpe 22, 39. şese 35, 40. şi 30, 31. şi mai şi 92. -şiţă 153. şîdere 36, 45,, 74, 78. şir 65, 148. şirag 150. şîrâă 40, 154. şiretenie 152. şîrlăft 40. şîroitt 148. şîruire 148. şoarice 40, 66, 67, 180. -şor 63, 109. şoricel 64. şoptele 139. şosele 139. ştefan 217. ştelănucă 63. ştergător 182. ştergere 74, 99. ştersătură 183. ştirb 38, 160. ştirba baba cloanţa 98. ştire 29, 76, 78. ştiutor 21. şuer 61. şuerare 180. şugubăţ 48. şuguire 155. şuleandră 151. -şune 182. şupurire 140. şurub 38. tabac 149. tabla 55. taina 214. tainic 81. taler eu două feţe 98. tamar 60. tare 46, 211. targă 141. tarsîţa 81. tarverş 141. tasîia 81. tată 37, 87. -tă 104. tăbliţă 153. tăcere 17, 45, 74, 75, 76, 77,78,212. tăciune 180. tăiare 17, 26, 29, 94, 212. tăiuş 64. tălmacii!: 160. tălpăluire 156. tămăduire 156. tămîiat 47. tărăboift 182. tărie 61. tărîţă 38. tătăresc 17. tătucă 63. tăâ 25, 29, 36, 55. tăi! (subst.) 154,160. tăun 17, 33, 180. tăvă 233. teacă 40. teamă 61. tearfă 151. teasc 159. tecucian 150. teiti 66. -tel 65, 109. teleagă 150. teleleii tanasă 95. temeiii 157. temere 74, 75, 156. te miri ce 97. temniţă 153, 214. teodor 156. tepreca 157. terchea bercbea 98, 109. tertip 44. ticnire 155. tihărae 108. timp 18, 35-, 58, 60, 67, 214. ţinea 217. tindă 61, 156. tinerel 64. tiuereţă 63, 177. tinerime 181. tâlc 160. tîlcuire 155. timp 160. tîmpire 72. tâmplă 148. tîmplîndu-mă-să 84. tînăr 24, 44. tînguire 155, 158, 160. tîrcol 38. tîrfă 151. târg 38, 160. tîrgovişte 152. tîrguire 155. tîrnaţ 44, 148. tîrnosire 141. tîrtan 107, 148, tîrziu 184. toacă 148. toaletă 162. toamnă 65, 181. toană 61, 148. toarcere 44, 74, 75, 78. toartă 40, 46. tocmag 150. toiag 150. tolbă 216. tomnatic 62. tont 46. topire 28. topsică 66, 180. torbă 216. tort 46. tot 25, 36, 156. totdeauna 92. tovarăş 232. www.dacoromanica.ro BB9 tragere 78. traistă. 302. traista ciobanului 98. tramvaiii 162. trandafir 27, 214. trandafiriii 184. trăgaciu 66,67,184. trăire 44, 214. trăsnet 21, 183. trăsură 182. treabă 159, 214. treacăt 183. treaz 159. trebăluire 156. trebuire 155. trebuitor 184. trecător 184. trecere 29, 75, 78, 211. trecut prin ciur şi prin dîrmoiu 98. trei 36, 39. treilea 94. treisprezece 98. tremur 61. tremurare 73. trenchea flenchea 109. trepădare 4Q. trestie 160. trezie 61. tricoliciii 296. trierare 33. trimetere 22. trist 66, 184. tristeţă 181. trîmbiţă 27, 153. trîndav 160. trînji 160. trîntire 160. troian 48. troiţă 153. tron 68. troucănire 87,155. tropăire 72, 87, 88. tropot 87. truchine 141. trupeş 232. tu 22, 24, 26, 29, 31, 33, 34,37, 79, 94, 156. tudurachi 217. tueş 232. tufă 159, 160. tufiş 64, 214. tuflire 87. tufuşoarâ 63. tumurug 150. tunare 76, 78. tundere 74, 75. tunet 65, 183. turbare 211. turburare 73. turcesc 184. turcoaică 151. turmă 22. turnare 26, 45, 48. turtire 72. turturea 64. turturică 62. tuşă 66, 254. tuscinci 95. tuspatru 95. tusşese 95. tuşire 71. ţapîn 159, 184. ţară 39, 40, 44. ţarină 21, 181. ţăhtisire 17. ţălină 159. ţăran 150. ţărcălan 150. ţărişoară 63. ţărm 214. ţărmurire 72. ţăsătură 183. ţeastă 40, 181. ţesere 39, 78. ţigancă 151. ţinere 35, 39, 75, 78, 163. ţingăii 154. ţintă 159. ţipare 87, 214. ţipenie 152. ţipşt 87, 183. ţiştiucare 103. ţiuire 72. ţîră 87. ţîrîire 72. 87. ţîţă 87. ţîţîire 72, 87. ţol 148. ţolină 107. ţopîrlan 150. ţuchi 141. ţundră 302. ţurluiu 87. ţurţuf 87. ţuţuian 150. tfaru 157. ti ărăsire 17. i) liană 157. -u 155, 295. -ii 271. ubidire 43. ucenic 354. ucidere 75. -uco 182, 184. ud 184. udare 34. udeală 232. -ue 152. -ug 150. -ui 304. •7 ui că 152. -uiu 152, 184. uitare 214. uituc 63. -ul 186. ulcică 62. ulcior 181. ulicioară 63. uliţă 153, 214. -ullo 182. ulm 67. uluire 216. www.dacoromanica.ro 340 umăr 68. umblare 36. umblet 183. umbra epurelui 98. umbră 37, 181. umbrire 71, 225. umegiune 182. umezire 71. umflare 29, 100. un 18, 29, 36, 41, 79 94. unchiti 33,156,181. unchiaş 213. uncrop 107. unde 92, 96. undeva 92. undiţă 153, 160. undrea 47. unealtă 97, 148. uneltire 72. uneori 94. ungere 36, 78. unghie 62,156,181. unghişoară 63. unghii! 181. unguresc 184. uniciune 182. unire 71. uusprezece 98. unt 45. -ura 182. urare 44, 163. urdă 302. ureche 29, 49, 180. urechea ursului 98. urechelniţâ 153. -un 18, 67, 68. uriaş 64. uricios 184. urme 76, 212. urit 92, 175. urlare 37. urlet 183. urluire 156* 216. următor 184. urnire 216. urseşti 156. ursire 214, 216. ursoaică 26. urzeală 232. urzică 180. urzire 75, 78, 216. uscare 34. uscăciune 182. usturare 73, 186. -uş 213, 232. uşă 26, 66,181,255. uşăr 180. uşărnic 154. uşor 63, 184. -uşor 63. uşurare 72. -uto 184. -uţ 231. vacar 181. vacă 22, 54, 59. vad 68. vadră 159. val 68. vale 22, 33, 45, 294. vampir 18. -van 150. vanitate 214, 215. varatic 62. vară 40, 44, 163. vargă 40. varză 40, 46, 66. vas 67. vasile 216. vasîlca 81. vă 25, 69. văcuşoară 63. văduv 33. văduvă 26, 148. văduvire 71. văgaş 64, 232. vălcia 33, 55, 64. vălcică 62. vămuire 156. văpsire 17. vărare 72. vărguţă 19. vărsare 24, 40, 48. văruire 155. văsîiu 216. vătăman 151. vătămare 48. vătuire 155. văz 61. văzduh 159. veac 159, 214. vecin 184. vechili 32,141,184. vedeală 232. veghiare 141. veleat 107. venetic 62. venin 68, 163, 214. veninos 21. venire 22, 23, 28, 75, 78. verde 22, 37, 40, 56, 183. verdeaţă 63. vergia 64. vericare 103. vericine 103. vermişor 63. vers 65. verzi şi uscate 98. verziti 184. verzuii! 184. veselie 61. vespe 39, 40, 66, 67. veste 159. veşcâ 81, 148, 216. veşmînt 214, 295. veştegiune 182. veveriţă 153. vezi bine 95. viaţă 63. viaţă cîrpită cu aţă 98. vică 28. viclean 237. vicleşug 150. victimă 214, 215. www.dacoromanica.ro 341 videnie 152. vîutoaică 151. videre 21, 22, 24, vîntrea 55, 65. 29, 40, 45, 75, 78, vînturare 73, 186. 156, 211, 212. vînzare 183. vîrcolac 160. vidră 159. vie 62, 180. vierme 28, 36, 39, 157. vieţuire 214. viezure 28, 294, 302. viitor 21. viu 26, 28, 181. vindecăciune 182. vindecare 44. vindere 35. vineri 60. vineţeală 232. vineţire 72. vinovat 27. vintre 181. vioară 40. viorea 27. viorică 28. 62. viperă 214. vipt 32, 65. virgină 214, 215. vită 22, 28, 214. viteaz 160, 296. vitejie 296. vitişoară 63. viţă 27, 66. viţăluş 213. viţea 33, 55. viţel 28, 36, 64. viţică 62. viţişoară 63. vitt 28, 35. vîjîire 72, 87. vîjîit 80. vin are 37. vînat 65. vînătoare 182. vînjos 297. vînt 68, 157. vîntişor 63. vîrf 37 38, 160. vîrjar 141. vîrşă 38, 160. vîrtop 160. virtute 163. vîzdoagă 81. vlădică 214. voace 214. voe 61. voi 39. voinic 44, 62, 147, 154.. voinicel 64. voios 184. voire 29,30, 69, 75, 102, 148, 216. voiţi 34, 69, 101, 102, 109, 216. voiufl- 109. vorbăreţ 153. vorbariţă 153. vorbă 22, 27, 66, 213. vorbire 72, 156, 214. vornic 154. vrajă 297. vrea- 109. vreme 159, 214. vreun 103. vrîstă 38,160, 214. vrîstnic 154. vuet 87. vuire 87. vulpe 21, 22, 28. vulpoii! 182. vultur 66, 67. za 34, 35, 55. za (prep.) 158. za- 158. zacăş 232. zaclidere 158. zakar 17. zamă 40. zare 216. zarzavagiii 154. zăbovire 27. zăbrea 17, 55. zăcere 75, 78. zăcuţie 107. zălog 150. zănatea 17. zăpsire 17. zărilă 232. zărire 72. zăveazdă 38. zbatere 99. zberare 39, 214. zbîrnîire 72, 87. zbor 61. zborişte 152. zbucium 61. zbuciumare 99. zburarb 29. zburdare 87. zburătuire 155. zece 39, 185. zenii 216. zeii 39. zgaibă 65, 141. zgăti 154. zgîrie brînză 98. zgobăvire 157. zguduire 155. zi 55, 59, 65. zicătoare 182. zicere 17, 21, 22, 23, 29,35, 58, 74, 75, 76, 77, 78. ziiribru 160. zină 97, 138, 184. ziuă 34. ziua 93. zîmbet 183. zîmbire 160. zîrnbre 160. zînatic 148. www.dacoromanica.ro 342 zmîntină 159, 161. zmulgere 99. zori 216. zorilă 232. zornăire 73, 87. zurbagiu 154. zvîcuire 87, 155. zvîrlire 87, 214. Explicarea scurtărilor. Citaţiile le-am făcut de obiceiu aşa, ca să se înţăleagă lămurit despre ce este vorba. Cărţilor însă de mai la vale, pe care le-am citat des, am fost nevoit să le dau titlurile mai pe scurt decît să poată fi pricepute de toţi. An. ac. rom. (Analele academiei romîne). Arh. (Arhiva societăţii ştienţifice şi literare din Iaşi). Arh. ist. (Arhiva istorică a Romîniei de B. P. Hasdeu). Brugmann Yergl. Gramm. (Brugmann, Grundriss der verglei-chenden Grammatik der indogermanischen Sprachen). C. (Ducange, Glossarium mediae et infimae latinitatis. Citaţiile din Ducange înseş le-am făcut iarăş numai pentru scurtare: ele însamnă că cuvintele respective se găsesc in mai multe limbi romanice). C. L. (Convorbiri literare). Can. (Doine culese şi publicate întocmai cum se zic de Mi-hail Canianu, Iaşi, 1888). Cihac Dict. (Dictionnaire d’etymologie daco-romane par A. de Cihac). Cip. gram. (Gramatica limbii romîne de Tim. Cipariu). Cip. princ. (Principii de limbă şi de scriptură de Tim. Cipariu). . Col. Tr. (Columna lui Traian). Cont. (Contemporanul). Coresi Ps. (Psaltirea der Coresi, reprodusă de Hasdeu, Bucureşti 1881). Creangă an. (Ioan Creangă, Anecdote, Iaşi, 1892). Creangă pov. (Scrierile lui Ioan Creangă. Poveşti, Iaşi, 1890). Cuv. (Cuvinte din bătrîni de B. P. Hasdeu, Bucureşti, I 1878, H, 1879). D. (Eica7tir/T/.7j Siîja/.aXta de Daniel, în Miklosich Rumu- nische Untersuchungen I.) Diez Gr. (Diez, Grammatik der romanischen Sprachen). Diez W. (Diez, Etymologisches Worterbuch der romanischen Sprachen). Fr. Când. (Rotacismul la Moţi şi Istrieni de Frîncu şi Candrea, Bucureşti, 1886). Friedrich Muller, Grundriss (Grundriss der Sprachwissen-schaft von Fr. Muller, Wien, 1877—1888). www.dacoromanica.ro 343 Frunz. Dicţ. (Dicţionar topografic şi statistic al Romînieî de D. Frunzescu, Bucureşti, 1872). Gabelentz, Sprachwiss. (Georg von der Gabelentz, Die Sprachwissenschaft, Leipzig, 1891). Gast. Chr. (M. Gaster, Chrestomathie roumaine, Leipzig-Bucarest, 1891). Georg. Lex. (Lexicon der lateinischen Wortformen, von K. E. Georges, Leipzig, 1890). Georg. WOrt. (Ausfiihriiches lateinisch-deutsches HandwOr-terbuch von K. E. Georges, YII ed.). Grund. (Grundriss der romanischen Philologie, herausge-geben von G. Gr ober). Hasdeu Etymolog. (Etymologicum magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a Romînilor de B. P. Hasdeu). Hasdeu Principii (B. P. Hasdeu, Principii de filologie ario-europee; Bucureşti, 1875). Intr. (A. Philippide, Introducere în istoria limbii şi literaturii romîne, Iaşi, 1888). Ioan Neculcia (Letopiseţul ţării Moldovei de Ioan Neculcia. Cităm după a doua ediţie a lui Cogălnicianu). Isp. (Legende saii basmele Romînilor de P. Ispirescu, Bucureşti, 1882). Istr. (Istro-rumunische Sprachdenkmăler, în -Miklosich Ru-munische Untersuchungen I.). K. (Qp.To-î-.sia de Kavalliotis, în Miklosich Rumunische Un-tersuctiungen I.) Kiihner Graînm. (Kiihner, Ausfuhi-liche Grammatik der lateinischen Sprache.—Kiihner, Ausfiihrliche Grammatik der giiechischen Sprache). Meglen (Ylacho-Meglen, eine ethnographisch-philologische tlntersuchung von G. Weigand, Leipzig, 1892). Miklosich Beitr. (Miklosich, Beitrăge zur Lautlehre der ru-munischen Dialekte. Vocal. = Vocalismus; C.=Conso-nantismusj Lautgr.= Lautgruppen). Miklosich Gramm. (Miklosich, Yergleichende Grammatik der slavischen Sprachen). Miron Costin (Miron Costin, opere complecte, de Y. A. Ureche. Cităm după această ediţie dintr-un fel de îndărătnicie, fiindcă am apucat această carte dintruntîiii în mină la facerea notiţelor. Ediţia însă, macarcă tipărită supt auspiciile Academiei romîne după manuscripte, cu variante şi note, cu o recensiune a tuturor codicelor cunoscute pănă astăzi, etc.,« nu este superioară nicj chiar ediţiei a doua a lui Cogălnicianu). Mussafia Formenlehre (Mussafia, Zur rumănischen Formen- www.dacoromanica.ro 344 lehre, în Jahrbuch fur romanische und englische Literatul- X). Mussafia Yok. (Mussafia, Zur rumânischen Yocalisation, în Sitzungsberichte der kaiserlichen Akademie der Wis-senschaften, philosophisch-historische Klasse LYIII). Olimp (Die Sprache der Olympo-Walachen von Gr. Wei-gand, Leipzig, 1888). Pan pov. (Culegere de proverbun sad povestea vorbii de Anton Pan, Bucureşti, 1883). Paul Princ. (Paul, Principien der Sprachgeschichte, Halle, 1886. Lucrarea de faţă datoreşte prea mult principiilor lui Paul pentru ca s-o pot eu aici arăta în cîteva rîndun. Cine va ceti însă cu băgare de samă amîndouă cărţile va pricepe îndată asămănările, dar şi deosebirile) . Ps. şch. (Psaltirea şcheiană, publicată de I. Bianu, Bucureşti, 1889). R. N. (Revista nouă). Rev. Toc. (Revista pentru istorie, archeologie şi filologie supt direcţia lui Gr. G. Tocilescu). Schuchardt Vocal. (Schuchardt, Yokalismus des Vulgârlateins). Seelmann Ausspr. (Die Aussprache des Latein von E. Seel-mann, Heilbronn, 1885). Sievers Phon. (Grundziige der Phonetik von Eduard Sie-vers). Şâineanu Sem. (Şăineanu, încercare asupra semasiologiei limbii romîne, în Rev. Toc. VI4). Şez. (Şezătoarea, revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare, director Artur Gorovei, Fălticeni 1892 ). Tiktin Gram. (Tiktin, Gramatica romînă). Tiktin Stud. (Studien zur rumânischen Philologie von H. Tiktin, Leipzig, 1884). Ureche (Domnii ţării Moldovii şi viaţa lor de Ureche. Cităm după a doua ediţie a lui Cogălniceanu). Vor. (Codicele voroneţan, cu un vocabular şi studiu asupra lui de Ion al lui G. Sbiera, Bucureşti, 1885). Xenopol Istor. (Xenopol, Istoria Romînilor din Dacia tra-ianâ). Zeit. (Zeitschrift tur romanische Philologie). Celelalte scurtări sînt iarăş lesne de înţăles. Explicăm to-tuş vreo cîteva din ele. al. (alături cu). — dial. (dialectal). — dr. (dacoromîn).— 1. c. (limba comună).—mr. (macedoromîn). n (nofi, de pildă nsl.= noua slovenică).—v. (vechia, de pildă vsl.= vechea slovenică, vm.=vechea muntenească). www.dacoromanica.ro 345 Greşeli Cifrele mici arată linia de sus in jos. in.=începutul pagineî. f.=finele pagiuei.—=în loc de. cînd—când 83 a—au 4'*1 asămănării—asăinăuărh 5" -is—îs 58 -bus—bus 5!l uzul—uzulu 5 f. psihicul—psichicul 7 in. chiar—char IO21 La pag. 2812 nu dezginâ din dezbină, ci din-contra. Compară pag. 107 f. şi pag. 237'7. celalalt—celelalt 31-6 zaua—zdilâ 3413 dren, arets—aren, aretsi 33'5 de maţ sus-----de. mai sus, 34 f. crucîma— crucîma 383n cu vocala—cu vocală 4115 izmgua—izmena 44-* corespunzătoare,— corespunzătoare- 55 f. suffero—suflero 682 8 *uaş—*uas 69 f. *vaş—*va? 69 f. * ista ei—istaei 7919 fizică—fiizicâ 857 acest—acest 90-4 La pag. 9321 trebue şters acdsâ—ad-f-casa vsl. svetu—vsl. svfdi 9716 fi săturat de plîns’])—fi săturat de plîus’] 11729 (R. N.v 287 sqq.). — (R. N.v287sqq.) 144*. sumnius inons—summus mens 17936 -îno—îno 1843 vezi la compliment — vezi la cazuri 18536 faţă—faţă 18533 tanquam Peliarn recoxerit—tanquam Peliam, recoxerit 18914 www.dacoromanica.ro 846 La pag. 20014 să se adauge: actio perfecta prin participiul şi infinitivul perfecte. actio continua continuă—actio instans continuă 20020 qccupassent—occupasseni 208~'6 totuş—totuşi 219“ laudavera-(=*laudavesa-)— laudavera (—*laudavesa) 2254 -iâ—îă 23228 şi, pecînd — şi că, pecînd 24230 La pag. 312' balan trebue şters şi numerele 150, 214 tre-buesc adăugite la bălan aceiaş pag.29 www.dacoromanica.ro Cărţi rare ce se găsesc în depozitul Librărieî-editoare FRAŢII ŞARAGrA, Iaşî. Codrescu Th. Protocolul conferinţelor din Viena relative la chestia orientului. Corespondenţă diplomatică secretă a lordului I. Eossel. Acte ijnportante a-tingătoare de princip. Dunărene. Un «volum în. 8, laşi 1855. ^............................Lei „ „ Presa franceză şi principatele Dunărene un volum în 8 Iaşi 3856..........................„ „ „ Buletinul Şedinţelor Divanului Adhoe 1 Toi. în folio Iaşi 1857............................. ,i „ idem în limba franceză............................ „ „ Foiletonul Zimbrului pe anii 85-86. . . . „ „ „ Plăeşul logofăt mare, dramă în 5 acte. . „ „ „ Buciumul roinîn foaie mensuală coprinzînd din- lit. veche. 3 voi. în 8, 1876—1881. . . . „ „ „ Uri curul, sau colecţiona de diferite documente şi hrisoave, cari pot servi la Istoria Romînilor 25 voi. Jn- 8. cu o medalie de bronz, (50 m.m,) comemorativă. ....................„ Suţtt N. (principe) Statistica asupra Moldovei, Iaşi 1852. „ Idem în limba ftandeză.....................„ Manualul Administrativ al Principatului Moldovei cuprinză- tor legilor şţ (ţisposiţiilor introduse în ţară de la 1832-55-. 2 voi. în fol'o, Iaşi 1855. . ,. Heglimtntul organic, al Principatului Moldovei voi. în 4 Iaşi 1837. ................................ „ „ Idem retipărit la 1846........................„ „ ,; „ tipărit în limba franceză 1 voi. în 4 New-York 1816.................................„ Donici Al. Pravile 1 voi. în £ Iaşi 1814...................„ Cantemir Dem. Cronicele Moldo-VIahilor 2 voi. în 8 Iaşi 1836.,, Brăghici M‘, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani pănă’n . zilele noastre, 2 voh în 8 Iaşi 1857. . . . „ Beldiman 41. Eterie, sau jalnicele scene prilegite în Moldova din resvrâtirile Grecilor prin şeful lor Al. Ypsilante 1 voi in 4, laşi-1861...............„ Asachi Gh. Genealogia familiei Stourdza sau Tourdza, Iaşi 1842 . . . *.............................„ ,, „ Nuvele Istorice a Romîniel ilustr. cu portretul autorului.....................................„ Şincai Gh. Cronicile Romînilor 3 voi. Iaşi 1853. . . . „ Viaţa Operile şi ideile lui Şincai......................... „ Iarca B. Catalogul cronologic al cărţilor romîne tipărite de la 1550—1864 1 voi. în folio Bucureşti 1863 „ Coglniceanu M. Letopîsiţele ţârei Moldovei 3 voi. laşi 1852 >> » » 1872, 3 voi. „ 15 15 25 40 20 1 30 175 15 25 50 25 20 40 20 30 20 10 20 10 30 5 10 20 www.dacoromanica.ro 99 ii ii ii ii ii Bratiano I. Arhiva Romînească 2 voi. Iaşi 1860. , . . Dacia literară. 1 ,, „ „ Fragmenta des croniques Moldaves et Wala- ques 2 voi. în 8 Iaşi 1845................. Dorinţa partidului naţional din Molvova, redactată iu Bucovina. Cernăuţi 1848. ¥ t idem retipărită Iaşi 1883. Chestiunea Strussburg...................... A pararea Miuisterului din 30 Aprilie 1860. Chestiunea Dunărei Bucureşti 1882. . . . C. Memoires sur la situation de la Moldo-Va-lachie depuis le trăite de Paris, 1857. , . 99 99 >9 99 99 99 99 80 20 40 40 10 Asemenea putem procura cărţi vechi privitoare la istoria ţărei, scrise şi de autori străini. Bamufiu S. Dreptul Natural Public. 5 „ Dreptul public al Romînilor. . * . 10 „ Pedagogia- . . .................. . 6 Bujoreanu I. M. Colecţiune de toate legiuirile vechi şi noi votate pănă la 1875 împreună ou pravilele lui Caragea. legiuirile lui Stir-beiu, codul civil al Moldovei, (Calimah) Pravila bisericească, statutele coloniilor bulgare din Basarabia, Coudica lui Ip-silant V. V, Instrucţiuni, Regulamente. Statute, Decrete, Tarife, etc. etc. 2 voi. mari,.................. 50 „ Supliment III toate legile de la 1875— 1885 împreună cu pravilele lui Matheiu Basarab şi Vasile Lupu, etc. ; . . 25 Codrescu Th. Dicţionar Francez-Romîn. 2 voi. * 15 „ ,, Germano-Romîn, 2 voi. . 10 Gomăneanu. Analele relative la istoria Romînilor din Dacia Traianăi 3 Hasdeu, B. P. Poesii. , . » . v » • • 8 u Răsvan Vodă poemă dramatică, . . 2 ,, Ioan Vodă cel cumplit, ilustrat. . 3 „ Psaltirea publicată romîneşte Ia 1577 de diaconul Coressi reprodusă cu un studiu bibliografic şi un glosariu comparativ 1881, f. ........ 15 „ Arhiva Istorică a României, 3 voi. , 20 Heliade R. Curierul de ambe sexe, 5 voi. . . . 30 „ Spiritul şi materie sau echilibrul intre Anthiteze. 10 lei 50 bani 99 ' 99 ■“* 99 >9 99 99 99 99 n 99 ’i _ 99 9> www.dacoromanica.ro CO Q* %'A.